Clive Cussler — [Farago] 01 Aurul spartanilor

i pi i să Zi 


şi Grant Blackwood 


zii y n răi Mm i N = 
ca Er Li 1 
- i 3 PPE, 
L i, zi 
E LES = A mă 


Aventurile sotilor Fargo 


CLIVE CUSSLER 
şi Grant Blackwood 


14270) 


AURUL SPARTANILOR 


(01 - Aventurile soțiilor Farago) 


Traducere din limba engleză 
Patricia Neculae 


Editura 
Litera Internaţional 
2010 


Bucureşti 
2 


Clive Cussler este un celebru scriitor american 
contemporan, născut în 1931, în Aurora, Illinois. A început 
să scrie în 1965, iar cea mai mare creaţie a sa este Dirk 
Pitt, inginer marin, agent guvernamental şi aventurier. 
Cussler este autor sau coautor a 38 de cărţi, dintre care 
douăzeci de thrillere îl au ca personaj principal pe Dirk Pitt, 
cel mai recent dintre ele fiind Arctic Drift. Lor li se adaugă 
opt romane din seria Dosarele NUMA şi şase din seria 
Dosarele Oregon. Mai mult de şaptesprezece titluri ale sale 
au apărut consecutiv pe lista The New York Times a celor 
mai bine vândute opere de ficţiune. A mai publicat: 
Cyclops, Comoara, Dragonul, Sahara, Aurul incaşilor, 
Walhalla, Odiseea troiană, Şarpele, Aurul albastru. 

Operele sale de nonficţiune cuprind: The Sea Hunters şi 
The Sea Hunters II, care descriu adevăratele aventuri ale 
NUMA!, aflată în căutarea vaselor de importanţă istorică de 
mult pierdute, împreună cu echipa sa de voluntari, Cussler 
a descoperit mai mult de şaizeci de vase, printre care şi 
submarinul Hunley, pierdut cu mult timp în urmă. 

Asemenea eroului său, Dirk Pitt, Cussler este un iubitor al 
maşinilor clasice. Este căsătorit şi are trei copii. Îşi împarte 
timpul între Colorado şi Arizona. 


Grant Blackwood, autorul seriei Briggs Tanner - The 
End of Enemies, The Wall of Night şi An Echo of War - este 
veteran al Forţelor Navale Americane şi a petrecut trei ani 
la bordul unei fregate echipate cu rachete ghidate. Trăieşte 
în Minnesota, unde lucrează la următorul său roman, primul 
dintr-o serie de thrillere ce îl are în prim-plan pe noul său 
erou, Sam Caulder. 


1 National Underwater and Marine Agency. 


3 


Prolog 


Trecătoarea Marele St. Bernard, 
Alpii Pennini, Europa, Mai, 1800 


O rafală de vânt ridică zăpada, biciuind picioarele calului, 
pe numele său Stiria. Acesta fornăi nervos, păşi în lături pe 
cărare, până când călăreţul îl struni de câteva ori, reuşind 
să îl calmeze. Napoleon Bonaparte, împăratul francezilor, îşi 
ridică gulerul de la manta şi scrută cu ochii mijiţi viscolul. 
Abia dacă distingea înspre est profilul zimţat, de 5000 de 
metri, al vârfului Mont Blanc. 

Se aplecă în şa şi îl lovi uşor pe Stiria peste gât. 

— Ai trecut prin altele şi mai grele, amice! 

Stiria era un superb cal de război de rasă arabă, pe care 
Napoleon îl capturase în urmă cu doi ani, în timpul 
campaniei din Egipt, dar frigul şi zăpada nu îi erau pe plac. 
Născut şi crescut în deşert, Stiria era obişnuit să fie biciuit 
de nisip, nu de ace de gheaţă. 

Napoleon se întoarse şi îi făcu semn valetului său, 
Constant, care se afla cu zece paşi mai în spate şi mâna un 
şir de catări. lar în urma acestuia, înşirându-se pe câţiva 
kilometri în josul cărării şerpuitoare, veneau cei patruzeci 
de mii de soldaţi care alcătuiau Armata de Rezervă, însoţiţi 
de cai, de catâri şi de muniții. 

Constant dezlegă catârul din frunte şi înainta grăbit. 
Napoleon trase de hăţurile lui Stiria, apoi descăleca şi îşi 
întinse picioarele în zăpada înaltă până la genunchi. 

— Să-l lăsăm să se odihnească, spuse Napoleon. Cred că 
îl supără iarăşi potcoava aia. 

— Mă ocup eu, generale! Acasă, Napoleon prefera titlul 
de prim-consul, în timp ce în campanii, pe cel de general. 
Răsuflă adânc, îşi îndesă pe cap bicornul albastru şi îşi 
ridică privirea înspre piscurile de granit care se înălţau 
deasupra lui. 

4 


— E o zi minunată, nu-i aşa, Constant? 

— Dacă spuneți dumneavoastră, generale, mormăi 
valetul. 

Napoleon zâmbi în sinea sa. Constant, care îi fusese 
alături ani în şir, era unul dintre puţinii supuşi cărora le 
permitea o mică doză de sarcasm. La urma urmei, gândea 
el, Constant era deja bătrân; frigul îi pătrundea până în 
oase. 

Napoleon Bonaparte era de statură mijlocie, avea un gât 
puternic şi era lat în umeri. Nasul său acvilin trona 
deasupra gurii ferme şi a bărbiei pătrăţoase, iar ochii de un 
gri pătrunzător păreau a diseca totul în jur, fiinţe umane 
sau orice altceva. 

— Avem vreo veste de la Laurent? îl întrebă pe Constant. 

— Nu, generale. 

General de divizie sau general-maior, Arnaud Laurent, 
unul dintre comandanții cei mai de încredere ai lui 
Napoleon şi prieten apropiat al acestuia, pornise cu o zi în 
urmă în fruntea unui detaşament, înaintând mai adânc în 
trecătoare, într-o misiune de cercetare. Oricât ar fi fost de 
improbabil să întâlnească duşmani aici, Napoleon învățase 
de mult să fie pregătit pentru orice eventualitate. Mult prea 
mulţi oameni iluştri au fost doborâţi pentru că s-au bazat pe 
presupuneri. Aici însă, inamicii cei mai de temut erau 
vremea şi relieful. 

Aflată la o altitudine de 2450 de metri, trecătoarea 
Marele St. Bernard era folosită de secole de călătorii care 
traversau munţii. Marcând graniţele Elveţiei, Italiei şi 
Franţei, Alpii Pennini au fost martorii trecerii a numeroase 
armate: galii în 390 î.Hr., în drumul lor de cucerire a Romei, 
faimoasa traversare cu elefanţi a lui Hannibal din 217 î.Hr. 
şi întoarcerea lui Carol cel Mare, în anul 800, după 
încoronarea de la Roma, când devenise împărat al Sfântului 
Imperiu Roman. 

„Camarazi tot unul şi unul”, îşi zise Napoleon în gând. 
Chiar şi unul dintre predecesorii săi, Piepin cel Scurt, rege 
al Franţei, traversase în anul 753 Pennini pentru a se întâlni 
cu papa Ştefan al II-lea. 

5 


„Dar eu nu voi eşua în a obţine măreţia, asemenea altor 
regi”, îşi reconfirmă pentru sine Napoleon. Imperiul său 
avea să se extindă cu mult peste cele mai îndrăzneţe visuri 
ale înaintaşilor săi. Nimic n-avea să-i stea în cale. Nici 
armatele, nici vremea, nici munţii - şi cu atât mai puţin 
nişte austrieci neobrăzaţi. 

Cu un an în urmă, în timp ce cucerea alături de armatele 
sale Egiptul, austriecii recuceriseră cu neruşinare teritoriul 
italian anexat Franţei prin Pacea de la Campo Formio. 
Victoria lor avea să fie de scurtă durată. Nu se aşteptau la 
vreun atac atât de devreme şi nici nu-şi imaginau că vreo 
armată ar îndrăzni să traverseze Penninii iarna. Şi pe bună 
dreptate. 

Zidurile înalte ale stâncilor şi defileurile şerpuitoare 
făceau ca Penninii să fie un coşmar geografic pentru 
călătorii solitari, cu atât mai mult deci pentru o armată de 
patruzeci de mii de oameni. Încă din septembrie stratul de 
zăpadă din trecătoare atinsese vreo nouă metri, iar 
temperaturile coborau constant sub zero grade. Troiene 
înalte cât zece oameni se ridicau deasupra lor la fiecare 
cotitură, amenințând să îi îngroape, oameni şi cai laolaltă. 
Chiar şi în zilele cele mai însorite, ceața împânzea totul în 
jur până după-amiaza târziu. Vijeliile se porneau fără veste, 
preschimbând o zi liniştită într-un coşmar asurzitor de 
zăpadă şi de gheaţă, care îi făcea să nu mai vadă nimic la 
un metru în faţă. Mai înfricoşătoare decât orice erau însă 
avalanşele - cascade de zăpadă, uneori late de un 
kilometru, gonind de-a lungul versantului, căutând să 
îngroape pe oricine suficient de ghinionist să se afle în 
calea lor. Până acum, Dumnezeu găsise de cuviinţă să 
cruţe aproape toţi oamenii lui Napoleon, mai puţin două 
sute dintre ei. 

Se întoarse spre Constant. 

— Avem raportul intendentului? 

— lată-l, generale. Valetul scoase un sul de hârtie din 
haină şi i-l înmâna lui Napoleon, care îşi aruncă ochii peste 
cifre. Până acum oamenii săi consumaseră 19817 sticle de 
vin, o tonă de brânză şi 770 de kilograme de carne. 

6 


În faţa sa se auziră din trecătoare strigătele călăreţilor 
din avangardă: 

— Laurent, Laurent...! 

— În sfârşit, murmură Napoleon. 

Un grup de doisprezece călăreţi se ivi din zăpada 
spulberată. Erau soldaţi puternici, cei mai buni pe care îi 
avea, asemenea comandantului lor. Nici unul dintre ei nu 
călărea cocoşat, toţi stăteau ţepeni, cu bărbia ridicată. 
Generalul-maior Arnaud Laurent veni la trap până în faţa lui 
Napoleon, salută, iar apoi descăleca. Napoleon îl îmbrăţişa, 
păşi în spate şi făcu un semn către Constant, care se grăbi 
să îi dea lui Laurent o sticlă de coniac. Acesta luă o 
înghiţitură, apoi încă una, după care dădu sticla înapoi. 

Napoleon spuse: 

— Raportează, prietene! 

— Am înaintat treisprezece kilometri, domnule. Nici urmă 
de trupe inamice. Vremea se îmbunătăţeşte în zonele mai 
joase, iar zăpada e mai puţin înaltă. De-aici înainte totul 
devine mai uşor. 

— Bine... foarte bine. 

— Ar mai fi ceva de menţionat, zise Laurent şi, 
apucându-l pe Napoleon de braţ, îl trase câţiva paşi mai 
încolo. Am găsit ceva, generale. 

— Şi n-ai de gând să-mi oferi câteva detalii privind natura 
acestui ceva? 

— Ar fi mai bine să vedeţi cu ochii dumneavoastră. 

Napoleon îi privi cu atenţie chipul - în ochi îi sclipea o 
nerăbdare abia ascunsă. Il cunoştea pe Laurent din vremea 
în care aveau amândoi şaisprezece ani şi erau locotenenţi 
în Regimentul de artilerie La Fere. Lui Laurent nu-i stătea în 
fire nici să exagereze, nici să se entuziasmeze din nimic. 
Indiferent ce găsise, era ceva important. 

— Cât de departe? întrebă Napoleon. 

— Patru ore călare. 

Napoleon privi cerul. Era deja după-amiaza târziu. 
Deasupra piscurilor se vedea o linie de nori întunecaţi. Se 
apropia furtuna. 


— Prea bine, zise el bătându-l pe Laurent pe umăr. 
Plecăm dis-de-dimineaţă. 

După cum avea obiceiul, Napoleon dormi cinci ore, 
trezindu-se la ora şase în zori, cu mult înainte să se 
lumineze. Luă micul dejun şi citi depeşele de la comandanții 
de semi-brigade în timp ce bea un ceainic cu ceai negru şi 
amar. Cu puţin înainte de ora şapte sosiră Laurent şi 
detaşamentul său şi porniră înspre vale, urmând cărarea 
făcută de Laurent cu o zi înainte. 

Furtuna din ajun nu adusese cu sine prea multă zăpadă, 
dar vânturile năprasnice ridicară noi troiene - ziduri albe 
care formau un defileu în jurul lui Napoleon şi al însoţitorilor 
săi. Aburul de la răsuflarea cailor se înălța în aer şi fiecare 
pas împrăştia talazuri de pulbere albă. Napoleon îi cedase 
conducerea lui Stiria, lăsându-l se orienteze singur pe 
cărare, în timp ce el privea cu fascinaţie troienele, fațadele 
lor sculptate de vânt în forme de vârtejuri şi spirale. 

— Puțin cam sinistru, nu, generale? întrebă Laurent. 

— E linişte, murmură Napoleon. Nu mi-a mai fost dat să 
aud o linişte ca asta. 

— E frumos, încuviinţă Laurent. Şi periculos. 

„Precum un câmp de luptă”, gândi Napoleon. 

Cu excepţia, poate, a patului pe care îl împărțea cu 
Josephine, nu se simţea niciunde acasă mai mult decât pe 
câmpul de luptă. Răgetul tunurilor, pocnetul muschetelor, 
mirosul de praf de puşcă din aer... Toate astea îi plăceau la 
nebunie. „E o chestiune de zile”, gândi el, „numai să 
scăpăm de munţii ăştia blestemaţi...” Zâmbi în sinea sa. 

In faţă, călăreţul din frunte ridică deasupra capului 
pumnul strâns, semn că se opreau. Napoleon privi cum 
omul descăleca şi îşi înfige picioarele în zăpada înaltă până 
la coapse, în timp ce privea cu capul lăsat pe spate pereţii 
troienelor. Dispăru dincolo de o cotitură a cărării. 

— Ce caută? întrebă Napoleon. 

— In zori creşte pericolul de avalanşe, răspunse Laurent. 
Peste noapte vânturile întăresc stratul de zăpadă de 
deasupra ca pe o carapace, în timp ce pulberea de 
dedesubt rămâne moale. Carapacea începe să se topească 

8 


când întâlneşte soarele. De multe ori, doar sunetul ne 
avertizează - ca şi cum însuşi Dumnezeu ar rage din ceruri. 

După câteva minute călăreţul reapăru pe cărare, îi făcu 
semn lui Laurent că totul este în regulă, apoi încălecă şi 
porni înainte. 

Continuară să înainteze încă două ore, urmând cursul 
şerpuit al văii care cobora înspre poale. Intrară curând într- 
un defileu îngust cu pereţi de granit cenuşiu şi zimţat, 
întreţesut cu bucăţi de gheaţă. Călărețul din frunte 
semnaliza o altă oprire şi descăleca. Laurent îi urmă 
exemplul, iar apoi şi Napoleon. Acesta privi în jur. 

— Aici e? 

Generalul de divizie zâmbi jucăuş. 

— Aici e, generale. Laurent desfăcu două lămpaşe de la 
şaua calului. Vă rog să mă urmaţi. 

Porniră în jos pe cărare, trecând de cei şase cai aflaţi în 
faţa lor şi de călăreţii care îl fixau cu privirea pe generalul 
lor. Napoleon îi salută solemn printr-o înclinare a capului 
până când ajunse în fruntea coloanei, unde se opri. Trecură 
câteva minute, apoi un soldat - cel care condusese şirul - 
apăru din spatele unei stânci care se înălța la stânga lor şi 
îşi săpă drum prin zăpadă până la ei. Laurent spuse: 

— Generale, poate că ţi-l mai aminteşti pe sergentul 
Pelletier. 

— Bineînţeles, răspunse Napoleon. La dispoziţia ta, 
Pelletier. Condu-ne! 

Pelletier salută, înşfacă un colac de sfoară de la şaua 
calului său şi părăsi cărarea principală, urmând-o pe cea pe 
care tocmai o tăiase prin troienele înalte până la piept. li 
conduse în susul pantei, înspre baza zidului de granit, iar 
apoi mai merse în paralel cu acesta cam patruzeci şi cinci 
de metri înainte de a se opri în dreptul unei nişe 
perpendiculare din peretele stâncii. 

— Minunat loc, Laurent. Ce ar trebui să văd aici? întrebă 
Napoleon. 

Laurent îi făcu semn cu capul lui Pelletier, care îşi ridică 
muscheta şi lovi peretele cu patul acesteia, în loc să audă 
sunetul lemnului strivit de piatră, Napoleon îl auzi pe cel al 

9 


gheții care se crăpa. Pelletier mai lovi de patru ori până 
când în perete se formă o spărtură verticală. Avea puţin 
peste jumătate de metru în lăţime şi aproape un metru 
optzeci înălţime. 

Napoleon privi înăuntru, dar nu zări nimic în întuneric. 

— După câte ne putem da seama, zise Laurent, intrarea 
este acoperită pe timpul verii de tufe şi viţe şi iarna este 
ascunsă de troiene. Bănuiesc că undeva înăuntru este o 
sursă de umezeală care ar explica paravanul de gheaţă 
subţire. Probabil se formează în fiecare noapte. 

— Interesant. Şi cine a găsit locul ăsta? 

— Eu, generale, răspunse Pelletier. Ne-am oprit pentru a 
ne odihni caii şi am avut nevoie... ei bine, trebuia să... 

— Înţeleg, sergent, continuă, te rog. 

— Ei bine, cred că m-am îndepărtat cam mult, generale. 
Când am terminat, m-am sprijinit de stâncă pentru a-mi 
trage răsuflarea şi gheaţa a cedat. M-am învârtit puţin prin- 
năuntru şi nu mi s-a părut cine ştie ce, asta până să văd... 
Ei bine, vă las pe dumneavoastră să vedeţi, generale. 

Napoleon se întoarse către Laurent. 

— Ai fost înăuntru? 

— Da, generale. Doar eu şi sergentul Pelletier. Nimeni 
altcineva. 

— Prea bine, Laurent, te voi urma. 

Intrarea în peşteră era lungă de şase metri, devenind din 
ce în ce mai strâmtă pe parcurs ce înaintau, până când fură 
nevoiţi să meargă aplecaţi. Dintr-odată, tunelul se deschise 
şi Napoleon se trezi stând într-o grotă. Fiindcă intraseră 
înaintea lui, Laurent şi Pelletier se dădură la o parte ca să-l 
lase să treacă, apoi îşi ridicară lămpaşele, împrăştiind 
lumina galbenă şi fremătândă pe pereţi. 

Având o lungime de optsprezece metri şi o lăţime de 
cincisprezece, peştera era un palat de gheaţă învăluind 
pereţii şi podeaua, în unele locuri groasă de câţiva metri, 
iar în altele atât de subţire, încât Napoleon putea să vadă 
dedesubt urma ştearsă a rocii cenuşii. Din tavan atârnau 
stalactite strălucitoare, ajungând atât de jos, încât se uneau 
cu stalagmitele din podea, dând naştere la sculpturi sferice 

10 


de gheaţă. Spre deosebire de gheaţa de pe pereţi şi de pe 
podea, cea de pe tavan era aspră, reflectând lumina 
lâămpaşului asemenea unui cer plin de stele. De undeva de 
departe, din peşteră, se auzea apa picurând, iar şuieratul 
slab al vântului era chiar şi mai îndepărtat. 

— Minunat, murmură Napoleon. 

— Priviţi ce a găsit Pelletier chiar la intrare, zise Laurent 
îndreptându-se spre perete. Napoleon merse spre locul 
unde Laurent lumina cu lămpaşul un obiect de pe podea. 
Era un scut. 

Înalt de aproximativ un metru şi jumătate şi lat de mai 
bine de jumătate de metru, avea formă de 8 şi era lucrat 
din răchită împletită, fiind acoperit cu piele pictată în 
pătrăţele alternative, roşii şi negre. 

— E antic, murmură Napoleon. 

— Aş zice că are cel puţin două mii de ani, spuse Laurent. 
Cunoştinţele mele de istorie nu mai sunt ce erau, dar cred 
că se numeşte gerron. Era folosit de soldaţii din infanteria 
uşoară persană. 

— Mon Dieu... 

— Şi asta nu e tot, generale. Urmaţi-mă! 

Căutându-şi calea prin pădurea de stalactite, 

Laurent îl conduse către fundul peşterii, unde se găsea 
intrarea unui alt tunel, de formă ovală şi înalt de mai bine 
de un metru. 

În spatele lor, Pelletier lăsase jos colacul de sfoară şi, la 
lumina lămpaşului, lega unul dintre capete de baza unei 
coloane. _ 

— Să înţeleg că o să coborâm, zise Napoleon. in 
pântecele infernului? 

— Nu astăzi, generale, îi răspunse Laurent. Doar o să 
trecem pe cealaltă parte. 

Laurent îşi aţinti lămpaşul înspre tunel. La câţiva metri să 
găsea un pod de gheaţă, lat de nici jumătate de metru, 
întinzându-se deasupra unei crevase şi pierzându-se apoi 
într-un alt tunel. 

— Ai trecut dincolo? întrebă Napoleon. 


11 


— E destul de solid; sub gheaţă e piatră. Dar nu poţi fi 
niciodată sigur. 

Verifică din nou frânghia, mai întâi pe cea din jurul taliei 
lui Napoleon, apoi pe a lui. Pelletier mai trase încă o dată cu 
putere de nod şi încuviinţă din cap către Laurent care, 
înainte de a intra în tunel, îi zise lui Napoleon: 

— Aveţi grijă pe unde călcaţi, generale. Napoleon aşteptă 
câteva clipe şi apoi îl urmă. 

lnaintară încet de-a lungul crevasei. La jumătatea 
drumului, Napoleon privi în jos, dar întunericul era de 
nepătruns, iar pereţii de gheaţă de un albastru translucid 
se pierdeau în beznă. 

In cele din urmă, ajunseră în capătul celălalt. Intrară în al 
doilea tunel, care înainta şerpuind încă şase metri şi care 
apoi se deschidea într-o altă peşteră de gheaţă, mai mică 
decât prima, însă cu tavanul înalt şi arcuit. Luminându-şi 
calea cu lămpaşul, Laurent se îndreptă spre centrul peşterii 
şi se opri lângă ceea ce păreau a fi două stalagmite 
acoperite de gheaţă. Aveau o înălţime de trei metri şi 
jumătate şi vârful retezat. 

Napoleon veni mai aproape şi se opri. Îşi miji ochii. 
Observă că nu erau stalagmite, ci o coloană solidă de 
gheaţă. Se sprijini de ea cu palma şi îşi apropie faţa de 
aceasta. 

Chipul auriu al unei femei îl ţintuia cu privirea. 


12 


Capitolul 1 


Mlaştina Pocomoke, Maryland 
In zilele noastre 


Sam Fargo, care stătea ghemuit, se ridică şi privi înspre 
soţia sa, scufundată până la mijloc în nămolul negru şi 
vâscos. Pieptul de un galben intens al salopetei pentru 
pescuit scotea în evidenţă castaniul strălucitor al părului ei. 
Simţindu-i privirea, se întoarse spre el, îşi ţuguie buzele şi 
îşi suflă o şuviţă de păr de pe obraz. 

— Şi, mă rog, de ce zâmbeşti, Fargo? întrebă ea. 

Când o văzuse prima dată îmbrăcată în salopetă, făcuse 
greşeala să sugereze că arăta precum pescarul Gorton?, 
primind în schimb o privire nimicitoare. Se grăbise să 
adauge „sexy” la descriere, dar fără prea mare efect. 

— lţi zâmbesc, răspunse el de data asta. Eşti frumoasă... 
Longstreet. De câte ori Remi era furioasă pe el i se adresa 
cu numele de familie, iar el îi răspundea de fiecare dată 
folosind numele ei de fată. 

Ea îşi ridică braţele, acoperite de mâzgă până la coate şi 
spuse cu un zâmbet abia ascuns: 

— Eşti nebun. Sunt plină de înţepături de ţânţar pe faţă şi 
părul nu mai are nici o formă. Îşi scarpină bărbia, 
murdărindu-se uşor de noroi. 

— Toate astea nu fac decât să-ţi sporească farmecul. 

— Mincinosule! 

În ciuda privirii dezgustate de pe chipul ei, Sam ştia că 
Remi este un soldat fără pereche. Odată ce-şi stabilea un 
ţel, nimic, oricât de neplăcut, n-o împiedica să meargă până 
la capăt. 


2 În original, Gortons Fisherman, marcă de produse alimentare din 
peşte, având ca simbol un pescar (nitr.). 


13 


— Ei bine, zise ea, trebuie să recunosc că nici tu nu arăţi 
prea rău. 

Sam îşi ridică uşor pălăria panama în faţa ei, iar apoi îşi 
continuă treaba, îndepărtând noroiul din jurul unui lemn 
îngropat care, spera el, era parte dintr-un cufăr. 

În ultimele trei zile cutreieraseră prin mlaştină, căutând 
acel indiciu care le-ar fi putut demonstra că nu alergau 
după cai verzi pe pereţi. Pe nici unul dintre ei nu îi deranja 
o vânătoare bună, chiar şi fără rezultat - era ceva obişnuit 
în vânătoarea de comori - însă nu strica niciodată să te 
alegi cu ceva la sfârşit. 

In cazul de faţă era vorba despre o recompensă ce îşi 
avea bazele într-o legendă obscură. In timp ce se spunea că 
în cele două golfuri din apropiere, Chesapeake şi Delaware, 
se găseau 4.000 de epave, recompensa pe care o voiau 
Sam şi Remi se afla pe uscat. Cu o lună înainte, Ted 
Frobisher, un coleg de-al lor, vânător de comori şi el, dar 
care de atunci se retrăsese pentru a se ocupa de magazinul 
lui de antichităţi din Princess Anne, le trimisese o broşa 
având o provenienţă dubioasă. 

Se spunea că broşa din aur şi jad, în formă de pară, 
aparținuse unei localnice pe nume Henrietta Bronson, una 
dintre primele victime ale faimoasei infractoare Martha 
„Patty” Cannon. 

Potrivit legendei, Martha Cannon (cunoscută şi sub 
numele de Lucreția) era o femeie puternică şi nemiloasă 
care, în anii 1820, alături de banda ei, cutreierase sălbăticia 
de la graniţa dintre Delaware şi Maryland, jefuindu-i şi 
ucigându-i pe bogaţi şi pe săraci deopotrivă. De asemenea, 
deţinea un han în locul care pe atunci se numea Johnson's 
Corners, astăzi Reliance. 

Cannon îi atrăgea pe călători spre locuinţa ei, îi hrănea, îi 
întreținea şi îi conducea la culcare, înainte de a-i ucide la 
miezul nopţii. Ducea cadavrele în beci, le lua tot ce aveau 
de valoare, apoi îi arunca într-un colţ ca pe o grămadă de 
lemne, până când strângea îndeajuns de mulţi bani ca să îşi 
permită o căruţă cu care să îi ducă într-o pădure din 
apropiere, unde îi îngropa pe toţi. Oricât de îngrozitor ar fi 

14 


fost lucrul acesta, de-abia mai târziu Cannon avea să 
comită ceea ce mulţi au considerat a fi crimele ei cele mai 
odioase. 

Cannon a creat ceea ce mulţi istorici locali au numit o 
„reţea subterană inversă”, răpind sclavi sudişti eliberaţi şi 
ţinându-i legaţi şi cu căluşul la gură în multele încăperi 
secrete ale hanului şi în temniţele improvizate de sub 
acesta, înainte de a-i strecura în puterea nopţii pe bacul 
„Cannon”, de unde erau vânduți şi îmbarcaţi pe vase care 
coborau pe râul Nanticoke spre pieţele de sclavi din 
Georgia. 

În 1829, în timp ce ara unul dintre terenurile de la ferma 
lui Cannon, un angajat a scos la iveală câteva cadavre 
intrate în descompunere. Aceasta a fost imediat pusă sub 
acuzare pentru crimă, a fost găsită vinovată şi condamnată 
la închisoare. Patru ani mai târziu a murit în celula ei în 
urma a ceea ce majoritatea considera a fi fost sinucidere 
prin otrăvire cu arsenic. 

In anii ce au urmat, crimele lui Cannon şi moartea ei au 
dat naştere multor mituri: fie că ar fi evadat din închisoare 
şi ar fi continuat cu jafurile şi crimele mult după ce 
împlinise nouăzeci de ani, fie, spun alte poveşti, că fantoma 
ei bântuie încă peninsula Delmarva, atrăgându-i în cursă pe 
turiştii neştiutori. Doar câţiva au luat în considerare faptul 
că averea lui Cannon - din care se zvoneşte că nu ar fi 
cheltuit decât o mică parte - nu a fost niciodată recuperată. 
Se estimează că, în zilele noastre, averea ar atinge o 
valoare cuprinsă între 100.000 şi 400.000 de dolari. 

Bineînţeles că Sam şi Remi auziseră legenda despre 
comoara lui Patty Cannon, dar, fără a avea piste solide pe 
care să le urmeze, cazul a ajuns în dosar cu menţiunea 
„pentru altădată”. Odată cu apariţia broşei Henriettei 
Bronson şi cu datele necesare pentru a-şi începe căutarea, 
cei doi au decis să dezlege misterul. 

După un studiu detaliat al topografiei istorice a mlaştinii 
Pocomoke şi după marcarea presupuselor ascunzători ale 
lui Cannon prin comparaţie cu locul unde fusese găsită 
broşa şi-au restrâns căutarea la o zonă de cinci kilometri 

15 


pătraţi, cea mai mare parte întinzându-se pe suprafaţa 
mlaştinii, un labirint de chiparoşi acoperiţi cu muşchi şi bălți 
pline de tufişuri. Conform cercetărilor celor doi, această 
zonă, care în anii 1820 era un teren uscat, fusese adăpost 
pentru una dintre ascunzătorile lui Cannon, o colibă 


dărăpănată. 
Interesul lor în ceea ce priveşte comoara lui Cannon nu 
avea de-a face cu banii - cel puţin nu pentru propriile 


beneficii. După ce auziseră prima dată povestea, Sam şi 
Remi au căzut de acord că, dacă vor fi vreodată îndeajuns 
de norocoşi să găsească comoara, vor ceda câştigurile 
organizaţiei Underground Railroad? din Cincinnati, Ohio, 
ironie care sigur ar fi revoltat-o pe Cannon dacă ar fi fost în 
viaţă. Sau, dacă aveau noroc, i-ar revolta stafia. 

— Remi, cum era poemul ăla... cel despre Cannon? strigă 
Sam. Remi avea o memorie aproape fotografică a detaliilor, 
fie ele importante sau nu. 

Se gândi o clipă, iar apoi recită: 


Să nu plângi 

S-adormi de-ndată 

Patty Ridenour să te tragă 
Mai adânc să te afunde 
Șapte o-nsoţțesc oriunde. 
Sclav sau nu, ea tot te prinde 
Zi sau noapte, fuge, zboară 
Pe-armăsaru-i negru-smoală. 


— Asta e, răspunse Sam. 

In jurul lor, rădăcinile chiparoşilor ieşeau din apă precum 
ghearele neîntrupate ale unui mare dinozaur înaripat. Cu o 
săptămână înainte, furtuna lovise peninsula, lăsând în urmă 
o grămadă de crengi, ca şi cum ar fi fost baraje construite 
în grabă de castori. Deasupra, văzduhul prinsese viaţă 
printr-o simfonie de piuituri, zumzete şi bătăi de aripi. Din 


3 Este vorba despre o reţea de drumuri şi de locuinţe secrete folosite 
de sclavii negri în secolul al XIX-lea pentru a fugi spre statele libere din 
SUA sau din Canada, (n.red.). 

16 


când în când Sam, care studia păsările în timpul liber, 
distingea câte un tril şi îi spunea lui Remi numele păsării. 
Ea îi făcea pe plac şi îi zâmbea răspunzându-i: „Foarte 
drăguţ.” 

Sam descoperise că acest exerciţiu îl ajuta să cânte la 
pian „după ureche”, cum spunea el, deprindere pe care o 
moştenise de la mama lui. In ceea ce o priveşte pe Remi, 
ea ştia să cânte la vioară şi se pricepea să o folosească 
bine în timpul deselor lor duete improvizate. 

În ciuda faptului că studiase ingineria, la Sam domina 
partea dreaptă a creierului, gândea intuitiv, în timp ce 
Remi, antropolog şi istoric, absolventă a Colegiului din 
Boston, se baza cu putere pe logică, folosindu-şi partea 
stângă a creierului. În timp ce această distincţie îi făcea să 
fie un cuplu echilibrat şi tandru, dădea totodată naştere 
unor dezbateri aprinse pe subiecte cum ar fi: ce a declanşat 
reforma engleză, ce actor l-a jucat cel mai bine pe James 
Bond sau cum să interpretezi cel mai bine concertul lui 
Vivaldi, Vara. Cel mai adesea, dezbaterile sfârşeau în 
hohote de râs şi în neînţelegeri continue, dar însufleţite. 

Aplecat, Sam săpa cu degetele sub apă, alunecând pe 
lângă lemn până când atinse ceva metalic... Ceva pătrat, cu 
o încuietoare în formă de U. „Un lacăt”, se gândi şi prin 
minte i se perindară imagini ale unei încuietori antice 
încrustate în scoică. 

— Am găsit ceva, o anunţă pe Remi. 

Ea se întoarse către el, mâinile pline de noroi atârnându-i 
pe lângă corp. 

— Aha! 

Sam scoase obiectul din apă. În timp ce noroiul aluneca 
de pe acesta şi cădea înapoi în apă, văzu strălucirea 
argintului ruginit şi apoi nişte litere în relief: MASTER LOCK. 

— Ei bine? zise Remi cu scepticism în voce. 

Era obişnuită cu exaltarea uneori prematură a lui Sam. 


4 Master Lock este cel mai mare importator de lacăte, lacăte cu cifru 
şi alte produse de securitate din lume, (n.tr.). 


17 


— Draga mea, am găsit un lacăt Master vechi cam din 
1970, răspunse el şi ridică din apă bucata de lemn de care 
era prins şi ceea ce părea a fi stâlpul vechi al unei porţi. Il 
aruncă înapoi în apă şi se ridică oftând. 

Remi îi zâmbi. 

— Descurcăreţul meu vânător de comori! Ei bine, e mai 
mult decât am găsit eu. 

Sam se uită la ceasul său Timex Expedition, pe care îl 
purta numai în expediţii. 

— E ora şase, zise. Ne oprim aici? 

Remi îşi purtă palma de-a lungul antebraţului, trasând o 
dâră de noroi şi îi zâmbi larg. 

— Credeam că nu mă mai întrebi. 

Îşi strânseră lucrurile şi merseră pe jos aproape un 
kilometru, până la barca pe care o legaseră de butucul unui 
chiparos. Sam desfăcu funia şi împinse barca până când 
apa îi ajunse la brâu, în timp ce Remi trase sfoara de la 
demarorul motorului. Acesta porni cu un muget, iar Sam se 
urcă în barcă. 

Îndreptă prora înspre canal şi demară. Cel mai apropiat 
oraş şi baza lor de operaţiuni, era Snow Hill, aflat la cinci 
kilometri în susul râului Pocomoke. Pensiunea pe care o 
aleseseră avea o pivniţă cu vinuri surprinzător de bune şi o 
supă de crab care transformase cina din seara precedentă 
într-un rai culinar pentru Remi. 

Îşi continuară drumul în tăcere, alinaţi de bolboroseala 
lină a motorului, cu privirea aţintită înspre bolta care se 
arcuia deasupra lor. Deodată, Sam se răsuci în scaun, 
privind la dreapta sa. 

— Remi, încetineşte! 

Remi micşoră viteza. 

— Ce s-a întâmplat? 

Sam scoase un binoclu din rucsac şi îl duse la ochi. La 
cincizeci de metri de-a lungul malului era o deschizătură în 
frunziş - un alt intrând ascuns dintre zecile pe care le 
văzuseră deja. Intrarea era parţial blocată de o 
încrengătură de ramuri strânse de furtună. 

— Ce vezi? întrebă ea din nou. 

18 


— Ceva... nu ştiu ce, murmură el. Mi s-a părut că văd un 
contur în frunziş... ceva arcuit. O ciudăţenie, oricum. Poţi să 
mă duci până acolo? 

intoarse cârma şi  îndreptă barca înspre gura 
deschizăturii. 

— Sam, ai halucinaţii? Ai băut destulă apă azi? 

El  încuviinţă din cap, cu atenţia fixată asupra 
deschizăturii. 

— Suficientă. 

Vârful bărcii se înfipse în zidul de crengi, care trosnii 
uşor. Deschizătura era mai largă decât păruse, având 
aproape cincisprezece metri de la un capăt: la altul. Sam 
trecu laţul funiei peste una dintre crengile mai groase, îşi 
săltă picioarele peste copastie şi se aruncă în apă. 

— Sam, ce faci? 

— Mă întorc imediat. Stai aici! 

— La naiba! 

Înainte de a mai apuca să spună ceva, Sam inspiră adânc 
şi dispăru sub apă. Douăzeci de secunde mai târziu, Remi 
auzi un clipocit dincolo de crengi, iar apoi pe Sam care îşi 
umplu din nou plămânii cu aer. 

— Sam, eşti... strigă ea. 

— Sunt bine. Mă întorc într-un minut. 

Dintr-un minut se făcură două, apoi trei. În cele din urmă, 
Sam strigă de dincolo de frunziş: 

— Remi, vii şi tu, te rog? 

Sesiză cadenţa ştrengărească din glasul lui şi îşi zise: 
„Of, Doamne!” Aprecia impulsurile aventuroase ale soţului 
ei, dar ajunsese deja să îşi imagineze cât de plăcut ar fi fost 
un duş fierbinte. 

— Ce e? întrebă ea. 

— Am nevoie de tine aici. 

— Sam, abia ce începusem să mă usuc. Nu poţi să... 

— Nu, ţi-ai dori să vezi asta. Crede-mă pe cuvânt. 

Remi oftă şi se lăsă să alunece în apă. Peste nici zece 
secunde se afla alături de el. Copacii de pe ambele părţi ale 
deschizăturii formau o boltă aproape compactă deasupra 


19 


apei, închizându-i într-un tunel de verdeață. Din loc în loc, 
lumina soarelui puncta suprafaţa acoperită de alge a apei. 

— Bună, frumos din partea ta că ai venit, spuse el 
zâmbind şi sărutând-o pe obraz. 

— Bine, isteţule, ce... 

Bătu cu degetele în buşteanul ciuntit pe care îl ţinea în 
braţe, dar în loc de un zgomot surd, auzi un sunet metalic. 

— Ce-i asta? 

— Nu sunt sigur încă. O parte... nu pot şti sigur ce parte 
până nu ajung acolo jos şi nu intru. 

— O parte din ce? Unde să intri? 

— Pe aici, vino! 

Luând-o de mână, Sam se afundă şi mai adânc înăuntrul 
deschizăturii. După colţ, unde drumul devenea mai strâmt 
cu şase metri, se opri şi arătă spre un butuc de chiparos, 
acoperit de viţă, care se afla lângă mal. 

— Acolo! Vezi? 

Remi aruncă o privire, mişcându-şi capul de la stânga la 
dreapta. 

— Nu. După ce să mă uit? 

— Vezi ramura aia care iese din apă, cu capătul în formă 
de T? 

— Da, o văd. 

— Uită-te mai bine! Mijeşte-ţi ochii şi vei vedea! 

Asta şi făcu, apropiindu-şi pleoapele până când, 

Încet-încet, imaginea i se înregistra în creier. Respiră 
adânc. 

— Dumnezeule, este cumva un... imposibil! 

Cu un zâmbet larg pe faţă, Sam încuviinţă din cap. 

— Da. Aşa este. Acesta, draga mea, este periscopul unui 
submarin. 


20 


Capitolul 2 


Sevastopol, Ucraina 


Hadeon Bondaruk stătea la fereastra înaltă a biroului său 
şi privea Marea Neagră. Biroul era întunecat, singura 
lumină venind de la lampa din tavan, care răspândea raze 
slabe în colţurile camerei. Noaptea căzuse peste peninsula 
Crimeea, dar la vest, peste coasta României şi cea a 
Bulgariei, luminate de ultimele raze ale soarelui care 
apunea, putea vedea un şir de nori de furtună plutind spre 
nord deasupra apei. La fiecare câteva secunde, norii pulsau 
din interior, aruncând fulgere de-a lungul orizontului, în mai 
puţin de o oră aveau să ajungă şi aici şi Dumnezeu să-i 
ajute pe aceia care fuseseră îndeajuns de proşti încât să se 
lase prinşi în mijlocul apelor în timpul unei furtuni pe Marea 
Neagră. 

„Sau”, se gândi Bondaruk, „să nu-i ajute Dumnezeu!” N- 
are importanţă. Furtunile şi bolile şi, da, chiar războaiele, 
reprezintă modul prin care natura îi înlătură pe cei slabi. Nu 
putea suporta oamenii care nu aveau capacitatea sau 
puterea să se apere împotriva violenţelor vieţii. Era o lecţie 
pe care o învățase de mic şi pe care nu o uitase niciodată. 

Bondaruk se născuse în 1960 în Turkmenistan, într-un sat 
aflat la sud de Aşhabad, între crestele munţilor Kopet Dag. 
Mama şi tatăl său, precum şi părinţii acestora, fuseseră 
fermieri şi păstori şi locuiau în zona aceea geografică 
cenuşie dintre lran şi ceea ce era pe atunci Uniunea 
Sovietică, fiind, la fel ca toţi nativii din Kopet Dag, nişte 
oameni puternici, încrezători şi independenţi, fără să-şi 
revendice vreo ţară. Cu toate acestea, Războiul Rece avea 
alte planuri pentru Bondaruk şi familia sa. 

Odată cu revoluţia islamică din lran, în 1979 şi cu 
alegerea şahului, Uniunea Sovietică a început să trimită 
mai multe trupe la nord de lran, în zona de graniţă, iar 

21 


Bondaruk, în vârstă de nouăsprezece ani pe vremea aceea, 
a văzut cum satul său îşi pierde independenţa în timp ce, 
pe locurile unde se aflau odinioară aşezările lor montane 
paşnice, au început să se răspândească baze ale Armatei 
Roşii şi să apară divizii de rachete antiaeriene. 

Trupele sovietice s-au comportat cu nativii din munţii 
Kopet Dag ca şi cum ar fi fost nişte sălbatici înapoiaţi, 
trecând prin sate ca un potop, luându-le mâncarea şi 
femeile, împuşcându-le animalele doar ca să se distreze şi 
rânduind „grupurile revoluţionare iraniene” pentru o 
execuţie rapidă. Nu avea importanţă că Bondaruk şi 
poporul său nu ştiau prea multe despre lume şi despre 
politica lumii. Religia lor musulmană şi vecinătatea cu 
Iranul îi făcea suspecti. 

Un an mai târziu apărură la marginea satului două 
tancuri şi două companii de soldaţi ale Armatei Roşii. 
Comandantul le spusese lui Bondaruk şi sătenilor că, în 
apropiere, fusese atacat cu o noapte înainte un detaşament 
de soldaţi. Fuseseră omorâţi opt oameni - li se tăiase gâtul 
şi li se furaseră hainele, armele şi obiectele personale. 
Bătrânilor satului li s-au dat cinci minute să-i găsească pe 
vinovaţi, altfel întreaga comunitate avea să fie făcută 
responsabilă. 

Bondaruk auzise poveşti despre luptătorii din rezistenţa 
turkmenă, ajutaţi de trupele de comando iraniene, dar, din 
câte ştia el, nici unul dintre săteni nu era implicat. Incapabil 
să-i găsească pe vinovaţi, căpetenia satului a implorat mila 
comandantului sovietic, dar a fost împuşcat pentru deranjul 
provocat. Timp de o oră, tancurile au aruncat cu proiectile 
în sat până când l-au distrus, lăsându-l în flăcări. În acel 
vacarm, Bondaruk s-a pierdut de familie şi, împreună cu alţi 
câţiva băieţi şi bărbaţi, s-a ascuns în inima munţilor, destul 
de departe ca să fie în siguranţă, dar îndeajuns de aproape 
pentru a vedea în noapte cum casa îi era distrusă din 
temelii. A doua zi s-au întors cu toţii în sat şi au început să 
caute supraviețuitori. l-au găsit mai mult morţi decât vii, 
inclusiv pe familia lui Bondaruk, care se adăpostise în 
moschee, dar aceasta se prăbuşise şi îi zdrobise de vii. 

22 


Atunci, ceva s-a schimbat în el, ca şi cum Dumnezeu 
trăsese o perdea întunecată peste viaţa sa de până atunci. 
l-a strâns pe cei mai puternici şi mai înflăcăraţi săteni, 
bărbaţi şi femei deopotrivă şi au plecat în munţi, devenind 
partizani. 

În şase luni, Bondaruk nu numai că reuşise să ocupe 
poziţia de lider printre luptătorii săi, dar ajunsese totodată 
şi o legendă în rândul populaţiei rurale turkmene. Luptătorii 
lui Bondaruk loveau în toiul nopţii, atacând patrulele şi 
convoaiele sovietice şi dispăreau apoi ca nişte fantome în 
munţii Kopet Dag. După un an de la distrugerea satului, pe 
capul lui Bondaruk se pusese deja o recompensă. Atrăsese 
şi atenţia conducerii sovietice din Moscova, care era prinsă 
în situaţia tensionată cu lranul, în războiul deschis din 
Afganistan, dar şi în luptele de gherilă din Turkmenistan. 

La scurt timp după ce împlinise douăzeci şi unu de ani, 
Bondaruk prinsese de veste că agenţii secreţi iranieni 
răspândiseră zvonul cum că luptătorii săi din munţii Kopet 
Dag ar avea în Teheran un aliat, dacă s-ar aşeza la tratative 
cu aceştia, ceea ce a şi făcut, într-o cafenea mică de lângă 
Aşhabad. 

Omul cu care s-a întâlnit Bondaruk s-a dovedit a fi 
colonel în organizaţia paramilitară de elită, cunoscută sub 
numele de Pasdaran sau „gărzile revoluţionare islamice”. 
Colonelul s-a oferit să le asigure lui Bondaruk şi oamenilor 
săi arme, muniţie, pregătire militară şi proviziile de bază în 
războiul lor împotriva sovieticilor. Circumspect, Bondaruk 
căutase capcana din târgul care i se propunea - acea 
condiţie care n-ar face decât să schimbe un stăpân cu altul, 
iranienii în locul sovieticilor. Fusese însă asigurat că nu 
exista o asemenea condiţie. Aveau aceiaşi strămoşi, 
aceeaşi credinţă şi împărtăşeau o cauză comună. Nu erau 
deja destule lucruri care îi aduceau laolaltă? Bondaruk 
acceptase oferta, iar în următorii cinci ani, sub îndrumarea 
colonelului iranian, el şi oamenii săi au purtat un război de 
uzură împotriva ocupaţiei sovietice. 

Dincolo de satisfacţiile care au rezultat din aceste 
succese, relaţia lui Bondaruk cu colonelul a avut un 

23 


puternic efect asupra sa. Colonelul, se pare, predase istoria 
persană înainte de a fi fost chemat să se pună în serviciul 
revoluţiei. Imperiul Persan, a explicat el, avea o vechime de 
aproape trei mii de ani, iar în perioada de apogeu 
cuprindea ca întindere bazinul Mării Caspice, al Mării Negre, 
Grecia, nordul Africii şi o mare parte a Orientului Mijlociu. 
De fapt, după cum a aflat Bondaruk, Xerxes |, Xerxes cel 
Mare, cel care invadase Grecia şi îi strivise pe spartani în 
bătălia de la Termopile, se născuse chiar în munţii natali ai 
lui Bondaruk şi se spunea că fusese tatăl a zeci de copii 
născuţi pe aceste meleaguri. 

Acest gând l-a însoţit pe Bondaruk pe toată perioada în 
care el şi gherilele sale şi-au continuat lupta de uzură, până 
când, în 1990, la mai mult de un deceniu de la invazia din 
munţii Kopet Dag, Armata Roşie s-a retras. La scurt timp 
după aceea, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. 

Cum luptele luaseră sfârşit şi din moment ce nu avea 
dorinţa de a redeveni un păstor de rând, Bondaruk, cu 
ajutorul prietenului său iranian, s-a mutat la Sevastopol, 
care devenise, după prăbuşirea Imperiului Sovietic, vestul 
sălbatic din bazinul Mării Negre. Odată ajuns acolo, 
calităţile sale înnăscute de conducător şi înclinația sa spre 
brutalitate şi violenţă i-au asigurat un loc de frunte pe 
scena pieţei negre din Ucraina, iar apoi în rândurile 
Krasnaia Mafia, Mafia Roşie. Pe când împlinea treizeci şi 
cinci de ani, Hadeon Bondaruk deţinea deja controlul 
asupra a tot ceea ce însemna crimă organizată în Ucraina şi 
era multimilionar. 

Având poziţia, puterea şi averea asigurate, Bondaruk şi-a 
îndreptat atenţia spre o idee care îi zăbovea în minte de 
multă vreme: se născuse şi crescuse cu adevărat Xerxes 
cel Mare în munţii Kopet Dag, tărâmul său natal? Se poate 
ca el şi Xerxes, doi băieţi despărțiți de veacuri, să fi păşit 
pe aceleaşi cărări, să se fi minunat în faţa aceloraşi 
privelişti montane? Se poate, oare, ca el însuşi să fie un 
descendent al liniei regale persane? 

Răspunsul nu a fost uşor de obţinut; cercetările au durat 
cinci ani, s-au cheltuit milioane de dolari şi a fost necesară 

24 


contribuţia unui colectiv de istorici, arheologi şi 
genealogişti, dar, până să împlinească patruzeci de ani, 
Hadeon Bondaruk primise confirmarea: era un descendent 
direct al lui Xerxes |, conducătorul Imperiului Ahemenid al 
Persiei. 

În scurt timp, curiozitatea lui Bondaruk deveni obsesie în 
legătură cu tot ceea ce era persan, fiind nevoie de întreaga 
desfăşurare a averii şi a influenţei sale pentru a alcătui o 
colecţie de relicve persane, de la cupa folosită la nunta lui 
Cyaxares, la estrada de piatră utilizată pentru ritualurile 
specifice zoroastrismului, din timpul dinastiei Sasanizilor şi 
până la scutul încrustat cu pietre preţioase pe care Xerxes 
însuşi îl purtase în bătălia de la Termopile. 

Colecţia sa era aproape desăvârşită. Dar ceea ce lipsea 
era de o importanţă vitală, fapt care îi revenea mereu în 
minte. Muzeul său personal, ascuns în interiorul vilei sale, 
era o minunăţie ferită de privirile străine, în parte pentru că 
nimeni nu era demn de această onoare, dar mai ales pentru 
că era încă incomplet. 

„Şi totuşi”, gândea el, „în curând, problema va fi 
rezolvată.” 

Parcă exact la momentul oportun, uşa biroului său se 
deschise şi valetul intră. 

— lertaţi-mă, domnule... 

Bondaruk se întoarse. 

— Ce e? 

— Sunteţi chemat la telefon. E domnul Arhipov. 

— Fă-mi legătura! 

Valetul părăsi încăperea, închizând cu grijă uşa în urma 
sa. Câteva clipe mai târziu, telefonul de pe biroul lui 
Bondaruk sună. Ridică receptorul. 

— Spune-mi că ai veşti bune, Grigori. 

— Sunt bune, domnule. Conform surselor mele, omul are 
un anticariat în zonă. Site-ul pe care a pus poza e un forum 
cunoscut al anticarilor şi al vânătorilor de comori. 

— E cineva care să se fi arătat interesat? 

— Câţiva, dar nimic serios. Deocamdată toţi sunt de 
acord că nu e nimic altceva decât un ciob de sticlă. 

25 


— Perfect. Tu unde eşti? 

— În New York, aştept să urc în avion. 

Bondaruk zâmbi. _ 

— Eşti mereu cu un pas înainte. Imi place asta. 

— E motivul pentru care mă plătiţi, răspunse rusul. 

— Dacă pui mâna pe piesă, vei avea parte de un bonus. 
Care e planul pentru a-l aborda pe individ, pe anticar? 

Rusul zăbovi preţ de o clipă, iar Bondaruk putu aproape 
să vadă zâmbetul crud de pe buzele lui Arhipov. 

— Cred că abordarea directă e cea mai potrivită, nu-i 
aşa? 

Arhipov se pricepea când venea vorba despre 
promptitudine şi rezultate, îşi spuse Bondaruk. Fost 
membru al comandoului Speţnaz, care luptase în Cecenia şi 
în Afganistan, Arhipov era inteligent, lipsit de scrupule şi 
perseverent. În cei doisprezece ani în care fusese în slujba 
lui Bondaruk, Arhipov nu dăduse greş niciodată, oricât de 
murdară ar fi fost misiunea. 

— Aşa e, răspunse Bondaruk. Merg pe mâna ta atunci. Ai 
grijă totuşi să acţionezi cu discreţie. 

— Aşa fac întotdeauna. 

Era adevărat. Mulţi, foarte mulţi dintre duşmanii lui 
Bondaruk dispăruseră fără urmă, cel puţin după cât 
aflaseră autorităţile. 

— Sună-mă de îndată ce afli ceva. 

— Aşa voi face. 

Bondaruk era pe punctul de a închide, când îi trecu prin 
minte o altă întrebare: 

— Doar din curiozitate, Grigori, unde e anticariatul ăsta? 
Acolo unde credeai tu? 

— Foarte aproape. Într-un orăşel numit Princess Anne. 


26 


Capitolul 3 


Snow HM, Maryland 


Sam Fargo stătea în capul scărilor, sprijinindu-se de 
balustradă, cu picioarele încrucişate şi cu braţele strânse la 
piept. Remi era în întârziere ca de obicei, după ce se 
hotărâse în ultimul moment că rochiţa neagră Donna Karan 
era puţin prea elegantă pentru restaurant şi se întorsese în 
cameră pentru a se schimba. Sam se uită încă o dată la 
ceas; nu era atât de îngrijorat pentru rezervarea făcută, cât 
pentru stomacul său gol, care chiorăia zgomotos încă de 
când reveniseră la pensiune. 

Holul pensiunii era dominat, aproape excesiv, de 
antichităţi, fiind amenajat în stilul shabby chic american, cu 
tablouri în acuarelă reprezentând peisaje realizate de artişti 
locali. Focul trosnea în şemineu şi dinspre megafoanele 
ascunse se auzeau în surdină acordurile unei melodii folk 
celtice. 

Sam auzi scările scârţâind şi se uită în sus chiar la timp 
pentru a o vedea pe Remi coborând într-o pereche de 
pantaloni crem Ralph Lauren, un pulover pe gât din imitație 
de caşmir, cu un şal roşu-cafeniu peste umeri. Părul ei 
castaniu era prins într-o coadă de cal, câteva şuviţe 
atingându-i gâtul delicat. 

— Imi pare rău, am întârziat? întrebă ea, luându-l de braţ 
când ajunse la capătul scărilor. 

Sam o privi preţ de câteva clipe fără să-i răspundă, apoi 
îşi drese glasul: 

— Uitându-mă la tine, mă tem că timpul a stat în loc. 

— Oh, taci din gură! 

Felul în care îi strânse braţul veni să-i dezmintă cuvintele, 
iar Sam ştiu că, dulcegărie sau nu, complimentul său fusese 
apreciat. 

— Mergem pe jos sau cu maşina? întrebă ea. 

27 


— Pe jos. E o seară frumoasă. 

— Plus că aşa e mai mic riscul să te alegi cu o altă 
amendă. 

Pe drum înspre oraş, Sam se lăsase puţin purtat de val la 
volanul BMW-ului închiriat, asta spre iritarea şerifului din 
localitate care tocmai încerca să mănânce un sandviş cu 
salam de Bologna în spatele unui panou publicitar de la 
marginea drumului. 

— E şi ăsta un motiv, încuviinţă Sam. 

În aer se simţea o uşoară adiere rece de primăvară, însă 
fără a deveni plăcută, iar din tufişurile care creşteau de-a 
lungul  trotuarului se auzea  orăcăitul  broaştelor. 
Restaurantul aparţinea unor localnici italieni, având până şi 
acoperişul de la terasă vopsit în pătrăţele albe şi verzi şi 
era la o distanţă de doar două străzi, astfel încât drumul nu 
dură mai mult de cinci minute. Odată aşezaţi la masă, 
studiară pentru câteva clipe lista de vinuri, hotărându-se 
pentru un vin de Bordeaux din regiunea franceză Barsac. 

— Deci, spuse Remi, cât de sigur eşti? 

— Vrei să spui în legătură cu ştii-tu-ce? şopti Sam 
conspirativ. 

— Cred că poţi să rosteşti cuvântul, Sam. Mă îndoiesc că 
îi pasă cuiva. 

Sam zâmbi. 

— Submarinul. Sunt destul de sigur. Va trebui, 
bineînţeles, să coborâm acolo, dar nu pot să-mi închipui că 
e vorba despre altceva. 

— Dar ce caută aici? Tocmai în amonte. 

— Asta e misterul pe care va trebui să-l dezlegăm, nu-i 
aşa? 

— Şi ce facem cu Patty Cannon? 

— Poate să mai aştepte câteva zile. ldentificăm 
submarinul, îi punem pe Selma şi pe ceilalţi să dezlege 
misterul, apoi ne întoarcem la ucigaşa noastră sociopată şi 
rasistă. 

Remi se gândi câteva clipe şi ridică din umeri. 

— De ce nu? Viaţa e scurtă. 


28 


În San Diego, Selma Wondrash era sergentul de 
instrucţie al echipei de cercetare, formată din trei 
persoane, a lui Sam şi a lui Remi. Selma era văduvă de 
zece ani, după ce soţul ei, pilot de testare în forţele 
aeriene, se prăbuşise cu avionul. Se întâlniseră în 
Budapesta la începutul anilor 1990, pe când ea era 
studentă, iar el pilot sportiv în permisie. Deşi trăia în 
Statele Unite de cincisprezece ani, Selma nu îşi pierduse 
niciodată accentul în totalitate. 

După ce a absolvit Universitatea din Georgetown şi a 
primit cetăţenia, a început să lucreze pentru departamentul 
de colecţii speciale al Bibliotecii 

Congresului, până când Sam şi Remi au convins-o să li se 
alăture. Mai mult decât un specialist în cercetări, Selma s-a 
dovedit a fi şi un bun agent de turism şi un guru în logistică, 
transportându-i dintr-o parte în alta cu o eficienţă militară. 

În timp ce Sam şi Remi erau încântați de partea de 
cercetare din domeniul lor, Selma şi echipa ei erau de-a 
dreptul înnebuniţi când venea vorba despre asta, trăind 
doar pentru acel fapt ascuns, pentru acea pistă incertă, 
acel mister de nerezolvat care se ivea cumva de fiecare 
dată când aveau o misiune. De nenumărate ori, Selma şi 
echipa ei reuşiseră să salveze o misiune care părea să 
alunece pe un drum greşit. 

Bineînţeles, misiune nu era chiar cuvântul potrivit pentru 
ceea ce făceau Sam şi Remi. Pentru ei nu conta plata care 
venea la sfârşit, ci aventura şi satisfacția de a vedea 
Fundaţia Fargo  înflorind. Fundaţia, care îşi împărțea 
câştigurile între protecţia animalelor, conservarea mediului 
şi copiii abuzaţi sau fără posibilităţi, se dezvoltase 
vertiginos în ultimul deceniu, donând doar în ultimul an 
aproape cinci milioane de dolari diferitelor organizaţii. O 
parte considerabilă din aceşti bani venise direct de la Sam 
şi Remi, iar restul se strânsese din donaţii private. Cu 
avantajele şi dezavantajele care  rezultau din asta, 
aventurile lor atrăgeau în bună măsură atenţia mass- 
media, care, la rândul ei, atrăgea donatori bogaţi şi sus- 
puşi. 

29 


Faptul că Sam şi Remi ajunseseră să facă ce le plăcea 
era un avantaj pe care nu-l câştigaseră pe gratis, amândoi 
muncind din greu până să ajungă aici. 

Tatăl lui Remi, pensionat acum, fusese constructor şi 
făcea case de vacanţă la comandă de-a lungul coastei 
regiunii New England; mama sa fusese medic pediatru şi 
scrisese o serie de cărţi despre creşterea copiilor, care se 
vânduseră foarte bine. Călcând pe urmele tatălui ei, Remi 
îşi făcuse studiile în acelaşi loc, Colegiul din Boston, 
culminând cu un masterat în antropologie şi istorie, axat pe 
căile comerciale din Antichitate. 

Tatăl lui Sam, care murise cu câţiva ani în urmă, fusese 
unul dintre inginerii principali în programele NASA, Mercury, 
Gemini şi Apollo şi un colecţionar de cărţi rare, o pasiune pe 
care i-o transmisese lui Sam la o vârstă fragedă. Mama lui 
Sam, Eunice, locuia în Key West, unde, în ciuda faptului că 
se apropia de şaptezeci de ani, se ocupa de un vas de 
croazieră care oferea diverse activități, precum 
scufundările şi pescuitul la mare adâncime. 

Asemenea lui Remi, Sam a mers pe urmele tatălui său, 
nu în ceea ce priveşte educaţia, ci mai degrabă vocaţia. 
Absolvise Institutul de Tehnologie din California cu summa 
cum laude, obținuse o diplomă în inginerie şi, pe lângă 
asta, o serie de trofee pentru hochei şi fotbal. 

În ultimele luni de studenţie la institut, Sam a fost 
abordat de un bărbat despre care a aflat mai târziu că lucra 
pentru DARPA, Agenţia de Cercetare Avansată pentru 
Apărare, în cadrul căreia guvernul dezvoltase şi testase 
cele mai noi şi extraordinare jucării pentru comunităţile 
militare şi pentru serviciile secrete. Salariul oferit era cu 
mult mai mic decât ar fi putut câştiga ca civil, dar atracţia 
pentru ingineria creativă pură, combinată cu dorinţa de a-şi 
servi ţara, au făcut ca alegerea lui Sam să fie una uşoară. 

După şapte ani la DARPA, Sam s-a retras, rămânând cu 
sentimentul vag că a dat viaţă câtorva idei năstruşnice de- 
ale sale, după care s-a mutat înapoi în California. Acolo, 
după două săptămâni, a întâlnit-o pe Remi la The 
Lighthouse, un club de jazz din Hermosa Beach. Sam 

30 


intrase în club să-şi ia o bere rece, iar Remi sărbătorea o 
călătorie încheiată cu succes, unde cercetase anumite 
zvonuri în legătură cu o navă spaniolă care se scufundase 
lângă Abalone Cove. 

Deşi nici unul dintre ei nu a catalogat cea dintâi întâlnire 
ca fiind „dragoste la prima vedere”, amândoi au căzut de 
acord că aparţineau categoriei „am ştiut din primul ceas”. 
Şase luni mai târziu s-au căsătorit în locul unde se 
întâlniseră prima dată, făcând o mică ceremonie la The 
Lighthouse. 

Fiind încurajat de Remi, Sam s-a aruncat cu capul înainte 
în propria afacere şi într-un an au dat lovitura cu un 
scanner cu laser pe bază de argon, care putea detecta şi 
identifica de la distanţă metalele amestecate şi aliajele, 
începând cu aurul şi argintul, până la platină şi paladiu. 
Vânătorii de comori, universităţile,  corporaţiile şi 
organizaţiile de mineri s-au luptat să obţină licenţa pentru 
invenţia lui Sam şi, în doi ani, grupul Fargo avea un profit 
net anual de trei milioane de dolari, iar în patru ani marile 
corporaţii au început să le facă oferte. Sam şi Remi au 
acceptat cea mai mare sumă oferită, au vândut compania 
la un preţ care le permitea să trăiască bine pentru tot restul 
vieţii şi de atunci n-au mai privit în urmă niciodată. 

— M-am documentat puţin cât ai fost la duş, zise Sam. 
După câte îmi dau seama, am făcut o descoperire 
importantă. 

Chelnerul intră, aducându-le un coş cu pâine ciabatta 
caldă şi o farfurioară de ulei de măsline Pasolivo, apoi le luă 
comanda. Pentru început comandară calmar cu sos roşu şi 
mânătărci. La antreu, Sam îşi alese paste cu homari şi 
scoici drese cu sos pesto, în timp ce Remi ceru ravioli 
umpluţi cu creveţi şi crabi în sos-cremă de busuioc. 

— Ce vrei să spui? întrebă Remi. Un submarin e un 
submarin, nu? 

— Dumnezeule, femeie, muşcă-ţi limba! zise Sam 
prefăcându-se şocat. 

În timp ce Remi era foarte bună când venea vorba 
despre antropologie şi istorie antică, Sam era un împătimit 

31 


al istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, o altă pasiune 
pe care o moştenise de la tatăl său, fost puşcaş marin în 
vremea în care Statele Unite se implicaseră în război, în 
campania de cucerire treptată a insulelor din Pacific. Sam 
nu înceta niciodată să se minuneze de faptul că Remi nu se 
arăta prea interesată de cine scufundase nava de război 
Bismark sau de ce Ofensiva din Ardeni fusese atât de 
importantă. 

Remi era un antropolog şi istoric fără pereche, dar avea 
tendinţa să privească totul din punct de vedere analitic, în 
timp ce Sam privise întotdeauna istoria ca pe nişte 
întâmplări despre oameni reali care au săvârşit fapte reale. 
Remi diseca; Sam era un visător. 

— Îmi cer scuze pentru gafă, zise Remi. 

— Bine, îţi accept scuzele. Uite cum stau lucrurile: având 
în vedere mărimea golfuleţului, nu poate fi vorba despre un 
submarin de dimensiuni mari. În plus, periscopul este mult 
prea mic. 

— Înseamnă că e un mini-submarin. 

— Aşa e. Dar era multă mâăzgă pe suprafaţa periscopului. 
Sunt câteva decenii la mijloc. Şi încă ceva: din câte ştiu eu, 
submarinele civile - folosite pentru supraveghere, 
cartografiere sau altceva - nu au periscop. 

— Atunci e un submarin militar, zise Remi. 

— Asta trebuie să fie. 

— Deci, un mini-submarin militar la treizeci şi ceva de 
kilometri în susul râului Pocomoke... murmură Remi. Bine, 
recunosc. M-ai prins. Mi-ai stârnit curiozitatea. 

Sam îi zâmbi. 

— Aşa te vreau. Deci, ce zici? După cină facem un drum 
până la Princess Anne şi vedem ce ne poate povesti Ted? 
Omul ştie mai multe legende despre zona asta decât 
oricine altcineva. Dacă e cineva care ar putea să aibă habar 
despre ce e vorba, atunci la el trebuie să apelăm. 

— Nu ştiu ce să zic. E deja târziu şi ştii că Ted nu se 
omoară după musafiri. 

Ted Frobisher, în ciuda geniului său şi a unei bunătăţi 
bine ascunse, nu era tocmai sociabil. Magazinul său 

32 


prospera, însă nu datorită capacităţii sale de a interacţiona 
cu ceilalţi, ci graţie cunoştinţelor şi perspicacităţii sale. 
— Nu strică să-i facem o surpriză, zise Sam zâmbind. 


33 


Capitolul 4 


După ce luară la desert o prăjitură tiramisu care îi lăsă 
fără cuvinte, reveniră la pensiune, luară cheile maşinii din 
cameră şi porniră spre Princess Anne, mergând înspre nord, 
pe Autostrada 12, până la periferia oraşului Salisbury, după 
care se îndreptară spre sud, pe Autostrada 13. Cerul senin 
al serii se acoperi treptat cu nori de ploaie, iar burniţa fină 
începu să cadă pe parbrizul maşinii. 

— Mi se pare că mergi prea repede, zise Remi 
încruntându-se. Îi plăcea BMW-ul, dar nu era încântată de 
impulsul latent de vitezoman pe care îl trezise în soţul ei. 

— Merg chiar la limita vitezei legale. Linişteşte-te, Remi! 
Am făcut eu vreodată accident? 

— Păi, dacă ţii minte ce s-a întâmplat în Mumbai... 

— Stai puţin. Sper că îţi aminteşti că aveam nişte 
cauciucuri tocite şi eram urmăriţi de un individ foarte furios 
la volanul unei basculante foarte mari. Şi nici măcar n-a 
fost un accident. Pur şi simplu am fost scos de pe drum. 

— E şi asta o variantă. 

— Eu zic că e o descriere cât se poate de exactă. 

— Bine, dar atunci în Scoţia? 

— Bine, atunci a fost vina mea. 

— N-ai de ce să te simţi prost, Sam. Smârcul ăla ţi-a sărit 
direct în faţă. 

— Amuzant, ce să zic! 

— Ai reuşit totuşi să ieşi de acolo şi asta contează. 

Şi chiar reuşise. Se folosise de nişte sfoară, de cricul de 
la maşină, de un buştean, de o creangă pe post de pârghie 
şi de cunoştinţele minime de fizică, bine puse în practică. 

Îşi continuară drumul în tăcere, privind câmpurile tot mai 
întunecate ce treceau prin dreptul geamurilor, până când, 
la mai puţin de un kilometru în faţa lor, se arătară luminile 
oraşului Princess Anne. Denumit după fiica regelui George 
al ll-lea, oraşul - sau sătucul, după cum preferau să-l 

34 


numească localnicii - număra 2.200 de suflete, asta fără a 
lua în considerare studenţii pentru care Universitatea 
Maryland Eastern Shore devenise o a doua casă. In timpul 
primei lor vizite aici, Sam şi Remi conveniseră că, dacă n-ar 
fi fost maşinile şi electricitatea, ai fi putut crede că te-ai 
întors în Marylandul de dinainte de revoluţie, atât de 
liniştite erau anumite părţi din acest sătuc. 

Sam îşi continuă drumul pe Autostrada 13 până în centrul 
oraşului, apoi viră înspre est pe strada Mount Vernon şi 
parcurse o distanţă de un kilometru şi jumătate, înainte de 
a vira spre nord, pe East Ridge Road. Se aflau acum la 
periferia oraşului Princess Anne. Magazinul lui Frobisher, 
deasupra căruia se afla şi apartamentul său, se găsea lao 
distanţă de patru sute de metri de drum, la capătul unei 
alei lungi, străjuite de arţari. 

Chiar înainte ca Sam să vireze, de pe alee ieşi un Buick 
Lucerne negru care trecu pe lângă ei, îndreptându-se spre 
sud, pe Mount Vernon Road. Cât timp cealaltă maşină se 
afla în bătaia farurilor BMW-ului, Sam reuşi să îl ochească 
pe Ted Frobisher pe scaunul din dreapta şoferului. 

— Nu era el în maşină? întrebă Remi. 

— Ba da, îngăimă Sam distant. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu... Mi s-a părut că avea o expresie bizară. 

— Ce vrei să spui? 

— Părea... speriat. 

— Ted Frobisher arată întotdeauna de parc-ar fi speriat. 
Sau nervos. Sunt singurele lui expresii, ştii şi tu asta. 

— Da, poate că aşa e, bolborosi Sam în timp ce, intrând 
cu spatele pe alee, întoarse BMW-ul, pornind apoi pe 
urmele Buickului. 

— Of, Doamne, spuse Remi. Acum e acum. 

— Fă-mi pe plac. Probabil că e doar o impresie de-a mea. 

— Fie. Dar promite-mi că dacă opresc la un restaurant, 
faci cale întoarsă şi îl laşi în pace pe bietul om. 

— Îţi promit. 

Dar maşina nu opri la vreun restaurant şi nici nu rămase 
prea multă vreme pe drumul principal, cotind înspre sud, pe 

35 


Black Road, după doar câţiva kilometri. Cum în scurt timp, 
iluminatul stradal dispăru. Sam şi Remi înaintau acum 
printr-o beznă totală. Burniţa de dinainte se transformase în 
ploaie, iar ştergătoarele maşinii alunecau pe parbriz cu un 
scârţâit ritmic. 

— Vezi bine pe întuneric? o întrebă Sam. 

— Destul de bine. De ce? 

În loc de răspuns, Sam stinse farurile maşinii şi acceleră, 
reducând distanţa care îi despărţea de stopurile Buickului. 
Remi se întoarse către el cu ochii mijiţi. 

— Chiar eşti îngrijorat, nu-i aşa? 

Sam încuviinţă din cap cu maxilarul încleştat. 

— Am un presentiment. Sper să mă înşel. 

— Şi eu. Sam, mă cam sperii. 

Sam întinse mâna şi o strânse de coapsă. 

— Zi şi tu, te-am băgat eu vreodată în bucluc... 

— Păi, dacă mai ţii minte când... 

— ... fără să o scoatem la capăt până la urmă? 

— Aşa e. 

— Ai semnal la telefon? întrebă el. 

Remi scoase mobilul şi verifică. 

— E mort. 

— La naiba! Mai avem harta aia? 

Remi răscoli în torpedou, găsi harta şi o desfăcu. 

— Sam, nu e nimic pe aici. Nici case, nici ferme - 
kilometri întregi de pustietate, zise ea treizeci de secunde 
mai târziu. 

— E tot mai bizar. 

În faţa lor, stopurile de frână ale Buickului se aprinseră 
de două ori, apoi cotiră spre dreapta şi dispărură în spatele 
unor copaci. Sam ajunse în dreptul intersecţiei şi încetini la 
timp cât să vadă stopurile cotind din nou, de data aceasta 
la stânga, pe o alee aflată la o sută de metri în josul 
drumului. Opri motorul şi cobori geamul din dreapta. 
Întrezăriră printre copaci farurile Buickului, care tocmai se 
stingeau, apoi auziră sunetul unei portiere, urmat, la zece 
secunde, de un altul. Se auzi un glas: 

— Stai puţin! 

36 


Era vocea lui Frobisher, care, în mod evident, era agitat. 

— Pentru mine e destul de clar, zise Sam. 

— Aşa e, spuse Remi. Ce vrei să faci? 

— la maşina şi mergi până la cea mai apropiată casă sau 
aşezare, undeva unde să ai semnal şi cheamă poliţia. Eu o 
să... 

— Nu, Sam, nu o să faci asta! 

— Remi, te rog... 

— Am spus că nu, Sam! 

— Remi... bombăni Sam. 

— Pierdem timp preţios. 

Sam îşi cunoştea suficient de bine soţia ca să recunoască 
tonul vocii şi grimasa de pe chipul ei. Pusese piciorul în 
prag şi nu mai era cale de întoarcere. 

— Bine, zise el, dar să nu-ţi asumi riscuri inutile, ai 
înţeles? 

— E valabil şi pentru tine. 

El îi zâmbi şi îi făcu cu ochiul. 

— Nu sunt eu chiar culmea precauţiei? Şi adăugă 
imediat: Mai bine să nu-mi răspunzi. 

— Dacă ai intrat în horă, zise Remi. 

— Joci şi cu dracul, completă Sam. 


37 


Capitolul 5 


Cu farurile încă stinse, Sam înainta pe drum, încercând 
să evite gropile, până când se îndepărtară la patruzeci şi 
cinci de metri de alee, după care opri motorul. 

— Vrei, te rog, să aştepţi în maşină? zise Sam. 

Remi se încruntă. _ 

— Bună, se pare că nu ne-am cunoscut încă. li întinse 
mâna. Mă numesc Remi Fargo. 

Sam oftă. 

— Am priceput. 

Avură o scurtă discuţie despre ce strategie să adopte în 
caz că vor avea parte de cel mai rău scenariu posibil, apoi 
Sam îi dădu haina lui şi coborâră din maşină. 

Săriră în şanţul de pe marginea drumului, care era 
străjuit de o parte şi de alta de iarbă înaltă şi care se 
prelungea până la alee, unde dădea într-un canal. 

Înaintară ghemuiţi, oprindu-se la fiecare pas pentru a 
trage cu urechea, până când ajunseră în dreptul aleii. Se 
căţărară apoi pe mal şi îşi continuară drumul printre copaci. 
După şase metri, copacii începură să se rărească şi 
ajunseră la marginea unui luminiş. 

Spaţiul era imens, având o suprafaţă de aproape un 
hectar şi fiind acoperit de grămezi de obiecte în formă 
tubulară, unele de dimensiunea unui garaj, altele cât o 
maşină mai mică, aşezate în unghiuri care aminteau de 
beţigaşele unui joc de marocco. După ce ochii lui Sam se 
obişnuiră cu întunericul, reuşi să îşi dea seama de ceea ce 
se întindea în faţa sa - era un cimitir de cazane vechi. 
Habar nu avea cum şi de ce se aflau aici, în inima ținutului 
Maryland, dar ochii nu îl minţeau. Judecând după mărimea 
cazanelor, aprecie că proveneau din diferite surse - 
locomotive, nave şi fabrici. Picăturile de ploaie răpăiau pe 
frunzele dimprejur şi ropoteau uşor pe oţelul cazanelor, 
împrăştiind ecouri printre copaci. 

38 


— Ei bine, nu m-aş fi aşteptat niciodată să găsesc aşa 
ceva pe aici, şopti Remi. 

— Nici eu. 

Asta le spunea câte ceva despre cel care îl ameninţa pe 
Ted. Fie cunoştea foarte bine zona asta, fie făcuse câteva 
cercetări înainte de a-l aduce aici. Oricare ar fi fost situaţia, 
nici una dintre variante nu avea darul să-l liniştească pe 
Sam. 

Buickul era parcat în mijlocul luminişului, dar nici şoferul, 
nici Frobisher nu se vedeau primprejur. Mai mult ca sigur că 
înaintaseră mai adânc în labirintul de cazane. „Dar ce 
căutau pe aici?”, se întrebă Sam. Primul gând care îi trecu 
prin minte îi dădu fiori. Rămânea incert ce plănuia răpitorul 
lui Ted, dar un lucru era limpede: avea nevoie să nu fie 
nimeni prin preajmă. Sau căuta un loc unde să scape de un 
cadavru. Sau amândouă variantele. Sam simţi cum inima 
începea să îi bată tot mai tare. 

— Putem să acoperim mai mult teren dacă ne despărţim, 
sugeră Remi. 

— Nici să nu te gândeşti. Nu ştim cine e tipul ăsta şi de 
ce e în stare. 

Era pe punctul de a ieşi dintre copaci, când îi veni o idee. 
Un Buick Lucerne. Buick... GMC5. O trase pe Remi înapoi în 
ascunzătoare şi îi zise: 

— Aşteaptă aici, mă întorc imediat. 

— Ce...? 

— Stai aici. Nu mă îndepărtez mult. 

Mai aruncă încă o privire, căutând cea mai mică urmă de 
mişcare, iar apoi, nevăzând nimic, porni în goană înspre 
Buick. Ajunse la portiera de pe partea şoferului, se ghemui, 
spuse repede o rugăciune şi încercă mânerul. Portiera se 
deschise. Lumina din plafon se aprinse cu un zgomot. 
Închise repede uşa. 

„La naiba! Nu mai lipsea decât bip-ul care să anunţe că a 
lăsat cheia în contact.” 


> General Motors Company, companie americană producătoare de 
autovehicule (n.tr.). 


39 


Nu putea să facă altceva decât să rişte. 

Sam deschise portiera, se strecură în maşină, o închise la 
loc, apoi aşteptă treizeci de secunde, uitându-se din când în 
când peste bord. Nu se vedea nici o mişcare. Începu să 
caute prin maşină şi găsi aproape imediat ceea ce căuta. Pe 
bord se afla un panou unde era fixat un buton cu inscripţia 
OnStar. Sam îl apăsă. După douăzeci de secunde se auzi o 
voce la difuzor. 

— Sunt Dennis de la OnStar, cu ce vă pot ajuta? 

— Da, mormăi Sam, am avut un accident. Sunt rănit. Am 
nevoie de ajutor. 

— Domnule, ştiţi unde vă aflaţi? 

— Nu. 

— Aşteptaţi o clipă, domnule. Trecură cinci secunde, în 
regulă, domnule, v-am localizat. Vă aflaţi în Maryland, lângă 
şoseaua Black Road, la vest de Princess Anne. 

— Da, cam aşa cred şi eu. 

— Am sunat deja la serviciul de urgenţă din zonă. Va sosi 
imediat cineva. 

— Cât va dura? horcăi Sam, încercând să imite cât mai 
bine un şofer rănit. 

— Şase, şapte minute, domnule. Am să rămân pe fir 
până... 

Dar Sam plecase deja, strecurându-se afară din maşină şi 
închizând portiera în urma sa. Înfipse apoi briceagul în 
dreptul supapei de la cauciucul din stânga spate. Ocoli 
maşina târându-se şi înţepă cauciucul de pe partea opusă, 
iar apoi fugi înspre copaci, ajungând din nou alături de 
Remi. 

— OnStar? întrebă Remi zâmbind. 

— Minţile geniale gândesc la fel, zise Sam sărutând-o pe 
obraz. 

— Cât durează până soseşte cavaleria? 

— Şase, şapte minute. N-ar fi rău dacă ne-am căra şi noi 
până atunci. Nu prea am chef să răspund la întrebări. 

— Nici eu. Mai degrabă aş bea un coniac fierbinte. 

— Ne jucăm puţin de-a v-aţi ascunselea? 

— După tine. 

40 


Nu prea aveau şanse să găsească urme de paşi în noroi, 
aşa că porniră de-a lungul luminişului, căutându-şi drum 
printre cărările şi tunelurile formate de cazane. Sam găsi 
două bare de oţel şi i-o dădu pe cea mai scurtă lui Remi, 
păstrând-o pe cealaltă pentru sine. Abia dacă înaintară 
cincisprezece metri, când reuşiră să distingă o voce slabă 
pe fundalul picăturilor de ploaie. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti... Ce ciob? 

Era vocea lui Ted. Îi răspunse o voce de bărbat, dar nici 
Sam, nici Remi nu reuşiră să înţeleagă nimic din cele spuse. 

— Ala? Era un ciob de sticlă. Fără importanţă. 

Sam îşi întoarse capul, încercând să-şi dea seama din ce 
direcţie veneau vocile. Gesticulând, Sam indică înainte şi la 
stânga, sub bolta făcută de un cazan care se prăbuşise 
parţial peste cel de alături. Remi încuviinţă din cap. Odată 
ajunşi sub boltă, vocile deveniră mai clare. 

— Vreau să-mi spui exact unde l-ai găsit, spuse 
necunoscutul. Avea accent fie est-european, fie rusesc. 

— Ti-am mai zis, nu-mi mai amintesc. Pe undeva pe 
lângă râu. 

— Râul Pocomoke? 

— Exact, răspunse Ted. 

— Pe unde anume? 

— De ce faci asta? Nu înţeleg... 

Se auzi un pocnet, zgomotul produs la impactul dintre un 
obiect şi corpul uman. Ted scoase un geamăt, urmat de un 
plescăit, marcând căzătura în noroi. 

— Ridică-te! 

— Nu pot! 

— Ţi-am zis să te ridici! 

Sam îi făcu semn lui Remi să aştepte, apoi înainta, se lipi 
de peretele cazanului şi se lăsă să alunece până când reuşi 
să vadă dincolo de colţ. 

In spaţiul dintre două cazane de dimensiunea unei 
camionete se afla Ted Frobisher. Era îngenuncheat, cu 
mâinile legate la spate. Agresorul se afla la câţiva paşi în 
faţa lui, cu o lanternă în mâna stângă şi un revolver în 
dreapta. Ţeava armei era îndreptată spre pieptul lui Ted. 

41 


— Spune-mi unde l-ai găsit şi te duc acasă, zise bărbatul. 
Şi după aia uităm amândoi de ce s-a întâmplat. 

„Asta e o minciună mai mare decât el”, gândi Sam. 
Oricine ar fi fost omul ăsta, nu-l adusese pe Ted până aici 
doar ca să-l ducă înapoi acasă şi să-l sărute de noapte 
bună. „Uite, îmi pare rău pentru toată chestia asta, îţi 
doresc somn uşor...” Indiferent dacă avea să scoată de la 
Ted ceea ce îl interesa, soarta acestuia era pecetluită dacă 
nu acționau imediat. 

Sam se gândi preţ de câteva clipe şi îşi schiţă un plan 
simplu în cap. Ar fi preferat o soluţie mai elegantă, dar nu 
aveau la dispoziţie nici timpul, nici resursele necesare. 
Oricum, simplitatea era deseori cea mai elegantă soluţie. 
Se strecură la loc pe lângă peretele cazanului şi reveni 
lângă Remi. Îi descrise pe scurt scena la care asistase, iar 
apoi planul la care se gândise. 

— Mi se pare că ţie îţi revine cel mai periculos rol, zise 
Remi. 

— Ştiu că eşti un ţintaş de excepţie. 

— Şi că mă sincronizez perfect. 

— Şi asta. Mă întorc imediat. 

Sam dispăru printre copaci şi se întoarse peste treizeci 
de secunde, aducându-i o piatră cam de mărimea unui 
grapefruit. 

— Crezi că te poţi căţăra pe aia cu o singură mână? 
întrebă el arătând cu capul înspre o scară ruginită, prinsă 
de peretele cazanului de lângă ei. 

— Dacă o să auzi o pocnitură puternică, o să ştii ce s-a 
întâmplat. Se aplecă şi, apucându-l de cămaşă, îl trase 
înspre ea sărutându-l rapid. Ascultă-mă, Fargo, încearcă să 
pari cât mai inofensiv cu putinţă şi, în numele lui 
Dumnezeu, ai grijă de tine. N-o să te iert niciodată dacă te 
laşi ucis. 

— E valabil şi pentru tine. 

Sam îşi luă bara de oţel şi plecă alergând uşor, 
întorcându-se pe drumul pe care venise, o luă apoi la 
dreapta şi începu să se învârtă prin preajmă. Se opri şi se 


42 


uită la ceas. Trecuseră şase minute de când fuseseră 
alertate autorităţile. Nu putea să mai aştepte. 

Îşi strecură bara la spatele pantalonilor, luă o gură de aer 
şi porni, trecând de colţ, până când văzu cercul de lumină 
proiectat de lanternă. Se opri şi strigă: 

— Salutare, totul e în regulă? 

Străinul se răsuci pe călcâie, ridicând lanterna înspre 
chipul lui Sam. 

— Tu cine eşti? 

— Eram în trecere, zise Sam şi am văzut maşina. M-am 
gândit că a rămas cineva în pană. Ce-ai zice dacă nu mi-ai 
mai băga lumina aia în ochi? 

În depărtare începu să se audă sunetul slab al sirenelor. 
Cu arma ridicată, bărbatul se întoarse spre Ted, apoi din 
nou spre Sam. 

— Hei, amice, ce faci cu arma aia? 

Sam ridică mâinile şi înainta precaut. 

— Nu te mişca! Rămâi pe loc! 

— Nu voiam decât să dau o mână de ajutor. Ţinându-şi 
respiraţia, mai făcu un pas, reducând distanţa dintre ei la 
cinci metri. „Remi, fii pregătită...” Ridică glasul pentru a fi 
sigur că putea să fie auzit prin ploaie: Dacă vrei să plec, nu- 
i nici o problemă... 

Remi înţelese semnalul, iar Sam văzu la dreapta sa o 
siluetă arcuindu-se în întuneric de deasupra unui cazan. 
Dură parcă o eternitate până când piatra tăie aerul şi 
ateriza pe piciorul drept al bărbatului cu un sunet surd şi 
dureros. Remi ţintise la fix. Chiar dacă o lovitură în cap ar fi 
uşurat situaţia, cel mai probabil l-ar fi ucis, o complicaţie pe 
care preferau să o evite. 

În timp ce bărbatul gemea şi se retrăgea împleticindu-se, 
Sam începu să înainteze, scoase bara din pantaloni cu 
mâna stângă şi porni la atac. Fluturând din braţe, bărbatul 
încercă să îşi recapete echilibrul şi aproape că reuşise, când 
upercutul lui Sam veni la ţanc, lovindu-l din plin în bărbie. 
Arma şi lanterna îi zburară din mâini, cea dintâi căzând în 
noroi, în timp ce cealaltă se rostogoli înspre Ted. Cu colţul 


43 


ochiului, Sam o zări pe Remi ivindu-se în spatele lui Ted. ÎI 
ridică în picioare şi începură să alerge împreună. 

Străinul gemea întins pe spate, pe jumătate scufundat în 
noroi. „Rezistent individ”, gândi Sam. Upercutul ăla ar fi 
trebuit să-l trimită la culcare. Sam îşi trecu bara în mâna 
dreaptă. Sirenele se auzeau mai aproape acum, la nici două 
minute distanţă. 

Sam ridică lanterna, luminând primprejur până când zări 
pistolul îngropat pe jumătate în noroi, la câţiva paşi în faţa 
sa. Cu vârful pantofului, Sam îl ridică, iar apoi îl trimise cu 
un şut departe printre copaci. 

Se întoarse şi îi puse lanterna în faţă bărbatului. Acesta 
încetă să se mai mişte, rămânând cu ochii mijiţi din cauza 
luminii. Avea un chip trecut, ochi mici cu o privire rea şi un 
nas care în mod sigur îi fusese spart de multe ori. Pe faţă i 
se vedea urma albă a unei cicatrice care îi pornea de la 
marginea nasului şi continua de-a lungul sprâncenei drepte 
până deasupra tâmplei. „Nu doar rezistent”, gândi Sam, 
„dar şi necruţător”. Putea să citească asta în privirea lui. 

— Bănuiesc că nu ai de gând să-mi spui cine eşti şi de ce 
te afli aici, nu-i aşa? zise Sam. 

Bărbatul clipea rapid, revenindu-şi din zăpăceală, apoi îl 
ţintui pe Sam cu privirea şi zise ceva. „Rus”, se gândi Sam. 
Deşi ştia rusa la nivel de conversaţie, Sam nu înţelese 
cuvântul. Totuşi, putea să pună pariu că fie îi spusese ceva 
de mama sa, fie ceva legat de anumite părţi anatomice sau 
ceva care le implica pe amândouă. 

— Asta nu a sunat a ceva de bine, zise Sam. Să mai 
încercăm o dată: cine eşti şi ce vrei de la prietenul nostru? 

O altă înjurătură, de data asta o propoziţie întreagă. 

— Nici nu mă gândeam, zise Sam. Ei bine, poate am mai 
mult noroc data viitoare, amice. 

Zicând asta se aplecă în faţă şi ridică bara, formând un 
arc larg, după care îl lovi pe bărbat în spatele urechii, 
sperând că dăduse cu destulă putere. Bara nu era cea mai 
delicată dintre arme. Bărbatul gemu şi căzu la pământ. 

— Să sperăm că nu ne mai întâlnim niciodată, zise Sam, 
apoi se întoarse şi o luă la fugă. 

44 


Capitolul 6 


— Uite, Ted, bea asta, zise Sam, întinzându-i lui Frobisher 
un păhărel de coniac fierbinte. 

— Ce-i asta? mormăi Frobisher. Nu era surprinzător nici 
pentru Sam, nici pentru Remi că aventura lui Ted din 
cimitirul de cazane nu-i schimbase cu nimic starea. Pe de 
altă parte, Ted n-ar fi fost el însuşi dacă s-ar fi arătat vesel. 

— Bea-o şi gata, zise Remi, lovindu-l uşor peste mână. 

Frobisher luă o înghiţitură. Se strâmbă şi mai sorbi o dată 
din pahar. 

Sam mai aruncă un lemn pe foc, după care se aşeză 
alături de Remi în faţa şemineului. Abia ieşit de sub duşul 
fierbinte, Frobisher stătea în faţa lor, în fotoliu, înfăşurat 
într-o pătură de flanel. 

După ce îl lăsase pe străin întins în noroi, Sam fugise 
înapoi la BMW. Remi întorsese deja maşina şi îl aştepta în 
dreptul aleii. Decizia de a pleca înainte de sosirea poliţiei 
fusese una instinctivă. Deşi nu făcuseră nimic rău, faptul de 
a fi implicaţi într-o anchetă a poliţiei i-ar fi legat şi de 
agresorul lui Frobisher. Instinctul lui Sam îi spunea că, cu 
cât stăteau mai departe de acesta, cu atât mai bine pentru 
ei. 

După ce se urcase şi Sam în maşină, porniseră în viteză 
pe Black Road şi se îndreptaseră spre vest, pe Mount 
Vernon Road. Treizeci de secunde mai târziu, în spatele lor 
se văzură luminile girofarurilor, în timp ce maşinile virau pe 
Black Road. Urmând instrucţiunile lui Sam, Remi întoarse 
repede maşina, opri pe marginea drumului, stinse farurile şi 
aşteptară până când maşinile de intervenţie - un vehicul al 
poliţiei şi, din câte se părea, unul al pompierilor - ajunseră 
în dreptul cimitirului de cazane. Porniră apoi maşina şi 
plecară înspre Princess Anne. Peste patruzeci de minute 
erau înapoi, în camera lor de la pensiune. 

— Cum te simţi? îl întrebă Sam. 

45 


— Tu ce crezi? Am fost răpit şi bătut. 

Frobisher era un bărbat între şaizeci şi şaptezeci 

de ani, cu chelie în vârful capului, delimitată de o 
margine de păr argintiu, asemenea tonsurii monastice. 
Purta o pereche de ochelari rotunzi, în spatele cărora se 
vedeau ochii de un albastru şters şi apos. Singura dovadă a 
chinurilor prin care trecuse, în afară de faptul că era încă 
înfrigurat şi tulburat, o constituia falca dreaptă, învineţită şi 
umflată în locul în care bărbatul îl lovise cu pistolul. 

— Tot e mai bine să fii răpit şi bătut, decât răpit, bătut şi 
ucis, observă Sam. 

— Să zicem, răspunse el bolborosind ceva în barbă. 

— Ce-ai zis, Ted? 

— Am spus mulţumesc pentru că m-aţi salvat. 

— Pun pariu că nu ţi-a fost prea uşor s-o zici, spuse Remi. 

— Nici n-ai idee. Dar vorbesc serios. Mersi. Vă mulţumesc 
amândurora. Sorbi ultima picătură de coniac şi întinse 
paharul pentru a mai primi puţin. Remi îl servi. 

— Păi, care a fost treaba? întrebă Sam. 

— Dormeam buştean şi cineva m-a trezit cu lovituri 
puternice în uşă. Fără să deschid, am întrebat cine e şi mi-a 
zis că e Stan Johnston, un vecin de pe stradă. Zicea că 
Cindy, nevastă-sa, nu se simţea bine şi că nu le mergea 
telefonul. 

— Stan Johnston ăsta există cu adevărat? 

— Bineînţeles că există. Stă la două ferme distanţă de 
mine, spre nord. 

„Nu-i lipsit de importanţă”, gândi Sam. Ţinând cont de 
accentul bărbatului, era destul de limpede că nu era din 
zonă, ceea ce însemna că plănuise atacul cu atenţie, 
mergând până la a afla numele vecinilor lui Ted. 

În perioada în care lucrase pentru DARPA, Sam intrase în 
contact suficient de des cu agenţii din serviciul de 
operaţiuni clandestine al CIA pentru a cunoaşte modul în 
care aceştia gândeau şi acționau. Tot ceea ce făcuse 
agresorul lui Frobisher purta amprenta unui profesionist. 
Dar în slujba cui? Şi cu ce scop? 

— Şi ai deschis uşa... îl impulsiona Remi. 

46 


— Aşa că am deschis uşa şi s-a năpustit asupra mea, m-a 
doborât la pământ şi mi-a băgat pistolul sub nas. A început 
să urle la mine şi să-mi pună tot felul de întrebări... 

— Despre? 

— Nu ştiu ce ciob de sticlă. Un nimic, fundul de la o sticlă 
de vin. Voia să ştie unde e, aşa că i-am spus. Mi-a legat 
mâinile cu un fel de bandă şi dup-aia s-a dus în magazin, a 
răscolit totul p-acolo - Dumnezeu ştie tot ce a spart când 
căuta - şi dup-aia s-a întors cu ciobul şi a început să mă- 
ntrebe unde l-am găsit. 

— Şi unde l-ai găsit? 

— Nu mai ştiu sigur. Chiar nu mai ştiu. Pe lângă râu, pe 
undeva pe la sud de Snow Hill. Eram la pescuit şi... 

— Pescuieşti? întrebă Sam surprins. De când? 

— De când mă ştiu, netotule. Ce, crezi că nu fac decât să 
stau în magazin şi să mângâi farfuriile şi toate drăciile alea? 
După cum ziceam... Pescuiam şi mi s-a agăţat firul în ceva. 
Era o cizmă, o cizmă veche de piele. Ciobul era în interior. 

— Mai ai cizma? 

— Păi ce crezi că sunt eu, gunoier? Nu, am aruncat-o. Nu 
era decât o cizmă, veche şi putrezită, Sam. 

Sam îşi ridică mâinile cu palmele înspre exterior, 
încercând să-l calmeze. 

— Bine, bine. Povesteşte mai departe. A început să te ia 
la întrebări şi... 

— Şi a sunat telefonul. 

— Eu eram. 

— M-a întrebat dacă aştept pe cineva şi i-am spus că da, 
gândindu-mă că o să se care. Dar n-a fost să fie. M-a târât 
până la maşină şi m-a dus până la locul ăla, ce naiba era. 
Cam asta-i tot. Restul îl ştiţi şi voi. 

— ÎI avea la el, bolborosi Sam. Ar fi trebuit să-l 
percheziţionez. 

— De câte ori mai trebuie să-ţi spun, Sam? Ciobul acela 
era un gunoi. N-avea nici etichetă, nici vreo inscripţie - doar 
un simbol ciudat. 

— Ce fel de simbol? 


47 


— Nu-mi mai amintesc. E o poză pe site-ul meu. Am 
postat-o eu, gândindu-mă că-l recunoaşte cineva. 

— Remi, vrei tu să te uiţi? întrebă Sam. 

Remi era deja în picioare şi scotea laptop-ul, pe care îl 
aşeză apoi pe măsuţă şi îl porni. 

— Uite, ăsta e, Ted? întrebă ea treizeci de secunde mai 
târziu. Întoarse laptop-ul către el. 

Ted se uită cu atenţie în monitor şi dădu din cap. 

— Da, ăsta e. Vezi, nu-i nimic important! 

Sam se trase mai aproape de Remi şi privi imaginea. 
După cum îi zisese deja Ted, părea fundul concav al unei 
sticle verzi de vin. Simbolul se găsea în centru. Remi mări 
imaginea până când reuşiră să îşi dea seama ce reprezintă: 

— Nu-mi pare nici măcar vag cunoscut, zise Sam. Ţie? 

— Nu, răspunse Remi. Şi nici ţie nu-ţi spune nimic, Ted? 

— V-am mai zis deja, nici vorbă. 

— N-ai primit nici un telefon sau vreun e-mail dubios în 
legătură cu el? Nu s-a arătat nimeni interesat? 

— Nu, nu şi iarăşi nu, bolborosi Frobisher. Când pot să 
mă duc şi eu acasă? Sunt obosit. 

— Ted, nu cred că-i o idee prea bună, zise Sam. 

— Poftim? De ce? 

— Ştie unde locuieşti... 

— Eh, era doar un nebun. Vreun drogat. E doar un ciob 
dintr-o sticlă de vin, pentru numele lui Dumnezeu, iar acum 
e la el. Cu asta, basta. 

„Mă îndoiesc”, gândi Sam. Nu credea nici că bărbatul era 
nebun sau drogat. Dintr-un motiv sau altul, cineva 
considera că fundul ăsta de sticlă, ciobul ăsta verde era 
foarte important. Suficient de important ca să ucizi pe 
cineva pentru el. 

La şaptezeci de kilometri distanţă, Grigori Arhipov stătea 
nemişcat sub ramurile joase ale unui copac, cu chipul 
acoperit de noroi, urmărind din priviri mişcările ajutorului 
de şerif din ţinutul Sommerset, în timp ce şoferul 
camionetei pentru tractări tocmai termina de legat Buickul. 
Într-unui dintre colţurile primitive ale minţii sale, Arhipov 
voia să se mişte, să acţioneze, dar îşi înăbuşi acel impuls, 

48 


concentrându-se să rămână nemişcat. l-ar fi fost atât de 
uşor - şi totodată satisfăcător - să îi ia prin surprindere pe 
ajutor şi pe şofer, să scape de ei şi să ia una dintre maşinile 
lor, să se piardă în noapte, dar ştia că plăcerea rezultată ar 
fi fost mai mică decât problemele care ar fi urmat. Uciderea 
unui ofiţer de poliţie ar fi atras după sine o adevărată 
vânătoare pentru găsirea sa, ar fi dus la blocarea 
drumurilor, controale în trafic, s-ar fi implicat poate şi FBl-ul 
şi nimic din toate acestea nu l-ar fi ajutat în misiunea lui. 

Strălucirea luminilor albe şi sunetul asurzitor al sirenelor 
îl făcuseră să-şi revină de pe urma loviturii, iar când 
deschisese ochii, fusese orbit de lumina farurilor. Rămăsese 
nemişcat, fiind convins că va vedea siluetele alergând spre 
el, dar cum nu apăruse nimeni, se întorsese uşor pe burtă şi 
începuse să se târâie, până când ajunsese în spatele 
cazanelor, iar apoi printre copacii unde stătea acum întins. 

„Nu te mişca”, îşi impusese. Va rămâne acolo, 
neobservat, aşteptând ca ei să plece. Maşina fusese 
închiriată cu un permis fals şi cu o carte de credit 
neidentificabilă, astfel încât nici una, nici alta n-ar fi oferit 
poliţiei vreo pistă. Ploaia transformase cimitirul de cazane 
într-o mlaştină, astfel încât nu mai era vizibilă nici o urmă 
de luptă care să trezească curiozitatea poliţiei. Aşa stând 
lucrurile, tot ce aveau era o maşină abandonată şi un apel 
către OnStar care, cel mai probabil, avea să fie considerat o 
glumă făcută de adolescenţi. 

„Ei bine, a fost o schemă frumoasă”, îşi zise Arhipov, 
gândindu-se la felul în care îl luaseră prin surprindere. 
Fusese, fără îndoială, umilitor, dar profesionistul din el 
aprecia  ingeniozitatea cu care acţionaseră. Curajul 
nebunesc de care dăduseră dovadă. Piciorul îi zvâcnea de 
durere, dar nu îndrăznea să vadă cât de grav era rănit până 
când nu rămânea singur. Noroiul mai atenuase lovitura 
pietrei, dar cel mai probabil degetul mic şi cel alăturat erau 
rupte. Era dureros, dar absolut suportabil. Avusese parte de 
altele şi mai rele. În Speţnaz se întâmpla arareori ca un os 
rupt să beneficieze de îngrijiri medicale. lar în Afganistan... 
Luptătorii mujahedini erau războinici sălbatici care nu 

49 


aveau plăcere mai mare decât să ucidă de aproape, faţă în 
faţă şi cuţit la cuţit, iar cicatricele lui stăteau mărturie. 
Durerea, după cum Grigori Arhipov ştia prea bine, era o 
chestiune simplă, o condiţionare a minţii şi nimic mai mult. 

Cine să fi fost oare, se întreba el, salvatorii misterioşi? Un 
lucru era sigur, nu erau doar nişte buni samariteni. Acţiunile 
lor dovedeau îndemânare şi curaj. Şi inventivitate. „Prieteni 
de-ai lui Frobisher”, îşi zise bărbatul. Un gând de care 
Arhipov se va folosi bucuros. Îi era îndeajuns să ştie asta. Îi 
va găsi. 

In mod sigur erau apropiaţi de negustorul de antichităţi. 
Altfel de ce să-şi fi riscat viaţa pentru el. Deci unu plus unu 
fac doi. Dacă Frobisher refuzase să fie cooperant şi să-i 
spună unde găsise ciobul, poate cei doi, bărbatul şi femeia, 
vor fi mai binevoitori. 

lar dacă nu, ei bine, le va plăti cu aceeaşi monedă şi îşi 
va vedea de treaba lui. | se părea corect ca, pe cât de 
ingenios fusese atacul lor, să le răspundă în acelaşi mod 
inedit. 


50 


Capitolul 7 


Râul Pocomoke 


— Care crezi că sunt şansele ca Ted să stea deoparte? 
întrebă Remi, în timp ce trăgea de sfoara de la demarorul 
motorului. 

Sam se urcă în spatele bărcii şi îi făcu avânt, împingând 
în marginea docului cu piciorul. 

— Cred că l-am făcut să înţeleagă cum stau lucrurile, dar 
cu Ted nu se ştie niciodată. Magazinul ăla înseamnă totul 
pentru el. 

Cu o seară înainte, după ce, timp de încă o jumătate de 
oră, îl chestionaseră pe Ted şi după ce se arătaseră 
mulţumiţi de ceea ce aflaseră, Sam ceruse de la recepţie 
un pat pliant şi îl culcase pe Ted, care era deja mai mult 
decât ameţit de la cele trei pahare de coniac, în el. 

In dimineața următoare, după micul dejun, îl 
convinseseră să îşi ia o vacanţă, apoi dădură câteva 
telefoane şi găsiră o casă pe o plajă din insula Fenwick, 
care aparţinea prietenului unui prieten de-al lor. Era puţin 
probabil ca cineva să dea de Frobisher acolo. Nu aveau de 
unde să ştie dacă Ted va rămâne acolo, dar, în afară de a-l 
ţine legat undeva, ăsta fusese cel mai bun lucru pe care 
putuseră să-l facă pentru el. 

Intrebarea era dacă să se implice şi mai mult în asta. 
Având în vedere personalitatea lui şi idealurile sale de 
libertate, Ted respinsese sugestia lor de a implica 
autorităţile. Nici nu iubea şi nici nu avea nevoie de guvern 
şi susţinea că poliţia nu va face altceva decât să 
completeze un raport, lucru cu care Sam şi Remi tinseseră 
să fie de acord. Aveau mari îndoieli că cel care îl răpise pe 
Ted lăsase vreo urmă. 


51 


În timp ce se gândeau ce să facă, Sam decise să 
continue cu planul iniţial de a identifica mini-submarinul 
găsit în golfuleţ, apoi să caute comoara lui Patty Cannon. 

Remi porni motorul şi manevră barca, îndreptând-o cu 
vârful înspre aval, iar motorul începu să toarcă domol în 
aerul răcoros al dimineţii. 

— Câte se schimbă de la o zi la alta, zise Remi cu privirea 
aţintită spre cer. 

— Amin, răspunse Sam. 

Ploaia din noaptea precedentă se oprise cu puţin înainte 
de zori, iar acum cerul era de un albastru sclipitor, punctat 
de nori pufoşi de vată. De o parte şi de alta a râului păsările 
ciripeau şi zburau din creangă în creangă. Luciul apei, 
învăluit de un abur fin, era lin, fiind tulburat doar pe alocuri 
de o undă, acolo unde peştii ieşeau la suprafaţă pentru a 
prinde câte o muscă rătăcită sau un gândac de apă. 

— Ascultă, zise Remi, am apucat să-ţi spun cât de 
mândră sunt de tine? 

— De ce? Pentru că am făcut rost de croasante în 
dimineaţa asta? 

— Nu, prostuţule! Pentru ce s-a întâmplat aseară. Ai fost 
un erou în toată regula. 

— Da, mi-ai spus deja. Mulţumesc. Totuşi, nu uita că am 
avut un ajutor de-a dreptul fantastic. N-aş fi reuşit fără tine. 
Remi ridică din umeri şi zâmbi la auzul complimentului. 

— Să ştii că arătai destul de sexy acoperit de noroi şi cu 
bara aia de oţel în mână. Aşa, ca un om al cavernelor. 

— Uga-uga! Remi începu să râdă. Apropo, îmi pare rău 
pentru pulover. 

Puloverul ei de caşmir pe gât nu supravieţuise aventurii 
din noaptea precedentă, pricopsindu-se cu mirosul foarte 
distinct şi de neînlăturat al unei capre ude. 

— E doar un pulover. O să-mi găsesc altul, dar nu totul 
pe lume poate să fie înlocuit atât de uşor, zise Remi cu un 
zâmbet afectuos. 

— Ai perfectă dreptate, spuse Sam. 


52 


— Presupun că ai luat toate măsurile necesare pentru ca 
situaţia să nu se mai repete? întrebă Hadeon Bondaruk. 

Arhipov strânse receptorul şi îl apăsă mai tare de ureche, 
până când încheieturile degetelor deveniră albe. 

— Da. Trei dintre cei mai buni oameni ai mei sunt acum 
aici. Aş zice că au un avans deo oră faţă de noi. 

— Cum îi cheamă? întrebă Bondaruk. 

După cum se aşteptase, nu fusese prea dificil să afle 
identitatea celor care îl salvaseră pe Frobisher. După ce 
ajutorul de şerif şi şoferul camionetei pentru tractări 
plecaseră, Arhipov pornise de-a lungul drumului, pe 
jumătate fugind, pe jumătate şchiopătând, până când, la 
cea mai apropiată fermă, găsise o camionetă Chevrolet 
parcată în spatele hambarului şi lăsată cu cheile în contact. 
Se întoarse la magazinul lui Frobisher, parcă maşina în 
spatele garajului, apoi intră şi întoarse casa cu susul în jos, 
găsind ceea ce căuta în doar zece minute. În agenda lui 
Frobisher nu erau decât câteva zeci de nume, jumătate 
legături de afaceri, celelalte contacte personale, iar dintre 
acestea din urmă doar opt erau cupluri. După o scurtă 
căutare pe Google, descoperise ceea ce căuta. 

De la casa lui Frobisher până la autogara din Princess 
Anne nu erau decât cinci minute de mers cu maşina. Lăsă 
Chevrolet-ul pe o stradă lăturalnică şi aruncă numerele într- 
o pubelă, îndesându-le sub o grămadă de zat de cafea şi 
sub o găleată de la KFC plină cu oase de pui. 

Douăzeci de minute mai târziu, după ce îşi luase rucsacul 
dintr-o casetă de bagaje închiriată, era deja cazat la un 
motel sub un nume fals, având alt permis de conducere şi o 
nouă carte de credit. 

— Sam şi Remi Fargo, îi răspunse el lui Bondaruk. Sunt... 

— Ştiu cine sunt. Vânători de comori, unii dintre cei mai 
buni. La naiba! Nu e un semn bun. Prezenţa lor acolo nu 
poate să fie o coincidenţă. E limpede că Frobisher a 
descoperit semnificaţia obiectului găsit şi i-a chemat. 

— Nu prea cred. Am interogat destui oameni la viaţa mea 
şi pot să recunosc un mincinos. Frobisher spunea adevărul, 
sunt sigur de asta. 

53 


— Poate că ai dreptate, dar pleacă de la presupunerea că 
minţea. Presupune că soţii Fargo caută acelaşi lucru ca noi 
şi acţionează în consecinţă. 

— Am înţeles, domnule. 

— Când ai de gând să porneşti? 

— Barca e deja pregătită. Având numele şi datele soţilor 
Fargo, fusese simplu să descopere, urmărind tranzacţiile cu 
cartea de credit, că închiriaseră o barcă în Snow Hill. Nu va 
dura mult până o să-i prind din urmă. 

Sam marcase locul golfuleţului pe hartă, aşa că îl găsiră 
aproape fără probleme. Ploaia din noaptea precedentă 
adunase şi mai multe crengi la gura de intrare. Arăta acum 
ca un adăpost camuflat pentru vânătoare, un cofraj din 
crengi împletite şi frunze, unele moarte, altele încă verzi. 
Remi cârmi barca până în dreptul grămezii şi o legă de cea 
mai solidă creangă. Lăsară barca să alunece până când 
sfoara se întinse la maximum şi Sam fu sigur că avea să 
ţină, apoi Remi îşi dădu drumul în apă şi urcă pe mal. Sam 
înotă pe lângă barcă, îi întinse cele două genţi cu 
echipamentul şi, apucând mâna pe care i-o întinse Remi, se 
caţără şi el pe mal. 

Cu câte o geantă agăţată de fiecare umăr, Sam deschise 
calea prin iarba înaltă şi printre tufişurile de pe mal, cotind 
cam şase metri înspre uscat, până când ajunseră la 
marginea golfuleţului. La stânga lor, mormanul de crengi şi 
principalul braţ al râului erau abia vizibile printre arbuşti. La 
fel ca în ziua precedentă, golfuleţul avea un aer misterios, 
un tunel de verdeață care părea într-un fel separat de 
restul lumii. 

Cu siguranţă, admise Sam, sentimentul ăsta avea de-a 
face şi cu periscopul acoperit de alge, care ieşea din apă la 
doar câţiva metri în faţa lor şi care semăna cu gâtul unui 
şarpe de mare preistoric. 

— E puţin sinistru, nu-i aşa? şopti Remi, încrucişându-şi 
braţele ca şi cum ar fi vrut să alunge un fior. 

— Ceva mai mult, încuviinţă Sam şi dădu drumul genţilor, 
frecându-şi mâinile cu nerăbdare. Fii fără teamă, cei doi 
Fargo sunt în preajmă! 

54 


— Promite-mi un singur lucru, zise Remi. 

— Spune! 

— După ce terminăm aici, ne luăm o vacanţă. O vacanţă 
pe bune. 

— Rămâne să alegeţi destinaţia, doamnă Fargo. 

Intâi de toate, trebuiau să se scufunde şi să stabilească 
starea generală a submarinului, să caute orice însemne 
care i-ar fi ajutat să-l identifice şi, cu puţin noroc, să 
găsească o intrare. Sam nu îi împărtăşise încă lui Remi şi 
acest ultim obiectiv, ştiind că avea să-i interzică să 
pătrundă în epavă, precauţie întemeiată, după cum ar fi 
recunoscut chiar el. Dar Sam era încrezător că atât 
calităţile sale de scufundător, cât şi faptul că se putea baza 
pe Remi erau o garanţie suficientă că s-ar fi descurcat cu 
orice problemă ar fi putut să apară. 

Pentru a-şi asigura reuşita, aduseseră o mască pentru 
scufundări, o pereche de înotătoare pentru picioare, 
lanterne rezistente la apă şi suficiente baterii, patru colaci 
de sfoară de nailon foarte rezistentă şi trei scripeţi cu 
clichet, pentru a se asigura că submarinul nu avea să 
alunece în timpul cercetărilor lui Sam. Asta dacă se va 
ajunge până în acest punct. 

In plus, cu o zi înainte, o rugaseră pe Selma să le trimită 
prin curier trei mini-tuburi Spair Air cu oxigen, conţinând 
fiecare suficient aer pentru aproximativ şaizeci de inspirări, 
undeva între două şi cinci minute. 

— Cunosc eu expresia asta de pe chipul tău, Fargo, zise 
Remi. Vrei să intri în submarin, nu-i aşa? 

— Numai dacă nu e nici un pericol. Crede-mă, Remi, mi- 
am luat doza de adrenalină azi-noapte. Nu o să-mi asum 
riscuri inutile. 


— Fie! 
Sam se lăsă să alunece în apă, iar apoi înotă până lângă 
locul unde periscopul se înălța la suprafaţă. Il apucă, 


smucindu-l şi scuturându-l puternic. Părea bine înfipt. Remi 

îi aruncă două sfori pe care Sam le legă în jurul 

periscopului. Remi prinse celălalt capăt al sforilor de roata 

dinţată a angrenajului cu clinchet şi le fixă în jurul unor 
55 


copaci. Sam reveni pe mal şi strânseră împreună 
mecanismul până când sforile se încordară. Sam le zgâlţâi 
pe fiecare. 

— Nu se mişcă de aici. Bun, acum o să încerc să arunc o 
privire. Nu stau mai mult de trei minute. 

— Vrei să... 

— $şş! şopti Sam, ducând degetul la buze. 

Intoarse capul ascultând. După cinci secunde de linişte, 
în depărtare se auzi zgomotul slab al unui motor de barcă. 

— Vine încoace, zise el. 

— Sunt doar pescari. 

— Probabil. „Dar, după ce s-a întâmplat aseară...” 

Un lucru care îl neliniştea pe Sam era faptul că 
submarinul se afla foarte aproape de locul în care Ted 
găsise fundul de sticlă. Erau puţine şanse ca între cele două 
să fie o legătură, dar exista o posibilitate ca atacatorul lui 
Ted să decidă să facă cercetări în această zonă. 

Se lăsă pe vine lângă una dintre genţi, răscoli înăuntru şi 
scoase un binoclu. Urmat îndeaproape de Remi, fugi de-a 
lungul malului înspre locul unde legaseră barca. Se lăsară 
în genunchi în iarba înaltă şi Sam îndreptă binoclul înspre 
amonte. 

Câteva secunde mai târziu, de după unul dintre coturile 
râului apăru o barcă de viteză. In ea se aflau patru bărbaţi. 
Unul ţinea volanul, altul stătea la proră, iar ceilalţi doi erau 
aşezaţi pe bancheta din spate. Sam focaliză pe chipul 
şoferului: „Rusul!” 

— El e, murmură Sam. 

— Cred că glumeşti, răspunse Remi. 

— Din păcate nu glumesc. 


56 


Capitolul 8 


— Barca! zise Sam printre dinţi. Vino! 

Se lăsă să alunece pe burtă de-a lungul malului până în 
apă. La cinci sute de metri în faţa lor, rusul intrase cu barca 
într-un alt golfuleţ, pe care omul de la proră îl cerceta cu 
binoclul. Sam auzi ecoul vocii rusului, urmat de un alt glas: 

— Net. 

„Minunat, alţi malaci ruşi.” 

Sam înotă până la locul unde legase parâma bărcii, o 
dezlegă cât putu de repede, apoi apucă barca de tachet şi 
se întoarse. Se uită în spate. Rusul manevră barca astfel 
încât să cotească. 

— Sam! 

Işi înfăşură parâma într-unui din pumni, apoi o lăsă pe 
Remi să îl ajute să tragă barca pe mal. 

— Trage! şopti el. Trage cu putere! 

Apucară parâma împreună şi traseră. Prora se izbi de mal 
şi barca începu să alunece în sus, pe pantă. 

Barca de viteză era la trei sute de metri depărtare. 
Atenţia bărbaţilor părea îndreptată înspre celălalt mal, însă 
Sam ştia că acest lucru se putea schimba dintr-o clipă în 
alta. O singură privire aruncată la întâmplare şi erau 
terminati. 

— Trage, Remi! 

Traseră din nou cu putere de parâmă. Sam îşi depărta 
picioarele şi îşi înfipse călcâiele în pământ, trăgând până 
când tendoanele gâtului i se umflară. Vârful bărcii îşi făcu 
apariţia peste buza malului, dar acum, în lipsa apei şi sub 
efectul gravitaţiei, motorul electric li se împotrivea. Barca 
alunecă în spate aproape jumătate de metru. 

— Incă o dată, cu putere! spuse Sam. La trei. Unu... doi... 
trei! 


57 


Barca se arcui peste vârful malului şi reuşiră să o urce pe 
uscat. Coordonându-şi mişcările, Sam şi Remi făcură câţiva 
paşi cu spatele, trăgând barca tot mai mult în iarbă. 

— Sam, la pământ! 

Remi se aruncă pe burtă, urmată, într-o clipită, de Sam. 
Rămaseră nemişcaţi, încercând să îşi regleze respiraţia. 

— Crezi c-am reuşit? şopti Remi. 

— O să ştim imediat. Dacă lucrurile iau o turnură proastă, 
vreau să o iei la goană cât de repede poţi. Mergi înspre 
pădure fără să priveşti înapoi. 

— Sam, nu... 

— Ş-ş-9! 

Cu fiecare secundă care trecea, zgomotul bărcii devenea 
tot mai puternic, părând a se îndrepta chiar înspre locul în 
care se aflau. Apoi, vocea rusului se făcu auzită: 

— Vezi ceva? 

— Nimic. Oricum, ce fel de barcă au? 

— Una cu motor, lungă de vreo trei metri şi jumătate. 

— N-au cum să fie pe partea asta, răspunse celălalt. Nu e 
nimic p-aici. Cred că sunt pe celălalt mal. Sunt o mulţime 
de canale unde s-ar fi putut ascunde. 

— Aşa e. 

Zgomotul motorului începu să se estompeze, pierzându- 
se în depărtare, până când Sam şi Remi nu mai auziră 
decât un ecou stins. 

— Au intrat pe un alt canal, spuse Sam ridicându-se în 
genunchi şi trăgând cu ochiul peste vârful ierburilor. Da. 
Nu-i mai văd. Au plecat. 

Remi se rostogoli pe spate şi lăsă să îi scape un suspin: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! 

Sam se întinse alături, iar Remi îşi aşeză capul pe umărul 
lui. 

— Ce zici? întrebă el. Mai rămânem sau plecăm? 

Remi răspunse fără să ezite: 

— Tot am ajuns până aici. Ar fi păcat să lăsăm misterul 
nedezlegat. 

— Asta e femeia pe care o iubesc, spuse Sam. 

— Una nechibzuită şi confuză? 

58 


— Nu, una curajoasă şi hotărâtă. 

— You say potayto, I say potatho... începu să cânte Remi. 

— Hai, înapoi la treabă! 

Sam scuipă în mască, o băgă în apă, apoi şi-o fixă pe 
cap. Remi rămase pe mal, cu mâinile în şolduri şi cu o 
îngrijorare pe chip. 

— Nu fac altceva decât să arunc o privire, o asigură Sam. 
O să încerc să nu consum oxigenul, în caz că putem să 
intrăm în submarin. Nu cred că se va întâmpla aşa ceva, 
dar dacă alunecă spre mine, să începi să acţionezi scripeţii 
până când reuşeşti să-l tragi înapoi. Dacă nu ies, să zicem, 
cam în patru-şase ore, atunci poţi să te îngrijorezi. 

— Foarte amuzant. 

— Rămâi pe poziţii, o să mă întorc imediat. 

Sam aprinse lanterna, trase o gură de aer şi se scufundă 
în apă. Cu mâna stângă întinsă, începu să înoate spre fund. 
După doar câţiva metri, apa plină de alge deveni de un 
verde intens, scăzând vizibilitatea, astfel că nu putea să 
vadă la mai mult de câţiva metri în faţă. Prin raza lanternei 
pluteau sedimente şi bucăţi de plante acvatice, dându-i lui 
Sam impresia că era captiv într-un glob de sticlă de coşmar. 

Sam atinse cu mâna ceva solid - carcasa submarinului. 
Continuă să înoate, purtându-şi mâna pe lângă linia 
carcasei, până când, în cele din urmă, văzu apărând în raza 
luminii capătul acestuia. Carena era aşezată peste o 
grămadă de buşteni care se scufundaseră în apă, fiind atât 
de bine fixată, încât Sam se simţi uşurat să ştie că 
submarinul nu avea să se rostogolească peste el. Durerea 
din plămâni începea să-l ardă, aşa că ieşi la suprafaţă. 

— Totul e în regulă? îl întrebă Remi, după ce Sam îşi 
trase răsuflarea. 

— Da. Am veşti bune. Submarinul stă drept, mai mult sau 
mai puţin. Bine, mă întorc. 

Se scufundă din nou, dar de data asta reuşi să estimeze 
cât măsura carcasa în diametru, în timp ce se strecura uşor 
pe lângă ea. Când ajunse în dreptul carenei, coti înspre 
pupă. Cam la mijlocul carcasei întâlni un fel de 
protuberantă care se prelungea de-a lungul acesteia. La 

59 


început, nu conştientiza imediat ce era. Dar o mai văzuse şi 
înainte... Într-unui dintre desenele pe care le găsise atunci 
când făcuse cercetări. Când îşi dădu seama, Sam simţi un 
gol în stomac. 

„Rampa de lansare pentru torpile.” 

Se opri din înotat şi îndreptă lanterna în jos, privind toate 
astea într-o lumină nouă. Oare ceea ce părea a fi o 
grămadă de buşteni nepericuloşi era, de fapt, altceva? 

Continuă să înoate înspre pupă până când, în lumina 
lanternei, îi apăru spatele în formă conică al submarinului, 
iar într-o parte se vedea o platformă orizontală. Când 
ajunse lângă aceasta, se îndreptă şi se ridică înotând de-a 
lungul carcasei, până când ultima piesă din puzzle îi apăru 
în faţă. Din spatele carcasei se ridica un alt tub, înalt de 
patruzeci şi cinci de centimetri, în diametru măsurând cam 
cât lăţimea în umeri a unui om. 

„Trapa de intrare.” 

Sam ieşi din nou la suprafaţă şi înotă înspre mal, unde îl 
ajută Remi. Îşi dădu jos înotătoarele şi masca şi rămase 
nemişcat o clipă pentru a-şi aduna gândurile. 

— Ei bine? zise Remi. 

— Într-una din genţi e un dosar din carton manila. Poţi să 
mi-l aduci? Remi se întoarse în jumătate de minut. Sam 
răsfoi paginile pentru câteva clipe, iar apoi scoase una 
dintre foi şi i-o dădu lui Remi. 

— Molch, citi ea. Ce Dumnezeu... Pe măsură ce citea, 
cuvintele încetară să se mai audă. 

— Molch înseamnă „salamandră”. Era un tip de mini- 
submarin capabil să lanseze torpile, produs de Germania 
nazistă în 1944. 

Fabricat de compania AG Weser, din Bremen, pentru 
Kriegsmarine, submarinul Molch fusese proiectat de 
profesorul Heinrich Drager. Având o lungime de zece metri, 
un metru de pe punte până la carenă şi o lăţime de 
aproape doi metri, Molch era proiectat să transporte un 
membru al echipajului şi două torpile G7e în tuburile de la 


6 Flota militară germana. 


60 


babord şi tribord la adâncimi de treizeci şi şase de metri şi 
pe distanţe de până la cincizeci de mile marine, la o viteză 
maximă de scufundare de trei noduri, echivalentul mersului 
la pas moderat. 

Ca armă folosită pentru ofensivă, Molch, precum 
majoritatea mini-submarinelor germane, nu a avut succes, 
fiind greu de manevrat, aproape imposibil de scufundat şi 
cu o bătaie atât de limitată, încât era nevoie să fie însoţit 
de alte nave pentru ajutor în desfăşurarea forţelor. 

— Eşti sigur, Sam? întrebă Remi. 

— Sunt sigur. Totul se potriveşte. 

— Cum naiba a ajuns aici? 

— Asta e partea care nu se potriveşte. După câte am 
citit, au acţionat numai în Olanda, Danemarca, Norvegia şi 
pe Marea Mediterană. Nu există nici o însemnare potrivit 
căreia submarinele Molch să fi fost trimise aşa departe în 
vest. 

— Câte au fost trimise în luptă? 

— Aproape patru sute, iar majoritatea s-au pierdut, ori s- 
au scufundat, ori au dispărut. Erau capcane ale moriii, 
Remi. Numai oamenii nebuni se ofereau voluntari pe un 
mini-submarin. 

— Ai spus că echipajul era constituit dintr-un singur 
membru. Doar nu crezi... 

— Nu ştiu nimic sigur până nu intru în el. 

— Şi celălalt cuvânt minunat pe care l-ai pomenit - 
torpilă. 

— Asta e partea care implică riscuri. Bănuiala mea e că a 
fost adus atât de sus pe râu în urma a peste şase decenii 
de furtuni. Probabil că amândouă torpilele - asta dacă a 
fost dotat cu ele - s-au desprins acum multă vreme. 

— Ei bine, m-am mai liniştit puţin, zise Remi. Dar nu e 
valabil şi pentru pescarul ghinionist care într-o zi va găsi 
una din ele. 

— Va trebui să spunem cuiva despre asta - să informăm 
Paza de Coastă sau Marina. Cum au de gând să rezolve 
problema, habar n-am! 

— Să luăm lucrurile pe rând! 

61 


— Aşa e. Pasul unu: să ne asigurăm că submarinul nu stă 
deasupra unor torpile vechi de şaizeci de ani. 


62 


Capitolul 9 


Folosind unul dintre mini-tuburile Spair Air de oxigen, 
Sam verifică dintr-un capăt în altul suprafaţa pe care stătea 
submarinul, lovind uşor fiecare buştean cu vârful 
briceagului şi rugându-se să nu audă un sunet metalic. 
Până acum avuseseră noroc; nu auzea decât zgomotul surd 
de lemn putrezit. 

Având în vedere cum arătau buştenii aşezaţi spre vârful 
grămezii, multora dintre ei nu le căzuse încă scoarţa. Sam 
bănui că submarinul ajunsese în acest loc de curând, fiind 
împins de furtună, prin canalul principal, în golfuleţ. Dacă 
aşa stăteau lucrurile, torpilele cu care fusese dotat se 
pierduseră cel mai probabil pe undeva prin canalul principal 
al râului Pocomoke, între locul unde se afla acum 
submarinul şi golf, cam la treizeci de kilometri sud. „O 
teorie întemeiată, dar rămâne totuşi o teorie”, îşi spuse 
Sam în gând. 

Termină de verificat grămada, apoi trecu la următoarea 
misiune. Deşi nu văzuse nici o stricăciune la exteriorul 
carcasei, asta nu însemna că nu era inundată, iar dacă ar fi 
fost să fie aşa, însemna că norocul îi părăsise. Deşi era mic 
în comparaţie cu alte submarine, nu era chiar uşor, 
cântărind până la unsprezece tone. Dacă la asta s-ar mai fi 
adăugat şi volumul de apă din interior, toate sforile şi 
scripeţii ar fi devenit inutile, putând la fel de bine să încerce 
să ridice Titanicul, nu mini-submarinul. 

Incepând din spatele submarinului, Sam lovea cu 
încheieturile degetelor de-a lungul carcasei la fiecare câţiva 
centimetri şi asculta ecoul. lnăuntru suna a gol. 
Dumnezeule, să fie aşa norocoşi... 

leşi la suprafaţă şi înotă la mal. 

— Am o veste bună şi una rea, zise Sam. Pe care ţi-o 
spun prima? 

— Vestea bună. 

63 


— Sunt 90% sigur că torpilele nu se află acolo jos şi 99% 
sigur că interiorul submarinului nu e inundat. 

— Şi vestea rea? 

— Sunt numai 90% sigur că torpilele nu se află acolo jos. 

Remi se gândi o clipă şi spuse: 

— Ei bine, dacă te înşeli, cel puţin murim împreună - şi 
nu oricum, ci cu focuri de artificii. 

Sam petrecu următoarea oră legând frânghiile de 
submarin, verificând de mai multe ori cum sunt aşezate, 
unghiurile, punctele în care erau ancoraţi cei trei scripeti, 
împrăştiaţi sub forma unui evantai de-a lungul malului, 
fiecare fiind bine fixat la baza unui copac puternic. Sam 
legase celelalte capete de pana de fixare de la proră a 
submarinului, în jurul trapei de intrare, iar apoi în jurul 
axului elicei. În timpul pregătirilor auziră din nou, de două 
ori, zgomotul unei bărci cu motor şi de fiecare dată se 
târâră prin iarbă până la locul lor, de unde nu puteau fi 
văzuţi, dar de unde puteau vedea râul. În prima barcă se 
aflau un tată împreună cu fiul său, care ieşiseră la o 
plimbare. A doua barcă, apărând la numai cinci minute faţă 
de prima, se dovedi a fi a rusului şi a echipajului său care 
se îndrepta înspre Snow Hill. Cum făcuseră şi înainte, 
încetineau la gura fiecărui golfuleţ de pe celălalt mal, rusul 
aflându-se la volan, iar unul dintre ceilalţi bărbaţi, aşezat în 
genunchi pe partea din faţă a bărcii, cerceta suprafaţa apei 
cu ajutorul unui binoclu. După zece minute dispărură după 
cotul râului. Sam şi Remi mai aşteptară încă cinci minute 
pentru a fi siguri că plecaseră, apoi se întoarseră la treabă. 

Chiar şi cu submarinul plin de aer, pentru a-l rostogoli era 
nevoie de o anumită forţă, folosită într-un anumit fel. Sam 
făcu nişte calcule în carneţel, configurând vectorii de forţă 
şi variabilele forţei ascensionale, până când fu sigur că erau 
cât se poate de pregătiţi. 

— Vom şti ce se va întâmpla de îndată ce va aluneca de 
pe buşteni, zise Sam. Dacă se scufundă, s-a terminat. Dacă 
deschidem trapa, se va inunda. Dacă pluteşte, mai avem 
încă şanse. 


64 


Mai repetară încă o dată paşii pe care îi aveau de urmat, 
apoi îşi ocupară poziţiile - Sam la scripetele din centru, iar 
Remi la cel de la pupă. 

— Eşti pregătită? strigă Sam. 

— Da. 

— De îndată ce îl vezi alunecând de pe buşteni, începe să 
tragi. 

— Aşa voi face. 

Sam începu să manevreze încet scripetele, la fiecare 
câteva secunde ascultând vâjâitul tensionat al sforii şi 
geamătul oţelului. Treizeci de secunde mai târziu, după 
patruzeci de rotiri, auziră un scârţâit venind dinspre apă, iar 
apoi, ca şi cum s-ar fi mişcat în reluare, periscopul 
submarinului începu să se balanseze înspre ei. 

Se auzi din nou un scârţâit înăbuşit, iar Sam văzu cu ochii 
minţii cum se dărâmă buştenii de sub carenă. Simţi un 
tremur slab sub picioare, apoi frânghia slăbi. 

— Haide, Remi, cât poţi de repede! 

Incepură să acţioneze scripeţii în acelaşi timp. După zece 
secunde, frânghia lui Sam se întinse din nou. Se aruncă la 
scripetele de la proră şi trase până când sfoara începu să 
vibreze din cauza tensiunii. Sam se uită înspre Remi şi văzu 
că şi frânghia pe care o ţinea ea vibra. 

— Bine, opreşte-te! 

Remi îngheţă. 

— Incepe să mergi cu spatele până ajungi la iarbă, 
aşează-te pe burtă şi aşteaptă până când îţi dau semnalul! 

Dacă oricare dintre sfori s-ar fi rupt sub tensiune, ar fi 
ricoşat cu o forţă letală. Sam înainta, ducându-şi uşor mâna 
de-a lungul sforii, simţind-o cum zvâcneşte. Ajunse la gura 
golfuleţului şi privi în jos. 

— Trăiască fizica! şopti Sam. 

Submarinul era sprijinit de mal la un unghi de treizeci de 
grade, cu periscopul înfipt în barajul de crengi şi cu trapa 
de intrare, acoperită de mâzgă, înălțându-se la suprafaţa 
apei. Remi apăru în spatele lui. 

— Grozav! şopti ea. 

— Chiar aşa. 

65 


Adăugară o altă sfoară la cea prinsă în jurul trapei, apoi 
eliberară treptat legăturile de la proră şi de la pupă, puseră 
sforile pe din două şi le prinseră din nou în jurul unor copaci 
mai apropiaţi de mal. Folosindu-se de una dintre corzi 
pentru a-şi ţine echilibrul, Sam păşi cu grijă pe puntea 
submarinului. Acesta scârţâi, se balansa şi se scufundă 
câţiva centimetri, dar păru că rezistă. 

— Vrei să faci tu onorurile? întrebă Sam arătând cu capul 
înspre trapă. 

— Bineînţeles. 

— Prinde! 

Sam îi aruncă ciocanul şi ea îl prinse în aer, apoi păşi pe 
punte şi îngenunche lângă trapă. Lovi cu putere fiecare 
dintre cele patru manete ale trapei şi lăsă ciocanul jos, 
încercând să o deschidă. Nu se clinti. Trebui să repete 
procedeul de trei ori înainte ca, rând pe rând, fiecare dintre 
manete să cedeze, deplasându-se cu un scârţăâit. 

Remi trase aer în piept, îl privi pe Sam cu ochii mari şi 
nerăbdători, iar apoi ridică trapa. Strâmbă imediat din nas 
şi îşi îndepărtă capul. 

— Dumnezeule, e îngrozitor ! 

— Cred că nu mai trebuie să ne întrebăm dacă echipajul 
se mai află la bord, spuse Sam. 

— Mda, nu încape îndoială, răspunse Remi, ţinându-se de 
nas cu degetele şi aruncându-şi privirea în jos prin trapa 
deschisă. Se uită fix la mine. 

Cadavrul purta o beretă cu inscripţia „Kriegsmarine” şi o 
salopetă de un albastru-închis. Totuşi, cuvântul „cadavru” 
era o descriere inadecvată pentru ceea ce aveau în faţa 
ochilor. Prins în interiorul uscat, fără aer, al submarinului 
timp de şaizeci şi patru de ani, cadavrul suferise o 
transformare pe care Sam nu o putea descrie decât ca fiind 
jumătate lichefiere, jumătate mumificare. 

— Nu putem decât să presupunem că s-a sufocat, zise 
Remi. După ce a murit, corpul a început să se descompună, 
dar, fără oxigen, procesul n-a putut fi încheiat, lăsându-l 
astfel... pe jumătate ars, să spunem. 


66 


— E minunat, draga mea. O să păstrez această imagine 
în minte pentru totdeauna. 

Poziţia corpului, întins pe punte la capătul scării cu 
mâinile şi picioarele desfăcute şi cu unul dintre braţele 
pietrificate agăţat de o treaptă, spunea multe despre 
ultimele ore sau minute ale bărbatului. Blocat în interiorul 
acestui cilindru negru, ştiind că la fiecare gură de oxigen 
moartea era şi mai aproape, părea normal să se îndrepte 
spre singura lui ieşire, sperând aproape într-un miracol, 
despre care, în inima lui, ştia că nu avea să se producă 
vreodată. 

— Bănuiesc că nu te deranjează să rămâi aici cât timp 
mă uit înăuntru, zise Sam. 

— Chiar te rog. 

Aprinse lanterna şi intră prin trapă cu picioarele înainte, 
căută o treaptă pe care să se sprijine şi începu să coboare. 
Inainte de a ajunge la capăt, îşi desprinse picioarele de pe 
scară şi, trecând peste cadavru, se lăsă în forţa braţelor 
până când atinse podeaua. 

Se simţi dintr-odată cuprins de un fel de tristeţe. Nu se 
putea considera claustrofob, dar ceea ce simţea acum era 
oarecum diferit. Nefiind suficient de înalt pentru a-şi 
permite să stea drept şi doar cu puţin mai lat decât 
deschiderea braţelor sale, coridorul avea aerul unei 
temnițe. Pereţii etanşi, vopsiți într-un gri mat, erau plini de 
cabluri şi de ţevi, părând a se răspândi în toate direcţiile, 
fără a ajunge parcă nicăieri. 

— Cum e pe acolo? strigă Remi. 

— Dezgustător e singurul cuvânt potrivit. 

Sam îngenunche lângă cadavru şi începu să-l caute cu 
grijă prin buzunare. Toate erau goale, mai puţin buzunarul 
de la piept, în care găsi un portofel. l-I întinse lui Remi, apoi 
se întoarse şi continuă să înainteze. 

Potrivit puţinelor descrieri găsite cu privire la interiorul 
unui submarin Molch, descoperi că secţiunea frontală a 
prorei adăpostea bateria principală a vasului şi în spatele 
acesteia, între două tancuri de imersiune dispuse paralel, 
se găsea un centru de control cu comenzi rudimentare 

67 


pentru direcţie, navigare, viteză, putere şi reglaj, precum şi 
un hidrofon primitiv pentru detectarea vaselor inamice. 

Sub centrul de comandă, Sam găsi o cutie mică de scule 
şi un toc de piele în care era un pistol Luger şi un încărcător 
de rezervă. Pe acesta Sam îl păstră. 

De pereţii etanşi de sub fiecare tanc de imersiune era 
prins câte un dulap de metal. Într-unul găsi şase sticle de 
apă, toate goale şi douăsprezece conserve cu mâncare, de 
asemenea goale. În celălalt găsi o geantă de piele şi două 
jurnale îmbrăcate în piele neagră. Le puse în geantă, apoi 
mai aruncă o ultimă privire în jur. Ceva îi atrase atenţia: o 
bucată de material care ieşea de după dulap. Îngenunche şi 
văzu că era un sac de pânză; în interiorul lui se afla o cutie 
de lemn cu balamale, care avea mărimea şi forma unei 
franzele. Puse sacul sub braţ şi se întoarse la scară, după 
care îi dădu lui Remi tot ce luase şi începu să urce. Când 
ajunse la capătul scărilor se opri şi privi în jos către 
cadavru. 

— O să ne asigurăm că vei ajunge acasă, căpitane, şopti 
el. 

Înapoi pe punte, Sam ţinu coarda nemişcată pentru ca 
Remi să reuşească să ajungă mai uşor pe mal. În timp ce îşi 
fixa picioarele în podea, lovi sacul de pânză. Dinăuntru se 
auzi sunetul surd al unui obiect de sticlă. 

Curioşi amândoi, îngenuncheară pe punte. Remi deschise 
sacul şi scoase cutia pe care nu se afla nici un fel de 
însemnare. Cu foarte mare grijă, Remi desfăcu încuietoarea 
de alamă şi ridică uşor capacul, scoțând la iveală ceea ce 
părea a fi o veche pelerină de ploaie. Remi dădu la o parte 
învelişul. 

Timp de zece secunde, nici unul dintre ei nu scoase 
vreun cuvânt, rămânând cu ochii aţintiţi pe obiectul care li 
se dezvăluia în lumina soarelui. 

— Nu se poate, murmură Remi. Oare chiar asta este? 

Era o sticlă, o sticlă verde de vin. Sam nu-i dădu nici un 
răspuns, în schimb ridică sticla câţiva centimetri cu degetul 
arătător, făcând vizibil fundul acesteia. 

— Dumnezeule... murmură Remi. 

68 


Simbolul gravat în sticlă le era într-adevăr bine cunoscut: 


69 


Capitolul 10 


La Jolla, California 


— Săracul om, zise Remi. Să moară în felul ăla... Nici nu 
pot să-mi imaginez. 

— Eu nu vreau să-mi imaginez, răspunse Sam. 

Stăteau în solariu întinşi pe şezlonguri, înconjurați de 
palmieri în ghivece şi de ferigi, iar soarele după-amiezii 
scotea în evidenţă fiecare nuanţă a plăcilor de Toscana. Era 
una dintre camerele lor preferate din întreaga casă, fără să 
fi fost o alegere uşoară de făcut. 

Aşezată pe stânci, cu vedere spre Goldfish Point şi spre 
Oceanul Pacific cu apele sale indigo, casa familiei Fargo şi 
totodată sediul de lucru, se întindea pe o suprafaţă de 
1.115 metri pătraţi, având patru etaje şi fiind construită în 
stil spaniol, cu tavane ce aveau arcade din lemn de arțar şi 
destule ferestre şi luminatoare pentru a-l ţine pe omul de la 
întreţinere ocupat timp de opt ore în fiecare săptămână. 

La ultimul etaj se afla dormitorul principal, unde stăteau 
Sam şi Remi, iar cu un etaj mai jos erau patru camere de 
oaspeţi, camera de zi, sufrageria şi bucătăria/camera de 
relaxare, care se întindea peste marginea stâncii. La etajul 
al doilea se afla o sală de sport dotată cu echipament 
pentru aerobic şi fitness, o saună, o piscină HydroWorx 
uriaşă şi un spaţiu de trei sute de metri de podea de lemn 
pentru ca Remi să-şi exerseze mişcările de scrimă şi Sam, 
pe cele de judo. 

Parterul se întindea pe 18 5 metri pătraţi, spaţiu unde se 
aflau birourile lui Sam şi Remi şi, de asemenea, locul de 
muncă al Selmei. Aici se găseau trei computere Mac Pro, 
dotate cu monitoare cu diagonala de treizeci de centimetri, 
iar pe perete, două televizoare LCD cu diagonala de 80 de 
centimetri. Pe peretele estic se afla un acvariu cu peşti de 


70 


apă sărată de patru metri şi aproape două mii de litri, 
mândria Selmei. 

— Putem numai să sperăm că a murit repede şi fără să 
se chinuie, îi spuse Sam lui Remi. 

Bărbatul cu pricina, bietul om pe care îl găsiseră întins la 
capătul scărilor submarinului, avea acum, mulţumită 
jurnalelor pe care le găsiseră la bord, un nume: Manfred 
Boehm. Korvettenkapităn (comandorul) Manfred Boehm. 
Unul dintre jurnale se dovedi a fi jurnalul de bord al 
submarinului, iar celălalt era jurnalul personal al lui Boehm, 
care data din primele zile ale celui de-al Doilea Război 
Mondial. 

Având la îndemână o traducere aproximativă oferită de 
un program pe computer, Sam şi Remi se lăsară prinşi de 
ceea ce se dovedi destul de repede a fi ultimul testament al 
lui Boehm şi, totodată, al submarinului său, despre care 
aflară că se numea UM-34, adică vas subacvatic de tip 
Molch, a treizeci şi patra bucată construită. 

Sam se ocupa de jurnalul de bord al submarinului, 
încercând să îşi dea seama de unde venise acesta şi cum 
ajunsese într-un golfuleţ al râului Pocomoke, în timp ce 
Remi citea jurnalul lui Boehm, încercând să afle date 
despre acel om, altele decât uniforma şi rangul. 

După ce strânseră totul şi pregătiră barca de plecare, 
lăsară în urmă submarinul, gândindu-se că ar fi înţelept din 
partea lor să evite să treacă pe lângă Snow Hill şi firma de 
bărci Maxine. Bănuiau că rusul împreună cu prietenii lui 
stăteau ascunşi pe undeva, aşteptându-i să se întoarcă. Aşa 
că merseră şaisprezece kilometri spre amonte şi traseră 
barca la mal, la sud de Willow Grove, în punctul unde 
Autostrada 113 şi râul Pocomoke aproape că se uneau. De 
acolo sunară după un taxi şi apoi sunară la Maxine. Sam le 
dădu o explicaţie scurtă şi vagă, oferindu-le un bacşiş 
generos pentru că îi deranjase să vină până acolo ca să ia 
barca. Ultimul apel se îndreptă către directorul pensiunii, 
care acceptă să le trimită lucrurile înapoi în California. Cinci 
ore mai târziu se aflau pe aeroportul internaţional din 
Norfolk, luând avionul spre casă. 

71 


Imediat ce ajunseră acasă îi predară sticla Selmei, dar nu 
mai primiră nici o veste de la ea, după ce se încuiase în 
birou împreună cu asistenții ei, Pete Jeffcoat şi Wendy 
Corden (de la care auziseră toate glumele posibile cu Peter 
Pan), pentru o sesiune-maraton de cercetare, care nu avea 
să ia sfârşit până nu găseau un răspuns. 

În aparenţă, Pete şi Wendy erau californienii tipici de 
douăzeci şi ceva de ani - bronzaţi şi slabi, cu părul blond 
accentuat de lumina soarelui şi cu zâmbetul indolent - dar, 
din punct de vedere intelectual, nu aveau nimic 
convenţional, amândoi absolvind printre primii 
Universitatea din California de Sud. Pete obținuse o diplomă 
în arheologie, iar Wendy în ştiinţele sociale. 

Oricare ar fi fost descoperirea făcută de Sam şi Remi, nu 
încăpea nici o îndoială că simbolul sub formă de insectă de 
pe sticla lor se potrivea cu cel de pe ciobul lui Ted şi nici nu 
se îndoiau de proveniența sticlei. Scrisul de pe etichetă era 
în franceză. Era un scris de mână. 

Întrebările păreau să se adune cu repeziciune: Care era 
legătura dintre cele două obiecte? Ce semnificaţie avea 
simbolul? Inițial, ambele sticle se aflaseră la bordul 
submarinului şi dacă da, cum ajunseseră în locuri diferite? 
Şi, în sfârşit, ce era cu sticlele astea, de ce merita să omori 
pe cineva pentru ele? 

De când plecaseră din Maryland, Sam şi Remi se întrebau 
încontinuu ce să facă în legătură cu submarinul şi cu 
rămăşiţele lui Boehm. Deşi era oarecum o chestiune 
secundară, se putea spune că submarinul era, de fapt, un 
obiect arheologic, iar asta îi făcea într-un fel profanatori de 
morminte. Se consolară reciproc spunându-şi că, odată ce 
vor termina de cercetat posesiunile lui Boehm, acestea vor 
fi returnate proprietarului, fie că era vorba despre guvernul 
german sau despre membrii familiei. 

Voiau să se distanţeze cât mai mult de legătura dintre ei 
şi submarin, fiindu-le clar acum că asta era ceea ce căuta 
rusul. Îşi sunară avocatul, care îi asigură că submarinul va fi 
găsit de cei care se ocupau cu astfel de lucruri şi că 


72 


autorităţile vor fi alertate cu privire la posibilitatea 
prezenţei torpilelor pe fundul râului Pocomoke. 

— Avea o soţie şi un fiu, zise Remi fără să-şi ridice ochii 
de pe paginile jurnalului. Frieda şi Helmut, care locuiesc în 
Arnsburg, lângă Dusseldorf. 

— Minunat. Atunci sunt şanse destul de mari ca familia 
lui să se afle acolo. Dacă e aşa, îi vom găsi. 

— Cum merge cu jurnalul de bord? 

— Greu. Va trebui să încep să cartografiez unele dintre 
coordonate, dar se pare că submarinul era ataşat unei 
nave-mamă auxiliare, pe care Boehm o numea Gertrude. 

— Gertrude? Cei din Kriegsmarine puneau nume... 

— Nu, trebuie să fie un cod. 

— Coduri secrete, submarine pierdute şi sticle de vin 
misterioase. Sună ca un roman plin de suspans. 

— Poate când vom rezolva întregul puzzle... 

Remi începu să râdă. 

— Cred că avem un program destul de încărcat. 

— Intr-o zi va trebui să scriem despre toate astea, să ştii. 
Va fi o carte grozavă. 

— Într-o bună zi. Când vom fi bătrâni şi cărunţi. Apropo, 
am vorbit cu Ted. Stă ascuns. 

— Doamne-ajută! Ce ai decis? L-ai întrebat despre 
submarin? 

— Nu. 

Frobisher se agăța bine de coconul său de viaţă bine 
ordonată, iar atacul misterios al cărui protagonist fusese 
era toată aventura pe care o putea suporta. De altfel, Sam 
îl ştia bine pe Ted; de îndată ce va ieşi la iveală 
descoperirea submarinului, se va întreba, bazându-se pe 
proximitatea celor două obiecte, dacă nu cumva ciobul de 
sticlă şi submarinul nu aveau legătură între ele. Avea să îi 
contacteze dacă afla ceva important. 

— Uite, ascultă, zise Remi urmărind cu degetul pe 
pagină: „Wolfi mi-a dat azi două sticle de vin ales, două 
sticle din cele trei pe care le-a adus. A spus că vom 
sărbători împreună când voi termina misiunea.” 

— Wolfi, repetă Sam. Ştim cine e? 

73 


— Nu. Am citit pe sărite. O să caut. Uite ce mai scrie: 
„Wolfi a spus că merit două, de vreme ce am sarcina cea 
mai grea.” Mă întreb despre ce era vorba. 

— Nu ştiu, dar cel puţin ştim de unde provine ciobul lui 
Ted. Boehm a pierdut una dintre sticle undeva pe drum. 

Interfonul de pe perete, aflat deasupra capului lui Remi, 
începu să târâie ca şi cum ar fi prins viaţă. 

— Domnule şi doamnă Fargo? 

În ciuda încercărilor repetate, nu reuşiseră să o facă pe 
Selma să le spună pe numele mic. 

Remi se ridică şi apăsă pe buton ca să vorbească: 

— Da, Selma. 

— Am ceva... Adică, am găsit ceva... _ 

Sam şi Remi se uitară întrebător unul la altul. In cei zece 
ani în care lucraseră alături de Selma, nu o auziseră vorbind 
decât pe un ton hotărât şi concis. 

— Totul e în regulă? o întrebă Remi. 

— Păi... Ei bine, de ce nu coborâţi şi voi încerca să vă 
explic. 

— Venim acum. 

O găsiră pe Selma aşezată pe un taburet la masa de 
lucru din mijloc, cu ochii aţintiţi asupra sticlei de vin din 
faţa ei. Todd şi Wendy nu se vedeau prin preajmă. _ 

Înfăţişarea Selmei era de-a dreptul un colaj. Îşi purta 
părul tuns în stilul „bob al anilor şaizeci, uşor modificat”, 
după cum îi plăcea lui Remi să spună, în timp ce ochelarii 
cu ramă de baga, pe care, când nu îi folosea, îi ţinea agăţaţi 
de un lanţ în jurul gâtului, păreau a fi chiar din anii 1950. 
Lipsa ei de stil scotea la iveală o garderobă formată din 
pantaloni kaki, tenişi şi un stoc aparent nesfârşit de tricouri 
multicolore. Selma nu bea, nu fuma, nu înjura, având o 
singură dependenţă: ceaiul de plante, din care bea ibrice 
întregi. O vitrină întreagă din camera de lucru era plină de 
ceaiurile ei, majoritatea cu nume pe care nici Sam, nici 
Remi nu le puteau pronunţa. 

— Unde sunt Pete şi Wendy? o întrebă Sam. 


74 


— l-am trimis acasă mai devreme. M-am gândit că vreţi 
să auziţi ce am de spus fără să avem martori. Puteţi decide 
mai târziu dacă vreţi să le spuneţi şi lor sau nu. 

— Bine, răspunse Remi. 

— Spune-mi, te rog, că n-ai găsit o sticlă cu virusul Ebola 
în stare lichidă, zise Sam. 

— Nu. 

— Atunci despre ce e vorba? 

— Nu ştiu sigur cu ce să încep. 

— Cu ce vrei tu, zise Sam cu blândeţe. 

Îşi tuguie buzele, rămânând pe gânduri preţ de câteva 
clipe, apoi zise: 

— Mai întâi de toate, simbolul de pe fund, insecta... nu 
am nici cea mai vagă idee ce reprezintă. Imi pare rău. 

— Nu-i nici o problemă, Selma. Continuă! 

— Haideţi să recapitulăm! Să vorbim despre cutie: 
balamalele şi încuietoarea sunt din alamă, iar lemnul din 
care este fabricată provine dintr-o specie de fag care se 
găseşte numai în câteva locuri din lume. Cea mai mare 
parte se găseşte în munţii Pirinei din sudul Franţei şi nordul 
Italiei. În ceea ce priveşte materialul dinăuntru, cel cu care 
era învelită sticla, pare a fi o descoperire în sine. Ar putea 
fi, în funcţie de perioada din care datează, primul model de 
pelerină de ploaie europeană. Primele şase straturi sunt din 
piele de vițel înmuiată într-un amestec de minereu de fier 
cu ulei de sămânță de in. Cele două straturi de la suprafaţă 
sunt uscate şi uşor mototolite, dar celelalte patru din 
interior sunt într-o stare perfectă. Sticla este, de asemenea, 
remarcabilă, de foarte bună calitate, iar pereţii au aproape 
un centimetru grosime. Deşi nu sunt tocmai dispusă să-mi 
testez teoria, aş zice că nu s-ar sparge cu una, cu două. 
Eticheta de pe sticlă este din piele prelucrată manual, lipită 
de sticlă şi totodată legată de vârful şi de fundul acesteia 
cu funii împletite de cânepă. După cum vedeţi, scrisul de pe 
etichetă a fost gravat direct în piele şi umplut cu cerneală - 
o cerneală foarte rară, de fapt. E un amestec de Aeonium 
arboreum „Schwarzkopf”... 

— Vorbeşte pe înţelesul tuturor, te rog, zise Remi. 

75 


— E un tip de trandafir negru. Cerneala e un amestec 
făcut din petalele acestuia şi din gândaci zdrobiţi - un 
scarabeu care îşi are originile în insulele din Marea Ligurică. 

— Lângă coasta Italiei, zise Sam. 

— Aşa este. lar în ceea ce priveşte detaliile de pe 
etichetă... Selma apropie sticla, aşteptă ca Sam şi Remi să 
vină lângă ea, apoi aprinse o lampă de birou cu halogen. 
Vedeţi cuvântul ăsta... mesures usuelles - este în franceză 
şi înseamnă „măsurători uzuale”. E un sistem care n-a mai 
fost folosit de mai bine de o sută cincizeci de ani. Şi 
cuvântul ăsta, demis... Inseamnă „jumătăţi”, adică 
echivalentul unei halbe. Patru sute cincizeci de grame. 

— Nu e prea mult lichid pentru o sticlă de mărimea asta, 
zise Remi. Probabil din cauza grosimii sticlei. 

Selma încuviinţă din cap. 

— Acum, să ne uităm la cerneală: după cum vedeţi, pe 
alocuri este ştearsă, aşa că e nevoie de timp pentru a 
reface imaginea, dar vedeţi cele două litere din colţul drept 
şi din cel stâng de sus, cele două numere din dreapta şi din 
stânga de jos? 

Sam şi Remi dădură din cap. 

— Numerele reprezintă un an. Unu şi patru. Paisprezece. 

— O mie nouă sute paisprezece? zise Remi. 

Selma scutură din cap. 

— O mie opt sute paisprezece. lar cele două litere, H şi A, 
sunt iniţiale. 

— Care aparţin lui...? o grăbi Sam. 

Selma se lăsă pe spate şi făcu o pauză. 

— Nu sunt sigură. Trebuie să mai fac nişte cercetări ca să 
pot spune ceva cu siguranţă. 

— Am înţeles. 

— Cred că inițialele aparţin lui Henri Archambault. 

Sam şi Remi îşi însuşiră numele, se uitară unul la altul, 
apoi iar la Selma, care le zâmbi sfios şi ridică din umeri. 

— Bine, doar ca să mă asigur, vorbim despre acel Henri 
Archambault, într-adevăr? zise Remi. 

— Chiar despre el, răspunse Selma. Henri Emile 
Archambault... Enologul lui Napoleon Bonaparte. În cazul în 

76 


care nu mă înşel, aţi găsit o sticlă din Beciul Pierdut al lui 
Napoleon. 


77 


Capitolul 11 


Sevastopol 


Fazanul ţâşni din tufiş şi zbură în văzduh, lovind puternic 
cu aripile aerul rece al dimineţii. Hadeon Bondaruk aşteptă 
până când pasărea prinse avans, apoi îşi fixă puşca pe 
umăr şi trase. Fazanul se zbătu în aer şi, nemaiputând să 
zboare, căzu la pământ. 

— Bine ţintit, zise Grigori Arhipov, care stătea câţiva 
metri mai departe. 

— Aport! strigă Bondaruk în persană. 

Cei doi câini Labrador Retriever, care până atunci 
aşteptaseră liniştiţi la picioarele lui Bondaruk, se ridicară cu 
un salt şi porniră în căutarea păsării căzute. Pe jos, la 
picioarele lui Bondaruk, erau douăsprezece leşuri de fazani, 
toate sfâşiate de câini. 

— Nu-mi place ce gust au, îi explică Bondaruk lui 
Arhipov, lovind unul dintre leşuri cu vârful ghetei. Dar 
câinilor le place. Tu ce părere ai, Holkov, îţi place 
vânătoarea? 

Aflat la câţiva paşi în spatele lui Arhipov, Vladimir Holkov 
înclină din cap şi zise: 

— Depinde de vânat. 

— Bine răspuns! 

Holkov şi Arhipov fuseseră camarazi în gruparea Speţnaz, 
Arhipov pe post de comandant, iar Holkov pe post de ofiţer 
executant, relaţie pe care o păstraseră şi în viaţa civilă, ca 
mercenari. 

După ce îi raportase lui Bondaruk eşecul privind misiunea 
de a găsi familia Fargo, Arhipov şi Holkov fuseseră chemaţi 
aici, la casa de vacanţă a şefului lor, aflată pe dealurile sub- 
montane ale peninsulei Crimeea. Deşi sosiseră aici cu o zi 
înainte, Bondaruk nu amintise încă nimic despre incident. 


78 


Arhipov nu se temea de nimeni - asta văzuse şi Holkov 
pe câmpul de luptă de nenumărate ori - dar amândoi ştiau 
când aveau de-a face cu un individ periculos, iar Bondaruk 
se dovedise a fi de la început o persoană perfidă. Deşi nu 
fuseseră niciodată martorii unei astfel de scene, n-aveau 
nici o îndoială când venea vorba despre violenţa şefului lor. 
Nu era deci teama cea care îi făcea să rămână în gardă, ci 
o precauţie sănătoasă dobândită de-a lungul timpului. 
Bondaruk era imprevizibil precum un rechin. Înota liniştit 
prin preajmă, părând a nu da atenţie la nimic, gata să atace 
în orice clipă. Chiar şi acum, când discutau, Holkov, ca un 
soldat bine antrenat, avea un ochi aţintit spre puşca lui 
Bondaruk, urmărind mişcarea ţevii ca şi cum ar fi fost gura 
Marelui Alb. 

Holkov mai ştia câte ceva şi despre tinereţea lui 
Bondaruk petrecută în Turkmenistan. Faptul că actualul său 
şef îi omorâse probabil mulţi dintre compatrioți - poate 
chiar oameni pe care îi cunoştea - în timpul conflictului de 
la graniţa iraniană nu avea foarte mare importanţă pentru 
el. Războiul era război. De obicei, cei mai buni soldaţi, cei 
care se distingeau în luptă şi care reuşiseră să 
supravieţuiască, îşi omorau inamicii cu detaşare. 

— E uşor să ţinteşti bine când ai o armă bună, zise 
Bondaruk desfăcând puşca şi scoțând cartuşul. Făcută la 
comandă, în Austria, de Hambrusch Jagdwaffen. Ştii cât de 
veche e? 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse Arhipov. 

— Are o sută optzeci de ani. l-a aparţinut lui Otto von 
Bismark în persoană. 

— Într-adevăr? 

— E o istorie vie, continuă Bondaruk, ca şi cum Arhipov 
nu ar fi zis nimic. Uite-te acolo! Bondaruk arătă înspre sud- 
est, către câmpiile ce se întindeau de-a lungul coastei. Vezi 
dealurile alea joase? 

— Da. 

— În 1854, în timpul Războiului Crimeii, bătălia de la 
Balaclava s-a dat pe acele dealuri. Ai auzit de poemul lui 
Tennyson, Atacul cavaleriei uşoare? 

79 


Arhipov ridică din umeri. 

— Cred că am citit-o când eram în şcoala primară. 

— Bătălia în sine a fost pusă în umbră de acest poem - 
îndeajuns de mult încât omul de rând să nu ştie nimic 
despre adevărata poveste. Şapte sute de soldaţi britanici - 
care făceau parte din Brigăzile a 4-a şi a 13-a de cavalerie 
uşoară, din Regimentul 17 de lăncieri şi din Regimentele 8 
şi 11 de husari - au atacat artileria rusească. Când fumul 
lăsat în urmă de obuze a dispărut, în viaţă nu mai 
rămăseseră nici măcar două sute de soldaţi. Grigori, tu eşti 
soldat. Ce-ai de spus despre asta? E vorba despre prostie 
sau despre curaj? 

— E greu de spus la ce se gândeau comandanții. 

— Un alt exemplu de istorie vie, zise Bondaruk. Istoria 
este despre oameni şi despre moştenirea acestora. Fapte şi 
ambiţii măreţe. Insoţeşte-mă! 

Cu puşca atârnându-i în mână, Bondaruk porni prin iarba 
înaltă, doborând din când în când fazanii care îi apăreau în 
cale pe neaşteptate. 

— Nu te învinovăţesc că nu i-ai găsit, zise Bondaruk. Am 
citit despre familia Fargo. Îi atrage aventura. Şi pericolul. 

— O să-i găsim. 

Bondaruk dădu din mână în semn de indiferenţă. 

— Ştii de ce sticlele alea sunt aşa de importante pentru 
mine? 

— Nu. 

— Adevărul este că sticlele, vinul şi locul de unde provin 
nu sunt importante. Odată ce şi-au îndeplinit rolul, din 
partea mea poţi să le spargi în bucăţi. 

— Atunci de ce? De ce vi le doriţi atât de mult? 

— E vorba despre locul unde ne pot duce. E vorba despre 
ceea ce ascund de două sute de ani încoace - şi de două 
milenii înainte de asta. Cât de multe ştii despre Napoleon? 

— Ştiu câte ceva. 

— Napoleon era un tactician iscusit, un general nemilos 
şi un strateg desăvârşit - toate cărţile de istorie spun asta, 
dar, din punctul meu de vedere, cea mai de seamă 
trăsătură a sa era premoniţia. Anticipa întotdeauna 

80 


lucrurile. Când l-a însărcinat pe Henri Archambault cu 
producerea vinului şi cu fabricarea sticlelor în care acesta 
avea să fie păstrat, Napoleon se gândea la viitor, privind 
dincolo de bătălii şi de politică. Din păcate, istoria l-a ajuns 
din urmă. Bondaruk ridică din umeri şi zâmbi. Cred că 
ghinionul cuiva se poate transforma în norocul altcuiva. 

— Nu înţeleg. 

— Ştiu că nu înţelegi. 

Bondaruk dădu să se îndepărteze, chemându-şi câinii să-l 
urmeze, apoi se opri brusc şi se întoarse spre Arhipov. 

— Timp de ani de zile m-ai slujit foarte bine, Grigori. 

— Am făcut-o cu plăcere. 

— După cum spuneam, nu te învinovăţesc că ai pierdut 
urma familiei Fargo, dar trebuie să-mi promiţi că n-o să se 
mai întâmple. 

— Vă promit, domnule Bondaruk. 

— Juri? 

Pentru prima oară, în privirea lui Arhipov apăru o umbră 
de îndoială. 

— Desigur. 

Bondaruk zâmbi; în privirea lui nu se putea citi acelaşi 
lucru. 

— Bine. Ridică mâna dreaptă şi jură! 

După doar un moment de ezitare, Arhipov ridică mâna 
până la nivelul umărului şi zise: 

— Jur că nu se va mai... 

Bondaruk roti arma între degete, iar din ţeava ţâşni o 
flacără portocalie. Mâna şi încheietura dreaptă ale lui 
Arhipov dispărură într-o baltă de sânge. Fostul membru 
Speţnaz se clătină în spate câţiva paşi, holbându-se câteva 
momente la ciotul din care ţâşnea sângele, apoi scoase un 
geamăt şi se prăbuşi în genunchi. 

Holkov, care stătea la câţiva metri în spatele lui, se dădu 
într-o parte, cu ochii aţintiţi asupra puştii lui Bondaruk. 
Arhipov strânse uşor cu mâna ciotul rămas şi se uită în sus 
la Holkov. 

— De ce? murmură el. 


81 


Bondaruk merse până la Arhipov, se aşeză într-o parte 
lângă acesta şi se uită în jos la el. 

— Grigori, eu nu te învinovăţesc, dar în viaţă este vorba 
despre cauze şi efecte. Dacă te-ai fi mişcat mai repede cu 
Frobisher, soţii Fargo n-ar mai fi avut timp să intervină. 

Bondaruk mişcă din nou pușca, tinti spre glezna stângă a 
lui Arhipov şi apăsă pe trăgaci. Piciorul acestuia dispăru. 
Arhipov ţipă şi se rostogoli pe spate. Bondaruk desfăcu 
încărcătorul, luă alte două gloanţe din buzunar şi îşi încarcă 
puşca, după care trase pe rând în mâna şi în piciorul lui 
Arhipov care îi mai rămăseseră întregi, privindu-şi 
subalternul care se zvârcolea în chinuri. După treizeci de 
secunde, Arhipov încetă să se mai mişte. 

Bondaruk se uită la Holkov. 

— Vrei slujba lui? 

— Mă scuzaţi? 

— Tocmai te-am promovat. Accepti? 

Holkov respiră adânc. 

— Trebuie să recunosc că felul dumneavoastră de a 
rezolva lucrurile îmi cam taie din elan. 

Bondaruk zâmbi. 

— Vladimir, Arhipov nu e mort pentru că a făcut o 
greşeală. E mort pentru că a făcut o greşeală ce nu poate fi 
reparată. Acum sunt implicaţi şi soţii Fargo, iar asta e o 
complicaţie ce nu ne-o putem permite. Ai voie să faci 
greşeli, însă nu unele ireversibile. Am nevoie de răspunsul 
tău acum. 

Holkov dădu din cap. 

— Accept. 

— Minunat! Hai să luăm micul dejun. 

Bondaruk se întoarse şi începu să meargă, câinii 
urmându-l din spate, apoi se opri şi se întoarse înspre 
Holkov. 

Apropo, după ce ajungem acasă, ar fi bine să verifici site- 
urile cu ultimele ştiri din America. Am auzit că un localnic, 
un ofiţer de poliţie din Maryland, a descoperit un mini- 
submarin german pe jumătate scufundat. 

— Nu mai spune. 

82 


— Interesant, nu-i aşa? 


83 


Capitolul 12 


La Jolla 


— Doar nu vorbeşti serios, Selma, zise Sam. Beciul 
Pierdut al lui Napoleon nu este doar... Este doar... 

— O legendă, spuse Remi. 

— Aşa este. 

— Poate că nu, răspunse Selma. Mai întâi haideţi să 
vorbim puţin despre contextul istoric. Ştiu că amândoi 
cunoaşteţi istoria napoleoniană, dar faceţi-mi pe plac. Nu o 
să vă plictisesc cu amănunte din viaţa lui, aşa că vom 
începe cu prima lui acţiune militară. Născut în Corsica, 
Napoleon a fost prima dată aclamat în 1793, în timpul 
bătăliei de la Toulon şi a fost numit general de brigadă, 
după care a fost numit general al armatei vestice, fiind 
promovat la gradul de comandant suprem al armatei de pe 
teritoriul ţării şi, în final, comandant al armatei din Italia. În 
următorii câţiva ani a dus o serie de bătălii în Austria, după 
care s-a întors la Paris ca erou naţional. După ce a petrecut 
câţiva ani în Orientul Mijlociu, odată cu campania din Egipt 
- care a fost aproape un eşec - s-a întors în Franţa unde a 
participat la o lovitură de stat, în urma căreia a obţinut titlul 
de prim-consul al noului guvern francez. Un an mai târziu 
şi-a luat armata şi a trecut Alpii Pennini pentru a duce a 
doua campanie în Italia. 

— Faimosul tablou cu el pe cal... zise Remi. 

— Aşa este, răspunse Selma. Stând pe un cal cabrat, cu 
bărbia ridicată şi cu mâna întinsă în faţă... Cu toate 
acestea, adevărul e puţin altul. Mai întâi, majoritatea 
oamenilor cred că numele calului era Marengo, dar, de fapt, 
pe atunci i se spunea Stiria; numele său a fost schimbat 
câteva luni mai târziu, după bătălia de la Marengo. Dar 
poanta e că Napoleon a trecut cea mai mare parte a 
munţilor călare pe un catâr. 

84 


— Nu era o imagine tocmai potrivită pentru el. 

— Nu. Oricum, după campanie, Napoleon s-a întors la 
Paris şi a fost numit prim-consul pe viaţă - fiind, în esenţă, 
vorba despre o dictatură pe termen nelimitat, acceptată de 
bunăvoie. Doi ani mai târziu avea să fie proclamat împărat. 

În următorii zece ani, a purtat bătălii şi a semnat tratate, 
până în 1812, când a făcut greşeala să invadeze Rusia. 
Campania nu a decurs conform planului şi, astfel, s-a văzut 
obligat să ordone retragerea pe timp de iarnă, acţiune care 
a dus la decimarea marii sale armate. S-a întors la Paris şi, 
în următorii doi ani, a fost nevoit să lupte împotriva Prusiei 
şi a Spaniei, nu numai pe teritoriul acestora, ci chiar şi în 
interiorul Franţei. Curând după aceste lupte, Parisul s-a 
prăbuşit. Senatul a declarat imperiul lui Napoleon mort, iar 
în vara anului 1814, acesta a renunţat la tron, iar în locul lui 
a venit Ludovic al XVIII-lea. O lună mai târziu a fost exilat 
pe insula Elba, iar soţia şi fiul său au fugit la Viena. 

— Nu e vorba despre Josephine, nu? întrebă Sam. 

— Nu. Urmând exemplul lui Henric al VIll-lea, Napoleon a 
divorţat de ea în 1809 pentru că nu îi născuse un 
moştenitor. S-a căsătorit apoi cu fiica împăratului Austriei, 
Mărie Louise, care a reuşit să-i dea un fiu. 

— Bine, continuă! 

— Cam după un an de la exilarea pe insula Elba, 
Napoleon a reuşit să scape, s-a întors în Franţa şi a pus 
bazele unei armate. Ludovic al XVIll-lea a părăsit tronul şi 
Napoleon a revenit la conducere. Acesta a fost începutul a 
ceea ce istoricii numesc „Cele o sută de zile”, deşi nu a 
durat chiar atât de mult. Trei luni mai târziu, în iunie, 
Napoleon a fost înfrânt de armatele engleze şi prusace în 
bătălia de la Waterloo. Napoleon a abdicat din nou şi a fost 
exilat de englezi pe insula Sfânta Elena - o stâncă de două 
mai mare decât Washingtonul, situată chiar în inima 
Oceanului Atlantic, între Africa de Vest şi Brazilia. Acolo şi-a 
petrecut ultimii şase ani din viaţă şi a murit în 1821. 

— De cancer la stomac, adăugă Sam. 

— Asta e teoria general-acceptată, însă există mulţi 
istorici care cred că a fost omorât - că ar fi fost otrăvit cu 

85 


arsenic. Aşadar, concluziona Selma, asta ne aduce înapoi la 
Beciul Pierdut: mitul datează încă din anul 1852 şi are ca 
bază presupusa confesiune de pe patul de moarte a unui 
traficant pe nume Lionel Arienne, care a pretins că în 1820, 
cu şase luni înainte ca Napoleon să moară, a fost abordat 
de un agent al lui Napoleon într-o tavernă din Le Havre. 
Soldatul - căruia Arienne îi spunea „maiorul” - l-a angajat 
pe acesta ca să-l ducă cu corabia sa, Faucon, pe insula 
Sfânta Elena, de unde trebuiau să ridice un pachet, apoi să 
îl transporte într-un alt loc, însă avea să afle noua 
destinaţie numai după ce părăseau insula. Conform 
spuselor lui Arienne, când au ajuns pe insulă s-au întâlnit, la 
adăpostul unui mic golfuleţ, cu un bărbat singur într-o 
barcă cu vâsle, care adusese un cufăr de lemn, lung de 
aproximativ şaizeci de centimetri şi lat de treizeci. Cu 
spatele la Arienne, maiorul a deschis cufărul, a verificat 
conţinutul acestuia, l-a resigilat, iar apoi, dintr-odată şi-a 
scos sabia şi l-a omorât pe omul din barcă. Corpul i-a fost 
legat cu lanţul de la ancoră şi aruncat peste bord, iar barca 
a fost scufundată. Se spune că în acest punct al povestirii 
bătrânul traficant a murit - chiar în mijlocul propoziției - 
luând cu el în mormânt toate indiciile care ar fi putut 
dezvălui conţinutul cufărului sau locul unde l-au dus apoi. ŞI 
ăsta ar fi putut fi sfârşitul poveştii, zise Selma, dacă n-ar fi 
fost întâmplarea de la Lacanau. 

— Aşa se numea podgoria personală a lui Napoleon, 
adăugă Sam. 

— Exact. Cam în acelaşi timp când se presupunea că 
maiorul cel misterios şi Arienne erau în drum spre insulă, 
podgoria de la Lacanau - guvernul francez a permis cu 
generozitate ca aceasta să rămână parte din proprietatea 
lui Napoleon - a fost arsă în întregime de o persoană sau de 
mai multe persoane necunoscute. Via, crama, toate 
butoaiele cu vin au fost distruse în totalitate. Chiar şi solul a 
fost compromis, au aruncat peste el sare şi leşie. 

— La fel şi seminţele, nu? zise Remi. 

— Da şi ele. De fapt, Lacanau nu era decât un nume de 
convenienţă. Pentru că strugurii de la podgoria Lacanau 

86 


proveneau din seminţe aduse din regiunile corsicane ale 
patrimoniului Ajaccio. Napoleon l-a pus pe Archambault să 
folosească polenizarea încrucişată pentru a crea soiul acela 
de struguri. Cât era încă la putere, Napoleon a ordonat ca 
seminţele strugurilor de la Lacanau să fie păstrate în 
siguranţă în depozitele de la Amiens, Paris şi Orleans. După 
cum spune legenda, în timp ce focul mistuia podgoria, 
seminţele au dispărut în mod misterios şi s-a presupus că 
au fost distruse. Strugurii de Lacanau, care creşteau numai 
în acea regiune de coastă a Franţei, au dispărut pentru 
totdeauna. 

— De dragul discuţiei, zise Remi, să presupunem că toate 
astea nu sunt doar folclor. Ce să înţelegem de aici? Că 
Napoleon, aflat în exil, s-a folosit de un mesager secret, de 
un porumbel călător sau de cine ştie ce şi i-a ordonat lui 
Henri Archambault, enologul lui, să realizeze o ultimă 
producţie de vin de Lacanau şi să i-o trimită pe insula 
Sfânta Elena. Apoi le-a ordonat supuşilor săi loiali din Franţa 
să distrugă podgoria şi solul, să fure şi să nimicească 
seminţele. Câteva luni mai târziu, i-a ordonat acestui... 
maior să meargă pe insulă şi să facă vinul nevăzut, 
băgându-i pe toţi în ceaţă - aluzie neintenţionată. Remi se 
uită la Sam, apoi la Selma. Am înţeles bine? 

— Cam aşa ar sta lucrurile, zise Sam. 

Toţi trei rămaseră tăcuţi preţ de zece secunde, de data 
aceasta privind sticla de pe masă cu alţi ochi. 

— Cât valorează? o întrebă Remi pe Selma. 

— Ei bine, povestea spune că în cufărul pe care maiorul 
şi Arienne l-au luat de pe insulă erau douăsprezece sticle şi 
se pare că una dintre ele este deja spartă. In cazul în care 
cufărul ar fi intact, aş spune că preţul ar ajunge la nouă sau 
zece milioane de dolari - bineînţeles, pentru cumpărătorul 
potrivit. Dar cufărul nu este intact, aşa că preţul scade 
destul de mult. Dacă ar fi să estimez... aş spune că fiecare 
sticlă valorează între şase şi şapte sute de mii de dolari. 

— Pentru o sticlă de vin, zise Remi cu respiraţia tăiată. 


87 


— Să nu uităm de valoarea lor istorică şi ştiinţifică, zise 
Sam. Vorbim despre un soi de struguri care, probabil, nu 
mai există. 

— Deci ce vreţi să faceţi? întrebă Selma. 

— Pesemne că rusul vrea vinul, nu-l interesează 
submarinul, zise Sam. 

— Şi nu mi s-a părut a fi un connaisseur, adăugă Remi. 

— Ceea ce înseamnă că lucrează pentru cineva. O să dau 
nişte telefoane să cer câteva favoruri şi să vedem ce putem 
afla. Selma, între timp sună-i pe Todd şi pe Wendy şi pune-i 
la curent. Ce zici, Remi? 

— Sunt de acord. Selma, tu ocupă-te în continuare de 
Lacanau. Trebuie să ştim totul în legătură cu asta, cu sticla, 
cu Henri Archambault - ştii ce ai de făcut. 

— Nici o problemă, zise Selma luându-şi notițe. 

— Când ajung Todd şi Wendy, spune-le repede despre ce 
e vorba, după care pune-i pe urmele lui Napoleon şi ale 
maiorului misterios. Mă interesează orice găsesc şi vreau să 
afle tot ce e de aflat, zise Sam. 

— Am înţeles. Totuşi, mai e ceva ce mă nelinişteşte. 

— Despre ce e vorba? 

— O parte din cerneala de pe etichetă provine de la un 
gândac care trăieşte într-un singur loc - în arhipelagul 
toscan din Marea Ligurică. 

Sam îşi dădu seama unde voia să ajungă Selma. 

— Adică unde se află şi insula Elba. 

— Adică, interveni Remi, primul loc unde a fost exilat 
Napoleon. Cu şase ani înainte, Arienne susţinea că, 
împreună cu maiorul, sosise pe insula Sfânta Elena pentru a 
lua vinul. 

— Fie Napoleon pusese la cale acest plan încă de când se 
afla pe insula Elba, fie luase această cerneală cu el pe 
insula Sfânta Elena, spuse Sam. Nu vom afla poate 
niciodată. Selma, termină ce-ai început! 

— Bine. Voi ce veţi face în continuare? 

— Ne apucăm de citit, răspunse Remi. Sticla asta se afla 
la bordul sub-marinului UM-34, lăsată acolo de Manfred 


88 


Boehm. Aflând de unde au venit submarinul şi Boehm, 
aflăm de unde provine sticla. 

Statură până noaptea târziu să citească jurnalul lui 
Boehm şi jurnalul de bord, Remi notându-şi informaţiile 
despre care credea că i-ar putea ajuta să-l înţeleagă mai 
bine pe Boehm, iar Sam încercând să refacă traseul urmat 
de submarin, ghidându-se după locul unde îl găsiseră 
scufundat. 

— Am găsit, zise Remi, îndreptându-se în scaun şi bătând 
uşor cu degetul pe jurnal. Asta căutam - pe Wolfgang 
Muller. Ascultă ce a scris: 

„3 august 1944 - Mâine, pentru prima dată, eu şi Wolfi 
vom ieşi în larg ca fraţi de arme. Mă rog lui Dumnezeu să 
reuşim şi să ne dovedim vrednici de această sarcină.” 

— Frate de arme, repetă Sam, cu omul care deţinea 
cealaltă sticlă. Deci şi Muller făcea parte din Kriegsmarine - 
Boehm era căpitanul submarinului şi Muller, căpitanul... 
cui? Căpitan pe Gertrude, poate? Nava-mamă menţionată 
de Boehm? 

— Posibil. Remi luă mobilul şi sună la atelier. Selma, poţi 
să-ţi foloseşti talentul pentru noi? Avem nevoie să afli tot ce 
poţi despre Wolfgang Muller, un marinar din Kriegsmarine 
care a luptat în al Doilea Război Mondial. E posibil ca în 
vara sau toamna anului 1944 să fi fost comandantul unei 
nave. Bine, mulţumesc. 

Dovedindu-se demnă de reputaţia ei, Selma îi sună 
înapoi peste treizeci de minute. Remi puse telefonul pe 
speaker. 

— L-am găsit. Vreţi varianta scurtă sau pe cea lungă? 

— Deocamdată pe cea scurtă, răspunse Sam. 

— Fregattenkapităn Wolfgang Muller, născut în 1910 la 
Munchen. A intrat în marina germană în 1934. A fost 
avansat în grad conform normelor şi nu a avut dosar 
disciplinar. In 1944 a fost comandantul navei auxiliare 
Lothringen. Portul de origine era Bremerhaven, iar zona de 
acţiune, Atlanticul. Conform bazei de date a arhivei navale 
germane, Lothringen a fost la origine un feribot francez 
numit Londres. Germanii l-au capturat în 1940 şi l-au 

89 


transformat în puitor de mine. În iulie 1944 a fost repartizat 
pentru îndeplinirea unor „acţiuni speciale”, dar nu se 
menţiona nimic concret. 

— Un puitor de mine? zise Remi. De ce ar... 

— Atunci, germanii pierdeau războiul şi o ştiau prea bine 
- toţi ştiau, în afară de Hitler, zise Selma. Erau 
deznădăjduiţi. Navele auxiliare, care în mod normal erau 
folosite să transporte submarinele UM-34, fie se scufundau 
şi ele, fie erau transformate în nave pentru transportul 
trupelor. Am găsit, de asemenea şi un site care se cheamă 
„Supraviețuitorii de pe Lothringen” şi mai multe bloguri 
care abordează acest subiect. Se pare că, în timpul unei 
furtuni, nava a fost scoasă din luptă în urma unui atac al 
unei nave de război aparţinând marinei americane, atac ce 
a avut loc în septembrie 1944 lângă Virginia Beach. 

— Cam la optzeci de kilometri sud de strâmtoarea 
Pocomoke, zise Remi. 

— Aşa este. Numai jumătate din echipajul navei a 
supravieţuit atacului. Aceştia şi-au petrecut restul zilelor cât 
a mai durat războiul într-un lagăr POW, numit Lagărul Lodi. 
Nava Lothringen a fost remorcată la Norfolk şi, după război, 
a fost vândută Greciei. Din câte am înţeles, nu există nimic 
care să ateste că ar fi fost dată la fier vechi. 

— Dar Muller? Ai idee ce s-a întâmplat cu el? 

— Nu ştiu nimic încă. Mai caut. Unul dintre bloguri, 
administrat de nepoata unui supravieţuitor pe nume Froch, 
este un fel de jurnal. Se vorbeşte mult despre săptămânile 
de dinaintea atacului. Dacă e să dăm crezare celor 
povestite, nava a stat timp de o lună la o bază secretă 
germană din Bahamas pentru a fi reechipată, iar echipajul a 
petrecut alături de localnice. S-a întâmplat undeva prin 
Rum Cay. 

— Selma, nava îndeplinea condiţiile necesare pentru a fi 
reechipată? 

— Nici pe departe. Singurul lucru pe care putea să-l facă 
era să tragă submarinul la bord, să-l acopere cu o prelată 
pentru a-l ascunde de privirile curioase, apoi să-l transporte 
de-a lungul Atlanticului. 

90 


— Asta ar explica de ce n-au făcut re-echiparea în larg, 
zise Remi. 

— Adevărat, dar de ce n-au făcut asta în Bremerhaven 
înainte să plece? Poate că se grăbeau... După cum am 
spus, erau deja disperaţi la acel moment. 

— Staţi puţin, strigă Sam, apoi înşfacă jurnalul de bord şi 
începu să-l răsfoiască. Uite, am găsit! La începutul 
jurnalului de bord Boehm menţionează un loc, însă nu îi 
notează decât inițialele: R.C. 

— Rum Cay, murmură Remi. 

— Asta trebuie să fie. 

— Se potriveşte, aprobă Selma. 

Sam privi întrebător înspre Remi, iar ea îi zâmbi şi 
încuviinţă din cap. 

— Bine, Selma, e timpul să devii agentul nostru de 
turism. Rezervă-ne bilete pentru următorul zbor spre 
Nassau. 

— S-a făcut. 

— Şi fă-ne rost şi de o maşină, adăugă Sam. Închiriază 
una rapidă şi sexy. 

— Îmi place stilul tău, zise Remi cu un zâmbet şiret. 


91 


Capitolul 13 


Nassau, Bahamas 


Selma a reuşit să fie un agent de turism eficient, ca 
întotdeauna, rezervându-le două bilete la clasa întâi pentru 
ultimul zbor de noapte din San Diego care pleca înspre est. 
După şapte ore de călătorie şi o haltă, ajunseră pe 
aeroportul internaţional din Nassau puţin după prânz. 
Norocul nu le surâse însă şi în ceea ce priveşte maşina 
închiriată,  pricopsindu-se cu un Volkswagen Beetle 
decapotabil de un roşu aprins, despre care Selma jurase că 
e cea mai rapidă şi mai sexy maşină din tot Bahamasul. 
Sam bănuia că Remi o mituise pe Selma, expertul lor în 
cercetări, dar nu comentă nimic până când nu ieşiră şi 
trecură pe lângă un Chevrolet Corvette pe care era lipit un 
abţibild inscripţionat cu numele firmei de închirieri Avis. 

— Ai văzut? zise Sam uitându-se în spate. 

— E pentru binele tău, Sam, răspunse Remi mângâindu-l 
pe genunchi. Crede-mă. Işi duse mâna la pălăria ei albă de 
soare, ca să nu i-o ia vântul şi îşi lăsă capul pe spate, astfel 
încât faţa să-i fie scăldată de căldura soarelui tropical. 

Sam bombăni ceva drept răspuns. 

— Ce-ai zis? întrebă Remi. 

— Nimic. 

Când ajunseră la hotelul Four Seasons, la recepţie îi 
aştepta un mesaj: 

„Am informaţii. Aştept telefonul vostru cât mai repede.” 

— Rube? întrebă Remi. 

Sam încuviinţă din cap. 

— Tu du-te în cameră. Văd ce are de zis şi vin şi eu. 

— Bine. 

Sam găsi un colţ liniştit în hol şi apăsă tasta „apelare 
rapidă” a telefonului prin satelit. Rubin Haywood răspunse 
imediat. 

92 


— Eu sunt, Rube. 

— Stai puţin, Sam. Se auzi un clic, urmat de un hârşâit, 
când Rube montă ceea ce Sam bănui a fi un fel de 
dispozitiv de bruiere. Ce mai faci? 

— Bine. Mulţumesc pentru iniţiativă. Îţi rămân dator. 

— Nu, nu-mi rămâi. 

Haywood şi Sam se ştiau de doisprezece ani, de când 
Sam începuse să lucreze la DARPA, întâlnindu-se pentru 
prima dată în tabăra de instrucţie Camp Perry a CIA, aflată 
în sălbăticia zonei rurale a Virginiei, lângă Williamsburg. 
Haywood, agent CIA în cadrul Direcţiei de Operaţiuni 
Speciale se afla acolo pentru a fi instruit să efectueze 
operaţiuni sub acoperire. Sam era acolo din acelaşi motiv, 
dar ca parte dintr-un program experimental proiectat să-i 
aducă pe cei mai buni şi străluciți agenţi DARPA faţă în faţă 
cu situaţiile reale cu care se confruntă pe teren ofiţerii CIA. 
Ideea era simplă: cu cât inginerii DARPA înțelegeau mai 
bine cum era cu adevărat munca de teren - transmiterea şi 
analizarea informaţiilor - cu atât deveneau mai buni în 
crearea dispozitivelor şi a uneltelor care să fie conforme cu 
provocările din lumea reală. 

Sam şi Rube s-au împrietenit imediat, relaţia lor s-a 
consolidat în timpul celor şase săptămâni de instrucţie şi de 
atunci au păstrat legătura, întâlnindu-se o dată pe an, 
toamna, pentru o excursie de trei zile în munţii Sierra 
Nevada. 

— Tot ceea ce îţi voi spune nu este secret - cel puţin 
oficial. 

Sam citi printre rânduri. După ce îl sunase, Rube dăduse 
la rândul lui alte telefoane, folosindu-se de contacte şi de 
surse din afara guvernului. 

— Bine. In mesaj ziceai că e urgent. 

— Da. Pentru a închiria barca în Snow Hill, tipul căruia tu 
îi zici „rusul” a folosit un card de credit căruia nu i-am dat 
uşor de urmă, fiind ataşat la conturi fictive, aşa că a fost 
nevoie să muncesc puţin. Numele său este Grigori Arhipov. 
A făcut parte din forţele speciale ruse şi a fost şi în 
Afghanistan şi în Cecenia. A părăsit armata în 1994 şi, timp 

93 


de un an, a fost liber profesionist. Din câte se ştie, din 1995 
a lucrat pentru un singur om, un tip foarte periculos pe 
nume Hadeon Bondaruk. 

— Am mai auzit numele ăsta. 

— AŞ fi fost surprins dacă ziceai că nu, răspunse Rube. 
Este liderul mafiei ucrainene şi răsfăţatul înaltei societăţi 
din Sevastopol. Dă petreceri şi în weekend-uri vânează pe 
proprietatea sa, pe lista sa de invitaţi figurând cei mai 
bogaţi oameni - politicieni, celebrităţi, familii regale 
europene... N-a fost niciodată acuzat, dar e suspectat de 
comiterea multor crime - a ucis în special interlopi sau 
oameni ai legii care, dintr-un motiv sau altul, îl călcaseră pe 
bătături. În afară de zvonuri, nu se ştiu prea multe despre 
trecutul său. 

— Îmi place bârfa, zise Sam. Să auzim. 

— Se spune că a fost în fruntea unei organizaţii de 
luptători de gherilă din Turkmenistan în timpul masacrului 
ăla ruso-iranian de la graniţă. Se strecura prin munţi ca o 
fantomă, atacând patrulele şi convoaiele, nelăsând pe 
nimeni în viaţă. 

— Un adevărat samaritean. 

— Da. De ce te interesează atât de mult? 

— Cred că e posibil să caute ceea ce căutăm şi noi. 

— Adică? 

— Mai bine să nu ştii, Rube. Ţi-ai asumat deja destule 
riscuri. 

— Haide, Sam... 

— Las-o baltă, Rube. Te rog. 

Haywood nu mai zise nimic, apoi oftă. 

— Bine, tu eşti şeful. Dar ascultă-mă: aţi fost norocoşi 
până acum, dar norocul poate dispărea într-o clipă. 

— Ştiu. 

— Mă laşi măcar să te ajut? Cunosc un tip acolo cu care 
ar fi bine să te întâlneşti. Ai un pix la-ndemână? Sam luă o 
foaie de pe măsuţă şi notă numele şi adresa pe care i le 
spuse Rube. Am încredere în el. Du-te la el. 

— Aşa voi face. 


94 


— Şi, pentru numele lui Dumnezeu, să aveţi grijă de voi. 
Ai înţeles? 

— Am înţeles. Am trecut prin multe belele împreună cu 
Remi. O să ne descurcăm şi de data asta. 

— Şi cum anume o să faceţi? 

— Simplu. Vom fi mereu cu un pas înaintea lor. 

Trei ore mai târziu, Sam ieşi cu maşina de pe drum, ca să 
o ducă în parcare şi se opri lângă o baracă militară veche, 
pe care se afla o mânecă de vânt şi pe care erau scrise cu 
vopsea nişte litere şterse: AIR SAMPSON. La patruzeci şi 
cinci de metri în dreapta era o altă baracă, mai mare decât 
prima, iar prin uşa glisantă dublă se vedea botul unui avion. 
Pe cealaltă parte a hangarului se afla pista de aterizare, 
acoperită cu bucăţi de scoici zdrobite. 

— Aici este? întrebă Remi privind cu atenţie în jur. 

Sam verifică pe hartă. 

— Da, aici. Selma a jurat că e cel mai bun loc de pe 
insulă de unde pleacă cursele charter. 

— Aşa o fi. 

— Chiar o să iei chestia aia? întrebă ea arătând cu capul 
spre obiectul acoperit cu un prosop dintre picioarele lui 
Sam. 

După ce vorbise cu Rube, Sam se dusese în cameră şi îi 
povestise întreaga conversaţie lui Remi, care ascultase 
răbdătoare, fără să pună întrebări. 

— Nu vreau să păţeşti ceva, îi zise ea în cele din urmă, 
luându-i mâinile într-ale ei. 

— Nici eu nu vreau ca tu să păţeşti ceva. Lumea mea s-ar 
sfârşi. 

— Atunci hai să avem grijă să nu păţim nimic. Va fi cum 
ai spus tu: vom rămâne cu un pas înaintea lor. lar dacă 
lucrurile se complică... 

— Vom cere ajutorul băieţilor buni şi vom merge acasă. 

— Cu siguranţă aşa vom face, răspunse ea. 

După ce plecară de la hotel, căutară adresa dată de 
Rube, un atelier de reparat încălţăminte din centrul 
oraşului, unde îl găsiră pe proprietar şi totodată omul de 
contact al lui Rube, Guido. Acesta îi aştepta. 

95 


— Rubin nu era sigur că veţi veni, zise Guido, cu un uşor 
accent italienesc. A zis că sunteţi amândoi foarte 
încăpăţânaţi. 

— Chiar aşa? 

— Da, exact. 

Guido se duse la uşa din faţă să pună plăcuţa cu 
însemnul „Pauză de prânz”, apoi îi conduse în camera din 
spate, unde coborâră pe nişte scări de piatră la subsol, care 
era luminat de un singur bec. Pe una dintre bănci, printre 
încălţămintea care trebuia reparată, se afla un revolver de 
calibrul 38 cu ţeava scurtă. 

— Amândoi aţi mai avut de-a face cu armele, nu-i aşa? 

— Aşa este, răspunse Sam pentru amândoi. 

De fapt, Remi era un ţintaş al naibii de bun şi nu îi era 
teamă să mânuiască armele, deşi încerca să le evite cât 
mai mult cu putinţă. 

— Bine, răspunse Guido. Pistolul nu este înregistrat. Nu i 
se poate lua urma. Puteţi să îl aruncaţi odată ce aţi 
terminat. Înfăşură pistolul într-un prosop împreună cu o 
cutie de cincizeci de gloanţe, apoi i-l înmâna lui Sam. Pot să 
vă cer o favoare, dacă nu vă supăraţi? 

— Spune, zise Sam. 

— Să nu omorâţi pe nimeni. 

Sam zâmbi. 

— Ăsta e ultimul lucru din lume pe care am vrea să-l 
facem. Cât îţi datorăm? 

— Nimic. Prietenii lui Rubin sunt şi prietenii mei. 

— Vrei să nu-l iau cu mine? întrebă Sam. 

— Nu, cred că nu. Paza bună trece primejdia rea. 

leşiră din maşină, îşi luară rucsacii din portbagaj şi 
intrară în baracă. În spatele tejghelei era un bărbat de 
culoare, aproape de şaptezeci de ani, care stătea tolănit 
într-un şezlong, cu un trabuc în gură. 

— Hei, salutare, zise el ridicându-se în picioare. Mă 
numesc Sampson, proprietar, operator şi multe altele. 
Vorbea o engleză britanică perfectă. 

Sam făcu şi el prezentările, apoi zise: 

— Să înţeleg că nu sunteţi de pe aici? 

96 


— M-am născut la Londra. Am venit aici acum zece ani 
pentru o viaţă mai bună. Deci, vă îndreptaţi înspre Rum 
Cay? 

— Aşa este. 

— Cu afaceri sau de plăcere? 

— Amândouă, răspunse Remi. Pentru a studia păsările şi 
pentru a le fotografia. Chestii din astea. 

Sam îi dădu permisul de pilot şi completă formularele 
necesare. Sampson se uită peste formulare, apoi dădu din 
cap. 

— Rămâneţi acolo peste noapte? 

— Mai mult ca sigur. 

— Aţi rezervat cameră la hotel? 

Sam scutură din cap. 

— O să petrecem noaptea în natură. Ai primit cumva un 
pachet: un cort, bidoane cu apă, echipament necesar 
pentru camping...? Ghidându-se după una din multele sale 
liste pe care le avea în minte, Selma le trimisese o grămadă 
de lucruri pentru drumeţie, de la cele absolut necesare 
până la cele „în caz de ceva”. 

Sampson încuviinţă din cap. 

— Am primit. Echipamentul este deja încărcat. Luă un 
clipboard care era agăţat într-un cui de perete, notă ceva, 
apoi îl puse la loc. V-am dat un avion Bonanza G36, 
verificat şi cu plinul făcut. 

— Şi pontoanele? 

— După cum aţi cerut. Duceţi-vă la hangar şi de acolo vă 
va îndruma Charlie. 

Se întoarseră şi se îndreptară spre uşă. 

— Ce fel de păsări speraţi să vedeţi? strigă Sampson. 

Se opriră şi se uitară la el. Sam ridică din umeri şi zâmbi. 

— Orice e indigen pe insulă. 


97 


Capitolul 14 


Rum Cay, Bahamas 


Având în vedere că insula se întindea pe o suprafaţă mai 
mică de optzeci de kilometri pătraţi, găsirea unei baze 
secrete în Rum Cay putea părea, la prima vedere, o sarcină 
relativ uşoară pentru un aventurier neiniţiat, dar Sam şi 
Remi parcurseseră trasee asemănătoare şi înainte şi ştiau 
că linia de coastă, care era neregulată, cu nenumărate 
golfuri şi golfuleţe, reprezenta în realitate de şase ori 
circumferința insulei. 

Numită iniţial Mamana de către indienii lucayan, numele 
insulei a fost schimbat de Cristofor Columb în Santa Măria 
de la Conception, aceasta câştigându-şi, în cele din urmă, 
numele de azi atunci când exploratorii spanioli au găsit un 
butoi de rom adus de ape pe plaja cu nisipuri albe. 

Singurul sat cunoscut de pe insulă, Port Nelson, era 
aşezat pe coasta de nord a acesteia, fiind împrejmuit de 
cocotieri. Cu o populaţie care, conform unui recensământ 
din 1990, număra între cincizeci şi şaptezeci de suflete - 
majoritatea oamenilor locuind în Port Nelson - industria 
principală, deşi slab dezvoltată, din Rum Cay era 
reprezentată de turism, fiind urmată de industria bazată pe 
cultivarea ananasului şi a sisalului şi de industria sării, toate 
acestea înflorind şi apoi decăzând de-a lungul deceniilor. 
Alte locuri de pe insulă, părăsite şi lăsate în paragină de 
multă vreme, aveau nume exotice precum Black Rock şi 
Gin Hill. Insula era împrejmuită de canioane minunate, 
recife de corali şi locuri unde se putea vedea fundul mării, 
toate acestea făcând din ea o destinaţie dorită de vechii 
pirați - sau cel puţin aşa scria în broşura pe care Remi o 
luase din Nassau. 


98 


— Există aici chiar şi o epavă faimoasă, zise ea în timp ce 
Sam înclina avionul pe partea dreaptă, urmând conturul 
insulei. 

Oricât de puţin probabil ar fi fost să vadă din aer locul 
unde voiau să ajungă, amândoi căzuseră de acord că era 
prudent să survoleze insula, ca să ştie cu ce se confruntă. 

— Barbă Neagră? întrebă Sam. Căpitanul Kidd? 

— Nici unul dintre aceştia, ci HMS Conqueror, prima navă 
de război britanică cu elice. S-a scufundat în 1861 la zece 
metri sub apă, într-un canal îngust plin de corali, lângă 
Summer Point Reef. 

— Pare că merită să ne întoarcem într-o călătorie pentru 
a face cercetări. 

În Rum Cay se găseau câteva hoteluri de lux şi chiar mai 
multe căsuțe de închiriat pe plajă. Judecând după apa 
albastră, dealurile dese şi izolarea relativă, Sam găsi că 
acesta era locul perfect pentru ei. 

— Uite pista, zise Remi arătându-i-o pe fereastră. 

Pista pavată, de aproape o mie cinci sute de metri 
lungime, se afla la câţiva kilometri de Port 

Nelson, o formă de „T” deformată în mijlocul unei păduri 
care părea hotărâtă să şi-o însuşească. Sam putea să vadă 
la marginea pistei muncitorii tăind frunzişul cu macetele, 
muncitori care, de sus, păreau nişte furnici. La est de pistă 
se vedea Salt Lake, iar la câţiva kilometri spre nord, Lake 
George. 

Deşi lui Sam nu îi era teamă să aterizeze pe pistă, îi 
ceruseră totuşi Selmei să se asigure că avionul pe care 
aveau să-l închirieze va fi echipat cu pontoane. Explorarea 
insulei cu maşina le-ar fi luat cel puţin câteva săptămâni şi 
ar fi trebuit să parcurgă kilometri întregi făcându-şi drum 
prin pădure. Astfel, cu ajutorul pontoanelor, puteau să se 
mişte de-a lungul liniei țărmului şi să exploreze locurile 
interesante pe care le găseau. 

Sam cobori la şase sute de metri altitudine, luă legătura 
cu turnul de control din Port Nelson care le verifică planul 
de zbor şi autorizaţia, apoi înclină avionul, îndreptându-l 
spre promontoriul nord-estic, după care viră înspre sud de- 

99 


a lungul coastei. Fiind cea mai puţin populată parte a 
insulei, Sam şi Remi se gândiră că era cel mai bun loc de 
unde să-şi înceapă căutările. Cum jumătatea vestică a 
insulei era bine explorată şi bine populată - cel puţin după 
standardele din Rum Cay - orice descoperire a bazei 
secrete ar fi fost înregistrată până acum. Selma nu găsise 
nici o astfel de referinţă, aşa că Sam şi Remi considerară că 
e un semn bun. O bază secretă nu era, pur şi simplu, 
născocirea vreunui puşcaş marin senil din Kriegsmarine. 

— Asta pare o bună bază de operare, zise Sam arătând 
cu capul înspre golfuleţul în formă de semilună, cu plaja 
albă. Cea mai apropiată clădire, ceea ce părea a fi o fermă 
abandonată, se afla la zece kilometri distanţă de țărm. 

Sam înclină avionul din nou, micşorând pe parcurs viteza 
şi înălţimea, până când ajunseră la şaizeci de metri 
deasupra apei, iar apoi aşeză botul avionului paralel cu 
plaja. Verifică repede locul din priviri pentru a se asigura că 
nu era nici un recif şi lăsă în ultima clipă pontoanele să 
coboare şi să atingă suprafaţa apei. Opri motorul şi se 
lăsară purtaţi de inerția avionului. La atingerea nisipului, 
pontoanele scoaseră un sunet şuierător şi se opriră pe 
uscat, la aproape doi metri de țărm. 

— Frumoasă aterizare, domnule Lindbergh, zise Remi 
desfăcându-şi centura. 

— Imi place să cred că toate aterizările mele sunt 
frumoase. 

— Bineînţeles că sunt, dragul meu. Mai puţin cea din 
Peru... 

— N-are importanţă. 

Remi se duse pe plajă, iar Sam descarcă rucsacii şi 
gentile cu echipamentul pentru camping. Telefonul prin 
satelit al lui Sam începu să sune şi acesta răspunse. 

— Domnule Fargo, sunt Selma. 

— Te-ai sincronizat perfect. Numai ce am aterizat. Stai 
puţin. Sam o strigă pe Remi şi puse telefonul pe speaker. În 
primul rând, sunteţi în regulă?După ce aflase de la Rube de 
ce sunt în stare Bondaruk, Arhipov şi Holkov, Sam le 
spusese Selmei, lui Todd şi lui Wendy să se mute în casa de 

100 


la Goldfish Point şi să instaleze sistemul de alarmă, sistem 
pe care Sam îl ajustase acum multă vreme, asta şi pentru a 
da satisfacţie minţii sale de inginer; ştia că sistemul le-ar fi 
dat de furcă chiar şi unor agenţi CIA specializaţi în intrările 
prin efracţie. Şi, din fericire, comisarul poliţiei din San Diego 
şi partenerul de judo al lui Sam de trei ori pe săptămână 
locuia la o jumătate de kilometru distanţă de ei. Maşinile de 
poliţie răspundeau repede la apelurile din cartierul lor. 

— Suntem în siguranţă, răspunse Selma. 

— Cum merg căutările? 

— Destul de bine. Avem ceva interesant pentru voi să 
citiţi când vă întoarceţi. Mai întâi, să vă dau veştile bune: 
am descoperit ce reprezintă insecta de pe fundul sticlei. 
Face parte din blazonul familiei lui Napoleon. Dacă vă uitaţi 
în partea dreaptă a blazonului, veţi vedea ceva asemănător 
cu o albină. Deşi există multe dezbateri pe tema asta 
printre istorici, majoritatea cred că nici măcar nu e vorba 
despre o albină, ci despre o cicadă aurie - sau cel puţin aşa 
era la început. Simbolul a fost descoperit prima dată în 
1653 pe mormântul lui Childeric |, primul rege din dinastia 
merovingiană. Simbolizează nemurirea şi învierea. 

— Nemurirea şi învierea, repetă Remi. Puțin extravagant, 
dar, una peste alta, vorbim despre Napoleon. 

— Stai să văd dacă am înţeles bine, zise Sam. Simbolul 
care îl reprezintă pe Napoleon este un greier? 

— Eşti pe-aproape, zise Selma. O altă ramură a arborelui 
genealogic. Cicadele sunt asociate mai mult cu lăcustele şi 
cu scarabeii. 

Sam începu să râdă. 

— A, da, scarabeul regal. 

— Acum, că ştim despre cicadă şi despre Henri 
Archambault, nu mai încape nici o îndoială că sticla provine 
din Beciul Pierdut. 

— Bună treabă, zise Sam. Ce altceva ai mai aflat? 

— Am terminat de analizat traducerea jurnalului lui 
Manfred Boehm. E acolo o referire la „Capul Țapului”... 


101 


— Îmi amintesc, răspunse Remi. Amândoi presupuseseră 
că era vorba despre o tavernă din Rum Cay, unde îşi 
petreceau timpul Boehm şi colegii săi. 

— Ei bine, am interpretat puţin traducerea, folosindu-mă 
deopotrivă şi de germana literară şi de cea vorbită şi cred 
că se referă la un fel de punct de reper - poate un ajutor 
pentru navigatori. Problema e că, deşi am făcut cercetări 
amănunțite, n-am găsit nici o legătură între Capul Țapului şi 
Rum Cay - sau oricare dintre celelalte insule. 

— Vom fi cu ochii-n patru, răspunse Sam. Dacă ai 
dreptate, probabil e vorba despre un fel de stâncă. 

— Aşa este. Şi, în sfârşit, vă datorez nişte scuze. 

— Pentru? 

— Am făcut o greşeală. 

— Nu se poate. 

Selma greşea arareori, iar greşelile ei erau aproape 
întotdeauna minore. Chiar şi aşa, era un lider foarte exigent 
- mai mult cu ea decât cu ceilalţi. 

— Ba da. Am fost puţin indusă în eroare când am tradus 
documentul acela din arhivele navale germane. Wolfgang 
Muller nu era comandantul navei Lothringen. Era pasager, 
la fel ca Boehm. De fapt, era şi el căpitan pe un Molch. A 
fost repartizat pe mini-submarinul UM-77. 

— Deci Boehm şi Muller şi submarinele se aflau la bordul 
navei Lothringen, care navighează peste Atlantic, se 
opreşte în Rum Cay pentru a fi realimentată şi reechipată... 

— Acesta e cuvântul pe care îl foloseşte marinarul Froch 
pe blogul său, nu-i aşa? 

— Da. Reechipare. 

— Apoi, o săptămână mai târziu, submarinul UM-34 
ajunge în râul Pocomoke şi nava este scufundată. lar asta 
ne face să ne întrebăm unde e submarinul lui Muller? 

— Conform arhivelor germane este dat dispărut. Conform 
arhivelor marinei americane, nu s-a găsit nimic la bordul 
navei după ce a fost capturată. 

— Ceea ce înseamnă că submarinul UM-77 a plecat 
probabil într-o misiune proprie - pun pariu că e vorba 


102 


despre o misiune asemănătoare cu cea a lui Boehm, zise 
Remi. 

— Sunt de acord, răspunse Sam, dar există şi o a treia 
posibilitate. 

— Care? 

— Că se află încă aici. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost 
cuvântul „reechipată”. Nava avea cât, vreo patruzeci şi 
cinci de metri lungime? 

— Cam aşa, răspunse Selma. 

— Pentru a reechipa o navă de o asemenea lungime era 
nevoie de dispozitive pe măsură - ceva îndeajuns de mare, 
care ar fi fost descoperit până acum. Încep să cred că, de 
fapt, re-echipau cele două submarine şi, dacă nu ne 
înşelăm şi misiunea era secretă, cu siguranţă nu ar fi făcut 
asta în câmp deschis - nu cu avioanele de recunoaştere ale 
marinei americane, care zburau din Puerto Rico. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Remi. 

— Înseamnă că în viitorul apropiat întrevăd o cercetare 
speologică, răspunse Sam. lşi descărcară lucrurile, apoi 
bătură ţăruşi în nisip şi legară sfoara în jurul lor pentru a 
fixa avionul, după care începură să caute un loc de 
campare. Peste câteva ore avea să se aştearnă întunericul. 
Vor începe lucrul în forţă a doua zi de dimineaţă. 

— Avem un adversar, zise Remi arătând de-a lungul 
plajei. 

Sam îşi duse mâna streaşină la frunte şi îşi miji ochii. 

— Nu vezi în fiecare zi aşa ceva. 

La un sfert de kilometru distanţă, adăpostită de copacii 
aflaţi de-a lungul braţului nordic al golfuleţului, se vedea 
ceea ce părea a fi versiunea hollywoodiană a unei colibe 
din bambus, având un acoperiş conic de stuf şi pereţi din 
scândură, între cei doi stâlpi din faţă ai colibei era prins un 
hamac; în el se vedea silueta unui om cu un picior 
atârnându-i peste margine, legănându-se în hamac. Fără să 
se ridice, bărbatul ridică mâna în semn de bun venit şi 
strigă: 

— Salutare! 


103 


Sam şi Remi merseră până la el. În faţa colibei era aprins 
un foc, iar în jurul acestuia se aflau buşteni aduşi din apă, 
pe care se putea sta. 

— Bine aţi venit! zise bărbatul. 

Avea o înfăţişare distinsă, marcată însă de trecerea 
anilor, cu părul alb, un barbişon îngrijit şi ochi albaştri 
scânteietori. 

— Nu vrem să deranjăm, zise Sam. 

— Nu-i nici o problemă. Drumeţii sunt întotdeauna 
bineveniţi, iar voi doi păreţi făcuţi pentru aşa ceva. Luaţi 
loc. 

Sam şi Remi îşi lăsară echipamentul în nisip şi se aşezară 
pe un buştean. Sam făcu prezentările, iar gazda le 
răspunse simplu: 

— Mă bucur că sunteţi aici. De fapt, voi lăsa proprietatea 
în grija voastră. Eu trebuie să plec. 

— Nu plecaţi din cauza noastră, zise Remi. 

— Nu-i vorba despre aşa ceva, doamnă dragă. Am o 
întâlnire stabilită dinainte în Port Henry. Voi lipsi câteva 
zile. 

Zicând asta, bărbatul dispăru printre copaci şi apăru 
după câteva secunde, împingând un scuter Vespa. 

— Înăuntru găsiţi undiţă, momeală, oale, cratiţe, tigăi şi 
ce mai aveţi nevoie, zise el. Simţiţi-vă ca acasă. Am şi 
pivniţă. Sunteţi bineveniţi să încercaţi o sticlă. 

Sam, sigur că poate avea în mod bizar încredere în 
străinul acesta, zise: 

— N-aţi auzit cumva de nişte legende despre vreo bază 
secretă pe aici? 

— O bază nazistă pentru submarine, nu? 

— Da, exact. 

Bărbatul puse scuterul pe cric. Intră în colibă şi se 
întoarse cu o bucată de metal având forma şi mărimea unei 
tăvi pătrate. 

— Pentru a servi cina? întrebă Sam. 

— Ăsta e un flotor, fiule. După cum arată, e de la un 
submarin mic. 

— Unde l-aţi găsit? 

104 


— La Liberty Rock, în partea de nord lângă Port Boyd. 

— Pare locul ideal de unde să ne începem căutările. 

— L-am găsit într-o lagună. Cred că a fost adus de un râu 
subteran. Aici, în partea de est a insulei, toate râurile curg 
dinspre sud spre nord. Problema este că nu sunt îndeajuns 
de puternice pentru a aduce şi altceva mai greu. 

— Fără supărare, zise Remi, dar dacă ştiaţi ce e ăsta, de 
ce n-aţi făcut cercetări? 

Bărbatul zâmbi. 

— Am explorat cât am putut. M-am gândit că mai 
devreme sau mai târziu va apărea cineva care o să pună 
întrebările necesare. Şi iată că aţi apărut voi. Bărbatul se 
îndreptă spre scuter, dar apoi se opri şi se întoarse înspre 
ei. Ştiţi, dacă aş fi un marinar german în căutarea unei 
ascunzători, mi-ar fi plăcut să dau peste o peşteră 
subacvatică. 

— Şi mie, zise Sam. 

— Noroc că Rum Cay-ul e plin de aşa ceva. Numai pe 
țărmul ăsta se află o mulţime, majoritatea neexplorate, 
legate de râuri subterane. 

— Mulţumim. Apropo, aţi auzit vreodată de Capul 
Țapului? 

Bărbatul îşi scarpină bărbia. 

— N-aş putea spune c-am auzit de aşa ceva. Ei bine, am 
plecat. Succes la vânătoare! Bărbatul se urcă pe scuter şi 
dispăru. 

Sam şi Remi rămaseră tăcuţi pentru câteva clipe, apoi 
Sam zise: 

— Măi, să fie! 

— Ce este? 

— Nici măcar nu l-am întrebat cum îl cheamă. 

— Nu cred că era nevoie, zise Remi arătând înspre colibă. 

Lângă uşă se afla o plăcuţă de lemn pe care scria de 
mână, cu vopsea roşie: 


CASA LUI CUSSLER. 


105 


Capitolul 15 


— M-aş putea obişnui cu asta, zise Sam uitându-se la foc. 

— Sunt de acord, răspunse Remi. 

Se hotărâseră să accepte invitaţia gazdei lor de a petrece 
noaptea în colibă. În timp ce soarele cobora înspre orizont, 
Sam merse de-a lungul plajei pentru a căuta lemne de foc, 
iar Remi folosi lanseta de bambus a gazdei pentru a prinde 
câţiva peşti. Când se aşternu noaptea, rămaseră întinşi 
lângă un buştean în faţa unui foc de tabără, cu burta plină 
de peşte fript şi sărat de apa mării. Noaptea era senină şi 
neagră, cerul fiind plin de stelele ca nişte diamante, iar în 
afară de zgomotul şuierător al valurilor şi de foşnetul 
frunzelor de palmier în jur nu se mai auzea nimic. 

Gazda nu glumise în legătură cu pivniţa, unde, deşi 
suprafaţa acesteia nu era mai mare decât cea a unui dulap, 
se aflau două duzini de sticle. Aleseră un Jordan 
Chardonnay pentru a o complimenta pe Remi pentru 
peştele prins. 

Stăteau liniştiţi privind stelele şi sorbind din vin, până 
când, în cele din urmă, Remi zise: 

— Crezi că ne vor găsi? 

— Cine, Arhipov şi Holkov? Puțin probabil. 

Pentru biletele de avion, pentru hotel şi pentru 
închirierea maşinii folosiseră un card de credit al Fundaţiei 
Fargo, ataşat la un cont de cheltuieli pe care-l schimbaseră 
de două ori. Deşi Sam nu avea nici o îndoială că Bondaruk 
şi asasinul său plătit aveau să reuşească, până în final, să 
dea de urma cârdului lor, spera totuşi ca asta să nu se 
întâmple înainte ca ei să fi plecat de acolo. 

— Doar dacă nu au deja o pistă care să îi aducă aici, 
adăugă el. 

— E un gând îmbucurător. Sam, m-am tot gândit la Ted. 
Rusul ăla, Arhipov, voia să-l omoare, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

106 


— Din cauza unei sticle de vin. Ce fel de om ar face asta? 
Dacă Rube are dreptate, Bondaruk e putred de bogat. Ce ar 
câştiga din vânzarea Beciului Pierdut nu ar fi decât 
mărunţiş pentru el. De ce ar vrea să ucidă pentru asta? 

— Remi, pentru el crima este ceva natural. Nu este doar 
pentru cazuri extreme, ci reprezintă singura variantă. 

— Probabil. 

— Dar nu eşti convinsă de asta. 

— Ceva nu se leagă. Bondaruk e colecţionar de vinuri? 
Obsedat de Napoleon, poate? 

— Nu ştiu. O să verificăm. 

Scutură din cap frustrată. După câteva momente de 
tăcere întrebă: 

— Deci, de unde începem? 

— Trebuie să facem câteva presupuneri, răspunse Sam. 
Mai întâi, că Selma are dreptate cu privire la Capul Țapului, 
cum că ar reprezenta un punct de referinţă; iar în al doilea 
rând, că Boehm şi echipa sa ar fi ales cea mai puţin locuită 
parte a insulei ca să facă un popas. Linia de coastă se 
potriveşte cu siguranţă. Când se luminează de ziuă, 
încărcăm echipamentul în şalupă... 

— Nu mergem cu avionul? 

— Nu cred. Poziţia avantajoasă a lui Boehm ar fi fost de 
la suprafaţă. Din aer, un cap de ţap ar putea arăta ca laba 
unei rațe sau ca urechea unui măgar sau nici măcar nu ne- 
am da seama. 

— Ai dreptate. Însă eroziunea va fi o problemă, în şaizeci 
de ani vremea schimbă multe. 

— Adevărat. 

Sam ştia că arhipelagul Bahamas era un paradis pentru 
explorări şi pentru scufundări în peşteri şi că existau patru 
tipuri generale de formaţiuni: găurile albastre, care se 
găsesc în mijlocul oceanului şi totodată spre țărm, fiind 
nişte gropi de formă tubulară, care se afundă sute de 
kilometri în ocean sau în stratul de roci al insulei; peşterile 
de coroziune, care s-au format în urma fisurilor naturale în 
scoarţa terestră; peşterile carstice, care s-au format în timp 
prin amestecul apei de ploaie cu mineralele din sol şi care 

107 


au dizolvat astfel calcarul sau carbonatul de calciu din 
scoarţa terestră; şi, în sfârşit, peşterile de abraziune, 
formate de-a lungul țărmului în urma bătăilor valurilor 
marine timp de sute de ani. Deşi aceste formaţiuni rar erau 
mai adânci de treizeci de metri, erau totuşi spaţioase şi 
ofereau intrări subacvatice bine adăpostite - exact ceea ce 
căuta cineva care voia să ascundă un mini-submarin. 

— Ţi-a scăpat ceva, zise Remi. Mă refer la presupuneri. 

— Ce anume? 

— Că nu alergăm după cai verzi pe pereţi - sau, ca să fiu 
mai precisă, că nu vânăm fantoma unui Molch. 

Se treziră în zori şi luară un mic dejun format din struguri 
sălbatici, smochine şi curmale pe care le găsiră crescute în 
sălbăticie la câţiva metri de colibă, după care încărcară 
echipamentul în şalupa pneumatică şi porniră la drum. 
Motorul tărăgănat nu avea să-i ajute să. bată vreun record 
de viteză, dar barca era eficientă şi îndeajuns de puternică 
pentru a trece de-a lungul liniei recifului şi a naviga 
aproape de țărm. Când soarele ajunsese sus pe cer, ei se 
îndreptau spre nord de-a lungul coastei, mergând paralel cu 
linia recifului. Apa era de un albastru cristalin atât de 
limpede, încât puteau vedea peştii în nuanțele curcubeului 
cum lunecau de-a lungul nisipului de pe fund la o adâncime 
de cinci metri. 

In timp ce Sam se afla la volanul şalupei, încercând să 
stea cât mai aproape de țărm, fără să se depărteze mai 
mult de cincizeci-o sută de metri, Remi stătea la proră, 
analizând costişa prin binoclu şi făcând fotografii cu 
aparatul ei digital SLR. Din când în când, îi striga lui Sam să 
se întoarcă şi să mai treacă încă o dată pe lângă vreo 
formaţiune stâncoasă, în timp ce ea îşi înclina capul şi îşi 
mijea ochii pentru a face mai multe fotografii, înainte de a 
încuviinţa din cap şi de a-i îngădui lui Sam să meargă mai 
departe. 

Orele se scurseră şi, odată cu ele, se sfârşi şi linia de 
coastă, până când, în jurul prânzului, ajunseră aproape de 
promontoriul insulei şi de Junkanoo Rock; dincolo de acesta, 
pe ţărmul de nord, se aflau Port Boyd şi zonele de vest ceva 

108 


mai populate ale insulei. Sam întoarse şalupa şi se 
îndreptară spre sud. 

— Probabil că am trecut pe lângă o mulţime de peşteri 
subacvatice, zise Remi. 

Era adevărat. Multe dintre stâncile pe care le cercetaseră 
erau acoperite cu viţă şi cu arbuşti care ieşeau din fiecare 
crăpătură, din fiecare colţişor. De la asemenea distanţă, 
intrarea într-o peşteră putea trece neobservată. Totuşi, nu 
prea aveau ce face. Să intre în fiecare deschizătură a 
recifelor şi să verifice fiecare metru al stâncilor le-ar fi luat 
ani. Şi mai frustrant era faptul că cea mai mare parte a 
cercetărilor lor avusese loc în timpul refluxului, când ar fi 
avut cele mai mari şanse să zărească vreo deschizătură. 

Dintr-odată, Remi se îndreptă, ridicându-şi capul, o 
postură pe care Sam o cunoştea prea bine - soţia sa 
avusese o revelaţie. 

— Ce este? întrebă el. 

— Cred că urmăm o pistă greşită. Am presupus că 
Boehm a folosit Capul Țapului ca punct de reper în timp ce 
testa submarinul înainte de misiune, corect? Voiau să 
testeze îmbunătățirile aduse submarinului, nu-i aşa? 

— Sper că da. 

— ŞI, fiind aproape de țărm, n-ar fi riscat să eşueze 
submarinul, scufundându-l, ceea ce înseamnă că nu s-a 
îndepărtat foarte mult. 

Nava-mamă Lothringen fusese probabil echipată cu un 
sistem de navigare avansat de monitorizare a vitezei, însă 
mini-submarinul nu avea aşa ceva, bazându-se pe 
calcularea exactă a vitezei şi a distanţei şi, cel mai probabil, 
pe repere vizuale. 

— Ai din nou dreptate. 

— Şi dacă singura dată când Boehm a fost nevoit să se 
bazeze pe un punct de reper a fost la întoarcere, după ce 
testase submarinul... 

— La întoarcerea din larg, continuă Sam. Dinspre uscat, 
Capul Țapului poate că nu ar fi semănat cu aşa ceva, însă 
văzut de la doi sau trei kilometri dinspre larg... 


109 


Remi zâmbi şi încuviinţă din cap. Sam îndreptă şalupa cu 
vârful înspre ocean. 

Odată ce se îndepărtară un kilometru şi jumătate, reluară 
turul coastei, întorcându-se pe drumul pe care veniseră, 
trecând pe lângă plaja unde aterizaseră cu avionul şi 
îndreptându-se spre capătul sudic al insulei, Signal Point şi 
Port Nelson, unde întoarseră şi o luară din nou spre nord. 

Pe la trei şi jumătate, obosiţi, însetaţi şi arşi de soare, în 
ciuda faptului că purtau pălării şi că îşi aplicaseră în 
repetate rânduri cremă de protecţie solară, se aflau la un 
kilometru şi jumătate de promontoriul nordic, când Remi, 
care cercetase linia de coastă cu ajutorul binoclului, ridică 
mâna. Sam opri motorul şi aşteptă. Remi se întoarse şi se 
aplecă în spate, dându-i binoclul lui Sam. 

— Uită-te la stânca aia, îl atenţiona. În faţă, la 
aproximativ 280°! 

Sam îndreptă binoclul în direcţia indicată şi îl purtă de-a 
lungul suprafeţei stâncii. 

— Vezi cei doi ficuşi bengalezi crescuţi unul lângă altul? 
zise Remi. 

— Stai puţin... gata, îi văd. 

— Imaginează-ţi cum arătau acum şaizeci de ani, cam de 
trei ori mai mici decât acum şi cu mai puţine crengi. 
Măreşte puţin dimensiunea stâncii... 

Sam îşi reprezenta imaginile în gând, se mai uită încă o 
dată, dar după zece secunde dădu din cap. 

— Îmi pare rău. 

— Uită-te cu atenţie! sugeră Remi. 

Făcând asta, brusc, ca şi cum cineva ar fi apăsat un 
buton, văzu ceea ce îi indicase Remi. Şase decenii de 
eroziune atenuaseră protuberanta din stâncă, însă nu 
încăpea nici o îndoială: puse laolaltă, aflorimentul şi cei doi 
ficuşi bengalezi formau profilul vag al unui cap de tap, 
având două coarne răsucite. 

Întrebarea era dacă nu cumva vedeau ceea ce îşi doreau 
să vadă, dacă nu erau victimele autosugestiei sau era, într- 
adevăr, ceva acolo. Privind-o pe Remi, citi pe faţa ei că se 
gândea la acelaşi lucru. 

110 


— Avem o singură cale de a afla. 

Deschizătura din recif era strâmtă, nu avea o lăţime mai 
mare de trei metri, iar din cauza fluxului şi a spumei care se 
formase deasupra coralilor, era acoperită îndeajuns încât să 
nu fie văzută de la distanţă, dar destul de aproape de 
suprafaţă ca să sfâşie şalupa, dacă Sam ar fi pierdut 
controlul. Remi stătea la proră, cu braţele fixate pe pereţii 
laterali, în timp ce se apleca în faţă ca să se uite în apă. 

— Stânga... stânga... stânga! strigă ea. Bine, acum 
îndreapt-o! Încetineşte...! 

De ambele părţi ale şalupei, prin spuma albă. Sam putea 
să vadă sub apă coralii cu margini ascuţite. Manevră 
succesiv ambreiajul şi cârma, căutând acel echilibru perfect 
între direcţie şi putere; dacă nu îşi regla direcţia îndeajuns 
de bine, nu putea să evite să nu fie împins în corali; prea 
multă putere şi nu ar mai fi reuşit să răspundă semnalelor 
date de Remi. 

— Bine... Puternic la dreapta! 

Sam apăsă cârma, iar şalupa viră chiar în momentul în 
care un val se sparse de recif, răsucind pupa. 

— Ţine-te bine! Mări viteza şi stabiliza barca. 

— La stânga... puţin mai mult... mai mult... 

— Cât mai avem? 

— Încă trei metri şi am ajuns. 

Sam se uită în spate. La şase metri în spatele lor începea 
să se formeze un val, ridicându-se de la marginea 
exterioară a recifului. 

— O să fim loviți, strigă Sam. Ţine-te bine! 

— Aproape am ajuns... Întoarce spre dreapta chiar 
acum... bine. Dă tot ce poţi! 

Sam opri şalupa chiar când valul se sparse sub partea din 
spate a acesteia. Simţi cum stomacul îi urcă în gât. Pentru o 
secundă, elicea se înălţă, scâncind deasupra apei şi 
împroşcând totul în jur, iar apoi şalupa fu azvârlită în ape 
mai calme. 

Remi se lăsă pe spate, sprijinindu-se de partea din faţă a 
şalupei, apoi scoase un oftat: 


111 


— Sam Fargo, îţi spun încă o dată, cu siguranţă ştii să 
oferi unei fete clipe de neuitat. 
— Fac şi eu ce pot. Bine ai venit în laguna Capul Țapului. 


112 


Capitolul 16 


— Paradisul se află chiar în faţa noastră, zise Sam, 
îndreptând vârful şalupei. 

După ce petrecuseră ultimele opt ore mai întâi prăjindu- 
se la soare şi apoi navigând printr-o gură de şarpe a 
recifului, laguna întunecată părea un paradis. Cu un 
diametru de aproximativ treizeci de metri, era adăpostită la 
nord şi la sud de fâşii de pământ sufocate de arbuşti de pin 
şi palmieri. Stânca se ridica din apă zece metri pe verticală 
şi era acoperită de viţă, de frunziş şi de ficuşi bengalezi 
care atârnau de aceasta - cei doi ficuşi bengalezi care erau 
cei mai proeminenţi formau coarnele ţapului. Lângă stâncă, 
în partea din stânga, se vedea o linie de nisip alb ca o 
semilună, cam de mărimea unei verande obişnuite. Cum 
soarele stătea să apună dincolo de stânci, laguna era 
învăluită în penumbră. Apa era liniştită. Inăuntru se auzea o 
simfonie de ciripeli şi de băzâituri. 

— Nu e un loc rău unde să ne petrecem noaptea, zise 
Remi. Nu e Four Seasons, dar are un farmec aparte. 
Întrebarea e dacă ne aflăm unde trebuie. 

— Nu ştiu să-ţi răspund, dar un lucru e sigur: avem o 
peşteră. Sam fixă direcţia, apoi întoarse din cârmă şalupa şi 
se îndreptă spre stâncă, încetinind în timp ce mergea de-a 
lungul acesteia. 

Aici, apa se mişca abia perceptibil, ca şi cum ar fi făcut o 
rotaţie în sensul acelor de ceasornic, dezvăluind o licărire 
irizantă, ceea ce însemna, în general, o sursă de apă 
proaspătă. Sam îşi scoase ochelarii de înot din geanta 
aflată la picioarele sale şi-i puse la ochi şi îşi scufundă faţa 
în apa care, deşi fusese toată ziua încălzită de soare, îi 
dădea totuşi o senzaţie de răceală pe piele. O mulţime de 
peşti se vedeau ţâşnind dintr-o parte în alta, îmbulzindu-se 
să prindă bucăţelele invizibile de hrană, ridicate de curentul 
de apă proaspătă. 

113 


Sam scoase capul din apă. Apoi băgă vârful degetului în 
apă şi îl duse la buze. Nu era nici pe jumătate la fel de 
sărată ca apa de mare adevărată. 

— Un râu subteran? întrebă Remi. 

— Cel mai probabil, răspunse Sam scuturându-şi părul 
ud. 

Deşi era un fenomen neobişnuit, peşterile subacvatice 
din această zonă erau legate câteodată de peşterile 
carstice şi de coroziune, care, la rândul lor, erau legate de 
râuri subterane interioare. 

— Trebuie să mă uit pe o hartă. Cred că suntem la numai 
câţiva kilometri de Lake George. Nu m-ar mira dacă întreg 
sistemul s-ar vărsa acolo. Sau chiar în Salt Lake. 

— Nici pe mine, dar în ceea ce mă priveşte, asta dacă nu 
te deranjează, aş prefera să punem aventura asta pe lista 
cercetărilor viitoare. 

— S-a făcut. Sam se uită la ceas. Fluxul venea în treizeci 
de minute. Dacă voiau să exploreze peştera aveau o oră la 
dispoziţie, asta dacă nu intenționau să ţină piept întregii 
forţe a refluxului. Ideal era să intre la sfârşitul afluxului, să 
folosească cele patruzeci şi cinci până la şaizeci de minute 
de curent relativ liniştit pentru a explora peştera, apoi să se 
lase purtaţi afară de reflux. Problema era că peştera asta 
nu arăta ca o peşteră subacvatică închisă obişnuită. Sursa 
râurilor subterane din interior putea da naştere la curenţi 
schimbători care, fie i-ar fi prins înăuntru, fie i-ar fi atras în 
tunelurile adiacente care duceau înspre adâncimile insulei. 
Nici una dintre cele două opţiuni nu era pe placul lui Sam. O 
întrebă şi pe Remi, iar ea îi răspunse: 

— Eu aş prefera să aşteptăm, dar cunosc privirea din 
ochii tăi... Vrei să intri. 

— Mai bine să aflăm acum dacă suntem pe drumul cel 
bun. Avem douăzeci şi trei de metri de frânghie. Legăm 
unul dintre capete de rădăcina unui ficus bengalez şi pe 
celălalt de centura de siguranţă din jurul taliei mele. Dacă 
am probleme, mă ţin de frânghie şi mă trag afară. 

— Şi dacă îţi zdrobeşti capul şi te întorci mort? 


114 


— La fiecare minut o să scutur frânghia de trei ori. Dacă 
o dată nu fac aşa, porneşti şalupa şi mă tragi de-acolo. 

— Limita de timp? 

— Zece minute, nici o secundă în plus. 

Remi se gândi la asta câteva clipe, se încruntă, apoi oftă. 

— Bine, Jacques Cousteau. Să nu uiţi totuşi ce ţi-am spus: 
dacă mori, n-o să te iert niciodată. 

Sam zâmbi şi îi făcu cu ochiul. 

— S-a făcut. 

Zece minute mai târziu, era echipat şi stătea la proră. 
Remi porni şalupa şi o opri lângă stâncă. 

Sam, mişcându-se cu grijă, se ridică şi făcu un nod 
simplu în jurul unei rădăcini mai proeminente, apoi se 
aşeză şi îşi legă celălalt capăt al frânghiei de inelul centurii 
de siguranţă. Remi întoarse şalupa şi opri la trei metri în 
faţa stâncii, făcând nişte manevre reuşite pentru a-i ţine pe 
loc. 

Sam scuipă în mască, o frecă în interior, o băgă în apă şi 
apoi şi-o puse pe cap, cu marginea de jos deasupra 
sprâncenelor. Îşi puse înotătoarele, testă direcţia curenților 
de aer cu regulatorul şi dădu din cap înspre Remi. 

— Noroc! zise ea. 

— Mă voi întoarce. Îşi lăsă masca pe faţă şi se rostogoli în 
apă. 

Stătu nemişcat pentru o clipă, bucurându-se de 
scufundarea bruscă şi de claritatea izbitoare a apei care nu 
îi îngreuna vederea. Aşteptă ca bulele şi spuma să dispară 
complet, apoi se îndreptă cu capul în jos şi se scufundă, 
străpungând apa spre fund şi simțind deja forţa curentului. 
Se lăsă purtat de acesta, întorcându-se într-o parte ca să 
vadă pentru câteva secunde suprafaţa apei scăldată de 
soare, după care în faţă îi apăru buza stâncii şi alunecă în 
întuneric. Aprinse lanterna şi cercetă împrejurimile. 

Intrarea în peşteră părea un semicerc neşlefuit, o arcadă 
lată de trei-trei metri şi jumătate şi înaltă de şase metri. In 
timpul refluxului, capătul acesteia probabil că nu ieşea în 
afară decât vreo câţiva centimetri şi, având în vedere şi 
frunzişul care acoperea stânca, era aproape invizibilă. Dacă 

115 


nu ar fi avut indiciul care să le spună despre Capul Țapului, 
n-ar fi găsit-o niciodată. |Incepu să înoate şi, atingând 
fundul, îşi plimbă degetele prin nisip. După vreo şase metri, 
fundul apei se pierdu dintr-odată în întuneric. Se întoarse 
într-o parte, lumină în sus şi văzu că intrarea dispăruse, 
lăsând în urmă doar reflexii pe suprafaţa apei. Se uită la 
ceas şi smuci zdravăn frânghia de trei ori: „Nu-ţi face griji, 
Remi, totul e bine.” 

Brusc fu învăluit de apa rece şi se simţi cuprins de un alt 
curent care, de data asta, îl trăgea în partea dreaptă. Işi 
dădu seama că se învârtea uşor, ca şi cum ar fi fost rotit de 
o mână nevăzută. „Un vârtej”, se gândi cu o urmă de 
panică. Curenţii lagunei se ciocneau cu râurile subterane, 
apa mai rece aluneca sub cea caldă, o tornadă hidraulică. 
Acum se afla la marginea exterioară a vârtejului, dar, deşi 
era un curent puternic, cu ajutorul înotătoarelor îl putea 
ţine în frâu - aproape două noduri, estimase el - însă ştia 
că va deveni din ce în ce mai puternic înspre centru. Se 
îndreptă către ceea ce spera a fi un perete şi bătu din 
înotătoare până când reuşi să străpungă suprafaţa apei. 

Atinse stânca cu mâna şi se prinse de aceasta, purtându- 
şi palma pe suprafaţa ei până când degetele sale simţiră că 
se sprijină de un afloriment. Se opri, însă picioarele îi erau 
încă prinse în curentul circular. Smuci frânghia de trei ori şi 
se uită la ceas: trecuseră două minute, mai avea la 
dispoziţie încă opt. În afară de clipocitul uşor al apei care se 
prelingea pe lângă pereţi şi de sunetul picăturilor care se 
auzea din adâncul peşterii, în jur era o linişte sinistră. 

Îşi scoase cu dinţii mănuşa din mâna pe care o avea 
liberă şi ridică degetele, simțind instantaneu rafala de aer 
rece trecând peste pielea sa umedă. Era un semn bun. Deşi 
se gândea că este puţin probabil, legătura peşterii cu un 
râu subteran făcând posibilă apariţia unor factori poluanţi 
vizibili în timpul refluxului - lipsa peştilor, roci decolorate, 
bureţi de mare morţi - exista totodată şi posibilitatea 
acumulării de gaze. Aerul proaspăt făcea însă acest lucru 
improbabil. Îşi scoase regulatorul din gură şi mai întâi 
inspiră, apoi expiră. Totul era în regulă. Trase de frânghie 

116 


pentru a-i semnaliza lui Remi că era bine, apoi îşi puse 
mănuşa şi lumină împrejurimile. 

La doi metri deasupra capului găsi primul indiciu că se 
aflau pe calea cea bună: de-a lungul grotei, suspendată de 
tavan prin cabluri ruginite de oţel, se întindea o platformă 
de trecere din lemn, ducând până la peretele opus şi 
oprindu-se deasupra unui debarcader de lemn improvizat, 
susţinut de piloni de lemn înfipţi în nisipul de pe fundul 
apei. La mijloc, platforma se intersecta perpendicular cu o 
alta, care mergea până la peretele din spatele peşterii. 
Construcţia nu era deloc sofisticată, dar se vedea că cineva 
depusese ceva efort pentru a realiza structura, iar rugina 
de pe cabluri şi mâzga depozitată pe scânduri sugerau că 
trecuse destulă vreme de când fusese ridicată. 

Peştera avea formă ovală, o lăţime de aproximativ 
cincisprezece metri, iar tavanul, aflat la o înălţime de şase 
metri, era arcuit şi acoperit de stalactite, îşi purtă lanterna 
de-a lungul a ceea ce ar fi trebuit să fie peretele din spate, 
dar nu reuşi să distingă nimic în întunecime. Se aştepta să 
găsească o spărtură în locul în care râul subteran ar fi 
trebuit să ţâşnească în interior, dar îşi dădu seama acum că 
se afla încă în ceea ce era doar o anticameră. In afară de 
faptul că, spre fund, peştera părea să se îngusteze, având 
un diametru de nouă metri, nimic altceva nu marca limita 
dintre această încăpere şi cele care îi urmau. Era imposibil 
să aprecieze pe ce distanţă şi încotro se întindea lanţul de 
grote. 

Sam se întreba dacă era, oare, suficientă această 
structură alcătuită din pasarele şi din micul debarcader, 
pentru a deservi un submarin sau chiar două. Totul 
depindea de tipul de activitate şi de volumul de muncă 
necesare, decise el. Dar asta ridica o altă întrebare: De ce 
nu s-ar fi desfăşurat aceste operaţiuni în larg, la bordul 
navei Lothringen? Răspunsul trebuia căutat la Selma. 

Sfoara legată în jurul mijlocului începu să fie smucită cu 
putere şi, deşi nu stabiliseră nici un semnal de urgenţă, îşi 
dădu imediat seama că era vorba despre aşa ceva. 


117 


Apucă din nou regulatorul între dinţi şi se aruncă în apă, 
scufundându-se, apoi, lovind puternic apa cu picioarele, se 
îndreptă spre ieşire, trăgându-se cu mâinile de sfoară. Când 
văzu lumina lagunei, se poziţiona înspre tavan şi se 
întoarse pe spate, ţinându-se la distanţă de perete cu 
ajutorul înotătoarelor. Se strecură de-a lungul marginii 
ieşirii şi apăru la suprafaţă în spatele unei perdele de liane. 

Îşi reprimă impulsul de a o striga pe Remi şi privi 
împrejur. Laguna era goală. Nici urmă de şalupă sau de 
Remi. 


118 


Capitolul 17 


Teama crescândă se risipi deîndată, când văzu o mână 
ieşind din vegetaţia de pe malul opus al lagunei. Mâna era 
îndreptată înspre el, cu palma desfăcută: „Aşteaptă!” O 
clipă mai târziu, chipul lui Remi se ivi din frunziş. Îşi duse 
degetele la ureche, apoi le îndreptă către cer şi desenă o 
spirală verticală în aer cu arătătorul. Se scurseră zece 
secunde, douăzeci, un minut. Apoi se auzi zgomotul elicei 
unui elicopter, la început aproape imperceptibil, pe urmă 
din ce în ce mai aproape. Sam îşi scoase capul dintre liane 
şi îşi aţinti privirea înspre cer, încercând să localizeze 
zgomotul. 

Chiar deasupra capului său, de dincolo de marginea 
coastei, apărură paletele elicei, urmate imediat de un 
parbriz curbat din plexiglas, strălucind în lumina amurgului. 
Apa de pe suprafaţa lagunei se undui sub curentul 
descendent, iar aerul se umplu de un praf fin. Sam îşi trase 
capul înapoi, iar Remi se ascunse la loc. 

Elicopterul pluti în aer timp de treizeci de secunde, însă 
pentru Sam şi Remi părură câteva minute, apoi se înclină şi 
o luă spre sud de-a lungul coastei. Sam aşteptă până când 
zgomotul se pierdu în depărtare, apoi se scufundă şi înotă 
cu putere de-a lungul lagunei până când atinse nisipul cu 
burta. leşi la suprafaţă şi văzu mâna lui Remi întinsă; o 
apucă, iar ea îl ajută să se târască spre stufăriş. 

— Ei sunt? întrebă ea. 

— Nu ştiu, dar prefer să fac presupunerea asta decât să 
fiu luat prin surprindere. Şi, în plus, e un aparat scump - 
cred că e un Bell 430. Cel puţin patru milioane de dolari. 

— Se potriveşte perfect şefului mafiei ucrainene. 

— Da. Şi are destul loc să transporte un ucigaş plătit rus 
şi încă opt prieteni de-ai lui. Te-au văzut? 


119 


— Nu sunt sigură. Prima dată a trecut cu viteză, dar s-a 
întors aproape imediat şi a mai trecut de două ori. Ori locul 
ăsta le trezeşte curiozitatea, ori ştiu că suntem aici. 

— Unde este şalupa? 

Remi arătă spre stânga şi Sam văzu câţiva centimetri de 
cauciuc gri ieşind din frunziş. 

— Am ascuns-o cât de repede am putut. 

— Foarte bine. Sam se gândi câteva clipe. Să intrăm în 
peşteră. Dacă se hotărăsc să aterizeze şi să cerceteze 
împrejurimile, e cel mai bun loc în care ne putem ascunde. 
Cu urechile ciulite, Sam îşi scoase echipamentul şi i-l dădu 
lui Remi să-l îmbrace. 

— Tu ce ai de gând să faci? întrebă ea. 

— Traversezi laguna, te strecori în peşteră şi mă aştepţi. 
Ţine-te de frânghie şi stai aproape de intrare. Dacă trag de 
trei ori înseamnă că s-a întâmplat ceva, dacă trag de două 
ori înseamnă că totul e bine, să stai liniştită. 

— Am înţeles. 

— O să încerc să aduc şi şalupa înăuntru. Aşteptăm până 
se întunecă şi după aia vedem ce putem face. 

Remi încuviinţă din cap, îmbrăcă echipamentul, mai 
aruncă o ultimă privire în jur, iar apoi se aruncă în apă şi se 
scufundă. Sam urmări bulele lăsate în urmă de Remi în 
timp ce traversa laguna, apoi se ascunse în peşteră. Se târî 
prin stufăriş până la locul unde Remi lăsase şalupa. 
Inchizând ochii, rămase nemişcat şi ascultă cu atenţie, dar 
nu auzi nimic. 

După ce băgă restul echipamentului pe care-l mai aveau 
cu ei în doi saci impermeabili şi îi închise bine, îşi legă 
parâma şalupei în jurul brâului, se strecură în apă şi începu 
să răzbată prin aceasta de-a lungul lagunei. Ajunsese la 
jumătatea drumului când, dintr-odată, auzi venind dinspre 
plajă zgomotul elicei. Chiar în momentul în care se uită în 
spate, elicopterul apăru de după palmieri şi se opri planând 
deasupra lui. Uşa acestuia era deschisă, iar un bărbat în 
salopetă neagră stătea aplecat în faţă, uitându-se la el. Intr- 
o fracțiune de secundă, Sam îşi dădu seama ce era obiectul 
cilindric din mâna bărbatului: o armă semiautomată. 

120 


Sam trase puternic aer în piept, îşi luă avânt şi se 
scufundă, dispărând sub apă exact când manometrul 
lateral al şalupei explodă cu un fâsâit. Vedea cu colţul 
ochiului cum gloanţele străpungeau apa, care se unduia 
deasupra lui, lăsând în urma lor o dâră de spumă. Şalupa 
fremăta la fiecare lovitură de glonţ, trosnind şi fâsâind, 
după care începu să se scufunde, trasă la fund de 
greutatea motorului. 

Sam dădu din picioare cu putere, înotând cu braţele larg 
deschise ca să ajungă la intrarea în peşteră. Focul se opri 
preţ de două secunde - „pentru a-şi reîncărca armele”, se 
gândi Sam - după care reîncepu, lovind apa precum 
grindina. Gloanţele străpungeau suprafaţa apei pe o 
distanţă de un metru, înainte de a-şi pierde impulsul şi de a 
cădea inofensive la fund. Totul se întunecă în jurul lui în 
timp ce se strecura pe sub stânca în formă de arcadă. 
Pocnetul armei şi zgomotul elicei deveniră din ce în ce mai 
surde. 

Se întoarse şi începu să înoate în sus, cu mâna întinsă 
înspre tavan. „Frânghia, frânghia... haide...” Simţi ceva 
alunecându-i pe sub picioare: era şalupa, în timp ce se 
scufunda, fusese prinsă de aflux. Simţi o zdruncinătură 
când parâma fu întinsă la maximum, trăgându-l în jos. Era 
numai vag conştient de focul de afară. Atinse frânghia cu 
degetele; îşi scoase cuțitul din teaca de la gambă şi începu 
să o taie. Dar apoi începu să se mişte, fiind absorbit 
înăuntru. 

Cu durere în plămâni, cu capul greu de la lipsa de oxigen, 
Sam se zbătea, încercând să facă un nod în jurul mânerului 
cuţitului. Acesta îi alunecă printre degete şi i se izbi de 
piept. Il prinse şi încercă din nou, reuşind să facă un nod 
lat, apoi înotă spre suprafaţă şi ieşi la aer. In dreapta, cu 
colţul ochiului, o văzu pe Remi care se ţinea de peretele 
stâncii. Simţi cum îl cuprinde vârtejul, începând să îl tragă 
spre fund. 

— Sam, ce...? 

— Dă-mi toată sfoara pe care o ai! 


121 


Sam aruncă cuțitul cu boltă şi acesta trecu peste 
platformă. Când cuțitul căzu în apă, Sam înota deja în acea 
direcţie, vrând să prindă sfoara cu mâna. Dintr-odată se 
trezi aruncat spre perete, în timp ce şalupa se scufunda, 
trasă la fund de curentul circular. 

— Remi, aruncă-mi frânghia! 

— Imediat. 

Auzi un pleoscăit şi o văzu înotând în spatele lui. Şalupa 
atârna tot mai grea. Nu mai putu să-şi ţină capul la 
suprafaţă şi apa îi intră în gură şi în nas. 

— Prinde-te de sfoară! strigă Remi. E chiar în faţa ta. 

Sam simţi ceva trecându-i peste obraz şi o prinse. Atinse 
sfoara cu degetele şi îşi încleşta pumnul în jurul ei. Se opri. 
Îşi trase răsuflarea, aşteptând să i se limpezească privirea, 
apoi se uită în spate. Remi ţinea de celălalt capăt al 
frânghiei, fiind pe jumătate ieşită din apă. Lanterna atârna 
agăţată de centura de siguranţă, aruncând pe pereţi umbre 
care păreau a dansa. 

— Bine aruncat, zise Sam. 

— Mulţumesc. Eşti teafăr? 

— Da, tu eşti bine? 

— Oarecum. 

Statură nemişcaţi câteva momente, orientându-se în jur, 
apoi Sam zise: 

— Te voi ajuta să urci pe platformă. Leagă frânghia şi 
apoi o să mă urc şi eu. 

— Bine. 

Sesiunile de yoga şi de Pilates ale lui Remi, ţinute timp 
de nouăzeci de minute, de trei ori pe săptămână, se 
dovediră extrem de utile, astfel că reuşi să se caţere pe 
frânghie ca o maimuţă, rostogolindu-se pe platformă. 
Scândurile trosniră puternic, apoi se auzi un zgomot ca şi 
cum ar fi început să crape. Remi îngheţă. i 

— Întinde-te, îi zise Sam. Distribuie-ţi greutatea... Încet. 

Aşa şi făcu, după care, folosindu-şi genunchii şi coatele, 
exercită presiune asupra scândurilor până când ajunseră în 
punctul maxim, de unde nu mai aveau cum să se 
prăbuşească. 

122 


— Cred că e bine aşa. Îşi dădu înotătoarele jos, le prinse 
de centură şi legă frânghia. 

— Şalupa şi întreg echipamentul sunt agăţate de centura 
mea de siguranţă, zise Sam. Mă duc să văd dacă le pot 
recupera. 

— Bine. 

Intre Sam şi nodul făcut de Remi nu erau decât şase 
metri de frânghie la vedere, restul atârnau, traşi de curent. 
Sam folosi trei metri de frânghie, improviza un ham şi, 
bazându-se numai pe intuiţie, îşi făcu un nod foarfecă 
simplu în jurul taliei şi legă frânghia de capătul parâmei. Cu 
mâna dreaptă încleştată pe frânghie, trase bucla de pe 
ham. Cu un şuierat, frânghia se întinse la maximum. Se 
balansa, trepida timp de câteva secunde, după care se 
stabiliza. 

— Cred că o să ţină, strigă Sam, apoi urcă şi se rostogoli 
pe platformă lângă Remi. Îl îmbrăţişa strâns, părul ei umed 
atingându-i faţa. 

— Cred că salvele de mai devreme ne-au răspuns la 
întrebare, şopti ea. 

— Aşa cred şi eu. 

— Eşti sigur că nu te-au nimerit? întrebă Remi, 
examinându-l cu privirea şi pipăindu-l pe piept, pe braţe şi 
pe burtă. 

— Sunt sigur. 

— Ar fi mai bine s-o luăm din loc. Ceva îmi spune că încă 
nu şi-au terminat treaba. Chiar dacă Sam ştia că Remi are 
dreptate, mai ştia şi că nu aveau prea multe opţiuni: să iasă 
prin acelaşi loc pe unde intraseră, să găsească o altă cale 
de ieşire, să se lupte sau să se ascundă. Prima opţiune nu 
era foarte inspirată - i-ar fi dus chiar în mâinile 
urmăritorilor; a doua ridica multe semne de întrebare - 
reţeaua de peşteri putea însemna sfârşitul lor şi la propriu 
şi la figurat; iar a treia opţiune era, de asemenea, 
îndoielnică. In timp ce singura lor armă era revolverul de 
calibrul 38 pe care i-l dăduse Guido pantofarul, Holkov şi 
oamenii săi erau înarmaţi cu puşti semiautomate. A patra 
opţiune, să se ascundă, era singura lor şansă de salvare. 

123 


Întrebarea era cât timp vor aştepta urmăritorii lor până 
să intre după ei. Uitându-se la ceas, Sam îşi dădu seama că 
aveau un avantaj. Perioada afluxului era pe sfârşite; în 
câteva minute curentul începea să curgă în afară, astfel că 
devenea dificil să intri în peşteră. 

— Deci aşa arată o improvizație de refugiu nazistă pentru 
submarine, zise Remi, eliberându-se de ceea ce mai 
rămăsese din echipament. 

— Probabil, dar nu putem fi siguri până nu găsim... 

— Nu, Sam, nu era o întrebare. Priveşte acolo! 

Sam se întoarse. Remi lumina cu lanterna peretele 
stâncii, deasupra debarcaderului. Făcut manual, din cositor 
concasat, cu vopseaua de deasupra decolorată de timp, 
dreptunghiul de un metru şi jumătate pe unu putea fi totuşi 
identificat. 

— Steagul marinei germane naziste, şopti Sam. Nu-l 
văzuse când  cercetase caverna în grabă. Simţul 
proprietăţii, probabil. Remi începu să râdă. 

Păşind cu grijă şi căutând punctele slabe pe măsură ce 
înaintau, trecură peste pasarelă până la debarcader. În 
afară de câteva scârţâituri şi trosnituri care îi călcau pe 
nervi, platforma rămase neclintită. Cablurile, deşi acoperite 
de un strat gros de rugină cleioasă, erau solide, fixate în 
tavan şi în pereţii stâncii cu ocheţi de oţel de mărimea 
degetului mare. Ajutat de Remi care îi lumina calea, Sam 
trecu înapoi pasarela, luă frânghia şi se întoarse la 
debarcader, trăgând după el şalupa scufundată. O urcară 
împreună pe debarcader. In timp ce şalupa fusese făcută 
bucăţi, motorul şi canistra de benzină scăpaseră în mod 
miraculos cu doar câteva zgărieturi de glonţ. La fel se 
întâmplase şi cu cei doi saci impermeabili: unul fusese 
găurit, iar celălalt rămăsese neatins. 

— Ne uităm printre lucruri să vedem ce putem salva, zise 
Sam. 

Merseră până la capăt să se uite la peretele din spate. 
După cum bănuise Sam, a doua încăpere era o peşteră de 
coroziune. In timp ce, sute de ani, pereţii peşterii principale 
fuseseră neteziţi de eroziunea produsă de apă, cealaltă 

124 


încăpere avea pereţii crestaţi şi colţuroşi. În locul unde se 
întâlneau, se vedeau două tuneluri care se despărţeau în 
formă de V, primul înclinându-se în sus şi spre stânga, 
celălalt în jos înspre dreapta. Apa inunda dinspre tunelul din 
stânga, jumătate scurgându-se în caverna principală, iar 
cealaltă parte curgând în jos pe tunelul din dreapta. 

— Ăsta ţi-e râul, zise Remi. 

— Nu pare să se fi format de multă vreme, răspunse 
Sam. Pereţii sunt prea aspri. 

— De cât timp crezi că s-a format? 

— Aş spune că nu mai mult de o sută de ani. Dă-mi 
lanterna să văd! Şi ţine-mă de centură! 

Remi se conformă, lăsându-se pe spate, în timp ce Sam 
se aplecă în faţă. Lumină tunelul din dreapta, apoi spuse: 

— Bine, lasă-mă în jos. 

— Cum? întrebă Remi. 

— Tunelul se curbează spre dreapta. Chiar după colţ văd 
un alt debarcader şi mai multe platforme. 

— Misterul se adânceşte. 


125 


Capitolul 18 


Folosindu-se de frânghia care le mai rămăsese - 
optsprezece metri din douăzeci şi doi, cât avuseseră la 
început - puseră la cale un sistem care să-i transporte pe ei 
şi echipamentul în tunelul din dreapta. Remi porni prima, în 
timp ce Sam îi desfăşura frânghia printr-o buclă până când 
o văzu ajunsă la următorul debarcader. 

— Am ajuns! strigă ea. Aş spune că are cam nouă metri. 

Sam trase frânghia, apoi legă motorul şi şalupa (pe care 
nu voiau să le lase în urmă şi să le găsească urmăritorii în 
caz că ar fi avut vreo îndoială că prada nu se mai afla în 
peşteră), cei doi saci impermeabili şi, la urmă, 
echipamentul de scufundat. Când termină, cobori frânghia 
până când o auzi pe Remi strigând: 

— Bine, aşteaptă! Putea auzi bolborositul în timp ce 
trăgea echipamentul din apă. Am terminat! 

Dinspre intrare, Sam auzi un clipocit, apoi sunetul ca un 
gâlgâit al regulatorului ieşind la suprafaţă. Se aruncă pe 
burtă şi rămase nemişcat, cu faţa lipită de podeaua 
debarcaderului. Se aprinse o lanternă care lumină pereţii şi 
tavanul. In strălucirea pe care o împrăştia în jur, Sam putu 
să vadă capul bărbatului; lângă el plutea un obiect ce avea 
forma unui glonţ - Sam îşi dădu seama că era un scuter de 
apă cu baterie. Cu ajutorul unei perechi de înotătoare bune 
şi al unor picioare puternice, un scuter de apă putea 
propulsa un om de optzeci de kilograme cu o viteză de 
patru-cinci noduri. „Cam atât am beneficiat de avantajul 
refluxului”, se gândi Sam. 

Bărbatul aruncă peste platformă o ancoră cu patru 
gheare, trase o dată puternic de frânghie, apoi strigă într-o 
engleză cu accent rusesc: 

— Liber, să mergem! Bărbatul întoarse scuterul înspre 
debarcader şi porni de-a lungul cavernei. 

126 


Sam nu îşi mai îngădui să stea pe gânduri sau să 
anticipeze, aşa că trase de frânghie de trei ori pentru a 
semnaliza primejdia, apoi se rostogoli peste margine şi 
alunecă în apă. Curentul îl trase şi îl duse în jos prin tunel. 
Câteva secunde mai târziu văzu celălalt debarcader. Remi, 
care stătea îngenuncheată pe margine, apucă frânghia. 
Sam duse degetul la buze, iar ea dădu din cap şi îl ajută să 
urce pe debarcader. 

— Băieţii răi, şopti el. 

— Cât timp mai avem? 

— Doar cât să ne ascundem. 

Sam privi în jur. O reţea de platforme în formă de E se 
întindea pe suprafaţa cavernei, legând debarcaderul pe 
care stăteau ei de un altul, aflat lângă celălalt perete; pe 
amândouă debarcaderele se aflau grămezi de lăzi de lemn 
cu emblema Kriegsmarine. 

Deşi de două ori mai mare ca prima, aceasta era o 
peşteră de coroziune, ceea ce însemna că nu vor găsi o 
ieşire în partea dinspre mare. „Sau poate că era posibil să 
existe?”, se gândi Sam luminând împrejurimile. În colţul cel 
mai îndepărtat atârna de tavan ceea ce el crezuse iniţial că 
era o stalactită extrem de lungă. Insă, sub raza luminii, 
putea vedea acum că era o încrengătură de rădăcini şi viţe 
uscate care atârnau până aproape de suprafaţa apei. 

— O cale de ieşire? întrebă ea. 

— Poate. Curentul nu e aşa puternic aici. 

— Jumătate de nod, nu cred să fie mai mult, încuviinţă 
Remi. 

Din prima încăpere răsunară două voci care strigau una 
la alta, apoi apăru o a treia. De-a lungul tunelului se auzi 
ecoul unei împuşcături, urmată de alta şi tot aşa timp de 
zece secunde de foc continuu. 

— Trag în apă, şopti Sam. Încearcă să ne facă să ieşim 
din ascunzătoare. 

— Uite aici, Sam! 

Îndreptă lanterna înspre apă, către locul unde îi indică 
Remi. Chiar sub apă văzură o formă curbă. 

— O carcasă, şopti Remi. 

127 


— Cred că ai dreptate. 

— Se poate să fi găsit submarinul UM-77. 

— Vino, avem ceva de muncă. 

Sam îi explică lui Remi planul pe care aveau să-l urmeze, 
în timp ce înfăşurau motorul şi restul echipamentului în 
şalupa ciuruită, pe care o legară cu parâma, apoi îi dădură 
drumul în apă sub debarcader. Tăiară nouă metri de 
frânghie şi începură să fixeze bucle la fiecare câţiva metri. 
După ce terminară, Sam o întrebă pe Remi: 

— Ce alegi? 

— Tu te scufunzi, eu mă caţăr. 

Il sărută scurt, apucă frânghia şi porni din loc, pe 
jumătate alergând, pe jumătate târându-se de-a lungul 
platformei. Sam luă lanterna, intră în apă şi se scufundă. 

Işi dădu seama imediat că nu era un mini-submarin de 
tipul Molch. Era mult prea mic, cu cel puţin doi metri mai 
scurt decât UM-34, având jumătate din diametrul acestuia. 
Făcea parte din clasa Marder, decise el, în esenţă fiind 
vorba despre două torpile G7e aşezate una peste alta. Cea 
de deasupra era, de obicei, golită şi transformată în 
cockpit, respectiv, în compartiment pentru baterie, cu o 
turelă din plexiglas, iar cealaltă era o torpilă funcţională şi 
detaşabilă. 

Urmând linia carcasei până la fund, Sam văzu imediat că, 
în cazul de faţă, nu era nici o torpilă ataşată, ci doar 
cockpit-ul căzut într-o parte, turela fiind îngropată pe 
jumătate în nisip. Lovi suprafaţa carcasei până în dreptul 
turelei, puse lanterna în nisip şi încercă să desfacă 
şuruburile. Erau înţepenite. 

„Timpul, Sam, timpul...” Plămânii începură să-l ardă. Îşi 
puse amândouă mâinile în jurul unui şurub, îşi sprijini 
picioarele de carcasă şi începu să tragă cu putere. Nimic. 
Mai încercă o dată. Tot nimic. Prin apă auzi nişte voci 
înăbuşite, care se apropiau din ce în ce mai mult. „Timpul a 
expirat.” 

Stinse lanterna, se uită în sus, se orienta, apoi părăsi 
submarinul şi înotă până la peretele cel mai îndepărtat. In 


128 


întuneric, în faţa sa apărură pilonii care susțineau 
debarcaderul. 

Se strecură printre ei şi o luă la dreapta, urmând linia 
peretelui. Trecând pe lângă debarcader, se lăsă să 
plutească şi ieşi uşor la suprafaţă. 

De-a lungul cavernei şi în josul tunelului văzu luminile 
mişcându-se pe pereţi - Holkov şi oamenii lui erau la 
capătul debarcaderului; se îndreptau înspre el. La trei metri 
în stânga lui Sam, încrengătura de rădăcini şi vite atârna 
chiar deasupra apei; de aproape, era chiar mai mare decât 
estimase, cam cât o canistră de 200 de litri. Inotă înspre ea, 
căută în jur şi găsi frânghia lăsată de Remi. Începu să se 
caţere. 

După un minut şi cinci metri de urcuş, atinse cu mâna 
piciorul lui Remi, înfipt în buclă. Îl strânse cu putere ca să o 
liniştească, iar ea îl mişcă în loc de răspuns. Sam îşi înfipse 
piciorul într-o buclă şi mâna dreaptă în alta, pentru a-şi găsi 
o poziţie confortabilă. 

— Ceva noroc? şopti ea. 

— Nu. Suntem înconjurați. 

— Şi acum ce facem? 

— Aşteptăm. 

Nu aşteptară multă vreme. 

Oamenii lui Holkov se mişcară repede, folosind acelaşi 
sistem de legare a frânghiilor pe care îl folosiseră Sam şi 
Remi ca să ajungă la al doilea debarcader. Uitându-se 
printre viţe, Sam numără şase bărbaţi. Unul dintre ei se 
plimba pe debarcader, trecând lanterna peste lăzile de 
lemn, luminând apoi suprafaţa apei şi în lungul pasarelei. 

— Unde naiba sunt? strigă acesta. 

Sam îşi dădu seama că era chiar Holkov. 

— Voi patru, găsiţi-i! ordonă Holkov, făcându-i semn 
celuilalt bărbat. Tu, vino cu mine! 


În timp ce Holkov şi bărbatul care era cu el se uitau 
printre lăzi, ceilalţi se aliniară la marginea debarcaderului şi 
începură să tragă în apă rafale scurte şi controlate. 

După aproximativ un minut, Holkov le strigă: 

129 


— Încetaţi focul, încetaţi focul! 

— E ceva aici jos, zise unul dintre bărbaţi, luminând cu 
lanterna în apă. 

Holkov se duse acolo, se uită câteva momente, apoi le 
spuse la doi dintre ei: 

— Asta este! Luaţi-vă echipamentul şi mergeţi să 
cercetaţi! 

Cei doi se întoarseră în cinci minute, iar după alte cinci 
minute se scufundau în apă. 

— Mai întâi căutaţi în peşteră, le ordonă Holkov. 
Asiguraţi-vă că nu se ascund pe-acolo pe undeva. 

Într-un nor de bule, bărbaţii dispărură sub apă. Sam văzu 
cum lanternele lor se mişcă pe fundul apei, căutând sub 
ambele debarcadere şi de-a lungul pereţilor, până când, în 
cele din urmă, ieşiră la suprafaţă. 

— Nu sunt aici, zise unul dintre ei. Nu aveau unde să se 
ascundă. 

Sam răsuflă uşurat. Nu văzuseră echipamentul pe care îl 
scufundaseră. 

— Poate că au luat-o prin tunel, sugeră bărbatul care 
stătea lângă Holkov. 

Holkov rămase o clipă pe gânduri. 

— Sunteţi siguri că n-aţi văzut nimic? îi întrebă pe cei 
care se scufundaseră. 

Amândoi încuviinţară din cap, iar atunci Holkov se 
întoarse înspre bărbatul care adusese în discuţie tunelul. 

— la-l pe Pavel, legaţi-vă cu frânghia şi căutaţi-i în tunel! 

Bărbatul  încuviinţă din cap, se duse la capătul 
debarcaderului şi începu să desfăşoare un colac de 
frânghie. 

— Cercetaţi submarinul, le ordonă Holkov, iar cei doi îşi 
puseră regulatoarele şi se scufundară. 

Sam văzu lumina lanternei mişcându-se de-a lungul 
carcasei, până când se opriră în dreptul turelei cockpit-ului, 
după cum presupunea el. Luminile se mutară de colo-colo, 
iar apoi se auzi un zăngănit ca şi cum s-ar fi lovit două 
obiecte de metal. După trei minute, unul dintre bărbaţi ieşi 
la suprafaţă şi îşi scoase regulatorul din gură. 

130 


— Face parte din clasa Marder, zise bărbatul. Un UM-77. 

— Perfect, răspunse Holkov. 

— Şuruburile sunt înţepenite. Avem nevoie de rangă. 

Unul dintre bărbaţii care erau pe debarcader îngenunche 
lângă un rucsac şi scoase o rangă. Bărbatul din apă înotă 
până la el, o luă şi se scufundă din nou. 

Timp de încă cinci minute se auzi zgomotul înfundat al 
metalului lovit de alt metal, apoi, pentru câteva clipe se 
aşternu liniştea. Dintr-odată, o explozie uriaşă de bule ţâşni 
la suprafaţă. 

Minutele trecură, cei doi ieşind în cele din urmă la 
suprafaţă. Unul dintre ei scoase un strigăt şi trase din apă 
un obiect de formă alungită. 

— Aduceţi-l aici! le ordonă Holkov. Când ajunseră la 
debarcader, Holkov îngenunche şi luă obiectul, iar Sam 
văzu că era o cutie de lemn în formă de franzelă, cutie care 
îi era familiară. Holkov studie cutia timp de un minut, 
întorcând-o pe toate părţile. 

Cercetă cu atenţie exteriorul, apoi ridică cu grijă capacul 
şi se uită înăuntru. Il închise şi dădu din cap. 

— Bună treabă. 

Din tunel se auziră strigăte: 

— Ajutor! Trageţi-ne, trageţi-ne! 

Câţiva dintre bărbaţi alergară de-a lungul debarcaderului 
şi începură să tragă de frânghie cu o mişcare circulară, 
punându-şi mâinile una în faţa celeilalte. După zece 
secunde, la capătul acesteia apăru unul dintre bărbaţi. 
Toate luminile se îndreptară către el. Era pe jumătate 
inconştient, iar faţa îi era acoperită de sânge. Il traseră pe 
debarcader şi îl întinseră. 

— Unde e Pavel? întrebă Holkov. Bărbatul bâigui ceva 
incoerent. Holkov îl plesni peste faţă şi îl apucă de bărbie. 
Răspunde-mi! Unde e Pavel? 

— Curentul... frânghia s-a rupt... S-a lovit la cap. Am 
încercat să-l prind, dar a fost tras de apă. Acum era lângă 
mine, în următoarea secundă nu mai era. A dispărut. 

— La naiba! Holkov făcu stânga-mprejur, merse până la 
jumătatea debarcaderului, apoi se întoarse. Bine, voi doi, 

131 


luaţi-l şi întoarceţi-vă la lagună! Arătă spre celălalt bărbat. 
Noi vom monta explozibilul. Dacă n-au murit încă, atunci îi 
vom îngropa de vii! Să mergem! 


132 


Capitolul 19 


Holkov şi oamenii săi plecară. Făcându-i semn lui Remi 
să-l urmeze, Sam se prinse de frânghie, se mişcă în faţă şi 
în spate pentru a o face să se balanseze, apoi dădu din cap 
înspre Remi, care sări pe platformă, urmată de Sam. 
Îngenuncheară amândoi. 

— Crezi că a vorbit serios? şopti Remi. 

— Mă îndoiesc că au destul explozibil să ne îngroape aici, 
dar cu siguranţă pot bloca intrarea principală. Ai verificat 
dacă putem ieşi pe-acolo? întrebă el, arătând spre 
încrengătura de rădăcini. 

Remi încuviinţă din cap. 

— Da, nu e decât o crăpătură, nu depăşeşte câţiva 
centimetri şi până la suprafaţă sunt vreo doi metri. 

— Dar ai văzut lumina zilei? 

— Da. Apune soarele. 

— Ei bine, chiar dacă nu e o cale de ieşire, măcar intră 
aerul... dar ei au pus mâna pe nenorocita aia de sticlă. 

— Sam, să luăm lucrurile pe rând! 

— Ai dreptate. Să plecăm de pe platformă înainte să... 

Şi, ca şi cum s-ar fi sincronizat perfect, din încăperea 
principală se auzi o bufnitură, urmată de altele două, 
succesive. 

— Jos! 

Sam o împinse la pământ, protejând-o cu trupul său. 
Câteva secunde mai târziu simţiră o rafală de vânt rece 
trecând peste ei. Din tunel se ridică un nor de praf care 
umplu caverna, iar particulele mai grele se împrăştiară prin 
aer precum picăturile de ploaie. Sam şi Remi se uitară în 
sus. 

— Ah, în sfârşit singuri, murmură Remi. 

Sam zâmbi, se ridică în picioare, se scutură şi o ajută şi 
pe Remi să se ridice. 

— Vrei să mai stai puţin? 

133 


— Nu, mulţumesc. 

— Ei bine, atunci e timpul să căutăm o cale de scăpare. 

Remi îşi puse mâinile în şold. 

— Ce vrei să spui? 

Sam îşi desfăcu lanterna de la centură şi o îndreptă spre 
apă, luminând carcasa submarinului. 

— Asta vreau să spun. 

— Explică, Fargo! , 

— Ca să fim siguri, o să verific, dar nu cred că există 
şanse să ieşim prin acelaşi loc pe unde am intrat şi, cum 
nimeni nu ştie unde ne aflăm, nu ne putem baza că va veni 
cineva să ne salveze. Aşa că nu avem decât o singură 
opţiune - să o luăm în josul râului. 

— Te referi la râul în care a murit unul dintre oamenii lui 
Holkov şi care l-a dus cine ştie unde? Despre râul ăla e 
vorba? 

— Râul ăsta trebuie să ducă undeva. Tunelul are un 
diametru de vreo cinci metri, iar apa curge regulat şi cu 
repeziciune. Dacă se strâmtează pe parcurs, o să vedem 
curentul venind în sens invers, sau urme pe perete, dacă 
apa este mai adâncă. Crede-mă, se varsă undeva - ori la 
suprafaţă, într-un lac sau bazin, ori într-o altă peşteră 
subacvatică. 

— Eşti sigur? 

— Aproape sigur. 

— E o judecată subiectivă, recunosc. Remi îşi muşcă 
buzele o clipă. Ce zici de asta: te foloseşti de cunoştinţele 
tale de inginerie şi faci una dintre canistre să explodeze şi 
să facă o gaură în crăpătura din tavan. 

— Nu are destulă putere şi, de altfel, s-ar putea să se 
prăbuşească tavanul peste noi. 

— Ai dreptate. Bine, putem să aşteptăm până se face 
ziuă, apoi dăm foc la încrengătura de rădăcini. Va fi un 
semnal de fum... Se gândi însă o clipă şi se încruntă. Las-o 
baltă! Ne vom asfixia înainte să vină cineva să ne ajute. 

— Ai făcut tot atâtea scufundări în peşteri ca mine, zise 
Sam. Le cunoşti geologia. Râul e cea mai bună opţiune. E 
singura noastră şansă. 

134 


— Bine. Totuşi, avem o problemă: barca noastră de 
salvare este plină de apă şi se află la cinci metri sub 
pământ. 

Sam încuviinţă din cap. 

— Da, asta e într-adevăr o problemă. 

După ce verificară să se asigure că grota principală era 
blocată, se întoarseră în cealaltă încăpere şi se apucară de 
lucru, mai întâi recuperându-şi echipamentul de pe fundul 
apei, apoi căutând prin lăzile celor de la Kriegsmarine după 
diverse lucruri care le-ar fi putut fi de folos. Pe lângă o trusă 
de scule bine aprovizionată cu unelte mai mult ruginite, 
găsiră patru lanterne şi douăsprezece lumânări groase, 
care se aprinseră de îndată ce Sam apropie flacăra 
brichetei de fitil. In curând, debarcaderul şi apa care îl 
înconjura se umplură de o lumină slabă, împrăştiată de 
flacăra pâlpâindă a lumânării. In timp ce Remi alegea ce 
mai rămăsese din echipament şi făcea un inventar al trusei 
cu scule, Sam stătea la marginea debarcaderului, uitându- 
se gânditor la apă. 

— Bine, zise Remi. Avem două tuburi de oxigen, unul 
două treimi plin, celălalt plin în totalitate; două lanterne 
funcţionale, sarcina electrică necunoscută; aparatul meu de 
fotografiat e găurit, dar binoclul e în stare bună; revolverul 
este uscat, dar nu garantez pentru gloanţe; două bidoane 
de apă şi câteva bucăţi de pastrama uscată de vită, 
oarecum îmbibate de apă; o trusă de prim-ajutor; briceagul 
tău multifuncțional; un sac impermeabil în stare bună, 
celălalt, făcut bucățele; şi, în sfârşit, două telefoane mobile 
care sunt uscate, funcţionale, cu bateria aproape întreagă, 
dar inutile aici, în interior. 

— Şi motorul? 

— L-am uscat cât de bine am putut, dar nu vom şti nimic 
sigur până nu-l încercăm. lar în ceea ce priveşte rezervorul, 
nu am văzut să fie găurit şi toate valvele sunt închise, deci 
cred că este funcţional. 

Sam dădu din cap şi se întoarse să privească înspre apă. 
După ce făcu asta timp de zece minute, îşi drese glasul şi 
zise: 

135 


— Bine, cred că putem face asta. Se apropie de Remi şi 
se aşeză lângă ea. 

— Să auzim, zise ea. 

Începu să-i explice. Când termină, Remi îşi ţuguie buzele, 
îşi lăsă capul într-o parte, apoi încuviinţă. 

— De unde începem? 

Totul începu cu un moment tensionat, claustrofobic 
pentru Sam. Nu avea nici o problemă cu spaţiile strâmte 
sau cu apa, dar amândouă combinate nu-i făceau nici o 
plăcere. 

Purtând doar masca şi o centură de scufundare, făcu mai 
întâi o serie de scufundări pentru a-şi mări capacitatea 
plămânilor, apoi stătu un minut la suprafaţă şi făcu exerciţii 
de respiraţie pentru a-şi oxigena sângele la maximum. 

Respiră adânc încă o dată, după care se scufundă. Cu 
lanterna întinsă în faţă, pătrunse în submarin prin trapa de 
deasupra turelei şi o luă spre pupă. Din câte ştia din 
cercetările sale rapide despre submarinele celor din 
Kriegsmarine, secţiunea din faţă a unei nave de tip Marder 
avea numai un singur loc şi nişte dispozitive de comandă 
pentru direcţie şi scufundare rudimentare. Ceea ce căuta, 
valvele de scufundare, erau în secţiunea din spate. Se 
deplasă de-a lungul submarinului, ţinându-se de instalaţia 
interioară, în timp ce simţea pereţii cilindrici închizându-se 
în jurul lui, întunericul şi apa apăsându-l, zdrobindu-l. O 
frică puternică îi săgeta pieptul. Îşi înăbuşi acest sentiment 
şi se concentra pe ceea ce avea de făcut: „Valvele de 
scufundare, Sam. Valvele.” 

Lumină cu lanterna în stânga, în dreapta, apoi în faţă. 
Căuta o manetă, o piesă cilindrică ieşind din carcasă... 
Dintr-o dată, o văzu în faţa lui, în stânga. Când ajunse în 
dreptul ei, apucă maneta şi trase cu putere. Era blocată. Işi 
scoase cuțitul şi îl fixă între manetă şi carcasă, apoi mai 
încercă o dată. Cu un zgomot ascuţit şi cu rugina 
împroşcând în lături, maneta cedă. Îşi simţi plămânii 
pulsând, se îndreptă spre cealaltă valvă, repetă procesul şi 
ieşi, înotând spre suprafaţă. 

— Eşti bine? strigă Remi. 

136 


— Ce înseamnă bine? 

— Că nu eşti rănit mortal. 

— Atunci da, sunt bine. 

Următoarea etapă a planului dură trei ore, timp pe care 
şi-l petrecură alergând şi împletind frânghia rămasă de la 
nemti, din care jumătate era fie complet putrezită, fie atât 
de subţire, încât Sam nu putea să aibă încredere că va ţine. 
Nu aveau decât o şansă să reuşească în ceea ce îşi 
propuseseră, îi spusese lui Remi. Dacă dădeau greş, 
trebuiau să se întoarcă la ideea ei de a transmite semnale 
fumigene şi să spere că vor fi salvaţi înainte de a ajunge 
fumul la ei. 

După patru ore, în jur de două noaptea după ceasul lui 
Sam, erau aproape gata. Stăteau la marginea 
debarcaderului, studiindu-şi munca. 

Două frânghii împletite de patru ori, fiecare fixată de 
tacheţii de la proră şi, respectiv, pupă, se ridicau din apă 
spre tavan, unde Remi, ca o minunată căţărătoare ce era, 
le legase una de cealaltă printr-o deschizătură mică din 
tavanul platformei. De acolo, fiecare frânghie cădea din 
nou, fiind legată de un cablu de sub platformă. Cablurile de 
susţinere verticale erau la rândul lor legate la mijloc între 
ele printr-o reţea de sfori, realizată cu aceeaşi precizie 
precum o pânză de păianjen. Legă un tub de oxigen de unul 
dintre cabluri - care se afla cel mai departe de frânghiile 
fixate de submarin. 

— Aşa deci, zise Remi. Să recapitulăm: tragi în tub, 
explozia rupe cablurile, platforma cade, submarinul iese la 
suprafaţă şi apa se scurge din el. Am dreptate? 

Sam încuviinţă din cap. 

— Dincolo de asta, totul e matematică şi haos. 

Estimarea greutăţii submarinului şi a apei din interior, 
precum şi greutatea combinată a platformelor şi limita de 
rupere a cablurilor îi provocaseră lui Sam dureri de cap, dar 
era încrezător în planul lui. Folosind bomfaierul vechi şi 
ruginit, dar încă funcţional, pe care îl găsiseră în trusa de 
scule, tăiase până la jumătate unsprezece din cele 
optsprezece cabluri verticale. 

137 


— Şi gravitație, adăugă Remi cuibărindu-şi mâna într-a 
lui. Indiferent dacă pierdem sau câştigăm, sunt mândră de 
tine. Îi întinse revolverul. E capcana ta. Ai onoarea. 

Se duseră în spatele zidului protector din lăzi, pe care îl 
ridicaseră la capătul debarcaderului şi se asigurară că se 
aflau la adăpost, lăsând numai o crăpătură prin care să 
tragă Sam. 

— Eşti pregătită? întrebă. 

Remi îşi acoperi urechile cu mâinile şi încuviinţă din cap. 

Sam îşi sprijini cu celălalt braţ mâna în care avea pistolul, 
tinti şi apăsă pe trăgaci. 

Împuşcătura fu instantaneu urmată de un vâjâit, de o 
lumină fulgerătoare, de scârţâitul oţelului şi de o căzătură 
puternică. 

Sam şi Remi îşi ridicară capetele peste zid, dar timp de 
zece secunde nu văzură decât o ceaţă care învăluia 
caverna. Însă aceasta dispăru treptat. leşiră din 
ascunzătoare şi merseră până la marginea debarcaderului, 
după care se uitară în jos. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă, murmură Remi. 

Mini-submarinul UM77 din clasa Marder, care stătuse în 
ultimii şaizeci de ani pe fundul unei mări subterane, se afla 
acum la suprafaţă, iar apa i scurgea din valve. 

— Minunat, mai putu să spună Sam. 


138 


Capitolul 20 


Cu un dangăt ale cărui reverberaţii Sam şi Remi le 
simţiră până în adâncul creierilor, submarinul mătură un alt 
bolovan, se înclină puternic înspre babord, apoi se îndreptă, 
echilibrându-se şi plonja înapoi în canalul principal al râului. 
Turela se acoperi de apă, făcând ca, pentru câteva clipe, 
Sam să nu mai vadă nimic, dar apoi se curăţă din nou. 
Aprinse lanterna şi lumină bolta tunelului, dar nu văzu 
decât pereţii de stâncă alunecând de o parte şi de alta şi 
apa spumegândă lovindu-se de botul conic al submarinului. 
Lăsând la o parte gravitatea maximă a situaţiei, experienţa 
semăna îndeaproape cu distracţiile oferite la Disney World, 
gândi Sam. 

— Cum e acolo, în spate? strigă el. 

Remi, care se afla în spatele scaunului de manevre şi se 
ţinea cu mâinile de carcasă, strigă la rândul ei: 

— Nemaipomenit! De cât timp suntem în mişcare? 

Sam se uită la ceas. 

— De douăzeci de minute. 

— Dumnezeule, doar atât? 

După ce trecură peste surpriza uşoară provocată de 
faptul că planul lor chiar funcţionase, Sam şi Remi intrară în 
apă şi se prinseră de prora submarinului, ridicându-i botul 
cu câţiva centimetri, astfel ca şi restul apei să se scurgă 
afară. Remi se strecură apoi înăuntru şi închise ambele 
valve de scufundare. 

Nu le mai rămânea mare lucru de făcut: trebuiau doar să 
se asigure că nu există spărturi şi să consolideze interiorul 
cu câteva scânduri desprinse din platformă. Tancurile de 
imersiune de două sute de litri - două conducte cu 
diametrul de zece centimetri, una la babord, cealaltă la 
tribord - erau pline şi echilibrau submarinul. 

Mulţumiţi că erau pregătiţi atât cât se putea, dormiră 
patru ore, ghemuiţi unul în altul pe debarcader, într-un cerc 

139 


de lanterne. Se treziră în zori, luară micul dejun compus din 
pastrama de vită, care se umezise şi din apă clocită, 
înghesuiră în submarin cele câteva lucruri de trebuinţă, 
după care intrară şi ei. Folosindu-se de scânduri, Sam vâsli 
până ajunse cu submarinul la gura râului, apoi închise trapa 
şi se ţinu bine. 

Deocamdată, carcasa de aluminiu a submarinului rezista, 
dar amândoi ştiau că şi geologia se afla de partea lor - deşi 
pereţii tunelului erau încă colţuroşi, stâncile şi bolovanii din 
apă fuseseră şlefuiţi prin eroziune, astfel încât nu mai 
existau margini ascuţite care ar fi putut să străpungă 
carcasa. 

— Ţine-te bine! strigă Sam. Vine un bolovan mare! 

Botul submarinului se lovi direct de bolovan, se ridică şi 
trecu peste creasta acestuia, apoi viră spre stânga. Coada 
fu învârtită de curenţi, astfel încât carcasa se izbi de 
perete. 

— Au! strigă Remi, simțind izbitura. 

— Eşti bine? 

— Nu-i decât încă o vânătaie lângă celelalte. 

— O să aranjăm să primeşti un masaj suedez când ne 
întoarcem la hotel. 

— Nu uita ce ai promis! 

Trecuseră deja două ore de când Sam şi Remi erau 
purtaţi de curenţi, ricoşând dintr-un perete în altul, 
arcuindu-se peste bolovani, lăsându-se azvârliţi dintr-o 
parte în alta de vâltoarea râului. Din când în când ajungeau 
în unele porţiuni ale râului mai largi şi mai calme, unde 
Sam putea să deschidă turela, pentru a lăsa aerul curat să 
pătrundă şi să suplimenteze astfel oxigenul pe care Remi îl 
elibera periodic din ultimul tub pentru scufundări care le 
mai rămăsese. 

Aproape cu precizia unui ceas, la fiecare câteva minute, 
submarinul se lovea de un maldăr de bolovani, lăsându-i în 
voia sorții, răsturnaţi pe o parte sau suspendaţi deasupra 
apei, ca într-un balansoar. De fiecare dată, pentru a se 
elibera, fie se legănau uşor dintr-o parte în alta până când 
ajungeau iarăşi pe cursul apei, fie era nevoie ca Sam să 

140 


deschidă turela şi să folosească scândura pe post de 
pârghie. 

Trecuseră aproape trei ore de când porniseră, când 
vâjâitul apei se estompă subit. Submarinul încetini şi începu 
să se răsucească alene. 

— Ce se întâmplă? strigă Remi. 

— Nu ştiu sigur, îi răspunse Sam. 

Işi lipi chipul de turelă şi îşi dădu seama că are în faţa 
ochilor un tavan arcuit şi acoperit de stalactite. Auzi un 
hârşâit şi privi spre stânga exact când turela trecea printr-o 
perdea de viţă, asemenea fâşiilor de material de la intrarea 
dintr-o spălătorie de maşini automată. Sclipirea soarelui 
pătrunse prin turelă şi inundă interiorul cu o lumină gălbuie. 

— E chiar soarele? zise Sam. 

— Poţi să fii sigură de asta! 

Carcasa atinse nisipul, încetini şi se opri uşor. Sam privi 
în faţă. Se găseau într-o altă lagună. 

— Remi, cred că am ajuns. 

Desfăcu închizătoarea turelei şi o deschise larg. Prin 
trapă pătrunse aerul rece şi sărat. Işi scoase braţele şi le 
lăsă să atârne, apoi îşi înclină capul pe spate, lăsând 
căldura soarelui să îi alunece peste chip. 

Auzi ceva la stânga, deschise ochi şi întoarse capul. La 
trei metri de el se afla un cuplu de tineri aşezaţi pe nisip, 
purtând măşti pentru scufundări şi hamurile de la tuburile 
de oxigen. Il priveau pe Sam înlemniţi, cu gurile larg 
deschise. Bărbatul era bronzat asemenea unui fermier, 
femeia avea părul lung, de un blond spălăcit - locuiau pe 
coasta de vest şi veniseră într-o aventură tropicală. 

— Bună dimineaţa, zise Sam. Faceţi nişte scufundări prin 
peşteri, nu ? 

Cei doi încuviinţară din cap la unison, fără să scoată un 
cuvânt. 

— Aveţi numai grijă să nu vă rătăciţi, îi sfătui Sam. Nu-i 
tocmai uşor să mai găsiţi ieşirea. Apropo, în ce an suntem? 

— Sam, lasă-i în pace pe bieţii oameni, şopti Remi din 
spate. 


141 


Capitolul 21 


— E ca-n rai, murmură Remi. Raiul pe pământ. 

Ţinându-se de cuvânt, când se întoarseră la 

hotel, după ce făcură împreună un duş fierbinte 
prelungit, Sam comandă mai întâi un prânz bogat format 
din salată de fructe de mare, pâine fierbinte de casă, 
urmate de un coş cu fructe tropicale, iar apoi ceru să le fie 
trimise două maseuze care, timp de o oră, le făcură un 
masaj cu pietre fierbinţi, asta înainte de a trece la masajul 
profund suedez. Sam şi Remi stăteau acum întinşi unul 
lângă altul pe verandă, cu perdelele transparente 
unduindu-se în jurul lor în adierea tropicală. Valurile spălau 
uşor plaja ca un cântec de leagăn oferit de natură. 

Sam, aflat pe punctul de a adormi, murmură: 

— Asta-i viaţa. 

Cuplul surprins pe care îl întâlniseră la ieşirea din peşteră 
chiar venea de pe coasta de vest. Mike şi Sarah locuiau în 
Minnesota şi erau în luna de miere. Abia după ce îi întrebă 
de trei ori unde se găseau, Sam reuşi să obţină un răspuns; 
erau pe coasta nordică a insulei Rum Cay, între Junkanoo 
Rock şi 

Liberty Rock. După calculele lui Sam, călătoriseră cam 
cincisprezece kilometri de-a lungul râului subteran. 

Binevoitori, Mike şi Sarah s-au oferit să îi ducă cu barca 
pe care o închiriaseră şi să tracteze şi mini-submarinul de 
care Sam ajunsese să se ataşeze. La patruzeci şi două de 
ore după ce puseseră piciorul pe insula Rum Cay, Sam şi 
Remi se întoarseră pe plaja unde aterizaseră. Gazda lor, 
misteriosul vilegiaturist, era de negăsit, aşa că târâră 
submarinul în desiş şi lăsară un bilet pe carcasă: „Vă rugăm 
să aveţi grijă de el. O să venim să-l recuperăm.” Sam nu 
avea un plan precis în legătură cu acesta, dar pur şi simplu 
nu i se părea firesc să-l abandoneze. 


142 


Urcară apoi la bordul avionului Bonanza şi se îndreptară 
spre insula unde se afla hotelul. 

După ce se sfârşi masajul, Sam şi Remi rămaseră 
nemişcaţi pentru o vreme, dormitând, apoi se ridicară şi 
intrară în cameră. Cum deja îi trimiseseră Selmei un mesaj 
pe mobil prin care o anunțau că sunt bine, Sam o sună 
acum şi puse telefonul pe speaker. li povesti pe scurt mica 
lor odisee din peşteră. 

Selma rămase tăcută preţ de vreo cinci secunde. 

— Ei bine, nimeni nu poate să spună că soţii Fargo au 
concedii obişnuite, comentă Selma. S-ar putea să fi găsit 
răspunsul la unul dintre mistere şi anume cum de a ajuns 
Holkov să vă prindă urma. M-a sunat Rube să-mi spună că 
Grigori Arhipov a fost găsit mort într-o parcare din lalta; nu 
mai avea mâini şi picioare deloc. Îi fuseseră amputate cu 
puşca. Rube mi-a mai spus să... 

— Să ne transmiţi să avem grijă, o completă Sam. Avem. 

— Întrebarea e cum v-a găsit Holkov. 

— Ne-am întrebat şi noi asta. Ne-ai verificat... 

— Da. Contul pe care l-aţi folosit n-a fost verificat de 
nimeni şi toate computerele noastre sunt protejate, aşa că 
mă îndoiesc că v-au aflat astfel itinerarul. Tot aşa stau 
lucrurile şi cu înregistrarea  paşapoartelor, politica 
guvernamentală e destul de strictă în privinţa asta. 

— Atunci nu mai rămân decât liniile aeriene ori... zise 
Remi. 

— Ori au nişte indicii în plus faţă de noi, continuă Sam. 
Dar asta ridică o altă întrebare, de ce n-au cercetat deja 
peşterile? 

— O să mai caut, zise Selma, dar nu cred că s-a scurs 
informaţia dinspre noi. 

— Până nu ştim sigur, mai bine presupunem tot ce-i mai 
rău şi aruncăm o privire şi peste umăr, spuse Remi. 

— Bine. Acum, în legătură cu submarinul... 

— Mai precis UM-77, adăugă Sam. 

— Exact. Vreţi să-l aduc aici? 

— Ai face bine, răspunse Remi, altfel Sam o să se 
îmbufneze. 

143 


— E o bucată de istorie, mormăi el. 

Se hotărâră că, după ce se va termina totul, vor informa 
atât guvernul german, cât şi pe cel din Bahamas, în 
legătură cu docurile pentru submarine, lăsându-le să 
tranşeze problema între ele. 

— Şi dacă nu o să-l dorească nimeni? 

— O să-l ni-l punem noi pe faţadă. 

— De asta mă temeam, bombăni Remi. 

Selma mai spuse la telefon: 

— O să mă ocup eu. S-ar putea să dureze câteva zile, dar 
îl aduc aici. Deci, Holkov a pus mâna pe sticlă. 

— Mă tem că da. Ai veşti pentru noi? 

— Da, chiar am, câteva chestii care vi se vor părea 
interesante. Vreţi să ştiţi ce altceva în afară de scarabeu se 
găseşte doar în arhipelagul toscan? 

Remi răspunse prima: 

— Trandafirul negru. 

— Exact. Va trebui să completăm cronologia, dar probabil 
că cerneala a fost aplicată pe etichete în timpul şederii lui 
Napoleon pe insula Elba. 

— Sau ulterior, dar folosindu-se cerneală adusă de acolo, 
adăugă Sam. Oricum ar sta lucrurile, mai avem o piesă din 
puzzle. 

— Mai am una, zise Selma. S-ar părea că sticla noastră e 
precum o ceapă, fiecare strat fiind un nou mister. Eticheta 
din piele nu e dintr-o bucată, sunt două straturi presate 
unul peste altul. Am reuşit să îndepărtez stratul superior 
fără să produc vreo stricăciune. 

— ŞI? 

— N-am găsit cerneală, dar sunt alte inscripţii gravate - 
un tabel cu simboluri, opt pe orizontală, patru pe verticală, 
treizeci şi două în total. 

— Ce fel de simboluri? 

— De tot felul. De la alchimie la alfabet chirilic, astrologie 
şi altele. Dacă mă întrebaţi pe mine, aş zice că e un cod 
figurativ obişnuit. Sam, tu ar trebui să te pricepi la asta. 


144 


Chiar se pricepea. Timp de trei zile, în timpul 
antrenamentului din tabăra de instrucţie Camp Perry a CIA, 
li se prezentase istoria criptografiei. 

— In principiu, e un cifru realizat prin substituire, îi 
explică el lui Remi. Luă un carneţel şi un pix de pe noptieră 
şi desenă repede trei simboluri: 


e o O 


— Să zicem acum că primul simbol reprezintă litera P, al 
doilea litera A, iar al treilea un T, spuse Sam. 

— Pat, zise Remi. Pare destul de simplist. 

— Într-un fel chiar este, dar totodată e un cod ce, practic, 
nu poate fi spart. Armata foloseşte o versiune similară, 
numită One-Time Pad. In teorie lucrurile stau cam aşa: doi 
oameni au un manual de codare-decodare. Unul trimite un 
mesaj folosind codul figurativ, celălalt îl decriptează 
înlocuind simbolurile cu litere. În lipsa manualului, nu 
reprezintă decât nişte simboluri arbitrare. Pentru oricine 
altcineva, sunt lipsite de sens. 

— lar nouă ne lipseşte manualul, zise Remi. 

— Nu chiar. Selma, poţi să ne trimiţi... 

— E deja pe drum. Nu este fotografia pe care am făcut-o 
etichetei, ci o replică a tabelului cu simboluri făcută de 
Wendy într-un program de desen vectorial. E practic 
identică cu originalul. 

O clipă mai târziu, e-mail-ul lui Sam scoase un semnal 
sonor şi pe ecran apăru imaginea: 

— Cât despre descifrare, s-ar putea să am eu o idee - cel 
puțin în legătură cu locul din care trebuie să începem, zise 
Selma. Îl mai ţineţi minte pe tipul ăla misterios, „maiorul” 
care l-a angajat pe traficant, pe Arienne, ca să navigheze 
până la Sfânta Elena? 

— Bineînţeles, zise Remi. 

— Cred că ştiu cine e „maiorul”. Am dat peste biografie 
obscură a lui Napoleon, scrisă în germană de prin anii 1840. 
In 1779, pe când avea nouă ani Napoleon a fost trimis la o 
şcoală militară franceză Brienne-le-Château, în apropiere de 
Troyes. A cunoscut acolo un băiat pe nume Arnaud Laurent, 


145 


cu care s-a împrietenit şi a păstrat legătura pe întreaga 
durată a colegiului Ecole Royale Militaire, apoi în timpul 
şcolii de artilerie şi tot aşa, până la bătălia de la Waterloo. 
Conform autorului, cam până la mijlocul anilor 1790, chiar 
înainte de prima campanie în Italia, Laurent fusese în 
permanenţă cu un grad deasupra lui Napoleon. Se spunea 
că între ei sau printre apropiaţi, Napoleon îl numea în 
glumă „Maiorul”. Napoleon a avut câţiva confidenţi de-a 
lungul anilor, dar pe nimeni la fel de apropiat ca Laurent. 

— Există vreo moştenire rămasă de la acesta? întrebă 
Sam. O bibliotecă Arnaud Laurent, de exemplu? 

— N-avem noi norocul ăsta. Nu prea există date despre 
Laurent, dar, din ce am aflat despre moartea lui, în 1825, la 
doar câţiva ani după Napoleon, a fost înmormântat cu ceva 
numit „cea mai de preţ posesiune a sa”. 

— Ceea ce pare a fi, dacă avem puţin noroc, un fel de 
inel de decodare, precum cele folosite de copii, zise Sam. 

— Sau un manual, adăugă Remi. Selma, unde e 
înmormântat?— După ce a fost învins la Waterloo, 
Napoleon s-a predat la bordul navei Bellerophon, alături de 
oamenii săi, printre care bănuiesc că se afla şi Laurent, la 
acea vreme, principalul său consilier militar. Ulterior, nava 
Bellerophon a navigat până la Plymouth, de unde, după o 
aşteptare de două săptămâni, Napoleon a fost transferat pe 
nava Northumberland - de data asta, neînsoţit - pentru 
ultima călătorie către insula Sfânta Elena. La moartea lui 
Laurent, văduva sa, Mărie, le-a cerut englezilor permisiunea 
de a-l îngropa pe insulă, alături de Napoleon, dar aceştia au 
refuzat, aşa că Mărie a considerat că cel mai bine ar fi să-l 
ducă pe insula Elba. 

— Ciudat lucru, zise Remi. 

— E poetic, îi răspunse Sam. Generalul lui Laurent, 
prietenului lui cel mai bun, murise în exil şi fusese 
înmormântat în pământ străin. Văduva lui a căutat un loc 
care să exprime... Sam căută cuvântul potrivit: 
solidaritate simbolică. 

Remi îşi întoarse privirea către soţul ei. 

— Frumos spus, Sam. 

146 


— Îmi mai iese şi mie uneori. Selma, rămăşiţele lui 
Napoleon... n-au fost mutate din insula Sfânta Elena? 

— Ba da. E şi asta o poveste interesantă. În 1830, casa 
de Bourbon, care a revenit pe tron după înfrângerea lui 
Napoleon la Waterloo, a fost la rândul ei îndepărtată de 
dinastia Orleans. Aceştia din urmă s-au arătat ceva mai 
nostalgici la adresa lui Napoleon, aşa că le-au cerut 
englezilor permisiunea de a-l aduce acasă. După şapte ani 
de discuţii aprinse, englezii au cedat şi rămăşiţele 
pământeşti au fost aduse din Sfânta Elena la Paris. 
Mormântul oficial e sub Domul Invalizilor. Mormântul lui 
Laurent este încă pe insula Elba, mai exact, e o criptă. 
Întrebarea-capcană e cum abordăm situaţia. Mă gândesc că 
aţi prefera să evitaţi o intrare prin efracţie şi joaca de-a 
jefuitorii de morminte. 

— Ar fi de preferat, zise Sam. 

— Atunci, trebuie să obţineţi permisiunea. Noro cui face 
că Laurent are o nepoată care s-a tot mutai de vreo cinci 
sau şase ori şi care locuieşte acum în Monaco. 

— Eh, Monaco primăvara, murmură Sam. Cum am putea 
refuza? 

— Nici vorbă, îl acompanie Remi. 


147 


Capitolul 22 


Principatul Monaco, Riviera Franceză 


Sam conduse Porsche-ul Cayenne SUV de culoare 
măslinie, pe care îl închiriaseră, pe aleea împrejmuită de 
arbuşti de liliac şi se opri în faţa unei vile cu patru etaje, cu 
acoperiş de teracotă şi stuc alb, cu vedere înspre apele de 
lângă Point de la Veille. 

După cum s-a dovedit, nepoata lui Arnaud Laurent, 
Yvette  Fournier-Desmarais, era ruşinos de bogată, 
moştenind acţiunile răposatului ei soţ, implicat într-o serie 
de afaceri în Monaco, printre care se numărau şase staţiuni 
estivale şi cluburi de automobilism sportiv. Se zvonea că, la 
vârsta de cincizeci şi cinci de ani, era cea mai dorită 
celibatară din Monaco şi, de la moartea soţului ei în urmă 
cu cincisprezece ani, fusese curtată de un număr 
impresionant de bărbaţi aparţinând elitei europene, de la 
prinți, până la celebrităţi şi personalităţi ale industriei. S-a 
întâlnit cu toţi, dar cu nici unul nu a ieşit mai mult de patru 
luni şi se zvonea că a refuzat zeci de cereri în căsătorie. 
Locuia singură în vila ei, cu un personal modest şi cu un 
câine de vânătoare scoţian pe nume Henri. 

În mod surprinzător, Sam şi Remi nu întâmpinai . 1 mari 
dificultăţi în a aranja o întâlnire, prezentând mai întâi 
scrisorile de acreditare şi cerinţele lor avocatului din Nisa al 
doamnei Fournier-Desmarais, care acceptase în schimb să- 
şi contacteze clienta, în decurs de o zi, ea însăşi le 
trimisese un e-mail, insistând să o viziteze imediat. 

Coborâră din maşină şi intrară în curtea din faţă, 
mergând de-a lungul unei alei aflate între două fântâni 
arteziene până la uşa din faţă, cu vitralii împrejmuite de 
rame de mahon care se înălţau un metru deasupra lor. Sam 


148 


apăsă butonul de pe perete şi dinăuntru se auzi sunetul 
dulce al unei melodii. 

— A Marcia de Muneghu, zise Remi. 

— Ce? 

— Melodia de la sonerie - este A Marcia de Muneghu, 
Marşul Monaco-ului. Este imnul naţional. 

Sam zâmbi. 

— Înţeleg că ai citit nişte ghiduri în avion. 

— Când eram la Roma... 

Uşa se deschise şi în faţa lor apăru un bărbat de vârstă 
mijlocie, slab ca o scândură, purtând o pereche de 
pantaloni şi un tricou polo asortate. 

— Sunteţi domnul şi doamna Fargo, nu-i aşa? Avea 
accent britanic. Nu aşteptă răspunsul, în schimb se dădu la 
o parte şi îşi mângâie bărbia. 

Intrară într-un foaier simplu, dar de bun gust: pe podea 
era ardezie egipteană de un gri-deschis, iar pe pereţi, 
alabastru de un bleu mediteranean pal. Deasupra unei 
măsuţe din secolul al XIX-lea, in formă de semilună şi 
vopsită în stilul englezesc Sheraton, se afla o oglindă cu 
rama de argint. 

— Numele meu este Langdon, zise bărbatul, închizând 
uşa în urma lui. Doamna este pe verandă. Pe aici, vă rog. 

Il urmară de-a lungul coridorului, trecură pe lângă 
camerele de protocol în jumătatea privată a casei, apoi 
ieşiră pe o uşă dublă care dădea pe o platformă făcută din 
mai multe straturi de lemn de nuc lustruit. 

— O veţi găsi acolo, zise Langdon, arătând înspre nişte 
scări care se înşirau de-a lungul peretelui exterior. Pe mine 
mă scuzaţi... Langdon se întoarse şi dispăru pe uşa dublă. 

— Dumnezeule, uite ce privelişte, zise Remi plimbându- 
se de-a lungul balustradei. | se alătură şi Sam. Dincolo de 
barajul format dintr-un afloriment de roci, palmieri şi 
arbuşti tropicali cu flori se întindea Marea Mediterană, un 
covor indigo sub un cer fără nori. Din spate se auzi o voce 
de femeie: 

— E o privelişte de care nici eu nu mă satur niciodată. 


149 


Sam şi Remi se întoarseră. În capătul scărilor stătea o 
femeie îmbrăcată într-o rochie albă de plajă, purtând pe 
cap o pălărie galbenă cu borurile mari. După cum 
presupuseră, era chiar Yvette Fournier-Desmarais, dar nici 
Sam şi nici Remi nu i-ar fi dat mai mult de patruzeci de ani. 
Sub pălărie se vedea că faţa îi era bronzată, dar nu arsă, cu 
câteva riduri abia perceptibile în jurul ochilor ei căprui. 

— Sunteţi Sam şi Remi, nu-i aşa? întrebă ea coborând 
scările cu mâna întinsă. Eu sunt Yvette. Vă mulţumesc că 
aţi venit. Vorbea o engleză excelentă, simțindu-se doar o 
mică urmă de accent franțuzesc. 

Dădură pe rând mâna cu ea, apoi o urmară pe scări şi o 
luară prin spatele unui chioşc deschis acoperit cu perdele 
din voal, în care se aflau scaune din tec şi şezlonguri. Un 
câine mare şi slab, alb cu maro, care stătea la umbră lângă 
unul dintre scaune, v i u să se ridice când îi văzu pe Sam şi 
Remi, dar se aşeză la loc când stăpâna îi spuse blând să 
stea cuminte. După ce se aşezară cu toţii, ea zise: 

— Nu sunt cum vă aşteptaţi, nu-i aşa? 

— Să fiu sincer, nu prea, doamnă... răspunse Sam. 

— Yvette. 

— Yvette. Ca să fiu sincer, nu eşti deloc aşa cum ne-am 
imaginat. 

Începu să râdă, dinţii ei albi strălucind în soare. 

— Şi tu, Remi, poate te aşteptai la cineva care să 
semene mai mult a matroană, o snoabă franceză plină de 
bijuterii, cu un pudel într-o mână şi cu paharul de şampanie 
în cealaltă? 

— Îmi pare rău, dar aşa este, la asta mă aşteptam. 

— Vai, Dumnezeule, nu-ţi cere scuze! Femeia pe care 
tocmai am descris-o e mai mult o regulă aici, decât o 
excepţie. Adevărul e că m-am născut în Chicago. Am mers 
la şcoală acolo câţiva ani, înainte ca părinţii mei să se mute 
înapoi în Nisa. Părinţii mei erau oameni simpli - destul de 
bogaţi, dar cu gusturi simple. Fără ei, poate aş fi ajuns să 
mă încadrez în stereotipul de femeie care v-aţi fi aşteptat 
să fiu. 


150 


Langdon apăru în capătul scărilor şi aşeză pe măsuţa 
dintre ei o tavă cu o carafă de ceai cu gheaţă şi cu pahare 
reci. 

— Mulţumesc, Langdon. 

— Cu plăcere, doamnă. Se întoarse pentru a pleca. 

— Langdon, sper să te distrezi diseară. Şi mult noroc. 

— Da, doamnă, vă mulţumesc. 

După ce se îndepărtase destul pentru a nu-i mai auzi, 
Yvette se aplecă şi le şopti: 

— De un an încoace, Langdon se întâlneşte cu o divă. O 
să o ceară în căsătorie. Ştiaţi că Langdon e unul dintre cei 
mai buni piloţi de Formula 1 din Monaco? 

— Chiar aşa? spuse Sam. 

— Da, da. E foarte faimos. 

— Nu vă supăraţi că vă întreb, de ce... 

— Lucrează pentru mine? 

Sam încuviinţă din cap, iar ea spuse: 

— Ne cunoaştem de douăzeci de ani, încă de când am 
început să ies cu răposatul meu soţ. Il plătesc bine şi ne 
simpatizăm reciproc. Nu e chiar un majordom, e mai 
degrabă un... Care e cuvântul...? în fotbalul american ar fi 
numit un... 

— Un jucător din ultima linie defensivă? 

— Da, exact. Îndeplineşte mai multe roluri. Înainte de a 
se pensiona, Langdon a făcut parte din trupele speciale - 
Serviciul Special al Forţelor Aeriene Britanice. E un om 
dintr-o bucată. Oricum, nunta şi petrecerea vor fi ţinute 
aici... asta, bineînţeles, dacă doamna acceptă. Aţi putea 
veni şi voi doi, chiar ar trebui să veniţi. Vă place ceaiul cu 
gheaţă, sper, zise ea, turnându-le în pahare. Nu e chiar 
băutura celor bogaţi, dar mie mi se pare delicios. 

Sam şi Remi acceptară amândoi să bea câte un pahar. 

— Aşa deci, Arnaud Laurent... Stră-stră-stră... şi tot aşa... 
bunicul meu. Vă interesează persoana lui, nu-i aşa? 

— Foarte mult, răspunse Remi. Insă, întâi de toate, pot să 
te întreb de ce ai acceptat să ne primeşti? 

— Am citit despre voi, despre aventurile voastre. Şi 
despre actele de caritate. Admir felul în care vă trăiţi viaţa. 

151 


Cu riscul de a fi lipsită de delicateţe, sunt pe aici familii 
îngrozitor de bogate, au atât dl mulţi bani, încât n-ar putea 
să-i cheltuiască pe toţi nici dacă ar vrea şi totuşi nu dau 
nimănui nimic. Dacă mă întrebaţi pe mine, cu cât te ţii mai 
strâns de bani, cu atât mai mult se vor lipi de tine. Nu 
sunteţi de acord? 

— Ba da, răspunse Sam. 

— Aşa că de-aia am acceptat să vă primesc; ştiam că o 
să-mi placă de voi şi am avut dreptate. În plus, eram 
curioasă care este rolul lui Arnaud în căutarea voastră - 
căutaţi ceva, nu-i aşa, sunteţi într-o aventură? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Minunat. Poate mă luaţi şi pe mine cu voi? îmi cer 
scuze, vorbeşte gura fără mine. Vă deranjează dacă-mi 
spuneţi şi mie ce faceţi voi? 

Remi şi Sam se uitară unul la altul, fiecare citind expresia 
celuilalt. Instinctul le spunea că pot avea încredere în 
Yvette Fournier-Desmarais şi, de cele mai multe ori, nu se 
înşelau. 

— Am dat peste o sticlă de vin foarte rară, care ar putea 
avea legătură cu Arnaud... Începu Sam. 

— Beciul Pierdut al lui Napoleon, nu-i aşa? 

— Da. Poate. 

— Fantastic! zise Yvette râzând. Minunat. Dacă e ca 
cineva să găsească Beciul, voi sunteţi cei mai potriviţi! Vă 
voi ajuta cum pot, bineînţeles. Veţi face ce e bine, sunt 
convinsă. Să ne întoarcem la Arnaud: vă spun, cu toată 
sinceritatea, că nu sunteţi primii care aţi întrebat de el. 
Acum câteva luni, un bărbat a luat legătura cu avocatul 
meu... 

— Îi ştiţi numele? întrebă Sam. 

— ÎI ştie avocatul meu, eu nu-mi mai amintesc cum îl 
chema. Era un nume rusesc, cred. Oricum, el e un bărbat 
cam insistent, chiar puţin neobrăzat, aşa că am ales să nu 
mă întâlnesc cu el. Sam, Remi, vad pe feţele voastre că 
lucrul ăsta înseamnă ceva pentru voi. Ştiţi despre ce 
vorbesc? 


152 


— Aşa cred, răspunse Sam. Am dat şi noi peste rusul 
acesta lipsit de maniere şi, având în vedere până unde 
poate merge, probabil vorbim de aceeaşi persoană. 

— N-aţi avut parte de persoane nedorite? o întrebă Remi. 

— Nu, nu. Şi nici nu-mi fac griji. Îl am pe Langdon şi trei 
oameni de-ai lui - care pândesc pe aici pe undeva - şi cu 
sistemul de alarmă şi Henri aici de faţă, mă simt în 
siguranţă. Ca să nu mai spun că ţintesc excelent cu pistolul. 

— Un lucru pe care tu şi Remi îl aveţi în comun. 

— Aşa deci, Remi şi tu eşti un bun ţintaş? 

— N-aş merge chiar atât de departe... 

Yvette se aplecă în faţă şi îi puse lui Remi mâna pe 
genunchi. 

— Când poţi sta mai mult, vom merge să tragem la ţintă, 
doar noi, fetele. In Menton, nu departe de aici, se află un 
minunat club unde au o încăpere interioară pentru 
antrenamentul la tir. Deci să ne întoarcem la răufăcătorul 
nostru rus: era foarte interesat de cripta lui Arnaud de pe 
insula Elba. Presupun că de asta aţi venit şi voi să mă 
vedeţi. 

— Aşa este, răspunse Remi. 

— Ei bine, nu i-am spus nimic. Am bănuit că fusese deja 
acolo şi, pentru că nu a aflat nimic, s-a întors dezamăgit, 
ăsta fiind şi motivul pentru care s-a purtat atât de urât. 

— Ce vrei să spui? 

Yvette se aplecă în faţă şi cobori glasul ca şi cum le-ar fi 
şoptit o conspirație: 

— Cu câţiva ani în urmă, pe insula Elba au avut loc nişte 
acte de vandalism. Nu au fost decât nişte puştani care 
făceau pe nebunii, dar lucrul ăsta m-a pus pe gânduri. 
Având în vedere cine este Arnaud şi cât de... zeloşi pot fi 
unii dintre admiratorii lui Napoleon, am decis să mutăm 
sarcofagul lui Arnaud. 

— Unde? întrebă Sam. L-aţi luat de pe insulă? 

— Nu, e încă acolo. Arnaud nu ar fi fost de acord să fie 
mutat de pe insulă. Am găsit un alt cimitir cu o criptă goală 
şi l-am mutat acolo. Acum e în siguranţă. Presupun că aveţi 


153 


nevoie de permisiunea mea să vă uitaţi în sarcofagul lui. De 
asta aţi venit, nu-i aşa? 

Sam zâmbi. 

— Mă bucur că ai adus vorba. Nu ştiam cum să cer 
politicos unei rude să ne dea voie să căutăm printre 
rămăşiţele strămoşilor. 

Yvette gesticula cu indiferenţă. 

— Nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Vă veţi purta 
respectuos, sunt convinsă. Veţi înapoia orice veţi lua, nu-i 
aşa? 

— Bineînţeles, răspunse Remi. Deşi s-ar putea să nu fie 
nevoie de asta. Ni s-a spus că Arnaud a fost îngropat cu 
câteva obiecte personale. Ştii cumva despre ce anume e 
vorba? 

— Nu, nu ştiu, îmi pare rău. Sunt sigură că unica 
persoană care ştia răspunsul era soţia sa, Mărie. Şi vă 
asigur că sarcofagul nu a fost deschis niciodată de la 
moartea lui. Acum vă voi spune bucuroasă unde puteţi găsi 
cripta, dar cu o singură condiţie. 

— Spune, zise Sam. 

— Să rămâneţi amândoi la cină. 

Remi zâmbi. 

— Ne-ar face plăcere. 

— Minunat. Când ajungeţi pe Elba, trebuie să începeţi din 
Rio Marina, apoi să mergeţi cu maşina înspre vest, în 
munţi... 


154 


Capitolul 23 


Insula Elba, Italia 


Lăsă scarabeul să i se caţere de-a lungul degetului şi mai 
sus, pe mână, înainte de-ai da un bobârnac pentru a-l 
readuce în palmă. Sam, care stătuse ghemuit pe marginea 
unui drum de ţară, se ridică şi se întoarse spre Remi, care 
fotografia oceanul aflat la mare depărtare. 

— Ciudat lucru şi cu istoria asta, spuse el. 

— Cum aşa? 

— Scarabeul ăsta. Din câte ştim, ar putea fi o rudă a celui 
folosit de Napoleon pentru a produce cerneală. 

— A scuipat pe tine? 

— Din câte mi-am dat seama, nu. 

— Selma a spus că e un scarabeu care scuipă. 

— N-ai prins ideea. Unde îţi e fantezia? 

Remi lăsă în jos aparatul de fotografiat şi îi aruncă o 
privire. 

— lartă-mă, zise el zâmbind. Am uitat cu cine vorbesc. 

— Am priceput. Se uită la ceas şi spuse: Ar fi bine să 
pornim. E aproape trei. Lumina va fi tot mai slabă. 

Cu o seară înainte, cina cu Yvette Fournier-Desmarais se 
prelungise până târziu şi fusese însoţită de trei sticle de vin, 
timp în care reuşise să-i convingă să-şi anuleze rezervarea 
de la hotel şi să rămână la ea peste noapte. A două zi de 
dimineaţă, luară micul dejun pe verandă - cafea, croasante, 
ananas proaspăt şi omletă franţuzească cu praz, cu piper 
proaspăt şi cu mentă - şi porniră înspre aeroport. 

Din motive care le rămâneau obscure, o singură 
companie aeriană, Intersky, făcea zboruri zilnice către Elba, 
dar deservea doar trei oraşe, Friedrichshafen, Munchen şi 
Zurich. Celelalte două companii, SkyWork şi Elbafly, 
ofereau mai multe puncte de plecare, dar aveau zboruri 


155 


doar trei zile pe săptămână, aşa că au luat de la Nisa un 
avion al companiei Air France până la Florenţa, au mers 
apoi cu trenul până la Piombino şi, în cele din urmă, au 
traversat cu feribotul o porţiune de şaisprezece kilometri 
din Marea Tireniană până la Rio Marina, pe coasta de esta 
insulei Elba. 

Maşina pe care o închiriaseră - o Lancia Delta din 1991, 
din clasa compactă - era mult inferioară Porsche-ului 
Cayenne, dar aerul condiţionat funcţiona, iar motorul, deşi 
micuţ, torcea lin. 

Conform instrucţiunilor lui Yvette, porniră din Rio Marina, 
conduseră spre interiorul insulei, trecând prin satele 
pitoreşti din Toscana - Togliatti, Sivera, San Lorenzo. 
Călătoreau printre dealuri cu vegetaţie luxuriantă şi printre 
podgorii, urcând tot mai mult în munţi, până când se opriră 
pe o terasă care se deschidea deasupra întregii porţiuni 
estice a insulei. 

Elba îşi căpătase renumele strict ca loc de exil al lui 
Napoleon, ceea ce, după Sam şi Remi, era un mare păcat, 
pentru că avea o istorie interesantă. 

De-a lungul timpului, Elba avusese parte de destui 
invadatori, de la etrusci la romani şi la sarazini, până când, 
în secolul al XI-lea, intrase sub egida republicii Pisa. Apoi, 
prin vânzare sau prin anexări, schimbase vreo şase 
stăpâniri, începând cu vicontele din Milano, până în 1860, 
când a intrat sub protectoratul regatului Italiei. 

Remi mai făcu câteva fotografii, apoi se urcară în maşină 
şi îşi continuară drumul. 

— Şi, mai exact, pe unde şi-a petrecut Napoleon exilul? 
întrebă Sam. 

Remi răsfoi carneţelul cu notițele din ghidul Frommer. 

— In Portoferraio, pe coasta de nord. De fapt, a avut 
două case, Villa San Martino şi Villa Dei Mulini. Avea un 
personal care număra între 600 şi 1.000 de oameni şi şi-a 
luat titlul de împărat al Elbei. 

— Şi-a luat titlul sau s-a trezit cu el în braţe? întrebă 
Sam. După ce a ţinut sub călcâi o bucată semnificativă din 


156 


Europa, nu cred că era tocmai entuziasmat de titlul de 
„Împărat al Elbei”. 

— Ce-i drept e drept. Ascultă încă un fapt amuzant: 
înainte de a porni spre Elba, Napoleon a încercat să se 
sinucidă. 

— Serios? 

— Se pare că ţinea otrava într-o sticluţă prinsă la gât - un 
amestec de opiu, beladonă şi spânz alb. Îl pregătise înainte 
de a porni în campania din Rusia. 

— Probabil că nu voia să cadă în mâinile cazacilor. 

— Nu că nu i-aş da dreptate. Nici acum nu-l prea 
simpatizează. Revenind, a băut otrava, dar era deja veche 
de câţiva ani şi îşi pierduse din efect. S-a zbătut în chinuri o 
noapte, dar a supravieţuit. 

— Remi, eşti un izvor de cunoaştere, 

Il ignoră, continuând să citească. 

— Istoricii nu par a se fi pus de acord în privinţa modului 
în care a evadat. Întreaga insulă era împânzită cu soldaţi 
prusaci şi francezi, iar în larg se găsea o corabie de luptă 
britanică. 

— Ce drăcuşor viclean! 

— E o maşină în spatele nostru, zise Sam câteva minute 
mai târziu. Remi se întoarse şi privi prin lunetă. La mai 
puţin de un kilometru în spate, un Peugeot crem tocmai 
vira pe una dintre curbele drumului montan. Dispăru pentru 
câteva clipe după o culme, dar reapăru imediat. 

— Se grăbeşte. 

După ce plecaseră din Bahamas, atât Sam, cât şi Remi 
deveniseră extrem de vigilenţi la orice ar fi părut să indice 
că sunt urmăriţi, dar nimic nu le atrăsese atenţia până 
acum. Problema cu o insulă mică precum Elba era că 
punctele de intrare erau puţine, iar banii lui Bondaruk i-ar fi 
deschis multe porţi. 

Sam apucă volanul mai strâns, aruncându-şi privirea 
când în oglinda retrovizoare, când la drumul care se 
întindea în faţa sa. 

Peste câteva minute, Peugeot-ul apăru în spatele lor şi 
reduse distanţa care îi mai despărţea, ajungând la doar 

157 


câţiva metri de bara lor de protecţie. Strălucirea soarelui 
făcea ca pasagerii din maşină să pară doar nişte siluete, 
dar Sam putu să distingă conturul a două trupuri de 
bărbaţi. 

Sam scoase braţul pe geam şi le făcu semn să îl 
depăşească. 

Peugeot-ul rămase pe poziţie, lipit ca o coadă de ei, apoi 
şoferul acestuia trase stânga de volan şi începu să 
accelereze. Sam îşi încorda piciorul, pregătit să apese pe 
frână. Remi privi pe geamul din partea dreaptă; o foarte 
îngustă porţiune în pantă, urmată de o prăpastie abruptă. 
La o sută cincizeci de metri sub ei putea distinge nişte 
capre care păşteau pe o păşune; arătau ca nişte furnici. 
Pneul din partea pasagerului devie câţiva centimetri la 
dreapta. Laterala maşinii lor începu să fie lovită de pietriş. 
Sam trase stânga de volan, îndreptând maşina înspre 
centrul drumului. 

— Ai centura pusă? zise el cu dinţii încleştaţi. 

— Da. 

— Unde sunt? 

— Chiar acum trec pe lângă noi. 

Peugeot-ul trase până în dreptul portierei lui Sam. Din 
scaunul din dreapta şoferului îi privi un bărbat oacheş, cu o 
mustață răsucită. Bărbatul îi salută din cap cu amabilitate, 
iar apoi Peugeot-ul acceleră, îi depăşi şi dispăru după 
următoarea curbă. 

— Erau prietenoşi, zise Remi răsuflând uşurată. 

Sam îşi relaxa mâinile pe volan, îndoindu-şi degetele 
pentru a permite sângelui să circule din nou. 

— Cât mai avem? 

Remi despături harta şi urmări traseul cu degetul. 

— Cam nouă-zece kilometri. 

Era deja după-amiaza târziu când ajunseră la destinaţie. 
Căţărat pe versantul muntelui Capanello înconjurat de 
păduri de pin de Alep şi de ienupăr, satul Rio nell 'Elba, cu o 
populaţie de 900 de locuitori, se afla la baza unui castel din 
secolul al XI-lea, Volterraio şi era, pentru Sam şi Remi, 
reprezentarea fidelă a satului medieval din Toscana. De la 

158 


străduţele înguste şi pietruite şi piaţetele umbrite până la 
balcoanele de piatră, totul era învăluit în cascade de 
orhidee şi de levănţică. 

— Zice aici că Rio nell 'Elba e capitala toscană a 
căutătorilor de pietre preţioase, spuse Remi. Au găsit mine 
care datează din vremea etruscilor. 

Găsiră un loc de parcare peste drum de mănăstirea 
Santa Caterina şi ieşiră din maşină. După câte le spusese 
Yvette, omul de legătură, Umberto Cipriani, era custodele 
adjunct de la Museo del Minerali, muzeul minier. Remi se 
orienta cu ajutorul hărţii şi, după un drum de zece minute, 
găsiră muzeul. In timp ce traversau piaţa, Sam spuse: 

— Lasă-mă să-ţi fac o fotografie. Aşează-te în faţa 
fântânii. 

Se poziţiona după cum îi spuse, zâmbi pentru câteva 
cadre şi veni înapoi lângă Sam, care se uita la poze pe 
ecranul LCD al aparatului. 

— Ar trebui să mai faci câteva, Sam, nu sunt chiar bine 
centrate. 

— Ştiu. Dar uită-te pe ce am focalizat. Zâmbeşte şi arată- 
te mulţumită. 

Remi privi poza cu mai multă atenţie. La cincisprezece 
metri în spatele figurii ei înceţoşate putea să vadă capota 
unei maşini crem adăpostită în umbra unei alei. De la 
volan, un bărbat îi privea printr-un binoclu. 


159 


Capitolul 24 


Făcând pe turistul relaxat, Remi zâmbi şi îşi lipi chipul de 
al lui Sam, în timp ce priveau ecranul LCD. 

— Sunt urmăritorii noştri prietenoşi, şopti ea, prefăcându- 
se încă a zâmbi. Să fie o coincidenţă? 

— Mi-ar plăcea să cred asta, dar binoclul mă face 
bănuitor. Dacă nu cumva e un ornitolog amator... 

— Sau dacă nu urmăreşte o fostă iubită... 

— Cred că e mai bine să ne aşteptăm la tot ce poate fi 
mai rău. 

— Pe celălalt îl vezi, pe tipul cu mustață? 

— Nu. Hai să intrăm. Poartă-te normal. Nu privi în jur. 

Intrară în muzeu, se opriră la biroul de la recepţie şi 
întrebară de Cipriani. Recepţionista ridică receptorul, zise 
câteva cuvinte în italiană şi, câteva clipe mai târziu, un 
bărbat solid cu părul grizonat se ivi în pragul uşii din 
dreapta. 

— Buon giorno, zise el. Posso aiutarla? 

— E rândul tău, Remi, spuse Sam. Deşi amândoi vorbeau 
mai multe limbi, dintr-un motiv sau altul, italiana le dădea 
de furcă; Remi avea aceleaşi probleme cu germana, pe 
care Sam o vorbea însă ta un nativ. 

— Buon giorno, zise ea. Signor Cipriani? 

— Si. 

— Paria ingkse? 

Cipriani zâmbi larg. 

— Da, vorbesc engleza. Dar italiana dumneavoastră e 
foarte bună. Cum pot să vă ajut? 

— Mă numesc Remi Fargo. Acesta este soțul meu, Sam. 
Îşi strânseră mâinile. 

— Vă aşteptam, zise Cipriani. 

— Putem să vorbim undeva în particular? 

— Bineînţeles. Să mergem în biroul meu. 


160 


Îi conduse, pe un coridor scurt, într-un birou cu vedere 
spre piaţă. Se aşezară şi Sam scoase din buzunar 
scrisoarea de la Yvette şi i-o înmâna lui Cipriani, care o citi 
cu atenţie, apoi i-o dădu înapoi. 

— Vă rog să mă iertaţi... Aţi putea să-mi arătaţi un act de 
identitate? 

Sam şi Remi îi dădură paşapoartele, iar apoi şi le luară 
înapoi după ce Cipriani le verifică. 

— Şi ce mai face Yvette? întrebă el. Sper că e bine. 

— Chiar e, răspunse Sam. Vă transmite salutări. 

— Dar pisica, Moira, cum e? 

— De fapt, are un câine pe care îl cheamă Henri. 

Cipriani îşi deschise braţele şi zâmbi binevoitor. 

— Sunt un om precaut, poate prea precaut. Yvette a avut 
încredere în mine în această chestiune. Vreau să mă 
dovedesc demn de încrederea ei. 

— Înţelegem, spuse Remi. De când o cunoaşteţi? 

— De mai bine de douăzeci de ani. Are o vilă aici, lângă 
Castello. Au fost nişte probleme legale cu pământul. Am 
reuşit să o ajut atunci. 

— Sunteţi avocat? 

— Nici vorbă. Doar un om care cunoaşte oameni, care la 
rândul lor au cunoştinţe. 

— Am înţeles. Veţi putea să ne ajutaţi şi pe noi? 

— Bineînţeles. Nu vreţi decât să cercetaţi cripta? Nu vreţi 
să îl mutaţi? 

— Nu. 

— Atunci, va fi foarte simplu. Totuşi, ca să fim siguri, e 
mai bine să aşteptăm până se întunecă. Noi, cei din Elba, 
suntem tare băgăcioşi. Aveţi unde să staţi? 

— Încă nu. 

— Înseamnă că veţi sta cu mine şi cu soţia mea. 

— N-am vrea să vă... zise Sam. 

— Fără nici o obligaţie. Veţi fi musafirii mei. O să luăm 
cina, iar apoi vă duc în cimitir. 

— Vă mulţumim. 

— Putem să vă folosim biroul câteva minute? 

— Bineînţeles. Oricât aveţi nevoie. 

161 


Cipriani plecă, închizând uşa în urma lui. Sam scoase 
telefonul prin satelit, tastă numărul Selmei şi aşteptă 
douăzeci de secunde, timp în care nu se auziră decât clicuri 
şi băzâituri, apoi vocea Selmei se ivi la capătul celălalt: 

— Domnule Fargo! Totul e în regulă? 

— Până acum, da. Voi aveţi probleme? 

— E linişte pe aici. 

— Te-aş ruga să verifici o plăcuţă de înmatriculare. S-ar 
putea să-ţi dea bătăi de cap; suntem pe insula Elba. Dacă 
nu reuşeşti, sună-l pe Rube Haywood. li dădu numărul de la 
biroul lui Cipriani. 

— Bine, să văd ce reuşesc. Revin în scurt timp. 

Sună peste douăzeci de minute. 

— N-a fost chiar uşor, dar s-a dovedit că baza de date de 
la departamentul poliţiei rutiere din Italia nu rezistă la 
atacul unui hacker. 

— E bine de ştiut, zise Sam. 

— Numărul aparţine unui Peugeot crem, corect? 

— Exact. 

— Atunci, veştile nu-s prea bune. Este al unui ofiţer din 
Polizia Provinciale. Poliţia regională. Vă trimit chiar acum 
toate datele. 

Sam aşteptă trei minute înainte ca e-mail-ul să sosească, 
citi conţinutul, apoi îi mulţumi Selmei şi închise telefonul. i 
spuse şi lui Remi ce aflase: 

— Fie am depăşit viteza fără să-mi dau seama, fie cineva 
se interesează de noi, zise el. 

— Dacă ar fi fost ceva oficial, ne-ar fi oprit la sosirea 
feribotului în Rio Marina. 

— Sunt de acord. 

— Ei bine, măcar am aflat câte ceva. 

— Şi ştim cum arată noul nostru urmăritor. 

După cum le sugeră Cipriani, îşi petrecură o oră vizitând 
Rio nell 'Elba, dar fură precauţi, având grijă să nu 
părăsească perimetrul satului şi să fie cât mai aproape de 
locurile aglomerate. Nu se arătă nici urmă de Peugeot sau 
de ocupanţii acestuia. 

În timp ce se plimbau braţ la braţ, Sam spuse: 

162 


— M-am gândit la ce a spus Yvette cu privire la Holkov şi 
la bănuiala că ar fi fost deja pe aici, căutând cripta lui 
Laurent. Bondaruk ştia că, mai devreme sau mai târziu, 
vom ajunge aici. E următorul pas logic. 

— Aşa că stă în umbră şi ne lasă pe noi să facem treaba 
grea, îi răspunse Remi. 

— Ar fi o mişcare deşteaptă, spuse Sam. 

Se întoarseră la muzeu la cinci şi jumătate, chiar când 
Cipriani încuia uşa din faţă. Acceptară deci să-l însoţească 
acasă. 

Căsuţa acestuia se afla cam la un kilometru distanţă, 
fiind străjuită de o livadă de măslini, Signora Cipriani, 
trupeşă ca soţul ei şi având oi hi căprui şi neastâmpăraţi, îi 
întâmpină toată num un zâmbet, sărutându-i pe ambii 
obraji. Schimb rapid câteva cuvinte în italiană cu Umberto, 
care conduse spre pâlcul de scaune de pe verandă. Printre 
cornişe, atârnau vite albe, transformând locul într-un alcov 
tihnit. 

— Vă rog să ne scuzaţi o clipă, spuse Umberto. Soţia mea 
are nevoie de mine în bucătărie. 

Sam şi Remi se aşezară şi, câteva minute mai târziu, 
Umberto şi soţia sa, care, după cum aflaseră, se numea 
Teresa, reapărură cu o tavă şi cu pahare. 

— Sper că vă place /imoncello. 

— Ne place, zise Sam. 

În principiu, limoncello era o limonada cu puţin zahăr şi 
cu o doză sănătoasă de vodcă. 

— Cento anni di salutte e felicita, spuse Umberto ridicând 
paharul. După ce sorbiră cu toţii din pahare, Cipriani îi 
întrebă: Cunoaşteţi această urare: Cento anni di salutte e 
felicita? 

Remi se gândi o clipă şi răspunse: 

— „Să trăiţi o sută de ani!” 

— Bravo! Beţi! O să mâncăm în curând. 

Se întoarseră pe verandă după cină pentru a servi o 
cafea espresso şi se aşezară să privească licuricii în lumina 
amurgului, jucându-se printre ramurile copacilor. Din casă 
se auzea zgomotul vaselor, în timp ce Teresa strângea 

163 


masa. Deşi Sam şi Remi se oferiseră să o ajute, îi refuzase 
cu încăpățânare şi îi trimise afară fluturând din şorţ. 

— Umberto, de cât timp locuieşti aici? întrebă Sam. 

— De când mă ştiu, iar familia mea e aici de peste... trei 
sute de ani? Da, aşa e. Când Mussolini a venit la putere, 
tatăl şi unchii mei s-au alăturat partizanilor şi au trăit ani la 
rând în munţi. Când, 

in cele din urmă, englezii au venit aici în 1944... 

— Operaţiunea Brassard, zise Sam. 

— Exact. Foarte bine. Când au venit englezii, tatăl meu a 
luptat alături de trupele din marina regală. A primit chiar şi 
o decorație. Eram încă în pântecele mamei când s-a sfârşit 
războiul. 

— Tatăl a supravieţuit războiului? întrebă Remi. 

— Da, dar unchii mei au avut altă soartă. Au fost prinşi şi 
executaţi de trupele de exterminare naziste, trimise de 
Hitler pentru a strivi mişcarea de rezistenţă. 

— Îmi pare rău. 

Cipriani îşi deschise braţele şi ridică din umeri: „Ce mai 
pot face eu?” 

Sam îşi scoase mobilul din buzunar şi privi înspre Remi, 
care încuviinţă din cap. Discutaseră deja despre asta. 

— Umberto, numele acesta îţi e familiar? Umberto luă 
telefonul, se uită o clipă pe ecran şi apoi i-l dădu înapoi. 

— Da, bineînţeles. Carmine Bianco. Dar, mai întâi, 
permiteţi-mi să vă întreb: De unde aveţi acest nume? 

— Ne-a urmărit astăzi o maşină. E înregistrată pe numele 
lui. 

— Nu-i de bine. Bianco e poliţist, dar e corupt. Se află pe 
statul de plată al Unione Corse - mafia corsicană. Mă întreb 
ce treabă au ei cu voi. 

— Nu credem că e vorba despre ei, zise Remi. Bănuim că 
e o favoare făcută altcuiva. 

— Aha! Nu că ar conta prea mult. Bianco e o brută. Era 
singur în maşină? 

Sam scutură din cap. 

— Mai era cu cineva: ten măsliniu, mustață răsucită. 

— Nu-mi pare cunoscut. 

164 


— Şi de ce nu face poliţia ceva în legătură cu acest 
Bianco? întrebă Remi. Ai spus că e corupt. Nu pot să-l 
aresteze? 

— Pe continent, poate, dar aici şi în Sardinia şi în Corsica 
nu e chiar atât de simplu. Cred că ştiu deja care va fi 
răspunsul, dar vă întreb totuşi: N-aş putea să vă conving să 
plecaţi? în seara asta, înainte ca Bianco să vă facă ceva? 

Sam şi Remi se priviră şi, instinctiv, ştiură fiecare ce 
gândeşte celălalt. Sam fu cel care spuse cu voce tare: 

— Mulţumim, dar trebuie să ducem treaba asta până la 
capăt. 

Umberto scutură sumbru din cap. 

— M-am gândit eu. 

— N-am vrea să vă facem probleme, ţie şi Teresei. Dacă 
poţi doar să ne spui cum să ajungem la... zise Remi. 

Umberto era deja în picioare. 

— Nici gând. Aşteptaţi aici. Intră şi se întoarse peste un 
minut cu o cutie de pantofi. Veţi avea nevoie de asta, spuse 
el în timp ce le dădea cutia. 

Înăuntru, Sam găsi un pistol autentic din cel de-al Doilea 
Război Mondial, un Luger cu calibrul de 9 mm şi două 
încărcătoare pline. 

— Tatăl meu le-a luat de la ofiţerul nazist care i-a 
executat pe unchii mei. După cum mi-a povestit tata, 
neamţul nu prea mai avea ce să facă cu el. 

Umberto zâmbi cu mâhnire şi apoi le făcu cu ochiul. 

— Nu putem să le primim, zise Sam. 

— Ba puteţi. După ce terminaţi ce aveţi de făcut să mi le 
daţi înapoi. Şi, oricum, mai am unul. Tata se pricepea când 
venea vorba despre rechiziţionat lucruri. Haide, e timpul să 
plecăm! 


165 


Capitolul 25 


Umberto le spusese că cimitirul unde Yvette mutase 
rămăşiţele lui Laurent nu avea nume, dar era vechi de 
câteva sute de ani, datând de pe vremea când Elba era 
încă sub protectorat francez. Şi nici nu se afla pe vreo 
hartă. 

Se urcară în maşină şi urmară drumul principal până la 
periferia satului, apoi o luară spre nord, urcând şi mai sus în 
munţi, într-o umbră totală, acum, că soarele apunea. După 
zece minute, Umberto, care stătea în spate, zise: 

— Opreşte maşina, te rog. 

— Ce s-a întâmplat? zise Sam. 

— Trage pe dreapta, te rog. 

Sam se conformă, stingând farurile şi oprind maşina. 
Sam şi Remi se întoarseră spre Umberto şi îl văzură 
frecându-se pe frunte. 

— Am făcut ceva îngrozitor, bâigui el. 

— Ce? 

— Vă atrag într-o capcană. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Remi. 

— İn după-amiaza asta, când eram cu voi în oraş, Bianco 
a venit la mine acasă. Teresa m-a sunat. Ne-a ameninţat că 
ne omoară dacă nu îl ajutăm. 

— Şi de ce ne spui nouă asta? 

— Pistolul. Tatăl meu a luat pistolul ăla de la un om care 
îi ameninţase familia, prietenii. Sunt sigur că şi lui i-a fost 
teamă, la fel cum îmi e şi mie, dar a luptat. Trebuie să fac şi 
eu la fel. Îmi pare foarte rău. 

Sam şi Remi rămaseră tăcuţi câteva minute, apoi Remi 
zise: 

— Ne-ai spus ce se întâmplă. E de-ajuns. Ne aşteaptă? 

— Nu, dar vor veni. Se uită la ceas. În treizeci de minute 
vor fi aici, nu mai mult. Eu trebuie să vă las să deschideţi 
cripta şi să luaţi ce aveţi de luat, după care vor veni să vă 

166 


fure şi să vă omoare pe amândoi, îmi imaginez. Şi poate că 
şi pe mine. 

— Câţi sunt? întrebă Sam. 

— Nu ştiu. Umberto luă un încărcător de rezervă din 
buzunar pentru pistolul său Luger şi i-l întinse lui Sam. 
Gloanţele din al vostru sunt oarbe. 

— Mulţumim, dar de ce faci asta? 

— Vreau să vă câştig încrederea. Sper că mă puteţi ierta. 

— Te vom anunţa cam într-o oră. Dacă ne tragi pe 
sfoară... 

— Aveţi permisiunea să mă împuşcaţi. 

— Voi ţine minte, zise Sam privindu-l drept în ochi. 

— Dar Teresa? Nu va... zise Remi. 

— A plecat deja, răspunse Umberto. Am veri în Nisporto, 
vor avea grijă de ea. 

— Ei bine, avem telefonul prin satelit. Sună la poliţie! 
Umberto? 

ltalianul scutură din cap. 

— Nu vor ajunge la timp. 

— Putem fie să ne întoarcem, fie să ne continuăm drumul 
şi să facem tot posibilul să intrăm în criptă şi să plecăm 
înainte ca ei să ajungă aici. 

— Nu sunt decât două drumuri pe unde se poa veni şi 
pleca de aici, zise Umberto, iar Bianco le arc sub 
supraveghere. Puteţi fi siguri de asta. 

Remi se uită la Sam. 

— Eşti tăcut. 

— Mă gândesc. Inginerul din el voia să găsească o soluţie 
elegantă, dar îşi dădu repede seama că medita prea adânc 
asupra situaţiei. Era mai degrabă ca prima lor întâlnire cu 
Arhipov la cimitirul de cazane; nu aveau nici timpul, nici 
resursele necesare pentru a face un plan sofisticat. Soarta îi 
favorizează pe cei îndrăzneţi, zise el, în cele din urmă. 

— Of, nu... 

— Cel care îndrăzneşte are de câştigat, adăugă Sam. 

— Ştiu ce înseamnă asta, zise Remi. 

— Ce? întrebă Umberto. Ce se întâmplă? 

— Vom improviza pe măsură ce înaintăm. 

167 


Sam porni maşina, o băgă în viteză şi demară. 

Găsiră cimitirul pe o pajişte plină de verdeață, 
înconjurată din trei părţi de dealuri mici acoperite de pini şi 
arbori de plută. Având o mărime de numai 4 000 de metri 
pătraţi, era împrejmuit de un gard din fier forjat nu foarte 
înalt, care, cu mult timp în urmă, fusese acoperit de rugină 
şi viţe. Ca să fie pe măsura sarcinii pe care o aveau de 
îndeplinit în seara aceea, pajiştea se umplu de o ceaţă 
joasă, care înconjura pietrele de mormânt şi criptele. Cerul 
era limpede, dezvăluind o lună plină, strălucitoare. 

— Bine, recunosc, sunt îngrozită, zise Remi privind prin 
parbriz, în timp ce Sam oprea maşina în faţa porţii. Opri 
motorul şi stinse farurile. De undeva din copaci se auzi 
ţipătul unei bufniţe, apoi se aşternu liniştea. Tot ce ne mai 
lipseşte sunt urletele lupilor, şopti ea. 

— Nu sunt lupi pe Elba, răspunse Umberto. Doar câini 
sălbatici. Şi şerpi. Mulţi şerpi. 

Mormintele erau aranjate la întâmplare, fără să ţină cont 
de spaţiu sau de simetrie. Pietrele de mormânt se înălţau 
din iarbă, formând unghiuri asimetrice, unele aflându-se la 
nici un metru de piatra vecină, în timp ce cripte de toate 
formele şi mărimile se ridicau din pământ, fiecare având 
diferite grade de degradare, unele aflate în descompunere, 
altele acoperite de vegetaţie sau fiind de-a dreptul în ruină. 
Contrastând cu acestea, câteva cripte, proaspăt vopsite, 
erau nişte insule pline de verdeață şi flori. 

— Nu prea le au cu urbanistica, nu-i aşa? zise Sam. 

— E aici de atâta vreme, încât guvernul nu are cum să 
intervină, răspunse Umberto. Adevărul e că nu-mi pot 
aminti când a fost cineva îngropat aici ultima oară. 

— Câte morminte sunt? 

— Câteva sute, cred. Unele sunt adânci, altele nu. Morţii 
sunt aruncaţi unii peste alţii. 

— Unde e cripta lui Laurent? întrebă Remi. 

Umberto se aplecă în faţă şi le arătă prin parbriz. 

— Acolo, în colţul cel mai îndepărtat, cea cu acoperişul ca 
o cupolă. 

Sam se uită la ceas. 

168 


— E timpul să vedem cum se comportă Lancia când este 
bruscată. 

Porni motorul, făcu o întoarcere din trei mişcări pe aleea 
cimitirului, apoi învârti de volan şi o luă pe pajişte, iarba 
înaltă zgâriind burta maşinii. Urmă linia gardului până în 
spatele cimitirului şi ajunse apoi în spatele criptei lui 
Laurent. Opri motorul din nou. 

— Unde duce ăsta? îl întrebă Sam pe Umberto, arătând 
pe geamul din dreapta, de lângă Remi. La o jumătate de 
kilometru depărtare se vedeau urmele unui drum dispărând 
după deal şi printre copaci. 

— N-am nici cea mai vagă idee. E un vechi drum minier. 
N-a mai fost folosit de cincizeci, şaizeci de ani - de 
dinaintea războiului. 

— Un drum mai puţin circulat, murmură Remi. 

— Nu pentru multă vreme, răspunse Sam. 

Deschise uşa şi ieşi; Remi şi Umberto îl urmară. 

— Ce-ar fi să aştepţi aici? îi spuse lui Remi. Treci la volan 
şi stai cu ochii în patru. Nu durează decât un minut. Sam şi 
Umberto se duseră şi săriră gardul. 

In comparaţie cu alte cripte, cea a lui Laurent era mică, 
având mărimea unei debarale şi fiind înaltă de numai un 
metru, dar, ajungând în faţa ei, Sam văzu că era scufundată 
câţiva metri în pământ. Trei trepte acoperite de muşchi 
duceau până la o uşă din lemn brut. Sam scoase din 
buzunar lanterna micuță cu led şi o îndreptă spre 
încuietoare, în timp ce Umberto descuie cu cheia. In 
armonie cu ceața, cu ţipătul bufniţelor şi cu luna plină, 
balamalele începură să geamă când Umberto deschise uşa. 
Se uită la Sam şi zâmbi cu nervozitate. 

— Ţine de şase! zise Sam. 

Cobori treptele şi intră, găsindu-se în faţa unei perdele 
de pânze de păianjen. Sub lumina alb-albăstruie a 
lanternei, văzu păianjenii fugind şi făcându-se nevăzuţi. 
Folosindu-şi mâna ca o lamă, Sam despică perdeaua la 
mijloc; pe podeaua de piatră căzură muştele şi moliile 
uscate. 


169 


Încăperea era adâncă de un metru şi jumătate şi lată de 
doi metri şi jumătate şi mirosea a praf şi a excremente de 
şobolani. La dreapta sa auzi sunetul slab al unor zgârieturi 
de gheare mici pe piatră, apoi se făcu tăcere. În centru, 
sarcofagul, care nu avea nici un fel de însemne sau de 
ornamente, era aşezat pe o platformă din cărămidă înaltă 
de aproape un metru. Înconjură sarcofagul până ajunse la 
peretele din spate, apoi îşi puse lanterna între dinţi şi 
încercă să mişte capacul. Era mai uşor decât anticipase şi 
alunecă câţiva centimetri, scoțând un scârţâit. 

Sam împinse din nou capacul câţiva centimetri, apoi îl 
apucă de la capăt şi îl învârti până când rămase 
perpendicular pe sarcofag. Lumină înăuntru. 

— Mă bucur să vă întâlnesc, în sfârşit, domnule Laurent, 
şopti el. 

Sam bănuia că Arnaud Laurent, doar un schelet acum, 
fusese înmormântat în uniforma de general din epoca 
napoleoniană, alături de sabia de ceremonie. Fusese 
încălţat cu o pereche de cizme negre, iar între picioarele 
sale stătea aşezată o cutie de lemn de mărimea copertei 
unei cărţi. Sam ridică cu grijă cutia, suflă praful de pe ea, 
apoi îngenunche şi o puse pe podea. 

Inăuntru găsi un pieptene de fildeş, un proiectil de plumb 
turtit, împroşcat cu o substanţă bizară de culoare maronie. 
Sam îşi dădu seama că era sânge. Mai găsi câteva medalii 
în săculeţi de mătase, un medalion oval din aur, înăuntrul 
căruia se afla portretul unei femei - probabil soţia lui 
Laurent, Mărie - şi, în final, o carte de mărimea unei palm 
cu coperte de piele. 

Cu respiraţia tăiată, Sam deschise uşor cartea la mijloc şi 
văzu, în lumina slabă a lanternei, un rând de forme. 


HYBD-PO AD 


— Bingo! şopti el. 


170 


Puse obiectele la loc în cutie, o reaşeză între picioarele 
lui Laurent şi, chiar când era pe cale să închidă capacul, 
lumina lanternei căzu pe ceva metalic. Fixată între cizma lui 
Laurent şi peretele sarcofagului, părea să fie o daltă de oţel 
de dimensiunea degetului mare. Sam o luă. Işi dădu seama 
că era o matriţă, un fel de daltă pentru piatră. Unul dintre 
capete era turtit precum capul unui cui, iar celălalt era 
concav, având marginea precum lama unui cuţit. Işi 
îndreptă lanterna înspre adâncitură. Avea forma unei 
cicade. 

— Îţi mulţumesc, generale, şopti Sam. Aş fi vrut să ne fi 
întâlnit cu două veacuri în urmă. 

Băgă matriţa în buzunar, închise capacul şi ieşi. Umberto 
nu se vedea nicăieri. Sam scoase capul din criptă şi se uită 
împrejur. 

— Umberto? şopti el. Umberto, unde... 

La poarta cimitirului străluceau două faruri, ţintuindu-l în 
lumina lor. Îşi duse mâinile la ochi, încordându-şi privirea. 

— Nu vă mişcaţi, domnule Fargo! Curtea cimitirului fu 
străbătută de ecoul unei voci cu accent rusesc. Aveţi o 
puşcă îndreptată înspre cap. Ridicaţi mâinile deasupra 
capului! Sam se conformă, apoi bâigui ceva în colţul gurii: 

— Remi, du-te, pleacă de-aici! 

— Asta va fi o problemă, Sam. 

Încet, îşi întoarse capul şi se uită peste umăr. Lângă uşa 
şoferului îl văzu pe Carmine Bianco apăsând revolverul de 
tâmpla lui Remi. 


171 


Capitolul 26 


În timp ce ţinea arma îndreptată spre capul lui Remi, 
Bianco îl privea pe Sam cu un rânjet îngâmfat, care făcea 
ca chipul să-i semene cu cel al unei baracude. Farurile se 
stinseră. Sam privi peste umăr înspre gard şi văzu două 
siluete care se apropiau de el. In spatele lor, se distingea 
conturul unui SUV. 

— Remi, eşti teafără? strigă Sam. 

— Ţine-ţi gura! latră Bianco. 

Sam nu-l băgă în seamă. 

— Remi? 

— Sunt bine. 

Holkov înainta prin buruienele înalte până la genunchi şi 
se opri la o distanţă de trei metri. La dreapta lui, 
mustăciosul ţinea o puşcă de vânătoare cu lunetă, lipită de 
umăr şi cu ţeava aţintită spre pieptul lui Sam. 

— Bănuiesc că eşti înarmat, zise Holkov. 

— Mi s-a părut că aşa ar fi cel mai prudent din partea 
mea, răspunse Sam. 

— Domnule Fargo, daţi-mi arma cu grijă. 

Sam scoase încet pistolul din buzunar şi îl aruncă între ei. 

Holkov privi în jur. 

— Unde e Cipriani? 

— L-am lăsat în hambar, legat fedeleş şi cu un căluş la 
gură, minţi Sam. A fost nevoie de puţină muncă de 
convingere, dar ne-a spus până la urmă de înţelegerea 
voastră. 

— Cu atât mai rău pentru el. Oricum, asta e situaţia. Dă- 
mi cartea! 

— Mai întâi spune-i lui Bianco să-i dea drumul. 

— Nu cred că te afli în situaţia de a negocia. Dă-mi 
cartea sau, după ce număr până la trei, îi zic lui Bianco să o 
împuşte. Apoi prietenul meu de aici te va împuşca şi pe tine 
şi vom lua cartea. 

172 


La trei metri în spate, în stânga lui Holkov, o umbră se 
ridică din buruienele de lângă altă criptă şi începu să se 
târască în faţă. 

Sam rămase cu privirea aţintită spre Holkov. 

— Şi de unde ştiu că nu o să ne împuşcaţi după ce vă dau 
cartea? 

— N-ai de unde, zise Holkov. După cum ţi-am zis, n-ai 
cum să negociezi. 

Umbra se opri la distanţă de un braţ în spatele rusului. 

Sam zâmbi şi ridică din umeri. 

— Nu sunt de acord cu tine. 

— Asta ce mai vrea să însemne? 

— Cred că se gândea la mine, zise Umberto. 

Holkov se încorda, dar rămase absolut nemişcat. 

În schimb, mustăciosul se răsuci spre Umberto, care urlă: 

— Dacă mai mişcă un centimetru, va fi plăcerea mea să 
te împuşc, Holkov. 

— Opreşte-te! ordonă rusul. 

Mustăciosul încremeni. 

— lartă-mă că m-am făcut nevăzut, Sam, spuse Umberto. 
l-am zărit venind şi n-am avut decât o clipă ca să mă decid. 

— Te-am iertat, răspunse Sam, iar apoi i se adresă lui 
Holkov: Spune-i lui Bianco să îi dea arma lui Remi şi s-o lase 
să ni se alăture. 

Holkov ezită. Sam putu să vadă cum îi zvâcneau muşchii 
maxilarului. 

— Nu o să-ţi mai zic încă o dată, spuse Sam. 

— Bianco, dă-i arma şi sari peste gard! 

Bianco strigă ceva. Deşi italiana lui Sam abia dacă 
depăşea nivelul câtorva formule de salut, fu sigur că 
răspunsul conţinea fie o referire scatologică, fie una 
corporală, fie era o combinaţie între cele două. 

— Bianco, acum! 

Fără să se întoarcă, Sam strigă peste umăr: 

— Remi! 

— Arma e la mine. Acum se caţără peste gard. 

— Holkov, spune-i amicului tău mustăcios să apuce 
puşca de ţeava şi să o arunce peste gard printre copaci. 

173 


Holkov dădu ordinul şi bărbatul se conformă. Bianco 
apăru la stânga lui Sam şi ocoli până când ajunse lângă 
Holkov şi lângă mustăcios. 

— E rândul tău, îi spuse Sam lui Holkov. 

— Nu sunt înarmat. 

— Arată-mi! 

Holkov îşi dădu jos haina, o întoarse pe dos, o scutură şi 
o aruncă la pământ. 

— Cămaşa! 

Holkov îşi scoase cămaşa din pantaloni şi o roti uşor. 
Sam îi făcu un semn lui Umberto, care îl ocoli pe Holkov, 
apropiindu-se apoi, cu spatele, de Sam. Se opri doar cât să 
ridice pistolul, pe care i-l înmână acestuia. 

— Stronzo! urlă Bianco. 

— Ce a zis? întrebă Sam. 

— S-ar părea că trăieşte cu impresia că mama şi tatăl 
meu nu fuseseră căsătoriţi când m-am născut. 

— O să te omor, scuipă Bianco. Pe tine şi pe nevastă-ta! 

— Ţine-ţi gura! Acum îl recunosc şi pe celălalt - pe ăla cu 
mustață. 

— Cine e? 

— Un nimeni. Un hoţ mărunt, un găinar. Umberto strigă 
înspre el: Ştiu cine eşti! Dacă te mai văd în faţa ochilor, o 
să-ţi tai nasul! 

Apoi vorbi Sam: 

— Holkov, hai să-ţi spun cum stă treaba: Voi o să vă 
întindeţi cu toţii la pământ, iar noi o să plecăm. Dacă ne 
urmăriţi, dau foc la carte. 

— Minti, n-ai face asta. 

— Aici greşeşti. Ca să ne salvez vieţile, aş face-o fără să 
clipesc. 

Era bineînţeles o minciună şi Sam ştia că şi Holkov era 
conştient de asta, dar spera să facă să încolţească în el 
măcar un grăunte de îndoială, suficient cât se le ofere ceva 
timp ca să-şi ia tălpăşiţa. Luase în calcul şi alte variante: să 
îi lege, să le strice vehiculul, să cheme poliţia, dar instinctul 
îi spunea că cel mai bine era să se îndepărteze cât mai mult 
de Holkov, cât mai repede. Şi, dacă ar fi fost un alt om, mai 

174 


era şi o a patra opţiune: să îi omoare pe loc. Dar nu era 
genul acesta de om şi nu voia să aibă pe conştiinţă o crimă 
cu sânge rece. 

Instinctul îi spunea să se îndepărteze cât mai mult, cât 
mai repede. Holkov era un soldat perfect antrenat, care ştia 
să ucidă în mai multe feluri decât aveau reţete majoritatea 
bucătarilor. Cu fiecare minut pe care el, Remi şi Umberto îl 
petreceau în preajma acestui om, riscau ca roata să se 
întoarcă. 

— Nu o să ieşiţi de pe insula asta, răcni Holkov în timp ce 
se întindea pe jos. 

— Se poate, dar măcar o să ne dăm silinţa. 

— Şi chiar dacă scăpaţi, o să dau iarăşi de voi. 

— Să aşteptăm s-ajungem până acolo. 

— Sam, ţi-aş cere o favoare, spuse Umberto. Aş vrea să-l 
luăm şi pe Bianco cu noi. O să am eu grijă să nu ne facă 
probleme. 

— Dar de ce? 

Sam se gândi puţin, apoi încuviinţă. 

— Să mergem! îi ordonă Umberto lui Bianco. Mâinile sus! 

Cu arma lui Umberto îndreptată spre el, Bianco începu să 
păşească înspre gard. După ce trecură gardul şi se aflau 
lângă maşină, Umberto scoase cătuşele lui Bianco de la 
curea, i le prinse la încheieturi, iar apoi îl împinse pe 
bancheta din spate şi intră lângă el. Remi pomi maşina şi 
deschise uşa pentru Sam, după care se mută pe scaunul 
din dreapta. 

Sam se urcă în maşină, băgă în viteză, întoarse şi ocoli 
gardul, îndreptându-se spre drumul principal. 

— Cât crezi că o să aştepte? întrebă Remi. 

Sam privi pe geamul lateral. Holkov şi mustăciosul erau 
deja în picioare şi alergau spre ieşirea din cimitir. 

— Cam cinci secunde, zise el şi apăsă cu piciorul pe 
acceleraţie. 


175 


Capitolul 27 


Sam goni de-a lungul gardului, îndreptându-se spre 
poarta principală. li văzu cu colţul ochiului pe Holkov şi pe 
mustăcios cum alergau în aceeaşi direcţie, ocolind pietrele 
de mormânt din calea lor şi ridicând spirale de ceaţă în 
urmă. 

— O să fim la limită, bolborosi Sam. 

— Încotro te îndrepţi? zise Remi. Ai auzit ce a zis 
Umberto... Bianco a pus ca drumurile să fie supravegheate. 

— Cum stai cu trasul la ţintă în seara asta? 

— Poftim? Ah! Ridică arma lui Bianco ca şi cum şi-ar fi 
amintit subit că o ţine în mână. Bine. De ce? _ 

— O să trecem repede pe lângă maşina lor. Încearcă să 
nimereşti pneurile. Umberto, eşti sigur că te descurci cu el? 

Pe bancheta din spate, Bianco stătea într-un colţ cu 
acelaşi rânjet îngâmfat. Umberto întoarse pistolul şi îl lovi 
pe Bianco în tâmplă; acesta se înmuie şi se scurse pe 
podea. 

— Acum sunt sigur! 

Se apropiau tot mai mult de colţul gardului; cam la zece 
metri după colţ, în dreapta, se afla SUV-ul. 

Holkov i-o luase înainte mustăciosului şi era la o distanţă 
de câteva secunde de poartă. 

— Pregăteşte-te! strigă Sam. 

Remi cobori geamul, scoase pistolul pe geam şi îşi sprijini 
braţul de portieră. 

— Mergi prea repede! 

— N-am încotro! Fă tot ce poţi! Dacă nu reuşeşti să 
nimereşti pneurile, ţinteşte în parbriz. La naiba! 

Holkov trecu de poartă şi se opri lângă portiera SUV-ului. 
Lumina plafonului se aprinse. 

Remi trase două focuri. Gloanţele loviră aripa maşinii, dar 
nu atinseră cauciucurile. 

— Mergi prea repede! strigă Remi. 

176 


— Parbrizul! Goleşte încărcătorul! 

Remi trase patru focuri, iar de pe ţeava pistolului ţâşniră 
flăcări portocalii. În parbrizul SUV-ului se iviră trei găuri, 
înconjurate de o pânză ca de păianjen. 

— Bună fată! 

Deodată, Holkov apăru în faţa maşinii, se lăsă în jos şi 
ridică o armă. Sam trase de volan puternic în stânga. 
Spatele maşinii alunecă dintr-o parte în alta, pneurile din 
faţă derapară pe iarba umedă până când avură din nou 
priză. In maşină răsunară două bufnituri metalice în 
momentul în care gloanţele lui Holkov loviră caroseria. Sam 
acceleră din nou, îndreptă maşina şi o porni la deal peste 
păşune. 

— Toată lumea e teafără? întrebă Sam. 

Umberto îşi înălţă capul deasupra scaunului, 

zise un „da” şi dispăru din nou. 

Remi încuviinţă din cap şi spuse: 

— Îmi pare rău că n-am nimerit pneurile. Mergeai prea 
repede. 

— Nu-ţi face griji. Ai nimerit parbrizul; asta o să-i 
încetinească. O să fie nevoie să-l dea jos sau să conducă cu 
capul scos pe geam. 

Remi se întoarse şi îi văzu pe Holkov şi pe mustăcios 
căţăraţi pe capota maşini, lovind cu picioarele în parbriz. 

— Au ales prima variantă, zise ea. Parbrizul căzu în 
interior; Holkov şi mustăciosul îngenuncheară, îl scoaseră şi 
îl aruncară. Peste câteva secunde, se aprinseră farurile 
SUV-ului şi maşină demară, luând viteză în timp ce înainta 
pe pajişte. 

— Au pornit. Cum au tracţiune integrală, o să... 

— Ştiu, bolborosi Sam. Ţineţi-vă bine! 

Lancia se înclină într-o parte când roţile din faţă 
pătrunseră pe făgaşul drumului minier. Sam pişcă frâna, 
răsuci puternic de volan, simțind cum roţile din spate 
urmează acelaşi traseu şi acceleră din nou. Lancia începu 
să gonească la deal. Drumul era mai îngust decât îşi 
imaginase, având o lăţime mai mică de doi metri. Când 
ajunseră pe culme, copacii părură a cobori pe ei, cu 

177 


crengile care zgâriau lateralele maşinii şi întunecau cerul. 
Prin lunetă pătrunse lumina de la farurile SUV-ului, care 
începea să urce. 

Fiind acum în pantă, Sam începu să accelereze, dar pişcă 
imediat frâna pentru că drumul vira la dreapta şi se afunda 
mai mult printre copaci. În spatele lor, botul SUV-ului trecu 
de culme, rămase câteva clipe suspendat în aer, iar apoi se 
înfundă din nou în pământ. 

— N-o să poată lua curba, spuse Remi. 

Avea dreptate. Fiind încă instabil în urma impactului, 
SUV-ul trecu de curbă şi opri derapând, 

cu capota îngropată în crengi. Înainte ca maşina | să 
plonjeze de-a lungul unei alte pante, Sam apuc să vadă în 
oglinda retrovizoare luminile de frânări ale SUV-ului 
aprinzându-se. Apoi, văzu în faţa lui cum drumul se 
ondulează şi strigă: 

— Ţineţi-vă bine! 

— Rotile bufniră şi arcurile scârţâiră, protestă ml parcă, 
în timp ce maşina trecu zdruncinându-se peste porţiunea 
respectivă, urcă o nouă culmei] cobori din nou, pentru ca, 
în cele din urmă, drumul să continue în linie dreaptă. Sam 
acceleră. Crengile biciuiau parbrizul, conurile de pin săreau 
pe capotă şi peste plafon. SUV-ul reapăru în urma lor, cu 
farurile sărind parcă fără control, în timp ce Holkov traversa 
porţiunea de drum cu serpentine. 

Deşi era mai fiabil şi mai puternic decât Lancia, SUV-ul 
era totodată mai lat cu vreo şaizeci de centimetri, un 
dezavantaj de care Sam încerca să profite din plin. Dacă 
crengile pinilor nu făcuseră decât să zgârie Lancia, aveau 
să se izbească cu putere de capota şi de parbrizul SUV-ului, 
aveau să se rupă, să sară de pe grila radiatorului şi să se 
agate în ştergătoarele parbrizului. Farurile rămaseră în 
urmă. 

— Sam, fii atent! 

Îşi dezlipi privirea de oglinda retrovizoare tocmai la timp 
pentru a vedea un bolovan care se ivise în faţa lor. Trase 
puternic de volan în dreapta, derapând într-o parte. 
Bolovanul acoperi întreg geamul din partea lui Sam. Calcă 

178 


pe acceleraţie când maşina ajunse pe iarbă, dar nu fu 
destul de rapid. Aripa din spate se izbi de bolovan şi 
geamul portierei se făcu ţăndări. Impactul aruncă maşina 
cu spatele în afara drumului, pe sub crengile pinilor. 

Bara de protecţie laterală se lovi de un trunchi şi maşina 
se opri. Motorul tuşi şi muri... 

Cred că am pierdut garanţia, zise Remi. 

— Toată lumea e teafără? întrebă Sam. Remi? 

— Suntem bine. 

— Minunat, strigă Umberto. 

— Bianco? 

— Visează încă. 

Prin geamul din partea lui Sam văzură farurile SUV-ului 
licărind printre copaci. Sam întoarse cheia în contact. 
Nimic. 

— N-ai scos-o din viteză, îi spuse Remi. 

— La naiba! Mersi. 

Fixă maneta la punctul mort şi roti cheia. Motorul pufăi şi 
gâfâi, dar nu porni. Incercă din nou. 

— Haide, haide... 

In spatele lor, SUV-ul parcursese deja jumătate din 
porţiunea dreaptă a drumului şi se apropia de bolovan. 

Motorul de la Lancia porni, se tură puţin, apoi tuşi în gol. 

— E cam la limită, Sam, zise Remi cu dinţii încleştaţi. 

Sam închise ochii, spuse o rugăciune scurtă şi mai 
încercă o dată. Motorul porni. Băgă în viteză, trase de volan 
în dreapta şi acceleră, revenind pe drum. 

— Umberto, încetineşte-i! 

— S-a făcut! 

Umberto scoase pistolul pe geam şi trase două focuri, 
urmate de altele două la scurt interval. Gloanţele loviră 
grila radiatorului şi sparseră farul din partea şoferului. SUV- 
ul se abătu la stânga, îndreptându-se direct spre bolovan, 
apoi coti la dreapta. Oglinda laterală zgărie piatra şi se făcu 
bucăţi care zburară în întuneric. 

Lumina de la SUV inundă interiorul Lanciei. Sam strânse 
din ochi şi lovi oglinda retrovizoare, schimbându-i unghiul. 


179 


Privi peste umăr şi văzu o mână îndreptând o armă spre ei 
prin parbrizul SUV-ului. 

— Jos, lăsaţi-vă jos! strigă el. 

Remi se lăsă la podea. Arma bubui din interiorul SUV-ului 
şi ţeava sclipi în întuneric. Umberto scoase capul de după 
banchetă. 

— li încetinesc eu, zise el şi se aplecă pe geam cu pistolul 
în mână. 

— Nu, nu face asta! 

Se mai auziră două focuri. Umberto urlă şi se rostogoli 
înapoi în maşină. 

— Sunt rănit! 

— Unde? 

— În antebraţ! Sunt bine, icni el. 

— La naiba cu tot! bombăni Sam. Ţineţi-vă bine! 

Apăsă pe frână timp de două secunde, apoi calcă 

din nou acceleraţia. SUV-ul alunecă, se clătină şi intră în 
bara de protecţie a Lanciei. Sam calculase totul bine, 
accelerând chiar înainte de momentul impactului. Căpătară 
avans în faţa SUV-ului: şase metri, nouă, apoi cât lungimea 
a patru maşini. 

— Uau! 

Brusc, copacii dispărură de pe ambele părți. Remi scoase 
capul. 

— Nu se poate! 

Roţile de la maşină săriră peste un talaz de pământ şi 
zburau acum prin aer. Prin parbriz nu se vedea decât cerul. 
Lancia ateriza din nou şi sări, pneurile împrăştiind pietriş 
pretutindeni. 

— Un parapet! strigă Remi. 

— II văd, răspunse Sam şi răsuci volanul spre stânga. 
Spatele maşinii derapa. Trase uşor dreapta pentru a 
compensa şi îndreptă roţile. În dreapta lui Remi era un 
parapet din bolovani, dincolo de care '.c deschidea o râpă 
adâncă de câteva sute de metri. 

Cu motorul mugind, SUV-ul lui Holkov sări peste talazul 
de pământ şi se izbi de drum. 

— Nu o să reuşească, zise Remi. 

180 


— Să sperăm. 

SUV-ul derapa la rândul lui, dar Holkov supraviră pentru a 
compensa. Roata din dreapta spate se lovi de pietrele 
parapetului şi alunecă peste mari;ine. Purtată de impuls, 
partea din spate a saşiului SUV-ului alunecă pe pietriş, 
ieşind centimetru cu centimetru peste marginea hăului 
până când se opri, rămânând parţial suspendată. 

Sam luă piciorul de pe acceleraţie şi lăsă maşina să 
încetinească, până opri. La cincisprezece metri în spatele 
lor, SUV-ul se balansa peste marginea drumului, în afara 
unui scrâşnet ritmic şi slab, provocat de metalul presat, nu 
se auzea nimic. 

Remi se ridică şi privi în jur. 

— Ai grijă, şopti Sam. 

— O să îi ajutăm? întrebă ea. 

Din interiorul întunecat al SUV-ului se ivi o mână care 
apucă ştergătorul parbrizului. Se văzu apoi sclipirea de la 
ţeava unei arme. 

Glonţul lovi bara de protecţie a Lanciei. 

— La naiba cu ei! spuse Sam şi calcă acceleraţia. 

— Halal recunoştinţă, spuse Remi. Am fi putut să intrăm 
în ei şi să le facem vânt în râpă. 

— Am impresia că o să ajungem să regretăm că n-am 
făcut-o. 


181 


Capitolul 28 


Grand Hotel Beauvau Vieux Port, 
Marsilia, Franţa 


Chiar când Sam îi dădea bacşiş băiatului de serviciu şi 
închidea uşa în urma lui, Remi forma numărul pe iPhone. 
Selma răspunse din prima. 

— Sunteţi în siguranţă acum, doamnă Fargo? 

— În siguranţă, răspunse Remi, în timp ce se aşeza pe 
pat şi îşi arunca pantofii din picioare. Acum vrei să-mi spui 
de ce ne aflăm în Marsilia? 

După ce îl lăsaseră pe Holkov şi pe partenerul său 
mustăcios pe marginea prăpastiei, merseseră până la 
Nisporto cu toată viteza de care era în stare Lancia. 
Umberto, cu braţul înfăşurat în propria cămaşă, folosise 
telefonul prin satelit pentru a-şi anunţa vărul de sosirea lor. 

Nisporto, un sat de câteva sute de oameni, era aşezat 
într-un cotlon al unui mic golf în formă de V, la şaisprezece 
kilometri de Portoferraio. Când ajunseră, Teresa, soţia lui 
Umberto şi verii săi, cinci la număr, îi aşteptau la uşa din 
spate. În vreme ce Teresa îi îngrijea rana lui Umberto, care 
nu era gravă, fiindcă nu fusese atins nici un os sau vreo 
arteră, verii îl legau pe Bianco în garaj, între timp acesta 
recăpătându-şi cunoştinţa. Stăpâna casei, mătuşa lui 
Umberto, Brunela, îi conduse pe Sam şi pe Remi în casă, iar 
apoi la masa din bucătărie, unde pregătise paste făcute în 
casă, cu roşii, capere, măsline şi sos roşu. Treizeci de 
minute mai târziu reapăru şi Umberto, cu braţul bandajat. 

— Te-am pus în pericol, zise Sam. 

— Nici vorbă. M-aţi ajutat să-mi redobândesc onoarea. 
Cred că tatăl meu ar fi fost mândru de mine. 

— Şi eu cred la fel, zise Remi, aplecându-se în faţă şi 
sărutându-l pe obraz. Iti mulţumesc. 


182 


— Vrem să ştim ce ai de gând să-i faci lui Bianco, întrebă 
Sam. 

— Aici şi în Corsica este intangibil. Însă pe continent... 
Umberto ridică din umeri. O să dau câteva telefoane. Cred 
că, având probele necesare, reale sau nu, carabinierii vor fi 
încântați să aibă grijă de el. lar celălalt, partenerul său... E 
un laş. Nu vom păţi nimic, prieteni. Acum, terminaţi de 
mâncat şi vom vedea cum reuşim să vă scoatem de pe 
insulă. 

Cunoscând influenţa lui Bondaruk şi meticulozitatea lui 
Holkov, era riscant să meargă la aeroportul Marina di 
Campo, aşa că apelară la vărul lui Umberto, Ermete, care 
avea o barcă de pescuit, pentru a-i duce înapoi pe 
continent, în Piombino. De acolo se întoarseră în Florenţa, 
se cazară la Pallazo Magnani Feroni şi o sunară pe Selma, 
care le spuse să se îndrepte spre Marsilia. In dimineaţa 
următoare, puseră manualul de decodare a lui Laurent într- 
un plic şi îl trimiseră la San Diego, apoi plecară spre 
aeroport. 

— De ce atâta mister? o întrebă Remi pe Selma. Sam se 
aşeză pe pat şi Remi puse telefonul pe speaker. 

— Nu-i nici un mister, răspunse Selma. Am revizuit 
câteva detalii, dar ştiam că într-un fel sau altul veţi vrea să 
fiţi în Marsilia. Apropo, am primit cartea. Pete şi Wendy se 
ocupă chiar acum de ea. E fascinantă, dar starea cărţii 
este... 

— Selma, zise Sam. 

— Ah, da, îmi cer scuze. Vă amintiţi de Wolfgang Muller, 
căpitanul submarinului UM-77? L-am găsit. 

— L-ai găsit? Vrei să spui... 

— Da, e încă în viaţă. A fost nevoie de multă muncă de 
teren, dar s-a dovedit că se afla la bordul navei Lothringen, 
când a fost capturată. După război, a fost îmbarcat înapoi 
spre Germania, via Marsilia. A coborât din barcă, dar nu a 
luat trenul spre casă. Locuieşte cu nepoata lui. Am adresa 
lor... 

În dimineaţa următoare se treziră şi merseră la 
cafeneaua Le Capri, aflată la câteva străzi distanţă, pe rue 

183 


Bailli de Suffren, cu vedere spre Vieux Port, vechiul port, 
plin de bărci cu pânze de toate formele şi mărimile, care se 
legănau în bătaia brizei ce venea dinspre țărm. Soarele 
puternic al dimineţii strălucea în apă. La gura portului se 
vedeau înălțându-se de pe ţărmul nordic şi cel sudic 
forturile Saint Jean şi Saint Nicholas. Deasupra lor, pe 
coasta dealului, se vedea mănăstirea St. Victor şi bisericile 
St. Vincent şi St. Catherine. Mai departe, chiar în golful 
Marsiliei, se întindea arhipelagul celor patru insule, Frioul. 

Sam şi Remi fuseseră împreună în Marsilia de trei ori, 
ultima dată acum câţiva ani, în drum spre Camargue, în 
susul coastei. În fiecare an în luna mai, acolo se strângeau 
vreo douăzeci de mii de ţigani din Europa de Vest şi de Est 
pentru a sărbători moştenirea lor gitane. 

Îşi terminară micul dejun şi chemară un taxi, dându-i 
şoferului o adresă din Panier, o grupare de cartiere 
medievale cu case îngrămădite şi vopsite în culori 
pastelate, înghesuite între primărie şi Vieille Charite. 
Wolfgang Muller locuia într-o casă de culoarea untului, cu 
două etaje, aflată pe rue de Cordelles. Când bătură, le 
deschise uşa o femeie blondă de douăzeci şi ceva de ani. 

— Bonjour, zise Sam. 

— Bonjour. 

— Parlez-vous anglais? 

— Da, vorbesc engleză. 

Sam făcu prezentările. 

— Îl căutăm pe domnul Muller. Este acasă? 

— Da, sigur. Pot să întreb despre ce este vorba? 

Sam şi Remi discutaseră deja între ei şi ajunseseră 

la concluzia că sinceritatea era cea mai bună cale. 

—Am vrea să-i punem câteva întrebări despre 
submarinul UM-77 şi despre nava Lothringen, răspunse 
Remi. 

Femeia îşi înclină uşor capul, încruntându-se. Era clar că 
bunicul ei îi povestise despre perioada aia din război. 

— Aşteptaţi o clipă, vă rog. Lăsând uşa deschisă în urma 
ei, merse de-a lungul coridorului şi dispăru după colţ. Le 


184 


auziră vag vocile, iar apoi femeia reveni. Intraţi, vă rog. 
Numele meu este Monique. Pe aici, vă rog. 

li conduse în camera din faţă, unde îl găsiră pe Muller 
aşezat într-un balansoar în faţa unui televizor cu sonorul 
închis, dat pe un program unde se prezenta vremea. Purta 
un pulover tricotat gri cu nasturii închişi până sus, iar 
picioarele îi erau acoperite cu o pătură în carouri albastre şi 
galbene. Complet chel, cu faţa brăzdată puternic de riduri, 
Muller îi privea cu ochii lui albaştri şi calmi. 

— Bună dimineaţa, zise el cu o voce surprinzător de 
puternică. Îi invită printr-un gest făcut cu o mână 
tremurândă să se aşeze pe o canapea cu model floral din 
faţa sa. Vă rog. Doriţi nişte cafea? 

— Nu, mulţumim, răspunse Remi. 

— Monique mi-a spus că aţi găsit-o pe lisa. 

— Pe lisa? întrebă Sam. 

— Asta e numele pe care i l-am dat submarinului UM-77. 
După soţia mea; a murit în timpul bombardamentelor de la 
Dresda, la câteva luni după ce am părăsit Bremerhavenul. 
L-aţi găsit în peştera din Rum Cay? 

Remi încuviinţă din cap. 

— Făceam explorări şi am văzut intrarea în peşteră. L-am 
găsit pe fundul apei, aproape în stare perfectă. 

— E încă acolo? 

Sam zâmbi. 

— Nu chiar. A apărut... o problemă. L-am folosit pe post 
de barcă de salvare. 

— Nu înţeleg. 

— Intrarea principală s-a prăbuşit. Am navigat cu 
submarinul UM-77... 

— Cu lisa. 

— ... am navigat cu lisa pe un râu subteran şi am ieşit la 
suprafaţă printr-o altă peşteră. 

Muller făcu ochii mari şi zâmbi. 

— Chiar aşa? E uluitor. Mă bucur că v-a fost de folos. 

— Am aranjat să fie transportată înapoi în Statele Unite. 
Dacă vreţi, poate să fie adusă... 

Muller scutură din cap. 

185 


— Sunteţi amabili, dar mai bine nu. Păstraţi-o acolo, aveţi 
grijă de ea. Zâmbi şi scutură din deget înspre ei. Ceva îmi 
spune că n-aţi venit până aici doar ca să-mi spuneţi asta. 

— Am mai găsit şi submarinul UM-34. 

Când auzi, Muller se aplecă în faţă. 

— Şi Manfred? 

— Se afla încă la bord. Sam îi povesti despre cum 
descoperiseră submarinul, fără să-i menţioneze pe 
Bondaruk sau pe Holkov. Autorităţile îl recuperează chiar 
acum. 

— Mein Gott... Intotdeauna ne-am făcut griji despre 
vreme. Navele alea nu erau făcute pentru întinderea 
oceanelor. Muller rămase cu privirea fixă, căzând pe 
gânduri timp de zece secunde, apoi clipi şi se concentra din 
nou asupra lor. Manfred mi-a fost un bun prieten. Am 
suferit din cauză că nu am ştiut ce i s-a întâmplat. 
Mulţumesc. 

— Motivul pentru care suntem aici este vinul, zise Remi. 

— Vinul? Ah, da, sticlele... Aveam de gând să sărbătorim 
cu vinul ăla odată încheiată misiunea. Vreţi să-mi spuneţi 
că nu s-au spart? 

Remi încuviinţă din cap. 

— Una de la bordul lui UM-34 şi una de la bordul lisei. 

— Ciudat cum se întâmplă lucrurile. 

— Din pură curiozitate, zise Sam, puteţi să ne spuneţi ce 
misiune aveaţi? Ce încercaţi să duceţi la capăt alături de 
Boehm? 

Muller se încruntă şi rămase pe gânduri. După câteva 
clipe zise: 

— Bănuiesc că nu mai are importanţă acum... Era o 
misiune absurdă, născocită chiar de Fuhrer. Manfred 
trebuia să navigheze de-a lungul golfului Chesapeake şi să 
atace baza marinei la Norfolk. In acelaşi timp, eu trebuia să 
atac depozitul de muniţie din Charleston, dar lisa a avut 
probleme la elice, aşa că am întârziat. Inainte de a o putea 
repara, am fost chemaţi la Bremerhaven. Restul îl ştiţi, 
despre Lothringen şi tot ce a urmat. 


186 


— V-aţi oprit la Rum Cay pentru re-echipare? în ce a 
constat asta? 

— Baterii mai mari pentru a creşte puterea navelor. Un 
alt plan stupid. Şi eu şi Manfred ştiam că e o misiune 
sinucigaşă. 

— Atunci de ce v-aţi oferit voluntari? 

Muller ridică din umeri. 

— Din simţul datoriei. Nechibzuinţa tinereţii. Nici unul 
dintre noi nu-l simpatizam pe Hitler sau partidul, dar totuşi 
era vorba despre ţara noastră. Voiam să facem tot ce ne 
stătea în putinţă. 

— Speram să ne puteţi spune mai multe despre sticle, 
zise Remi. Despre provenienta lor. 

— De ce? 

— Suntem colecționari. S-a dovedit că erau foarte vechi 
şi foarte rare. 

Muller chicoti. 

— N-am ştiut. Ei bine, poate că mi-am dat seama că 
erau, într-un fel, importante. Cari, fratele meu, mi le-a dat 
înainte de a pleca din Bremerhaven. Mi-a spus că le-a găsit 
aici - făcea parte din armată, din forţele de ocupaţie. 

— Unde le-a găsit mai exact? 

— Să mă gândesc... Muller se scarpină în cap. Nu mai am 
memoria pe care o aveam. Era castelul... nu, nu castelul. 
Era vorba despre un fort. Oftă supărat, apoi, dintr-odată, 
privirea i se lumină. Era una dintre insulele din golf... Vă 
amintiţi de cartea aia a lui Dumas, Contele de Monte 
Cristo? 

Şi Sam şi Remi o citiseră. Imediat îşi dădură seama 
despre ce vorbea Muller. 

— lle d'If? 

— Da! Asta este! A găsit-o în Château d'If. 


187 


Capitolul 29 


Château d'If, Franţa 


Deşi le plăcea Marsilia, soţii Fargo nu reușiseră niciodată 
să ajungă să viziteze arhipelagul Frioul şi Château d'If, 
omisiuni pe care aveau de gând să le corecteze chiar în 
acea noapte, oferindu-şi un tur privat. Se îndoiau că 
personalul de la castel i-ar fi lăsat să exploreze fiecare 
ungher şi crăpătură de pe insulă. Deşi nici unul dintre ei nu 
ştia exact ce căutau sau dacă ar fi recunoscut acel ceva, 
presupunând că ar fi dat peste el, această expediţie părea 
următoarea mişcare logică a călătoriei lor. 

Luară un taxi de la apartamentul lui Muller până la 
Malmousque, cartierul aflat pe malul din faţa insulelor 
Frioul şi găsiră o cafenea liniştită. Se aşezară sub umbrela 
din curtea interioară şi comandară două cafele espresso. 

La doi kilometri în larg se vedea Château d'If, o platformă 
de piatră de culoare ocru, cu malurile de stâncă abruptă, cu 
fortificaţii verticale şi arcade de piatră. 

În timp ce insula avea o suprafaţă de doar şapte acri, 
fortăreaţa era un pătrat mai mic, cu latura de treizeci de 
metri, fiind alcătuită dintr-o clădire principală pe trei 
niveluri, străjuită pe trei laturi de turnuri cilindrice, al căror 
parapet superior avea creneluri pentru tunuri. 

Ridicată la porunca regelui Francisc |, Château d'If data 
din anii 1530, fiind gândită ca o fortăreață. Avea scopul de 
a apăra oraşul de atacurile venite de pe mare, însă curând 
fusese reconvertită în închisoare pentru duşmanii politici şi 
religioşi ai Franţei. Locaţia şi curenţii de coastă îi oferiseră o 
reputaţie mult asemănătoare cu cea a închisorii Alcatraz de 
lângă San Francisco, fiind considerată un loc din care era 
imposibil să evadezi, pretenţie spulberată, cel puţin pe plan 
ficțional, de Alexandre Dumas în Contele de Monte Cristo, 


188 


carte al cărei personaj, Edmond Dantes, a reuşit să evadeze 
din Château d'If după ce fusese ţinut prizonier aici timp de 
paisprezece ani. 

Sam citi din broşura pe care o luase de la biroul turistic 
din Vieux Port. 

— „Mai negru decât marea, mai negru decât cerul, 
gigantul de granit se înălța ca o fantomă, cu stâncile 
aruncate în sus precum nişte braţe întinse pentru a apuca 
prada.” Aşa o descrie Dantes. 

— Nu pare a fi chiar aşa fioroasă. 

— Nu ştiu cum ţi s-ar părea după ce ai sta închisă într-o 
temniţă mai mult de zece ani. 

— Aici ai dreptate. Ce mai zice? 

— În închisoare funcţiona o ierarhie socială foarte rigidă. 
Deţinuţii bogaţi puteau să îşi cumpere celule private la 
etajele superioare, având ferestre şi şemineu. Cât despre 
săraci, aceştia ajungeau în celule de la subsol, unde aveau 
parte de oubliettes - care sunt... g 

— E derivat de la verbul oublier - „a uita”. In principiu, 
era o trapă din podeaua temniţei. Remi cunoştea mai bine 
franceza decât Sam. Intri acolo şi eşti uitat - lăsat să-ţi 
putrezească oasele. 

Sună telefonul şi Sam răspunse. Era Selma. 

— Domnule Fargo, am ceva pentru dumneavoastră. 

— Spune, zise Sam. Puse telefonul pe speaker, astfel 
încât să audă şi Remi. 

— Am descifrat primele două rânduri de simboluri de pe 
sticlă, dar doar atât, zise Selma. O să mai dureze ceva timp 
cu celelalte rânduri. Cred că ne lipseşte o cheie de 
descifrare. Oricum, pare a fi o ghicitoare: 


Nebunia Capeţianului, de Sebastien revelată; 

Un oraş sub bătaia tunului, 

Din cel de-al treilea tărâm al celor uitaţi, un semn că 
veşnicul Sheol se va prăbuşi. 

— Încercăm să dezlegăm şi restul... 


189 


— S-a rezolvat, anunţă Sam. Este vorba despre Château 
d'If. 

— Poftim? 

Îi povesti întâlnirea cu Muller. 

Fratele lui a găsit sticlele în Château d'If. Aveam deja 
răspunsul; n-a mai trebuit decât să refac informația pornind 
în sens invers, de la coadă. Capeţianul se referă la regele 
Francisc |; el a pus să fie construită fortăreața. Sebastien 
este prenumele lui Vauban, inginerul care a trebuit să-i 
spună lui Francisc că fortăreața era inutilă. Din motive 
neştiute, arhitecții au construit fortificațiile şi crenelurile cu 
faţa înspre oraş - „un oraş sub bătaia tunului”. 

— Impresionant, domnule Fargo. 

— Scria în broşură. Dar nu ştiu ce înseamnă al doilea 
rând. 2 

— Cred că ştiu eu la ce se referă, zise Remi. In ebraică, 
Shoel înseamnă „tărâmul celor morţi” sau „lumea 
subterană”. Opusul său este Shoel-ul etern sau viaţa fără 
de moarte. Vă amintiţi de cicada de pe sticlă? 

Sam încuviinţă din cap. 

— De pe blazonul lui Napoleon: renaştere şi nemurire. Şi 
ultima parte... „al treilea tărâm al celor uitaţi”? 

— Este varianta franceză pentru temniţă: oub!/iette. A 
uita. Dacă nu ne înşelăm, înseamnă că undeva la subsolul 
fortăreței se află o cicadă care aşteaptă să fie descoperită. 

— Dar de ce o ghicitoare? se întrebă Remi. De ce nu ne 
spune, pur şi simplu, „duceţi-vă acolo şi găsiţi asta”? 

— Aici devin lucrurile interesante, răspunse Selma. Din 
cât am reuşit să traduc până acum, caietul lui Laurent este 
jumătate jurnal, jumătate dezlegarea enigmelor. Ne arată 
foarte clar că nu sticlele sunt adevăratul trofeu. El le 
numeşte „săgeți pe hartă”. 

— Săgeţi înspre ce? întrebă Remi. Şi cine trebuie să le 
urmeze? 

— Nu ne spune. Vom şti mai multe când termin de 
tradus. 

— Ei bine, e evident că Laurent făcea asta la comanda lui 
Napoleon şi, dacă s-au străduit atâta să ascundă sticlele, 

190 


atunci ce se află la capătul hărţii trebuie să fie într-adevăr 
spectaculos, zise Sam. 

— Atunci asta ar explica de ce Bondaruk n-are nici o 
problemă în a ucide pe cineva, răspunse Remi. 

Mai discutară câteva minute, apoi închiseră telefonul. 

— Ah, zise Remi printre dinţi, arătând din priviri. Uite 
cine-i aici! 

Sam se întoarse. Holkov se îndrepta înspre ei, mergând 
de-a lungul curţii interioare, cu mâinile băgate în 
buzunarele  hainei. Sam şi Remi deveniră agitati, 
pregătindu-se să o ia din loc. 

— Staţi calmi, credeţi că sunt atât de prost să vă împuşc 
în plină zi? întrebă Holkov, oprindu-se în faţa lor. Îşi scoase 
mâinile din buzunare şi le ridică. Nu sunt înarmat. 

— Văd că ai scăpat după accident, zise Remi. 

Holkov îşi trase un scaun şi se aşeză. 

— Te rog, stai cu noi, zise Sam sarcastic. 

— Aţi fi putut să ne împingeţi cu uşurinţă în prăpastie, 
zise Holkov. De ce n-aţi făcut-o? 

— Ne-a trecut prin minte, crede-mă! Dacă n-ar fi fost 
prietenul tău iute de mână, cine ştie? 

— Imi cer scuze pentru asta. A exagerat. 

— Bănuiesc că n-ai fi atât de amabil, încât să ne spui 
cum ai reuşit să ne găseşti, zise Remi. 

Un zâmbet înflori pe buzele lui Holkov, însă privirea îi 
rămase rece. 

— Presupun că nici voi n-o să-mi spuneţi de ce aţi venit 
aici. 

— Presupui corect, răspunse Remi. 

— Orice ai avea de spus, n-o să înghiţim minciunile tale, 
zise Sam. Ne-ai răpit, ne-ai torturat şi era cât pe ce să-l 
ucizi pe unul dintre prietenii noştri, iar pe noi ai încercat să 
ne omori de două ori. Spune-ne de ce ai venit. 

— Şeful meu vă propune să încheiem un armistițiu. Să 
devenim parteneri. 

Remi începu să râdă uşor. 

— Lasă-mă să ghicesc: vă ajutăm să găsiţi ce vreţi şi 
pentru asta o să ne ucideţi mai târziu şi nu mai devreme. 

191 


— Nicidecum. Ne unim forţele şi împărţim câştigul, 80% 
noi, 20% voi. 

— Nici măcar nu ştim ce căutăm, zise Sam. 

— Ceva foarte valoros - atât din punct de vedere istoric, 
cât şi financiar. 

— Şi care dintre aceste două aspecte îl interesează mai 
mult pe Bondaruk? întrebă Remi. 

— Asta e treaba lui. 

Sam şi Remi nu-şi făceau nici un fel de iluzii. Remi 
ghicise planul lui Bondaruk şi al lui Holkov. Oricare ar fi fost 
adevăratele motive ale lui Bondaruk şi oricare ar fi fost 
recompensa, nu aveau de gând să o lase să cadă în mâinile 
ucraineanului. 

— Să spunem doar că obiectele sunt o moştenire de 
familie, dar s-au pierdut cu mult timp în urmă; încearcă 
numai să le aducă din nou acasă. Dacă ne veţi ajuta, vă va 
fi recunoscător, adăugă Holkov. 

— Nu facem nici o înţelegere, zise Sam. 

— Poţi să-i transmiţi şi următorul mesaj: în nici un caz, 
adăugă Remi. 

— Ar trebui să vă mai gândiţi, zise Holkov. la priviţi în jur! 

Sam şi Remi se conformară. În capătul curții se aflau trei 
dintre oamenii lui Bondaruk - toate fiind feţe cunoscute din 
peştera de la Rum Cay. 

— Toată gaşca e aici, zise Sam. 

— Nu-i adevărat. Mai am şi alţi oameni. Oriunde vă veţi 
duce, noi vom fi acolo. Într-un fel sau altul, vom obţine ceea 
ce vrem. Voi trebuie să hotărâți dacă sunteţi dispuşi să 
treceţi prin asta. 

— Ne vom descurca, zise Remi. 

Holkov ridică din umeri. 

— Cum vreţi. Presupun că nu sunteţi chiar aşa proşti, 
încât să fi adus caietul cu voi, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Sam. Şi nici nu suntem aşa proşti, încât 
să-l fi lăsat la hotel, dar eşti bine-venit să arunci o privire. 

— Deja am făcut-o. Bănuiesc că a ajuns la doamna 
Wondrash. 


192 


— Ori asta, ori poate l-am ascuns într-o cutie de valori, 
zise Remi. 

— Nu, nu cred. Cred că oamenii voştri încearcă să-l 
descifreze chiar acum. Poate le vom face o vizită. Am auzit 
că e frumos în San Diego în perioada asta a anului. 

— Mult succes atunci, zise Sam încet, luptându-se să-şi 
păstreze pe faţă o expresie impasibilă. 

— Te referi la sistemul tău de siguranţă? gesticula Holkov 
cu indiferenţă. Asta nu va fi o problemă. 

— E clar că nu îmi cunoşti CV-ul, zise Sam. 

Holkov ezită. 

— Ah, da, eşti inginer. Tu ai făcut sistemul de alarmă, nu- 
i aşa? 

— Şi chiar dacă treci de asta, cine ştie ce vei găsi 
înăuntru, adăugă Remi. Ai spus-o chiar tu: nu suntem aşa 
de proşti. 

Holkov se încruntă, pe faţă i se citi o urmă de 
incertitudine, care dispăru într-o clipă. 

— Vom vedea. Ultima şansă, domnule şi doamnă Fargo. 
După asta, vom lucra fără menajamente. 

— Ştii răspunsul, zise Sam. 


193 


Capitolul 30 


Château d'If 


O ploaie fină începu să cadă la puţin timp după ce 
părăsiră hotelul, iar acum, când se apropia miezul nopţii, 
începu să plouă regulat, apa răpăind printre copaci şi 
scurgându-se de-a lungul burlanelor. Străzile străluceau sub 
lumina slabă şi gălbuie a felinarelor. Pe alocuri, trecătorii 
întârziaţi alergau pe trotuare ascunşi sub umbrele sau ziare 
împăturite, sau aşteptau în grupuri, adăpostiţi în staţiile de 
autobuz. 

Sam şi Remi stăteau pe aleea din faţa hotelului lor, 
păzind uşa de la intrare din umbră. În josul străzii, în curbă, 
se vedea un Citroen Xsara gri, în care se distingeau două 
figuri abia vizibile în întunericul din interior; mai devreme, 
de la fereastra camerei de hotel, Remi reuşise să vadă faţa 
şoferului: fusese cu Holkov la cafeneaua Malmousque. Nu 
ştiau dacă mai erau şi alţii care îi supravegheau, dar era 
mai bine să presupună că da. 

După ce se despărţiseră de Holkov în după-amiaza 
aceea, plecaseră de la cafenea şi cutreieraseră oraşul, 
făcând cumpărături şi vizitând împrejurimile câteva ore. 
Nu-l văzuseră pe Holkov sau pe oamenii săi decât când se 
întorceau la hotel, când doi bărbaţi pe motociclete apărură 
în spatele taxiului lor. 

Deşi nu reacţionaseră vizibil la amenințările lui Holkov, 
nu însemna că nu le luaseră în serios. Temându-se să nu fie 
microfoane în cameră, găsiră un colţ liniştit la bar şi îl 
sunară pe Rube Haywood de pe telefonul prin satelit; nu 
era la sediul CIA din Langley, dar reuşiră să dea de el 
acasă. 

Sam puse telefonul pe speaker, apoi îi explică repede 
care era situaţia şi de ce îşi făceau griji. 


194 


— Ştiu un tip în Long Beach - a lucrat pentru serviciul de 
securitate diplomatică, zise Rube. Are propria afacere 
acum. Vreţi să-l rog să-i trimită pe câţiva dintre băieţii lui să 
supravegheze casa? 

— Ţi-am fi recunoscători. 

— Daţi-mi zece minute. Îi sună înapoi peste cinci. S-a 
rezolvat. Vor ajunge acolo în două ore. Spuneţi-i Selmei că 
vor avea legitimaţii - Grupul de Pază Kozal. Vor întreba de 
doamna French. 

— Am înţeles. 

— Nu credeţi că ar fi cazul să vă opriţi? îi întrebă Rube. 
Aţi văzut cât de departe pot merge tipii ăştia. Nimic nu 
merită să vă riscaţi viaţa. 

— Nici nu ştim despre ce e vorba, zise Remi. 

— Exact. Îmi fac griji pentru voi. 

— Mulţumim, Rube, dar vom merge până la capăt. 

Haywood oftă. 

— Cel puţin lăsaţi-mă să vă ajut. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă Sam. 

— Am mai aflat câte ceva despre Holkov. Acum câţiva 
ani a fost în Cecenia; cred că era intermediarul unuia care 
făcea trafic de mitraliere AK-47 pe piaţa neagră. N-ar fi 
prea greu să introduc numele pe lista teroriştilor căutaţi. 
Trebuie doar să dau nişte telefoane ca să-i pun pe cei de la 
DCP) pe urmele lui, zise el, referindu-se la Direction 
Centrale de la Police Judiciaire, omologul francez al FBl-ului. 
N-ar avea pentru ce să-l aresteze, dar ar putea să-l reţină 
pentru o vreme pe el şi pe amicii lui. 

— Fă-o! Ne-ar prinde bine orice răgaz. 

— Întrebarea e dacă vor putea să dea de el. Ţinând cont 
de antecedentele lui, nu le va fi uşor să-l găsească. 

Peste trei ore Rube reveni cu un telefon: cei de la DCPJ 
emiseseră un mandat de căutare pe numele lui Holkov, dar 
o să dureze câteva ore până să afle ceva, asta dacă aveau 
noroc. Francezii, le explică Rube, erau destul de rezervaţi 
când venea vorba despre schimbul de informaţii. 

— Nu ştii cumva vreun francez precum Guido al nostru, 
cizmarul şi traficantul de arme? 

195 


— Sam, francezii sunt foarte stricţi când vine vorba 
despre legea armelor; nu ţi-ai dori să fii prins cu una 
neînregistrată. Ştiu, totuşi, un tip pe nume Maurice... 

li dădu lui Sam numărul de telefon al acestuia şi apoi 
închise. 

Remi îşi ridică gulerul de la haină din cauza frigului şi se 
lipi mai tare de Sam sub umbrelă. 

— Nu mai văd pe nimeni. 

— Nici eu. Îi dăm drumul? 

După ce mai aruncară încă o privire împrejur, ieşiră de pe 
alee şi începură să coboare pe potecă. Folosindu-se de 
abilităţile rudimentare de urmărire învăţate în tabăra de 
instrucţie Camp Perry, cutreierară străzile la nord de port 
timp de o oră, întorcându-se pe acelaşi drum, intrând din 
cafenea în cafenea şi ieşind pe uşa din spate, căutând 
semne dacă fuseseră sau nu urmăriţi. Mulţumiţi că erau 
singuri, luară un taxi şi îi spuseră şoferului să-i ducă pe rue 
Loge în Vieux Port. 

După cum le promisese managerul companiei de 
închirieri, lângă punte, în colţul nord-vestic al portului, îi 
aştepta o barcă albă Mistral, care avea cinci metri. Deşi era 
o balenieră cu motor, având o cabină de pilotaj doar cu 
puţin mai mare decât o cabină telefonică, era suficient de 
lată şi avea un motor Lombardi fiabil şi silențios. Avea să 
servească scopurilor lor, sau cel puţin asta sperau. 

Folosind cheia pe care le-o trimisese managerul, Sam 
desfăcu lacătul cu care era prinsă parâma, în timp ce Remi 
pornea motorul. Sam sări în barcă, iar Remi acceleră, 
îndreptând prora înspre gura portului. 

După zece minute, la proră apăru digul. La pupa, luminile 
Marsiliei, estompate din cauza ploii, se reflectau pe 
suprafaţa vălurită a apei. Luptându-se să ţină pasul cu 
picăturile care se scurgeau pe geamul cabinei, singurul 
ştergător se mişca dintr-o parte în alta cu un zgomot 
înăbuşit. 

Sam se aşeză lângă Remi, care se afla la volan şi îi 
spuse: 


196 


— M-am gândit la ce a spus Holkov. Văzându-i expresia 
feţei, adăugă repede: Nu mă refer la oferta lui, ci la 
interesul lui Bondaruk pentru ce-o fi obiectul ăla. A spus că 
e vorba despre o moştenire. Ştim că e foarte serios în 
legătură cu asta, aşa că poate răspunsul se găseşte în 
istoria familiei sale. 

— Ai dreptate, zise Remi, în timp ce cobora o baliză de-a 
lungul babordului bărcii. O vom pune pe Selma să se ocupe 
de asta. Nu te-ai răzgândit, nu? 

— Doar dacă te-ai răzgândit tu. 

Remi zâmbi în întuneric, faţa strălucindu-i uşor în lumina 
verde a pupitrului de comandă. 

— Am trecut prin altele mai rele. 

— Cum ar fi? 

— Ei bine, cum ar fi, pentru început, atunci când l-ai 
insultat pe şamanul ăla în Senegal... 

— Uită că am întrebat. 

Treizeci de minute mai târziu, în faţa lor apăru Ile d'If, un 
bulgăre de pământ alb înălțându-se din oceanul întunecat, 
la o jumătate de kilometru lângă prora. Fortăreaţa se 
închisese la cinci şi jumătate şi, în afară de un far pentru 
navigatori, care împrăştia o lumină roşie pe cerul nopţii, 
insula era complet întunecată. 

— Nu mai pare aşa primitoare pe timp de noapte, nu-i 
aşa? întrebă Remi. 

— Nici pe departe. 

Ca să se pregătească pentru turul lor nocturn, 
consultaseră Google Earth să găsească locuri ascunse unde 
ar putea acosta pe insulă, asta ca să fie feriţi nu numai de 
Holkov, dacă se întâmpla să-i urmărească, ci şi de Paza de 
Coastă din Marsilia. Găsiseră o ascunzătoare pe partea 
dinspre mare a insulei. 

Acum, Remi îndrepta barca spre adăpost. Petrecură o 
jumătate de oră înconjurând insula şi căutând să nu fie alte 
bărci sau orice alt semn de viaţă. Nevăzând nimic, înaintară 
de-a lungul țărmului nordic. În faţă, turnul vestic al 
fortăreței, cel mai mare dintre cele trei, apăru deasupra 
crenelurilor. Remi îndreptă barca înspre golfuleţul de 

197 


dedesubt, încetini şi o lăsă să plutească, oprindu-se la baza 
zidului. În afară de o porţiune care era agitată de ploaie, 
aici apa era liniştită. Sam aruncă ancora, apoi folosi cârligul 
să tragă barca mai aproape de stânci. Remi sări din barcă, 
urmată de Sam, care ţinea parâma în mână. O legă deo 
stâncă de mărimea unei mingi de baschet. 

Ţinându-se de mână, o luară de-a lungul zidului, sărind 
din bolovan în bolovan, până când ajunseră la unul mai 
mare, pe care îl filaseră în pozele din satelit. Sam se urcă în 
vârful lui, se aşeză într-o deschizătură de sub crenelurile 
folosite de arcaşi, apoi sări şi se apucă de marginea zidului. 
Cu capul ridicat, se târî până sus pe zid, o ajută şi pe Remi 
să urce şi să coboare apoi în partea cealaltă. Sări şi el lângă 
ea. 

— Slavă Domnului că arhitectura e proastă, zise el. 

Dacă fortificațiile nu ar fi fost înspre partea din spate, 
atunci ar fi avut nevoie de o scară extensibilă ca să 
reuşească să treacă în partea cealaltă. 

— Nu văd pe nimeni, zise Remi. Tu? 

Sam scutură din cap. Nu găsiseră pe niciunde menţionat 
programul paznicilor pe timp de noapte, dar, ca să fie 
siguri, înaintau cu băgare de seamă. 

Cu Remi în frunte, se târâră de-a lungul peretelui curbat 
al turnului până în locul unde acesta se intersecta cu zidul 
drept din partea de est şi merseră apoi până la capăt. 
Lângă ei, piatra, care fusese toată ziua încălzită de soare, 
apoi udată de ploaie, mirosea a calcar. Remi se uită după 
colţ. 

— Liber, şopti ea. ` 

Telefonul prin satelit vibra în buzunarul lui Sam. Il scoase 
şi răspunse, vorbind în şoaptă. Era Rube. 

— Veşti proaste, Sam. DCPJ n-a putut da de urma lui 
Holkov sau a oamenilor săi. Ştiu că a intrat în ţară folosind 
propriul paşaport, dar nu e înregistrat la nici un hotel sau la 
vreo agenţie de închiriat maşini. 

— Înseamnă că a folosit un paşaport fals, bănui Sam. 

— Probabil. Cert e că este încă în libertate. Aveţi grijă. 

— Mulţumim, Rube. Tinem legătura. 

198 


Sam închise şi îi dădu veştile lui Remi. 

— Nu suntem într-o situaţie mai rea decât până acum. 
Pornim? 

— Bineînţeles. 

Îşi continuară drumul de-a lungul peretelui sudic şi 
înconjurară celălalt turn, până la intrarea laterală a 
fortăreței, un coridor cu arcade care ducea în curte. 

— Nu te mişca, şopti Sam. Ghemuieşte-te încet, 
împreună, se lăsară în genunchi. 

— Ce este? şopti Remi. 

— Uite-te chiar în faţa noastră. 

La o sută de metri în faţă, peste drum, se vedeau două 
aripi de clădire cu acoperişuri roşii. Cea din stânga, arătând 
ca un J trunchiat, se învecina cu zidul aflat de-a lungul 
țărmului nordic al insulei. Sub streaşină se vedeau patru 
ferestre, părând în întuneric nişte dreptunghiuri negre. 
Aşteptară fără să se mişte timp de un minut, două. După 
trei minute, Remi şopti: 

— Ai văzut ceva? 

— Aşa mi s-a părut. Cred că m-am înşelat. Să mergem. 

— Aşteaptă, zise ea. Nu te-ai înşelat. Uite acolo, în colţul 
cel mai îndepărtat. 

Sam se uită înspre locul pe care i-l arătase Remi. Avu 
nevoie de un moment ca să vadă despre ce era vorba, dar 
nu se înşelase. Abia vizibilă în întuneric se distingea faţa 
ovală a unui om. 


199 


Capitolul 31 


Priviră chipul timp de un minut; bărbatul era ca o statuie, 
întorcându-şi capul din când în când să se uite în spate sau 
într-o parte, dar altfel stătea nemişcat. 

— Un paznic? presupuse Remi. 

— Se prea poate. Dar un paznic care încearcă să se 
ferească de ploaie ar sta aşa de liniştit? Ar face ture dintr-o 
parte în alta, ar fuma sau s-ar foi. Cu o tărăgănare 
exagerată, Sam băgă mâna în haina de ploaie şi scoase un 
monocular Nikon. Il îndreptă spre aripa de clădire şi se 
concentra asupra chipului acelui bărbat. 

— Nu pare să fie nici unul dintre oamenii lui Holkov. 

— Dacă sunt ei, cum au ajuns aici? N-am văzut nici o 
barcă. 

— Sunt soldaţi antrenați, Remi. Asta fac ei, stau şi 
pândesc. 

Sam cercetă împrejurimile, fără să se grăbească, 
uitându-se pe lângă uşile întunecate aflate în umbră, dar nu 
văzu pe nimeni altcineva. 

— Ce idee bună ai avut să-mi faci cadoul ăsta de Crăciun, 
zise Sam. Un monocular cu vedere pe timp de noapte. 

— Plăcerea a fost de partea mea. 

— Nu mai văd pe nimeni altcineva. Stai puţin... 

Bărbatul de lângă fereastră se mişcă din nou, 

Intorcându-şi capul să se uite în spate. Pe mâneca hainei 
sale era aplicat un petic, iar la curea avea prinse o lanternă 
şi un inel cu chei. 

— Sunt fericit să-ţi transmit că m-am înşelat, murmură 
Sam. E un paznic. Totuşi, ar fi de preferat să nu fim prinşi 
furişându-ne pe lângă un monument naţional francez în 
miezul nopţii. 

— Aşa este. 

— Când îţi spun eu, intră uşor în tunel şi opreşte-te la 
jumătate. Fii pregătită să rămâi nemişcată. 

200 


— Bine. 

Sam urmări paznicul prin monocular până când acesta se 
uită în altă parte. 

— Du-te! 

Aplecându-se, Remi se duse repede în colţ, apoi merse 
de-a lungul zidului şi intră în coridor. Sam continuă să-l 
urmărească pe paznic. Mai trecură două minute şi bărbatul 
îşi întoarse din nou capul, după care Sam se duse lângă 
Remi. 

— Inima îmi bate să-mi sară din piept, recunoscu ea. 

— Bucuria adrenalinei. 

Rămaseră o clipă să-şi tragă răsuflarea, apoi merseră de- 
a lungul coridorului ca un tunel până la marginea curţii, 
oprindu-se chiar în faţa unei trepte înalte de cinci 
centimetri. 

In stânga uşii se afla un zid nu prea înalt şi o bancă de 
lemn. La dreapta, mai multe trepte din piatră împrejmuite 
de o balustradă din fier forjat se înălţau de-a lungul zidului 
interior al curţii, apoi o coteau la stânga şi urcau până la 
turn, de unde se ramificau, formând o alee care învăluia 
curtea. Sam şi Remi cercetară aleea, oprindu-se în dreptul 
fiecărei uşi sau ferestre, aşteptând să vadă dacă mişcă 
ceva. Nu era nimeni. 

O luară la fugă, mai cercetară încă o dată din priviri 
curtea şi aleea şi, când erau pe punctul de a porni, Sam 
văzu în umbră o altă arcadă sub trepte. 

Nu văzură nici o mişcare. În afară de răpăiala ploii, în jur 
era linişte. Cu ochii aţintiţi înspre curte, Sam se aplecă spre 
Remi şi îi şopti la ureche: 

— La semnalul meu, începi să urci treptele şi intri în turn. 
Voi fi chiar... In spatele lor, o rază de lumină se răspândi în 
coridor. Remi, du-te! 

Ca un atlet care ia startul, Remi ţâşni înspre trepte, 
urcându-le câte două deodată. Sam se aruncă pe burtă şi 
rămase nemişcat. Lumina lanternei se mişcă de-a lungul 
tunelului, apoi dispăru şi se făcu din nou întuneric. Sam se 
târi peste treaptă şi trecu în curte, apoi se ridică şi se duse 
lângă Remi în turn. 

201 


— Ne-a văzut? 

— Vom afla în scurt timp. 

Statură nemişcaţi un minut, două, aşteptându-se să-l 
vadă pe paznic venind înspre ei, dar acesta nu apăru. Sam 
cercetă interiorul întunecat al turnului de jur împrejur. 

— Suntem unde trebuie? 

Identificaseră pe hartă câteva intrări la nivelul oub/iette- 
urilor, dintre care una se afla în acest turn. 

— Da, cred că trebuie să coborâm la următorul palier, 
zise Remi arătând înspre scările în spirală; o altă scară urca 
înspre parapetul turnului. 

Incepură să coboare, Remi păşind înainte. La următorul 
palier găsiră o trapă de lemn în podea, prinsă de marginea 
de piatră printr-un zăvor cu lacăt. De la centură, Sam 
scoase un mic levier. Având în vedere că fortăreaţa era 
construită în cea mai mare parte din piatră şi amintindu-şi 
cuvintele lui Muller care le spusese că fratele său găsise 
sticlele „îndesate într-o deschizătură”, se gândiseră că 
această unealtă le va fi de folos. 

Lacătul părea nou, însă zăvorul se înnegrise şi se 
corodase din cauza expunerii la aerul sărat de-a lungul 
anilor. Remi îndreptă lanterna cu led spre zăvor, dar Sam 
nu o lăsă să o aprindă. 

— Să aşteptăm până când vom fi în siguranţă. 

Avu nevoie de treizeci de secunde ca să desprindă 

uşor zăvorul de lemn cu ajutorul vârfului levierului. Sam 
ridică trapa şi văzură o scară care ducea într-o galerie 
întunecată. 

— Mai bine lasă-mă pe mine să o testez, zise Remi. 

Se aşeză, îşi lăsă picioarele să-i atârne în gol şi începu să 
coboare. Zece secunde mai târziu, şopti către Sam: 

— E în regulă. Are cam trei metri jumătate. la-o încet. E 
fixată în piatră, dar totul în jur arată la fel de vechi ca 
Zăvorul. 

Sam începu să coboare până la a doua treaptă, după 
care trase trapa după el, lăsându-şi totodată o porţiune 
destul de largă pe unde să-şi strecoare degetele ca să pună 
zăvorul la locul lui; cu puţin noroc, paznicul nici nu ar fi 

202 


observat că era ceva în neregulă. Într-o beznă totală şi 
bazându-se numai pe instinct, Sam cobori treptele. Scara 
scârţâia şi se mişca, iar şuruburile se loveau de piatra 
dinăuntrul găurilor. Rămase nemişcat. Îşi tinu respiraţia cât 
numără până la zece, apoi începu să coboare din nou. 

Treapta se rupse trosnind sub talpa sa. Se clătină. Se 
agăţă de margine ca să împiedice căderea, dar scara nu 
putu suporta schimbarea bruscă de greutate şi se răsuci 
într-o parte. Scârţâind şi pocnind, şuruburile cedară şi Sam 
simţi cum cade. Reuşi să se mai agate chiar înainte de 
impact, iar apoi se prăbuşi pe spate, izbindu-se de 
pardoseala de piatră. 

— Sam! şopti Remi ţâşnind înspre el şi îngenunchind. 

Sam gemu, clipi cu repeziciune, iar apoi se sprijini în 
coate. 

— Eşti teafăr? întrebă ea. 

— Cred că da. Doar mi-am rănit orgoliul puţin. 

— Şi noada. 

Îl ajută să se ridice. În faţa lor scara era căzută. Marginile 
erau răsucite, iar treptele stăteau în dezordine. 

— Ei bine, zise Remi, cel puţin acum ştim cum n-o să mai 
ieşim de-aici. 

— Întotdeauna există şi partea plină a paharului, 
încuviinţă Sam. p 

Remi aprinse lanterna şi aruncară o privire în jur. In 
spatele lor se afla un perete de piatră; înaintea lor se 
deschidea în întuneric un coridor nu cu mult mai înalt decât 
Sam. Spre deosebire de pereții exteriori ai fortăreței, 
pietrele de aici erau de un gri închis şi neşlefuite, ca şi cum 
ar fi fost dăltuite mai bine de patru sute de ani. Asta era 
nivelul superior al temniţei; sub el mai era un alt nivel, iar 
dedesubt, oubliette-urilor - „tărâmul celor uitaţi”. 

Ţinându-se de mână, porniră de-a lungul coridorului. 
După ce făcură douăzeci de paşi, Sam aprinse lanterna, se 
uită în jur, apoi o stinse. Nu văzuse capătul coridorului. 
Continuară să meargă. După încă douăzeci de paşi, simţi că 
Remi îl strânge de mână.. 

— Am auzit un ecou, şopti ea. La stânga. 

203 


Sam aprinse lanterna şi văzură un tunel în care se aflau 
(douăsprezece celule, câte şase pe fiecare perete. Din 
motive de siguranţă, uşile cu bare de oţel fuseseră î 
îndepărtate. Intrară în cea mai apropiată celulă şi aruncară 
o privire în jur. 

La fel ca tunelurile sumbre, celulele mici şi întunecate cai 
nişte puțuri li se părură lui Sam şi lui Remi un adevărat 
coşmar. Se spunea că ghizii fortăreței împărțeau grupurile 
de turişti în câte trei sau patru, apoi stingeau luminile şi îi 
lăsau să stea în linişte timp de t treizeci de secunde. Deşi 
Sam şi Remi mai fuseseră şi înainte în situaţii 
asemănătoare - cel mai recent Rum Cay - celulele din 
Château d'If îţi dădeau un sentiment de teamă, ca şi cum în 
ele încă se aflau spiritele deţinuţilor. 

— Ajunge, zise Sam şi se întoarseră în coridorul principal. 

Găsiră următorul tunel mai departe în josul coridorului, în 
dreapta. Acesta era puţin mai lung şi avea t douăzeci de 
celule. Mişcându-se din ce în ce mai repede, repetară 
procedeul, trecând printr-o serie de; tuneluri în care se 
aflau celule, până când ajunseră la capătul coridorului, 
unde găsiră o uşă de lemn. Era închisă, dar nu avea nici 
zăvor şi nici lacăt. Lângă uşă, pe o plăcuţă, era scris în 
franceză: 

ACCESUL INTERZIS PERSOANELOR NEAUTORIZATE. 

— De ce nu are lacăt? se întrebă Remi cu voce tare. 

— Probabil l-au luat ca nu cumva turiştii neastâmpăraţi 
să rămână încuiaţi în locuri pe unde n-ar trebui să umble. 

Işi băgă degetul în gaura de la zăvor şi trase uşor. Uşa se 
deschise câţiva centimetri. Balamalele scârţâiră. Se opri, îşi 
trase răsuflarea, apoi deschise uşa complet. 

Remi se strecură înăuntru, iar Sam o urmă şi închise uşa 
în urma lui. Rămaseră nemişcaţi pentru câteva clipe, 
ascultând, apoi Remi îşi împreună mâinile în jurul lanternei 
şi o aprinse. Se aflau pe un palier strâmt de un metru 
douăzeci pe un metru douăzeci. În dreapta uşii era o 
balustradă; în spatele lor, o altă casă a scării cilindrică, care 
ducea numai în jos. Se uitară împreună peste balustradă. 
Lanterna nu bătea mai mult de zece paşi. 

204 


Capitolul 32 


Urmând luminiţa alb-albăstruie a lanternelor, coborâră 
scările până la următorul palier. La fel ca mai înainte, găsiră 
o uşă de lemn în zid şi lângă ea o plăcuţă pe care scria: 
ACCESUL INTERZIS. Aşteptându-se ca balamalele vechi să 
scârţâie, Sam fu surprins când uşa se deschise fără zgomot. 
Intrară. 

Un alt tunel, acesta având o lăţime de doar un metru 
douăzeci şi o înălţime de un metru jumătate, îi forţă pe Sam 
şi Remi să se aplece. La o distanţă de un metru de-a lungul 
fiecărui perete se aflau celulele, dar, spre deosebire de cele 
de la nivelurile superioare, acestea erau echipate cu ceea 
ce Sam şi Remi bănuiră a fi uşile iniţiale cu bare verticale, 
fiecare dintre ele fiind deschisă şi legată cu o bucată de 
sfoară de un inel bătut în piatră. Luminând cu lanterna, 
Sam examina cea mai apropiată uşă şi văzu că lacătul şi 
zăvorul erau încă prezente. 

— Chiar când credeam că nu poate fi mai deprimant de- 
atât, şopti Remi. 

Cercetând pereţii pe măsură ce înaintau, porniră de-a 
lungul tunelului. După optsprezece-douăzeci de metri, 
găsiră în zidul din stânga un tunel lateral adânc de trei 
metri. La capăt era o deschizătură dreptunghiulară înaltă 
până la nivelul taliei, îngenuncheară amândoi şi Sam se 
aplecă în faţă prin deschizătură. La câţiva metri mai încolo, 
înăuntru, era fixată o trapă în podea; Sam o lumină. 

— O altă scară, şopti el. Coboară cam doi metri. Cred că 
am găsit locul pe care-l căutam. A 

— Mă duc eu prima, zise Remi şi începu să coboare. In 
regulă, strigă ea. Scara pare solidă. 


205 


Sam cobori şi se ghemui lângă ea. Tunelul era şi mai 
îngust: lat de un metru şi înalt de un metru douăzeci. De-a 
lungul centrului tunelului se înşiruiau mai multe trape 
pătrate, întunecate, închise cu bare de oţel, părând a 
înghiţi toată lumina de la lanternă. 

— Dumnezeule! şopti Sam. 

— Câte crezi că sunt? întrebă Remi. 

— Dacă tunelul ăsta e la fel de lung ca celelalte... 
patruzeci, cincizeci. 

Remi rămase tăcută preţ de zece secunde. 

— Mă întreb cât dura până când îţi pierdeai minţile pe 
aici. 

— Depinde de persoană, dar după o zi, două, mintea ta 
ar începe să se consume singură. N-ai avea simţul timpului, 
nici un punct de referinţă, nici un stimul exterior... Haide, să 
terminăm odată. Care era ultimul rând al ghicitorii? 

— „Al treilea tărâm al celor uitaţi...” 

Păşind cu grijă, înaintară de-a lungul peretelui până la 
cea de-a treia trapă. În lumina lanternei lui Remi, Sam 
cercetă grilajul. Balamalele şi încuietoarea fuseseră scoase, 
iar barele erau mâncate de coroziune. Atinse una dintre 
ele; se desprinseră coji care căzură în temniţă. Apucă 
barele, ridică grilajul şi îl aşeză de-o parte. 

Temniţa se afla la capătul unui puț adânc de doi metri, 
celula fiind un pătrat cu latura de un metru douăzeci şi 
înălţimea de un metru - nu era nici suficient de largă 
pentru ca un prizonier să se întindă, nici suficient de înaltă 
pentru a sta în picioare fără să fie nevoit să se cocoşeze. 

— Mai bine intru eu, zise Remi. Sunt mai mică decât tine 
Şi, oricum, n-aş avea puterea să te trag afară. 

Sam se încruntă, dar încuviinţă din cap. 

— Fie. 

Desprinse de la centură micul levier. Remi îşi scoase 
haina şi o lăsă pe podea, apoi îşi prinse levierul la centură 
şi Sam o ajută să coboare în puț, lăsând-o să alunece ultimii 
câţiva centimetri, îngenuncheată pe podea, aprinse 
lanterna, o apucă între dinţi şi începu să cerceteze pereţii şi 


206 


podeaua. După ce se învârti vreo două minute, murmură 
dintr-odată: 

— Te-am găsit... 

— Scarabeul? 

— Da, în toată splendoarea lui. E gravat în colţul unei 
cărămizi. E o fantă destul de largă aici... Aşteaptă puţin! 

Remi strecură levierul pe lângă una dintre laturile 
cărămizii, plimbându-l apoi de-a lungul acesteia şi o 
desprinse centimetru cu centimetru din perete. Scoase un 
icnet şi reuşi să o tragă afară, o aruncă pe podea, apoi se 
întinse pe burtă şi lumină gaura. 

— E adâncă de câţiva zeci de centimetri... La naiba! 

— Ce e? 

Remi se ridică şi privi înspre el prin put. 

— Am dat de peretele stâncii. Nu e nici o altă 
deschizătură, nici o fantă... Nu e nimic aici, Sam. 

Remi mai zăbovi două minute pentru a fi sigură că nu-i 
scăpase ceva, apoi introduse cărămida la loc. Sam se 
aplecă şi o trase afară. Remi îşi ţuguie buzele şi suflă 
pentru a îndepărta o şuviţă de păr căzută pe sprânceană. 

— M-am temut de asta. Cari Muller a găsit trei sticle aici. 
Mă aşteptam într-un fel că n-o să le găsim şi pe celelalte. 

Sam încuviinţă din cap. 

— Oricare ar fi fost planul lui Laurent, era puţin probabil 
să le pună pe toate laolaltă. 

— Una peste alta, a meritat să încercăm. Un lucru e 
sigur: Laurent chiar a folosit matriţa cu cicada. 

— Haide, nu mai avem ce face pe aici, mai bine căutăm o 
ieşire. 

Puseră grilajul la loc şi se întoarseră prin tunel, mergând 
fiecare de-a lungul unui perete. Cu trei metri înainte de a 
ajunge la capăt, Sam alunecă într-o nişă din zid, căzu în 
fund şi scoase un oftat. 

— Sam? strigă Remi. 

— Se pare că am găsit ceva. 

Privi împrejur. Având o lungime de numai un metru, 
partea din spate a nişei era ocupată de o altă trapă, fără 
grilaj. 

207 


Remi ocoli trapa dintre ei şi se strecură în nişă alături de 
Sam, care aprinse lanterna şi o îndreptă înspre trapă, apoi 
pătrunse prin aceasta, urmat de Remi. Sam stinse lanterna. 
Perpendiculară pe tunelul de deasupra, în întuneric se 
deschidea o galerie foarte îngustă. 

Se întinseră pe burtă şi începură să se târască, Remi în 
faţă, urmată de Sam. Dorind să fie siguri că nu ratează alte 
deschideri laterale, se opreau din metru în metru şi pipăiau 
fiecare perete. 

După ce se târâră timp de un minut, Sam o bătu pe Remi 
pe fund pentru a o opri şi apoi îşi aprinse lanterna. Tunelul 
se întindea înaintea lor. 

— Ai remarcat pereţii? şopti Remi. 

— Da. 

Pereţii galeriei nu erau construiți din cărămizi de piatră, 
ci erau de-a dreptul ciopliţi în stâncă. Fiind nevoiţi să se 
târască în spaţiul acela îngust şi întunecat, fiecare 
centimetru pe care îl parcurgeau părea lung cât un metru. 

După ce mai înaintară treizeci de secunde, Remi se opri. 

— Am dat de un perete, şopti ea. Tunelul continuă spre 
dreapta. 

Cotiră, se mai târâră şase metri şi ajunseră la o altă 
cotitură, de data asta spre stânga. După încă o porţiune 
dreaptă şi după alte două cotituri, una spre dreapta, 
cealaltă spre stânga, ajunseră la o trapă care se deschidea 
în tavan, suficient de înaltă pentru ca Remi să se ridice în 
picioare. Se lăsă din nou pe vine şi zise: 

— Pare să dea într-o încăpere. 

— Poţi să te ridici? 

— Cred că da. Îşi luă avânt şi dispăru. Strigă peste zece 
secunde: E în regulă! 

Sam se ridică, se caţără peste marginea trapei şi ajunse 
lângă Remi, care cerceta deja încăperea, un pătrat cu 
latura de trei metri. Asemenea galeriei prin care veniseră, 
pereţii, podeaua şi tavanul erau săpate în stâncă. Pe trei 
dintre pereţi erau montate rafturi pentru arme, având 
fiecare mai multe caneluri pentru depozitarea muschetelor 


208 


sau a spadelor, după cum presupuneau Sam şi Remi. În 
peretele din stânga lor era o arcadă trunchiată. 

— Cred că face parte din structura originară a fortului, 
şopti Sam. O ultimă ascunzătoare şi depozit de armament 
pentru apărători. 

— Asta înseamnă că mai există o ieşire. 

— Dacă nu cumva au blocat-o când au transformat 
fortăreaţa în închisoare. 

— Nu spune asta nici măcar în glumă. 

— Avem un singur mod de a afla. 

Trecură de arcadă şi începură să înainteze prin tunelul de 
dincolo. 

Era un adevărat labirint. Rătăciră o oră întreagă căutând 
o cale de ieşire. Ajunseră în fundături, trecând prin 
coridoare arcuite, urcând şi coborând scări, până când, în 
cele din urmă, Sam îi făcu semn să se oprească. Tunelul din 
faţa lor se împărțea în altele trei, precum spiţele din 
butucul unei roţi. 

— Ce e locul ăsta? întrebă Remi, trăgându-şi sufletul. 

— Nu ştiu cum se numeşte, răspunse Sam, dar cred că 
face parte tot din strategia de apărare a ascunzătorii - 
atacatorii coboară aici, se rătăcesc şi apoi sunt prinşi în 
ambuscadă de străjeri. Işi linse degetul şi îl ridică în aer. 
Sunt curenţi de aer. Se roti, încercând să le identifice 
direcţia, dar apoi scutură din cap: Nu-mi dau seama din ce 
parte vin. 

Remi nu îl asculta. Închise ochii şi se întoarse într-o 
parte, apoi în alta, cu mâinile în şolduri şi cu degetele 
răsfirate. 

— Încerc să-mi dau seama pe unde am venit, şopti ea, în 
cele din urmă. Curtea e în direcţia aia. Arătă cu degetul 
înspre tunelul din stânga. Cred că aşa e. Dacă există o 
intrare secretă, trebuie să fie pe acolo. 

— Pe mine m-ai convins, zise Sam. 

O apucă de mână şi porniră din nou. 

In repetate rânduri, tunelul se ramifică şi, de fiecare 
dată, Remi se oprea şi repeta mişcarea ei circulară cu ochii 
închişi, iar apoi indica o direcţie. 

209 


După încă o oră, tunelul prin care mergeau ajunsese într- 
o fundătură - sau în ceea ce părea a fi o fundătură. O scară 
de lemn era sprijinită de perete. Părea a fi cioplită din stejar 
roşu, iar lemnul părea uşor putrezit. Scara, înaltă de peste 
nouă metri, ducea până la o trapă de lemn. 

— Simţi mirosul? zise Remi. E mirosul ploii, Sam. Suntem 
pe-aproape. 

Sam dădu din cap absent, urmărind cu privirea linia 
scării. 

— E foarte veche, murmură el. S-ar putea să fie aici încă 
de la ridicarea fortului. Are, poate, o vechime de câteva 
sute de ani. 

— Grozav, Sam, dar tot ce mă interesează acum e dacă 
va rezista sub greutatea noastră. 

Sam zgâlţâi scara, apoi apăsă cu piciorul pe prima 
treaptă. Aceasta trosni, dar rezistă. 

— Dă-mi levierul, te rog. ŞI-I prinse la curea şi începu să 
urce către trapă. E încuiată, strigă el. 

Strecură levierul pe lângă margine, apoi forţă o dată, 
încă o dată şi încă o dată şi, în cele din urmă, încuietoarea 
cedă. Sam deschise trapa. Aerul proaspăt se strecură 
înăuntru. 

— Suntem într-unui din turnuri, şopti Sam. 

Se ridică în mâini şi ieşi la suprafaţă, fiind urmat de Remi. 
Chiar în momentul în care Remi era pe punctul de a ieşi, 
dincolo de uşă se auzi zgomot de paşi pe pardoseala de 
piatră. Sam o ajută pe Remi să urce şi se lipiră amândoi de 
uşă. 

Văzură un paznic dincolo de balustradă - bănuiau că 
acelaşi dinainte - care trecea de-a lungul curţii, mutându-şi 
lanterna dintr-o parte în alta. Bărbatul se răsuci, îşi plimbă 
lanterna în grabă de-a lungul pasarelelor şi dispăru dincolo 
de arcadă. 

Aşteptară treizeci de secunde până când se îndepărtă 
îndeajuns, apoi fugiră de-a lungul pasarelei, coborâră 
scările din stânga, traversară curtea şi intrară în tunelul 
prin care veniseră iniţial. 


210 


Ploua încă, iar temperatura scăzuse cu aproape un grad. 
Se simţiră cuprinşi de frig. Priviră în jur pentru a-şi da 
seama unde se aflau; erau exact în punctul din care 
porniseră. În faţa lor, la capătul celălalt al curţii, se înălţau 
clădirile cu acoperişuri roşii. La o sută de metri în faţa lor 
zăriră lumina de la lanterna paznicului, care se îndrepta 
înspre zona de primire a vizitatorilor. 

— Ce zici, crezi că ne-am învârtit destul pentru o seară? 
întrebă Sam. 

— Mai mult decât destul, răspunse Remi. Şi, oricum, la 
cât de bine te cunosc, sunt sigură că o să ne mai furişăm în 
viitorul apropiat. 

— Presupunere corectă. 

Începură să păşească împreună prin ploaie. 


211 


Capitolul 33 


Grand Hotel Beauvau 


O oră mai târziu, proaspăt îmbăiaţi şi bucurându-se de al 
doilea cocktail Bombay Sapphire Gibson, Sam şi Remi 
ieşiseră pe balcon şi se uitau în zare spre Vieux Port. 
Luminile oraşului se reflectau în apă şi formau un mozaic 
de culori - cu nuanţe roşietice, gălbui şi albastre - care se 
unduiau uşor sub picăturile de ploaie. In depărtare auziră 
sunetul ca un geamăt trist al unui corn de ceaţă, iar undeva 
în apropiere se auzea din când în când mişcarea unei 
geamanduri. 

Telefonul începu să sune. Sam se uită pe ecran: era 
Rube. De îndată ce se întorseseră la hotel, îl sunaseră pe 
Haywood, îi făcuseră o descriere în mod intenţionat vagă a 
evenimentelor de peste noapte şi îl rugaseră să-i sune 
înapoi. 

Sam închise uşa balconului, apoi răspunse şi puse 
telefonul pe speaker. 

— Rube, te rog spune-ne că şi Holkov şi banda lui au fost 
reţinuţi. 

— Imi pare rău, dar nu e aşa. DCPJ nu poate da de urma 
lor. 

— Aş vrea să pot spune că sunt surprins. 

— Şi eu. Sunteţi gata să renunţaţi şi să vă întoarceţi 
acasă? 

— Nici să nu te gândeşti. 

— Remi? 

— Nici o şansă. 

— Ei bine, e şi o parte bună, numele şi fotografia lui 
Holkov sunt peste tot. Dacă încearcă să părăsească ţara, îl 
vor prinde la aeroport, în port sau în gară. 


212 


— Şi totuşi, zise Sam, din câte mi-ai spus, cei din Speţnaz 
sunt antrenați să se strecoare peste graniţă. Şi nu mi se 
pare chiar aşa de prost să intre într-un aeroport. 

— Adevărat. 

— Dar Bondaruk? întrebă Remi. Există vreo şansă să poţi 
scormoni prin secretele de familie să afli ce-l împinge să 
facă asta? 

— Posibil. Se pare că acel colonel din gruparea iraniană 
Pasdaran, care l-a antrenat pe Bondaruk în timpul 
războiului de la graniţă, a avut nişte probleme cu 
ayatolahul câţiva ani mai târziu. Nu ştim care a fost motivul 
certei, dar colonelul - numele său este Aref Ghasemi - a 
tulit-o la Londra şi a început să lucreze pentru englezi. E 
încă acolo. Am pus pe cineva să dea de el. 

— Mulţumesc, Rube, zise Remi şi închise. 

Dimineaţa următoare dormiră până la nouă şi luară micul 
dejun pe balcon. Nu mai ploua, iar pe cerul albastru erau 
răspândiţi nori pufoşi. La cafea o sunară pe Selma, care era 
încă trează, în ciuda faptului că în California era aproape 
miezul nopţii. Din câte îşi dăduseră seama, cercetătorul-şef 
nu dormea mai mult de cinci ore pe noapte, dar nu părea 
să aibă probleme din cauza asta. 

Lăsând la o parte detaliile, Sam îi spuse că găsise 
ascunzătoarea de la Château d'If goală. 

— Dar totuşi, cicada era acolo şi părea să se potrivească 
perfect cu matriţa lui Laurent, adăugă Remi. 

— E mai bine decât nimic, zise Selma. Am înaintat puţin 
cu descifrarea rândurilor trei şi patru de pe sticlă, dar în 
rest nimic. Şi cred că ştiu de ce: există o a treia cheie. 

— Fii mai explicită, zise Sam. 

— Caietul lui Laurent reprezintă una dintre chei, iar sticla 
pe care o avem noi e o altă cheie - cel puţin primele patru 
rânduri asta sunt. Bănuiesc că cea de-a treia cheie în 
rezolvarea misterului este o altă sticlă. Avem nevoie de 
toate trei pentru a găsi trimiterile şi pentru a descifra 
celelalte rânduri. 

— Pare cam alambicat, zise Remi. 


213 


— Din punctul nostru de vedere, poate, dar trebuie să 
facem câteva presupuneri: mai întâi, intenţia lui Laurent a 
fost să ascundă individual cele douăsprezece sticle din 
cufăr, în locuri diferite - „săgețile pe hartă” către ceva ce-l 
vom afla la final. 

— Trebuie să găsim un nume pentru acest „ceva”, zise 
Remi. Aurul lui Napoleon, sugeră tot ea, ridicând din umeri. 

— Sunt de acord. 

— Bine, aurul lui Napoleon, zise Selma. Bănuiesc că 
intenţiona să funcţioneze astfel: găseşti o sticlă, descifrezi 
ce scrie pe ea cu ajutorul caietului, după care urmăreşti 
ghicitoarea care te duce spre o altă sticlă... 

Sam prinse ideea. 

— Apoi folosim codul de pe acea etichetă, împreună cu 
caietul şi prima sticlă, pentru a descifra următorul rând... 

— Şi apoi întreaga ghicitoare, care ne va indica locul unei 
alte sticle... şi tot aşa. Vestea bună e că - şi asta e tot o 
presupunere - nu cred că există o continuare a codului, 
altfel spus, Laurent l-a gândit în aşa fel, încât fiecare sticlă 
să ducă la o altă ghicitoare. 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce a ascuns trei 
sticle laolaltă în Château d'If? zise Remi. 

— Habar n-am. Poate o să aflăm pe măsură ce avansăm. 

— Pierdem din vedere aspectul cel mai important, zise 
Sam. Ştim sigur că una dintre sticle s-a pierdut - ciobul din 
râul Pocomoke e dovada. Fără sticla aia, s-ar putea să ne 
lipsească ultima ghicitoare - tocmai cea care ne-ar conduce 
la aurul lui Napoleon. 

— Şi eu mă gândeam exact la asta, răspunse Remi. Ce să 
zic, n-o să aflăm până când nu ajungem la capăt. 

— Selma, care sunt şansele ca sticla pe care a luat-o 
Holkov din Rum Cay să îi ajute cu ceva? întrebă Sam. 

— Slabe. Doar dacă n-au cumva un caiet de decodare. Şi, 
având în vedere că au fost pe urmele voastre la orice pas, 
aş spune că sunt pierduţi. 

— lată şi al doilea aspect, zise Remi. La un moment dat 
va trebui să punem mâna pe sticla din Rum Cay. 


214 


— Ceea ce înseamnă, zise Sam, că va trebui să ne ducem 
chiar în vizuina leului. 


La trei mii două sute de kilometri est de Marsilia, Hadeon 
Bondaruk stătea la biroul său, cu mâinile împreunate. Pe 
planşa din piele de culoare roşie-maronie erau împrăştiate 
mai multe fotografii color de înaltă rezoluţie, fiecare 
scoțând în evidenţă o linie separată de simboluri. Pentru a 
zecea oară în decurs de o oră, studie fiecare fotografie în 
parte cu ajutorul unei lupe, concentrându-se pe detaliile 
simbolurilor - unghiul drept al unui pătrat, curba buclată a 
unui omega, înclinarea unei semilune... 

Nimic. Nu găsea nimic! 

Aruncă lupa pe birou şi îşi trecu mâna peste fotografii, 
împrăştiindu-le. Deşi valora enorm, sticla nu îi era de nici 
un folos, iar acum, că soţii Fargo puseseră mâna pe caietul 
lui Arnaud Laurent, se văzu nevoit să presupună că aveau 
să descifreze repede codul. Oricât ar fi vrut să-l învinuiască 
pe Holkov pentru pierderea caietului, Bondaruk trebui să 
recunoască şi el că îi subestimase pe soţii Fargo. Erau 
vânători de comori - aventurieri. Nici unul dintre ei nu 
anticipase că le vor da atât de multă bătaie de cap. Sau că 
se vor descurca aşa de bine. Poate ar fi trebuit să 
bănuiască. Una peste alta, era normal ca escapadele soţilor 
Fargo să îi pună într-o serie de situaţii riscante, încât să se 
obişnuiască cu asta. 

Totuşi, sub nici o formă, resursele lor nu erau 
comparabile cu ale lui. Doar pentru Napoleon cheltuise sute 
de mii de dolari. Cercetătorii lui i-au disecat viaţa, din 
leagăn şi până în mormânt, au dat nu numai de urma 
descendenților lui cunoscuţi, ci şi de cea a prietenilor, 
sfătuitorilor şi a iubitelor în care Napoleon s-ar fi putut 
încrede, inclusiv Arnaud Laurent. Fiecare carte despre 
Napoleon a fost scanată în baza lor de date şi s-au căutat 
indicii. Lucrările de artă din acea perioadă, de la scene de 
luptă până la portrete şi schiţe, au fost examinate în 
detaliu, căutându-se orice i-ar fi putut conduce spre ceva - 
un simbol de pe nasturele tunicii, un deget îndreptat către 

215 


ceva din fundal, o carte pe un raft de la capul lui 
Napoleon... 

Şi pentru toate astea, pentru toţi banii cheltuiţi şi timpul 
investit, nu avea decât o sticlă, care nu-i folosea la nimic şi 
o pictogramă a unei insecte nenorocite. 

Telefonul de pe birou începu să sune şi răspunse. 

— Eu sunt, zise Vladimir Holkov. 

— Pe unde ai umblat? mormăi Bondaruk. Aşteptam 
telefonul tău aseară. Spune-mi ce se întâmplă. 

— leri după-amiază am dat de ei la Marsilia. M-am dus să 
mă întâlnesc cu ei şi să le propun să încheiem un armistițiu 
- şi un parteneriat. 

— Ce-ai făcut? Nu ţi-am spus să faci aşa ceva! 

— A propune cuiva să încheie un armistițiu şi a-l respecta 
sunt două lucruri total diferite, domnule Bondaruk. În orice 
caz, n-au înghiţit momeala. 

— Unde sunt acum? 

— Înapoi în Marsilia. 

— Înapoi? Cum adică? 

— Eu a trebuit să părăsesc Franţa; mă aflu în Jonquera, 
de cealaltă parte a graniţei spaniole. Poliţia franceză e pe 
urmele mele. S-a emis un mandat de urmărire pe numele 
meu. 

— Soții Fargo. Sigur ei au fost. Cum au făcut asta? 

— Mă interesez. Nu contează, oricum. Dacă vor pleca, o 
să aflu. 

— Cum? 

Holkov îi explică, iar Bondaruk zise: 

— Şi caietul? 

— Am pus pe cineva să le supravegheze casa, dar Fargo 
nu vorbea prostii: sunt păziţi. Cred că se vor crea mai multe 
probleme decât e nevoie. Şi, de vreme ce vom şti când 
pleacă şi încotro se îndreaptă, îi putem lăsa pe ei să facă 
munca în locul nostru. 

— De acord. 

Bondaruk închise, se duse la fereastră şi îşi impuse să se 
calmeze. Holkov avea dreptate: mai era încă timp. Soții 
Fargo aveau un avans, dar mai aveau multe de făcut, multe 

216 


obstacole de trecut până să ajungă la sfârşit. Mai devreme 
sau mai târziu vor face şi ei o greşeală. Când se va 
întâmpla asta, Holkov va fi acolo. 


217 


Capitolul 34 


Sevastopol, Ucraina 


Sam trase Opelul închiriat în afara drumului de ţară şi 
opri cu câţiva metri înainte de buza prăpastiei. Mai era o 
oră până la apus şi deja soarele cobora către asfinţit, 
zugrăvind apele Mării Negre în nuanţe roşietice şi aurii. Sub 
ei, palisadele promontoriului Fiolent străpungeau apele 
verzi-albăstrui, iar lângă mal, zeci de stânci colţuroase se 
înălţau ca nişte turnuri, înconjurate de vârtejul valurilor 
înspumate. 

În depărtare, se auzi ţipătul unui pescăruş, dar amuţi 
deîndată, rămânând doar sunetul vântului care pătrundea 
pe geamul de la portiera lui Sam. 

— Ca o piază rea, murmură Remi. 

— Doar puţin, încuviinţă Sam. Se potriveşte oricum cu 
reputaţia lui. 

Era vorba despre Hadeon Bondaruk. Cum nu puteau să 
întregească cifrul fără o nouă sticlă, Sam şi Remi aleseseră 
singura cale care le rămânea deschisă: hotărâseră să fure 
sticla lui Bondaruk. 

Era o idee care promitea numai primejdii, dacă nu chiar o 
idee de-a dreptul prostească. Învăţaseră câteva lucruri din 
aventurile lor, printre care şi ceea ce Sam botezase drept 
„Legea inversă a puterii şi a presupusei invulnerabilităţi”. 
Ţinând cont de puterea şi de notorietatea lui Bondaruk, ce 
om în toate minţile ar fi îndrăznit să fure de la el? Cum era 
capul mafiei ucrainene de atâţia ani, Bondaruk începuse, ca 
mulţi alţi oameni puternici, să creadă singur în renumele 
său. Fără îndoială, era bine păzit, la fel şi proprietatea sa, 
dar asemenea unor muşchi neutilizaţi ani la rând, erau mari 
şanse ca şi paza lui să se fi atrofiat - cel puţin aşa 
funcționau lucrurile în teorie. 


218 


Bineînţeles, nu erau dispuşi să-şi asume riscul unui astfel 
de demers bazându-se doar pe presupuneri, aşa că o 
rugaseră pe Selma să facă mai întâi un studiu de 
fezabilitate: existau puncte slabe în sistemul de securitate 
al lui Bondaruk de care ar fi putut să profite? Şi, după cum 
descoperise Selma, chiar existau. Pe de o parte, îşi expunea 
colecţia de antichităţi la proprietatea sa, având angajată şi 
o mică echipă de experţi care se ocupa cu întreţinerea şi 
supravegherea exponatelor. Pe de altă parte, chiar 
proprietatea acestuia era un loc cu o istorie bogată şi care, 
implicit, după cum îi asigurase Selma, avea să le ofere 
măcar o posibilitate de a se strecura înăuntru. 

leşiră din maşină, merseră până la margine şi priviră 
înspre nord. La mai bine de un kilometru depărtare de-a 
lungul coastei sinuoase, străjuit de o arcadă de piatră care 
se prelungea chiar din peretele stâncii, se găsea domeniul 
de o sută de acri al lui Bondaruk, purtând denumirea 
oficială de Hotin. 

Arcada, fasonată prin eroziune milenii la rând, se 
întindea până la o stâncă asemănătoare unui turn, ce se 
înălța din apele mării precum un zgârie-nori. 

Locuinţa lui Bondaruk era un castel construit în stilul 
rusesc din zona Kievului, cu cinci etaje şi o suprafaţă de 2 
800 de metri pătraţi, având toate elementele specifice, de 
la acoperişuri înclinate acoperite cu plăci de ardezie, 
ferestre cu ambrazură adâncă şi cu frontoane, până la 
minaretele cu cupole în formă de bulb de ceapă şi acoperite 
cu cupru, totul fiind înconjurat de un zid scund de stuc şi de 
alei şerpuind printre pâlcurile de arbori pereni. 

Domeniul Hotin îşi începuse existenţa la jumătatea 
secolului al XVI-lea ca reşedinţă a unui han din Crimeea, 
care se desprinsese în 1552 din Hoarda de Aur mongolă 
pentru a se stabili în aceste locuri. Peste un veac, clanul 
hanului fusese alungat de forţele Rusiei moscovite conduse 
de un hatman cazac zaporojean, care ceruse domeniul ca 
pradă de război, dar îl pierduse după treizeci de ani în faţa 
unui hatman mai puternic decât el. În momentul în care 
izbucnea Războiul Crimeii, Hotinul se afla în stăpânirea 

219 


amiralului ţarului Nicolae al ll-lea, Pavel Stepanovici 
Nahimov, comandantul flotei ruse din Marea Neagră şi 
servea ca loc de refugiu, urmând ca, de-a lungul anilor, să- 
şi mai schimbe de patru ori destinaţia: mai întâi ca muzeu 
dedicat asediului Sevastopolului, apoi ca sediu al 
Wehrmachtului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
devenind, după eliberarea oraşului, reşedinţă de vară 
pentru ofiţerii cu grade superioare din armata sovietică. Din 
1948 până la căderea Uniunii Sovietice, Hotinul fusese lăsat 
în bună măsură în paragină, asta până în 1997, când fusese 
cumpărat de Bondaruk de la guvernul ucrainean, veşnic 
însetat de bani. 

Ţinând cont de istoria bogată a domeniului, nu fusese 
prea dificil pentru Selma să găsească mai multe piste 
tentante, dar, în cele din urmă, fisura din armura Hotinului 
se dovedi a fi una dintre motivațiile cele mai simple ale 
fiinţei umane - lăcomia. 

— Mai spune-mi o dată povestea, îi zise Sam lui Remi în 
timp ce privea domeniul prin binoclu. 

— Se numea Bogdan Abdank, îi spuse Remi. A fost 
cazacul zaporojean care a luat domeniul de la mongoli. 

— Bun... 

— Se pare că Abdank nu era doar cazac, ci şi traficant - 
blănuri, pietre preţioase, alcool, sclavi - vindea orice credea 
că avea căutare pe piaţa neagră. Problema era că existau 
multe alte clanuri de cazaci şi guvernatori militari din Rusia 
Kieveană care îşi doreau să-i preia afacerea. 

— Dar şi Bogdan al nostru era şiret, răspunse Sam, 
încercând să dinamizeze povestea. 

— Şi inventiv. 

Conform arhivelor virtuale pe care Selma le descoperise 
în baza de date a Universităţii Naţionale Taras Sevcenko din 
Kiev, Abdank se folosise de sclavi pentru a săpa un sistem 
de tuneluri în dealurile şi stâncile care înconjurau Hotinul, 
unde îşi ascunsese bunurile ilicite. Corăbii pline cu blănuri 
de samur din România, cu diamante turceşti sau cu 
prostituate georgiene destinate Orientului ancorau în apele 
de sub Hotin şi descărcau mărfuri în bărci care se pierdeau 

220 


apoi în noapte, cel mai probabil urmând a fi descărcate la 
rândul lor în tunelurile de sub domeniu. 

— Deci, ne mai aşteaptă alte peşteri, spuse Remi. 

— Aşa se pare. Ar mai fi o întrebare: Oare cât de 
familiarizat e Bondaruk cu istoria Hotinului? Dacă tunelurile 
există, ştie de ele şi, oare, nu le-a închis? 

— Mai mult chiar, oare nu i-a călcat lui Abdank pe urme 
şi le foloseşte în aceleaşi scopuri? 

Sam se uită la ceas. 

— Ei bine, vom afla în scurt timp. 

Urmau să se întâlnească cu cineva. 

Lucrurile se potriviseră în aşa fel, încât cercetările făcute 
de Selma se transformaseră într-un fel de oprire la 
supermarket, obţinând nu doar informaţia despre o posibilă 
cale de pătrundere pe domeniu, ci, după cum sperau şi o 
hartă care să le indice traseul exact. 

Custodele arhivei Universităţii Taras Sevcenko, Petro 
Bohuslav, îşi ura slujba cu patimă şi îşi dorea cu disperare 
să se mute în Italia, la Trieste, unde voia să-şi deschidă o 
librărie. După unele ezitări, îi făcuse o ofertă Selmei: pentru 
o anumită sumă de bani, era dispus să le arate un set de 
planuri ale Hotinului, care nu fuseseră încă arhivate şi, 
totodată, să le împărtăşească tot ceea ce ştia despre 
domeniu. 

II găsiră la câţiva kilometri mai jos de-a lungul coastei, 
într-un mic restaurant de familie care dădea spre portul 
Balaclava. Se înnoptase deplin până când sosiră aici, iar 
interiorul cafenelei era slab luminat de lămpi cu lumânări 
aşezate pe fiecare masă. Din boxele camuflate de ferigi se 
auzea în surdină muzică populară cântată la cobză. Aerul 
mirosea a cârnaţi şi a ceapă. 

Când intrară, un bărbat dintr-un separeu din colţ îşi înălţă 
capul şi îi privi insistent preţ de cinci secunde, apoi îşi 
înfundă din nou faţa în meniu. O chelneriţă îmbrăcată cu o 
fustă roşie şi o bluză albă le ieşi în întâmpinare. Sam îi 
zâmbi şi îl salută din cap pe bărbat, croindu-şi drum printre 
mese până la separeu. 

— Sunteţi domnul Bohuslav? îl întrebă Remi în engleză. 

221 


Bărbatul îşi ridică privirea. Puţinul păr pe care îl mai avea 
era alb, iar nasul era borcănat, ca de beţiv. Dădu din cap. 

— Sunt Bohuslav. Sunteţi domnul şi doamna Jones? 

— Da. 

— Aşezaţi-vă, vă rog. Se conformară. Vreţi ceva de 
mâncare? Ceva de băut? 

— Nu, mulţumim, zise Remi. 

— Vreţi să intraţi la Hotin, nu? 

— N-am spus asta, răspunse Sam. Suntem scriitori şi ne 
interesăm de Războiul Crimeii. 

— Da, mi-a zis asistenta dumneavoastră. E o femeie 
dintr-o bucată. 

Remi zâmbi. 

— Da, aşa e. 

— Deci, cartea asta pe care o scrieţi e despre asalt, 
despre război? 

— Exact. 

— Aveţi nevoie de detalii speciale. Sunteţi dispuşi să 
plătiţi. 

— Depinde de informaţii, răspunse Sam zâmbind. Cât de 
speciale sunt? 

— Mai întâi, răspundeţi-mi la o întrebare: Ştiţi cine 
locuieşte acolo acum? 

Remi ridică din umeri. 


— Nu, de ce? 
— Un om rău a cumpărat Hotinul în anii nouăzeci. Un 
criminal. II cheamă Bondaruk. Acum locuieşte acolo. Are 


mulţi paznici. 

— Îţi mulţumim pentru informaţii, dar nu intenţionăm să 
invadăm castelul, minți Sam.  Vorbiţi-ne despre 
dumneavoastră. Cum de ştiţi atât de multe despre 
domeniu? Sper că nu doar din planuri. 

Bohuslav rânji, descoperind trei dinți de argint. 

— Nu, nu doar atât. Vedeți, după război, după ce i-am 
alungat pe nemți, am locuit acolo. Eram bucătarul 
generalului. După asta, în 1953, m-am mutat la Kiev şi m- 
am angajat la universitate. Am început ca om de serviciu, 
apoi am devenit asistent cercetător la catedra de istorie. In 

222 


1969, guvernul a decis să transforme Hotinul în muzeu şi a 
cerut universităţii să coordoneze proiectul. Am mers 
împreună cu alţi colegi de catedră ca să facem un studiu. 
Am stat o lună acolo, am făcut hărţi, fotografii, cercetări... 
Mai am toate însemnările, schiţele şi fotografiile pe care le- 
am făcut atunci. 

— Aveţi şi planurile. 

— Da, le am şi pe astea. 

— Problema, zise Remi, e că asta se întâmpla acum 
patruzeci de ani. S-au putut schimba multe între timp. Cine 
ştie ce modificări a făcut noul proprietar. 

Bohlav ridică triumfător un deget. 

— Vă-nşelaţi! Tipul ăsta, Bondaruk, m-a angajat anul 
trecut să supraveghez o lucrare de restaurare la Hotin. Voia 
să-l ajut să-l facă să arate cât mai mult ca-n vremea 
cazacilor zaporojeni. Am stat două săptămâni acolo. În 
afară de câteva decoraţiuni, a rămas neatins. M-am învârtit 
aproape peste tot, majoritatea timpului fără să fiu însoţit de 
vreun paznic. 

Sam şi Remi schimbară priviri piezişe. Când aflaseră de 
oferta făcută de Bohuslav Selmei, prima grijă fu dacă nu 
cumva Bondaruk le întinde o capcană, dar, după ce 
reflectaseră puţin, ajunseseră la concluzia că era puţin 
probabil, în primul rând în virtutea „Legii inverse a puterii şi 
a presupusei invulnerabilităţi”, dar şi datorită unei bănuieli 
care nu le dădea pace încă de la începutul călătoriei: după 
ce se dovedise că nu avusese noroc în dezlegarea ghicitorii, 
nu îi lăsa oare Bondaruk să-şi vadă de treabă în speranţa 
că-l vor conduce la aurul lui Napoleon, după cum îl 
numiseră ei? Era posibil, dar opţiunile lor rămâneau 
aceleaşi: să-şi continue căutările sau să renunţe. 

Oricât de exagerat părea scenariul cu capcana întinsă de 
Bondaruk, erau totuşi curioşi să afle motivațiile lui 
Bohuslav. Suma pe care o cerea - 50 000 de hryvne, 
echivalentul a 10 000 de dolari - era neînsemnată în 
comparaţie cu ce i-ar fi făcut Bondaruk dacă ar fi descoperit 
trădarea. Sam şi Remi bănuiau că era un individ disperat, 
dar nu ştiau ce se ascunde în spatele acestei disperări. 

223 


— Dar de ce faceţi asta? întrebă Sam. 

— Pentru bani. Vreau să merg la Trieste... 

— Ştim asta. Dar de ce să vă puneţi cu Bondaruk? Dacă e 
chiar aşa de rău precum spuneţi... 

— Chiar e. 

— Atunci, de ce riscaţi? 

Bohuslav ezită, chipul i se schimonosi. Oftă. 

— Aţi auzit de Pripiat? 

— Oraşul de lângă Cernobil, răspunse Remi. 

— Da. În tinereţe, soţia mea a fost acolo, chiar când a 
explodat centrala. Familia ei a fost una dintre ultimele care 
a părăsit oraşul. Acum are cancer la ovare. 

— Ne pare rău, zise Sam. 

Bohuslav ridică din umeri în semn de neputinţă. 

— Şi-a dorit dintotdeauna să vadă ltalia, să locuiască 
acolo şi i-am promis că vom ajunge acolo cândva. Până să 
moară, mi-aş dori să-mi îndeplinesc promisiunea. Mi-e 
teamă mai mult că n-am să pot să-mi ţin promisiunea 
făcută faţă de Olena decât de Bondaruk. 

— Şi cum ştim că nu o să faci joc dublu şi că nu ne vei 
trăda lui Bondaruk pe o sumă mai mare? 

— N-aveţi cum. Vă puteţi baza doar pe faptul că nu sunt 
prost. Ce aş putea să fac, să mă duc la el şi să-i spun că 
urma să-l trădez, dar dacă-mi dă mai mulţi bani nu o să o 
fac? Bondaruk nu se tocmeşte. Ultimul care a încercat asta 
- un politician lacom - a dispărut şi el şi familia lui. Nu, 
amice, prefer să fac afaceri cu tine. Mai puţini bani, dar 
suficienţi cât să mă bucur de ei. 

Sam şi Remi se priviră, apoi îşi întoarseră ochii către 
Bohuslav. 

— Nu vă mint, zise el. Îmi daţi banii şi vă asigur că o să 
ştiţi mai mult despre Hotin decât ştie chiar Bondaruk. 


224 


Capitolul 35 


Aplecându-se deasupra mesei cu hărţi sub lumina slabă 
şi roşiatică a lămpii, Remi folosi busola şi compasul pentru 
a stabili poziţia lor actuală. Folosi creionul pe care-l ţinuse 
între dinţi să noteze câteva calcule pe marginea hărţii, apoi 
încercui un loc pe linia cursului de apă şi zise: 

— Am ajuns. 

Drept răspuns, Sam, care se afla la volan, încetini, după 
care opri motorul. Traulerul se strecură prin ceaţă de-a 
lungul coastei, apa şuierând pe lângă el până când se opri. 
Sam deschise uşa de la cabina de comandă şi ieşi, aruncă 
ancora peste bord, după care se întoarse. 

— Ar trebui să fie lângă prora babord, zise Remi, venind 
lângă el la fereastră. Sam duse binoclul la ochi şi cercetă 
întunericul. La început văzu numai ceaţă, dar apoi întrezări 
în depărtare o lumină slabă care pulsa încet. 

— Bravo, zise Sam. 

Locul acesta, la cinci kilometri depărtare de far, fusese 
punctul terminus al călătoriei din seara asta şi, cum barca 
pe care o închiriaseră nu era echipată cu sistem GPS de 
navigare, pentru a se orienta fuseseră nevoiţi să se bazeze 
pe estimări, ţinând seama de cursul şi de viteza acesteia, 
precum şi de reperele de pe coastă recunoscute din când în 
când de radarul cu rază mică de acţiune, 

— Ar fi fost bine ca asta să fie partea cea mai grea, zise 
Remi. 

— Haide, să ne echipăm! 

Cu o seară înainte, după ce se înţeleseseră cu Bohuslav 
asupra preţului şi o sunaseră pe Selma să aprobe transferul 
de bani în contul lui, merseră împreună cu ucraineanul la 
gara din Balaclava şi îl aşteptară în maşină până când 
acesta se întoarse cu o geantă din piele, pe care o ţinuse 
într-o casetă închiriată. Aruncară o privire rapidă în geantă, 
iar conţinutul acesteia părea să confirme faptul că Bohuslav 

225 


nu avea de gând să-i înşele - fie schiţele, însemnările, 
fotografiile şi planurile erau autentice, fie aveau de-a face 
cu un falsificator profesionist. 

Ajunşi înapoi la hotel în Evpatoria, la optzeci de kilometri 
de Sevastopol de-a lungul coastei, împrăştiară conţinutul 
genţii pe pat şi se apucară de treabă, ajutaţi de Selma, care 
privea printr-o cameră web. După o oră în care mai 
verificară încă o dată ceea ce ştiau despre domeniul lui 
Bondaruk, fură siguri că materialele pe care li le dăduse 
Bohuslav erau autentice. Era trecută fiecare intrare, fiecare 
scară şi fiecare cameră din castel, dar cel mai important 
era că se confirmau şi zvonurile în legătură cu tunelurile 
construite de Bogdan Abdank. Sub Hotin se aflau kilometri 
de asemenea tuneluri, începând de la stânca de sub castel, 
unde era descărcată marfa, înainte de a se ramifica într-o 
mulţime de încăperi pentru depozitat şi ieşiri, dintre care 
unele se aflau la o distanţă de aproape un kilometru de 
pământurile castelului. 

Fură şi mai surprinşi să descopere că acel cazac 
zaporojean nu fusese singurul care beneficiase de pe urma 
tunelurilor. Fiecare dintre cei care veniseră acolo după el, 
de la amiralul Nahimov, care luptase în Războiul Crimeii, 
până la nazişti şi la sovieticii din Armata Roşie, le folosiseră 
în diferite scopuri: ca depozit de arme, ca adăpost, ca 
bordel şi, în unele cazuri, ca seifuri pentru propriile prăzi de 
război. 

Totuşi, informaţia de care aveau cel mai mult nevoie 
lipsea din planurile lui Bohuslav - unde anume se afla sticla 
pe care o avea Bondaruk din Beciul Pierdut al lui Napoleon. 

— Există şi o altă posibilitate, zise Remi. Poate că a 
ascuns-o într-un alt loc. 

— Mă îndoiesc, răspunse Sam. Personalitatea lui 
Bondaruk ne sugerează că este obsedat de control. N-a 
ajuns până aici lăsând lucrurile importante la voia 
întâmplării. Dacă îşi doreşte ceva atât de mult, sigur vrea 
să aibă lucrul ăla cât mai aproape. 

— Bine zis. 


226 


— Să presupunem că aşa e, zise Selma prin camera web, 
am putea avea câteva indicii în planuri. Dacă e un 
colecţionar serios - şi ştim că e - atunci îşi ţine piesele cele 
mai valoroase într-un spaţiu cu atmosferă controlată. Asta 
presupune aparate individuale de aer condiţionat, sisteme 
pentru controlul umidității, generatoare de rezervă, sisteme 
pentru prevenirea incendiilor... Şi, probabil că e situat 
undeva separat de restul castelului. Uite-te prin însemnările 
lui Bohuslav să vezi dacă sunt menţionate toate astea. 

Se chinuiră timp de o oră, răsfoind printre hârtiile 
aproape ilizibile ale lui Bohuslav, scrise atât în engleză, cât 
şi în rusă, dar, în cele din urmă, Remi găsi o încăpere în 
aripa de vest a castelului, numită Cameră de securitate. 

— Amplasamentul se potriveşte, zise Selma. 

— Am mai găsit ceva, spuse Sam citind de pe o altă 
hârtie: „Accesul interzis în aripa de vest”. Dacă adăugăm 
asta la Camera de securitate, cred că am dat de locul pe 
care îl căutam. 

În mod ironic, castelul avea forma simbolului păcii, 
clădirea principală fiind situată în centru. Din aceasta se 
desprindeau două aripi, una spre sud, una spre nord, iar 
cea de-a treia spre vest, totul fiind înconjurat de un zid 
circular de piatră. 

— Problema, zise Remi, e că, după cum arată planurile, 
tunelurile duc în două zone ale castelului - spre grajduri, 
aflate la nord, la câteva sute de metri de clădirea principală 
şi spre aripa de sud-est. 

— Atunci, răspunse Sam, fie trebuie să galopăm - iartă- 
mi jocul de cuvinte - la suprafaţă până în aripa de vest şi să 
sperăm că găsim o cale de acces, fie să ieşim în aripa de 
est şi să ne furişăm prin castel, sperând că o să putem 
evita paznicii. 

Nici unul dintre ei nu fu surprins că Selma le găsise în 
Evpatoria o sursă de unde să-şi procure echipamentul 
necesar, un vechi magazin rămas de la sovietici, condus de 
un fost soldat care devenise tinichigiu. Îmbrăcămintea lor 
din seara aceea era formată din salopete de camuflaj 
purtate de trupele comandourilor marine în vremea 

227 


Războiului Rece, iar mijlocul de transport era o şalupă 
gonflabilă de un metru şi jumătate, echipată cu un motor 
electric cu elice. 

Echipaţi, cu feţele pictate cu dungi negre, umflară 
şalupa, ataşară motorul la cadrul pupei, apoi o coborâră 
peste margine, îşi luară rucsacii şi se urcară în ea. Remi 
împinse de copastie şi, în câteva secunde, şalupa dispăru în 
ceaţă. Sam porni motorul şi acesta se trezi la viaţă. Stând 
la proră, Kemi îndreptă busola înspre far şi, ridicându-şi 
mâna, arătă prin ceaţă. 

— La naiba cu torpilele, zise Sam şi acceleră. 

Motorul cu elice nu făcea mult zgomot, dar era încet, 
ducându-i cu trei noduri pe oră, abia atingând viteza unui 
mers normal. Trecu astfel o oră înainte ca Remi, aşezată în 
direcţia din care bătea lumina farului, să ridice mâna şi să 
anunţe oprirea. Sam încetini şi opri motorul. 

În jur era linişte, nu se auzea decât bătaia valurilor care 
loveau marginile şalupei. Ceaţa îi înconjura, iar în jur nu se 
mai vedea nimic în afară de cei câţiva metri de apă 
întunecată din jurul lor. Sam tocmai voia să spună ceva, 
când auzi în depărtare vuietul valurilor izbindu-se. Remi îl 
privi, încuviinţă din cap şi îi arătă cu degetul. 

Întâmpinaseră primul obstacol. Cunoscând natura 
curenților din Marea Neagră, hotărâseră să vină dinspre sud 
ca să nu mai aibă de-a face cu mareea, dar, pe de altă 
parte, trebuiau să treacă printre stâncile care ieşeau din 
golf, mai jos de domeniul lui Bondaruk, o misiune destul de 
riscantă în miezul nopţii, ca să nu mai vorbim pe timp de 
ceaţă. Şi mai grav era că, fiind nevoiţi să presupună că 
Bondaruk avea paznici pe stânci, hotărâseră să nu aprindă 
lanternele. De partea lor aveau auzul fin al lui Remi şi 
reflexele rapide ale lui Sam. 

Mişcându-se la jumătate din viteză, Sam îndreptă vârful 
şalupei în direcţia pe care i-o arătase Remi, apoi încetini. 
Ascultară cu atenţie. În jurul lor se auzea din depărtare 
vuietul valurilor. Cu ochii închişi, Remi întoarse capul în 
toate părţile, apoi indică la câteva grade stânga faţă de 
proră. Sam acceleră şi continuă să meargă. 

228 


După douăzeci de secunde, Remi ridică brusc mâna. Sam 
încetini, lăsând motorul să meargă doar cât era nevoie 
pentru a menţine poziţia. În liniştea dimprejur auziră bătaia 
valurilor foarte aproape, în dreapta. Apoi în stânga. Şi în 
spate. Erau înconjurați. 

Dintr-odată, chiar în faţa lor, din ceaţă se ivi un perete de 
stâncă înalt, brăzdat de firicele de spumă. Valurile, venind 
unul după altul, ridicau şalupa şi o împingeau în faţă. 

— Sam! strigă Remi încet. 

— Ţine-te bine! Aruncă-te pe burtă! 

Stânca se înălța în faţa lor. Sam aşteptă până când 
şalupa alunecă într-o albie, apoi răsuci de maneta de 
ambreiaj până când opri motorul, după care o trase tare în 
dreapta. Elicea prinse a se învârti cu putere şi, înainte de a 
lua virajul, îi proiectă înainte. Stânca alunecă pe lângă ei 
prin stânga şi dispăru în întuneric. Sam acceleră până 
ajunse cu numărătoarea la zece, apoi încetini din nou. 
Ascultară cu atenţie. 

— Cred că e mai aproape, în dreapta, şopti Remi. 

— Mie mi se pare că în stânga, răspunse Sam. 

— Dăm cu banul? 

— Nicidecum. Ai auzul mai bun ca al meu, zise el şi viră 
la stânga. 

— Opreşte-te! strigă Remi după zece secunde. Simţi 
asta? 

— Da, răspunse el privind în jur. 

Şalupa se mişca într-o parte şi prindea viteză. Simţiră 
cum li se urcă stomacul în gât în timp ce şalupa le era 
ridicată pe creasta altui val. La trei metri în dreapta zăriră 
marginea zimţată a unei stânci, care apoi dispăru, 
pierzându-se în ceaţă. 

— Vâslele! strigă Sam, luându-şi-le pe ale lui din şalupă. 
Aflată la prora, Remi făcu acelaşi lucru. Fii cu ochii-n patru! 
bâigui Sam. 

— În spatele tău! strigă Remi. 

Sam se întoarse, vâslele înălţându-i-se în mâini 
asemenea unor sulițe. Stânca era chiar acolo, la o 
aruncătură de băț. Propti vârful vâslei în stâncă, apoi se 

229 


aplecă, împingând cât putu de tare, dar valul era prea 
puternic şi şalupa se învârtea în jurul axei formate de vâsle. 

— Ne învârtim! strigă el cu dinţii încleştaţi. 

— Am înţeles! 

Remi se pusese deja în mişcare, rotindu-se pe genunchi 
în direcţia opusă, cu vâsla ridicată, gata de acţiune. Imediat 
se auzi pocnetul stâncii izbite de vâslă. Şalupa, încetinind 
puţin, se ridică pe lângă stâncă şi începu să se învârtă din 
nou. 

Sam se lăsă pe spate ca să-şi mute centrul de greutate 
înapoi în şalupă şi se întinse după maneta de ambreiaj. 
Aproape că reuşise să o apuce, când simţi cum stomacul îi 
urcă din nou şi auzi motorul vibrând puternic în timp ce 
partea din spate a şalupei se ridica din apă. 

Nu avu decât o fracțiune de secundă să o strige pe Remi, 
înainte de a simţi cum este aruncat în aer. Ştia că stânca 
este aproape, dar nu şi cât de aproape, aşa că întoarse 
capul să vadă unde e. Apoi, o zări apărând prin ceaţă şi 
îndreptându-se cu repeziciune spre el. 


230 


Capitolul 36 


Se scurseră câteva secunde, poate câteva minute sau 
chiar ore până când Sam simţi cum redevine treptat 
conştient. Unul câte unul, simţurile i se trezeau la viaţă, 
începând cu senzaţia că îl gâdila ceva pe obraz, urmată de 
mirosul cunoscut de mere verzi. 

„Părul”, gândi el, „părul care mă gâdilă pe faţă. Nucă de 
cocos şi migdale. Şamponul lui Remi”. 

Se forţă să deschidă ochii şi zări chipul ei răsturnat. Privi 
împrejur. Era întins în şalupă, cu capul în poala ei. Tuşi 
pentru a-şi curăța gâtul. 

— Eşti teafără? întrebă el. 

— Mă întrebi pe mine dacă sunt teafără? şopti Remi. Sunt 
bine, prostuţule. Tu eşti cel care era cât pe ce să se înece. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ai intrat direct în stâncă, asta s-a întâmplat. Te-am 
văzut chiar când începeai să aluneci în apă. Ţi-am aruncat 
sfoara. Erai conştient încă. Ti-am spus să apuci sfoara, ai 
prins-o şi după aceea te-am tras. 

— Cât timp am fost inconştient? 

— Douăzeci, douăzeci şi cinci de minute, 

Închise ochii strâns. 

— Mă doare capul. 

— Ai o tăietură; e destul de lungă, dar nu foarte adâncă. 

Sam duse mâna la cap şi se pipăi cu vârful degetelor, 
găsind o faşă elastică cu care era bandajat de jur împrejur. 

— Cum stai cu vederea? îl întrebă Remi. 

— Totul e întunecat. 

— E de bine; e noapte. Bun, câte degete am ridicat? 

Sam gemu. 

— Serios, Remi, sunt bine... 

— Fă-mi pe plac. 

— Şaisprezece. 

— Sam! 

231 


— Patru degete. Mă numesc Sam, tu eşti Remi, plutim 
într-o şalupă pe Marea Neagră, încercăm să furăm o sticlă 
de vin din Beciul Pierdut al lui Napoleon de la un cap al 
mafiei. Eşti mulţumită? 

ÎI lovi uşor peste buze. 

— E corect tot ce ai spus, mai puţin partea cu şalupa. 

— Poftim? 

— După ce te-am tras în barcă, am acostat. Nu ştiu sigur 
unde suntem. 

— Ai reuşit să treci de restul stâncilor? Ce mai, ar fi 
trebuit să te las pe tine să conduci de la început. 

— N-a fost decât noroc chior şi disperare. 

— Ar fi un nume bun pentru o barcă. Apropo, în ce stare 
e? Mă refer la şalupă. 

— N-am găsit nici o spărtură. Pluteşte încă. 

— Cât e ceasul? 

— Putin după miezul nopţii. Te simţi în stare să aruncăm 
o privire în jur? 

Chiar mai surprinzător decât faptul că Remi reuşise să se 
strecoare printre stânci fără cea mai mică zgărietură era 
faptul că găsise o porţiune de plajă pe care trăsese şalupa. 
Cu o lungime de şase metri şi o lăţime de doar trei metri, 
plaja se îngusta în ambele direcţii, fiind continuată de nişte 
poteci de piatră late de mai puţin de un metru. 

După ce Sam reuşi să se ridice iar privirea i se limpezi, 
porniră mai întâi spre sud, dar, după câteva sute de metri, 
ajunseră într-o fundătură. Avură mai mult noroc către nord, 
înaintând aproape opt sute de metri înainte de a ajunge la 
nişte scări şubrede de lemn fixate în stâncă. Urcară până în 
vârf şi priviră în jur. 

Aici, la înălţime, vântul puternic risipise ceața, dar sub ei 
marea era încă învăluită de negură. Reuşiră să se orienteze 
cu ajutorul busolei. 

— Ei bine, zise Sam, fie ai mers şi mai la sud de castel, 
fie l-ai depăşit înspre nord. Cât a durat până ai găsit plaja? 

— Douăzeci de minute. Dar ştiu sigur că am cotit de mai 
multe ori, aşa că nu e relevant. 

— Cum era curentul? 

232 


— În majoritatea timpului, destul de puternic, dar 
aproape insesizabil la prora. 

— Înseamnă că ai mers spre sud. Sam duse binoclul la 
ochi şi începu să cerceteze. Vezi lumina aia... 

— Da, chiar o văd. Uite, acolo, răspunse ea şi arătă cu 
degetul. Sam privi de-a lungul braţului ei întins. Aşteaptă 
puţin, şopti Remi. 

Trecură câteva secunde, apoi, în întuneric, se zări 
pâlpâind o lumină albă. 

— E la vreo trei kilometri distanţă, zise Sam. Mai avem o 
şansă. 

Peste zece minute erau înapoi pe mare, avansând spre 
nord, cu grijă să rămână însă suficient de aproape de țărm 
cât să audă valurile izbindu-se de stânci. Mareea staţiona 
acum, undele erau lente şi legănate, dar Sam şi Remi nu 
scăpau din vedere faptul că, undeva la stânga lor, se 
înălţau stâncile. Chiar dacă venea refluxul, nici unul dintre 
ei nu îşi dorea să-şi mai croiască încă o dată drum prin acel 
labirint. 

După ce navigară treizeci de minute, Sam încetini şi lăsă 
barcă să alunece înainte. Remi îşi întoarse privirea mirată 
spre el. Sam îşi duse palma la ureche, arătă înspre proră şi 
şopti: 

— O barcă. 

Prin ceaţă, răzbătu ecoul unui motor puternic lăsat la 
ralanti, părând a traversa dinspre stânga spre dreapta, 
undeva în faţa lor. Se auzi cârâitul unui radio, urmat de un 
glas stins, însă nici Sam, nici Remi nu putură să înţeleagă 
cele spuse. 

Se scurseră zece secunde. 

La dreapta, un reflector răsări în ceaţă şi alunecă de-a 
lungul apelor din apropierea plajei. După treizeci de 
secunde, lumina dispăru, iar barca începu să se îndepărteze 
în direcţia din care veniseră Sam şi Remi. 

— Oamenii lui Bondaruk? şopti Remi. 

— Sau o navă a pazei de coastă ucrainene, răspunse 
Sam. Oricine ar fi, nu vrem să le ieşim în cale. Dacă sunt 
oamenii lui Bondaruk, atunci e un semn bun. 

233 


— Cum vine asta? 

— Dacă ne-ar fi reperat, n-ar fi trimis doar o barcă. 

În minutele care urmară, înaintară spre nord de-a lungul 
coastei, jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu barca de 
patrulare care continua să navigheze nevăzută prin ceața 
din jurul lor, reperabilă doar după huruitul motorului şi, din 
când în când, după lumina reflectorului care se aprindea, 
mătura suprafaţa apei, apoi dispărea din nou. Sam fu 
nevoit de trei ori să pornească motorul pentru a se feri de 
lumina aflată în mişcare. 

— Are un program fix, zise Remi. Am cronometrat-o. 

— E bine de ştiut, zise Sam. Încearcă să o urmăreşti cât 
mai atentă. 

— Nu pot să fie decât oamenii lui Bondaruk. Dacă ar fi 
fost paza de coastă, n-ar fi patrulat doar în această zonă. 

— Ai dreptate. 

După alte câteva minute, motorul bărcii se pierdu încă o 
dată în depărtare. Sam restabili cursul şi, nu după mult 
timp, văzură lumini strălucind către dreapta, undeva sus pe 
culme. Remi se orienta în funcţie de far şi zise: 

— Acolo e. Acolo e Hotinul. 

După ce Remi trecu la prora şi cercetă orizontul, Sam 
începu să navigheze înspre mal. Remi ridică braţul şi arătă 
la stânga. Sam coti în acea direcţie, în timp ce, la dreapta 
lor, o stâncă se ivea din ceaţă, înainta paralel cu aceasta. 

Intrară pe sub arcada de sub castel şi zgomotul motorului 
îşi schimbă cadenţa, fiind dublat de ecoul produs de pereţii 
de piatră. Ştiau din expediţia anterioară că era un tunel 
înalt de douăzeci şi cinci de metri şi lat de o sută optzeci de 
metri, care se întindea de-a lungul malului pe o lungime de 
o sută de metri. Era suficient de mare pentru a adăposti o 
navă de croazieră de dimensiuni medii. 

— Va trebui să riscăm şi să aprindem o lumină, şopti 
Sam. Remi încuviinţă din cap şi scoase o lanternă din 
buzunar, o aprinse şi începu s-o poarte de-a lungul 
peretelui de piatră. 

— Să vedem acum dacă Bohuslav ne-a spus adevărul sau 
ne-a tras pe sfoară, zise Remi. Doar ce apucă să rostească 

234 


aceste cuvinte, când murmură: Vorbeşti de lup... Văd şi 
cred. Uite, Sam, chiar acolo, sub raza lanternei! Dă înapoi, 
dă înapoi! 

Sam încetini şi începu să meargă înapoi centimetru cu 
centimetru, până când ajunseră paralel cu pata de lumină 
de la lanterna lui Remi. 

leşind din suprafaţa stâncii, la înălţimea unui cap de om, 
se vedea un piron ruginit; deasupra acestuia, la mai puţin 
de o jumătate de metru se vedea un altul, apoi încă unul... 
Sam îşi lăsă capul pe spate, în timp ce Remi ridica lanterna, 
urmărind ceea ce părea a fi o scară de piroane înfipte în 
stâncă. 


235 


Capitolul 37 


Dacă îşi respectă programul, deja încep să se întoarcă, 
zise Remi. Sunt la o distanţă de patru, cel mult cinci 
minute. 

Apariţia bărcii de patrulare schimbase dramatic cursul 
strategiei lor de a ieşi de-acolo: cu şalupa adică. Dacă o 
lăsau aici, mai mult ca sigur ar fi fost găsită, s-ar fi 
declanşat alarma şi nici nu aveau timp să găsească un loc 
unde să o ascundă, aşa că nu le rămânea decât o singură 
opţiune. 

Îşi luară rucsacii, apoi Sam găsi două prize în stâncă şi 
tinu şalupa pe loc, în timp ce Remi se urcă pe umerii săi ca 
să ajungă până la primul piron. După ce urcă îndeajuns 
încât să aibă şi el loc, Sam desfăcu briceagul şi tăie 
manometrul lateral pe lung, apoi se prinse de piron şi se 
caţără, în timp ce şalupa se scufunda şuierând uşor. 

— Cât timp mai avem? întrebă Sam. 

— Aproximativ trei minute, răspunse Remi şi începu să 
urce din nou. 

Erau la jumătatea drumului până în vârf, când Sam auzi 
huruitul motoarelor venind din dreapta lor. Cum se 
întâmplase şi în cazul şalupei, sunetul motorului bărcii de 
patrulare se schimbă dintr-odată, răsunând când trecu de-a 
lungul arcadei. 

— Remi, avem companie, murmură Sam. _ 

— Văd o intrare într-un tunel, zise ea. lInaintează 
orizontal, dar nu văd cât de departe duce... 

— La nevoie, orice ne apare în cale e bine-venit. Du-te! 

— Bine. 

Huruitului motorului se auzea chiar sub ei, barca 
lunecând de-a lungul stâncii. Sam privi în jos. In timp ce 
barca era invizibilă, fiind învăluită de ceaţă, putea vedea 
cum negura se desparte în faţa acesteia precum fumul din 


236 


jurul unui obiect într-un tunel de vânt. Reflectorul se 
aprinse şi începu să se mişte în zigzag de-a lungul stâncii. 

— Am intrat, şopti Remi de deasupra. 

Cu privirea aţintită pe rând înspre pironii de care trebuia 
să se agate şi înspre marea de lumină care urca repede 
către el, Sam se caţără ultimii câţiva metri, apoi o simţi pe 
Remi apucându-l de mână. Işi strânse picioarele sub el şi 
începu să se propulseze în ele, în acelaşi timp trăgându-se 
în sus cu braţele. Se rostogoli în tunel şi îşi trase picioarele 
înăuntru, chiar când lumina stărui un moment asupra 
deschizăturii, trecând apoi mai departe. 

Statură cuibăriţi unul în altul în întuneric, Sam încercând 
să-şi tragă răsuflarea, ascultând cum barca trecea de-a 
lungul arcadei, până când, în cele din urmă, zgomotul 
motorului deveni din ce în ce mai slab. 

— Asta e locul? întrebă Sam, sprijinindu-se în coate şi 
privind în jur. Tunelul era oarecum oval, înalt de 
aproximativ un metru jumătate şi lat cam de doi metri. 

— Aşa cred, zise Remi arătând împrejur. 

Prinse de tavan prin pironi, două grinzi din stejar smolit 
erau încrucişate pentru a alcătui o întăritură susţinută de 
piloni verticali, fixaţi la rândul lor în pereţi. În centrul 
întăriturii era prins un palan ruginit, de la care pornea un 
cablu gros de oţel ce ducea la un troliu manual, fixat de 
piloni verticali. Două şine prinse pe traverse de lemn şi pe 
pietriş se pierdeau în întunericul tunelului. 

— Ei bine, fără îndoială, troliul e de dată mai recentă, 
spuse el. Asta dacă nu cumva cazacii zaporojeni aveau o 
tehnologie mult mai avansată decât cea din vremea lor. 
Uite, şuruburile sunt făcute la strung. S-ar putea să fie din 
vremea Războiului Crimeii, dar aş zice că sunt mai degrabă 
din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Uită-te la 
îmbinările oblice, sistemul putea ridica câteva tone. Se 
apropie de gura tunelului şi privi peste margine. E foarte 
ingenios. Vezi unde l-au montat? Chiar deasupra acestui 
ieşind din peretele stâncii. Nici măcar în plină zi n-ar fi 
putut să fie observat de pe apă. 

— Am văzut. 

237 


— Uau, uită-te şi aici... 

— Sam! 

— Ce e? 

— N-aş vrea să-ţi înăbuş imaginaţia, dar avem o sticlă de 
vin de furat. 

— Aşa e, îmi pare rău. Să mergem! 

Folosindu-se de Google Earth pentru a reprezenta 
întreaga proprietate a lui Bondaruk văzută de sus, inclusiv 
unghiurile şi distanţele, precum şi de adnotările făcute pe 
baza însemnărilor lui Bohuslav, ştiau unde sunt pe măsură 
ce înaintau în tunel. 

Sub lumina lanternei, Sam văzu pe pereţi semnele unor 
explozii controlate, dar se părea că cea mai mare parte a 
tunelului fusese săpată prin metoda străveche, cu dalta şi 
ciocanul, implicând multă muncă de ocnaş. 

Pe alocuri, pe podea erau împrăştiate truse de scule din 
lemn, colaci de sfoară pe jumătate putrezită, târnăcoape şi 
baroase ruginite, cizme de piele putrezite, salopete din 
pânză care aproape că se dezintegrară când Remi le atinse 
cu vârful pantofului... Din trei în trei metri, pe pereţi, în 
dreapta şi în stânga, erau lămpi cu petrol, globurile lor de 
sticlă fiind înnegrite de funingine, rezervoarele lor din bronz 
şi mânerele acoperite de un strat de cocleală verzuie. Sam 
lovi cu arătătorul una dintre lămpi şi auzi lichidul mişcându- 
se înăuntru. 

După ce merseră patruzeci şi cinci de metri, Remi se 
opri, studie harta şi zise: 

— Ar trebui să fim chiar sub peretele exterior, încă vreo 
nouăzeci de metri şi ar trebui să ajungem chiar sub castel. 

Fusese pe-aproape, nu mai erau decât câţiva metri. După 
încă două minute, ajunseră la o bifurcaţie largă, tunelul şi 
şinele mergând în faţă şi la dreapta. Cinci cărucioare vechi 
de minereu erau aliniate de-a lungul peretelui din stânga, în 
timp ce un al şaselea se afla pe şinele îndreptate de la nord 
la sud. 

— Chiar în faţă înspre grajduri şi la dreapta înspre aripa 
estică, zise Sam. 

— Aşa cred. 

238 


Sam se uită la ceas. 

— Să verificăm mai întâi grajdurile să vedem ce găsim. 

După ce mai merseră o jumătate de kilometru, Remi se 
opri brusc, îşi duse degetul la buze şi şopti: 

— Muzică... 

Ascultară cu atenţie preţ de zece secunde, apoi Sam se 
aplecă înspre ea şi îi şopti la ureche: 

— Summer Wind a lui Frank Sinatra. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Aud voci. Râsete... oameni care cântă. 

— Da. 

Îşi continuară drumul până când ajunseră la o fundătură, 
o scară cu trepte de piatră care ducea spre o trapă de 
lemn. Sam îşi înălţă capul şi adulmecă, apoi zise: 

— Bălegar. 

— Atunci suntem unde trebuie. 

Muzica şi râsetele se auzeau mai tare acum, părând să 
vină chiar de deasupra lor. Sam puse piciorul pe prima 
treaptă. Chiar în acel moment se auzi zgomotul unui picior 
care lovi trapa. Sam rămase nemişcat. Un alt picior veni 
lângă primul, urmat de altele două, lovitura acestora 
părând mai uşoară, mai delicată într-un fel. Printre găurile 
din trapă se vedeau umbre mişcându-se, blocând sau 
lăsând lumina să treacă. O femeie chicoti şi zise într-o 
engleză cu accent rusesc: 

— Nu face asta, Dimitri, mă gâdili. 

— Asta şi intenţionam, /apocika. 

— Ah, îmi place... Opreşte-te, cum rămâne cu soţia ta? 

— Ce-i cu ea? 

— Haide să ne întoarcem la petrecere până nu ne vede 
cineva. 

— Nu, până nu îmi promiţi, zise bărbatul. 

— Bine, îţi promit. Weekendul viitor în Balaclava. 

Cuplul se îndepărtă şi, după câteva momente, în urma lor 
se auzi trântindu-se o uşă de lemn. Undeva deasupra 
distinseră nechezatul unui cal, apoi se făcu linişte. 


239 


— Am reuşit să nimerim chiar la o nenorocită de 
petrecere dată de Bondaruk, şopti Remi. Dacă ăsta nu e 
ghinion... 

— Poate suntem norocoşi, de fapt, răspunse Sam. Să 
vedem dacă nu putem face ca asta să fie în avantajul 
nostru. 

— Ce vrei să spui? 

— Probabil că Bondaruk e singurul de-acolo care ştie cum 
arătăm. 

— Nu, Sam! 

Acesta zâmbi. 

— Remi, unde-ţi sunt manierele? Să ne amestecăm în 
mulţime! 

Odată convins că nu mai era nimeni pe-acolo, Sam urcă 
scările, ridică trapa şi privi primprejur. Se întoarse la Remi. 

— E o debara. Să mergem! 


Sam urcă primul şi ţinu trapa până când veni şi Remi, 
apoi o închise în urma ei. Uşa debaralei era deschisă, iar 
de-a lungul acesteia se găsea un alt spaţiu, o încăpere 
pentru harnaşamente, slab luminată de proiectoare prinse 
de pereţi. Intrară aici şi ieşiră pe cealaltă uşă, ajungând pe 
o alee plină cu pietriş, împrejmuită pe ambele părţi de 
grajduri pentru cai. Deasupra, tavanul înalt boltit avea 
încorporate ventilatoare şi ferestre prin care pătrundea 
lumina slabă a lunii. Auzeau caii fornăind uşor şi agitându- 
se în grajduri. La capătul grajdului, cam la treizeci de metri 
în faţă, era o uşă dublă. Merseră până acolo şi se uitară 
afară. 

In faţa lor se întindea peluza, având o suprafaţă de un 
acru, înconjurată de o parte şi de alta de gard viu înalt până 
la piept şi de torţe aprinse. Stindarde multicolore din 
mătase, suspendate deasupra acesteia, fluturau în vânt. O 
mulţime de invitaţi îmbrăcaţi în smochinguri şi rochii de 
seară, majoritatea formând cupluri, stăteau în grupuri sau 
se plimbau, sporovăind şi râzând. Chelnerii îmbrăcaţi în 
uniforme de un alb imaculat mergeau printre mulţime, 
oprindu-se din când în când să le ofere aperitive şi 

240 


cocktailuri. Acum, difuzoarele montate pe stâlpi şi aşezate 
strategic de jur împrejurul peluzei de unde se auzise mai 
înainte Summer Wind a lui Sinatra emiteau o melodie de 
jazz. 

La dreapta lor, Sam şi Remi vedeau etajele superioare 
ale castelului lui Bondaruk, minaretele acestuia cu cupole în 
formă de bulb de ceapă, profilându-se pe cerul întunecat. 
La stânga, printr-o deschizătură în gardul viu, Sam văzu o 
parcare plină de maşini care valorau milioane de dolari: 
Bentley, Mercedes, Lamborghini şi Maybach. 

— Nu suntem îmbrăcaţi cum se cuvine, murmură Remi. 

— Nici pe departe, încuviinţă Sam. Nu-l văd, tu îl vezi? 

Remi se apropie şi mai mult de deschizătură şi cercetă 
mulţimea. 

— Nu-l văd, dar la lumina torţei e greu să-mi dau seama. 

Sam închise uşa. 

— Să mergem să verificăm aripa estică. 

Se întoarseră prin trapa din încăperea cu harnaşamente, 
porniră din nou de-a lungul tunelului şi o luară spre aripa 
estică. Găsiră aproape imediat tuneluri laterale aşezate la o 
distanţă de şase-nouă metri de-a lungul peretelui dinspre 
nord. 

— Încăperi de depozitare şi alte ieşiri, zise Sam. 

Remi încuviinţă din cap, luminând harta cu lanterna. 

— Bohuslav a marcat locurile astea, dar nu descrie 
încotro duc. 

Luminară cu lanternele prin întuneric, dar nu vedea nimic 
la o distanţă mai mare de trei metri. Undeva în depărtare 
auzeau şuieratul vântului. 

— Nu ştiu ce crezi tu, dar eu aş prefera să evităm o altă 
temniţă labirintică, dacă putem. 

— Aşa să fie! 

Continuară să meargă şi, după alte câteva sute de metri, 
ajunseră în faţa unei alte scări de piatră. De data aceasta 
Remi fu cea care luă frâiele în mâini, ghemuindu-se sub 
trapă şi ascultând până când fu sigură că nu mai era nimeni 
primprejur. Ridică trapa, se uită în încăpere, apoi se lăsă 
din nou în jos. 

241 


— E beznă aici. Nu-mi dau seama unde suntem. 

— Să urcăm acolo. Poate ni se obişnuiesc ochii cu 
întunericul. 

Remi trecu prin trapă, apoi se dădu la o parte ca Sam să 
poată veni şi el. Închise trapa uşor şi se întinse cu grijă, 
încercând să măsoare locul. Era un pătrat cu latura de 
aproximativ un metru douăzeci. După treizeci de secunde 
în care stătuseră nemişcaţi, ochii începură să li se 
obişnuiască treptat cu întunericul şi reuşiră să distingă o 
pată de lumină în stânga lor. Sam se duse lângă perete şi 
se uită prin fisură. Se trase înapoi, se încruntă, apoi se uită 
încă o dată. 

— Ce este? întrebă Remi. 

— Cărţi, şopti el. E un raft cu cărţi. _ 

Pipăi de-a lungul peretelui şi găsi un zăvor de lemn. Il 
ridică şi apoi împinse uşor cu mâna. Fără nici un zgomot, 
peretele se deschise pe nişte balamale ascunse, scoțând la 
iveală o deschizătură de jumătate de metru. Sam se 
strecură prin ea ca să arunce o privire în faţă. Se retrase 
însă imediat şi aşeză raftul la loc exact în momentul în care 
auzi o voce de bărbat zicând: 

— Olga, tu eşti? Se auziră nişte paşi de-a lungul 
covorului, care se opriră, apoi porniră din nou în altă 
direcţie. Olga? Se lăsară câteva momente de tăcere, apoi 
începu să curgă apa, iar după un timp se opri. Se auziră din 
nou paşii, apoi o uşă deschizându-se şi închizându-se. 

Sam împinse din nou raftul şi se uită afară. 

— Liber, îi şopti lui Remi. leşiră împreună şi închiseră 
raftul în urma lor. 

Se aflau într-un dormitor. Măsurând şase metri pătraţi şi 
cu o baie alături, camera avea mobilă de nuc, un pat masiv 
cu baldachin şi covoare turceşti scumpe, care se 
învechiseră între timp. 

— Şi acum? întrebă Remi. 

Sam ridică din umeri. 

— Să ne pregătim să mergem la petrecere. 


242 


Capitolul 38 


— Tu vorbeşti serios, nu-i aşa? 

— Nu par serios? 

— Ba da şi asta mă îngrijorează. 

— De ce? 

— Pentru că e o nebunie, de-aia. 

— Intre nebunie şi geniu nu e decât un pas. 

— Şi între geniu şi prostie chiar mai puţin. 

Sam chicoti. 

— N-am văzut nici un paznic la petrecere, tu ai văzut? 

— Nu. 

Ceea ce înseamnă că stau la poartă - să nu lase oamenii 
să intre; invitaţii au fost toţi verificaţi şi cel mai probabil 
percheziţionaţi. Erau şaizeci, şaptezeci de oameni afară şi 
n-am văzut pe nimeni să le verifice invitaţiile. Ştii care-i 
regula: „Poartă-te ca şi cum faci parte din grup şi chiar vei 
face parte.” 

— Mie-mi pare mai degrabă un sam-fargoism decât o 
regulă. 

— Imi place să cred că reprezintă unul şi acelaşi lucru. 

— Ştiu. 

— lar în ceea ce priveşte paznicii, nu cred că ne vor 
recunoaşte. Crezi că Bondaruk s-a gândit măcar o clipă că 
am avea de gând să-i invadăm casa? Nicidecum. Orgoliul 
lui e prea mare pentru asta. Soarta îi favorizează pe cei 
îndrăzneţi, Remi. 

— Un alt fargoism. Şi dacă apare chiar el? 

— Îl vom evita. Stăm cu ochii aţintiţi pe invitaţi. Având în 
vedere reputaţia lui Bondaruk, ei vor fi sistemul nostru de 
avertizare. Când se apropie el, toţi se vor împrăştia ca un 
banc de peşti la apariţia rechinilor. 

Remi oftă. 

— Cât de sigur eşti de asta? 

— De care parte? 

243 


— De tot. 

Sam zâmbi şi o strânse de mână. 

— Calmează-te. În cel mai rău caz ne învârtim puţin pe- 
acolo, vedem împrejurimile, apoi ne întoarcem aici şi 
plănuim următorul pas. 

Muşcându-şi buza, se gândi un moment, apoi încuviinţă 
din cap. 

— Bine, să vedem dacă hainele Olgăi mi se potrivesc. 

Nu i se potriveau, dar cu câteva ace de siguranţă pe care 
Remi le găsi în baie reuşi să facă câteva pense, astfel ca 
rochia de seară neagră cu decolteu în V să îi vină bine. 
Numai un designer de modă şi-ar fi dat seama că nu era 
măsura ei. Remi făcu la fel şi cu smochingul negru clasic pe 
care îl îmbrăcase Sam, prinzându-i brâul şi cămaşa la spate 
cu un ac de siguranţă. După ce se spălaseră pe faţă, îşi 
pieptănaseră părul şi ascunseseră salopetele şi rucsacii în 
spatele raftului, se examinară reciproc încă o dată, umplură 
buzunarele lui Sam cu câteva obiecte esenţiale şi apoi 
plecară. 

Ţinându-se de mână, porniră de-a lungul holului care, la 
fel ca dormitorul, era decorat cu lemn de culoare închisă, 
având un aspect sobru, cu covoare mari, cu goblenuri şi 
peisaje pictate în ulei. Număraseră uşile pe parcurs ce 
înaintau, dar se opriră după cea de-a _ treizecea; 
presupunând că încăperea din care plecaseră nu era o 
excepţie, părea destul de evident că asta era aripa în care 
erau găzduiţi invitaţii. 

— Ar fi o problemă, murmură Remi când ajunseră la 
capătul holului şi intrară într-o cameră cu tavanul înalt, 
flancată de o parte şi de alta de scări în formă de spirală, 
din granit maroniu. Restul încăperii era împărţit în zone 
unde se putea sta pe scaune din piele şi divane. Din loc în 
loc, candelabrele aruncau raze de lumină pe pereţi. In 
dreapta lor se vedeau cadrele uşilor în formă de cupolă, iar 
în faţă erau alte aripi ale castelului. 

— Ce problemă? întrebă Sam. 

— Nici unul dintre noi nu vorbeşte rusa sau ucraineana. 


244 


— Aşa este, dar vorbim o limbă internaţională, răspunse 
el, în timp ce un alt cuplu intra în cameră şi se îndrepta 
înspre ei. 

— Care anume? 

— Zâmbim şi dăm politicos din cap, răspunse el, 
exemplificându-i când cuplul trecu pe lângă ei şi făcu la fel. 
Când nu îi mai auzea nimeni, Sam zise: Ai văzut? Magic. 

În faţa lor apăru un chelner cu o tavă pe care erau 
pahare de şampanie. Luară fiecare câte unul, apoi acesta 
dispăru. 

— Şi dacă cineva încearcă să intre în vorbă cu noi? 
întrebă Remi. 

— Începi să tuşeşti. E scuza perfectă să scapi de asta. 

— Deci pe unde o luăm? 

— Spre vest. Dacă într-adevăr colecţia lui e aici, atunci 
acolo o vom găsi. Ai harta? 

— Da, în decolteu. 

— Mmm... 

— Poartă-te frumos. 

— Scuze. Bine, să vedem cât de mult ne putem apropia 
de camera de siguranţă înainte de a vedea paznici. N-am 
văzut nici o cameră de supraveghere, tu? 

— Nu. 

Un alt cuplu venea înspre ei. Sam şi Remi ridicară 
paharele, zâmbiră şi îşi continuară drumul. 

— Tocmai mi-a trecut ceva prin minte, zise ea. Dacă ne 
întâlnim cu Olga şi cu soţul ei şi îşi recunosc hainele? 

— Ei bine, asta ar fi o problemă, nu-i aşa? 

Următoarea cameră în care intrară era ceea ce Bohuslav 
numise în însemnările sale „Camera Săbiilor”; de cum 
intrară, îşi dădură seama că numele era total nepotrivit. 
Având douăzeci de metri pe zece metri, pereţii erau vopsiți 
într-un negru mat, iar podeaua toată neagră, din ardezie 
neşlefuită. În centrul camerei se afla o vitrină 
dreptunghiulară luminată dinăuntru de spoturi ascunse în 
podea. Cu doar câţiva metri mai mică decât camera şi 
înconjurată de fâşii de covor de un roşu sângeriu, vitrina 
era plină cu cel puţin cincizeci de arme albe, de la topoare 

245 


şi săbii, până la sulițe şi pumnale, fiecare aşezată pe 
piedestalul ei de marmură cu câte o plăcuţă pe care scria 
atât în rusă, cât şi în engleză. 

Opt sau zece cupluri se plimbau prin cameră, holbându- 
se la vitrină cu fascinaţie, cu feţele luminate în timp ce 
arătau spre diferite arme şi murmurau unul spre altul. Sam 
şi Remi li se alăturară, dar avură grijă să nu scoată nici un 
cuvânt. 

Pasionat de istorie cum era, recunoscu imediat multe 
dintre arme: faimosul Claymore, paloşul scoţian pentru 
două mâini; o bardișă, securea de luptă rusească; sabia 
franceză fauchon scurtă şi curbată; un shamshir, sabie 
persană; un Khanjar indian cu mâner de fildeş; katana 
japoneză, arma preferată a samurailor; sabia scurtă 
romană clasică, cunoscută sub numele de g/adius. 

Totuşi, altele îi erau necunoscute: o sabie de cavalerie 
britanică, un /atagan turcesc, o secure vikingă cunoscută 
sub numele de Mammen, un jungher marocan încrustat cu 
rubine. 

Remi se aplecă înspre Sam şi îi şopti: 

— Nu e foarte original, nu-i aşa? 

— Ce anume? 

— Ca un criminal să aibă o colecţie de cuțite. Ar fi fost 
mult mai interesant dacă această vitrină ar fi fost plină cu 
păpuşi de porțelan. 

Ajunseră la capătul vitrinei, trecură de colţul ei şi se 
opriră să admire strălucitoarea spadă egipteană khopesh, 
în formă de seceră. De cealaltă parte a vitrinei se auzi un 
murmur de voci. Prin geamul ei Sam şi Remi văzură cum 
cuplurile se dau la o parte, în timp ce un bărbat intra în 
cameră. 

— A sosit rechinul, murmură Remi. 

— Dar eu, din păcate, n-am la îndemână momeala 
otrăvită, zise Sam. 

Vocea gravă de bas a lui Hadeon Bondaruk umplu 
încăperea: 

— Bună seara, doamnelor şi domnilor. Văd după feţele 
dumneavoastră că sunteţi fascinaţi de colecţia mea de 

246 


arme. Cu umerii drepţi, cu mâinile împreunate la precum un 
general care inspectează un rând, Bondaruk merse de-a 
lungul marginii vitrinei. 

— Uneltele de război au adesea acest efect. Ca oameni 
civilizaţi cum ne numim, încercăm să pretindem că nu ne 
captivează moartea şi violenţa, ca ele fac parte din 
construcţia noastră genetică, in sufletul nostru suntem cu 
toţii nişte oameni primitivi care luptă pentru supravieţuire. 

Bondaruk se opri şi privi în jur să vadă dacă îndrăznea 
cineva să-l contrazică. Văzând că nu are nici un rival, îşi 
continuă drumul. Spre deosebire de invitaţii săi, el nu purta 
smoching, ci era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni negri 
şi o cămaşă asortată neagră, din mătase. Era un bărbat 
slab, cu o faţă ascuţită, cu ochi negri, scânteietori şi cu 
părul negru şi des, prins la spate în coadă de cal. Deşi avea 
cincizeci de ani, arăta cu zece, cincisprezece ani mai tânăr. 
Nu le acordă nici o atenţie invitaţilor, însă toţi aceştia se 
retrăgeau din calea lui când se apropia, bărbaţii privindu-l 
precauţi, femeile studiindu-l fie cu o teamă desăvârşită, fie 
cu interes. 

Bondaruk se opri şi bătu în sticlă. 

— Pumnalul kris, zise el, fără să se adreseze cuiva în mod 
special. Arma tradiţională a malaiezilor. E frumos cu lama 
lui unduită, dar nu foarte practic. E folosit mai mult pentru 
ceremonii, decât pentru a omori cu el. Mai merse puţin, 
apoi se opri din nou. Asta e o piesă desăvârşită: sabia 
chinezească dao. Poate cea mai bună armă de luptă din 
toate timpurile. 

Continuă, oprindu-se la fiecare câţiva metri să vorbească 
despre o altă armă, oferindu-le fie o lecţie de istorie, fie 
părerea lui personală despre eficacitatea armei. Pe măsură 
ce se apropia de capătul vitrinei, Sam se dădea înapoi, 
trăgând-o pe Remi după el, până când ajunseră să stea cu 
spatele lipit de perete. Bondaruk, cu chipul reflectându-i-se 
în sticlă, trecu de colţ şi se opri să admire o halebardă 
înaltă de doi metri. Acum era la mai puţin de doi metri de 
ei. 


247 


Remi îl strânse pe soţul ei de braţ. Sam, cu privirea 
aţintită spre Bondaruk, era încordat, pregătindu-se să atace 
în momentul când Bondaruk avea să se întoarcă spre ei. 
Fără îndoială că i-ar fi recunoscut; întrebarea era dacă Sam 
putea să fie mai puternic decât el şi să-l facă prizonierul lui. 
Fără să aibă avantajul ăsta, paznicii i-ar fi înconjurat într-o 
clipă. 

În cele din urmă, Bondaruk zise: 

— Halebarda: dacă-i laşi pe englezi să conceapă o armă, 
o fac şi urâtă şi inutilă. 

Invitaţii chicotiră şi murmurară aprobator, apoi Bondaruk 
merse mai departe, trecu de colţ şi începu să le vorbească 
de armele de pe partea cealaltă. După alte câteva 
comentarii, Bondaruk se îndreptă spre uşă, se întoarse 
către mulţime, dădu scurt din cap, apoi dispăru. 

Remi răsuflă uşurată. 

— Ei bine, trebuie să recunosc că ştie să se impună. 

— E vorba de cruzime, murmură Sam. O poartă ca pe o 
mantie. Aproape că îi poţi simţi mirosul. 

— Am avut acelaşi sentiment în legătură cu Holkov. 

Sam încuviinţă din cap. 

— Aşa e. 

— Pentru un moment mi s-a părut că aveai de gând să te 
confrunţi cu el. 

— Pentru un moment şi eu am crezut la fel. Haide, să ne 
continuăm căutarea, până nu mă răzgândesc. 


248 


Capitolul 39 


Înaintând spre vest prin castel, trecură liniştiţi pe lângă 
cei câţiva invitaţi întâlniți în cale. În timp ce castelul şi 
aripile sale erau aşezate sub forma simbolului păcii, partea 
principală a casei era un octogon cu camere de zi, camere 
de recreere, camere de lucru şi biblioteci, toate situate în 
jurul foaierului central. După ce rătăciră douăzeci de 
minute, ajunseră într-o seră întunecată, plină de palmieri în 
ghivece, de spaliere suspendate acoperite de viţe în floare. 
Prin cupola de sticlă a tavanului, vedeau strălucirea 
diamantină a stelelor pe cerul întunecat, în stânga lor, 
dincolo de pereţii de sticlă, se vedea o verandă lungă 
înconjurată de gard viu. 

În peretele de la nord-vest se vedea o uşă. Făcură un tur 
al serei pentru a se asigura că nu existau camere de filmat 
şi că erau singuri, iar apoi se îndreptară spre uşă. Era 
încuiată. 

Sam tocmai îşi căuta şperaclul în buzunar, când din 
spatele lui se auzi o voce: 

— lertaţi-mă, domnule, dar aţi putea să-mi spuneţi ce 
căutaţi? 

Nu mai avu timp să se gândească, ci reacţionă instinctiv. 
Se întoarse spre bărbat şi strigă în ... ce spera că va trece 
drept engleză cu accent rusesc: 

— În sfârşit! Pe unde ai umblat? Ştii că nu mai 
funcţionează sistemele de control al umidității? 

— Poftim...? 

— Eşti de la pază, nu? 

— Da, domnule. Dar... 

— Domnul Bondaruk ne-a zis să venim direct aici, că ne- 
aşteaptă cineva. Suntem pe-aici de vreo cinci minute, nu-i 
aşa, dragă? 

Remi reacţiona fără întârziere şi încuviinţă din cap şi 
spuse: 

249 


— Cel puţin. 

Paznicul îşi miji ochii. 

— Aşteptaţi un moment, să confirm... 

— Bine, fă ce ai de făcut, dar lasă-mă să te întreb ceva: 
Ai văzut vreodată ce poate face condensarea dintr-o 
halebardă cu mânerul din arțar roşu mongol? Ai văzut? 

Paznicul scutură din cap, cu staţia radio aproape de gură. 

— Uite, priveşte acest palmier - e un exemplu perfect să 
demonstreze spusele mele... Vezi cum arată frunzele? Făcu 
un pas în faţă şi spre stânga paznicului, arătând înspre unul 
dintre palmieri. Uitând de staţia radio, paznicul se arătă 
curios, cum era şi normal, întorcându-şi capul să se uite la 
ceea ce îi arătase Sam. 

Într-o fracțiune de secundă, Sam îşi schimbă direcţia. 
Învârtindu-se pe călcâiul drept, îşi balansa piciorul stâng, 
formând un arc scurt şi-l lovi pe bărbat în glezna dreaptă, 
făcându-l să cadă în genunchi. Chiar când paznicul se 
clătina, Sam se învârti din nou, de data asta aplicându-i un 
upercut perfect, nimerindu-l direct în bărbie. Deveni 
inconştient chiar înainte de a cădea pe podea. 

— Uau, zise Remi, răsuflând uşurată. Şi eu care credeam 
că lecţiile tale de judo sunt doar un hobby. 

— Aşa şi este. Doar că e un hobby practic. Apropo, 
următoarea mişcare e ata. 

— Găseşte-mi o floretă şi ne-am înţeles. Arţar roşu 
mongol? Măcar există aşa ceva? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

Sam  îngenunche, luă staţia paznicului, apoi îl 
percheziţiona şi găsi într-un toc de la brâu un pistol Glock 
de 9 mm, o pereche de cătuşe, o cartelă de acces şi un inel 
cu chei. Îi aruncă inelul lui Remi care începu să încerce 
cheile în uşă. Sam îl rostogoli pe paznic pe burtă, îi legă 
mâinile la spate cu cătuşele, îl legă la gură cu cravata, apoi 
îl târî de guler până în colţ şi rearanjă câteva ghivece cu 
palmieri astfel încât să nu se poată vedea. 

— Am găsit-o, zise Remi, întorcând una dintre chei în 
broască şi ţinând-o în sus. 

— Ai verificat uşa? 

250 


Ea încuviinţă din cap. 

— N-am văzut nici un sistem de alarmă. Broasca şi 
zăvorul par a fi standard. 

— Ei bine, vom şti sigur în vreo cinci secunde, zise Sam, 
apoi introduse cheia în yală şi răsuci mânerul. Linişte. Nici 
ţipătul alarmelor, nici urletul goarnelor. 

— Ar putea totuşi să fie o alarmă silenţioasă, zise Remi. 

— Aşa e. Hai repede acolo. 

Fugiră spre colţ şi se ghemuiră lângă trupul paznicului. 
Se scurse un minut. Trecură două minute şi nu se auzi nici 
sunetul paşilor grăbiţi, nici glasuri care să anunţe ceva prin 
boxe. 

— N-are cum să fie aşa de uşor, zise Remi. Sau se poate? 

— Nici vorbă. Dar nu mai avem cale de întoarcere. Dacă 
nu cumva vrei să renunţăm. 

— Eu? răspunse ea zâmbind. Abia acum încep să mă 
distrez. 

— Aşa te vreau! 

Dincolo de uşă se afla un coridor lung de trei metri, 
vopsit în alb şi luminat de deasupra de tuburi fluorescente. 
La capătul coridorului era o altă uşă, de data aceasta din 
oţel şi controlată printr-un cititor de cartele montat pe 
perete. 

— E încurcată treaba! zise Sam. Vezi ecranul ăla de 
dimensiunea unei monede de deasupra cititorului? 

— Da. 

— E un scanner biometric pentru amprente. 

— Ceea ce înseamnă că trebuie să existe şi un sistem 
central de supraveghere pe undeva. 

— Aşa e. Se pare că vom avea nevoie de amicul nostru. 
Aşteaptă-mă aici. 

Sam ieşi pe uşă şi apoi reapăru, târându-l pe paznic după 
el. Îi întinse lui Remi cartela de acces, lar apoi îl ridicară 
împreună pe paznic, astfel încât Sam să-l poată sprijini de 
la brâu, iar Remi să ajungă la mâinile lui încătuşate. 

— O să avem cel mult vreo două încercări, înainte de a 
declanşa ceva şi de a ne trezi cu alţi indivizi pe cap, zise el. 

— Mai întâi cartela şi apoi amprenta? 

251 


— Da. Aşa cred. 

— Minunat. 

Sam îşi depărta picioarele pentru a se putea sprijini mai 
bine, iar apoi târî trupul flasc al bărbatului către cititor. 
Remi trecu cartela, apoi apucă degetul mare al paznicului şi 
îl apăsă pe scanner. Cititorul scoase un ţiuit surd. 

— Prima încercare, zise Sam. 

— Sunt neliniştită. 

— A doua oară e cu noroc. Grăbeşte-te, nu-l mai pot ţine 
mult. 

Işi trase răsuflarea, apoi încercă din nou. 

Cititorul scoase un sunet lin, plăcut, fiind urmat de un clic 
metalic, când încuietoarea se deconecta. 

— Deschide-o numai un centimetru înainte ca 
încuietoarea să se conecteze din nou, zise Sam, dându-se 
câţiva paşi în spate şi întinzându-l pe paznic pe podea. Mă 
întorc imediat. Il târî pe paznic înapoi şi îl scoase pe prima 
uşă, apoi se întoarse. Vezi ceva? întrebă el. 

Remi mai împinse încă puţin de uşă, se uită prin 
deschizătură câteva momente, apoi se întoarse şi zise: 

— Din câte văd, nu sunt camere de luat vederi. 

— Să mergem. 

Remi deschise uşa şi intrară. Camera era circulară, cu 
pereţii vopsiți în gri şi pe jos cu covoare de un albastru 
marin. Spoturile din tavan creau mici oaze de lumină pe 
podea. In faţa lor, dispuse simetric, una spre stânga, alta 
spre dreapta, erau alte două uşi cu cititor de cartele. 
Fiecare se duse la câte o uşă, Sam la cea din stânga, Remi 
la cea din dreapta şi verificară dacă nu aveau alarmă. Nu 
găsiră nimic. 

Repetând procedeul de mai devreme, verificară mai întâi 
uşa din stânga. lnăuntru se găsea un mic palier şi nişte 
scări care coborau cinci metri înspre un coridor cu covoare 
roşii-maronii şi cu lumini slabe pe pereţi. 

Apoi verificară uşa din dreapta. 

— E o anticameră pătrată cu latura de trei metri, şopti 
Remi, deschizând uşa un centimetru. Chiar în faţă e o altă 
uşă - cu zăvor, dar fără lacăt, din câte am văzut. De la 

252 


jumătate şi până în tavan, peretele din dreapta e format din 
sticlă. Pe partea cealaltă pare să fie un panou de 
supraveghere - câteva computere şi o consolă radio. In 
spatele computerelor se află o altă uşă. 

— Lumini? 

— E întuneric, nu se vede decât lumina de la monitoare. 

— Camere de supraveghere? 

Se uită din nou înăuntru, de data asta ciucindu-se şi 
întinzându-şi gâtul. Se întoarse şi dădu din cap. 

— Una singură din câte am văzut - o lumină verde care 
clipeşte lângă tavan în colţul din dreapta. 

— E fixă? 

— Nu, mobilă. 

— Bine pentru noi, rău pentru ei. 

— Cum aşa? 

— Intr-un spaţiu atât de mic ar fi trebuit să pună o 
cameră fixă cu lentile semisferice. Aşa n-ar fi existat puncte 
moarte. Urmăreşte-o, vezi în cât timp face o rotaţie 
completă. Făcu întocmai. 

— Patru secunde. 

Sam se încruntă. 

— Nu avem prea mult timp. Ai vreo preferinţă? 

— Nu. 

— Atunci hai mai întâi în stânga. 

II târâră pe paznic după ei, îl lăsară pe palier, apoi 
coborâră scările, stând aplecaţi pentru a putea verifica 
coridorul din timp. Nu văzură nici o lumină verde de la vreo 
cameră de supraveghere. Continuară să meargă. 

După nouă metri ajunseră la capătul coridorului, unde 
găsiră o uşă de stejar pe care era o plăcuţă din aur scrisă 
cu litere chirilice. Chiar dacă nici unul dintre ei nu ştia să 
citească în rusă, stilul plăcuței le sugera contextul: 
ACCESUL INTERZIS. Mânerul era, de asemenea, din aur. 
Sam încercă uşa. Era descuiată. Intrară. 

O altă cameră circulară, aceasta măsurând nouă metri în 
diametru şi având lambriuri lustruite din lemn de nuc cu 
noduri. Podeaua era acoperită cu ceea ce părea a fi un 
covor turcesc ţesut de mână. 

253 


— Covorul. E un Dosemealti - sunt ţesute de i/uruci; 
nomazi. Sunt extrem de rare şi foarte scumpe. Am citit un 
articol despre ele luna trecută. În fiecare metru pătrat dintr- 
un astfel de covor sunt aproape două sute de mii de noduri 
făcute de mână. 

— Impresionant. 

— Da, dar ceva îmi spune că nu asta e piesa de 
rezistenţă din această cameră. 

— Pe bune? 

La fiecare câţiva metri de-a lungul pereţilor curbați se 
aflau vitrine strălucitoare, fiecare dintre ele conţinând 
obiecte militare aşezate pe pedestaluri de marmură. 
Camera era întunecată, singura lumină venind de la lămpile 
cu halogen aflate în fiecare vitrină în parte. Spre deosebire 
de Camera Săbiilor, era evident că această colecţie era 
numai pentru privirile lui Bondaruk. Dacă ar fi existat chiar 
şi vreo urmă de îndoială, aceasta era spulberată de scaunul 
din piele cu spătar înalt, aflat chiar în mijlocul camerei. 

— Ai impresia că ar fi un tron, nu-i aşa? întrebă Sam. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu. 

Se despărţiră, mergând fiecare de-a lungul unui perete şi 
studiind fiecare piesă în parte. 

— Uite, acesta este un gerron, zise Sam întorcând capul, 
oprindu-se în faţa unei vitrine cu un scut înalt şi oval făcut 
din împletituri de nuiele şi piele, lira folosit de trupele 
persane. 

— Eu am o sabie persană, răspunse Remi de vizavi. Se 
numeşte akinakes. Era purtată de Nemuritorii din dinastia 
Ahemenizilor. 

— Se pare că urmăreşte o anumită temă. Am aici un 
sagaris. O secure persană - purtată tot de cei din dinastia 
Ahemenizilor. 

Îşi continuară turul, fiecare citind cu voce tare ce scria pe 
plăcuţe pe parcurs ce înaintau. Scuturi, sulițe, pumnale, 
arcuri lungi... Toate din perioada dinastiei Ahemenizilor din 
Persia antică a lui Xerxes l. 

— Cred că cineva are un fetiş, zise Remi când se 
reîntâlniră în dreptul uşii. 

254 


— Sunt de acord, răspunse Sam. Eu cred că tocmai am 
descoperit secretul lui Bondaruk. 

— Poate, dar asta ridică următoarea întrebare: ce au de- 
a face toate astea cu Beciul Pierdut al lui Napoleon? 

Se întoarseră în încăperea circulară cu covor albastru. 
Remi se ghemui lângă uşa din dreapta, o deschise şi aruncă 
o altă privire înăuntru. 

— Nu s-a schimbat nimic. 

— Bun, uite cum o să facem, zise Sam şi apoi îi explică. 
După ce intru, dacă nu se mai roteşte camera de 
supraveghere, închide uşa şi caută-ţi un loc unde să te 
ascunzi. S-ar putea să însemne că au văzut ceva şi că vor 
trimite paznici încoace. 

— Dar tu ce vei face? 

— Tu ai grijă de tine. Eu o să fiu chiar în urma ta. 

Sam trecu în locul ei lângă uşă. Aşteptă până când 
camera se roti cu totul spre dreapta şi apoi se lăsă pe burtă 
şi se strecură pe uşă. Se rostogoli spre dreapta până când 
ajunse cu spatele la perete, iar apoi se târî până la 
următoarea uşă. 

Putea să audă acum zgomotul surd de la motorul 
camerei. Remi îngenunche la rândul ei lângă uşă şi bătu de 
două ori cu degetul în podea: „Camera s-a îndepărtat.” Sam 
îşi întoarse uşor capul, până când putu să vadă prin geam. 
Privi de-a lungul tavanului şi pereţilor de deasupra panoului 
de supraveghere pentru a vedea dacă nu sunt camere; nu 
observă nici una. Întrezări cu colţul ochiului cum camera 
începu să se rotească înapoi înspre el. Remi bătu o dată cu 
degetul în podea - „se apropie camera” - iar Sam se lăsă la 
pământ. 

Se scurseră cinci secunde. Remi bătu de două ori. Sam 
se ridică şi roti mânerul de la uşă. Era descuiată. Se 
rostogoli spre stânga şi se ridică în genunchi, având grijă să 
rămână cu capul sub nivelul geamului. Aşteptă până când 
Remi bătu din nou în podea, dându-i semnalul că poate să 
înainteze, apoi răsuci mânerul, deschise uşa, se strecură 
înăuntru şi o închise din nou. Peste doar trei secunde se 
afla sub cameră cu spatele lipit de perete. li făcu semn lui 

255 


Remi că totul era în regulă. Cincisprezece secunde mai 
târziu, Remi trecuse de ambele uşi şi se afla lângă el. 

Camera de siguranţă era de două ori mai mare decât 
anticamera. Sub geam se afla un birou lung pal alb, pe care 
se găseau două unităţi centrale şi monitoare LCD cu 
diagonala de 50 de centimetri, patru metri şi jumătate de 
ei, în peretele de care se sprijineau, se afla o altă uşă. 

Sam duse degetul la ureche, arătă înspre cameră şi apoi 
către sine: „S-ar putea să aibă microfon, verific eu.” Remi 
dădu din cap în semn că înţelesese. 

Sincronizându-şi mişcările cu rotirea camerei, Sam se 
lăsă jos, mai întâi înspre stânga, apoi înspre dreapta şi se 
ridică pe vârfuri astfel încât să vadă camera mai bine. 

— N-are microfon, îi spuse el. Verific eu uşa. Tu sa mi 
spui când. 

Aşteptară, urmărind rotirea camerei de deasupra lor. 

— Acum. 

Sam se strecură de-a lungul peretelui înspre stânga, 
verifică mânerul uşii, îşi dădu seama că e descuiată, iar 
apoi reveni. 

— Avem încă noroc, zise el. 

— Tocmai asta mă nelinişteşte. 

Viteza de rotire a camerei nu le lăsa suficient timp pentru 
a deschide următoarea uşă, a arunca o privire înăuntru şi 
apoi, fie să se retragă, fie să meargă mai departe. 

— Va trebui să riscăm, zise Sam. 

— Ştiu. 

— Eşti gata? 

Remi trase aer adânc în piept, expiră, iar apoi încuviinţă 
din cap. 

Urmăriră camera, aşteptând să se îndepărteze cât mai 
mult, apoi alunecară de-a lungul peretelui, deschiseră uşa 
şi intrară. 


256 


Capitolul 40 


Fură întâmpinați de o lumină albă, orbitoare. Înainte ca 
ochii să li se acomodeze, se auzi un glas cu accent scoţian: 

— Cine sunteţi? Ce faceţi... 

Ţinându-şi mâna în faţa ochilor, Sam scoase pistolul şi îl 
îndreptă în direcţia din care venea vocea. 


— Mâinile sus! 
— Bine, bine, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă 
împuşca! 


Ochii li se acomodară cu lumina. Erau într-un laborator 
aseptic, cu pereţii zugrăviți în alb şi cu podeaua acoperită 
de dale albastre din cauciuc antistatic şi antimicrobian. In 
centrul camerei se afla o masă de lucru lungă de patru 
metri şi lată de doi metri, înconjurată de taburete rotitoare. 
Pe suprafaţa laminată a mesei se găseau ceea ce păreau a 
fi piese din colecţia de arme a lui Bondaruk - mânerul de la 
o suliță ruptă, capul unui topor cu lamă dublă, o sabie de 
cavalerie din războiul civil, cu lama mată şi îndoită. 

De-a lungul pereţilor se găseau autoclave, frigidere şi 
dulapuri cu uşi de sticlă, având afişaj pentru controlul 
umidității şi al temperaturii şi trei monitoare cu plasmă, cu 
diagonala de 10 centimetri, aşezate pe rafturi acoperite de 
tastaturi şi imprimante. Trei lămpi din oţel cu becuri cu 
halogen împrăştiau lumină din tavan. 

Bărbatul aflat în faţa lor era scund şi chel în vârful 
capului, puţinul păr rămas fiind de un roşu aprins. Purta un 
halat alb, lung până la genunchi. Ochii îi păreau caraghios 
de mari din spatele ochelarilor cu lentile groase prinse în 
rame negre. 

— Uite şi ceva cunoscut nouă, zise Remi arătând i u 
degetul. 

Pe unul dintre monitoare se vedea imaginea unei făşii de 
piele crăpată, pe care era inscripționată o grilă de 
simboluri. 

257 


— Evrica, murmură Sam, iar apoi îi zise bărbatului: Tu 
cine... 

Chiar în momentul în care cuvintele îi ieşeau lui Sam pe 
gură, bărbatul se răsuci şi porni spre peretele din fundul 
camerei. Sam îşi dădu seama că se îndreaptă către butonul 
roşu şi bombat, montat in perete, butonul de alarmă. 

— Opreşte-te! strigă Sam fără a fi ascultat. La naiba! 

Remi ţâşni din spatele său. Se aruncă în faţă, apucă 
mânerul suliţei de pe masă şi îl aruncă în lateral. Se învârti 
în aer şi îl lovi pe bărbat în spatele genunchilor. Având 
braţul deja întins spre buton, acesta gemu şi căzu cu faţa la 
pământ. Cu un zgomot surd, capul i se izbi de perete chiar 
sub buton. Se prăbuşi la podea şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Sam, ţinând încă pistolul în mână, o privea cu ochii mari. 
Remi se întoarse spre el, ridică din umeri şi zâmbi. 

— Pe când eram mică m-am antrenat în aruncarea 
bastonului. 

— Se vede. Te-ai pricepe al naibii de bine şi la aruncarea 
potcoavei. 

— Sper că nu l-am omorât. Dumnezeule, zi-mi că nu l-am 
omorât! 

Sam se apropie de bărbat, îngenunche şi îl răsuci pe 
spate. 

In frunte îi apăruse un cucui vineţiu, de forma unui ou. 
Sam verifică dacă mai are puls. 

— O să aibă parte de un somn îndelungat. O să-l doară 
capul câteva zile, dar nimic altceva. 

Remi stătea în faţa monitorului pe care era afişată grila 
cu simboluri. 

— Crezi că e sticla din Rum Cay? întrebă ea. 

— Sper că da. Dacă nu e, înseamnă că Bondaruk are mai 
multe sticle. Caută pe aici, vezi dacă dai de ea. Căutară în 
dulapuri, în frigidere, în sertarele de la masa de lucru, dar 
nu dădură nici de sticlă, nici de etichetă. 

— Cel mai probabil e o imagine digitală, zise Remi, 
analizând monitorul. Vezi marginea asta de aici, din 
stânga? Aş zice despre culoare că a fost intensificată. 


258 


— Oricât de mult mi-aş dori să-i luăm sticla lui Bondaruk, 
s-ar putea să n-avem nevoie de nimic mai mult decât de 
imaginea asta. Vezi dacă poţi să o tipăreşti... Sam se opri 
din vorbit şi îşi încorda gâtul. Auzi? La dracu! Arătă cu 
degetul. 

În colţ, parţial camuflată de un dulap suspendat, se afla o 
cameră de supraveghere. Nu se mai rotea, având lentila 
îndreptată direct spre ei. 

— O să avem musafiri, zise Remi. 

— Vezi repede dacă poţi să tipăreşti poza etichetei! 

În timp ce Remi lucra la tastatură, Sam se îndreptă spre 
colţ, apucă firele care duceau la cameră si le smulse. Fugi 
apoi la uşă, stinse luminile şi reverii lângă Remi. 

— Am reuşit! zise ea şi apăsă o tastă. 

Beculeţul verde al imprimantei se aprinse şi tasta se trezi 
la viaţă cu un huruit. Auziră o uşă deschizându-se cu putere 
în Camera de siguranţă, apoi uşa se închise şi se deschise 
din nou. Urmă zgomotul paşilor pe linoleum, după care se 
făcu linişte. 

— La pământ, şopti Sam, care se aruncă pe burtă, 
trăgând-o pe Remi după el. Stai aici şi ia foaia tipărită. Se 
târî până lângă masă şi scoase capul pentru a privi. 

Mânerul uşii se rotea încet. Întinse pistolul şi ţinti. 

Imprimanta începu să huruie ritmic. 

— Tipăreşte, şopti Remi. 

Uşa fu deschisă cu putere, iar în prag apăru o siluetă 
luminată de monitoarele din camera de siguranţă. Sam 
trase un foc. Glonţul lovi piciorul bărbatului, chiar sub 
genunchi. Urlă şi se prăbuşi pe burtă. Arma lui - un pistol 
automat Heckler & Koch MP5 - sări pe podeaua de cauciuc 
şi ateriza la câţiva paşi de Sam. Auzi o voce murmurând 
şuşotit în camera de siguranţă - o înjurătură în rusă 
presupuse Sam după ton. Bărbatul pe care îl împuşcase 
Sam scâncea şi se târa înapoi înspre uşă. 

— Am reuşit! strigă Remi. Detaliile se văd perfect. Ne 
putem folosi de ea fără probleme. 

— Vino aici, şopti Sam. Se târî după colţ şi îl apucă de 
gleznă. 

259 


— Sunt aici. 

Sam se întoarse, îi dădu pistolul şi zise: 

— Când zic eu, trage trei focuri către uşă. Ţinteşte înspre 
peretele de sticlă. 

— Bine. 

Sam se aşeză în genunchi, trase o gură de aer în piept şi 
zise: 

— Acum! 

Remi se ridică şi începu să tragă. Geamul se sparse. Sam 
se rostogoli din spatele mesei, o luă la stânga, apucă 
pistolul automat şi se adăposti din nou. 

— Ce tot aşteaptă? întrebă Remi. 

— Bănuiesc că aşteaptă să le vină întăriri şi arme mai 
bune. Trebuie să scăpăm de-aici înainte să se întâmple 
asta. 

Chiar la ţanc, o mână apăru de după uşă şi aruncă ceva. 
Obiectul sări până lângă marginea mesei, lovi podeaua 
învârtindu-se, apoi se opri. 

— Jos, Remi! strigă Sam. 

Bazându-se pe instinct şi pe convingerea că identificase 
corect obiectul, Sam se ridică, făcu un salt şi-i trase un şut, 
zburându-l înapoi înspre uşă. Când căzu pe prag, explodă. 
Laboratorul fu invadat de o lumină albă şi de o explozie 
asurzitoare. Sam se clătină şi căzu în spatele mesei. 

— Ce Dumnezeu a fost asta? întrebă Remi, scuturând din 
cap pentru a-şi reveni. 

— O grenadă de diversiune. Forţele speciale şi echipele 
SWAT le folosesc pentru a-i distrage pe răufăcători. Mult 
sunet şi lumină, dar fără şrapnel. 

— Cum de ai ştiut? 

— De pe Discovery. Măcar ştim un lucru - încearcă să 
evite să tragă în camera asta. 

— Ce-ar fi să le distragem noi puţin atenţia? zise Remi 
arătând cu pistolul. Sam urmări linia ţevii. 

Pe peretele din faţa butonului de alarmă era o cutie din 
plexiglas de mărimea unei cărţi, în care se afla un buton 
galben pe care era reprezentat un strop de apă. Asta ar 
trebui să funcţioneze, zise ea. 

260 


— Două focuri de acoperire, te rog. 

— Eşti gata? 

— Gata. 

Remi se ridică şi începu să tragă. Sam goni spre perete 
şi, lovind-o cu patul armei, dobori cutia de plexiglas de pe 
perete. Apăsă butonul. Din boxe nevăzute, un glas feminin 
generat pe computer făcu un anunţ, mai întâi în rusă, apoi 
în engleză: „Atenţie! Sistemul de stingere a incendiilor a 
fost activat. Evacuaţi zona de urgenţă. Atenţie! Sistemul de 
stingere a incendiilor a fost activat... “ 

Sam reveni în fugă în spatele mesei. 

— O să plouă, Remi. Protejează pagina printată. 

— Am rezolvat-o deja. 


— În decolteu? 
— Mai bine de atât. Am găsit o pungă cu închidere 
etanşă. 


La dreapta lui, Sam zări cu colţul ochiului că cineva se 
mişca în prag. Se răsuci şi trase o rafală scurtă. Unul dintre 
monitoarele din camera de siguranţă explodă, împrăştiind o 
cascadă de scântei, iar apoi începu să fumege. Sam se 
retrase în spatele mesei. 

Se auzi un zbârnâit şi din tavan se iviră duze argintii. O 
secundă mai târziu, se auzi un sâsâit. Din duze izbucniră 
conuri de apă. 

Sam privi pe după colţul mesei exact în momentul în care 
o siluetă traversa anticamera în fugă şi dispărea prin uşă. 

— Să mergem până nu soseşte cavaleria, strigă Sam 
pentru a acoperi zgomotul apei. 

— Stai, îmi verific muniţia... Mai am nouă gloanţe. Sunt 
gata oricând vrei. 

— Când pornesc eu, mai trage trei gloanţe prin cadrul 
uşii şi apoi urmează-mă! Rămâi chiar în spatele meu, ai 
înţeles? 

— Da. 

— Acum! 

Sam se ridică şi o luă la fugă. În momentul în care trecea 
pe lângă capul mesei, întinse mâna dreaptă şi apucă un 
taburet. Cu trei metri înainte de uşă, îl aruncă înaintea sa şi 

261 


apoi îi dădu un şut. Chiar în momentul acela, în prag se 
profila o siluetă. Taburetul, care se rotea şi se rostogolea 
deja, se lovi de picioarele bărbatului. Fluturând din braţe, 
se trase împleticindu-se şi se lovi de monitorul care fumega 
încă. Alţi trei paşi şi Sam trecu de prag. Răsuci MP5-ul în 
mână şi îl lovi pe bărbat direct în faţă. Un trosnet dureros - 
îi sparse nasul. Trupul bărbatului se înmuie şi alunecă de pe 
masă, având încă picioarele prinse în taburet. 

Sam ridică MP5-ul pe care îl scăpase bărbatul şi i-l dădu 
lui Remi. 

— Şi acum ce facem? întrebă ea îndepărtându-şi şuviţele 
de păr ud de pe chip. 

— Nimic sofisticat. Fugim ca să ne scăpăm pielea. 

Trecură de prima uşă şi ajunseră în alcov, apoi de uşa cu 
cititorul de cartele până în coridor, unde apa le ajungea 
deja la nivelul gleznei. Luminile fluorescente erau stinse. 

— Ai totuşi un plan, nu? întrebă Remi. 

— N-aş zice că e chiar un plan. Mai degrabă o schiţă. 

— Mă mulţumesc şi cu atât. 

Se întoarse spre ea şi o apucă de mână. 

— Eşti pregătită pentru ce urmează? S-ar putea să fii 
nevoită să faci lucruri pe care nu ţi le doreşti. 

Remi zâmbi. Şiroaie de apă îi curgeau peste obraji şi 
peste buze. 

— Să împuşc pe cineva, de exemplu? Nici o grijă, e greu 
la început. 

— Aşa te vreau. Bun, număr până la trei şi porneşte. Ţine 
capul jos şi mergi pe partea stângă ca să fii protejată. Trage 
în tot ce mişcă. 

— Cu plăcere. 

Sam apucă mânerul uşii. 

— Unu... doi... 


262 


Capitolul 41 


— ... Trei! 

Ghemuit, Sam deschise uşa. 

În afară de lumina lunii care pătrundea prin tavan, sera 
era scufundată în întuneric şi, fiind separată de zona 
laboratorului, nu era inundată. Apa din coridor ţâşni şi 
începu să se scurgă de-a lungul podelei. Sam şi Remi 
aşteptau, priveau. Era linişte. Nici o mişcare. 

— Unde sunt... şopti Remi. 

O grenadă de diversiune se lovi de peretele de lângă uşă 
şi le ateriza la picioare. Sam o lovi cu călcâiul şi închise uşa. 
De cealaltă parte se auzi un bubuit, iar prin crăpături 
străfulgera o lumină albicioasă. 

Sam crăpă uşa câţiva centimetri şi, de această dată, fu 
întâmpinat de sunetul paşilor şi de lumina lanternelor care 
marcau drumul prin seră, apropiindu-se de ei. 

— Poţi să mi-l împrumuţi puţin? întrebă Sam şi luă MP5-ul 
lui Remi. După ce încep să trag, fugi în dreapta. Sparge un 
geam şi îndreaptă-te spre curtea interioară. 

— Dar tu? 

— Eu o să fac puţin scandal. Fugi! 

Sam deschise uşa, îndreptă MP5-ul spre tavan şi începu 
să tragă. Uşor aplecată, Remi o luă la goană spre curte; 
pistolul îi zvăcni în mână, în timp ce de pe ţeava ţâşneau 
flăcări portocalii. 

Gândindu-se că sticla era cel mai probabil ranforsată, 
tinti spre ramele din apropierea vârfului. Cu un scrâşnet 
reverberant şi prelung, acestea cedară. Primul panou de 
sticlă căzu înăuntru şi se rostogoli în cădere, urmat de un 
altul, apoi de încă unul, lovindu-se de palmieri, despicând 
spalierele. Se auziră glasuri care strigau în rusă, dar 
aproape imediat se preschimbară în ţipete, în momentul în 
care primul panou lovi podeaua. Cioburi de sticlă ţâşniră în 


263 


toate părţile precum şrapnelul, spintecând plantele şi 
ciuruind pereţii. 

Sam, aflat deja în mişcare, văzu toate acestea cu colţul 
ochiului. Focurile trase de Remi nimeriră în plin, spărgând 
unul dintre geamurile verticale. Aştepta deja în curte 
ghemuită, făcându-i semn să se grăbească. Sam simţi o 
ciupitură în mână şi mai multe înţepături pe faţă. Îşi acoperi 
capul cu mâinile, continuând să fugă, iar apoi sări prin 
spărtura făcută de Remi. 

— Sângerezi, zise Remi. 

— Poate o să mă aleg cu o cicatrice. Haide! 

li dădu MP5-ul, se întoarse şi o luă la fugă către gardul 
viu. Ţinându-şi mâinile precum lama unui buldozer, Sam îşi 
croi drum printre crengi, după care o trase şi pe Remi după 
el. La fiecare câteva secunde, în spatele lor se auzea 
sunetul de sticlă spartă, amintindu-le că acoperişul serei 
continua să se prăbuşească. Răsunară câteva glasuri, unele 
în engleză, altele în rusă, care se chemau între ele. În mod 
similar, dinspre clădirea principală, dinspre acea parte în 
care Sam şi Remi bănuiau că se desfăşura petrecerea, 
străbătu rumoarea glasurilor invitaţilor lui Bondaruk. 

Sam şi Remi se chirciră în iarbă pentru a-şi trage 
răsuflarea şi pentru a se orienta. La dreapta lor, la o 
distanţă de cincizeci de metri se afla zidul dinspre stânci; în 
spatele lor se afla aripa de vest, clădirea principală a 
castelului şi aripa de est; chiar în faţa lor, la o sută de 
metri, se afla o lizieră de pini, precedată de arbuşti de 
dracilă. 

Sam se uită la ceas: era patru dimineaţa. Mai aveau 
câteva ore până la răsărit. 

— Hai să furăm una dintre maşini, zise Remi, care îşi 
scoase pantofii, le rupse tocurile şi îi încălţă la loc. Gonim 
până la Sevastopol şi găsim un loc cu multă lume. 
Bondaruk n-ar îndrăzni să acţioneze în public. 

— Nu te baza pe asta. Şi oricum, ar fi prea evident. Sigur 
au închis deja zona. Nu uita: singurul mod în care va şti că 
suntem noi va fi din imaginile de la camera de 
supraveghere sau dacă îl pune pe tipul din laborator să ne 

264 


recunoască după poze. Deocamdată nu ştie nimic altceva 
decât că s-a dezlănţuit iadul. Ar fi spre avantajul nostru să 
nu risipim misterul. 

— Cum? 

— Mergem înapoi pe acelaşi drum. Ultimul loc în care s- 
ar gândi să ne caute ar fi pe acolo pe unde am intrat. 

— Înapoi în tunel? Şi apoi ce facem, înotăm până la 
barcă? 

Sam ridică din umeri. 

— Încă n-am ajuns la partea aia. Totuşi, cred că n-avem o 
soluţie mai bună. 

Remi se gândi preţ de cinci secunde, apoi zise: 

— Fie, mergem la tunel, asta dacă nu dăm de un 
elicopter sau de un tanc pe undeva. 

— Remi Fargo, dacă îmi găseşti un tanc, n-am să mai 
depăşesc niciodată limita de viteză. 

— Promisiuni, promisiuni. 

Dintre toate lucrurile pe care nu le cunoşteau despre 
domeniul lui Bondaruk, două chestiuni îi îngrijorau cel mai 
mult: Unu, avea Bondaruk câini de pază? Doi, câţi bărbaţi 
înarmaţi avea, pe proprietate sau în rezervă, gata să atace 
când erau chemaţi? Deşi nu ştiau răspunsul la nici una 
dintre aceste întrebări, hotărâră să se gândească la ce-i 
mai rău şi să scape cât încă mai era agitaţie, înainte ca 
gazda lor să asmuţă orice fel de vânători - umani sau canini 
- pe care îi avea la îndemână împotriva lor. 

Ghemuiţi, ţâşniră până la marginea gardului viu, se 
opriră ca să se asigure că nu era nimeni, apoi fugiră de-a 
lungul peluzei, urmând linia arbuştilor de dracilă. Sam îşi 
dădu jos haina şi i-o oferi lui Remi, apoi se aruncă pe burtă 
şi se strecură printre ramurile ţepoase până la fâşia strâmtă 
de iarbă din faţa lizierei de pini. Câteva momente mai târziu 
i se alătură şi Remi, după care vru să-şi dea haina jos. 

— Păstreaz-o, zise el. Temperatura începe să scadă. 

Remi zâmbi. 

— Întotdeauna un gentleman. Sam, mâinile tale! 

Se uită în jos. Ţepii îi sfâşiaseră mânecile cămâşii; 
materialul alb era pătat de sânge. 

265 


— Arată mai grav decât e, dar cămaşa asta o să ne dea 
de gol. 

Se târâră câţiva metri printre pini. Sam îşi înfipse mâna 
în pământ şi luă un pumn, apoi începu să şi-l întindă peste 
cămaşă, pe mâneci şi pe faţă. Remi îi întinse pământ pe 
partea din spate a cămăşii, apoi îşi întinse şi ea pe braţe şi 
pe faţă. Sam nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Parcă am fi fost la o petrecere în iad. 

— N-am scăpat încă. Uite... acolo. 

La o sută de metri est de-a lungul peluzei, văzură trei 
lanterne apărând de după colţul casei şi îndreptându-se 
spre ei. 

— Auzi vreun câine? întrebă Sam. 

— Nu. 

— Să sperăm că lucrurile vor rămâne aşa. Să mergem! 

Se afundară şi mai mult printre copaci, aplecându-se şi 
trecând pe lângă ramurile care atârnau, până când 
ajunseră la o potecă dreaptă de vânătoare. Urmară poteca, 
îndreptându-se spre nord către grajduri. Păduricea era 
formată din copaci bătrâni - de o sută de ani sau chiar mai 
vechi - care nu fuseseră tăiaţi, ceea ce reprezenta atât un 
blestem, cât şi o binecuvântare. In timp ce crengile 
împletite îi forţau să se târască sau să meargă înainte şi 
înapoi ca un crab, îi ajutau totodată să rămână ascunşi. De 
mai multe ori, oprindu-se să-şi tragă răsuflarea, văzură cum 
paznicii treceau în partea cealaltă de-a lungul lizierei, la nici 
nouă metri distanţă, dar frunzişul era atât de dens, încât 
lumina lanternelor nu bătea mai mult de câţiva metri. 

— În cele din urmă, vor trimite pe cineva în pădure, şopti 
Sam, dar, cu puţin noroc, noi vom fi plecat demult. 

— Cât mai e până la grajduri? 

— In linie dreaptă, vreo patru sute de metri, dar drumul 
prin pădure până acolo e şerpuit, aşa că probabil distanţa e 
dublă. Eşti gata? 

— Pornim când vrei tu. 

În următoarele douăzeci de minute merseră de-a lungul 
potecii de vânătoare, oprindu-se la fiecare doisprezece paşi 
să privească în jur şi să asculte. 

266 


În cele din urmă, păduricea începu să se rărească şi, în 
curând, poteca de vânătoare se deschise într-un luminiş 
peste care se vedea peretele dinspre sud al grajdurilor. 
Sam se strecură şi cercetă repede zona, apoi se întoarse la 
Remi. 

— Peluza este în dreapta noastră. Invitaţii au dispărut, 
dar maşinile sunt încă în parcare. 

— Probabil că sunt toţi în casă şi că Bondaruk i-a aliniat 
pentru a-i interoga, murmură Remi. 

— Nu m-ar mira. N-am văzut decât un paznic prin 
împrejurimi şi ghinionul face să stea în colţul grajdurilor, 
chiar lângă intrare. 

— E vreo şansă să trecem de el? 

— Doar dacă aş reuşi să levitez. Se învârte ca un titirez. 
N-aş ajunge nici la jumătatea luminişului înainte să mă 
audă. Am totuşi o idee. li explică. 

— Cât de departe? întrebă ea. 

— Şaizeci, şaptezeci de metri. 

— Trebuie să arunci peste acoperişul grajdului. E destul 
de departe. 

Căutară câteva minute printre copaci până când 
strânseră o grămadă de şase pietre de mărimea unei mingi 
de golf. Sam luă una dintre pietre, se târî până la marginea 
luminişului, aşteptă ca paznicul să se uite în altă parte, apoi 
se ridică şi o aruncă. Piatra zbură cu boltă pe deasupra 
acoperişului grajdului. Sam se lăsă în jos şi se întoarse în 
grabă. Linişte. 

— Ai ratat, şopti Remi. 

Sam luă o altă piatră şi repetă procedeul. Rată din nou. 
Făcu asta pentru a treia oară, apoi a patra oară. luă a 
cincia piatră, o scutură în mână ca şi cum ar fi fost o 
pereche de zaruri, apoi i-o întinse lui Remi înspre buze. 

— Ca să-mi poarte noroc. Ea îşi dădu ochii peste cap, dar 
se supuse şi suflă peste ea. Sam se târî din nou, aşteptă 
momentul potrivit şi aruncă piatra. Trecură două secunde. 

Din parcare se auzi zăngănitul sticlei sparte, urmat de 
sunetul ritmic al alarmei. 

— Ai scufundat nava de război a cuiva, zise Remi. 

267 


Declanşarea alarmei avu un efect imediat şi 
impresionant: mai întâi, paznicul de lângă uşa grajdului se 
întoarse şi o luă la fugă înspre parcare. Din alte părţi se 
auziră voci care începură să strige una la alta. 

Sam şi Remi fugiră să se adăpostească, ţâşnind înspre 
perete şi ajungând acolo în mai puţin de zece secunde. 
Aplecaţi, înaintară de-a lungul peretelui până ajunseră la 
colţ. În faţa lor văzură cinci sau şase paznici alergând de-a 
lungul peluzei pe lângă gardurile vii. 

— Du-te! scrâşni Sam. Porniră şi trecură după colţ, 
intrând apoi pe uşa grajdului. 

Nici nu făcură bine doi paşi că în faţa lor se înălţă o 
siluetă masivă şi întunecată. Sam o împinse pe Remi la 
stânga şi se rostogoli la dreapta. Calul, un armăsar arab 
negru cu o înălţime de cel puţin un metru jumătate, se 
ridicase pe picioarele din spate în faţa lui Sam şi bătea 
aerul cu copitele. Scoase un fornăit adânc, apoi îşi lăsă 
picioarele jos, după care porni galopând pe alee şi intră 
într-un grajd care avea uşa deschisă. 

În spatele lui Sam se deschise uşa. Paznicul o văzu mai 
întâi pe Remi şi o luă la fugă înspre ea, ridicându-şi MP5-ul. 
Înainte de a putea să spună ceva, Sam ajunse deja la el şi îl 
lovi cu piciorul în tâmplă. Paznicul se clătină şi căzu la 
pământ, în timp ce Remi îi lua arma, Sam închidea uşa, 
blocând-o cu drugul. Afară se auzea zgomotul cizmelor care 
loveau pietrişul. 

— Cam atât ne-a fost cu ieşirea în secret, murmură Sam. 

— În momentul de faţă m-aş mulţumi să ieşim oricum, 
răspunse Remi. 

Se întoarseră şi o luară la fugă spre încăperea cu 
harnaşamente. 


268 


Capitolul 42 


Numai ce ajunseseră la intrarea în camera 
harnaşamentelor, când începură să se audă bătăi în uşa 
grajdului. În mod instinctiv, Sam şi Remi se întoarseră să se 
uite în spate. 

— Cât timp crezi că avem? întrebă ea, apoi îl urmă pe 
Sam în debara. Îngenuncheară lângă trapă. 

— Treizeci de secunde până să înceapă să tragă şi alte 
treizeci de secunde până să se deştepte şi să găsească 
ceva să bage printre uşorul uşii, să dea la o parte drugul. 
Două minute, nu mai mult, zise el. 

— Planul ăla pe care l-ai menţionat... 

— Schița. 

— Nu contează. Să auzim, 

li explică în zece secunde. 

— Am putea foarte bine să o luăm la fugă, zise Remi. 

— Ar fi o problemă: dacă sunt mai rapizi decât cred eu, 
vom fi prinşi pe stânci. Ne vor prinde ca pe nişte porumbei. 
Dacă facem cum zic eu, putem măcar să ne ferim cât de 
cât şi, poate, să-i şi întoarcem din drum. 

— Ai dreptate. Bine. 

— Eu mă ocup de ce-i mai greu, tu adună probele. Dacă 
ne iese cum trebuie, ar trebui să fie îndeajuns ca să-i 
încetinească - poate chiar să-i întoarcă din drum. 

— Întotdeauna optimist. 

Sam se întoarse în camera cu harnaşamente, luă scaunul 
de birou şi îl aduse în debara. inchise uşa si fixă scaunul 
sub mânerul acesteia. Remi deschisese deja trapa şi 
începuse să coboare. Sam o urmă şi închise trapa în urma 
lui. 

Se apucară de muncă, ajutându-se de lumina lanternelor. 
Sam alergă înapoi până la intersecţie, unde începu să 
transporte vagonetele de minereuri de-a lungul peretelui 
până la şine, în timp ce Remi alergă prin tunel până la 

269 


intrarea din stânci. Din depărtare se auzea zgomotul focului 
armelor automate. 

— Ai avut dreptate! strigă Remi din întuneric. 

— Speram să mă fi înşelat - cu trei, patru ore, spuse el, 
transportând un al doilea vagonet. 

Un minut mai târziu, duse al treilea vagonet pe şine. 
Remi alergă în întuneric, ducând în mâini lampa cu petrol. 
Aruncă două sau trei în fiecare vagonet, asigurându-se că 
vor ateriza cu destulă forţă încât petrolul să înceapă să se 
scurgă pe fundul acestora, locul de deasupra se stinse. 

— Îşi folosesc creierele, acum, zise Sam. 

Alergară împreună de-a lungul tunelului, adunând în 
continuare lămpi pe parcurs ce înaintau, până când 
strânseră încă douăsprezece, apoi se întoarseră şi le 
aruncară în vagonete. 

— Avem nevoie de obiecte inflamabile, zise Remi şi 
porniră din nou. Adunară tot ce se putea arde, de la cutii de 
lemn până la cizme şi salopete, chiar şi colacii de frânghie 
putrezită, după care se întoarseră la vagonete şi împărţiră 
toate lucrurile în trei grămezi, pe care le aruncară înăuntrul 
acestora. 

— Simti asta? întrebă Remi. 

Sam privi în sus şi pentru prima dată simţi o briză rece 
suflând dinspre intrare. 

— Asta înseamnă că avem noroc. 

Cu ajutorul briceagului, Sam tăie trei fâşii din salopetă, le 
înnodă pe fiecare la capăt şi scufundară nodul în petrolul de 
pe fundul vagonetului din faţă. 

— Aşteptăm sau... întrebă Remi. Dinspre trapă se auzi 
sunetul loviturilor. Uită că am întrebat, sfârşi prin a spune 
ea. 

Folosind bricheta, Sam aprinse fiecare fâşie pe rând, în 
timp ce Remi le ţinea. Când se convinseră că erau aprinse, 
îi dădu două dintre ele lui Sam, care le aruncă în primele 
două vagonete. Remi o aruncă pe a ei în cel mai apropiat 
vagonet şi se îndepărtară. Nu se întâmplă nimic. 

— Haide... murmură Remi. 


270 


— Mă temeam de asta. S-ar putea ca petrolul să fie cam 
murdar. 

De-a lungul tunelului se auzi zgomotul lemnului sfărâmat, 
urmat de o uşă deschisă cu putere. Sam se holba la 
vagonete cu falca încleştată de mânie. 

— La naiba! 

Unul dintre vagonete izbucni în flăcări cu un şuierat, 
începând să împrăştie un fum negru, uleios. Se aprinseră şi 
al doilea şi al treilea vagonet, iar în câteva secunde lângă 
tavan se strânse un nor gros de fum. Împins de briză, fumul 
începu să se împrăştie de-a lungul intersecţiei şi să 
pătrundă în tunelurile laterale. 

Sam şi Remi, tuşind şi cu ochii înlăcrimaţi de la fum, se 
îndepărtară de vagonete. 

— Dacă nici asta nu-i încetineşte, atunci ce? 

— Putem să plecăm odată de la petrecerea asta? întrebă 
Remi. 

— După tine. 

O luară la fugă de-a lungul tunelului şi se opriră în 
dreptul ieşirii. Afară se ridicase ceața şi arcada se ivi uşor 
luminată de razele lunii. Valurile se loveau i li pocind de 
faţa stâncii. În ciuda faptului că bătea briza, norul de fum 
înainta de-a lungul tunelului înspre ei, auzindu-se totodată 
cum oamenii care se apropiau tuşeau şi gemeau. 

— Când ajungem în apă, vom lăsa cursul să ne poarte. Ar 
trebui să curgă de la nord la sud de-a lungul coastei. 
Balaclava e la numai cinci kilometri în josul coastei. Vom 
ieşi pe uscat acolo. 

— Bine. 

— Ai imaginea tipărită? 

Remi îşi duse mâna la mijloc. 

— E aici, în siguranţă. 

Sam se opri lângă margine şi se uită în jos. Un glonţ lovi 
stânca chiar lângă capul lui. Se retrase şi se aruncară la 
pământ. 

— Ce... gâfâi Remi. 

— Jos e o barcă de pază, murmură Sam. Sunt chiar sub 
pironi. 

271 


— Suntem înconjurați. 

— La naiba! Să mergem! 

O trase pe Remi şi începură să alerge înapoi de-a lungul 
tunelului. 

— Ai vrea să mă pui şi pe mine la curent? zise Remi. 

— N-avem timp. O să te prinzi tu. Rămâi pe şine. 

Cu fiecare pas, fumul se înteţea, până când nici măcar 
lumina lanternei nu îi mai ajuta. Continuară să alerge 
ţinându-se de mână, cu capetele lăsate în jos şi cu ochii 
închişi, ferindu-se de fum. 

— Aproape am ajuns! strigă Sam şi întinse mâna în faţă. 

Oamenii care gemeau şi tuşeau se auzeau mai tare 
acum, părând a-i înconjura. O voce strigă ceva în rusă, iar 
altcineva îi răspunse în engleză: 

— Înapoi... Întoarceţi-vă! 

Sam se împiedică şi căzu, trăgând-o pe Remi după el. Se 
ridicară în picioare şi îşi continuară drumul. Bâjbâind cu 
mâna în întuneric, dădu peste ceva fierbinte. Căzu în 
genunchi şi o trase şi pe Remi lângă el. Undeva în apropiere 
auzeau pietrişul scârţâind sub greutatea cizmelor. Lumina 
unei lanterne străpunse fumul, apoi dispăru. 

— Ce se întâmplă? şopti Remi. 

Drept răspuns, Sam bătu în vagonet cu încheieturile 
degetelor. 

— Dă-ţi jos haina. Remi se conformă. Sam îşi băgă 
mâinile pe mâneci din exterior, apoi răsuci haina ca pe o 
minge. 

— Mănuşi de bucătărie, explică el. 

Acum Remi înţelese despre ce era vorba. 

— Explozie de adâncime? 

— Te-ai prins. 

— Ce inteligent eşti! 

— De îndată ce reuşesc să-l pornesc, mă împingi din 
spate. 

— Bine. 

Aplecat în faţă, Sam se duse în cealaltă parte a 
vagonetului, îşi depărta picioarele, apoi îşi puse mâinile 
înfăşurate în haină pe marginea de oţel şi începu să 

272 


împingă. Vagonetul nu se mişcă nici un pic. Încercă din nou. 
Nimic. Auzi un clic metalic, apoi pe Remi şoptind: 

— Avea frâna pusă. Încearcă din nou. 

Sam răsuflă adânc, îşi încleşta fălcile şi împinse. Cu un 
ţiuit, vagonetul porni. De-a lungul tunelului se auzi ecoul 
unui foc, dar Sam îl ignoră şi împinse în continuare. Trecu 
pe lângă Remi, iar ea sări în spatele lui, împingându-l cu 
mâinile de mijloc. Vagonetul prinse repede viteză. De la 
bătaia brizei, fumul şi flăcările se ridicaseră deasupra lor, 
fluturând în aer asemenea unei cozi de cometă. 

Dintr-odată, fumul se rări. Intrarea în tunel se arătă 
înaintea lor la nici şase metri distanţă. 

— Frână! strigă Sam şi se lăsă în spate, înfigându-şi 
călcâiele în pietriş. Remi, ţinându-se cu mâinile de mijlocul 
lui, făcu la fel. De la greutatea lor, vagonetul începu să 
piardă din viteză. Se apropiau foarte repede de intrare. Trei 
metri... un metru jumătate... Sam făcu repede un calcul în 
minte, decise că impulsul era optim, apoi dădu drumul 
vagonetului. Se clătinară şi căzură unul peste altul, dar se 
uitară spre intrare chiar la timp să vadă vagonetul în flăcări 
căzând atât de frumos peste margine. 

Timp de trei secunde în jur fu linişte, apoi se auzi o 
lovitură asurzitoare. 

Sam şi Remi se târâră în genunchi până la intrare şi se 
uitară peste margine. Fiind deja pe jumătate înghițită de 
flăcări, barca de pază era înclinată înspre babord, în timp 
ce apa pătrundea înăuntru printr-o spărtură de la pupă. 
După câteva secunde, două capete ieşiră la suprafaţă; unul 
dintre bărbaţi începu să înoate, dar celălalt rămase 
nemişcat. Barca începu să se scufunde, dispărând apoi de 
tot sub apă. 

— Ei bine, cred că putem zice că am nimerit la fix, zise 
Remi şi se culcă pe burtă, oftând obosită. Sam făcu şi el la 
fel. Deasupra lor, fumul negru ieşea din tunel şi începea să 
se împrăştie de-a lungul arcadei. 

— Ei bine, zise Sam, aş zice că am avut grijă de comitetul 
de întâmpinare. Ne oprim aici? 

— Da, te rog. 

273 


Capitolul 43 


Monaco 


Ochii căprui ai lui Yvette Fournier-Desmarais priveau 
peste buza ceştii de cafea pe care o ţinea ridicată în timp 
ce îl asculta concentrată pe Sam, care îi povestea 
aventurile din insula Elba. Omisese orice referire la faptul 
că Umberto aproape că îi trădase lui Holkov. 

— lar după asta, încheie Sam, am mers cu maşina până 
la Nisporto şi apoi ne-am întors pe continent. 

— E incredibil, zise Yvette. Voi doi chiar duceţi o viaţă 
demnă de reputaţia pe care o aveţi. 

Erau primele ore ale dimineţii, iar cei trei stăteau în 
curtea interioară a vilei lui Yvette, privind înspre Point de la 
Veille. Razele soarelui sclipeau în apele liniştite şi netede 
ale Mediteranei. 

După ce văzuseră barca de patrulare a lui Bondaruk 
scufundându-se în apele de sub arcada de piatră, Sam şi 
Remi coborâseră pe scara de piroane şi îşi dăduseră drumul 
în apă. Găsiseră două veste de salvare portocalii făcute din 
capoc care scăpaseră din naufragiul bărcii şi le prinseseră 
pe ei şi se lăsaseră purtaţi de curent, spre sud, de-a lungul 
coastei. Răsăritul soarelui îi găsise plutind pe suprafaţa 
apei, privind cum deasupra castelului lui Bondaruk se 
strângeau dâre de fum negru şi ascultând sirenele 
maşinilor de pompieri care se apropiau. Văzuseră de mai 
multe ori bărcile lui Bondaruk patrulând la nord de ei, dar 
echipajele îşi orientau cercetările asupra stâncilor de la 
baza domeniului. 

La o oră după ce se aruncaseră în apă, ajunseseră în 
dreptul plajelor aflate la nord de Balaclava, înotaseră până 
la mal, intraseră în oraş şi, la două ore după ce o sunaseră 
pe Selma, se aflau pe bancheta din spate a unei limuzine 
care îi ducea spre Kerch, aflat la o sută şaizeci de kilometri 

274 


distanţă, pe coasta Mării Azov. Urmau să se întâlnească 
acolo cu un comisionar care, la ordinele Selmei, le luase 
paşapoartele, cărţile de credit şi bagajele de la hotelul din 
Evpatoria. O oră mai târziu, se aflau într-un avion privat cu 
destinaţia Istanbul. 

Ştiind că nu aveau altceva de făcut decât să aştepte 
până când Selma avea să descifreze imaginea furată din 
laboratorul lui Bondaruk şi conştienţi fiind că aveau nevoie 
de un loc sigur unde să se adăpostească, o sunaseră pe 
Yvette care, binevoitoare, îl trimise de îndată pe Langdon, 
bodyguardul ei, fost membru al trupelor SAS, să îi aducă cu 
şalupa ei Gulfstream. 

— Ei bine, ca să fiu sinceră cu voi, trebuie să spun ceva: 
Umberto mi-a mărturisit totul, zise Yvette. Se simţea foarte 
ruşinat. 

— Şi-a răscumpărat păcatele, spuse Remi. Cu vârf şi 
îndesat. 

— Sunt de acord. l-am spus că dacă soţii Fargo l-au 
iertat, pot să-l iert şi eu. 

— Sunt curios ce s-a întâmplat cu Carmine Bianco, zise 
Sam. 

— Cine ? 

— Mafiotul corsican care era şi poliţist prin Elba. 

— Aaa, el... Cred că este musafirul guvernului italian. 
Ceva în legătură cu o tentativă de omor. 

Sam şi Remi râseră. 

— Deci, întrebă Yvette, este util jurnalul lui Laurent? 

— Şi incitant, în acelaşi timp, zise Remi. A folosit un cod 
complex, configurat pe mai multe niveluri, dar, dacă e 
cineva care să-i poată da de capăt, atunci Selma e omul 
potrivit. De cum ajunseseră la vilă îi trimiseseră Selmei un 
fax cu imaginea tipărită. 

Langdon aduse cafea proaspătă şi reumplu ceştile 
tuturor. 

— Deci, Langdon, care a fost răspunsul? întrebă Sam. 

— Poftiţi, domnule? 

— A fost suficient de inspirată cât să-ţi răspundă „da”? 

Langdon îşi drese glasul şi îşi ţuguie buzele. 

275 


— Pentru numele lui Dumnezeu, Langdon, zise Yvette, iar 
apoi către Sam şi Remi: E atât de reţinut, de cuviincios. 
Langdon, să ştii că îţi e permis să împărtăşeşti veştile bune. 
Haide, spune-le! 

Pe buzele lui Langdon îşi făcu loc cu greu un zâmbet abia 
sesizabil. 

— Da, domnule, a acceptat să se căsătorească cu mine. 

— Felicitări! 

Remi ridică ceaşca de cafea. 

— În cinstea viitorului mire. 

Toastară în cinstea lui Langdon, al cărui chip deveni 
purpuriu şi care înclină din cap mulţumind: 

— Doamnă, dacă nu mai doriţi altceva... 

— Poţi să pleci, Langdon, înainte să faci un atac de cord. 

Langdon dispăru. 

— Din păcate, asta înseamnă că am să-l pierd, zise 
Yvette. Va fi un bărbat întreţinut de acum. Un gigolo, dacă 
vreţi. 

— Dacă poţi să pui mâna pe ea, nu-i tocmai o slujbă rea, 
zise Sam. 

Remi îl lovi uşor în piept. 

— Ai grijă cum te porţi, Fargo! 

— Nu vreau decât să spun că există şi slujbe mai proaste 
pe lume. 

— Ajunge! 

Sporovăiră şi băură cafea până când se întoarse 
Langdon, treizeci de minute mai târziu. 

— Domnule şi doamnă Fargo, domnişoara Wondrash vă 
caută la telefon. 

Îşi cerură scuze şi îl urmară pe Langdon în birou. 
Laptopul lui Yvette, un MacBook Air, era deschis pe biroul 
din lemn de mahon, aşezat în faţa ferestrei care dădea spre 
grădină. Langdon aşezase deja două fotolii în faţa 
laptopului. Se aşezară şi Langdon plecă, închizând uşa în 
urma sa. 

Pe monitorul laptopului puteau să vadă biroul Selmei din 
La Jolla. 

— Selma, eşti acolo? strigă Sam. 

276 


Chipul bronzat al lui Pete Jeffcoat apăru în faţa camerei, 
zâmbindu-le. 

— Bună, Sam. Bună, Remi. 

— Ce mai faci, Pete? 

— Grozav, totul e perfect. Veselia lui Pete nu avea limite. 
Nu doar că făcea din rahat bici, dar îl mai făcea să şi 
pocnească. 

— Wendy cum e? 

— E bine. Puțin agitată de la atâta stat între patru pereţi. 
Bodyguarzii sunt nişte tipi grozavi, dar puţin cam stricţi. 

— E mai bine aşa, zise Sam. Să sperăm că se va termina 
în curând. 

— Bineînţeles, nu-ţi face griji, noi suntem bine. A venit şi 
marele şef... 

Pete dispăru de pe monitor şi locul îi fu luat de Selma, 
care se aşeză pe un taburet în faţa camerei, scufundând 
liniştită un pliculeţ de ceai într-o ceaşcă aburindă. 

— Bună dimineaţa, domnule şi doamnă Fargo! 

— Bună dimineaţa, Selma! 

— Ce vreţi mai întâi, vestea bună sau vestea rea? 

— Pe amândouă deodată, zise Sam. Spune-ni-le ca şi 
cum ai smulge un leucoplast cu putere. 

— Fie cum doriţi... Imaginea pe care aţi trimis-o ne-a 
prins bine. O imagine de calitate, rezoluţie mare. Am 
folosit-o pentru a descifra următoarele rânduri ale codului. 
Şi acum vestea rea: ghicitoarea ne-a lăsat tâmpi. Poate că 
aveţi dumneavoastră mai mult noroc. 

— Spune! 

Selma îşi luă carnetul de pe masă şi recită: 


Schingiuiţi, camarazi prinşi laolaltă în casa de chihlimbar, 

Tassilo şi incovoiatul Baia străjuiesc locul celui hagialâc; 

Geniul din lonia cu al său pas, bătălie-ntre egali; 

Și trei icuri, cel de-al patrulea-i pierdut, calea îti vor arăta 
spre Frigisinga. 


— Asta-i tot, zise Selma. V-am trimis un e-mail pe iPhone 
cu criptarea standard Blowfish. Ne ocupăm în continuare de 
277 


asta, dar e evident că această ghicitoare e puţin mai grea 
decât precedenta. 

— Aşa se pare, răspunse Remi cufundată în gânduri. 

— Selma, cuvântul din ultimul rând - Icar... 

— Nu, e vorba despre ic. 

— Sigur e aşa? 

— Suntem siguri. Eu l-am verificat de mai multe ori şi 
apoi i-am rugat şi pe Pete şi pe Wendy să o facă. De ce 
întrebi? 

— Ic este un termen din construcţii. Are mai multe 
înţelesuri: fixează ceva, poate să fie vorba de o pană sau 
chiar de o cheie de boltă. 

— Dar ce fixează? zise Remi. 

— Asta e întrebarea de o sută de puncte. Nu putem decât 
să presupunem că va fi lămurită de restul ghicitorii. 

— Dacă nu cumva se referă la celelalte sensuri, spuse 
Selma. Ic se poate referi şi la tiparniţe sau la luptele navale. 
Primul este un element care fixează placa dintr-o tiparniţă, 
iar al doilea se referă la o pană folosită pentru înălţarea sau 
coborârea ţevii unui tun. 

— O pană? zise Remi. 

— Da, aşa cred. 

— Deci are de-a face cu construcţiile şi cu penele. 

— Asta dacă e vorba despre sensul literal al cuvintelor, 
răspunse Sam. Dar dacă e în sens metaforic, ar putea 
însemna orice - o pană poate să susţină sau să despice 
obiectele. La fel şi o cheie de boltă. 

— Avem nevoie de întreg contextul, încuviinţă Remi. Ne 
apucăm de treabă, Selma, mulţumim. 

— Încă două chestiuni înainte de a închide: concomitent 
descifrez şi jurnalul lui Laurent şi cred că avem răspunsul la 
câteva dintre minimisterele noastre. Mai întâi, am aflat de 
ce el şi Napoleon s-au chinuit să născocească nişte coduri şi 
ghicitori, în loc să marcheze pur şi simplu locul pe o hartă. 
Potrivit spuselor lui Laurent, Napoleon a căzut în depresie la 
puţin timp după ce a fost dus pe insula Sfânta Elena. 
Scăpase de exil de pe insula Elba doar pentru ca, trei luni 
mai târziu, să fie înfrânt la Waterloo. l-a mărturisit lui 

278 


Laurent că avea impresia că soarta îi este pecetluită. Era 
sigur că avea să moară în exil pe insula Sfânta Elena. 

— Şi avea dreptate, zise Sam. 

— A început să se gândească la moştenirea sa, continuă 
Selma. Avea un fiu, Napoleon Francois Charles Joseph - 
Napoleon al II-lea - cu Mărie Louise, cea de-a doua soţie. 
Când Napoleon a pierdut la Waterloo, i-a cedat tronul fiului 
său, care a domnit cam două săptămâni înainte ca aliaţii să 
atace Parisul şi să-l detroneze. Napoleon a fost devastat şi, 
totodată, furios. Simţea că dacă fiul său „ar fi dat dovadă 
de un adevărat caracter, care îi definea pe cei din familia 
Bonaparte, nu s-ar fi întâmplat aşa ceva”. 

— Probabil că fiului nu i-a fost uşor să se ridice la 
înălţimea reputației tatălui, zise Sam. 

— Cred că nu. În orice caz, Napoleon i-a ordonat lui 
Laurent să creeze o hartă întortocheată care - şi aici citez - 
„să îi încurce pe duşmanii noştri, să demonstreze curajul 
noului împărat şi să arate calea către premiul ce va ajuta la 
redobândirea măreției numelui Bonaparte”. Din păcate, 
continuă Selma, după ce aliaţii l-au detronat, Napoleon al Il- 
lea a fugit în Austria, i s-a acordat titlul onorific de duce de 
Reichstadt şi a fost ţinut acolo ca prizonier virtual, până 
când a murit de tuberculoză, în 1832. Din câte am înţeles, 
nici măcar n-a încercat să redobândească puterea sau să 
urmeze harta. Laurent nu ştie de ce. In ceea ce priveşte al 
doilea mister - de ce Napoleon şi Laurent au ales sticlele de 
vin drept indicii - conform scrierilor lui Laurent, chiar 
Napoleon însuşi a ordonat distrugerea podgoriei de la 
Lacanau - seminţele, via, totul, dar fără să aibă vreo 
legătură cu dragostea lui pentru acestea. Teoria lui era că 
sticlele aveau să devină obiecte de colecţie - vinul pe care 
Napoleon Bonaparte nu voia să-l împartă cu nimeni. Dacă 
vreuna dintre sticle era descoperită, ar fi fost dusă în 
muzee sau ar fi căzut în mâinile colecționarilor, fiind astfel 
în siguranţă până când ar fi apărut vreun urmaş de-al lui 
Bonaparte care să le cunoască secretul. 

— Deci tatăl nu avea prea multă încredere în „curajul” 
fiului, cum l-a numit el, zise Remi. Voia să reducă pierderile. 

279 


— Aşa se pare. Când Napoleon a abdicat pentru a doua şi 
ultima oară, legea succesiunii din Codul lui Napoleon era 
încă în vigoare. Astfel Napoleon Charles era moştenitorul 
legitim al tronului; nereuşind, succesiunea îi revenea 
fratelui mai mare al lui Napoleon, Joseph şi urmaşilor săi pe 
linie masculină, apoi fratelui său mai mic, Louis şi 
descendenților acestuia. 

— Dar nici unul nu s-a obosit să urmeze indiciile, zise 
Remi. E 

— Asta dacă au ştiut ceva de ele, răspunse Selma. Incă 
cercetăm acest aspect. Oricum ar sta lucrurile, e destul de 
clar că toate eforturile elaborate ale lui Napoleon şi ale lui 
Laurent au fost în zadar. Până acum, nimeni n-a ştiut nimic 
de marele lor plan. 

— lar acum ştim doar noi şi Bondaruk, spuse Sam. 

— E destul de trist, zise Remi. În ultimă instanţă, 
Napoleon era pur şi simplu disperat, demn de milă şi 
paranoic, aşteptând ca cineva să reabiliteze numele 
familiei. Şi când stai să te gândeşti că, la apogeul carierei 
sale, ţinea în palmă o bună parte din Europa. 

— Un tiran e întâi de toate un tiran faţă de sine. 

— Poftim? 

— E un citat din George Herbert. Un poet din Ţara Galilor. 
Nu cred că se referea la Napoleon, dar i se potriveşte foarte 
bine. Selma, „premiul” ăsta de care vorbea Laurent... Nu 
mai apare nimic în jurnal despre el? 

— Deocamdată, nimic. 

— Cel mai probabil e vorba despre bani, zise Remi. Sau 
despre ceva ce ar putea să fie transformat în bani - nişte 
fonduri pe care fiul său le-ar fi putut folosi pentru a strânge 
o armată. 

Sam încuviinţă din cap. 

— Suficient pentru ca un nou împărat Bonaparte să 
recucerească Franţa şi poate chiar Europa. 

Încheiară convorbirea cu Selma şi se îndreptară spre 
curtea interioară. Urcaseră scările pe jumătate, când lui 
Sam îi sună telefonul. Se uită pe ecran. Era Rube Haywood. 
Sam îl puse pe speaker. 

280 


— l-am descoperit secretul lui Bondaruk, zise Rube. 

— Suntem numai ochi şi urechi. 

— Tipul pe care l-am trimis să vorbească cu 
intermediarul iranian al lui Bondaruk... 

— Aref Ghasemi, zise Remi. 

— Exact. La început, Ghasemi a fost puțin reținut, dar, în 
cele din urmă şi-a dat drumul. În principiu, a confirmat că l- 
a ajutat pe Bondaruk de-a lungul întregului război de 
graniţă cu ruşii. Detaliile sunt destul de vagi, dar se pare că 
lui Bondaruk i-a venit ideea că este un descendent direct al 
unui rege din Persia antică, un tip pe nume... 

— Xerxes l, continuă Sam. 

— Da, ăsta e, de unde ai ştiut? 

Fără a intra în prea multe detalii, Sam îi descrise muzeul 
privat al dinastiei Ahemenizilor pe care îl găsiseră în 
interiorul castelului lui Bondaruk. 

— Ei bine, acum aveţi confirmarea, zise Rube. 

— Ce părere avea Ghasemi? întrebă Sam. Chiar crede că 
Bondaruk ar putea fi un descendent al lui Xerxes? 

— Credea că e posibil, dar ceea ce trebuie să ştiţi despre 
Ghasemi este că e un tip alunecos. Englezii nu cred nimic 
din ce le spune înainte de a verifica de trei, patru ori. 

— Pare o poveste destul de bizară pentru a fi inventată, 
zise Remi. 

— Aşa m-am gândit şi eu, răspunse Rube. Oricum ar sta 
lucrurile, Bondaruk a cheltuit milioane pentru a cerceta 
asta, aşa că, dacă nu e nebun cu acte în regulă, s-ar putea 
să fi găsit dovada care să susţină această idee - asta, cel 
puţin, în mintea sa. 

— Remi, îţi aminteşti ce ne-a zis Holkov la Château d'If? 
zise Sam. Despre țelul lui Bondaruk? 

Remi închise ochii, rememorând conversaţia, iar apoi 
repetă cuvintele lui Holkov: 

— „... obiectele sunt o moştenire de familie, dar s-au 
pierdut cu mult timp în urmă; încearcă numai să le aducă 
din nou acasă... “ 


281 


— Abordarea legată de Xerxes ar putea să fie cheia, 
răspunse Sam. Dar ce ar putea să fie „obiectele”? Ceva ce 
Xerxes a pierdut cu mult timp în urmă? 

— Asta e un alt proiect pentru Selma şi pentru gaşcă. 

— E irelevant dacă presupunerea lui Bondaruk e 
adevărată, zise Rube. El crede asta şi are o motivaţie 
pentru tot ceea ce face. Ceea ce caută e o altă poveste. 
Aflaţi despre ce e vorba şi s-ar putea să dezlegaţi misterul 
pe jumătate. 

— Ne-am întors de unde am plecat, spuse Sam. Ce naiba 
au în comun Xerxes şi dinastia Ahemenizilor şi Beciul 
Pierdut al lui Napoleon? 

Sam se trezi când auzi telefonul sunând. Se întoarse pe 
cealaltă parte. Cifrele roşii de pe ecranul ceasului arătau 
ora 3.12. Luă telefonul şi văzu că era un număr ascuns. 
Răspunse: 

— Alo? 

— M-am gândit că a venit timpul să discutăm direct, 
spuse o voce. Fără intermediari. 

Încă somnoros, Sam avu nevoie de câteva clipe să 
recunoască vocea. 

— M-ai trezit, Bondaruk. Asta e lipsă de bun-simt. 
Bănuiesc că n-ai de gând să-mi spui cum ai făcut rost de 
numărul meu de telefon. 

— Banii le rezolvă pe toate, domnule Fargo. 

— Banii sunt doar bani. Contează ce faci cu ei. 

— Ai vorbit ca un adevărat filantrop. 

Remi se răsuci în pat şi se aşeză lângă Sam. Ca răspuns 
la expresia întrebătoare a lui Remi, Bondaruk murmură: 

— Ce vrei? zise Sam. 

— Sunt curios: aţi fost printre invitaţii de la petrecere, 
nu-i aşa? 

— Stăteam chiar în spatele tău în timpul discursului din 
Camera Săbiilor. Am rămas cu impresia că îţi place să te 
auzi vorbind. 

— Sunteţi curajoşi amândoi, trebuie să recunosc. Mi-aţi 
invadat casa, domnule Fargo. Dacă aţi fi fost altcineva... 


282 


— Am fi deja morţi. Treci peste ameninţări şi spune ce ai 
de zis. Aş vrea să mă culc la loc. 

— Vă mai dau o şansă. Lucrăm împreună. Când se 
termină totul, voi luaţi sticlele, eu iau ce mă interesează şi 
fiecare îşi vede de viaţa lui. Nu va avea nimeni de suferit. 

— Că veni vorba despre ce te interesează... N-are cumva 
legătură cu parcul tău de distracţii persan de sub 
laboratoare, nu-i aşa? Bondaruk nu răspunse nimic. Aşa mă 
gândeam şi eu. Bondaruk, nu crezi că dragostea ta pentru 
Xerxes a mers prea departe? Nu e sănătos. 

— Faci o greşeală, domnule Fargo! 

— Nouă ni se pare că tu ai făcut toate greşelile. Apropo, 
ştim că oamenii tăi au dat târcoale casei noastre din San 
Diego. Dacă vreunul dintre ei se atinge de ceva, jumătate 
din departamentul de poliţie din San Diego va veni peste ei 
ca o avalanşă. 

— Am notat. E ultima dată când vă mai rog cu frumosul. 

— Mulţumim pentru avertisment. 

Sam închise. 

— Parcul de distracţii persan? zise Remi. Foarte inventiv. 

— Am şi eu momentele mele. 


283 


Capitolul 44 


Înarmaţi cu următoarele rânduri ale ghicitorii şi cu 
internetul de mare viteză al lui Yvette, Sam şi Remi se 
încuiară în camera de lucru şi se puseră pe treabă. Yvette, 
întotdeauna o gazdă amabilă, îi ordonă lui Langdon să le 
ducă gustări şi băuturi, pixuri şi hârtie, un alt laptop, 
markere şi o tablă albă cu lăţimea de un metru douăzeci şi 
lungimea de un metru optzeci. Işi notară pe ea ghicitoarea 
cu litere mari şi îngroşate: 


Schingiuiţi, camarazi prinşi laolaltă în casa de chihlimbar, 

Tassilo şi incovoiatul Baia străjuiesc locul celui hagialâc; 

Geniul din lonia cu al său pas, bătălie-ntre egali; 

Și trei icuri, cel de-al patrulea-i pierdut, calea îti vor arăta 
spre Frigisinga. 


Începură prin a întocmi o listă de sinonime pentru fiecare 
cuvânt care putea avea înţelesuri multiple. Numărară 
cincisprezece: schingiuiţi, camarazi, casa de chihlimbar, 
prinşi, încovoiat, străjuiesc, locul, hagialâc, geniul, pas, 
bătălie, egali, trei, arăta, calea. 

De aici generară o listă de cuvinte pe care le scriseră în 
cealaltă parte a tablei, ca o schemă ce aducea a pânză de 
păianjen, fiecare ramificaţie în parte ducând spre semne de 
întrebare. 

Apoi îşi concentrară atenţia asupra cuvintelor despre 
care credeau că se leagă de istorie - chihlimbar, Tassilo, 
Baia, hagialăc, geniul, lonia, icuri - pe care le trecură de 
asemenea pe tablă, în liste şi coloane separate. După ce 
terminară, împărţiră cuvintele şi începură să caute pe 
internet referinţe istorice, pe care le legară pe scurt de 
fiecare cuvânt. 

Cinci dintre cuvinte - chihlimbar, Tassilo, Baia, hagialâc, 
lonia - erau legate de locuri, persoane sau lucruri 

284 


cunoscute. Chihlimbarul era o răşină fosilă folosită la 
fabricarea bijuteriilor; Tassilo era numele unei mari dinastii 
de regi bavarezi; Baia, ceea ce însemna „mină”, era 
numele unei comune din România, aflată pe râul Moldova; 
hagialăâcul era pelerinajul anual făcut de un mahomedan la 
Mecca, locul sfânt; şi lonia era o insulă grecească aflată în 
nordul Mării Egee. 

Din păcate, la fel ca lista de sinonime, fiecare dintre 
aceste referinţe istorice era la rândul ei o țesătură de fapte, 
înţelesuri duble şi relaţii încrucişate. 

Făcând pauză doar ca să mănânce şi să bea şi să se 
revigoreze în baia ataşată camerei de lucru, Sam şi Remi 
lucrară la asta de dimineaţa până după-amiaza târziu. În 
cele din urmă, hotărâră să schimbe tactica: se concentrară 
pe un singur rând al ghicitorii, sperând că, dacă găseau 
soluţia, vor declanşa o reacţie în lanţ. Hotărâră să-şi încerce 
norocul cu al doilea rând. 

— „Tassilo şi încovoiatul Baia străjuiesc locul celui 
hagialâc”, recită Remi, bătându-şi absentă tâmpla cu un 
creion. 

— Doar dacă nu ne scapă vreo altă referinţă importantă 
la Tassilo, putem presupune că se referă la Bavaria - istoria 
acesteia, punctele de referinţă, cultura sa. Ceva bavarez. 

— De acord. Dar „încovoiatul Baia”? 

Petrecuseră deja două ore căutând date despre istoria 
României, în speranţa că vor descoperi ceva despre zona 
Baia. 

— Incovoiat se poate referi la ceva arcuit, curbat. 

— Suntem siguri de asta? 

— Da, e... 

— Nu, te întreb dacă e singurul sens. 

Sam se gândi o clipă, apoi se încruntă. 

— Aşa am presupus. Poate că nu trebuia să mă limitez la 
asta. Incepu să caute printre cărţile de pe birou până când 
găsi dicţionarul. Găsi pagina de care avea nevoie, căută 
cuvântul, apoi plescăi din limbă. „Ce prost eşti, Sam...” 

— Ce este? 


285 


— Încovoiat mai înseamnă şi „cocoşat”. Deci „încovoiat” 
şi „Baia...” 

Remi scria deja pe laptop. Deşi majoritatea informaţiilor 
detaliate le aveau de pe site-urile bibliotecilor, punctul lor 
de plecare fusese tot Google. 

— Uite, am găsit ceva, zise ea după ce citi câteva 
minute. Le-am căutat împreună şi am ajuns la asta: Baia 
face parte dintr-o sintagmă - oamenii din Baia. Asta este 
traducerea aproximativă a Bavariei. 

— Deci, Cocoşatul din Bavaria? întrebă Sam. 

Remi scrise aceste cuvinte şi se uită peste rezultatele 
căutării. 

— Am găsit. Fiul lui Tassilo al Ill-lea, rege al Bavariei din 
741 până în 794, era cunoscut sub numele de Pepin cel 
Scurt. 

— Aşa mai vii de-acasă, răspunse Sam. Deci Tassilo şi 
Pepin „străjuiesc locul celui hagialâc”. 

— Problema e că nu găsesc legătura dintre ei, Bavaria şi 
Mecca. 

— Trebuie să fie o metaforă sau un sinonim, răspunse 
Sam. 

— Da, sau poate un vestigiu islamic undeva în Bavaria. 

Sam căută ceva în sensul ăsta pe laptopul lui. 

— Nu, nu găsesc nimic. Să continuăm. Încearcă cu un alt 
rând. 

— Ne întoarcem de unde am plecat: „Schingiuiţi, 
camarazi prinşi laolaltă în casa de chihlimbar”. Deja avem 
etimologia şi sinonimele pentru toate astea. Dar cum se 
intersectează ele? 

Sam se trânti pe un scaun şi îşi lăsă capul pe spate, 
strângându-şi nasul între arătător şi degetul mare. 

— Nu ştiu... Deşi ceva din rândul ăsta mi se pare foarte 
cunoscut. 

— Care parte? 

— Nu ştiu. E chiar acolo. Aproape că o văd. 

Rămaseră tăcuţi timp de aproape jumătate de oră, 
fiecare cufundat în propriile gânduri, căutând în minte 
posibile legături. În cele din urmă, Remi se uită la ceas. 

286 


— E aproape miezul nopţii. Să încercăm să dormim şi 
reluăm lucrul cu forţe proaspete mâine dimineaţă. 

— Bine. E atât de frustrant. Ştiu că-mi scapă ceva, doar 
că nu-mi pot da seama despre ce e vorba. 

Patru ore mai târziu, în timp ce dormeau în apartamentul 
de oaspeţi al lui Yvette, Sam se ridică în capul oaselor şi 
bâigui: „Asta era!” Remi, care avea somnul foarte uşor, se 
trezi imediat. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat, Sam? 

— Nimic. Cred că mi-am dat seama despre ce e vorba. 

În pijamale, se întoarseră în camera de lucru, aprinseră 
lumina şi îşi deschiseră laptopurile. Sam bătu la calculator 
şi urmări linkurile timp de douăzeci de minute, în timp ce 
Remi privea aşezată pe scaunul din colţ. In cele din urmă, 
Sam se întoarse şi zâmbi. 

— E dintr-o carte pe care am citit-o în facultate - The 
Days ofthe Uprighf - a unui tip pe nume... Roche. Acolo 
vorbeşte despre originea cuvântului hughenot. 

— Calvinişti francezi, nu-i aşa? întrebă Remi. Protestanţi. 

— Aşa e. Un grup destul de mare, din secolul al XVI-lea 
până în secolul al XVIII-lea. În orice caz, acolo sunt mai 
multe explicaţii despre originea cuvântului hughenot. Unii 
spun că e un hibrid - o îmbinare între cuvântul german 
Eidgenosse, însemnând „confederat” şi numele lui Hugues 
Besancon, implicat în mişcarea calvinistă. Majoritatea 
istoricilor cred că etimologia cuvântului vine din flamandul 
Huisgenooten, astfel fiind numiţi studenţii care studiau 
Biblia în Franţa, în regiunea vorbitoare de limbă flamandă. 
Huisgenooten se strângeau în secret în casele lor pentru a 
studia scriptura. Cuvântul Huisgenooten s-ar traduce prin 
„colegi de casă”. 

Remi îl privi cu ochii mari timp de zece secunde, după 
care murmură: 

— Sam, e genial. 

— Ar fi fost genial să descopăr asta cu optsprezece ore în 
urmă. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată. Bine, deci e vorba 
despre hughenoți. 

287 


— Hughenoţi „schingiuiţi”, o corectă Sam. 

Remi se ridică şi se duse la tablă, încercuind cu markerul 
lista de sinonime pentru cuvântul „schingiuiţi”. Erau o 
grămadă. Nu le sări nimic în ochi care să aibă legătură cu 
hughenoţii. 

— Atunci să vedem ce-i cu chihlimbarul, zise Sam, 
concentrându-se pe a doua parte a rândului. „Prinşi laolaltă 
în casa de chihlimbar”. Cum rămâi prins în chihlimbar? 

Aruncară cu idei preţ de câteva minute, după care Remi 
zise: 

— Să încercăm aşa: ce se întâmplă dacă rămâi prins în 
chihlimbar? 

— Mori, îşi dădu Sam cu părerea. 

— Înainte de asta... rămâi imobilizat. 

— Nemişcat. 

— Da. Cu capul aplecat în faţă şi cu ochii închişi, Remi se 
plimba dintr-o parte în alta. Nemişcat... Ca o fotografie. 

Sam, cu capul sprijinit de spătarul scaunului, se aplecă în 
faţă. 

— Ca într-un tablou. 

— Da! 

Se întoarse cu scaunul şi începu să scrie pe laptop: 
„Tablou... Hughenoţi...” Se uită peste rezultatele căutării. 

— Ai găsit ceva? 

— Un masacru, murmură el. 

— Poftim? 

— Masacru ar putea fi, prin extindere, sinonim cu 
schingiuiţi, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Atunci ce zici de asta: un tablou al lui Francois Dubois, 
numit Noaptea Sfântului Bartolomeu? 

— Care e contextul? 

— Sam se uită peste articol, apoi îi făcu un rezumat: 

— Franţa anului 1572... În acel an, între august şi 
octombrie, gloatele de catolici i-au atacat pe hughenoţii de 
pe tot cuprinsul ţării... Sam se sprijini de spătarul scaunului 
şi se încruntă. Au fost omorâţi între zece mii şi o sută de mii 
de oameni. 

288 


— Dacă asta nu e schingiuire, atunci nu ştiu ce e, 
murmură Remi. Bine, dacă legăm asta de Bavaria... 

Sam se aplecă în faţă şi începu să tasteze din nou, de 
data asta căutând cuvintele  „Dubois”, „Sfântul 
Bartolomeu”, „Bavaria”, în combinaţie cu „zi” şi „masacru”. 

— Ai putea să adaugi şi sinonimele pe care le-am găsit 
pentru „hagialâc”, zise Remi, apoi îi dictă de pe tablă. 
„Mecca, pelerinaj, Islam, pelerini...” 

Sam termină de scris şi apăsă tasta Enter. 

— S-au găsit o grămadă de rezultate, şopti Sam, 
aruncând o privire peste acestea. Deşi nimic care să sară în 
ochi. 

— Să începem să mai scoatem din cuvinte şi să le 
combinăm altfel. 

În ora care urmă făcură numai asta, încercând tot felul 
de combinaţii de termeni, până când, în cele din urmă, 
aproape de răsărit, Sam găsi ceva interesant care conţinea 
cuvintele „Sfântul 

Bartolomeu”, „Bavaria” şi „pelerin”. Zise cu un zâmbet 
pe buze: 

— Tocmai mi s-a aprins beculeţul. 

— Ce este? întrebă Remi, apoi se aplecă şi citi de pe 
ecran: „Biserica pentru pelerini Sfântul Bartolomeu, 
Bavaria, Germania”. 


289 


Capitolul 45 


Schonau, Bavaria 


— Incredibil, şopti Sam. 

El şi Remi păşiră pe platforma belvederii şi priviră 
peisajul. În cele din urmă, Remi murmură: 

— Nu cred că „frumos” e îndeajuns pentru a descrie asta, 
Sam. De ce ne-a luat atât până să venim aici? 

— Habar n-am, îi şopti el, apoi ridică aparatul digital 
Canon EOS şi făcu o poză. Mai fuseseră în Bavaria şi 
înainte, dar niciodată în partea asta. Nici dacă spui că ţi se 
taie respiraţia nu redai în totalitate ceea ce vezi aici, nu-i 
aşa? 

— Nici pe departe, fireşte. Aproape că aud sunetul 
muzicii”. 

Sub ei se întindeau apele de culoarea smaraldului ale 
fiordului Konigssee (Lacul Regelui). Măsura, în punctul cel 
mai larg, doar cu puţin peste o jumătate de kilometru şi era 
împrejmuit de ambele părţi de faleze de granit cu copaci 
deşi şi de culmi colţuroase înzăpezite. Fiordul Konigssee 
pornea şerpuind din satul Schonau, la nord şi mergea cinci 
kilometri înspre sud, ajungând până la lacul Obersee sau 
Lacul Superior. Despărţit cu multă vreme în urmă de 
Konigssee din cauza unei alunecări de teren, Obersee a 
rămas ascuns într-o vale ovală, fiind înconjurat de pajiști 
alpine pline de flori sălbatice şi de cascade, locuri care i-au 
atras întotdeauna pe iubitorii de natură şi pe fotografii 
amatori din întreaga lume. O cursă navală specială asigura 
legătura între Schonau şi docurile Salet din Obersee. 

În afară de siajul lăsat în urmă de câteva bărci de turişti 
care făceau curse de-a lungul lacului Konigssee, suprafaţa 


7 În original, The Sound of Music, un muzical bazat pe memoriile 
Măriei von Trapp (n.tr.). 


290 


apei era liniştită, o oglindă scăldată de razele soarelui 
reflectând verdele, griul şi ocrul pădurilor şi stâncilor 
înconjurătoare. În orice parte s-ar fi întors, Sam şi Remi 
vedeau o altă privelişte perfectă cu peisaj montan. 

După ce parcurgeai două treimi din drum de-a lungul 
lacului Konigssee, acolo unde devenea strâmt de doar 
câţiva metri înainte de a se lărgi din nou şi de a coti înspre 
sud-est către lacul Obersee, se vedea biserica Sfântul 
Bartolomeu, aşezată într-un luminiş printre copaci, în 
peninsula Hirschau. 

Un hibrid arhitectonic, jumătate din biserica Sfântul 
Bartolomeu era o veche cabană de schi cu pereţii exteriori 
din stuc alb şi acoperiş de şindrilă gri foarte înclinat, pe 
când cealaltă jumătate era formată din trei cupole în formă 
de bulb de ceapă, cu acoperişul roşu, deasupra cărora se 
aflau două clopotniţe: una din ele era în formă de cupolă şi 
nu avea ferestre, cea de-a doua, aflată mai aproape de 
marginea apei, era o turlă cu aspect tradiţional, cu 
acoperişul mult înclinat şi înconjurată de ferestre cu 
obloane. 

— Nu e ironic că şi lui Hitler îi plăcea acest loc? întrebă 
Remi. Sau e doar puţin înfricoşător? 

Berchtesgaden, municipiul care găzduia lacul Konigssee, 
fusese, de asemenea şi locul unde se retrăsese Hitler în 
munţi, cunoscut şi sub numele de Cuibul Vulturilor. 

— Nimeni nu este imun la frumuseţe, răspunse Sam. Nici 
chiar el, după cum se vede. 

Intrebarea era dacă, lăsând la o parte peisajul, Sam şi 
Remi ştiau de ce se aflau aici. 

Deşi descifraseră numai prima parte a ultimei ghicitori, 
fuseseră îndeajuns de încrezători în soluţia lor, încât să o 
sune pe Selma ca să le aranjeze drumul de la Monaco în 
Bavaria. Pe la mijlocul dimineţii, după ce îi mulţumiseră lui 
Yvette pentru ospitalitate şi îi promiseseră că se vor 
întoarce să-i povestească întâmplările din noua expediţie, 
plecară înspre aeroportul din Nisa, de acolo spre Paris, apoi 
spre Salzburg, de unde închinară o maşină ca să parcurgă 


291 


cei cincizeci de kilometri rămaşi până la Schonau am 
Konigssee. 

— La ce oră pleacă barca mâine dimineaţă? întrebă 
Remi. 

— La nouă. Aminteşte-mi să mă uit la prognoza meteo în 
seara asta. Chiar şi acum, în plină primăvară, vremea în 
valea Konigssee era schimbătoare; de la o zi însorită şi 
caldă se putea ajunge la nori deşi şi la zăpadă în decursul 
unei ore. Vizitatorii trebuiau să aibă întotdeauna la 
îndemână un pulover sau o geacă de vânt. 

Având în vedere locul unde era situată biserica Sfântul 
Bartolomeu, se putea ajunge acolo numai pe două căi: fie 
cu barca din Schonau, fie mergând prin trecătorile montane 
din jur. Deşi ultima opţiune îi atrăgea mai mult, trebuiau să 
aştepte până la următoarea lor vizită. Acum timpul nu era 
de partea lor. În timp ce pătrunderea lor pe domeniul lui 
Bondaruk îi aruncase cu un pas înainte, ţinând cont de cât 
de mult timp petrecuse acesta să caute Beciul Pierdut şi de 
posibilitatea resurselor sale, acest avantaj ar fi putut să fie 
unul de scurtă durată. Nu văzuseră până acum nici urmă de 
Holkov sau de oamenii săi, dar păreau totuşi îndreptăţiţi să 
fie puţin paranoici. Până nu găseau ce secrete ascundea 
biserica şi până nu se ştiau plecaţi în siguranţă, hotărâseră 
să presupună că erau supravegheați. Ba mai mult, 
presupuneau că intrarea lor în castel îl înfuriase şi mai mult 
pe Bondaruk, care era deja frustrat. Orice reţineri ar fi putut 
avea până atunci, probabil că între timp dispăruseră. Ceea 
ce nu puteau să prezică era ce avea de gând să facă 
Bondaruk, având în vedere cât de departe ajunsese. 

Dacă Konigssee era culmea frumuseţii alpine, Sam şi 
Remi deciseră că satul din apropiere, Schonau, putea fi 
descris ca „fermecător de bizar”. 

Găzduind cinci mii de suflete, Schonau, aflat de o parte şi 
de alta a râului presărat cu pietre, care alimenta lacul 
Konigssee, era o întindere de case şi întreprinderi, fiecare 
dintre ele fiind construită în stil bavarez, părând astfel mai 
mult vile decât clădiri, în partea de est a portului în formă 
de S, chiar la sud de un lanţ de cafenele, restaurante şi 

292 


hoteluri, se afla un şir arcuit de hangare pentru bărci, al 
căror stil părea desprins din paginile unui album 
reprezentând podurile acoperite din Vermont. 

În timp ce se îndreptau spre Schonau de-a lungul unui 
drum pe marginea căruia se afla un rând de copaci, puteau 
vedea ultimele bărci pentru turişti intrând şi ieşind din 
hangare, siajul lor formând nişte evantaie translucide pe 
suprafaţa de smarald a apei. 

Câteva minute mai târziu intrară în parcarea hotelului 
Schiffmeister. Împodobită cu tende roşii şi albe, faţada 
hotelului, cu balcoane pline de flori roşii, albe şi roz, era 
decorată cu ornamente în stil rococo, care imitau o 
încrengătură de flori, vite şi spirale. In timp ce valetul se 
ocupă de maşina lor şi hamalul, de bagaje, intrară în holul 
hotelului şi merseră la recepţie. După câteva minute se 
lăsară conduşi în apartamentul lor cu vedere spre lac. 

Făcură amândoi un duş, se îmbrăcară în halatele de pluş 
de la hotel, după care comandară cafeaua în cameră şi se 
aşezară să o bea pe balcon, de unde puteau vedea 
întinderea apei. Cum soarele apunea, coborând după munţi 
la vest, lacul căpătase o nuanţă aurie, iar aerul liniştit al 
serii începea să devină mai răcoros. Străzile şi trotuarele de 
dedesubt erau pline de turiştii care se plimbau sau care se 
uitau în vitrinele magazinelor şi făceau poze portului. 

Sam deschise telefonul şi se conecta la reţeaua de 
internet prin satelit a hotelului. 

— Am primit ceva de la Selma, zise el uitându-se peste e- 
mailuri. La fel de eficientă ca de obicei, întocmise un raport 
despre Xerxes | şi despre dinastia Ahemenizilor, trimiţându- 
le o versiune comprimată şi alta mai detaliată. Sam trimise 
e-mailul pe telefonul lui Remi şi îşi petrecură amândoi 
următoarele treizeci de minute citind despre regele Persiei 
antice. 

Cel de-al optulea conducător atestat al dinastiei 
Ahemenizilor, Xerxes |, a urcat pe tron la vârsta de treizeci 
şi cinci de ani şi nu a pierdut deloc timpul în a-şi demonstra 
calităţile de războinic; mai întâi reprimase răscoalele din 
Egipt şi Babilon, declarând că Imperiul Babilonian a fost 

293 


nimicit, apoi furase idolul de aur ce îl întruchipa pe zeul Bel- 
Marduk şi pusese să fie topit, distrugând astfel din temelii 
fundaţia spirituală a imperiului. 

Doi ani mai târziu, Xerxes îşi întoarse urgia asupra 
atenienilor care erau în conflict cu cei din dinastia 
Ahemenizilor şi fuseseră atacați în bătălia de la Maraton, 
reuşind însă să înăbuşe încercările regelui Darius | de a 
cuceri întreaga Grecie. 

În 48 3 î.Hr., Xerxes începe pregătirile pentru invazia 
Greciei şi recurge la măsuri dramatice, mai întâi construind 
un pod peste Hellespontt, care să permită trecerea armatei 
de uscat şi apoi săpând un canal navigabil de-a lungul 
istmului muntelui Athos. 

De la Sardis, Xerxes şi armata sa au mărşăluit înspre 
nord, trecând prin Tracia şi Macedonia, înainte de a fi 
blocaţi la Termopile de către regele Leonida şi spartanii săi 
care, în ciuda eforturilor curajoase, au fost ucişi până la 
ultimul. Acum, nemaifiind stingherit de nimic, Xerxes şi-a 
continuat drumul către sud, de-a lungul coastei, până în 
Atena, unde a prădat oraşul care fusese deja părăsit. 
Acesta a fost apogeul invaziei lui Xerxes, la puţin timp după 
asta pierzându-şi cea mai mare parte a flotei în bătălia de 
la Salamina şi mai toate forţele terestre în bătăliile de la 
Plateea şi de la Micale, în 479 î.Hr. 

Lăsându-şi armata în mâinile generalului său, Mardonius, 
Xerxes s-a retras la Persepolis, în Iranul de azi, unde şi-a 
petrecut restul zilelor ocupându-se de probleme politice, 
înainte de a fi ucis, după cum se crede, de către căpitanul 
gărzii sale, la porunca fiului său Araxerxes |, care a urcat 
apoi pe tron în 464 î.Hr. 

— Ah, ce încurcătură, zise Remi după ce termină de citit. 
După zece secunde termină şi Sam şi, uitându-se la ea, 
zise: 

— Nu era un tip prea de treabă, domnul Xerxes ăsta. 

Remi zâmbi. 

— E vreunul aşa? 


8 Numele antic al strâmtorii Dardanele (n.tr.). 


294 


— Nu de prea multe ori. Ei bine, dacă e să căutăm aici 
indicii în legătură cu ce urmăreşte Bondaruk, primul lucru 
care îmi vine în minte e idolul lui Bel-Marduk din Babilon, 
dar, după cum zice istoria, a fost topit. 

— Dacă istoria greşeşte? Dacă după ce a furat idolul a 
topit o copie, apoi acesta s-a pierdut pe undeva? 

— S-ar putea. Sam îi scrise repede un e-mail Selmei şi i-l 
trimise. Câteva minute mai târziu primi un e-mail cu 
răspunsul: „Verific.” Bine, alte posibilităţi? 

— Se pare că totul i-a mers prost lui Xerxes după ce a 
invadat Grecia. A renunţat la controlul armatei, s-a dus 
acasă, a pierdut vremea, după care a fost asasinat. Poate a 
pierdut ceva în timpul campaniei, despre care credea că ar 
fi putut să-i blesteme domnia. 

— Şi Bondaruk crede că dacă recuperează acest ceva, ar 
putea să echilibreze într-un fel situaţia, continuă Sam. Să 
pună lucrurile în ordine pentru dinastia lui Xerxes. 

— Cum ai zis şi tu, cel mai probabil e vorba de Bel- 
Marduk, dar istoria spune că revolta babilonienilor nu a 
făcut decât să-l enerveze pe Xerxes. 

— Dar revolta egiptenilor? A avut loc cam în acelaşi timp. 

Remi oftă. 

— E posibil. Problema cu istoria - şi mai ales cu istoria 
antică - e că îşi concentrează atenţia numai pe 
evenimentele majore. Probabil că am putea găsi, îngropată 
în vreun text antic, printr-un cotlon al vreunei biblioteci sau 
muzeu o listă cu toate comorile furate de Xerxes şi locurile 
unde se află acestea. 

— Minunat, zise Sam zâmbind. De unde începem? 

— Alege tu: Cairo, Luxor, Istanbul, Teheran... Dacă 
începem de azi, terminăm în vreo zece, doisprezece ani. 

— Atunci nu e cea mai bună soluţie. Bine, să vedem dacă 
putem restrânge lucrurile: Xerxes a condus timp de 
douăzeci de ani. În toată această perioadă a dus trei 
campanii majore: în Egipt, Babilon şi Grecia. Dintre cele 
trei, cea din Grecia a fost cea mai importantă şi, posibil, un 
punct de cotitură pentru domnia sa. Ce-ar fi să ne 


295 


concentrăm pe războiul dintre perşi şi greci şi să vedem 
unde ajungem? 

Remi se gândi o clipă, apoi încuviinţă. 

— Sună bine. 

Sam fu anunţat că primise un e-mail şi îl citi. 

— De la Selma, explică el. Faptele istorice atestă clar că 
idolul a fost topit. Există mai multe povestiri ale acestui 
eveniment, atât din partea perşilor, cât şi din partea 
babilonienilor. 

— Atunci am stabilit, zise Remi. Rămâne Grecia. 

Petrecură încă o oră căutând despre războaiele greco- 
persane din timpul domniei lui Xerxes |, apoi făcură o pauză 
pentru a lua cina pe terasa restaurantului cu vedere la 
portul acum cufundat în beznă, îmbinarea dintre altitudine, 
peisajul care le tăiase respiraţia şi oboseala călătoriei le 
făcuse foame. Mâncară cu poftă în stil bavarez, bucurându- 
se de o masă delicioasă, unde luară kalte Braten, friptură 
de porc rece, tăiată în bucăţi subţiri, cu pâine şi hrean; 
Kartoffelsalat, salată de cartofi marinaţi în oţet; file de 
păstrăv american fiert în bere Kristallweissbier cu vin 
Franconia-Bacchus servit într-o sticlă plată tradiţională 
numită Bocksbeutel. La sfârşit băură câte o halbă rece ca 
gheaţa de Weizenbier. Alegerea lor atrase priviri curioase 
din partea unor localnici din Schonau care stăteau la o 
masă alăturată, dar explicaţia lui Sam - „Suntem 
americani” - îi făcu să zâmbească şi le aduse încă un rând 
de beri pe gratis. 

Sătui şi puţin ameţiţi, se întoarseră în camera lor, 
comandară un ibric de cafea şi se apucară din nou de lucru. 

— Scopul întregii campanii părea să fie prădarea Atenei, 
zise Remi. Era centrul puterii greceşti. 

— Tracia şi Macedonia au fost doar de încălzire, 
încuviinţă Sam. Şi-a păstrat aproape întreaga mânie ca să 
şi-o verse asupra Atenei. Deci, să mai facem o 
presupunere: Xerxes i-a subjugat pe babilonieni, furându-le 
şi distrugându-le idolul lui Bel-Marduk. N-ar fi făcut la fel şi 
cu grecii? 

Remi se uita deja peste raportul trimis de Selma. 

296 


— Cred că am văzut ceva în genul ăsta... Da, am găsit: 
Delfi. 

— Ca în Oracolul din Delfi? 

— Da. Xerxes îşi îndreptase atenţia asupra lui. 


Situat la nord-vest, la o sută şaizeci de kilometri de 
Atena, pe un platou de pe versantul muntelui Parnas, 
Oracolul din Delfi, dedicat zeului Apollo, era un complex de 
temple care includeau peştera Coricos, izvorul Castaliei, 
Altarul din Chios, sanctuarul Pitiei şi Templul lui Apollo, 
unde se găsea oracolul, precum şi numeroase tezaure, 
stadioane şi teatre. 

În vremurile de demult, la fel ca azi, Oracolul din Delfi era 
poate templul cel mai frecvent vizitat din întregul complex. 
Cei care străbăteau Mediterana pentru a obţine o profeție o 
căutau pe Pitia, de obicei o localnică aleasă să fie interpretă 
a voinţei oracolului printre oameni. 

În ultimii ani, oamenii de ştiinţă au arătat că oracolul nu 
are proprietăţi magice, că atunci când preotesele Pitiei 
cădeau în ceea ce părea a fi o transă profundă, era, de fapt, 
o stare indusă de vaporii de metan, dioxid de carbon şi 
hidrogen sulfurat care se scurgeau din stânca de deasupra 
templului. 

Sam şi Remi ştiau că un atac asupra oracolului ar fi fost 
în conformitate cu felul în care acţiona Xerxes. Jefuind 
Delfiul, însemna că zeii greci n-ar mai fi avut nici o valoare, 
la fel cum procedase în Babilon cu idolul lor. 

— Chiar după ce i-a zdrobit pe spartani la Termopile, 
Xerxes a trimis un batalion de 7.000 de soldaţi să jefuiască 
Delfiul, continuă Remi. După cum spune legenda, aceştia 
au fost întorşi din drum de o alunecare de stânci trimisă de 
însuşi Apollo. 

— Fapt care poate să fie sau să nu fie adevărat, dacă îmi 
amintesc bine. 

Remi încuviinţă din cap. 

— Este, într-adevăr, un fapt controversat. Bine, să 
continuăm cu presupunerile. Dacă oamenii lui Xerxes n-au 
fost opriţi? Ce-ar fi putut să ia de-acolo? 

297 


— Chiar pe Pitia, dar asta ar însemna că Bondaruk 
aleargă după un schelet, ceea ce pare puţin probabil. Ce 
zici de Omphalos? 

Omphalos, sau „buric”, era o piatră goală pe dinăuntru, 
având o formă asemănătoare cu ananasul. Se spune despre 
ea că ar fi fost modelată după piatra pe care mama lui 
Zeus, Rhea, a înfăşat-o în scutece pentru a-l păcăli pe tatăl 
lui Zeus, Cronos, care, apucat de o furie geloasă, a vrut să- 
şi mănânce nou-născutul. 

Aflată chiar în templu, se presupune că piatra permitea 
comunicarea directă cu zeii, dar din nou oamenii de ştiinţă 
au speculat că Omphalos nu făcea nimic mai mult decât să 
împrăştie gaze halucinogene pe care preotesele Pitiei le 
inspirau în plămâni. 

— Suntem în impas, zise Remi. Există mai multe relatări 
potrivit cărora piatra a supravieţuit războiului. Problema e 
că nimeni nu ştie care-i adevărul. Dacă englezii ar fi reuşit 
să fure Declaraţia de Independenţă în timpul războiului din 
1812, cât de nerăbdător ar fi fost guvernul să recunoască 
asta? 

— Adevărat. Ce mai avem? 

— La Delfi erau o mulţime de tezaure. Despre două 
dintre ele s-a spus în mod special că erau centre ale 
bogăției: Tezaurul argienilor şi Tezaurul siphnienilor. Aveau 
o oarecare importanţă culturală şi religioasă, dar erau în 
esenţă nişte depozite nesemnificative de aur şi argint. 

Sam ridică din umeri. 

— Da, e posibil, dar Holkov a spus că Bondaruk umblă 
după o „moştenire de familie”. Asta înseamnă că e ceva 
mai personal decât o pradă în urma unui jaf. 

— În plus, Holkov a spus „sunt” - „sunt o moştenire de 
familie”. Mie asta îmi sugerează că e vorba despre obiecte 
distincte, nu despre o serie de prăzi de război. 

Sam încuviinţă din cap şi căscă. 

— Nu mai am idei. Să ne oprim aici şi o luăm de la capăt 
mâine. 

La şaizeci şi cinci de kilometri în nord, Holkov cobori din 
avion în aglomeraţia din aeroport şi, în timp ce mergea, îşi 

298 


deschise BlackBerry-ul pentru a-şi verifica mesajele. Se opri 
brusc, uitându-se la ecran. Cei trei bărbaţi care îl însoțeau 
făcură la fel. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă unul dintre ei. 

Drept răspuns, Holkov rânji, îndreptându-se spre un rând 
de scaune din apropiere, unde se aşeză. Îşi scoase laptopul 
din geantă, îl porni şi apăsă o serie de taste. După treizeci 
de secunde, murmură: 

— V-am prins! 

— l-ai găsit? 

— Nu sunteţi chiar aşa deştepţi, până la urmă, nu-i aşa, 
domnule şi doamnă Fargo? îşi spuse Holkov. Privi în sus 
către compatrioţii săi. Sunt chiar la sud de noi, în Bavaria. 
Să mergem! 


299 


Capitolul 46 


— În curând vă veţi bucura de talentul meu muzical, zise 
căpitanul navei cu o voce puternică, într-o engleză cu 
accent. In dreapta vedeţi Echowand - în engleză, „Peretele 
cu ecou”. 

Impreună cu ceilalţi douăzeci de pasageri, Sam şi Remi 
se întoarseră şi se uitară spre tribord. Se aflau la bordul 
unei bărci electrice pentru pasageri administrată de 
compania de bărci Konigssee. In total erau două tipuri de 
asemenea bărci: una lungă de douăzeci de metri, care 
putea transporta optzeci şi cinci de pasageri şi cea în care 
se aflau Sam şi Remi, lungă de cinci metri şi jumătate, 
transportând douăzeci şi cinci de pasageri. 

La patru sute de metri distanţă, prin ceața dimineţii, se 
vedea înălțându-se din apă o stâncă acoperită de copaci. 
Căpitanul luă o goarnă bine lustruită de sub pupitrul de 
comandă, o duse la gură şi suflă în ea, scoțând câteva note 
tânguitoare, apoi în jur se făcu linişte. Trecură două 
secunde, după care auziră alte sunete venind înspre ei şi 
distingându-se la perfecţie. Pasagerii râseră şi aplaudară. 

— Vă rog, dacă nu vă e cu supărare, în taxa călătoriei nu 
am inclus şi suflatul în trompetă, iar asta e o muncă ce-ţi 
provoacă sete. Când coborâţi puteţi, dacă doriţi, să aruncaţi 
nişte Trinkgeld la mine în cană, aici sau pe unde le mai 
vedeţi de-a lungul digurilor. li voi împărţi cu colegii mei din 
munţi, care mi-au răspuns. Râseră din nou. Unul dintre 
pasageri întrebă: 

— Ce înseamnă Trinkgeld? 

— Bani pentru băutură, bineînţeles. Suflatul ăsta în 
goarnă îţi face sete. Bine, continuăm. Următoarea oprire, 
biserica pentru pelerini Sfântul Bartolomeu. 

Călătoria se desfăşură în linişte, auzindu-se numai 
sunetul motorului electric care murmura uşor. Alunecară 
de-a lungul apei care şuiera pe lângă marginile bărcii, 

300 


părând a fi suspendaţi în ceaţă. Nu bătea vântul, dar aerul 
era destul de rece, încât Sam şi Remi puteau să-şi vadă 
răsuflarea. 

Se treziseră dimineaţa devreme la şase, după care 
luaseră un mic dejun uşor în camera lor, înainte de a se 
apuca de lucru. Până să se culce, Remi trimisese un e-mail 
unor foşti colegi sau cunoştinţe, e-mail care conţinea trei 
întrebări: Care erau comorile cu care se mândrea Delfi în 
timpul invaziei lui Xerxes? Unde se află acestea în 
momentul de faţă? Există relatări cum că Xerxes ar fi furat 
vreo comoară delfică sau ateniană? 

Primise şase răspunsuri, majoritatea dintre ele 
deschizând uşi spre alte întrebări, alte incertitudini. 

— Totuşi, n-am primit încă nimic de la Evelyn, zise Remi, 
citind e-mailurile pe telefon. 

— Aminteşte-mi... care Evelyn? zise Sam. 

— Evelyn Torres. De la Berkeley. Până în urmă cu şase 
luni, era custodele adjunct al Muzeului de Arheologie din 
Delfi. Nu e nimeni care să cunoască Delfiul mai bine decât 
ea. 

— Am înţeles. Sunt sigur că o să ne contacteze ea. Sam 
făcu câteva poze cu peisajul, iar apoi se întoarse spre Remi 
care se uita pe iPhone. Era încruntată. Ce s-a întâmplat? 
întrebă el. 

— Mă temeam să nu apară iarăşi Holkov şi mă întrebam 
de câte ori ne-a ieşit în cale până acum. 

Sam se gândi preţ de o clipă. 

— Dacă nu luăm în considerare întâlnirea de la 
Pocomoke, ar fi Rum Cay, Château d'If şi Elba. De trei ori. 

— Nu în Ucraina, nici în Monaco şi nici aici, nu? 

— Bate în lemn. 

— Nu cred că ajută la ceva. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu sunt chiar sigură, dar, dacă nu mă înşeală 
memoria, sunt trei lucruri care leagă Ucraina, Monaco şi 
Bavaria. 

— Te ascult. 


301 


— N-am folosit niciodată iPhone-ul în nici unul dintre 
aceste locuri; ne-am folosit de telefonul prin satelit. Nici 
măcar nu mi l-am deschis, prima dată am făcut-o aseară - 
ba nu, mă înşel. Mi-am verificat adresa de e-mail când am 
aterizat în Salzburg. 

— Eşti sigură? 

— Da. Oare ne-au pus un microfon? 

— Teoretic se poate, dar când să fi făcut asta? L-ai avut 
tot timpul cu tine, nu? 

— Nu, s-a întâmplat să-l las o dată la pensiune, atunci 
când am fost să ne ocupăm de Molch. 

— La naiba! Şi atunci - în Rum Cay, la Château d'If şi pe 
insula Elba - ţi l-ai deschis sau te-ai conectat la internet? 
iPhone-ul putea fi conectat la internet în două moduri: fie 
prin reţeaua încorporată Edge, fie prin intermediul reţelelor 
wireless locale. 

— Da, am făcut şi una şi alta. 

— Holkov ar fi putut să instaleze un transmiţător. De câte 
ori îţi deschideai telefonul sau te conectai la internet, 
transmiţătorul activa GPS-ul telefonului şi îi trimitea un 
semnal lui Holkov, indicând poziţia noastră. 

Remi răsuflă greu, îngrijorată. 

— Crezi că ne-au... Incepu să se uite în toate părţile, dar 
Sam o opri. 

— Ne uităm când coborâm din barcă. Când l-ai deschis 
ultima dată? La hotel? 

— Da. 

— N-am văzut pe nimeni să ne fi urmărit în dimineaţa 
asta. 

— Nici eu, dar e greu să-ţi dai seama în mulţime. 

— Din păcate, Schonau nu e chiar atât de mare. Cu vreo 
şase oameni ar fi putut să ne vadă de la distanţă şi să ne 
urmărească urcându-ne în barcă. 

— Ce facem? 

— Mai întâi, punem ghicitorile şi celelalte documente într- 
un fişier de urgenţă, răspunse el, în timp ce deja începuse 
să facă asta. Nu putem să-l lăsăm pe Holkov să pună mâna 
pe ele. 

302 


După cum procedase şi cu alte aparate şi dispozitive pe 
care le aveau, Sam făcuse câteva reglaje la iPhone, 
adăugând câteva aplicaţii, printre care şi un fişier de 
ştergere rapidă. Dacă ai fi încercat să-l deschizi fără parolă, 
conţinutul s-ar fi şters automat. 

După ce Remi îşi mută datele, Sam zise: 

— lar acum aşteptăm să se întâmple un miracol. 

— Ce fel de miracol? 

— Că te-ai înşelat. Problema e că nu ţi se-ntâmplă prea 
des. Lasă-mă să mă uit la telefonul tău. 

Remi i-l dădu. Işi scoase briceagul Swiss Army şi se 
apucă de lucru. 

Cu privirea aplecată asupra pieselor telefonului, Sam 
zise, în cele din urmă: 

— Uite-l! 

Remi se aplecă. 

— Ai găsit ceva? 

Folosindu-se de penseta de la briceag, scoase dintre 
circuitele telefonului un cip de dimensiunea unghiei de la 
degetul mic. Două fire duceau la bateria telefonului. 

— Asta-i vinovatul, zise el. Desfăcu firele, băgă cipul în 
buzunarul de la cămaşă şi începu să reasambleze telefonul. 

Douăzeci de minute mai târziu, când ceata începea să se 
risipească, lăsând să se vadă un cer senin şi însorit, 
ocoliseră deja peninsula Hirschau. Biserica Sfântul 
Bartolomeu se profila la orizont, cu acoperişul roşu al 
cupolelor în formă de bulb de ceapă strălucind în lumina 
soarelui, pe fundalul granitului cu vinişoare albe de zăpadă 
al munţilor ce se înălţau în depărtare. Erau două zone de 
acostare, una pentru sosirea şi plecarea turiştilor, iar 
cealaltă, situată mai aproape de biserică, era un hangar 
pentru bărci. Risipite pe pajiştile verzi din spatele bisericii şi 
legate între ele prin cărări şerpuitoare, se găseau vreo zece 
clădiri din butuci de lemn, cu dimensiuni care variau de le 
cele ale unui hambar la cele ale unei cabane. 

Căpitanul dădu un ocol zonei de acostare, lăsând o altă 
barcă electrică să-şi debarce pasagerii şi intră alunecând 
de-a lungul docului. Unul dintre membrii echipajului sări pe 

303 


doc şi legă parâmele de la proră şi de la pupă, iar apoi 
ridică grilajul protector al bărcii. Urmărind din priviri 
chipurile pasagerilor şi încercând să-şi dea seama dacă 
recunosc pe cineva, Sam şi Remi debarcară, oprindu-se 
pentru a lăsa nişte Trinkgeld în cana de pe chei. 

— N-am văzut pe nimeni, murmură Sam, în timp ce 
păşea pe doc şi îi întindea mâna lui Remi. Tu? 

— Nu. 

Barca cu care veniseră era cea de-a doua care acostase 
în acea dimineaţă; majoritatea celor din primul grup sosit 
îşi făceau încă de lucru în zona de debarcare şi pe lângă 
magazinele de suvenire, făcând fotografii şi uitându-se pe 
hărţi. Sam şi Remi înaintară de-a lungul balustradei 
metalice care încercuia zona de debarcare, privind cu 
atenţie chipurile, înainte ca mulţimea să se împrăştie. 

In timp ce mergeau, auziră câţiva ghizi care îşi începeau 
discursul introductiv pe fundalul rumorii generale: 

— Biserica a fost ridicată în secolul al XII-lea, iar Sfântul 
Bartolomeu era considerat protectorul agricultorilor din 
munţi şi al lăptăreselor... 

— ... veţi descoperi că structura interioară este o replică 
a catedralei din Salzburg, iar decoraţiunile exterioare din 
stuc au fost realizate de faimosul artist Josef Schmidt, din 
Salzburg... 

— ... până în 1803, cabana de vânătoare ataşată bisericii 
a fost reşedinţa privată a prinţului-abate de Berchtesgaden, 
ultimul care... 

— ... După ce Berchtesgaden a devenit parte din Bavaria, 
cabana de vânătoare a devenit una dintre preferatele 
familiei de Wittelsbach... 

Sam şi Remi îşi terminară turul zonei de debarcare, 
întorcându-se la docuri. Nu văzuseră nici un chip familiar. 
La un kilometru de-a lungul fiordului, alte două bărci 
electrice se apropiau, ocolind peninsula. 

— Putem să aşteptăm aici şi să urmărim chipurile 
pasagerilor de pe toate bărcile, sau să ne amestecăm în 
mulţime şi să începem să căutăm indicii. 

— Nu prea mă omor după aşteptare, spuse Remi. 

304 


— Nici eu. Hai să pornim. 

Intrară în magazinul de suvenire şi îşi aleseră de pe unul 
dintre rafturi câte un hanorac - unul galben-deschis, 
celălalt albastru-închis, apoi două pălării cu boruri largi. Le 
plătiră şi se îndreptară spre toalete, unde îmbrăcară hainele 
cele noi. Dacă Holkov şi oamenii săi îi urmăriseră de pe 
docurile din Schonau, aceste deghizări rudimentare, laolaltă 
cu mulţimea care depăşea deja două sute de oameni, se 
puteau dovedi suficiente pentru a le permite să treacă 
neobservaţi. 

— Eşti gata? întrebă el. 

— Pe cât posibil, răspunse Remi, ascunzându-şi părul 
castaniu sub pălărie. 

În următoarele douăzeci de minute se învârtiră în zona 
de debarcare, făcând fotografii cu fiordul şi cu munţii, până 
când Remi zise: 

— L-am ochit. 

— Unde? răspunse Sam fără să se întoarcă. 

— În barca ce dă ocol, aşteptând să acosteze. E la 
tribord, cea de-a patra fereastră din spate. 

Sam se întoarse şi îndreptă camera înspre fiord, 
ajungând să prindă în colţul cadrului barca ce se apropia. 
Focaliză, făcu câteva fotografii, iar apoi cobori aparatul de 
la ochi. 

— Da, e Holkov. Mai sunt încă trei cu el. Aşteaptă aici! 

Cu pălăria coborâtă peste ochi, Sam se îndreptă înapoi 
înspre docuri. 

— Hei, aşteaptă o clipă, strigă el către matelotul care se 
pregătea să dezlege parâmele de la barca acostată. Am 
uitat de Trinkgeld. Sam ridică o bancnotă de zece euro. 

— Bineînţeles, domnule, vă rog, zise matelotul. 

Sam sări la bord, dădu drumul bancnotei şi 
transmiţătorului în cana pentru Trinkgeld, iar apoi reveni pe 
doc. Cât timp stătuse la baie, se folosise de abţibildurile cu 
preţul de la hanorace pentru a fixa o baterie de ceas la cip. 
Bănuia că bateria n-avea să ţină mai mult de treizeci de 
minute, dar timpul era suficient pentru a-şi îndeplini scopul. 

Se întoarse la Remi, care îl întrebă: 

305 


— Crezi că o să funcţioneze? 

— Cred că da. N-au altă soluţie decât să urmărească 
semnalul. Întrebarea e cum va proceda Holkov în această 
situaţie. 

Urmărind mulţimea - jumătate dintre oameni urmau 
ghizii, cealaltă jumătate explorând pe cont propriu - Sam şi 
Remi se îndreptară spre cărarea largă, acoperită cu pietriş 
alb, care ducea la biserică, în spatele lor, la docuri, Holkov 
şi cei trei însoțitori tocmai debarcau. 

— Crezi că sunt înarmaţi? întrebă Remi. 

— Sunt absolut sigur. 

— Am putea să căutăm pe cineva, să vedem dacă nu 
găsim nişte paznici. 

— N-aş vrea să pun pe nimeni în calea lui Holkov. Cine 
ştie cum va reacţiona? Şi, oricum, suntem cu un pas 
înaintea lor. N-are rost să pierdem avantajul ăsta. Mai bine 
mergem mai departe, facem ce avem de făcut, găsim ce 
căutăm şi apoi plecăm. 

— Bine. Deci ghicitoarea. Am rezolvat prima jumătate, 
zise Remi. Ne mai rămân două rânduri: „Geniul din lonia cu 
al său pas, bătălie-ntre egali” şi „Şi trei icuri, cel de-al 
patrulea-i pierdut, calea îţi vor arăta”. E ceva care nu-mi dă 
pace în legătură cu primul dintre ele. 

— Ce anume? 

— Ceva din istorie. O legătură care îmi scapă. 

Din spatele lor se auzi o voce: 

— lertaţi-mă, vă rog, faceţi loc... 

Se întoarseră şi văzură o femeie care se sprijinea în 
cârje, încercând să-şi croiască drum. Se traseră, iar femeia 
le zâmbi în semn de mulţumire în timp ce trecea pe lângă 
ei. 

— Îţi ştiu privirea asta, zise Sam. Ţi-a venit vreo idee? 

Remi dădu din cap, având încă ochii fixati spre femeie. 

— Cârjele ei. Cea din dreapta e reglată puţin mai jos 
decât cealaltă. 

— Aşa, şi? 

— Gândeşte-te altfel: pasul ei nu e o bătălie-ntre egali, 
răspunse ea, în timp ce chipul i se lumina. Asta e, haide 

306 


după mine! Merse în grabă de-a lungul cărării până în 
dreptul bisericii, unde aceasta se lărgea şi se opri în dreptul 
gardului, asigurându-se că nu e nimeni care să-i audă. Uite! 
M-am prins! Ai auzit de Liga loniană - în Grecia antică, o 
confederație de state formate după războaiele greco- 
persane? 

— Da. 

— Printre membrii Ligii loniene se număra şi insula 
Samos - locul de naştere al „geniului din Samos”, Pitagora. 
Ştii, părintele triunghiului? 

— Tot nu-mi dau seama unde vrei să ajungi. 

— Cârjele femei... una e mai scurtă decât cealaltă. Dacă- 
ţi forţezi puţin imaginaţia, formează un triunghi scalen - cu 
laturile inegale. 

Sam se prinse acum. Zâmbi. 

— Pitagora a fost părintele triunghiului isoscel - două 
laturi egale... 

— Al său pas, o bătălie-ntre egali, cită Remi din nou. 

— Deci căutăm un triunghi isoscel. 

— Aşa e. Probabil că va fi însemnat cu matriţa cu cicada 
a lui Laurent. Ne mai rămâne un singur rând: 

„Şi trei icuri, cel de-al patrulea-i pierdut, calea îţi vor 
arăta.” 

Sam privi în spate, examinând mulţimea, până când îl 
văzu pe Holkov, care se învârtea în zona de debarcare. 
Însoţitorii săi n-aveau cum să fie prea departe. Sam tocmai 
voia să se întoarcă, dar îl văzu pe Holkov că scoate un 
BlackBerry din buzunar şi se uită pe ecran. Işi ridică repede 
capul, privi împrejur, iar apoi arătă înspre cineva din 
mulţime. Peste nici zece secunde, cei trei însoțitori erau 
grupaţi în jurul lui. Schimbară câteva cuvinte, iar doi dintre 
ei se întoarseră şi începură să fugă înapoi la docuri. Holkov 
şi celălalt bărbat porniră pe cărarea care ducea la biserică. 

— A înghiţit momeala, zise Remi. 

— Dar nu de tot. Tocmai de asta mă temeam. Mă întreb 
doar cât va dura până când îşi va da seama de ceva clar ca 
lumina zilei. 

— De ce anume? 

307 


— Că suntem prinşi în capcană. Tot ce trebuie să facă e 
să stea la pândă la docuri şi să aştepte până ne întoarcem. 


308 


Capitolul 47 


— Ic, murmură Remi, gândind cu voce tare, în timp ce 
mergeau. Avem trei opţiuni: un element care fixează placa 
dintr-o tiparniţă, o pană folosită pentru înălţarea sau 
coborârea ţevii unui tun sau o cheie de boltă. Trebuie să fie 
ultima opţiune. Nu văd nici tiparniţe, nici tunuri. 

Sam încuviinţă din cap absent, fiind pe jumătate atent să 
nu-i piardă din vedere pe Holkov şi pe partenerul acestuia; 
erau la jumătatea drumului către biserică. Capetele li se 
mişcau în toate direcţiile, căutându-şi prada. 

Remi îşi urmă şirul gândirii: 

— Sunt multe clădiri în jur, dar trebuie să presupunem că 
nu se referă la cele de lemn. 

Drumul din stânga lor ducea la o Biergarten, încadrată de 
un gard viu, dincolo de care se vedeau mesele de grădină 
acoperite de umbrele. O fanfară bavareză cânta un cântec 
popular la tubă, în timp ce privitorii băteau din palme şi 
ţineau isonul. Sam şi Remi trecură de Biergarten, ocoliră 
partea din spate, construită din lemn, a bisericii şi ajunseră 
pe pajiştea dinspre nord. 

— Un tun, zise Sam, oprindu-se. Un fel de tun. 

Remi privi înspre punctul pe care îl indica braţul 

Întins al lui Sam. La treizeci de metri în faţa lor, în 
mijlocul pajiştii, se găsea un piedestal înalt de un metru. Pe 
acesta era montat un sextant ornamental din bronz, un 
instrument de navigaţie premodern, folosit, în general, 
pentru a stabili altitudinea soarelui în funcţie de orizont. În 
timp ce majoritatea sextanţilor erau de dimensiunea unei 
cărţi deschise, acesta era de patru, cinci ori mai mare, 
având cam un metru pătrat. Telescopul, grotesc de mare, 
semăna cu ţeava unei espingole. 

Sam şi Remi porniră într-acolo. Erau mai puţini turişti în 
această zonă; majoritatea rămâneau pe cărările prunduite, 
fiind mai captivaţi de biserică, de munţi şi de fiord. 

309 


— E şi o inscripţie, zise Remi. E în germană. 

Sam se aplecă pentru a vedea mai bine şi traduse: 

— Ridicat de către Napoleon |, împăratul Franţei, în 
august 1806, în cinstea principelui elector Maximilian | 
Joseph, aparţinând dinastiei Wittelsbach, membru al 
Confederaţiei Rinului şi rege al Bavariei. 

— Dacă nici ăsta nu e un indiciu, nu ştiu ce e, zise Remi. 
Uite, Sam, priveşte aici! 

Se apropie de locul unde Remi stătea îngenuncheată. 
Partea de jos a sextantului consta dintr-un braţ indicator 
care glisa pe un arc de cerc inscripţionat cu câte o liniuţă, 
fiecare marcând a şasea parte dintr-un grad. O fantă din 
braţul indicator arăta poziţia actuală. Era setat la 70. 

— Nu sunt trei, zise Remi. N-ar fi fost rău dacă ar fi fost 
setat la trei. Deodată, Sam o apucă de braţ şi ocoliră 
piedestalul, trecând în partea opusă a bisericii. Printre 
braţele sextantului puteau să-l vadă pe Holkov şi pe 
însoţitorul acestuia trecând de-a lungul cărării care ducea 
spre clădirile din preajma copacilor. 

— Poate că totuşi e, zise Sam. Să ne gândim puţin: dacă 
sextantul e tunul nostru, iar liniuţele sunt icurile - penele - 
atunci această parte din ghicitoarea lui Laurent este 
metaforică. 

— Continuă! 

— Aminteşte-ţi rândul: „Şi trei icuri, cel de-al patrulea-i 
pierdut, calea îţi vor arăta”. 

Se sugerează că cel de-al patrulea ic ar întregi grupul. 
Dacă am avea un grup complet, ce procent ar fi? 

— Sută la sută. 

— Deci fiecare ic reprezintă un sfert din total. Câte liniuţe 
sunt pe arc? 

Remi le numără. 

— O sută patruzeci şi două. 

Sam făcu calculul în minte. 

142 : 4 icuri = 35,5. 

35,5 x 3 icuri = 106,5. 

— Bun, dacă ar fi să mutăm ţeava la o sută şase grade... 
spuse el. 


A 


310 


Îngenuncheară în spatele sextantului şi îşi imaginară 
telescopul îndreptat înspre noua poziţie. Arăta către cel mai 
îndepărtat turn, de deasupra cupolelor roşietice în formă de 
ceapă. 

—E ca un deget care indică direcţia, zise Remi. 
Metaforic, bineînţeles. 

— Un triunghi care indică direcţia, o corectă Sam. Să 
sperăm. 

Abia făcură zece paşi înspre biserică şi din megafoane se 
auzi o voce care făcu un anunţ, mai întâi în germană, apoi 
în engleză. 

— Dragi turişti, ne cerem scuze pentru neplăcerile 
create, dar tocmai am fost avertizaţi în legătură cu o 
furtună care se apropie. Din cauza vânturilor puternice, 
parcul va fi închis mai devreme. Vă rugăm să nu vă 
neliniştiţi, dar să vă îndreptaţi cât mai repede către docuri, 
urmând instrucţiunile personalului parcului. Vă mulţumim! 

În jurul lui Sam şi al lui Remi se auzi rumoarea glasurilor 
dezamăgite şi vocile părinţilor care îşi strigau copiii. Toate 
privirile erau aţintite spre albastrul cerului. 

— Nu văd nici un... spuse Sam. 

— Acolo, zise Remi. 

Către sud-est, un zid de nori violeţi şi negri alunecau 
peste vârfurile munţilor. Chiar sub privirile lor, partea din 
faţă părea a se revărsa cu încetinitorul, precum un val ce 
aluneca pe versantul fiordului. 

Turiştii începură să se îndrepte înspre docuri, unii 
alergând de-a dreptul, alţii doar grăbind pasul. Angajaţii 
îmbrăcaţi în cămăşi albastre erau ca nişte păstori, 
îndemnându-i politicos pe cei risipiţi şi ajutând părinţii să îşi 
strângă copiii. 

— Nu ştiu cum vezi tu lucrurile, zise Sam, dar mie nu-mi 
prea vine... 

— Nici mie. Rămânem. Trebuie să găsim un loc în care să 
ne ascundem. 

— Haide. 

Urmat îndeaproape de Remi, Sam se îndreptă spre malul 
aflat cam la cincizeci de metri distanţă, acolo unde o cărare 

311 


se bifurca, la stânga, către pădure, iar la dreapta, înspre 
docuri. Cotiră la stânga şi grăbiră pasul, trecând pe lângă 
vreo zece turişti care se îndreptau în direcţie opusă. Unul 
dintre ei, un bărbat care ajuta doi băieţei îmbrăcaţi în 
salopete cu pantaloni scurţi, îi strigă în germană: 

— Mergeţi în direcţia greşită! Docurile sunt în partea 
asta. 

— Mi-am pierdut cheile de la maşină, răspunse Sam. 

Peste nici un minut se aflau printre copaci. Cărarea cotea 
la stânga, înspre clădirile de lemn, dar continuară să 
meargă înainte, strecurându-se pe sub balustradă şi 
făcându-şi loc printre tufe. Se opriră după ce înaintară 
treizeci de metri şi se ascunseră sub ramurile unui pin. 
Deasupra lor, norii plumburii se strângeau peste peninsulă, 
acoperind soarele. 

Timp de douăzeci de minute priviră printre copaci cum 
turiştii treceau grăbiţi pe cărări şi peste pajişti, 
îndreptându-se către docuri. Câteva minute mai târziu, 
văzură că una dintre bărcile electrice pentru turişti o luase 
spre sud, trecând pe lângă altele două, care veneau din 
direcţia opusă, toate croindu-şi drum printre zigzagurile 
valurilor înspumate. 

Treptat, rumoarea glasurilor se stinse, rămânând doar 
şuieratul vântului printre copaci şi strigătele înfundate ce 
veneau dinspre  docuri. Megafoanele, care repetaseră 
anunţul de evacuare la fiecare treizeci de secunde, fură 
oprite. 

— Se face tot mai frig, zise Remi, încrucişându-şi braţele 
peste piept. 

Sam, care dăduse atenţie sfaturilor din ghidul turistic, 
scoase din rucsac gecile de vânt şi căciulile de lână. Remi 
se îmbrăcă cu hanoracul. 

— Crezi că au plecat cu ceilalţi? întrebă ea. 

— Depinde de ce crede Holkov că am făcut. Cel mai sigur 
pentru ei ar fi fost să aştepte până pleacă ultima barcă şi să 
ne caute în mulţime. 

— Totuşi, cred că ar fi bine să ne aşteptăm la tot ce-i mai 
rău. 

312 


— Sunt de acord cu tine. 

Aşteptară încă o oră după ce ultima barcă dispăruse în 
susul fiordului. Împrăştiind fulgi grei, vântul bătea cu putere 
şi scutura coroanele copacilor. Conurile de pin cădeau la 
pământ şi frunzele picau prin tufăriş. În jurul trunchiurilor 
copacilor şi pe pajişte începu să se aşeze zăpada, în schimb 
se topea de cum atingea pietrişul încălzit de soare al 
cărărilor din care se ridicau firişoare de abur, transformate 
de bătaia vântului în vârtejuri minuscule. 

— Hai să aruncăm o privire împrejur, spuse Sam. Şi să 
găsim un loc în care să ne încălzim. 

Se întoarseră pe cărare şi merseră până găsiră într-un 
luminiş o cabană de lemn cu acoperiş jos şi mansardat şi cu 
ferestre din sticlă mată. Clădirea era lungă, având aproape 
treizeci de metri, iar în dreptul peretelui din spate, o scară 
urca până la o uşă. Era descuiată. Intrară în ceea ce părea 
a fi un etaj mansardat, cu un balcon care dădea spre 
parter. Interiorul era întunecat, cu excepţia luminii slabe 
care pătrundea prin sticla mată a ferestrelor. 

— Nu e chiar ca la hotel, dar cel puţin suntem feriţi de 
vânt, zise Sam. 

— Confortul e o noţiune relativă, zise Remi zâmbind, în 
timp ce îşi îndepărta zăpada de pe hanorac. 

Găsiră un colţ cald şi se aşezară. 

Mai aşteptară treizeci de minute, timp suficient, după 
cum sperau, pentru ca oricare posibil angajat rămas în 
urmă să prindă o ultimă barcă înapoi spre Schonau. Sam şi 
Remi n-aveau cum să ştie dacă mai rămânea personal 
angajat pe insulă, dar urmau să găsească o soluţie la 
nevoie. Afară, vântul se mai domolise puţin, dar începu să 
ningă puternic. Conurile de pini loveau în pereţii cabanei 
precum nişte degete scheletice. 

Remi îşi întoarse brusc capul, ca şi cum ar fi auzit ceva. 

— „Ce-i?” i se putu citi lui Sam pe buze. 

Remi duse degetul la gură şi arătă înspre fereastră. Peste 
câteva clipe, auzi şi Sam: scârţâit de paşi prin zăpadă. Apoi 
linişte, apoi bufnitura unei cizme pe lemn. Cineva urca pe 
scările de afară. Sam se ridică, se duse lângă uşă, o încuie, 

313 


iar apoi se întoarse lângă Remi. O clipă mai târziu, mânerul 
uşii scârţâi, apoi fu zgâlţâit cu putere. Urmă un alt moment 
de linişte. Paşii coborâră pe scări, apoi se auzi din nou 
scârţâitul zăpezii călcate. 

Se deschise o uşă de la parter. 

Remi se strânse mai tare lângă Sam, care îşi trecu braţul 
peste umerii ei. 

Alt zgomot de paşi, de data asta de la două persoane. 
Intrară în cabană şi se opriră. O lanternă lumină tavanul, 
trecu de-a lungul balustradei de la balcon şi dispăru. 

— Hei! se auzi o voce în germană. Suntem angajaţii 
parcului. E cineva aici? 

Remi privi înspre Sam, iar pe buzele ei se înfiripă o 
întrebare. Sam dădu din cap şi zise fără glas: „Holkov”. 

— E cineva aici? A avut loc o evacuare din pricina vremii, 
strigă Holkov din nou în germană, iar apoi peste câteva 
secunde: Nu-i nimeni aici. Hai să verificăm şi celelalte 
clădiri. 

Alt zgomot de paşi. Uşa fu închisă cu putere. 

Sam ridică mâna înspre Remi şi îşi duse degetul la buze. 

Trecu un minut. Două. Cinci. 

De dedesubt se auzi scârţâitul uşor al unui pantof pe 
podeaua de lemn. 

— Nu sunt aici, zise Holkov în engleză. 

— Ce te face să crezi că au mai rămas pe-aici? întrebă o 
a doua voce. 

— Asta aş face eu. Şi ştiu cum gândesc - sunt prea 
încăpăţânaţi să se lase împiedicaţi de vreme. Să mergem! 

Uşa se deschise, închizându-se apoi imediat. Paşii 
scârţâiră prin zăpadă şi se îndepărtară. Sam se târî în 
genunchi până la balcon şi aruncă o privire printre zăbrelele 
balustradei. Se întoarse şi îi făcu semn lui Remi că totul e în 
regulă. 

— Imi bate inima de stă să-mi sară din piept, spuse ea. 

— Nu doar ţie. 

— Va trebui să avem grijă cu urmele de paşi. 

— La fel şi ei. De fapt, hai să ne folosim de ale lor cât mai 
putem. 

314 


Capitolul 48 


Se strecurară pe uşă, coborâră treptele şi, mergând pe 
urmele paşilor lui Holkov, ieşiră din luminiş, oprindu-se din 
trei în trei metri pentru a privi împrejur şi a asculta. Ştiau că 
sunt exagerat de precauţi, dar rusul era un profesionist în 
aceste chestiuni. Chiar exista posibilitatea să revină şi să le 
pregătească o ambuscadă. Singura lor şansă era să îi 
găsească pe Holkov şi pe partenerul său şi să îi ţină sub 
observaţie, rămânând ascunşi în tot acest timp. 

Vremea n-avea să le uşureze situaţia. Ningea din ce în ce 
mai puternic şi nu mai vedeai nimic la treizeci de metri în 
faţă. Urmele paşilor lui Holkov începeau să se acopere. 
După cincisprezece minute, în care înaintaseră oprindu-se 
periodic, ajunseseră la o trifurcaţie a cărării. Drumul care 
mergea în dreapta şi cel din stânga duceau la alte cabane 
de lemn, iar în faţa lor se înălța o clădire asemănătoare 
unui hambar. Dincolo de ea, abia vizibil prin pânza de fulgi, 
se distingea acoperişul întunecat al bisericii. 

La stânga lor se auzi o bufnitură înfundată: fusese 
trântită o uşă. 

Sam şi Remi ieşiră de pe cărare şi se aruncară pe burtă 
între tufe. Peste zece secunde, două siluete abia vizibile din 
cauza ninsorii se iviră pe cărarea din stânga, trecură în 
grabă de  trifurcaţie şi  dispărură printre copaci, 
îndreptându-se spre cealaltă cabană. Peste un alt minut se 
auzi scârţâitul balamalelor de la o uşă. 

Sam reveni pe cărare, se apropie încet de trifurcaţie şi 
privi în dreapta. Se răsuci şi îi făcu semn lui Remi să 
înainteze. Merseră amândoi în grabă pe cealaltă cărare, 
înspre cabana din care tocmai plecase Holkov. Se 
strecurară înăuntru şi închiseră uşa fără zgomot. Sam 
îngenunche lângă fereastră şi privi afară. Remi i se alătură. 

După alte zece minute, Holkov şi însoţitorul acestuia 
apărură prin ninsoare şi cotiră la dreapta, îndreptându-se 

315 


către biserică. În doar câteva secunde, fură înghiţiţi de 
viscol. 

— Cât timp aşteptăm? întrebă Remi. 

Sam scoase broşura din buzunar şi se uită pe harta 
turistică. 

— Mai e o clădire între noi şi biserică. Habar n-am dacă 
au verificat-o deja sau nu. 

— Deci continuăm să înaintăm şi să sperăm că îi vedem 
înainte să ne vadă. 

— Poate, zise Sam cu privirea pierdută pe geam. Sau 
poate că nu. Răscoli prin rucsac şi scoase aparatul de 
fotografiat. Începu să caute printre pozele făcute, oprindu- 
se câteva clipe asupra fiecăreia. Uite! îi întinse aparatul lui 
Remi. Am făcut fotografia asta în timp ce ne învârteam pe 
docuri. 

Era o poză cu hangarul de bărci. Prin uşile întredeschise 
se vedea vârful alb al unei bărci de viteză. 

— Cred că e acolo pentru urgenţe, zise Remi. Mai sunt 
vreo două în spatele ei. 

În loc de răspuns, Sam rânji drăceşte şi încuviinţă din 
cap. 

— Îţi ştiu eu privirea asta, zise Remi. Ţi se învârt nişte 
rotiţe în cap. Spune despre ce-i vorba! 

— Mă gândeam să-i facem să alerge puţin după cai verzi 
pe pereţi, în stilul filmelor de acţiune. 

— Sunt de acord, dar se vor confrunta cu aceeaşi dilemă: 
să pornească în urmărire, să se despartă sau să rămână pe 
loc. Nu-şi vor permite să nu plece în urmărire, gândindu-se 
că s-ar putea să fie pe bune. Oricum ar sta lucrurile, vom fi 
în avantaj. 

Se strecurară afară şi merseră pe urmele lui Holkov pe 
cărare, apoi cotiră spre stânga. In faţa lor, cărarea se 
bifurca din nou, ocolind ultima clădire de dinainte de 
biserică. Zăpada se adunase într-un strat pufos; iarba era 
deja acoperită de vreo opt centimetri, iar ramurile copacilor 
se îngreunaseră de la pulberea fină. Primăvara alpină se 
preschimbase într-un tărâm de vis iernatic. 


316 


Urmele paşilor lui Holkov mergeau înainte, aşa că ei 
porniră pe cărarea din stânga, apoi se lipiră de peretele 
clădirii şi merseră de-a lungul acestuia, strecurându-se pe 
sub ferestre şi oprindu-se tot la câţiva metri pentru a privi 
în jur şi pentru a asculta. Ajunseră la colţul din faţă şi se 
opriră. Chiar în faţa lor se înălța partea din lemn a bisericii. 
La dreapta era gardul, pajiştea şi cărarea care ducea la 
docuri. La stânga, abia vizibil, se ridica piedestalul cu 
sextant; dincolo de acesta, fiordul, învăluit în zăpadă şi în 
negură. 

Remi se opri brusc şi îl trase pe Sam de mânecă să îi 
atragă atenţia. Îi făcu semn cu capul înspre peretele din 
spatele lor. Cu palma lipită de perete, îi spuse în şoaptă: 

— Vibratii. Sam îşi lipi urechea de perete. Dinăuntru se 
auzi sunetul paşilor pe podeaua de lemn. Dincolo de colţ 
auziră scârţâitul unei uşi deschise. Sam scoase uşor capul, 
trăgându-şi-l imediat înapoi. Se lipi de perete. Remi 
procedă la fel. 

Peste câteva momente, Holkov şi partenerul acestuia 
apărură pe cărarea care ducea către biserică. Sam şi Remi 
aşteptară până când aceştia dispărură pe uşa din spate, 
apoi ţâşniră înainte, se lăsară pe vine şi înaintară cu pas de 
pitic înspre şopronul pentru lemne de foc de lângă uşă. 

— Să aşteptăm un minut, şopti Sam. Dacă au verificat 
deja biserica, vor ieşi destul de repede, dacă nu, o voi lua la 
fugă înspre hangarul pentru bărci. 

— lar între timp, eu ce ar trebui să fac? Să aştept aici? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Nici să nu te gândeşti! 

Sam o apucă de mână. 

— După ce plec, fă-ţi o ascunzătoare din lemnele de foc 
şi stai liniştită. Dacă plecăm amândoi, vom fi mai uşor de 
observat. 

— Atunci ai face bine să ţii pasul, zise Remi ridicându-se. 
Vii? 

Sam oftă. 

— Vin. 


317 


Începură să fugă cu paşi mari, ocoliră biserica, atenţi să 
păşească doar pe iarbă, fără a ajunge pe cărare. Peste un 
minut ajunseră în punctul în care peretele din lemn făcea 
loc stucului alb al cupolelor în formă de ceapă. Alunecară 
de-a lungul acestui perete, urmându-i arcuirea până acolo 
unde se întâlnea cu cărarea ce ducea spre mal. Se opriră. 
In faţa lor, la mai puţin de cincisprezece metri, se afla 
hangarul pentru bărci. 

Uşa era deschisă. 

In interiorul slab luminat sesizară mişcare. Holkov ieşi, 
urmat de partenerul său. Priviră împrejur, arătând fiecare 
cu degetul într-o direcţie sau în alta în timp ce discutau. În 
cele din urmă, Holkov arătă înspre zona de debarcare şi 
porniră în acea direcţie. Sam şi Remi aşteptară până când 
cei doi parcurseseră jumătate din cărare, iar apoi ţâşniră 
înainte şi se strecurară în hangar. 

Fiind aproximativ de dimensiunea unui garaj pentru două 
maşini, hangarul era împărţit în trei secţiuni, despărțite de 
pontoane din scânduri prinse cu cabluri de grinzi. Între 
acestea se aflau trei bărci Hans Barro, lungi de 4,5 metri şi 
vopsite în alb şi portocaliu. Uşile hangarului erau închise şi 
blocate de un zăvor central. 

Sam înainta pe pontonul din mijloc, ridică zăvorul şi 
întredeschise uşile. Prin crăpătură pătrunse o rafală de aer 
îngheţat. 

— Caută cheile, şopti Sam. 

Verificară fiecare barcă în parte. Nici una nu avea chei în 
contact. 

— Cred că aşa se explică ce făcea Holkov pe aici, zise 
Remi. Se asigura că n-avem cum să plecăm. Sau pur şi 
simplu, angajaţii ţin cheile în altă parte. 

— Oricum ar sta lucrurile, aş zice că nu s-a bazat doar pe 
chei ca să ne ţină aici. 

Sam ridică rând pe rând trapa de la motorul fiecărei bărci 
şi aruncă o privire, la lumina lanternei. Fiecare dintre 
acestea avea câte un cablu scos, care ducea la solenoidul 
de la contact. 


318 


— Nu le-a tăiat, zise Remi privind peste umăr, le-a luat 
doar. 


În mod clar, Holkov îşi plănuise propria strategie de 
plecare. 

— Inteligentă mişcare, dar nu destul de inteligentă, 
murmură Sam. Incă de la vârsta de la care putuse să ţină o 
şurubelniţă în mână, îşi băgase nasul prin tot felul de 
aparate, începând cu prăjitorul de pâine al mamei sale, 
când avea doar cinci ani, iar ambele diplome obţinute şi 
activitatea de la DARPA nu făcuseră decât să-i ascută 
aceste calităţi. 

— Stai puţin de pază, te rog, zise Sam. Remi se îndreptă 
către uşă, se lăsă în genunchi şi trase cu ochiul prin 
crăpătura de la balamale. 

Sam se urcă în barca din mijloc, aprinse lanterna, o 
apucă între dinţi şi se strecură sub pupitrul de control al 
cârmei. 

Sistemul electric nu era prea complicat, mănunchiurile 
de cabluri fiind ascunse de un panou de plastic de sub 
cârmă. Identifică rând pe rând cablul de la contact, pe cel 
de la reflector, pe cel de la claxon şi pe cel de la 
ştergătoarele de parbriz. Folosindu-se de forfecuţa de la 
briceagul Swiss Army, tăie de patru ori, obţinând două 
cabluri lungi de optsprezece centimetri, iar apoi îndepărtă 
stratul izolator de la capete şi îndoi sârma într-un laţ. Prinse 
unul dintre aceste cabluri la solenoidul motorului şi îl băgă 
în buzunar pe celălalt. 

— Ce mai rămâne de făcut? şopti Sam absent. Ceva uşor, 
dar care să nu sară în ochi. 

Remi îşi întoarse capul înspre el şi ridică din umeri. 

— Nu cred că întrebi persoana potrivită. Oricum, poţi să 
încropeşti ceva care să le dea bătaie de cap? 

— O bombă, de exemplu? Mi-ar plăcea mie. Dar n-am 
destule componente pe aici. 

Continuă să privească împrejur. Mai dură două minute, 
dar găsi, în cele din urmă, ce căuta: una dintre periile de la 


319 


rotorul alternatorului era îndoită. O readuse în poziţia 
iniţială şi procedă la fel pentru motoarele celorlalte bărci. 

Mulţumit că dibuise tot ce meşterise Holkov, se strecură 
înapoi sub panou, găsi firele de contact, îndepărtă stratul 
izolator şi le lăsă să atârne libere. leşi de sub pupitru şi sări 
pe ponton. În doar un minut găsi ceea ce căuta: prinsă de 
un panou cu ştifturi, o coardă elastică de şaptezeci de 
centimetri, având câte un cârlig la fiecare capăt. Legă mai 
întâi coarda de volan, apoi de maneta de acceleraţie, pe 
care o împinse până la capăt. Sfârşi prin a dezlega 
parâmele bărcii, dându-le drumul în apă. Se duse apoi la 
barca din stânga şi repară şi aici părţile sabotate, dar nu 
prinse cablul de la solenoid. 

Acum urma ce era mai dificil: sincronizarea. 

— Cum stăm? o întrebă el pe Remi. 

— Poţi să te uiţi singur. Nu-i nici urmă de ei. 

Sam veni lângă uşă şi privi afară. Zona de debarcare era 
învăluită de zăpadă. O trase pe Remi din dreptul uşii. 

— De cum auzi că porneşte motorul, ia-o la goană! Mergi 
pe drumul pe care am venit şi ne reîntâlnim la şopronul 
pentru lemne. 

— Bine. Remi luă poziţie lângă uşă. 

Sam se întoarse la barca pe care o pregătise şi se 
strecură înapoi sub pupitrul cârmei. 

— Ţine-mi pumnii, murmură el. Apoi atinse cablurile de 
contact şi le răsuci. Se produse o scânteie, urmată de o 
mică explozie. Sam făcu câţiva paşi în spate, sări pe ponton 
şi ţâşni pe uşă afară. 

— Fugi! strigă el la Remi. 

Aceasta aruncă o privire în jur şi o zbughi în întuneric. 

Motorul bărcii porni mugind. Din ţevile de eşapament ieşi 
un fum cenuşiu care umplu hangarul. Apa de sub pupă se 
încreţi şi barca ţâşni, deschizând uşile cu vârful şi dispărând 
în ninsoare. 

— Drum bun, zise Sam, apoi se întoarse şi o luă la fugă. 


320 


Capitolul 49 


Abia dacă făcu trei paşi pe uşă, când auzi în stânga lui un 
glas acoperit de ninsoare: 

— Acolo! 

Nefiind sigur dacă se referă la el sau la barcă, Sam coti la 
dreapta de-a lungul colţului clădirii şi o luă la fugă pe 
pajişte înspre sextant. Dacă Holkov şi partenerul său îl 
urmăreau într-adevăr, nu dorea să îi ducă până la Remi. 

Când văzu statuia ivindu-se în faţa sa, se aruncă cu capul 
înainte dincolo de piedestal. Se întoarse pe burtă şi privi 
înapoi, în direcţia din care venise. Se scurseră zece 
secunde. Auzi sunetul paşilor pe pietriş. Văzu prin viscol 
două siluete care apărură de dincolo de colţul clădirii şi 
intrară în hangar. Se întreba acum cât va dura până când 
Holkov va repara ceea ce stricase înainte. Pentru cablul de 
la solenoid era nevoie de mai puţin de un minut, dar munca 
la rotor era ceva mai dificilă. Cu cât dura mai mult, cu atât 
mai greu aveau să găsească barca pe care o lansase mai 
devreme. 

Trecu un minut. Apoi două. Se auzi sunetul unui motor 
care porni şi apoi acceleraţia. Sunetul abia se mai auzea, 
pe măsură ce înainta spre interiorul lacului. Sam se ridică şi 
merse în spatele bisericii, unde o găsi pe Remi ghemuită în 
semiobscuritatea şopronului. 

— Am auzit, zise ea. Întrebarea e cât timp crezi că am 
obţinut în felul ăsta. 

— Măcar zece, cincisprezece minute. Ţinând cont de 
timp, va dura cel puţin atât până când vor descoperi 
diversiunea noastră. Haide! 

O ajută să se ridice. Urcară pe treptele care duceau la 
uşa din spate şi intrară. 

În comparaţie cu vântul şi zăpada de afară, aşa-zisa 
căldură din biserică părea o binecuvântare. Raportat la 
exteriorul impresionant, capela era surprinzător de simplă, 

321 


cu dale maronii, strane din lemn zgâriat şi pereţi albi pe 
care erau prinse icoane înrămate. Deasupra lor, de-a lungul 
peretelui din spate, se întindea un balcon, în timp ce 
tavanul arcuit era vopsit în roz-deschis şi gri. Ferestrele 
înalte cu şprosuri lăsau să pătrundă o lumină lăptoasă. 

Înaintară pe culoarul central până în celălalt capăt al 
bisericii. Deschiseră o uşă îngustă şi intrară într-o cameră 
semicirculară, dominată de o scară în spirală. Incepură să 
urce. După treizeci sau patruzeci de trepte, găsiră o trapă 
de lemn cu zăvor şi cu lacăt. Acesta nu era încuiat. 

— Se pare că, în graba evacuării, cineva a uitat ceva, 
zise Remi zâmbind. 

— Norocul nostru. Chiar nu eram nerăbdător să mă 
confrunt cu unul dintre simbolurile Bavariei. Sam scoase 
lacătul şi trase zăvorul. Împinse apoi uşor trapa, se caţără 
înăuntru, o ajută şi pe Remi să urce, iar apoi o închiseră în 
urma lor. În afară de lumina slabă care se strecura printre 
obloanele întredeschise, spaţiul octogonal era învăluit de 
întuneric, îşi aprinseră lanternele şi începură să cerceteze 
locul. 

— Aici, zise Remi, îngenunchind. Am găsit ceva. 

— Şi aici, spuse Sam din dreptul celuilalt perete. Veni 
lângă Remi şi se uită înspre locul în care bătea raza luminii 
acesteia. În rama groasă de lemn a geamului, aproape 
acoperită de straturile succesive de vopsea şi de lac, era 
încrustată o cicadă. 

— Şi la tine e la fel? întrebă Remi. 

Sam încuviinţă din cap şi merseră în partea cealaltă. 
Încrustat în lemn era un alt simbol reprezentând o cicadă. 

— De ce două? dădu el glas gândurilor. 

— Ghicitoarea - trei icuri... Poate că nu se refereau doar 
la sextant. 

Dură mai puţin de treizeci de secunde până găsiră cel de- 
al treilea simbol. Primele două erau situate în apropierea 
peretelui din faţă al turnului, iar al treilea lângă cel din 
spate. 

— Hai să-i dăm formă, zise Sam. 


322 


Se ghemui lângă unul dintre simboluri, Remi procedă la 
fel, iar apoi îşi întinseră braţele, fiecare arătând înspre 
celălalt şi totodată înspre cel de-al treilea simbol. 

— Să-mi zici dacă n-am dreptate, spuse Sam, dar cred că 
e un triunghi isoscel. 

— Chiar e. Dar ce direcţie ar trebui să indice? 

— Dacă prelungim liniile, cele două din faţă duc la lac şi 
la munţi. Cea de-a treia, în interior - în spatele nostru. 

Sam îşi lăsă braţele să cadă pe lângă corp şi se rezemă 
de perete. Se încruntă câteva secunde, după care zâmbi. 

— Ce e? întrebă Remi. 

— Ultima parte a ghicitorii, răspunse Sam. Mi se părea 
mie că e ceva cunoscut acolo. Băgă mâna în buzunarul de 
la pantaloni şi scoase broşura turistică de la biserica Sfântul 
Bartolomeu. Uite! îi întinse broşura lui Remi. Frigisinga. 

Remi citi: 

— „Până în 1803, cabana de vânătoare de lângă biserică 
a fost reşedinţa privată a  principilor-abaţi de 
Berchtesgaden, ultimul dintre aceştia, Josef Konrad von 
Schroffenberg-Mos, fiind, de asemenea şi episcop de 
Freising.” 

— Ţineam minte că am citit ceva în legătură cu asta în 
timpul cercetărilor, zise Sam. Dar nu ştiam de unde să-l iau. 
Denumirea din secolul al XVIII-lea pentru Freising era 
Frigisinga. 

— Bun, deci tipul ăsta, Schroffenberg-Mos, a fost aici? 

— Nu doar că a fost, a şi locuit aici, iar noi am vizitat deja 
acele locuri. 

Coborâră din nou prin trapă, apoi pe scările în spirală, 
traversară biserica, ieşiră pe uşa din spate şi merseră pe 
cărarea ce ducea înspre pădure. Peste cinci minute erau din 
nou în cabana la al cărei etaj găsiseră adăpost la început. 
Se opriră în dreptul plăcii montate lângă uşa din faţă. Remi 
citi: 

— „Ultimul  principe-abate de Berchtesgaden, Joseph 
Conrad de Schroffenberg-Mos, a folosit această cabană ca 
adăpost în timpul vânătorilor sale.” 

— Fostul episcop de Frigisinga, adăugă Sam. 

323 


Intrară. Dacă în bună măsură cabana era construită din 
trunchiuri de lemn, atât baza stâlpilor de susţinere, cât şi 
fundaţia, înălţată la patruzeci şi cinci de centimetri 
deasupra pământului, erau făcute din blocuri de piatră. 

— Să verificăm mai întâi părţile din piatră, zise Sam. 
Lemnul poate fi înlocuit mai uşor, dar lucrurile nu stau la fel 
când vine vorba despre piatră. 

— Aşa e. Cum stăm cu timpul? 

Sam se uită la ceas. 

— Au trecut cincisprezece minute de când au plecat în 
urmărire. 

Ştiind exact ce trebuie să găsească, căutarea se 
desfăşură rapid, mergând fiecare de-a lungul unui perete, 
luminând blocurile de piatră cu lanternele. 

— Cicada indică locul, strigă Remi. Era îngenuncheată în 
dreptul unuia dintre stâlpii care susțineau etajul. Sam 
merse repede lângă ea şi se lăsă pe vine alături. În colţul 
din stânga sus al blocului de piatră din marginea bazei 
stâlpului se găsea bine-cunoscuta cicadă încrustată. 

— Se pare că va trebui totuşi să profanăm puţin locul, 
zise Remi. 

— O să lucrăm cu grijă. 

Sam privi împrejur, merse apoi repede spre şemineul 
deschis, luă un vâătrai prins de grătarul frontal şi reveni 
lângă Remi. Se apucă de lucru. Deşi capătul vătraiului 
semăna uşor cu o spatulă, era totuşi prea lat pentru 
despărţitura dintre pietre, aşa că pierdură zece minute 
preţioase, în care săpară în jurul blocului de piatră, înainte 
de a reuşi să îl scoată împreună. Remi băgă mâna în gaură. 

— E un loc gol în jurul stâlpului, murmură ea. Aşteaptă 
puţin... 

Se întinse pe podea şi îşi băgă braţul în gaură până la 
cot. Se opri. Făcu ochii mari. 

— Lemn. 

— Stâlpul? 

— Nu, nu cred. Trage-mă! 

Sam o apucă uşor de glezne şi începu să o tragă de lângă 
perete. Mâna îi ieşi din gaură, urmată de o cutie lungă de 

324 


lemn. Având mâna încleştată precum gheara unui vultur, 
unghiile îi intraseră câţiva milimetri în capac. Urmară zece 
secunde în care priviră cutia în tăcere. Apoi Remi zâmbi. 

— Îmi eşti dator cu o manichiură. 

Sam zâmbi la rândul său. 

— S-a făcut. 

Îşi dădură seama că, după greutate, cutia nu era goală, 
dar verificară oricum. Aşezată într-un pat de paie şi învelită 
într-o pânză, în cutie se găsea o altă sticlă din Beciul 
Pierdut al lui Napoleon. Sam închise capacul şi zise: 

— Nu ştiu care e părerea ta, dar eu cred că am admirat 
destul peisajul pe ziua de azi. 

— Sunt întru totul de acord. 

Sam îndesă cutia în rucsac şi ieşiră în poieniţă. Erau prea 
departe de hangar pentru a putea auzi zgomotul unei bărci, 
aşa că înaintară în grabă, dar cu atenţie, oprindu-se 
adeseori pentru a se ascunde şi pentru a privi împrejur 
până când, în cele din urmă, ajunseră înapoi la biserică. 

— Aproape am reuşit, zise Sam. Remi încuviinţă din cap 
şi îşi cuprinse umerii cu braţele. Sam o îmbrăţişa şi o frecă 
puternic cu mâinile pe spate. N-o să mai treacă mult şi o să 
bem un coniac fierbinte. 

— Acum vorbeşti pe limba mea. 


Ocoliră biserica prin stânga, urmând linia zidurilor, până 
când ajunseră în faţa clădirii. Sam se opri cu trei metri 
înaintea ei şi îi făcu semn să aştepte, apoi merse în patru 
labe şi aruncă o privire după colţ. Işi retrase capul după 
câteva secunde şi reveni lângă ea. 

— Ai văzut ceva? şopti Remi. 

— Nici o mişcare, dar uşa e aproape închisă. Nu pot să-mi 
dau seama câte bărci sunt înăuntru. 

— N-am văzut nimic nici acolo, dar cum e zăpadă... 

— Şşş! Remi înălţă capul şi îşi închise ochii. Ascultă! 

După câteva secunde auzi şi Sam: foarte vag, de undeva 
din depărtare, se auzea zumzetul unui motor. 

— E cineva acolo, zise Remi. 


325 


— N-ar fi renunţat pur şi simplu să găsească barca de 
diversiune, argumentă Sam. Fie o urmăresc încă, fie se 
întorc. 

— Sunt de acord. E acum sau niciodată. 

Mai aruncă o privire după colţ, iar apoi Sam îi făcu semn 
lui Remi să vină. leşiră de după zid ţinându-se de mână, 
goniră până la hangar şi se strecurară înăuntru. Barca din 
mijloc nu era acolo. 

Remi sări în barca din stânga şi se aşeză pe scaunul de la 
comandă, în timp ce Sam îşi dădu jos rucsacul, ridică trapa 
de la motor, prinse repede cablul improvizat la solenoid şi 
îndreptă la loc peria de la rotor. Închise trapa de la motor şi 
se întoarse spre Remi. 

— Bun, hai să... 

— Sam, uşa! 

Sam se răsuci. O siluetă pătrundea în grabă prin uşa 
hangarului. Sam reuşi să vadă fugitiv chipul bărbatului: era 
însoţitorul lui Holkov. În mâna acestuia, care tocmai se 
răsucea pe când pătrundea în hambar, se vedea un 
revolver. Sam nici nu mai avu timp să gândească, ci acţiona 
pur şi simplu, apucând cel mai apropiat obiect, o vestă de 
salvare portocalie, pe care o aruncă în el. Bărbatul reuşi să 
o pareze, dar îi oferi lui Sam secunda necesară pentru a 
sări pe ponton şi a se arunca asupra lui. Se izbi cu putere 
de bărbat şi îl trânti de perete. Îi apucă apoi încheietura 
mâinii cu arma şi i-o răsuci, încercând să-i rupă oasele 
fragile din acea zonă. Arma se descarcă de două ori 
consecutiv. 

Tipul era un profesionist; în loc să se opună torsiunii 
aplicate încheieturii, îşi răsuci corpul în aceeaşi direcţie, în 
timp ce îşi luă un uşor avânt cu mâna stângă, lovindu-l pe 
Sam în tâmplă. Acesta văzu stele verzi în faţa ochilor, dar 
continuă să strângă încheietura bărbatului, apoi îşi trecu 
braţul drept pe sub braţul celuilalt şi strânse cu putere. Cu 
vederea încă înceţoşată, Sam îşi lăsă capul pe spate şi izbi 
puternic înainte. Vârful capului nimeri la fix. Cu o bufnitură 
înfundată, nasul bărbatului se rupse. Arma se rostogoli pe 
podea. Gemând, bărbatul se împinse de perete şi amândoi 

326 


se poticniră în spate. Sam simţi cum păşeşte în aer. Simţi 
cum cade. Luă o gură de aer şi plonja în apă. 


327 


Capitolul 50 


Apa era atât de rece, încât, pentru o clipă, îl paraliza ca 
un şoc electric. Luptând împotriva instinctului natural de a 
ieşi la suprafaţă pentru a lua aer, Sam făcu tocmai 
contrariul. Strângându-l încă puternic pe bărbat, se 
rostogoli, îşi îndreptă picioarele şi începu să lovească, 
scufundându-se tot mai mult. Bărbatul era amorţit şi, cum 
avea nasul spart, exista posibilitatea să nu fi reuşit să tragă 
o ultimă gură de aer. 

Bărbatul se zbătu şi îl lovi cu braţul drept. Sam rezistă 
loviturilor şi continuă să strângă. Bărbatul se opri brusc din 
lovit. Sam îi simţi braţul între ei. Privi în jos. Prin apa 
întunecată văzu cum mâna bărbatului se strecură sub 
jachetă. O scoase încleştată pe mânerul unui cuţit. Sam îl 
apucă de antebraţ, încercând să i-l împingă într-o parte. 
Cuţitul se îndreptă în sus. Sam se trase înapoi. Lama îi 
trecu prin cămaşă; simţi o înţepătură când îl tăie pe 
abdomen. Lama continua să se ridice. Sam dădu drumul 
încheieturii bărbatului şi apucă mâna care ţinea cuțitul. 
Simţi, mai degrabă decât văzu, cum cuțitul i se apropie de 
gât. Işi împinse capul în spate şi într-o parte. 

Vârful cuţitului îi trecu pe lângă maxilar şi de-a lungul 
lobului urechii,  înţepându-l în pavilionul urechii, 
spintecându-l. 

În cei doisprezece ani de judo, Sam învățase câte ceva 
despre forţa unei pârghii. Cum bărbatul îşi ţinea în acel 
moment braţul drept ridicat deasupra capului, avea mult 
mai puţină putere. Sam avea de gând să profite de avantaj. 
Cu palma stângă încleştată încă pe încheietura mâinii în 
care se afla cuțitul, Sam îşi răsuci mâna dreaptă, cuprinse 
dosul mâinii bărbatului şi apăsă, răsucind în acelaşi timp. 
Cu un zgomot înfundat, cubitusul bărbatului se rupse din 
încheietură. Gura acestuia se deschise, lăsând să îi scape 
un strigăt înăbuşit, însoţit de un şirag de bule de aer. Sam 

328 


continuă să răsucească, auzind scrâşnetul produs de 
frecarea osului pe os. Cuţitul căzu şi se pierdu în 
străfunduri. 

Sam se rostogoli din nou, bătând din picioare pentru a se 
scufunda. Se loviră de fund. Bărbatul îşi înfipse degetele de 
la mâna stângă în ochii lui Sam. Acesta îi închise strâns, îşi 
întoarse capul şi îşi ridică mâna stângă, lovind cu palma 
bărbia bărbatului. Capul acestuia fu împins puternic în 
spate. Sam auzi un pocnet pe care îl simţi până în viscere. 
Bărbatul se smuci o dată, de două ori, apoi rămase 
nemişcat. Sam deschise ochii. Ficşi şi lipsiţi de viaţă, ochii 
bărbatului erau daţi peste cap. În spatele capului acestuia, 
o piatră colţuroasă în formă de triunghi ieşea din fundul 
nisipos. Sam îi dădu drumul, iar trupul acestuia se 
îndepărtă plutind, lăsând în urmă firişoare de sânge, în timp 
ce se lovea de fund. După câteva clipe, fu înghiţit de 
întuneric. 

Sam îşi răsuci picioarele şi îşi luă avânt, împingându-se 
de fund. leşi la suprafaţă sub unul dintre pontoane, îşi lăsă 
capul pe spate şi începu să tragă aer cu putere, până când 
privirea i se limpezi. 

— Sam! strigă Remi. Aici, vino încoace! 

Sam înotă în direcţia respectivă. Cu hainele îmbibate de 
apă, părea că lovea cu braţele prin melasă. O simţi pe Remi 
cum îl apucă de mâini. Se ţinu de marginea bărcii şi o lăsă 
să îl ajute să urce la bord. Se rostogoli pe punte şi rămase 
nemişcat, gâfâind. Remi îngenunche lângă el. 

— Dumnezeule, Sam, faţa ta... 

— Arată mai rău decât e. Câteva copci şi îmi voi recăpăta 
figura drăcesc de arătoasă. 

— Ai urechea spintecată. Arăţi ca un câine bătut. 

— Să spunem că e cicatricea cu care m-am ales de pe 
urma duelului. 

Îi întoarse capul în toate părţile, examinându-i faţa şi 
gâtul şi trecându-şi degetele peste răni, până când Sam o 
prinse de mână şi o strânse pentru a o linişti. 

— Sunt bine, Remi. Holkov e posibil să fi auzit 
împuşcătura. Mai bine am pleca. 

329 


— Bine. Ridică şezutul banchetei care se afla cel mai 
aproape de ea şi căută până când găsi o cârpă, iar Sam şi-o 
apăsă pe răni. Remi gesticula ezitant înspre apă. E... 

— Mort. Nu mi-a dat de ales. Sam se ridică în genunchi şi 
se dezbrăcă de geacă şi de hanorac. Aşteaptă, pistolul... 

— L-am luat. Uite. Îi dădu pistolul, apoi se aşeză pe 
scaunul şoferului, în timp ce Sam dezlega parâma. Remi 
porni motorul, iar acesta începu să huruie. Ţine-te bine! 
împinse maneta de acceleraţie până la capăt şi barca ţâşni 
afară pe uşă. Uită-te după o trusă de urgenţă, zise Remi. 
Poate găseşti o pătură termică. 

Sam căută sub fiecare scaun până când găsi o trusă cu 
unelte de pescuit. Înăuntru, după cum crezuse Remi, dădu 
peste o pătură termică argintie, făcută sul. O desfăcu şi şi-o 
înfăşură în jurul corpului, iar apoi se aşeză pe banchetă, 
lângă Remi. 

Mai târziu, Sam nu avea să-şi amintească sunetul 
motorului de la cealaltă barcă, doar unghiul alb al prorei 
unei nave ivindu-se din ceaţă în stânga sa şi flăcările 
portocalii de la arma lui Holkov. 

— Remi, trage dreapta! 

Din fericire, Remi reacţiona instantaneu şi fără să pună 
întrebări, rotind de volan. Barca se înclină într-o parte. 
Prora de la barca lui Holkov, care fusese ţintită direct spre 
bancheta lui Sam, sări peste carcasă şi alunecă de-a lungul 
balustradei. Sam se pregătea deja să se lase la pământ, 
când simţi carcasa din fibră de sticlă a bărcii zburând pe 
deasupra lui. Prora de la barca lui Holkov lovi colţul 
parbrizului, spărgând sticla şi îndoind aluminiul, apoi căzu 
din nou în apă. Sam văzu cu colţul ochiului cum barca cotea 
la stânga. 

— Remi, eşti bine? întrebă Sam de pe podea. 

— Da, aşa cred. Tu? 

— Da. Trage tare spre stânga, mergi cinci secunde, iar 
apoi opreşte motorul. 

Încă o dată, Remi nu puse întrebări şi procedă după cum 
îi ceru Sam. Încetini, opri motorul, iar barca alunecă pe apă 


330 


până când în cele din urmă se opri. Aşteptară în tăcere, în 
timp ce barca se legăna uşor de pe o parte pe alta. 

— Va reveni, şopti Sam. Va presupune că am continuat 
să mergem în aceeaşi direcţie pentru o vreme. 

— De ce crezi asta? 

— Instinctul natural e să intri în panică şi să fugi exact în 
direcţia opusă. 

— Câte gloanţe mai avem în pistolul ăla? 

Sam scoase pistolul de la centură. Era un Smith & 
Wesson 38, având un butoiaş cu cinci cartuşe. 

— S-au dus două, mai avem trei. Când îl auzim venind 
din dreapta, ia-o la stânga către mal. Mergi cât poţi de 
repede timp de treizeci de secunde, apoi încetineşte din 
nou. 

— Tot o presupunere? 

Sam încuviinţă din cap. 

— Că ne vom îndrepta direct spre Schonau. 

— În cele din urmă, chiar va trebui să facem asta. 
Alternativa e să o luăm la picior prin munţi pe furtună. 

Sam zâmbi. 

— Ar mai fi planul C. Îţi explic mai târziu. Şşş! Auzi? 

Venind din stânga lor şi apropiindu-se de ei se auzea 
sunetul unui motor. Sunetul îşi schimbă tonalitatea după 
câteva momente, fiind dublat de ecou. 

— Dă-i drumul! strigă Sam. 

Remi porni motorul, împinse maneta de acceleraţie 
înainte şi îndreptă barca înspre babord, înaintară treizeci de 
secunde, apoi încetiniră din nou şi opriră. Nu se auzea nici 
un alt zgomot în afară de sunetul valurilor care se loveau 
de carcasa bărcii. Vântul se domolise, devenind aproape 
insesizabil; fulgi mari de zăpadă începură să se strângă pe 
balustradă şi pe banchete. 

— Ce face? şopti Remi. 

— La fel ca noi. Ascultă şi aşteaptă. 

— De unde ştii? 

— E soldat şi gândeşte în consecinţă. 


331 


Chiar la pupa bărcii, cam la două sute de metri distanţă, 
se auzi turaţia unui motor. Remi duse mâna la maneta de 
acceleraţie. 

— Nu încă, zise Sam. 

— E aproape, Sam! 

— Aşteaptă! 

Motorul de la barca lui Holkov se apropia, distanţa fiind 
tot mai mică. Sam arătă înspre pupa şi la stânga, iar apoi îşi 
duse degetul la buze. Abia vizibilă prin ninsoare, o formă 
prelungă şi fantomatică alunecă pe lângă ei. Reuşiră să 
vadă silueta bărbatului de la volan. Capul lui Holkov se 
mişca în toate părţile. Sam ridică revolverul şi ţinti, 
urmărind nava prin cătare până când o pierdu din privire. 
După zece secunde, Remi răsuflă uşurată şi zise: 

— Nu-mi vine să cred că nu ne-a văzut. 

— Ne-a văzut. A fost abia sesizabil, o mică ezitare când s- 
a întors spre noi, dar ne-a văzut. Acum o să se întoarcă. 
Bagă în marşarier. Mergi înapoi... Incet, încearcă să faci cât 
mai puţin zgomot. 

Remi procedă întocmai. După ce înaintară cincisprezece 
metri, Sam şopti: 

— Acum încet în faţă. Du-ne înapoi pe mal. Apucă cangea 
lungă de doi metri de sub balustradă şi privi prin ceaţă. 
Inspre stânga, auzi plescăitul valurilor lovindu-se de stânci. 

— Bun, acum opreşte-o, îi zise lui Remi. Uşor spre 
dreapta. 

Făcu după cum îi zise. Nici un zgomot. 

Dincolo de balustradă apăru profilul conic al unui pin, 
apoi încă unul. Crengile se întindeau înspre ei asemenea 
unor degete scheletice. Sam apucă una dintre ramurile mai 
mari cu cangea, opri alunecarea bărcii, iar apoi aşteptă 
până când carcasa se lovi de mal. Crengile îngreunate de 
zăpadă erau precum un coviltir deasupra capetelor lor, 
coborând până la doar un metru deasupra apei. Sam 
îngenunche lângă balustradă şi aruncă o privire printre 
crengi. Remi i se alătură. 

In faţa lor şi la dreapta se auzi turaţia unui motor. Se opri 
zece secunde mai târziu. Peste doar o clipă, barca lor 

332 


începu să se legene, pe măsură ce prora lui Holkov se 
apropia de ei. 

— Nu mai durează mult, şopti Sam. Fii pregătită să-i dai 
drumul. 

Chiar în acel moment, barca lui Holkov trecu la 
doisprezece metri distanţă de ei, îndreptându-se înapoi 
înspre docuri. Motorul torcea încet, fiind aproape oprit. Apoi 
dispăru, înghiţit de ninsoare. 

— Nu ne-a văzut, şopti Remi. 

— De data asta nu. Bun, dă-i drumul! Urmăreşte-l! Câte 
cinci secunde în care accelerezi uşor, apoi zece în care o 
laşi să plutească. 

Remi se întoarse la volan, ieşiră de sub crengi şi intrară 
în siajul lui Holkov. 

Continuară să înainteze, să accelereze şi să oprească 
motorul succesiv, timp de încă douăzeci de minute, urmând 
sunetul motorului lui Holkov. Opreau odată cu el şi porneau 
doar după el. Înaintau încet, mai puţin de cinci metri o dată. 
Docurile alunecară la dreapta lor, iar cupolele roşii ale 
bisericii păreau a pluti suspendate în aer. 

Chiar la prora, motorul lui Holkov se tură şi începu să 
cotească spre stânga. Sam îi făcu semn lui Remi să o ia în 
dreapta, înspre mal. 

— Uşurel şi în linişte. 

Zgomotul de la motorul lui Holkov se îndepărta înspre 
centrul lacului. 

— Opreşte motorul, şopti Sam, iar Remi făcu după cum îi 
zise. 

— Crede că ne ascundem sau că ne întoarcem la 
Schonau, nu-i aşa? întrebă ea. 

Sam încuviinţă din cap. 

— Ne va pregăti o ambuscadă undeva în nord. Din 
păcate pentru el, n-o să-i facem jocul. 

Minutele treceau. Cinci, apoi zece, apoi douăzeci. 

— Bun, să-i dăm drumul, zise Sam, în cele din urmă. 
Mergi de-a lungul malului înspre sud. Accelerează cât mai 


puţin. 
333 


— Am impresia că va mai dura mult până să ajung să 
beau coniacul ăla fierbinte. 

— Nu te mulţumeşti şi cu un acoperiş şi un foc în jurul 
căruia să te încălzeşti? 


334 


Capitolul 51 


Hotelul Schone Aussicht Grossinger, Salzburg 


— Avem un mesaj de la Evelyn Torres, zise Remi 
aşezându-se pe patul matrimonial şi aruncându-şi pantofii 
din picioare. N-a zis decât să o sunăm. Totuşi, părea 
entuziasmată. E înnebunită după chestiile astea. 

— Mai întâi coniacul pe care ţi l-am promis şi apoi Evelyn, 
zise Sam. 

— O să avem nevoie de haine şi de alte obiecte strict 
necesare. 

— Coniac, Evelyn, somn şi apoi, cumpărăturile. 

De când scăpaseră de Holkov pe lacul Konigssee, nu 
dormiseră deloc şi fuseseră permanent în mişcare timp de 
douăzeci şi opt de ore. După ce se îndreptaseră spre sud, 
de-a lungul malului, cu viteza melcului, ajunseseră, o oră 
mai târziu, la docurile Salet din Obersee, unde debarcaseră. 
Sam deschise trapa de la bocaportul bărcii, aşteptă până 
când pe punte se strânseră câţiva zeci de centimetri de 
apă, apoi orienta prora înspre centrul lacului şi împinse 
maneta de acceleraţie în faţă cât să dea drumul bărcii. 
Aceasta dispăru în ninsoare. 

— Nu cred că am fost tocmai nişte turişti obişnuiţi, nu-i 
aşa? zise Remi. 

— Nu-ţi face griji, îi zise el, făcând cu ochiul. Vom face o 
donaţie anonimă către Societatea  lIstorică Sfântul 
Bartolomeu. Îşi vor putea cumpăra o flotă întreagă. 

Inaintară cam 800 de metri pe cărarea prunduită care 
pornea de la debarcader, traversară limba de pământ care 
ducea până la gura de vărsare a lacului Obersee, unde 
găsiră un alt hangar pentru bărci, asemănător cu cel de la 
biserica Sfântul Bartolomeu. Acesta avea însă anexată o 
cameră pentru încălzit. Intrară şi se dezbrăcară, rămânând 
doar în lenjeria intimă, îşi prinseră hainele în cuierele de pe 

335 


pereţi, apoi găsiră o lampă cu kerosen şi se strânseră în 
jurul ei până la căderea nopţii, când Sam făcu un mic foc în 
soba cu lemne. Îşi petrecură restul nopţii ghemuiţi strâns 
unul în altul şi cât mai aproape de sobă, apoi, la opt şi 
jumătate, îşi îmbrăcară hainele şi aşteptară să sosească 
prima barcă cu turişti din acea zi. Se amestecară în 
mulţime, se plimbară preţ de câteva ore cu urechile ciulite, 
încercând să prindă orice discuţie despre focuri de armă 
sau despre vreun cadavru găsit în lac. N-auziră nimic. La 
prânz luară barca înapoi către Schonau. 

Odată ajunşi pe mal, hotărâră că e mai bine să se facă 
vinovaţi de paranoia şi să nu se întoarcă la hotel; n-aveau 
de gând să folosească nici maşina închiriată. Cu ochii în 
patru după Holkov şi oamenii săi, intrară în cel mai apropiat 
magazin de suvenire, ieşind pe uşa din spate într-o alee 
lăturalnică. 

Timp de douăzeci de minute nu căutară decât să se 
îndepărteze de zona portuară din Schonau, până când 
găsiră o cafenea pe o străduţă lăturalnică, de unde o 
sunară pe Selma. 

La ora două, un Mercedes de la compania de închirieri 
auto din Salzburg opri în faţa cafenelei şi, trei ore mai 
târziu, după o călătorie pitorească, de-a lungul căreia Remi 
şi Sam căutară să-şi dea seama dacă sunt urmăriţi, se 
cazară la hotel sub numele Hank şi Liz Truman. 

După ce mâncară şi se încălziră de la coniac, o sunară 
mai întâi pe Selma şi îi dictară simbolurile de pe sticla de la 
biserica Sfântul Bartolomeu. Formară apoi numărul de 
acasă al lui Evelyn Torres şi puseră telefonul pe speaker. 

— De unde interesul ăsta subit pentru Xerxes şi Delfi? 
întrebă Evelyn după ce schimbară câteva cuvinte de 
convenienţă. 

— E doar un proiect la care lucrăm, răspunse Remi. O să- 
ţi spunem mai multe când ne întoarcem acasă. 

— Ei bine, ca să vă răspund în ordine, în timpul invaziei 
lui Xerxes s-ar putea spune că Delfi era cel mai sacru loc 
din Grecia. Prezicerile preotesei erau cerute în legătură cu 
orice lucru, de la chestiuni de stat până la căsătorie. Cât 

336 


despre bogății, nu era acolo ceva propriu-zis valoros - 
câteva tezaure, dar nesemnificative în comparaţie cu 
bogăţiile Atenei. Nu toţi specialiştii sunt de acord, dar cred 
că Xerxes nu înţelegea locul pe care îl ocupa Delfi în cultura 
greacă. Din puţinele istorii orale pe care le-am citit, 
percepea oracolul ca pe o noutate, ceva precum o masă de 
spiritism din vremurile noastre. Era convins că grecii 
ascundeau ceva la Delfi. 

— Şi nu era aşa? 

— Au existat dintotdeauna zvonuri, dar nu există dovezi 
concrete care să le susţină. Şi oricum, cunoaşteţi 
desfăşurarea istorică: incursiunea lui Xerxes prin care voia 
să jefuiască templul a fost oprită de Apollo sub forma unor 
căderi de stânci, care au avut loc chiar la momentul 
potrivit. Au scăpat doar câţiva perşi care furaseră oricum 
puţine obiecte de cult, nimic important. 

— A rămas ceva de valoare în urma invaziei? întrebă 
Sam. 

— Ruinele sunt încă acolo, bineînţeles. Câteva dintre 
coloanele de la tezaure se află la muzeul din Delfi, la fel şi 
nişte fragmente din altare, câteva frize de piatră şi piatra 
Omphalos... Nici aur, nici bijuterii, dacă asta vă interesează. 

— lţi aminteşti dacă a fost cineva care să iscodească prin 
zonă în perioada în care ai fost acolo? întrebă Remi. Ceva 
neobişnuit? 

— Nu, n-aş putea zice. Doar cereri standard pentru 
cercetare, majoritatea venite din partea universităţilor. 
Evelyn se opri pentru o clipă. Stai puţin! Cam în urmă cu un 
an, a venit un tip masiv... Era de la Universitatea din 


Edinburgh - Facultatea de Istorie, Studii Clasice şi 
Arheologie, dacă nu mă înşel. Un individ bizar. 
— In ce fel? 


— Depusese o cerere pentru a examina relicvele de la 
Delfi şi noi i-am aprobat-o. Există nişte reguli privind 
cercetările practice - ceea ce ai voie şi ceea ce nu ai voie 
să faci cu obiectele. L-am prins când tocmai încălca una 
dintre cele mai importante reguli - de fapt, când era pe 


337 


punctul de a o încălca. Am intrat peste el în timp ce încerca 
să facă un test cu acid pe una dintre coloane. 

— Care coloane? întrebă Remi. 

— Cariatidele. De la intrarea în Tezaurul siphnienilor, din 
Delfi. Inainte ca Sam sau Remi să apuce să pună 
următoarea întrebare, Evelyn le oferise deja răspunsul. 
Cariatida este o coloană de piatră - de obicei de marmură - 
reprezentând o femeie în robă. Cele mai cunoscute 
cariatide se găsesc la Acropola din Atena. 

— Ce fel de test încerca să facă? întrebă Sam. 

— Nu-mi mai amintesc. Avea un ciocănel de bijutier, un 
târnăcop şi un fel de trusă chimică... Am scris totul în 
raportul trimis comisiei. S-ar putea să mai am o copie. O 
caut chiar în timp ce vorbim. 

Auriră mişcările lui Evelyn, foşnetul cartonului şi al 
paginilor răsfoite. 

— Ce-a zis când l-ai prins? întrebă Remi. 

— Că nu a înţeles regulile, ceea ce era absurd. | le-am 
explicat chiar eu. Minţea, dar a refuzat să zică ce urmărea. 
l-am făcut vânt şi i-am anunţat pe cei de la catedra din 
Edinburgh. 

— Nu şi poliţia? 

— Comisia a hotărât să nu facem asta. A avut noroc. 
Grecii sunt foarte serioşi în astfel de chestiuni. Ar fi ajuns la 
închisoare pentru asta. Totuşi, cei de la Edinburgh l-au 
concediat, aşa că tot e ceva. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat 
cu el după asta. Am găsit raportul... Îl cheamă Bucklin. 
Thomas Bucklin. 

— Şi trusa chimică pe care o folosea? întrebă Sam. 

Prin speaker se auzi zgomotul paginilor răsfoite. 

— Ciudat lucru, zise Evelyn. Am uitat de asta. Folosise 
acid nitric. 

— Şi ce-i aşa de ciudat? zise Remi. 

— Nu e un test standard pentru relicve. Are un puternic 
efect coroziv. Noi nu îl folosim. 

— Dar cine? 

— Metalurgiştii, răspunse Sam. E folosit pentru testarea 
aurului. 

338 


Mai vorbiră câteva minute şi apoi închiseră telefonul. 
Sam îşi deschise laptopul - unul dintre puţinele lucruri pe 
care îl luaseră în rucsac când plecaseră de la Konigssee - şi 
se conecta la reţeaua wireless a hotelului. Erau aproape 
două mii de intrări pentru numele Thomas Bucklin. In doar 
câteva minute, reuşi să restrângă căutarea, găsindu-l pe 
individul de care avea nevoie. 

— Bucklin a scris mai multe articole despre istoria 
clasică, majoritatea în legătură cu Persia şi Grecia, dar nici 
unul în ultimul an, zise Sam. 

— Cam de atunci a fost concediat, spuse Remi privind 
peste umărul lui. Sunt articole disponibile? 

— Se pare că sunt toate JSTOR. JSTOR era o arhivă 
virtuală nonprofit pentru cercetarea academică, cu subiecte 
care se întindeau de la arheologie la istorie, lingvistică şi 
paleontologie. Sam, Remi şi Selma se foloseau adeseori de 
acest site. O să o rog pe Selma să le descarce şi să ni le 
trimită. Sam scrise rapid un e-mail şi îl trimise. Peste 
treizeci de secunde veni răspunsul: „Cinci minute.” 

— Apare vreo precizare în legătură cu ce a făcut de când 
a plecat de la Edinburgh? întrebă Remi. 

— Nimic. 

E-mailul lui Sam dădu un semnal sonor. Selma găsise 
paisprezece lucrări de Bucklin şi le ataşase în format PDF. 

— Uite ceva interesant, zise Sam. Selma spune că 
Bucklin îşi luase un an sabatic de la Edinburgh în momentul 
în care îi apăruse lui Evelyn la uşă. 

— Deci era pe cont propriu, răspunse Remi. Nu era acolo 
în numele universităţii. Cine naiba e tipul ăsta? 

Sam se opri din căutare cu degetele încremenite 
deasupra tastaturii. Se apropie mai tare de ecran şi privi cu 
atenţie. 

— Cred că avem răspunsul. Uită-te şi tu! 

Remi se aplecă peste umărul său. Unul dintre articolele 
lui Bucklin conţinea şi o fotografie cu autorul. Era mică, alb- 
negru, dar n-aveai cum să nu recunoşti chelia, ultimele fire 
de păr portocaliu şi ochelarii cu rame negre. 


339 


Thomas Bucklin era tipul în halat alb pe care-l întâlniseră 
în laboratorul privat al lui Bondaruk. 


340 


Capitolul 52 


Articolele lui Bucklin erau convingătoare, chiar dacă nu 
erau foarte bine primite sau foarte răspândite. Conform 
site-ului JSTOR, în afară de Sam şi Remi, mai fusese o 
singură persoană care le achiziţionase. Nu le era prea greu 
să-şi dea seama despre cine era vorba. 

Sam îşi încarcă articolele în iPhone şi îi dădu laptopul lui 
Remi, iar apoi îşi petrecură următoarele trei ore căutând 
printre lucrările lui Bucklin. Nedorind să-şi influenţeze 
reciproc concluziile, aşteptară până când terminară 
amândoi, iar apoi comparară notițele. 

— Ce părere ai? întrebă Sam. E dus cu pluta sau e un 
geniu? 

— Depinde dacă are dreptate sau nu. Sigur însă e 
obsedat de Xerxes şi de Delfi. lar versiunea sa despre 
invazie nu-l face tocmai agreabil în comunitatea 
academică. 

După ani de cercetări asidue, Bucklin ajunsese la nişte 
concluzii bizare: faptul că incursiunea lui Xerxes la Delfi se 
dovedise mult mai profitabilă decât admiteau istoricii greci. 
Conform lui Bucklin, în săptămânile de dinaintea invaziei, 
protectorii Tezaurului siphnienilor au pus la punct un plan 
pentru a proteja bogăţiile. Ştiind că nici un loc nu avea să 
fie sigur în faţa jafurilor persane, siphnienii au topit aurul şi 
l-au turnat în două coloane cariatide. Când coloanele s-au 
răcit, au fost acoperite cu ghips şi puse în locul coloanelor 
reale aflate la intrarea în Tezaur. 

Din motive necunoscute, expediţia persană nu s-a lăsat 
păcălită. Urmând ordinele lui Xerxes, un detaşament de 
două sute de soldaţi special antrenați, numiţi Nemuritorii, 
au fugit cu coloanele, intenţionând să se îndrepte înspre 
nord pentru a părăsi Grecia, înainte de a coti spre est, prin 
Macedonia şi Tracia, pentru a reveni în Persepolis, capitala 
dinastiei Ahemenizilor, unde Xerxes intenţiona să aşeze 

341 


cariatidele în Sala celor O Sută de Coloane, în amintirea 
victoriei împotriva grecilor. 

Fără ştiinţa Nemuritorilor, vestea profanării Delfiului 
ajunsese în Sparta la mai puţin de o zi după plecarea lor. O 
falangă de soldaţi spartani, aproximativ douăzeci şi şapte, 
au pornit în urmărire, intenţionând nu doar să recupereze 
cariatidele, dar şi să-şi răzbune fraţii pierduţi în bătălia de 
la Termopile. 

l-au prins din urmă pe Nemuritori pe teritoriul Albaniei 
actuale şi le-au blocat calea de scăpare către est. Timp de 
trei săptămâni, spartanii i-au hărțuit pe Nemuritori, 
alungându-i în nord, spre Muntenegru, apoi prin Bosnia şi 
Croaţia, încolţindu-i, în cele din urmă, în munţii din nord- 
vestul Sloveniei. Chiar dacă erau într-un raport de zece la 
unul, Nemuritorii nu le puteau face faţă spartanilor. 
Expediția persană a fost decimată. Din cei 200 de oameni 
care porniseră din Grecia în urmă cu o lună, au supravieţuit 
doar treizeci şi aceştia fiind, de fapt, cruţaţi, pentru a căra 
cariatidele. 

Comandantul spartan a decis să nu revină acasă, nu atât 
timp cât armata lui Xerxes îi pustia ţara. Coloanele au 
devenit un simbol al rezistenţei grecilor, iar spartanii au 
jurat să moară, decât să le lase să cadă în mâinile lui 
Xerxes. Neştiind cât de mult avea să avanseze invazia 
persană, spartanii au ieşit din Slovenia, îndreptându-se 
către nord, cu intenţia de a găsi un loc unde să ascundă 
coloanele până când ar fi putut să le readucă în ţară în 
siguranţă. Falanga a dispărut complet, cu excepţia unui 
singur soldat, care a ajuns cu greu în Sparta un an mai 
târziu. Înainte de a muri de oboseală, a pretins că restul 
camarazilor săi au murit, iar cariatidele s-au pierdut odată 
cu ei. Informaţiile legate de acestea au dispărut odată cu 
ultimul supravieţuitor. 

— Deci asta e ultima piesă din puzzle, zise Remi. Sau, cel 
puţin, una dintre ultimele. S-ar putea să nu aflăm niciodată 
cum s-au găsit Bondaruk şi Bucklin, dar e clar că Bondaruk 
crede în povestea acestuia. Crede că Beciul Pierdut al lui 


342 


Napoleon este o hartă către coloanele siphnienilor. Asta era 
moştenirea de familie pe care încerca să o recupereze. 

— Aşa e. Tocmai m-am gândit la ceva: după bătăliile de 
la Plateea şi Micale, Xerxes a lăsat subit armata pe mâinile 
generalului său, Mardonius şi s-a întors acasă. 

— Aşa e. 

— Dacă s-a întors, presupunând că urmează să sosească 
şi cariatidele? Conform unor surse istorice, Xerxes s-a întors 
la Persepolis şi a demarat un plan extins de construcţii - 
printre care şi Sala celor O Sută de Coloane. 

— Exact locul în care, după cum susţine Bucklin, Xerxes 
urma să aşeze coloanele. Dacă stai să te gândeşti, e destul 
de trist. Xerxes a murit aşteptând un trofeu ce nu avea să 
mai vină - un trofeu care nici măcar nu însemna mare lucru 
pentru greci - iar Napoleon a murit aşteptând ca fiul său să 
dezlege ghicitorile şi să recupereze acelaşi trofeu. 

— Am putea să avem grijă ca lucrurile să continue în 
aceeaşi linie, zise Sam. 

— Ce vrei să spui? 

— Să ne asigurăm că Bondaruk va muri fără să fi pus 
mâna pe cariatide. Va avea astfel parte de nişte urmaşi 
faimoşi. 

A doua zi dimineaţă, la ora şase, iPhone-ul lui Sam sună. 
Era Selma. 

— E devreme, Selma, zise el morocăânos. 

— La noi e târziu. Am veşti bune. Cred că începem să ne 
pricepem la asta. Am descifrat codul, dar ne-am gândit că 
veţi dori să fiţi primii care vă încercaţi puterile cu 
ghicitoarea. 

— Bun, trimite-mi-o prin e-mail. 

— Am trimis-o. Aştept un telefon pe mai târziu. 

Sam o scutură pe Remi până se trezi. Tocmai se-ntorcea, 
când e-mailul lui Sam scoase un semnal sonor. 

— Încă o ghicitoare, zise el. 

Intră pe e-mail şi citiră împreună ghicitoarea. 


Bărbatul din Histria, al treisprezecelea prin tradiţie 
Casa lui Lazăr din Nazareth 
343 


Fiul lui Morpeth, păzitorul lui Leuce, tărâmul ce stă 
stingher. 
Laolaltă odihnesc. 


— Ai vreo idee? întrebă Sam. 

— Cere-mi părerea după cafea. 

Cum dezlegaseră deja două dintre ghicitori, Sam şi Remi 
înțelegeau acum mai bine tiparele pe care le folosiseră 
Napoleon şi Laurent pentru a le crea. Era un amalgam de 
sensuri duble şi de referinţe istorice obscure, soluţia 
fiecărui puzzle depinzând de interacţiunea dintre rânduri. 

În doar câteva ore, strânseseră deja de pe internet cele 
mai evidente trimiteri pentru fiecare rând. 

Primul - „Bărbatul din Histria, al treisprezecelea prin 
tradiţie” - se referea cel mai probabil la Histria, numele 
latin pentru Istria, o peninsulă cuprinsă între golfurile 
Trieste şi Kvarner din Marea Adriatică. 

Cel de-al doilea - „Casa lui Lazăr din Nazareth” - putea 
să aibă sute de înţelesuri. Numele de Lazăr era menţionat 
de două ori în Biblie, referindu-se o dată la bărbatul pe care 
lisus îl înviase din morţi, a doua oară la parabola despre 
sărmanul Lazăr. Nazareth fusese, bineînţeles, locul în care 
copilărise lisus. 

Şi, cel de-al treilea - „Fiul lui Morpeth, păzitorul lui Leuce, 
tărâmul ce stă stingher” - era mult prea vag pentru a putea 
fi redus la câteva opţiuni sigure. Morpeth e un oraş din 
nord-estul Angliei, iar Leuce era, în mitologia greacă, una 
dintre fiicele lui Oceanus. 

Al patrulea - „Laolaltă odihnesc” - era cel mai ambiguu 
dintre toate. La cine se referea? Oare „odihnesc” se referă 
la somn sau la moarte, sau la cu totul altceva? 

— Gândeşte-te la ultima ghicitoare, sugeră Sam. 
Napoleon şi Laurent au folosit un rând asemănător - 
„Geniul din lonia”, cu trimitere la Pitagora. Poate că 
procedează la fel şi aici. Ştim că cel de-al treilea rând 
conţine numele unui loc - Morpeth. Să aflăm dacă a locuit 
cineva faimos în Morpeth. 

Remi ridică din umeri. 

344 


— Merită să încercăm. 

După încă o oră, aveau o listă cu figurile cvasicunoscute 
care se puteau număra printre „fiii lui Morpeth”. Nici unul 
dintre acestea nu le sărea în ochi. 

— Să dăm o căutare încrucişată şi să vedem dacă există 
vreo legătură între oricare dintre numele din Morpeth şi 
cuvântul Leuce. E vreunul dintre ei expert în mitologia 
greacă? 

Sam verifică lista. 

— Pare-se că nu. Ce mai ştim despre Leuce? 

Remi răsfoi carneţelul. 

— A fost răpită de Hades, zeul lumii subpământene. În 
funcţie de variantă, după moarte a fost transformată într-un 
plop fie chiar de Hades, fie de Persefona. 

— Un plop... murmură Sam în timp ce tasta. Leuce eo 
specie de plop. Verifică lista cu nume din Morpeth. Cred că 
am găsit ceva: William Turner, născut în Morpeth în 1508. 
Este considerat de mulţi părintele botanicii engleze. 

— Interesant. Şi atunci, rândul e despre Turner sau 
despre plopi? 

— Habar n-am. Cum e ultima parte... „tărâmul ce stă 
stingher”. 

— Mă gândesc în primul rând la o insulă - insulele stau 
stinghere în mijlocul apelor. 

— Aşa aş zice şi eu. Sam căută pe Google „insulă”, 
„plop” şi „Turner”, dar nu păru să obţină ceva. Sunt mai 
multe trimiteri la o insulă Poplar, o rezervaţie naturală în 
golful Chesapeake, dar nu e nici o legătură cu Turner - asta 
dacă nu ţii cont de faptul că Tina Turner a donat nişte bani 
pentru rezervaţie. 

— Haide să ne întoarcem la primul rând - „Bărbatul din 
Histria, al treisprezecelea prin tradiţie”. 

La fel cum procedaseră în cazul oraşului Morpeth, 
obţinură o listă cu figurile istorice care erau asociate cu 
peninsula Istria; ca în cazul oraşului Morpeth, nici una 
dintre aceste figuri nu era semnificativă pe planul istoric. 


345 


Se aplecară asupra celui de-al treilea rând - „Casa lui 
Lazăr din Nazareth” - şi adânciră săpăturile, căutând alte 
trimiteri mai obscure. 

— Ce zici de asta, spuse Remi citind de pe monitorul 
laptopului. In Evul Mediu, ordinele monahale creştine se 
ocupau de coloniile de leproşi, cunoscute şi drept casele lui 
Lazăr, lazarete. 

— Asta în legătură cu Lazăr, sfântul protector al 
leproşilor? întrebă Sam. 

— Exact. În Italia, termenul Lazar a fot transformat în 
„lazaret”, locurile în care erau ţinute în carantină corăbiile 
şi echipajul acestora. Primul lazaret din istorie a luat fiinţă 
în 1403, lângă coasta Veneţiei, pe insula Santa Măria di 
Nazareth. Işi ridică privirea înspre Sam. S-ar putea ca asta 
să fie legătura între Lazăr şi Nazareth. 

— Ne apropiem, dar n-are cum să fie atât de uşor, zise el. 
N-avem încă nimic în legătură cu primul rând. 

Mai căută odată pe Google, combinând sau eliminând 
cuvinte, până când găsi o poveste într-un număr al revistei 
National Geographic din 2007, care descria descoperirea 
unui mormânt comun al victimelor ciumei bubonice, 
oameni care fuseseră puşi în carantină pentru a-i proteja pe 
cei sănătoşi din Veneţia. 

— Locul era pe o insulă din laguna Veneţiei, numită 
Lazzaretto Vecchio. 

Remi răsfoi printre notițe. 

— Vecchio... E numele actual al insulei Santa Măria di 
Nazareth. Sam, asta trebuie să fie. 

— Se poate, dar hai să fim siguri. 

După alte douăzeci de minute şi după mii de combinări, 
Sam spuse: 

— Bun, uită-te aici! Am folosit cuvintele „insulă”, 
„Veneţia” şi „ciumă” şi am găsit rezultatul ăsta: Poveglia. E 
o altă insulă din laguna Veneţiei, folosită în secolul al XVII- 
lea pentru izolarea celor contaminaţi cu ciumă. Cadavrele 
au fost înhumate în gropi comune, uneori cei vii fiind 
aruncaţi laolaltă cu cei morţi, sau au fost incinerate pe 


346 


ruguri comune. Se estimează că numărul morţilor se ridică 
la... Se opri şi făcu ochii mari. 

— Ce e? întrebă Remi. 

— Se estimează că numărul morţilor a fost cuprins între o 
sută şaizeci de mii şi două sute cincizeci de mii. 

— Dumnezeule! 

— Mai e ceva: înainte de a fi numită Poveglia, insula era 
cunoscută drept Popilia. 

— Cuvântul îmi pare cunoscut, zise Remi. Dar nu ştiu 
exact de unde să-l iau. 

— Popilia derivă din latinescul populus, „plop” în engleză. 
Pe vremuri, Poveglia era acoperită de păduri de plopi. 

— Deci, pe de o parte e Poveglia, pe de alta, Santa Măria 
di Nazareth. Amândouă sunt posibilităţi viabile. Ai dreptate, 
va fi nevoie de primul rând şi de misteriosul om din Istria. 

— Oricum ar sta lucrurile, următoarea destinaţie e 
Veneţia. 


mA 
| 


— Îmi dau seama din tonul vocii tale că nu ai veşti bune, 
spuse Hadeon Bondaruk în receptor. 

— Au dispărut, iar unul dintre oamenii mei e mort, zise 
Holkov. Am găsit transmiţătorul din telefonul femeii la 
bordul uneia dintre bărcile electrice. N-am idee cum l-au 
descoperit. 

Holkov îi povesti şi restul confruntării de la Konigssee, 
începând cu sosirea la biserica Sfântul Bartolomeu şi 
terminând cu urmărirea de pe lac. 

— Nu ştiu cum au reuşit să se întoarcă în Schonau fără să 
îi vedem. 

— Au găsit sticla? 

— N-am idee. 

— Şi unde sunt acum? 

— Am găsit un localnic care a văzut pe cineva care 
seamănă cu ei urcându-se într-un Mercedes. Am descoperit 
că aparţine unei companii de închirieri auto din Salzburg. 
Ne  îndreptăm într-acolo. O să verificăm motelurile, 
aeroportul, gările... 

— Nu! zise Bondaruk. 

347 


— Mă scuzaţi? 

— De câte ori ne apropiem de ei ne scapă din laţ. Cred că 
e timpul să facem un pas înapoi şi să-i lăsăm pe soţii Fargo 
să facă ceea ce ştiu mai bine. Între timp, vreau să te ocupi 
de planul de rezervă. 

— E riscant. 

— Nu-mi pasă! M-am săturat să-i tot urmăresc prin toată 
Europa. Te-ai gândit la cineva anume? 

— Da, zise Holkov. Conform surselor mele, e singurul 
care are familie - soţie şi două fiice. 

— Pune-te pe treabă! 

— Şi dacă sună la poliţie în loc să... 

— Atunci asigură-te că nu sună. Convinge-l că n-are altă 
soluţie decât să coopereze. Poţi să faci măcar atâta lucru, 
nu? 

— O să dau telefon. 


348 


Capitolul 53 


Veneţia, Italia 


Taxiul opri, iar Sam şi Remi coborâră din el. Priviră 
clădirile dimprejur, minunându-se. 

— De ori de câte ori le văd, mi se taie răsuflarea, zise 
Remi. 

Principala piaţă din Veneţia, Piazza San Marco este, de 
fapt, un trapez aflat la gura estică a Canal Grande. 
Faimoasă pentru porumbeii săi şi pentru figurile geometrice 
încrustate în piatră, părând a contura forma unui „şotron”, 
este probabil cea mai cunoscută piaţă din toată Europa, aici 
găsindu-se unele dintre cele mai mari atracţii din Veneţia, 
multe dintre ele datând de mai bine de o sută de ani. 

Sam şi Remi se învârtiră în cerc, uitându-se împrejur ca şi 
cum ar fi văzut totul pentru prima dată: bazilica San Marco, 
cu clopotniţele şi cupolele construite în stil bizantin; 
campanila, înaltă de aproape o sută de metri; impozantul 
Palazzo Ducale, Palatul Dogilor, construit în stil gotic; şi, în 
cele din urmă, chiar vizavi de bazilică, Ala Napoleonica, loc 
ce fusese pentru scurt timp centrul administrativ al lui 
Napoleon. 

Dacă era o coincidenţă sau nu aveau să afle în curând, 
dar erau conştienţi că exista o legătură între Napoleon şi 
Veneţia, respectiv Piaţa San Marco, pe care acesta o 
denumea „salonul Europei”. În 1805, la puţin timp după ce 
Veneţia a fost numită parte din noul regat al Italiei, 
Napoleon a ordonat construirea lui Ala Napoleonica după ce 
şi-a dat seama că alegerile sale iniţiale - Zecea sau 
monetăria Italiei, Biblioteca Marciana şi Procuratura Nouă - 
nu erau îndeajuns de mari pentru suita sa. 

Era aproape ora şase şi soarele aluneca înspre orizont, 
pe deasupra acoperişului Bibliotecii Marciana. In piaţă se 
aprinseseră câteva lumini care împrăştiau oaze de 

349 


chihlimbar peste arcade şi cupole. Majoritatea turiştilor 
plecaseră, iar acum în piaţă era linişte, auzindu-se numai 
sunetul vocilor amestecate şi gânguritul porumbeilor. 

— Cu cine ne întâlnim? întrebă Remi. 

— Cu custodele, răspunse Sam. Măria Favaretto. 

Înainte de a prinde zborul companiei Lufthansa de la ora 
două, din Salzburg, Sam îl sunase pe custodele de la 
Muzeul de Arheologie, destinaţia lor. Din fericire, signora 
Favaretto auzise de ei. Cu un an înainte, găsiseră în 
Bisceglie jurnalul pierdut al Lucreziei Borgia, faimoasa 
seducătoare implicată în maşinaţiuni politice din secolul al 
XVI-lea, iar descoperirea lor fusese pe primele pagini ale 
ziarelor din Veneţia, după cum îi spusese Măria Favaretto 
lui Sam. De fapt, un fost coleg al ei era custode adjunct al 
Muzeului Borgia din cadrul Bibliotecii Vaticanului, unde Sam 
şi Remi donaseră jurnalul. Favaretto fusese de acord să se 
întâlnească cu ei pentru o vizită la Muzeul de Arheologie 
după ora închiderii. 

— Ea este? întrebă Remi arătând cu degetul. 

O femeie, aflată la intrarea cu arcade în Procuratie 
Nuove, le făcea semn cu mâna. O parte din muzeu era 
găzduită de Procuratie Nuove, restul se afla în interiorul 
Bibliotecii Naţionale Marciana. Sam şi Remi se îndreptară 
spre ea. 

— Signor Fargo, signora Fargo, sunt Măria Favaretto. Mă 
bucur să vă cunosc. 

— Vă rog, spuneţi-ne Sam şi Remi, zise Remi în timp ce 
dădeau mâna. 

— lar eu sunt Măria. 

— vă mulţumim pentru ajutor. Sperăm că nu v-am 
deranjat. 

— Nicidecum. Reamintiţi-mi, ce perioadă vă interesează? 

— Nu suntem siguri, dar nici una dintre referinţele găsite 
de noi nu depăşesc secolul al XVIII-lea. 

— Bine. Cred că avem noroc. Urmaţi-mă, vă rog. 

Îi conduse pe sub arcadă, de-a lungul unui palier 
intermediar din plăci maronii şi crem, apoi ajunseră în 
muzeu. Urmând-o, trecură pe lângă o serie de sarcofage 

350 


egiptene şi trăsuri asiriene, statui şi vaze etrusce şi busturi 
romane, sculpturi în fildeş bizantine şi vase de lut cretane. 

Măria se opri în faţa unei uşi de lemn şi o descuie cu o 
cheie. Merseră de-a lungul unui coridor lung, slab luminat. 
Se opriră. 

— Asta este biblioteca noastră, la care publicul nu are 
acces. Cred că Giuseppe ar fi persoana cea mai potrivită să 
răspundă întrebărilor voastre. Nu deţine nici un titlu ca 
atare, dar e aici de foarte multă vreme, dinaintea tuturor - 
de aproape şaizeci de ani. Ştie totul despre Veneţia. Ezită, 
dregându-şi glasul. Giuseppe are optzeci şi doi de ani şi 
este puţin... ciudat. Cred că excentric ar fi cuvântul potrivit. 
Nu vă lăsaţi afectaţi de asta. Intrebaţi ce aveţi de întrebat, 
iar el va găsi răspunsurile corecte. 

— Bine, zise Sam zâmbind. 

— V-am întrebat despre perioada care vă interesează 
pentru că lui Giuseppe îi plac lucrurile vechi. Nu-l 
interesează nimic din ce e modern. Dacă nu s-a întâmplat 
în secolul al XIX-lea sau mai devreme, nu există pentru el. 

— Vom ţine seama de asta, răspunse Remi. 

Măria le deschise uşa şi le făcu semn să intre. 

— Când terminaţi, apăsaţi soneria de pe perete. O să vin 
să vă iau. Succes! Inchise uşa. 

Biblioteca muzeului era lungă şi îngustă, măsurând 60 de 
metri pe 10. Pereţii nu erau pereţi propriu-zişi, ci mai 
degrabă rafturi pline cu cărţi, ce porneau din podea până în 
tavan. Erau înalte de şase metri. Pe fiecare dintre cei patru 
pereţi se afla câte o scară de bibliotecă din lemn. În centrul 
culoarului era o singură masă de lucru, lungă de trei metri 
şi un singur scaun cu spătar. Din tavan atârnau lămpi cu 
halogen ce împrăştiau oaze de lumină pe podeaua cu plăci 
verzi. 

— E cineva acolo? se auzi strigând o voce. 

— Da, răspunse Sam. Signora Favaretto ne-a lăsat să 
intrăm aici. 

În timp ce ochii li se obişnuiră cu lumina din încăpere, la 
capătul bibliotecii putură vedea o siluetă căţărată în vârful 
scării. Era urcat pe ultima treaptă, trecând cu degetele 

351 


peste cotoarele cărţilor, din când în când împingând câte o 
carte înăuntru sau scoţând-o afară. După o clipă, bărbatul 
cobori de pe scară şi se îndreptă spre ei cu un mers târşâit. 
După treizeci de secunde se opri în faţa lor. 

— Da? spuse el simplu. 

Giuseppe abia dacă avea un metru cincizeci, iar părul lui 
alb şi rar îi stătea vâlvoi. Nu putea avea mai mult de 
patruzeci de kilograme. Se uită în sus la ei cu nişte ochi 
surprinzător de albaştri şi de pătrunzători. 

— Bună ziua. Eu sun Sam, iar ea... 

Giuseppe scutură din mână cu indiferenţă. 

— Aveţi ceva să mă întrebaţi? 

— Aăă, da... Avem o ghicitoare de descifrat. Căutăm 
numele unui bărbat, probabil din Istria, Croaţia, care se 
poate să fi avut vreo legătură fie cu Poveglia, fie cu Santa 
Măria di Nazareth. 

— Spuneţi-mi ghicitoarea, le ordonă Giuseppe. 

— „Bărbatul din Histria, al treisprezecelea prin tradiţie”, 
începu Sam să recite. 

Giuseppe nu zise nimic, ci doar îi ţintui cu privirea preţ de 
zece secunde, ţuguindu-şi buzele. 

— Credem că are de-a face şi cu lazaretele, zise Remi. 

Giuseppe se întoarse brusc şi se îndepărtă, târâindu-şi 
picioarele. Se opri pe culoar, apoi se uită la fiecare perete 
pe rând. Cu degetul arătător tăia aerul din faţa sa, făcând 
parcă o mişcare în reluare. 

— Trece în revistă cărţile în minte, şopti Remi. 

— Linişte, vă rog! strigă Giuseppe. 

După două minute, Giuseppe se duse la peretele din 
dreapta şi împinse scara până la marginea acestuia. Se 
urcă pe scară, scoase o carte de pe raft, o răsfoi, apoi o 
puse la loc şi cobori. 

Făcu acelaşi lucru de încă cinci ori, uitându-se la pereţi în 
timp ce tăia aerul, urcându-se apoi pe scară şi coborând. 

— Bărbatul pe care îl căutaţi se numeşte Pietro 
Tradonico, dogele Veneţiei din 836 până în 864. Din punct 
de vedere cronologic a fost al unsprezecelea doge, dar prin 
tradiţie este considerat al treisprezecelea. Urmaşii lui 

352 


Tradonico au fugit pe insula Poveglia după ce acesta a fost 
asasinat. Aveau nişte colibe lângă colţul nord-estic al 
insulei. 

Zicând acestea, Giuseppe făcu stânga-mprejur şi dădu să 
plece. 

— Mai am o întrebare, strigă Sam. 

Giuseppe se întoarse fără să zică nimic. 

— Tradonico e îngropat acolo? întrebă Sam. 

— Unii cred că da, alţii că nu. Urmaşii săi i-au cerut trupul 
după ce a fost asasinat, dar nimeni nu ştie unde a fost dus. 

Giuseppe se întoarse din nou şi plecă târşâindu-şi 
picioarele. 

— Mulţumim! strigă Remi. 

Giuseppe nu le răspunse însă. 

— Aţi găsit ceea ce căutaţi? îi întrebă Măria câteva 
minute mai târziu, în timp ce urcau scările să ajungă în 
muzeu. După ce apăsară soneria de pe perete, aceasta 
ajunse în cinci minute. În timpul cât o aşteptară acolo, 
Giuseppe îşi continuă lucrul ca şi cum ei nici n-ar fi existat. 

— Da, răspunse Sam. Giuseppe a fost exact cum l-ai 
descris. Îţi mulţumim pentru ajutor. 

— Plăcerea e de partea mea. Vă mai pot ajuta cu ceva? 

— Dacă tot ai adus vorba... Care e cel mai potrivit drum 
pentru a ajunge la Poveglia? 

Măria se opri din mers şi se întoarse înspre ei cu o 
grimasă pe faţă. 

— De ce aţi vrea să mergeţi la Poveglia? 

— Pentru cercetări. 

— Vă puteţi folosi de tot ce avem aici. Sunt sigură că 
Giuseppe v-ar... 

— Mulţumim, dar am vrea să vedem cu ochii noştri, zise 
Sam. 

— Vă rog să vă mai gândiţi. 

— De ce? întrebă Remi. 

— Cât de multe ştiţi despre istoria insulei Poveglia? 

— Dacă vorbeşti despre gropile în care erau îngropaţi 
ciumaţii... 


353 


— Nu doar despre asta. E mai mult de-atât. Să mergem 
să bem ceva. O să vă povestesc totul. 


354 


Capitolul 54 


— Mai explică-mi o dată, şopti Remi. De ce nu puteam să 
o lăsăm pe dimineaţă? 

— E deja dimineaţă, răspunse Sam, rotind uşor cârma 
pentru a menţine cursul bărcii. Deşi nu se vedea nici o 
lumină acolo unde trebuiau să ajungă, clopotniţa se 
prefigura vizibil pe cerul nopţii. 

De deasupra, Poveglia semăna cu un evantai, având o 
lungime de cinci sute de metri de la bază până la porţiunea 
cea mai lată şi o lăţime de trei sute de metri la mijloc, acolo 
unde un canal îngust tăia insula de la vest la est, cu 
excepţia unui banc de nisip din mijlocul acestuia. 

— Nu mă lua cu d-astea, Fargo. In ceea ce mă priveşte, 
ora două înseamnă că e miezul nopţii. Nu e dimineaţă până 
nu răsare soarele. 

După ce ieşiră să bea ceva cu Măria, reuşiră să găsească 
un oficiu deschis de unde să închirieze o barcă. Proprietarul 
nu mai avea decât o ambarcaţiune, o barcă de pescuit cu 
motor suspendat, lungă de patru metri. Deşi nu era tocmai 
luxoasă, avea să fie suficientă, după cum decisese Sam. 
Poveglia era la numai cinci kilometri de 

Veneţia, fiind protejată de lagună, deci vântul nu era 
foarte puternic. 

— Să nu-mi zici că ai pus botul la poveştile Măriei, zise 
Sam. 

— Nu, dar n-au fost tocmai vesele. 

— Asta e adevărat. 

Pe lângă faptul că fusese un cimitir comun pentru 
victimele ciumei, de-a lungul unei istorii care se întindea pe 
o mie de ani, Poveglia adăpostise mănăstiri, colonii, un fort 
şi un depozit de muniţie pentru Napoleon şi, cel mai recent, 
în anii 1920, un spital psihiatric. 

Măria le explicase cu detalii înfricoşătoare cum medicul 
care conducea spitalul, după ce auzise că pacienţii se plâng 

355 


că ar fi văzut fantomele victimelor ciumei, a început să 
efectueze lobotomii sinistre şi experimente îngrozitoare pe 
aceştia, propria sa formulă de exorcizări medicale. 

Legenda spune că, în cele din urmă, medicul a început să 
vadă aceleaşi fantome despre care vorbeau pacienţii şi şi-a 
pierdut minţile. Într-o noapte s-a urcat în clopotniţă şi s-a 
sinucis aruncându-se. Pacienţii rămaşi au dus trupul 
medicului în clopotniţă şi i-au zidit intrarea, îngropându-l 
pentru totdeauna. La scurt timp după asta, spitalul şi insula 
au fost abandonate, dar venețienii mai povestesc şi astăzi 
cum că ar auzi clopotul de pe Poveglia sau că s-ar vedea 
lumini fantomatice prin ferestrele spitalului. 

Poveglia este, după cum le zisese Maria, cel mai bântuit 
loc din Italia. 

— Nu, nu cred partea cu fantomele, zise Remi, dar există 
dovezi pentru ceea ce s-a întâmplat în spital. Şi oricum, 
insula este închisă pentru turişti. Aşa că, intrăm prin 
efracţie. 

— N-ar fi pentru prima oară. 

— Incercam pur şi simplu să dau glas raţiunii. 

— Ei bine, trebuie să recunosc că e înfricoşător, dar 
suntem atât de aproape de rezolvarea ghicitorii, încât vreau 
să mergem până la capăt. 

— Şi eu. Dar promite-mi un lucru: dacă se aude măcar o 
bătaie de clopot, ne luăm tălpăşiţa. 

— Dacă se întâmplă asta o să alerg mai repede decât 
tine înspre barcă. 

Peste câteva minute zăriră gura canalului. La câţiva 
metri de-a lungul malului puteau să vadă conturul întunecat 
al spitalului şi clopotniţa înălțându-se deasupra copacilor. 

— Vezi vreo lumină fantomatică? întrebă Sam. 

— Ţine-te tu de glume, amice! 

Sam manevră barca prin despicătura lăsată de valuri şi 
se strecurară în canal. Fiind protejat dinspre mare, canalul 
era puţin circulat; apa era sălcie şi punctată pe alocuri de 
frunze de nufăr, fiind în unele locuri adâncă de doar câteva 
zeci de centimetri, în dreapta lor se înălța un zid de 
cărămidă acaparat de iederă, iar în stânga copaci şi arbuşti. 

356 


Auziră fâlfâit de aripi pe deasupra lor şi ridicară privirea 
pentru a vedea lilieci care se roteau şi se aruncau după 
insecte. 

— Minunat, murmură Remi. Numai liliecii lipseau! 

Sam chicoti. Remi nu se temea nici de păianjeni, nici de 
şerpi, nici de gândaci, dar era îngrozită de lilieci, spunând 
că sunt „şobolani cu aripi şi cu mânuţe mici ca de om”. 

Peste încă zece minute ajunseră la bancul de nisip. Sam 
încetini până când prora ajunse pe mal, apoi Remi sări 
afară şi trase barca cu încă un metru mai sus. Sam veni 
lângă ea, înfipse un ţăruş în pământ şi legă parâma bărcii. 
Îşi aprinseră lanternele. 

— Încotro? întrebă Remi. 

Sam arătă înspre stânga. 

— Capătul nordic al insulei. 

Trecură de-a lungul bancului de nisip, apoi urcară pe 
malul celălalt printr-un desiş de arbuşti. Găsiră o 
deschizătură mai mare şi se strecurară prin ea, ieşind într- 
un câmp de mărimea unui teren de fotbal, înconjurat de 
arbori nu foarte înalţi. 

— Aici e... şopti Remi. 

— S-ar putea să fie. Nici una dintre hărţile insulei nu 
coincideau când venea vorba despre groapa comună a 
ciumaţilor. Oricum, e destul de ciudat că nu creşte nimic 
aici. 

Işi continuară drumul traversând câmpul, păşind cu sfială 
şi luminându-şi calea cu lanternele. Dacă ăsta era locul 
unde fusese groapa comună, atunci călcau pe rămăşiţele a 
zeci de mii de oameni. 

Când ajunseră la copacii din partea cealaltă, Sam merse 
înspre est vreo treizeci de metri, apoi coti din nou înspre 
nord. Copacii începură să se rărească, făcând loc unui 
luminiş acoperit de iarbă înaltă până la genunchi. De 
cealaltă parte a luminişului puteau să vadă printre 
trunchiurile copacilor lumina lunii, reflectată în apă. Din 
depărtare se auzi un dangăt. 

— E geamandura din lagună, şopti Sam. 

— Doamne-ajută! Mi-a stat puţin inima în loc. 

357 


— Am găsit ceva. Înaintară şi se opriră în faţa unui bloc 
de piatră care se înălța din iarbă. Cred că a făcut parte 
dintr-o fundaţie. 

— Aici, Sam. Remi lumina cu lanterna ceea ce părea a fi 
un stâlp de gard aflat în partea dreaptă a luminişului. 
Merseră într-acolo. Prinsă de stâlp era o placă închisă într-o 
carcasă de plexiglas. 

Loc de veci din secolul al IX-lea pentru urmaşii lui Pietro 
Tradonico, doge al Veneţiei între 836 şi 864. Rămăşiţele au 
fost deshumate şi relocate în 1805. 

Societatea Istorică Poveglia 

— Dacă Tradonico a fost pe aici, acum sigur nu mai e, 
zise Remi. 

— A fost relocat în 1805, zise Sam din nou. Asta era cam 
în vremea în care Napoleon a fost încoronat rege al Italiei, 
nu? 

Remi îi luă vorba din gură: 

— Şi cam în aceeaşi vreme, Poveglia a devenit un depozit 
de muniții. Dacă Laurent a fost cu el, probabil că ăsta e 
locul care i-a inspirat pentru ghicitoare. 

— Şi probabil că ştiau unde fuseseră trimise rămăşiţele 
lui Tradonico. Remi, aici nu a fost niciodată vreo sticlă. 
Întreaga ghicitoare era doar un indiciu ca să îl trimită pe fiul 
lui Napoleon în altă parte. 

— Dar unde? 

La opt şi două minute a doua zi de dimineaţă, taxiul lui 
Sam şi al lui Remi oprea pe o alee la două străzi distanţă 
înspre est de biserica Santa Măria Magdalena. Plătiră 
şoferul, ieşiră şi se îndreptară spre o uşă roşie străjuită de 
un grilaj din fier forjat. O placă mică de bronz prinsă pe 
zidul de lângă uşă spunea: SOCIETATEA ISTORICA 
POVEGLIA. 

Sam apăsă butonul soneriei. Auziră zgomotul paşilor pe 
podeaua de lemn, uşa se deschise şi în prag apăru o femeie 
plinuţă, îmbrăcată într-o rochie cu imprimeuri florale, roz cu 
galben. 

— Si? 

— Buon giorno, zise Remi. Paria inglse? 

358 


— Da, vorbesc bine engleza. Cu ce pot să vă ajut? 

— Sunteţi custodele? 

— Mă scuzaţi? 

— Custodele Societății Istorice  Poveglia, zise Sam 
zâmbind şi arătând înspre placă. 

Femeia se aplecă în afară, privi placa cu atenţie şi apoi 
se încruntă. 

— Societatea nu s-a mai reunit de cinci, şase ani. 

— De ce? 

— Toată povestea asta cu fantomele. Oamenii nu voiau 
să ştie decât despre spital şi despre gropile ciumaţilor. Tot 
restul istoriei a fost dat uitării. Eu am fost secretara 
societăţii. Rosella Bernardi. 

— Poate că veţi reuşi totuşi să ne daţi o mână de ajutor, 
zise Remi. Se prezentară. Am avea câteva întrebări despre 
Poveglia. 

Signora Bernardi ridică din umeri, le făcu semn să intre şi 
îi conduse de-a lungul unui hol într-o bucătărie cu pereţii 
acoperiţi cu plăci de faianţă albe şi negre, precum o tablă 
de şah. 

— Luaţi loc. Am cafeaua făcută, zise ea arătând spre 
masa de bucătărie. Umplu trei căni dintr-un filtru argintiu şi 
apoi se aşeză. Ce vreţi să ştiţi? 

— Suntem interesaţi de Pietro Tradonico, zise Sam. Ştiţi 
cumva dacă a fost înmormântat pe insula Poveglia? 

Signora Bernardi se ridică, traversă bucătăria şi deschise 
un dulap de deasupra chiuvetei. Scoase ceea ce părea un 
album fotografic îmbrăcat în piele maro şi se întoarse la 
masă. Deschise albumul şi dădu până la una dintre paginile 
din mijloc. Sub o peliculă de acerat de celuloză se găsea o 
bucată de hârtie îngălbenită, acoperită de zeci de rânduri 
scrise de mână. 

— E un document original? întrebă Remi. 

— Si, este recensământul oficial din 1805 al insulei 
Poveglia. Când Napoleon a ordonat ca insula să fie anexată, 
guvernul s-a grăbit să şteargă trecutul pestriţ al acesteia. 

— Inclusiv aşezămintele întemeiate de Tradonico şi de 
urmaşii săi? 

359 


— Da şi acelea. Conform acestui document, Pietro 
Tradonico şi soţia sa, Majella, au fost îngropaţi unul lângă 
altul pe insula Poveglia. Când au fost deshumaţi, 
osemintele lor au fost puse laolaltă într-un sicriu şi duse 
temporar în Basilica della Salute, la subsol. 

Sam şi Remi schimbară o privire. lată şi soluţia ultimului 
rând, „Laolaltă odihnesc”. 

— Aţi spus că doar temporar, zise Sam. Se spune şi unde 
au fost duse ulterior osemintele? 

Signora Bernardi îşi purtă arătătorul de-a lungul paginii şi 
apoi trecu la următoarea; se opri la mijlocul acesteia. 

— Au fost duşi acasă, îi informă ea. 

— Acasă? Unde anume? 

— Tradonico se născuse în Istria. 

— Da, ştim asta. 

— Unii membri din clanul lui Tradonico au venit şi au dus 
osemintele în satul lor, Oprtalj. E în Croaţia. 

Remi zâmbi. 

— Ştim. 

— Nu avem informaţii legate de ce s-a întâmplat cu 
Tradonico şi cu soţia sa după Peroj. Aţi primit răspunsurile 
pe care le aşteptaţi? 

— Da, zise Sam şi se ridică. Îi strânseră amândoi mâna 
signorei Bernardi, se întoarseră pe hol şi ieşiră pe uşa din 
faţă, când aceasta îi opri. 

— Dacă daţi de ei, vă rog să mă anunţaţi şi pe mine. O să 
pot să-mi reînnoiesc arhivele. Nu cred că o să mai întrebe 
cineva, dar cel puţin o să am totul scris pe hârtie. 

Signora Bernardi le făcu semn cu mâna şi închise uşa. 

— Croaţia, venim! 

Sam, care tastase ceva pe iPhone, ridică ecranul. 

— E un zbor care pleacă în două ore. O să ajungem acolo 
la ora prânzului. 

Sam fusese prea optimist în estimările sale. Se dovedi că 
cea mai rapidă rută era cu un zbor Alitalia de la Veneţia la 
Roma, apoi peste Adriatică până la Trieste, de unde 
închiriară o maşină şi merseră înspre sud, de-a lungul 


360 


graniţei, până la Oprtalj, aflat cam la cincizeci de kilometri 
distanţă. Ajunseră după-amiaza târziu. 

Situat pe un deal înalt de 300 de metri, în valea Mirnei, 
Oprtalj avea un aer specific mediteranean, cu acoperişuri 
de teracotă roşie şi cu dealuri scăldate în soare şi acoperite 
cu vii şi livezi de măslini. Istoria satului Oprtalj ca fost fort 
medieval se vedea şi prin labirintul de străduţe pietruite a 
căror intrare era străjuită de porticuri, prin clădirile 
înghesuite şi aranjate în şiruri. 

După ce se opriră de trei ori pentru a întreba încotro să o 
ia, primind răspunsuri fie într-o engleză poticnită, fie în 
italiană, găsiră primăria aflată la câteva străzi către est de 
strada principală, în spatele bisericii Sfântul Juraj. Parcară 
maşina în spatele unui măslin, ieşiră şi porniră pe jos. 

Cum Oprtalj avea doar o mie o sută de locuitori, Sam şi 
Remi sperau că numele familiei Tradonico era renumit. Şi 
nu fură dezamăgiţi. De cum menţionară de fostul doge, 
funcţionarul de la primărie dădu din cap şi le desenă o 
hartă pe o bucată de hârtie. 

— Museo Tradonico, zise el într-o italiană inteligibilă. 

Harta îi purtă înspre nord, în susul unui deal, pe lângă o 
pajişte cu vaci, apoi în josul unei alei în zigzag până în 
dreptul unei clădiri nu mai mare decât un garaj, cu o 
zugrăveală albastră care se decojea. Firma pictată cu mâna 
de deasupra uşii conţinea şase cuvinte, majoritatea 
încărcate de consoane aşa cum era specific limbii croate, 
dar unul dintre ele era uşor de recunoscut: TRADONICO. 

Intrară. Deasupra lor se auzi clinchetul unui clopoțel. La 
stânga se afla o masă de recepţie în formă de L. Chiar în 
faţa lor se deschidea o cameră pătrată cu latura de şase 
metri, cu pereţii acoperiţi cu stuc alb şi grinzi verticale 
întunecate. Şase vitrine pentru exponate erau aşezate prin 
cameră. De-a lungul pereţilor erau rafturi pe care erau 
aşezate mici sculpturi, imagini înrămate şi alte nimicuri. Un 
ventilator din trestie era prins de tavan şi se învârtea, 
scârţâind din toate încheieturile. 


361 


Un bărbat mai în vârstă, purtând ochelari cu rame subţiri 
şi îmbrăcat cu o vestă în carouri se ridică de pe scaunul din 
spatele mesei de recepţie. 

— Dobar dan. 

Sam deschise ghidul de conversație croat-englez pe care 
îl cumpărase din aeroportul din Trieste şi merse la o pagină 
căreia îi făcuse semn. 

— Zăravo. Ime mi je Sam. 

Arătă înspre Remi, iar aceasta zâmbi. 

— Remi. 

Bărbatul duse un deget la piept. 

— Andrej. 

— Govorite li engleski? întrebă Sam. 

Bărbatul flutură din mână. 

— Puțin engleză. Americani? 

— Da, încuviinţă Sam. Din California. 

— Îl căutăm pe Pietro Tradonico, zise Remi. 

— Dogele? 

— Da. 

— Dogele mort. 

— Da, ştim. E aici? 

— Nu. Mort. De mult mort. 

Sam încercă o altă abordare: 

— Venim din Veneţia. De la insula Poveglia. Tradonico a 
fost adus aici din Poveglia. 

Ochii lui Andrej se luminară şi dădu din cap. 

— Da, 1805. Pietro şi soţia Majella. Pe aici. 

Andrej ieşi de după masă şi îi conduse la una dintre 
vitrinele din centrul camerei. Arătă înspre o imagine 
sculptată în lemn şi acoperită cu foiţe de aur. Înfăţişa un 
chip minuscul al unui bărbat cu nas mare. 

— Pietro, zise Andrej. 

Erau şi alte obiecte în vitrină, majoritatea bijuterii şi 
figurine. Sam şi Remi se învârtiră în jurul vitrinei, cercetând 
fiecare raft. Îşi aruncară câte o privire şi scuturară din cap. 

— Sunteţi din neamul Tradonico? întrebă Remi arătând 
înspre el. Andrej Tradonico? 

— Da. 

362 


Sam şi Remi discutaseră ce ar trebui să facă în 
continuare, dar nu se hotărâseră cum să procedeze. Cum 
poţi să-i spui cuiva că vrei să scormoneşti printre 
rămăşiţele strămoşilor? 

— Am dori să vedem... Poate că ne permiteţi... 

— Să vedeţi rămăşiţe? 

— Da, dacă nu vă deranjează. 

— Sigur, nici o problemă. Îl urmară pe o uşă din spatele 
mesei de recepţie, traversară un hol scurt până la o altă 
uşă. Bărbatul scoase o cheie veche de la buzunarul vestei şi 
deschise uşa. Îi întâmpină un val de aer rece şi stătut. 
Auziră undeva apă picurând. Andrej ridică mâna şi trase de 
un şnur. Un bec se aprinse luminând nişte trepte de piatră 
care coborau în întuneric. 

— Catacombe, zise Andrej şi începu să coboare treptele. 
Sam şi Remi îl urmară. Lumina era tot mai difuză. După ce 
coborâră nouă metri, scara cotea brusc spre dreapta şi se 
oprea. Auziră sunetul pantofilor lui Andrej pe piatră şi apoi 
un clic. La dreapta lor, un şir de şase becuri se aprinse, 
iluminând un tunel lung şi îngust de piatră. 

În pereţi se aflau nişe rectangulare suprapuse, urcând 
până la tavanul înalt de şase metri şi întinzându-se de-a 
lungul coridorului. În lumina becurilor dispuse la mare 
distanţă, majoritatea nişelor erau învăluite în umbră. 

— Sunt vreo cincizeci, îi şopti Sam lui Remi. 

— Patruzeci şi opt, răspunse Andrej. Două goale. 

— Atunci, nu se află întreaga familie Tradonico aici? 
întrebă Remi. 

— Toţi? Bărbatul chicoti. Nu. Prea mulţi. Restul în cimitir. 
Veniţi, veniţi! 


Andrej îi conduse de-a lungul coridorului, arătând din 
când în când înspre o nişă sau alta, 

— Drazan... Jadranka... Grgur... Nada. Stră-stră-stră- 
străbunica mea. 

În timp ce Sam şi Remi treceau de-a lungul nişelor, 
puteau să vadă osemintele, câte un maxilar, o mână, un 
femur... Bucăţi de haine sau de piele putrezite. 

363 


Andrej se opri la capătul tunelului şi îngenunche în 
dreptul nişei de jos din peretele din dreapta. 

— Pietro, zise el cu glas informativ, iar apoi arătă înspre 
nişa de deasupra. Majella. Duse mâna la buzunarul de la 
pantaloni, scoase o lanternă micuță şi i-o întinse lui Sam. 
Vă rog. 

Sam o aprinse şi o îndreptă înspre nişa lui Pietro. 
Dinăuntru priveau orbitele goale ale unui craniu. Purtă raza 
de-a lungul scheletului. Procedă la fel cu nişa Majellei. 

— Nu sunt decât oase, şopti Remi. Dar, pe de altă parte, 
la ce ne aşteptam, ca unul dintre schelete să ţină o sticlă? 

— Aşa e, dar a meritat să încercăm. Se întoarse spre 
Andrej. Când au fost aduşi din Poveglia, mai aveau ceva cu 
ei? 

— Mă scuzaţi? 

— Obiecte personale, zise Remi. 

— Da, da. Aţi văzut sus. 

— Nimic altceva? O sticlă cu scris franțuzesc pe ea? 

— Franţuzesc? Nu. Nici o sticlă. 

Sam şi Remi îşi aruncară câte o privire. 

— La naiba, şopti el. 

— Nici o sticlă, repetă Andrej. Cutie. 

— Poftim? 

— Scris franțuzesc, da? 

— Da. 

— Era o cutie în sicriu. Mică, în formă de... franzelă? 

— Da, asta e! răspunse Remi. 

Andrej îi ocoli şi începu să se întoarcă de-a lungul 
tunelului. Sam şi Remi se grăbiră să-l urmeze. Andrej se 
opri în dreptul primei nişe de lângă scări, îngenunche, se 
aplecă înăuntru, răscoli pe acolo şi apoi reveni cu o lădiţă 
de lemn acoperită cu caractere chirilice. Era o ladă de 
muniţie din al Doilea Război Mondial. 

Andrej deschise capacul. 

— Asta? Aşezată pe petece de pânză putrezită şi 
îngropată pe jumătate sub mănunchiuri de cabluri, unelte 
ruginite şi cutii îndoite de vopsea, se afla bine-cunoscuta 
cutie. 

364 


— Dumnezeule, murmură Sam. 

— Îmi permiteţi? îl întrebă Remi pe Andrej. Acesta ridică 
din umeri. Remi îngenunche şi scoase cutia cu grijă. O 
răsuci în mâini, verifică rând pe rând fiecare latură, înainte 
de a privi înspre Sam şi de a da din cap. 

— E ceva... întrebă el. 

— Ceva în ea? Da. 


365 


Capitolul 55 


Trieste, Italia 


Telefonul lui Sam sună şi acesta răspunse. 

— Selma, zise el către Remi şi apoi răspunse. E un nou 
record. Ţi-a luat mai puţin de două ore. 

Stăteau în balconul de la Grand Hotel Duchi D'Aosta cu 
vedere înspre luminile din Piazza Unita d'Italia. Se 
înnoptase şi, în depărtare, se vedeau pâlpâind luminile 
portului. 

— Am descifrat deja unsprezece rânduri de ghicitori şi 
sute de simboluri, răspunse Selma. Deja mi se pare că ea 
doua limbă. 

După ce deschiseră cutia şi avură confirmarea că 
înăuntru se găsea sticla din Beciul Pierdut al lui Napoleon, 
Sam şi Remi se confruntară cu o dilemă. Era clar că Andrej 
nu cunoştea valoarea a ceea ce fusese ţinut în catacomba 
familiei sale mai bine de două sute de ani. Totuşi, n-aveau 
de gând să renunţe la sticlă. De fapt, nu le aparţinea nici 
lor, nici lui Andrej, ci poporului francez; era parte din istoria 
lor. 

— E o sticlă rară de vin, îi spuse Sam lui Andrej. 

— Da? răspunse acesta. Franţuzesc, spuneţi? 

— Da. 

— Napoleon a deranjat mormântul Tradonico, fornăi el. 
Luaţi sticla. 

— Permiteţi-ne să vă oferim ceva pentru ea, zise Remi. 

Ochii lui Andrej se îngustară. Işi lovi uşor bărbia. 

— Trei mii de kune. 

Sam făcu calculul în cap. 

— Aproximativ cinci sute de dolari, îi spuse el lui Remi. 

În spatele ochelarilor cu rame subţiri, ochii lui Andrej se 
luminară. 

— Voi aveţi dolari americani? 

366 


— Da. 

Andrej întinse mâna. 

— Noi facem târg. 

— Tocmai v-am trimis ghicitoarea prin e-mail, zise Selma. 

— O să te sunăm când o dezlegăm. 

Sam închise telefonul şi îşi verifică e-mailul. Remi îşi 
trase scaunul mai aproape şi privi peste umărul său. E una 
lungă de data asta, spuse Sam. 

La est de dubr 

Din şapte, a treia se va înălța Regele din lovis dies 

De la Alfa la Omega, de la Savoia la Novară, salvatorul lui 
Stiria 

Templul de la răscrucea cuceritorilor Spre est, paşii 
poartă-ți către cupă şi semnul il vei găsi. 

— Primele cinci rânduri se potrivesc tiparului, zise Remi. 
Dar ultimul e diferit. N-au fost niciodată atât de explicite, 
nu? 

— Aşa e. E prima oară când îţi spun pur şi simplu „mergi 
acolo” şi „găseşte asta”. S-ar putea să ne apropiem de 
final, Remi. 

Remi încuviinţă din cap. 

— Să ne apucăm de dezlegat. 

Incepură, ca şi în celelalte cazuri, prin a alege din 
ghicitoare ceea ce păreau a fi toponime sau nume. Pentru 
„dubr” restrânseră căutarea la doi candidaţi posibili: Ad 
Dubr, un sat din nordul Yemenului şi dubr, un cuvânt celtic 
care însemna „apă”. 

— Deci e ceva fie la est de Ad Dubr, fie la est de o apă. 
Ce e la est de Ad Dubr? 

Sam intră pe Google Earth. 

— Cam o sută treizeci de kilometri de munţi şi de deşert, 
iar apoi Marea Roşie. E puţin probabil să fie asta. Până 
acum toate locaţiile au fost în Europa. 

— Sunt de acord. Să mergem mai departe. Caută 
„Regele din lovis”. 

Sam căută. 


367 


— Nu există aşa ceva. N-a existat nici un regat sau vreun 
teritoriu numit lovis. Grupăm cuvintele greşit - lovis Dies. E 
numele latin pentru ziua de joi. 

— Regele din ziua de joi? 

— Jupiter, zise Sam. In mitologia romană, Jupiter este 
regele zeilor, precum este Zeus pentru greci. 

Remi înţelese despre ce e vorba. 

— Mai e cunoscut şi drept planeta joviană. De la 
latinescul lovis se ajunge la Jovis şi apoi la jovian. 

— Te-ai prins. 

— Dă o căutare cu Jupiter, dubr, trei şi şapte. 

— Nimic. Adăugă şi scoase rând pe rând termenii 
căutării, dar nu găsi nimic. Care e cel de-al cincilea rând? 

— „Templul de la răscrucea cuceritorilor.” 

Sam încercă Jupiter combinat cu răscrucea cuceritorilor, 
dar nu găsi nimic, apoi încercă Jupiter cu templu. 

— Bingo! murmură el. Sunt foarte multe temple dedicate 
lui Jupiter: în Liban, în Pompeii... şi în Roma. Asta e! În 
Roma, Capitoliul a fost ridicat în cinstea Triadei Capitoline: 
Jupiter, lunona şi Minerva. Şi uite care-i poanta: este situat 
pe una din cele şapte coline ale Romei. 

— Lasă-mă să ghicesc: cea de-a treia. „Din şapte, a treia 
se va înălța.” 

— Da. Sam găsi o hartă realizată de un artist despre cum 
ar fi arătat zona în vremea apogeului Romei. Întoarse 
ecranul ca să vadă şi Remi. După câteva clipe, ea zâmbi. 

— Vezi ceva care îţi pare cunoscut acolo? 

— Altceva decât Capitoliul? Nu. 

— Uită-te înspre vest. 

Sam îşi purtă degetul de-a lungul ecranului şi se opri în 
dreptul unei linii şerpuite care mergea dinspre nord înspre 
sud. 

— Fluviul Tibru. 

— Şi care e cuvântul celtic pentru apă? 

Sam zâmbi. 

— Dubr. 


368 


— Dacă astea ar fi singurele rânduri din ghicitoare, aş 
zice că trebuie să mergem la Roma, dar am impresia că nu 
va fi atât de uşor. 

Presupunând că ultimul rând - „Spre est, paşii poartă-ţi 
către cupă şi semnul îl vei găsi” - avea să se dezlege când 
vor ajunge la destinaţie, se concentrară pe cel de-al 
patrulea şi cel de-al cincilea - „De la Alfa la Omega, de la 
Savoia la Novară, salvatorul lui Stiria; Templul de la 
răscrucea cuceritorilor” - şi îşi petrecură următoarele două 
ore umplând carnetele cu notițe şi învârtindu-se în cerc. 

Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, Sam se lăsă pe 
spate în scaun şi îşi întinse mâinile în aer. Se opri brusc. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Remi. 

— Am nevoie de schiţa biografică a lui Napoleon - cea pe 
care ne-a trimis-o Selma înainte să mergem în Elba. Privi 
împrejur, îşi luă iPhone-ul de pe noptieră şi căută e-mailul. 
Uite, zise el. Stiria. 

— Ce-i cu asta? Remi căută prin notițe. E o regiune din 
Austria. 

— E şi numele calului lui Napoleon - sau, cel puţin, a fost 
până la bătălia de la Marengo din 1800. l-a schimbat apoi 
numele pentru a sărbători victoria. 

— Deci, „salvatorul lui Stiria”, cineva care i-a salvat calul 
lui Napoleon. Căutăm, aşadar, un veterinar? Poate pe 
doctorul Dolittle? 

Sam chicoti. 

— Poate că totuşi nu. 

— Ei bine, e un început. Să sperăm că celelalte două 
sintagme - „De la Alfa la Omega, de la Savoia la Novară” - 
au ceva de-a face cu salvatorul. Ştim că Savoia e o regiune 
din Franţa, iar Novară e o provincie din Italia... 

— Dar au o legătură şi cu Napoleon, răspunse Sam. 
Novară fusese sediul central al departamentului pentru 
regatul Italiei, înainte de a fi fost cedată Casei de Savoia, în 
1814. 

— Bun. Acum să ne întoarcem la cealaltă sintagmă: „De 
la Alfa la Omega”. 


369 


— De la început până la sfârşit, de la naştere până la 
moarte, de la primul până la ultimul. 

— Poate că se referă la primul care a condus 
departamentul regatului Italiei şi la acela care l-a preluat în 
1814. Nu, n-are cum să fie asta. Probabil că ar trebui să 
căutăm un singur nume. Poate e cineva care s-a născut în 
Savoia şi a murit în Novară? 

Sam introduse mai mulţi termeni pe Google, jucându-se 
cu diferite combinaţii. După zece minute de căutare, găsi o 
enciclică pe site-ul Vaticanului. 

— Bernard de Menthon, născut în Savoia în 923 şi mort în 
Novară în 1008. A fost sanctificat de papa Pius al XI-lea în 
1923. 

— Bernard, repetă Remi. Ca în Saint Bernard? 

— Da. 

— Ştiu că nu-i vorba despre asta, dar singurul lucru care- 
mi vine în minte sunt câinii. 

Sam zâmbi. 

— Eşti pe-aproape. Câinele şi-a câştigat renumele de la 
mănăstirea şi căminul pentru călători de la trecătoarea 
Marele St. Bernard. Am fost chiar acolo, Remi. 

Cu trei ani în urmă, se opriseră la cămin în timpul unei 
drumeţii cu bicicletele prin trecătoarea Marele St. Bernard 
din Alpii Pennini. Căminul, deşi era cunoscut încă din 
secolul al XI-lea pentru ajutorul oferit celor răniţi şi rătăciţi, 
îşi datora numele şi unui alt motiv: în 1800 îl adăpostise pe 
Napoleon Bonaparte şi armata acestuia în drumul lor prin 
munţi către Italia. 

— Nu ştiu dacă a fost consemnat pe undeva, zise Sam, 
dar nu e nevoie să-ţi forţezi prea mult imaginaţia ca să-l 
vezi pe Napoleon cum îl lasă pe Stiria pe mâna veterinarilor 
de la cămin. lar pe timp de viscol, ar putea să fie perceput 
ca o salvare. 

— Aşa s-ar părea, răspunse Remi. Un ultim rând: 
„Templul de la răscrucea cuceritorilor”. Munţii ăştia au 
văzut destui cuceritori de-a lungul vremurilor: Hannibal, 
Carol cel Mare, legiunile romane. 


370 


Sam era din nou în faţa laptopului şi tasta. În urma 
căutării - „Jupiter”, „templu” şi „Saint Bernard” - dădu 
peste un articol de la Universitatea Oxford, care relata o 
expediţie la Templul lui Jupiter din vârful trecătorii Marele 
St. Bernard. 

— A fost ridicat în 70 d. Hr., zise Sam. De către împăratul 
Augustus. Căută locaţia pe Google Earth. Remi se aplecă 
peste umărul său. Nu vedeau nimic altceva decât granit 
cenuşiu. 

— Nu văd nimic, zise Remi. 

— Trebuie să fie acolo, zise Sam. S-ar putea să nu fie 
nimic altceva decât o grămadă de pietre, dar e acolo. 

— Deci, dacă ne uităm la est de templu... Trase o linie cu 
arătătorul înspre stâncile de-a lungul malului sudic. Nu văd 
nimic acolo care să semene cu o cupă. 

— E prea mică rezoluţia. Probabil că va trebui să stăm 
chiar deasupra lui. 

— Sunt veşti minunate, spuse Selma când, zece minute 
mai târziu, fu sunată de Sam şi de Remi. Se lăsă pe spate în 
scaun şi luă o gură de ceai. Fără ceaşca de ceai Celestial 
Seasoning Red Zinger de la prânz, după-amiezile păreau 
nesfârşite. Lăsaţi-mă să caut puţin şi am să revin cu un 
itinerar. O să încerc să vă găsesc bilete pentru primul zbor 
de dimineaţă. 

— Cu cât mai curând, cu atât mai bine, spuse Remi. 
Suntem pe ultima sută de metri. 

— Deci, dacă luăm în serios povestea lui Bucklin despre 
Nemuritori şi despre spartani, putem să presupunem că 
spartanii au dus cariatidele prin Italia, apoi prin trecătoarea 
Marele St. Bernard... şi apoi? 

— Şi apoi, peste două mii cinci sute de ani, Napoleon a 
dat cumva de ele. Cum şi unde nu vom şti până când nu 
vom porni dinspre templu. 

— E incitant. Aproape că mi-aş dori să fi fost şi eu acolo. 

— Şi să te rupi de confortul biroului tău? zise Remi. 
Suntem şocaţi. 

— Aveţi dreptate. O să mă uit peste poze când vă 
întoarceţi. 

371 


Mai discutară câteva minute şi apoi închiseră. Selma auzi 
zgomot de paşi, se întoarse şi îl văzu apropiindu-se de uşă 
pe unul dintre bodyguarzii trimişi de Rube Haywood. 

— Parcă te numeşti Ben, nu? zise Selma. 

Bărbatul se întoarse spre ea. 

— Da. Ben. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Aaa, nu. Mi s-a părut doar că am auzit ceva şi am venit 
să arunc o privire. Dar cred că era doar vocea ta în timp ce 
vorbeai la telefon. 

— Te simţi bine? întrebă Selma. Nu arăţi prea bine. 

— E doar o răceală. Cred că am luat-o de la una dintre 
fetiţele mele. 


372 


Capitolul 56 


Trecătoarea Marele St. Bernard, 
graniţa italiano-elveţiană 


Sam şi Remi descoperiră că se putea ajunge la 
trecătoare pe două trasee, din Aosta, de la graniţa cu Italia 
şi din Martigny, de la graniţa cu Elveţia, drum pe care îl 
urmase Napoleon şi Armata sa de Rezervă în urmă cu două 
sute de ani. Ei aleseră cel mai scurt drum şi porniră din 
Aosta, ţinând ruta SS27, prin Entroubles, Saint-Rhemy, care 
urca şi mai mult în munţi către intrarea în tunelul Marele St. 
Bernard. 

O minune a ingineriei, tunelul tăia muntele pe o lungime 
de peste şase kilometri, legând văile Aosta şi Martigny şi 
oferind un traseu protejat de intemperiile şi de avalanşele 
din trecătoarea de deasupra. 

— Altădată, spuse Sam când trecură pe acolo şi îşi 
continuară drumul pe SS27. Călătoria ar fi durat cu o oră 
mai mult şi, fără să ştie cât le-ar lua să urmărească ultimul 
vers al ghicitorii, aleseră varianta prudentă. 

După alte treizeci de minute pe drumuri şerpuitoare, 
ajunseră la albia lacului unde se aflau căminul pentru 
călători şi mănăstirea. Lacul, tăiat de o graniţă imaginară 
între Italia şi Elveţia, avea o formă oarecum ovală, cu apă 
verzuie, înconjurată de pereţi de stâncă. Pe malul de est se 
aflau căminul şi mănăstirea; pe cel vestic, un hotel şi nişte 
magazine de suvenire şi cafenele. Soarele ardea pe cerul 
de un albastru senin, se oglindea în apă şi arunca umbrele 
piscurilor pe malul sudic. 

Sam parcă maşina pe marginea lacului şi cobori să se 
dezmorţească. În apropiere mai erau câteva maşini. Turiştii 
se plimbau pe drum, fotografiau lacul şi munţii din jur. 

Remi îşi puse ochelarii de soare. 

— Este extraordinar! 

373 


— la gândeşte-te, spuse Sam. Stăm exact în locul unde 
mărşăluia Napoleon când America avea abia două decenii 
de viaţă. Din câte ştim, abia găsise cariatidele, iar el şi 
Laurent urzeau planul. 

— Sau se preocupau cum să iasă vii din aceşti munţi în 
mijlocul unui viscol. 

— Sau aşa. Ei bine, să găsim templul. Ar trebui să fie în 
vârful dealului, dincolo de hotel. 

— Scuzaţi-mă, scuzaţi-mă, se auzi o voce într-o engleză 
cu accent italian. Se întoarseră şi văzură un bărbat uscăţiv, 
într-un costum bleumarin, alergând spre ei din direcţia 
hotelului. 

— Da, răspunse Sam. 

— Mă scuzaţi. Bărbatul îl ocoli pe Sam şi se opri lângă 
bara de protecţie a maşinii lor închiriate. Se uită pe o 
hârtie, apoi la plăcuţa de înmatriculare, apoi se întoarse 
spre ei. Domnul şi doamna Fargo? 

— Da. 

— Am un mesaj pentru dumneavoastră. O anume Selma 
încearcă să vă contacteze. A spus să o sunaţi de urgenţă, 
puteţi folosi telefonul dinăuntru, dacă doriţi. 

Îl urmară în hotel şi găsiră cabina telefonică din hol. Sam 
tastă numărul cărţii sale de credit şi o sună pe Selma. 
Răspunse de la primul apel. 

— Probleme, spuse ea. 

— Din Saint-Rhemy nu am mai avut deloc semnal la 
telefonul mobil. Ce este? 

— leri, când vorbeam cu tine la telefon, Ben, una din 
gărzile de corp ale lui Rube, se tot plimba prin birou. La 
început nu i-am dat importanţă, dar începuse să mă sâcâie. 
Am scanat toate computerele MacPro. Cineva a instalat un 
program de spionare care înregistrează tastele folosite. Il 
conectezi şi îl laşi acolo. Cât timp a fost instalat, a 
înregistrat tot ce am tastat eu. Fiecare e-mail, fiecare 
document. Crezi că Bondaruk a pus mâna pe el? 

— Nu ştiu. Nu mai contează. E acolo acum? 

— Nu şi tura lui a început. 


374 


— Dacă apare, să nu îl laşi să intre. Sună-l pe şerif dacă e 
nevoie. După ce terminăm convorbirea, sună-l pe Rube şi 
spune-i ce mi-ai spus şi mie. O să rezolve el. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Presupun că o să avem companie. 

leşiră afară, scoaseră bagajele din maşină, apoi se 
duseră în spatele hotelului şi o porniră pe coastă. larba 
începea să înverzească pe aflorimentele stâncoase, iar ici şi 
acolo se iveau floricele sălbatice galbene şi violet. Când 
ajunseră în vârful colinei, Sam scoase GPS-ul şi îl studie. 

— Crezi că sunt deja aici? întrebă Remi, cercetând 
parcarea prin obiectivul camerei. 

— Probabil, dar nu putem să facem presupuneri. Sunt 
sute de oameni acolo. Dacă nu vrei să coborâm şi să ne 
întoarcem mai târziu, votez să ne continuăm drumul. 

Remi încuviinţă. 

Cu ochii aţintiţi pe ecranul GPS-ului, Sam merse 30 de 
metri spre sud, apoi 9 metri spre est şi se opri. 

— Stăm deasupra ei. 

Remi privi în jur. Nu era nimic. Nici o fundaţie, nici un 
şanţ artificial în solul stâncos. 

— Eşti sigur? 

— Aici e locul. 

— Atunci ne prefacem că încă e aici şi o luăm spre est. 

Sam se orienta cu GPS-ul, alese un punct de orientare pe 
partea cealaltă a lacului şi apoi coborâră dealul. În vale, 
traversară drumul pe care veniseră şi o luară pe o cărare 
pavată pe lângă mal, trecură de o clădire din piatră şi 
urcară pe un platou de piatră, care se întindea de-a lungul 
apei până la un grup de stânci. Coborâră şi merseră pe o 
potecă în jurul unei mici peşteri, până la un alt platou 
acoperit cu bolovani şi petice de iarbă. Deasupra lor, stânca 
se înălța într-un unghi de cincizeci de grade. 

— Capăt de linie, spuse Sam. Asta dacă nu cumva va 
trebui să urcăm. 

— Ghicitoarea vorbeşte de paşi. Poate că am trecut ceva 
cu vederea pe drum. 


375 


— Mai mult ca sigur, cei două sute de ani de eroziune au 
transformat „cupa” de atunci într-o farfurie. 

— Sau poate că ne-am dus prea departe cu gândul şi ei 
se refereau chiar la lac. 

O rafală de vânt îi răsuci părul lui Remi peste ochi, iar ea 
îl dădu la o parte. În stânga lui Sam se auzi un fluierat surd. 
Intoarse repede capul, cercetând cu privirea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Remi. 

Sam îi făcu semn să tacă. 

Sunetul se auzi iar, la doar câţiva metri. Sam îşi întoarse 
privirea şi se opri în dreptul unei lespezi de granit. Aceasta 
avea trei metri înălţime şi un metru lăţime. Două treimi din 
drumul până acolo era o crăpătură diagonală, umplută cu 
licheni galben-verzui. Sam se ridică pe vârfuri şi apăsă cu 
degetele pe fisură. _ 

— lese aer cald, spuse el. In spatele ei se află un spaţiu 
gol. Capacul acela de deasupra nu cântăreşte mai mult de 
225 de kilograme. Cu o pârghie adecvată o să reuşim. 

Scoase din rucsac doi pioleţi Petzl Cosmique şi îi puse la 
curea. Deşi nu erau siguri de ce vor găsi, odată ajunşi la 
trecătoare, nu credeau că acele cariatide au fost ascunse 
într-un dulap din cămin. Cea mai probabilă ascunzătoarea 
ar fi undeva la înălţime, într-o spărtură ascunsă, sau 
undeva sub pământ. 

— Următoarea aventură ... mai puţin speologică, mai 
mult de plajă tropicală, spuse Remi. 

— Se uită cineva? întrebă Sam. 

Cercetară cu privirea pe malul opus al lacului şi pe drum. 

— Dacă se uită, au mare grijă, răspunse Remi. 

— Te superi dacă mă ridici? 

— M-am supărat eu vreodată? 

Sam îşi strecură degetele în crăpătură şi cobori. Remi îşi 
aşeză umerii sub picioarele lui, iar el îşi făcu avânt până 
ajunse în capătul lespezii. Se răsuci, cu spatele sprijinit de 
coastă. Apoi fixă vârful fiecărui piolet în prundişul dintre 
lespede şi coastă, cu mânerele în exterior. Apucă mânerele 
cu ambele mâini, ca şi cum urma să facă o parcare dublă. 

— Ai grijă jos! 

376 


Sam fixă cama, se lăsă pe mânerele pioleţilor şi apăsă cu 
picioarele. Lespedea crăpată se deplasă în afară, se clătină 
pentru o clipă şi apoi se răsturnă. Sam alunecă odată cu ea. 
Se răsuci pe burtă şi îşi încrucişa braţele, apucând 
marginea. Lespedea se prăbuşi la pământ, ridicând în aer 
un nor de praf. 

— Ce vezi? întrebă Remi. 

— Un tunel foarte întunecat. Cam de vreo 50 de 
centimetri pe 50. 

Se lăsă la pământ şi amândoi îngenuncheară lângă 
lespede. El îşi scoase sticla cu apă de la brâu şi îşi turnă 
jumătate din conţinutul acesteia pe faţă ca să se spele de 
praf. 

Încrustată în piatră era o cicadă. 


377 


Capitolul 57 


Îşi puseră lanterna de miner şi echipamentul de căţărat, 
apoi Sam se sprijini pe lespede şi lumină cu lanterna 
intrarea. 

— Este drept şi nivelat vreo trei metri şi apoi se lărgeşte, 
spuse el. Nu văd marginile. 

Se strecură primul metru în tunel, apoi se aplecă şi o 
ajută pe Remi să se ridice. Odată ce ea ajunse în vârful 
lespezii, el continuă să dea înapoi, Remi târându-se după el 
până când ajunseră în spaţiul deschis, unde el se întoarse 
invers. Tavanul avea un metru înălţime şi era acoperit de 
„floricele”, acumulări minuscule de calcit. 

În faţă, o gaură din podea, în formă de pâlnie, era parţial 
înfundată de o stalactită. Nu văzură o altă deschizătură. Se 
târâră în faţă, iar Sam aruncă o privire prin gaură. 

— E o platformă mai jos, la vreo doi metri. Se rostogoli pe 
spate şi lovi stalactita până când se desprinse de tavan. O 
scoase din gaură. 

— Cobor eu, spuse Remi. O luă înainte şi intră cu 
picioarele prin deschizătură. Sam o apucă de mâini şi o lăsă 
în jos până când picioarele ei atinseră platforma. E bine, 
pare solidă. 

Îi dădu drumul, coborî lângă ea, apoi se întinse şi potrivi 
stalactita în gaură. Aceasta căzu la loc cu un scrâşnet. El 
luă de la curea un şurub şi îl fixă între stalactită şi marginea 
găurii. 

— Un sistem de avertizare din timp, explică el. 

Uşor înclinată, platforma avea trei pe doi metri şi se 
termina într-o parte; peste ea văzură o pantă diagonală 
înclinată la 30 de grade. În lumina lanternelor, panta se 
arcuia în jos şi spre dreapta. 

Sam scoase din rucsac o rolă de sfoară de alpinism de 9 
milimetri, prinse o carabină la capăt, apoi o aruncă peste 


378 


margine, lăsând-o să cadă pe pantă. După ce desfăşură 
şase metri de sfoară, carabina se opri. 

— O altă suprafaţă plată, spuse Sam. Nu ştim însă cât de 
mare. 

— Lasă-mă pe mine în jos, spuse Remi. 

El prinse carabina de sfoară şi întări frânghia de 
echipamentul ei. Cu picioarele împingând în perete, Sam o 
lăsă în jos pe pantă, slăbind strânsoarea până când ea îi 
spuse să se oprească. 

— O altă platformă, strigă Remi răsunător. Pereţi la 
stânga şi direct în faţă şi o pantă în dreapta. Sam o auzi 
cum îşi târşâia cizmele pe piatra spartă. Şi o altă pantă 
diagonală. 

— Cât de mare este platforma? 

— Cam cât cea pe care stai tu. 

— Treci lângă perete! Cobor. 

Aruncă frânghia peste margine şi cobori până când 
atinse cu picioarele panta, apoi se lăsă în şezut şi alunecă 
în jos spre platformă. Remi îl ajută să se ridice. Tavanul era 
mai înalt, o jumătate de metru deasupra capului lui Sam şi 
presărat cu stalactite lungi ca nişte „paie”. 

Sam merse până la margine şi lumină cu lanterna panta 
următoare. 

— Am înţeles unde se înclină, îi spuse lui Remi. 

In următoarele cincisprezece minute coborâră, urmărind 
o serie de platforme şerpuitoare şi formaţiuni abrupte, până 
când ajunseră, într-un final, în faţa unei peşteri 
asemănătoare cu o cazarmă, cu tavan de stalactite ascuţite 
şi pereţi acoperiţi de minerale marmorate brune şi gălbui. 
Din podea ţâşneau stalagmite cilindrice ca nişte hidranţi 
noduroşi. 

Sam scoase din rucsac un tub fluorescent, îl sparse şi îl 
agită până când emise o lumină verde de neon. Il aruncă în 
spatele unei stalagmite din apropiere, ca să nu poată fi 
văzut de pe platforma de deasupra. 

Chiar în faţă se ridica un zid drept; în partea dreaptă erau 
trei tunele, fiecare dintre ele o fisură verticală în perete. În 


379 


stânga, o perdea de stalactite, ca nişte dinţi de dragoni, 
atârna până la 30 de centimetri de podea. 

— Suntem la cel puţin 30 de metri sub pământ, spuse 
Remi. Sam, nimeni nu ar fi putut să aducă cariatidele aici în 
felul acesta. 

— Ştiu. Trebuie să fie o altă intrare. Pun pariu că dincolo 
de defileu. Auzi? 

Undeva, în stânga lor, în spatele dinţilor de dragon, se 
auzi sunetul unei căderi de apă. 

— Cascada! 

Merseră spre perdeaua de stalactite, oprindu-se din 
metru în metru să arunce o privire dedesubt. La mijlocul 
drumului descoperiră o ruptură în perdeaua de minerale, ce 
crease o breşă până la brâu. Pe partea cealaltă se afla un 
pod de stâncă, lat de un metru jumătate, ce cuprindea o 
crevasă; la jumătate, o perdea subţire de apă se rostogolea 
într-un abis, ridicând un nor de ceaţă ce strălucea în lumina 
lanternelor lor. Abia vizibil prin cascadă, putură vedea 
conturul unui alt tunel. 

— Incredibil! strigă Remi peste iureş. Este din lac? 

— Probabil zăpadă topită. Probabil nu va mai fi aici în 
două luni. 

Se întoarseră pe unde veniseră. 

Undeva în depărtare se auzi un şuierat metalic, urmat de 
tăcere, apoi o serie de alte sunete, în timp ce şurubul lui 
Sam căzu pe panta de deasupra. 

— Poate a alunecat, spuse Remi. 

Se târâră înapoi pe platformă şi rămăseseră tăcuţi, 
ascultând. Trecu un minut. „Lasă-mă în jos”, se auzi o voce 
după vreo două minute. 

— La naiba! bombăni Sam. 

Vocea era inconfundabilă: Hadeon Bondaruk. 

— Cât timp avem? întrebă Remi. 

— E cu mai multe persoane. Douăzeci, douăzeci şi cinci 
de minute. 

— Probabil crede că suntem pe drumul cel bun, spuse 
Remi. A venit să îşi revendice premiul. 


380 


În acel moment, doar câteva persoane ştiau că această 
peşteră ar putea fi ascunzătoarea coloanelor: Sam şi Remi 
şi Bondaruk şi cine mai era cu el. Bondaruk nu i-ar lăsa să 
iasă de acolo vii. 

— Atunci va fi dezamăgit, spuse Sam. Haide! 

Işi făcură drum printre stalagmite spre peretele din 
partea opusă şi verificară fiecare tunel. În josul primului 
tunel şi al celui din mijloc nu vedeau decât întuneric. Al 
treilea cotea spre stânga, după doi metri. Sam se uită la 
Remi şi ridică din umeri. Ea îi răspunse în acelaşi fel. 

— Dăm cu banul, spuse ea. 

Se strecurară prin fantă spre cotitură. Remi se împiedică 
şi căzu; se răsuci în fund şi se frecă la genunchi. Sam o 
ajută să se ridice. 

— Sunt bine, spuse ea. Ce-a fost asta? 

Un obiect de jos străluci în lumina lanternei. Sam înainta 
şi îl ridică. Era o sabie îngustă şi dreaptă, cam de o 
jumătate de metru. Deşi era foarte pătată, de-a lungul 
lamei se mai observau porţiuni de oţel strălucitor. 

— Este o Xiphos, spuse Remi. Era purtată de infanteriştii 
spartani. Doamne, au fost aici! 

Sam se trezi din visare şi continuară drumul. 

Tunelul se prelungi încă vreo 15 metri, şerpuind, până 
când ajunse la o intersecţie cu trei drumuri. 

— La stânga e tunelul din mijloc, cred. Duce înapoi la 
peşteră, spuse Sam. 

— Nu, mulţumesc. 

După şase metri, tunelul începu să se încline în jos, la 
început lin, apoi tot mai abrupt, până când începură să 
meargă pe margine, pipăind peretele în căutarea unui 
sprijin. Minutele se scurgeau. Trecură de un colţ, iar Sam se 
opri în derapaj, alunecând câţiva metri, înainte să se 
lovească de un perete. 

— Fundătură, spuse Remi. 

— Nu chiar. 

Acolo unde peretele se unea cu podeaua se afla o falie 
orizontală. Sam se ghemuli şi lumină înăuntru. Abia avea 45 
de centimetri înălţime. Din deschizătură ţâşnea aer rece. 

381 


— Trebuie să fie cealaltă intrare, spuse Remi. Mă duc să 
verific. 

— E prea riscant. 

În spatele lor, o voce răsună în tunel: 

— E ceva? 

Era Holkov. Îi răspunseră alte două voci: 

— Nimic! 

— Bondaruk, Holkov şi alţi doi, spuse Sam. 

— Mă duc, zise Remi. 

— Sunt mai puţine şanse să rămân înţepenită. Dacă o să 
se întâmple asta, am nevoie de forţa ta să mă tragi înapoi. 
Nu-ţi face griji, cobor doar câţiva metri şi vedem ce e. 

Sam se încruntă, dar încuviinţă din cap. 

Ea îşi dădu jos rucsacul şi echipamentul. Sam înnodă un 
capăt al frânghiei de glezna ei, iar ea se lăsă pe burtă şi se 
târî prin despicătură. 

— E destul de mult, îi spuse el apropiindu-şi gura de 
fantă, când ea cobori până la glezne. 

— Ţine bine, e ceva chiar în faţă. 

Picioarele îi dispărură, iar Sam o auzi păşind pe pietriş. 
După 30 de secunde, sunetul se opri. Sam îşi ţinu 
respiraţia. In cele din urmă, o auzi. 

— Mai este o peşteră, Sam, şopti ea. 

Îşi dădu şi el jos rucsacul şi cureaua, le aşeză peste ale 
lui Remi, apoi îndesă sabia Xiphos între bagaje. Prinse 
frânghia şi trase de ea. Legătura dispăru prin fantă. 

— Bine, acum e rândul tău, strigă Remi. 

Sam se lăsă în jos şi îşi făcu loc prin deschizătură. 
Laturile şi tavanul se închideau în jurul lui, atingându-i 
coatele şi creştetul capului. 

Apoi, în spatele lui, un zgomot. 

Se opri. 

Din tunel se auziră paşi, urmaţi de sunetul cizmelor 
răscolind pietrişul. Lumina unei lanterne se juca pe pereţii 
de stâncă. 

— Acolo e, se auzi o voce. l-am găsit! 

Sam se aruncă înainte, agăţându-se cu unghiile de podea 
şi sprijinindu-se cu cizmele de margini. 

382 


— Tu! Opreşte-te! 

Sam continuă să meargă. La trei metri se afla o altă 
deschizătură; conturat de lumina lanternei, se ivi capul lui 
Remi. Îi apărură şi mâinile, apoi o carabină zăngăni spre el 
deasupra podelei. El o prinse, continuând să se târască. 
Remi începu să tragă de frânghie cu ambele mâini. 

— Împuşcă-l! strigă Holkov. 

Se auzi un huruit. Tunelul se umplu cu o lumină 
portocalie. Sam simţi o înţepătură în pulpa stângă. Apucă 
mâna întinsă a lui Remi, încrucişa picioarele şi împinse cu 
putere. leşi cu capul înainte, se rostogoli stângaci şi căzu 
pe o movilă. Urmară încă două rafale de armă, gloanţele 
ricoşând prin fantă chiar peste capetele lor. Sam se răsuci 
şi se ridică. Remi se ghemui lângă el şi îi ridică cracul de la 
pantalon. 

— E doar o zgârietură, spuse ea. Un centimetru la 
dreapta şi n-ai mai fi avut călcâi. 

— Mici miracole. 

Scoase din rucsacul ei trusa de prim-ajutor şi bandajă 
rapid rana cu un pansament elastic. Sam se ridică, îşi 
verifică piciorul şi încuviinţă aprobator din cap. 

Din interiorul deschizăturii se auzea mişcare. 

— Trebuie să o blocăm, spuse Sam. 

El şi Remi se uitară în jur prin peşteră. Nici una dintre 
stalactite nu era suficient de îngustă ca să se desprindă. 
Ceva de pe peretele din dreapta lor îi atrase atenţia lui 
Sam. Se duse acolo. Apucă obiectul care arata ca un ţăruş, 
dar îşi dădu repede seama ce era: o lance. Coada din lemn 
era extrem de bine conservată, acoperită cu un fel de lac. 

— Spartană? întrebă Remi. 

— Nu, vârful are altă formă. Cred că e persană. 

Sam ridică lancea, se grăbi înapoi şi se lipi cu corpul de 
stânca de sub fantă. 

— Întoarce-te şi pleacă, strigă el. 

Nici un răspuns. 

— Ultima şansă! 

— Du-te dracu'! 

Arma răsună din nou. Glonţul lovi surd în peretele opus. 

383 


— Cum vrei, mormăi Sam. leşi repede, ridică braţul şi 
îndesă lancea prin deschizătură. Aceasta lovi ceva moale şi 
apoi auziră un icnit. Sam smulse lancea şi se retrase. 
Aşteptară, sperând să audă pe cineva strigându-şi 
camaradul, dar nu era decât linişte. 

Sam ridică capul. Un bărbat zăcea fără suflare la câţiva 
metri în interiorul faliei. Sam se întinse şi îi luă arma, un 
revolver Magnum 357. 

— Îl iau eu, spuse Remi. Tu ai mâinile ocupate. Decât 
dacă vrei să laşi ţepuşa. Sam îi dădu ei revolverul. O să le ia 
ceva timp să îl scoată afară, spuse ea. 

— Bondaruk nu o să se deranjeze decât dacă nu are 
încotro, zise Sam. Încearcă să găsească o altă intrare. 

Se uitară în jur ca să se orienteze. Această peşteră avea 
forma unui rinichi şi era mai mică decât cea principală, cu 
un tavan de trei metri şi jumătate şi cu o ieşire pe peretele 
din dreapta. 

Sam şi Remi căutară printre stalactite, dar nu găsiră alte 
obiecte făcute de om. 

— Câţi perşi şi spartani a zis Bucklin că au supravieţuit? 
întrebă Sam. 

— Douăzeci şi ceva de spartani şi treizeci de perşi. 

— Remi, ia priveşte aici! 

Ea se îndreptă spre Sam, care stătea lângă nişte obiecte 
ce păreau stalactite. Acestea erau goale pe interior, laturile 
lor se întindeau ca nişte petale de minereu. Spațiile 
interioare erau perfect cilindrice. 

— Nimic în natură nu este aşa de uniform, spuse Remi. 
Au fost aici, Sam. 

— Şi au plecat doar într-un singur loc. 

Se îndreptară spre perete şi intrară în tunelul care şerpui 
şase metri înainte de a se deschide într-o margine. Un alt 
pod de stâncă, de data asta lat de o jumătate de metru, se 
întindea peste o prăpastie şi ducea într-un alt tunel. Sam se 
înclină în dreapta, apoi în stânga, testând grosimea podului. 

— Pare destul de solid, însă... Privi în jur, dar nu zări vreo 
stalactită de care să se prindă. E rândul meu. 


384 


Înainte ca Remi să poată protesta, Sam păşi pe pod. Se 
opri, rămase nemişcat câteva secunde, apoi traversă. Remi 
îl urmă. Işi făcură loc prin pădurea deasă de stalactite, apoi 
ajunseră într-un spaţiu deschis. 

Se opriră dintr-odată. 

— Sam, murmură Remi. 

EA Le văd. 

In lumina lanternelor, statuetele cariatide erau aşezate 
una lângă alta pe pardoseală, fețele lor aurite fiind 
îndreptate spre tavan. Sam şi Remi înaintară şi 
îngenuncheară. 

Modelate cu o grijă impecabilă, trunchiurile aurite ale 
femeilor erau înfăşurate în robe având detalii atât de fine, 
încât Sam şi Remi le puteau distinge cutele minuscule şi 
cusăturile. Pe creştetul fiecăreia se odihnea o cunună de 
lauri; fiecare lujer şi frunză şi boboc era o operă de artă în 
sine. 

— Cine le-a mutat? întrebă Remi. Laurent? Cum ar fi 
putut face asta de unul singur? 

— Aşa, răspunse Sam şi arătă spre ceva. 

Aşezat lângă perete se afla un cărucior improvizat, 
construit din şase scuturi suprapuse. Făcut din răchită 
lăcuită şi piele, fiecare scut avea forma unei clepsidre, 
înalte de un metru jumătate. Erau legate între ele cu un fel 
de cordon din intestin de animal sub formă de canoe joasă. 

— Am văzut una la fel pe proprietatea lui Bondaruk, 
spuse Sam. Este un gerron persan. Imaginează-ţi: Laurent, 
lucrând singur aici zile întregi, construind acest cărucior, 
apoi târând fiecare cariatidă peste pod ... Extraordinar. 

— Dar de ce să le lase aici? 

— Nu ştiu. Ştim că există un interval lipsă în biografia lui, 
cu câţiva ani înainte de a-i angaja pe Arienne şi pe Faucon. 
Poate Napoleon i-a ordonat să încerce să scoată coloanele 
afară. Poate Laurent şi-a dat seama că nu o poate face fără 
ajutor, aşa că le-a lăsat aici cu gândul că se va întoarce. 

— Sam, lumina soarelui! 

El privi în sus. Remi se îndepărtase de perete şi se lăsase 
în genunchi lângă o fisură îngustă din perete. Interiorul se 

385 


prăbuşise şi era blocat de piatră. Din celălalt capăt 
pătrundea un fascicul subţire de lumină. 

— Poate că ei au intrat pe aici, spuse Remi, dar noi nu 
vom putea ieşi pe aici afară. 

— E timpul să mergem, replică Sam. Să revenim cu 
întăriri. 

Găsiră o altă deschizătură, mult mai largă decât cea prin 
care intraseră mai devreme. La celălalt capăt se afla o boltă 
şi un alt tunel auxiliar, care ducea în direcţia peşterii 
principale. Timp de douăzeci de minute aleseseră diferite 
căi, până când ajunseră la o intersecţie. În stânga, auziră 
sunetul apei curgătoare. 

— Cascada, spuse Remi. 

Se târâră prin tunel până la ieşire, oprindu-se la doar 
câţiva metri. Chiar în faţa lor se întindea perdeaua de colţi 
de dragon; la stânga, platforma. Abia desluşeau luminiţa 
tubului de neon al lui Sam pe peretele din spatele 
stalactitei cilindrice. 

— Nu văd pe nimeni, zise Sam. 

— Nici eu. 

Se deplasară de-a lungul peşterii, înclinându-se pe 
platformă. Sam observă o mişcare cu coada ochiului cu o 
fracțiune de secundă înainte ca arma să răsune. Glonţul 
lovi stalactita de lângă şoldul lui Sam. Se feri. Lângă el, 
Remi se întoarse, ochi silueta şi trase. Silueta se răsuci şi 
căzu, dar se rostogoli pe-o parte şi începu să se ridice. 

— Fugi! răcni Sam. Pe acolo! 

Cu Remi în faţă, se îndreptară în fugă spre perdeaua de 
stalagmite, prin fantă şi direct pe podul umed şi alunecos. 
Fără să încetinească, Remi se repezi în cascadă, urmată de 
Sam. Când ajunseră în capătul celălalt, Remi nu se opri şi 
intră în tunel, însă Sam se opri brusc şi se întoarse. 

— Sam! 

Dincolo de cascadă, văzu o siluetă alergând pe pod. Sam 
lăsă deoparte sabia Xiphos şi lancea, luă o mână de pietriş 
şi o aruncă pe pod. O secundă mai târziu, silueta se prăbuşi 
în cascadă, iar arma îi căzu. 


386 


Piciorul de sprijin îi derapa pe pietriş şi-l făcu să-şi piardă 
echilibrul. Cu ochii larg deschişi, cu braţele în aer, făcu 
câţiva paşi în spate şi se împiedică înapoi, cu faţa 
îndreptată înspre cascadă. Căzu pe spate pe pod. Piciorul îi 
alunecă pe margine; se caţără cu celălalt, încercând să 
găsească un punct de sprijin. Apoi dispăru, ţipând, în 
crevasă. 

Remi se ivi lângă umărul lui Sam. Acesta luă de jos 
lancea, se ridică şi se întoarse spre ea. 

— De doi am scăpat, doi au mai... 

— Prea târziu pentru asta, se auzi o voce. Nu mişca un 
deget. ` 

Sam întoarse capul. Inconjurat de o perdea de ceaţă, 
Holkov stătea pe pod, în fața cascadei. Arma sa Glock de 9 
mm era îndreptată spre ei. 

— Mai am un glonţ, şopti Remi. Oricum or să ne omoare. 

— Aşa e, murmură Sam. 

— Lasă vorba, urlă Holkov. Fargo, îndepărtează-te de 
soție! 

Sam se întoarse uşor, acoperind în continuare mâna în 
care Remi ţinea arma şi îndreptă uşor lancea către Holkov. 
Din instinct, ochii rusului se întoarseră spre capătul de 
lance. Remi nu pierdu momentul, în loc să aducă pistolul în 
dreptul umărului, îl ridică pur şi simplu până la şold şi apăsă 
pe trăgaci. 

O gaură netedă apăru în sternul lui Holkov; o pată roşie 
se răspândi pe partea din faţă a puloverului său. Se prăbuşi 
în genunchi şi privi uimit la Sam şi Remi. Sam observă cum 
mâna în care Holkov ţine arma se contractă, iar Glock-ul 
începu să se ridice. Cu sulița înainte, Sam atacă pe pod. 
Reflexele atenuate ale lui Holkov nu se măsurau cu sulița 
lungă de doi metri. Capul de metal străpunse pieptul lui 
Holkov şi apoi spatele. Sam se înclină în faţă, îl smulse 
arma din mână, se sprijini pe picioare şi răsuci sulița. 
Holkov se rostogoli pe o parte. Sam păşi spre margine şi îl 
urmări cum dispare în întuneric. 

Remi urcă. 


387 


— Nu i se putea întâmpla unei persoane mai urâcioase ca 
asta. 

Întorşi în peşteră, îşi făcură loc printre stalactite, 
verificând adesea în urma lor şi în jur, în drumul spre 
platformă. Bondaruk nu se vedea nicăieri. Se aşteptau 
oarecum să iasă din întunericul unuia dintre tunele, dar nu 
se mişcă nimic. În afară de sunetul îndepărtat al cascadei, 
era linişte. 

Se opriră pe platformă. 

— O să fiu pe post de scară acum, spuse Sam, apoi 
îngenunche şi împreună palmele. Remi nu se mişcă. 

— Sam, unde este tubul de neon? 

El se întoarse. 

— Este chiar acolo... 

În spatele cilindrului, lumina verde a tubului de neon îşi 
schimbase locul. 

— Fugi, Remi, şopti Sam din colţul gurii. 

Ea nu se împotrivi, se întoarse şi o luă la fugă de-a lungul 
peşterii spre tunelele din spatele dinţilor de dragon. 

La doi metri în faţa lui Sam apăru Bondaruk. Asemenea 
unei pume, atrasă de un iepure sălbatic, se răsuci, ridică 
arma şi o îndreptă spre ea. 

— Nu! strigă Sam. Smuci Glock-ul şi trase. Glonţul rată 
capul lui Bondaruk, trecu pe lângă obraz şi îi despică 
urechea. Acesta ţipă, se întoarse, trase. 

Sam simţi ca o lovitură de ciocan în partea stângă. Un val 
de durere aprinsă şi rece îi năvăli în corp şi explodă în 
spatele ochilor. Se împiedică pe spate şi căzu. Arma zornăi 
pe pardoseală. 

— Sam! strigă Remi. 

— Stai pe loc, doamnă Fargo! răcni Bondaruk. 

leşi din spatele stalactitei, păşind mândru, şi îndreptă 
arma spre fruntea lui Sam. 

— Întoarce-te aici! ordonă Bondaruk. 

Remi nu se mişcă. 

— Am spus să te întorci aici! 

Remi îşi puse mâinile în şold. 

— Nu. Oricum o să ne omori. 

388 


Sam rămase nemişcat, încercând să îşi tragă răsuflarea. 
Prin valul de sânge din urechi, el încercă să se concentreze 
pe vocea lui Remi. . 

— Nu e adevărat. Imi spuneţi unde sunt coloanele, iar eu 
voi... 

— Eşti un mincinos şi un criminal şi să te duci la naiba! S- 
ar putea să găseşti coloanele şi fără noi, dar va trebui să o 
faci de unul singur. 

Spunând asta, Remi se răsuci pe călcâie şi plecă. 
Sfidarea sa neaşteptată avu efectul scontat. 

— Lua-te-ar naiba, vino înapoi! 

Bondaruk se întoarse şi îndreptă arma spre ea. Sam trase 
aer în piept, îşi încleşta maxilarul şi se ridică în şezut. Înălţă 
sabia Xiphos deasupra capului şi lovi. Lama îl tăie pe 
Bondaruk la încheietura mâinii. Deşi nu fusese folosită timp 
de două milenii şi jumătate, sabia spartană era încă 
suficient de ascuţită, încât să taie în carne şi os. 

Mâna lui Bondaruk se desprinse şi căzu jos. Acesta ţipă şi 
apucă strâns ciotul cu cealaltă mână. Se prăbuşi în 
genunchi. 

Remi sosi după trei secunde şi îngenunche lângă Sam. 

— Ajută-mă să mă ridic. 

— Nu trebuie să te mişti. 

Se răsuci şi se ridică pe genunchi. 

— Ajută-mă să mă ridic, zise el din nou. 

Ea se conformă. Strâmbându-se de durere, Sam se ridică. 
Apăsă cu palma rana făcută de glonţ. 

— Am sânge pe spate? întrebă el. 

— Da. 

— Asta e bine. De la un capăt la altul. 

— N-aş prea spune că e bine. 

— Totul e relativ. 

Sam se îndreptă către Bondaruk, îi aruncă arma din 
mână şi îl prinse de guler. 

— Ridică-te! 

— Nu pot, icni el. Mâna mea! 

Sam îl ridică pe Bondaruk. 

— Domnule Bondaruk, ce părere aveţi de înălţimi? 

389 


— Cum adică? 

Sam se uită întrebător spre Remi. Ea se gândi o clipă şi 
apoi aprobă zâmbind. 

Sam îl trase după el, mai mult târându-l şi traversă 
peştera până la perdeaua de colţi de dragon. 

— Dă-mi drumul! Ce faci? 

Sam merse mai departe. 

— Opreşte-te, opreşte-te, unde mergem? 

— Noi? răspunse el. Noi nu mergem nicăieri. Tu însă... vei 
lua ascensorul rapid către iad. 


390 


Epilog 


Beaucourt, Franţa 
Patru săptămâni mai târziu 


Remi trase Citroenul închiriat pe o alee prunduită, 
mărginită de copaci şi merse de-a lungul acesteia o sută de 
metri până la o fermă cu două etaje din stuc alb, cu 
ferestre cu frontoane acoperite de obloane negre. Opri 
lângă un gărduleţ şi stinse motorul, în dreapta casei se afla 
o grădină dreptunghiulară, iar solul negru era gata pentru a 
fi plantat. O alee pavată cu piatră ducea de la poartă până 
la uşă. 

— Dacă nu ne înşelăm în această privinţă, zise Remi, 
suntem pe cale să schimbăm viaţa unei fete. 

— In bine, răspunse Sam. Merită. 

După confruntarea din peşteră, petrecuseră două ore să 
găsească drumul spre ieşire, cu Remi care mergea înainte 
şi se căţăra, fixând pitoane şi şuruburi în stâncă şi 
încercând să-l care pe Sam atât cât putea. Sam refuzase să 
o lase să cheme ajutoare. Coborâseră acolo împreună şi 
aveau să urce înapoi tot împreună. 

Odată ajunşi afară, Sam încercase să-şi găsească o 
poziţie cât mai comodă, în timp ce Remi alergase în goană 
la hotel să aducă ajutoare. 

A doua zi erau la spitalul Martigny. Glonţul nu îi atinsese 
nici un organ vital. Fu ţinut peste noapte sub observaţie, iar 
a doua zi de dimineaţă îi dădură drumul. Trei zile mai târziu 
erau înapoi în San Diego, unde demarară procesul de 
înapoiere a cariatidelor către guvernul grec. Prima dată o 
sunară pe Evelyn Torres, care îl contactă imediat pe 
directorul Muzeului de Arheologie din Delfi. De aici, 
evenimentele se desfăşurară cu repeziciune şi, într-o 
săptămână, în peştera de sub lacul Marele St. Bernard avu 
loc o expediţie sponsorizată de Ministerul elen al Culturii. În 

391 


a doua zi de căutări, echipa găsi o peşteră laterală. 
Inăuntrul acesteia se aflau o mulţime de schelete spartane 
şi persane, alături de armele şi echipamentele acestora. 

Evelyn le spuse că aveau să treacă mai multe săptămâni 
până să încerce să scoată cariatidele din peşteră, dar 
ministerul era sigur că acestea vor ajunge acasă în 
siguranţă şi că, eventual, vor fi expuse la muzeu. Până la 
sfârşitul anului, academicienii din lumea întreagă vor fi 
obligaţi să reevalueze o bună parte din istoria Greciei şi a 
Persiei. 

Hadeon Bondaruk murise fără să apuce să vadă atât de 
doritele cariatide care, precum înaintaşilor săi, îi scăpaseră 
şi lui printre degete. 

Imediat ce Sam se puse pe picioare, îşi orientară atenţia 
spre Beciul Pierdut. Potrivit legendei, Napoleon îi ordonase 
enologului său, Henri Emile Archambault, să producă 
douăsprezece sticle de vin de Lacanau. Sam şi Remi nu 
descoperiseră decât cinci sticle: una dintre ele se 
presupunea că era pierdută, având în vedere ciobul găsit 
de Ted Frobisher în râul Pocomoke; pe trei dintre acestea le 
recuperaseră ei - una de la bordul Molchului, alta de la 
biserica Sfântul Bartolomeu şi pe cea de-a treia din 
catacombele familiei Tradonico, din Oprtalj; şi, ultima, sticla 
furată de Holkov din Rum Cay de la bordul submarinului 
UM-77. Erau şapte sticle lipsă - opt, dacă o puneai la 
socoteală şi pe cea despre care se presupunea că se află 
încă pe proprietatea lui Hadeon Bondaruk, o chestiune pe 
care guvernul francez şi cel ucrainean încercau din 
răsputeri să o rezolve. In ceea ce-i privea, Sam şi Remi 
predaseră deja sticlele Ministerului Culturii din Franţa, care 
donase Fundaţiei Fargo suma de 750.000 de dolari. Un sfert 
de milion de dolari pe sticlă. 

Rămânea însă nerezolvat un mister: ce se întâmplase cu 
celelalte şapte sticle? Se pierduseră sau aşteptau pe 
undeva să fie descoperite? Erau, oare, doar nişte elemente 
nesemnificative din ghicitoarea lui Napoleon, sau fuseseră 
ascunse pentru a fi ele însele protejate? Răspunsul, 
credeau Sam şi Remi, se afla poate la bărbatul care dăduse 

392 


glas legendei Beciului Pierdut, căpitanul-traficant de pe 
Faucon, Lionel Arienne, despre care se presupune că ar fi 
fost angajat de Laurent să-l ajute să ascundă sticlele. 

Din câte îşi dăduseră seama, Napoleon nu voise să se 
încreadă în nimeni altcineva decât în Laurent pentru a-i 
încredința sarcina şi făcuseră multe eforturi să se asigure 
că sticlele aveau să rămână ascunse. Atunci, de ce Laurent 
a cerut ajutorul unui căpitan pe care l-a întâlnit întâmplător 
într-o tavernă din Le Havre? 

Acest mister avea să le ia două săptămâni până să-l 
rezolve. Prima lor oprire fu la Biblioteca Newberry din 
Chicago, unde petrecură trei zile răsfoind prin colecţia 
Spencer, probabil cea mai mare colecţie de materiale 
despre Napoleon din Statele Unite. De acolo luară avionul 
spre Paris, unde petrecură patru zile la Bibliotheque 
Naţionale de France şi alte trei zile căutând prin arhivele 
Ministerului Apărării de la Château de Vincennes. In cele din 
urmă, înarmaţi cu un carnet plin de notițe, cu copii după 
certificate de naştere şi de deces, adeverinţe de lăsare la 
vatră şi registre de transfer, merseră în vest, la Rouen, 
capitala provinciei Normandia. Acolo, în beciurile arhivelor 
provinciale, găsiră ultima verigă din lanţ. 

În septembrie 1818, sergentul Leon Arienne Pelletier, un 
veteran decorat, fost grenadier în Armata de Rezervă a lui 
Napoleon şi subordonat al lui Arnaud Laurent în timpul 
campaniei italiene din 1800, a fost lăsat la vatră din motive 
care nu au fost menţionate şi a revenit la casa sa din 
Beaucourt, la şaptezeci de kilometri est de portul Le Havre. 
Două luni mai târziu, a dispărut din Beaucourt, reapărând în 
Le Havre cu alte acte de identitate, cumpărând o corabie cu 
trei catarge, cu numele Zodiaque. Corabia costa mai mult 
decât ar fi putut să strângă în opt vieţi un sergent din 
armata franceză. l-a schimbat numele din Zodiaque în 
Faucon şi a început să facă trafic cu arme şi lichior de-a 
lungul coastei, obţinând profituri modeste şi, în mod 
surprinzător, fără a da vreodată nas în nas cu autorităţile 
franceze. Trei ani mai târziu, Arnaud Laurent a intrat într-o 
cârciumă şi l-a angajat pe Lionel Arienne împreună cu 

393 


corabia sa. Peste încă doi ani, Arienne revenea în Le Havre, 
vindea Faucon-ul şi se reîntorcea acasă în Beaucourt, unde, 
încet dar sigur şi-a băut şi a pierdut averea la jocurile de 
noroc. 

Sam şi Remi nu ştiau de ce Pelletier/Arienne alesese să-şi 
dezvăluie secretul pe patul de moarte, dar părea destul de 
evident că el, Napoleon şi Laurent erau singurii care 
ştiuseră de existenţa cariatidelor siphnienilor. Cel mai 
probabil nu aveau cum să afle nici cum descoperiseră cei 
trei cariatidele dintru început. 

Când Selma termină de tradus jurnalul/carnetul de coduri 
al lui Laurent, acest lucru le oferi posibilitatea de a rezolva 
alte două ghicitori mai mici: la zece luni după ce acesta, 
împreună cu Arienne, luaseră vinul de pe insula Sfânta 
Elena, petrecând aproape un an în jurul lumii cu 
ascunderea sticlelor, fură anunţaţi că Napoleon murise. Cu 
inima frântă, dar fiind deja în drum spre Marsilia, Laurent 
ascunsese trei sticle la Château d'If înainte de a se întoarce 
în port. Despre celelalte sticle nu spusese nimic. 

Cauza pentru care fiul lui Napoleon, Napoleon al II-lea, nu 
a plecat niciodată în căutarea pe care i-o hărăzise tatăl său 
era un motiv de deznădejde şi pentru Laurent. De când se 
întorsese în Franţa împreună cu Arienne şi până la moartea 
sa, în 1825, Laurent îi scrisese lui Napoleon al lIl-lea o 
mulţime de scrisori, implorându-l să se supună dorințelor 
tatălui său, însă Napoleon al II-lea refuzase, spunând că nu 
vede nici un motiv să părăsească confortul de la curtea 
regală austriacă pentru un „joc copilăresc de-a v-aţi 
ascunselea”. 

Se dovedi că Pelletier avea o rudă în viaţă, o verişoară 
îndepărtată pe nume Louisa Foque. In vârstă de douăzeci şi 
unu de ani, aceasta era înglodată în datorii după ce părinţii 
ei muriseră într-un accident de maşină cu un an în urmă, 
lăsând-o cu trei ipoteci pe ferma din Beaucourt. 

— Cum crezi că va primi vestea? întrebă Remi. 

— Hai să aflăm! Sub o formă sau alta, viaţa i se va 
schimba. 


394 


leşiră din maşină şi merseră pe cărarea ce ducea la uşa 
din faţă. Remi trase de un şnur de piele şi se auzi clinchetul 
unui clopoțel. Peste câteva momente, uşa se deschise şi în 
prag apăru o femeie scundă cu părul castaniu şi cu nasul 
micut. 

— Ou? zise ea. 

— Bonjour. Louisa Foque? 

— Oui. Remi şi Sam se prezentară, iar apoi o întrebară pe 
Louisa dacă vorbeşte engleză. Da, vorbesc engleza. 

— Ne permiteţi să intrăm? Avem câteva informaţii despre 
familia dumneavoastră - despre Leon Pelletier. Cunoaşteţi 
acest nume? 

— Cred că da. Tata mi-a arătat odată arborele meu 
genealogic. Vă rog să intraţi. 

Pătrunseră într-o bucătărie amenajată în stilul 
caracteristic regiunilor rurale ale Franţei: pereţi de ipsos 
galbeni, o masă din stejar lăcuită şi un bufet verde unde 
erau aşezate câteva obiecte din ceramică chinezeşti. 
Ferestrele erau acoperite de perdele din pânză, colorate 
într-un portocaliu vesel. 

Louisa făcu ceai şi se aşezară la masă. 

— Vorbeşti foarte bine engleza, zise Remi. 

— Am studiat literatura americană la Amiens. Dar am 
fost nevoită să renunţ. A intervenit... Am avut nişte 
probleme de familie. 

— Ştim, răspunse Sam. 

Louisa dădu din cap şi pe buze îi apăru un zâmbet forţat. 

— Aţi spus că aveţi nişte informaţii legate de familia 
mea. 

Povestind pe rând, Sam şi Remi îi expuseră teoria lor în 
legătură cu Pelletier, Beciul Pierdut şi legătura lor cu 
cariatidele siphniene. Remi scoase din poşetă mai multe 
tăieturi din ziare, le întinse pe masă, iar Louisa aruncă o 
privire peste articole. 

— Am citit despre asta, zise ea. Aţi fost şi voi implicaţi? 

Sam încuviinţă din cap. 

— Nu-mi vine să cred. Habar nu aveam. Mama şi tata nu 
mi-au zis nimic despre asta. 

395 


— Sunt convinsă că nu ştiau. În afară de Napoleon şi 
Laurent, Pelletier a fost singurul care a ştiut şi nu şi-a 
dezvăluit secretul decât în pragul morţii. Nici măcar atunci 
n-a spus întreaga poveste. 

— Nimeni nu l-a crezut. 

— Aproape nimeni, zise Remi zâmbind. 

Louisa rămase tăcută câteva secunde şi apoi scutură din 
cap a neîncredere. 

— Ei bine, vă mulţumesc că mi-aţi spus. E bine de ştiut 
că cineva din familia noastră a făcut ceva important. Puțin 
neobişnuit, dar totuşi important. 

Sam şi Remi schimbară o privire. 

— Nu cred că ne-am făcut întru totul înţeleşi, zise el. Mai 
sunt nişte sticle care nu au fost găsite. 

Louisa clipi surprinsă. 

— Şi credeţi că... Aici? 

Sam scoase iPhone-ul şi îi arătă o imagine cu cicada. 

— L-ai mai văzut vreodată? 

Drept răspuns, Louisa se ridică şi se îndreptă spre raftul 
de deasupra chiuvetei. Luă o tigaie şi o aşeză pe masă în 
faţa lui Sam. Mânerul era o tijă de lemn groasă cât degetul 
mare. La capătul acesteia era încrustată cicada. Era 
identică cu cea pe care o găsiseră în cripta lui Laurent. 

— Tatăl meu a găsit-o în pod în urmă cu câţiva ani, zise 
Louisa. N-a ştiut ce rol avea, aşa că a folosit-o ca să repare 
tigaia. 

— Aveţi pivniţă? întrebă Remi. 

Cercetările făcute în legătură cu sergentul Pelletier le 
produseseră câteva surprize şi puseseră totodată sub 
semnul întrebării una dintre presupunerile iniţiale: faptul că 
Laurent ascunsese sticlele de unul singur. 

După ce petrecuseră atât de mult timp căutându-le, 
începuseră să gândească precum Laurent şi Pelletier, aşa 
că avură nevoie doar de cincisprezece minute pentru a găsi 
ceea ce căutau. 

În colţul nord-vestic al pivniţei, sub un zid din apropierea 
intrării, găsiră un bloc de piatră care purta simbolul cicadei. 


396 


Ca de obicei, Sam scoase piatra, iar Remi cercetă locul. 
Louisa stătea în spatele lor cu o lanternă. 

Remi îşi scoase mâna din gaură şi se aşeză în genunchi. 

— Şapte, zise ea. 

— Dumnezeule! zise Louisa cu respiraţia tăiată. Remi se 
dădu la o parte pentru ca fata să poată să îngenuncheze şi 
să se uite şi ea. De cât timp sunt acolo? 

— De o sută nouăzeci de ani, plus sau minus, răspunse 
Sam. 

— Ce urmează să se întâmple acum? 

Remi zâmbi. 

— Louisa, eşti bogată. Poţi să-ţi plăteşti ferma, să te 
întorci la facultate şi să trăieşti fericită până la adânci 
bătrâneţi. 


Ţinându-se de mână, Sam şi Remi ieşiră pe uşa din faţă 
şi se îndreptară spre maşină. 

— Am găsit unsprezece sticle din douăsprezece, zise 
Remi. Nu-i rău. 

— Mai mult decât atât. Gândeşte-te puţin: sticlele alea au 
supravieţuit unei călătorii în jurul lumii, căderii lui Napoleon 
şi celor două războaie mondiale. Aş zice că e de-a dreptul 
un miracol. 

— Bine spus. Dar trebuie să recunosc, sunt puţin 
dezamăgită. 

— De ce? 

— De sfârşitul aventurii, zise Remi nostalgică. 

— Sfârşitul? Nici gând. Comoara lui Patty Cannon e încă 
pe acolo, pe undeva şi mai avem încă mult de răscolit prin 
mlaştina Pocomoke. 

Remi râse. 

— Şi după aceea? 

— După aceea, alegem un punct pe hartă şi plecăm. 


Sfârşit. 


397