Clive Cussler — [Farago] 03 Regatul

REGATUL 


AVENTURILE SOTILOR FARGO 


Clive Cussler 
şi Grant Blackwood 


WQ 


REGATUL 


(AVENTURILE SOȚILOR FARAGO) 


Traducere din limba engleză loana Avădănei 


2 


Clive Cussler este un celebru scriitor american 
contemporan, născut în 1931, în Aurora, Illinois. A început să 
scrie în 1965, iar cea mai mare creaţie a sa este Dirk Pitt, 
inginer marin, agent guvernamental şi aventurier. Cussler 
este autor sau coautor a peste 50 de cărţi, dintre care 
douăzeci şi unu de thrillere îl au ca personaj principal pe 
Dirk Pitt, cel mai recent dintre ele fiind Crescent Dawn. Lor 
li se adaugă zece romane din seria Dosarele NUMA şi opt 
din seria Dosarele Oregon. Mai mult de şaptesprezece titluri 
ale sale au apărut consecutiv pe lista The New York Times a 
celor mai bine vândute opere de ficţiune. A mai publicat: 
Cyclops, Comoara, Dragonul, Sahara, Aurul incaşilor, 
Walhalla, Odiseea troiană, Şarpele, Aurul albastru, Gheaţa 
de foc. 

Operele sale de nonficţiune cuprind: The Sea Hunters şi 
The Sea Hunters II, care descriu adevăratele aventuri ale 
NUMA (National Underwater and Marine Agency), aflată în 
căutarea vaselor de importanţă istorică de mult pierdute. 
Impreună cu echipa sa de voluntari, Cussler a descoperit 
mai mult de şaizeci de vase, printre care şi submarinul 
Hunley, pierdut cu mult timp în urmă. Asemenea eroului 
său, Dirk Pitt, Cussler este un iubitor al maşinilor clasice. 

Grant Blackwood, autorul seriei Briggs Tanner - The 
End of Enemies, The Wall of Night şi An Echo of War - este 
veteran al Forţelor Navale Americane şi a petrecut trei ani 
la bordul unei fregate echipate cu rachete ghidate. Trăieşte 
în Minnesota, unde lucrează la următorul său roman, primul 
dintr-o serie de thrillere ce îl are în prim-plan pe noul său 
erou, Sam Caulder. 

Seria Aventurile soților Fargo, din care au apărut primele 
două cărţi: Aurul spartanilor (2010) şi Imperiul pierdut 
(2011), se dovedeşte fără urmă de îndoială una dintre cele 
mai populare serii ale genului. 


Clive Cussler şi Grant Blackwood 
Regatul 
The Kingdom 


3 


Prolog 


Un ţinut uitat de lume 


„Dintre cei o sută patruzeci câţi am fost la început, să fiu 
eu oare ultimul Străjer?” Acesta era gândul neliniştitor care- 
|I frământa pe Dhakal. 

Forţa brută a invadatorilor îi cotropise ţara dinspre răsărit 
cu opt săptămâni în urmă, cu iuţeală sălbatică şi cruzime. 
Călăreţi şi soldaţi pedeştri curgeau în valuri de pe dealuri, 
adunându-se şiroaie în văi, făcând satele una cu pământul 
şi omorându-i pe toţi cei care le stăteau în cale. 

Odată cu armata au venit şi cete speciale de soldaţi, care 
aveau o singură misiune: să afle unde se găseşte sfântul 
Theurang şi să-l aducă dinaintea regelui lor. Prevăzând 
aceasta, Străjerii, a căror datorie era să protejeze relicva 
sacră, au luat-o din locul ei de venerare şi au ascuns-o. 

Dhakal îşi struni calul la trap, se abătu de pe cărare 
printr-un luminiş şi se opri într-o mică dumbravă umbrită. 
Cobori din şa şi îşi dezlegă calul, lăsându-l să se adape la un 
pârâu din apropiere. Veni în spatele calului şi verifică 
chingile de piele cu care era încins cufărul în formă de cub 
de pe crupa animalului. Ca întotdeauna, încărcătura era 
legată strâns. 

Cufărul era o minunăţie, construit atât de solid, încât 
putea să reziste unei căderi de la înălţime pe o stâncă sau 


4 


unor lovituri repetate, fără să sufere nici cea mai mică 
crăpătură. Lacătele numeroase erau ascunse şi ingenios 
concepute, făcând imposibilă spargerea lor. 

Dintre cei zece Străjeri din ceata lui Dhakal, nici unul nu 
avea instrumentele sau priceperea de a deschide acest 
cufăr unic şi nimeni nu ştia dacă ceea ce se găsea înăuntru 
era autentic sau o făcătură. Această cinste, sau mai 
degrabă blestem, îi revenea numai lui Dhakal. Nu i se 
dezvăluise modul în care fusese ales. Dar numai el singur 
ştia că acest cufăr sacru purta veneratul Theurang. In 
curând, dacă avea noroc, va găsi un loc sigur unde să-l 
ascundă. 

Era pe fugă de aproape nouă săptămâni, de când 
părăsise în grabă capitala alături de ceata lui, cu doar 
câteva ceasuri înainte să-şi facă apariţia cotropitorii. Două 
zile au galopat spre miazăzi, în timp ce fumul care se iţea 
deasupra caselor incendiate şi a câmpiilor umplea văzduhul 
în urma lor. In cea de-a treia zi s-au despărţit, fiecare 
Străjer urmându-şi drumul, în direcţia dinainte stabilită; cei 
mai mulţi se depărtau de linia de înaintare a inamicului, dar 
unii făceau cale-ntoarsă. Aceşti bărbaţi curajoşi erau deja 
fie morţi, fie supuşi chinurilor de către duşmanii lor care, la 
capturarea  încărcăturii-momeală a vreunui  Străjer, 
pretindeau să afle cum puteau deschide cufărul. Dar acesta 
era de aşa natură făurit, încât nici unul dintre Străjeri nu le 
putea răspunde. 

Cât îl priveşte pe Dhakal, ordinele primite îl purtaseră 
spre est, înspre soare-răsare, o direcţie de la care nu se 
abătu timp de şaizeci şi una de zile. Ţinutul în care se găsea 
acum era total diferit de terenul montan arid unde 
crescuse. Aici vedeai şi munţi, dar erau acoperiţi cu păduri 
dese şi despărțiți de văi presărate cu lacuri. li era mult mai 
uşor să se ascundă, însă înaintarea îi era îngreunată. 
Terenul era ca o sabie cu două tăişuri; urmăritori iscusiţi îl 
puteau prinde într-o ambuscadă înainte să apuce să fugă. 

Până acum scăpase de mulţi ca prin urechile acului, dar 
fusese instruit să se descurce în astfel de situaţii. De cinci 


5 


ori îşi privise urmăritorii, din ascunzătoarea sa, cum treceau 
călare la câţiva paşi de el şi de două ori înfruntase 
detaşamente de cavalerie inamice în luptă aprigă. Deşi 
copleşit numeric şi sleit de puteri, îi omorâse pe toţi, le 
îngropase cadavrele şi echipamentul şi le alungase caii. 

De trei zile nu mai văzuse şi nu mai auzise să-i calce 
cineva pe urme. Nici prea mulţi băştinaşi nu întâlnise; cei 
care-i ieşiseră în cale nu-i dăduseră prea multă atenţie. 
Aducea cu ei la chip şi la statură. Instinctele îi spuneau să 
meargă mai departe, că nu câştigase suficientă distanţă 
între el şi... 

De partea cealaltă a pârâului, poate la vreo patruzeci şi 
cinci de metri depărtare, trosni o crenguţă de copac. 
Altcineva n-ar fi băgat de seamă, dar Dhakal recunoştea 
zgomotul făcut de un cal care înaintează prin desişul bogat. 
Calul lui se oprise din adăpat, înălţase capul şi ciulise 
urechile. 

Dinspre cărare se auzi un alt zgomot - tropotul unor 
copite de cal pe pietriş. Dhakal scoase arcul din teaca de la 
spate şi o săgeată din tolbă, apoi se ghemui în iarba înaltă 
până la genunchi. Ascuns în parte de picioarele calului, 
Dhakal trase cu ochiul pe sub burta animalului, căutând 
vreo urmă de mişcare. Nimic. Intoarse capul spre dreapta. 
Abia distingea cărarea îngustă printre copaci. Privi, în 
aşteptare. 

Din nou, tropot de copite. 

Dhakal puse săgeata în arc şi-l încordă uşor. 

Câteva clipe mai târziu, apăru un cal pe cărare, într-un 
galop uşor. Calul se opri. Dhakal vedea doar picioarele 
călăreţului şi mâinile cu mănuşi negre care se odihneau pe 
oblâncul şeii, cu frâie-le prinse între degete. Mâna se mişcă, 
strângând uşor frâiele. Sub călăreț, calul necheză şi bătu 
din copită. 

Dhakal îşi dădu seama pe loc. Era o mişcare deliberată, 
pentru a distrage atenţia. 

Atacatorii urmau să vină dinspre pădure. 

Dhakal încorda arcul la maximum, ţinti şi eliberă săgeata. 


6 


Vârful străpunse piciorul bărbatului în pliul dintre coapsă şi 
şold. Acesta scoase un strigăt, îşi apucă piciorul cu mâna şi 
căzu de pe cal. Instinctiv, Dhakal ştiu că îşi atinsese ţinta. 
Săgeata străpunsese artera piciorului; bărbatul era scos din 
luptă şi mai avea de trăit câteva minute. 

Incă ghemuit, Dhakal se răsuci pe călcâie în timp ce mai 
scotea trei săgeți din tolbă; puse două dintre ele pe 
pământ, în faţa lui, iar pe a treia, în arc. Acolo, la treizeci de 
metri distanţă, erau trei atacatori, cu săbiile trase, care se 
furişau spre el prin lăstăriş. Dhakal ţinti silueta care se târa 
şi trase. Bărbatul căzu. Intr-o succesiune rapidă, mai trase 
de două ori, nimerindu-l pe următorul bărbat drept în piept, 
iar pe celălalt în gât. Un al patrulea inamic îşi făcu apariţia, 
scoțând un strigăt de luptă şi atacându-l din spatele unui 
crâng. Aproape că ajunsese la malul pârâului înainte ca 
săgeata lui Dhakal să-l doboare. 

Peste pădure se lăsă liniştea. 

„Patru?" se gândi Dhakal. Nu trimiseseră niciodată mai 
puţini de o duzină. 

Ca răspuns la nedumerirea lui, se auzi un tropot de 
copite pe cărarea din spatele său. Dhakal se răsuci şi văzu 
un şir de cai galopând de-a lungul cărării, trecând pe lângă 
tovarăşul lor căzut în luptă. Trei cai... patru... şapte... Zece 
cai şi încă mai veneau. Şansele de biruinţă erau slabe. 
Dhakal încalecă, puse o săgeată în arc şi se întoarse în şa 
tocmai la timp ca să vadă primul cal galopând prin luminiş 
şi intrând în dumbravă. Dhakal trase. Săgeata străpunse 
ochiul drept al bărbatului. Forţa impactului îl aruncă pe 
spate, peste şa, ricoşa de crupă şi intră în următorul călăreț, 
al cărui cal se cabră, alunecând pe picioarele din spate şi 
creând un obstacol. Caii începură să se izbească unii într- 
alţii. Atacul se împotmoli. 

Dhakal îşi înfipse călcâiele în coasta animalului. Calul sări 
de pe mal în apă. Dhakal îl struni în direcţia opusă, dădu 
pinteni calului şi şarjă în aval. 


Îşi dădu seama că nu era o ambuscadă întâmplătoare. 


7 


Atacatorii îl urmăreau pe ascuns de ceva vreme şi reuşiseră 
să-l împresoare. 

li putea auzi acum, peste zgomotul făcut de copitele 
calului său, care împroşcau apa mică - erau călăreţi care 
înaintau prin pădurea din dreapta sa şi copite pe cărarea de 
pietriş din stânga sa. 

In faţa lui, pârâul cotea spre dreapta. Copacii şi tufişurile 
erau mai dese acolo, ticsind malul şi făcând soarele să 
pălească în amurg. Auzi un strigăt şi aruncă o privire peste 
umăr. Patru călăreţi erau pe urmele lui. Privi la dreapta şi 
văzu siluete de cai întunecate strecurându-se printre 
copaci, în paralel cu el. Işi dădu seama că îl împingeau într- 
o direcţie, dar care anume? 

Află răspunsul câteva clipe mai târziu, când copacii se 
răriră dintr-odată şi se trezi pe o pajişte. Pârâul era de patru 
ori mai lat aici; culoarea apei îi dădu de înţeles că-i crescuse 
şi adâncimea. Din instinct, îşi îndrumă calul spre stânga, 
către malul nisipos. Drept înainte, un grup de cinci călăreţi 
ţâşni dintre copaci; doi dintre ei se aplecară mult, ţinând 
suliţele orizontal în faţa lor, iar ceilalţi trei rămaseră drepţi 
ca lumânarea, cu arcurile trase. Se întinse pe grumazul 
calului şi trase frâiele spre dreapta, înapoi în apă. Pe malul 
opus, o altă ceată de călăreţi ieşise dintre copaci şi aceştia 
înarmaţi cu sulițe şi arcuri. Ca pentru a completa 
ambuscada, chiar în spatele lor, galopând în josul pârâului 
către el, mai venea un grup de călăreţi. 

Ca la un semnal, toate cele trei grupuri încetiniră la trap, 
apoi se opriră. Cu suliţele pregătite şi arcurile întinse, îl 
priveau. 

„De ce nu vin după mine?” se întrebă. 

Apoi, auzi căderea asurzitoare de apă. 

O cascadă. 

„Sunt înconjurat. Prins în capcană.” 

Trase de frâie înapoi şi lăsă calul să meargă, până când 
ajunseră la un cot al râului. Se opri. Aici, apa era mai 
adâncă şi mai repede. La patruzeci şi cinci de metri în faţa 
lui Dhakal se vedeau norul de ceaţă care se umfla la 


8 


suprafaţă şi apa care fierbea peste stânci, la marginea 
cataractei. Se răsuci în şa. 

Urmăritorii lui nu se mişcaseră, în afară de un singur 
călăreț. După armura bărbatului, Dhakal ghici că era 
căpetenia grupului. Bărbatul se opri la douăzeci de metri 
distanţă şi ridică mâinile în dreptul umerilor, indicând faptul 
că nu era înarmat. 

Strigă ceva. Dhakal nu înţelegea limba, dar tonul era 
limpede: împăcare. „S-a terminat”, în mod sigur, asta 
spunea omul. „Ai luptat cu dârzenie, ţi-ai făcut datoria. 
Predă-te şi vei fi tratat cu dreptate.” 

Era o minciună. Va fi torturat şi în cele din urmă, ucis. 
Prefera să moară luptând decât să lase Theurangul să cadă 
în mâinile duşmanilor lui blestemaţi. 


Dhakal îşi întoarse calul până ajunse să stea faţă în faţă 
cu urmăritorii lui. Cu o încetineală exagerată, trase arcul de 
la spate şi îl aruncă în râu. Făcu la fel cu tolba, apoi cu sabia 
lungă şi cu cea scurtă. La urmă, aruncă şi pumnalul de la 
cingătoare. 

Căpetenia inamică dădu din cap, în semn de respect, 
către Dhakal, apoi se întoarse în şa şi le strigă ceva 
oamenilor lui. Încet, unul după altul, călăreţii îşi ridicară 
suliţele şi puseră arcurile la loc în teacă. Liderul se întoarse 
din nou spre Dhakal şi ridică mâna, făcându-i semn să 
înainteze. 

Dhakal îi zâmbi şi clătină din cap. 

Trase frâiele cu putere spre dreapta, biciuindu-şi calul să 
facă stânga-mprejur, apoi îi înfipse călcâiele în coaste. Calul 
se cabră, îşi strânse picioarele din faţă sub el şi începu să 
gonească spre norii de stropi ce se ridicau deasupra 
cascadei înalte. 


Frontiera cu deşertul 
a provinciei Xizangi, 


1 Tibet (n.tr.) 


Imperiul Qing, China, 1677 


Giuseppe văzu furtuna de nisip de la răsărit înaintea 
fratelui său. Lat de un kilometru şi jumătate şi îngrădit de 
pereţii unei văi înguste, zidul de pământ şi nisip, cafeniu şi 
rotitor, se îndrepta direct spre ei. 

Cu ochii pironiţi asupra spectacolului, Giuseppe îl bătu pe 
umăr pe fratele său mai mare. Francesco Lana de Terzi, din 
Brescia, regiunea Lombardia, din Italia, se întoarse din 
poziţia îngenuncheată în care studiase un maldăr de planuri 
şi se uită în direcţia în care arăta Giuseppe. 

Mai tânărul Lana de Terzi şopti speriat: 

— E o furtună? 

— Un soi de furtună, răspunse Francesco. Dar nu e una 
de felul celei la care te gândeşti tu. 

In spatele norului de praf nu se afla o altă furtună de 
nisip biciuită de vânt, cu care se obişnuiseră atât de mult în 
ultimele şase luni, ci mai degrabă sute de cai care veneau 
la galop. Şi în şeile cailor, sute de soldaţi de elită 
înverşunaţi. 

Francesco îl bătu pe umăr pe Giuseppe, ca pentru a-l 
linişti. 

— Nu-ţi face griji, frate, îi aşteptam - deşi, trebuie să 
recunosc, nu atât de devreme. 

— El e? Bombăni Giuseppe. Vine? Nu m-ai anunţat. 

— Nu voiam să te înspăimânt. Nu-ţi face griji. Mai e timp. 

Francesco ridică mâna streaşină la ochi, ferindu-se de 
soare şi studie norul care se apropia. Distanţele erau 
înşelătoare aici, după cum aflase în timp. Vastul Imperiu 
Qing se întindea mult după orizont. În cei doi ani petrecuţi 
în această ţară, Francesco şi fratele lui văzuseră 
nenumărate tipuri de terenuri - de la jungle, la păduri şi 
deserturi - dar dintre toate, acest loc, acest teritoriu care 
părea să aibă o duzină de pronunţii şi ortografii diferite, era 
cel mai uitat de divinitate. 

Alcătuit în cea mai mare parte din dealuri, unele vălurite, 
altele zimţate, pământul era o pânză vastă pictată în doar 


10 


două culori: cafeniu şi cenuşiu. Până şi apa din râurile care 
ţâşneau în văi era de un cenuşiu întunecat, de parcă 
Dumnezeu blestemase acest loc cu o singură lovitură a 
mâinii sale preaputernice. In zilele când norii lăsau să 
treacă lumina soarelui, cerul uimitor de albastru părea să 
accentueze şi mai mult peisajul de cenuşă. 

Şi mai era vântul, se gândi Francesco, cutremurându-se. 
Vântul ce părea să nu se mai sfârşească şi care şuiera 
printre stânci, împingând de-a lungul solului vârtejuri de 
praf atât de însufleţite, încât localnicii vedeau adesea în 
acest fenomen duhuri venite să le fure sufletele. In urmă cu 
şase luni, Francesco, om de ştiinţă după fire şi instruire, 
luase în râs asemenea superstiții. Acum nu mai era atât de 
sigur. Auzise prea multe zgomote stranii noaptea. 

„Câteva zile încă, se consolă singur şi vom avea 
resursele necesare.” Dar nu era doar o chestiune de timp, 
nu-i aşa? Incheia un pact cu diavolul. Spera că Dumnezeu 
îşi va aminti, la Judecata de Apoi, că făcea asta pentru 
binele multora. 

Mai studie câteva clipe zidul de praf care se apropia, apoi 
se întoarse spre Giuseppe. 

— Mai au vreo treizeci de kilometri, aprecie el, aşa că 
avem cel puţin o oră la dispoziţie. Hai, să terminăm. 

Francesco se întoarse cu spatele şi strigă la unul dintre 
oameni, o siluetă robustă, ghemuită la pământ, îmbrăcată 
într-o tunică neagră şi cu pantaloni ţesuţi primitiv. Hao, 
legătura de bază şi translatorul lui Francesco, veni în pas 
alergător. 

— Da, sire! spuse el într-o italiană cu un pronunţat accent 
străin, dar acceptabilă. 

Francesco oftă. Deşi încetase de mult să-i mai ceară lui 
Hao să-i spună pe numele mic, sperase ca, la un moment 
dat, omul să renunţe măcar la formalităţi. 

— Spune-le oamenilor să-i dea zor. Oaspetele nostru va 
sosi în curând. 

Hao aruncă o privire la orizont şi văzu ceea ce arătase 
Giuseppe cu câteva minute mai devreme. Ochii i se măriră. 


11 


Încuviinţă scurt din cap şi spuse: 

— Cum poruncii, sire! 

Apoi se întoarse şi începu să latre ordine la zecile de 
localnici care se învârteau în jurul luminişului din vârful 
dealului. Se grăbi să li se alăture. 

Luminişul, care avea vreo treizeci de metri pătraţi, era, 
de fapt, acoperişul curţii interioare a unei gompa?. Pe toate 
laturile luminişului, zidurile cu turnulețe şi turnuri de pază 
urmăreau coamele dealului până pe fundul văii, asemenea 
ţepilor de pe spatele unei şopârle. 

Cu toate că Francesco fusese informat că o gompa era, în 
primul rând, un centru fortificat destinat educaţiei, locuitorii 
acestei fortărețe păreau să practice o singură profesie: 
serviciul militar. Şi el nu le putea fi decât recunoscător. 
După cum reieşea din frecventele raiduri şi ambuscade care 
aveau loc pe câmpiile de mai jos, era limpede că el şi 
oamenii lui trăiau la frontiera acestui tărâm. Nu din 
întâmplare fuseseră transportaţi aici ca să isprăvească 
lucrul la maşină - poreclită de binefăcătorul lor Marele 
Dragon. 

Luminişul răsuna acum de bufniturile repetate ale 
ciocanelor pe lemn, pe măsură ce muncitorii lui Hao se 
zoreau să înfigă ultimii ţăruşi în solul pietros. Pretutindeni în 
luminiş, norişori de praf cafeniu se înălţau în văzduh, de 
unde erau prinşi de vânt şi goniţi în neant. După încă zece 
minute, ciocanele tăcură. Hao veni în fugă la Francesco şi la 
Giuseppe. 

— Am terminat, sire. 

Francesco se dădu câţiva paşi înapoi şi admiră structura. 
Era mulţumit. Una era să o schiţezi pe hârtie; dar să o vezi 
prinzând viaţă era cu totul altceva. 

Având o înălţime de doisprezece metri, ocupând trei 
sferturi din luminiş şi fiind construit din mătase albă ca 
zăpada, cu proptele exterioare curbate, din bambus vopsit 
în roşu-sângeriu, cortul semăna cu un castel clădit din nori. 

— Bravo, îl felicită Francesco pe Hao. Giuseppe? 


2 Fortificaţie cu rol de mănăstire şi de universitate (n.tr.) 


12 


— Magnific, murmură mai tânărul Lana de Terzi. 

Francesco încuviinţă din cap şi rosti încet: 

— Acum să sperăm că ceea ce se află înăuntru e şi mai 
impresionant. 


Străjerii cu ochi de şoim din gompa îi observaseră cu 
siguranţă pe vizitatori apropiindu-se chiar înaintea lui 
Giuseppe, dar goarnele de avertizare sunară abia când 
cortegiul era la câteva minute distanţă. Aceasta, dimpreună 
cu direcţia de venire şi cu sosirea timpurie, era o decizie 
tactică, după cum bănui Francesco. Majoritatea 
avanposturilor inamice se aflau la apus. Apropiindu-se 
dinspre răsărit, norul de praf stârnit de grup rămăsese 
ascuns de dealul pe care era ridicată gompa. In acest fel, 
unităţile hoinare de ambuscadă n-ar fi avut timp să-i 
intercepteze pe nou-veniţi. Cunoscându-l pe binefăcătorul 
lor cum numai el putea şti, Francesco bănuia că 
supravegheaseră gompa pe furiş de la distanţă, aşteptând 
să se schimbe direcţia vântului şi să plece patrulele 
duşmane. 

„Viclean om, protectorul lor, îşi aminti Francesco. Viclean 
şi periculos.” 


După mai puţin de zece minute, Francesco auzi scârţâitul 
cizmelor din piele cu zale pe cărarea şerpuitoare de pietriş 
de sub dumbravă. Praful se ridica în spirale deasupra 
hotarului îngrădit cu bolovani al luminişului. Apoi, deodată, 
se lăsă tăcerea. Cu toate că Francesco se aştepta la aşa 
ceva, nu fu mai puţin speriat de ceea ce urmă. 

Cu un singur ordin lătrat dintr-o gură nevăzută, o unitate 
de două duzini de soldaţi civili intră în marş forţat în 
luminiş, fiecare pas sacadat fiind punctat de un mormăit 
ritmic. Cu chipurile sumbre şi cu ochii pironiţi asupra liniei 
orizontului, cu suliţele întinse orizontal în faţa lor, gărzile se 
împrăştiară prin luminiş şi începură să-i mâne pe muncitorii 
rămaşi cu gura căscată spre latura lui cea mai îndepărtată, 
ascunşi vederii, în spatele cortului. Odată împlinit ordinul, îşi 


13 


ocupară poziţiile de-a lungul perimetrului luminişului, la 
intervale regulate, cu faţa înspre exterior şi cu suliţele în 
diagonală, de-a curmezişul trupurilor. 

De pe cărarea de dedesubt, se mai auzi încă un ordin 
gutural, urmat de sandale scârţâind pe pietriş. O formaţie, 
aliniată în formă de romb, de paznici regali în armură din 
bambus roşu cu negru, defila prin luminiş şi se îndreptă 
direct spre locul unde stăteau Francesco şi Giuseppe. 
Falanga se opri brusc şi soldaţii din faţă păşiră la stânga şi 
la dreapta, deschizând o poartă umană prin care trecu un 
singur om. 

Cu trei laturi de palmă mai înalt decât cei mai înalţi 
soldaţi ai săi, împăratul Kangxi, conducătorul dinastiei Qing, 
regentul Mandatului ceresc, avea pe chip o expresie care 
făcea să pară nemaipomenit de exuberante până şi cele 
mai crunte înfăţişări ale soldaţilor lui. 

Impăratul Kangxi făcu trei paşi mari spre Francesco şi se 
opri. Cu ochii mijiţi, studie chipul italianului timp de câteva 
clipe, înainte să vorbească. Francesco era gata să-l cheme 
pe Hao să-i traducă, dar bărbatul se afla deja acolo, lângă 
cotul lui, şoptindu-i la ureche: 

— impăratul spune: „Eşti surprins să mă vezi?” 

— Surprins, da, dar în mod plăcut, Maiestatea Voastră. 

Intrebarea nu era pusă de complezenţă. Francesco ştia 
asta. Impăratul Kangxi era nespus de paranoic; dacă 
Francesco n-ar fi părut suficient de surprins de sosirea 
timpurie a împăratului, ar fi început imediat să-l bănuiască 
de spionaj. 

— Ce este această structură pe care o văd în faţa mea? 
întrebă împăratul Kangxi. 

— E un cort, Maiestatea Voastră, făcut după schiţele 
mele. Serveşte la protejarea Marelui Dragon, dar şi la 
ferirea lui de privirile iscoditoare. 

Impăratul Kangxi dădu scurt din cap. 

— Vei aduce schiţele şi le vei lăsa secretarului meu 
personal. 

Ridicând un deget, îi porunci secretarului să facă un pas 


14 


înainte. 

Francesco încuviinţă: 

— Prea bine, Maiestatea Voastră. 

— Sclavii pe care ţi i-am trimis s-au comportat cum 
trebuie? 

Francesco  tresări în sinea sa auzind întrebarea 
împăratului, dar nu răspunse. În ultimele şase luni, el şi 
Giuseppe lucraseră şi trăiseră alături de aceşti oameni, în 
cele mai grele condiţii. Se împrieteniseră, însă nu mărturisi 
cu glas tare acest lucru. Un ataşament atât de emoţional i- 
ar fi asigurat împăratului un avantaj de care n-ar fi şovăit să 
se folosească. 

— S-au comportat admirabil, Maiestatea Voastră. Din 
păcate însă, patru dintre ei au murit săptămâna trecută, 
când... 

— Moartea stă în firea lucrurilor. Dacă au murit în slujba 
împăratului lor, strămoşii îi vor întâmpina cu mândrie. 

— Maistrul şi translatorul meu, Hao, a fost, îndeosebi, de 
mare folos. 

impăratul Kangxi îşi trecu privirea peste Hao, apoi reveni 
la Francesco. 

— Familia lui va fi eliberată din închisoare. 

Impăratul ridică un deget deasupra umărului; secretarul 
personal notă ceva pe pergamentul pe care-l purta pe braţ. 

Francesco inspiră adânc, calm şi zâmbi. 

— Mulţumesc, Maiestatea Voastră, pentru bunătatea 
arătată. 

— la spune-mi, când va fi gata Marele Dragon? 

— Incă două zile vor... 

— Mâine în zori să fie gata. 

Spunând acestea, împăratul Kangxi se răsuci pe călcâie 
şi pătrunse înapoi în falangă, care se închise în urma lui, 
făcu o stânga-mprejur sincron şi ieşi din luminiş în pas de 
marş, urmată, după câteva clipe, de soldaţii civili din jurul 
perimetrului. După ce zgomotul de paşi şi mormăiturile 
ritmice se stinseră, Giuseppe remarcă: 

— A înnebunit? Mâine în zori? Cum am putea să... 


15 


— O să reuşim, răspunse Francesco. O să ne mai şi 
rămână timp. 

— Cum aşa? 

— Mai avem numai câteva ore de lucru. l-am spus 
împăratului două zile ştiind că va cere imposibilul. Putem să 
i-l oferim când ni l-a cerut. 

Giuseppe zâmbi. 

— Eşti tare şiret, frate. Bravo! 

— Hai, să isprăvim treaba la Marele Dragon. 


La lumina torţelor agăţate de ţăruşi şi sub privirea atentă 
a secretarului personal al împăratului, care stătea chiar la 
intrarea în cort, cu braţele încrucişate pe sub tunică, lucrară 
toată noaptea, în timp ce Hao, maistrul lor, pe care te 
puteai bizui întotdeauna, îşi juca rolul la perfecţie, 
ocărându-i pe muncitori să se grăbească. Francesco şi 
Giuseppe îşi jucară şi ei rolurile, mergând prin cort, punând 
întrebări, aplecându-se ici şi colo ca să inspecteze una sau 
alta... 

Odgoanele din tendoane de bou au fost dezlegate, 
reînnodate, apoi le-a fost verificată elasticitatea; contraforţii 
şi traversele din bambus au fost tatonate cu ciocane, în 
căutare de crăpături; mătasea a fost cercetată îndeaproape, 
fiind vânate şi cele mai mici imperfecţiuni; şasiul din ratan 
împletit a suferit un atac simulat cu bețe ascuţite pentru a-i 
măsura pregătirea de luptă (găsindu-l nepregătit, Francesco 
a ordonat aplicarea unui alt strat de lac negru pe pereţi şi 
pe parapete); în sfârşit, artistul tocmit de Giuseppe a 
terminat fresca de la prora - botul unui dragon, cu ochi 
mărgelaţi, colţi dezveliţi şi o limbă despicată, ieşită în afară. 

Când coroana solară se ridică deasupra dealurilor de la 
răsărit, Francesco porunci încheierea cât mai iute a 
lucrărilor. După asta, dădu înconjur maşinii, încet, de la 
prora la pupa. Cu mâinile în şolduri şi înclinând din cap ba- 
ntr-o parte, ba-n alta, Francesco studie fiecare suprafaţă a 
navei, fiecare trăsătură, căutând şi cel mai mic defect. Nu 
găsi nici unul. Se întoarse la prora şi făcu un semn ferm din 


16 


cap secretarului personal al împăratului. 

Bărbatul se aplecă şi intră pe sub foaia de cort. 

Un ceas mai târziu, se auzi zgomotul de-acum familiar al 
suitei împăratului - tropăituri şi mârâituri. Sunetele păreau 
să umple luminişul, când, deodată, asupra lui cobori 
tăcerea. Imbrăcat acum într-o tunică de mătase cenuşie 
simplă, împăratul Kangxi păşi în cort, urmat de secretarul 
lui personal şi de şeful gărzilor sale de corp. 

Impăratul se opri din mers, cu ochii larg deschişi. 

În doi ani de când îl cunoştea pe împărat, era prima oară 
când Francesco îl vedea pe suveran cu gura căscată. 


La lumina portocaliu-rozalie a soarelui ce pătrundea prin 
pereţii şi acoperişul de mătase albă ale cortului, interiorul 
era scăldat într-o strălucire nepământeană. Podeaua, de 
obicei din pământ, fusese acoperită cu covoare negre ca 
tăciunele, lăsând persoanelor de faţă impresia că stăteau 
pe marginea abisului. 

Deşi era om de ştiinţă, Francesco Lana de Terzi se 
pricepea să dea un spectacol. 

impăratul Kangxi păşi în faţă - şovăind, fără să-şi dea 
seama când piciorul lui atinse marginea covorului negru - 
apoi merse până la prora, unde privi chipul dragonului. 
Zâmbi. 

Era o altă premieră pentru Francesco. Nu-l văzuse 
niciodată pe împărat altfel decât cu expresia lui acră 
caracteristică întipărită pe chip. 

Împăratul se răsuci cu faţa la Francesco. 

— E magnific! traduse Hao. Daţi-i drumul! 

— Cum porunciţi, Maiestate. 


Odată ajunşi afară, oamenii lui Francesco îşi ocupară 
poziţiile în jurul cortului. La porunca lui au fost tăiate 
cablurile de ancorare ale cortului. Sub povara bordurii 
superioare, aşa cum îi concepuse Francesco, pereţii de 
mătase se prăbuşiră imediat la pământ. Totodată, în spatele 
cortului, o duzină de bărbaţi dădură la o parte acoperişul, 


17 


care se ridică şi se umflă aidoma unei pânze uriaşe, înainte 
de a fi tras în jos şi dosit. 

Nu se auzea decât vântul care biciuia zidurile cu 
turnulețe şi ferestrele gompei. 

Maşina zburătoare a împăratului Kangxi, Marele Dragon, 
stătea singură în mijlocul luminişului. Francesco nu se 
sinchisea deloc de această poreclă. 

Deşi, bineînţeles, îi făcuse pe plac binefăcătorului său, 
pentru Francesco - omul de ştiinţă, maşina era doar un 
prototip al visului său - o adevărată Corabie a Vidului, mai 
uşoară decât un fulg. 

Având cincisprezece metri lungime, trei metri şi jumătate 
lăţime şi nouă metri înălţime, structura superioară a navei 
era alcătuită din patru sfere de mătase groasă, aflate 
înăuntrul unor cuşti construite din vergele de bambus 
subţiri cât un deget şi din tendoane de animal. Intinzându- 
se de la prora la pupa, fiecare sferă măsura trei metri şi 
jumătate în diametru şi era echipată cu un canal de supapă 
în pântecele său; fiecare canal era conectat la o ţeava 
verticală din cupru, încinsă cu propria reţea de bambus şi 
tendoane. Din canalul de supapă, ţeava cobora un metru, 
până la o platformă de bambus subţire, pe al cărei fund se 
găsea un vas pentru cărbune, protejat contra vântului. In 
final, ataşată cu ajutorul tendoanelor de sferele de 
deasupra, se afla o nacelă din ratan lăcuit cu negru, 
suficient de lungă cât să încapă în ea zece soldaţi în linie, 
împreună cu provizii, echipament şi arme, precum şi un 
pilot şi un navigator. 

impăratul Kangxi păşi înainte singur, până când ajunse 
sub sfera de la prova, cu faţa spre gura dragonului. Ridică 
mâinile deasupra capului, ca şi cum şi-ar fi contemplat, 
gândi Francesco, propria creaţie. 

In acea clipă, îl izbi gravitatea lucrului pe care îl 
înfăptuise. Un val de tristeţe şi de ruşine îl copleşi. E 
adevărat, făcuse un pact cu diavolul. Acest om, acest 
monarh crud, îi va folosi Marele Dragon ca să ucidă alte 
fiinţe umane, soldaţi şi civili deopotrivă. 


18 


înarmat cu huo yao, sau praf de puşcă, o substanţă pe 
care Europa abia o folosea acum, cu un succes moderat şi 
pe care China o cunoştea de mult, împăratul Kangxi va 
putea face să plouă cu foc peste duşmanii lui, cu ajutorul 
puştilor cu fitil, al bombelor şi al maşinilor de scuipat foc. 
Putea face toate astea de la distanţă, din cer, mişcându-se 
mai rapid decât cel mai iute cal. 

Francesco descoperise prea târziu acest adevăr. Maşina 
morţii era deja în mâinile împăratului Kangxi. Nu se mai 
putea face nimic. Poate că, dacă i-ar reuşi Corabia Vidului, 
Francesco ar putea echilibra răul ce avea să vină. 
Bineînţeles, va şti asta doar în ziua Judecăţii de Apoi. 

Când Francesco se trezi din reverie, îşi dădu seama că 
împăratul Kangxi stătea în faţa lui. 

— Sunt mulţumit, îl informă împăratul. După ce le vei 
arăta generalilor mei cum să construiască şi alte maşini de 
felul acesta, vei primi tot ceea ce doreşti ca să-ţi împlineşti 
visul. 

— Maiestate... 

— E gata de zbor? 

— Porunciţi numai şi veţi vedea. 

— Atunci îţi poruncesc. Dar, mai întâi, o schimbare. Aşa 
cum era plănuit, meştere Lana de Terzi, vei pilota Marele 
Dragon la zborul de inaugurare. Fratele tău va rămâne aici, 
cu noi. 

— Să-mi fie cu iertare, Maiestate. De ce? 

— Păi, ca să fim siguri de întoarcerea ta, de ce altceva? 
Şi ca să te salveze când vei fi ispitit să dai Marele Dragon 
pe mâna duşmanilor mei. 

— Maiestate, niciodată nu aş... 

— In felul acesta vom fi siguri că n-o vei face. 

— Maiestate, Giuseppe e copilotul şi navigatorul meu. Am 
nevoie de el... 

— Am ochi şi urechi pretutindeni, meştere Lana de Terzi. 
Maistrul cu care te lauzi, Hao, e la fel de bine instruit ca 
fratele tău. Hao te va însoţi - împreună cu şase dintre 
gărzile mele, în caz că ai avea nevoie de... ajutor. 


19 


— Sunt nevoit să protestez, Maiestate... 

— Ba n-ai s-o faci, meştere Lana de Terzi, răspunse cu 
răceală împăratul Kangxi. 

Avertismentul era clar. 

Francesco inspiră ca să se calmeze. 

— Unde porunciţi să mergem în acest zbor de 
inaugurare? 

— Vezi munţii aceia semeţi de la miazănoapte, care ating 
cerul? 

— Da. 

— Intr-acolo vei călători. 

— Maiestatea Voastră, e în teritoriul inamic! 

— Şi cum am putea supune mai bine testului o armă de 
război? 

Francesco deschise gura ca să protesteze, dar împăratul 
Kangxi continuă: 

— La poalele dealurilor, de-a lungul pârâurilor, vei găsi o 
floare de aur - Hao ştie la ce mă refer. Adu-mi floarea aceea 
înainte să se ofilească şi vei fi răsplătit. 

— Maiestate, munţii aceia sunt - la vreo şaizeci şi cinci 
de kilometri distanţă, poate chiar optzeci şi cinci, chibzui 
Francesco - prea îndepărtați pentru o primă călătorie. Poate 
că... 

— Îmi vei aduce acea floare înainte să se ofilească sau 
voi înfige capul fratelui tău într-o ţeapă. Ai înţeles? 

— Da. 

Francesco se întoarse spre fratele lui mai mic. Giuseppe 
auzise întreaga conversaţie şi chipul îi pălise. Bărbia îi 
tremura. 

— Frate, eu... mi-e frică. 

— Nu trebuie. O să mă întorc înainte să-ţi dai seama. 

Giuseppe inspiră adânc, luă o atitudine fermă şi-şi 
îndreptă umerii. 

— Da. Ştiu că ai dreptate. Maşinăria asta-i o minune şi 
nimeni nu se pricepe mai bine să o piloteze. Cu puţin noroc, 
vom lua cina împreună diseară. 

— Aşa te vreau, spuse Francesco. 


20 


Se strânseră în braţe, apoi, după câteva clipe, Francesco 
se retrase din îmbrăţişare. Se întoarse spre Hao şi îi ordonă: 

— Porunceşte să fie alimentate vasele pentru cărbune. 
Ne luăm zborul în zece minute! 


Capitolul 1 


Strâmtoarea Sunda, Sumatra, în prezent 


Sam Fargo luă piciorul de pe acceleraţie, lăsând motorul 
în ralanti. Şalupa încetini, apoi se opri pe apă. Sam opri 
motorul şi ambarcaţiunea începu să se legene uşor. 

La patru sute de metri de prora se zărea destinaţia lor, o 
insulă bogat împădurită, al cărei interior era dominat de 
creste ascuţite, de văi scufundate şi de o pădure tropicală 
deasă; sub acestea, un țărm presărat cu sute de golfuleţe 
înguste miniaturale. 

Aşezată pe bancheta de la pupa a şalupei, Remi Fargo 
ridică privirea din cartea pe care o citea - o „lectură 
evazionistă” intitulată Codexuri/le aztece: o istorie orală a 
cuceririlor şi genocidurilor - îşi împinse pe frunte ochelarii 
de soare şi se uită la soţul ei. 

— Probleme? 

El se întoarse spre ea, privind-o cu admiraţie. 

— Nu, mă bucuram de privelişte. 

Apoi, Sam ridică din sprâncene cu un aer conspirativ. 

Remi zâmbi. i 

— Eşti iscusit la vorbe. Inchise cartea şi o puse alături, pe 
banchetă. Dar totuşi nu eşti Magnum P.I.’ 


3 Detectiv particular, eroul serialului de televiziune cu acelaşi 
nume, care duce o viaţă de vis; nu dă socoteală nimănui, dispune 
de maşini de lux şi e înconjurat de nenumărate femei frumoase, 


21 


Sam făcu un semn spre carte. 

— Cum e? 

— E o lectură dificilă, dar aztecii au fost un popor 
fascinant. 

— Mai mult decât şi-a imaginat vreodată cineva. Cât mai 
durează până o termini? E următoarea pe lista mea de citit. 

— Mâine sau poimâine. 

In ultima vreme, fiecare se trezea pe cap cu o cantitate 
descurajantă de teme de făcut, iar insula spre care se 
îndreptau reprezenta acum, în mare parte, cauza. În orice 
alte circumstanţe, insula cât un grăunte dintre Sumatra şi 
Java ar fi fost o evadare tropicală, dar, în ultimele luni, 
devenise un sit mişunând de arheologi, istorici, antropologi 
şi bineînţeles, o pletoră de funcţionari de stat indonezieni. 
Asemenea lor, de fiecare dată când Sam şi Remi vizitau 
insula, trebuiau să treacă prin oraşul de funii aidoma unei 
căsuțe din copac, pe care inginerii îl atârnaseră deasupra 
sitului, altfel pământul s-ar fi surpat sub picioarele 
oamenilor care încercau să conserve relicvele. 

Descoperirile făcute de Sam şi de Remi în Pulau Legundi 
rescriau istoria aztecilor şi a Războiului Civil American. Fiind 
administratorii acestui proiect şi ai altor două, trebuiau să 
fie la curent cu munţii de date primite în mod constant. 

Pentru ei, munca aceasta constituia o plăcere. Deşi 
pasiunea lor era vânătoarea de comori - în mod hotărât, un 
hobby de teren, interactiv, care se baza la fel de mult pe 
instinct ca pe cercetare - amândoi aveau în spate o 
formaţie ştiinţifică. Sam era inginer licenţiat la Caltech, iar 
Remi avea o diplomă în antropologie şi istorie de la Boston 
College. 

Sam nu sărise prea departe de arborele său genealogic: 
tatăl lui, care nu mai era în viaţă, fusese unul dintre primii 
ingineri care lucraseră la programele spaţiale ale NASA, iar 
mama lui, Eunice, acum în vârstă de şaptezeci şi unu de 
ani, trăia în Key West, fiind proprietar unic, căpitan şi 


(n.tr.) 


22 


matelot-şef pe o barcă de pescuit la adâncime şi de 
scufundări. Mama şi tatăl lui Remi, constructor de case la 
comandă şi respectiv, pediatru/scriitor, erau amândoi 
pensionari şi se bucurau de viaţă în Maine, crescând lame. 

Sam şi Remi se cunoscuseră în Hermosa Beach, într-un 
bar de jazz numit The Lighthouse‘. Dintr-un impuls de 
moment, Sam intrase să bea o bere rece Şi o găsise pe 
Remi cu câţiva colegi, relaxându-se după ce-şi petrecuseră 
ultimele săptămâni căutând un galion scufundat în golful 
Abalone. 

Niciunul nu era atât de visător, încât să-şi amintească 
prima lor întâlnire ca fiind dragoste la prima vedere, dar 
scânteia dintre ei era de netăgăduit; au vorbit şi au râs 
împreună la un pahar, până la închiderea barului, fără să 
observe scurgerea timpului. După şase luni, s-au căsătorit 
în cadrul unei ceremonii restrânse. 

Având încurajarea lui Remi, Sam dăduse curs unei idei pe 
care o experimentase, un scanner cu laser argon, menit să 
detecteze şi să identifice aliaje de la distanţă, prin sol şi apă 
deopotrivă. Vânători de comori, universităţi, corporaţii, 
unităţi miniere şi Ministerul Apărării le-au bătut la uşă 
cerşind licenţe, carnete de cecuri au fost deschise şi în 
câţiva ani, Fargo Group Ltd. avea deja un profit de şapte 
cifre. Patru ani mai târziu, au acceptat să-şi vândă firma, 
lucru care i-a făcut extrem de bogaţi pentru tot restul vieţii. 
Insă, în loc să se relaxeze, şi-au luat o vacanţă de o lună, 
apoi au înfiinţat Fundaţia Fargo, pornind în prima lor 
vânătoare de comori comună. Averea obţinută astfel a 
ajuns la o listă lungă de instituţii filantropice. 

Acum, soţii Fargo priveau în tăcere insula din faţa lor. 
Remi murmură;: 

— Incă e greu de înţeles, nu? 

— Da, consimţi Sam. 

Toată educaţia şi experienţa din lume nu i-ar fi putut 
pregăti pentru ceea ce descoperiseră în Pulau Legundi. 


4 Farul (n. red.) 


23 


Găsirea din întâmplare a clopotului unui vas în largul 
Zanzibarului se transformase peste noapte în nenumărate 
alte descoperiri, care urmau să ocupe atenţia a generaţii de 
arheologi, istorici şi antropologi. 

__ Sam fu trezit din reverie de sunetul dublu al unei sirene. 
Intoarse privirea spre port; la opt sute de metri distanţă, o 
barcă a pazei de coastă indoneziene, de aproximativ 
unsprezece metri lungime, se îndrepta direct spre ei. 

— Sam, ai uitat să plăteşti motorina când ai închiriat 
şalupa? întrebă Remi cu ironie. 

— Nu. Am folosit rupiile false pe care le-aveam prin 
buzunar. 

— Sigur ăsta-i motivul. 

Urmăriră din priviri barca pazei de coastă ce se apropie 
de ei la un sfert de milă, după care întoarse mai întâi spre 
tribord, apoi spre port, printr-o mişcare de rotire care o 
aduse paralel cu barca, la o distanţă de treizeci de metri. 
Printr-un megafon se auzi o voce vorbind într-o engleză cu 
accent indonezian: 

— Hei! Sunteţi Sam şi Remi Fargo? 

Sam ridică braţul în semn de confirmare. 

— Rămâneţi pe loc, vă rog. Avem un pasager pentru voi. 

Sam şi Remi schimbară priviri mirate; nu aşteptau pe 
nimeni. 

Barca patrulei portuare îi înconjură o dată, micşorând 
distanţa, până când ajunse la un metru de babord. Motorul 
fu lăsat la ralanti, apoi se opri. 

— Cel puţin par prietenoşi, îi murmură Sam soţiei sale. 

Ultima oară fuseseră abordaţi de o navă străină în 
Zanzibar. Fusese o barcă de patrulă echipată cu tunuri de 
12,7 mm şi cu un echipaj de marinari încruntaţi, purtând 
arme AK-47. 

— Deocamdată, răspunse Remi. 

Pe puntea dunetei, între doi poliţişti în uniforme albastre, 
stătea o asiatică micuță, pe la vreo patruzeci şi cinci de ani, 
cu o faţă ascuţită de slabă ce era şi cu o tunsoare ce 
semăna izbitor cu a unui marinar. 


24 


— Cer permisiunea să urc la bord, spuse femeia. Vorbea 
o engleză aproape perfectă, cu o foarte vagă urmă de 
accent. 

Sam ridică din umeri. 

— Permisiune acordată. 

Cei doi poliţişti înaintară un pas, ca şi cum s-ar fi pregătit 
să o ajute să sară, dar ea îi ignoră, făcând un singur pas 
uşor, care o proiectă de pe copastie pe puntea dunetei 
familiei Fargo. Ateriza uşor, ca o felină. Se întoarse spre 
Sam şi spre Remi, care stătea acum alături de soţul ei. 
Femeia îi privi o clipă cu doi ochi negri impasibili, apoi le 
înmâna o carte de vizită. Scria doar atât: „Zhilan Hsu”. 

— Cu ce vă putem ajuta, doamnă Hsu? întrebă Remi. 

— Patronul meu, Charles King, vă roagă să-i faceţi 
plăcerea de a-l vizita. 

— Ne pare rău, dar nu-l cunoaştem pe domnul King. 

— Vă aşteaptă la bordul avionului său particular de la 
terminalul pentru chartere particulare de lângă Palembang. 
Doreşte să vă vorbească. 

Deşi engleza lui Zhilan Hsu era perfectă din punct de 
vedere tehnic, avea o anumită rigiditate tulburătoare, ca şi 
cum era un automat. A 

— Partea asta o înţelegem, spuse Sam. li înapoie cartea 
de vizită. Cine e Charles King şi de ce vrea să ne vadă? 

— Domnul King m-a autorizat să vă transmit că are 
legătură cu o cunoştinţă de-a dumneavoastră, domnul 
Frank Alton. 

Atenţia lui Sam şi a lui Remi fusese captată. Alton nu era 
doar o cunoştinţă, ci chiar un vechi prieten apropiat, fost 
poliţist în San Diego, devenit detectiv, pe care Sam îl 
cunoscuse la cursul de judo. Sam, Remi, Frank şi soţia lui, 
Judy, se vedeau o dată pe lună la cină. 

— Ce-i cu el? întrebă Sam. 

— Domnul King doreşte să vă vorbească personal despre 
domnul Alton. 

— Sunteţi foarte misterioasă, doamnă Hsu, spuse Remi. 


5 Capitala provinciei Sumatra de Sud, din Indonezia (n.tr.) 


25 


Ne puteţi împărtăşi şi nouă motivul? 

— Domnul King doreşte să... 

— Să vorbească cu noi personal, termină Remi 
propoziţia. 

— Exact. 

Sam se uită la ceas. 

— Vă rog, transmiteţi-i domnului King că ne vom vedea la 
ora şapte. 

— Adică peste patru ore, calculă Zhilan. Domnul King... 

— Va trebui să aştepte, termină de data aceasta Sam 
propoziţia. Avem nişte treabă. 

Chipul stoic al lui Zhilan Hsu căpătă brusc o expresie de 
furie, care dispăru la fel de repede cum apăruse. Incuviinţă 
simplu din cap şi confirmă: 

— Ora şapte. Vă rog să nu întârziaţi. 

Fără să mai adauge ceva, se întoarse şi sări ca o gazelă 
de pe punte pe copastia bărcii patrulei portuare. Trecu pe 
lângă poliţişti şi dispăru în cabină. Unul dintre ofiţeri îşi 
ridică chipiul spre ei, în semn de salut. Zece secunde mai 
târziu, motoarele se treziră la viaţă cu un mârâit şi barca se 
depărta. 


— Interesant, ce să zic, spuse Sam câteva clipe mai 
târziu. 

— E de-a dreptul fermecătoare, adăugă Remi. Ai observat 
cum şi-a ales cuvintele? Sam încuviinţă din cap. 

— „Domnul King m-a autorizat.” Dacă înţelege conotaţia, 
atunci putem presupune că domnul King e la fel de agreabil. 

— O crezi? In ceea ce-l priveşte pe Frank? Judy ne-ar fi 
sunat dacă s-ar fi întâmplat ceva. 

Deşi aventurile îi purtau adeseori în situaţii riscante, 
vieţile lor cotidiene erau relativ obişnuite. Totuşi, vizita 
neaşteptată a lui Zhilan Hsu şi invitaţia misterioasă le 
declanşaseră amândurora alarma interioară de avertizare. 
Oricât de improbabil părea, nu puteau exclude posibilitatea 
unei capcane. 

— Hai să aflăm, spuse Sam. 


26 


îngenunche lângă bancheta pilotului, îşi recuperă 
rucsacul de sub tabloul de bord şi scoase dintr-un buzunar 
lateral telefonul prin satelit. Formă un număr, iar câteva 
secunde mai târziu, răspunse un glas de femeie: 

— Da, domnule Fargo. 

— Mă gândeam că de data asta am noroc, spuse Sam. 

Făcuse un pariu cu Remi că, într-o zi, o va lua prin 
surprindere pe Selma Wondrash şi o va face să li se 
adreseze pe numele mic. 

— Nu astăzi, domnule Fargo. 


Principalul lor cercetător, un guru în privinţa logisticii şi în 
acelaşi timp, paznic al biroului lor secret, Selma avea 
cetăţenie maghiară cu toate că trăia în Statele Unite de 
decenii; încă mai păstra o urmă de accent - suficient cât să- 
i dea vocii sale o cadență vagă â la Zsa-Zsa Gabor. 

Selma fusese directoarea Departamentului de Colecţii 
Speciale al Bibliotecii Congresului, până când Sam şi Remi 
au ademenit-o de partea lor, oferindu-i mână liberă şi 
resurse de cea mai înaltă tehnologie. Dincolo de hobby-ul ei 
pentru acvaristică şi o colecţie de ceai care-i ocupa un 
întreg cabinet în laborator, singura pasiune a Selmei o 
constituia cercetarea. Era cea mai fericită când soţii Fargo îi 
dădeau o enigmă străveche pe care s-o descifreze. 

— Odată şi-odată, tot ai să-mi spui Sam. 

— Nu astăzi. 

— Ce oră e la voi? 

— Aproape unsprezece. Selma se culca rareori înainte de 
miezul nopţii şi rareori dormea mai mult de patru sau cinci 
dimineaţa. Cu toate acestea, întotdeauna părea trează de-a 
binelea. Ce-aveţi pentru mine? 

— O fundătură, sperăm, răspunse Sam, apoi îi povesti 
vizita lui Zhilan Hsu. Charles King pare a fi uns de 
Dumnezeu. 

— Am auzit de el. E putred de bogat. 


€ Actriţă americană de origine maghiară, celebră pentru 
nenumăratele ei căsnicii cu oameni înstăriți (n.tr.) 


27 


— Vezi dacă găseşti ceva dubios în viaţa lui personală. 

— Altceva? 

— Ai vreo veste de la familia Alton? 

— Nu, niciuna, răspunse Selma. 

— Sun-o pe Judy şi vezi dacă Frank e plecat din ţară, îi 
ceru Sam. Interesează-te cu discreţie. Dacă e vreo 
problemă, nu vrem s-o alarmăm pe Judy. 

— Când vă întâlniți cu King? Întrebă Selma. 

— Peste patru ore. 

— Mă ocup imediat, spuse Selma râzând. Până atunci, 
aflu şi ce număr poartă la cămaşă şi care e îngheţata lui 
preferată. 


Capitolul 2 


Palembang, Sumatra 


Cu douăzeci de minute înainte de întâlnire, Sam şi Remi 
opriră scuterele lângă gardul de sârmă ce împrejmuia zona 
terminalelor private de pe aeroportul Palembang. Aşa cum 
prezisese Selma, găsiră pista din faţa hangarelor ticsită de 
avioane particulare, toate modele cu propulsie cu unul sau 
două motoare. Cu excepţia unuia: un avion cu reacţie 
Gulfstream G650. La un preţ de şaizeci şi cinci de milioane 
de dolari, G6 nu era doar cel mai scump avion particular din 
lume, dar şi cel mai rapid, capabil aproape să atingă viteza 
Mach 17 şi să parcurgă peste 12 800 de kilometri, zburând 
până la o altitudine de 15 500 de metri - cu 3 000 de metri 
mai mult decât avioanele comerciale. 

Ţinând cont de cele descoperite de Selma despre 
misteriosul domn King, prezenţa unui G6 nu era menită să-i 
surprindă pe Sam şi pe Remi. „Regele Charlie”, cum îi 


7 Aproximativ | 225 km/oră (n.tr.) 


28 


spuneau prietenii apropiaţi şi duşmanii deopotrivă, ocupa în 
prezent locul unsprezece în topul Forbes al celor mai bogaţi 
oameni, cu o avere netă de 23,2 miliarde de dolari. 

Îşi începuse cariera în 1964, la şaisprezece ani, ca sondor 
pe câmpurile petrolifere din Texas. La douăzeci şi unu de 
ani, King îşi înfiinţa deja propria companie de forare, numită 
King Oil. La vârsta de douăzeci şi patru de ani era milionar; 
la treizeci, miliardar. In anii 1980 şi 1990, King şi-a extins 
imperiul cu exploatări miniere şi afaceri bancare. Conform 
revistei Forbes, dacă şi-ar fi petrecut restul vieţii jucând 
dame în biroul său de lux din Houston, tot ar fi câştigat o 
sută de mii de dolari pe oră din dobânzi. 

Cu toate acestea, King nu era din cale-afară de ostentativ 
în viaţa cotidiană, adesea plimbându-se în jurul Houstonului 
în furgoneta lui, un Chevy din 1968 şi mâncând la birtul 
ordinar preferat. Deşi nu atinsese chiar acelaşi nivel cu al lui 
Howard Hughes, se zvonea că era un tip singuratic, maniac 
în privinţa intimităţii. King era rareori fotografiat în public şi 
atunci când participa la evenimente de afaceri sau 
mondene, de obicei o făcea virtual, prin intermediul 
camerelor web. 

Remi îl privi pe Sam. 

— Numărul de pe coadă e identic cu cel aflat de Selma. 
Doar dacă nu i-o fi furat cineva avionul lui King, se pare că 
omul nostru e aici. 

— Intrebarea e: „De ce?” 

Pe lângă o scurtă biografie a lui King, Selma făcuse tot 
posibilul să dea şi de urma lui Frank Alton, care, conform 
secretarei sale, plecase din ţară în interes de serviciu. Deşi 
nu mai primise nicio veste de la el de trei zile, nu îşi făcea 
griji; Alton întrerupea adesea orice comunicare timp de o 
săptămână sau două, dacă sarcinile de serviciu deveneau 
extrem de solicitante. 

Auziră trosnetul unei crengi în spatele lor şi când se 
întoarseră, o văzură pe Zhilan Hsu de partea cealaltă a 
gardului, la numai un metru şi jumătate distanţă. Avea 
picioarele şi partea de jos a torsului ascunse de frunziş. li 


29 


privi pe cei doi Fargo, cu ochii ei negri, preţ de câteva clipe, 
apoi spuse: 

— Aţi venit mai devreme. 

Avea un ton doar puţin mai sever decât al unui procuror. 

— lar tu ai pasul uşor, spuse Remi. 

— Vă aşteptam. 

Sam zâmbi cu jumătate de gură. 

— Nu ţi-a spus mama ta că nu-i frumos să te furişezi pe 
la spatele oamenilor? Zhilan îşi păstră expresia stoică. 

— Nu mi-am cunoscut mama. 

— Îmi pare rău... 

— Domnul King este gata să vă primească; trebuie să 
plece la şapte şi cincizeci de minute fix. Ne întâlnim la 
poarta de pe partea estică. Vă rog să aveţi paşapoartele 
pregătite. 

Spunând acestea, Zhilan se întoarse în spatele tufişurilor 
şi dispăru. 

Cu ochii mijiţi, Remi privi în urma ei. 

— Anunţ oficial: e ciudată. 

— De acord, spuse Sam. Să mergem. Regele Charlie 
aşteaptă. 


Parcară scuterele într-un ungher de lângă poarta cu bare 
transversale şi se îndreptară spre o clădire exterioară mică, 
unde Zhilan stătea alături de un paznic în uniformă. Făcu un 
pas în faţă, le luă paşapoartele şi le înmâna paznicului, care 
se uită la fiecare înainte să le dea înapoi. 

— Pe aici, vă rog, spuse Zhilan şi îi conduse pe după 
clădire, spre o poartă destinată pasagerilor, apoi spre scara 
coborâtă a Gulfstreamului. Zhilan se dădu la o parte şi le 
făcu semn să urce. Odată ajunşi la bord, se treziră într-o 
bucătărie mică, dar îngrijit mobilată. In dreapta, trecând 
printr-o galerie, se afla cabina principală. Pereţii etanşi erau 
îmbrăcaţi în furnir de nuc lustruit, cu embleme de argint de 
mărimea unor ceşcuţe, reprezentând insigna şerifului din 
Texas, iar podeaua era acoperită cu un covor roşu gros. 
Existau două zone de scaune: una ocupată de patru fotolii 


30 


din piele, cu spătar rabatabil, aşezate în jurul unei măsuţe 
joase şi a doua, în partea din spate, alcătuită din trei 
banchete capitonate foarte confortabile. Era răcoare, 
datorită aerului condiţionat. Prin difuzoare nevăzute se 
auzea vag Willie Nelson cântând Mammas Don't Let Your 
Babies Grow Up to Be Cowboys. 

— Grozav! murmură Remi. 

De undeva de la coada avionului, o voce nazală tipic 
texană rosti: 

— Cred că cel mai potrivit cuvânt pentru ce vedeţi aici ar 
fi „clişeu”, doamnă Fargo, dar, deh, asta-mi place şi n-am 
ce-i face. 

Un bărbat se ridică dintr-unul din fotoliile de piele 
întoarse cu spatele la ei şi le aruncă o privire. Avea un 
metru nouăzeci şi cinci, nouăzeci şi unu de kilograme - pe 
jumătate aproape numai muşchi - o faţă bronzată şi un păr 
blond-argintiu des, tuns modern. Sam şi Remi ştiau că 
Charles King avea şaizeci şi doi de ani, dar arăta de 
cincizeci. Acesta le zâmbi larg; avea dinţii drepţi şi uimitor 
de albi. 

— Odată ce Texasul îţi intră în sânge, spuse King, e 
aproape imposibil să mai scapi de el. Credeţi-mă, am avut 
patru soţii care şi-au încercat norocul, dar în zadar. 

King păşi spre ei, cu mâna întinsă. Purta jeanşi, o cămaşă 
din denim decolorată şi spre surprinderea lui Sam şi a lui 
Remi, încălţăminte sport Nike în loc de cizme de cowboy. 

King le citi surprinderea de pe chip. 

— Nu mi-au plăcut niciodată cizmele alea. Sunt incomode 
ca naiba şi întru totul nepractice. De altfel, toţi caii pe care-i 
am sunt pentru curse, iar eu nu am tocmai alura unui 
jocheu. 

li scutură mai întâi mâna lui Remi, apoi pe cea a lui Sam. 

— Mulţumesc că aţi venit. Sper că Zee nu v-a tăiat 
cheful. Nu-i prea plac vorbele goale. 

— Ar fi o bună jucătoare de poker, consimţi Sam. 

— La dracu', chiar e o bună jucătoare de poker. M-a făcut 
de şase mii de parai în zece minute, prima - şi ultima - dată 


31 


când am jucat. Intraţi, luaţi loc. Să vă servim cu ceva de 
băut. Ce vreţi? 

— Apă, vă rog, spuse Remi, iar Sam ceru la fel. 

— Zee, dacă nu te superi... Pentru mine, ca de obicei. 

Din spatele lui Sam şi al lui Remi, Zhilan spuse: 

— Da, domnule King. 

ÎI urmară în partea din spate a avionului, în zona cu 
banchete şi se aşezară. Zhilan nu întârzie cu tava decât 
câteva secunde. Puse apa lui Sam şi a lui Remi în faţa lor şi 
îi întinse un pahar cu whisky şi gheaţă lui King. In loc să ia 
paharul, el rămase cu privirea pironită asupra lui. Se 
încruntă, o privi pe Zhilan şi scutură din cap. 

— Câte cuburi de gheaţă ai pus, drăguță? N 

— Trei, domnule King, spuse degrabă Zhilan. Imi pare 
rău, am... 

— Nu-ţi mai bate capul, Zee, mai pune unul şi gata. 
Zhilan plecă grăbită şi King se confesa: Indiferent de câte 
ori îi spun, tot mai uită câteodată. Jack Daniel's e o tărie 
capricioasă; trebuie să pui exact atâta gheaţă cât trebuie, 
altfel îşi pierde gustul. 

— Vă cred pe cuvânt, spuse Sam. 

— Eşti un om înţelept, domnule Fargo. 

— Sam. 

— Cum vrei. Spune-mi Charlie. 

King îi privi fix, cu un zâmbet de plăcere pe faţă, până 
când Zhilan se întoarse cu băutura lui, acum retuşată. 
Rămase lângă el, aşteptând s-o guste. 

— Aşa da, spuse el. Du-te acum. Apoi, spre soţii Fargo: 
Cum merg săpăturile pe mica insulă... cum îi zice? 

— Pulau Legundi, răspunse Sam. 

— Da, exact. Un fel de... 

— Domnule King... 

— Charlie. 

— Zhilan Hsu a pomenit de un prieten de-al nostru, Frank 
Alton. Haideţi să sărim peste discuţiile protocolare; spuneți- 
ne despre Frank. 

— Şi tu eşti un om direct. Presupun că împărtăşeşti 


32 


aceeaşi calitate, nu, Remi? 

Nu primi nici un răspuns, dar Remi îi zâmbi dulce. 

King ridică din umeri. 

— În regulă, cum vreţi. L-am angajat pe Alton acum 
câteva săptămâni ca să cerceteze o chestiune pentru mine. 
Se pare însă că a dispărut. Puf! Cum voi doi păreţi să vă 
pricepeţi să găsiţi chestii care nu se găsesc uşor şi sunteţi 
prieteni cu el, m-am gândit să luăm legătura. 

— Când ai vorbit ultima dată cu el? îl întrebă Remi. 

— Acum zece zile. 

— Frank are tendinţa să fie cam independent când 
lucrează, spuse Sam. De ce crezi că... 

— Fiindcă stabiliserăm să mă ţină la curent zilnic. Făcea 
parte din înţelegerea noastră şi până acum zece zile, s-a 
ţinut de cuvânt. 

— Ai vreun motiv să crezi că ceva nu-i în regulă? 

— Adică, în afară de faptul că şi-a încălcat promisiunea 
faţă de mine? răspunse King cu o umbră de enervare. 
Dincolo de faptul că mi-a luat banii şi a dispărut? 

— De dragul discuţiei. 

— Ei bine, în partea aia de lume unde se află el e cam 
neplăcut uneori. 

—Şi care parte e aia? întrebă Remi. 

— Nepal. 

— Poftim? Ai spus... 

— Da. Ultima dată era în Kathmandu. Un oraş cam 
înapoiat, în care poţi să te descurci însă, dacă nu te pierzi 
cu firea. 

Sam îl întrebă: 

— Cine mai ştie despre asta? 

— Câţiva oameni. 

— Soţia lui Frank? 

King scutură din cap şi luă o gură de whisky. Se strâmbă. 

— Zee! 

Zhilan apăru lângă el după cinci secunde. 

— Da, domnule King. 

li dădu paharul. 


33 


— Gheaţa se topeşte prea repede. Aruncă-l. 

— Da, domnule King. 

Şi se făcu din nou nevăzută, încruntându-se. King o 
urmări cu privirea, apoi se întoarse spre soţii Fargo. 

— Imi cer scuze, ce spuneaţi? 

— l-ai spus soţiei lui Frank? 

— Nu ştiam că e însurat. Nu m-a informat pe cine să sun 
în caz de urgenţă. De altfel, de ce s-o îngrijorăm? Din câte 
ştiu eu, Alton s-a combinat cu vreo asiatică şi umblă haihui 
pe-acolo, pe banii mei. 

— Frank Alton nu ar face aşa ceva, spuse Remi. 

— Poate că da, poate că nu. 

— Ai contactat guvernul nepalez? întrebă Sam. Sau 
ambasada americană din Kathmandu? 

King dădu din mână a nepăsare. 

— Acolo toţi sunt nişte înapoiaţi. Şi corupți - mă refer la 
localnici. Cât despre faza cu ambasada, m-am gândit la ea, 
dar n-am la dispoziţie luni în şir, cât le-ar lua lor să-şi pună 
fundul în mişcare. Am oamenii mei acolo, care lucrează la 
alt proiect, dar n-au timp să se ocupe de problema asta. 
Apoi, aşa cum am zis, voi aveţi reputaţia de a găsi ceea ce 
alţii nu pot. 

Sam spuse: 

— În primul rând, Charlie, oamenii nu sunt lucruri, în al 
doilea rând, căutarea persoanelor dispărute nu e 
specialitatea noastră. King deschise gura să vorbească, dar 
Sam ridică mâna şi continuă: Lăsând asta la o parte, Frank 
ne e prieten bun, deci sigur că mergem. 

— Fantastic! strigă King plesnindu-şi genunchii. Să 
discutăm aspectele practice. Cât o să mă coste toată 
treaba? 

Sam rânji. 

— O să presupunem că glumeşti. 

— In legătură cu banii? Niciodată. 

— Fiindcă ne e bun prieten, o să achităm noi nota de 
plată, spuse Remi cu glasul puţin tăios. Avem nevoie de 
toate informaţiile pe care ni le poţi da. 


34 


— Zee întocmeşte deja un dosar. O să vi-l dea la plecare. 

— Zi-ne varianta prescurtată, spuse Sam. 

— E o situaţie cam complicată, cu multe dedesubturi, 
spuse King. L-am angajat pe Alton ca să găsească pe cineva 
care a dispărut în aceeaşi regiune. 

— Pe cine? 

— Pe taică-meu. Când a dispărut prima oară, am trimis o 
droaie de oameni să-l caute, dar n-au găsit nimic. De parcă 
îl înghiţise pământul. De curând a fost văzut din nou, aşa că 
am căutat în lung şi-n lat după cel mai bun detectiv pe care- 
| puteam găsi. Alton avea recomandări foarte bune. 

— Ai spus că „a fost văzut din nou”, observă Remi. Ce 
înseamnă asta? 

— De când a dispărut tata, au tot existat zvonuri cum că 
ar apărea din când în când - de vreo zece ori prin anii 1970, 
de patru ori în anii 1980... 

Sam îl întrerupse: 

— Charlie, de câtă vreme lipseşte tatăl tău? 

— De treizeci şi opt de ani. A dispărut în 1973. 


Lewis „Bully” King, le explică Charles, era un fel de 
Indiana Jones, dar cu mult înainte de apariţia filmelor; un 
arheolog care-şi petrecea unsprezece luni din an pe teren; 
un academician globetrotter care a vizitat mai multe ţări 
decât cele despre care a auzit majoritatea oamenilor. Dar 
Charles King nu ştia ce anume făcea tatăl lui când 
dispăruse. 

— La cine era afiliat? întrebă Remi. 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui. 

— Lucra pentru o universitate sau muzeu? Poate o 
fundaţie? 

— Nu. Nu puteai să-l ţii într-un post. Nu se dădea în vânt 
după aşa ceva. 

— Cum îşi finanța expedițiile? 

King le zâmbi cu modestie. 

— Avea un sponsor generos şi credul. Ca să fiu sincer 
totuşi, nu cerea niciodată mult: cinci mii când şi când. Lucra 


35 


singur, n-avea prea multe cheltuieli fixe şi ştia să se 
descurce cu puţin. În cele mai multe dintre locurile unde 
călătorea, puteai să trăieşti cu câţiva dolari pe zi. 

— Avea o casă? 

— Ceva fără pretenţii în Monterey. N-am vândut-o. De 
fapt, n-am făcut nimic cu ea. E cam tot aşa cum a lăsat-o 
când a dispărut. Da, ştiu ce-o să întrebaţi. Prin 1973, am 
pus nişte oameni să caute prin casă indicii, dar n-au găsit 
nimic. Sunteţi bine-veniţi să căutaţi şi voi. Zee o să vă dea 
adresa. 

— Frank a fost acolo? 

— Nu, nu credea că are rost. 

— Spune-ne despre ultima dată când a fost văzut, îi 
ceru Sam. 

— Cu vreo şase săptămâni în urmă, o echipă de la 
National Geographic făcea un articol despre un oraş vechi 
de-acolo - Lo Manta şi nu mai ştiu cum, sau altul... 

— Lo Monthang, îl ajută Remi. 

— Da, ăsta e. A fost capitala regatului Mustang. Ca 
majoritatea oamenilor, King pronunţă numele ca şi cum s-ar 
fi referit la rasa de cai. 

— Se pronunţă Mus-tong, replică Remi. A fost cunoscut şi 
drept regatul Lo, înainte să fie anexat de Nepal în secolul al 
XVIII-lea. 

— Cum zici tu. Nu m-au interesat niciodată chestiile 
astea. Probabil n-am moştenit această curiozitate de la 
taică-meu. Oricum, într-una dintre fotografiile făcute apare 
un individ în fundal. E leit taică-meu - sau cel puţin aşa cred 
c-ar arăta după aproape patruzeci de ani. 

— Nu e un punct de plecare prea grozav, spuse Sam. 

— Altceva n-am. Tot mai vreţi să vă încercaţi norocul? 

— Sigur că da. 

Sam şi Remi se ridicară să plece. Dădură mâna pe rând 
cu King. 

— Zee deţine toate informaţiile necesare. Să o ţineţi la 
curent. Daţi-mi de ştire dacă găsiţi ceva. Aş aprecia dacă 
mi-aţi face rapoarte regulate. Vânătoare plăcută, doamnă şi 


36 


domnule Fargo. 


Charles King rămase în uşa avionului său, urmărindu-i din 
priviri pe cei doi soţi Fargo cum treceau de poartă, urcându- 
se pe scutere şi dispărând pe drum. Zhilan Hsu se întoarse, 
urcă apăsat treptele de la avion şi se opri în faţa lui King. 

— Nu-mi place de ei, spuse ea. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Nu vă respectă îndeajuns. 

— Mă pot lipsi de asta, draga mea. Atâta vreme cât se 
menţin la înălţimea reputației lor. Din câte am citit, ăştia doi 
au un adevărat fler pentru genul ăsta de lucruri. 

— Şi dacă îşi depăşesc responsabilităţile? 

— La naiba, de asta te am pe tine, nu? 

— Da, domnule King. Să mă duc de pe-acum acolo? 

— Nu, să lăsăm lucrurile să meargă de la sine. Fii drăguță 
şi fă-mi legătura cu Russ la telefon. 

King merse către spatele avionului şi se lăsă, cu un 
geamăt, într-unui dintre fotolii. Un minut mai târziu, se auzi 
vocea lui Zhilan prin interfon. 

— Aveţi legătura, domnule King. Vă rog aşteptaţi. 

King auzi zgomotul susurat care-l avertiza că linia de 
satelit era deschisă. 

— Russ, eşti acolo? 

— Da. 

— Cum merg săpăturile? 

— Suntem în termen. Am avut ceva probleme cu un 
localnic care făcea gălăgie, dar ne-am ocupat de el. 
Marjorie e la carieră acum, stă cu biciul pe ei. 

— Cred şi eu! E o femeie dată dracului. Fii cu ochii în 
patru la inspectori. N-ar fi trebuit să apară din senin. Şi-aşa 
dau bani de mă cocoşez. Orice cheltuială în plus ţi-o imput 
ţie. 

— Totul e sub control. 

— Bun. Acum, dă-mi o veste bună. Ai găsit ceva 
interesant? 

— Încă nu. Dar am dat peste nişte urme de fosile, despre 


37 


care expertul nostru zice că-s promițătoare. 

— Da, da, bine, am mai auzit asta. Ai uitat de escrocul 
ăla din Perth? 

— Nu, domnule. 

— Ala care ţi-a zis că avea o fosilă de hipopotam pitic 
malgaş? Şi ăla cică era expert. 

— Dar m-am ocupat de el, nu? 

King făcu o pauză. Incruntătura îi dispăru şi chicoti. 

— Asta aşa-i. Ascultă aici, băiete. Vreau să-mi găseşti un 
Calico de-ăla sau cum îi zice. Unul pe bune. 

— Chalicotherium, îl corectă Russ. 

— Mă doare-n paişpe cum îi zice! Latină! Doamne 
păzeşte. Fă-mi rost de unul! l-am spus deja nulităţii ăleia de 
Don Mayfield că am unul pe drum şi totul e pregătit. Ne-am 
înţeles? 

— Da, domnule, ne-am înţeles. 

— Bine, atunci. Incă ceva: tocmai i-am cunoscut pe cei 
mai noi recruți ai noştri. Amândoi sunt pricepuţi. Îmi 
închipui că n-or să piardă prea mult timp. Cu puţin noroc, 
probabil c-or să-şi bage nasul şi prin Monterey, apoi or să 
vină spre tine. Te anunţ când vor lua avionul. 

— Da, domnule. 

— Ai grijă să-i ţii din scurt, auzi? Dacă scapă de tine, îţi 
pun pielea în băț. 


Capitolul 3 


Goldfish Point, La Jolla, 
aproape de San Diego, California 


După ce s-au despărţit de King, Sam şi Remi s-au întors 
la Pulau Legundi, unde, aşa cum era de aşteptat, l-au găsit 
pe profesorul Stan Dydell supraveghind situl. Fostul 
profesor al lui Remi de la Boston College îşi luase un an 
sabatic pentru a participa la mai multe săpături. Auzind 


38 


veştile despre Alton, Dydell a consimţit să supravegheze 
lucrările până la întoarcerea lor sau până vor găsi un 
înlocuitor permanent. 

După treizeci şi şase de ore şi trei escale, au aterizat în 
San Diego la prânz, după ora locală. Sam şi Remi au mers 
cu maşina direct la casa familiei Alton ca să-i dea de ştire 
soţiei lui Frank. Acum, cu bagajele depozitate în foaierul 
casei lor, au coborât în laboratorul care era domeniul 
Selmei. 

Având o sută optzeci şi şase de metri pătraţi, încăperea 
cu tavan înalt era dominată de o masă de lucru cu blat de 
arțar, de şase metri lungime, iluminată de lămpi cu halogen 
agăţate de tavan şi înconjurată de scaune înalte. De-a 
lungul unui perete se aflau trei firide despărțite prin pereţi 
de rigips - fiecare dotată cu propriul computer Mac Pro nou- 
nout cu douăsprezece nuclee şi cu un monitor Cinema HD 
de treizeci de inchi - două birouri cu paravane de sticlă, 
unul pentru Sam şi unul pentru Remi, o pivniţă pentru 
arhive controlată climatic, o mică încăpere pentru proiecţii 
şi o bibliotecă pentru studiu. Peretele opus era dedicat 
singurului hobby al Selmei: un acvariu de patru metri 
lungime, cu doi metri cubi de apă de mare, plin cu o 
varietate de peşti în nuanțele curcubeului. Bolborositul lui 
blând crea în laborator o ambianţă plăcută. 

Deasupra spaţiului de lucru, casa familiei Fargo mai avea 
trei etaje. Era o casă în stil spaniol de o mie o sută zece 
metri pătraţi, cu un parter necompartimentat, tavane boltite 
şi suficiente ferestre şi luminatoare, încât rareori aprindeau 
lumina mai mult de câteva ore pe zi. Electricitatea de care 
se foloseau era furnizată, în principal, de un sistem robust 
de panouri solare recent instalate pe acoperiş. 

La ultimul etaj era dormitorul principal al lui Sam şi al lui 
Remi. Chiar dedesubt, erau patru apartamente pentru 
oaspeţi, o cameră de zi, o sufragerie şi o bucătărie deschisă 
care ieşea în afara stâncii, cu vedere spre ocean. La etajul 
doi, era o sală de gimnastică cu echipament pentru exerciţii 
aerobice, dar şi aparate de forţă, o saună, un bazin de înot 


39 


Hydro-Worx uriaş, un perete de căţărat şi o podea din lemn 
de esenţă tare, de nouăzeci de metri pătraţi, pe care Remi 
practica scrimă şi Sam, judo. 

Sam şi Remi luară două scaune dintr-un colţ al 
laboratorului. Selma li se alătură. Purta costumul ei 
tradiţional de muncă: pantaloni kaki, pantofi sport, un tricou 
colorat şi ochelari cu ramă de baga şi lănţişor. Pete Jeffcoat 
şi Wendy Corden veniră şi ei să asculte. Bronzaţi, zvelţi şi 
nonşalanţi, asistenții Selmei erau întruchiparea 
californianului, dar departe de a fi nişte trântori de plajă. 
jeff avea o diplomă în arheologie, iar Wendy, în ştiinţe 
sociale. 

— E îngrijorată, spuse Remi, dar a ascuns asta față de 
copii. l-am spus că o s-o ţinem la curent. Selma, ai putea să 
o suni zilnic cât o să fim noi plecaţi...? 

— Sigur. Cum a mers audiența la înălţimea Sa? 

Sam îi povesti întâlnirea lor cu Charlie King. 

— Eu şi Remi am discutat despre asta în avion. Vorbeşte 
ca la carte, dar ceva nu-i în regulă cu el. 

— Mâna lui dreaptă, în primul rând, spuse Remi, apoi o 
descrise pe Zhilan Hsu. Când King nu era de faţă, femeia 
avea o atitudine care te umplea de frică, dar 
comportamentul ei la bordul avionului dezvăluia o poveste 
diferită. Nemulțumirea lui King în privinţa numărului 
cuburilor de gheaţă din Jack Daniel's şi reacţia ei smerită 
arătau nu numai că se temea de patronul ei, dar şi că 
acesta era un despot căruia îi plăcea să deţină întotdeauna 
controlul. 

— Remi mai are o bănuială interesantă despre 
domnişoara Hsu, spuse Sam. 

— E amanta lui, preciza Remi. Sam nu e sigur, dar eu da. 
lar King o ţine într-o lesă foarte strânsă, preciza Remi. 

— N-am terminat încă biografia familiei King, spuse 
Selma, dar, deocamdată, n-am găsit nimic despre Zhilan. 
Mai caut. Cu voia voastră, am să-l sun pe Rube. 

Rube Haywood, un alt prieten de-al lui Sam, lucra la 
sediul central al CIA din Langley, Virginia. Se cunoscuseră, 


40 


dintre toate locurile din lume, tocmai la infama unitate de 
instrucţie pentru operaţiuni secrete CIA de la Camp Peary, 
când Sam lucra la DARPA? (Agenţia pentru Proiecte de 
Cercetare Avansată în domeniul Apărării), iar Rube se 
pregătea să devină ofiţer operativ. In timp ce „Ferma” era 
un curs obligatoriu pentru cineva ca Rube, Sam participa la 
un experiment de cooperare: DARPA şi CIA considerau că, 
cu cât înțelegeau mai bine inginerii cum lucrau agenţii 
operativi pe teren, cu atât mai bine vor putea să-i doteze pe 
spionii Americii. 

— Dacă trebuie, desigur. Şi încă ceva, adăugă Sam. King 
pretinde că habar n-are la ce lucra taică-său. El afirmă că-l 
caută de aproape patruzeci de ani şi totuşi nu ştie nimic 
despre pasiunile lui. Nu-mi vine să cred. Mai spune şi că nu 
s-a sinchisit să contacteze nici guvernul nepalez, nici 
Ambasada SUA, adăugă Remi. Cineva cu relaţiile lui King ar 
fi pus în mişcare o investigaţie cu doar câteva telefoane. Şi 
zice că pe Frank nu l-ar fi interesat să cerceteze casa tatălui 
său din Monterey. Dar Frank era prea meticulos ca să 
ignore astfel de probe. Dacă i-ar fi spus lui Frank despre ea, 
acesta cu siguranţă s-ar fi dus acolo. 

— Ce motiv ar fi avut să mintă? întrebă Pete. 

— Habar n-am, spuse Remi. 

— Şi care-i concluzia? întrebă Wendy. 

— Cineva are ceva de ascuns, răspunse Selma. 

— Asta credem şi noi, confirmă Sam. Intrebarea e ce 
anume? King mai e şi puţin paranoic. Ca să fiu drept, la cât 
de bogat e, probabil că-l înconjoară escrocii cu hoardele. 

— Până la urmă, nimic din toate astea nu contează, 
spuse Remi. Frank Alton a dispărut. Pe asta trebuie să ne 
concentrăm. 

— Şi de unde începem? întrebă Selma. 

— Din Monterey. 


8 Deferise Advanced Research Project Agency, agenţie din 
cadrul Departamentului Apărării al Statelor Unite ale Americii, 
care se ocupă cu elaborarea de noi tehnologii folosite în scopuri 
militare (n. red.) 


41 


Monterey, California 


Sam încetinea viteza în curbe, în timp ce farurile maşinii 
sondau ceața care se rotea deasupra pământului şi prin 
frunzişul care contura drumul şerpuitor de pietriş. Sub ei, 
luminile caselor de pe faleză străluceau în întuneric, iar în 
depărtare, farurile de navigaţie ale bărcilor de pescuit 
pluteau în beznă. Geamul de pe partea lui Remi era lăsat, 
astfel că auzeau, din când în când, gongul îndoliat al unei 
geamanduri din depărtare. 

Deşi obosiţi, Sam şi Remi abia aşteptau să înceapă 
căutarea lui Frank, aşa că prinseseră cursa de seară din San 
Diego, ajungând pe aeroportul Peninsula cu pistă dublă din 
Monterey, de unde au închiriat o maşină. 

Chiar fără să vadă structura casei lui Lewis „Bully” King, 
era limpede că valora milioane de dolari. Mai precis, 
proprietatea pe care era ridicată valora milioane de dolari. 
O privelişte asupra golfului Monterey nu era ieftină. 
Conform lui Charlie King, tatăl lui cumpărase casa la 
începutul anilor 1950. De atunci, valoarea îi crescuse ca 
prin minune, transformând o cocioabă din carton gudronat 
într-o adevărată mină de aur imobiliară. 

GPS-ul de pe bordul maşinii îi vorbi lui Sam, semnalând o 
nouă curbă. După ce cotiră, farurile măturară o cutie 
poştală singuratică, înfiptă în vârful unui par. 

— Aici e, spuse Remi, citind numărul. 

Sam intră pe aleea mărginită de arbori pitici şi de un 
gard şubred din pari, care nu mai erau de mult albi, ce 
părea să se ţină în picioare doar graţie viţei-de-vie care se 
încurcase prin el. Sam scoase maşina din viteză, apoi puse 
frână. În faţa lor, farurile iluminau o casă din lemn, de 
nouăzeci de metri pătraţi. Două ferestre mici acoperite 
flancau uşa de la intrare, în dreptul căreia se afla un şir de 
trepte din beton în plin proces de năruire. Fațada era 


42 


văruită în ceea ce odinioară părea să fi fost un verde-închis. 
Acum, acolo unde vopseaua nu era scorojită, se vedea un 
măsliniu-palid. 

La capătul aleii, parţial ascuns de casă, se găsea un garaj 
pentru o singură maşină, cu jgheaburile acoperişului lăsate. 

— Sigur e o casă din anii 1950, spuse Remi. Asta da 
sobrietate... 

—Proprietatea trebuie să aibă cel puţin un hectar. E de 
mirare că a scăpat de mâna investitorilor. 

— Dacă nu ţinem seama de proprietarul ei. 

— Ai dreptate, spuse Sam. Trebuie să recunosc, ţi se cam 
face pielea de găină. 

— Eu voiam să spun că mă sperie de-a dreptul. Intrăm? 

Sam stinse farurile, apoi opri motorul, lăsând casa 
iluminată doar de razele palide ale lunii care se filtrau prin 
ceaţă. Sam înşfacă o valiză din piele de pe bancheta din 
spate, apoi coborâră şi închiseră portierele. in tăcerea 
aceea, zgomotul făcut de portierele trântite răsună ciudat 
de puternic. Sam scoase din buzunarul pantalonilor o 
lanternă cu micro LED şi o aprinse. 

Merseră pe alee până la uşa din faţă. Cu piciorul, Sam 
verifică stabilitatea treptelor. Făcu un semn din cap spre 
Remi, apoi urcă treptele, băgă în broască cheia primită de 
la Zhilan şi o răsuci. Cu un clic, mecanismul se deschise. 
Împinse uşor uşa; balamalele scoaseră un geamăt previzibil. 
Sam păşi peste prag, urmat de Remi. 

— Fă puţină lumină, spuse Remi. 

Sam întoarse fasciculul de lumină spre peretele de lângă 
cadrul uşii, unde Remi căuta un întrerupător. Găsi unul şi îl 
apăsă. Zhilan îi asigurase că vor avea curent şi se ţinuse de 
cuvânt. În trei colţuri ale încăperii, lămpi de podea se 
însufleţiră, proiectând vagi conuri de lumină galbenă pe 
pereţi. 

— Nu pare aşa de abandonată cum zicea King, observă 
Sam. Nu numai că becurile lămpilor funcționau, dar nu se 
vedea nici urmă de praf. Probabil are pe cineva care face 
curăţenie în mod regulat. 


43 


— Şi nu ţi se pare ciudat? întrebă Remi. Nu numai că 
păstrează casa aproape patruzeci de ani după dispariţia 
tatălui său, dar o lasă exact cum e şi o ţine curată, în timp 
ce curtea e o junglă. 

— Charlie King însuşi mi se pare cam ciudat, aşa că, nu, 
asta nu mă surprinde. Dă-i numai tipului o fobie la microbi 
şi ascunde-i unghiera, că deja e pe teritoriul lui Howard 
Hughes”. 

Remi râse. 

— Măcar vestea bună e că n-avem mult de căutat. 

Avea dreptate. Interiorul casei lui Bully se vedea aproape 
în întregime din locul unde se aflau: o încăpere mare de 
douăzeci de metri pătraţi care părea să fie un atelier/birou, 
la est şi la vest pereţi dominați de rafturi din tavan până-n 
podea, pline cu cărţi, bibelouri, fotografii înrămate şi vitrine 
ce păreau să conţină fosile şi artefacte. 

In mijlocul încăperii se afla o masă de bucătărie cu blat 
de lucru pe care Lewis o folosise ca birou; pe ea, o maşină 
de scris portabilă veche, stilouri, creioane, carneţele pentru 
notițe şi vrafuri de cărţi. Pe peretele sudic erau trei uşi - 
una care dădea într-o chicinetă, a doua într-o toaletă şi a 
treia într-un dormitor. Dincolo de izul înţepător de clor şi 
naftalină, casa mirosea a mucegai şi a clei vechi pentru 
tapet. 

— Cred că mingea-i în terenul tău, Remi. Tu şi Bully aţi 
fost - sau sunteţi - spirite înrudite. Am să verific celelalte 
camere. Strigă dacă vezi vreun liliac. 

— Nu-i amuzant, Fargo. 

Remi era o dură din cap până-n picioare şi nu se temea 
să-şi murdărească mâinile sau să facă ceva periculos, dar 
ura liliecii. Aripile lor de piele, lăbuţele cu gheare şi feţele 
ciupite ca de porc, atingeau o coardă primitivă în sufletul ei. 
Halloweenul era o sărbătoare plină de tensiune în casa 
familiei Fargo şi filmele clasice cu vampiri erau interzise. 


” Howard Robard Hughes Jr. (1905-1976), unul dintre cei mai 
bogaţi oameni din lume, cunoscut şi pentru comportamentul său 
excentric cauzat de unele tulburări obsesiv-compulsive (n. red.) 


44 


Sam făcu un pas spre ea, îi ridică bărbia cu degetul 
arătător şi o sărută. 

— Imi cer scuze. 

— Se acceptă. 

In timp ce Sam intră în chicinetă, Remi scana rafturile cu 
cărţi. In mod previzibil, toate cărţile păreau să fi fost scrise 
înainte de anii 1970. Văzu că Lewis King era un cititor 
eclectic. Deşi majoritatea cărţilor avea o legătură directă cu 
arheologia şi cu disciplinele înrudite - antropologia, 
paleontologia, geologia etc. - mai găseai şi volume de 
filosofie, cosmologie, sociologie, literatură clasică şi istorie. 

Sam se întoarse în atelier. 

— Nimic interesant în celelalte camere. Aici cum e? 

— Cred că era un... Făcu o pauză şi se întoarse. Cred că 
ar trebui să ne decidem la ce timp să vorbim despre el. 
Pornim de la premisa că e mort sau viu? 

— Să presupunem ultima variantă. Frank aşa a făcut. 

Remi încuviinţă. 

— Cred că Lewis este un om fascinant. Dacă ar trebui să 
pun rămăşag, aş zice că a citit majoritatea cărţilor de aici, 
dacă nu chiar pe toate. 

— Dacă lucra aşa de mult pe teren cum a spus King, când 
ar fi avut timp? 

— Poate avea o metodă de lectură rapidă, sugeră Remi. 

— Posibil. Ce-i în vitrine? 

Sam flutură lanterna spre cea mai apropiată vitrină de 
umărul lui Remi. Ea privi înăuntru. 

— Vârfuri de săgeți Clovis1*, spuse ea, referindu-se la 
numele de-acum universal atribuit vârfurilor de sulițe şi 
săgeți construite din piatră, fildeş sau os. O colecţie 
frumoasă. 

Pe rând, începură să cerceteze şi restul vitrinelor. 
Colecţia lui Lewis era la fel de eclectică precum biblioteca 


10 Cultură paleoindiană preistorică, de la sfârşitul ultimei ere 
glaciare, caracterizată prin producerea „vârfurilor Clovis” şi a 
uneltelor distinctive din fildeş şi din os (n.tr.) 


45 


sa. Deşi pline de artefacte arheologice, cioburi de oale, 
coarne de cerb cioplite, unelte din piatră, aşchii de lemn 
pietrificate - în vitrine se găseau şi piese ce aparţineau 
ştiinţelor istorice: fosile, roci, ilustraţii ale unor plante şi 
insecte dispărute, fragmente din manuscrise antice. 

Remi bătu cu degetul în sticla unei vitrine ce conţinea un 
pergament scris în ceea ce părea a fi Devanăgari, alfabetul- 
părinte al nepalezei. 

— Interesant. Cred că e o reproducere. Uită-te acolo, 
pare a fi însemnarea unui traducător: „A. Kaalrami, 
Universitatea Princeton”. Dar nu e nicio traducere. 

— Acum verific, spuse Sam şi scoase din buzunar iPhone- 
ul. Deschise web browserul Safari şi aşteptă să apară 
iconiţa reţelei 4G în bara de meniu a telefonului. În schimb, 
apăru un mesaj într-o fereastră a ecranului: 


Selectaţi o reţea wi-fi 
651FPR 


Încruntat, Sam studie mesajul o clipă, apoi închise web 
browserul şi deschise o aplicaţie de scris, îi spuse lui Remi: 

— Nu pot să mă conectez. Uită-te aici. 

Remi întoarse privirea spre el. 

— Ce e? 

El îi făcu semn cu ochiul. 

— Uită-te. 

Ea merse lângă el şi se uită pe ecranul iPhone-ului. Pe 
acesta stătea scris un mesaj: 


Urmează-mă. 


Remi nu şovăi nicio clipă. 

— Nu mă mir că n-ai prins semnal, spuse ea. Suntem la 
dracu-n praznic. 

— Ce părere ai? Am văzut tot ce era de văzut? 

— Aşa cred. Hai să căutăm un hotel. 

Stinseră luminile, apoi ieşiră pe uşa din faţă şi o încuiară 


46 


în urma lor. Remi spuse: 

— Ce se întâmplă, Sam? 

— Am detectat o reţea wireless. E numită după adresa 
asta: False Pass Road nr. 1651. 

Sam căută din nou mesajul pe iPhone şi i-l arătă lui Remi. 

— Ar putea fi un vecin? întrebă ea. 

— Nu, un semnal obişnuit n-ar ajunge mai departe de 
vreo patruzeci şi cinci de metri. 

— Din ce în ce mai curios, spuse Remi. N-am văzut nici 
un modem sau router. De ce ar avea nevoie o casă, 
presupus abandonată, de o reţea wireless? 

— Nu-mi vine în minte decât un singur motiv şi ţinând 
cont cu cine avem de-a face, nu-i atât de absurd pe cât 
pare: supraveghere. 

— Camere? 

— Şi/sau aparate de ascultat. 

— King ne spionează? De ce? 

— Cine ştie, dar mi-a trezit curiozitatea. Trebuie să ne 
întoarcem în casă. Hai să ne uităm prin jur. 

— Şi dacă are camere şi la exterior? 

— Alea-s greu de camuflat. O să fim cu ochii-n patru. 

Luminând cu lanterna în lungul fațadei casei şi al 
scafelor, străbătu aleea spre garaj. Când ajunse în colţul 
casei, se opri o clipă şi trase cu ochiul. Făcu un pas înapoi. 

— Nimic, spuse Sam. Merse la uşa laterală a garajului şi 
încercă clanţa. Era încuiată. Sam îşi scoase hanoracul, îl 
înfăşură pe mâna dreaptă şi lovi cu pumnul în geamul de 
sticlă de deasupra clanţei, până când sticla se sparse cu o 
bufnitură înfundată. Dădu la o parte cioburile de sticlă 
rămase, apoi întinse braţul şi descuie uşa. 

Odată intrat, nu-i luă decât un minut să găsească panoul 
electric. Sam deschise capacul şi studie configuraţia. Era pe 
stil vechi, cu siguranţe. Unele dintre ele păreau relativ noi. 

— Şi acum? întrebă Remi. 

— Nu mă bag la sigurante. 

Cobori fasciculul de lumină al lanternei de pe panou pe 
cadrul de fundaţie din lemn, apoi în stânga stâlpului de 


47 


alături, unde găsi contorul electric. Cu ajutorul briceagului, 
smulse cablul, apoi deschise capacul şi închise 
întrerupătorul de la linia electrică principală. 

— Cu condiţia ca Bully să nu aibă un generator sau 
baterii de rezervă ascunse pe undeva, ar trebui să fie 
suficient, spuse Sam. 

Se întoarseră la treptele din faţa casei. Remi scoase 
iPhone-ul şi căută reţeaua wireless. Dispăruse. 

— Calea-i liberă, spuse ea. 

— Să vedem ce are de ascuns Charlie King. 


Din nou înăuntru, Remi merse direct la vitrina ce 
conţinea pergamentul Devanăgari. 

— Sam, poţi să-mi aduci camera foto? 

Sam deschise valiza, pe care o pusese pe un fotoliu din 
apropiere, scoase aparatul Canon GIO al lui Remi şi i-l dădu. 
Ea începu să fotografieze vitrina. Când termină, trecu la 
următoarea. 

— Măcar să cercetăm totul, dacă tot ne-am apucat. 

Sam încuviinţă din cap. Cu mâinile în şolduri, trecu în 
revistă rafturile. Făcu un calcul scurt în minte; erau între 
cinci şi şase sute de volume, după estimările lui. 

— Mă apuc să frunzăresc paginile. 

In scurt timp deveni limpede că cei pe care-i angajase 
King să facă curăţenie în casă nu dăduseră prea mare 
atenţie rafturilor; deşi cotoarele cărţilor erau şterse, partea 
de sus era acoperită cu un strat gros de praf. Inainte să 
scoată câte un volum, Sam căuta amprente cu lanterna. 
Niciunul nu părea să fi fost atins de mai bine de un deceniu. 


După două ore şi o sută de strănuturi, puseră la loc şi 
ultima carte. Remi, care terminase de fotografiat vitrinele 
cu o oră mai devreme, îl ajutase pe Sam cu ultima sută de 
volume. 

— Nimic, spuse Sam, îndepărtându-se de un raft şi 
ştergându-şi palmele de pantaloni. Tu? 

— Nimic. Dar am găsit ceva interesant într-una dintre 


48 


vitrine. 

Deschise camera foto, derula până la imaginea dorită şi i- 
o arătă lui Sam. El o cercetă o clipă. 

— Ce sunt alea? 

— Nu sunt sigură, dar cred că sunt coji de ouă de struţ. 

— Şi inscripţia? E o limbă? Artă? 

— Nu ştiu. Le-am scos din vitrină şi le-am fotografiat pe 
fiecare în parte. 

— Şi ce semnificaţie au? j 

— Pentru noi, în mod special, probabil că niciuna. Intr-un 
context mai larg... Remi ridică din umeri. Poate că au o 
semnificație deosebită. 

In 1999, îi explică Remi, o echipă de arheologi francezi a 
descoperit un depozit de două sute şaptezeci de fragmente 
de ouă de struţ gravate la Diepkloof Rockh Shelter, în Africa 
de Sud. Cojile erau gravate cu modele geometrice vechi de 
cincizeci şi cinci sau şaizeci şi cinci de mii de ani şi 
aparţineau perioadei culturale litice, cunoscute drept 
Howiesons Poort. 

— Experții încă mai dezbat semnificaţia inscripţiilor, 
continuă Remi. Unii susţin că sunt lucrări artistice; alţii, o 
hartă; iar alţii, o formă de limbaj scris. 

— Şi astea sunt similare? 

— Nu-mi aduc aminte, trebuie să mă gândesc puţin. Dar 
dacă sunt de acelaşi tip precum cele din Africa de Sud, 
încheie Remi, atunci predatează descoperirea de la 
Diepkloof cu cel puţin treizeci şi cinci de ani. 

— Poate că Lewis nu ştia ce are în posesie. 

— Mă îndoiesc. Orice arheolog care cunoaşte meserie le- 
ar identifica valoarea. După ce-l vom găsi pe Frank şi 
lucrurile se vor întoarce la normal - Sam deschise gura ca 
să vorbească, dar Remi se corectă rapid - la normal pentru 
noi, am să mă interesez de asta. Sam oftă. 

— Deci, deocamdată, tot ce avem legat de Nepal nu e 
decât pergamentul Devanăgari. 


49 


Capitolul 4 


Kathmandu, Nepal 


Sam şi Remi au fost treziţi de glasul pilotului, care anunţa 
că se apropiau de Aeroportul Internaţional Tribhuvan, din 
Kathmandu. După ce îşi petrecuseră cea mai mare parte din 
ultimele trei zile în aer, avură nevoie de treizeci de secunde 
întregi ca să se trezească de-a binelea. Cursa lor United- 
Cathay Pacific-Royal Nepal durase aproape treizeci şi două 
de ore. 

Sam se ridică în capul oaselor, îşi întinse braţele 
deasupra capului, apoi îşi regla ceasul după cel digital de pe 
ecranul scaunului din faţa sa. Alături de el, Remi flutură din 
pleoape. 

— Un regat pentru o cană de cafea, murmură ea. 

— Ajungem la sol în douăzeci de minute. 

Remi deschise ochii de tot. 

— Mai că uitasem... Ă 

În ultimii ani, Nepalul intrase în comerţul cu cafea. În 
ceea ce-i privea pe soţii Fargo, boabele cultivate în regiunea 
Arghakhanchi a ţării produceau cea mai bună cafea din 
lume. 

Sam îi zâmbi. 

— Îţi cumpăr câtă cafea poţi să bei. 

— Eşti eroul meu. 


Avionul se înclină puternic şi amândoi priviră pe geam. În 
mintea celor mai mulţi turişti, numele Kathmandu evoca 
viziuni exotice cu temple budiste şi călugări în robe, călători 
în care cu boi şi oameni de munte, tămâie, mirodenii, colibe 
dărăpănate şi văi umbrite pitite între crestele Himalayei. 
Însă nimeni dintre cei care vizitează prima oară oraşul nu-şi 
imaginează o metropolă agitată, cu 750 000 de locuitori, 
dintre care nouăzeci şi opt la sută ştiu carte. 

Văzut din aer, Kathmandu pare să fi căzut într-o vale ca 

50 


un crater, înconjurată de patru lanțuri muntoase 
maiestuoase: Shivapuri,  Phulchowski,  Nagarjun şi 
Chandragiri. 

Sam şi Remi mai fuseseră de două ori aici în vacanţă. 
Ştiau că, în ciuda populaţiei sale, la sol, Kathmandu părea 
un conglomerat de sate de mărime mijlocie, injectate în 
venele modernităţii. Pe o stradă găseai un templu vechi de 
o mie de ani, închinat zeului hindus Shiva, pe următoarea, 
un magazin cu telefoane mobile; pe arterele principale, 
taxiuri hibride atrăgătoare şi ricşe colorat împodobite îşi 
disputau clienţii; într-o piaţă, situate faţă în faţă, un 
restaurant tematic Oktoberfest şi un vânzător ambulant 
care le vindea boluri cu chaat trecătorilor. Şi desigur, 
ascunse pe versanţii munţilor şi în vârful crestelor abrupte 
ce înconjoară oraşul, sute de temple şi mănăstiri, unele mai 
vechi chiar decât Kathmandu. 


Călători experimentați, Sam şi Remi erau pregătiţi pentru 
vamă, de care trecură fără nicio bătaie de cap. Ajunseră 
imediat în afara terminalului, pe trotuarul lângă care se 
adunau mijloacele de transport, sub o marchiză 
semicirculară modernă. Fațada terminalului era finisată cu o 
teracotă imaculată, cu un acoperiş foarte înclinat, împodobit 
cu sute de gravuri rectangulare. 

— Unde ne-a făcut Selma rezervare? 

— La hotelul Hyatt Regency. 

Remi încuviinţă din cap. La ultima vizită în Kathmandu, 
sperând că se vor cufunda în cultura nepaleză, se cazaseră 
într-un hostel care, din întâmplare, era situat lângă un ţarc 
de iaci. Descoperiseră că iacii nu se sinchiseau deloc de 
modestie, intimitate sau somn. 

Sam păşi pe bordură şi făcu semn unui taxi. Din spatele 
lor se auzi un glas de bărbat: 

— Sunteţi doamna şi domnul Fargo? 

Sam şi Remi se întoarseră şi văzură un băiat şi o fată, 
amândoi în jur de douăzeci de ani, două imagini aproape 
leite, care semănau la rândul lor cu Charles King - cu o 


51 


singură diferenţă surprinzătoare. Deşi copiii lui King 
fuseseră binecuvântaţi cu părul blond spălăcit, ochii albaştri 
şi zâmbetul larg al tatălui lor, chipurile lor purtau şi trăsături 
subtile, dar clar asiatice. 

Remi îi aruncă pe furiş o privire lui Sam, pe care el o 
interpretă imediat, în mod corect; bănuiala ei în legătură cu 
Zhilan Hsu era măcar parţial adevărată. Cu toate acestea, 
dacă cei doi Fargo nu mergeau prea departe cu 
presupunerile, statutul ei îl depăşea cu mult pe cel al unei 
amante obişnuite. 

— Da, noi suntem, răspunse Sam. 

Băiatul, care avea înălţimea tatălui său, dar nu şi 
corpolenţa acestuia, întinse o mână şi le-o strânse pe-a lor 
cu vigoare. 

— Eu sunt Russell. Ea e sora mea, Marjorie. 

— Sam... Remi. Nu credeam că suntem aşteptaţi. 

— Am hotărât să luăm iniţiativa, spuse Marjorie. Suntem 
aici cu afaceri în numele tatei, deci nu-i nici un deranj. 

Russell spuse: 

— Dacă nu aţi mai vizitat Kathmandu, poate să vă creeze 
o stare de confuzie. Suntem cu maşina. Vă ducem la hotel 
cu cea mai mare plăcere. 


Hotelul Hyatt Regency era la vreo trei kilometri nord-vest 
de aeroport. Drumul cu Mercedesul Sedan al fraţilor King a 
fost lin. Chiar dacă rapid, în interiorul izolat fonic şi cu 
geamuri fumurii, călătoria li se păru puţin suprarealistă lui 
Sam şi lui Remi. Aflat la volan, Russell străbătea cu uşurinţă 
străzile înguste şi debusolante, în timp ce Marjorie, pe locul 
din dreapta lui, le ţinea peste umăr un discurs geografic din 
fugă, cu tot farmecul unei broşuri turistice înregistrate. 

In cele din urmă, opriră în faţa culoarului acoperit de pe 
aleea hotelului Hyatt. Russell şi Marjorie ieşiră din maşină şi 
deschiseră portierele din spate înainte ca Sam şi Remi să 
atingă mânerele. 

Aidoma terminalului de la aeroport, arhitectura hotelului 
Hyatt Regency era un amestec de vechi şi modern: o faţadă 


52 


înaltă, de dimensiunea a şase etaje, din teracotă şi 
terminată cu un acoperiş ca o pagodă. Proprietatea luxoasă 
şi bine îngrijită se întindea pe opt hectare. 

Un hamal se apropie de maşină şi Russell latră ceva în 
nepaleză. Bărbatul încuviinţă cu putere din cap şi zâmbi 
forţat, apoi scoase lucrurile din portbagaj şi dispăru în hol. 

— Vă lăsăm să vă instalaţi, spuse Russell şi le înmâna 
fiecăruia o carte de vizită. Sunaţi-mă mai târziu, ca să 
vedem cum vreţi să procedaţi. 

— Să procedăm? repetă Sam. 

Marjorie zâmbi. 

— Ne cerem scuze, probabil că tata a uitat să vă spună. 
Ne-a rugat să vă fim ghizi câtă vreme îl căutaţi pe domnul 
Alton. Ne vedem mâine! 

Cu zâmbete şi fluturări de mână aproape sincrone, fraţii 
King urcară înapoi în Mercedes şi plecară. 

Sam şi Remi urmăriră din ochi preţ de câteva secunde 
maşina care se îndepărta. Apoi, Remi murmură: 

— E cineva normal în familia King? 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, erau instalaţi în 
apartament şi îşi savurau cafeaua. 


După ce-şi petrecură după-amiaza relaxându-se pe 
marginea piscinei, se întoarseră în apartamentul lor pentru 
un cocktail. Sam comandă un Gin Gibson Sapphire Bombay, 
iar Remi un Cosmopolitan Ketel One. Terminară de citit 
dosarul pe care li-l dăduse Zhilan pe aeroportul din 
Palembang. Deşi aparent era bine documentat, nu găsiră 
ceva prea concludent cu care să-şi înceapă căutarea. 

— Trebuie să recunosc, spuse Remi, că amestecul 
genelor lui Zhilan Hsu şi Charlie King a produs... rezultate 
interesante. 

— Eşti foarte diplomată, Remi, dar, să fim sinceri, Russell 
şi Marjorie îţi dau fiori. Pune alături de înfăţişarea lor 
atitudinea exagerată de prietenie şi obţii o pereche de 
ucigaşi în serie din filmele de la Hollywood. Ai văzut vreo 
trăsătură de-a lui Zhilan la ei? 


53 


— Nu, dar sper din suflet să nici nu aibă aşa ceva. Dacă e 
mama lor înseamnă că avea probabil optsprezece sau 
nouăsprezece ani când i-a născut. 

— Deci King ar fi avut atunci vreo patruzeci şi cinci. 

— Ai observat lipsa accentelor texane? Cred că am prins 
o vagă sonoritate Ivy League în felul cum pronunţă 
vocalele. 

— Deci tăticul i-a trimis din Texas la colegiu. Dar eu 
vreau să ştiu cum de-au aflat cu ce cursă venim? 

— Charlie King îşi arată muşchii? Vrea să ne dea de 
înţeles că are informatori buni? 

— Probabil. Asta ar explica şi de ce nu ne-a avertizat de 
apariţia gemenilor-minune. La câtă putere are, probabil că 
se crede un maestru când e vorba să ia oamenii pe 
nepregătite. 

—Nu-mi place să ne sufle în ceafă oriunde am merge. 

— Nici mie, dar hai să le facem pe plac mâine şi să 
vedem ce ştiu despre activităţile lui Frank. Am o vagă 
bănuială că familia King ştie mult mai multe decât lasă să 
se înţeleagă. 

— De acord, răspunse Remi. Totul se rezumă la un singur 
lucru, Sam: King încearcă să facă pe păpuşarul. Intrebarea e 
de ce? Fiindcă îi place să controleze totul sau fiindcă are 
ceva de ascuns? A 

Se auzi soneria de la uşă. In timp ce se pregătea să 
deschidă ca să ia plicul ce tocmai fusese strecurat pe 
dedesubt, Sam spuse: 

— E confirmarea rezervărilor la cină. 

— Da? 

— Asta numai dacă poţi să fii gata în treizeci de minute, 
replică Sam. 

— Mi-ar plăcea, dar unde mergem? 

— La Bhanchka şi Ghan, răspunse Sam. 

— Cum de ţi-ai amintit? 

— Cum să uiţi mâncarea şi ambianța din Nepal? 

Douăzeci şi cinci de minute mai târziu, Remi se 
schimbase în pantaloni Akris şi o bluză, cu un sacou asortat 


54 


luat pe braţ. lar Sam, proaspăt bărbierit, îmbrăcat într-o 
cămaşă albastră Robert Graham şi pantaloni gri-închis, o 
conduse afară din cameră. 


Remi fu doar parţial surprinsă când se trezi la patru 
dimineaţa şi nu-şi găsi soţul în pat, ci instalat într-un fotoliu, 
în salonaşul apartamentului. Când ceva nu-i dădea pace 
subconştientului lui Sam Fargo, rareori putea să doarmă. ÎI 
găsi la lumina blândă a unei veioze, citind dosarul de la 
Zhilan. Cu şoldul, Remi împinse cu blândeţe mapa din hârtie 
de Manila. Apoi se aşeză în poala lui şi-şi strânse în jurul 
trupului cămaşa lungă La Perla din mătase. 

— Cred că am găsit vinovatul, spuse el. 

— Arată-mi. 

El frunzări câteva pagini prinse cu agrafe. 

___— Rapoartele trimise zilnic prin e-mail de Frank lui King. 
Incep din ziua când a sosit aici şi se opresc în dimineaţa 
dispariţiei lui. Observi ceva diferit la ultimele trei e-mailuri? 

Remi le parcurse rapid. 

— Nu. 

— Le-a semnat pe toate cu „Frank”. Uită-te la cele de 
dinainte. 

Remi făcu întocmai. Strânse din buze. 

— Semnate simplu: „FA”. 

— Aşa semna şi e-mailurile pe care mi le trimitea mie. 

— Ce înseamnă asta? 

— E doar o speculație. Aş spune că fie nu Frank a trimis 
ultimele trei e-mailuri, fie a încercat să codifice un semnal 
de S.O.S. 

— Greu de crezut. Frank ar fi găsit un cod mai inteligent. 

— Deci ne mai rămâne o opţiune. A dispărut mai 
devreme decât crede King. 

— Şi cineva s-a dat drept el, conchise Remi. 


La cincizeci de kilometri 
nord de Kathmandu, Nepal 


55 


În semiîntunericul dinaintea zorilor, Range Roverul coti 
de pe drumul principal. Farurile sale măturau câmpurile 
verzi terasate pe măsură ce ţineau drumul şerpuitor spre 
fundul văii, unde se intersecta cu alt drum, de data aceasta 
mai îngust, cu făgaşe brăzdate în noroi. Roverul se hurducai 
pe cărare câteva sute de metri până să ajungă la un pod. 
Dedesubt, un râu învolburat, a cărui apă întunecată se 
ridica deasupra traverselor celor mai joase ale podului. Pe 
malul opus, farurile Roverului iluminară scurt un indicator. 
În nepaleză, scria: „Trisuli”. După încă jumătate de 
kilometru, maşina ajunse la o clădire turtită din cărămidă 
cenuşie, cu un acoperiş de tablă peticit. Alături de o uşă din 
lemn, se vedea o lumină galbenă la fereastra pătrată. 
Roverul frână în faţa clădirii şi motorul se opri. 

Russell şi Marjorie King coborâră din maşină şi se 
îndreptară spre uşă. O pereche de siluete umbrite se iviră 
de după fiecare colţ al clădirii şi îi întâmpinară. Fiecare 
bărbat purta o armă automată de-a curmezişul pieptului. Se 
aprinseră lanternele, al căror fascicul lumină chipurile 
fraţilor King, apoi se stinseră. Cu un semn smucit din cap, 
unul dintre paznici le făcu semn să intre. 

Înăuntru, un bărbat stătea la o masă demontabilă din 
lemn. In afara acesteia şi a unei lămpi cu kerosen ce arunca 
o lumină tremurătoare, camera era goală. 

— Colonele Zhou, mârâi Russell King. 

— Bine aţi venit, prietenii mei americani fără nume. Luaţi 
loc, vă rog. 

Făcură întocmai, ocupând banca din faţa lui Zhou. 
Marjorie spuse: 

— Nu sunteţi în uniformă. Sper că n-o să ne spuneţi că vă 
temeţi de patrulele armatei nepaleze. 

Zhou chicoti. 

— Nici pe departe. Sunt sigur că oamenilor mei nu le-ar 
displăcea să tragă la ţintă, dar mă îndoiesc că superiorii mei 
ar vedea cu ochi buni faptul că am trecut graniţa fără să 
apelez la procedura standard. 

— Dumneavoastră aţi propus această întâlnire, spuse 


56 


Russell. De ce ne-aţi chemat aici? 

— Trebuie să discutăm despre permisele pe care le-aţi 
cerut. 

— Adică despre permisele pe care le-am plătit deja? 
ripostă Marjorie. A 

— Chestie de semantică. In regiunea în care vreţi să 
pătrundeţi sunt multe patrule... 

— In toată China sunt multe patrule, observă Russell. 

— O singură zonă din regiunea unde vreţi să călătoriţi 
intră în subordinea mea. 

— Până acum, asta n-a mai constituit o problemă. 

— Lucrurile se mai schimbă. 

— Ne strângi cu uşa, spuse Marjorie. 

Chipul îi era lipsit de expresie, dar avea o privire dură, 
rea. 

— Nu cunosc expresia. 

— Ne şantajezi. 

Colonelul Zhou se încruntă. 

— E un cuvânt prea dur. Adevărul e că aveţi dreptate, m- 
aţi plătit deja. Din păcate, din cauza unei restructurări în 
districtul meu, am mai multe guri de hrănit, dacă înţelegeţi 
ce vreau să zic. Dacă nu le hrănesc, or să înceapă să 
vorbească cu cine nu trebuie. 

— Poate ar trebui să vorbim cu ei şi nu cu 
dumneavoastră, spuse Russell. 

— N-aveţi decât. Dar aveţi timpul necesar? Din câte îmi 
amintesc, v-a luat opt luni ca să mă găsiţi. Sunteţi dispuşi s- 
o luaţi de la capăt? Aţi avut noroc cu mine. Data viitoare, 
riscaţi să ajungeţi la puşcărie ca spioni. De fapt, niciodată 
nu-i prea târziu. 

— Joci un joc periculos, domnule colonel, spuse Marjorie. 

— Nu mai periculos decât trecerea ilegală în teritoriul 
chinez. 

— Şi, presupun, nu mai periculos decât neglijenţa de a 
nu-ţi pune oamenii să ne percheziţioneze de arme. 

Zhou miji ochii, aruncă o privire spre uşă, apoi se uită din 
nou la gemenii King. 


57 


— N-aţi îndrăzni, spuse el. 

— Ea da, spuse Russell. Şi eu. Fii sigur de asta. Dar nu 
acum. Nu în seara asta. Domnule colonel, dacă ai şti cine 
suntem, te-ai gândi de două ori înainte să ne şantajezi de 
bani. 

— Poate nu vă ştiu numele, dar am mai cunoscut oameni 
ca voi şi cam bănuiesc ce căutaţi. 

— Cât îţi trebuie ca să hrăneşti gurile în plus? întrebă 
Russel. 

— Douăzeci de mii - în euro, nu dolari. Russell şi Marjorie 
se ridicară. 

— O să primeşti banii în cont până diseară. Te contactăm 
când suntem gata să trecem graniţa. 


Îşi dădea seama, după răcoarea nopţii, după lipsa 
zgomotelor din trafic şi după clinchetul apropiat şi frecvent 
al clopoţeilor iacilor că se afla pe un deal destul de înalt. 
Cum fusese legat la ochi imediat ce fusese îmbrâncit în 
dubită, nu putuse să-şi dea seama cât de departe de 
Kathmandu îl duseseră. La zece kilometri sau la o sută, 
oricum nu conta. Odată ieşiţi în afara văii unde era situat 
oraşul, terenul putea să înghită un om cu totul şi chiar aşa 
se şi întâmplase, de mii de ori. Râpe, peşteri, doline, 
crevase... un milion de locuri unde te puteai ascunde sau 
muri. 

Podeaua şi pereţii erau din scânduri neşlefuite, la fel ca 
patul. Salteaua era căptuşită cu paie şi mirosea vag a 
bălegar. Ghici că soba veche era din tuci, după sunetul 
uşiţei pentru lemne izbite de fiecare dată când răpitorii lui 
intrau ca să alimenteze focul. Din când în când, peste 
mirosul înţepător al fumului de lemne, simţea izul vag al 
combustibilului folosit, de obicei, de căruţaşi şi alpinişti. 

Era ţinut într-o colibă abandonată, destinată drumeţilor, 
undeva suficient de departe de cărările bătute, pe unde nu 
se abăteau musafiri nepoftiţi. 

Răpitorii lui scoseseră mai puţin de douăzeci de cuvinte 
de când îl capturaseră, toate fiind porunci grosolane într-o 


58 


engleză stâlcită: stai jos, ridică-te, mănâncă, baie... însă, în 
cea de-a doua zi, surprinsese o frântură de conversaţie prin 
peretele colibei. Cu toate că nu ştia aproape deloc 
nepaleză, îşi dăduse seama ce limbă vorbeau. Fusese luat 
prizonier de localnici. Dar de cine? Terorişti sau războinici 
de gherilă? Nu ştia să fi operat vreo armată de acest gen în 
Nepal. Răpitori? Se îndoia. Nu-l obligaseră să facă vreo 
înregistrare sau să scrie vreo scrisoare de recompensă. Nici 
nu se purtaseră rău cu el. Era hrănit în mod regulat, avea 
apă de băut la discreţie şi sacul lui de dormit era numai bun 
pentru temperaturi sub zero grade. Când îl mutau de colo- 
colo, erau fermi, dar nu brutali. Se întrebă din nou: Cine? Şi 
de ce? 

Până acum, făcuseră o singură greşeală majoră în timp 
ce-i legaseră încheieturile cu ceea ce părea a fi funie de 
căţărat, neglijaseră să verifice dacă în colibă nu existau 
margini ascuţite. Pe scurt, găsise patru: picioarele patului 
său, fiecare fiind ieşit în afara saltelei cu câţiva centimetri. 
Lemnul primitiv tăiat nu era sablat. Nu tăiau tocmai ca 
lamele unui ferăstrău, dar era un început. 


Capitolul 5 


Kathmandu, Nepal 


Aşa cum promiseseră, Russell şi Marjorie traseră pe aleea 
din faţa hotelului Hyatt la nouă fix, a doua zi dimineaţa. Cu 
ochii luminoşi şi zâmbitori, gemenii îi întâmpinară pe Sam şi 
Remi cu o nouă rundă de strângeri de mână, apoi îi 
conduseră spre Mercedes. Cerul era de un albastru 
strălucitor, iar aerul răcoros. 

— Unde mergem? întrebă Russell în timp ce băga maşina 
în viteză şi ieşea de pe alee. 

— Ce părere aveţi de locurile unde Frank Alton pare să-şi 
fi petrecut majoritatea timpului? sugeră Remi. 


59 


— Nicio problemă, răspunse Marjorie. Conform e- 
mailurilor trimise tatei, şi-a petrecut cea mai mare parte a 
timpului în zona defileului Chobar, cam la opt kilometri sud- 
est de aici. Acolo, râul Bagmati părăseşte valea. 

Merseră în tăcere câteva minute. 

— Dacă bunicul vostru a fost persoana fotografiată în Lo 
Monthang... spuse Sam. 

— Nu crezi că era el? îl întrerupse Russell, privindu-l în 
oglinda retrovizoare. Tata aşa crede. 

— Incercam să pun răul în faţă. Dacă era bunicul vostru, 
aveţi vreo idee de ce s-ar fi aflat în zona aceea? 

— Nu-mi vine nimic în minte, răspunse Marjorie cu 
nepăsare. 

— Tatăl vostru nu părea să ştie cu ce se ocupa Lewis. Nici 
voi nu sunteţi la curent? 

— Presupun că era ceva legat de arheologie, răspunse 
Russel. Noi nu l-am cunoscut, se înţelege. Doar am auzit 
poveşti de la tata. 

— Să nu mă înţelegeţi greşit, dar v-aţi gândit să încercaţi 
să aflaţi cu ce se ocupa Lewis? Ne-ar putea ajuta în căutări. 

— Tata ne ţine cam ocupați, spuse Marjorie. De altfel, de 
aceea angajează experţi ca voi doi şi ca domnul Alton. 

Sam şi Remi avură un schimb de priviri. La fel ca tatăl lor, 
gemenii King păreau doar marginal interesaţi de detaliile 
vieţii bunicului lor. Detaşarea lor părea aproape patologică. 

— Ce şcoală aţi terminat? întrebă Remi, schimbând 
subiectul. 

— N-am terminat niciuna, răspunse Russell. Am învăţat 
acasă, tata ne-a angajat preceptori. 

— Şi ce s-a întâmplat cu accentul vostru? 

Marjorie nu răspunse imediat. 

— Inţeleg unde baţi. Când aveam patru ani, ne-a trimis 
să locuim cu mătuşa noastră, în Connecticut. Am stat acolo 
până când am terminat şcoala, apoi ne-am mutat înapoi în 
Houston ca să lucrăm pentru tata. 

— Deci nu l-aţi văzut prea mult cât aţi fost mici? întrebă 
Sam. 


60 


— E un om ocupat. 

Răspunsul lui Marjorie nu vădea nicio urmă de ranchiună, 
ca şi cum ar fi fost perfect normal să-ţi trimiţi pachet copiii 
într-un alt stat timp de paisprezece ani, ca să fie crescuţi de 
preceptori şi de rude. 

— Puneţi cam multe întrebări, spuse Russell. 

— Suntem curioşi din fire, răspunse Sam. Defect 
profesional. 


Sam şi Remi nu se aşteptaseră ca vizita lor în defileul 
Chobar să dea prea multe rezultate şi de aceea nu fură 
dezamăgiţi. Russell şi Marjorie le arătară câteva atracţii 
locale şi le furnizară alte informaţii turistice. 

Intorşi la maşină, Sam şi Remi îi rugară să-i ducă la 
următoarea destinație: epicentrul istoric al oraşului, 
cunoscut drept Piaţa Durbar, unde se aflau vreo cincizeci de 
temple. 

In mod previzibil, această vizită se dovedi la fel de 
irelevantă ca prima. Urmăriţi îndeaproape de gemenii King, 
Sam şi Remi se plimbară în jurul pieţei şi în împrejurimi timp 
de o oră, cu ostentaţie; făcură fotografii, îşi consultară harta 
şi luară notițe. Intr-un final, cu puţin înainte de prânz, îi 
rugară să-i ducă înapoi la Hyatt. 

— Aţi terminat? întrebă Russell. Sunteţi siguri? 

— Da, spuse Sam. 

— Vă ducem oriunde doriţi cu cea mai mare plăcere, le 
propuse Marjorie. 

— Trebuie să mai facem câteva cercetări înainte să 
continuăm, spuse Remi. 

— Vă putem ajuta şi noi. 

Tonul vocii lui Sam deveni puţin mai dur: 

— La hotel, vă rog, Russell ridică din umeri. 

— Cum vreţi. 


Din hol, priviră cum se depărtează Mercedesul. Sam 
scoase iPhone-ul din buzunar şi verifică ecranul. 
— Un mesaj de la Selma. Il ascultă, apoi spuse: 


61 


— A descoperit ceva despre familia King. Întorşi în 
camera lor, Sam puse telefonul pe speaker şi apăsă pe 
apelare rapidă. După treizeci de secunde de păcănituri, 
reuşi să se conecteze. 

— In sfârşit, răspunse Selma. 

— Am făcut un tur cu gemenii King. 

— Ceva rezultate? 

— Doar că ne-au întărit dorinţa să scăpăm de ei, spuse 
Sam. Ce-ai bun pentru noi? 

— İn primul rând, am găsit pe cineva care ştie să traducă 
pergamentul Devanăgari pe care l-aţi găsit în casa lui Lewis. 

— Fantastic, spuse Remi. 

— Asta nu-i tot. Cred că e traducătorul original - acel A. 
Kaalrami de la Princeton. Numele ei mic e Adala. Are 
aproape şaptezeci de ani şi e profesor la... Vreţi să ghiciţi? 

— Nu, spuse Sam. 

— Universitatea Kathmandu. 

— Selma, eşti o comoară la casa omului, spuse Remi. 

— În mod normal, aş fi de acord, doamnă Fargo, dar am 
avut un noroc chior. Vă trimit prin e-mail datele de contact 
ale profesorului Kaalrami. Aşa! In continuare, după ce am 
căutat în zadar informaţii despre familia King, într-un final l- 
am sunat pe Rube Haywood. Imi trimite informaţiile pe 
măsură ce le obţine şi el, dar ce avem până acum e 
interesant. Mai întâi de toate, King nu e adevăratul nume de 
familie. E versiunea anglicizată a numelui german original: 
Konig. lar prenumele lui Lewis era la origine Lewes. 

— De ce şi l-a schimbat? Întrebă Remi. 

— Nu suntem absolut siguri în privinţa asta, dar ceea ce 
ştim e că Lewis a imigrat în America în 1946 şi a obţinut un 
post de profesor la Universitatea din Syracuse. Câţiva ani 
mai târziu, când Charles avea patru ani, Lewis i-a 
abandonat pe el şi pe mama lui şi s-a apucat să colinde 
lumea. 

— Asta-i tot? 

— Am aflat cu ce afaceri se ocupă Russell şi Marjorie 
acolo. Unul dintre concernele miniere ale lui King - SRG, sau 


62 


Strategic Resources Group - a obţinut anul trecut de la 
guvernul nepalez autorizaţia să facă, citez, „studii de 
explorare legate de exploatarea metalelor industriale şi 
preţioase”. 

— Şi ce înseamnă asta, mai exact? întrebă Remi. E o 
declaraţie de intenţie extrem de vagă. 

— Deliberat vagă, completă Sam. 

— Compania nu e cotată pe piaţă, de aceea nu prea poţi 
face rost de informaţii, răspunse Selma. Am găsit două 
şantiere închiriate de SRG. Sunt în nord-estul oraşului. 

— O reţea încurcată, spuse Remi. Gemenii King 
supraveghează o operaţiune minieră de familie în acelaşi 
loc şi în acelaşi timp în care Frank dispare căutându-l pe 
tatăl lui King, care e posibil să fi bântuit sau nu în jurul 
Himalayei, în ultimii patruzeci de ani. Am uitat ceva? 

— Cam asta-i tot, spuse Sam. 

— Vreţi să vă dau detalii despre şantierele SRG? întrebă 
Selma. 

— Deocamdată nu, răspunse Sam. Aparent, nu există 
nicio legătură, dar, cu Regele Charlie, nu ştii niciodată. 

După ce aranjară cu recepţionerul de la Hyatt să 
închirieze o maşină, porniră la drum. Sam conducea, în timp 
ce Remi îl ghida, cu o hartă a oraşului Kathmandu întinsă pe 
bordul unui SUV Nissan X-Trail. 

Una dintre puţinele lecţii învăţate (şi uitate tot atunci) la 
ultima lor vizită în Kathmandu, în urmă cu şase ani, le 
reveni în memorie imediat după ce părăsiră hotelul. 

Cu excepţia arterelor principale, precum Tridevi şi Ring 
Road, străzile din Kathmandu aveau rareori nume, atât pe 
hartă, cât şi pe indicatoare. Instrucţiunile verbale erau 
furnizate în funcţie de repere, de obicei acestea fiind 
intersecţii sau pieţe - cunoscute drept chowks, respectiv 
toles - şi ocazional, temple sau iarmaroace. Cei care nu 
cunoşteau aceste repere nu aveau de ales decât să se 
bazeze pe o hartă regională şi pe busolă. 

Dar Sam şi Remi aveau noroc. Universitatea Kathmandu 
se afla la douăzeci şi doi de kilometri depărtare de hotelul 


63 


lor, pe dealurile de la periferia estică a oraşului. După ce 
petrecură douăzeci de minute frustrante căutând 
Autostrada Arniko, făcură oarecare progrese şi ajunseră în 
campus la numai o oră după apus. 


Ghidându-se după indicatoarele în nepaleză şi engleză, 
făcură stânga la intrare, apoi conduseră pe o alee mărginită 
de copaci, până la o clădire din cărămidă şi sticlă, în faţa 
căreia se afla o parcelă ovală plină de flori sălbatice. Găsiră 
un loc de parcare, pătrunseră pe uşile de sticlă de la intrare 
şi merseră la biroul de informaţii. 

Tânăra indiană care stătea după tejghea vorbea o 
engleză cu accent de Oxford. 

— Bună dimineaţa, bine aţi venit la Universitatea 
Kathmandu. Cu ce vă pot ajuta? 

— O căutăm pe doamna profesoară Adala Kaalrami, 
spuse Remi. 

— Desigur. O clipă. 

Femeia apăsă pe o tastatură de sub tejghea şi studie o 
clipă monitorul. 

— Doamna profesoară Kaalrami are acum o întrevedere 
în bibliotecă cu un student absolvent, întâlnirea ar trebui să 
se încheie la ora trei. 

Femeia scoase o hartă a campusului şi încercui locul 
unde se aflau, precum şi biblioteca. 

— Mulţumim, spuse Sam. 

Campusul din Kathmandu era mic, având doar vreo 
duzină de clădiri principale, grupate în vârful unui deal. 
Dedesubt se întindeau kilometri în şir de câmpuri verzi 
terasate şi de păduri dese. In depărtare, se vedea 
Aeroportul Internaţional Tribhuvan. La nord de el, abia 
vizibile, erau acoperişurile de tip pagodă ale hotelului Hyatt 
Regency. 

Coborâră o sută de metri spre est, pe un trotuar având 
de-o parte şi de alta un gard viu, făcură la stânga şi se 
treziră în faţa bibliotecii. După ce intrară, un angajat îi 
direcţionă spre o sală de conferinţe de la etajul doi. Sosiră 


64 


tocmai când pleca un student. Înăuntru, aşezată la o masă 
rotundă de conferinţe, se afla o femeie indiană în vârstă, 
durdulie, îmbrăcată într-un sari în nuanţe vii de roşu şi 
verde. 

— Nu vă supăraţi, sunteţi cumva doamna profesoară 
Adala Kaalrami? întrebă Remi. 

Femeia ridică privirea şi îi cercetă pe amândoi printr-o 
pereche de ochelari cu rame negre. 

— Da, eu sunt. 

Vorbea o engleză cu un puternic accent străin şi vocea ei 
avea un timbru uşor muzical, comun multor indieni vorbitori 
de limbă engleză. 

Remi şi Sam se prezentară, apoi cerură permisiunea să ia 
loc. Kaalrami făcu un semn din cap spre cele două scaune 
din faţa ei. Sam întrebă: 

— Vă spune ceva numele de Lewis King? 

— Bully? Răspunse ea fără şovăială. 

— Da. 

Femeia zâmbi cu toată gura; avea o strungăreaţă mare 
între dinţii din faţă. 

— Cum să nu, mi-l amintesc pe Bull. Am fost... prieteni. 
Sclipirea din ochii ei le sugerară celor doi Fargo că relaţia 
depăşise simpla prietenie. Pe vremuri eram membru asociat 
al Universității Princeton, dar am fost detaşată la 
Universitatea Tribhuvan. Asta a fost cu mult înainte de 
întemeierea Universităţii Kathmandu. L-am cunoscut pe 
Bully la un soi de recepţie. De ce întrebaţi? 

— II căutăm pe Lewis King. 

— Ah... Sunteţi vânători de fantome? 

— Să înţeleg că-l credeţi mort, spuse Remi. 

— Nu ştiu ce să zic. Sigur că am auzit poveştile despre 
apariţiile lui periodice, dar nu l-am văzut niciodată pe el sau 
fotografii autentice cu el. Cel puţin nu în ultimii patruzeci şi 
ceva de ani. Mi-ar plăcea să cred că, dacă ar fi fost în viaţă, 
ar fi venit să mă vadă. 

Sam scoase un plic galben-închis din servietă şi extrase o 
copie după pergamentul Devanăgari, pe care o împinse pe 


65 


masă, spre Kaalrami. 

— Recunoaşteţi asta? Ea o studie o clipă. 

—Da. E semnătura mea. L-am tradus pentru Bully în... 
Kaalrami strânse buzele, chibzuind. În 1972. 

— Ce ne puteţi spune despre pergament? întrebă Sam. V- 
a spus Lewis unde l-a găsit? 

— Nu. 

— Mi se pare a fi un document Devanăgari, preciza Remi. 

— Bravo, draga mea. Pe aproape, dar incorect. E scris în 
lowa. Deşi nu e tocmai o limbă moartă, e foarte rară. La 
ultimul recensământ, erau doar patru mii de vorbitori nativi 
de lowa în viaţă. Majoritatea trăiesc în nordul ţării, lângă 
graniţa chineză, în fostul... 

— Mustang, ghici Sam. 

— Exact. Şi ai pronunţat corect. Bravo! Majoritatea 
vorbitorilor de lowa trăiesc în centrul şi la periferia Lo 
Monthang. Ştiaţi asta despre Mustang sau doar aţi ghicit? 

— Am ghicit. Singurul fir pe care-l avem despre locurile 
unde s-ar putea afla Lewis King e o fotografie în care se 
presupune c-ar fi el. A fost făcută acum un an, în Lo 
Monthang. Am găsit pergamentul acesta acasă la Lewis. 

— Aveţi fotografia la voi? 

— Nu, spuse Remi, apoi se uită la Sam. Amândoi aveau 
aceeaşi expresie, care spunea: „De ce n-am cerut o copie a 
fotografiei? Greşeală de începător”. Dar sunt sigură că 
putem face rost de ea. 

— Dacă nu e prea mare deranjul. Mi-ar plăcea să cred că 
l-aş recunoaşte pe Bully, dacă ar fi cu adevărat el. 

— V-a mai întrebat cineva recent despre King? 

Kaalrami şovăi din nou, bătându-şi buza cu degetul 
arătător. 

— Acum un an, dar poate a trecut mai mult, doi tineri au 
venit aici. Arătau ciudat... 

— Gemeni? Păr blond, ochi albaştri, trăsături asiatice? 

— Da! Nu mi-au plăcut în mod special. Ştiu că nu-i frumos 
din partea mea să spun aşa ceva, dar trebuie să fiu sinceră. 
Aveau ceva care... 


66 


Kaalrami ridică din umeri. 

— Vă amintiţi ce v-au întrebat? 

— Doar chestii generale despre Bully - dacă am vreo 
scrisoare veche de la el sau dacă-mi amintesc ce spunea 
despre munca lui în regiune. Nu i-am putut ajuta. 

— Nu aveau o copie a pergamentului? 

— Nu. 

— Nu am găsit traducerea originală. Vreţi să ne 
traduceţi? o rugă Sam. 

— Vă pot spune în mare despre ce e vorba, dar o 
traducere scrisă ar dura ceva vreme. Aş putea să o fac 
diseară, dacă vreţi. 

— Mulţumim, spuse Remi. V-am fi recunoscători. 

Profesoara Kaalrami îşi potrivi ochelarii pe nas Şi se 
concentra asupra pergamentului din faţa ei. 

Incet, începu să parcurgă cu degetul rândurile de text, 
mişcându-şi buzele fără zgomot. N 

După cinci minute, ridică privirea. Işi drese glasul. 

— E un soi de edict regal. Expresia din lowa nu poate fi 
tradusă în engleză, dar e un ordin oficial. De asta sunt 
sigură. 

— Apare vreo dată? 

— Nu, dar dacă priviți aici, în colțul din stânga sus, se 
vede că lipseşte o bucată de text. Era pe pergamentul 
original? 

— Nu, l-am fotografiat exact cum era. Vă amintiți dacă 
data era trecută pe originalul pe care l-ați văzut? 

— Mă tem că nu. 

— N-aţi putea să ne daţi o dată estimativă? 

— Poate greşesc, dar aş zice că avea o vechime de şase, 
şapte sute de ani. 

— Continuati, vă rog, o îndemnă Sam. 

— Repet, trebuie să aşteptaţi versiunea scrisă... 

— Inţelegem. 

— E un ordin către un grup de soldaţi... soldaţi speciali, 
numiţi Străjeri. Primiseră instrucţiuni să pună un fel de plan 
în aplicare - ceva care e detaliat în alt document, bănuiesc. 


67 


Planul era menit să mute ceva numit Theurang din 
ascunzătoarea sa şi să fie pus în siguranţă. 

— De ce? 

— Din cauza unei invazii. 

— Nu explică ce este acest Theurang? 

— Nu cred. Imi pare rău, textul nu mi-e atât de familiar. 
Asta se întâmpla acum patru decenii. Imi aduc aminte 
cuvântul fiindcă e neobişnuit, dar nu cred că m-am interesat 
de el. Sunt profesor de limbi clasice. Dar nu mă îndoiesc că 
găsim pe-aici un profesor care să vă fie de mai mare folos. 
Pot să mă interesez pentru voi. 

— V-am fi recunoscători, răspunse Sam. Vă amintiţi 
reacţia lui Lewis când i-aţi dat traducerea? 

Kaalrami zâmbi. 

— Din câte îmi amintesc, era într-o dispoziţie foarte bună. 
Dar, repet, Bully nu ducea lipsă de entuziasm. Omul acela 
şi-a trăit viaţa din plin. 

— N-a spus unde a găsit pergamentul? 

— Dacă mi-a spus, nu-mi aduc aminte. Poate că diseară, 
când am să traduc textul, o să-mi amintesc mai multe. 

— O ultimă întrebare, spuse Remi. Ce vă amintiţi despre 
perioada în care a dispărut Lewis? 

— A, da, ne-am petrecut dimineaţa împreună. La prânz 
am fost la un picnic pe malul unui râu. Bagmati, în partea 
de sud-vest a oraşului. 

Sam şi Remi se aplecară amândoi spre ea. 

— In defileul Chobar? întrebă Sam. 

Profesoara Kaalrami zâmbi şi încuviinţă din cap. 

— Da. De unde ştiţi? 

— Am ghicit. Şi după picnic? 

— Lewis avea rucsacul cu el - lucru obişnuit pentru el. 
Era mereu pe picior de plecare. Era o zi frumoasă, caldă, 
fără nici un nor pe cer. Din câte îmi aduc aminte, am făcut 
nişte fotografii. Aveam un aparat nou, unul dintre primele 
modele Polaroid instant, din acelea pliabile. Pe atunci, era o 
minune a tehnologiei. 

— Spuneţi-ne, vă rog, dacă mai aveţi fotografiile. 


68 


— S-ar putea. Depinde de aptitudinile tehnice ale fiului 
meu. Vă rog să mă scuzaţi. Profesoara Kaalrami se ridică, 
merse la măsuţa cu telefon, ridică receptorul şi formă un 
număr. Vorbi în nepaleză câteva minute, apoi se uită spre 
Sam şi Remi, acoperind receptorul telefonului. Aveţi 
telefoane mobile cu acces la e-mail? Sam îi dădu adresa lui. 

Kaalrami mai vorbi treizeci de secunde la telefon, apoi se 
întoarse la masă. Oftă. 

— Fiul meu. Spune că trebuie să intru în era digitală. 
Luna trecută a început să scaneze - ăsta e cuvântul? - toate 
albumele mele vechi de fotografii. Le-a terminat pe cele de 
la picnic săptămâna trecută. O să vi le trimită. 

— Vă mulţumim, spuse Sam. Şi fiului dumneavoastră, de 
asemenea. 

— Spuneaţi ceva despre picnic... adăugă Remi. 

— Am mâncat, ne-am bucurat fiecare de compania 
celuilalt, am vorbit, apoi - pe la începutul după-amiezii, cred 
- ne-am despărţit. Am urcat în maşină şi am plecat. Ultima 
dată când l-am văzut, traversa podul din defileul Chobar. 


Capitolul 6 


Kathmandu, Nepal 


Parcurseră rapid drumul până la defileul Chobar, 
îndreptându-se mai întâi spre vest, în direcţia oraşului, pe 
Autostrada Arniko. La periferie, cotiră spre sud, pe Ring 
Road şi ţinură drumul până la marginea sudică a oraşului 
Kathmandu, spre regiunea Chobar. De acolo, nu aveau 

69 


decât să urmeze două indicatoare. La o oră după ce se 
despărţiseră de profesoara Kaalrami, la cinci după-amiaza, 
opriră maşina în parcul Manjushree, de unde se desfăşura o 
panoramă asupra stâncii nordice a defileului. 

Coborâră din maşină şi se întinseră. Aşa cum făcuse de o 
oră încoace, Sam verifică mesajele de pe iPhone. Scutură 
din cap. 

— Nimic deocamdată. 

Cu mâinile în şolduri, Remi cercetă împrejurimile. 

— Ce căutăm? întrebă ea. 

— N-ar strica o firmă cu neon uriaşă pe care să scrie 
„Bully a fost aici”, dar e puţin probabil. 

Adevărul era că nici unul dintre ei nu ştia dacă aveau ce 
găsi. Veniseră aici bazându-se pe ceva ce putea fi o simplă 
coincidenţă; şi Frank Alton şi Lewis King îşi petrecuseră aici 
ultimele ore înainte să dispară. Totuşi, cunoscându-l pe 
Alton, se îndoiau că venise prin aceste locuri fără să aibă un 
motiv întemeiat. 

În afară de doi oameni care luau o cină timpurie pe o 
bancă din apropiere, parcul - puţin mai mult decât un deal 
ascuns, acoperit de tufişuri şi bambuşi şi cu o potecă în 
spirală - era părăsit. Sam şi Remi merseră până la aleea cu 
pietriş de la intrarea în parc şi urmară poteca şerpuitoare 
până în vârful defileului Chobar. Deşi podul principal era 
construit din beton şi era suficient de lat încât să circule 
maşini pe el, promontoriile joase şi malul opus erau 
accesibile trecând peste trei poduri suspendate, din 
scânduri şi cabluri, construite la diferite înălţimi şi la care se 
ajungea numai pe poteci de munte. Pe ambele laturi ale 
defileului, temple mici erau săpate în coasta dealului, 
parţial ascunse de copacii cu frunziş bogat. La cincisprezece 
metri dedesubt, Bagmati spumega şi se prăbuşea peste 
grămezi de bolovani. 

Remi merse la un panou informativ fixat de faţada 
podului. Citi cu glas tare versiunea în engleză: 

— „Chovar Guchchi e o vale îngustă, formată de râul 
Bagmati, singura gură de vărsare din întreaga vale 


70 


Kathmandu. Se crede că valea Kathmandu cuprindea 
odinioară un lac uriaş. Când Manjusri a ajuns prima dată 
aici, a văzut un lotus la suprafaţă. A despicat această 
coastă de deal ca să dreneze lacul şi să facă loc oraşului 
Kathmandu.” 

— Cine-i Manjusri? întrebă Sam. 

— Nu sunt sigură, dar, dacă e să ghicesc, aş spune că era 
un bodhisattva - o persoană iluminată. 

Sam încuviinţă din cap în timp ce-şi verifica e-mailul. 

— Am primit pozele. Fiul profesoarei Kaalrami s-a ţinut de 
cuvânt. 

El şi Remi se retraseră la umbra unui copac din 
apropiere, ca să se ferească de soarele care apunea. Sam 
selectă imaginile, cinci în total şi le parcurse pe rând. Deşi 
fuseseră procesate digital destul de bine, fotografiile purtau 
amprenta  Polaroidului - uşor decolorate şi lipsite de 
naturaleţe. Primele patru fotografii erau cu tinerii Lewis King 
şi Adala Kaalrami, în fiecare dintre ele sprijinindu-se în 
coate sau stând pe o pătură, cu farfurii, pahare şi lucruri 
pentru picnic întinse în jurul lor. 

— În niciuna nu sunt împreună, remarcă Remi. 

— N-au avut temporizator, explică Sam. 

In cea de-a cincea fotografie apărea Lewis King, de data 
aceasta în picioare, întorcând spre cameră profilul pe trei 
sferturi. Avea în spate un rucsac vechi, cu cadru. 

Studiară fotografiile a doua oară. Sam expiră zgomotos şi 
spuse: 

— N-ar fi trebuit să ne facem prea mari speranţe. 

— Nu te grăbi, spuse Remi, apropiindu-se mai mult de 
ecranul iPhone-ului. Vezi ce ţine în mâna dreaptă? 

— Un piolet. 

— Uită-te mai bine. Sam o ascultă. 

— Un târnăcop de explorator. 

— Şi uită-te ce are agăţat la spate, la stânga sacului de 
dormit. | se desluşeşte conturul. 

Sam rămase cu privirea fixată asupra ecranului. Gura i se 
lăţi într-un zâmbet. 


71 


— Cum de nu mi-am dat seama? Să fiu al naibii! E o 
cască de protecţie. 

Remi încuviinţă. 

— Dotată cu o lampă de miner. Lewis King se ocupa de 
speologie. 


Fără să ştie cu siguranţă ce căutau, dar sperând că 
aveau dreptate, găsiră răspunsul după numai zece minute. 
Aproape de capul podului de pe malul opus, era un chioşc 
acoperit deschis în partea din faţă, cu fante ce adăposteau 
broşuri informative. Găsiră o hartă turistică a defileului şi 
parcurseră cu privirea punctele numerotate şi etichetele 
descriptive. 

La un kilometru şi jumătate de pod, în susul râului, pe 
malul nordic, era un punct intitulat „Peşterile Chobar. 
Inchise publicului. Accesul neautorizat interzis". 

— Sunt şanse puţine, spuse Remi. Din câte ştim noi, 
Lewis se îndrepta spre munţi, iar Frank pur şi simplu s-a 
rătăcit. 

— Şansele puţine sunt meseria noastră, îi aminti Sam 
soţiei sale. De altfel, fie ne folosim de ce avem, fie 
petrecem încă o zi cu Russell şi Marjorie. 

Trucul îi reuşi. Remi spuse: 

— Ce şanse sunt ca în Kathmandu să existe un magazin 
cu echipamente sportive? 


După cum era de aşteptat, şansele erau zero, dar găsiră 
totuşi un magazin de solduri al armatei nepaleze la câteva 
cvartale vest de Piaţa Durbar. Echipamentul cumpărat nu 
era deloc modern, dar era de o calitate decentă. Deşi nici 
unul dintre ei nu era nici pe departe convins că explorarea 
peşterilor Chobar îi va ajuta în căutarea lor, aveau 
sentimentul că măcar făceau ceva. Acesta devenise unul 
dintre mottourile lor: Când te îndoieşti de un lucru, fă ceva. 
Orice. 

Cu puţin timp înainte de ora şapte, se întoarseră în 
parcarea hotelului Hyatt. In timp ce Sam cobora din maşină, 


72 


îi văzu pe Russell şi pe Marjorie stând sub marchiza de pe 
alee. 

— Bandiţi la ora trei, şopti Sam. 

— Bleah! 

— Nu deschide portbagajul. Or să vrea să ne însoţească. 

Russell şi Marjorie veniră spre ei în pas alert. 

— Bună, salută Russell, ne făceam griji pentru voi. Am 
venit să vedem ce faceţi şi portarul ne-a spus că aţi închiriat 
o maşină şi aţi plecat. 

Marjorie întrebă: 

— Totul e în regulă? 

— Am fost tâlhăriţi de două ori, se plânse Remi, cu chipul 
lipsit de expresie. 

— Şi cred că am fost păcălit să mă însor cu o capră, 
adăugă Sam. 

După câteva clipe, fraţii King zâmbiră. 

— Ah, era o glumă. 

Russell spuse: 

— Ne-am prins. Serios acum, n-ar trebui să cutreieraţi... 
Sam i-o tăie: 

— Russell, Marjorie, vreau să mă ascultați. Sunteţi atenţi 
la mine? 

Obţinu ca răspuns două încuviinţări din cap. 

— Fie vorba între noi, eu şi Remi am călătorit în mai 
multe ţări decât puteţi voi să numiţi - la un loc. Vă suntem 
recunoscători pentru ajutorul acordat şi pentru... 
entuziasmul vostru, dar de acum încolo, vă sunăm noi dacă 
avem nevoie de ceva. În caz contrar, lăsaţi-ne în pace să ne 
facem treaba. 

Cu gurile pe jumătate căscate, Russell şi Marjorie King se 
holbară la el. Aruncară o privire spre Remi, care ridică 
simplu din umeri. 

— Vorbeşte serios. 

— Ne-am înţeles? îi întrebă Sam. 

— Da, domnule, dar tatăl nostru ne-a rugat să... 

— Asta e problema voastră. Dacă tatăl vostru vrea să ne 
vorbească, ştie unde să ne găsească. Alte întrebări? 


73 


— Nu-mi place treaba asta, spuse Russell. 

Marjorie adăugă: 

— Voiam doar să vă ajutăm. 

— Şi v-am mulţumit. Acum ne puneţi răbdarea la 
încercare. Hai, mergeţi în treaba voastră. Vă sunăm dacă 
dăm de necaz şi nu ne descurcăm. 

După câteva clipe de ezitare, fraţii King se întoarseră şi 
merseră la Mercedesul lor. Porniră maşina şi trecură încet 
pe lângă Sam şi Remi, aruncându-le o privire cruntă prin 
geamul coborât al lui Russell înainte să accelereze şi să se 
îndepărteze. 

— Dacă privirile ar putea ucide... spuse Remi. 

Sam încuviinţă. 

— Cred că tocmai am văzut adevăratele feţe ale 
gemenilor King. 


Capitolul 7 


Defileul Chobar, Nepal 


A doua zi porniră cu puţin înainte de patru dimineaţa, 
sperând să ajungă în defileu înainte de revărsatul zorilor. 
Deşi nu ştiau cât de strict era aplicată regula accesului 


74 


interzis în peşterile Chobar - sau dacă zona era patrulată de 
poliţie - nu voiau să rişte. 

La ora cinci, ajunseră în parcul Manjushree şi găsiră un 
loc sub un copac, nevăzut de pe drumul principal. Rămaseră 
în tăcere două minute, cu farurile stinse, ascultând tic-tacul 
motorului  Nissanului care se răcea, apoi coborâră. 
Deschiseră portbagajul şi îşi luară echipamentul. 

— Chiar te aşteptai să ne urmărească? întrebă Remi, 
punându-şi rucsacul în spate. 

— Nu ştiu ce să mai cred. Instinctul îmi spune că sunt răi 
până-n măduva oaselor şi ştiu, fără urmă de îndoială, că 
tatăl lor nu i-a rugat să ne ajute. Le-a poruncit să ne 
supravegheze. 

— Sunt de acord. Să sperăm că discuţia ta deschisă cu ei 
îşi va face efectul. 

— N-aş pune rămăşag, spuse Sam şi trânti capota de la 
portbagaj. 


Călăuziţi de lumina soarelui care răsărea, merseră până 
la capătul podului. După cum scria şi pe hartă, la douăzeci 
de metri est de pod, în spatele unui crâng de bambuşi, 
găsiră o potecă. Cu Sam în frunte, o luară în amonte. 

Parcurseră uşor prima jumătate de kilometru, pe o cărare 
lată de un metru şi acoperită cu pietriş îngrijit, dar, pe 
măsură ce panta deveni mai abruptă, lucrurile se 
complicară. Cărarea se îngustă şi îşi schimbă brusc direcţia 
de mai multe ori. Frunzişul forma deasupra lor un soi de 
baldachin. La dreapta lor şi dedesubt, se auzea râul 
clipocind blând. 

Ajunseră la o răscruce. La stânga, poteca mergea spre 
est, îndepărtându-se de râu; la dreapta, cobora spre râu. 
Făcură o pauză de numai câteva clipe ca să mai verifice o 
dată harta şi busola de pe iPhone-ul lui Sam, apoi aleseră 
cărarea din dreapta. După alte cinci minute de mers, 
ajunseră la un povârniş cu o înclinaţie de patruzeci şi cinci 
de grade, în care fuseseră săpate primitiv nişte trepte. La 
bază se treziră nu în faţa unei cărări, ci a unui pod 


75 


suspendat şubred, cu latura stângă fixată de stâncă prin 
buloane de ancorare. Liane năpădiseră podul, înfăşurate 
atât de strâns în jurul cadrelor de susţinere şi al cablurilor, 
încât structura părea pe jumătate făcută de mâna omului, 
pe jumătate organică. 

— Am senzaţia că ne uităm în vizuina iepurelui, murmură 
Remi. 

— Hai, o îndemnă Sam. E nostim. 

— Cu tine, am ajuns să dau acestui cuvânt sensul de 
„periculos”. 

— Mi-ai frânt inima. 

— Poţi să vezi până unde merge? 

— Nu. Ţine-te de latura paralelă cu stânca. Dacă lipseşte 
vreo bucată, probabil că lianele ne vor ţine. 

— Un alt cuvânt încântător, „probabil”. 

Sam făcu un pas, mutându-şi cu grijă greutatea pe prima 
scândură. In afara unui trosnet uşor, lemnul nu cedă. Mai 
făcu un pas precaut, apoi altul şi încă unul, până când 
parcurse trei metri. 

— Până aici e bine, strigă el peste umăr. 

— Am pornit. 

Podul se dovedi a avea doar treizeci de metri lungime. 
De cealaltă parte, cărarea continua, şerpuind mai întâi în 
josul pantei, apoi în sus. In faţă, copacii începură să se 
rărească. 

— Runda a doua, îi spuse Sam lui Remi. 

— Poftim? făcu ea, apoi se opri brusc în spatele lui. Vai, 
nu! 

— Un alt pod suspendat. 

— Am senzaţia că devine o modă, spuse Remi. 


Avea dreptate. De cealaltă parte a celui de-al doilea pod 
găsiră altă secţiune de potecă, urmată de un alt pod. In 
următoarele patruzeci de minute, tiparul nu se dezminţi: 
potecă, pod, potecă, pod. intr-un sfârşit, la a cincea 
secţiune de potecă, Sam făcu un popas şi îşi consultă harta 
şi busola. 


76 


— Suntem aproape, murmură el. Intrarea în peşteră e 
undeva sub noi. 

Se despărţiră, căutând în susul şi în josul potecii o cale de 
coborâre. Remi fu cea care o găsi. Pe latura dinspre râu a 
potecii, o scară din cabluri ruginite agăţată de un trunchi de 
copac se bălăngănea în văzduh. Sam se lăsă pe burtă şi cu 
Remi ţinându-l de curea, privi înaintea sa, printre tufişuri. 
Se răsuci înapoi. 

— E o stâncă ieşită în afară, spuse el. Scara se termină 
cam la doi metri deasupra ei. Va trebui să sărim. 

— Cum să nu? replică Remi, zâmbind cu buzele strânse. 

— O iau înainte. 

În genunchi, Remi se aplecă şi îl sărută pe Sam. 

— Bully King nu-i cu nimic mai breaz decât tine. 

Sam zâmbi. 

— Decât amândoi. 

işi dădu jos rucsacul şi i-l pasă lui Remi, apoi se târî 
centimetru cu centimetru prin tufişuri. Luă în braţe un 
trunchi de copac, apoi se lăsă încet în jos, cu picioarele 
bălăngănindu-i-se şi cu talpa sondând terenul, până găsi 
prima bară a scării. N 

— Am ajuns pe scară, îi spuse lui Remi. Incep să cobor. 

Dispăru din raza vizuală. Treizeci de secunde mai târziu, 
strigă: 

— Am ajuns jos. Lasă rucsacurile să cadă peste margine. 

Remi se târî înainte şi îl aruncă pe primul. 

— L-am prins. 

ÎI aruncă şi pe cel de-al doilea. 

— L-am prins. Coboară. Te ghidez eu. 

— Am pornit. 

Când ajunse la penultima bară şi partea inferioară a 
corpului îi atârna în gol, Sam se întinse şi o prinse cu braţele 
de coapse. 

— Te-am prins. 

Ea îşi dădu drumul, iar Sam o cobori pe stâncă. Remi îşi 
potrivi lampa de miner care-i stătea pieziş, apoi privi în jur. 
Stânca pe care poposiseră avea doi metri lăţime şi era 


77 


proiectată deasupra râului, la vreo câţiva metri. În stâncă 
era săpată o intrare de peşteră aproximativ ovală, închisă 
cu un gard din plasă metalică, fixat cu şuruburi în piatră. 
Colţul din stânga jos al gardului se desprinsese de stâncă. 
Pe o tăbliță fixată de stâncă, scria roşu pe alb în nepaleză şi 
în engleză: 


PERICOL 
TRECEREA INTERZISĂ 
NU INTRAŢI 


Dedesubt era desenat grosolan un craniu cu oase 
încrucişate. Remi zâmbi. 

— Uite, Sam, simbolul universal pentru „nostim”. 

— Eşti foarte amuzantă, replică el. Eşti gata de 
speologie? 

— Am răspuns eu vreodată cu nu la întrebarea asta? 

— Niciodată, slavă Domnului! 

— la-o înainte! 


Bănuiala lor că peştera fusese închisă ca să-i împiedice 
pe amatorii de curiozităţi să se rătăcească sau să se 
rănească le-a fost confirmată la câteva secunde după ce se 
târâră prin deschizătura din gard. In timp ce se ridica în 
picioare, braţul lui Sam alunecă printr-o fisură din podea 
puţin mai mare decât antebraţul său. Dacă s-ar fi mişcat 
chiar şi cu încetinitorul, şi-ar fi rupt un os; dacă ar fi mers în 
picioare, şi-ar fi rupt glezna. 

— Un semn de rău augur sau un avertisment? O întrebă 
el pe Remi cu jumătate de zâmbet, când ea îl ajută să se 
ridice. 

— Am să aleg varianta a doua. 

— Motivul al 640-lea pentru care te iubesc, replică el. 
Mereu la fel de optimistă. 

Luminară tunelul cu lanternele. Era suficient de larg, 
încât Sam să-şi poată întinde braţele la maximum, dar 
numai cu câţiva centimetri mai înalt decât Remi, obligându-l 


78 


pe Sam să stea cu umerii gârboviţi. Podeaua era dură, ca 
dintr-un stuc mărit de o sută de ori. 

Sam întoarse capul, adulmecând. 

— Miroase a uscat. 

Remi îşi trecu palma peste tavan şi perete. 

— E uscat şi la atingere. 

Dacă aveau noroc, nu exista umezeală deloc sau aproape 
deloc. Era destul de riscant să explorezi o peşteră uscată; 
dar apa făcea explorarea de-a dreptul periculoasă, 
podeaua, tavanul şi pereţii putând să se prăbuşească la cea 
mai mică dislocare. Chiar şi aşa, ştiau că afluenții nevăzuţi 
ai râului Bagmati puteau să curgă chiar pe sub picioarele 
lor, iar alcătuirea peşterii să se schimbe, practic, din senin. 

Incepură să înainteze, cu Sam în faţă. Tunelul coti brusc 
la stânga, apoi la dreapta, şi deodată, se treziră în faţa 
primului obstacol, făcut tot de mâna omului: un set de bare 
de fier verticale, înşiruite de la un perete la celălalt, înfipte 
în pământ şi tavan. 

— Văd că nu glumeau, spuse Sam, luminând cu lanterna 
oţelul ruginit. Câţi amatori de curiozităţi reuşiseră să se 
strecoare prin gardul de plasă metalică de la intrare, ca să 
afle că planurile le-au fost dejucate? se întrebă Sam. 

Remi îngenunche în faţa barelor. Le încercă pe fiecare. La 
a patra încercare, metalul scoase un sunet discordant. Ea îi 
zâmbi lui Sam peste umăr. 

— Avantajele oxidării. Ajută-mă. 

Incepură împreună să forţeze bara, înainte şi înapoi, până 
când, treptat, aceasta începu să joace. Aşchii de piatră şi 
praf curgeau peste ei din tavan. După o muncă de două 
minute, bara se dislocă, lovind podeaua cu un zăngănit care 
răsună în tot tunelul. Sam apucă bara şi o târî afară, prin 
deschizătură, îi examina capetele. 

— A fost tăiată, murmură el, apoi îi arătă lui Remi. 

— Cu o lampă de sudură? 

— Nu sunt urme de arsură. Aş zice că s-a folosit un 
bomfaier. 

Lumină cu lanterna soclul gol din podea, unde fusese 


79 


bara şi văzu, la câţiva centimetri în pământ, un ciot de 
metal. 

Sam se uită la Remi. 

— Gluma se îngroaşă. Cineva a fost pe-aici înaintea 
noastră. 

— Şi nu a vrut să afle nimeni, adăugă ea. 


După ce se odihniră puţin, iar Sam reuşi să se orienteze 
cu ajutorul busolei şi să schiţeze rapid o hartă în carneţelul 
său Moleskine, se strecurară prin deschizătură, fixară la loc 
bara în poziţia ei verticală şi îşi continuară drumul. Tunelul 
începu să facă zigzaguri şi să se îngusteze. După scurt timp, 
tavanul se lăsase cu un metru şi ceva, iar Sam şi Remi se 
loveau cu coatele de pereţi. Podeaua începu să coboare. 
Inchiseră lanternele şi aprinseră lămpile de miner. Podeaua 
deveni tot mai abruptă, iar ei păşeau cu grijă pe lângă 
perete, pe panta înclinată la treizeci de grade, folosindu-se 
de protuberantele din stâncă ca puncte de sprijin pentru 
mâini şi picioare. 

— Opreşte-te, spuse deodată Remi. Ascultă. 

De undeva din apropiere se auzea bolborositul apei. 

Sam spuse: 

— Râul. 

Mai coborâră şase metri, apoi tunelul se nivelă, dând într- 
un coridor scurt. Sam înainta, clătinându-se, până acolo 
unde podeaua începea din nou să urce. 

— E aproape vertical, strigă în urma lui. Dacă avem grijă, 
cred că ne putem căţăra... 

— Sam, uită-te la asta. 

El se întoarse în locul unde rămăsese Remi, cu capul dat 
pe spate, privind fix peretele. In raza lămpii ei, un obiect de 
mărimea unei monede de cincizeci de cenți ieşea din 
stâncă. 

— Pare a fi din metal, spuse Sam. Hai, urcă. Sam 
îngenunche şi Remi se caţără pe umerii lui. 

Sam se ridică încet, dându-i timp lui Remi să se sprijine 
de perete. După câteva secunde, ea spuse: 


80 


— E un crampon de cale ferată. 

— Poftim? 

Remi repetă. 

— E îngropat în stâncă până la cap. Stai aşa... Cred că 
pot să... Gata! E înfipt bine, dar am reuşit să-l trag câţiva 
centimetri. Mai e unul, Sam, la vreo jumătate de metru 
deasupra. Şi încă unul. Am să mă ridic. Eşti gata? 

— Da. 

Remi se ridică de tot. 

— E un şir de crampoane, spuse ea. Urcă până la vreo 
şase metri, unde pare a fi o stâncă ieşită în afară. 

Sam chibzui o clipă. 

— Poţi să-l tragi pe al doilea? 

— Stai aşa... Gata. 

— Bun, acum coboară, spuse Sam. Când Remi reveni pe 
pământ, o felicită: Bravo! 

— Mersi, spuse ea. Nu-mi imaginez decât un singur motiv 
pentru care s-ar afla la o înălţime aşa de mare. 

— Ca să treacă neobservate. Ea încuviinţă. 

— Par destul de vechi. 

— De prin 1973? se întrebă Sam cu glas tare, referindu- 
se la anul în care dispăruse Lewis King. 

— S-ar putea. 

— Dacă nu mă înşel, se pare că Bully, sau alt speolog- 
fantomă, şi-a construit o scară. Dar spre ce? 

In timp ce cuvintele lui Sam se stingeau treptat, 
îndreptară razele lămpilor în susul peretelui. 

— Există o singură cale de a afla, răspunse Remi. 


81 


Capitolul 8 


Defileul Chobar, Nepal 


Având rol de scară, alinierea verticală a crampoanelor i- 
ar fi stânjenit ascensiunea lui Sam - dacă ar fi reuşit să 
ajungă la prima bară. Pentru asta, îşi desfăcu funia, făcu un 
laţ la un capăt şi se chinui vreo două minute să arunce 
lasoul în jurul celui de-al doilea crampon. După ce reuşi, 
folosi o bucată de coardă de paraşută pentru a face un nod 
Prusik, ca scara unei şei, pe funie, ca să poată urca şi 
aluneca pe perete. 

Cu un picior agăţat pe bara cea mai de jos şi cu mâna 
stângă înfăşurată în jurul celei de-a doua, dezlegă laţul şi 
agăţă funia de hamul său. Apoi se întinse, scoase al treilea 
crampon şi porni ascensiunea. După cinci minute, ajunse în 
vârf. 

— Nu că mi-aş dori să încerc, strigă Sam, dar sunt exact 
atâtea puncte de sprijin câte trebuie ca să urci şi fără 
crampoane. 

— Inseamnă că ar fi fost nevoie de ceva iscusinţă ca să le 
fixezi. 

— Şi de forţă. 

— Ce vezi? strigă Remi. 

Sam îşi întinse gâtul şi privi în jur, până când raza 
lanternei lumină deasupra stâncii ieşite în afară. 

— E loc să te târăşti. Nu-i mai lat decât umerii mei. Stai 
aşa, îţi arunc o funie. 

Scoase penultimul crampon şi-l înlocui cu un friend” care 
se bloca automat în gaură. De camă ataşă mai întâi o 


11 Echipament de asigurare pentru escaladă sau alpinism 
format din trei sau patru came montate pe un ax comun sau pe 
două axuri adiacente, astfel încât, atunci când se trage de ax, 
camele sunt forţate să se depărteze (n. red.) 


82 


carabinieră, apoi funia. Îi aruncă lui Remi restul colacului. 

— L-am prins, spuse ea. 

— Aşteaptă. Am să arunc o privire în faţă. N-are sens să 
ne căţărăm amândoi dacă e o fundătură. 

— Ai două minute, apoi vin după tine. 

— Sau dacă auzi un țipăt ori o bufnitură, nu neapărat în 
ordinea asta. 

— Nu sunt permise ţipetele sau bufniturile, îl avertiză 
Remi. 

— Mă întorc într-o clipă. 

Sam îşi regla poziţia, sprijinindu-se cu ambele picioare pe 
ultimul crampon şi cu braţele de marginea stâncii. Inspiră, 
îşi răsuci picioarele şi împinse, făcând o pârghie din braţe şi 
lansându-şi trunchiul peste margine. inainta ghemuit, până 
când picioarele nu-i mai atârnară în aer. 

Lampa lui Sam reuşea să lumineze în faţă numai trei, cel 
mult trei metri şi jumătate. Dincolo de asta era beznă. Işi 
umezi degetul arătător şi îl ridică. Aerul era încremenit, un 
semn nu tocmai bun. Să intri într-o peşteră era, de obicei, 
partea uşoară, să ieşi era mai greu, de aceea, orice speolog 
care-şi cunoştea meseria stătea mereu cu ochii în patru, în 
căutare de ieşiri secundare. Acest lucru era valabil mai ales 
pentru sistemele necartografiate, precum acesta. 

Sam aduse ceasul aproape de ochi şi porni cronometrul. 
Remi îi dăduse două minute şi aşa cum o cunoştea pe soţia 
lui, după două minute şi o secundă va începe să se caţere 
pe funie. 

incepu să se târască înainte. Echipamentul ţăcănea şi 
răzuia podeaua de stâncă, producând un zgomot incredibil 
de puternic în spaţiul îngust. „Tone”. Cuvântul se ivi, 
nepoftit, în mintea lui. Nenumărate tone de stâncă atârnau 
deasupra corpului său chiar în acea clipă. Se forţă să-şi 
alunge gândul din minte şi merse mai departe, de data 
aceasta mai lent, căci partea primitivă a creierului său îi 
spunea: „Păşeşte cu grijă, dacă nu vrei ca lumea să se 
prăbuşească peste tine”. 

După ce parcurse douăzeci de paşi, se opri ca să-şi 


83 


verifice ceasul. Trecuse un minut. Continuă să se târască. 
Tunelul se curba la stânga, apoi la dreapta, apoi începu să 
se încline în sus, uşor la început, apoi constant, până când 
fu nevoit să se caţere sprijinindu-se cu spatele de un perete 
şi cu palmele şi tălpile de celălalt ca să poată înainta. Nouă 
metri. Verifică încă o dată ceasul. Mai avea treizeci de 
secunde. Trecu peste o cocoaşă ce se înălța din podea şi se 
trezi într-o zonă plată, mai largă. Lampa îi lumină în faţă o 
deschidere de aproape două ori mai largă decât spaţiul prin 
care se târâse. 

Işi întinse gâtul şi strigă peste umăr: 

— Remi, eşti acolo? 

— Sunt aici! se auzi răspunsul slab. 

— Cred că am găsit ceva! 

— Am pornit. 

O auzi târându-se în spatele lui, când lampa ei începu să 
atingă pereţii şi tavanul. Il apucă de pulpă şi îl strânse cu 
afecţiune. 

— Ce mai faci? 

Sam nu era un claustrofob diagnosticat, dar existau 
momente, mai ales în spaţiile înguste, când trebuia să-şi 
controleze foarte strict mintea. Acesta era unul dintre acele 
momente. Remi îi spusese că era reversul unei imaginaţii 
bogate. Posibilităţile deveneau probabilităţi şi o peşteră de 
altfel stabilă devenea o capcană mortală gata să se 
prăbuşească în măruntaiele pământului la cea mai mică 
atingere. 

— Sam, eşti acolo? întrebă Remi. 

— Da. Interpretam în minte /n the Midnight Hour, al lui 
Wilson Pickett. 

Sam era destul de talentat la pian, iar Remi la vioară. 
Ocazional, când le permitea timpul, cântau în duet. Deşi 
melodia compusă de Pickett nu se prea preta 
instrumentelor clasice, ca iubitori de soul american clasic, 
îmbrăţişau provocarea. 

— Ce-ai descoperit? Intrebă Remi. 

— Că trebuie să exersăm mai mult. lar vocea mea de 


84 


blues trebuie... 

— Vreau să spun, în faţa ta. 

— Ah, o deschizătură. 

— la-o înainte. Spaţiul ăsta prea strâmt nu-i pe gustul 
meu. 

Fără să-l vadă Remi, Sam zâmbi. Soţia lui era drăguță. 
Deşi Sam nu avea un ego masculin fragil, Remi ştia totuşi 
că a-i oferi posibilitatea de a salva aparențele era o 
prerogativă a femeii. 

— Gata, am pornit, răspunse Sam şi începu să se târască 
înainte. 

Dură doar treizeci de secunde ca să ajungă la 
deschizătură. Sam înainta centimetru cu centimetru, până 
când îşi trecu capul prin ea. Privi în jur, apoi spuse peste 
umăr: 

— Un puț circular cu diametrul de circa trei metri. Nu-i 
văd fundul, dar aud apa clipocind - probabil un braţ 
subteran al râului Bagmati. Chiar vizavi de noi e o altă 
deschizătură, dar la vreo trei metri şi jumătate mai sus. 

— Minunat. Cum sunt pereţii? 

— Stalagmite diagonale, cea mai mare e groasă cât o 
bâtă de baseball, restul, cam pe jumătate. 

— Nicio scară de crampoane la îndemână? Sam mai privi 
o dată, măturând cu lampa pereţii puţului. 

— Nu, strigă el în urma sa, trezind ecoul, dar chiar 
deasupra capului meu se leagănă o suliță. 

— Poftim? Ai spus... 

— Da. E fixată de perete cu un fel de funie din piele. O 
bucată de coardă atârnă sub suliță şi de ea e ataşată o 
aşchie de lemn. 

— Fir de declanşare, comentă Remi. 

— Asta-i şi părerea mea. 

Mai văzuseră astfel de capcane - menite să-i alunge pe 
intruşi - în morminte, fortărețe şi buncăre primitive. Oricât 
de veche ar fi fost capcana cu suliță, probabil fusese 
concepută ca să se înfigă în gâtul intrusului neavizat. Sam şi 
Remi ştiau că întrebarea era: Ce anume fusese menit să 


85 


apere capcana? 

— Descrie sulița, spuse Remi. 

— Mai bine îţi dau una. Sam se rostogoli pe spate, îşi 
propti picioarele în tavan şi se foi înainte până când îşi 
proiectă partea superioară a trunchiului prin deschizătură. 

— Atenţie... îl avertiză Remi. 

— Sunt atenţia întruchipată, spuse Sam. Interesant. E o 
singură suliță, dar încă două puncte de ataşare. Fie celelalte 
două sulițe au căzut, fie şi-au găsit victimele. 

Se întinse în sus, apucă coada suliţei chiar deasupra 
vârfului şi trase. În ciuda înfăţişării sale putrede, pielea era 
surprinzător de dură. Numai după ce Sam trase de coadă 
înainte şi înapoi, funia cedă. intoarse sulița prin aer, 
răsucind-o ca pe un baston, apoi o strecură de-a lungul 
trupului, spre Remi. 

— Am prins-o, spuse ea. Apoi, după câteva clipe: Nu 
recunosc modelul. Nu sunt expertă în arme, nota bene, dar 
n-am mai văzut o formă ca asta. E foarte veche - cred că 
are cel puţin şase sute de ani. Am să fac nişte fotografii, în 
caz că nu ne putem întoarce după ea. 

Remi scoase camera foto din rucsac şi făcu vreo duzină 
de poze. In timpul acesta, Sam se uită mai bine prin puț. 

— Nu văd alte capcane. Incerc să-mi imaginez cum ar fi 
arătat la lumina torţelor. 

— „Înfricoşător" e cuvântul, răspunse Remi. Gândeşte-te 
numai. Cel puţin unul dintre prietenii tăi a încasat o suliță în 
ceafă şi a plonjat într-un puț aparent fără fund, în timp ce tu 
n-ai decât o torţă care pâlpâie. 

— Suficient cât să-i alunge şi pe cei mai curajoşi 
exploratori, consimţi Sam. 

— Dar nu pe noi, replică Remi cu un zâmbet pe care Sam 
îl simţi în glasul ei. Care-i planul? 

— Totul depinde de stalagmitele alea. Ai luat cu tine 
funia? 

— Poftim. 

Sam întinse mâna în spate până când o simţi pe-a lui 
Remi, prinse carabiniera şi trase colacul de funie spre el. 


86 


Legă mai întâi un laţ la capătul liber, apoi un nod opritor; de 
acesta agăţă carabiniera, pentru contragreutate. l|şi suci 
corpul până când reuşi să scoată braţele prin deschizătură, 
apoi aruncă funia peste puț, ţintind una dintre stalagmitele 
mai mari aflate la câţiva metri sub deschizătura tunelului de 
vizavi. Rată, trase funia înapoi şi încercă din nou, de data 
aceasta făcând laţul deasupra vârfului ieşiturii. Zgâlţâi funia 
până când nodul cobori la baza stalagmitei, apoi strânse 
bine. 

— Mă ajuţi să-i testez rezistenţa? o întrebă Sam pe Remi. 
La trei, trage cu toată forţa. Unu... doi... trei! 

impreună, traseră cu putere, făcând tot posibilul să 
smulgă stalagmita din perete. Se ţinu bine. 

— Cred că e în ordine, spuse Sam. Vezi dacă găseşti o 
crăpătură în perete şi... 

— Acum caut... Am găsit una. Remi strecură un friend în 
crăpătură şi trecu funia prin el, apoi printr-o carabinieră cu 
clichet. 

— Trage funia. 

Sam făcu întocmai, trăgând funia cu putere, în timp ce 
Remi împinse carabiniera în sus, spre friend, până când 
funia fu întinsă. Sam o testă. 

— Pare în regulă. 

— Cred că se subinţelege... spuse Remi. 

— Ce? Să fiu atent? 

— Da. 

— Bineînţeles. Dar oricum îmi place să te aud spunând-o. 

— Succes! 

Sam îşi înfăşură funia pe ambele mâini şi se lăsă în faţă, 
transferându-şi treptat greutatea pe funie. 

— Cum se comportă friend-ul? întrebă el. 

— E fix. 

Sam respiră ca să se liniştească, apoi scoase picioarele 
din spaţiul îngust. Se bălăngăni în aer, neîndrăznind să facă 
nicio mişcare, apreciind din priviri rezistenţa funiei şi 
ascultând sunetul stâncii care se fisura, timp de zece 
secunde. Apoi, trase picioarele în sus, îşi încrucişa gleznele 


87 


peste funie şi începu să înainteze centimetru cu centimetru 
deasupra puţului. 

— Capătul ăsta e fix, strigă Remi când Sam ajunse la 
jumătatea drumului. 

Sam atinse peretele opus şi apucă stalagmita mai întâi 
cu o mână, apoi cu cealaltă, făcându-şi vânt cu picioarele şi 
proptindu-se cu călcâiul drept într-o ieşitură. Testându-şi 
greutatea din mers, îşi contorsiona trupul până când ajunse 
cocoţat în vârful stalagmitei. Stătu o clipă ca să-şi recapete 
suflul, apoi se ridică încet, până ajunse la acelaşi nivel cu 
deschizătura. Işi făcu vânt cu mâinile şi împinse cu piciorul 
stalagmita, reuşind să intre în spaţiul îngust. 

— Mă întorc imediat, îi strigă lui Remi, apoi se târî 
înăuntru. După treizeci de secunde, se întoarse. Arată bine. 
Mai departe se lărgeşte. 

— Am pornit, răspunse Remi. 

In două minute, era în partea cealaltă, iar Sam o trăgea 
prin deschizătură. Rămaseră pe loc câteva clipe, 
bucurându-se de senzaţia de a se afla pe pământ solid. 

— Asta îmi aduce aminte foarte mult de a treia noastră 
întâlnire, spuse Remi. 

— A patra, o corectă Sam. La a treia întâlnire am fost la 
călărie. La a patra, am făcut alpinism. 

Remi zâmbi şi îl sărută pe obraz. 

— Şi se mai spune că băieţii nu-şi amintesc astfel de 
lucruri. 

— Cine spune? 

— Cei care nu te-au cunoscut pe tine. Remi lumină în jur 
cu lampa. Vreo urmă de capcane? 

— Incă nu. O să fim cu ochii-n patru, dar dacă ai estimat 
corect vechimea suliţei, mă îndoiesc că mecanismele astea 
mai funcţionează. 

— Celebrele ultime cuvinte. 

— li dau voie să le scrii pe piatra mea de mormânt. Hai! 

Sam începu să se târască, iar Remi îl urmă îndeaproape. 
Aşa cum promisese Sam, după câteva secunde, spaţiul se 
deschise într-o firidă în formă de rinichi de aproximativ şase 


88 


metri lăţime şi un metru şi jumătate înălţime. Pe peretele 
opus erau trei fante verticale, nu mai largi de patruzeci şi 
cinci de centimetri. 

Se ridicară în picioare şi merseră încovoiaţi până la prima 
fantă. Sam lumină interiorul ei cu lampa de miner. 

— O fundătură, spuse el. 

Remi o verifică pe următoarea: altă fundătură. A treia 
fantă, deşi mai adâncă decât vecinele ei, se sfârşea la şase 
paşi în interior. 

— Asta da final spectaculos, spuse Sam. 

— Poate că nu, murmură Remi şi se îndreptă spre 
peretele din dreapta, luminând cu lampa ceea ce părea a fi 
o crestătură orizontală în stâncă, mai închisă la culoare, 
acolo unde peretele se îmbina cu tavanul. Pe măsură ce se 
apropiau, crestătura părea să se mărească, lungindu-se pe 
tavan, până când îşi dădură seama că se uitau la un tunel 
asemenea unei scobituri. 

Umăr lângă umăr, Sam şi Remi priviră prin deschizătură, 
care se înălța deasupra lor la un unghi de patruzeci şi cinci 
de grade, pe vreo şase metri, după care înconjura o 
umflătură ieşită din podea. 

— Sam, vezi ce... 

— Cred că da. 

Pe movila din podea părea a fi talpa unei cizme. 


Capitolul 9 


Defileul Chobar, Nepal 


Lipsa tocului de pe talpa cizmei le sugeră lui Sam şi lui 
Remi că nu aveau în faţa ochilor o piesă modernă de 
încălţăminte, iar degetul descărnat care se ivea printr-un 
petic putrezit al cizmei le dădu de înţeles că proprietarul 
părăsise de mult această lume. 

— Oare e ciudat că genul acesta de lucruri nu mă mai 

89 


şochează? întrebă Remi, uitându-se la cizmă. 

— Am avut parte de multe schelete la viaţa noastră, 
confirmă Sam. Astfel de surprize făceau parte integrantă 
din meseria lor. Vezi vreo capcană? 

— Nu. 

— Să ne uităm prin jur. 

Sam îşi propti picioarele de un perete şi spatele de altul, 
ajutând-o pe Remi să urce pe braţul lui. El reuşi să urce 
panta şi să treacă de movila din podea. După ce lumină în 
jur cu lampa de miner, strigă: 

— E în ordine. Sigur ai să vrei să vezi asta, Remi. Ea 
ajunse lângă el într-o clipă. Ingenuncheaţi unul lângă altul, 
examinară scheletul. 

Protejate de intemperii şi de animalele de pradă şi 
îngropate în uscăciunea relativă a peşterii, rămăşiţele erau 
parţial mumificate. Hainele, care păreau a fi, în mare parte, 
din piele stratificată, erau aproape intacte. 

— Nu văd vreo urmă evidentă de lovitură, spuse Remi. 

— De când e aici? 

— AŞ spune că... de cel puţin patru sute de ani. 

— Cam din aceeaşi perioadă cu sulița. 

— Exact. 

— Pare a fi o uniformă, spuse Sam atingând o mânecă. 

— Atunci începe să aibă sens, replică Remi, arătând cu 
degetul spre mânerul unui pumnal care ieşea din ceea ce 
fusese odată o teacă la cingătoare. Lumină în jur cu lampa 
ei, apoi murmură: Casă, dulce casă. 

— Casă, poate, replică Sam, dar dulce? ... Cred că totul e 
relativ pe lumea asta. 

La câţiva paşi de zona plană pe care zăcea scheletul, 
tunelul se lărgea într-o firidă de aproximativ treizeci de 
metri pătraţi. In câteva nişe cioplite manual în pereţii de 
stâncă se găseau cioturile unor lumânări primitive. La baza 
unui perete, cuibărite într-o groapă naturală, se aflau 
rămăşiţele unui foc; alături, o stivă de oase de animale mici. 
La capătul îndepărtat al firidei erau rămăşiţele a ceea ce 
părea a fi un aşternut, iar alături, o sabie în teacă, vreo şase 


90 


sulițe primitiv făurite, un arc şi o tolbă conţinând opt săgeți. 
O varietate de alte obiecte erau împrăştiate pe restul 
podelei: un ciubăr, un colac de funie pe jumătate putrezită, 
o raniţă din piele, un scut rotund din lemn şi piele, un cufăr 
din lemn... 

Remi se ridică şi începu să meargă de jur împrejur. 

— E clar că se aştepta la musafiri nepoftiţi, observă Sam. 
Aici pare să fi fost o ultimă redută. Dar în ce scop? 

— Poate că are vreo legătură cu asta, spuse Remi şi 
îngenunche alături de cufărul din lemn. Sam i se alătură. 
Fiind cam de mărimea unei otomane, cufărul era un cub 
perfect, făcut dintr-un lemn dur, închis la culoare, cu un 
strat gros de lac, prins cu chingi de piele pe trei laturi şi cu 
chingi duble, de umăr, pe a patra. Sam şi Remi nu găsiră 
balamale, nici mecanisme de închidere. Imbinările erau atât 
de bine sudate, fiind aproape invizibile. Pe capacul cufărului 
erau gravate patru litere asiatice complicate, într-un fel de 
diagramă de două pe două. 

— Recunoşti limba? Intrebă Sam. 

— Nu. 

— Remarcabil, spuse Sam. Chiar cu uneltele de 
prelucrare a lemnului din ziua de azi e nevoie de multă 
iscusinţă ca să faci aşa ceva. 

Bătu cu degetele într-o latură şi primi ca răspuns un 
zgomot înăbuşit. 

— Nu pare a fi gol. Cu grijă, legănă cufărul dintr-o parte 
într-alta. Dinăuntru veni un uruit vag. Dar chiar aşa este. Şi 
e destul de uşor. Nu văd alte însemne. Tu? 

Remi se aplecă şi examina cufărul pe toate părţile. 
Scutură din cap. 

— Pe fund? 

Sam îl răsturnă. Remi verifică şi spuse: 

— Nici aici nu-i nimic. 

— Cineva s-a chinuit mult ca să-l făurească, spuse Sam şi 
se pare că prietenul nostru era gata să-şi dea viaţa ca să-l 
protejeze. 

— Poate era ceva mai mult decât atât, adăugă Remi. 


91 


Dacă n-am dat peste cea mai mare coincidenţă posibilă, 
cred că am găsit ceea ce căuta Lewis King. 

— Atunci, cum de i-a scăpat? Era atât de aproape. 

— Dacă n-a reuşit să traverseze puţul, întrebă Remi, 
înseamnă că e posibil să fi supravieţuit? 

— O singură persoană ştie răspunsul la întrebarea asta. 

işi îndreptară atenţia asupra conţinutului peşterii. 
Neştiind cât de curând se vor întoarce şi neputând să care 
cu ei decât o mică parte din artefacte, trebuiau să se 
bazeze pe fotografii digitale, desene şi notițe. Din fericire, 
educaţia şi instruirea lui Remi o pregătiseră exact pentru 
aşa ceva. După două ore de muncă istovitoare, declară 
sarcina încheiată. 

— Stai, spuse Remi, apoi îngenunche lângă scut. Sam 
veni lângă ea. 

— Ce e? 

— Zgârieturile astea... lumina le-a surprins. Cred că... 

Se aplecă deasupra scutului, inspiră adânc şi suflă peste 
suprafaţa din piele. O acumulare de praf de piele putredă se 
împrăştie în aer. 

— Nicio zgârietură, observă Sam şi mai suflă o dată 
praful, apoi încă o dată, până când fu descoperită întreaga 
suprafaţă a scutului. 

Aşa cum bănuise Remi, zgârieturile erau, de fapt, o 
inscripţie arsă în piele. 

— Ăla e un dragon? Întrebă Remi. 

— Sau un dinozaur. Probabil e blazonul lui sau al 
detaşamentului, ghici Sam. 

Remi făcu peste zece fotografii cu inscripţia, apoi se 
ridicară. 

— E suficient, spuse ea. Ce facem cu cufărul? 

— Trebuie să-l luăm. Instinctul îmi spune că e motivul 
pentru care prietenul nostru s-a baricadat aici. Indiferent 
ce-o fi înăuntru, a considerat că merită să moară ca să-l 
apere. 

— De acord. 

In numai câteva minute, Sam improviza o plasă de 


92 


bretele care-i permise să atârne cufărul de rucsac. Mai 
aruncară o ultimă privire în jurul peşterii, făcură un semn de 
rămas-bun scheletului şi plecară. 


În frunte, Sam se târî până la buza puţului şi aruncă o 
privire. 

— Acum chiar că avem o problemă. 

— Vrei să fii mai precis? spuse Remi. 

— Funia a cedat la celălalt capăt. Atârnă în puț. 

— Poţi să improvizezi... 

— Nu ceva de încredere. Suntem deasupra celeilalte 
deschizături. Din unghiul ăsta, dacă încerc să nimeresc cu 
lasoul, o să alunece. N-am avea cum să tragem de funie. 

— Atunci nu ne mai rămâne decât o singură opţiune. 

Sam încuviinţă. 

— In jos. A 

După numai un minut, Sam legase funia de el. In timpul 
acesta, Remi fixase un al doilea punct de prindere, bătând 
cu ciocanul un piton într-o crăpătură, chiar sub 
deschizătură. După ce termină, Sam începu să coboare 
încet în rapel, ocolind stalagmitele ieşite în afară, în timp ce 
Remi îl supraveghea de sus, sugerându-i din când în când 
să se odihnească şi să-şi regleze poziţia ca să minimalizeze 
frecarea funiei de protuberante. 

După două minute de înaintare meticuloasă, se opri. 

— Am ajuns la celălalt friend. Vestea bună e că s-a rupt. 

Dacă funia s-ar fi secţionat, ar fi trebuit să îmbine restul 
funiei cu capătul rămas liber. Acum avea optsprezece metri 
de funie sub el. Incă nu ştiau dacă va fi suficientă ca să 
ajungă la fund. Dacă acolo îi aştepta apa rece ca gheaţa a 
râului Bagmati, ar fi avut la dispoziţie cel mult cincisprezece 
minute ca să găsească o cale de ieşire înainte de a intra în 
hipotermie. 

— O iau ca pe-un semn de bun augur, răspunse Remi. 

Mutându-se de pe un picior pe altul, Sam făcu câte un 
pas precaut, coborând în continuare. Raza lanternei deveni 
un mic dreptunghi de lumină. 


93 


— Nu te mai văd, strigă Remi. 

— Nu-ţi face griji. Dacă o să cad, o să am grijă să scot un 
țipăt cât se poate de înspăimântător. 

— Nu te-am auzit ţipând în viaţa mea, Fargo. 

— Ţine pumnii strânşi să nu mă auzi nici de data asta. 

— Cum sunt pereţii? 

— Mult mai... Uau! 

— Ce e? 

Niciun răspuns. 

— Sam! 

— Sunt bine. Mi-a alunecat piciorul pentru o clipă. Pereţii 
sunt tot mai reci. Probabil e ceaţă din cauza apei de 
dedesubt. 

— Cât e de rău? g 

— Doar o pojghiţă subţire pe pereţi. Insă nu poţi să te 
încrezi în stalagmite. 

— Urcă înapoi. Găsim noi altă cale. 

— Ba cobor în continuare. Mai am vreo nouă metri de 
funie cu care să mă joc. 

Trecură două minute. Lampa ajunsese un simplu punct 
luminos, care sălta de colo-colo în bezna puţului, în timp ce 
Sam îşi croia drum printre stalagmite. 

Deodată, se auzi un zgomot de gheaţă spartă. Lampa lui 
Sam începu să se rotească, clipind spre Remi ca o lumină 
stroboscopică. Inainte să apuce să deschidă gura ca să-l 
cheme, Sam strigă: 

— Sunt teafăr. Cu capul în jos, dar teafăr. 

— Fii mai precis, te rog! 

— M-am întors în ham şi mi-am pierdut echilibrul, însă 
am veşti bune. Am ajuns la apă. E la vreo trei metri sub 
capul meu. 

— Presimt că există un „dar". 

— Curentul e iute - cel puţin trei noduri - şi pare adâncă. 
Probabil până la talie. 

Deşi trei noduri era o viteză mai mică decât un mers 
rapid, adâncimea şi temperatura apei sporeau riscul. Nu 
numai că ar fi fost suficient un singur pas greşit ca să fie 


94 


luaţi de ape, dar eforturile depuse pentru a sta în poziţie 
verticală ar accelera procesul de hipotermie. 

— Urcă înapoi, spuse Remi. Fără discuţie. 

— De acord. Lasă-mă o secundă să... Stai aşa. Din 
întuneric se auzi iarăşi zgomot de gheaţă spartă, urmat de 
pleoscăituri. 

— Spune ceva, Fargo. 

— Lasă-mă o secundă. 

După încă treizeci de secunde de pârâituri, răsună glasul 
lui Sam: 

— Tunel lateral! 

Se scurseseră zece minute de muncă migăloasă, când 
Sam strigă: 

— Are o dimensiune acceptabilă. Aproape că poţi să stai 
în picioare. Eu intru. Lasă-mă un minut ca să fixez un punct 
de prindere. Dacă Remi ar fi căzut în râul subteran, această 
măsură de siguranţă i-ar fi dat lui Sam o şansă reală să o 
tragă înapoi - cu condiţia ca în râu să nu fie stânci de care 
să se zdrobească. 

După ce termină şi Sam se propti, gata să tragă funia, 
Remi începu să coboare. Mai uşoară şi puţin mai agilă decât 
soţul ei, parcurse distanţa într-un timp mai scurt, făcând 
pauză doar ca să-i dea timp lui Sam să tragă funia prin 
punctul de prindere al pitonului. 

În cele din urmă, ajunse în raza lui şi se opri în lateral, 
chiar la intrarea tunelului. Lămpile le luminau reciproc 
feţele şi zâmbiră amândoi uşuraţi. 

— Ciudat să te întâlnesc aici, spuse Sam. 

— La naiba! 

— Ce-i? 

— Pusesem pariu în mintea mea c-ai să spui: „Ce face o 
fată drăguță ca tine într-un puț aproape fără fund ca 
acesta?” 

Sam râse. 

— Acum o să trebuiască să faci pe Superman şi să te 
împingi în peretele opus. Te prind eu. 

Remi se odihni câteva clipe ca să-şi recapete răsuflarea 


95 


şi apoi îşi regla hamul, ca să atârne perpendicular în puț. 
Incordându-şi trupul, reuşi treptat să-şi facă vânt pentru a 
putea împinge cu degetele de la picioare în peretele opus. 
După încă trei legănări, reuşi să-şi strângă picioarele sub ea 
şi să împingă. Cu braţele întinse, se balansa, desfăcându-şi 
palmele ca pentru a apuca ceva. Peretele lateral venea iute 
spre ea. Işi feri capul. Intră cu braţele în tunel. Sam o apucă 
de mâini şi ea sări. 

— Te-am prins! spuse Sam. Apucă-mă cu ambele mâini 
de încheietura stângă. 

Ea îl ascultă şi Sam eliberă puţin funia cu mâna dreaptă 
pentru ca Remi să se poată căţăra pe braţul lui. Când 
ajunse cu trunchiul în tunel, Sam începu să se târască cu 
spatele până când îi intrară şi genunchii. Căzu pe spate şi 
scoase un suspin de uşurare. 

Remi începu să râdă. Sam ridică capul şi o privi. 

— Ce-i? 

— Mă duci în cele mai frumoase locuri. 

— După asta, o baie fierbinte cu bulbuci - în doi. 

— Asta-i muzica ce-mi place. 


Deşi tunelul era de două ori mai lat ca umerii lor şi 
suficient de înalt ca să le permită să păşească încovoiaţi, 
podeaua sa semăna cu un şvaiţer - atât de ciuruită, încât 
vedeau prin ea suprafaţa întunecată şi tulbure a râului 
învolburându-se sub picioarele lor. Jeturi de aer rece şi 
cristale de gheaţă ţâşneau prin găuri, creând o ceaţă care 
sclipea şi se rotea în lămpile lor. Asemenea puţului din 
spatele lor, pereţii şi tavanul tunelului erau căptuşiţi cu o 
membrană de gheaţă. Pe măsură ce înaintau, ţurţuri subţiri 
ca un creion se rupeau din tavan şi se spărgeau de podea 
ca nişte clopoței de vânt răzleţi. Deşi podeaua puternic 
brăzdată nu era acoperită de gheaţă, îi forţa să se sprijine 
în timp ce mergeau, sporindu-le eforturile. 

— Nu vreau să-ţi stric cheful, spuse Remi, dar 
presupunem că tunelul ăsta duce undeva. 

— Intr-adevăr, răspunse Sam peste umăr. 


96 


— Şi dacă ne înşelăm? 

— Atunci ne întoarcem, escaladăm latura opusă a puţului 
şi ieşim pe unde am intrat. 

Tunelul cotea când la stânga, când la dreapta, urca şi 
cobora, dar, conform indicaţiilor busolei lui Sam, menținea 
un curs aproximativ estic. Numărară paşii cu rândul, dar 
fără o unitate GPS care să le măsoare progresul în 
ansamblu şi ghidându-se doar după harta schiţată a lui 
Sam, nu ştiau ce distanţă parcurseseră cu adevărat. 

După vreo sută de metri, conform aproximărilor lui Sam, 
făcură un nou popas şi găsiră o porţiune relativ solidă a 
tunelului, unde să se poată aşeza. După ce împărţiră câteva 
înghiţituri de apă, un sfert din conserva de carne şi restul 
de fructe uscate, rămaseră în tăcere, ascultând torentul 
apei de sub picioarele lor. 

— Cât e ora? Intrebă Remi. 

Sam îşi consultă ceasul. 

— Nouă. 

Deşi o anunţaseră pe Selma unde aveau de gând să 
meargă, o rugaseră totodată să nu apese butonul de panică 
decât a doua zi dimineaţă, după ora locală. Dar chiar şi 
atunci, cât le va lua autorităţilor să strângă o echipă şi să 
organizeze o căutare? Singura lor consolare era că acest 
tunel nu se ramificase; dacă hotărau să se întoarcă, ar fi 
găsit cu uşurinţă puţul. Dar în ce punct ar fi luat decizia 
respectivă? Exista vreo ieşire după următoarea cotitură sau 
peste câţiva kilometri, ori deloc? 

Nici Sam, nici Remi nu vorbeau despre asta. Nu era 
nevoie. După atâţia ani împreună şi aventurile trăite în doi, 
erau pe aceeaşi lungime de undă. Expresiile chipurilor erau, 
de obicei, suficiente ca să exprime ceea ce gândea fiecare. 

— Să ştii că n-am uitat promisiunea ta cu baia fierbinte, 
spuse Remi. 

— Am omis să-ţi spun, am adăugat la miză şi un masaj de 
relaxare. 

— Eşti eroul meu. Ne întoarcem? 

Sam încuviinţă. 


97 


— Mai mergem o oră. Dacă nu se materializează o ieşire 
cu covor roşu, ne întoarcem, ne odihnim, apoi trecem puţul. 
— S-a făcut. 


Obişnuiţi cu greutăţile, atât psihice, cât şi fizice, Sam şi 
Remi îşi găsiseră ritmul; mergeau douăzeci de minute, 
făceau pauză de odihnă două minute, consultau busola şi 
verificau harta, apoi porneau din nou la drum. Ultima parte 
a călătoriei lor se scurse rapid. Piciorul stâng, piciorul drept 
şi de la capăt. Ca să economisească lumina, Remi îşi 
stinsese de mult lampa de miner, iar Sam o folosea pe a lui 
la intensitate minimă, astfel că înaintau într-un amurg 
nespus de palid. Aerul rece care ţâşnea prin podea părea şi 
mai rece, abia reuşeau să nu alunece, iar clinchetul 
ţurţurilor care cădeau le făcea creierii amorţiţi să huruie. 

Deodată, Sam se opri. Cu reacţiile pe jumătate întârziate, 
Remi se izbi în el. 

— Ai simţit asta? șopti Sam. 

— Ce? 

— Aer rece. 

— Sam, e.. +, i 

— Nu, în față. Inainte. Vrei să scoţi bricheta din rucsacul 
meu? 

Remi făcu întocmai şi i-o întinse. Sam făcu câţiva paşi 
înainte, căutând o porţiune solidă în podea, între jeturile de 
ceaţă. Găsi un loc potrivit, se opri şi aprinse bricheta. Remi 
se strecură lângă Sam şi se uită pe după braţul lui. Lumina 
galbenă pâlpâitoare dansa pe pereţii de gheaţă. Flacăra 
tremură, apoi se îndreptă şi rămase verticală. 

— Aşteaptă, murmură Sam, cu ochii pe flacără. 

Trecură cinci secunde. 

Flacăra şovăi, apoi ţâşni într-o parte, înspre faţa lui Sam. 

— Poftim! 

— Eşti sigur? întrebă Remi. 

— Aerul pare mai cald acum. 

— Nu e doar o dorinţă deşartă? 

— Hai să aflăm. 


98 


Merseră trei metri, se opriră, verificară flacăra brichetei. 
Din nou se aplecară înapoi, de data aceasta cu mai multă 
putere. Mai făcură şase metri şi repetară procedeul, cu 
acelaşi rezultat. 

— Aud un şuierat, spuse Remi. Vânt. 

— Şi eu. 

După încă cincisprezece metri, ajunseră la o răscruce în 
tunel. Cu bricheta în faţă, Sam o luă prin tunelul din stânga, 
unde nu avu noroc, apoi cobori prin cel din dreapta. Flacăra 
pâlpâi, după care o pală bruscă aproape că o stinse. 

Sam lăsă rucsacul jos. 

— Aşteaptă aici. Mă întorc cât ai clipi. 

Aprinse lampa de miner la maximum şi dispăru în tunel. 
Remi îi auzea paşii târşâiţi pe podea, sunetul slăbind tot mai 
mult, cu fiecare clipă. 

Remi îşi consultă ceasul, aşteptă zece secunde, apoi se 
uită din nou la el. 

— Sam? strigă ea. 

Tăcere. 

— Sam, răspunde... 

Lampa lui reapăru în întunericul din faţă. 

— Scuze, spuse el. Remi lăsă capul în jos. 

— Nu-i nici un covor roşu, continuă Sam. Dar lumina zilei 
e suficientă? 

Remi privi în sus şi văzu zâmbetul larg al lui Sam. Se uită 
chiorâş la el şi îi dădu un pumn în umăr. 

— Nu-i amuzant, Fargo. 


Aşa cum o asigurase Sam, nu era nici un covor roşu, dar, 
după ce merseră şase metri, dădură peste ceva şi mai bun: 
un şir de trepte naturale care şerpuiau pe o stâncă. In vârful 
ei, aflat la vreo cincisprezece metri distanţă, se proiectau 
neclar nişte raze de soare. 

Două minute mai târziu, Sam îşi făcu vânt de pe ultima 
treaptă şi în faţa ochilor îi apăru un tunel lateral scurt. 
Pereţii şi podeaua nu mai erau din piatră, ci din pământ. La 
capătul îndepărtat, printr-un hăţiş de vegetaţie, se vedea 


99 


lumina soarelui. Sam se târî înainte, îşi trecu braţele prin 
deschizătură, apoi ieşi afară. Remi apăru după câteva 
minute şi împreună, se întinseră pe spate în iarbă, zâmbind 
şi privind cerul. 

— E aproape miezul zilei, observă Sam. Stătuseră sub 
pământ toată dimineaţa. Deodată, Sam se ridică în capul 
oaselor, răsucindu-şi capul în toate direcţiile. Se aplecă spre 
Remi şi şopti: 

— Paraziţi audio. O staţie de emisie-recepţie radio. 

Sam se rostogoli pe pământ, se târî până la o bermă 
capul şi se târî înapoi. 

— Poliţia. 

— O echipă de căutare? întrebă Remi. Cine să-i fi sunat? 

— E doar o bănuială, dar aş spune că foştii noştri 
însoțitori de explorare, gemenii King. 

— Cum... 

— Nu ştiu. Poate că mă înşel. Hai să nu riscăm. Se 
dezbrăcară de tot ce ar fi putut indica pe unde umblaseră şi 
ce făcuseră - căşti, lămpi de miner, rucsacuri, echipament 
de căţărare, harta lui Sam, camera foto digitală a lui Remi, 
cutia recuperată din mormânt - şi băgară totul în tunel, apoi 
acoperiră intrarea cu iarbă. 

Cu Sam în frunte, se îndreptară spre est, de-a lungul unei 
râpe, ascunzându-se printre copaci, până se depărtară cu 
jumătate de kilometru de tunel. Se opriră şi ascultară să 
vadă dacă se mai aude staţia de emise-recepţie. Sam duse 
mâna la ureche şi arătă spre nord. La o sută de metri mai 
încolo, se vedeau mai multe siluete mişcându-se printre 
copaci. 

— la-ţi faţa cea mai necăjită pe care o ai, şopti Sam. 

— Nu trebuie să mă chinui prea mult, replică Remi. 

Sam duse mâinile căuş la gură şi strigă: 

— Hei! Aici suntem! 


100 


Capitolul 10 


Defileul Chobar, Nepal 


Uşa de la celulă se deschise cu un scârţâit. Un paznic 
trase cu ochiul înăuntru, îl privi cu atenţie pe Sam preţ de o 
clipă, ca şi cum acesta ar fi fost pe cale să evadeze, apoi se 
dădu într-o parte. Imbrăcată într-o salopetă lăbărţată, de un 
albastru-deschis, cu părul castaniu prins la spate într-o 
coadă de cal, Remi păşi în cameră. Avea chipul rozaliu, 
proaspăt spălat. 

Paznicul spuse într-o engleză stâlcită: 

___— Vă rog, luaţi loc. Aşteptaţi, spuse şi apoi trânti uşa. 
Imbrăcat într-o salopetă similară, Sam se ridică de la masă, 
merse la Remi şi o îmbrăţişa strâns. Făcu câţiva paşi în 
spate şi o privi din cap până-n picioare, zâmbind. 

— Fermecătoare, pur şi simplu fermecătoare. Ea zâmbi. 

— Prostuţule. 

— Cum te simţi? 

— Mai bine. E uimitor câte pot face câteva minute cu un 
prosop şi apă fierbinte. Nu te bucura, nu-i tocmai un duş 
cald sau o baie fierbinte, dar e un bun înlocuitor. 

Se aşezară amândoi la masă. Spaţiul în care îi ţinea 
poliţia din Kathmandu nu era tocmai o celulă, ci mai 
degrabă o sală de aşteptare. Pereţii din blocuri de zgură şi 
podeaua erau văruite într-un gri-deschis, iar masa şi 
scaunele (toate fixate de podea) erau din aluminiu dur. În 
faţa lor, dincolo de masă, se afla o fereastră cu geam 


101 


securizat, de un metru douăzeci lăţime, prin care se vedea 
sala de întruniri. Vreo şase poliţişti în uniformă îşi vedeau 
de treaba lor, răspunzând la telefoane, scriind rapoarte şi 
stând de vorbă. Deocamdată, în afara câtorva ordine 
politicoase, dar ferme, rostite într-o engleză aproximativă, 
nimeni nu li se adresase în cele două ore de când fuseseră 
„salvaţi”. 

Din spatele dubei poliţiei, în lumina amurgului care se 
risipea rapid, Sam şi Remi urmăriseră peisajul care li se 
perindase prin faţa ochilor, căutând şi cel mai mic indiciu 
despre locul în care ieşiseră din labirintul de peşteri. 
Răspunsul le apăru imediat după ce traversaseră podul 
peste defileul Chobar, în direcţia nord-est, spre Kathmandu. 

Marşul lor subteran către libertate îi scosese la suprafaţă 
la numai trei kilometri de locul pe unde intraseră. Acest 
lucru aduse mai întâi un zâmbet pe buzele lui Sam şi lui 
Remi, apoi, spre uimirea celor doi poliţişti aşezaţi în faţa lor, 
un hohot de râs, care dură un minut întreg. 


— Ai vreo idee cine a dat alarma? îl întrebă Remi pe Sam. 

— Niciuna. Din câte îmi dau seama, nu suntem arestaţi. 

— Trebuie să presupunem că ne vor interoga. Ce poveste 
le turnăm? Sam chibzui o clipă. 

— Cât mai aproape de adevăr. Am venit aici cu puţin 
înainte de răsărit pentru o zi de drumeţie. Ne-am rătăcit şi 
am colindat prin jur până ne-au găsit. Dacă insistă, zi şi tu 
că nu eşti sigură. Dacă nu ne-au găsit echipamentul, nu pot 
dovedi contrariul. 

— Am înţeles. Şi în caz că nu suntem azvâriliţi într-o 
închisoare nepaleză pentru o infracţiune obscură? 

— Va trebui să recuperăm... 

Sam se opri din vorbă, cu ochii mijiţi. Remi îi urmări 
privirea prin fereastra de pe latura stângă îndepărtată a 
sălii de întruniri, de lângă uşă. In prag erau Russell şi 
Marjorie King. 

— Aş vrea să pot spune că-s surprinsă, murmură Remi. 

— Exact cum ne aşteptam. 


102 


Un sergent de serviciu aflat în partea cealaltă a camerei 
îi observă pe gemenii King şi se grăbi spre ei. Trioul începu 
să discute aprins. Deşi nici Sam, nici Remi nu auzeau 
conversaţia, afectarea şi postura sergentului spuneau totul; 
era servil, poate chiar puţin înfricoşat. Intr-un final, 
sergentul făcu un semn din cap şi intră valvârtej în sala de 
întruniri. Russell şi Marjorie ieşiră înapoi pe hol. 

După câteva clipe, se deschise uşa camerei unde se aflau 
Remi şi Sam şi intrară sergentul şi unul dintre lacheii lui. Se 
aşezară pe scaunele din faţa celor doi Fargo. Sergentul 
vorbi în nepaleză câteva secunde, apoi făcu un semn din 
cap spre lacheul lui, care spuse într-o engleză decentă, deşi 
cu un puternic accent străin: 

— Domnul sergent m-a rugat să traduc conversaţia 
noastră. Sunteţi de acord? 

Sam şi Remi încuviinţară. 

Sergentul vorbi, iar câteva clipe mai târziu, veni şi 
traducerea: 

— Vă rog să vă confirmaţi identitatea. 

Sam replică: 

— Am fost arestaţi? 

— Nu, răspunse polițistul. Sunteţi reţinuţi temporar. 

— Pe ce bază? 

— Conform legii din Nepal, nu suntem obligaţi să 
dezvăluim răspunsul la această întrebare, deocamdată. Vă 
rog să vă confirmaţi identitățile. 

Sam şi Remi se conformară şi în următoarele minute, 
fură trecuţi printr-o serie de întrebări de rutină: „Ce căutaţi 
în Nepal? Unde staţi? Care este motivul vizitei?”, înainte de 
a se ataca chestiunea principală. 

— Unde mergeaţi când v-aţi rătăcit? 

— Nicăieri în mod deosebit, răspunse Remi. 

— Părea o zi numai bună pentru drumeţii. 

— V-aţi parcat maşina în defileul Chobar. De ce? 

— Am auzit că e o zonă frumoasă, spuse Sam. 

— La ce oră aţi ajuns? 

— Inainte de răsărit. 


103 


— De ce aşa devreme? 

— N-avem stare, replică Sam zâmbind. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ne place să ne găsim o ocupaţie, spuse Remi. 

— Spuneţi-ne, vă rog, pe unde v-aţi plimbat. 

— Dacă am fi ştiut asta, zise Sam, probabil nu ne-am fi 
rătăcit. 

— Aţi avut busolă la voi. Cum de v-aţi rătăcit? 

— Am picat la examenul de orientare turistică, spuse 
Sam. 

Remi se băgă şi ea în vorbă: 

— Eu doar am vândut fursecuri la cercetaşi. 

— Nu e ceva de râs, doamnă şi domnule Fargo. 

— Vi se pare amuzant? 

Sam îşi luă cea mai spăşită expresie. 

— Ne cerem scuze. Suntem epuizați şi puţin stânjeniţi. Vă 
suntem recunoscători că ne-aţi găsit. Cine v-a alertat că am 
putea fi în pericol? 

Ofiţerul traduse întrebarea. Sergentul mârâi ceva, după 
care ofiţerul spuse: 

— Domnul sergent vă roagă să vă rezumaţi să răspundeţi 
la întrebările lui. Aţi spus că plănuiaţi să faceţi toată ziua 
drumeţii. Unde sunt rucsacurile voastre? 

— Nu ne aşteptam să lipsim atâta, spuse Remi. Nu prea 
ne pricepem nici la făcut planuri. 

Sam încuviinţă cu tristeţe, ca să susţină afirmaţia soţiei 
lui. 

— Vreţi să vă credem că aţi plecat în drumeţie fără nici 
un fel de echipament? întrebă ofiţerul. 

— Aveam la mine un briceag elveţian, spuse Sam pe un 
ton sec. 

După traducerea ultimei propoziţii, sergentul îi aruncă o 
căutătură cruntă lui Sam, apoi lui Remi, după care se ridică 
şi ieşi furios din încăpere. 

— Vă rog să aşteptaţi aici, spuse ofiţerul şi părăsi şi el 
camera. 

Deloc surprinzător, sergentul traversă sala de întruniri şi 


104 


merse ţintă la uşa care dădea în hol. Sam şi Remi îi vedeau 
doar spatele; Russell şi Marjorie nu se zăreau. Sam se 
ridică, merse la fereastra din partea dreaptă a încăperii şi îşi 
apăsă faţa de ea. 

— li vezi? întrebă Remi. 

— Da. 

— Şi? 

— Gemenii par nefericiţi. Nici urmă de zâmbet linguşitor. 
Russell gesticulează... Stai puţin, asta-i interesant. 

— Ce? 

— Mimează forma unei cutii, o cutie care pare să aibă, în 
mod surprinzător, aceeaşi mărime cu a cufărului. 

— Asta-i bine. Imi închipui c-au cercetat zona în care ne- 
au găsit. Russell n-ar fi întrebat dacă l-ar fi găsit deja. 

Sam se retrase de la fereastră şi se grăbi înapoi la locul 
lui. 

Sergentul şi ofiţerul intrară în cameră şi se aşezară. 
Interogatoriul fu reluat, de data aceasta cu mai multă 
intensitate şi pe o cale ocolită, menită să-i prindă în 
capcană pe Sam şi pe Remi. Insă esenţa întrebărilor rămase 
aceeaşi: „Ştim că trebuia să aveţi nişte lucruri cu voi. Unde 
sunt?" Sam şi Remi răspundeau fără grabă şi nu se abăteau 
de la povestea lor, urmărind frustrarea tot mai mare a 
sergentului. 

In cele din urmă, sergentul recurse la ameninţări. 

— Ştim cine sunteţi şi cu ce vă ocupați. Bănuim că aţi 
venit în Nepal în căutare de antichităţi de pe piaţa neagră. 

— Pe ce vă bazaţi bănuielile? întrebă Sam. 

— Avem sursele noastre. 

— Aţi fost informat greşit, spuse Remi. 

— Aţi putea fi acuzaţi, conform mai multor legi şi toate 
acuzaţiile atrag după ele pedepse grave. Sam se aplecă şi îl 
fixă cu privirea pe sergent. 

—  Formulaţi-vă acuzaţiile. Imediat după ce suntem 
arestaţi, vom vrea să vorbim cu ataşatul juridic de la 
Ambasada SUA. 

Sergentul susţinu privirea lui Sam nu mai mult de zece 


105 


secunde, apoi se lăsă în scaun şi oftă. Spuse ceva lacheului 
său, după care se ridică şi părăsi încăperea, trântind uşa de 
perete. 

Ofiţerul traduse: 

— Sunteţi liberi. 


Zece minute mai târziu, îmbrăcaţi în propriile haine, Sam 
şi Remi ieşeau pe uşa din faţă şi coborau treptele secţiei de 
poliţie. Se lăsa amurgul. Cerul era senin şi începuse să 
strălucească o pleiadă de stele ca nişte diamante mărunte. 
Felinarele luminau caldarâmul de dedesubt. 

— Sam! Remi! 

Aşteptându-se la asta, nici unul dintre ei nu fu surprins 
când se întoarse, văzându-i pe Russell şi pe Marjorie pe 
trotuar, îndreptându-se zoriţi spre ei. 

— Tocmai ce-am aflat, spuse Russell, când ajunse lângă 
ei. Sunteţi teferi? 

— Obosiţi, puţin stânjeniţi, dar se poate şi mai rău, 
replică Sam. 

Hotărâseră deja să susţină în continuare povestea cu ne- 
am-rătăcit-în-drumeţie şi în faţa gemenilor King. Era un 
dans nesigur; toată lumea ştia că Sam şi Remi minţeau. Ce- 
or să facă Russell şi Marjorie? Sau, o întrebare şi mai bună: 
cum deja era clar că Charlie King avea un plan cu totul 
diferit decât cel împărtăşit lui Sam şi lui Remi, în ce fel vor 
proceda? Ce urmărea King şi care era adevărata poveste 
din spatele dispariţiei lui Frank Alton? 

— Vă ducem la maşina voastră, spuse Marjorie. 

— O s-o recuperăm dimineaţă, replică Remi. Ne 
întoarcem la hotel. 

— Mai bine o luăm acum, spuse Russell. Dacă aveţi 
echipament înăuntru... 

Sam nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Nu avem. Noapte bună. 

Sam o luă pe Remi de braţ şi se întoarseră amândoi cu 
spatele, pornind în direcţia opusă. Russell strigă în urma lor: 

— Vă sunăm dimineaţă! 


106 


— Nu ne sunaţi, vă sunăm noi, replică Sam fără să se 
întoarcă. 


Houston, Texas 


— La naiba, normal c-au ieşit din rezervaţie, latră Charlie 
King, lăsându-se pe spate în scaunul lui somptuos de birou. 
În spatele său, peisajul urban umplea fereastra din tavan 
până-n podea. 

Aflaţi la jumătate de glob distanţă, Russell şi Marjorie 
King nu spuseră nimic pe speaker. Ştiau că n-ar face bine 
să-şi întrerupă tatăl. Când voia să afle ceva, punea o 
întrebare. 

— Unde naiba au fost toată ziua? 

— Nu ştim, replică Russell. Omul pe care l-am angajat să- 
i urmărească i-a pierdut undeva la sud-vest de... 

— Angajat? Cum adică, angajat? 

— E unul dintre paznicii noştri de la carieră, spuse 
Marjorie. E de încredere... 

— Dar incompetent! Ce-ar fi să găsiţi pe cineva care să 
posede ambele calităţi? V-aţi gândit la asta? De ce-aţi 
angajat pe cineva? Voi ce-aveaţi de făcut? 

— Noi eram la carieră, spuse Russell. Ne pregăteam să 


expediem... 

— Gata, nu mai contează. Se poate să fi intrat în sistemul 
de peşteri? 

— E posibil, replică Marjorie, dar am fost pe-acolo. N-am 
găsit nimic. 


— Da, da... întrebarea e, dacă au fost acolo, cum au aflat 
de asta? Trebuie să vă asiguraţi că obţin numai informaţiile 
pe care vrem noi să le obţină, aţi înţeles? 

— Da, tată, răspunseră Marjorie şi Russell în cor. 

— Şi lucrurile lor? 

— Le-am cercetat, spuse Russell. Şi maşina. Omul nostru 
din Departamentul de poliţie i-a interogat timp de o oră, dar 
în zadar. 

— Le-a forţat mâna, pentru numele lui Dumnezeu? 


107 


— Cât a putut. 

— A spus că cei doi Fargo nu s-au enervat deloc. 

— Şi ce-au zis c-au făcut? 

— Au pretins că s-au rătăcit în drumeţie. 

— Rahat! Vorbim de Sam şi Remi Fargo. Vă spun eu ce s- 
a întâmplat: voi doi aţi dat-o în bară cumva şi cei doi Fargo 
au intrat la bănuieli. Vă joacă pe degete. Puneţi mai mulţi 
oameni pe urmele lor. Vreau să ştiu unde merg şi ce fac. Aţi 
înţeles? 

— Poţi să te bizui pe noi, tată, spuse Marjorie. 

— Ar fi ceva nou, mârâi King. Între timp, nu mai risc 
nimic. Vă trimit întăriri. 

King se aplecă şi apăsă butonul de întrerupere a 
convorbirii. De cealaltă parte a biroului, cu mâinile 
împreunate, stătea Zhilan Hsu. 

— Eşti dur cu ei, Charles, spuse ea încet. 

— Şi tu îi răsfeţi! strigă King. 

— Până la ultimul incident cu soţii Fargo, s-au descurcat 
bine. 

King se încruntă şi scutură enervat din cap. 

— Presupun. Totuşi, vreau să mergi acolo şi să ai grijă ca 
lucrurile să n-o ia razna prea tare. Cineva îi sprijină pe cei 
doi. la avionul şi du-te acolo. Rezolvă-i. Şi pe Alton. Nu ne 
mai e de folos. 

— Poţi să fii mai precis? 

— Lasă-i pe cei doi Fargo să-şi facă treaba. Dacă nu 
reuşesc... Nepalul e mare. Au unde să dispară oameni. 


Capitolul 11 


Hotelul Hyatt Regency, 
Kathmandu, Nepal 


Telefonul de pe noptiera lui Remi sună dimineaţă 
devreme. 


108 


— Sam, ai aranjat intenţionat să fim treziţi? Ştii cât e 
ceasul? 

Sam ridică telefonul şi spuse: 

— Vom fi acolo în patruzeci şi cinci de minute. 

— Unde? întrebă Remi. 

— Unde am promis. Un masaj himalayan cu pietre 
fierbinţi pentru tine şi un masaj subcutanat pentru mine. 

— Fargo, spuse Remi cu gura până la urechi, eşti o 
comoară. 

Se strecură jos din pat râzând şi dădu buzna la baie, în 
timp ce Sam răspundea la uşă. Era room-service-ul, care le 
adusese micul dejun comandat de cu seară: mâncarea 
preferată a lui Remi, tocăniţă de vită afumată şi ouă fierte, 
iar pentru Sam, omletă cu somon. 

Mai comandase cafea şi două pahare cu suc de rodii. 

În timp ce mâncară, atenţia li se îndreptă asupra 
misteriosului cufăr aflat pe canapeaua de vizavi de masă. 
Remi îşi mai turnă o cană de cafea, iar Sam o sună pe 
Selma. 


— Crezi că Alton a fost răpit la ordinele lui King? întrebă 
Selma. 

— Ca să ne aducă pe noi aici, sugeră Remi, sorbind din 
cafea. 

— Să vă aducă acolo cu pretextul de a-l căuta pe Frank şi 
apoi... ce? interveni Selma. 

— Steag fals, murmură Sam, apoi explică: E o expresie 
din spionaj. Un agent e recrutat de un inamic care se dă 
drept aliat. Agentul crede că are o anumită misiune, dar, de 
fapt, aceasta e cu totul diferită. 

— Minunat, remarcă Remi. 

— E un castel din cărţi de joc, consimţi Sam. Dacă asta 
pune la cale King, atunci ego-ul nu-l lasă să accepte ideea 
că planul lui ar putea eşua. 

— Aşadar nu ştiţi dacă îl căutaţi sau nu pe Lewis King. 
Sau dacă a fost văzut cu adevărat vreodată. 

— Charles nu mi se pare genul sentimental. Dacă ar fi să 


109 


A 


ghicesc, aş spune că nu pe tatăl lui îl vânează, ci mai 
degrabă lucrul pe care-l căuta tatăl lui. 

— Cufărul găsit de voi? sugeră Selma. 

— Repet, e doar o bănuială, replică Sam. 


Cu o seară înainte, Sam şi Remi nu se întorseseră la 
hotel, ci, luând-o în direcţia sud până când ieşiseră din raza 
vizuală a secţiei de poliţie, schimbaseră direcţia spre nord şi 
luaseră un taxi. Sam îi spusese şoferului să cutreiere 
străzile oraşului vreo zece minute, în timp ce el şi Remi 
încercau să vadă dacă sunt urmăriţi. Nu se îndoiau că 
gemenii King intenționau să-i urmărească şi nu voiau să le 
dea timp să se pregătească. 

Odată convinşi că nu erau urmăriţi, Sam îi spusese 
şoferului să-i ducă la o agenţie de închiriat maşini de la 
periferia sudică a oraşului Kathmandu, de unde închiriaseră 
un Opel verde uzat. O oră mai târziu, opriseră în parcarea 
unui motel aflat la aproape un kilometru de defileul Chobar, 
unde abandonaseră maşina şi parcurseseră pe jos restul 
distanţei. 

Fiindcă memoraseră punctele de reper în timp ce se aflau 
în duba poliţiei, le luase mai puţin de o oră să găsească 
ieşirea din tunel. Echipamentul era încă înăuntru şi după 
toate aparențele, neatins. 


— ŢI-l trimitem prin FedEx, îi spuse Remi Selmei. 

— Dacă asta urmăreşte King, mai bine scăpăm de el. De 
altfel, ţie îţi plac enigmele, Selma; o să-ţi placă la nebunie 
asta. Rezolv-o şi îţi cumpărăm peştele acela pentru bazinul 
tău... dăă... 

— Acvariu, domnule Fargo. Un bazin e ceva pe care-l pui 
în dormitorul unui copil. lar peştele e din familia Cichlidae. 
Foarte rar. Foarte scump. Numele lui ştiinţific e... 

— În latină, sunt convins, încheie Sam propoziţia cu un 
chicotit. Deschide cutia-puzzle nepaleză şi e al tău. 

— Nu trebuie să mă mituiţi, domnule Fargo. Face parte 
din atribuţiile mele. 


110 


— Atunci consideră-l un cadou în avans pentru ziua ta de 
naştere, replică Remi. 

Schimbă un zâmbet cu Sam. Selmei nu-i plăceau zilele de 
naştere, mai ales când era vorba să o sărbătorească pe a ei. 

— Apropo, am vorbit cu Rube, spuse Selma, schimbând 
rapid subiectul. S-a interesat de Zhilan Hsu. A spus că e - şi 
citez - „aproape invizibilă”. N-are permis de conducere, 
cărţi de credit, nu există nici un dosar public de vreun fel, în 
afara unuia - dosarul de imigrare. Conform acestuia, a 
emigrat aici din Hong Kong cu o viză de lucru, în 1990, când 
avea şaisprezece ani. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse Sam. A fost angajată la 
King Oil. 

— Corect. Dar aici vine partea interesantă. Era 
însărcinată în şase luni la acel moment. Am făcut calculele. 
A născut aproximativ în aceeaşi perioadă când s-au născut 
Russell şi Marjorie. í 

— Atunci e oficial, spuse Remi. Incă un motiv să nu-mi 
placă de Charlie King. Probabil a cumpărat-o. 

— Poţi băga mâna în foc, consimţi Sam. 

— Care-i următorul vostru pas? întrebă Selma. 

— Ne întoarcem la universitate. Am primit un mesaj vocal 
din partea profesoarei Kaalrami. A terminat traducerea 
pergamentului Devanâg... 

— Lowa, îl corectă Remi. A spus că e scris în lowa. 

— Exact. Lowa, replică Sam. Dacă avem noroc, colegul ei 
va arunca puţină lumină asupra mormântului pe care l-am 
descoperit - sau măcar va elimina o legătură. 

— Şi cu Frank cum rămâne? 

— Presupunând că Charlie King e în spatele răpirii, 
singura noastră şansă de a-l recupera e să deţinem un 
avantaj. Dacă el crede că avem lucrul pe care şi-l doreşte, 
vom avea un avantaj în negociere. Până atunci, nu putem 
decât să sperăm că e suficient de inteligent încât să nu-l 
omoare pe Frank. 


111 


Universitatea Kathmandu 


După ce se asigurară că nu erau urmăriţi, Sam şi Remi 
găsiră un birou FedEx şi expediară cufărul. Urma să ajungă 
peste două zile şi costa şase sute de dolari, după cum îi 
informă agentul, dar pachetul va ajunge în avion înainte să 
se însereze. Sam şi Remi ajunseră la concluzia că era un 
chilipir, ţinând cont că alternativa era ca Marjorie şi Russell 
să pună mâna pe cufăr - dacă, într-adevăr, King era 
interesat de el. Oricum, nu aveau nici timpul, nici resursele 
necesare să se dedice deschiderii cufărului. Era mai bine să 
ajungă în mâinile Selmei şi ale lui Pete şi Wendy. 

Sam şi Remi ajunseră în campusul universităţii la scurt 
timp după ora unu şi o găsiră pe profesoara Kaalrami în 
biroul ei. După un schimb de politeţuri, se aşezară în jurul 
mesei de conferinţă. 

— A fost o provocare, începu profesoara Kaalrami. 
Traducerea mi-a luat aproape şase ore. 

— Ne pare rău că v-a răpit atâta timp, îşi ceru scuze 
Remi. 

— Prostii! Mai bine decât să-mi petrec seara uitându-mă 
la televizor. Mi-a plăcut să-mi pun la treabă mintea. Am aici 
o traducere scrisă pentru voi. Le întinse peste masă o foaie 
de hârtie bătută la maşină. Pot confirma esenţa 
documentului. E un decret militar prin care se ordonă 
evacuarea „Theurangului” din capitala Lo Monthang a 
regatului Mustang. 

— Când? întrebă Sam. 

— În decret nu se specifică, spuse profesoara Kaalrami. 
Cel cu care ne vom întâlni mai târziu - colegul meu - ar 
putea fi mai în măsură să vă răspundă la întrebarea asta. 
Posibil să existe vreun indiciu în text pe care l-am trecut cu 
vederea. 

— Acest Theurang... o îndemnă Remi. 

— În afară de faptul că mai e denumit şi „Omul de Aur”, 
mă tem că nu am găsit nicio altă explicaţie. Dar, aşa cum 
am spus, colegul meu s-ar putea să ştie mai multe. Vă pot 


112 


spune însă motivul pentru care a fost emis decretul: o 
invazie. O armată se apropia de Lo Monthang. In numele 
Casei Regale, liderul armatei din Mustang - presupun că 
poziţia e similară cu a unui mareşal sau şef de stat-major - a 
ordonat ca Theurangul să fie dus departe de oraş de un 
grup de soldaţi special instruiți cunoscuţi drept Străjerii. 
Altă descriere nu mai apare. Doar numele lor. 

— Evacuat unde? întrebă Sam. 

— Nu scrie în decret. Expresia „precum s-a poruncit” e 
folosită de mai multe ori, ceea ce sugerează că Străjerii au 
primit, fiecare în parte, instrucţiuni specifice. 

— Asta-i tot? întrebă Remi. 

— Ar mai fi ceva care mi-a atras atenţia, replică 
profesoara  Kaalrami. Decretul preamăreşte dorința 
Străjerilor de a-şi da viaţa pentru a proteja Omul de Aur. 

— Limbaj militar oarecum standard, spuse Sam. Cuvinte 
de îmbărbătare din partea generalului înainte de... 

— Nu, îmi pare rău, domnule Fargo. Am folosit un cuvânt 
greşit. Lauda nu era la adresa dorinţei lor de a-şi da viaţa la 
datorie. Limbajul folosit ţinea de certitudine. Cine a scris 
acest document ştia sigur ca Străjerii urmau să moară. 
Niciunul nu era de aşteptat să se mai întoarcă viu în Lo 
Monthang. 


Cu puţin timp înainte de ora două, când profesoara 
Kaalrami stabilise întâlnirea cu colegul ei, Sushant Dharel, 
părăsiră cu toţii biroul şi traversară campusul spre altă 
clădire. Il găsiră pe Dharel - un bărbat slab ca o scândură, 
la vreo treizeci şi cinci de ani, îmbrăcat cu pantaloni kaki şi 
cu o cămaşă albă cu mâneci scurte - încheind un curs, într- 
o sală lambrisată. Aşteptară până când ieşiră toţi studenţii, 
apoi profesoara Kaalrami făcu prezentările. După ce auzi 
descrierea făcută de Kaalrami obiectului de interes al lui 
Sam şi lui Remi, privirea lui Dharel se aprinse. 

— Aveţi documentul la voi? 

— Şi traducerea, replică profesoara Kaalrami şi îi înmâna 
ambele texte. 


113 


Dharel se uită peste ele şi buzele i se mişcară fără să 
scoată nici un sunet, în timp ce asimila conţinutul. Ridică 
privirea spre Sam şi Remi. 

— Unde l-aţi găsit? In a cui posesie era... Se opri brusc. 
lertaţi-mi entuziasmul şi proastele maniere. Vă rog, luaţi 
loc. 

Sam, Remi şi profesoara Kaalrami se aşezară în primul 
rând de bănci. Dharel trase un scaun din spatele biroului şi 
luă loc în faţa lor. 

— Dacă nu vă deranjează... Unde aţi găsit asta? 

— Se afla printre lucrurile unui om numit Lewis King. 

— Un prieten de-al meu de demult, adăugă profesoara 
Kaalrami. S-a întâmplat cu mult înainte să te naşti tu, 
Sushant. Cred că traducerea mea e destul de corectă, dar 
nu le-am putut oferi un context mai detaliat doamnei şi 
domnului Fargo. Cum tu eşti expertul nostru în istorie 
nepaleză, m-am gândit că ne-ai putea ajuta. 

— Desigur, desigur, spuse Dharel, parcurgând din nou 
pergamentul. După un minut, ridică iar privirea. Să nu vă 
simţiţi jigniţi, doamnă şi domnule Fargo, dar, ca să ne 
înţelegem, am să presupun că nu ne cunoaşteţi deloc 
istoria. 

— Ar fi o presupunere fondată, replică Sam. 

— Ar trebui să mai precizez că mare parte din ceea ce vă 
voi spune e considerată de mulţi mai degrabă legendă 
decât istorie. 

— Inţelegem, spuse Remi. Vă rog, continuaţi. 

— Ceea ce aveţi aici este cunoscut ca Decretul 
Himanshu. A fost emis în anul 1421 de un comandant 
militar numit Dolma. Aici, jos, puteţi vedea pecetea lui 
oficială. Era o practică obişnuită pe atunci. Peceţile şi 
sigiliile erau unelte meticulos făurite şi păzite cu mare grijă. 
Adeseori, personalul de rang înalt - atât militar, cât şi 
guvernamental - era însoţit de soldaţi al căror unic scop era 
să păzească sigiliile oficiale. Dacă aş avea timp la dispoziţie, 
aş putea confirma sau infirma proveniența acestei peceţi, 
dar, la prima vedere, aş zice că e autentică. 


114 


— Traducerea doamnei profesoare Kaalrami sugerează 
că decretul ordona evacuarea unui soi de artefact, interveni 
Sam. Theurangul. 

— Da, exact. Mai e cunoscut şi ca Omul de Aur. Din 
păcate, în acest punct, istoria tinde să se confunde cu mitul. 
Se spune că Theurangul era o statuie în mărime naturală a 
unei creaturi asemănătoare unui om sau, depinde pe cine 
întrebi, scheletul creaturii însăşi. Povestea din spatele 
Theurangului e similară cu cea a Facerii din Biblia creştină 
prin faptul că Theurangul ar reprezenta rămăşiţele... Glasul 
lui Dharel se stinse în timp ce încerca să găsească expresia 
corectă... Creatorului vieţii. Mama primordială, dacă vreţi. 

— O adevărată fişă de post, spuse Sam. 

Dharel încruntă din sprâncene o clipă, apoi zâmbi. 

— A, da, am înţeles. Da, o povară destul de grea de 
purtat, cea a Theurangului. Oricum, fie că e real sau 
mitologic, Omul de Aur a devenit un simbol venerat pentru 
poporul din Mustang - şi pentru mulţi din Nepal, că tot veni 
vorba. Dar căminul legendar al Theurangului se spune că a 
fost Lo Monthang. 

— Această denumire de „creator al vieţii”, începu Remi, 
se crede că e metaforică sau literală? 

Dharel zâmbi şi ridică din umeri. 

— Ca în orice poveste religioasă, interpretarea ţine de 
fiecare credincios. Ceea ce am putea spune cu siguranţă e 
faptul că, la vremea emiterii acestui decret, cei care 
credeau literal în el formau o majoritate. 

— Ce ne puteţi spune despre aceşti Străjeri? întrebă 
Sam. 

— Erau soldaţi de elită, echivalentul de astăzi al Forţelor 
Speciale. Conform unor texte, erau instruiți de mici pentru 
un singur scop: să protejeze Theurangul. 

— Doamna profesoară Kaalrami a menţionat o expresie 
din decret - „precum s-a poruncit” - în legătură cu planul de 
evacuare pe care trebuiau să-l aducă la îndeplinire Străjerii. 
Ce părere aveţi? 

— Nu cunosc acel plan concret, replică Dharel, dar, din 


115 


câte înţeleg, erau doar câteva zeci de Străjeri. După 
evacuare, fiecare trebuia să părăsească oraşul purtând un 
cufăr menit să-i dezorienteze pe invadatori. Intr-unul dintre 
cufere se aflau rămăşiţele dezmembrate ale Theurangului. 

Sam şi Remi schimbară zâmbete piezişe. 

Dharel adăugă: 

— Numai câţiva aleşi din armată şi din guvern ştiau care 
dintre Străjeri purta rămăşiţele autentice. 

— Şi înăuntrul celorlalte cufere? întrebă Sam. Dharel 
scutură din cap. 

— Nu ştiu. Poate nimic, poate o copie a Theurangului. 
Oricum, complotul era menit să-i bage în ceaţă pe 
urmăritori. Înarmaţi cu cele mai bune arme şi cei mai iuți 
cai, Străjerii trebuiau să părăsească în goană oraşul şi să se 
despartă, în speranţa că-i vor face pe urmăritori să se 
separe. Cu noroc şi pricepere, Străjerul care purta 
Theurangul ar fi scăpat şi l-ar fi ascuns într-un loc ales 
dinainte. 

— Puteţi să descrieţi armele? 

— Doar în mare: o sabie, câteva pumnale, un arc şi o 
suliță. 

— Nu există nicio mărturie că planul a reuşit? întrebă 
Remi. 

— Niciuna. 

— Cum arăta cufărul? întrebă din nou Remi. 

Dharel scoase o bucată de hârtie şi un creion din sertarul 
biroului şi schiţă un cub de lemn care semăna izbitor cu 
cufărul recuperat din peşteră. Dharel spuse: 

— Din câte am aflat, altă descriere nu există. Se spune 
că era un cufăr proiectat ingenios, cu speranţa ca, de 
fiecare dată când un duşman recupera vreunul, să piardă 
zile sau săptămâni încercând să-l deschidă. 

— Şi totodată, să câştige timp pentru ceilalţi Străjeri, 
spuse Sam. 

— Exact. Tot de aceea, Străjerii nu aveau familie sau 
prieteni cu care duşmanul să-i şantajeze. Erau instruiți de 
mici să suporte cele mai chinuitoare cazne. 


116 


— Un devotament uimitor, remarcă Remi. 

— Intr-adevăr. 

— Puteţi să descrieţi Theurangul? îl rugă Sam. 

Dharel încuviinţă din cap. 

— După cum am menţionat, se spune că avea trăsături 
omeneşti, dar, în ansamblu... înfăţişare de animal. Oasele 
erau făcute din cel mai pur aur, ochii, dintr-o piatră 
prețioasă - rubine sau smaralde. 

— Omul de Aur, spuse Remi. 

— Da. Poftim... am o reproducere făcută de un artist. 
Dharel se ridică, înconjură biroul şi scotoci prin sertare 
jumătate de minut, apoi se întoarse la ei cu o carte legată în 
piele. Frunzări paginile, după care se opri. Intoarse cartea 
spre ei şi le-o dădu lui Sam şi lui Remi. 

După câteva clipe, Remi murmură: 

— Bună, frumosule! 

Deşi stilizată, reproducerea din carte a Theurangului era 
aproape identică cu gravura de pe scutul găsit în peşteră. 

O oră mai târziu, întorşi la hotel, Sam şi Remi o sunară pe 
Selma. Sam îi povesti despre vizita la universitate. 

— Uimitor, spuse Selma. E o descoperire pe care o faci o 
dată în viaţă. 

— Nu ne putem asuma meritele, replică Remi. Cred că 
Lewis King ne-a luat-o înainte şi avea tot dreptul. Dacă şi-a 
petrecut decenii din viaţă căutându-l, atunci îi aparţine în 
totalitate - postum, bineînţeles. 

— Deci presupuneţi că e mort? 

— Am o bănuială, spuse Sam. Dacă ar mai fi găsit cineva 
mormântul înaintea noastră, s-ar fi aflat. Ar fi fost deschis 
un sit arheologic şi conţinutul ar fi fost mutat. 

Remi continuă: 

— Probabil, King a explorat sistemul de peşteri, a instalat 
crampoanele alea de cale ferată, a descoperit mormântul, 
apoi a eşuat în încercarea de a traversa puţul înapoi. Dacă 
asta s-a întâmplat, oasele lui Lewis King sunt împrăştiate 
de-a lungul vreunui afluent subteran al râului Bagmati. Mare 
păcat. Era atât de aproape. 


117 


— Dar facem prea multe presupuneri, spuse Sam. Din 
câte ştim, cufărul găsit ar putea fi una dintre momeli. Tot ar 
reprezenta o descoperire importantă, dar nu marele premiu. 

— Vom şti când şi dacă îl vom deschide, spuse Selma. 

Mai sporovăiră cu Selma câteva minute, apoi închiseră 
telefonul. 

— Şi acum? întrebă Remi. 

— Nu ştiu ce părere ai tu, dar eu m-am săturat de 
enervanţii ăia de gemeni. 

— Mai trebuie să întrebi? 

— Ne dau târcoale de când am ajuns aici. Cred că-i 
timpul să întoarcem foaia - asta-i valabil şi pentru King 
bătrânul. 

— Supraveghere sub acoperire? spuse Remi cu o sclipire 
în ochi. 

Sam o privi o clipă, apoi zâmbi maliţios. 

— Câteodată, înflăcărarea ta mă sperie. 

— Imi plac supravegherile sub acoperire. 

— Ştiu că-ţi plac, iubito. S-ar putea să avem sau nu ceea 
ce-l interesează pe King. Să vedem dacă-l putem convinge 
că e în posesia noastră. Scuturăm puţin copacul ca să 
vedem dacă pică ceva. 


Capitolul 12 


Kathmandu, Nepal 


Ştiind că gemenii King erau în Nepal, supraveghind unul 
dintre concernele miniere ale tatălui lor, Selma nu avu 
nevoie decât de câteva ore ca să afle detaliile. Lucrând sub 
stindardul uneia dintre numeroasele filiale ale lui King, 
tabăra sitului arheologic se afla la nord de Kathmandu, în 
valea Langtang. 

După încă un drum la magazinul de solduri, Sam şi Remi 
încărcară echipamentul în spatele nou închiriatului Range 
Rover şi porniră la drum. Deşi era aproape ora cinci şi 


118 


aveau la dispoziţie mai puţin de două ore până la căderea 
nopţii, voiau să se îndepărteze cât mai mult de gemenii 
King, despre care Sam şi Remi erau siguri că n-aveau de 
gând să-i lase în pace. 


În linie dreaptă, exploatarea minieră nu era chiar la 
cincizeci de kilometri nord de oraş. Urmând şoseaua, 
distanţa era de trei ori mai mare - un drum scurt cu maşina, 
în orice ţară occidentală, dar o odisee de o zi, în Nepal. 

— Dacă ne luăm după harta asta, spuse Remi de pe locul 
din dreapta şoferului, ceea ce ei numesc autostradă e, de 
fapt, un drum de pământ puţin mai lat şi vag mai bine 
întreţinut decât o potecă pe care trec vitele. După ce 
trecem de Trisuli Bazar, intrăm pe drumuri secundare. 
Dumnezeu ştie însă ce înseamnă asta. 

— Cât mai e până la Trisuli? 

— Cu puţin noroc, ajungem acolo înainte de căderea 
nopţii. Sam... o capră! 

Sam ridică privirea şi văzu o adolescentă îndemnând o 
capră să traverseze drumul, aparent impasibilă la vederea 
vehiculului care se apropia. Range Roverul opri derapând 
într-un nor de praf cafeniu. Fata ridică privirea şi zâmbi, 
netulburată. Le făcu semn cu mâna. Sam şi Remi îi 
întoarseră salutul. N 

— O lecție reînvăţată, spuse Sam. In Nepal nu există 
treceri de pietoni. 

— Şi caprele au prioritate, adăugă Remi. 


După ce ieşiră din oraş şi ajunseră la poalele dealurilor, 
găsiră drumul înconjurat de câmpuri terasate, bogate în 
vegetaţie, pe fundalul pantelor maronii, în general, sterpe. 
Imediat la stânga lor, râul Trisuli, umflat de la debitul de 
primăvară, se învolbura deasupra bolovanilor, apa având o 
culoare cenuşie ca plumbul din cauza prundişului şi a 
aluviunilor. Ici şi colo, se vedeau grupuri de colibe cuibărite 
la marginea lizierei. Departe, spre nord şi spre vest, se 
înălţau pe fundalul cerului crestele mai înalte ale Himalayei, 


119 


ca nişte turnuri negre zimţate. 

Două ceasuri mai târziu, tocmai când soarele se cufunda 
în spatele munţilor, ajunseră la Trisuli Bazar. Ispitiţi să 
rămână într-unui dintre hoteluri, Sam şi Remi hotărâră 
totuşi să se lase pradă paranoiei şi să se lipsească de 
confort. Oricât de improbabil era ca fraţilor King să le treacă 
prin minte să-i caute aici, Sam şi Remi preferau să pună 
răul în faţă. 

Urmând instrucţiunile lui Remi, Sam conduse Range 
Roverul afară din sat, apoi coti la stânga pe un drum îngust 
de şantier, spre ceea ce harta descria ca fiind un „punct de 
trecere pentru călători”. Intrară într-un luminiş aproximativ 
oval, împrejmuit de colibe asemănătoare iurtelor şi opriră 
maşina. Sam stinse farurile şi opri motorul. 

— Vezi pe cineva? întrebă Sam, privind în jur. 

— Nu. Se pare că avem libertate totală de mişcare. 

— Colibă sau cort? 

— Ar fi păcat să irosim urâţenia de cort din petice, pe 
care am dat atâţia bani, spuse Remi. 

— Aşa te vreau. 

Cincisprezece minute mai târziu, la lumina farurilor, 
instalară tabăra la câteva sute de metri în spatele colibelor, 
într-un crâng de pini. In timp ce Remi desfăcea sacii de 
dormit, Sam aprinse focul. 

Căutând prin rezerva lor de hrană, Sam întrebă: 

— Pui teriyaki deshidratat sau... pui teriyaki deshidratat? 

— Ceva care să poate fi mâncat repede, replică Remi. 
Abia aştept să mergem la culcare. Am o durere de cap 
cumplită. 

— E din cauza aerului rarefiat. Ne aflăm la vreo 2 700 de 
metri. Mâine o să fie mai bine. 


Sam dădu gata ambele pacheţele cu mâncare în câteva 
minute. După ce terminară de mâncat, Sam puse la fiert 
apă pentru un ceai oolong. Se aşezară în faţa focului şi 
priviră flăcările dansând. Undeva, într-un copac, ţipă o 
bufniţă. 


120 


— Dacă Theurangul e cel pe care-l vânează King, mă 
întreb ce motive ar avea, spuse Remi. 

— N-avem de unde să ştim, replică Sam. De ce toate 
subterfugiile astea? De ce e aşa de aspru cu copiii lui? 

— E un om influent, cu un ego cât Alaska... 

— Şi e obsedat să aibă totul sub control. 

— Şi asta. Poate aşa operează el. Să n-ai încredere în 
nimeni şi să conduci totul cu o mână de fier. 

— Cred că ai dreptate, spuse Sam. Dar, indiferent care e 
motivaţia lui, nu sunt deloc tentat să dau pe mâna lui ceva 
atât de important din punct de vedere istoric precum 
Theurangul. 

Remi îl aprobă. 

— lar dacă nu cumva l-am judecat greşit, cred că Lewis 
King ar fi de acord cu noi - viu sau mort. El ar vrea să-l 
predăm Muzeului Naţional din Nepal sau unei universităţi. 

— Şi la fel de important, adăugă Sam, dacă, dintr-un 
motiv tâmpit, King a ordonat răpirea lui Frank, eu zic să ne 
asigurăm că plăteşte pentru asta. 

— N-o să cedeze fără luptă, Sam. 

— Nici noi. 

— Ai vorbit exact ca bărbatul pe care-l iubesc, replică 
Remi. 

Ridică în cinstea lui cana, iar Sam o înconjură cu braţul 
pe după mijloc şi o trase spre el. 

A doua zi, se treziră înainte de revărsatul zorilor, 
mâncară, îşi făcură bagajul şi pe la ora şapte, porniră din 
nou la drum. În timp ce câştigau în altitudine şi lăsau în 
urmă tot mai multe cătune, cu nume precum Betrawati, 
Manigaun, Ramche şi Thare, peisajul trecea de la câmpuri 
verzi terasate şi dealuri monocrome la păduri cu diverse 
coronamente şi la defileuri înguste. După un prânz scurt 
într-un punct panoramic, continuară drumul şi o oră mai 
târziu, ajunseră la răspântia unde trebuiau să facă dreapta, 
pe un drum nemarcat, la nord de Boka Jhunda. Sam opri 
Roverul la intersecţie şi cercetară din priviri drumul de 
pământ care se întindea în faţa lor. Puțin mai lat decât 


121 


Roverul şi împrejmuit de tufişuri dese, arăta mai mult ca un 
tunel decât ca un drum. 

— Am un sentiment de deja-vu, spuse Sam. N-am mai 
fost pe drumul ăsta acum câteva luni, numai că eram în 
Madagascar? 

— Seamănă într-un mod ciudat, consimţi Remi. Să mai 
verificăm o dată. 

Parcurse harta cu degetul arătător, verificându-şi din 
când în când notițele. 

— Asta e locul. Conform Selmei, tabăra minieră e la 
nouăsprezece kilometri spre est. La câţiva kilometri nord de 
aici e un drum mai lat, dar e folosit de maşinile din tabără. 

— Mai bine ne strecurăm pe uşa din dos. Ai semnal? 
Remi luă telefonul prin satelit dintre picioare şi verifică 
mesajele din căsuţa vocală. După o clipă, încuviinţă din cap, 
ridică un deget şi ascultă. Inchise telefonul. 

— Profesorul Dharel, de la universitate. A dat nişte 
telefoane. În mod evident, în Lo Monthang există un istoric 
local, considerat expertul naţional în istoria Mustangului. A 
fost de acord să ne primească. 

— Cât de curând? 

— Cât de repede putem ajunge. 

Sam chibzui puţin şi ridică din umeri. 

— Nicio problemă. Cu condiţia să nu fim prinşi când 
invadăm tabăra minieră a lui King, ar trebui să ajungem în 
Lo Monthang în trei sau patru săptămâni. 

Intră cu Roverul pe drumul secundar şi apăsă pe 
acceleraţie. 

Aproape imediat, povârnişul deveni mai abrupt şi drumul 
începu să şerpuiască în zigzag. In scurt timp, în ciuda unei 
viteze medii de şaisprezece kilometri la oră, se simțeau de 
parcă erau într-un montagne russe. Din când în când, prin 
frunzişul care li se derula prin faţa ochilor, întrevedeau 
defileuri, râuri învolburate şi aflorimente de stânci zimţate, 
care dispăreau imediat, absorbite de pădure. 

După aproape nouăzeci de minute de condus, Sam 
ajunse la o curbă deosebit de strânsă. Remi strigă: 


122 


— Copaci mari! 

— li văd, replică Sam, deja apăsând cu putere frâna. 

In faţa parbrizului se desluşea un zid de vegetaţie. 

— Spune-mi că nu-i adevărat, spuse Sam. Să fi greşit 
oare Selma? 

— Imposibil. 

Coborâră amândoi din maşină, ferindu-se şi croindu-şi 
drum prin frunzişul care înconjura Roverul, până ajunseră la 
bara de protecţie din faţă. 

— Şi nici un valet, murmură Sam. 

Din dreapta lui, Remi spuse: 

— Am găsit o cărare. 

Sam merse acolo. Aşa cum li se spusese, o potecă 
îngustă desfundată dispărea printre copaci. Sam scoase 
busola şi Remi verifică poziţia lor pe hartă. 

— Trei kilometri pe cărare, spuse ea. 

— Adică, tradus în distanţe nepaleze... zece zile, mai 
mult sau mai puţin. 

— Mai mult sau mai puţin, fu de acord Remi. 


Cărarea îi purtă, printr-o serie de cotituri bruşte, la vale, 
după care se termină pe malul unui râu. Curgând de la nord 
la sud, apa se izbea de o serie de bolovani acoperiţi cu 
muşchi, stârnind nori de stropi care-i făcură ciuciulete în 
câteva secunde pe Sam şi pe Remi. 

Urmară cărarea spre sud, de-a lungul râului, până la o 
secţiune relativ calmă, unde găsiră un pod suspendat din 
lemn, cu puţin mai lat decât umerii lor. Coronamentul de pe 
ambele maluri se întindea deasupra apei; liane şi ramuri 
îmbrăcau podul, obturând malul celălalt. 

Sam lăsă jos rucsacul şi cu ambele mâini încleştate pe 
parapetul lateral, se târî până la capătul podului, sondând 
cu piciorul dacă nu sunt crăpături sau scânduri desprinse, 
înainte de a se lăsa cu toată greutatea. Când ajunse la 
mijlocul podului, sări ca să-l testeze. 

— Sam! 

— Pare destul de solid. 


123 


— Să nu mai faci aşa ceva. Îl văzu cum zâmbeşte cu 
jumătate de gură şi miji ochii. Dacă mă faci să sar după 
tine... 

El râse, apoi făcu cale întoarsă până la locul unde stătea 
ea. 

— Hai, ne ţine pe amândoi. 

Işi luă rucsacul şi păşi primul pe pod. După două pauze 
scurte, în care aşteptară să se potolească balansul podului, 
ajunseră pe partea cealaltă. 

Următoarea oră ţinură cărarea care şerpuia în sus şi în 
jos pe pante împădurite şi peste defileuri, până când, în 
sfârşit, copacii începură să se împuţineze. Ajunseră în vârful 
unei creste şi aproape imediat, auziră forfota motoarelor 
diesel şi bipăitul camioanelor care dădeau cu spatele. 

— Jos! scrâşni Sam şi se aruncă pe burtă, trăgând-o şi pe 
Remi după el. 

— Ce e? întrebă ea. N-am văzut nimic... 

— Chiar sub noi. 

li făcu semn să-l urmeze, apoi îşi răsuci corpul spre 
stânga şi ieşi târâş de pe potecă, intrând în lăstăriş. După 
douăzeci de paşi se opri, aruncă o privire înapoi şi îi făcu 
semn să se apropie lui Remi. Ea se târî până la el. Sam 
dădu crengile la o parte cu ajutorul degetelor. 

Chiar sub ei era o carieră de pământ de forma unui teren 
de fotbal, de doisprezece metri adâncime, o sută optzeci de 
metri lăţime şi aproape patru sute de metri lungime. 
Laturile carierei erau perfect verticale, iar un taluz de sol 
negru cobora din pădurea înconjurătoare ca şi cum un uriaş 
ar fi izbit de pământ o formă de prăjituri şi i-ar fi scobit 
miezul. In centrul puţului, buldozere galbene, cărucioare- 
culbutoare şi elevatoare cu furcă se deplasau încoace şi 
încolo pe cărările bătute, în timp ce, pe margini, echipe de 
oameni lucrau cu lopeţi şi târnăcoape în jurul a ceea ce 
păreau a fi puțuri orizontale care dispăreau în pământ. La 
capătul îndepărtat al carierei, o rampă de pământ ducea la 
un luminiş şi la drumul principal din şantier, după cum 
presupuseră Sam şi Remi. Rulotele şi barăcile militare din 


124 


prefabricate erau înşirate la marginea luminişului. 

Sam continuă să cerceteze situl. 

— Am văzut paznici, murmură el. Sunt instalaţi în copaci, 
de-a lungul zonei exterioare şi în luminiş. 

— Înarmaţi? 

— Da. Arme de asalt. Însă nu obişnuitele AK-47. Nu 
recunosc modelul. Orice ar fi, sunt moderne. N-am mai 
văzut nicăieri asemenea sit minier de exploatare, spuse 
Sam. Adică, în afara unei republici bananiere. 

Remi fixă cu privirea panta abruptă a carierei. 

— Am numărat treisprezece... ba nu, paisprezece tuneluri 
laterale. Niciunul nu-i suficient de mare, încât să lase să 
intre altceva decât oameni şi scule de mână. 

Buldozerele şi camioanele păreau să ocolească marginile 
carierei. Insă, din când în când, un motostivuitor se apropia 
de un tunel, ridica o paletă acoperită cu o prelată, apoi urca 
rampa şi dispărea din raza vizuală. 

— Dă-mi binocilul, spuse Remi. 

Sam scotoci în rucsac şi i-l dădu. Remi privi cariera preţ 
de jumătate de minut, apoi îi dădu înapoi lui Sam binoclul. 

— Vezi al treilea tunel de pe rampa din partea dreaptă? 
Mai repede, înainte să-l acopere. 

El duse binoclul la ochi. 

— Da. 

— Focalizează pe paletă. 

Sam o ascultă. După câteva secunde, cobori binoclul şi 
se uită la Remi. 

— Ce naiba e asta? 

— Nu-i domeniul meu, spuse Remi, dar sunt destul de 
sigură că e un amonit goliat. E un tip de fosilă, 
asemănătoare unui nautilus uriaş. Asta nu-i o tabără 
minieră, Sam. E un sit arheologic. 


Capitolul 13 


125 


Valea Langtang, Nepal 


— Un sit arheologic? repetă Sam. De ce ar organiza King 
un sit arheologic? 

— Nu sunt sigură, spuse Remi, dar ce se petrece aici 
încalcă vreo zece legi nepaleze. In Nepal, săpăturile 
arheologice se iau foarte în serios, mai ales ceea ce are 
legătură cu fosilele. 

— Comerţ pe piaţa neagră? speculă Sam. 

— Asta-i primul lucru la care m-am gândit şi eu, replică 
Remi. 

In ultimul deceniu, săpăturile ilegale şi vânzarea de fosile 
deveniseră afaceri prospere, mai ales în Asia. China, în 
special, fusese menţionată ca infractor principal de mai 
multe corpuri de investigaţie, dar nici unul nu a îndrăznit să 
aplice pedepse între graniţele ei. Cu un an înainte, un raport 
al Iniţiativei de Conservare Durabilă estima că, din miile de 
tone de artefacte fosile vândute pe piaţa neagră, mai puţin 
de un procent sunt interceptate - şi dintre aceste controale, 
nici unul nu a dus la vreo condamnare. 

— Se câştigă bani mulţi, spuse Remi. Colecţionarii 
particulari sunt dispuşi să dea milioane pentru fosile intacte, 
mai ales dacă fac parte dintre speciile mai sexy: 
Velociraptor, Tyrannosaurus rex, Trice-ratops, 
Stegosaurus... 

— Milioane de dolari înseamnă bani de buzunar pentru 
King. 

— Ai dreptate, dar nu poţi să negi ceea ce vezi în faţa 
ochilor. Asta n-ar putea fi considerat un avantaj, Sam? 

El zâmbi. 

— Ba da. Însă ne trebuie mai mult decât nişte imagini. 
Ce-ai zice să dezgropăm nişte cranii? 

— Abia aştept. Sam îşi consultă ceasul. 

— Mai avem câteva ore până la căderea nopţii. Remi se 
întoarse şi scoase camera foto digitală din rucsac. 

— Am să profit de lumina pe care o mai avem. 


126 


Fie că era un truc al luminii, fie un fenomen autentic, dar 
amurgul părea să ţină ore întregi în Himalaya. La o oră după 
ce Sam şi Remi se aşezaseră pe vine în tufişuri, în 
aşteptare, soarele începu să se retragă spre crestele 
dinspre vest, iar în următoarele două ore priviră crepusculul 
lăsându-se mai lent ca niciodată deasupra pădurii, până 
când, în sfârşit, farurile buldozerelor şi ale camioanelor se 
aprinseră. 

— Se pregătesc să termine, spuse Sam, arătând spre ele. 

De-a lungul perimetrului carierei, echipele de săpători 
ieşeau din tuneluri şi se îndreptau spre rampă. 

— Lucrează din zori până seara, observă Remi. 

— Şi probabil, pentru câţiva bănuţi pe oră, replică Sam. 

— Cel mult. Poate că plata lor e să nu fie împuşcaţi. 

La dreapta lor se auzi o creangă trosnind. Incremeniră. 
Tăcere. Apoi, vag, scrâşnetul unor paşi care se apropiau. 
Sam îi făcu un gest lui Remi cu palma întinsă orizontal şi se 
lăsară amândoi la pământ, cu feţele întoarse spre dreapta, 
în direcţia zgomotului. 

Trecură zece secunde. A 

Pe potecă apăru o siluetă suspectă. Imbrăcat în haine de 
camuflaj kaki şi cu o şapcă lăsată pe ochi, bărbatul purta 
arma de asalt de-a curmezişul pieptului. Merse până la 
marginea carierei, se opri şi privi în jos. Ridică în dreptul 
ochilor un binoclu şi cercetă cariera. După un minut, cobori 
binoclul, se întoarse, părăsi poteca şi dispăru din vedere. 

Sam şi Remi aşteptară cinci minute, apoi se ridicară, 
sprijinindu-se în coate. 

— l-ai văzut chipul? întrebă ea. 

— Eram prea ocupat aşteptând să calce pe noi. 

— Era chinez. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

Sam chibzui puţin. 

— Se pare că Charlie King are nişte parteneri. Dar avem 
totuşi şi o veste bună. 

— Care? 


127 


— Nu avea binoclu cu vedere pe timp de noapte. Acum, 
trebuie să avem grijă să nu dăm peste unul dintre ei prin 
întuneric. 

— Mereu acelaşi optimist, replică Remi. 

Rămaseră în continuare de veghe şi aşteptară nu numai 
ca ultimul om şi ultima maşină să urce rampa şi să dispară 
din raza vizuală, dar şi să vadă dacă apar alte patrule. 

La o oră după ce noaptea se lăsase de tot, hotărâră că se 
aflau în siguranţă dacă se mişcau. Fiindcă deciseseră să nu 
aducă funii cu ei, încercară abordarea organică şi petrecură 
zece minute căutând în tăcere pe jos, până găsiră o liană 
suficient de lungă şi de rezistentă pentru nevoile lor. După 
ce legă un capăt de trunchiul unui copac din apropiere, Sam 
aruncă colacul peste marginea carierei. 

— Avem o cădere de vreo doi metri şi jumătate. 

— Ştiam eu că lecţiile de paraşutism or să-mi fie de folos 
într-o zi, replică Remi. Dă-mi mâna. 

Inainte ca Sam să apuce să protesteze, Remi se şi 
răsucise într-o parte, lăsându-se cu partea inferioară 
deasupra marginii. El o apucă de mâna dreaptă, iar Remi se 
agăţă de liană cu cea stângă. 

— Ne vedem jos, spuse ea zâmbind şi dispăru. Sam o 
urmări cum coboară până la capătul lianei, unde îşi dădu 
drumul, atinse solul şi se rostogoli pe umăr, aterizând în 
genunchi. 

— Se dă mare, murmură Sam, apoi trecu şi el marginea. 
După câteva clipe era lângă ea, prin aceeaşi rostogolire, dar 
nu la fel de graţioasă ca a soţiei lui. Ai mai exersat, îi spuse. 

— Pilates, replică ea. Şi balet. 

— N-ai făcut niciodată balet. 

— Ba da, când eram mică. 

Sam bombăni şi ea îl sărută împăciuitor pe obraz. 

— Şi acum încotro? întrebă ea. 

Sam arătă spre cea mai apropiată intrare în tunel, la 
patruzeci şi cinci de metri în stânga lor. Aplecaţi, înaintară 
rapid de-a lungul laturii de pământ a carierei până la 
intrare. lnăuntru, se ghemuiră. 


128 


— Am să arunc o privire, spuse Remi şi se strecură 
înăuntru. 

Câteva minute mai târziu, reapăru alături de el. 

— Lucrează la câteva specimene, dar nimic impresionant. 

— Mai departe, replică Sam. 

Alergară până la următorul tunel şi repetară procedura, 
cu aceleaşi rezultate, apoi se mutară la al treilea tunel. Erau 
la zece paşi de intrare când, în capătul îndepărtat al 
carierei, trei lămpi cu arc carbonic cocoţate în vârful unor 
pari prinseră viaţă, scăldând jumătate din carieră într-o 
lumină albă, puternică. 

— Repede! spuse Sam. lnăuntru! 

Se aruncară în tunel şi se trântiră pe burtă. 

— Ne-au văzut? şopti Remi. 

— Probabil ar fi tras deja, replică Sam. Cred. Oricum, vom 
afla în curând. 

Aşteptară, cu sufletul la gură, pregătiţi pe jumătate să 
audă tropăitul paşilor apropiindu-se sau pocniturile focurilor 
de armă, dar nu se întâmplă nimic. In schimb, din zona 
rampei auziră glasul unei femei care striga ceva, un ordin 
lătrat. 

— Ai înţeles ceva? întrebă Sam. E în chineză? 

Remi încuviinţă din cap. 

— N-am prins decât foarte puţin. Ceva de genul „Adu-l 
încoace”, cred. 

Se târâră câţiva centimetri, până reuşiră să vadă pe după 
colţul intrării. Un grup de vreo două duzini de muncitori 
coborau rampa, flancaţi de patru paznici. In capul coloanei 
era o siluetă mică de femeie într-o salopetă neagră. Când 
grupul ajunse pe fundul carierei, paznicii îi aliniară pe 
muncitori cu faţa în direcţia ascunzătorii lui Sam şi lui Remi. 
Femeia continuă să meargă. 

Sam apucă binoclul şi focaliză imaginea, apoi îl cobori şi 
privi într-o parte, la Remi. 

— N-o să-ţi vină să crezi. E chiar Tigru Ghemuit, Doamna 
cea Fioroasă, spuse el. Zhilan Hsu. 

Remi înşfacă aparatul foto şi făcu câteva poze. 


129 


— Nu ştiu dacă am prins-o, spuse ea. 

Hsu se opri brusc, se răsuci spre muncitorii adunaţi şi 
începu să strige şi să gesticuleze cu violenţă. Remi închise 
ochii, încercând să-i înţeleagă cuvintele. 

— Ceva despre hoţi, spuse ea. Care fură din sit. Artefacte 
lipsă. 

Hsu se opri brusc, făcu o pauză, apoi îndreptă un deget 
acuzator spre unul dintre muncitori. Paznicii puseră imediat 
mâna pe el, unul înfigându-i patul puştii în şale şi 
azvârlindu-l la pământ, cu braţele şi picioarele depărtate, în 
timp ce al doilea îl ridică înapoi în picioare şi mai mult îl târî, 
oprindu-se la câţiva paşi de Hsu. Paznicul dădu drumul 
omului, care căzu în genunchi şi începu să dea din gură. 

— Imploră îndurare, spuse Remi. Are nevastă şi copii. A 
furat doar o piesă mică... 

Fără nici un avertisment, Zhilan Hsu scoase un pistol de 
la centură, făcu un pas înainte şi îl împuşcă pe bărbat în 
frunte. Omul căzu într-o parte şi rămase nemişcat. 

Hsu începu din nou să vorbească. Deşi Remi nu mai 
traducea, nu-ţi trebuia o imaginaţie bogată ca să pricepi 
mesajul: Dacă furi, mori. 

Paznicii începură să-i îmbrâncească şi să-i mâne pe 
muncitori înapoi pe rampă. Hsu îi urmă şi în scurt timp, 
cariera era din nou goală, în afara cadavrului. Lumina 
lămpilor cu arc se stinse în depărtare. g 

Sam şi Remi rămaseră tăcuți câteva clipe. Intr-un final, el 
spuse: 

— Dacă aveam vreun strop de simpatie pentru ea, 
tocmai s-a epuizat complet. 

Remi încuviinţă. 

— Trebuie să-i ajutăm pe oamenii ăştia, Sam. 

— Absolut. Din păcate, nu putem să facem nimic în seara 
asta. 

— Putem s-o răpim pe Hsu şi s-o dăm pe mâna... 

— Cu plăcere, o întrerupse Sam, dar mă îndoiesc că am 
putea face asta fără să stârnim alarma. N-am parcurge nici 
măcar un kilometru până să fim prinşi. Cel mai bine e să 


130 


dăm în vileag operaţiunea lui King. 

Remi cumpăni propunerea, apoi încuviinţă. 

— Imaginile nu vor fi suficiente, îi aminti ea. 

— De acord. Într-una dintre rulotele alea trebuie să fie un 
birou. Dacă vrem să găsim documente scrise, acolo trebuie 
să căutăm. 

După ce se asigurară că agitația se potolise, vizitară pe 
rând fiecare tunel, Sam stând de pază, în timp ce Remi 
făcea fotografii. 

— E un specimen de Chalicotherium aici. E într-o stare 
aproape intactă. 

— Un ce? 

— Un Chalicotherium. E un copitat cu trei degete, din 
Pliocenul inferior - un hibrid între cal şi rinocer, cu membre 
lungi. Au dispărut acum vreo şapte milioane de ani. Sunt 
chiar foarte interesanţi... 

— Remi. 

— Da? 

— Poate mai târziu. Ea zâmbi. 

— Corect. Scuze. 

— Cât e de preţios? 

— Dac-ar fi să ghicesc, cred că jumătate de milion de 
dolari pentru un exemplar bun. 

Sam cercetă rampa şi se asigură că nu mişcă nimic, dar 
văzu un paznic care patrula zona. 

— Ceva îmi spune că nu sunt atât de îngrijoraţi să nu 
intre cineva aici, cât să nu iasă. 

— După ceea ce tocmai am văzut, sunt de acord. Care e 
planul? 

— Putem să mergem aplecaţi până aproape de vârful 
rampei, unde e un punct lipsit de vizibilitate. Ne oprim 
acolo, aşteptăm să treacă paznicul, apoi fugim până la 
prima rulotă din stânga şi ne ascundem dedesubt. De acolo, 
mai trebuie doar să găsim biroul. 

— Aşa, pur şi simplu? 

Sam rânji. 

— E ca şi cum ai lua o fosilă de la un miliardar. Făcu o 


131 


pauză. Mai că uitam. Poţi să-mi împrumuţi camera foto? 

Remi i-o dădu. Sam alergă până în mijlocul carierei şi 
îngenunche lângă cadavru. Scotoci prin hainele bărbatului, 
apoi îl rostogoli pe partea cealaltă, îi fotografie chipul şi se 
întoarse fuga la Remi. 

— Până dimineaţă, Hsu o să pună să fie îngropat cadavrul 
în carieră, spuse el. Sunt şanse puţine, dar poate reuşim 
măcar să-i anunţăm familia. 

Remi zâmbi. 

— Eşti un om bun, Sam Fargo. 


Aşteptară ca paznicul care patrula să dispară iarăşi din 
raza lor vizuală, apoi ieşiră din tunel şi alergară de-a lungul 
peretelui carierei până la locul unde începea rampa. 
Schimbară direcţia şi urmară acest drum până la bază. 
Treizeci de secunde mai târziu, erau aproape de vârf, întinşi 
pe burtă. 

De aici puteau vedea aproape fără nicio piedică întregul 
luminiş. De fiecare parte a acestuia se aflau opt rulote, trei 
înşiruite la stânga şi cinci formând un semicerc larg, la 
dreapta. Ferestrele cu perdele de la rulotele de pe partea 
stângă erau luminate, iar Sam şi Remi auziră murmur de 
glasuri în interior. Dintre cele cinci rulote din dreapta, 
primele trei mai apropiate erau luminate, dar ultimele două 
erau cufundate în întuneric. Chiar în faţa lor se aflau patru 
barăci de tip militar; între acestea, drumul principal care 
ieşea din tabără. Deasupra uşii fiecărei barăci era o lampă 
cu vapori de sodiu, care scălda drumul într-o lumină 
galbenă palidă. 

— Garaje pentru utilaje, ghici Remi. 

Sam încuviinţă. 

— Dac-ar trebui să pun pariu în care dintre rulote e 
biroul, aş alege una dintre cele întunecate. 

— De acord. Mai dificil e să ajungem acolo. 

Remi avea dreptate. Nu îndrăzneau să meargă direct 
spre rulotele respective. Nu lipsea decât să apară deodată 
un paznic, sau să privească cineva pe geam şi ar fi fost 


132 


prinşi. 

— Mergem încet şi ne folosim de primele trei rulote 
pentru acoperire. 

— Şi dacă biroul e încuiat? 

— Să ajungem mai întâi acolo. Sam îşi consultă ceasul. 
Paznicul ar trebui să apară de-acum. 

După cum prevăzuse, după douăzeci de secunde, 
paznicul trecu de colţul celei mai apropiate barăci şi se 
îndreptă spre cele trei rulote din stânga. După ce verifică 
fiecare rulotă cu o lanternă, traversă luminişul, repetă 
procedura cu celelalte cinci, apoi dispăru din vedere. 

Sam îi mai lăsă douăzeci de secunde, apoi făcu un semn 
din cap către Remi. Se ridicară amândoi deodată, 
parcurseră în fugă restul rampei, apoi cotiră la dreapta, 
spre prima rulotă. Se opriră lângă peretele din spate şi se 
lăsară la pământ, folosind drept acoperire unul dintre pilonii 
de susţinere ai rulotei. 

— Vezi ceva? întrebă Sam. 

— Nu-i nimeni. 

Se ridicară şi se furişară de-a lungul peretelui din spate 
până la rulota următoare, unde se opriră din nou, priviră în 
jur şi ascultară, înainte de a porni mai departe. Când se 
opriră în spatele celei de-a treia rulote, Sam bătu cu degetul 
în ceas şi mimă cu buzele cuvântul „paznic". Prin peretele 
de deasupra capului lor se auzeau glasuri vorbind în 
chineză şi acordurile vagi ale unei muzici la radio. 

Sam şi Remi se întinseră pe pământ şi rămaseră 
nemişcaţi. Nu avură mult de aşteptat. Aproape la fix, 
paznicul intră în luminiş din stânga şi începu să verifice 
rulotele cu lanterna. Il urmăreau cu sufletul la gură cum se 
apropia de ei, în timp ce raza lanternei mătura solul de sub 
rulotă. 

Fasciculul de lumină se opri brusc. Reveni la pilonul de 
susţinere care-i proteja pe Sam şi Remi, apoi se opri din 
nou. Aceştia erau întinşi unul lângă celălalt, cu braţele 
lipite. Sam o strânse de mână pe Remi ca s-o încurajeze. 
„Aşteaptă. Nu te mişca”. 


133 


După mai puţin de zece secunde, care părură minute 
lungi, lumina se îndepărtă. Scrâşnetul bocancilor paznicului 
pe pietriş se stinse treptat. 

Cu precauţie, Sam şi Remi se ridicară şi înconjurară 
rulota. Uitându-se la stânga şi la dreapta după vreo urmă de 
mişcare, se furişară în faţa rulotei şi urcară treptele spre 
ceea ce sperau că era un birou. 

Sam încercă clanţa. Uşa nu era încuiată. Schimbară un 
zâmbet de uşurare. Sam întredeschise uşa şi aruncă o 
privire înăuntru. Se trase înapoi, scutură din cap şi mimă 
din buze: „Provizii”. Merseră la a doua rulotă. Şi aici, din 
fericire, uşa era descuiată. Sam intră, apoi scoase braţul pe 
uşă şi îi făcu semn lui Remi. Ea intră şi închise cu grijă uşa 
după ea. 

Peretele din spate al rulotei era dominat de dulapuri cu 
acte şi rafturi de magazie. Două birouri uzate din oţel, 
vopsite în gri, cu scaune asortate, flancau uşa. 

— Cât e ora? şopti Remi. 

Sam îşi consultă ceasul şi încuviinţă din cap. 

După câteva secunde, raza lanternei paznicului pâlpăi 
prin fereastra rulotei şi dispăru. 

— Căutăm ceva care să conţină nişte repere, spuse Sam. 
Numele companiei, numerele de cont, avize de expediţie, 
facturi. Orice de care s-ar putea lega investigatorii. 

Remi încuviinţă. 

— Ar trebui să lăsăm totul aşa cum e, spuse ea. Dacă 
lipseşte ceva, ştim pe cine o să cadă vina. N 

— Şi cine-o să încaseze glonțul. Ai dreptate. Işi consultă 
ceasul. Avem trei minute. 

Incepură cu dulapurile, verificând fiecare sertar, fiecare 
dosar şi fiecare fişă. Pe camera lui Remi încăpeau mii de 
fotografii digitale, aşa că fotografie tot ce părea cât de cât 
important, folosind lumina ambientală de afară. 

Când cele trei minute se sfârşiră, se opriră şi rămaseră 
nemişcaţi. Paznicul trecu pe lângă rulote, verifică şi dispăru 
din nou. Reluară cercetarea. Repetară de patru ori ciclul, 
până când se arătară satisfăcuţi că strânseseră toate 


134 


dovezile posibile. 

— E vremea să plecăm, spuse Sam. Ne întoarcem la 
Rover şi... 

Afară, începu să urle o sirenă. Sam şi Remi încremeniră 
pentru o clipă, apoi el spuse: 

— După uşă! 

Se lipiră de perete. Se auzeau uşi care se deschideau cu 
o lovitură, paşi care bubuiau pe pietriş, glasuri care strigau. 

— Inţelegi ceva? o întrebă Sam pe Remi. 

Ea închise ochii, ascultând concentrată. Deschise ochii 
mari. 

— Sam, cred că au găsit Range Roverul. 


Capitolul 14 


Valea Langtang, Nepal 


Înainte ca Sam să spună ceva, uşa rulotei fu izbită de 
perete. Cu vârful degetelor, Sam reuşi să oprească uşa la 
câţiva centimetri de feţele lor. Unul dintre paznici trecu 
pragul, cercetând încăperea cu lanterna. Paznicul se opri. 
Sam îi văzu umerii rotindu-se, semnalând schimbarea 
direcţiei. 

Sam închise uşa cu o lovitură din şold, făcu un singur pas 
mare înainte şi lansă un picior care-l nimeri pe paznic în 
spatele genunchiului. În timp ce cădea, Sam îl prinse de 
guler şi îl azvârli înainte, izbindu-l cu fruntea de marginea 
biroului. Acesta gemu şi rămase nemişcat. Sam îl ridică în 
picioare şi îl târî după uşă. Acolo îngenunche, verificând 
pulsul bărbatului. 

— Trăieşte, dar n-o să se trezească prea curând. 

ÎI întoarse pe partea cealaltă, îi scoase cureaua puștii de 
pe umăr şi se ridică. 

Cu ochii larg deschişi, Remi îl fixă cu privirea pe soţul ei, 
preţ de câteva clipe. 

— Ai fost un adevărat James Bond. 


135 


— Am avut un noroc chior şi un birou de oţel, replică el, 
ridicând din umeri şi zâmbind. O combinaţie invincibilă. 

— Cred că meriţi o răsplată, replică Remi, zâmbind la 
rândul ei. 

— Mai târziu. Dacă mai apucăm. 

— Mi-ar plăcea să apucăm un „mai târziu”. Ai vreun plan? 

— Furăm o maşină, replică Sam. 

Făcu stânga-mprejur, se duse la cea mai apropiată 
fereastră din spatele rulotei şi trase perdeaua. 

— N-o să fie uşor, dar cred c-o să ne descurcăm. 

— Tu verifică în faţă, spuse Remi şi eu mă uit pe 
fereastra din spate. 

Sam merse la fereastra din faţă, dădu la o parte un colţ 
de perdea şi aruncă o privire afară. 

— Paznicii se adună în luminiş. Sunt vreo zece. N-o văd 
pe Doamna Dragon. 

— Probabil a trecut pe-aici doar ca să facă treaba 
murdară a lui King. 

— Se pare că încearcă să decidă ce să facă. Aflăm într-o 
secundă dacă or să-şi dea seama că le lipseşte un om. 

— Fereastra e deschisă, spuse Remi. Sunt cam doi metri 
şi jumătate până jos. La vreo trei metri sunt câţiva copaci 
deşi. 

Sam lăsă perdeaua să cadă la loc. 

— Mai bine plecăm acum, înainte să apuce să se 
organizeze. Dădu jos puşca de pe umăr şi o examina. 
Tehnologie de vârf. 

— Ştii să tragi cu ea? 

— Piedica, trăgaciul, butoiaşul... gaura pe unde iese 
glonţul. Cred că mă descurc. 

Deodată, alarma încetă. 

Sam merse la uşa din faţă şi o încuie. 

— Asta ar putea să-i întârzie, explică el. 

Apucă scaunul cel mai apropiat şi îl duse la fereastra din 
spate. Remi se urcă pe el şi se strecură pe fereastră. Când 
ajunse jos, în siguranţă, Sam o urmă. 

Se ascunseră printre copaci şi începură să caute drumul 


136 


spre baraca militară. Când zăriră printre copaci peretele din 
spate, se opriră şi cercetară zona înconjurătoare timp de 
câteva clipe. In depărtare, se auzeau încă paznicii strigând 
unul la altul. 

Sam şi Remi îşi continuară drumul, cu Sam în faţă, ţinând 
arma coborâtă, care se legăna înainte şi înapoi. Ajunseră la 
baracă. Remi şopti: 

— Uşa şi arătă cu degetul. Sam încuviinţă. Cu Remi acum 
în faţă, se strecurară de-a lungul peretelui până când Remi 
se lovi cu umărul de glaf. Incercă clanţa. Uşa era descuiată. 
Işi băgă capul înăuntru, apoi se retrase. 

— Inăuntru sunt două camioane, parcate unul lângă altul. 
Par militare - verzi, seturi duble de cauciucuri, prelate 
laterale, rampă. 

— Te simţi în stare să conduci? întrebă Sam. 

— Sigur. 

— Urcă-te la volanul celui din stânga. Eu îl sabotez pe 
celălalt, apoi vin după tine. Fii gata să porneşti motorul şi să 
o întindem. 

— Am înţeles. 

Remi deschise uşa suficient de larg, încât să încapă 
amândoi. Erau la jumătatea distanţei când auziră paşi pe 
drumul de afară. Sam şi Remi se opriră, lipindu-se de rampa 
camionului din dreapta. Sam trase cu ochiul după colţ. 

— Patru oameni, spuse el. Se urcă în camioane, câte doi 
în fiecare. 

— Face parte din planul lor de urgenţă? sugeră Remi. 

— Probabil, replică Sam. In regulă. Trecem la planul B. Ne 
ascundem. 

Aproape simultan, motoarele camioanelor se treziră la 
viaţă. 

Păşind cu grijă, pentru ca greutatea lor să nu-i alerteze 
pe paznici, Sam şi Remi urcară pe bara de protecţie a 
camionului, apoi păşiră peste rampă. Cu o bufnitură 
puternică, camionul porni. Braţ la braţ, Sam şi Remi se 
împiedicară şi căzură cu faţa de caroserie. 


137 


Camionul lor era în frunte. Stând întinşi în întunericul 
relativ al caroseriei, în timp ce farurile celui de-al doilea 
camion străluceau verde prin clapeta prelatei ce acoperea 
rampa, Sam şi Remi îşi permiseră să inspire adânc pentru 
prima dată în zece minute. În dreapta şi în stânga lor, lăzi 
de lemn de diferite mărimi erau fixate în şuruburi cu ochi de 
caroseria camionului. 

— Am reuşit, şopti Remi. 

— Ţine pumnii strânşi. 

— Ce vrei să spui? 

— Sunt destul de sigur că e un camion al armatei 
chineze. 

— Doar nu sugerezi ceea ce cred eu, nu? 

— Ba da. Pare limpede că Charlie King e combinat cu 
cineva din armata chineză. Paznicii sunt chinezi, la fel şi 
armele lor. Şi ştim ce se află în lăzile astea. 

— Cât mai e până la graniţă? 

— Vreo treizeci, poate patruzeci de kilometri. Patru ore, 
mai mult sau mai puţin. 

— Avem suficient timp ca să ne facem dispăruţi. 

— Intrebarea e cât de departe de civilizaţie vom fi? 

— Incepi să-mi strici dispoziţia, altminteri optimistă, 
spuse ea, apoi se lăsă pe umărul lui Sam. 


În ciuda durității caroseriei camionului şi a hurducăielilor 
constante, huruitul înăbuşit al motorului era reconfortant 
pentru Sam şi Remi. Aproape că aţipiră în amurg, Sam 
trezindu-se din când în când ca să vadă cât era ora. 

După un ceas de mers, fură treziţi brusc de scârţâitul 
frânelor. Farurile camionului din urma lor se măriră şi 
străluciră prin prelata din spate. Sam se ridică în capul 
oaselor şi îndreptă puşca spre rampă. Remi se ridică alături 
de el, cu ochii întrebători, dar nu spuse nimic. 

Camionul încetini, apoi opri de tot. Farurile celuilalt 
camion se stinseră. Se deschiseră portierele cabinei, apoi 
fură trântite la loc. De ambele părţi ale caroseriei se auzi 
scrâşnetul unor paşi, care se opriră lângă rampă, apoi 


138 


glasuri murmurând în chineză. Sam şi Remi simţiră miros de 
ţigări. 

Sam întoarse capul şi şopti la urechea lui Remi. 

— Nu te mişca. 

Ea încuviinţă din cap. 

Mişcându-se încet, cu precauţie, Sam îşi îndoi picioarele 
sub el, apoi se ridică pe vine, stând pe vârfuri. Făcu doi paşi 
mici spre rampă şi întoarse capul ca să asculte. După o 
clipă, se întoarse lângă Remi şi ridică patru degete. Patru 
paznici stăteau de cealaltă parte a rampei. Arătă spre puşca 
lui, apoi în direcţia soldaţilor. 

Ea îi dădu arma. Sam o aşeză peste picioare, apoi îşi 
alătură încheieturile mâinilor. Ea încuviinţă. El îi făcu semn 
să se întindă pe podea şi Remi se supuse. 

Sam se asigură că piedica armei era trasă, îşi luă inima în 
dinţi şi inspiră adânc, apoi ridică mâna stângă, apucă 
prelata şi scoase arma afară. 

— Mâinile sus! strigă el. 

Cei doi soldaţi care stăteau cel mai aproape de bara de 
protecţie se răsuciră, făcând simultan câţiva paşi înapoi. Se 
împiedicară de camarazii lor, care se chinuiau să-şi dea jos 
puştile. 

— Nu puneţi mâna! spuse Sam şi ridică arma la umăr. 

In ciuda faptului că nu cunoşteau limba, soldaţii 
pricepură mesajul şi se opriră. Sam le făcu semn cu patul 
puştii de mai multe ori, până când oamenii înţeleseră ce 
aveau de făcut. Incet, fiecare soldat îşi dădu jos arma şi o 
lăsă să cadă la pământ. Sam le dădu de înţeles să se dea 
câţiva paşi înapoi, după care păşi peste rampă şi cobori. 

— Totul e în regulă, îi spuse lui Remi. 

Ea cobori alături de el. 

— Par înfricoşaţi, observă ea. 

— Perfect. Cu cât sunt mai înfricoşaţi, cu atât mai bine 
pentru noi, spuse Sam. Vrei să faci tu onorurile? 

Remi le strânse puştile şi le aruncă pe toate în camion, în 
afară de una. g 

— E trasă piedica? Intrebă Sam. 


139 


— Cred că da... 

— Dispozitivul de deasupra trăgaciului, de pe partea 
dreaptă. j 

— M-am prins. In regulă. 

Sam, Remi şi cei patru soldaţi chinezi se uitau unii la alții. 
Preţ de zece secunde, nu vorbi nimeni, într-un final, Sam 
întrebă: 

— Engleză? 

Soldatul de la marginea din dreapta spuse: 

— Puțin engleză. 

— In regulă. Perfect. Sunteţi prizonierii mei. 

Remi oftă din greu: 

— Sam... 

— Scuze. Intotdeauna mi-am dorit să spun asta. 

— Acum, că ţi-ai satisfăcut acest moft, ce facem cu ei? 

— Îi legăm şi... Vai, nu! Nu-i bine. 

— Ce e? Remi aruncă o privire spre soţul ei. Cu ochii 
mijiţi, Sam privea pe deasupra capetelor soldaţilor, spre 
cabina celui de-al doilea camion. Ea îi urmări privirea şi 
văzu o siluetă în cabină, care se feri brusc. 

— Am numărat greşit, murmură Sam. 

— Văd şi eu. 

— Urcă pe locul şoferului, Remi. Porneşte motorul. 
Verifică dacă... 

— Poţi fi sigur de asta, replică ea, apoi se întoarse pe 
călcâie şi alergă spre partea din faţă a camionului. O clipă 
mai târziu, porni motorul. Cei patru soldaţi se mutau de pe 
un picior pe celălalt, agitaţi, schimbând priviri între ei. 

— Toată lumea sus! le strigă Remi pe geamul cabinei. 

— Vin, dragă! replică Sam fără să se întoarcă, apoi strigă 
la soldaţi: Mişcaţi! Şi le făcu semn cu puşca. Bărbaţii se 
dădură la o parte, lăsând radiatorul în bătaia puştii lui Sam. 
Aceasta ridică arma şi ţinti. 

Al cincilea om, ascuns până atunci în cabina celui de-al 
doilea camion, îşi scoase deodată trunchiul pe geamul din 
partea şoferului. Sam văzu puşca acestuia îndreptându-se 
spre el. 


140 


— Stai! 

Bărbatul continuă să-şi răsucească trupul, fără a-l slăbi 
din ochi. 

Sam îşi schimbă ţinta şi trase de două ori prin parbriz. 
Soldaţii se împrăştiară, ascunzându-se în tufişurile de la 
marginea drumului. Sam auzi o pocnitură. Ceva se izbi cu o 
bufnitură în rampa din spatele lui. Se lăsă în jos, 
împleticindu-se în jurul barei de protecţie opuse, se întoarse 
din nou şi trase trei focuri de armă în ceea ce spera că era 
radiatorul sau blocul motor al camionului. Se răsuci pe 
călcâie şi alergă până la portiera din dreapta, o smuci şi 
urcă în camion. 

— Nu mai suntem bine-veniţi, spuse el. 

Remi băgă camionul în viteză şi apăsă pe acceleraţie. 

Nu parcurseseră o sută de metri, când îşi dădură seama 
că fie împuşcăturile lui Sam nu-şi atinseseră ţinta, fie nu 
fuseseră suficiente. Sam şi Remi văzură prin oglinzile 
retrovizoare cum se aprinseră farurile camionului. Cei patru 
soldaţi ieşiră fuga din ascunzătoare şi săriră în camion, doi 
în cabină şi doi în spate. Camionul ţâşni înainte. 

— Pod îngust în faţă! strigă Remi. 

Sam privi într-acolo. Deşi mai aveau încă vreo două sute 
de metri până la el, podul respectiv nu părea doar îngust, ci 
cu puţin mai lat decât camionul. 

— Viteza, Remi, o avertiză el. 

— Merg cât pot de repede. 

— Voiam să spun să încetineşti. 

— Glumeam. Ţine-te bine! 

Camionul dădu peste un şanţ de pe drum şi derapa într-o 
parte, se ridică, apoi căzu înapoi. Prin parbriz se desluşea 
podul. Mai aveau de parcurs patruzeci şi cinci de metri. 

— Oh, bineînţeles, spuse Remi, iritată, trebuia să avem 
parte şi de aşa ceva. 

Deşi mai lat şi mai bine fixat, podul era doar o versiune 
mai mare a unuia dintre cele pe care le traversaseră la pas 
mai devreme. 

Camionul se clătină din nou. Sam şi Remi fură săltaţi în 


141 


scaune, lovindu-se cu capul de tavanul cabinei. Remi gemu, 
luptându-se cu volanul. A 

Aproape ajunseseră la capătul podului. In ultima clipă, 
Remi apăsă cu putere pe frână. Se auzi un scârţâit şi 
camionul se opri. Un nor de praf îi învălui. 

Sam auzi ţăcănitul schimbătorului de viteze şi privi spre 
soţia sa, care băga camionul în marşarier. 

— Remi, ce-ai de gând? întrebă el. 

— Dau cu spatele, spuse ea zâmbind sinistru. 

— Riscant. 

— Spre deosebire de tot ce-am făcut în seara asta? 

— Touche, recunoscu Sam. 

Remi apăsă cu putere pe acceleraţie. Cu un huruit 
dezaprobator al motorului, camionul începu să dea înapoi, 
încet la început, dar câştigând rapid în viteză. Sam aruncă o 
privire în oglinda retrovizoare. Prin norul de praf creat de 
oprirea lor bruscă, nu văzu decât farurile celuilalt camion. 
Se aplecă pe geam şi trase o rafală de trei focuri, apoi încă 
una. Camionul derapa într-o parte, ieşind din raza vizuală a 
lui Sam. 

Cu privirea fixată pe propria oglindă, Remi spuse: 

— Se opresc. Ne-au văzut. Dau şi ei înapoi. Peste huruitul 
motorului, auziră pocnetul focurilor de armă. Se feriră. Cu 
capul sub bord, Remi se aplecă într-o parte ca să vadă mai 
bine în oglindă. Camionul care-i urmărea era acum în plin 
marşarier, dar capcana lui Remi care produsese ciocnirea şi 
rafala lui Sam îl buimăciseră bine de tot pe şofer. Camionul 
se înclina dintr-o parte într-alta, cauciucurile lovind bârna 
de pe marginea drumului. 

— Pregăteşte-te de impact! strigă Remi. 

Sam se lăsă pe spate în scaun şi-şi propti picioarele în 
bord. O clipă mai târziu, camionul se opri brusc. Remi privi 
în oglindă. 

— Au ieşit de pe drum. 

— Hai să nu-i mai aşteptăm, propuse Sam. 

— Corect. 

Remi băgă din nou în viteză şi apăsă pedala de 


142 


acceleraţie. Din nou apăru în faţa lor capătul podului. 

— N-a mers, anunţă Remi. Au apărut iarăşi. 

— Sunt destul de insistenţi, nu? Ţine puţin camionul 
drept, spuse el şi deschise portiera. 

— Sam, ce... 

— Mă întorc dacă ai nevoie de mine. 

Işi atârnă puşca după gât şi sprijinindu-se de cadrul 
portierei, se urcă pe treapta camionului. Cu mâna liberă 
apucă prelata de pânză şi o smulse, descoperind rama. 
Apucă braţul vertical, aruncă piciorul stâng peste o latură, 
apoi îşi făcu vânt în spate. Se târî până la peretele din spate 
al cabinei şi se strecură înapoi pe fereastra despărţitoare. 

— Bună, spuse el. 

— Bună şi ţie. Ţine-te bine, îţi închid portiera. Remi smuci 
camionul spre dreapta, apoi spre stânga. Portiera deschisă 
a lui Sam se trânti. Ea întrebă: 

— Care-i planul? 

— Sabotaj. Cât de aproape sunt? 

— La patruzeci şi cinci de metri. Ajungem la pod în zece 
secunde. 

— Am înţeles. 

Sam se târî spre rampă. În lumina slabă, pipăi podeaua 
camionului până când dădu cu mâna de una dintre celelalte 
puşti. O lăsă pe a sa şi o ridică pe aceasta, apoi strânse în 
grabă restul de muniţie. _ 

— Podul! strigă Remi. Incetinesc! 

Sam aşteptă să audă bufnetul suprapus al cauciucurilor 
copertina din spate, ţinti spre puntea pasarelei şi deschise 
focul. Gloanţele loviră lemnul, găurindu-l şi împroşcând 
aşchii în jur. Sam se retrase în spatele copertinei, reîncărcă, 
apoi deschise iarăşi focul, de data aceasta ochind ba puntea 
pasarelei, ba camionul care venea din spate şi care tocmai 
intrase pe pod. Camionul lor viră la stânga, se izbi în 
pasarelă, apoi îşi reluă cursul. Sam văzu o explozie 
portocalie la gura unei ţevi de armă ieşite pe geam. Un trio 
de gloanţe se înfipse în rampa de sub el. Se aruncă înapoi, 


143 


pe podea. O altă salvă de împuşcături făcu zdrenţe 
copertina din spate şi ciurui peretele cabinei. 

— Sam? strigă Remi. 

— N-a funcţionat! 

— M-am prins! 

— Ce părere ai despre distrugerea nejustificată a 
artefactelor fosile? 

— In general, sunt împotrivă, dar asta e o ocazie 
specială! 

— Mai trage puţin de timp! 

Remi începu să frâneze, apoi să accelereze, sperând să-l 
deruteze pe trăgător. Sam se rostogoli pe burtă, pipăi în jur 
până găsi prima curea cu clichet care lega lăzile şi apăsă 
butonul de deschidere. In scurt timp, reuşi să desfacă toate 
celelalte curele. Se târî până la rampă şi o debloca; aceasta 
căzu la pământ. 

— Incepe bombardamentul, strigă Sam şi împinse jos 
prima ladă. Aceasta ricoşa în puntea podului, se izbi drept 
în bara de protecţie a camionului inamic şi se sparse. Aşchii 
de lemn şi fân de împachetare zburară prin aer. 

— Niciun efect, strigă Remi. 

Sam merse împleticit în spate, se sprijini cu umărul de 
întreaga stivă de lăzi, apoi îşi propti picioarele în peretele 
cabinei şi începu să împingă. Cu un scrâşnet, stiva de lăzi 
aluneca spre camion. Sam făcu o pauză, îndoi picioarele şi 
împinse cu forţă, ca un fundaş care intră într-o grămadă de 
blocaj. 

Şirul de lăzi alunecă dincolo de rampă şi se rostogoli spre 
camionul care-i urmărea. Sam nu mai aşteptă să vadă 
rezultatele, păşi spre cealaltă stivă de lăzi şi repetă 
procedeul. 

Din spate se auzi un scârţâit de frână. Sticlă spartă. 
Scrâşnet de metal lovit de lemn. 

— Acum chiar că le-am venit de hac! strigă Remi. S-au 
oprit în mijlocul drumului! 

Sam se ridică în genunchi şi privi prin fantă spre Remi. 

— Dar pentru cât timp? 


144 


Ea se uită la el, zâmbindu-i scurt. 
— Cât o să fie nevoie ca să scoată vreo şase lăzi de sub 
şasiu. 


Capitolul 15 


Hotelul Hyatt Regency, Kathmandu, Nepal 


Sam ieşi din baie cu un prosop înfăşurat în jurul taliei, 
frecându-şi părul cu altul. 

— Ţi-e destul de foame pentru micul dejun? 

— Sunt lihnită, replică Remi. Stătea la o masă în faţa unei 
oglinzi, legându-şi părul într-o coadă de cal. Era înfăşurată 
în prosopul alb al hotelului. 

— Apelăm la room-service sau coborâm la restaurant? 

— Vremea e minunată. Hai să luăm micul dejun pe 
balcon. 

— Perfect. 

Sam merse la măsuţa unde se afla telefonul, ridică 
receptorul şi formă numărul pentru room-service. 

— AŞ vrea să comand o porţie de somon şi o chiflă, o 
porţie de ouă Benedict, un coş cu fructe, pâine prăjită şi 
cafea. 

Aşteptă ca vocea de la bucătărie să repete comanda 
corect, apoi apăsă furca şi sună la bar. 

— AŞ dori două cocktailuri Ramos Fizz. Da, Ramos Fizz, 
zise Sam. 

— Ştii cum să te porţi cu o doamnă, spuse Remi. 

— Nu-ţi face speranţe degeaba. Nu ştie să le prepare. 
Sam mai încercă o dată. Dar un Harvey Wallbanger? 
Wallbanger. Se face cu vodcă, Galliano şi suc de portocale. 
înţeleg, nu aveţi Galliano. Sam scutură din cap şi mai 
încercă o dată. În regulă, trimiteţi atunci o sticlă de Veuve 
Clicquot. 

Remi râse. 


145 


— Chiar că ştii cum să te porţi cu o doamnă. 

— Altceva nu aveţi? rosti Sam în telefon. Bine, trimiteţi 
una rece. 

Puse receptorul la loc în furcă. 

— N-au şampanie. A fost o convenţie politică şi nu le-a 
mai rămas decât un vin alb spumant din China. 

— Nu ştiam că şi chinezii fac chestii spumante, îl privi cu 
un zâmbet sarcastic. „Altceva nu aveţi?” Sam ridică din 
umeri. 

Orice port e bun pe vreme de furtună. Sună telefonul. 
Sam ridică receptorul. 

— O clipă. Puse telefonul pe speaker. Bună dimineaţa, 
Rube, rosti Sam în difuzor. 

— Poate pentru tine, replică Rube. Aici e vremea cinei. 
Am auzit că tu şi frumoasa ta soţie vă bucuraţi de încă o 
vacanţă relaxantă. 

— Totul e relativ, Rube, replică Remi. Ce fac Kathy şi 
fetele? 

— Grozav. Sunt la Chuck E. Cheese acum. Telefonul 
vostru m-a scăpat de corvoada asta. 

— Nu-ţi schimba programul din cauza noastră, spuse 
Sam zâmbind cu jumătate de gură. Putem să vorbim mai 
târziu. 

— A, nu, prietene. Nu-i nimic mai important ca asta. 
Crede-mă. Pune-mă la curent. Sunteţi la puşcărie? Câte legi 
locale aţi încălcat? i 

— Niciuna de care să ştim, replică Remi. Il las pe Sam să- 
ți explice. 

Deşi conştienţi că Rube fusese deja informat, într-o 
anumită măsură, de Selma, Sam începu cu începutul, cu 
Zhilan Hsu care urcase la bordul iahtului lor lângă Pulau 
Legundi şi încheie cu evadarea lor din situl arheologic 
secret al lui King. 

Cu o seară înainte, după ce îşi lăsaseră urmăritorii blocaţi 
pe pod, Sam condusese prin întuneric, căutând indicatoare 
sau puncte de reper pe care Remi să le poată identifica pe 
hartă. După câteva ore de întoarceri zadarnice şi de 


146 


fundături, ajunseseră, într-un final, la un pas montan 
recognoscibil - Laurebina - şi nu după multă vreme, la 
periferia satului Pheda, la vreo treizeci de kilometri est de 
carieră. Cum era de aşteptat, găsiseră satul întunecat şi 
lipsit de viaţă, cu excepţia unei clădiri din cărămizi de zgură 
şi cu acoperiş de tablă, care se dovedise a fi crâşma satului. 
Reuşind să depăşească semnificativa barieră a limbajului, 
făcuseră un troc cu proprietarul: camionul lor pentru maşina 
lui - un Peugeot gri, vopsit iniţial în portocaliu, vechi de 
treizeci de ani - şi instrucţiuni despre cum să ajungă înapoi 
în Kathmandu. Chiar înainte să răsară soarele, erau din nou 
în parcarea hotelului Hyatt Regency. j 

Rube ascultă povestea lui Sam fără să spună nimic. Intr- 
un final, întrebă: 

— Ca să fiu sigur că am înţeles, v-aţi strecurat în cariera 
lui King, aţi fost martorii unei crime, aţi făcut prăpăd în 
rândul unui contingent de paznici format probabil din soldaţi 
chinezi, apoi le-aţi furat unul dintre camioane, care era, din 
întâmplare, încărcat cu fosile pentru piaţa neagră şi pe care 
le-aţi folosit pe post de grenade, ca să-i opriţi să vă 
urmărească. Am zis bine? 

— Mai mult sau mai puţin, spuse Sam. 

— Plus aproximativ treizeci de gigabiţi de informaţii 
strânse, adăugă Remi. 

Rube oftă. 

— Ştiţi ce-am făcut eu aseară? Am văruit dormitorul 
principal. Voi doi... Bine, trimiteţi-mi datele. 

— Selma le are deja. Contacteaz-o şi o să-ţi dea un link al 
unui site de stocare online sigur. 

— Am înţeles. Ştiu că şefii mei de la Langley vor fi 
interesaţi de punctul de vedere al chinezilor şi sunt sigur că 
putem găsi pe cineva din FBI interesat de operaţiunea lui 
King cu fosile pentru piaţa neagră. Nu vă promit că totul o 
să meargă strună, dar încerc. 

— Nici nu vrem mai mult, spuse Sam. 

— Există o şansă destul de mare ca Charles King să fi 
ordonat deja închiderea sitului. E posibil ca deja să nu mai 


147 


fie altceva decât o carieră abandonată în mijlocul pădurii. 

— Ştim. 

— Şi prietenul vostru, Alton? 

— Tragem speranţă şi bănuim că am găsit ceea ce caută 
King, replică Remi. Sau măcar că avem suficient cât să-i 
captăm atenţia. O să-l sunăm chiar acum. 

— Regele Charlie e un gunoi, îi avertiză Rube. Mulţi au 
încercat să-i vină de hac toată viaţa lui. Şi toţi au sfârşit 
morţi sau ruinaţi, iar el a rămas în picioare. 

— Ceva îmi spune că îl va afecta personal descoperirea 
noastră, replică Remi. 

— Theurockul... 

— Theurangul, îl corectă Remi. Omul de Aur. 

— Cum ziceţi voi. Riscaţi mult, îi avertiză Rube. Dacă vă 
înşelaţi şi lui King nu-i pasă deloc de chestia asta, nu aveţi 
decât acuzaţiile voastre despre comerţul cu fosile pe piaţa 
neagră - şi după cum v-am spus, nu există nicio garanţie că 
n-o să scape de ele. 

— Ştim, replică Sam. 

— Şi totuşi o să vă încercaţi norocul. 

— Da, spuse Remi. 

— Mă aşteptam. Apropo, înainte să uit, am mai aflat câte 
ceva despre Lewis King. Presupun că aţi auzit amândoi de 
Heinrich Himmler. 

— Cel mai bun prieten al lui Hitler şi psihopat nazist? 
întrebă Sam. Am auzit numele. 

— Himmler şi mare parte din elita partidului nazist erau 
obsedaţi de ocultism, mai ales dacă ţinea de puritatea 
ariană şi de Reichul de o mie de ani. Se pare că Himmler a 
fost cel mai intrigat dintre toţi. Prin anii 1930 şi pe tot 
parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, a sponsorizat 
mai multe expediţii ştiinţifice în cele mai întunecate colţuri 
ale lumii, sperând că va găsi dovada care să susţină 
afirmaţiile naziştilor. Una dintre acestea, organizată în 1938, 
cu un an înainte de începerea războiului, a fost în Himalaya, 
în căutarea dovezilor care să sprijine moştenirea ariană. Nu 
ghiciţi numele unuia dintre cercetătorii de frunte? 


148 


Lewis King, sugeră Remi. 

— Sau, cum era cunoscut pe atunci, profesorul Lewes 
Konig. 

— Tatăl lui Charlie King a fost nazist? întrebă Sam. 

— Şi da şi nu. Sursele mele spun că, probabil, s-a înscris 
în partid de nevoie, nu din prea multă convingere. Pe 
atunci, dacă voiai finanţări guvernamentale, trebuia să fii 
membru de partid. Sunt numeroase relatări despre oameni 
de ştiinţă care au aderat şi au cercetat superficial teoriile 
naziste doar ca să poată face cercetări ştiinţifice serioase 
pe lângă. Lewis King a fost un exemplu perfect. După toate 
relatările, a fost un arheolog dedicat. Puțin i-a păsat de 
obârşia sau de moştenirea ariană. 

— Atunci, de ce a mers în expediţie? 

— Nu ştiu, dar ceea ce a găsit în peşteră - treaba asta cu 
Omul de Aur - e o variantă plauzibilă. Dacă King nu a minţit, 
se pare că, la scurt timp după ce Lewis King a imigrat în 
Statele Unite, a reînceput să colinde lumea. 

— Poate că a găsit ceva în expediţia lui Himmler, care i-a 
trezit interesul, presupuse Sam. 

— Şi nu voia ca informaţiile să ajungă pe mâna naziştilor, 
adăugă Remi. A păstrat secretul, a aşteptat să treacă 
războiul, apoi, după mulţi ani, şi-a reluat munca. 

— Intrebarea e, spuse Rube, de ce Charlie King continuă 
munca tatălui său? Din câte ştim despre el, n-a manifestat 
niciodată nici cel mai mic interes faţă de munca acestuia. 

— Poate e vorba despre Theurang, spuse Sam. Poate, 
pentru el, e doar o altă fosilă numai bună de vânaut. 

— S-ar putea să aveţi dreptate. Dacă descrierea acestui 
obiect e, fie numai parţial, reală, ar valora o avere. 

— Rube, ştii cumva dacă acuzaţiile de nazism împotriva 
lui Lewis au avut vreun impact asupra lui Charlie? întrebă 
Remi. 

— N-am găsit nimic. Cred că succesul lui vorbeşte de la 
sine. şi ţinând cont cât de lipsit de scrupule e, mă îndoiesc 
că are cineva tupeul să mai aducă vorba. 

— Lucrurile se vor schimba, spuse Sam. E vremea să-l 


149 


strângem cu uşa pe Regele Charlie. 

Inchiseră telefonul, puseră la cale o strategie timp de 
câteva minute, apoi Sam sună pe linia directă a lui King. 
Bărbatul ridică receptorul după primul apel. 

— King. 

— Domnule King, Sam Fargo la telefon. 

— Mă întrebam când o să-ţi faci timp să suni. Drăguţa ta 
soţie e cu tine? 

— Teafără şi nevătămată, replică Remi pe un ton dulce. 

— Se pare că parteneriatul nostru a dat de un impas, 
spuse King. Copiii mei mi-au spus că nu colaboraţi. 

— Ba colaborăm, replică Sam. Numai că după alte reguli 
decât cele impuse de tine. Charlie, ai pus să fie răpit Frank 
Alton? 

— Răpit? De ce-aş face aşa ceva? 

— Asta nu-i un răspuns, sublinie Remi. 

— L-am trimis pe Frank Alton acolo ca să rezolve o 
treabă. S-a întins mai mult decât îi era plapuma şi a călcat 
pe bătături pe cine nu trebuia. Habar n-am unde e. 

— Nici ăsta nu-i un răspuns, spuse Sam. Bine, să trecem 
la altele. Nu trebuie decât să asculţi. Am găsit ceea ce 
căutai... 

— Adică? 

— Nu asculţi. Am găsit ceea ce căutai - ceea ce a căutat 
toată viaţa tatăl tău. Şi după cum probabil ai ghicit, am 
vizitat lagărul tău de concentrare din valea Langtang. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

— Am adunat mii de fotografii, majoritatea făcute după 
documentele găsite într-o rulotă-birou şi câteva dintre ele 
cu soţia, sau concubina ta, sau cum îi spui tu în intimitatea 
avionului tău. Am avut noroc şi am fotografiat-o chiar când 
îţi omora unul dintre muncitori. Avem o poză şi cu chipul lui. 
__ Charlie King nu spuse nimic preţ de zece secunde lungi. 
In sfârşit, oftă. 

— Cred că minţi de-ngheaţă apele, Sam, dar e limpede că 
ceva te-a stârnit. Te ascult. 

— Să începem cu începutul. Eliberează-l pe Frank... 


150 


— Ţi-am zis că nu... 

— Taci. Eliberează-l pe Frank Alton. După ce primim un 
telefon de la el că e viu şi nevătămat, în siguranţa casei lui, 
ne întâlnim cu Russell şi Marjorie şi cădem la înţelegere. 

— Acum, cine vorbeşte mult fără să spună nimic? ripostă 
King. 

— E singurul târg pe care-o să-l obţii, replică Sam. 

— Imi pare rău, amice, dar am să refuz. Cred că blufezi. 

— Cum vrei, spuse Sam şi închise. Puse telefonul pe 
măsuţă. El şi Remi se uitară unul la celălalt. 

— Care-s şansele? întrebă ea. 

— Şaizeci la patruzeci că sună în mai puţin de-un minut. 

Ea zâmbi. 

— Nu pun pariu. 

După cincizeci şi două de secunde, sună telefonul. Sam îl 
lăsă să mai sune de trei ori, apoi ridică receptorul. Charlie 
King spuse: 

— Ai fi un jucător bun de poker, Sam Fargo. Mă bucur că 
putem ajunge la o înţelegere. Dau câteva telefoane să văd 
ce pot să aflu despre Frank Alton. Nu promit nimic, 
bineînţeles, dar... 

— Dacă nu primim veşti de la el în douăzeci şi patru de 
ore, târgul cade. 

Charlie King rămase tăcut câteva clipe. Apoi spuse: 

— Staţi aproape de telefon. Sam întrerupse legătura. 

— Şi dacă el crede că avem dovezile asupra noastră? 
întrebă Remi. 

— E prea inteligent ca să nu-şi dea seama. 

— Crezi c-o să se ţină de cuvânt? Sam încuviinţă din cap. 

— King e destul de inteligent ca să se fi asigurat. Cei care 
l-au răpit pe Frank probabil şi-au luat măsuri de precauţie şi 
au purtat măşti. N-o să existe nici un indiciu care să ducă la 
King, deci n-are nimic de pierdut, ci numai de câştigat, dacă 
ne face pe plac. 

— Atunci de ce pari atât de îngrijorat? îşi întrebă Remi 
soţul. 

— Aşa par? 


151 


— Te uiţi chiorâş, cum faci în situaţii dintr-astea. Sam 
şovăi. 

— Spune-mi, Sam. 

— Tocmai l-am pus la punct pe unul dintre cei mai bogaţi 
oameni din lume, un sociopat care adoră să deţină controlul 
şi care şi-a câştigat poziţia zdrobindu-şi duşmanii. O să-i 
dea drumul lui Frank, dar ceva îmi spune că stă acum în 
biroul lui şi plănuieşte un contraatac. 


Houston, Texas 


La treisprezece mii de kilometri distanţă, Charlie King 
tocmai asta făcea. 

După ce închisese telefonul, străbătuse în lung şi-n lat 
biroul, privind drept în faţă, dar nevăzând nimic din cauza 
furiei. Bolborosind în barbă, King merse furios până la 
fereastra biroului şi contemplă panorama oraşului. Soarele 
apunea la vest. 

— În regulă, Fargo, şuieră el. Aţi câştigat prima rundă. 
Bucuraţi-vă cât mai aveţi timp. N-o să se mai repete. Merse 
la biroul lui şi apăsă butonul interfonului. Marsha, fă-mi 
legătura cu Russell şi Marjorie. 

— Da, domnule King, o clipă. 

Trecură treizeci de secunde, apoi se auzi: 

— Tată... 

— Taci şi ascultă. Marjorie e lângă tine? 

— Sunt aici, tată. 

— Zhilan? 

— Da, domnule King. 

— Ce dracu' păziţi acolo, idioţilor? Soții Fargo m-au sunat 
şi m-au răstignit, nu alta. Au spus că au poze cu tine, Zee, 
omorând un localnic la situl Langtang. Ce s-a întâmplat 
acolo? 

— Am primit azi-dimineaţă un telefon de la şeful pazei de 
la sit, spuse Russell. A zis că a găsit un vehicul suspect şi a 
dat alarma. Au găsit un om inconştient, dar nu părea să 


152 


lipsească nimic. 

— Cum a ajuns inconştient? 

— Nu sunt siguri. Poate că a căzut. 

— Prostii! Avem vreun transport ce aşteaptă să fie 
expediat? 

— Două camioane, răspunse Marjorie. Imediat ce s-a dat 
alarma, au fost evacuate de oamenii colonelului Zhou. E 
procedura standard, tată. 

— Nu-mi da mie lecţii, fetiţo. Camioanele au ajuns la 
punctul de transfer? 

— De data aceasta, răspunse Russell: 

— N-am primit confirmarea încă, dar punând la socoteală 
întârzierile... 

— Faci presupuneri. Nu mai presupune. Pune mâna pe 
telefon şi găseşte camioanele. 

— Da, tată. 

— Zee, care-i treaba cu omorul? E adevărat? 

— Da. Unul dintre muncitori a fost prins furând. A trebuit 
să-l dau exemplu. Cadavrul a fost deja îngropat. 

King făcu o pauză, apoi mârâi: 

— Bine atunci. Bună treabă. Cât despre voi doi, 
tâmpiţilor... Soții Fargo mi-au spus că au pus mâna pe Omul 
de Aur. 

— Cum? întrebă Marjorie. Unde? 

— Probabil mint, adăugă Russell. 

— Poate, dar chestiile astea ţin de meseria lor. De asta i- 
am şi băgat în poveste. Cred că i-am subestimat. M-am 
gândit că Alton o să fie un motiv suficient ca să-i ţinem în 
frâu. 

— Nu te condamna prea mult, tată, zise Marjorie. 

— Taci. Trebuie să presupunem că au spus adevărul. Vor 
să-l eliberăm pe Alton. E posibil să fi văzut ceva sau să 
poată identifica pe cineva? 

— Am analizat situaţia când am ajuns aici, domnule King, 
spuse Zhilan. Alton nu ştie nimic. 

— Bine. Du-te şi salvează-l. Hrăneşte-l, spală-l şi urcă-l în 
Gulfstream. Cei doi Fargo au spus că, imediat ce Alton 


153 


ajunge acasă, or să se întâlnească cu Russell şi Marjorie şi- 
or să stabilească transferul chestiei ăleia. 

— Nu putem avea încredere în ei, tată, spuse Russell. 

— Ştiu asta, prostule. Tu pune-l pe Alton în avion şi lasă 
restul în seama mea. Soții Fargo vor să joace dur? O să 
simtă ei pe pielea lor ce înseamnă să joci dur. 


Capitolul 16 


Satul Jomsom, zona Dhawalagiri, Nepal 


Micul avion Piper Cub cu un singur motor se înclină 
abrupt şi cobori până la nouă sute de metri. Stând de-o 
parte şi de alta a coridorului, Sam şi Remi urmăreau 
înălțându-se stâncile cenuşii calcaroase, care păreau să 
înghită avionul pe măsură ce acesta se redresa, pregătindu- 
se de aterizarea pe pistă. Deasupra şi dincolo de stânci se 
ridicau crestele întunecate, vârstate cu petice de zăpadă 
ale lanțurilor muntoase Dhawalagiri şi Nilgiri, cu porțiunile 
superioare ascunse pe jumătate în nori. 

Deşi plecaseră din Kathmandu doar de o oră, sosirea lor 
aici era abia începutul călătoriei; restul traseului, pe şosea, 
avea să dureze încă douăsprezece ore. Aşa cum se 
obişnuiseră, în Nepal, distanţele măsurate de pe hartă erau 
inutile. Destinația lor finală, fosta capitală a regatului 
Mustang, Lo Monthang, se afla la numai două sute treizeci 
de kilometri nord-vest de Kathmandu, dar era inaccesibilă 
pe cale aeriană. În schimb, charterul avea să-i lase aici, în 
Jomsom, la o sută nouăzeci de kilometri est de Kathmandu. 
Trebuiau să traverseze valea fluviului Kali spre nord, pe o 
distanţă de optzeci de kilometri, până la Lo Monthang, unde 
erau aşteptaţi de persoana de contact din partea locului a 
lui Sushant Dharel. 

Sam şi Remi se bucurau să fie departe de agitația 
relativă din Kathmandu şi sperau ei, de clanul King. 


154 


Avionul continuă să coboare, reducând rapid viteza, până 
când, după aprecierea lui Sam, zbura numai cu câteva 
noduri peste limita de portantă de decroşaj. Remi îşi privi 
soţul întrebător. El zâmbi şi spuse: 

— Pistă scurtă. Fie reduce viteza acum, fie forţează 
frânele când suntem la sol. 

— Ce bucurie... 

Cu o lovitură şi o cutremurare, trenul de aterizare atinse 
pista şi în scurt timp, rulau către un grup de clădiri aflate la 
capătul sudic al acesteia. Avionul frână şi motoarele 
începură să se domolească. Sam şi Remi îşi luară 
rucsacurile şi se îndreptară spre uşă, care era deja 
deschisă. Un angajat al aeroportului, în salopetă albastru- 
închis, le zâmbi şi făcu semn spre scara de sub uşă. Remi 
coborî, urmată de Sam. 

Se îndreptară spre terminal. La dreapta lor, o turmă de 
capre ciuguleau o iarbă cafenie lângă hangar. Dincolo de 
ele, pe un drum de ţară, se vedea o turmă de boi moscaţi, 
mânaţi de un bătrân cu o şapcă roşie şi pantaloni verzi. Din 
când în când, mai lovea câte un bou îndărătnic cu un băț, 
cloncănind din gură. 

Remi strânse gulerul hanoracului mai aproape de gât şi 
spuse: 

— Declar oficial că e cam rece. 

— Eu voiam să spun că-i înviorător, replică Sam. Suntem 
la aproximativ trei mii de metri, deci n-are cum să fie prea 
cald. 

— Şi bate vântul mult mai tare. 

Ca pentru a sublinia spusele lui Remi, o rafală de vânt 
biciui pista. Nori de praf ocru le întunecară vederea câteva 
clipe înainte să se risipească, dezvăluind în detaliu 
priveliştea din spatele clădirilor aeroportului. Având câteva 
sute de metri înălţime, stâncile de culoarea cârtiţei erau 
crestate adânc din vârf până la poale, ca şi cum fuseseră 
cioplite de nişte degete uriaşe. Netezite de vreme şi 
erodări, formele păreau făcute de mâna omului - precum 
zidurile unei fortărețe străvechi. 


155 


În spatele lor se auzi o voce: 

— Cea mai mare parte din Mustang arată astfel. Mă refer 
mai ales la vârfurile mai joase. 

Sam şi Remi se opriră şi se întoarseră cu faţa la un 
bărbat de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu un păr blond 
tepos, care le zâmbea. Acesta îi întrebă: 

— Prima dată? 

— Da, răspunse Sam. Nu şi pentru tine, pun pariu. 

— A cincea oară. Cred că aş putea spune că sunt 
dependent de drumeţii. Jomsom e un soi de tabără 
principală pentru drumeţii în regiunea asta. Eu sunt Wally. 

Sam făcu prezentările, apoi cei trei continuară să meargă 
spre clădirile terminalului. Wally le arătă mai multe grupuri 
de oameni care stăteau pe marginea pistei. Majoritatea 
erau îmbrăcaţi în hanorace viu colorate şi aveau alături 
rucsacuri foarte grele. 

— Tovarăşi de drumeţie? întrebă Remi. 

— Da. Chiar îi recunosc pe mulţi dintre ei. Ai putea spune 
că facem parte din economia locală. Sezonul de drumeţii 
ţine locul acesta în viaţă. Nu poţi să mergi nicăieri fără să se 
lipsească un ghid de tine. 

— Şi tu ai prefera fără? întrebă Sam. 

— Aici e staționată o companie de soldaţi din armata 
nepaleză, replică Wally. Se face cam multă contrabandă, 
dar nu prea poţi să-i condamni. Majoritatea câştigă într-un 
an mai puţin decât facem noi într-o săptămână. Nu-i aşa de 
rău. Dacă demonstrezi că ştii ce faci, cei mai mulţi ghizi se 
ţin pe-aproape, dar nu-ţi stau în cale. 

Dintr-un grup de drumeţii din apropiere, o femeie strigă: 

— Hei, Wally, suntem aici! 

El se întoarse, îi făcu semn cu mâna, apoi îi întrebă pe 
Sam şi pe Remi: 

— Unde mergeţi? 

— In Lo Monthang. 

—  Mişto locul. E de-a dreptul medieval, omule. O 
adevărată maşină a timpului. Aveţi ghid? Sam încuviinţă din 
cap. 


156 


— Contactul nostru din Kathmandu ne-a făcut rost de 
unul. 

— În cât timp am putea ajunge acolo? întrebă Remi. Dacă 
e să ne luăm după hartă, se află la... 

— Hărţi! exclamă Wally chicotind. Nu sunt proaste, destul 
de corecte pe orizontală, dar terenul de aici e ca o bucată 
de ziar mototolită care a fost întinsă doar pe jumătate. Totul 
e în permanentă schimbare. Intr-o zi, treci printr-un loc 
drept, iar a doua zi e pe jumătate blocat de o alunecare de 
teren. Ghidul vostru probabil o să urmeze defileul râului Kali 
Gandaki, în cea mai mare parte - ar trebui să fie aproape 
secat de-acum - deci ar fi în total o sută de kilometri. Cel 
puţin douăsprezece ore de condus. 

— Asta înseamnă să înnoptăm pe drum, calculă Sam. 

— Exact. Intrebaţi-l pe ghidul vostru. O fi aranjat un cort 
pentru voi sau a rezervat o colibă pentru drumeţi. O s-aveţi 
o excursie pe cinste. Poteca de-a lungul defileului Kali 
Gandaki e cea mai joasă din lume. Pe o parte, aveţi lanţul 
muntos Annapurna; pe cealaltă, Dhawalagiri. Intre ei, opt 
dintre cei mai înalţi douăzeci de munţi din lume! Poteca 
defileului e ca o încrucişare între Utah şi Marte, omule! 
Numai stupele şi peşterile sunt... 

Femeia strigă din nou: 

— Wally! 

Tânărul li se adresă lui Sam şi lui Remi: 

— Trebuie să plec. Mă bucur de cunoştinţă. Să aveţi o 
călătorie lipsită de primejdii. Şi feriţi-vă de ravene, după 
asfinţit. 

Işi strânseră mâinile şi Wally începu să alerge spre grupul 
lui. 

Sam strigă după el: 

— Ravene? 

— O să vă spună ghidul! strigă Wally peste umăr. 

Sam se întoarse spre Remi. 

— Stupe? _ 

— Sunt numite şi cenotafe. In esenţă, sunt nişte relicvarii 
- structuri asemănătoare unor movile, ce conţin artefacte 


157 


budiste sacre. 

— Cât de mari sunt? 

— Pot fi de mărimea unui pitic de grădină sau cât o 
catedrală. Una dintre cele mai mari se află chiar în 
Kathmandu. Boudhanath. 

— Domul îmbrăcat în steagurile alea de rugăciune? 

— Acela. În Mustang sunt foarte multe, majoritatea de 
mărimea unor pitici. După unele estimări, ar fi câteva mii şi 
asta numai de-a lungul râului Kali Gandaki. Până acum 
câţiva ani, turiştilor nu li se permitea accesul în Mustang, de 
teama desacralizării. 

— Fargo! strigă o voce masculină. Fargo! 

Un bărbat chel nepalez, având vreo patruzeci şi cinci de 
ani, îşi croia drum prin mijlocul mulţimii de drumeţi care 
mişunau şi păşea apăsat în direcţia lor, gâfâind. 

— Fargo, nu? 

— Da, răspunse Sam. 

— Sunt Basanta Thule, replică omul într-o engleză 
decentă. Sunt ghidul vostru, da? 

— Eşti prietenul lui Pradhan? spuse Remi. Bărbatul miji 
ochii. 

— Nu cunosc acest nume. Domnul Sushant Dharel m-a 
rugat să vă întâmpin. Aşteptaţi pe altcineva? Poftim, aici am 
actele... 

Thule întinse mâna spre buzunarul lateral al hainei. 

— Nu, e în regulă, replică Sam zâmbind. Mă bucur să vă 
cunosc. 

— Şi eu pe dumneavoastră. Daţi-mi mie bagajele. 

Thule ridică rucsacurile şi le făcu un semn din cap spre 
clădirea terminalului. 

— Maşina mea e într-acolo. Urmaţi-mă, vă rog. Şi se 
depărta în pas alergător. 

— Sunteţi foarte şmecheră, domnişoară Bond, îi spuse 
Sam lui Remi. 

— Crezi că devin paranoică la bătrâneţe? 

— Nu, replică Sam zâmbind. Doar mai frumoasă. Hai să-l 
ajungem din urmă, altfel rămânem fără ghid. 


158 


După o oprire fugitivă la biroul vămii pentru a satisface 
ceea ce Sam şi Remi erau asiguraţi a fi credinţă fermă, deşi 
tacită, a Mustangului în semi-autonomia statutului său, 
ieşiră afară şi îl găsiră pe Thule stând pe trotuar, lângă o 
Toyota Land Cruiser albă. judecând după zecile de vehicule 
aproape identice înşirate pe stradă, fiecare dintre ele 
părând să poarte acelaşi logo al unei firme de turism, 
Toyota era autoturismul preferat în zonă. Thule le zâmbi, 
băgă rucsacul lui Sam în portbagajul maşinii şi trânti uşa. 

— Am aranjat cazarea pentru diseară, anunţă Thule. 

— Nu plecăm imediat spre Lo Monthang? întrebă Remi. 

— Nu, nu. Aduce ghinion să începi o călătorie în această 
parte a zilei. Mai bine pornim mâine-dimineaţă. Mâncaţi, 
odihniţi-vă şi vizitaţi Jomsom, iar în zori plecăm. Haideţi, 
haideţi... 

— Am prefera să plecăm acum, spuse Sam, fără să se 
mişte. 

Thule făcu o pauză. Strânse buzele, chibzuind o clipă, 
apoi spuse: 

— E alegerea dumneavoastră, bineînţeles, dar abia 
dimineaţă va fi dat la o parte pământul. 

— Care pământ? întrebă Remi. 

— A fost o surpare de teren pe drumul spre Kagbeni. N- 
am reuşi să facem mai mult de câţiva kilometri în susul văii. 
Apoi, mai este şi ambuteiajul, desigur. Mulţi turişti în 
Mustang acum. Mai bine aşteptăm până dimineaţă, bine? 

Thule deschise una dintre portierele pasagerilor şi flutură 
o mână spre bancheta din spate. 

Sam şi Remi se priviră, ridicară din umeri, apoi urcară în 
SUV. 


Toyota şerpui pe străzile înguste timp de zece minute, 
până când Thule opri în faţa unei clădiri, la câţiva kilometri 
sud-est de pistă. Pe tăbliţa galbenă scria cu maro: „Casa de 
oaspeţi Rază de Lună. Baie cu cadă - Baie anexată - Baie 
comună”. 


159 


Zâmbind şi ridicând dintr-o sprânceană, Remi spuse: 

— Se pare că băile sunt marea atracţie din Jomsom. 

— Şi arhitectura monocromatică, adăugă Sam. 

De pe scaunul din faţă, Thule spuse: 

— Aşa e. Jomsom oferă cea mai bună cazare din zonă. 

Coborî din maşină, o înconjură în grabă şi îi deschise 
portiera lui Remi. li oferi mâna ca să coboare. Ea i-o acceptă 
cu graţie şi cobori, urmată de Sam. 

Thule spuse: 

— Vă iau eu bagajele. Mergeţi înăuntru. Madame Roja se 
va ocupa de voi. 


Cinci minute mai târziu, se aflau în apartamentul regal al 
casei de oaspeţi Rază de Lună, dotat cu un pat de unu 
şaizeci pe doi metri şi cu un salonaş ticsit cu diverse piese 
de mobilier de exterior din răchită. Aşa cum le promisese 
Madame Roja, baia era, de fapt, anexată apartamentului. 

— Mă întorc să vă iau mâine-dimineaţă la ora 
unsprezece, da? întrebă Thule din pragul uşii. 

— De ce aşa târziu? ripostă Sam. 

— Din cauza surpării de teren... 

— O să fie ambuteiaj, termină Sam. Mulţumim, domnule 
Thule. Ne vedem atunci. 

Sam închise uşa. Din baie, o auzi pe Remi spunând: 

— Sam, uită-te la asta. 

O găsi pe Remi cu ochii larg deschişi, lângă o cadă uriaşă 
cu picioare din cupru. 

— E un Beasley. 

— Cred că termenul mai comun e „cadă”, Remi. 

— Foarte amuzant. Modelul Beasley e rar, Sam. Ultima a 
fost făcută la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ai habar cât 
valorează? 

— Nu, dar presupun că tu ştii. 

— Douăsprezece mii de dolari, mai mult sau mai puţin. E 
o comoară, Sam. 

— Şi e cât un Studebaker. Nici nu te gândi să încerci să o 
bagi în rucsac. 


160 


Remi îşi desprinse privirea de la cadă şi se uită la el 
poznaş. 

— E mare, nu-i aşa? 

Sam îi întoarse zâmbetul. 

— Într-adevăr. 

— Ţi-ar plăcea să fii salvamarul meu? 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, doamnă. 


O oră mai târziu, curaţi, veseli şi uscați, se instalară în 
salonaş. Pe ferestrele din balcon se vedeau vârfurile 
muntelui Annapurna în depărtare. 

Sam îşi consultă telefonul. 

— Un mesaj vocal, spuse el. Îl ascultă, îi făcu cu ochiul lui 
Remi şi formă numărul. Vocea Selmei se auzi în difuzor 
treizeci de secunde mai târziu: 

— Unde sunteţi? 

— In ţara răchitei şi a cuprului, replică Sam. 

— Poftim? 

— Nimic. Ai veşti bune pentru noi? 

— Staţi aşa. 

O clipă mai târziu, se auzi pe fir o voce masculină. Era 
Frank Alton. 

— Sam, Remi... Nu ştiu cum aţi reuşit, dar vă datorez 
viaţa. 

— Prostii, replică Remi. Tu ne-ai salvat pe noi în Bolivia 
de mai multe ori. 

— Eşti teafăr? întrebă Sam. 

— Am câteva cucuie şi vânătăi, dar nimic grav. 

— Te-ai văzut cu Judy şi cu copiii? 

— Da, imediat ce am ajuns acasă. 

— Selma, care e situaţia? întrebă Sam. 

— Absolut îngrozitoare, răspunse ea. 

— Mă bucur să aud. 

Pornind de la un respect sănătos pentru puterea lui 
Charles King şi poate de la o doză mică de paranoia, Sam şi 
Remi instituiseră „regula constrângerii”; dacă Selma sau 
altcineva dintre ei ar fi fost ameninţat cu arma sau s-ar fi 


161 


aflat în pericol, alt răspuns în afară de „îngrozitor” ar fi dat 
alarma. 

— Frank, ce ne poţi spune? întrebă Remi. 

— Din păcate, nu mai mult decât ceea ce ştiţi deja. 
Selma m-a pus la curent cu tot. Deşi sunt de acord că 
Charlie King e un şarpe şi nu spune tot adevărul, n-am nicio 
dovadă că el a pus la cale răpirea. Am fost lăsat inconştient 
şi răpit de pe stradă. M-au luat total pe nepregătite. Nu vă 
pot spune unde am fost ţinut. Când m-am trezit, eram legat 
la ochi, într-o dubită. Când mi-au dat jos baticul de la ochi, 
mă aflam în faţa treptelor unui avion Gulfstream. 

— Că tot veni vorba de ciudăţenii, i-ai cunoscut pe 
gemenii King? 

— A, ăia doi? Mă aşteptau la aeroport. Am crezut că am 
intrat într-un remake al lui Tim Burton după Familia 
Addams. Presupun că sunt produsul lui King şi al Doamnei 
Dragon. 

— Da, răspunse Sam. Ce părere ai în legătură cu Lewis 
King? 

— Pun rămăşag o sută la unu că e mort de zeci de ani. 
Cred că am fost folosit pe post de momeală, ca să vă atragă 
pe voi. g 

— Aşa ne gândeam şi noi, consimţi Remi. Încă mai 
lucrăm la detalii, dar credem că are de-a face cu o veche 
legendă himalayană. 

— Omul de Aur, replică Frank. 

— Exact. Theurangul. 

— Din puţinul pe care l-am aflat înainte să fiu răpit, asta 
căuta şi Lewis King când a dispărut. Era obsedat de el. Dar 
nu ştiu dacă e real sau nu. 

— Noi credem că e, replică Sam. Ne întâlnim cu cineva 
mâine, în Lo Monthang. Cu puțin noroc, misterul o să se 
lămurească. 


162 


Capitolul 17 


Defileul Kali Gandaki, 
zona Dhawalagiri, Nepal 


Basanta Thule frână pentru a patra oară într-un ceas, 
cauciucurile bombate ale Toyotei Land Cruiser scrâşnind pe 
pietrişul care acoperea fundul de vale. Deasupra lor, cerul 
era de un azuriu lipsit de nori. Aerul proaspăt era 
încremenit. 

— Alte stupe, anunţă Thule, arătând pe geam. Acolo... şi 
acolo. Vedeţi? 

— Da, confirmă Sam şi împreună cu Remi, se uitară pe 
geamul lăsat jos pe partea lui. La scurt timp după ce 
plecaseră din Jomsom în dimineaţa aceea, făcuseră 
greşeala de a-şi exprima interesul faţă de osuare; de atunci, 
Thule îşi făcuse o adevărată misiune din a li le arăta pe 
toate. Până acum, făcuseră mai puţin de trei kilometri. 

Din politeţe, Sam şi Remi coborâră, se plimbară în jur şi 
făcură câteva fotografii. Deşi nici unul dintre osuare nu 
avea mai mult de câţiva metri înălţime, erau totuşi 
impresionante - temple în miniatură, vopsite într-un alb ca 
zăpada, cocoţate pe liniile de creastă şi veghind deasupra 
defileului, ca nişte străjeri tăcuţi. 

Urcară înapoi în Toyota şi porniră la drum, în tăcere. 
După un timp, Remi spuse: 

— Unde e surparea de teren? 

Urmă o pauză lungă. 

— Am trecut de ea acum ceva vreme, replică Thule. 

— Când? 

— Acum douăzeci de minute... panta cu pietriş de lângă 
bolovanul pe care l-am văzut. După cum vedeţi, nu-i nevoie 
de mult ca să blocheze drumul. 


163 


După o altă pauză de prânz - şi o oprire pentru a admira 
un osuar, când Sam şi Remi declarară cu tact că era ultima 
- îşi continuară drumul spre nord, urmând cursul şerpuitor 
al râului Kali Gandaki şi trecând de o serie de cătune care 
nu se deosebeau prea mult de Jomsom. Din când în când, 
observau drumeţi pe cărările de deasupra lor, ca nişte 
furnici pe fundalul munţilor din depărtare. 

La scurt timp după ora cinci, intrară într-o zonă îngustă a 
defileului. Stâncile care se înălţau la cincisprezece metri 
deasupra lor făceau ca spaţiul să se îngusteze; şi soarele 
începea să apună. Aerul care adia prin geamul deschis al lui 
Sam devenea tot mai rece. Intr-un final, după ce încetinise 
considerabil viteza, Thule îi conduse printr-o arcadă de 
stâncă puţin mai lată decât Toyota, apoi printr-un tunel 
şerpuitor. Cauciucurile împroşcau apă şi ecoul se spărgea 
de pereţi. 

După cincizeci de metri, intrară într-un luminiş întins, de 
vreo doisprezece metri lăţime şi o jumătate de kilometru 
lungime. La capătul nordic al viroagei se vedea o altă 
deschizătură în stâncă. La dreapta lor, râul clipocea printr-o 
secţiune inferioară a stâncii. 

Thule viră la stânga, descriind un cerc larg şi aducând 
botul Toyotei înspre direcţia de unde veniseră, apoi frână. 

— Vom campa aici, anunţă el. Suntem feriţi de vânt. 

— De ce aşa devreme? 

Thule se răsuci în scaun şi le zâmbi larg. 

— Aici, noaptea coboară devreme, la fel şi temperatura. 
Mai bine instalăm corturile şi aprindem focul înainte să se 
întunece. 


Împreună, reuşiră să încropească un adăpost - două 
corturi Vango mai vechi, modelul baricadă, cu tot cu 
izoprene subţiri şi saci de dormit pentru temperaturi sub 
zero grade. In timp ce Thule făcea un foc mic, Sam aprinse 
trei felinare cu kerosen şi le atârnă de nişte pari la 
marginea taberei. Cu lanterna în mână, Remi făcea turul 
viroagei. Thule pomenise faptul că drumeţii găsiseră mai 


164 


demult urmele lui Kang Admi în această zonă a defileului. În 
traducere aproximativă „Omul zăpezilor”, era unul dintre 
zecile de termeni care-l descriau pe Yeti, versiunea 
himalayană a lui Bigfoot. Deşi nu credeau neapărat în 
legendă, soţii Fargo întâlniseră destule bizarerii în călătoriile 
lor ca să nu elimine din start această posibilitate. Remi 
hotărâse să-şi satisfacă curiozitatea. 

După douăzeci de minute, reveni în lumina galbenă a 
felinarelor din jurul taberei. Sam îi dădu un fes de lână şi o 
întrebă: 

— Ai găsit ceva? 

— Nici măcar o urmă de deget, răspunse Remi, îndesând 
câteva fire răzlețe de păr sub fes. 

— Nu vă pierdeţi speranţa, remarcă Thule de lângă foc. 
S-ar putea să auzim chemarea fiarei la noapte. 

— Şi la ce să ne aşteptăm? întrebă Sam. 

— Asta depinde de persoană, da? Când eram copil, am 
auzit strigătul o dată. Părea să fie... jumătate de om, 
jumătate de urs. De fapt, unul dintre cuvintele tibetane 
pentru Yeti este Menh-teh - „omul-urs”. 

— Domnule Thule, pare a fi un basm menit să-i farmece 
pe turişti, spuse Remi. 

— Deloc, doamnă. L-am auzit. Ştiu oameni care l-au 
văzut. Ştiu oameni care i-au găsit urmele. Eu, personal, am 
văzut un bou moscat al cărui cap fusese... 

— Da, ne-am prins, îl întrerupse Remi. Deci, ce avem la 
cină? 

Cina constă din mâncare deshidratată preambalată care, 
combinată cu apă fiartă, se metamorfoză într-un gulaş. Sam 
şi Remi avuseseră parte de mâncăruri şi mai proaste, dar 
nu cu mult. După masă, Thule se răscumpără cu câteva 
căni aburinde de tongba, un ceai de mei nepalez uşor 
alcoolic, pe care-l sorbiră pe măsură ce noaptea învăluia 
defileul. Sporovăiră, apoi rămaseră tăcuţi vreo treizeci de 
minute, după care micşorară lumina felinarelor şi se 
retraseră în corturile lor. 


165 


v o v A 


citească ghidul turistic descărcat pe iPad, în timp ce Sam 
studia harta zonei la lumina lanternei. 

— Sam, ţi-aduci aminte ce ne-a spus Wally la aeroport 
despre „ravene”? şopti Remi. Nu l-am mai întrebat pe Thule 
despre ele. 

— Dimineaţă. 

— Cred că acum ar fi mai bine, insistă ea şi îi dădu lui 
Sam iPad-ul, arătându-i o secțiune din text. El citi: 


Cunoscute colocvial drept „ravene”, aceste viroage 
înguste care se găsesc de-a lungul defileului Kali Gandaki 
pot fi înşelătoare primăvara. Noaptea, scurgerile de apă 
topită de pe muntii din jur inundă în mod frecvent şi în timp 
record văile, fără nici un avertisment, apa ridicându-se până 
la un nivel de... 


Sam se opri din lectură, îi dădu înapoi iPad-ul lui Remi şi 
şopti: 

—  Strânge-ţi echipamentul. Numai esenţialul. Fără 
zgomot. Apoi, cu glas tare, strigă: Domnule Thule? 

Nici un răspuns. 

— Domnule Thule? 

După câteva minute, auziră târşâitul unei cizme pe 
pietriş, urmat de: 

— Da, domnule Fargo. 

— Povestiţi-ne despre ravene. O pauză lungă. 

— Aăă... mi-e teamă că nu cunosc acest termen. 

Alte târşâituri pe pietriş, apoi clicul distinctiv al unei 
portiere a Toyotei care se deschidea. 

Rapid, Sam deschise fermoarul sacului de dormit şi se 
rostogoli afară din el. Deja pe jumătate îmbrăcat, înşfacă 
jacheta, şi-o puse pe el şi trase în linişte fermoarul cortului. 
Se târî afară, privi în stânga şi în dreapta, apoi se ridică în 
picioare. La nouă metri mai încolo, desluşi silueta lui Thule 
care se profila prin portiera din partea şoferului. Scotocea în 
interiorul maşinii. In picioare, Sam începu să se furişeze 


166 


spre Toyota. Era la şase metri, când se opri brusc şi înălţă 
capul. 

Vag la început, apoi desluşit, auzi curgerea apei. De-a 
curmezişul viroagei se vedeau torente învolburate, apă 
înspumată care lovea versanţii stâncii. 

Din spate, Sam auzi un „Ssst” şi când se întoarse, o văzu 
pe Remi cu capul iţit prin copertina cortului. Ridică degetul 
mare în sus şi el îi răspunse cu palma deschisă, înspre 
pământ: „Aştept”. 

Sam se apropie şi mai mult de maşină. Când ajunse la 
trei metri, se lăsă în jos şi continuă să meargă aplecat, 
înconjurând bara de protecţie din spate, până la locul 
şoferului. Se opri şi trase cu ochiul după colţ. 

Thule era aplecat peste scaune, numai picioarele i se 
vedeau. Sam măsură din ochi distanţa dintre ei: un metru şi 
jumătate. Întinse un picior, îl propti cu grijă şi începu să-şi 
deplaseze greutatea înainte. 

Thule se răsuci brusc. În mână avea un revolver din oţel 
inoxidabil. 

— Opriţi-vă, domnule Fargo. Sam se opri. 

—  Ridicaţi-vă. Vorbirea fermecător de poticnită a lui 
Thule dispăruse. Rămăsese doar un accent uşor. 

Sam se ridică şi zise: 

— Ceva îmi spune că ar fi trebuit să-ţi verificăm actele de 
identitate când ai vrut să ni le-arăţi. 

— Ar fi fost un lucru înţelept. 

— Cu cât te-au plătit? 

— Pentru oameni avuţi ca tine şi ca nevastă-ta, o sumă 
derizorie. Pentru mine, salariul pe cinci ani. Vrei să-mi oferi 
mai mult? 

— Ar ajuta la ceva? 

— Nu. Mi s-a spus clar ce voi păţi dacă îi trădez. Cu coada 
ochiului, Sam văzu râul care începuse să-şi iasă din matcă şi 
departe în spate, torentul de apă care câştiga în volum. 
Sam ştia că trebuia să tragă de timp. Spera că omul din faţa 
lui va lăsa garda jos, chiar şi pentru o clipă. 

— Unde e adevăratul Thule? întrebă Sam. 


167 


— La jumătate de metru în dreapta ta. 

— L-ai omorât. 

— Făcea parte din sarcină. Odată ce apa se va retrage, 
va fi găsit împreună cu tine şi soţia ta, cu capul zdrobit de 
stânci. 

— Şi împreună cu tine. 

— Poftim? 

— Asta dacă n-ai prin preajmă o bujie pentru aprindere 
de rezervă, replică Sam, bătându-se cu palma peste 
buzunarul hainei. 

Din instinct, privirea lui Thule săgeta interiorul Toyotei. 
Anticipându-i reacţia, Sam începuse să se mişte încă de 
când bătuse cu mâna peste buzunar. Era la mijlocul saltului, 
cu mâinile la treizeci de centimetri de Thule, când bărbatul 
se răsuci, smucind ţeava revolverului, care atinse creştetul 
lui Sam cu o lovitură oblică, zgâriindu-l tare. Se împletici 
înapoi şi căzu în genunchi, gâfâind. 

Thule păşi înainte şi ridică un picior. Sam anticipă lovitura 
şi se pregăti, încercând totodată să se rostogolească într-o 
parte. Vârful piciorului lui Thule îl izbi în coaste şi îl aruncă 
pe spate. 

— Sam! strigă Remi. 

Işi răsuci capul spre dreapta şi o văzu pe Remi alergând 
spre el. 

— la echipamentul! spuse Sam cu o voce răguşită. Vino 
după mine! 

— După tine? Unde? 

Motorul maşinii se trezi la viaţă. 

Mişcându-se din instinct, Sam se rostogoli pe burtă, se 
împinse în genunchi, apoi se ridică în picioare. Merse 
clătinându-se până la cel mai apropiat felinar, aflat la doi 
metri în stânga sa. Cu vederea înceţoşată din cauza durerii, 
văzu în josul văii un val înalt de şase metri de apă 
înspumată care înainta prin deschizătură. Sam smulse 
felinarul de pe par cu mâna stângă, apoi se întoarse la 
Toyota într-un pas târşâit, dar alert. 

Transmisia  Toyotei intră în funcţiune, iar roţile 


168 


împroşcară cu pietriş, secerându-i picioarele lui Sam. El nu 
se sinchisi şi merse mai departe, în timp ce Toyota înainta 
precar, Sam sări. Ateriza cu piciorul stâng pe bara de 
protecţie din spate; cu mâna dreaptă apucă bara 
portbagajului de pe acoperiş. 

Toyota ţâşni înainte, lăsând urme pe pietriş şi aruncându- 
| pe Sam dintr-o parte într-alta. El se ţinu bine şi se trase 
mai aproape de portiera portbagajului. Thule îndreptă 
maşina şi capota spre intrarea în viroagă, aflată acum la 
cincisprezece metri. Sam apucă mânerul felinarului cu dinţii 
şi cu mâna stângă, răsuci şurubul fitilului. Flacăra tremură, 
apoi deveni mai puternică. Apucă din nou felinarul cu mâna 
stângă. 

„O singură şansă”, murmură Sam în sinea lui. 

Inspiră, întinse felinarul cât îi permitea braţul, apoi îl 
azvârli ca pe o grenadă. Felinarul se roti în sus, peste 
acoperişul Toyotei şi se prăbuşi pe capotă, făcându-se 
ţăndări. Kerosenul în flăcări împroşcă tot parbrizul. 

Efectul fu imediat şi dramatic. Speriat de valul de foc de 
pe parbriz, Thule se panică, smucind volanul ba în stânga, 
ba în dreapta, mişcarea dublă de derapaj făcând maşina să 
meargă pe două roţi. Sam nu se mai putu ţine. Simţi că 
zboară. Văzu pământul apropiindu-se de el cu viteză. Se 
ghemui ca o minge în ultima clipă, izbind pământul cu 
şoldul şi se rostogoli. Vag, în fundul minţii, auzi un pocnet; 
sticlă spartă şi metal concasat. Se rostogoli, clipind ca să-şi 
limpezească privirea. 

Toyota se izbise cu capota despicată în bolta îngustă din 
stâncă. 

Sam auzi paşi, apoi glasul lui Remi, care îngenunche 
lângă el. 

— Sam... Sam! Eşti rănit? 

— Nu ştiu. Nu cred. 

— Sângerezi. 

Sam îşi atinse fruntea cu degetele şi văzu sânge. 

— Rană la cap, murmură el. 

Luă un pumn de pământ de jos şi apăsă pe rană. 


169 


— Sam, nu... spuse Remi. 

— Vezi? E mai bine acum. 

— Ţi-ai rupt ceva? 

— Din câte îmi dau seama, nu. Ajută-mă să mă ridic. 

Ea se aplecă pe sub braţul lui şi se ridicară împreună. 

— Unde €...? întrebă Sam. 

Ca răspuns la întrebarea lui, apa năvăli peste picioarele 
lor. În câteva clipe, le ajunse până la glezne. 

— Că tot vorbeam de lup, spuse Sam. 

Se întoarseră amândoi. Apa pătrundea prin capătul de 
nord al văii, învolburându-li-se în jurul gambelor 

— E rece, spuse Remi. 

— Rece e puţin spus, replică Sam. Echipamentul nostru? 

— Tot ce era esenţial e în rucsacul meu, replică Remi, 
întorcându-şi umărul ca să i-l arate. A murit? 

— Sau e inconştient. Dacă nu, ar fi tras în noi până acum. 
Trebuie să pornim maşina. E singura şansă să o luăm 
înaintea potopului. 

Se îndreptară către Toyota, cu Remi în faţă şi Sam 
şchiopătând în spatele ei. Ea încetini când ajunse la bara de 
protecţie din spate a vehiculului, apoi se strecură pe după 
portiera şoferului şi se uită înăuntru. 

— E inconştient, strigă Remi. 

Sam grăbi pasul, târşâindu-şi picioarele şi împreună, 
deschiseră portiera, trăgându-l afară pe Thule. Acesta 
plonja în apă. 

La întrebarea nerostită a lui Remi, Sam spuse: 

— Nu ne putem ocupa de el. Intr-un minut, totul o să fie 
sub apă. 

Remi urcă în Toyota şi trecu pe locul pasagerului. Sam o 
urmă şi trânti portiera după el. Răsuci cheia în contact. 
Demarorul scheună şi făcu un clic, dar motorul refuză să 
pornească. 

— Hai odată... murmură Sam. 

Răsuci din nou cheia. Motorul tuşi, bolborosi şi muri. 

— Incă o dată, spuse Remi, zâmbindu-i şi ţinând degetele 
încrucişate. 


170 


Sam închise ochii, inspiră şi răsuci din nou cheia. 

Demarorul făcu un clic, motorul tuşi o dată şi încă o dată, 
apoi prinse viaţă. 

Sam se pregătea să bage în viteză, când simţiră cum 
Toyota e împinsă înainte. Remi se răsuci în scaun şi văzu 
apa lovind marginea de jos a portierei. 

— Sam... îl avertiză Remi. 

Cu ochii în oglinda retrovizoare, Sam replică: 

— Văd. 

Băgă în marşarier şi apăsă pe acceleraţie. Cele patru roţi 
ale maşinii muşcară din ţărână. Vehiculul începu să dea 
înapoi centimetru cu centimetru, în timp ce tabla se hârşâia 
de-a lungul pereţilor stâncii. 

Se treziră din nou împinşi în faţă. 

— Pierd forţa de tracţiune, spuse Sam, temându-se că 
apa care creştea va îneca motorul. 

Apăsă din nou pe acceleraţie şi simţi cum cauciucurile 
dau de ceva tare, apoi cedează din nou. 

Sam izbi cu pumnii în volan. 

— La naiba! 

— Plutim, spuse Remi. 

Chiar când rostea aceste cuvinte, capota Toyotei fu 
împinsă şi mai adânc în deschizătură. Cu botul îngreunat 
din cauza motorului, vehiculul începu să se încline în jos, în 
timp ce valul împingea fundul în sus. 

Sam şi Remi rămaseră tăcuţi o clipă, ascultând apa 
izbindu-se de maşină şi se sprijiniră de bord în timp ce 
Toyota continua să se încline în jos. 

— Cât rezistăm în apă? întrebă Remi. 

— Dacă nu suntem zdrobiţi pe loc? Cinci minute până ne 
doboară frigul; după aceea pierdem controlul motorului şi 
ne scufundăm. 

Apa începu să ţâşnească prin încheieturile portierei. 

— Atunci, să nu facem asta, spuse Remi. 

— Corect. Sam închise ochii, gândindu-se. Apoi spuse: 
Vinciul. Avem câte unul pe fiecare amortizor. 

Căută controalele pe bord. Găsi un întrerupător cu 


171 


manetă pe care scria „Spate” şi îl întoarse de la „Oprit” pe 
„Neutru”. li spuse lui Remi: 

— Când strig, dă-l pe „Cuplare”. 

— Crezi că e destul de puternic ca să ne tragă? 

— Nu, replică Sam. Am nevoie de o lampă de miner. 

Remi scotoci prin rucsac şi scoase o lampă. Sam şi-o 
aşeză pe cap, o sărută rapid pe obraz, apoi escaladă pe 
bancheta din spate, ţinându-se cu mâna de tetieră. Repetă 
manevra până când ajunse în portbagajul Toyotei. Deschise 
ferestruica, apoi, cu spatele împingând în scaun, izbi cu 
piciorul în ea până când sticla se smulse din balamale şi 
plonja în apă. Se ridică. 

Dedesubt, apa ajunsese până la şasiu. O ceaţă ca gheaţa 
se ridica în jurul lui. 

— Motorul a murit, strigă Remi. 

Sam se aplecă şi apucă mânerul vinciului cu ambele 
mâini. Cu o mână peste cealaltă, începu să-l rotească. 

Vinciul înţepeni. 

— Vino până la mine! 

Remi trecu peste scaunul din faţă, se întinse în spate, luă 
rucsacul şi i-l dădu lui Sam, apoi se caţără în portbagaj 
folosindu-se de braţul întins. 

— Nu! strigă ea. 

— Ce e? 

Sam privi în jos. Raza lămpii lumină un chip alb 
cadaveric, învelit în plastic. 

— lmi pare rău, spuse Sam. Am uitat să-ţi spun. El e 
adevăratul domn Thule. 

— Bietul om. 

Toyota se cutremură, alunecă într-o parte câţiva metri, 
apoi se opri, înţepenită bine în bolta de stâncă, într-o poziţie 
perfect verticală. 

Remi îşi smulse privirea de pe chipul mortului şi spuse: 

— Presupun că iarăşi escaladăm. 

— Dacă avem noroc. 

Sam privi peste rampa maşinii. Apa  acoperise 
cauciucurile din spate. 


1-72 


— Cât mai avem? întrebă ea. 

— Două minute. Ajută-mă. 

Işi răsuci trupul într-o parte şi Remi îl ajută să-şi pună 
rucsacul. Sam îşi scoase piciorul drept peste rampă, apoi pe 
cel stâng şi se ridică încet, cu braţele întinse, ca să nu-şi 
piardă echilibrul. Odată ce se echilibra, lumină cu lampa 
faţada stâncii de lângă Toyota. 

Abia după trei încercări, reuşi să găsească ce căuta - o 
fisură verticală lată de cinci centimetri, la patru metri şi 
jumătate deasupra lor şi la un metru spre dreapta. 
Deasupra ei, o serie de prize de mână care duceau în vârful 
stâncii. 

— Bine, dă-l încoace, îi spuse Sam lui Remi. 

_ Ea îi întinse mânerul vinciului. Sam se aplecă şi îl apucă. 
li alunecă piciorul şi se lovi la genunchi, îşi recâştigă 
echilibrul şi stătu din nou drept, de data aceasta cu braţul 
stâng proptit de bara de pe acoperişul maşinii. 

— Dă-i bătaie, cowboy, spuse Remi, zâmbindu-i curajos. 

Cu mânerul vinciului bălăngănindu-se în mâna dreaptă, 
Sam roti cablul ca pe o elice până când luă suficient avânt, 
apoi îl aruncă. Cârligul se ciocni de faţada stâncii, alunecă 
în lateral peste fisură şi plonja în apă. 

Sam recupera cârligul şi încercă din nou. Nu nimeri nici 
de data aceasta. 

Simţi cum apa rece îi cuprindea piciorul stâng. Privi în 
jos. Apa trecuse de bara de protecţie şi urca acum spre 
rampă. 

— Se infiltrează prin mai multe locuri, spuse Remi. 

Sam aruncă din nou cârligul. De data aceasta, alunecă 
exact în fisură şi rămase agăţat pentru o clipă, după care se 
desprinse. 

— A patra oară e cu noroc, nu? 

— Cred că expresia e... 

— Fă-mi pe plac, Fargo. Sam chicoti. 

— Aşa e. 

Pentru o clipă, Sam încercă să nu mai bage în seamă apa 
învolburată şi bătăile inimii sale. Inchise ochii, se concentra, 


173 


apoi îi deschise şi începu să rotească din nou cablul. 

li dădu drumul. 

Cârligul ţâşni în sus, se ciocni de stâncă şi începu să 
alunece spre fisură. Sam îşi dădu seama că viteza era prea 
mare. În timp ce cârligul aluneca peste crăpătură, smulse 
cablul în lateral. Cârligul se smuci înapoi ca un şarpe ce 
atacă şi se cuibări în fisură. i 

Cu atenție, Sam trase de cablu. Incă o dată. Cârligul 
alunecă, după care se agăţă din nou. Apoi, cu o mână peste 
cealaltă, începu să tragă cu putere de cablu până când 
cârligul fu îngropat până la orificiul de prindere. 

— Ura! strigă Remi. 

Sam întinse mâna şi o ajută pe Remi să urce pe rampă. 
Apa se revărsa peste picioarele lor şi se rostogolea în 
interiorul Toyotei. Remi făcu semn din cap către cadavrul 
domnului Thule. 

— Presupun că nu putem să-l luăm cu noi, nu? 

— Hai să nu ne forţăm norocul, replică Sam. Oricum, îl 
vom adăuga pe lista lucrurilor pentru care Charlie King şi 
progeniturile lui diabolice trebuie să dea socoteală. 

Remi oftă şi încuviinţă din cap. 

Sam făcu un gest amplu spre cablu. 

— Doamnele mai întâi. 


Capitolul 18 


Lo Monthang, Mustang, Nepal 


După douăzeci de ore de când Sam şi Remi se căţăraseră 
în vârful stâncii şi lăsaseră Toyota pradă apelor râului Kali 
Gandaki, camioneta pe a cărei caroserie se aflau opri la o 
răscruce, pe drumul de pământ. 

Şoferul, Mukti, un nepalez cu strungăreaţă şi cu o 


174 


tunsoare marinărească, strigă prin fereastra din spate: „Lo 
Monthang” şi arătă drumul care mergea spre nord. 

Sam o trezi cu blândeţe pe Remi, care adormise într-o 
poziţie ghemuită, sprijinită de un sac cu mâncare pentru 
capre şi spuse: 

— Casă, dulce casă. 

Ea gemu, dădu la o parte bumbacul aspru care o 
acoperea şi se ridică în capul oaselor, căscând. 

— Am visat ceva foarte ciudat, spuse ea. Parcă era 
desprins din Aventurile vasului Poseidon, dar eram prinşi în 
interiorul unei Toyota Land Cruiser. 

— Viaţa bate filmul. 

— Am ajuns? 

— Mai mult sau mai puţin. 

Sam şi Remi îi mulţumiră şoferului, coborâră din maşină 
şi o urmăriră din priviri cum coteşte pe drumul dinspre sud, 
dispărând după curbă. 

— Păcat că vorbim limbi diferite, spuse Remi. 

Cunoscând doar o brumă de cuvinte şi expresii nepaleze, 
nici unul dintre ei nu reuşise să-i spună şoferului că, 
probabil, le salvase viaţa. Tot ce ştia el e că luase, pur şi 
simplu, doi străini rătăciţi care se pierduseră cumva de 
grupul lor. Zâmbetul lui indulgent sugera că acesta nu era 
un eveniment rar prin părţile acelea. 


Acum, epuizați, dar, din fericire, încălziţi şi uscați, se 
aflau la periferia destinaţiei lor. 

înconjurată de un zid înalt, construit dintr-un amestec 
pestriţ de piatră, cărămidă şi mortar din lut şi stuf, 
străvechea capitală a măreţului regat de altădată Mustang 
era mică, întinzându-se pe un kilometru şi două sute de 
metri pătraţi, într-o vale puţin adâncă, înconjurată de 
dealuri vălurite joase. Intre zidurile capitalei Lo Monthang, 
majoritatea structurilor erau construite tot dintr-un amestec 
de lut şi cărămidă, toate văruite în nuanţe de alb, de la 
cenuşiu la cafeniu şi terminate cu acoperişuri din paie 
aşezate în straturi. Patru structuri se înălţau deasupra 


175 


celorlalte - palatul regal şi templele cu acoperişuri roşii 
Chyodi, Champa şi Tugchen. 

— Civilizație, spuse Remi. 

— Totul e relativ, consimţi Sam. 

După ce cutreieraseră prin pustietatea Mustangului o 
perioadă ce părea să fi durat câteva zile, medievalul Lo 
Monthang părea de-a dreptul o metropolă. 

Incepură să urce drumul de pământ către poarta 
principală. La jumătatea drumului, apăru un băiat de vreo 
opt sau zece ani, care veni în fugă spre ei, strigând: 

— Fargo? Fargo? 

Sam ridică mâna în semn de salut şi strigă în nepaleză: 

— Namaste. Hoina. Bună. Da. 

Băiatul, radiind, se opri din goană în faţa lor şi spuse: 

— Urmati, da? Urmaţi? 

— Hoina, replică Remi. 


După ce îi conduse pe aleile şerpuitoare din Lo 
Monthang, sub privirile curioase ale sutelor de săteni, 
băiatul se opri în faţa unei uşi din lemn masiv, încastrată 
într-un perete văruit în alb. Ridică ciocănelul de alamă 
oxidată, bătu de două ori, apoi le spuse lui Sam şi lui Remi: 

— Pheri bhetaunla!? şi o şterse pe o alee lăturalnică. 

Dinăuntru se auziră paşi bocănind pe lemn şi după 
câteva secunde, se deschise uşa şi apăru un bărbat fragil, la 
vreo şaizeci şi cinci de ani, cu păr grizonant lung şi cu o 
barbă pe măsură. Era smead la faţă şi puternic ridat. Spre 
surprinderea lor, îi întâmpină cu un accent britanic specific 
clasei superioare: 

— Bună dimineaţa. Bănuiesc că sunteţi Sam şi Remi 
Fargo. 

După o clipă de şovăială, Sam spuse: 

— Da. Bună dimineaţa. Il căutăm pe domnul Karna. 
Sushant Dharel de la Universitatea Kathmandu a aranjat o 
întâlnire. 

— Intr-adevăr. Şi l-aţi găsit. 


12 „Sper să ne revedem", în limba nepaleză (n.tr.) 


176 


— Poftim? întrebă Remi. 

— Eu sunt Jack Karna. Vai, dar unde-mi sunt manierele? 
Vă rog să intraţi. 

Se dădu la o parte, iar Sam şi Remi păşiră înăuntru. 
Asemenea exteriorului clădirii, pereţii din interior erau 
văruiţi în alb, iar podeaua era din scânduri de lemn vechi, 
dar bine raşchetate. Câteva covoare tibetane acopereau 
podeaua şi pereţii erau presăraţi cu tapiserii şi fragmente 
de pergament înrămate. De-a lungul peretelui de vest, sub 
ferestrele groase, se afla un salonaş cu saltele, perne şi o 
măsuţă joasă de cafea. Lângă peretele estic se afla o sobă 
din fontă. Un hol mic ducea în ceea ce părea a fi un 
dormitor. 

— Tocmai eram gata să trimit un grup care să vă caute, 
spuse Karna. Păreţi cam obosiţi după drum. Vă simţiţi bine? 

— Planurile de călătorie ne-au fost date puţin peste cap, 
îi explică Sam. 

— Aşa e. Am aflat vestea acum câteva ore. Nişte drumeţi 
au găsit vehiculul unui ghid, distrus într-una dintre ravenele 
de la sud de aici. Două cadavre au fost aduse la mal lângă 
Kagbeni. Mă temeam de ce era mai rău. Inainte să poată 
răspunde, Karna le făcu semn spre perne, unde se aşezară. 
Ceaiul este gata. Vă rog să mă scuzaţi o clipă. 

Câteva minute mai târziu, puse pe masă un serviciu de 
ceai din argint, împreună cu o farfurie plină ochi cu biscuiţi 
şi sandvişuri cu castraveți fără coajă. Karna turnă ceaiul şi 
apoi se aşeză în faţa lor. 

— Acum, spuneti-mi totul, îi îndemnă domnul Karna. 

Sam îi povesti despre călătoria lor, începând cu sosirea în 
Jomsom şi sfârşind cu apariţia în Lo Monthang. Nu pomeni 
deloc de implicarea lui King în tentativa de asasinat. În tot 
acest timp, Karna nu puse nicio întrebare şi în afara câtorva 
ridicări din sprâncene, nu avu nicio reacţie. 

— Extraordinar, spuse el, în cele din urmă. Şi nu aveţi 
nicio idee care ar fi numele acestui impostor? 

— Nu, spuse Remi. Era cam grăbit. 

— Imi închipui. Aţi scăpat ca într-un film de la Hollywood. 


177 


— Ca de obicei, din păcate, spuse Sam. Karna chicoti. 

— Inainte să continuăm, ar trebui să-i informez pe 
brahmanii locali - consiliul - despre cele întâmplate. 

— E necesar? întrebă Sam. 

— Necesar şi folositor pentru voi. Acum vă aflaţi în Lo 
Monthang, doamnă şi domnule Fargo. Om face noi parte din 
Nepal, dar suntem destul de autonomi. Nu vă temeţi, nu 
veţi fi făcuţi răspunzători pentru cele întâmplate şi doar în 
cazul în care va decide consiliul că e absolut necesar, va fi 
implicat guvernul nepalez. Sunteţi în siguranţă aici. 

Sam şi Remi chibzuiră la cuvintele lui şi îşi dădură 
consimţământul. 

Karna ridică de lângă salteaua sa un clopoțel de aramă 
aflat pe podea şi sună o dată. Zece secunde mai târziu, 
băiatul care-i întâmpinase pe drumul de la intrare apăru din 
holul lateral. Se opri în faţa lui Karna şi se înclină brusc. 

Aparent într-o lowa care sună ca o rafală de armă, Karna 
îi vorbi băiatului timp de treizeci de secunde. Băiatul puse o 
singură întrebare, apoi se înclină din nou, se îndreptă spre 
uşa din faţă şi ieşi. 

— Nu vă temeţi, spuse Karna. Totul va fi bine. 

— lertaţi-ne, zise Remi, dar curiozitatea ne omoară. 
Accentul dumneavoastră este... 

— Tipic de Oxford de la un capăt la altul, da. De fapt, 
sunt britanic, deşi n-am mai fost acasă de... cincisprezece 
ani, cred. Trăiesc în Mustang de treizeci şi opt de ani, care 
se împlinesc vara asta. Şi de aproape tot atâţia locuiesc în 
casa aceasta. 

— Cum aţi ajuns aici? întrebă Sam. 

— Am venit în calitate de student. La antropologie, în 
principal, dar mai aveam şi alte preocupări. Am petrecut 
aici trei luni, în 1973, apoi m-am întors acasă. Dar după nici 
două săptămâni mi-am dat seama că Mustangul îmi intrase 
pe sub piele, cum se spune, aşa că am revenit şi n-am mai 
plecat de aici. Preoţii locali cred că sunt unul dintre ei - 
reîncarnat, desigur. Domnul Karna zâmbi, ridicând din 
umeri. Cine ştie? Dar e neîndoielnic faptul că nicăieri nu m- 


178 


am simţit mai acasă ca aici. 

— Fascinant, replică Sam. Şi cu ce vă ocupați? 

— Cred că sunt un fel de arhivar. Şi istoric. Principala 
mea preocupare este documentarea despre istoria 
Mustangului. Insă nu istoria pe care o citiţi pe Wikipedia. 
Văzu expresia nedumerită a lui Remi şi spuse zâmbind: Da, 
ştiu ce-i aia Wikipedia. Am aici internet prin satelit. Destul 
de ciudat, ţinând cont cât de izolat e acest loc. 

— Intr-adevăr, consimţi Remi. 

— Scriu - de aproape douăzeci de ani - o carte care va 
servi, cu puţin noroc, drept o istorie exhaustivă a 
Mustangului şi a capitalei Lo Monthang. O istorie secretă, 
dacă vreţi. 

— Ceea ce explică de ce Sushant s-a gândit că aţi fi 
persoana cu care trebuie să vorbim, spuse Sam. 

— Într-adevăr. Mi-a spus că sunteţi interesaţi îndeosebi 
de legenda Theurangului. Omul de Aur. 

— Da, replică Remi. 

— Însă nu mi-a spus de ce. Karna era acum serios, 
fixându-i cu privirea pe Sam şi pe Remi. Inainte să apuce ei 
să răspundă, continuă: Vă rog să înţelegeţi, nu vreau să vă 
jignesc, dar reputaţia v-a luat-o înainte. Sunteţi vânători de 
comori profesionişti, nu-i aşa? 

— Nouă nu ne place termenul acesta, replică Sam, dar e 
corect din punct de vedere tehnic. Remi adăugă: 

— Nu păstrăm pentru noi nimic din ceea ce găsim. Orice 
compensație financiară ajunge la fundaţia noastră. 

— Da, am citit despre asta. Reputația voastră este, de 
fapt, bună. Problema e că, vedeţi voi, am mai avut 
vizitatori. Oameni care căutau Theurangul din motive 
abjecte, mă tem. 

— Oamenii aceştia erau, din întâmplare, doi tineri, bărbat 
şi femeie? întrebă Sam. Gemeni caucazieni cu trăsături 
asiatice? 

Karna îşi arcui sprânceana stângă. 

— La fix. Au fost aici acum câteva luni. 

Sam şi Remi schimbară o privire. In tăcere, căzură de 


179 


acord că puteau şi trebuiau să aibă încredere in Karna. Se 
aflau într-un loc izolat, deşi nu era prima dată, iar atentatul 
asupra vieţii lor din ajun le transmitea că Charles King nu 
mai umbla cu mănuşi. Aveau nevoie nu numai de 
cunoştinţele lui Karna, dar şi de un aliat de încredere. 

— Numele lor sunt Russell şi Marjorie King. Tatăl lor este 
Charles King... 

— Regele Charles, îi întrerupse Karna. Am citit un articol 
despre el în Wall Street Journal, anul trecut. E un fel de 
cowboy, din câte am înţeles. Un ţopârlan, nu? 

— Un ţopârlan cu foarte multă putere, replică Remi. 

— Şi de ce v-ar dori moartea? 

— Exact de ce, nu ştim sigur, replică Sam, dar suntem 
convinşi că vrea să pună mâna pe Theurang. 

Sam continuă să-i povestească despre legăturile lor cu 
Charles King. Nu omise nici un detaliu, îi spuse lui Karna ce 
ştiau, ce bănuiau şi ce anume rămăsese un mister. 

— Ei bine, unul dintre mistere pot să vi-l rezolv imediat, 
spuse Karna. E clar că aceşti gemeni diabolici, tinerii King, 
mi-au dat un nume fictiv. Dar, în timpul vizitei lor, au 
pomenit numele de Lewis „Bully” King. Când le-am spus 
ceea ce vă voi spune şi vouă, nu au părut deloc surprinşi. 
Ciudat, având în vedere cine sunt. 

— Şi ce le-aţi spus? 

— Că Lewis King e mort. A murit în 1982. 


Capitolul 19 


Lo Monthang, Mustang, Nepal 


Şocaţi, Sam şi Remi nu scoaseră nici un cuvânt preţ de 
câteva clipe. Într-un final, Remi întrebă: 
— Cum a murit? 
— A căzut într-o crevasă, la vreo şaisprezece kilometri de 
180 


aici. De fapt, am ajutat la recuperarea cadavrului. E 
îngropat în cimitirul local. 

— Şi le-aţi spus asta gemenilor King? întrebă Sam. 

— Exact. Au avut o reacţie de... dezamăgire, aş zice. 
Acum, ştiind cine sunt, par să fi fost cam lipsiţi de inimă, 
nu? 

— Nu se dezic de caracterul familiei, replică Remi. V-au 
spus de ce îl căutau? 

— Au fost foarte evazivi, de aceea am şi căutat o scuză 
ca să le scurtez vizita. Tot ce-am prins a fost că îl căutau pe 
King şi că erau interesaţi de Theurang. Nu prea mi-au plăcut 
mutrele lor. Mă bucur să aflu că instinctul nu m-a înşelat. 
Deci, pare limpede că Charles King ştia că tatăl lui a murit, 
în momentul când v-a contactat. 

— Şi ştia şi când l-a angajat pe Alton, spuse Sam. 
Raportul despre fotografia care-l înfăţişa pe Lewis aici era o 
altă născocire. 

— Menită să vă implice în căutarea Omului de Aur, 
adăugă Karna. Nu-i prea profund acest King, aşa e? Se 
aştepta ca voi să veniţi aici căutându-l pe prietenul vostru, 
să reluaţi căutarea Theurangului fără să intraţi la bănuieli, 
apoi să-i conduceţi pe gemeni direct la el. 

— Aşa se pare, spuse Remi. Cele mai bune planuri... 

—  Ţărănoi cretini şi progenituri detestabile, încheie 
Karna. Întrebarea mai importantă e de ce îl interesează atât 
de mult Theurangul pe King? Doar nu credeţi c-o fi vreun 
nazist sub acoperire, care preia stindardul expediției tatălui 
său. 

— Nu credem asta, spuse Sam. Am început să ne 
întrebăm dacă nu e o simplă obsesie sau o afacere 
colaterală, cum sunt eforturile lui de a intra pe piaţa neagră 
a fosilelor. Oricum, familia King a răpit şi a ucis pentru 
Theurang. 

— Ca să nu mai pomenim de înrobit, adăugă Remi. 
Oamenii de la situl arheologic nu vin şi pleacă după cum au 
chef. 

— Şi asta. Indiferent de motivele lui, nu putem lăsa ca 


181 


Omul de Aur să ajungă pe mâinile sale. 

Karna ridică ceaşca cu ceai în semn de salut. 

— Atunci, am hotărât. Suntem în război cu familia King. 
Toţi pentru unul? 

Sam şi Remi ridicară ceştile şi rostiră la unison: 

— Şi unul pentru toţi. 

— Spuneţi-mi mai multe despre camera funerară găsită, 
îi rugă Karna. Nu omiteţi nici un detaliu. 

Remi descrise pe scurt firida pe care o găsiseră în 
peştera din defileul Chobar, apoi scoase iPad-ul din rucsac 
şi deschise galeria de fotografii făcute în timpul explorării. li 
dădu iPad-ul lui Karna. 

Fascinat de iPad, acesta petrecu un minut răsucindu-l pe 
toate părţile şi jucându-se cu interfaţa, înainte de a-i privi, 
cu ochii larg deschişi, pe Sam şi pe Remi. 

— Trebuie neapărat să-mi iau şi eu unul. Bine... să 
trecem la treabă. 

Următoarele zece minute şi le petrecu studiind 
fotografiile lui Remi, rotind aparatul şi mărind interfaţa iPad- 
ului, plescăind din buze şi murmurând cuvinte precum 
„nemaipomenit” şi „uimitor”. In cele din urmă, îi dădu iPad- 
ul înapoi lui Remi. 

— Aţi făcut amândoi istorie, spuse Karna. Deşi nu-mi 
imaginez că lumea va înţelege semnificaţia descoperirii, 
oamenii din Mustang şi Nepal o vor face, cu siguranţă. De 
fapt, e vorba despre locul de odihnă veşnică al unui Străjer. 
Cele patru caractere gravate pe capacul cutiei... Nu aveţi 
vreo fotografie mai reuşită? 

— Nu, ne pare rău. 

— Unde e cutia acum? 

Sam răspunse: 

— In San Diego, la Selma, cercetătorul-şef al fundaţiei. 

— Dumnezeule! E... p 

— E pe deplin calificată, spuse Remi. Incearcă să o 
deschidă - cu grijă, ca să nu o strice. 

— Foarte bine. Cred că vă pot ajuta şi eu în privinţa asta. 

— Ştiţi ce conţine? 


182 


— S-ar putea. Ajungem şi la asta imediat. Ce v-a spus 
Sushant despre Străjeri şi Theurang? 

— Ne-a descris o imagine de ansamblu, spuse Remi, dar 
a fost foarte limpede în privinţa faptului că dumneavoastră 
sunteţi expertul. 

— E adevărat. Ei bine, Străjerii erau paznicii 
Theurangului. Onoarea era transmisă din tată-n fiu. Erau 
instruiți de la vârsta de şase ani pentru un singur scop. 
Decretul lui Himanshu, din 1421, a marcat una dintre cele 
patru daţi când Theurangul a fost evacuat din Lo Monthang. 
Celelalte trei evacuări anterioare, care precedaseră toate o 
invazie, s-au încheiat în mod pozitiv, Theurangul fiind 
readus ulterior în capitală. Invazia din 1421 a fost însă 
diferită. „Mareşalul armatei” din acea vreme, Dolma, i-a 
convins pe rege şi pe sfetnicii lui că invazia va fi diferită. Era 
sigur că va aduce începutul sfârşitului Mustangului. Ca să 
nu mai vorbim despre profeție. 

— O profeție? întrebă repede Sam. 

— Da. Vă scutesc de detalii, fiindcă majoritatea implică 
legende budiste şi numerologie, dar profeția afirma că va 
veni o vreme când regatul Mustangului va cădea şi că 
singura cale de a se ridica din nou era ca Theurangul să fie 
readus în locul său de origine. 

— Aici? întrebă Remi. Sushant aşa ne-a zis. 

— Bunul meu prieten se înşelă. De fapt, nu e vina lui. 
Istoria populară a Mustangului şi a Theurangului e, în cel 
mai bun caz, inconsecventă. Mai întâi, trebuie să înţelegeţi 
ceva: poporul Mustangului nu s-a considerat niciodată 
proprietarul Omului de Aur, ci mai degrabă îngrijitorul lui. 
Cum v-a descris mai exact Sushant natura Theurangului? 

— Infăţişarea lui? 

— Nu... natura lui. 

— Cred că termenul pe care l-a folosit a fost „creatorul 
vieţii”. 

Karna chibzui o clipă, apoi ridică din umeri. 

— Poate ca metaforă. Doamnă Fargo, sunteţi antropolog 
de profesie, nu? 


183 


— Aşa e. 

— Bun, bun. Scuzaţi-mă o clipă. Karna se ridică şi dispăru 
pe holul lateral. Auziră cum muta nişte cărţi pe raft, apoi 
Karna se întoarse cu două volume legate în piele şi cu un 
plic galben-închis, gros de doi centimetri şi jumătate. Se 
aşeză, frunzări cărţile până găsi paginile căutate, apoi le 
lăsă deoparte, cu faţa în jos, pe podea. Spuse: Regatul 
Mustang n-a fost niciodată mare. Arhitectura lui e mai 
degrabă funcţională, modestă - la fel ca oamenii lui - dar 
acum multă vreme, aceştia erau chiar foarte învăţaţi, fiind 
cu mult înaintea lumii occidentale în multe privinţe. 

Karna se întoarse spre Remi şi o întrebă: 

— Fiind antropolog, ce ştiţi despre Ardi? 

— Descoperirea arheologică? 

— Exact. 

Remi chibzui o clipă. 

— A trecut ceva timp de când am citit rapoartele, dar îmi 
amintesc următoarele: Ardi e porecla dată unei fosile vechi 
de patru milioane şi jumătate de ani, găsită în Ethiopia. Din 
câte ţin minte, numele ştiinţific e Ardipithecus ramidus. Deşi 
descoperirea a stârnit multe dezbateri, părerea unanimă e 
că Ardi reprezintă un fel de verigă lipsă în evoluţia omului - 
o punte între primatele superioare, precum maimuţele, 
hominizii şi oamenii şi rudele lor mai îndepărtate, precum 
lemurienii. 

— Foarte bine. Şi ce caracteristici are? 

— Scheletul e similar cu al unui lemurian, dar cu atribute 
de primată: mâini cu care apucă, degetele mari opozabile, 
degete cu unghii în loc de gheare şi membre scurte. Am 
omis ceva? 

— Semnele cele mai caracteristice, replică Karna. 
Deschise plicul, scoase o fotografie color de douăzeci pe 
douăzeci şi cinci de centimetri şi le-o dădu lui Sam şi lui 
Remi. Acesta e Ardi. 

Aşa cum o descrisese Remi, creatura fosilizată, întinsă pe 
o parte, pe pământ, arăta ca o încrucişare între o maimuţă 
şi un lemurian. 


184 


— Acum, spuse Karna, iată şi o reproducere populară a 
Theurangului, făcută de un artist. 

Scoase o bucată de hârtie din dosar şi le-o dădu. Copia 
color înfăţişa un desen al unei creaturi aidoma unei gorile, 
cu braţe masive şi cu un cap turtit, dominat de o gură 
căscată plină cu colţi şi o limbă enormă care-i atârna în 
afară. În loc de picioare, era susţinută de o coloană de 
muşchi, care se termina într-un singur picior palmat. 

— Observaţi vreo asemănare cu Ardi? îi întrebă Karna. 

— Niciuna, replică Sam. Asta arată ca o caricatură. 

— Tocmai. Provine dintr-o legendă despre primul rege al 
Tibetului, Nyatri Tsenpo, despre care se zice că se trage din 
Theurang. În Tibet, de-a lungul mileniilor, Theurangul a 
devenit un soi de bau-bau. Insă versiunea Mustangului e 
destul de diferită. Karna ridică una dintre cărţi şi le-o dădu 
lui Sam şi lui Remi. 

Pagina era deschisă la un desen primitiv, dar foarte 
stilizat. Avea un caracter clar budist, dar nu exista nicio 
îndoială cu privire la subiectul reproducerii. 

— Ardi? murmură Remi. 

— Da, răspunse Karna. Ca şi cum ar fi prins brusc viaţă. 
Acesta este, cred, cel mai fidel portret al Theurangului. 
Doamnă şi domnule Fargo, vă uitaţi acum la Omul de Aur. 


Sam şi Remi păstrară tăcerea un minut întreg, în timp ce 
se uitau la desen şi încercau să asimileze cuvintele lui 
Karna. In cele din urmă, Sam spuse: 

— Doar nu sugeraţi că această creatură era... 

— Vie în Mustangul contemporan? Nu, bineînţeles că nu. 
Bănuiala mea e că Theurangul e un văr îndepărtat al lui 
Ardi, probabil o verigă lipsă mult mai târzie, dar, având cu 
siguranţă, o vechime de milioane de ani. Am şi alte desene 
care-l înfăţişează pe Theurang cu toate atributele lui Ardi: 
mâinile care apucă, degetele mari opozabile. În alte desene 
apare cu trăsături faciale similare mai degrabă primatelor. 

— De ce e numit Omul de Aur? întrebă Sam. 

— Legenda spune că, atunci când era etalat în palatul 


185 


regal din Lo Monthang, Theurangul era complet asamblat şi 
articulat, astfel încât părea uman. In 1315, la scurt timp 
după întemeierea Lo Monthangului, primul rege al 
Mustangului - Ame Pal - a hotărât că înfăţişarea 
Theurangului nu era suficient de glorioasă. A pus să i se 
sufle cu aur oasele şi găvanele să-i fie împodobite cu pietre 
preţioase, la fel şi vârfurile degetelor. Dinţii, despre care se 
spune că erau în cea mai mare parte intacţi, au fost 
acoperiţi cu foiţă de aur. 

— Probabil că era o privelişte care făcea toţi banii, spuse 
Remi. 

— Eu aş folosi cuvântul „ţipător”, zise Karna, dar cine 
sunt eu să mă pun cu Ame Pal? 

— Sugeraţi că oamenii de aici au conceput o teorie a 
evoluţiei înaintea lui Darwin? spuse Remi. 

— O teorie? Nu. O credinţă fermă? Absolut. În aproape 
treizeci de ani de când locuiesc aici, am găsit texte şi lucrări 
de artă care dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că oamenii 
din Mustang credeau cu tărie faptul că omul se trage din 
creaturi anterioare - în special primate. Vă pot arăta nişte 
picturi rupestre care descriu o linie distinctă de evoluţie, de 
la forme inferioare, la omul modern. Mai important, în 
pofida credinţei populare, Theurangul era venerat nu într-un 
sens religios, ci mai degrabă într-unui istoric. 

— Care este originea legendei? întrebă Sam. Unde şi 
când a fost găsit Theurangul? 

— Nimeni nu ştie - sau, cel puţin, nimeni dintre cei pe 
care-i cunosc eu. Sper ca, înainte să mor, să pot răspunde 
la întrebarea aceasta. Poate că descoperirea voastră e 
piesa lipsă din puzzle. 

— Credeţi că Theurangul se află în cutia pe care am 
găsit-o? 

— Doar dacă s-a făcut o greşeală îngrozitoare. Una dintre 
abilităţile Străjerilor era să stăpânească navigarea cerească. 
Nu, sunt destul de sigur că aţi găsit Străjerul unde l-aţi găsit 
fiindcă acolo i s-a poruncit să meargă. 

— Atunci, ce credeţi că se află înăuntru? 


186 


— Fie nimic, fie un indiciu despre locul de naştere al 
Theurangului - locul de unde se presupune că a fost luat, în 
1421. 

— Ce fel de indiciu? întrebă Remi. 

— Un disc, de aproximativ zece centimetri în diametru, 
tăiat din aur şi gravat cu un fel de simboluri. Când e folosit 
împreună cu alte două discuri şi cu o hartă specială, atunci 
poate indica locul de odihnă al Theurangului. 

— Şi altceva nu mai ştiţi despre el? întrebă Sam. 

— Ştiu numele locului. 

— Şi care e? 

— Traducerea veche e mai complicată, dar îl ştiţi după 
denumirea populară: Shangri-La. 


Capitolul 20 


Lo Monthang, 
Mustang, Nepal 


— După feţele voastre, probabil credeţi că vă iau peste 
picior. 

— Nu prea ne păreţi genul care să ia pe cineva peste 
picior, spuse Sam, dar trebuie să recunoaşteţi că Shangri-La 
cam ţine de basme. 

— Oare? Ce ştiţi despre locul ăsta? 

— E o utopie fictivă, o vale situată undeva în Himalaya, 
locuită de oameni ridicol de fericiţi şi lipsiţi de orice grijă. 

— Ai uitat să spui nemuritori, adăugă Remi. 

— Exact. Îmi cer scuze. Nemuritori. 

— Aşa e descris Shangri-La în romanul Orizont pierdut al 
lui James Hilton, din 1933. Un alt exemplu de cultură 
populară care forţează şi denaturează o poveste fascinantă 
şi posibil, adevărată. 

— Ne-aţi captat atenţia, spuse Remi. 


187 


— Referiri la Shangri-La şi la analogii săi se găsesc în 
multe culturi din Asia. Tibetanii îl numesc Nghe-Beyul 
Khimpalung. Ei cred că s-ar găsi în regiunea Makalu-Barun 
sau în munţii Kunlun sau, acesta fiind cel mai recent 
candidat, în vechiul oraş Tsaparang din vestul Tibetului. De 
asemenea, câteva locuri din India au fost propuse drept 
adevărata locaţie, precum şi câteva zeci din China, inclusiv 
Yunnan, Sichuan, Zhongdian... Mai adăugaţi pe listă Bhutan 
şi valea Hunza, din nordul Pakistanului. Dar abia acum vine 
partea cu adevărat interesantă. După cum ştiţi, naziştii erau 
cam obsedaţi de ocultism. Expediția din care a făcut parte 
Lewis „Bully” King în 1938... unul dintre obiectivele ei era să 
găsească Shangri-La. Erau siguri că e căminul unei 
străvechi rase conducătoare, arieni nepângăriţi de timp şi 
de impurități genetice. 

— Nu ştiam asta, spuse Remi. 

— Poate că Regele Charles nu caută doar Theurangul, ci 
şi Shangri-La, spuse Karna. 

— Orice e posibil, replică Sam. Dar King nu mi se pare 
genul care să creadă în fantezii, fie ele adevărate sau nu. 
Dacă nu-l poate atinge, vedea sau mirosi... 

—... Sau vinde, adăugă Remi. 

— Sau vinde, atunci nu e interesat, încheie Sam. Ce 
părere aveţi, domnule Karna? Presupun că dumneavoastră 
credeţi în realitatea sa, nu? Dintre toate posibilităţile pe 
care ni le-aţi prezentat, care dintre ele se potriveşte? 

— Niciuna dintre cele de mai sus. Cercetările şi instinctul 
meu îmi spun că, pentru oamenii din Mustang, Shangri-La 
reprezenta un izvor - atât locul de naştere, cât şi locul de 
odihnă veşnică a Theurangului, o creatură pe care o 
considerau strămoşul lor universal. Bănuiesc că ceea ce 
numim noi azi Shangri-La se afla acolo unde a fost 
descoperit Theurangul. Nu ştiu cu câtă vreme în urmă, dar 
asta cred eu. 

— Şi dacă ar trebui să pariaţi pe locul acesta? întrebă 
Remi. 

— Cred că etimologia tibetană deţine cheia: shang, care 


188 


se mai scrie şi tsang, în combinaţie cu ri înseamnă munte, 
iar /a, trecătoare. 

— Deci pasul Tsang, spuse Remi. 

— Nu tocmai. In dialectul regal al vechiului Mustang, /a 
mai înseamnă şi defileu sau canion. 

— Defileul Tsangpo, replică Sam. E un teritoriu cam vast. 
Cât e de lung râul care îl traversează, Yarlung Tsangpo? 
Aproape două sute de kilometri? 

— Două sute patruzeci, răspunse Karna. E mai mare 
decât Marele Canion în multe privinţe. Şi munţii sunt bogat 
împăduriţi. Printre cele mai intimidante terenuri din lume. 

— Dacă aveţi dreptate cu privire la localizare şi la 
legendă, spuse Remi, nu-i de mirare că Shangri-La a rămas 
ascuns atâta vreme. 

Karna zâmbi. 

— Aşa cum stăm noi aici, s-ar putea să fim mai aproape 
de a-l găsi - şi pe Omul de Aur - decât a fost vreodată 
cineva. 

— Mai aproape, poate, replică Sam, dar nu ajunşi acolo. 
Aţi sugerat că avem nevoie de toate trei discurile. Să 
spunem că în cufărul de la Selma se află unul dintre ele. Tot 
mai avem nevoie de celelalte două. 

— Şi de hartă, spuse Remi. 

— Harta e cea mai mică dintre problemele noastre, spuse 
Karna. Am identificat patru candidaţi, dintre care unul sigur 
ne va fi util. Cât despre celelalte două discuri... Ce părere 
aveţi despre Balcani? 


Sam şi Remi se consultară din priviri. 

— Am mâncat o dată o friptură de miel groaznică în 
Bulgaria, dar, dincolo de asta, n-avem nimic împotrivă, 
spuse Remi. 

— Mă bucur să aud asta, zise Karna cu un zâmbet 
şugubăţ. N-am mai spus nimănui ceea ce veţi auzi acum. În 
ciuda respectului considerabil de care mă bucur aici, nu 
sunt sigur cum mi-ar primi concetăţenii mei adoptivi teoria. 

— Din nou, ne-aţi captat atenţia, spuse Sam. 


189 


— Acum trei ani, am descoperit nişte texte scrise, după 
părerea mea, de secretarul personal al regelui, în 
săptămânile de dinaintea invaziei din 1421. 

— Ce fel de texte? 

— Un fel de jurnal intim. Bineînţeles, regele fusese 
informat de forţa armatei cotropitoare şi fusese de acord cu 
profeția conform căreia sfârşitul Mustangului era aproape. 
Mai mult, avea propriile îndoieli că Străjerii vor reuşi să-şi 
îndeplinească misiunea. Simţea că sorții de izbândă nu erau 
de partea sa. Mai era convins şi de faptul că cineva din 
cercul său intim trădase şi că transmitea informaţii 
inamicului. În secret, îi dăduse celui mai bun dintre Străjeri 
- un bărbat cunoscut drept Dhakal - sarcina de a transporta 
Theurangul în Shangri-La. În două dintre cele trei cufere 
care păreau să conţină discurile, a pus discuri false. Doar 
unul era autentic. 

— Şi celelalte două discuri? întrebă Remi. 

— Le-a dat unor preoţi ai Bisericii Ortodoxe Răsăritene. 

Sam şi Remi rămaseră fără grai. Răspunsul lui Karna 
fusese atât de neaşteptat, încât erau siguri că nu auziseră 
bine. 

— Vreţi să mai spuneţi o dată? îl rugă Sam. 

— Cu un an înainte de invazie, Lo Monthang a fost vizitat 
de doi preoţi ai Bisericii Ortodoxe Răsăritene. 

— Asta se petrecea în secolul al XV-lea, spuse Remi. La 
vremea aceea, cel mai apropiat avanpost al bisericii ar fi 
fost la... 

Pierdu şirul, ridicând din umeri. 

— In Uzbekistanul de azi, zise Karna. La două mii două 
sute cincizeci de kilometri de aici. Şi ca să vă răspund la 
întrebare, nu, nu am găsit nicio menţiune în analele bisericii 
despre misionari care ar fi călătorit atât de departe în est. 
Dar am găsit ceva mai bun. Ajung la asta imediat. După 
cum povesteşte jurnalul regelui, i-a primit cu braţele 
deschise pe misionari la curtea sa şi în scurt timp, s-au 
împrietenit. La câteva luni după sosirea lor, a avut loco 
tentativă de asasinare a regelui. Preoţii i-au sărit în ajutor şi 


190 


unul dintre ei a fost rănit. Regele a devenit convins că cei 
doi străini făceau parte din profeție, fiind trimişi acolo să se 
asigure că Theurangul va fi înapoiat într-o zi în Lo 
Monthang. 

— Şi le-a dat fiecăruia un disc pe care să-l păstreze în 
siguranţă, trimiţându-i în ţara lor de baştină, înainte de 
invazie, ghici Remi. 

— Intocmai. 

— Vă rog, spuneţi-ne că aţi găsit undeva pomenindu-se 
de ei, spuse Sam. Karna zâmbi. 

— Am găsit. Părinţii Besim Mala şi Arnost Deniv. Ambele 
nume apar în arhivele bisericii din secolul al XV-lea. 
Amândoi au fost trimişi în Samarkand, Uzbekistan, în 1414. 
Odată cu moartea lui Genghis-Han, cu şubrezirea Imperiului 
Mongol şi cu ascensiunea lui Timur Lenk, Biserica Ortodoxă 
Răsăriteană era dornică să răspândească creştinismul în 
lumea păgână. 

— Şi ce s-a ales de preoţii noştri întreprinzători? întrebă 
Remi. 

— Mala a murit în 1436, pe insula albaneză Sazani. Deniv 
a murit şase ani mai târziu, în Sofia, Bulgaria. 

— Perioada se potriveşte, spuse Sam. Dacă au plecat din 
Lo Monthang în 1421, ar fi ajuns înapoi în Balcani cam un an 
mai târziu. 

Sam şi Remi rămaseră tăcuţi, pierduţi în gânduri. 

— Cam fantezist, nu? spuse Karna. 

— Mă bucur că n-am spus eu asta, replică Sam. Nu voiam 
să fiu nepoliticos. 

— Nu mă simt jignit. Ştiu cum sună. Şi aveţi dreptate să 
fiţi sceptici. Eu însumi am petrecut un an după ce am găsit 
jurnalul, încercând să-l demontez, dar în zadar. lată ce 
propun: îi trimit notițele mele Selmei. Dacă ea îmi infirmă 
teoria, foarte bine. Dacă nu, atunci... 

— Balcani, am sosit! exclamă Remi. 


Karna aduse din dormitor un laptop Apple MacBook Pro 
cu monitor de şaptesprezece inchi, pe care-l puse pe 


191 


măsuţa din faţa lor. Conecta un cablu Ethernet la portul 
laptopului şi altul la o mufă din perete, care ducea la ceea 
ce Sam şi Remi bănuiră a fi antena-satelit a lui Karna. 

__ În scurt timp, în fereastra de iChat apăru chipul Selmei. 
In spatele ei se aflau Pete Jeffcoat şi Wendy Corden, iar în 
spatele lor, atelierul din casa familiei Fargo din San Diego. 
In mod previzibil, Selma era îmbrăcată în uniforma ei 
obişnuită, ochelari cu ramă de baga atârnaţi la gât de un 
lanţ şi un tricou prespălat. 

Adaptându-se la întârzierea de trei secunde a 
transmisiunii prin satelit, Remi făcu prezentările, apoi îi 
puse la curent pe Selma şi pe ceilalţi. După cum îi era 
obiceiul, Selma nu întrebă nimic în timpul prezentării lui 
Remi şi apoi rămase tăcută un minut, comparând în minte 
informaţiile. 

— Interesant, spuse. 

— Asta e tot? întrebă Sam. 

— Păi, presupun că i-aţi mărturisit deja domnului Karna, 
în felul vostru plin de tact, cât de trasă de păr sună toată 
povestea asta. 

Jack Karna chicoti auzind acestea. 

— Intr-adevăr, doamnă Wondrash. 

— Selma. 

— Jack, atunci. 

— Aveţi materialele pe suport digital? 

— Desigur. 

Selma îi dădu lui Karna un link spre serverul de la birou şi 
spuse: A 

— Descărcaţi-le acolo şi o să încep lucrul la ele. Intre 
timp, o să las cufărul pe mâinile lui Pete şi Wendy. Voi trei 
puteţi să asistați la deschiderea lui. 


Descărcarea notiţelor lui Karna dură douăzeci de minute. 
Apoi, după ce insistă ca Sam şi Remi să tragă un pui de 
somn în camera de oaspeţi, Karna, Pete şi Wendy se puseră 
pe treabă. Karna le ceru mai întâi imagini mărite ale 
cufărului, inclusiv o imagine de aproape a caracterelor 


192 


gravate. 

Le scrută pe monitorul laptopului său, clătinând din cap 
ba într-o parte, ba într-alta, după care murmură ceva în 
barbă. Se ridică brusc, merse pe hol şi se întoarse un minut 
mai târziu cu o carte micuță, legată într-o stofă vopsită în 
roşu. O frunzări mai multe minute, apoi strigă: 

— Aha! Exact cum bănuiam. Caracterele sunt o derivație 
a dialectului lowa şi a încă unui dialect regal. Inscripţia 
trebuie citită vertical, de la dreapta la stânga. Tradus, în 
mare, ar suna cam aşa: 

Prin împlinire, prosperitate Prin rezistență, angoasă... 

— Cred că am citit asta o dată într-o carte de self-help, 
spuse Wendy. 

— Nu mă îndoiesc, spuse Karna, dar în cazul acesta e 
vorba despre un avertisment - un blestem. Cred că aceste 
caractere au fost înscrise pe fiecare dintre cutiile Străjerilor. 

— Pe scurt: „Du asta la destinaţie şi vei afla fericirea; 
stânjeneşte misiunea sau împiedic-o şi ai încurcat-o”, 
adăugă Pete. 

— Impresionant, tinere, spuse Karna. Eu n-aş fi folosit 
tocmai cuvintele astea, desigur, dar ai surprins perfect 
esenţa mesajului. 

— Să fi fost menit pentru Străjeri? întrebă Wendy. 

— Nu cred. Era menit pentru duşman sau pentru oricine 
ar fi intrat în posesia sa prin mijloace ilicite. 

— Dar dacă dialectul e atât de obscur, cine, în afară de 
nobilimea din Mustang, ar fi fost capabil să înţeleagă 
avertismentul? 

— Nu contează. Blestemul e valabil, ducă-se naibii 
ignoranta. 

— Cam dur, spuse Pete. 

— Haideţi să ne uităm mai îndeaproape la cutie; într-una 
dintre fotografiile lui Remi, am observat nişte îmbinări 
minuscule de-a lungul unei margini de jos a cutiei. 

— Le-am remarcat şi noi, replică Wendy. Staţi aşa, avem 
o imagine de aproape... 

După câteva clicuri, imaginea respectivă umplu monitorul 


193 


lui Karna. El studie fotografia câteva minute, apoi spuse: 

— Vedeţi îmbinarea la care mă refer? Cea care arată ca o 
serie de opt liniuţe? 

— Da, spuse Pete. 

— Şi îmbinarea plină de vizavi? 

— Da. 

— Ultima n-are nicio treabă. E o momeală. Dacă nu mă 
înşel, îmbinarea cu liniuţe e un fel de încuietoare cu cifru. 

— Intervalele sunt subţiri ca hârtia, spuse Wendy. Cum 
se poate... 

— AŞ zice doi milimetri. Veţi avea nevoie de o lamelă; un 
metal sau un aliaj subţire, dar dur. lnăuntrul fiecărei liniuţe 
se găseşte o flanşă din aramă sau bronz, fiecare având trei 
adâncituri verticale dispuse sus, la mijloc şi jos de tot. 

— Staţi puţin, spuse Wendy. Calculez... Asta înseamnă 
peste şase mii cinci sute de combinaţii posibile. 

— Nu-i exagerat de descurajant, spuse Pete. Cu 
suficientă răbdare şi timp, până la urmă om găsi-o pe cea 
bună. 

— Adevărat, cu un singur amendament: spuse Karna. 
Aveţi dreptul la o singură încercare. Dacă introduceţi 
combinaţia greşit, mecanismul intern se blochează. 

— Asta complică situaţia. 

— Nici n-am început să ne lovim de complicaţii, băiete. 
După ce trecem de combinaţie, abia atunci începe 
adevărata provocare. 

— Cum? întrebă Wendy. Şi care? 

— Aţi auzit vreodată de cutiile-puzzle chinezeşti? 

— Da. 

— Gândiţi-vă la ceea ce aveţi în faţa ochilor ca fiind 
mama tuturor cutiilor-puzzle chinezeşti. Din întâmplare, 
cred că am combinaţia mecanismului iniţial de blocare. Ne 
apucăm de treabă? 


Trei ore mai târziu, Sam şi Remi, treji, învioraţi şi înarmaţi 
cu ceşti de ceai, i se alăturară lui Karna dinaintea laptopului 
acestuia, exact la timp ca să-l audă pe Pete exclamând prin 


194 


fereastra iChat-ului: 

— Am reuşit! 

Pe monitor, apăreau el şi Wendy aplecaţi deasupra mesei 
de lucru, având cutia Străjerului între ei. Era puternic 
luminată de sus, de o lampă cu halogen. 

Apăru o altă fereastră de iChat pe monitor, de data 
aceasta cu chipul Selmei: 

— Ce-aţi reuşit? 

— E o cutie-puzzle chinezească, replică Wendy. Odată ce 
am trecut de combinaţie, a ieşit o casetă îngustă. Inăuntru 
erau trei comutatoare de lemn micuţe. Urmând 
instrucţiunile lui Jack, am răsucit unul. S-a mai deschis o 
casetă, apoi alte comutatoare şi tot aşa... Câte mutări au 
fost, Jack? 

— Şaizeci şi patru. Mai aveţi una. Dacă ne-am făcut bine 
treaba, se va deschide. Dacă nu, conţinutul ar putea să se 
piardă definitiv. 

— Vrei să ne explici? îl rugă Sam. N 

— Vai, n-am pomenit şi de capcană, nu? Imi pare rău. 

— Pomeneşte acum, spuse Remi. 

— Dacă în cutie se află un disc, acesta e suspendat în 
mijlocul compartimentului principal. Incastrate în laturile 
acelui compartiment se află fiole de sticlă pline cu un lichid 
coroziv. Dacă ultima mutare e greşită sau dacă încercăm să 
forţăm deschiderea compartimentului... Karna sâsâi. O să 
ne alegem cu o bucată de aur imposibil de identificat. 

— Sper să mă înşel, spuse Selma, dar nu cred că e vreun 
disc înăuntru. 

— De ce? întrebă Pete. 

— Probabilitatea. Sam şi Remi dau peste singura cutie a 
unui Străjer găsită vreodată şi norocul face ca tocmai 
aceasta să conţină singurul disc autentic dintre toate? 

— Dar nu au „dat” peste ea, nu-i aşa? spuse Karna. Au 
mers pe urmele lui Lewis King - un om care şi-a petrecut cel 
puţin unsprezece ani din viaţă vânând Theurangul. 
Indiferent de motivele lui, nu cred că umbla după cai verzi 
pe pereţi în ziua aceea, în defileul Chobar. Se pare că n-a 


195 


găsit camera funerară a Străjerului, dar cred că nu se afla 
acolo ca să caute o cutie goală. 

Selma chibzui puţin. 

— Pare logic, spuse ea şi nimic mai mult. 

— Există o singură cale prin care putem afla, zise Sam. 
Cine face onorurile? Pete... Wendy? 

— Sunt un cavaler, spuse Pete. Dă-i drumul, Wendy. 

Wendy inspiră adânc, întinse mâna spre cutie şi răsuci 
comutatorul corespunzător. Lângă degetele ei se deschise 
un capac dreptunghiular de doi centimetri şi jumătate 
lăţime. 

— Acum trece-ţi uşor degetul mic de-a lungul interiorului 
cutiei, până simţi un buton pătrat, rosti Karna încet. 

Wendy făcu întocmai. 

— Gata, l-am găsit. 

— Roteşte butonul... stai să mă gândesc... la dreapta - 
nu, la stânga! Roteşte-l la stânga. 

— La stânga, repetă Wendy. Sunteţi sigur? Karna ezită o 
clipă, apoi încuviinţă din cap cu fermitate. 

— Da, la stânga. 

— Acu' e-acu'. 

Prin difuzorul laptopului, Sam şi Remi auziră un clic de 
lemn. 

— S-a deschis partea de sus! strigă Wendy. 

— Acum ridică cu grijă capacul. Dacă e acolo, discul va fi 
suspendat dedesubt. 

Cu mişcări exagerat de lente, Wendy începu să ridice 
capacul centimetru cu centimetru. 

— Se simte o greutate. r 

— N-o lăsa să se balanseze, şopti Karna. Incă puţin... 

— Se vede un şnur care atârnă, scrâşni Pete. Arată ca un 
catgut, sau ceva asemănător. 

Wendy continuă să ridice capacul. Lumina de halogen 
reflecta o suprafaţă solidă, o margine curbată, o sclipire de 
aur. 

— Fii gata, Pete, spuse Karna. 

Wendy ridică de tot capacul. Restul şnurului se ivi din 


196 


cutie. La capătul lui se bălăngănea premiul cel mare, un 
disc de aur cu diametrul de zece centimetri. 

Pete întinse mâinile îmbrăcate în mănuşi de latex. Wendy 
cobori discul în palmele lui, iar el îl transferă pe o tavă 
căptuşită cu burete, de pe masă. 

Grupul respiră uşurat. 

— Acum vine partea cea grea, spuse Karna. 

— Care? întrebă Wendy exasperată. Nu asta a fost? 

— Mi-e teamă că nu, draga mea. Acum trebuie să ne 
asigurăm că avem în posesie articolul autentic. 


Capitolul 21 


Vlore, Albania 


Ceasul de la bordul Fiatului clipi, indicând puţin peste ora 
nouă, tocmai când Sam şi Remi treceau de indicatorul cu 
„Bine aţi venit!” de la intrarea în oraşul Vlore. Al doilea oraş 
ca mărime din Albania, cu o sută de mii de locuitori, era 
cuibărit într-un golf pe coasta de vest, cu vedere spre Marea 
Adriatică şi cu spatele la munţi. 

Cu puţin noroc, sperau Sam şi Remi, Vlore mai adăpostea 
încă unul dintre discurile Străjerului. 

La o oră după ce Wendy şi Pete au scos discul 
Theurangului din cutie şi s-au apucat să-i determine 
proveniența împreună cu Karna, chipul Selmei reapăru într- 
o fereastră de iChat pe monitorul laptopului lui Karna. 

In felul ei succint spuse: 

— Jack, metodele tale de cercetare sunt impecabile. Sam, 
Remi, cred că teoria lui despre cei doi preoţi stă în picioare. 
Dar rămâne de văzut dacă putem să-i găsim pe ei sau 
celelalte două discuri. 

— Ce aţi mai reuşit să aflaţi? întrebă Sam. 

— La momentul morţii lor, atât Besim Mala, cât şi Arnost 

197 


Deniv ajunseseră la rang de episcop şi erau foarte 
respectaţi în comunităţile lor. Amândoi ajutaseră la 
întemeierea unor biserici, şcoli şi spitale pe teritoriul ţării lor 
natale. 

— Asta sugerează că locul unde au fost înmormântați e 
puţin mai elaborat decât un dreptunghi cu o adâncime de 
trei metri în pământ, spuse Karna. 

— N-am găsit menţionându-se nimic, dar raţionamentul 
tău e just, replică Selma. In secolele al XV-lea şi al XVI-lea, 
BOR... 

— Cum? întrebă Remi. 

— Biserica Ortodoxă Răsăriteană. BOR - mai ales cea din 
Balcani şi din partea sudică a Rusiei - obişnuia să facă mare 
caz la moartea unor astfel de personalităţi. Criptele şi 
mausoleele par să fie metoda obişnuită de îngropăciune. 

— Intrebarea este, spuse Karna, unde au fost îngropaţi, 
mai exact? 

— Despre Deniv n-am aflat încă nimic, dar în arhivele 
bisericii se spune că locul de odihnă veşnică al episcopului 
Besim Mala se află în Vlore, Albania. 


Având ceva timp de pierdut până când Selma reuşea să 
delimiteze zona de căutare, Sam şi Remi făcură într-o oră 
turul oraşului Vlore, minunându-se la vederea clădirilor 
armonioase, care păreau să aparţină în acelaşi timp 
stilurilor arhitecturii greceşti şi medievale. Cu puţin timp 
înainte de prânz, opriră în parcarea hotelului Bologna, de 
unde se vedeau apele albastre ale portului şi se aşezară la 
cafeneaua în aer liber, înconjurată de palmieri. 

Telefonul prin satelit al lui Sam vibra. Era Selma. Sam 
puse telefonul pe speaker. 

— E şi Jack cu mine, spuse Selma. Am găsit... 

— Dacă iar vrei să zici că ai o veste bună şi una proastă, 
Selma, spune-ni-le pur şi simplu, spuse Remi. Suntem prea 
obosiţi ca să mai alegem. 

— De fapt, am numai veşti bune - sau potenţial bune. 

— Dă-i drumul, spuse Sam. Se auzi vocea lui Jack Karna: 


198 


— Discul Străjerului este autentic, cred. Nu sunt sută la 
sută sigur, până nu verific hărţile peretelui, după cum am 
menţionat, dar sunt optimist. 

Selma interveni: 

— lar în ceea ce priveşte locul de odihnă al lui Besim 
Mala, pot să micşorez zona de căutare la vreun kilometru şi 
două sute de metri pătraţi. 

— E sub apă? întrebă Sam, sceptic. 

— Nu. 

— E o mlaştină în care mişună crocodili? sări şi Remi. 

— Nu. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse Sam. O peşteră. E într-o 
peşteră. Karna spuse: 

— N-aţi nimerit-o nici de data asta. Conform cercetărilor 
noastre, credem că episcopul Mala a fost îngropat în 
cimitirul mănăstirii Sfânta Maria de pe insula Zvernec. 

— Şi asta unde e? întrebă Remi. 

— La vreo zece kilometri nord, în susul coastei. Găsiţi un 
loc cu internet wireless şi vă descarc detaliile pe iPad, 
doamnă Fargo. 

Se relaxară puţin în cafeneaua hotelului. Sam şi Remi 
comandară un prânz albanez gustos, cu chifteluţe din carne 
de miel tocată, condimentate cu mentă şi scorţişoară, 
plăcinte cu spanac picant şi suc de grepfruit cu zahăr şi 
muştar. Din întâmplare, cafeneaua avea internet wireless, 
aşa că, între îmbucăturile unui prânz delicios, parcurseră 
detaliile ofertei de călătorie, aşa cum o poreclise Selma. In 
mod previzibil, erau exhaustive, cu instrucţiuni pentru 
drumul cu maşina, cu informaţii despre istoria locală şi cu o 
hartă a terenului mănăstirii. Singurul detaliu pe care nu-l 
găsiră era locul exact al mormântului episcopului Mala. 

După ce achitară nota, Sam şi Remi porniră cu Fiatul spre 
nord. După şaisprezece kilometri, intrară în satul Zvernec şi 
urmăriră un indicator singuratic spre laguna Narte. Laguna 
era mare, de aproape treizeci de kilometri pătraţi. 

După ce cotiră pe drumul de pământ care înconjura 
laguna, Sam conduse spre nord până când ajunseră la o 


199 


parcare cu pietriş situată pe un petic de pământ proiectat 
înăuntrul lagunei. Parcarea era goală. 

Sam şi Remi coborâră din maşină şi îşi întinseră oasele. 
Vremea era neobişnuit de caldă şi de însorită pentru acea 
perioadă a anului, adică douăzeci şi unu de grade, cu doar 
câţiva nori neregulaţi departe de mal. 

— Să înţeleg că aia e destinaţia noastră, spuse Remi, 
arătând cu degetul. 

La țărm, un pod pietonal îngust ducea la insula Zvernec, 
aflată la două sute patruzeci de metri distanţă, pe care se 
găsea mănăstirea Sfânta Maria, o colecţie de patru biserici 
medievale ce ocupau pe țărm un triunghi cu iarbă de un 
hectar. 

Merseră până la capătul podului, unde Remi se opri. 
Privea podul cu nelinişte. Trecerile şubrede întâlnite prima 
oară în defileul Chobar, apoi din nou în drum spre situl 
arheologic secret al lui King, din valea Langtang, avuseseră, 
în mod evident, un impact mult mai mare asupra ei decât îşi 
dăduse seama. 

Sam se întoarse spre ea şi o înconjură cu braţul pe după 
umeri. 

— E solid. Sunt inginer, Remi. Mănăstirea asta e o 
atracţie turistică. Zeci de mii de oameni traversează podul 
acesta în fiecare an. 

Cu ochii mijiţi, îl privi pieziş: 

— Sper că nu încerci să mă faci să mă simt mai bine, 
Fargo. 

— Aş face eu asta? 

— Ai putea. 

— Nu de data asta. Haide, spuse el, zâmbindu-i 
încurajator. Traversăm împreună. O să fie ca şi cum ne-am 
plimba pe trotuar. 

Ea încuviinţă din cap ferm. 

— Înapoi în şa. 

Sam o luă de mână şi începură să meargă împreună. La 
jumătatea drumului, Remi se opri brusc. Zâmbi. 

— Cred că mi-e mai bine. 


200 


— Te-ai vindecat? 

— N-aş zice chiar aşa, dar mă simt mai bine. Să mergem 
mai departe. 

In câteva minute, ajunseră pe insulă. De la distanţă, 
bisericile păruseră aproape imaculate: pereţi de piatră 
înălbiţi de soare şi acoperişuri cu ţiglă roşie. Acum, aflaţi în 
faţa structurilor, pentru Sam şi Remi era limpede că ele 
văzuseră şi vremuri mai bune. Din acoperiş lipseau ţigle şi 
câţiva pereţi erau fie lăsaţi, fie dărâmaţi parţial. Unei 
clopotniţe îi lipsea acoperişul cu totul, clopotul atârnând 
într-o parte de grinda sa de sprijin. 

O cărare de pământ bine îngrijită şerpuia în preajmă. Ici 
şi colo, porumbeii stăteau în grupuri pe streşini, uguind şi 
privind cu ochii goi la cei doi vizitatori ai insulei. 

— Nu văd pe nimeni, spuse Sam. Tu? 

Remi scutură din cap. 

— Selma a pomenit în instrucţiuni de un îngrijitor, dar n-a 
zis nimic de vreun birou de informare turistică. 

— Atunci, să explorăm, spuse Sam. Cât de mare e insula? 

— Are patru hectare. 

— Ar trebui să găsim imediat cimitirul. 


După ce făcură o plimbare rapidă prin toate clădirile, 
urmară cărarea până la o pădure de pini, aflată dincolo de 
luminiş. Odată trecuţi de lizieră, soarele scăzu în intensitate 
şi trunchiurile copacilor păreau să-i împrejmuiască. Era o 
pădure străveche, cu lăstăriş încâlcit înalt până la genunchi 
şi cu suficiente cioturi putrede şi buturugi care să 
îngreuneze trecerea. După câteva sute de metri, cărarea se 
bifurca. 

— Bineînţeles, spuse Remi. Nu e nici un indicator. 

— Dă cu banul, în minte. 

— La stânga. 

O luară pe cărarea din stânga şi urmară poteca 
şerpuitoare până ajunseră la un doc şubred, pe jumătate 
putred, care dădea spre o mlaştină. 

— Am aruncat prost, spuse Remi. 


201 


Se întoarseră la răscruce şi apucară pe cărarea din 
dreapta. De data aceasta mergeau spre nord-est, 
afundându-se în pădure, spre capătul mai lat al insulei. 

Sam alergă puţin înainte în recunoaştere, se întoarse şi 
strigă spre Remi: 

— Am văzut un luminiş! 

După câteva clipe, apăru de după o curbă a potecii şi se 
opri în faţa ei. Zâmbea. Cu gura până la urechi. 

— De obicei, nu te entuziasmează atât de tare 
luminişurile, spuse Remi. 

— Ba da, dacă au şi lespezi funerare. 

— Arată-mi drumul, bwana”. 

Merseră împreună pe cărare până unde se deschidea 
pădurea de pini. Luminişul, oval ca formă şi având vreo 
şaizeci de metri în diametru, era într-adevăr un cimitir, dar 
aproape în aceeaşi clipă Sam şi Remi îşi dădură seama că 
ceva era în neregulă aici. La capătul îndepărtat erau nişte 
buşteni de pin stivuiţi de-a valma; lângă stivă, câteva 
baloturi de crengi şi rămurele uscate. Pământul din luminiş 
era plin de cicatrici, ca şi cum fusese supus unui 
bombardament de artilerie şi aproape jumătate din 
morminte păreau să fi fost recent dezgropate. 

La est mai era o deschizătură în copaci, de data aceasta 
ca un coridor îngust, la capătul căruia văzură apele lagunei. 

Dintre zecile de lespezi funerare vizibile, numai câteva 
erau întregi; toate celelalte erau fie crăpate, fie parţial 
smulse din pământ. Sam şi Remi numărară paisprezece 
mausolee. Şi ele purtau semne de stricăciune, având fie 
temelia lăsată, fie pereţii şi acoperişurile prăbuşite. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Remi. 

— Probabil o furtună, spuse Sam. A venit dinspre ocean şi 
a secerat uscatul ca o drujbă. Păcat. 

Remi aprobă din cap cu solemnitate. 

— Privind partea bună a lucrurilor, asta ne uşurează 
munca. Practic, n-o să intrăm prin efracţie în mausoleul lui 
Mala. 


15 „Şef”, în limba swahili (n.tr) 


202 


— Ai dreptate. Dar mai e un obstacol, îi spuse Sam lui 
Remi. 

— Care? 

— Hai să aruncăm o privire mai întâi. Nu vreau să 
cobesc. 

Se despărţiră, Sam cercetând latura de est către nord, iar 
Remi, latura de vest spre nord. Sărind peste plăcuţele 
mormintelor, amândoi se îndreptară spre cel mai apropiat 
mausoleu, oprindu-se doar cât să citească numele gravat 
pe faţada de piatră. 

In sfârşit, Remi ajunse în colţul de nord-est al cimitirului, 
lângă stiva dezordonată de buşteni. Pe măsură ce se 
apropia de ultimul mausoleu de pe partea ei, i se părea că 
era cel mai puţin distrus dintre toate, cu numai câteva 
crăpături în pereţi. Cu inima tresărindu-i, îşi dădu seama că 
avea şi nişte decoraţiuni deosebite. 

— Sam, cred că avem un câştigător, strigă Remi. 

Sam veni lângă ea. 

— De ce crezi asta? 

— E cea mai mare cruce pe care am văzut-o. Tu ai mai 
văzut alta? 

— Nu. 

Pe peretele cel mai apropiat de ei se afla o cruce 
ortodox-răsăriteană de un metru şi douăzeci pe un metru 
cincizeci, cu trei bare transversale - două orizontale 
aproape de vârf şi una aproape de bază, înclinată pieziş. 

— Am văzut multe dintr-astea, dar niciuna atât de mare. 
Am o curiozitate: Ce reprezintă bara înclinată de la bază? 
Presupun că simbolizează ceva. 

— A, misterele religiei... spuse Sam. 

Parcurseră ultimii metri până la mausoleu, apoi se 
despărţiră, înconjurând fiecare câte o latură, până în faţă, 
unde dădură de un gard din fier forjat, care le ajungea până 
la pulpe. O latură era culcată la pământ. La baza celor trei 
trepte de piatră, uşa mausoleului era deschisă - sau, mai 
bine zis, lipsea. Dincolo de ea, în interior, era întuneric. 

Pe frontonul de sub acoperişul înclinat al mausoleului 


203 


erau cioplite patru litere: MALA. 

— Mă bucur să vă găsim în sfârşit, Eminenţa Voastră, 
murmură Sam. 

Sam păşi peste gard, urmat de Remi şi cobori treptele. 
Se opriră în faţa intrării; duhoarea de mucegai le umplu 
nările. Sam băgă mâna în buzunar şi scoase minilanterna cu 
LED. Păşiră peste prag şi Sam aprinse lumina. 

— E gol, murmură Remi. 

Sam lumină interiorul cu lanterna, sperând să găsească o 
anticameră mai joasă, dar nu văzu nimic. 

— Vezi vreun însemn? întrebă el. 

— Nu. Mirosul nu-i normal, Sam. E de... 

— Apă stătută. 

Inchise lanterna. Făcură cale-ntoarsă şi urcară treptele. 

— Cineva l-a mutat în altă parte, spuse Sam. Mausoleele 
pe care le-am verificat eu erau la fel de goale. 

— Şi cele verificate de mine. Cineva i-a dezgropat pe 
oamenii ăştia, Sam. 

Întorşi pe terenul mănăstirii, văzură un om în vârful unei 
scări de lemn, sprijinite de clopotniţa stricată. Era de vârstă 
mijlocie, îndesat şi purta o şapcă neagră de biciclist. 
Merseră la el. 

— Nu vă supăraţi, spuse Remi în albaneză. Bărbatul se 
întoarse şi privi în jos spre ei. 

— Aflisni anglisht? Vorbiţi engleza? Bărbatul scutură din 
cap. 

— Jo. 

— La naiba, murmură Remi şi scoase iPad-ul. 

— Earta! strigă bărbatul. 

O fetiţă blondă veni în fugă de după colţul clădirii şi se 
opri brusc în faţa lui Sam şi a lui Remi. Le zâmbi, apoi i se 
adresă bărbatului: 

— Po? 

Acesta îi vorbi câteva secunde în albaneză, la care ea 
încuviinţă din cap şi se adresă apoi lui Sam şi lui Remi: 

— Bună ziua. Numele meu este Earta. Vorbesc engleza. 

— Chiar foarte bine, spuse Sam, făcând prezentările. 


204 


— Mă bucur să vă cunosc. Vreţi să-l întrebaţi ceva pe 
tata? 

— Da, spuse Remi. El e îngrijitorul? 

Earta încruntă din sprâncene. 

— în... grijitor? Îngrijitor? A, da, el e îngrijitorul. 

— Voiam să aflăm ceva despre cimitir. Tocmai am fost 
acolo şi... 

— Păcat de el, nu? 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

Earta îl întrebă pe tatăl ei, ascultă răspunsul, apoi 
explică: 

— Acum două luni, a venit o furtună dinspre golf. Vânturi 
puternice. S-au produs multe stricăciuni. A doua zi, marea s- 
a umflat şi a inundat laguna şi o parte a insulei. Cimitirul 
era sub apă. Multe stricăciuni şi acolo. 

— Şi ce s-a întâmplat cu... ocupanţii lui? întrebă Sam. 

Earta îl întrebă pe tatăl ei, apoi pe ei: 

— De ce vreţi să ştiţi? Remi răspunse: 

— S-ar putea să fie nişte rude îndepărtate. Mătuşa mea 
mi-a spus că avem pe cineva îngropat aici. 

— Vai, făcu Earta consternată. Imi pare rău. Se adresă 
din nou tatălui ei, care răspunse pe larg. Earta îi explică lui 
Remi: Cam jumătate din morminte au rămas intacte. 
Celelalte... când apele s-au retras, oamenii nu mai erau în 
pământ. Eu, tata şi surorile mele îi tot găseam la câteva zile 
după aceea. Ochii Eartei străluciră şi ea zâmbi. Am găsit 
chiar un craniu într-un copac! Stătea acolo. A fost amuzant. 

Remi o privi o clipă pe fetiţa care radia. 

— Cum zici tu... 

— Au venit din partea guvernului şi au hotărât că 
trupurile trebuie mutate până când se... ăăă... repară 
cimitirul. Acesta e cuvântul? 

Sam zâmbi. 

— Da. 

— Intoarceţi-vă la anul. O să fie mai frumos atunci. N-o să 
mai pută aşa. 

— Unde se află rămăşiţele acum? întrebă Remi. 


205 


Earta îl întrebă pe tatăl ei. Încuviinţă din cap auzindu-i 
explicaţia, apoi le spuse lui Sam şi lui Remi: 

— Pe insula Sazan. Arătă spre golful Vlore. Acolo se află o 
mănăstire veche, mai veche decât asta. Guvernul le-a dus 
pe toate acolo. 


Capitolul 22 


Vlore, Albania 


— Nu prea aveţi noroc, spuse Selma câteva minute mai 
târziu, când Sam şi Remi îi dădură veştile. Stăteau pe 
capota Fiatului, în parcare. Staţi aşa, să văd dacă găsesc 
ceva despre insula Sazan. 

Timp de treizeci de secunde auziră păcănitul tastelor, 
apoi din nou vocea Selmei: 

— Gata. Insula Sazan, cea mai mare din Albania, având 
cinci kilometri pătraţi, situată strategic între strâmtoarea 
Otranto şi golful Vlore din Albania. Nu este populată, din 
câte înţeleg eu. Apele din jurul insulei fac parte dintr-un 
Parc Naţional Marin. A fost stăpânită de diferite state de-a 
lungul secolelor: Grecia, Imperiul Roman, Imperiul Otoman, 
Italia, Germania, apoi Albania. Se pare că Italia a construit 
nişte fortificaţii pe ea în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial şi... Da, aici e, au transformat mănăstirea din 
perioada bizantină într-un fel de fortăreață. Selma făcu o 
pauză. S-ar putea să nu fie de bine. Se pare că m-am 
înşelat. 

— Peşteri, prezise Sam. 

— Mlaştini, crocodili - vai de noi, interveni şi Remi. 

— Nu, mă refeream la faptul că nu e locuită. Pe insulă se 
află o unitate de pază a parcului. Au trei sau patru bărci de 
patrulă şi vreo treizeci şi şase de paznici. 

— Asta înseamnă că civilii nu au voie, adăugă Remi. 

— Aşa cred şi eu, doamnă Fargo, confirmă Selma. 


206 


Sam şi Remi rămaseră tăcuţi câteva clipe. Niciunul nu 
simţea nevoia să-l întrebe pe celălalt ce vor face în 
continuare. Sam o întrebă pur şi simplu pe Selma: 

— Cum ajungem acolo fără să fim scufundaţi de paznicii 
parcului? 

După ce săriră peste prima sugestie previzibilă a Selmei: 
„Nu vă lăsaţi prinşi”, începură să analizeze opţiunile care le 
stăteau la dispoziţie. Mai întâi, desigur, vor avea nevoie de 
un mijloc de transport, o sarcină destul de uşoară, după 
cum îi asigură Selma. 

Lăsând-o pe ea să se ocupe de acest aspect, Sam şi Remi 
o luară spre sud, înapoi în Vlore, ca să pună la cale strategia 
în cartierul lor general de facto - cafeneaua în aer liber a 
hotelului Bologna. De pe scaunele lor, se vedea în depărtare 
insula Sazan, un petic de pământ ridicându-se din apele 
albastre ale Mării Adriatice. 

Selma îi sună după o oră. 

— Ce părere aveţi despre caiace? 

— Câtă vreme se poartă frumos cu noi... glumi Sam. 

Remi îl ghionti pe Sam în braţ. 

— Zi mai departe, Selma. 

— In capătul nordic al peninsulei se află o zonă de 
recreere: plaje, stânci pentru căţărat, peşteri, golfuleţe 
pentru înot, chestii de genul ăsta. Din capătul peninsulei 
până la insula Sazan sunt doar trei kilometri. Insă e şi un 
revers. In zonă nu sunt permise ambarcaţiuni cu motor, iar 
la apus, se închide. Presupun că aţi prefera să săpaţi după 
cranii noaptea, nu? 

— Ce bine ne cunoşti, replică Sam. Bănuiesc că ai găsit 
un magazin de caiace de încredere. 

— Da. Mi-am permis libertatea să închiriez două pentru 
voi. 

— Cum stăm cu vremea şi cu mareea? întrebă Remi. 

— Parţial înnorat şi calm diseară, cu luna în pătrar; dar pe 
mâine-dimineaţă se pregăteşte o furtună. După hărţile 
nautice online pe care le-am găsit, curentul din golf e destul 
de blând, dar dacă mergeţi prea la est de insula Sazan şi de 


207 


peninsulă, intraţi în Adriatică. Din câte am citit, curentul de 
acolo e necruţător. 
— Cu alte cuvinte, o călătorie numai dus în sud, spre 
Marea Mediterană, spuse Sam. 
— Dacă ajungi atât de departe fără să fii... 
— Inţelegem, Selma, o întrerupse Remi. La est e nasol. 
Sam şi Remi se uitară unul la altul şi încuviinţară din cap. 
— Selma, la cât se înserează? întrebă Sam. 


După cum se dovedi, apropierea înserării era cea mai 
mică dintre problemele lor. Deşi magazinul - aflat în 
Orikum, o staţiune situată la şaisprezece kilometri sud de 
Vlore, în curbura golfului - avea o selecţie vastă de modele 
de caiace din plastic, nu vedeai decât nuanţe de roşu, 
galben sau oranj care-ţi zgâriau retina, ori o combinaţie de 
cele trei a /a Jackson Pollock. Neavând timp să caute alte 
culori care să treacă neobservate, cumpărară cea mai bună 
barcă din magazin, împreună cu vâsle duble şi cu veste de 
salvare. 

După o oprire scurtă la un magazin cu articole de menaj, 
se întoarseră la Vlore. Aşa cum avuseseră noroc şi în 
Kathmandu, găsiră un magazin militar de solduri şi 
cumpărară un costum complet negru pentru fiecare: 
bocanci şi şosete, indispensabili lungi, pantaloni de lână, fes 
împletit şi pulovere pe gât cu mâneci lungi extralargi, care 
să acopere vesta de salvare portocaliu-fosforescent. Cu o 
geantă cu flecuşteţe pentru orice eventualitate şi o pereche 
de rucsacuri închise la culoare, încheiară cumpărăturile. 
Apoi, porniră în aventură. 

Sam conduse câteva minute în jurul terenului de 
agrement, dar nu văzură pe nimeni. Parcarea şi plajele erau 
pustii. De pe o stâncă, cercetară apele de dedesubt şi nu 
văzură ţipenie de om. 

— Probabil n-a început încă sezonul, spuse Sam. Şcoala 
nu s-a terminat. 

— Ar trebui să ne aşteptăm la patrule, spuse Remi. 
Paznicii parcului sau poliţia locală. 


208 


Sam încuviinţă din cap. 

— Ai dreptate. 

Dacă i-ar fi găsit cineva, ar fi trebuit să plătească bilet 
sau o amendă pentru Fiat. Oricum, ar fi fost o complicaţie 
de care nu aveau nevoie. Şi mai rău, autorităţile locale ar 
putea să dea alarma şi să presupună că doi vilegiaturişti se 
pierduseră pe mare, iar acest lucru ar fi atras, fără îndoială, 
atenţia pazei de coastă - exact ceea ce încercau să evite 
Sam şi Remi. 

După douăzeci de minute în care se plimbară cu maşina 
pe drumurile de pământ din jurul terenului de agrement, 
Sam găsi un şanţ de scurgere năpădit de tufişuri, în care 
băgă Fiatul cu spatele. Sub privirea atentă la detalii a lui 
Remi, aranjară tufele, astfel încât vehiculul să nu poată fi 
văzut de pe drum. 

impreună, se dădură un pas înapoi ca să-şi admire opera. 

— Ai fi fost de folos în Anglia înainte de Ziua Z, observă 
Sam. 

— E un dar de-al meu, fu Remi de acord. 


Cu rucsacurile în spate, târâră caiacele pe deal în jos, 
spre un golfuleţ izolat pe care-l observaseră mai devreme. 
Având mai puţin de doisprezece metri lăţime, cu o plajă de 
nisip alb în parte cufundată sub apă, fâşia de pământ care 
ducea la mare avea două sute de metri lungime şi era 
arcuită, protejându-i de priviri indiscrete. 

Când mai aveau patruzeci şi cinci de minute până la 
căderea întunericului, începură să-şi camufleze caiacele. 
Folosind sprayuri cu vopsea neagră Gray Marine, blazonară 
lateralele, partea superioară şi cea inferioară a caiacelor în 
dungi zigzagate suprapuse, până nu se mai văzu nicio fâşie 
de plastic fosforescent. Execuţia lui Sam, deşi funcţională, 
nu avea flerul artistic al operei lui Remi. Caiacul ei semăna 
izbitor cu modelul de camuflaj al navelor de război din 
Primul Război Mondial. 

Se dădu înapoi câţiva paşi, studie fiecare caiac pe rând, 
apoi spuse: 


209 


— Sigur nu ai fost în altă viaţă vreun agent al OSS+? 

— Nu pe deplin. Ea făcu un semn spre caiacul lui. Te 
superi? 

— Fă-ţi de cap. 

După câteva minute şi o jumătate de tub de spray, 
caiacul lui Sam arăta aproape identic cu al ei. Ea se întoarse 
spre el şi-l întrebă: 

— Ce părere ai? 

— Mă simt... emasculat. 

Remi merse lângă el şi îl sărută. Zâmbi. 

— Dacă te ajută, caiacul tău cred că e mai mare decât al 
meu. 

— Foarte amuzant. Hai să le schimbăm. 


După ce se îmbrăcară cu hainele de la solduri, cele vechi 
îşi găsiră locul în rucsacuri, care, la rândul lor, intrară în 
compartimentele de la prora ale fiecărui caiac. 

Nemaiavând ce să facă, statură pe nisip şi priviră soarele 
coborând la orizont, urmărind umbrele lungindu-se peste 
apă şi întunericul cuprinzând treptat fâşia de pământ. 

După ce noaptea se lăsă de tot, târâră caiacele până la 
apă, scufundându-le pe jumătate înainte de a urca în ele, 
apoi, urnindu-le cu vârful unei vâsle, în scurt timp, se 
deplasau în golfuleţ. Le trebuiră zece minute ca să exerseze 
manevrarea caiacelor, să se prindă ce au de făcut cu 
vâslele şi cum să le echilibreze, până când simţiră că erau 
pregătiţi. 

Cu Sam în frunte şi Remi în spatele lui, în dreapta, vâsliră 
spre ieşirea din golfuleţ, ramele producând un zgomot abia 
perceptibil când tăiau apa. Imediat, le apăru în raza vizuală 
gura golfului; dincolo de ea, o întindere vastă şi întunecată 
de apă. Aşa cum prezisese Selma, cerul era parţial înnorat, 
cu raze de lună anemice reflectându-se în apă. La trei 
kilometri în faţă, aproape spre nord, se vedea movila 


14 Office of Strategic Services (Biroul de Servicii Strategice), 
agenţie de informaţii americană înfiinţată în timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial, predecesoarea CIA (n.tr.) 


210 


întunecată care era insula Sazan. 

Sam se opri brusc din vâslit. Ridică pumnul strâns: 
„Stop”. Remi scoase vâsla din apă, o puse peste genunchi şi 
aşteptă. Mişcându-se exagerat de încet, Sam arătă spre 
vâsla lui, apoi în sus, spre vârful stâncii din dreapta. 

Trecură zece secunde. 

Apoi, Remi auzi zgomotul unui motor, urmat de scârţâitul 
uşor al frânelor. 

Sam privi înapoi spre Remi, arătă spre peretele de 
stâncă, apoi lăsă vâsla înapoi în apă şi se îndreptă spre 
acesta. Remi îl urmă. Sam întoarse caiacul paralel cu 
stânca, apoi se răsuci în scaun, puse o mână pe vâsla lui 
Remi şi o cârmi şi pe ea. 

— Paznici? şopti Remi. 

— Să sperăm. 

Rămaseră nemişcaţi, cu privirea în sus. 

La marginea stâncii se aprinse un chibrit, care dispăru şi 
fu înlocuit de vârful luminos al unei ţigări, în lumina slabă, 
Sam zări cozorocul unei şepci militare. Timp de cinci minute 
statură nemişcaţi, aşteptând ca bărbatul să-şi termine 
ţigara. In cele din urmă, acesta se întoarse şi plecă pe unde 
venise. Se deschise o portieră, apoi se trânti la loc. Se auzi 
motorul pornind şi maşina se îndepărtă, cauciucurile 
scârţâind pe pietriș. 

Sam şi Remi mai aşteptară cinci minute ca nu cumva să 
nu se întoarcă, apoi îşi continuară drumul. 


După ce ajunseră la aproape un kilometru în larg, deveni 
limpede faptul că predicțiile Selmei referitoare la maree 
fuseseră la fel de precise. Deşi nici Sam, nici Remi nu erau 
surprinşi, ştiau totuşi că oceanul era o fiară capricioasă; 
chiar şi un curent de un nod, relativ blând, le-ar fi îngreunat 
de două ori traversarea, forţându-i să corecteze mereu 
cursul ca să compenseze acţiunea valurilor răzvrătite. Altfel, 
s-ar fi trezit cu uşurinţă în Marea Adriatică, în drum spre 
Grecia. 

In scurt timp îşi găsiră ritmul, lovind apa la unison şi 


211 


recuperând rapid din distanţa spre Sazan. La jumătatea 
drumului, se opriră ca să facă o pauză. Remi îşi aduse 
caiacul lângă al lui Sam şi rămaseră tăcuţi câteva minute, 
bucurându-se de legănarea uşoară a valurilor. 

— Patrulă, spuse Remi deodată. 

Spre nord-est, apăru o barcă mare cu motor de după 
promontoriul insulei, dinspre bază. Se întoarse până când 
ajunse cu prora în direcţia lor. Sam şi Remi încremeniră, 
privind şi aşteptând. Deşi bine camuflate, caiacele lor n- 
aveau cum să scape de lumina unor faruri aflate la un 
kilometru. 

La prora bărcii se aprinse brusc un far, care mătură 
ţărmul sudic al insulei, apoi se stinse. Barca de patrulă 
venea spre ei. 

— Hai, murmură Sam. Du-te la țărm. Barca cârmi spre 
est. 

— Aşa. Mergi în continuare, şopti Remi. 

Şi barca îşi continuă drumul. O mai priviră câteva minute, 
în timp ce luminile de navigare deveneau tot mai mici, până 
când, într-un final, se contopiră cu mănunchiul de luminiţe 
din Vlore, aflat în depărtare. 

Sam îşi privi soţia. 

— Eşti gata? 

— Da. 


Parcurseră restul drumului în aproximativ douăzeci de 
minute. După ce făcuse o recunoaştere virtuală a insulei cu 
Google Earth, Sam alesese locul de debarcare. 

Măsurând aproximativ cinci kilometri de la nord la sud şi 
un kilometru şi jumătate în punctul său cel mai vestic, 
Sazan semăna, după părerea lui Sam, cu un submarin cu 
periscop diform. Parcul era pe spatele submarinului, într-un 
golfuleţ de pe coasta de nord-est, iar locul de debarcare era 
pe coada submarinului, în vârful cel mai sudic, lângă vechile 
fortificaţii din al Doilea Război Mondial. 

In mare parte lipsit de vegetaţie, în afara unor tufişuri şi 
a câtorva petice de pini pitici, terenul stâncos era dominat 


212 


de două dealuri înalte, aproape de centrul insulei. Pe unul 
dintre aceste dealuri sperau să găsească vechea mănăstire 
şi dacă informaţiile Eartei erau corecte, pe ocupanţii 
cimitirului din insula Zvernec, incluzându-l pe episcopul 
Besim Mala. 

Aşa cum era firesc pentru Sam şi Remi, riscau mult şi 
treceau prin multe pericole pornind de la un mare „dacă”. 
Aceasta era viaţa vânătorilor de comori profesionişti, după 
cum aflaseră în atâţia ani de căutări. 

Pe măsură ce se apropiau de țărm, valurile deveniră mai 
agitate, izbindu-se de stâncile ce ţâşneau din apă şi de 
rocile calcaroase plate, pe jumătate cufundate în apă. 
Caiacele de plastic se comportară admirabil, ricoşând pe 
stânci şi alunecând peste bancurile de nisip, până când Sam 
şi Remi reuşiră să intre în apa mică, pe jumătate vâslind, pe 
jumătate împingând, după care coborâră şi îşi făcură drum 
cu greu până la mal. 

Se ghemuiră ca să-şi tragă sufletul şi să cerceteze 
împrejurimile. 

Plaja presărată cu stânci era doar puţin mai mare decât 
lungimea caiacelor şi se termina brusc într-un perete de 
stâncă de un metru douăzeci înălţime; dincolo de perete, se 
afla un deal abrupt presărat cu arbuşti pitici verzi. La 
jumătatea dealului, o structură de mărimea unui garaj era 
ridicată în coasta sa. 

— O cazemată, şopti Sam. 

Mai sus pe deal, era ceva ce părea a fi o colibă din piatră 
- probabil un post de observaţie - iar şi mai sus, la o sută de 
metri distanţă, pe coama dealului, o clădire de cărămidă, ca 
o baracă cu trei etaje. Ferestrele negre fără geamuri se 
holbau spre mare. 

După cinci minute în care priviră în jur şi ascultară, Sam 
şopti: 

— Nu-i nimeni acasă. Ţi-a atras ceva atenţia? 

— Nu. 

— Nu văd nici un graffitti, remarcă Sam. 

— Şi ce înseamnă asta? 


213 


— Dacă aş fi fost puşti şi aş fi locuit în Vlore, nu cred că 
m-aş fi putut abţine să nu mă furişez aici. Deşi nu 
obişnuiam să fac asta în adolescenţă, am cunoscut o 
mulţime de tipi care ar fi pictat cu spray la greu cazemata 
asta, numai ca să demonstreze că au fost aici. 

Remi încuviinţă din cap. 

— Deci fie tinerii albanezi au un respect nemaipomenit 
faţă de lege, fie... 

— Nimeni care se strecoară aici nu rămâne suficient timp 
în libertate, ca să-şi facă de cap, termină Sam. 


Capitolul 23 


Insula Sazan, Albania 


La lumina lunii, începură să înainteze cu greu în sus, pe 
cărarea de pe deal. Deşi coama era doar la o aruncătură de 
băț distanţă şi la câteva sute de metri mai sus de barăci, 
cărarea şerpuitoare dubla distanţa reală. 

În sfârşit, ajunseră la ultima cotitură a drumului. După ce 
o ocoliră, văzură coama dealului. Sam îi făcu un gest lui 
Remi să aştepte, apoi ieşi de pe cărare şi îşi croi drum 
printre arbuşti, până reuşi să vadă dincolo de coamă. Făcu 
un semn care însemna „Calea e liberă”, iar Remi i se 
alătură. 

— Tărâmul făgăduinţei, spuse el. 

— Un tărâm al făgăduinţei care a văzut şi vremuri mai 
bune, replică Sam. 

Deşi înainte de a pleca spre peninsulă studiaseră 
structura pe Google Earth, vederea de sus le arătase 
biserica drept o clădire în formă de cruce, care nu ieşea cu 
nimic în evidenţă. Acum, de-aproape, vedeau o clopotniţă 
conică, ferestre înalte închise şi un acoperiş de ţiglă, cândva 
roşu, decolorat în roz din cauza secolelor în care fusese ars 
de soare. 

214 


Găsiră uşile duble încuiate, aşa că dădură ocol bisericii. 
Pe latura de nord descoperiră două lucruri interesante: o 
spărtură zimţată, înaltă până la talie, în peretele de 
cărămidă şi o privelişte liberă asupra jumătăţii nordice a 
insulei Sazan, incluzând unitatea de pază aflată la opt sute 
de metri mai jos, pe un dig iluminat de felinare agăţate de 
stâlpi. Sam şi Remi numărară trei bărci şi trei clădiri. 

— Să-l găsim pe episcopul Mala şi s-o întindem de aici, 
spuse Remi. 


Capitolul 24 


Insula Sazan, Albania 


Imediat ce se strecurară prin spărtura din perete, îşi 
dădură seama că sarcina lor urma să fie mult mai grea 
decât anticipaseră. |n loc să păşească într-un spaţiu 
deschis, se treziră într-un labirint. 

De fiecare parte şi în faţa lor, erau stivuite sicrie de lemn 
putred până la doi metri şi jumătate înălţime şi un metru 
douăzeci în adâncime, formând un coridor puţin mai larg 
decât umerii lor. Luminând drumul cu lămpile de miner, 
merseră spre capătul coridorului. Ajunseră la o intersecţie în 
formă de T. La stânga şi la dreapta, alte sicrie. 

— Le numeri, da? şopti Sam. 

— O sută nouăzeci şi două, până acum. 

— Cimitirul din Zvernec nu-i atât de mare. 

215 


— E ca şi cum i-ar fi pus unul lângă altul în sicrie şi apoi 
le-ar fi stivuit. Ştim că Mala a murit în 1436. Chiar dacă ar fi 
fost primul înmormântat acolo, tot ar fi vorba de cel puţin 
cinci secole. 

— M-au trecut fiori pe şira spinării. La stânga sau la 
dreapta? 

Remi alese coridorul din stânga. Făcură câţiva paşi. 
Lampa lui Sam lumină în faţa lor un perete de cărămidă 
exterior. 

— Fundătură, spuse el. 

Făcură cale întoarsă şi cu Remi în frunte, trecură de 
intersecţia în T şi o luară pe coridorul învecinat. La capătul 
lui, o curbă la dreapta, urmată de alte şaizeci şi patru de 
sicrie, apoi o curbă la stânga şi alte sicrie. Tiparul se repetă 
cu încă alte cinci cotituri, până când numărătoarea 
cadavrelor depăşi şase sute. 

In cele din urmă, intrară într-un spaţiu deschis. Şi aici, 
sicriele erau stivuite până la doi metri şi jumătate înălţime, 
aproape lipite de grinzile transversale ale tavanului boltit. 
Sam şi Remi se întoarseră în cerc, luminând pereţii de pin 
vopsiți în alb. 

— Acolo, spuse Sam deodată. 

Pe peretele vestic, în spatele unui munte de trunchiuri de 
pin putrezite, se afla un şir de sarcofage din piatră. 

— Paisprezece, spuse Remi. Câte mausolee erau în 
cimitir. 

— Asta da noroc, replică Sam. Numără sicriele stivuite la 
perete, din spatele sarcofagelor. Incredibil, murmură el. 
Remi, sunt peste o mie de cadavre în clădirea asta. 

— Probabil că Earta s-a înşelat. După furtună şi inundație, 
probabil că au scos toate cadavrele. Zvernec e, mai 
degrabă, un osuar decât un cimitir. 

— Nu se simte nici un miros. 

Conform Selmei, ultima înmormântare a avut loc în 1912. 
Chiar dacă au fost îmbălsămate cadânele, probabil sunt 
toate descărnate. 

Sam zâmbi şi fredona încetişor: 


216 


— „Oase... oase... oase uscate", 

— Nu renunţa la slujba ta de toate zilele. Hai să verificăm 
inscripţiile. Mausoleul lui Mala avea o cruce patriarhală 
uriaşă; poate că şi sarcofagul lui e la fel decorat. 

Verificară rapid capătul fiecărui sarcofag şi nu găsiră 
nicio cruce. Sam şi Remi merseră de-a lungul şirului, 
folosindu-se de lămpile de miner ca să vadă deasupra 
fiecărui sicriu de piatră. Pe al paisprezecelea capac fusese 
dăltuit un simbol al Bisericii Ortodoxe Răsăritene. 

Se aşezară pe podea şi se uitară la el. Remi întrebă: 

— Cât de grele crezi că sunt sarcofagele? 

— Vreo sută optzeci, două sute douăzeci de kilograme. Şi 
adăugă, după o clipă: Dar capacul... asta-i altă poveste. O 
rangă. 

— Poftim? întrebă Remi zâmbind. 

Era obişnuită cu concluziile aparent fără nicio legătură 
ale soţului ei; era felul lui de a rezolva problemele. 

— Am uitat să luăm o rangă. Capacul cântăreşte cel mult 
patruzeci şi cinci de kilograme, dar ca să-l deschidem, câtă 
vreme sarcofagul e fixat acolo... La naiba, şi doar aveam un 
sentiment clar că am uitat ceva important. 

— Din fericire, ai un plan. Sam încuviinţă din cap. 

— Din fericire, am un plan. 

Cum aflaseră cu multă vreme în urmă valoarea 
universală a trei obiecte - funie, cablu şi bandă adezivă - 
Sam şi Remi rareori mergeau pe teren fără ele, chiar dacă 
sarcina lor sau călătoria respectivă nu făcea necesară, în 
mod evident, deținerea lor. De data aceasta, grăbindu-se să 
termine înainte de căderea nopţii, uitaseră unul dintre cele 
trei obiecte, pe lângă rangă: cablul. Sam spera că se vor 
descurca cu colacul de funie de escaladare de cincisprezece 
metri şi cu banda adezivă. 

După numai câteva minute de orbecăială printre grinzile 


15 Vers dintr-un cântec tradiţional afro-american, inspirat din 
Cartea lui Ezechiel 37:1-2 în care profetul e condus de Dumnezeu 
pe un câmp de oase (n.tr.) 


217 


transversale ale bisericii, găsiră ceea ce căutau: o consolă 
desprinsă, în formă de L. După ce o scoase din locul ei, Sam 
îşi folosi greutatea corporală ca să o izbească peste mijlocul 
funiei. Apoi, se târî peste sarcofag şi fixă consola în 
îmbinarea din spate, sub capac. Apucând funia ca pe nişte 
frâie, trase până când consola în formă de L se fixă bine în 
locul ei. În sfârşit, împreună cu Remi, azvârli capetele funiei 
peste o bârnă şi îşi folosiră amândoi greutatea corpului ca 
să tragă încet de funie până când capătul îndepărtat al 
capacului începu să se ridice. 

— II ţin eu, spuse Remi cu dinţii încleştaţi, apucând şi 
capătul funiei din mâinile lui Sam. Du-te. 

Sam se grăbi să se aplece peste capac şi-şi strecură 
degetele pe sub latura cea mai apropiată. Se lăsă pe spate 
şi-şi propti picioarele. Capacul sări în sus şi alunecă printre 
picioarele lui. Consola în formă de L se desprinse cu un 
zăngănit metalic. 

Impreună, păşiră în jurul capacului şi se aplecară 
deasupra lui, cu lămpile luminând conţinutul sarcofagului. 

— Oase, oase, numai oase, spuse Remi. 

— Nu se vede nicio sclipire de aur, replică Sam. Unul 
verificat, mai avem două. 


Deşi nici unul dintre ei nu dădu glas îngrijorării, Sam şi 
Remi aveau amândoi sentimentul că, indiferent ce sarcofag 
vor alege în continuare, nu vor nimeri nici de data aceasta. 
In mod similar, nici unul nu îndrăznea să recunoască vocea 
cicălitoare şi plină de îndoială din mintea sa - faptul că 
părintele episcop Besim Mala nu fusese fidel rugăminţii 
regelui Mustangului şi că al doilea disc al Theurangului 
fusese de mult aruncat sau pierdut, împreună cu Omul de 
Aur şi dacă Jack Karna avea dreptate, cu locul în care se 
afla Shangri-La. 

După treizeci de minute şi încă un capac de sarcofag dat 
jos, se găseau din nou în faţa unui ansamblu de oase şi a 
unui al doilea eşec. 

La nouăzeci de minute după ce intraseră în biserică, 


218 


dădură jos capacul celui de-al treilea şi ultim sarcofag. 
Epuizaţi, Sam şi Remi se aşezară dinaintea lui şi se odihniră 
un minut, pentru a-şi recăpăta suflul. 

— Eşti gata? întrebă Sam. 

— Nu chiar, dar hai să terminăm odată, spuse Remi. 

In coate şi genunchi, se târâră fiecare pe câte o latură a 
capacului de piatră şi după ce inspirară adânc, aruncară o 
privire peste margine, înăuntrul sarcofagului. 

Din întuneric, o bucată de aur sclipi. 


Capitolul 25 


Sofia, Bulgaria 


La scurt timp după răsărit, epuizați, dar triumfători, se 
întorceau pe peninsulă şi se îndreptau spre hotelul din 
Vlore. 

Fiindcă îşi manifestaseră deja îngrijorarea faţă de Selma 
cu privire la expedierea discului Theurang, în San Diego, 
prin mijloacele standard, Sam şi Remi descoperiră că 
cercetătorul-şef făcuse, cum era de aşteptat, alte 
aranjamente. Rube Haywood, vechiul lor prieten de la CIA, îi 
dăduse numele şi adresa unui serviciu de curierat discret şi 
de încredere din Sofia. Rube refuzase să spună dacă între 
acest serviciu şi agenţia lui exista vreo legătură, dar firma 
de deasupra uşii clădirii, pe care scria „Servicii de Arhivare 
Academice Sofia”, îi dezvălui lui Sam tot ce voia să ştie. 

— O să ajungă nu mai târziu de mâine la prânz, după ora 
locală, îi spuse Sam lui Remi. Ai nişte instrucţiuni pentru 
mine? 

Remi zâmbi şi ridică iPad-ul. 

— Conectat şi gata de plecare. 

Sam băgă Fiatul în viteză şi ieşi din parcare. 

219 


Când ajunseră la aproape un kilometru distanţă de 
destinaţie, iPad-ul lui Remi nu se mai dovedi necesar. 
Indicatoare atât în chirilică, cât şi în engleză îi conduseră pe 
strada Vasil Levski, pe lângă clădirea Parlamentului şi 
Academia de Ştiinţe, apoi în piaţa care încercuia inima 
religioasă a Sofiei, catedrala Aleksandr Nevski. 

Bazilica cu bolți în cruce domina piaţa, cupola ei centrală 
placată cu aur ridicându-se la patruzeci şi cinci de metri 
deasupra străzii, iar clopotniţa lui, cu opt metri mai sus. 

Remi citi din ghidul turistic descărcat de pe internet: 

—  „Douăsprezece clopote cu o greutate totală de 
douăzeci şi patru de tone, fiecare dintre ele cântărind între 
nouă şi o mie o sută de kilograme”. 

— Impresionant, replică Sam, urmând şirul de vehicule ce 
se deplasau în jurul catedralei. Şi asurzitor, presupun. 

Dădură de două ori roată pieţei mărginite de copaci 
înainte ca Sam să tragă pe o stradă lăturalnică şi să 
găsească un loc de parcare. 

Oprirea lor la catedrala Aleksandr Nevski urma să fie 
doar o rampă de lansare, după cum ştiau amândoi. Deşi 
Selma şi Karna căzuseră de acord că episcopul Arnost Deniv 
murise în Sofia în 1442, nici unul din ei nu reuşise să afle 
detalii despre locul său de odihnă veşnică. Sperau ca 
bibliotecarul-şef de la Aleksandr Nevski să-i poată îndruma 
în direcţia cea bună. 

Coborâră din maşină şi intrară în piaţă, urmând puhoiul 
de localnici şi turişti spre latura vestică a catedralei, unde 
urcară treptele spre uşile de lemn masive. In timp ce se 
apropiau, o femeie blondă tunsă scurt le zâmbi şi spuse 
ceva în bulgară - o întrebare, judecând după inflexiunea 
glasului, înţeleseră cuvântul „englezi”, deduseră esenţa 
întrebării şi repetară: 

— Englezi. 

— Bine aţi venit la catedrala Aleksandr Nevski. Cu ce vă 
pot ajuta? întrebă ea. 

— Am vrea să vorbim cu şeful bibliotecii de aici, replică 


220 


Remi. 

— Biblioteca? repetă femeia. A, vă referiţi la arhivar? 

— Da. 

— Îmi pare rău, dar nu avem nici un arhivar. 

Sam şi Remi schimbară priviri nedumerite. Remi scoase 
iPad-ul şi îi arătă femeii documentul pdf trimis de Selma, cu 
câteva informaţii despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană din 
Bulgaria. Remi îi arătă pasajul şi femeia îl citi, mişcându-şi 
buzele în tăcere. 

— Aha, exclamă ea luminată. Astea sunt informaţii vechi, 
din păcate. Persoana respectivă lucrează acum la Palatul 
Sfântului Sinod. 

Femeia arătă spre sud-est, către o clădire înconjurată de 
un pâlc de copaci. 

— Mergeţi acolo şi or să vă ajute. 

— Ce e Sinodul? întrebă Sam. 

Femeia trecu pe modul de vorbire al ghizilor: 

— Sinodul este căminul unui grup de mitropoliți sau 
episcopi care, la rândul lor, aleg patriarhii şi alţi funcţionari 
importanţi ai Bisericii Ortodoxe Bulgare. Tradiţia Sinodului 
datează din vremea apostolilor de la lerusalim. 

Zicând acestea, femeia zâmbi şi dădu din cap ca şi cum 
ar fi întrebat: „Mai doriţi ceva?” 

Sam şi Remi îi mulţumiră, se întoarseră şi se îndreptară 
spre palat. Odată aflaţi înăuntru, în faţa biroului de 
informaţii din hol, explicară motivul vizitei lor - 
documentare pentru o carte despre istoria Bisericii 
Ortodoxe Răsăritene - şi fură poftiţi să ia loc. După o oră, un 
preot în sutană neagră, cu o barbă lungă grizonantă, apăru 
şi îi însoţi în biroul lui, unde, după scurt timp, deveni clar că 
vorbea prea puţină engleză, iar Sam şi Remi şi mai puţină 
bulgară. Acesta chemă un interpret. Repetară povestea, 
apoi scoaseră scrisoarea de referinţe creată de Wendy în 
Photoshop. Preotul ascultă cu atenţie în timp ce interpretul 
citi scrisoarea, apoi se lăsă în scaun şi-şi mângâie barba 
preţ de un minut, înainte de a răspunde. 

— Mi-e teamă că nu vă pot ajuta, spuse interpretul în 


221 


locul lui. Arhivele pe care le căutaţi nu sunt păstrate la 
palat. Persoana cu care aţi vorbit la catedrală se înşeală. 

— Ştie unde am putea căuta? întrebă Sam. 

Interpretul îi adresă întrebarea preotului, care strânse din 
buze, îşi mai mângâie puţin barba, apoi ridică telefonul şi 
vorbi cu cineva aflat la capătul celălalt al firului. După 
câteva replici, închise. Translatorul le spuse lui Sam şi lui 
Remi: 

— Arhivele cu personalul din acea perioadă sunt 
adăpostite la Sveta, Sofia... îmi cer scuze, la biserica Sfânta 
Sofia. 

— Şi unde se află? întrebă Remi. 

— Chiar la est de aici, răspunse translatorul. La o sută de 
metri, de cealaltă parte a pieţei. 


Sam şi Remi ajunseră acolo zece minute mai târziu, unde 
din nou aşteptară, de data aceasta aproape patruzeci de 
minute, înainte de a fi poftiţi în biroul altui preot. Acesta 
vorbea engleza foarte bine, aşa că le răspunse imediat. Nu 
numai ghidul de la catedrala Aleksandr Nevski se înşelase, 
ci şi preotul de la Palatul Sfântului Sinod. 

— Arhivele dinainte de primul exarh bulgar, Antim |, care 
a domnit până la izbucnirea Războiului Ruso-Turc, în 1787, 
sunt păstrate la Metodie. 

Sam şi Remi se uitară unul la celălalt, apoi îşi luară inima 
în dinţi şi întrebară: 

— Şi ce anume este Metodia? 

— Păi, Biblioteca Naţională a Bulgariei!€. 

— Şi unde se află? 

— La est de aici, vizavi de Galeria Naţională de Artă 
Străină. 


La două ore după ce coborâseră din maşină, Sam şi Remi 
se aflau cu spatele la ea, vizavi de Biblioteca Naţională 
bulgară. Fără să-şi dea seama, parcaseră maşina la zece 
paşi de destinaţia lor finală. 


'SBiblioteca Naţională „Sfinţii Chiril şi Metodie” (n.tr.) 
222 


Sau aşa credeau ei. 

De data aceasta, după o conversaţie de numai douăzeci 
de minute cu un bibliotecar, aflară că în Metodie nu se afla 
nicio înregistrare a unui mitropolit pe nume Arnost Deniv 
care murise la începutul secolului al XV-lea. 

După ce-şi ceru scuze, bibliotecarul îi lăsă singuri la o 
masă de lectură. 

— Jocul nostru de alba-neagra cu sicriele de pe Sazan 
începe să pară floare la ureche, spuse Sam. 

— Sigur nu se termină aici, zise Remi. Ştim că Arnost 
Deniv a existat. Cum să nu fie pomenit în arhive? 

De la o masă vecină, se auzi un glas dulce, de bas: 

— Răspunsul, draga mea, e că au existat mai mulţi 
Arnost Deniv în istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene şi 
majoritatea au trăit înainte de Războiul Ruso-Turc. 

Sam şi Remi se întoarseră şi văzură un bărbat cu părul 
argintiu şi ochi verzi strălucitori. Le zâmbi sincer şi 
dezinvolt, apoi spuse: 

— Imi cer scuze că am tras cu urechea. 

— Nu face nimic, replică Remi. 

— Problema cu biblioteca e că se află în plin proces de 
digitalizare a arhivelor, continuă bărbatul. N-au compilat 
încă în întregime referinţele pentru catalog. In consecinţă, 
dacă cererea voastră nu e extrem de precisă, n-o să aveţi 
noroc. 

— Suntem deschişi oricărei sugestii, spuse Sam. Bărbatul 
le făcu semn să se mute la masa lui. 

După ce se aşezară, iar el îşi rearanjă teancul de cărţi 
împrăştiate în jurul său, spuse: 

— Intâmplarea face că şi eu lucrez la o mică istorie. 

— Despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană? întrebă Remi. 

Bărbatul zâmbi cunoscător. 

— Printre altele. Interesele mele sunt... eclectice, aş 
putea zice. 

— Interesant că ni s-au încrucişat drumurile aici, spuse 
Sam, studiind chipul bărbatului. 

— Viaţa bate filmul, după părerea mea. Azi-dimineaţă, în 


223 


timp ce mă documentam cu privire la stăpânirea otomană 
asupra Bulgariei, am dat peste numele lui Arnost Deniv - un 
mitropolit din secolul al XV-lea. 

— Dar bibliotecarul a spus că nu... replică Sam. 

— A spus că nu au vreo înregistrare despre un mitropolit 
cu acest nume, care să fi murit în acea perioadă. Cartea în 
care l-am găsit nu a fost încă digitalizată. Vedeţi voi, când 
Imperiul Otoman - a cărui apariţie era formată din 
musulmani devotați - a cucerit Bulgaria, mii de clerici au 
fost omorâţi. Adesea, cei care supravieţuiau erau fie 
degradaţi, fie exilați, sau ambele. Şi Arnost Deniv a păţit la 
fel. Avea o influenţă destul de mare şi asta îi îngrijora pe 
otomani. În 1422, după ce s-a întors din misionariatul din 
Orient, a fost ridicat la rangul de mitropolit, dar patru ani 
mai târziu a fost degradat şi exilat. Sub ameninţarea 
pedepsei cu moartea, i s-a poruncit de către otomani să-şi 
limiteze slujbele la satul în care a murit doi ani mai târziu. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc, spuse Sam. Otomanii au făcut 
tot posibilul ca să distrugă istoria BOR din acea vreme. 

— Corect, răspunse bărbatul. In majoritatea textelor 
istorice despre acea perioadă, Arnost Deniv nu era decât un 
biet preot de rang inferior dintr-un cătun neînsemnat. 

— Atunci ne puteţi spune unde a fost îngropat? întrebă 
Remi. 

— Nu numai că vă pot spune, dar vă pot şi arăta unde îi 
sunt expuse public toate posesiunile lumești. 


Capitolul 26 


Sofia, Bulgaria 


Instrucţiunile binefăcătorului lor erau simple. Aveau de 
condus şaisprezece kilometri spre nord, către oraşul Kutina, 
aflat la poalele munţilor Balcani. Apoi, trebuiau să găsească 

224 


Muzeul de Istorie Culturală Kutina şi să întrebe unde era 
expoziţia Deniv. 

Intrară în Kutina puţin după ora unu după-amiază şi 
opriră la un mic local ca să ia prânzul. Cu ajutorul unor fraze 
încropite, Sam şi Remi reuşiră să afle în ce direcţie se afla 
muzeul. 

— Apropo, spuse Sam când deschidea portiera Fiatului, ai 
reţinut cum îl chema? Să mor dacă îmi amintesc. 

Remi rămase cu portiera pe jumătate deschisă, încruntă 
sprâncenele. 

— Ciudat... nici eu nu-mi aduc aminte. Ceva care începea 
cu C, parcă. 

Sam încuviinţă din cap. 

— Da, dar era prenumele sau numele lui de familie? Sau 
ambele? 


După ce văzuseră până la saturație biserici ortodoxe 
răsăritene, Sam şi Remi se arătară uşuraţi să descopere că 
muzeul erau situat într-o veche fermă, galbenă ca untul, 
care dădea spre râul Iskar. Păşuni verzi, bogate, pentru cai 
se întindeau de ambele părţi ale fermei. 

Parcară pe aleea cu pietriş din faţa muzeului, coborâră 
din maşină şi urcară treptele verandei. In fereastra cu şipci 
verticale de la uşa din faţă era un ceas care avea afişat 
mesajul „Mă întorc la ora”, dar scris în chirilică. Arătătoarele 
erau fixate la ora două şi jumătate. 

— Mai sunt douăzeci de minute, spuse Sam. 

Se aşezară în leagănul de pe verandă şi se balansară, 
sporovăind şi omorându-şi timpul. Incepu să burniţeze 
mărunt, pe acoperiş auzindu-se deja răpăituri. 

— De ce nu ne luăm şi noi unul? întrebă Remi. E relaxant. 

— Dar avem, răspunse Sam. [i-am cumpărat unul de 
Ziua Copacilor, acum patru ani. Lui Sam îi plăcea să-şi 
surprindă soţia cu daruri făcute cu ocazia unor sărbători 
obscure. Încă n-am avut timp să-l montez. Îl pun în fruntea 
listei cu lucruri de făcut. 

Remi îl luă de braţ. 


225 


— Îmi aduc aminte. Ziua Copacilor? Eşti sigur că nu era 
de Ziua Cârtiţei? 

— Nu, de Ziua Cârtiţei eram în Ankara. 

— Eşti sigur? Aş fi putut să jur că în Ankara am fost în 
martie... 

La ora două şi douăzeci şi opt de minute, o maşină 
Bulgaralpine de un verde decolorat intră pe alee şi opri pe 
peluză. O femeie lungă şi subţire, cu ochelari rotunzi a /a 
John Lennon şi cu o beretă, cobori din maşină, îi văzu stând 
pe verandă şi le făcu semn cu mâna. 

— Zdravei! strigă ea. 

— Zdravei! răspunseră la unison Sam şi Remi. „Bună” şi 
„Vorbiţi engleză?” erau două propoziţii pe care încercau să 
şi le întipărească în minte de fiecare dată când vizitau o 
ţară pentru prima dată. 

Sam folosi acum a doua propoziţie, în timp ce femeia 
urca treptele verandei. Ea răspunse: 

— Da, vorbesc engleza. Sora mea trăieşte în America - 
Dearborn, Michigan, America. Mă învaţă limba pe internet. 
Eu sunt Sovka. 

Sam şi Remi se prezentară. 

— Aţi venit să vizitaţi muzeul? întrebă Sovka. 

— Da, spuse Remi. 

— Bine, atunci. Urmaţi-mă, vă rog. Sovka descuie uşa de 
la intrare şi păşi înăuntru. Sam şi Remi o urmară. lnăuntru 
mirosea a lemn vechi şi a varză, iar pereţii erau văruiţi într- 
o nuanţă similară cu cea de la exterior: un galben ca untul 
şters. După ce îşi atârnă haina în dulapul din foaier, femeia 
îi conduse într-o cameră din faţă, care fusese transformată 
într-un mic birou. 

— Ce vă aduce la acest muzeu? întrebă femeia. 

Sam şi Remi discutaseră pe drumul spre Kutina cum să 
abordeze problema şi hotărâseră să fie sinceri. 

— Suntem interesaţi de părintele Arnost Deniv. Cineva de 
la Biblioteca Naţională bulgară din Sofia ne-a sugerat că 
aveţi nişte artefacte care i-au aparţinut. 

Sovka deschise ochii mari. 


226 


— Metodie? Ştiu despre muzeele noastre la Metodie? În 
Sofia? 

Remi încuviinţă din cap. 

— Aşa se pare. 

— Atunci, o să trec informaţia asta pe broşurile noastre 
cât mai curând. Ce motiv de mândrie pentru noi! Ca să vă 
răspund la întrebare: Nu, vă înşelaţi. Nu avem câteva dintre 
lucrurile părintelui Deniv. Avem toate lucrurile lui aici. Pot 
să vă întreb de ce vă interesează? Sam şi Remi îi explicară 
despre proiectul cu cartea şi Sovka încuviinţă solemn din 
cap. A fost o perioadă întunecată pentru biserică. Bine că 
scrieţi despre ea. Haideţi. 

O urmară pe Sovka afară din birou, pe hol, apoi sus, peo 
scară îngustă în spirală, până la etajul doi. Aici, pereţii 
fuseseră dărâmaţi, transformând ceea ce părea a fi o 
suprafaţă de nouăzeci de metri pătraţi de dormitoare într- 
un spaţiu deschis. Sovka îi conduse în colţul de sud-est al 
casei, unde câteva vitrine şi tapiserii atârnate fuseseră 
aranjate în aşa fel încât să formeze un alcov. Spoturi în 
tavan iluminau de sus vitrinele. 

Prima îl văzu Remi, urmată, după o clipă, de Sam. 

— Vezi... 

— Da, răspunse el. 

Sovka întrebă peste umăr: 

— Poftim? 

— Nimic, răspunse Remi. 

Chiar de la trei metri distanţă, marginea curbată a 
aurului din vitrina de lângă perete părea să le sară în ochi. 
Cu inimile bătându-le cu putere, Sam şi Remi intrară în 
alcov. Acolo, pe raftul de sus, odihnindu-se pe o sutană 
împăturită, neagră ca smoala şi cu un tiv portocaliu ars, se 
afla discul Theurang. 

Sovka desfăcu braţele într-o atitudine bombastică şi 
spuse: 

— Bine aţi venit la colecţia Deniv. Tot ceea ce avea în 
posesia sa când a murit se află aici. 

Sam şi Remi reuşiră să-şi desprindă privirea de pe disc şi 


227 


se uitară în jur. În ansamblu, erau probabil vreo douăzeci de 
obiecte, majoritatea de îmbrăcăminte, de igienă personală, 
instrumente de scris şi câteva fragmente de corespondenţă, 
montate în casete. 

— Ce e asta? întrebă Remi cât mai dezinvolt posibil. 

Sovka privi discul Theurang. 

— Nu suntem siguri. Credem că e un fel de suvenir, poate 
din călătoria lui de misionariat în ţinuturile sălbatice. 

— Fascinant, spuse Sam, apropiindu-se. O să ne uităm 
puţin în jur, dacă nu vă supăraţi. 

— Desigur. Sunt aici, dacă aveţi nevoie de ceva. Sovka se 
îndepărtă, dar nu dispăru din raza lor vizuală. 

— Asta complică lucrurile, îi şopti Remi lui Sam. 

Fusese o decizie uşoară să ia discul Theurang al lui Besim 
Mala. Aici însă, discul lui Arnost Deniv făcea parte din istoria 
oficială. Ar fi fost uşor să intre prin efracţie în muzeu după 
închidere, ştiau asta, dar nici Sam, nici Remi nu voiau să 
recurgă la asemenea măsuri. 

— Să ne consultăm cu experţii noştri, sugeră Remi. 

li spuseră Sovkăi că vor reveni imediat, apoi ieşiră afară, 
pe verandă. O sunară pe Selma şi o rugară să îl sune şi pe 
Jack Karna, apoi aşteptară două minute, cu păcănituri şi 
clicuri în urechi, ca ea să facă legătura. Când Karna intră pe 
fir, Sam le explică situaţia. 

— Jack, mai exact, ce anume de pe discuri trebuie să fie 
compatibil cu harta murală? Discul în sine sau înscrierile de 
pe el? întrebă Remi. 

— Cred că ambele. Există vreo şansă să vi-l împrumute? 

— Mă îndoiesc, răspunse Sam. E mândria ei. Şi mă tem 
că, dacă o întrebăm, o să intre la bănuieli. Deocamdată, e 
îndatoritoare şi cooperantă. Nu vrem să-şi schimbe 
atitudinea. 

— Jack, cât de similare sunt discurile ca mărime şi formă? 
întrebă Selma. 

— Din cercetările mele, aş zice că sunt aproape identice. 
O să aflaţi sigur când o să-l comparaţi pe cel trimis de Sam 
şi Remi cu cel recuperat din cufăr. 


228 


— Selma, la ce te gândeşti? spuse Remi. 

— E prea devreme ca să mă pronunţ, doamnă Fargo, dar, 
dacă aşteptaţi cu toţii puţin... Se auzi un clic pe linie, apoi 
legătura se întrerupse. Parolistă, Selma reveni după trei 
minute. Pot să construiesc unul, spuse ea fără nici un 
preambul. Adică nu eu, dar am un prieten al unui prieten 
care poate să facă o copie, cu o precizie de computer. Dacă 
îi furnizăm suficiente imagini corecte, poate să modeleze 
discul lipsă. 

— Presupun că ai o listă cu specificaţii, spuse Sam. 

— V-o trimit chiar acum. 


După ce primiră aprobarea Sovkăi de a fotografia colecţia 
Deniv în schimbul unei modice contribuţii la „Fondul pentru 
noul acoperiş” al muzeului, Sam şi Remi se întoarseră în 
Sofia şi urmând instrucţiunile Selmei, dar şi lista ei de 
cumpărături,  adunară cele necesare: două echere 
profesionale, o masă rotativă, un piedestal negru înalt de 
doi centimetri şi jumătate, pe care să poată fi pus discul, 
plus lumini şi un trepied pentru camera lui Remi. 

In jurul orei patru se întoarseră în Kutina şi treizeci de 
minute mai târziu, fotografiau discul. Având grijă să acorde 
fiecărui artefact din colecţie aceeaşi atenţie, ca să nu 
stârnească bănuielile Sovkăi, le fotografiară pe toate pe 
rând, lăsând discul Theurang la urmă. Plictisindu-se la un 
moment dat, Sovka dispăruse în biroul ei de la parter. 

— Ar fi mult mai uşor dacă n-am avea atâtea scrupule, 
observă Sam. 

— Gândeşte-te că aşa ne atragem o karma bună. De 
altfel, cine ştie care-i pedeapsa pentru furt de artefacte 
istorice în Bulgaria. 

— Ai dreptate de fiecare dată. 

După ce ridică ecranul luminos şi instala fundalul cu 
pânză albă, Sam fixă luminile conform instrucţiunilor 
Selmei. După asta, Remi puse piedestalul pe masa rotativă 
şi discul, pe piedestal. In final, montară şi echerele, formând 
un L în jurul discului. 


229 


După ce făcu o serie de fotografii de probă şi ajusta 
camera, Remi începu şedinţa - cinci imagini pentru fiecare 
întoarcere de opt grade a mesei, un total de patruzeci şi 
cinci de întoarceri sau două sute douăzeci şi cinci de 
fotografii. Repetară procesul pentru reversul discului, apoi 
făcură o altă serie cu discul în picioare, pe piedestal. La 
final, urmă o serie de fotografii de aproape ale feţelor 
gemene ale discului, concentrându-se asupra simbolurilor. 

— Opt sute de fotografii, spuse Remi, ridicându-se de 
deasupra trepiedului. 

— Cât de mare e fişierul? 

Remi verifică pe ecranul LCD al camerei. 

— Uau! Opt gigabiţi. Mult prea mult pentru un e-mail 
standard. 

— Cred că ştiu cum putem să evităm problema, o asigură 
Sam. Hai să strângem şi să plecăm. 


După o conversaţie scurtă cu Selma, care îl sună pe 
Rube, iar acesta, la rândul lui, îşi sună prietenii de la 
Serviciile de Arhivare Academice din Sofia, Sam şi Remi 
găsiră biroul deschis când se întoarseră în Sofia, la ora şase 
şi jumătate. La fel ca la prima vizită, lui Sam i se ceru doar 
buletinul şi primi o expresie-cod - diferită de prima - înainte 
să fie condus într-un birou alăturat, unde se afla un terminal 
de computer. Datorită conexiunii de mare viteză la internet 
a biroului, fotografiile fură trimise rapid şi descărcate pe 
site-ul de stocare al Selmei în mai puţin de trei minute. Sam 
aşteptă mesajul de confirmare, apoi se întoarse la Fiat, 
unde îl aştepta Remi. 

— Şi acum unde mergem? întrebă ea. 

Sam şovăi. Se încruntă. Totul se desfăşurase într-un ritm 
atât de rapid din momentul în care plecaseră spre 
Kathmandu şi până în prezent, încât nu apucaseră să se 
gândească la altceva. 

— Eu votez să mergem acasă şi să ne regândim 
strategia, spuse Sam. 

— De acord. 


230 


Capitolul 27 


Goldfish Point, La Jolla, 
California 


— Minunat... mersi. Îl aşteptăm. 

Selma puse receptorul în furcă şi se întoarse spre grupul 
strâns în jurul mesei de lucru din arțar: Sam, Remi, Pete şi 
Wendy. 

— Era George, spuse Selma. Modelul după discul 
Theurang e gata. Îl trimite încoace printr-un mesager, cu 
bicicleta. 

— Abia aştept să văd cum arată opt sute de fotografii 
tridimensionale, spuse Remi. 

După ce sosiră acasă cu o cursă Sofia-Frankfurt-San 
Francisco-San Diego, Sam şi Remi se salutară cu toată 
lumea, apoi se duseră imediat la culcare pentru un 
binecuvântat somn de zece ore. Împrospătaţi şi cu bioritmul 
în mare parte adaptat la fusul orar din California, se 
întâlniră cu echipa în laborator pentru o şedinţă de trecere 
în revistă. 

— Indiferent cât de bun e modelul, spuse Pete, nu se 
poate compara cu cel autentic. 

Aşezate în tăvile lor negre căptuşite, pe dimensiunea lor, 
cele două discuri Theurang autentice străluceau sub lumina 
puternică a lămpilor cu halogen din tavan. 

— Ca înfăţişare, da, replică Sam. Dar ca valoare 
utilitară... Câtă vreme ne arată în ce direcţie s-o luăm, 
pentru mine-i excelent. 

— Credeţi în povestea asta? întrebă Selma. 

— Care parte din ea? 

— Profeţia, teoria lui Jack despre Theurang, care ar fi 
veriga lipsă a evoluţiei, Shangri-La... tot. 


231 


Remi răspunse în locul lui: 

— Păi, Jack însuşi a recunoscut. Avem doar nişte desene 
ale Theurangului şi nu se poate şti cât de mult sunt bazate 
pe mit şi cât pe observaţie directă. Cred că argumentul lui e 
suficient de convingător, încât să ducem până la capăt 
treaba asta. 

Sam încuviinţă din cap. 

— Cât despre Shangri-La... Multe legende sunt bazate pe 
un sâmbure de adevăr. In cultura populară modernă, 
Shangri-La e sinonim cu paradisul. Pentru poporul 
Mustangului, poate că nu era nimic mai mult decât locul de 
origine al Theurangului - şi locul unde ar trebui să rămână 
de drept. Numele de locuri sunt triviale. Semnificaţia pe 
care le-o ataşăm contează. 

— Sam, ai fost de-a dreptul poetic, spuse Remi. El zâmbi. 

— Am şi eu momentele mele. 

Bâzâi interfonul. Selma răspunse, apoi ieşi din încăpere. 
Se întoarse după un minut, ducând o cutie de carton. 
Deschise cutia, îi examina conţinutul, apoi îl scoase. Aşeză 
modelul după discul Theurang pe tava căptuşită. 

Discul nu se deosebea mai deloc de celelalte două. 

— Sunt impresionat, spuse Sam. Ai luat o decizie bună, 
Selma. 

— Mulţumesc, domnule Fargo. Să-l sunăm pe Jack? 

— Imediat. Mai întâi însă, cred că e vremea să luăm 
legătura cu Regele Charlie. Vreau să-l stârnesc suficient cât 
să vorbească. 

— Cum adică? întrebă Wendy. 

— In funcţie de cât de demne de încredere sunt sursele 
lui din Mustang, ar putea crede că planul lui de a ne îneca în 
Kali Gandaki a reuşit. Să vedem dacă putem să-l provocăm. 
Selma, avem pe speaker o linie sigură? 

— Da, domnule Fargo. O clipă. 

Imediat, se deschise o linie cu un clic şi începu să sune. 
Charlie King răspunse ţâfnos: 

— Aici King. 

— Bună dimineaţa, domnule King, spuse Sam. Aici Sam şi 


232 


Remi Fargo. 

O ezitare. Apoi un furtunos: 

— Bună dimineaţa şi vouă! N-am mai auzit veşti de la voi 
de ceva vreme. Începeam să-mi fac griji că v-aţi răzgândit 
în privinţa târgului nostru. 

— Care târg? 

— V-am eliberat prietenul. Acum trebuie să-mi daţi ceea 
ce aţi găsit. 

— Cred că-ţi aminteşti doar ce vrei, Charlie. Târgul era să 
ne întâlnim cu Russell şi Marjorie şi să ajungem la o 
înţelegere. 

— Ei, la naiba, fiule şi asta ce înseamnă? Eu vi-l dau pe 
Alton, iar voi îmi daţi ce vreau. 

— Am ajuns la concluzia că ai încălcat contractul, Charlie, 
spuse Remi. 

— Despre ce naiba vorbeşti? 

— Vorbim despre ghidul fals pe care l-ai angajat ca să ne 
ucidă în Mustang. 

— N-am făcut aşa... 

— Tot aia e, îl întrerupse Sam. Le-ai ordonat copiilor sau 
soţiei tale să se ocupe de asta. 

— Aşa crezi? Păi, n-ai decât s-o dovedeşti. 

— Cred că putem să facem chiar mai mult decât atât, 
replică Sam. Lângă el, Remi mimă din buze: „Ce?” Sam 
ridică din umeri şi îi răspunse în acelaşi mod: „Improvizez 
din mers”. 

— Fargo, am fost ameninţat, la viaţa mea, de oameni mai 
duri şi mai bogaţi decât tine, spuse King. In fiecare zi îmi 
şterg sângele lor de pe cizme. Ce-ai zice să-mi dai ce vreau 
şi să ne despărţim prieteni? 

— E cam târziu pentru asta - mă refer la partea cu 
prietenii. Cât despre prada pe care-o urmăreşti - prada pe 
care tatăl tău a vânat-o aproape toată viaţa lui de adult - e 
la noi. Stă chiar în faţa noastră. 

— Prostii. 

— Ai grijă cum te porţi şi poate îţi trimitem o poză. Mai 
întâi însă, ce-ar fi să ne explici de ce te interesează? 


233 


— Ce-ar fi să-mi spui ce credeţi voi că aţi descoperit. 

— Un cufăr de lemn, în formă de cub, aflat în posesia 
unui soldat mort de vreo jumătate de mileniu. 

___King nu răspunse imediat, dar îi auzeau respiraţia pe fir. 
Intr-un final, rosti şoptit: 

— Chiar că-l aveţi. 

— Da. lar dacă nu începi să ne spui adevărul, o să-l 
deschidem şi o să vedem cu ochii noştri ce se află înăuntru. 

— Nu, lăsaţi-l cum e. Nu faceţi asta. 

— Spune-ne ce conţine. 

— Ar putea fi mai multe chestii. Un obiect mare în formă 
de monedă sau nişte oase. Oricum pentru voi nu înseamnă 
mare lucru. 

— Şi de ce pentru tine înseamnă aşa de mult? 

— Nu e treaba voastră. 

De vizavi de masă, Selma, care era la laptopul ei, ridică 
degetul arătător. 

— Domnule King, vreţi să aşteptaţi o secundă? spuse 
Sam. 

Fără să aştepte vreun răspuns, Pete se întinse spre 
difuzor şi apăsă pe butonul „Mute”. 

— Am uitat să vă spun că am făcut nişte săpături în 
adolescenţa lui King, preciza Selma. Am dat peste un blog 
scris de un fost reporter de la New York Times. Femeia 
pretinde că, în timpul unui interviu cu King, luat acum trei 
ani, i-a pus o întrebare care nu i-a fost pe plac. După cea 
săgetat-o cu privirea, a pus capăt interviului. Două zile mai 
târziu, a fost concediată. N-a mai reuşit să-şi găsească o 
slujbă decentă în jurnalism de atunci. King a boicotat-o. 

— Ce l-a întrebat? spuse Remi. 

— L-a întrebat de ce în anuarul liceului toată lumea îl 
poreclise Adolf. 

— Asta-i tot? se miră Sam. 

— Da. 

— Ştim deja că Lewis King era nazist doar cu numele, iar 
Charlie n-a avut nimic de-a face cu asta, comentă Wendy. 
Atunci de ce ar... 


234 


— Copiii sunt copii, replică Remi. Gândiţi-vă, Lewis King a 
fost absent cea mai mare parte din viaţa lui Charlie, când 
era mic. Pe lângă asta, peste tot pe unde se ducea, probabil 
că Charlie era tachinat fără milă cu privire la originea lui 
nazistă. 

— Nouă nu ni se pare a fi mare scofală, dar pentru un 
puşti, un adolescent... Sam, acesta ar putea fi punctul 
sensibil al lui King. Pe atunci, era un copil irascibil fără 
putere. Acum e un miliardar irascibil cu mai multă putere 
decât mulţi şefi de stat. N 

Sam chibzui la vorbele ei. li făcu semn din cap lui Pete, 
care apăsă din nou pe „Mute”. 

— Imi cer scuze, Charlie. Unde rămăsesem? A, exact, la 
cutie. Ai spus că ar putea să conțină o monedă sau nişte 
oase, aşa-i? 

— Exact. 

— Şi tatăl tău pentru ce avea nevoie de ele? La vreun 
ritual nazist ocult? Vreun vis împărtăşit de Himmler şi de 
Adolf? 

— Gura, Fargo! 

— Tatăl tău şi-a petrecut toată viaţa căutând cutia. Cum 
poţi fi sigur că n-a avut vreo legătură cu o organizaţie 
nazistă postbelică secretă? 

— Te avertizez... Tacă-ţi fleanca! N 

— De-asta vrei Omul de Aur, Charlie? Incerci să termini 
ceea ce soldățoiul de taică-tău n-a reuşit? 

Din difuzor se auzi ceva greu prăbuşindu-se pe podeaua 
de lemn, urmat de interferenţe pe linie. Glasul lui King 
reveni pe fir: 

— Nu sunt nazist! 

— Aşchia nu sare departe de trunchi, Charlie. lată ce cred 
eu că s-a întâmplat. Tatăl tău a aflat de existenţa 
Theurangului în timpul expediției din 1938, apoi, după 
război, familia s-a mutat în America, unde el şi-a continuat 
îndoctrinarea nazistă. In minţile voastre bolnave, 
Theurangul e un soi de Sfânt Graal. Lewis a dispărut 
încercând să-l găsească, dar te-a învăţat bine. N-ai de gând 


235 


să... 
— Ticălosul! Idiotul! O ia la picior şi-o lasă pe maică-mea 
în Germania, apoi face acelaşi lucru când ajunge aici! Când 
mama a înghiţit un flacon de pastile, nici măcar nu s-a 
sinchisit să vină la înmormântare. A omorât-o şi nici măcar 
n-a avut decenţa să-şi facă apariţia! Bătrânul excentric 
Lewis! Nu-i pasă ce zice lumea despre el şi nu înţelege de 
ce pe mine m-ar deranja. In fiecare zi, în fiecare blestemată 
de zi, a trebuit să-i aud şoptind pe la spatele meu, să-i văd 
întâmpinându-mă cu blestematul acela de salut Heil Hitler! 
Cu toate astea, tot le vin eu de hac. Le vin de hac la toţi! Aş 
putea să-i cumpăr şi să-i vând pe toţi acum. Credeţi că-mi 
doresc Omul de Aur fiindcă a însemnat atât de mult pentru 
taică-meu? Credeţi că-s un fel de fiu mânat de datoria 
filială? Asta da, glumă! Când pun mâna pe chestia aia, o să 
o fac una cu pământul! Și dacă există un Dumnezeu în 
ceruri, taică-meu o să vadă! King făcu o pauză şi râse forţat. 
De altfel, voi doi mi-aţi fost ca nişte ghimpi în coastă din 
prima clipă. Să fiu al dracului dac-o să-mi luaţi ceea ce-mi 
aparţine de drept! 

Sam nu răspunse imediat. O privire spre Remi îl anunţă 
că simțeau acelaşi lucru: milă pentru copilul Charlie King. 
Dar King nu mai era un copil şi misiunea lui nebunească de 
a se răzbuna pe tatăl lui, mort de mult, costase multe vieţi. 

— Despre asta e vorba? spuse Sam. Ţi-a sărit muştarul? 
King, ai ucis, ai răpit şi ai înrobit oameni. Eşti un sociopat. 

— Fargo, nu ştii ce... 

— Ştiu ce-ai făcut. Şi mai ştiu de ce eşti capabil, înainte 
să se termine totul. iți promit ceva, King. Nu numai c-o să 
ne asigurăm că nu pui mâna pe Omul de Aur, dar o să 
facem tot posibilul ca să ajungi la puşcărie pentru ceea ce 
ai făcut. 

— Fargo, ascultă la mine! O să omor... 

Sam întinse mâna şi apăsă butonul de întrerupere a 
convorbirii. 

Linia muri. 

În jurul mesei de lucru se lăsase tăcerea. 


236 


Apoi, încet, se auzi glasul Selmei: 

— Mi s-a părut puţin iritat. 

Eufemismul cras sparse tensiunea. Izbucniră toţi în râs. 
Când râsetele se stinseră, Remi spuse: 

— Întrebarea e, dacă ne ţinem de promisiune, unde o s- 
ajungă King, la puşcărie sau în cămaşa de forţă? 


Thisuli, Nepal 


Colonelul Zhou fusese de acord cu o întâlnire atât de 
târzie, parte din curiozitate, parte din necesitate, 
înţelegerea lui cu acei zâzhong - metişi - americani cu 
chipuri ciudate, fusese, deocamdată, profitabilă, dar acum, 
cunoscându-le adevărata identitate şi pe cea a tatălui lor, 
Zhou era nerăbdător să modifice termenii parteneriatului 
lor. Zhou nu se sinchisea de ce făcea Charles King în Nepal. 
Însă îl enerva cât de puţin îl taxase pentru... manutanţa, 
cum se zice. Era destul de uşor să ducă fosilele la Lhasa şi 
să le treacă de vamă, dar să găsească şi să asigure 
distribuitori de încredere pentru asemenea mărfuri interzise 
era mult mai complicat - şi din seara asta, mult mai scump. 

Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, Zhou auzi 
uruitul unui motor de SUV afară. 

Cei doi soldaţi din spatele colonelului se ridicară din 
scaunele lor şi luară puştile de asalt, ţinând cu ţevile în 
dreptul şoldului, pregătiţi să tragă. 

— Le-am ordonat să-i percheziţioneze de data asta, le 
spuse oamenilor săi. Totuşi, nu lăsaţi garda jos. 

Unul dintre paznicii de afară păşi înăuntru, făcu un semn 
din cap către Zhou, apoi dispăru. O clipă mai târziu, 
Marjorie şi Russell King pătrunseră din întuneric în lumina 
pâlpâitoare a lămpii cu kerosen. Nu erau singuri. O a treia 
siluetă, o chinezoaică delicată, cu chipul crunt, păşi în 
cameră. Limbajul corporal al fraţilor King îl avertiză pe Zhou 
că femeia va vorbi în numele celor trei. 

Apoi, văzu asemănarea la ochi, nas şi pomeţii obrajilor. 


237 


„Mama şi copiii ei”, gândi Zhou. Interesant. Hotărî să 
tranşeze situaţia. Se ridică din scaunul de la masa 
rabatabilă şi înclină capul în mod respectuos spre femeie. 

— Sunteţi doamna King? 

— Nu. Hsu. Zhilan Hsu. 

— Vă rog, luaţi loc. 

Zhilan se aşeză pe bancă, cu mâinile încrucişate abil pe 
masă, în faţa sa. Fraţii King rămaseră în picioare, imitând 
poziţia de drepţi a soldaţilor colonelului Zhou. Zhou se 
aşeză. 

— Cărui fapt datorez această plăcere? întrebă el. 

— Soţul meu are nevoie de ceva de la dumneavoastră. 

— Serios? 

— Da. Mai întâi vă cere să înţelegeţi următorul lucru: ştim 
că nu vă numiţi Zhou şi că nu sunteţi colonel în Armata 
Populară de Eliberare. Numele dumneavoastră este, de 
fapt, Feng şi sunteţi general. 

Generalul Feng simţi ca şi cum stomacul i se transformă 
într-un bloc de gheaţă. Avu nevoie de multă voinţă ca să 
nu-şi arate panica ce-l cuprinsese. 

— Serios? 

— Da. Ştim totul despre dumneata, inclusiv toate 
celelalte activităţi ilicite: traficul de arme mici, traficul de 
heroină şi aşa mai departe. Mai ştim şi cine din ierarhie vă 
este aliat şi cine vă este inamic. De fapt, soţul meu e în 
termeni foarte buni cu un anumit general Gou. Cunoaşteţi 
acest nume? 

Feng înghiţi în sec. Simţea cum lumea se prăbuşeşte în 
jurul lui. Reuşi să îngăime un abia perceptibil: 

— Da. 

— Generalul Gou nu vă place prea mult, aşa e? 

— Nu. 

— M-am făcut înţeleasă? întrebă Zhilan Hsu. 

— Da. 

— Să vorbim despre parteneriatul nostru. Soţul meu este, 
de fapt, chiar mulţumit de serviciile furnizate până acum şi 
ar dori să vă ofere încă cincisprezece procente din toate 


238 


tranzacţiile. 

— Foarte generos din partea lui. 

— Soţul meu e conştient de acest lucru, dar cere şi el o 
favoare, în schimb. 

Feng se blestemă imediat ce rosti cuvintele: 

— O favoare nu sugerează o compensație. Privirea dură 
de obsidian a lui Zhilan îl pironi câteva clipe pe Feng, 
înainte ca ea să răspundă. 

— M-am exprimat greşit. Poate că „sarcină” e un cuvânt 
mai potrivit. Desigur, e pregătit să vă recompenseze cu 
suma de două sute de mii de dolari americani. Dar numai 
dacă reuşiţi. 

Feng se forţă să nu zâmbească. 

— Desigur. E cât se poate de corect. Care e natura 
acestei sarcini? 

— Există nişte oameni - doi, mai exact - care ne 
ameninţă interesele de afaceri din zonă. Ne aşteptăm să 
călătorească de-a lungul graniţei în următoarele săptămâni, 
poate chiar să treacă în TAR, spuse Zhilan, referindu-se la 
Regiunea Autonomă Tibet. Vrem să-i prindeţi. 

— Trebuie să fiţi mai exactă. 

— Să-i capturați şi să-i ţineţi prizonieri pentru noi sau să-i 
ucideţi. O să primiţi ordinul la momentul potrivit. 

— Cât de aproape de graniţă vor călători? 

— Prin unele locuri, la mai puţin de câţiva kilometri. 

— Granița are sute de kilometri lungime. Cum găseşti doi 
indivizi pe distanţa asta? 

— Nu fi obtuz, spuse Zhilan, cu glasul mai tăios. Ai sub 
comandă paisprezece elicoptere Harbin Z-9 echipate cu 
radare cu infraroşii, camere cu vedere nocturnă şi rachete, 
atât antiaeriene, cât şi antitanc. 

Feng oftă. 

— Sunteţi extraordinar de bine informată. 

— Sub comanda dumitale se mai află şi şaptezeci şi nouă 
de posturi de observaţie aflate de-a lungul graniţei. Corect? 

— Da. 

— Bănuim că cei doi vor avea nevoie de un elicopter ca 


239 


să traverseze câteva dintre zonele cele mai izolate. Sunt 
puţine companii de chartere, în Nepal, care oferă astfel de 
servicii. Ca să vă uşurăm sarcina, o să ţinem sub observaţie 
aceste companii. 

— Atunci, de ce nu-i prindeţi înainte să urce în elicopter? 

— Le vom permite să-şi... încheie misiunea, înainte să 
acţionaţi. 

— Care e misiunea lor? 

— Caută ceva. Vrem să şi găsească. 

— Şi ce caută? 

— Nu aveţi nevoie să ştiţi acest lucru. Domnule general, 
v-am explicat ce vi se cere; v-am dat toate informaţiile 
necesare ca să puteţi lua o decizie. Aşa că hotărâţi-vă, vă 
rog. 

— Accept. Am nevoie de informaţii despre ţintă. 

Zhilan scoase din buzunarul din faţă al hanoracului un 
card SD. Il împinse pe masă spre Feng, apoi se ridică. 

— Aveţi grijă să fiţi gata când vă sun. 


Capitolul 28 


Jomsom, Nepal 


Perfect conştienţi că treziseră în Charles King un leu care 
fusese până atunci doar iritat, Sam şi Remi o instruiseră pe 
Selma să le găsească o rută alternativă spre Mustang. 

Toţi cei implicaţi ştiau că Theurangul se afla undeva în 
Himalaya, iar King ştia acum că soţii Fargo, deţinând un 
avantaj semnificativ în cursă, se vor întoarce în Nepal. Sam 
şi Remi nu se îndoiau că Russell şi Marjorie King, împreună 
cu mama lor, Zhilan Hsu, îi vor căuta. Numai în timp vor afla 
ce alte forţe va aduce King în joc, dar intenționau să fie 
foarte precauţi până la terminarea acestei odisee. 

După o serie de curse maraton ajunseră, în sfârşit, în 
New Delhi, India, de unde conduseră patru sute de kilometri 


240 


spre sud-est, către oraşul Lucknow. Aici, luară o cursă 
charter cu un singur motor încă trei sute douăzeci de 
kilometri spre nord-est până la Jomsom. Părăsiseră coliba 
montană cu mai puţin de o săptămână în urmă şi în timp ce 
roţile avionului scârţâiau pe pista de rulare, Sam şi Remi 
avură amândoi o senzaţie de deja-vu, sporită şi mai mult pe 
măsură ce se îndreptau spre terminal în mijlocul mulţimii de 
turişti şi al ghizilor care se băteau pe clienţi. 

Aşa cum le promisese Jack Karna, trecură de vamă fără 
nicio problemă şi fără să fie întrebaţi ceva. In afara 
terminalului, îi aştepta pe trotuar o altă amintire a 
trecutului: un nepalez alături de o Toyota Land Cruiser albă, 
care ţinea o pancartă pe care stătea scris numele lor. 

— Cred că pe noi ne căutaţi, spuse Sam, întinzând mâna. 

Bărbatul le strânse mâinile amândurora. 

— Eu sunt Ajay. Domnul Karna m-a rugat să vă spun: 
„Cel mai nou peşte al Selmei este un Apisto-gramma 
iniridae”. Am pronunţat corect? 

— Da, răspunse Remi. Şi cum a fost botezat? 

— Frodo. Pe parcursul unor discuţii lungi, Selma şi Jack 
Karna descoperiseră că amândoi erau fani înverşunaţi ai 
trilogiei Stăpânul Inelelor. Da? E bine? întrebă Ajay 
zâmbind. 

— Da, confirmă Sam. Arată-ne drumul. 


Deloc surprinzător, Ajay nu era doar un ghid mai bun 
decât cel anterior, dar şi un şofer mai bun, negociind cu 
pricepere nenumăratele curbe şi obstacole ale defileului 
Kali Gandaki. La numai opt ore după ce plecaseră din 
Jomsom, se aflau în faţa uşii lui Jack Karna, din Lo 
Monthang. 

Acesta îi întâmpină pe fiecare cu o îmbrăţişare 
afectuoasă. Pregătise ceai fierbinte şi biscuiţi, care-i 
aşteptau în salonaşul cu perne. După ce se instalară acolo şi 
se încălziră, Sam şi Remi scoaseră discurile Theurang şi le 
aşezară pe măsuţa de cafea, în faţa lui Karna. 

Timp de un minut, el nu făcu altceva decât să se uite la 


241 


ele, surescitat şi cu un zâmbet pe chip. În sfârşit, luă fiecare 
disc pe rând şi îl examina cu atenţie. Copia îl impresiona 
aproape la fel de mult. 

— In afară de simboluri, e aproape identic cu cel autentic, 
nu? Selma voastră... e o femeie grozavă, trebuie să 
recunosc. 

Remi îi aruncă o privire piezişă lui Sam şi zâmbi. Intuiţia 
ei feminină îi spusese că între Selma şi Jack se aprinsese o 
scânteie. Sam respinsese ideea. Acum, încuviinţă din cap în 
semn de aprobare. 

— E unică, spuse Sam. Deci crezi că o să funcţioneze? 

— Nu mă îndoiesc. In acest scop, Ajay o să ne ducă la 
peşteri mâine-dimineaţă. Dacă avem noroc, până spre 
seară o să găsim o corespondenţă. După aia, nu va mai 
trebui decât să urmăm harta spre Shangri-La. 

— Nimic nu-i aşa de simplu, spuse Remi. Crede-ne. 

Karna ridică din umeri. 

— Cum ziceţi voi. Le mai turnă ceai şi trecu pe la fiecare 
farfuria cu biscuiţi. Acum, mai spuneţi-mi despre pasiunea 
pentru ceai şi peşti tropicali a Selmei. 


A doua zi, se treziră înainte de revărsatul zorilor ca să ia 
un mic dejun englezesc complet, servit de băiatul de casă al 
lui Karna: fâşii de şuncă, ouă, caltaboşi, roşii şi ciuperci la 
grătar, pâine prăjită, cârnaţi şi ceai, din nişte căni aparent 
fără fund. Când nu mai putură să ia nicio înghiţitură în plus, 
Sam şi Remi împinseră farfuriile din faţa lor. 

— Asta e porţia obişnuită pe care o mănânci dimineaţa? îl 
întrebă Remi pe Karna. 

— Desigur. 

— Şi cum te păstrezi în formă? se miră Sam. 

— Fac multe drumeţii. Nu mai vorbesc de frig şi de 
înălţime. Aici, caloriile se ard într-un ritm impresionant. 
Dacă nu consum cel puţin cinci mii pe zi, încep să scad în 
greutate. 

— Poate că ar trebui să deschizi un centru de fitness, îi 
sugeră Remi. 


242 


— O idee bună, spuse Karna, ridicându-se. Bătu din 
palme şi le frecă una de alta. Aşa! Peste zece minute 
plecăm. Ajay ne aşteaptă la poartă! 


Ţinându-se de cuvânt, Karna îi scoase pe uşă afară 
câteva minute mai târziu şi nu după mult timp, erau cu toţii 
în Land Cruiser, îndreptându-se spre dealurile submontane, 
în direcţia sud-est. La trei kilometri în afara oraşului, în 
vreme ce mergeau pe coama unui deal, peisajul începu să 
se modifice considerabil. Dealurile vălurite deveniră mai 
abrupte şi mai zimţate. Solul îşi pierdu treptat nuanţa 
cenuşie şi deveni de un maro-măsliniu, iar rarele tufişuri 
răsfirate se împuţinară şi mai mult. Land Cruiserul începu să 
se legene dintr-o parte într-alta pe când Ajay conducea pe 
drumul acum presărat cu bolovani. In scurt timp, lui Sam şi 
lui Remi li se înfundară urechile. 

De pe scaunul din faţă, Karna spuse: 

— Sunt două navete cu apă îmbuteliată în portbagaj. 
Aveţi grijă să nu vă deshidrataţi. Cu cât urcăm mai sus, cu 
atât mai multe lichide trebuie să consumati. 

Sam luă două sticle, îi dădu una lui Remi şi două lui 
Karna, în faţă, apoi îl întrebă pe acesta: 

— Cât mai avem până la graniţa cu Tibetul? 

— Aproximativ unsprezece kilometri. Nu uitaţi! Deşi, la 
fel ca restul lumii, noi o considerăm graniţa tibetană, 
chinezii nu-s de aceeaşi părere. E o distincţie pe care o pun 
în aplicare cu mult zel. Cu toate că numele oficial e 
Regiunea Autonomă Tibet, în ceea ce priveşte Beijingul, e 
tot China. De fapt, dacă sunteţi cu ochii în patru, o să vedeţi 
imediat avanposturi pe creste. S-ar putea chiar să întâlnim 
vreo patrulă sau două. 

— O patrulă? repetă Sam. Din armata chineză? 

— Da. Atât unităţile de teren, cât şi cele aeriene cutreieră 
prin Mustang în mod obişnuit şi deloc întâmplător. Ei ştiu că 
Nepalul nu poate face nimic în afara unei plângeri formale, 
care nu are nicio valoare în ochii chinezilor. 

— Şi ce se întâmplă dacă cineva trece din greşeală de 


243 


cealaltă parte a graniţei? Un drumeţ rătăcit, de pildă. 

— Depinde de loc. Intre zona asta şi capătul nordic al 
Myanmarului, graniţa se întinde pe aproape trei mii două 
sute de kilometri, în mare parte fiind un teren izolat şi 
accidentat. Aici, rareori, chinezii alungă într-un mod nu 
de obicei, interlopii sunt arestaţi. Am auzit că anul trecut au 
fost răpiți trei turişti. 

Din scaunul şoferului, Ajay ridică în tăcere patru degete. 

— Pardon, patru turişti, spuse Karna. Toţi, în afară de 
unul, au fost eliberaţi, în cele din urmă. Greşesc, Ajay? 

— Nu. 

— Ce înseamnă „în cele din urmă”? întrebă Remi. 

— După vreun an. Cel căruia nu i-au dat voie să plece 
lipseşte de şase ani. Ştiţi, chinezii au tendinţa să dea 
exemple. Dacă lasă un invadator să plece prea devreme, nu 
dă bine. Te trezeşti apoi cu hoarde de agenţi occidentali, 
deghizați în turişti, că trec graniţa. 

— Chiar aşa văd ei problema? întrebă Sam. 

— Unii din guvern. Dar cred că e mai mult de ochii lumii. 
Sunt zone de-a lungul graniţei sudice a Chinei imposibil de 
supravegheat de la sol, de aia China e atât de strictă în 
privinţa zonelor pe care le poate controla. Ştiu din surse 
sigure - şi Karna făcu un semn amuzat din cap spre Ajay - 
că turiştii din nordul Indiei trec frecvent graniţa; de fapt, 
sunt companii de turism specializate în asta. Nu-i aşa, Ajay? 

— Aşa-i, domnule Karna. 

— Nu vă faceţi griji. Eu şi Ajay facem asta de ani de zile. 
Aparatul nostru GPS e perfect calibrat şi cunoaştem zona 
ca-n palmă. N-o să dăm peste pâlcuri de soldaţi chinezi, fiţi 
siguri. 


După încă o oră de mers cu maşina, ajunseră într-un 
defileu înghesuit de stânci atât de erodate, încât arătau ca 
nişte şiruri etajate de muşuroaie masive. In faţă se vedea o 
structură asemenea unui castel, ce părea să fie parţial 
încastrată în stâncă. Pereţii exteriori ai parterului erau 


244 


pictaţi în acelaşi roşu ars pe care-l văzuseră în Lo 
Monthang, în timp ce două etaje, aşezate pe grinzi 
orizontale ieşite în afară, erau proporţional mai mici şi 
păreau scobite direct în stâncă. Steaguri de rugăciune 
decolorate, atârnate între două dintre acoperişurile conice, 
fluturau în bătaia vântului. 

— Gompa Tari, anunţă Karna. 

— Am mai auzit de numele ăsta, spuse Remi, dar 
definiţia părea... indefinibilă. 

— Intr-un anumit sens, gompa sunt un fel de fortificaţii - 
avanposturi de educaţie şi dezvoltare spirituală, într-un alt 
sens, sunt mănăstiri; iar într-altul, posturi militare. Asta 
depinde de perioada istorică implicată şi de oamenii care au 
ocupat gompa. 

— Câte gompa există? 

— Numai în Nepal, peste o sută, din câte ştiu eu. Probabil 
de trei ori pe-atâtea au rămas nedescoperite. Dacă extinzi 
aria la Tibet şi Bhutan, sunt cu miile. 

— De ce ne oprim tocmai la asta? întrebă Sam. 

— Mai mult din respect. Oriunde sunt peşteri sacre, se 
formează un consiliu al bătrânilor care să le supravegheze. 
Peşterile de aici nu sunt încă bine cunoscute şi bătrânii sunt 
foarte protectori în privinţa lor. Dacă nu le arătăm respectul 
cuvenit, o să ne trezim în faţa ţevilor a vreo zece puşti. 

Coborâră din maşină. Karna strigă spre gompa în 
nepaleză şi după câteva clipe, un bătrân în pantaloni kaki şi 
într-un hanorac albastru aprins ieşi pe uşa întunecată. Avea 
tenul oacheş cu riduri adânci. De sub sprâncenele 
sârmoase, îşi scrută oaspeţii preţ de câteva secunde înainte 
de a zâmbi cu gura până la urechi. 

— Namaste, Jack! strigă omul. 

— Namaste, Pushpa. Tapaai laai kasto chha”? 

Karna făcu câțiva paşi înainte şi cei doi bărbaţi se 
îmbrăţişară, după care începură să vorbească şoptit. Karna 
făcu un semn spre Sam şi Remi şi aceştia se apropiară 
instinctiv. 


17 „Ce mai faci”, în limba nepaleză (n.tr.) 


245 


— Mai bine aşteptaţi aici, spuse Ajay. Pushpa e sgonyer - 
portar. Domnul Karna e cunoscut de aceşti oameni, dar sunt 
suspicioşi în privinţa străinilor. 

Karna şi Pushpa mai discutară câteva minute, apoi 
bătrânul dădu din cap şi îl bătu pe Karna pe ambele braţe. 
Karna se întoarse la Land Cruiser. 

— Pushpa ne-a dat permisiunea să ne continuăm 
misiunea. Il va informa pe ghidul local să ne aştepte la 
primele peşteri. 

— Cum să-l informeze pe ghid? întrebă Remi. Nu văd nici 
un... 

— Printr-un mesager, răspunse Karna. 

Arătă spre una dintre stâncile ca nişte dinţi de rechin din 
vârful pantei opuse. Acolo era o siluetă. De faţă cu ei, 
Pushpa ridică braţul şi descrise o succesiune de forme cu 
mâna. Silueta semnală şi ea, apoi dispăru în spatele stâncii. 

— Până ajungem noi acolo, toţi localnicii ne vor aştepta 
şi vor şti că avem permis de liberă trecere, spuse Karna. Cu 
alte cuvinte, fără săteni furioşi, cu furci. 

— Cu puşti, îl corectă Sam. Karna zâmbi reconfortant. 

— Niciuna, nici alta. Mergem? 


Lăsând gompa Tari în urmă, continuară drumul spre est, 
urmând defileul vreo trei kilometri, înainte de a ieşi pe 
malul unui râu secat. La jumătate de kilometru distanţă, 
dincolo de un pod, se înălța un ansamblu de structuri 
aidoma unor gompa, la poalele unei alte stânci-muşuroi, de 
data aceasta de câteva sute de metri înălţime, care se 
întindeau spre nord şi spre sud cât vedeai cu ochii. 

Ajay cârmi maşina peste albia râului, spre pod, apoi îl 
traversă. Pe măsură ce se apropiau de sat, pietrişul şi 
bolovanii dispăreau, lăsând în loc un nisip cafeniu-ruginiu 
fin. Ajay opri vehiculul lângă un zid de piatră jos din 
perimetrul satului. Coborâră toţi, loviți de un vânt aspru. 
Nisipul le bombarda jachetele. 

— Cam muşcă, nu-i aşa? spuse Karna. 

In timp ce-şi trăgeau glugile pe cap, Sam şi Remi 


246 


încuviinţară. Sam strigă, încercând să acopere vuietul: 

— Acum, unde mergem? 

— Acolo. Karna arătă spre muşuroaie. Haideţi. 

Karna îi conduse printr-o spărtură în zid şi o luară pe o 
cărare mărginită de pietre. La capătul cărării, găsiră un 
gard viu des, din tufe. Urmară gardul viu spre stânga, apoi 
printr-o pergolă naturală. leşiră într-un careu mic, acoperit 
cu caldarâm, care înconjura o fântână bolborositoare. În 
jurul perimetrului, ghivece cu flori roşii şi violete dădeau pe 
dinafară. 

— Au deviat puţin cursul râului pentru irigaţii, canalizare 
şi fântâni, spuse Karna. Le plac mult fântânile. 

— E frumos, zise Remi. 

Nu-ţi trebuia o imaginaţie bogată ca să înţelegi de unde 
izvorâseră legendele despre Shangri-La, se gândi Remi. În 
mijlocul unui teren atât de sumbru, cum rareori mai 
văzuseră ea şi Sam, găsiseră o mică oază. Juxtapunerea 
oferea o contradicţie plăcută. 

Pe o bancă de lemn din apropiere stătea un bărbat 
scund, de vârstă mijlocie, îmbrăcat cu un pulover în carouri 
şi purtând pe cap o şapcă de baseball cu logoul echipei 
Chicago Bears. 

Ridică o mână în semn de salut şi se îndreptă spre ei. 
Karna şi bărbatul se îmbrăţişară şi vorbiră puţin, după care 
Karna se întoarse spre ei şi îi prezentă pe Sam şi pe Remi. 

— Namaste... namaste, spuse omul zâmbind. 

— Acesta e Pushpa, spuse Karna. Inainte să întrebe ceva, 
Karna adăugă: Da, e mai mult sau mai puţin acelaşi bărbat 
de la gompa. Pentru noi sună exact la fel; pentru ei, 
inflexiunea vocii duce la un rezultat complet diferit. Pushpa 
ne va conduce la peşteri. O să bem ceaiul cu Pushpa, apoi o 
să trecem la treabă. 


Capitolul 29 


247 


Jomsom, Nepal 


Cu rucsacurile în spate, se întoarseră pe unde veniseră, 
trecând de Land Cruiser, apoi îl urmară pe Pushpa de-a 
lungul zidului, mai întâi spre sud, apoi spre est, în jurul 
satului, până la poalele stâncilor-muşuroi. 

— Brusc, mă simt foarte mică, spuse Remi peste umăr, 
spre Sam. 

— Foarte. 

De când văzuseră stâncile prima dată, atât distanţa, cât 
şi geologia fantastică se combinaseră în aşa fel, încât totul 
părea mai puţin real, ca o scenă desprinsă dintr-un film SF. 
Acum, când Sam şi Remi stăteau în umbra muşuroaielor, 
acestea, pur şi simplu, inspirau venerație. 

În fruntea şirului indian, Pushpa se opri, aşteptând 
răbdător până când Sam şi Remi încetară să mai caşte gura 
şi să facă fotografii, după care porniră din nou. După încă 
zece minute de drumeţie, ajunseră la o fisură în stâncă, 
puţin mai înaltă decât Sam. Unul câte unul, se strecurară 
prin deschizătură, intrând pe o cărare ca un tunel. Deasupra 
lor, pereţii maronii-ruginii netezi se curbau în interior, 
aproape atingându-se, lăsând doar o fâşie de cer albastru 
îndepărtat deasupra. 

Mereu spre est, cărarea mergea în zigzag şi în spirală, 
până când Sam şi Remi pierdură socoteala distanţei 
parcurse. Pushpa hotărî să facă un popas şi dădu un ordin 
scurt. În spatele lor, la urma şirului, Ajay spuse: 

— Acum ne căţărăm. 

— Cum? întrebă Remi. Nu văd nicio priză pentru mână. Şi 
nu avem nici echipament. 

— Pushpa şi prietenii lui au făcut un drum. Gresia de aici 
e foarte fragilă; pitonii standard şi bolţarii de stâncă strică 
prea mult peretele. 

În faţă, îi vedeau pe Pushpa şi pe Karna vorbind. Pushpa 
dispăru într-un alcov pe partea stângă a stâncii, iar Karna se 
întoarse la ei pe cărare. 

— Pushpa o să urce primul, spuse el, urmat de Ajay. Apoi 


248 


tu, Remi, urmată de Sam. Eu închei şirul. Treptele par 
descurajante, dar sunt destul de solide, vă asigur. Mergeţi 
încet. 

Sam şi Remi încuviinţară din cap, apoi Karna şi Ajay îşi 
schimbară poziţiile. 

Ajay stătu în fruntea lor câteva minute, cu gâtul întins 
înapoi, apoi păşi şi el în alcov şi dispăru din raza lor vizuală. 
Sam şi Remi făcură un pas înainte şi ridicară privirile. 

— Dumnezeule, murmură Remi. 

— Poţi să mai zici o dată, o aprobă Sam. Treptele 
menţionate de Karna erau, de fapt, nişte ţăruşi din lemn 
bătuţi în calcar ca să formeze o serie de prize pentru mână 
şi picior, dispuse în zigzag. Scara urca treizeci de metri 
printr-o deschizătură ca un horn, după care făcea o curbă, 
dispărând din vedere, în spatele unui perete de stâncă ieşit 
în afară. 

Il urmăriră cu privirea pe Ajay cum se caţără pe acele 
bârne până când dispăru din raza lor vizuală. Remi şovăi o 
clipă, apoi se întoarse spre Sam, zâmbi, îl sărută pe obraz şi 
rosti cu voioşie: 

— Ne vedem sus! 

După asta, urcă pe prima treaptă şi începu să se caţere. 

Când ajunse la jumătatea drumului, Karna îi spuse lui 
Sam, peste umăr: - E ca argintul viu. Sam zâmbi. 

— Nu trebuie să vinzi castraveți grădinarului, Jack. 

— Seamănă cu Selma, nu? 

— Exact. Selma e... unică. 

Odată ce Remi dispăru în curbă, Sam începu escaladarea. 
Imediat simţi soliditatea barelor şi după câteva mişcări de 
probă ca să compenseze greutatea rucsacului, îşi găsi un 
ritm constant. In scurt timp, pereţii hornului se închiseră în 
jurul lui. Puținele raze de soare care se strecuraseră până 
atunci pe cărarea de sub el îşi diminuară lumina, din cauza 
amurgului. Sam ajunse la peretele proiectat în afară şi făcu 
o pauză, uitându-se după cotitură. La şase metri distanţă, 
deasupra şi la stânga lui, barele se terminau pe o scândură 
de lemn orizontală bătută în cuie de un şir de ţăruşi. La 


249 


capătul scândurii era încă una, de data aceasta înclinată în 
spatele unui alt perete atârnând. Remi era la intersecţie; îi 
făcu semn cu mâna şi ridică degetul mare. 

Când Sam ajunse la scândură, arăta la fel de îngustă cum 
i se păruse de dedesubt. Işi făcu vânt pe platformă, găsi un 
sprijin pentru picioare şi înainta ritmic pe scândură, dând 
apoi colţul. După alte patru scânduri, ajunse la o platformă 
de stâncă şi o peşteră ovală. lnăuntru, îi găsi pe Pushpa, 
Ajay şi Remi aşezaţi în jurul unei sobiţe Jetboil!8, pe care era 
un ceainic în miniatură. 

Apa tocmai începuse să fiarbă când Karna se strecură în 
peşteră. Se aşeză. 

— Ce bine, avem ceai! 

Fără să scoată nici un cuvânt, Pushpa scoase cinci căni 
smălţuite roşii din rucsac, dădu fiecăruia câte una, apoi 
turnă ceaiul. Se înghesuiră unii în alţii, sorbind băutura 
fiartă şi bucurându-se de tăcerea din jur. Afară, o rafală de 
vânt şuiera din când în când la intrare. 

Când toată lumea termină de băut, Pushpa împachetă cu 
dexteritate cănile şi porniră din nou, de data aceasta cu 
lămpile de miner aprinse. Acum, Pushpa conducea grupul, 
în timp ce Ajay închidea şirul. 

Tunelul coti la stânga, apoi la dreapta, după care se opri 
brusc, în faţa unui perete vertical. Inaintea lor, o arcadă 
înaltă până la piept era cioplită în calcar. Pushpa se întoarse 
şi vorbi cu Karna preţ de câteva clipe, apoi Karna le spuse 
lui Sam şi lui Remi: 

— Pushpa înţelege că nu sunteţi budişti şi că munca 
noastră aici e puţin complicată, aşa că nu are pretenţia să 
respectăm obiceiurile budiste. Ne cere doar ca, atunci când 
intraţi în camera principală, să înconjurați perimetrul o dată, 
în direcţia acelor de ceasornic. După asta, vă puteţi deplasa 
în orice direcţie doriţi. Aţi înţeles? 

Sam şi Remi încuviinţară din cap. 


18 Producător de maşini de gătit şi de accesorii portabile din 
Statele Unite (n.tr.) 


250 


Pushpa se aplecă şi trecu pe sub boltă, păşind la stânga, 
urmat de Remi, Sam şi Ajay. Se treziră într-un coridor. În 
faţa lor, pe perete, erau pictate cu galben şi roşu nişte 
simboluri şterse, nefamiliare pentru Sam şi Remi, împreună 
cu sute de rânduri de text în ceea ce presupuseră a fi 
dialectul lowa. 

Karna le spuse în şoaptă: 

— E un fel de întâmpinare, în esenţă o prezentare istorică 
a sistemului de peşteri. Nimic ce ţine de Theurang sau de 
Shangri-La. 

— Sunt naturale sau făcute de mâna omului? întrebă 
Remi, arătând spre pereţi şi tavan. 

— Şi una şi alta, de fapt. Când au fost construite peşterile 
- acum vreo nouă sute de ani - loba”? din zona aceasta 
credeau că peşterile sacre le-au fost revelate de natură în 
stadiul lor embrionar. După descoperirea peşterilor, loba le- 
au putut excava după voinţa lor spirituală. 

Urmându-l pe Pushpa, grupul înainta mai departe pe 
coridor. Merseră aplecaţi, până ajunseră la o altă intrare 
boltită, aceasta aflându-se la câţiva centimetri mai sus de 
capul lui Sam. 

Peste umăr, Karna spuse zâmbind: 

— Am ajuns. 

La prima vedere, camera principală părea un dom 
perfect, având un diametru de zece paşi şi doi metri şi 
jumătate înălţime, cu tavanul îngustându-se spre un punct 
rotunjit. Peretele opus intrării era dominat de o frescă ce se 
întindea în jurul camerei şi de la podea la tavanul ca o 
cupolă. Spre deosebire de fresca de pe coridor, simbolurile, 
textul şi desenele de aici erau pictate în nuanţe vibrante de 
roşu şi galben. Contrastul creat cu peretele de culoarea 
cafelei era uimitor. 

— E magnific, spuse Sam. 

Remi, încuviinţând din cap, nu-şi desprindea privirea de 
pe frescă. 


19 Loba se referă la mai multe triburi tibeto-birmaneze, care 
trăiesc în sud-estul Tibetului (n.tr.) 


251 


— Detaliile... Jack, de ce culoarea e atât de diferită aici? 

— Pushpa şi oamenii săi au restaurat-o. Pigmentul folosit 
e un secret vechi. Nici mie nu mi l-au împărtăşit, dar Pushpa 
m-a asigurat că e aceeaşi reţetă folosită în urmă cu nouă 
secole. 

În centrul încăperii, Pushpa gesticula spre ei. Karna le 
spuse lui Sam şi lui Remi: 

— Să ne facem turul. Nu vorbiţi, ţineţi capetele plecate. 

Karna îi conduse şi ocoliră spaţiul în sensul acelor de 
ceasornic, oprindu-se din nou sub boltă. Pushpa făcu un 
semn din cap către ei şi zâmbi, apoi îngenunche lângă 
rucsac. Scoase două lămpi cu kerosen şi atârnă câte una de 
un Ştift, pe fiecare perete lateral. Imediat, camera se umplu 
de o strălucire chihlimbarie. 

— Te putem ajuta cu ceva? întrebă Remi. 

— Am nevoie de discuri şi de puţină linişte, în rest, mă 
descurc singur. 

Sam scoase cutia Lexan” ce conţinea discurile Theurang 
din rucsac şi i-o dădu lui Karna. Inarmat cu discurile, un 
ghem de sfoară, o ruletă, o riglă paralelă, un compas şi o 
busolă, Karna se apropie de frescă. Pushpa veni şi el 
repede, cărând o scară mică din lemn, primitiv lucrată, pe 
care o puse lângă Karna. 

Sam, Remi şi Ajay îşi dădură jos rucsacurile şi se aşezară 
cu spatele la perete pe partea cu intrarea. 


Timp de aproape o oră, Karna lucră neîntrerupt, 
măsurând în tăcere simbolurile de pe frescă şi făcând 
însemnări în carneţelul lui. Din când în când, se dădea câte 
un pas înapoi, fixa cu privirea peretele şi murmura ceva ca 
pentru sine, plimbându-se încoace şi încolo. 

Intr-un final, îi spuse ceva lui Pushpa, care stătuse într-o 
parte, cu mâinile împreunate la spate. Pushpa şi Karna 
îngenuncheară, deschiseră cutia Lexan şi examinară preţ de 
câteva minute discurile Theurang, potrivindu-le la un loc, cu 
inelul exterior cu flanşă în diferite poziţii, până când găsiră 


20 Companie producătoare de mase plastice (n.tr.) 


252 


o configuraţie aparent satisfăcătoare. 

Apoi, Pushpa şi Karna aşezară discurile peste anumite 
simboluri, măsurară distanţele cu ruleta şi vorbiră în şoaptă. 

Într-un sfârşit, Karna făcu un pas înapoi, cu mâinile în 
şolduri şi aruncă o privire finală de ansamblu asupra 
peretelui. Se întoarse spre Sam şi Remi. 

— Selma mi-a spus că vă place să primiţi o veste bună şi 
una proastă. 

Sam şi Remi îşi zâmbiră. 

— Selma se cam distrează pe seama noastră, zise Sam. 
Ei îi place, noi nu ne prea dăm în vânt. 

— Dă-i drumul oricum, Jack, spuse Remi. 

— Vestea bună e că nu trebuie să mai căutăm. Bănuiala 
mea s-a adeverit. Asta e peştera de care aveam nevoie. 

— Fantastic, spuse Sam. ŞI...? 

— De fapt, am o veste bună, încă una bună şi una 
proastă. A doua veste bună e că acum avem descrierea lui 
Shangri-La - sau cel puţin nişte semne care ne vor spune 
dacă suntem pe aproape. 

— lar vestea proastă? îl îmboldi Remi. 

— Vestea proastă e că harta arată doar drumul pe care 
Străjerul Dhakal ar fi trebuit să-l urmeze cu Theurangul. 
După cum bănuiam, el mergea spre est, prin Himalaya, dar, 
în total, sunt douăzeci şi şapte de puncte care marchează 
traseul. 

— Vrei să ne traduci, te rog? spuse Sam. 

— Shangri-La ar putea fi în una dintre cele douăzeci şi 
şapte de locaţii care se află între acest punct şi estul 
Myanmarului. 


Capitolul 30 


Kathmandu, Nepal 


— Eşti sigur că n-ai să te răzgândeşti, Jack? întrebă Remi. 
253 


În spatele ei, pe pista de pământ, se afla un elicopter Bell 
206b Long-Ranger III albastru cu alb, cu motorul huruind şi 
elicele rotindu-se, pregătit pentru decolare. 

— Nu, draga mea, îmi pare rău. Imi cer scuze că vă 
abandonez. Am o relaţie reciprocă de ură cu toate aparatele 
de zbor. Ultima dată când am zburat în Anglia, am fost 
puternic sedat. 

După ce părăsise complexul de peşteri în ajun, grupul se 
întorsese în Lo Monthang pentru a trece în revistă 
rezultatele şi a hotărî ce vor face în continuare. Următoarea 
mişcare nu putea fi decât una: să urmeze traseul lui Dhakal 
Străjerul spre est, în Nepal, bifând pe rând locaţiile stabilite 
de Karna pe harta murală. 

Altitudinea şi izolarea zonelor-ţintă le lăsau o singură 
opţiune de transport - un elicopter charter - care îi duse 
înapoi în Kathmandu, direct în gura lupului. Dacă aveau 
noroc, Sam şi Remi puteau găsi ce căutau în câteva zile, 
înainte să le afle King ruta. 

— Şi dacă ne ia King urma? întrebă Sam. 

— Vai de mine, nu v-am spus? Ajay a fost în armata 
indiană - de fapt, e un gurkha?!. Un adevărat dur. O să aibă 
grijă de mine. 

In spatele lui Karna, Ajay le zâmbi fioros. 

Karna le dădu harta laminată pe care o adnotase cu o 
seară înainte. 

— Am reuşit să elimin două puncte improbabile de pe 
grila de căutare de azi, ambele situate pe vârfuri care ar fi 
fost acoperite cu gheaţă şi zăpadă la vremea călătoriei lui 
Dhakal... 

Cercetările lui Karna cu privire la „adevăratul” Shangri-La 
îl făcuseră să creadă că se afla într-o zonă cu o climă relativ 
temperată, cu anotimpuri regulate. Din păcate, lanţul 
muntos Himalaya era plin de văi ascunse, fâşii mici de 
paradis aproape tropical în mijlocul crestelor şi al ghețarilor 

1 Locuitori ai Nepalului, distinşi, de-a lungul istoriei, prin 
faptele de arme săvârşite în rândurile armatelor britanică şi 
indiană (n.tr.) 


254 


ameninţători. 

— Ne mai rămân şase ţinte de cercetat, încheie Karna. 
Ajay i-a dat pilotului vostru coordonatele. 

Pe pistă, elicele elicopterului Bell îşi accelerau mişcarea 
de rotaţie. Karna le strânse mâinile şi strigă: 

— Succes! Ne întâlnim tot aici, diseară! 

El şi Ajay alergară spre Land Cruiserul lui Ajay. 

Sam şi Remi se îndreptară spre elicopter. 


Prima lor ţintă se afla la cincizeci de kilometri nord-est de 
Kathmandu, în pasul Hutabrang. Pilotul lor, fost aviator în 
Forţele Aeriene pakistaneze, pe nume Hosni, îi duse în 
direcţia nord timp de zece minute, arătându-le crestele şi 
văile şi lăsându-i pe Sam şi pe Remi să-şi facă o imagine de 
ansamblu asupra terenului, înainte de a vira spre est, unde 
indicau coordonatele. 

Vocea lui Hosni se auzi în căşti: 

— Intrăm în zonă acum. Am să dau o tură în sensul acelor 
de ceasornic şi o să încerc să zbor cât mai jos posibil. Vântul 
poate fi foarte înşelător aici. 

In cabina din spatele lui Hosni, Sam şi Remi priviră 
fiecare pe geamul lui. Remi îi spuse lui Sam: 

— Fii cu ochii în patru după ciuperci. 

— Am înţeles, căpitane. 

Traducerea frescei rupestre făcută de Karna le oferise o 
descriere vagă, dar sperau că utilă, a celei mai proeminente 
trăsături a locului numit Shangri-La - un afloriment ce 
aducea cu o ciupercă. Cum fresca fusese făcută înainte ca 
omul să poată zbura, forma era, probabil, recognoscibilă 
doar de la sol. Insă cât de mare era formațiunea sau dacă 
Shangri-La se afla pe ea, în ea ori în apropiere, fresca nu 
specifica. Sam şi Remi sperau şi presupuneau că cei care 
puseseră la cale evacuarea Omului de Aur aleseseră o 
formaţiune, suficient de mare, încât să se distingă de vecinii 
ei. 

Anticipând numeroase aterizări şi decolări, îi plăteau lui 
Hosni un onorariu aproape dublu faţă de cel obişnuit şi îl 


255 


angajaseră pentru cinci zile, cu o sumă nerambursabilă 
pentru încă cinci. 

Elicopterul trecu peste o creastă împădurită, iar Hosni 
plană pe deasupra, coborând în valea de dedesubt. La 
nouăzeci de metri deasupra vârfului copacilor, ieşi din vrie 
şi încetini viteza de coborâre. 

— Suntem în zonă acum, strigă el. 

Cu binoclul ridicat, Sam şi Remi începură să scaneze 
valea. Remi spuse în căşti: 

— Adu-mi aminte, cât de exacte a spus Jack că sunt 
coordonatele? 

— Cu o marjă de eroare de aproximativ jumătate de 
kilometru. O treime dintr-o milă. 

— Asta nu mă ajută deloc. 

Deşi specialistă în matematică, lui Remi nu-i plăcea în 
mod deosebit; mai ales măsurarea distanțelor o 
descumpănea. A 

— Vreo patru sute de metri. Inchipuie-ţi o pistă de 
alergare standard. 

— Am înţeles. Imaginează-ţi, Sam, că Străjerul acela 
trebuia să găsească aceste coordonate la marele fix. 

— Un spirit de orientare remarcabil, consimţi Sam. Karna 
a spus însă că indivizii ăştia erau echivalentul Beretelor 
Verzi sau al puşcaşilor marini SEAL de azi. Se antrenau 
pentru aşa ceva toată viaţa. 


Hosni continuă să coboare, apropiindu-se cât de mult 
putea de copaci. Valea, pe care elicopterul o traversă de la 
un capăt la altul în mai puţin de două minute, nu dezvălui 
nimic. Sam îi ordonă lui Hosni să găsească următorul set de 
coordonate. 


Dimineaţa trecu pe măsură ce elicopterul îşi continua 
drumul spre vest. Inaintarea era anevoioasă. Deşi multe 
dintre coordonate erau la doar câţiva kilometri distanţă 
unele de altele, plafonul de zbor al elicopterului îl forţa pe 
Hosni să treacă pe lângă unele vârfuri mai înalte, zburând 


256 


prin şeile şi pasurile alpine care se aflau la o distanţă de 
patru mii opt sute de metri sub ei. 

La scurt timp după ora unu, când zburau spre nord-vest 
ca să evite o creastă din lanţul muntos Ganesh Himal, Hosni 
strigă: 

— Nu suntem singuri. Elicopter la ora două. Remi îşi mută 
atenţia spre partea lui Sam şi amândoi se uitară pe geam la 
aparat. 

— Cine e? întrebă Remi. Hosni strigă înapoi: 

— Forţele Aeriene ale Armatei Populare de Eliberare. Un 
Z-9. 

— Unde e graniţa tibetană? 

— Cam la trei kilometri dincolo de ei. Nu vă faceţi griji, 
mereu trimit iscoade să urmărească elicopterele care 
decolează din Kathmandu. Pur şi simplu, îşi etalează 
muşchii. 

— Dacă ne-am afla în altă parte, asta ar fi considerată o 
invazie, observă Sam. 

— Bine aţi venit în Nepal. 

După câteva minute de zbor paralel cu elicopterul lor, cel 
chinez se desprinse şi se îndreptă spre nord, către graniţă. 
In scurt timp, intră în nori şi nu-l mai văzură. 

De două ori în după-amiaza aceea îi cerură lui Hosni să 
aterizeze lângă o formaţiune de stânci ce arăta promiţător, 
dar nu avură noroc. Aproape de ora patru, Sam marcă cu un 
creion roşu un X peste ultimul punct de pe harta zilei, iar 
Hosni întoarse elicopterul spre Kathmandu. 

Dimineaţa celei de-a doua zile începu cu un zbor de 
patruzeci de minute spre valea Budhi Gandaki, la nord-vest 
de Kathmandu. Trei dintre coordonatele lui Karna pentru 
ziua aceea se găseau în Budhi Gandaki, care urma 
marginea vestică a lanţului muntos Annapurna. Sam şi Remi 
avură parte de trei ore de privelişti superbe - păduri dese 
de pin, pajişti bogate ce explodau de flori de câmp, linii de 
creastă zimţate, râuri învolburate şi cascade tunătoare - dar 
nimic altceva, în afara unei formaţiuni care, de deasupra, 
arăta ca o ciupercă, suficient cât să îndreptăţească o 


257 


aterizare, dovedindu-se însă a fi doar un bolovan cu partea 
superioară mai mare. 

La prânz, aterizară lângă un popas al drumeţilor, într-un 
sat numit Bagarchap, unde Hosni îi distra pe copiii 
localnicilor ducându-i câte o tură cu elicopterul, în timp ce 
Sam şi Remi mâncară ce-şi aduseseră în rucsac. 

În scurt timp erau din nou în aer şi se îndreptau spre 
nord, prin ghețarul Bintang, către muntele Manaslu. 

— Are opt mii o sută de metri înălţime, strigă Hosni, 
arătând spre munte. 

Sam îi traduse lui Remi: 

— Aproximativ douăzeci şi patru de mii de picioare. 

— Şi cu cinci mii mai puţin decât Everestul, adăugă 
Hosni. 

— Una e să le vezi în fotografii sau de la sol, spuse Remi. 
De aici de sus, îmi dau seama de ce acest loc e numit 
acoperişul lumii. 

După ce mai plană în jur pentru ca Remi să facă nişte 
fotografii, Hosni întoarse elicopterul spre vest şi cobori prin 
alt ghețar - Pung Gyen, cum îi anunţă Hosni - pe care-l 
urmară treisprezece kilometri, înainte de a vira din nou spre 
nord. 

— Prietenii noştri s-au întors, spuse Hosni în căşti. Pe 
partea dreaptă. 

Sam şi Remi se uitară într-acolo. Elicopterul chinez Z-9 se 
întorsese într-adevăr, zburând iarăşi în paralel cu ei, de data 
aceasta însă la doar câteva sute de metri. 

Sam şi Remi vedeau siluetele, care îi priveau, la rândul 
lor, prin geamurile cabinei. 

Elicopterul Z-9 îi mai urmări câţiva kilometri, apoi viră şi 
dispăru într-un pâlc de nori. 

— In trei minute ajungem la zona care ne interesează, 
strigă Hosni. 

Sam şi Remi se apropiară de ferestre. 

Ca de obicei, Hosni ridică botul elicopterului peste linia 
de coastă, apoi cobori abrupt în vale, pierzând treptat din 
altitudine. Opri elicopterul în plan orizontal. 


258 


__ Sam observă primul peisajul suprarealist al văii de sub ei. 
In timp ce pantele superioare erau bogat împădurite cu pini, 
porțiunile mai joase arătau ca şi cum fuseseră cioplite cu o 
formă de prăjituri dreptunghiulară, ce lăsase în urmă stânci 
abrupte care plonjau într-un lac. Un platou acoperit cu 
gheaţă pornea de pe versantul opus, încercuindu-i un capăt. 
O rigolă cu apă învolburată tăia pragul de stâncă şi cădea în 
cascadă în apele de dedesubt. 


— Hosni, cât de adâncă crezi că e? întrebă Sam. Mă refer 
la vale. 

— De la linia de coastă la lac, probabil vreo două sute 
patruzeci de metri. 

— Stâncile sunt cel puţin pe jumătate la fel de înalte, 
spuse Sam. 

Hosni înainta cu viteză redusă, de-a lungul versantului, în 
timp ce Sam şi Remi scanau terenul cu binoclul. Când 
ajunseră la acelaşi nivel cu platoul şi Hosni se apropie, 
observară că platoul era înşelător de adânc, îngustându-se 
câteva sute de metri înainte de a se termina într-un perete 
impunător de gheaţă, consolidat de stânci verticale. 

— Asta e un ghețar, spuse Sam. Hosni, n-am văzut 
platoul ăsta pe nicio hartă. Ţi se pare cunoscut? 

— Nu, aveţi dreptate. E relativ recent. Vedeţi culoarea 
lacului, cenuşiul acela verzui? 

— Da, spuse Remi. 

— Aşa arată după retragerea ghețarilor. Aş zice că 
secţiunea asta a văii are mai puţin de doi ani vechime. 

— Schimbarea climei? 

— Mai mult ca sigur. Ghețarul pe lângă care am trecut 
mai devreme - Pung Gyen - a scăzut numai anul trecut cu 
doisprezece metri. 

Cu nasul turtit de geam, Remi cobori deodată binocilul. 

— Sam, priveşte aici! 

El veni lângă ea şi se uitară amândoi în jos. Chiar sub ei 
părea să fie o colibă de lemn îngropată pe jumătate într-o 
pătură de gheaţă înaltă până la brâu. 


259 


— Ce naiba e asta? întrebă Sam. Hosni? 

— Habar n-am. 

— Cât de aproape suntem de coordonate? 

— La nici un kilometru. 

— Sam, asta-i o nacelă, spuse Remi. 

— Poftim? 

— O nacelă din răchită - pentru un balon cald. 
— Eşti sigură? 

— Hosni, coboară! 


Capitolul 31 


Nordul Nepalului 


Hosni cârmi elicopterul în lateral, deasupra platoului, 
până când găsi un loc pe care-l consideră suficient de solid 
ca să-i suporte greutatea, apoi ateriză. După ce elicele se 
potoliră, Sam şi Remi coborâră şi îşi puseră jachetele, 
fesurile şi mănuşile. 

— Păşiţi cu atenţie! strigă Hosni. Sunt multe crevase în 
zone de acest fel. 

li făcură semn din mână că au înţeles şi începură să 
traverseze platoul spre locul descoperit. 

— Staţi puţin... strigă Hosni. Se întoarseră. Hosni cobori 
din carlingă şi căută în compartimentul cu bagaje de la 
coadă. Scoase ceea ce părea a fi un ţăruş pentru cort pliabil 
şi i-l dădu lui Sam. Sondă de avalanşă. Funcţionează la fel 
de bine şi în cazul crevaselor. Mai bine să te asiguri. 

— Mersi. Sam smuci uşor sonda, care se desfăcu, coarda 
elastică interioară fixând secţiunile la locul lor. Grozav! 

Porniră din nou, de data aceasta cu Sam care sonda 
terenul pe măsură ce înaintau. 

Pătura de gheaţă care acoperea parţial platoul era 
ondulată, ca şi cum nişte valuri îngheţaseră brusc. 
Presupuseră că erau reziduurile retragerii lente, prin 


260 


măcinare, a ghețarului în susul văii. 

Obiectul căutat se afla la marginea cea mai îndepărtată, 
în diagonală faţă de restul platoului. 

După cinci minute de traversare precaută, se opriră în 
faţa lui. N 

— Mă bucur că n-am pus pariu cu tine, spuse Sam. Intr- 
adevăr, e o nacelă. 

— Cu fundul în sus. Asta explică de ce arăta ca o colibă. 
Nu se mai fac aşa în ziua de astăzi. Ce naiba caută aici? 

— Habar n-am. 

Remi făcu un pas în faţă. Sam o opri, apucând-o de umăr. 
Sondă gheaţa din faţa nacelei, hotărî că e solidă, apoi 
începu să cerceteze în jurul laturilor sale. 

— E mare, spuse Sam. 

Continuară să păşească în lateral stânga, paralel cu 
nacela, sondând terenul pe parcurs, până când ajunseră la 
capăt. 

Sam se încruntă şi spuse: 

— Din ce în ce mai curios. 

— Cât e de mare? întrebă Remi. 

— Aproximativ nouă metri. 

— Imposibil. Majoritatea nu au un metru pe un metru? 

— Mai mult sau mai puţin. Strecură sonda sub fundul 
răsturnat al nacelei cât putu de adânc. Aproape doi metri şi 
jumătate lăţime. 

Sam îi dădu sonda lui Remi, apoi îngenunche şi se târî 
de-a lungul laturii nacelei, cu mâinile alunecând prin 
zăpadă. 

— Sam, ai gri... A 

Sam îşi cufundă braţul în zăpadă până la cot. Ingheţă. 

— Nu sunt sigur sută la sută, spuse el rânjind, dar cred că 
am găsit ceva. Se întinse pe burtă. 

— Te ţin eu, îl asigură Remi. Il apucă de bocanci. 

Sam îşi folosi ambele mâini ca să spargă gheaţa, făcând 
o gaură cât o minge de baschet, apoi băgă capul în ea. Se 
întoarse spre Remi. 

— O crevasă. Foarte adâncă. Nacela o încalecă pe 


261 


jumătate în diagonală. 

Se mai uită o dată prin gaură, apoi se răsuci înapoi şi se 
îndepărtă de crevasă, împingându-se în genunchi. 

— Am aflat cum a ajuns aici, spuse el. 

— Cum? 

— A zburat. Echipamentul e încă ataşat de nacelă - 
contraforturi de lemn, un fel de coardă împletită... Am văzut 
chiar ceva ce părea a fi o țesătură. Totul e încâlcit şi atârnă 
în crevasă. 

Remi se aşeză lângă el şi priviră amândoi nacela o 
vreme. Remi spuse: 

— Un mister de rezolvat altă dată? 

Sam încuviinţă. 

— Absolut. Ţinem minte şi o să revenim. Se ridicară. Sam 
întinse gâtul. 

— Ascultă! 

Vag, în depărtare, se auzi zgomotul făcut de elicele unui 
elicopter. Se întoarseră, încercând să localizeze sunetul. 
Aflat lângă elicopterul Bell, îl auzise şi Hosni. Se uită înspre 
cer. 

Deodată, în stânga lor, un elicopter verde-măsliniu apăru 
peste linia de coastă, apoi cobori în vale şi se îndreptă spre 
ei. Pe uşa aparatului de zbor era desenată o stea roşie cu 
cinci colţuri, pe un fundal galben. 

Elicopterul cobori la acelaşi nivel cu platoul şi încetini 
viteza, plutind la cincisprezece metri de Sam şi de Remi, cu 
botul conic şi compartimentele pentru rachete îndreptate 
spre ei. 

— Nu mişca, spuse Sam. 

— Armata chineză? întrebă Remi. 

— Da. Acelaşi Z-9 pe care l-am văzut ieri. 

— Ce vor? 

Inainte ca Sam să apuce să răspundă, elicopterul se roti 
în jurul axei sale, dezvăluind uşa deschisă a cabinei. In ea, 
un soldat era ghemuit în spatele unei mitraliere. 

Sam simţi cum trupul lui Remi se încordează, îi luă încet 
mâna într-a sa. 


262 


— Nu fugi. Dacă ar fi vrut să ne omoare, am fi fost deja 
morţi. 

Cu colţul ochiului, Sam observă mişcare. Aruncă o privire 
spre elicopter şi îl văzu pe Hosni deschizând uşa laterală. 
După o clipă, apăru înapoi. In mâini avea o mitralieră 
compactă. O ridică spre Z-9. 

— Nu, Hosni! strigă Sam. 

Mitraliera lui Hosni se cabra şi gura ţevii luă foc. 
Gloanţele împroşcară parbrizul elicopterului Z-9. Acesta se 
înclină brusc la dreapta, apoi acceleră, îndepărtându-se pe 
suprafaţa lacului, către linia de coastă, unde se înclină din 
nou, până când ajunse cu botul îndreptat asupra 
elicopterului Bell. 

— Hosni, fugi! Strigă Sam. Apoi către Remi: în spatele 
nacelei! Du-te! 

Remi ţâşni în fugă, cu Sam pe urmele ei. 

— Remi, crevasa! strigă Sam. la-o la stânga! 

Remi făcu întocmai, apoi îşi luă avânt şi plonja cu capul 
înainte în nacelă. Sam se aruncă o clipă mai târziu, apoi se 
ridică în genunchi şi o ajută pe Remi să se sprijine de 
banchiză. Se rostogoliră pe spate şi aterizară grămadă, unul 
peste celălalt. 

Din partea cealaltă a platoului se auzi răpăitul mitralierei 
lui Hosni. Sam se ridică şi se uită de-a lungul gheții. Hosni 
stătea sfidător la marginea platoului, trăgând spre Z-9, care 
se apropia. 

— Hosni, pleacă de acolo! 

Z-9 se opri în aer la vreo sută de metri distanţă. Sam 
văzu o lumină puternică dinspre compartimentul rachete 
din partea stângă. Şi Hosni o văzu. Se întoarse şi începu să 
alerge spre Sam şi Remi. 

— Mai repede! strigă Sam. 

Cu o explozie puternică de lumină şi un nor de fum, două 
rachete ţâşniră din compartimentul elicopterului Z-9. Într-o 
fracțiune de secundă ajunseră la Bell, una lovind pământul 
de sub coadă, iar cealaltă izbindu-se în compartimentul 
motor. 


263 


Elicopterul Bell se zgudui, sări în sus, apoi explodă. 

Sam se feri şi se aruncă peste Remi. Simţiră unda de şoc 
a exploziei pe platou şi gheaţa crăpându-se sub ei. Un val 
de şrapnel bombardă nacela şi pătura de gheaţă, la treizeci 
de centimetri deasupra lor. 

Apoi tăcere. 

— Vino după mine spuse Sam şi se târî pe lungimea 
pragului de gheaţă, până la capătul nacelei. Se răsuci pe 
burtă şi se uită după colţ. 

Rămăşiţele elicopterului Bell zăceau împrăştiate pe tot 
platoul. Bucăţi sfâşiate din fuzelaj, încă legănându-se în 
urma loviturii, stăteau în mijlocul unui strat de combustibil 
de aviaţie care ardea. Schije de elice ieşeau din troienele de 
zăpadă. 

Z-9 se retrăsese în cealaltă parte a lacului, spre linia de 
coastă, unde plutea, cu compartimentul pentru rachete încă 
îndreptate ameninţător asupra platoului. 

— II vezi pe Hosni? spuse Remi. 

— Mă uit. 

Sam îl văzu zăcând lângă un ciob din parbrizul 
elicopterului Bell. Avea trupul carbonizat. Apoi, Sam mai 
zări ceva. Chiar în faţa lor, la şase metri, se afla mitraliera 
lui Hosni. Părea intactă. Se trase înapoi, cu faţa la Remi. 

— A murit. N-a simţit nimic. 

— Vai, nu! 

— l-am văzut mitraliera. Cred că pot s-ajung la ea. 

— Sam, nu. Nici nu ştii dacă funcţionează. Unde e 
elicopterul Z-9? 

— Planează. Probabil transmit prin staţia radio la bază, 
cerând instrucţiuni. Ne-au văzut deja; or să vină să se uite 
mai de-aproape. 

— N-ai cum să-i ţii la distanţă prea multă vreme. 

— Bănuiala mea e că ne vor în viaţă. Altfel, ar fi 
bombardat platoul cu rachete. 

— De ce oare? Ce urmăresc? 

— Am o presimţire. 

— Şi eu. Dacă rămânem în viaţă, ne consultăm mai 


264 


târziu. Ce plan ai? 

— Nu pot ateriza, după mizeria pe care au făcut-o, aşa că 
vor trebui să planeze deasupra platoului şi să coboare 
soldaţii pe cabluri. Dacă îi prind la momentul potrivit, poate 
că... Sam nu-şi termină vorba. Poate, adăugă el. Ce zici? 
Luptăm şi eventual, murim poate aici sau ne predăm şi 
sfârşim într-un lagăr chinezesc? 

Remi zâmbi curajoasă. 

— Mai trebuie să întrebi? 


Sperând şi aşteptând ca Z-9 să înceapă recunoaşterea 
înainte de a-şi lăsa oamenii la sol, Sam o trimise pe Remi 
înapoi pe fâşia de gheaţă, unde se îngropa în zăpadă între 
doi nămeţi. Sam se ghemui lângă nacelă şi se pregăti. 

După un timp ce păru să dureze mai multe minute, dar 
care probabil nu depăşi un minut, Sam auzi sunetul făcut de 
Z-9, care se apropia. Când ajunse aproape, aşteptă până 
când zgomotul deveni asurzitor. Riscă să arunce o privire pe 
după colţul nacelei. 

Z-9 se oprise în zbor planat, chiar la marginea platoului, 
la câţiva metri deasupra lui. Elicopterul stătea pieziş, ca o 
libelulă ce aşteaptă să apară prada, în uşa laterală, Sam îl 
văzu pe artilerist aplecat deasupra mitralierei. 

Deodată, Z-9 viră şi dispăru din raza sa vizuală, sub 
platou. După câteva secunde, Sam îl văzu venind înapoi, 
deasupra lacului. Sam acţiona fără să se gândească, ieşind 
în patru labe din adăpost şi alergând, aplecat, spre 
mitraliera lui Hosni. O înşfacă şi alergă înapoi la nacelă. 

— Am reuşit, strigă Sam spre Remi, apoi începu să 
verifice mitraliera. Patul de lemn al armei era parţial crăpat 
şi patul anterior ars, dar componentele metalice păreau în 
ordine şi ţeava, neatinsă. Scoase magazia de muniţie; mai 
erau treisprezece gloanţe. 

— Ce vor să facă? strigă Remi. 

— Ori pleacă, ori aşteaptă să ardă tot kerosenul ca să-i 
coboare pe soldaţi cu cablul. 

Z-9 ajunse la marginea lacului şi viră în sus, de-a lungul 


265 


versantului, spre linia de coastă. Sam îl urmări din priviri, 
rugându-se în sinea lui ca elicopterul să meargă mai 
departe. 

Dar se opri. 

După un tipar deja stabilit, Z-9 se înclină deasupra 
coastei, schimbă cursul şi veni înapoi spre lac. 

— Se întorc, anunţă Sam. 

— Succes. 

Sam repetă în minte planul. Era important dacă 
elicopterul se poziţiona faţă de el cu uşa deschisă pe care 
urmau să coboare soldaţii, cu ajutorul unor cabluri. N-avea 
nici un rost să tragă în fuzelajul aparatului; atacul lui Hosni 
o dovedise. Sam avea nevoie doar de o crăpătură în 
armură. 

Motorul elicopterului Z-9 se auzi tot mai aproape şi 
sunetul ritmic al elicelor îi duduia în timpane lui Sam. 
Aşteptă, cu capul plecat, privind gheaţa la câţiva metri de 
nacelă. 

Aşteaptă... aşteaptă... 

Zăpada începu să biciuiască gheaţa. 

Sam aruncă o privire după colţ. 

Elicopterul plutea la nouă metri deasupra platoului. 

— Hai, întoarce, murmură Sam. Numai puţin. Elicopterul 
pivotă uşor, aducând spre Sam artileristul care trebuia să 
acopere coborârea soldaţilor. Două cabluri negre groase se 
desfăşurară din uşă şi atinseră gheaţa. Primii doi soldaţi 
păşiră peste uşă. Sam putea să desluşească scaunul 
pilotului, aflat pe diagonală, în spatele lor. 

Sam inspiră adânc şi strânse din dinţi. Comută selectorul 
foc pe poziţia singular, apoi se lăsă în jos. Ghemuit, puse 
mitraliera la umăr şi ţinti uşa deschisă a elicopterului, apoi 
se deplasă la stânga, mutând vizorul deasupra căştii 
artileristului. Trase. Artileristul se prăbuşi. Sam schimbă 
selectorul de foc din poziţia singular pe poziţia tripul, potrivi 
din nou vizorul şi trase o rafală spre uşă. Lovit, unul dintre 
soldaţi se împletici şi căzu pe spate; celălalt se feri şi se 
aruncă pe burtă. Sam avea acum în plin vizor scaunul 


266 


pilotului, dar ştia că doar pentru o secundă sau două. Chiar 
în timp ce-şi ajusta ţinta, văzu mişcându-se braţul pilotului, 
care acţiona manetele, încercând să controleze haosul din 
jurul lui. 

Sam se concentra asupra spătarului scaunului. Inspiră 
adânc, expiră, apoi apăsă pe trăgaci. Un trio de gloanţe 
împroşcă interiorul elicopterului. Sam trase din nou, apoi 
încă o dată. Mitraliera scoase un clic în gol; magazia era 
goală. 

Elicopterul se aplecă într-o parte, cu botul în jos, spre 
platou. Prin uşa deschisă a cabinei, alunecă trupul 
neînsufleţit al artileristului, urmat de al doilea soldat. Cu 
braţele fluturând, căutând o priză pentru mână, alţi doi 
soldaţi se rostogoliră prin uşă. Unul reuşi să se agate de 
patina elicopterului, dar celălalt se prăbuşi la pământ. 
Scăpat complet de sub control şi fără pilot, Z-9 lovi platoul, 
zdrobindu-l pe soldatul agăţat de el. 

Sam îşi dezlipi ochii de pe elicopter, se adăposti după 
nacelă şi fugi spre locul unde se afla Remi. 

— Atenţie la şrapnele! strigă el şi se aruncă peste ea. 

Două dintre elicele elicopterului loviră primele gheaţa, 
forfecând-o şi azvârlindu-o departe, cu o fracțiune de 
secundă înainte ca fuzelajul să cadă. 

Lipiţi de zăpadă, Sam şi Remi aşteptară explozia 
incandescentă, dar degeaba. Auziră un scrâşnet ascuţit, 
urmat de un trio de atacuri ca de grenadă. 

Din instinct, Sam se ridică şi privi peste nacelă. 

Abia după două secunde, creierul lui percepu ceea ce 
vedea. Elicopterul Z-9 glisa pe gheaţă, repezindu-se spre el, 
cu fuzelajul schilodit, pe jumătate alunecând, pe jumătate 
târându-se, în timp ce lamele celorlalte elice făceau ţăndări 
gheaţa şi o proiectau înainte. Arăta ca un gândac suferind, 
aflat în chinurile morţii. 

Sam simţi o mână apucând-o pe a lui. Cu o forţă 
surprinzătoare, Remi îl trase înapoi jos. 

— Sam, ce crezi că... 

Z-9 se izbi de nacelă, împingând-o spre Sam şi spre 


267 


Remi, care începură să dea din picioare, căutând un punct 
de sprijin pe gheaţă. 

Nacela se opri din mişcare. Bufnetul scrâşnitor al glisării 
elicopterului mai continuă câteva secunde, apoi muri brusc, 
cu excepţia tusei înecate a turbinei motorului. 

După ce se stinse şi ultimul sunet, se aşternu o tăcere 
absolută. Sam şi Remi se ridicară în picioare şi priviră peste 
nacelă. 

— Nu vezi aşa ceva în fiecare zi, spuse Sam sec. 


Capitolul 32 


Nordul Nepalului 


Sam şi Remi avură nevoie de zece secunde ca să 
cuprindă scena care li se desfăşura în faţa ochilor. 

După ce ricoşase în nacelă, elicopterul Z-9, schilodit, îşi 
schimbase direcţia şi glisase către rigola care traversa 
platoul, unde, ca o bilă prinsă într-un canal, alunecase până 
la marginea platoului, răsturnându-se apoi peste ea - sau 
cel puţin parţial. Coada elicopterului, cu câţiva centimetri 
mai îngustă decât rigola, se înţepenise în şanţ. 

Cabina elicopterului era suspendată deasupra marginii, 
apa căzând în cascadă peste fuzelaj şi prin uşa deschisă a 
cabinei. 

— Să vedem dacă a mai rămas cineva în viaţă, propuse 
Remi. 

Îngrijoraţi în privinţa motorului încă fierbinte, merseră cu 
precauţie spre Z-9. Sam îngenunche lângă rigolă şi se târî în 
mâini şi genunchi până la margine. Fuzelajul era presat 
până la jumătatea înălţimii sale şi parbrizul lipsea. Nu vedea 
nimic prin uşă, atât de deasă era cascada de apă. 

— E cineva acolo? strigă el. Hei! Sam şi Remi ascultară, 
dar nu auziră nimic. Sam mai strigă de două ori, dar tot nici 
un răspuns. 


268 


Sam se ridică şi veni înapoi lângă Remi. 

— Suntem singurii supraviețuitori, spuse el. 

— Sună minunat şi îngrozitor, în acelaşi timp. Ce facem 
acum? 

— Mai întâi, nu putem cobori de pe platou. Şi chiar dacă 
am reuşi fără să ne rănim, suntem la cincizeci de kilometri 
de cel mai apropiat sat. Ţinând cont de faptul că noaptea 
temperaturile sunt sub zero grade şi că nu există nici un 
adăpost, n-am avea mari şanse. De altfel, trebuie să ne 
facem un plan cum să supravieţuim la noapte. 

— Grozav, spuse Remi. Continuă. 

— Nu ştim după cât timp ne va declara Karna dispăruţi şi 
când va porni un grup în căutarea noastră. Mai important, 
trebuie să presupunem că Z-9 a intrat în contact cu baza 
după ce Hosni a deschis focul. Dacă nu-i mai contactează şi 
nu se întorc, baza va trimite alt elicopter, probabil două. 

— Cam cât de curând crezi? 

— În cel mai rău caz, în câteva ore. 

— Şi în cel mai bun caz? 

— Mâine-dimineaţă. In primul caz, am putea fi în avantaj. 
Se lasă noaptea. Ne va fi mai uşor să ne ascundem. Trebuie 
să intru în chestia asta. 

— Cum, în Z-9? spuse Remi. Sam, e... 

— O idee foarte proastă, ştiu, dar avem nevoie de provizii 
şi cu puţin noroc, poate găsim o staţie radio în stare de 
funcţionare. 

Remi chibzui câteva secunde, apoi încuviinţă. 

— In regulă. Dar întâi să vedem ce putem recupera din 
epava elicopterului Bell. 


Dură doar câteva minute. Nu mai rămăsese întreg 
aproape nimic de valoare; în general, erau doar bucăţi şi 
fragmente carbonizate din rucsacurile lor, inclusiv o bucată 
de funie de căţărat pe jumătate zdrenţe, o brumă de 
obiecte dintr-o trusă de prim-ajutor şi câteva unelte din 
trusa de scule a elicopterului Bell. Sam şi Remi culeseră tot 
ce le putea fi de ajutor, chiar şi obiecte neidentificate. 


269 


— Cum arată funia? întrebă Sam. 

Ingenuncheată lângă grămada lor de provizii, Remi 
examina funia. 

— Trebuie tăiată puţin, dar cred că obţinem de aici cinci 
sau şase metri de funie bună. Te gândeşti să ancorezi Z-9? 

Sam zâmbi, încuviinţând din cap. 

— Poate că-s bătut în cap uneori, dar nici să mă tai şi nu 
mă târăsc într-o capcană a morţii, fără un colac de salvare. 
O să avem nevoie de ceva ca un piton. 

— S-ar putea să am exact ce-ţi trebuie. Testând terenul 
pe măsură ce înainta, Remi se deplasă pe suprafaţa 
platoului, apoi veni înapoi, într-o mână ţinea o paletă din 
rotorul elicopterului, iar în cealaltă o piatră cât pumnul. | le 
dădu pe amândouă lui Sam şi spuse: 

— Mă ocup de funie. 

Sam folosi piatra ca să netezească mai întâi marginile 
părţii superioare a paletei, apoi ca să subţieze şi să ascută 
partea inferioară. După asta, găsi o bucată de gheaţă mai 
groasă la câţiva paşi de marginea platoului, chiar în dreapta 
elicopterului Z-9 şi începu să bată, cu multă sârguinţă, 
pitonul improvizat în gheaţă. Când termină, paleta era 
îngropată jumătate de metru în gheaţă şi înclinată spre 
înapoi la un unghi de patruzeci şi cinci de grade. 

Remi i se alătură şi îşi folosiră amândoi greutatea ca să 
tragă şi să sucească ancora până se asigurară că va ţine. 
Remi desfăcu funia împletită - pe care făcuse noduri din 
şaizeci în şaizeci de centimetri - şi legă un capăt de piton cu 
un laţ. După ce se dezbrăcă de jachetă, mănuşi şi fes, Sam 
folosi capătul liber ca să încropească un scaun din funie, 
strângând nodul bine la spatele său. 

— Dacă începe să se prăbuşească peste margine, să te 
dai la o parte, spuse Sam. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, mă descurc. Vezi ce faci 
tu. 

— Bine. 

— M-ai auzit? 

— Da, spuse el zâmbind. 


270 


O sărută, apoi se îndreptă spre coada răsturnată a 
elicopterului Z-9. După ce împinse, de probă, partea de 
aluminiu de câteva ori, se caţără pe ea şi începu să se 
târască spre cabină. 

— Te apropii, strigă Remi. Mai ai vreun metru. 

— Am înţeles. 

Când ajunse la marginea platoului, încetini, înaintând cu 
multă precauţie. În afara câtorva scârţâituri şi gemete care 
dădeau bătăi de inimă, Z-9 nu se clinti. Centimetru cu 
centimetru, se târî până când ajunse, ghemuit, pe burta 
elicopterului. 

— Cum e? strigă Remi. 

În mâini şi în genunchi, Sam îşi mută greutatea de pe o 
parte pe alta, la început încet, apoi mai cu vigoare. 
Fuzelajul scoase un scrâşnet de aluminiu rupt şi se lăsă într- 
o parte. 

— Cred că asta a fost tot, strigă Sam. 

— Aşa crezi? strigă Remi la rândul ei. Mergi mai departe. 

— Că bine zici. 

Sam se deplasă în lateral până când se lipi cu şoldul de 
patina elicopterului. O apucă cu ambele mâini şi se aplecă 
într-o parte, ca şi cum căuta ceva. 

— Ce faci? strigă Remi. 

— Caut arborele rotor. Aici e. Avem noroc; e înţepenit în 
rigolă. E bun de ancoră. 

— Mare bucurie, spuse Remi cu nerăbdare. Acum treci 
acolo şi ieşi odată. 

Sam îi zâmbi, sperând că va reuşi să o liniştească. 

După ce potrivi funia ca să se întindă în linie dreaptă 
până la piton, Sam apucă patinele elicopterului cu ambele 
mâini şi coborî picioarele de-a lungul fuzelajului. Apa care 
ţâşni îi îmbibă imediat partea inferioară a trupului. Sam 
gemu, încleşta dinţii de frig, apoi lovi cu picioarele, 
încercând să-şi ajusteze poziţia deasupra uşii. 

— Intru, strigă spre Remi. 

Sam îşi făcu intrarea cu o lovitură de picior, făcându-şi 
vânt cu picioarele înapoi, apoi repetă procedeul până când 


271 


îşi crea un ritm constant. La momentul potrivit, îşi dădu 
drumul. Elanul îl purtă în cabină, unde se izbi de uşa aflată 
vizavi şi ateriza grămadă pe podea. 

Rămase nemişcat, ascultând elicopterul gemând în jurul 
lui. Fuzelajul se cutremură. Totul rămase nemişcat. Sam 
privi în jur, încercând să se orienteze. 

Apa rece ca gheaţa îl cuprindea până la talie. O parte din 
ea se infiltrase prin marginile uşii închise, iar cealaltă 
inunda carlinga, ieşind prin parbrizul spart. La câţiva paşi, 
trupul unui soldat zăcea neînsufleţit. Sam se deplasă înainte 
până reuşi să vadă printre scaunele din carlingă. Pilotul şi 
copilotul erau morţi, dar nu-şi dădu seama dacă gloanţele 
lui, sau impactul, sau ambele le veniseră de hac. 

Vedea acum câte stricăciuni suferise cu adevărat 
carlinga. Pe lângă cea mai mare parte din parbriz, dispăruse 
şi o secţiune din botul conic şi din bord, inclusiv staţia radio. 
Erau, probabil, pe fundul lacului de-acum. Elicopterul căzu 
sub el. Sam simţi cum i se strânge stomacul. Mişcarea 
încetă, dar acum elicopterul era înclinat; prin carlingă, văzu 
apa lacului departe, sub el. Nu mai avea mult timp... Se 
întoarse, aruncând o privire în cabină. Ceva... orice. Găsi un 
sac militar din pânză verde, plin pe jumătate. Nu mai zăbovi 
să examineze conţinutul şi începu să apuce în grabă obiecte 
desprinse din interiorul cabinei, acordând prea puţină 
atenţie semnificației lor. Dacă simţea că sunt utile şi 
încăpeau în sac, le lua. Il percheziţiona pe soldatul mort, dar 
dădu numai peste o brichetă care putea fi de folos, apoi îşi 
îndreptă atenţia asupra pilotului şi a copilotului. Găsi un 
pistol semiautomat şi o mapă cu documente. Cu colţul 
ochiului, zări o trapă deschisă pe jumătate în fundul cabinei. 
Se caţără până la ea şi băgă mâna înăuntru. Atinse cu 
degetele o pânză. Trase obiectul: un rucsac. Îl băgă în sac. 

— E vremea s-o întind, murmură el, apoi strigă prin uşă: 
Remi, mă auzi? 

Răspunsul ei era înăbuşit, dar inteligibil: 

— Sunt aici! 

— Pitonul mai e... 


272 


Elicopterul se clătină iar; botul se înclină în jos. Sam 
stătea acum pe jumătate pe spătarul scaunului pilotului. 

— Pitonul mai e stabil? strigă el din nou. 

— Da! Grăbeşte-te, Sam, ieşi de acolo! 

— Am plecat! 

Sam trase fermoarul sacului şi îşi trecu bretelele peste 
cap, astfel încât sacul îi atârna acum de gât. Inchise ochii, 
rosti în tăcere „Unu... doi... trei...” şi se aruncă prin uşa 
deschisă. 

Sam n-avea cum să mai afle dacă faptul că s-a împins în 
scaunul pilotului a declanşat totul, dar chiar când se 
îndepărtă de apă auzi şi simţi cum Z-9 se răstoarnă. Rezistă 
impulsului de a privi peste umăr şi se concentră, în schimb, 
asupra peretelui de stâncă ce venea iute spre el. Işi arcui 
gâtul pe spate şi îşi acoperi faţa cu ambele braţe. 

Impactul fu exact ca atunci când te izbeşti cu pieptul de 
un manechin de antrenament. Işi dădu seama că sacul 
militar acţionase ca tampon. Simţi cum i se răsuceşte trupul 
şi se loveşte de perete de câteva ori, rămânând apoi într-un 
balans uşor. 

Deasupra lui, apăru chipul lui Remi, peste creastă. 
Expresia ei panicată se transformă într-un zâmbet de 
uşurare. 

— O ieşire demnă de un blockbuster hollywoodian. 

— O ieşire născută din disperare şi din frică, o corectă 
Sam. 

Privi în jos, spre lac. Fuzelajul elicopterului Z-9 luneca pe 
suprafaţă; jumătatea din spate lipsea. 

Sam privi în stânga şi văzu secţiunea cozii încă înţepenită 
în rigolă. Acolo unde fuzelajul se rupsese, mai rămăsese 
doar aluminiul sfâşiat. 

— Urcă, Sam, strigă Remi. Ai să îngheţi. 

El încuviinţă, obosit. 

— Lasă-mă un minut - sau două - şi vin şi eu. 


273 


Capitolul 33 


Nordul Nepalului 


Epuizat şi tremurând de la excesul de adrenalină, Sam se 
târî pe funie până când Remi reuşi să-l apuce şi să-l tragă în 
sus. Se rostogoli pe spate, privind cerul. Remi îl cuprinse în 
braţe, încercând să-şi ascundă lacrimile. 

— Să nu mai faci asta niciodată. După un oftat adânc, 
întrebă: Ce e în sacul militar? 

— O grămadă de chestii care nu ştiu la ce-s bune. Am 
luat tot ce părea util. 

— O, dragule, spuse Remi zâmbind. Ridică cu blândeţe 
breteaua sacului peste capul lui Sam. Trase fermoarul şi 
începu să scotocească în interior. Termos, spuse ea şi îl 
scoase. Gol. 

Sam se ridică în capul oaselor şi îşi puse jacheta, fesul şi 
mănuşile. 

— Bun. Am o misiune pentru tine. la-ţi termosul şi du-te 
şi strânge fiecare picătură de kerosen pe care o găseşti. 

— Bună idee. 

Sam încuviinţă şi mărâi: 

— Ar fi bun un foc. 

Remi se urni din loc şi începu să îngenuncheze, pe rând, 
lângă adânciturile din gheaţă. 

— Am găsit ceva, strigă ea. Şi aici. 

Când termină, se întâlniră la nacelă. 

— Cum te-ai descurcat? întrebă Sam, alergând pe loc. 
Pantalonii începeau să i se întărească, transformându-se în 
gheaţă. 

— E plin pe trei sferturi, spuse Remi. Gheaţa topită însă l- 
a diluat parţial. Trebuie să te încălzeşti. 

Sam îngenunche lângă grămada de resturi colectate de 
la Bell şi începu să o sorteze. 

— Am avut impresia c-am văzut... Uite. Sam ridică o 
bucată de sârmă; la fiecare capăt era un inel. Ferăstrău 
pentru cazuri de urgenţă, îi spuse lui Remi. 

274 


— E o denumire cam optimistă pentru aşa ceva. Sam 
examina nacela pe toată lungimea ei, apoi reveni de unde 
plecase. 

— E pe jumătate înclinată în crevasă, dar cred că am 
găsit ce ne trebuie. 

Ingenunche lângă colţul apropiat al nacelei, unde se 
desprinseseră o serie de nuiele din răchită. Ca şi cum ai 
băga aţa în ac, Sam strecură un capăt al ferăstrăului prin 
răchită şi îl scoase pe partea cealaltă. Apucă ambele inele şi 
începu să taie. Prima secţiune dură cinci minute, dar Sam 
avea acum o deschizătură prin care să lucreze. Tăie în 
continuare bucăţi din capătul nacelei până când obţinu o 
rezervă considerabilă. 

— Avem nevoie de pietre plate, îi spuse lui Remi. 

Găsiră numaidecât; potriviră pietrele la un loc, astfel 
încât să formeze o vatră. Deasupra, puseră bucăţile de 
răchită, stivuite în formă de piramidă, în timp ce Remi 
mototolea hârtia din mapa pilotului pentru a o aprinde, Sam 
recupera bricheta din sacul militar. In scurt timp, focul era 
aprins. 

Braţ la braţ, îngenuncheară dinaintea flăcărilor. Căldura îi 
scălda în întregime. Aproape imediat se simţiră mai bine, 
mai încrezători. 

— Lucrurile simple contează în viaţă, remarcă Remi. 

— Sunt perfect de acord. 

— Spune-mi teoria ta despre chinezi. 

— Nu cred că Z-9 a apărut dintr-o simplă coincidenţă. Ne- 
a urmărit din prima zi şi din nou astăzi. A apărut la doar 
câteva minute după ce am aterizat. 

— Ştim despre King că trece ilegal artefacte peste 
graniţă; rezultă că are o legătură cu chinezii. Cine ar avea 
atâta libertate de mişcare, atâta influenţă? 

— Armata Populară de Eliberare. Şi dacă Jack are 
dreptate, King probabil a ghicit zona în care vom căuta. 
Ţinând cont de contactele lui, nu trebuia decât să-şi sune 
legătura chineză, apoi să stea şi să aştepte să apărem. 

— Intrebarea e ce avea de gând acest Z-9. Dacă Hosni n- 


275 


ar fi deschis focul, ce-ar fi făcut? 

— Nu pot decât să speculez, dar n-am fost niciodată mai 
aproape de graniţă ca acum; e la vreo trei kilometri spre 
nord. Poate că ocazia era prea bună ca s-o lase să scape. 
Ne luau prizonieri, ne treceau graniţa şi nu se mai auzea 
niciodată de noi. 

Remi îl strânse mai tare de braţ pe Sam. 

— Nu-i un gând plăcut. 

— Din păcate, uite încă unul. Trebuie să presupunem că 
or să se întoarcă - şi cât mai curând. 

— Am văzut pistolul din sacul militar. Sper că nu vrei să 
încerci să... 

— Nu. De data asta, am avut un noroc chior. Data 
viitoare, n-o să avem nicio şansă. Când or să apară 
întăririle, nu trebuie să ne mai găsească aici. 

— Cum? Singur ai spus că nu putem cobori. 

— M-am exprimat greşit. Trebuie să pară că am plecat. 

— Explică-mi, spuse Remi. Sam îi expuse planul şi Remi 
încuviinţă, zâmbind. Imi place. Versiunea Fargo a calului 
troian. 

— Nacela troiană. 

— Şi mai bine. Cu puţin noroc, o să ne ferească de îngheţ 
la noapte. 


Folosindu-se de funie şi de pitonul improvizat ca de un 
cârlig, împinseră nacela la câţiva metri de crevasă, o 
sarcină uşurată de gheaţă. Echipamentul încâlcit, observat 
de Sam mai devreme, atârna dedesubtul nacelei, în 
crevasă. Sam şi Remi priviră peste margine, dar nu văzură 
mai jos de trei metri. 

— Ăla e bambus? întrebă Remi, arătând cu degetul. 

— Cred că da. Mai e o bucată, aia curbată de acolo. Cu 
siguranţă, ne-ar face sarcina mai uşoară dacă le-am tăia şi 
am scăpa de ele, dar ceva de acolo ne-ar putea fi de folos. 

— Un piton? sugeră Remi. Taie-l şi leagă-l. 

Sam îngenunche şi adună o parte din parâme într-o 
mână. 


276 


— E un fel de tendon de animal. E într-o stare uimitor de 
bună. 

— Crevasele sunt frigiderul naturii, replică Remi. Şi dacă 
totul a fost acoperit de ghețar, efectul e cu atât mai 
spectaculos. 

Sam mai adună o parte din parâme şi trase apoi de 
grămadă. A 

— E surprinzător de uşoară. Insă mi-ar trebui ore în şir să 
trec printre toate tendoanele astea. 

— O să o tragem atunci. 

Folosind sonda de avalanşă, Sam măsură mai întâi 
lăţimea nacelei, apoi lăţimea crevasei. 

— Crevasa e cu zece centimetri mai lată, anunţă el. 
instinctul îmi spune c-o să se blocheze, dar dacă mă înşel, 
pierdem toate lemnele de foc. 

— Instinctul tău nu ne-a indus niciodată în eroare. 

— Nici atunci, în Sudan? Sau în Australia? M-am înşelat 
serios atunci... 

— Ssst! Ajută-mă. 

Stând fiecare la un capăt, se lăsară pe vine şi apucară de 
fundul nacelei. La semnalul lui Sam, se cocoşară, încercând 
să-şi îndrepte picioarele, în zadar. li dădură drumul şi făcură 
un pas înapoi. 

— Să ne concentrăm forţele, spuse Sam. 

Stând la distanţă de un braţ unul de celălalt, la mijlocul 
nacelei, încercară din nou. De data aceasta, ridicară nacela 
jumătate de metru de la pământ. 

— O ţin eu, spuse Sam cu dinţii încleştaţi, încearcă să o 
împingi cu picioarele. 

Remi se rostogoli pe spate, se târî sub nacelă şi împinse 
cu picioarele în margine. 

— Gata! 

— Împinge! 

Nacela se răsturnă şi căzu pe o parte. 

— Incă o dată, spuse Sam. 

Repetară procedeul şi în scurt timp, nacela stătea 
dreaptă. Remi se uită înăuntru. Icni şi se dădu înapoi. 


277 


— Ce e? întrebă Sam. 

— Pasageri clandestini. 

Se apropiară de nacelă. 

La capătul îndepărtat al fundului de răchită, în mijlocul 
unui talmeş-balmeş de velatură şi bețe de bambus, zăceau 
două schelete parţial mumificate. Restul nacelei, vedeau 
acum, era împărţit în opt cu ajutorul unor traverse din 
răchită suficient de late ca să servească şi drept bănci. 

— Ce crezi? întrebă Remi. Căpitan şi copilot? 

— E posibil, dar într-o nacelă atât de mare ar putea 
încăpea cincisprezece oameni cel puţin - de atâţia ar fi 
nevoie să manevreze toată velatura asta şi baloanele. 

— Baloanele... adică la plural? 

— Vom şti mai multe când vom vedea restul velaturii, dar 
cred că era un adevărat dirijabil. 

— Şi ei au fost singurii supraviețuitori. 

— Poate că ceilalţi sunt... Sam făcu semn din cap spre 
crevasă. 

— E o moarte urâtă. 

— Ne dăm cu presupusul mai târziu. La treabă! 

După ce legară velatura ca să nu mai atârne de capătul 
nacelei şi să nu se înţepenească în peretele crevasei, Sam 
şi Remi îşi ocupară locul la fiecare capăt al nacelei şi 
împinseră la unison până când fundul de răchită începu să 
alunece pe gheaţă. Pe măsură ce se apropiau de crevasă, 
câştigau în viteză, aşa că dădură nacelei un ultim ghiont. 
Mai alunecă vreo câţiva metri, se împiedică de margine şi 
dispăru din vedere. Sam şi Remi alergară spre ea. 

— Să ai întotdeauna încredere în instinctele tale, spuse 
Remi zâmbind. 

Nacela rămăsese blocată între pereţii crevasei, la vreo 
treizeci de centimetri sub margine. 

Sam se caţără înăuntru, atent să evite mumiile şi 
parcurse toată lungimea nacelei. O declară solidă. Remi îl 
ajută să urce înapoi. 

— Orice casă are nevoie de un acoperiş, spuse ea. 
Traversară platoul împreună, strângând bucăţi din 


278 


exteriorul de aluminiu al elicopterului Bell, suficient de mari 
ca să acopere crevasa, apoi începură să le aşeze peste 
nacelă până mai rămase doar o deschizătură îngustă. 

— Ai fler pentru aşa ceva, îi spuse Sam. 

— Ştiu. Şi un ultim accesoriu: camuflajul. 

Folosind o bucată în formă de bol din parbrizul 
elicopterului, strânseră vreo douăzeci de litri de apă din 
rigolă, pe care o turnară peste acoperişul de aluminiu al 
nacelei, urmată de câteva straturi de zăpadă. 

Se dădură înapoi ca să-şi admire opera. 

— După ce o să îngheţe, o să pară că face parte din 
pătura de gheaţă, spuse Sam. 

— O singură întrebare: De ce am pus apă? 

— Ca să se lipească zăpada de aluminiu. Dacă bănuiala 
noastră se adevereşte şi ne vizitează alt Z-9 la noapte, 
curentul descendent din rotor ne-ar putea expune 
acoperişul. 

— Sam Fargo, eşti genial. 

— Asta-i iluzia pe care-mi place s-o creez. 

Sam privi cerul. Spre apus, coroana solară cobora în 
spatele unei linii zimţate de creste. 

— E vremea să ne ascundem şi să vedem ce ne va aduce 
noaptea. 

Cu proviziile fie îndesate în sacul militar, fie îngropate în 
zăpadă, Sam şi Remi se retraseră în adăpost. În lumina 
amurgului care se diminua rapid, făcură inventarul 
conţinutului sacului. 

— Ce-i ăsta? întrebă Remi, scoțând rucsacul înşfăcat de 
Sam chiar înainte să sară din Z-9. 

— E un... Se opri, se încruntă, apoi zâmbi. Asta, draga 
mea, e o paraşută de urgenţă. Dar pentru noi doi, eo 
pătură de paisprezece metri pătraţi. 

Scoaseră paraşuta din rucsac şi în scurt timp, erau strâns 
ghemuiţi într-un cocon din stofă albă. Relativ încălziţi şi 
deocamdată, în siguranţă, sporovăiră în şoaptă, privind 
lumina topindu-se într-o beznă completă. 

Treptat, adormiră. 


279 


Ceva mai târziu, Sam deschise ochii brusc. Întunericul din 
jur era total. In braţele lui, Remi şopti: 

— Auzi şi tu? 

— Da. 

In depărtare se auzea duduitul elicelor unui elicopter. 

— Există vreo şansă să ne caute pe noi? întrebă Remi. 

— Nu prea. 

— Mersi că-mi faci pe plac. 

Sunetul rotoarelor spori treptat, până când Sam şi Remi 
fură încredinţaţi că elicopterul coborâse în vale. Câteva 
clipe mai târziu, un proiector puternic lumină crevasa; fâşii 
de lumină de un alb orbitor produseră scântei prin găurile 
din acoperiş. 

Apoi, lumina dispăru, stingându-se pe măsură ce mătura 
platoul. Mai reveni de două ori, după care dispăru complet. 

Apoi, deodată, motorul elicopterului schimbă treapta. 

— Vine aici să planeze, şopti Sam. 

Sam apucă pistolul de sub picior, unde îl ascunsese şi îl 
mută în mâna dreaptă. 

Curentul descendent îşi făcu apariţia. Jeturi de aer 
îngheţat şi fuioare de zăpadă umplură nacela. După 
umbrele aruncate de lumina de căutare, elicopterul părea 
să meargă în lateral deasupra platoului, pivotând ba într-o 
parte, ba într-alta, fie căutându-i pe ei, fie vreun 
supravieţuitor dintre camarazii lor dispăruţi. 

Sam şi Remi lăsaseră coada elicopterului Z-9 înfiptă în 
rigolă, ca indiciu al sorții sale. Dacă vreun norocos ar fi 
supravieţuit plonjării în lac, s-ar fi înecat, cu siguranţă, în 
scurt timp. Sam şi Remi sperau ca echipa de căutare să 
ajungă la concluzia aceasta. 

Incăpăţânaţi, vizitatorii mai trecură de trei ori peste 
platou. Apoi, la fel de brusc cum apăruse, proiectorul se 
stinse şi rotoarele dispărură în depărtare. 


280 


Capitolul 34 


Nordul Nepalului 


În ciuda frigului de afară, peştera improvizată din nacelă 
le-a fost de mare folos, iar acoperişul îmbrăcat în zăpadă nu 
numai că-i proteja de vânt, dar şi captă o fracțiune 
prețioasă din căldura lor corporală. Instalaţi confortabil în 
paraşută, cu hanorace, fesuri şi mănuşi, dormiră adânc, 
deşi sporadic, până când îi trezi soarele care pătrundea prin 
scheletul de aluminiu. 

Deşi temându-se de o altă vizită din partea chinezilor, 
Sam şi Remi ştiau că trebuie să găsească o cale de scăpare 
din acea vale, ca să supravieţuiască. 

Coborâră din nacelă şi îşi încropiră micul dejun. Din 
epava elicopterului Bell, reuşiseră să adune şi nouă 
pliculeţe de ceai şi o pungă, pe jumătate ruptă, cu friptură 
Stroganoff deshidratată. Din Z-9, Sam luase fără să ştie un 
pachet de biscuiţi de orez şi trei cutii cu ceea ce părea a fi 
soia verde prăjită. Împărţiră o conservă şi o cană cu ceai, a 
cărui apă o fierseseră în conserva goală. 

Căzură de acord că fusese una dintre cele mai bune 
mese din viaţa lor. 

Sam sorbi ultima înghiţitură de ceai şi spuse: 

— Astă-noapte, mă gândeam... 

— Şi vorbeai prin somn, adăugă Remi. Vrei să 
construieşti ceva, nu-i aşa? 

— Prietenii noştri mumificaţi din nacelă au ajuns aici cu 
ajutorul unui balon cu aer cald. Ce-ar fi să plecăm în acelaşi 
mod? Remi deschise gura să spună ceva, dar Sam continuă: 
Nu, nu vreau să refacem balonul lor, ci, mai degrabă, mă 
gândesc la... Sam căuta cuvântul potrivit. Un balon 
american. 

Remi dădea aprobator din cap. 

— O parte din velatura lor, o parte dintr-a noastră... 
Privirea i se lumină. Paraşuta! 

— Mi-ai citit gândurile. Dacă îi dăm o formă şi o etanşăm, 

281 


cred că ştiu cum o putem umple. Trebuie doar ceva care să 
ne ridice suficient din valea asta şi să ajungem pe una 
dintre pajiştile pe care le-am văzut la sud - şapte, opt 
kilometri, cel mult. Apoi, putem merge pe jos până într-un 
sat. 

— Tot sunt slabe şanse. 

— Şansele slabe sunt specialitatea noastră, Remi. Uite 
cum stă treaba: Pe temperatura asta, nu supravieţuim mai 
mult de cinci zile. S-ar putea să fim salvaţi înainte, dar nu 
mi-a plăcut niciodată în mod deosebit sintagma „s-ar 
putea”. 

— Şi mai sunt şi chinezii. 

— Exact. Nu văd altă opţiune. Pariem pe o posibilă 
salvare sau ne mişcăm fundul de-aici şi riscăm să murim 
încercând. i 

— Nici nu se pune problema! Incercăm. Hai să construim 
un dirijabil. 


Primul lucru pe listă a fost inventarul. În timp ce Remi 
trecea în revistă cu atenție ceea ce adunaseră, Sam mulină 
cu grijă velatura veche din crevasă. Găsi numai zdrenţe din 
ceea ce fusese odinioară un balon - sau baloane, în cazul 
acesta. 

— Au fost cel puţin trei, îşi dădu cu părerea Sam. Probabil 
patru. Vezi toate bucăţile alea curbate de răchită, cum 
converg spre un punct? 

— Da. 

— Cred că au împrejmuit baloanele. 

— Materialul ăsta e din mătase, adăugă Remi. E foarte 
gros. 

—  Închipuie-ţi, Remi, o nacelă de nouă metri lungime 
suspendată de patru baloane din mătase într-o cuşcă... 
lonjeroane din răchită şi bambus, odgoane din tendoane... 
Mă întreb cum mențineau altitudinea. Cum împingeau aerul 
cald în baloane? Cum au... 

Remi se întoarse spre Sam, îi cuprinse faţa cu mâinile şi îl 
sărută. 


282 


— Visăm mai târziu cu ochii deschişi, da? 

— Bine. 

impreună, începură să separe obiectele încâlcite, punând 
într-o parte odgoanele, iar lonjeroanele din răchită şi 
bambus în alta. După asta, ridicară cu atenţie mumiile din 
nacelă şi le descâlciră din ultimele bucăţi de velatura. 

— Tare aş vrea să le aflu povestea, spuse Remi. 

— E limpede că au folosit nacela răsturnată ca adăpost, 
spuse Sam. Poate că s-a deschis brusc o crevasă şi numai ei 
doi au reuşit să se ţină şi să nu se prăbuşească. 

— Şi de ce au rămas aici? 

Sam ridică din umeri. 

— Poate că fuseseră prea slăbiţi când ajunseseră. Au 
folosit bambusul şi velatura ca să construiască o mică 
platformă. 

Îngenunchind alături de mumii, Remi spuse: 

—  Slăbiţi şi schilodiţi. Asta are un femur rupt, cu 
complicaţii din câte se pare, iar celălalt... Vezi crestătura 
din şold? Fie e dislocat, fie fracturat. 

— E groaznic. Au rămas, pur şi simplu, aici, aşteptând să 
moară. 

— Noi nu vom avea aceeaşi soartă, replică Sam. Poate ne 
vom prăbuşi cu balonul într-un accident cumplit, dar nu 
vom muri aşa. 

— Foarte amuzant. 

Remi se aplecă şi culese unul dintre beţele de bambus. 
Era gros cât o bâtă de baseball şi avea un metru şi jumătate 
lungime. 

— Sam, scrie ceva pe ăsta. E zgâriat la suprafaţă. 

— Eşti sigură? Sam se uită peste umărul ei şi recunoscu 
limba. E în italiană. 

— Ai dreptate. Remi îşi trecu degetele peste cuvintele 
scrijelite, în timp ce rotea bambusul cu cealaltă mână. Dar 
asta e în altă limbă. 

Arătă spre un loc aproape de vârf. 

O grilă pătrată, nu mai mare de un centimetru douăzeci, 
încadra patru simboluri asiatice. 


283 


— Nu se poate, murmură Remi. Nu le recunoşti? 

— Nu. Ar trebui? 

— Sam, sunt aceleaşi patru caractere gravate pe capacul 
cufărului Theurang. 


Capitolul 35 


Nordul Nepalului 


Sam deschise gura ca să spună ceva, dar o închise la loc. 

— Ştiu la ce te gândeşti, adăugă Remi. Dar sunt sigură, 
Sam. Imi aduc aminte că beam ceai şi mă uitam la 
caracterele astea pe monitorul laptopului lui Jack. 

— Te cred. Numai că nu pricep cum... Sam se opri şi 
încruntă din sprâncene. Doar dacă... Când am aterizat aici, 
cât de departe eram de ultimul set de coordonate? 

— Hosni a spus că la mai puţin de un kilometru. 

— Poate opt sute de metri de traseul pe care l-ar fi 
apucat Dhakal în călătoria sa. Și dacă a murit în apropiere 
sau a avut probleme şi a pierdut cufărul Theurang? 

Remi încuviinţă din cap. 

— lar apoi au venit prietenii noştri cu balonul, câteva 
secole mai târziu. S-au prăbuşit aici şi au găsit cutia. Când a 
avut loc primul zbor cu balonul cu oameni la bord? 

— Cred că... pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, începutul 
secolului al XVII-lea. Dar n-am auzit să fi fost în perioada aia 
vreun dirijabil atât de avansat ca ăsta. Probabil depăşise cu 
mult epoca sa. 

— Atunci, cel mai devreme, s-a prăbuşit aici la aproape 
trei sute de ani după ce Dhakal a plecat din Mustang. 

— Sună plauzibil, admise Sam, dar greu de admis. 

— Atunci, explică-mi însemnele. 

— Nu pot. Spui că sunt blestemul Theurangului şi te cred. 
Dar mi-e cam greu să înghit toată povestea asta. 

— Nu eşti singurul, Sam. 

284 


— Cum stai cu italiana? 
— Nu prea grozav, dar o să-mi încerc norocul mai târziu. 
Acum, să ne concentrăm să vedem cum scăpăm de aici. 


Îşi petrecură întreaga dimineaţă verificând odgoanele. 
Sam le puse deoparte pe cele care păreau prea fragile sau 
putrede, tăindu-le cu briceagul lui. Repetară procedeul cu 
lonjeroanele din răchită şi bambus (verificate toate de 
Remi, în zadar, să nu mai aibă vreun însemn grav), apoi îşi 
îndreptară atenţia asupra mătăsii. Cea mai mare bucată 
găsită avea doar câţiva centimetri lăţime, astfel că deciseră 
să împletească stofa utilizabilă într-o funie, în caz de 
nevoie. La prânz, aveau deja o grămadă respectabilă de 
materiale de construcţie. 

Pentru un plus de stabilitate, hotărâră să lege de 
interiorul domului opt dintre lonjeroanele dirijabilului, 
folosite pentru cuşca balonului. Procedară în maniera unei 
linii de asamblare: Sam, cu ajutorul sulei de la briceag, 
făcea găuri duble în paraşută, corespunzătoare fiecărui 
lonjeron, iar Remi insera apoi bucăţi de chingi, din tendoane 
de treizeci de centimetri, în găuri. La sfârşit, aveau trei sute 
douăzeci de găuri şi o sută şaizeci de chingi. 

La sfârşitul după-amiezii, Sam începu să lege chingile 
între ele, făcând nişte noduri complicate. Legase aproape 
un sfert dintre chingi când hotărâră să lase restul pe a doua 
zi. 


Se treziră odată cu răsăritul soarelui în ziua următoare şi 
reîncepură lucrul la construcţia dirijabilului. 

In cinci ore, cât avură parte de lumină suficientă după- 
amiază, se ocupară de coaserea gurii paraşutei-balon cu 
fâşii de mătase înnodate în jurul unui inel de mărimea unui 
butoi confecţionat de Sam din bucăţi curbate de răchită. 

După ce savurară câţiva biscuiţi, se retraseră în peştera- 
nacelă şi se pregătiră pentru ceea ce ştiau că va fi o noapte 
lungă. 

— Când vom fi gata? întrebă Remi. 


285 


— Cu puţin noroc, vasul o să fie gata până mâine, 
aproape de prânz. 

In timp ce munceau, Sam întorcea pe toate feţele în 
minte problema de inginerie. Treptat, utilizară toate 
lemnele bune de foc din nacelă, pe care le folosiră nu numai 
la gătit, dar şi ocazional, să se încălzească pe timpul zilei şi 
seara, înainte de culcare. 

Prin urmare, mai aveau numai trei metri de nacelă. Pe 
baza calculelor lui Sam, răchita rămasă, împreună cu 
amestecul chimic la care se gândea, vor fi suficiente ca să-i 
înalțe. Dar era mai puţin sigur că vor reuşi să zboare destul 
de sus ca să treacă de linia de coastă. 

Singurul factor în privinţa căruia nu-şi făcea griji Sam era 
vântul. Până acum, singurele adieri de care avuseseră parte 
veniseră dinspre nord. 

Remi dădu glas unei alte îngrijorări, care-l sâcâise şi pe 
Sam: 

— Şi cum vom ateriza? 

— N-o să te mint. S-ar putea să fie un obstacol de 
netrecut. Nu putem şti cât de bine vom reuşi să controlăm 
coborârea. Şi practic, nu avem nicio cârmă. 

— Presupun că ai un plan de rezervă, nu? 

— Da. Vrei să ţi-l spun? 

Remi rămase tăcută câteva clipe. 

— Nu. Fă-mi o surpriză. 


Estimarea temporală făcută de Sam se apropie de 
realitate. Abia la prânz reuşiră să termine de făcut vasul şi 
ţevile de aerisire. Deşi cuvântul „vas” era un eufemism cras 
pentru construcţia lor, erau mândri de el - o platformă din 
bucăţi de bambus, legate între ele, lată de o jumătate de 
metru, dar şi prinsă pentru siguranţă de ţevi cu ultimele 
tendoane. 

Se aşezară şi mâncară în tăcere, admirându-şi opera. 
Aparatul era primitiv cusut, era diform şi urât - dar iubeau 
fiecare părticică din el. 

— li trebuie un nume, spuse Remi. 


286 


Bineînţeles, Sam sugeră Remi, dar ea respinse ideea. Mai 
încercă o dată: 

— Când eram mic, am avut un zmeu poreclit Zburătorul 
semet. 

— Îmi place. 


După-amiaza o petrecură punând în aplicare planul lui 
Sam cu privire la sursa de combustibil. Cu excepția unei 
secțiuni de un metru, în care să se cuibărească în acea 
noapte, Sam folosi ferăstrăul de sârmă ca să dezmembreze 
restul nacelei, tăind dinăuntrul ei şi dându-i bucăţile lui 
Remi. Reuşiră să piardă numai trei bucăți în măruntaiele 
crevasei. 

Cu o piatră, Remi începu să macine răchita şi tendonul 
rămase până obţinu o pulbere aspră, din care Sam aruncă 
întâi un pumn plin într-o secţiune în formă de bol a 
învelişului de aluminiu al elicopterului Bell. La pulbere 
adăugă lichenii scrijeliţi de pe fiecare piatră şi bucată de 
granit pe care le găsiseră pe platou. Urmară picăturile de 
kerosen, apoi firele de praf de puşcă extrase de Sam din 
gloanţele pistolului. După treizeci de minute de încercări şi 
eşecuri, Sam îi prezentă lui Remi o brichetă primitivă, 
înfăşurată într-o bucată de mătase. 

— Fă tu onorurile, spuse el şi îi dădu lui Remi bricheta. 

— Eşti sigur că n-o să explodeze? 

— Nu sunt deloc sigur. 

Remi îi aruncă o privire nimicitoare. 

— Ar fi trebuit să fie înfăşurată în ceva solid, spuse el. 

Ţinând-o la distanţă de un braţ, Remi apropie flacăra de 

brichetă; aceasta se aprinse cu un fâsâit abia perceptibil. 
__ Cu gura până la urechi, Remi sări şi îl îmbrăţişa pe Sam. 
impreună, se ghemuiră în jurul brichetei şi o urmăriră cum 
arde. Căldura era surprinzător de intensă. Când flăcările se 
stinseră, într-un final, Sam îşi consultă ceasul. 

— Şase minute. Nu-i rău. Acum, avem nevoie de cât mai 
multe brichete din astea, dar mai mari - să spunem cât un 
file mignon. 


287 


— Chiar trebuia să faci aşa o analogie? 

— Scuze. În clipa când ne întoarcem în Kathmandu, 
mergem la cel mai apropiat restaurant. 

Plutind de bucurie datorită reuşitei testului lor de 
aprindere, progresară rapid. Când sosi ora de culcare, 
aveau nouăsprezece brichete. 


În timp ce soarele apunea, Sam termină de construit 
vasul pentru jar, după ce crestă trei picioare scurte, pe care 
le ataşă apoi unui bol de aluminiu cu fund dublu, cu ajutorul 
unor flanşe primitive. La urmă, tăie o gaură într-o latură a 
conului. 

— Asta pentru ce e? întrebă Remi. 

— Pentru ventilaţie şi pentru depozitarea combustibilului. 
După ce aprindem prima brichetă, fluxul de aer şi forma 
conului vor crea un fel de vid. Căldura va năvăli prin vârful 
conului, pătrunzând în balon. 

— Foarte ingenios. 

— E o sobă. 

— Poftim? 

— E o sobă de modă veche pentru drumeţii. Au fost 
inventate acum un secol. In sfârşit, pasiunea mea pentru 
cunoştinţe obscure dă roade. 

— La greu. Hai să ne retragem în buncărul nostru şi să 
încercăm să ne odihnim pentru primul - şi ultimul - zbor al 
Zburătorului semet. 

Dormiră cu întreruperi preţ de două ore, tot trezindu-se 
din cauza epuizării, a lipsei de hrană şi a agitaţiei. Imediat 
ce avură suficientă lumină ca să lucreze, coborâră din 
nacelă şi se hrăniră cu ultimele resturi de mâncare. 

Sam dezmembra restul nacelei, cu excepţia ultimului 
colţ, pe care îl desprinseră cu ajutorul pitonului şi al funiei 
înnodate. Când terminară de tăiat, aveau o grămadă de 
combustibil mai înaltă decât Sam. 

Cum aleseseră deja un loc pe platou lipsit, practic, de 
gheaţă, târâră cu atenţie balonul la platforma de lansare. Pe 
platformă, înghesuiră pietrele pentru balast. In mijloc 


288 


amplasară vasul pentru jar, apoi îl legară de platformă cu 
ajutorul chingilor din tendoane. 

— Să ne-apucăm de gătit, spuse Remi. 

Folosiră suluri de hârtie şi licheni în loc de iască, peste 
care puseră un trepied din bucăţi de răchită. Odată ce 
obţinură un pat solid de cărbune, continuară să bage 
răchită în vas şi treptat, flăcările începură să se înalțe. 

Remi puse mâna deasupra ţevii vasului. Se dădu înapoi 
brusc. 

— E fierbinte! 

— Perfect. Acum aşteptăm. O să dureze ceva. 

Se scurse o oră, apoi încă una. Balonul se umfla treptat, 
extinzându-se în jurul lor ca un cort de circ miniatural, pe 
măsură ce rezerva de combustibil scădea. Sub paraşută, 
razele soarelui păreau eterice, înceţoşate. Sam realiză că se 
luptau cu timpul şi cu termodinamica, pe măsură ce aerul 
se răcea şi se strecura prin pielea balonului. 

Chiar înainte de a se împlini trei ore, balonul, deşi încă 
perpendicular pe sol, se ridică şi pluti. Nu erau siguri dacă 
se întâmpla aievea sau doar în imaginaţia lor, dar părea un 
moment hotărâtor. După patruzeci de minute, balonul 
stătea vertical, exteriorul lui devenind tot mai încordat pe 
minut ce trecea. 

— Funcţionează, murmură Remi. Chiar funcţionează. 

Sam încuviinţă, dar nu spuse nimic, cu privirea aţintită 
asupra aparatului, în sfârşit, spuse: 

— Toată lumea la bord! 

Remi merse la grămada lor cu provizii, înşfacă bucata de 
bambus gravată, o puse la spatele jachetei şi alergă înapoi. 
Scoase pietrele una câte una, până îşi făcu loc să 
îngenuncheze, apoi se aşeză. Latura opusă a platformei 
plutea acum la câţiva centimetri de sol. 

După ce îndesase rucsacul paraşutei de urgenţă cu 
lucruri de bază, iar sacul militar, cu brichetele şi cu ultima 
grămadă de răchită, Sam luă amândouă bagajele, apoi 
îngenunche lângă platformă. 

— Eşti gata? întrebă el. 


289 


Remi nici nu clipi. 
— Să zburăm. 


Capitolul 36 


Nordul Nepalului 


Flăcările izbucniră în interiorul vasului, dispărând prin 
gura balonului, până când Sam şi Remi pluteau deasupra 
platoului la înălţimea genunchiului. 

— Când îţi spun, împinge cu toată forţa, o avertiză Sam. 

Indesă ultimele două bucăţi de răchită şi urmări, 
aşteptând, fixând pe rând cu privirea vasul, balonul şi solul. 

— Acum! 

La unison, îşi îndoiră picioarele şi împinseră cu toată 
puterea. 

Urcară trei metri. Apoi coborâră la fel de rapid. 

— Fii gata să împingi din nou! strigă Sam. 

Loviră gheaţa cu picioarele. 

— Împinge! 

Din nou se ridicară şi din nou reveniră la sol, deşi mai 
încet de data aceasta. 

— Ne apropiem, spuse Sam. 

— Avem nevoie de un ritm, replică Remi. Gândeşte-te la 
o sincronizare. 

Incepură să sară pe platou, de fiecare dată mai câştigând 
puţin în altitudine. La stânga lor, se întrezărea marginea 
stâncii. 

— Sam... îl avertiză Remi. 

— Ştiu. Nu te uita, continuă să sari. Zburăm sau înotăm! 

— Drăguţ! 

Mai împinseră o dată. O pală de vânt prinse balonul şi îi 
împinse pe platou, iar picioarele le alunecară pe gheaţă. 
Remi scăpă piciorul peste marginea stâncii, dar îşi păstră 

290 


sângele rece, împingând pentru o ultimă dată cu celălalt 
picior. 

Apoi, deodată, totul se cufundă în tăcere, auzindu-se 
doar vântul care şoptea printre odgoane. 

Erau în aer şi urcau. 

Mergeau în direcţia sud-est, spre versant. 


Sam băgă mâna în sac şi scoase două brichete. Alimentă 
vasul cu ele. Auziră un foşnet uşor când brichetele se 
aprinseseră. Flăcările ţâşniră prin gura vasului. Incepură să 
câştige în altitudine. 

— Incă una, spuse Remi. 

Sam aruncă o a treia brichetă. 

Balonul urcă cu un fâsăit. 

Pinii se aflau la câteva sute de metri distanţă şi se 
apropiau cu iuţeală de ei. O pală de vânt prinse balonul şi îl 
roti. Sam şi Remi se agăţară de odgoane şi strânseră priza 
făcută cu picioarele în jurul platformei. După trei rotații, 
platforma se stabiliza şi rămase nemişcată. 

Privind peste umărul lui Remi, Sam evalua distanţa până 
la versant. 

— Cât e de aproape? întrebă Remi. 

— Cam la două sute de metri. Nouăzeci de secunde, mai 
mult sau mai puţin. O privi în ochi. O să fim la limită. 
Riscăm? 

— Bineînţeles. 

Sam îndesă o a patra brichetă în vas. Balonul scoase din 
nou un fâsâit. 

Priviră amândoi peste marginea platformei. Vârfurile 
pinilor păreau neverosimil de aproape. Remi simţi cum o 
apucă ceva de picior şi se înclină într-o parte. Sam se 
aplecă în faţă şi o apucă de braţ. 

Mai adăugă o brichetă. „Fâs!” 

Incă una. „Fâs!” 

— O sută de metri! strigă Sam. 

Incă o brichetă. Fâs! 

— Cincizeci de metri! Luă o brichetă din sac, o amestecă 


291 


în mâinile făcute căuş ca un zar şi i-o întinse lui Remi. Ca să 
fie cu noroc. 

Remi suflă peste ea. 

Sam aruncă în vas brichete. 

Fâs! 

— Ridică picioarele! strigă Sam. 

Simţiră şi auziră vârful unui pin agăţându-se de fundul 
platformei şi fură împinşi într-o parte. 

— Ne-am agăţat! strigă Sam. Apleacă-te! 

Amândoi odată îşi aplecară trunchiurile în direcţia opusă, 
atârnând peste margine, în timp ce se ţineau de un odgon. 
Sam lovi cu piciorul, încercând să se elibereze de ceea ce se 
afla dedesubt. 

Cu o pocnitură puternică, creanga de care se agăţaseră 
se rupse. Platforma se stabiliza. Sam şi Remi se ridicară în 
capul oaselor, privind în jos, în jur şi în sus. 

— Am scăpat! strigă Remi. Am reuşit! 

Sam răsuflă, în sfârşit, uşurat. 

— Nu m-am îndoit nicio clipă. Remi îi aruncă bine- 
cunoscuta privire nimicitoare. 

— Bine, recunoscu el. Poate pentru o clipă sau două. 


Departe de linia de coastă, vântul slăbi uşor în intensitate 
şi se treziră purtaţi în direcţia sud, cu o viteză estimată de 
Sam la şaisprezece kilometri pe oră. Nu străbătuseră decât 
câteva sute de metri când începură să piardă din altitudine. 

Sam scoase altă brichetă din sac. O aruncă prin gaura de 
alimentare şi aceasta se aprinse. Incepură să urce. 

— Câte mai avem? întrebă Remi. Sam verifică. 

— Zece. 

— Acum, ar fi momentul potrivit să-mi spui care e planul 
tău de rezervă. 

— In caz că nu reuşim o aterizare perfectă, uşoară ca 
fulgul, cea mai bună şansă a noastră sunt pinii - să găsim 
un pâlc des şi să încercăm să zburăm direct în el. 

— Tocmai ai descris o aterizare forţată la sol, în lipsa 
solului. 


292 


— În mare, da. 

— Ba exact. 

— De acord, exact. Ne ţinem bine şi sperăm că ramurile 
or să acţioneze ca o plasă de frânare. 

— Exact ca în cazul avioanelor cargo. 

— Da. 

Remi chibzui. Strânse buzele şi pufni, dând la o parte o 
şuviţă de păr roşcat de pe frunte. 

— Îmi place. 

— Mă gândeam eu. 

Sam aruncă încă o brichetă. „Fâs!” 


Cu soarele de amiază încălzindu-i din spate, plutiră în 
continuare spre sud, alimentând din când în când vasul cu 
brichete, în timp ce stăteau cu ochii în patru după un loc de 
aterizare. Călătoriseră circa şase kilometri şi jumătate, timp 
în care văzuseră numai văi cu grohotiş, ghețari şi pâlcuri de 
pini. 

— Pierdem din altitudine, spuse Remi. 

Sam alimentă vasul. Continuară să coboare. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. 

— Cred că are loc o disipare. Pierdem atât lumina 
soarelui, cât şi temperatura. Balonul pierde căldura mai 
repede decât o putem produce. 

Sam mai aruncă o brichetă prin gaură. Coborârea încetini 
uşor, dar era limpede: se aflau pe o pantă descendentă 
ireversibilă. Viteza începu să crească. 

— E vremea să facem o alegere, spuse Sam. Nu ajungem 
la o pajişte, dar putem aplica planul de rezervă. 

Arătă peste umărul lui Remi. In faţa lor şi dedesubt, era 
un pâlc de pini. Dincolo de el, o altă vale presărată cu 
bolovani. 

— Sau putem îndesa restul brichetelor în vas, în speranţa 
că vom găsi un loc mai bun, spuse Sam. 

— Şi-aşa ne-am forţat norocul. Sunt gata pentru terra 
firma. Cum procedăm? 

Sam verifică liziera copacilor spre care se îndreptau, 


293 


încercând să calculeze viteza, distanţa şi unghiul de 
apropiere. Aveau trei minute la dispoziţie, socoti el. 
Mergeau cu o viteză probabilă de douăzeci şi patru de 
kilometri la oră, care mai mult ca sigur urma să se dubleze 
în momentul când vor ajunge la copaci. Deşi la viteza asta 
ar fi supravieţuit unui accident de maşină, pe platforma lor 
şansele erau jumi-juma. 

— De-am fi avut un air bag, murmură Sam. 

— Ce zici de un scut? întrebă Remi şi bătu cu palma în 
platforma lor din bambus. 

Sam pricepu imediat ce voia să sugereze. 

— Cam riscant. 

— Mult mai puţin riscant decât ce cloceai tu în minte. Te 
cunosc, Sam. lţi ştiu pe de rost expresiile feţei. Ce şanse 
crezi că avem? 

— De cincizeci la sută. 

— Ideea mea le-ar putea spori. 

Sam străpunse cu privirea liziera pădurii, apoi se uită la 
Remi. Ea îi zâmbi. El îi răspunse la fel. 

— Eşti o femeie dată naibii. 

— Ştiu. 

— Nu mai avem nevoie de el, spuse Sam. Tăie chingile 
care ţineau vasul şi îl împinse de pe platformă, în mijlocul 
unui nor de scântei, acesta lovi solul, rostogolindu-se la 
vale, după care se izbi de o stâncă. 

Sam traversă în grabă platforma, oprindu-se lângă Remi. 
Ea se apucase deja cu ambele mâini de odgoane. Sam 
apucă şi el unul cu mâna stângă, apoi se lăsă pe spate, 
puse lama briceagului pe un cablu şi începu să taie. Acesta 
se rupse cu un şuierat. Platforma se înclină uşor. 

Sam trecu la al doilea cablu. 

— Cât mai avem până ne prăbuşim? întrebă el. 

— Nu ştiu... 

— Tu cât crezi! 

— Câteva secunde! 

Sam continuă să taie. Tocită şi uşor îndoită din cauza 
întrebuinţării repetate şi a încercărilor lui Sam de a o ascuţi 


294 


de stânci, lama cuţitului era boantă. Sam strânse din dinţi şi 
îşi spori eforturile. 

Se rupse şi al doilea odgon. Sam trecu la al treilea. 

— Nu mai avem timp, strigă Remi. 

„Zbang!” 

Capătul opus al platformei atârna acum de un singur 
cablu, fluturând ca un zmeu în aer. Cu ambele mâini 
agăţate de odgoane, Remi practic se legăna în aer, având 
un Singur picior cocoţat pe marginea platformei. Sam 
încleştase ca o gheară mâna stângă de funia de lângă mâna 
lui Remi. 

— Incă una! strigă el şi începu să taie. Hai odată... hai 
odată... 

„Zbang!” 

Capătul platformei se desprinse şi acum atârna vertical 
sub ei. Sam era pe cale să arunce cuțitul, dar se răzgândi. 
Inchise lama la piept. Apucă un odgon cu mâna dreaptă. 

Remi se lăsa deja în jos pe cabluri, astfel încât trupul să-i 
ajungă în spatele platformei. Sam cobori spre ea. Se uită pe 
după marginea platformei şi văzu un perete verde zorind 
spre el. 

Lumea începu să li se învârtă în jur. Deşi crengile ca nişte 
gheare diminuară o bună parte din impact, rotiră imediat 
platforma. Se treziră aruncaţi cu iuţeală înainte printr-o 
armură de crengi şfichiuitoare. Îşi lăsară bărbia în piept şi 
închiseră ochii. Sam descleştă mâna dreaptă de pe cablu şi 
încercă să acopere faţa lui Remi cu antebraţul. 

Din instinct, ea strigă: 

— Dă-mi drumul! 

Apoi căzură printre copaci, căderea fiindu-le amortizată 
de ramuri. Ajunseră brusc jos. 

Sam deschise gura să vorbească, dar nu reuşi să scoată 
decât un sunet răguşit. Mai încercă o dată. 

— Remi! 

— Aici, veni răspunsul slab. Sub tine. 

Cu faţa în jos şi stând de-a curmezişul peste două crengi, 
Sam se rostogoli cu grijă pe burtă. La trei metri sub el, Remi 


295 


zăcea pe pământ, într-o grămadă de ace de pin. Avea faţa 
zgâriată ca şi cum cineva ar fi frecat-o cu o perie de sârmă. 
Ochii îi jucau în lacrimi. 

— Cât de tare te-ai lovit? întrebă el. 

Ea se chinui să zâmbească şi ridică anevoie degetul 
mare. 

— Dar tu, bravule pilot? 

— Lasă-mă să zac puţin aici şi îţi dau de ştire. 


După o vreme, Sam începu anevoioasa coborâre. 

— Nu te mişca, îi spuse lui Remi. Rămâi acolo. 

— Dacă insişti... 

Sam se simţea de parcă fusese ciomăgit de o gaşcă 
întreagă de golani, dar toate articulațiile şi muşchii 
importanţi păreau să funcţioneze cum trebuie, chiar dacă 
mai lent. 

Cu ajutorul mâinii drepte, Sam se atârnă de ultima 
creangă şi căzu grămadă alături de Remi. Ea îşi acoperi faţa 
cu o mână şi spuse: 

— Nu mă plictisesc niciodată cu tine. 

— Aşa-i. 

— Sam, gâtul tău... 

El se întinse şi pipăi locul indicat de Remi. Degetele îi 
erau acoperite de sânge. După ce dibui puţin, găsi o 
tăietură verticală de şapte centimetri, sub ureche. 

— O să se coaguleze, spuse el. Hai să te verificăm pe 
tine. 

Îşi dădu curând seama că probabil hainele îi salvaseră. 
Căptuşeala groasă a hanoracelor şi gulerele înalte le 
protejaseră trunchiurile şi gâturile, iar fesurile împletite 
fuseseră ca o pernă vitală pentru craniile lor. 

— Nu-i rău, ţinând cont prin ce-am trecut. 

— Ideea ta cu scutul ne-a salvat. Ea dădu din mână cu 
modestie. 

— Unde-i Zburătorul semet? 

— Incâlcit printre ramuri. 

— Bucata de bambus s-a pierdut? Sam îi văzu capătul 


296 


ieşind din guler. 

— Nu. 

— Faţa mea arată la fel de rău ca a ta? întrebă Remi. 

— N-ai fost niciodată mai frumoasă. 

— Eşti un mincinos, dar mersi. Apune soarele. Ce facem 
în continuare? 

— Acum ne salvăm. Eu fac focul, apoi mă duc să caut 
nişte săteni prietenoşi care ne vor oferi paturi confortabile 
şi mâncare fierbinte. 

— Pur şi simplu? 

— Pur şi simplu. 

Sam îşi făcu vânt în picioare şi-şi întinse membrele, îl 
durea tot corpul, o durere ce pulsa parcă peste tot în acelaşi 
timp. 

— Mă întorc imediat. 

Avu nevoie doar de câteva minute ca să găsească 
rucsacul cu paraşuta de urgenţă, care îi fusese smulsă din 
spate în timpul prăbuşirii. Insă sacul militar îl găsi mai greu; 
căzuse când cedase ultimul cablu al platformei. Dintre cele 
aproximativ şapte brichete care mai rămăseseră, găsi trei. 

Se întoarse spre Remi şi o găsi ridicată în capul oaselor, 
cu spatele sprijinit de copac. In scurt timp, una dintre 
brichete începu să ardă în mijlocul unui mic cerc de pământ, 
alături de Remi. Puse celelalte două brichete lângă ea. 

— Mă întorc cât ai clipi, spuse el. 

— Mă găseşti aici. 

O sărută, apoi plecă. 

— Sam? 

Se întoarse. 

— Da? 

— Fereşte-te de Yeti. 


297 


Capitolul 37 


Goldfish Point, La Jolla, 
California 


— Am terminat traducerea, spuse Selma, intrând în solar. 
Merse spre locul unde Sam şi Remi se odihneau în 
şezlonguri şi îi dădu lui Remi foaia imprimată. 

— Fantastic, replică Remi cu un zâmbet palid. 

— Ai citit-o? o întrebă Sam pe Selma. 

— Da. 

— Nu vrei să ne spui versiunea prescurtată, gen Reader's 
Digest? Calmantele luate de Remi o făcuseră puţin cam... 
fericită. 

După cum s-a dovedit, căutarea salvatorilor în munţii 
Himalaya fusese, de fapt, o chestiune simplă pentru Sam. In 
retrospectivă, ţinând cont de toate prin câte trecuseră ca să 
ajungă până aici, Sam vedea totul ca pe o justiţie poetică. 
Fără să-şi dea seama, se prăbuşiseră la mai puţin de un 
kilometru şi jumătate de un sat numit Samagaun, aşezarea 
cea mai nordică din acea regiune a Nepalului. 

În amurgul clar-obscur, Sam îşi croise drum în josul văii, 
până când a fost văzut de un cuplu de turişti australieni, 
aflaţi în vacanţă. L-au dus în Samagaun şi în scurt timp, a 
fost organizat un grup de căutare. Doi săteni, cuplul de 
australieni şi Sam au urcat panta văii cât au putut de sus, 
într-un camion vechi Datsun, apoi au coborât din el şi au 
parcurs pe jos restul drumului. Au găsit-o pe Remi unde o 
lăsase Sam, în lumina caldă a focului. 

Pentru siguranţă, au întins-o pe o bucată de placaj adusă 
tocmai în acest scop şi s-au întors la Samagaun, unde au 
descoperit că satul se mobilizase în numele lor. Fusese 
pregătită o cameră cu două paturi şi cu o sobă de fontă. Au 
fost hrăniţi cu aho tareko (cartofi prăjiţi) şi kukhura ko kdo 


298 


(pui cu sos) până când n-au mai putut înghiţi nimic. A venit 
medicul din sat, i-a examinat pe amândoi şi nu a descoperit 
nicio rană care să le pună viaţa în pericol. 

A doua zi dimineaţă, când s-au trezit, au aflat că mai- 
marele satului trimisese deja vorbă în vale despre salvarea 
lor prin intermediul unui radio amator. La scurt timp după 
ce Sam i-a dat mai-marelui satului datele de contact ale lui 
Jack Karna, a sosit un SUV mai robust, care i-a dus în sud. În 
Gorkha, i-au găsit pe Jack şi pe Ajay aşteptând ca să-i 
transporte restul drumului până la Kathmandu. 

De fapt, Jack le raportase dispariţia şi îşi croia drum prin 
birocraţia guvernului nepalez, încercând să organizeze o 
misiune de căutare, când auzi vestea salvării lor. 

Sub privirea vigilentă a lui Ajay, Sam şi Remi petrecură o 
noapte în spital. Radiografia lui Remi dezvălui două coaste 
zdrelite şi o gleznă luxată. Pentru cucuie şi vânătăi, lui Sam 
şi lui Remi li se prescriseră calmante. Zgârieturile de pe 
faţă, deşi urâte, erau superficiale şi n-aveau să-i ţină mult. 

La cinci zile după prăbuşirea cu balonul, se aflau într-un 
avion, în drum spre casă. 

Acum, Selma le prezenta versiunea stilizată: 

— Ei bine, mai întâi de toate, Jack v-a confirmat bănuiala, 
doamnă Fargo. Simbolurile cioplite în bambus erau identice 
cu cele de pe capacul cufărului Theurang. E la fel de 
consternat ca dumneavoastră. Când o să vă simţiţi în stare 
să vorbiţi, sunaţi-l. In ceea ce priveşte restul însemnărilor, 
aţi avut iarăşi dreptate: sunt în italiană. Conform autorului, 
un om numit - Selma parcurse foaia tipărită - Francesco 
Lana de Terzi... 

— Cunosc numele ăsta, spuse Sam. 

De când se întorsese acasă, se cufundase în istoria 
dirijabilelor. 

— Povesteşte-ne, interveni Remi. 

— De Terzi e considerat, în mare măsură, părintele 
aeronauticii. Era iezuit şi profesor de fizică şi matematică în 
Brescia, nordul Italiei. In 1670, a publicat o carte intitulată 
Prodomo. Pentru vremea respectivă, era inovatoare, ea 


299 


constituind prima analiză sistematică a matematicii care stă 
la baza călătoriei prin aer. A pregătit terenul pentru toţi cei 
care i-au urmat, începând cu fraţii Montgolfier, în 1783. 

— A, ăia, replică Remi. 

— Primul zbor reuşit cu balonul, explică Sam. De Terzi a 
fost un geniu absolut. A deschis drumul unor invenţii 
precum maşina de cusut, un instrument de citit pentru orbi, 
prima formă primitivă de Braille... 

— Dar nu şi dirijabilul, spuse Selma. 

— Conceptul său de bază era ceva numit Corabia Vidului 
- în esenţă, era acelaşi lucru cu dirijabilul cu mai multe 
baloane pe care l-am găsit, dar în loc de sfere din pânză, 
avea sfere din cupru, din care fusese evacuat aerul. La 
mijlocul anilor 1600, inventatorul Robert Boyle a creat o 
pompă - un „motor pneumatic!, cum l-a numit - care putea 
să evacueze complet aerul dintr-un vas. Cu ajutorul lui, a 
dovedit că aerul are greutate. De Terzi a teoretizat că, 
odată ce sferele din cupru ale vasului ar fi evacuate, acesta 
ar fi mai uşor decât aerul din jurul său, făcându-l să se 
înalțe. Nu vă plictisesc cu amănunte de fizică, dar conceptul 
are prea multe defecte ca să fie funcţionabil. 

— Aşadar, Corabia Vidului n-a mai fost construită, spuse 
Selma. 

— Nu, din câte ştiu eu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, un 
om numit Arthur de Bausset a încercat să obţină finanţare 
pentru ceea ce el numea un dirijabil cu tub vidat, dar n-a 
ieşit nimic din asta. In ceea ce-l priveşte pe de Terzi, 
conform istoriei, a continuat să lucreze la teoria lui până 
când a murit, în 1686. 

— Unde? 

Sam zâmbi. 

— In Brescia. 

— După ce a umblat haihui prin Himalaya, adăugă Remi. 
Zi mai departe, Selma. 

— Conform bambusului, de Terzi şi echipa sa de chinezi - 
nu scrie câţi erau - s-au prăbuşit în timpul unui zbor de 
probă al unui dirijabil pe care-l proiectase pentru împăratul 


300 


Kangxi. Împăratul numise dirijabilul Marele Dragon. Numai 
de Terzi şi alte două persoane au supravieţuit accidentului. 
El a fost singurul care a scăpat nevătămat. 

— Cele două mumii pe care le-am găsit, spuse Remi. 

— Am verificat datele despre împăratul Kangxi, spuse 
Selma. A domnit între anii 1661 şi 1722. 

— Perioada se potriveşte, spuse Sam. 

— lată acum partea cea bună: de Terzi afirmă că, în timp 
ce căuta de mâncare, a găsit - Selma citi de pe foaie - „un 
vas misterios cu o formă nemaivăzută de el, gravat cu 
simboluri similare şi nesimilare deopotrivă cu cele folosite 
de binefăcătorul meu”. 

Sam şi Remi schimbară un zâmbet. 

— În partea finală a însemnării, continuă Selma, de Terzi 
a scris că a hotărât să-şi abandoneze camarazii şi să se 
îndrepte spre nord, înapoi către baza de lansare a 
dirijabilului, pe care o numeşte gompa Shekar. 

— Ai verificat... întrebă Sam. 

— Da. Gompa Shekar e o ruină acum, dar e situată la 
aproximativ şaizeci şi patru de kilometri nord-est de locul 
unde aţi găsit vasul, în Tibet. 

— Zi mai departe. 

— Dacă de Terzi reuşea să ajungă înapoi în gompa 
Shekar, ar fi povestit el însuşi călătoria. Dacă nu reușea, 
trupul lui nu ar mai fi fost găsit niciodată. Bambusul era 
menit să-i servească drept testament. 

— Şi vasul misterios? întrebă Sam. 

— Am lăsat partea cea mai bună la sfârşit, replică Selma. 
De Terzi pretinde că avea de gând să ducă vasul cu el, 
citez, „drept răscumpărare pentru eliberarea fratelui meu, 
Giuseppe, ţinut ostatic de împăratul Kangxi ca să se asigure 
de întoarcerea mea cu Marele Dragon”. 

— L-a luat cu el, murmură Sam. A dus Theurangul în 
Tibet. 


— Am atâtea întrebări, spuse Remi, că nici nu ştiu cu 
care să încep. In primul rând, câte date istorice există 


301 


despre de Terzi? 

— Oficiale, foarte puţine. Eu, una, n-am găsit mare lucru, 
răspunse Selma. Conform surselor, de Terzi şi-a petrecut 
viaţa în Italia. A murit şi a fost îngropat acolo. După cum 
spune Sam, şi-a petrecut ultimii ani din viaţă lucrând la 
Corabia Vidului. 

— Nu pot fi adevărate ambele versiuni ale vieţii sale, 
spuse Sam. Fie n-a părăsit niciodată Brescia şi bambusul e 
un fals, fie a stat o vreme în China, lucrând pentru 
împăratul Kangxi. 

— Şi poate chiar a murit acolo, adăugă Remi. 

Sam văzu zâmbetul pişicher de pe chipul Selmei. 

— Hai, dă-i drumul! spuse el. 

— Pe internet nu găseşti nimic despre de Terzi, dar la 
universitatea din Brescia e un profesor care predă un curs 
despre Renaşterea târzie - epoca inventatorilor italieni. 
Conform catalogului online, de Terzi e o figură proeminentă 
în curricula. 

Remi spuse: 

— Chiar îţi face plăcere să ne tachinezi, nu-i aşa? 

— Deloc, replică Selma cu solemnitate. Numai să spuneţi 
şi până mâine după-amiază sunteţi în Italia. 

— Numai să spui şi ne facem o rezervare pe internet 
pentru mâine. 


Goldfish Point, La Jolla, 
California 


A doua zi, spre sfârşitul după-amiezii după ora Italiei, pe 
iChat, Sam şi Remi se prezentară şi îi explicară 
coordonatoarei cursului, profesoara Carlotta Moretti, într-un 
mod ambiguu, temeiul interesului pe care-l purtau lui 
Francesco Lana de Terzi. Moretti, o brunetă pe la vreo 
treizeci şi cinci de ani, cu ochelari ca de bufniţă, le zâmbi 
din spatele monitorului computerului. 

— Mă bucur foarte mult să vă cunosc, spuse într-o 


302 


engleză cu un uşor accent străin. Să ştiţi că sunt o 
admiratoare a voastră. 

— A noastră? se miră Remi. 

— Si, si. Am citit despre voi în revista Smithsonian. Beciul 
pierdut al lui Napoleon şi peştera din munţii... ăăă... 

— Marele Saint Bernard, interveni Sam. 

— Exact, asta era. Scuzaţi-mi indiscreţia, dar trebuie să 
vă întreb: Sunteţi teferi? Ce-aţi păţit la faţă? 

— Un accident de drumeţie, răspunse Sam. Suntem în 
perioada de recuperare. 

— A, bine. Am fost fascinată şi bineînţeles, bucuroasă 
când aţi sunat. Dar şi surprinsă. Spuneţi-mi de ce vă 
interesează Francesco de Terzi şi voi încerca să vă ajut. 

— Numele lui a apărut într-un proiect, spuse Remi. Am 
găsit surprinzător de puţine informaţii publicate despre el. 
Ni s-a spus că sunteţi expertă în domeniu. 

Moretti dădu din mână cu modestie. 

— Chiar expertă, nu ştiu. Predau cursuri despre de Terzi, 
care, de mică, mi-a stârnit curiozitatea. 

— Suntem interesaţi mai ales de ultima parte a vieţii 
sale; să zicem, de ultimii zece ani. Mai întâi, ne puteţi 
confirma că a avut un frate? 

— Desigur. Giuseppe Lana de Terzi. 

— Şi e adevărat că Francesco n-a plecat niciodată din 
Brescia? 

— A, nu, asta nu-i adevărat. De Terzi călătorea adesea la 
Milano, la Genova şi în alte locuri. 

— Dar din Italia a ieşit? A călătorit peste mare? 

— E posibil, deşi n-aş putea spune unde anume. Pe baza 
unor relatări, majoritatea reproduceri la mâna a doua ale 
unor poveşti, chipurile, spuse de el însuşi, de Terzi a 
călătorit departe între anii 1675 şi 1679, deşi nici un istoric 
nu vă va confirma informaţia. 

— Poveştile astea vorbesc şi despre o posibilă destinaţie? 

— Undeva prin Orientul îndepărtat, replică Moretti. Asia 
ar fi una dintre speculaţii. 

— De ce s-ar fi dus acolo? Profesoara ezită. 


303 


— Trebuie să înţelegeţi că totul ar putea fi doar o 
născocire. Sunt prea puţine documente care să ateste 
aceste speculaţii. 

— Inţelegem, replică Sam. 

— Se spune că de Terzi n-a găsit investitori pentru 
proiectul său cu dirijabilul. 

— Corabia Vidului. 

— Exact. N-a găsit pe nimeni care să-l finanţeze, nici din 
guvern, nici vreun om înstărit de pe-aici. A călătorit în est 
sperând să găsească sprijin ca să-şi poată termina munca. 

— Şi a găsit? 

— Nu, din câte ştiu eu. 

— Ce s-a întâmplat când s-a întors în 1679? întrebă Sam. 

— Se spune că era schimbat când s-a întors în Italia. 
Ceva se petrecuse în timpul călătoriilor sale şi a venit fără 
Giuseppe. Francesco n-a vorbit niciodată despre asta. La 
scurt timp, s-a restabilit în Brescia, a părăsit Ordinul lezuit şi 
s-a mutat la Viena, în Austria. 

— Căutând tot investitori? 

— Poate, dar la Viena a dat numai peste ghinioane. 

— Cum aşa? întrebă Remi. 

— La scurt timp după ce s-a mutat în Viena, s-a căsătorit 
şi imediat i s-a născut un fiu. Doi ani mai târziu, a avut loc 
marea bătălie - asediul şi apoi lupta de la Viena. Aţi auzit de 
ea? 

— Doar vag. 

— Asediul a durat două luni. Imperiul Otoman se lupta cu 
Liga creştină: Sfântul Imperiu Roman, Uniunea statală 
polono-lituaniană şi Republica Venețiană. La începutul lui 
septembrie 1683, s-a dat lupta finală. Au murit zeci de mii 
de oameni, printre care şi soţia şi băiatul lui Francesco de 
Terzi. 

— ingrozitor, spuse Remi. Foarte trist. 

— Si. Se spune că asta i-a frânt inima. Mai întâi fratele, 
apoi noua lui familie, toţi morţi. La scurt timp după asta, de 
Terzi a dispărut din nou. 

— Unde? 


304 


Moretti ridică din umeri. 

— Un alt mister. S-a reîntors în Brescia în octombrie 1685 
şi a murit câteva luni mai târziu. 

— Am să vă pun acum o întrebare cam ciudată, spuse 
Remi. 

— Vă rog. 

— Sunteţi absolut sigură, dumneavoastră sau altcineva, 
că de Terzi s-a întors în Brescia în 1685? 

— Chiar că e o întrebare ciudată. Dar răspunsul e 
negativ. Nu am vreo informaţie care să ateste faptul că a 
fost îngropat aici - sau că s-a întors, că tot veni vorba. 
Această parte a poveştii este, la fel ca restul, bazată doar 
pe informaţii de mâna a doua. În lipsa unei... 

— Exhumări. 

— Da, a unei exhumări. Sau a unei mostre de ADN de la 
urmaşii lui, care să poată proba temeinicia. De ce întrebaţi? 
Aveţi vreun motiv să credeţi... 

— Nu tocmai. Era doar o idee. 

— Dumneavoastră credeţi ceva din poveştile astea? 
întrebă Sam. 

— O parte din mine vrea să creadă. Doar e vorba despre 
o aventură palpitantă, nu-i aşa? Insă, după cum am spus, 
istoria oficială a vieţii lui de Terzi nu conţine niciuna dintre 
aceste relatări. 

— Acum câteva minute aţi spus că există foarte puţine 
documente legate de el. Asta înseamnă că ceva totuşi 
există? Intrebă Remi. 

— Sunt câteva scrisori, trimise de nişte prieteni. Nici una 
nu e scrisă de mâna lui de Terzi. E ceea ce sistemul vostru 
legal ar considera mărturie indirectă, si? In afară de astea, 
mai există o singură sursă care ar putea avea legătură cu 
poveştile, dar ezit să o menţionez. 

— De ce? 

— E vorba despre ficţiune, o povestire scrisă de sora lui 
de Terzi la câţiva ani după moartea lui. Deşi poartă alt 
nume, e limpede că protagonistul e modelat după 
Francesco. Cei mai mulţi cred că sora încerca să scoată bani 


305 


de pe urma celebrităţii lui, exploatând zvonurile. 

— Ne puteţi spune pe scurt despre ce e vorba în 
povestire? 

— Practic e un basm bizar. Moretti îşi adună gândurile. 
Eroul poveştii îşi părăseşte căminul din Italia. După ce 
înfruntă multe primejdii, este luat prizonier de un tiran 
dintr-un ţinut ciudat. E silit să construiască un vas zburător 
de război. Vasul se prăbuşeşte într-un loc pustiu şi 
supraviețuiesc numai eroul şi doi dintre tovarăşii săi, pentru 
ca, ulterior, aceştia să moară din cauza rănilor. Eroul 
găseşte apoi o comoară misterioasă, despre care băştinaşii 
îi spun că e blestemată, dar el ignoră avertismentul şi 
întreprinde o călătorie dificilă înapoi la castelul tiranului. 
Odată ajuns acolo, află că tovarăşul său de călătorie, pe 
care tiranul îl ţinuse ostatic, fusese executat. Eroul se 
întoarce în ltalia cu comoara, dar este lovit de o altă 
tragedie: familia îi murise de ciumă. Eroul este acum 
convins că blestemul e real, aşa că porneşte la drum ca să 
ducă comoara acolo unde a găsit-o şi de atunci, nu se mai 
aude nimic despre el. 

Sam şi Remi se străduiau să rămână impasibili. 

— Aveţi din întâmplare o copie a acestei povestiri? 
întrebă Sam. 

— Da, bineînţeles. Cred că am versiunea italiană 
originală, dar şi o traducere în engleză foarte bună. Imediat 
ce terminăm conversaţia, vă trimit o versiune electronică. 


Capitolul 38 


Goldfish Point, La Jolla, 
California 


Având flecare o copie după „Marele Dragon” pe iPad-ul 


306 


personal, Sam şi Remi îi mulţumiră profesoarei Moretti 
pentru ajutorul acordat. După ce citiră povestirea, trimiseră 
copii prin e-mail Selmei, lui Wendy şi lui Pete. In timp ce 
Remi îi trimitea o copie a povestirii şi lui Jack, Selma luă 
legătura cu el prin intermediul iChat-ului. 

— Păreţi buimaci, spuse Karna. Nu mă ţineţi în suspans! 
Ce aţi aflat? 

— Spune-i tu, o îmboldi Sam pe Remi. 

Remi îi relată mai întâi conversaţia cu Moretti, apoi făcu 
pentru toată lumea un rezumat al „Marelui Dragon”. 

— Incredibil, făcu Selma. Aţi citit amândoi Povestirea? 

— Da, spuse Sam. V-am trimis-o prin e-mail. Şi ţie, Jack. 

— Da, am primit fişierul. 

— Cât de bine se potriveşte povestea cu inscripţiile de pe 
bambus? întrebă Wendy. 

— Dacă înlocuiţi părţile, în mod evident fictive, ale 
poveştii cu presupusul testament al lui de Terzi, obţineţi 
practic o relatare  factuală: prăbuşirea, numărul 
supravieţuitorilor, descoperirea unei comori misterioase, 
drumul anevoios spre casă... Găsiţi totul acolo. 

— Şi se mai potriveşte şi perioada, spuse Remi. Ţinând 
cont de relatările, la mâna a doua, cu privire la plecările şi 
sosirile lui de Terzi, e foarte posibil să fi călătorit în şi din 
China. 

— Sunt uluit, spuse Karna. 

Pete, care citea în diagonală povestea pe iPad-ul lui Sam, 
întrebă: 

— Ce reprezintă harta de pe frontispiciu? 

— E călătoria pe care a făcut-o eroul, ca să înapoieze 
comoara, răspunse Remi. Jack, ai văzut-o? 

— Chiar acum mă uit la ea. Se pare că de Terzi soseşte 
din vest şi se opreşte mai întâi la ceea ce aici e trecut drept 
castel. Putem presupune că e vorba despre gompa Shekar. 

— Baza de lansare a dirijabilului, spuse Sam. 

— Şi posibil, locul în care a fost îngropat Giuseppe, 
adăugă Remi. 

Karna continuă: 


307 


— De la gompa Shekar, de Terzi călătoreşte spre est, 
către Marea Cetate. Ţinând cont unde se află Shekar, 
cetatea ar putea fi Lhasa. 

— De ce s-ar fi dus acolo? întrebă Wendy. Locul 
accidentului e la şaizeci şi patru de kilometri sud de gompa 
Shekar. Parcă încerca să înapoieze comoara. 

— Da, explică Sam, dar în poveste, când ajunge la castel, 
un înţelept îi spune că trebuie să înapoieze comoara în 
„locul ei de drept”. E sfătuit să-l caute pe un alt înţelept, 
care locuieşte în Marea Cetate din vest. 

Karna reluă firul gândirii lui Sam: 

— Din Marea Cetate, de Terzi continuă călătoria spre est 
şi în cele din urmă, ajunge în... Nu ştiu. Aici e doarun X. 

— Shangri-La, sugeră Remi. 

Karna păstră câteva clipe tăcerea, apoi spuse: 

— Vă rog să mă scuzaţi. Îmi pare rău. Vă contactez eu. 

Ecranul iChat-ului se făcu negru. 


Karna reveni treizeci de minute mai târziu. 

— Pe hartă sunt nişte linii de referinţă schiţate şi alte 
puncte de reper pe care trebuie să le verific, dar, folosind 
distanţa de la gompa Shekar la Lhasa ca punct de referinţă, 
ultima porţiune din călătoria lui de Terzi s-a încheiat într-o 
zonă cunoscută azi drept defileul Tsangpo. 

— Favoritul tău pentru locaţia Shangri-La, spuse Sam. 

— Într-adevăr. Sam, Remi, poate că tocmai aţi rezolvat o 
enigmă veche de şase sute de ani. 

— Să nu ne ambalăm prea tare, spuse Sam. Cât durează 
să identifici locaţiile de pe hartă? 

— Mă apuc imediat. Lăsaţi-mi o zi la dispoziţie. 


Capitolul 39 


Regiunea Arunachal Pradesh, 


308 


nordul Indiei 


— Jack! strigă Remi. Nu credeam c-ai să vii personal. 

Karna opri motorul SUV-ului şi cobori. Remi îl îmbrăţişa, 
iar Sam îi strânse mâna. 

— — Mă bucur să te avem în echipă, Jack. 

Şi eu. 

În spatele lui Karna, Ajay înclină din cap şi le zâmbi. 

— Arătaţi mai bine decât ultima dată când v-am văzut, 
spuse Karna. Remi, ce-ţi mai face piciorul? Şi coastele? 

— S-au recuperat suficient cât să mă pot deplasa fără să 
scrâşnesc din dinţi. Am bandaje elastice, o pereche bună de 
bocanci de munte şi un flacon de ibuprofen. 

— Nemaipomenit. 

— O să ne întreacă pe toţi, spuse Sam. 

— Aţi ajuns fără probleme aici? Aţi fost urmăriţi? Aţi 
văzut vreo faţă dubioasă? 

— Nu, la toate întrebările, spuse Remi. 

De la ultima lor conversaţie cu Charles King, nu mai 
primiseră nicio veste de la el, de la copiii lui sau de la Zhilan 
Hsu. Era o schimbare pe care-o găseau deopotrivă plăcută 
şi alarmantă. 

— Jack, cum ai reuşit să-ţi învingi teama de zbor? întrebă 
Sam. 

— Păi, de fapt, nu mi-am învins-o, răspunse Karna. Am 
fost absolut înspăimântat din clipa când am decolat din 
Kathmandu până în clipa când am coborât din avion, în 
Bangladesh. Dar entuziasmul pentru expediţia noastră mi-a 
depăşit temporar frica şi voi;/ă, iată-mă aici. 

„Aici” era capătul unei călătorii pe uscat de opt sute de 
kilometri, pe care Sam şi Remi o încheiaseră cu doar câteva 
ore în urmă. Situat pe malurile râului Siang, liniştitul orăşel 
Yingkiong, având nouă sute de locuitori, era ultimul 
avanpost din nordul Indiei cu o populaţie considerabilă. De 
acolo până la următorul oraş, Nyingchi, în Tibet, erau o sută 
şaizeci de kilometri spre nord-est, un drum care traversa 
cele mai amenințătoare jungle din lume. 


309 


Zece zile trecuseră de la conversaţia lor pe iChat. 
Aranjamentele pentru călătorie duraseră atât de mult. 
Parolist, Karna îi contactase a doua zi, după ce lucrase non- 
stop, în speranţa că va descifra harta din „Marele Dragon”. 

Abilităţile de navigaţie pe uscat ale lui de Terzi erau, 
probabil, la acelaşi nivel cu cele ale Străjerilor, le explicase 
Karna. Atât direcţiile, cât şi distanţele de pe harta lui de 
Terzi erau remarcabil de precise, fiind diferite de 
măsurătorile reale cu cel mult un kilometru şi un grad. După 
ce terminase calculele, Karna se încredinţase că reuşise să 
stabilească prin triangulaţie un perimetru de trei kilometri 
pentru locul unde se afla Shangri-La. După cum bănuise 
mereu, coordonatele erau în centrul defileului format de 
fluviul Tsangpo. 

Sam şi Remi studiaseră zona pe Google Earth, dar nu 
văzuseră decât creste maiestuoase, râuri furioase şi păduri 
dese. Nimic nu aducea cu o ciupercă. 

— Ce ziceţi să mergem într-un bar să bem ceva şi să mai 
vorbim de una, de alta? spuse Karna E mai bine să 
înţelegeţi ce ne aşteaptă înainte să pornim la drum mâine- 
dimineaţă. 


Taverna era într-o clădire cu două etaje, cu un acoperiş 
înclinat de tablă ondulată şi pereţi din şindrilă. lnăuntru, 
parterul era dedicat zonei de recepţie şi unui restaurant 
care părea să fi fost copiat dintr-un film western de la 
Hollywood, de prin anii 1950. Podele de lemn, un bar lung în 
formă de J şi stâlpi verticali care sprijineau grinzile expuse 
ale tavanului. Karna îi informă că la etajul doi se aflau 
camerele lor. 

Taverna era surprinzător de aglomerată. Găsiră o masă 
rabatabilă lângă un perete, sub o reclamă luminoasă la 
Schlitz??, care pâlpâia şi comandară patru beri. Erau reci ca 
gheaţa. 

— Mare parte din ceea ce vă voi spune am aflat de la 
Ajay, dar cum el nu e un tip prea vorbăreţ, o să trebuiască 


22 Marcă de bere americană (n. tr.) 


310 


să vă bazaţi pe memoria mea. După cum v-am spus, pe-aici 
şi-a făcut Ajay armata, deci suntem pe mâini bune. Apropo, 
Ajay, care e situaţia cu transportul nostru? 

— Totul e aranjat, domnule Karna. 

— Fantastic. Corectează-mă dacă încep să bat câmpii, 
Ajay. 

— Da, domnule Karna. Karna oftă. 

— Nu-l pot convinge să-mi spună Jack. Mă chinui de ani 
de zile. 

— El şi Selma au citit, se pare, acelaşi manual, replică 
Sam. 

— Aşa. Partea cea mai proastă în legătură cu Arunachal 
Pradesh - bineînţeles şi în funcţie de persoana pe care o 
întrebi - este că ne aflăm în China acum. 

— Ce?! Cred că n-am auzit bine, spuse Sam. 

China are pretenţia, în mod oficial, că o mare parte din 
această regiune se află în sudul Tibetului. Bineînţeles, 
pentru oameni şi pentru guvernul de aici, Arunachal 
Pradesh e un stat indian. Granița nordică dintre Arunachal 
Pradesh şi China e numită linia McMahon, trasată ca parte a 
unui tratat? dintre Tibet şi Marea Britanic Chinezii n-au 
crezut niciodată în aceasta şi India n-a impus graniţa, până 
în 1950. Concluzia e că atât China, cât şi India o reclamă, 
dar niciuna nu face mare lucru în sensul ăsta. 

— Şi ce înseamnă asta în ce priveşte prezenţa militară? 
întrebă Sam. 

— Nimic. Sunt câţiva soldaţi indieni în regiune, dar 
chinezii stau la nord de linia McMahon. Situaţia e destul de 
prietenoasă. 

— Asta-i bine pentru noi, spuse Remi. 

— Da, ei bine... însă nu-i la fel de grozavă treaba cu ANLF 
- Forţa de Eliberare Arunachal Naga. Sunt cel mai recent şi 
mai mare grup terorist din zonă. In ultima vreme s-au axat 
pe răpiri. Acestea fiind spuse, Ajay e de părere că, probabil, 
nu vom avea probleme cu ei. Armata a luat în ultima vreme 


23 Acordul de la Simla, încheiat în anul 1914 (n.tr.) 


311 


măsuri mai severe împotriva lor. 

— Conform hărților, destinaţia noastră e la patruzeci de 
kilometri pe teritoriul Chinei, spuse Sam. Ţinând cont de 
relief, presupun că nu sunt puncte de control la graniţă. 

— Ai dreptate. Aşa cum am precizat şi în Mustang, 
graniţa e practic deschisă. Mai multe sute de turişti o trec în 
fiecare an. De fapt, guvernul chinez nici nu pare să se 
sinchisească. Nimic în zonă nu are vreo importanţă 


strategică. 

— Alte veşti bune, spuse Remi. Acum, spune-le pe alea 
proaste. 

— Adică, în afară de terenul ridicol de accidentat? 

— Da. 


— Partea proastă e că, din toate punctele de vedere, vom 
invada China. Dacă avem ghinionul să fim prinşi, probabil o 
să ajungem la puşcărie. 

— Deja ne-am confruntat o dată cu posibilitatea asta, 
replică Sam. Hai să facem tot ce ne stă în putinţă ca s-o 
evităm, de acord? 

— De acord. Bine, acum să trecem la şerpi şi insecte 
veninoase... 


După o cină scurtă, care constă în pui tandoori, Sam şi 
Remi se retraseră la culcare. Camera lor era în acord cu 
motivul hotelului: şic de western hollywoodian, dar fără şic. 
Deşi afară era plăcut, adică vreo şaisprezece grade, 
umiditatea te înăbuşea. Ventilatorul din tavan scârţâia în 
timp ce agita lent aerul, dar, după căderea nopţii, 
temperatura începu să scadă şi în scurt timp, în cameră se 
putea respira confortabil. Adormiră pe la opt. 


Se treziră a doua zi dimineaţă, când Ajay bătu uşor în uşă 
şi îi strigă în şoaptă. Cu privirea înceţoşată, Sam se dădu cu 
greu jos din pat, prin întuneric şi se târî până la uşă. 

— Cafeaua, domnule Fargo, spuse Ajay. 

— Fără ceai? Asta da surpriză plăcută. Apropo, numele 
meu e Sam. 


312 


— A, nu, domnule. 

— Cât e ora? 

— Cinci dimineaţa. 

— Vai mie, murmură Sam şi aruncă o privire spre silueta 
adormită a lui Remi. Doamna Fargo nu era tocmai o 
persoană matinală. Ajay, vrei, te rog, să ne aduci imediat 
încă două ceşti de cafea? 

— Desigur. De fapt, am să aduc ibricul. 


Grupul se adună în tavernă treizeci de minute mai târziu 
pentru micul dejun. După ce terminară de mâncat, Karna 
spuse: 

— Mai bine să ne strângem lucrurile. Capcana noastră 
mortală trebuie să apară din clipă în clipă. 

— Ai spus „capcană mortală”? întrebă Remi. 

— S-ar putea s-o cunoaşteţi după numele ei obişnuit: 
elicopter. 

Sam chicoti. 

— După toate prin câte am trecut, mai că preferăm 
descrierea ta. Eşti sigur c-ai să fii bine? 

Karna ridică o minge de jucărie de mărimea uneia de 
softball. Avea găuri pentru degete. 

— Jucărie de alungat stresul. O să supraviețuiesc. 
Călătoria nu durează mult. 


După ce-şi adunară şi împachetară echipamentul, se 
reîntâlniră la marginea nordică a oraşului Yingkiong, lângă o 
fâşie defrişată de pământ. 

— Uite-l că vine, spuse Ajay, arătând spre sud, unde un 
elicopter verde-măsliniu plutea peste suprafaţa Siangului. 

— Arată vechi, cu siguranţă, observă Karna. 

In timp ce se apropia de ei, încetinind viteza şi 
menţinând direcţia, Sam observă un disc şters al Forţelor 
Aeriene Indiene pe uşa laterală. Cineva încercase în zadar 
să picteze peste logoul cu portocaliu, alb şi verde. Grupul se 
feri de curentul stârnit de rotor şi aşteptă până se potoli 
praful. 


313 


— Ajay, ce-i asta? întrebă Karna. 

— Un elicopter utilitar Chetak uşor, domnule. Foarte 
sigur. Ca soldat, am zburat de multe ori cu ele. 

— Cât e de vechi? 

— Din 1968. 

— Sfinte Sisoe! 

— Dacă v-aş fi spus, domnule Karna, nu aţi mai fi venit. 

— Poţi să fii sigur de asta. Bine, bine, hai să mergem. 

In timp ce Jack strângea cu furie mingea spongioasă, 
grupul urcă echipamentul în elicopter, apoi îşi ocupară cu 
toţii locurile. Ajay le verifică centurile de siguranţă cu cinci 
curele, apoi închise uşa şi făcu un semn din cap spre pilot. 

Decolară, cu botul înclinat în sus, înălțându-se în aer. 

Parţial pentru uşurinţa navigării şi parţial pentru a spori 
şansele de a fi găsiţi în caz că Chetakul s-ar fi prăbuşit, 
pilotul urmă cursul şerpuitor al râului Siang. Rarele habitate 
aflate la nord de Yingkiong erau situate de-a lungul 
malurilor sale, le explică Ajay. Cu puţin noroc, cineva ar 
vedea Chetakul în picaj şi ar raporta incidentul. 

— E absolut fantastic! strigă Karna ca să acopere 
zgomotul motorului. 

— Strânge mingea, Jack, îi replică Remi. Ajay, îl cunoşti 
pe pilot? 

— Da, doamnă Fargo, foarte bine. Am servit amândoi în 
armată. Gupta are acum o firmă de transport - duce mărfuri 
în părţile îndepărtate ale regiunii Arunachal Pradesh. 


Chetakul îşi continuă cursul spre nord, planând la câteva 
sute de metri deasupra apelor cafenii ale Siangului şi nu 
după mult timp, se treziră zburând printre crestele cu 
margini ascuţite şi văile abrupte, toate acoperite de o junglă 
atât de deasă, încât Sam şi Remi nu vedeau altceva în afara 
unui covor impenetrabil de verdeață. In cele mai multe 
locuri, Siangul era lat şi leneş, dar de câteva ori, în timp ce 
elicopterul trecea printr-un defileu, apele formară un vârtej 
de spumă şi valuri care se spărgeau de pietre. 


314 


— Acolo jos sunt ape din categoria a Vl-a?, strigă Sam, 
privind pe geam. 

— Asta-i o nimica toată, spuse Karna. 

— Defileul fluviului Tsangpo, spre care ne îndreptăm noi, 
e cunoscut drept Everestul fluviilor. Unele secţiuni ale 
fluviului Tsangpo sfidează orice încercare de clasificare. 

— A încercat cineva să le traverseze? întrebă Remi. 

— Da, de mai multe ori. Cei mai mulţi erau caiacişti 
înverşunaţi, nu-i aşa, Ajay? 

Ajay încuviinţă din cap. 

— Multe vieţi s-au pierdut. Trupurile n-au fost găsite. 

— Nu apar în aval? întrebă Sam. 

— Trupurile sunt, de obicei, fie prinse pe veci în 
hidraulica valurilor şi făcute praf, fie sunt zdrobite în timp ce 
sunt târâte de-a lungul defileurilor. Nu prea mai ai ce să 
găseşti după aşa un traseu. 


După patruzeci de minute, Gupta se răsuci în scaun şi 
strigă: 

— Ne apropiem de satul Tuting. Pregătiţi-vă de aterizare. 

Sam şi Remi fură surprinşi să descopere că în Tuting 
exista o pistă de pământ pentru avioane, peste care se 
întinsese parţial jungla. Elicopterul ateriză şi toată lumea 
cobori. La est, în susul văii, văzură câteva acoperişuri 
ițindu-se deasupra vârfurilor copacilor. Sam şi Remi 
presupuseră că era satul Tuting. 

— De aici mergem pe jos, anunţă Karna. 

El, Sam şi Remi începură să descarce echipamentul. 

— Mă scuzaţi numai o clipă, spuse Ajay. Stătea la trei 
metri de pilot. Gupta are o propunere pentru voi. M-a 
întrebat cât de departe mergem în China şi i-am spus. 
Contra unei taxe, ne va duce foarte aproape de destinaţia 
noastră. 

— Nu-şi face griji din cauza chinezilor? întrebă Sam. 


4Conform Scării internaţionale de clasificare a râurilor, un râu 
din categoria a Vl-a este definit ca extrem. (n.tr.) 


315 


— Prea puţine. Spune că nu au nici un radar în zonă şi că 
de aici până la destinaţia noastră văile se adâncesc şi nu e 
nicio aşezare omenească. Crede că poate să zboare 
neobservat. 

— E cu totul altceva decât un marş de şase zile dus- 
întors, observă Karna. Cât vrea? 

Ajay vorbi cu Gupta în hindusă, apoi spuse: 

— Două sute de mii de rupii - aproximativ patru mii de 
dolari americani. 

— Nu avem atâţia bani la noi, spuse Sam. 

— Gupta nici nu se aştepta. Spune că acceptă, fără nicio 
problemă, cardurile de credit. 


Toată lumea fu de acord cu condiţiile lui Gupta şi imediat, 
pilotul luă legătura prin staţia radio a elicopterului, 
transmițând datele de pe cârdul de credit Visa a lui Sam la 
baza sa din ltanagar. 

— Am impresia că visez, spuse Sam. Stau aici, la dracu' 
în praznic, în timp ce un pilot indian îmi verifică valabilitatea 
cardurilor. 

— După cum am spus şi în Nepal, nu ne plictisim nici 
măcar o clipă, replică Remi. Dar glezna mea o să fie 
recunoscătoare pentru schimbarea de itinerar. 

— Gupta spune că s-a aprobat. Putem decola imediat ce 
sunteţi gata, strigă Ajay. 


îndreptându-se în zbor spre nord, din nou de-a lungul 
Siangului, trecură în scurt timp peste ultimele aşezări 
indiene dinainte de graniţă. Gen-gren dispăru în spatele lor 
într-o clipă, apoi Gupta anunţă: 

— Trecem peste linia McMahon. 

— Acum i-acum, spuse Sam. Am invadat China. 

Trecerea a fost în mod categoric nespectaculoasă, dar, în 
curând, peisajul începu să se schimbe. Aşa cum prezisese 
Gupta, trecură de la crestele şi liniile de coastă rotunjite la 
stâncile zimţate expuse; pereţii văii deveniră mai abrupți şi 
pădurile se îndesiră. Cea mai mare diferenţă însă o 


316 


prezenta Siangul. Aici, la capătul sudic al regiunii defileului 
Tsangpo, suprafaţa fluviului era  învolburată, valurile 
explodau izbindu-se de bolovani şi de pereţii de stâncă 
suspendaţi, trimițând nori de ceaţă sus, în văzduh. Gupta 
menţinu cursul cât mai aproape de fluviu posibil şi sub linia 
de coastă. Sam şi Remi se simțeau de parcă se dădeau pe 
cel mai periculos tobogan de apă din lume. 

— Cincisprezece minute, strigă Gupta. 

Sam şi Remi îşi zâmbiră cu gândul la ceea ce-i aştepta. 
Ajunseseră atât de departe, trecuseră prin atâtea şi acum, 
destinaţia lor era la doar câteva minute distanţă... cel puţin 
aşa sperau. 

Karna trăia la intensitate maximă momentul. Cu fălcile 
încleştate, cu degetele săpând în mingea cauciucată, privea 
pe geam cu fruntea presată de sticlă. 

— Te simţi bine, Jack? întrebă Sam. 

— Mai bine ca niciodată, amice. Aproape am ajuns! 

— Ne apropiem de limita exterioară a coordonatelor, 
anunţă Gupta. 

Ajay îi dăduse pilotului un punct de referinţă cu un 
diametru de trei kilometri. Zona în care zburau era 
dominată de un pâlc de vârfuri asemănătoare unor 
obeliscuri, variind în înălţime de la câteva sute de metri la 
un kilometru. In defileurile de dedesubt, fluviul Tsangpo 
forma în jurul obeliscurilor o panglică albă înspumată, 
mărginită de stânci abrupte. 

— N-am văzut nici un caiacist, observă Sam. Şi nici alţi 
oameni. 

Karna ridică privirea de pe harta pe care o studia şi 


replică: 
— AŞ fi surprins să descoperi pe cineva. Ai văzut cum e 
terenul. Numai cei mai hotărâți - sau nebuni - se 


aventurează aici. 

— Nu-mi dau seama dacă asta e o insultă sau un 
compliment, îi şopti Remi lui Sam. 

— Dacă ne întoarcem victorioşi şi teferi, e un 
compliment. 


317 


Karna îi strigă lui Ajay: 

— Intreabă-l pe Gupta dacă se poate apropia mai mult de 
crestele alea, îi strigă Karna lui Ajay. Dacă am calculat 
corect, suntem chiar deasupra punctului de referinţă. 

Ajay transmise rugămintea. Gupta încetini viteza 
elicopterului la treizeci de noduri şi începu să orbiteze 
fiecare obelisc pe rând, ajustând altitudinea astfel ca 
pasagerii lui să le examineze mai îndeaproape. De la 
geamul ei, Remi ținea camera pe foc continuu. 

— Acolo! strigă Jack, arătând cu degetul. 

La o sută de metri de partea cealaltă a geamului, se afla 
un obelisc de mărime medie, având aproximativ trei sute de 
metri înălțime şi cinci sute de metri lățime. Pantele de 
granit verticale erau acoperite de o dantelă de liane, frunziş 
şi petice mari de muşchi. 

— Vedeţi? întrebă Karna, indicând locul pe sticlă cu 
degetul arătător. Forma aceea? Incepe de la bază şi se 
înalţă... Vedeţi unde începe să se lăţească şi apoi, acolo, 
cam la treizeci de metri sub platou, să se dilate brusc? 
Spuneţi-mi că vedeţi şi voi! 

Sam şi Remi descoperiseră imaginea în câteva secunde 
şi un zâmbet se lăţi treptat pe feţele lor. 

— O ciupercă uriaşă, spuse Remi. 


Capitolul 40 


Defileul fluviului Tsangpo, China 


După mai multe încercări eşuate din cauza schimbării de 
direcţie a vântului, Gupta reuşi să oprească elicopterul 
pieziş, deasupra obeliscului, până când Karna identifică un 
mic luminiş în junglă, aproape de marginea platoului. Gupta 
plană cu elicopterul şi apoi ateriza. După ce rotoarele se 
opriră din învârtit, grupul cobori din elicopter şi îşi luă 

318 


echipamentul. 

— Asta nu-ţi aduce aminte de nimic? o întrebă Sam pe 
Remi. 

— Ba da. 

Platoul semăna izbitor de mult cu văile paradiziace pe 
care le observaseră în timpul căutării cu elicopterul în 
nordul Nepalului. 

Sub picioarele lor era un covor de muşchi, într-o gamă de 
culori de la verde-închis la verde pal. Ici-colo, peisajul era 
presărat cu bolovani de granit împestriţaţi cu licheni. Chiar 
în faţa lor era un perete de junglă deasă, străbătut doar de 
câteva cărări aidoma unor tuneluri, care dispăreau în 
vegetaţia luxuriantă, ovale aproximative care-i priveau pe 
Sam şi pe Remi ca nişte ochi negri ce nu clipeau niciodată. 
Văzduhul părea să freamăte de larma insectelor, iar în 
frunziş, păsările ciripeau nevăzute. Intr-un copac din 
apropiere, o maimuţă stătea atârnată cu capul în jos şi îi 
privi câteva clipe, după care o şterse. 

Jack şi Ajay veniră lângă Sam şi Remi. 

— Din fericire, nu avem mult de căutat, spuse Karna. 
Dacă ne despărţim în două grupuri, o să putem acoperi o 
suprafaţă mare. 

— De acord, zise Sam. A 

— Incă ceva, spuse Karna. Ingenunche lângă rucsac şi 
scotoci înăuntru, după care scoase două revolvere cu ţeava 
scurtă de calibrul 38. Le dădu lui Sam şi lui Remi câte unul. 
Am şi eu unul, desigur. Cât despre Ajay... 

Dintr-un toc de la spatele centurii, Ajay scoase un pistol 
semiautomat Beretta, apoi îl puse imediat la loc. 

— Ne aşteptăm la necazuri? întrebă Remi. 

— Suntem în China, draga mea. Orice se poate întâmpla: 
bandiți, grupuri teroriste care trec graniţa, Armata Populară 
de Eliberare... 

— Dacă armata chineză îşi face apariţia, puşcoacele 
astea n-o să reuşească decât să-i înfurie. 

— O să rezolvăm şi problema asta, când o să fie cazul. 
De altfel, probabil o să găsim ce căutăm şi o să traversăm 


319 


graniţa înapoi înainte să se însereze. 

— Eu şi Remi mergem spre est; Jack, tu şi Ajay luaţi-o 
spre vest, spuse Sam. Ne întâlnim aici peste două ore. Aveţi 
ceva împotrivă? 

Nimeni nu protestă. 


După ce verificară staţiile de emisie-recepţie, grupul se 
despărţi. Cu lămpile de miner pe cap şi macetele în mâini, 
Sam şi Remi aleseră una dintre cărări şi se avântară pe ea. 

După ce pătrunseră trei metri în junglă, lumina se 
diminua la un sfert. Sam seceră câteva liane care 
crescuseră de-a curmezişul cărării, apoi făcură o pauză ca 
să privească în jur, luminând în sus, în jos şi în lateral. 

— Probabil că ploile anuale de aici sunt uluitoare, spuse 
Sam. 

— Două mii opt sute de milimetri anual. Vreo trei metri, 
replică Remi, apoi zâmbi. Ştiu cât de mult îţi plac datele 
fără importanţă. M-am interesat. 

— Sunt mândru de tine. 

La câţiva metri deasupra capetelor lor, dar şi de o parte 
şi de alta, se întindea o reţea încâlcită şi atât de deasă de 
liane, încât nu vedeau nimic din pădurea propriu-zisă. 

— Am o senzaţie neplăcută, spuse Remi. 

— Şi eu. 

Sam împunse cu vârful macetei prin frunziş. Braţul i se 
opri brusc, cu un zăngănit. 

— Am dat de piatră, murmură el. 

Remi lovi cu maceta în stânga ei, de unde se auzi alt 
zăngănit. La fel în dreapta. 

— Suntem într-un tunel făcut de mâna omului. Sam 
desfăcu staţia de la curea şi apăsă butonul pentru vorbire. 

— Jack, mă auzi? Interferenţe statice. 

— Jack, răspunde. 

— Te aud, Sam. Ce e? 

— Sunteţi pe o potecă? 

— Abia am pornit. 

— Loveşte cu maceta în lateral. 


320 


— Bine... „Zang!” Glasul lui Jack se auzi din nou: Pereţi 
de piatră. Fascinantă întorsătură. 

— Ţi-aduci aminte bănuiala ta că Shangri-La ar fi un 
templu sau o mănăstire? Cred că am găsit-o. 

— S-ar putea să ai dreptate. E uimitor ce poate face un 
mileniu dintr-o junglă necercetată. Nu cred că asta ne 
schimbă în vreun fel planul, nu? Cercetăm complexul şi ne 
reîntâlnim peste două ore. 

— In regulă. Ne vedem atunci. 


Conştienţi acum de faptul că explorau într-o structură 
făcută de mâna omului, Sam şi Remi începură să examineze 
împrejurimile, căutând indicii arhitecturale. Liane şi rădăcini 
infiltraseră fiecare centimetru pătrat al complexului. Aflat în 
faţă, Sam încerca să-şi învârtă maceta în arce scurte de 
cerc, dar nu reuşea să evite mereu pereţii de piatră. 

Ajunseră la o firidă, unde se opriră. 

— Stinge lampa, spuse Sam, făcând acelaşi lucru. 

Remi se conformă. După ce li se obişnuiră ochii cu 
întunericul, începură să vadă raze de soare filtrându-se 
printre pereţii şi tavanul acoperiţi de frunziş. 

— Ferestre şi luminatoare, spuse Remi. Probabil, la 
vremea sa, era o privelişte spectaculoasă. 

Sam şi Remi porniră să urce un şir de trepte şi ajunseră 
în scurt timp la o platformă de unde treptele se dublau şi 
urcau spre un al doilea etaj. Aici, după ce trecură printr-o 
arcadă, găsiră un spaţiu deschis, mare. O împletitură de 
rădăcini şi liane creau o boltă deasupra capetelor lor, 
alcătuind un tavan boltit. Peste Marea Sală, cum o porecliră, 
se întindeau ceea ce păreau a fi şase buşteni pe jumătate 
putreziţi. Hotărâră că erau grinzi de sprijin, de mult ruinate, 
ale căror rămăşiţe fuseseră conservate de scutul de liane. 
Chiar în faţa şirului de trepte pe care-l urcaseră se afla altul 
care ducea în sus, prin beznă. 

Cu lămpile aprinse, Sam şi Remi se despărţiră ca să 
exploreze spaţiul. De-a lungul peretelui îndepărtat, Sam 
găsi un şir de bănci de piatră ieşite din perete şi în faţa lor, 


321 


şase adâncituri dreptunghiulare, în podeaua de piatră. 

— Astea sunt căzi, spuse Remi. 

— Arată ca nişte morminte. 

Remi îngenunche lângă una şi pipăi pereţii interiori cu 
maceta. Se auzi zăngănitul familiar al oţelului pe piatră. 

— Mai sunt şi aici, spuse Sam, traversând în partea 
cealaltă. 

Găsiră nişte bănci de piatră dispuse într-un semicerc ce 
împrejmuia un bazin rotund, mai lat decât înălţimea lui 
Sam. Remi repetă gestul, dar nu dădu de fund. Sam găsi o 
bucată de piatră căzută de pe o bancă din apropiere şi o 
lăsă să cadă în bazin. 

Se auzi o bufnitură înăbuşită. 

— Are vreo trei metri adâncime, spuse Sam. Se ghemui şi 
lumină cu lampa puţul, dar nu văzu nimic prin reţeaua de 
liane şi rădăcini. 

— Hei! strigă el. Niciun ecou. 

— E prea multă vegetaţie, presupuse Remi. Sam găsi altă 
piatră şi se pregăti să o arunce. 

— Ce faci? 

— Imi satisfac curiozitatea. N-am văzut nici urmă de puţ 
la etajul de dedesubt, ceea ce înseamnă că era în spatele 
unui zid. Trebuie să aibă un scop. 

— Dă-i drumul. 

Sam se aplecă peste puț, îndoi braţul, apoi aruncă piatra. 
Nevăzută, aceasta se izbi de fund, apoi încă o dată, iar în 
final se lovi de o suprafaţă dură. 

— Ai luat o decizie bună, spuse Remi. Trebuie să ducă 
undeva. Vrei să... 

Staţia de emise-recepţie a lui Sam prinse viaţă, între 
pârâiturile provocate de interferenţe, se auzeau glasuri 
slabe prin difuzor. Fragmentele erau repezi şi se 
suprapuneau. 

— Cred că sunt Gupta şi Ajay, spuse Remi. 

Sam apăsă butonul pentru vorbire. 

— Ajay, mă auzi? Ajay, răspunde! 

interferenţe. Apoi glasul lui Jack: 


322 


— Sam... Gupta... a văzut un... decolează. 

— Pleacă, spuse Remi. 

Se întoarseră şi coborâră în fugă scările, cu Remi 
şchiopătând uşor. Traversară hruba şi se îndreptară spre 
tunel. 

— Ce crezi că a văzut? strigă Remi. 

— Un singur lucru cred că l-ar speria, replică Sam peste 
umăr: un elicopter. 

— Mi-era teamă de asta. 

Un oval de lumină apăru în faţă. Sam şi Remi se opriră 
brusc, înainte să ajungă la el şi făcură ghemuuiţi ultimii paşi. 
In  luminiş, rotoarele elicopterului se  învârteau cu 
repeziciune; prin geamul lateral îl văzură pe Gupta apăsând 
cu furie butoanele şi verificând instrumentele de măsură. 
Apucă receptorul staţiei radio şi începu să vorbească. 

Glasul lui răbufni în staţia lui Sam: 

— Imi pare rău, o să încerc să mă întorc. Poate reuşesc 
să mă ascund şi îi fac să plece. 

Gupta trase de manetă şi Chetakul se ridică în aer. La 
nouă metri, se înclină, cu botul în jos şi dispăru din raza lor 
vizuală. 

Cu coada ochiului, Sam şi Remi îi văzură pe Karna şi pe 
Ajay ieşind dintr-un tunel. Sam le făcu semn cu mâna, 
atrăgându-le atenţia, apoi le făcu semn să se retragă. 
Dispărură din vedere. 

Precedat cu numai câteva secunde de huruitul elicelor, 
un elicopter verde-măsliniu apăru în raza lor vizuală, la 
marginea îndepărtată a platoului. Sam şi Remi recunoscură 
imediat botul conic şi compartimentul pentru rachete: un 
Harbin Z-9 chinezesc al Armatei Populare de Eliberare. 

— Salutare, bătrân inamic, murmură Remi. 

Ea şi Sam se mai dădură înapoi câţiva paşi. 

Z-9 continuă să se ridice, apoi se roti, dezvăluindu-le o 
altă amintire dragă: o uşă deschisă şi un soldat ghemuit 
peste o mitralieră montată. Elicopterul se înclină pieziş 
deasupra luminişului şi ateriză. 

— Să mergem, Sam, spuse Remi. Trebuie să ne 


323 


ascundem. 

— Aşteaptă puţin. 

O siluetă apăru în uşă. 

— Vai, nu, murmură Remi. 

Recunoscură amândoi silueta suplă şi mlădioasă. 

Zhilan Hsu. N 

Coborî din elicopter. În mâna ei dreaptă se legăna un 
pistol-mitralieră compact. O clipă mai târziu, încă două 
siluete coborâră alături de ea: Russell şi Marjorie King, 
înarmaţi şi ei cu pistoale-mitralieră compacte. 

— lată-i şi pe gemenii-minune, spuse Sam. Zhilan se 
întoarse spre ei şi le spuse ceva, apoi se îndreptă spre uşa 
laterală a elicopterului, care se deschise, dezvăluind un 
chinez la vreo patruzeci şi cinci de ani. Sam scoase un 
binoclu din rucsac şi îi privi mai îndeaproape pe cei doi. 

— Cred că am aflat cine e legătura chineză a lui King, 
spuse Sam. In mod sigur e din armata chineză. Are un rang 
înalt, probabil e colonel sau general. 

— Mai vezi vreun soldat înăuntru? 

— Nu, doar artileristul. In afară de el, de Zhilan şi de 
gemeni, nici nu mai e nevoie de altcineva. Dar nu înţeleg de 
ce n-au oprit încă motorul. 

— Cum naiba ne-au găsit? 

— Habar n-am. Dar e prea târziu să ne mai batem capul 
cu asta acum. 

Ofiţerul din armata chineză şi Zhilan îşi strânseră mâinile, 
apoi, el închise uşa. Motorul elicopterului urcă o treaptă, 
după care Z-9 se ridică. Se răsuci, întorcând coada spre 
platou, apoi plecă. 

— Tocmai ne-au sporit şansele, spuse Sam. 

— Ce face Zhilan? 

Sam fixă binoclul asupra lui Zhilan, tocmai la timp ca să o 
vadă scoțând un telefon mobil din buzunarul hainei. Apăsă 
mai multe taste, apoi ea şi gemenii se întoarseră şi urmăriră 
din priviri elicopterul îndepărtându-se. 

Z-9 explodă într-un nor-ciupercă portocaliu-roşiatic. 
Bucăţi de resturi în flăcări se prăvăliră la sol, dispărând din 


324 


vedere. 

Sam şi Remi rămaseră încremeniţi câteva clipe, într-un 
final, Remi spuse: 

— Câtă cruzime... 

— King nu vrea să lase nimic nerezolvat, spuse Sam. 
Probabil că deja a tras obloanele peste operaţiunea cu fosile 
pentru piaţa neagră: cariera, sistemul de transportare, iar 
acum contactul din guvern. 

— Noi suntem ultimii care-au rămas, spuse Remi. Putem 
să-i împuşcăm de aici? 

— N-avem nicio şansă. Revolverele noastre nu fac nici 
cât o ceapă degerată mai departe de şase metri. 

In luminiş, Zhilan înlocuise telefonul mobil cu o staţie de 
emise-recepţie. O duse la buze. 

— L-ai prins? auziră ei în staţia lui Sam. 

— Da. 

Era glasul lui Ajay. 

— Adu-l aici. 

Sam şi Remi priviră în dreapta. Jack Karna ieşi din tunel, 
urmat de Ajay, care ţinea ţeava puştii presată de ceafa lui 
Karna. Cu cealaltă mână îl apucase de gulerul hainei. 

Cei doi traversară jumătate din luminiş, cu Ajay 
împingându-l pe Jack, apoi se opriră. Erau la doisprezece 
metri în dreapta lui Sam şi a lui Remi. 

— De ce, Ajay? întrebă Karna. 

— Imi pare rău, domnule Karna. Sincer. 

— Dar de ce? repetă Karna. Suntem prieteni. Ne 
cunoaştem de... 

— M-au contactat în Kathmandu. Mi-au oferit mai mulţi 
bani decât aş câştiga eu în zece vieţi. Pot să-mi trimit copiii 
la universitate, eu şi soţia mea ne putem muta într-o casă 
nouă. Dar mi-a dat cuvântul ei. Niciunul nu veţi păţi nimic. 

— Te-a minţit, spuse Karna. Apoi, mai tare, spre Zhilan: 
Ţi-am cunoscut progeniturile acum câteva luni, în Lo 
Monthang. Dar nu cred că am fost prezentaţi cum trebuie. 

— Numele meu e... spuse Zhilan. 

— Doamna Dragon, ştiu. Cred că îţi dai seama că ai ajuns 


325 


prea târziu. Nu ăsta-i locul. Theurangul nu e aici. 

— Minţi. Ajay, tu ce-ai de spus? 

— Abia am început să căutăm, doamnă. Domnul Karna şi 
soţii Fargo par siguri că aici se găseşte Shangri-La. 

— Că veni vorba despre soţii Fargo... spuse Zhilan. Hai, 
ieşiţi amândoi! Elicopterul vostru a plecat! leşiţi acum, 
ajutaţi-mă să găsesc Omul de Aur şi trimit vorbă să fiţi 
transportaţi de aici. Vă duc teferi înapoi în Yingkiong. Vă 
promit. 

— Uiţi că Sam şi Remi te cunosc, Doamnă Dragon, spuse 
Karna. Promisiunea ta nu valorează nimic. 

— E posibil să ai dreptate, replică Zhilan. Doamnă şi 
domnule Fargo! leşiţi acum sau îl ucid pe prietenul vostru! 

— Sam, trebuie să-l ajutăm, şopti Remi. 

— Asta şi vrea, răspunse el. 

— Dar n-o putem lăsa să... 

— Ştiu, Remi. $ 

— Nu te pot auzi, Doamnă Dragon, strigă Karna. In 
spatele meu se află un templu... un complex atât de mare, 
încât cercetările vor dura luni în şir. In clipa asta, probabil 
că nici nu ştiu că eşti aici. 

— M-ar fi auzit prin staţie. 

— Nu din interior. Acolo nu au semnal. 

Zhilan chibzui puţin. 

— E adevărat, Ajay? 

— In privinţa staţiilor, da. lar templul e într-adevăr vast. 
S-ar putea să nu ştie că aţi sosit. 

— Atunci, mergem să-i căutăm, spuse Zhilan. 

— De altfel, adăugă Karna, dacă ne-ar urmări, ar şti care 
mi-e dorința. Mi-am petrecut toată viaţa căutând 
Theurangul. Aş prefera să mor şi ei să-l distrugă, decât să ți- 
| dau ţie. 

Zhilan se întoarse spre Russell, care stătea în spatele ei, 
la dreapta şi îi spuse ceva. Cu o mişcare dezinvoltă, Russell 
duse pistolul-mitralieră la umăr. 

Dintr-un impuls pe care-l regretă imediat, Sam strigă: 

— Jack, fereşte-te! 


326 


Arma lui Russell pocni. Partea stângă a gâtului lui Karna 
explodă, împroşcând sânge; el se prăbuşi la pământ. 
Russell trase din nou, o rafală de trei cartuşe care se izbiră 
de pieptul lui Ajay. Acesta se împletici înapoi şi căzu mort. 

— Sunt acolo! strigă Zhilan. In tunelul acela! Mergeţi 
după ei! 

Russell şi Marjorie începură să alerge cu pistoalele- 
mitralieră ridicate. In spatele lor, Zhilan se îndreptă spre 
trupul lui Karna. 

Sam se răsuci şi o apucă pe Remi de umeri. 

— Du-te! Ascunde-te! 

— Şi tu? 

— Am să fiu în spatele tău. 

Remi se răsuci şi o porni prin tunel, alergând şchiopătat. 
Sam ridică revolverul de calibru 38 şi trase câteva gloanţe 
spre Russell şi Marjorie. Nu-şi făcea iluzii că i-ar fi putut 
nimeri, dar focurile de armă îşi împliniră scopul. Russell şi 
Marjorie se despărţiră, ferindu-se fiecare după câte un 
bolovan din apropiere. 

Sam se întoarse şi fugi după Remi. 

Era abia la jumătatea tunelului când auzi în urma lui, la 
intrare, paşi. 

___— Sunt iuți ticăloşii, murmură Sam şi continuă să alerge. 
In faţa lui, Remi ajunsese la capătul tunelului. Se aruncă la 
stânga, în grotă. 

Gloanţele ricoşară de zidul din stânga lui. Sam sări în 
dreapta, se izbi de perete, se răsuci pe jumătate şi văzu 
două raze de lumină de la nişte lămpi de miner care săltau 
prin tunel; trase spre ele. Se întoarse din nou şi continuă să 
alerge. Din cinci paşi mari, ajunse în grotă. Remi era 
ghemuită lângă zidul din stânga. 

— Vino încoace... 

Din luminiş, auziră un foc de armă, o pauză, apoi încă un 
foc. 

Sam o luă de mână şi urcară în salturi scara. Gloanţele se 
înfipseră în treptele din spatele lor. Ajunseră pe platformă şi 
începură să urce următorul şir de trepte. Lui Remi îi alunecă 


327 


piciorul. Se izbi cu pieptul de pământ. Gemu. 

— Coastele? întrebă Sam. 

— Da... Ajută-mă să mă ridic. 

Sam o ridică în picioare şi urcară restul treptelor, 
oprindu-se în faţa arcadei care ducea în Marea Sală. Cu 
dinţii încleştaţi, Remi întrebă: 

— Îi luăm prin surprindere? 

— Sunt mai bine înarmaţi, dar n-or să ne atace pe trepte. 
Stai aici o clipă şi trage-ţi răsuflarea. Mă duc să verific 
următoarele trepte. 

Abia atinsese prima treaptă cu piciorul stâng, când Remi 
ţipă: 

— Sam! 

Se întoarse şi o văzu pe Remi fugind aplecată prin 
arcadă, în Marea Sală. La dreapta, două siluete apărură pe 
platforma de dedesubt şi începură să urce treptele. 

— Ai greşit, Sam, murmură el. 

Trase de două ori, dar revolverul nu era bun de nimic. 
Niciun glonţ nu-şi atinse ţinta, iar stânca din spatele lui 
Russell şi Marjorie scânteie. Aceştia se feriră şi se dădură 
înapoi, dispărând din vedere. 

Glasul lui Remi se auzi prin galerie: 

— Fugi, Sam! Nu-ţi face griji pentru mine. 

— Nu! 

— Du-te odată! 

Sam măsură din priviri distanţa până la galeria spre 
Marea Sală şi unghiul în care se afla şi instinctiv, ştiu că n-o 
să reuşească. Russell şi Marjorie l-ar fi doborât înainte să 
parcurgă jumătate din distanţă. 

— La naiba, scrâşni Sam. 

Russell şi Marjorie apărură pe trepte. Ţevile pistoalelor- 
mitralieră deveniră portocalii. Sam se întoarse şi urcă mai 
departe. 


Ghemuită într-una dintre căzi, cu lampa stinsă, Remi 
tocmai îşi dădea seama că poziţia ei era lipsită de apărare 
când răsunară focurile de armă. 


328 


Tăcere. 

Apoi se auzi glasul şoptit al lui Russell: 

— E aici. Tu ai grijă de ea, eu mă ocup de el. 

— Morți sau vii? întrebă Marjorie încet. 

— Morți. Mama spune că ăsta e locul cel mai potrivit. 
Theurangul e aici. După ce soţii Fargo dispar, o să avem tot 
timpul din lume la dispoziţie. Du-te! 

Remi nu mai stătu pe gânduri şi acţiona. Cobori din cadă 
şi se târî până la puț. Inspiră adânc, expiră şi sări. 


La un etaj sub Remi, Sam se trezi într-un labirint de 
camere mici şi coridoare interconectate. Aici, rădăcinile şi 
lianele erau mai groase, întinse de-a curmezişul spaţiilor 
asemenea unor plase de păianjen monstruoase. Fâşii de 
lumină pătrundeau printre ele, cufundând labirintul într-un 
amurg verzuliu. 

Sam îşi lăsase maceta la intrarea în tunel şi nu avea ce 
să facă, decât să se ferească şi să-şi croiască drum cât mai 
adânc prin labirint. 

Undeva, în spatele lui, auzi scrâşnetul unor paşi. 

Incremeni. 

Incă trei paşi. Se apropiau. Sam întoarse capul, încercând 
să ghicească direcţia. 

— Fargo! strigă Russell. Tata nu vrea decât Theurangul. A 
hotărât să nu-l distrugă. Mă auzi, Fargo? 

Sam nu scoase nici un cuvânt. Făcu un pas la stânga, pe 
sub o rădăcină cât coapsa de groasă şi păşi printr-o 
deschizătură. 

— Vrea acelaşi lucru ca tine, strigă Russell. Vrea să vadă 
Omul de Aur într-un muzeu, unde îi este locul. Tu şi soţia ta 
veţi fi consideraţi descoperitori, alături de el. Imaginează-ţi 
prestigiul de care-o să aveţi parte! 

— Nu prestigiul ne interesează, idiotule, şopti Sam în 
barbă. 

La dreapta lui, mai jos pe coridor, trosni o liană, apoi se 
auzi un „La naiba!” abia perceptibil. 

Sam se ghemui la pământ, mută revolverul în mâna 


329 


stângă şi privi pe după colţ. La şase metri distanţă, o siluetă 
se pregătea să-l atace. Sam trase. Russell se împiedică şi 
aproape căzu, dar îşi recapătă echilibrul şi se feri în 
dreapta, printr-o deschizătură. 
Sam traversă holul şi păşi peste o rădăcină, intrând în 
încăperea alăturată. Se opri şi verifică cilindrul revolverului. 
Mai avea un singur glonţ. 


Remi ateriza dureros pe fundul puţului şi încercă să se 
rostogolească pe umăr ca să diminueze impactul, dar se izbi 
în ceva solid. Simţi nişte flăcări fierbinţi în cutia toracică. Işi 
înghiţi ţipătul şi se sili să rămână nemişcată. Era întuneric 
beznă. Presupuse că se afla sub pământ. 

De sus, se auzi glasul lui Marjorie. 

— Remi? leşi la vedere. Ştiu că te-ai lovit. leşi şi-o să te 
ajut. 

„la-ţi gândul, surioară”, se gândi Remi. 

Puse palmele căuş în jurul lămpii de miner, o aprinse şi 
privi rapid în jur. În spate era un zid; chiar în faţă, un tunel 
larg, care cobora. Arcade de fiecare parte a tunelului. Remi 
stinse lampa. 

In mâini şi genunchi, se târî înainte. Când consideră că 
exista suficientă distanţă între ea şi Marjorie, aprinse din 
nou lampa. Cu o mână apăsată pe coaste, Remi se ridică în 
picioare. Alese la întâmplare o galerie şi o apucă pe acolo. 
La stânga era altă arcadă. 

Dinspre tunel se auzi o bufnitură, apoi un geamăt. Trase 
cu ochiul după colţ, tocmai la timp ca să vadă o lampă 
întorcându-se spre ea. Remi ridică pistolul, ţinti şi trase trei 
focuri rapide. Din ţeava armei lui Marjorie ieşiră scântei 
portocalii. 

Remi se dădu înapoi, se întoarse şi pătrunse pe sub 
următoarea arcadă. 


Sam ştia că Russell era în spatele lui şi traversa coridorul. 
„Un glonţ ar fi suficient”, se gândi Sam. Russell avea mai 
multe şi probabil şi cartuşe de rezervă. Sam trebuia să-l 


330 


atragă aproape, la trei metri sau mai puţin, suficient cât să 
nu rateze. 

Cu imaginea coridorului întipărită în minte, Sam se târî 
mai adânc în încăpere, apoi păşi la stânga printr-o galerie. 
Făcu dreapta, păşi spre următoarea arcadă şi riscă să 
arunce o privire pe coridor. 

Prin galeria din faţa lui, Sam auzi un clănţănit. Russell. 

Cu pistolul ridicat la talie, Sam se dădu înapoi din faţa 
intrării. Când ajunse la acelaşi nivel cu următoarea arcadă, 
se întoarse ca să păşească pe sub ea. 

Russell stătea pe coridor. Sam ridică arma şi ţinti. Russell 
făcu un pas şi dispăru. Sam făcu doi paşi mari înainte şi cu 
arma ridicată în faţă, păşi pe coridor, în lateral. 

Se trezi faţă în faţă cu Russell. 

Sam ştia că Russell era mai tânăr şi mai puternic decât el 
şi că băiatul lui King era iute ca fulgerul. Inainte ca Sam să 
apese pe trăgaci, Russell ridică patul pistolului-mitralieră în 
sus, acesta descriind un arc de cerc spre bărbia lui Sam. 
Sam ţâşni înapoi. Patul îl lovi oblic. Sam văzu roşu în faţa 
ochilor. Din instinct, atacă, prinzându-l pe Russell într-o 
îmbrăţişare de urs care-i imobiliza braţele pe lângă corp. Se 
împleticiră înapoi. Russell îşi propti piciorul şi îşi răsuci 
trupul, târându-l pe Sam după el. Acesta reuşi să se sprijine 
într-un picior, îşi trase genunchiul înapoi şi-l izbi pe Russell 
în vintre. Russell gemu. Sam îi mai dădu un genunchi şi încă 
unul. Russell se clătină pe picioare, dar reuşi să rămână în 
poziţie verticală. 

Imbrăţişaţi, se împleticiră până în camera alăturată, 
ricoşară într-un perete şi apoi se îndreptară, clătinându-se, 
spre altă încăpere. Russell îşi dădu capul pe spate, iar Sam 
ghici că voia să-i dea un cap în gură şi încercă să se 
ferească, dar era prea târziu. Creştetul frunţii lui Russell se 
izbi în sprânceana lui Sam. Văzu iarăşi roşu în faţa ochilor, 
apoi întunericul începu să-l cuprindă. Sam expiră zgomotos, 
inspiră adânc, îşi încleşta dinţii şi se ţinu tare. Privirea i se 
limpezi uşor. Işi dădu şi el capul pe spate, dar diferenţa de 
înălţime făcea imposibilă o lovitură cu capul. Sam alese în 


331 


schimb clavicula lui Russell. De data aceasta, Russell 
scoase un scâncet de durere. Sam lovi din nou cu capul şi 
încă o dată. Pistolul-mitralieră al lui Russell căzu la pământ. 

Se rotiră din nou, Russell încercând să-şi folosească forţa 
superioară fie ca să scape de Sam, fie ca să-l izbească într- 
un perete. 

Deodată, Sam simţi cum Russell se dezechilibrează; 
dădea înapoi mai repede decât puteau ţine pasul picioarele 
lui. Antrenamentul la judo îi veni în ajutor lui Sam. Avea să 
profite de dezechilibrul lui Russell. Sam îşi puse toată forţa 
în picioare şi atacă. Cu picioarele dibuind peste liane şi 
rădăcini, intră ca un buldozer în Russell, împingându-l înapoi 
cu o viteză tot mai mare. Trecură printr-o arcadă şi se 
treziră din nou pe coridor. Sam continuă să împingă. 

Apoi se împleticiră pe picioare, echilibrul lui Russell 
cedând de tot. Se treziră învăluiţi într-o perdea de frunziş. 
Sam auzi şi simţi lianele trosnind în jurul lor. Peste umărul 
lui Russell, văzu lumina zilei. Sam îl eliberă din strânsoare şi 
îşi azvârli capul înainte, nimerindu-l în stern. Russell dispăru 
prin perdea. Sam, încercând să-şi frâneze propriul avânt, 
căzu cu capul în jos prin deschizătură, în gol. 

Sam vedea cerul, ziduri de granit, un râu învolburat aflat 
la mare distanţă dedesubt... 

Se opri brusc. Impactul îl lăsă fără suflare. Inspiră de 
câteva ori, umplându-şi plămânii cu aer. Nu văzu decât un 
cilindru de oţel negru. i 

Arma, gândi el cu mintea amorţită. Incă avea mâna 
încleştată pe pistol. 

Zăcea pe burtă, pe o ramură groasă a unui copac 
acoperit de muşchi. Privi în jur şi puse cap la cap ceea ce 
vedea. Căzuseră de la o fereastră a templului. Copacul, care 
crescuse pe jumătate îngropat în zidul exterior al templului, 
avea rădăcinile înfipte într-un petic mic de pământ, de la 
marginea platoului. Dincolo de margine, era o prăpastie de 
trei sute de metri, prin defileul Tsangpo. 

Sam auzi un geamăt sub el. Intinse gâtul în jos şi îl văzu 
pe Russell zăcând pe spate, lângă copac. Avea ochii 


332 


deschişi şi se uita direct la Sam. 

Cu chipul strâmbat de durere, Russell se ridică în capul 
oaselor. Mâna stângă îi cobori pe pantalon şi înainta pe 
gambă. De bocanc avea legat un toc. Russell apucă patul 
revolverului. 

— Nu, Russell, spuse Sam. 

— Du-te dracului! 

Sam întinse braţul şi duse ţeava revolverului la pieptul lui 
Russell. 

— Nu face asta, îl avertiză din nou. 

Russell desfăcu tocul şi scoase revolverul. 

— Ultima şansă, spuse Sam. 

Russell începu să ridice mâna. 

Sam îl împuşcă în piept. Russell scoase un oftat, apoi 
căzu pe spate, cu privirea-i neînsufleţită îndreptată spre cer. 


Condusă de raza lămpii sale care dansa nebuneşte, Remi 
pătrunse în galerie. Gloanţele se izbeau în piatra din jurul 
ei, care răsuna a gol. Remi se răsuci, trăgând orbeşte de 
două ori în direcţia din care venise, apoi se întoarse şi 
continuă să alerge. 

Pătrunse clătinându-se înapoi în coridor. Puţul era în 
vârful pantei, la stânga ei. Remi se întoarse spre dreapta şi 
mări viteza, şchiopătând pe jumătate, în faţa ei, lampa 
lumină un cerc negru în podea. Era un alt puț. Pradă 
durerilor şi nemaiputându-se baza pe glezna luxată, Remi 
încercă să ocolească puţul, dar alunecă şi căzu prin 
deschizătură. 

Căderea fu, din fericire, scurtă, probabil jumătate din 
adâncimea primului puț. Remi ateriza dureros în fund. De 
data aceasta, durerea era prea intensă ca să se abţină. 
Ţipă. Se rostogoli, căutându-şi arma. Dispăruse. Avea 
nevoie de ceva... orice. Marjorie venea. 

Lampa lui Remi se fixă pe un obiect de lemn. Chiar 
înainte ca mintea să-i spună ce era acel obiect, simţurile 
deja procesau: informaţia lemn închis la culoare, lac negru 
dens, nicio îmbinare vizibilă... 


333 


Întinse braţele, apucă marginea cutiei cu vârful degetelor 
şi o rostogoli spre ea. In conul strălucitor de lumină aruncat 
de lampă, Remi văzu patru simboluri, patru caractere în 
lowa, înscrise într-o grilă. 

— Al meu eşti! 

Marjorie căzu prin deschizătura de deasupra şi ateriza ca 
o pisică la picioarele lui Remi. Inainte să sară, îşi atârnase 
pistolul-mitralieră la spate, iar acum întinse mâna într-acolo 
şi apucă patul armei. Ţinti spre Remi. 

— Altă dată! strigă Remi. 

Apucă cutia Theurangului cu ambele mâini, o ridică 
deasupra capului, apoi se aruncă spre Marjorie şi o izbi cu 
ea în frunte. 

Chipul lui Marjorie, surprins de fasciculul de lumină al 
lămpii, se destinse. Sângele îi curgea pe frunte, iar ochii i se 
dădură peste cap. Căzu pe spate şi rămase nemişcată. 

Incremenită, Remi se dădu înapoi până când simţi în 
spate piatră solidă. Inchise ochii. 


La scurt timp, un sunet pătrunse prin mintea ei pe 
jumătate conştientă. 

— Remi? Remi? Era Sam. 

— Sunt aici! strigă ea. Aici, jos! După treizeci de secunde, 
chipul lui Sam apăru la gura puţului. 

— Eşti teafără? 

— Cred că am nevoie de un consult, dar sunt în viaţă. 

— Aia e ce cred eu? 

Remi bătu cu palma cutia Theurangului de lângă ea. 

— Am dat din întâmplare peste ea. Noroc chior. 

— Marjorie e moartă? 

— Nu cred, dar am lovit-o destul de tare. S-ar putea să nu 
mai fie cea dinainte. 

— Ar fi un progres. Te simţi în stare să urci? 


Înarmat acum cu pistolul-mitralieră al lui Russell, Sam se 
întorsese la tunelul principal. Ne-ştiind unde se afla Zhilan, 
pur şi simplu înşfăca-se rucsacul şi căutase drumul spre cel 


334 


de-al doilea puț, unde era Remi. 

După treizeci de minute, erau amândoi înapoi în Marea 
Sală. Impreună, trăseseră trupul flasc al lui Marjorie afară 
din puț. Sam îi dădu lui Remi pistolul-mitralieră, apoi o 
ridică pe Marjorie şi o puse pe umăr. 

— Ai grijă la Doamna Dragon, îi spuse lui Remi. Dacă o 
vezi, întâi trage şi lasă întrebările. 

In timp ce se apropiau de ieşirea din tunel, Remi se opri. 

— Auzi şi tu? 

— Da... Cineva fluieră. 

Un zâmbet se lăţi peste chipul lui Sam. 

— „Trăiască Britania!” 

Cu precauţie, Sam şi Remi ieşiră din tunel. 

La şase metri distanţă, cu spatele sprijinit de un bolovan, 
stătea Jack Karna. li văzu şi se opri din fluierat. Le făcu un 
semn vesel cu mâna. 

— Alo, Fargo! Hei, rimează. Tare deştept mai sunt. 

Muţi de uimire, Sam şi Remi merseră spre el. In timp ce 
se apropiau, văzură smocurile unui bandaj alb care ieşeau 
dintr-o eşarfă legată în jurul gâtului lui Karna. In poală ţinea 
beretta lui Ajay. 

La câţiva metri distanţă, Zhilan Hsu zăcea pe spate, cu 
capul sprijinit pe hanoracul împăturit al lui Ajay. Avea 
ambele coapse înfăşurate la mijloc cu un bandaj însângerat. 
Zhilan era trează. li privi, dar nu spuse nimic. 

Remi rupse tăcerea: 

— Jack, cred că ne datorezi o explicaţie. 

— Exact. După cum s-a dovedit, Russell e un trăgător 
bun, dar nu-i expert la tir. Cred că încerca să tragă prin 
mine şi să-l nimerească pe Ajay, în acest timp. Nenorocitul 
lui de glonţ a străpuns muşchiul ăla... Cum se cheamă, cel 
dintre umăr şi gât? 

— Trapez? îi sugeră Sam. 

— Da, ăla. Incă cinci centimetri la dreapta şi aş fi fost 
mort. 

— Te doare? întrebă Remi. 

— Desigur, chiar foarte tare. la spune, frumoasă Remi, ce 


335 


cari acolo? 

— Ceva ce-am găsit pe-acolo. Remi lăsă cufărul jos, lângă 
Karna. El zâmbi şi bătu capacul cu palma. 

— Şi ea? întrebă Sam. 

— A, Doamna Dragon. A fost chiar foarte simplu. Credea 
că am murit; a lăsat garda jos. Când s-a apropiat, am 
înşfăcat arma lui Ajay - asta de aici - şi am împuşcat-o în 
piciorul drept. Apoi în piciorul stâng, ca să fiu sigur. Cred că 
i-a cam murit vântul din pânze, nu credeţi? 

— Cam da. 

Sam se întoarse spre Zhilan. Se aplecă şi o lăsă pe 
Marjorie la pământ, alături de ea. Zhilan întinse mâna şi 
atinse chipul fiicei ei. Sam şi Remi priviră înmărmuriţi cum 
ochii lui Zhilan se umplu de lacrimi. 

— Trăieşte, îi spuse Sam. 

— Şi Russell? 

— Nu. 

— L-ai omorât? Mi-ai omorât fiul? 

— Numai fiindcă nu mi-a dat de ales, spuse Sam. 

— Atunci, am să te ucid şi eu pe tine, Sam Fargo. 

— Poţi să încerci. Dar gândeşte-te mai întâi la varianta 
următoare: am fi putut s-o lăsăm acolo pe Marjorie ca să 
moară. N-am făcut-o. Jack te-ar fi putut omori. N-a făcut-o. 
Eşti aici din cauza soţului tău. V-a trimis pe tine şi pe copiii 
tăi ca să-i faceţi treburile murdare şi acum unul dintre ei e 
mort. O să coborâm de pe muntele ăsta şi te vom lua cu 
noi. Imediat ce ajungem la un telefon, o să sunăm la FBI şi-o 
să le spunem tot ce ştim. Ai de ales: vrei să fii martoră sau 
inculpată, împreună cu soţul tău? Indiferent de ce alegi, o 
să ajungi la închisoare, dar în funcţie de cum îţi joci cărţile, 
Marjorie ar putea avea o şansă. 

— Câţi ani are? o întrebă Remi. 

— Douăzeci şi doi. 

— O aşteaptă o viaţă lungă. De tine depinde cel mai mult 
cum şi-o va petrece: liberă, departe de influenţa tatălui ei, 
sau la închisoare. 

Privirea plină de ură a lui Zhilan cedă deodată. Chipul i se 


336 


înmuie, ca şi cum tocmai renunţase la o povară grea. 

— Ce trebuie să fac? spuse ea. 

— Spune FBI-ului tot ce ştii despre activităţile ilegale ale 
lui Charles King - fiecare ticăloşie pe care a făcut-o 
vreodată sau pe care ţi-a ordonat să o faci în numele lui. 

— Pun pariu că o femeie deşteaptă ca tine ştie să îşi ia 
măsuri de precauţie, spuse Remi. Sigur ai un dosar foarte 
gros despre King, dosit pe undeva, nu-i aşa? 

— Ce alegi? întrebă Sam. 

Zhilan şovăi, apoi încuviinţă din cap. 

— Bună alegere. Jack, se pare că ne-am pierdut staţiile 
de emisie-recepţie. 

— A mea e aici. 

— Deschide linia şi încearcă să-l prinzi pe Gupta. E 
vremea să plecăm de aici. 


Epilog 


Kathmandu, Nepal, 
după mai multe săptămâni 


Operaţiunea de salvare a lui Sam şi a lui Remi de pe 
muntele-templu Shangri-La a decurs fără dificultăţi. Aşa 
cum promisese, Gupta patrulase zona, ascultând şi 
aşteptând chemarea lor. Se întorsese şi îi recuperase. La 
patru ore după ce părăsiseră spaţiul aerian chinez, Gupta 


337 


aterizase cu Chetakul pe aeroportul Itanagar. 

Cum erau singurii martori la ceea ce se petrecuse pe 
munte, în afara echipajului decedat al elicopterului Z-9, 
nimeni din guvernul chinez nu era la curent cu incursiunea 
lor. Din câte ştia restul lumii, Gupta şi pasagerii lui făcuseră 
doar o plimbare turistică. 

După un consult rapid la spitalul din Itanagar, Sam şi 
Remi au fost externaţi. Marjorie a fost ţinută peste noapte 
sub observaţie. Asemenea tatălui ei, avea capul tare şi doar 
un cucui mic, în urma loviturii lui Remi. 

Karna a refuzat consultul medical până când nu s-a văzut 
dincolo de graniţă, în Nepal, dar rănile de intrare şi de ieşire 
lăsate de glonţ au fost curățate şi bandajate de Gupta. 

După conversații prelungite cu Rube Haywood, Sam a 
aranjat ca Zhilan Hsu şi Marjorie să fie transportate cu 
discreţie şi în siguranţă la Washington, D.C., unde agenţi 
speciali FBI le aşteptau. In timpul interogatoriului, Zhilan 
Hsu nu a ascuns nimic despre Charles King. Conform lui 
Rube, FBl-ul şi Departamentul de Justiţie alcătuiseră o 
echipă specială dedicată descoperirii numeroaselor 
operaţiuni ilicite ale lui King. Se prevedea că îşi va petrece 
restul vieţii după gratii. 

Guvernul nepalez şi comunitatea lor ştiinţifică au păstrat 
cufărul sub pază cât timp antropologul-şef, Ramos Shadar şi 
asociaţii lui i-au studiat conţinutul. S-a stabilit ca 
descoperirea Omului de Aur şi a locației templului Shangri- 
La să rămână secrete până când vor fi pregătiţi să o 
dezvăluie lumii. 

Acum sosise momentul. 

— Noroc! rosti Remi, ridicând paharul de şampanie. 

Restul adunării - Sam, Jack Karna, Adala Kaalrami, 
Sushant Dharel şi Ramos Shadar - repetară toastul şi 
ciocniră paharele. 

— Acum e timpul pentru dezvelire, spuse Shadar 
zâmbind. Sunt sigur că aţi aşteptat cu nerăbdare acest 
moment. 

— Pentru Theurang, rosti Remi încet. 


338 


Urcară scările către sala de expoziţie placată cu marmură 
din cadrul Universităţii Kathmandu. Dezvelirea oficială şi 
conferinţa de presă urmau să aibă loc abia seara 
următoare, dar lui Sam, Remi şi celorlalţi li se făcea cinstea 
unei vizionări particulare. 

— Care dintre voi va ridica primul capacul să vadă Omul 
de Aur? întrebă Shadar, ştiind bine ce se afla înăuntru şi 
anticipând deja amuzat, reacţia celorlalţi. Cine vrea să aibă 
privilegiul de a ridica capacul? 

— Nici nu se pune problema, replică Sam, Jack merită să 
fie primul. 

— Domnule Karna, spuse Shadar, făcând un semn spre 
cufăr. Vă rog. 

Cu ochii jucând în lacrimi, Karna mulţumi grupului cu o 
înclinare a capului, apoi se îndreptă spre obiectul înfăşurat 
în catifea. Incet, cu nespus respect, apucă cordonul şi trase. 

Cufărul Theurangului era deschis, cu capacul alături. 
Rămaseră toţi uimiţi, în afară de Shadar. 

înăuntru, cuibărit într-o poziţie fetală, se afla un schelet 
fosilizat, aproape întreg, îmbrăcat complet în aur. Sub 
luminile din tavan, priveliştea inspira respect, teamă şi 
uimire. Toţi rămaseră tăcuţi câteva clipe. 

In sfârşit, Jack Karna murmură: 

— De ce e atât de mic? 

— Arată ca un băieţel, spuse Remi încet. Nu mai mare de 
trei ani. 

— Nu cred că are mai mult de un metru, ghici Sam. 

Shadar zâmbi. 

— Mai exact, nouăzeci şi şapte de centimetri. Greutatea 
am estimat-o la aproximativ douăzeci şi două de kilograme. 
Creierul are mărimea unei mingi de softball. 

— Trebuie să fie un fals, vorbi Adala Kaalrami pentru 
prima dată. 

Shadar scutură din cap. 

— Poate nu vă vine să credeţi, dar aveţi în faţa ochilor o 
fiinţă umană de treizeci de ani. Putem stabili o vârstă 
relativă după uzura dinţilor şi după structura oaselor. 


339 


— Un pitic? întrebă Sam. 

— Nu un pitic, răspunse Shadar, ci o specie aparte de 
oameni, care a trăit cu cincisprezece până la optzeci şi cinci 
de mii de ani în urmă. Când a fost găsit de strămoşii mei 
într-o peşteră din munţi, oasele i-au fost îmbrăcate în aur şi 
considerate sacre. 

— Şi el a fost venerat mai mult de o mie de ani, adăugă 
Sam. 

În privirea lui Shadar se strecură o undă de şiretenie. 

— Nu e un el, rosti el încet, ci o ea. 

Urmă un lung moment de tăcere, în care cei de faţă 
încercară să asimileze revelaţia. 

— Desigur! rosti scurt Remi. Creatoare de viaţă. Mama 
primordială. Theurangul era o femeie. Nu-i de mirare că au 
glorificat-o. 

Sam scutură din cap, dar cu o sclipire în ochi. 

— De ce, întrebă el, femeile trebuie să aibă întotdeauna 
ultimul cuvânt? 


LITERATURA 


Colecţia THRILLER 


William Peter BLATTY, Dimiter 

James BRADLEY, Hoţul de trupuri 

Dan CHAON, Aştept răspuns 

Clive CUSSLER, Aurul spartanilor 

Clive CUSSLER, /mperiul/ pierdut 

Val McDERMID, Febra oaselor 

Val McDERMID, Dincolo de sânge 

Lisa GARDNER, Vecinul Georges Dawes 
GREEN, Corbii John KATZENBACH, Profesorul 
Dean KOONTZ, Cu sufletul la gură 

Dean KOONTZ, Fără îndurare 

Deon MEYER, Treisprezece ore Christopher 


340 


REICH, Legea conspirației Christopher REICH, Legea 
răzbunării 

T.S. LEARNER, Sfinxul 

Guillermo DEL TORO, 

Chuck HOGAN, Molima 

Danielle TRUSSONI, Angelologia 


vor apărea: 

Marc BILLINGHAM, În întuneric 

Deon MEYER, Safari însângerat 

Guillermo DEL TORO, Chuck HOGAN, Prăbuşirea 


Colecţia PREMIUM 


Jasper FFORDE, Nuanțe de cenuşiu 

Steven GALLOWAY, V/o/oncelistul din Sarajevo 
Sarah HALL, Cum să pictezi un mort 

Richard HARVELL, C/opotele 


Cuprins 
PEOLOU so caer a oda pc 4 
ez i o. pete, |1 Mi PPR O RER ET ORI DIR NE PRR POR III 21 
CGapitolül 2 rsrsrsrs easier pe st aid aaa a ai daia 28 
Capitolul 98 e că ie ia e i alai rada Dna aaa 38 
Capitolul e tie ioiiiiie dle ce aaa late TEE bt azi Dai 49 
Capitolul Esca ti a e EEE EN 59 
Capitolul ÎN e APP e IEEE E 9 IPN E IRC FORT ARON 69 
Capitolul 7 căci oi eee aci a o ec i 74 
Capitolul S neosasani areal descantece aa 81 
(E CIO VECINII Grenser da la eta i aa 88 


Capitolul LO aie soon arzator a da 100 


CA DILONUI Iles ea caiet sa au oale Ca Sg sosi le sa 107 
Capitol. TZA sinnn e a alea a 117 
CADILONUI LL e ct ale pecetea ol ala oz aa noi e ae a 124 
CGāãäpitolül Mc oo la re EE a a a 133 
Capitolul IS fie oaze accea dual EEE E EARR 143 
CE PICO HU TOn e a det oc d (ital a ele 152 
Capitolul Tyre acte a oii e n aia atat 161 
Capitolul O cea acetat T a E Da aL 172 
(Erol ie 104 Be Ice EE OI E MR EC ARII RI 178 
CEI LON 20; ae 0 seca ta oaza a A ag dela tă ură d eo sa Ta 185 
CAILONII DI cea ai ceea otel aa 3 a la a DI aaa 195 
Capitolul 22 cica a oaie ip a e o EEEE 203 
Capitolul 23 ns relele ae ea a ate aaa oul ella id p 211 
Selia] E R ao cotiere at eta 3 Ce nora aa 213 
Capitolul 2 Sr neo sa olari dea al A TAE ORARE AA 216 
Capitolul 2 0 ceea 2000 at a a lt ar ata 222 
Capitolul 27a ete 03 e ec ale ata cica 3 iati a A at a F 228 
Capitolul 20 sosea aa cette eta aaa 9 a aie Ea Ea ag Aa cl 237 
Capitoliul. 2 9r cect cei e a a Dl de td ea 245 
Capitolul OA linia dt edem ie al 251 
= o[ | sol 1 Ie A IRRD PRE e DIA Pe e SR RARA PRE PRUT E 257 
Capitolul 32s ai RE RD DEI IN E EEEE ERER 265 
(Piz 61| o) (i IES e RR EEEE ESEE PRE IE a PR ata 271 
Capitolul 34 marn tao a în ta tuia 278 
CAILOR 9 E ce aa eta a a a a a la ES a 3 e ee 281 
Cãpitolul 50 catea a Sea td Ss 287 
Capitolul 57 os sosi 00 0 Beata nl scală bă aa dela ia n a 8 ta 294 
Gāpitolül 0 e cca cala ta E SE E 0 22 303 
ici el ls] Al În g: PIPER OVID IRA DR DI Da CE DR ARION MIP 305 
Capitolul Os aneh Pete atat gta elle noa all dal da 315 
Epigr at e atat ae ear a A E ata 334 
ERAU RA soia aaa eta ai a dc da etala ala 337 
CUPIN Saas dopo taa a tă d de iodat nl dit 338 


După Aurul spartanilor şi Imperiul 
pierdut, soții Sam şi Remi Fargo se 
intorc într-o nouă aventură 
extraordinară. 


Maeştri ai vănătorilor de comori, Sam şi Remi 
Fargo nu sunt deloc obişnuiti cu vânătoarea de 
oameni. Dar un baron texan al petrolului apelează 
la ei cu o rugăminte personală: un detectiv 
particular angajat să-i găsească tatăl dispărut s-a 
pierdut fără urmă şi el. Dat fiind că detectivul le 
este prieten, ar fi dispuşi Sam şi Remi să-i caute 
pe amândoi? In ciuda suspiciunilor, cei doi acceptă 
noua provocare, iar ceea ce vor descoperi va fi 
mai mult decât şi-ar fi putut imagina. In călătoria 
care îi poartă prin Tibet, Nepal, Bulgaria, India şi 
China, Sam şi Remi Fargo se trezesc implicați în 
traficul cu fosile de pe piața neagră, descoperă un 
cufâr vechi de secole, un regat tibetan dispărut, 
un dirjabil inventat cu secole înaintea vremii 
sale... şi un schelet care ar putea transforma 
complet întreaga istorie a evoluției umane. 

„Plin de imaginație şi cu un suspans care-ţi taie 
răsuflarea, Regatul dovedeşte încă o dată de ce 
Clive Cussler este considerat «unul dintre cei mai 
buni autori contemporani de thnller».” 

New York Post 


Romanele lui Clive Cussler sunt publicate în peste 
40 de limbi în mai bine de o sută de țări ale lumii. 


e-book 
bb ring disponibil 
Urena“