Dan Brown — 01 Fortareata Digitala

Dan Brown 


Fortareaţa digitală 


Digital Fortress 


1998 


PROLOG 


Plaza de España 
Sevilla, Spania 
11.00 A.M. 


Se spune că, o dată cu moartea, totul devine limpede; 
Ensei Tankado ştia acum că e adevărat. In vreme ce îşi 
încleşta mâna în piept de durere şi cădea la pământ, îşi 
dădu seama de grozăvia greşelii pe care o făcuse. 

In jurul lui se strângeau oameni, grăbiţi să dea o mână de 
ajutor. Insă Tankado nu voia ajutor - era prea târziu pentru 
aşa ceva. 

Tremurând, îşi înălţă mâna stângă, cu degetele întinse. „Uitaţi-vă la 
mâna mea!” Chipurile din jur se holbau, însă era clar că nu pricepeau 
mesajul. 

Pe degetele lui trona un inel auriu gravat. Gravura luci 
preţ de o clipă în soarele andaluz. Ensei Tankado ştia că era 
ultimul licăr de lumină pe care avea să îl mai vadă. 


CAPITOLUL 1 


Se aflau în Smoky Mountains, în cuibuşorul lor favorit. 
David îi zâmbea: 

— Ce zici, scumpete? Te măriţi cu mine? 

Privindu-l întins pe patul cu baldachin, îşi dădu seama că 
el era alesul. În timp ce se uita în ochii lui de un verde 
intens, de undeva se auzi un clopot asurzitor. Zgomotul îl 
îndepărta de ea. Intinse braţele după el, dar nu reuşi să 
prindă decât aer. 

Sunetul telefonului o trezi pe Susan Fletcher din vis. 
Căscă, se ridică în capul oaselor şi se întinse după receptor. 

— Da? 

— Susan, David sunt. Te-am trezit? 

Zâmbi şi se rostogoli în pat. 

— Te visam. Vino să ne jucăm. 

El râse. 

— E încă întuneric afară. 

— Mmm, gemu ea senzual. Atunci chiar că trebuie să vii 
să ne jucăm. Putem să dormim un pic înainte de a pleca 
spre nord. 

David lăsă să-i scape un oftat de frustrare: 

— De-asta te sun. În legătură cu excursia. Trebuie să o amân. 

Susan se deşteptă brusc: 

— Ce?! 

— Îmi pare rău. Trebuie să părăsesc oraşul. Mă întorc 
mâine. Putem pleca la prima oră a dimineţii. Ne mai rămân 
două zile. 

— Dar am făcut rezervarea, rosti ea, rănită. Am obţinut 
vechea noastră cameră de la Stone Manor. 

— Ştiu, dar... 

— Seara asta trebuia să fie una specială - sărbătoream 
şase luni. iți aminteşti că suntem logodiţi, nu? 

— Susan, oftă el. Nu pot să-ţi explic acum, mă aşteaptă o 
maşină. Te sun din avion şi-ţi spun totul. 


— Avion? repetă ea. Ce se întâmplă? De ce universitatea 
ar...? 

— Nu e vorba de universitate. Te sun să te lămuresc mai 
târziu. Trebuie să plec, mă cheamă. Tinem legătura. Promit. 

— David! strigă ea. Ce... 

Era prea târziu. David închisese. 

Susan Fletcher rămase ore întregi trează, aşteptând 
telefonul lui. Dar acesta nu veni. 

Mai târziu în cursul după-amiezei, Susan stătea tristă în 
cada de baie. Se scufundă în apa înspumată, încercând să 
uite de Stone Manor şi de Smoky Mountains. „Unde ar 
putea fi?” se întrebă. „De ce nu m-a sunat?” 

Treptat, apa din cadă începu să se răcească. Tocmai se 
hotărâse să iasă, când receptorul telefonului fără fir începu 
să bâzâie. Susan ţâşni ca un arc, împrăştiind apă pe podea, 
şi înşfăcă aparatul pe care îl lăsase la marginea căzii. 

— David? 

— Aici e Strathmore, răspunse o voce la celălalt capăt. 

Susan se prăbuşi. 

— Oh, rosti ea, incapabilă să-şi ascundă dezamăgirea. 
Bună ziua, comandante. 

— Sperai că e un bărbat mai tânăr? chicoti vocea. 

— Nu, domnule, se bâlbâi Susan, stingherită. Nu am vrut 
să sune aşa... 

— Ba a sunat chiar bine. Bărbatul râse. David Becker e 
un om bun. Să nu-l pierzi niciodată. 

— Mulţumesc, domnule. 

Vocea comandantului deveni brusc rigidă: 

— Susan, te-am sunat pentru că am nevoie de tine aici. 
Imediat. 

Ea încercă să se concentreze: 

— E sâmbătă, domnule. De obicei noi nu... 

— Ştiu, rosti bărbatul calm. E o urgenţă. 

Susan se ridică în picioare. „Urgenţă?” Nu auzise 
niciodată acest cuvânt de pe buzele comandantului 
Strathmore. „O urgenţă? În Crypto?” Nu şi-ar fi imaginat 
niciodată aşa ceva. 

— D-da, domnule, bâigui ea. Vin imediat ce pot. 


5 


— Grăbeşte-te, mai zise Strathmore şi închise. 


Cu un prosop în jurul ei, Susan Fletcher se uită la hainele 
frumos împăturite pe care le aranjase cu o seară înainte - 
pantaloni scurţi de alpinism, un pulover pentru serile 
răcoroase de la munte şi lenjeria nouă de noapte. 
Deprimată, se duse la dulap ca să ia o bluză şi o fustă 
curate. „O urgenţă? În Crypto?” 

Coborând scările, se întrebă ce putea să se mai întâmple 
rău în acea zi. 

Avea să afle foarte curând. 


CAPITOLUL 2 


La zece mii de metri deasupra apelor calme ale 
oceanului, David Becker privea amărât pe ferestruica ovală 
a avionului. | se comunicase că telefonul de la bord nu 
funcţiona, aşa că n-avea nici o şansă s-o sune pe Susan. 

„Ce naiba caut eu aici?” se întrebă el. 

Răspunsul era simplu: îl solicitaseră oameni pe care pur 
şi simplu nu-i putea refuza. 

— Domnule Becker, se auzi o voce în difuzor. Ajungem în 
jumătate de oră. 

Becker dădu supărat din cap în direcţia vocii invizibile. 
„Minunat.” Trase parasolarul pe fereastră şi încercă să 
adoarmă. Însă nu se putea gândi la nimic altceva, decât la 
ea. 


CAPITOLUL 3 


Volvo-ul lui Susan opri încet la umbra gardului din role de 
sârmă ghimpată, înalt de trei metri. Un paznic tânăr îşi 
puse palma pe capota maşinii. 

— Legitimaţia, vă rog. 

Susan se conformă şi se aşeză mai bine, aşteptând să se 
scurgă timpul de verificare. Paznicul trecu bucata de plastic 
prin scanner-ul computerizat. În cele din urmă îşi ridică 
privirea. 

— Mulţumesc, domnişoară Fletcher. 

După care dădu imperceptibil din cap şi poarta se 
deschise larg. 

O jumătate de kilometru mai departe, Susan trebui să 
repete întreaga procedură în faţa unui gard electrificat, la 
fel de impozant. „Măi băieţi... Am trecut pe aici de un milion 
de ori.” 

Apropiindu-se de ultimul punct de control, văzu cum o 
santinelă masivă flancată de doi câini fioroşi şi înarmată cu 
o mitralieră se uită la numărul ei de înmatriculare şi îi face 
semn să treacă. Parcurse încă vreo 250 de metri pe Canine 
Road şi opri maşina în parcarea C a angajaţilor. „De 
necrezut”, îşi zise ea. „Douăzeci şi şase de mii de angajaţi 
şi un buget de douăsprezece miliarde de dolari; s-ar fi zis că 
o puteau scoate la capăt în week-end fără mine.” Işi potrivi 
maşina pe locul rezervat ei şi opri motorul. 

După ce traversă terasa imensă şi intră în clădirea 
principală, trecu de încă două puncte de control şi ajunse In 
sfârşit la tunelul fără ferestre care ducea spre aripa nouă a 
clădirii. O cabină de control pe bază de scanare a 
amprentei vocale îi bloca intrarea. 


NATIONAL SECURITY AGENCY (NSA) 
SECŢIA CRYPTO 
DOAR PENTRU PERSONALUL AUTORIZAT 


Paznicul înarmat privi în sus: 

— “Ziua, domnişoară Fletcher. 

Susan zâmbi obosită: 

— Bună, John. 

— Nu vă aşteptam azi. 

— Mda, nici eu nu mă aşteptam. 

Se aplecă deasupra microfonului parabolic. 

— Susan Fletcher, rosti ea răspicat. 

Computerul confirmă instantaneu spectrele de frecvenţă 
din vocea ei şi dădu drumul porţii de acces. Susan trecu 
pragul. 

Paznicul o privi apreciativ cum înaintează pe coridorul de 
ciment. Observase că ochii ei de un căprui intens păreau 
absenţi, însă obrajii îi erau proaspeţi, iar părul roşcat, lung 
până la umeri, părea abia uscat. În urma ei se simţea un iz 
vag de pudră Johnson's Baby. Privirea bărbatului măsură 
trupul ei subţire, de la bluza albă cu dunga sutienului abia 
vizibilă dedesubt, până la fusta oliv care îi ajungea până 
deasupra genunchiului şi, în cele din urmă, la picioarele ei... 
Picioarele lui Susan Fletcher. 

„Greu de crezut că pot susţine un coeficient de 
inteligenţă de 170”, se amuză paznicul. 

O privi multă vreme. Într-un târziu, când ea se făcu 
nevăzută, clătină din cap. 


O poartă masivă, circulară, îi bloca drumul la capătul 
tunelului. Pe poartă stătea scris, cu litere imense: 
„CRYPTO”. 

Oftând, Susan îşi introduse palma în cutiuţa de citire a 
cifrului şi tastă codul ei personal de cinci cifre. Câteva 
secunde mai târziu, poarta masivă, de douăsprezece tone 
de oţel, începu să se rotească. Susan încercă să se 
concentreze, dar gândurile îi zburau doar la el. 

David Becker. Singurul bărbat pe care îl iubise vreodată. 
Cel mai tânăr profesor titular de la Universitatea 
Georgetown, eminent specialist în limbi străine, David era o 
vedetă a lumii academice. Înzestrat cu o memorie 
redutabilă şi cu pasiune pentru limbi străine, el stăpânea la 


9 


perfecţie şase dialecte asiatice, precum şi spaniola, 
franceza şi italiana. Cursurile lui universitare despre 
etimologie şi lingvistică umpleau totdeauna sălile, fapt 
pentru care David rămânea mereu după ore ca să răspundă 
tirurilor de întrebări. Vorbea cu autoritate şi entuziasm, în 
aparenţa insensibil la privirile admirative ale elevelor sale. 

Becker era brunet, un tânăr de treizeci şi cinci de ani cu 
ochi verzi iscoditori şi o inteligenţă pe măsură. Maxilarele 
puternice şi trăsăturile ferme îi aminteau lui Susan de 
marmura sculptată. Înalt de peste un metru optzeci, Becker 
se mişca pe terenul de squash cu o agilitate pe care colegii 
lui nu o puteau înţelege. După ce îşi bătea zdravăn 
adversarul, se răcorea băgându-şi capul în ţâşnitoarea cu 
apă de băut şi udându-şi până la rădăcină coama de păr 
negru şi des. După care, cu apa şiroind, îşi trata adversarul 
cu un suc de fructe şi un covrig sau un corn. 

Salariul lui David era modest, la fel ca în cazul tuturor 
profesorilor tineri. Din când în când, atunci când trebuia 
să-şi înnoiască abonamentul la clubul de squash sau să 
înlocuiască plasa vechii sale rachete Dunlop, câştiga bani în 
plus făcând traduceri pentru diferite agenţii 
guvernamentale. O întâlnise pe Susan cu ocazia unei astfel 
de colaborări. 

Într-o dimineaţă răcoroasă din timpul vacanței de 
toamnă, Becker intrase, după alergarea de dimineaţă, în 
apartamentul lui de trei camere oferit de universitate şi 
văzuse robotul telefonic clipind. Îşi umplu un pahar cu suc 
de portocale şi se aşeză să asculte mesajul. Era la fel ca 
multe altele primite - o agenţie guvernamentală îi solicita 
serviciile de traducător câteva ore mai târziu în acea 
dimineaţă. Singura ciudăţenie era că Becker nu auzise 
niciodată de acea agenţie. 

— Se numeşte National Security Agency, le spuse Becker 
câtorva colegi pe care îi sună pentru a afla mai multe 
informaţii. 

Replica era întotdeauna aceeaşi: 

— Te referi la Consiliul Naţional pentru Securitate? 

Becker îşi verifică mesajul: 


10 


— Nu. Au spus clar Agenția. NSA. 

— N-am auzit niciodată de ei. 

Becker verifică directorul GAO al companiilor americane, 
dar numele nu se afla acolo. Uimit, îşi sună unul dintre 
vechii lui parteneri de squash, un fost analist politic devenit 
cercetător al Bibliotecii Congresului. Explicaţia amicului avu 
darul să-l şocheze. 

NSA părea nu numai să existe în realitate, ci era chiar 
considerată una dintre cele mai influente organizaţii 
guvernamentale din lume. De peste o jumătate de secol 
aduna date despre spionajul electronic şi proteja 
informaţiile secrete ale Statelor Unite. Doar trei la sută 
dintre americani ştiau de existenţa ei. 

— NSA, glumi amicul lui, înseamnă „No Such Agency” 
(„Agenţia care nu există”) . 

Marcat de un amestec de curiozitate şi teamă, Becker 
acceptase oferta misterioasei agenţii. Parcursese cu maşina 
proprie drumul de şaizeci de kilometri până la sediul întins 
pe aproape cincizeci de hectare al agenţiei, camuflat între 
dealurile împădurite de la Fort Meade, Maryland. După ce 
trecuse prin nenumărate controale şi i se emisese o 
legitimaţie valabilă şase ore, fusese escortat către o secţie 
de cercetare luxos decorată, unde i se spusese că îşi va 
petrece după-amiaza oferind „sprijin orb” Diviziei de 
Criptografie - un grup de matematicieni de elită cunoscuţi 
sub numele de Spărgătorii de coduri. 

Timp de o oră, criptografii păruseră a nu fi observat că 
Becker se afla acolo. Se agitau în jurul unei mese enorme şi 
vorbeau într-o limbă pe care Becker n-o mai auzise. 
Discutau despre cifruri curgătoare, generatoare 
autodecimale, variante-desagă, protocoale de cunoaştere 
zero, puncte de unicitate. Becker stătea şi observa, pierdut. 
Indivizii scrijeleau simboluri pe hârtie milimetrică, meditau 
asupra unor file cu rezultate oferite de computer şi făceau 
tot timpul referiri la o încâlceală de text proiectată pe un 
perete: 


JHDJA3JKHDHMADO/ERTWTJLW+]G]328 
11 


5)HALSFNHKHHHFAFOHHDFGAF/FJ37WJE 
JHI93450S9DJFD2H/HHRTYFHLF89303 
95J5PJF2J08901HJ98YHFIO8OEWRTO3 
JOjR845HOROQ + JTOEUATQEFQE/ /QUJW 
08UY0IH0934JTPWFIAJERO9QUAJRIGU 
IVJP$DUWA4H95PESRTUGVW3P4E/IKKC 
MFFUERHFGVOQ394IKJRMG + UNHVS9OER 
IRK/0956Y7UOPOIKIOJP9F8760QWERQI 


Într-un târziu, unul dintre ei se apucase să explice ceea 
ce Becker ghicise deja. Textul cu pricina era un cod, un 
„cifrutext” - grupuri de litere şi cifre reprezentând cuvinte 
criptate. Treaba criptografilor era să studieze codul şi să 
extragă din el mesajul original sau „clartextul”. Agenţia 
apelase la Becker pentru că se bănuia că mesajul original 
fusese scris în dialectul mandarin al limbii chineze; el urma 
să traducă simbolurile pe măsură ce criptografii le 
decriptau. 

Timp de două ore, Becker interpretă un şir nesfârşit de 
simboluri mandarine. De fiecare dată când oferea o 
traducere, criptografii clătinau însă disperaţi din cap. Codul 
părea a nu avea sens. Dornic să ajute, Becker le arătă că 
toate caracterele care îi fuseseră prezentate aveau o 
trăsătură comună - făceau parte deopotrivă din scrierea 
Kanji. Rumoarea din încăpere se transformă instantaneu în 
linişte. Şeful oamenilor, un lungan deşirat ce îşi aprindea 
ţigară de la ţigară, pe nume Morante, se întoarse 
neîncrezător spre Becker. 

— Vreţi să spuneţi că aceste simboluri au înţelesuri 
multiple? 

Becker încuviinţă. Le explică faptul că scrierea Kanji era 
un sistem japonez de caligrafiere bazat pe caractere 
chinezeşti modificate. Le oferise traduceri din mandarină 
pentru că asta i se ceruse. 

— lisuse Hristoase, gemu Morante. Să încercăm Kanji. 

Ca prin minune, totul se potrivi perfect. 


12 


Criptografii rămaseră impresionați; cu toate astea, 
continuară să îi dea lui Becker la tradus doar caractere 
individuale din secvenţe. 

— E pentru propria dumneavoastră siguranţă, îi explică 
Morante. Astfel nu veţi şti ce anume traduceţi. 

Becker izbucni în râs. După care observă că nimeni nu îi 
tinu isonul. 

După ce codul fusese în sfârşit spart, Becker tot nu avea 
habar de misterele la lămurirea cărora contribuise, însă un 
lucru devenise cert - NSA lua foarte în serios spargerile de 
cod. Cecul din buzunarul lui Becker reprezenta mai mult 
decât salariul lui de profesor pe o lună. 

Pe drumul înapoi printre punctele de control de pe 
coridorul principal, se trezise oprit de un paznic cu un 
receptor de telefon în mână. 

— Domnule Becker, aşteptaţi aici, vă rog. 

— Care-i problema? 

David nu se aşteptase ca întâlnirea să dureze atât de 
mult; ca atare, intrase în criză de timp pentru meciul de 
squash de sâmbătă după-amiază. 

Paznicul ridică din umeri. 

— Şefa de la Crypto vrea să vă vorbească. E pe drum 
încoace. 

— Şefa? râse Becker. 

Nu zărise nici o femeie în interiorul NSA. 

— E vreo problemă? se auzi în aceeaşi clipă o voce 
feminină în spatele lui. 

Becker se întoarse şi simţi cum roşeşte pe loc. Privi 
legitimaţia de pe bluza femeii. Nu numai că şeful Diviziei de 
Criptografie a NSA era o femeie, dar era chiar o femeie a 
naibii de atrăgătoare. 

— Nu, bâiguise Becker. Numai că... 

— Susan Fletcher. 

Femeia zâmbi şi îi întinse mâna ei subţire. 

David i-o strânse. 

— David Becker. 


13 


— Felicitări, domnule Becker. Am auzit că aţi făcut o 
treabă excelentă azi. Pot să discut cu dumneavoastră pe 
tema asta? 

Becker ezită: 

— Mă tem că mă cam grăbesc acum. 

Spera ca refuzarea celei mai puternice agenţii de 
informaţii din lume să nu reprezinte o neghiobie, dar meciul 
lui de squash începea în trei sferturi de oră, iar el avea o 
reputaţie de păstrat: David Becker nu întârzia niciodată la 
squash... la ore poate, dar niciodată la squash. 

— Voi fi scurtă, replică, zâmbind, Susan Fletcher. Pe aici, 
vă rog. 

Zece minute mai târziu, Becker se găsea în popota NSA, 
având în faţă un suc de coacăze şi un fursec, împreună cu 
Susan Fletcher, adorabila şefă a criptografilor. Devenise 
repede evident pentru David că înalta poziţie a tinerei de 
38 de ani în cadrul NSA nu era o întâmplare - era una dintre 
cele mai inteligente femei pe care le întâlnise. Pe măsură 
ce discutau despre coduri şi spargerea lor, lui Becker îi 
venea tot mai greu să ţină pasul - totul reprezenta o 
experienţă nouă şi fascinantă. 

O oră mai târziu, după ce Becker evident ratase meciul 
de squash, şi Susan ignorase cu bună ştiinţă trei apeluri 
prin intercom, se treziseră amândoi izbucnind în râs. 
Stăteau acolo, două creiere extrem de analitice, imune la 
influenţe iraționale; şi totuşi, în vreme ce discutau despre 
morfologie lingvistică şi generatoare de numere 
pseudoaleatorii, se simțeau ca un cuplu de adolescenţi - 
totul în jurul lor era un foc de artificii. 

Susan nu reuşise să aducă în discuţie adevăratul motiv 
pentru care insistase să-i vorbească - acela de a-i oferi un 
post de probă în cadrul Diviziei Asiatice de Criptografie. 
După pasiunea cu care vorbea despre învăţământ, era clar 
că tânărul profesor n-avea să părăsească niciodată 
facultatea. Ca atare, Susan hotărâse să nu distrugă 
atmosfera discutând despre afaceri. Se simţea din nou ca o 
şcolăriţă şi nimic nu îi putea strica acest sentiment. 


14 


Perioada lor de tatonare a fost lungă şi romantică - 
escapade furate din programele de lucru, lungi plimbări 
prin campusul universitar, câte un capuccino târziu în 
noapte la Merlutti's, din când în când câte o conferinţă sau 
un concert împreună. Treptat, Susan descoperise că râde 
mai mult şi mai des decât crezuse vreodată că e posibil. 
Însemna o eliberare binecuvântată din încordarea muncii ei 
de la NSA. 

Într-o după-amiază friguroasă de toamnă, şedeau 
amândoi pe o bancă urmărind cum echipa de fotbal a 
universităţii e bătută măr de o altă echipă, Rutgers. 

— Ce sport zici că practici? îl tachină Susan. Zucchini? 

Becker gemu: 

— 1 se spune squash. 

Ea îl privi prostită: 

— Seamănă cu zucchini, îi explicase el, dar terenul e mai 
mic. 

Susan ÎI înghionti. 

Extrema stângă a celor de la Georgetown trimisese afară 
o lovitură de colț, aşa că spectatorii începură să huiduie. 
Fundaşii se grăbiră imediat spre centrul terenului. 

— Dar tu? întrebă Becker. Practici vreun sport? 

— Am centura neagră în StairMaster. 

Becker se făcu mic: 

— Prefer sporturi în care poţi să câştigi. 

Susan zâmbi: 

— Superprudent, nu-i aşa? 

Stopperul celor de la Georgetown blocă o pasă, stârnind 
urale în mulţime. Susan se aplecă şi şopti în urechea lui 
David: 

— Doctor. 

El se întoarse şi o privi pierdut: 

— Doctor, repetă ea. Rosteşte primul cuvânt care îţi 
trece prin minte. 

Becker părea confuz: 

— Asociaţii de cuvinte? se miră el. 

— Procedură-standard NSA. Trebuie să ştiu lângă cine 
stau. Apoi repetă cu fermitate: Doctor. 


15 


Becker dădu din umeri: 

— Seuss.l. 

Susan se încruntă. 

— Bine, încearcă-l pe ăsta... „bucătărie”. 

El nu ezită: 

— Dormitor. 

Susan îşi arcui jucăuş sprâncenele. 

— Bine, ce zici de ăsta... „pisică”. 

— Mat. 

— Mat? 

— Mda. Catgut. Corzile pentru rachetele de squash ale 
campionilor. 

— Ce plăcut, mormăi ea. 

— Diagnosticul tău? se interesă Becker. 

Susan medita un minut: 

— Eşti un toxicoman al squash-ului, copilăros şi frustrat 
sexual. 

Becker ridică din umeri: 

— Sună cât se poate de corect. 

Treaba asta durase săptămâni întregi. Seara, la desert, 
Becker se pornea pe pus întrebări. 

Unde învățase ea matematică? 

Cum ajunsese la NSA? 

Cum devenise atât de captivantă? 

Susan mai mereu roşea, recunoscând că fusese un boboc 
întârziat. O deşirată şi o stângace în stabilirea unei relaţii 
până la sfârşitul adolescenţei, îi mărturisi că mătuşa ei 
Clara afirmase că scuza lui Dumnezeu pentru lipsa ei de 
şarm fusese aceea de a-i da creier din belşug. In sinea lui, 
David nu putea să catalogheze o asemenea apreciere decât 
ca prematură. 

Susan îi spuse că interesul ei pentru criptografie 
începuse din primii ani de liceu. Preşedintele clubului de 
informatică, un elev impunător din ultimul an, pe nume 


1 Dr. Seuss, celebru autor de cărţi pentru copii. Printre cele mai 
cunoscute titluri se numără Cat in the Hat („Pisica”) şi Green Eggs and 
Ham („Ouă verzi cu şuncă”) de la care porneşte jocul de cuvinte (n. 
red.). 


16 


Frank Gutmann, îi dedicase o poezie de dragoste pe care o 
criptase conform unei scheme de substituire cu numere. 
Susan îl implorase să îi spună ce conţinea dedicaţia, dar 
Frank refuzase cu cochetărie. Atunci Susan luase biletul 
acasă şi îşi petrecuse o noapte întreagă la lumina lanternei, 
sub pătură, până ce descifrase secretul - fiecare cifră 
reprezenta o literă. După aceea descifrase cu grijă codul şi 
privise uimită cum cifrele aparent iraționale se transformau 
ca prin farmec într-o minunată poezie. În acea secundă îşi 
dăduse seama că se îndrăgostise iremediabil - codurile şi 
criptografia aveau să devină viaţa ei. 

Douăzeci de ani mai târziu, după ce obținuse masteratul 
în matematică la Universitatea Johns Hopkins şi studiase 
teoria numerelor cu o bursă de la Massachussetts Institute 
of Technology, Susan îşi concepuse teza de doctorat cu 
titlul „Metode, protocoale şi algoritmi criptografici pentru 
aplicaţii manuale”. Indrumătorul de teză nu fusese singurul 
care îi citise lucrarea; la puţin timp după aceea, Susan 
primise un telefon şi un bilet de avion de la NSA. 

Toată lumea implicată în criptografie ştia de NSA; era 
căminul celor mai strălucite minţi criptografice de pe 
mapamond. |n fiecare primăvară - sezonul în care firmele 
din domeniul privat se aruncau asupra celor mai 
promițătoare creiere nou-apărute pe piaţa muncii cu salarii 
exorbitante şi opţiuni în acţiuni la firmă - NSA se prezenta, 
urmărea cu atenţie ce se întâmplă, îşi fixa ţintele şi apoi 
intervenea, pur şi simplu dublând cea mai bună ofertă. Era 
imposibil ca NSA să nu cumpere ceea ce voia. Tremurând 
de nerăbdare, Susan aterizase pe Aeroportul Dulles 
Internaţional din Washington, unde fusese întâmpinată de 
un şofer care o dusese în cea mai mare grabă la Fort 
Meade. 

In acel an, alţi patruzeci şi unu de candidaţi primiseră 
câte un telefon identic. La cei douăzeci şi opt de ani ai ei, 
Susan era cea mai tânără. De asemenea, era singura 
persoană de sex feminin. Vizita la Fort Meade se dovedise 
mai degrabă un asalt de relaţii publice şi un tir de testare a 
inteligenţei decât o sesiune de schimb de informaţii. Susan 


17 


şi alţi şase au fost din nou invitaţi săptămâna următoare. 
Odată ajuns la Fort Meade, grupul fusese imediat despărţit. 
Fiecare candidat a fost obligat să treacă prin testarea indi- 
viduală la poligraf, să suporte cercetări amănunțite ale 
trecutului personal şi să îndure ore întregi de analiză 
grafologică şi de interviuri, incluzând aici anchete 
înregistrate asupra practicilor şi orientărilor sexuale. In 
momentul în care anchetatorul o întrebase dacă întreţinuse 
vreodată relaţii sexuale cu animale, Susan fusese pe 
punctul de a ţâşni din încăpere, însă misterul situaţiei o 
ţinuse pe loc, ca şi perspectiva de a lucra la limita cea mai 
avansată a teoriei codurilor, de a intra în „Palatul 
Şaradelor” şi de a deveni membru al celui mai secretos club 
din lume - Agenţia Naţională de Securitate. 

Becker rămase şocat de povestea ei. 

— Chiar te-au întrebat dacă ai făcut sex cu animale? 

Susan dădu din umeri. 

— Verificare de rutină a istoricului personal. 

— Mă rog..., continuase el, înăbuşindu-şi un rânjet. Şi ce 
le-ai spus? 

Ea îl înghionti pe sub masă. 

— Le-am spus că nu! 

După care adăugă: 

— Până în noaptea asta, a fost adevărat. 


Pentru Susan, David era modelul cel mai apropiat de 
perfecţiune. Avea un singur defect: insista să plătească 
totul de fiecare dată când ieşeau în oraş. Susan nu putea 
suporta să-l vadă cum îşi lasă salariul pe o zi la o singură 
cină în doi, însă Becker era de neclintit. Învăţase să nu 
protesteze, însă chestiunea continua să o irite. „Câştig mai 
mulţi bani decât îmi e necesar”, gândea ea. „Eu ar trebui să 
plătesc.” 

Cu toate acestea, Susan hotărâse că el era omul ideal, în 
ciuda  cavalerismului său desuet. Era milos, deştept, 
amuzant şi, mai presus de toate, era sincer interesat de 
munca ei. David îşi arăta mereu curiozitatea, indiferent că 
se plimbau, făceau ciclism împreună sau pregăteau 


18 


spaghetti în bucătăria lui Susan. Acolo unde se putea, ea Îi 
răspundea, oferindu-i de fapt imaginea generală şi de 
factură publică a Agenţiei. Chiar şi aşa, David era tot mai 
fascinat. 

Fondată de preşedintele Truman la ora 12.01 în noaptea 
de 4 noiembrie 1952, NSA fusese timp de aproape cincizeci 
de ani cea mai secretoasă agenţie de spionaj din lume. 
Doctrina sa de început, lungă de şapte pagini, prevedea un 
scop foarte concis: să protejeze comunicațiile 
guvernamentale americane şi să intercepteze comunicațiile 
puterilor străine. 

Acoperişul principalei clădiri operaţionale a agenţiei era 
înţesat cu peste cinci sute de antene, incluzând două 
elemente radiante - radom-uri - uriaşe, care arătau ca nişte 
mingi enorme de golf. Clădirea însăşi era monumentală - 
peste două sute de mii de metri pătraţi, adică dublu faţă de 
sediul CIA. Ilnăuntru se găseau peste două mii şase sute de 
kilometri de cablu telefonic şi aproape nouă mii de metri 
pătraţi de ferestre permanent închise şi etanşe. 

Susan îi povestise lui David despre COMINT, divizia de 
intercepţie globală - o colecţie năucitoare de posturi de 
ascultare, sateliți, spioni şi înregistratoare pe întreg 
mapamondul. In fiecare zi se interceptau mii de comunicări 
şi de conversații, toate fiind trimise analiştilor NSA spre 
decriptare. FBI, CIA şi consilierii americani pe probleme de 
politică externă se bazau cu toţii pe munca NSA pentru a 
lua decizii. 

Becker fusese vrăjit. 

— Şi spargerea codurilor? Unde intri tu în schemă? 

Atunci Susan se apucase să-i explice că transmisiunile 
interceptate proveneau adesea de la guverne periculoase, 
facţiuni ostile şi grupări teroriste, multe fiind prezente în 
interiorul graniţelor SUA. În scopul păstrării secretului, 
aceste transmisii erau de obicei codate, pentru 
eventualitatea că ajungeau în alte mâini - fapt care, din 
fericire, nu se întâmpla datorită COMINT. Susan îi spuse lui 
David că munca ei era să studieze codurile, să le spargă 


19 


manual şi să furnizeze NSA mesajele descifrate. Ceea ce nu 
era pe deplin adevărat. 

Chiar dacă se simţea vinovată că îşi minţea iubitul, Susan 
nu avea de ales. Ceea ce îi povestise fusese adevărat cu 
câţiva ani în urmă, însă lucrurile se schimbaseră în NSA. 
Întregul univers al criptografiei se transformase. Noile 
sarcini ale lui Susan erau secrete, chiar pentru mulţi din 
cele mai înalte sfere ale puterii. 

— Coduri, rostise Becker, fascinat. De unde ştii cum să 
începi? Vreau să spun... cum le spargi? 

Susan Îi zâmbise: 

— Tu ar trebui să ştii cel mai bine. E ca şi cum ai studia o 
limbă străină. La început textul nu are nici un sens, dar, pe 
măsură ce înveţi regulile care îi definesc structura, poţi 
începe să îi extragi înţelesul. 

Becker încuviinţase, impresionat. Voia să afle mai multe. 

Atunci, folosindu-se de şerveţelele de la Merlutti şi de 
programele de concert ca de o tablă, Susan începuse să îi 
ofere noului şi încântătorului ei învățăcel un minicurs de 
criptografie. Porni de la cifrul în „pătrat perfect” al lui lulius 
Cezar. 

Aşa cum îi explică ea, Cezar a fost primul creator de 
coduri din istorie. Observând că solii lui erau prinşi în 
ambuscadă şi misivele secrete erau furate, el a imaginat o 
cale rudimentară de a-şi cripta directivele. Işi rearanja 
textul mesajelor astfel încât corespondenţa părea lipsită de 
sens. Bineînţeles că era doar o aparenţă. Fiecare mesaj 
avea întotdeauna un contor de litere ce reprezenta un 
pătrat perfect - şaisprezece, douăzeci şi cinci, o sută - 
depinzând de volumul de informaţii pe care Cezar voia să îl 
comunice. Îşi instruia ofiţerii ca, la sosirea unui mesaj, să 
transcrie textul conform unei matrici pătrate. Executând 
instrucţiunile şi citind de sus în jos, ofiţerii dădeau peste un 
mesaj secret, care apărea ca prin minune. 

În timp, conceptul cezarian de rearanjare a textului a fost 
adoptat de alţii şi modificat pentru a deveni mai greu de 
descifrat. Apogeul criptării manuale a apărut în timpul celui 
de-Al Doilea Război Mondial. Atunci naziştii au construit o 


20 


uluitoare maşină mecanică de criptare, botezată Enigma. 
Dispozitivul semăna cu o veche maşină de scris cu rotoare 
întreţesute, dintr-un aliaj de cupru şi zinc, ce se mişcau 
după tipare complicate şi transformau textul clar în şiruri 
năucitoare de grupări de caractere lipsite de logică. 
Destinatarul putea interpreta corect mesajul numai dacă 
dispunea de o altă maşină Enigma, calibrată identic cu 
cealaltă. 

Becker asculta, mut de uimire. Profesorul devenise elev. 

Intr-o noapte, la un spectacol organizat de universitate 
cu piesa Spărgătorul de Nuci, Susan îi dăduse primul cod de 
spart. David stătuse tot timpul pauzei cu creionul în mână, 
încercând să dezlege mesajul din douăzeci şi unu de litere: 


LZ ATBTQ BZ MD ZL BTMNRBTS 


Într-un târziu, tocmai când luminile începuseră să se 
stingă anunțând reluarea spectacolului, reuşise. Ca să 
codeze textul, Susan înlocuise pur şi simplu fiecare literă 
din mesaj cu precedenta ei din alfabet. Ca să decripteze 
codul, Becker nu trebuia decât să mute fiecare literă cu un 
spaţiu înainte în alfabet. Astfel, „A” devenea „B”, „B” 
devenea „C” şi aşa mai departe. Procedase la descifrare cu 
repeziciune. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că silabele 
rezultate l-ar fi putut face atât de fericit: 


„MĂ BUCUR CĂ NE-AM CUNOSCUT” 
Scrijelise repede răspunsul şi i-l întinsese: 
RHDT 


Susan citise şi zâmbise radioasă. 

Becker avea de ce să râdă; ajunsese la treizeci şi cinci de 
ani şi inima îi juca feste. In viaţa lui nu se simţise atât de 
atras de o femeie. Trăsăturile ei delicate şi ochii căprui îi 
aminteau de o reclamă a firmei Estee Lauder. Poate că 
Susan fusese o deşirată şi o stângace în adolescenţă, însă 


21 


lucrurile se schimbaseră mult. Undeva, pe drumul vieţii, 
căpătase o graţie de salcie - zveltă şi înaltă, cu sâni plini şi 
fermi şi un abdomen perfect neted. David obişnuia adesea 
să glumească spunând că Susan era primul manechin 
pentru costume de baie cu doctorat în matematici aplicate 
şi în teoria numerelor. Pe măsura trecerii timpului, 
începuseră amândoi să creadă că închegaseră o relaţie 
care putea dura întreaga viaţă. 

Erau împreună de aproape doi ani când, din senin, David 
o ceruse de soţie. Se întâmplase cu ocazia unui week-end 
petrecut în Smoky Mountains. Şedeau întinşi pe patul imens 
din camera de la Stone Manor. Atunci David rostise brusc 
cuvintele, fără a avea pregătit un inel. Tocmai asta iubea 
ea - spontaneitatea lui. II sărutase lung şi cu patimă. El o 
luase în braţe şi o dezbrăcase de cămaşa de noapte. 

— lau asta drept un da, rostise el, după care făcuseră 
dragoste toată noaptea, la căldura focului din cămin. 

Acea seară magică se petrecuse cu şase luni în urmă - 
înainte de promovarea neaşteptată a lui David în poziţia de 
şef al Departamentului de Limbi Moderne. Din acel 
moment, relaţia lor intrase pe o continuă pantă 
descendentă. 


22 


CAPITOLUL 4 


Poarta de intrare în secţie piui, trezind-o pe Susan din 
trista ei reverie. Uşa trecuse deja de poziţia complet 
deschis şi urma să se închidă la loc în mai puţin de cinci 
secunde, după ce avea să fi efectuat o rotaţie completă de 
360 de grade. Susan îşi adună gândurile şi păşi prin 
deschizătură. Un computer de la intrare înregistră intrarea 
ei. 

Priveliştea secţiei continua să o uimească, deşi ea 
personal fusese acolo chiar de la construirea ei, cu trei ani 
în urmă. |ncăperea principală era o imensă cameră 
circulară ce se înălța pe cinci etaje. Tavanul ei transparent 
şi boltit se ridica la 40 de metri deasupra podelei, în punctul 
de înăiţime maximă. Cupola din plexiglas era întărită cu un 
amestec din policarbonaţi - ca o reţea protectoare capabilă 
să reziste unei lovituri directe de două megatone. Ca un 
ecran, construcţia filtra lumina soarelui şi o transforma 
într-o fină dantelărie ce se prelingea pe pereţi. În aer 
pluteau spirale firave de praf - capturi ale puternicului 
sistem de deionizare a domului. 

Pereţii încăperii se arcuiau maiestuos în jos, după care, la 
nivelul unui stat de om, se verticalizau abrupt. Coborând, 
deveneau treptat translucizi, până ce ajungeau de un negru 
opac la contactul cu podeaua - o întindere lucitoare de 
material ceramic negru, ce sclipea cu o măreție bizară, 
generând o senzaţie neliniştitoare de transparenţă. Gheaţă 
neagră. 

Chiar în centrul încăperii, spărgând podeaua ca vârful 
unei torpile colosale, se găsea maşinăria pentru care fusese 
construit domul. Contururile negre şi alunecoase ale 
acesteia se arcuiau aproape opt metri în aer înainte de a se 
înfige înapoi în podeaua de dedesubt. Curbată şi netedă, 
arăta ca o imensă balenă ucigaşă, îngheţată în mijlocul 
unui ocean încremenit. 


23 


Acesta era TRANSLTR, cel mai scump echipament 
individual de calcul electronic din lume - o maşină despre 
care NSA jurase public că nu există. 

La fel ca un aisberg, maşinăria îşi ascundea 90 la sută 
din masă şi din putere adânc sub suprafaţă. Secretul ei era 
bine păstrat într-un siloz ceramic ce cobora pe o adâncime 
de şase etaje - o carenă în formă de rachetă înconjurată de 
un labirint ameţitor de pasarele, cabluri şi fuioare de gaz de 
la sistemul de răcire bazat pe freon. Generatoarele de 
energie de la bază scoteau un necontenit murmur de joasă 
frecvenţă, care transforma Crypto într-o sală cu o acustică 
incredibilă, de cavou. 

La fel ca în cazul tuturor marilor avansuri tehnologice ale 
omenirii, TRANSLTR se născuse din necesitate. In anii '80, 
NSA fusese martora unei revoluţii în telecomunicaţii ce 
avea să transforme definitiv universul spionajului - accesul 
public la Internet. Mai precis, naşterea poştei electronice. 

Criminalii, teroriştii şi spionii deveniseră tot mai agasaţi 
de ascultarea telefoanelor, aşa că îmbrăţişaseră imediat şi 
cu entuziasm noul mijloc de comunicare. Poşta electronică 
dispunea de securitatea poştei tradiţionale şi de viteza 
telefonului. De vreme ce transferurile de informaţie se 
efectuau prin fibre optice subterane şi nu foloseau 
niciodată căile aeriene, erau ferite faţă de posibilele inter- 
cepţii - sau cel puţin asta era percepţia generală. 

În realitate, interceptarea mesajelor electronice în vreme 
ce călătoreau prin Internet reprezenta o joacă de copil 
pentru geniile tehnice de la NSA. Internetul nu reprezenta 
noua descoperire senzaţională pentru computerul de acasă, 
aşa cum credea majoritatea populaţiei. El fusese creat de 
Departamentul de Apărare cu trei decenii înainte, ca o 
imensă reţea de computere proiectată să asigure 
comunicaţii guvernamentale sigure în caz de război 
nuclear. Ochii şi urechile NSA erau vechi adepţi ai 
Internetului. Curând, indivizii care îşi conduceau diverse 
afaceri ilegale prin e-mail aveau să afle pe pielea proprie că 
secretele lor nu erau atât de bine păzite pe cât credeau. 
Rezultatul a fost acela că diverse agenţii guvernamentale 


24 


de control precum FBI, DEA? sau IRS:, sprijinite de 
personalul NSA specializat în interceptări, au început o serie 
masivă de arestări şi condamnări. 

Evident că din rândurile utilizatorilor de computere din 
întreaga lume se ridicase un strigăt imens de mânie la 
aflarea veştii că guvernul american avea acces liber la 
comunicațiile personale prin e-mail. Chiar şi pasionaţii de 
corespondenţă care foloseau poşta electronică doar ca pe 
un mijloc comod şi relaxant de comunicare, consideraseră 
că o astfel de invazie în intimitatea personală este 
neliniştitoare. Ca atare, în întreaga lume, tot felul de 
programatori întreprinzători începuseră să lucreze la o 
modalitate de a păstra siguranţa poştei electronice. 
Modalitatea a fost repede găsită şi astfel s-a născut 
criptarea cu chei publice. 

Criptarea cu chei publice reprezenta un concept pe cât 
de simplu, pe atât de strălucit. Consta într-o aplicaţie 
software facilă, pentru uzul computerelor individuale, prin 
care mesajele e-mail personale se transformau aşa încât 
deveneau de necitit. Utilizatorul scria un mesaj, îl trecea 
prin aplicaţia software de criptare, după care textul rezultat 
părea un cod complet ilogic - un nonsens. Oricine ar fi 
încercat să intercepteze mesajul nu vedea pe ecran decât o 
mâzgăleală indescifrabilă. 

Singurul mod de a decoda mesajul era introducerea 
„cheii de parolă” a expeditorului - o serie secretă de 
caractere ce funcționau asemănător unui cod PIN de la un 
automat bancar. Astfel de chei parolate erau în general 
lungi şi complexe şi purtau în ele toată informaţia necesară 
pentru a comanda algoritmului de criptare ce operaţii 
matematice să efectueze pentru a recrea mesajul original. 

De acum utilizatorii puteau trimite mesaje electronice cu 
încredere. Chiar dacă transmisia era interceptată, ea putea 
fi descifrată numai de către deţinătorii cheii de acces. 

NSA simţise imediat pericolul. Codurile cărora trebuia să 
le facă faţă nu mai erau simple cifruri de substituire care 


? Departamentul American de luptă antidrog (n.tr.). 
3 Fiscul Statelor Unite (n.tr.). 


25 


puteau fi sparte cu creionul şi hârtia, ci funcţii complicate 
generate de computer, ce aveau la bază teoria haosului şi 
alfabete simbolice multiple pentru a transforma mesajele 
într-o harababură de nedescâlcit. 

La început, cheile de acces utilizate erau suficient de 
scurte pentru ca maşinăriile NSA să le „ghicească”. Dacă o 
anume cheie parolată avea zece cifre, un computer putea fi 
programat astfel încât să testeze orice posibilitate între 
0000000000 şi 9999999999. Mai devreme sau mai târziu, 
computerul dădea peste secvenţa corectă. Această 
metodă, bazată pe testarea erorii, a primit numele de „Atac 
al forţei brute”. Era consumatoare de timp, însă avea rezul- 
tate 100% sigure din punct de vedere matematic. 

Pe măsură ce lumea îşi dădea seama de puterea 
decodificării prin forţa brută, cheile parolate au început să 
devină tot mai lungi. 

Ca atare, timpul de care computerul avea nevoie pentru 
a „ghici” cheia corectă a crescut de la săptămâni la luni şi 
apoi la ani de zile. 

In cursul anilor ‘90, cheile parolate ajunseseră la cincizeci 
de caractere şi implicau toate cele 256 de caractere ale 
alfabetului ASCII, format din numere, litere şi simboluri. În 
consecinţă, numărul de posibilităţi diferite crescuse la 
nivelul a zece la puterea 120, adică un zece urmat de 120 
de zerouri. Ghicirea corectă a cheii de acces avea aceeaşi 
probabilitate matematică cu aceea a identificării unui 
grăunte de nisip de pe o plajă lungă de cinci kilometri. Esti- 
mările efectuate arătau că era nevoie de nouăsprezece ani 
pentru ca ultrasecretul Cray/Josephson Il, cel mai rapid 
computer al NSA, să spargă cu succes, prin forţă brută, un 
cod al unei chei pe 64 de biţi. Evident că, la momentul 
ghicirii cheii şi spargerii codului, conţinutul mesajului şi-ar fi 
pierdut de mult rostul. 

Prinsă într-o astfel de capcană virtuală, NSA emisese o 
directivă ultrasecretă ce fusese pusă în aplicare prin decret 
al preşedintelui Statelor Unite ale Americii. Sprijinită cu 
fonduri federale şi având libertatea de a întreprinde orice 
socotea necesar pentru rezolvarea problemei, NSA trecuse 


26 


la construirea imposibilului: prima maşină universală de 
spargere a codurilor. 

În ciuda părerii multor ingineri că un astfel de computer 
dedicat spargerii de coduri era imposibil de construit, NSA 
era hotărâtă să transpună în realitate propriul moto: „Totul 
este posibil. Imposibilul ia doar mai mult timp”. 

Cinci ani mai târziu, după ce cheltuise peste o jumătate 
de milion de ore-om de muncă şi fonduri de peste 1,9 
miliarde dolari, NSA dovedise din nou de ce este în stare. 
Ultimul din cele trei milioane de procesoare de mărimea 
unui timbru fusese pus la locul lui, programarea internă se 
finalizase, iar carcasa ceramică a maşinii fusese montată şi 
sigilată. Se născuse TRANSLTR. 

Principiul de bază după care fusese construită maşina era 
simplu: mai multe mâini uşurează treaba - chiar dacă 
modul de lucru intern al TRANSLTR era produsul mai multor 
minţi, fără ca modul în care funcţionează întregul să fie pe 
deplin înţeles de un singur individ. 

Cele trei milioane de procesoare ale maşinii lucrau toate 
în paralel - astfel reuşind să opereze cu o viteză 
nemaiîntâlnită şi să proceseze simultan combinaţii multiple 
de caractere. Se spera astfel ca nici un cod, indiferent de 
lungimea cheii parolate, să nu scape tenacităţii TRANSLTR. 
Capodopera de aproape două miliarde de dolari folosea 
puterea procesării paralele, precum şi ultimele tehnologii 
secrete de evaluare a clartextului pentru a „ghici” chei 
parolate şi coduri de spargere. Maşina îşi trăgea forţa nu 
numai din uluitorul număr de procesoare pe care îl 
ascundea în pântece, ci şi din ultimele progrese ale 
calculului cuantic - o tehnologie extrem de nouă, prin care 
vechiul procedeu de stocare a informaţiei sub forma datelor 
binare era înlocuit de aşa-numitele stări mecanice cuantice. 

Momentul adevărului a venit într-o dimineaţă furtunoasă 
de joi a lunii octombrie. Primul test pe viu. Chiar dacă 
exista nesiguranţă privind viteza maşinii, inginerii erau cu 
toţii de acord asupra unui lucru - cu toate procesoarele 
funcţionând în paralel, TRANSLTR era puternic. Intrebarea 
era cât de puternic. 


27 


Răspunsul venise douăsprezece minute mai târziu, când 
imprimanta se trezise la viaţă şi tipărise clartextul - codul 
spart - în mijlocul tăcerii mormântale pe care o păstrau cei 
câţiva martori ai evenimentului.  TRANSLTR tocmai 
localizase o cheie de şaizeci şi patru de caractere în ceva 
mai mult de zece minute, de aproape un milion de ori mai 
repede decât cele două decenii de care ar fi avut nevoie 
celălalt computer de mare viteză al NSA. 

Condus de directorul adjunct de operaţiuni, comandantul 
Trevor J. Strathmore, Biroul de Producţie al NSA triumfase. 
Ca să păstreze succesul secret, comandantul Strathmore 
lăsase imediat să scape informaţii care sugerau că proiectul 
fusese un eşec total. Ca atare, toată activitatea din aripa 
Crypto a complexului nu reprezenta decât o tentativă de a 
mai salva ceva de pe urma dezastrului de două miliarde de 
dolari. Adevărul era cunoscut doar de elita NSA - TRANSLTR 
spărgea sute de coduri în fiecare zi. 

O dată ce la urechile publicului ajunse informaţia că 
sistemele de coduri criptate de computer nu puteau fi 
sparte, nici măcar de atotputernica NSA, secretele au 
început să curgă. Lorzii drogurilor, teroriştii, evazioniştii 
fiscali, cu toţii sătui de a le fi interceptate convorbirile de pe 
telefonul mobil, s-au îndreptat in corpore spre noul mediu 
de transmisie a informaţiilor criptate, convinşi fiind că 
n-aveau să compară niciodată în faţa vreunui tribunal în 
care să îşi audă propria voce pe bandă, ca dovadă a cine 
ştie cărei conversații telefonice captate din eter de un 
satelit NSA. 

Culegerea de informaţii secrete nu fusese niciodată mai 
uşoară. Codurile interceptate de NSA intrau în TRANSLTR 
drept cifruri complet ininteligibile şi erau scuipate câteva 
minute mai târziu ca mesaje perfect limpezi. Nu mai 
existau secrete. 

Ca să întregească  şarada legată de propria 
incompetenţă, NSA a început chiar să susţină agresiv 
mişcările împotriva elaborării de noi aplicaţii software de 
criptare, insistând că aceste aplicaţii o dezavantajau net şi 
că măreau probabilitatea ca organele abilitate de anchetă 


28 


şi control să nu mai poată prinde şi condamna criminalii. 
Grupurile pentru drepturi civile s-au bucurat în mod public, 
susţinând că NSA oricum nu ar fi avut voie să citească 
mesajele electronice. Programatorii au trecut şi mai abitir la 
elaborarea de aplicaţii de criptare. NSA pierduse bătălia - 
exact aşa cum plănuise. Întregul univers al comunicaţiilor 
electronice fusese păcălit... sau aşa se părea. 


29 


CAPITOLUL 5 


— Unde e toată lumea? se întrebă Susan cu voce tare, 
traversând secţia pustie. „Ce mai urgenţă!” 

Crypto era de obicei tăcut sâmbăta, chiar dacă 
majoritatea secţiilor şi a departamentelor NSA lucrau şapte 
zile pe săptămână. Prin natura lor, matematicienii 
criptografi erau nişte maniaci ai muncii, însă în secţie se 
instaurase o regulă tacită ca ei să îşi ia liber sâmbăta, cu 
excepţia cazurilor de urgenţă. Spărgătorii de coduri 
reprezentau o marfă prea valoroasă pentru ca NSA să rişte 
să-i piardă ca urmare a epuizării. 

TRANSLTR se ridica ameninţător în dreapta lui Susan. 
Sunetul generatoarelor aflate opt etaje mai jos părea ciudat 
de înfricoşător astăzi. Susan nu se simţise niciodată bine în 
Crypto în afara orelor de program. Avea sentimentul că era 
prinsă într-o cuşcă, alături de o sălbăticiune fioroasă şi 
futuristă. luţi pasul către biroul comandantului. 

Poreclit „acvariul” pentru aspectul său în momentele în 
care draperiile erau trase, spaţiul de lucru cu pereţi de 
sticlă al lui Strathmore se înălța deasupra unor 
scări-pasarelă lângă peretele din spate al secţiei. Urcând 
treptele, Susan privi în sus, spre uşa groasă, din stejar, a 
biroului comandantului. Pe uşă era gravată sigla NSA - un 
vultur pleşuv care strângea cu putere în gheare un 
şperaclu. În spatele uşii se afla unul dintre cei mai de 
seamă oameni pe care ea îi cunoştea. 

Comandantul Strathmore, directorul adjunct de 
operaţiuni în vârstă de cincizeci şi şase de ani, era ca un 
tată pentru Susan. El o angajase şi tot el transformase NSA 
în căminul ei. Cu mai bine de zece ani în urmă, când Susan 
se alăturase NSA, Strathmore conducea Divizia de 
Dezvoltare Crypto - un teren de instrucţie pentru 
criptografii noi, toți bărbaţi. Strathmore se dovedise extrem 
de protector cu singura persoană de sex feminin din echipă, 
deşi nu tolera niciodată vreo aluzie din partea cuiva în 


30 


acest sens. Acuzat de favoritism, replicase simplu: Susan 
Fletcher era unul dintre cei mai inteligenţi tineri recruți din 
câţi văzuse, şi el personal n-avea nici un chef să o piardă 
pe motiv de hărţuire sexuală. Unul dintre criptografii seniori 
se hotărâse atunci să testeze hotărârea lui Strathmore. 

Într-una dintre dimineţile din primul ei an în secţie, Susan 
trecuse pe la sectorul noilor criptografi să ia ceva 
hârţogăraie. Plecând, observase o poză a ei pe tabla de 
însemnări de pe perete. Aproape că leşinase de jenă. În 
poză era aproape goală, doar în chiloţi, întinsă pe pat. 

Aşa cum s-a aflat apoi, unul dintre criptografi scanase o 
fotografie dintr-o revistă porno şi trucase fotografia 
adăugând capul lui Susan peste corpul altcuiva. Rezultatul 
era convingător. 

Din nefericire pentru criptograful în cauză, comandantul 
Strathmore nu găsise farsa deloc amuzantă. Două ore mai 
târziu, un memo intern circula printre angajaţi: 


„ANGAJATUL CARL AUSTIN A FOST CONCEDIAT 
PENTRU COMPORTAMENT INADECVAT” 


Din acea zi, nimeni n-a mai cutezat să se pună cu ea; 
Susan Fletcher era fetiţa de aur a comandantului 
Strathmore. 

Tinerii criptografi nu au fost singurii care au învăţat să-l 
respecte pe Strathmore; la începuturile carierei, omul se 
remarcase în ochii superiorilor propunând o serie de 
operaţiuni secrete neortodoxe, dar pline de succes. Urcând 
pe scara ierarhică, Trevor Strathmore devenise faimos 
pentru analizele lui convingătoare în situaţii complexe. 
Părea a dispune de o abilitate neîntrecută de a vedea 
dincolo de complexele morale care învăluiau dificilele 
decizii ale NSA şi de a acţiona fără remuşcări în interesul 
binelui general. 

Nimeni nu se îndoia că Strathmore îşi iubea ţara. Pentru 
colegii săi era un patriot şi un vizionar... un om de bun-simt 
într-un univers al minciunilor. 


31 


După sosirea lui Susan la NSA, Strathmore urcase ca un 
proiectil de la poziţia de şef al dezvoltării la Crypto la 
comandant-adjunct al întregii NSA. Acum, un singur om îl 
depăşea în grad: directorul Leland Fontaine, miticul stăpân 
absolut al Palatului Şaradelor - omul niciodată văzut, uneori 
auzit şi întotdeauna temut. El şi Strathmore se vedeau rar 
faţă în faţă, iar când se întâlneau parcă izbucnea un război 
al titanilor. Fontaine era un uriaş între uriaşi, dar lui 
Strathmore nu părea să-i pese. Îşi susţinea ideile şi părerile 
în faţa directorului cu toată reținerea unui boxer calculat. 
Nici măcar preşedintele Statelor Unite nu cuteza să îl 
înfrunte pe Fontaine în felul în care o făcea Strathmore. 
Pentru asta era nevoie de o serioasă imunitate politică sau, 
în cazul lui Strathmore, de o enormă doză de indiferenţă 
politică. 

Susan ajunse în capul scărilor. Chiar înainte de a ciocăni, 
broasca electronică a uşii bâzâi. Uşa se deschise, şi 
comandantul îi făcu semn să intre. 

— Mersi că ai venit, Susan. Rămân dator. 

— Nici o problemă, zise ea zâmbind şi aşezându-se vizavi 
de biroul lui. 

Strathmore era un lungan plin de muşchi, ale cărui 
trăsături fine îi ascundeau eficienţa de robot şi 
perfecţionismul. Ochii lui cenușii indicau de obicei încredere 
şi discreţie născute din experienţă, însă astăzi ei păreau 
tulburi şi neliniştiţi. 

— Păreţi epuizat, îi zise Susan. 

— Am avut şi clipe mai bune. 

„Se vede” gândi ea. 

Susan nu îl văzuse niciodată pe Strathmore arătând aşa 
de rău. Părul lui încărunţit, care începea să se rărească, era 
zburlit, iar fruntea îi lucea de broboane de sudoare, chiar 
dacă în cameră era răcoare de la aerul condiţionat. Părea 
că dormise îmbrăcat în costum. Şedea în spatele unui birou 
modern, care dispunea de două tastaturi îngropate şi de un 
monitor de computer la un capăt. Biroul era înţesat de liste 
imprimate de calculator, semănând cu fuselajul unei nave 
extraterestre înfipt în mijlocul încăperii. 


32 


— O săptămână grea? se interesă Susan. 

Strathmore înălţă din umeri: 

— Ca de obicei. EFF mă toacă tot timpul cu drepturile 
civile legate de intimitate. 

Susan chicoti. EFF, sau Electronics Frontier Foundation”, 
era o coaliţie mondială de utilizatori de computer care 
înfiinţaseră o asemenea formă de unire a eforturilor pentru 
a sprijini libertatea cuvântului în medii on-line şi pentru a-i 
educa pe alţii în privinţa realităţilor şi pericolelor universului 
electronic. Coaliția făcea constant lobby împotriva a ceea 
ce ea numea „capacitatea orwelliană a agenţiilor 
guvernamentale de a trage în secret cu urechea” - în 
special atunci când era vorba de NSA. EFF reprezenta un 
spin permanent în coasta lui Strathmore. 

— Nu pare nimic ieşit din comun, rosti Susan. Atunci, 
care e urgenţa pentru care m-aţi scos din cadă? 

Strathmore rămase tăcut, atingând absent cu degetul 
mini-mouse-ul încastrat în birou. După aceea, îşi ridică 
privirea şi se uită ţintă în ochii lui Susan: 

— Care a fost cea mai lungă perioadă de timp de care 
TRANSLTR a avut nevoie ca să spargă un cod? 

Intrebarea o luă pe Susan complet pe nepregătite. Părea 
ilogică. „De asta m-a chemat aici?” 

— Păi..., începu ea, ezitând. Cu câteva luni în urmă am 
dat peste o interceptare COMINT care a avut nevoie de o 
oră, însă era vorba de o cheie ridicol de lungă - zece mii de 
biţi sau aşa ceva. 

Strathmore se încruntă: 

— O oră, zici? Dar în cadrul testelor de limită pe care le-ai 
derulat? 

Susan dădu din umeri: 

— Dacă includem şi diagnosticarea, evident că e vorba 
despre un timp mai lung. 

— Cu cât mai lung? 

Susan nu-şi închipuia unde vrea Strathmore să ajungă. 

— Ei bine, domnule, în martie trecut am încercat un 
algoritm cu o cheie segmentată de un milion de. biţi. 


1 Federaţia pentru Frontieră Electronică (n.tr.). 
33 


Funcţii cu salturi ilegale, automate celulare, tot tacâmul. 
TRANSLTR l-a spart. 

— În cât timp? 

— Trei ore. 

Strathmore îşi arcui sprâncenele: 

— Trei ore? Atât de mult? g 

Susan se încruntă, uşor ofensată. In ultimii trei ani, slujba 
ei fusese aceea de a regla cât mai bine cel mai secret 
computer din lume; în mare parte, programul care 
conferise maşinăriei rapiditatea ei extremă îi aparţinea. O 
cheie de un milion de biţi părea cu greu a fi un scenariu 
realist. 

— Bine, rosti Strathmore. Deci chiar în condiţii extreme, 
trei ore a fost timpul maxim de supravieţuire a unui cod în 
TRANSLTR. 

Susan încuviinţă: 

— Mada. Mai mult sau mai puţin. 

Comandantul făcu o pauză, ca şi cum s-ar fi temut să 
spună ceva ce ar fi putut apoi regreta. In cele din urmă, îşi 
ridică privirea. 

— TRANSLTR a dat peste ceva..., începu el şi se opri. 

Susan aştepta. 

— Mai mult de trei ore? 

Strathmore încuviinţă. 

Ea păru netulburată. 

— Un nou diagnostic? Ceva de la Departamentul 
Sys-Sec? 

Strathmore clătină din cap: 

— E un fişier din afară. 

Susan aşteptă lovitura de graţie, dar ea nu veni. 

— Un fişier din afară? Glumiţi, nu-i aşa? 

— AŞ vrea eu. L-am pus să ruleze azi-noapte pe la 
unsprezece şi jumătate. N-a fost încă spart. 

Susan căscă gura. Se uită la ceas şi înapoi la Strathmore: 

— Şi încă rulează? De peste cincisprezece ore? 

Comandantul se aplecă în faţă şi roti monitorul spre 
Susan. 


34 


Ecranul era negru, cu excepţia unei mici casete galbene 
de text ce clipea în mijloc. 


„TIMP SCURS: 15.09.33 
AŞTEPTAND CHEIA: i 


Susan se holbă uluită. Se părea că TRANSLTR lucra la un 
cod de peste cincisprezece ore. Ştia că procesoarele 
computerului parcurgeau treizeci de milioane de chei pe 
secundă - o sută de miliarde pe oră. Dacă TRANSLTR 
procesa încă, însemna că acea cheie era enormă - lungă de 
peste zece miliarde de digiţi. Era nebunie curată. 

— E imposibil! declară ea. Aţi verificat posibilele erori? 
Poate că TRANSLTR a dat un rateu şi... 

— Verificarea a dovedit că nu e nici o eroare. 

— Dar cheia parolată trebuie să fie uriaşă! 

Strathmore clătină din cap. 

— Algoritm comercial standard. Bănuiesc că e o cheie de 
şaizeci şi patru de biţi. 

Împietrită, Susan privi pe fereastră, spre TRANSLTR. Din 
experienţă ştia că maşina localiza o cheie de şaizeci şi 
patru de biţi în maximum zece minute. 

— Trebuie să existe o explicaţie. 

Strathmore încuviinţă: 

— Există. Dar nu-ţi va plăcea. 

Susan păru neliniştită. 

— Are TRANSLTR vreo defecţiune? 

— TRANSLTR merge perfect. 

— Am prins vreun virus? 

Strathmore clătină din cap: 

— Nici un virus. Ascultă-mă cu atenţie. 

Susan rămăsese fără grai. TRANSLTR nu dăduse 
niciodată peste un cod pe care să nu-l spargă în mai puţin 
de o oră. De obicei, imprimanta lui Strathmore scuipa 
clartextul în decurs de câteva minute. Susan se uită la 
imprimanta de viteză din spatele biroului. Era goală. 

— Susan, rosti încetişor Strathmore. O să-ţi fie greu să 
accepţi la început, dar ascultă-mă cu atenţie un minut. Işi 


35 


muşcă buza. Codul ăsta la care lucrează TRANSLTR e unic. 
Nu seamănă cu nimic din ce-am văzut înainte. 
Comandantul făcu o pauză, ca şi cum i-ar fi fost greu să 
rostească cuvintele. Codul ăsta e impenetrabil. 

Susan se holbă la el şi aproape că izbucni în râs. 
„impenetrabil? Ce mai înseamnă şi asta?” Nu exista cod 
impenetrabil - unele erau mai lungi ca altele, dar orice cod 
putea fi spart. Matematica garanta că TRANSLTR ghicea 
orice cheie, mai devreme sau mai târziu. 

— Ce-aţi spus? 

— Codul este impenetrabil, repetă el sec. 

„Impenetrabil?” Susan nu-şi putea crede urechilor că acel 
cuvânt fusese rostit de un om ce avea la activ douăzeci şi 
şapte de ani de analiză a codurilor. 

— Impenetrabil, domnule? rosti ea cu nesiguranţă. Cum 
rămâne cu principiul lui Bergofski? 

Susan aflase despre principiul lui Bergofski destul de 
timpuriu în cariera ei. Principiul reprezenta temelia 
tehnologiei forţei brute. Totodată, din el se inspirase 
Strathmore în construcţia TRANSLTR. Principiul stipula clar 
că, din punct de vedere matematic, era garantată găsirea 
cheii corecte, dacă un computer testa suficiente chei. 
Securitatea unui cod consta nu în faptul că parola lui nu 
putea fi găsită, ci în posibilitatea ca majoritatea oamenilor 
să nu dispună de timpul sau echipamentul necesar 
testărilor. 

Strathmore clătină din cap: 

— Acest cod e altfel. 

— Altfel? 

Susan se uita cu neîncredere la el. „Un cod impenetrabil 
reprezintă o imposibilitate matematică! lar el ştie asta!” 

Strathmore îşi trecu palma peste chelia îmbrobonată de 
sudoare: 

— Acest cod este produsul unui algoritm nou-nouţ de 
criptare - unul pe care nu l-am mai văzut înainte. 

Acum Susan avea şi mai multe dubii. Algoritmii de 
criptare însemnau doar nişte formule matematice, reţete 
de transformare a textului în cod. Matematicienii şi 


36 


programatorii creau zilnic noi algoritmi. Pe piaţă se găseau 
sute - PGP, Diffie-Hellman, ZIP, IDEA, El Gamal. TRANSLTR 
spărgea toate aceste coduri în fiecare zi, fără probleme. 
Pentru maşină, toate codurile păreau la fel, indiferent care 
algoritm le crease. 

— Nu pricep, se opuse ea. Nu vorbim aici despre a 
descifra cine ştie ce funcţie complexă, ci de forţă brută. 
PGP, Lucifer, DSA - nu contează. Algoritmul generează o 
cheie pe care o crede sigură, iar TRANSLTR încearcă până 
ce o ghiceşte. 

Strathmore răspunse cu răbdarea unui profesor încercat: 

— Da, Susan, TRANSLTR va găsi întotdeauna cheia, chiar 
dacă e uriaşă. Făcu o pauză lungă. Poate însă că... 

Susan vru să intervină, dar era clar că Strathmore urma 
să arunce bomba. „Poate însă ce?” 

— Poate că TRANSLTR nu ştie că a spart codul. 

Susan aproape căzu de pe scaun: 

— Ce? 

— Poate că a aflat deja cheia corectă, dar continuă să 
caute pentru că nu îşi dă seama că a găsit cheia corectă. 
Cred că acest algoritm conţine un clartext rotativ. 

Susan căscă gura de uimire. 

Conceptul de clartext rotativ fusese avansat prima dată 
în 1987, într-un articol dintr-o revistă obscură, de un 
matematician ungur, Josef Harne. Deoarece computerele 
bazate pe metoda forţei brute spărgeau coduri prin analiza 
clartextului pentru a găsi tipare de cuvinte identificabile, 
Harne propusese un algoritm care, pe lângă procedura de 
criptare, rotea în corpul algoritmului un clartext decriptat în 
funcţie de o constantă de timp. Teoretic, această rotaţie 
perpetuă ar fi asigurat faptul că acel computer care era pus 
să decodifice nu ar fi localizat niciodată tipare identificabile 
de cuvinte şi deci nu şi-ar fi dat seama că a găsit cheia 
potrivită. Conceptul semăna cu ideea de colonizare a 
planetei Marte - de înţeles la nivel intelectual, dar aflată 
actualmente cu mult peste posibilităţile umane. 

— De unde aţi scos aşa ceva? 

Comandantul îi răspunse cu voce înceată: 


37 


— Un programator din sectorul public l-a scris. 

— Ce? Susan se prăbuşi la loc pe scaun. Jos avem cei mai 
buni programatori din lume! Cu toţii, lucrând împreună, 
n-am ajuns niciodată măcar pe aproape de a scrie o funcţie 
de clartext rotativ. Vreţi să-mi spuneţi că cine ştie ce 
derbedeu cu un PC şi-a dat seama cum trebuie făcut? 

Strathmore cobori glasul, încercând s-o calmeze: 

— Eu nu l-aş numi derbedeu pe tipul ăsta. 

Susan încetase să mai asculte. Era convinsă că alta era 
explicaţia: o eroare internă. Un virus. Orice părea mai 
credibil decât un cod impenetrabil. 

Strathmore o privi fix: 

— Algoritmul a fost scris de una dintre cele mai strălucite 
minţi criptografice ale lumii, din toate timpurile. 

Susan avea mai multe îndoieli ca niciodată; cele mai 
strălucite minți  criptografice din lume se aflau în 
departamentul ei, aşa că ar fi auzit cu siguranţă despre un 
astfel de algoritm. 

— Cine? ceru ea să afle. 

— Sunt convins că poţi ghici. Un tip care nu prea iubeşte 
NSA. 

— Asta îngustează căutarea! zise ea cu sarcasm. 

— A lucrat la proiectul TRANSLTR. A încălcat regulile. 
Aproape că a creat haos în serviciile secrete. L-am 
deportat. 

Susan amuţi, după care se făcu albă: 

— Oh, Dumnezeule... 

Strathmore încuviinţă: 

— S-a lăudat tot anul cu lucrul la un algoritm care să 
reziste forţei brute. 

— D-dar, îngăimă Susan. Am crezut că joacă la cacealma. 
Chiar a făcut-o? 

— Da. Cel mai avansat scriitor de coduri impenetrabile. 

Susan păstră un moment lung de tăcere: 

— Dar... asta înseamnă... 

Strathmore o privi drept în ochi: 

— Da. Ensei Tankado tocmai a transformat TRANSLTR în 
ladă de gunoi. 


38 


CAPITOLUL 6 


Chiar dacă nu trăise pe propria piele cel de-Al Doilea 
Război Mondial, Ensei Tankado studiase totul despre el - 
mai ales despre punctul lui culminant, explozia atomică în 
urma căreia pieriseră 100 000 dintre concetăţenii săi. 

Hiroshima, ora 8.15 dimineaţa, 6 august 1945 - un act 
intenţionat de distrugere. O manifestare inutilă de putere 
din partea unei ţări care învinsese deja în război. Tankado 
acceptase toate acestea. Nu putea accepta însă faptul că 
bomba îi furase posibilitatea de a-şi cunoaşte mama. Ea 
murise la naşterea lui, în urma complicaţiilor produse de 
iradierea la care fusese supusă cu atâţia ani înainte. 

În 1945, înainte de naşterea lui Ensei, mama lui se 
dusese, la fel ca mulţi prieteni ai ei, la Hiroshima pentru a 
se oferi voluntară în centrele pentru arşi. Acolo devenise 
hibakusha - o persoană iradiată. Nouăsprezece ani mai 
târziu, la treizeci şi şase de ani, îşi dăduse seama că avea 
să moară în timp ce aştepta în sala de naşteri, cu o 
hemoragie internă. Ce n-avea să afle niciodată era că 
moartea o scutise de oroarea supremă - unicul ei fiu se 
născuse diform. 

Nici tatăl lui Ensei nu îşi văzuse fiul. Şocat de pierderea 
soţiei şi ruşinat de apariţia unui copil despre care surorile 
medicale îi spuseseră că e un nou-născut imperfect, care 
probabil n-avea să supravieţuiască peste noapte, bărbatul 
se făcuse nevăzut din spital şi nu se mai întorsese 
vreodată. Ca atare, Ensei Tankado a fost dus la orfelinat. 

În fiecare noapte, tânărul Tankado se holba la degetele 
lui răsucite, ţinându-şi în braţe păpuşa-fetiş, şi îşi jura că se 
va răzbuna - răzbunare împotriva ţării care îi furase mama 
şi îl determinase pe tatăl lui să îl abandoneze de ruşine. Ce 
nu ştia el era faptul că destinul avea să îşi spună cuvântul. 

În luna februarie a celui de-al doisprezecelea an de viaţă 
al lui Ensei, un fabricant de computere din Tokio sunase la 
familia lui adoptivă şi întrebase dacă băiatul handicapat 


39 


putea lua parte la o testare de grup pentru o nouă tastatură 
pe care firma o proiectase pentru copiii cu handicap. 
Familia îşi dăduse acordul. 

Lui Ensei i se păruse imediat că ştie cum să umble cu 
computerul, deşi nu văzuse aşa ceva în viaţa lui. 
Computerul îi deschidea lumi pe care el nu şi le imaginase 
vreodată. In scurt timp, unealta devenise viaţa lui. Pe 
măsură ce crescuse, începuse să dea lecţii, să câştige bani 
şi astfel, în cele din urmă, dobândise o bursă la 
Universitatea Doshisha. Peste puţin timp, Ensei Tankado 
deveni faimos în Tokio cu porecla fugusha Kisai - geniul 
infirm. 

Ajunse într-un târziu să citească despre Pearl Harbor şi 
despre crimele de război japoneze. Ura lui faţă de America 
începu să se estompeze. Ensei deveni un budist devotat. 
Uitase de jurământul lui din copilărie de a se răzbuna; 
iertarea era singura cale către iluminare. 

La douăzeci de ani, Ensei Tankado ajunsese un fel de 
figură de cult subteran printre programatori. IBM i-a oferit 
un permis de muncă şi un post în Texas. Tankado nu ratase 
ocazia. Trei ani mai târziu plecase deja de la IBM, trăia în 
New York şi scria aplicaţii software de unul singur. Era în 
fruntea noului val de criptare cu chei publice. Scria 
algoritmi şi câştiga o avere. 

La fel ca în cazul multor autori de algoritmi de criptare, 
NSA a început să-i dea târcoale. Ironia sorții îşi spunea 
cuvântul prin ocazia de a lucra în inima guvernului unei ţări 
pe care odinioară jurase că se va răzbuna. Se decise să 
accepte interviul. Dubiile pe care le-ar mai fi avut i-au 
dispărut complet la întâlnirea cu comandantul Strathmore. 
Discutaseră deschis despre trecutul lui Tankado, despre 
ostilitatea potenţială pe care el ar fi putut-o nutri faţă de 
SUA şi despre planurile lui de viitor. Tankado trecu testul cu 
poligraful şi rezistă la cinci săptămâni de profile psihologice 
dure. Le trecu pe toate. Ura îi fusese înlocuită de dragostea 
pentru Buddha. Patru luni mai târziu, Ensei Tankado 
ajungea să lucreze în Departamentul de Criptografie al 
NSA. 


40 


În ciuda salariului generos, Tankado venea la muncă pe o 
veche bicicletă şi îşi mânca prânzul singur la birou, din ceea 
ce îşi pregătea de acasă, în loc să se alăture colegilor la o 
supă şi o friptură în cantină. Ceilalţi criptografi îl venerau. 
Ca programator era strălucit - mai inventiv decât oricine 
altcineva. În plus, era amabil şi cinstit, discret şi de o etică 
impecabilă. integritatea morală avea o însemnătate 
enormă pentru el. Tocmai de aceea, demiterea sa din NSA, 
urmată de deportare, constituise un şoc cumplit. 

Precum restul personalului din Crypto, Tankado 
contribuise la proiectul TRANSLTR cu convingerea că, dacă 
se va dovedi un succes, va fi folosit la descifrarea mesajelor 
electronice doar în cazurile aprobate de Departamentul de 
Justiție. Folosirea TRANSLTR avea să fie reglementată cam 
la fel ca modalitatea prin care FBI trebuia să obţină o 
hotărâre judecătorească înainte de a planta microfoane. 
TRANSLTR urma să stocheze aplicaţii software care cereau 
parole din partea Rezervelor Federale şi a Departamentului 
de Justiţie, înainte de a descifra un fişier. Acest fapt avea să 
împiedice NSA de la ascultarea arbitrară a comunicaţiilor 
personale ale cetăţenilor obişnuiţi. 

Numai că, atunci când veni vorba despre astfel de 
programe, personalului TRANSLTR i se comunică faptul că 
planurile se schimbaseră. Datorită presiunilor de timp 
induse de activitatea antiteroristă a Agenţiei, TRANSLTR 
urma să devină un dispozitiv independent de decriptare, 
ale cărui operaţiuni zilnice aveau să fie reglementate numai 
de NSA. 

La auzul veştii, Ensei Tankado fusese oripilat. Asta 
însemna că NSA putea deschide poşta oricui, fără ca nimeni 
să ştie. Ca şi cum în fiecare telefon din lume ar fi existat un 
emiţător secret. Strathmore încercă să-i demonstreze lui 
Tankado că TRANSLTR era un dispozitiv de menţinere a 
ordinii, dar fără rezultat; el rămase cu încăpățânare pe 
poziţie şi considera că aşa ceva însemna o încălcare gravă 
a drepturilor omului. Plecase imediat şi în câteva ore violă 
codul NSA de securitate, încercând să contacteze Fundaţia 
pentru Frontiera Electronică. Era hotărât să şocheze lumea 


41 


cu povestea lui despre o maşină secretă, capabilă să-i 
expună pe utilizatorii de computere din întreaga lume unor 
maşinaţiuni guvernamentale de neimaginat. NSA nu 
avusese de ales: fusese nevoită să-l oprească. 

Prinderea şi deportarea lui Tankado, expusă pe larg în 
cadrul grupurilor online de ştiri, s-a transformat într-un 
nefericit oprobriu public. Specialiştii în control al dezastrelor 
din NSA, nervoşi că Tankado putea încerca să convingă 
lumea de existenţa TRANSLTR, au trecut, împotriva dorinţei 
lui Strathmore, la generarea de zvonuri pentru distrugerea 
credibilităţii japonezului. Curând, Ensei Tankado deveni 
piaza rea a comunităţii globale informatice - nimeni nu 
avea încredere într-un infirm acuzat de spionaj, mai ales 
când acesta căuta să-şi recapete libertatea prin acuzaţii 
absurde legate de o maşină americană de spart coduri. 

Cel mai ciudat lucru fusese acela că Tankado păruse a 
înţelege situaţia; totul făcea parte din jocul serviciilor 
secrete. Omul păruse a nu păstra nici un fel de resentiment 
în el, ci numai o hotărâre de nezdruncinat. În vreme ce 
securitatea îl escorta spre ieşire, Tankado i se adresase lui 
Strathmore cu un calm înfricoşător: 

— Toţi avem dreptul la secrete, rostise el. Într-o zi, voi 
avea grijă ca acest lucru să rămână valabil. 


42 


CAPITOLUL 7 


Mintea lui Susan lucra cu febrilitate - „Ensei Tankado a 
scris un program ce creează coduri impenetrabile!” Abia 
putea cuprinde înţelesul unui asemenea gând. 

— Fortăreaţa Digitală, rosti Strathmore. Aşa l-a botezat. 
Reprezintă cea mai avansată armă de contraspionaj. Dacă 
programul ajunge pe piaţă, orice şcolar va fi în stare să 
trimită mesaje codificate pe care NSA nu le va putea 
sparge. Serviciile noastre secrete vor fi lichidate. 

Gândurile lui Susan rătăceau la mare distanţă de 
implicaţiile politice ale Fortăreţei Digitale. Se străduia încă 
să înţeleagă că un asemenea fenomen prinsese viaţă. Îşi 
petrecuse tot timpul spărgând coduri şi negând permanent 
că la un moment dat ar putea apărea codul suprem. „Orice 
cod poate fi spart - Principiul Bergofsky!” Avea sentimentul 
unui ateu care se trezeşte brusc faţă în faţă cu Dumnezeu. 

— Dacă acest cod devine public, şopti ea, criptografia va 
deveni o ştiinţă moartă. 

Strathmore încuviinţă: 

— Asta-i cea mai mică dintre probleme. 

— Nu-l putem plăti pe Tankado? Ştiu că ne urăşte, dar 
nu-i putem oferi câteva milioane de dolari? Să-l convingem 
să nu-l distribuie? 

Strathmore râse: 

— Câteva milioane? Ai idee cât valorează chestia asta? 
Fiecare guvern din lume va licita pe bani grei. Te vezi 
spunându-i preşedintelui că noi continuăm să-i spionăm pe 
irakieni, dar nu le putem intercepta mesajele? Aici nu e 
vorba numai despre NSA, ci despre întreaga comunitate a 
serviciilor secrete. Ce avem noi aici oferă suport tuturor - 
FBI, CIA, DEA; fără noi, ar fi cu toţii orbi. Transporturile 
cartelurilor de droguri n-ar mai fi depistate, marile corpo- 
raţii şi-ar transfera banii fără urme, lăsând IRS ca peştele 
pe uscat, teroriştii ar conspira fără frica de a fi prinşi; altfel 
spus, haos. 


43 


— EFF ar exulta de bucurie. 

— EFF habar n-are ce facem noi aici, replică, dezgustat, 
Strathmore. Dacă ar şti câte atacuri teroriste am oprit 
pentru că putem sparge coduri, şi-ar schimba tonul. 

Susan era de acord, dar era conştientă şi de situaţie: EFF 
n-avea să afle niciodată cât de important era TRANSLTR. 
Computerul ajutase la evitarea a zeci de atacuri, însă 
informaţiile erau clasificate drept strict secrete şi nu puteau 
fi dezvăluite. Logica din spatele secretomaniei era simplă: 
guvernul nu-şi putea permite declanşarea unei isterii în 
masă cauzate de revelarea adevărului. Nimeni nu ştia cum 
ar fi reacţionat opinia publică la aflarea veştii că, numai în 
anul care trecuse, pe teritoriul american se declanşaseră 
două alarme de pericol nuclear din cauza grupărilor 
fundamentaliste. 

Oricum, atacul nuclear nu reprezenta singura 
ameninţare. Cu doar o lună în urmă, TRANSLTR dejucase 
unul dintre cele mai ingenioase comploturi teroriste din 
istoria NSA. O organizaţie antiguvernamentală întocmise un 
plan de acţiune criminală, pe numele lui de cod Sherwood 
Forest”. Atacul viza Bursa din New York, cu scopul de 
„redistribuire” a averilor. Pe parcursul a şase zile, membrii 
grupului plasaseră douăzeci şi şapte de fitile magnetice 
nonexplozive în clădirile din jurul Bursei. Detonate, 
dispozitivele generau un impuls magnetic extrem de 
puternic. Descărcarea simultană a unor astfel de fitile 
strategic plasate ar fi creat un câmp magnetic atât de 
intens, încât toate mediile magnetice de stocare de 
informaţii ale Bursei ar fi fost şterse - hard disk-urile de 
computere, băncile masive de stocare ROM, înregistrările 
pe bandă, chiar dischetele. Toate datele despre cine ce 
avere deţinea s-ar fi dezintegrat pentru totdeauna. 

Deoarece era nevoie de o sincronizare perfectă pentru 
detonarea simultană a dispozitivelor, fitilele fuseseră 
conectate între ele prin linii telefonice. Pe parcursul 
ultimelor două zile înainte de declanşare, ceasurile interne 


5 Pădurea din Sherwood, căminul legendarului personaj Robin Hood 
(n.tr.). 


44 


ale fitilelor schimbaseră între ele continuu şiruri de date de 
sincronizare criptate. NSA interceptase pulsurile de date ca 
pe o anomalie de reţea, dar le ignorase, socotindu-le un 
schimb nevinovat de aiureli. Însă după ce TRANSLTR 
descifrase şirurile de date, analiştii recunoscuseră imediat 
secvențele în cauză ca fiind o numărătoare inversă sin- 
cronizată în reţea. Fitilele au fost urgent localizate şi 
eliminate cu trei ore înainte de declanşare. 

Susan ştia că, fără TRANSLTR, NSA era neajutorată în 
faţa terorismului electronic avansat. Privi spre monitorul 
principal. Acelaşi timp, peste cincisprezece ore. NSA ar fi 
fost pierdută chiar dacă fişierul lui Tankado ar fi fost spart 
în acea clipă. Crypto ar fi fost condamnată să spargă mai 
puţin de două coduri pe zi. Chiar şi la rata curentă de 150 
de spargeri pe zi, lista de fişiere care aşteptau decodarea 
era enormă. 


— Tankado m-a sunat luna trecută, rosti Strathmore, 
întrerupând şirul gândurilor lui Susan. 

Ea îşi înălţă privirea: 

— V-a sunat Tankado? 

El încuviinţă: 

— Ca să mă avertizeze. 

— Să vă avertizeze? Dar vă urăşte. 

— M-a sunat să îmi spună că finisa un algoritm care scria 
coduri impenetrabile. Nu l-am crezut. 

— Dar de ce să vă spună? întrebă Susan. Voia să i-l 
cumpăraţi? 

— Nu. Mă şantaja. 

Pentru Susan piesele şaradei părură brusc a se aşeza 
fiecare la locul potrivit. 

— Bineînțeles, zise ea uimită. Voia să îi restabiliţi 
reputaţia. 

— Nu, se încruntă Strathmore. Tankado voia TRANSLTR. 

— TRANSLTR? 

— Da. Mi-a ordonat să ies în public şi să spun lumii întregi 
că deţinem o asemenea maşină. A mai spus că va distruge 


45 


Fortăreaţa Digitală dacă recunoaştem că putem citi poşta 
electronică a tuturor. 

Susan îl privi neîncrezătoare. 

Strathmore dădu din umeri: 

— Oricum, acum e prea târziu. Tankado a afişat o copie 
gratuită a programului pe propriul site Internet. Oricine îl 
poate descărca. 

Susan se albi: 

— Ce a făcut? 

— E doar o lovitură de imagine. Nu trebuie să-ţi faci griji. 
Copia afişată e criptată. Oamenii o pot descărca, dar nimeni 
n-o poate deschide. E un procedeu chiar ingenios. 
Codul-sursă pentru Fortăreaţa Digitală a fost criptat şi 
închis bine. 

Susan păru uluită: 

— Bineînţeles! Astfel ca oricine să aibă o copie, dar 
nimeni să n-o poată folosi. 

— Exact. Tankado a lansat momeala. 

— Aţi văzut algoritmul? 

Comandantul o privi încurcat: 

— Nu, ţi-am spus că e criptat. 

Susan păru la fel de încurcată: 

— Dar noi avem TRANSLTR. De ce nu l-am decripta pur şi 
simplu? Zărind însă chipul lui Strathmore, Susan pricepu că 
regulile se schimbaseră. Oh, Doamne, icni ea, iluminată. 
Fortăreaţa Digitală e criptată prin ea însăși? 

Strathmore încuviinţă: 

— Bingo! 

Susan era de-a dreptul şocată. Formula pentru Fortăreaţa 
Digitală fusese criptată utilizând chiar Fortăreaţa Digitală. 
Tankado afişase o reţetă matematică de excepţie, însă 
textul reţetei fusese încâlcit. Şi utilizase însăși rețeta pentru 
a efectua încâlcirea. 

— E chiar Seiful lui Biggleman, murmură, copleşită. 

Strathmore încuviinţă. Seiful lui Biggleman reprezenta un 
scenariu  criptografic ipotetic în care un constructor 
întocmea proiecte pentru un seif imposibil de deschis. 
Vrând să-şi ţină proiectele secrete, după construcţia 


46 


seifului, le încuia înăuntru. Tankado procedase exact la fel 
cu Fortăreaţa Digitală. Işi protejase proiectul criptându-l 
chiar cu formula descrisă în proiect. 

— Şi fişierul din TRANSLTR? se interesă Susan. 

— L-am descărcat de pe site-ul lui Tankado, ca toată 
lumea. NSA este acum mândra posesoare a algoritmului 
Fortăreţei Digitale; doar că nu îl poate descifra. 

Susan se minună de ingeniozitatea lui Ensei Tankado. 
Dovedise NSA că algoritmul era impenetrabil, însă fără a 
dezvălui nimic din el. 

Strathmore îi întinse un articol de ziar. Era un 
talmeş-balmeş tradus din Wikke; Shimbun, echivalentul 
japonez al Wall Street Journal, în care se afirma că 
programatorul japonez Ensei Tankado finalizase o formulă 
matematică despre care el pretindea că poate genera 
coduri impenetrabile. Formula fusese botezată Fortăreaţa 
Digitală şi putea fi trecută în revistă pe lntemet. 
Programatorul avea să o vândă la licitaţie celui care oferea 
mai mult. Articolul continua spunând că, în ciuda enormului 
interes stârnit în Japonia, cele câteva companii americane 
de software care auziseră de Fortăreaţa Digitală socoteau o 
asemenea pretenţie revoltătoare, semănând cu vechea 
dorinţă a alchimiştilor, de a transforma plumbul în aur. 
Formula, spuneau ei, era o farsă şi nu putea fi luată în 
serios. 

Susan îşi înălţă privirea: 

— O licitaţie? 

Strathmore dădu afirmativ din cap: 

— Toate companiile japoneze de software şi-au descărcat 
o copie a Fortăreţei Digitale şi încearcă să o spargă. Cu 
fiecare secundă de eşec, preţul licitaţiei urcă. 

— Dar e absurd, se revoltă Susan. Toate fişierele nou 
criptate sunt impenetrabile în lipsa lui  TRANSLTR. 
Fortăreaţa Digitală este doar un algoritm generic, de 
domeniu public, pe care nici una dintre aceste companii să 
nu-l poată sparge. 

— Insă e o lovitură genială de marketing, replică 
Strathmore. la gândeşte-te - toate mărcile de sticlă 


47 


blindată opresc gloanţele, dar dacă o companie te provoacă 
să tragi un glonţ prin sticla e;, brusc toată lumea va trage. 

— Şi japonezii chiar cred că Fortăreaţa Digitală e altceva? 
Mai bună decât orice altceva de pe piaţă? 

— O fi fost Tankado discreditat, dar toată lumea ştie că e 
un geniu. Printre hackeri e chiar o legendă vie. Dacă el 
spune că algoritmul e impenetrabil, atunci aşa e. 

— Dar toate sunt impenetrabile din punctul de vedere a 
percepţiei publice! 

— Da..., mustăci Strathmore. Deocamdată. 

— Asta ce mai înseamnă? Comandantul oftă: 

— Acum douăzeci de ani nimeni nu îşi imagina că vom 
sparge cifruri de doisprezece biţi. Tehnologia avansează. 
Continuu. Producătorii de software pot presupune că, la un 
moment dat, computere precum TRANSLTR vor exista. 
Tehnologia progresează exponențial şi, în cele din urmă, 
actualii algoritmi cu chei publice îşi vor pierde siguranţa. Va 
fi nevoie de algoritmi mai buni pentru a devansa 
computerele de mâine. 

— Şi Fortăreaţa Digitală e răspunsul? 

— Exact. Un algoritm care rezistă forţei brute nu va fi 
niciodată demodat, indiferent cât de puternice vor ajunge 
maşinile de decodat. Ar putea deveni un standard universal 
peste noapte. 

Susan inspiră adânc. 

— Dumnezeu să ne ajute, şopti ea. Putem face o ofertă? 

Strathmore clătină din cap. 

— Tankado ne-a oferit o şansă. A fost cât se poate de 
clar. Oricum, e prea riscant; dacă suntem prinşi, înseamnă 
practic că recunoaştem că ne temem de algoritmul lui. Ar fi 
ca o mărturisire publică nu numai a faptului că îl deţinem 
pe TRANSLTR, ci şi a invincibilităţii Fortăreţei Digitale. 

— Cât timp avem? 

Strathmore se încruntă: 

— Tankado plănuia să anunţe câştigătorul mâine la 
prânz. 

Susan simţi un gol în stomac. 

— Şi după aceea? 


48 


— După aceea urma ca el să dea câştigătorului cheia de 
acces. 

— Cheia de acces? 

— Face parte din cacealma. Toţi au algoritmul deja, aşa 
că Tankado licitează cheia care îl deblochează. 

Susan gemu: 

— Bineînţeles. 

Era perfect. Curat şi simplu. Tankado criptase Fortăreaţa 
Digitală şi numai el deţinea cheia de decriptare. Lui Susan îi 
venea cumplit de greu să îşi imagineze că undeva, probabil 
scrijelită pe o bucată de hârtie în buzunarul lui Tankado, 
zăcea o parolă de şaizeci şi patru de caractere care putea 
pune definitiv capăt serviciilor secrete americane. 

Imaginându-şi scenariul, i se făcu brusc rău. Tankado 
avea să înmâneze cheia de acces celui care licita mai mult, 
după care respectivul licitator avea să deschidă fişierul în 
care se găsea Fortăreaţa Digitală. Probabil că după aceea 
avea să includă algoritmul într-un microprocessor 
ultraprotejat la agresiuni exterioare, iar în cinci ani de zile 
fiecare computer nou avea să fie produs cu un 
microprocesor preîncărcat cu Fortăreaţa Digitală. Nici un 
fabricant obişnuit de computere nu visase până acum să 
creeze un produs de criptare, pentru că algoritmii normali 
de criptare deveneau repede perisabili. Insă Fortăreaţa 
Digitală n-avea cum să se demodeze vreodată; cu o funcţie 
rotativă de clartext nici un atac prin forţă brută nu ar fi 
descoperit vreodată cheia. Un nou standard digital de 
criptare. De acum până în vecii vecilor. Toate codurile - 
impenetrabile. Bancheri, brokeri, terorişti, spioni. O lume - 
un algoritm. 

Anarhie. 

— Ce opţiuni avem? testă Susan apele. 

Era perfect conştientă că momentele critice puteau fi 
depăşite numai prin măsuri disperate, chiar şi în cazul NSA. 

— Nu-l putem lichida, dacă asta întrebi. 

Exact asta voise ea să întrebe. De când lucra la NSA, 
Susan auzise tot felul de zvonuri despre legăturile Agenţiei 
cu cei mai pricepuţi asasini din lume - ucigaşi plătiţi pentru 


49 


a spăla discret rufele murdare ale comunităţii serviciilor 
secrete. 

Strathmore clătină din cap: 

— Tankado e prea deştept ca să ne lase o astfel de 
opţiune. 

Ciudat, dar Susan se simţi uşurată. 

— E protejat? 

— Nu chiar. 

— Se ascunde? 

Strathmore dădu din umeri: 

— Tankado a părăsit Japonia. Plănuia să verifice licitaţiile 
prin telefon. Dar noi ştim unde este. 

— Şi nu intenţionaţi să întreprindeţi nimic? 

— Nu. Are o asigurare. Tankado a dat o copie a cheii de 
acces unei terţe părţi anonime... în caz că i se întâmplă 
ceva. 

„Bineînţeles”, se minună Susan. „Un înger păzitor.” 

— Şi presupun că, dacă Tankado păţeşte ceva, acel om 
misterios va vinde cheia? 

— Mai rău. Dacă Tankado e doborât, partenerul lui o face 
publică. 

Susan păru încurcată: 

— Partenerul o face publică? 

Strathmore încuviinţă: 

— O afişează pe Internet, o dă la ziare, o pune pe afişele 
stradale. De fapt, o dăruieşte. 

Susan făcu ochii mari: 

— Descărcări gratuite? 

— Chiar aşa. Tankado şi-a imaginat că, odată mort, nu va 
mai avea nevoie de bani - aşa că, de ce să nu ofere lumii 
întregi un cadou de despărţire? 

Se lăsă o lungă tăcere. Susan inspiră adânc, ca şi cum ar 
fi avut nevoie de timp pentru a absorbi îngrozitorul adevăr. 
„Ensei Tankado crease un algoritm impenetrabil. Ne ţine pe 
toţi prizonieri.” 

Se ridică brusc în picioare: 

— Trebuie să-l contactăm pe Tankado! rosti ea cu 
hotărâre. Trebuie să existe o cale de a-l convinge să 


50 


renunţe! Îi putem oferi triplu faţă de cea mai ridicată 


ofertă! Îi putem reface reputaţia! Orice! 
— Prea târziu, zise Strathmore inspirând adânc. Ensei 
Tankado a fost găsit mort azi-dimineaţă, în oraşul Sevilla 


din Spania. 


51 


CAPITOLUL 8 


Bimotorul Learjet 60 ateriză pe pista încinsă. Dincolo de 
fereastră, peisajul golaş al sudului regiunii spaniole 
Extremadura rulă înceţoşat, apoi încetini până ce păru să 
se târască. 

— Domnule Becker? cârâi o voce. Am ajuns. 

Becker se ridică şi se întinse. După ce deschise 
compartimentul de deasupra capului, îşi aminti că nu are 
bagaje. Nu avusese timp să împacheteze. Oricum, nu conta 
- i se promisese o călătorie fulger, sosit - plecat. 

În vreme ce motoarele turau tot mai încet, avionul ieşi 
din bătaia soarelui şi intră într-un hangar pustiu, aflat faţă 
în faţă cu terminalul principal. O clipă mai târziu se ivi şi 
pilotul, care cobori trapa de ieşire. Becker înghiţi ultimele 
picături de suc, puse paharul pe lemnul umed al barului şi 
înşfăcă haina de la costum. 

Pilotul scoase un plic gros din buzunarul costumului său 
de zbor: 

— Mi s-a spus să vă dau asta. 

Îi întinse plicul lui Becker. Pe hârtie stăteau scrise, cu pix 
albastru, cuvintele: 


„PĂSTREAZĂ RESTUL” 


Becker frunzări teancul gros de bancnote roşiatice. 

— Ce...? 

— Monedă locală, rosti pilotul cu o voce plată. 

— Ştiu ce e, îngăimă Becker. Dar... e prea mult. Nu am 
nevoie decât de bani de taxi. Becker făcu un calcul rapid în 
minte. Ce e aici valorează mjii de dolari! 

— Eu am ordinele mele, domnule. 

Pilotul se răsuci pe călcâie şi dispăru înapoi în cabină. 
Uşa se închise automat în urma lui. 

Becker privi spre avion, apoi se uită la banii din mână. 
După o clipă de nehotărâre în hangarul pustiu, puse plicul 


52 


în buzunarul de la piept, îşi trase haina de la costum pe 
umeri şi porni să traverseze pista de aterizare. Era un 
început tare bizar, dar alungă din minte acest gând. Cu un 
pic de noroc, avea să se întoarcă la ţanc pentru a mai salva 
ceva din excursia la Stone Manor cu Susan. 

„Sosit-plecat”, îşi spuse. „Sosit-plecat.” 

Habar n-avea ce îl aştepta. 


53 


CAPITOLUL 9 


Phil Chartrukian, tehnician de securitate a sistemelor, 
intenţionase să intre în Crypto doar un minut - cât să ia 
nişte hârtii pe care le uitase cu o zi în urmă. Intenţia lui se 
dovedise departe de ce urma să i se întâmple. 

După ce traversă secţia şi păşi în laboratorul Sys-Sec, îşi 
dădu imediat seama că nu era în regulă ceva. Terminalul 
de computer care monitoriza permanent procesele din 
măruntaiele TRANSLTR era nesupravegheat şi monitorul 
era închis. 

Chartrukian strigă tare: 

— Hello? 

Nu primi nici un răspuns. Laboratorul era imaculat - ca şi 
cum nimeni nu intrase acolo de ore întregi. 

Deşi avea doar douăzeci şi trei de ani şi era relativ nou în 
echipa Sys-Sec, Chartrukian fusese bine instruit, astfel încât 
ştia perfect procedurile: un membru Sys-Sec se găsea 
mereu la datorie în Crypto... mai ales sâmbăta, când nu era 
nici un criptograf prin preajmă. 

Deschise imediat monitorul şi se întoarse spre tabla cu 
mesaje de pe perete. 

— Cine e de gardă? întrebă el cu voce tare, trecând în 
revistă lista cu nume. 

Conform programului, un tânăr boboc pe nume 
Seidenberg ar fi trebuit să intre în schimb dublu la miezul 
nopţii trecute. Chartrukian privi împrejur prin laboratorul 
pustiu şi se încruntă. 

— Unde mama naibii e individul? 

Privind monitorul cum prinde viaţă, Chartrukian se 
întrebă dacă Strathmore avea habar că laboratorul Sys-Sec 
era nepăzit. Pe drum observase draperiile trase în biroul 
comandantului, ceea ce însemna că şeful era acolo - un 
lucru aproape banal pentru o zi de sâmbătă. Deşi le cerea 
criptografilor să îşi ia liber sâmbetele, Strathmore părea să 
muncească 365 de zile pe an. 


54 


Chartrukian avea o singură certitudine - dacă Strathmore 
descoperea că laboratorul Sys-Sec era nepăzit, bobocul 
absent avea să-şi piardă slujba. Privi spre telefon, 
întrebându-se dacă era bine să-l sune pe tânărul tehnician 
şi să îl avertizeze de pericol. Oamenii din Sys-Sec se 
supuneau regulii nescrise de a avea grijă unul de altul. In 
interiorul Crypto, cei din Sys-Sec erau cetăţeni de mâna a 
doua, permanent la cuțite cu stăpânii moşiei. Nu era nici un 
secret că criptografii erau cei care stăpâneau peste acest 
cuib de mai multe miliarde de dolari. Cei de la Sys-Sec erau 
toleraţi numai pentru că aveau grijă ca jucăriile patronilor 
să meargă ca unse. 

Chartrukian luă o decizie. Puse mâna pe telefon. Numai 
că nu apucă să ducă receptorul la ureche. Se opri din 
acţiune brusc, cu ochii fixaţi pe monitorul care se trezise la 
viaţă. Ca într-un film derulat cu încetinitorul, aşeză 
receptorul jos şi se holbă cu gura căscată la ecran. 

În cele opt luni de Sys-Sec, Phil Chartrukian nu văzuse 
niciodată monitorul de control al TRANSLTR afişând altceva 
decât un zero dublu în câmpul orelor. Astăzi era altfel. 


„TIMP SCURS: 15.17.21” 


— Cincisprezece ore şi şaptesprezece minute? izbucni el, 
aproape înecându-se. Imposibil! 

Reporni ecranul, rugându-se ca acesta să nu se fi setat 
corect. Numai că, odată revenit la viaţă, monitorul arătă 
acelaşi lucru. 

Chartrukian simţi un fior pe şira spinării. Tehnicienii 
Sys-Sec din Crypto aveau o singură responsabilitate: să-l 
ţină „curat” pe TRANSLTR - adică să-l ferească de viruşi. 

Chartrukian ştia că un rulaj de cincisprezece ore putea 
însemna un singur lucru - infecţie. Un fişier bolnav intrase 
în TRANSLTR şi acum corupea toate procesele interne. 
Într-o clipă, instrucţia primită îşi făcu simțită prezenţa; nu 
mai conta că laboratorul Sys-Sec rămăsese nepăzit sau că 
monitoarele fuseseră stinse. Chartrukian se concentră 
asupra problemei de fond - TRANSLTR. Apelă imediat 


55 


jurnalul tuturor fişierelor care intraseră în TRANSLTR 
ultimele patruzeci şi opt de ore. Incepu să treacă lista 
revistă. 

„Oare a pătruns un fişier infectat?”, se întrebă el. „Le-a 
scăpat ceva filtrelor de securitate?” 

Drept precauţie, orice fişier care intra în TRANSLTR 
trebuia să treacă prin ceea ce se numea Mănuşa - o serie 
de porţi la nivel de circuit, filtre şi programe de dezinfecţie 
care scanau fişierele în căutarea de viruşi şi subrutine 
potenţial periculoase.  Fişierele conținând informații 
„necunoscute” pentru Mănuşă erau imediat respinse, fiind 
apoi luate manual la puricat. Uneori, Mănuşa rejecta întregi 
fişiere nevinovate pe motiv că includeau un software pe 
care filtrele nu îl mai întâlniseră înainte. În astfel de cazuri, 
tehnicienii Sys-Sec treceau la o inspecție manuală dură și 
doar după ce ei confirmau că totul era în regulă fişierul în 
cauză putea trece de filtrele Mănuşii şi pătrunde în 
măruntaiele TRANSLTR. 

Viruşii de computer erau la fel de diverşi ca şi cei reali. 
Ca şi în cazul celor din urmă, viruşii de computer aveau un 
singur scop - să se prindă de o gazdă şi să înceapă 
replicarea. În acest caz, gazda era TRANSLTR. 

Chartrukian era uluit că NSA nu avusese probleme cu 
viruşii până acum. Mănuşa era un paznic eficient, însă NSA 
era un căpcăun extrem de lacom, absorbind cantităţi uriaşe 
de informaţii digitale din întreaga lume. Navigarea printre 
date semăna cu sexul la întâmplare - cu protecţie sau fără, 
mai devreme sau mai târziu tot te trezeai cu o boală. 

Chartrukian termină de examinat lista de fişiere. Era mai 
confuz acum decât înainte. Fiecare fişier trecuse cu bine de 
verificare. Mănuşa nu observase nimic suspect, ceea ce 
însemna că fişierul din TRANSLTR era perfect curat. 

— Atunci de ce dracu’ durează atât? se răţoi el la 
încăperea pustie. 

Chartrukian simţi cum începe să asude. Se întrebă dacă 
era cazul să îl mai deranjeze pe Strathmore şi cu problema 
asta. 


n 
n 


A 
A 


56 


— O testare antivirus, spuse, încercând singur să se 
calmeze. 

Ştia că Strathmore ar cere în primul rând un test 
antivirus. Uitându-se către spaţiul imens pustiu din Crypto, 
Chartrukian luă o decizie. Încărcă aplicaţia software de 
testare împotriva viruşilor şi o lansă în execuţie. Testul 
avea să dureze aproximativ un sfert de oră. 

— Să ieşi curat, se rugă el în şoaptă. Curat ca lacrima. 
Spune-i lui tati că n-ai nimic. 

Numai că Chartrukian simţea că nu poate fi vorba de 
„nimic”. Instinctul îi spunea că un lucru foarte neobişnuit se 
petrecea în măruntaiele imensei bestii decodificatoare. 


57 


CAPITOLUL 10 


— Ensei Tankado a murit? Susan simţi că îi vine să 
vomite. L-aţi ucis? Credeam că aţi spus că... 

— Nu l-am atins, o asigură Strathmore. A făcut un atac 
de cord. COMINT m-a sunat azi-dimineaţă. Computerul lor a 
dat peste numele lui Tankado într-un jurnal al poliţiei din 
Sevilla, prin Interpol. 

— Atac de cord? Avea treizeci de ani. 

— Treizeci şi doi, o corectă Strathmore. Suferea de o 
malformaţie congenitală a inimii. 

— Habar n-aveam. 

— A apărut în cadrul testelor fizice de la NSA. Nu era 
ceva cu care să se laude. 

Susan nu putea să accepte modul în care se potriviseră 
lucrurile: 

— O inimă slăbită putea să-l omoare - pur şi simplu? 

Totul părea prea convenabil. 

Strathmore înălţă din umeri: 

— Inimă slăbită... în combinaţie cu arşiţa Spaniei. Mai 
adaugă şi stresul indus de şantajarea NSA... 

Susan tăcu un moment. In ciuda circumstanțelor, simţea 
un sentiment acut de pierdere ireparabilă prin moartea 
unui coleg criptograf atât de strălucit. Vocea gravă a lui 
Strathmore îi întrerupse şirul gândurilor. 

— Singurul aspect bun al acestui adevărat fiasco e acela 
că Tankado călătorea singur. Există o şansă mare ca 
partenerul lui să nu fi aflat că a murit. Autorităţile spaniole 
au declarat că vor menţine informaţia secretă cât de mult 
se va putea. Noi am primit-o doar fiindcă COMINT se afla în 
stare de alertă. Trebuie să-l găsesc pe acest partener 
înainte ca el să afle de moartea lui Tankado. De aceea 
te-am chemat. Am nevoie de ajutorul tău. 

Susan nu ştia ce să mai creadă. | se păruse că dispariţia 
la ţanc a lui Ensei Tankado le rezolvase întreaga problemă. 


58 


— Comandante, ripostă ea, dacă autorităţile susţin că a 
murit în urma unui atac de cord, atunci noi ieşim din cauză; 
partenerul lui va şti că NSA nu e responsabilă. 

— Nu e responsabilă? făcu Strathmore cu ochii holbaţi, 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Cineva şantajează NSA 
şi moare câteva zile mai târziu, iar noi nu suntem 
responsabili? Pun pariu pe ce vrei că misteriosul amic al lui 
Tankado nu va vedea lucrurile aşa. Oricare ar fi cauza 
morţii, în ochii lui noi suntem vinovaţi. Putea foarte bine să 
fie vorba de otravă, autopsie măsluită, orice. Strathmore 
făcu o pauză. Care a fost prima ta reacţie când ţi-am spus 
că Tankado e mort? 

Ea se încruntă: 

— Am crezut că NSA l-a ucis. 

— Exact. Dacă NSA poate monta cinci sateliți 
ultramoderni pe o orbită geosincronă deasupra Orientului 
Mijlociu, cred că oricine poate presupune că NSA este în 
stare să mituiască o mână de poliţişti spanioli. 

Comandantul îşi demonstrase punctul de vedere. 

Susan scoase un şuierat. „Ensei Tankado e mort. NSA va 
fi învinovăţită.” 

— İl putem găsi pe acest partener la timp? 

— Cred că da. Avem o pistă bună. Tankado a făcut multe 
anunţuri publice că lucrează împreună cu un partener. Cred 
că aşa spera că va descuraja firmele de software să-i facă 
vreun rău sau să încerce să-i fure cheia. A ameninţat că, în 
caz de joc murdar, partenerul lui va face cheia publică, şi 
astfel toate firmele se vor trezi în competiţie cu un software 
gratuit. 

— Inteligent, observă Susan. 

Strathmore continuă: 

— De câteva ori, în public, Tankado a spus numele 
partenerului. L-a numit North Dakota. 

— North Dakota? Evident că e un pseudonim. 

— Da, dar din precauţie am efectuat o cercetare pe 
Internet utilizând North Dakota drept cheie de căutare. 
N-am crezut că voi da peste ceva, dar am descoperit un 
cont de e-mail. Strathmore făcu o pauză. Bineînţeles că am 


59 


presupus că nu e acel North Dakota pe care îl căutăm noi, 
însă am cercetat contul doar ca să fiu sigur. Imaginează-ţi 
surpriza mea când am văzut că acel cont era plin cu mesaje 
de la Ensei Tankado. Strathmore ridică din sprâncene. lar 
mesajele erau pline de referinţe la Fortăreaţa Digitală şi la 
planurile lui Tankado de a şantaja NSA. 

Susan se uită sceptică la Strathmore. Era uimită că şeful 
ei se lăsa aşa uşor dus de nas. 

— Comandante, protestă ea, Tankado ştia prea bine că 
NSA poate deschide mesajele electronice prin Internet; n-ar 
fi folosit niciodată poşta electronică spre a trimite informaţii 
secrete. E o capcană. Ensei Tankado vi l-a dăruit pe North 
Dakota. El știa că veţi cerceta. Orice informaţie ar fi trimis, 
voia ca voi s-o descoperiţi - e o pistă falsă. 

— Ai un fler excelent, ripostă Strathmore, cu excepţia 
câtorva amănunte. N-am găsit nimic sub numele North 
Dakota, aşa că am rafinat cercetarea. Contul descoperit 
reprezenta o variaţie - NDAKOTA. 

Susan clătină din cap: 

— Permutările reprezintă o procedură standard. Tankado 
ştia că veţi testa variante până ce veţi da de ceva. 
NDAKOTA e o variantă prea simplă. 

— Poate că da, admise Strathmore, scriind ceva pe o 
bucată de hârtie, pe care i-o pasă lui Susan. Dar uită-te la 
asta. 

Susan citi bileţelul. Înţelese brusc modul de gândire a 
comandantului. Pe hârtie era scrisă adresa de e-mail a lui 
North Dakota: 


„NDAKOTAQARA.ANON.ORG” 


Literele ARA din adresă atrăseseră atenţia lui Susan. ARA 
însemna American Remailers Anonymous, un bine cunoscut 
server anonim de e-mail. 

Serverele anonime erau populare printre navigatorii pe 
Internet care voiau să-şi păstreze secretă identitatea. 
Contra unei taxe, aceste companii protejau intimitatea 
emiţătorului de mesaje, acţionând ca un intermediar pentru 


60 


poşta electronică. Era ca în cazul unei căsuțe poştale 
obişnuite - un utilizator putea primi şi transmite mesaje, 
prin poştă fără a-şi dezvălui adevăratul nume sau adresa. 
Compania primea mesaje adresate unor nume false, după 
care le trimitea către contul real al clientului. Intermediarul 
era legat prin contract de confidenţialitate să nu dezvăluie 
niciodată identitatea sau locaţia reală a utilizatorilor. 

— Nu e o dovadă, rosti Strathmore. Dar ridică multe 
semne de întrebare. 

Susan încuviinţă, dintr-o dată mai convinsă: 

— Deci spuneţi că lui Tankado nu-i pasă dacă îl caută 
cineva pe North Dakota, pentru că identitatea şi localizarea 
acestuia sunt protejate de ARA. 

— Chiar aşa. 

Susan calculă în minte: 

— ARA oferă servicii mai ales pentru conturi din Statele 
Unite. Credeţi că North Dakota s-ar putea găsi undeva în 
tară? 

Strathmore înălţă din umeri: 

— S-ar putea. Alături de un partener american, Tankado 
putea păstra cele două chei de acces separate geografic. Ar 
fi o mutare deşteaptă. 

Susan cântări situaţia. Se îndoia că Tankado ar fi 
împărtăşit cheia de acces altcuiva decât unui prieten intim, 
iar, din câte îşi amintea ea, Ensei Tankado nu prea avea 
prieteni în Statele Unite. 

— North Dakota, rosti ea, creierul ei lucrând febril asupra 
posibilelor înţelesuri ale parolei. Cum sună mesajul lui către 
Tankado? 

— Habar n-am. COMINT a dat doar de legăturile externe 
ale lui Tankado. In acest moment tot ce avem despre North 
Dakota se rezumă la o adresă anonimă. 

Susan medită un minut: 

— Vreo şansă să fie o diversiune? 

Strathmore înălţă o sprinceană: 

— Cum adică? 

— Tankado putea trimite mesaje momeală către un cont 
gol, în speranţa că o să-l descoperim. Noi am fi crezut că e 


61 


protejat, iar el n-ar fi fost niciodată nevoit să rişte să dea 
altcuiva cheia de acces. Poate că lucra singur. 

Strathmore chicoti, impresionat. 

— Bună idee, cu excepţia unui lucru. Nu şi-a folosit nici 
una dintre adresele obişnuite de acasă sau de la serviciu. A 
trimis totul de la Universitatea Doshisha, cuplându-se la 
computerul lor principal. Se pare că a păstrat acolo un cont 
pe care a reuşit să-l menţină secret. E un cont foarte bine 
ascuns, pe care l-am depistat doar prin noroc. Strathmore 
făcu o pauză. Aşadar... dacă Tankado voia să-i frunzărim 
mesajele, de ce ar fi folosit un cont secret? 

Susan medită asupra întrebării: 

— Poate că a folosit un cont secret ca să nu bănuiţi o 
diversiune? Poate că Tankado a ascuns contul doar 
îndeajuns cât să daţi peste el şi să credeţi că aţi avut noroc. 
Asta oferă credibilitate mesajului său. 

Strathmore chicoti: 

— Ar fi trebuit să te faci agent de teren. Ideea e bună. 
Din nefericire, fiecare mesaj trimis de Tankado a primit un 
răspuns. Tankado scria, iar partenerul lui răspundea. 

Susan ridică din sprâncene: 

— Destul de corect. Deci spuneţi că North Dakota există. 

— Mă tem că da. Şi trebuie să-l găsim. Cu discreție. Dacă 
se prinde că îl vânăm, s-a sfârşit totul. 

Susan ştia acum exact de ce o chemase Strathmore: 

— Daţi-mi voie să ghicesc, zise ea. Vreţi să mă strecor în 
baza de date ARA şi să aflu identitatea reală a lui North 
Dakota? 

Strathmore râniji: 

— Domnişoară Fletcher, îmi citeşti gândurile. 

Când era vorba de cercetare discretă pe Internet, Susan 
Fletcher se dovedea expertă. Cu un an înainte, o oficialitate 
de rang înalt de la Casa Albă se plânsese că primeşte 
ameninţări prin e-mail de la cineva cu o adresă anonimă. 
NSA fusese solicitată să localizeze persoană în cauză. Deşi 
îşi putea exercita influenţa pentru a cere companiei 
intermediare să dezvăluie identitatea utilizatorului, NSA 
optase pentru o metodă mai subtilă - un „copoi”. 


62 


De fapt, Susan crease un emiţător bidirecțional deghizat 
în mesaj e-mail. Trimitea mesajul spre adresa falsă a 
utilizatorului, iar compania intermediară îşi îndeplinea 
obligaţia din contract şi retransmitea mesajul către adresa 
reală a utilizatorului. Ajuns la destinaţie, programul ascuns 
în mesaj înregistra locaţia Internet a utilizatorului şi o 
transmitea înapoi către NSA, după care se autodezintegra 
fără a lăsa urme. Din acel moment, cel puţin din punctul de 
vedere NSA, intermediarii poştali anonimi deveniseră doar 
nişte inconveniente minore. 

— ÎI poţi găsi? întrebă Strathmore. 

— Desigur. De ce aţi aşteptat atât de mult să mă 
chemaţi? 

— De fapt, se scuză el, nu plănuiam să te chem. Nu 
voiam să amestec şi pe altcineva în povestea asta. Am 
încercat să trimit eu însumi o copie a copoiului tău, dar ai 
scris blestemăţia aia într-unul dintre noile limbaje hibride; 
nu l-am putut face să funcţioneze. Îmi tot returna date 
ilogice. În cele din urmă, a trebuit să-mi calc pe inimă şi să 
te aduc aici. 

Susan chicoti. Strathmore era un criptograf strălucit, dar 
repertoriul său se limita la lucrul cu algoritmi; chichiţele 
programării mai puţin „ortodoxe” îi scăpau adeseori. Mai 
mult, Susan îşi scrisese programul de urmărit ţinta în 
LIMBO, un nou limbaj de programare hibrid. Era de înţeles 
atunci că Strathmore întâmpinase probleme. 

— O să am grijă de problemă, zâmbi ea, întorcându-se să 
plece. Mă găsiţi la terminalul meu. 

— Ai idee cât o să dureze? 

Susan se opri: 

— Păi... depinde de cât de eficient îşi face treaba ARA. 
Dacă tipul e în State şi foloseşte servicii precum AOL sau 
Compuserve, o să-i „citesc” cartea de credit şi o să obţin o 
adresă în mai puţin de o oră. Dacă e într-o universitate sau 
o corporație, o să dureze puţin mai mult. Zâmbi stânjenită. 
După aceea, totul depinde de dumneavoastră. 

Susan ştia că „restul” însemna o echipă de asalt NSA, 
tăierea curentului electric la domiciliul tipului şi 


63 


pătrunderea cu arme de foc în casă prin spargerea 
ferestrelor. Probabil că echipei urma să i se spună că e 
vorba de un flagrant de trafic de droguri. Fără îndoială că 
Strathmore avea el însuşi să-şi facă apariţia printre resturile 
de sticlă şi mortar, ca să localizeze acea cheie de acces de 
şaizeci şi patru de caractere. După care avea să o distrugă. 
Fortăreaţa Digitală urma să rămână pentru totdeauna pe 
Internet, imposibil de descifrat. 

— Expediază copoiul cu atenţie, o avertiză Strathmore. 
Dacă North Dakota se prinde că îl urmărim, va intra în 
panică şi eu n-am să reuşesc niciodată să trimit o echipă 
înainte ca el să dispară cu cheia. 

— Loveşte şi fugi, îl asigură ea. În clipa în care mesajul 
găseşte adresa, se dizolvă. Tipul nici nu va şti că l-am 
vizitat. 

Comandantul dădu obosit din cap: 

— Mulţumesc. 

Susan schiţă un zâmbet. Era mereu surprinsă să vadă 
cum Strathmore putea afişa un calm suveran chiar şi în faţa 
dezastrului. 

Era convinsă că această calitate îi definise cariera şi îl 
înălţase către eşaloanele superioare ale puterii. 

îndreptându-se spre uşă, Susan privi lung către 
TRANSLTR. Existenţa unui algoritm impenetrabil era un 
concept pe care ea încă încerca să îl înţeleagă bine. Se 
rugă să-l găsească la timp pe North Dakota. 

— Termină repede, îi spuse Strathmore din urmă, şi până 
la căderea nopţii o să fii în Smoky Mountains. 

Susan încremeni locului. Ştia că nu-i spusese nimic 
despre excursie. Se răsuci pe călcâie. „Oare NSA îmi 
ascultă telefonul?” 

Strathmore zâmbi vinovat: 

— Azi-dimineaţă David mi-a povestit despre excursie. A 
zis că o să fii destul de iritată de amânare. 

Susan se simţi pierdută. 

— Aţi vorbit cu David az;-dimineață? 

— Bineînţeles. 

Strathmore păru mirat de reacţia ei: 


64 


— Trebuia să-l instruiesc. 
— Să-l instruiți? întrebă ea. Pentru ce? 
— Pentru călătoria lui. L-am trimis în Spania. 


65 


CAPITOLUL 11 


Spania. „L-am trimis pe David în Spania.” Cuvintele 
comandantului o ardeau. 

— David e în Spania? Lui Susan nu-i venea să creadă. 
L-aţi trimis în Spania? Tonul ei se înăspri. De ce? 

Strathmore se uită prostit la ea. Părea a nu fie obişnuit să 
tipe cineva la el, chiar dacă acel cineva era şefa 
criptografilor. O privi năuc. Susan era încordată ca o 
tigroaică apărându-şi puiul. 

— Susan, începu el. Ai discutat cu David, nu-i aşa? Ţi-a 
explicat? Era prea şocată ca să vorbească. „Spania? De-aia 
a amânat David excursia noastră la Stone Manor?” 

— Azi-dimineaţă am trimis o maşină la el. A spus căteva 
suna înainte de a pleca. Îmi pare rău. Am crezut... 

— De ce l-aţi trimis în Spania? 

Strathmore se opri şi o privi drept în ochi: 

— Ca să ia cealaltă cheie de acces! 

— Cealaltă cheie? 

— Copia lui Tankado. 

— La ce vă referiţi? 

Strathmore oftă: 

— Când a murit, Tankado avea mai mult ca sigur asupra 
lui o copie a cheii parolate. Ca atare, nu-mi convenea să 
aflu că se află undeva, în morga din Sevilla, la îndemâna 
oricui. 

— Aşa că l-aţi trimis pe David Becker? Susan trecuse de 
momentul şocului. Numai că totul era ilogic. David nici 
măcar nu lucrează pentru dumneavoastră! 

Strathmore părea uluit. Nimeni nu-i vorbise vreodată pe 
un asemenea ton directorului adjunct al NSA. 

— Susan, rosti el păstrându-şi calmul, tocmai aici e 
clenciul. Aveam nevoie... 

Tigroaica sări la beregată. 

— Aveţi douăzeci de mii de angajaţi sub comandă! Cine 
vă dă dreptul să-mi trimiteţi logodnicul? 


66 


— Îmi trebuia un curier civil, cineva care să n-aibă nici o 
legătură cu guvernul. Dacă parcurgeam canalele obişnuite 
şi se prindea cineva... 

— Şi David Becker e singurul civil pe care îl cunoaşteţi? 

— Nu! David Becker nu e singurul civil pe care îl cunosc! 
Dar la ora şase azi-dimineaţă lucrurile se petreceau al naibii 
de repede! David vorbeşte limba, e deştept, am încredere 
în el şi mi-am zis că îi fac o favoare! 

— O favoare? se stropşi Susan. A-I trimite în Spania e o 
favoare? 

— Da! Îl plătesc cu zece mii de dolari pentru o zi de 
muncă. Nu trebuie decât să ia lucrurile lui Tankado şi să 
zboare înapoi acasă. Asta eu o socotesc o favoare! 

Susan tăcu. Inţelegea. Totul se reducea la bani. 

Gândul i se întoarse cu cinci luni în urmă, în noaptea în 
care preşedintele Universităţii Georgetown îi oferise lui 
David catedra de limbi străine. Preşedintele îl avertizase că 
orele de predare se vor reduce pe seama creşterii muncii 
birocratice, dar că asta însemna şi o creştere substanţială a 
salariului. Susan simţise nevoia să urle: „David, nu face 
asta! O să te simţi îngrozitor. Avem mulţi bani - cui îi pasă 
care dintre noi îi câştigă?” Însă nu trebuia să se amestece. 
În cele din urmă îl susţinuse în decizia de a accepta. 
Adormind alături de el în acea noapte, încercase să pară 
fericită pentru el, însă ceva dinăuntrul ei îi spunea că va 
urma un dezastru. Avusese dreptate - dar nu crezuse 
niciodată că poate avea atâta dreptate. 

— L-aţi plătit cu zece mii de dolari? întrebă ea. Asta-i o 
şmecherie murdară! 

Strathmore se înfuriase deja: 

— Şmecherie? N-a fost nici o şmecherie! Nici nu i-am 
spus de bani. L-am rugat să-mi facă un favor personal. El a 
fost de acord să meargă. 

— Bineînţeles că a fost de acord! Sunteţi şeful meu! 
Sunteţi directorul adjunct NSA! N-avea cum spune nu! 

— Ai dreptate, i-o întoarse Strathmore. Tocmai de-aia 
l-am sunat. Nu-mi permiteam luxul să... 

— Directorul ştie că aţi trimis un civil? 


67 


— Susan, zise Strathmore, evident pe punctul de a-şi 
pierde răbdarea, directorul nu e implicat. Nu ştie nimic 
despre toate astea. 

Susan îl privi nevenindu-i să creadă ce auzise. | se părea 
că nu-l mai cunoaşte pe omul din faţa ei. IlI trimisese pe 
logodnicul ei - un profesor - într-o misiune NSA, după care 
nu-l informase pe director despre cea mai mare criză din 
istoria organizaţiei. 

— Leland Fontaine n-a fost informat? 

Lui Strathmore i se rupse filmul. Explodă: 

— la ascultă, Susan! Te-am chemat aici pentru că am 
nevoie de un aliat, nu de o anchetă! Am avut o dimineaţă a 
naibii de grea. Azi-noapte am descărcat fişierul lui Tankado 
şi-am stat ore întregi lângă imprimantă rugându-mă ca 
TRANSLTR să spargă codul. În zori am trecut peste mândrie 
şi l-am sunat pe director - dă-mi voie să-ţi spun că aʻa era o 
conversaţie pe care cu adevărat abia o aşteptam. Bună 
dimineaţa, domnule. Îmi cer scuze că vă trezesc. De ce vă 
sun? Tocmai am descoperit că TRANSLTR a ajuns piesă de 
muzeu. Din cauza unui algoritm pe care întreaga mea 
echipă superdeşteaptă şi superplătită din Crypto nu s-a 
putut pricepe să-l scrie! 

Strathmore izbi cu pumnul în birou. 

Susan îngheţă. Nu scoase nici un sunet. În zece ani îl 
văzuse pe Strathmore pierzându-şi controlul doar de câteva 
ori, însă niciodată de faţă cu ea. 

Timp de câteva secunde, nici unul nu scoase vreo vorbă. 
În cele din urmă, Strathmore se aşeză la loc pe scaun. 
Susan auzi cum respiraţia îi revine la normal. Când, într-un 
târziu, deschise gura, vocea lui păru ciudat de calmă şi de 
controlată. 

— Din nefericire, zise el încet, s-a dovedit că directorul e 
plecat în America de Sud pentru a se întâlni cu preşedintele 
Columbiei. Pentru că el nu putea întreprinde absolut nimic 
de acolo, îmi rămâneau două opţiuni - să-i cer să-şi 
scurteze vizita şi să se întoarcă sau să rezolv eu însumi 
problema. 


68 


Se lăsă o lungă tăcere. Într-un târziu, Strathmore îşi 
înălţă privirea obosită şi o întâlni pe cea a lui Susan. 
Expresia de pe chip i se înmuie imediat. 

— Îmi cer scuze, Susan. Sunt epuizat. E un coşmar care a 
prins viaţă. Ştiu că te-ai supărat în legătură cu David. N-am 
vrut să afli aşa. Credeam că eşti la curent. 

Susan simţi un val de jenă inundându-i trupul: 

— Am reacţionat prea dur. Îmi pare rău. David e o 
alegere bună. 

Strathmore încuviinţă, absent: 

— O să se întoarcă diseară. 

Susan îşi imagină toate dificultăţile prin care trecea 
comandantul - stresul responsabilităţii pentru TRANSLTR, 
orele nenumărate şi întâlnirile petrecute acolo. Se zvonea 
că soţia lui, alături de care petrecuse treizeci de ani, îl 
părăsea. Ca şi cum nu era îndeajuns, apăruse şi Fortăreaţa 
Digitală - cea mai mare ameninţare secretă din istoria NSA, 
iar amărâtul trebuia să le înfrunte singur pe toate. Nu era 
de mirare că părea pe punctul de a se prăbuşi. 

— Luând în considerare circumstanţele, zise Susan, cred 
c-ar trebui să-l chemaţi pe director. 

Strathmore clătină din cap. Pe birou căzu o picătură de 
sudoare. 

— N-am să periclitez siguranţa directorului sau să risc o 
scurgere de informaţii contactându-l în legătură cu o criză 
majoră asupra căreia el nu poate întreprinde nimic. 

Susan ştia că avea dreptate. Strathmore dispunea de cap 
limpede, chiar şi în astfel de momente critice. 

— V-aţi gândit să-l sunaţi pe preşedinte? 

Strathmore încuviinţă: 

— Da. Şi am decis să n-o fac. 

Susan îşi dăduse seama de asta. Oficialii de vârf ai NSA 
aveau dreptul de a rezolva urgenţe controlabile legate de 
serviciile secrete fără înştiinţarea executivului. NSA era 
singura organizaţie americană care se bucura de imunitate 
completă faţă de jurisdicţiile federale de orice fel. 
Strathmore se prevala adesea de acest drept; prefera să 
rezolve problemele în izolare. 


69 


— Comandante, protestă ea, problema e prea gravă ca 
s-o rezolvaţi singur. Trebuie să-i lăsaţi pe alţii să vă ajute. 

— Susan, existenţa Fortăreţei Digitale are implicaţii 
majore pentru viitorul acestei organizaţii. N-am nici cea mai 
vagă intenţie să-l informez pe preşedinte peste capul 
directorului. Există o criză şi eu o gestionez. O privi 
gânditor. Eu sunt directorul adjunct însărcinat cu 
operaţiunile. Un zâmbet obosit îi încolţi pe chip. Şi, în plus, 
nu sunt singur. O am pe Susan Fletcher în echipa mea. 

În acea clipă Susan îşi dădu seama de ce îl respecta atât 
de mult pe Trevor Strathmore. De zece ani el îi deschisese 
drumul şi îi fusese alături, la bine şi la rău. Cu mână fermă. 
Fără a ezita. Devotamentul lui o uimea - ataşamentul de 
nezdruncinat faţă de principiile, ţara şi idealurile lui. Orice 
s-ar fi întâmplat, comandantul Trevor Strathmore 
reprezenta o lumină călăuzitoare într-un univers al deciziilor 
imposibile. 

— Căci eşti în echipa mea, nu-i aşa? 

— Da, domnule, sunt. Sută la sută. 

— Bine. Acum putem trece la treabă. 


70 


CAPITOLUL 12 


David Becker mai participase la ceremonii funerare şi 
mai văzuse cadavre în viaţa lui; însă acum lucrurile stăteau 
cu totul altfel. Nu era vorba despre un mort fardat şi aranjat 
într-un sicriu cu linţoliu de mătase. Acest leş era complet 
gol şi fusese aruncat fără milă pe o masă din aluminiu. 
Ochii nu aveau încă acea absenţă tipică lipsei de viaţă. În 
schimb, erau răsuciţi în sus, spre tavan, cu o expresie 
ciudată de groază şi regret. 

— Donde están sus efectos? întrebă Becker într-o 
castiliană fluentă. Unde-i sunt lucrurile personale? 

— Allí, răspunse locotenentul cu dinţii galbeni. 

Arătă spre o tejghea plină cu haine şi alte lucruri 
personale: 

— Es todo? Asta-i tot? 

— Si. 

Becker ceru o cutie de carton. Locotenentul se grăbi să-i 
satisfacă doleanţa. 

Era sâmbătă seara, iar morga din Sevilla era oficial 
închisă. Tânărul locotenent îl lăsase pe Becker să intre în 
urma ordinului direct al şefului Guardiei din Sevilla - ceea 
ce însemna că vizitatorul american avea prieteni puternici. 

David se uită la grămăjoara de haine. Într-un pantof 
fuseseră înghesuite paşaportul, portofelul şi ochelarii. 
Alături se găsea un rucsăcel cilindric pe care poliţia îl 
ridicase din camera de hotel a mortului. Instrucţiunile 
primite de Becker erau clare: Nu atingi nimic. Nu citeşti 
nimic. Aduci totul înapoi. Să nu-ţi scape ceva. 

Becker inspecta grămăjoara şi se încruntă. „Ce naiba 
putea NSA să dorească din gunoaiele astea?” 

Locotenentul se întoarse cu o cutie mică, iar Becker 
începu să îndese hainele înăuntru. 

Ofiţerul atinse piciorul cadavrului. 

— Quien es? Cine e? 

— Habar n-am. 


71 


— Pare chinez. 
„Japonez”, îl corectă el în gând. 

— Bietul de el. Infarct, nu? 

Becker dădu absent din cap: 

— Aşa mi s-a spus şi mie. 

Locotenentul oftă şi dădu la rândul lui din cap: 

— Soarele poate fi foarte crud în Sevilla. Să fiţi atent 
mâine. 

— Mulţumesc, dar eu plec acasă. 

Ofiţerul păru şocat: 

— Abia aţi ajuns! 

— Ştiu, dar tipul care îmi plăteşte avionul aşteaptă 
lucrurile astea. 

Locotenentul părea ofensat, aşa cum doar un spaniol o 
putea face: 

— Vreţi să spuneţi că nu veţi gusta nimic din Sevilla? 

— Am fost aici cu ani în urmă. Un oraş frumos. Mi-ar 
plăcea să stau. 

— Deci aţi văzut La Giralda? 

Becker încuviinţă. De fapt, nu urcase niciodată în vechiul 
turn maur, dar îl văzuse. 

— Ce spuneţi de Alcazar? 

Dădu iarăşi din cap, amintindu-şi noaptea în care îl 
auzise pe Paco de Lucia cântând la chitară în curte - 
flamenco sub stele, într-o fortăreață din secolul al 
cincisprezecelea. Işi dorea s-o fi cunoscut pe Susan atunci. 

— Şi, bineînţeles, mai e Cristofor Columb. Ofiţerul radia 
de mândrie. E îngropat în catedrala noastră. 

Becker se uită la el. 

— Zău? Credeam că e îngropat în Republica Dominicană! 

— Nu, la naiba! Cine scorneşte asemenea zvonuri? Trupul 
lui Columb e aici, în Spania! Parcă aţi spus că sunteţi 
absolvent de facultate. 

Becker înălţă din umeri: 

— Probabil că am lipsit la cursul ăsta. 

— Biserica Spaniolă este foarte mândră să deţină 
rămăşiţele lui. 


72 


„Biserica Spaniolă.” Becker ştia de o singură religie în 
Spania - cea romano-catolică. Catolicismul era mai puternic 
aici decât la Vatican. 

— Bineînţeles că nu avem toate rămăşiţele pământeşti, 
adăugă locotenentul. So/o e/ escroto. 

Becker se opri din împachetat şi făcu ochii mari spre 
locotenent. Solo el escroto? Se forţă să nu rânjească. 

— Doar scrotul lui? 

Ofiţerul dădu mândru din cap: 

— Da. După ce obţine rămăşiţele unui om important, 
Biserica îl sanctifică şi împrăştie moaşte la catedrale 
diferite, astfel încât oricine să se poată bucura de 
splendoarea lor. 

— Şi voi aţi obţinut... 

Becker îşi înăbuşi cu greu râsul: 

— Oh, da! E o parte destul de importantă! se apără 
ofiţerul. Doar nu au căpătat o coastă sau o încheietură, ca 
bisericile alea din Galicia! Ar trebui să rămâneţi şi s-o 
vedeţi. 

Becker încuviinţă politicos: 

— Poate că o să trec, în drum spre ieşirea din oraş. 

— Mala suerte, oftă ofiţerul. Ghinion. Catedrala e închisă 
până la slujba de dimineaţă. 

— Atunci, altă dată. Becker zâmbi şi apucă cutia. Cred că 
trebuie să plec. Mă aşteaptă avionul. 

Aruncă o ultimă privire prin încăpere. 

— Vreţi să vă duc la aeroport? se oferi ofiţerul. Am un 
Moto Guzzi chiar în faţă. 

— Nu, mulţumesc. O să iau un taxi. 

În colegiu, Becker urcase pe o motocicletă şi fusese 
aproape de a se sinucide. N-avea nici cea mai mică intenţie 
să repete isprava, indiferent cine ţinea ghidonul. 

— Cum vreţi, rosti ofiţerul, îndreptându-se către uşă. Mă 
duc să sting luminile. 

Becker înghesui cutia sub braţ. „Oare am luat totul?” 
Privi pentru ultima oară cadavrul de pe masă. Gol-puşcă, cu 
faţa în sus spre lămpile fluorescente, era clar că leşul nu 
mai avea nimic de ascuns. Din nou se simţi atras de mâinile 


73 


ciudat de  diforme. Se uită fix câteva clipe, 
concentrându-se. 

Ofiţerul stinse lumina, lăsând camera în beznă. 

— Staţi aşa, ceru Becker. Aprindeţi-le din nou. 

Luminile clipiră iarăşi la viaţă. 

David lăsă cutia pe podea şi se duse până la cadavru. Se 
aplecă şi cercetă cu atenţie mâna stângă a mortului. 

Locotenentul îl urmări cu atenţie: 

— Cam urât, nu? 

Însă nu diformitatea îi atrăsese lui atenţia. Zărise altceva. 
Se întoarse spre ofiţer: 

— Sunteţi sigur că e totul în cutia asta? 

Ofiţerul dădu din cap: 

— Da, cam asta e tot. 

Becker îşi propti palmele în şolduri, apoi luă cutia, o duse 
înapoi la tejghea şi o goli. Se apucă să scuture toate 
obiectele de îmbrăcăminte cu meticulozitate. După aceea 
goli pantofii şi începu să-i lovească de tejghea, ca şi cum ar 
fi vrut să scoată vreo pietricică înfiptă în talpă. După ce 
repetă procedura pentru a doua oară, se dădu înapoi şi 
pufni nemulţumit. 

— Probleme? se interesă locotenentul. 

— Mda, recunoscu Becker. Ne lipseşte ceva. 


74 


CAPITOLUL 13 


Tokugen Numataka şedea în biroul elegant de la 
mansardă şi privea cerul de deasupra capitalei nipone. 
Angajaţii şi competitorii îl numeau akuta same - rechinul 
ucigaş. Timp de trei decenii îşi depăşise concurenţa 
japoneză mituind mai mult, licitând mai sus şi plătind mai 
multă publicitate; acum se pregătea să devină un gigant al 
pieţei mondiale. 

Era pe punctul de a încheia cea mai mare afacere a vieţii 
lui - o afacere care avea să transforme Corporaţia 
Numatech într-un Microsoft al viitorului. Sângele îi fierbea 
de la şuvoiul de adrenalină. Afacerile însemnau război - iar 
războiul era incitant. 

Acum ştia care e adevărul, deşi cu trei zile în urmă, când 
primise apelul, fusese suspicios. Era binecuvântat de 
myouri - zeiţa norocului. Zeii îl aleseseră pe el. 

— Am o copie a cheii de acces în Fortăreaţa Digitală, 
zisese vocea cu accent american. Vreţi s-o cumpăraţi? 

Numataka aproape că izbucnise în râs. Ştia că era o 
capcană. Corporaţia Numatech licitase cu generozitate 
pentru noul algoritm al lui Ensei Tankado, iar acum unul 
dintre competitorii ei se ţinea de şotii, încercând să afle cât 
licitase el. 

— Aveţi cheia de acces? se prefăcuse el interesat. 

— Da. Mă numesc North Dakota. 

Numataka îşi înăbuşise un hohot de râs. Toată lumea ştia 
de North Dakota. Tankado povestise presei despre 
partenerul lui secret. Acest partener reprezenta o mutare 
înţeleaptă din partea lui Tankado. Chiar şi în Japonia, 
practicile în afaceri nu mai aveau nimic în comun cu 
onoarea. Ensei Tankado nu se bucura de siguranţă. Era de 
ajuns o mutare greşită din partea unei firme prea lacome şi 
cheia de acces avea să fie dată publicităţii. Toate firmele de 
software din lume aveau să sufere. 


75 


Numataka trăsese adânc din trabucul Umami şi se 
prefăcuse că intră în amărâta de şaradă a celui care îl 
sunase. 

— Deci vă vindeţi cheia de acces? Interesant. Ce zice 
Ensei Tankado despre asta? 

— N-am nici o datorie faţă de domnul Tankado. A fost o 
prostie să se încreadă în mine. Cheia de acces valorează de 
sute de ori mai mult decât mă plăteşte el ca să i-o păstrez. 

— Îmi pare rău, zisese Numataka. Cheia dumneavoastră 
de acces n-are nici o valoare pentru mine de una singură. 
După ce va afla ce aţi făcut, Tankado va publica copia lui şi 
piaţa va fi inundată. 

— Veţi primi ambele chei de acces, rostise vocea. Pe cea 
a domnului Tankado şi pe a mea. 

Numataka acoperise receptorul cu palma şi izbucnise în 
râs. Nu se putuse abţine să nu întrebe: 

— Cât cereţi pentru ambele chei? 

— Douăzeci de milioane de dolari americani. 

Aproape aceeaşi sumă pe care o licitase Numataka. 

— Douăzeci de milioane? făcuse el, mimând oripilarea. 
Este revoltător! 

— Am văzut algoritmul. Vă asigur că merită banii. 

„Nu mai spune”, gândise Numataka. „Valorează de zece 
ori mai mult.” 

— Din nefericire, zisese el cu glas tare, obosit să se mai 
prefacă, amândoi ştim că domnul Tankado n-ar accepta aşa 
ceva. Gândiţi-vă la repercusiunile legale. 

Vocea de la celălalt capăt făcuse o pauză amenințătoare: 

— Dar dacă domnul Tankado nu ar mai intra în ecuaţie? 

Numataka simţise din nou nevoia de a râde, dar 
observase hotărârea din voce. 

— Dacă Tankado nu ar mai intra în ecuaţie? Atunci am 
încheia afacerea. 

— Vă mai caut eu, rostise vocea, după care închisese. 


76 


CAPITOLUL 14 


Becker privi cadavrul cu atenţie. Chiar şi la atâtea ore 
după moarte, faţa asiaticului radia un fel de aură rozalie, 
cauzată de arsurile solare. Restul corpului era de un galben 
pal - cu excepţia micii vânătăi purpurii din dreptul inimii. 

„Probabil de la intervenţia de resuscitare”, îşi zise 
Becker. „Păcat că n-a mers.” 

Se întoarse la studiul mâinilor. Nu semănau cu nimic din 
ce văzuse el. Fiecare mână avea doar trei degete, iar 
acestea erau strâmbe şi răsucite. Oricum, nu diformitatea îl 
interesa acum. 

— Măi să fie, croncăni locotenentul din cealaltă parte a 
camerei. Era japonez, nu chinez. 

Becker îl privi. Ofiţerul răsfoia paşaportul mortului. 

— Aş prefera să nu vă mai uitaţi acolo, îl rugă Becker. 

„Să nu atingi nimic. Să nu citeşti nimic.” 

Ofiţerul mai studie paşaportul o clipă, apoi îl depuse la 
loc, în grămăjoară. 

— Tipul ăsta avea o viză de rangul 3. Putea sta aici ani 
întregi. 

Becker atinse mâna victimei cu un creion. 

— Poate că locuia aici. 

— Ntt. A intrat în ţară săptămâna trecută. 

— Poate că se muta aici, oferi Becker o explicaţie. 

— Mda, poate. Ce săptămână tâmpită! Ars de soare şi un 
atac de cord. Amărâtul! 

Becker îl ignoră pe ofiţer şi studie mâna. 

— Sunteţi sigur că nu avea nici o bijuterie când a murit? 

Locotenentul ridică privirea, surprins: 

— Bijuterie? 

— Da. Uitaţi-vă aici. 

Ofiţerul traversă încăperea. 

Pielea de pe mâna stângă a lui Tankado purta urme de 
arsură de soare, cu excepţia unui inel de carne în jurul 
degetului mic. 


77 


Becker arătă spre dunga de altă culoare. 

— Vedeţi că aici nu e ars? Ca şi cum ar fi purtat un inel. 

Ofiţerul păru surprins. 

— Un inel? 

Vocea lui păru brusc perplexă. Omul studie degetul 
cadavrului, după care se îmbujora. 

— Doamne, chicoti el. Deci povestea era adevărată? 

Becker simţi că i se face brusc rău: 

— Mă scuzaţi? 

Ofiţerul clătină neîncrezător din cap: 

— AŞ fi menţionat asta... dar am crezut că tipul e nebun. 

Becker nu zâmbea: 

— Ce tip? 

— Tipul care a chemat ambulanţa. Un turist canadian. 
Tot spunea ceva despre un inel. Bolborosea în cea mai 
proastă spaniolă pe care am auzit-o. 

— A zis că domnul Tankado purta un ine/? 

Ofiţerul încuviinţă. Scoase o ţigară Ducado, se uită scurt 
la semnul „NO FUMAR”, după care şi-o aprinse. 

— Cred că ar fi trebuit să amintesc de asta, dar individul 
părea complet sonat. 

Becker se încruntă. Cuvintele lui Strathmore îi răsunau în 
urechi. „Vreau tot ce avea Ensei Tankado cu el. Totul. Să nu 
laşi nimic acolo. Nici măcar o bucată de hârtie.” 

— Şi unde e acest inel acum? se interesă Becker. 

Ofiţerul scoase un nor de fum: 

— E poveste lungă. 

Instinctul îi spunea lui Becker că vestea era proastă. 

— Povestiţi-mi, oricum. 


78 


CAPITOLUL 15 


Susan Fletcher şedea la terminalul ei de computer din 
Node 3. Node 3 era o cameră privată a criptografilor, 
izolată acustic şi poziționată chiar la ieşirea din încăperea 
principală. Un geam special, gros de cinci centimetri şi 
curbat pe toată lungimea, le oferea criptografilor panorama 
camerei principale din Crypto, fără ca persoanele de acolo 
să poată vedea înăuntru. 

In fundul acestei încăperi vaste se găseau douăsprezece 
terminale de computer, aşezate în cerc perfect. 
Aranjamentul inelar încuraja schimbul de opinii între 
criptografi şi le reamintea că făceau parte dintr-o mare 
echipă - ca un fel de Cavaleri ai Mesei Rotunde printre 
spărgătorii de coduri. Ca o ironie, secretele nu erau permise 
în interiorul Node 3. 

Poreclit Ţarcul, Node 3 nu avea nimic din austeritatea 
restului secţiei. Camera fusese astfel proiectată încât să 
ofere senzaţia de cămin - covoare groase, sisteme audio de 
ultimă generaţie, frigider complet dotat, o chicinetă, chiar şi 
un coş miniatural de baschet. NSA avea filozofia proprie în 
legătură cu Crypto: nu arunci două miliarde pentru 
computer de spart coduri fără să îi atragi pe cei mai buni 
dintre cei buni în jurul lui, ca să-l folosească. 

Susan se descălţă de pantofii ei Salvatore Ferragamo şi 
îşi  afundă  călcâiele în covorul gros. Angajaţii 
guvernamentali cu salarii mari erau atenţionaţi să se abţină 
de la a-şi afişa ostentativ semnele averii. Pentru Susan asta 
nu constituia o problemă - fiindcă ea era fericită cu 
apartamentul modest, cu Volvo-ul ei şi cu garderoba în stil 
clasic. Cu pantofii era însă altă poveste. Se aruncase la cei 
mai buni încă din vremea colegiului. 

„Nu te poţi avânta spre stele dacă te dor picioarele”, îi 
spusese odată mătuşa ei. „lar când îţi atingi țelul, ai face al 
naibii de bine să arăţi fantastic!” 


79 


Susan se întinse cu voluptate, după care se apucă de 
treabă. Işi selecta „copoiul” şi se pregăti să îl configureze. 
Privi adresa de e-mail pe care i-o dăduse Strathmore: 


„NDAKOTAQARA.ANON.ORG” 


O fi avut un cont anonim individul care îşi spunea North 
Dakota, dar Susan ştia că n-avea să mai rămână anonim 
multă vreme. Copoiul urma să treacă prin ARA, să fie 
înaintat către North Dakota, după care avea să transmită 
înapoi informaţia cu adresa reală de Internet a tipului. 

Dacă totul mergea bine, North Dakota avea să fie în 
curând localizat, iar Strathmore căpăta cheia de acces. Mai 
rămânea în joc doar David. După ce el va găsi copia lui 
Tankado, ambele chei de acces puteau fi distruse. Mica 
bombă cu ceas a lui Tankado va deveni inofensivă, ca un 
exploziv fără detonator. 

Susan verifică de două ori adresa de pe foaie şi introduse 
informaţia în câmpul de date corect. Chicoti la gândul că 
Strathmore întâmpinase dificultăţi când trimisese el însuşi 
programul-spion. Îl trimisese chiar de două ori, de fiecare 
dată primind înapoi adresa lui Tankado în loc de cea a lui 
North Dakota. Fusese o simplă greşeală, în opinia lui Susan. 
Probabil că Strathmore inversase câmpurile de date, astfel 
încât copoiul adulmecase un cont eronat. 

Sfârşi de configurat programul şi îl pregăti de lansare. 
După care apăsă tasta „Return”. Computerul scoase un 
sunet. 


„COPOI TRIMIS” 


Acum urma jocul aşteptări. 

Susan expiră profund. Se simţea ruşinată că îl luase pe 
comandant la rost. Trevor Strathmore era omul cel mai 
calificat să gestioneze de unul singur această ameninţare. 
Avea un talent neîntrecut de a obţine ce-i mai bun de la toţi 
cei care îl provocau. 


80 


Cu şase ani în urmă, când EFF lansase ştirea că un 
submarin NSA cerceta cablurile telefonice suboceanice, 
Strathmore lăsase cu calm să se scurgă zvonul că 
submarinul în cauză de fapt îngropa în mod ilegal deşeuri 
toxice pe fundul apei. EFF şi ecologiştii se certaseră atât de 
tare asupra versiunii adevărate, încât mass-media 
renunţase într-un târziu, obosită, la întreaga poveste. 

Strathmore îşi planifica fiecare mutare cu atenţie. Se 
baza enorm pe computer în întocmirea şi trecerea în revistă 
a planurilor. Ca mulţi alţi angajaţi NSA, folosea o aplicaţie 
software dezvoltată de NSA şi botezată BrainStorm - o 
modalitate lipsită de riscuri de a lansa cu ajutorul 
computerului scenarii de tipul „şi dacă”. 

BrainStorm reprezenta un experiment de inteligenţă 
artificială descris de dezvoltatorii săi drept un simultan 
cauză-efect. Fusese creat cu scopul iniţial de a fi utilizat în 
campanii politice, ca modalitate de a genera modele în 
timp real ale unor „medii politice” date. Alimentat cu 
cantităţi uriaşe de date, programul crea o reţea de 
interconexiuni - un model ipotetic de interacțiuni între 
variabile politice, incluzând personaje politice marcante, 
angajaţii lor, relaţiile dintre ei, chestiuni fierbinţi la ordinea 
zilei, motivații individuale ponderate de variabile precum 
sexul, apartenenţa etnică, banii şi puterea. Utilizatorul 
putea introduce orice eveniment ipotetic, şi Brain-Storm 
prezicea efectul evenimentului asupra „mediului”. 

Comandantul Strathmore lucra intens cu BrainStorm, nu 
din motive politice, ci folosindu-l ca dispozitiv TFM. Aplicația 
Time-Line, Flowchart & Mapping€ era o unealtă puternică de 
descriere a unor strategii complexe şi de prezicere a 
slăbiciunilor. Susan bănuia că în computerul lui Strathmore 
zăceau ascunse scheme care aveau să schimbe lumea 
într-o zi. 

„Da”, îşi zise ea, „am fost prea dură cu el”. 

Gândurile îi fură întrerupte de sâsâitul uşii. 

Strathmore dădu buzna înăuntru. 


€ În traducere aproximativă din limba engleză: Termene, Fluxuri şi 
Hărţi (n.tr.). 
81 


— Susan, zise el, tocmai a sunat David. Planurile s-au 
schimbat. 


82 


CAPITOLUL 16 


— Un inel? întrebă Susan neîncrezătoare. Lui Tankado îi 
lipseşte un inel? 

— Da. Norocul nostru că David şi-a dat seama. A fost 
nevoie de un spirit de observaţie extraordinar. 

— Dar noi vrem o cheie de acces, nu o bijuterie. 

— Ştiu, fu Strathmore de acord, dar cred că s-ar putea să 
fie unul şi acelaşi lucru. 

Ea îl privi pierdută: 

— E o poveste lungă. 

Susan arătă spre copoiul de pe ecranul ei: 

— Nu plec nicăieri. 

Comandantul oftă din rărunchi şi începu să umble în sus 
şi în jos. 

— Se pare că au existat martori la moartea lui Tankado. 
Aşa cum spune ofiţerul de la morgă, un turist canadian a 
dat un apel panicat poliţiei azi-dimineaţă, spunând că un 
japonez tocmai suferise un atac de cord în parc. La sosire, 
ofiţerul l-a găsit mort pe Tankado şi pe canadian alături, 
aşa că a chemat ambulanţa. In vreme ce sanitarii au dus 
cadavrul la morgă, ofiţerul i-a cerut canadianului să-i 
povestească ce anume s-a întâmplat. Tot ce a putut scoate 
de la individ a fost un fel de bolboroseală despre un inel pe 
care Tankado i-l dăruise chiar înainte de a muri. 

Susan îl privi sceptică: 

— Tankado a dăruit un inel? 

— Mda. Se pare că l-a împins în faţa turistului - ca şi cum 
l-ar fi implorat să îl ia. Amicul nostru s-a uitat atent la 
bijuterie. Strathmore se opri şi se întoarse. Spunea că inelul 
era gravat - cu un fel de alfabet. 

— Alfabet? 

— Da, şi din ce susținea el, nu era vorba de engleză. 

Strathmore înălţă din sprâncene, aşteptând replica ei: 

— Japoneză? 


83 


— Ăsta a fost şi primul meu gând. Însă ascultă aici - 
canadianul s-a plâns că literele n-aveau nici un sens. 
Caracterele japoneze n-ar putea fi niciodată confundate cu 
literele noastre latine. Tipul spunea că gravura arăta ca şi 
cum pe banda unei maşini de scris s-ar fi plimbat o pisică. 

Susan izbucni în râs: 

— Comandante, doar nu credeţi că... 

Strathmore i-o reteză scurt: 

— E limpede ca lumina zilei, Susan. Tankado a gravat 
cheia de acces la Fortăreaţa Digitală pe inel. Aurul e 
rezistent. Indiferent că posesorul doarme, face duş sau 
mănâncă, cheia de acces e în permanenţă cu el, gata în 
orice clipă să fie dată publicităţii. 

Susan părea a avea dubii: 

— Pe deget? Chiar aşa, în văzul tuturor? 

— De ce nu? Spania nu e chiar capitala mondială a 
criptologiei. Nimeni nu putea şti ce însemnau literele. In 
plus, dacă acea cheie este un standard pe şaizeci şi patru 
de biţi, nimeni nu ar fi putut citi şi memora, chiar şi în plină 
Zi, o succesiune de şaizeci şi patru de caractere. 

Susan privea perplexă: 

— Şi Tankado a dăruit acest inel unui străin cu câteva 
clipe înainte de a muri? De ce? 

Strathmore îşi îngustă privirea: 

— Tu de ce crezi? 

Ei îi trebui o secundă ca să-i pice fisa. Făcu ochii mari. 

Comandantul încuviinţă: 

— Tankado încerca să scape de el. Credea că noi l-am 
ucis. Simţea că moare şi a presupus în mod logic că noi 
eram vinovatii. Şi din punct de vedere al sincronizării, a fost 
o coincidenţă. Şi-a imaginat că noi i-am venit de hac - 
otravă sau vreo altă substanţă cu efect cardiac. Ştia că nu 
am fi îndrăznit să îl ucidem decât dacă l-am fi descoperit pe 
North Dakota. 

Susan simţi că o ia cu frig: 

— Bineînţeles, şopti ea. Tankado a crezut că i-am 
asasinat poliţa de asigurare ca să îl lichidăm şi pe el. 


84 


Totul se limpezea pentru Susan. Momentul atacului de 
cord era atât de nimerit pentru NSA, încât Tankado 
presupusese că Agenţia e de vină. Ultimul lui instinct fusese 
unul de răzbunare. Ensei îşi dăruise inelul ca un ultim efort 
disperat de a da publicităţii cheia de acces. lar acum, de 
necrezut, un turist canadian inocent deţinea cheia celui mai 
puternic algoritm de criptare din lume. 

Susan inspiră adânc şi puse o întrebare inevitabilă: 

— Şi unde e canadianul acum? 

Strathmore se încruntă: 

— Tocmai asta e problema. 

— Ofiţerul nu ştie unde e? 

— Nu. Povestea canadianului părea atât de absurdă, 
încât ofiţerul şi-a închipuit că tipul e şocat sau senil. Ca 
atare, l-a urcat pe motocicletă ca să-l ducă înapoi la hotel. 
Numai că turistul canadian habar n-avea să se ţină pe un 
astfel de vehicul. A căzut înainte de a parcurge un metru, 
şi-a crăpat capul şi şi-a rupt încheietura. 

— Ce?! izbucni Susan, înecându-se. 

— Ofiţerul a vrut să-l ducă la spital, dar canadianul era 
furios - zicea că mai bine s-ar întoarce pe jos în Canada 
decât să mai urce pe motocicletă. Ca atare, omul legii nu a 
avut altceva de făcut decât să îl însoţească pe jos până lao 
clinică publică de lângă parc. L-a lăsat acolo pentru a fi 
consultat. 

Susan se încruntă: 

— Cred că nu mai trebuie să întreb încotro se îndreaptă 
David. 


85 


CAPITOLUL 17 


David Becker păşi pe caldarâmul încins din Piaza de 
España. El Ayuntamiento, vechea clădire a consiliului 
orăşenesc, se înălța în faţa lui printre copaci, pe un covor 
de dale albe şi albastre ce se întindea pe trei acri. Spiralele 
arabe şi faţada sculptată dădeau mai degrabă impresia de 
palat, decât de clădire publică. In ciuda istoriei presărate cu 
puciuri militare, incendii şi execuţii publice prin spânzurare, 
cei mai mulţi turişti vizitau acest obiectiv pentru că 
broşurile locale de turism îl prezentau ca fiind cartierul 
general al britanicilor din filmul Lawrence al Arabiei. Pentru 
casa de film Columbia Pictures fusese mult mai ieftin să 
toarne în Spania decât în Egipt, iar influenţa maură asupra 
arhitecturii fusese un argument suficient pentru a-i 
convinge pe cinefili că imaginile erau din Cairo. 

Becker îşi fixă ceasul Seiko pe coordonatele locale, 9.10 
P.M. După standardul locului, era încă după-amiază. Un 
spaniol care se respecta nu lua niciodată cina înainte de 
apusul soarelui, iar ultimele raze leneşe ale soarelui din 
Andaluzia rareori dispăreau înainte de ora zece. 

Becker traversă parcul în pas vioi, în ciuda arşiţei de 
început de seară. Tonul lui Strathmore sunase ceva mai 
imperativ acum decât de dimineaţă. Noile ordine nu lăsau 
loc interpretărilor: Găseşte-l pe canadian, ia inelul. la orice 
măsuri crezi necesare, dar fă rost de inelul ăla. 

Becker se întrebă ce putea fi atât de important la un inel 
inscripţionat. Strathmore nu-i dăduse nici o explicaţie, iar 
Becker nu insistase. „NSA”, îşi zise el. „Niciodată nu 
Sporovăi Aiurea.” 


Clinica se vedea perfect de cealaltă parte a Avenidei 
Isabela Catolica - simbolul universal al Crucii Roşii într-un 
cerc alb pictat pe acoperiş. Ofiţerul de poliţie îl lăsase pe 
canadian acolo cu multe ore în urmă. O încheietură ruptă, 
capul spart - probabil că pacientul fusese tratat şi i se 


86 


dăduse deja drumul. Becker spera doar ca unitatea sanitară 
să aibă informaţii despre pacienţii externi - un hotel sau un 
număr de telefon prin care se putea lua contact cu ei. Cu 
puţin noroc, Becker l-ar fi putut găsi pe canadian, ar fi luat 
inelul şi s-ar fi întors acasă fără alte complicaţii. 

Strathmore îi spusese: 

— Dacă va fi nevoie, foloseşte cei zece mii de dolari ca să 
cumperi inelul. Ţi-i dau eu înapoi. 

— Nu e nevoie, îi răspunsese Becker. 

Oricum intenţiona să dea banii înapoi. Nu se dusese în 
Spania pentru bani, ci pentru Susan. Comandantul Trevor 
Strathmore era mentorul şi îngerul ei păzitor. Susan îi 
datora multe; Becker putea face pe comisionarul pentru o 
zi. 

Din nefericire, în acea dimineaţă lucrurile nu evoluaseră 
conform planurilor lui. Sperase să o sune pe Susan din 
avion şi să-i explice totul. Se gândise să-l roage pe pilot să-i 
trimită un mesaj radio lui Strathmore, ca acesta să îl 
transmită mai departe, dar ezitase să-l implice pe directorul 
adjunct în problemele lui sentimentale. 

El însuşi încercase de trei ori să o sune - mai întâi de la 
un telefon mort la bordul avionului, apoi de la un telefon 
public din aeroport, iar ultima dată de la morgă. Susan nu 
răspunsese. David se întrebă unde putea fi. Prinsese mereu 
robotul, dar nu lăsase nici un mesaj. Ce voia el să-i spună 
nu putea fi lăsat ca mesaj pe robot. 

Apropiindu-se de şosea, văzu o cabină telefonică lângă 
intrarea în parc. Alergă într-acolo, apucă receptorul şi folosi 
cartela de telefon pentru a forma numărul. Se scurse un 
timp până la realizarea conexiunii. Într-un târziu, dincolo 
începu să sune. 

„Hai, fii acolo.” 

După cinci apeluri, se auzi: 

— Bună. Aici e Susan Fletcher. Din păcate, nu sunt acasă, 
dar dacă vă lăsaţi numele... 

Becker ascultă mesajul. „Unde e?” Probabil că Susan 
intrase deja în panică. Se întrebă dacă nu cumva ea 
plecase către Stone Manor fără el. Se auzi un bip. 


87 


— Bună. Aici e David. 

Se opri, neştiind ce să spună. Unul dintre lucrurile pe 
care le ura la roboții telefonici era acela că îţi tăiau legătura 
dacă făceai o pauză de gândire. 

— Imi cer scuze că n-am sunat, izbucni el la ţanc. Se 
întrebă dacă era bine să-i relateze ce se petrecuse, dar se 
răzgândi. Sună-l pe comandantul Strathmore. O să-ţi 
explice el tot. Inima îi bătea nebuneşte. „E absurd”, îşi zise. 
Te iubesc, adăugă el repede şi închise. 

Becker aşteptă să se limpezească traficul pe Avenida 
Borbolla. Se gândi că Susan presupunea fără îndoială tot 
ce-i mai rău. Nu stătea în firea lui să nu sune, când 
promisese c-o va face. 

Păşi pe bulevardul cu patru benzi. 

— Sosit-plecat, şopti el în barbă. Sosit-plecat. 

Era prea concentrat pentru a-l zări pe bărbatul cu 
ochelari cu ramă metalică urmărindu-l de pe celălalt 
trotuar. 


88 


CAPITOLUL 18 


Stând în faţa imensei ferestre din biroul firmei, Numataka 
trase cu putere din trabuc şi zâmbi. Nu-i venea să creadă 
ce noroc avea. Vorbise din nou cu americanul, iar dacă totul 
mergea conform orarului, Ensei Tankado era deja mort, iar 
copia cheii lui de acces se găsea în siguranţă. 

Numataka se minună de ironia sorții care făcea ca el să 
deţină cheia de acces a lui Ensei Tankado. Cu mulţi ani 
înainte, Tokugen Numataka îl întâlnise pe Tankado. Tânărul 
programator venise la Corporaţia Numatech direct din 
facultate, căutând o slujbă. Numataka îl refuzase. Fără 
îndoială că Tankado era strălucit, dar în acele vremuri se 
lua şi altceva în considerare. Chiar dacă Japonia se schim- 
ba, Numataka fusese educat în spiritul şcolii vechi. Trăia 
după codul onoarei, menboku. Imperfecţiunea nu putea fi 
tolerată. Angajarea unui infirm însemna o pată de ruşine pe 
chipul firmei. Aruncase CV-ul lui Tankado fără a se uita 
măcar la el. 

Numataka îşi verifică din nou ceasul. Americanul, North 
Dakota, ar fi trebuit să sune deja. Simţi un fior de nelinişte. 
Spera să nu se fi întâmplat nimic. 

Dacă acele chei de acces erau atât de bune precum i se 
promisese, ele aveau să descuie taina celui mai căutat 
produs din era computerelor - un algoritm de criptare 
digitală invulnerabil. Numataka putea include algoritmul în 
microprocesoare rezistente la orice şoc şi sigilate, pe care 
apoi să le vândă în masă producătorilor de computere, 
guvernelor, industriaşilor şi poate chiar şi pieţelor mai puţin 
publice... piaţa neagră a teroriştilor mondiali. 

Numataka zâmbi. Ca de obicei, părea a fi intrat în grațiile 
Shichigosan - cele şapte zeițe ale norocului. Corporaţia 
Numatech era pe punctul de a controla singurul exemplar 
al Fortăreţei Digitale care va exista vreodată. Douăzeci de 
milioane de dolari erau o grămada de bani - însă faţă de 
produsul cumpărat reprezentau pomană pentru cerşetori. 


89 


CAPITOLUL 19 


Dacă mai caută şi altcineva inelul? întrebă Susan, brusc 
neliniştită. Ar putea fi David în pericol? 

Strathmore clătină din cap: 

— Nimeni altcineva nu ştie de existenţa inelului. Tocmai 
de aceea l-am trimis pe David. Am vrut ca totul să rămână 
secret. De obicei fanaticii nu se apucă să-i urmărească pe 
învățătorii spanioli. 

— E profesor, îl corectă Susan, regretând imediat. 

Uneori trăia senzaţia că David nu era suficient de bun 
pentru comandant şi că acesta credea că ea ar fi putut găsi 
ceva mai de Doamne-ajută decât un profesor. 

— Comandante, continuă ea, trecând peste incident, 
dacă l-aţi instruit pe David azi-dimineaţă de la telefonul din 
maşină, cineva ar fi putut intercepta... 

— E un risc de unu la un milion, ripostă instantaneu 
Strathmore pe un ton calm. lar cel care trage cu urechea 
trebuie să se afle în imediata vecinătate şi să ştie precis ce 
anume să asculte. Îşi lăsă palma pe umărul ei. Nu l-aş fi 
trimis niciodată pe David dacă aş fi crezut că e în pericol. 
Zâmbi. Ai încredere în mine. La primul semn de pericol o să 
trimit echipa de experţi. 

Cuvintele lui fură întrerupte de o bătaie în geam. Susan şi 
Strathmore se întoarseră spre fereastră. 

Phil Chartrukian, tehnicianul de la Sys-Sec, îşi lipise faţa 
de geam, încercând să zărească ceva înăuntru, şi bătea cu 
putere. Se vedea cum aproape ţipă, însă fereastra izolată 
nu lăsa să treacă nici un sunet. Individul arăta ca şi cum ar 
fi văzut o fantomă. 

— Ce naiba caută Chartrukian aici? mărâi Strathmore. Azi 
nu e de serviciu. 

— Pare că s-a întâmplat ceva, rosti Susan. Probabil că a 
văzut monitorul de control. 


90 


— Fir-ar al naibii! sâsâi comandantul. Azi-noapte l-am 
chemat în mod special pe tehnicianul de gardă şi i-am spus 
să nu-l văd azi pe aici! 

Susan nu părea surprinsă. Anularea datoriilor pe care le 
avea de îndeplinit un tehnician Sys-Sec însemna o excepţie 
de la regulă, însă probabil că Strathmore îşi dorise să 
rămână singur în dom. Ultimul lucru de care ar fi avut 
nevoie era un paranoic de la securitate care să dea peste 
Fortăreaţa Digitală. 

— Ar trebui să anulăm misiunea TRANSLTR, propuse 
Susan. Putem reseta monitorul de control şi să-i spunem lui 
Phil că a avut vedenii. 

Strathmore păru că meditează la propunere, după care 
clătină din cap: 

— Nu încă. TRANSLTR munceşte de cincisprezece ore. 
Vreau să încerce douăzeci şi patru de ore - doar ca să mă 
asigur. 

Lui Susan i se păru o poziţie logică. Fortăreaţa Digitală 
era prima utilizare a unei funcţii cu clartext rotativ. Poate 
că Tankado trecuse ceva cu vederea; poate că TRANSLTR 
avea să-l spargă după douăzeci şi patru de ore. Deşi în 
privinţa asta Susan avea dubii. 

—  TRANSLTR continuă să ruleze, hotărî Strathmore. 
Trebuie să mă asigur că acest algoritm este de neatins. 

Chartrukian continua să bată în geam. 

— Aşa deci, gemu Strathmore. Acoperă-mi spatele. 

Comandantul inspiră adânc şi se îndreptă spre uşile 
culisante din sticlă. Senzorul de greutate din podea se 
activă, iar uşile se deschiseră cu un şuierat. 

Chartrukian aproape că se prăbuşi în încăpere. 

— Comandante, domnule... Eu... Imi cer scuze că vă 
deranjez, dar monitorul de control... Am lansat un test 
antivirus şi... 

— Phil, Phil, Phil, îl linişti comandantul, lăsându-şi o mână 
să se odihnească pe umărul lui Chartrukian. Calmează-te. 
Care e problema? 

După tonul de lejeritate al vocii lui Strathmore nimeni 
n-ar fi ghicit că, de fapt, întreg universul se prăbuşea în 


91 


jurul comandantului. Se trase într-o parte şi îl lăsă pe 
Chartrukian să intre în Node 3. Tehnicianul păşi stângaci 
peste prag, ca un câine bine antrenat, care s-ar fi aşteptat 
la orice. 

După expresia năucă de pe chipul lui Chartrukian se 
vedea clar că omul nu intrase niciodată în acel loc. Motivul 
panicii, cel pentru care venise până aici, fusese pe moment 
uitat. Cercetă cu privirea interiorul elegant, linia de 
terminale personalizate, canapelele, rafturile cu cărţi, 
luminile blânzi. Când privirea lui o întâlni pe regina din 
Crypto, Susan Fletcher, ochii îşi schimbară instantaneu di- 
recţia. Susan îl intimida de moarte. Mintea ei lucra într-o cu 
totul altă dimensiune. Era periculos de frumoasă, iar 
cuvintele lui păreau întotdeauna a nu se lega în preajma ei. 
lar aerul ei relaxat nu făcea decât să înrăutăţească situaţia. 

— Care-i problema, Phil? întrebă din nou Strathmore, 
deschizând uşa frigiderului. Bei ceva? 

— Nu, ăăă... nu, mulţumesc, domnule. Tipul părea că are 
limba legată, neştiind dacă era binevenit acolo. Domnule... 
Cred că e o problemă cu TRANSLTR. 

Strathmore închise frigiderul şi se uită nepăsător la 
subalternul său. 

— Te referi la monitorul de control? 

Chartrukian păru şocat. 

— Vreţi să spuneţi că l-aţi văzut? 

— Evident. Merge continuu de circa şaisprezece ore, 
dacă nu mă înşel. 

Chartrukian păru încurcat. 

— Da, domnule, de şaisprezece ore. Dar asta nu-i totul, 
domnule. Am efectuat un test antivirus şi acesta a dat nişte 
rezultate destul de ciudate. 

— Zău? Strathmore părea lipsit de griji. Ce fel de 
rezultate? 

Susan urmărea discuţia, impresionată de actoria 
comandantului. Chartrukian continuă, poticnindu-se: 

— TRANSLTR procesează ceva extrem de avansat ca 
tehnologie. Filtrele n-au mai văzut în viaţa lor aşa ceva. Mă 
tem că TRANSLTR s-a infectat cu un soi de virus. 


92 


— Un virus? Strathmore chicoti cu o nuanţă de dispreţ în 
glas. Phil, apreciez grija ta, zău aşa. Dar domnişoara 
Fletcher şi cu mine rulăm un nou diagnostic, o chestie 
foarte avansată. Te-aş fi alertat în privinţa asta, dar nu 
ştiam că eşti de serviciu azi. 

Tehnicianul încercă din răsputeri să iasă cu graţie din 
capcana întinsă. 

— Am făcut schimb cu tipul cel nou. l-am luat eu tura din 
week-end. 

Ochii lui Strathmore se îngustară. 

— Ce ciudat! Am vorbit cu el azi-noapte. l-am spus să nu 
vină azi. El nu mi-a raportat nimic despre schimbul de ture. 

Chartrukian simţi că i se pune un nod în gât. Peste 
încăpere se lăsă o tăcere încordată. 

— În fine, oftă Strathmore într-un târziu. Pare a fi o 
încurcătură nefericită. Puse o mână pe umărul tehnicianului 
şi îl conduse spre uşă. Vestea bună este că nu trebuie să 
mai rămâi. Domnişoara Fletcher şi cu mine vom fi aici toată 
ziua. O să stăm noi de pază. Tu du-te şi bucură-te de 
week-end. 

Chartrukian ezită. 

— Comandante, cred cu tărie că ar trebui să verificăm... 

— Phil, repetă Strathmore cu ceva mai multă fermitate în 
glas, TRANSLTR nu are nimic. Dacă testul tău a dat peste 
ceva ciudat este din cauză că noi am plantat ciudăţenia 
acolo. lar acum, dacă nu te superi... 

Se opri, iar tehnicianul înţelese. Timpul îi expirase. 

— Diagnostic, pe naiba! mormăi Chartrukian pentru sine, 
îndreptându-se furios înapoi spre laboratorul Sys-Sec. Ce fel 
de funcţie poate ţine trei milioane de procesoare ocupate 
timp de atâtea ore? 

Se întrebă dacă nu era cazul să-şi sune şeful cu 
securitatea. „Ai naibii criptografi”, gândi el. „Pur şi simplu 
nu le pasă de securitate!” 

În minte îi reveni jurământul pe care îl depusese când se 
alăturase echipei Sys-Sec. Jurase atunci să îşi folosească 
experienţa, antrenamentul şi instinctul pentru protejarea 
uriaşei investiţii NSA. 


93 


— Instinctul, rosti el sfidător, cu voce tare. 

„Nu e nevoie de un ghicitor în stele ca să ştii că nu e 
vorba de nici un blestemat de diagnostic!” 

Hotărât, Chartrukian se aşeză la terminal şi lansă întregul 
arsenal software de evaluare a sistemului TRANSLTR. 

— Bebeluşul tău a dat de necaz, comandante, mormăi el 
în barbă. Nu crezi în instinct? Îţi aduc eu dovezi! 


94 


CAPITOLUL 20 


La Clinica de Salud Publica era de fapt o şcoală 
elementară transformată şi nu aducea nici pe departe a 
spital. Era o clădire lungă de cărămidă, cu un singur etaj, 
ferestre imense şi pereţi mâncaţi de rugină. Becker se 
îndreptă către treptele care stăteau să se prăbuşească. 

Înăuntru era întuneric şi zgomot. Sala de aşteptare 
însemna doar un şir de scaune pliante metalice pe toată 
lungimea unui coridor îngust. Pe un carton aşezat pe o 
tejghea de lemn se putea citi „OFICINA”, cu o săgeată 
arătând spre capătul sălii. 

Becker parcurse coridorul slab luminat. Atmosfera părea 
desprinsă dintr-un film de groază de duzină de la 
Hollywood. Aerul era impregnat cu miros de urină. Luminile 
din capăt fuseseră stinse, astfel că Becker parcurse ultimii 
zece sau cincisprezece metri printre siluete tăcute. O 
femeie care sângera... un cuplu de tineri plângând... o fetiţă 
rugându-se. Ajunse în capăt. Uşa din stânga era uşor 
întredeschisă, aşa că o deschise larg. Incăperea era pustie, 
cu excepţia unei bătrâne zbârcite care se lupta, goală, cu 
plosca pe un pat de campanie. 

„Minunat”, gemu Becker. Inchise uşa. „Unde dracu’ e 
biroul de primire?” 

Dintr-un colţ al sălii se auziră glasuri. Luă urma sunetelor 
şi ajunse în faţa unei uşi din sticlă translucidă, dincolo de 
care părea a se desfăşura un adevărat scandal. Ezitând, 
împinse uşa. Biroul. „Un iad.” Exact aşa cum se temuse. 

Coada era de circa zece persoane, fiecare dintre ele 
împingând şi urlând. Spania nu era recunoscută pentru 
eficienţă şi Becker ştia că şi-ar fi putut petrece întreaga 
noapte aici aşteptând informaţiile despre externarea 
canadianului. În spatele tejghelei nu se vedea decât o 
secretară, iar aceasta se descurca aşa cum putea cu 
pacienţii mânioşi. Becker rămase o clipă în cadrul uşii şi 


95 


cântări opţiunile pe care le avea la dispoziţie. Exista o cale 
mai bună. 

— Con permiso! ţipă un sanitar, împingând cu putere o 
targă. 

Becker se dădu la o parte şi strigă după sanitar: 

— Donde está el teléfono? 

Fără a încetini, omul arătă spre un şir de uşi duble şi 
dispăru după colţ. Becker se îndreptă către acele uşi şi le 
deschise. 

Camera din faţa ochilor săi era imensă - o veche sală de 
gimnastică. Podeaua era de un verde pal şi părea că joacă 
în lumina lămpilor fluorescente. Un coş de baschet atârna 
pe perete, desprins din panoul lui. Câteva zeci de bolnavi 
zăceau, pe paturi înguste de campanie, de-a lungul şi de-a 
latul sălii. În cel mai îndepărtat colţ, exact sub o tabelă de 
marcaj scorojită, se găsea un vechi telefon cu fise. Becker 
spera să funcţioneze. 

Scormoni prin buzunare după o monedă în timp ce 
traversă încăperea. Găsi 75 de pesete în cinci monede, 
restul de la taxi - suficient cât pentru două apeluri. Zâmbi 
politicos unei asistente care ieşea şi îşi croi drum spre 
telefon.  Înşfăcând receptorul, formă numărul de la 
Informaţii. O jumătate de minut mai târziu avea numărul 
biroului de primire al clinicii. 

Când era vorba de birouri, se părea că există un singur 
adevăr universal, indiferent de ţară: nimeni nu suporta 
soneria unui telefon la nesfârşit. Nu conta câţi clienţi 
stăteau la coadă, secretara lăsa întotdeauna ce avea de 
făcut şi ridica receptorul. _ 

Becker tastă cele şase cifre ale numărului. Intr-o clipă 
avea să dea de biroul clinicii. Fără îndoială că azi fusese 
internat un singur canadian cu o încheietură ruptă şi capul 
spart. Era uşor să-i găseşti dosarul. Becker ştia că persoana 
care va răspunde va ezita să ofere un nume şi o adresă de 
externare unui ins necunoscut, dar el avea un plan. 

Telefonul începu să sune. Becker îşi zise că va avea 
nevoie de cinci apeluri până ce va ridica cineva receptorul. 
Îi trebuiră nouăsprezece. 


96 


— Clinica de Salud Publica, răcni impacientată secretara. 

Becker folosi spaniola cu un accent puternic 
franco-american: 

— Aici e David Becker. Sunt de la Ambasada Canadei. 
Astăzi un cetăţean canadian a fost internat la 
dumneavoastră. Aş dori informaţii despre el, astfel încât 
ambasada să-i plătească şederea. 

— Perfect, rosti femeia. Trimit dosarul luni la ambasadă. 

— De fapt, insistă el, e important să aflu totul acum. 

— Imposibil. Suntem extrem de ocupati. 

Becker adoptă un ton cât se poate de oficial. 

— E o chestiune urgentă. Omul avea o încheietură ruptă 
şi o rană la cap. A fost tratat azi-dimineaţă. Dosarul lui ar 
trebui să fie undeva la suprafaţă. 

Becker îşi îngroşă accentul în spaniolă - suficient de clar 
ca să-i transmită mesajul destul de confuz cât să devină 
exasperant. La exasperare oamenii se supuneau regulilor. 

Numai că, în loc de a se supune regulilor, femeia îi înjură 
pe toţi nord-americanii încrezuţi şi trânti receptorul. 

Becker se încruntă şi închise. Şut în bară. Nu se simţea 
deloc entuziasmat la gândul că va avea de aşteptat ore 
bune. Minutele se scurgeau şi bătrânul canadian putea fi 
oriunde. Poate că hotărâse să se întoarcă în Canada. Poate 
că avea de gând să vândă inelul. Becker nu-şi putea 
permite să piardă ore întregi la coadă. Brusc hotărât, 
înşfăcă receptorul din nou şi formă numărul. Işi înfipse 
capsula receptorului în ureche şi se sprijini de perete. 
Telefonul începu să sune. Un apel... două... trei... 

Brusc, simţi un şuvoi de adrenalină inundându-i trupul. 

Se răsuci pe călcâie şi trânti receptorul în furcă, după 
care se întoarse şi privi ţintă spre un loc anume. Chiar în 
faţa lui, pe un pat de campanie, proptit pe un maldăr de 
perne vechi, zăcea un om în vârstă, cu un bandaj ghipsat 
curat pe încheietura mâinii drepte. 


97 


CAPITOLUL 21 


Americanul de la celălalt capăt al liniei private a lui 
Numataka părea neliniştit: 

— Domnule Numataka, am doar o clipă la dispoziţie. 

— Perfect. Să înţeleg că aveţi ambele chei de acces. 

— Va fi o mică întârziere, anunţă americanul. 

— Inacceptabil, sâsâi japonezul. Aţi spus că le voi avea 
până la sfârşitul zilei de azi! 

— Mai am ceva de rezolvat. 

— Tankado e mort? 

— Da, îi răspunse vocea. Omul meu l-a ucis pe domnul 
Tankado, dar nu a reuşit să ia şi cheia de acces. Tankado a 
dat-o cuiva înainte de a muri. Unui turist. 

— Revoltător! izbucni Numataka. Atunci cum îmi puteţi 
promite exclusivitatea... 

—  Liniştiţi-vă, îl calmă americanul. Veţi avea drepturi 
exclusive. Asta e garanţia mea. Imediat ce va fi găsită 
cheia de acces, Fortăreaţa Digitală va fi a dumneavoastră. 

— Dar cheia de acces ar putea fi copiată! 

— Toţi cei care au văzut cheia vor fi eliminaţi. 

Se lăsă un moment de tăcere. În cele din urmă, 
Numataka vorbi: 

— Unde e cheia acum? 

— Tot ce trebuie să ştiţi e că va fi găsită. 

— Cum pot fi sigur? 

— Pentru că nu sunt singurul care o caut. Serviciile 
secrete americane au prins de veste. Ar vrea să împiedice 
lansarea Fortăreţei Digitale, din motive evidente. Au trimis 
un om după cheie. Numele lui e David Becker. 

— De unde ştiţi asta? 

— Nu contează. 

Numataka făcu o pauză. 

— Şi dacă acest domn Becker găseşte cheia? 

— Omul meu o va lua de la el. 

— Şi după aceea? 


98 


— Nu vă interesează, rosti cu răceală americanul. Dacă 
va găsi cheia, domnul Becker va fi recompensat cum se 
cuvine. 


99 


CAPITOLUL 22 


David Becker se îndreptă imediat spre bătrânul care 
dormea pe pat şi îl fixă cu privirea. Încheietura mâinii lui 
drepte era înfăşurată într-un bandaj ghipsat. Omul avea 
undeva între şaizeci şi şaptezeci de ani. Părul alb ca zăpada 
îi era despicat îngrijit de o cărare pe o parte, iar în mijlocul 
frunţii se vedea o dungă lată purpurie, ce se alungea până 
în dreptul ochiului drept. 

„O  izbitură uşoară?” îşi zise Becher, amintindu-şi 
cuvintele locotenentului. Verifică degetele individului. Nu se 
zărea nici un inel de aur. Se aplecă şi atinse braţul omului. 

— Domnule? ÎI scutură uşor. Scuzaţi-mă... domnule? 

Omul nu se mişcă. 

Becker încercă din nou, ceva mai tare. 

— Domnule? 

Individul dădu semne de viaţă: 

— Qu'est-ce... quelle heure est, începu el, deschizându-şi 
încet ochii şi concentrându-se asupra lui Becker. Făcu o 
grimasă că fusese deranjat. Qu'est-ce-que vous voulez? 

„Da”, îşi zise Becker, „un canadian francez!” li zâmbi 
suferindului. 

— Aveţi o clipă? 

Deşi vorbea perfect franceza, David hotări să vorbească 
în engleză, sperând ca omul să se descurce mai greu în 
această limbă. A convinge un străin să dea un inel de aur 
putea fi o manevră plină de capcane, iar în atari 
circumstanţe Becker hotărâse că trebuie să folosească 
orice avantaje competitive. 

Se lăsă o tăcere lungă cât timp omul se aşeză mai bine în 
pat. Canadianul cercetă împrejurimile şi îşi netezi mustaţa 
albă cu un deget lung. Într-un târziu se hotărî să vorbească: 

— Ce vrei? 

Rostea cuvintele într-o engleză cu accent nazal. 

— Domnule, reluă Becker, accentuând silabele ca şi cum 
ar fi avut în faţă un surd, trebuie să vă pun câteva întrebări. 


100 


Individul se zgâi la el cu o expresie ciudată pe chip. 

— Ai vreo problemă? 

Becker se încruntă; engleza tipului era impecabilă. Lăsă 
imediat la o parte tonul condescendent. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez, domnule, dar aţi fost 
cumva prin Piaza de España astăzi? 

Ochii omului se îngustară. 

— Sunteţi de la Consiliul Orăşenesc? 

— Nu, de fapt sunt... 

— De la Biroul de Turism? 

— Nu, eu... 

— Ascultă, ştiu de ce eşti aici! Bătrânul se forţă să se 
ridice în capul oaselor. Nu mă las eu intimidat! Am spus-o o 
dată, am spus-o de o mie de ori - Pierre Cloucharde scrie 
despre lume aşa cum percepe el lumea. Poate că unele 
ghiduri corporatiste ale dumitale sunt gata să arunce la 
gunoi principiile pentru o noapte gratis în oraş, dar 
Montreal Times nu este de închiriat! Refuz! 

— Îmi pare rău, domnule. Nu cred că înţe... 

— Merde alors! Înţeleg perfect! Tipul flutură un deget 
scheletic în direcţia lui Becker. Vocea îi răsuna în întreaga 
încăpere. Nu eşti primul! Au încercat acelaşi lucru la Moulin 
Rouge, la Brown’s Palace şi la Golfigno în Lagos! Insă cea 
ajuns în presă? Adevărul! Cel mai prost Wellington pe care 
l-am mâncat vreodată! Cea mai murdară toaletă pe care 
am văzut-o vreodată! Şi cea mai stâncoasă plajă pe care 
m-am plimbat vreodată! Cititorii mei nu se aşteaptă la 
altceva de la mine! 

Pacienţii de pe paturile învecinate începuseră să se 
ridice, curioşi să afle ce se petrecea. Becker se uită nervos 
în jur, după surorile medicale. Ultimul lucru de care avea 
nevoie era să fie azvârlit pe uşă afară. 

Cloucharde spumega de furie: 

— Gluma aia nenorocită de poliţist e în serviciul oraşului 
vostru! M-a făcut să mă urc pe motocicletă! Uită-te la mine! 
Omul încercă să-şi ridice încheietura mâinii. Cine o să-mi 
scrie acum rubrica? 

— Domnule, eu... 


101 


— În patruzeci şi trei de ani de călătorii nu m-am simţit 
niciodată atât de rău! Uită-te la locul ăsta! Ştii, rubrica mea 
e ţinută de peste... 

— Domnule! Becker îşi ridică ambele braţe în semn de 
pace. Pe mine nu mă interesează rubrica dumneavoastră. 
Sunt de la Consulatul Canadei. Am venit să mă asigur că 
sunteţi bine! 

În încăpere se lăsă brusc tăcerea. Bătrânul se uită 
bănuitor la intrus. 

Becker continuă, aproape în şoaptă: 

— Sunt aici ca să văd dacă vă pot ajuta cumva. 

„Cum ar fi să-ţi aduc vreo două pastile de Valium”, 
continuă el în gând. 

După o lungă pauză, canadianul vorbi: 

— De la Consulat? 

Tonul i se înmuiase vizibil. 

Becker dădu din cap. 

— Deci nute afli aici pentru rubrica mea? 

— Nu, domnule. 

Ca şi cum primise un pumn zdravăn direct în faţă, Piere 
Cloucharde se aşeză încet la loc pe muntele de perne. 
Părea extrem de amărât. 

— Credeam că eşti de la primărie... încercând să mă 
determini să... Vocea i se stinse şi omul se uită drept în 
ochii lui Becker. Dacă nu e vorba de rubrica mea, atunci de 
ce eşti aici? 

„Bună întrebare”, îşi spuse el, gândindu-se la Susan. 

— Din pură curtoazie diplomatică, minţi el. 

Omul păru surprins: 

— Curtoazie diplomatică? 

— Da, domnule. Aşa cum sunt convins că un om de 
importanţa dumneavoastră ştie, guvernul canadian depune 
mari eforturi pentru a-şi proteja cetăţenii de neplăcerile 
suferite în aceste ţări... să le spunem mai puţin rafinate. 

Buzele subţiri ale lui Cloucharde se arcuiră într-un rânjet 
de cunoscător. 

— Bineînţeles... ce plăcut! 

— Căci sunteți cetăţean canadian, nu-i aşa? 


102 


— Da, bineînţeles. Ce prostie din partea mea. lartă-mă, 
te rog. Unul ca mine este adesea abordat cu... în fine... 
înţelegi. 

— Da, domnule Cloucharde, categoric că da. E preţul 
plătit pentru celebritate. 

— Chiar aşa. Bătrânul scoase un oftat tragic. Era un 
martir obligat să tolereze masele. Poţi să crezi cât de 
groaznic e locul ăsta? Îşi roti ochii în găvane, inspectând 
împrejurimile. E o bătaie de joc. lar ăştia au decis să mă 
ţină aici peste noapte. 

Becker privi în jur. 

— Ştiu. E groaznic. Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult 
să ajung aici. 

Cloucharde păru încurcat: 

— Nici măcar nu aveam habar că o să apari. 

Becker schimbă subiectul: 

— Se pare că v-aţi lovit serios la cap. Vă doare? 

— Nu prea. Am luat o buşitură de dimineaţă - preţul pe 
care îl plăteşti pentru că eşti un bun samaritean. 
Încheietura mă doare rău. Stupida aia de Guardia. Zău aşa! 
Să aşeze un om de vârsta mea pe motocicletă. E intolerabil. 

— Pot să vă aduc ceva? 

Cloucharde medită câteva secunde, evident 
bucurându-se de atenţia acordată: 

— Păi, de fapt... Îşi întinse gâtul şi îşi răsuci capul spre 
stânga şi spre dreapta. Mi-ar prinde bine încă o pernă, dacă 
nu te deranjez prea mult. 

— Nici un deranj. 

Becker înşfăcă o pernă de pe un pat învecinat şi îl ajută 
pe Cloucharde să se aşeze confortabil. 

Bătrânul oftă satisfăcut: 

— Mult mai bine... mulţumesc. 

— Pas du tout, replică el. 

— Ah! Bătrânul zâmbi cu toată gura. Deci vorbeşti limba 
lumii civilizate. 

— Cam asta-i tot ce ştiu, rosti Becker sfios. 


103 


— Nici o problemă, declară cu mândrie Cloucharde. 
Rubrica mea e publicată în Statele Unite, iar engleza mea e 
de primă mână. 

— Aşa am auzit şi eu. Becker zâmbi şi se aşeză pe 
marginea patului. Şi acum, dacă nu vă supăraţi că vă 
întreb, domnule Cloucharde, ce caută un domn ca 
dumneavoastră într-un loc ca ăsta? Sevilla are spitale mult 
mai bune. 

Cloucharde păru mânios: 

— Ofiţerul ala de poliţie... m-a luat pe motocicleta lui şi 
după aceea m-a lăsat să sângerez în stradă ca un porc 
înjunghiat. A trebuit să vin pe jos până aici. 

— Nu s-a oferit să vă ducă până la o unitate mai bună? 

— Pe motocicleta aia nenorocită? Nu, mulţumesc! 

— Ce s-a întâmplat mai exact azi-dimineaţă? 

— Am spus totul locotenentului. 

— Am vorbit cu ofiţerul şi... 

— Sper că l-aţi muştruluit! îl întrerupse Cloucharde. 

Becker dădu din cap: 

— În cei mai aspri termeni. Biroul meu va urmări 
rezolvarea problemei. 

— Chiar sper s-o faceţi. 

— Monsieur Cloucharde, zâmbi Becker, scoțând un pix 
din buzunarul hainei. Aş vrea să înaintez o plângere oficială 
către primărie. Mă ajutaţi? Un om cu reputația 
dumneavoastră ar fi un martor valoros. 

Cloucharde păru încântat de perspectiva de a fi citat: 

— Păi, da... bineînţeles. Mi-ar face plăcere. 

Becker scoase un carneţel şi se uită la canadian. 

— Bine, să începem cu azi-dimineaţă. Povestiţi-mi despre 
accident. 

Bătrânul oftă: 

— A fost chiar trist. Asiaticul ala amărât s-a prăbuşit din 
senin. Am încercat să-l ajut, dar fără folos. 

— L-aţi resuscitat? 

Cloucharde păru ruşinat: 

— Mă tem că nu ştiu cum s-o fac. Am chemat ambulanţa. 


104 


Becker îşi aminti vânătăile purpurii de pe pieptul lui 
Tankado. 

— Sanitarii de pe ambulanţă au încercat să-l resusciteze? 

— Cerule, nu! râse Cloucharde. Nu dai cu biciul într-un 
cal mort; când ambulanţa a ajuns la faţa locului, omul 
murise de mult. l-au luat pulsul şi l-au băgat în maşină, 
lăsându-mă cu polițistul ăla nenorocit. 

„Ciudat”, îşi zise Becker, întrebându-se de unde 
apăruseră vânătăile. Renunţă la gând şi se întoarse la 
problema care-l ardea. 

— Ce-mi puteţi spune despre inel? întrebă el cu 
nonşalanţă. 

Cloucharde păru surprins: 

— Ţi-a spus locotenentul despre inel? 

— Da. 

Canadianul era uluit: 

— Zău? Nu mi-am imaginat că-mi va crede povestea. Era 
atât de necioplit - ca şi cum era convins că mint. 
Bineînţeles că relatarea era corectă. Mă mândresc cu 
corectitudinea mea. 

— Unde e inelul? insistă Becker. 

Cloucharde nu dădu semn că ar fi auzit întrebarea. Privi 
cu ochii goi, undeva în spaţiu. 

— Chiar că era un obiect ciudat, cu toate literele acelea - 
părea un fel de limbă complet necunoscută. 

— Japoneză, poate? încercă Becker. 

— În mod clar nu. 

— Deci v-aţi uitat bine la el? 

— Cerule, da! Când am îngenuncheat să-l ajut, omul a 
început să-şi împingă degetele în faţa mea. Voia să-mi dea 
mie inelul. A fost bizar, groaznic chiar - mâinile lui arătau 
înfiorător. 

— Şi atunci aţi luat inelul? 

Cloucharde făcu ochii mari: 

— Asta ţi-a spus ofiţerul? Că eu am luat inelul? 

Becker se mişcă uşor. 

Cloucharde explodă: 


105 


— Ştiam eu că nu mă ascultă! Aşa încep toate zvonurile! 
l-am spus că japonezul ăla a dat inelul - dar nu mie! N-aş 
lua niciodată ceva de la un muribund! Dumnezeule! Numai 
când mă gândesc! 

Becker sesiză noua problemă ivită: 

— Deci nu aveţi inelul? 

— Cerule, nu! 

— Atunci, la cine e? 

Cloucharde îl privi indignat. 

— Neamţul! Neamţul îl are! 

Becker simţi că îi fuge pământul de sub picioare: 

— Neamţul? Care neamt? 

— Neamţul din parc! l-am povestit ofițerului despre el! 
Am refuzat inelul, dar porcul ăla fascist l-a acceptat! 

Becker puse jos pixul şi hârtia. Şarada luase sfârşit. 
Treaba se îngroşa. 

— Deci un neamt are inelul? 

— Chiar aşa. 

— Unde s-a dus? 

— Habar n-am. Am alergat să sun la poliţie. Când m-am 
întors, plecase. 

— Ştiţi cine era? 

— Vreun turist. 

— Sunteţi sigur? 

— Turiştii sunt viaţa mea, îl şicană Cloucharde. Recunosc 
unul când îl văd. El şi cucoana lui se plimbau prin parc. 

Cu fiecare clipă, Becker devenea tot mai confuz. 

— Cucoana? Era cineva cu neamţul? 

Cloucharde încuviinţă: 

— O escortă. O roşcată superbă. Mon Dieu! Frumoasă. 

— O escortă? Becker era şocat. Ca o... prostituată? 

— Da, dacă vrei să fii vulgar. 

— Dar... ofiţerul n-a zis nimic despre... 

— Bineînţeles! Nu i-am spus nimic despre escortă. 
Cloucharde îl concedie pe Becker cu un gest de 
superioritate făcut cu mâna sănătoasă. Doar nu sunt 
criminale - ar fi absurd să fie hărţuite ca nişte hoaţe 
obişnuite. 


106 


Becker era încă în uşoară stare de şoc: 

— Mai era cineva în jur? 

— Nu, doar noi trei. Era foarte cald. 

— Şi sunteţi sigur că femeia era o prostituată? 

— Absolut. Nici o femeie atât de frumoasă nu ar fi stat 
lângă un bărbat ca ăla dacă n-ar fi fost bine plătită! Mon 
Dieu! El era gras, gras, gras! Un neamţ cu gura mare, obez 
şi nesuferit! Cloucharde se strâmbă o clipă când îşi schimbă 
poziţia, dar ignoră durerea şi se avântă mai departe: Omul 
ăsta era o bestie - 150 de kilograme pe puţin. Se agăţase 
de biata căprioară ca şi cum ea ar fi vrut să fugă. Nici n-aş 
fi învinovăţit-o. Zău aşa! Era cu labele pe tot trupul ei. Se 
lăuda că o are la dispoziţie tot week-end-ul pentru trei sute 
de dolari! £/ ar fi trebuit să cadă trăsnit, nu amărâtul ăla de 
asiatic. 

Cloucharde se opri să tragă aer, moment de care profită 
Becker: 

— l-aţi luat numele? 

Cloucharde se gândi o clipă, apoi clătină din cap: 

— Habar n-am. 

Se strâmbă iarăşi de durere, apoi se aşeză mai bine pe 
perne. 

Becker oftă. Inelul se evaporase înainte să ajungă la el. 
Comandantul Strathmore n-avea să fie fericit. 

Cloucharde îşi atinse fruntea. Izbucnirea de entuziasm îşi 
arăta acum efectele. Omul arăta dintr-o dată rău. 

Becker încercă altă tactică. 

— Domnule Cloucharde, aş vrea o declaraţie de la 
cetăţeanul german şi de la escorta lui. Aveţi idee unde îi 
pot găsi? 

Bătrânul îşi închise ochii, din ce în ce mai slăbit. 
Respirația începu să i se precipite. 

— Îmi puteţi da un indiciu? insistă Becker. Numele fetei? 

Nici un răspuns. 

Cloucharde îşi frecă tâmpla dreaptă. Se făcuse brusc 
palid. 

— Ei... ah... nu. Nu cred. 

Vocea îi tremura. 


107 


Becker se aplecă deasupra lui. 

— Vă simţiţi bine? 

Cloucharde dădu uşor din cap. 

— Da, bine... doar un pic... poate emoția... 

Vocea i se stinse. 

— Gândiţi-vă, domnule Cloucharde, îl presă Becker cu 
voce joasă. E important. 

Canadianul se chirci. 

— Nu ştiu... femeia... bărbatul o tot striga... 

Închise ochii şi gemu. 

— Care era numele ei? 

— Zău că nu-mi amintesc... 

Cloucharde se stingea rapid. 

— Gândiţi-vă, insistă Becker. E important ca dosarul 
consular să fie cât mai complet. Trebuie să vă întăresc 
povestea cu declaraţii ale altor martori. Orice informaţie pe 
care mi-o oferiţi mă va ajuta să dau de ei... 

Dar Cloucharde nu asculta. Îşi freca fruntea cu cearşaful. 

— Îmi pare rău... poate mâine... 

Părea gata să vomite. 

— E important să vă amintiţi acum, domnule Cloucharde. 

Becker îşi dădu brusc seama că vorbea prea tare. 
Bolnavii din paturile învecinate continuau să stea în capul 
oaselor şi să privească la ce se întâmpla. O soră medicală 
apăru printre uşile din celălalt capăt al sălii şi porni cu paşi 
vioi spre ei. 

— Orice, presă el la maximum. 

— Neamţul îi spunea femeii... 

Becker îl scutură uşor, încercând să îl menţină treaz. 

Ochii bătrânului licăriră o clipă. 

— Numele ei... 

„Nu pleca, bătrâne...” 

— Dew... 

Cloucharde închise iarăşi ochii. Sora se apropia. Părea 
furioasă. 

— Dew? 

Becker scutură braţul lui Cloucharde. 

Bătrânul gemu: 


108 


— Îi spunea... 

Cloucharde mormăia acum, abia audibil. 

Sora se găsea la mai puţin de trei metri, ţipând la Becker 
în spaniolă. El nu auzea însă nimic. Privirea lui era aţintită 
pe buzele bătrânului. II scutură pe Cloucharde pentru 
ultima dată exact când sora se năpusti la el. 

Femeia îl apucă pe David Becker de umăr. Îl trase în sus 
exact când buzele lui Cloucharde se despărţiseră. Din gura 
bătrânului ieşi un singur cuvânt, ca un oftat uşor semănând 
cu o îndepărtată amintire senzuală. 

— Dewdrop... 

Sora îl trase cu o strânsoare de fier. 

„Dewdrop?”, se miră Becker. „Ce dracu’ nume mai e şi 
Dewdrop?” 

Se smulse din mâinile femeii şi se întoarse pentru ultima 
dată către Cloucharde. 

— Dewdrop? Sunteţi sigur! 

Insă Pierre Cloucharde adormise deja. 


109 


CAPITOLUL 23 


Susan stătea de una singură în Node 3, cu un ceai de 
lămâie alături, şi aştepta răspunsul de la copoiul trimis. 

În calitatea ei de criptograf senior, avea parte de 
terminalul cu cea mai bună poziţionare din încăpere. Se 
găsea pe partea din spate a inelului de terminale, cu faţa 
spre imensa cameră Crypto. De acolo putea supraveghea 
întregul Node 3. Totodată, de cealaltă parte a geamului 
despărțitor, putea zări monstrul TRANSLTR înălțându-se din 
mijlocul podelei Crypto. 

Se uită la ceas. Aşteptase aproape o oră. Celor de la 
American Remailers Anonymous le lua cam mult să îşi facă 
treaba şi să înainteze mesajul către North Dakota. Oftă din 
rărunchi. În ciuda eforturilor de a uita conversaţia de 
dimineaţă cu David, cuvintele îi răsunau permanent în 
minte. Ştia că fusese dură cu el. Se ruga ca lui să-i meargă 
bine în Spania. 

Gândurile îi fură întrerupte de fâşăitul uşilor de sticlă. 
Susan ridică privirea şi gemu. În cadrul uşii apăruse 
criptograful Greg Hale. 

Hale era un bărbat înalt şi musculos, cu păr blond şi des 
şi cu o bărbie marcată de o gropiţă adâncă. Era un tip 
zgomotos, cărnos şi mereu exagerat de bine îmbrăcat. 
Colegii criptografi îl porecliseră Halite - după numele 
mineralului întâlnit mai ales pe coastele mărilor şi ale 
oceanelor. Hale presupusese întotdeauna că numele se 
referea la cine ştie ce piatră prețioasă rară, singura cu care 
se putea compara intelectul lui fără rival şi fizicul lui de 
atlet. Dacă ego-ul i-ar fi permis să consulte o enciclopedie, 
individul ar fi descoperit că numele nu însemna altceva 
decât un reziduu salin rămas după evaporarea apei de 
mare. 

La fel ca toţi criptografii din NSA, Hale câştiga foarte 
bine. Avea însă probleme mari cu menţinerea secretă a 
acestui lucru. Conducea un Lotus alb decapotabil, cu un 


110 


sistem acustic care te asurzea. Era pasionat de tot felul de 
gadget-uri, astfel încât maşina lui devenise un spectacol în 
sine. lInstalase un sistem global de poziţionare prin 
computer, broaşte activate de voce, un interceptor de radar 
ultrasofisticat şi un telefon-fax celular, astfel încât să poată 
menţine permanent contactul cu serviciile de mesagerie. Pe 
plăcuţa de înmatriculare a maşinii scria, ca o culme a 
vanităţii, MEGABYTE, în chenar din neon violet. 

Marina americană îl salvase de o adolescenţă petrecută 
în lumea infractorilor mărunți. Acolo învățase despre 
computere. Se  dovedise unul dintre cei mai buni 
programatori din Forţele Armate Navale şi astfel dobândise 
perspectiva unei strălucite cariere militare. La un moment 
dat însă, cu două zile înainte de completarea celei de-a 
treia etape de pregătire, viitorul i se schimbase pe neaş- 
teptate. Hale îşi ucisese din greşeală un coleg în timpul 
unei încăierări la beţie. Arta coreeană a autoapărării, 
Taekwondo, se dovedise mai degrabă ucigaşă decât 
defensivă. Ca urmare, Hale fusese prompt eliberat de orice 
îndatoriri militare. 

După un scurt stagiu pe la închisoare, a început să îşi 
caute de lucru în sectorul privat, ca programator. La 
interviuri i se punea întotdeauna problema incidentului din 
armată, aşa că omul ajunsese să le propună potenţialilor 
angajatori o lună de probă fără plată, numai ca să-şi 
dovedească valoarea. Cu o astfel de propunere nu i-a fost 
greu să găsească un loc de muncă, ba chiar s-a trezit că nu 
i se mai dă drumul să plece, o dată ce angajatorul respectiv 
îşi dăduse seama ce putea face el cu un computer. 

Pe măsură ce experienţa sa în domeniul informatic s-a 
acumulat, Hale a început să îşi facă cunoştinţe în toată 
lumea prin Internet. Făcea parte din noua generaţie de 
ciudaţi ai spaţiului cibernetic, cu prieteni electronici în 
fiecare naţiune a lumii, intrând şi ieşind din tot felul de liste 
de discuții şi buletine electronice dedicate. Fusese 
concediat de doi angajatori fiindcă folosise conturile 
firmelor pentru a trimite poze porno unor prieteni. 


111 


— Ce faci tu aici? se repezi Hale, oprindu-se în cadrul uşii 
şi holbându-se la Susan. 

Era clar că se aşteptase ca Node 3 să intre astăzi doar 
sub incidenţa uzului său personal. 

Susan se luptă cu sine pentru a rămâne calmă: 

— Azi e sâmbătă, Greg. [i-aş putea pune aceeaşi 
întrebare. 

Însă ea ştia de ce se afla Hale acolo. Era dependent de 
computer. În ciuda regulii zilei de sâmbătă, Hale se strecura 
adesea în Crypto pe timpul week-end-urilor cu scopul de a 
folosi puterea de procesare fără egal a Agenţiei ca să ruleze 
noi programe la care lucra independent. 

— Voiam doar să verific un program şi să mă uit peste 
poşta electronică, zise el, uitându-se curios la Susan. Tu ce 
spuneai că faci aici? 

— Eu n-am spus nimic, îi răspunse Susan. 

Hale înălţă surprins din sprâncene: 

— Nu trebuie să te ruşinezi. În Node 3 nu există secrete, 
nu-ţi aminteşti? Toţi pentru unul şi unul pentru toţi. 

Susan sorbi din cana ei cu ceai şi îl ignoră. Hale înălţă din 
umeri şi porni către cămara din Node 3. Cămara reprezenta 
întotdeauna prima lui oprire. Traversând încăperea, oftă din 
rărunchi şi se prefăcu că soarbe din ochi picioarele întinse 
sub terminal ale lui Susan. Fără a-şi ridica privirea, aceasta 
îşi retrase picioarele şi îşi continuă lucrul. Hale rânji. 

Susan se obişnuise ca individul să se ia de ea. Replica lui 
favorită era ceva despre interfaţare pentru a testa 
compatibilitatea structurii lor hardware. | se întorcea 
stomacul pe dos când auzea asta. Era prea mândră ca să se 
plângă lui Strathmore în privinţa lui Hale; îi era mult mai 
uşor să îl ignore. 

Tipul se apropie de cămară şi se năpusti ca un taur 
asupra uşilor. Trase din frigider o cutie plină cu tofu şi îşi 
băgă în gură câteva bucăţi de substanţă albă, gelatinoasă. 
După aceea se sprijini de aragaz şi îşi aranjă pantalonii gri 
Bellvienne şi cămaşa bine apretată. 

— O să mai stai mult pe aici? 

— Toată noaptea, replică, sec, Susan. 


112 


— Hmm..., rosti Hale cu gura plină. O sâmbătă intimă în 
Ţarc, doar noi doi. 

— Doar noi trei, îl corectă Susan. Sus e comandantul 
Strathmore. Poate că ai vrea să dispari înainte să te vadă. 

Hale înălţă din umeri: 

— Nu pare să-i pese că te vede pe tine aici. Probabil că 
se bucură cu adevărat de compania ta. 

Susan se forţă să nu riposteze. 

Hale chicoti şi puse deoparte cutia de tofu. După aceea 
înşfăcă o sticluţă de ulei de măsline şi trase câteva 
înghiţituri. Era un maniac al sănătăţii şi susţinea mereu că 
uleiul de măsline îi curăța intestinul gros. Atunci când nu 
încerca să dea tuturor celorlalţi de băut suc de morcovi, se 
îndeletnicea cu propovăduirea virtuţilor deosebite ale 
plantelor exotice. 

Individul puse la loc uleiul de măsline şi se duse să se 
aşeze la computerul lui, aflat chiar vizavi de Susan. Mirosul 
coloniei lui se putea simţi chiar şi de la o asemenea 
distanţă. Susan încreţi din nas. 

— Bună colonie, Greg. Foloseşti toată sticluţa? 

Hale porni terminalul. 

— Doar pentru tine, dragă! 

În timp ce el aştepta să se încălzească terminalul, lui 
Susan îi trecu un gând neliniştitor prin minte. Dacă Hale 
accesa monitorul de control al lui TRANSLTR? Nu exista nici 
un motiv logic ca el să facă aşa ceva, şi cu toate astea 
Susan ştia prea bine că Hale n-ar fi crezut nici o clipă 
povestea cu un diagnostic capabil să blocheze TRANSLTR 
vreme de şaisprezece ore. Ar fi cerut să afle adevărul. lar 
adevărul era un lucru pe care Susan nu intenţiona să i-l 
mărturisească. Nu avea încredere în Greg Hale. Tipul nu era 
croit după stofa NSA. De fapt, ea fusese împotriva angajării 
lui chiar de la început, însă Agenţia nu avusese de ales. 
Hale reprezenta produsul unei nevoi de control al 
dezastrului. 

Eşecul Skipjack. 

Cu patru ani înainte, în urma unui efort intens de a crea 
un standard unic de criptare pentru chei publice, Congresul 


113 


dăduse celor mai buni matematicieni din ţară, cei de la 
NSA, sarcina de a scrie un nou superalgoritm. Planul 
prevedea ca instanţa supremă legislativă americană să 
adopte prevederile legale necesare ca noul algoritm să 
devină standard național, prin asta  eliminându-se 
incompatibilităţile existente, cauzate de faptul că diversele 
corporaţii foloseau algoritmi diferiţi. 

Bineînţeles că a cere NSA să ajute la îmbunătăţirea 
criptării cheilor publice însemnase ceva echivalent cu a 
cere unui condamnat la moarte să îşi confecţioneze propriul 
sicriu. TRANSLTR nici măcar nu se găsea în fază de 
concepţie, iar un standard de criptare nu ar fi ajutat decât 
la proliferarea folosirii codurilor şi la îngreunarea sarcinii şi 
aşa dificile a Agenţiei. 

EFF înţelesese imediat conflictul de interese şi anunţase 
pe toate canalele că NSA era în stare să genereze un 
algoritm de proastă calitate, doar pentru a-şi păstra 
abilităţile de a-l sparge. Ca să calmeze spiritele şi temerile, 
Congresul anunţase că, după finalizarea algoritmului, NSA 
avea să-l publice spre examinare, astfel încât mate- 
maticienii din întreaga lume să poată atesta calitatea lui. 

Fără entuziasm, echipa Crypto a Agenţiei, condusă de 
comandantul Strathmore, crease un algoritm botezat 
Skipjack. După finalizare, Skipjack a fost prezentat 
Congresului spre aprobare. Matematicieni din întreaga lume 
au testat programul şi toţi au rămas impresionați. Cu toţii 
au răspuns că algoritmul era puternic şi curat, având şanse 
să devină un standard excelent de criptare. Însă cu trei zile 
înainte de aprobarea finală a algoritmului de către Congres, 
un tânăr programator de la Laboratoarele Bell, pe numele 
Greg Hale, a şocat lumea întreagă anunțând că a găsit un 
cal troian ascuns în program. 

Calul troian consta în câteva linii de cod inteligente, pe 
care Strathmore le inserase în algoritm. Fuseseră adăugate 
cu atâta dibăcie, încât nimeni nu le zărise, cu excepţia lui 
Greg Hale. Surplusul adăugat de Strathmore, odată activat, 
însemna că orice cod scris prin intermediul lui Skipjack 
putea fi decriptat via o parolă secretă cunoscută doar de 


114 


NSA. Strathmore  ratase la mustață transformarea 
standardului naţional de criptare în cea mai mare lovitură a 
serviciilor secrete din istoria NSA. Agenţia ar fi deţinut cheia 
de acces către orice cod scris în Statele Unite. 

Utilizatorii obişnuiţi ai computerului au sărit ca arşi. EFF 
s-a năpustit asupra scandalului precum o ceată de vulturi, 
făcând Congresul zdrenţe pentru naivitatea sa şi 
proclamând NSA cea mai mare ameninţare la adresa lumii 
libere, de la Hitler încoace. Standardul de criptare a fost 
abandonat. 

Nu a fost nici o surpriză faptul că, două zile mai târziu, 
NSA l-a angajat pe Greg Hale. Strathmore simţise că ar fi 
fost mai bine ca el să lucreze în interiorul NSA, pentru 
Agenţie, decât în afara şi împotriva ei. 

Strathmore înfruntase scandalul Skipjack cu capul sus. Îşi 
apărase acţiunile cu vehemenţă în faţa Congresului. 
Argumentase că dorinţa publicului de a dispune de 
intimitate se va întoarce împotriva naţiunii. Insistase asupra 
faptului că opinia publică avea nevoie de un supraveghetor 
şi un paznic; publicul avea nevoie de NSA în spargerea de 
coduri, pentru a menţine pacea. Grupările precum EFF au 
declarat altceva. Din acel moment, lupta s-a declanşat pe 
viaţă şi pe moarte. 


115 


CAPITOLUL 24 


David Becker se afla într-o cabină telefonică vizavi de 
intrarea în La Clinica de Salud Publica. Tocmai fusese 
azvârlit afară pentru că îl agresase pe pacientul cu numărul 
104, Monsieur Cloucharde. 

Lucrurile deveniseră brusc mult mai complicate decât 
anticipase el. Mica lui favoare pentru Strathmore - 
colectarea câtorva lucruri personale - se transformase în 
vânătoarea disperată a unui inel bizar. 

Tocmai îl sunase pe Strathmore ca să-i povestească 
despre turistul german. Veştile nu fuseseră primite bine. 
După ce solicitase amănunte, comandantul tăcuse o bună 
bucată de vreme. 

— David, rostise el într-un târziu, găsirea acelui inel este 
o chestiune de securitate naţională. Totul depinde de tine. 
să nu mă dezamăgeşti. 

După aceste vorbe, legătura telefonică murise. 

David rămase în cabină şi oftă. Apucă ghidul telefonic 
jerpelit de pe tejghea şi începu să caute. 

— Aici nu găsesc nimic, murmură el pentru sine. 

În cartea telefonică nu erau decât trei anunţuri pentru 
servicii de escortă, aşa că David n-avea prea mult de 
căutat. Nu ştia decât că partenera neamţului era roşcată, 
din fericire o nuanţă de păr rară în Spania. În delirul lui, 
Cloucharde îşi amintise că numele fetei era Dewdrop. 
Becker se strâmbă - Dewdrop? Părea mai degrabă numele 
unei vaci, decât al unei fete frumoase. Nu era deloc un 
nume catolic; probabil că Cloucharde se înşelase. 

Becker formă primul număr. 

* 

— Servicio Social de Sevilla, răspunse o voce plăcută de 
femeie. 

Becker îşi nuanţă spaniola cu un puternic accent german. 

— Hola, ¿hablas alemán? 

— Nu. Dar vorbesc engleză, veni răspunsul. 


116 


Becker continuă într-o engleză stricată: 

— Mulţumesc. Mă întreb dacă tu poţi ajuta la mine? 

— Cum vă putem servi? Femeia vorbea rar, încercând să 
îşi ajute clientul potenţial. Poate că doriţi o escortă? 

— Da, vă rog. Astăzi fratele meu, Klaus, el are fata, foarte 
frumoasă. Păr roşu. Vreau la fel. Pentru mâine, vă rog. 

— Fratele dumneavoastră Klaus vine pe aici? 

Vocea era brusc efervescentă, ca şi cum ar fi fost vechi 
prieteni. 

— Da. El foarte gras. Vă amintiţi, nu? 

— Spuneţi că a fost aici astăzi? 

Becker o auzea cum verifică registrele. Probabil că nu se 
găsea nici un Klaus acolo, dar Becker îşi imagina că rareori 
în astfel de cazuri clienţii îşi dădeau numele reale. 

— Hmm, îmi pare rău, îşi ceru scuze femeia. Nu-l zăresc 
aici. Care era numele fetei cu care era fratele 
dumneavoastră? 

— Avea păr roşu, rosti Becker, evitând întrebarea. 

— Păr roşu? repetă femeia. Urmă o scurtă pauză. Aici 
este Servicio Social de Sevilla. Sunteţi sigur că fratele vine 
aici? 

— Sigur, da. 

— Señor, noi nu avem roşcate. Avem doar frumuseți 
pure, andaluziene. 

— Păr roşu, repetă prosteşte Becker. 

— Imi pare rău, nu avem deloc roşcate, dar dacă... 

— Numele e Dewdrop, izbucni Becker, simțindu-se şi mai 
idiot ca înainte. 

Stupidul nume nu păru că îi spune ceva femeii. Aceasta 
se scuză din nou, zise că era posibil ca Becker să fi 
confundat agenţia şi închise politicos. 

Prima lovitură. 


Becker se încruntă şi formă numărul următor. Primi 


legătura imediat. 
— Buenas noches, Mujeres Esparia. vă pot ajuta cu ceva? 


117 


Becker porni să recite acelaşi text, un turist german care 
era dispus să plătească bine pentru roşcata care fusese cu 
fratele lui mai devreme, în acea zi. 

De această dată primi răspunsul într-o germană 
politicoasă, dar fără succes: 

— Keine Rotkâpfe, îmi pare rău. 

Femeia închise. 

A doua lovitură. 

Becker privi cartea de telefon. Rămăsese un singur 
număr. Se vedea deja capătul drumului. 

Formă numărul. 

— Escortes Belén, răspunse un bărbat pe un ton mieros. 

Din nou Becker îşi recită poezia. 

— Si, si, señor. Eu sunt Señor Roldán. Aş fi încântat să vă 
ajut. Avem două roşcate. Minunate fete. 

Becker simţi că îi stă inima în loc. 

— Foarte frumoase? repetă el cu accentul lui german. Păr 
roşu? 

— Da, cum se numeşte fratele dumneavoastră? Vă voi 
spune cine a fost escorta lui astăzi. Şi v-o putem trimite la 
dumneavoastră mâine. 

— Klaus Schmidt, lătră Becker un nume dintr-o carte 
citită demult. 

O pauză lungă. 

— Ei bine, domnule... Nu văd nici un Klaus Schmidt în 
registru, dar poate că fratele dumneavoastră a decis să fie 
discret - poate are o nevastă acasă? 

Individul râse cu totul nepotrivit. 

— Da, Klaus căsătorit. Dar el foarte gras. Soţia nu culcă 
cu el. Becker se minună în oglinda cabinei de propria 
prestație. „Dacă m-ar auzi Susan acum”, îşi zise el. Eu 
singur şi gras de asemenea. Vreau culc cu ea. Plătesc o 
groază de bani. 

Becker îşi juca excelent rolul, dar mersese prea departe. 
Prostituţia era ilegală în Spania, iar Señor Roldán era un om 
prudent. Se mai arsese înainte cu agenţi ai Guardiei pozând 
drept turişti pofticioşi. „Vreau culc cu ea.” Roldân ştia că e 
o înscenare. Dacă spunea da, putea fi amendat din gros şi, 


118 


ca întotdeauna, forţat să livreze una dintre cele mai 
talentate fete ale lui comisarului de poliţie, gratuit, pentru 
întreg week-end-ul. 

Când Roldán se hotărî să vorbească, vocea îşi pierduse 
tonul prietenos. 

— Domnule, aici este Escortes Belen. Pot să întreb cine 
sună? 

— Aăă... Sigismund Schmidt, inventă pe loc Becker. 

— De unde aveţi numărul nostru? 

— La Guía Telefonica - ghidul telefonic. 

— Da, domnule, dar asta pentru că suntem un serviciu de 
escortă. 

— Da. Vreau escortă. 

Becker sesiză că era ceva în neregulă. 

— Domnule, Escortes Belen este un serviciu care 
furnizează escortă oamenilor de afaceri pentru mese de 
prânz sau cină. De aceea suntem listaţi în cartea de 
telefoane. Ce facem noi este legal. Dumneavoastră căutaţi 
o prostituată. 

Cuvântul ţâşni dintre buzele individului ca şi cum ar fi 
fost vorba de o maladie periculoasă. 

— Dar fratele meu... 

— Domnule, dacă fratele dumneavoastră şi-a petrecut 
ziua sărutându-se cu o fată, acea fată nu era de la noi. 
Avem regulamente stricte privind contactul dintre client şi 
escortă. 

— Dar... 

— Ne-aţi confundat cu altcineva. Avem doar două fete 
roşcate, Inmaculada şi Rocío, dar nici una nu s-ar culca cu 
un bărbat pentru bani. Asta se numeşte prostituție şi este 
ilegală în Spania. Bună seara, domnule. 

— Dar... 

CLIC. 

Becker înjură printre dinţi şi puse cartea de telefon la 
locul ei. A treia lovitură. Era convins că bătrânul Cloucharde 
spusese că neamţul închiriase fata pentru tot week-end-ul. 


119 


leşi din cabina telefonică, la intersecţia dintre Caile 
Salado şi Avenida Asunción. În ciuda traficului intens, 
parfumul dulce al portocalelor de Sevilla îl învăluia. Peste 
oraş se lăsă amurgul - cea mai romantică oră a zilei. Se 
gândi la Susan. Cuvintele lui Strathmore îi reveniră în 
minte: „Găseşte inelul”. Becker se lăsă amărât să cadă pe o 
bancă şi medită asupra următoarei mutări. 

„Care mutare?” 


120 


CAPITOLUL 25 


În La Clinica de Salud Publica, orele de vizitare se 
încheiaseră. Luminile sălii de gimnastică fuseseră stinse. 
Pierre Cloucharde adormise extrem de rapid. Nu văzuse 
silueta aplecată deasupra lui. In întuneric sclipi acul unei 
seringi furate, apoi acul dispăru în cateterul perfuziei 
intravenoase, chiar deasupra  încheieturii mâinii lui 
Cloucharde. Seringa conținea 30 de centimetri cubi de 
detergent, furat din căruciorul unui îngrijitor. Un deget 
împinse cu forță pistonul în jos şi împinse lichidul albăstrui 
în venele bătrânului. 

Cloucharde se trezi doar pentru câteva secunde. Poate 
că ar fi urlat de durere dacă o mână puternică nu i-ar fi 
astupat complet gura. Rămase întins pe pat, țintuit de o 
greutate insurmontabilă. Simţi globul de foc urcând de-a 
lungul braţului. O durere sfâşietoare îi traversă subsuoara, 
apoi pieptul, şi ajunse la creier, ca o explozie de milioane 
de cioburi mici de sticlă. Cloucharde zări o flacără 
strălucitoare de lumină... apoi nimic. 

Vizitatorul slăbi strânsoarea şi îşi miji ochii în beznă spre 
numele de pe fişa de observaţie a pacientului. Apoi se 
strecură tăcut afară. 

Ajuns pe stradă, omul cu ochelari cu ramă de metal 
întinse mâna după un mic dispozitiv prins de cureaua 
pantalonului. Obiectul dreptunghiular avea dimensiunile 
unei cărţi de credit. Era prototipul unui nou computer 
monocle. Dezvoltat de Marina Americană pentru ca 
tehnicienii să înregistreze tensiunile bateriilor în spaţiile 
înguste din submarine, computerul îngloba un modem 
celular şi cele mai avansate descoperiri ale 
microtehnologiei. Monitorul era reprezentat de un afişaj 
transparent cu cristale lichide, montat în interiorul lentilei 
stingi a unei perechi de ochelari. Echipamentul constituia 
un progres evident în domeniul computerelor personale; 
utilizatorul putea acum să vadă prin datele primite sau 


121 


transmise, fiind simultan capabil să interacţioneze cu 
universul din jurul lui. 

Adevărata revoluţie adusă de echipament nu consta, 
totuşi, în afişajul miniatural, ci în sistemul de introducere a 
datelor. Utilizatorul introducea informaţii prin intermediul 
unor contacte minuscule fixate în zona buricelor degetelor. 
Atingerea contactelor după tipare prestabilite permitea 
scrierea de mesaje, asemănător modului în care lucrau 
stenodactilografele într-o instanţă de judecată. După aceea, 
computerul traducea scrisul în engleză. 

Ucigaşul apăsă un comutator minuscul şi ochelarii săi 
prinseră viaţă. Ţinându-şi mâinile pe lângă trup, începu să 
îşi atingă degetele în succesiuni rapide de semnale. In faţa 
ochilor îi apăru un mesaj: 


„SUBIECT: P. CLOUCHARDE - TERMINAT” 


Zâmbi. Transmiterea rapoartelor despre asasinate 
reprezenta o parte a misiunii sale. Însă includerea numelui 
victimelor... pentru omul cu ochelari cu ramă de metal asta 
însemna rafinament. Degetele i se mişcară din nou, 
activând modemul celular. 


„MESAJ TRIMIS” 


122 


CAPITOLUL 26 


Şezând pe o bancă vizavi de clinică, Becker se gândea ce 
mai putea face acum. Apelurile lui la agenţiile de escortă nu 
dăduseră nici un rezultat. Neîncrezător în comunicațiile pe 
linii telefonice nesigure, comandantul îi ceruse să nu mai 
sune până ce nu punea mâna pe inel. Becker se gândi să 
ceară ajutorul poliţiei locale - poate aveau ei un dosar 
despre prostituata roşcată - dar Strathmore îi dăduse 
ordine precise şi în această privinţă. „Eşti invizibil. Nimeni 
nu trebuie să afle de existenţa inelului.” 

Becker se gândi chiar să se aventureze în Triana, un 
cartier rău famat din oraş, în căutarea acestei misterioase 
femei. Sau poate că era mai bine să caute un neamt obez 
prin restaurante. Oricum, totul părea doar o pierdere 
imensă de timp. 

Cuvintele lui Strathmore îi reveneau mereu în minte: „E o 
chestiune de securitate naţională... trebuie să găseşti inelul 
ăla.” 

O voce din interior îi spuse că trecuse cu vederea ceva 
crucial, însă Becker nu-şi putea da cu nici un chip seama 
despre ce anume era vorba. „Sunt profesor, nu un 
blestemat de agent!” Incepea deja să se întrebe de ce 
Strathmore nu trimisese un specialist în această misiune. 

Se ridică în picioare şi porni aiurea pe Caile Delicias, 
meditând asupra opţiunilor sale. Trotuarul din piatră 
începea să se estompeze sub privirea lui. Noaptea se lăsa 
cu repeziciune. 

„Dewdrop.” 

Ceva nu-i dădea pace; ceva legat de numele ăsta absurd. 
„Dewdrop.” Tonul piţigăiat al lui Señor Roldán de la 
Escortes Belen îi revenea în minte ca un hopa-mitică. 
„Avem doar două roşcate... Două roşcate, Inmaculada şi 
Rocío... Rocío... Rocío...” 


123 


Becker se opri brusc. Ştia rezolvarea problemei. „Şi mă 
mai consider specialist în limbi străine?” Nu-i venea să 
creadă că nu-şi dăduse seama mai devreme. 

Rocio era un nume de fată extrem de popular în Spania. 
Purta în el toate calităţile unei tinere catolice - puritate, 
castitate, frumuseţe naturală. lar toate aceste conotaţii 
răsăreau din chiar semnificaţia literală a numelui Dewdrop - 
„Picătură de rouă!” 

Vocea canadianului îi răsună în urechi. „Dewdrop.” Rocio 
îşi tradusese mot-â-mot numele în singura limbă pe care ea 
şi clientul ei o puteau vorbi împreună - engleza. Emoţionat, 
Becker mări pasul în căutarea unui telefon. 

Pe celălalt trotuar, un om cu ochelari cu ramă de metal îl 
urmărea din umbră. 


124 


CAPITOLUL 27 


Pe podeaua încăperii Crypto, umbrele se alungeau tot 
mai mult şi deveneau tot mai subţiri. La înălţime, luminile 
controlate automat erau tot mai intense, ca să menţină 
luminozitatea în limitele normale. Susan continua să şadă 
în faţa terminalului, aşteptând veşti de la programul ei 
spion. Dura mai mult decât crezuse. 

Gândurile îi hălăduiau în voie - îi era dor de David şi ar fi 
vrut ca Greg Hale să plece acasă. Chiar dacă nu se clintise 
de acolo, Hale măcar avusese bunul-simţ să tacă din gură, 
cufundat în ceea ce făcea la terminalul lui. Câtă vreme nu 
accesa terminalul de control, Susan nu era interesată nici 
cât negru sub unghie de ce lucra el. Era evident că Hale nu 
se atinsese de monitorul de control, altfel ar fi ţipat până 
acum văzând că bestia cea mare lucra continuu de peste 
şaisprezece ore. 

Tocmai îşi savura a treia ceaşcă de ceai când 
evenimentul mult-aşteptat se petrecu - terminalul scoase 
un sunet. Pulsul i se acceleră. Pe ecran apăru simbolul 
pulsând al unui plic, amintind sosirea mesajului electronic. 
Susan privi scurt către Hale. Tipul era absorbit de munca 
lui. Işi ţinu respiraţia şi apăsă de două ori pe simbolul 
plicului. 

— North Dakota, şopti ea pentru sine. la să vedem cine 
eşti... 

Mesajul conţinea o singură linie. Susan o citi, după care o 
reciti. 


„LUĂM CINA LA ALFREDO'S? LA 8 P.M.?” 


De cealaltă parte a camerei, Hale îşi înăbuși un chicotit. 
Susan verifica expeditorul. 


„DE LA: GHALEQCRYPTO.NSA.GOV” 


125 


Susan simţi cum începe să se înfurie, dar se stăpâni. 
Şterse mesajul. 

— Un gest cu adevărat matur, Greg. 

— Se mănâncă un carpaccio excelent acolo, rosti Hale 
zâmbind. Ce zici? După aceea am putea... 

— Las-o baltă. 

— Snoabă ce eşti. 

Hale oftă şi se întoarse spre terminal. Fusese tentativa 
numărul optzeci şi nouă cu Susan Fletcher. Femeia cu o 
minte strălucită de criptograf era o sursă constantă de 
frustrare pentru el. Hale îşi imaginase adesea cum ar fi să 
facă sex cu ea - cum o ţintuieşte de silueta curbată a 
TRANSLTR şi cum o pătrunde chiar acolo, pe carcasa 
neagră şi caldă. Însă Susan nu voia să aibă nimic de-a face 
cu el. lar lucrurile stăteau şi mai prost, cel puţin în mintea 
lui Hale, fiindcă ea iubea un profesoraş universitar care 
muncea ca un sclav pentru un salariu de nimic. Ce păcat 
pentru Susan, să-şi dilueze enormul potenţial genetic cu un 
idiot - mai ales când Greg îi stătea la dispoziţie. „Am face 
copii perfecţi împreună”, îşi spunea el. 

— La ce lucrezi? o întrebă, încercând o abordare diferită. 

Susan nu răspunse. 

— Ce mai jucător de echipă eşti! Nu pot să trag şi eu cu 
privirea? 

Se ridică şi începu să înconjoare inelul de terminale, spre 
ea. 

Susan pricepu că acea curiozitate a lui Hale putea genera 
probleme serioase. Luă instantaneu o decizie. 

— E un diagnostic, zise ea, preluând minciuna 
comandantului. 

Hale se opri: A 

— Diagnostic? Părea neîncrezător. lţi petreci sâmbăta 
rulând un diagnostic în loc să te joci cu proful tău? 

— Îl cheamă David. 

— Mă rog. 

Susan se uită urât la el: 

— N-ai ceva mai bun de făcut? 

— Încerci să scapi de mine? se prefăcu el jignit. 


126 


— De fapt, da. 

— Ei, Sue, mă răneşti. 

Susan îi îngustă ochii. Ura să i se spună Sue. N-avea 
nimic împotriva diminutivului, dar Hale era singurul care îl 
folosea. 

— Ce-ar fi să te ajut? se oferi el. Brusc, porni din nou spre 
ea. Sunt nemaipomenit la diagnostice. In plus, mor de 
curiozitate să aflu ce diagnostic a fost în stare s-o 
determine pe forţoasa Susan Fletcher să vină la lucru 
sâmbăta. 

Susan simţi un fior de panică. Privi spre programul-spion 
de pe ecran. Ştia că n-avea voie să-l lase pe Hale să îl vadă 
- ar fi avut prea multe întrebări de pus. 

— Mă descurc singură, Greg, rosti ea. 

Dar Hale continua să înainteze. În timp ce se apropia, 
Susan înţelese că trebuie să acţioneze rapid. Trecu la 
acţiune când Hale mai avea de parcurs doar câţiva metri. 
Se ridică în întâmpinarea lui, blocându-i drumul. Mirosul de 
colonie devenise aproape insuportabil. 

Îl privi drept în ochi: 

— Am spus nu. 

Hale înclină capul, părând intrigat de secretomania 
afişată de ea. Se apropie în joacă şi mai mult. Insă nu era 
deloc pregătit pentru ce avea să urmeze. 

Cu răceală nedisimulată, Susan îşi înfipse un deget în 
pieptul lui, oprindu-l din înaintare. 

Hale înţepeni locului şi se dădu înapoi, şocat. Susan 
Fletcher părea cumplit de serioasă. Niciodată până atunci 
nu-l mai atinsese, niciodată. Era un început, chiar dacă nu 
semăna cu ceea ce avea el în minte pentru primul lor 
contact. Se uită la ea cu o lungă privire nedumerită, după 
care se întoarse la terminalul lui. Un lucru era cert: 
încântătoarea Susan Fletcher lucra la ceva extrem de 
important, ceva care n-avea cum să fie un simplu 
diagnostic. 


127 


CAPITOLUL 28 


Serior Roldân şedea în spatele biroului său, felicitându-se 
pentru manevra cu care dejucase ultima tentativă jalnică a 
poliţiei de a-l prinde în capcană. Un ofiţer care să simuleze 
accentul german şi să ceară o fată pentru o noapte - era 
clar o cursă. Oare la ce aveau să se mai gândească data 
viitoare? 

Pe birou, telefonul băzâi tare. Señor Roldán apucă 
receptorul cu o expresie de încredere în sine. 

— Buenas noches, Escortes Belen. 

— Buenas noches, se auzi vocea unui bărbat, vorbind 
într-o spaniolă rapidă. Vocea avea un ton nazal, ca şi cum 
aparţinea unui om uşor răcit. Este un hotel? 

— Nu, domnule. Ce număr aţi format? 

Serior Roldân nu avea de gând să mai înghită alte 
încercări de păcălire în această seară. 

— 34-62-10, rosti vocea. 

Roldân se încruntă. Vocea i se părea vag familiară. 
Încercă să ghicească accentul - poate din Burgos? 

— Aţi format numărul corect, răspunse el cu precauţie, 
dar aici este un serviciu de escortă. 

Urmă o pauză. 

— Oh... înţeleg. Îmi cer scuze. Cineva a scris numărul 
ăsta şi am crezut că e un hotel. Eu am venit din Burgos în 
vizită aici. Scuzele mele pentru deranj. Noapte bu... 

— Espere! Aşteaptă! 

Señor Roldán nu se putu abtine. În sinea lui era un agent 
de vânzări. Să fi fost o cunoştinţă? Un client nou din nord? 
N-avea de gând să lase paranoia să împiedice o vânzare 
potenţială. 

— Prietene, izbucni Roldán în telefon. Ştiam eu că 
recunosc un pic de accent din Burgos la matale. Eu însumi 
sunt din Valencia. Ce te aduce în Sevilla? 

— Vând bijuterii. Perle Maj6rica. 

— Nu zăăău, Majórica! Probabil că te plimbi mult. 


128 


Omul de la celălalt capăt al firului tuşi, ca un bolnav. 

— Păi, da. Aşa e. 

— Eşti în Sevilla cu afaceri? insistă Roldân. Era imposibil 
ca individul să fie poliţist. Era un potenţial client, cu C mare. 
Dă-mi voie să ghicesc - ai numărul nostru de la un prieten? 
El ţi-a spus să ne suni. Am dreptate? 

Tipul păru evident încurcat: 

— Păi, nu, de fapt nu e deloc aşa. 

— Nu vă sfiiţi, señor. Suntem un serviciu de escortă, nu e 
nimic ruşinos în asta. Fete minunate, întâlniri la cină, asta e 
tot. Cine v-a dat numărul? Poate că e un client regulat. Vă 
pot oferi un tarif special. 

Vocea deveni stingherită: 

— Ah... de fapt, nimeni nu mi-a dat acest număr. L-am 
găsit într-un paşaport. Încerc să descopăr proprietarul. 

Roldân se dezumflă. Individul nu era un client. 

— Ziceţi că aţi găs/t numărul? 

— Da, am găsit paşaportul unui bărbat astăzi, în parc. 
Numărul dumneavoastră se găsea pe o bucată de hârtie, 
înăuntru. Am crezut că poate fi numărul hotelului la care 
stă omul. Speram să îi dau paşaportul înapoi. E vina mea. O 
să las actul la o secţie de poliţie când ies din... 

— Perdon, îl întrerupse funcţionarul, nervos. Pot să vă 
dau o idee mai bună? Roldán se mândrea cu discreţia, iar 
vizitele la poliţie aveau darul de a-i transforma clienţii în 
foşti clienţi. Gândiţi-vă la asta, propuse el. De vreme ce 
bărbatul cu paşaportul avea numărul nostru, probabil că e 
un client. V-aş putea scuti de un drum la poliţie. 

Vocea ezită: 

— Ştiu eu? Probabil că ar trebui... 

— Nu te grăbi, prietene. Mi-e ruşine să recunosc că 
poliţia de aici, din Sevilla, nu e la fel de eficientă ca poliţia 
din nord. Ar putea trece zile bune înainte de a-i înapoia 
omului paşaportul. Dacă îmi spui numele, o să am grijă să 
îşi primească paşaportul imediat. 

— Da, în fine... bănuiesc că e în regulă... Se auzi un fâşâit 
de hârtie, după care vocea reveni: E un nume german. Nu 
prea pot să-l pronunţ... Gusta... Gustafson? 


129 


Roldán nu recunoscu numele, însă avea clienţi din 
întreaga lume. Aceştia nu-şi lăsau niciodată numele real. 

— Cum arată - în fotografie? Poate că aşa îl recunosc. 

— Păi... zise vocea, are o faţă foarte, foarte grasă. 

Roldân ştiu imediat. Îşi amintea bine acea faţă obeză. Era 
bărbatul care o însoțea pe Rocío. Ciudat era însă faptul că 
primise două apeluri legate de acelaşi bărbat în aceeaşi 
noapte. 

— Domnul Gustafson? chicoti forţat Roldân. Bineînţeles! 
Îl cunosc bine. Dacă îmi aduceţi paşaportul, o să am eu 
grijă să îl primească. 

— Mă aflu în centru, fără maşină, ripostă vocea. Puteţi 
veni dumneavoastră la mine? 

— Mă tem că nu pot pleca de lângă telefon, răspunse 
Roldân. Dar nu sunteţi chiar aşa departe dacă... 

— Îmi pare rău, e prea târziu ca să umblu brambura. E o 
secţie de poliţie în apropiere. O să las paşaportul acolo, iar 
când o să-l vedeţi pe domnul Gustafson o să-i spuneţi unde 
e. 

— Nu, aşteaptă! ţipă Roldân. Nu e nevoie să implicăm 
poliţia în treaba asta. Spui că eşti în centru, nu? Ştii unde e 
Hotelul Alfonso al XIII-lea? E unul dintre cele mai bune din 
oraş. 

— Da, rosti vocea. Ştiu hotelul. E în apropiere. 

— Minunat! În noaptea asta domnul Gustafson doarme 
acolo. Probabil că la ora asta e în hotel. 

Vocea ezită: 

— Înţeleg. Păi, atunci... presupun că totul va merge bine. 

— Excelent! Domnul ia masa cu una dintre fetele noastre 
în restaurantul hotelului. Roldân ştia că perechea se afla 
probabil în pat la ora asta, dar trebuia să fie atent la 
sensibilitatea celui care apelase. Lasă paşaportul la 
recepţioner, numele lui este Manuel. Spune-i că eu te-am 
trimis. Cere-i să dea documentul lui Rocio. Rocio este fata 
cu care s-a întâlnit domnul Gustafson în seara asta. Ea va 
avea grijă să-i înapoieze paşaportul. Poate vă strecuraţi 
numele şi o adresă înăuntru - e posibil ca domnul 


130 


Gustafson să vă trimită o mică atenţie în semn de 
mulţumire. 

— E o idee foarte bună. Alfonso al XIII-lea. Foarte bine, 
plec chiar acum într-acolo. Mulţumesc pentru ajutor. 


David Becker închise telefonul. 

„Alfonso al XIII-lea”, chicoti el. „Trebuie doar să ştii cum 
să întrebi.” 

Câteva clipe mai târziu, o siluetă tăcută porni după 
Becker pe Caile Delicias, în noaptea andaluziană care se 
lăsa temeinic peste oraş. 


131 


CAPITOLUL 29 


Încă enervată după confruntarea cu Hale, Susan privi prin 
geamul unidirecţional din Node 3. În Crypto nu se vedea 
nimeni. Hale era din nou tăcut, absorbit de munca lui. Îşi 
dorea să fi putut pleca acasă. 

Se întrebă dacă nu era cazul să îl sune pe Strathmore; 
comandantul putea să-l azvârle pe Hale afară - la urma 
urmei, era o zi de sâmbătă. Susan ştia însă că, odată dat 
afară, Hale ar fi devenit imediat bănuitor. Probabil că s-ar fi 
apucat să sune pe la colegi, cerându-le părerea despre 
ceea ce se petrecea acolo. Susan decise că era mai bine 
să-l lase în pace. Avea el singur să plece în curând. 

„Un algoritm impenetrabil.” Oftă, gândindu-se iarăşi la 
Fortăreaţa Digitală. O uluia faptul că un astfel de algoritm 
putea fi creat - însă dovada se găsea chiar în faţa ochilor 
ei. TRANSLTR părea neajutorat în lupta cu aşa ceva. 

Mintea îi zbură la Strathmore, cum purta el cu nobleţe pe 
umeri povara rezolvării acestei tragedii, luând măsurile 
necesare, rămânând calm în faţa dezastrului. 

Uneori, uitându-se la comandant, Susan îl zărea pe 
David. Aveau multe calităţi în comun - tenacitate, 
devotament, inteligență. Câteodată îşi spunea că 
Strathmore ar fi pierdut fără ea; puritatea dragostei ei 
pentru criptografie părea a reprezenta un imbold emoţional 
pentru Strathmore, ridicându-l deasupra oceanului de 
mizerii politice şi amintindu-i de vremurile de debut ca 
spărgător de coduri. 

Şi Susan se baza pe Strathmore; el era reazemul ei într-o 
lume de bărbaţi avizi de putere, protejându-i cariera, 
păzind-o de rele şi, aşa cum glumea el adesea, 
transformându-i toate visele în realitate. La o privire mai 
atentă, ceva adevăr exista în toate acestea. Chiar dacă 
poate fără intenţie, comandantul fusese cel care sunase şi îl 
adusese pe David Becker la NSA în acea după-amiază 
marcată de destin. Gândul lui Susan zbură instantaneu 


132 


către David şi privirea îi căzu instinctiv pe sertarul de lângă 
tastatură. Acolo se afla o hârtie de fax. 

Faxul zăcea în acel loc de şapte luni. Era un mesaj cu 
singurul cod pe care Susan Fletcher nu reuşise încă să-l 
spargă. Mesajul era de la David. Acum îl citi pentru a cinci 
suta oară: 


PLEASE ACCEPT THIS HUMBLE FAX 

MY LOVE FOR YOU IS WITHOUT WAX. 

(„TE ROG ACCEPTĂ ACEST UMIL FAX | . 
IUBIREA MEA PENTRU TINE ESTE FĂRĂ CEARĂ. ”) 


Îi trimisese mesajul după o ceartă măruntă. Luni de zile îl 
implorase să-i spună care era tâlcul, însă el refuzase. „Fără 
ceară.” Era răzbunarea lui David. Susan îl învățase o 
mulţime de lucruri despre spargerea de coduri, iar, ca să-l 
menţină interesat, îl obişnuise să descifreze toate mesajele 
pe care ea i le trimitea codate conform unei scheme simple 
de codare. Liste de cumpărături, bileţele de amor - toate 
erau criptate. Era un joc, iar David devenise un criptograf 
destul de bun. Atunci el decisese să răspundă cu aceeaşi 
monedă. Pornise prin a-şi semna toate mesajele cu 
cuvintele „Fără ceară, David”. Susan avea peste două 
duzini de bileţele de la David. Toate erau semnate la fel: 
„Fără ceară.” 


Susan îl implorase să îi dezvăluie înţelesul ascuns, însă 
David refuza să vorbească. Când îl întreba, el zâmbea şi 
răspundea: 

— Tu eşti spărgătoarea de coduri. 

Şefa criptografilor NSA încercase totul - substituţii, 
pătrate cifrate, chiar anagrame. Introdusese cuvintele „fără 
ceară” în computer şi ceruse maşinii să rearanjeze literele 
în expresii noi. Nu primise înapoi decât: RAC FARA EA. Se 
părea că Ensei Tankado nu fusese singurul care scrisese 
coduri impenetrabile. 

Gândurile îi fură întrerupte de sunetul uşilor pneumatice 
care se deschideau. In prag apăru Strathmore. 


133 


— Ai vreo veste, Susan? Comandantul îl zări pe Greg Hale 
şi se opri brusc. Ei, bună seara, domnule Hale. Se încruntă, 
îngustându-şi ochii. Şi chiar într-o sâmbătă! Cărui fapt îi 
datorăm onoarea? 

Hale zâmbi nevinovat. 

— Doar mă asiguram că totul este în regulă. 

— Inţeleg, mârâi Strathmore, cântărind opţiunile pe care 
le avea. O clipă mai târziu, păru a ajunge şi el la concluzia 
că era mai bine să-l lase în plata Domnului. Se răsuci, rigid, 
spre Susan: Domnişoară Fletcher, pot să-ţi vorbesc o clipă? 
Afară? 

Susan ezită: 

— Ah... da, domnule. Privi neliniştită spre monitor şi apoi 
spre Greg Hale. Doar o clipă. 

Folosind câteva taste, apelă programul ScreenLock. Era 
un utilitar de menţinere a intimităţii. Fiecare terminal din 
Node 3 era echipat cu aşa ceva. Deoarece terminalele 
stăteau aprinse în permanenţă, ScreenLock permitea 
criptografilor să plece de la posturile de lucru ştiind că 
nimeni nu şi-ar fi putut băga nasul în secretele lor. Susan 
introduse codul ei secret de cinci caractere, după care 
ecranul se înnegri. Avea să rămână negru până la întoar- 
cerea ei şi la introducerea secvenţei corecte de deblocare. 

După aceea se încălţă şi îl urmă pe comandant afară. 


— Ce dracu’ caută e/ aici? tună Strathmore imediat ce el 
şi Susan ieşiră din Node 3. 

— Ca de obicei. Nimic. 

Strathmore părea preocupat: 

— A zis ceva de TRANSLTR? 

— Nu. Dar dacă accesează monitorul de control şi vede 
că merge de şaptesprezece ore, o să aibă sigur ceva de 
comentat. 

Strathmore medită la acest lucru. 

— N-are nici un motiv să îl acceseze. 

Susan ÎI privi în ochi: 

— Vreţi să-l trimiteţi acasă? 


134 


— Nu. Îl lăsăm în pace. Strathmore privi spre laboratorul 
Sys-Sec. Chartrukian a plecat? 

— Nu ştiu. Nu l-am văzut. 

— lisuse! E un circ întreg aici. Îşi trecu o mână peste 
barba care începuse să-i crească în ultimele treizeci şi şase 
de ore. Vreo veste de la programul-spion? Mă simt ca un 
prizonier aici. 

— Nu încă. Vreo veste de la David? 

Strathmore clătină din cap: 

— l-am zis să nu mă sune până ce nu are inelul. 

Susan păru surprinsă: 

— De ce nu? Şi dacă are nevoie de ajutor? 

Strathmore dădu iarăşi din cap: 

— De aici nu-l pot ajuta - e pe cont propriu. În plus, 
prefer să nu vorbesc pe linii nesigure, în cazul în care ar 
asculta cineva. 

Susan făcu ochii mari: 

— Asta ce mai înseamnă? 

Strathmore păru instantaneu că vrea să-şi ceară scuze. 
Se uită la ea cu un zâmbet liniştitor. 

— David n-a păţit nimic. Sunt doar prudent. 


La zece metri depărtare, ascuns în spatele geamului mat 
din Node 3, Greg Hale se aşeză la terminalul lui Susan. 
Ecranul era negru. Hale aruncă o privire spre comandant şi 
spre Susan, după care îşi scoase portofelul din buzunar. 
Extrase un cartonaş cu înscrisuri şi îl citi. 

Verificând din nou că Strathmore şi Susan continuau să 
discute, apăsă cu precauţie cinci taste. O clipă mai târziu, 
monitorul se trezi la viaţă. 

— Bingo, chicoti el. 

li fusese extrem de simplu să fure codurile de securitate 
din Node 3. Fiecare terminal din Node 3 dispunea de o 
tastatură detaşabilă, identică cu ale celorlalte. Hale îşi 
luase tastatura într-o noapte acasă şi îi instalase un cip 
care memora toate tastele apăsate pe tastatura respectivă. 
A doua zi venise foarte devreme la muncă, schimbase 
tastatura lui modificată cu a altcuiva şi aşteptase. La 


135 


sfârşitul zilei de lucru, schimbase din nou tastaturile între 
ele şi afişase datele memorate de cip. Găsirea codului de 
acces fusese simplă, chiar dacă cipul memorase milioane 
de taste apăsate. Primul lucru pe care îl făcea un criptograf 
dimineaţa era să tasteze codul personal de deblocare a 
terminalului. Prin aceasta, misiunea lui Hale devenise 
banală - codul personal apărea întotdeauna ca primele 
cinci caractere din listă. 

„Ce ironie”, îşi zise el, privind la ecranul computerului lui 
Susan. Furase codurile personale doar dintr-o toană. Acum 
era fericit că o făcuse. Programul de pe calculatorul lui 
Susan părea semnificativ ca importanţă. 

Hale se uită nedumerit la program câteva clipe. Era scris 
în LIMBO - un limbaj la care nu se pricepea prea bine. Cu 
toate astea, doar privindu-l, îşi dădu seama de un lucru - 
nu era vorba despre un diagnostic. Hale înţelegea doar 
două cuvinte, dar acestea spuneau totul: 


„COPOIUL CAUTĂ...” 


— Copoi? se miră el cu glas tare. Caută ce? 

Brusc, se simţi neliniştit. Studie cu atenţie ecranul 
computerului, apoi luă o decizie. 

Hale ştia destule despre limbajul LIMBO ca să priceapă că 
acesta împrumuta multe elemente din alte două limbaje - C 
şi Pascal - ambele fiind în aria lui de cunoaştere. Furişând o 
privire dincolo de geam pentru a se asigura că Strathmore 
şi Susan continuau discuţia, Hale improviza. Introduse 
câteva comenzi modificate din Pascal şi apăsă tasta 
RETURN. Fereastra de monitorizare a activităţii 
programului-spion răspunse exact cum sperase el. 


„ANULEZ COPOI?” 
Hale tastă cu iuţeală: DA 


„SUNTEŢI SIGUR?” 


136 


Tastă din nou: DA 
După o clipă, computerul scoase un sunet. 


„COPOI ANULAT” 


Hale zâmbi. Terminalul tocmai trimisese un mesaj către 
programul-spion lansat de Susan, comandându-i acestuia 
să se autodistrugă prematur. Căutarea ei avea să mai 
aştepte. 

Atent să nu lase vreo urmă, îşi croi cu dexteritate drum 
prin jurnalul de activitate a sistemului lui Susan şi şterse 
toate comenzile pe care abia le tastase. 

Ecranul se albi. 

Când Susan Fletcher se întoarse în Node 3, Greg Hale 
şedea tăcut în faţa propriului terminal. 


137 


CAPITOLUL 30 


Alfonso al XIII-lea era un mic hotel de patru stele, tras 
puţin înapoi faţă de Puerta de Jerez şi înconjurat de un gard 
gros din fier forjat şi liliac. David urcă scările de marmură. 
Când ajunse la uşă, aceasta se deschise ca prin magie, iar 
un portar îl pofti înăuntru. 

— Bagaje, señor? Pot să vă ajut? 

— Nu, mulţumesc. Vreau să-l văd pe receptioner. 

Portarul păru jignit, ca şi cum ceva îl deranjase teribil în 
conversaţia lor de două secunde. 

— Por aquí, señor. 

Îl conduse pe Becker în hol, îi arătă unde era recepţia, 
apoi se întoarse la locul lui. 

Holul era extrem de elegant, mic şi frumos împodobit. 
Epoca de Aur a Spaniei trecuse demult, însă pentru o 
vreme, în cursul secolului al XVII-lea, această mică naţiune 
dominase lumea. Încăperea constituia o aducere aminte cu 
mândrie a respectivei epoci - armuri, efecte militare şi o 
casetă de lingouri de aur din Lumea Nouă. 

În spatele tejghelei, pe care stătea scris „CONSERJE”, se 
afla un bărbat zvelt, bine făcut, care-i zâmbea cu toată 
gura, de parcă îl aştepta de o viaţă întreagă. 

— En qué puedo servirle, señor! Cu ce vă pot servi? 

Tipul vorbea pe un ton afectat şi îl măsura cu privirea pe 
David. 

Becker răspunse în spaniolă: 

— Trebuie să vorbesc cu Manuel. 

Chipul bine bronzat al individului se lăţi şi mai mult. 

— Si, si, serior, eu sunt Manuel. Ce doriţi? 

— Serior Roldân de la Escortes Belen mi-a spus că aţi... 

Recepţionerul îi făcu semn lui Becker să tacă din gură şi 
privi nervos prin hol. ` 

— Ce-ar fi să veniţi încoace? Il conduse spre capătul 
tejghelei. Acum, continuă el, practic şoptind, cum vă pot fi 
de ajutor? 


138 


Becker o luă de la capăt, coborând vocea: 

— Trebuie să discut cu una dintre fetele lui, despre care 
cred că a cinat aici. Numele ei este Rocio. 

Recepţionerul răsuflă cu putere, ca şi cum ar fi fost 
copleşit. 

— Aaah, Rocío - minunată creatură. 

— Trebuie s-o văd imediat. 

— Dar, señor, e cu un client. 

Becker dădu din umeri, cerându-şi scuze. 

— E important. 

„O chestiune de securitate naţională.” 

Recepţionerul clătină din cap: 

— Imposibil. Poate că dacă lăsaţi... 

— Nu-mi ia decât o clipă. Este în sala de mese? 

Recepţionerul clătină iarăşi din cap: 

— Restaurantul s-a închis acum o jumătate de oră. Mă 
tem că Rocio şi oaspetele ei s-au retras sus. Dacă vreţi 
să-mi lăsaţi un mesaj, i-l pot da mâine dimineaţă. 

Omul făcu un gest către panoul cu cutii poştale 
numerotate din spatele lui. 

— Dacă aş putea doar să o sun în cameră şi... 

— Îmi pare rău, refuză recepţionerul, pe un ton din care 
politeţea începea să se evapore. Alfonso al XIll-lea are 
reguli stricte în privinţa intimităţii clienţilor săi. 

Becker n-avea nici cea mai mică intenţie să aştepte un 
gras şi o prostituată să coboare la micul dejun. 

— Înţeleg, rosti el. Mă scuzaţi că v-am deranjat. 

Se răsuci pe călcâie şi se întoarse în hol. Porni întins 
către un dulap din lemn de cireş care îi atrăsese atenţia 
chiar de la intrarea în hotel. Dulapul conţinea o rezervă 
generoasă de cărţi poştale cu imaginea hotelului Alfonso al 
XIII-lea şi foi de hârtie, precum şi creioane şi plicuri. Becker 
introduse o foaie goală într-un plic, îl lipi şi scrise pe el un 
singur cuvânt: 


„ROCIO” 


După care se întoarse la recepţie. 
139 


— Îmi cer scuze că vă deranjez din nou, rosti sfios. Sunt 
un pic cam prost, ştiu. Speram să-i spun personal lui Rocio 
cât de bine m-am simţit împreună cu ea alaltăieri. Însă plec 
din oraş la noapte. Poate că e mai bine să-i las un bilet, la 
urma urmei. 

Becker lăsă plicul pe tejghea. 

Recepţionerul se uită la plic şi plescăi cu tristeţe. 

„Încă un heterosexual înnebunit şi bolnav de dragoste”, 
îşi zise el. „Ce pierdere!” Privi în sus şi zâmbi. 

— Bineînţeles, domnule...? 

— Buisân, răspunse Becker. Miguel Buisân. 

— Am înţeles. O să mă asigur că Rocio primeşte plicul de 
dimineaţă. 

— Mulţumesc. 

Becker se întoarse şi dădu să plece. 

După ce privi discret spatele oaspetelui, recepţionerul 
apucă plicul de pe tejghea şi se întoarse spre raftul cu cutii 
poştale numerotate din spatele lui. Chiar când introduse 
plicul într-una din căsuțe, Becker se răsuci cu o ultimă 
întrebare: 

— De unde pot chema un taxi? 

Recepţionerul se întoarse să-i răspundă, însă Becker nu 
auzi răspunsul. Sincronizarea fusese perfectă. Mâna 
recepţionerul ui tocmai ieşea dintr-o căsuţă care purta 
numărul 301. 

Becker mulţumi recepţionerului şi plecă agale în căutarea 
liftului. 

„Sosit-plecat”, îşi repetă el în minte. 


140 


CAPITOLUL 31 


Susan se întoarse în Node 3. Conversaţia cu Strathmore 
avusese darul să o îngrijoreze şi mai tare în privinţa lui 
David. Imaginaţia îi juca deja feste. 

— Deci, răsări Hale din spatele terminalului său, ce a vrut 
Strathmore? O seară romantică alături de şefa 
criptografilor? _ 

Susan ignoră comentariul şi se aşeză la terminalul ei. Işi 
tastă codul personal şi ecranul reveni la viaţă. 
Programul-spion îi apăru în faţa ochilor; încă nu returnase 
nici o informaţie despre North Dakota. 

„La naiba”, gândi Susan. „De ce durează atât?” 

— Pari încordată, rosti nevinovat Hale. Ai necazuri cu 
diagnosticul tău? 

— Nimic serios. 

Numai că nu era atât de sigură pe ea. Programul-spion 
dura prea mult. Se întrebă dacă nu cumva făcuse vreo 
greşeală în timp ce îl scria. Începu să cerceteze liniile 
programului LIMBO de pe ecran, căutând orice ar fi putut 
constitui un obstacol. 

Hale o studia cu atenţie: 

— Hei, am vrut să te întreb, rosti el. Ce ai făcut cu 
algoritmul ăla impenetrabil pe care Ensei Tankado zicea că 
îl scrie? 

Susan simţi un junghi în stomac. Se uită la Hale. 

— Algoritm impenetrabil? Se abţinu să meargă mai 
departe. Oh, da... cred că am citit ceva despre asta. 

— Ce pretenţie de necrezut! 

— Mda, îi replică Susan, întrebându-se de ce Hale 
adusese brusc acest subiect în discuţie. Eu nu cred, totuşi. 
Oricine ştie că un algoritm impenetrabil este o 
imposibilitate matematică. 

Hale zâmbi. 

— A, da... principiul Bergofsky. 

— Şi bunul-simţ, întări Susan. 


141 


— Cine ştie..., oftă dramatic Hale. „În ceruri şi pe pământ 
există mai multe lucruri decât visezi tu.” 

— Ce spui? 

— Shakespeare, rosti Hale. Hamlet. 

— Ai citit mult cât ai stat la pârnaie? 

Hale chicoti: 

— Zău, Susan, te-ai gândit vreo clipă că e posibil ca 
Tankado să fi scris cu adevărat un algoritm impenetrabil? 

Conversaţia devenea neliniştitoare. 

— Ei bine, noi n-am fost în stare să o facem. 

— Poate că Tankado e mai bun decât noi toţi. 

— Poate, rosti Susan, mimând dezinteresul. 

— Noi am corespondat o vreme, zise Hale ca din 
întâmplare. Tankado şi cu mine. Ştiai asta? 

Susan îşi ridică privirea, încercând să-şi ascundă surpriza: 

— Zău? 

— Mda. După ce am dezvăluit manevra din algoritmul 
Skipjack, el mi-a scris - a spus că suntem fraţi în lupta 
mondială pentru intimitate digitală. 

Susan abia putea să-şi ascundă neîncrederea. „Hale îl 
cunoaşte personal pe Tankado!” Încercă din răsputeri să 
pară indiferentă. 

Hale continuă: 

— M-a felicitat pentru că am dovedit că Skipjack avea o 
uşă secretă de acces - a numit asta o lovitură în favoarea 
drepturilor la intimitate ale cetăţenilor din întreaga lume. 
Trebuie să admiţi, Susan, că acea uşă secretă din Skipjack 
a fost un joc murdar. Să citeşti mesajele electronice din 
toată lumea? Dacă mă întrebi, Strathmore merita să fie 
prins. 

— Greg, izbucni Susan, luptându-se să-şi ţină mânia în 
frâu, acea uşă secretă a fost plantată acolo pentru ca NSA 
să poată decodifica mesajele care amenințau securitatea 
acestei naţiuni. 

— Nu zău? mimă Hale inocenţa. Şi atunci, interceptarea 
mesajelor de la cetăţenii obişnuiţi nu însemna decât un 
produs secundar? 


142 


— Noi nu interceptăm mesajele cetăţenilor obişnuiţi, şi tu 
ştii asta. Dacă FBI ascultă nişte telefoane, asta nu 
înseamnă că le ascultă pe toate. 

— Ar face-o dacă ar dispune de forţa necesară. 

Susan trecu cu vederea această remarcă. 

— Guvernele ar trebui să aibă dreptul de a strânge 
informaţii care ameninţă binele general. 

—  lisuse Hristoase, oftă Hale, vorbeşti ca şi cum 
Strathmore ti-ar fi spălat creierul. Ştii prea bine că FBI nu 
poate asculta tot ce vrea - căci trebuie să obţină mai întâi 
un mandat. Un standard de criptare spart ar însemna ca 
NSA să asculte pe oricine, oricând, oriunde. 

— Ai dreptate - şi noi chiar ar trebui să fim în stare de 
asta! Vocea lui Susan devenise brusc dură. Dacă nu ai fi 
descoperit acea uşă secretă din Skipjack, am fi avut acces 
la orice cod care trebuia spart, în loc să ne bizuim doar pe 
ce poate face TRANSLTR. 

— Dacă n-aş fi găsit acea uşă, contraatacă Hale, 
altcineva ar fi găsit-o. V-am salvat fundurile dezvăluind 
totul atunci. lţi dai seama ce ar fi însemnat ca o asemenea 
veste să apară după ce Skipjack ar fi devenit operaţional? 

— In orice caz, replică Susan, acum există un EFF 
paranoic, care crede că introducem portiţe secrete în toate 
algoritmurile noastre. 

Hale se îmbăţoşă: 

— Şi nu-i aşa? 

Susan îl privi cu răceală. 

— Hei, dădu el înapoi, chestiunea este oricum inutilă 
acum. Aţi construit TRANSLTR. Aveţi sursa instantanee de 
informaţii de care aveaţi nevoie. Puteţi citi ce vreti, când 
vreți - fără întrebări indiscrete. Aţi câştigat. 

— Poate vrei să spui că am câştigat? Din câte ştiam, tu 
lucrezi pentru NSA. 

— Nu pentru multă vreme, chiţăi Hale. 

— Nu face promisiuni deşarte. 

— Vorbesc serios. Intr-o zi mă car de aici. 

— O să-mi zdrobeşti inima. 


143 


În acea clipă Susan se trezi că vrea să-l blesteme pe Hale 
pentru tot ceea ce nu mergea bine. Voia să-l blesteme 
pentru Fortăreaţa Digitală, pentru necazurile ei cu David, 
pentru faptul că nu eră acum la munte - însă nimic din 
toate astea nu se întâmplaseră din vina lui. Hale nu era 
vinovat decât pentru că era nesuferit. Susan era aceea care 
trebuia să se comporte matur. Intra în responsabilitatea ei 
ca şefă a criptografilor să menţină liniştea şi să educe. Hale 
era tânăr şi naiv. 

Susan se uită la el. Ce păcat că dispunea de talentul 
necesar pentru a deveni o valoare în Crypto, însă nu 
pricepuse încă importanţa celor ce se petreceau în NSA. 

— Greg, rosti Susan cu voce înceată şi controlată, astăzi 
am o groază de lucruri pe cap. Mă irită când vorbeşti 
despre NSA ca despre cineva căruia îi place doar să se uite 
pe gaura cheii în casele oamenilor. Această organizaţie a 
fost creată cu un singur scop - de a proteja securitatea 
acestei naţiuni. Poate că asta înseamnă să mai scuturi din 
când în când pomii căutând merele stricate. Eu cred însă că 
majoritatea cetăţenilor şi-ar sacrifica cu bucurie ceva din 
intimitate în schimbul asigurării că lupii cei răi nu pot face o 
mişcare fără să fie văzuţi. 

Hale nu îi răspunse. 

— Mai devreme sau mai târziu, reluă Susan, cetăţenii 
acestei naţiuni vor trebui să aibă încredere în cineva. Se fac 
multe lucruri bune în ţara asta, dar multe altele sunt 
extrem de rele. Cineva trebuie să aibă acces la tot şi să 
separe binele de rău. Asta e misiunea noastră. Indiferent că 
ne place sau nu, poarta care separă democraţia de anarhie 
este extrem de fragilă. 

Hale încuviinţă, dus pe gânduri: 

— Quis custodiei ipsos custodes? 

Susan păru încurcată: 

— Latină, explică Hale. Din Satire/e lui luvenal. Înseamnă 
„Cine îi va păzi pe paznici?” 

— Nu pricep. Cine va păzi paznicii? 


144 


— Mda. Dacă noi; suntem paznicii societăţii, atunci cine 
ne va supraveghea ca să se asigure că nu noi reprezentăm 


pericolul? 

Susan dădu din cap, nesigură că avea un răspuns la 
îndemână. 

Hale zâmbi: 

— Aşa îşi semna Tankado toate scrisorile către mine. Era 


zicala lui favorită. 


145 


CAPITOLUL 32 


David Becker stătea pe hol, lângă apartamentul 301. Ştia 
că undeva, dincolo de acele uşi sculptate, se găsea inelul. 
„O chestiune de securitate naţională.” 

Auzea mişcări în cameră. Zgomot înăbuşit de voci. 
Ciocâni. O voce cu accent puternic teuton rosti: 

— Ja? 

Becker rămase tăcut. 

— Ja? 

Uşa se întredeschise, iar în cadrul ei se ivi o faţă tipic 
germană. 

David zâmbi politicos. Nu ştia numele bărbatului. 

— Deutscher, ja? întrebă el. Sunteţi german, nu? 

Individul dădu nesigur din cap. 

Becker continuă într-o germană fluentă: 

— Pot să vă vorbesc câteva clipe? 

Omul păru îngrijorat: 

— Was wollen Sie? Ce doriţi? 

Becker îşi dădu seama că ar fi trebuit să facă o repetiţie 
înainte de a da buzna la uşa neamţului. Işi căută cuvintele 
potrivite: 

— Aveţi ceva ce îmi trebuie. 

Nu erau cuvintele magice. Neamţul îngustă ochii. 

— Ein ring, continuă Becker. Du hast einen Ring. Aveţi un 
inel. 

— Pleacă, mârâi neamţul. 

Vru să închidă uşa. Fără a mai judeca, Becker îşi strecură 
piciorul în crăpătură şi împinse în uşă. Regretă imediat 
gestul. 

Neamţul făcu ochii mari: 

— Was tust du?tună el. Ce fac? 

Becker ştia că întrecuse măsura. Privi nervos în susul şi 
în josul holului. Deja fusese dat afară din clinică; n-avea nici 
cea mai mică intenţie să repete isprava aici. 

— Nimm deinen Fuß weg! zbieră neamţul. la-ţi piciorul! 


146 


Becker cercetă degetele cărnoase ale omului, în căutarea 
inelului. Nimic. „Sunt atât de aproape”, îşi zise el. 

— Ein Ring! repetă Becker în vreme ce uşa i se trânti în 
nas. 


Rămase câteva clipe în hol. În apropiere, pe un perete, 
atârna o copie după un tablou de Salvador Dali. 

— Se potriveşte la fix, mormăi Becker. 

„Suprarealism. Sunt prins într-un vis absurd.” În acea 
dimineaţă se trezise în patul propriu, iar seara o sfârşise în 
Spania, încercând să spargă uşa camerei de hotel a unui 
străin în căutarea unui inel magic. 

Vocea fermă a lui Strathmore îl readuse la realitate: 
„Trebuie să găseşti inelul.” 

Becker inspiră adânc şi puse stavilă gândurilor. Voia să 
plece acasă. Se uită iarăşi la uşa cu numărul 301. Biletul de 
întoarcere se găsea dincolo de ea - un inel de aur. Nu 
trebuia decât să-l ia. 

Expiră cu putere. Apoi se îndreptă hotărât spre 
apartamentul 301 şi ciocăni sonor în uşă. Venise timpul să 
joace dur. 

Germanul deschise uşa şi vru să protesteze, dar Becker 
i-o reteză scurt. Scoase legitimaţia de membru al clubului 
de squash din Maryland şi latră: 

— Polizei! 

După care îşi croi singur drum în încăpere şi aprinse 
lumina. 

Răsucindu-se pe călcâie, neamţul schelălăi şocat: 

— Was machst... 

— Tăcere! îi frânse Becker protestul, dând-o pe engleză. 
Aveţi o prostituată în aceasta cameră? 

Becker se zgâi prin încăpere. Era la fel cu toate camerele 
de hotel văzute de el. Trandafiri, şampanie, un pat cu 
baldachin uriaş. Rocio nu se zărea nicăieri. Uşa de la baie 
era închisă. 

— Prostituiert? se miră neamţul, furişându-şi privirea spre 
baie. Era mai mare decât îşi imaginase Becker. Pieptul 
păros începea chiar de sub bărbia triplă şi se arcuia spre o 


147 


burtă imensă. Cordonul halatului alb cu marca Alfonso al 
XIII-lea înscrisa pe el abia reuşea să-i înconjoare mijlocul. 

Becker se uită la uriaş cu cea mai înfricoşătoare privire 
de care era în stare. 

— Cum vă numiţi? 

Pe chipul masiv al neamţului se citea panica. 

— Was willst du? Ce vreţi? 

— Sunt de la departamentul turistic al Guardiei din 
Sevilla. Aveţi o prostituată în această cameră? 

Neamţul privi nervos spre uşa de la baie. Ezita. 

— Ja, recunoscu el într-un târziu. 

— Ştiaţi că aşa ceva e ilegal în Spania? 

— Nein, minţi neamţul. Nu ştiam. O trimit acasă chiar 
acum. 

— Mă tem că e prea târziu, rosti Becker autoritar. Se 
plimbă lejer prin încăpere. Vă fac o propunere. 

— Ein Vorschlag? icni neamţul. O propunere? 

— Da. Vă pot duce chiar acum la sediu... 

Becker se opri pentru a spori dramatismul clipei şi îşi 
trosni degetele. 

— Sau? întrebă neamţul, cu ochii măriţi de spaimă. 

— Sau cădem la învoială. 

— Ce fel de învoială? 

Germanul auzise tot felul de poveşti despre corupţia din 
Guardia spaniolă. 

— Aveţi ceva ce îmi trebuie mie, zise Becker. 

— Da, bineînţeles! izbucni neamţul, chinuindu-se să 
zâmbească. Se duse imediat să îşi ia portofelul din dulap. 
Cât? 

Becker mimă indignarea: 

— Incercaţi să mituiţi un ofiţer în exerciţiul funcţiunii? 
mugi el. 

— Nu! Bineînţeles că nu! Am crezut doar... Obezul îşi lăsă 
repede portofelul jos. Eu... eu... Era complet depăşit de 
situaţie. Se prăbuşi pe colţul patului, frământându-şi 
mâinile. Patul scârţâi sub greutatea lui. Îmi cer scuze. 


148 


Becker scoase un trandafir din vaza aflată în mijlocul 
camerei, îl mirosi şi îl lăsă să cadă. Se răsuci brusc pe 
călcâie. 

— Ce-mi puteţi spune despre crimă? 

Neamţul se albi: 

— Mord? Crimă? i 

— Da. Bărbatul asiatic din această dimineață. In parc. A 
fost un asasinat - Ermordung. 

Becker iubea cuvântul german pentru asasinat. 
Ermordung. Îți făcea părul măciucă. 

— Ermordung? A... a fost...? 

— Da. 

— Dar... dar e imposibil, se înecă neamţul. Eram acolo. A 
făcut infarct. Am văzut. Fără sânge. Fără gloanțe. 

Becker clătină din cap cu condescendenţă: 

— Lucrurile nu stau întotdeauna aşa cum par. 

Neamţul se albi şi mai tare. 

Becker zâmbi. Minciuna servise scopului. Bietul neamt 
asuda din belşug. 

— Ce mai vreţi? murmură el. Nu ştiu nimic. 

Becker îşi reluă plimbarea. 

— Bărbatul asasinat purta un inel de aur. Am nevoie de 
el. 

— Eu... eu nu-l am. 

Becker oftă compătimitor şi făcu un semn spre uşa de la 
baie: 

— Nici Rocío? Picătura de rouă? 

Individul trecu de la alb la stacojiu: 

— O ştiţi pe Dewdrop? 

Îşi şterse sudoarea de pe fruntea cărnoasă şi trase de 
mâneca halatului. Chiar în clipa în care părea gata să spună 
tot, se deschise uşa de la baie. 

Amândoi bărbaţii se uitară într-acolo. 

În pragul uşii stătea Rocio Eva Granada. O splendoare. 
Păr roşu lung şi ondulat, piele perfectă, iberică, ochi de un 
căprui intens, frunte înaltă şi netedă. Era îmbrăcată cu un 
halat alb, asemănător cu al neamţului. Cordonul era strâns 
legat peste şoldurile ample, iar gâtul i se înălța liber, 


149 


dezvăluind începutul bronzat al clivajului dintre sâni. Rocio 
păşi în dormitor perfect stăpână pe sine. 

— Pot să vă ajut? întrebă ea într-o engleză guturală. 

Becker se holbă la femeia ameţitoare din faţa lui şi nici 
măcar nu clipi. 

— Vreau inelul, rosti el cu răceală. 

— Cine eşti? ceru ea să afle. 

Becker trecu pe spaniolă, cu un accent andaluz neutru: 

— Guardia Civil. 

Ea râse. 

— Imposibil, răspunse, tot în spaniolă. 

Becker simţi un nod în gât. Era clar că Rocio era făcută 
din alt aluat decât clientul ei. 

— Imposibil? repetă el, păstrându-şi sângele rece. Să te 
duc la secţie ca să-ţi dovedesc? 

Rocío rânji. 

— Nu te voi face de ruşine acceptânduc-ţi oferta. Şi acum, 
cine eşti? Becker se încăpăţână: 

— Sunt de la Guardia din Sevilla. 

Rocío păşi amenințătoare spre el: 

— Îi cunosc pe toţi ofiţerii. Sunt cei mai buni clienţi ai 
mei. 

Becker simţi cum îl străpunge privirea ei. Se forţă să 
rămână calm pe poziţie. 

— Fac parte dintr-un departament special de turism. 
Dă-mi inelul sau te duc la secţie şi... 

— Şi ce? se răţoi ea, înălţând persiflant din sprâncene. 

Becker tăcu. Intrase în povestea asta prea adânc. Planul 
eşuase. 

„Oare de ce nu mă crede?” 

Rocio se apropie. 

— Nu ştiu cine eşti şi ce vrei, dar dacă nu ieşi din 
apartament chiar acum, o să chem paza hotelului, iar 
adevărații poliţişti o să te aresteze pentru folosire de 
identitate falsă. 

Becker ştia că Strathmore l-ar fi scos din puşcărie în cinci 
minute, însă i se pusese clar în vedere că problema trebuia 


150 


rezolvată cu maximă discreţie. O arestare nu putea intra în 
ecuaţie. 

Rocio se oprise la un metru de Becker şi îl privea 
mânioasă. 

— Bine, oftă Becker, accentuând tonul de înfrângere. Îşi 
lăsă deoparte accentul spaniol. Nu fac parte din poliţia 
locală. Am fost trimis de o organizaţie guvernamentală 
americană ca să localizez inelul. Asta-i tot ce-ţi pot spune. 
Am fost autorizat să plătesc pentru el. 

Se lăsă o lungă tăcere. 

Rocio lăsă cuvintele să plutească în aer câteva clipe 
înainte de a schiţa un zâmbet. 

— Vezi că n-a fost greu? Se aşeză pe un scaun şi îşi 
încrucişă picioarele. Cât poţi plăti? 

Becker îşi înăbuşi oftatul de uşurare. Fără a mai pierde o 
secundă, trecu la afaceri: 

— iți pot da 750 000 de pesete. Cinci mii de dolari 
americani. 

Suma însemna jumătate din cât avea la el, însă era 
probabil de zece ori valoarea inelului. 

Rocío înălţă din sprâncene: 

— E o grămadă de bani. 

— Da, aşa e. Ne-am înţeles? 

Rocio clătină din cap: 

— Aş vrea să pot spune da. 

— Un milion de pesete? plusă Becker. E tot ce am. 

— Măi, măi, zâmbi ea. Voi, americanii, nu prea ştiţi să 
negociaţi. N-aţi rezista nici o zi pe piaţa noastră. 

— Bani gheaţă, pe loc, adăugă el, întinzând degetele 
după plicul din buzunar. 

„Eu vreau doar să plec acasă.” 

Rocio clătină din cap: 

— Nu pot. 

Becker izbucni furios: 

— De ce? 

— Pentru că nu mai am inelul, rosti ea. L-am vândut deja. 


151 


CAPITOLUL 33 


Tokugen Numataka privea pe fereastră şi se plimba ca 
un leu în cuşcă. Nu primise încă nici un apel de la North 
Dakota. „Americanii naibii! Habar n-au ce-i aia 
punctualitate!” 

L-ar fi sunat el însuşi pe North Dakota, dar n-avea 
numărul lui. Numataka ura astfel de afaceri - când 
altcineva deţinea controlul. 

Incă de la început îi trecuse prin minte gândul că 
apelurile lui North Dakota puteau fi o farsă - probabil un 
concurent japonez care îl lua de prost. Acum îndoiala 
revenea. Numataka decise că avea nevoie de informaţii 
suplimentare. 

leşi în goană din birou şi o luă la stânga, de-a lungul 
coridorului principal al clădirii. La trecerea lui, angajaţii se 
aplecau reverenţios. Numataka ştia prea bine că n-o făceau 
din dragoste pentru el - reverenţa însemna respectul pe 
care salariaţii japonezi i-l arătau şi celui mai nemilos dintre 
şefi. 

Se duse întins către principala centrală telefonică a 
firmei. Toate apelurile erau gestionate de un singur 
operator pe o maşină Corenco 2 000, o centrală cu 
douăsprezece linii. Femeia de acolo era ocupată cu 
apelurile, însă la apariţia lui se ridică şi se înclină în faţa lui. 

— Stai jos, îi comandă el. 

Ea se supuse. 

— Astăzi la patru şi patruzeci şi cinci am primit un apel 
pe linia personală. Poţi să-mi spui de unde a venit? 

li venea să-şi dea palme fiindcă nu-i trecuse asta prin cap 
mai devreme. 

Operatoarea înghiţi nervoasă în sec. 

— La această maşină nu dispunem de posibilitatea 
identificării apelantului, domnule. Dar pot suna la compania 
de telefoane. Sunt sigură că ei ne vor ajuta. 


152 


Numataka era şi el convins că firma de telefonie putea fi 
de ajutor. In era digitală, intimitatea era de domeniul 
trecutului; existau înregistrări pentru orice. Companiile de 
telefonie îţi puteau spune exact cine te-a sunat şi cât timp 
ai vorbit. 

— Fă-o, porunci el. Dă-mi de ştire ce ai aflat. 


153 


CAPITOLUL 34 


Susan şedea singură în Node 3 şi aştepta un răspuns de 
la programul ei spion. Hale ieşise afară la aer curat - o 
decizie pentru care îi era recunoscătoare. Cu toate astea, 
liniştea din Node 3 nu îi oferea şi refugiul necesar. Susan se 
trezi meditând la legătura dintre Tankado şi Hale. 

— Cine îi va supraveghea pe paznici? rosti ea pentru 
sine. 

Quis custodiet ipsos custodes. Vorbele i se învârteau în 
minte. Susan încercă să le alunge de acolo. 

Gândul i se îndreptă spre David, cu speranţa că el nu 
păţise nimic. Îi venea încă greu să creadă că iubitul ei eră în 
Spania. Cu cât mai repede găsea cheia de acces şi 
isprăveau cu povestea asta, cu atât mai bine. 

Susan pierduse noţiunea timpului de când stătea acolo, 
aşteptând întoarcerea programului ei spion. Două ore? 
Trei? Privi spre încăperea goală din Crypto şi îşi dori ca 
terminalul ei să scoată sunetul izbăvitor. O apăsa tăcerea. 
Soarele de vară târzie apusese. Deasupra capului intraseră 
în funcţiune luminile fluorescente. Avea sentimentul că 
timpul se apropie de limită. 

Privi spre ecran şi se încruntă: 

— Haide odată, mormăi ea. Ai avut timp destul. Puse 
mâna pe mouse şi îşi croi drum până la fereastra de control 
a programului-spion. Oare de cât timp rulezi tu? 

Deschise fereastra de control - un ceas digital 
asemănător cu cel de pe TRANSLTR; afişa orele şi minutele 
de la lansarea în execuţie a programului. Susan privi 
ecranul aşteptându-se la un afişaj cu ore şi minute. In loc 
de asta, zări cu totul altceva, ceva ce îi îngheţă sângele în 
vine. 


„COPOI ANULAT” 


— Copoi anulat! izbucni ea, indignată. De ce? 


154 


Brusc panicată, parcurse înnebunită datele, căutând 
comenzile care ar fi putut anula programul. Insă cercetarea 
nu îi adusese nici un rezultat. Ca şi cum programul ei se 
oprise de la sine. Susan ştia că asta nu putea însemna 
decât un lucru - programul ei includea un parazit. 

Susan considera „paraziţii” ca fiind cel mai înnebunitor 
produs secundar al programării pe calculator. Deoarece 
computerele urmau o ierarhie precisă a comenzilor, cele 
mai mărunte erori de programare generau adesea efecte 
devastatoare. Erori simple de sintaxă - cum ar fi 
introducerea, din greşeală, de către programator, a unei 
virgule în loc de punct - puteau îngenunchea sisteme 
întregi. Susan îşi spusese întotdeauna că termenul „parazit” 
avea o origine amuzantă. 

Provenea de la primul computer din lume, Mark 1, un 
labirint de circuite electromecanice de dimensiunea unei 
încăperi, construit în 1944 la un laborator al Universităţii 
Harvard. Într-o zi, computerul se defectase şi nimeni nu 
fusese în stare să descopere cauza. După ore întregi de 
căutări, un asistent din laborator găsise în sfârşit sursa. O 
molie aterizase pe una dintre plăcile cu circuite integrate 
ale computerului şi produsese un scurtcircuit. Din acel 
moment, orice defecţiune de calculator fusese botezată 
„parazit”. 

— N-am timp de aşa ceva, înjură Susan printre dinţi. 

Găsirea unui parazit într-un program însemna un proces 
care putea dura zile întregi. Pentru identificarea unei 
minuscule erori trebuiau cercetate mii de linii de program - 
ca şi cum s-ar fi căutat într-o întreagă enciclopedie pentru o 
singură greşeală de dactilografiere. 

Susan ştia că avea o singură alternativă - să-şi trimită 
iarăşi programul-spion. In acelaşi timp, era conştientă că 
programul avea să dea eroare iarăşi şi să se anuleze. 
Deparazitarea lui cerea timp, timp pe care ea şi 
comandantul nu-l aveau la dispoziţie. 

Privind ţintă ecranul şi întrebându-se ce eroare comisese, 
Susan înţelese că totuşi ceva n-avea sens. Folosise exact 


155 


acelaşi program cu o lună înainte, fără nici un fel de 
probleme. De ce să fi apărut brusc o defecţiune? 

Meditând, îi reveni în minte un comentariu făcut de 
Strathmore ceva mai devreme. „Susan, am încercat să 
trimit copoiul eu însumi, dar datele întoarse n-aveau sens.” 

Lui Susan îi veniră din nou în gând acele vorbe. „Datele 
întoarse...” 

Înclină capul. Era cu putinţă? Datele întoarse? 

Dacă Strathmore primise date înapoi, atunci programul 
funcţiona. În opinia ei, acele date n-aveau sens pentru că el 
introdusese incorect secvenţa de căutare, însă era clar că 
programul nu avea probleme. 

Susan înţelese imediat că putea exista şi o altă explicaţie 
pentru anularea programului. Erorile interne nu 
reprezentau singurul motiv de defectare; puteau exista şi 
cauze externe - căderi de curent, particule de praf pe 
plăcile cu circuite, cabluri întrerupte. Ea nici măcar nu luase 
o asemenea posibilitate în calcul, datorită modului în care 
erau întreţinute echipamentele în Node 3. 

Se ridică şi se îndreptă iute spre un raft imens cu 
manuale tehnice. Înşfăcă o cărţulie pe care scria SYS-OP şi 
începu s-o răsfoiască. Găsi ce căuta, se întoarse cu cărţulia 
la computerul ei şi tastă câteva comenzi. După aceea 
aşteptă câtă vreme computerul parcurse lista de comenzi 
executate în ultimele trei ore. Susan spera ca investigația 
să dezvăluie o întrerupere externă - o comandă de anulare 
generată de o sursă defectă de tensiune sau de un 
procesor defect. 

Câteva clipe mai târziu terminalul scoase un sunet. Pulsul 
i se înteţi. Îşi ţinu respiraţia şi studie ecranul. 


„EROARE COD 22” 
Susan simţi un fior de speranţă. Era o veste bună. Faptul 
că investigația găsise o eroare însemna că programul ei era 


bun. Probabil că se anulase datorită unei anomalii externe, 
care probabil nu se va repeta. 


156 


EROARE COD 22. Susan scrută prin memorie încercând 
să-şi amintească ce reprezenta codul 22. Căderile hardware 
erau atât de rare în Node 3, încât nu-şi mai amintea 
codificările numerice. 

Răsfoi manualul SYS-OP, cercetând lista cu coduri de 
eroare. 


„19: PARTAJARE CORUPTĂ DE HARD DISK” 
„20: ŞOC DE TENSIUNE IN CURENT CONTINUU” 
„21: CADERE MEDIU DE LUCRU” 


Ajungând la numărul 22, se opri şi făcu ochii mari, după 
care, nelămurită, verifică din nou ecranul. 


„EROARE COD 22” 
Susan se încruntă şi reveni asupra manualului SYS-OP. 
Ceea ce văzu n-avea sens. Explicaţia suna extrem de 


simplu: 


„22: ANULARE MANUALĂ” 


157 


CAPITOLUL 35 


Becker o privi pe Rocio şocat: 

— Ai vândut inelul? 

Femeia dădu din cap, părul roşu fluturându-i pe lângă 
umeri. 

Poate că nu auzise el bine. 

— Pero... dar... 

Ea înălţă din umeri şi zise în spaniolă: 

— O fată de lângă parc. 

Becker simţi că i se înmoaie picioarele. „Nu se putea!” 

Rocío zâmbi jucăuş şi făcu semn spre neamt: 

— EI quería que lo guardará. El a vrut să-l păstreze, dar 
eu m-am opus. Am sânge de gitană în mine, sânge de 
ţigan; pe lângă părul roşu, noi, ţiganii, suntem foarte 
superstiţioşi. Un inel oferit de un muribund nu e semn bun. 

— O cunoşteai pe fată? o interoga Becker. 

Rocio arcui sprâncenele: 

— Vaya. Mata chiar vrei inelul ăsta, nu-i aşa? 

Becker încuviinţă scurt. 

— Cui l-ai vândut? 

Neamţul uriaş rămăsese zăpăcit pe pat. Seara lui 
romantică se dusese naibii, fără ca el să-şi dea seama de 
ce. 

— Was passiert? intră el nervos în vorbă. Ce se întâmplă? 

Becker nu-l luă în seamă. 

— De fapt, nu l-am vândut, continuă Rocío. Am încercat, 
dar era doar o copilă fără bani. Până la urmă i l-am dăruit. 
L-aş fi păstrat, dacă aş fi ştiut de oferta ta generoasă. 

— De ce aţi plecat din parc? ceru Becker să afle. A murit 
cineva acolo. De ce n-aţi aşteptat poliţia? Ca să le daţi /or 
inelul? 

— Îmi plac multe lucruri, domnule Becker, dar necazul nu 
se numără printre ele. În plus, bătrânul părea că se 
descurcă bine. 

— Canadianul? 


158 


— Da, el a chemat ambulanţa. Am hotărât să plecăm. Nu 
vedeam nici un motiv ca să-mi implic clientul sau să mă 
implic pe mine într-o treabă a poliţiei. 

Becker dădu absent din cap. Incerca încă să absoarbă 
lovitura crudă a sorții. „A dăruit altcuiva blestemâăţia aia!” 

— Am încercat să-l ajut pe muribund, explică Rocío. Însă 
el nu părea că vrea ajutorul meu. A început cu inelul ăla - îl 
tot împingea în ochii noştri. Îşi ridicase cele trei degete 
deformate. Îşi tot împingea mâna spre noi - ca şi cum 
trebuia să luăm inelul. Eu n-am vrut, dar amicul meu de aici 
până la urmă a făcut-o. Dup-aia tipul a murit. 

— Şi tu ai încercat să-l resuscitezi? întrebă Becker la 
nimereală. 

— Nu. Nu l-am atins. Amicul meu s-a speriat. E mare, dar 
e un pămpălău. Zâmbi seducător către Becker. Nu-ţi face 
griji - nu ştie o boabă spaniolă. 

Becker se încruntă. În minte îi reveniră petele de pe 
pieptul lui Tankado. 

— L-au resuscitat sanitarii de pe ambulanţă? 

— Habar n-am. Aşa cum am mai spus, noi am plecat 
înainte de sosirea lor. 

— Adică după ce ai furat inelul, se zburli Becker. 

Rocio îl privi mânioasă: 

— Noi n-am furat inelul. Omul era pe moarte. intenţiile lui 
erau clare. l-am îndeplinit ultima dorinţă. 

Becker se înmuie. Rocío avea dreptate; probabil că şi el 
ar fi procedat la fel. 

— Şi apoi ai dat inelul unei fete oarecare? 

— Ţi-am spus. Inelul mă irita. Fata aia avea o mulţime de 
bijuterii. Mi-am zis că i-ar plăcea încă una. 

— Şi ea n-a crezut că e ciudat? Să-i dăruieşti un inel? 

— Nu. l-am povestit că l-am găsit în parc. Am crezut că 
se va oferi să-l plătească, dar n-a făcut-o. Nu-mi păsa. Eu 
doar voiam să scap de el. 

— Când i l-ai dat? 

Rocío înălţă din umeri: 

— Azi după-amiază. Cam la o oră după ce l-am primit. 


159 


Becker se uită la ceas. 11.48 P.M. Evenimentul se 
petrecuse cu opt ore în urmă. „Ce dracu' caut eu aici? Ar fi 
trebuit să mă aflu în munţi.” Oftă şi puse singura întrebare 
care-i veni în minte: 

— Cum arăta fata? 

— Era un pungui, răspunse Rocío. 

Becker înălţă privirea, surprins: 

— Un punqui? 

— Si. Punqui. 

— O punkistă? 

— Da, o punkistă, rosti ea într-o engleză neşlefuită, după 
care trecu iar pe spaniolă. Mucha joyería. Plină de bijuterii. 
Un medalion ciudat într-o ureche. Cred că un craniu. 

— Sunt rockeri punkişti în Sevilla? 

Rocio zâmbi: 

— Todo bajo el sol. Pretutindeni sub soare. 

Era motoul Biroului de Turism din Sevilla. 

— Ţi-a spus cum o cheamă? 

— Nu. 

— A zis unde se duce? 

— Nu. Vorbea prost spaniola. 

— Nu era spaniolă? se miră Becker. 

— Nu. Cred că era englezoaică. Avea un păr bizar - roşu, 
alb şi albastru. 

Becker se strâmbă imaginându-şi un asemenea chip: 

— Poate că era americancă, sugeră el. 

— Nu cred, negă Rocío. Purta un tricou care arăta ca 
steagul britanic. 

Becker dădu prosteşte din cap: 

— Bine. Păr alb, roşu şi albastru, un tricou britanic, un 
medalion în formă de craniu în ureche. Altceva? 

— Nimic. Tineret normal. 

„Tineret normal?” Becker venea dintr-un univers 
educaţional al  cămăşilor scrobite şi al tunsorilor 
conservatoare - nici măcar nu-şi putea imagina la ce făcea 
femeia referire. 

— Îţi mai vine altceva în minte? insistă el. 

Rocio medită o clipă: 


160 


— Nu. Asta-i tot. 

Tocmai atunci patul scârţâi zgomotos. Clientul lui Rocío 
îşi schimbase poziţia. Becker se întoarse spre el şi-i vorbi în 
germană: 

— Noch etwas? Altceva? Ceva care să mă ajute să dau de 
punkistă cu inelul? 

Urmă o lungă tăcere. Ca şi cum uriaşul ar fi vrut să spună 
ceva, dar nu ştia cum. Buza inferioară îi tremură o clipă, 
urmă o pauză, apoi omul vorbi. Cele patru cuvinte pe care 
le scoase erau în engleză, dar abia se puteau înţelege din 
pricina accentului puternic german: 

— Tu-te la tracu'! 

Becker căscă gura, şocat: 

— Ce-aţi spus? 

— Tu-te la tracu', repetă omul, izbindu-şi palma stângă 
de antebraţul drept, într-o aproximare primitivă a gestului 
italian pentru „lua-te-ar dracu’ “. 

Becker era prea stors de puteri ca să se simtă jignit. 
„Tu-te la tracu' „? „Ce se întâmplase cu Das Wimp 1? „ Se 
răsuci spre Rocio şi zise în spaniolă: 

— Se pare că am stat prea mult. 

— Nu-ţi face griji pentru el, râse ea. E un pic frustrat. O 
să-l calmez eu. 

Îşi aranjă părul şi făcu cu ochiul. 

— Mai e ceva? întrebă Becker. Orice m-ar putea ajuta? 

Rocio clătină din cap: 

— Asta-i tot. Dar n-o s-o găseşti niciodată. Sevilla e un 
oraş mare, îţi poate oferi multe decepţii. 

— O să fac tot ce pot. 

„E o chestie de securitate naţională...” 

— Dacă n-ai noroc, zise Rocio, privind spre plicul gros din 
buzunarul lui Becker, întoarce-te aici. Fără îndoială că 
amicul meu va dormi. Ciocaneşte uşor. O să găsesc o altă 
cameră pentru noi. O să descoperi o faţă a Spaniei pe care 
n-o s-o uiţi niciodată. 

Îşi ţuguie lasciv buzele. 

Becker reuşi să scoată un zâmbet politicos: 


7? „Pămpălăul” (în germ., în original) (n.tr.). 
161 


— Trebuie să plec. 

Îşi ceru scuze neamţului că îi întrerupsese seara. 

Uriaşul îi zâmbi timid: 

— Keine Ursache. 

Becker porni spre uşă. „Nici o problemă? Ce s-a 
întâmplat cu «Tu-te la tracu'»?” 


162 


CAPITOLUL 36 


„Anulare manuală?” 

Susan se holbă la ecran, pierdută. 

Ştia că nu dăduse nici o comandă de anulare manuală, 
cel puţin nu cu intenţie. Se întrebă dacă nu cumva tastase 
din greşeală secvenţa de comenzi. 

— Imposibil, murmură ea. 

Conform afişajelor de pe ecran, comanda de anulare 
fusese executată cu mai puţin de douăzeci de minute în 
urmă. Singurul lucru tastat de ea în ultimele douăzeci de 
minute fusese codul personal atunci când ieşise să discute 
cu comandantul. Ar fi fost o absurditate să creadă că acel 
cod personal putea fi interpretat drept o comandă de 
anulare. 

Ştiind că pierdea timpul, Susan apelă jurnalul ScreenLock 
şi verifică încă o dată că introdusese codul personal fără 
greşeală. Totul fusese corect. 

— Şi atunci, de unde a primit comanda de anulare 
manuală? întrebă ea, mânioasă, cu voce tare. 

Închise fereastra ScreenLock. Ceva însă îi atrase atenţia 
cu o fracțiune de secundă înainte. Redeschise fereastra şi 
studie datele. N-avea nici o logică. Exista o intrare de 
„blocare” când ieşise din Node 3, însă momentul 
„deblocării” ulterioare părea ciudat. Cele două intrări se 
aflau la mai puţin de un minut distanţă. Susan era convinsă 
că stătuse afară, cu comandantul, mai bine de un minut. 

Parcurse fereastra în jos. Ceea ce văzu o lăsă fără grai. 
Un al doilea set de intrări blocat-deblocat fusese înregistrat 
trei minute mai târziu. Conform jurnalului, cineva îi blocase 
terminalul câtă vreme ea nu fusese în încăpere. 

„Nu e posibil!” se înecă ea de indignare. 

Singurul suspect era Greg Hale, iar Susan era absolut 
sigură că nu-i dăduse niciodată codul ei personal. 
Respectând regulile procedurilor criptografice, îşi alesese 
codul la întâmplare şi nu-l scrisese niciodată undeva. Era 


163 


imposibil ca Hale să ghicească un cod alfanumeric corect - 
numărul de posibilităţi depăşea treizeci şi cinci la puterea a 
şasea, adică peste şaizeci de milioane. 

Numai că intrările ScreenLock erau limpezi ca lumina 
zilei. Susan se uită la ele întrebătoare. Hale stătuse la 
terminalul ei câtă vreme fusese plecată. El trimisese 
comanda de anulare. 

Cum lăsă iute loc lui de ce? Hale n-avea nici un motiv să 
se furişeze în terminalul ei. Nici măcar nu ştia că Susan 
rulează un program-spion. Şi chiar dacă ar fi ştiut, de ce să 
se fi opus ca ea să urmărească un individ cu numele North 
Dakota? 

Întrebările fără răspuns păreau să i se înmulțească în 
minte. 

— S-o luăm cu începutul, rosti ea cu voce tare. 

Avea să se ocupe de Hale puţin mai târziu. Preocupată de 
priorităţi, reîncărcă programul-spion şi apăsă tasta ENTER. 
Computerul scoase un sunet. 


„COPOI TRIMIS” 


Susan ştia că programului îi vor trebui ore întregi ca să 
se întoarcă. Îl înjură pe Hale, întrebându-se cum reuşise 
acesta să obţină codul ei personal şi ce îl putea interesa pe 
el la programul ei spion. 

Se ridică şi porni imediat spre terminalul lui Hale. Ecranul 
era negru, dar nu blocat, căci licărea vag pe la colţuri. 
Rareori criptografii îşi blocau terminalele; o făceau doar 
când plecau noaptea acasă. |n schimb,  micşorau 
luminozitatea ecranului - un cod de onoare universal, 
semnificând că nimeni nu trebuia să deranjeze acel ecran. 

Susan se apropie de terminalul lui Hale. 

— La naiba cu codul de onoare, zise ea. Ce dracu’ ai de 
gând? 

Furişând iute o privire spre Crypto, activă controalele de 
luminozitate ale monitorului. Ecranul se lumină, dar era 
complet gol. Susan se încruntă. Nesigură cum să 
procedeze, apelă un motor de căutare şi tastă: 


164 


„CAUTĂ: «COPOI»“ 


Era o încercare cu bătaie lungă, dar o astfel de căutare 
avea să găsească orice referire la copoi în calculatorul lui 
Hale, dacă aceasta ar fi existat. Aşa, poate ar fi apărut 
indicii despre modul în care Hale anulase manual 
programul ei. Câteva secunde mai târziu ecranul afişă un 
mesaj: 


„N-AU FOST GĂSITE POTRIVIRI” 


Susan rămase o clipă pe gânduri, nesigură pe ceea ce 
căuta de fapt. Incercă din nou: 


„CAUTĂ «SCREENLOCK»"“ 


Ecranul reacţionă şi afişă o serie de referinţe oarecare - 
nici un indiciu că Hale ar fi deţinut o copie a codului ei 
personal în calculator. 

Susan oftă cu glas tare. 

— Deci, ce programe a folosit el azi? 

Se duse la meniul de „aplicaţii recente” pentru a găsi 
ultimul program utilizat de Hale. Era serverul de e-mail. 
Susan căută prin hard disk şi în cele din urmă descoperi 
directorul de poştă electronică ascuns discret în interiorul 
altor directoare. Părea că Hale dispune de numeroase 
conturi şi identități de e-mail. Susan observă cu surprindere 
că unul dintre aceste conturi era anonim. Deschise contul, 
activă unul dintre mesajele dinăuntru şi îl citi. 

Simţi cum i se taie respiraţia. Mesajul spunea: 


„CĂTRE: NDAKOTAQARA.ANON.ORG 

DE LA: ETODOSHISHA.EDU | . 
PROGRES ENORM! FORTĂREAȚĂ DIGITALĂ E 
APROAPE GATA. CHESTIA ASTĂ O SĂ DEA NSA 
ÎNAPOI CU ZECI DE ANI!” 


165 


Ca în vis, Susan reciti mesajul de câteva ori. După aceea, 
tremurând, deschise altul: 


„CĂTRE: NDAKOTAQARA.ANON.ORG 

DE LA: ETQDOSHISHA.EDU 

CLARTEXTUL ROTATIV FUNCŢIONEAZĂ! 
TRUCUL CONSTĂ ÎN ŞIRURILE DE MUTAŢIE!” 


De necrezut, şi totuşi erau acolo. Mesaje de la Ensei 
Tankado. li scria lui Greg Hale. Cei doi lucrau împreună. 
Susan simţi că amorţeşte pătrunzând cu mintea adevărul 
dezvăluit de acel computer. 

„NDAKOTA este Greg Hale?” 

Susan îşi fixă privirea asupra ecranului. Mintea ei căuta 
cu disperare o altă explicaţie, dar nu găsea nici una. Ce 
vedea însemna dovada, bruscă şi de neevitat, că Tankado 
folosise şiruri de mutație pentru a genera o funcţie de 
clartext rotativ, iar Hale conspirase cu el ca să doboare NSA 
la pământ. 

— Nu..., îngăimă Susan. Nu... e posibil. 

Ca şi cum ar fi contrazis-o, vocea lui Hale răsună din 
trecutul apropiat: „Tankado mi-a scris de câteva ori... 
Strathmore a riscat angajându-mă... O să plec de aici într-o 
ZI.” 

Şi totuşi, Susan nu putea accepta ce vedea. Într-adevăr, 
Greg Hale era un individ arogant şi insuportabil, dar nu un 
trădător. El ştia că Fortăreaţa Digitală ar fi distrus NSA; cu 
nici un chip nu s-ar fi implicat într-un complot de lansare a 
armei ucigaşe! 

Cu toate astea, în afara onoarei şi a decenţei, nimic nu 
l-ar fi putut opri. Se gândi la algoritmul Skipjack. Greg Hale 
ruinase odată planurile NSA. Ce l-ar fi împiedicat să încerce 
din nou? 

— Insă Tankado..., murmură ea, încurcată. 

„De ce ar fi avut încredere un paranoic precum Tankado 
într-un uşuratic ca Hale?” 

Ştia că nimic nu mai conta acum. Important era să 
ajungă la Strathmore. Printr-o ironie a sorții, partenerul lui 


166 


Tankado se aflase tot timpul sub nasul lor. Se întrebă dacă 
Hale avea habar că Ensei Tankado murise. 

Incepu să închidă cu repeziciune fişierele de e-mail ale lui 
Hale, ca să lase terminalul exact aşa cum îl găsise. Hale nu 
putea suspecta ceva - nu încă. Susan înţelese cu uimire că 
în interiorul acelui calculator se găsea undeva, bine 
ascunsă, cheia de acces la Fortăreaţa Digitală. 

Tocmai închidea ultimul fişier, când o umbră trecu pe 
lângă fereastra Node 3. Susan îşi ridică privirea şi îl zări pe 
Greg Hale apropiindu-se. O cuprinse spaima. Individul 
ajunsese aproape de uşă. 

— La naiba! înjură ea, măsurând din priviri distanţa până 
la locul ei. 

Ştia că n-are să reuşească. Hale era la intrare. 

Se roti înnebunită, uitându-se prin Node după soluţii de 
salvare. Uşile din spatele ei scoaseră un zgomot, apoi 
începură să se deschidă. Susan simţi cum instinctul preia 
controlul. Înfigându-şi tocurile de la pantofi în covor, ţâşni şi 
alergă cu paşi mari spre cămară. Când uşile se deschiseră 
complet, Susan se opri în faţa frigiderului şi trase cât putu 
de minerul uşii. O cană de sticlă de pe frigider se scutură 
periculos, după care se opri. 

— Ţi-e foame? întrebă Hale, intrând în Node 3 şi pornind 
spre ea. Vocea lui era calmă şi pusă pe glumă. Vrei să 
împărţim nişte tofu? 

Susan expiră cu putere şi se întoarse cu faţa spre el: 

— Nu, mersi, rosti ea. Cred că o să... 

Vorbele i se opriră în gât. Brusc, se albi. Hale o privi 
ciudat: 

— Ce s-a întâmplat? 

Susan îşi muşcă buza şi se uită ţintă la Hale: 

— Nimic, reuşi ea să îngaime. 

Era o minciună. Puțin mai departe, ecranul computerului 
lui Hale licărea viu. Uitase să-i reducă luminozitatea. 


167 


CAPITOLUL 37 


Aflat încă în Hotelul Alfonso al XIII-lea, Becker se îndreptă 
obosit spre bar. Un barman cât un spiriduş aşeză un 
şerveţel în faţa lui. 

— Que bebe usted? Ce beti? 

— Nimic, mulţumesc, răspunse Becker. Vreau să ştiu 
dacă în acest oraş există cluburi de rockeri punk? 

Barmanul se uită ciudat la el: 

— Cluburi? De punkişti? 

— Mda. Există vreun loc în care obişnuiesc să se adune? 

— No lo sé, señor. Nu ştiu. Sigur însă nu aici! Zâmbi. Ce 
ziceţi de o băutură? 

Lui Becker îi veni să-l scuture bine pe individ. Nimic nu 
mergea cum planificase el. 

— ¿Quiere Vd. algo? repetă barmanul. ¿Fino? ¿Jerez? 

De undeva, de sus, se auzeau acorduri fine de muzică 
clasică. „Concertele Brandenburgice”, îşi zise Becker. 
„Numărul patru.” El şi Susan asistaseră, cu un an în urmă, 
la universitate, la un concert cu  Brandenburgicele 
interpretate de orchestra Academy of St. Martin in the 
Fields. Brusc îşi dori ca şi ea să fi fost cu el acum. Briza ră- 
coroasă de la un aparat de aer condiţionat montat în tavan 
îi aminti cum era afară. Se imagină plimbându-se pe 
străzile năduşite şi pline de drogaţi din Triana, în căutarea 
unei punkiste îmbrăcate cu un tricou cu steagul britanic. Se 
gândi iarăşi la Susan. 

— Zumo de arándano, comandă el, aproape fără voie. 
Suc de coacăze. 

Barmanul păru jignit. 

— ¿Solo? 

Sucul de coacăze era o băutură populară în Spania, dar 
nimeni nu auzise că s-ar bea fără nimic alături. 

— Sí, zise Becker. Solo. 

— ¿Echo un poco de Smirnoff? insistă barmanul. O 
picătură de votcă? 


168 


— NO, gracias. 

— ¿Gratis? se revoltă omul. Din partea casei? 

În ciuda durerii de cap, Becker îşi imagină străzile 
murdare din Triana, căldură înăbugşitoare şi lunga noapte ce 
îl aştepta. „De ce nu?” Încuviinţă. 

— Si, echame un poco de vodka. 

Barmanul păru uşurat şi se grăbi să prepare băutura. 

Becker privi prin încăpere şi se întrebă dacă nu cumva 
visa. Adevărul deja devenise un nonsens. „Sunt un profesor 
universitar”, îşi zise el, „într-o misiune secretă”. 

Barmanul se întoarse cu un nou elan şi îi întinse băutura. 

— A su gusto, serior. Coacăze cu o picătură de votcă. 

Becker îi mulţumi. Luă o gură şi aproape se înecă. „Asta 
e o picătură?” 


169 


CAPITOLUL 38 


Hale se opri la jumătatea drumului şi o privi ţintă. 

— Ce s-a întâmplat, Sue? Arăţi groaznic. 

Susan se luptă cu spaima care creştea înăuntrul ei. La 
trei metri mai încolo, ecranul lui Hale strălucea vesel. 

— N-am... n-am nimic, îngăimă ea, cu inima bătându-i 
nebuneşte. 

Hale se uită nedumerit la ea. 

— Vrei nişte apă? 

Susan nu-i putea răspunde. Se blestemă singură. „Cum 
naiba de am uitat să reduc luminozitatea?” Ştia că, în clipa 
în care ar fi bănuit că ar fi intrat în computerul lui, Hale şi-ar 
fi dat seama că ea cunoaşte identitatea lui reală, North 
Dakota, şi se temea că ar fi în stare de orice ca să menţină 
această informaţie doar între pereţii Node 3. 

Se întrebă dacă n-ar fi fost bine s-o ia la goană spre uşă. 
Nu apucă să ia o decizie. In peretele de sticlă se auzi brusc 
o bufnitură. Atât Hale cât şi Susan săriră ca arşi. Era 
Chartrukian. Omul lovea din nou cu pumnii în geam. Arăta 
ca şi cum văzuse Apocalipsul. 

Hale se uită urât la tehnicianul înnebunit, apoi se întoarse 
către Susan: 

— Mă întorc imediat. Bea ceva. Eşti palidă. 

Apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi afară. 

Susan se calmă şi se îndreptă iute spre calculatorul lui 
Hale. Se apucă imediat să regleze luminozitatea. Ecranul 
deveni negru. 

In cap îi răsunau mii de ciocane. Se întoarse şi se uită 
spre cei doi, care discutau în Crypto. Aşadar, Chartrukian 
hotărâse să rămână. Tânărul tehnician părea extrem de 
panicat şi îşi descărca oful către Greg Hale. Susan ştia că 
nimic nu mai conta - Hale aflase tot ce era de aflat. 

„Trebuie să ajung la Strathmore”, îşi zise ea. „Repede.” 


170 


CAPITOLUL 39 


Apartamentul 301. Rocio Eva Granada stătea goală în 
faţa oglinzii din baie. Sosise clipa de care se temuse toată 
ziua. Neamţul şedea întins pe pat şi o aştepta. Era cel mai 
gras bărbat cu care fusese ea vreodată. 

Ezitând, luă un cub de gheaţă din frapieră şi şi-l trecu 
peste sfârcuri. Acestea se întăriră repede. Era talentul ei - 
să-i facă pe bărbaţi să se simtă doriţi. Asta îi determina să 
se întoarcă la ea. Îşi trecu mâinile peste corpul zvelt şi 
bronzat, sperând ca acesta să mai reziste încă patru sau 
cinci ani, până când ea va fi strâns destui bani ca să se 
retragă de pe piaţă. Señor Roldán lua cea mai mare parte 
din bani, dar, fără protecţia lui, ea n-ar fi fost decât una 
dintre târfele care îşi racolau clienţii printre beţivii din 
Triana. Cel puţin clienţii ei aveau bani. N-o băteau niciodată 
şi erau uşor de satisfăcut. Se strecură în lenjeria de noapte, 
inspiră adânc şi deschise uşa de la baie. 

Când Rocío păşi în încăpere, neamţul făcu ochii cât 
cepele. Femeia purta un neglijeu negru. Pielea arămie radia 
în lumina blândă, iar sfârcurile i se vedeau semeţe sub 
materialul mătăsos. 

— Komm doch hierher, rosti el pofticios, dându-și halatul 
la o parte şi rostogolindu-se pe spate. 

Rocío se forță să zâmbească şi se apropie de pat. Se uită 
la uriaşul teuton şi chicoti uşurată. Omul avea un biet 
mădular minuscul. 

El o înşfăcă şi trase nerăbdător de lenjeria ei. Degetele 
grase îi pipăiră fiecare centimetru din trup. Ea căzu peste el 
şi începu să geamă şi să se agite mimând extazul. Când el 
se rostogoli şi se urcă peste ea, Rocío crezu că o va zdrobi. 
Icni, sufocată, lipită de gâtul lui puhav. Se rugă ca totul să 
se isprăvească iute. 

— Si! Si! gemu ea printre opintelile lui. 

Îşi înfipse unghiile în spatele lui, ca să-l încurajeze. 


171 


Prin minte îi treceau chipurile bărbaţilor pe care îi 
satisfăcuse, tavane la care se holbase ore în şir în întuneric, 
visele ei de a avea copii... 

Brusc, fără nici un fel de avertisment, corpul neamţului 
se arcui, înţepeni, apoi, aproape instantaneu, se prăbuşi cu 
totul peste ea. „Asta-i tot?”, se întrebă ea, surprinsă şi 
uşurată. 

Încercă să se strecoare de sub el. 

— Dragule, şopti ea cu voce îngroşată. Lasă-mă pe mine 
sus. 

Insă bărbatul nu se mişcă. 

Ea începu să împingă în umerii lui masivi: 

— Dragule, nu... nu pot să respir! Avu senzaţia că leşină 
şi îşi simţi coastele plesnind. ;Despi6rtate! Degetele 
începură din instinct să îl tragă de păr. „Trezeşte-te!” 

Abia atunci simţi lichidul cald şi lipicios, care năclăise 
părul neamţului şi cădea în picături pe obrajii şi în gura ei. 
Avea gust sărat. Rocío se răsuci înnebunită sub el. 
Deasupra ei, o rază ciudată ilumina chipul chimonosit al 
neamţului. Gaura de glonţ din tâmpla lui împrăştia sânge 
peste întregul ei trup. Încercă să tipe, dar în plămâni nu-i 
mai rămăsese nici un pic de aer. Cadavrul o zdrobea. 
Disperată, întinse degetele către firul de lumină dinspre uşa 
de la intrare. Zări o mână. Apoi un pistol cu amortizor. Apoi 
nimic. 


172 


CAPITOLUL 40 


Dincolo de Node 3, Chartrukian părea disperat. Încerca 
să-l convingă pe Hale că TRANSLTR era în pericol. Susan 
porni în fugă spre ei, cu un singur gând în minte - să îl 
găsească pe Strathmore. 

Tânărul tehnician o prinse de braţ când trecu pe lângă el: 

— Domnişoară Fletcher! Avem un virus! Sunt sigur! 
Trebuie să... 

Susan se eliberă din strânsoarea omului şi se uită feroce 
la el: 

— Ştiam că ai primit ordin de la comandant să pleci 
acasă. 

— Dar e monitorul de control! A înregistrat optsprezece... 

— Comandantul Strathmore ţi-a spus să pleci acasă! 

— Îl bag undeva pe Strathmore! urlă Chartrukian, vorbele 
lui răsunând în întregul dom. 

De undeva de deasupra bubui o voce profundă: 

— Domnule Chartrukian? 

Cei trei salariaţi Crypto încremeniră. 

Sus, deasupra lor, Strathmore stătea sprijinindu-se de 
balustrada din faţa biroului său. 

Pentru o clipă, în dom nu se auzi decât zumzetul inegal al 
generatoarelor de dedesubt. Susan încercă disperată să 
prindă privirea lui Strathmore. „Comandante! Hale este 
North Dakota!” 

Însă Strathmore nu avea ochi decât pentru tânărul 
tehnician de la Sys-Sec. Cobori scările fără să clipească 
măcar, păstrându-şi privirea aţintită asupra lui Chartrukian 
tot drumul până jos. Traversă podeaua încăperii şi se opri la 
douăzeci de centimetri de tehnicianul care tremura. 

— Ce ai spus? 

— Domnule, începu  Chartrukian,  sufocându-se, 
TRANSLTR e în pericol. 

— Comandante? se interpuse Susan. Dacă aş putea... 


173 


Strathmore o opri cu un gest al mâinii. Privirea îi 
rămăsese aţintită asupra tehnicianului. 

Phil izbucni: 

— Avem un fişier infectat, domnule. Sunt sigur de asta! 

Chipul lui Strathmore se înroşi. 

— Am mai trecut prin asta, domnule Chartrukian. În 
TRANSLTR nu există nici un fişier infectat! 

— Ba da, există! ţipă tehnicianul. Şi dacă ajunge până la 
baza principală de date... 

— Unde dracu' este fişierul ăsta infectat? nu se mai putu 
abţine Strathmore. Arată-mi-l! 

Chartrukian ezită: 

— Nu pot. 

— Bineînţeles că nu poţi! El nu există! 

Susan interveni: 

— Comandante, trebuie să... 

Strathmore o reduse din nou la tăcere cu un gest furios 
al mâinii. 

Susan se uită nervoasă la Hale. Individul părea calm şi 
mulţumit. „E logic”, îşi spuse ea. „Hale nu poate fi îngrijorat 
de un virus; el ştie ce se petrece cu adevărat în interiorul 
TRANSLTR.” 

Chartrukian insistă: 

— Fişierul infectat ex/stă, domnule. Doar că Mănuşa nu 
l-a izolat. 

— Dacă Mănuşa nu l-a izolat, rosti Strathmore enervat la 
culme, atunci de unde naiba ştii că există? 

Chartrukian păru brusc mai liniştit: 

— Şiruri de mutații, domnule. Am efectuat o analiză 
completă, şi testul a dat ca rezultat şiruri de mutație! 

Susan înţelegea acum de ce tehnicianul era atât de 
agitat. „Şiruri de mutații”, se amuză. Ştia că astfel de şiruri 
reprezentau secvenţe de programare care corupeau datele 
în moduri extrem de complexe. Reprezentau ceva obişnuit 
pentru viruşii de computer, mai ales pentru viruşii care 
alterau blocuri mari de date. Bineînţeles însă că, din 
mesajul electronic al lui Tankado, ştia şi că şirurile de 


174 


mutație pe care le văzuse Chartrukian erau inofensive - 
făceau parte din Fortăreaţa Digitală. 

Tehnicianul continuă: 

— Prima dată când am văzut şirurile, domnule, am crezut 
că au căzut filtrele Mănuşii. După aceea am rulat însă nişte 
teste şi am descoperit... Făcu o pauză, părând brusc 
încurcat. Am descoperit că cineva a scurtcircuitat Mănuşa 
manual. 

Declaraţia fu întâmpinată cu o bruscă rumoare. Chipul lui 
Strathmore deveni stacojiu. Nu exista nici o îndoială pe cine 
acuza Chartrukian; computerul lui Strathmore era unicul din 
Crypto cu autoritatea necesară pentru a scurtcircuita 
filtrele Mănuşşii. 

Când vorbi, comandantul avu o voce de gheaţă: 

— Nu că ar intra în zona dumitale de responsabilitate, 
domnule Chartrukian, dar eu am scurtcircuitat Mănuşa. 
Merse mai departe, simțind că e pe punctul de a fierbe de 
indignare. Aşa cum ţi-am spus mai devreme, rulez un 
diagnostic foarte avansat. Şirurile de mutații pe care le vezi 
în TRANSLTR fac parte din acest diagnostic; ele sunt acolo, 
pentru că eu le-am introdus. Mănuşa nu m-a lăsat să încarc 
fişierul, aşa că am scurtcircuitat filtrele. Ochii lui 
Strathmore se îngustară. Şi acum, mai ai ceva de adăugat 
înainte de a pleca acasă? 

Într-o fracțiune de secundă totul se limpezi pentru Susan. 
Când Strathmore descărcase algoritmul Fortăreţei Digitale 
de pe Internet şi încercase să îl introducă în TRANSLTR, 
şirurile de mutații dăduseră peste filtrele Mănuşii. Disperat 
să afle dacă Fortăreaţa Digitală putea fi spartă, Strathmore 
decisese să scurtcircuiteze filtrele. 

În mod normal, scurtcircuitarea Mănuşii era de 
neconceput. Însă într-o asemenea situaţie precum cea de 
faţă, trimiterea Fortăreţei Digitale direct în TRANSLTR nu 
reprezenta nici un pericol; comandantul ştia exact ce era cu 
acel fişier şi de unde venea el. 

— Cu tot respectul, domnule, insistă Chartrukian, n-am 
auzit niciodată de un diagnostic care apelează la şiruri de 
mu... 


175 


— Comandante, se interpuse Susan, incapabilă să mai 
aştepte o clipă. Chiar trebuie să... 

De această dată cuvintele ei fură întrerupte de ţiuitul 
ascuţit al telefonului celular al lui Strathmore. Comandantul 
înşfăcă receptorul: 

— Ce e? răcni el. 

După care tăcu şi ascultă cu atenţie. 

Susan uită de Hale pentru o clipă. Se ruga ca apelantul 
să fie David. „Spune-mi că n-a păţit nimic”, rosti ea în gând. 
„Spune-mi că a găsit inelul!” Însă Strathmore prinse 
privirea ei şi negă scurt cu un gest al capului. Nu era David. 

Susan simţi că i se taie respiraţia. N-o interesa decât să 
afle dacă omul pe care îl iubea era în siguranţă. Ştia că 
Strathmore era nerăbdător din alte motive; dacă David tot 
nu reuşea să rezolve problema, comandantul ar fi fost 
nevoit să trimită întăriri - agenţi NSA de teren. Era un risc 
pe care el spera să îl evite. 

— Comandante? interveni Chartrukian. Cred că ar trebui 
să verificăm... 

— Stai aşa, rosti Strathmore, cerând scuze partenerului 
de dialog telefonic. Acoperi receptorul cu mâna şi aruncă o 
privire  fioroasă înspre tânărul tehnician. Domnule 
Chartrukian, mârâi el, această discuţie a luat sfârşit. Vei 
pleca din Crypto. Acum. Este un ordin direct. 

Chartrukian rămase paralizat: 

— Dar, domnule, şirurile de mu... 

— ACUM! urlă Strathmore. 

Tehnicianul rămase o clipă fără grai. După care porni ca 
o furtună către laboratorul Sys-Sec. 

Strathmore se întoarse şi îl privi întrebător pe Hale. 
Susan înţelegea nedumerirea comandantului. Hale fusese 
tăcut, prea tăcut. Omul ştia prea bine că nu putea exista un 
diagnostic care să implice şiruri de mutații, cu atât mai 
puţin unul care să poată ţine TRANSLTR ocupat timp de 
optsprezece ore. Şi cu toate astea, Hale nu scosese nici o 
vorbă. Părea indiferent faţă de toată agitația de acolo. Evi- 
dent, Strathmore se întreba de ce. Susan deţinea 
răspunsul. 


176 


— Comandante, insistă ea, dacă aş putea să vă vorbesc... 

— Într-o clipă, se opuse el, continuând să-l privească pe 
Hale cu suspiciune. Trebuie să preiau acest apel. 

Apoi se răsuci pe călcâie şi porni către biroul său. 

Susan deschise gura, dar vorbele îi îngheţară pe vârful 
limbii. „Hale este North Dakota!” Înţepeni, incapabilă să 
respire. Îl simţi pe Greg Hale holbându-se la ea. Se întoarse. 
Hale se dădu la o parte şi arătă grațios cu braţul spre uşa 
Node 3. 

— După tine, Sue. 


177 


CAPITOLUL 41 


Într-o debara la etajul trei al Hotelului Alfonso al XIII-lea, 
o femeie de serviciu zăcea inconştientă pe podea. Bărbatul 
cu ochelari cu ramă de metal puse la loc cheia de acces în 
buzunarul ei. Nu sesizase ţipătul când o lovise, dar nici 
n-avea de unde şti asta - era surd de la vârsta de 
doisprezece ani. 

Intinse mâna spre aparatul de la curea cu un anumit soi 
de respect; un dar de la un client, maşinăria îi oferise o 
viaţă nouă. Acum putea primi contractele oriunde în lume. 
Toate comunicațiile soseau instantaneu şi nu puteau fi 
depistate. 

Atinse comutatorul de pornire cu înfrigurare. Ochelarii 
prinseră viaţă. Degetele începură încă o dată să-i danseze 
laolaltă prin aer. Ca întotdeauna, îşi notase numele 
victimelor - o chestiune simplă de căutare într-un portofel 
sau într-o geantă. Contactele de pe degete transmiseră 
mesajul, care apăru pe lentila ochelarilor ca o fantomă 
materializată din aer. 


„SUBIECT: ROCÍO EVA GRANADA - TERMINAT” 
„SUBIECT: HANS HUBER - TERMINAT” 


Trei etaje mai jos, David Becker plăti băutura şi porni 
hai-hui prin hol, cu paharul pe jumătate gol în mână. Se 
îndreptă spre terasa deschisă a hotelului ca să respire puţin 
aer proaspăt. „Sosit-plecat”, îşi zise el cu ironie. Lucrurile 
nu îi ieşiseră aşa cum se aşteptase. Trebuia să ia o decizie. 
Să renunţe şi să se întoarcă la aeroport? „O chestiune de 
securitate naţională.” Injură printre dinţi. Atunci de ce 
dracu' trimiseseră un profesor? 

Becker ieşi din raza vizuală a barmanului şi vărsă ce mai 
rămăsese în pahar într-un ghiveci în care creştea o iasomie. 
Votca îl ameţise. „Cel mai ieftin beţiv din istorie”, aşa îi 


178 


spunea adesea Susan. După ce îşi umplu la loc paharul cu 
apă dintr-o fântână, Becker luă o înghiţitură lungă. 

Se întinse de câteva ori, încercând să scape de ameţeala 

uşoară care îl cuprinsese. După aceea lăsă paharul jos şi 
traversă holul. 
_ Trecând pe lângă lift, uşile acestuia se deschiseră. 
lnăuntru se găsea un bărbat. Becker nu-i zări decât 
ochelarii cu ramă de metal. Omul scoase o batistă ca să-şi 
sufle nasul. Becker zâmbi politicos şi trecu mai departe... 
afară, în înăbuşitoarea noapte sevilliană. 


179 


CAPITOLUL 42 


În interiorul Node 3, Susan se plimba în sus şi în jos, ca 
un animal prins în cuşcă. Işi dorea să-l fi demascat pe Hale 
când avusese ocazia. 

Individul şedea la terminalul lui. 

— Stresul te omoară, Sue. Vrei să te eliberezi de ceva? 

Susan se forţă să stea jos. Crezuse că Strathmore va 
termina conversaţia şi se va întoarce să-i vorbească, însă 
comandantul nu se zărea nicăieri. Incercă să-şi păstreze 
calmul. Privi ecranul computerului. Copoiul alerga încă prin 
spaţiu - pentru a doua oară. Oricum, era inutil acum. Ştia 
ce adresă va returna: 


GHALEQcrypto.nsa.gov. 


Susan înălţă privirea spre biroul lui Strathmore şi înţelese 
că nu mai putea aştepta. Sosise clipa să întrerupă 
conversaţia comandantului. Se ridică şi porni spre uşă. 

Observând comportamentul ei ciudat, Hale păru brusc 
neliniştit. O luă la goană prin încăpere şi o prinse la uşă. Işi 
încrucişă braţele la piept şi îi blocă ieşirea. 

— Spune-mi ce se întâmplă, ceru el să afle. Ceva se 
petrece aici. Ce anume? 

— Dă-mi drumul, rosti Susan cu un ton cât se poate de 
calm, simțind o undă de pericol. 

— Haide, insistă Hale. Strathmore practic l-a concediat 
pe Chartrukian pentru că omul şi-a făcut datoria. Ce se 
întâmplă în TRANSLTR? Noi nu avem diagnostice care 
rulează optsprezece ore. E praf în ochi, şi o ştii prea bine. 
Spune-mi ce se întâmplă. 

Susan îşi îngustă ochii. „Ştii prea bine ce se întâmplă!” 

— Dă-te la o parte, Greg, îl avertiză ea. Trebuie să mă 
duc la baie. 

Hale rânji. Aşteptă câteva clipe, apoi păşi în lături. 

— Scuze, Sue. Doar te necăjeam. 


180 


Susan trecu de el şi părăsi Node 3. Depăşind peretele de 
sticlă, simţi privirea lui străpungând-o din spate. 

Ezitând, făcu un ocol spre baie. Trebuia să mai întârzie 
puţin înainte de a se duce la comandant. Aşa, Greg Hale 
n-ar bănui nimic. 


181 


CAPITOLUL 43 


Foarte dinamic pentru cei patruzeci şi cinci de ani ai săi, 
Chad Brinkerhoff era un om bine informat, bine crescut şi 
bine înfipt. 

Costumul de vară, la fel ca pielea lui bronzată, nu lăsa să 
se vadă nici o cută sau vreun semn de purtare neglijentă. 
Părul des şi bogat, de culoarea nisipului, nu dezvăluia 
privirii nici un fir alb. La toate astea se adăugau ochii de un 
albastru strălucitor, culoare întărită discret de miracolul 
tehnologic al lentilelor de contact. 

Brinkerhoff studie încăperea lambrisată cu lemn şi îşi zise 
că se ridicase la nivelul maxim la care putea ajunge în 
cadrul ierarhiei NSA. Se găsea la etajul nouă, supranumit şi 
Aleea de mahon. Biroul 9A197. Apartamentele manage- 
riale. 

Era sâmbătă seara, iar Aleea de mahon părea aproape 
pustie. Ocupanţii, toţi indivizi cu funcţii manageriale, 
plecaseră de mult pentru a se bucura de momentele de 
relaxare potrivite unor oameni cu influenţă, ca ei. Deşi 
visase întotdeauna la un post „real” în cadrul Agenţiei, 
Brinkerhoff cumva eşuase în postura de „consilier persona!” 
- fundătura oficială a tuturor curselor de şobolani politici. 
Faptul că lucra umăr lângă umăr alături de cel mai puternic 
om din serviciile secrete americane reprezenta doar o 
palidă consolare pentru aspirațiile lui  neîmplinite. 
Brinkerhoff absolvise cu onoruri universităţile Andover şi 
Williams şi totuşi trecuse de jumătatea vieţii fără a ajunge 
într-o poziţie de putere şi cu miză adevărate. Işi petrecea 
zilele organizând calendarul altcuiva. 


Existau avantaje certe ca asistent personal al directorului 
-  Brinkerhoff dispunea de un birou luxos în aripa 
managerială, acces deplin la toate departamentele NSA şi 
un anumit nivel de respect derivat din apropierea de şeful 
suprem. Îndeplinea tot felul de comisioane pentru cele mai 


182 


înalte eşaloane ale puterii. Undeva, în adâncul sufletului, 
ştia că se născuse pentru a fi asistent personal, căci era 
suficient de deştept ca să ia notițe, suficient de arătos ca să 
ţină conferinţe de presă şi suficient de leneş ca să se mulţu- 
mească doar cu atât. 

Melodia greţos de dulceagă a ceasului de pe şemineu îi 
aminti că se sfârşea o altă zi a existenţei lui patetice. „La 
dracu' “, îşi zise el. „Ora cinci, sâmbătă. Ce naiba caut eu 
aici?” 

— Chad? 

În cadrul uşii se ivi o femeie. 

Brinkerhoff ridică privirea. Era Midge Milken, analista de 
securitate internă a lui Fontaine. La şaizeci de ani, femeia 
era uşor durdulie şi, spre surprinderea lui Brinkerhoff, 
destul de atrăgătoare. Divorţată de trei ori şi pasionată de 
diverse aventuri romantice ocazionale, Midge dirija 
activitatea din aripa managerială cu o mână de fier. Era 
extrem de inteligentă, intuitivă, putea lucra continuu zile 
întregi şi se bucura de reputaţia neoficială de a cunoaşte 
mai multe despre treburile interne ale NSA decât însuşi 
Dumnezeu. 

„La naiba”, îşi zise Brinkerhoff, măsurându-i cu privirea 
rochia gri de caşmir. „Ori eu îmbătrânesc, ori ea arată mai 
tânără.” 

— Rapoartele săptămânale, rosti ea zâmbind şi fluturând 
un teanc de hârtii. Trebuie să verifici cifrele. 

Brinkerhoff îi privi trupul: 

— De aici, cifrele arată tare bine. 

— Zău, Chad, râse ea. Sunt destul de bătrână ca să-ţi fiu 
mamă. 

„Nu-mi aduce aminte”, îi răspunse el în gând. 

Midge intră în încăpere şi se îndreptă spre biroul lui. 

—  Intenţionam să plec, dar directorul vrea să aibă 
chestiile astea gata când se întoarce din America de Sud. 
Adică exact luni la prima oră. 

Lăsă teancul de hârtii în faţa lui Brinkerhoff. 

— Dar ce sunt eu, contabil? replică acesta. 


183 


— Nu, iubi, eşti director de navigaţie. Credeam că ştii 
asta. 

— Şi atunci ce legătură am eu cu cifrele? 

Ea îi zburătăci părul în joacă: 

— Ţi-ai dorit mai multe responsabilităţi. lată-le. 

El o privi cu tristeţe: 

— Midge... n-am nici un fel de viaţă. 

Ea bătu cu degetul în teancul de hârtii: 

— Asta e viaţa ta, Chad Brinkerhoff. Se uită la el şi o lăsă 
mai moale: Îţi aduc ceva înainte de a pleca? 

El se uită rugător şi îşi roti gâtul: 

— Mă dor umerii. 

Midge nu muşcă din momeală. 

— la o aspirină. 

El îşi ţugui dezamăgit buzele: 

— Nu mă fricţionezi pe spate? 

Midge clătină din cap: 

— Cosmopolitan susţine că două treimi din masaje se 
sfârşesc cu un act sexual. 

Brinkerhoff păru indignat: 

— Masajele noastre nu se termină niciodată aşa! 

— Exact. Femeia îi făcu cu ochiul. Asta-i problema. 

— Midge... 

— Noapte bună, Chad. 

Porni spre uşă. 

— Pleci? 

— Ştii că aş mai sta, rosti ea oprindu-se în cadrul uşii, dar 
am şi eu ceva mândrie. Nu mă văd în chip de vioara a doua, 
mai ales faţă de o solistă adolescentă. 

— Nevastă-mea nu e o adolescentă, se apără Brinkerhoff. 
Doar se poartă ca una. 

Midge îi aruncă o privire surprinsă: 

— Eu nu mă refeream la soţia ta. Clipi inocentă din gene. 
Mă refeream la Carmen. 

Rosti numele cu un pronunţat accent portorican. 

Brinkerhoff îngăimă în falset: 

— La cine? 

— Carmen! De la serviciul alimentar. 


184 


Brinkerhoff simţi că roşeşte. Carmen Huerta era, la 
douăzeci şi şapte de ani, şefa patiseriei din cadrul cantinei 
NSA. Brinkerhoff se bucurase de mai multe întâlniri 
presupuse secrete cu ea, după orele de program, în 
depozitul de alimente. 

Midge se uită cu subiînţeles la el: 

— Aminteşte-ţi, Chad... Fratele cel Mare le ştie pe toate. 

„Fratele cel Mare?” se întrebă el şocat. „Fratele cel Mare 
supraveghează şi DEPOZITELE?” 

Fratele cel Mare, sau „Fratele”, cum îl alinta Midge 
adesea, era o maşinărie Centrex 333 „cazată” într-un 
spaţiu cât un dulăpior din încăperea centrală a etajului 
nouă. Fratele reprezenta întreg universul lui Midge. Primea 
date de la 148 de camere video cu circuit închis, 399 de uşi 
electronice, 377 de înregistrări telefonice şi 212 microfoane 
independente plantate în complexul NSA. 

Directorii NSA învăţaseră pe propria lor piele că 26 000 
de angajaţi nu reprezentau doar o mare valoare internă, ci 
şi o imensă responsabilitate. De-a lungul istoriei NSA, toate 
scurgerile majore de informaţii proveniseră din interior. Era 
de datoria lui Midge, în calitatea ei de analist de securitate 
internă, să urmărească tot ceea ce se petrecea între 
zidurile NSA... incluzând chiar şi depozitul cantinei. 

Brinkerhoff se ridică în picioare pentru a se apăra, dar 
Midge ieşise deja din încăpere. 

— Mâinile pe birou, rosti ea peste umăr. Fără chestii 
amuzante după ce plec. Pereţii au ochi. 

Brinkerhoff rămase ascultând ei cum dispare sunetul 
tocurilor pe coridor. Cel puţin ştia că Midge n-avea să 
transmită mai departe. Nu era o femeie fără de păcate. Se 
complăcuse ea însăşi în câteva chestii delicate - cele mai 
multe, nimicuri în doi cu Brinkerhoff. 

Gândurile lui se întoarseră la Carmen. Îşi imagină corpul 
ei suplu şi tare, coapsele negre, radioul care cânta la 
maximum salsa fierbinte din San Juan. Zâmbi. „Poate că 
trec pe acolo pentru o gustare, după ce termin.” 

Deschise primul dosar cu hârtii. 


185 


„CRYPTO - PRODUCŢIE/CHELTUIELI” 


Dispoziţia i se schimbă imediat în bine. Midge îi dăduse o 
chestie uşoară de rezolvat; rapoartele Crypto erau 
întotdeauna floare la ureche. Din punct de vedere tehnic, ar 
fi trebuit să compileze întreaga listă, însă singura cifră de 
interes pentru director era CPP - costul principal per poziţie. 
CPP reprezenta costul estimat de spargere a unui singur 
cod de către TRANSLTR. Cât timp cifră în cauză se situa sub 
1 000 $ per cod spart, Fontaine n-avea nimic de zis. „O mie 
ciobul”, chicoti Brinkerhoff. „Banii noştri din taxe puşi la 
muncă.” 

În vreme ce se afundă în lectura documentului şi în 
verificarea CPP-urilor zilnice, prin minte îi apărură imagini 
cu Carmen Huerta ungându-se cu miere şi zahăr. Treizeci 
de secunde mai târziu, Brinkerhoff aproape terminase de 
citit lista. Datele de la Crypto erau perfecte - ca 
întotdeauna. 

Însă ceva îi atrase atenţia, chiar înainte de a trece la 
următorul raport. La capătul listei, ultimul CPP nu apărea ca 
lumea. Cifra era atât de mare, încât trecuse pe coloana 
alăturată şi compromisese întreaga pagină. Brinkerhoff se 
holbă şocat la cifră. 

— 999 999 999? icni el. Un miliard de dolari? 

Imaginile cu Carmen dispărură instantaneu. Un cod de 
miliarde de dolari? 

Brinkerhoff rămase un minut ca paralizat. După aceea, 
lovit de panică, ieşi în goană din birou. 

— Midge! Vino înapoi! 


186 


CAPITOLUL 44 


Phil Chartrukian scotea fum pe nări de indignare în 
laboratorul  Sys-Sec. În minte îi vuiau cuvintele lui 
Strathmore: „Pleacă acum! E un ordin direct!” Dădu, de 
furie, cu piciorul în coşul de gunoi şi înjură tare în 
laboratorul pustiu. 

— Diagnostic, pe dracu'! De când s-a apucat directorul 
adjunct să scurtcircuiteze filtrele Mănuşii!? 

Tehnicienii Sys-Sec erau bine plătiţi pentru a proteja 
sistemele de computere din NSA, iar Chartrukian învățase 
că slujba îi cerea doar două lucruri: să fie sclipitor la minte 
şi obositor de paranoic. 

„La dracu' “, înjură el în gând, „aici nu e vorba de 
paranoia! Nenorocitul ăla de monitor de control merge de 
optsprezece ore!” 

Era un virus. Chartrukian simţea asta cu toată fiinţa. 
Omul nu avea nici o îndoială asupra celor ce se petreceau 
acolo: Strathmore comisese o greşeală scurtcircuitând 
filtrele şi acum încerca să o dreagă cu o poveste cusută cu 
aţă albă despre un diagnostic obscur. 

Chartrukian n-ar fi fost atât de pornit dacă TRANSLTR ar 
fi constituit singurul motiv de îngrijorare. In ciuda 
aparenţelor, gigantica maşinărie de decodificat nu lucra 
izolată faţă de celelalte echipamente. Chiar dacă 
criptografii trăiau cu senzaţia că Mănuşa fusese proiectată 
cu singurul scop de a proteja minunăţia lor de spart coduri, 
tehnicienii de la Sys-Sec ştiau adevărul. Filtrele Mănuşii slu- 
jeau unui zeu mult mai puternic. Baza principală de date a 
NSA. 

Istoria din spatele construcţiei acelei baze de date îl 
fascinase întotdeauna pe Chartrukian. La sfârşitul anilor 
‘70, Internetul devenise o unealtă mult prea folositoare ca 
să nu atragă interesul public, în ciuda eforturilor depuse de 
Departamentul Apărării, de a-l păstra numai pentru sine. In 
cele din urmă, universităţile deschiseseră poarta şi 


187 


năvăliseră înăuntru. La scurt timp după aceea apăruseră 
primele servere comerciale. Breşa fusese imediat lărgită de 
marele public. La începutul anilor 1990, fostul „Internet” 
guvernamental sigur devenise o imensă groapă de gunoi 
plină cu mesaje electronice publice şi cyber-pornografie. 

După ce sistemele de computere ale Biroului de Spionaj 
al Marinei fuseseră infiltrate de o serie de atacuri 
devastatoare, rămase secrete pentru marele public, 
devenise tot mai evident că secretele guvernamentale nu 
mai erau în siguranţă pe calculatoarele conectate la un 
Internet mereu în expansiune. Împreună cu Departamentul 
Apărării, preşedintele Statelor Unite emisese un decret 
secret prin care se crea o nouă reţea guvernamentală 
securizată, care să înlocuiască de acum periculosul Internet 
şi care să funcţioneze ca o legătură între diversele servicii 
secrete americane. lar pentru a preveni orice furturi de 
secrete guvernamentale prin intermediul computerului, 
toate datele sensibile fuseseră stocate într-o singură locaţie 
supersecurizată, nou-construita bază de date NSA. Un Fort 
Knox al datelor secrete americane. 

Milioane dintre cele mai secrete fotografii, documente şi 
benzi video ale ţării fuseseră prelucrate în format digital, 
transferate în imensa facilitate de stocare, după care 
originalele fuseseră distruse. Banca de date era protejată 
de o reţea de alimentare cu energie pe trei niveluri şi de un 
sistem digital de backup stratificat. Totodată, se găsea la 
optzeci de metri sub pământ, pentru a fi protejată de 
câmpurile magnetice şi de posibilele explozii. Activităţile 
din camera de control primiseră indicativul 7op Secret 
Umbra... cel mai înalt nivel de securitate din întreaga ţară. 

Secretele americane nu fuseseră niciodată mai bine 
asigurate. Această bancă de date indestructibilă găzduia 
acum schiţele unor arme extrem de avansate, liste cu 
martori intraţi în programul naţional de protecţie, indicative 
ale agenţilor secreţi, analize detaliate şi propuneri pentru 
operaţiuni secrete. Lista nu avea sfârşit. Se terminase cu 
scurgerile de informaţii şi cu dezvăluirile care provocaseră 
atâtea necazuri spionajului american. 


188 


Bineînţeles că ofiţerii NSA înţeleseseră că datele stocate 
aveau valoare doar dacă puteau fi accesate. Adevărata 
revoluţie generată de acea bancă de date nu consta în 
faptul că punea datele secrete la loc sigur, ci în aceea că 
permitea accesul la aceste date numai oamenilor potriviţi. 
Toate informaţiile stocate dispuneau de un scor de 
securitate şi, depinzând de nivelul de acces, erau accesibile 
oficialităților guvernamentale pe baza unor ierarhii. Un 
comandant de submarin se putea conecta la reţea şi putea 
verifica chiar şi cele mai recente fotografii din satelit ale 
porturilor ruseşti, dar nu avea acces la planurile de acţiune 
ale unei misiuni antidrog în America de Sud. Analiştii CIA 
puteau accesa istoricul unor asasini cunoscuţi, dar nu 
aveau acces la codurile de lansare a rachetelor, rezervate 
pentru preşedinte. 

Tehnicienii Sys-Sec nu dispuneau, evident, de acces liber 
la informaţiile din banca de date, dar erau răspunzători de 
siguranţa ei. Ca toate marile baze de date - de la companii 
de asigurări la universităţi - facilitatea NSA se afla 
permanent sub tirul hackerilor, atraşi de secretele ascunse 
dincolo de poarta de acces. Numai că programatorii NSA 
erau cei mai buni din lume. Nimeni nu reuşise nici măcar să 
se apropie de banca de date - iar NSA nu avea motiv să 
creadă că va izbuti cineva vreodată. 


În interiorul laboratorului Sys-Sec, Chartrukian cântărea 
posibilitatea de a pleca de acolo. Necazurile cu TRANSLTR 
însemnau necazuri cu banca de date, iar nepăsarea lui 
Strathmore era uluitoare. 

Toată lumea ştia că TRANSLTR şi principala bază de date 
NSA erau indisolubil legate una de alta. Odată spart, fiecare 
cod nou era expulzat din Crypto prin intermediul a 450 de 
metri de fibră optică, spre banca de date NSA pentru 
stocare. Preţioasa facilitate de stocare dispunea doar de 
câteva puncte de intrare - iar TRANSLTR era unul dintre 
acestea. În atari circumstanţe, Mănuşa trebuia să joace 
rolul paznicului intransigent de la uşă. lar Strathmore îl 
fentase. 


189 


Chartrukian îşi simţea bătăile inimii în gât. „TRANSLTR 
munceşte de optsprezece ore!” Un virus de computer în 
TRANSLTR care după aceea să alerge liber prin măruntaiele 
NSA însemna mult prea mult. 

— Trebuie să fac un raport, îşi zise el cu voce tare. 

Chartrukian ştia că într-o situaţie ca asta nu putea apela 
decât la o singură persoană: şeful tehnicienilor Sys-Sec, 
geniul computerelor, cel care construise Mănuşa, un individ 
extrem de irascibil şi care cântărea pe puţin 200 de 
kilograme. Porecla lui era Jabba. Era un soi de zeu al NSA - 
alergând prin culoarele Agenţiei, stingând din faşă 
incendiile posibile şi blestemând tâmpeniile produse de 
ignoranţi. Chartrukian ştia prea bine că, la auzul veştii că 
Strathmore  scurtcircuitase  Mănuşa, Jabba avea să 
dezlănţuie toate furiile iadului. „Asta e”, îşi zise el. „Eu am 
o treabă de făcut.” Apucă telefonul şi formă numărul 
telefonului mobil pe care Jabba îl purta în permanenţă cu el. 


190 


CAPITOLUL 45 


David Becker se plimba la nimereală pe Avenida del Cid, 
încercând să îşi pună ordine în gânduri. Pe pavajul 
trotuarului umbrele se jucau tăcute. Nu reuşise să elimine 
efectul băuturii. In acel moment nu putea să se 
concentreze asupra nici unui moment al vieţii lui. Gândurile 
i se îndreptară spre Susan, întrebându-se dacă ea apucase 
să asculte mesajul lui telefonic. 

Un autobuz de tranzitare a oraşului se opri în faţa lui, cu 
un scârţâit. Becker privi spre el. Uşile autobuzului se 
întredeschiseră, dar nimeni nu cobori. Motorul diesel prinse 
din nou viaţă, însă exact în clipa în care maşina porni din 
loc, dintr-un bar din susul străzii, se iviră trei adolescenţi 
care o luară la goană după mijlocul de transport, ţipând şi 
făcând semne disperate cu mâinile. 

La treizeci de metri în spatele lor, Becker se holbă 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Privirea i se concentră 
brusc, însă ceea ce vedea părea imposibil. Reprezenta o 
şansă de unu la un milion. 

„Am halucinaţii.” 

Însă când uşile autobuzului se deschiseră, puştii se 
îngrămădiră să urce. Atunci Becker o văzu din nou. De 
această dată era sigur. Văzuse fata, clar luminată de un 
felinar de stradă. 

Pasagerii se căţărară în autobuz şi motorul acestuia 
începu iarăşi să ambaleze. Becker se trezi brusc că o ia la 
goană, cu acea imagine bizară întipărită pe retină - ruj 
negru, machiaj strident la ochi şi părul... aranjat drept în 
sus, în trei părţi distincte. Roşu, alb şi albastru. 

În vreme ce maşina se puse în mişcare, Becker sprinta pe 
mijlocul străzii, într-un nor de fum puturos lăsat în urmă de 
motor. 

— Espera! strigă el, alergând în spatele autobuzului. 

Pantofii lui muşcau din pavaj. Cu toate astea, agilitatea 
lui obişnuită nu-l ajuta; se simţea complet dezechilibrat. 


191 


Creierul avea probleme în coordonarea picioarelor. Înjură 
barmanul şi diferenţa de fus orar. 

Autobuzul făcea parte din parcul vechi de autovehicule al 
Sevillei. Din fericire pentru Becker, treapta întâi de viteză 
însemna un lung şi imens chin pentru motor, mai ales că 
strada urca. Becker simţi că distanţa se reduce. Ştia că 
trebuie să-l prindă din urmă înainte ca autobuzul să ajungă 
în vârful dealului. 

Cele două ţevi de eşapament scoaseră un nou nor gros 
de fum când şoferul pregăti maneta pentru trecerea în 
treapta a doua de viteză. Becker se luptă cu el însuşi să 
alerge mai repede. Când ajunse în spatele barei de 
protecţie, o luă în dreapta şi goni paralel cu autobuzul. 
Putea vedea uşile din spate - ca la toate mijloacele de 
transport din Sevilla, acestea erau larg-deschise. Un mijloc 
ieftin de a asigura aer condiţionat pasagerilor. 

Becker îşi fixă privirea pe deschizătură şi nu luă în seamă 
senzaţia de arsură din picioare. Cauciucurile din spate erau 
lângă el, ajungându-i până la umeri. Cu fiecare secundă se 
roteau tot mai repede. Becker se aruncă asupra uşii, rată 
mânerul si aproape că îşi pierdu echilibrul. Împinse şi mai 
tare în picioare. Sub autobuz, diferenţialul scârţâi când 
şoferul împinse maneta în treapta superioară de viteză. 

„Schimbă viteza! Nu voi reuşi!” 

Însă autobuzul încetini uşor, chiar în clipa în care 
angrenajele se depărtară pentru schimbul de viteză. Becker 
se întinse. Motorul cuplă din nou exact în fracțiunea de 
secundă în care degetele lui prinseră minerul uşii. Simţi 
cum i se smulge umărul, dar impulsul motorului îl aruncă 
înăuntru. 


David Becker se prăbuşi dincolo de uşă. Asfaltul rula cu 
viteză la doar câţiva centimetri de el. Era din nou lucid. 
Picioarele şi umărul îl dureau îngrozitor. Clătinându-se, se 
ridică, se echilibra şi păşi în autobuzul întunecos. Văzu în 
mulţimea de siluete, la doar câteva locuri distanţă, trei 
coafuri distincte. 

„Roşu, alb şi albastru! Am reuşit!” 


192 


Mintea lui se umplu cu imagini ale inelului, ale reactorului 
Learjet 60 şi, mai presus de toate, ale lui Susan. 

Autobuzul trecu pe sub un felinar exact când Becker 
ajunse în dreptul fetei, întrebându-se cum s-o abordeze. 
Chipul punkistei se lumină pentru o secundă. 

Becker se holbă îngrozit. Machiajul de pe faţă ascundea o 
barbă ca o mirişte. Nu era o fată, ci un tânăr. Purta un mic 
cal de argint înfipt în buza superioară, o haină de piele 
neagră şi n-avea tricou sau cămaşă. 

— Ce mama dracului mai vrei şi tu? întrebă individul, cu 
voce răguşită. 

Avea accent de new-yorkez. 

Simţind cum se prăbuşeşte întregul univers, Becker privi 
spre pasagerii care se uitau ţintă la el. Erau cu toţii 
punkişti. Cel puţin jumătate dintre ei aveau părul în trei 
culori, roşu, alb şi albastru. 

— Siéntate! urlă şoferul. 

Becker era prea ameţit ca să mai audă. 

— Siéntate! strigă din nou şoferul. Stai jos! 

Se întoarse încet spre chipul care îl privea mânios din 
oglinda retrovizoare. Însă şoferul aşteptase prea mult. 

Supărat, acesta apăsă cu putere frânele. Becker simţi că 
îşi pierde orice punct de sprijin. Se întinse după un loc în 
spate, dar rată. Pentru o clipă se pomeni în aer. Apoi 
ateriză cu greutate pe podeaua dură a autobuzului. 

Pe Avenida del Cid, o siluetă ieşi din umbră. Îşi ajustă 
ochelarii cu ramă de metal şi se zgâi după autobuzul care 
se depărta. David Becker evadase, dar nu pentru mult timp. 
Dintre toate autobuzele din Sevilla în care putea să urce, 
domnul Becker îl alesese tocmai pe infamul număr 27. 

Autobuzul 27 avea o singură destinaţie. 


193 


CAPITOLUL 46 


Phil Chartrukian trânti receptorul. Numărul lui Jabba suna 
ocupat. Jabba nu suferea apelul în aşteptare, 
considerându-l o şmecherie introdusă de AT&T doar pentru 
creşterea profiturilor prin conectarea tuturor apelurilor; 
simpla frază „sunt pe o altă linie, vă sun eu imediat” 
aducea milioane de dolari anual companiilor telefonice. 
Refuzul lui Jabba de a accepta apelul în aşteptare 
reprezenta modul lui personal de a protesta faţă de faptul 
că NSA îl obliga să ducă cu el oriunde un telefon mobil pe 
care să poată fi apelat în caz de urgenţă. 

Chartrukian se întoarse şi privi spre încăperea pustie din 
Crypto. Zgomotul generatoarelor de dedesubt părea mai 
puternic cu fiecare minut. Işi dădu seama că nu mai are 
timp. Ştia că trebuia să plece, dar zgomotele tot mai 
puternice îi spuneau un singur lucru: „Acţionează mai întâi 
şi explică după aceea.” 

In lumea cu imensă miză a securităţii computerelor, 
minutele însemnau adesea diferenţa dintre salvarea unui 
sistem şi pierderea lui definitivă. Rareori se găsea timpul 
necesar pentru a explica o procedură defensivă înainte de a 
trece la acţiune. Tehnicienii Sys-Sec erau plătiţi pentru 
experienţa lor tehnică... şi pentru instinctul lor. 

„Acţionează mai întâi şi explică după aceea.” Chartrukian 
ştia ce avea de făcut. Mai ştia şi că, după ce lucrurile se vor 
fi calmat, avea fie să devină un erou NSA, fie să îngroaşe 
rândurile şomerilor. 

Marele computer de decodificare avea un virus. Era sigur 
de asta. Avea la dispoziţie o singură procedură adecvată. 
Inchiderea computerului. 

Chartrukian ştia că existau doar două căi de închidere a 
maşinii. Una era reprezentată de terminalul privat al 
comandantului, încuiat în biroul acestuia şi deci imposibil 
de abordat. Cealaltă era închiderea manuală a 


194 


comutatorului principal aflat pe unul dintre nivelurile de sub 
podeaua Crypto. 

Chartrukian îşi înghiţi nodul care i se pusese în gât. Ura 
acele subniveluri. Fusese acolo o singură dată, în timpul 
antrenamentelor. Lumea de jos părea extraterestră, cu 
labirinturile ei lungi de pasarele, cu conductele de freon şi 
cu o prăpastie ameţitoare de patruzeci de metri până la 
sursele de putere de la bază... 

Era ultimul loc în care avea chef să se ducă, iar 
Strathmore era ultima persoană din lume peste al cărei 
cuvânt să treacă, însă datoria era datorie. „O să-mi 
mulţumească mâine”, îşi zise el, întrebându-se dacă avea 
dreptate. 

Inspirând adânc, Chartrukian deschise fişetul masiv de 
metal al şefului tehnicienilor. Pe un raft plin cu componente 
de computer, ascunsă în spatele unui concentrator media şi 
al unui tester LAN, se găsea o cană mare de metal. Fără a 
atinge marginea cănii, Chartrukian introduse mâna înăuntru 
şi scoase o cheie franceză. 

— E uimitor, mormăi el, cât de multe lucruri despre 
securitate nu cunosc ofiţerii Sys-Sec. 


195 


CAPITOLUL 47 


— Un cod de un miliard de dolari? se minună Midoe, 
întorcându-se împreună cu Brinkerhoff în biroul acestuia. 
Asta-i bună! 

— Jur că aşa e, se apără el. 

Ea îl privi amenințătoare: 

— Sper că nu e vreo şmecherie, ca să mă faci să-mi dau 
jos rochia. 

— Midoge, eu niciodată n-aş... rosti el ultragiat. 

— Cunosc, Chad. Nu-mi mai aminti. 

Treizeci de secunde mai târziu, Midge şedea pe scaunul 
lui Brinkerhoff şi studia raportul Crypto. 

— Vezi, zise el, aplecându-se peste ea şi arătându-i cifra 
buclucaşă, CPP-ul ăsta? Un miliard de dolari! 

Midge chicoti. 

— Chiar pare o cifră un pic deplasată, nu? 

— Mada. Brinkerhoff gemu. Doar un pic. 

— Pare o împărţire cu zero. 

— O ce? 

— O împărţire cu zero, repetă ea, cercetând restul 
datelor. CPP e calculat ca raport - cheltuieli totale împărţite 
la număr de decriptări. 

— Bineînţeles. 

Brinkerhoff dădu mecanic din cap şi încercă să se 
holbeze în decolteul femeii. 

— Când numitorul este zero, se apucă Midge să îi explice, 
rezultatul este plus sau minus infinit. Computerele urăsc 
infinităţile, aşa că tipăresc şiruri de nouă cifre. Arătă spre o 
altă coloană. Vezi asta? 

— Da. 

Brinkerhoff se concentră la loc asupra hârtiei. 

— Este producţia brută pe ziua de astăzi. la priveşte la 
numărul de decriptări. 

Brinkerhoff urmări supus degetul ei, de-a lungul coloanei. 


196 


„NUMĂR DE DECRIPTĂRI = 0” 


Midge bătu cu degetul în cifră: 

— Exact cum am bănuit. Împărțire la zero. 

Brinkerhoff îşi arcui sprâncenele: 

— Deci totul e în regulă? 

Midge înălţă din umeri: 

— Asta înseamnă că astăzi nu s-au spart coduri. Probabil 
că TRANSLTR a luat o pauză. 

— O pauză? 

Brinkerhoff păru a avea dubii. Stătuse alături de director 
suficient de mult ca să ştie că „pauzele” nu făceau parte 
din repertoriul lui preferat de muncă, mai ales când era 
vorba de TRANSLTR. Fontaine plătise 2 miliarde de dolari 
pe mamutul spărgător de coduri şi voia să scoată cât mai 
mult din investiţia făcută. Fiecare secundă în care 
TRANSLTR stătea însemna bani aruncaţi pe apa sâmbetei. 

— Ah... Midge? rosti Brinkerhoff. TRANSLTR nu face 
pauze. Rulează zi şi noapte. Ştii prea bine şi tu asta. 

Ea înălţă din umeri: 

— Poate că Strathmore nu a avut chef aseară să 
pregătească meniul de week-end. Probabil că ştia de faptul 
că Fontaine nu e aici şi s-a făcut nevăzut mai devreme, ca 
să plece la pescuit. 

— Fii serioasă, Midge, o admonestă el, uitându-se 
dezgustat la ea. Lasă-l pe individ în pace. 

Nu mai era un secret pentru nimeni că Midge nu-l putea 
suferi pe Strathmore. Acesta încercase o manevră extrem 
de vicleană rescriind Skipjack, dar fusese prins. In ciuda 
intenţiilor curajoase ale lui Strathmore, NSA fusese cea care 
plătise scump oalele sparte. EFF prinsese noi puteri, 
Fontaine îşi pierduse credibilitatea în faţa Congresului şi, 
ceea ce era cel mai rău, agenţia îşi pierduse o bună parte 
din anonimat. Astfel ajunseseră brusc gospodinele din 
Minnesota să apeleze la America Online şi Prodigy cu 
plângeri legate de faptul că NSA le citea e-mail-ul - ca şi 
cum NSA ar fi dat vreun ban pe reţetele lor secrete de 
dulceţuri. 


197 


Manevra lui Strathmore costase NSA, iar Midge se simţea 
responsabilă - nu pentru că ar fi putut anticipa cascadoria 
comandantului, ci pentru că, la urma urmei, avusese loco 
acţiune neautorizată, fără ştirea directorului Fontaine, al 
cărui spate Midge era plătită să îl acopere. Atitudinea lui 
Fontaine de a se spăla pe mâini îl făcuse susceptibil în ochii 
altora şi o enervase pe Midge. Insă directorul învățase de 
mult să se dea la o parte şi să îi lase pe deştepţi să se 
descurce singuri. Aceasta fusese atitudinea lui şi în cazul 
Trevor Strathmore. 

— Midge, tu ştii prea bine că Strathmore nu e genul care 
să facă aşa ceva, îi zise Brinkerhoff. Exploatează TRANSLTR 
ca un nebun. ` 

Midge dădu din cap. In sufletul ei simțea că era o 
absurditate să îl acuze pe Strathmore de delăsare. 
Comandantul era la fel de devotat ca şi ei - până la moarte. 
Socotea toate relele lumii ca pe o cruce pe care trebuie s-o 
poarte de unul singur. Skipjack fusese un plan născocit de 
mintea lui Strathmore - o tentativă îndrăzneață de a 
schimba lumea. Din nefericire, ca în multe alte cauze 
nobile, cruciada se terminase cu o crucificare. 

— Bine, admise ea, poate că sunt un pic aspră. 

— Un pic? se miră Brinkerhoff. Pe Strathmore îl aşteaptă 
o coadă de fişiere lungă de un kilometru. N-are cum să lase 
TRANSLTR să şomeze un week-end întreg. 

— Bine, bine, oftă Midge. Greşeala mea. Se-ncruntă 
întrebându-se de ce TRANSLTR nu spărsese nici un cod 
toată ziua. Lasă-mă să verific ceva, continuă ea, după care 
începu să răsfoiască raportul. Găsi ce căuta şi cercetă 
cifrele. După o clipă, dădu din cap. Ai dreptate, Chad. 
TRANSLTR merge la viteză maximă. Nivelul consumabilelor 
este chiar puţin peste limita superioară, de azi-noapte s-au 
consumat peste o jumătate de milion de kilowaţi/oră. 

— Şi asta ce înseamnă? 

Midge era nedumerită: 

— Nu prea ştiu. E ciudat. 

— Vrei să rulezi datele din nou? 


198 


Ea îl privi dezaprobator. Existau două lucruri pe care 
nimeni nu le punea la îndoială în legătură cu Midge Milken. 
Unul privea datele furnizate de ea. Brinkerhoff aşteptă cât 
timp Midge studie cifrele. 

— Hm, mormăi ea în cele din urmă. Statisticile de ieri 
arată perfect: 237 de coduri sparte. CPP - 874 $. Timp 
mediu per cod, puţin peste şase minute. Nivelul 
consumabilelor - la medie. Ultimul cod care a intrat în 
TRANSLTR... 

Se opri brusc. 

— Ce e? 

— Ce bizar! zise ea. Ultimul fişier din jurnalul pe ziua de 
ieri a rulat la ora 23.37. 

— Şi? 

— Şi TRANSLTR sparge coduri cam la fiecare şase 
minute. De obicei ultimul fişier al unei zile rulează în 
preajma miezului nopţii. Nu arată ca... 

Midge se opri brusc şi căscă gura. 

Brinkerhoff sări ca ars: 

— Ce e?? 

Midge se holba la foaia de hârtie şi nu-i venea să creadă. 

—  Fişierul ăsta... Cel care a intrat în TRANSLTR 
azi-noapte... 

— Ce-i cu el? 

— N-a fost spart încă. A intrat la procesare la 23.37.08 - 
dar nu apare pe listă momentul decriptării. Midge răsfoi 
furioasă hârtiile. Nici ieri şi nic; azi! 

Brinkerhoff dădu din umeri: 

— Poate că tipii ăia rulează un diagnostic dur. 

Midge clătină din cap: 

— O duritate de optsprezece ore? Făcu o pauză. Puțin 
probabil. În plus, jurnalul de aşteptare spune că e vorba 
despre un fişier din afară. Ar trebui să-l sunăm pe 
Strathmore. 

— Acasă? Brinkerhoff înghiţi în sec. Într-o seară de 
sâmbătă? 

— Nu, răspunse Midge. După cum îl cunosc eu pe 
Strathmore, probabil că acum tocmai se ocupă de chestia 


199 


asta. Pun pariu pe cât vrei că e aici. O simt eu. Instinctul lui 
Midge erau celălalt lucru asupra căruia nimeni nu avea nici 
o îndoială. Hai, rosti ea, ridicându-se. Să vedem dacă am 
dreptate. 


Brinkerhoff o urmă în biroul ei, unde femeia se aşeză şi 
începu să lucreze la tastele Fratelui cel Mare ca un maestru 
organist. 

Apoi se uită în sus la şirul de monitoare video de pe 
perete, pe ale căror ecrane se puteau vedea imagini din 
toate cotloanele NSA. 

— Ai de gând să arunci o privire prin Crypto? întrebă el 
nervos. 

— Ntţ, replică Midge. Aş vrea eu să pot, dar Crypto e 
tărâm sfânt. Nu are video. Nu are sunet. Nu are nimic. 
Ordinele lui Strathmore. Nu dispun decât de statistici şi de 
chestii de bază despre TRANSLTR. Avem noroc dacă găsim 
şi aşa ceva. Strathmore a vrut izolare totală, dar Fontaine a 
insistat ca măcar chestiile de bază să rămână accesibile. 

Brinkerhoff părea nedumerit: 

— Crypto nu are camere video? 

— De ce? întrebă ea, fără a-şi lua privirea de pe monitor. 
Tu şi Carmen căutaţi un loc mai intim? 

Brinkerhoff mormăi ceva imposibil de auzit. 

Midge apăsă pe alte taste. 

— Mă uit peste jurnalul ascensorului lui Strathmore. 
Studie monitorul o clipă, apoi bătu cu pumnul în masă. E 
acolo, zise ea cu hotărâre. E în Crypto chiar acum. la uită-te 
aici, dacă tot vorbim despre program de lucru prelungit - a 
intrat ieri dis-de-dimineaţă şi de atunci ascensorul lui nu s-a 
mişcat din loc. Nu există nici un indiciu că ar fi ieşit cu 
cartela magnetică pe intrarea principală. Aşadar e limpede 
că e acolo. 

Brinkerhoff scoase un oftat de uşurare: 

— Deci, dacă Strathmore e acolo, atunci totul e în regulă, 
nu? 

Midge medită o clipă: 

— Poate că da, rosti ea în cele din urmă. 


200 


— Poate? 

— Ar trebui să-l sunăm şi să ne asigurăm. 

Brinkerhoff gemu: 

— Midge, e director adjunct. Sunt sigur că are totul sub 
control. Hai să nu suflăm şi-n iaurt. 

— Oh, fii serios, Chad, şi lasă copilăriile. Nu ne facem 
decât datoria. Avem o problemă cu datele statistice şi 
încercăm să-i dăm de capăt. |n plus, adăugă ea, mi-ar 
plăcea să-i amintesc lui Strathmore că Fratele cel Mare stă 
de veghe. Să-l fac să se gândească de două ori înainte de a 
mai concepe vreo cascadorie nesăbuită prin care să salveze 
lumea. 

Midge apucă telefonul şi începu să formeze un număr. 

Brinkerhoff părea neliniştit: 

— Chiar crezi că ar trebui să îl deranjezi? 

— Nu-l deranjez eu, zise ea, dându-i receptorul lui 
Brinkerhoff. Tu o s-o faci. 


201 


CAPITOLUL 48 


— Ce? izbucni Midge, nevenindu-i să creadă. Strathmore 
pretinde că datele noastre sunt eronate? 

Brinkerhoff dădu din cap şi închise telefonul. 

— Strathmore neagă că TRANSLTR stă înţepenit la un 
fişier de optsprezece ore? 

— A fost foarte politicos în privinţa chestiunii ăsteia, 
replică el radios, mulţumit că supravieţuise apelului 
telefonic. M-a asigurat că TRANSLTR merge ca uns. A spus 
că sparge coduri la fiecare şase minute. Mi-a mulţumit că 
l-am sunat pentru verificare. 

— Minte, plesni Midge. De doi ani citesc statistici pentru 
Crypto. Datele n-au fost niciodată greşite. 

— Există un început pentru orice, rosti Brinkerhoff pe ton 
neutru. 

Ea îi aruncă o privire dezaprobatoare: 

— Rulez toate datele de două ori. 

— Ei... ştii ce se spune despre computere. Când o dau în 
bară, cel puţin o fac în stil mare. 

Midge se răsuci cu faţa spre el: 

— Nu e de joacă, Chad! Directorul adjunct de operaţiuni 
tocmai a minţit cu ochii închişi. Vreau să aflu de ce! 

Brinkerhoff îşi dori brusc să n-o fi chemat înapoi. Apelul 
către Strathmore o întărâtase. De când cu dezastrul 
Skipjack, Midge căpătase o bizară abilitate de a trece 
instantaneu de la statutul de amic la cel de duşman, de 
fiecare dată când avea sentimentul că se petrece ceva 
ciudat în jur. lar atunci, nimic n-o mai putea opri până ce nu 
lămurea problema. 

— Midge, este posibil ca datele noastre să fie greşite, 
căută Brinkerhoff să o calmeze. Adică, gândeşte-te puţin - 
un fişier care să blocheze TRANSLTR timp de optsprezece 
ore? Nu s-a mai auzit de aşa ceva. Du-te acasă! S-a făcut 
târziu. 

Ea îl privi urât şi aruncă raportul pe birou: 


202 


— Eu am încredere în date. Instinctul îmi spune că sunt 
bune. Brinkerhoff se încruntă. Nici măcar directorul nu mai 
punea la îndoială instinctele lui Midge Milken - femeia îşi 
crease enervantul obicei de a avea întotdeauna dreptate. 

— Ceva se întâmplă, declară ea sentenţios. lar eu am de 
gând să aflu despre ce e vorba. 


203 


CAPITOLUL 49 


Becker abia reuşi să se ridice de pe podea şi să se 
prăbuşească pe un loc gol. 

— Bună mutare, cap sec! 

Puştiul cu trei creste se uită dezaprobator la el. Becker 
miji ochii în lumina chioară. Era tipul pe care îl urmărise în 
autobuz. Cercetă cu un presentiment urât marea de coafuri 
tricolore în roşu, alb şi albastru. 

— Care-i poanta cu părul? întrebă el, arătând spre 
ceilalţi. Totul e... 

— Roşu, alb şi albastru? 

Becker dădu din cap, evitând să se holbeze la buza 
superioară perforată şi infectată a băiatului. 

— Judas Taboo, rosti acesta cu un aer de superioritate. 

Becker se uită uluit la el. 

Punkistul scuipă pe coridorul dintre scaune, evident 
dezgustat de ignoranta lui: 

— Judas Taboo? Cel mai mare punkist de la Sid Vicious 
încoace? Şi-a zburat creierii exact acum un an. Azi e 
aniversarea. 

Becker dădu uşor din cap, nevăzând legătura. 

— În ziua în care a spălat putina, Taboo şi-a făcut părul 
aşa. Puştiul scuipă din nou. Astăzi orice fan pe bune are 
părul roşu, alb şi albastru. 

Becker nu zise nimic câteva clipe. Încet, ca şi cum ar fi 
fost înţepat cu un tranchilizant, se întoarse cu faţa spre 
şofer. Inspectă cu privirea adunătura din autobuz. Cei mai 
mulţi tineri se holbau la el. „Azi orice fan pe bune are părul 
roşu, alb şi albastru.” 

Întinse mâna şi trase cordonul de alertare a şoferului. 
Sosise timpul să coboare. Trase din nou. Nu se întâmplă 
nimic. Trase a treia oară, cu mai multă putere. Nimic. 

— Pe cursa 27 le deconectează. Puştiul mai aruncă un 
scuipat. Aşa că ne doare-n cot de ele. 

Becker se răsuci: 


204 


— Vrei să spui că nu pot să cobor? 
Puştiul râse: 
— Nu pân’ la capu’ drumului. 


Cinci minute mai târziu, autobuzul se târa de-a lungul 
unui drum rural neluminat. Becker se întoarse spre puştiul 
din spatele lui. 

— Oare chestia asta mai şi opreşte? 

Băiatul dădu din cap: 

— Încă vreo câţiva kilometri. 

— Unde mergem? 

Tânărul zâmbi larg: 

— Adică nu ştii? 

Becker înălţă din umeri. 

Puştiul începu să râdă isteric: 

— Oh, rahat! O să-ţi placă la nebunie. 


205 


CAPITOLUL 50 


La câţiva paşi de carcasa TRANSLTR, Phil Chartrukian 
stătea deasupra unui înscris alb pe podeaua Crypto. 


„SUBNIVELURI CRYPTO 
NUMAI PERSONAL AUTORIZAT” 


Ştia că el nu făcea parte din personalul autorizat. Aruncă 
o privire spre biroul lui Strathmore. Draperiile erau încă 
trase.  Chartrukian o văzuse pe Susan Fletcher 
îndreptându-se spre baie, aşa că femeia nu constituia o 
problemă. Singurul semn de întrebare era reprezentat de 
Hale. Privi spre Node 3, întrebându-se dacă criptograful îl 
urmărea. 

— Dă-l dracu', mormăi el. 

Conturul unei trape în podea era abia vizibil sub 
picioarele lui. Chartrukian ascunse în podul palmei cheia pe 
care tocmai o luase din laboratorul Sys-Sec. 

Ingenunche, potrivi cheia în locaşul din podea şi o răsuci. 
Broasca de dedesubt scoase un geamăt. După aceea, 
Chartrukian deşurubă zăvorul mare extern în formă de 
fluture şi eliberă trapa. Aruncând din nou o privire peste 
umăr, se aplecă şi trase. Placa era mică, de doar un metru 
pătrat, dar extrem de grea. Când în sfârşit se deschise, 
tehnicianul se trase repede înapoi. 

Un şuvoi de aer fierbinte îl izbi drept în faţă. Aerul era 
încărcat cu particule înţepătoare de freon. Prin deschizătură 
ţâşniră fuioare de abur, iluminate de becurile roşii utilitare 
de dedesubt. Zumzetul îndepărtat al generatoarelor deveni 
un huruit. Chartrukian se ridică şi aruncă o privire prin 
deschizătură. Părea mai degrabă o intrare spre iad decât 
spre zona de service a unui computer. O scară îngustă 
făcea legătura cu o platformă sub podea. Dincolo de 
aceasta existau scări, dar tot ce putea zări Chartrukian era 
o ceaţă roşie, învârtoşată. 


206 


Greg Hale stătea în spatele geamului unidirecţional din 
Node 3. Privi cum Chartrukian începe să coboare scara spre 
nivelurile inferioare. De unde se afla el, capul tehnicianului 
Sys-Sec părea desprins de restul trupului şi lăsat de 
izbelişte pe podeaua Crypto. După aceea, încet, capul 
dispăru în ceața roşie. 

— Îndrăzneaţă mişcare, murmură Hale. 

Ştia unde se duce Chartrukian. Inchiderea manuală de 
urgenţă a mamutului reprezenta o acţiune logică, dacă 
tehnicianul era convins că TRANSLTR avea un virus. Din 
nefericire, era şi o metodă sigură de a umple încăperea cu 
personal Sys-Sec în zece minute. Acţiunile de urgenţă 
activau semnalele de avertizare din panoul central de 
comandă. lar o investigaţie Sys-Sec în Crypto însemna ceva 
ce Hale nu-şi putea permite. leşi din Node 3 şi porni spre 
trapa din podea. Chartrukian trebuia oprit. 


207 


CAPITOLUL 51 


Jabba semăna cu un mormoloc uriaş. Ca şi personajul 
cinematografic care-i inspirase porecla, omul era un ovoid 
chel. În calitatea lui de înger păzitor al tuturor sistemelor 
computerizate din NSA, Jabba  înnebunea toate 
departamentele cu crezul lui conform căruia prevenirea era 
cel mai bun medicament. Sub domnia lui Jabba, nici un 
computer din NSA nu fusese vreodată infectat, iar omul 
intenționa ca lucrurile să rămână aşa. 

Cuibul lui era reprezentat de o stație de lucru înălțată pe 
un piedestal, la nivelul subsolului NSA, de unde Jabba trona 
peste ultrasecreta bază de date a Agenţiei. Individul îşi 
petrecea acolo cea mai mare parte a timpului pentru că 
acesta era punctul vulnerabil în care un virus ar fi produs 
cele mai mari stricăciuni. Deocamdată însă, Jabba luase o 
pauză şi se delecta cu un ca/zone cu ardei iute în cantina 
NSA. Telefonul lui mobil sună exact în clipa în care se 
pregătea să înfulece a treia porţie de mâncare. 

— Dă-i drumul, zise el, înecându-se cu o bucată de 
calzone. 

— Jabba, susură o voce de femeie de la celălalt capăt al 
firului. Aici e Midge. 

— Regina datelor! izbucni uriaşul. Pentru el, Midge Milken 
fusese mereu un punct sensibil. Femeia era isteaţă, şi 
totodată singura care flirtase vreodată cu el. Ce naiba mai 
faci? 

— Nu mă plâng. 

Jabba se şterse la gură. 

— Eşti la post? 

— Da. 

— Ai chef de un ca/zone cu mine? 

— Mi-ar plăcea, Jabba, dar am grijă de silueta mea. 

— Zău? se prefăcu el mirat. Te superi dacă vin şi eu să 
am grijă de trupul tău? 

— Eşti rău. 


208 


— Habar n-ai tu... 

— Mă bucur că te-am prins, i-o tăie ea. Am nevoie de un 
sfat. 

El luă o gură de sos. 

— Zi. 

— S-ar putea să nu fie nimic, însă statisticile despre 
Crypto arată ceva ciudat. Speram că mă poţi ilumina tu 
cumva. 

— Ce ai? 

Jabba luă o nouă înghiţitură. 

— Am un raport care spune că TRANSLTR rulează acelaşi 
fişier de optsprezece ore şi nu l-a spart încă. 

De surprindere, Jabba scăpă sos peste calzone. 

— Ce? 

— Vreo idee? 

El se apucă să şteargă sosul de pe mâncare cu un 
şerveţel. 

— Ce raport mai e şi ăsta? 

— Raportul de producţie. Chestii primare de analiză de 
costuri. 

Midge îi explică pe scurt ce descoperise ea împreună cu 
Brinkerhoff. 

— L-ai sunat pe Strathmore? 

— Da. A zis că totul în Crypto este în regulă. Că 
TRANSLTR rulează cu toate pânzele sus şi că datele noastre 
sunt eronate. 

Jabba îşi încreţi fruntea-i bombată: 

— Deci, care-i problema? Raportul tău e greşit. Midge 
nu-i răspunse, însă Jabba simţi că nu e de acord cu 
explicaţia. Se încruntă. Nu crezi că raportul tău e greşit? 

— Nu cred. 

— Deci eşti de părere că Strathmore minte? 

— Nu e vorba de aşa ceva, zise Midge cu diplomaţie, 
ştiind că păşeşte pe teren minat. Doar că statisticile mele 
n-au fost niciodată eronate până acum. Mi-am spus că ar fi 
bine să mai obţin încă o părere. 

— Ei bine, rosti Jabba, urăsc să fiu eu cel care îţi spune 
asta, dar datele tale sunt greşite. 


209 


— Asta crezi tu? 

— Aş paria pe slujba mea. Jabba luă o nouă îmbucătură 
imensă de ca/zone şi continuă cu gura plină: Trei ore a fost 
timpul maxim de rezistenţă a unui fişier în TRANSLTR. lar 
aici includ diagnostice, teste de suprasarcină, totul. 
Singurul lucru care l-ar putea menţine în rulare continuă 
timp de optsprezece ore este de natură virală. Nimic 
altceva n-ar reuşi. 

— Virală? 

— Mda, un soi de ciclu redundant. Ceva care a intrat în 
procesoare, a creat o buclă şi practic a blocat totul. 

— Ei bine, reluă ea, Strathmore se află în Crypto de exact 
treizeci şi şase de ore. Dacă se luptă cu un virus? 

Jabba izbucni în râs: 

— Strathmore e acolo de treizeci şi şase de ore? Bietul de 
el! Nevasta i-a zis, probabil, să nu vină acasă. Am auzit că îi 
dă papucii. 

Midge se gândi o clipă. Auzise şi ea aceeaşi poveste. Se 
întrebă dacă nu cumva devenise paranoică. 

— Midge, şuieră Jabba în receptor, luând o nouă gură de 
sos, dacă jucăria lui Strathmore ar fi prins un virus, tipul 
m-ar fi sunat. Strathmore e isteţ, dar e tămâie la viruși. Nu 
ştie decât despre TRANSLTR. La primul semn de alarmă ar 
fi apăsat pe butonul de panică, iar pe aici asta înseamnă 
doar eu. Jabba supse un fir lung de mozzarela. In plus, este 
imposibil ca TRANSLTR să fi fost penetrat de un virus. 
Mănuşa este cel mai bun set de filtre pe care l-am scris 
vreodată. Nimic nu trece de ea. 

Se lăsă tăcerea. Într-un târziu, Midge oftă: 

— Alte posibilităţi? 

— Da. Datele tale sunt prăjite. 

— Ai mai spus asta. 

— Exact. 

Midge se încruntă: 

— Nu ţi-a trecut pe la urechi nimic? Nimic, nimic? 

Jabba râse din nou: 

— Midge... ascultă-mă bine. Skipjack a fost o porcărie. 
Strathmore a dat-o în bară. Treci mai departe - chestia aia 


210 


s-a terminat. Se lăsă din nou tăcerea, iar Jabba îşi dădu 
seama că mersese prea departe. Imi cer scuze, Midge. Ştiu 
că povestea aia te-a aprins rău de tot. Strathmore a greşit. 
Ştiu ce crezi despre el. 

— Asta n-are nimic de-a face cu Skipjack, rosti ea cu 
hotărâre. 

„Da, sigur”, îi răspunse el în gând. 

Cu voce tare, însă, rosti: 

— Ascultă, Midge, mie Strathmore mi-e complet 
indiferent. Adică tipul e criptograf. Toți ăştia sunt nişte 
ticăloşi înfumuraţi şi egoişti. Mereu au nevoie de date. 
Fiecare blestemat de fişier este cel care ar putea salva 
omenirea. 

— Şi unde baţi? 

Jabba oftă: 

— Nu spun decât că Strathmore e un psihopat ca şi 
ceilalţi de acolo. Însă ştiu că iubeşte TRANSLTR mai mult 
decât pe amărâta aia de nevastă a lui. Dacă ar fi fost o 
problemă, m-ar fi sunat. g 

Midge nu Îi răspunse o bucată de vreme. Intr-un târziu, 
scoase un oftat ezitând: 

— Deci tu zici că datele mele sunt bune de aruncat la 
gunoi? 

Jabba chicoti: 

— Se aude pe undeva vreun ecou? 

Ea izbucni în râs: 

— Ascultă, Midge. Lasă-mi o comandă de lucru. Vin acolo 
luni dimineaţă şi-ţi verific maşinăria. Între timp, şterge-o 
naibii de aici. E sâmbătă seara. Du-te să faci sex sau 
altceva. 

Ea oftă: 

— Încerc, Jabba. Crede-mă că încerc. 


211 


CAPITOLUL 52 


Clubul Embrujo - Vrăjitorul - se găsea la periferie, la 
capătul liniei de autobuz 27. Semănând mai degrabă a 
fortăreață decât a club de dans, clădirea era înconjurată din 
toate părţile de ziduri înalte, pe care fuseseră înfipte resturi 
ascuţite de sticle de bere - o măsură barbară de securitate, 
prin care oricine încerca să intre ilegal îşi lăsa în urmă 
bucăţi bune de carne sângerândă. 

Pe drum, Becker se resemnase cu ideea că eşuase. 
Venise vremea să-l sune pe Strathmore şi să-i dea vestea 
proastă - căutarea devenise lipsită de orice speranţă. El 
făcuse tot ce-i stătuse în puteri; acum era timpul să se 
întoarcă acasă. 

Privind însă la mulţimea de admiratori care se înghesuia 
la intrarea clubului, rămase descumpănit, căci nu mai era 
aşa de sigur că propria conştiinţă l-ar fi lăsat să 
abandoneze căutarea. Se uita la cea mai mare mulţime de 
punkişti pe care o văzuse vreodată; pretutindeni se vedeau 
creste colorate în roşu, alb şi albastru. 

Becker oftă şi îşi cântări opţiunile. Cercetă mulţimea şi 
înălţă din umeri. „Unde altundeva ar putea fi ea sâmbătă 
seara?” Blestemându-şi norocul, cobori din autobuz. 

Accesul către clubul Embrujo se făcea printr-un coridor 
îngust de piatră. Intrând, Becker se simţi imediat prins în 
mişcarea mulţimii de fani. 

— Dă-te din drum, poponarule! 

O formă umană lopătă pe lângă el, trăgându-i un cot în 
coaste. 

— Drăguţă cravată, remarcă un individ. 

— Ai chef să te f...? 

O puştoaică se uită la el, arătând ca ieşită dintr-un film 
cu zombies. 

Coridorul îngust şi întunecat se deschise brusc într-o 
cameră imensă din ciment care puţea a alcool şi sudoare. 
Scena era ireală - ca o grotă în care sute de trupuri se 


212 


mişcau la unison. Se deplasau în sus şi în jos, cu mâinile 
lipite de trupuri, cu capetele bălăngănindu-se ca nişte 
protuberanţe lipsite de viaţă în vârful unor coloane 
înţepenite. Indivizi înnebuniţi apucau alţi indivizi de pe 
scenă şi îi aruncau peste marea de braţe. Trupurile erau 
împinse în sus şi în jos, ca nişte mingi umane. Deasupra 
capetelor, luminile stroboscopice transformau întreaga 
minunăţie într-un film de pe vremuri, fără sonor. 

Pe peretele din spatele sălii, difuzoare de dimensiunea 
unei camionete trepidau atât de intens, încât nici cei mai 
înrăiţi dansatori nu se puteau apropia la mai puţin de zece 
metri. 

Becker îşi astupă urechile şi scrută mulţimea. Oriunde îşi 
îndrepta privirea, nu zărea decât capete înspicate cu roşu, 
alb şi albastru. Trupurile stăteau atât de aproape unele de 
altele, încât nu se putea distinge cu ce anume erau 
îmbrăcate. Nu zări nici urmă de vreun steag britanic prin 
preajmă. Era clar că n-avea nici o şansă să intre în mulţime 
fără să fie călcat în picioare. Cineva de lângă el începu să 
vomite. 

„Minunat”, gemu Becker în sinea lui. Porni înspre un hol 
pictat cu grafitti. 

Holul se transformă într-un tunel îngust plin cu oglinzi, 
care la rândul lui se deschise către o terasă exterioară, 
presărată cu mese şi scaune. Terasa era împânzită de 
punkişti, însă pentru Becker ea semăna cu o poartă către 
rai - cerul de vară se întinse imens deasupra lui şi muzica 
se estompă brusc. 

Ignorând privirile curioase, Becker pătrunse în mulţime. 
Îşi desfăcu nodul la cravată şi se prăbuşi pe un scaun, la 
cea mai apropiată masă neocupată. | se părea că trecuse o 
veşnicie de la apelul lui Strathmore din acea dimineaţă. 

După ce se descotorosi de sticlele goale de bere de pe 
masă, îşi luă capul între palme. „Doar pentru câteva 
minute”, îşi propuse el. 

La opt kilometri de el, bărbatul cu ochelari cu ramă de 
metal şedea pe locul din spate al unui taxi şi privea peisajul 
de ţară. 


213 


— Embrujo, rosti el morocănos, amintindu-i destinaţia 
şoferului. 

Acesta dădu din cap, privindu-şi curios clientul în oglinda 
retrovizoare. 

— Embrujo, mormăi el pentru sine. O lume tot mai 
ciudată, în fiecare seară. 


214 


CAPITOLUL 53 


Tokugen Numataka stătea întins, gol, pe masa de masaj 
din biroul lui. Maseuza personală îi lucra meticulos muşchii 
gâtului. Femeia îşi propti palmele în carnea din jurul 
claviculelor şi cobori încet către prosopul care îi acoperea 
spatele. Mâinile ei coborâră mai jos... sub prosop. 
Numataka abia dacă observă manevra. Gândurile lui se 
îndreptau în altă parte. Aşteptase ca telefonul de pe linia 
particulară să sune. Nu sunase. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră, rosti el gutural. 

Maseuza îşi trase iute mâinile de sub prosop. 

Operatoarea de la centrala telefonică intră în încăpere şi 
se înclină ceremonios. 

— Onorate preşedinte? 

— Vorbeşte. 

Femeia se înclină a doua oară. 

— Am discutat cu cei de la compania de telefoane. Apelul 
a venit dintr-o ţară cu codul de apel 1 - Statele Unite. 

Numataka dădu din cap. Veştile erau bune. „Apelul 
venea din Statele Unite.” Zâmbi. „Deci era autentic.” 

— De unde din Statele Unite? ceru el să afle. 

— Se lucrează la asta, domnule. 

— Foarte bine. Spune-mi când mai ai alte veşti. 

Operatoarea se înclină din nou şi plecă. 

Numataka îşi simţi muşchii relaxându-se. Ţara cu codul 
de apel 1. Erau cu adevărat veşti bune. 


215 


CAPITOLUL 54 


Susan Fletcher se plimbă nervoasă prin toaletă şi numără 
rar până la cincizeci. Simţi că mintea îi lua foc. „Incă puţin”, 
se încurajă ea. „Hale este North Dakota!” 

Care erau oare planurile lui Hale? Avea el de gând să 
dezvăluie cheia de acces? Sau poate voia să vândă 
algoritmul din lăcomie? Susan nu-şi mai putea permite să 
aştepte. Sosise momentul. Trebuia să ajungă la Strathmore. 

Intredeschise prudentă uşa şi aruncă o privire spre 
peretele reflectorizant din capătul îndepărtat al încăperii 
Crypto. Habar n-avea dacă Hale o urmărea. Trebuia să se 
strecoare iute spre biroul lui Strathmore. Bineînţeles, nu 
prea iute - nu îşi permitea să îi dea motive de bănuială lui 
Hale. Tocmai era pe punctul de a deschide larg uşa când 
auzi ceva. Voci. Voci de bărbaţi. 

Se auzeau prin tunelul de ventilaţie de lângă uşă. Se 
apropie de gura tunelului. Cuvintele se auzeau voalate de 
zumzăitul generatoarelor de dedesubt. Părea că discuţia 
are loc pe pasarelele de la nivelurile inferioare. Cineva ţipa 
furios. Părea că este Phil Chartrukian. 

— Nu mă crezi? 

Din nou voci iritate: 

— Avem un virus! 

Apoi un glas enervat: 

— Trebuie să-l chemăm pe Jabba! 

Urmară zgomotele unei lupte: 

— Dă-mi drumul! 

Răcnetul care urmă cu greu putea fi catalogat ca uman. 
Semăna cu un urlet prelung de groază, ca şi cum ar fi 
aparţinut unui animal torturat de moarte. Susan îngheţă 
lângă gura de tunel. Răcnetul încetă la fel de brusc precum 
începuse. După aceea se lăsă tăcerea. O clipă mai târziu, 
ca într-un spectacol al groazei, luminile din toaletă îşi 
micşorară treptat intensitatea, licăriră o secundă şi se 
stinseră. Susan Fletcher se pomeni stând în beznă. 


216 


CAPITOLUL 55 


— Stai pe locul meu, boule! 

Becker îşi ridică fruntea de pe braţe. „Oare nimeni nu 
vorbeşte spaniola în ţara asta nenorocită?” 

Un adolescent scund şi plin de coşuri pe faţă, cu capul 
ras, se uita chiorâş la el. Jumătate din scalpul lui era roşie şi 
cealaltă jumătate purpurie. Părea un ou de Paşti. 

— Am spus că stai pe locul meu, boule. 

— Te-am auzit de prima dată, zise Becker, ridicându-se. 

N-avea chef de bătaie. Venise vremea să plece. 

— Un’ mi-ai pus sticlele? se răţoi puştiul. 

În nas avea prins un ac de siguranţă. 

Becker arătă spre sticlele pe care le aşezase pe jos: 

— Erau goale, îşi explică el gestul. 

— Erau golite de mine! 

— Scuzele mele, zise Becker, întorcându-se să plece. 

Punkistul îi blocă drumul: 

— Ridică-le! 

Evoluţia situaţiei nu era deloc amuzantă. 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

Era cu vreo treizeci de centimetri mai înalt decât acel 
puşti şi cântărea cu vreo douăzeci şi cinci de kilograme mai 
mult. 

— Bă, ţi se pare că eu glumesc? 

El nu răspunse. 

— Ridică-le! insistă punkistul, cu voce spartă. 

Becker încercă să-l ocolească, dar adolescentul îi blocă 
iarăşi drumul. 

— Am zis, la dracu', să le ridici! 

La mesele învecinate, mai mulţi punkişti se răsuciră să 
urmărească spectacolul. 

— Nu cred că vrei să faci aşa ceva, puştiule, zise Becker 
încet. 

— Te avertizez! şuieră băiatul. Asta e masa mea! Vin aici 
în fiecare seară. Şi acum, ridică-/e! 


217 


Becker nu mai putea suporta. Nu trebuia să se afle acum 
în munţi alături de Susan? Ce naiba căuta în Spania, 
certându-se cu un adolescent psihopat? 

Fără nici un avertisment, îl prinse pe băiat de subsuori, îl 
ridică în aer şi îl trânti cu spatele de masă. 

— Ascultă, mucos mic ce eşti! Te dai la o parte chiar 
acum sau îţi smulg acul ăla din nas şi îţi cos gura cu el. 

Puştiul se albi. 

Becker îl ţinu aşa o clipă, apoi îşi înmuie strânsoarea. 
Fără a-şi lua privirea de la el, se aplecă, ridică sticlele şi le 
depuse la loc pe masă. 

— Cum trebuie să spui? 

Puştiul rămăsese fără grai. 

— Cu plăcere! plesni Becker. 

„Puştiul ăsta e o reclamă ambulantă pentru campaniile 
de supraveghere a naşterilor”, îşi zise el. 

— Du-te dracului! urlă băiatul, brusc conştient de faptul 
că amicii din jur se zgâiau la el. Faţă de cur! 

Becker nu se mişcă. Ceva din spusele puştiului îi atrăsese 
atenţia. „Vin aici în fiecare seară.” Poate că ţâncul ăsta i-ar 
fi de folos. 

— Imi pare rău, zise el cu voce tare. Nu ţi-am auzit 
numele. 

— Two-Tone, sâsâi el, ca şi cum ar fi emis o sentinţă de 
condamnare la moarte. 

— Două Nuanţe? mustăci Becker. Dă-mi voie să ghicesc... 
din cauza părului tău? 

— Ai nimerit-o, Sherlock. 

— Bun nume. L-ai inventat singur? 

— Chiar aşa, zise puştiul cu mândrie. O să-l patentez. 

Becker făcu o grimasă: 

— Vrei să spui că o să-l inregistrezi. 

Puştiul păru încurcat. 

— Numele îl înregistrezi, nu-l patentezi. 

— Nu contează! răcni puştiul, frustrat. 

Amestecătura de beţivi şi drogaţi de la mesele învecinate 
era deja cuprinsă de isterie. Two-Tone se ridică în picioare 
şi se zburli. 


218 


— Ce mama dracului vrei de la mine? 

Becker se gândi o clipă. „Aş vrea să-ţi speli părul, să-ţi 
cureţi limbajul şi să-ţi iei o slujbă.” Îşi închipui că totuşi 
cerea prea mult de la o primă întâlnire. 

— Am nevoie de nişte informaţii, zise el. 

— Du-te dracului. 

— Caut pe cineva. 

— Nu-l văzui. 

— Nu /-am văzut, îl corectă Becker, făcându-i semn unei 
chelneriţe care trecea pe aproape. 

Cumpără două beri Aguila şi îi dădu o sticlă lui Two-Tone. 
Băiatul îl privi şocat. Luă o înghiţitură şi se uită la Becker 
pus pe harţă. 

— Te dai la mine, mister? 

Becker zâmbi. 

— Caut o fată. 

Two-Tone izbucni într-un râs ascuţit: 

— Mai mult ca sigur că n-o să ai parte de ceva acţiune 
îmbrăcat aşa! 

— Nu caut acţiune. Vreau doar să vorbesc cu ea. Poate 
că mă ajuţi să o găsesc. 

Two-Tone îşi puse berea pe masă. 

— Eşti copoi? 

Becker clătină din cap. 

Puştiul se încruntă: 

— Arăţi a copoi. 

— Sunt din Maryland, băiete. Dacă aş fi poliţist, aş fi cam 
departe de circa mea, nu crezi? 

Întrebarea păru să-l descumpănească pe băiat. 

— Mă numesc David Becker. 

Zâmbi şi-i întinse mâna puştiului peste masă. 

Băiatul se strânse, dezgustat: 

— Dă-te înapoi, poponarule. 

Becker îşi retrase mâna. 

Puştiul rânji: 

— Te ajut, dar te costă. 

— Cât? 

— O sută de parai. 


219 


Becker se încruntă: 

— Am doar pesete. 

— Fie! O sută de pesete. 

Era clar că Two-Tone nu stătea bine la cursurile valutare; 
o sută de pesete însemna aproximativ optzeci şi şapte de 
cenți. 

— S-a făcut, zise Becker, punându-și sticla pe masă. 

Puştiul zâmbi pentru prima dată: 

— Bine. 

— Aşa, continuă Becker, cu ton mai domol. Cred că fata 
pe care o caut se învârte pe aici. Are păr roşu, alb şi 
albastru. 

Two-Tone pufni: 

— E aniversarea lui Judas Taboo. Toată lumea are... 

— Mai poartă un tricou cu steagul britanic şi un cercel în 
formă de craniu într-o ureche. 

Pe chipul băiatului apăru o vagă expresie de 
recunoaştere. Becker o zări şi simţi un fior de speranţă. O 
clipă mai târziu însă, expresia de pe chipul puştiului deveni 
dură. Two-Tone îşi trânti sticla de masă şi îl apucă pe 
Becker de cămaşă: 

— E a lui Eduardo, boule! Eu aş avea grijă! Dac-o atingi, 
te omoară! 


220 


CAPITOLUL 56 


Midge Milken se plimba furioasă prin sala de conferinţe 
care era vizavi de biroul ei. Pe lângă masa de mahon lungă 
de zece metri, cu sigla NSA încrustată în lemn de cireş 
negru şi nuc, în sala de conferinţe se aflau trei acuarele de 
Marion Pike, o ferigă de Boston, un şemineu de marmură şi, 
bineînţeles, un răcitor de apă. Midge se servi cu un pahar în 
speranţa că aşa se va calma. 

Sorbind din lichid, privi spre fereastra de vizavi. Filtrată 
de jaluzelele venețiene, lumina Lunii juca pe tăblia mesei. 
Midge spusese întotdeauna că această încăpere ar fi trebuit 
să fie biroul directorului, nu spaţiul pe care îl ocupa acum 
Fontaine în partea din faţă a clădirii. In loc să dea spre 
parcarea NSA, sala de conferinţe dezvăluia privirii un şir 
impresionant de clădiri, incluzând domul Crypto, o insulă de 
înaltă tehnologie plutind separată de clădirea principală. 
Amplasată strategic în spatele unui pâlc de arţari, clădirea 
Crypto era greu de zărit de la cele mai multe ferestre ale 
complexului NSA, însă priveliştea din aripa managerială era 
perfectă. Lui Midge sala de conferinţe i se părea locul 
perfect din care un rege îşi putea supraveghea regatul. 
Sugerase odată ca Fontaine să îşi mute biroul, însă 
directorul replicase simplu: 

— Nu în spate. 

Fontaine nu era omul care să stea în spate, din nici un 
punct de vedere. 

Midge trase jaluzelele. Privi spre dealuri. Oftând amarnic, 
îşi lăsă privirea să cadă pe zona în care se afla Crypto. 
Avusese mereu o senzaţie de linişte privind spre acel dom - 
un far sclipitor, indiferent de oră. În seara asta însă, nu se 
putea relaxa. Îşi dădu brusc seama că privea în gol. Îşi 
apăsă faţa pe geamul ferestrei, cuprinsă de o panică 
sălbatică şi copilărească. În faţă nu se zărea altceva decât 
întuneric. Crypto dispăruse! 


221 


CAPITOLUL 57 


Toaletele din Crypto nu aveau ferestre, iar bezna care o 
înconjura era totală. Susan încremeni o clipă, încercând 
să-şi păstreze calmul, conştientă la modul acut de panica 
ce o cuprindea. Groaznicul urlet dinspre tunelul de 
ventilaţie părea şi acum că pluteşte în jurul ei. În ciuda 
eforturilor de a se stăpâni, frica o cuprinse tot mai puternic, 
până ce prelua controlul asupra minţii ei. 

Cu mişcări haotice, bâjbâi înnebunită cu mâinile pe uşile 
toaletelor şi pe chiuvete. Dezorientată, se roti cu braţele 
întinse în faţă şi încercă să îşi imagineze camera. Se lovi de 
un coş de gunoi şi se trezi lângă un zid. Urmări zidul cu 
degetele, ajunse la uşa de ieşire, de care se împiedică, şi 
căută cu febrilitate clanţa. O găsi, o trase cu furie şi păşi 
împiedicându-se pe podeaua Crypto. 

Acolo încremeni pentru a doua oară. 

Podeaua Crypto nu mai semăna deloc cu cea pe care o 
cunoştea. TRANSLTR nu mai era altceva decât o siluetă 
cenuşie într-un fir de lumină slabă ce venea de sus. Toate 
luminile electrice muriseră. Nu se mai vedeau nici măcar 
tastaturile electronice de la uşile de acces. 

Obişnuindu-se cu întunericul, Susan văzu că singura 
sursă de lumină din Crypto era o trapă deschisă, care lăsa 
să pătrundă un licăr slab roşiatic de la becurile de serviciu 
de dedesubt. Porni spre ea. In aer se simţea miros slab de 
ozon. 

Când ajunse la trapă, privi prin ea. Gurile de freon încă 
scuipau fuioare de gaz în ceața învolburată. După zgomotul 
intensificat al generatoarelor, Susan îşi dădu seama că se 
trecuse pe energie auxiliară. Văzu prin ceaţă silueta lui 
Strathmore pe platforma de dedesubt. Comandantul stătea 
aplecat peste balustradă şi privea fix în golul de sub 
TRANSLTR. 

— Comandante! 

Nu primi nici un răspuns. 


222 


Susan păşi pe scară. Pe sub fustă îi pătrunse aerul 
fierbinte de dedesubt. Treptele erau alunecoase de la 
condens. Incepu să coboare. 

— Comandante? 

Strathmore nu se întoarse. Continua să privească în jos 
cu o expresie de şoc întipărită pe chip, ca şi cum ar fi fost în 
transă. Susan îi urmări privirea. O clipă nu zări nimic în 
afara fuioarelor de abur. Apoi, brusc, văzu. O siluetă. Cu 
şase etaje mai jos. Silueta se zărea vag în ceaţă. lat-o din 
nou, mai clar. O masă de membre contorsionate. Zăcând la 
treizeci de metri sub ei, Phil Chartrukian stătea înfipt în 
lamele ascuţite ale generatorului principal. Corpul îi era 
înnegrit şi ars. Căderea lui scurtcircuitase principala sursă 
de energie din Crypto. 

Cea mai înfricoşătoare imagine nu era însă aceea a 
cadavrului lui Chartrukian, ci alta, a unui alt trup aflat la 
jumătatea pasarelei lungi, stând pe vine şi ascuns în 
umbră. Silueta atletică nu putea fi confundată. Era a lui 
Greg Hale. 


223 


CAPITOLUL 58 


Punkistul urlă: 
— Megan e a prietenului meu, Eduardo! Nu te apropia de 


ea! 

— Unde e? 

Inima lui Becker bătea nebuneşte. 

— Du-te dracu'! _ 

— E o urgenţă! i-o întoarse el. Il apucă pe puşti de 
mânecă. Are un inel care îmi aparţine. O să-i dau bani pe 
el! Mulţi! 


Two-Tone tăcu, după care izbucni isteric: 

— Vrei să spui că bucata aia urâtă şi aurie de rahate a 
ta? 

Becker făcu ochii mari: 

— L-ai văzut? 

Two-Tone înclină capul, fără tragere de inimă. 

— Unde e? 

— Habar n-am. Two-Tone chicoti. Megan încerca să-l 
mărite pe aici. 

— Încerca să-l vândă? 

— Nu-ţi face griji, omule, n-a avut noroc. Ai un gust de 
rahat la bijuterii. 

— Eşti sigur că nu l-a cumpărat nimeni? 

— Te-ai dilit? Patru sute de parai? l-am zis că-i pot da 
cincizeci, dar ea voia mai mult. Încerca să cumpere un bilet 
de avion, de la rezerve. 

Becker simţi cum i se scurge sângele din obraji: 

— Încotro? 

— Nenorocitu’ de Connecticut, răspunse Two-Tone. l-a 
tras clapa lu' Eddie. 

— Connecticut? 

— Rahat, da. Înapoi la vila lu' mami şi tati. Ura familia 
adoptivă din Spania. Trei fraţi tembeli care o băteau mereu. 
Fără nici un pic de apă caldă. 

Becker simţi că i se pune un nod în gât: 


224 


— Când pleacă? 

Two-Tone ridică privirea. 

— Când? râse el. E dusă de mult. A plecat la aeroport cu 
ore în urmă. Cel mai bun loc să mărite inelul - turişti bogaţi 
şi alea, alea. la mălaiul şi zboară. 

Pe Becker îl apucă greaţa. „E doar o glumă proastă, nu?” 
Rămase tăcut câteva clipe. 

— Care e numele ei de familie? 

Two-Tone se gândi la întrebare şi înălţă din umeri. 

— Cu ce zbor voia să plece? 

— Zicea ceva de Căruţa cu larbă. 

— Căruţa cu larbă? 

— Mda. Pileala de week-end - Sevilla, Madrid, La Guardia. 
Aşa îi zic ei. Puştii de colegiu îl iau pen’ că-i ieftin. Cred că 
stau în spate şi fumează iarbă. 

„Minunat”, gemu Becker, trecându-şi mâna prin păr. 

— La ce oră a plecat? 

— Două noaptea precis, în fiecare sâmbătă. Acum e 
undeva deasupra Atlanticului. 

Becker se uită la ceas. Era două fără un sfert. Se întoarse 
nedumerit spre Two-Tone: 

— Ai zis că zborul e la două noaptea? 

Punkistul dădu râzând din cap: 

— Se pare că te-ai ars, bătrâne! 

Becker arătă furios spre ceas: 

— Dar e doar două fără un sfert! 

Two-Tone se uită la ceas, părând nedumerit: 

— Măi, să fiu al naibii! Râse. De obicei nu sunt atât de 
trotilat decât pe la patru! 

— Care e cea mai scurtă rută până la aeroport? 

— Taxiul e în faţă. 

Becker apucă o bancnotă de 1 000 de pesete din buzunar 
şi o îndesă în palma băiatului. 

— Hei, omule, mersi! strigă punkistul în urma lui. Dac-o 
vezi pe Megan, transmite-i salutări! 

Însă Becker plecase deja. 


225 


Two-Tone oftă şi porni împleticindu-se către ringul de 
dans. Era prea beat ca să-l observe pe bărbatul cu ochelari 
cu ramă de metal urmărindu-l. 

Afară, Becker cercetă parcarea după un taxi. Nu se 
vedea nici unul. Alergă spre un bodyguard masiv: 

— Taxi! 

Omul de pază clătină din cap: 

— Demasiado temprano. Prea devreme. 

„Prea devreme?”, blestemă Becker în gând, „E ora două 
dimineața!” 

— Pidame uno! Cheamă-mi unul! 

Omul scoase o stație radio de la centură. Rosti câteva 
vorbe, apoi închise. 

— Veinte minutos, zise el către Becker. 

— Douăzeci de minute?! Y e/ autobus? 

Individul înălţă din umeri: 

— Patruzeci şi cinci minutos. 

Becker ridică deznădăjduit mâinile în aer. „Perfect!” 

Zgomotul unui motor îl determină pe Becker să întoarcă 
privirea. Părea o drujbă. În parcare îşi făcuseră apariţia un 
puşti solid şi partenera lui plină de lanţuri şi zorzoane, pe o 
veche motoretă Vespa 250. Fusta se ridicase sus pe 
coapsele fetei, însă ea părea să nu observe. Becker porni 
spre ei. „Nu pot să cred că fac asta”, îşi zise el. „Urăsc 
motocicletele.” Urlă către individ: 

— Îţi dau zece mii de pesete ca să mă duci la aeroport! 

Puştiul nu-l băgă în seamă şi tăie contactul. 

— Douăzeci de mii! plusă Becker. Trebuie să ajung la 
aeroport! 

Băiatul ridică fruntea: 

— Scusi? 

Era italian. 

— Aeroporto! Per favore. Sulla vespa! Venti miile pesete! 

ltalianul se uită la motoreta lui amărâtă şi râse: 

— Venti miile pesete? La Vespa? 

— Cinquanta miile! Cincizeci de mii! plusă din nou 
Becker. 

Însemna cam patru sute de dolari. 


226 


ltalianul continuă să râdă, cu un aer cam neîncrezător: 

— Dov'€ la plata? Unde-s biştarii? 

Becker extrase cinci bancnote de zece mii de pesete din 
buzunar şi i le întinse. Italianul privi banii şi apoi se uită la 
prietena lui. Fata înşfăca hârtiile şi le îndesă în bluza ei. 

— Grazie! rosti puştiul radios. 

Îi aruncă lui Becker cheile de la Vespa. După care îşi 
apucă partenera de mână şi o luară amândoi râzând la 
fugă, spre clădire. 

— Aspetta! strigă Becker. Aşteaptă! Voiam să fiu dus 
acolo! 


227 


CAPITOLUL 59 


Susan întinse mâna spre Strathmore, ca acesta s-o ajute 
să urce înapoi în Crypto. În mintea ei imaginea lui Phil 
Chartrukian zdrobit de fiarele generatoarelor rămăsese 
parcă întipărită cu fierul roşu. In plus, o ameţea gândul că 
Hale se ascundea în măruntaiele Crypto. Nu putea fugi de 
adevăr - Hale îl împinsese pe Chartrukian. 

Susan trecu împleticindu-se pe lângă umbra TRANSLTR, 
înapoi spre ieşirea principală - uşa de acces prin care 
pătrunsese mai devreme în incintă. Incepu să tasteze codul 
de acces al uşii, însă nu se întâmplă nimic. Era prinsă în 
capcană; Crypto devenise o închisoare. Aşa cum era 
construit, ca un satelit al structurilor principale NSA, la o 
distanţă de peste 100 de metri de acestea, în dom se putea 
intra doar prin poarta principală. lar cum Crypto îşi genera 
propria energie, mai mult ca probabil că operatorii din 
celelalte clădiri habar n-aveau de necazurile lor. 

— Sursa principală a căzut, anunţă Strathmore, ajungând 
în spatele ei. Suntem pe sursa de rezervă. 

Sursa de rezervă din Crypto fusese proiectată astfel încât 
TRANSLTR şi sistemele lui de răcire să aibă prioritate faţă 
de toate celelalte sisteme, inclusiv faţă de sistemele de 
lumini şi de acces ale uşilor. Aşa, o cădere de energie 
primară n-ar fi putut cauza oprirea TRANSLTR în timpul unei 
operaţiuni importante. Partea proastă în tot acest 
mecanism era că TRANSLTR nu putea opera fără sistemul 
de răcire cu freon; într-un spaţiu închis şi lipsit de ventilaţie, 
căldura generată de trei milioane de procesoare s-ar fi 
ridicat la niveluri înspăimântătoare, capabile să aprindă 
cipurile de siliciu şi să determine topirea întregii instalaţii. 
Era un scenariu catastrofic, la care nimeni nici măcar nu 
îndrăznea să se gândească. 

Susan se luptă cu ea însăşi pentru a nu-şi pierde 
controlul. Gândurile îi erau acaparate de imaginea bietului 


228 


tehnician Sys-Sec pe generatoare. Apăsă din nou cu putere 
tastatura. Tot fără nici un rezultat. 

— Anulaţi operaţiunea! ceru ea. 

Închiderea TRANSLTR ar fi însemnat eliberarea unei 
cantităţi suficiente de energie auxiliară, astfel încât uşile 
să-şi recapete regimul normal de funcţionare. 

— Uşurel, Susan, zise Strathmore, punându-şi mâna pe 
umărul ei. 

Atingerea calmantă a comandantului o scoase din starea 
de zăpăceală. Işi aminti brusc de ce îl căutase. lzbucni: 

— Comandante! Greg Hale este North Dakota! 

In bezna din Crypto se lăsă tăcerea. Intr-un târziu, 
Strathmore vorbi, cu o voce mai degrabă confuză decât 
şocată: 

— Ce tot spui acolo? 

— Hale..., şopti Susan. El este North Dakota. 

Din nou tăcere. Strathmore părea să mediteze la cele 
auzite. 

— Programul-spion? rosti el în cele din urmă, continuând 
să pară confuz. El l-a descoperit pe Hale? 

— Nu s-a întors încă. Hale l-a anulat! 

Susan începu să-i explice cum oprise Hale programul şi 
cum găsise ea mesaje de la Tankado în contul lui Hale. Se 
lăsă din nou un lung moment de tăcere. Strathmore clătină 
neîncrezător din cap. 

— E imposibil ca Greg Hale să fie asigurarea lui Tankado! 
E absurd! Tankado n-ar fi avut niciodată încredere într-un 
asemenea individ. 

— Comandante, ripostă ea, Hale ne-a mai înfundat o 
dată. Skipjack. Tankado avea încredere în el. 

Strathmore părea că nu-şi poate găsi cuvintele. 

— Opriţi TRANSLTR, îl imploră Susan. Îl avem pe North 
Dakota. Chemaţi securitatea. Haideţi să ieşim de aici. 

Strathmore ridică mâna, cerând un răgaz de gândire. 

Susan privi nervoasă în direcţia trapei din podea. 
Deschizătura era invizibilă, mascată fiind de TRANSLTR, 
însă ceramica neagră continua să licăre în nuanţe roşietice, 
precum un foc pe o bucată de gheaţă. „Haide, cheamă 


229 


securitatea, comandante! Închide TRANSLTR! Scoate-ne de 
aici!” 

Strathmore trecu brusc la acţiune: 

— Vino după mine, zise el, pornind spre trapa din podea. 

— Comandante! Hale e periculos! El... 

Însă Strathmore se făcu nevăzut în beznă. Susan se grăbi 
după silueta lui. Comandantul înconjură TRANSLTR şi 
ajunse deasupra deschizăturii din podea. Se zgâi în hăul 
plin de abur vălătucit. Fără a scoate o vorbă, privi în jur, în 
întunericul din Crypto. După aceea se aplecă şi apucă uşa 
grea a trapei. O roti uşor. Când îi dădu drumul, aceasta 
căzu şi se închise cu un bubuit asurzitor. Crypto redevenise 
o peşteră tăcută şi întunecată. North Dakota părea prins în 
capcană. 

Strathmore îngenunche. Răsuci broasca grea în formă de 
fluture. Aceasta se fixă pe locul ei. Nivelurile inferioare erau 
sigilate. 

Nici el şi nici Susan nu auziră paşii uşori din direcţia Node 
3. 


230 


CAPITOLUL 60 


Two-Tone parcurgea coridorul cu oglinzi dinspre terasa 
exterioară către ringul de dans. Răsucindu-se ca să-şi 
privească în oglindă acul de siguranţă, zări în spatele lui o 
siluetă amenințătoare. Se întoarse, dar era prea târziu. O 
pereche de braţe, dure ca nişte stânci, îl ţintui cu faţa lipită 
de oglindă. 

Puştiul încercă să se răsucească. 

— Eduardo? Omule, tu eşti? Two-Tone simţi o mână 
cercetându-i portofelul înainte ca silueta sa se proţăpească 
ferm în spatele lui. Eddie! ţipă el. Incetează cu prostiile! Un 
tip o căuta pe Megan. 

Silueta continua să-l ţină strâns. 

— Hei, Eddie, omule, las-o moartă! 

Uitându-se însă în oglindă, Two-Tone văzu că individul 
care îl ţintuia nu era prietenul lui. 

Chipul era pocit şi plin de cicatrice. Din spatele unor 
ochelari cu ramă de metal îl priveau doi ochi lipsiţi de viaţă. 
Omul se aplecă şi îşi lipi gura de urechea lui Two-Tone. O 
voce ciudată, înăbuşită, îl întrebă: 

— Adónde fué? Unde s-a dus? 

Cuvintele sunau gutural, aproape nearticulate. 

Punkistul încremeni, paralizat de spaimă. 

— Adónde fué? repetă vocea. El Americano. 

— A... aeroportul. Aeropuerto, îngăimă Two-Tone. 

— Aeropuerto? zise individul, urmărind în oglindă buzele 
băiatului. 

Puştiul încuviinţă. 

— Tenía el anillo? Avea inelul? 

Îngrozit, Two-Tone clătină din cap: 

— Nu. 

— Viste el anillo? Ai văzut inelul? 

Two-Tone se gândi o clipă. „Care era răspunsul corect?” 

— Viste el anillo? insistă vocea înăbuşită. 


231 


Two-Tone dădu afirmativ din cap, sperând ca sinceritatea 
să-l salveze. Greşit. Câteva secunde mai târziu, alunecă pe 
podea, cu gâtul rupt. 


232 


CAPITOLUL 61 


Întins pe spate, Jabba meşterea ceva îngropat pe 
jumătate într-un computer mainframe dezasamblat. Ţinea o 
lanternă mică în gură, un ciocan de lipit într-o mână şi o 
schemă mare proptită pe abdomen. Tocmai terminase de 
ataşat un set nou de atenuatoare la o placă de bază 
defectă, când telefonul lui celular prinse viaţă. 

— La naiba, înjură el, bâjbâind după telefon printr-un 
mănunchi de cabluri. Aici Jabba. 

— Jabba, sunt Midge. 

Bărbatul se lumină la faţă. 

— De două ori într-o noapte? O să înceapă lumea să 
clevetească. 

— Crypto a dat de belea. 

În vocea ei se simţea încordarea. 

Jabba se încruntă: 

— Am mai trecut prin asta. Îţi aminteşti? 

— E o problemă de energie. 

— Nu sunt electrician. Cheamă depanarea. 

— Domul e în beznă. 

— Ai vedenii. Du-te acasă, îi recomandă şi se întoarse la 
schema lui. 

— E negru ca smoala! urlă ea. 

Jabba oftă şi lăsă jos lanterna: 

— În primul rând, Midge, acolo există surse de energie 
auxiliară. N-ar putea niciodată să fie negru ca smoala. Apoi, 
eu cred că Strathmore are o privire de ansamblu asupra 
Crypto ceva mai bună decât o pot avea eu acum. De ce nu-l 
suni pe e/? 

— Pentru că e mâna lui aici. Ascunde ceva. 

Jabba dădu ochii peste cap: 

— Midge, dulceaţă, sunt îngropat până la umeri în cabluri 
seriale. Dacă vrei o întâlnire, mă eliberez. Altfel, sună la 
depanare. 

— Jabba, treaba e serioasă. O simt. 


233 


„O simte? E nasol de tot”, gândi Jabba. Midge avea una 
dintre toanele ei. 

— Dacă Strathmore nu-şi face griji, atunci nici eu nu-mi 
fac. 

— Crypto e negru ca smoala, la naiba! 

— Poate că Strathmore vrea să se uite la stele. 

— Jabba! Nu glumesc! 

— Bine, bine, mormăi el, proptindu-se într-un cot. Poate 
că a căzut un generator. Cum termin aici, trec pe la Crypto 
şi... 

— Cum e cu energia de rezervă? i-o tăie Midge. Dacă a 
căzut un generator, de ce nu există energie auxiliară? 

— Habar n-am. Poate că Strathmore a pus TRANSLTR la 
lucru şi a decuplat energia de rezervă. 

— Atunci, de ce nu opreşte totul? Poate că e un virus. Ai 
zis mai devreme ceva despre un virus. 

— La dracu’, Midge! explodă Jabba. Ţi-am mai spus, nu 
există viruşi în Crypto! Termină cu paranoia asta! 

Pe fir se lăsă o lungă tăcere. 

— Of, fir-ar să fie, Midge, se scuză el. Lasă-mă să-ţi 
explic, o rugă el cu vocea încordată. Mai întâi, avem 
Mănuşa - nici un virus nu poate trece de ea. Pe urmă, dacă 
apare o cădere de energie, problema este legată de 
hardware - viruşii nu distrug sursele de energie, ei atacă 
datele şi programele. Orice s-ar petrece în Crypto, nu e 
vorba de un virus. 

Tăcere. 

— Midge? Eşti acolo? 

Femeia îi răspunse cu glasul îngheţat: 

— Jabba, eu am o treabă de făcut. Nu mă aştept să se 
tipe la mine pentru că îmi fac datoria. Dacă sun să întreb de 
ce o instalaţie de miliarde de dolari este în beznă, mă 
aştept la un răspuns profesionist. 

— Da, doamnă. 

— Un simplu da sau nu este suficient. E posibil ca 
problema din Crypto să aibă legătură cu vreun virus? 

— Midge... ţi-am spus... 

— Da sau nu? Ar putea TRANSLTR să aibă un virus? 


234 


Jabba oftă: 

— Nu, Midge. Este imposibil. 

— Mulţumesc. 

Jabba încercă să însenineze atmosfera şi chicoti: 

— Doar dacă nu crezi că Strathmore însuşi a scris un 
virus şi a scurtcircuitat filtrele mele. 

Se lăsă o tăcere de mormânt. Când Midge vorbi, vocea ei 
avea un ton bizar: 

— Strathmore poate fenta Mănuşa? 

Jabba oftă. 

— A fost o glumă, Midge. 

Ştia însă că era deja prea târziu. 


235 


CAPITOLUL 62 


Comandantul şi Susan stăteau lângă trapa închisă şi 
discutau ce urmau să facă. 

— Phil Chartrukian e mort acolo jos, zise Strathmore. 
Dacă chemăm ajutoare, Crypto se transformă în circ. 

— Deci, ce propuneţi să facem? îl întrebă Susan, vrând 
doar să plece. 

Strathmore se gândi o clipă: 

— Nu mă întreba cum s-a întâmplat, zise el, privind spre 
trapa încuiată, dar se pare că din întâmplare l-am localizat 
şi neutralizat pe North Dakota. Clătină neîncrezător din cap. 
O lovitură a naibii de norocoasă, dacă vrei părerea mea. 
Părea încă şocat de ideea că Hale era implicat în planul lui 
Tankado. Eu cred că Greg a ascuns cheia de acces undeva 
în terminalul lui - poate că are o copie acasă. Oricum, e 
prins în capcană. 

— Şi atunci, de ce să nu chemăm oamenii de la 
securitate şi să-i lăsăm să-l înhaţe? 

— Nu încă, o potoli Strathmore. Dacă ei descoperă cât de 
mult a mers TRANSLTR fără oprire, o să avem cu totul alte 
probleme. Înainte de a deschide uşile, vreau să şterg orice 
urmă a Fortăreţei Digitale. 

Susan încuviinţă, şovăind. Planul era bun. Scos afară din 
subsoluri de oamenii de securitate şi acuzat de moartea lui 
Chartrukian, Hale mai mult ca sigur că ar fi ameninţat cu 
dezvăluirea Fortăreţei Digitale. Dacă dovezile erau şterse, 
Strathmore putea face pe prostul. „Funcţionare fără oprire? 
Un algoritm impenetrabil? E absurd! Hale n-a auzit de 
Principiul lui Bergofski?” 

— Uite ce avem de făcut, îşi expuse el planul, cu calm. 
Ştergem toată corespondenţa dintre Hale şi Tankado. 
Ştergem toate înregistrările despre  scurtcircuitarea 
Mănuşii, toate analizele lui Chartrukian din laboratorul 
Sys-Sec, toate înregistrările monitorului de control, totul. 
Fortăreața Digitală dispare. N-a fost niciodată aici. 


236 


Îngropăm cheia lui Hale şi ne rugăm la Dumnezeu ca David 
să găsească exemplarul lui Tankado. 

„David”, îşi zise Susan. Se forţă să şi-l scoată din gând. 
Trebuia să se concentreze asupra problemei de moment. 

— Eu mă ocup de laboratorul Sys-Sec, continuă 
Strathmore. Statisticile monitorului de control, statisticile 
de activitate, toată tărăşenia. Tu ocupă-te de Node 3. 
Şterge toate mesajele lui Hale. Orice corespondenţă cu 
Tankado, orice menţiune despre Fortăreaţa Digitală. 

— Bine, îi răspunse Susan, concentrată. Şterg tot discul 
lui Hale. Reformatez totul. 

— Nu! o opri comandantul cu fermitate. Nu face asta! Mai 
mult ca sigur că Hale are acolo o copie a cheii de acces. O 
vreau! 

Susan căscă gura de uimire: 

— Vreţi cheia de acces? Credeam că toată poanta era să 
distrugem cheile de acces! 

— Aşa e. Dar vreau o copie. Vreau să sparg fişierul ăsta 
blestemat şi să arunc o privire peste programul lui 
Tankado. 

Susan împărtăşea curiozitatea lui Strathmore, dar 
instinctul îi spunea că decriptarea Fortăreţei Digitale nu 
constituia o măsură înţeleaptă, oricât de interesant ar fi 
fost el. Acum programul ucigaş era încuiat bine în propriul 
seif cu cifru şi, deci, era inofensiv. Insă dacă el îl decripta... 

— Comandante, n-ar fi mai bine ca noi să... 

— Vreau cheia, i-o reteză Strathmore. 

Susan trebuia să recunoască faptul că o încercase o 
anumită curiozitate academică legată de modul în care 
Tankado reuşise să scrie Fortăreaţa Digitală, îndată ce 
auzise despre ea. Simpla existenţă a algoritmului 
contrazicea regulile fundamentale ale criptografiei. 

— O să ştergeţi algoritmul imediat ce-l vedem? 

— Fără a lăsa vreo urmă. 

Susan pufni. Ştia că găsirea cheii lui Hale cerea timp. 
Localizarea unei chei de acces pe unul din hard disk-urile 
din Node 3 semăna cu găsirea unui costum într-un magazin 
de haine de mărimea statului Texas. Computerele căutau 


237 


cu folos numai dacă primeau instrucţiuni precise de 
căutare; iar această cheie de acces era aleatorie. Din 
fericire, tocmai pentru că în Crypto se lucra cu mult 
material aleatoriu, Susan şi alţi câţiva dezvoltaseră un mod 
complex de lucru botezat „căutare neconformă”. In esenţă, 
computerului i se cerea să studieze fiecare şir de caractere 
de pe hard disk, să compare fiecare şir cu un dicţionar 
imens şi să marcheze toate şirurile care păreau ilogice sau 
aleatorii. Era o muncă laborioasă de rafinare continuă a 
parametrilor, dar se putea face. 

Susan ştia că ea era alegerea logică pentru găsirea cheii 
de acces. Oftă, sperând să n-ajungă să regrete că 
acceptase. 

— Dacă totul merge bine, o să-mi ia cam o jumătate de 
oră. 

— Atunci, hai la treabă, o îndemnă Strathmore, 
aşezându-şi o mână pe umărul ei şi îndrumând-o prin 
întuneric către Node 3. 

Deasupra lor, cerul plin de stele se lăfăia peste dom. 
Susan se întrebă dacă David vedea aceleaşi stele din 
Sevilla. 

Apropiindu-se de uşile masive de sticlă din Node 3, 
Strathmore înjură printre dinţi. Tastatura de acces era 
neluminată, iar uşile stăteau închise ermetic. 

— La naiba, zise el. Am uitat că n-avem curent. 

Comandantul inspecta uşile glisante. Işi lipi palmele de 
geamuri, după care se opinti în ele, încercând să le 
desprindă. Avea mâinile transpirate şi alunecoase. Şi le 
şterse de pantaloni şi încercă din nou. De această dată 
uşile se întredeschiseră puţin. 

Văzând că încercarea are sorţi de izbândă, Susan trecu în 
spatele lui Strathmore ca să-l ajute. Impreună reuşiră să 
depărteze geamurile cu circa trei centimetri. Rezistară 
câteva clipe aşa, însă presiunea era prea mare. Uşile se 
închiseră ermetic la loc. 

— Staţi puţin, rosti Susan, repoziţionându-se în faţa lui 
Strathmore. Bun, să încercam acum. 


238 


Se opintiră amândoi. Uşile se deschiseră din nou, cam 
trei centimetri. Din Node 3 apăru un fascicul slab de lumină 
albastră. Computerele funcționau. Erau considerate vitale 
pentru TRANSLTR şi deci primeau energie din sursa 
auxiliară. 

Susan înfipse tocul pantofului ei Ferragamo în podea şi 
împinse mai tare. Uşile se mişcară un pic. Strathmore se 
deplasă pentru a avea un unghi mai bun de atac. 
Centrându-şi palmele pe muchia din stânga, împinse înapoi 
geamul din dreapta. Susan procedă identic cu muchia din 
dreapta. Uşile începură să se separe încet şi cu mare 
greutate. Ajunseră la circa treizeci de centimetri una de 
cealaltă. 

— Nu-i da drumul, rosti Strathmore, gâfâind. Încă puţin. 

Susan îşi introduse umărul în crăpătură. Împinse din nou, 
de această dată dintr-un unghi mai bun. Uşile se 
încăpăţânau să opună rezistenţă. 

Inainte ca Strathmore să o poată opri, Susan îşi strecură 
trupul zvelt în deschizătură. Strathmore protestă, dar ea 
era hotărâtă. Voia să plece din Crypto şi îl cunoştea 
suficient de bine pe comandant ca să ştie că nu putea pleca 
nicăieri fără să găsească cheia de acces a lui Hale. 

Se plasă în centrul deschizăturii şi împinse cu toată 
puterea. Uşile păreau că împing înapoi. Brusc, Susan pierdu 
contactul. Uşile ţâşniră spre ea. Strathmore se luptă pentru 
a le ţine pe loc, însă era prea istovit. Exact în clipa în care 
uşile se loviră una de cealaltă închizându-se, Susan reuşi să 
treacă şi se prăbuşi pe podea, de cealaltă parte a lor. 

Comandantul se strădui să redeschidă geamurile cât de 
puţin. Işi puse gura în dreptul întredeschiderii. 

— lisuse, Susan, ai păţit ceva? 

Ea se ridică în picioare şi se aranjă puţin. 

— Nu, n-am nimic. 

Privi în jur. Node 3 era pustiu, luminat doar de ecranele 
computerelor. Umbrele  albăstrui creau un decor 
fantomatic. Se întoarse către Strathmore, care continua să 
stea în dreptul deschizăturii. Chipul lui părea palid şi 
bolnăvicios în lumina albastră. 


239 


— Susan, zise el. Lasă-mă douăzeci de minute să şterg 
fişierele din Sys-Sec. După ce şterg toate urmele, mă duc la 
terminalul meu şi închid TRANSLTR. 

— Aşa să faceți, rosti Susan, privind spre uşile masive de 
sticlă. 

Ştia că era prizonieră în Node 3, până în clipa în care 
TRANSLTR înceta să mai consume energie auxiliara. 

Strathmore dădu drumul uşilor, care se închiseră 
ermetic. Susan urmări prin geam cum bezna din Crypto îl 
învăluie treptat şi apoi îl ascunde vederii. 


240 


CAPITOLUL 63 


Motoreta nou-achiziţionată de Becker apucă gâfâind pe 
drumul de acces către Aeropuerto de Sevilla. Încheieturile 
mâinilor i se albiseră din pricina efortului de a menţine 
vehiculul turat la maximum tot drumul. Pe ceas, limbile 
arătau foarte puţin după ora locală două a nopţii. 

Apropiindu-se de principalul terminal de acces, Becker 
trecu pe trotuar şi sări de pe motoretă din mers. Aceasta se 
prăbuşi pe pavaj şi se rostogoli până la oprire. Becker se 
repezi prin uşile batante, simţindu-şi picioarele de cauciuc. 
„Niciodată nu mai fac asta”, îşi jură el. 

Spaţiul terminalului era auster şi destul de prost luminat. 
Cu excepţia unui om de serviciu în vârstă care curăța 
podeaua, locul era pustiu. Dincolo de coridorul de acces, o 
agentă de vânzări bilete tocmai închidea ghişeul Iberia 
Airlines. Becker luă asta drept un semn rău. 

Alergă spre agentă: 

— El vuelo a los Estados Unidos? 

Atractiva femeie din spatele tejghelei privi spre el şi 
zâmbi în chip de scuză: 

— Acaba de salir. Tocmai l-aţi ratat. 

Cuvintele ei rămaseră suspendate în aer câteva clipe. 

„L-am ratat.” Umerii lui Becker căzură: 

— Au existat bilete de rezervă la cursă? 

— O mulţime, răspunse femeia, continuând să 
zâmbească. Cursa a fost aproape goală. Insă cea de mâine 
dimineaţă de la opt este şi ea... 

— Trebuie să aflu dacă o prietenă a plecat cu această 
cursă. Nu avea rezervare. 

Femeia se încruntă: 

— Îmi pare rău, domnule. Au fost câţiva pasageri fără 
rezervare în noaptea asta, dar clauzele noastre de 
confidenţialitate prevăd că... 

— E foarte important, insistă el. Trebuie să ştiu dacă a 
plecat. Atâta tot. 


241 


Femeia îi surise: 

— O ceartă între îndrăgostiţi? 

Becker se gândi o clipă, apoi arboră un zâmbet sfios: 

— E chiar atât de evident? 

Ea îi făcu cu ochiul: 

— Cum o cheamă? 

— Megan, răspunse el trist. 

Agenta zâmbi: 

— Prietena dumneavoastră are şi un al doilea nume? 

Becker răsuflă încet. „Da, dar nu-l ştiu!” 

— Mă tem că situaţia e mai complicată. Aţi spus că 
avionul era aproape gol. Poate că aţi... 

— Fără numele de familie, zău că nu... 

— Staţi aşa, o întrerupse Becker, venindu-i o altă idee. 
Aţi fost aici toată noaptea? 

— De la şapte seara, la şapte dimineaţa. i 

— Atunci, poate că aţi văzut-o. O fată tânără. In jur de 
cincisprezece sau şaisprezece ani. Avea părul... 

Becker îşi dădu seama de greşeală înainte de a termina 
fraza. 

Ochii agentei se îngustară: 

— lubita dumneavoastră are cincisprezece ani? 

— Nu! icni Becker. Adică... „La dracu'!” Dacă m-aţi putea 
ajuta, este extrem de important. 

— Îmi pare rău, replică femeia cu răceală. 

— Nu e aşa cum pare. Dacă aţi putea doar... 

— Noapte bună, domnule. 

Cu aceasta, femeia trase grătarul de metal peste tejghea 
şi dispăru într-o încăpere din spate. 

Becker gemu şi privi înspre tavan. „Cu blândeţe, David”, 
îşi spuse el. Cu mare blândeţe. Cercetă cu privirea sala 
pustie. Nimic."Probabil că a vândut inelul şi a urcat în 
avion.” Porni spre omul de serviciu. 

— Has visto a una niña? întrebă el încercând să acopere 
zgomotul aspiratorului. Aţi văzut vreo fată? 

Bătrânul îngrijitor se aplecă şi opri maşinăria. 

— Eh? 


242 


— Una niña? repetă Becker. Pelo rojo, azul y blanco. Cu 
părul roşu, alb şi albastru. 

Bătrânul râse: 

— Qué fea. Ce urâtă! 

Clătină din cap şi îşi reluă munca. 

* 

David Becker rămase în mijlocul sălii pustii a 
aeroportului, întrebându-se ce urma să facă. Intreaga seară 
devenise o comedie a erorilor. În minte îi bubuiau cuvintele 
lui Strathmore: „Nu suna până ce nu ai inelul.” II cuprinsese 
o oboseală cumplită. Dacă Megan vânduse inelul şi urcase 
în acel avion, atunci inelul se putea afla acum la oricine. 

Becker îşi închise ochii şi încercă să se concentreze. 
„Care-i următoarea mutare?” Decise să se gândească la 
asta un pic mai târziu. Deocamdată, avea nevoie de 
excursia mult amânată până la o toaletă. 


243 


CAPITOLUL 64 


Susan stătea singură în liniştea abia luminată din Node 3. 
Sarcina pe care o avea de îndeplinit părea simplă: să 
acceseze computerul lui Hale, să localizeze cheia şi apoi să 
şteargă toate comunicările acestuia cu Tankado. Să nu 
rămână nicăieri vreun indiciu despre Fortăreaţa Digitală. 

O încercau din nou temerile iniţiale legate de salvarea 
cheii de acces şi descifrarea Fortăreţei Digitale. Nu se 
simţea deloc bine să provoace destinul; până acum, 
avuseseră destul noroc. North Dakota apăruse miraculos 
chiar sub nasurile lor şi acum era prins în capcană. Singurul 
mare semn de întrebare era pus în dreptul lui David; el 
trebuia să găsească cealaltă cheie de acces. Susan spera 
din tot sufletul că David era pe calea cea bună. 

Pătrunzând tot mai adânc în Node 3, încercă să-şi 
limpezească gândurile. | se părea bizar să nu se simtă în 
apele ei într-un spaţiu atât de familiar. În întuneric, totul în 
Node 3 părea extraterestru. Însă mai era ceva. Simţi cum 
un fior o scutură şi aruncă o privire în spate, spre uşile 
închise. „Douăzeci de minute”, se îmbărbătă ea în gând. 

Îndreptându-se către calculatorul lui Hale, sesiză un 
parfum ciudat, aspru, în aer - în mod clar, nu era unul 
dintre mirosurile obişnuite în Node 3. Se întrebă dacă nu 
cumva aparatul de deionizare avea o defecţiune. Aroma îi 
era oarecum cunoscută, iar asta îi provocă un fior de 
nelinişte. Şi-l imagină pe Hale închis dedesubt, în imensa lui 
celulă plină de abur supraîncălzit. „Să fi dat el foc la ceva?” 
Privi spre gurile de aerisire din încăpere şi adulmecă aerul. 
Mirosul părea să provină de undeva din apropiere. _ 

Se întoarse spre uşile cu grătar ale cămării. In acea 
secundă, recunoscu totul. „Mirosea a colonie... şi a 
sudoare.” 

Se crispă, complet nepregătită pentru ceea ce văzu. Doi 
ochi se holbau la ea de dincolo de uşile cămării. Groaznicul 
adevăr avu nevoie doar de o fracțiune de secundă pentru a 


244 


o lovi cu brutalitate. Greg Hale nu era închis la subsol, ci se 
afla în Node 3! Se strecurase cumva sus înainte ca 
Strathmore să închidă trapa. Fusese suficient de puternic 
pentru a deschide de unul singur uşile de acces în Node 3. 

Susan auzise o dată că panica brută este paralizantă - 
acum ştia că nu era adevărat. În clipa în care creierul ei 
pricepu ce se întâmpla acolo, trupul i se şi puse în mişcare 
- repezindu-se înapoi prin întuneric, cu un singur gând: să 
fugă. 

În spatele ei se auzi în acelaşi moment un zgomot 
puternic. Şezând tăcut pe aragaz, Hale îşi întinsese 
picioarele ca doi berbeci, împingând uşile de la cămară şi 
scoţându-le din balamale. Apoi porni în goană după ea, cu 
paşi mari. 

Susan răsturnă o lampă în tentativa de a-i bloca drumul 
şi a-l împiedica. Simţi cum el sare fără probleme peste 
obstacol. Se apropia. 

Avu sentimentul că se izbeşte de o bară de oţel când el îi 
încercui mijlocul cu braţul. Icni de durere şi rămase fără aer 
în plămâni. Braţele lui îi cuprinseră coastele. 

Susan se opuse, începând să se zbată cu sălbăticie. 
Cumva, cotul ei reuşi să lovească un cartilaj. Hale îşi slăbi 
strânsoarea şi îşi duse palmele la nas. Căzu în genunchi, cu 
mâinile pe faţă. 

— Nenorocito! urlă el de durere. 

Susan zbură spre placa de presiune a uşii de acces, 
rugându-se inutil ca Strathmore să dea drumul la curent, 
astfel încât uşile să se deschidă. Dar nu putu decât să bată 
cu disperare în geam. 

Hale se apropie ameninţător de ea, cu nasul plin de 
sânge. Într-o secundă, braţele lui o cuprinseră din nou, unul 
din ele prins ferm peste sânul ei stâng, celălalt peste mijloc. 
O smulse de lângă uşă. 

Ea ţipă, cu mâna întinsă într-o tentativă inutilă de a-l 
opri. 

Hale o trase înapoi. Catarama de la curea i se înfipse în 
coloană. Nu-i venea să creadă câtă putere zăcea în el. O 
târi după el, astfel încât pantofii îi căzură din picioare. Cu o 


245 


mişcare ca de felină, o ridică pe sus şi o trânti pe podea, 
chiar lângă computerul lui. 

Susan se trezi brusc pe spate, cu fusta ridicată peste 
şolduri. Nasturele de sus al bluzei se desfăcuse, iar pieptul i 
se ridica şi cobora cu mişcări ample în lumina albăstruie. 
Privi îngrozită cum Hale o ţintuieşte pe podea. Nu-i putea 
descifra intenţiile din privire, dar părea şi el speriat. Sau 
poate mânios? Individul îi măsură întreg trupul cu privirea, 
trezind în ea un nou val de spaimă. 

Hale se aşeză temeinic peste mijlocul ei, uitându-se la ea 
cu o privire de gheaţă. Prin mintea lui Susan defilară brusc 
toate cunoştinţele învăţate la cursurile de autoapărare. 
Incercă să lupte, dar corpul ei nu reacţionă. Era paralizată. 
Închise ochii. 

„Oh, Doamne, te rog! Nu!” 


246 


CAPITOLUL 65 


Brinkerhoff măsura cu pasul biroul lui Midge. 

— Nimeni nu scurtcircuitează Mănuşa. E imposibil! 

— Greşit, i-o întoarse Midge. Tocmai am vorbit cu Jabba. 
Mi-a zis că anul trecut a instalat un comutator de şuntare. 

Asistentul directorului părea neconvins: 

— Eu n-am auzit de aşa ceva. 

— Nimeni n-a auzit. A fost o chestie pe şest. 

— Midge, argumentă Brinkerhoff, Jabba e maniac cu 
securitatea! N-ar fi instalat niciodată un comutator care 
să... 

— Strathmore l-a pus s-o facă, îl întrerupse ea. 

Brinkerhoff aproape că auzea cum se mişcau rotiţele în 
creierul ei. 

— Îți aminteşti anul trecut, reluă ea, când Strathmore se 
ocupa de cercul ăla de terorişti antisemiţi din California? 

Brinkerhoff dădu din cap. Fusese una dintre marile 
lovituri ale lui Strathmore. Folosind TRANSLTR ca să 
decripteze un mesaj interceptat, comandantul dezvăluise 
un complot care viza bombardarea unei şcoli israeliene din 
Los Angeles.  Decriptase mesajul  teroriştilor cu 
douăsprezece minute înainte de explozia bombei şi astfel, 
folosindu-se de o reţea de telefoane de urgenţă, salvase 
vieţile a trei sute de şcolari. 

— la fii atent, continuă Midge, coborându-şi vocea. Jabba 
a zis atunci că Strathmore interceptase codul teroriştilor cu 
şase ore înainte de explozia bombei. 

Brinkerhoff rămase cu gura căscată: 

— Dar... atunci de ce a aşteptat... 

— Pentru că nu a reuşit să decripteze mesajul prin 
TRANSLTR. A încercat, dar Mănuşa îl tot rejecta. Era un 
mesaj criptat cu un nou algoritm de cheie publică pe care 
filtrele nu îl mai întâlniseră. l-au trebuit lui Jabba aproape 
şase ore ca să rezolve problema. 

Brinkerhoff o privea uluit. 


247 


— Pe Strathmore l-au apucat toţi dracii. L-a obligat pe 
Jabba să instaleze un scurtcircuit în caz că se întâmpla din 
nou. 

— lisuse, şuieră Brinkerhoff. Habar n-aveam. Ochii i se 
îngustară. Şi unde vrei să ajungi cu asta? 

— Cred că astăzi Strathmore s-a folosit de comutator... 
pentru a procesa un fişier respins de Mănuşă. 

— Şi ce? Doar pentru aşa ceva e comutatorul ăla, nu? 

Midge clătină din cap: 

— Nu şi dacă fişierul în cauză e un virus. 

Brinkerhoff sări ca ars: 

— Un virus? Cine a pomenit ceva de un virus? 

— E singura explicaţie, rosti ea cu calm. Jabba a zis că un 
virus e singurul lucru din cauza căruia TRANSLTR ar 
funcţiona atât de greu, aşa că... 

— Stai o clipă! ţâşni Brinkerhoff, făcându-i semn să se 
oprească. Strathmore a spus că totul e în regulă! 

— Minte. 

— Vrei să spui că Strathmore a dat intenționat drumul 
unui virus în TRANSLTR? 

— Nu, îl corectă ea. Nu cred că el ştia că e vorba despre 
un virus. Cred că a fost tras pe sfoară. 

Brinkerhoff îşi rămăsese fără grai. Era clar că Midge 
Milken o luase razna. 

— Asta explică multe, insistă ea. Mai ales, ce a căutat el 
aici toată noaptea. 

— A vrut să planteze viruşi în propriul computer? 

— Nu, replică Midge, iritată. A încercat să-şi acopere 
propriile greşeli! lar acum nu mai poate opri TRANSLTR şi 
repune în funcţiune energia pentru că virusul a blocat toate 
procesoarele! 

Brinkerhoff dădu ochii peste cap. Midge o mai luase pe 
arătură în trecut, dar niciodată în halul ăsta. Încercă să o 
calmeze: 

— Jabba nu pare prea preocupat. 

— Jabba e un netot, îi şuieră ea. 

Brinkerhoff păru surprins. Nimeni nu-l mai făcuse pe 
Jabba netot - poate porc, dar niciodată netot. 


248 


— Ai mai multă încredere în intuiţia ta feminină decât în 
experienţa lui Jabba? 

Ea îl privi cu asprime. 

Brinkerhoff ridică palmele în semn că se predă: 

— Nu contează. Îmi retrag cuvintele. Nu avea nevoie săi 
se reamintească de capacitatea ei neîntrecută de a 
presimţi dezastrele. Midge, o imploră el, ştiu că îl urăşti pe 
Strathmore, dar... 

— Aici nu e vorba de Strathmore! ripostă ea cu duritate. 
Primul lucru de care avem nevoie este o confirmare că 
Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa. După aceea îl sunăm 
pe director. 

— Minunat, gemu Brinkerhoff. Îl sun pe Strathmore şi îi 
cer să ne trimită o declaraţie scrisă. 

— Nu, i-o tăie ea, ignorând sarcasmul lui. Strathmore 
ne-a minţit deja o dată astăzi. Se uită în sus, cercetând 
privirea lui. Ai cheile de la biroul lui Fontaine? 

— Bineînţeles. Doar sunt asistentul lui personal! 

— Am nevoie de ele. 

Brinkerhoff făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă: 

— Midge, orice ai face tu, eu n-am de gând să te las în 
biroul lui Fontaine. 

— Trebuie! tună ea. Se răsuci şi începu să apese tastele 
Fratelui cel Mare. Acum cer o listă de aşteptare de la 
TRANSLTR. Dacă Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa, o să 
se vadă pe hârtia de la imprimantă. 

— Şi ce are asta de-a face cu biroul lui Fontaine? 

Ea se răsuci şi îl privi chiorâş: 

— Lista de aşteptare apare numai pe imprimanta lui 
Fontaine. Doar ştii asta! 

— Dar e confidential, Midge! 

— E o urgenţă. Trebuie să văd lista aia. 

Brinkerhoff îşi lăsă palmele pe umerii ei: 

— Midge, te rog să te calmezi. Ştii că nu pot... 

Ea pufăi cu putere şi se întoarse la tastatura ei: 

— Dau comandă de tipărire la lista de aşteptare. O să 
intru acolo, o iau şi ies. Şi acum, dă-mi cheile. 

— Midge... 


249 


Ea sfârşi de tastat şi se întoarse spre el: 

— Chad, raportul se tipăreşte în treizeci de secunde. Uite 
cum facem. Tu îmi dai cheia. Dacă Strathmore a apăsat pe 
comutator, chemăm băieţii de la securitate. Dacă mă înşel, 
plec, şi tu poţi să te duci şi s-o mânjeşti cu marmeladă pe 
Carmen Huerta pe tot corpul. Îi aruncă o privire răutăcioasă 
şi întinse mâna după chei. Aştept. 

Brinkerhoff gemu, regretând că o chemase înapoi să 
verifice raportul de la Crypto. Se uită la mâna ei întinsă. 

— Vorbim despre informaţii confidenţiale din interiorul 
biroului personal al directorului. Ai vreo idee ce ni se 
întâmplă dacă suntem prinşi? 

— Directorul e în America de Sud. 

— Îmi pare rău. Pur şi simplu, nu pot. 

Brinkerhoff îşi încrucişă braţele şi ieşi din încăpere. 

Midge rămase cu privirea aţintită după el. In ochi îi 
mocnea ura: 

— Ba da, ai să vezi cum poţi, şopti ea. 

Se întoarse la Fratele cel Mare şi apelă arhivele video. 

„Lui Midge o să-i treacă”, îşi spuse Brinkerhoff, 
aşezându-se la biroul lui şi începând să treacă în revistă 
celelalte rapoarte. Doar nimeni nu aştepta ca el să dea 
cheile directorului ori de câte ori Midge devenea paranoică. 

Tocmai începuse să inspecteze cifrele COMSEC, când 
gândurile îi fură întrerupte de nişte voci din încăperea 
alăturată. Lăsă jos hârtiile şi porni spre uşă. 

încăperea principală era cufundată în întuneric - cu 
excepţia unui fir de lumină cenuşie dinspre uşa pe jumătate 
deschisă a lui Midge. Brinkerhoff ascultă. Vocile continuau 
dialogul. Păreau entuziasmate. 

— Midge? 

Nici un răspuns. 

Porni prin întuneric spre camera lui Midge. Vocile îi erau 
vag cunoscute. Împinse uşa. Camera era pustie, iar locul lui 
Midge, gol. Sunetul venea de sus. Brinkerhoff privi spre 
peretele de monitoare video şi simţi brusc că i se face rău. 
Pe fiecare dintre cele douăsprezece ecrane rulau aceleaşi 


250 


imagini - un soi de balet dirijat în mod pervers. Brinkerhoff 
se sprijini de spătarul scaunului şi privi îngrozit. 

— Chad? se auzi în spatele lui. 

Se întoarse şi miji ochii în întuneric. Midge se afla în faţa 
uşilor duble ale biroului directorului, dincolo de zona de 
secretariat. Ţinea palma întinsă: 

— Cheia, Chad. 

Brinkerhoff se înroşi. Se întoarse spre monitoare. Încercă 
să stingă imaginile de deasupra capului, însă fără folos. Era 
pretutindeni, gemând de plăcere şi mângâind pofticios sânii 
mici şi acoperiţi cu miere ai lui Carmen Huerta. 


251 


CAPITOLUL 66 


Becker traversă sala spre toalete şi descoperi că uşa pe 
care scria „CABALLEROS” era blocată de o bară portocalie 
şi de un cărucior umplut cu detergenţi şi cârpe. Se uită la 
cealaltă uşă. „DAMAS”. Trecu alături şi bătu în uşă cu 
putere. 

— Hola? întreba el tare, întredeschizând uşa de la toaleta 
femeilor. Con permiso? 

Tăcere. 

Intră. 

Toaleta era tipică pentru instituţiile spaniole - perfect 
pătrată, faianţă albă, un bec cu incandescenţă deasupra. 
Ca de obicei, se vedeau un separeu şi un pisoar. N-avea 
importanţă că pisoarele nu se foloseau în toaletele pentru 
femei - amplasarea lor acolo îi scutea pe constructori de 
cheltuiala unui al doilea separeu. 

Becker se uită cu dezgust prin toaletă. Era cumplit de 
murdară. Chiuveta era înecată cu o apă noroioasă şi 
maronie. Pe jos fuseseră aruncate bucăţi de hârtie igienică 
murdare. Podeaua era umedă. Vechiul uscător electric de 
pe perete era mânjit cu amprente verzui. 

Se opri în faţa oglinzii şi oftă. Ochii care de obicei îl 
priveau din oglindă cu o expresie limpede erau ceţoşi în 
noaptea asta. „Oare de câte ore mă învârt în gol pe aici?”, 
se întrebă el. li era cumplit de greu să facă un calcul. Din 
obişnuinţă profesorală, îşi aranjă nodul cravatei Windsor în 
dreptul gulerului. Apoi se întoarse spre pisoarul din spatele 
lui. 

Stând acolo se întrebă dacă Susan ajunsese oare acasă. 
„Unde se putea duce? La Stone Manor fără mine?” 

— Hei! rosti mânioasă o voce de femeie în spatele lui. 

Becker sări ca ars. _ 

— Eu..., îngăimă el, grăbindu-se să se închidă la şliţ. Imi 
cer scuze... eu... 


252 


Se întoarse spre fata care tocmai intrase. Era o tânără 
sofisticată, parcă tocmai desprinsă din paginile revistei 
Seventeen. Purta pantaloni clasici şi o bluză albă fără 
mâneci. În mână ţinea un rucsăcel roşu L.L. Bean. Părul 
blond părea proaspăt uscat. 

— Îmi cer scuze, repetă Becker, luptându-se cu catarama 
curelei de la pantaloni. Toaleta bărbaţilor era... In fine... eu 
plec. 

— Obsedat nenorocit! 

Înjurătura părea nepotrivită venind de pe buzele ei - ca o 
apă plină de mizerii curgând printr-un filtru strălucitor. 
Studiind-o însă, Becker văzu că filtrul nu era chiar atât de 
strălucitor ca la prima impresie. Ochii fetei erau încercănaţi 
şi injectaţi, iar braţul stâng era umflat. Sub iritaţia roşiatică, 
pielea era violacee. 

„lisuse”, îşi zise Becker. „Droguri intravenoase. Cine ar fi 
ghicit?” 

— leşi afară! urlă ea. leşi afară! 

Pe moment, uită totul despre inel, NSA şi toate 
problemele. O compătimea pe acea tânără. Probabil că 
părinţii ei o trimiseseră aici pentru un program pregătitor, 
cu un card VISA în buzunar - iar ea sfârşise singură într-o 
toaletă, în miezul nopţii, injectându-şi droguri. 

— Ţi-e bine? întrebă Becker, trăgându-se cu spatele spre 
uşă. 

— N-am nimic, răspunse ea cu o voce arogantă. Poţi 
pleca acum! 

Becker se întoarse să iasă. Aruncă o ultimă privire spre 
antebraţul ei. „Nu poţi face nimic, David. Las-o în pace.” 

— Acum! se repezi ea. 

Becker dădu din cap şi îi aruncă un ultim zâmbet trist: 

— Ai grijă. 


253 


CAPITOLUL 67 


— Susan? gâfâi Hale, cu faţa lipită de faţa ei. 

Şedea cu toată greutatea corpului peste mijlocul ei, cu 
picioarele de o parte şi de cealaltă. Prin materialul subţire 
al fustei, noada lui o apăsa dureros peste pubis. Din nasul 
lui se scurgea sânge care se împrăştia peste bluza ei. Îi 
venea să vomite. Mâinile lui erau deja la pieptul ei. 

Nu simţea nimic. „Oare mă atinge?” li trebui o secundă 
întreagă ca să priceapă că Hale îi închidea nasturele 
desfăcut şi o aranja. 

— Susan, repetă Hale, gâfâind. Trebuie să mă scoţi de 
aici. 

Mintea ei plutea în ceaţă. Nimic nu mai avea sens. 

— Susan, trebuie să mă ajuţi! Strathmore l-a ucis pe 
Chartrukian! Eu am văzut! 

Abia după câteva clipe înţelese cuvintele lui. „Strathmore 
l-a ucis pe Chartrukian?” Era clar că Hale habar n-avea că 
ea îl zărise acolo jos. 

— Strathmore ştie că l-am văzut! Mă va omori şi pe 
mine! 

Dacă nu i-ar fi fost atât de frică, i-ar fi râs în faţă. 
Recunoscu mentalitatea de Divide et impera a unui fost 
puşcaş marin. Inventează minciuni şi asmute-ţi vrăjmaşii 
unul împotriva celuilalt. 

— E adevărat! urlă el. Trebuie să sunăm după ajutor! 
Cred că suntem amândoi în pericol! 

Susan nu credea o iotă din vorbele lui. 

Il dureau deja picioarele, aşa că Hale îşi deplasă puţin 
greutatea corpului. Deschise din nou gura ca să vorbească, 
dar nu mai apucă. 

In clipa în care el se ridicase, Susan simţise cum îi revine 
sângele în picioare. Inainte de a conştientiza ce face, îl lovi 
tare cu genunchiul stâng în boaşe. Simţi clar cum rotula ei 
sfărâmă micul sac de ţesut dintre picioarele lui. 


254 


Hale scheună agonizant de durere şi se înmuie 
instantaneu. Se rostogoli pe o parte, încleştându-şi mâinile 
pe şliţ. Susan reuşi să iasă de sub greutatea trupului lui. Se 
îndreptă împleticindu-se spre uşi, ştiind că nu va avea 
niciodată puterea să le deschidă singură. 

Luând pe loc o decizie, se postă în spatele mesei lungi de 
conferinţe din lemn de arțar şi îşi înfipse bine piciorul în 
covor. Din fericire, masa era pe rotile. Porni cu toată forţa ei 
spre peretele de sticlă, împingând masa în faţă. Rotilele 
erau solide, astfel încât masa se rostogolea uşor. La 
jumătatea distanţei, Susan alerga deja. 

Cu un metru şi jumătate înainte de a atinge peretele de 
sticlă, împinse mai tare şi dădu drumul mesei. Se trase apoi 
într-o parte şi îşi acoperi ochii. După un părâit îngrozitor, 
peretele explodă în mii de aşchii de sticlă. Sunetele 
familiare din Crypto îşi făcură loc în Node 3 pentru prima 
dată de la construcţia încăperii. 

Susan îşi luă mâinile de la ochi. Putea vedea masa 
dincolo, prin gaura creată în zid. Continua să ruleze. Făcu 
cercuri din ce în ce mai largi prin Crypto şi în cele din urmă 
dispăru în întuneric. 

Susan îşi încălţă din nou pantofii ei Ferragamo, aruncă o 
ultimă privire spre Greg Hale, care continua să se 
zvârcolească, şi trecu peste marea de sticlă spartă, în 
Crypto. 


255 


CAPITOLUL 68 


— Nu-i aşa că a fost uşor? întrebă Midge când Brinkerhoff 
îi dădu cheile de la biroul lui Fontaine. 

— O să şterg imaginile înainte de a pleca, promise ea. 
Doar dacă tu şi nevastă-ta nu vreţi caseta pentru colecţia 
voastră privată. 

— la naibii lista aia, mârâi Brinkerhoff. Şi pe urmă 
şterge-o! 

— Si, señor, chicoti Midge cu accent portorican. 

li făcu un semn jucăuş cu ochiul şi porni spre uşile duble 
ale biroului directorului. 

Biroul privat al lui Leland Fontaine nu semăna cu nici o 
altă încăpere din aripa managerială. Nu existau tablouri, 
scaune sculptate, plante decorative sau orologii vechi. 
Spaţiul fusese amenajat pentru o maximă eficienţă. Biroul 
acoperit cu geam gros şi scaunul din piele neagră se 
găseau chiar în faţa ferestrei enorme. In colţ erau trei 
fişiere cu dosare, lângă o măsuţă cu o cafetieră. Peste Fort 
Meade răsărise Luna, iar lumina ei blândă accentua 
aspectul spartan al camerei. 

„Ce naiba fac eu aici?”, se întrebă Brinkerhoff. 

Midge se îndreptă spre imprimantă şi luă lista tipărită. 
Miji ochii în întuneric: 

— Nu pot citi datele, se plânse ea. Aprinde lumina. 

— O citeşti afară. Acum, hai de aici. 

Numai că Midge părea să se simtă foarte bine, aşa că se 
mai jucă puţin cu Brinkerhoff, ducându-se la fereastră şi 
înclinând hârtia ca să citească mai bine. 

— Midge... 

Insă ea continuă să citească. 

Brinkerhoff se agită neliniştit în cadrul uşii. 

— Midge... hai de aici. Sunt camerele private ale 
directorului. 

— E aici, pe undeva, mormăi ea, studiind lista. 
Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa, o ştiu. 


256 


Se apropie şi mai mult de fereastră. 

Brinkerhoff începu să asude. Midge continua să citească. 

După câteva clipe, ea scoase un icnet: 

— Ştiam eu! Strathmore a făcut-o! Chiar a făcut-o! 
Idiotul! Ridică hârtia şi o scutură. A scurtcircuitat Mănuşa! 
Uită-te şi tu! 

Brinkerhoff se holbă prostit o clipă, apoi traversă în fugă 
biroul directorului. Se înghesui la fereastră lângă Midge. Ea 
îi indică sfârşitul listei. 

Brinkerhoff citi neîncrezător: 

— Ce...? 

Hârtia conţinea o listă cu fişierele care intraseră în 
TRANSLTR în ultimele treizeci şi şase de ore. După fiecare 
fişier se vedea un cod de patru caractere eliberat de 
Mănuşă. În orice caz, ultimul fişier de pe foaie nu dispunea 
de un asemenea cod. În dreptul lui scria simplu: 
„COMUTARE MANUALA.” 

„lisuse”, îşi zise Brinkerhoff. „Midge a dat din nou 
lovitura.” 

— Idiotul! la priveşte aici! Mănuşa a respins de două ori 
fişierul! Şiruri mutante! Şi el totuşi a comutat pe manual! La 
ce dracu' s-a gândit? 

Brinkerhoff simţi că i se înmoaie picioarele. Se întrebă de 
ce Midge avea întotdeauna dreptate. Nici unul dintre ei nu 
observă imaginea reflectată în geamul ferestrei. In 
deschizătura uşii se afla o siluetă masivă. 

— Doamne, icni Brinkerhoff. Crezi că avem un virus? 

Midge oftă: 

— Nu poate fi altceva. 

— S-ar putea ca asta să nu fie treaba voastră! bubui o 
voce profundă din spatele lor. 

Midge se lovi cu capul de fereastră. Brinkerhoff se 
împiedică de scaunul directorului şi se răsuci în direcţia 
vocii. Recunoscu imediat silueta: 

— Domnule director! icni el. Goni spre şeful lui şi îi întinse 
mâna. Bine aţi venit acasă, domnule. 

Silueta masivă nu îl luă în seamă. 


257 


— C-credeam, îngăimă asistentul, retrăgându-şi mâna, 
credeam că sunteţi în America de Sud. 

Leland Fontaine îşi privi cu asprime subalternul. Ochii lui 
aruncau săgeți: 

— Da... şi acum m-am întors. 


258 


CAPITOLUL 69 


— Hei, mister! 

Becker traversă sala către un şir de telefoane cu plată. 
Se opri şi se întoarse. Spre el venea chiar fata din toaletă. li 
făcu semn s-o aştepte. 

— Mister, staţi aşa! 

„Ce mai e acum?”, gândi Becker. „Vrea să mă acuze de 
încălcarea intimităţii?” 

Fata îşi căra rucsacul după ea. Când ajunse lângă el, era 
toată un zâmbet. 

— Îmi cer scuze că am tipat la dumneavoastră. M-aţi cam 
speriat. 

— Nici o problemă, o asigură el, cumva nedumerit. Mă 
găseam într-un loc nepotrivit. 

— Vi se va părea o nebunie, zise ea, clipind galeş, dar nu 
cumva aveţi nişte bani de împrumut? 

Becker o privi surprins: 

— Bani pentru ce? 

„Nu-ţi plătesc eu drogurile, dacă asta îmi ceri.” 

— Încerc să ajung acasă, răspunse blonda. Mă puteţi 
ajuta? 

— Ai pierdut cursa? 

Ea încuviinţă: 

— Mi-am pierdut biletul. Nu m-au lăsat să urc la bord. 
Ăştia de la liniile aeriene pot fi nişte mari ticăloşi. N-am bani 
să-mi cumpăr altul. 

— Unde sunt părinţii tăi? 

— În State. 

— Nu poţi să dai de ei? 

— Ntt. Am încercat deja. Cred că îşi fac week-end-ul pe 
iahtul cuiva. 

Becker inspectă hainele scumpe ale fetei. 

— N-ai un card de credit? 

— Ba da, dar mi l-a anulat tata. Crede că iau droguri. 


259 


— lei droguri? întrebă sec Becker, uitându-se la 
antebraţul ei umflat. 

Fata îl privi cu indignare: 

— Bineînţeles că nu! 

Clipi cu inocenţă din gene, dându-i lui Becker impresia că 
e tras pe sfoară. 

— Haideţi, se rugă ea. Păreţi un tip bogat. Nu-mi puteţi 
da ceva biştari să mă duc acasă? Vi-i pot trimite înapoi mai 
târziu. 

Becker bănuia că, indiferent ce sumă i-ar fi dat, banii ar fi 
ajuns în labele vreunui traficant de droguri din Triana. 

— În primul rând, zise el, nu sunt un tip bogat, sunt 
profesor. Îţi spun însă ce-am să fac... „Îţi demasc 
cacealmaua, asta fac.” Ce-ar fi să-ţi cumpăr eu biletul? 

Blonda îl privi şocată. 

— Aţi face asta? îngăimă ea, cu ochii plini de speranţă. 
Mi-aţi cumpăra un bilet până acasă? Oh, Doamne, îţi 
mulţumesc! 

Becker rămăsese fără grai. Părea că judecase greşit 
situaţia. 

Fata îşi aruncă braţele în jurul lui. 

— A fost o vară de rahat, izbucni ea, aproape 
înecându-se în lacrimi. Oh, vă mulţumesc! Trebuie să plec 
de aici! 

Becker îi întoarse îmbrăţişarea pe jumătate. Fata îi dădu 
drumul, iar el îi privi iarăşi antebraţul. 

Ea îi văzu privirea: 

— Oribil, nu? 

Becker dădu din cap: 

— Parcă ziceai că nu iei droguri. 

Fata izbucni în râs: 

— E un tatuaj! Mi-am râcâit jumătate din piele încercând 
s-o şterg. Cerneala pătează. _ 

Becker privi mai îndeaproape. In lumina fluorescentă, 
zări conturul uşor al unui înscris dedesubtul umflăturii 
roşietice de pe antebraţ - cuvinte scrijelite în carne. 

— Dar... dar ochii tăi..., zise Becker, simțindu-se un idiot. 
Sunt roşii! 


260 


Ea râse din nou: 

— Am plâns. V-am spus că am pierdut avionul. 

Becker se uită din nou la cuvintele de pe braţ. 

Fata se încruntă, stingherită: 

— Ah, încă se mai poate citi, nu? 

Becker se aplecă mai mult. Era lizibil. Mesajul era 
limpede precum cristalul. Citind cele patru cuvinte, prin 
faţa ochilor i se perindară ultimele douăsprezece ore. 

David se trezi înapoi, în camera din Hotelul Alfonso al 
XIII-lea. Germanul obez îşi atingea braţul şi vorbea într-o 
engleză stricată: „Fock off and die.” 

— Vă e bine? îl întrebă fata, privindu-l. 

Acesta nu-şi mai lua privirea de la braţul ei. Era ametit. 
Cele patru cuvinte mânjite pe carnea fetei duceau cu ele un 
mesaj simplu: Fuck off and die. 

Blonda se uită la braţul ei, stânjenită: 

— Un prieten mi l-a scris... o tâmpenie, nu? 

Becker nu putea scoate o vorbă. „Fock off und die.” Nu-i 
venea să creadă. Neamţul nu-l insultase, ci încercase să-l 
ajute. Îşi înălţă privirea spre chipul fetei. În lumina 
fluorescentă a sălii, se puteau zări urme de vopsea roşie şi 
albastră în părul ei blond. 

— T-t-tu..., îngăimă el, holbându-se la urechile ei. Nu 
cumva porţi nişte cercei? 

Fata îl privi ciudat. Pescui un obiect mic din buzunar şi i-l 
întinse. Becker se uită ţintă la craniul micuţ din palma ei. 

— Cercei cu clipsuri? murmură el. 

— Da, la naiba, răspunse fata. Mi-e o frică de moarte de 
ace. 


261 


CAPITOLUL 70 


David Becker stătea în sala pustie şi simţea cum îi 
cedează picioarele. O privi pe fata din faţa lui şi înţelese că 
ajunsese la capătul căutărilor. Tânăra îşi spălase părul şi îşi 
schimbase hainele, poate în speranţa că aşa putea vinde 
mai bine inelul, însă nu apucase să se îmbarce pentru New 
York. 

Becker se forţă să-şi păstreze sângele rece. Călătoria 
asta absurdă era pe punctul de a se încheia. Se uită la 
degetele fetei. Erau goale. Privi apoi spre rucsac. „Acolo e”, 
îşi zise. „Trebuie să fie acolo!” 

Zâmbi, abia ascunzându-şi emoţiile: 

— O să ţi se pară o nebunie, zise el, dar cred că ai ceva 
de care am eu nevoie. 

— Oh? 

Megan păru brusc nesigură. 

Becker întinse mâna după portofel. 

— Bineînţeles că aş fi fericit să te plătesc: 

Se uită în jos şi începu să răsfoiască printre bancnote. 

Uitându-se cum numără banii, Megan scoase un icnet de 
uimire, probabil înţelegându-i greşit intenţia. Aruncă o 
privire înfricoşată spre uşa batantă... măsurând distanţa. 
Erau cam cincizeci de metri. 

— Îţi dau suficienţi bani să-ţi cumperi bilet dacă... 

— N-o spuneţi, îl întrerupse Megan, oferindu-i un zâmbet 
forţat. Cred că ştiu exact ce vreţi. 

Se aplecă şi începu să scotocească prin rucsac. 

Becker simţi o undă de speranţă. „Il are cu ea!” „Are 
inelul!” Habar n-avea cum îşi dăduse ea seama ce voia el, 
dar era prea obosit ca să-i mai pese. Muşchii i se relaxară. 
Se imagină înmânând inelul directorului adjunct al NSA. 
După aceea el şi Susan aveau să se întindă pe patul cu 
baldachin de la Stone Manor şi să recupereze timpul 
pierdut. 


262 


Fata găsi în sfârşit ce căuta. Spray-ul PepperGuard 
reprezenta alternativa ecologică la spray-ul paralizant 
Mace, fiind alcătuit dintr-un amestec puternic de praf de 
ardei iute mexican şi praf de chili. Cu o mişcare 
îndemânatică, se roti şi trase un jet de amestec drept în 
ochii lui Becker. După aceea înşfăcă rucsacul şi o luă la 
fugă spre uşă. Când privi înapoi, David Becker zăcea pe 
podea, zvârcolindu-se de durere şi ţinându-şi mâinile la 
faţă. 


263 


CAPITOLUL 71 


Tokugen Numataka îşi aprinse al patrulea trabuc şi 
continuă să se plimbe ca un leu în cuşcă. Apucă telefonul şi 
apelă operatoarea de la centrală. 

— Vreo veste cu numărul ăla? se repezi el înainte ca 
femeia să scoată vreo vorbă. 

— Nimic încă, domnule. Durează mai mult decât ne 
aşteptam - apelul a venit de pe un celular. 

„Un celular”, se amuză Numataka în sinea lui. „Se 
potriveşte.” Din fericire pentru economia japoneză, 
americanii aveau un apetit insaţiabil pentru gadget-uri 
electronice. 

— Staţia de emisie, adăugă operatoarea, e în zona de 
cod 202. Însă deocamdată nu avem numărul. 

— 202? Unde vine asta? 

„Oare unde se ascunde misteriosul North Dakota în vasta 
întindere americană?” 

— Undeva în apropiere de Washington, D.C., domnule. 

Numataka îşi arcui sprâncenele: 

— Sună-mă imediat ce obţii numărul. 


264 


CAPITOLUL 72 


Susan se împletici de-a lungul podelei întunecate din 
Crypto, către pasarela care ducea la biroul lui Strathmore: 
locul cel mai îndepărtat de Hale în interiorul complexului 
blocat. 

Când ajunse în capătul pasarelei de acces, descoperi că 
uşa de la biroul comandantului e deschisă. Pana de curent 
scosese din uz broasca electronică. Năvăli înăuntru. 

— Comandante? Singura lumină dinăuntru provenea de 

la ecranele computerului lui Strathmore. Comandante! 
strigă ea mai tare. Comandante! 
__ Brusc, îşi aminti că el se afla în laboratorul Sys-Sec. 
incepu să rătăcească aiurea în biroul gol, cu gândul la 
clipele de groază prin care trecuse. Trebuia să iasă din 
Crypto. Sosise clipa să treacă la acţiune, cu sau fără 
Fortăreaţa Digitală. Era momentul să închidă TRANSLTR şi 
să evadeze de acolo. Se uită la ecranele luminate, apoi se 
îndreptă spre biroul şefului. Se aşeză în faţa tastaturii. 
Opreşte TRANSLTR! Acum, că se găsea la terminalul 
autorizat, sarcina părea simplă. Apelă fereastra de 
comandă potrivită şi tastă: 


„ANULEAZĂ RULAREA” 


Degetul i se opri o clipă deasupra tastei ENTER. 

— Susan! răcni o voce dinspre uşă. 

Se întoarse înspăimântată, crezând că e Hale. Nu era el, 
ci Strathmore. Comandantul respira anevoie, era palid şi 
avea un aer ciudat în lumina emisă de ecrane. 

— Ce dracu’ se întâmplă? 

— Co-co-com... mandante! icni Susan. Hale este în Node 
3! Tocmai m-a atacat! 

— Ce? Imposibil! Hale e închis în... 

— Nu, nu e! E liber! Trebuie să chemăm securitatea aici 
şi acum! Opresc TRANSLTR! 


265 


Şi dădu să se întoarcă spre tastatură. 

— Nu atinge nimic! 

Strathmore se repezi la terminal şi îi dădu mâna la o 
parte. 

Susan se făcu mică, uluită. Se holbă la comandant; era 
pentru a doua oară în acea zi că nu-l recunoştea. Se simţi 
brusc singură. 

Strathmore văzu sângele de pe cămaşa lui Susan şi îşi 
regretă imediat ieşirea: 

— lisuse, Susan! Ţi-e bine? 

Ea nu îi răspunse. 

Comandantul îşi dori să nu fi sărit pentru atâta lucru la 
ea. Avea nervii întinşi la maximum. Mersese prea departe. 
Avea anumite probleme pe suflet, despre care Susan 
Fletcher nu ştia nimic, probleme pe care el nu i le 
dezvăluise şi se ruga să nu fie niciodată nevoit să o facă. 

— Îmi cer scuze, zise el cu o voce moale. Spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

Ea îşi întoarse faţa: 

— Nu contează. Nu e sângele meu. Doar scoateţi-mă de 
aici. 

— Eşti rănită? 

Strathmore îşi lăsă o mână pe umărul ei. Susan se 
ghemui. El îşi luă braţul şi întoarse privirea. Când se uită 
din nou la chipul ei, văzu că avea ochii aţintiţi peste umărul 
lui, la ceva de pe perete. 

Acolo, în întuneric, licărea puternic o tastatură mică. 
Strathmore urmări direcţia privirii ei şi se încruntă. Sperase 
ca Susan să nu observe panoul de control sclipitor. 
Tastatura iluminată controla accesul în liftul lui personal. 
Strathmore şi oaspeţii lui din sferele înalte ale puterii îl 
foloseau ca să vină şi să plece din Crypto fără ca restul 
personalului să ştie. Liftul cobora la cincisprezece metri sub 
domul Crypto, după care se deplasa lateral o sută şi ceva 
de metri printr-un tunel subteran blindat, până la nivelul 
subsolurilor din complexul principal NSA. Liftul era 
alimentat cu energie din complexul principal. Ca atare, era 
perfect funcţional, în ciuda penei de curent din Crypto. 


266 


Strathmore ştiuse tot timpul că liftul e operaţional, însă 
nu scosese o vorbuliţă despre el, nici chiar atunci când 
Susan încercase disperată să folosească ieşirea principală. 
Nu-şi putea permite s-o lase să scape - cel puţin, nu încă. 
Strathmore se întrebă acum cât de multe trebuia să-i 
povestească pentru a o convinge să rămână. 

Susan îl împinse şi se repezi la perete. Apăsă furioasă pe 
butoanele luminate. 

— Vă rog, îl imploră ea. 

Însă uşa rămase închisă. 

— Susan, rosti Strathmore cu calm, uşa are nevoie deo 
parolă. 

— O parolă? repetă ea furioasă. 

Privi mânioasă butoanele de control. Sub tastatura 
principală se găsea o a doua tastatură - una mai mică, cu 
butoane minuscule. Pe fiecare buton era inscripționată o 
literă a alfabetului. Susan se întoarse spre comandant. 

— Care e parola? 

Strathmore se gândi o clipă, apoi oftă din rărunchi: 

— Stai jos, Susan. 

Ea îl privi neîncrezătoare. 

— Stai jos, repetă comandantul cu voce fermă. 

— Daţi-mi drumul! ţipă Susan, privind temătoare spre 
uşa deschisă a biroului. 

Strathmore o cântări din priviri şi îi evaluă starea de 
panică. Cu calm, se apropie de uşă. Păşi afară pe platformă 
şi miji ochii în întuneric. Hale nu se zărea pe nicăieri. Se 
întoarse în birou şi închise uşa după el. După aceea propti 
un scaun de ea, ca s-o menţină cât de cât închisă, se duse 
la birou şi scoase ceva dintr-un sertar. În lumina palidă a 
ecranelor, Susan zări ce ţinea el în mână şi se albi într-o 
fracțiune de secundă. Era o armă. 

Strathmore trase două scaune în mijlocul încăperii. Le 
roti astfel încât să fie cu faţa spre uşa închisă. După aceea 
se aşeză pe unul din ele. Ridică pistolul Beretta 
semiautomat şi ţinti cu mână sigură spre uşa uşor 
întredeschisă. După o clipă, lăsă la loc pistolul în poală. 
Vorbi solemn: 


267 


— Susan, aici suntem în siguranţă. Trebuie să discutăm. 
Dacă Greg Hale apare pe acea uşă... 

Lăsă cuvintele să atârne în aer. 

Susan rămăsese fără grai. 

Strathmore o privi în lumina difuză din birou. Îi indică 
scaunul de lângă el: 

— Stai jos. Trebuie să îţi spun ceva. Ea nu se mişcă. După 
ce termin, continuă el, îţi dau parola de acces la lift. Vei 
putea decide dacă pleci sau rămâi. 

Se lăsă o lungă tăcere. Ca într-un vis, Susan traversă 
biroul şi se aşeză alături de Strathmore. 

— Susan, începu el, n-am fost complet sincer cu tine. 


268 


CAPITOLUL 73 


David Becker avea senzaţia că faţa îi fusese înmuiată în 
terebentină şi i se dăduse foc. Se rostogoli pe podea şi 
scânci de durere, zărind ca prin ceaţă cum fata se 
îndreaptă spre uşile batante. Alerga cu salturi mici şi 
îngrozite, trăgându-şi rucsacul după ea, pe pardoseală. 
Încercă să se ridice în picioare, dar îi era imposibil. Parcă 
fusese orbit de o ceaţă roşie de foc. „Fata n-are voie să 
dispară!” 

încercă să o strige, dar în plămâni nu îi mai rămăsese pic 
de aer, ci doar o durere sfâşietoare: 

— Nu! 

Strigătul lui semăna cu o tuse. Abia reuşise să treacă de 
buze. 

Becker ştia că în secunda în care fata ieşea pe uşă, 
n-avea s-o mai vadă niciodată. Incercă să strige din nou, 
însă gâtul îl ardea ca un rug. 

Fata aproape că ajunsese la uşile batante. Becker se 
ridică în picioare clătinându-se, căutând cu disperare aerul. 
Porni după ea împleticindu-se. Fata intră în despărţitura 
uşilor batante, continuând să tragă rucsacul după ea. Cu 
douăzeci de metri în spate, Becker se poticnea orbit către 
aceeaşi uşă. 

— Stai! horcăi el. Stai! 

Fata împinse cu furie în uşă. Aceasta începu să se 
rotească, după care se opri. Blonda se răsuci îngrozită şi 
văzu rucsacul blocat în deschizătură. Ingenunche şi trase 
furioasă de el, ca să-l elibereze. 

Profesorul încercă să se concentreze asupra materialului 
care ieşea prin deschizătură. Nu putea zări altceva decât 
peticul roşu de nailon. Zbură către el, cu braţele întinse în 
faţă. 

Căzând spre uşă, cu mâinile la doar câţiva centimetri de 
ea, Becker văzu cum bucata de material alunecă în 
deschizătură şi dispare. Degetele lui prinseră doar aer când 


269 


uşa se puse în mişcare. Fata şi rucsacul ei se rostogoliră pe 
pardoseală. 

— Megan! scânci Becker, atingând podeaua. 

Orbitele îi erau săgetate de ace albe şi fierbinţi. Vederea i 
se stinse şi un nou val de greață îl cuprinse. În bezna din 
faţa ochilor răsuna doar propria sa voce. Megan! 

Habar n-avea cât zăcuse aşa înainte de a conştientiza 
zumzetul uşor al lămpilor fluorescente de deasupra capului. 
Orice altceva în jurul lui era nemişcat. De undeva, din 
mijlocul nemişcării, se auzea o voce. Cineva îl striga. 
Incercă să-şi ridice capul de pe podea. Universul din jur era 
plin de ape. „Din nou acea voce.” Miji ochii şi zări o siluetă 
la douăzeci de metri distanţă. 

— Mister? 

Becker recunoscu vocea. Era fata. Stătea în picioare în 
dreptul altei intrări şi strângea rucsacul la piept. Părea mai 
înspăimântată acum, decât înainte. 

— Mister? întrebă ea, cu voce tremurândă. Nu v-am spus 
niciodată cum mă cheamă. De unde mi-aţi ştiut numele? 


270 


CAPITOLUL 74 


Directorul Leland Fontaine era un munte de om. La 
şaizeci şi trei de ani avea o tunsoare de-a dreptul 
militărească şi o ţinută extrem de rigidă. Când era nervos, 
adică mai tot timpul, ochii i se făceau negri ca smoala. 
Avansase în carieră prin muncă, planificare şi respectul pe 
care şi-l câştigase în faţa predecesorilor. Era primul director 
afro-american al Agenţiei Naţionale de Securitate, dar 
nimeni nu îndrăznea să menţioneze acest aspect. Politica 
impusă de Fontaine nu ţinea cont de culoarea pielii, iar 
personalul Agenţiei o respecta cu stricteţe. 

Fontaine îi ţinu pe Midge şi pe Brinkerhoff în picioare cât 
parcurse ritualul tăcut al preparării unei câni de cafea 
guatemaleză. După aceea se aşeză la birou, continuând să-i 
ţină în picioare, şi începu să-i interogheze ca pe nişte 
şcolari prinşi în cancelaria profesorilor. 

Midge fu cea care îi răspunse la întrebări - explicând 
seria de evenimente neobişnuite ce condusese la decizia lor 
de a intra în biroul lui Fontaine. 

— Un virus? întrebă directorul cu răceală. Voi doi credeţi 
că avem un virus? 

Brinkerhoff se strâmbă: 

— Da, domnule, răspunse ferm Midge. 

— Pentru că Strathmore a trecut peste Mănuşă? 

Fontaine măsură cu privirea hârtia de imprimantă din 
faţa lui. 

— Da, răspunse ea. Şi pentru că e un fişier care n-a fost 
spart de mai bine de douăzeci de ore! 

Fontaine pufni: 

— Aşa spun datele tale. ` 

Midge vru să protesteze, dar îşi înghiți vorbele. In loc de 
asta, decise să atace altfel: 

— Crypto e în beznă. 

Fontaine ridică privirea, aparent surprins. 

Midge îşi întări afirmaţia, dând scurt din cap. 


271 


— A căzut curentul. Jabba credea că poate... 

— L-ai sunat pe Jabba? 

— Da, domnule, am... 

— Jabba? exclamă furios Fontaine, ridicându-se. De ce 
dracu’ nu l-ai sunat pe Strathmore? 

— Am făcut-o! se apără Midge. A zis că totul e în regulă. 

Directorul rămase în picioare, respirând zgomotos: 

— Atunci n-avem motive să ne îndoim de el. Vocea lui 
suna a sentinţă. Fontaine luă o gură de cafea. Şi acum vă 
rog să mă scuzaţi, dar am de lucru. 

Midge căscă gura mare: 

— Poftim? 

Brinkerhoff se îndrepta deja spre uşă, însă Midge părea 
zidită în acel loc. 

— i-am urat noapte bună, domnişoară Milken, repetă 
Fontaine. Eşti liberă. 

— Dar... dar, domnule, îngăimă ea, eu... eu trebuie să 
protestez. Cred că... Ş 

— Protestezi? tună directorul. Işi lăsă cafeaua jos. Eu 
protestez! Protestez împotriva prezenţei tale în biroul meu. 
Protestez împotriva insinuărilor tale că directorul adjunct al 
acestei agenţii minte. Protestez... 

— Avem un virus, domnule! Instinctul meu spune că... 

— Ei bine, instinctul tău greşeşte, domnişoară Milken! Se 
înşală pentru prima dată! 

Midge se repezi: 

— Dar, domnule! Comandantul Strathmore a 
scurtcircuitat Mănuşa! 

Fontaine porni spre ea, abia stăpânindu-şi furia: 

— Asta cade în sarcina lui! Pe tine te plătesc să urmăreşti 
analiştii şi angajaţii de serviciu - nu să-l spionezi pe 
directorul adjunct! Dacă n-ar fi fost el, spărgeam şi astăzi 
coduri cu creionul şi hârtia! Acum pleacă! Se întoarse spre 
Brinkerhoff, care tremura ca varga în uşă, alb la faţă. 
Plecaţi amândoi! 

— Cu tot respectul, domnule, presă Midge, aş vrea să 
recomand trimiterea unei echipe Sys-Sec în Crypto doar 
pentru a ne asigura... 


272 


— Nu vom face aşa ceva! 

După o clipă de tăcere încordată, Midge dădu din cap: 

— Foarte bine. Noapte bună. 

Se răsuci pe călcâie şi plecă. Trecând pe lângă 
Brinkerhoff, acesta văzu în ochii ei că femeia n-avea de 
gând să se resemneze - cel puţin nu înainte ca bănuielile ei 
să capete un răspuns adecvat. 

Brinkerhoff se uită la impozantul lui şef, care pufnea în 
spatele biroului. Nu mai era omul pe care îl cunoştea el. Cel 
pe care îl ştia era un maniac al detaliilor şi al pachetelor 
ambalate elegant. Încuraja întotdeauna personalul să 
examineze şi să clarifice orice neclarităţi din procedurile 
zilnice, indiferent cât de urgente erau ele. Şi totuşi, iată-l 
acum, un om care le cerea să întoarcă spatele unei serii 
foarte ciudate de coincidente. 

Era clar că directorul ascunde ceva, dar Brinkerhoff era 
plătit să asiste, nu să investigheze. Fontaine dovedise în 
nenumărate rânduri că se gândea la binele tuturor; dacă a-i 
fi asistent însemna acum să pretindă că nu vede nimic, 
atunci asta era. Din nefericire, Midge era plătită să pună 
întrebări, iar Brinkerhoff se temea că ea se îndrepta acum 
spre Crypto ca să-şi câştige salariul. 

„E timpul s-o şterg”, îşi zise el, întorcându-se spre uşă. 

— Chad! tună Fontaine din spatele lui. Zărise şi el 
privirea din ochii lui Midge. Să n-o laşi să iasă din această 
aripă! 

Brinkerhoff dădu din cap şi porni în fugă după Midge. 


Fontaine oftă şi îşi sprijini capul în palme. Îşi simţea ochii 
grei. Călătoria spre casă fusese lungă şi neaşteptată. 
Ultima lună fusese una plină de speranţe pentru Leland 
Fontaine. În NSA se petreceau chiar acum lucruri care 
aveau să schimbe istoria. Ca o ironie, directorul Fontaine 
aflase despre ele doar din întâmplare. 

Cu trei luni înainte, Fontaine auzise că soția 
comandantului Strathmore avea de gând să divorţeze. 
Totodată, la urechi îi ajunseseră tot felul de rapoarte 


273 


conform cărora Strathmore muncea peste măsură de mult 
şi era pe punctul de a ceda sub presiune. In ciuda 
divergenţelor, Fontaine nutrise întotdeauna un respect pro- 
fund pentru directorul adjunct. Strathmore era o minte 
strălucită, poate cea mai bună din NSA. In acelaşi timp, de 
la eşecul Skipjack, omul lucrase sub un stres enorm. lar 
asta îl neliniştea pe Fontaine. Comandantul deţinea o 
mulţime de chei secrete în NSA, iar el avea o Agenţie de 
protejat. 

Fontaine avea nevoie de cineva care să-l supravegheze 
pe Strathmore şi care să se asigure că omul era sută la sută 
sigur, însă sarcina nu era deloc uşoară. Comandantul era 
un om puternic şi mândru. Fontaine trebuia să găsească o 
modalitate de a-l verifica fără să-i submineze acestuia 
autoritatea sau încrederea de sine. 

Din respect pentru Strathmore, directorul decisese să se 
ocupe personal de problemă. Instalase un dispozitiv 
aproape invizibil în contul din Crypto al comandantului, prin 
care îi verifica acestuia mesajele electronice, 
corespondenţa, totul. Dacă Strathmore ajungea pe punctul 
de a ceda nervos, Fontaine ar fi aflat asta din modul lui de 
lucru. În loc să găsească semnale ale unei căderi nervoase, 
Fontaine descoperise că omul lucra la una dintre cele mai 
incredibile strategii de spionaj din lume. Nu era de mirare 
că Strathmore muncea pe rupte; dacă îşi punea planul în 
aplicare, s-ar fi revanşat de o sută de ori pentru eşecul 
Skipjack. 

Fontaine trăsese concluzia că Strathmore n-avea nimic, 
chiar dacă muncea la 110% capacitate. Era la fel de 
modest, de inteligent şi de patriot ca întotdeauna. Cel mai 
bun lucru pe care directorul îl avea de făcut era să stea 
deoparte şi să-l urmărească pe comandant ducându-şi 
ideea până la capăt. Strathmore întocmise un plan... un 
plan pe care Fontaine n-avea nici cea mai mică intenţie să-l 
întrerupă. 


274 


CAPITOLUL 75 


Strathmore atinse pistolul din poală. Se străduia să 
gândească limpede, chiar dacă sângele îi fierbea în vine. Il 
îmbolnăvea faptul că Greg Hale îşi pusese labele pe Susan 
Fletcher, dar şi mai tare îl irita adevărul că totul era din 
vina lui. El o trimisese pe Susan în Node 3. Strathmore avea 
prea multă experienţă ca să nu-şi alunge emoţiile, astfel 
încât să nu piardă nici o clipă controlul asupra Fortăreţei 
Digitale. Era directorul adjunct al Agenţiei Naţionale de 
Securitate, iar misiunea lui de azi era mai importantă decât 
oricare alta din trecut. 

Încercă să se relaxeze. 

— Susan, rosti el cu voce limpede şi hotărâtă. Ai şters 
mesajele lui Hale? 

— Nu, răspunse ea, confuză. 

— Ai cheia de acces? 

Ea clătină din cap. 

Strathmore se încruntă şi îşi muşcă buza. Mintea îi lucra 
cu febrilitate. Avea însă o dilemă. Putea introduce cu 
uşurinţă parola liftului, şi atunci Susan ar fi plecat. Insă 
avea nevoie de ea aici. Avea nevoie de ajutorul ei ca să 
găsească cheia de acces a lui Hale. Strathmore nu-i 
spusese încă, dar găsirea acelei chei însemna cu mult mai 
mult decât o simplă chestiune academică - era o necesitate 
absolută. Strathmore bănuia că ar fi putut rula el însuşi 
programul de căutare nonconformă, dar întâmpinase deja 
probleme cu programul ei spion. N-avea de gând să rişte 
din nou. 

— Susan! oftă el cu putere. Aş vrea să mă ajuţi cu cheia 
de acces a lui Hale. 

— Ce?? sări Susan, aruncând flăcări din ochi. 

Strathmore se luptă cu impulsul de a sări şi el în picioare 
o dată cu ea. Cunoştea multe despre negocieri - şi poziţia 
de forţă era întotdeauna cea şezând. Spera ca ea să Îi 
urmeze exemplul. Nu se întâmplă aşa. 


275 


— Susan, stai jos. 

Ea îl ignoră. 

— Stai jos. 

Era un ordin. 

Susan rămase în picioare. 

— Comandante, dacă vă mai arde de verificarea 
algoritmului lui Tankado, vă puteţi descurca singur. Eu unul 
vreau să plec. 

Strathmore trase aer adânc în piept. Era clar că femeia 
avea nevoie de o explicaţie. „Chiar merită una”, îşi zise el, 
şi se hotărî. Susan Fletcher avea să afle totul. Se rugă să nu 
fi luat o decizie greşită. g 

— Susan, începu el, nu trebuia să se ajungă aici. Işi trecu 
mâna prin păr. Sunt unele lucruri pe care nu ți le-am spus. 
Uneori, un om în poziţia mea... Comandantul ezită, ca şi 
cum avea o confesiune dureroasă de făcut. Uneori, un om 
în poziţia mea este forţat să mintă oamenii pe care îi 
iubeşte. Astăzi a fost o astfel de situaţie. O privi trist. N-am 
plănuit niciodată să ajung la momentul în care să îţi 
dezvălui... ţie... sau oricui, ceea ce am să-ţi spun acum. 

Susan simţi un fior de frig cuprinzând-o. Comandantul 
avea o expresie a naibii de serioasă pe chip. In mod 
evident, existau amănunte din agenda lui de care ea habar 
n-avea. Se aşeză. 

Urmă o lungă pauză, cât timp Strathmore se uită fix la 
tavan, adunându-şi gândurile. 

— Susan, zise el într-un târziu, cu voce tremurândă, eu 
n-am familie. Îşi întoarse privirea spre ea. Nu am o căsnicie 
despre care să pot vorbi. Viaţa mea a însemnat dragostea 
pentru această ţară. Viaţa mea a însemnat munca mea de 
aici, din NSA. 

Susan ascultă în tăcere. 

— Aşa cum poate ai ghicit, continuă el, plănuiam să mă 
retrag în curând. Vreau să mă retrag însă cu capul sus. 
Vreau să mă retrag ştiind că las ceva în urma mea. 

— Dar ați lăsat ceva, spuse ea. Aţi construit TRANSLTR. 

Strathmore nu dădu semne că ar fi auzit-o. 


276 


— În ultimii ani, munca noastră de aici, din NSA, a 
devenit tot mai grea. Ne-am confruntat cu inamici despre 
care nu mi-am imaginat niciodată că ne vor provoca. Mă 
refer aici la propriii noştri cetăţeni. La avocaţi, la fanaticii 
drepturilor civile, la EFF - cu toţii au jucat un rol, dar 
lucrurile sunt mult mai dramatice. E vorba de popor. 
Poporul şi-a pierdut încrederea. A devenit paranoic. A văzut 
brusc inamicul în noi. Oamenii ca tine şi ca mine, oamenii 
care slujesc cu tot sufletul interesele naţiunii, noi toţi ne 
trezim că trebuie să luptăm pentru dreptul nostru de a ne 
sluji patria. Nu mai suntem, pentru ei, păstrători ai păcii. 
Brusc, ne place doar să tragem cu ochiul, să ascultăm pe la 
uşi, să violăm drepturile sfinte ale omului. Strathmore oftă 
din rărunchi. Din nefericire, există mulţi naivi în lume, 
oameni care nu-şi pot imagina ororile cărora ar trebui să le 
facă faţă dacă n-am interveni noi. Cred cu adevărat că 
depinde de noi să-i salvăm de propria ignoranță. 

Susan aştepta concluzia. 

Comandantul se uită îngândurat la podea, apoi îşi ridică 
privirea. 

— Susan, ascultă-mă bine, zise el, zâmbindu-i cu căldură. 
O să încerci să mă opreşti, dar vreau să mă asculţi bine 
înainte. Am descifrat mesajele lui Tankado de circa două 
luni. Aşa cum îţi poţi imagina, am fost şocat când am citit 
primele lui misive către North Dakota, despre un algoritm 
impenetrabil botezat Fortăreaţa Digitală. N-am crezut că 
aşa ceva e posibil. Însă de fiecare dată când Tankado 
trimitea un nou mesaj, acesta părea din ce în ce mai 
convingător. Când am citit că a folosit şiruri mutante pentru 
a scrie o cheie de acces rotativă, mi-am dat seama că el se 
afla cu ani-lumină înaintea noastră; era o abordare pe care 
nimeni de aici n-o încercase. 

— Şi de ce s-o fi încercat? îl întrebă Susan. Nu prea ar fi 
avut sens. 

Strathmore se ridică şi începu să se plimbe, aruncând 
câte o privire asupra uşii. 

— Acum câteva săptămâni, când am auzit de licitaţia 
pentru Fortăreaţa Digitală, am acceptat în sfârşit faptul că 


277 


Tankado vorbea serios. Ştiam că, dacă vinde algoritmul 
unei companii japoneze, noi suntem terminaţi, aşa că m-am 
gândit la diverse căi de a-l opri. Am luat în calcul 
asasinarea lui, dar am fi fost primii arătaţi cu degetul, ca 
urmare a publicităţii din jurul algoritmului şi a pretențiilor 
lui legate de TRANSLTR. Atunci mi-a venit ideea. Se 
întoarse spre Susan. Mi-am dat seama că Fortăreaţa 
Digitală nu trebuie oprită. 

Susan îl privi pierdută. 

— Brusc am văzut în Fortăreaţa Digitală şansa pe care o 
ai doar o dată în viaţă. Cu câteva schimbări, Fortăreaţa 
Digitală putea lucra în favoarea noastră, în loc să lucreze 
împotriva noastră. 

Susan nu mai auzise o asemenea absurditate. Fortăreaţa 
Digitală era un algoritm impenetrabil; avea să-i distrugă. 

— Dacă, reluă Strathmore, dacă aş putea efectua doar 
câteva mici modificări în algoritm... Înainte ca el să devină 
public... 

Îi făcu şmechereşte cu ochiul. 

Nu avu nevoie decât de o fracțiune de secundă. 

Strathmore zări uimirea în privirea subalternei lui. 
Continuă, emoţionat, să-şi explice planul: 

— Dacă aş pune mâna pe cheia de acces, aş intra în 
copia Fortăreţei şi aş insera o modificare. 

— O poartă ascunsă, zise Susan, uitând că şeful ei o 
minţise. Simţea un val de adrenalină în tot corpul. Exact ca 
şi cu Skipjack. 

Strathmore încuviinţă. 

— Atunci am putea înlocui fişierul gratuit al lui Tankado 
de pe Internet cu versiunea noastră modificată. Pentru că 
Fortăreaţa Digitală e un algoritm japonez, nimeni nu va 
bănui că NSA are vreun amestec. Nu trebuie decât să 
efectuăm schimbarea. 

Susan înţelese că planul era mai mult decât ingenios. Era 
pur şi simplu... Strathmore. El plănuia să intermedieze 
eliberarea unui algoritm pe care NSA să-l poată sparge. 

— Acces complet, zise Strathmore. Fortăreaţa Digitală va 
deveni peste noapte standardul de criptare. 


278 


— Peste noapte? se miră Susan. Cum realizaţi asta? Chiar 
dacă Fortăreaţa Digitală ar deveni disponibilă pretutindeni 
gratuit, cei mai mulţi utilizatori de computere vor rămâne la 
vechile lor algoritmuri din comoditate. De ce ar trece la 
Fortăreaţa Digitală? 

Strathmore zâmbi: 

— Simplu. Vom avea o scurgere de informaţii. Toată 
lumea va afla despre TRANSLTR. 

Susan căscă gura de uimire. 

— E foarte simplu, Susan, lăsăm adevărul să iasă la 
lumină. Spunem întregii lumi că NSA dispune de un 
computer care poate descifra orice algoritm, cu excepţia 
Fortăreţei Digitale. 

Susan era uluită: 

— Aşa că toată lumea va sări să ia Fortăreaţa Digitală... 
dar nimeni nu va şti că noi o putem sparge! 

Strathmore dădu din cap: 

— Exact. Urmă o lungă pauză. Îmi cer scuze că te-am 
minţit. Încercarea de a rescrie Fortăreaţa Digitală e o 
chestie cam riscantă, şi n-am vrut să te implic şi pe tine. 

— Eu... înţeleg, replică ea încet, încă uluită de strălucita 
idee. Vă pricepeţi să minţiţi. 

Strathmore chicoti: 

— Anii de practică. Minciuna era singura cale de a te ţine 
în afara buclei. 

Susan dădu din cap: 

— Şi cât de mare e bucla asta? 

— Te uiţi la ea. 

Susan zâmbi pentru prima dată în ultima oră: 

— Mă temeam că o să spuneţi asta. 

El înălţă din umeri: 

— De îndată ce Fortăreaţa Digitală va fi la locul ei, o să-l 
informez pe director. 

Susan era impresionată. Planul lui Strathmore era o 
lovitură de spionaj global de o anvergură nemaiîntâlnită 
până atunci. lar el încerca toate astea de unul singur. Părea 
chiar că are şanse de succes. Cheia de acces era jos, 
Tankado murise, iar partenerul acestuia fusese localizat. 


279 


Susan se opri. 

„Tankado murise.” Ce convenabil suna. Se gândi la toate 
minciunile pe care i le turnase Strathmore şi simţi un fior de 
gheaţă. Privi neliniştită spre comandant: 

— L-aţi ucis pe Ensei Tankado? 

Strathmore păru surprins. Clătină din cap. 

— Bineînţeles că nu. Nu era nevoie să-l omor. De fapt, aş 
fi preferat să fie viu. Moartea lui poate arunca suspiciuni 
asupra Fortăreţei Digitale. Voiam ca această schimbare să 
se petreacă pe cât posibil paşnic şi fără bănuieli. Planul 
original era să efectuez schimbarea şi să-l las pe Tankado 
să-şi vândă cheia. 

Susan trebuia să recunoască faptul că avea logică. 
Tankado n-ar fi avut nici un motiv să suspecteze că 
algoritmul de pe Internet nu era originalul. Nimeni nu avea 
acces la el, cu excepţia lui şi a lui North Dakota. N-ar fi aflat 
niciodată despre poarta secretă dacă nu s-ar fi apucat să 
studieze programul după eliberarea lui în spaţiu. Probabil 
că muncise atât de mult la Fortăreaţă, încât n-ar mai fi avut 
chef să-l studieze din nou. _ 

Susan se lăsă absorbită de cele aflate. Inţelegea brusc 
nevoia comandantului de intimitate în Crypto. Sarcina lui îi 
consuma tot timpul şi era delicată - scrierea unei porţi 
ascunse de acces într-un algoritm complex şi efectuarea 
unei schimbări nedetectabile pe Internet. Secretul era de o 
importanţă covârşitoare. O simplă sugestie că Fortăreaţa 
Digitală fusese modificată ar fi dus la ruina planului lui 
Strathmore. 

De-abia acum pricepu ea de ce el decisese să lase 
TRANSLTR să ruleze. „Dacă Fortăreaţa Digitală devenea 
noul copilaş al NSA, atunci Strathmore voia să se asigure că 
e impenetrabil!” 

— Încă mai vrei să pleci? o întrebă el. 

Susan ridică privirea. Cumva, stând acolo în întuneric 
alături de Trevor Strathmore, teama ei se evaporase. 
Rescrierea Fortăreţei Digitale însemna o şansă de a face 
istorie, o şansă de a face incredibil de mult bine, iar 


280 


Strathmore avea nevoie de ajutorul ei. Susan se chinui să 
schiţeze un zâmbet: 

— Care-i următoarea noastră mutare? 

Strathmore radia de bucurie. Se întinse şi îşi puse o 
mână pe umărul ei. 

— Mulţumesc. Zâmbi şi apoi trecu la treabă. Mergem jos 
împreună. Îşi apucă pistolul. Tu cauţi în computerul lui Hale. 
Eu te acopăr. 

Susan simţi că i se face pielea de găină la gândul de a 
cobori. 

— Nu putem aştepta ca David să sune când are copia lui 
Tankado? 

Strathmore clătină din cap: 

— Cu cât facem schimbarea mai repede, cu atât mai 
bine. Nu avem nici o garanţie că David va găsi vreodată 
cealaltă copie. Dacă, din cine ştie ce cauză, inelul cade în 
mâini nepotrivite acolo, prefer să se întâmple când noi vom 
fi efectuat deja schimbarea. Aşa, cel care ar căpăta cheia 
va descărca varianta noastră de algoritm. Strathmore 
atinse pistolul şi se ridică. Trebuie să mergem după cheia 
lui Hale. 

Comandantul nu se înşela. Aveau nevoie de cheia de 
acces a lui Hale. Şi aveau nevoie de ea acum. 

Când se ridică, Susan îşi simţi picioarele de parcă ar fi 
fost de gelatină. Îşi dori să-l fi lovit mai tare pe Hale. Se uită 
la arma lui Strathmore şi i se făcu brusc rău. 

— Chiar l-aţi împuşca pe Greg Hale? 

— Nu, răspunse Strathmore încruntându-se şi pornind 
spre uşă. Dar să sperăm că e/nu ştie asta. 


281 


CAPITOLUL 76 


În faţa aeroportului din Sevilla, un taxi aştepta cu 
aparatul de taxat mergând. Pasagerul cu ochelari cu ramă 
de metal privea atent prin geamurile sălii de aşteptare 
prost luminate. Ştia că ajunsese la ţanc. 

Vedea o blondă. Îl ajuta pe David Becker să se aşeze pe 
un scaun. Becker părea că suferă. „Incă nu ştie ce e 
suferinţa”, îşi zise omul cu ochelari. Fata scoase un obiect 
mic din buzunar şi i-l întinse. Becker îl luă şi îl studie în 
lumina chioară, după care şi-l strecură pe deget. Scoase un 
teanc de bancnote din buzunar şi i-l dădu fetei. Cei doi mai 
discutară câteva minute, după care fata îl îmbrăţişă, îi făcu 
semn de adio, îşi puse rucsacul pe umăr şi porni să 
traverseze sala. 

„În sfârşit”, îşi zise omul din taxi. „În sfârşit.” 


282 


CAPITOLUL 77 


Strathmore ieşi din birou pe platformă, cu arma înainte. 
Susan îl urmă la mică distanţă, întrebându-se dacă Hale 
mai era în Node 3. 

Lumina din spate, emisă de monitoarele lui Strathmore, 
făcea ca trupurile lor să arunce umbre bizare pe platforma 
cu grătar. Susan se apropie şi mai mult de comandant. 

Pe măsură ce se depărtară de uşă, lumina se diminuă tot 
mai mult, până ce se treziră în întuneric. Singura lumină din 
Crypto provenea de la stelele de deasupra domului şi de la 
licărul uşor albăstriu din spatele ferestrei sparte din Node 3. 

Strathmore înaintă încet, căutând locul unde începea 
scara îngustă. Transferă arma în mâna stingă, cu dreapta 
căutând balustrada. Avea nevoie de mâna dreaptă mai 
degrabă pentru sprijin, decât pentru folosirea pistolului, 
domeniu în care era suficient de amator ca să nu mai 
conteze cu ce mână trage. O cădere abruptă pe scări putea 
însemna invaliditate pe viaţă, iar visele lui Strathmore 
legate de pensionare nu includeau şi un scaun de 
handicapat. 

Orbită de bezna din Crypto, Susan începu să coboare cu 
o mână pe umărul lui Strathmore. Abia dacă zărea silueta 
comandantului, chiar şi de la câteva zeci de centimetri. La 
fiecare treaptă coborâtă, îşi târşâia călcâiele căutând 
marginea treptei. 

Susan începu să aibă îndoieli cu privire la oportunitatea 
unei vizite în Node 3 pentru a lua cheia de acces a lui Hale. 
Comandantul insistase că Hale nu va avea curajul să se 
atingă de ei, însă ea nu era atât de convinsă. Hale era 
disperat, căci avea la dispoziţie doar două opţiuni: să 
evadeze din Crypto sau să ajungă la închisoare. 

O voce interioară o tot avertiza că ar fi trebuit să aştepte 
apelul lui David şi să utilizeze cheia /u; de acces, însă ştia 
prea bine că nu exista nici o garanţie că el avea să o 
găsească vreodată. Se întrebă de ce lui David îi lua atât de 


283 


mult timp. Se strădui să nu-şi mai facă atâtea probleme şi 
merse mai departe. 

Strathmore cobori în tăcere. N-avea nici un rost să-l 
atenţioneze pe Hale că sosesc şi ei doi. Apropiindu-se de 
capăt, încetini şi mai mult, bâjbâind în jur pentru ultimul 
pas. Tocul pantofului atinse placa de ceramică neagră. 
Susan îl simţi încordându-se şi mai tare. Intraseră în zona 
periculoasă. Hale putea fi oriunde. 

Undeva la distanţă, ascunsă în spatele TRANSLTR, se 
găsea destinaţia lor - Node 3. Susan se rugă ca Hale să fie 
tot acolo, rostogolindu-se de durere pe podea ca un câine 
ce era. 

Strathmore dădu drumul balustradei şi trecu arma în 
mâna dreaptă. Se avântă în beznă fără a scoate vreo vorbă. 
Susan se ţinea strâns de umărul lui. Dacă l-ar fi pierdut, 
singurul mod de a-l regăsi ar fi fost să-i vorbească, iar 
atunci Hale i-ar fi putut auzi. Ilndepărtându-se de scară, 
Susan îşi aminti de joaca de-a v-aţi ascunselea seara târziu, 
în copilărie - cum părăsea ascunzişul, cum era în pericol să 
piardă. Se simţea vulnerabilă. 

TRANSLTR era singura insulă vizibilă într-o mare de 
întuneric. La fiecare câţiva paşi, Strathmore se oprea, cu 
arma întinsă înainte, şi asculta. Unicul sunet era zumzăitul 
generatoarelor de dedesubt. Susan vru să-l tragă pe 
Strathmore înapoi, înapoi la siguranţă, înapoi în ascunziş. 
Pretutindeni în jurul ei i se părea că vede chipuri. 

Tăcerea fu spartă la jumătatea drumului către TRANSLTR. 
Un sunet ascuţit sparse noaptea undeva, în întuneric, 
părând a veni chiar de deasupra lor. Strathmore se smulse, 
iar Susan îl pierdu. Înfricoşată, întinse braţul căutându-l, dar 
comandantul dispăruse. În locul unde fusese umărul lui nu 
dădu decât peste un gol de aer. Porni înainte, 
împleticindu-se. 

Sunetul continua să se facă auzit. Venea din apropiere. 
Susan bâjbâi în întuneric. Se auzi un foşnet de haine, apoi 
sunetul încetă brusc. Susan încremeni. O clipă mai târziu se 
ivi o vedenie, ieşită parcă din cele mai negre coşmaruri din 
copilărie. Un chip se materializă chiar în faţa ei. Un chip 


284 


verzui şi fantomatic. Era chipul unui demon, cu umbre 
ascuţite prelungindu-se în sus, peste trăsăturile deformate. 
Susan sări înapoi. Se întoarse s-o ia la fugă, dar demonul o 
apucă de braţ. 

— Nu te mişca! îi ordonă vedenia. 

Pentru o fracțiune de secundă avu senzaţia că îl 
recunoaşte pe Hale în ochii aceia arzători. Dar vocea nu era 
a lui Hale. lar atingerea era prea moale. Era Strathmore. 
Chipul îi era luminat de jos în sus de un obiect pe care el 
tocmai îl scosese din buzunar. Susan avu un sentiment 
imens de uşurare. Obiectul din mâna lui Strathmore era 
înzestrat cu un soi de LED verzui, care îi dădea acel aspect 
fantomatic. 

— La naiba, înjură Strathmore printre dinţi. E noul meu 
pager. 

Se uită dezgustat la SkyPager-ul din palma lui. Uitase să 
activeze modul silențios de apel. Ca o ironie, cumpărase 
dispozitivul de la un magazin local de produse electronice. 
Plătise cu bani gheaţă ca să-şi păstreze anonimatul. Nimeni 
nu ştia mai bine decât Strathmore cât de îndeaproape îşi 
supraveghea NSA angajaţii - iar mesajele digitale trimise 
sau primite făceau parte dintre lucrurile pe care el voia în 
mod categoric să le păstreze confidenţiale. 

Susan privi neliniştită în jur. Dacă Hale nu ştiuse înainte 
că ei veneau spre el, acum aflase, cu siguranţă. 

Strathmore apăsă câteva butoane şi citi mesajul 
recepționat. Gemu încetişor. Primise alte veşti proaste din 
Spania - nu de la David Becker, ci de la cealaltă persoană 
pe care o trimisese în Sevilla. 


La cinci mii de kilometri depărtare, o dubă de 
supraveghere mobilă se deplasa cu repeziciune pe străzile 
întunecate ale Sevillei. Fusese activată de NSA cu codul de 
confidenţialitate „Umbra”, de la o bază militară din Rota. 
Cei doi bărbaţi dinăuntru erau extrem de încordaţi. Nu era 
pentru prima dată că primeau ordine urgente de la Fort 


285 


Meade, dar niciodată până acum ordinele nu veniseră de 
atât de sus. 

Agentul de la volan rosti peste umăr: 

— Vreun semn despre omul nostru? 

— Nu. Mergi mai departe, îi răspunse colegul lui, cu 
privirea înfiptă în monitorul legat la antena de urmărire de 
pe acoperişul dubei. 


286 


CAPITOLUL 78 


Jabba asuda din greu sub măţăraia de cabluri. Stătea tot 
întins pe spate cu lanterna prinsă în dinţi. Se obişnuise să 
lucreze târziu în week-end-uri; în orele mai puţin 
aglomerate de la NSA îşi putea face şi el datoria de 
întreţinere a echipamentelor. Manevrarea ciocanului de lipit 
printre firele de deasupra trebuia executată cu maximă 
precauţie. Orice atingere a vreunei izolaţii ar fi însemnat un 
dezastru. 

„Doar câţiva centimetri încă”, îşi zise el. Treaba îi lua 
mult mai mult timp decât îşi imaginase. 

Telefonul celular sună exact când el ajunse cu vârful 
ciocanului la ultimul fir. Jabba tresări, braţul i se mişcă şi pe 
mână îi căzu, sfârâind, o picătură mare de cositor lichid. 

— Rahat! Lăsă ciocanul să cadă şi fu cât p-aci să înghită 
lanterna. Rahat! Rahat! Rahat! 

Frecă furios porţiunea de braţ atinsă de cositorul 
fierbinte. Picătura se rostogoli, lăsând în urma ei o arsură 
impresionantă. Procesorul pe care încerca să-l fixeze căzu 
şi el şi îl lovi drept în moalele capului. 

— Fir-ar al dracului! 

Telefonul îl chemă din nou. Jabba nu-l luă în seamă. 

— Midge, o blestemă el printre dinţi. „Să te ia naiba! 
Crypto n-a păţit nimic!” Telefonul continua să sune. Jabba 
reveni la lucru, reaşezând microprocesorul la locul lui. Un 
minut mai târziu, cipul era bine fixat, dar telefonul continua 
să ţârâie. „Pentru numele lui Dumnezeu, Midge! Las-o 
baltă!” 

Telefonul mai sună un sfert de minut, apoi amuţi. Jabba 
scoase un oftat de uşurare. 

Şaizeci de secunde mai târziu, pârâi interfonul de 
deasupra capului: 

— Şeful Sys-Sec este rugat să contacteze centrala pentru 
un mesaj. 


287 


Jabba dădu ochii peste cap. „Nu vrea să renunţe, nu-i 
aşa?” 
Decise să ignore apelul. 


288 


CAPITOLUL 79 


Strathmore îşi puse pagerul la loc în buzunar şi se zgâi 
prin beznă în direcţia Node 3. 

Întinse mâna după mâna lui Susan. 

— Haide. 

Însă degetele lor nu apucară să se atingă. 

Din beznă se făcu auzit un urlet lung şi gutural. Apăru o 
siluetă amenințătoare - ca un camion gonind fără faruri. O 
clipă mai târziu se produse ciocnirea şi Strathmore se trezi 
aruncat la podea. 

Era Hale. Pagerul le trădase poziţia. 

Susan auzi pistolul Beretta căzând pe podea. Pentru o 
secundă, rămase încremenită locului, neştiind unde să fugă 
şi ce să facă. Instinctul îi spunea să plece de acolo, dar nu 
avea codul de acces la lift. Inima îi spunea să-l ajute pe 
Strathmore, dar cum? In nehotărârea ei, se aşteptă să audă 
zgomotul unei bătălii pe viaţă şi pe moarte dinspre podea, 
dar nu auzi nimic. Totul tăcuse brusc - ca şi cum Hale l-ar fi 
lovit pe comandant şi apoi ar fi dispărut în noapte. 

Susan aşteptă, mijind ochii în întuneric şi sperând că 
Strathmore nu fusese rănit. După câteva clipe cât o 
veşnicie, şopti: 

— Comandante? 

Îşi dădu seama de greşeală chiar în fracțiunea de 
secundă cât rosti acele sunete. O clipă mai târziu simţi în 
spate parfumul lui Hale. Se întoarse prea târziu. Fără nici 
un avertisment, se trezi că se zbate în căutarea aerului. Se 
simţi strivită într-un mod pe care îl mai cunoscuse, cu faţa 
lipită de pieptul lui Hale. 

— Mă dor ouăle de mor, icni Hale în urechea ei. 

Genunchii lui Susan cedară. Deasupra ei începură să se 
învârtească stelele de pe bolta domului. 


289 


CAPITOLUL 80 


Hale o prinse de gât pe Susan şi ţipă în întuneric: 

— Comandante, ţi-am prins iubita! Vreau să plec de aici! 

Îi răspunse doar tăcerea. 

Hale întări strânsoarea. 

— O să-i rup gâtul! 

Sunetul unui cocoş de armă se auzi chiar în spatele lor. 

— Dă-i drumul, zise Strathmore cu voce calmă şi 
măsurată. 

Susan se strâmbă de durere. 

— Comandante! 

Hale răsuci trupul lui Susan în direcţia sunetului. 

— Trage şi o s-o împuşti pe iubita ta Susan. Eşti gata să-ţi 
asumi riscul? 

Vocea lui Strathmore se auzi mai aproape: 

— Dă-i drumul! 

— Nici gând. O să mă omori. 

— Nu voi omori pe nimeni. 

— Nu zău? Spune-i asta lui Chartrukian! 

Strathmore se apropie şi mai mult: 

— Chartrukian e mort. 

— l-auzi! L-ai ucis, am văzut eu! 

— Renunţă, Greg, rosti Strathmore cu calm. 

Hale o înghionti pe Susan şi îi şopti în ureche: 

— Strathmore l-a împins pe Chartrukian - jur! 

— N-o să pice în plasa tehnicii tale de tip dezbină şi 
cucereşte, zise Strathmore, apropiindu-se şi mai mult. Dă-i 
drumul! 

Hale şuieră în întuneric: 

— Chartrukian era doar un puşti, pentru numele lui 
Dumnezeu! De ce ai făcut-o? Ca să-ţi protejezi micul tău 
secret? 

Strathmore rămase calm: 

— Şi care ar fi acest mic secret? 

— Ştii prea bine care e secretul! Fortăreaţa Digitală! 


290 


— Măi, măi, făcu Strathmore cu dispreţ. Avea o voce de 
gheaţă. Deci ştii de Fortăreaţa Digitală. Incepusem să cred 
că o să negi şi asta. 

— Du-te dracului! 

— Isteaţă apărare. 

— Eşti nebun, replică Hale. Pentru informarea ta, 
TRANSLTR se încinge peste măsură. 

— Zău? chicoti Strathmore. Dă-mi voie să ghicesc - ar 
trebui să deschid uşile şi să chem băieţii de la securitate? 

— Exact, ripostă Hale. Ai fi un dobitoc dacă n-ai face-o. 

De această dată Strathmore izbucni în râs: 

— Asta e planul tău măreț? TRANSLTR se încinge, aşa că 
deschide uşile şi dă-ne dramul de aici? 

— Dar e adevărat, la naiba! Am fost la subsol! Energia 
auxiliară nu trage suficient freon! 

— Mersi pentru sfat, zise Strathmore. Dar TRANSLTR are 
oprire automată; dacă se încinge, va renunţa de la sine la 
Fortăreaţa Digitală. 

Hale pufni: 

— Nu eşti zdravăn. De ce naiba mi-ar păsa mie dacă 
TRANSLTR explodează? Maşina asta blestemată ar trebui 
oricum scoasă în afara legii. 

Strathmore oftă: 

— Terapiile mentale pentru copii funcţionează numai 
asupra acestora, Greg. Dă-i drumul. 

— Ca să mă împuşti? 

— Nu te voi împuşca. Vreau doar cheia de acces. 

— Ce cheie de acces? 

Strathmore oftă din nou: 

— Cea pe care ţi-a trimis-o Tankado. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

— Mincinosule! se amestecă Susan. Am văzut mesajele 
de la Tankado în contul tău! 

Hale înţepeni. O roti pe Susan cu faţa spre el: 

— Mi-ai spionat contul? 

— Şi tu mi-ai oprit programul-spion. 

Hale simţi că ia foc. Crezuse că îşi acoperise urmele; 
habar n-avea că Susan îl urmărise. Nu era de mirare că nu 


291 


credea o iotă din ce-i spunea el. Totul se prăbuşea în jurul 
lui. Ştia că nu mai putea găsi o cale de ieşire - nu în timp 
util. Şopti disperat: 

— Susan... Strathmore l-a ucis pe Chartrukian! 

— Dă-i drumul, interveni comandantul cu voce fermă. Nu 
te crede. 

— Şi de ce m-ar crede? ripostă Hale. Mincinos nenorocit! 
l-ai spălat creierul! Îi spui numai ce-ţi convine! Ştie ea ce 
vrei tu cu adevărat să faci cu Fortăreaţa Digitală? 

— Şi ce vreau eu să fac cu ea? îl provoca Strathmore. 

Hale îşi dădu seama că era pe punctul de a dezvălui ceea 
ce putea însemna diferenţa dintre un bilet spre libertate 
sau o sentinţă la moarte. Inspiră adânc şi trecu peste toate 
riscurile: 

— Vrei să plantezi o poartă secretă în Fortăreaţa Digitală. 

Doar o tăcere uluită întâmpină cuvintele lui. Hale ştia că 
lovise drept la ţintă. 

Calmul proverbial al comandantului părea serios 
zdruncinat: 

— Cine ţi-a spus? ceru el să afle cu voce scăpărândă. 

— Am citit, ripostă sec Hale, încercând să-şi creeze 
avantaje din acel moment. Într-una dintre strategiile tale. 

— Imposibil. Eu nu-mi tipăresc niciodată strategiile. 

— Ştiu. Am citit direct din contul tău. 

Strathmore păru a avea dubii: 

— Ai intrat în biroul meu? 

— Nu. Te-am spionat din Node 3. 

Hale scoase un chicotit forţat. Ştia că avea nevoie de 
toate talentele de negociator învăţate în armată pentru a 
ieşi viu din Crypto. 

Strathmore veni şi mai aproape, cu pistolul drept înaintea 
lui: 

— De unde ai aflat despre poarta secretă? 

— Ti-am mai zis, ţi-am spionat contul. 

— Imposibil. 

Hale pufni cu superioritate: 


292 


— Comandante, una dintre problemele pe care le ai când 
angajezi cei mai buni oameni este aceea că uneori ei sunt 
mai buni decât tine. 

— Tinere, şuieră Strathmore, nu ştiu de unde ai 
informaţia asta, dar te-ai vârât în rahat până peste cap. O 
să-i dai chiar acum drumul domnişoarei Fletcher sau o să 
chem securitatea şi o să putrezeşti în puşcărie. 

— N-o vei face, zise Hale pe ton de cunoscător. Dacă 
apelezi la securitate, planurile tale se duc naibii. O să le 
povestesc eu tot. Făcu o pauză. Lasă-mă să plec însă 
nevătămat şi nu suflu nimănui o vorbă despre Fortăreaţa 
Digitală. 

— Nu ţine, răspunse Strathmore. Vreau cheia de acces. 

— N-am nici o nenorocită de cheie de acces! 

— Gata cu minciuna! anunţă Strathmore. Unde e? 

Hale o strânse mai tare de gât pe Susan: 

— Dă-mi drumul sau ea moare! 

Trevor Strathmore avusese parte în viaţa lui de destule 
negocieri pe muchie de cuţit ca să ştie că Hale intrase într-o 
stare mentală periculoasă. Tânărul criptograf se retrăsese 
într-un colţ, iar un adversar pus la colţ era întotdeauna cel 
mai periculos - disperat şi impredictibil. Strathmore ştia că 
următoarea mutare era critică. De ea depindea viaţa lui 
Susan - ca şi viitorul Fortăreţei Digitale. 

Primul lucru pe care îl avea de făcut era să detensioneze 
situaţia. După câteva clipe lungi, oftă: 

— Bine, Greg. Ai câştigat. Ce vrei să fac? 

Tăcere. Pe moment Hale păru că nu ştie cum să 
controleze schimbarea de situaţie. Işi înmuie puţin 
strânsoarea. 

— Ei bine, îngăimă el, cu voce brusc tremurândă. Mai 
întâi îmi dai arma. Pe urmă veniţi amândoi cu mine. 

— Vrei ostatici? râse glacial Strathmore. Va trebui să 
adopţi o soluţie mai bună, Greg. De aici şi până în parcare 
sunt peste zece paznici înarmaţi. 

— Nu sunt prost, izbucni Hale. Luăm liftul tău. Susan vine 
cu mine! Tu rămâi! 

— Îmi pare rău să te informez că liftul nu are curent. 


293 


— Pe naiba! ricana Hale. Liftul primeşte curent din 
clădirea principală! Am văzut planurile! 

— Am încercat deja, sări Susan în ajutor, înecându-se. E 
mort. 

— E incredibil cât de nemernici sunteţi amândoi! Hale îşi 
întări strânsoarea. Dacă liftul e mort, opresc TRANSLTR şi 
refac energia. 

— Liftul are nevoie de o parolă, încercă Susan altceva. 

— Mare scofală, râse Hale. Sunt convins că domnul 
comandant ne-o va împărtăşi. Nu-i aşa, comandante? 

— Cu nici un chip, şuieră Strathmore. 

Hale răbufni: 

— Ascultă, bătrâne, îţi spun eu cum facem! Ne laşi pe 
mine şi pe Susan să plecăm cu liftul tău, mergem cu 
maşina câteva ore, apoi îi dau drumul. 

Strathmore simţea că miza creşte. El o băgase pe Susan 
în porcăria asta, el trebuia s-o scoată. Rosti, cu voce perfect 
controlată: 

— Cum rămâne cu planurile mele legate de Fortăreaţa 
Digitală? 

Hale râse: 

— Poţi să-ţi scrii poarta ta secretă, nu voi scoate o vorba. 
Vocea îi deveni amenințătoare. Dar în ziua în care voi simţi 
că mă urmăreşti, voi dezvălui totul presei. Le spun ca 
Fortăreaţă Digitală a fost modificată şi distrug toată 
organizaţia asta blestemata! 

Strathmore medita la oferta lui Hale. Era simplă şi 
limpede. Susan trăia, iar Fortăreaţa Digitală primea poarta 
ei secretă. Câtă vreme Strathmore nu îl vâna pe Hale, 
poarta rămânea secretă. Ştia însă că Hale nu-şi poate ţine 
gura închisă multă vreme. Şi totuşi... faptul că ştia despre 
Fortăreaţa Digitală reprezenta singura lui asigurare, aşa că 
poate tipul avea să fie deştept. În orice caz, individul putea 
fi eliminat mai târziu, dacă ar fi fost nevoie. 

— Hotărăşte-te odată, bătrâne! îl provocă Hale. Plecăm 
de aici sau nu? 

Braţele lui o înconjurau pe Susan că nişte tentacule. 


294 


Strathmore îşi dădea seama că Susan ar fi trăit dacă el ar 
fi pus chiar acum mâna pe telefon pentru a chema 
securitatea. Putea paria pe viaţa lui. Vedea deja în minte ce 
urma să se întâmple. Apelul l-ar lua pe Hale complet prin 
surprindere. Ar intra în panică, dar, confruntat cu o mică 
armată, ar fi incapabil de vreo acţiune. „Dar dacă chem 
securitatea”, îşi zise Strathmore, „planul meu se duce de 
râpă. “ 

Se gândi la alte variante. Dacă îl lăsa pe Hale să o scoată 
pe Susan din Crypto, nu avea nici o garanţie. Hale ar fi 
mers cu maşina o vreme, apoi ar fi tras pe dreapta în 
pădure. Cu o armă la el... | se întoarse stomacul pe dos 
închipuindu-şi scena. Nu putea prevedea ce s-ar fi 
întâmplat înainte de a o elibera pe Susan... dacă ar fi 
eliberat-o. „Trebuie să chem securitatea”, decise 
Strathmore. „Ce altceva aş putea face?” ŞI-I imagină pe 
Hale în tribunal, scuipând tot ce ştia despre Fortăreaţa 
Digitală. „Planul meu se duce de râpă. Trebuie să existe o 
altă cale.” 

— Hotărăşte-te! ţipă Hale, trăgând-o pe Susan spre scări. 

Strathmore nu-l asculta. Dacă salvarea lui Susan însemna 
ruinarea planurilor lui, atunci asta îi era soarta - nimic nu 
contrabalansa pierderea ei. Susan Fletcher era un preţ pe 
care Trevor Strathmore refuza să îl plătească. 

Hale ţinea braţul lui Susan răsucit la spate şi gâtul ei 
înclinat într-o parte. 

— E ultima ta şansă, bătrâne! Dă-mi arma! 

Strathmore continua să gândească cu febrilitate, căutând 
variante, „Întotdeauna există şi alte soluţii!” Într-un târziu 
vorbi, încet şi cu tristeţe: 

— Nu, Greg, îmi pare rău. Nu pot să-ţi dau drumul. 

Hale pufni şocat: 

— Ce? 

— Chem securitatea. 

Susan icni: 

— Comandante! Nu! 

Hale îşi întări strânsoarea: 

— Cheamă securitatea şi ea moare! 


295 


Strathmore scoase telefonul celular de la curea şi îl porni. 

— Joci la cacealma, Greg. 

— N-o s-o faci niciodată! urlă Hale. Voi vorbi! Îţi distrug 
planul! Eşti la câteva ore depărtare de visul tău! Să 
controlezi toate informaţiile din lume! Fără TRANSLTR. Fără 
limite - doar informaţii libere. E o şansă unică în viaţă! N-o 
s-o laşi să îţi scape! 

Vocea lui Strathmore era dură ca oţelul: 

— Priveşte-mă. 

— Dar... dar cum rămâne cu Susan? îngăimă Hale. Dacă 
suni, ea moare! 

Strathmore se ţinu tare pe poziţie: 

— E un risc pe care sunt gata să mi-l asum. 

— Rahat! Eşti mai amorezat de ea decât de Fortăreaţa 
Digitală! Te cunosc eu! Nu vei risca! 

Susan vru să intervină furioasă, dar Strathmore i-o luă 
înainte: 

— Tinere! Nu mă cunoşti! Întreaga mea viaţă e un risc! 
Dacă vrei să joci dur, atunci să jucăm! Începu să apese 
tastele de pe telefon. M-ai judecat greşit, fiule! Nimeni nu 
ameninţă viaţa angajaţilor mei fără să plătească pentru 
asta! Ridică telefonul şi urlă în receptor: 

— Centrala! Dă-mi securitatea! 

Hale începu să răsucească gâtul lui Susan: 

— O... o omor. Jur! 

— N-o s-o faci! declară Strathmore. Dacă o omori, nu faci 
decât să înrăutăţeşti... Se opri şi îşi lipi telefonul de gură. 
Securitatea! Aici e comandantul Trevor Strathmore! În 
Crypto avem o luare de ostatici! Trimiteţi oameni aici! Da, 
acum, fir-ar să fie! Mai avem şi o cădere de curent. Vreau 
să comutaţi energie din toate sursele externe posibile. În 
cinci minute vreau ca toate sistemele să funcţioneze! Greg 
Hale l-a omorât pe unul dintre tehnicienii mei de la Sys-Sec. 
O ţine ostatică pe criptografa mea şefă. Aveţi liber să 
folosiţi gaz lacrimogen asupra noastră a tuturor, dacă e 
nevoie! Dacă domnul Hale nu cooperează, puneţi lunetiştii 
să-l doboare! Imi asum eu întreaga responsabilitate. 
Executaţi ordinul acum! 


296 


Hale rămase nemişcat. Nu-i venea să creadă ce 
întorsătură luase situaţia. Slăbi strânsoarea asupra lui 
Susan. 

Strathmore închise telefonul şi îl puse la loc, la curea. 

— E rândul tău, Greg. 


297 


CAPITOLUL 81 


Becker stătea, cu ochii pierduţi în gol, lângă cabina 
telefonică din sala de aşteptare. Starea lui psihică se 
îmbunătăţise radical, chiar dacă faţa continua să-i ardă şi îl 
încerca o vagă senzaţie de rău. Se terminase. Cu adevărat. 
Pleca acasă. Inelul de pe deget era potirul de aur pe care ÎI 
căutase. Îşi ridică mâna în lumină şi se zgâi la cercul de aur. 
Nu se putea concentra suficient de bine cât să citească 
inscripţia, dar aceasta nu părea să fie în engleză. Primul 
simbol era un Q, un O sau chiar un zero. Ochii îl dureau 
prea tare ca să descifreze exact. Studie primele caractere. 
N-aveau nici un sens. „Asta e o chestiune de securitate 
naţională?” 

Intră în cabina telefonică şi formă numărul lui 
Strathmore. Înainte de a termina prefixul internaţional, în 
receptor se auzi un mesaj. „Todos Los circuitos están 
ocupados”, zise vocea. „Vă rugăm închideţi şi încercaţi mai 
târziu.” Becker se încruntă şi închise. 

Uitase că a obţine o conexiune internaţională din Spania 
era ca jocul de ruletă, o chestiune de oportunitate şi noroc. 
Trebuia să mai încerce peste câteva minute. 

Se strădui să ignore arsura de piper din ochi. Megan îl 
avertizase că, frecându-se la ochi, n-ar fi făcut decât să 
înrăutăţească situaţia. Becker nici măcar nu voia să-şi 
imagineze ce ar fi însemnat „mai rău”. Nerăbdător, încercă 
din nou linia telefonică. Nici un circuit liber. Nu mai putea 
rezista - ochii continuau să-l ardă. Trebuia să-i spele cu 
apă. Strathmore putea să mai aştepte un minut sau două. 
Becker îşi croi drum către toalete, pe jumătate orb. 

În faţa încăperii pentru bărbaţi, îl întâmpină aceeaşi 
imagine ceţoasă a căruciorului cu detergenţi şi cârpe, aşa 
că se văzu nevoit să apeleze din nou la toaleta pe care 
scria DAMAS. Crezu că aude zgomote înăuntru. Ciocăni în 
uşă: 

— Hola? 


298 


Tăcere. 

„Probabil că e Megan”, îşi zise el. Fata mai avea cinci ore 
de pierdut înainte de cursa ei şi spusese că se duce să îşi 
curețe tatuajul de pe braţ. 

— Megan? întrebă el cu voce tare. 

Ciocâni din nou. Nu se auzi nici un răspuns, aşa că 
deschise uşa şi intră. Toaleta părea pustie. Inălţă din umeri 
şi se duse la chiuvetă. 

Lavoarul era la fel de murdar, dar apa se răcise. Becker 
îşi simţi porii de pe faţă strângându-se când îşi dădu cu apă 
rece peste ochi. Durerea începu să se mai înmoaie, iar 
ceața de pe ochi se limpezi încetul cu încetul. Se privi în 
oglindă. Arăta ca şi cum plânsese zile în şir. 

Îşi şterse faţa cu mâneca hainei. În acea clipă îl lumină o 
idee. În toată tevatura întâmplărilor prin care trecuse, 
uitase unde se află. Era la aeroport! Undeva, afară, îl 
aştepta un Learjet 60 ca să-l ducă acasă. Pilotul afirmase 
foarte clar: „Am ordin să rămân aici până vă întoarceţi.” 

Greu de crezut, dar după toate peripeţiile prin care 
trecuse, se afla chiar acolo de unde începuse totul. „Ce mai 
aştept?”, râse el în sinea lui. „Sunt convins că pilotul îi va 
putea trimite lui Strathmore o radiogramă!” 

Chicotind, se uită în oglindă şi îşi îndreptă cravata. 
Tocmai voia să plece, când zări reflexia unui obiect care îi 
atrase atenţia. Se întoarse. Părea a fi un capăt al rucsacului 
lui Megan, ivindu-se din uşa parţial deschisă a separeului. 

— Megan? întrebă el cu voce tare. Nici un răspuns. 
Megan? 

Se apropie şi ciocăni tare în peretele lateral al separeului. 
Nici un răspuns. Împinse uşa cu blândeţe. Aceasta se 
deschise larg. 

Becker îşi înăbuşi un țipăt de groază. Megan şedea pe 
scaunul de toaletă, cu ochii îndreptaţi spre cer. Din chiar 
centrul frunţii, o gaură de glonţ lăsa să i se scurgă pe chip 
un lichid sângeriu. 

— lisuse! urlă Becker, şocat. 

— Estă muerta, cârâi o voce aproape inumană în spatele 
lui. E moartă. 


299 


Era un adevărat coşmar. Becker se răsuci pe călcâie. 

— Señor Becker? întrebă vocea. 

Ameţit, Becker îl studie pe bărbatul care intra în toaletă. 
Părea cunoscut de undeva. 

— Soy Hulohot, rosti asasinul. Sunt Hulohot. Cuvintele 
guturale păreau că îi ies din fundul stomacului. Întinse 
mâna spre el. E/ anillo. Inelul. 

Becker se holbă, încremenit. 

Omul băgă mâna în buzunar şi scoase un pistol. Ridică 
arma şi o aţinti asupra lui: 

— EI anillo. 

Într-o clipă de luciditate, Becker fu inundat de o senzaţie 
pe care n-o mai încercase niciodată. Toţi muşchii din corp i 
se încordară simultan, ca şi cum ar fi fost brusc acţionaţi de 
un instinct de supravieţuire. Se catapultă în aer, exact în 
clipa în care arma se descărcă. Ateriză peste Megan. Pe 
zidul din spatele lui înflori gaura unui glonţ. 

— Mierda! şuieră Hulohot. 

David Becker reuşise cumva să fugă din calea glonţului în 
ultima fracțiune de secundă. Asasinul înaintă. 

Becker se ridică de pe cadavrul adolescentei. Se auzeau 
paşi apropiindu-se. O respiraţie şuierând. Ţeava unei arme. 

— Adiós, şopti individul repezindu-se ca o panteră şi 
intrând cu arma în separeu. 

Pistolul se descărcă din nou. Licări o sclipire roşie. Nu era 
sânge. Era altceva. Un obiect prinsese formă ca din senin, 
zburând din separeu şi lovindu-l pe asasin în piept, astfel 
determinându-l să apese pe trăgaci cu o clipă mai devreme. 
Era rucsacul lui Megan. 

Becker ţâşni din separeu. Îşi înfipse umărul în pieptul 
bărbatului şi îl împinse cu putere spre chiuvetă. Se auzi un 
trosnet de oase rupte. Oglinda se sparse în mii de cioburi. 
Arma căzu din mâna asasinului. Cei doi bărbaţi se prăbuşiră 
pe podeaua toaletei. Becker se smulse şi goni spre ieşire. 
Hulohot bâjbâi după armă, o prinse şi trase. Glonţul muşcă 
din lemnul uşii. 

Sala de aşteptare pustie se întindea amenințătoare în 
faţa lui Becker, ca un deşert inospitalier. O luă la goană 


300 


de-a lungul ei cu o viteză de care nu se crezuse niciodată 
capabil. 

Trecând prin uşile batante, din spatele lui se auzi o 
împuşcătură. Panoul de sticlă din faţă explodă într-o 
cascadă de fărâme. Becker îşi înfipse umărul în cadrul uşii 
şi aceasta se roti înainte. O clipă mai târziu, se rostogolea 
pe pavajul străzii. 

Un taxi aştepta. 

— Déjame entrar! ţipă Becker, izbind în portiera zăvorită. 
Lasă-mă să intru! 

Şoferul refuză. Clientul cu ochelari cu ramă de metal îi 
ceruse să aştepte. Becker se întoarse şi îl zări pe Hulohot 
traversând sala cu arma în mână. Văzu motoreta Vespa pe 
trotuar. „Sunt un om mort.” 

Hulohot se năpusti prin uşile batante la ţanc pentru a-l 
vedea pe Becker încercând în zadar să pornească motoreta. 
Zâmbi şi ridică arma. 

„Şocul!” Becker se chinui cu manetele de sub rezervorul 
de benzină. Apăsă din nou pe pedala de pornire. Motorul se 
înecă şi sucombă. 

— El anillo. Inelul. 

Vocea era aproape. 

Becker înălţă privirea. Zări țeava armei. Butoiaşul cu 
gloanţe se rotea. Apăsă din nou pedala de pornire. 

Focul tras de Hulohot îl rată cu câţiva milimetri; motoreta 
se trezise la viaţă şi ţâşnise. Becker porni ca un nebun în 
cursa vieţii lui, cu motoreta alunecând pe un tăpşan cu 
iarbă şi apoi făcându-se nevăzută dincolo de colţul clădirii, 
direct pe pista de decolare. 

infuriat, Hulohot porni în fugă spre taxiul care aştepta. 
Câteva secunde mai târziu, şoferul privea şocat de pe 
trotuar cum maşina lui se face nevăzută într-un nor de praf. 


301 


CAPITOLUL 82 


Pe măsură ce implicaţiile apelului către echipa de 
securitate începeau să pătrundă în mintea lui înceţoşată, 
Greg Hale se simţea tot mai slăbit de un val de panică. 
„Vine securitatea!” Susan începu să-şi caute scăparea 
alunecând încet din strânsoarea lui. Hale îşi reveni şi o 
trase înapoi, apucând-o mai bine de mijloc. 

— Dă-mi drumul! ţipă ea. 

Vocea ei răsună în imensitatea domului. 

Mintea lui Hale lucra cu  încetinitorul. Apelul 
comandantului îl luase cu totul prin surprindere. 
„Strathmore a sunat la securitate! Îşi sacrifică planurile 
pentru Fortăreaţa Digitală!” 

Hale nu şi-ar fi imaginat nici într-un milion de ani că 
Strathmore ar fi renunţat la Fortăreaţă. Acea poartă secretă 
reprezenta o ocazie unică în viaţă. 

Pe măsură ce panica se instala tot mai tare, mintea 
părea că-i joacă feste. Vedea ţeava pistolului lui Strathmore 
oriunde se întorcea. Incepu să se rotească, ţinând-o strâns 
de mijloc pe Susan, încercând să nu-i ofere comandantului 
câmp de tragere. Condus de frică, Hale o trase orbeşte 
către scări. In mai puţin de cinci minute, luminile aveau să 
se aprindă, uşile să se deschidă şi o echipă de intervenţie 
să-şi facă apariţia. 

— Mă răneşti! zise Susan, înecându-se. 

Căuta cu disperare aerul în vreme ce se împiedica în 
piruetele executate de Hale. 

Acesta se gândi să-i dea drumul şi să o ia la goană spre 
liftul lui Strathmore, dar ar fi fost curată sinucidere. N-avea 
parola. În plus, o dată ce ar fi ajuns în afara NSA fără un 
ostatic, s-ar fi putut considera foarte bine mort. Nici măcar 
Lotus-ul lui nu se putea lua la întrecere cu o flotă de 
elicoptere NSA. „Susan e singura care îl poate împiedica pe 
Strathmore să mă zboare de pe şosea!” 


302 


— Susan, izbucni Hale, trăgând-o spre scări. Vino cu 
mine! Jur că nu-ţi fac nimic! 

În vreme ce femeia se lupta cu el, Hale îşi dădu seama că 
au mai apărut şi alte probleme. Chiar dacă ar fi reuşit să 
intre în liftul lui Strathmore şi să o ia pe Susan cu el, 
aceasta mai mult ca sigur că s-ar fi zbătut tot drumul. Hale 
ştia prea bine că liftul avea o singură oprire: „Autostrada 
Subterană”, un labirint cu acces restricţionat de tuneluri 
subterane, prin care se deplasau mărimile NSA în secret. 
Hale n-avea nici o intenţie de a se rătăci în subsolurile NSA 
cu un ostatic după el. Ar fi fost o capcană mortală. Şi chiar 
dacă ar fi ieşit de acolo, n-avea nici o armă. Cum putea s-o 
târască pe Susan până la parcare? Cum avea să conducă? 

Răspunsul veni prin vocea unuia dintre foştii lui profesori 
de strategie militară din vremea puşcaşilor marini: 

„Forţează mâna cuiva”, îl avertiză vocea, „şi acesta se va 
lupta cu tine. Insă convinge o minte să gândească aşa cum 
vrei tu şi vei avea un aliat.” 

— Susan, spuse el cu voce tare, Strathmore e un ucigaş! 
Aici eşti în pericol! 

Ea nu dădu semne că ar fi auzit. Hale ştia că oricum 
fusese un unghi de abordare absurd. Strathmore nu i-ar fi 
făcut niciodată rău lui Susan, iar ea cunoştea asta prea 
bine. 

Işi miji ochii în beznă, întrebându-se unde se ascundea 
comandantul. Strathmore tăcuse dintr-o dată, fapt care 
avea darul de a-l înspăimânta şi mai tare. Işi dădu seama 
că timpul aflat la dispoziţia lui se apropia cu repeziciune de 
sfârşit. Băieţii de la securitate puteau apărea în orice 
moment. 

Cu un nou impuls de energie, îşi înlănţui braţele în jurul 
lui Susan şi o trase cu putere pe scări. Ea îşi înfipse 
călcâiele pe prima treaptă şi se trase înapoi. N-avea nici un 
sens; individul era mai puternic ca ea. 

Hale începu să urce cu grijă scările, cu Susan după el. 
Poate că ar fi fost mai uşor să o împingă, dar platforma din 
capul treptelor era luminată de monitoarele lui Strathmore. 
Acesta ar fi avut câmp perfect de tragere dacă Susan intra 


303 


prima. Aşa, trăgând-o după el, ea acţiona ca un scut uman 
între Hale şi Crypto. 

Cam la o treime din urcuş, Hale sesiză mişcare la capătul 
de jos al scărilor. „Strathmore trece la acţiune!” 

— Nu încerca nimic, comandante, şuieră el. O s-o omori. 

Hale aşteptă. Nu-i răspunse decât tăcerea. Ascultă cu 
mai mare atenţie. Nimic. În josul scărilor era linişte. Oare 
ajunsese să aibă vedenii? Oricum, nu conta. Strathmore 
n-ar fi riscat să tragă, având-o pe Susan în calea glonţului. 

Dar în vreme ce urcuşul continua, ceva neaşteptat se 
petrecu. Pe platforma din spate se auzi un zgomot vag. 
Hale se opri, cu venele inundate de adrenalină. Oare 
Strathmore se strecurase sus? Instinctul îi spunea că 
Strathmore era la baza scărilor. Insă brusc se auzi din nou - 
de această dată ceva mai tare. Un pas clar pe platforma de 
sus! 

îngrozit, Hale îşi dădu seama de greşeala comisă. 
„Strathmore e pe platformă în spatele meu! Mă poate 
împuşca fără probleme!” Disperat, o răsuci pe Susan în 
partea cealaltă şi începu să se retragă în jos. 

Atingând ultima treaptă, Hale se holbă înnebunit înspre 
Crypto şi urlă: _ 

— Înapoi, comandante! Înapoi sau o să-i rup... 

Din beznă se ivi patul unui pistol Beretta, care sfâşie 
aerul şi izbi craniul lui Hale. 

Eliberându-se din strânsoarea lui, Susan se răsuci 
zăpăcită pe călcâie. Strathmore o prinse şi o echilibră, apoi 
îi îmbrăţişă trupul tremurând: 

— Şşş, o linişti el. Eu sunt. Gata, s-a terminat. 

Susan continua să tremure: 

—  Co-mandante, icni ea, dezorientată. Credeam... 
credeam că sunteţi sus... am auzit... 

— Gata, gata, şopti el. Ce-ai auzit erau pantofii mei, pe 
care i-am aruncat pe platformă. 

Lui Susan îi veni să râdă şi să plângă în acelaşi timp. 
Comandantul tocmai îi salvase viaţa. Stând acolo în 
întuneric, simţi un val imens de relaxare. Nu fără un 
sentiment de vinovăţie, însă; veneau băieţii de la 


304 


securitate. Îl lăsase prosteşte pe Hale să o înşface, iar 
acesta o folosise împotriva lui Strathmore. lar ea ştia că 
omul plătise un preţ enorm ca s-o salveze. 

— Imi pare rău, zise ea. 

— Pentru ce? 

— Planurile dumneavoastră pentru Fortăreaţa Digitală... 
sunt distruse. 

Strathmore clătină din cap: 

— Nici pe departe. 

— Dar... dar cum rămâne cu securitatea? Va fi aici în 
câteva clipe. Nu vom avea timp să... 

— Securitatea nu vine, Susan. Avem tot timpul din lume. 

„Nu vine?” 

— Dar aţi sunat... 

Strathmore chicoti: 

— Cel mai vechi truc din lume. Am simulat apelul. 


305 


CAPITOLUL 83 


Fără îndoială că Vespa era cel mai mic vehicul care 
rulase vreodată pe pista aeroportului din Sevilla. La viteza 
maximă, abia de 80 de kilometri la oră, motoreta suna mai 
degrabă a drujbă decât a motocicletă şi, din nefericire, era 
mult prea departe de un minim necesar pentru a şi zbura. 

Becker zări în oglinda laterală taxiul cotind pe pista 
întunecată, la circa patru sute de metri în spate. Acesta 
începu imediat să prindă viteză. Privi înainte. Silueta 
hangarelor de avioane se decupa pe cerul nopţii undeva, la 
circa opt sute de metri distanţă. Becker se întrebă dacă pe 
o asemenea distanţă taxiul îl va ajunge din urmă. Ştia că 
Susan ar fi fost în stare să efectueze calculele în două 
secunde şi să-i spună şansele. Dintr-o dată i se făcu frică, 
aşa cum nu-i mai fusese niciodată. 

Îşi lăsă capul în jos şi roti maneta de acceleraţie cât de 
tare putu. Vespa era în mod clar defavorizată. Becker 
bănuia că taxiul din urma lui gonea cu 130 de kilometri la 
oră, aproape dublul vitezei lui. Îşi fixă privirea pe cele trei 
structuri care se măreau în faţă. „Cel din mijloc. Acolo e 
Learjet-ul.” Se auzi o împuşcătură. 

Glonţul se înfipse în pistă, în spatele lui. Becker privi în 
urmă. Asasinul ieşise pe fereastră, ţintindu-l. Schiţă o fentă 
cu motoreta şi oglinda laterală se frânse în mii de cioburi. 
Simti impactul glonţului în toată jumătatea de sus a 
trupului. Se aplecă cu întreg corpul pe cadrul motoretei. 
„Doamne, ajută-mă, căci n-am să reuşesc!” 

Asfaltul din faţa motoretei începuse să se mai lumineze. 
Taxiul se apropia tot mai tare, iar farurile acestuia aruncau 
umbre fantomatice pe pistă. Un nou foc de armă. Glonţul 
ricoşă de caroseria motoretei. 

Becker se strădui să menţină linia dreaptă. „Trebuie să 
ajung la hangar!” Se întrebă dacă pilotul avionului îi vedea. 
„Oare are o armă? Va deschide uşile cabinei la timp?” Insă 
apropiindu-se de porţile deschise ale hangarului, văzu că 


306 


întrebările pe care şi le punea erau inutile. Learjet-ul nu se 
zărea nicăieri. Miji ochii, care continuau să vadă ca prin 
ceaţă, şi se rugă să aibă halucinaţii. Nu avea. Hangarul era 
pustiu. „Oh, Doamne! Unde-i avionul?” 

Ambele vehicule se năpustiră în hangar. Becker căută cu 
disperare o portiţă de scăpare. Nu exista nici una. Peretele 
din spate al hangarului, o foaie groasă de tablă ondulată, 
nu avea uşi sau ferestre. Taxiul huruia aproape de el; 
privind în stânga, îl zări pe Hulohot ridicând arma. 

În acea clipă, intră în funcţiune instinctul. Becker apăsă 
frânele cu putere. Abia dacă încetini puţin. Podeaua 
hangarului era plină de pete de ulei. Vespa intră într-un 
lung derapaj. 

Lângă el se auzi un scârţâit asurzitor, când asasinul 
acţionă la rândul lui frânele maşinii, iar cauciucurile 
începură să patineze pe suprafaţa alunecoasă. Maşina se 
răsuci într-un nor de fum şi cauciuc arzând, la câţiva 
centimetri stânga de motoreta lui Becker. 

Aflate acum unul lângă celălalt, vehiculele intrară, 
scăpate de sub control, pe un curs de coliziune cu spatele 
hangarului. Becker apăsă disperat pe frâne, dar fără nici un 
rezultat. Ca şi cum ar fi condus pe gheată. In faţa lui se 
înălța, ameninţător, peretele de metal. Cu taxiul rotindu-se 
lângă el, Becker se postă cu faţa spre zid şi se pregăti de 
impact. 

Se auzi un zgomot înfiorător de metale lovite între ele şi 
tablă sfâşiată. Însă fără nici un fel de durere. Becker se 
trezi brusc în spaţiu deschis, continuând să călărească 
motoreta peste un tăpşan alunecos de iarbă. Ca şi cum 
peretele hangarului s-ar fi evaporat. Taxiul continua să-l 
urmărească, derapând pe tăpşan. De pe capotă zbură o 
foaie imensă de tablă ondulată şi trecu la câţiva metri 
peste capul lui. 

Cu sufletul la gură, Becker roti din nou maneta de 
acceleraţie şi goni mai departe în noapte. 


307 


CAPITOLUL 84 


Jabba scoase un oftat de mulţumire când termină de lipit 
ultimul fir. Opri ciocanul electric, lăsă jos lanterna şi rămase 
o clipă în întuneric, la adăpostul carcasei metalice. Era frânt 
de oboseală. Il durea gâtul. Lucrul în măruntaiele unui 
computer era întotdeauna chinuitor, mai ales pentru un om 
cu dimensiunile lui. 

„Şi ăştia le fac tot mai mici”, îşi zise el, cu ironie. 

Cineva începu să tragă de cizmele lui exact când el 
închise ochii pentru un binemeritat moment de odihnă. 

— Jabba! leşi de acolo! ţipă o voce de femeie. 

„M-a găsit Midge.” 

— Jabba! leşi de acolo! 

Ezitând, grăsanul se strecură afară. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Midge! Ţi-am spus... 

Insă nu era Midge. Jabba privi surprins în sus: 

— Soshi? 

Soshi Kuta era o femeiuşcă de patruzeci şi cinci de 
kilograme, aprigă. Absolventă a Massachussets Institute of 
Technology, tehniciană Sys-Sec era mâna dreaptă a lui 
Jabba. Lucra adesea până târziu împreună cu acesta şi era 
singurul membru al echipei care nu părea câtuşi de puţin 
intimidat de el. Femeia îl privi şi izbucni: 

— De ce dracu' nu răspunzi la telefon? Sau la apel? 

— Al tău era apelul, îngăimă Jabba. Credeam că e... 

— Nu contează. Se întâmplă ceva ciudat în banca 
principală de date. 

Jabba îşi verifică ceasul: 

— Ciudat? Era dintr-o dată îngrijorat. Poţi să fii mai 
exactă? 

Două minute mai târziu, Jabba alerga spre banca de 
date. 


308 


CAPITOLUL 85 


Greg Hale zăcea încovrigat pe podeaua Node 3. 
Strathmore şi Susan îl târâseră de-a lungul Crypto şi îi 
legaseră mâinile şi picioarele cu cablul gros al 
imprimantelor laser. 

Susan încă se mai minuna de manevra măiastră a 
comandantului. „Se prefăcuse că dă telefon!” Una peste 
alta, Strathmore îl prinsese pe Hale, o salvase pe ea şi îşi 
asigurase timpul necesar pentru a rescrie Fortăreaţa 
Digitală. 

Susan îl privi neliniştită pe criptograful legat de mâini şi 
de picioare. Hale răsufla cu greutate. Strathmore se 
aşezase pe canapea, cu pistolul în poală. Susan se întoarse 
spre computerul lui Hale şi îşi continuă cercetarea 
aleatorie. 

Cel de-al patrulea şir de căutare îşi termină misiunea şi 
reveni fără nici un rezultat. 

— Încă n-am avut noroc, oftă ea. S-ar putea să fim 
nevoiţi să-l aşteptăm pe David cu copia lui Tankado. 

Strathmore o privi dezaprobator. 

— Dacă David eşuează şi cheia cade în mâini 
nepotrivite... 

Strathmore n-avu nevoie să încheie fraza. Susan 
înţelegea. Cheia de acces a lui Tankado continua să fie 
periculoasă până la înlocuirea Fortăreţei Digitale de pe 
Internet cu versiunea modificată a lui Strathmore. 

— După ce efectuăm schimbarea, adăugă el, nu-mi va 
păsa câte chei de acces plutesc libere în Univers; cu cât 
mai multe, cu atât mai bine. Îi făcu semn să continue 
cercetarea. Până atunci, însă, suntem contra cronometru. 

Susan deschise gura să spună ceva, dar în aceeaşi 
fracțiune de secundă se auzi un ţignal asurzitor. Liniştea din 
Crypto fu sfâşiată de un claxon de avertizare din subsoluri. 
Susan şi Strathmore se uitară uluiţi unul la celălalt. 


309 


— Ce mai e şi asta? strigă ea, punând întrebarea între 
două ţiuituri. 

— TRANSLTR! îi răspunse Strathmore, părând tulburat. 
S-a încins prea tare! Poate că Hale avea dreptate când 
spunea că sursa de energie auxiliară nu trage destul freon. 

— Şi nu se opreşte singur? 

Strathmore se gândi o clipă, apoi răspunse urlând: 

— Probabil că ceva a blocat oprirea automată. 

Pe podeaua Crypto începu să se prelingă o lumină 
gălbuie de avertizare, făcând chipul lui Strathmore să 
pulseze. 

— Mai bine anulaţi totul! ţipă Susan. 

Strathmore încuviinţă. Nu se putea şti ce se va întâmpla 
dacă trei milioane de procesoare se încălzeau prea tare şi 
se autoaprindeau. Trebuia să se ducă sus şi să oprească 
rularea Fortăreţei Digitale - înainte ca vreo persoană din 
afara Crypto să observe problema şi să decidă să trimită 
acolo cavaleria grea. 

Strathmore aruncă o privire spre Hale, care continua să 
zacă inconştient. Lăsă pistolul pe o masă lângă Susan şi 
urlă, peste nivelul sirenei: 

— Mă întorc imediat! 

Dispărând prin gaura din peretele Node 3, mai apucă să 
arunce peste umăr: 

— Găseşte-mi cheia aia de acces! 

Susan privi ecranul pe care rezultatele se încăpăţânau să 
nu apară, sperând că Strathmore va reuşi repede să urce şi 
să oprească totul. Zgomotul şi luminile din Crypto creau o 
atmosferă care semăna cu lansarea unei rachete. 

Hale începu să se agite pe podea. Se strâmba de durere 
cu fiecare vuiet al sirenei. Susan înşfăcă pistolul Beretta. 
Hale deschise ochii când ea ajunse lângă el, cu pistolul 
aţintit spre scrotul lui. 

— Unde e cheia de acces? 

Lui Hale îi era extrem de greu să îşi vină în fire. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ai dat-o în bară, asta s-a întâmplat. Şi acum, unde e 
cheia de acces? 


310 


Hale încercă să-şi mişte braţele, dar pricepu imediat că e 
legat. Pe chip i se citi panica. 

— Dă-mi drumul! 

— Am nevoie de cheia de acces, insistă Susan. 

— N-o am! Dă-mi drumul! 

Hale încercă să se ridice. Reuşi doar să se rostogolească. 

Printre sunetele alarmei, Susan reuşi să-i vorbească, 
urlând: 

— Eşti North Dakota, iar Ensei Tankado ţi-a dat o copie a 
acestei chei. Am nevoie de ea acum! 

— Eşti nebună! icni Hale. Nu sunt North Dakota! 

Încercă fără succes să se elibereze. 

Susan îl atacă furioasă: 

— Nu mă minţi! De ce sunt toate mesajele lui North 
Dakota în contul tău? 

— Ti-am mai spus! ripostă Hale printre vuiete. L-am 
spionat pe Strathmore! Mesajele din contul meu sunt 
mesaje pe care le-am copiat din contul lui Strathmore - 
mesaje COMINT furate de la Tankado! 

— Prostii! N-aveai cum să spionezi contul comandantului! 

— Nu pricepi! urlă el. Contul lui Strathmore era deja 
spionat! 

Hale continuă, în rafale scurte, printre sunetele sirenei: 

— Altcineva a plantat spionul acolo. Cred că a fost 
directorul Fontaine! Eu doar am tras cu ochiul! Trebuie să 
mă crezi! Aşa am aflat despre planul lui de a rescrie 
Fortăreaţa Digitală! Am citit schemele de strategie ale lui 
Strathmore! 

Strategie? Susan se opri. Fără îndoială că Strathmore îşi 
generase planurile pentru Fortăreaţa Digitală utilizând 
BrainStorm, aplicaţia lui specială pentru jocuri strategice. 
Dacă cineva fusese capabil să spioneze conturile 
comandantului, atunci toate informaţiile ar fi fost 
disponibile... 

— A rescrie Fortăreaţa Digitală e nebunie curată! ţipă 
Hale. Ştii foarte bine ce înseamnă asta - acces tota/al NSA! 
Sirenele urlau, acoperindu-i vorbele, dar Hale era pornit 
rău: Crezi că suntem pregătiţi pentru o asemenea 


311 


responsabilitate? Crezi că e cineva pregătit? Asta e lipsă 
clară de judecată! Zici că guvernul pune mai presus de 
orice interesele cetăţenilor? Minunat! Dar ce se va întâmpla 
dacă un guvern viitor nu va pune interesele cetăţenilor mai 
presus de orice? Tehnologia asta este pentru totdeauna! 

Susan abia dacă îl auzea. Zgomotul din Crypto era 
asurzitor. 

Hale încercă să se elibereze. O privi drept în ochi şi 
continuă să ţipe: 

— Cum naiba se pot apăra civilii împotriva unui stat 
polițienesc, când indivizii de la vârf au acces la toate 
mijloacele lor de comunicaţie? Cum să mai pună la cale o 
revoltă? 

Susan auzise de multe ori acest argument. Argumentul 
guvernelor viitoare aparţinea EFF. 

— Strathmore trebuia oprit! urlă şi mai tare Hale. Eu am 
jurat că o voi face. Asta am făcut aici toată ziua - i-am 
urmărit contul şi am aşteptat mutarea lui, astfel încât să 
înregistrez schimbarea pe care o plănuia. Aveam nevoie de 
dovezi - dovezi că scrisese o poartă secretă. De-asta i-am 
copiat toate mesajele în contul meu. Erau dovezi că el 
urmărea Fortăreaţa Digitală. Intenţionam să dezvălui presei 
toate informaţiile. 

Susan se înfioră. Auzise bine? Brusc, ceea ce aflase 
semăna cu Greg Hale. „Să fi fost posibil?” Dacă Hale ştiuse 
de planul lui Strathmore de a elibera o versiune modificată 
a Fortăreţei Digitale, atunci putea aştepta până ce întreaga 
lume ar fi folosit-o ca să-şi arunce apoi bomba - însoţită şi 
de dovezi clare! 

Susan îşi imagină titlurile din ziare: „CRIPTOGRAFUL 
GREG HALE DEZVALUIE UN PLAN SECRET AMERICAN DE A 
CONTROLA INFORMAŢIILE GLOBALE!” 

să fi fost un nou Skipjack? Dezvăluirea, pentru a doua 
oară, a unei şmecherii NSA l-ar fi transformat peste noapte 
pe Hale într-un erou cum el nu visase niciodată. Totodată, 
ar fi scufundat NSA pentru veşnicie. Susan se pomeni 
întrebându-se dacă nu cumva individul spunea adevărul. 
„Nu!”, îşi zise ea. „Bineînţeles că nu!” 


312 


Hale continuă să-şi pledeze cauza: 

— Ţi-am anulat programul-spion pentru că am crezut că 
mă  urmăreşti pe mine! Credeam că bănuieşti că 
Strathmore e spionat! Nu voiam să afli sursa scurgerii şi să 
dai peste mine! 

„Plauzibil, dar improbabil.” 

— Şi-atunci, de ce l-ai omorât pe Chartrukian? ripostă 
Susan. 

— N-am făcut-o! urlă Hale pe deasupra zgomotelor. 
Strathmore a fost cel care l-a împins! Am văzut totul de jos! 
Chartrukian era pe punctul de a chema securitatea şi de a 
ruina planurile lui Strathmore de a crea o poartă secretă! 

„Hale e bun”, îşi zise ea. „Are o explicaţie pentru orice.” 

— Dă-mi drumul! o imploră Hale. N-am făcut nimic! 

— N-ai făcut nimic? ţipă Susan, întrebându-se de ce îi lua 
lui Strathmore atât de mult timp să revină. Tu şi Tankado 
ţineaţi NSA ostatică. Cel puţin până în momentul în care l-ai 
trădat. Spune-mi, îl presă ea, Tankado chiar a murit de atac 
de cord sau ţi-ai pus vreun amic să-l elimine? 

— Eşti atât de oarbă! urlă Hale. Nu vezi că n-am nici un 
amestec? Dezleagă-mă! Înainte ca securitatea să ajungă 
aici! 

— Securitatea nu vine, răspunse ea sec. 

Hale se albi: 

— Ce? 

— Strathmore s-a prefăcut că îi sună. 

Hale căscă ochii mari. Părea pe moment paralizat. După 
aceea începu să se zbată cu disperare: 

— Strathmore mă va ucide! Ştiu că o va face! Cunosc 
prea multe! 

— Fii calm, Greg. 

Hale ţipă exact când sirena vui: 

— Dar sunt nevinovat! 

— Minţi! Şi am dovezi! Susan porni să înconjoare inelul 
de terminale. Îţi aminteşti programul-spion pe care l-ai 
oprit? întrebă ea, ajungând la propriul computer. L-am 
trimis din nou! Vrei să vedem dacă s-a întors? 


313 


Pe ecranul computerului, un icon care clipea o avertiza 
că programul se înapoiase. Susan deschise mesajul. 
„Datele astea vor pecetlui soarta lui Hale”, îşi zise ea. „Hale 
este North Dakota.” Fereastra cu date se deschise. „Hale 
este...” 

Susan se opri. Copoiul se materializase, lăsând-o fără 
grai. Trebuia să fie o greşeală. Copoiul dăduse peste 
altcineva - o persoană neverosimilă. 

Se aşeză mai bine şi reciti datele de pe ecran. Erau 
aceleaşi informaţii pe care Strathmore spusese că le 
primise când trimisese e/ programul! Susan îşi imaginase că 
Strathmore comisese o greşeală, dar la ea însăşi nu mai 
avea ce să zică, pentru că îşi configurase perfect copoiul. 

Şi totuşi, informaţia de pe ecran era de neconceput: 


„NDAKOTA= ETQDOSHISHA.EDU” 


— ET? rosti Susan cu voce tare, nevenindu-i să creadă 
ochilor. Ensei Tankado este North Dakota? 

Era de necrezut. Dacă datele erau corecte, atunci 
Tankado şi partenerul lui erau una şi aceeaşi persoană. 
Brusc, Susan nu mai putu gândi. Şi-ar fi dorit ca sirenele să 
înceteze alarma. „De ce dracu' nu opreşte Strathmore 
blestemăţia asta?” 

Hale se zvârcoli pe podea, chinuindu-se să o zărească pe 
Susan. 

— Ce zice? Spune-mi! 

Susan îl ignoră şi pe el, şi haosul din jurul ei. „Ensei 
Tankado este North Dakota...” 

Rearanjă piesele din puzzle, încercând să le potrivească. 
Dacă Tankado era North Dakota, atunci îşi trimitea sieşi 
mesaje... ceea ce însemna că North Dakota nu exista. 
Partenerul lui Tankado era o farsă. 

„North Dakota e o fantomă”, îşi zise ea. „Doar fum şi 
oglinzi.” 

Complotul era genial. În aparenţă, Strathmore urmărise 
doar o jumătate din terenul de tenis. Deoarece mingea 
continua să se întoarcă, el presupusese că există cineva de 


314 


cealaltă parte a fileului. Însă Tankado jucase tenis cu 
peretele. Proclamase virtuțile Fortăreţei Digitale în mesaje 
pe care şi le trimisese lui însuşi. Scrisese scrisori, le 
expediase unui intermediar anonim, iar câteva ore mai 
târziu intermediarul i le trimisese mai departe tot lui. 

Acum totul devenise limpede. Tankado dorise ca 
Strathmore să îl spioneze... dorise ca el să-i citească 
mesajele. Ensei Tankado crease o poliţă de asigurare 
imaginară fără a fi nevoit să se încreadă în altcineva pentru 
cheia lui de acces. Bineînţeles că, pentru a autentifica 
farsa, folosise un cont secret... suficient de secret cât să 
îndepărteze orice suspiciuni că întreaga poveste era un 
bluf. Tankado era propriul lui partener. North Dakota nu 
exista. Ensei Tankado era regizorul unui spectacol cu un 
singur protagonist. 

„Un spectacol cu un singur protagonist.” 

Un gând îngrozitor îi veni în minte. „Tankado şi-ar fi putut 
folosi corespondenţa falsă pentru a-l convinge pe 
Strathmore de aproape orice.” 

Îşi aminti prima ei reacţie când comandantul îi povestise 
despre algoritmul impenetrabil. Atunci jurase că aşa ceva 
era imposibil. Potenţialul extrem de periculos al întregii 
situaţii îi dădu fiori de groază. Ce dovezi aveau ei că 
Tankado crease cu adevărat Fortăreaţa Digitală? Doar o 
mulţime de presupuneri din mesajele lui electronice. Şi, 
bineînţeles... TRANSLTR. Computerul era blocat într-o buclă 
nesfârşită de aproape douăzeci de ore. lar Susan ştia prea 
bine că existau şi alte programe care puteau ţine 
computerul ocupat atâta vreme, programe mult mai uşor 
de creat decât un algoritm impenetrabil. 

Viruşi. 

Un fior de gheaţă îi cuprinse trupul. 

„Dar cum putea pătrunde un virus în TRANSLTR?” 

Phil Chartrukian îi oferi răspunsul cu o voce din mormânt: 
„Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa!” 

Susan înţelese adevărul ca într-o revelaţie maladivă. 
Strathmore descărcase fişierul cu Fortăreaţa Digitală şi 
încercase să îl introducă în TRANSLTR pentru a-l sparge. 


315 


Numai că Mănuşa rejectase fişierul, pentru că acesta 
conţinea şiruri mutante periculoase. In mod normal, 
Strathmore ar fi trebuit să fie îngrijorat, numai că el văzuse 
mesajele lui Tankado - „Şirurile mutante sunt cheia!” 
Convins că Fortăreaţa Digitală nu era periculoasă, 
Strathmore şuntase filtrele de protecţie şi trimisese fişierul 
în TRANSLTR. 

Susan abia dacă mai putea scoate vreo vorbă: 

— Nu există nici o Fortăreaţă Digitală, îngăimă ea în 
vuietul sirenelor. 

Se sprijini încet, sfârşită, de computerul ei. Tankado 
jeşise la pescuit de fraieri... şi NSA muşcase momeala. 

In acea clipă, de undeva, de sus, se auzi un urlet prelung 
de mânie. Era Strathmore. 


316 


CAPITOLUL 86 


Când Susan ajunse gâfâind la uşă, îl văzu pe Trevor 
Strathmore stând prăbuşit la birou, cu capul plecat. Ţeasta 
îi lucea de sudoare în lumina emisă de ecran. Vuietele 
sirenelor se auzeau cu aceeaşi intensitate. 

Susan se repezi la birou: 

— Comandante? 

Strathmore nu se mişcă. 

— Comandante! Trebuie să închidem TRANSLTR! Avem 
un... 

— El ne are pe noi, rosti Strathmore, fără a-şi 
privirea. Tankado ne-a prostit pe toţi... 

Susan înţelese, după tonul vocii, că aflase deja vestea. 
Toate  bălmăjelile lui  Tankado despre algoritmul 
impenetrabil... licitarea cheii de acces - totul fusese o farsă, 
o şaradă. Tankado păcălise NSA să-i spioneze contul de 
e-mail, îi făcuse să creadă că are un partener şi îi păcălise 
să descarce un fişier extrem de periculos. 

— Şirurile mutante..., îngăimă Strathmore. 

— Ştiu. 

Comandantul înălța încet privirea. 

— Fişierul pe care l-am descărcat de pe Internet... era 
un... 
Susan încercă să rămână calmă. Jocul luase o întorsătură 
cu totul nouă. Nu existase niciodată un algoritm 
impenetrabil - niciodată nu existase o Fortăreaţă Digitală. 
Fişierul postat de Tankado pe Internet era un virus criptat, 
probabil sigilat cu un algoritm generic, de masă, suficient 
de puternic ca să nu distrugă pe nimeni - cu excepţia NSA. 
TRANSLTR spărsese sigiliul protector şi eliberase virusul. 

— Şirurile mutante, cârâi comandantul. Tankado zicea că 
erau parte din algoritm. 

Şi se prăbuşi la loc pe birou. 

Susan înţelegea durerea comandantului. Fusese complet 
absorbit de poveste. Tankado nu intenţionase niciodată să 


A 


nălţa 


317 


lase vreo companie producătoare de computere să-i 
cumpere algoritmul. Nu exista nici un algoritm. Întreaga 
poveste era o şaradă. Fortăreaţa Digitală era o fantomă, o 
farsă, o momeală creată pentru a ademeni NSA. In spatele 
fiecărei mişcări efectuate de Strathmore se găsise Tankado, 
manevrând sforile ca un păpuşar. 

— Am şuntat Mănuşa, gemu comandantul. 

— Nu ştiaţi. 

Strathmore bătu cu pumnul în birou. 

— Ar fi trebuit să ştiu! Numele lui de cod, la naiba! 
NDAKOTA! Uită-te la el! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Râde de noi! E o anagramă nenorocită! 

Susan chibzui o clipă. „NDAKOTA e o anagramă?” Luă 
literele şi le rearanjă în minte. „Ndakota... Kado-tan... 
Oktadan... Tandoka...” Genunchii i se înmuiară. Strathmore 
avea dreptate. Era limpede ca lumina zilei. Cum de nu 
văzuseră? North Dakota nu era deloc o referire la statul 
nord-american - era blestematul de Tankado care punea 
sare pe rană! El trimisese NSA chiar şi un avertisment, un 
indiciu zdrobitor că el era NDAKOTA. Literele formau 
numele lui, TANKADO. Numai că, exact aşa cum plănuise el, 
cei mai buni spărgători de coduri din lume nu văzuseră. 

— Tankado şi-a bătut joc de noi, zise Strathmore. 

— Trebuie să închideţi TRANSLTR, declară Susan. 

Strathmore se holbă prosteşte la perete. 

— Comandante! Opriţi-l! Dumnezeu ştie ce se petrece 
acolo înăuntru! 

— Am încercat, şopti el cu cea mai moale voce pe care o 
auzise ea vreodată. 

— Cum adică aţi încercat? 

Strathmore îşi întoarse monitorul spre ea. Acesta îşi 
diminuase luminozitatea până la o nuanţă ciudată, 
maronie. |n josul lui, căsuţa de dialog arăta tentative 
numeroase de închidere a TRANSLTR. Toate erau urmate 
de acelaşi răspuns: 


SORRY. UNABLE TO ABORT. 
318 


SORRY. UNABLE TO ABORT. 
SORRY. UNABLE TO ABORT. , 
(„SCUZE. OPRIRE IMPOSIBILA.” ) 


Pe Susan o trecură fiorii. „Oprire imposibilă? Dar de ce?” 
Se temea că ştia deja răspunsul. „Deci asta este 
răzbunarea lui Tankado? Distrugerea TRANSLTR!” Ensei 
Tankado îşi dorise ani de zile ca lumea să afle de 
TRANSLTR, dar nimeni nu îl crezuse. Aşa că se hotărâse să 
distrugă el însuşi bestia. Luptase până la moarte pentru 
ceea ce crezuse - dreptul individului la intimitate. 

Jos, sirenele continuau să se vaite. 

— Trebuie să închidem toate sursele de energie, rosti 
Susan cu hotărâre. Acum! 

Ştia că, dacă se grăbeau, puteau salva imensa maşinărie. 
Toate computerele din lume - de la PC-urile pentru jocuri, la 
sistemele NASA de control al sateliților - dispuneau de un 
dispozitiv de siguranţă pentru situaţii ca acestea. Nu era o 
soluţie extraordinară, dar funcţiona întotdeauna. Acţiunea 
era cunoscută sub numele de „tragerea ştecherului”. 

închizând sursele de curent din Crypto, puteau forţa 
TRANSLTR să se oprească singur. Puteau înlătura virusul 
mai târziu. Era o chestiune simplă de reformatare a 
discurilor  TRANSLTR.  Reformatarea avea să şteargă 
complet memoria computerului - datele, programele, 
virusul, totul. În cele mai multe cazuri, reformatarea ducea 
la pierderea a mii de fişiere, uneori a ani întregi de muncă. 
Însă TRANSLTR era diferit - putea fi reformatat practic fără 
pierderi. Maşinile de procesare paralelă erau proiectate să 
gândească, nu să ţină minte. În TRANSLTR nu se stoca de 
fapt nimic. După ce spărgea un cod, computerul trimitea 
rezultatele în baza principală de date NSA pentru a... 

Susan încremeni. Într-o fracțiune de secundă înţelese şi 
îşi duse băbeşte mâna la gură, înăbuşindu-şi un țipăt. 

— Banca de date! 

Strathmore privea pierdut în întuneric. Părea că-şi 
dăduse şi el seama de asta: 

— Da, Susan. Banca de date... 


319 


Susan clătină absentă din cap. „Tankado a folosit 
TRANSLTR ca să planteze un virus în baza noastră 
principală de date.” 

Strathmore abia reuşi să îi facă semn spre monitor. 
Susan îşi întoarse privirea spre ecranul din faţa ei şi se uită 
sub căsuţa de dialog. De-a latul ecranului, la marginea lui 
de jos, se putea citi: 


„POVESTIŢI LUMII DESPRE TRANSLTR 
DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM.. 


Brusc, i se făcu frig. NSA deţinea cele mai secrete date şi 
informaţii ale întregii naţiuni: protocoale militare de 
comunicaţii, coduri de confirmare SIGINT, identitățile 
spionilor străini, planuri de arme sofisticate, documente 
digitizate, acorduri comerciale - şi lista continua. 

— Tankado n-ar fi îndrăznit! declară Susan. Distrugerea 
informaţiilor secrete ale unei ţări!... 

Nu-i venea să creadă că Ensei Tankado îndrăznise să 
atace banca de date NSA. Se holbă la mesaj. 


„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM...” 


— Adevărul? se miră ea. Adevărul despre ce? 

Strathmore respira cu greutate: 

—  TRANSLTR, răspunse el cu voce spartă. Adevărul 
despre TRANSLTR. 

Susan dădu din cap. Era logic. Tankado forţa NSA să 
dezvăluie lumii adevărul despre TRANSLTR. Deci era vorba 
de şantaj. Lăsa NSA să aleagă - povestea lumii despre 
TRANSLTR sau pierdea propria bază de date. Privi uluită 
textul din faţa ochilor. Pe marginea de jos a ecranului clipea 
ameninţător o singură linie: 


„INTRODUCEŢI CHEIA DE ACCES” 


Privind literele care pulsau, Susan înţelese - virusul, 
cheia de acces, inelul lui Tankado, ingeniosul complot 


320 


şantajist. Cheia de acces n-avea nimic de a face cu 
descifrarea unui algoritm; era un antidot. Cheia de acces 
oprea virusul. Susan citise multe despre astfel de viruşi - 
programe software letale, care includeau şi tratamentul, o 
cheie secretă ce putea fi folosita la dezactivarea lor. 
„Tankado n-a intenţionat niciodată să distrugă baza de date 
NSA - el a vrut doar să ieşim în public cu TRANSLTR! După 
aceea ne-ar fi dat cheia de acces, astfel încât să oprim 
virusul!” 

Acum era limpede că planul lui Tankado dăduse greş pe 
toată linia. Nu plănuise să moară. Intenţionase să stea 
într-un bar spaniol şi să asculte pe CNN conferinţa de presă 
în care se vorbea despre cel mai secret computer spărgător 
de coduri al Americii. După aceea, probabil, urma să-l sune 
pe Strathmore, să-i citească parola de acces de pe inel şi să 
salveze baza de date în ultima clipă. După un hohot imens 
de râs, ar fi dispărut în neant, un erou EFF. 

Susan bătu cu pumnul în birou: 

— Avem nevoie de acel inel! Este singura cheie de acces! 

Acum înţelegea - nu exista nici un North Dakota, nici o a 
doua cheie de acces. Şi chiar dacă NSA dezvăluia adevărul 
despre TRANSLTR, Tankado nu se mai găsea prin preajmă 
ca să salveze situaţia. 

Strathmore tăcea. 

Situaţia era mai gravă decât îşi imaginase ea vreodată. 
lar lucrul cel mai şocant era acela că Tankado permisese să 
se ajungă până aici. Evident, ştiuse ce urma să se întâmple 
dacă NSA nu punea mâna pe inel - şi totuşi, în ultimele lui 
clipe de viaţă, dăruise inelul. incercase în mod deliberat să 
ţină acel inel departe de ei. Dacă însă privea lucrurile din 
altă perspectivă, Susan înţelegea că nu se putea aştepta la 
altceva de la Tankado - ce să fi făcut, să salveze inelul 
pentru ei, când era convins că NSA îl omorâse? 

Cu toate astea, nu putea crede că Tankado ar fi permis 
să se întâmple aşa ceva. Era un pacifist. Nu intenţionase să 
susţină haosul şi distrugerea. Nu voise decât să echilibreze 
balanţa. El avea ce avea cu TRANSLTR. Avea ce avea cu 
dreptul fiecăruia la secrete personale. Voia ca întreaga 


321 


lume să afle că NSA ascultă pe oricine. Ştergerea bazei de 
date NSA reprezenta un act de agresiune pe care, în mintea 
lui Susan cel puţin, Ensei Tankado nu l-ar fi putut comite. 

Sirenele o aduseră înapoi, la realitate. Îl privi pe 
comandantul brusc îmbătrânit şi îşi dădu seama la ce se 
gândeşte el. Nu numai că planurile de a planta o poartă 
secretă în Fortăreaţa Digitală se duseseră naibii, dar 
neglijenţa lui adusese NSA foarte aproape de ceea ce putea 
deveni cel mai mare dezastru de securitate din istoria SUA. 

— Comandante, nu e vina dumneavoastră! insistă ea pe 
deasupra vuietului sirenelor. Dacă Tankado n-ar fi murit, 
am fi avut o poziţie de negociere - am fi avut o alternativă! 

Insă comandantul Strathmore nu auzea nimic. Viaţa lui 
se terminase. Işi petrecuse treizeci de ani slujindu-şi ţara. 
Acesta ar fi trebuit să fie momentul lui de glorie, o 
adevărată piece de résistance - o poartă secretă într-un 
standard mondial de criptare. În loc de asta, trimisese un 
virus în baza de date a Agenţiei Naţionale de Securitate. Nu 
exista cale de a-l opri - nu fără întreruperea întregii energii 
de alimentare şi, prin asta, fără ştergerea tuturor 
miliardelor de biţi de informaţie stocate acolo. Doar inelul îi 
mai putea salva, iar dacă David nu găsise inelul până 
acum... 

— Trebuie să închid TRANSLTR! rosti Susan, preluând 
controlul. Mă duc în subsol să închid manual întrerupătorul. 

Strathmore se întoarse încet cu faţa spre ea. Era un om 
terminat. 

— O s-o fac eu, anunţă el cu aceeaşi voce spartă. 

Se ridică şi se împiedică atunci când încercă să se 
depărteze de birou. 

Susan îl aşeză la loc în scaun. 

— Nu, îl opri ea. Eu mă duc. 

Tonul ei nu lăsa loc de împotrivire. 

Strathmore îşi duse palmele la faţă. 

— Bine. Etajul cel mai de jos. Lângă pompele de freon. 

Susan se răsuci pe călcâie şi porni spre uşă. La jumătatea 
distanţei se întoarse şi privi înapoi. 


322 


— Comandante, strigă ea. Povestea asta nu s-a terminat. 
Încă nu suntem învinşi. Putem salva banca de date dacă 
David găseşte inelul la timp! 

Strathmore nu scoase o vorbă. 

— Sunaţi-i pe cei de la baza de date! comandă Susan. 
Avertizaţi-i despre virus! Sunteţi directorul adjunct al NSA. 
Sunteţi un supravieţuitor! 

Ca într-un film derulat cu încetinitorul, Strathmore îşi 
ridică privirea. Dădu în mod tragic din cap, ca un om care 
lua decizia supremă a vieţii lui. 

Hotărâtă, Susan se făcu nevăzută în beznă. 


323 


CAPITOLUL 87 


Motoreta Vespa intră pe banda de viteză mică a 
autostrăzii De Huelva. Chiar dacă zorii abia stăteau să 
mijească, traficul era intens, datorită tinerilor care se 
întorceau de la petrecerile nocturne. O dubiţă cu 
adolescenţi zbură pe lângă Becker, claxonând cu putere. 
Aici, pe autostradă, Vespa părea o jucărie. 

La o jumătate de kilometru în spate, un taxi şifonat ca vai 
de el se năpusti pe autostradă într-o jerbă de scântei. 
Accelerând, taxiul lovi un Peugeot 504, pe care îl expedie 
pe spaţiul cu iarbă din mijloc. 

Becker trecu de un marcaj pe care scria „SEVILLA 
CENTRO - 2 KM.” Ştia că avea o şansă, dacă putea ajunge 
în centru. Vitezometrul arăta 60 de kilometri la oră. „Două 
minute până la ieşire.” Ştia că n-are atâta timp la 
dispoziţie. Taxiul prindea viteză undeva în spatele lui. Privi 
luminile destul de apropiate ale centrului Sevillei şi se rugă 
să ajungă viu la ele. 

La jumătatea distanţei spre artera de ieşire, se auzi 
ameninţător un zgomot de metal scrâşnind chiar în spatele 
lui. Becker se aruncă pe motoretă, rotind maneta de 
acceleraţie cât de tare putu. Se auzi un zgomot amortizat 
de foc de armă, dar glonţul trecu zburând pe lângă el. 
Becker o tăie la stânga, strecurându-se printre benzi în 
speranţa că aşa va mai câştiga ceva timp. Nici un rezultat. 
Rampa de ieşire continua să se afle la trei sute de metri 
distanţă, în schimb taxiul scrâşnea la doar câteva lungimi 
de maşină în spate. Becker înţelese că în câteva secunde 
avea să fie împuşcat sau călcat de roţi. Se uită înainte 
pentru o posibilă scăpare, dar autostrada era mărginită pe 
ambele părţi de pante abrupte cu pietriş. Se auzi un nou foc 
de armă. Becker luă o decizie. 

Se aplecă brusc spre dreapta, într-un scrâşnet de cauciuc 
şi scântei, şi ieşi derapând de pe drum. Cauciucurile 
motoretei atinseră baza peretelui de piatră. Becker se 


324 


aşeză mai bine ca să nu-şi piardă echilibrul, în vreme ce 
Vespa aruncă în spate un nor de pietriş şi începu urcuşul 
spre capătul pantei. Roţile se învârteau ca nebunele, 
înfigându-se în solul înşelător. Motorul gemea patetic 
încercând să ducă sarcina la bun sfârşit. Becker apăsă 
maneta şi mai tare, sperând ca aceasta să nu crape. Nu 
îndrăznea să privească în spate, convins că în orice 
moment taxiul s-ar fi putut opri şi dinspre el ar fi putut ţâşni 
o ploaie de gloanţe. 

Gloanţele nu se auziră. 

Motoreta ţâşni peste creasta dealului. Becker văzu 
limanul izbăvirii - centrul oraşului. Luminile se întindeau 
înaintea lui ca un cer plin de stele. Becker îşi croi drum 
printre nişte arbuşti şi peste bordură. Motoreta prinse 
dintr-o dată viteză. Avenue Luis Montoto părea că goneşte 
sub cauciucuri. Stadionul de fotbal dispăru în viteză în 
stânga. Scăpase. 

În acea clipă Becker auzi scrâşnetul familiar al metalului 
pe asfalt. Privi drept înainte. Taxiul gonea pe rampa de 
ieşire la o sută de metri în faţa lui. Maşina coti pe Luis 
Montoto şi acceleră drept spre el. 

Probabil că ar fi trebuit să simtă panica, dar nu simţea 
nimic. Ştia exact încotro se îndreaptă. Coti la stânga pe 
Menendez Pelayo şi apăsă maneta de acceleraţie. Motoreta 
trecu în goană pe lângă un parc mic şi apucă pe Mateus 
Gago - strada îngustă cu sens unic care ducea către poarta 
Barrio Santa Cruz. 

„Încă puţin”, îşi zise el. 

Taxiul îl urma, vuind din ce în ce mai aproape. Luă urma 
lui Becker prin poarta Santa Cruz, zdrobindu-şi oglinda 
laterală de pereţii înguşti ai porţii. Becker ştia că învinsese. 
Santa Cruz era cea mai veche parte a Sevillei. Intre clădiri 
nu existau străzi, ci doar labirinturi de alei pietonale 
construite în vremea romanilor. Aleile erau atât de înguste, 
încât pe ele circulau doar pietoni şi din când în când 
motociclişti. Becker rătăcise o dată ore întregi pe acele 
străduţe. 


325 


Accelerând pe ultima porţiune a străzii Mateus Gago, zări 
catedrala gotică, clădire construită în secolul al 
unsprezecelea, înălțându-se ca un munte chiar în faţa lui. 
Chiar lângă ea, turnul Giralda se înălța la 140 de metri 
deasupra oraşului. Acesta era cartierul Santa Cruz, căminul 
celei de-a doua catedrale din lume ca mărime şi al celor 
mai vechi şi pioase familii catolice din Sevilla. 

Becker traversă în goană piaţeta din piatră. Se auzi un 
singur foc de armă, dar acesta veni prea târziu. Becker şi 
motoreta lui dispărură printr-un pasaj minuscul - Callita de 
la Virgen. 


326 


CAPITOLUL 88 


Farul motoretei arunca umbre ascuţite pe zidurile aleilor 
înguste. Manevrele lui Becker de a schimba vitezele 
scoteau adevărate vuiete printre clădirile spoite în alb, 
trezind locuitorii din Santa Cruz foarte devreme în această 
dimineaţă de duminică. 

Trecuseră mai puţin de treizeci de minute de la evadarea 
lui din spaţiul aeroportului. De atunci o ţinuse într-o goană, 
cu mintea bântuită de nenumărate întrebări: „Cine încearcă 
să mă ucidă? Ce e aşa de nemaipomenit la inelul ăsta? 
Unde e avionul NSA?” Prin minte îi trecu imaginea lui 
Megan moartă în separeul toaletei şi simţi că i se face iarăşi 
rău. 

Becker sperase s-o taie drept peste barrio 8 şi să iasă de 
cealaltă parte, însă Santa Cruz era un hăţiş uluitor de 
potecuţe. Era plin de alei înfundate şi intrânduri moarte. 
Becker se dezorientă rapid. Se uită după turnul Giraldei 
pentru a se orienta, dar zidurile înconjurătoare erau atât de 
înalte, încât era incapabil să vadă ceva cu excepţia unui 
petec de cer chiar deasupra capului. 

Oare unde era bărbatul cu ochelari? Ştia prea bine că 
asasinul nu se dăduse bătut. Probabil că îl urmărea pe jos. 
Becker se lupta să manevreze motoreta pe lângă colţurile 
înguste ale străduţei. Zgomotul motorului se auzea ca un 
ecou de-a lungul acesteia. În liniştea din Santa Cruz, îşi 
dădu seama că devenise o ţintă uşoară. In acest moment 
nu îl ajuta decât viteza. „Trebuie să ies de cealaltă parte!” 

După o lungă serie de coturi şi pasaje drepte, ajunse la o 
intersecţie triplă botezată Esquina de los Reyes. Ştia că 
avea necazuri - fusese deja pe acolo. Brusc, în vreme ce 
stătea în loc şi încerca să se hotărască pe care alee să o ia, 
motorul se opri. Pe indicatorul de benzină se putea citi 
„VACIO”. Ca şi cum ar fi prins de veste, de pe aleea din 
stânga lui apăru o siluetă. 


8 Denumire pentru cartier în ţările de limbă spaniolă (n.tr.). 
327 


Mintea umană este cel mai rapid computer cu putinţă. În 
următoarea fracțiune de secundă, mintea lui Becker 
înregistra forma ochelarilor individului, căută în memorie 
după o identitate, găsi una, o înregistră ca periculoasă şi 
ceru o decizie urgentă. O obţinu rapid. Părăsi motoreta 
devenită inutilă şi o luă la goană pe jos. 

Din nefericire pentru Becker, Hulohot se găsea acum pe 
teren solid şi nu într-un taxi care îl hurduca. Asasinul ridică 
arma cu calm şi trase. 

Glonţul îl atinse pe Becker într-o parte exact în momentul 
în care cotea spre a se face nevăzut. Abia după cinci sau 
şase paşi simţi ceva. Mai întâi avu sentimentul unei 
întinderi musculare, chiar deasupra şoldului. Aceasta se 
transformă într-o gâdilătură fierbinte. Când zări sânge, 
înţelese. Nu era vorba de durere nicăieri, ci doar de o cursă 
pe viaţă şi pe moarte prin labirintul ameţitor din Santa 
Cruz. 


Hulohot se repezi după pradă. Fusese tentat să ţintească 
în cap, dar era un profesionist. li plăceau jocurile de noroc. 
Becker era o ţintă în mişcare, iar ţintirea părţii de mijloc a 
trupului furniza cea mai mare margine de eroare, atât pe 
verticală, cât şi pe orizontală. Norocul îşi spusese cuvântul. 
Becker cotise în ultima clipă, astfel încât, în loc să-i rateze 
capul, Hulohot prinsese o bucată laterală. Deşi glonţul abia 
îl zgâriase pe Becker şi nu provocase daune majore, el 
slujise bine scopului. Aşa se realizase contactul. Prada 
fusese atinsă de aripa morţii. Era un joc complet nou. 


Becker alergă orbeşte înainte. Cotind. Ferindu-se. Evitând 
porțiunile drepte. Paşii din spate îl urmau neobosiţi. Mintea 
lui nu mai judeca - nici unde se găsea şi nici cine îl vâna. 
Rămăsese doar instinctul, autoconservarea, fără durere, 
doar cu o imensă frică însoţită de energie brută. 

Un glonţ explodă pe zidul din spatele lui. Becker simţi pe 
ceafă zeci de ciobuleţe de sticlă. Coti, împiedicându-se, 
spre stânga, către o nouă alee. Incercă să strige după 


328 


ajutor, dar în afara sunetului de paşi şi a respirației lui 
gâfâite, aerul rămase încremenit. 

Acum şoldul îl ardea. Se temea că va lăsa o dâră 
sângerie pe pavajul alb. Căută cu privirea o uşă deschisă, o 
poartă, o ieşire din labirintul sufocant. Nimic. Aleea se 
îngusta. 

— Socorro! rosti el cu o voce care abia se auzea. Ajutor! 

Zidurile se apropiau din lateral. Aleea coti. Becker căută 
o intersecţie, o bifurcaţie, orice. Aleea se transformă în 
potecă. Uşi închise. Poteca se îngusta. Porţi ferecate. Paşii 
se apropiau. Ajunsese pe o porţiune dreaptă. Brusc, poteca 
o luă în sus. Din ce în ce mai abrupt. li încetinea fuga. 

Ajunse la capăt. 

Ca o autostradă care rămăsese fără fonduri, poteca se 
oprea brusc. Un zid înalt, o bancă de lemn şi nimic altceva. 
Nici o scăpare. Becker privi în sus, peste cele trei etaje ale 
clădirii, apoi se răsuci pe călcâie şi începu să coboare 
poteca. Făcu doar câţiva paşi înainte de a se opri. 

O siluetă apăru la baza pantei. Individul se deplasa spre 
el cu paşi măsuraţi şi hotărâți. O armă sclipea în mâna lui, 
de la primele raze de soare ale dimineţii. 

Becker se simţi dintr-o dată cumplit de lucid. Se întoarse 
spre zid. Dintr-o dată, durerea din corp îl săgetă. Atinse 
locul dureros şi se uită la el. Degetele şi inelul lui Ensei 
Tankado se mânjiseră de sânge. Ameti. Se uită nedumerit 
la panglica de aur. Uitase că poartă acel inel pe deget. 
Uitase de ce venise în Sevilla. Privi spre silueta care se 
apropia. Se uită la inel. Pentru asta murise Megan? De 
aceea avea să moară şi e/? 

Silueta întunecată înainta pe drumul înclinat. Becker 
văzu ziduri pretutindeni. În spate, îl aştepta o fundătură. 
Intre ei se găseau câteva intrânduri, dar era prea târziu ca 
să mai ceară ajutor. 

Işi lipi spatele de zid. Simţi brusc fiecare pietricică de sub 
tălpile pantofilor, fiecare ieşitură din zidul din spate. Mintea 
i se întoarse în timp, către copilărie, către părinţii lui... 
Susan. 

„Oh, Doamne... Susan!” 


329 


începu să se roage, aşa cum nu o mai făcuse din 
copilărie. Nu se rugă să scape de moarte, căci nu credea în 
miracole. Se rugă ca femeia pe care o lăsa în urmă să 
găsească putere şi să fie profund încredinţată că fusese 
iubită. Inchise ochii. Amintirile curgeau şuvoi. Nu amintiri 
despre întâlniri de catedră, ore la universitate sau alte 
lucruri care însemnau 90 la sută din viaţa lui; erau amintiri 
despre ea. Amintiri simple: cum o învăţa să folosească 
beţigaşele de mâncat, cum navigau ei împreună spre Cape 
Cod. „Te iubesc”, îi zise el în gând. „Să ştii asta... pentru 
totdeauna.” 

In acel moment căzuseră toate barierele defensive, toate 
fațadele, toate exagerările din viaţa lui. Era gol, în carne şi 
oase, în faţa lui Dumnezeu. „Sunt un om”, îşi spuse. Într-un 
moment de ironie, adăugă: „Un om fără ceară.” Rămase 
acolo, cu ochii închişi, în vreme ce asasinul cu ochelari se 
apropia tot mai mult. Un clopot începu să bată undeva, în 
apropiere. Becker aştepta, încă în întuneric, sunetul care 
avea să-i pună capăt vieţii. 


330 


CAPITOLUL 89 


Soarele de dimineaţă îşi arunca primele raze peste 
acoperişurile din Sevilla şi începea să se strecoare în 
adâncimile dintre alei. Clopotele din turnul Giralda chemau 
oamenii la slujba de dimineaţă. Sosise momentul pe care îl 
aşteptaseră toţi locuitorii. Pretutindeni în vechiul cartier 
porţile se deschideau şi familiile ieşeau pe străzi. Ca un râu 
de sânge curgând prin venele vechiului Santa Cruz, oamenii 
se îndreptau spre inima aşezării lor, spre esenţa istoriei lor, 
spre Dumnezeul lor, spre racla lor sfântă, catedrala. 

Undeva în creierul lui Becker răsuna un clopot. „Am murit 
deja?” Ezitând, deschise ochii şi îi miji în primele raze ale 
soarelui. Ştia foarte bine unde se află. Îşi cobori privirea şi 
inspectă aleea în căutarea asasinului. Omul cu ochelari nu 
era acolo. Erau însă alţii. Spanioli îmbrăcaţi cu cele mai 
bune haine ale lor, ieşind din case pe străduţe, vorbind şi 
râzând. 


La celălalt capăt al aleii, ascuns de privirea lui Becker, 
Hulohot înjura şi blestema. La început apăruse un singur 
cuplu care îl separa de pradă. Hulohot fusese sigur că acel 
cuplu va dispărea repede. Numai că dangătul clopotelor 
continua să se reverbereze pe alei, scoțând alţi oameni din 
case. Un al doilea cuplu, cu copii. Se salutară unii pe alţii. 
Discutând, râzând, sărutându-se de trei ori pe obraz. Un alt 
grup se ivi şi Hulohot nu îşi mai putu vedea prada. Fierbând 
de mânie, o luă la fugă printre oameni. Trebuia să ajungă la 
David Becker! 

Ucigaşul îşi croi drum către capătul aleii. Pe moment se 
trezi pierdut într-o mare de trupuri - haine şi cravate, rochii 
negre, voaluri de mătase peste chipuri de femei gârbovite. 
Cu toţii păreau insensibili la prezenţa lui; se plimbau 
liniştiţi, îmbrăcaţi în negru, ca un singur trup imens, 
blocând drumul lui. Hulohot reuşi să treacă de mulţime şi 


331 


ajunse la capătul înfundat, cu arma ridicată. Atunci scoase 
un urlet mut, inuman. David Becker dispăruse. 


Becker mergea poticnindu-se pe lângă mulţime. „Mergi 
cu turma”, îşi zise el. „Ei ştiu calea spre ieşire.” Coti la 
dreapta în intersecţie şi aleea se lăţi. Pretutindeni se 
deschideau porţi, din spatele cărora ieşeau oameni. 
Dangătele clopotelor creşteau în intensitate. 

Rana continua să-l ardă, dar sângerarea se oprise. 
Becker merse mai departe, cât de repede putea. Undeva în, 
spatele lui se afla un om cu o armă, care pornise iarăşi în 
urmărire. 

Se amestecă printre oamenii care mergeau la slujbă, 
încercând să-şi ţină capul plecat. Probabil că nu mai era 
mult de mers. Simţea asta. Mulțimea se îndesise, iar aleea 
se lărgise. Nu se mai aflau pe un afluent, intraseră deja pe 
cursul principal al râului. Ocolind un colţ, Becker le văzu - 
înălțându-se drept în faţa lui - catedrala şi turnul Giralda. 

Clopotele băteau asurzitor, iar dangătul lor se reverbera 
în spaţiul semiînchis al piaţetei înconjurate de ziduri înalte. 
Râurile de oameni îmbrăcaţi în negru se uneau în piaţetă, 
împingând spre uşile imense ale catedralei. Becker încercă 
să scape spre Mateus Gago, dar era prins în cursă. Era lipit 
de alte trupuri şi împins fără voie spre locaşul Domnului. 
Spaniolii avuseseră dintotdeauna o idee specială despre 
apropiere, diferită de cea a restului lumii. Becker era strâns 
bine între două femei solide, care se lăsau purtate de 
mulţime cu ochii închişi. Murmurau pentru sine rugi şi între 
degete învârteau mătănii. 

Când gloata se apropie de imensa structură de piatră, 
Becker încercă iarăşi să o cotească la stânga, dar curentul 
uman era şi mai puternic acum. Îngrămădeală, rugi 
murmurate orbeşte. Încercă să se întoarcă şi să-şi croiască 
drum înapoi, prin mulţime. Imposibil. Parcă ar fi înotat 
contra curentului într-un râu rapid de munte. Se răsuci la 
loc. In faţa lui se înălţau uşile catedralei - ca o gură imensă 
care absorbea participanţii în negru la un carnaval la care 


332 


el nu dorea să ia parte. În acea clipă, Becker îşi dădu 
seama că intra în biserică. 


333 


CAPITOLUL 90 


Sirenele continuau să urle în Crypto. Strathmore habar 
n-avea de cât timp plecase Susan. Stătea singur în umbră; 
huruitul TRANSLTR îl chema. „Eşti un supravieţuitor... eşti 
un supravieţuitor...” 

„Da”, îşi zise el. „Sunt un supravieţuitor, dar 
supraviețuirea nu înseamnă nimic fără glorie. Mai degrabă 
aş muri decât să trăiesc în umbra dizgraţiei.” 

Căci asta îl aştepta. Ascunsese informaţii directorului. 
Trimisese un virus în cel mai sigur computer al naţiunii. 
Fără îndoială că avea să fie expus oprobriului public. 
Avusese intenţii patriotice, dar nimic nu ieşise conform 
planului. Trecerea de la teorie la practică însemnase 
moarte şi trădare. Aveau să urmeze procese, acuzări, blam 
public. Îşi servise ţara cu cinste şi integritate atâţia ani, 
încât acum pur şi simplu nu putea îngădui un asemenea 
sfârşit. 

„Sunt un supravieţuitor”, îşi zise el din nou. 

„Eşti un mincinos”, îi răspunseră propriile gânduri. 

Adevărat. Chiar era un mincinos. Existau oameni pe care 
îi minţise. Susan Fletcher se număra printre ei. Nu-i spusese 
atât de multe lucruri - lucruri de care el se ruşina cumplit 
acum. Ani de zile ea fusese iluzia şi fantasma vie a lui. O 
visa noaptea; ţipa după ea în somn. Pur şi simplu nu se 
putea abţine. Era mai strălucită şi mai frumoasă decât orice 
altă femeie din imaginaţia lui. Soţia lui se arătase 
răbdătoare, dar când o cunoscuse în sfârşit pe Susan, îşi 
pierduse imediat orice speranţă. Bev Strathmore nu-şi 
blamase niciodată soţul pentru sentimentele lui. Incercase 
să îndure durerea cât putuse de mult, dar aceasta devenise 
cu timpul prea mare. li spusese că mariajul lor se 
terminase; nu-şi putea petrece restul vieţii în umbra altei 
femei. 

Sirenele îl scoaseră treptat pe Strathmore din starea de 
reverie. Puterea lui de analiză preluă controlul, căutând căi 


334 


de ieşire din dezastru. Mintea îi confirma ceea ce inima 
doar bănuia. Exista cu adevărat o singură scăpare, o 
singură ieşire. 

Strathmore se uită la tastatură şi începu să scrie. Nu se 
deranjă să întoarcă monitorul ca să vadă literele. Degetele 
apăsau tastele încet şi cu hotărâre. 

„Dragii mei prieteni, astăzi îmi iau viaţa...” 

Aşa nu s-ar mai fi mirat nimeni, niciodată. N-ar fi existat 
întrebări. N-ar fi existat acuzaţii. Va dezvălui lumii ce se 
întâmplase. Mulţi muriseră... însă mai exista o viaţă de luat. 


335 


CAPITOLUL 91 


Într-o catedrală e noapte întotdeauna. Căldura zilei se 
transformă în răcoare umedă. Mişcarea este redusă lă 
tăcere în spatele zidurilor groase de granit. Oricâte 
candelabre s-ar monta, penumbra imensă nu poate fi 
niciodată izgonită. Pretutindeni se văd umbre. Există doar 
ferestrele cu vitralii, sus de tot, cele care filtrează urâţenia 
de afară în raze palide de albastru şi roşu. 

La fel ca toate marile catedrale ale Europei, cea din 
Sevilla are forma unei cruci. Sanctuarul şi altarul sunt 
situate exact deasupra centrului şi se deschid în jos către 
sanctuarul principal. Axa verticală e marcată de bănci din 
lemn pe o uluitoare distanţă de 100 de metri, de la altar la 
baza crucii. La stânga şi la dreapta altarului, latura scurtă a 
crucii găzduieşte confesionale, morminte şi strane. 

Becker se trezi înghesuit pe mijlocul unei bănci lungi de 
lemn, cam la jumătatea distanţei spre ieşire. In spaţiul 
ameţitor de deasupra lui, o cădelniţă de argint de mărimea 
unui frigider se legăna în arcuri extrem de largi, la capătul 
unei frânghii tensionate, răspândind în urmă aromă de 
tămâie. Clopotele Giraldei continuau să bată, trimițând 
uşoare unde de şoc prin piaţă catedralei. Becker îşi cobori 
privirea spre peretele aurit din spatele altarului. Avea pen- 
tru ce să mulţumească. Respiră. Trăia. Era un miracol. 

În vreme ce preotul se pregătea să rostească rugăciunea 
de început, Becker îşi cercetă rana. Pe cămaşă se vedea o 
pată roşie, dar sângerarea se oprise. Rana era mică, 
semănând mai degrabă a zgârietură. Işi îndesă cămaşa în 
pantalon şi întinse gâtul să vadă mai bine. Uşile imense ale 
catedralei se închideau în spatele lui. Ştia că era prins 
acum în capcană, dacă îl urmărise cineva. Catedrala din 
Sevilla dispunea de o singură intrare funcţională, un model 
frecvent folosit pe vremea în care bisericile funcționau şi ca 
fortărețe contra invaziei maure. Cu o singură intrare, exista 
o singură poartă de baricadat. Acum intrarea unică avea un 


336 


alt rol - acela de a veghea ca toţi turiştii care intrau în 
catedrală să-şi cumpere bilet. 

Uşile aurite, înalte de şapte metri, se trântiră cu un 
zgomot de lespede funerară. Becker era închis în Casa 
Domnului. Închise ochii şi se făcu mic pe bancă. Era 
singurul din clădire îmbrăcat în altceva decât negru. De 
undeva, se auziră voci care începeau să cânte. 


Către spatele bisericii, o siluetă se deplasa încet în susul 
unei nave laterale, având grijă să rămână în umbră. Silueta 
se strecurase înăuntru exact înainte de închiderea uşilor. 
Omul zâmbi. Vânătoarea devenea tot mai interesantă. 
„Becker e aici... o simt.” Silueta se deplasa metodic, 
inspectând un rând o dată. Cădelniţa imensă de deasupra 
tămâia în arcuri lungi şi leneşe. „Un loc superb ca să mori”, 
îşi zise Hulohot. „Sper să am şi eu parte de aşa ceva.” 


Becker îngenunche pe podeaua rece a catedralei şi îşi 
feri capul de privirile altora. Omul aşezat alături se uită urât 
la el - era un comportament total nepotrivit în Casa 
Domnului. 

— Enfermo, se scuză Becker. Bolnav. 

Trebuia să stea ferit. Zărise o siluetă cunoscută avansând 
pe rândul lateral. „Ele! E aici!” 

Chiar dacă se afla în mijlocul unei imense congregaţii, 
Becker se temea să nu fie o ţintă uşoară. Haina lui kaki 
contrasta izbitor cu marea de negru. Se gândi s-o dea jos, 
dar cămaşa de dedesubt era albă. Aşa că preferă să se 
ghemuiască şi mai mult. 

Individul de lângă el pufni: 

— Turista. Se încruntă, apoi şopti, pe jumătate sarcastic: 
Llamo un médico? Să chem un doctor? 

Becker se uită în sus la faţa plină de pistrui a bătrânului. 

— NO, gracias. Estoy bien. 

Bărbatul îi aruncă o privire mânioasă. 

— Pues siéntate! Atunci stai jos! 

În jurul lor se auziră îndemnuri la tăcere, aşa că bătrânul 
îşi muşcă limba şi îşi întoarse privirea. 


337 


Becker închise ochii şi se ghemui mai mult, întrebându-se 
cât avea să dureze slujba. Crescut ca un protestant, 
avusese întotdeauna impresia că romano-catolicii stăteau 
prea mult la slujbă. Acum se ruga să fie adevărat - de 
îndată ce slujba avea să se termine, el trebuia să se ridice 
şi să-i lase pe ceilalţi să iasă. Aşa cum era îmbrăcat, în kaki, 
era un om mort. 

Becker ştia că nu dispunea de alte opţiuni pe moment. 
Stătea pur şi simplu îngenuncheat acolo pe pardoseala rece 
a imensei catedrale. În cele din urmă, bătrânul îşi pierdu 
interesul pentru el. Congregația se ridica acum în picioare 
şi intona un imn. Becker rămase ghemuit. Picioarele 
începeau să-l doară. N-avea loc să le întindă. „Răbdare”, îşi 
spuse el. „Răbdare.” Închise ochii şi inspiră adânc. 

Avu sentimentul că trecuseră doar câteva minute când 
cineva îl izbi cu piciorul. Se uită în sus. Bărbatul cu pistrui 
stătea în dreapta, aşteptând nerăbdător să iasă de pe şirul 
de bănci. 

Becker intră în panică. „Deja vrea să plece? Trebuie să 
mă ridic!” Îi făcu semn omului să păşească peste el. 
Bătrânul abia îşi controla furia. Apucă poalele hainei lui 
negre, le trase în jos şi se lăsă pe spate, dezvăluind o 
întreagă coloană de oameni aşteptând să plece. Becker 
privi în stânga şi constată că femeia care stătuse lângă el 
dispăruse. Banca era pustie pe toată lungimea, până la 
coridorul din mijloc. 

„Nu se poate ca slujba să se fi încheiat! E imposibil! Abia 
am ajuns aici!” 

Îşi dădu însă seama ce se petrece abia atunci când văzu 
băiatul de altar şi cele două şiruri distincte de oameni 
îndreptându-se de-a lungul coridorului central, spre altar. 

„Comuniunea.” Gemu el. „Cu asta încep blestemaţii ăştia 
de spanioli!” 


338 


CAPITOLUL 92 


Susan cobori scara către nivelurile inferioare. Carcasa 
TRANSLTR era învăluită de şuvoaie groase de abur. 
Pasarelele erau ude de la condens. Susan fu cât p-aci să 
cadă; pantofii nu o ajutau prea mult. Se întrebă cât timp 
mai avea să reziste TRANSLTR. Sirenele îşi continuau 
plânsetul lor intermitent. Luminile de urgenţă clipeau la 
intervale de două secunde. Generatoarele de rezervă 
tremurau cu trei etaje mai jos. Susan ştia că undeva, în acel 
adânc, ascuns în penumbra ceţoasă, se găsea un 
întrerupător. Simţea că timpul nu mai avea răbdare. 


Sus, Strathmore ţinea pistolul în mână. Îşi reciti mesajul 
tipărit şi îl puse pe podea. Era pe punctul de a comite un 
act de laşitate, iar în privinţa asta nu existau dubii. „Sunt 
un supravieţuitor”, îşi zise el. Se gândi la virusul din baza 
de date NSA, se gândi la David Becker, se gândi la planul 
lui de a crea o poartă secretă. Spusese atâtea minciuni! Era 
atât de vinovat! Ştia că asta era singura cale de a evita să 
dea socoteală... singura cale de a evita ruşinea. Potrivi cu 
grijă arma. Apoi închise ochii şi apăsă pe trăgaci. 


Susan abia coborâse şase rânduri de scări când auzi 
împuşcătura. Fusese undeva, departe, abia sesizabilă pe 
fondul sonor al generatoarelor. Până atunci nu auzise 
împuşcături decât pe micul ecran, însă sunetul nu lăsa loc 
îndoielilor. 

Se opri scurt, cu sunetul continuând să-i reverbereze în 
urechi. Se temu, îngrozită, că se întâmplase ce era mai rău. 
Îşi imagină visele comandantului - poarta secretă din 
Fortăreaţa Digitală şi ce lovitură senzaţională ar fi însemnat 
ea. Îşi imagină virusul din baza de date, căsătoria lui 
Strathmore care se ducea de râpă, încuviințarea lui bizară 
de la plecarea ei. Simţi că i se înmoaie picioarele. Se roti pe 
platformă şi apucă balustrada. „Comandante! Nu!” 


339 


Pe moment, Susan se simţi paralizată, cu mintea golită 
de orice gând. Ecoul împuşcăturii părea să limpezească 
haosul din jurul ei. Creierul îi spuse că trebuie să meargă 
mai departe, dar picioarele refuzară să se supună 
îndemnului. „Comandante!” O clipă mai târziu se trezi 
împleticindu-se înapoi pe scări, în sus, uitând cu totul de 
pericolul din jurul ei. 

Alergă orbeşte, alunecând pe metalul umed. Deasupra ei, 
picăturile de condens cădeau ca ploaia. Când ajunse la 
ultima scară şi începu să urce, se simţi împinsă de jos de un 
val imens de abur, care o azvârli practic prin trapa de 
intrare. Se rostogoli pe podeaua Crypto şi simţi aerul 
răcoros cum o inundă. Bluza albă i se lipise, udă, de trup. . 

Era întuneric. Susan se opri, încercând să se orienteze. In 
minte îi răsuna, ca o buclă nesfârşită, zgomotul 
împuşcăturii. Prin trapă năvălea aburul fierbinte precum 
gazele unui vulcan pe punctul de a erupe. 

Susan se blestemă că lăsase pistolul pe mâna lui 
Strathmore. l-l /ăsase, nu? Sau se găsea în Node 3? In 
vreme ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, privi spre 
gaura căscată în peretele Node 3. Licărul monitoarelor se 
zărea vag, iar în depărtare îl putea vedea pe Hale stând 
nemişcat pe podea, acolo unde îl lăsase. Nu se vedea nici 
urmă de Strathmore. Îngrozită de ce putea descoperi, 
Susan porni spre biroul comandantului. 

Însă ceva i se păru ciudat. Se dădu înapoi câţiva paşi şi 
se zgâi din nou în Node 3. Putea zări braţul lui Hale în 
lumina albăstruie. Braţul nu stătea lipit de trup. Hale nu mai 
era legat ca o mumie. Braţul îi stătea deasupra capului. lar 
Hale era întins pe spate pe podea. Oare reuşise să se 
elibereze? Nu se întrezărea nici o mişcare. Hale părea 
încremenit în moarte. 

Susan privi spre postul de lucru al lui Strathmore. 

— Comandante? 

Tăcere. 

Ezitând, pomi spre Node 3. În mâna lui Hale se vedea un 
obiect. Lucea în lumina ecranelor. Susan se apropie... şi mai 


340 


mult. Dintr-o dată văzu clar ce avea Hale în mână. Era 
pistolul Beretta. 

Susan icni. Urmând conturul braţului lui Hale, privirea i se 
opri pe chipul lui. Ceea ce zări era o mască grotească. 
Jumătate din capul lui Greg Hale era îmbibat de sânge. Pe 
covor se răspândea o pată întunecată. 

„Oh, Doamne!” Se trase înapoi, împleticindu-se. Nu 
auzise împuşcătura comandantului, ci pe cea a lui Hale! 

Se apropie de cadavru ca în transă. Hale părea să fi 
reuşit să se elibereze. Cablurile de imprimantă erau 
îngrămădite pe podea, lângă el. „Probabil că am lăsat arma 
pe canapea”, îşi zise ea. În lumina albăstruie, sângele care 
se scurgea prin gaura din craniu părea negru. 

Lângă Hale, pe podea, se vedea o foaie de hârtie. Susan 
se duse într-acolo şi o ridică. Era o scrisoare. 


„Dragii mei prieteni, îmi iau viaţa astăzi, ca ispăşire a 
următoarelor păcate...” 


Susan se holbă la biletul de rămas-bun, nevenindu-i să-şi 
creadă ochilor. ÎI citi încet. Era ireal - atât de deosebit de 
Hale - o listă de crime ca o notă de la spălătorie. Individul 
recunoştea totul - că descifrase farsa cu NDAKOTA, că 
angajase un mercenar pentru a-l ucide pe Ensei Tankado şi 
a lua inelul, că îl împinsese pe Phil Chartrukian, că plănuise 
să vândă Fortăreaţa Digitală. 

Susan ajunse la ultimul rând. Nu era pregătită pentru aşa 
ceva. Ultimele cuvinte ale scrisorii dădeau lovitura de 
graţie: 


„Mai presus de orice, îmi pare cu adevărat rău de David 
Becker. lertaţi-mă, am fost orbit de ambiţie.” 


Stând şi tremurând deasupra trupului lui Hale, Susan auzi 
zgomot de paşi apropiindu-se din spate. Se răsuci pe 
călcâie, cu mişcări încete. 

În cadrul spart al peretelui de sticlă se ivi Strathmore. Era 
palid şi gâfâia. Se uită la cadavrul lui Hale, părând şocat. 


341 


— Oh, Doamne! izbucni el. Ce s-a întâmplat? 


342 


CAPITOLUL 93 


„Comuniunea.” 

Hulohot îl zări imediat pe Becker. Haina kaki nu putea 
trece neobservată, mai ales că avea pe ea pata de sânge. 
Haina se deplasa pe coridorul din mijloc, în miezul unei 
maree negre. „Nu trebuie să ştie că sunt aici.” Hulohot 
zâmbi. „E un om mort.” 

Mângâie contactele mici de metal de pe buricele 
degetelor, nerăbdător să-i dea vestea cea bună legăturii 
sale din America. „In curând”, îşi zise el. „Foarte curând.” 

Hulohot se deplasă către spatele bisericii ca un animal de 
pradă adulmecându-şi victima. După aceea începu să se 
apropie - chiar pe coridorul central. N-avea chef să-l 
urmărească pe Becker în mulţimea care pleca de la 
biserică. Printr-o răsturnare fericită a situaţiei, prada sa era 
prinsă în capcană. Hulohot avea nevoie doar de o cale de a 
o elimina discret. Amortizorul de la pistol, cel mai bun 
posibil de pe piaţă, abia dacă scotea un sunet de tuse 
seacă. lar asta era foarte bine. 

Apropiindu-se de haina kaki, Hulohot nu luă în seamă 
murmurele celor pe lângă care trecea. Congregația 
înţelegea nerăbdarea acestui om de a primi binecuvântarea 
lui Dumnezeu, însă existau nişte reguli stricte de protocol - 
două linii, o singură procesiune. 

Hulohot îşi continuă mersul. Se apropia cu repeziciune. 
Ascunse revolverul în buzunarul hainei. Clipa aşteptată 
sosise. David Becker fusese extrem de norocos până acum; 
norocul nu trebuia provocat mai departe. 

Haina kaki se găsea la o depărtare de numai zece 
oameni în faţă. Omul care o purta mergea cu capul plecat. 
Hulohot exersă omorul în minte. Imaginea era clară - 
strecurarea în spatele lui Becker, menţinerea armei 
coborâtă şi ferită de priviri indiscrete, două focuri în spatele 
victimei, Becker împiedicându-se, Hulohot prinzându-l şi 
ajutându-l să se aşeze pe o bancă, exact ca un prieten 


343 


grijuliu. După care Hulohot avea să fugă repede în spatele 
bisericii, ca şi cum s-ar fi dus să caute ajutor. In confuzia 
creată, ar fi dispărut fără să îşi fi dat seama cineva ce s-a 
întâmplat. 

Cinci oameni. Patru. Trei. 

Hulohot atinse arma din buzunar, păstrând-o ascunsă. 
Avea să tragă de la nivelul şoldului în sus, drept în coloana 
lui Becker. Aşa glonţul avea să lovească fie coloana 
vertebrală, fie plămânul, înainte de a atinge inima. Becker 
avea să moară chiar dacă glonţul ar fi ratat inima. Un 
plămân perforat era fatal, poate că nu în alte părţi ale lumii, 
mai avansate din punct de vedere medical, dar cu 
siguranţă că da în Spania. 

„Doi oameni... unul.” Hulohot ajunse la liman. Se răsuci 
spre dreapta ca un dansator care interpreta o mişcare bine 
exersată. Îşi puse mâna pe umărul hainei kaki, ţinti şi... 
trase. Două focuri amortizate. 

Trupul înţepeni instantaneu. După aceea începu să se 
prăbuşească. Hulohot îşi prinse victima de sub braţe. Cu o 
singură mişcare roti şi aşeză trupul pe o bancă înainte ca 
spatele victimei să se umple de pete de sânge. Oamenii din 
apropiere se întoarseră. Hulohot nu le acordă nici o atenţie 
- peste o clipă avea să dispară. 

Pipăi degetele lipsite de viaţă ale omului în căutarea 
inelului. Nimic. Pipăi din nou. Degetele erau goale. Hulohot 
răsuci nervos omul cu faţa spre el. Il apucă brusc groaza. 
Chipul nu era al lui David Becker. 

Rafael de la Maza, un bancher din suburbiile Sevillei, 
murise aproape instantaneu. In mână continua să strângă 
cele 50 000 de pesete pe care americanul ăla ciudat i le 
plătise în schimbul unei haine ieftine de culoare neagră. 


344 


CAPITOLUL 94 


Midge Milken stătea înfuriată lângă răcitorul de apă din 
apropierea intrării în sala de conferinţe. „Ce naiba face 
Fontaine?” Strânse în pumn paharul de hârtie şi îl aruncă în 
coşul de gunoi. „În Crypto se petrece ceva! O simt!” Midge 
ştia că exista o singură cale de a demonstra că avea 
dreptate. Trebuia să se ducă ea însăşi în Crypto şi să 
verifice - să-l târască pe Jabba până acolo dacă ar fi fost 
nevoie. Se răsuci pe călcâie şi porni spre uşă. 

Ca din senin, în faţa ei apăru Brinkerhoff, blocându-i 
drumul. 

— Unde te duci? 

— Acasă! minţi Midge. 

Brinkerhoff refuză să se dea la o parte. 

Midge îl privi mânioasă. 

— Ţi-a spus Fontaine să nu-mi dai drumul, nu-i aşa? 

Brinkerhoff se uită în altă parte. 

— Chad, îţi spun eu că se întâmplă ceva în Crypto - ceva 
important. Nu ştiu de ce Fontaine face pe prostul, dar 
TRANSLTR are probleme. În seara asta ceva nu merge cum 
trebuie acolo! 

— Midge, încercă el s-o calmeze, trecând pe lângă ea 
spre ferestrele acoperite cu draperii ale sălii de conferinţe, 
hai să-l lăsăm pe director să se ocupe de asta. 

Privirea din ochii ei deveni scăpărătoare. 

— Ai idee ce se întâmplă cu TRANSLTR dacă pică 
sistemul de răcire? 

Brinkerhoff înălţă din umeri şi se apropie de fereastră. 

— Probabil că, oricum, curentul a revenit până acum. 

Trase draperiile şi privi afară. 

— Încă întuneric? întrebă Midge. 

Brinkerhoff nu îi răspunse. Părea încremenit locului. 
Scena din domul Crypto era inimaginabilă. Întreaga cupolă 
de sticlă se umpluse de lumini rotitoare, sclipiri 
stroboscopice şi abur dens. Brinkerhoff privea transfigurat, 


345 


cu faţa lipită de geam. Cuprins de panică, se întoarse şi o 
luă la goană. 
— Directore! Directore! 


346 


CAPITOLUL 95 


— Sângele lui Hristos... potirul mântuirii... 

Oamenii se adunară în jurul trupului prăbuşit în strană. 
Cădelniţa continua să se legene deasupra cu mişcări ample. 
Hulohot se repezi înnebunit pe coridorul central şi inspecta 
nava cu privirea. „Trebuie să fie aici!” Se întoarse spre 
altar. 

Cu treizeci de rânduri mai în faţă, comuniunea continua 
fără întrerupere. Padre Gustaphes Herrera, purtătorul 
principal de potir, se uită curios spre agitația discretă 
dintr-una din băncile centrale. Nu era îngrijorat. Câteodată 
unii dintre fraţii mai în vârstă erau copleșiți de Sfântul Duh 
şi leşinau. De obicei problema se rezolva cu puţin aer curat. 

Între timp, Hulohot cerceta cu disperare. Becker nu se 
vedea nicăieri. Aproape o sută de oameni stăteau 
îngenuncheaţi în faţa altarului, aşteptând cuminecătura. 
Hulohot se întrebă dacă Becker făcea parte dintre ei. Se 
uită la spinările lor. Era pregătit să tragă de la cincizeci de 
metri distanţă. 


— EI cuerpo de Jesus, el pan del cielo... 

Tânărul preot care îi oferea cuminecătura lui Becker se 
uită  dezaprobator la el. Putea înţelege nerăbdarea 
străinului de a primi împărtăşania, dar asta nu era o scuză 
pentru a sări rândul. 

Becker înclină capul şi mestecă pişcotul cât de lent putu. 
Sesiză că în spatele lui se petrecea ceva, un soi de 
tulburare. Se gândi la omul de la care cumpărase haina, 
sperând că acesta îi ascultase avertismentul şi nu luase 
sacoul lui la schimb. Vru să se întoarcă şi să privească, dar 
se temea să nu fie zărit de perechea de ochelari cu ramă 
de metal. Se ghemui, în speranţa că haina neagră reuşea 
să-i acopere spatele pantalonilor kaki. Deşartă speranţă. 

Potirul venea repede spre el dinspre dreapta. Oamenii 
înghiţeau deja vinul sfânt, îşi făceau cruce şi se ridicau să 


347 


plece. „Mai încet!” Becker nu se grăbea să părăsească 
altarul. Insă a întârzia ca să deguşti o gură de vin însemna 
prea mult pentru o coadă de două mii de oameni şi doar 
opt preoţi. 


Când Hulohot zări perechea de pantaloni kaki, potirul se 
găsea chiar în dreapta lui Becker. 

— Estăs ya muerto, şopti el încet. Eşti deja mort. 

Hulohot urcă pe coridorul central. Trecuse vremea 
fineţurilor. Două focuri în spate, înşfăcarea inelului şi fuga. 
Cea mai mare staţie de taxiuri din Sevilla se găsea la 
câteva zeci de metri depărtare, pe Mateus Gago. intinse 
degetele după armă. 

— Adiós, Señor Becker... 


— La sangre de Cristo, la copa de la salvación... 

Aroma grea de vin roşu umplu nările lui Becker în clipa în 
care Padre Herrera coborî potirul de argint, şlefuit manual. 
„Cam devreme pentru o băutură”, îşi zise el, aplecându-se 
în faţă. Când cupa de argint îi ajunse în dreptul ochilor, 
Becker sesiză mişcare în reflexia luminii pe metal. O 
siluetă, apropiindu-se cu repeziciune. 

Văzu o sclipire de metal, o armă scoasă din buzunar. 
Instantaneu şi inconştient, ca un sprinter care ţâşneşte la 
auzul pocnetului de pistol, Becker se repezi înainte. Preotul 
căzu îngrozit pe spate, dând drumul potirului din mână. 
Cupa zbură prin aer; vinul din ea se împrăştie ca o ploaie 
roşie peste marmura albă. Becker o luă la goană de-a 
lungul  şirului de oameni care aşteptau comuniunea, 
împrăştiind în calea lui preoţi şi copii de altar. Pistolul cu 
amortizor trase un singur foc. Becker se aruncă la pământ, 
iar glonţul se izbi de podeaua de marmură de lângă el. O 
clipă mai târziu se rostogolea peste trei trepte de granit în 
valle, coridorul îngust prin care intrau preoţii, permițându-le 
să se ridice pe scena altarului ca şi cum ar fi apărut acolo 
prin graţia divină. 

Ajuns la capătul scărilor, se împiedică şi căzu. Simţi că 
alunecă şi îşi pierde controlul pe piatra şlefuită. II încercă 


348 


un junghi cumplit în vintre, când ateriză pe partea lovită de 
glonţ. O clipă mai târziu trecea împleticindu-se printr-o 
poartă acoperită de draperii şi cobora un şir de trepte din 
lemn. 

Durere. Becker alerga, traversând o cabină de schimb a 
preoţilor. Era întuneric. Dinspre altar se auzeau ţipete. 
Zgomote tari de paşi care-l urmăreau. Dădu buzna printr-un 
set de uşi duble şi intră împiedicându-se într-un soi de 
cameră de studiu. Era o încăpere întunecoasă, decorată cu 
covoare orientale şi cu mobilier din mahon şlefuit. Pe 
peretele din faţă se vedea un crucifix imens. Fundătură. 

Becker ajunsese la capătul bisericii în formă de cruce. Il 
auzea pe Hulohot apropiindu-se cu repeziciune. Se uită fix 
la crucifix şi îşi blestemă ghinionul. 

— La naiba! înjură el. 

În stânga se auzi brusc un zgomot de sticlă spartă. Se 
răsuci pe călcâie. Un bărbat îmbrăcat cu o robă roşie icni şi 
se întoarse îngrozit spre Becker. Ca o pisică prinsă cu 
canarul în bot, omul în sutană se şterse la gură şi încercă să 
ascundă rămăşiţele sticlei cu vin de cuminecare de la 
picioarele lui. 

— Salida! imploră Becker. Salida! Daţi-mi drumul! 

Cardinalul Guerra reacţionă instinctiv. Un demon intrase 
în camerele sacre ţipând după eliberarea din Casa 
Domnului. Guerra avea să-i îndeplinească dorinţa - imediat. 
Demonul intrase acolo în cel mai nepotrivit moment cu 
putinţă. 

Palid la faţă, cardinalul arătă spre o draperie pe peretele 
din stânga lui. Ascunsă în spatele draperiei se găsea o uşă. 
El însuşi o montase acolo cu trei ani înainte. Uşa dădea în 
curtea de afară. Cardinalul se plictisise să tot iasă din 
biserică prin uşile principale, ca un păcătos de rând. 


349 


CAPITOLUL 96 


Udă şi tremurând din tot trupul, Susan stătea ghemuită 
pe canapeaua din Node 3. Strathmore îşi pusese haina de 
la costum peste umerii ei. Cadavrul lui Hale zăcea la câţiva 
metri mai departe. Sirenele vuiau. Se auzi un trosnet 
ascuţit dinspre carcasa TRANSLTR, ca zgomotul gheții 
topindu-se pe suprafaţa unui iaz îngheţat. 

— O să închid curentul, zise Strathmore, punând mâna în 
chip de liniştire pe umărul ei. Mă întorc imediat. 

Susan privi absentă cum comandantul dispare în Crypto. 
Nu mai era individul terminat pe care îl văzuse cu zece 
minute mai devreme. Comandantul Trevor Strathmore 
revenise - era logic, controlat şi lua toate măsurile 
necesare pentru a rezolva problemele. 

Prin mintea ei se învârteau ca un tren scăpat de sub 
control ultimele cuvinte din biletul de rămas-bun al lui Hale: 
„Mai presus de orice, îmi pare cu adevărat rău de David 
Becker. lertaţi-mă, am fost orbit de ambiţie.” 

Coşmarul lui Susan Fletcher se confirma. David era în 
pericol... sau chiar mai rău de atât. Poate că era deja prea 
târziu. „Îmi pare cu adevărat rău de David Becker.” 

Se uită la bilet. Hale nici măcar nu-l semnase - doar îşi 
tipărise numele la final: „Greg Hale.” Işi mărturisise oful, 
apăsase tasta PRINT şi apoi se împuşcase - pur şi simplu. 
Hale jurase că nu se va întoarce la închisoare; îşi ţinuse 
promisiunea - alesese moartea în locul puşcăriei. 

— David..., murmură ea. David! 


* 


În acel moment, comandantul Strathmore păşea de pe 
scară pe prima platformă, la trei metri sub podeaua Crypto. 
Fusese o zi de coşmar. Ceea ce începuse ca o misiune 
patriotică se termina într-un haos scăpat complet de sub 
control. Comandantul fusese obligat să ia decizii imposibile 


350 


şi să comită acte oribile - acte de care el nu se imaginase 
niciodată capabil. 

„Era o soluţie! Era singura soluţie!” 

Trebuia să se gândească la datoriile lui: la ţară şi la 
onoare. Strathmore ştia că timpul nu expirase încă. Putea 
opri TRANSLTR. Putea folosi inelul ca să salveze cea mai 
prețioasă bază de date din ţară. „Da”, îşi spuse el. „Mai 
este timp încă.” 

Privi dezastrul din jurul lui. Deasupra porniseră 
stingătoarele automate de incendiu. TRANSLTR gemea din 
rărunchi. Sirenele vuiau. Luminile rotitoare semănau cu 
nişte elicoptere de luptă apropiindu-se printr-o ceaţă densă. 
La fiecare pas făcut, îl zărea pe Greg Hale - tânărul 
criptograf privea în sus, implorându-l din ochi şi apoi... 
Împuşcătura. Moartea lui Hale slujise ţării... onoarei. NSA 
nu-şi putea permite un alt scandal. Strathmore avusese 
nevoie de un tap ispăşitor. In plus, Greg Hale era o bombă 
cu ceas, care putea exploda oricând. 

Soneria telefonului mobil îi întrerupse gândurile. Sunetul 
abia se auzea pe fundalul sonor al sirenelor şi al aburului 
care şuiera. Strathmore îl smulse de la curea fără a-şi 
încetini pasul. 

— Zi. 

— Unde e cheia mea de acces? ceru să afle o voce 
cunoscută. 

— Cine e? urlă Strathmore ca să acopere zgomotul de 
fond. 

— Numataka! urlă furioasă, la rândul ei, vocea din 
receptor. Mi-ai promis o cheie de acces! 

Strathmore continuă să meargă. 

— Vreau Fortăreaţa Digitală! şuieră Numataka. 

— Nu există nici o Fortăreaţă Digitală! 

— Ce? 

— Nu există nici un algoritm impenetrabil! 

— Ba există! L-am văzut pe Internet! Oamenii mei 
încearcă de zile întregi să-l descifreze! 

— E un virus criptat, idiotule - iar tu eşti un norocos că 
nu-l poţi deschide! 


351 


— Dar... 

— Afacerea a căzut! îl anunţă Strathmore. Nu sunt North 
Dakota. Nu există un North Dakota! Uită că am spus ceva 
despre el! 

Strathmore închise, trecu soneria pe mut şi îşi puse 
telefonul la brâu. N-avea să mai fie deranjat de întreruperi. 


La optsprezece mii de kilometri depărtare, Tokugen 
Numataka stătea uluit în faţa ferestrei. Trabucul Umami îi 
atârna inert în colţul gurii. Afacerea vieţii lui se 
dezintegrase în câteva secunde. 


Strathmore continuă să coboare. „Afacerea a căzut.” 
Corporaţia Numatech n-avea să pună niciodată mâna pe 
algoritmul impenetrabil... iar NSA n-avea să obţină 
niciodată poarta ei secretă de intrare. 

Visul lui Strathmore fusese îndelung plănuit - alesese 
corporaţia Numatech cu mare atenţie: o firmă sănătoasă, 
probabil o câştigătoare a licitaţiei pentru cheia de acces. 
Nimeni n-ar fi avut dubii dacă ea s-ar fi ales cu cheia. Nu 
exista nici o companie mai puţin susceptibilă de a intra în 
consorţiu cu guvernul american. Tokugen Numataka 
însemna Japonia veche - moartea înaintea dezonoarei. Ura 
americanii. Le ura mâncarea, obiceiurile şi, mai presus de 
toate, le ura supremaţia asupra pieţei mondiale de 
software. 


Viziunea lui Strathmore fusese îndrăzneață - un standard 
mondial de criptare cu o poartă ascunsă, aparţinând NSA. 
Dorise să împărtăşească această viziune cu Susan, să o 
transpună în realitate alături de ea, însă ştia că aşa ceva nu 
era posibil. Susan nu ar fi fost niciodată de acord cu 
moartea lui Ensei Tankado, chiar dacă această moarte ar fi 
salvat mii de vieţi în viitor. Era o pacifistă. „Şi eu sunt un 
pacifist”, îşi zise el. „Doar că nu-mi permit luxul de a 
acţiona ca atare.” 


352 


În sinea lui, comandantul nu se îndoise niciodată cine îl 
va ucide pe Tankado. Tankado se afla în Spania - iar Spania 
însemna Hulohot. Mercenarul portughez în vârstă de 
patruzeci şi doi de ani era unul dintre favoriţii 
comandantului în materie de treburi murdare. Lucra de ani 
de zile pentru NSA. Născut şi crescut în Lisabona, Hulohot 
îndeplinise misiuni pentru NSA pe întreg teritoriul Europei. 
Nimeni nu putuse vreodată să stabilească o legătură între 
crimele lui şi Fort Meade. Singura problemă o constituia 
faptul că Hulohot era surd. Ca atare, comunicațiile prin 
telefon nu erau posibile. Strathmore aranjase cu ceva timp 
în urmă ca Hulohot să primească ultima jucărie inventată 
de NSA, computerul Monocle. Strathmore îşi cumpărase 
pentru el un SkyPager şi îl programase pe aceeaşi 
frecvenţă de lucru cu Hulohot. Din acel moment, comu- 
nicaţiile lui cu portughezul deveniseră nu numai 
instantanee, ci şi de nedepistat. 

Primul mesaj pe care Strathmore i-l trimisese nu lăsa loc 
vreunei îndoieli. Chestiunea fusese deja discutată între ei. 
„Ucide-l pe Ensei Tankado. Găseşte cheia de acces.” 

Strathmore nu întreba niciodată cum îşi îndeplinea 
Hulohot sarcinile. Important era că omul lui reuşise din nou. 
Ensei Tankado murise, iar autorităţile erau convinse că 
moartea lui fusese provocată de un atac de cord. O crimă 
ca la carte - cu excepţia unui singur lucru. Hulohot alesese 
greşit locaţia. În aparenţă, moartea lui Tankado într-un loc 
public fusese o necesitate pentru a elimina orice suspiciuni. 
Însă publicul îşi făcuse simțită prezenţa mult prea devreme. 
Hulohot fusese obligat să se ascundă înainte de a putea 
cerceta trupul în căutarea cheii de acces. Când lucrurile se 
liniştiseră, cadavrul lui Tankado ajunsese deja pe mâna 
medicului legist. 

Strathmore fusese extrem de furios. Pentru prima dată 
Hulohot ratase o misiune - şi alesese un moment prost ca 
s-o rateze. Obţinerea cheii de acces însemna o misiune 
crucială, însă Strathmore ştia prea bine că a trimite un 
asasin surd în morga din Sevilla însemna sinucidere curată. 
Atunci îşi cântărise alternativele. Un al doilea plan de 


353 


acţiune începuse să i se contureze în minte. Strathmore 
întrezărise brusc şansa de a câştiga pe două fronturi - 
şansa de a materializa două visuri în loc de unul singur. La 
ora şase şi jumătate în acea dimineaţă îl sunase pe David 
Becker. 


354 


CAPITOLUL 97 


Fontaine dădu năvală în sala de conferinţe. Brinkerhoff şi 
Midge îl urmau îndeaproape. 

— Priviţi! izbucni Midge, ducându-se în grabă spre 
fereastră. 

Fontaine se uită la luminile din domul Crypto. Ochii i se 
măriră. Chestia asta nu făcea în mod clar parte din plan. 

Brinkerhoff îngăimă: 

— Acolo jos parcă ar fi o nenorocită de discotecă! 

Fontaine privi fix, încercând să priceapă. Niciodată nu se 
întâmplase aşa ceva în cei câţiva ani de când TRANSLTR 
devenise operaţional. „Se supraîncălzeşte”, îşi zise el. Se 
întrebă de ce naiba Strathmore nu îl oprise. Dar nu avu 
nevoie decât de o secundă ca să ia o decizie. 

Înşfăcă un telefon de apel general de pe masa de 
conferinţe şi apăsă codul de extensie pentru Crypto. 
Receptorul începu să sune sacadat, ca şi cum extensia ar fi 
fost scoasă din uz. 

Fontaine trânti telefonul: 

— La naiba! 

ÎI ridică însă imediat şi formă numărul personal de mobil 
al lui Strathmore. De această dată, începu să sune. 

Şase apeluri. 

Brinkerhoff şi Midge urmăreau cum Fontaine se plimba 
de colo-colo ca un tigru în cuşcă. După un minut de sunat în 
gol, Fontaine se făcu stacojiu de mânie. 

Trânti din nou telefonul pe masă: 

— De necrezut! tună el. Crypto e pe punctul de a 
exploda, iar Strathmore nu răspunde la telefonul lui 
blestemat! 


355 


CAPITOLUL 98 


Hulohot dădu buzna din camerele cardinalului Guerra în 
soarele orbitor de dimineaţă. Işi protejă ochii şi înjură. Se 
găsea în afara catedralei, într-o curte mică mărginită de un 
zid înalt de piatră, de latura de vest a turnului Giralda şi de 
două garduri de fier forjat. Poarta era deschisă. Dincolo de 
ea se afla piaţa. Era pustie. La distanţă se vedeau zidurile 
cartierului Santa Cruz. Becker nu avusese cum să ajungă 
atât de repede, atât de departe. Hulohot se întoarse şi 
cercetă curtea cu privirea. „E aici! Trebuie să fie!” 

Curticica, pe numele ei Jardin de los Naranjos, era 
celebră în Sevilla pentru cei douăzeci de portocali înfloriţi. 
Pomii erau renumiţi în oraş ca locul de naştere a 
marmeladei englezeşti. Un negustor englez din secolul al 
optsprezecelea cumpărase trei duzini de lădiţe cu portocale 
de la catedrala din Sevilla şi le dusese înapoi în Londra, 
unde descoperise că fructele aveau un gust amărui. Incer- 
case să prepare gem din coajă şi sfârşise prin a adăuga 
kilograme întregi de zahăr pentru a face gemul comestibil. 
Aşa se născuse marmelada de portocale. 

Hulohot trecu prin hăţişul de copaci, cu arma întinsă. 
Pomii erau bătrâni, iar frunzişul creştea la înălţime. Nu se 
putea ajunge nici măcar la cele mai coborâte ramuri, iar 
baza tulpinilor nu putea oferi un ascunziş. Hulohot îşi dădu 
repede seama că acea curte era pustie. Atunci privi drept în 
sus: Turnul Giralda. 

Intrarea către scara în spirală a Giraldei era semnalizată 
de o frânghie şi un mic semn din lemn. Frânghia atârna 
nemişcată. Hulohot ridică privirea pe toată înălţimea de 
130 de metri a turnului şi îşi dădu imediat seama că ideea 
era ridicolă. Nu se putea ca Becker să fie atât de idiot. 
Unica scară de acces se înălța către un cub de piatră. In 
ziduri existau ferestruici minuscule, dar nici o altă cale de 
ieşire. 


356 


David Becker urcă ultimul şir abrupt de scări şi se 
rostogoli abia răsuflând într-o mică încăpere de piatră. De 
jur împrejurul lui se înălţau pereţi înalţi, iar perimetrul 
încăperii era străpuns din loc în loc de fante. Nici o ieşire. 

Soarta nu îl favorizase în această dimineaţă. Când ieşise 
din catedrală în curte, haina i se prinsese în uşă. Ţesătura îl 
oprise în mijlocul goanei şi îl răsucise cu putere înainte de a 
se rupe. Becker se trezise dintr-o dată împleticindu-se în 
soarele orbitor. Când ridicase privirea, văzuse că se 
îndrepta drept către scară. Sărise peste frânghie şi o luase 
repede în sus. Când înţelesese încotro se îndreaptă, era 
prea târziu. 

Acum şedea în celula mică din piatră şi încerca să-şi 
recapete răsuflarea. Il ardea locul unde fusese împuşcat. 
Prin fantele din ziduri pătrundeau raze înguste de soare. Se 
uită afară. Omul cu ochelari era jos, la mare depărtare, cu 
spatele la el, cercetând piaţa cu privirea. Becker îşi mută 
trupul în faţa fantei, ca să vadă mai bine. „Traversează 
piaţa”, îl rugă el în gând pe asasin. 

Umbra turnului adăsta peste piaţă ca un arbore uriaş. 
Hulohot o măsură din priviri. La capătul ei, trei fante de 
lumină despicau lungimea în dreptunghiuri perfecte pe 
pavajul pieţei. Unul dintre acestea tocmai fusese şters de 
pe pavaj de umbra unui om. Hulohot se răsuci pe călcâie şi 
porni în goană spre scările Giraldei, fără a arunca măcar o 
privire asupra vârfului turnului. 


357 


CAPITOLUL 99 


Fontaine izbi cu pumnul în palmă. Măsura sala de 
conferinţe cu pasul şi privea spre luminile rotitoare din 
Crypto. 

— Anulează! La naiba! Anulează! 

Midge se ivi în uşă cu o foaie proaspăt sosită de la 
imprimantă. 

— Directore! Strathmore nu poate anula! 

— Ce?? izbucniră la unison Fontaine şi Brinkerhoff. 

— A încercat, domnule! Midge îi întinse raportul. Deja de 
patru ori! TRANSLTR e blocat într-un soi de buclă infinită. 

Fontaine se răsuci şi privi pe fereastră. 

— lisuse Hristoase! 

În acea clipă sună telefonul din sala de conferinţe. 
Directorul înălţă braţele. 

— Trebuie să fie Strathmore! Era şi timpul! 

Brinkerhoff ridică receptorul: 

— Biroul directorului. 

Fontaine întinse mâna după receptor. 

Brinkerhoff păru stânjenit şi se întoarse spre Midge. 

— E Jabba. Pe tine te vrea. 

Directorul îşi întoarse privirea spre Midge, care deja 
traversa încăperea. Femeia activă difuzorul telefonului. 

— Dă-i drumul, Jabba. 

Vocea metalică a grăsanului bubui în cameră: 

— Midge, sunt la baza principală de date. Se întâmplă 
nişte chestii ciudate pe aici. Mă întrebam dacă... 

— La dracu’, Jabba! izbucni Midge, incapabilă să se mai 
controleze. Asta încercam să îţi spun şi eu! 

— Poate că nu e nimic, o întoarse el imediat, dar... 

— Termină cu prostiile! Ceva este în mod clar! Orice s-ar 
întâmpla acolo jos, priveşte totul cu seriozitate, cu foarte 
multă seriozitate. Datele mele nu sunt eronate... n-au fost 
şi nu vor fi niciodată. Vru să închidă, dar se grăbi să 


358 


adauge: Oh, şi... Jabba? Doar ca să nu mai existe alte 
surprize... Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa. 


359 


CAPITOLUL 100 


Hulohot urcă scările Giraldei câte trei trepte o dată. 
Singura lumină pe scara în spirală provenea de la micile 
ferestruici de aerisire tăiate în piatră la fiecare rotire cu 180 
de grade. „L-am prins! David Becker va muri!” Hulohot 
continuă să urce în cerc, cu arma pregătită. Se ţinea lipit de 
zidul exterior, în caz că Becker s-ar fi decis să atace de sus. 
Trepiedele de fier ale luminărilor de la fiecare palier ar fi 
fost arme bune în caz că Becker ar fi optat să le folosească. 
Insă urcând spirala pe arcul larg, Hulohot îl putea vedea la 
timp. Arma lui avea o rază de acţiune semnificativ mai 
mare decât un trepied de un metru şi jumătate lungime. 

Asasinul urca repede, dar cu prudenţă. Scările erau 
extrem de abrupte; mulţi turişti îşi frânseseră gâtul acolo. 
Aici nu erau în SUA - cu avertismentele de siguranţă, cu 
balustradele de sprijin, cu poliţele ei de asigurare. Erau în 
Spania. Dacă erai destul de prost ca să cazi, atunci totul se 
întâmpla din pricina neghiobiei tale idioate, indiferent cine 
ar fi construit acele scări. 

Hulohot se opri în dreptul unei deschizături şi privi afară. 
Se găsea pe latura de nord şi, după cum arăta peisajul, cam 
la jumătatea distanţei până sus. 

După colţ se vedea deschiderea platformei de pe care se 
putea admira peisajul. Treptele către vârf erau pustii. David 
Becker nu îl provocase la luptă. Hulohot îşi dădu seama că, 
poate, Becker nu îl zărise intrând în turn. Asta însemna că 
şi elementul-surpriză se găsea de partea lui - nu că ar fi 
avut nevoie de aşa ceva. Hulohot deţinea toţi aşii. Chiar şi 
dispunerea turnului lucra în favoarea lui; scările se 
întâlneau cu platforma în colţul de sud-vest - de unde 
Hulohot avea linie clară de ochire către orice zonă a 
încăperii, fără ca Becker să aibă şansa de a-i cădea în 
spate. lar ca situaţia să fie completă, Hulohot urma să iasă 
din întuneric la lumină. „O cuşcă ucigaşă”, se amuză el. 


360 


Hulohot măsură din ochi distanţa până la arcada de 
acces pe platformă. Şapte paşi. Pregăti în gând omorul. 
Dacă stătea pe dreapta în timp ce se apropia de 
deschizătură, putea vedea colţul din stânga al platformei 
înainte de a ajunge la el. Dacă Becker s-ar fi găsit acolo, ar 
fi tras. Dacă nu, s-ar fi mutat pe arcul interior şi ar fi intrat 
dinspre est, cu faţa spre colţul din dreapta, singurul loc 
unde Becker s-ar mai fi putut adăposti. Hulohot zâmbi. 


„SUBIECT: DAVID BECKER - TERMINAT” 


Sosise clipa. Îşi verifică arma. 

Cu un salt brusc, Hulohot se repezi în sus. In faţa ochilor 
îi apăru platforma. Colţul din stânga era pustiu. Aşa cum se 
pregăti trecu pe arcul interior şi intră pe platformă, cu faţa 
spre dreapta. Trase într-acolo. Glonţul ricoşă de zidul de 
piatră şi fu cât p-aci să-l nimerească. Hulohot se răsuci 
înnebunit şi îi veni să urle. Nu era nimeni acolo. David 
Becker se făcuse nevăzut. 


Cu trei rânduri de scări mai jos, suspendat la 100 de 
metri deasupra Grădinii cu Portocali, David Becker atârna în 
afara  Giraldei ca un om care făcea genuflexiuni 
sprijinindu-se de pervazul unei ferestre. În vreme ce 
Hulohot se grăbea să urce, Becker coborâse trei etaje şi se 
strecurase afară printr-una dintre fante. Se lăsase în jos la 
tanc. Asasinul tocmai trecea pe lângă el. Se grăbea prea 
tare ca să observe încheieturile albe ale mâinilor prinse de 
marginea fantei. 

Atârnând în afara fantei, Becker mulţumi Domnului 
pentru faptul că antrenamentele zilnice pentru meciurile de 
squash însemnau şi douăzeci de minute de lucru la o 
maşină Nautilus pentru dezvoltarea  bicepşilor. Din 
nefericire, în ciuda braţelor puternice, Becker avea acum 
probleme cu revenirea în spaţiul scărilor. II ardeau umerii. 
Zona lovită de glonţ părea că vrea să se rupă de restul 
trupului. Peste toate astea, pervazul din piatră neşlefuită 


361 


oferea puţine puncte de sprijin şi îi sfredelea carnea 
degetelor ca sticla pisată. 

Becker ştia că în scurt timp asasinul avea să coboare în 
fugă. Venind de sus, avea să zărească fără îndoială 
degetele lui Becker pe pervaz. 

Închise ochii şi trase de braţe. Avea nevoie de un miracol 
ca să înşele moartea. Degetele începeau să nu-l mai ajute. 
Se uită în jos, printre picioarele care i se bălăngăneau. Până 
la portocalii de dedesubt, distanţa măsura cât lungimea 
unui teren de fotbal. Nu putea să supravieţuiască unei 
asemenea căderi. Durerea din corp se înrăutăţea. Deasupra 
lui se auzeau acum paşi zgomotoşi alergând pe scări, în jos. 
Becker închise din nou ochii. Acum ori niciodată. Strânse 
din dinţi şi trase. 

Piatra îi sfâşie pielea încheieturilor. Se căţără cu greu. 
Paşii coborau cu repeziciune. Becker apucă de partea din 
interior a fantei, încercând să-şi asigure echilibrul. Dădu cu 
furie din picioare. Îşi simţea corpul ca de plumb, ca şi cum 
cineva îi legase picioarele cu o frânghie şi trăgea în jos. Se 
luptă cu propriul trup. Reuşi să se ridice pe coate. Acum era 
o ţintă perfectă, cu capul iţindu-se pe jumătate prin fantă, 
ca un condamnat prin fereastra ghilotinei. Dădu şi mai tare 
din picioare, împingându-se în fantă. Era pe jumătate 
înăuntru. Pieptul îi atârna acum deasupra treptelor. Paşii se 
auzeau şi mai aproape. Becker apucă marginile fantei şi se 
lansă înăuntru cu o singură mişcare. Ateriză dur pe trepte. 


Hulohot auzi trupul lui Becker izbind piatra chiar sub el. 
Se repezi înainte cu arma pregătită. In raza lui vizuală 
apăru o fantă. „Asta e!” Trecu pe lângă peretele exterior şi 
tinti în josul scărilor. Picioarele lui Becker tocmai dispăreau 
pe interiorul curbei. De frustrare, Hulohot trase un foc. 
Glonţul ricoşă aiurea în josul scării. 

Gonind după pradă, asasinul se menţinu lipit de peretele 
exterior, pentru cea mai largă rază vizuală cu putinţă. Aşa 
cum se răsucea scara în faţa lui, Becker părea a fi mereu cu 
180 de grade înainte, la marginea câmpului vizual. Ţinta lui 


362 


o luase pe lângă peretele interior, tăind astfel curbele şi 
sărind patru sau cinci trepte o dată. 

Hulohot rămase în apropierea lui. Avea nevoie de un 
singur foc. Chiar dacă Becker ar fi ajuns jos, n-avea unde să 
fugă mai departe. Hulohot îl putea împuşca în spate în 
vreme ce ar fi traversat curtea. Cursa disperată îşi continuă 
coborârea. 

Hulohot trecu pe partea interioară a spiralei. Simţi cum 
câştigă teren. Putea zări umbra lui Becker de fiecare dată 
când depăşea o fantă. În jos. Tot mai jos. În spirală. Becker 
părea întotdeauna a fi chiar după colţ. Hulohot se uita cu 
un ochi la umbra acestuia şi cu un ochi la trepte. 

Brusc, i se păru că umbra lui Becker se împiedicase. 
Umbra se arcui haotic în stânga şi apoi păru că se 
răsuceşte în aer şi revine în zbor pe mijlocul treptelor. 
Hulohot iuți pasul. „L-am prins!” 

Ceva luci ca oţelul pe treptele din faţa lui. Obiectul vâjâi 
prin aer, venind de după colţ. Se avântă înainte ca o lance 
la nivelul gleznelor. Hulohot încercă să cotească spre 
stânga, dar era prea târziu. Obiectul ajunsese între gleznele 
lui. Piciorul din spate lovi tare, cu tibia de metalul 
obiectului. Hulohot ridică braţele în căutarea unui punct de 
sprijin, dar nu găsi decât aer. Se trezi dintr-o dată 
catapultat în plin aer, răsucit pe o parte. Zburând în jos, 
Hulohot trecu pe lângă David Becker, care stătea întins pe 
burtă, cu braţele întinse. Trepiedul pentru luminări din 
mâinile lui se prinsese acum între picioarele lui Hulohot, în 
vreme ce acesta se rostogolea în jos. 

Asasinul se izbi de peretele exterior înainte de a cădea 
pe trepte. După ce atinse piatra, începu să se 
rostogolească. Arma îi scăpă cu zgomot din mâini. Hulohot 
continuă să se dea de-a berbeleacul, ca o morişcă. Efectuă 
cinci rotații complete de 360 de grade înainte de a se opri. 
Încă vreo doisprezece paşi şi s-ar fi prăbuşit în curte. 


363 


CAPITOLUL 101 


David Becker nu ţinuse niciodată o armă în mână; acum 
ţinea una. În întunericul de pe scările Giraldei se vedea 
trupul contorsionat al lui Hulohot. Becker lipi ţeava armei 
de tâmpla asasinului şi îngenunche cu atenţie. O singură 
tresărire şi ar fi tras. Nu era cazul. Hulohot murise. 

Becker lăsă arma din mână şi se prăbuşi pe trepte. 
Simţea, pentru prima dată după multă vreme, că îi dau 
lacrimile. Se luptă cu ele. Avea timp pentru emoţii mai 
târziu. Acum venise clipa să plece acasă. Incercă să se 
ridice în picioare, dar era prea obosit ca să se mişte. 
Rămase pe treptele de piatră vreme îndelungată, epuizat. 

Începu, absent, să cerceteze trupul contorsionat de lângă 
el. Ochii asasinului începeau să-şi piardă lucirea, privind în 
neant. Ochelarii îi rămăseseră, prin cine ştie ce minune, 
intacţi. Erau nişte ochelari ciudaţi, cu un fir metalic ieşind 
din spatele braţului de sprijin peste ureche şi întinzându-se 
până la un fel de cutiuţă prinsă de curea. Becker era prea 
obosit ca să mai fie şi curios. 

Stând singur pe trepte şi încercând să-şi pună gândurile 
în ordine, îşi plimbă privirea peste inelul de pe deget. 
Vederea i se limpezise, astfel că acum era în stare să 
citească inscripţia. Aşa cum bănuise, nu era în engleză. Se 
uită lung la inscripţie şi apoi pufni: „Merită să ucizi pentru 
aşa ceva?” 


Când Becker ieşi în sfârşit din turn şi păşi în curte, 
soarele strălucea sus, pe cer. Durerea din zona laterală se 
diminuase, iar vederea îi revenise la normal. Becker stătu 
aşa o clipă, bucurându-se de aroma florilor de portocali. 
Apoi traversă încet curtea. 

În vreme ce se îndepărta de turn, o dubă se opri în 
scrâşnet de frâne, în apropiere. Din ea săriră doi bărbaţi. 


364 


Erau tineri şi purtau haine militare. Se îndreptară spre 
Becker cu precizia matematică a unor maşinării fin reglate. 

— David Becker? întrebă unul dintre ei. 

Becker încremeni locului, uluit că tipii îi cunoşteau 
numele. 

— Cine... cine sunteţi? 

— Veniţi cu noi, vă rugăm. Chiar acum. 

Întâlnirea avea ceva ireal - ceva care întinse iarăşi nervii 
lui Becker. Se trezi că se trage înapoi din faţa lor. 

Individul mai scund îi aruncă lui Becker o privire de 
gheaţă: 

— Pe aici, domnule Becker. Chiar acum. 

Becker se întoarse să fugă. Reuşi să facă un singur pas. 
Unul dintre indivizi scoase o armă. Se auzi o împuşcătură. 

Pieptul lui Becker fu sfârtecat de o lance dureroasă. 
Durerea i se întinse instantaneu până în craniu. Degetele îi 
paralizară şi se prăbuşi. O clipă mai târziu, în jurul lui era 
doar beznă. 


365 


CAPITOLUL 102 


Strathmore ajunse la baza TRANSLTR şi păşi de pe 
pasarelă în apă adâncă de trei centimetri. Uriaşul computer 
tremura lângă el. Picături imense de apă cădeau ca o ploaie 
prin ceața învăluitoare. Sirenele de avertizare sunau ca 
nişte tunete. 

Comandantul privi spre generatoarele principale scoase 
din funcţiune. Rămăşiţele lui Phil Chartrukian se vedeau 
împrăştiate peste nişte aripi de răcire. Scena părea 
desprinsă dintr-un soi de peisaj pervers de Halloween. 

Deşi regreta moartea omului, Strathmore o socotea drept 
o „victimă a nevoii de asigurare”. Phil Chartrukian nu îi 
dăduse de ales. Când tehnicianul Sys-Sec venise în fugă din 
subsol urlând despre un virus, Strathmore îl întâlnise pe 
platformă şi încercase să-i bage minţile în cap. Insă 
Chartrukian trecuse de mult de orice logică. „Avem un 
virus! Il sun pe Jabba!” Când încercase să treacă, 
Strathmore îi blocase drumul. Platforma era îngustă. Cei doi 
se luptaseră. Grătarul de fier fusese extrem de alunecos. 
Cea mai mare ironie, se gândi el acum, era aceea că 
Chartrukian avusese permanent dreptate în legătură cu 
virusul. 

Plonjonul tehnicianului fusese înfiorător - un urlet scurt 
de groază, apoi tăcere. Însă nu fusese la fel de înfiorător 
precum următorul lucru pe care îl văzuse Strathmore. Din 
umbrele de dedesubt, Greg Hale se holba la el, cu o 
expresie cumplită de groază pe chip. In acel moment, 
Strathmore ştiuse că Greg Hale trebuia să moară. 

TRANSLTR pârâi, iar comandantul îşi îndreptă atenţia 
spre sarcina pe care o avea de îndeplinit. Să taie curentul. 
Intrerupătorul se găsea de cealaltă parte a pompelor de 
freon, la stânga cadavrului. Strathmore îl vedea clar. Nu 
trebuia decât să tragă de mâner şi energia din Crypto s-ar fi 
stins. După aceea trebuia să aştepte câteva secunde şi apoi 
să repornească generatoarele principale. Toate uşile şi 


366 


funcțiunile normale aveau să revină la viaţă. Freonul avea 
să curgă din nou, salvând imensul computer de la moarte. 

Însă, în vreme ce îşi croia drum către întrerupător, 
Strathmore îşi dădu seama că în cale îi stătea un ultim 
obstacol: corpul lui Chartrukian, care zăcea pe aripile de 
răcire. Inchiderea şi apoi repornirea principalului generator 
ar fi cauzat o nouă pană de curent. Cadavrul trebuia 
deplasat de acolo. 

Strathmore se uită la rămăşiţele groteşti şi îşi croi drum 
până la ele. Ajungând, apucă o încheietură. Carnea fusese 
complet arsă. lIntreg trupul fusese golit de lichid. 
Comandantul închise ochii, întări strânsoarea în jurul 
încheieturii şi trase. Cadavrul alunecă doi-trei centimetri. 
Trase mai tare. Cadavrul alunecă din nou. Comandantul se 
încordă şi trase cu toată puterea. Se trezi brusc că se dă 
înapoi, împiedicându-se. Se lovi cu spatele de o cutie 
metalică şi căzu. Luptându-se ca să se ridice în capul 
oaselor în apa care creştea, Strathmore văzu cu groază 
obiectul pe care îl ţinea în mână. Era antebraţul lui 
Chartrukian. Acesta se rupsese din cot. 


Sus, Susan continua să aştepte. Şedea paralizată pe 
canapeaua din Node 3. La picioarele ei zăcea Hale. Nu-şi 
putea închipui de ce Strathmore întârzia atât. Minutele 
treceau în zbor. Incercă să-l alunge pe David din gânduri, 
dar fără folos. Cuvintele scrise de Hale răsunau în capul ei 
la fiecare nouă izbucnire a sirenelor: „Imi pare cu adevărat 
rău de David Becker.” Susan crezu că avea să-şi piardă 
minţile. 

Era pe punctul de a sări în picioare şi de a se repezi în 
încăperea Crypto, când în sfârşit se întâmplă. Strathmore 
trase de mâner, oprind complet curentul. 

Crypto fu instantaneu cuprinsă de linişte. Sirenele 
amuţiră în mijloc de vuiet, iar ecranele din Node 3 se 
înnegriră. Cadavrul lui Greg Hale dispăru în beznă; din 
instinct, Susan îşi ridică picioarele sus pe canapea. Işi puse 
în jurul ei haina de la costumul lui Strathmore. 

Întuneric. 


367 


Tăcere. ` 

Niciodată nu fusese atâta linişte în Crypto. Intotdeauna 
se auzea bâzâitul slab al generatoarelor. Acum însă, nu se 
auzea nimic în afara imensei bestii care ofta şi susura de 
uşurare. Pârâind, şuierând, răcindu-se încetul cu încetul. 

Susan închise ochii şi se rugă pentru David. Rugăciunea 
era simplă - ca Dumnezeu să-l protejeze pe omul pe care îl 
iubea. 

Nefiind o femeie religioasă, nu se aşteptase niciodată să 
primească un răspuns la rugăciunile ei. Când simţi însă 
vibraţiile în dreptul pieptului, sări drept în sus. Îşi strânse 
mâinile la sân. O clipă mai târziu, înţelese. Vibraţiile simţite 
nu erau mâna lui Dumnezeu - ci proveneau din buzunarul 
hainei. Strathmore activase apelarea prin vibrații la pagerul 
său. Cineva îi trimitea comandantului un mesaj. 


Şase etaje mai jos, Strathmore stătea lângă întrerupător. 
Subsolul Crypto era acum la fel de întunecat ca o noapte 
adâncă. Strathmore rămase aşa o clipă, bucurându-se de 
beznă. De sus cădeau picături de apă. Ca o furtună 
tropicală de noapte. Işi dădu capul pe spate şi lăsă 
picăturile calde să-i spele păcatele. „Sunt un 
supravieţuitor.” Ingenunche şi se descotorosi de ultimele 
rămăşiţe din carnea lui Chartrukian. 

Visul lui despre Fortăreaţa Digitală eşuase. Putea accepta 
asta. Acum nu mai conta decât Susan. Pentru prima dată 
după zeci de ani, înţelegea cu adevărat acum că în viaţă 
exista şi altceva în afară de ţară şi onoare. „Mi-am sacrificat 
cei mai buni ani din viaţa mea pentru patrie şi onoare. Dar 
cum rămâne cu dragostea?” Se privase singur de aşa ceva 
de prea multă vreme. „Şi pentru ce?” Ca să vadă cum un 
profesoraş tânăr îi fură visul? Strathmore o crescuse pe 
Susan. O protejase. O câștigase. lar acum, în sfârşit, urma 
s-o aibă. Susan avea să-şi caute adăpostul în braţele sale 
când nu va mai şti încotro să se îndrepte. Va veni la el 
neajutorată, rănită îngrozitor de pierderea suferită; cu 
timpul, avea să-i arate el că iubirea vindecă totul. 


368 


Onoare. Patrie. Dragoste. David Becker urma să moară 
pentru toate trei. 


369 


CAPITOLUL 103 


Comandantul se ivi prin trapă ca Lazăr cel înviat din 
morţi. Avea pasul uşor, în ciuda hainelor îmbibate de apă. 
Porni către Node 3 - către Susan. Către propriul viitor. 

Crypto era din nou scăldat în lumină. Freonul curgea în 
jos prin  giganticul computer, ca sângele oxigenat. 
Strathmore ştia că avea să mai dureze câteva minute până 
ce agentul de răcire va ajunge la baza carcasei TRANSLTR 
şi va împiedica autoaprinderea procesoarelor, dar era 
convins că acţionase la timp. Scoase un imens oftat de 
uşurare. Invinsese, fără a bănui însă care era adevărul - 
acela că era deja prea târziu. 

„Sunt un supravieţuitor”, îşi zise el. Ignorând gaura din 
peretele Node 3, porni câtre uşile electronice. Acestea 
şuierară şi se deschiseră. Strathmore păşi înăuntru. 

Susan stătea în faţa lui, udă şi îmbrăcată neglijent cu 
haina lui. Arăta ca o şcolăriţă. El se simţi ca un senior care îi 
împrumutase puloverul său de lux. Se simţea tânăr, pentru 
prima dată după mulţi ani. Visul lui se transforma în 
realitate. 

Însă pe măsură ce se apropia, Strathmore avea tot mai 
mult impresia că se uită în ochii unei femei pe care nu o 
recunoaşte. Privirea ei era de gheaţă. Blândeţea dispăruse. 
Susan Fletcher stătea rigidă în picioare, ca o statuie. 
Singurele care se mişcau erau lacrimile formate la coada 
ochilor. 

— Susan? 

O lacrimă începu să i se rostogolească în jos, pe obraz. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Strathmore. 

Balta de sânge de sub cadavrul lui Hale se răspândise pe 
covor ca o pată de ulei. Comandantul privi stânjenit 
cadavrul, apoi se uită la Susan. „Oare să fi aflat?” N-avea 
cum. Doar îşi acoperise toate urmele! 

— Susan? întrebă el iarăşi, apropiindu-se. Ce s-a 
întâmplat? 


370 


Ea rămase nemişcată. 

— Te îngrijorează David? 

Buza ei superioară începu să tremure uşor. 

Strathmore păşi mai aproape. Vru să o atingă, dar ezită. 
Sunetul numelui lui David părea să fi spart barierele 
tristeţii. La început, cu timiditate - un tresărit, un tremur. 
Apoi un val nestăvilit de durere sfâşietoare păru să-i 
năpădească venele. Cu greu capabilă să-şi controleze 
buzele tremurânde, deschise gura să vorbească. Nu reuşi 
să scoată însă nici un sunet. 

Fără a-şi înmuia privirea de gheaţă cu care îl fixase, 
Susan scoase mâna din buzunarul hainei lui. In ea ţinea un 
obiect. Îl întinse, tremurând. 

Strathmore se aşteptase mai degrabă să se uite în jos şi 
să vadă pistolul Beretta aţintit asupra vintrelor lui. Însă 
arma continua să se afle pe podea, prinsă bine între 
degetele lui Hale. Obiectul din mâna lui Susan era mai mic. 
Strathmore se uită la el şi, o clipă mai târziu, înţelese. 

În vreme ce el privea încremenit, realitatea din jur îl 
cuprinse în ghearele ei şi timpul îşi încetini cursul până 
aproape de oprire. Putea să-şi audă bătăile inimii. Omul 
care triumfase în bătălii gigantice de-a lungul atâtor ani 
fusese înfrânt într-o secundă. Distrus de iubire - şi de 
propria prostie. Într-un moment stupid de cavalerism, îi 
dăduse haina lui. lar în haină se găsea SkyPager-ul. 

Era rândul lui Strathmore să încremenească. Mâna lui 
Susan tremura. Pagerul căzu la picioarele lui Hale. Cu o 
expresie de uimire şi trădare pe care Strathmore n-avea s-o 
uite niciodată, Susan Fletcher trecu pe lângă el şi ieşi din 
Node 3. 

Comandantul o lăsă să plece. Cu mişcări încete, se 
aplecă şi ridică pagerul. Nu existau mesaje noi - Susan le 
citise pe toate. Strathmore parcurse disperat lista. 


„SUBIECT: ENSEI TANKADO - TERMINAT” 
„SUBIECT: PIERRE CLOUCHARDE - TERMINAT” 
„SUBIECT: HANS HUBER - TERMINAT” 
„SUBIECT: ROCIO EVA GRANADA - TERMINAT...” 


371 


Lista continua. Strathmore simţi groaza inundându.-l. „Pot 
să explic! Ea va înțelege! Onoare! Patrie!” Mai era însă un 
mesaj pe care el nu-l văzuse încă - un mesaj pe care nu l-ar 
fi putut explica. Tremurând, parcurse lista până la ultima 


transmisie. 


„SUBIECT: DAVID BECKER - TERMINAT” 


Capul îi căzu în piept. Visul luase sfârşit. 


372 


CAPITOLUL 104 


Susan ieşi împleticindu-se din Node 3. 
„SUBIECT: DAVID BECKER - TERMINAT” 


Se îndreptă ca printr-un vis spre ieşirea principală din 
Crypto. In mintea ei răsuna vocea lui Greg Hale: „Susan, 
Strathmore mă va ucide! Susan, comandantul e îndrăgostit 
de tine!” 

Ajunse la imensul portal circular şi începu să apese cu 
disperare tastele. Poarta nu se mişcă din loc. Incercă din 
nou, dar imensul perete de oţel refuză să se rotească. 
Susan aproape că scoase un urlet de frustrare - pana de 
curent probabil că ştersese codurile de ieşire. Continua să 
fie prinsă în capcană. 

Două braţe o înhăţară fără avertisment din spate, 
cuprinzându-i trupul pe jumătate amorţit. Atingerea părea 
cunoscută, şi totuşi respingătoare. li lipsea forţa brută a lui 
Greg Hale, dar avea o anumită brutalitate disperată, o 
fermitate internă ca de oţel. 

Susan se întoarse. Omul care o strângea era disperat şi 
înspăimântat. Era un chip pe care ea nu-l mai văzuse 
niciodată. 

— Susan, o imploră Strathmore, ţinând-o strâns. Pot să-ţi 
explic. 

Ea încercă să se elibereze. 

Comandantul o strânse şi mai tare. _ 

Susan vru să ţipe, dar rămăsese fără grai. Incercă să 
fugă, dar mâini puternice o împiedicau, trăgând-o înapoi. 

— Te iubesc, şoptea vocea. Te-am iubit dintotdeauna. 

Susan simţi că i se întoarce stomacul pe dos. 

— Rămâi cu mine. 

Mintea ei se umplu de imagini oribile - ochii verzi, 
strălucitori ai lui David închizându-se încet pentru ultima 
dată; cadavrul lui Greg Hale lăsând sângele să se scurgă pe 


373 


covor; corpul rupt şi ars al lui Phil Chartrukian pe fierul 
generatorului. 

— Durerea va trece, zise vocea. Vei iubi din nou. 

Susan nu mai auzea nimic. 

— Rămâi cu mine, imploră vocea. Îţi voi vindeca eu 
rănile. 

Ea se zbătu, neajutorată. 

— Am făcut-o pentru noi. Suntem destinaţi unul altuia, 
Susan! Te iubesc. Cuvintele curgeau ca şi cum Strathmore 
ar fi aşteptat un deceniu ca să le rostească. Te iubesc! Te 
iubesc! 

În aceeaşi clipă, la treizeci de metri mai departe, ca şi 
cum ar fi dezaprobat mărturisirea păcătoasă a lui 
Strathmore, TRANSLTR scoase un şuierat sălbatic şi 
năvalnic. Sunetul era cu totul nou - un sfârâit distant şi 
ameninţător, care părea să crească în intensitate ca un 
şarpe din adâncimile computerului. Ca şi cum freonul nu 
atinsese temperatura optimă la timp. 

Comandantul îi dădu drumul lui Susan şi se întoarse spre 
maşinăria de două miliarde de dolari. Ochii i se măriră de 
groază. 

— Nu! Îşi prinse capul în mâini. Nu! 

Eşafodajul întins pe şase etaje începu să tremure. 
Strathmore făcu un pas împleticit către carcasa care se 
zguduia. După aceea căzu în genunchi, ca un păcătos în 
faţa unui zeu mânios. În zadar. La baza imensei construcţii, 
procesoarele din amestec de titaniu şi stronţiu tocmai 
luaseră foc. 


374 


CAPITOLUL 105 


O minge de foc care urcă printre trei milioane de cipuri 
de siliciu scoate un sunet unic. Pârâiturile unui incendiu de 
pădure, urletul unei tornade, şuieratul unui gheizer... toate 
acestea combinate în interiorul unei caroserii reverberante. 
Respirația diavolului căutând scăparea dintr-o peşteră 
închisă ermetic. Strathmore îngenunche transfigurat de 
zgomotul oribil care se revărsa spre ei. Cel mai scump 
computer al omenirii era pe cale să devină un infern înalt 
de opt etaje. 


Strathmore se întoarse cu mişcări încete spre Susan. Ea 
rămăsese ca paralizată lângă uşa Crypto. Strathmore se 
uită la chipul brăzdat de lacrimi. În lumina fluorescentă, 
ochii ei licăreau. „E un înger”, îşi zise el. li cercetă privirea 
în căutarea raiului, dar nu zări decât moartea în ei. Moartea 
încrederii. Dragostea şi onoarea dispăruseră. Viziunea care 
îl făcuse să meargă mai departe în toţi aceşti ani murise. 
N-avea s-o aibă niciodată pe Susan Fletcher. Niciodată. || 
copleşi brusc pustietatea. 

Susan privea vag spre TRANSLTR. Ştia că, închisă undeva 
în interiorul carcasei ceramice, o minge de foc gonea spre 
ei. O simţea urcând tot mai repede, hrănindu-se cu 
oxigenul eliberat de procesoarele în flăcări. În câteva clipe, 
domul Crypto avea să devină un infern arzând. 

Logica îi cerea să fugă, însă gândul la David îi turna 
plumb în picioare. Crezu că aude vocea lui strigând-o, 
îndemnând-o să fugă, dar nu se putea mişca. Crypto se 
transformase într-un mormânt sigilat. Nu mai conta; gândul 
morţii nu o înfricoşa. Moartea avea să oprească durerea. 
Aşa avea să fie lângă David. 

Podeaua Crypto începu să tremure, ca şi cum dedesubt 
un monstru se ridica din adâncuri. Vocea lui David părea 
s-o cheme: „Fugi, Susan! Fugi!” 


375 


Strathmore se îndrepta acum spre ea; un chip ca o 
amintire îndepărtată. Ochii lui cenușii erau lipsiţi de viaţă. 
Patriotul care trăise în mintea ei ca un erou murise - un 
ucigaş. Braţele lui o înconjurară din nou, agăţându-se cu 
disperare de ea. O sărută pe obraji. 

— lartă-mă, o imploră el. 

Susan încercă să se smulgă, dar Strathmore continua să 
o ţină bine. TRANSLTR vibra ca o rachetă gata de lansare. 
Podeaua Crypto începu să se zguduie. Strathmore o strânse 
şi mai tare. 

— Ţine-mă, Susan. Am nevoie de tine. 

Susan se simţi cuprinsă de un acces violent de furie. 
Vocea lui David o chemă din nou: „Te iubesc! Evadează!” 
Cu un impuls brusc de energie, se smulse şi se eliberă. 
Vuietul TRANSLTR devenise asurzitor. Focul ajunsese în 
vârful silozului. TRANSLTR gemu şi păru că se umflă. 

Vocea lui David îi dădu puteri, îndrumând-o. O luă la 
goană prin Crypto şi începu să urce scările către biroul lui 
Strathmore. În spatele ei, TRANSLTR scoase un geamăt 
asurzitor. 

În vreme ce ultimul dintre procesoare se dezintegra, un 
val imens de căldură se izbi de plafonul silozului, trimițând 
bucăţi de ceramică la zece metri înălţime. Aerul bogat în 
oxigen din Crypto umplu instantaneu imensul vid creat. 

Susan ajunse pe platforma de sus şi tocmai se agăța de 
balustradă, când valul imens de aer cald îi învălui trupul. 
Forţa lui o răsuci la timp ca Susan să îl zărească pe 
directorul de operaţiuni privind-o fix de undeva de jos, de 
lângă TRANSLTR. În jurul lui se pornise o furtună 
devastatoare şi totuşi în ochii lui se putea citi liniştea. 
Buzele i se depărtară şi Strathmore dădu glas ultimului său 
cuvânt: 

— Susan! 

Aerul care invada TRANSLTR se aprinse la contact. 
Comandantul Trevor Strathmore trecu, în mijlocul unei 
mingi strălucitoare de lumină, de la fiinţă umană la 
legendă. 


376 


Când ajunse la Susan, explozia o aruncă la aproape cinci 
metri, în biroul lui Strathmore. Singurul lucru pe care îl simţi 
fu o năucitoare căldură dureroasă. 


377 


CAPITOLUL 106 


Trei chipuri uluite apărură în fereastra sălii de conferinţe 
a directorului, aflată undeva sus faţă de domul Crypto. 
Explozia zguduise întregul complex NSA. Leland Fontaine, 
Chad Brinkerhoff şi Midge Milken priviră împreună grozăvia 
cu o teroare mută întipărită pe chipuri. 

La circa douăzeci de metri sub ei, domul Crypto ardea. 
Acoperişul din policarbonaţi era încă intact, însă dedesubtul 
carcasei transparente incendiul se declanşase cu violenţă. 
înăuntrul domului, fumul negru se rotea precum un val 
imens de ceaţă. 

Cei trei se holbară în jos fără a scoate vreo vorbă. 
Spectacolul avea darul de a fi ciudat de grandios. 

Fontaine rămase aşa o lungă bucată de timp. In cele din 
urmă vorbi, cu voce slabă, dar fermă: 

— Midoge, trimite o echipă acolo jos... acum. 

În partea cealaltă a sălii începu să sune un telefon. 

Era Jabba. 


378 


CAPITOLUL 107 


Susan nu-şi putea da seama câtă vreme trecuse. Arsura 
din gât o trezi la realitate. Dezorientată, cercetă 
împrejurimile. Era întinsă pe un covor în spatele biroului. 
Singura lumină din încăpere provenea de la un ciudat licăr 
portocaliu. Aerul mirosea a plastic ars. 

Încăperea în care se afla nici măcar nu semăna cu o 
cameră; părea mai degrabă o carcasă devastată. Draperiile 
luaseră foc, iar pereţii din plexiglas se topeau. 

Atunci îşi aminti totul. 

„David.” 

Cuprinsă de panică, se ridică în picioare. Simţea cum o 
arde aerul în nări. Se îndreptă împleticindu-se către uşă, 
căutând o ieşire. Când traversă pragul, se trezi cu piciorul 
spânzurând deasupra unui abis; reuşi să se prindă în ultima 
clipă de minerul uşii. Pasarela metalică dispăruse. La 
cincizeci de metri dedesubt se vedea o masă informă de 
metal încins. Susan privi îngrozită podeaua Crypto. O mare 
de foc. Rămăşiţele topite ale celor trei milioane de proce- 
soare din siliciu erupseseră din măruntaiele TRANSLTR ca o 
lavă. Şuvoaie groase de fum acru se ridicau în aer. Susan 
recunoştea miasma. Fum de siliciu. O otravă mortală. 

Retrăgându-se în ceea ce mai rămăsese din biroul lui 
Strathmore, simţi că i se face rău. Gâtul o ardea. Locul era 
plin de o lumină metalică. Crypto stătea să moară. „La fel şi 
eu”, îşi zise ea. 

Se gândi pentru câteva clipe la singura cale de ieşire 
posibilă - ascensorul lui Strathmore. Numai că nu putea fi 
folosită; dispozitivele electronice n-aveau cum să fi 
supravieţuit exploziei. 

Croindu-şi drum prin fumul înecăcios, îşi aminti însă 
cuvintele lui Hale: „Liftul primeşte energie de la clădirea 
principală! Am văzut planurile!” Susan ştia că era adevărat. 
Totodată, mai ştia că puţul liftului era îngropat pe toată 
lungimea lui în beton armat. 


379 


Fumul se rotea în fuioare de jur-împrejurul ei. Merse 
împleticindu-se printre vălătuci, către ascensor. Când 
ajunse acolo însă, văzu că butonul de apelare a liftului era 
negru. Susan apăsă fără rezultat pe panoul înnegrit, apoi 
căzu în genunchi şi începu să bată în uşă. 

Se opri însă imediat. Ceva scotea zgomote în spatele 
uşilor. Privi în sus uluită. Părea că ascensorul era încă 
acolo! Susan apăsă din nou pe buton. Din nou un zgomot în 
spatele uşii. 

Brusc, văzu. 

Butonul de apelare nu era mort - fusese doar acoperit de 
cenuşă neagră. Acum sclipea vag sub urmele lăsate de 
buricele degetelor ei. 

„Există energie!” 

Cuprinsă de speranţă, Susan apăsă din nou cu frenezie 
pe buton. Cu fiecare apăsare, primea un zgomot din spatele 
uşii drept răspuns. Putea auzi ventilatorul din cuşca liftului. 
„Cuşca e aici! De ce nu se deschid blestematele astea de 
uşi?” 

Zări prin fum cea de-a doua tastatură minusculă - cea cu 
litere de la A la Z. Disperarea o ajută să-şi amintească. 
Parola. 


Fumul începea să năvălească prin ferestrele topite. 
Susan bătu din nou în uşile ascensorului. Acestea refuzară 
să se deschidă. „Parola!”, îşi zise ea. „Strathmore nu mi-a 
spus-o niciodată!” Miasma de siliciu ars umplea acum 
biroul. Inecându-se, Susan se prăbuşi lângă ascensor. 
Ventilatorul funcţiona la doar câţiva centimetri depărtare. 
Rămase acolo, ameţită, căutând aerul cu disperare. 

Închise ochii, dar vocea lui David o trezi din nou. 
„Evadează, Susan! Deschide uşa! Evadează!” Deschise 
ochii, aşteptându-se să zărească chipul lui, ochii aceia de 
un verde sălbatic, zâmbetul jucăuş. Privirea îi căzu însă pe 
literele de la A la Z. „Parola...” 

Se uită ţintă la literele de pe tastatură. Abia putea să se 
concentreze asupra lor. Dedesubt, cinci diode luminiscente 
aşteptau secvenţa corectă pentru a deveni verzi şi a 


380 


permite accesul. „O parolă din cinci caractere”, îşi zise ea. 
Ştia care îi sunt şansele: douăzeci şi şase la puterea a 
cincea. 11 881 376 variante posibile. Ghicind una pe 
secundă, i-ar fi trebuit nouăsprezece săptămâni... 


În vreme ce Susan Fletcher zăcea sufocându-se pe podea 
sub tastatura salvatoare, în minte îi răsună vocea patetică 
a comandantului. O chema din nou: „Te iubesc, Susan! 
Te-am iubit dintotdeauna! Susan! Susan! Susan...” 

Ştia că murise, şi totuşi vocea lui părea neobosită, 
strigându-i numele fără încetare. 

„Susan... Susan...” 

Într-un moment de limpezime, îşi dădu seama. 

Tremurând uşor, se întinse către tastatură şi introduse 
parola. 

S... U... S... A... N 

O clipă mai târziu, uşile se deschiseră. 


381 


CAPITOLUL 108 


Ascensorul lui Strathmore cobora cu repeziciune. În 
cuşca lui, Susan inspira aerul proaspăt cât putea de adânc. 
Ameţită, se sprijini de perete când cuşca încetini, până la 
oprire. O clipă mai târziu, se auziră nişte rotiţe mişcându-se 
şi liftul porni din nou, de această dată pe orizontală. Susan 
simţi cuşca accelerând pe măsură ce se apropia de 
complexul principal al NSA. Într-un târziu, ascensorul se 
opri cu zgomot şi uşile se deschiseră. 

Tuşind, ieşi împleticindu-se pe coridorul întunecat, din 
ciment. Descoperi că se găsea într-un tunel îngust, cu 
tavanul jos. În faţa ei se întindea o linie galbenă dublă. Linia 
dispărea într-o gaură pustie şi întunecată. 

„Autostrada subterană...” _ 

Porni spre tunel, ţinându-se de zid pentru ghidare. In 
spatele ei, uşile ascensorului se închiseră cu zgomot. Susan 
Fletcher trebuia să lupte din nou cu bezna. 

Tăcere. 

Nimic în afara unui bâzâit uşor în pereţi. 

Un băzâit care crescu în intensitate. 

Susan avu brusc senzaţia că se ivesc zorii. Bezna se 
subţie către o ceaţă cenuşie. Pereţii tunelului începură să 
prindă contur. Ca din senin, un vehicul mic se ivi de după 
un colţ, orbind-o cu farurile. Se lipi cu spatele de perete şi 
îşi acoperi ochii. O izbi o rafală de aer când mijlocul de 
transport trecu pe lângă ea. 

O clipă mai târziu se auzi un scrâşnet asurzitor de 
cauciuc frecat de ciment. Vehiculul se apropie din nou, de 
această dată în marşarier. După câteva secunde, se opri 
lângă ea. 

— Domnişoară Fletcher! exclamă o voce uluită. 

Susan zări o siluetă vag cunoscută la volanul unei 
maşinuţe de golf cu tracţiune electrică. 

— lisuse, continuă omul. Aţi păţit ceva? Am crezut că aţi 
murit! 


382 


Susan se uită prosteşte la el. 

— Chad Brinkerhoff, se recomandă bărbatul, cercetând-o 
cu privirea. Asistentul directorului. 

Susan nu reuşi decât să scoată un scâncet: 

— TRANSLTR... 

Brinkerhoff dădu din cap: 

— Lăsaţi-l baltă. Urcaţi! 


Fasciculul emis de farurile maşinuţei mătura pereţii 
tunelului. 

— Avem un virus în banca principală de date, izbucni 
Brinkerhoff. 

— Ştiu, se auzi Susan şoptind. 

— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

Ea încerca să-şi reţină lacrimile: 

— Strathmore... el... 

— Ştim, replică Brinkerhoff. A scurtcircuitat Mănuşa. 

— Da... şi... 

Cuvintele i se opriră în gât. „Şi l-a ucis pe David!” 

Brinkerhoff îşi lăsă o mână pe umărul ei. 

— Aproape că am ajuns, domnişoară Fletcher. Ţineţi-vă 
bine. 

Maşinuţa de golf ocoli un colţ şi încetini până la oprire. 
Lângă ei, ca o ramură perpendiculară pe tunel, se vedea un 
hol, slab luminat de un şir de lumini roşii în podea. 

— Veniti, o îndemnă Brinkerhoff, ajutând-o să iasă. 

O ghidă pe coridor. Susan mergea în urma lui ca prin 
ceaţă. Tunelul pavat cobora destul de abrupt. Susan apucă 
balustrada şi îl urmă pe Brinkerhoff. Aerul devenea tot mai 
rece. 

Pe măsură ce coborau, tunelul se îngusta. De undeva din 
spatele lor se auzi brusc ecoul unor paşi - puternic şi ferm. 
Paşii se apropiau zgomotos. Brinkerhoff şi Susan se opriră şi 
se întoarseră. 

Spre ei venea un negru imens. Susan nu îl mai văzuse 
până atunci. Apropiindu-se, omul o fixă cu o privire 
pătrunzătoare. 

— Cine e acolo? tună el. 


383 


— Susan Fletcher, răspunse Brinkerhoff. 

Uriaşul ridică din sprâncene. Chiar aşa, udă şi murdară 
cum era, Susan Fletcher era o fiinţă mult mai atrăgătoare 
decât îşi imaginase el. 

— Şi comandantul? 

Brinkerhoff clătină din cap. 

Bărbatul nu mai zise nimic. Îşi îndreptă privirea în altă 
parte preţ de câteva clipe. După aceea, se întoarse spre 
Susan. 

— Leland Fontaine, se recomandă el, întinzând mâna. Mă 
bucur că sunteţi bine. 

Susan făcu ochii mari. Ştiuse mereu că într-o zi îl va 
întâlni pe director, dar nu crezuse niciodată că prima lor 
întâlnire va avea loc în astfel de circumstanţe. 

— Haideţi, domnişoară Fletcher, rosti Fontaine, pornind 
înainte. O să avem nevoie de orice ajutor posibil. 


Înălţându-se în ceața roşiatică la capătul tunelului, un zid 
de oţel le bloca drumul. Fontaine se apropie de el şi 
introduse codul de acces într-o cutie cu cifru ascunsă 
vederii. Apoi îşi puse palma dreaptă pe un mic panou de 
sticlă. O lumină sclipi. O clipă mai târziu, zidul masiv se 
deplasă cu zgomot în stânga. 

În NSA, exista o singură încăpere mai sacră decât Crypto, 
iar Susan Fletcher avu clar sentimentul că era pe punctul 
de a intra în ea. 


384 


CAPITOLUL 109 


Sediul de comandă pentru baza principală de date a NSA 
arăta ca un centru de control al misiunilor NASA, la scară 
mai mică. O duzină de staţii de lucru computerizate stăteau 
cu faţa spre peretele de ecrane video din capătul 
îndepărtat al încăperii. Numere şi diverse diagrame 
apăreau în succesiune rapidă pe peretele de monitoare, ca 
şi cum cineva naviga printre canalele de televiziune. Câţiva 
tehnicieni alergau frenetic de la o staţie de lucru la alta, 
cărând după ei liste lungi de imprimantă şi ţipând diferite 
comenzi. Era un haos total. 

Susan se holbă la încăperea ameţitoare. Îşi amintea vag 
că pentru crearea ei fuseseră excavaţi 250 de metri cubi de 
pământ. Camera era situată la o adâncime de optzeci de 
metri sub nivelul solului, fiind ferită de efectele loviturilor 
nucleare şi ale exploziilor cu flux controlat. 

La o staţie de lucru din centrul încăperii se găsea Jabba. 
Acesta lătra tot felul de ordine de pe platforma lui, ca un 
rege care îşi muştruluia supuşii. Pe ecranul din spatele lui 
se vedea, clar luminat, un mesaj. Un mesaj extrem de 
familiar pentru Susan. Textul cu litere de o şchioapă atârna 
ameninţător deasupra lui Jabba: 


„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM” 
„INTRODU CHEIA DE ACCES i 


Ca şi cum ar fi fost prinsă în capcana unui coşmar 
suprarealist, Susan îl urmă pe Fontaine către podium. 
Pentru ea, universul nu mai însemna acum decât o ceaţă în 
care mişcările se făceau lent. 

Jabba îi văzu venind şi se roti cu scaunul, ca un taur 
înfuriat. 

— Am construit Mănuşa cu un scop anume! 

— Mănuşa nu mai e, replică Fontaine cu o voce 
inexpresivă. 


385 


— Nimic nou, directore, scuipă Jabba vorbele. Unda de 
şoc mi-a zgâlţâit fundul! Unde e Strathmore? 

— Comandantul Strathmore e mort. 

— Ce justiţie blestemat de poetică! 

— Las-o mai moale, Jabba, îi ordonă directorul. Mai bine 
pune-ne şi pe noi la curent. Cât de rău e virusul ăsta? 

Jabba se uită lung la director, apoi, fără nici un fel de 
avertisment, izbucni în râs: 

— Un virus? Hohotele lui obraznice răsunau în camera 
subterană. Asta credeţi că e? 

Fontaine îşi păstră sângele rece. Insolenţa lui Jabba era 
complet deplasată, dar Fontaine ştia că nu era nici locul şi 
nici momentul pentru a se ocupa de ea. Aici, jos, Jabba îl 
depăşea în puteri pe Dumnezeu. Problemele computerelor 
aveau modul lor de a nu lua în seamă lanţul firesc de 
comandă. 

— Nu e un virus? exclamă Brinkerhoff plin de speranţă. 

Jabba pufni dezgustat: _ 

— Viruşii dispun de tipare de replicare, frumuşelule! Asta 
n-are! 

Susan se apropie, incapabilă să se concentreze. 

— Şi atunci, ce se întâmplă? ceru Fontaine să afle. 
Credeam că avem un virus. 

Jabba inspiră adânc şi îşi cobori vocea: 

— Viruşii... rosti el, ştergându-şi transpiraţia de pe faţă. 
Viruşii se reproduc. Generează clone. Sunt aroganţi şi proşti 
- egomaniaci binari. Fată puradei mai repede ca iepurii. 
Asta e slăbiciunea lor - îi poţi încrucişa până când îi 
lichidezi, dacă ştii ce faci. Din nefericire, programul ăsta 
n-are ego şi nici dorinţă de a se reproduce. Are mintea 
limpede şi e concentrat pe misiune. De fapt, probabil că se 
va sinucide după ce-şi va fi atins obiectivul aici. Jabba îşi 
întinse braţele reverenţios către imensul panou de ecrane. 
Doamnelor şi domnilor! lată-l pe domnul kamikaze al 
invadatorilor de computere... viermele. 

— Vierme? gemu Brinkerhoff. 

Părea un termen sordid pentru a descrie insolitul intrus. 


386 


— Vierme, întări Jabba. Fără structuri complexe, doar 
instinct - papa, caca, înainte-târâş. Asta-i tot. Simplitate. 
Simplitate mortală. Execută ce e programat să execute şi 
apoi dispare. 

Fontaine se uită fix la Jabba. 

— Şi ce e programat să facă viermele ăsta? 

— Habar n-am. Acum se extinde şi se ataşează de toate 
datele noastre secrete. După aceea ar putea face orice. 
S-ar putea hotări să şteargă toate fişierele sau s-ar putea 
hotărî doar să tipărească feţe zâmbăreţe pe anumite 
documente de la Casa Albă. 

Fontaine îşi păstră vocea calmă şi măsurată. 

— ÎI poţi opri? 

Jabba scoase un lung oftat şi se întoarse cu faţa spre 
ecran. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Totul depinde de cât de 
ofticat e autorul. Arătă spre mesajul de pe perete. Poate 
cineva să-mi spună ce naiba înseamnă aia? 


„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM” 
„INTRODU CHEIA DE ACCES p 


Jabba aştepta un răspuns şi nu primi nici unul. 

— Pare ca şi cum cineva se ia la trântă cu noi, directore. 
Şantaj. Asta seamănă clar cu o cerere de răscumpărare. 

Susan interveni cu vocea ca o şoaptă pierită: 

— Este... Ensei Tankado. 

Jabba se întoarse spre ea. O privi o clipă cu ochii măriţi. 

— Tankado? 

Susan dădu încet din cap. 

— Voia mărturisirea noastră... despre TRANSLTR... dar 
asta l-a costat... 

— Mărturisirea? o întrerupse Brinkerhoff, părând şocat. 
Tankado vrea ca noi să mărturisim că dispunem de 
TRANSLTR? Aş zice că e un pic prea târziu pentru asta! 

Susan deschise gura să vorbească, dar Jabba i-o luă 
înainte. 


387 


— Se pare că Tankado dispune de un cod ucigaş, zise el, 
privind mesajul de pe ecran. 

Toată lumea se întoarse spre el. 

— Cod ucigaş? se miră Brinkerhoff. 

Jabba încuviinţă: 

— Da. O cheie de acces care opreşte viermele. Cu alte 
cuvinte, dacă noi recunoaştem că dispunem de TRANSLTR, 
Tankado ne livrează un cod ucigaş. Il tastăm şi salvăm baza 
de date. Bine aţi venit în era şantajului digital! 

Fontaine rămase calm ca o stâncă: 

— Cât timp avem? 

— Cam o oră, îi răspunse Jabba. Exact cât să convocăm o 
conferinţă de presă şi să povestim totul. 

— Recomandări, ceru Fontaine. Ce propuneţi să facem? 

— Recomandări? izbucni Jabba. Vreţi o recomandare? Vă 
dau eu o recomandare! Incetaţi cu vrăjeala, asta să faceţi! 

— Uşurel, îl avertiză Fontaine. 

— Directore, continuă imperturbabil Jabba, acum Ensei 
Tankado e proprietarul acestei baze de date! Daţi-i orice 
vrea. Dacă vrea ca lumea să afle de TRANSLTR, chemaţi 
CNN-ul şi daţi-vă chiloţii jos. Oricum, TRANSLTR nu mai e 
decât o gaură în pământ - ce naiba vă mai pasă? 

Se lăsă tăcerea. Fontaine părea că meditează la cele 
auzite. Susan vru să vorbească, dar Jabba era pornit rău: 

— Ce mai aşteptaţi, directore? Aduceţi-l pe Tankado la 
telefon! Spuneţi-i că-i faceţi jocul! Avem nevoie de codul 
ucigaş, altfel tot locul ăsta se duce de râpă. 

Nu se mişcă nimeni. 

— Aţi înnebunit cu toţii? urlă Jabba. Sunaţi-l pe Tankado! 
Spuneţi-i că ne predăm! Daţi-mi blestematul ăla de cod 
ucigaş! ACUM! Jabba îşi smulse telefonul mobil şi îl porni. 
Lăsaţi-o baltă! Daţi-mi numărul lui! Îl sun chiar eu pe 
scârnăvie ăsta! 

— Nu te mai deranja, zise, în sfârşit, Susan. Tankado e 
mort. 

După o clipă de confuzie şi uluială, implicaţiile cuvintelor 
ei îl atinseră pe Jabba ca o rafală de gloanţe în vintre. 
Uriaşul părea gata să se prăbuşească. 


388 


— Mort? Dar atunci... asta înseamnă... noi nu putem... 

— Asta înseamnă că avem nevoie de un alt plan, 
interveni Fontaine, cu stăpânire de sine. 

Privirea grăsanului continua să exprime şocul în clipa în 
care cineva din spatele camerei începu să urle: 

— Jabba! Jabba! 

Era Soshi Kuta, mâna lui dreaptă. Femeia veni alergând 
spre podium, trăgând după ea o listă lungă de imprimantă. 
Părea îngrozită. 

— Jabba! icni ea. Viermele... Tocmai am aflat ce e 
programat să facă! Soshi depuse hârtia în mâinile lui Jabba. 
Am extras asta din sonda de testare a activității sistemului! 
Am izolat comenzile de execuţie ale viermelui - uită-te la 
program! Uite ce vrea să facă! 

Ameţit, şeful echipei de tehnicieni Sys-Sec citi hârtia. 
După aceea, se prinse de balustrada pentru a se sprijini. 

— lisuse, gemu el. Tankado... ticălosule! 


389 


CAPITOLUL 110 


Jabba se holbă prostit la lista de imprimantă pe care 
Soshi tocmai i-o dăduse. Işi şterse, palid, fruntea cu 
mâneca hainei. 

— N-avem de ales, directore. Trebuie să închidem 
curentul la baza de date. 

—  Inacceptabil, replică Fontaine. Rezultatele ar fi 
devastatoare. 

Jabba ştia că directorul avea dreptate. Baza de date era 
conectată cu întreaga lume prin mai mult de trei mii de 
conexiuni ISDN. In fiecare zi comandanții militari accesau 
fotografii din satelit în timp real pentru a supraveghea 
mişcările inamicilor. Inginerii de aviaţie descărcau în 
permanenţă schiţe de armamente noi. Agenţii de teren 
accesau actualizări ale misiunilor. Baza de date NSA 
reprezenta coloana vertebrală pentru mii de operaţiuni ale 
guvernului american. Închiderea ei fără nici un fel de 
avertisment ar fi provocat sincope cu efect poate letal în tot 
ceea ce însemna activitate cu caracter secret de pe întreg 
mapamondul. 

— Sunt conştient de implicaţii, domnule, dar n-avem de 
ales. 

— Explică-te, îi ceru Fontaine. 

Directorul aruncă o privire scurtă spre Susan, care stătea 
lângă el, pe podium. Femeia părea plecată cu gândul la mii 
de kilometri depărtare. 

Jabba inspiră adânc şi îşi şterse din nou fruntea. Din 
expresia de pe chipul lui, grupului de pe podium îi era 
limpede că lucrurile care urmau să fie dezvăluite n-aveau 
cum să producă satisfacţie. 

— Viermele ăsta, începu Jabba. Viermele ăsta nu are un 
ciclu degenerativ obişnuit. Are un ciclu selectiv. Cu alte 
cuvinte, este un vierme cu gust. 

Brinkerhoff deschise gura să vorbească, dar Fontaine îi 
făcu semn să tacă. 


390 


— Aplicațiile cele mai distructive şterg complet baza de 
date, continuă Jabba, dar ăsta e mai complex. Şterge doar 
acele fişiere care se încadrează în anumiţi parametri. 

— Vrei să spui că nu va ataca întreaga bancă de date? îl 
întrebă Brinkerhoff, plin de speranţă. Asta-i bine, nu? 

— Nu! explodă Jabba. E rău! E a/ naibii de rău! 

— Las-o mai moale! ordonă Fontaine. Ce parametri caută 
viermele ăsta? Militari? Operaţiuni sub acoperire? 

Jabba clătină din cap. O privi pe Susan, care părea încă 
distantă, apoi se uită în ochii directorului. 

— Aşa cum ştiţi, domnule, oricine vrea să intre în această 
bază de date trebuie să treacă printr-o serie de porţi de 
securitate, înainte de a fi admis. 

Fontaine încuviinţă. lerarhiile de acces în banca de date 
fuseseră concepute în mod strălucit; personalul autorizat 
putea accesa baza prin Internet sau prin portal Web. 
Depinzând de secvenţa de autorizare, personalului îi era 
permis accesul doar în zonele compartimentalizate proprii. 

— Deoarece suntem legaţi la reţeaua globală Internet, 
explică Jabba, banca asta de date este supravegheată 24 
de ore din 24 de hackeri, guverne străine şi de rechinii de 
la EFF. Toţi încearcă să o spargă. 

— Mda, comentă flegmatic directorul, şi timp de douăzeci 
şi patru de ore filtrele noastre de securitate îi ţin la respect. 
Unde vrei să ajungi? 

Jabba se uită la lista de imprimantă. 

— Ce vreau să spun e că viermele lui Tankado nu ţinteşte 
datele noastre. Îşi drese glasul. El ţinteşte filtrele noastre 
de securitate. 

Fontaine încremeni. Începea să înţeleagă implicaţiile - 
viermele viza filtrele care mențineau secretă banca de date 
a NSA. Fără aceste filtre, toate informaţiile din baza de date 
deveneau accesibile oricui din afară. 

— Trebuie să închidem, repetă Jabba. Peste circa o oră, 
orice mucos de clasa a treia cu un modem va putea accesa 
cele mai secrete dosare americane. 

Fontaine rămase locului o vreme, fără a scoate o vorbă. 


391 


Jabba aşteptă nerăbdător, după care se întoarse spre 
Soshi. 

— Soshi! RV! ACUM! 

Soshi se făcu nevăzută. ` 

Jabba se baza adesea pe RV. In cele mai multe cercuri, 
RV semnifica „realitate virtuală”. În NSA însă, RV însemna 
rep-viz - adică reprezentare vizuală. Într-o lume plină de 
tehnicieni şi politicieni, fiecare dintre aceştia dispunând de 
un nivel propriu de cunoştinţe tehnice, o reprezentare 
vizuală era adesea singura cale de a demonstra ceva; un 
singur grafic plonjând spre abis genera de obicei o reacție 
de zece ori mai puternică decât un şir de tabele. Jabba ştia 
că o astfel de reprezentare a crizei din acel moment i-ar fi 
demonstrat instantaneu punctul de vedere. 

— RV! urlă Soshi de la un terminal din spatele încăperii. 

Pe peretele din fața lor apăru o diagramă generată de 
computer. Susan o privi absentă, detaşată de nebunia din 
jurul ei. Ceilalţi îl imitară pe Jabba şi se uitară la ecran. 

Diagrama semăna cu o ţintă de tir. In centru se vedea un 
cerc roşu marcat DATE. În jurul centrului se înşirau cinci 
cercuri concentrice de grosimi şi culori diferite. Al cincilea 
cerc, cel aflat la exterior, era şters ca nuanţă, aproape 
transparent. 

— Dispunem de un sistem de apărare pe cinci niveluri, 
explică Jabba. Mai întâi, o gazdă primară Bastion, apoi două 
seturi de pachete de filtrare pentru FTP şi X-unsprezece, 
apoi un filtru tunel şi în cele din urmă o fereastră de 
autorizare bazată pe PEM, chiar lângă proiectul Truffle. 
Scutul exterior care dispare reprezintă gazda expusă. 
Practic a dispărut. În mai puţin de o oră, o vor urma toate 
cele cinci scuturi de protecţie. După aceea, oricine va putea 
intra în voie în baza de date. Fiecare bit de informaţie NSA 
va deveni de domeniu public. 

Fontaine studie diagrama cu ochii îngustaţi. 

Brinkerhoff scoase un scâncet slab: 

— Viermele ăsta poate deschide baza noastră de date 
pentru oricine? 


392 


— A fost o joacă de copil pentru Tankado, plesni Jabba. 
Mănuşa a fost soluţia noastră de salvare. Strathmore a 
aruncat-o în aer. 

— E un act de război, pronunţă Fontaine cu voce gâtuită. 

Jabba clătină din cap. 

— Mă îndoiesc că Tankado a intenţionat vreo clipă ca 
lucrurile să ajungă atât de departe. Bănuiesc că a vrut să 
fie prin preajmă, ca să aibă timp să oprească totul. 

Fontaine îşi ridică privirea spre ecran şi observă primul 
nivel de protecţie cum dispare. 

— Gazda Bastion s-a dus! strigă un tehnician din spatele 
încăperii. Al doilea scut e expus! 

— Trebuie să începem operaţiunile de închidere, presă 
Jabba. După cum arată diagrama, mai avem circa patruzeci 
şi cinci de minute. Închiderea e un proces complex. 

Era adevărat. Banca de date NSA fusese construită într-o 
asemenea manieră, încât oprirea completă a alimentării 
electrice să nu fie niciodată posibilă - din accident sau în 
caz de atac. Undeva la mare adâncime în pământ se 
găseau îngropate cutii din oţel armat ce conţineau soluţii 
de salvare pentru sistemele telefonice şi cele de alimentare 
cu energie electrică; în plus faţă de dispozitivele de sub 
complexul NSA, mai existau o mulţime de stocări de 
rezervă în cadrul principalelor reţele publice. Închiderea 
presupunea o serie extrem de complexă de confirmări şi 
protocoale - semnificativ mai complicată decât cea 
necesară la lansarea unei rachete nucleare de pe un 
submarin. 

— Dacă ne grăbim, zise Jabba, mai avem timp. 
Închiderea manuală ar trebui să dureze circa treizeci de 
minute. 

Fontaine continua să privească diagrama, meditând la 
celelalte opţiuni. 

— Directore! exploda Jabba. După ce aceste ecrane de 
protecţie vor cădea, orice utilizator de computer cu o 
conexiune la Internet va putea intra în voie aici! Va putea 
vedea date /a cel mai înalt nivel! Înregistrări ale 
operaţiunilor sub acoperire! Agenţi din străinătate! Numele 


393 


şi localizarea tuturor celor înscrişi în programul federal de 
protecţie a martorilor! Coduri de confirmare a lansărilor 
nucleare! Trebuie să închidem! Acum! 

Directorul părea impasibil. 

— Trebuie să existe o altă cale. 

— Da, ţâşni Jabba, există! Codul ucigaş! Dar unicul 
individ care îl ştie este un pic cam mort! 

— Ce ziceţi de forţa brută? interveni Brinkerhoff. Nu 
putem ghici codul ucigaş? 

Jabba ridică mâinile în semn de exasperare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Codurile ucigaşe sunt 
precum cheile de criptare - aleatorii! Imposibil de ghicit! 
Dacă tu crezi că poţi să tastezi 600 de trilioane de coduri 
posibile în următoarele patruzeci şi cinci de minute, eşti 
oaspetele meu! 

— Codul ucigaş e în Spania, rosti Susan cu voce slabă. 

Toată lumea de pe podium se întoarse spre ea. Era 
primul lucru pe care îl spunea după multă vreme. 

Susan ridică privirea, cu ochii înlăcrimaţi. 

— Tankado a dat-o când era pe moarte. 

Ceilalţi o priviră pierduţi. 

— Cheia de acces... Susan tremura când vorbea. 
Comandantul Strathmore a trimis pe cineva să o găsească. 

— Şi? izbucni Jabba. A găsit-o omul lui Strathmore? 

Susan se forţă să rămână calmă, dar lacrimile începură 
să i se rostogolească pe obraji. 

— Da, rosti ea înecându-se, cred că da. 


394 


CAPITOLUL 111 


Un strigăt pătrunzător străbătu camera de control: 

— Rechini! 

Era Soshi. _ 

Jabba se răsuci spre diagramă. In afara cercurilor 
concentrice apăruseră două linii subţiri. Arătau ca doi 
spermatozoizi încercând să pătrundă un ovul care nu se 
lăsa prins. 

— Băieți, a început meciul! îi anunţă Jabba, întorcându-se 
către director. Am nevoie de o decizie. Ori începem 
închiderea, ori nu vom reuşi niciodată. Imediat ce intruşii 
ăştia doi văd că gazda Bastion s-a dus naibii, o să dea de 
ştire tuturor. 

Fontaine nu răspunse. Era adâncit în gânduri. Veştile lui 
Susan Fletcher despre cheia de acces din Spania păreau 
promițătoare. Aruncă o privire spre ea, în celălalt capăt al 
încăperii. Susan se prăbuşise pe un scaun şi părea pierdută 
în lumea ei, cu capul îngropat în palme. Directorul nu ştia 
ce declanşase o asemenea reacţie, dar n-avea timp de asta 
acum. 

— Am nevoie de o decizie! ceru Jabba. Acum! 

Fontaine se uită la el. Cu calm, rosti: 

— Bine, uite o decizie. Nu închidem. O să aşteptăm. 

Jabba făcu ochii mari: 

— Ce? Dar asta-i... 

— Un pariu, îl întrerupse Fontaine. Un pariu că s-ar putea 
să câştigăm. Luă telefonul mobil al lui Jabba şi apăsă câteva 
taste. Midge, zise el. Leland Fontaine aici. Ascultă cu 
atenţie... 


395 


CAPITOLUL 112 


— Ar fi bine să ştii ce naiba faci, directore, şuieră Jabba. 
Suntem pe punctul de a pierde posibilitatea de a închide 
manual. 

Fontaine nu-i răspunse. 

Uşa din spatele camerei de control se deschise ca la 
comandă, lăsând-o să intre pe Midge. Femeia alergă spre 
podium. 

— Centrala face legătura chiar acum! 

Fontaine se întoarse plin de speranţă spre ecranul de pe 
peretele frontal. Cincisprezece secunde mai târziu, ecranul 
prinse viaţă. 

La început, imaginea era ceţoasă şi mişcată, însă se 
limpezi treptat. Era o transmisie digitală în QuickTime, cu o 
viteză de doar cinci cadre pe secundă. Imaginea lăsa să se 
vadă doi bărbaţi. Unul era un individ spelb, cu o 
pieptănătură militară, celălalt părea un american blond 
tipic. Şedeau cu faţa către camera video, ca doi 
prezentatori de ştiri aşteptând să intre în emisie. 

— Ce naiba mai e şi asta? se repezi Jabba. 

— Ai răbdare, comandă Fontaine. 

Indivizii păreau a sta într-un fel de dubă. De 
jur-împrejurul lor atârnau cabluri electrice. Conexiunea 
audio se trezi şi ea la viaţă. Brusc, camera de control se 
umplu de zgomote de fond. 

— Vine şi sunetul, anunţă un tehnician din spatele lor. 
Cinci secunde până la comunicare directă. 

— Cine sunt? întrebă, neliniştit, Brinkerhoff. 

— Ochiul protector de sus, replică Fontaine, uitându-se la 
cei doi oameni pe care îi trimisese în Spania. 

Fusese o măsură de precauţie necesară. Fontaine 
crezuse în aproape toate aspectele planului lui Strathmore. 
Lichidarea regretabilă, dar necesară, a lui Ensei Tankado, 
rescrierea  Fortăreţei Digitale, toate acestea fuseseră 
argumente solide. Un singur lucru îl neliniştise: folosirea lui 


396 


Hulohot. Omul avea talent, dar era un mercenar. Putea fi el 
de încredere? Nu cumva avea să folosească în interes 
propriu cheia de acces? Fontaine dorise ca Hulohot să aibă 
o dublură, pentru orice eventualitate, şi luase măsurile de 
precauţie necesare. 


397 


CAPITOLUL 113 


— În nici un caz! ţipă omul cu tunsoare militară în 
camera video. Avem ordinele noastre! Raportăm numai 
directorului Leland Fontaine şi numai lui! 

Fontaine păru uşor amuzat: 

— Nu ştiţi cine sunt, nu? 

— Nu contează, nu-i aşa? ripostă blondul cu aprindere. 

— Daţi-mi voie să vă explic, interveni Fontaine. Să vă 
explic ceva chiar acum. 

Câteva secunde mai târziu, cei doi bărbaţi se înroşiseră 
la faţă şi făceau temenele în faţa directorului Agenţiei 
Naţionale de Securitate. 

— Directore, murmură blondul, sunt agentul Coliander. El 
e agentul Smith. 

— Perfect, zise Fontaine. Acum daţi raportul. 


În spatele încăperii, Susan se lupta cu singurătatea 
sufocantă care o apăsa din toate părţile. Plângea cu ochii 
închişi, năucită. Corpul îi amorţise complet. Nebunia din 
camera de control se transformase pentru ea într-un 
murmur Îndepărtat. 

Cei de pe podium ascultau, neliniştiţi, raportul pe care îl 
dădea agentul Smith. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule director, începu 
Smith, suntem aici în Sevilla de două zile, pe urmele lui 
Ensei Tankado. 

—  Povesteşte-mi despre asasinat, îi ceru Fontaine 
nerăbdător. Smith dădu din cap. 

— Stăteam la pândă din interiorul dubei, cam la cincizeci 
de metri depărtare. A fost o crimă curată. In mod clar, 
Hulohot era un profesionist. După aceea însă, lucrurile au 
luat-o razna. Au apărut oameni. Hulohot n-a pus mâna pe 
obiect. 


398 


Fontaine încuviinţă. Agenţii îl contactaseră în America de 
Sud cu vestea că lucrurile merseseră prost, astfel încât 
fusese nevoit să îşi urgenteze plecarea. 

Coliander preluă de la colegul său: ` 

— Am rămas cu Hulohot, aşa cum aţi ordonat. Insă el nu 
s-a dus la morgă. În loc de asta, a luat urma unui alt tip. 
Părea o chestie particulară. Un tip cu haină şi cravată. 

— Particulară? se întrebă Fontaine. 

Părea un joc tipic pentru Strathmore. Înţelept din partea 
lui că păstrase NSA în afara jocului. 

— Cad filtrele FTP! anunţă un tehnician. 

— Avem nevoie de obiect, presă Fontaine. Unde e 
Hulohot acum? 

Smith se uită în spate. 

— Păi... e cu noi, domnule. 

Fontaine expiră cu zgomot: 

— Unde? 

Era cea mai bună veste primită în acea zi. 

Smith se aplecă asupra lentilelor camerei video pentru a 
le ajusta. Camera se roti în interiorul dubei şi dezvălui două 
corpuri inerte, proptite de uşa din spate a dubei. Unul era 
un individ solid, cu ochelari cu ramă metalică. Celălalt era 
un tânăr cu părul negru, ciufulit şi cu cămaşa pătată de 
sânge. 

— Hulohot e cel din stânga, zise Smith. 

— Hulohot e mort? 

— Da, domnule. 

Fontaine ştia că mai târziu avea să existe şi timp pentru 
explicaţii. Se uită la ecranele de protecţie, care se îngustau 
pe diagramă. 

— Agent Smith, rosti el încet şi clar. Obiectul. Am nevoie 
de el. Smith se uită sfios. 

— Domnule, încă nu ştim ce este acel obiect. Ne trebuie 
informaţii. 


399 


CAPITOLUL 114 


— Mai caută o dată! ceru Fontaine. 

Directorul privi dezgustat la imaginea fragmentată a 
celor doi agenţi cercetând cele două trupuri inerte din 
dubă, în căutarea unei liste de numere şi litere aleatorii. 

Jabba era palid. 

— Oh, Doamne, n-o găsesc. Suntem terminaţi! 

— Pierdem filtrele FTP! ţipă o voce. Al treilea scut este 
expus! 

Anunţul provocă o nouă agitaţie în încăpere. 

Pe ecran, agentul cu tunsoare militărească ridică braţele 
în semn de neputinţă. 

— Cheia de acces nu e aici, domnule. l-am cercetat pe 
amândoi. Buzunarele. Hainele. Portofelele. Nimic. Hulohot 
avea la el un computer Monocle. L-am cercetat şi pe ăsta. 
Nu pare a fi transmis ceva care să semene cu vreo listă de 
caractere aleatorii - doar o listă de asasinate. 

— Fir-ar să fie! înjură Fontaine, pierzându-şi brusc calmul. 
Trebuie să fie acolo! Mai cercetaţi! 

Jabba arăta ca şi cum i-ar fi fost de ajuns. Fontaine 
pariase şi pierduse. Aşa că preluă el controlul situaţiei... 
Uriaşul tehnician cobori de la pupitrul lui, ca o avalanşă pe 
valea unui munte. Se strecură prin armata de programatori, 
dând comenzi: 

— Accesaţi întrerupătoarele auxiliare! Începeţi închiderea 
sistemului! Treceţi la treabă acum! 

— N-o să reuşim! strigă Soshi. Avem nevoie de o 
jumătate de oră! Când vom finaliza manevrele, va fi prea 
târziu! 

Jabba deschise gura să replice, dar fu întrerupt de un 
strigăt pătrunzător, venit din celălalt capăt al încăperii. 

Toată lumea se întoarse. Ca o fantomă, Susan Fletcher se 
ridică de pe scaunul pe care stătea ghemuită. Avea chipul 
alb precum ceara şi privirea fixată pe imaginea lui David 


400 


Becker, un trup inert şi plin de sânge, proptit de peretele 
dubei. 

— L-aţi ucis! urlă ea. L-aţi ucis! Se împletici până la 
imaginea de pe ecran şi întinse mâna. David... 

Toţi cei de faţă priviră nedumeriţi. Susan înaintă, 
continuând să şoptească numele lui şi nedezlipindu-şi ochii 
de pe imaginea bărbatului iubit. 

— David, icni ea din nou. Oh, David... cum au putut... 

Fontaine părea pierdut. 

— II cunoşti pe acest bărbat? 

Susan urcă pe podium clătinându-se pe picioare. Se opri 
la câţiva paşi în faţa ecranului uriaş şi privi ţintă, uluită şi 
amorţită, chemând la nesfârşit numele bărbatului iubit. 


401 


CAPITOLUL 115 


În mintea lui David Becker era un gol absolut. „Am 
murit.” Şi totuşi, auzea un sunet. O voce îndepărtată. 

— David! 

Ceva îl ardea îngrozitor sub braţ. Sângele îi era plin de 
săgeți de foc. „Corpul ăsta nu-mi aparţine.” Şi totuşi, o voce 
îl chema. 

O voce depărtată, subţire. Dar făcea parte din el. Mai 
existau şi alte voci - necunoscute, lipsite de importanţă. 
Strigau. Se strădui să nu le permită accesul în mintea lui. O 
singură voce conta. Apărea şi dispărea. 

— David... Îmi pare rău... 

O lumină vagă. Slabă la început, ca un punct gri. Care 
creştea. Creştea. Becker încercă să se mişte. Durere. 
încercă să vorbească. Tăcere. Vocea continua să-l strige. 

Cineva era lângă el şi încerca să-l ridice. Becker se 
deplasă spre voce. Sau era deplasat de cineva? Chemarea. 
Privi absent la imaginea luminată. O vedea pe un ecran 
mic. O femeie, holbându-se la el din altă lume. „Se uită la 
mine ca să vadă cum mor?” 

— David... 

Vocea era cunoscută. Era un înger. Venise pentru el. 
Îngerul vorbi: 

— David, te iubesc. 

Brusc, îşi dădu seama. 


Susan se întinse spre ecran, plângând, râzând, pierdută 
într-un val imens de emoție. Işi şterse cu furie lacrimile. 

— David, am... am crezut... 

Agentul Smith îi făcu loc lui Becker pe scaunul din faţa 
monitorului. 

— E cam ametit, doamnă. Lăsaţi-l o clipă. 

— D-dar, îngăimă Susan. Am văzut un mesaj. Spunea... 

Smith dădu din cap. 


402 


— Şi noi l-am văzut. Hulohot şi-a făcut socotelile un pic 
cam devreme. 

— Dar sângele... 

— O rană superficială, replică Smith. l-am pus un 
pansament. 

De undeva, de lângă camera video se auzi şi agentul 
Coliander: 

— L-am lovit cu noua J23 - o armă paralizantă cu acţiune 
de lungă durată. Probabil că a durut ca naiba, dar l-am 
imobilizat. _ 

— Nu vă faceţi griji, doamnă, o asigură Smith. Işi revine. 

David Becker se holbă la monitorul din faţa lui. Era 
dezorientat şi ameţit. Imaginea de pe ecran arăta o 
încăpere - o încăpere în care domnea haosul. Susan era 
acolo. Stătea în picioare, privindu-l fix. 

Râdea şi plângea: 

— David! Slavă Domnului! Credeam că te-am pierdut! 

David îşi frecă tâmpla. Se mută în faţa ecranului şi îşi 
trase microfonul minuscul mai aproape de gură. 

— Susan? 

Ea îl privi copleşită. Trăsăturile marcate de încercările 
prin care trecuse umpleau întreg peretele din faţa ei. Vocea 
lui tuna. 

— Susan, trebuie să te întreb ceva. 

Rezonanţa şi volumul vocii lui părură să oprească pe 
moment orice activitate în baza de date. Toată lumea se 
întoarse spre el. 

— Susan Fletcher, bubui vocea, vrei să te măriţi cu mine? 

Şoaptele inundară camera de control. O mapă căzu cu 
zgomot, împreună cu o cană plină de creioane. Nimeni nu 
se aplecă să le adune. Se auzea doar bâzâitul slab al 
ventilatoarelor din computere şi sunetul respirației lui David 
Becker în microfon. 

— David, îngăimă Susan, fără a fi conştientă de cei 
treizeci şi şapte de oameni care stăteau cu sufletul la gură 
în spatele ei. M-ai cerut deja, nu-ţi aminteşti? Cu cinci luni 
în urmă. Am spus da. 

— Ştiu, zâmbi el. Dar de această dată... 


403 


Întinse mâna stingă spre cameră şi dezvălui privirilor o 
panglică aurie pe cel de-al patrulea deget. 
—... De această dată am un inel. 


404 


CAPITOLUL 116 


— Citeşte, domnule Becker! ceru Fontaine. 

Jabba aştepta scăldat în sudoare, cu mâinile deasupra 
tastaturii. 

— Da, zise el, citiţi inscripţia aia binecuvântată! 

Susan Fletcher stătea lângă ei. Îi tremurau genunchii, în 
schimb faţa îi radia. Toţi cei din încăpere încetaseră lucrul şi 
se uitau la proiecția enormă a chipului lui David Becker pe 
ecran. Profesorul răsuci inelul pe deget şi cercetă inscripţia. 

— Şi citiţi cu grijă! ceru Jabba. O singură greşeală şi ne-a 
luat gaia! 

Fontaine se uită cu asprime la el. Directorul NSA cunoştea prea 


bine cât de periculoase erau situaţiile tensionate; niciodată în astfel de 
situaţii nu trebuia adăugată o presiune suplimentară. 


— Relaxaţi-vă, domnule Becker. Dacă facem o greşeală, 
o să reintroducem codul până ce va fi bine. 

— Prost sfat, domnule Becker, ricană Jabba. Citiţi bine de 
prima dată. Codurile ucigaşe au de obicei o clauză de 
penalizare - pentru a preveni ghicirea lor la întâmplare. O 
singură intrare incorectă şi ciclul probabil că se va accelera. 
Două intrări incorecte şi se va bloca pe vecie. Sfârşitul 
jocului. 

Directorul se încruntă şi se întoarse spre ecran. 

— Domnule Becker? Îmi cer scuze. Citiţi cu atenţie - citiţi 
cu maximă atenţie. 

Becker dădu din cap şi studie inelul. Apoi începu să recite 
inscripţia cu glas tare: 

— Q... U... 1... S... spaţiu... C... 

Jabba şi Susan îl întrerupseră la unison: 

— Spațiu? 

— E un spațiu? 

Becker ridică din umeri şi verifică inelul. 

— Mda. Sunt mai multe. 

— Îmi scapă ceva? se interpuse Fontaine. Ce mai 
aşteptăm? 


405 


— Domnule, răspunse Susan, părând nedumerită. E... 
doar că... 

— De acord, o susţinu Jabba. E ciudat. Parolele nu au 
niciodată spaţii libere. 

Brinkerhoff înghiţi în sec. 

— Deci, care-i poanta? 

— Poanta e, interveni Susan, că acesta s-ar putea să nu 
fie un cod ucigaş. 

Brinkerhoff răbufni: 

— Bineînţeles că e codul ucigaş! Ce altceva ar putea fi? 
De ce altfel să-l fi dat Tankado de pe deget? Cine naiba 
inscripţionează litere aleatorii pe un inel? 

Fontaine îl reduse pe Brinkerhoff la tăcere printr-o 
căutătură urâtă în direcţia lui. 

— Ah... oameni buni? se auzi Becker. Tot vorbiţi acolo 
despre litere a/eatorii. Cred că ar trebui să vă informez... 
literele de pe acest inel nu sunt aleatorii. 

Toţi cei de pe podium izbucniră la unison: 

— Ce??? 

Becker părea stingherit. 

— Îmi pare rău, dar aici sunt înscrise clar nişte cuvinte. 
Recunosc că sunt scrise al naibii de apropiat; la prima 
vedere, literele par aleatorii, dar dacă mă uit mai bine, văd 
că inscripţia este în... ei bine... În /atină. 

Jabba căscă gura: 

— Vă bateţi joc de mine! 

Becker clătină din cap. : 

— Nu. Fraza sună aşa: Quis custodiet ipsos custodes. |n 
traducere aproximativă ar suna... 

— „Cine îi va păzi pe paznici?” îl întrerupse Susan, 
terminând propoziţia în locul lui. 

Becker făcu ochii mari. 

— Susan, nu ştiam că poţi... 

— E din Satirele lui luvenal, exclamă ea. Cine îi va păzi 
pe paznici? Cine va păzi NSA în vreme ce noi păzim 
întreaga lume? Era maxima favorită a lui Tankado! 

— Aşadar, interveni Midge, este asta cheia de acces sau 
nu? 


406 


— Trebuie să fie cheia de acces, declară Brinkerhoff. 

Fontaine tăcea, părând a procesa informaţiile primite: 

— Nu ştiu dacă e cheia, zise Jabba. Mi se pare impropriu 
ca Tankado să fi folosit o construcţie logică. 

—  Omiteţi spațiile, strigă  Brinkerhoff, şi  tastaţi 
blestematul ăla de cod! 

Fontaine se întoarse spre Susan: 

— Dumneata ce zici, domnişoară Fletcher? 

Susan se gândi o clipă. Nu putea rosti un diagnostic 
precis, dar ceva nu era în regulă. Il cunoscuse pe Tankado 
suficient de bine ca să ştie că lui îi plăcea enorm 
simplitatea. Programele scrise de el fuseseră întotdeauna 
extrem de logice şi de limpezi. Părea ciudat faptul că 
existau spaţii. Era un detaliu minor, dar constituia o scă- 
pare, ceva necurat - în mod clar, nu ceea ce ar fi aşteptat 
Susan de la lovitura măiastră a lui Ensei Tankado. 

— Nu pare a fi în regulă, zise ea într-un târziu. Nu cred că 
e cheia. 

Fontaine trase aer cu zgomot printre dinţi şi o privi fix cu 
ochii lui negri. 

— Domnişoară Fletcher, dumneata ce crezi, dacă aceasta 
nu e cheia, de ce ar fi dat-o Ensei Tankado din mână? Dacă 
ştia că l-am omorât - nu crezi că ar fi vrut mai degrabă să 
ne pedepsească făcând inelul să dispară? 

O voce nouă întrerupse dialogul: 

— Ah... domnule director? 

Toate privirile se îndreptară spre ecran. Era agentul 
Coliander. Omul se sprijinea de umărul lui Becker şi vorbea 
în microfon: 

— Trebuie să vă spun că nu sunt sigur că Tankado a ştiut 
că e omorât. 

— Ce spui acolo? se miră Fontaine. 

— Hulohot a fost un profesionist, domnule. Noi am văzut 
crima - eram la doar cincizeci de metri depărtare. Toate 
dovezile sugerează că Tankado n-a fost conştient de omor. 

— Dovezile? interveni Brinkerhoff. Ce dovezi? Tankado a 
dăruit inelul. După mine, asta e o dovadă suficientă! 


407 


— Agent Smith, îl întrerupse Fontaine. Ce te face să crezi 
că Ensei Tankado nu era conştient că este omorât? 

Smith îşi drese glasul: 

— Hulohot l-a lichidat cu un GTN - un glonţ traumatizant 
noninvaziv. Este un fel de miniobuz din cauciuc, care 
loveşte pieptul şi se împrăştie. Discret. Foarte curat. 
Probabil că domnul Tankado nu a simţit decât o înţepătură 
dureroasă înainte de a intra în stop cardiac. 

— Un glonţ traumatizant, rosti Becker, mai mult pentru 
sine. Asta explică vânătăile. 

— Mă îndoiesc, adăugă Smith, că Tankado a asociat 
senzaţia cu lovitura unui asasin. 

— Şi totuşi, a dăruit inelul, afirmă Fontaine. 

— Adevărat, domnule. Dar nu şi-a căutat nici o clipă 
asasinul cu privirea. O victimă se uită întotdeauna după 
atacator, atunci când e împuşcată. E vorba de instinct. 

Fontaine era nedumerit: 

— Şi tu zici că Tankado nu s-a uitat după Hulohot? 

— Nu, domnule. Avem totul filmat, dacă vreţi... 

— Cade filtrul X-unsprezece! ţipă un tehnician. Viermele 
a străbătut jumătate de drum! 

— Lăsaţi filmul, zise Brinkerhoff. Tastaţi blestematul de 
cod ucigaş şi să terminăm o dată! 

Jabba oftă. Dintr-o dată, devenise prudent. 

— Directore, dacă introducem codul greşit... 

— Da, îl întrerupse Susan, dacă Tankado n-a bănuit că îl 
omorâm, atunci trebuie să răspundem la nişte întrebări. 

— Cum stăm cu timpul? se interesă Fontaine. 

Jabba privi diagrama: 

— Mai avem cam douăzeci de minute. Aş sugera să 
folosim timpul rămas cu înţelepciune. 

Fontaine tăcu câteva clipe. Apoi oftă din rărunchi: 

— În regulă. Daţi drumul la film! 


408 


CAPITOLUL 117 


— Transmisie video în zece secunde, se auzi vocea 
agentului Smith. Reducem toate celelalte transmisii video şi 
audio, ca să rulăm cât mai aproape de realitate. 

Toată lumea de pe podium rămase tăcută, privind 
ecranul şi aşteptând. Jabba apăsă câteva taste şi rearanjă 
peretele de ecrane video. Pe colţul din stânga apăru 
mesajul lui Tankado: 


„DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM.” 


Pe partea dreaptă a peretelui se vedea imaginea statică 
a dubei, Becker şi cei doi agenţi înghesuiți în jurul camerei. 
In centru apăru o imagine neclară. Treptat se acoperi de 
paraziți şi apoi lăsă loc unei imagini în alb şi negru a unui 
parc. 

— Transmitem, anunţă agentul Smith. 

Imaginea părea desprinsă dintr-un film vechi. Era 
mişcată şi instabilă - un produs secundar al scăderii 
numărului de cadre pe secundă, la rândul lui un procedeu 
care înjumătăţea cantitatea de informaţie transmisă, în 
beneficiul unei transmisii mai rapide. 

Imaginea prezenta un imens spaţiu liber mărginit la un 
capăt de o faţadă semicirculară - clădirea Ayuntamiento 
din Sevilla. In fundal se vedeau copaci. Parcul era pustiu. 

— X-unsprezece a căzut! strigă un tehnician. Băieţelul 
ăsta e tare flămând! 


Smith începu să relateze, cu detaşarea unui spectator 
neimplicat: 

— Aici s-a filmat din dubă de la o distanţă de circa 
cincizeci de metri de zona omorului. Tankado se apropie din 
dreapta. Hulohot se ascunde printre copacii din stânga. 


409 


— Pierdem timpul aici, presă Fontaine. Să trecem la 
scena cu pricina. 

Agentul Coliander apăsă pe câteva butoane şi viteza de 
derulare crescu. 

Toţi cei de pe podium urmăriră cum apare în cadru fostul 
lor asociat, Ensei Tankado. Derularea accelerată transforma 
imaginile în ceva comic. Tankado se mişca nepăsător pe 
asfalt, părând că admiră peisajul. La un moment dat, îşi 
umbri ochii şi privi spiralele uriaşei faţade. 

— Aici se întâmplă, avertiză Smith. Hulohot e un 
profesionist. Acum trage prima dată. 

Smith avea dreptate. Din spatele copacilor se zări un 
licăr de lumină. O clipă mai târziu, Tankado se prinse cu 
mâinile de piept. Începu să se clatine pe picioare. Camera 
fixă şi mări imaginea pe el, urmărindu-l cum se clătina 
nesigur, înăuntrul şi în afara razei de acţiune a obiectivului. 

În vreme ce imaginile continuau să se deruleze cu viteză 
mărită, Smith îşi continuă povestirea: 

— După cum puteţi vedea, Tankado intră în stop cardiac. 

Văzând imaginile, lui Susan aproape că i se făcu rău. 
Tankado îşi înfipsese degetele deformate în piept, cu o 
expresie de confuzie întipărită pe chip. 

— Puteţi observa, adăugă Smith, că ochii lui sunt 
îndreptaţi în jos, asupra lui însuşi. Nu priveşte nici măcar o 
dată în jur. 

— Şi asta e relevant?! zise Jabba, pe jumătate 
interogativ, pe jumătate afirmativ. 

— Foarte relevant, răspunse Smith. Dacă Tankado ar fi 
bănuit vreo murdărie din partea noastră, ar fi inspectat 
zona din instinct. După cum vedeţi însă, n-o face. 

Pe perete, Tankado se prăbuşi în genunchi, continuând 
să se ţină strâns de piept. Nu privi nici măcar o clipă în sus. 
Ensei Tankado era un om singur, care se stingea din cauze 
naturale. 

— E ciudat, zise Smith nedumerit. Miniobuzele 
traumatice de obicei nu omoară atât de repede. Uneori, 
dacă ţinta e suficient de mare, nu omoară deloc. 

— Avea inima slabă, replică sec Fontaine. 


410 


Smith arcui impresionat din sprâncene: 

— Atunci, arma a fost excelent aleasă. 

Susan privi cum Tankado cade şi se rostogoleşte pe o 
parte, după care se întoarce, în sfârşit, cu faţa în sus. Zăcea 
acolo, privind spre cer şi ţinându-se strâns de piept. Brusc, 
camera se roti către pilcul de copaci. Se ivi un bărbat. Purta 
ochelari cu rame metalice şi ducea cu el o geantă diplomat 
imensă. Apropiindu-se de locul în care zăcea Tankado, omul 
începu să îşi mişte degetele într-un bizar dans mut, pe un 
mecanism prins de mână. 

— Lucrează la computerul Monocle, anunţă Smith. 
Trimite mesajul că Tankado e terminat. Smith se întoarse 
spre Becker şi chicoti. Se pare că Hulohot avea prostul 
obicei de a transmite încheierea misiunii înainte ca victima 
lui să îşi dea duhul. 

Coliander mări şi mai mult viteza. Camera îl urmări pe 
Hulohot cum se îndreaptă spre victimă. Pe neaşteptate, 
dintr-o curte învecinată se ivi un bărbat în vârstă, care 
porni în fugă spre Tankado, ajunse la locul tragediei şi 
îngenunche lângă muribund. Hulohot îşi încetini mersul. O 
clipă mai târziu, din curte se iviră alţi doi oameni - un 
bărbat obez şi o femeie roşcată. Şi aceştia se apropiară de 
Tankado. 

— Nefericită alegere a locului, zise Smith. Hulohot credea 
probabil că victima lui va fi izolată. 

Pe ecran, Hulohot urmări scena câteva clipe, apoi se 
ascunse între copaci, probabil hotărât să aştepte. 

— Aici are loc schimbul, anunţă Smith. Noi nu l-am 
observat de prima dată. 

Susan se uită la imaginea de coşmar de pe ecran. 
Tankado căuta aerul cu disperare, în aparenţă încercând să 
comunice un mesaj bunilor samariteni care 
îngenuncheaseră lângă el. După aceea, disperat, ridică 
mâna stângă, aproape lovindu-l pe bătrân în faţă. intinse 
ciotul diform chiar înaintea ochilor bătrânului. Camera se 
fixă asupra celor trei degete ale lui Tankado. Pe unul dintre 
ele, sclipind clar în soarele spaniol, se vedea inelul de aur. 
Tankado îl împinse iarăşi în faţă. Bătrânul se dădu înapoi. 


411 


Tankado se întoarse spre femeie. Îşi duse cele trei degete 
drept în faţa ochilor ei, ca şi cum ar fi implorat-o să 
înţeleagă. Inelul sclipea în soare. Femeia întoarse privirea. 
Incapabil să scoată un sunet şi înecându-se, Tankado se 
întoarse către obez şi încercă pentru ultima oară. 

Bătrânul se ridică brusc şi o luă la fugă, probabil ca să 
ceară ajutor. Tankado părea din ce în ce mai slăbit, dar 
continua să ţină inelul întins în faţa grăsanului. Acesta 
întinse mâna şi prinse încheietura  muribundului, 
sprijinind-o. Tankado păru să se uite la propriile degete, la 
propriul inel, apoi drept în ochii bărbatului. Ca o ultimă 
rugăminte înaintea morții, Ensei Tankado  încuviinţă 
aproape imperceptibil în direcţia grăsanului, ca şi cum ar fi 
spus da. 

Apoi Tankado încremeni. 

— lisuse, gemu Jabba. 

Brusc, camera se răsuci spre locul în care se ascunsese 
Hulohot. Asasinul dispăruse. Dinspre Avenida Firelli se ivi o 
motocicletă a poliţiei. Obiectivul se răsuci la loc spre zona 
în care zăcea Tankado. Femeia care îngenunchease lângă 
el părea a fi auzit sirena poliţiei; se uita nervoasă în jur şi 
trăgea de tovarăşul ei obez, implorându-l să plece de acolo. 
Cei doi se grăbiră să se facă nevăzuţi. 

Camera se fixă asupra lui Tankado, care zăcea cu mâinile 
lipsite de viaţă pe piept. Inelul de pe deget dispăruse. 


412 


CAPITOLUL 118 


— lată dovada, rosti Fontaine decis. Tankado s-a 
descotorosit de inel. Îl voia cât mai departe de el, astfel ca 
noi să nu îl găsim niciodată. 

— Dar, domnule director, n-are sens, contraatacă Susan. 
Dacă Tankado nu era conştient că era omorât, de ce să fi 
dat altcuiva codul ucigaş? 

— De acord, interveni Jabba. Puştiul era un rebel, dar un 
rebel cu conştiinţă. A ne face să recunoaştem că deţinem 
TRANSLTR e una; a dezvălui banca noastră de date lumii 
întregi este cu totul altceva. 

Fontaine se uita, nevenindu-i să creadă. 

— Voi credeţi că Tankado a vrut să oprească acest 
vierme? Credeţi că ultimele lui gânduri s-au îndreptat 
asupra bietei NSA? 

— Tunelul se corodează! ţipă un tehnician. Cădere totală 
în maximum cincisprezece minute! 

— Să vă spun eu ceva, zise directorul, preluând controlul. 
În cincisprezece minute toate ţările Lumii a Treia vor afla 
cum se construieşte o rachetă intercontinentală. Dacă 
cineva din această încăpere crede că are un candidat mai 
bun la poziţia de cod ucigaş decât acest inel, ascult cu 
atenţie. Directorul aşteptă. Nimeni nu scoase o vorbă. Işi 
întoarse privirea şi o fixă asupra lui Jabba. Tankado a dat 
inelul cu un motiv, Jabba. Că încerca să îl facă dispărut sau 
că se gândea că grăsanul va alerga către un telefon ca să 
ne sune, n-are importanţă şi nici nu îmi pasă. Am luat însă 
o decizie. O să tastăm maxima aia. Acum. 

Jabba inspiră adânc. Ştia că Fontaine avea dreptate - o 
opţiune mai bună nu exista. Timpul se apropia de sfârşit. Se 
aşeză pe scaun. 

— Bine... să-i dăm drumul. Se apropie de tastatură. 
Domnule Becker? Inscripţia, vă rog. Frumos şi lent. 

David Becker citi inscripţia, iar Jabba apăsă tastele. După 
ce termină, verificară amândoi pe litere şi scoaseră spaţiile 


413 


libere. Pe panoul central al peretelui de ecrane apărură mai 
multe litere, aproape de marginea de sus: 


„QUISCUSTODIETIPSOSCUSTODES” 


— Nu-mi place, murmură încet Susan. Nu e curat. 

Jabba ezită, adăstând cu degetul asupra tastei ENTER. 

— Fă-o, porunci Fontaine. 

Jabba apăsă tastă. Câteva secunde mai târziu, întreaga 
asistenţă constată că fusese o greşeală. 


414 


CAPITOLUL 119 


— Accelerează! ţipă Soshi din spatele camerei. Nu e 
codul bun! Toată lumea urmări ecranul într-o tăcere 
îngrozită. 

Pe monitor apăru mesajul de eroare: 


„INTRARE NEPERMISĂ. DOAR CÂMP NUMERIC” 


— La naiba! răbufni Jabba. Doar numeric! Deci trebuie să 
căutăm un blestemat de număr! S-a zis cu noi! Inelul ăsta e 
de rahat! 

— Viermele înaintează cu viteză dublă! ţipă Soshi. Runda 
de penalizare! 

Pe ecranul central, chiar sub mesajul de eroare, 
diagrama RV ilustra o imagine terifiantă. Pe măsură ce al 
treilea scut de protecţie ceda, cele câteva linii negre 
reprezentând hackeri flămânzi se avântau tot mai tare, 
înaintând necontenit către miez. O nouă linie apărea cu 
fiecare clipă care trecea. 

— Se înmulţesc! ţipă Soshi. 

— Confirmăm conexiuni de peste hotare! urlă un alt 
tehnician. S-a dus vestea! 

Susan îşi luă privirea de la imaginea scuturilor care 
cedau şi se întoarse spre ecranul lateral. Scena asasinării 
lui Ensei Tankado intrase într-o buclă de derulare. La fel de 
fiecare dată - Tankado apucându-se de piept, căzând, apoi, 
cu o privire de panică disperată pe chip, împingând inelul 
către ochii unui grup de turişti surprinşi. „N-are sens”, 
gândi ea. „Dacă nu ştia că noi l-am omorât...” Dar renunţa. 
Era prea târziu. „Ne-a scăpat ceva.” 

Numărul de hackeri de pe diagramă se dublase în doar 
câteva minute. De acum înainte, avea să crească 
exponențial. Ca nişte hiene, hackerii erau o singura mare 
familie, întotdeauna gata de a răspândi vestea unei noi 
crime. 


415 


Leland Fontaine părea că ajunsese la capătul răbdării. 

— Inchideţi totul, declară el. Opriţi blestemăţia asta. 

Jabba privea drept înainte, precum un căpitan pe o navă 
care se duce la fund. 

— E prea târziu, domnule. Ne scufundăm. 


416 


CAPITOLUL 120 


Tehnicianul Sys-Sec, greu de 200 de kilograme, rămase 
nemişcat, cu mâinile deasupra creştetului, ca o statuie a 
neîncrederii. Ar fi ordonat tăierea energiei, dar era deja cu 
douăzeci de minute prea târziu. În acest interval de timp, 
rechinii cu modemuri de mare viteză ar fi reuşit să descarce 
cantităţi impresionante de informaţii secrete. 

Jabba se trezi din coşmar auzind-o pe Soshi cum alerga 
către podium cu o nouă listă de imprimantă. 

— Am descoperit ceva, domnule! izbucni ea, emoţionată. 
Există orfani în sursă! Grupări alfanumerice. Peste tot! 

Jabba rămase nemişcat. 

— Noi căutăm un număr, la naiba! Nu o secvenţă 
alfanumerică! Codul ucigaş este un număr! 

— Dar există orfani! Tankado era prea bun ca să lase 
orfani în urmă - mai ales atât de mulţi! 

Termenul „orfani” se referea la linii suplimentare de cod 
de program care nu serveau în nici un fel obiectivului vizat. 
Aceste linii nu furnizau nimic, nu se refereau la nimic, nu 
conduceau nicăieri şi erau de obicei date la o parte în 
cadrul procesului final de compilare şi deparazitare a unui 
program. 

Jabba luă lista şi o studie. 

Fontaine rămase tăcut. 

Susan se zgâi la listă, peste umărul lui Jabba. 

— Suntem atacați de o versiune brută a viermelui lui 
Tankado? 

— Brută sau şlefuită, i-o întoarse Jabba, viermele ăsta ne 
trage un şut în fund. 

— Nu sunt de acord, argumentă Susan. Tankado era un 
perfecţionist. Ştii şi tu asta. N-avea cum să lase paraziți în 
program. _ 

— Sunt mulţi! ţipă Soshi. Inşfăcă lista de la Jabba şi o 
puse în faţa lui Susan. Priviţi! 


417 


Susan dădu din cap. Lucrurile erau clare. La fiecare 
aproximativ douăzeci de linii de program, apăreau patru 
caractere separate. 


PFEE 
SESN 
RETM 


—  Grupări  alfanumerice de patru biţi, rosti ea 
nedumerită. E limpede că nu fac parte din program. 

— Las-o moartă, mârâi Jabba. Te ţii de fleacuri. 

— Poate că nu, zise Susan. Multe criptări folosesc grupe 
de patru biţi. Asta ar putea fi un cod. 

— Mda, gemu Jabba. Un cod care spune: Ha, ha, v-am 
tras-o. Se uită la diagrama RV. Peste circa nouă minute. 

Susan îl ignoră şi o privi pe Soshi: 

— Câţi orfani sunt? 

Femeia ridică din umeri. Se aşeză la terminalul lui Jabba 
şi tastă toate grupurile. Când sfârşi, se trase într-o parte. 
Întreaga asistenţă se uită la ecran. 


PFEE SESN RETM MFHA IRWE OOIG 
MEEN NRMA 

ENET SHAS DCNS IIAA IEER BRNK 
FBLE LODI 


Susan era singura care zâmbea. 

— Pare cunoscut, zise ea. Blocuri de patru - exact ca 
Enigma. 

Directorul dădu din cap. Enigma fusese cea mai faimoasă 
maşină de scris coduri din istorie - bestia de criptare cu 
douăsprezece tonuri a naziştilor. Cripta în blocuri de patru. 

— Minunat, gemu el. Nu cumva aveţi pe aici o maşină 
care zace nefolosită? 

— Nu asta e ideea! ripostă Susan, trezindu-se brusc la 
viaţă. Intrase pe teritoriul ei. Ideea este că ăsta e un cod. 
Tankado ne-a lăsat un indiciu! Ne  tachinează, 


418 


provocându-ne să ne dăm seama la timp de cheia de acces. 
A pus indicii chiar în faţa ochilor noştri! 

— Absurd! ricană Jabba. Tankado ne-a dat un singur 
îndemn - să spunem lumii despre TRANSLTR. Asta-i tot. 
Asta a fost şansa noastră. Am ratat-o. 

— Trebuie să fiu de acord cu tine, zise Fontaine. Mă 
îndoiesc că Tankado ar fi riscat să ne dea drumul din cârlig 
oferindu-ne indicii despre codul ucigaş. 

Susan dădu absentă din cap, amintindu-şi de NDAKOTA. 
Studie literele, întrebându-se dacă Tankado nu lansase 
iarăşi unul dintre jocurile lui favorite. 

— Tunelul s-a dus pe jumătate! strigă un tehnician. 

Pe diagrama RV mulţimea de linii reprezentând conexiuni 
avansa cu repeziciune către ultimele două scuturi. 

David păstrase tăcerea, urmărind desfăşurarea dramei 
pe monitorul din faţa lui. 

— Susan? interveni el. Am o idee. Textul ăla este în 
şaisprezece grupe de câte patru? 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! rosti Jabba printre 
dinţi. Acum toată lumea vrea să se joace? 

Susan îl ignoră şi numără grupele: 

— Da. Şaisprezece. 

— Scoate spaţiile, o îndemnă Becker cu fermitate. 

— David, replică Susan, uşor stânjenită. Nu cred că 
pricepi. Grupele de patru sunt... 

— Scoate spaţiile, repetă el. 

Susan ezită o clipă, apoi îi făcu semn lui Soshi. Aceasta 
elimină repede spaţiile. Rezultatul era la fel de confuz. 


PFEESESNRETMMFHAIRWEOOIGMEENNRMA 
ENETSHASDCNSIIAAIEERBRNKFBLELODI 


Jabba explodă: 

— AJUNGE! S-a terminat cu joaca! Chestia asta 
înaintează cu viteză dublă! Mai avem circa opt minute! 
Căutăm un număr, nu o grămadă de litere fără sens! 

— Patru ori şaisprezece, rosti David calm. Fă calculul, 
Susan. 


419 


Susan privi imaginea lui David de pe ecran. „Fă calculul? 
El e groaznic la matematică!” Ştia că David putea memora 
conjugări de verbe şi dicţionare întregi ca o maşină Xerox, 
dar la matematică... 

— Tabla înmulţirii, insistă Becker. 

„Tabla înmulţirii”, se minună Susan în gând. „La ce se 
referă?” 

— Patru ori şaisprezece, insistă profesorul. Eu a trebuit să 
memorez tabla înmulţirii în clasa a patra. 

Susan îşi imagină tabla înmulţirii din şcoala generală. 
„Patru ori şaisprezece.” 

— Şaizeci şi patru, rosti ea pe ton neutru. Şi ce-i cu asta? 

David se aplecă spre cameră. Chipul lui umplu întreg 
cadrul. 

— Şaizeci şi patru de litere... 

Susan dădu din cap: 

— Da, dar sunt... 

Încremeni. 

— Şaizeci şi patru de litere, repetă el. 

Susan căscă gura de uimire. 

— Oh, Doamne! David, eşti un geniu! 


420 


CAPITOLUL 121 


— Şapte minute! strigă un tehnician. 

— Opt rânduri de câte opt! exclamă Susan emoţionată. 

Soshi se conformă şi apăsă tastele. Fontaine se uită 
tăcere. Penultimul scut se subţia vizibil. 

— Şaizeci şi patru de litere! Susan controla situaţia. E un 
pătrat perfect! 

Zece secunde mai târziu, Soshi rearanjase literele care 
păruseră aleatorii pe ecran. Acum se găseau în opt rânduri 
de câte opt. Jabba studie literele şi îşi aruncă braţele în sus, 
în semn de disperare. Noul aranjament nu părea mai 
elocvent decât cel anterior. 


— 


N 


P F E E S E S N 
R E T M P F H A 
I R W E O O l G 
M E E N N R M A 
E N E T S H A S 
D C N S | | A A 
I EÈ E R B R N K 


F B L E L O D 


— Limpede ca noaptea, gemu Jabba. 

— Domnişoară Fletcher, ceru Fontaine, te rog să te 
explici. 

Toţi ochii se întoarseră spre Susan. 

Susan privea la blocul de text. Treptat începu să dea din 
cap, apoi zâmbi larg. 


421 


— David, să fiu a naibii! 

Toţi cei de pe podium schimbară priviri nedumerite. 

David îi zâmbi lui Susan Fletcher prin intermediul 
ecranului. 

— Şaizeci şi patru de litere. lulius Cezar dă din nou 
lovitura. 

Midge părea pierdută: 

— Despre ce vorbiţi? 

— Caseta lui Cezar. Susan radia. Citeşte de sus în jos. 
Tankado ne trimite un mesaj. 


422 


CAPITOLUL 122 


— Şase minute! strigă un tehnician. 

Susan începu să dea ordine: 

— Retastează de sus în jos! Citeşte în jos, nu la dreapta! 

Soshi mută furioasă coloanele în jos, retastând textul. 

— lulius Cezar îşi trimitea astfel mesajele codate! răbufni 
Susan. Numărul de litere era întotdeauna un pătrat perfect! 

— Gata! anunţă Sosthi. 

Toată lumea privi spre rândul de text ordonat de pe 
ecran. 

— E tot un gunoi, rosti cu ţâfnă Jabba. Uitaţi-vă. Sunt 
înşiruiri complet aleatorii de... Cuvintele i se opriră în gât. 
Ochii i se făcură cât două cepe. Oh... oh, Doamne... 

Fontaine văzuse şi el. Ridică din sprâncene, evident 
impresionat. Midge şi Brinkerhoff izbucniră la unison: 

— Sfinte... Sisoe. 

Cele şaizeci şi patru de litere acum formau: 


PRIMEDIFFERENCEBETWEENELEMENTSRESPONSIBLE 
FORHIROSHIMAANDNAGASAKI 


— Introdu spaţii, ordonă Susan. Avem de rezolvat un 
puzzle. 


423 


CAPITOLUL 123 


Un tehnician pământiu la faţă se apropie de podium. 

— Tunelul e pe cale să cadă! 

Jabba se întoarse spre diagrama RV. Atacatorii îşi 
continuau voioşi asaltul şi se aflau doar la o mustață 
depărtare de cel de-al cincilea şi ultimul scut. Banca de 
date intrase în criză de timp. 

Susan ecrană cu forţa minţii haosul din jur. Citea şi 
repeta mesajul lui Tankado. 


PRIME DIFFERENCE BETWEEN ELEMENTS 
RESPONSIBLE FOR HIROSHIMA AND NAGASAKI 


(„DIFERENŢA PRIMARĂ DINTRE ELEMENTELE 
RESPONSABILE PENTRU HIROSHIMA ŞI NAGASAKI”) 


— Nici măcar nu e o întrebare! izbucni Brinkerhoff pe ton 
plângăreţ. Cum poate avea un răspuns? 

— Avem nevoie de un număr, îi reaminti Jabba. Codul 
ucigaş este numeric. 

— Tăcere, ordonă Fontaine pe ton de gheaţă, după care 
se întoarse spre Susan: Domnişoară Fletcher, ne-ai adus 
până aici. Am nevoie de cel mai bun răspuns din partea 
dumitale. 

Susan trase aer adânc în piept. 

— Câmpul de intrare al codului ucigaş acceptă doar 
numere. Bănuiala mea este că textul e un fel de indiciu 
asupra numărului corect. Se menţionează Hiroshima şi 
Nagasaki - cele două oraşe lovite de bombele atomice. 
Poate că acest cod ucigaş are legătură cu numărul de 
victime, cu pagubele estimate în dolari... Se opri o clipă şi 
reciti  indiciul: (Cuvântul  „diferenţă” pare important. 
Diferența primară dintre Hiroshima şi Nagasaki. Tankado 
era probabil de părere că între cele două evenimente a 
existat o deosebire. 


424 


Expresia de pe chipul lui Fontaine rămase neschimbată. 
Cu toate astea, se vedea că speranţa i se diminua rapid. Se 
părea că împrejurările politice din vremea celor mai 
devastatoare atacuri cu bombe din istorie trebuiau 
analizate, comparate şi traduse într-un fel de număr 
magic... şi toate astea în mai puţin de cinci minute. 


425 


CAPITOLUL 124 


— Ultimul scut sub atac! 

Pe diagramă, intruşii avansaseră în zona filtrului PEM. 
Linii negre şi extrem de agile învăluiau ultimul scut 
protector şi îşi începeau asaltul final către miez. 

Hackeri pofticioşi apăreau acum din întreaga lume. 
Numărul se dubla aproape la fiecare minut. Nu peste mult 
timp, oricine cu un computer şi un telefon - spioni străini, 
radicali, terorişti - avea să poată ăccesa cele mai secrete 
informaţii ale guvernului Statelor Unite. 

În vreme ce tehnicienii se străduiau în zadar să taie 
alimentarea, mulţimea de pe podium studia mesajul. Chiar 
şi David şi cei doi agenţi încercau să spargă codul, din dubă 
lor din Spania. 


PRIME DIFFERENCE BETWEEN ELEMENTS 
RESPONSIBLE FOR HIROSHIMA AND NAGASAKI 


Soshi gândi cu voce tare: 

— Elementele responsabile pentru Hiroshima şi 
Nagasaki... Pearl Harbor? Refuzul lui Hirohito de a...? 

— Ne trebuie un număr, repetă Jabba, nu teorii politice. 
Vorbim despre matematică - nu despre istorie! 

Soshi tăcu. 

— Ce ziceţi de efecte? propuse Brinkerhoff. Număr de 
victime? Pagube în dolari? 

— Căutăm o cifră exactă, îi reaminti Susan. Estimările 
legate de pagube diferă. Se uită fix la mesaj. Elementele 
responsabile... 

La trei mii de kilometri depărtare, David făcu ochii mari. 

— Elemente! izbucni el. Vorbim despre matematică, nu 
despre istorie! 

Toate capetele se întoarseră spre ecran. 

— Tankado face jocuri de cuvinte! continuă Becker. 
Cuvântul „elemente” are mai multe înţelesuri! 


426 


— La obiect, domnule Becker, ceru Fontaine. 

— Vorbeşte despre elemente chimice - nu socio-politice! 

Afirmația lui Becker fu întâmpinată de priviri goale. 

— Elemente! insistă el. Tabelul periodic! Elemente 
chimice! N-a văzut nimeni dintre dumneavoastră filmul Fat 
Man and Little Boy - despre Proiectul Manhattan? Cele două 
bombe atomice erau diferite. Au folosit genuri diferite de 
încărcătură nucleară - elemente diferite! 

Soshi bătu din palme: 

— Da! Are dreptate! Am citit şi eu! Cele două bombe au 
folosit încărcături diferite! Una a folosit uraniu, cealaltă 
plutoniu! Două elemente diferite! 

Camera se umplu de şuşoteli. 

— Uraniu şi plutoniu! exclamă Jabba, cuprins brusc de 
speranţă. Indiciul cere diferenta dintre cele două elemente! 
Se întoarse către armata lui de subordonați. Diferenţa 
dintre uraniu şi plutoniu! Cine ştie care e? 

Toţi se holbară la el cu priviri tâmpe. 

— Haideţi! îi îndemnă Jabba. Nu v-aţi dus, măi copii, la 
colegiu? Cineva! Oricine! Am nevoie de diferenţa dintre 
plutoniu şi uraniu! 

Nici un răspuns. 

Susan se întoarse spre Soshi: 

— Am nevoie de acces la Internet. Există vreun browser 
aici? 

Soshi dădu din cap: 

— Netscape e cel mai bun. 

Susan o prinse de mână: 

— Hai cu mine. Mergem să navigam. 


427 


CAPITOLUL 125 


— Cât timp avem? se interesă Jabba de pe podium. 

Nu primi nici un răspuns de la tehnicienii din spate. 
Aceştia păreau vrăjiţi de diagrama RV. Ultimul scut se 
subţia periculos de mult. 

Lângă ei, Susan şi Soshi studiau rezultatele căutării. 

— Outlaw Labs? întrebă Susan. Cine sunt? 

Soshi dădu din umeri. 

— Vreţi să îl deschid? 

— Te cred, zise Susan. Are şase sute patruzeci şi şapte 
de referinţe de text la uraniu, plutoniu şi bombe atomice. 
Pare a fi cea mai bună alegere. 

Soshi activă legătura. Imediat, pe ecran apăru o notă de 
avertisment: 


„Informațiile din acest fişier sunt strict pentru uz 
academic. 

Toți cei care încearcă să construiască oricare din 
dispozitivele 

descrise îşi asumă riscul de iradiere şi/sau explozie.” 


— Explozie? zise Soshi. lisuse! 

— Caută, îi comandă Fontaine peste umăr. Să vedem ce 
găsim. Femeia deschise documentul. Trecu peste o reţetă 
de fabricare a nitratului de uree, un explozibil de zece ori 
mai puternic decât dinamita. Informaţiile erau scrise ca şi 
cum ar fi fost nişte reţete de prăjituri de casă. 

— Plutoniu şi uraniu, repetă Jabba. Să ne concentrăm. 

— Du-te înapoi, ceru Susan. Documentul e prea mare. 
Găseşte cuprinsul. 

Soshi se întoarse, până când găsi ce căuta. 

„l. Mecanismul unei bombe atomice 

A) Altimetru 

B) Detonator de presiune a aerului 

C) Capete detonante 


428 


D) Încărcături explozive 

E) Deflector de neutroni 

F) Uraniu & Plutoniu 

G) Ecran de plumb 

H) Fitile 

II. Fisiune nucleară / fuziune nucleară 

A) Fisiune (Bomba A) & Fuziune (Bomba H) 
B) U-235, U-238 şi Plutoniu 

III. Istoria armelor atomice 


) 
B) 
1) Hiroshima 
2) Nagasaki 
3) Produse secundare ale detonărilor atomice 
4) Zone de explozie” 


— Secţiunea doi! strigă Susan. Uraniu şi plutoniu! Dă-i 
drumul! Toată lumea aşteptă ca Soshi să găsească 
secţiunea bună. 

— Asta e, zise ea. Staţi aşa. Cercetă repede datele. Sunt 
multe informaţii aici. Un grafic întreg. Cum ştim ce 
diferenţă căutăm? Unul e existent în natură, celălalt e 
fabricat de om. Plutoniul a fost descoperit de... 

— Un număr, reaminti Jabba. Avem nevoie de un număr. 

Susan reciti mesajul lui Tankado: „Diferenţa primară 
dintre elementele... diferenţa dintre... avem nevoie de un 
număr...” 

— Staţi! izbucni ea. Cuvântul diferenţă are înţelesuri 
multiple. Noi avem nevoie de un număr - deci vorbim 
despre matematică. E un alt joc de cuvinte al lui Tankado - 
„diferenţă” înseamnă scădere. 

— Da! o susţinu Becker de pe ecran. Poate că elementele 
au numere diferite de protoni sau ceva asemănător? Dacă 
scazi... 

— Are dreptate! rosti Jabba, întorcându-se spre Soshi. Pe 
graficul ăla sunt ceva numere? Numărători de protoni? 
Timpi de înjumătățire? Ceva ce se poate scădea? 

— Trei minute! strigă un tehnician. 


429 


— Ce ziceţi de masa supercritică? se aventură Soshi. Aici 
spune că masa supercritică pentru plutoniu este de 17,5 de 
kilograme. 

— Da! izbucni Jabba. Verifică uraniul! Care e masa 
supercritică pentru uraniu? 

Soshi cercetă. 

— Îmm... 55 de kilograme. 

— O sută zece? zise Jabba, prinzând brusc speranţe. Cât 
face 110 minus 35,2? 

— Şaptezeci şi patru virgulă opt, replică Susan. Dar nu 
cred... 

— La o parte din calea mea! tună Jabba, plonjând spre 
tastatură. Trebuie să fie codul ucigaş! Diferenţa dintre 
masele critice! Şaptezeci şi patru virgulă opt! 

— Stai aşa, interveni Susan, privind peste umărul lui 
Soshi. Aici mai scrie ceva. Greutăţi atomice. Număr de 
neutroni. Tehnici de extragere. Uraniul se descompune în 
bariu şi kripton; plutoniul face altceva. Uraniul are 92 de 
protoni şi 146 de neutroni, dar... 

— Avem nevoie de cea mai evidentă diferenţă, interveni 
Midge. Indiciul spune „diferenţa primară dintre elemente”. 

— lisuse Hristoase! răbufni Jabba. De unde să ştim ce a 
considerat Tankado ca diferenţă primară? 

David îl întrerupse: 

— De fapt, indiciul vorbeşte de prima diferenţă, nu de 
cea primară. Cuvântul o izbi pe Susan drept în moalele 
capului. 

— Primă! exclamă ea. Primă! Se întoarse spre Jabba. 
Codul ucigaş e un număr prim! Gândeşte-te! Are o logică 
perfectă! 

Jabba ştiu instinctiv că Susan are dreptate. Ensei 
Tankado îşi construise întreaga carieră pe baza numerelor 
prime. Numerele prime reprezentau cărămizile 
fundamentale de construire a oricărui algoritm de criptare - 
valori unice, care nu se divizau decât prin unu şi prin ele 
însele. Numerele prime erau ideale pentru scrierea de 
coduri, deoarece computerele nu le puteau ghici folosind 
metoda tipică a arborilor de numere. 


430 


Soshi interveni: 

— Da! E perfect! Numerele prime sunt esenţiale în 
cultura japoneză! Haiku-ul foloseşte numerele prime. Trei 
versuri şi număr de silabe după regula cinci, şapte, cinci. 
Toate numere prime. Templele din Kyoto au... 

— Destul! izbucni Jabba. Chiar dacă codul ucigaş este un 
număr prim, asta nu înseamnă nimic! Posibilităţile sunt 
nenumărate! 

Susan ştia că grăsanul are dreptate. Deoarece şirul de 
numere era infinit, variantele erau şi ele nesfârşite. Între 
zero şi un milion, de pildă, existau nu mai puţin de 70 000 
de numere prime. Totul depindea de cât de mare era 
numărul prim pe care Tankado hotărâse să îl folosească. Cu 
cât era mai mare, cu atât era mai greu de ghicit. 

— Va fi uriaş, gemu Jabba. Orice număr prim va fi ales 
Tankado, cu siguranţă că e un monstru. 

Din spatele încăperii se auzi o voce: 

— Două minute! 

Jabba privi înfrânt diagrama RV. Ultimul scut începea să 
se fărâmiţeze. Tehnicienii alergau ca bezmeticii. 

Ceva îi spunea lui Susan că se găseau aproape de 
soluţie. 

— O putem scoate la capăt! rosti ea ca o sentinţă, 
preluând controlul. Dintre toate diferenţele existente între 
uraniu şi plutoniu, pun pariu că doar una este număr prim! 
Asta este indiciul nostru final. Numărul pe care îl căutăm 
este prim! 

Jabba privi graficul uraniu/plutoniu de pe ecran şi ridică 
braţele. 

— Probabil că sunt o sută de diferenţe aici! N-avem cum 
să le scădem pe toate şi să verificăm numerele prime. 

— Multe din intrări nu sunt numerice, îl încurajă Susan. 
Pe astea le putem ignora. Uraniul e natural, plutoniul e 
sintetizat. Uraniul foloseşte un detonator, plutoniul 
foloseşte implozia. Nu sunt numere, deci sunt irelevante! 

— Dă-i drumul, ordonă Fontaine. 

Zidul de protecţie de pe diagrama RV ajunsese subţire 
cât o coajă de ou. 


431 


Jabba îşi şterse fruntea. : 

— În regulă, de aici nu iese nimic. Începeţi scăderile. Eu 
iau primul pătrar de sus. Susan, tu ai mijlocul. Ceilalţi vă 
împărţiţi restul. Căutăm o diferenţă număr prim. 

Peste câteva secunde, le era clar că n-au să reuşească. 
Numerele erau enorme, iar în multe cazuri unităţile de 
măsură nu se potriveau. 

— E ca şi cum am scădea mere din pere, răbufni Jabba. 
Avem raze gamma contra pulsuri electromagnetice. 
Fisionabil contra nefisionabil. Unele sunt cifre. Altele sunt 
procente. E o nebunie! 

— Trebuie să fie aici, rosti Susan cu fermitate. Trebuie să 
ne gândim. Există între uraniu şi plutoniu o diferenţă care 
ne scapă! Ceva simplu! 

— Ah... oameni buni? interveni Soshi. 

Crease o a doua fereastră de documente şi tocmai trecea 
în revistă restul informaţiilor de pe site-ul Web. 

— Ce e? se repezi Fontaine. Ai găsit ceva? 

— Aa, cam aşa ceva. Soshi părea nesigură. Mai ştiţi că 
v-am spus că bomba de la Nagasaki a fost cu plutoniu? 

— Da, răspunseră cu toţii la unison. 

— Ei bine... Soshi inspiră adânc. Se pare că am făcut o 
greşeală. 

— Ce??? se năpusti Jabba. Am căutat ce nu trebuie? 

Soshi arătă spre ecran. Se adunară cu toţii în jurul lui şi 
citiră: 


„„„.Părerea greşită că bomba de la Nagasaki a folosit 
plutoniu. 

De fapt, dispozitivul a folosit uraniu, ca şi cel de la 
Hiroshima.” 


— Dar..., începu Susan. Dacă ambele elemente au fost 
uraniu, de unde să găsim noi diferenţa dintre ele? 

— Poate că Tankado a comis o eroare, presupuse 
Fontaine. Poate că n-a ştiut că bombele au fost la fel. 

— Nu, oftă Susan. A devenit invalid din cauza acelor 
bombe. Ştia adevărul cu precizie de milimetru. 


432 


CAPITOLUL 126 


— Un minut! 

Jabba aruncă o privire spre diagrama RV. 

— Scutul PEM se duce rapid. Ultima linie de apărare. lar 
la uşă aşteaptă un întreg popor. 

— Concentraţi-vă! ordonă Fontaine. 

Soshi începu să citească cu voce tare de pe pagina Web: 

— ...Bomba de la Nagasaki n-a folosit plutoniu, ci un 
izotop, uraniu 238, fabricat artificial şi saturat în neutroni. 

— La naiba! înjură Brinkerhoff. Ambele bombe au folosit 
uraniu. Elementele responsabile pentru Hiroshima şi 
Nagasaki au fost în ambele cazuri de uraniu. Nu există nici 
o diferenţă! 

— Suntem terminaţi, gemu Midge. 

— Staţi, interveni Susan. Citeşte din nou ultima parte! 

Soshi repetă textul: 

—... Izotop, uraniu 238, fabricat artificial şi saturat în 
neutroni. 

— 238? exclamă Susan. Dar nu tocmai văzusem ceva 
care spunea că bomba de la Hiroshima a folosit un alt 
izotop al uraniului? 

Cei din sală se uitară unul la altul cu priviri nedumerite. 
Soshi derulă textul înapoi şi găsi fragmentul cu pricina. 

— Da! Aici spune că bomba de la Hiroshima a folosit un 
izotop diferit al uraniului! 

Midge căscă gura, uluită. 

— Ambele sunt uraniu - dar de tipuri diferite! 

— Ambele uraniu? interveni Jabba,  privindu-şi 
computerul. Mere şi mere! Perfect! 

— Cum pot fi doi izotopi diferiţi? ceru Fontaine să afle. 
Trebuie să fie ceva simplu. 

Soshi cercetă documentul de pe pagina Web. 

— Staţi aşa... parcă... bine... 

— Patruzeci şi cinci de secunde! strigă o voce. 


433 


Susan privi diagrama. Ultimul scut devenise aproape 
invizibil. 

— Am găsit! exclamă Soshi. 

— Citeşte! îi porunci Jabba, năduşit tot. Care e diferenţa? 
Trebuie să fie o diferenţă între cele două! 

— Da! Soshi arătă spre monitorul ei. Priviţi! 

Citiră cu toţii următorul text: 


„... Cele două bombe au avut încărcaturi diferite... cu 
caracteristici chimice identice. Nici un proces obişnuit de 
extracţie chimica nu poate separa cei doi izotopi. Cu 
excepţia unor diferenţe minuscule în greutate, ei sunt 
perfect identici. 


— Greutatea atomică! zise Jabba. Asta e! Singura 
diferenţă constă în greutățile lor! Asta e cheia! Daţi-mi 
greutăţile lor! Le scădem una din cealaltă! 

— Staţi aşa, interveni Soshi, continuând să scaneze 
textul. Aproape am ajuns! Da! 

Toată lumea privi textul: 


„... Diferențe foarte mici în greutate... 
... difuzia gazoasă le separă... 
... 10,032498X10' 134 comparat cu 19,39484X10' 23.**” 


— lată-le! ţipă Jabba. Asta e! Astea sunt greutăţile! 

— Treizeci de secunde! 

— Dă-i drumul, şopti Fontaine. Scade-le. Repede. 

Jabba puse mâna pe calculator şi începu să introducă 
numerele. 

— Ce înseamnă asteriscurile? se interesă Susan. După 
cifre se văd două asteriscuri! 

Jabba n-o luă în seamă. Apăsa deja cu furie tastele 
calculatorului. 

— Atenţie! avertiză Soshi. Avem nevoie de o cifră exactă! 

— Asteriscurile, insistă Susan. E o notă de subsol acolo. 

Soshi se duse repede la capătul paragrafului. 

Susan citi nota marcată cu asterisc. Se albi la faţă. 


434 


— Oh... Doamne! 

Jabba se uită la ea. 

— Cee? 

Se aplecară cu toţii să vadă şi scoaseră la unison un 
oftat. În dreptul minusculei note se putea citi: 


„**Marjă de eroare - 12%. Cifrele publicate diferă de la 
laborator la laborator.” 


435 


CAPITOLUL 127 


Peste grupul de pe podium se lăsă tăcerea. Erau parcă 
martorii unei eclipse sau ai unei erupții vulcanice, adică ai 
unui lanţ incredibil de evenimente asupra cărora nu aveau 
nici un control. Timpul păru brusc să stea în loc. 

— Pierdem scutul! strigă un tehnician. Conexiuni! Peste 
tot! 

Pe ecranul din stânga se vedeau David şi agenţii 
Coliander şi Smith cum privesc gol în camera video. Pe 
diagrama RV, ultimul scut era cât un fir de păr. In jurul lui 
se vedea o masă neagră, mii de linii care aşteptau să se 
conecteze la baza de date. La dreapta se vedea imaginea 
lui Tankado. Ultimele lui clipe de viaţă se derulau neîncetat, 
într-o buclă fără sfârşit. Imaginea disperării - degetele 
întinse în afară, inelul sclipind în lumina soarelui. 

Susan urmări acele imagini. Se uită cu atenţie la ochii lui 
Tankado - păreau plini de regrete. „N-a vrut niciodată să se 
ajungă atât de departe”, îşi zise ea. „A vrut să ne salveze.” 
Cu toate astea, Tankado continua să îşi ţină degetele în 
afară, împingând inelul în faţa oamenilor din jur. Işi întindea 
pur şi simplu degetele în ochii lor. 

În Sevilla, mintea lui Becker lucra cu febrilitate. 

— Care ziceau că sunt izotopii ăia? U238 şi U...? murmură 
el pentru sine. 

Oftă din rărunchi - nu mai conta. Era doar profesor de 
lingvistică, nu fizician. 

— Liniile se pregătesc să intre! 

— lisuse! tună Jabba, plin de frustrare. Cum dracu’ diferă 
cei doi izotopi? Nimeni nu ştie prin ce naiba sunt diferiţi?! 
Nu primi nici un răspuns. Mulțimea de tehnicieni privea 
neajutorată diagrama RV. Jabba se întoarse spre monitor şi 
ridică braţele. Unde mama dracului e un fizician când ai 
nevoie de el! 


436 


Susan se uită la imaginile video de pe peretele de ecrane 
şi îşi dădu seama că totul se sfârşise. Il privi pe Tankado 
cum moare în mod repetat. Omul încerca să vorbească, 
înecându-se în cuvinte, ţinând în faţă mâna deformată... 
Incercând să comunice ceva. „Incerca să salveze banca de 
date”, îşi spuse Susan. „Dar noi nu vom şti niciodată cum.” 

— Avem musafiri la uşă! 

Jabba se holbă la ecran. 

— Incepe! 

Sudoarea îi şiroia pe chip. 

Pe ecranul central se vedea cum ultimul scut era pe cale 
de dispariţie. Masa neagră de linii care îl înconjurau era 
opacă şi pulsa. Midge îşi întoarse privirea. Fontaine stătea 
înţepenit, privind ţintă înainte. Brinkerhoff arăta ca şi cum 
abia se abţinea să nu vomite. 

— Zece secunde! 

Susan continua să se uite la imaginea lui Tankado. 
Disperarea. Regretele. Mâna lui întinsă, cu inelul sclipind, 
degetele deformate împinse în ochii străinilor din jur. „Le 
spune ceva. Oare ce?” 

Pe ecranul de deasupra, David părea cufundat în gânduri. 

— Diferenţa, murmură el. Diferenţa dintre U238 şi U235. 
Trebuie să fie ceva simplu. 

Un tehnician începu numărătoarea inversă: 

— Cinci! Patru! Trei! 

Cuvântul magic ajunse până în Spania într-o fracțiune de 
secundă. „Trei... trei.” 

Ca şi cum David Becker ar fi fost lovit iarăşi cu o armă 
paralizantă. Universul din jurul lui se opri brusc. „Trei... 
trei... trei. 238 minus 235! Diferenţa este trei!” Cu mişcări 
lente, se întinse după microfon... 

In aceeaşi fracțiune de secundă, Susan se uita fix la 
mâna întinsă a lui Tankado. Brusc, Susan văzu dincolo de 
inel... dincolo de aurul inscripţionat... degetele lui. Trei 
degete. Nu fusese nici o clipă vorba despre inel. Mesajul era 
transmis de carne. Tankado nu le spunea ceva, le arăta 
ceva. Le dezvăluia secretul, le dezvăluia codul ucigaş - 


437 


implora pe cineva să înţeleagă... se ruga ca secretul lui să 
ajungă la NSA la timp. 

— Trei, şopti Susan, paralizată. 

— Trei!!! urlă David din Spania. 

În acel haos, nimeni nu păru însă să audă. 

— Am căzut! urlă un tehnician. 

Diagrama RV începu să licăre sălbatic, în vreme ce 
miezul se preda unui adevărat carnagiu. Deasupra capului 
izbucniră sirenele de alarmă. 

— Export de date! 

— Conexiuni de mare viteza pe tot frontul! 

Susan ţâşni ca într-un vis. Se năpusti asupra tastaturii lui 
Jabba. Întorcându-se, se uită la logodnicul ei, David Becker. 
Vocea lui explodă din nou pe deasupra tuturor: 

— Trei! Diferenţa dintre 238 şi 235 este trei! 

Toţi cei din încăpere îşi ridicară privirile. 

— Trei! urlă Susan peste zgomotul asurzitor făcut de 
sirene şi strigăte. 

Arătă spre ecran. Toţi ochii o urmară, spre imaginea 
mâinii lui Tankado, întinsă în faţă, cu cele trei degete 
semnalizând disperate în soarele din Sevilla. 

Jabba încremeni: 

— Oh, Dumnezeule! 

Îşi dădu brusc seama că geniul invalid le arătase 
răspunsul în tot acest timp. 

— Trei este prim! izbucni Soshi. Trei este un număr prim! 

Fontaine părea ameţit. 

— Să fie atât de simplu? 

— Export de date! strigă un tehnician. Cu repeziciune! 

Toată lumea de pe podium se năpusti în aceeaşi clipă 
asupra terminalului - o masă de mâini întinse. Din mijlocul 
acelei mulţimi însă, ca un atlet rupând panglica de pe linia 
de sosire, Susan reuşi să atingă prima ţinta. Tastă cifra 3. 
Toţi se întoarseră spre peretele de ecrane. Deasupra 
haosului, se putea citi: 


„INTRODUCEŢI CHEIA DE ACCES? 3” 


438 


— Da! ordonă Fontaine. Fă-o acum! 

Susan îşi tinu răsuflarea şi apăsă tasta ENTER. 
Computerul scoase un sunet scurt. 

Nimeni nu se clinti din locul lui. 

După alte trei secunde agonizante, încă nu se întâmplase 
nimic. 

Sirenele continuau să urle. Cinci secunde. Şase secunde. 

— Export de date! 

— Nici o schimbare! 

Brusc, Midge începu să arate frenetic spre ecranul de 
deasupra. 

— Priviţi! 

Pe ecran se materializase un mesaj: 


„COD UCIGAŞ CONFIRMAT” 


— Încărcaţi scuturile! porunci Jabba. 

Dar Soshi i-o luase cu un pas înainte. Trimisese deja 
comanda. 

— Export de date întrerupt! strigă un tehnician. 

— Conexiunile retezate! 

Pe diagrama RV începu să reapară primul scut. Liniile 
negre care atacau miezul fuseseră brusc tăiate. 

— Reinstalăm! urlă Jabba.  Blestemăţia asta se 
reinstalează! 

Urmă un moment de neîncredere, ca şi cum în orice clipă 
ceva rău putea să se întâmple. Se ivi însă al doilea scut... 
apoi al treilea. Câteva secunde mai târziu, apărură toate 
scuturile. Banca de date redevenise sigură. 

În încăpere, erupse un vulcan. Pandemoniu. Tehnicienii 
se îmbrăţişară şi aruncară hârtiile în sus, de bucurie. 
Sirenele se calmară. Brinkerhoff o înşfăcă pe Midge şi o ţinu 
strâns lipită de pieptul lui. Soshi izbucni în plâns. 

— Jabba, rosti Fontaine cu voce tare. Câte date au furat? 

— Foarte puţine, răspunse el, studiindu-şi monitorul. 
Foarte puţine. Şi nici acelea complete. 

Fontaine dădu încet din cap. În colţul gurii începea să-i 
înflorească un zâmbet timid. Privi în jurul lui după Susan 


439 


Fletcher, dar aceasta gonea deja către partea anterioară a 
încăperii. Pe peretele din faţa ei, chipul lui David Becker 
umplea ecranul. 

— David? 

— Hei, grozavo, zise el, zâmbind. 

— Vino acasă, rosti ea. Vino acasă, chiar acum. 

— Ne vedem la Stone Manor? întrebă el. 

Ea încuviinţă, cu chipul plin de lacrimi. 

— S-a făcut. 

— Agent Smith? interveni Fontaine. 

Smith apăru pe ecran, în spatele lui Becker. 

— Da, domnule? 

— Se pare că domnul Becker are o întâlnire. Te poţi 
ocupa dumneata să ajungă imediat acasă? 

Smith dădu din cap. 

— Avionul nostru e în Malaga. Îl bătu prieteneşte pe 
Becker pe spate. Te-ai scos de o trataţie, profesore. Ai 
zburat vreodată cu un Learjet 60? 

Becker chicoti. 

— De ieri încoace, nu! 


440 


CAPITOLUL 128 


Când Susan se trezi, soarele strălucea pe cer. Razele 
blânde se strecurau prin draperii şi cădeau, filtrate, de-a 
latul patului. Se întinse spre David. „Oare visez?” Corpul îi 
rămase nemişcat, consumat, încă amorţit după noaptea 
dinainte. 

— David? gemu ea. 

Nu primi nici un răspuns. Deschise ochii. Pielea încă îi 
vibra. Salteaua de pe cealaltă parte a patului era rece. 
David dispăruse. 

„Visez”, decise Susan în gând. Se ridică în capul oaselor. 
Camera avea o înfăţişare victoriană, împodobită toată cu 
dantelării şi antichităţi - cel mai bun apartament din Stone 
Manor. Gentuţa ei de noapte se găsea pe mijlocul podelei 
din lemn de esenţă tare... iar lenjeria spânzura pe un fotoliu 
Queen Anne, chiar lângă pat. 

Oare chiar reuşise David să ajungă? Avea nişte amintiri - 
corpul lui lipit de al ei, faptul că o trezise cu sărutări moi. 
Oare visase totul? Se întoarse spre noptiera de lângă pat. 
Văzu o sticlă goală de şampanie, două pahare... şi un bilet. 

Frecându-se la ochi ca să alunge somnul, Susan îşi trase 
învelitoarea în jurul corpului gol şi citi mesajul: 


„Draga mea Susan, 
Te iubesc. 
Fără ceară, David.” 


Susan zâmbi cu toată gura şi îşi lipi biletul de piept. Era 
bine, David fusese acolo. „Fără ceară”... era singurul pe 
care nu-l descifrase încă. 

Ceva se mişcă în colţ, şi Susan ridică privirea. De pe o 
canapea de pluş, scăldându-se în lumina soarelui, îmbrăcat 
cu un halat gros de baie, David Becker o privea în tăcere. 
Susan îşi întinse braţele, ademenindu-l să vină la ea. 

— Fără ceară? gânguri ea, luându-l în braţe. 


441 


— Fără ceară, rosti el, zâmbind. 

Susan îl sărută cu pasiune. 

— Spune-mi ce înseamnă. 

— Nici o şansă. David râse. Un cuplu are nevoie de 
secrete - ca lucrurile să rămână interesante. 

Susan zâmbi feciorelnic. 

— Incă un lucru interesant ca noaptea trecută şi n-o să 
mai pot merge niciodată. 

David o luă în braţe. Se simţea uşor ca păsărea cerului. 
Cu o zi în urmă, aproape că murise, şi totuşi era acolo, mai 
viu ca niciodată. 

Susan îşi puse capul pe pieptul lui, ascultându-i bătăile 
inimii. Nu-i venea să creadă că fusese convinsă de moartea 
lui. 

— David, oftă ea, privind biletul de pe noptieră. Spune-mi 
ce înseamnă „fără ceară”. Ştii că urăsc codurile pe care nu 
le pot sparge. 

El tăcu. 

— Spune-mi, se bosumflă Susan. Sau n-o să mă mai ai 
niciodată. 

— Mincinoaso! 

Susan îl lovi cu o pernă. 

— Spune-mi! Acum! 

Însă David ştia că n-avea să-i spună niciodată. Secretul 
din spatele cuvintelor „fără ceară” era prea dulce. Originile 
expresiei se pierdeau în vremuri de mult trecute. În epoca 
Renaşterii, sculptorii spanioli care făceau greşeli când 
sculptau marmură scumpă îşi peticeau adesea greşelile cu 
cera - „ceară”. O statuie care nu avea greşeli şi deci nu 
cerea peticire era denumită o „sculptură sin cera” sau o 
„Sculptură fără ceară”. Mai târziu, expresia a ajuns să în- 
semne tot ce era adevărat sau onest. Cuvântul „sincer” 
evoluase din spaniolul sin cera - „fără ceară”. Ca atare, 
codul secret al lui David nu însemna cine ştie ce mare 
mister - pur şi simplu el îşi semna bileţelele cu cuvintele: 
„Cu sinceritate”. Cumva bănuia că Susan nu s-ar fi amuzat 
de asemenea încheieri. 


442 


— O să fii încântată să afli, zise David, încercând să 
schimbe subiectul, că în timpul zborului spre casă l-am 
sunat pe rectorul universităţii. 

Susan îl privi plină de speranţă: 

— Spune-mi că ţi-ai dat demisia din postul de titular de 
catedră. 

David dădu din cap: 

— Mă întorc la clasă din semestrul următor. 

Ea oftă uşurată: 

— Acolo unde ţi-era locul de la bun început. 

David schiţă un zâmbet: 

— Da, cred că Spania mi-a reamintit ceea ce e cu 
adevărat important. 

— Adică treci înapoi la furat inimile admiratoarelor? 
Susan îl sărută pe obraz. Ei bine, cel puţin vei avea timp să 
mă ajuţi la revizuirea manuscrisului meu. 

— Manuscrisul? 

— Da. Am hotărât să public o carte. 

— Să publici o carte? se miră David. O carte despre ce? 

— Despre unele idei de-ale mele legate de protocoale cu 
filtre variate şi reziduuri rectangulare. 

David gemu: 

— Pare un adevărat best-seller. 

Susan râse: 

— Ai fi surprins să afli câţi oameni ar fi interesaţi. 

David pescui ceva din buzunarul halatului. 

— Închide ochii. Am ceva pentru tine. 

Susan se conformă: 

— Dă-mi voie să ghicesc - un inel masiv de aur cu 
inscripţii în latină? 

— Nu, chicoti David. L-am rugat pe Fontaine să înapoieze 
inelul celor care se ocupă de averea lui Ensei Tankado. 

Îi luă mâna şi îi strecură ceva pe deget. 

— Mincinosule, râse Susan, deschizând ochii. Ştiam eu... 

Dar se opri scurt. Pe degetul ei nu se afla inelul lui 
Tankado. Era un inel din platină, în mijlocul căruia trona 
maiestuos un diamant sclipitor. 

David o privi drept în ochi: 


443 


— Te măriţi cu mine? 

Susan simţi un nod în gât. Se uită la el, apoi la inel. 
Privirea i se adumbri brusc: 

— Oh, David... nu ştiu ce să spun. 

— Spune da. 

Ea se întoarse şi nu scoase o vorbă. 

David aştepta. 

— Te iubesc, Susan Fletcher. Mărită-te cu mine. 

Susan îşi înălţă capul. Ochii îi erau plini de lacrimi. 

— Imi pare rău, David, şopti ea. Nu... nu pot. 

David se uită şocat la ea. li privi cu atenţie ochii, în 
căutarea licărului jucăuş pe care îl aştepta de la ea. Nu se 
vedea nimic. 

— S-Susan, îngăimă el. N-nu înţeleg. 

— Nu pot, repetă ea. Nu mă pot mărita cu tine. 

Se întoarse. Umerii începură să îi tremure. lşi acoperi faţa 
cu palmele. 

David era uluit. 

— Dar, Susan... credeam... 

Îi apucă umerii tremurânzi şi îi întoarse corpul spre el. 
Abia atunci înţelese. Susan Fletcher nu plângea deloc; 
râdea în hohote. 

— Nu mă mărit cu tine! izbucni ea râzând şi atacându-l 
din nou cu perna. Nu până ce nu îmi vei explica „fără 
ceară”! Mă înnebuneşti! 


444 


EPILOG 


Se spune că, o dată cu moartea, toate lucrurile devin 
clare. Tokugen Numataka ştia acum că era adevărat. Stând 
aplecat peste coşciugul depus în biroul vamal din Osaka, 
simţea un soi de limpezime amară, cum nu mai simţise în 
întreaga lui viaţă. Religia lui vorbea despre cercuri, despre 
interconexiunile vieţii, dar Numataka nu avusese niciodată 
timp de religie. 

Vameşii îi dăduseră un plic cu acte de adopţie şi 
certificate de naştere. 

— Sunteţi singura rudă în viaţă a acestui băiat, îi 
spuseseră ei. Ne-a fost extrem de greu să vă găsim. 

Gândul lui Numataka se întoarse cu treizeci şi doi de ani 
în urmă, în acea noapte îmbibată de ploaie, la spitalul în 
care îşi abandonase copilul diform şi soţia muribundă. O 
făcuse în numele menboku - al onoarei - acum doar un 
cuvânt fără rost. 

Alături de hârtii se găsea un inel de aur. Era gravat cu 
cuvinte pe care Numataka nu le înţelegea. Oricum, nu mai 
conta; cuvintele nu mai aveau nici un înţeles pentru el. Îşi 
abandonase unicul fiu. lar acum, soarta crudă îi reunise. 


445