Guillaume Prevost — Piatra sculptata

nf. 


o anti ta e n ae E 


| 
Mă 
| 

| | 
(4 


Í 


Guillaume Prévost 


latra 


f; 


ă 


sculptat 


S 


fA CR Pa) 
ASA 
ca 
d 
(GN 


JÀ 


A AR 
4 I 


J 


7: 


CORINT JUNIOR 


wE a a 


— 


PI 


Im 


Guillaume Prévost 


Cartea Timpului 


Pentru Charles şi Pauline 


|. Piatra sculptată 


|. Sam 


Samuel se trânti pe pat: nu avea niciun chef 
să iasă din casă. Aruncă o privire asasină spre 
geanta de sport pe jumătate deschisă de la 
picioarele lui şi spre mâneca de la chimono care 
spânzura în afara ei, părând să-i şoptească 
insistent: „Grăbeşte-te, Sam, azi ai concurs!” 
Da, într-adevăr, azi avea concurs, tocmai asta 
era problema. Şi nu orice fel de concurs: 
„Turneu pentru 14-16 ani, toate categoriile”. O 
probă diabolică, fructul unei minţi bolnave şi 
antisportive, care se solda în general cu o 
confruntare cu un vlăjgan cu cincisprezece 
centimetri mai înalt şi cu douăzeci de kilograme 
mai greu. Or, Samuel n-avea deloc poftă să fie 
întors pe toate feţele - de o namilă ca Monk, de 
pildă - pentru a se găsi în final cu capul strivit 
de nişte fese groase. Nu, în niciun caz azi. In 
primul rând, era ziua lui şi... 


— Sammy, ce te tot moşmondeşti acolo? 
strigă o voce nerăbdătoare de la etajul de 
dedesubt. O să pierzi autobuzul! 

— Acuşica, bunicuţo, cobor. 

Dar, în loc de asta, îşi afundă şi mai adânc 
capul în pernă. Din încăperea învecinată îi 
parvenea timbrul surescitat al unei cântărețe 
isterice care nu mai contenea să se extazieze 
de frumuseţea băiatului ce îi ieşise în cale pe 
plajă: 


Cât e de frumos, 
Cât e de frumos 
Băiatul cu ochi galeşi şi incărcați de vrajă 
Băiatul de pe plajă! 


jalnic. 

La originea vacarmului se afla verişoara lui, 
Lili, care sâmbăta nu găsea altceva mai bun de 
făcut decât să-şi adune prietenele în adevărate 
conciliabule între fete, unde se consumau tone 
de dulcegării sonore. E drept, exista o scuză, Lili 
avea doar doisprezece ani - altfel spus, vârsta 
cea mai cretină - şi distracţia asta era pentru ea 
un mod de a se consola de absenţele repetate 
ale mamei ei: o crescuse multă vreme singură, 
dar, de câteva luni îşi însoțea noul logodnic în 
toate deplasările lui. Lili era o adevărată 
scorpie, de cele mai multe ori agresivă cu Sam - 
dar ce putea face el, dacă stăteau amândoi la 


bunici? —, mereu gata să-şi bată joc de ceilalţi, 
în special pe terenul alunecos al rezultatelor 
şcolare. Într-un mod într-adevăr absolut de 
neînțeles, cel puţin dacă judecai după genul de 
prostii pe care le asculta, Lili zbura din succes în 
succes la şcoală, întorcându-se în fiecare seară 
cu note şi mai super ca în ajun şi înşfăcând la 
sfârşitul anului tot ceea ce putea exista în 
materie de distincții şi recompense. Un 
adevărat mister. 


Sper că va fi cuminteee, 
Oh! da, băiatul de pe nisipul fierbinteee! 


— Sammy! E aproape zece! 

Samuel oftă adânc şi trase un picior zdravăn 
în blestemata de geantă. Toată lumea avea 
ceva cu el, mai mult ca sigur. 

Sări din pat, îşi încălţă pantofii de sport, fără 
să se mai obosească să le lege şireturile, şi 
deschise bodogănind uşa. Ghinion, Lili şi mica ei 
bandă asediaseră la rândul lor culoarul. Se 
aşezaseră pe două rânduri, alcătuind un soi de 
alee de onoare plină de zâmbete maliţioase şi 
de tricouri roşii, portocalii sau roz, care de-abia 
le acopereau buricul. 

— N-ai uitat de plasture, Sammy? întrebă 
verişoara lui, pe un ton fals binevoitor. Şi nici de 
pomada pentru vânătăi? Ai grijă de tine, dragul 
meu, să nu ţi se întâmple ceva. Îţi aduci aminte 


ce-ai păţit ultima oară? 

Ultima oară, Samuel fusese strivit, după 
patruzeci şi trei de secunde, sub burta uriaşă a 
namilei de Monk. O amintire cât se poate de 
neplăcută. Glezna lui îşi schimbase poziţia, 
formând un unghi  neliniştitor cu restul 
piciorului. Adio skate, o lună întreagă. 

— Incearcă barem să treci de primul tur, 
adăugă ea, râzând cu gura până la urechi. Nu se 
ştie niciodată de unde sare iepurele. 

— Mulţumesc pentru sfat, replică el. Şi dacă îl 
văd pe băiatul de pe plajă, o să-i dau poza ta, 
promit. Nu se ştie niciodată... 

Cobori rapid treptele, fără să se întoarcă, în 
vreme ce fetele chicoteau zgomotos în urma lui. 
La capătul de jos al scării îl aştepta bunica, 
fluturând o pungă de hârtie bine închisă. 

— Sammy, ce faci acolo? O să pierzi turneul! 
Şi doar îţi place atât de mult judoul! Doar nu 
eşti bolnav? 

Îşi scutura buclele de un alb aproape albastru, 
cu un aer impacientat de surpriză. 

— Totul e-n regulă, bunico, făceam doar 
câteva exerciţii de încălzire. A sunat cumva 
tata? 

O fracțiune de secundă, bunica îşi lăsă ochii în 
jos pentru a-şi ascunde jena. 

— Nu, dragul meu. Poate după-amiază... 

— O să-i spui să vină să mă ia de la sală? 

— Da, bineînţeles. 


Dar în glasul ei era tot atâta entuziasm de 
parcă ar fi întrebat-o în legătură cu posibilitatea 
ca Tom Cruise să se autoinvite brusc la ei la 
masă. 

— Uite, Sammy ţi-am făcut nişte sendviciuri. 
Acum, şterge-o, altfel n-ai să mai ajungi la timp. 
Şi, mai ales, fii prudent, nu ca anul trecut. 

Samuel îşi muşcă limba ca să nu răspundă. Îşi 
îmbrăţişă bunica, îşi înşfăcă skate-ul şi ieşi. 


Odată tolănit pe bancheta din spate a 
autobuzului, Sam începu să contemple 
priveliştea căsuţelor identice care defilau prin 
faţa geamului şi care îl apropiau încet de centrul 
oraşului. De zece zile tata nu mai dăduse niciun 
semn de viaţă... Niciun mail, niciun telefon, 
nicio ilustrată. De zece zile! în familie, toată 
lumea se complăcea să spună că Allan era 
prototipul însuşi al unui original. Că la cinci ani 
era capabil să urmărească un câine pe străzi şi 
doi, trei kilometri, înainte să îşi dea seama că se 
rătăcise. Că la zece ani se lansase într-o 
dezgustătoare colecţie de unghii tăiate şi că nu 
ezitase să scrie unui număr incalculabil de 
vedete pentru ca acestea să-i trimită „mostre”. 
Nenorocirea a fost că unele i-au răspuns şi i-au 
satisfăcut cererea: un jucător de tenis, o 
cântăreaţă de rock, prezentatorul unui jurnal de 
televiziune... Arhivase preţioasele relicve într-un 
clasor roşu pe care bunica îl păstra încă în pod. 


Pentru fiecare trofeu, un săculeţ transparent cu 
numele, data şi scrisoarea de însoţire. Mai 
multe zile la rând, la ora ştirilor, Allan se 
plantase în faţa televizorului, încercând să 
ghicească de la care dintre degetele 
jurnalistului putea proveni minusculul fragment 
cornos pe care îl depusese în preţiosul său 
clasor - în ceea ce îl privea, Sam presupunea 
mai degrabă că mostra fusese decupată din 
unghia unui obscur asistent însărcinat cu 


corespondenţa. 
Numai că, iată, tatăl lui nu mai avea zece 
ani... Era destul de mare ca să nu mai 


colecţioneze unghii sau să mai alerge după 
câini, ca şi pentru a da de veste ce face şi pe 
unde umblă, dacă trebuia să lipsească din sânul 
familiei câteva zile. Cu toate că, dacă stai să te 
gândeşti bine, de la moartea mamei lui Sam, 
Allan trăia parcă pe altă lume. EI, atât de vesel 
odinioară, veşnic prins într-o cursă de biciclete 
sau într-o partidă de Burnout pe consolă, se 
închisese brusc ca o scoică. Bunica pretindea că 
era doar durerea firească după o astfel de 
pierdere şi că avea să-i treacă, în timp. La trei 
ani după accidentul de vânătoare, trebuia totuşi 
să se încline în faţa evidentei: lucrurile aveau 
tendinţa să se înrăutăţească. Bunica era cât se 
poate de conştientă de asta, aşa că, la începutul 
anului, îl convinsese să îl ia pe Sam la ea. Tatăl 
lui se apărase fără convingere, după care 


sfârşise prin a accepta. De altfel, poate că era 
mai bine aşa; sincer vorbind, nu-i mai stătea 
capul să se ocupe de fiul lui. De-abia dacă mai 
deschidea prăvălia cu cărţi, două, trei zile pe 
săptămână, şi asta doar dacă îl împingea de la 
spate bunica sau dacă vreunul dintre clienţii săi 
fideli îl hărţuia la telefon. Melancolie, spunea 
bunica, lipsă de forţă de caracter, replica 
mătuşa Evelyn - mama lui Lili -, depresie 
profundă, tranşa medicul. 

Or, acum zece zile, Allan dispăruse. Avea, 
desigur, obiceiul unor asemenea escapade, dar 
care, în mod obişnuit, depăşeau rar trei, patru 
zile. Se întorcea în general cu braţele încărcate 
de cadouri, explicând că fusese obligat să facă o 
călătorie urgentisimă în Statele Unite pentru a- 
şi procura cine ştie ce operă rară comandată de 
un client. Bunica îl asculta cu indulgență, după 
care îi trăgea două pupături sonore pe obraji, în 
timp ce Sam era prea fericit pentru a-i mai 
reproşa ceva. 

Numai că, de data asta, Allan nu se mai 
hotăra să se întoarcă. Pe deasupra, era şi 
aniversarea lui Sam. Putea oare un tată, fie el 
chiar prototipul unui original, să uite de 
aniversarea fiului său? 


Sam cobori din autobuz în faţa patinoarului. 
Un vânzător de îngheţată îşi făcuse vad acolo, şi 
soarele ardea deja atât de tare, încât se simţi 


ispitit să-şi cumpere un cornet. Dar cu zece 
minute înainte de o competiţie în care risca să 
fie întors ca o clătită, n-ar fi fost prea înţelept. 
Mai cu seamă că stomacul lui producea deja 
nişte zgomote bizare: perspectiva apropiatei 
chelfăneli pe care urma să o încaseze la club, 
fără nicio îndoială. 

Lăsă skate-ul să alunece pe trotuar şi începu 
să facă slalomuri, cu toată viteza, printre 
trecători, printre  cărucioare, printre copiii 
neascultători şi printre sacoşele cu provizii. 
Nimic mai ameţitor, decât aceste obstacole 
mobile care, în fiecare clipă, amenințau să-şi 
schimbe pe neaşteptate direcţia şi care 
protestau cu exclamaţii scurte când le atingeai 
în treacăt. Şterse una sau două borduri, sări pe 
deasupra unei grămezi de ciment şi se pregăti 
să atace turnanta care ducea la gimnaziu. Era 
floare la ureche, o făcuse şi o răsfăcuse de o 
sută de ori: gardul scuarului la dreapta, o pantă 
uşoară pentru a-ţi lua elan, strada imediat după 
aceea, perpendicular, şi... 

Bang! Un şoc violent, un zgomot de tablă 
îndoită, şi Sam se pomeni întins pe burtă, cu 
senzaţia că întreg scuarul s-a prăvălit peste el. 
Probabil că se ciocnise de o vechitură de scuter 
sau de un suport cu pubele sau... 

— Doamne Dumnezeule! Doamne 
Dumnezeule! 

Sam se redresă cu prudenţă. Surpriză! Un 


suport de pubele care vorbea... 

— Doamne Dumnezeule! Doamne 
Dumnezeule! Aschimodia de Faulkner! 

Şi care, pe deasupra, ştia şi cum îl cheamă. 

— Nu face asta, Monk, interveni o voce 
feminină. 

Monk. Dăduse pur şi simplu peste Monk! 

Ascultând de un instinct de conservare a cărui 
existenţă tocmai o descoperise, Sam se 
rostogoli într-o parte, chiar în momentul în care 
namila de Monk se arunca asupra lui, cu o fată 
şi cu un alt băiat agăţaţi de umerii lui. 

— Nu, Monk! Nu! 

— ÎI cocoşez! îl snopesc în bătaie! 

Sam se ridică dintr-un salt şi evită în ultima 
clipă un impresionant placaj care l-ar fi 
transformat cu siguranţă într-o cârpă de şters 
pe jos. Tâmplele îi sângerau abundent dar, 
aparent, nu avea - încă - nimic rupt. 

Monk se pregăti să-l umfle din nou, când, spre 
norocul lui Sam, mai mulţi gură-cască din jur, 
care asistaseră la scenă, înaintară încercând să- 
| liniştească. 

— Ei, haide, haide! se interpuse un bărbos 
înalt, într-un costum impozant. 

— A făcut-o dinadins! vocifera Monk, cu 
pumnul ridicat. A intrat intenţionat în mine! 
Uitaţi-vă ce mi-a făcut! 

Şi arătă cu degetul geanta lui răsturnată, din 
care se împrăştiaseră pe jos piese metalice şi 


circuite integrate. 

— Aţi văzut, domnule! M-a costat o avere. 

În vreme ce Monk se zbătea, clocotind de 
furie, cu ochii aproape ieşiţi din orbite, Kathy, 
fata care încercase să-l oprească, se apropie de 
Sam. 

— Ei, cum e? Ţi-ai rupt ceva? 

Kathy făcea parte din clubul de judo din 
Sainte-Mary. Avea şaptesprezece, optsprezece 
ani şi se ocupa ocazional de integrarea celor 
mai tineri. Era o fată destul de drăguță, care 
zâmbea tot timpul şi pe care Sam şi-o imagina 
cu greu prietena lui Monk. 

— Eu... nu, totul e-n regulă, mulţumesc, 
îngăimă el. Mă grăbeam să ajung la timp la 
turneu, eram în întârziere şi... 

— La turneu? Nu ţi-a spus nimeni că s-a 
amânat? 

Amânat? Turneul fusese amânat? 

— Credeam totuşi că toată lumea a fost 
anunţată. Echipa din Fontana n-a putut să vină, 
autobuzul lor e în pană de două zile. Competiţia 
a fost reprogramată pentru sâmbăta viitoare. N- 
ai primit un mesaj pe robotul tău? 

— Hm! Nu! În sfârşit, poate... Tata... 

Dar Sam se întrerupse brusc. Cei de la club 
sunaseră probabil la librărie, întrucât în 
registrele lor de înscriere figura cu adresa de 
acolo. Or, nu avea niciun chef să-i explice nici 
lui Kathy, nici oricui altcuiva, că locuia 


provizoriu la bunica lui, că tatăl său nu se afla 
acolo ca să ridice receptorul şi că el nu avusese 
cum să asculte mesajul înregistrat de robot. 

— A uitat probabil, mormăi el, strângând din 
dinţi. 

Kathy se aplecă să ia skate-ul, care se 
înfipsese ca o spadă în grilajul scuarului. 

— Pare să fie intact. Aţi scăpat ca prin minune 
amândoi. i 

— DAŢI-MI DRUMUL CÂND VĂ ZIC! zbiera 
Monk, care nu părea deloc să se fi calmat. In 
primul rând, cretinul ăsta mic o să mă 
despăgubească, iar apoi... 

Cei trei trecători care îl înconjuraseră de-abia 
mai puteau să-l ţină pe loc, faţa-i era stacojie de 
furie, iar ochii lui mici şi verzi împroşcau văpăi 
criminale. 

— Ai face mai bine să dispari, şuşoti Kathy, 
strecurând skate-ul sub braţul lui Sam. O să-şi 
recapete iute sângele-rece. 

— Dar tu n-o să ai neplăceri? 

— Nu-ţi face griji, ştiu eu cum să-l iau. Şi, pe 
urmă, nimeni nu spune că circuitele integrate 
nu mai sunt bune de nimic. Le duceam ca să 
upgradăm calculatoarele Clubului. Ştii, Monk e 
un as în informatică... 

Monk, un as în informatică? Avea, prin urmare, 
un creier? Fata continua să zâmbească. 

— De îndată ce va fi băgat în maşinăriile lui, 
va uita de tine. Haide, şterge-o, ne vedem 


sâmbătă. 

Ea îi făcu un mic semn, şi Sam nu mai stătu pe 
gânduri. Era şi timpul, căci Monk exploda din 
nou. 

— SAMUEL FAULKNER, STÂRPITURA _ NAIBII! 
CÂND O SA PUN LABA PE TINE, N-O SA-ŢI MAI 
RĂMÂNĂ NICI MĂCAR UN SINGUR DINTE ÎN 
GURA! 


II. Piatra sculptată 


Librăria lui Allan Faulkner se afla într-unul din 
acele cartiere vechi din Sainte-Mary care nu 
încetaseră să se degradeze de treizeci de ani. 
Alegerea acestei minuscule case în stil 
victorian, cu etaj, cu coloane albastre, şubrezite 
de vreme, şi obloane decolorate, înghesuită 
între alte două locuinţe şi mai dărăpănate, era 
cu atât mai de neînțeles, cu cât toţi comercianții 
demni de acest nume dezertaseră de mult de 
pe strada Barnboim. Mai rămăseseră doar nişte 
bătrânei, la fel de şubreziţi ca şi fațadele 
bârlogurilor lor, pe care îi vedeai plecând 
dimineaţa devreme ca nişte fantome şi 
întorcându-se pe la nouă cu paporniţele doldora 
de provizii, grăbindu-se să între în casele lor şi 
să se zăvorească pe dinăuntru. 

In acest context, nu s-ar fi putut spune că 
deschiderea  librăriei ar fi stârnit entuziasmul 


celor din preajmă. De-abia câte un bună ziua 
sau câte un bună seara, câteva vorbe acre 
atunci când un client - un temerar - îşi gara 
maşina pe trotuar sau când Sam, la întoarcerea 
de la şcoală, hârşâia trotuarul cu skate-ul lui. Şi 
asta era tot. Doar Max, un moşneguţ de treabă, 
cvasisurd, care locuia trei case mai sus, 
catadicsea să mai aibă câte-o conversaţie cu ei. 
Conversaţii tare ciudate, de altfel, în cursul 
cărora trebuia să-ţi răcneşti frazele de mai 
multe ori pentru a avea şansa de a te face 
înţeles - ceea ce limita al naibii dialogurile. 

Ce-l făcuse pe tatăl lui să aleagă acest colţ 
uitat al oraşului? Pentru a se proteja, era 
ipoteza pe care o avansa bunica, şi pentru a se 
ţine la distanţă de forfota lumii. Allan vânduse 
casa lor frumoasă din Bel-Air - prea multe 
amintiri legate de Elisa - şi pornise în căutarea 
unui loc unde să-şi deschidă librăria. În realitate, 
un refugiu. Dar un refugiu apăsător atunci când 
ai treisprezece ani - aproape paisprezece -, 
când tocmai ai rămas fără mamă şi, mai ales, 
când viaţa ta e conectată în întregime la un 
mall, cu lumină artificială şi o activitate 
frenetică. 

Sam se căţără pe peron, aruncând priviri 
cercetătoare în jur. Nicio mişcare. Nu era sigur 
că fusese o idee bună să vină până aici. Poate 
că ar fi fost mai bine s-o anunţe pe bunica? Dar, 
la urma urmei, turneul fusese anulat, avea o zi 


întreagă în faţa sa şi era aniversarea lui. Ce rău 
făcea, dacă dădea o raită pe acasă? Căci încă 
era casa lui, nu-i aşa? Să recupereze câteva CD- 
uri, să-şi bage nasul în bârlogul lui... „Şi să se 
asigure că papa nu se întorsese pe nepusă 
masă”, adăuga o mică voce lăuntrică. „Sau că 
nu lăsase vreun indiciu în legătură cu plecarea 
lui.” Bunicul trecuse de două ori pe la librărie 
săptămâna asta, dar cine ştie? Răsuci cheia în 
broască. Uşa scârţăi din balamale şi firma 
Librăria veche Faulkner tremură deasupra 
şambranei. 

— Tată? 

Totul era cufundat în tăcere. Traversă 
vestibulul şi încăperea mare în care se aflau 
aliniate rafturile cu cărţi, întocmai ca într-o 
bibliotecă. Se aflau acolo mese şi scaune unde 
să te poţi aşeza şi să poţi consulta lucrările, de 
asemenea, două canapele cu lămpi cu halogen 
ca să poţi citi confortabil. O bună parte din banii 
luaţi pe casa din Bel-Air se aflau aici, printre 
aceste vechi pagini îngălbenite, legate în piele. 
Cum de reuşise tatăl lui să adune atâtea, asta 
rămânea o enigmă, ca şi capacitatea sa de a-şi 
găsi câţiva muşterii. Probabil că, din când în 
când, bunicii băgau adânc mâna în buzunar... 

Trecu apoi în bucătărie. Totul era în ordine. 
Maşina de spălat vase era curată şi, după 
zgomotul de absorbţie pe care îl producea 
garnitura când o puneai în funcţiune, îţi dădeai 


seama că nu mai fusese folosită de multă 
vreme. Frigiderul era practic gol, doar câteva 
iaurturi expirate, un pachet de cârnaţi sub 
plastic - în plastic, îl corecta bunica - şi două 
cutii de bere. Niciun ospăț recent aici. Sam urcă 
la etaj şi nu se putu împiedica să nu simtă o 
strângere de inimă, când îşi revăzu camera. 
Posterele cu Tony Hawk şi Viggo Mortensen pe 
perete, colecţia de maşinuţe vechi - altceva 
decât unghiile tăiate! —, desenele lui şi chitara, 
de pe vremea când încerca stângaci să înveţe 
să cânte la ea. Dar nu venise aici să-şi plângă 
de milă. Îndesă două CD-uri vechi în geanta de 
sport, doar aşa, ca să spună că nu venise 
degeaba, şi inspectă biroul tatălui său. Din 
nefericire, în sertare nu exista nicio scrisoare 
justificativă, niciun document referitor la 
călătoria sa, nicio factură aruncată la coş, 
aparținând vreunei agenții de voiaj. În ceea ce 
priveşte dulapurile din cameră, se putea 
constata cu uşurinţă că esenţialul garderobei se 
afla la locul ei, iar cele trei mari valize galbene 
de călătorie nu se clintiseră nici măcar un 
centimetru. 

Din ce în ce mai straniu... Să fi plecat tatăl lui 
la voia întâmplării, fără să-şi ia haine de 
schimb? Sau avusese de gând să lipsească doar 
câteva ore, o zi cel mult? Căci periuţa de dinţi 
era acolo, uscată, şi pasta de dinţi, şi aparatul 
de ras electric... Dacă nu cumva... Fără voia lui, 


imaginea unui automobil cu caroseria 
deformată, zăcând într-o râpă, îi străfulgeră o 
clipă prin minte. Alungă viziunea, fluturându-şi 
palma desfăcută. Nu, tatălui său nu i se putea 
întâmpla nimic rău. Nu era el prototipul 
originalului? lar originalii scapă cu bine din orice 
împrejurare, aşa spune bunicul. Exista, cu 
siguranţă, o explicaţie. 

Sam cobori scările şi se opri în faţa 
gheridonului pe care trona telefonul. Chiar lângă 
el clipea robotul argintiu: „20 de mesaje - 
memorie saturată”. Sam îl puse în funcţiune. 
Zgomot de fond, declic: 

— Domnul Faulkner? Am trecut săptămâna 
trecută pe la librăria dumneavoastră şi am 
văzut un exemplar din Douăzeci de mii de leghe 
sub mări pe care-l doream... 

Bip! Sam sări la mesajul următor: 

— Anticariatul de pe strada Barnboim? Aş vrea 
să ştiu ce orar aveţi, întrucât caut o ediţie rară 
a... 

Bip! Mesajul următor. 

— Allan? Thomas Moor la telefon. Ai reuşit să 
găseşti Biblia lui Plantin pe care ţi-am 
comandat-o? Pentru că trebuie să... 

Bip! Şi tot aşa. Majoritatea erau mesaje ale 
clienţilor sau ale curioşilor cărora li se adăugase 
o greşeală, un anunţ publicitar - „Hmm, domnul 
Faulkner? Dacă vă veţi propune vreodată să 
înlocuiţi ferestrele sau obloanele, societatea 


Li 


noastră vă poate oferi...” etc. —, o cerere 
expresă de a fi vizitat din partea bancherului - 
deloc binedispus, în mod evident - şi şase 
tentative ale bunicii de a restabili contactul cu 
fiul ei. Toate aceste mesaje erau înregistrate cu 
cel puţin opt zile în urmă. Cel de la club nu 
figura, şi asta dintr-un motiv cât se poate de 
întemeiat: nu mai rămăsese loc pe bandă. 

De fapt, un singur apel se deosebea de 
celelalte. O voce îndepărtată, metalică, 
deformată de distanţă sau de proasta calitate a 
liniei telefonice: 

— Allan? Eu sunt... Ştiu că eşti acolo... Nu face 
pe prostul, răspunde. Allan, mă auzi? Allan? 
Răspunde, ce naiba! 

O pauză lungă, după care: 

— OK, te-am prevenit... 

În cele din urmă, misteriosul apelant 
închisese. Sam derulă banda de mai multe ori: 
apelul data din ajunul dispariţiei tatălui său. 
Tonul era ameninţător şi, ceea ce era şi mai 
tulburător, aproape familiar. Or, Samuel nu 
vedea deloc cui ar fi putut aparţine. Avea oare 
vreo legătură cu plecarea neprevăzută? Poate, 
dacă ţineai seama de avertisment şi de 
subinţelesul pe care îl avea: „OK, te-am 
prevenit”. Sau poate că nu, luând în considerare 
faptul că Allan nu avusese cum să asculte 
niciunul dintre aceste mesaje. Atunci? 

Sam avu o idee: apăsă pe tasta redial a 


telefonului pentru a forma din nou ultimul 
număr efectuat de la acest post. Tatăl lui nu 
mai avea maşină de trei ani şi lua adesea taxiul. 
Ar fi putut să comande unul ca să se ducă la 
gară sau la aeroport... Societăţile de taxiuri fiind 
obligate să păstreze evidenţa curselor lor - ştia 
asta dintr-un roman poliţist -, ar fi fost posibil să 
afle... 

— Alo? zbieră o voce răguşită la celălalt capăt 
al firului. 

Dacă era telefonista companiei, trebuia să 
lase ţigara. 

Imediat. 

— Da, alo, începu Sam. Am sunat să cer o 
informaţie... 

— Cum? urlă vocea, surprinsă din cale-afară. 

— Aş dori o informaţie, vă rog. Tatăl meu v-a 
telefonat acum câteva zile şi... 

— Mai tare, cap sec! 

Cap sec... Era Max! Vecinul tare de ureche 
care locuia la doi paşi! 

— Max? Max, tu eşti? 

— Cine e? 

— Max, sunt Sam, băiatul lui Allan Faulkner de 
la anticariat. Probabil că tata te-a sunat acum 
zece zile... 

— Ce certificat? N-am nevoie de nimic, mai cu 
seamă de un certificat! 

Şi închise. 

Samuel rămase câteva secunde cu receptorul 


în mână, neştiind prea bine cum să procedeze. 
Cel mai bine ar fi fost să-i facă o vizită lui Max. 
Desigur, tatăl său îl sunase ca să-i lase cheile şi 
să-l roage să ude florile sau ceva de genul 
ăsta... Dar poate că îi mărturisise şi unde se 
ducea... Un nume, o destinaţie... Chiar dacă 
bătrânul urs nu era uşor de urmărit, altă pistă, 
oricum, nu exista. 

Sam îşi înşfăcă geanta, gata să iasă, când 
ochii îi căzură pe uşa pivniţei. Bunicul îl 
asigurase că verificase şi subsolul... Sam stătu o 
clipă în cumpănă. Haide, nu avea să dureze mai 
mult de un minut. Aprinse lumina şi cobori cele 
două rânduri de scări care duceau până la 
depozit. Allan depozitase aici mormane de cărţi 
vechi pe etajere de fier, la care se adăugau un 
stoc de cutii de carton goale, materiale pentru 
legătorie şi o draperie mare pe peretele din 
fund, destinată cu siguranţă să asigure o 
protecţie împotriva umidității şi a frigului. „Cu 
siguranţă”, presupuse Sam, căci nu coborâse în 
pivniţă decât de trei sau de patru ori, şi mai 
degrabă la începutul mutării lor acolo: era 
domeniul tatălui său. Astăzi, oricum, nu se afla 
nimeni acolo. 

O luă din nou pe scări, apoi, ajuns la 
jumătatea urcuşului, se răzgândi. Ceva nu era în 
regulă. Depozitul nu arăta ca de obicei. Cel 
puţin nu cum îşi amintea el. Ai fi spus... că se 
îngustase, da. Părea o prostie, dar singura 


materie la care Sam se remarca la şcoală era 
desenul: în ceea ce priveşte volumele, era mai 
degrabă unul care respecta regulile. Merse, 
numărându-şi paşii până la peretele din fund: 
unu, doi, trei, patru, cinci. Ceea ce dovedea că 
avusese dreptate, lipseau cel puţin doi metri 
pentru a ajunge la şapte, opt. Asta însemnase 
apropie de draperie, un soi de reproducere a 
unei tapiserii din Evul Mediu, cu un licorn şi o 
frumoasă prinţesă. Apăsă cu degetul şi simţi o 
rezistenţă: nu, peretele era la locul lui, probabil 
că i se năzărise. Lovi mai tare: sunetul era 
ciudat, suna a gol. Să fi adăugat tatăl lui în locul 
acela un perete despărțitor? Înainte de a-l 
disimula în spatele draperiei? Dar, ca să 
ascundă ce? Un alt depozit? Lucrări şi mai 
preţioase? 

Ridică țesătura grea şi se strecură pe sub ea. 
Era într-adevăr un perete despărțitor acolo, unul 
dintre acele panouri de gips-carton pe care îl 
poţi monta singur. Îşi trecu mâna peste 
suprafaţa lui, lăsând-o să alunece progresiv 
spre dreapta. După doi metri, simţi nişte 
balamale sub degete: o uşă. O împinse, cu 
inima zbătându-i-se în piept: 

— Tată? 

Nimeni. 

Noua încăpere era luminată de o veioză mică 
şi mobilată foarte sumar: un pat de campanie, 
un taburet şi atât. Într-un fel, Sam se simţea 


uşurat că nu îşi găsise tatăl întins pe jos sau 
leşinat. Sau şi mai râu... Dar un milion de 
întrebări i se învălmăşeau în minte. Înaintă până 
lângă pat şi remarcă o carte groasă pe podea. O 
înclină spre lumină: nu avea titlu, nu avea autor, 
doar o copertă roşie, groasă şi plesnită. O 
deschise la întâmplare. O carte de istorie, fără 
nicio îndoială: „Crime şi osânde sub domnia lui 
Vlad Ţepeş”. Parcurse sumar pagina dublă 
consacrată diverselor suplicii, cazne şi alte 
torturi practicate de un anume Vlad Ţepeş, în 
secolul al XV-lea, undeva în Valahia - ce mai 
nume! O lucrare veche, dar nu foarte veche, de 
o sută de ani poate, după tipul de literă şi după 
tipar. Tatăl lui era un maniac în ceea ce priveşte 
istoria, dar de aici şi până la a se închide în 
această ascunzătoare jalnică pentru a citi 
despre isprăvile unui „valah” sângeros!... 

Sam înşfăcă o lanternă cu agăţătoare care 
atârna într-un colţ şi mătură lent cu razele ei 
restul încăperii. Nimic altceva, cu excepţia unui 
monolit cenuşiu, aflat într-un colţ: o piatră 
groasă, de vreo cincizeci de centimetri înălţime, 
vag ovală în vârf. Se apropie să o examineze. 
Era un soi de totem sau de şmecherie voodoo, 
de genul acelora pe care le vezi în filmele de 
groază şi care prevesteau în mod invariabil un 
blestem înspăimântător pentru cel ce le 
descoperă. Doar una din feţele ei era decorată: 
un fel de soare în partea de sus, cu un cerc în 


mijloc şi nişte raze care erau, de fapt, nişte 
fante - o jumătate de duzină în total. În partea 
de jos fusese săpată o cavitate, cam de 
mărimea şi de adâncimea unei mâini. Ar fi putut 
fi asemuită cu un distribuitor de alune din 
paleolitic, dar fără alune. Pe scurt, nu avea 
niciun sens. Doar dacă tatăl lui nu intrase brusc 
într-o sectă. 

În vreme ce Sam plimba fasciculul de lumină 
în jurul pietrei, privirea îi căzu pe o rondelă de 
metal care strălucea la o distanţă de câţiva 
centimetri. O luă, o suci şi o răsuci în palmă: o 
monedă murdară cu o gaură în mijloc, un desen 
cu o împletitură de linii şi cu nişte semne care 
te duceau cu gândul la scrierea arabă. Dar din 
ce ţară? Mister! În orice caz, nu părea nici foarte 
veche, nici de mare preţ. Poate că aşa-zisul 
totem era pur şi simplu un joc tradiţional, 
provenind dintr-o regiune îndepărtată. Aruncai o 
monedă care trebuia să aterizeze fie în 
cavitatea principală - ceea ce era mai puţin 
important -, fie într-una din razele de soare - 
ceea ce era cu adevărat important. Exaltant, 
nu-i aşa? 

Dar, când încercă să strecoare el însuşi 
moneda într-una din fante, nu reuşi: nu voia cu 
niciun chip să între în crăpătură, încăpăţânându- 
se de fiecare dată să se rostogolească oriunde 
în altă parte. În cel mai rău caz, singurul loc 
unde ar fi putut sta... Fără prea multă 


convingere, plasă moneda în centrul soarelui: se 
potrivi perfect, ca atrasă de o forţă invizibilă. 

— Bun, îşi spuse el, progresăm. 

În momentul acela, se iscă un soi de zumzet. 
Îşi lipi urechea de piatra sculptată: aceasta 
emitea parcă o vibraţie, foarte ritmată şi foarte 
îndepărtată. Mai mult, i se părea că nu mai era 
chiar rece. De vină era, fără îndoială, doar 
imaginaţia lui. Totuşi... Da, ceva se degaja de 
acolo. O căldură... o căldură şi un soi de 
magnetism. Avu chiar impresia că pământul 
începe să-i tremure sub tălpi şi că ar fi fost de 
ajuns să-şi pună degetele pe ovalul călduţ al 
pietrei, ca să-i simtă strania palpitaţie. Intinse 
mâna... 

Ultimul lucru de care mai fusese conştient a 
fost o arsură atroce care îi urca de-a lungul 
braţului şi îi cuprindea corpul. 


III. lona 


Sam căzu în genunchi, cu stomacul întors pe 
dos şi trupul scuturat de spasme. Vomită icnind, 
fără să se poată stăpâni, uitându-se în acelaşi 
timp uluit la solul acoperit cu iarbă de sub el. 
larbă... larbă? 

Atunci când reuşi, în sfârşit, să-şi ridice capul, 
puţin lipsi să nu leşine: nu se mai afla în 
depozit. Era... nicăieri. O plajă stâncoasă, cu 


fâşii înguste de nisip şi o mare imensă dincolo 
de ea. El se găsea la jumătatea pantei, pe un 
soi de colină pustie, printre stânci îmbrăcate în 
iarbă deasă. Ce i se întâmplase? Şi hainele lui? 
UNDE Îl ERAU HAINELE? Blugii, tricoul? N-avea 
pe el decât un soi de cămaşă de noapte 
grosolană, udă de transpiraţie, care îi acoperea 
braţele şi picioarele. Şi care îi zgâria pielea. ŞI 
arsurile? Simţea încă dogoarea focului care îl 
pârjolise când atinsese piatra. O adevărată torţă 
umană... Şi totuşi, în mod miraculos, pielea lui 
era intactă, la fel de roz ca a unui bebeluş. Ca şi 
cum totul n-ar fi fost decât un vis. 

Se ridică greoi, clătinându-se. Piatra... Trebuia 
să existe o legătură... Era acolo, la doi, trei 
metri. Doar că nu mai era exact la fel. Un pic 
mai înaltă, un pic mai neagră. Aceleaşi imagini 
totuşi: un soare cu razele ca nişte fante şi o 
cavitate întunecată în partea de jos. Deodată, 
Sam se simţi cuprins de o speranţă fără 
margini, era de-ajuns să aşeze din nou moneda 
în centrul soarelui şi totul avea să revină la 
normal. Era vorba, mai mult ca sigur, de un 
coşmar, iar în acest coşmar trebuia să pui 
moneda magică în locul potrivit. Scotoci cu 
meticulozitate iarba din jurul lui, apoi scormoni 
furios solul: nici urmă de monedă. Căută mai 
departe: săltă bucăţile de rocă, săpă cu mâinile 
sub stânci - nimic. Incercă diverse forme de 
pietricele, dar niciuna nu se potrivi la diametrul 


soarelui. Înjură, insultă piatra şi, în cele din 
urmă, izbucni în plâns. Nu era un vis... Nu era 
un vis! 

Îi trebui mult timp până să-şi recapete cât de 
cât calmul. Orice s-ar fi întâmplat în realitate, îşi 
spuse el, plânsul nu-l ajuta să facă faţă. La urma 
urmei, era încă viu, nu-i aşa? Şi începu să-l ia cu 
frig. 

Se ridică în picioare, se scutură de praf şi 
porni să escaladeze taluzul pentru a-şi lărgi 
perspectiva. Se afla, de fapt, pe o insulă destul 
de întinsă. O insulă verde şi gri, golaşă în mare 
măsură şi măturată de vânt. În spatele lui, 
întinderea nesfârşită a valurilor, iar deasupra un 
cer acoperit de nori, străpunşi ici şi colo de dâre 
aurii de lumină. Şi acolo... Case, da, păreau să 
fie nişte case. O şuviţă de fum... Erau chiar şi 
oameni! Minuscule puncte negre în mişcare, le 
zărea! 

— Hei! Alo! urlă el. Hei! 

Dar distanţa era prea mare şi vântul bătea din 
faţă. Sam începu să alerge, fără să-i pese că 
picioarele lui goale se afundau în pământul 
sfărâmicios al țărmului. Exista un sat, insula era 
locuită! Urma să i se explice totul! Poate că i se 
făcuse rău în pivniţă... Fusese necesar să fie 
transportat de urgenţă cu elicopterul - iată de 
ce purta îmbrăcămintea aceasta de bolnav! —, 
se produsese un accident şi... Din fericire, 
scăpase cu viaţă şi oamenii aceştia urmau să-l 


găzduiască. Putea să-şi usuce ciudatul veşmânt, 
putea să se şteargă cu un prosop mare şi aspru, 
aşa cum îi plăcea lui, şi, încălzit, cu pielea roşie 
şi fierbinte, putea să-i telefoneze bunicii, să o 
liniştească... Probabil că era moartă de spaimă! 
Cu răsuflarea tăiată după zece minute de 
alergare, Sam o lăsă mai moale. Satul se afla 
acum la doar câteva sute de metri. De fapt, nu 
se prea putea spune că era chiar un sat, ci, mai 
degrabă, un soi de tabără - câteva colibe 
înconjurate de o palisadă, cu o casă construită 
din piatră în mijloc. O tabără de vacanţă? O 
comunitate de hippy pe drumul reîntoarcerii în 
sânul naturii? 

Se opri brusc. Din punctul acela locuitorii se 
distingeau mai bine. Cel puţin un grup de lângă 
ceea ce trebuia să fie un ţarc de oi. Păreau să 
arate cu degetul spre el, discutând. Erau doar 
bărbaţi, înveşmântaţi bizar şi ei. Toţi în sutane 
maro, destul de lungi, cu cingători ciudate, 
improvizate dintr-un capat de funie. Sam se lovi 
cu palma peste frunte. Călugări, bineînţeles! O 
insulă de călugări! „Când o să audă tata de 
asta!” 

Işi reluă înaintarea, dar cu o oarecare 
prudenţă. Nu-şi aducea aminte să existe vreun 
aşezământ religios de felul acesta prin partea 
locului. Probabil că indispoziţia sa din pivniţă 
fusese luată foarte în serios, de vreme ce îl 
transportaseră atât de departe de casă! Desigur 


că rămăsese inconştient câteva zile. Totuşi, cu 
excepţia acceselor de vomă, nu se simţea chiar 
aşa de rău... 

Apoi, grupul de bărbaţi se îndreptă spre el. În 
dezordine şi cu gesturi largi. Unii dintre ei 
fluturau în aer bâte sau săbii. Stomacul lui Sam 
se contractă din nou. Văzuse odată un reportaj 
despre cluburile unor fanatici ai Evului Mediu, 
care se adunau la sfârşitul săptămânii ca să 
trăiască la fel ca pe vremea cruciadelor. Nişte 
țăcăniţi, după părerea lui... Dar, oricum, nu 
avea de ales: nu se mai afla nimeni altcineva pe 
insulă. Glasurile lor ajungeau până la el, frânturi 
de fraze de neînțeles, aduse de rafalele de vânt: 

— Dia dite... 

— Go rév... mé agot... 

Ai fi zis că vorbesc elfica din Stăpânul inelelor. 
Asta doar pentru „culoarea locală”, desigur. 

— Bhi ag Colum-Chill! Acht bhi... 

Sam îşi drese glasul şi ridică timid mâna, în 
semn de salut: 

— Hei! 

Ajunseseră la vreo douăzeci de metri de el. 

— ...Uaignigh nah-Alban? 

În momentul acela se produse un fenomen 
mai ciudat decât tot ce se întâmplase până 
atunci: fără să facă nici cel mai mic efort, Sam 
se trezi că întelege tot ceea ce spuneau ei! O 
clipă mai devreme, era o limbă necunoscută, cu 
accente guturale, iar o clipă mai târziu... era ca 


şi cum ar fi vorbit-o de când se născuse! 

— V-am spus doar! exclama un bărbos pe 
jumătate cocoşat. S-a ivit ca din senin, în 
golfuleţul Colum-Chill! 

— Este una dintre iscoadele lor, profera un 
altul, cu o privire acuzatoare. Vine să cerceteze, 
vine să ne jefuiască! 

— Ajunge! le tăie vorba cel care mergea în 
faţă şi care, fără doar şi poate, era căpetenia 
lor. Să ascultăm mai întâi ce are de spus. În 
îndurarea lui nemărginită, Dumnezeu ne trimite, 
poate, ultimul lui sol... De unde vii, micuţule? 

— Pesemne că e un naufragiat, interveni unul 
înalt şi uscat, înainte ca Sam să apuce să 
deschidă gura. La vremea asta, bărcile 
pescarilor brăzdează marea şi... 

— Ţine-ţi gura,  Lunganule! i-o  reteză 
căpetenia. Pare destul de dezgheţat ca să dea 
seamă şi singur, nu-i aşa? 

Samuel se  strădui să-şi stăpânească 
tremuratul pe care-l simţea  cuprinzându-i 
picioarele. Se întrebă ce soi de bolborosit urma 
să-i iasă din gură. În ceea ce priveşte motivele 
prezenţei sale pe insulă, mai bine le trecea sub 
tăcere. 

— M-am... m-am împotmolit în bancurile de 
nisip de la mal, afirmă el, dintr-o singură 
suflare, o suflare cu consonante elfice. Nava... 
nava mea s-a scufundat. 

— V-am spus eu! exclamă, triumfător, 


Lunganul. 

— Minciună sfruntată! răcni cocoşatul. S-a ivit 
ca din senin! 

— Haide, frate Egrin, mărturiseşte că ochii nu- 
ţi mai sunt la fel ca pe vremea tinereţii tale! 
obiectă căpetenia. Şi, dacă e vorba de golfuleţul 
Colum-Chill, s-ar putea să fie un semn... Nu 
veghează veşnic  veneratul nostru stăpân 
asupra noastră, fraţii mei? 

— Da, părinte abate, aprobară în cor ceilalţi. 

— În ciuda vremurilor crâncene în care ne 
aflăm, nimic rău nu ar putea veni dinspre 
Colum-Chill, nu-i aşa? Dumnezeu nu ar îngădui 
niciodată duşmanilor noştri să pângărească un 
loc atât de sfânt... Aşa că putem presupune, 
până la proba contrarie, că băiatul acesta într- 
adevăr a naufragiat pe insula noastră! De altfel, 
cine ştie ce ne va aduce sosirea lui? 
Întortocheate sunt căile Domnului, dar 
întotdeauna ne duc pe drumul înţelepciunii. 

Apoi, întorcându-se spre Sam: 

— Cum te numeşti, fiule? 

— Sam, rosti acesta, după o ezitare. 

— Saum, repetă abatele cu un „aum 
răsunător... Şi ai fost botezat, Saum? 

— Da, răspunse Sam, dând din cap - 
pronunțase în loc de da, „ta”, dar de-abia dacă 
îşi dădu seama. 

— Atunci, înseamnă că ştii să-ți faci semnul 
crucii, nu-i aşa? 


LI 


Toţi îl observau cu priviri inchizitoriale, aşa că 
Sam găsi de cuviinţă că era mai bine să le facă 
o demonstraţie: îşi trecu succesiv cele trei 
degete prin dreptul frunţii, al pieptului şi al 
umerilor. Murmure punctate de câte un „Amin” 
sonor îi salutară gestul, iar săbiile şi bâtele se 
lăsară în jos ca prin farmec. 

Abatele îi zâmbi. 

— Prea bine, Saum, după câte văd eşti un bun 
creştin şi nu unul dintre acei diavoli împieliţaţi! 
Te aflai, aşadar, într-o barcă de pescuit, nu-i 
aşa? 

Sam aprobă: ce altceva ar fi putut să facă? 

— Ei bine, Saum, în zilele ce vor urma, dacă 
nu cumva mă voi răzgândi, te vei alătura 
comunităţii noastre. Vei dormi în grajd, unde 
fratele econom îţi va aşterne o legătură de paie. 
Ţi se va interzice cu desăvârşire să intri în 
dormitor şi în beci şi, în ceea ce priveşte 
biserica sau scriptoriumul, vei putea merge 
acolo numai însoţit de unul dintre noi. Uite, de 
fratele Ranald, de pildă. Pentru că s-a arătat 
atât de zelos să te apere, te va lua sub aripa lui 
ocrotitoare! Cu îndatoririle şi opreliştile ce se 
cuvin, bineînţeles! 

Era un soi de punere în gardă în vorbele 
acestea, pe care fratele Ranald - poreclit 
Lunganul - păru să o priceapă pe deplin, căci se 
înclină plin de respect. 

— Din nefericire pentru tine, continuă abatele, 


insula noastră, insula lui lona, te găzduieşte în 
ceasurile sale cele mai întunecate. Poate că ar fi 
fost mai bine pentru tine să fi pierit odată cu 
barca ta. Străinii Albi se află în drum spre noi. 
Au prădat alte mănăstiri şi alte aşezări, la două 
zile de navigat pe mare de aici. Or, aşezământul 
nostru este de departe cel mai bogat, iar ei o 
ştiu prea bine. Tare mă tem că, de acum 
înainte, soarta ta va fi legată de a noastră, 
Saum. 

li dădu o palmă peste ceafa, palmă care se 
voia a fi părintească, dar care mai că îl dobori la 
pământ. 

— Dumnezeu ne pune la încercare, fiul meu! 
Va trebui, poate, să ne luptăm... Dar, haide, în 
seara asta cerul e senin, vom putea dormi 
liniştiţi. 

li întoarse spatele pentru a porni înapoi pe 
drumul spre sat, dar Samuel fierbea să afle mai 
mult: 

— Scuzaţi-mă, părinte abate, n-aţi putea să... 

Superiorul se  răsuci pe călcâie, cu 
sprâncenele încruntate ameninţător: 

— Prima regulă pe care trebuie s-o înveţi, 
pescarule Saum, tună el, este să taci. Nimeni nu 
vorbeşte aici, dacă nu îl întreb eu sau dacă nu i- 
o cer îndatoririle lui. Şi mai cu seamă în incinta 
abației... Ai să ţii minte? Frate Ranald, ai grijă ca 
de acum înainte protejatul tău să se supună 
legii comune. 


Fratele se apropie iute de Samuel şi, din 
priviri, îi porunci să-şi plece ochii cu umilinţă. 


Foarte repede, Sam trebui să se încline în faţa 
evidenţei: nu era un simplu weekend al unor 
fanatici costumaţi. Oamenii aceştia nu jucau 
teatru, nu, erau călugări adevăraţi. Dar nişte 
călugări înapoiaţi, care trebuia să fi descins cel 
puţin de pe planeta Mocirlă, de vreme ce 
acceptau să trăiască în astfel de condiţii! Abația 
lor era, de fapt, o înjghebare de barăci din 
scânduri, aşezate în mijlocul unui munte de 
noroi. Doar biserica de piatră, din centru, cu 
clopotniţa ei  bifurcată, amintea vag de 
civilizaţie. Restul... 

Samuel a fost condus mai întâi la grajd, unde 


economul îi pregăti culcuşul - aceasta era 
denumirea potrivită -, aruncând la picioarele 
unicei vaci un braţ de fân. li mai înmână o 


sutană roasă de molii, cu glugă, şi o pătură 
groasă de lână. Îi ordonă să rămână acolo în 
aşteptarea mesei de seară şi, după felul țâfnos 
în care se purtă cu el, Sam ghici că făcea parte 
dintre cei care, ca şi Egrin, cocoşatul, nu 
priveau deloc cu ochi buni apariţia neaşteptată 
a băiatului-răsărit-de-nicăieri. Şi, într-un anume 
sens, nu se înşelau deloc. 

Singura fereastră a grajdului era astupată de 
un oblon, dar Sam, profitând de crăpăturile ce 
brăzdau lemnul din care era făcut acesta, 


urmări acel du-te-vino al fraţilor, în seara care 
se lăsa. Numără cincisprezece, douăzeci de 
călugări de diferite vârste, mai degrabă de talie 
mică, exceptându-i pe abate şi pe Lungan. 
Fiecare părea să-şi cunoască pe dinafară rolul 
şi, aparent, nu simţea defel nevoia să 
vorbească. Unii transportau putini şi saci mari, 
alţii consolidau palisada, înfigând noi ţăruşi, alţii 
intrau şi ieşeau din biserică, iar dintre aceştia 
câţiva lucrau într-o casă vastă, cea mai bine 
luminată dintre toate, de lângă clopotniţă. Totul 
într-o linişte de mormânt, în afara acelor 
delicioase plescăituri ale sandalelor care se 
bălăceau în noroi. 

La drept vorbind, Samuel nu mai ştia ce să 
creadă. Auzise într-adevăr vorbindu-se de lona, 
undeva în Noua Scoţie, dar, cinstit vorbind, nu 
se afla chiar la doi paşi! Şi, oricare ar fi fost 
cauza venirii sale pe insulă, ea nu lămurea nici 
misterul acestei abaţii fără nicio noimă, nici 
discursul enigmatic pe care i-l ţinuse abatele: 
cine erau acei Străini Albi? Care să fi fost 
primejdiile de care se temeau atât de tare 
aceşti călugări? Și, mai cu seamă, cum de 
reuşea el să înțeleagă limbajul lor bizar? 

Uşa grajdului se deschise brusc. 

— Saum? şuşoti glasul Lunganului. Este ora 
cinci, grăbeşte-te. Şi, mai ales, nu scoate o 
vorbă. 

Sam se execută şi îl urmă în cvasiintunericul 


de afară, până la o clădire alungită dinspre 
bucătării: trapeza. Atunci când intră, toţi 
călugării se  întoarseră spre el. Erau mai 
numeroşi decât îşi imaginase, cel puţin treizeci, 
aşezaţi la două mese lungi. Abatele stătea 
singur, departe de ei, în vreme ce un călugăr, în 
picioare, se pregătea să deschidă o carte 
enormă, aflată pe un pupitru. Niciunul dintre 
fraţi nu deschise gura, dar îşi răzuiră străchinile 
într-un mod atât de aparte, încât ai fi fost 
îndreptăţit să crezi că era un cod. Egrin 
cocoşatul, unul dintre primii din dreapta, îi 
aruncă o privire veninoasă. Fratele Ranald îl 
trase pe Sam spre banca din stânga şi, de 
îndată ce luară loc, călugărul de serviciu îşi 
începu lectura. Samuel presupuse că era, 
probabil, un text în latină, dar, spre deosebire 
de „elfica de pe insula lona”, nu reuşi să 
priceapă nicio boabă. Traducătorul simultan 
care-i fusese plantat în cap nu putea fi reglat pe 
două limbi odată. 

Fratele bucătar apăru atunci cu o ditamai 
oală. Făcu turul bolurilor şi le umplu pe rând cu 
o supă plăcut mirositoare, în care pluteau nişte 
zarzavaturi negricioase, tăiate subţire, ai fi zis 
că sunt nişte fire de păr. De obicei, Samuel nu 
mânca niciodată ciorbă acasă, chestiune de 
principiu. Dar, pe de o parte, simţea că leşină 
de foame, iar pe de alta, se simţea pândit de 
peste treizeci de perechi de ochi. Îşi scufundă, 


aşadar, plin de curaj lingura - mai degrabă ceva 
care aducea a lingură - în lichidul aburind, 
extrase de acolo un smoc zdravăn de ierburi 
încolăcite şi înghiţi totul. | se făcu dintr-odată 
rău... Mai întâi îşi opări cerul gurii - arsuri de 
gradul doi cel puţin -, apoi, fiertura aceea era 
incredibil de amară, ca un concentrat de varză, 
cea mai groaznică varză pe care o mâncase 
vreodată în viaţa lui. Şi, fireşte, era imposibil să 
o scuipe. Scrâşni din dinţi, simţi cum i se umplu 
ochii de lacrimi şi, în cele din urmă, astupându- 
şi nasul, înghiţi totul - arsură a esofagului de 
gradul trei. Vru să se răcorească imediat şi sorbi 
cu lăcomie din cupa de metal aşezată pe masă 
în faţa lui, dar tot fără succes: licoarea pe care o 
conţinea era dezgustătoare, o băutură alcoolică, 
cu gust de baligă, care-l făcu să sughită. 
Lunganul îl lovi discret cu piciorul pe sub masă, 
şi Sam hotărî să nu se mai atingă de supă. Aşa 
că ronţăi doar o bucată de slănină - un mic colţ 
de carne pe care izbuti să îl salveze din mijlocul 
unui ocean de grăsime - şi o felie de brânză 
tare ca piatra. Dacă „desertul”, un soi de cocă 
groasă şi caldă, uşor îndulcită, se prezenta ceva 
mai bine, îi căzu la stomac ca un bloc de 
ciment, obligându-l să dea pe gât tot conţinutul 
cupei din faţa lui. El, care strâmba din nas ori de 
câte ori bunica nu-i turna destulă maioneză 
peste cartofii prăjiţi! 

Odată trecută şi proba mesei, fratele Ranald îl 


conduse pe atât de greu încercatul Samuel la 
grajd, slujindu-se de o lumânare ce de-abia 
pâlpâia. Cerul era întunecat şi înstelat şi acelaşi 
vânt capricios bătea în rafale. 

— Imi pare rău, Saum, şopti Lunganul, nu pot 
să-ţi las lumina, abatele nu îngăduie, i-e teamă 
să nu dai foc. 

li deschise uşa şi se dădu într-o parte, să-l lase 
să între. 

— Ţi-am adus totuşi ceva. 

Scoase de sub sutană un sfert dintr-o pâine 
rotundă şi mare, pe care i-l îndesă în mâini. 

— Mai e şi o găleată sub iesle, dacă ştii să 
mulgi o vacă... 

Ranald nu mai spuse nimic şi trase iute de 
clanţă. Sam auzi cheia enormă scrâşnind în 
broască. Era din nou singur. Sau aproape: vaca 
îşi făcu imediat simțită prezenţa printr-un 
muget răsunător. Apropiindu-se pe pipăite, prin 
întuneric, Samuel constată că animalul se 
culcase în fânul pregătit pentru el. Se anunţa o 
noapte pe cinste! 


IV. Comoara lui Colum-Chill 


Lui Samuel i-ar fi plăcut să se trezească în 
camera lui, sub pilotă, cu radioul care ţărâia: „E 
şapte, băieţi, a sosit vremea să vă mişcaţi! Şi ca 
să vă dezmorţiţi urechile pe HitFM, imediat, 


ultimul single al trupei Linkin Park”. Însă, în loc 
de toate astea, nu avu parte decât de o violentă 
lovitură de coadă şi de un muget sfâşietor. De 
neconceput zgomotul pe care îl poate face o 
vacă dormind! Şi cum mai mesteca, şi cum mai 
rumega, şi cum mai gâfâia... Când nu era mai 
rău... Fără a mai pomeni de ţăcăniţii din abație 
care îşi petrecuseră tot timpul plimbându-se 
prin biserică şi cântând cât îi ţinea gura - erau 
tăcuţi doar ziua! — sau făcând să răsune 
clopotele la ore imposibile. Pe scurt, nu 
închisese un ochi întreaga noapte. 

Cât priveşte dimineaţa... închis împreună cu 
zgomotoasa - şi rău mirositoarea - sa prietenă, 
Sam n-avusese altceva de făcut decât să 
urmărească de la fereastră baletul călugărilor. 

Activitatea lor din timpul zilei era 
antrenamentul la proba de sabie, ceva între 
Războiul stelelor în ceea ce priveşte costumele 
şi Video gag în ceea ce priveşte rezultatul. La un 
moment dat, se întrebă chiar dacă nu asista la 
turnarea unei emisiuni de tip reality show: „Sunt 
treizeci, sunt singuri pe o insulă părăsită şi au 
pariat că vor trăi precum călugării din anul 
1000! Priviţi-i cum se hrănesc cu ierburi, cum se 
bat în noroi şi cum cântă după miezul nopţii! În 
fiecare sâmbătă, vo; veţi fi aceia care îl vor vota 
pe viitorul abate!” Etc. 

Doar că nu exista niciun aparat de filmat. 

Pe la prânz - stomacul lui ţipa de foame -, 


Lunganul îşi făcu în sfârşit apariţia. Tinea 
înfăşurat în jurul mâinii un fir cu un soi de 
cârlige. 

— Saum, şuşoti el, plecăm la pescuit! 

— La... 

Vai! Călugării îl crezuseră pe cuvânt! Contau 
pe el să le aducă peşte! Nu aveau să fie 
dezamăgiţi... 

— Repede! 

Sam se supuse şi o porni tăcut în urma fratelui 
Ranald. leşiră prin spatele taberei, pentru a-i 
evita pe fraţii dedaţi exerciţiilor de scrimă şi, 
odată ajunşi departe de privirile lor indiscrete, 
Lunganul îi întinse un codru de pâine cu o 
bucată de brânză, pe care le ţinuse ascunse în 
mânecă. 

— la, îmbucă. Fără îndoială că nu eşti obişnuit 
să mănânci doar o singură dată pe zi. 

Sam începu să muşte cu lăcomie din pita 
aurie, dar mult mai reţinut din brânza albicioasă 
şi tare ca un capăt de os. 

— Nu mesteca, îl sfătui Lunganul, las-o să se 
topească sub limbă. 

Se îndepărtară cu hotărâre de abație şi, în 
vreme ce mergeau de-a lungul câmpurilor de un 
verde intens şi al zidurilor scunde de piatră, 
Sam îndrăzni, în sfârşit, să-l întrebe: 

— Încotro? 

— Nu eşti fecior de pescar, nu-i aşa? îi zise 
Ranald, în chip de răspuns. 


— Ei bine, eu... 

— Nu are niciun rost să mă minţi. O să-ţi dau 
undiţa asta şi n-o să ştii ce să faci cu ea, spuse 
el, agitând firul cu cârlige. Ai dinţii prea albi şi 
mâinile prea fine pentru un pescar de rând. 

Sam căută în minte o poveste plauzibilă pe 
care să i-o îndruge la repezeală, dar nu găsi 
nimic. 

— Presupun, de altfel, că nici abatele nu te-a 
crezut. Fără îndoială că preferă să nu ştie... 

Sam nu înţelegea nimic, dar simţea că este pe 
punctul să fie descoperit. 

— Fratele Egrin nu are vederea atât de slabă, 
nu-i aşa, Saum? Ai răsărit ca din senin în golful 
Colum-Chill! Ştii măcar cine era Colum-Chill? 

Sam făcu semn din cap că nu. 

— Colum-Chill era un sfânt. El este acela care 
a ridicat abația noastră, acum mai bine de două 
sute de ani. Venea din Irlanda. A ales lona ca loc 
de plecare pentru a duce cuvântul lui Hristos în 
Caledonia. La vremea aceea, picţii şi anglii erau 
departe de a fi creştini. 

Sam auzise de Irlanda, dar Irlanda, după câte 
îşi amintea, se afla la vest de Europa, la mii de 
kilometri depărtare de casa lui. Cum de 
aterizase acolo? 

— A făcut, de asemenea, nenumărate minuni. 
l-a pus pe fugă pe războinici, a alungat monștrii, 
a vorbit cu îngerii şi cu Dumnezeu. Astăzi, 
călugării vin de departe pentru a-i cinsti 


memoria şi pentru a se instrui la şcoala lui. 

Exista, aşadar, o şcoală pe insula lona? 

— Eu însumi, continuă fratele Ranald, sunt din 
Dublin. Ar fi trebuit să petrec trei ani de abație 
să mă perfecţionez în studiul cărţilor, dar... 

Privirea lui se pierdu undeva deasupra 
oceanului. 

— Ei nu vor întârzia să vină, suspină el, fixând 
atent linia orizontului. 

— Cine sunt ei? 

— Străinii Albi. Nu se ştie, de fapt, unde 
sălăşluiesc. Foarte departe în nord, oricum. De 
câteva luni, brăzdează coastele regiunii cu 
corăbiile lor mari. Umblă să jefuiască, umblă 
după pradă. Şi au auzit vorbindu-se de comoara 
lui Colum-Chill... 

— O comoară? 

— Da, o comoară. Cea mai măreaţă şi cea mai 
de preţ de prin partea locului. Dacă vrei, o să ți- 
o arăt. Vezi golful de acolo? 

Îi arătă, la patru sau cinci metri în stânga, 
micul golf unde îşi recăpătase Sam cunoştinţa. 

— Pe acolo a ajuns Colum-Chill pe insulă. ŞI 
vezi movila din dreapta? Pe colina aceea vom 
ascunde noi comoara. Urmează-mă, o să te 
lămuresc. 

Începură să escaladeze blocurile de stâncă ce 
formau un dâmb în faţa oceanului. În spatele 
uneia dintre cele mai mari pietre se afla o fisură 
de lăţimea unui trup de om, care ducea într-un 


soi de grotă. Grota era luminată printr-o 
crăpătură îngustă în plafon şi avea ceva din 
pântecul unui animal preistoric, foarte 
întortocheată şi foarte întunecată. Două grinzi 
subţiri proptite de-a curmezişul păreau să 
susţină o parte a bolţii, iar de ele era sprijinită o 
secure. 

— Străinii Albi sunt necruţători, îi explică 
Ranald. Pe cei pe care nu îi ucid îi iau în robie. 
Se spune chiar că îşi vând prada şi sclavii 
adoratorilor lui Mahomed. Dar comoara lui 
Colum-Chill - pe ea nu o vor avea. 

Sam căscase ochii mari, dar degeaba, nu 
zărea nici urmă de comoară. 

— Şi comoara asta unde se află? 

— In această după-amiază, comunitatea va 
transporta cele mai frumoase piese aici. Este, 
de altfel, o treabă care trebuia făcută de mult, 
dacă vrei să afli părerea mea. 

— Dar cum poţi fi sigur că aceşti Străini Albi 
nu vor descoperi ascunzătoarea voastră? 

— Pentru că eu îi voi împiedica, îl asigură 
Ranald, cu o urmă de sfidare în glas. De îndată 
ce corăbiile lor se vor ivi dinspre sud, voi veni la 
grotă. Voi despica bârnele acestea groase pe 
care le vezi în faţa ta şi intrarea se va nărui 
dintr-odată. Vor putea ei să scotocească mult şi 
bine insula, nu vor pune în vecii vecilor mâna pe 
comoară. 

— Dar, replică Sam, tu cum vei scăpa după 


aceea? 

Ranald îi arătă hornul natural de deasupra lor. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi ieşi pe acolo. 
Acesta a şi fost, de altfel, motivul pentru care 
m-a propus abatele: sunt cel mai mlădios şi cel 
mai zvelt. 

„Lunganul”, îşi spuse Sam. 

— Şi dacă totuşi nu vei izbuti să te strecori pe 
acolo? 

— Atunci voi muri... Aşa cum, fără nicio 
îndoială, fraţii mei vor pieri luptându-se cu 
aceşti păgâni  blestemaţi. Dar, cel puţin, 
comoara lui Colum-Chill va fi salvată. 

Surăâzând, îi aruncă lui Sam o privire 
cercetătoare: 

— Nu face mutra asta, băiete! Venirea ta 
neaşteptată ne-a redat speranţa. Cel puţin 
unora dintre noi. Apariţia ta pe insulă, în ajunul 
înfruntării cu duşmanii noştri, nu poate fi rodul 
întâmplării: cu siguranță,  Colum-Chill ţi-a 
călăuzit paşii. 

Tonul fratelui Ranald era aproape respectuos, 
şi Sam ghici că, în disperarea lor, unii călugări îi 
acordau o importanţă pe care nu o avea. Aşa 
stând lucrurile, sosirea lui printre ei era privită 
cu o oarecare indulgență. 


După ce s-au întors în abație şi după ce au 
lăsat peştii în bucătărie - Lunganul mânuia 
undiţa ca nimeni altul -, Ranald îi făcu semn să 


îl urmeze până la casa de lângă biserică. 

— Acum, Îi  şopti el, deschizând uşa 
scriptoriumului - vei putea admira comoara lui 
Colum-Chill! 

Sam rămase cu gura căscată! Dacă tatăl lui ar 
fi fost acolo! El care leşina, când o carte era 
puţin roasă... Călugării aceştia trebuie să fi fost 
ultimii care mai lucrau astfel! Unii erau aşezaţi 
pe nişte taburete mici, cu o carte deschisă în 
faţa lor, pe care o copiau pe nişte suluri mari. 
Toată operaţia era efectuată manual, într-o 
poziţie cât se poate de incomodă, scribii stând 
încovoiaţi deasupra propriilor genunchi! Alţii se 
ocupau de pergamente, le pliau şi le prindeau în 
fascicule care, odată legate, formau volume. O 
a treia categorie de călugări, în picioare în faţa 
unor pupitre, împodobeau cu pensule măiestre 
pagini întregi de text cu desene bogat colorate. 
Din plafon coborau o mulţime de lămpi cu ulei, 
prinse în lanţuri, care răspândeau o lumină 
blândă. Pe laturi - biblioteci rudimentare 
adăposteau zeci de exemplare isprăvite sau 
destinate să fie reproduse. Câteva aveau 
coperte din metal argintat şi vizibil gravat. 

Însoţit de privirea amenințătoare a lui Egrin 
cocoşatul, Ranald îl duse pe Sam până la o 
masă înclinată din celălalt capăt al încăperii. Pe 
ea se afla o carte cum Sam nu mai văzuse 
niciodată. Legătura ei în aur masiv era sculptată 
şi reprezenta un personaj sacru, cu două degete 


ridicate, înconjurat de îngeri şi de animale 
fantastice. Şi, mai cu seamă, era incrustată cu 
zeci de pietre preţioase, albastre, roşii, verzi, 
unele din ele groase cât degetul mic. Comoara 
lui Colum-Chill! 

— Este cea mai frumoasă copie a noastră 
după Evanghelie, şopti Lunganul. 

— Frate Ranald, mormăi cocoşatul. 
Regulamentul! 

Ranald nu păru să dea vreo atenţie remarcii 
lui Egrin şi acesta ieşi bodogănind. Sub ochii 
fermecaţi ai lui Sam, Lunganul  desfăcu 
închizătorile masive şi deschise cartea. Paginile 
erau acoperite cu o scriere frumoasă, ca pe 
vremuri, şi scăldate într-un belşug de culori şi 
de figuri umane sau geometrice, pictate foarte 
fin. Sam nu se pricepea deloc la asemenea 
lucruri, dar, chiar şi dacă era vorba doar de o 
copie, o asemenea lucrare costa probabil o 
avere! 

Nu contempla cartea nici de trei minute, când 
uşa se deschise în spatele lor. Abatele îşi făcu 
intrarea, flancat de cocoşat. 

— Frate Ranald, începu abatele, oricare ar fi 
împrejurările, băiatul acesta nu trebuie cu 
niciun chip să tulbure liniştea scriptoriumului 
nostru! Du-l numaidecât în grajd şi închide-l 
acolo până diseară. 

— Dar, părinte abate, chiar Sfinţia Ta a spus... 
încercă să se justifice Ranald. 


— Fă bine şi supune-te, Ranald, sau vă 
aşteaptă pe amândoi penitenţa. De altfel, după- 
amiaza trece, e vremea să punem volumele la 
adăpost. Să bată clopotul şi toată lumea să se 
adune în scriptorium! În ceea ce te priveşte, 
băiete, adăugă el la adresa lui Sam, m-ai auzit 
cât se poate de desluşit: să nu te mai văd până 
diseară, la ora mesei, în trapeză. 

Un pic mai în spatele abatelui, Egrin cocoşatul 
îşi freca mâinile, cu o strălucire triumfătoare în 
priviri. 


Sam se trezi brusc, cu faţa scăldată în 
sudoare. Stomacul îi era tare ca piatra şi scotea 
nişte zgomote înfiorătoare. Păcătoasa zeamă de 
varză a bucătarului nu se lăsa mistuită... Aruncă 
o privire spre oblon: de-abia se crăpa de ziuă. 

De-abia atunci îşi dădu seama că zgomotele 
nu urcau din stomacul lui. 

Se ridică dintr-un salt şi se repezi la fereastră. 
Se auzeau ţipete şi urlete, loviturile înăbuşite 
ale armelor. Cuprins de panică, îi luă ceva timp 
până izbuti să deschidă fereastra. 

Afară, bătălia era în toi... Străinii Albi 
debarcaseră! Un mănunchi dintre ei, sau chiar 
mai puțini, înalţi şi vânjoşi, cu capetele 
protejate de căşti cu vizieră. Călugării se apărau 
cum puteau: unii se baricadaseră în biserică, iar 
alţii se încleştaseră într-o luptă corp la corp 
disperată. 


Uşa grajdului sări brusc în lături şi vaca mugi 
de spaimă. 

— Saum! Saum! 

Era Lunganul, cu o sabie în mână. Zăvori uşa 
în urma lui şi se apropie de el, gâfâind. 

— Ne-au atacat prin surprindere... în zori... Nu 
eram pregătiţi! Cineva a aprins un foc ca să-i 
călăuzească! Abația colcăie de duşmani! 

Bum! O izbitură violentă răsună în uşă. 

— Trebuie să salvezi comoara, Saum, altfel va 
cădea în mâinile acestor barbari! 

— Eu? Dar tu trebuia să te duci la grotă! 
bâigui Sam. Nu voi izbuti niciodată! 

Bum! A doua izbitură în uşă. 

— Ascultă, Saum, nu mai avem multă vreme. 

Işi săltă sutana până la jumătatea pulpei, ca 
să-şi arate glezna care sângera. 

— Am fost rănit la picior, n-o să fiu destul de 
iute. Tu eşti sprinten, tu poţi să te strecori. 

Bum! Scândurile groase din care era croită 
uşa începeau să crape, iar vaca mugea de 
mama focului. 

— Şi pe deasupra, adăugă Ranald, prinzându-l 
de braţ, acolo vei fi mai la adăpost. Lipeşte-te 
acum de perete şi, de îndată ce uşa va fi 
spartă... 

Nu reuşi să-şi ducă fraza până la capăt, căci 
canaturile zburară în bucăţi. O masă argintie 
năvăli în încăpere răcnind. 

— Du-te, Saum! ordonă fratele Ranald, 


lovindu-l pe intrus cu tăişul sabiei. 

Cu picioarele tremurânde, Sam se aruncă în 
semiîntuneric, în vreme ce peste tot în jurul lui 
răsunau pocnete metalice. Se ascunse în 
spatele unui butoi, iar apoi, ghemuindu-se, o luă 
de-a lungul palisadei. Odată ajuns în spatele 
mănăstirii, ridică bariera care dădea spre câmp 
şi o zbughi la goană căt îl ţineau picioarele. 

— Du-te, Saum! Du-te să salvezi comoara lui 
Colum-Chill! i se păru că aude. 

Atunci când ajunse la primul zid scund de 
piatră, se aruncă la pământ. Incă nu se 
luminase cu totul, nu putea să-l vadă nimeni. 
Dar, întorcându-se, zări la intrarea în abație un 
călugăr care nu se lupta şi care părea, 
dimpotrivă, să poarte o discuţie aprinsă cu 
duşmanul.  Egrin! Egrin cocoşatul care îşi 
trădase fraţii! Egrin care, acum, arăta cu 
degetul în direcţia lui. 

Sam îşi reluă alergarea, lăsând capul în jos. Cu 
puţin noroc, Străinii Albi nu-l vor repera. Cine 
puteau fi, de fapt, năvălitorii aceştia? In ce veac 
se aflau cei de pe insula lona? 

Şi, ocolind pintenul stâncos care îi astupa 
vederea, Sam primi brusc răspunsul: două 
corăbii mari, cu prova în formă de dragon, 
acostaseră dinspre vest. Conturul lor subţire şi 
pânzele rectangulare roşii ca sângele nu lăsau 
nicio îndoială: drakkare! Drakkare ca în cărţile 
de istorie! Străinii Albi erau vikingi! 


Sub efectul acestei revelații, Sam îşi pierdu 
echilibrul şi se întinse cât era de lung în iarba 
proaspătă. Tot ceea ce refuzase să admită până 
în prezent i se impunea acum în modul cel mai 
evident cu putință. Abația,  scriptoriumul, 
călugării, vikingii... Se afla într-o altă epocă! SE 
AFLA ÎNTR-O ALTĂ EPOCĂ! 

Aruncă o scurtă privire în spate. Unul dintre 
războinici pornise pe urmele lui, în vreme ce 
ceilalți pătrundeau, la rândul lor, în mănăstire. 
În locul în care se găsise Égrin se afla o siluetă 
vag umană, chircită la pământ: năvălitorii îşi 
încheiaseră socotelile cu complicele lor. 

Sam începu din nou să alerge. Deţinea un 
avans mulțumitor, dar picioarele lui erau de 
două ori mai scurte decât ale urmăritorului său. 
Un soare portocaliu mângâia acum oceanul 
cenuşiu, dând coastei o culoare ireală. | se 
părea că malul la care trebuia să ajungă se află 
la celălalt capăt al lumii. Fără să încetinească - 
se gândea la sfaturile lui Daffy Duck, profesorul 
său de sport, poreclit astfel din pricină că glasul 
lui aducea cu măcăitul unui rățoi: „Inspiraţi în 
doi timpi, expirați adânc, nu rupeţi niciodată 
ritmul!” -, urcă pe cărarea pe care o străbătuse 
în ajun cu Lunganul! Cât de departe părea acum 
partida aceea de pescuit! 

În sfârşit, ajunse în dreptul colinei care străjuia 
valurile. Vikingul se afla în continuare la patru, 
cinci sute de metri în spatele lui. Fie era sigur că 


prada nu avea cum să-i scape, fie nu era dotat 
pentru curse. Avea o cască uriaşă care îi 
acoperea capul până la bărbie şi, în plus, o 
sabie şi un scut de cel puţin un metru şi 
jumătate. Era mai bine să te fereşti să dai ochii 
cu el... 

Sam se căţără gâfâind pe stânci. Se afla deja 
la intrarea în grotă. Se strecură în scobitura 
stâncii şi puţin lipsi să nu se împiedice de una 
dintre mesele joase pe care le foloseau călugării 
ca să aşeze cărţile pe ele. Repede, toporul... îl 
prinse de coadă şi aplică neîndemânatic o primă 
lovitură celei mai apropiate şi mai subţiri dintre 
bârne. Şi dacă metoda nu funcţiona? Şi dacă 
dispozitivul era ineficace? Lovi mai cu nădejde, 
îşi dublă efortul: o despicătură destul de adâncă 
apăru în lemn. Încă, încă! Prima bârnă cedă 
trosnind. Grămada de blocuri de piatră de 
deasupra intrării tremură uşor, dar atâta tot. 
Sam îşi masă mâinile: făcuse două băşici 
enorme în palme. N-avea timp să-şi plângă de 
milă, acum. Străinul Alb se afla, desigur, foarte 
aproape de el. Atacă a doua bârnă care începu 
să vibreze violent sub loviturile lui. Şi dacă tot 
peretele se prăbuşea dintr-odată peste el? 
TROSC! Sam de-abia avu vreme să sară înapoi. 
Bolta se nărui brutal - cel puţin o tonă de stânci 
care astupară intrarea. Izbutise! 

Atunci când norul de praf se mai împrăştie şi 
el îşi recăpătă suflul, Sam se asigură că nu 


provocase prea multe pagube. Doar una dintre 
mese avusese de suferit şi câteva cărţi 
căzuseră. Maşinal, le strânse şi le aşeză ordonat 
una peste alta - reflex de fiu de librar. Cea mai 
mică dintre cărţi era de un format neobişnuit, 
alungită mult şi cu un inel la capăt. Poate 
pentru a fi agăţată la cingătoare? În interior, în 
mod curios, avea aceeaşi pagină care se repeta 
de douăzeci de ori: desenul unei insule, care 
putea fi lona, cu un comentariu. Din păcate, tot 
nu ştia latineşte... Deodată, încremeni: afară se 
auzeau zgomote. Un soi de ciocânit difuz. 
Vikingul era pe urmele lui, auzise desigur 
vuietul stâncilor prăbuşindu-se. Începuse, oare, 
să dea la o parte blocurile de piatră? 

Sam căută din priviri ceva cu care să se apere. 
Bucata aceea de bârnă putea, la nevoie, să-i 
slujească drept bâtă. În rest, doar cărţi, cele mai 
preţioase, cu coperte de piele - printre care şi 
volumul masiv, îmbrăcat în aur, pe care-l 
răsfoise în scriptorium. Inspectând mai în 
amănunt locul, descoperi, în cele din urmă, un 
sipet pitit într-o gaură din perete. Îl aduse în 
dreptul luminii ce răzbătea din exterior şi îl 
deschise. Monede... Monede de aur şi de argint. 
Cealaltă comoară, celălalt tezaur al mănăstirii! 
Mişcându-le cu degetul, remarcă una perforată 
în mijloc. Purta o inscripţie ilizibilă şi, aparent, 
avea acelaşi diametru ca... Da, ca aceea pe 
care o utilizase în ziua precedentă în pivniţa 


casei tatălui lui! Faimoasa monedă care se 
potrivise atât de bine în scobitura ce reprezenta 
soarele şi care se afla la originea a tot ceea ce 
se întâmplase apoi! Cum de nu se gândise mai 
devreme? Ajunsese pe lona folosind o monedă, 
avea nevoie de o alta ca să plece! De mărimea 
potrivită şi găurită în mijloc. 

Sam strecură preţiosul obiect în nădragii cu 
care îl înzestrase economul. Plaja din golful 
Colum-Chill se afla la cel puţin zece minute de 
acolo. Dacă ar izbuti să ajungă la piatră! 

Evaluă înălţimea hornului natural din plafonul 
grotei. Cel puţin cincisprezece metri. Făcuse 
câteva escaladări în vacanţă, nu avea să-i fie 
prea greu. Ceea ce îi trebuia neapărat era un 
soi de scăriţă, căci era prea mic de statură. 
Mută cărţile într-un loc uscat şi sigur, în capătul 
celălalt al peşterii, apoi aşeză cu grijă mesele 
una peste alta. Odată urcat pe această scară 
improvizată, reuşi să se caţăre fără prea mare 
efort în falia stâncii, proptindu-se pe ambele 
laturi. Se cocoţă astfel încet, încercând să 
rămână surd la urletele vikingului care se 
chinuia de zor să-şi facă drum prin dărâmăturile 
de la intrarea în peşteră. După ce avansă astfel 
vreme de trei minute, Sam răzbi în vârful 
colinei, printr-o spărtură îngustă. Inspiră adânc 
aerul sărat. Nu-i mai rămânea decât să umble în 
taină. 

Se culcă pe burtă şi se târî ca o şopârlă pe 


coasta opusă a dealului. Dacă nu-i dăduse prin 
cap să se caţăre şi el până în vârf, vikingul avea 
puţine şanse să îl surprindă. Prudent, aşteptă să 
ajungă destul de departe şi numai atunci se 
ridică. Direcţia: golfuleţul Colum-Chill. 

Ajuns pe taluzul care domina plaja - Daffy 
Duck l-ar fi felicitat pentru sprintul lui -, Sam se 
repezi în mijlocul stâncilor. Piatra sculptată era 
tot acolo! Avea să se întoarcă acasă. Recuperă 
febril moneda din nădragi şi, după ce aruncă o 
ultimă privire în urma lui, o aplică pe amprenta 
soarelui. Piatra începu să se încălzească şi, 
destul de repede, o căldură infernală îi cuprinse 
braţul. Samuel deschise gura mare să strige, 
dar nimeni nu-l mai putea auzi. 


V. În prima linie 


— Ahhh! 

Strigătul i se stinse lui Sam în gâtlej, în vreme 
ce el îşi golea stomacul, aşezat în patru labe pe 
solul noroios. Moneda de aur nu-l adusese 
înapoi acasă! 

Se ridică, având grijă să nu-şi murdărească 
prea tare cămaşa şi nădragii. Era frig şi ceaţă ca 
într-o dimineaţă de primăvară, şi se afla în 
mijlocul a ceea ce, odinioară, trebuie să fi fost 
un sat. Din strada principală rămăseseră doar 
bucăţi de zid năruite, acoperişuri sfârtecate, 


carcase de fier şi bârne prăbuşite. Un sat în 
ruină, după un cataclism. Căută din priviri piatra 
sculptată: se afla lângă o fântână părăsită, pe 
jumătate acoperită de buruieni. Şi, evident, 
moneda nu mai exista. 

De data asta, unde anume aterizase? Şi în ce 
epocă, oare? Chiar aşa năruite cum erau, casele 
aveau uşi adevărate şi ferestre adevărate, nici 
vorbă de cocioabele de pe insula lona. Dar nu 
erau nici clădiri moderne. Intră la întâmplare 
într-una din locuinţe: totul era vraişte, mobilele 
arse, scaune rupte, împrăştiate pe resturi de 
pardoseală acoperite de noroi. leşi din casă, 
vizită alta, apoi încă una. Toate devastate. 
Scotoci într-o ladă veche, căutând ceva de 
mâncare, dar fără succes. Treptat, ajunse în 
celălalt capăt al străzii. Priveliştea din jur nu era 
cu nimic mai atrăgătoare: un platou pustiu şi 
gloduros, coline de pe care copacii păreau să fi 
fost retezaţi de furtuna secolului. Prefera totuşi 
Oceanul Atlantic. 

— Pe... pe aici... 

Samuel tresări. Un glas de pe lumea cealaltă 
se înălța de undeva din spatele unui hambar 
despicat în două. 

— E... e cineva? 

Sam consideră că e mai prudent să nu 
răspundă. Dădu ocol printr-o grădină care avea 
ceva dintr-un peisaj lunar, într-atât era de 
răscolită şi de plină de gropi. Vocea provenea 


dintr-un şanţ astupat de mărăciniş. 

— Vă rog... 

În şanţ zăcea un om. Un bărbat. Uniforma lui 
era mânjită de pământ şi părea incapabil să se 
mişte. 

— De băut, vă rog. 

Omul abia îşi mişca buzele care dispăreau, ca 
şi restul feţei, sub un strat gros de murdărie. | 
se zăreau doar ochii, ca două mari pete albe. 

— Apă, gemu el. 

Lui Sam, accentul soldatului îi amintea confuz 
despre ceva. Ca şi veşmintele lui şi casca 
rotundă. 

— Eşti rănit? 

— Plosca mea... vă rog. 

Sam cobori cu mare băgare de seamă: se 
temea cu atât mai mult de mărăcini, cu cât 
avea în picioare doar nişte primitivi strămoşi ai 
şlapilor. Eliberă plosca de fier înţepenită în 
rămuriş, deşurubă dopul şi o duse la gura 
uscată a soldatului. Acesta bău cu lăcomie, 
îndelung, până îşi potoli setea. 

— Mulţumesc, spuse el, cu un glas ceva mai 
limpede, bunul Dumnezeu mi te-a scos în cale. 
Nu ştiu cum de te-ai nimerit prin coclaurile 
astea. Nici de ce eşti în ţinuta asta... Dar trebuie 
să te duci după ajutor... am mare nevoie... 

Sam dădu afirmativ din cap, ca să nu-l 
întrerupă, căci simţea că omul se află la capătul 
puterilor. 


— Trebuie... Trebuie să ieşi din sat. Pe partea 
cealaltă. Mergi de-a lungul drumului, fără să te 
vadă nimeni. Mereu tot înainte. La un kilometru 
de aici, vei da de fortul Souville. Dar ştii asta, 
nu-i aşa? Le spui... 

Tuşi slab. 

— Le spui că eu, caporalul Chartrel din... din 
regimentul 239 de infanterie sunt rănit. La 
Fleury, în spatele Hambarului-cu-Morţi. O să 
înţeleagă. Nu... nu pricep de ce nu m-au 
recuperat  brancardierii. Probabil că mi-am 
pierdut cunoştinţa. 

Îl aţinti pe Sam cu o privire pătrunzătoare. 

— O vei face, nu-i aşa? N-o să mă laşi aici, ai? 

Samuel dădu din cap. 

— Bine... eu... Mai cu seamă, ai grijă să nu te 
abaţi din drum. Şi nu urca spre creste, sunt o 
grămadă de nemti acolo sus. 

Caporalul Chartrel mai vru să adauge ceva, 
dar ochii i se închiseră şi horcăi uşor. 

Nu mai era nicio clipă de pierdut. 

Samuel ieşi din groapă şi o porni din nou pe 
drumul principal, de astă dată în sens invers. 
Războiul... Era război. Care? Nemţii, spusese 
soldatul. Al Doilea Război Mondial, oare? Dar 
Sam poseda două, trei jocuri video destul de 
realiste despre perioada aceea şi nu recunoştea 
uniforma. Nu, Primul Război Mondial, mai 
degrabă. Intr-o zi, la ora de istorie, li se 
proiectase un film alb-negru. Despre tranşee şi 


toate celelalte. Da, s-ar fi putut să fie Primul 
Război Mondial. Chartrel... Un caporal francez, 
probabil. 

Samuel o luă de-a lungul drumului, mergând 
mult adus de spate. Intr-un anume sens, era 
obişnuit. Numai că, având în vedere cămaşa şi 
nădragii lui albi, constituia o ţintă ideală. Mai 
ales că se afla în plin câmp de luptă, dovadă 
arborii ciopârţiţi şi casele în ruină. 

Oricum, nu putea rămâne ascuns în sat, 
aşteptând să vină un autobuz care să-l ducă 
acasă! Şi apoi, mai era şi rănitul. 

Sam străbătu nestingherit câmpia cenuşie şi 
pustie. Nici ţipenie de nemți pe creste. Poate că 
era prea devreme. Exista oare un orar al 
războiului, aşa cum exista un orar la birou? 

— Hei! Stai pe loc! 

Trei soldaţi ţâşniră pe neaşteptate dintr-un 
tufiş şi îi tăiară calea, ameninţându-l cu puştile 
lor. 

— Ce-i cu ăsta, Marcel? întrebă cel mai înalt, 
cu o expresie uluită. Trag sau nu trag? 

— Nu trage, Jeannot, îi spuse cel mai bătrân, 
să vedem mai întâi ce hram poartă. 

— Ei, drace! Pare să fie un puşti! 

— Cine eşti? întrebă cel mai bătrân. De unde 
ai mai răsărit şi tu? 

— Vin din partea caporalului Chartrel din 
regimentul 239 de infanterie, turui Sam, pe 
nerăsuflate. Este acolo, în satul Fleury, în 


spatele Hambarului-cu-Morţi. A fost împuşcat în 
picior. Cred că e foarte grav... 

— Ei, drace, Chartrel! A fost dat dispărut pe 
câmpul de luptă de alaltăieri! A scăpat cu viaţă? 

— Şi de unde ştii tu asta, ţâncule? întrebă cel 
mai bătrân. N-o fi un şiretlic al friţilor, să ne 
prindă în capcană? 

— Bun, şi eu ce fac? interveni cel înalt, cu faţă 
de idiot. Trag sau nu trag? 

— Lasă arma, Jeannot! ordonă mustăciosul. 
Nu-i decât un copil! Vorbeşte în limba franceză 
şi îl cunoaşte pe caporal. 

— Poate că aşa e, replică Marcel, dar nu noi 
hotărâm. Trebuie să-i raportăm căpitanului. 

Făcu o mişcare din bărbie în direcţia lui Sam: 

— Treci în faţă, băiete, şi nu încerca să mă 
păcăleşti. 

Sam se supuse fără să crâcnească, învățase 
pe pielea lui, pe insula lona, că e mai bine să-ţi 
ţii gura - întrebându-se totuşi peste ce trio de 
elită nimerise. Aparent, prostovanul cel lung cât 
o prăjină era la prima lui misiune şi ţinea morţiş 
să-i facă safteaua puşcociului său. 

— Şi corbul de colo, Marcel... Pot să trag în el? 

— Dar, imbecilule, vrei să ne descopere 
nemţii? O să ai prilejul să faci să scapere 
scântei, dacă vei fi trimis să eliberezi fortul 
Douaumont! 

Îşi Continuară astfel discuţia până în fortul din 
Souville, o movilă mare, zidită, care domina 


drumul şi oraşul. 

Pătrunseră în interior printr-un tunel, salutând 
santinela aflată în gheretă. 

— Când vii să mă schimbi, Jeannot? strigă 
aceasta. 

— N-am tras încă niciun foc! replică lunganul 
nătâng, ca şi cum ăsta ar fi fost lucrul cel mai 
important din viaţa lui. 

Merseră prin tunel, apoi o apucară pe o serie 
de culoare subterane şi Sam se strădui să 
memoreze ordinea în care se succedau acestea. 
Ajunseră, în cele din urmă, într-o cameră de 
odihnă, de asemenea subterană, unde mai mulţi 
soldaţi fumau, glumeau şi jucau cărţi. Marcel se 
îndreptă glonţ spre unul dintre cei aflaţi în 
încăpere care, băţos ca litera I, contempla toată 
această agitaţie, ţinându-se oarecum deoparte. 

— Căpitane! strigă Marcel, luând poziţie de 
drepţi. Am capturat un puşti pe drumul spre 
Fleury. Pretinde că l-a văzut pe caporalul 
Chartrel viu! 

Căpitanul îl măsură din creştet până-n tălpi pe 
nou-venit, după care ordonă pe un ton glacial: 

— Duceţi-l în biroul meu. 

Unul dintre soldaţi se ridică numaidecăt de la 
masa de joc şi îl escortă pe Sam până într-o 
încăpere de un galben-murdar, luminată de 
două becuri şi mobilată doar cu o masă, trei 
scaune şi un perete de rafturi. 

Căpitanul veni şi el, după două minute. 


— Lasă-ne singuri,  Châtaigner. O să-l 
interoghez eu însumi. 

Atunci când rămaseră doar ei doi, căpitanul îl 
invită pe Sam să ia loc şi se proţăpi în faţa lui, 
cu amândouă mâinile pe spătarul scaunului. 

— Aş putea ordona să fii împuşcat pe loc, 
atacă el, fără niciun preambul. Te afli într-o 
zonă interzisă. Toate oraşele din jur au fost 
evacuate, chiar şi Verdun. Un civil care îşi bagă 
nasul pe aici este în mod automat suspect de 
spionaj. 

Incercă să-şi dea seama de efectul pe care 
laconicul lui discurs îl avusese asupra lui Sam, 
dar acesta nici măcar nu clipi. 

— N-am de gând să pierd multă vreme cu 
tine, micuţule. Trupele germane sunt din ce în 
ce mai amenințătoare de câteva săptămâni şi 
pot declanşa în orice clipă ofensiva. Având în 
vedere această situaţie, nimeni nu va veni să-mi 
ceară socoteală dacă am avut sau nu dreptate 
să te execut. 

li dădu ocol lui Sam ca să-l poată privi drept în 
faţă. 

— Pentru moment,  întrevăd doar două 
posibilităţi. Sau patrula pe care am trimis-o se 
va întoarce teafără şi nevătămată, împreună cu 
caporalul Chartrel, şi atunci mă voi mulţumi să 
văd în tine un copil fugar fără minte. S-ar putea 
să fi evadat dintr-un orfelinat, de pildă, sau 
dintr-o casă de corecție. Asta ar explica de ce 


porţi cămaşa de noapte. Cum s-ar putea şi să te 
fi rătăcit, ajungând până la Fleury. În acest caz, 
mâine te voi preda la poliţie şi te vei alege cuo 
săpuneală zdravănă. Sau... sau patrula mea va 
cădea într-o ambuscadă. În acest caz, te voi 
considera un trădător. Cu consecinţele pe care 
le poţi ghici cu uşurinţă. 

— Chiar am vorbit cu caporalul, încercă să 
argumenteze Sam. 

Căpitanul i-o reteză scurt: 

— Puțin îmi pasă mie de ce-mi îndrugi tu, 
micuţule, şi am alte lucruri mai importante de 
făcut decât să te hărţuiesc cu întrebări, căutând 
să aflu dacă nu cumva încerci să mă tragi pe 
sfoară. Châtaigner te va duce în celulă şi vom 
vedea curând cum stau lucrurile. Numai că, 
atunci când te va aduce înapoi, vei avea tot 
interesul să-mi spui adevărul. Dacă nu... 

Căpitanul îl înşfacă de guler pe Sam şi îl 
îmbrânci fără menajamente spre uşă. 

— Châtaigner, bagă-i pe golanul ăsta la 
răcoare. Dă-i o pătură şi ceva de mâncare. De 
îndată ce detaşamentul se va întoarce, ofiţerul 
responsabil să vină să-mi dea raportul. 


Două ore? Trei ore? Sam pierduse noţiunea 
timpului. Era înfofolit într-o pătură de un maro 
sinistru şi culegea cu vârful degetului ultimele 
firimituri de pesmet din gamelă. Celula mustea 
de umezeală şi puţea a urină, dar, cel puţin, nu 


era frig. Spera din tot sufletul ca patrula să se 
întoarcă în fort  nevătămată. Dacă, din 
nenorocire, avusese loc o încăierare... De fapt, 
nu credea deloc în amenințările căpitanului. Nu 
se împuşcă aşa un copil de paisprezece ani, nici 
chiar pe vreme de război. Nu, voise doar să-l 
sperie. Dimpotrivă, Sam trebuia să evite cu 
orice preţ să ajungă la postul de poliţie. Piatra 
sculptată era foarte aproape de aici, la doar un 
kilometru. Dacă îl expediau undeva în spatele 
frontului, într-un orfelinat sau în altă parte, 
putea să-şi ia adio de la ea. Trebuia, aşadar, să 
găsească o modalitate. 

Zăvorul gros trosni cu un zgomot cumplit, şi 
simpaticul mustăcios care-l arestase mai înainte 
reapăru în prag. 

— Cum te simţi, băiete? Nu prea miroase a 
trandafiri pe aici, nu-i aşa? Cam pute, ce vrei, 
nu-i un loc pentru tine. Haide, hopa sus, te scot 
un pic la aer. Este cineva care vrea să stea de 
vorbă cu tine. 

Samuel îl urmă, cu pătura lui cu tot. 

Că avea să fie scos la aer era un fel de a 
spune, căci străbătură aceleaşi culoare înecate 
în beznă din ajun, până la o uşă de fier dublă, 
dincolo de încăperea de odihnă. Deşi se 
străduise să se convingă de contrariu, Sam avea 
totuşi o strângere de inimă, temându-se să nu 
se trezească într-o curte în faţa plutonului de 
execuţie. 


— Căpitanul... căpitanul e aici? întrebă el, nu 
prea liniştit. 

— Căpitanul? Ei! O să dai curând ochii cu el, 
cu căpitanul tău! 

Omul cu mustață impunătoare apăsă pe 
clanţă şi-i făcu semn să între. 

— Eu te aştept aici, băiete, nu e voie să 
fumezi înăuntru. lar eu mor de poftă să-mi 
răsucesc o ţigară. 

Samuel intră un pas şi, după miros, identifică 
fără nicio dificultate locul în care se afla: o 
infirmerie sau un spital improvizat. Erau mai 
multe paturi aliniate la perete şi o duzină de 
răniți, dintre care unii dormeau. Un infirmier cu 
bluză albă îi surâse larg. 

— Leonard œe aici, piciule, vrea să-ți 
mulţumească. 

Samuel se apropie de paravanul în spatele 
căruia fusese instalat caporalul Chartrel. Acesta 
era întins pe un cearşaf cenuşiu, cu piciorul 
vârât într-un soi de cuşcă zăbrelită. Era alb şi 
tras la faţă, şi Sam aprecie că nu avea mai mult 
de douăzeci şi cinci, treizeci de ani. Schiţă un 
zâmbet chinuit de bun venit. 

— Mulţumesc, mulţumesc, micuţule. Eram la 
mare ananghie. Am fost luat în plin de o rafală, 
acum două zile. Am alunecat într-un şanţ. Asta 
m-a salvat, într-un anume fel, dar fără tine... Ai 
şi tu un nume, nu-i aşa? 

Sam căută un prenume care să sune 


franţuzeşte: 

— Jacques... Mă numesc Jacques. 

— Ei bine, Jacques, tu eşti îngerul meu păzitor. 
Băieţii mi-au spus că ai avut de-a face cu 
căpitanul, dar nu-ţi face griji, te vom ajuta. 
După tot ceea ce s-a întâmplat... 

întinse braţul spre Sam şi deschise încet 
pumnul. 

— Uite... Voiam să-ţi dau asta. Talismanul 
meu. L-am găsit într-o tranşee anul trecut. Cum 
nimeni n-a venit să mi-l ceară... 

Depuse în palma deschisă a lui Sam o medalie 
de argint, scobită în centru, din care mai 
rămăsese doar un cerc metalic albăstrui, cu 
inscripţia „Republica Franceză”. 

— Este medalia militară, micuţule, o primesc 
doar cei curajoşi. Poate că, într-o bună zi, cine 
ştie, o voi avea şi eu! Tipul căruia i-a aparţinut a 
pierdut probabil ornamentul central sau a 
încasat un glonţ în el. În starea asta, nu 
valorează nimic, dar mi-am spus că mă va 
proteja. Trebuie să te agăţi de ceva, atunci când 
pleci la luptă! Şi iată dovada: ai apărut tu. 

Caporalul îl fixa pe Sam cu aceeaşi intensitate 
ca şi fratele Ranald în ajun, cumva de parcă 
băiatul ar fi fost dotat cu puteri supranaturale. 
Pe când, el nu făcuse altceva decât să coboare 
în pivniţă! 

— la-o, micuţule, o meriţi! 

Sam o strânse în palmă. Era călduţă - căldura 


mâinilor caporalului sau altceva? Avea de-acum 
moneda care să-l ajute să plece din nou, ştia 
asta. Nu-şi dădea seama de unde îi venea 
această certitudine, dar știa. 

Chiar în clipa aceea, o sirenă începu să sune 
în fort, cu un vuiet teribil, să-ţi spargă timpanele 
şi nu alta. Culoarele începură să răsune de 
strigăte: 

— Alarmă, alarmă! Duşmanul atacă! 
Duşmanul atacă! Toată lumea la posturi! 

O primă explozie se produse în depărtare, 
înăbuşită parcă de grosimea zidurilor. Apoi o a 
doua, la un interval de câteva secunde. 

— Puşlamalele astea, exclamă infirmierul cu 
bluză albă, n-or să ne lase niciodată liniştiţi! 

Se îndreptă spre uşă, înşfăcând în trecere o 
sacoşă. 

— Rămâi aici, micuţule, s-ar putea să dureze 
ceva timp. Vreau să văd dacă are cineva nevoie 
de mine. 

Toţi bolnavii se ridicaseră în capul oaselor în 
paturile lor şi comentau cu aprindere. Lumina 
din tavan începuse să dea semne că avea să se 
stângă foarte curând. 

— Ah, au atins instalaţia electrică! suspină 
caporalul. 

Avură loc alte trei explozii şi, dintr-odată, 
becurile se stinseră. La deflagraţia următoare, 
întreaga infirmerie se cufundă în întuneric. 

Sam se hotări foarte repede: probabil că nu se 


va mai întâlni niciodată cu o asemenea ocazie. 

— Mulţumesc, şopti el, strângându-i mâna lui 
Chartrel. 

Îşi înşfacă pătura şi se năpusti spre uşă. 
Intrarea în fort, atât cât îşi aducea el aminte, se 
afla la capătul a trei culoare lungi din stânga. 
începu să alerge, atingând din când în când 
peretele cu mâna. În două rânduri, fu cât pe-aci 
să fie doborât de soldaţii care soseau prin beznă 
din sensul opus. 

— La postul de apărare! Repede! 

La ultima bifurcaţie, fără îndoială că s-ar fi 
înşelat, dacă n-ar fi zărit departe o geană de 
lumină ce venea din exterior. Exploziile se 
înmulţeau, unele foarte aproape, făcând solul să 
vibreze. Samuel se întreba cum va convinge 
santinela să-l lase să treacă. Abătându-i poate 
atenţia? 

Se lipi de perete şi cercetă ghereta. Acolo se 
afla Jeannot, lunganul nătâng, care făcea de 
pază. Avea baftă! mai ales că era singur... 

— Hei, Jeannot! strigă Sam, dezlipindu-se de 
zid. Căpitanul m-a trimis după tine! 

— Cum aşa? exclamă prostovanul, îndreptând 
țeava puştii spre el. 

— Lucrurile s-au încins la postul de apărare, 
continuă Sam. E nevoie de toată lumea acolo! 

— La postul de apărare? 

— Da, acolo! Căpitanul nu mai avea pe 
altcineva decât pe mine ca să te cheme. Toată 


lumea împuşcă de zor. Are nevoie de toţi 
trăgătorii. 

— Trăgătorii, şopti celălalt, coborându-şi încet 
puşca. O să trag? 

— Da, dacă te grăbeşti! N-or să stea nemţii să 
te aştepte pe tine! 

— Şi... paza? 

— Căpitanul vrea doar ca poarta să fie 
zăvorâtă. Am eu grijă de asta, du-te! 

Lunganul cel slab la minte nu şovăi mai mult 
de câteva secunde, timpul necesar pentru ca 
neuronii lui să înţeleagă bine ce i se cerea. 

— O să trag! repetă el, beat de fericire. O să 
trag! 

Se năpusti în sfârşit în tunel. Cu recruți de 
teapa lui nu se putea câştiga războiul! 

De îndată ce Jeannot dispăru pe culoar, 
Samuel se apropie de poartă. Afară, canonada 
se înteţise, ridicând nori mari de praf. Nu era 
chiar momentul pentru o plimbare, dar, sincer 
vorbind, nu avea de ales: dacă vreun obuz lovea 
cumva piatra sculptată, putea să-şi ia adio de la 
epoca lui. 

Aşteptă răbdător următoarea explozie, după 
care ţâşni ca la suta de metri pe drumul spre 
Fleury. Aerul era saturat de particule şi de 
zgomot, în vreme ce  fulgerele  brăzdau 
intermitent cerul. Se acoperi cu pătura lui, 
rugându-se să îl ascundă cât de cât. Evident, 
artileriştii din fortul din Souville ripostau, căci 


exploziile se încrucişau, înlocuite din când în 
când de răpăitul puştilor. Soldatul Jeannot 
trebuie să fi fost în culmea fericirii! 

Dintr-odată, atunci când se credea ieşit din 
zona cea mai periculoasă, Sam auzi cum îi 
şuieră ceva pe lângă ureche. Un glonţ! Fusese 
reperat! Se trânti la pământ şi se rostogoli într-o 
parte pentru a dispărea pe un câmp. Protejat de 
terasamentul de la marginea drumului, aşteptă, 
străduindu-se să se liniştească. Tirul încetase. 
După două minute, începu să se târască aidoma 
unui şarpe. Dar dacă germanii înconjuraseră şi 
Fleury? aruncă repede o privire spre târg: nu, 
drumul era liber. 

După două sute de metri prin zona de luptă, 
ajunse în sfârşit la prima clădire în ruine. Se 
sprijini cu spatele de ceea ce mai rămăsese din 
coşul casei şi constată că era negru de noroi din 
cap până în picioare. Un camuflaj de 
profesionist! In spatele lui, dincolo de drum, 
fortul era supus unui bombardament intens şi 
continuu de pe înălţimi. Era ceva de neîndurat 
în acest foc mortal care se revărsa necontenit 
din cer. Nicio legătură cu ce se vede prin filme. 

Atunci când se simţi puţin mai curajos, 
îndrăzni să se strecoare de la o locuinţă la alta, 
având grijă să nu fie descoperit. Vechea 
fântână, pe jumătate dărâmată, rămăsese 
neclintită, la fel ca şi piatra sculptată, acoperită 
de bălării. 


Luă medalia caporalului şi o strânse foarte 
tare la piept, lipind-o în dreptul inimii. 

— Te rog, fii bună, du-mă acasă... 

O întinse tremurând spre piatra sculptată. 


VI. Singur în întuneric 


Samuel simţi cum, dintr-odată, frigul solului se 
materializă sub mâinile şi picioarele lui. Greaţa 
îl făcea să stea în patru labe, dar îşi controla 
mai bine spasmele şi nu mai vomita. Era însă 
întuneric, întuneric beznă. Poate că veioza din 
pivniţă se stinsese după plecarea lui. Înaintă pe 
bâjbâite şi se împiedică de un fel de masă solidă 
de care nu îşi amintea cu niciun chip. Nu se afla 
în niciun caz în librărie. Se ridică, întinzând 
braţele în căutarea unui perete. Îl găsi la doi 
paşi în faţa lui, o suprafaţă netedă şi la fel de 
rece ca şi solul. Deodată, îl năpădi spaima. ŞI 
dacă era închis undeva? Dacă piatra îl 
condusese într-un loc de unde nu va putea să 
iasă? Sau poate orbise? Genul ăsta de călătorie 
în timp avea probabil consecinţe oribile asupra 
organismului! 

Cuprins de panică, începu să se învârtă ca un 
animal în cuşcă. Încăperea nu era prea mare, 
aproximativ patru metri pe patru, dar nu avea 
nicio uşă. Era prins ca un şobolan. Sări de mai 
multe ori în aer, fără să reuşească să atingă 


tavanul. 

O ieşire pe sus, poate? 

Urcă pe blocul mare de piatră şi se înălţă în 
vârful picioarelor. Ceva moale atârna în gol. 
Întinse degetele şi îl înşfăcă, trăgând cu putere. 
O frânghie. Şi mai grozav, o scară de frânghie, 
agăţată undeva sus. Se prinse de primul fuscel - 
o sfoară înnodată de-a curmezişul mai degrabă 
- şi începu să se caţere. Scara părea bine fixată. 
Urcă fără grabă, pentru a evita să se învârtă ca 
un peşte la capătul undiţei, şi ajunse la o breşă 
în vârf. Deschizătura dădea pe un culoar 
cufundat şi el în beznă. Sam înaintă în patru 
labe, pipăind solul în jurul lui. Şi bine făcu. După 
ce se târî printr-un coridor mai larg, simţi pe 
neaşteptate că suprafaţa tare de sub picioarele 
lui dispare: în mijlocul subteranei se afla un put 
circular. Sam trebui mai întâi să se ridice în 
picioare şi încet, foarte încet, să ocolească 
obstacolul, lipindu-se de perete. Îşi reluă apoi 
înaintarea şi, la cotitura următoare, i se păru că 
nu mai era atât de întuneric. Da, era o lumină 
ce pâlpâia acolo. Se ridică în picioare şi începu 
să alerge. Un opaiţ, într-o sală din dreapta. 

— Dumnezeule! exclamă el. 

Hieroglife, pretutindeni hieroglife! Cu 
personaje în profil! Toate desenate în culori vii 
şi strălucitoare. Unele purtau urcioare, coşuri cu 
fructe, păsări. Altele secerau grâul sau cântau la 
diverse instrumente. Erau şi ustensile aşezate 


pe o planşetă: o pensulă de lemn cu vârful rupt 
şi vase de pământ pline cu vopsele. Şi un teanc 
de papirusuri care slujeau, desigur drept 
modele, pentru că pe fiecare foaie era 
reprezentat un şir de desene identice. Se afla în 
Egipt! Într-o piramidă, poate! 

Ridică opaițul. Pereţii erau acoperiţi până în 
tavan cu chipuri de oameni sau cu capete de 
animale, înconjurate de o mulţime de semne. 
Fantastic! 

Şi atunci auzi nişte zgomote dinspre coridor. 
Paşi şi şuşoteli: 

— „l-ai însoţit până la curte? şoptea o voce. 

Se apropia cineva. Pictorul? Samuel de-abia 
avu vreme să sufle în feştilă. 

— Până la curte, aşa cum mi-ai poruncit, 
stăpâne. A trebuit să plece din nou spre templu, 
înainte de a se întoarce lucrătorii. 

Două persoane. O limbă muzicală şi plăcută la 
auz. 

— Eşti sigur că nu bănuieşte nimic? 

— Sigur. Şi-a făcut inspecția ca de obicei. 

— N-a pomenit de nişte obiecte pe care vrea 
să le depună odată cu sarcofagul? 

— N-a suflat o vorbă despre asta. 

Sam distingea acum umbrele mişcătoare ale 
unei torţe: cei doi oameni se îndreptau spre el. 

— Cu atât mai rău, va trebui să trecem la 
fapte mai înainte ca încăperea să fie sigilată. 

— Funeraliile nu vor avea loc înainte de 


următoarea decadă, stăpâne. 

— Închipuie-ţi că ştiu asta! replică, tăios, 
prima voce. Asta e şi motivul pentru care am 
fixat data. Peste cinci zile, va fi lună plină. Va 
trebui să se ducă la baia din templul lui Ramses, 
pentru toaleta rituală. În al şaselea ceas al 
nopţii, vei posta pe unul dintre oamenii tăi în 
incintă. O singură săgeată va fi de-ajuns. 

Paşii lor târşâiţi se opriră în dreptul uşii şi Sam 
văzu luminându-se peretele din fund. Un enorm 
zeu cu cap de şoim îl fixa cu singurul său ochi. 
Dacă celor doi uneltitori le venea cheful să 
între... 

— Şi apoi, stăpâne? 

— Apoi, complicele tău trebuie să dispară, iar 
de restul mă ocup eu. 

— Şi... ezită cel de-al doilea interlocutor. 
Simbria? 

— Veţi primi fiecare dintre voi şase saci de 
grâu şi şase saci de orz, aşa cum ne-am învoit. 

Făcură cale-ntoarsă şi glasurile lor se 
îndepărtară în direcţia opusă. 

— Te pui chezaş pentru oamenii tăi? 

— Da, stăpâne. Ştiu ce riscă dacă mă 
trădează. 

— Forfota lucrătorilor ne va fi de folos, vizirul 
va avea privirea întoarsă în altă parte. Crezi că 
ar putea izbucni vreo răscoală? 

— Nu ştiu, stăpâne. Capetele s-au tot 
înfierbântat în ultimele zile şi... 


Sam nu mai înţelegea ce îşi spuneau: bătăile 
inimii lui acopereau şoaptele lor. Rămase astfel 
paralizat în colţ, lipit de perete, până când îşi 
simţi din nou sângele curgându-i prin vene. Un 
sarcofag! Templul lui Ramses! Se afla, într- 
adevăr, în epoca piramidelor! 

Atunci când nu mai auzi niciun zgomot, se 
hotări să iasă din ascunzătoare. Să o ia înapoi, 
pe unde venise, nu i-ar fi slujit la nimic. Trebuia 
să meargă de-a lungul culoarului cu speranţa că 
va găsi o ieşire. Şi asta înainte ca lucrătorii să 
se apuce iar de treabă! 


Se aşeză din nou în genunchi şi ajunse pe 
pipăite în dreptul unei scări. Urcă vreo 
cincisprezece trepte şi răzbi la un etaj luminat 
cu acelaşi gen de opaițe. Culoarul de aici era 
magnific, pe tavan era pictat un cer înstelat, iar 
pereţii erau împodobiţi cu o uriaşă barcă aurită, 
trasă de o sumedenie de slujitori. În mijlocul ei, 
un bărbat falnic - faraonul? — ţinea de mână un 
zeu cu cap de câine şi un altul cu cap de 
berbec. Samuel regretă că nu fusese mai atent 
în clasă: Anubis, Thot, Horus, o grămadă de 
nume îi umblau talmeş-balmeş prin minte, fără 
să-şi poată aduce aminte cine ce era... Remarcă 
în treacăt că nu reuşea să citească hieroglifele. 
Traducătorul său integrat îşi avea şi el limitele 
lui. 

La capătul coridorului se afla o bifurcaţie, şi 


Sam se decise să o ia la stânga. Urcă pe o altă 
scară şi simţi un val greu de căldură apăsându-i 
umerii. Mai degrabă un semn bun. Încă cinci 
trepte şi, douăzeci de metri mai încolo, zări 
lumina soarelui. Îşi scoase cămaşa şi o înnodă la 
brâu, căci căldura devenise sufocantă. Uşa nu 
era prea înaltă şi părea să se deschidă spre un 
cer de un albastru neprihănit. Din nefericire, 
Samuel nu mai avu răgazul să verifice: de afară 
se ridicau strigăte amestecate. 

— Nu aveţi dreptul! urla o voce răguşită. Vă 
aflaţi sub porunca vizirului! 

— Las’ că vezi tu dacă avem sau nu dreptul, 
replică o altă voce. S-au făcut două decade de 
când nu am fost plătiţi! 

— Da, da, aprobară în cor multe alte voci. 

Pocni un bici. 

— Dacă echipa din Stânga continuă să refuze 
să se ducă în vale, reluă vocea răguşită, îi voi 
aduce imediat la cunoştinţă totul vizirului! 

— Du-i atunci salutări din partea mea! îi 
aruncă potrivnicul său. Şi să-i spui că eu şi 
echipa mea o să ne întoarcem acasă, de îndată 
ce acest mormânt va fi gata! Nu va mai fi niciun 
alt şantier, până când nu vom primi ceea ceni 
se cuvine! Vrem dreptul nostru! 

Un freamăt de încuviinţare. 

— În cazul ăsta, vizirul mă va împuternici să 
recurg la forţă! ameninţă vocea răguşită. 

— incearcă numai, scribule! Şi dacă ne rupi 


nouă braţele şi încheieturile mâinilor, o să 
împodobeşti chiar tu sălile. 

Se auziră râsete, şi argumentul păru cât se 
poate de convingător. Scribul nu răspunse, dar 
se îndreptă furios spre uşă. Sam îi văzu profilul 
decupându-se pe fondul cerului albastru. Se 
retrase grăbit într-o încăpere întunecoasă, în 
vreme ce silueta se însufleţea, schiţând gesturi 
largi. 

— De vreme ce eşti atât de descurcăreţ, 
Peneb, spune-mi atunci de ce nu aţi isprăvit 
mormântul lui Setni? 

— Eram aproape gata, dar ne-au lipsit culorile, 
scribule, precum bine ştii. Se pare că ai fost 
cam zgarcit cu cele de trebuinţă. 

— Asta-i mormântul unui preot, nu al unui 
prinţ de sânge. Trebuia să lucraţi mai repede! 

Vocea răguşită cobora scara, Sam era sigur de 
asta. 

— Setni a fost cel mai bun preot al lui Amon, 
cum Egiptul n-a mai cunoscut de generaţii 
întregi. Trebuie cinstit în moarte, aşa cum a fost 
cinstit şi în viaţă. 

— De când eşti tu în stare, Peneb, să judeci 
calităţile şi defectele unui preot? Şi să hotărâăşti 
cât timp trebuie să i se consacre cavoului său? 

Paşii erau foarte aproape, şi torţele luminau 
culoarul ca în plină zi. 

— Mi se pare că fiul lui te-a plătit din gros 
pentru munca noastră, scribule. Pe tine şi 


întreaga Instituţie a mormântului. 

— Socotelile Instituţiei nu te privesc, Peneb. Ai 
grijă să nu mă provoci, nici pe mine, nici pe 
funcţionarii mei. Lucrătorii tăi ar face mai bine 
să-şi scurteze pauza şi să se asigure câ... 

În încăperea în care se refugiase Sam se făcu 
dintr-odată lumină. Doi ochi negri se aţintiră 
sfredelitor asupra lui - un bărbat ras în cap, 
îmbrăcat într-o simplă pagne! şi care ţinea un 
bici în mână. 

— ŞI ASTA! zbieră cât îl ţinea gura scribul. 
ĂSTA CE CAUTĂ AICI? 

Nu-i lăsă lui Sam timp să deschidă gura şi îl 
biciui violent peste coapsă. 

— Un pui de hoţ în mormântul care ţi s-a dat 
în grijă, Peneb! 

Plici! A doua lovitură de bici, a cărei arsură îi 
smulse lui Sam un strigăt. Scribul se lăsă mânat 
de furie: 

— O să-i povestesc vizirului cum ai tu grijă de 
mormântul lui Setni, o, da! Orice tâlhar sau 
slujitor plecat la ciordit poate... 

Biciul era pe cale să se abată pentru a treia 
oară, dar Peneb interveni ferm. 

— Încetează,  scribule! Dacă ţii cu tot 
dinadinsul să-ţi verşi furia pe cineva, mai bine 
ia-te de mine! 

Cei doi bărbaţi stăteau faţă în faţă, gata să se 
încaiere. Trăsăturile scribului erau schimonosite 


1 Bucată de pânză prinsă în jurul coapselor (n. red.). 


de ură. 

— Poţi, măcar, să-mi spui ce face intrusul ăsta 
pe şantierul tău, Peneb? 

Celălalt nici nu clipi. 

— E nepotul meu, scribule. E aici ca să înveţe 
meserie. Şi, pe viitor, te sfătuiesc să nu te mai 
atingi de el. 

Se înfruntară iar din priviri, după care scribul 
se răsuci pe călcâie, îmbrâncindu-i pe curioşii 
strânşi ciorchine în faţa uşii. 

— Vizirul e cu ochii pe tine, mormăi el. Pe 
toată echipa din Stânga! Să nu uitaţi lucrul ăsta! 

Se aşternu o tăcere care se prelungi mult 
după plecarea lui. Toţi oamenii îl cercetau cu 
privirea pe Sam, fără să-şi dea prea bine seama 
ce să creadă despre el. 

In cele din urmă, zâmbind, unul dintre ei 
sparse gheaţa: 

— Ei bine, Peneb, nu-i urezi bun venit 
nepotului tău? 

Câţiva aplaudară, şi Peneb îl ajută pe Sam să 
se ridice. Şeful de echipă dădu apoi de lucru 
fiecăruia, după care îl duse pe Sam în vestibulul 
în care el însuşi se ocupa de o frescă. Fără să 
scoată o vorbă, îi făcu semn să se aşeze şi se 
apucă din nou de treabă la lumina opaiţelor, ca 
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu ajutorul 
unei dălţi fine şi al unui ciocan de lemn cu două 
capete, grava figurile desenate în prealabil pe 
perete, pe un caroiaj gigantic. Patru cincimi 


erau deja sculptate, şi acum termina un 
personaj în mărime naturală ce primea un dar 
din partea unui zeu cu cap de bâtlan - sau o cu 
totul altă pasăre, dar cu cioc lung şi încovoiat. 
Fascinat, copleşit de căldură, neîndrăznind să se 
mişte, căci îi ardea coapsa, Sam îl privea cum 
modelează cu dexteritate piatra, făcând să 
apară cutele unui veşmânt sau conturul unui 
braţ. 

Trecură astfel trei ceasuri, înainte ca Peneb să 
i se adreseze, scoţându-l din toropeală: 

— Mă pui într-o situaţie delicată, fiule. Scribul 
va preveni gărzile, cerându-le să ne 
supravegheze. Toţi lucrătorii care pătrund în 
morminte sunt supuşi legii tăcerii şi, dacă tu 
dispari astăzi, mi se va cere socoteală. Va trebui 
să rămâi o vreme cu mine, altfel îşi vor da 
seama că i-am minţit. Or, scribul de-abia 
aşteaptă o ocazie ca să mă alunge. 

Peneb se întrerupse un moment - cizela ochiul 
personajului central -, înainte de a relua: 

— Acesta este Setni, marele preot al lui Amon. 
A murit acum două luni. Îmbălsămătorii îşi vor 
isprăvi în curând treaba şi mumia sa va fi 
aşezată în sarcofag. Sper că nu ai venit să-i 
reperezi mormântul şi să i-l jefuieşti. 

Pentru prima oară în după-amiaza aceea, se 
întoarse spre Sam. 

— Ai fugit de undeva, nu-i aşa? Te băteau sau 
nu-ţi dădeau destul de mâncare? Am văzut la 


viaţa mea destui mici servitori care nu ştiau 
cum să scape de asuprirea stăpânilor lor. 
Bogaţii nu se desfată cu bogăţiile lor decât dacă 
sunt înconjurați de oameni sărmani! Ptiu! 

Scuipă pe pământ cu dispreţ şi începu să 
lucreze la darul pe care îl înmâna zeul cu cap de 
bâtlan. Din când în când, consulta teancul de 
papirusuri pe care era desenată fiecare 
părticică de frescă. 

— Cum te cheamă, fiule? 

— Sam, răspunse el, cu un accent bizar. 

— Sem? Ei bine, măcar să te alegi cu ceva din 
lecţia asta, Sem. Trebuie să mânuieşti dalta cu 
mişcări mlădioase şi să ştii exact încotro să o 
îndrepţi. Ochiul nu trebuie să vadă doar locul în 
care loveşte mâna, ci şi efectul pe care trebuie 
să îl obţină. Uite, cam aşa! 

Din câteva lovituri îndemânatice date cu acul 
de gravat, făcu să se ivească eboşa discului 
solar. 

— Datoria gravorului este să dea veşnicie 
formei pe care o gravează, înţelegi? Pictorii îi 
vor da viaţă cu culorile lor. 

Şi, în vreme ce vorbea, spre stupefacţia lui 
Sam, trasă pe perete un soi de bornă rotunjită 
la vârf şi marcată în centru cu un soare cu şase 
raze. O imagine simplificată, dar perfect 
recognoscibilă a pietrei sculptate. Fresca 
reprezenta piatra şi modul în care preotul Setni 
o obținuse! 


Sam simţi că i se face rău. 

— lertaţi-mă... ce... vrea să însemne această 
scenă? 

Peneb nu răspunse imediat. Era ocupat să 
scoată în evidenţă, prin haşuri strânse, 
adâncimea cavităţii de la baza pietrei. 

— Aici, în vestibul, îşi primeşte mortul invitaţii. 
Îi place, în general, să se arate în locul acesta în 
momente importante ale existenţei sale. Se 
vede limpede că zeul Thot îi înmânează un 
obiect care trebuie să fi fost important pentru 
el. 

— Şi obiectul acesta ştiţi ce este? 

— Habar n-am. Potrivit dorințelor lui Setni, fiul 
lui ne-a furnizat modelul. Preoţii lui Amon au 
adesea nişte cerinţe care ne depăşesc. 

— Dar fiul lui Setni trebuie să ştie, nu-i aşa? 

— Să nu crezi asta. Am discutat despre asta la 
începutul lucrărilor. Nu a putut să-mi precizeze 
ce reprezintă exact obiectul în cauză. În ceea ce 
mă priveşte, eu cred că este vorba despre un 
vas sacru pe care zeul i-l oferă. Din ce motiv, 
asta... 

— Faptul că zeul Thot este acela care îi oferă 
acest cadou nu are un înţeles aparte? 

Peneb încuviinţă. 

— Nu gândeşti prea rău pentru un mic slujitor 
incult: alegerea lui Thot nu este niciodată o 
întâmplare. Dar ştii la fel de bine ca şi mine că 
Thot-cu-capul-de-ibis este atât patronul 


magicienilor, cât şi cel al tămăduitorilor sau al 
scribilor. Precum şi  mânuitorul timpului, 
bineînțeles, cel care jonglează cu zilele şi cu 
anotimpurile. Asta nu ne lămureşte prea mult în 
legătură cu obiectul în chestiune, nu-i aşa? Dar 
e bine că barem ai o minte iscoditoare. Vino, 
adăugă el, ridicându-se, am isprăvit cu 
vestibulul. Hai să le spunem pictorilor că 
urmează ei la rând. 

Samuel păşi pe urmele lui, uşor buimac. 
„Thot, mânuitorul timpului”, repetă el. „Cel care 
jonglează cu zilele şi cu anotimpurile!” 


VII. Palatul de milioane de ani 


După câteva zile petrecute în compania lui 
Peneb, Sam aproape că s-ar fi putut crede într-o 
călătorie lingvistică în străinătate. Mai mulţi 
dintre prietenii lui plecau astfel în Europa, în 
vacanţă, pentru a-şi aprofunda cunoştinţele în 
materie de germană sau italiană - în realitate, 
îşi aprofundau mai cu seamă cunoştinţele în 
materie de fete, muzică şi țigarete. Atunci, de 
ce nu Egiptul în loc de Germania sau Italia? 
Atâta doar că între el şi familia care-l găzduia se 
afla un decalaj de două, trei mii de ani... 

Erau, de altfel, încântători. Nut, soţia lui 
Peneb, îl primise ca pe nepotul său preferat, 
fără să pună nici cea mai mică întrebare. În 


seara sosirii sale, ea îi rugase pe cei doi băieţi ai 
ei, Didu şi Biatu, a căror ocupaţie favorită era să 
alerge peste tot, să-l ajute să se spele în micul 
bazin din fundul grădinii. Apoi îl invitase la cină: 
peşte uscat, o tocană cu castraveți şi ceapă, iar 
ca desert struguri şi prăjituri cu miere, un meniu 
mult mai gustos decât masa zilnică obişnuită de 
la cantina de pe insula lona. Drept culcuş, îi 
aşternuse o rogojină sub cerul liber pe 
acoperişul-terasă al casei. Aerul era călduţ şi 
parfumat şi, de când plecase de acasă, Samuel 
nu dormise niciodată mai bine. Nimic de 
reproşat, aşadar, nici în ceea ce priveşte 
condiţiile de locuit, nici în ceea ce priveşte 
ospitalitatea. 

In ceea ce priveşte activităţile propuse, 
dimpotrivă, organizarea schimburilor cu 
exteriorul se dovedise mai puţin inspirată. Satul 
Set-Maat ducea efectiv o viaţă de lagăr, sub 
stricta supraveghere a acelor madjaiu, poliţiştii 
de la colţ. Pe motiv că locuitorii lucrau la 
decorarea monumentelor regale, ei nu erau de 
fapt liberi în mişcările lor: Instituţia mormântului 
se temea că ei ar putea să le ofere tâlharilor 
indicaţii preţioase cu privire la comori şi la 
locurile acestora. În consecinţă, oamenii din sat 
ieşeau puţin, cu excepţia momentelor în care se 
duceau pe şantier. Exista chiar şi un personal la 
dispoziţia lor, însărcinat să efectueze 
majoritatea treburilor care i-ar fi pus în contact 


cu exteriorul: pescuitul, cumpărăturile, spălatul 
rufelor, împrospătarea proviziei de apă etc. Aşa 
că cei din Set-Maat îşi petreceau cea mai mare 
parte a timpului între ei, făcându-şi vizite unii 
altora, organizând petreceri la care se cânta sau 
se dansa, şi chiar concursuri la care se juca un 
fel de dame din care Sam nu pricepea nimic. 
Deşi Didu şi Biatu încercaseră în repetate 
rânduri să-i explice regulile, în mod invariabil, la 
a cincea sau a şasea mutare, el îşi lăsa pionii 
pradă adversarilor săi, ceea ce provoca veselia 
dezlănţuită a celor doi copii. 

Aşa se face că, în timpul şederii sale aici, Sam 
n-a avut dreptul decât la o singură excursie. 
Intr-o dimineaţă, foarte devreme, când Peneb 
plecase deja, Nut veni să îl trezească. 

— Sem, n-ai vrea să mergi cu mine la piaţa din 
Teba? 

— La piaţa din Teba? 

— li cunosc bine pe magjaiu care fac azi de 
pază, o să ne lase să trecem. 

Sam nu stătu mult pe gânduri: cine spunea 
piaţă, spunea cumpărături, cine spunea 
cumpărături, spunea bani şi cine spunea bani, 
spunea monede. lar cine spunea monede... 

Işi trase pe el pagne-ul pe care i-l 
împrumutase Nut şi i se alătură, atunci când 
aceasta îşi pregăti coşurile. Escortaţi de Didu şi 
Biatu, care zburdau şi ţopăiau goi puşcă, trecură 
fără probleme de marginea satului, după ce 


strecurară celor doi gardieni un pachet de 
pesmeţi cu miere. Ajunseră apoi la un 
debarcader, unde urcară într-o barcă lungă cu 
vâsle pentru a trece pe malul celălalt al Nilului - 
aglomeraţia nu era cu nimic mai prejos decât 
aceea a unei autostrăzi, într-o seară de 
duminică. Satul Set-Maat se situa pe ţărmul 
nordic al fluviului, cunoscut ca ţărmul morţilor: 
în afara aşezării lucrătorilor, se mai aflau acolo 
doar palate gigantice dedicate faraonilor şi o 
faleză abruptă în care erau săpate mormintele. 
Dar în ceea ce priveşte piramidele, Sam le 
ratase: Peneb îi adusese la cunoştinţă că nu se 
mai construiau de mult - costa prea scump - şi 
că, oricum, nu existaseră niciodată astfel de 
monumente prin părţile locului. Încă un punct 
negativ pentru organismul de schimburi... 
Apropiindu-se de ţărmul celor vii, Samuel fu 
uluit de frumuseţea Tebei. Oraşul se întindea pe 
mai mulţi kilometri, cu o alternanță de cartiere 
somptuoase, de monumente impunătoare şi de 
ciorchini de străduţe înguste, totul într-o unitate 
luminoasă de tonuri de ocru. Piaţa, care se afla 
la umbra marelui templu al lui Amon, gemea 
literalmente de lume: oamenii se apostrofau, se 
îmbrânceau, şi pe zecile de tarabe se revărsau 
din belşug fructe, flori, oale colorate, păsări vii 
sau ţesături de toate soiurile. Nut ştia exact ce 
dorea şi se mişca fără ezitare prin mulţime şi 
printre catârii de povară. Cumpăra o anume 


cantitate de smochine de la cutare negustor, o 
anume legătură de praz de la cutare altul şi nu 
îşi lua niciodată coriandrul decât de la o bătrână 
nubiană, cu faţa plină de zbârcituri. Din 
nefericire, Sam trebui să se încline foarte 
repede în faţa evidenţei: nimeni din această 
piaţă nu plătea cu bani. Cu toţii îşi schimbau 
produsele după nişte savante negocieri care îi 
permiteau lui Nut, de pildă, să obţină prin troc o 
oală de grăsime de gâscă pentru patru prăjituri 
cu miere făcute de ea. Tebanii nu utilizau, de 
fapt, nicio monedă! Ba chiar le ignorau! 

— Te roade ceva, Sem? 

Privirea băiatului rătăcea peste impresionanta 
faţadă a templului lui Amon. 

— Nu, mă întrebam... Setni era marele preot 
al templului lui Amon, nu-i aşa? 

Ea dădu din cap, făcându-i semn să vorbească 
mai încet. Lui Sam tocmai îi venise o idee: 

— Şi pe fiul lui Setni, îl cunoşti? 

— Doar după nume. Îl cheamă Ahmusis. 

— Locuieşte la Teba, îmi închipui. 

— Da, într-o locuinţă frumoasă, în apropierea 
domeniului Montu. 

— Ai... ai putea să mă conduci până acolo? 

Nut încruntă din sprâncene. 

— Bineînţeles că nu. Mai întâi, nici nu ştiu 
exact unde se află. Şi chiar dacă aş şti, slujitorii 
lui nu ne-ar lăsa niciodată să păâtrundem acolo. 
Speri să intri din nou ca servitor, nu-i aşa? 


Samuel făcu un gest vag. 

— iți amintesc, Sem, că Peneb are încă nevoie 
de tine. Dacă nu te întorci astăzi în sat, scribul 
Instituţiei ar putea să-i facă necazuri. Mai ai 
răbdare încă o zi sau două. 

Şi Nut avea dreptate. 

Nu reveniseră din Teba de mai mult de un 
ceas, când scribul, însoţit de două gărzi, 
năvălea în casa şefului de echipă. Nut îl 
înfruntă, fără cel mai mic semn de teamă. 

— ÎI cauţi pe Peneb, scribule? 

— Nu, pe tine vream să te văd. 

— Pe mine? 

— Pe tine. O soţie are asupra soţului său o 
influenţă pe care Instituţia nu o are. Trebuie să-l 
convingi să renunţe la revoltă. 

— La revoltă? Dar revolta oamenilor este 
dreaptă, scribule. Nu ne-am mai primit tainul de 
aproape o lună! 

— Nici nu poate fi vorba de asta. L-am întrebat 
pe vizir. Silozurile sunt goale, trebuie să 
aşteptaţi să ne sosească grâul şi orzul din nord. 
Două decade, trei, cel mult. Instituţia nu poate 
face nimic până atunci. 

— Silozurile sunt goale, dar preoţii şi scribii n- 
o duc deloc rău în privinţa mâncării. Noi ăştia, 
cei din sat, am dat de fundul sacului. Dacă nu 
ne vom descurca noi înşine... începu ea. 

Se opri, de teamă să nu fi spus prea mult, dar 
scribul nu păru să remarce nimic: 


— O revoltă n-ar duce la nimic bun, Nut. 
Pentru nimeni. Soţul tău ar putea să-şi piardă 
slujba şi, odată cu el, o mulţime de lucrători. Ce 
vă veţi face dacă Instituţia vă alungă? 

— Peneb este cel mai bun sculptor din Teba, 
iar oamenii lui sunt printre cei mai iscusiţi din 
Egipt. l-ar trebui mulţi ani Instituţiei ca să-i 
poată înlocui. 

— Poate, admise el, pe un ton împăciuitor. Dar 
eşti gata să-ţi iei asupra ta acest risc? Ce 
valoare mai are cel mai bun sculptor din lume, 
dacă rămâne fără un acoperiş deasupra capului 
şi dacă fiii lui cerşesc pe străzi?! Ai doi băieţi 
încântători, după câte mi s-a spus, Nut. Îţi cer să 
chibzuieşti bine. 

Se îndreptă spre uşă şi se întoarse în prag. 

— La drept vorbind, cât de priceput e tânărul 
nepot al lui Peneb? 

Sam, care se afla pe terasă şi nu pierdea un 
cuvânt din discuţie, simţi cum i se pune un nod 
în gât. 

— Ei bine... Nu cred că e prea înzestrat, 
răspunse Nut. Nici cu prea mare tragere de 
inimă la muncă. Peneb se gândeşte deja să i-l 
trimită înapoi fratelui său, la Memphis. 

— Eram sigur, declară scribul, cu un rânjet, de 
la început mi-am dat seama că e cam plăpând. 
Şi alb la faţă pe deasupra, parcă ar suferi de 
ceva. Dacă are nevoie de câteva lovituri de bici 
ca să i se pună sângele în mişcare, adu-i la 


mine. 

A doua zi, în ciuda vizitei scribului, starea de 
încordare dintre  Instituţie şi lucrători era 
departe de a se fi liniştit. Peneb se întoarse 
neobişnuit de devreme de pe şantier, însoţit de 
vreo şase tovarăşi ai lui, toţi în plină fierbere. 

— Am isprăvit mormântul lui Setni, declară el, 
punându-şi desaga pe-o ladă. Nu mai lucrăm. 

— Nu mai lucraţi? exclamă Nut, nevenindu-i 
să-şi creadă urechilor. 

— Am vorbit despre asta, suntem cu toţii de 
acord. Nu vom mai face nimic până nu va sosi 
aprovizionarea. Şi echipa din Dreapta gândeşte 
la fel. 

— Echipa din Dreapta încetează şi ea lucrul? 

— Mai mult, adăugă un lucrător lat în spate ca 
un luptător de catch, am hotărât să mergem să 
ne plângem la palat. La mine acasă, nu maie 
picătură de bere în urcioare, iar apa care ne-a 
rămas e clocită. Fetiţa mea are doar trei ani şi 
plânge în fiecare seară pentru că îi este sete şi 
foame. 

— Mesu are dreptate, răbufni un altul, trebuie 
să ne cerem drepturile la palatul lui Ramses. 
Dacă ne mulţumim să stăm să aşteptăm aici, n- 
o să ne alegem cu nimic! 

— Da, întăriră cu toţii în cor, la templul lui 
Ramses. La Palatul de milioane de ani! 

În vreme ce lucrătorii erau din ce în ce mai 
întărâtaţi, Samuel se apropie de Nut. 


— Ahmusis, fiul lui Setni... nu este preot chiar 
la templul lui Ramses? 

Nut încuviinţă dând din cap şi se îndepărtă 
pentru a vedea ce le putea oferi de mâncat şi 
de băut oaspeţilor ei. In mijlocul acestei gălăgii, 
Sam îşi aminti brusc de conversaţia pe care o 
surprinsese la mormântul lui Setni: „Peste cinci 
zile, murmurase o voce misterioasă, va fi lună 
plină. Va trebui să se ducă la baia din templul 
lui Ramses, pentru toaleta rituală. In al şaselea 
ceas al nopţii, vei posta pe unul dintre oamenii 
tăi în incintă. O singură săgeată va fi de-ajuns”. 

Or, cine putea fi acel „el” pe care plănuiau să-l 
asasineze, acel „el” care tocmai inspectase 
mormântul lui Setni, dacă nu Ahmusis, propriul 
său fiu? Ahmusis care era de asemenea preot în 
palatul lui Ramses şi pe care îndatoririle sale îl 
obligau poate la anumite ritualuri în nopţile cu 
lună plină. 

Samuel numără cu febrilitate pe degete: una, 
două, trei, patru... cinci zile de când se afla în 
Egipt. Exact cinci zile! Şi iată că îngropase toate 
aceste detalii în adâncul memoriei sale! Dacă 
nu cumva, pur şi simplu, îi fusese frică să-şi 
aducă aminte de ele. 

In orice caz, trebuia să-l prevină pe Ahmusis. 

Trebuia, aşadar, să mărturisească totul lui 
Peneb şi alor săi? Şi dacă unul dintre complotişti 
se afla chiar printre lucrătorii din Set-Maat? 
Samuel ar fi avut toate şansele să moară la o 


vârstă fragedă, în cazul ăsta. Nu, mai degrabă 
trebuia să profite de grevă pentru a pătrunde în 
palat şi pentru a încerca într-un fel sau altul să-l 
întâlnească pe Ahmusis. La urma urmei, fiul lui 
Setni ştia poate unele lucruri despre piatra 
sculptată. Şi nu mai rămăseseră decât un ceas 
sau două până la lăsarea nopţii. 


Vestea despre mersul la palatul lui Ramses se 
răspândi curând în tot satul. Lucrătorii din cele 
două părţi - echipa din Stânga şi echipa din 
Dreapta - se adunară în piaţă şi se ciorovăiră o 
vreme, înainte de a ajunge la o înţelegere. In 
cele din urmă, se înarmară cu uneltele lor şi, 
flancaţi de femei şi de copii, o porniră în direcţia 
templului, improvizând tot felul de sloganuri. 

— Grâul şi orzul nostru! 

— Vizirul trebuie să ne asculte! 

— Copiilor noştri le este foame! 

— Scribii şi preoţii să fie de partea noastră! 

În vreme ce mergeau astfel, fluturând în aer 
târnăcoape şi bărdiţe, Sam se informa discret, 
discutând cu unul dintre vecinii lui Peneb: 

— N-am fost niciodată la templul lui Ramses, 
ştii cumva cum arată? 

— Bineînţeles, am participat chiar la 
decorarea lui. Ramses a pus să fie construit 
pentru ca măreţia domniei sale să fie celebrată 
încă din timpul vieţii sale şi pentru eternitate! 
De unde Palatul de milioane de ani! O infimă 


parte din bogăţiile adunate acolo ar fi de ajuns 
să hrănească oraşul Teba un an! 

— Se pare că există şi băi pentru preoţi! 

— De unde ai picat, micuţule? Nu se aduce 
omagiu zeilor în oraşul din care vii? Desigur că 
există băi! La dreapta, în a doua curte, aceea 
care este înconjurată de tufe şi de ronduri de 
flori. Dar dacă speri să-ţi răcoreşti fesele, te 
înşeli. Numai preoţii templului au voie acolo. Și 
dacă încerci să intri şi tu, Crede-mă, or să-ți 
tăbăcească pielea. 

Nevasta lui îi dădu un cot, şi el începu să 
strige, împreună cu ceilalţi: 

— Copiilor noştri le este foame! Grâul şi orzul 
nostru! Scribii şi preoţii să fie cu noi! 

Samuel nu îndrăzni să insiste. 

După ce defilară un sfert de ceas sub razele 
soarelui la asfinţit, cei trei sute de locuitori din 
Set-Maat ajunseră în faţa a ceea ce părea să fie 
un castel fortificat. Zidul împrejmuitor avea cel 
puţin cinci metri înălţime şi, din turnurile de 
pază, soldaţii îşi încordau arcurile. 

— Suntem lucrătorii de la mormintele regale, 
răcni Peneb. Am venit să ne cerem plata 
cuvenită pentru munca noastră. 

Un moment de ezitare printre străji, 
conciliabule, scări urcate şi coborâte, apoi, după 
douăzeci de minute, o căpetenie se aplecă, în 
cele din urmă, printre creneluri. 

— Lăsaţi-vă uneltele în faţa porţii celei mari, le 


porunci el. Scribii Instituţiei urmează să vă 
primească. 

Un strigăt de satisfacţie se ridică din rândurile 
cortegiului: autorităţile nu doreau să îi înfrunte. 

Mica trupă trecu în ordine pragul unui prim 
pridvor, apoi un al doilea, şi se pomeni în faţa 
intrării monumentale a templului funerar al lui 
Ramses. Acolo, în umbra clădirii gigantice din 
cărămidă netencuită, fu primită de o duzină de 
scribi, cu torţele aprinse. Manifestanţii fură 
invitaţi să desemneze cinci dintre ei pentru a 
forma o delegaţie, ceea ce declanşă din nou 
ţipete şi proteste. Unii lucrători considerau că 
toţi capii de familie trebuiau ascultați. Profitând 
de tumult, Samuel studie locul în care se aflau: 
erau chiar în cea de-a doua curte despre care îi 
vorbise vecinul lui Peneb, şi faptul că soarele 
era la apus era în avantajul lui. Două alei 
porneau în stânga şi în dreapta, mărginite de 
tufe şi de flori. Zona băilor era foarte aproape. 

Se lăsă să alunece în spatele grupului şi, în 
vreme ce fiecare avea ochii aţintiţi asupra lui 
Peneb, a lui Mesu şi a altor trei voluntari, se 
apropie de primul strat de flori din dreapta. O 
scurtă privire spre străji: niciuna dintre ele nu-i 
dădea vreo atenţie. Se lipi de o tufă, se ghemui 
şi îşi croi drum printre crengile împletite. Nicio 
reacţie din partea soldaţilor. Îşi muşcă buzele să 
nu geamă, căci lemnul îi pătrundea în carne. 
Sugându-şi burta reuşi totuşi să se strecoare şi 


să ajungă în spaţiul liber dintre gardul viu şi zid. 
O luă apoi de-a lungul incintei până în capătul 
curţii şi se opri la rădăcina unui palmier-curmal, 
al cărui frunziş îi oferea protecţie în cazul unor 
priviri vigilente din turnul templului. De aici nu 
mai zărea curtea, dar putea, îndepărtând 
frunzele arborelui, să controleze aleea care 
ducea spre băi... dacă, cel puţin, vecinul lui 
Peneb nu se înşelase. Acum, nu mai avea decât 
de aşteptat. De aşteptat şi de sperat. 


VIII. Scarabeul de sticlă 


Pietrişul scrâşni. 

Samuel se trezi tresărind. O fracțiune de 
secundă, se întrebă unde se afla. Lucrătorii din 
Set-Maat!... Manifestaţia, Palatul milioanelor de 
ani... Toată lumea plecase şi apoi... Da, şi 
delegaţia lui Peneb. După o vreme, nu se mai 
auzise niciun zgomot. Probabil că adormise. lar 
acum cineva mergea pe alee. 

Sam se cuibări mai bine în postul său de 
observaţie. Trecuse o bună parte din noapte şi 
luna plină, voalată de o dantelă de nori, 
răspândea o lumină cernită. Al şaselea ceas? 
Undeva departe se auzea sunetul unui corn. ŞI 
foarte aproape, paşii care continuau să 
înainteze. Clipi din ochi ca să-şi alunge somnul. 
O siluetă... Un bărbat în pagne şi cu capul ras, 


care ducea o prăjină de care era prinsă o torţă. 
Ahmusis? 

Bărbatul se apropie de poarta mică, taman de 
partea cealaltă a răsadului de flori, şi îşi înfipse 
sfeşnicul în tocul prevăzut în acest scop. Ţinea 
în mână un bastonaş pe care îl introduse în 
sistemul de închidere - zăvoarele de aici erau 
complexe, cu un sistem întreg de încuietori 
sofisticate. Uşa se deschise şi preotul dispăru, 
lăsând torţa în urma lui. Ceea ce complica 
lucrurile pentru Sam, care trebuia să traverseze 
spaţiul luminat şi risca să atragă atenţia 
gărzilor. Dar nu avea altă soluţie. Dacă aştepta 
ca Ahmusis să iasă, avea să fie prea târziu. Să-l 
strige, atunci? Soldaţii ar fi năvălit peste el, 
înainte să aibă vreme să se explice. Or, nu avea 
deloc chef să i se tăbăcească pielea! 

Sam trecu prin gardul viu, apărându-şi faţa, 
după care ocoli haloul luminos. Uşa era larg 
deschisă, era de-ajuns un salt. Îşi luă elan, sări 
cât mai departe posibil şi ateriză fără prea mare 
greutate pe un răsad de plante cu tulpina lungă. 
Papirus. Mai plăcut şi mai puţin zgomotos decât 
pe pietriş. Se ridică încet: se afla acum într-o 
grădină. Arbuşti, trestii, pământul acoperit cu 
iarbă tunsă. În centru, un bazin rectangular 
mare, pe trei sferturi plin cu apă. Pe marginea 
bazinului, preotul stătea în picioare, cu mâinile 
împreunate în faţă.  Murmura cuvinte 
imperceptibile. Genunchii lui Sam începură să 


bâţâie: nu se simţea în stare să îl abordeze. Ca 
să-i spună ce? Şi cum să se prezinte? 

Preotul cobori prima treaptă din interiorul 
piscinei. Se opri din nou şi rosti a doua serie de 
formule. „Hai”, se îmbărbătă Sam; nu avea de 
ales, trebuia să se întoarcă acasă! se gândi la 
tatăl lui, apoi la bunica. „Hai, curaj!” 

Atunci, simţi o mişcare pe zidul din stânga. 
Ridică ochii: o umbră se întrupase, căţărată pe 
incintă. Un arcaş! 

— Atenţie! urlă Sam. 

Se auzi un şuierat prin aer, şi preotul se 
prăbuşi în bazin. O a doua săgeată despică 
numaidecât apa în locul în care trupul tocmai se 
scufundase. Samuel nu mai ştia ce să facă. 

— Alarmă! răcni el. Alarmă! 

În clipa aceea, arcaşul îl ochea pe el. Sam 
plonjă în mijlocul papirusurilor şi auzi desluşit 
săgeata retezând tulpinile deasupra lui. Lipit 
astfel de pământ, se afla mai mult sau mai puţin 
la adăpost, cu condiţia ca asasinului să nu-i 
treacă prin cap să sară în grădină. Deodată, 
bătu un clopot, declanşând o succesiune de 
apeluri şi de exclamaţii. Alarma fusese dată! 

Sam se târî în interiorul boschetului pentru a 
încerca să-şi dea seama dacă se mai 
înregistrează vreo mişcare dinspre bazin. Nimic. 
Se porni atunci o cavalcadă pe terasa 
superioară, şi Sam privi spre zid: arcaşul 
dispăruse. 


Ţăâşni din ascunzişul lui şi alergă spre piscină. 
Poate că Ahmusis respira încă. Poate că nu se 
înecase. Fără să mai stea pe gânduri, se aruncă 
în apă, chiar în clipa în care preotul se ridica la 
suprafaţă. 

— Ce...? gâfâi preotul. 

— Sacrilegiu! strigă o voce de sus. Este atacat 
un preot al lui Ramses! 

Samuel realiză într-o străfulgerare în ce 
necazuri se băgase. 

— Dă-i drumul imediat! ordonă căpetenia 
gărzilor, aflată de-acum în incintă. 

În jurul lui, mai mulţi soldaţi se aşezaseră în 
poziţie de luptă. 

— N-am fost eu, se revoltă Sam. Era un arcaş 
acolo unde sunteţi voi acum. El a slobozit 
săgeata! 

Dar căpetenia gărzilor nu-i dădu nicio atenţie. 

— Eşti teafăr, Ahmusis? Nu ţi-a făcut rău? 

— N-am păţit nimic, Mekhnat. Ai sosit la timp. 

— Nu te clinti din loc, îi strigă Mekhnat, cobor 
cu întărituri. Voi, ceilalţi, dacă asasinul încearcă 
să fugă, străpungeţi-l dintr-o singură lovitură. 

Sam se întoarse spre preot, implorându-l: 

— Vă jur că nu am fost eu! Eram ascuns în 
tufişul de colo! Am văzut arcaşul! Am strigat ca 
să vă avertizez. 

Cu un calm surprinzător, Ahmusis îşi ştergea 
capul şiroind de apă. În mod evident, nu era 
rănit: plonjonul său îl salvase. 


— Te afli într-un bazin sacru, declară el, fără 
să dea niciun semn că cele petrecute l-ar fi 
tulburat în vreun fel. Numai preoţii lui Ramses 
au voie să se scalde în el. 

—A fost un complot, izbucni Sam. l-am 
surprins pe  complotişti discutând ieri la 
mormântul lui Setni! Mormântul tatălui vostru! 
Vorbeau despre lună plină şi despre mormântul 
lui Ramses! Aveau de gând să vă ucidă în al 
şaselea ceas al nopţii! 

Toate gândurile i se învălmăşeau în cap şi 
aproape că plângea: 

— N-am fost eu! Dacă vă spun că arcaşul era 
acolo! De asta am strigat! 

— Păstrează-ţi vorbele pentru vizir, acum îţi 
baţi gura de pomană, îl sfătui Mekhnat, care 
intra cu oamenii lui în grădină. Chiar dacă n-ai 
nicio şansă să-ţi salvezi pielea. Luaţi-l! 

Doi soldaţi se năpustiră asupra lui Sam şi îl 
înşfăcară de încheieturile mâinilor. 

— Probabil că a pătruns aici ieri, în timpul 
manifestaţiei lucrătorilor, continuă căpetenia 
gărzilor. Ti-am spus doar, Ahmusis, că nu 
trebuie să îi primeşti. 

— Rolul preotului este să plece urechea la 
glasul norodului, spuse Ahmusis, ieşind la 
rândul lui din apă. lar cel al Instituţiei, de a-şi 
respecta angajamentele. 

— Totuşi, Ahmusis, băiatul ăsta ar fi putut să 
te omoare. 


— Conducătorule, interveni unul dintre soldaţi, 
am găsit acest arc lângă poartă. 

Cu o bucurie rea, Mekhnat luă arma în mâinile 
sale. 

— lată dovada nelegiuirii tale, secătură mică! 

— Probabil că l-a aruncat, gemu Sam. M-aţi 
auzit, nu? Eu am dat alarma! 

— In speranţa de a ne deruta, fără nicio 
îndoială! i-o reteză Mekhnat. Mă întreb chiar... 

Se aplecă spre Ahmusis şi îi strecură câteva 
cuvinte, din care Sam prinse doar frânturi: 

— „să-l executăm... acum... să nu-l mai 
deranjăm... pe vizir. 

Şoaptele acestea! Felul acesta de a şuşoti! 
Sam nu-şi revenea în fire de uimit ce era! Era 
una dintre cele două voci pe care le auzise în 
cavoul lui Setni! Aceea care răspundea într-un 
mod slugarnic şi care-i trăgea cu „stăpâne” la 
fiecare frază! Căpetenia gărzilor făcea parte din 
complot! lată de ce voia să se descotorosească 
de Sam! 

— El... este! îngăimă el. Era la mormânt. E 
vocea lui, o recunosc! 

Mekhnat îi trase o palmă răsunătoare. 

— Mincinos mic şi mârşav, proferă el. Duceţi-l 
în temniţă şi puneţi-l în fiare. Acum, de îndată! 

Ahmusis făcu un pas spre Sam, ridicând 
mâna, ca un arbitru care fluieră un fault. 

— Nu aşa de repede, Mekhnat. Eu sunt preotul 
Faraonului şi eu hotărăsc... 


— N-o să înghiţi totuşi gogoşile maimuţoiului 
asta! 

— Dă-mi puţin torţa ta, Mekhnat. 

Ahmusis apropie flacăra de chipul lui Sam şi îl 
examină minuţios. Apoi se adresă gărzilor: 

— Continuaţi să scotociţi palatul, soldaţi, cel 
pe care îl căutăm trebuie să mai fie încă ascuns 
pe aici, pe undeva. In ceea ce îl priveşte pe 
băiatul acesta, puteţi să-i daţi drumul: îl cunosc 
şi răspund pentru el. 


În ceasurile ce urmară, Sam trăi într-o stare de 
pronunţată aiureală. li fusese atât de frică! 
Evenimentele se înlănţuiseră atât de repede! 
Crezuse realmente că totul era pierdut... Şi ce 
vrusese să spună Ahmusis, pretinzând că îl 
cunoaşte? 

După altercaţia cu Mekhnat, Sam fusese 
condus într-una din încăperile rezervate 
preoţilor, în aripa de vest a palatului. Aceasta 
era mobilată cu un pat pe care se afla o pernă 
mare, cu o banchetă cu picioarele în formă de 
labă de leu, cu două scaune simple tip taburet, 
cu o masă ticsită de papirusuri şi mai multe 
cufere. O strajă înarmată cu un paloş stătea de 
pază la uşă şi, prin minuscula fereastră de sus, 
Sam putea vedea soarele aruncându-şi primele 
raze. 

Ce soartă îl aştepta? 

În sfârşit, Ahmusis intră. Era tot în pagne, dar 


îşi azvârlise un şal alb peste umeri. Privirea lui 
părea cu atât mai pătrunzătoare, cu cât avea 
sprâncenele rase, iar ochii săi erau făcuţi cu 
negru. Măsura cel puţin un metru şaptezeci şi 
cinci, având un corp mai degrabă atletic, fără să 
fie lipsit însă de o oarecare cochetărie: purta 
inele enorme la ambele mâini. 

— la loc, te rog. Aşteptarea ţi s-a părut lungă, 
nu-i aşa? Îmi cer scuze, dar a trebuit să rezolv 
câteva probleme. 

— L-aţi arestat? 

— Pe arcaş? Nu. Dar cred că vom pune curând 
mâna pe el. 

— Atunci, ştiţi cine e? 

— Poate... Mekhnat a dispărut. 

— Mekhnat a dispărut? 

— Nu a făcut apelul la al optulea ceas. Era 
hotărât ca garda să se adune pentru a discuta 
în privința cercetărilor, dar, spre surprinderea 
tuturor, el nu era acolo. 

— Credeţi că însuşi Mekhnat a tras cu arcul? 

— Nu, riscul era prea mare. Dar, împreună cu 
el, a dezertat şi unul dintre oamenii lui. De unde 
deduc că Mekhnat trebuie să-l fi tocmit să mă 
asasineze. 

Ahmusis relata toate acestea cu un aer liniştit 
şi binevoitor. 

— Când i-am auzit, ţinu să remarce Sam, mai 
era cineva la mormânt. Mekhnat îi spunea 
„stăpâne”, ca şi cum ar fi fost superiorul lui. 


— Într-adevăr. De altfel, mă întrebam de ce 
ţineau amândoi să mă însoţească. 

Samuel nu înţelegea. 

— Poftim? 

— Vărul meu Khamosis. Este scribul Instituţiei. 
El şi Mekhnat au insistat zilele trecute să vină cu 
mine la inspecția mormântului tatălui meu. 
După spusele lor, lucrătorii nu erau de încredere 
şi ar fi putut să mă atace. Acum îmi dau seama. 

Scribul! Cea de-a doua voce îi aparţinea 
scribului! El îi dădea ordine lui Mekhnat! EI 
pusese la cale uciderea lui Ahmusis! 

— Dar dacă vă este văr, obiectă Sam, ce 
motive ar fi avut să plănuiască uciderea 
voastră? 

Preotul surâse. 

— Aceleaşi motive, probabil, pentru care te 
afli tu aici. 

Samuel se înroşi până în vârful urechilor. 

— Nu... nu văd ce... 

— Nu te nelinişti, băiete, îi spuse Ahmusis, 
bătându-l uşor peste genunchi, toate acestea 
rămân între noi. Tatăl meu mi-a vorbit despre 
tine. 

Într-un desen animat, Sam ar fi căzut pe 
spate, cu un roi de stele învârtindu-i-se 
deasupra capului. 

— Dar este imposibil! 

— Să nu crezi asta. Setni nu era un om 
obişnuit. A fost unul dintre cei mai de seamă 


preoţi ai lui Amon şi consilierul cel mai ascultat 
a trei faraoni la rând. Părea... 

Tonul lui Ahmusis era impregnat de tristeţe: 

— Părea să vadă ceea ce nimeni altcineva nu 
vedea. Să înţeleagă oameni pe care nimeni 
altcineva nu-i înţelegea. Uneori... pleca. Intr-o 
bună dimineaţă dispărea şi... îl vedeai apărând 
seara sau la câteva zile după aceea, sau după o 
decadă, depinde. Aducea obiecte ciudate, care 
nu se fac nicăieri, din ţări atât de îndepărtate, 
încât nu li se cunoaşte numele. Nu explica 
niciodată cum îşi petrecuse timpul, dacă fusese 
într-o călătorie, sau pur şi simplu se întâlnise cu 
o caravană de negustori. Era taina lui. 

Samuel nu se putea împiedica să facă o 
apropiere cu tatăl lui. Simţi o strângere de 
inimă. 

— Nu... nu aţi fost ispitit să descoperiţi 
această taină? 

— Ba da, bineînţeles! Dar el era mai şiret 
decât mine! Atunci când am împlinit 
cincisprezece ani, am urcat împreună în vârful 
colinei de nord, acolo unde sălăşluieşte zeiţa 
Meresger. „Vezi tu”, mi-a spus el, arătându-mi 
oraşul şi fluviul ce se aşterneau la picioarele 
noastre, „acolo este adevărata viaţă. Acolo şi 
numai acolo... Ştiu că vrei să mă urmezi, 
Ahmusis. lţi cer să nu o faci. Sunt prea multe 
primejdii şi ispite, prea multe nenorociri şi prea 
multe întâlniri triste. la-ţi o femeie, Ahmusis, 


însoară-te, fă copii, priveşte-i cum cresc. 
Slujeşte-ţi zeii şi pe faraonul tău, îndrăgeşte-i pe 
cei care te înconjoară. Nimic altceva nu merită 
osteneala. Dacă ai şti a suta parte din ceea ce 
ştiu eu, Ahmusis, nimic n-ar mai avea sens 
pentru tine. Nici trecutul, nici viitorul. Nu ţi-ar 
rămâne, ca şi mie, decât un prezent de pulbere, 
un gust al amărăciunii şi al unui eşec fără de 
sfârşit. Şi nu asta vreau eu pentru fiul meu.” 

Preotul ridică din umeri. 

— Îţi mărturisesc că, la vremea aceea, toate 
aceste cuvinte mi s-au părut cât se poate de 
ciudate. Dar era atâta gravitate în glasul său, 
atâta tristeţe covârşitoare în ochii lui, încât am 
preferat să-i ascult sfatul. 

Samuel era fascinat. Era ca şi cum, după ce 
mersese la nesfârşit prin întuneric, după ce se 
poticnise, după ce se izbise de ziduri nevăzute, 
întrezărea foarte departe o lumină. O lumină 
pâlpâitoare şi fragilă, dar o lumină. Se simţea 
mai puţin singur. 

— Adineauri aţi dat de înţeles că mă cunoştea. 

Ahmusis declară din capul locului: 

— Da. Acum vreo doi ani, mi-a spus că vei 
veni. 

— Că... voi veni? 

— Un băiat cu pielea albă, a precizat el. 
Paisprezece ani, părul negru, ochii albaştri şi 
trăsăturile destul de fine, încăpățânat şi 
voluntar. Îţi va lăsa impresia că nu ştie unde se 


află, a adăugat el, şi poate că nici cine este. Va 
trebui totuşi să îl ajuţi, căci, în felul lui, şi el m-a 
ajutat pe mine. 

Samuel nu-şi imagina că poate depăşi gradul 
de stupefacţie în care se afla. Eroare. 

— L-am ajutat eu? Dar trebuie să se fi înşelat. 
Nu l-am întâlnit în viaţa mea. 

— Şi totuşi, te afli aici, nu-i aşa? Mi-a mai 
explicat şi că nu te voi vedea decât după 
moartea lui. Or, el a părăsit această lume exact 
acum şaizeci şi opt de zile. Funeraliile vor avea 
loc poimâine. 

Sam avea urgentă nevoie de ceva concret de 
care să se agaţe sau, dacă nu, avea să se 
prăbuşească lăuntric. 

— Şi... şi mă vei ajuta? 

Preotul se ridică şi se îndreptă spre cel mai 
mare dintre cufere. Il deschise, scoase din el o 
amforă şi două căni din lut ars. 

— Am aici o bere îndulcită cu miere. [i-ar 
plăcea să o guşti? 

Sam făcu „da” din cap. Luă cana ce îi era 
întinsă şi îşi muie buzele într-o băutură dulce şi 
amară totodată, ce-i pişca uşor limba. Nu era 
rea deloc. 

— Când eram mic, reluă Ahmusis, aşezându- 
se, exista în casă o încăpere în care nimeni nu 
avea dreptul să între. Tatăl meu ţinea acolo 
faimoasele obiecte despre care ţi-am vorbit. 

Cele din călătoriile sale. Cu vremea, s-au 


răspândit unele zvonuri. Din pricina slugilor, 
presupun. Lumea a început să spună cum că 
Setni ar poseda nişte obiecte magice, cu puteri 
nemaipomenite. Dacă vrei părerea mea, aceste 
obiecte îl interesează pe vărul meu, scribul. 
Dacă aş fi murit în noaptea asta, fără îndoială 
că ar fi putut spera să le recupereze. Khamosis 
a fost întotdeauna pizmaş şi setos de glorie. Bău 
o înghiţitură de bere cu o grimasă amuzată. Din 
nefericire pentru el, ar fi fost dezamăgit! 

— Vreţi să spuneţi că aceste obiecte nu 
există? 

— Că nu mai există! înainte de a muri, tata le- 
a distrus aproape pe toate. Era foarte sigur că 
Zvonurile vor stârni pofte nemăsurate. Nu voia 
să i se profaneze casa sau mormântul pentru a-i 
fi luate. Şi nu greşea. 

— Dar atunci, spuse Samuel, din nou neliniştit, 
cum veţi putea să mă ajutaţi? 

— Setni mi-a încredinţat acest obiect pentru 
tine. 

Fără grabă, Ahmusis îşi scoase unul dintre 
inelele mari pe care le purta pe mâna dreaptă. 
Era un inel de aur, pe care era montat un 
scarabeu rotund şi translucid, cu reflexe de 
culoarea chihlimbarului, având pe spate o perlă 
roşie. 

— Ştii ce reprezintă pentru noi scarabeul? 
înseamnă, în acelaşi timp, „a fi” şi „a deveni”. 
Presupun că ai văzut deja unii alergând pe sol şi 


rostogolind un bulgăre de iarbă în faţa lor. 
Scarabeul este atât cel ce se deplasează, cât şi 
cel ce transportă. Tata m-a pus să jur că voi 
păstra bijuteria asta asupra mea până la 
înmormântarea sa. M-a asigurat că, dacă tu eşti 
într-adevăr băiatul la care se gândea, vei şti ce 
să faci cu ea. 

Cineva bătu de două ori în uşă. 

— Ahmusis! strigă o voce înăbuşită. Tocmai a 
fost anunţat trimisul vizirului! 

Preotul păru contrariat. 

— lartă-mă, trebuie să te las singur din nou. 
N-o să lipsesc mult. 

leşi repede din încăpere, fără să-i ia inelul lui 
Sam. Băiatul suci şi răsuci scarabeul în palmă. 
„Cel care se deplasează şi cel care 
transportă...” Setni îl întâlnise poate pe Sam în 
visele lui de mare preot, dar, dacă aşa se 
întâmplase, nu-i lăsase modul de întrebuințare a 
scarabeilor. O scăpare cât se poate de 
regretabilă! 

Samuel dădu peste cap cana cu bere. Băutura 
îi provoca o agreabilă senzaţie de căldură şi 
avea tendinţa să-i calmeze angoasele. „Să am 
grijă pe viitor, să nu devin alcoolic”, îşi spuse el. 
Aşadar, inelul... Scarabeul avea un diametru de 
aproximativ doi centimetri. Era turtit, cu 
carapacea şi picioarele gravate delicat în sticlă. 
In ceea ce priveşte perla roşie, aceasta forma o 
cocoaşă perfect rotundă şi perfect netedă. De 


ce avea Sam nevoie pentru a se întoarce în 
lumea lui? De un soi de monedă sau de o 
medalie cu gaură la mijloc. Era oare bijuteria 
potrivită, aşa cum se prezenta, pentru piatra 
sculptată ce se afla, fără îndoială, ascunsă 
undeva în mormântul lui Setni? Nu. Concluzia? 
Scarabeul trebuia separat de piatră şi de inel. 
Uşor de zis! Şi dacă, forțând, strica frumosul inel 
lăsat moştenire lui Ahmusis de tatăl său 
venerat? Un risc acceptat. Doar erau bogaţi, 
aveau probabil o situaţie sigură! Samuel rânji 
prosteşte. Nu ţinea la băutură, de-acum înainte 
trebuia să nu uite asta. 

Incercă să deşurubeze inelul şi, după câteva 
eforturi, obţinu un soi de „clic”. Inelul era în 
realitate încastrat în perlă prin corpul insectei: 
cele trei elemente se  desprinseră fără 
probleme. Scarabeul avea acum o minunată 
gaură în mijloc şi putea fi o piesă magică 
acceptabilă. Biletul său de întoarcere! Căci avea 
să se întoarcă acasă! 

Cu condiţia totuşi ca pereţii şi plafonul să nu 
se mai clatine. 


— Îmi pare rău, spuse Sam. 

Era sfredelit de o migrenă înspăimântătoare, 
ca şi cum şi-ar fi petrecut douăsprezece ore cu 
capul prins într-un cleşte. Soarele îi înţepa ochii 
şi de-abia-şi târa picioarele. 

— E numai vina mea, îl linişti Ahmusis. N-ar fi 


trebuit să-ţi dau să bei bere pe stomacul gol. 

Ajunseră în faţa mormântului lui Setni. De la 
înălţimea aceea, panorama văii Nilului era 
impresionantă. Soarele se afla la zenit şi strivea 
cu dogoarea lui micul sat Set-Maat. Sam se 
gândi la Peneb, la Nut, la Didu şi Biatu. Pentru el 
erau aproape ca o familie. l-ar fi plăcut să-i 
revadă, dar Ahmusis avea la dispoziţie foarte 
puţin timp: vizirul îl convocase la începutul 
după-amiezii. Ancheta avansa cu paşi mari, şi 
culpabilitatea lui Mekhnat şi a scribului era în 
afară de orice îndoială. Ahmusis ţinuse totuşi 
să-l însoţească pe Sam până aici. 

— Te gândeşti la lucrători, Sem? Fii liniştit, voi 
vorbi pentru ei vizirului. Dacă va fi nevoie, am 
câteva rezerve de grâu. Ca să reziste până ce 
vor fi aprovizionaţi. 

— Este... este într-adevăr foarte drăguţ din 
partea voastră. Nu ştiu cum să vă mulţumesc. 

— Eu trebuie să-ţi mulţumesc, Sem. Ai 
săvârşit ceea ce tata îşi dorise să faci: este ca şi 
cum s-ar afla încă un pic printre noi. 

ÎI îmbrăţişă potrivit obiceiului local. 

— Acum, te las să continui singur. N-ar fi bine 
să ştiu prea multe despre asta. Aceasta era şi 
dorinţa lui Setni. 

Sam era împărţit între emoția şi teama de a 
pleca din nou într-o lume necunoscută. 

— Nu... nu v-a spus, într-adevăr, nimic 
altceva? Vreau să spun... Nu sunt sigur că mă 


voi întoarce acasă. Mi-ar plăcea atât de mult, 
dar nu ştiu cum să ajung exact acolo. 

Ahmusis îl privi cu un aer surprins. Apoi 
reflectă, înainte de a declara: 

— Ştiu mult mai puţin despre asta decât tine, 
Sem. Sau poate... Odată tata a fost plecat 
foarte multă vreme. Zile şi zile la rând. Mama se 
întreba chiar dacă nu i s-a întâmplat cumva 
vreo nenorocire. Atunci când, în cele din urmă, 
s-a întors, slăbise mult şi era istovit. Zâmbea, 
totuşi. Ne-a îmbrăţişat drăgăstos: „Unul dintre 
voi s-a gândit la mine atât de intens”, repeta el, 
„incât m-a călăuzit pe drumul de întoarcere”. 
Din păcate, nu ne-a dat mai multe explicaţii! Fie 
ca Amon-Ra să-ţi arate calea. 

Sam înşfăcă torţa pe care i-o pregătise 
Ahmusis şi pătrunse în mormântul lui Setni. 
Întunericul îi făcea bine la ochi. Cobori repede 
cele două scări, străbătu coridoarele atât de 
minunat împodobite şi ajunse la scara de 
frânghie. Acolo îşi aruncă torţa prin gaură şi se 
lăsă în jos până în fundul sălii. Era şi mai 
frumoasă decât celelalte, decorată în întregime 
cu un strat subţire de aur, cu numeroase 
reprezentări ale zeului Thot. Elemente de 
mobilier - scaune, taburete, statuete, coşuri, 
vase - erau deja instalate pentru a-l însoţi pe 
defunct cu ocazia ultimei sale călătorii. 

Sam examină enormul bloc de piatră din 
mijlocul încăperii, acolo unde urma să fie aşezat 


curând sarcofagul. La bază era cioplită o bornă, 
cu un soare şi şase raze nesfârşit de lungi, cu 
vârfurile îndreptate în jos. Versiunea egipteană 
a pietrei sculptate. Respirația i se acceleră: voia 
să termine cât mai repede. Luă scarabeul în 
mână şi îl simţi aproape călduţ. Îl apropie de 
discul solar, apoi improviză un soi de rugăciune. 

— Fie să se gândească acum cineva la mine! 
Fie să se gândească acum cineva la mine! 


IX. Consiliu de familie 


Focul încetă treptat să-i pârjolească trupul şi 
un țipăt strident răsună la câţiva metri de el: 

— Samuel! 

Recunoscu praful de ciment de sub degete şi 
mirosul caracteristic de hârtie veche. 

— Samuel? 

Pivniţa. Era din nou acasă. 

Un val confuz de emoție amestecată cu greață 
i se urcă la cap. Se rostogpoli pe jos, tuşind şi 
plângând în acelaşi timp. 

— Sammy! 

O mână i se aşeză pe umăr. 

— Sammy! 

Era mâna lui Lili. Niciodată, nici în visele lui 
cele mai nebuneşti, nu-şi imaginase că ar putea 
fi atât de fericit să-şi revadă verişoara! 

— Lili! Tu... tu te gândeai la mine? îngăimă el, 


între două sughiţuri. 

— Sammy, cum ai...? 

Ochii ei se rotunjiseră de surprindere, iar gura 
forma un O caraghios. 

— Sammy, cum ai...? 

Avea, în plus, impresia că ea începea de două 
ori fiecare frază, ca şi întrebările şi grimasele ei 
consternate. 

— E în regulă, Lili, te aud perfect. 

Ea îl ajută să se ridice şi îl susţinu până la pat, 
repetând fiecare gest - întindea braţul spre el, 
apoi îl retrăgea, apoi îl întindea din nou - şi Sam 
avu nevoie de două minute bune pentru a-şi da 
seama că era victima unei iluzii: fiecare mişcare 
îi parvenea dublată de un soi de ecou, aşa cum, 
într-o cameră goală, un strigăt se izbeşte de 
pereţi şi este trimis înapoi. Salturile lui în timp îi 
alteraseră probabil percepţia lucrurilor, de unde 
acel sentiment de repetiţie şi de déjà-vu. 

După ce se aşeză un moment, efectul păru 
totuşi să se estompeze - Lili era la genunchii lui 
şi îl observa, cu o expresie răvăşită: 

— Dar, în sfârşit, Sammy, unde ai fost? Şi cum 
te-ai întors? Nu era nimeni aici, eram singură! 

Sam se frecă la ochi pentru a se convinge că 
nu visează. Dar nu: pivniţa, patul de campanie, 
veioza... îşi dădu seama în treacăt că era tot în 
pagne şi că jeanşii şi tricoul de dinainte erau 
împăturite pe pernă. Nu înţelegea nimic, doar 
că se întorsese într-adevăr acasă. 


— În ce... în ce zi suntem? 

— Duminică, spuse Lili, privindu-şi ceasul. 
Duminică, 6 iunie, orele 17 şi 12 minute. 

Duminică? Doar o zi după sâmbătă! Pe când el 
fusese plecat cel puţin o săptămână! 

— Până la urmă, o să-mi explici, Sammy, da 
sau nu? De ieri-seară, toată lumea te caută. 
Bunica era să înnebunească de grijă! Chiar şi 
poliţia a fost prevenită! Am crezut că ai plecat 
într-o escapadă sau ai făcut cine ştie ce! 

— Poliţia, articulă Sam. ŞI tata? 

Lili ezită, înainte de a-i răspunde. 

— De la tatăl tău, nicio veste, mărturisi ea, în 
cele din urmă. Bun, dacă vrei, odihneşte-te aici, 
mă duc s-o chem pe bunica. O să ne ia cu 
maşina şi... 

— Nu, Lili, aşteaptă, fără bunica. Fără poliţie. 
Mai întâi, ascultă-mă. 

Şi începu să-i povestească. Un şuvoi de 
cuvinte de nestăvilit, ca un torent prea multă 
vreme reţinut care se revarsă. Vorbea, vorbea, 
fără să se oprească. Felul în care dăduse peste 
piatra sculptată din spatele tapiseriei, cum 
aceasta îl dusese pe insula lona, descoperirea 
mănăstirii, vikingii, fuga lui, satul distrus, Fleury, 
bombardamentele, caporalul Chartrel, cum se 
trezise apoi în mormântul lui Setni, satul Set- 
Maat, Palatul de milioane de ani şi atâtea altele. 

Lili se uita la el cu gura căscată, scoțând 
uneori exclamaţii de stupefacţie - „hieroglife?” - 


sau de entuziasm - „e super tare”! 

Ceea ce îl încuraja totuşi pe Sam era faptul că 
nu păreau să-l ia drept un tip căruia totul i se 
năzare. 

— Palatul pentru milioane de ani, zici tu? îl 
întrebă ea, atunci când încheie. Ai citit asta? 

Şi îi arătă cartea roşie, mare, cu coperte 
groase, pe care o remarcase înainte să plece, 
lângă pat. 

— Acolo, adăugă ea. 

Cartea era deschisă la un capitol intitulat: 
„Teba, oraşul cu o sută de porţi”. O gravură 
puţin gălbejită reprezenta templul lui Ramses - 
Ramses al Ill-lea, află Sam cu această ocazie - 
aşa cum îl puteai vizita la începutul secolului 
trecut: în ruină, afundat în parte în nisip, cu 
incinta sa gigantică şi coloanele parcă dezosate 
după ce fuseseră lăsate în paragină trei mii de 
ani. 

— Acolo am fost, suspină Sam. Acolo am fost! 
Mă crezi? 

Lili îl fixă intens: 

— Nu ştiu unde ai fi putut găsi şorţul şi 
sandalele astea! Toate hainele tale erau pe 
podea, acolo, eu le-am strâns şi le-am pus pe 
pat. Şi mai era şi moneda asta. 

li întinse moneda găurită, cu inscripţii arabe, 
aceea care făcuse posibilă prima lui călătorie. 

— Era lângă piatra sculptată, cum îi spui tu. 

Samuel clătină încet din cap. Era asaltat de 


prea multe emoţii contradictorii. 

— Atunci, mă crezi? 

— Evident că te cred, Sammy! Sunt doar 
verişoara ta, nu? Şi pe urmă, n-ai văzut încă 
totul! Uite! 

Întoarse rapid paginile cărţii roşii, chiar sub 
nasul lui: 70, 72, 74... Toate paginile duble erau 
similare! De o sută, de două sute de ori „Teba, 
oraşul cu o sută de porţi”! Aceeaşi gravură a 
Templului de milioane de ani, acelaşi text 
referitor la Ramses al Ill-lea! Ca o spectaculoasă 
eroare de tipar! 

— Dar... dar nu era aşa ieri! strigă Sam. Când 
am deschis-o era vorba despre un anume Vlad 
Ţepeş, un tiran sângeros din Balahia sau 
Valahia, nu-mi mai aduc bine aminte. 

— Toată cartea? 

— Nu, în sfârşit... M-am uitat la o singură 
pagină. 

— Aşadar, nu poţi confirma că erau toate 
identice şi atunci? 

— Nu am fost foarte atent, tocmai 
descoperisem depozitul şi... Şi tu, îşi dădu el 
brusc seama, cum se face că ai venit aici? 

Lili se uită la el de sus, aruncându-i o privire 
plină de aroganță - o atitudine destul de 
conformă cu acea Lili pe care o cunoştea el -, şi 
îşi dădu părul pe spate, cu un gest studiat 
neglijent. 

— Bunica le-a adus la cunoştinţă poliţiştilor 


dispariţia ta în dimineaţa asta şi a trebuit să-i 
însoţească la librărie. Cheile erau încă în uşă, iar 
geanta ta în faţa scărilor! Au presupus că ai 
şters-o sau că ai plecat la un prieten. Mie mi s-a 
părut bizar, având în vedere că tu nu prea ai 
prieteni şi că, dacă ai fi vrut să fugi de-acasă, nu 
ţi-ai fi abandonat geanta şi nici nu ai fi lăsat 
librăria deschisă. lar dacă ar fi fost vorba despre 
o răpire, îmi închipui că răpitorii ar fi încercat să 
profite mai mult: aici e plin de cărţi vechi care 
fac o grămadă de bani. Or, după câte se pare, 
nu s-a furat nimic. Mi-am spus, aşadar, că, într- 
un fel sau altul, tu te aflai încă în casă. Şi cum 
geanta ta era în dreptul pivniţei, mi-am zis că 
trebuia să încep de acolo. 

Samuel nu îşi putu reţine un fluierat admirativ: 

— Pfiu! 

— Coincidenţa a făcut ca mama să se întoarcă 
ieri, împreună cu tatăl meu vitreg, iar imbecilul 
ăsta a insistat să ne petrecem noaptea la 
bunica. Aşadar, cum s-ar spune, acest domn eu- 
sunt-mai-deştept-ca-toată-lumea voia „să ne 
ofere un sprijin în aceste momente dificile, 
pentru că suntem o adevărată familie”. Ca şi 
cum ar avea cineva nevoie de sprijinul lui! 
mormăi ea. Pe scurt, nu aveam nicio intenţie să- 
| ascult cum face pe deşteptul toată ziua, cu 
mama gata să-l aplaude. Am spus că în după- 
amiaza asta mă duc la Jennifer, am recuperat 
cheile tale şi am venit să mă lămuresc eu 


însămi de ceea ce se întâmplase. 

Era surprinzător din partea ei! 

— Ai făcut asta pentru mine! 

— Pentru tine, pentru tine, se apără ea, să nu 
exagerăm! Pentru bunici, mai ales! Dacă ai fi 
văzut atmosfera din casă! De altfel, spuse ea, 
consultându-şi ceasul, am face mai bine să ne 
întoarcem. Poliţiştii vor veni mâine să 
examineze piatra şi, în cele din urmă, vor 
înţelege. 

— Cu siguranţă nu, decretă Sam. Dacă tu laşi 
să între o echipă a poliţiei aici, ei vor confisca 
totul, moneda, cartea, şi vor lua piatra pentru a 
fi analizată în laboratorul lor. Tatăl meu nu se va 
mai putea întoarce niciodată. 

— Poftim? 

— Haide, Lili, n-ai priceput încă? Tata este 
acela care a regizat toate astea. Pe acolo a 
plecat spre nu ştiu ce epocă! Dacă, din 
întâmplare, cineva distruge piatra sau o ia, va 
rămâne blocat la secole de aici. De aceea a 
ascuns totul atât de bine. 

— Crezi? 

— Evident! Nu trebuie să vorbim despre asta 
sub nicio formă. 

— Nici măcar cu bunicul sau cu bunica? 

— Asta nu i-ar face decât să se sperie şi mai 
tare. Mai ales că nimeni nu îl poate ajuta. Vreau 
să spun aici, în vremea noastră. Trebuie să 
aşteptăm să se întoarcă şi, mai cu seamă, să nu 


ne atingem de piatră. Este o chestiune de viaţă 
şi de moarte, înţelegi? 

Tonul lui era atât de vehement, încât Lili avu o 
mişcare de recul. O muzică săltăreaţă răsună în 
clipa aceea de cealaltă parte a draperiei: 
muzica din Băâ'atul de pe plajă, revăzută şi 
dreasă cu sos de celular. 

— E pentru mine! 

Lili se repezi spre uşă, şi Samuel o urmă. Ea 
recuperă din geanta ei roz un telefon nou-nouţ 
care aşa cum ştia el. 

— Alo? Da... Da, mama. Nu, eu... eu sunt tot la 
Jennifer. Da, nu te nelinişti, vin acum. În 
douăzeci de minute? De acord... 

— E drăguţ, ca sonerie, chicoti Sam. 

Lili dădu din umeri. 

— Nu-ţi cer să-ţi placă. Tatăl meu vitreg mi-a 
adus un nou celular din Singapore. Ultimul 
strigăt, după câte se pare: Internet, aparat foto, 
jocuri în culori. Dar dacă speră să mă cumpere 
cu gadgeturile astea, se înşală amarnic! 

— Şi mama ta? 

— Vrea să mă întorc. Ce-o să le spunem? 

— Că ne-am întâlnit întâmplător în faţa casei. 

— Dar... tu? 

— O să inventez eu ceva. Nu poate fi mai rău 
decât cu vikingii, nu-i aşa? 

Cântări din ochi geanta lui Lili. 

— Crezi că am putea pune cartea în ea? 


Incredibil gustul  ruladei cu brânză! ŞI 
arahidele! Şi apa minerală! Nu mai băuse apă 
minerală de o eternitate! Mult mai bună decât 
berea! 

— S-ar spune că nu ai pus nimic în gură de 
când ai plecat, zâmbi bunica, inspirând adânc. 

Stătea pe scaun lângă el şi nu se putu abţine 
să nu-i petreacă un braţ pe după umeri. 

— Am tras o spaimă! 

— Adevărul e că ai fi putut să ne previi, 
interveni mătuşa Evelyn, subţiindu-şi buzele. Îţi 
dai seama în ce stare i-ai adus pe bunicii tăi? 

Samuel stătea cu capul în jos şi înghiţea, fără 
să scoată o vorbă, bucăţile de ruladă cu brânză 
atât de crocante şi alunele atât de delicios de 
sărate. Virtuţile tăcerii! 

În jurul mesei se mai aflau bunicul, cu ochii 
pierduţi în tavan, şi Rudolf, tatăl vitreg al lui Lili. 
Tată vitreg era de altfel cam mult spus, pentru 
că el şi Evelyn nu erau căsătoriţi. Aveau o 
legătură de câţiva ani, la început foarte 
discretă, apoi, după vreo şapte, opt luni, mai 
oficială. Sam nu o prea agrea pe mătuşa Evelyn. 
Pe vremea când locuiau în casa mare din Bel- 
Air, venea destul de des să li se plângă şi să se 
văicărească. Sam păstra amintirea discuţiilor 
penibile în care ea se arăta înduioşată de 
propria soartă, compătimindu-se şi reproşându-i 
fratelui său Allan că nu înţelegea cât de dificil 
era să crească singură un copil. După care 


Evelyn îl întâlnise pe Rudolf şi se schimbase: 
vărsa mai puţine lacrimi şi ţipa mai mult. Atunci 
când fratele ei îşi pierduse soţia, se apucase 
chiar să-i facă morală: nu trebuia să vândă casa 
din Bel-Air, nu trebuia să cumpere o librărie, nu 
trebuia să se îmbrace în negru, nu trebuia să-l 
mute pe fiul său la altă şcoală, nu trebuia să-l 
dea la judo, ci la hochei şi tot aşa. 

În ceea ce-l priveşte pe Rudolf, nu-l vedeau 
niciodată. Avea o afacere de import-export şi 
călătorea de pe un continent pe altul. Câştiga 
destul de mult şi nu rata nicio ocazie de a-i oferi 
lui Lili „jucăriile” cele mai sofisticate şi cele mai 
scumpe. Fără a izbuti totuşi s-o îmblânzească: 
Lili îl considera un cretin cu pretenţii care îi 
răpea mama, ducând-o cu el în cele patru 
colţuri ale lumii. În ceea ce îl priveşte pe 
Samuel, acesta nu avea o părere formată. Acum 
era pentru prima oară când se afla la aceeaşi 
masă cu Rudolf. 

— Şi ce-ai făcut în aceste două zile? atacă 
mătuşa Evelyn. 

— M-am plimbat, răspunse Sam. 

— Te-ai plimbat? îţi baţi joc de noi? Bunica ta 
se dădea de ceasul morţii şi tu te plimbai? 

— Nu fi aşa de dură, interveni bunica. Ştii bine 
că Sammy e cam dezorientat acum. Allan n-a 
mai dat niciun semn de viaţă de zece zile şi nu 
este uşor pentru el. 

— Ehei, lansă Evelyn, cu un rictus plin de 


subinţeles, dacă m-aţi fi ascultat, de mult ar fi 
trebuit forţat să consulte un psihiatru. Nu e 
normal să trăieşti ca un urs în mijlocul 
terfeloagelor tale, înconjurat de vechile amintiri. 
Cum vrei ca Samuel să n-o ia razna? 

Samuel cel aflat în chestiune se decise să nu 
ridice mănuşa. De fapt, puţin îi păsa lui de 
mătuşa Evelyn. De punga cu arahide, însă... 

— Şi unde ai dormit? nu îl slăbi Evelyn. 

— În gară, minţi Sam. 

— În gară? Dar ai fi putut fi agresat! 

— Era un tren în depou ale cărui uşi nu se 
închideau bine. M-am strecurat înăuntru. 

— Ce fel de tren? întrebă Rudolf, pe un ton 
detaşat. 

Samuel îl privi. Era mai în vârstă cu vreo zece 
ani decât Evelyn, cu tâmplele grizonante şi 
bărbia pătrată, alura perfectă a 
businessmanului hiperbronzat - costumul şi 
ceasul costau de zece ori mai mult decât 
salariul unui muncitor. Dar îngrijorător era faptul 
că părea să nu creadă versiunea lui Sam. 

— Un tren obişnuit, cu banchete şi ferestre, 
replică el. 

— În depou, ai? Am auzit totuşi că 
municipalitatea a pus sub pază depoul. Au fost 
stricăciuni, anul trecut. Nu ţi-a fost frică de 
câini? 

— Am visat mereu să-mi fie frică de ei, 
răspunse, sfidător, Sam. 


— Poftim, îl auziţi pe obraznicul ăsta!? se 
enervă Evelyn. Îl auziţi cum îi vorbeşte lui 
Rudolf? lată ce înseamnă să nu-ţi ţii băiatul din 
scurt! 

— Lasă, scumpa mea, spuse Rudolf, ca un 
mare domn, nu-i vina lui. Ceea ce i-ar trebui ar 
fi mai multă rigoare, mai multă autoritate. Allan 
nu s-a gândit niciodată la un internat? Cunosc 
eu unul excelent în Statele Unite, care primeşte 
copiii dificili sau puţin rătăciţi. Îi lecuieşte în 
numai doi ani şi, credeţi-mă, după aceea, merg 
pe calea cea dreaptă. 

Sam se ridică ostentativ de pe scaun. 

— Scuzaţi-mă, mă duc să mă culc. Banchetele 
din tren nu sunt prea confortabile pentru 
dormit. 

Când trecu pe lângă el, Rudolf îl prinse de 
încheietură şi îi examină semnele de pe braţ. 

— Un tip dat naibii, Sammy al nostru, nu-i 
aşa? exclamă el. Şi zgărieturile astea, te-ai 
bătut? 

Sam se eliberă, neimpresionat. l-ar fi aruncat 
în faţă că se julise în tufele din curtea templului 
lui Ramses, dar nu era sigur că Rudolf i-ar fi 
înţeles exact răspunsul. 

— Era o pisică în vagon, aruncă el. 

Rudolf nu îl slăbea din ochi, şi Sam putu citi în 
privirea lui o pornire ostilă. Tipul ăsta nu era 
doar un cretin cu pretenţii, era şi un cretin 
periculos. 


— Nu cumva te droghezi, Sammy? întrebă el. 
Pentru că, dacă ar fi aşa, asta ar explica o 
mulţime de lucruri. 

— Este drăguţ din partea ta, Rudolf, că te 
interesezi de soarta mea. Dar linişteşte-te, am 
deja un tată care să se ocupe de asta. 

leşi din încăpere, într-o tăcere tensionată. De- 
abia ajunse în camera sa de la etaj, că Evelyn 
se indignă din nou. 

— Ei nu, tată, zău aşa, ai văzut ce tupeu are? 
Şi tu nu spui nimic? Puşlamaua asta trebuie că 
are o influenţă detestabilă asupra lui Lili! 

— Sărmana mea Evelyn, suspină bunicul, fără 
s-o cruţe, tu n-o să înţelegi niciodată un copil. 

Samuel trânti uşa ca să nu mai audă urmarea. 
Chiar dacă, de fapt, puţin îi păsa de tot ce 
îndruga mătuşa Evelyn despre el: erau alte 
lucruri mult mai grave. 

Ezită să se culce imediat - pica de oboseală -, 
dar în cele din urmă înşfăcă albumul cu Linkin 
Park şi îşi fixă căştile pe urechi în faţa 
computerului. În alte împrejurări s-ar fi conectat 
la serverul lui favorit pe Internet pentru a juca 
Counter Strike. O oră de tras la grămadă în 
bandele de terorişti de pretutindeni, nimic mai 
odihnitor! Dar în seara asta nu avea chef să se 
relaxeze. Nu, simţea mai degrabă o nevoie 
presantă de a restabili legătura cu acele lumi pe 
care le părăsise. De a se asigura că urmele lor 
încă mai existau, că fuseseră cândva cât se 


poate de reale şi nu doar produsul imaginaţiei 
lui. 

Tastă „Teba” pe motorul său de căutare apoi 
„Setni”, apoi „Ahmusis”. Pe monitor se afişară 
imagini, cele ale oraşului de astăzi, vestigii ale 
palatelor de pe ţărmul occidental al Nilului, 
ruinele satului lucrătorilor - îţi venea să plângi -, 
faleza de culoarea ocrului, presărată cu 
morminte. Despre Setni şi Ahmusis nu găsi 
nimic lămurit, doar o veche legendă egipteană: 
conform tradiţiei, Setni era un vrăjitor care, într- 
o bună zi, furase Marea Carte de Magie a zeului 
Thot, declanşând prin asta o serie de drame. Să 
fi fost vorba despre acelaşi Setni? Apropierea 
era tentantă, desigur. 

Intră după aceea pe „fortul Souville + Primul 
Război Mondial” şi găsi un rezumat complet al 
bătăliei de la Verdun, din 1916. Luptele 
duraseră vreme de mai multe luni la rând, 
soldându-se cu sute de mii de morţi. În ceea ce 
priveşte cătunul Fleury, acesta fusese unul 
dintre locurile cele mai disputate de pe linia 
frontului, înainte de a fi pur şi simplu ras de pe 
hartă. Samuel se înfioră: în felul lui, şi Internetul 
era o maşină de călătorit în timp. 

Dar cel mai mare şoc îl avu când ajunse pe 
site-urile consacrate insulei lona. După ce 
tatonă un timp pentru a reconstitui istoria lui 
Colum-Chill, dădu peste imagini ale insulei 
exact aşa cum o cunoscuse: câmpia, pereţii de 


piatră, cerul schimbător. Mai mult, vizitând o 
suită de linkuri, obţinu imagini extraordinare ale 
culegerii de Evanghelii pe care i-o arătase 
Lunganul în scriptorium! Acelaşi scris, aceleaşi 
figuri, aceleaşi culori! Citind textul care însoțea 
reproducerile, Samuel se porni să plângă de-a 
binelea: „Una dintre ipoteze”, avansa 
comentariul, „este că acest manuscris, unul 
dintre cele mai frumoase care ne-au parvenit 
din Evul Mediu, a fost început în jurul anului 800 
de călugării abației de pe insula lona. După un 
atac cumplit al vikingilor, a fost salvat în mod 
miraculos şi transportat în Irlanda, unde alţi 
călugări l-au terminat.” 

Samuel nu se putea opri să nu râdă şi să nu 
plângă în acelaşi timp. Miracolul era el! 


X. Revista presei 


Din fericire, se apropia vacanţa: după o 
singură zi de curs, Samuel deja nu mai putea. 
Necazurile începuseră încă de la şapte şi 
jumătate dimineaţa, când îşi dăduse seama că 
tâmpenia aia de exerciţii la mate, pe care toată 
săptămâna dinainte se încăpăţânase să le dea 
deoparte, trebuiau terminate pentru lunea 
aceasta. Prevăzuse în mod vag să se apuce de 
ele duminică, dar acolo unde îşi petrecuse el 
weekendul nu se cunoştea calculatorul. 


Or, doamna Cubert era dotată cu un al şaselea 
simţ pentru acest gen de lucruri. Privise mai 
întâi cu atenţie clasa în ansamblu, cu nasul în 
aer ca un câine la pândă - adulmeca mirosul 
temelor neglijate -, apoi, sigură pe ea, îşi 
aţintise degetul spre Sam: 

— Domnule Faulkner, eşti amabil să ne 
demonstrezi, te rog, în ce măsură efortul 
sistematic este fundamentul oricărui progres 
matematic? 

Era o maestră a acestor formule obscure, care 
te fac să eziţi între a rămâne imobil în banca ta 
sau a te îndrepta în mare grabă spre tablă. 
După toate aparențele, Sam alese tabla. Se 
ridică fără nicio urmă de entuziasm. 

— Nu-ţi iei foile, Faulkner? Din curaj sau din 
temeritate? 

Înşfăcă o pagină pe jumătate mâzogălită din 
maculator, în vreme ce vecinul lui de bancă, 
Harold, îi şoptea: 

— Îţi trimitem  ambulanţa, Sam. Nu fi 
îngrijorat, o să previn familia. 

Petrecu efectiv unul dintre cele mai neplăcute 
sferturi de oră din existenţa lui, luptându-se, cu 
creta în mână, cu o serie de ecuaţii încâlcite şi 
cu valurile de stropi de salivă cu care îl 
împroşca gălăgioasa doamnă Cubert. Cu o 
cască cu vizieră şi o sabie de un metru cincizeci, 
ar fi fost un viking excelent. Fapt este că, după 
ce demonstrase mai ales vastitatea ignoranței 


sale, Samuel se alesese cu un „Insuficient” în 
carnet şi trei exerciţii suplimentare. 

În recreaţie, Harold îl luă deoparte: 

— Tatăl tău nu s-a întors? 

— Nu, răspunse sec Sam, încleştându-şi 
maxilarele. 

Ardea de dorinţa de a-i povesti totul, dar o 
mică alarmă se declanşă în creierul lui: „Dacă 
faci asta, ştii doar ce riscă să se întâmple... lar 
dacă Harold nu te crede, te vei acoperi de 
ruşine cel puţin până la sfârşitul anului. Asta 
vrei?” O dată mai mult, constrâns şi forţat, făcu 
apel la virtuțile tăcerii. Oricum, Harold era deja 
lansat pe un alt subiect: 

— N-ai putut să vii la petrecerea lui Maddy, 
sâmbătă? 

— Păi, nu... 

— M-a întrebat dacă eşti bolnav... 

— Ah... 

Maddy era o fată din clasa lui care-i dădea 
târcoale de la începutul anului. Sammy o găsea 
mai degrabă drăguță şi simpatică, dar, cum să 
spunem... n-o iubea. Pentru a fi sincer, avea 
chiar o problemă în legătură cu asta. De pe 
când locuia în cartierul din Bel-Air, era nebun 
după Alicia Todds, micuța lui vecină. Pe vremea 
aceea - aveau amândoi zece, unsprezece ani - 
erau nedespărţiţi şi îşi petreceau vacantele în 
casa pe care familia Todds o avea pe malul 
mării. Alicia era o blondă încântătoare, cu ochi 


mari, albaştri, cu pielea foarte albă şi mereu 
pusă pe şotii, care veşnic se întreba ce festă le- 
ar mai putea juca celor din jurul ei. Aşa se face 
că un băiat de la pizzerie se prezentase într-o zi 
la uşa bătrânului - şi cusurgiului - domn Roger 
cu şapte porţii de „anşoa/slănină”, şapte 
„dublă-brânză/corizo” şi şapte cutii de bere pe 
care acesta nu le comandase niciodată. Alicia 
imortalizase clipa cu aparatul ei de unică 
folosinţă, ceea ce o obligase puţin mai târziu - 
poza fiind descoperită - să meargă să se scuze 
în modul cel mai nesărat cu putinţă în faţa 
întregului personal al pizzeriei din Bel-Air. Loc 
unde reuşise totuşi să-l facă pe patron să-i ofere 
o îngheţată, pentru că nimeni nu putea rezista 
farmecului Aliciei Todds. 

Atunci când murise mama lui Sam, vai! totul 
se prăbuşise. Samuel se retrăsese brusc în sine 
şi aproape că refuzase să-i mai vorbească 
Aliciei. Ca şi cum pagina momentelor bune ar fi 
fost întoarsă şi orice nouă clipă de fericire ar fi 
fost o insultă la adresa memoriei mamei sale. 
Nimic nu trebuia să-l distragă de la imensa lui 
durere. Gata cu gustările de după-amiază, gata 
cu întoarcerile complice de la şcoală, gata cu 
bătăile cu perne de sâmbătă seara, gata cu 
sejururile la malul mării. Totul se isprăvise. În 
lunile care urmaseră, familia Faulkner se 
mutase, Sam schimbase şcoala şi Alicia ieşise 
din viaţa lui. 


Dar nu şi din inima lui. 

De câte ori nu-şi dorise să se întoarcă în Bel- 
Air! Să se ducă să bată la uşa ei, să-i spună cât 
de vinovat se simţea şi că îşi reproşa amarnic 
că o făcuse să sufere! Dar nu îndrăznise 
niciodată. Şi-n afară de asta, trecuseră aproape 
trei ani. Din când în când, Sam o zărea pe Alicia 
în centrul oraşului. Devenise o adevărată 
domnişoară: fină, zveltă, cu părul ei lung şi 
blond care îi încadra chipul dulce, şi cu un mers 
de felină... Tot atâtea lovituri de pumnal pentru 
el. De două, trei ori, Sam formase numărul de 
telefon al familiei Todds, dar nu avusese curajul 
să-l lase să sune. Dacă ea îşi mai aducea aminte 
de el uneori, probabil că îl blestema. Şi apoi, ea 
era atât de diferită acum! 

— Samuel, mă asculţi? 

— Poftim? 

— Îţi spun că, întrucât tu nu erai acolo, Simon 
a ieşit cu Maddy. 

— Aha! 

Sfârşitul recreaţiei îl scuti pe Sam să-i explice 
lui Harold din ce motiv era cu gândul aiurea. 
Maverick, profesorul de ştiinţe, avu grijă totuşi 
să-l aducă la realitate: le înapoie ultimele lucrări 
de control din acel an, şi Sam constată că nu 
obținuse decât un mediocru „Suficient”. Oare 
şansele lui de a trece clasa erau compromise? 
Se putea teme de asta. De zece zile de când 
tatăl lui dispăruse, nu prea se omorâse cu firea 


învățând, şi nota de plată îi sosea acum sub 
forma unei  înşiruiri de aprecieri nu prea 
grozave. Şi fără posibilitatea de a mai putea 
schimba ceva, evident. 

Îi zări cu coada ochiului pe Maddy şi pe Simon 
care, la două rânduri de el, se ţineau discret de 
mână pe sub bancă. Maddy şi Simon... Sâmbătă 
seara... într-un mod greu de explicat, Sam simţi 
cum îl cuprinde un acces de gelozie: astfel de 
lucruri nu i se întâmplau niciodată! 

Fără să se gândească, ridică degetul, doar 
pentru a se face remarcat de Maddy. 

— Scuzaţi-mă, domnule, aş putea să vă pun o 
întrebare? Nu are, de fapt, nicio legătură cu 
lecţia, dar... 

Maverick se uită la ceas pentru a putea evalua 
timpul pe care i-l putea consacra lui Sam, fără a 
aduce prea multe prejudicii orei sale. 

— Pune-o totuşi, Faulkner. 

— Este posibil să ne întoarcem în timp? 

Toţi elevii îşi aţintiră privirile asupra lui Sam, 
întrebându-se ce naiba îl apucase. Chiar şi 
Maddy dăduse drumul mâinii lui Simon. 

— Ei bine, Faulkner, este o întrebare 
interesantă. Şi care, într-adevăr, n-are nimic de- 
a face cu lecţia de zi. 

Îşi miji maliţios ochii: 

— Ai dori să te întorci cu o săptămână în 
urmă, pentru a reîncepe lucrarea ta la ştiinţe, 
Faulkner? Mi se pare că ar merita mai multe 


revizuiri din partea ta! 

Se auziră mai multe râsete. 

— Pentru a merge direct la ţintă şi a nu mai 
pierde vremea, să spunem că, în teorie, 
întoarcerea în timp nu este imposibilă. Cel puţin 
pentru particule. Să ne imaginăm că tu te afli pe 
Pământ, iar vecinul tău de bancă, Harold, pe 
Marte. Dacă îi trimiţi un semnal luminos 
suficient de puternic la orele 11 dimineaţa, vor 
fi necesare aproximativ 25 de minute pentru ca 
semnalul respectiv să ajungă pe Marte. La orele 
11,05 vom putea deci considera că semnalul 
acesta aparţine de cinci minute trecutului tău, 
atunci când el continuă să facă parte din viitorul 
vecinului tău - care va trebui să aştepte încă 
douăzeci de minute pentru a-l primi. Ceea ce ne 
arată, de altfel, că timpul este o noţiune 
relativă: prezentul, trecutul, viitorul nu sunt 
aceleaşi pentru fiecare dintre noi, modificându- 
se în funcţie de ceea ce suntem şi de locul în 
care ne aflăm. Bun. Să presupunem acum, 
Faulkner, că tu dispui de o rachetă care se 
deplasează de două ori mai repede decât 
semnalul tău luminos. Decolând de pe Pământ 
la 11,05, ai toate şansele să ajungi din urmă 
semnalul tău luminos pe la 11,10. Altfel spus, la 
11,10 îţi vei ajunge din urmă trecutul! Şi, într-un 
anume fel, te vei întoarce în timp. În tot cazul, 
acesta este principiul. Rămâne de construit 
racheta capabilă să zboare mai repede decât 


semnalul luminos, adică mai repede decât 
însăşi viteza luminii. Care este, aşa cum ştii, 
viteza cea mai ridicată pe care o cunoaştem noi 
în univers. Practic, experienţa este, prin urmare, 
imposibilă. Altfel spus, Faulkner, eu cred că, 
având în vedere că nu ne putem întoarce cu o 
săptămână în urmă, va trebui să ne mulţumim 
cu nota ta! 

Samuel aprobă, chiar dacă nu înţelesese totul 
în detaliu. Se feri mai ales să-i mărturisească lui 
Maverick că racheta în chestiune se afla în 
pivniţa Anticariatului Faulkner şi că semăna cu 
un automat de arahide preistoric! 

După prânz, Samuel se putu bucura de două 
ore de destindere, graţie cursului de arte 
plastice al domnişoarei Delaunay. În sfârşit, o 
materie unde se simţea în largul lui, cu 
sentimentul de a efectua ceva care i se potrivea 
cu adevărat. Să deseneze un copac pe pânză, 
să simtă frunzele mişcându-se sub cărbunele de 
salbă-moale, să vadă scoarţa îngroşându-se prin 
tuşele mărunte ale pensulei, culorile, calde şi 
lucioase, să dea viaţă deodată materiei, iată 
ceea ce îl umplea de fericire. 

— Nu e rău, Samuel, aprecie doamna 
Delaunay. Adaugă o picătură de terebentină, 
vopselurile vor fi mai uşor de lucrat. Dar eşti 
înzestrat! 

Singurul compliment al zilei, de fapt. 

Ora următoare, cursul de literatură, nu a fost 


decât o lungă înşiruire de remarci fastidioase în 
jurul unui poem de-a dreptul stupid. Samuel îşi 
simţea capul încins ca un cuptor şi se ruga ca 
totul să se termine cât mai repede - ca tipul din 
poem, de exemplu, în loc să-şi plângă în versuri 
interminabile aleasa inimii, să se ducă să-şi 
schimbe ideile la cinematograf sau la bowling. 

Atunci când, în sfârşit, sună clopoţelul, îşi 
înşfăcă skate-ul şi se năpusti spre ieşire. Aer, 
oxigen! Fără pereţi, fără ferestre! Fără Simon, 
fără Maddy! 

Se lăsă să alunece de-a lungul trotuarului în 
direcţia staţiei de autobuz, fără să acorde nicio 
atenţie celor câţiva colegi care îl salutau. 
Simţea nevoia să fie singur. 

Cotind la marea intersecţie, se simţi totuşi 
scăldat brusc în sudori reci. Monk şi doi dintre 
acoliţii săi erau sprijiniți de panoul care indica 
staţia de autobuz. Samuel ar fi vrut să facă 
stânga-mprejur, dar Monk îl ochise deja! 

— Faulkner! zbieră, ţâşnind spre el cu o 
surprinzătoare agilitate. Prăpăditule! 

Mâna lui, de două ori mai mare decât a lui 
Sam, îl prinse ca o menghină. 

— Te aşteptam, Faulkner! 

— Mă, mă... mă aşteptai? bolborosi Sam. 

— Mi-ai adus cei douăzeci de dolari ai mei? 

— Ce să-ţi aduc? 

— Cei douăzeci de dolari... Pe care mi-i 
datorezi pentru circuitele integrate. 


— Ah! Nu, eu... 

Samuel pândea cu coada ochiului pumnul 
enorm al lui Monk care se încleştase brutal şi 
dădea toate semnele de nerăbdare. Ceilalţi doi 
tovarăşi îl fixau pe Sam cu delectare, aşteptând 
momentul în care masa aceea de cartilagii şi de 
carne avea să-i strivească nasul. 

— Atunci, aşa cum ţi-am spus, o să plăteşti cu 
dinţii tăi. 

Niciun trecător din spate nu părea dispus să 
intervină, iar cei care aşteptau autobuzul erau 
cufundaţi în ziarul lor. 

— Monk! se aventură Sam. N-ai... n-ai să faci 
asta, nu-i aşa? Gândeşte-te la competiţia de 
sâmbătă! Dacă maestrul Yaku află că mi-ai 
cârpit o scatoalcă în afara tatamiului... 

— O să-i spui tu? se zbârli Monk, şi mai 
ameninţător. 

— Nu, dar să admitem că n-o să mai fiu în 
stare să mă prezint şi o să pierd prin forfait. Din 
cauză că... în sfârşit, înţelegi... 

El îmi va cere explicaţii şi... Ştii ce repetă 
mereu maestrul Yaku: „Nu comiteţi niciodată o 
violenţă gratuită, apelaţi la stăpânirea de sine! 
Consumaţi-vă energia pe tatami”. 

Sam nu era sigur că o să meargă, dar nu 
găsise altceva. Şi apoi, Monk îşi manifestase 
întotdeauna admiraţia fără margini pentru 
maestrul Yaku. 

— Pe tatami, ai? exclamară buzele lui groase, 


cu o uşoară ezitare. 

Pumnul lui înfricoşător se descleştă brusc. li 
dădu drumul şi o licărire vicleană i se aprinse în 
ochi. 

— OK, prăpăditule! Ne dăm întâlnire sâmbătă, 
la turneu. O să te strivesc ca pe un ţânţar, de 
faţă cu toată lumea. Şi ai tot interesul să fii 
acolo, că dacă nu... 

Schiţă un gest care arăta că avea să-l rupă în 
două ca pe un beţigaş de îngheţată. 

— Bineînţeles că voi fi acolo! răspunse Sam, 
cu o veselie prefăcută. N-aş rata asta pentru 
nimic în lume! 

Monk îi netezi tricoul cu o politeţe suspectă, 
de parcă ţinea să-şi menţină victima intactă 
până în ziua sacrificiului. 

— Atunci, pe sâmbătă, Faulkner, şi nu încerca 
să mă duci cu preşul. 

— S-a făcut, Monk! 

În forul lui interior, Samuel îşi spuse că mai 
degrabă ar lua avionul spre Pol. 


— Nu te simţi bine, Sam? Eşti alb ca varul. 

Bunicul tocmai se aşezase în faţa lui, în 
bucătărie, pe când îşi mesteca fără nicio tragere 
de inimă cea de-a doua prăjiturică. 

— Ba da, ba da... 

— Îţi faci griji pentru tatăl tău, nu-i aşa? E 
normal, dar nu cred că trebuie să ne pierdem cu 
firea atât de repede. | s-a mai întâmplat să 


dispară. 

— Două, trei zile, obiectă Sam, niciodată 
douăsprezece! 

— Nu mă gândesc la perioada de acum. Mă 
refer la cea de dinainte, când tu încă nu te 
născuseşi. 

Samuel aproape că se înecă la ultima 
înghiţitură. 

— S-a întâmplat şi înainte de naşterea mea? 

— Da, acum vreo douăzeci de ani, când Allan 
era încă student la Istorie. Intr-o vară, a plecat 
pentru trei luni la un stagiu în Egipt. Cu un 
arheolog reputat, profesorul Chamblin sau 
Chamberlain, nu mai ştiu. 

Bunicul se forţă să surâdă, ca şi cum ar fi 
povestit doar o banală anecdotă. Dar Sam 
simţea că, în spatele acestei întâmplări aparent 
amuzante, se ascundea altceva. Săpături 
arheologice în Egipt... nu putea fi doar o simplă 
coincidenţă! 

— Ştii că tatăl tău a fost întotdeauna 
colecţionar: a păstrat un dosar întreg acolo sus, 
cu note şi tăieturi de ziar. Eu însumi am decupat 
câteva articole, cred. 

— Acolo sus? în pod? 

— Da, bunica ta le-a pus probabil într-una din 
afurisitele ei de valize. Nici ea nu aruncă nimic! 

— Şi ce s-a petrecut, de fapt? 

— Asta mi-ar fi greu să-ţi spun. Doar că, în 
timpul săpăturilor, au făcut unele descoperiri. 


Morminte, obiecte sacre... N-ai decât să citeşti 
articolele, dacă te interesează. Dar nu asta este 
principalul. Principalul este că, la începutul 
stagiului, tatăl tău ne suna în mod regulat. Și 
apoi, la un moment dat, nu a mai dat niciun 
semn de viaţă. Nimic, dintr-odată! Îţi imaginezi 
spaima bunicii tale! Putea să i se fi întâmplat 
orice! După multe dificultăţi, am reuşit să obţin 
numărul şantierului arheologic. Şi de acolo mi s- 
a adus la cunoştinţă că Allan dispăruse. Toată 
echipa era convinsă că meseria de arheolog i se 
păruse prea grea şi că se întorsese în ţară. Nu 
singur, de altfel, ci cu un alt băiat de vârsta lui, 
aflat şi el în perioada de stagiu. Numai că Allan 
nu ne spusese nimic! 

Ca de atâtea ori în cazul bunicului, privirea lui 
începu să rătăcească undeva pe tavan. În 
realitate, vorbea în acelaşi timp atât cu sine 
însuşi, cât şi cu Allan: 

— Asta a durat două săptămâni încheiate, 
două săptămâni îngrozitoare. Şi apoi, într-o 
dimineaţă, Allan ne-a telefonat. Explicaţiile lui 
nu erau clare, pretindea că dorise să 
călătorească în deşert, că nu era întotdeauna 
uşor să ne sune. Dar că reluase stagiul pentru 
continuarea săpăturilor. Şi apoi, cinci, şase zile 
mai târziu, aceeaşi poveste, din nou nicio veste! 
Au trecut două luni în felul acesta: o săptămână 
era acolo, în următoarea dispărea, apoi 
reapărea şi tot aşa. Bunica ta şi cu mine am fost 


chiar pe punctul de a ne duce acolo, într-atât nu 
mai ştiam ce să credem. Dar cu băcănia nu era 
deloc comod. 

Samuel îşi dădea foarte bine seama ce gen de 
„Călătorie” putuse efectua tatăl lui! 

— În cele din urmă, s-a întors în octombrie, 
încheie bunicul. 

— Aţi aflat de la el ce se întâmplase? 

Bunicul îşi lăsă în jos privirea spre Sam, ca şi 
cum tocmai ar fi coborât din tavan: 

— Ei bine nu, închipuie-ţi, nu era în stare să ne 
spună. Se infectase cu un virus destul de rar, 
care îl costase zece kilograme şi câteva smocuri 
de păr. A rămas o lună sub supraveghere 
medicală, într-o clinică specializată în boli 
exotice. 

„Boli antice”, rectifică Sam, în sinea lui. 

— După aceea, bunica ta şi cu mine n-am mai 
avut, sincer vorbind, inima să-l luăm la întrebări. 
Era vindecat, era cu noi, ăsta era esenţialul. 

— Şi dispariţiile de genul acesta... au mai 
urmat şi altele? 

— Nu, din câte ştiu eu. Sau doar câteva foarte 
scurte, fără importanţă. La doi ani după aceea, 
a cunoscut-o pe mama ta şi asta l-a schimbat 
mult. S-a liniştit. Puțin mai târziu s-au căsătorit, 
iar apoi ai venit tu pe lume. 

— Tata nu mi-a vorbit niciodată despre asta, 
spuse Sam, silindu-se să-şi termine paharul de 
suc de portocale şi să-l aşeze pe masă, cu aerul 


cel mai calm din lume. Pot să arunc o privire 
peste dosar? 

— Dacă n-o să te pierzi în tot acel bazar! Eu 
trebuie să mă duc să o iau pe bunica ta de la 
clubul de bridge. Putem relua discuţia când mă 
întorc, dacă vrei. 

Samuel nu aşteptă să i se repete. Alergă în 
pod şi începu să exploreze cuferele şi tot acel 
talmeş-balmeş de obiecte vechi pe care bunica 
le păstra cu  religiozitate. Mobile din alte 
vremuri, haine de cine ştie când - grămezi de 
bluze, mai cu seamă cu inscripţia Băcănia 
Faulkner, de pe timpul când bunicii lui nu 
părăsiseră încă Statele Unite pentru a se stabili 
în Canada -, albume cu fotografii în alb-negru, 
în care se vedea vechiul magazin din Chicago, 
cu tatăl bunicului, jucării de lemn de-ale lui 
Allan, caiete de şcoală, veşminte de copil, 
celebra colecţie de unghii tăiate, şi, în sfârşit, 
dosarul inscripţionat cu fetru negru: „Egipt”. 

Samuel se instală sub lucarnă şi îşi începu 
lectura. Cam douăzeci de articole cu totul, 
îngălbenite de vreme şi mai mult sau mai puţin 
bine decupate, aranjate în  buzunăraşe 
transparente în ordine cronologică. La prima 
vedere, erau extrase din mai multe reviste de 
specialitate şi dintr-un ziar egiptean în limba 
engleză, Cairo Times. 


Arheologia, aprilie 1985: 


Stagiu de arheologie în Egipt 

Profesorul Chamberlain plănuieşte o nouă 
campanie de săpături arheologice, din iunie 
până în decembrie 1985, în apropiere de Valea 
Regilor din Teba. Obiectivul său: să scoată la 
lumină mormintele celei de-a XX-a dinastii. 
Dacă sunteți student la istorie, istoria artei sau 
arheologie, dacă sunteţi disponibil în vara 
aceasta, profesorul Chamberlain vă propune să 
vă alăturați echipei lui şi să participaţi la o 
aventură arheologică  deprimă importanță 
(atenție! cazarea este asigurată, dar nu şi 
transportul).  Trimiteţi-vă dosarul, plus o 
scrisoare de motivație la: Profesor Chamberlain, 
Lower Street 7, Cambridge, Tel: (01223) 
2589734. 


Cu acest anunţ decupat de tatăl lui începuse 
totul. 


Cairo Times, 21 iunie 1985: 


Speranțele profesorului Chamberlain 
Eminentul arheolog englez, care conduce 
actualmente un important şantier de săpături 
arheologice în regiunea Tebei, se arată 
încrezător în posibilitatea de a descoperi unele 
morminte necunoscute din cea de-a XX-a 
dinastie. „Colinele care străjuiesc templele lui 


Ramses al III-lea sau ale reginei Hatşepsut sunt 
departe de a-și fi dezvăluit toate tainele”, a 
declarat el ieri-seară corespondentului nostru. 
Până acum, lumea ştiinţifică s-a arătat 
interesată în special de Valea Regilor şi de 
mormintele faraonilor. Părerea mea este că 
sepulturile altor mari personaje, ca şi cele ale 
oamenilor din popor, ne pot învăţa cel puţin tot 
atât în ceea ce priveşte viața şi obiceiurile 
epocii. 


Samuel trecu peste cinci, şase articole care 
brodau pe aceeaşi temă pentru a ajunge direct 
la acesta: 


Cairo Times, 2 august 1985: 


Mormântul unui preot descoperit la Teba 
De la corespondentul nostru special. 

leri, la orele 17, profesorul Chamberlain şi 
echipa sa au putut pătrunde pentru prima oară 
într-un mormânt bogat decorat, care ar fi 
aparținut unui preot al lui Amon din cea de-a 
XX-a dinastie (aproximativ acum 3.200 de ani). 
După o lună de cercetări pe şantierul din vestul 
Tebei, ei au reuşit în sfârşit să degajeze un loc 
de trecere spre culoarul principal al sepulturii. 
„O splendoare”, a comentat arheologul englez 
care nu vrea totuşi să-şi asume vreun risc şi a 
decis să nu grăbească explorarea: „Ne-am 


acordat două săptămâni pentru a ajunge până 
la camera funerară, ca să evităm orice 
degradare. Având în vedere starea în care se 
află primele două săli, am mari speranțe că 
ansamblul sepulturii s-a menținut intact şi că 
mormântul nu a fost prădat. ” Dacă va fi cazul, îi 
urâm profesorului Chamberlain să descopere tot 
atâtea minunăţii ca odinioară Howard Carter, 
când a deschis mormântul lui Tutankamon! 


În următoarele două săptămâni, mai multe 
hebdomadare s-au făcut ecoul descoperirii, dar, 
din nou, Cairo Times a oferit cele mai multe 
detalii: 


Cairo Times, 14 august 1985: 


Exclusiv! Misterele preotului Setni! 

Aşa cum am lăsat să se înțeleagă în editiile 
noastre precedente, profesorul Chamberlain, 
împreună cu câțiva colaboratori ai săi, a reuşit 
să acceadă, in cele din urmă, în camera 
funerară a marelui preot Setni. După numeroase 
lucrări de debleiere şi relevare a inscripțiilor 
care au permis stabilirea proprietarului 
mormântului, se pare că... 


Samuel citi cu aviditate descrierea sălii 
funerare, aproape aceeaşi cu cea pe care o 
vizitase cu câteva zile mai înainte la lumina 


torţei sale. Totul era întocmai ca atunci, cu 
singura deosebire că un sarcofag enorm de aur 
fusese aşezat în centrul încăperii. Dacă nu se 
făcea nicio menţiune în legătură cu piatra 
sculptată, jurnalistul îşi punea, dimpotrivă, 
întrebări asupra naturii anumitor obiecte care îl 
însoțeau pe defunct: 


Cea mai incredibilă rămâne, desigur, prezența 
într-un creuzet de cupelare” a unei duzini de 
monede din diverse epoci: sesterți romani, 
talanti greceşti, livre france din Evul Mediu etc. 
Altfel spus, monede care n-au circulat decât la 
mai multe secole după înmormântarea preotului 
Setni. Interogat în legătură cu acest mister, 
profesorul Chamberlain a sugerat că mormântul 
ar fi putut fi deschis într-o epocă ulterioară, fără 
ca vizitatorii să fi sustras ceva. Monedele 
acestea ar fi fost depuse atunci ca un omagiu 
adus memoriei marelui preot al lui Amon. 
Această ipoteză este insă departe de a fi 
acceptată în unanimitate, chiar şi în anturajul 
profesorului... 


Seria articolelor din Cairo Times se întrerupea 
aici, ca şi cum Allan Faulkner n-ar mai fi fost în 
măsură să-şi procure acest ziar. Îşi începuse, 
oare, de la această dată, „călătoriile”? Articolele 


 Cupelaţie: procedeu de extragere a aurului sau argintului din 
minereuri bogate în plumb (n. red.). 


următoare, toate extrase din publicații 
ştiinţifice, nu aduceau deloc informații 
suplimentare. Poate doar o ultimă notiţă din 
revista Arheologia: 


Arheologia, octombrie 1985: 


Zvonuri de pe şantier 

Zvonuri persistente, provenind de pe şantierul 
profesorului Chamberlain din Teba, fac referire 
la disparitia mai multor obiecte descoperite în 
mormântul preotului Setni (a XX-a dinastie, 
acum 3.200 de ani). Printre aceste obiecte, 
faimoasele „monede” pretins datate din epocile 
greacă, romană şi medievală şi deci ulterioare 
sculpturii însăşi. Mai mulţi oameni de ştiinţă 
consultați au fost de părere că ar fi vorba 
despre o farsă şi că autorul acestei glume 
proaste ar fi recuperat probabil monedele pe 
care le introdusese el însuşi, pentru a nu se 
vedea pus în situația de a fi demascat de justiţia 
egipteană. Orice s-ar fi întâmplat, de acum 
înainte, şantierul se află sub supravegherea 
poliției. 


Dosarul se oprea aici. 

Şterpelise oare tatăl lui monedele pentru a 
pune în funcţiune piatra sculptată? Era lucrul cel 
mai plauzibil, desigur... Dar bunicul evocase şi 
un al doilea stagiar, dispărut în acelaşi timp cu 


el şi în aceleaşi condiţii. Utilizaseră oare 
amândoi piatra? Sau celălalt stagiar era autorul 
acestor furturi? Ardea de nerăbdare să 
cunoască părerea lui Lili în această privinţă. 


XI. O nouă plecare 


Samuel trebui să aştepte trei zile pentru a 
discuta cu adevărat cu verişoara lui. Până 
atunci, sperând să-şi facă iertate absenţele, 
mătuşa Evelyn îşi târâse fiica puţin cam peste 
tot: cinema, piscină, buticuri şi tot aşa. Imposibil 
să ai o discuţie serioasă şi discretă. Joi, în 
sfârşit, mult timp după şcoală, Lili intră în 
camera lui Sam, cu geanta pe umăr: 

— Îmi pare rău, Sammy, am crezut că mama 
n-o să mă mai lase niciodată. Am exact trei 
sferturi de oră la dispoziţie, înainte de a mă 
duce la dans. Ce mai faci? 

Samuel se ridică pentru a închide uşa în urma 
ei şi îi arătă dosarul pe care îl ascunsese, 
împreună cu cartea mare, roşie, într-un colţ al 
dulapului de haine din camera lui. Îi explică în 
câteva cuvinte conținutul articolelor şi 
concluziile la care ajunsese în legătură cu tatăl 
său, cu misteriosul stagiar şi cu piatra sculptată. 
Lili încruntă din sprâncene, ca şi cum s-ar fi 
străduit să înregistreze datele unei probleme 
complexe. 


— Profesorul acesta, Chamberlain... ai 
încercat să afli câte ceva despre el? 

— Am găsit câteva informaţii pe Internet. 
Chamberlain era un arheolog destul de 
cunoscut în anii 1970 şi 1980, dar cazul acela 
din Teba l-a costat scump. Unii dintre colegii lui 
l-au bănuit că a plasat el însuşi monedele în 
mormântul lui Setni, pentru a face să se 
vorbească despre el şi despre descoperirea lui. 
Nu ştiu dacă este adevărat sau nu, dar după 
aceea a cam dispărut din circuitul ştiinţific. A 
murit de cancer, în 1995. 

— Şi adresa menţionată în articolul care 
prezintă stagiul? 

— Am sunat, dar numărul a fost desfiinţat. 

— Păcat, se amări Lili. Cineva ar fi putut să ne 
furnizeze lista participanţilor şi... 

O întrerupse soneria grotescă a Băiatului de 
pe plajă: Sper că va fi cuminteee/Băiatul de pe 
nisipul fierbinteee! 

— Mamă? M-am întors, da... Mă pregătesc. La 
17,30. Nu, nu, n-o să întârzii... în seara asta? De 
acord, mă voi descurca. OK, te sărut. 

Închise, cu un aer contrariat. 

— Nu sunt copil mic, ce naiba! Şi cum fac 
când ea nu este aici? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Rudolf are două locuri la Operă pentru astă- 
seară. Se duc să cineze înainte şi n-o să poată 
veni să mă ia de la dans. 


— Te însoțesc eu, dacă vrei! 

— La dans? De ce nu, acceptă ea, flatată. 
Deşi... Ti-am adus ceva de la bibliotecă, poate 
vrei să rămâi să citeşti. 

— Despre ce anume e vorba? 

— Lasă asta acum, să terminăm mai întâi cu 
articolele. Tu crezi că, acolo, la Teba, tatăl tău a 
descoperit piatra şi s-a folosit de ea pentru 
prima oară? 

— Ai vreo altă idee? 

— Şi ar fi încetat să „voiajeze”, cum spui tu, 
timp de vreo douăzeci de ani? 

— Îţi amintesc că piatra se află într-un 
mormânt din Egipt! Şi e păzită zi şi noapte, cu 
siguranţă. 

— A fost nevoit, deci, în schimb, să găsească o 
altă piatră, aceea din librărie. Probabil că de 
asta s-a şi instalat în cartierul ăsta bizar. Fie că 
piatra se afla deja aici, fie că această casă îi 
permitea să o utilizeze. 

— Asta e şi părerea mea, aprobă Sam, 
impresionat de cât de repede îi mergea mintea 
verişoarei lui. 

— Ceea ce ar însemna, continuă ea, că şi-a 
reînceput călătoriile acum doi ani, atunci când a 
deschis Librăria veche. Nu te-ai întrebat de ce? 

De nevoie, Samuel îşi pusese această 
întrebare. lar răspunsul nu era dintre cele mai 
plăcute. 

— Dacă plecăm de la principiul că are un 


amestec în furtul monedelor din mormântul lui 
Setni, bombăni el, putem presupune orice. Că 
se foloseşte de piatra sculptată pentru a aduce 
manuscrise vechi, de pildă. Exemplare rare şi 
scumpe. 

Nu-i venea uşor să facă această mărturisire, 
dar simţea bine că doar adevărul îl va putea 
ajuta să-l aducă înapoi pe tatăl său. 

— Aşa cred şi eu, Sammy. Chiar dacă, a priori, 
nu-l prea văd pe tatăl tău un jefuitor de 
biblioteci. Dar hai să admitem pentru moment 
că se foloseşte de piatră pentru a-şi procura 
lucrări de preţ. Treaba asta pune cel puţin două 
probleme. Pe de o parte, cum face să ajungă 
exact la destinaţia dorită? Căci nu poate totuşi 
„călători” la întâmplare. Pe de alta, cum aduce 
apoi cărţile până la el acasă? 

— Probabil că ştie mai multe decât noi în ceea 
ce priveşte funcţionarea pietrei sculptate. Poate 
că există un mijloc de a-ţi alege epoca în care 
vrei să mergi. 

Lili suspină, privindu-şi ceasul. 

— De acord, să păstrăm punctul ăsta pentru 
mai târziu. Să trecem la cartea roşie, adăugă 
ea, cu o expresie ciudată. Te-ai gândit la ceea 
ce te-am întrebat alaltăieri, dacă toate paginile 
erau identice atunci când ai deschis-o prima 
oară? 

— Aşa cum ţi-am spus, pe moment nu am dat 
prea multă atenție. In schimb, mi-am adus 


aminte de altceva. Pe insula lona, în grota în 
care îşi ascunseseră călugării cărţile, era un mic 
caiet, cu un inel, care conţinea de douăzeci de 
ori aceeaşi pagină. Desenul unei insule, 
imaginează-ţi, care ar fi putut să fie chiar insula 
lona. Şi asta nu este totul. Într-una dintre sălile 
mormântului lui Setni am zărit un teanc de 
papirusuri cu aceleaşi desene pe fiecare foaie. 

— Şi în epoca războiului? se interesă Lili. 

— Acolo n-am remarcat nimic. Dar totul s-a 
desfăşurat atât de rapid, totul era distrus în 
jurul meu şi... 

Lili se aşeză lângă el şi îşi puse cartea groasă 
pe genunchi. 

— Vrei să-ţi spun ce cred eu, Sammy? 

li străluceau ochii, şi Sammy începea să 
înţeleagă de ce verişoara lui înhăţa majoritatea 
premiilor la şcoală. Era pur şi simplu cea mai 
ageră la minte dintre toţi. 

— Spune! 

— Cred că această carte este ceea ce s-ar 
putea numi o „Carte a Timpului”. Ea indică în ce 
perioadă se află cei care călătoresc. Când am 
descoperit-o în pivniţă, vorbea despre Teba şi 
despre Ramses al Ill-lea pentru că tu te aflai 
acolo. Dacă m-aş fi uitat în ea cu câteva ore mai 
devreme, ar fi fost, fără nicio îndoială, vorba 
despre mănăstirea de pe insula lona sau despre 
Primul Război Mondial. 

Samuel era uluit de evidenţa deducţiei ei. 


Bineînţeles! Cartea roşie era un soi de GPS sau 
de busolă care se cala pe epoca în care aterizau 
călătorii! O Carte a Timpului! 

— Dar, atunci, tata... începu el. 

Lili scoase din geanta ei o mică broşură, cu un 
chip schimonosit pe copertă. 

— Numele pe care mi l-ai dat duminică, reluă 
ea, acela pe care l-ai citit în carte, era într- 
adevăr Vlad Ţepeş? 

Samuel o aprobă şi luă micul volum pe care ea 
i-l întindea cu băgare de seamă. Deasupra 
portretului bărbatului cu chipul strâmbat de o 
grimasă era acest titlu: Vlad fepeş zis Dracula, 
între mit şi realitate. 

— Asta... e o glumă? şopti el, deşi cunoştea 
deja răspunsul. 

— Am răsfoit-o întorcându-mă de la şcoală. 
Vlad Ţepeş nu e deloc o glumă. El este acela 
care a inspirat povestea lui Dracula. A trăit în 
secolul al XV-lea. 

Samuel deschise broşura la prima pagină: 
„Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, zis de 
asemenea Vlad cel care trage în ţeapă şi 
Dracula 1428? —1476”. Urma o biografie a lui 
Vlad Ţepeş, garnisită cu reproduceri şi gravuri 
fotocopiate. Broşura trebuie să fi fost rezultatul 
muncii unui elev, căci era printată. 

Încă de la primele rânduri, aflai că Vlad Ţepeş 
a fost principele Valahiei şi că isprăvile lui 
sângeroase îi dăduseră lui Bram Stoker ideea 


personajului Dracula. 

— După ceea ce este scris aici, continuă Lili, 
Vlad Ţepeş nu avea nimic dintr-un vampir. Dar 
era un tip crud, care adora să ucidă oamenii şi 
care nu stătea nicio clipă pe gânduri să-şi 
măcelărească duşmanii. De unde reputaţia sa. 

Samuel tremura uşor. 

— Când am deschis cartea roşie, murmură el, 
era indicat: „Crime şi pedepse sub domnia lui 
Vlad Ţepeş”. Crezi... crezi că tata s-a dus acolo? 

Lili nu răspunse imediat, dar tăcerea ei era 
elocventă. 

— Necazul, reluă ea, este că, de la întoarcerea 
ta, nimic nu s-a clintit în Cartea Timpului. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, dacă tatăl tău ar fi 
schimbat epoca, cartea, probabil, ne-ar fi 
avertizat: ar fi apărut un nou capitol. 

Vocea lui Sam era fără inflexiuni: 

— După părerea ta, a rămas blocat acolo? 

— N-ar... n-ar fi imposibil, nu crezi? Îți 
aminteşti ce se afla pe pagina dublă, în afara 
titlului? 

— Ei bine... nu prea... recunoscu Sam, făcând 
un efort de memorie. Nu puteam să ghicesc că 
era atât de important! Era vorba despre torturi 
şi crime, dar... 

— Nu erau ilustraţii? 

— Da, acum când îmi vorbeşti despre ele... O 
gravură a castelului, cred. Da, aşa este, un 


drum care şerpuia în spatele unui castel. 

— Atunci, tatăl tău se află acolo, preciză Lili, 
pe un ton lugubru. 

— Să fie prizonierul lui Vlad Ţepeş? 

— Dacă nu ne-am înşelat încă de la început, 
sunt şanse foarte mari. 

Samuel simţi lacrimi de mânie umplându-i 
ochii şi azvârli cu un gest violent broşura pe 
pernă. 

— Ba ne-am înşelat, asta-i limpede. Nu există 
niciun motiv ca tata să fie prizonierul acestui... 
acestui Dracula! De altfel, dacă aşa s-a 
întâmplat, Cartea Timpului nu ne este de niciun 
folos aici. Poate că trebuia să o lăsăm acolo, 
lângă piatră! 

Zări mobilul verişoarei lui pe pat şi îl 
străfulgeră o idee. Mânia îl părăsi dintr-odată. 

— Max! Max are desigur informaţii! 

— Max? 

— Max, un vecin de lângă librărie. Tatăl meu i- 
a telefonat înainte de a dispărea. Poate că i-a 
mărturisit ce are de gând să facă. Ori i-a lăsat 
un indiciu sau un nu ştiu ce! Vom merge să 
vorbim cu el. Vom profita şi vom trece din nou 
prin pivniţă, să verificăm dacă nu cumva Cartea 
Timpului ne arată lucruri noi. 

Samuel se ridică, prinzând-o autoritar pe Lili 
de braţ. 

— Vino! 

— Dar... Şi dansul meu? 


— Am nevoie de tine, Lili. Este vorba despre 
tata! 


Strada Barnboim era la fel de veselă şi de 
animată ca de obicei: nicio maşină, niciun 
trecător, nicio pisică! Samuel apăsă îndelung pe 
butonul soneriei, pentru a treia oară consecutiv. 

— Domnule Max! Domnule Maaax! 

— Poate că nu e acasă, sugeră Lili. 

— Nici vorbă! E surd ca o oală, da! Domnule 
Maaax! 

În cele din urmă, uşa se deschise lăsând să se 
vadă un Max într-un halat tocit, cu mustata 
zbârlită şi ochii împăienjeniţi de somn. 

— Samuel Faulkner, măi să fie! Şi cine este 
tânăra aceasta? 

— Este verişoara mea, domnule Max. 

— Prietena ta? Ei bine, felicitări, băiete, e tare 
drăgălaşă! 

— Nu prietena, verişoara mea, rectifică Sam. 

— Roşcată? Nu, nu, îi stă foarte bine aşa, inutil 
să-şi schimbe culoarea părului. Şi cum o 
cheamă? 

— LILI! zbieră aceasta, roşie ca un bujor. 

— Lili e un nume foarte frumos. Dar nu e 
nevoie să ţipi, nu sunt surd! Nu vreţi să beţi 
ceva, ca să sărbătorim întâlnirea noastră? 

Îl urmară pe Max în bucătărie, unde nimic nu 
se schimbase de cel puţin patruzeci de ani: 
masa şi scaunele laminate, frigiderul alb cu 


forme rotunjite, chiuveta cu robinetele de cupru 
şi emailul deteriorat, colecţia de farfurii de pe 
perete - un loz câştigat într-o staţie de benzină 
-, legumele din plastic îngălbenit de pe etajere. 

— Freshh! Vă place? 

Era momentul delicat al vizitei. Cu douăzeci 
de ani în urmă, Max trebuie să fi cumpărat mai 
multe navete de  Freshh, o  limonadă 
aromatizată, o marcă ce dispăruse, din fericire, 
din galantare. Era probabil singura persoană din 
lume care încă mai poseda câteva sticle - şi 
care, mai ales, se încăpăţâna să le ofere 
invitaţilor săi. Necazul era că el nu se atingea 
niciodată de ele: „O să beau mai degrabă un 
whisky”, se scuza el, în general. „Băuturile 
gazoase nu-mi spun nimic.” Numai că nu mai 
exista nici cea mai mică bulă în Freshh-ul lui din 
1978. Şi cum, cu excepţia lui Sam, nu primea 
niciodată copii... 

Max scoase trei pahare din dulap şi le puse pe 
masă. 

— Cred că o să beau mai degrabă un whisky, 
reflectă el, cu glas tare. Limonada, eu... 

Le servi generos dintr-un lichid galben, în care 
pluteau cristale de zahăr, în vreme ce lui însuşi 
îşi administră o porţie zdravănă de alcool. 
Samuel îi făcu semn lui Lili că se putea preface 
că bea. 

— De fapt, Samuel, am observat că librăria e 
închisă de ceva vreme! Tatăl tău este în 


concediu? 

— Ei bine, domnule Max, chiar despre el 
voiam să vă vorbesc. Au trecut treisprezece zile 
de când nu mai avem nicio veste de la el. 

— Nu mai aveţi pubele? De treisprezece zile? 
Asta, băiete, nu prea e practic, dar nu văd ce 
legătură are cu tatăl tău! 

— A DISPARUT DE TREISPREZECE ZILE, urlă 
Sam. ESTE MOTIVUL PENTRU CARE AM TRECUT 
SA VA VEDEM! 

— Uşurel, băiete! E inutil să te enervezi! Ştiu 
că sunt cam tare de urechi în ultima vreme, 
dar... Aşteaptă... 

Se ridică şi se îndreptă spre cealaltă parte a 
salonului. Samuel profită pentru a goli rapid 
paharul în chiuvetă. Aceasta făcu un zgomot 
ciudat, ca şi cum ţevile s-ar fi pornit să 
protesteze cu gâlgâituri puternice. 

— Este dezgustător! şuşoti Lili. 

— Dar rentează! 

Max reveni aducând o cutie mică de lemn, pe 
al cărei capac era gravat: „Amintire din Acadia”. 

— L-am adus de la Rustico, se înduioşă el. Am 
rămas acolo o săptămână cu fratele meu, în 
1947. Cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea! 

Extrase din cutie un cornet de aramă, care te 
făcea să te gândeşti la cupa unei trompete şi-l 
lipi de ureche. 

— Dă-i drumul, băiete, acum o să ne şi 
înţelegem mai bine. 


— Tata a plecat de aproape două săptămâni. 
Ştiu că v-a telefonat chiar înainte de a pleca. Mă 
întrebam dacă nu v-a mărturisit unde s-a dus. 

— Măi să fie! exclamă Max. Au trecut două 
săptămâni! Şi chiar că mi-a făcut o vizită. Ce 
mai vizită! O vizită de pomină! A fost în ziua în 
care mi-a vorbit de vacanţa aceea. Spera să 
facă nişte afaceri în Statele Unite sau mai ştiu 
eu ce. 

Lili şi vărul ei schimbară o privire plină de 
subiînţelesuri. 

— „Şi Samuel”, l-am întrebat eu, „merge şi el 
cu tine?” „Nu”, mi-a răspuns el, „mai are câteva 
săptămâni de şcoală. Dar i-am pregătit o 
surpriză. Dacă vine cumva să te întrebe de 
mine, îi vei da asta din partea mea. S-ar putea 
să-i fie de folos, aşteptându-mi întoarcerea.” 

Max îşi introduse mâna în cutiuţa căptuşită cu 
un drapel albastru-alb-roşu, cu o stea galbenă. 
Extrase de acolo o mică pungă din pânză pe 
care i-o întinse lui Sam. 

— „Dar numai dacă te caută el, Max”, a 
insistat. „Dacă Samuel nu te întreabă nimic, 
atunci las-o baltă.” 

Sam desfăcu neîndemânatic şnurul de piele 
care lega punguţa. O răsturnă în palmă: din ea 
căzură o monedă şi un jeton, ambele găurite în 
centru. 

— Bingo! exclamă Sam. 

Cercetă jetonul care era confecţionat dintr-un 


material sintetic albastru, un gen de răşină sau 
de plastic, ca jetoanele de poker. In ceea ce 
priveşte moneda, aceasta era veche şi tocită, 
aproape neagră de cât de mult fusese 
întrebuințată, dar se distingea încă un soi de 
şarpe ondulându-se pe partea plină. Samuel îi 
arătă totul lui Lili. 

— Nu v-a spus nimic altceva? 

— Sincer să fiu, spuse Max, scărpinându-se în 
ceea ce-i mai rămăsese din păr, nimic 
important, în orice caz. Ce sunt şmecheriile 
astea? 

— Păi... sunt pentru o colecţie pe care am 
început-o. ŞI... tata vi s-a părut... normal în ziua 
aceea? 

— Normal? Tatăl tău a fost întotdeauna un tip 
cât se poate de normal, Sam, pentru asta îmi şi 
place atât de mult! Dar nu, arăta ca de obicei, 
poate un pic obosit, nimic mai mult. Prin 
urmare, nu s-a întors. Aţi anunţat poliţia? 

— Este la curent, da. 

— Dispărut, repetă Max, întunecându-se 
deodată la faţă. Ştiam eu bine că nu era o idee 
bună, casa asta. 

— Care casă? Casa noastră? De ce nu a fost o 
idee bună, Max? 

— Tatăl tău nu voia să vorbesc despre asta, 
nici cu tine, nici cu bunica ta, care este o femeie 
cumsecade. Dar când a venit să se instaleze 
aici, l-am sfătuit să nu cumpere casa. 


— L-aţi sfătuit să nu o cumpere? Dar din ce 
motiv? 

— Nu ţi-a povestit, îmi închipui? în oraş, 
cartierul are deja o reputaţie proastă. Din 
această cauză, aici locuiesc mai mult bătrâni, 
iar negustorii şi-au închis prăvăliile. Dar casa 
aceasta, casa lui Barnboim, Crede-mă, nu prea 
există cineva care şi-ar dori să stea în ea. 

— Casa noastră, casa lui Barnboim? se miră 
Sam. La fel ca numele străzii? Cine era acest 
Barnboim? 

— Un tip ciudat, de acum vreo sută de ani. 
Locuia acolo cu o bandă întreagă de ţicniţi, care 
ieşeau la orice oră noaptea sau ziua, îmbrăcaţi 
cum le trecea prin cap. Unii veneau, alţii plecau, 
niciodată aceiaşi. Un adevărat carnaval! Banda 
lui Barnboim, aşa li se spunea. Nu cu adevărat 
răi, dar nişte prezenţe neliniştitoare pentru 
vecini. Se pare că au avut loc nişte încăierări şi 
că bătrânul Barnboim nu se dădea niciodată în 
lături când era vorba de o bătaie. Cel puţin aşa 
spune legenda. In orice caz, în cele din urmă, i- 
au dat străzii numele lui. 

— Şi mai ştiţi şi altceva despre acest 
Barnboim? 

— Nimic! spuse Max, golindu-şi paharul. Era o 
poamă bună! Tot ceea ce se poate adăuga este 
că această casă este o casă afurisită. 

— Şi cine locuia în ea, înaintea tatălui meu? 

— Un soi de nebună, Martha Calloway, care 


trăia ca o pustnică, mereu cu o puşcă la 
îndemână. Nici măcar poştaşul nu îndrăznea să 
sune la uşa ei. Când şi-a dat duhul, în urmă cu 
doi ani, puţea ca naiba acolo înăuntru. Avea cel 
puţin cincisprezece câini! Mare curaj a avut 
tatăl tău să deschidă o librărie într-un 
asemenea loc! 

Bineînţeles că Allan Faulkner nu-şi informase 
niciodată familia în privinţa acestor „detalii” 
mărunte. Şi asta dintr-un singur motiv: voia 
casa cu orice preţ. Şi voia casa pentru că ea 
adăpostea piatra! 

— Vă mulțumesc, domnule Max, piesele 
acestea două îmi lipseau cu adevărat din 
colecţie! Vă voi da veşti despre tata, de îndată 
ce voi afla ceva. 

Refuzară cu politeţe fermă un al doilea rând 
de Freshh şi îl părăsiră pe Max pentru a se duce 
la Librăria veche. 

În interior, vai! nicio urmă a întoarcerii lui 
Allan. Samuel vru ca Lili să asculte mesajul 
ameninţător pe care îl auzise el pe robot: „OK, 
Allan, te-am prevenit...” - dar banda fusese 
ştearsă şi înlocuită cu apeluri anodine. 

— Bunicul a pus probabil caseta de la zero, 
presupuse Lili, în cazul în care va suna tatăl tău. 

— N-are importanţă, oftă Sam, mesajul acela 
poate n-avea nicio legătură. la Cartea Timpului, 
mă întorc în două secunde. 

O lăsă să coboare în pivniţă, iar el urcă la etaj, 


în camera tatălui său. Deschizând unul dintre 
dulapuri, remarcă mormanul de lenjerie a cărei 
utilitate crezu că o descoperă, cu întârziere, 
acum. Două cămăâşi foarte simple şi nişte 
pantaloni de pânză prinşi cu un cordon. 

Cinci minute mai târziu, se strecura în spatele 
tapiseriei Doamnei cu licornul, smulgându-i lui 
Lili un mic strigăt de surprindere: 

— Ce e cu pijamaua asta? Vrei să te culci? 

— Nu este o pijama, sunt hainele tatei. Nimic 
mai potrivit pentru o călătorie. 

— Nu... nu înţeleg... 

— Este doar o ipoteză, dar îmi imaginez că nu 
te poţi deplasa în timp cu ţesături moderne. 
Materiale artificiale, sintetice, mai ştiu eu ce... 
Acesta este motivul pentru care blugii mei şi 
tricoul au rămas aici ultima dată. E nevoie de 
haine adaptate epocii. Probabil că tata şi-a făcut 
îmbrăcămintea asta în vederea unei călătorii. 
Sunt puţin cam mari pentru mine, dar suflecând 
mânecile... 

Lili nu-şi credea urechilor. 

— Sammy! Nu-mi spune că ai de gând să pleci 
din nou?! 

— N-am de ales, Lili. E prizonier acolo, 
Dumnezeu ştie de câtă vreme! Dacă nu mă 
grăbesc, se poate întâmpla orice! S-ar putea ca 
deja să fie prea târziu! 

— Dar cum o să procedezi? Cine îţi garantează 
că o să pici exact în locul cu pricina şi la 


momentul potrivit? 

— Moneda, afirmă Sam, care încerca să se 
arate mai încrezător decât era cu adevărat. 
Tata i-a dat-o lui Max ca să-l pot găsi, dacă i se 
întâmplă ceva. 

Flutură rondela de metal, împodobită cu 
şarpele. 

— Sunt convins că datează de pe vremea lui 
Vlad Ţepeş şi că mă va conduce drept la 
castelul său. Era, de altfel, adineauri, şi 
raţionamentul tău, nu? 

— Desigur, recunoscu, încurcată, Lili. Dar, 
odată ajuns acolo? N-ai nicio şansă! Tipul ăla 
este un nebun furios! 

— Voi improviza! Am scăpat eu din ghearele 
vikingilor şi am mai şi făcut să eşueze un 
complot în templul lui Ramses. Nu se poate 
spune că m-am descurcat rău! 

— ŞI... şi cum te vei întoarce? 

— Pentru asta am nevoie de tine, Lili. Trebuie 
să te gândeşti la mine cât mai des posibil. Nu 
ştiu prin ce magie, dar asta m-a făcut să mă 
întorc de acolo. Da, da, datorită ţie am revenit. 
Este de-ajuns să păstrezi Cartea cu tine şi... 
Chiar, e ceva nou? 

Lili întoarse spre Sam cartea roşie, groasă, pe 
care o ţinea deschisă: „Teba, oraşul cu o sută 
de porţi”. Nimic nu se schimbase. 

— Aceasta este dovada că a rămas blocat 
acolo, întări Sam. Nu-l pot abandona. 


Strânse moneda în pumn şi înaintă cu paşi 
hotărâți spre piatra sculptată. Era cu atât mai 
grăbit să termine, cu cât se temea să nu 
renunţe, dacă nu acţiona imediat. 

— Şi eu? întrebă Lili, panicată. Ce-o să le 
spun? 

— Nimic, nu eşti la curent cu nimic. Dacă te 
vor întreba, faci pe nevinovata. Haide, 
luminează-mi cu lanterna! 

— Dar bunicul? Şi bunica? 

— Altă soluţie nu există, Lili. Dacă aş încerca 
să le explic, m-ar împiedica să merg acolo. Sau 
şi mai rău, ar anunţa poliţia. Or, nimeni nu 
trebuie să ştie nimic. 

Se lăsă în genunchi în faţa pietrei, în vreme ce 
Lili se apropia. 

— Este... este un soare? întrebă ea, 
îndreptând fasciculul luminos spre cerc şi spre 
gaură. 

— Un gen de soare, da. Cred că există o 
legătură cu arta religioasă egipteană. 

— Şi gaura de jos? Nu este pentru a pune ceva 
în ea? Să aduci un obiect sau... 

— Nu ştiu, şopti Sam, care simţea că începe 
să ezite. Taci acum şi nu veni prea aproape. 

Metalul se încălzea în mâna lui, iar vocea 
verişoarei sale i se părea mai îndepărtată. Se 
concentră asupra pietrei şi aşeză delicat 
moneda în centrul soarelui. Acelaşi zumzăit se 
stârni imediat şi aceeaşi vibraţie ca şi prima 


oară. 

— Sammy? Sammy, mă auzi? striga Lili, ca din 
partea cealaltă a unui zid. Ar trebui să încercăm 
Să... 

Samuel îşi puse mâna pe ovalul de piatră şi, 
după câteva secunde, o căldură infernală îi 
explodă în corp. 


XII. Ghilda imagiştilor 


Samuel înălţă încet capul, reprimându-şi un 
sughiţ. Pereţii pivniţei dispăruseră. Se afla într- 
un cimitir sau ceva de genul ăsta, lângă un 
mormânt cenuşiu, acoperit de un strat gros de 
zăpadă. Pe piatra funerară nu se zărea nicio 
inscripţie, dar la baza rotunjită a crucii erau 
crestate semne familiare: soarele, şănţuleţele, 
nişa de dedesubt... 

— Lili, murmură el, ştergându-se la gură, avea 
dreptate! 

Telefonul verişoarei trona în mijlocul cavităţii. 
Probabil că depusese acolo primul lucru care-i 
picase în mână, iar acesta se întâmplase să fie 
celularul! Samuel îl apucă cu multă băgare de 
seamă: nu se topise sub efectul căldurii, iar 
ecranul lui, în continuare aprins, indica joi, 10 
iunie, 17:42. Dar erau oare data şi ora de aici? 
judecând după cerul cenuşiu, după zăpadă şi 
după vântul îngheţat, era mai degrabă iarnă: 


telefonul îşi  menţinuse setările originale. 
Samuel se simți tentat să formeze un număr la 
întâmplare, dar pictograma albăstrie semnala 
absența rețelei. În orice caz, se dovedise că Lili 
avusese dreptate: cavitatea servea pentru 
transportul obiectelor! lar tatăl lui o utiliza, 
desigur, pentru a-şi aduce cărțile. 

Samuel se ridică în picioare. Cimitirul părea 
pustiu. Nu era mare, cam o sută de morminte 
cel mult, delimitate printr-un zid şi o capelă 
mică. Dincolo de copacii albiţi de omăt, se zărea 
un val de coline ca nişte bulgări de îngheţată de 
vanilie care începuseră să se topească. Nicio 
urmă de castelul lui Vlad Ţepeş, dimpotrivă. 
Oare moneda cu şarpele îl aruncase într-un loc 
greşit? 

Samuel se îndreptă tremurând spre capelă. În 
trecere, râcâi zăpada de pe câteva morminte: 
Gustav Veken, 1389-1427; Petrus van Hoot, 
1368-1411; Marga Waagen, 1359-1429 şi tot 
aşa. Nişte nume străine - dar nu-i spuneau 
nimic -, despre care era incapabil să-şi dea 
seama dacă sunau „valahice” sau nu. 
Mormântul cel mai recent era din 1429 şi, dacă 
îşi amintea el bine, Vlad Ţepeş se născuse în 
1428. Dificil de tras nişte concluzii. 

Se pregătea să deschidă uşa micii biserici, 
sperând să se încălzească puţin înăuntru, când 
auzi un zgomot înăbuşit, ca un suspin. Se dădu 
repede înapoi, ascunzându-se în spatele 


primului mormânt: un bărbat mai în vârstă, 
însoţit de o tânără, apăru din sens opus, de 
după colţul capelei. Erau înveşmântaţi în blănuri 
şi urmele de pe hainele lor lăsau să se 
presupună că îngenuncheaseră în faţa unuia 
dintre morminte. Bărbatul avea o figură severă, 
iar chipul tinerei era ascuns sub o năframă. 
Atunci când şi-o dădu la o parte, lui Samuel îi 
zvâcni inima: era incredibil de frumoasă. Ochi 
mari, negri, o piele foarte albă, gura minunat 
desenată. Sam simţi chiar o oarecare tulburare: 
era mai în vârstă, desigur, silueta ei se distingea 
cu greu pe sub veşminte, dar avea ceva din 
Alicia Todds! Din Alicia lui. 

Tatăl ei o cuprinse pe după umeri. 

— Nu plânge, Yser, Dumnezeu a vrut să fie 
aşa. 

Samuel se uită la ei cum se îndreptau spre 
poartă, întrebându-se ce ar fi fost potrivit să 
facă. Să-i abordeze? Să-i întrebe în legătură cu 
locul şi epoca în care se afla? În legătură cu 
castelul lui Vlad Ţepeş? Numai că nu era câtuşi 
de puţin prezentabil în soiul acesta de pijama, 
mai ales la o asemenea temperatură! Ar fi fost 
poate mai indicat să-i urmărească de la 
distanţă, aşteptând ocazia de a intra în vorbă cu 
ei? 

În momentul acela, din pădurea care se 
întindea de-a lungul cimitirului, se făcură auzite 
nişte urlete: 


— Sus! Yaah! Sus! 

Tânăra scoase un strigăt, iar tatăl ei începu să 
bombăne: 

— Ticăloşi blestemaţi! 

Nişte bandiți? 

Samuel nu rămase mult pe gânduri. Se ridică, 
înşfăcând o piatră de pe alee, şi se repezi să le 
vină în ajutor. Trei băieţi cam de vârsta lui 
tăbărâseră asupra bătrânului, lovindu-l cu sete 
cu ciomegele lor. 

— Ţine, gloabă bătrână! Na! Na! 

Din doi paşi mari, Samuel ajunse în spatele 
ultimului dintre ei şi îl izbi destul de tare peste 
ceafa. Tânărul se prăbuşi la pământ, scăpând 
din mână toroipanul. Ceilalţi doi se întoarseră 
spre el şi îl înfruntară, împroşcându-l cu insulte: 

— De unde a mai apărut şi rahatul ăsta? O să- 
ţi crăp capul ca la şarpe. 

Cel mai înalt - chiar dacă nu-i ajungea decât 
până la umăr - se năpusti asupra lui Sam, 
făcându-l în toate felurile. În mod evident, nu 
beneficiase de cursurile maestrului Yaku, căci îşi 
împingea corpul înainte, fără să anticipeze nici 
cea mai neînsemnată ripostă a adversarului 
său. Or, tehnica judoului consta tocmai în a 
întoarce asupra agresorului energia şi puterea 
pe care le utiliza acesta asaltându-te. Samuel 
ridică braţul pentru a se proteja şi îşi arcui 
şoldul în faţă, în loc să dea înapoi. Surprins, 
golanul se împiedică de coapsa lui şi făcu o 


tumbă în zăpadă pe care Samuel o însoţi cu o 
lovitură zdravănă cu piciorul în rinichi. Fără a 
mai aştepta reacţia celui de-al treilea, înşfăcă 
reteveiul şi începu să îl învârtă deasupra capului 
aşa cum îl văzuse făcând pe maestrul Yaku la 
antrenamentul de kendo - căci maestrul Yaku 
preda şi arta de a lupta cu un baston. Mica 
haimana dădu un pas înapoi, impresionat de 
această nălucă albă, a cărei armă spinteca 
şuierând aerul. Făcu ochii mari, după care o 
zbughi spre pădure, ajuns curând din urmă de 
cel mai înalt. Nu mai rămase decât cea de-a 
treia puşlama, cu nasul îngropat în zăpadă. 

— Tată! exclamă Yser, repezindu-se spre el. 

— Încheietura mâinii, scrâşni acesta. Mi-a 
sfărâmat încheietura mâinii! 

Ea îl ajută să se ridice, în vreme ce Sam 
verifica dacă vagabondul mai respiră încă. Era 
doar ameţit de lovitură şi cu siguranţă avea să 
rămână cu o migrenă teribilă. 

— Derbedei afurisiţi, mârâi bătrânul. Dacă nu 
erai tu, băiete... 

ÎI cântări pe Sam din creştet până-n tălpi, cu 
un amestec de recunoştinţă şi de uimire. 

— Dumnezeu mi te-a scos în cale! Dar pot să 
te întreb ce ţi s-a întâmplat de eşti înveşmântat 
astfel? 

— Am... am fost la rândul meu atacat, minţi 
Sam. Erau mai numeroşi, mi-au luat hainele. 

— Atunci, ia-ţi-le înapoi de la flăcăul ăsta, aşa 


e drept! 

— E frig, ripostă Sam, care simţea cum îi 
amorţesc degetele. Dacă îl las dezbrăcat... 

— Nu-ţi face scrupule, băiete! Complicii lui 
pândesc pe undeva prin spatele copacilor. De 
îndată ce vom pleca noi, vor avea grijă să-l 
pună la adăpost. 

Samuel ezită, după care cedă în faţa 
argumentelor bătrânului. Luă încălţările 
banditului şi vesta lui de lână, dar îi lăsă jerseul 
gros şi pantalonii. 

— lată o hotărâre înţeleaptă din partea ta, îl 
asigură bărbatul înfofolit în blănuri. Şi dacă nu 
îţi strâng mâna, permite-mi, cel puţin, să mă 
prezint: Baltus, Hans Baltus, din ghilda 
imagiştilor. Îţi rămân îndatorat. Şi ea e fiica 
mea, Yser. 

Tânăra îşi înclină uşor capul, continuând să îşi 
susţină tatăl. De aproape, era şi mai 
fermecătoare, cu o licărire sprinţară în ochi şi 
câteva bucle blonde care-i scăpau de sub 
pălărie. Intoarse totuşi privirea, ceea ce probabil 
că i se părea mai potrivit în prezenţa unui 
străin. Bahus păru să remarce tulburarea lui 
Sam, căci începu să vorbească mai tare: 

— Să nu rămânem aici, prietene, s-ar putea ca 
netrebnicii ăştia să se fi dus să aducă întăriri. Te 
îndrepţi spre oraş? 

— Păi... spre oraş, da... 

— Ei bine, va fi o plăcere pentru noi să te 


invităm la cină. Îţi datorăm măcar atât, nu-i 
aşa? 

Îl lăsară pe tâlhar în urma lor şi o apucară pe 
drumeagul noroios care şerpuia prin pădure. 
Hans Bahus îşi legase braţul stâng cu o eşarfa şi 
continua să tune şi să fulgere împotriva 
bandiţilor de tot felul. 

— De cum treci dincolo de zidurile oraşului, nu 
mai eşti în siguranţă. Este şi din pricina acestei 
căsătorii, desigur. N-ar trebui să mă plâng, 
dar... Sunt atâţia oşteni în Bruges, încât toţi 
vagabonzii şi şnapanii şi-au luat tălpăşiţa. Acum 
dau târcoale prin împrejurimi, pândind primul 
călător care le iese în cale. 

„Bruges”, reflectă Sam. Numele nu-i aducea 
aminte de nimic. Castelul lui Vlad Ţepeş se afla 
la Bruges? Respiră adânc şi aerul i se păru 
aproape sărat. 

— M-ai putea întreba, continuă Bahus, de ce 
ne-am aventurat dincolo de metereze! Cimitirul 
este foarte departe, o ştiu prea bine. Dar 
sărmana mea soţie era foarte legată de locul 
acesta. Venea adesea în copilărie, bunica ei aici 
a fost înmormântată. În ceea ce o priveşte... se 
face un an de când odihneşte aici. 

Glasul i se stinse într-un suspin, iar Yser se 
refugie din nou în năframa ei. 

— Îmi pare rău, murmură Sam. 

— Dar tu? reluă Bahus. Ai venit să-ţi vizitezi 
unul dintre morţii tăi? 


— Ei bine, într-o oarecare măsură, da. 

— Într-o oarecare măsură? 

Sam se obişnuise cu acest gen de întrebări. 
Cel mai bine era să inventeze o poveste destul 
de vagă, care să suscite, dacă era posibil, 
puţină milă, fără să-l facă totuşi să devină 
suspect. 

— Nu pot spune că o cunoşteam cu adevărat. 
Marga Waagen este o verişoară îndepărtată a 
tatălui meu. (Era unul dintre numele pe care le 
citise în cimitir.) Nemaiavând familie, am venit 
la Bruges să o văd. 

— Pe bătrâna Marga? Dar a murit de câteva 
luni! Nu ştiai? 

— Am aflat astăzi. 

— După câte ştiu eu, adăugă Hans, trăia 
singură şi nu era deloc bogată: nu vei găsi 
niciun descendent al ei pe-aici. Era, cred, 
originară din est, din Malines. Aşa este? 

— Din... din Malines, chiar aşa. De acolo vin şi 
eu. 

— Soseşti din Malines, afli de moartea mătuşii 
tale şi, pe deasupra, mai eşti şi atacat. lată, 
hotărât lucru, o tristă înşiruire de întâmplări. 

— Aşa... aşa este. 

Ajunseră la marginea pădurii şi oraşul se 
concretiză dintr-odată în faţa privirilor uluite ale 
lui Sam: o navă de piatră brăzdată de mii de 
acoperişuri înzăpezite, înconjurată de ape şi de 
mori, care părea suspendată între cerul din ce 


în ce mai întunecat şi linia orizontului dincolo de 
care se ghicea marea. Două corăbii mari, cu 
forme rotunjite şi pânze rectangulare, păreau să 
alunece până sub ziduri, escortate de stoluri de 
pescăruşi ce se roteau în zbor. Ţesături colorate 
atârnau de metereze, iar făclii impresionante 
luminau avanpostul, descoperind o activitate 
intensă: se  descărcau butoaie şi coşuri 
destinate aprovizionării oraşului. Curios era că 
toată această activitate se desfăşura aproape 
fără zgomot, înăbuşită parcă de mantia groasă 
de omăt. Un miraj îngheţat, îşi spuse Sam, o 
iluzie de iarnă. 

În apropiere de primul pod, totuşi, zarva se 
revărsă şi deveni cât se poate de vie. Trecură 
printr-o poartă fortificată şi clipiră din ochi din 
pricina luminii  torţelor. Zeci de oameni 
transbordau încărcătura de pe un vas în 
întregime din lemn şi frânghii, în ambarcaţiuni 
mai mici, cu o surprinzătoare economie de 
vorbe şi de gesturi. Doar câţiva şefi de echipaj 
îşi făceau auzite glasurile: 

— Mai repede, băieţi! Contele vrea vânatul 
ăsta în bucătăriile lui la opt! E un banchet de 
logodnă diseară! 

— Scrumbiile mele, nepricepuţilor, vedeţi să 
nu-mi răsturnaţi scrumbiile! 

— Treizeci de baloturi de postav de descărcat, 
treizeci! Am nevoie de zece hamali! 

Se strecurară printre butiile şi pachetele 


legate cu sfoară, până la o barcă lungă care-şi 
desfăcea parâmele. Baltus strigă la matroz: 

— Hei, meştere pilot! Eu sunt Hans Baltus din 
ghilda imagiştilor! Am nevoie de cineva care să 
mă lase pe cheiul Sainte-Anne, împreună cu ai 
mei. Este în drumul tău? 

— Imagiştii se bucură de întregul meu respect, 
se înclină celălalt. Urcaţi, o să vă duc până la 
Sainte-Anne! 

Luară loc cum putură în mijlocul încărcăturii, 
în vreme ce marinarul şi fiul său îşi înfigeau 
prăjinile în apă şi o porneau de-a lungul 
canalului. Bahus se aşeză pe una dintre butii şi 
îi şopti la ureche lui Sam: 

— Încă nu mi-ai spus cum te cheamă. 

— Păi, Samuel... Samuel Waagen. 

— Şi este pentru prima oară când vii la 
Bruges, Samuel? 

— Speram să obţin un ajutor din partea 
mătuşii mele. 

— Altfel spus, nu cunoşti pe nimeni? 

Samuel încercă să profite de ocazie: 

— Înainte de a trece în neființă, tata mi-a 
pomenit de un anume Vlad Ţepeş care ar locui 
prin împrejurimi. Dar nu ştiu unde... 

— Vlad Ţepeş? N-am auzit niciodată vorbindu- 
se despre el. Şi bagă de seamă că sunt mulţi 
străini pe-aici: englezii care ne aduc lâna lor, 
italienii care o cumpără, nemţii care fac negoţ 
cam cu de toate, francezii, spaniolii, care se 


îmbulzesc la târgurile noastre, şi burgunzii, 
desigur, care aparţin suitei contelui. Dar Vlad 
Ţepeş... numele acesta nu-mi spune nimic. 

Samuel se înghesui pe butoi. De o bună 
bucată de vreme începuse să fie asaltat de mari 
îndoieli, şi iată că Baltus îi confirma temerile: nu 
se afla în locul potrivit şi nici în epoca potrivită. 
Bruges se situa evident în Europa de Vest, în 
vreme ce Valahia era mult mai departe în est. Și 
chiar dacă, printr-o minune, reuşea să ajungă 
acolo, sosea cu douăzeci şi cinci sau treizeci de 
ani prea devreme: Vlad Ţepeş era doar un copil 
de ţâţă! 

— Dacă doreşti, casa mea îţi este deschisă, îi 
propuse bătrânul, până când vei hotări ce vrei 
să faci de-acum încolo. Se găseşte de lucru prin 
locurile astea, cel puţin pentru un băiat curajos. 
Mai ales cu ocazia sărbătorilor ăstora. Ştii că se 
află la Bruges chiar contele Filip şi că s-a 
căsătorit, nu-i aşa? 

— Păi... nu am dat nicio atenţie acestui fapt. 

— Cu Isabella de Portugalia. Căsătoria a fost 
celebrată săptămâna trecută. Tot oraşul este în 
sărbătoare, dacă rămâi, te poţi desfăta privind 
turnirurile şi te poţi ospăta împărăteşte. 

Dar în ceea ce priveşte un culcuş, tare mă tem 
că nu vei găsi niciunul cinci leghe în jur. Aşa că 
cel mai bine pentru tine ar fi să-mi calci pragul. 

Urcând pe canal, barca trecu pe lângă oa 
doua incintă, de unde răzbătea o melodie 


jucăuşă şi râsete. 

— E zarvă mare acolo, în pieţele mari din 
centru, îl informă bătrânul. Prea multă lume, 
prea mult zgomot... Din fericire, fiica mea şi cu 
mine locuim într-o parte ceva mai ferită a 
oraşului. Vino, am ajuns. 

— Sainte-Anne! anunţă marinarul. 

Traversară cheiul alunecos şi nu îndeajuns de 
luminat. Hans se plânse atunci când se folosi de 
încheietura mâinii: 

— Nemernicii ăia erau gata să mă lase ciung! 
Nu e totuşi momentul potrivit! Haide, să ne 
grăbim, avem nevoie de un foc zdravăn să ne 
încălzim oasele. 

Străbătură o străduţă rece şi ajunseră la casa 
lui Baltus, unde le deschise o slujnică mare cât 
uşa. Nu păru deloc încântată la vederea lui Sam 
şi de-abia catadicsi să mormăie un „Bună 
seara”. În ceea ce-l priveşte, acesta rămase 
surprins de mirosul puternic care se degaja din 
interior: de camfor sau eucalipt. Ceva care 
semăna în orice caz cu pomadă cu care se 
fricţionă bunica atunci când suferea de bronșită. 

— Bonă, pregăteşte patul de lângă atelier 
pentru acest tânăr. 

— Este un nou ucenic? se interesă ea, părând 
uşor agasată. 

— Consideră-l astfel. Dar, mai întâi, o să ne 
serveşti cina în faţa căminului. Am îngheţat. ŞI 
adu-mi un bandaj, trebuie să-mi leg braţul 


înainte să se umfle prea tare. 

Yser o conduse pe slujnică spre scară, 
explicându-i că avuseseră parte de o întâlnire 
nefericită în cimitir şi că, fără Sam... 

— Pe aici, băiete, vreau să-ţi prezint noul tău 
cuib. Nu este mare, dar e mai bine decât să 
dormi afară. 

l-o luă înainte pe culoar, până la o uşă 
deasupra căreia se afla un blazon înfăţişând trei 
bărbaţi în genunchi, plecându-şi capul în faţa 
celui de-al patrulea care stătea în picioare, cu 
mâna întinsă. 

— Este blazonul ghildei imagiştilor, îi explică 
Bahus. Personajul din dreapta este Sfântul Luca, 
patronul nostru. Îi binecuvântează pe cei trei 
reprezentanţi ai meseriei: şlefuitorul de oglinzi, 
miniaturistul şi pictorul. Se recunosc, de altfel, 
uşor obiectele înşirate pe jos: o oglindă, o carte 
împodobită şi nişte pensule. În ceea ce mă 
priveşte, adăugă el, cu mândrie, eu fac parte 
din a treia categorie, cea mai nobilă, a 
pictorilor. 

Samuel, care era îngheţat până la oase, simţi 
cum îl învăluie o undă de căldură. Ghilda 
imagiştilor.  Ilmagişti, creatori de imagini. 
Nimerise la un pictor! 

— Extraordinar, exclamă el. 

— Nu-i aşa? se umflă în pene Bahus. Apreciezi 
pictura? 

— Eu... Da. 


— În cazul acesta, să intrăm. 

j Împinse uşa şi mirosul deveni şi mai intens. 
lnăuntru se afla o masă mare, acoperită de 
cupe, pensule, mojare pentru amestecat culorile 
şi de diverse unelte pentru pregătit tablourile. 
Două şevalete încadrau fereastra înaltă, dintre 
care unul cu un portret neterminat al lui Yser. 
La dreapta, acolo unde parfumurile erau mai 
puternice, pe un soi de maşină de gătit stăteau 
mai multe cazane de diverse mărimi, pline cu 
lichide negre şi vâscoase. 

— Sunt lacurile mele, îl lămuri Baltus, o să-ți 
prezint în detaliu reţeta, dacă te interesează. lar 
tabloul la care lucrez, cel de acolo, este 
portretul fiicei mele. Contele a organizat un 
concurs pentru a alege pe acel membru al 
ghildei care va avea onoarea să o picteze pe 
tânăra lui soţie. Îndrăznesc să sper că această 
modestă operă îi va reţine atenţia. 

— E minunată, şopti Sam, cu gândul mai 
degrabă la model, decât la reprezentarea 
acestuia. 

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine! mai ales 
că este şi o sumă frumuşică în joc, care nu mi-ar 
strica deloc. Dacă cel puţin l-aş putea termina la 
timp. Ah! Am ajuns, continuă el, îndreptându-se 
spre partea din spate a atelierului. 

Deschise uşa unei încăperi mici care servea 
drept debara, cu mobilierul strâns grămadă şi 
un pat sub o lucarnă în formă de ochi de bou. 


— Bona o să ţi-o pregătească aşa cum trebuie, 
nu-ţi face griji. Aici îmi găzduiam ucenicii pe 
vremea când atelierul mergea mai bine. De la 
moartea soţiei mele, vai! Nu prea îmi mai dă 
inima ghes să-i formez pe tineri. Mai degrabă 
sunt tentat să încerc noi preparate cu pigmenţii 
şi uleiurile mele, decât să mă aşez în faţa 
şevaletului. De aceea este important concursul 
acesta: trebuie să fac dovada că Hans Bahus nu 
se află la începutul carierei! În primul rând, mie 
însumi! Şi cred că sunt destul de aproape de a 
reuşi, adăugă el, cu un aer de conspirator. 

În clipa aceea, Yser năvăli în atelier cu un vas 
de gresie şi un teanc de feşe în mână. 

— Braţul tău, tată. Am adus şi un balsam 
pentru tendon. 

Samuel o privea în vreme ce se ocupa de tată, 
fascinat de frumuseţea ei şi de tulburătoarea 
asemănare cu Alicia Todds. 

Yser îşi scosese pălăria şi părul ei blond i se 
revărsa acum în cascadă pe umeri. Nu avea 
forma feţei Aliciei, ochii ei erau mai puţin 
migdalaţi, dar în rest, culoarea lor, conturul atât 
de delicat al nasului, gura aceea amuzată şi 
dinţii aceia atât de albi... Destul ca să te bage-n 
boală! 

În timpul cinei care urmă - carne fiartă de 
oaie, garnisită cu morcovi şi pâine ţărănească -, 
Sam rămase voit tăcut. Din prudenţă, în primul 
rând, căci nu ţinea nici să iasă în evidenţă, nici 


să se trădeze, dar mai ales pentru că dorea să o 
admire în voie pe tânără. Nici ea nu spunea 
mare lucru, mulţumindu-se să dea din cap la 
poveştile pe care le depăna tatăl ei şi evitând cu 
grijă să se întoarcă spre Sam. La sfârşitul mesei, 
acesta se hotări să pună întrebarea care îl 
preocupa de când îşi dăduse seama că trebuia 
să revină cât mai repede în epoca lui: 

— Vorbeaţi de o slujbă, mai devreme. Aveţi 
idee de unde aş putea să o obţin? 

— La Portul de vinuri, desigur. Au întotdeauna 
butoaie de cărat. iți voi arăta mâine locul, dacă 
vrei. 

— Şi plătesc bine? Vreau să spun în monede, 
în bani buni? 

— Buni, buni. Te plătesc ca pe un hamal, în 
funcţie de munca efectuată. Dar te avertizez că 
munca începe la 6 dimineaţa şi că, dacă nu vrei 
să ratezi angajarea, ar fi mai bine să te culci 
devreme. Te voi trezi în zori, dacă n-ai nimic 
împotrivă. La vârsta mea, oricum eşti în picioare 
cu noaptea în cap. 

Samuel îi mulţumi lui Baltus şi-i adresă lui Yser 
un zâmbet pe care îl spera plin de căldură. 
Odată ajuns în camera lui, se dezbrăcă şi trase 
pe el vechile veşminte de noapte pe care 
slujnica i le lăsase pe pat, nu fără să-l facă să 
simtă că prezenţa lui era pentru ea o povară în 
plus. Se strecură sub pătură şi se concentră 
asupra celei mai bune metode de a dibui 


moneda care să-i permită să se întoarcă acasă. 
La prima vedere, Bruges era un oraş important, 
nu se compara cu insula lona sau cu satul Set- 
Maat. Era, prin urmare, ca şi cum căuta acul în 
carul cu fân. Deşi, dacă stătea să se gândească 
bine, în cursul celor trei călătorii precedente, 
moneda nu se aflase niciodată foarte departe 
de piatra sculptată: pe insula lona, era ascunsă 
într-o grotă naturală, la câteva sute de metri de 
golfuleţul  Colum-Chill. La Fleury, în timpul 
războiului, caporalul Chartrel fusese rănit la o 
distanţă de câteva case de piatră. In ceea ce-l 
priveşte pe Ahmusis, fiul lui Setni, acesta tocmai 
inspecta mormântul tatălui său - cu scarabeul 
pe deget -, atunci când apăruse Sam. Se putea 
oare deduce de aici că proximitatea monedei - 
sau a medaliei, sau a bijuteriei - era o condiţie 
absolut necesară pentru activarea pietrei 
sculptate? Că, dacă cele două nu erau „reunite” 
în acelaşi perimetru, nu exista posibilitatea 
accesului într-o epocă? Era o ipoteză. Ceea ce 
însemna că moneda de care avea nevoie era 
ascunsă undeva în împrejurimile cimitirului. Sau 
în partea unde se aflau tâlharii. Sau în partea 
unde se aflau Baltus şi fiica lui. Dar aceasta nu 
era o certitudine. Se putea ca toate monedele 
din Bruges să fie găurite? Sau măcar unele 
dintre ele? Mâine avea să se lămurească. 

Sam era pe punctul să sufle în lumânare şi să 
se cufunde în somn, când îşi aduse aminte de 


celularul lui Lili. ÎI scoase din buzunarul 
pantalonilor unde îl ascunsese cu 
conştiinciozitate şi examină ecranul: joi, 10 
iunie, 18:37. Doar o oră în plus. O oră scursă în 
epoca lui, faţă de şase sau şapte petrecute la 
Bruges. Telefonul continua să măsoare timpul 
lui de origine! 

Parcurse diversele meniuri să vadă dacă 
acestea nu conţineau şi alte surprize. Internet, 
jocuri, fotografii, sonerii, mesaje, calculator, 
calendar, GPS - Rudolf dăduse probabil o mică 
avere pe această bijuterie. Sam încercă GPS-ul - 
pentru a-i indica poziţia exactă în care se afla -, 
dar logicielul* de reperaj nu vru să funcţioneze. 
La urma urmei, se afla cu şase secole înaintea 
inventării sateliților. Navigând în reglaje, 
declanşă din eroare soneria - Sper că va fi 
cumiiinte! Oh! da... — pe care trebui să o 
înăbuşe sub aşternut. Nu mai lipsea mult ca 
Baltus să debarce în încăpere şi să-i ceară 
numele grupului şi titlul single-ului! În vremea 
asta, cuvintele cântecului îi răsunară curios în 
urechi, ca şi cum aproape că s-ar fi înstrăinat de 
limba lui maternă. Creierul său se obişnuise într- 
un mod cât se poate de remarcabil cu 
sonorităţile în kerk, brugge, zwyn şi altele pe 
care le auzise toată după-amiaza. Unul dintre 
numeroasele mistere ale magiei egiptene, fără 


3 Logiciel sau aplicaţie: un ansamblu de programe care permite unui 
sistem informatic să prelucreze o bază de date. 


îndoială. 

Intră apoi în galeria de fotografii numerice 
stocate în celular. Era o mare indiscreţie din 
partea lui, dar împrejurările o cereau. 
Majoritatea clişeelor erau consacrate jucăriei 
fetiş a verişoarei sale, un soi de câine, parcă din 
pluş, cu blana cenuşie rasă, botezat Zan, pe 
care ea îl fotografiase pe toate feţele şi din 
toate părţile: Zan îmbrăcat într-un sac de plastic 
şi cu o caschetă de ploaie, Zan aşezat pe 
scaunul de la toaletă... Nu se putu împiedica să 
nu zâmbească. Ar fi dat mult, în clipa aceea, să 
poată strânge animalul în braţele lui. Mai erau şi 
trei autoportrete ale lui Lili, luate prea de 
aproape şi prost încadrate, cu nasul şi obrajii 
deformaţi, mult măriţi. Sam simţi două lacrimi 
urcându-i în ochi. Lili... 

Închise telefonul, căci era mai bine să nu se 
lase năpădit de blues. Şi apoi i se păru că aude 
un zgomot dinspre intrare. Se ridică în vârful 
picioarelor şi traversă atelierul cu lumânarea în 
mână. Trebuia să fie trecut de miezul nopţii, în 
mod normal toată lumea dormea dusă. leşi pe 
coridor şi îşi tinu respiraţia. Nimic suspect. 
Înaintă până la uşă: zăvorul nu era pus. Oare, 
pentru a permite cuiva să între sau să iasă? La 
ceasul acela din noapte şi cu o asemenea 
zăpadă... Samuel apăsă încet pe clanţă şi 
aruncă un ochi în exterior. Dinspre casă 
porneau nişte urme de paşi care se pierdeau pe 


strada pustie. 


XIII. Hârciogii din Bruges 


— Samuel... Samuel Waagen! 

Samuel era departe, în cel mai adânc abis al 
oboselii şi al somnului. Deschiderea ochilor 
reprezenta pentru el un efort supraomenesc. 

— E ora, băiete! 

Avu nevoie de câteva secunde ca să 
recunoască chipul aplecat deasupra lui, cu o 
lumânare în mână. Baltus... Yser... Bruges... 

— Hopa sus! O să ratezi angajarea! 

Samuel avea gura cleioasă, muşchii amorţiţi şi 
creierul la fel de vioi ca o farfurie de piftie. 

— Angajarea, repetă el, mecanic. 

În cele din urmă, se ridică, se îmbrăcă şi se 
alătură bătrânului în  semiobscuritatea din 
sufragerie. O oală aburindă era aşezată pe 
masă, lângă nişte felii de jambon uscat, brânză 
şi un codru de pâine albă. Un foc îmbietor ardea 
în cămin, şi Baltus îi împinse în faţă o cană de 
metal, cu un lichid negru şi parfumat. 

— Bea asta, o să te încălzeşti. 

Samuel sorbi o înghiţitură din ceea ce părea 
să fie o cafea bine prăjită, cu iz de scorţişoară. 
O băutură ciudată, dar nu neplăcută. 

— Ce vă mai face încheietura mâinii? 

Bahus îşi scutură mâna bandajată. 


— Mă face să sufăr, sper că nu este ruptă. O 
să profit de faptul că merg cu tine în oraş şi o 
să-i fac o vizită doctorului meu. 

— Veţi mai putea să pictaţi? îl întrebă Sam, 
strecurând o felie de jambon şi una de brânză 
între două bucăţi de pâine. 

— Va trebui! Am de terminat portretul fiicei 
mele, iar întrecerea este peste două zile! Ai un 
mod curios de a mânca, Samuel Waagen, 
adăugă el, văzându-l muşcând cu poftă din 
sendviciul lui improvizat. 

— Este... mmm!... este un obicei... mmm!... 
pe care l-am deprins la Malines, îl asigură Sam. 
Există totuşi ceva bizar în această afacere... 
mmm!... remarcă el. Vreau să spun, apropo de 
tâlharii de ieri... mmm! Ce voiau ei, de fapt? 

— Ei bine, să mă jefuiască, presupun. Ce să 
vrea nişte hoţi, dacă nu să fure? 

— După câte am înţeles, cei care m-au atacat 
după-amiază căutau un obiect destul de special. 
O monedă sau o bijuterie, cred, cu o gaură în 
mijloc. 

Pândi cu atenţie reacţia lui Bahus, dar acesta 
se arătă mai mult amuzat, decât interesat: 

— O gaură în mijloc? înseamnă că nu este 
vorba de un obiect de valoare, dacă artizanul 
care l-a confecţionat şi-a economisit astfel 
materialul şi truda! De altfel, s-au mulţumit cu 
veşmintele tale, nu-i aşa? Pentru că se întâmplă 
să se descotorosească de victimele lor, ştii tu... 


Aşadar, nu se poate spune că am avea dece ne 
plânge prea tare nici tu, nici eu. 

Samuel dădu din cap: Baltus păru să nu ştie 
nimic despre moneda perforată. Sau, altfel, era 
un bun actor. Sam înghiţi restul tartinei lui şi, 
zorit de bătrân, se grăbi să îmbrace paltonul cu 
guler de blană pe care pictorul îl păstra pentru 
ucenicii săi. Îl urmă apoi pe strada înzăpezită, 
unde primele raze ale soarelui răzbăteau cu 
greutate printre norii cenuşii. Totul era rece şi 
nemişcat, ca în decorul unui film fantastic. Ai fi 
putut crede că ai de-a face cu minuţioasa 
reconstituire a unui sat medieval, cu casele sale 
înalte şi înguste, cu acoperişurile ascuţite, cu 
decoraţiunile gotice şi cu bârnele de lemn de-a 
curmezişul pereţilor. Traversară un pod cu două 
arcuri, sub care dormeau lebede, cu ciocul 
ascuns în pene, şi pătrunseră în interiorul 
incintei oraşului Bruges. Ajunseră apoi în inima 
oraşului - centrul era încă şi mai compact 
construit decât cartierul Sainte-Anne. Casele 
erau înghesuite unele în altele şi păreau să se 
încline pentru a se admira mai bine, oglindindu- 
se în canal. Silueta masivă a turnului cu clopot, 
care era mândria locuitorilor din Bruges, se 
înălța deasupra clădirilor albe de omăt ca o 
santinelă protectoare. Bahus se lansă în istoria 
construirii lui, dar, fascinat de tot ceea ce 
vedea, Sam nu îi dădea nicio atenţie. Urmară o 
înşiruire de străduţe pustii, dădură ocol unei 


pieţe acoperite de corturi - acestea îi 
adăposteau pe slujitorii din suita contelui - şi 
ajunseră în sfârşit la Portul de vinuri. Dacă 
restul Bruges-ului se odihnea după petrecerile 
din timpul nopţii, negustorii şi hamalii forfoteau 
deja, pregătind desfătările zilei. O duzină de 
ambarcaţiuni erau ancorate la chei, şi se discuta 
aprins în jurul butoaielor. Baltus se apropie de 
un bărbat care purta un fes roşu şi descria 
cercuri largi cu bastonul lui. 

— Salut, stăpâne al portului. lată unul dintre 
ucenicii mei care caută de lucru. Ai putea să-i 
dai ceva să muncească în zilele astea de nuntă? 

Stăpânul portului îl cântări pe Samuel cu 
priviri experte. 

— Ucenicul tău nu e croit să care. E aşa de 
plăpând, de parcă n-ar fi mâncat de o 
săptămână! Încearcă să clinteşti un pic butoiul 
asta, băiete... 

Îi arătă un butoiaş pe care un vlăjgan vânjos 
tocmai îl rostogolise pe pavaj. Samuel se 
aplecă, înconjură butia cu braţele şi, străduindu- 
se să pară în largul lui, încercă să o ridice. Se 
lăsă repede păgubaş: cântărea cât un măgar 
mort şi refuza să se mişte din loc măcar un 
centimetru. Ceilalţi hamali care făcuseră roată 
în jurul lui râdeau cu gura până la urechi. 

— S-ar spune că ucenicul tău de-abia dacă-i în 
stare să-şi poarte capul, prietene, îl luă peste 
picior omul cu fes roşu. Dar, dacă n-are braţe, 


poate că are picioare. Îmi lipseşte un kranekina, 
un băiat pentru macara. Plata este mai mică, 
dar efortul va fi mai pe potriva lui. 

Samuel  examină strania construcţie din 
scânduri care se ridica deasupra părţii stângi a 
cheiului şi pe care la început o luase drept un 
eşafod. Semăna cu o găină căreia i-ar fi fost 
retezat capul, grasă şi cu un gât din ce în ce mai 
subţire în partea de sus. În realitate era vorba 
despre o macara de lemn, ale cărei odgoane 
plonjau pe vapoare pentru a scoate de acolo 
încărcătura. 

Era acționată de un tambur mare, care se 
învârtea în loc şi pe care doi băieţi îl puneau în 
mişcare mergând în interior. 

— Cât plăteşti? se interesă Baltus. 

— Cinci dinari pentru o jumătate de zi, dacă 
nu e prea leneş, răspunse stăpânul portului. 

Bahus îl întrebă pe Sam din priviri. Acesta 
habar n-avea ce ar putea reprezenta cinci 
dinari, dar, decât să dea înapoi, aprobă din cap. 

— Ne-am înţeles pentru o jumătate de zi, 
conchise Bahus. Dacă munca îi convine, se va 
întoarce aici după-amiază. Îmi închipui că ştii să 
ajungi înapoi la casa mea, Waagen, nu-i aşa? 

Samuel răspunse din nou afirmativ, apoi 
înregistră cu atenţie dispoziţiile şefului portului: 
era suficient, îi explică acesta, dacă cei trei 
băieţi mergeau cu acelaşi pas în interiorul 
tamburului, având grijă să nu se lase duşi de 


viteză şi să nu se dezechilibreze în momentul 
încetinirii. Dacă se descurca bine, avea să fie 
oprit pentru o săptămână. 

Samuel aşteptă să se oprească macaraua şi 
intră prin lateral în cilindru. Cei doi noi tovarăşi 
ai lui îl salutară cu un mormăit, şi Sam băgă de 
seamă că, în ciuda frigului, curgeau apele pe ei. 
La semnalul şefului, începură toţi trei să tropăie 
în cadență, acţionând roata prin simpla mişcare 
a picioarelor lor. 

— Bine, băieţi! Toţi împreună! strigă bărbatul 
cu fes roşu. 

La început, părea să fie floare la ureche: 
Samuel nu avea decât să-şi adapteze ritmul la 
acela al celorlalţi doi kranekinderi - copiii 
macaralei -, căci în rest se mişca la fel de bine 
ca şi ei. După un sfert de ceas, totuşi, atenţia îi 
fu atrasă de mecanismul maşinii, un joc 
complex de  frânghii şi de  scripeţi care 
produceau un zgomot infernal deasupra lor. 
Încălţările îi alunecară atunci între două 
scânduri şi simţi cum îi fuge pământul de sub 
picioare, înainte de a fi învârtit ca un maldăr de 
lenjerie într-o maşină de spălat. Din fericire, 
stăpânul portului nu întârzie să ceară o pauză, 
timpul necesar pentru manevrarea bărcilor. Cei 
doi tovarăşi ai lui răsuflară adânc, trăgându-şi 
sufletul, în vreme ce Sam se ridică anevoie. 

— Este pentru prima oară când faci treaba 
asta, nu-i aşa? îi aruncă unul dintre băieţi, al 


cărui ochi stâng era pe jumătate închis (o rană, 
o malformaţie?). 

— Chiar aşa, spuse Sam, masându-şi şalele. 

— Ai grijă să n-o mai zbârceşti, altfel o să-ţi 
luăm noi toţi banii, îi zise el, rânjind. 

— Păi da, adăugă celălalt, era al'ceva cu 
Melchior. El, cel puţin, se ţinea bine pe catalige. 

Primul ridică din umeri. 

— Numai că, după cât de tare şi-a paradit 
tărtăcuţa, n-o să-l avem prea curând printre noi. 
Se pare că are o gaură cât pumnul şi i se vede 
creierul! 

Samuel ciuli brusc urechile. 

— O gaură în ţeastă? Da’ ce-a păţit? 

— S-a bătut, după câte se povesteşte. Sau, 
mai degrabă, a fost atacat pe la spate, cu un 
pietroi. 

— Cu un pietroi, repetă Sam, copleșit. 

— Crede-mă că, dacă ne cade-n mână porcul 
care i-a făcut pocinogul ăsta... Melchior are 
mulţi prieteni! 

— Inţeleg, aprobă Sam, pe tonul cel mai 
detaşat cu putinţă. Şi... acum e la spital? 

— Melchior la spital? De ce nu cu caraliii, cum 
eşti şi tu? Nu, aşa cum ţi-am zis, are o droaie de 
amici. 

Cel pe jumătate chior îi aruncă o privire - o 
jumătate de privire - de un soi ostil. 

— i-ar plăcea şi ţie să-i vezi creierul, asta e? 

— Ei nu, sigur că nu, se apără Sam. Spuneam 


Şi eu aşa. 

— Atunci ai face bine să nu-ţi mai răceşti gura 
de pomană: avem de descărcat încă o barcă. 

Şeful portului pocni din degete şi cei trei 
kranekinderi trebuiră să-şi reia mersul lor 
absurd şi fără sfârşit în interiorul tamburului. 
Hăârciogii din Bruges! 

După trei sau patru ore de astfel de regim, cu 
picioarele şi degetele de la picioare zdrobite de 
oboseală, Sam putu în sfârşit să se smulgă din 
roata infernală: dimineaţa de muncă luase 
sfârşit, nu mai era nicio ambarcaţiune de golit şi 
toate  încărcăturile de butoaie îşi aflaseră 
destinatarul. Îi lăsă pe cei doi tovarăşi ai săi să- 
şi încaseze ei primii banii, apoi înaintă spre 
omul cu fes roşu. Acesta făcu mutre. 

— Ei... Ai noroc că ăştia doi îşi cunosc 
meseria, altfel nu te-aş fi păstrat. Eşti prea încet 
şi prea neîndemânatic! Pentru osteneală, le-am 
dat un dinar mai mult fiecăruia. Un dinar de-al 
tău, desigur. 

Îşi afundă mâna în buzunar şi scoase de acolo 
trei rondele amărâte de metal pe care i le 
întinse. Sam era mai puţin decepţionat de 
evidenta lui rea-credinţă decât de absenţa 
găurii în mijlocul monedelor. 

— Staţi puţin! Dacă mă întorc aici la amiază, 
aş putea primi o altă monedă? O monedă 
găurită, de pildă? Chiar dacă trebuie să lucrez 
mai multe zile? 


Stăpânul portului păru descumpănit. 

— O monedă găurită? Cum aşa, o monedă 
găurită? S-ar zice că nu eşti de prin părţile 
noastre. Nici bănuţul, nici dinarul de Bruges nu 
au avut vreodată gaură. Cu atât mai puţin livra! 
Dacă ai nevoie de bani străini, trebuie să te duci 
la cei care se ocupă cu schimbatul banilor. 
Oamenii ăştia manevrează toate monedele 
imaginabile, chiar şi pe cele mai bizare! 

— Cei care se ocupă cu schimbatul banilor? 

— Cei care se ocupă cu schimbatul banilor, da, 
în Piaţa Bursei! N-o să-mi spui că habar n-ai de 
cei care se ocupă cu schimbatul banilor... 

Tonul lui deveni suspicios. 

— Cei care se ocupă cu schimbatul banilor, 
exclamă Sam, fireşte! Piaţa Bursei! Ce prost 
sunt! 

Şeful portului oftă şi-i întoarse spatele pentru 
a-i răspunde unuia dintre hamali. O clipă, Sam 
se simţi tentat să-i ajungă din urmă pe cei doi 
kranekinderi pentru a-i iscodi din nou în 
legătură cu faimosul Melchior - acelaşi, fără 
îndoială, pe care-l doborâse el în cimitir -, dar 
riscul ca ei să-l descopere, până la urmă, era 
mare şi puteau să se întoarcă împotriva lui. 

După o apreciere rapidă, Samuel se îndreptă, 
aşadar, spre turnul cu clopot - care bătea toate 
sferturile de oră - şi o întrebă pe o bătrână 
doamnă, înfofolită într-un fel de sac, în ce 
direcţie se afla Piaţa Bursei. Pe drum, putu 


constata că oraşul se trezise de-a binelea: 
străzile erau înţesate de o mulţime compactă - 
oameni, câini şi cai - care înainta cu smucituri, 
în ritmul şaretelor şi al discuţiilor între 
comisionari. Buna dispoziţie domnea peste tot, 
în ciuda zăpezii, iar trecătorii comentau cu 
entuziasm banchetele şi luptele la care 
asistaseră în ajun, deopotrivă cu distribuirea de 
pâine şi de carne la care nădăjduiau în cursul 
zilei. De departe, Sam zări arena, înconjurată de 
palisade şi împodobită cu fanioane, care 
găzduia turnirurile. Dar niciun cavaler în armură 
nu dădea târcoale prin preajmă. Păcat... 

Nici în cartierul celor care se ocupau cu 
schimbatul banilor agitația nu era mai mică. 
Piaţa Bursei era rectangulară şi mărginită de 
case impunătoare, cu ferestre zăbrelite şi 
acoperişuri crenelate. Fiecare faţadă era 
străjuită de mese aşezate direct pe trotuare, 
sub mici copertine care le protejau de ploaie. De 
fiecare parte a mesei, oamenii se apostrofau cu 
foc, şi Sam avu nevoie de un oarecare timp, 
înainte de a înţelege despre ce era vorba: 
Bruges era un important centru comercial care 
atrăgea negustori sosiți din toate cele patru 
colţuri ale Europei, fiecare utilizând o monedă 
diferită. Rolul celor care se ocupau de schimb 
era, aşadar, de a converti aceste monede în 
livre, bănuţi şi dinari de Bruges, pentru a face 
tranzacţiile posibile. Problema era de a se pune 


de acord asupra valorii exacte a acestor 
monede, negustorii cerând întotdeauna mai 
mult, iar cei care se ocupau cu schimbul oferind 
întotdeauna mai puţin. De unde vuietul 
glasurilor care se ridicau cam de peste tot. Unul 
dintre agenţii de schimb, care vorbea cu un 
pronunţat accent străin, se arăta deosebit de 
înzestrat pentru comedie: 

— La preţul ăsta, Cortez, tu mă laşi falit! Nu te 
gândeşti la copilaşii mei? 

— S-o spui lui mutu’, Bartolomeo, replica 
numitul Cortez. Tu eşti bancherul cel mai bogat 
din piaţa din Bruges. Dă-mi cât îţi cer, sau mă 
duc să fac afacerea în altă parte! 

— Ah! Cortez! îmi smulgi inimă din piept! 
Noroc că eşti prietenul meu şi nu vreau să pleci 
nemulţumit de la mine. Dar aproape că m-ai 
omorât! Priveşte cum mi se scurge sângele şi 
cum îmi şiroiesc lacrimile! 

Se adresă tânărului din spatele lui, care avea 
pe genunchi o planşetă cu jetoane: 

— Enzo! Fii bun şi calculează: 15.625 împărţit 
la 125, minus cinci comision, plus trei remiză 
pentru Cortez. 

Enzo nu părea să fie prea rapid şi, cum 
întârzia cu rezultatul, patronul lui îl ocări. 

— Ma Enzo! Hotărât lucru, tu eşti cel mai prost 
dintre toţi imbecilii din oraşul ăsta. Tu nu eşti un 
nepot, tu eşti năpasta familiei! 

Atunci când Enzo propuse, în sfârşit, o cifră, 


bancherul deschise sipetul pe care-l avea sub 
picioare şi numără suma rostită. Samuel nu avu 
timp să vadă bine, dar i se păru că lada avea o 
mulţime de compartimente şi monede de toate 
dimensiunile. Măcar dacă i s-ar îngădui să 
arunce o privire! Cu pas hotărât, se apropie de 
tarabă, dar era deja prea târziu: Bartolomeo 
aşezase preţiosul tezaur înapoi, sub bancă. Sam 
trecu aparent nepăsător prin faţa lui şi se duse 
să se posteze ceva mai departe, în spatele unui 
stâlp. O bună bucată de vreme, observă 
mişcările bancherului. Trebuia să existe un 
mijloc de a scotoci în cufărul acela. 


XIV. Secretul lui Van Eyck 


Clopotul din turn bătu de trei ori, atunci când 
Samuel se hotări, în sfârşit, să se întoarcă în 
cartierul Sainte-Anne din Bruges. Între timp, 
avusese parte de o împărţire de mere şi de 
pâini rotunde şi cumpărase o plasă de scrumbii 
afumate - incredibil de sărate - de la un 
negustor ambulant. lar acum îi era atât de sete, 
că ar fi secat un canal. 

Bona îi deschise uşa, boţindu-şi faţa într-o 
strâmbătură acră. 

— Vezi să nu faci zgomot, domnul îl are în 
vizită pe şeful poliţiei. 

— Pe şeful poliţiei? 


— Da, a venit să se informeze în urma atacului 
de ieri. Şterge-o în camera ta, ca să nu te vadă! 

Dar probabil că Baltus auzise ceva, căci strigă 
din salon: 

— Bonă, s-a întors cumva tânărul nostru? 

— Chiar în clipa asta, spuse ea, exasperată. 

— Perfect! Adu-l aici, să-l prezint Excelenței 
Sale. 

Bona se execută, înălţându-şi ochii spre cer, şi 
Samuel se trezi curând în faţa unui personaj 
important, cu vesta brodată cu fir de aur şi 
barba tunsă elegant, care îl fixă cu o privire 
pătrunzătoare. 

— Acesta este, deci, băiatul care v-a salvat, 
meştere Bahus? întrebă el, cu o voce gravă şi 
profundă. 

— N-aş fi aici să vă vorbesc, dacă, printr-un 
miracol, n-ar fi intervenit, messire! 

— Printr-un miracol zici dumneata? sublinie 
şeful poliţiei, cu un zâmbet ciudat. Şi ce făceai 
în cimitirul Pădurea Bătrână, tinere? 

— Mă rugam la mormântul mătuşii mele, 
Marga Waagen. 

— Bătrâna Marga! Am discutat cu ea la târgul 
de peşte, cu puţin timp înainte de a muri. Era 
surdă de o ureche şi îşi pierduse jumătate din 
dinţi, ştiai? 

Samuel mirosi capcana. 

— O cunoşteam doar după nume: era o rudă a 
tatălui meu şi nu o văzusem niciodată. Am 


rămas orfan, acum, şi voiam să-mi încerc 
norocul la Bruges. 

— Orfan, ce alibi convenabil, remarcă şeful 
poliţiei. Oricum, ai picat la ţanc, după câte se 
pare! Hoţii ăştia totuşi... ce îndrăzneală! Cunoşti 
povestea morarului Martens, Hans? 

Bătrânul făcu semn din cap cănu. 

— Asta s-a întâmplat, dacă nu mă înşel, acum 
opt, nouă luni. Închipuieşte-ţi că Martens a 
trecut printr-o întâmplare neplăcută, întru totul 
asemănătoare cu ceea ce ţi s-a întâmplat ţie. 
Intr-o seară, plecând de la moară, a fost atacat 
de tâlhari. 

Din fericire, trece un călător pe acolo şi 
reuşeşte să-i pună pe fugă. Bineînţeles, Martens 
al nostru îi mulţumeşte, îşi arată recunoştinţa, îi 
oferă adăpost, îl aşază la masă şi, dintr-una într- 
alta, devin prieteni la toartă. Ei bine, Hans, mă 
crezi sau nu, dar trei zile mai târziu, de-abia s-a 
întors morarul nostru cu spatele, că aşa-zisul 
salvator îi băgase în moară pe tâlhari şi, 
împreună, au furat totul. 

Privi cu subînţeles spre Sam. 

— Nu mai poţi avea încredere în nimeni! 

Baltus nu păru să priceapă tâlcul poveştii. Se 
mărgini să-i propună un pahar de vin din 
Germania oaspetelui său, care refuză: 

— Mulţumesc, Hans, voiam doar să mai aflu 
câte ceva de la tine şi să profit pentru a-i oferi 
fiicei tale acest modest dar. Aş fi vrut să i-l dau 


chiar ei, dar... 

— Aşa cum ţi-am spus, s-a dus la verişoara ei. 
Sunt sigur că nu mai întârzie mult, trebuie să 
sosească dintr-o clipă în alta. 

— Din nefericire, dragul meu, contele mă 
aşteaptă pentru pregătirea  serbărilor din 
această seară. Prezintă, aşadar, omagiile mele 
domnişoarei Yser şi să-mi trimită vorbă ce 
impresie i-a făcut darul meu. 

Se ridică, pocni din călcâie şi îşi luă rămas-bun 
de la bătrânul Bahus, ignorându-l cu desăvârşire 
pe Sam. 

— E un om de toată isprava şeful poliţiei, 
exclamă Bahus, după plecarea acestuia. Va fi 
un soţ excelent pentru Yser. 

— Un soţ? strigă, cu glas sugrumat, Sam. Dar 
e cel puţin de două ori mai în vârstă decât ea! 

— Bineînţeles, şi ce dacă? A rămas văduv 
acum trei ani, e avut, ocupă un frumos 
apartament în Prinsenhof, noul palat pe care 
contele Filip a pus să fie înălţat în oraş, ce vrei 
mai mult? Yser are şaptesprezece ani, o vârstă 
la care trebuie să se gândească să se aşeze la 
casa ei. Aşa cum ţi-am spus, afacerile mele nu 
merg prea bine şi tare mă tem că nici nu poate 
fi vorba să câştig concursul şi să iau banii 
cuveniţi ca premiu: încheietura mâinii mele e 
făcută praf, nu mai pot mânui pensula. 
Căsătoria asta îi va asigura traiul şi confortul, va 
avea tot ce-i trebuie. 


— Dar ea, ea e de acord? 

— Pe legea mea, şeful poliţiei e încă un bărbat 
chipeş, nu-i aşa? Şi atent, pe deasupra. Uite ce 
a făcut, cu mâinile lui, pentru ea! 

li arătă pe masă un sfeşnic din fier forjat, care 
avea mai mult sau mai puţin forma unui arbore 
ale cărui crengi răsucite puteau susţine trei 
lumânări. Fascinant. 

— Şi pe lângă faptul că, în felul lui, este un 
artist, continuă Baltus, este şi un învăţat. Când 
slujba lui de la poliţie îi lasă puţin răgaz, 
desluşeşte cu îndârjire tainele alchimiei, în 
speranţa de a fabrica într-o bună zi aur! 
Alchimiştii sunt oameni cultivați, ştii, plini de 
interes pentru ştiinţe şi faţă de lume. Şi n-a 
ascuns că, dacă Yser va deveni soţia lui, o va 
asocia bucuros la studiile lui. Nu e mai bun un 
soţ care îi deschide soţiei lui orizonturile 
cunoaşterii, decât un tânăr imbecil care n-ar 
avea altă ocupaţie decât să-i toarne la plozi? 
Nu, şeful poliţiei e o partidă excelentă şi... 

Un miros de ars se răspândi în acel moment 
pe coridor, şi Bahus se lovi cu palma peste 
obraji. 

— Dumnezeule Atotputernic, preparatul meu 
de ulei! 

Se repezi spre atelier a cărui uşă o deschise 
dintr-o izbitură. Un fum negru se ridica din 
cuptor şi umplea încăperea. 

— Fereastra! Deschide fereastra să între aer 


proaspăt! 

Samuel alergă spre fereastră şi, după ce se 
luptă cu zăvorul, reuşi să dea drumul aerului în 
cameră. 

— Căpăţână seacă! Am uitat complet de 
fiertura mea. Nu mai sunt bun de nimic, nici să 
pictez, nici să pregătesc lacurile. 

Prinse căzănelul cu o cârpă, apoi, ţinându-l cu 
braţul întins, răsturnă mixtura peste pietrişul din 
curte. Totul mirosea a ciorapi vechi carbonizaţi 
şi a pomadă pentru bronşită. 

— Eram atât de aproape! Sunt sigur că eram 
atât de aproape să reuşesc! 

— Era... chiar atât de important? riscă Samuel. 

— De doi ani, băiete, de doi ani încerc să 
pătrund secretul lui Van Eyck! Dacă reuşeam să 
obţin reţeta lui pentru uleiuri, tablourile mele s- 
ar fi vândut mult mai bine. 

Samuel nu îşi putu ascunde surpriza. 

— Van Eyck? Vreţi să spuneţi... pictorul? 

Domnişoara Delaunay le  vorbise, odată, 
despre Van Eyck. 

Dar lui Sam nu-i trecuse prin cap să facă 
apropierea cu Bruges! 

— Pictorul, desigur, cine altcineva? Este 
favoritul contelui Filip şi acesta îl ia cu el peste 
tot. De ceva vreme, a pus la punct o nouă 
tehnică pentru a da culorilor sale mai multă 
strălucire şi luminozitate, ca şi cum lumina ar 
țâşni literalmente din tablou! Efectul este 


impresionant şi, graţie calităţilor sale de 
imagist, portretele lui provoacă admiraţia 
tuturor. Fiecare dintre operele lui valorează de 
douăzeci de ori mai mult decât ale mele şi sunt 
plătite cu o sumă de douăzeci de ori mai mare. 

Samuel se abţinu să obiecteze că Van Eyck 
avea probabil şi de douăzeci de ori mai mult 
talent: era, potrivit opiniei profesoarei sale, unul 
dintre cei mai importanţi artişti ai Evului Mediu. 

— Anul trecut, printr-o indiscreţie venită din 
anturajul lui, am aflat că, pentru a obţine culori 
atât de  desăvârşite, adăuga uleiurilor şi 
pigmenţilor săi un produs special. De atunci, mă 
străduiesc din răsputeri să descopăr care ar 
putea fi acest produs. Crede-mă, am petrecut 
multe nopţi albe deasupra cuptorului, încercând 
tot soiul de formule. Azi ajunsesem la cuişoare 
şi trăgeam nădejde să izbutesc! Din nefericire, 
totul s-a dus de râpă! Dar este şi greşeala lui 
Van Eyck! În loc să facă atâta mister, ar fi 
trebuit să împărtăşească ghildei descoperirile 
lui. 

Baltus era scos din fire şi nu băgă de seamă 
că Sam se albise la faţă. Secretul lui Van Eyck! 
El cunoştea secretul lui Van Eyck! Domnişoara 
Delauney le explicase că, fără a fi fost 
inventatorul picturii în ulei, Van Eyck 
revoluţionase utilizarea acesteia: pigmenţilor 
frământaţi pe paletă, care dădeau tentele, şi 
uleiului care servea la amestecarea lor, le 


adăuga o substanţă ce scotea în evidenţă 
culorile şi le făcea, totodată, mai uşor de lucrat. 
Or, această substanţă misterioasă... 

Pentru prima oară de când „călătorea”, Sam 
se afla în faţa unui caz de conştiinţă. Putea el, 
oare, să-i mărturisească lui Bahus secretul? Nu 
însemna asta să-şi asume riscul de a schimba 
cursul istoriei? Erau atâtea filme în care simpla 
modificare a unui singur detaliu al trecutului 
putea avea repercusiuni incalculabile asupra 
viitorului. Era acelaşi lucru şi în cazul de faţă? 
Samuel ezită... Bineînţeles, totul ar fi fost diferit 
dacă Baltus ar fi trăit înaintea lui Van Eyck. Să-i 
descopere metodele marelui pictor, atunci când 
acesta nu le inventase încă, ar fi fost o gravă 
eroare. Dar Bahus şi Van Eyck trăiau în aceeaşi 
epocă, locuiau chiar în acelaşi oraş... Pe de altă 
parte, Bahus se arătase foarte generos cu Sam, 
şi a-l ajuta în cercetările sale era un mod de a-i 
mulţumi. Numai că trebuia să procedeze cu 
multă abilitate şi tact. 

— Aţi încercat cu esenţa de terebentină? 

Bahus rămase mut de uimire. 

— Cu ce? Vrei să spui cu terebentina de 
Veneţia? 

— Ei, da! Bunicul... bunicul meu îi spunea 
esenţă de terebentină. 

— Ce are asta de-a face cu bunicul tău? 

Sam tocmai îşi punea şi el aceeaşi întrebare. 

— Ei bine... întâmplarea face că bunicul meu 


picta şi el puţin. 

— Bunicul tău era pictor? 

— Nu, nu chiar. El... 

Lui Samuel îi căzură ochii pe o ulcică de 
pământ de pe masa de lucru în care erau 
aşezate pensulele. 

— Picta pe oale. 

— Oale? 

— Mă rog, pe vase. Da, aşa œe, vase. 
Împodobea vasele cu imagini pictate. 

— Pe legea mea, e o idee ciudată, dar nue o 
idee rea. Şi ce legătură are asta cu terebentina 
de Veneția? 

— Bunicul meu repeta adesea: „Vezi tu, 
Samuel, dragule, ca să dai lumină culorilor, 
trebuie să pui un pic de esență de terebentină”. 

— Terebentină de Venetia, reflectă Bahus. La 
urma urmei, de ce nu? Este o răşină nobilă care 
s-ar putea adăuga în mod avantajos culorilor. 
Evident, trebuie să determinăm temperatura de 
fierbere, dar, amestecată cu pigmenţii şi cu 
uleiul, ar da un liant şi o anume transparenţă. 
Terebentina de Veneţia! Mărturisesc că nu mi-a 
trecut niciodată aşa ceva prin cap! 

Uşa de la stradă se deschise, şi Yser, îngrozită 
de miros şi de fum, începu să strige: 

— Tată! Tată, ai păţit ceva? 

— Sunt în atelier, draga mea! 

Tânăra intră în fugă, cu obrajii înroşiţi de frig. 

— Tată, ce s-a... 


— Nu-i nimic, o linişti Bahus, un preparat care 
a ars. Dar prietenul nostru aici de faţă mi-a dat 
o sugestie de primă importanţă! Mă duc la 
băcanul din Piaţa Mare, să cumpăr câteva 
produse. Între timp... 

Se uită rând pe rând la Samuel şi la fiica lui. 

— iți place pictura, aşa mi-ai spus, domnule 
Waagen. Ai fi capabil să termini tabloul acesta? 

Arătă spre portretul lui Yser ce se afla pe 
masa înclinată. 

— Eu? 

— Da, tu! Ce am avea de pierdut? Eu nu pot 
să-l isprăvesc decât peste câteva zile şi atunci 
va fi prea târziu! Chipul e mult avansat, gâtul şi 
pălăria de asemenea, mai rămân de terminat 
doar mâinile şi pliurile rochiei. În cel mai rău 
caz, dacă nu iese bine, îl vom păstra pentru noi. 
Şi dacă va fi acceptabil, ne vom încerca şansa. 
Cine ştie, poate ai moştenit ceva din însuşirile 
bunicului tău. 

Samuel nu-şi revenea. Baltus îi propunea să 
picteze pe bune! Şi încă pe Yser! 

— Nu sunt sigur că mă pricep, eu... 

— Haide, haide, între noi nu încap asemenea 
lucruri! i-o cer ca pe un serviciu! Yser, 
frumoasa mea, nu îl lăsa pe acest tânăr să 
aştepte şi du-te să îţi pui rochia. Culorile mele 
sunt deja pe paletă, vezi, le-am preparat 
adineauri. Va fi de ajuns să le împrospătezi cu 
puţin lichid pe care îl ai aici. Foloseşte tuşe 


subţiri, mai ales pentru mâini. În ceea ce 
priveşte rochia, asta-i partea cea mai 
întunecată, îţi va fi mai puţin greu. E simplu, 
fereşte-te să retuşezi ceea ce am făcut eu deja 
şi mergi cu prudenţă. Şi ţine minte, orice s-ar 
întâmpla, n-avem nimic de pierdut! 

Bahus îşi înşfăcă mantoul de blană şi ieşi în 
trombă, ca şi cum casa urma să ia foc. Samuel 
se pomeni singur în atelier, nesigur în privinţa a 
ce avea de făcut. Examină portretul, reuşit, pe 
ansamblu, dar fără amprenta unui geniu 
veritabil, cu părţi încă albe, unde formele erau 
doar creionate. Samuel nu lucrase niciodată pe 
o placă de lemn acoperită cu in, dar de vreme 
ce Bahus îl împingea de la spate... 

Yser cobori după câteva minute, înveşmântată 
într-o splendidă rochie din catifea neagră. Se 
aşeză în fotoliul cu rezemătoarele pentru coate 
aurite, chiar în faţa şevaletului. Fără un cuvânt, 
luă poza necesară, iar Sam începu să-şi 
amestece culorile. Alese o pensulă şi, atunci 
când rozul portocaliu i se păru destul de pal, 
potrivit gustului lui, schiţă mâinile fetei. 

Ale sale tremurau, în timp ce aplica primele 
tuşe, dar, pe măsură ce degetele fine şi delicate 
prindeau viaţă pe pânză, începea să capete 
încredere. Indrăzni chiar să o privească, precum 
un pictor care caută să surprindă expresia 
modelului său. Asemănarea ei cu Alicia Todds 
era la fel de tulburătoare, o Alicia Todds în 


vârstă de şaptesprezece ani, mai matură, cu 
ochii uşor rotunjiţi şi chipul mai grav. După 
jumătate de ceas de stat faţă în faţă, fără să 
scoată o vorbă, Yser sparse, în cele din urmă, 
gheaţa. 

— Hotărât lucru, eşti un băiat foarte ciudat, 
domnule Waagen. Ţâşneşti din cimitir pentru a 
ne salva, îl aduci pe tatăl meu într-o stare de 
nedescris, livrându-i nu ştiu ce reţetă, şi iată că 
mai ştii şi să pictezi! 

Samuel nu era sigur că este vorba despre un 
compliment. 

— S-ar zice că eşti la fel de bănuitoare ca şi 
şeful poliţiei! 

— Şeful poliţiei? A fost pe aici? 

— Adineauri, da. Cred că te căuta. Ţi-a adus 
chiar un dar. 

Samuel văzu mâinile tinerei contractându-se 
uşor. 

— Tatăl tău mi-a spus că urmează să vă 
căsătoriți. 

— Este dorința lui, răspunse Yser, coborând 
vocea. 

— Nu este şi a ta? 

— O fiică trebuie să dea ascultare tatălui ei, 
nu-i aşa? 

În glasul ei era tot atâta căldură ca şi în apele 
îngheţate ale canalului. Samuel nu insistă. Işi 
curăţă pensula şi adăugă o picătură de lichid 
peste culorile întunecate ale paletei. li trebuia 


un negru care să fie în acelaşi timp profund şi 
care să evoce catifeaua rochiei. Un negru mai 
gros şi bătând în vineţiu ar fi fost foarte potrivit. 

— Vei rămâne multă vreme la noi? îl întrebă, 
după o pauză, Yser. 

— O să caut să scurtez perioada, fii liniştită. 
Cât... cât să câştig ceva bani. 

— Făcând să se învârtă macaraua? 

— Dacă nu am alte mijloace... 

— Se spune că nu e bine să ai relaţii cu acei 
kranekinderi. Unii dintre ei se pare că nu-s 
decât nişte mici pungaşi. 

Şi ea îl considera un complice al bandiţilor din 
cimitir! Obsesie, cu siguranţă. 

— Îţi amintesc că tatăl tău este acela care mi- 
a propus să mă angajez în port. De-abia am 
sosit la Bruges, nu cunosc pe nimeni. Şi mai 
ales pe cei care v-au atacat ieri, dacă asta vrei 
să ştii. 

Yser ezită înainte de a răspunde. 

— Aş vrea să te cred, Samuel, rosti ea, în cele 
din urmă. 


Baltus se afla într-o stare de surescitare 
avansată: trecuseră mai bine de trei ceasuri de 
când se învârtea în jurul cuptorului său, 
alimenta focul cu lemne, adăuga un pic de ulei 
şi de  terebentină, amestecând totul cu 
delicateţea unui meşter bucătar de mare clasă. 
Mirosul ajunsese atât de greţos, încât, în ciuda 


temperaturii polare, fusese nevoit să lase 
ferestrele larg deschise. Sam, cu degetele 
înţepenite de frig, cu gulerul ridicat până în 
dreptul nasului, se străduia cât putea el mai 
bine să pară atent, atunci când, în realitate, nu 
avea decât o singură dorinţă: să doarmă. Dar îi 
mai rămăsese o ultimă îndatorire de îndeplinit şi 
ar fi fost nepoliticos să-şi manifeste nerăbdarea. 

— Gata! se entuziasmă Baltus. Uită-te la 
culoarea pastei ăsteia! Şi cât de uleioasă e! 
Cred că mi-am atins scopul. Adu-mi, te rog, 
borcanul. 

Samuel se execută ca un zombi. Bătrânul 
aşeză ceva ce semăna cu o butelie pe colţul 
cuptorului şi vâri o pâlnie pe gâtul ei. Apoi vărsă 
cu mare băgare de seamă conţinutul cratiţei, un 
lichid cu parfum de ambră, ai cărui aburi îţi 
înţepau ochii. 

— lată! Vom lăsa preparatul să se răcească 
până mâine. ÎI voi filtra printr-o mică sită şi îl voi 
pune la fiert pentru a doua oară. Apoi... 

Ochii îi străluceau ca unui copil. 

— Apoi, voi face o primă încercare de a picta. 
Şi dac-o vrea Dumnezeu... Dar te-am sâăcâit 
destul în seara asta, băiete, e timpul să mergem 
la culcare. 

Acoperi flaconul cu o cârpă umedă şi, în 
vreme ce Sam închidea fereastra, începu să 
sufle în lumânări. 

— Noapte bună, Samuel Waagen, rosti el, şi 


mulţumesc pentru terebentina de Veneţia! 

Samuel se prefăcu că se îndreaptă spre 
camera lui, dar, de îndată ce lumina bătrânului 
pictor se pierdu pe scară, se întoarse. Avea 
nevoie de un instrument capabil să taie o 
țesătură sau pielea. Nu găsi un foarfece şi luă 
două cuțite ascuţite de pe masa de lucru. În 
penumbră, portretul lui Yser avea ceva lugubru, 
dar Sam era totuşi mulţumit de mâinile tinerei: 
aproape ai fi crezut că fuseseră executate de 
Baltus însuşi. Aproape... 

Odată ajuns în patul lui, scoase telefonul din 
ascunzătoarea aflată deasupra unei bârne şi se 
uită la dată: joi, 10 iunie, 23:11. 

Aproximativ şase ore de când îşi părăsise 
epoca. Era încă acceptabil, chiar dacă bunica 
trebuia să fi înnebunit de îngrijorare, cum şi Lili 
era neliniştită. Mai ales, se ruga, să nu înceteze 
să se gândească la el! 

Samuel se concentră atunci asupra funcţiilor 
mobilului: avea mai multe planuri pentru ziua 
următoare. Mai întâi, să fotografieze oraşul! 
Bruges sub zăpadă, în 1430, succes planetar 
garantat! Dar, pentru asta, trebuia, bineînţeles, 
să acţioneze discret. Dacă îl prindeau cu un 
asemenea material, avea închisoarea sau rugul 
asigurate. 

Se dezbrăcă şi începu să examineze vesta pe 
care o „imprumutase” în ajun de la unul dintre 
briganzi - Melchior, conform discuţiei cu cei doi 


kranekinderi. Vesta era confecţionată din piele, 
cu o căptuşeală de lână. Exista poate o 
modalitate de a. Decupa în această dublură un 
soi de buzunar în care să strecoare celularul, 
lăsând în acelaşi timp o mică deschizătură, 
pentru a-l utiliza fără a fi văzut. La nevoie, 
mâine, la deşteptare, i-ar fi putut cere bonei un 
ac şi aţă. 

Sam  inspectă interiorul  veşmântului, în 
căutarea celui mai potrivit loc pentru a practica 
o deschizătură. Dădu peste o fantă practic 
invizibilă, sub mâneca stângă: vesta avea deja 
un buzunar secret! Vâri două degete între 
căptuşeală şi piele: spaţiul era suficient pentru a 
adăposti un celular, cu condiţia de a lărgi puţin 
partea înaltă şi... simţi deodată o hârtie sub 
degete. O hârtie împăturită cu grijă. O scoase la 
lumină şi o despături. Era foarte prost scrisă, 
aproape ilizibilă, şi Sam trebui să reia de mai 
multe ori lectura, înainte de a o descifra: 


În numele Domnului, amin! 7 ianuarie, Bruges. 
Purtătorul va primi din contul meu de la 
bancherul Grimaldi 3 livre şi 12 bani, plătibili 
începând din 11, dar numai după executarea 
întocmai a celor hotărâte. Domnul să vă aibă în 
paza Lui! 


Mai exista şi o semnătură, dar şi mai ilizibilă 
decât restul. Ce semnificaţie putea să aibă 


textul acesta? Era vorba despre nişte bani, 
despre un bancher Grimaldi, despre un purtător 
- un hamal aidoma celor de la Portul de vinuri? 
—, despre o dispoziţie şi despre o executare. 
Totul derulându-se în zilele acestea. Oare 
faimosul Melchior şterpelise hârtia de la vreuna 
dintre victimele sale, cu nădejdea de a ciuguli 
câteva monede? Samuel avea oricum de gând 
să se întoarcă în ziua următoare la bursă. Dacă 
un bancher era amestecat în această afacere, 
chiar acolo exista şansa de a afla mai multe. ŞI 
apoi avea o altă idee în cap. 

Sam căscă să-şi rupă fălcile. Buzunarul ăsta 
pica la tanc, îl făcea să câştige minute 
preţioase. Cu cel mai ascuţit dintre cuţitele sale, 
decupă în piele o fereastră cam de patru 
centimetri pe patru, care urma să-i permită să 
facă, fără teama de a fi văzut, câteva fotografii 
la întâmplare. Dacă pozele nu erau bune, nu 
avea altceva de făcut decât să o ia de la capăt. 
lată în ce consta magia secolului al XXI-lea! 

Se ghemui cu încântare sub pătură. Să 
doarmă, în sfârşit! | se păru că aude un soi de 
foşnet dinspre intrare, dar era prea epuizat 
pentru a-şi mai deschide pleoapele. 


XV. Trei livre şi douăsprezece parale 


— Când trebuie să te duci undeva, te duci şi 


gata, se încurajă Sam, trăgând adânc aer în 
piept. 

Traversă cu pas hotărât Piaţa Bursei şi despică 
gloata de negustori şi de gură-cască. Gerul se 
mai  îmblânzise şi zăpada începuse să se 
topească pe pavaj, transformându-se într-un soi 
de pastă bătătorită şi rebătătorită de încălțări şi 
de potcoave. Oraşul era la fel de aglomerat, şi 
Sam putu, în sfârşit, să zărească pe locul 
turnirurilor cavalerii îmbrăcaţi în armurile lor, 
înconjurați de scutieri şi de heralzi care le 
lăudau faptele de vitejie, suflând din trâmbiţe. 
Coifurile şi scuturile străluceau, scăldate în 
lumina soarelui de amiază, şi Sam se simţi 
impresionat de pavezele de metal şi de talia 
armăsarilor: adevărate maşini de război. 
Loviturile erau formidabile, lăncile se frângeau 
cu scrâşnete sinistre în aclamaţiile mulţimii, iar 
combatanții se prăbuşeau la pământ, ridicând 
nori de praf şi răscolind glodul. Dând la o parte 
pulpana mantoului său, Sam reuşi, în ciuda 
înghesuielii, să facă două, trei fotografii. Nu 
întârzie prea mult, căci avea altceva mai bun de 
făcut. 

Ajuns sub copertină, nu avu nicio dificultate 
să-l repereze pe bancherul Bartolomeo: era cel 
care vorbea cel mai tare. Nepotul său se afla tot 
în stânga sa, cu capul aplecat spre 
numărătoarea lui. Sam aşteptă până se 
prezentă un nou client: strecură atunci mâna în 


ascunzătoarea din vestă, apucă telefonul şi îl 
trecu pe funcţia de calculator. O parte din 
viitorul lui se juca acum. 

După formulele de politeţe de rigoare, cei doi 
trecură la negociere: negustorul, un personaj 
mărunt şi durduliu, cu capul chel ca o bilă, care 
venise la Bruges să cumpere postav, dorea să 
schimbe şase sute patruzeci şi doi de ducați de 
Veneţia în livre şi bănuţi de Bruges. După 
observaţiile lui din ajun şi după precizările 
făcute de Baltus, Sam aflase că livra avea 
douăzeci de bani, iar banul doisprezece dinari, 
ceea ce făcea livra de două sute patruzeci de 
dinari. Pentru el, care era obişnuit cu sistemul 
zecimal, asta complica puţin lucrurile, dar se 
antrenase. 

— Un ban şi cinci dinari ducatul, propuse 
Bartolomeo. 

— Un ban şi şapte dinari, replică negustorul. 

— Gabriel! Vrei să închid prăvălia? Vrei să 
rămân falit până la târgul viitor? Un ban şi şase 
dinari ducatul, Gabriel, mai mult non e possible! 

— S-a făcut! mormăi celălalt. 

— Enzo, te rog! 642 de ducați cu un ban şi 
şase dinari ducatul. 

Nepotul începu să-şi pună în mişcare 
jetoanele, în vreme ce Sam, cu capul pe 
jumătate ascuns în mantoul lui - Slavă 
Domnului că avea ecran luminos! —, tasta 
frenetic: 1 ban face 12 dinari, reflectă el, deci 1 


ban şi 6 dinari = 1,5 bani. 642 ducați x 1,5 bani 
= 963 bani. O livră face 20 de bani, atunci: 
963/20 = 48,15 livre în 642 de ducați. lau 48 şi 
îi ţin minte. Rămân 0,15 livre de convertit în 
bani. O livră = 20 de bani, deci 0,15 livre = 0,15 
x 20 de bani = 3 bani - tocmai pentru genul 
ăsta de socoteli se pregătise. Câte livre erau 
deja? Butonul memorie: 48. 

— 48 de livre şi 3 bani, anunţă el, clar şi 
răspicat. 

Calculul îi luase, poate, patruzeci de secunde 
cu totul. 

Bartolomeo şi clientul lui se întoarseră spre el, 
intrigaţi. 

— 48 de livre şi 3 bani, repetă el, vă asigur. 

Enzo, tulburat de această  neaşteptată 
concurenţă, reluă calculele de două ori, înainte 
de a putea confirma, cu o întârziere de cel puţin 
douăsprezece minute: 

— Ei da, unchiule, 48 de livre şi 3 bani, aşa e. 

Fără să scoată o vorbă, Bartolomeo îl fixă pe 
Sam şi achită suma cumpărătorului de postav, 
după ce îşi trase iute lădiţa de sub bancă. Un al 
doilea negustor nu întârzie să avanseze, dorind 
să schimbe 300 de reali în monede de Bruges. 
Discuţia se dovedi a fi şi mai încinsă - 
Bartolomeo ameninţa să-şi taie venele -, până 
când cei doi cumetri ajunseră să se înţeleagă 
asupra cursului de schimb: 1 real pentru 35 de 
dinari. 


— Enzo, rosti Bartolomeo, pândindu-l pe Sam 
cu coada ochiului, 300 de reali, la 35 de dinari 
realul. 

Samuel nu pierdu nicio clipă. 300 de reali 
înmulţit cu 35 de dinari făcea 10.500 dinari. 
Dacă o livră valora 240 de dinari, 10.500 de 
dinari echivalau cu: 10.500/240 = 43,75 livre. 

Acelaşi calcul cu zecimalele ca adineauri: o 
livră = 20 de bani, deci 0,75 livre = 0,75x20 de 
bani = 15 bani. 

— 43 de livre şi 15 bani, declară el, ţanţoş. 

Bietul Enzo, vizibil zdruncinat, avu nevoie de 
un timp interminabil pentru a ajunge la acelaşi 
rezultat. Odată clientul plecat, Bartolomeo i se 
adresă direct lui Sam: 

— Ce vrei de fapt, micuţule? 

— De lucru, răspunse Sam, cu aplomb. 

— Vrei să spui... să faci socoteli? 

— Exact. 

— Ma, tu ai un secret, nu? 

Samuel  prevăzuse întrebarea: arătă în 
interiorul vestei lui de lână, unde desenase un 
vag pătrat cu creionul din cărbune de salbă- 
moale, cu vagi cifre destinate să-i servească 
drept alibi. 

— Am propriul meu sistem. Număr pe degete 
şi cu asta. 

— Dacă îţi pun întrebarea 543 ori 956? 

Samuel repetă manevra, camuflat sub 
mantou: 


— 519.108! spuse el, aproape instantaneu, din 
motive cât se poate de întemeiate. 

Bartolomeo îl examina gânditor. Dar deodată, 
păru să se hotărască. 

— Enzo, de ce nu te duci să caşti puţin gura la 
turniruri? Astăzi sunt cavalerii din Italia. Vii 
înapoi când clopotul din turn va bate de cinci 
ori, capito? 

Nepotul său nu se lăsă rugat şi, trecând în 
spatele lui Sam, pentru a-i ceda locul, îi şopti: 

— Mulţumesc! întoarce-te în fiecare după- 
amiază, dacă îţi convine. 

Samuel se aşeză în faţa măsuţei cu jetoane, 
având grijă să se sprijine pieziş de zid, pentru a 
manevra telefonul la adăpost de privirile celor 
din jur. Prima etapă reuşită. 

— Enzo este nepotul meu. Este bun la socotit, 
ma este încet ca melcul! lar eu nu mai am ochii 
de acum douăzeci de ani, am nevoie de uno 
ajutor... Dacă aş avea pe cineva ca tine în 
fiecare zi... 

Incepu să vorbească mai încet, să nu fie auzit 
de ceilalţi: 

— Cât ceri, micuţule? 

— Păi... începu Sam. Caut o monedă. O 
monedă cu o gaură în mijloc. Aveţi aşa ceva? 

Bartolomeo se scărpină în vârful capului: 
hotărât lucru, băiatul acesta nu era un băiat ca 
toţi băieţii! Se aplecă pentru a-şi lua lădiţa şi 
scotoci o clipă în interior. 


— Cred că am recuperat una sau două de la 
un vânzător de blănuri. Părea să fie ziua mea 
norocoasă, dar apoi, mi-am muşcat degetele: 
nimeni nu vrea monedele din Ungaria sau de pe 
mai ştiu eu care coclauri. 

| le arătă de departe: două cercuri de metal de 
un galben trist şi fără strălucire - de aramă? 
Aveau, aparent, dimensiunea potrivită şi, mai 
ales, erau găurite în mijloc. Bingo! 

— Dacă vei lucra aşa cum se cuvine, le vei 
avea pe amândouă, micuţule. 

Sam se înfioră: avusese dreptate pe toată 
linia! Monedele se aflau, într-adevăr, la 
mânuitorul de bani! Câteva calcule încă şi... 

Chiar atunci se apropie un nou client care 
ţinea în mână o pungă de piele. O goli pe 
tejghea. 

— Am 1.000 de florini pentru tine, Bartolomeo, 
spuse el. Vreau un preţ bun pe ei şi repede, 
înainte să se închidă hala de postavuri! 


O sută de înmulţiri, tot atâtea împărțiri, zeci 
de adunări şi de scăderi, la care trebuiau 
adăugate câteva procentaje: doamna Cubert ar 
fi fost mândră de el - Samuel nu depusese 
niciodată atâta pasiune în operaţiile 
matematice! Avusese, o dată sau de două ori, 
anumite dificultăţi - cu grasul din Strasbourg, în 
special -, dar Bartolomeo se arătase mai 
degrabă răbdător, explicându-i că Roma nu se 


construise într-o zi - într-o giornata mai exact. 
Succesele sale sfârşiseră chiar prin a atrage 
atenţia câtorva  curioşi, care  aplaudau 
rapiditatea răspunsurilor sale. Cu siguranţă, 
Sam avea o strălucitoare carieră de „socotitor” 
în faţa lui, cel puţin atâta vreme cât telefonul 
avea suficientă baterie. Într-un târziu, totuşi, 
când negustorii deveniseră mai rari, Bartolomeo 
aprecie că terminaseră pe ziua aceea. Îi 
propuse lui Sam să revină a doua zi, 
ademenindu-l cu alte monede extraordinare - 
acelea de care, probabil, avea de gând să se 
descotorosească -, dar Sam rămase evaziv. 
Odată ce avu în mâini cele două rondele 
metalice şi se asigură că diametrul lor 
corespundea - aproape - cu cel al pietrei 
sculptate, îi ceru bancherului o ultimă favoare: 

— Există această hârtie, domnule Bartolomeo, 
pe care voiam să v-o supun atenţiei. Mi-a fost 
dată, dar nu am înţeles bine totul. 

li întinse mesajul pe care îl descoperise în 
buzunarul secret al lui Melchior. Bartolomeo îşi 
potrivi lornionul pe nas şi începu să citească: 

— „În numele lui Dumnezeu, amin! 7 ianuarie, 
Bruges. Purtătorul va primi din contul meu de la 
bancherul Grimaldi 3 livre şi 12 bani, plătibili 
începând din 11, dar numai după executarea 
întocmai a celor hotărâte. Dumnezeu să vă aibă 
în paza Lui!” Este una cambia asta. 

— O cambie? 


— ȘI. Acela care a scris biletul la ordin are uno 
cont la bancherul Grimaldi, iar cel căruia i-a dat 
biletul la ordin poate să se ducă să ridice suma 
de 3 livre şi 12 bani, începând cu data de 11. 

— Şi purtătorul? 

— Purtătorul? Ma, tu eşti purtătorul. Asupra ta 
se află biletul la ordin, nu? 

— Vreţi să spuneţi că, prezentându-mă în faţa 
bancherului Grimaldi, pot încasa aceşti bani? 

— Și, ma există una condizione: ca semnatarul 
biletului de ordin să nu intervină pentru a 
depune ordinul contrar, iar tu să fi executat 
misiunea pe care ai avut-o de îndeplinit. 

— Misiunea? 

— Misiunea, certo! Este menționat în 
scrisoare: „numai după executarea întocmai”. 
Bancherul va plăti dacă misiunea a fost 
executată înainte şi dacă cel care a dat ordinul 
de plată nu s-a răzgândit. Dacă nu ţi-ai făcut 
treaba, acesta îi va spune lui Grimaldi să nu 
plătească. Nu aşa era prevăzut? 

— Ei, da, fireşte. Dar este un pic complicat 
pentru mine. 

— Şi munca, despre ce era vorba? 

— Despre... despre nişte socoteli. O grămadă 
de socoteli. Dar de ce să mă plătească prin 
acest soi de scrisoare şi nu cu monede 
veritabile!? 

— Biletul la ordin este foarte obişnuit aici. 
Îngăduie negustorilor să-i plătească pe oameni 


la distanţă. Scriu biletele la Roma, ţi le trimit, iar 
tu primeşti banii la Bruges. În felul acesta, banii 
rămân pe loc, doar documentul călătoreşte. 
Este mai puţin primejdios. 

— Şi pe acest bancher Grimaldi unde îl pot 
găsi? 

Bartolomeo întinse degetul. 

— Chiar în față! 

Samuel îi mulțumi şi traversă piaţa, strângând 
monedele în palmă. Doar un mic ocol, înainte de 
a se întoarce acasă. La treizeci de metri mai 
încolo, se proţăpi în faţa unei tarabe pe care 
erau aşezate în stive cărţi groase şi mari, în 
spatele cărora era pitit un moşneguţ. 

— Tânărul doreşte? se interesă Grimaldi, cu 
un surâs forţat. 

Samuel puse cambia pe masă. Cu cât vorbea 
mai puţin, cu atât risca să aibă mai puţine 
necazuri. Degetele lungi, pătate şi zbârcite ca 
un pergament vechi înşfăcară hârtia şi cei doi 
ochi bănuitori o parcurseră. O licărire de interes 
se aprinse în ei, la vederea semnăturii. 

— Ah, veniţi din partea domnului Klugg, foarte 
bine. 

Sam nu auzise în viaţa lui de domnul Klugg, 
ceea ce nu-l împiedică să dea din cap afirmativ. 
Pe măsură ce bancherul lua cunoştinţă de 
conţinutul scrisorii, totuşi, Sam observă cum se 
schimbă la faţă. 

— Trei livre şi douăsprezece parale, murmură 


el, cu o voce fals plină de convingere. Da, da, e 
perfect. Mă duc să vă aduc banii. 

Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşa 
prăvăliei din spatele lui. 

— Nu te mişca, adăugă el, mă întorc imediat. 

Sam îl văzu dispărând în interior, apoi 
reapărând ca o umbră chinezească în spatele 
unuia dintre geamurile băncii. Grimaldi făcea 
gesturi largi cu braţele, ca pentru a-şi chema 
slujitorii. Două siluete se materializară la stânga 
şi la dreapta lui, şi el păru să le distribuie o serie 
de ordine, arătând spre exterior. „Aoleo”, îşi 
spuse Sam, „despre mine e vorba.” îl avertizase 
domnul Klugg pe bancher că i se luase biletul de 
schimb? Dacă aşa stăteau lucrurile, Grimaldi 
avea să prevină poliţia. Or, nu era momentul - 
nu era deloc momentul. 

Fără să mai aştepte să iasă cineva, strigând: 
„Hoţul, puneţi mâna pe hoţ”, Samuel se 
îndepărtă pe sub copertină. Ajuns la marginea 
pieţei, o luă la fugă pentru a se topi în mulţime. 
lată ceea ce îl va învăţa minte să mai fie 
vreodată curios! 


Monedele nu se potriveau... MONEDELE NU SE 
POTRIVEAU! În zadar le sucise şi le răsucise în 
toate sensurile, piatra sculptată nici nu se 
sinchisise. Erau totuşi de mărimea indicată, deşi 
aveau marginile neregulate. Dar nu făceau 
nimic: niciun semn de căldură, niciun început de 


freamăt. O piatră rece şi moartă, ca toate cele 
din cimitir! De furie, Sam le aruncase într-o 
groapă. Era blocat la Bruges! 

E de prisos să mai spunem că, seara, Sam 
fusese mai degrabă morocănos. Yser i se 
adresase, întrebându-l cum îşi petrecuse lunga 
după-amiază, dar Sam nu răspunsese decât prin 
aluzii îndepărtate la nevoia de a câştiga ceva 
bani. În ceea ce îl priveşte pe Baltus, acesta era 
de două ori surescitat. Mai întâi, la ideea de a-şi 
prezenta în ziua următoare tabloul la concurs, 
iar apoi pentru că îşi închipuia că se află pe cale 
de a descoperi secretul lui Van Eyck. 

— Sunt foarte aproape, o simt. Uleiul este încă 
vâscos pentru a-l amesteca deja în culoare, dar 
nu mai e mult până atunci! Ghilda mă va alege 
curând prim-maestru. 

Aparent, uitase de rolul lui Sam în aceste 
spectaculoase progrese. Colac peste pupăză, 
bona era la fel de amabilă ca întotdeauna, 
servindu-i sos gras numai pe jumătate decât 
celorlalţi sau dându-i în loc de carne o bucată 
de os. Oricum, nu-i era foame. 

Trecuse de-acum de miezul nopţii, şi Sam era 
întins în pat, cu ochii larg deschişi. Se crezuse 
isteţ cu povestea aceea a celui care schimba 
bani, dar pierduse un timp preţios. De-acum 
înainte, în ce direcţie să se îndrepte? Capela 
cimitirului era închisă ermetic şi nu descoperise 
nimic aventurându-se în Pădurea Bătrână. Prin 


urmare, unde se afla moneda? ŞI tatăl lui? Cum 
ar fi putut să-şi salveze tatăl, dacă nu era în 
stare să se salveze pe sine însuşi? 

Singurul motiv de mulţumire: fotografiile. Nu 
cele de la turnir, înceţoşate şi prost încadrate - 
cavalerii păreau să fie deghizați ca la serbarea 
de la sfârşitul anului -, ci peisajele din Bruges 
pe care le surprinsese în drumul spre cimitir. 
Zidurile, turnul, clopotele, panorama oraşului... 
Era un succes. 

Un scârţâit uşor pe coridor. Uşa de la intrare, 
din nou. De data asta, lui Sam nu îi era deloc 
somn. Se îmbrăcă în grabă şi ieşi din atelier în 
vârful picioarelor. Cheia era răsucită în broască, 
zăvorul dat în lături. Afară, zăpada din ultimele 
zile făcuse loc unui strat fin de noroi negricios. 
Urmele de paşi duceau spre dreapta. Ce avea 
de pierdut? O porni pe stradă, închizându-şi 
paltonul la toţi nasturii. Misteriosul plimbăreţ se 
îndrepta aparent spre canal. Samuel îl urmă de 
la distanţă şi, după ce tăie mai multe străduţe, 
ieşi pe podul care trecea peste Reie. Nu se 
zărea nici ţipenie de om. 

Deodată, se simţi înhăţat pe la spate. 

— lat-o, aşadar, pe mica iscoadă. 

O mână puternică îl înşfăcase de braţ, silindu-l 
să se întoarcă. Un tânăr înalt, cu părul blond, îl 
privea, cu faţa schimonosită de furie. 

— Ştiam eu că e şi el băgat în asta. Baltus s-a 
lăsat dus de nas. 


În spatele umerilor lui largi şi a pletelor 
răvăşite, zări silueta lui Yser cu o glugă pe cap. 
Yser! 

— O urmăreai, ai? 

— Nu, replică Sam, încercând să se desfacă 
din strânsoare. Nu ştiam că este ea. Este a treia 
oară când cineva iese din casă şi... 

— O urmăreai, da. Aşa cum faci parte din 
banda care i-a atacat. E rândul meu să-ţi trag o 
mamă de bătaie! 

— Aşteaptă, Friedrich! interveni Yser. Nu este 
sigur că minte. S-ar putea să fie vorba despre o 
coincidenţă. 

— O coincidenţă? A răsărit aşa din senin, doar 
ca să vă sară în ajutor? Şi, în cele din urmă, s-ar 
fi instalat definitiv în locuinţă! Îţi spun eu că eo 
iscoadă a şefului poliţiei! Şi că tot ce merită 
este o chelfăneală pe cinste! 

— Mai încet, Friedrich, pentru numele lui 
Dumnezeu. Dacă află tata că... 

— Eu pot să urlu, dacă vreţi, strecură Sam. 
Măcar, o să ştim ce părere au vecinii despre 
asta! 

— Lasă-l, Friedrich, ceru Yser. Nu o să 
scăpăm, sculând tot cartierul în picioare! 

Tânărul îl eliberă, cu părere de rău, pe Sam. 

— Dacă măcar mi-aţi explica, propuse băiatul. 
V-am spus de ieri, şeful poliţiei nu este prietenul 
meu! Şi el mă ia drept unul dintre hoţii aceia! 

— M-ar mira, mormăi Friedrich, el i-a trimis. 


— El i-a trimis? 

— Friedrich este convins de asta, întări Yser. 
De la început crede cu toată tăria că şeful 
poliţiei i-a angajat să ne atace. 

— Să vă atace? Dar nu speră să fii soţia lui? 

— Este viclean ca o vulpe, şuieră Friedrich. 
Voia să-i rupă braţul lui Baltus, ca să nu mai 
poată picta. Fără tablou, s-a dus premiul de la 
concurs. 

— Şi dacă s-a dus premiul de la concurs, 
pentru el asta înseamnă o şansă suplimentară 
de a se căsători cu mine, completă Yser. Ştie 
bine că tatăl meu este de acord cu această 
căsătorie pentru că, înainte de orice, îşi doreşte 
să nu duc lipsă de nimic. Dacă banii ar intra din 
nou în casă, s-ar mai gândi. 

Şeful poliţiei îi întinsese o cursă lui Bahus 
pentru a-l împiedica să câştige concursul. lată 
de ce nu aprecia prezenţa lui Sam! Sam era 
intrusul pe cale să strice totul! 

— Şi pe deasupra, adăugă Friedrich, se mai 
ocupă şi de nişte lucruri nu prea creştineşti. Am 
intrat de mai multe ori în laboratorul lui. Acolo e 
vorba de magie. E plin de prafuri ciudate, de 
grimoare“. 

— Vechi, de borcane cu animale moarte... N-o 
putem lăsa pe Yser să se ducă acolo, şi-ar 
pierde minţile. 

— Poţi să intri în laboratorul lui? 


Culegeri de formule magice. 


— Sunt valet la Prinsenhof, palatul în care 
locuieşte. Uneori, eu sunt acela care îl serveşte 
în turn. Şi când lucrează la afurisitele lui de 
metale, Crede-mă, e un fum de crezi că a luat 
foc castelul! 

— Acolo ne-am întâlnit, la Prinsenhof, preciză 
Yser. De atunci noi... noi ne iubim. 

Samuel crezu că ghiceşte. 

— Şi vă vedeţi noaptea? 

— Tata nici nu vrea să audă de această 
căsătorie. Friedrich poate că nu este bogat, 
adăugă ea, cu amărăciune în glas, dar e cinstit 
şi curajos. Nicio legătură cu înfumuratul ăsta de 
Klugg, oricât ar fi el de şef al poliţiei. 

— Klugg? sări Sam. Şeful poliţiei se numeşte 
Klugg? 

— Bineînţeles, de ce? 

— Klugg! Dar... atunci aveţi dreptate! El este! 
Şeful poliţiei! El i-a plătit pe tâlhari, am dovada! 

Friedrich îl privi pe Sam, ca şi cum acesta 
tocmai ar fi fost muşcat de şarpele care te face 
să înnebuneşti. 

— Îşi bate joc de noi, nu-i aşa? 

— Yser, adu-ţi aminte! Vesta pe care i-am 
luat-o hoţului, alaltăieri după-amiază... Avea un 
buzunar în căptuşeală, cu un bilet de ordin 
semnat Klugg. Klugg, ca şef al poliţiei! Făgăduia 
trei livre şi doisprezece bani pentru executarea 
unei anumite misiuni. lar această misiune era 
de a-l ataca pe tatăl tău. 


— Ticălosul! se enervă valetul. Ar merita să... 

— Mai încet, Friedrich, te rog! Şi biletul acesta, 
îl întrebă Yser, plină de speranţă, l-ai păstrat? 
Arătându-i-l tatălui meu, îi vom deschide ochii! 

— Vai! Biletul i l-am dat bancherului Grimaldi, 
mărturisi Sam. Nu puteam să-i ghicesc 
importanţa! 

Se lăsă o tăcere penibilă. Cei doi îndrăgostiţi 
îşi plecară privirile consternaţi. Fuseseră atât de 
aproape să se descotorosească de şeful poliţiei! 

— Am o idee, începu Sam. 

Încetul cu încetul, lucrurile începeau să se 
lege, şi în mintea lui se făcea lumină. Dacă 
Klugg fusese la originea afacerii, se putuse afla 
la fel de bine în pădure, pentru a supraveghea 
buna desfăşurare a planului. Or, dacă teoria lui 
Sam era justă, moneda trebuia să se afle în 
apropierea pietrei pentru ca aceasta să poată 
funcţiona. Sau, cel puţin, nu prea departe. Oare, 
în ziua cu pricina, Klugg avea moneda asupra 
lui? 

— Lucrează metale, nu-i aşa? reluă Sam. Nu 
ştii dacă nu i se întâmplă să fabrice şi monede? 

— Monede... nu, asta este interzis, răspunse 
Friedrich. Dimpotrivă, am văzut tot soiul de 
vase, de farfurii în laboratorul lui, de medalii şi 
alte obiecte. 

Medalii! 

— Care-i ideea ta? întrebă Yser. 

— Vă trebuie o dovadă împotriva şefului 


poliţiei pentru a împiedica această căsătorie, 
nu-i aşa? Mă voi duce să o caut chiar în 
laboratorul lui. Friedrich o să mă conducă. 


XVI. Alchimistul 


— Psstt! 

Samuel se întoarse. Friedrich se afla în cadrul 
uşii, tocmai în fundul încăperii, şi îi făcea semne 
cu mâna. Nimeni din cei trei sute de invitaţi, 
reuniți în imensa sală boltită din Prinsenhof, nu 
le acorda vreo atenţie. Cele aproximativ treizeci 
de tablouri aflate în concurs erau dispuse de-a 
lungul pereţilor, dar majoritatea oaspeţilor se 
înghesuiau în faţa unei mese mari, unde 
slujitorii în cenuşiu şi alb - culorile contelui - 
distribuiau vin cald cu mirodenii. Un murmur 
străbătu asistenţa, atunci când Filip cel Bun, 
înveşmântat într-o mantie roşie, cu reflexe 
lucioase, îşi făcu maiestuos intrarea în mijlocul 
consilierilor săi. Şeful poliţiei se afla în rândul al 
treilea. 

— Acum, şopti Yser. 

Samuel se prefăcu că admiră tablourile şi se 
îndreptă, pe nesimţite, spre capătul sălii, ţinând 
în mână cana fierbinte. 

— Dragi prieteni, declară contele, cu o voce 
amabilă, fiţi bine veniţi la Prinsenhof! Sunt sigur 
că imagiştii din Bruges au realizat adevărate 


minuni. Să privim, prin urmare, aceste portrete 
şi să înceapă concursul! 

Izbucniră aclamații, iar Sam se strecură prin 
uşa întredeschisă. 

— Sunt ocupați pentru moment, şopti 
Friedrich, vino! 

Străbătură un şir de culoare rezervate 
slujitorilor, înainte de a ajunge în turnul care 
forma un colţ al palatului. 

— Aici locuieşte şeful poliţiei, explică Friedrich. 
Scara care coboară duce la bucătării, cea care 
urcă, la apartamente şi la laborator. 

— Nu riscăm să ne întâlnim cu cineva? 

— Toată lumea e prinsă cu recepţia, chiar şi 
şeful poliţiei. 

— Şi pentru a deschide laboratorul? 

Friedrich flutură în aer un inel de fier, de care 
era prinsă o ditamai cheie. 

— Perfect, aprobă Sam. Cel mai bine este ca 
tu să rămâi aici, ca să mă previi în caz de 
pericol. 

— Nu vrei să vin cu tine? 

— Dacă ne prind pe amândoi, n-o să ne fie 
mai bine! Este de preferat ca tu să stai de pază, 
este mai sigur. Există un loc unde să ne 
ascundem, dacă lucrurile iau o întorsătură 
proastă? 

— La catul de deasupra laboratorului, în vârful 
turnului. 

— Bine. Dacă vine cineva, alergi să mă 


avertizezi şi ne vom refugia acolo sus. Cu puţină 
şansă, vom trece neobservaţi. 

— Şi cu dovada, cum ai de gând să faci? 

— Văd eu cum o să fac. Oricum, şi eu am ceva 
de recuperat. 

Samuel se avântă pe scară. Ajuns la al doilea 
palier, introduse cheia în broasca mare, în 
formă de bot de lup, apoi împinse uşa care 
scârţâi din balamale. Incăperea nu era aşa de 
întunecată cum şi-o imaginase, datorită celor 
două deschizături destul de largi prin care intra 
lumina. Era de formă circulară - normală pentru 
un turn - şi plină cu un incredibil talmeş-balmeş 
de cărţi, de flacoane, de mese supraîncărcate 
cu pergamente, de păsări împăiate, de gravuri 
străine, de instrumente metalice care 
spânzurau de plafon ca nişte cârnaţi ruginiţi, 
totul învăluit într-un miros persistent de ars - 
având astfel măcar un punct comun cu atelierul 
lui Baltus. In partea opusă şemineului se afla 
cuptorul, acolo unde Klugg se deda, desigur, 
experienţelor sale. Mai erau şi nişte etajere cu 
un fel de alambic pentru distilarea alcoolului, 
oale pline cu ierburi şi prafuri, borcane cu mici 
animale uscate - şoareci şi şopârle - sau 
cufundate într-un lichid verzui. Sam încercă să- 
şi adune laolaltă slabele sale cunoştinţe în 
materie de alchimie: auzise vorbindu-se despre 
piatra filosofală - mulţumesc, Harry Potter! —, 
despre fabricarea aurului pornind de la plumb 


sau de la mercur (nu-şi mai aducea aminte 
exact) şi cam atât. Trebuia să se lase condus de 
instinct. 

Se apropie de cuptorul de cărămidă care îi 
ajungea până la brâu şi care degaja o căldură 
blândă. În compartimentul inferior licărea 
jăraticul, iar dedesubt, săpat ca un soi de 
chiuvetă de lut ars, se afla un recipient oval, pe 
jumătate cufundat în cenuşa caldă. Oare aşa se 
fabrica aurul? Nu se afla totuşi nici urmă de aur 
în tot laboratorul. Deschise apoi un cufăr mare, 
aflat sub prima fereastră, şi dădu peste rezerva 
de talere şi de medalii despre care îi vorbise 
Friedrich. Aparent, era vorba despre creaţii 
originale, cu forme mai mult sau mai puţin 
reuşite, reprezentând diferitele încercări ale lui 
Klugg în materie de metalurgie. Samuel 
recunoscu chiar şi ramurile răsucite care 
slujiseră drept model sfeşnicului pe care i-l 
dăruise lui Yser. Dar nicio monedă. 

Se îndreptă atunci spre biroul din apropierea 
celei de-a doua ferestre şi pulsul i se acceleră 
dintr-odată: aruncat neglijent peste cărţi, era un 
teanc de schiţe ale pietrei sculptate! Crochiuri 
creionate cu cărbune de salbă-moale, în special, 
cu mormântul văzut din diverse unghiuri şi, pe 
unul dintre pergamente, soarele cu cele şase 
raze ale sale, înconjurate de indicaţii cifrate. Un 
plan la scară cu măsuri exacte! Şeful poliţiei 
încerca să descifreze secretul pietrei, asta era 


evident! 

Sam dădu ocol biroului, cu picioarele 
tremurânde. Se aşeză în fotoliul din faţa 
vechiului grimoar deschis, pe care mai mult ca 
sigur Klugg îl consulta cu asiduitate. Paginile 
erau acoperite cu simboluri de neînțeles, dar şi 
cu mici desene care reprezentau o jumătate de 
duzină de pietre sculptate în diferite cadre: un 
templu - grecesc? —, trunchiul unui copac, o 
stâncă pe marginea unei coline, baza unei statui 
asemănătoare celor din Insula Paştelui şi multe 
altele. Un catalog de pietre sculptate, oarecum! 
Samuel inspiră adânc, încercând să-şi păstreze 
capul limpede. Ochii îi parcurseră foaia aşezată 
în faţa lui, pe care fuseseră aşternute câteva 
cuvinte scrise cu majuscule. O traducere în 
latină, presupuse el, a unuia dintre fragmentele 
din vechiul grimoar: 


SI QUIS SEPTEM CALCULOS COLLEGERIT, SOLIS 
POTIETUR. 
SI EFFECERIT UT SEX RADII FULGEANT, COR EJUS 
TEMPUS RESOLVET. 
TUM PERPETUUM AESTUM COGNOSCET.? 


Cerneala roşie era încă proaspătă, semn că 
şeful poliţiei îşi întrerupsese de curând lucrul, 
pentru a se duce la recepţie. Samuel îl bombăni 
pe traducătorul simultan din interiorul capului 


> Traducerea fragmentului latin - prezent şi pe faţa interioară a 
supracopertei - se află la p. 223. 


său care nu-i permitea să înţeleagă altceva 
decât limba vorbită în Bruges. Ar fi trebuit să 
urmeze exemplul lui Lili, pe care mama ei o 
obligase - un alt capriciu al ei - să înveţe latina. 
Ce să-i faci, poate că textul acesta era 
important: îl luă şi îl strecură sub vestă, pentru 
a-l putea examina mai târziu. Întoarse apoi filele 
vechiului grimoar. Nu era vorba acolo doar 
despre piatra sculptată, ci şi despre o grămadă 
de monştri sau de obiecte bizare care trebuie că 
slujeau unor ritualuri magice din acea epocă. 
Cel puţin, asta se putea deduce din ilustraţii: un 
liliac cu chip de copil, o pasăre împăiată care 
bătea din aripi, un cuptor ca acela din laborator, 
un baston noduros incrustat cu pietre 
preţioase... 

— Instructiv, nu? 

Întrebarea explodă în creierul lui Sam ca un 
foc de artificii la baza cefei. Nu văzuse şi nu 
auzise absolut pe nimeni venind! făcu stânga- 
mprejur, siderat, şi se trezi nas în nas cu şeful 
poliţiei, înarmat cu un cuţit. În mod curios, 
acesta nu părea deloc furios, ba, dimpotrivă, 
mai degrabă satisfăcut. 

— Mă întrebam de ce ai părăsit sala cea mare, 
băiete. Sau mai degrabă nu, nu mă întrebam. 

Arătă, sub una dintre etajere, un panou de 
lemn care pivotase, dând la iveală un coridor 
întunecos. 

— Prinsenhof are şi el micile lui secrete, la fel 


ca şi tine. Tu ştii să faci Soarele să meargă, nu-i 
aşa? În felul ăsta ai apărut din senin, alaltăieri, 
ca să-i sari în ajutor lui Bahus. 

Samuel era incapabil să răspundă. Rămăsese 
cu gura căscată, prostit, fără să poată articula 
nici cea mai mică silabă. 

— Tot tu eşti acela care i-a făcut, ieri, o vizită 
bancherului Grimaldi, nu? Ştiu şi asta, mi-a 
descris mutra ta nesuferită. Credeai că o să poţi 
pune laba pe cele trei lire, nu-i aşa? 

Klugg scoase o hârtie de sub plastronul său şi 
i-o flutură pe sub nas. 

— Recunoşti biletul, îmi închipui. Ce păcat că 
acest şarpe bătrân de Grimaldi n-a reuşit să te 
înhaţe pe loc, m-ar fi scutit de... 

Lăsă fraza neterminată, de parcă ar fi vrut să 
nu-şi sperie prada. Nările lui fremătau totuşi 
într-un mod ciudat, iar lui Sam nu-i plăcea deloc 
licărirea galbenă din ochii săi. 

— Ştii de câtă vreme mă interesez de Soare? 

Samuel făcu un gest de habar n-am. 

— Acum un an, am fost informat în legătură 
cu bizara gravură din cimitirul din Pădurea 
Bătrână, de pe un mormânt foarte vechi, despre 
care se spune că este anterior chiar şi 
cimitirului. Ştii cum sunt legendele... în orice 
caz, în ziua în care m-am dus, avea loc 
înmormântarea soției lui Bahus. Acolo am 
întâlnit-o pentru prima oară pe Yser. Doi sori în 
acelaşi loc, asta nu putea fi o coincidenţă. 


Cu mâna rămasă liberă, întoarse distrat filele 
grimoarului. 

— Cunoşti originea cuvântului  „alchimie”, 
băiete? Nu, desigur. Vine de la cemesch. În 
ebraică: soarele. Totul ne vine de la soare. 
Totul! Căldura, lumina, viaţa... Numai atingând 
puritatea văpăilor lui, alchimistul poate reuşi să 
transforme metalul în aur. Toate lucrările repetă 
acest lucru. Unele dintre ele evocă de 
asemenea puterile superioare ale „Soarelui de 
piatră”. Tratatul celor treisprezece virtuți ale 
magiei, de pildă, pe care l-am cumpărat de 
ocazie de la un arab. O carte dificilă, dar plină 
de învăţăminte. Încerc de mai multe săptămâni 
să-i dezleg enigmele, mai ales cu privire la 
modul de a topi monedele. Sper că ai să mă 
ajuţi, nu? 

Klugg agită lama cuţitului sub bărbia lui Sam. 

— Să... să vă ajut? Cum aş putea eu să vă 
ajut? Nu înţeleg nimic din ce scrie şi... 

— Bla, bla, bla! Ştiu că tu ai făcut Soarele să 
funcţioneze, băiete. Era cald data trecută, după 
trecerea ta pe-acolo. Din păcate, degeaba mi- 
am depus moneda în interiorul pietrei, că tot nu 
s-a preschimbat în aur. Presupun că îi lipsea 
căldura trebuincioasă. Dar tu... tu vei şti cum să 
faci ca această căldură să renască, nu-i aşa? 

Vârful cuţitului îl înţepă pe Sam în dreptul 
mărului lui Adam şi o picătură de sânge i se 
prelinse pe gât. 


— Gândeşte-te bine, băiete. Ai şterpelit un 
bilet la ordin şi ai încercat să-l încasezi de la 
bancherul Grimaldi. Te-ai strecurat în 
laboratorul meu, cu speranţa de a fura nu ştiu 
ce. Nimeni nu mă va putea învinui că am ţinut 
să te arestez. Chiar dacă - vai! — arestarea ta 
s-a sfârşit rău! Aşa că ar fi de preferat să-mi 
răspunzi: da sau nu, te-ai folosit de Soare pe 
piatra din Pădurea Bătrână? 

Samuel nu avea de ales. 

— Eu... Da. 

Şeful poliţiei respiră adânc şi cuțitul începu să 
tremure uşor. 

— Bine, oftă el. Eşti un băiat de treabă. 
Acum... 

Se auziră trei bătăi puternice în uşă. 

— Stăpâne, stăpâne! 

Era vocea lui Friedrich. 

— Cine e? răcni şeful poliţiei. 

— Van Todds, stăpâne! Trebuie să veniţi 
degrabă! 

Van Todds? 

— Ce este? 

— Contele a fost atacat! E nevoie de şeful 
poliţiei! 

Şeful poliţiei ezită o fracțiune de secundă. 

— Intră! 

Friedrich deschise uşa şi, când văzu arma, se 
albi la faţă. 

— Stăpâne, ce... 


— Ascultă-mă bine, Van Todds. Tocmai l-am 
surprins asupra faptului pe golanul ăsta care 
scotocea în laboratorul meu. Vreau să-l păzeşti 
şi să nu-i dai drumul până la întoarcerea mea. Și 
să nu schimbe vreo vorbă cu nimeni. Ai înţeles? 

Friedrich aprobă, vădit buimăcit. 

— Şi-acum, spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Un invitat, îngăimă Friedrich. A scos un 
pumnal, în timp ce contele admira tablourile. 

— Contele e rănit? 

— Da, la braţ, şi m-a trimis să vă caut. 

— Şi agresorul? 

— Au pornit pe urmele lui... 

— Bine. la cuțitul ăsta, Van Todds, şi 
supraveghează-l pe băiat până mă întorc. Dacă 
faci tot ce-ţi spun, vei primi o răsplată pe cinste. 

Friedrich luă arma, evitând să-l privească pe 
Sam. Pentru o clipă, şeful poliţiei cuprinse totul 
cu o privire, după care se îndreptă spre uşă, 
având o mină preocupată. Nu făcu însă nici trei 
paşi, că Friedrich înşfacă o cratiţă cu fund plat 
care spânzura de tavan şi se năpusti asupra 
stăpânului său. li aplică o lovitură teribilă în cap 
- de genul smeş câştigător la tenis -, şi Klugg se 
prăbuşi la pământ ca secerat, fără să mai zică 
nici pâs - ghem, set şi meci! 

— De mult mă mâncau palmele, comentă, 
sobru, Friedrich. 

Impinse uşa cu piciorul şi se întoarse spre 
Sam, care rămăsese încremenit. 


— Eşti bine? Mi s-a părut că stăteai de prea 
mult timp aici, aşa că am venit să văd ce se 
întâmplă. Când am auzit glasuri... 

— Contele... Chiar a fost atacat? 

— Nu, nici vorbă, dar trebuia să născocesc 
ceva! Dar după una ca asta nu mai putea fi 
vorba să-l las pe şeful poliţiei să plece. Ai 
dovada? 

Samuel nu răspunse imediat. 

— Numele... numele tău e Van Todds, nu-i 
aşa? 

Celălalt zâmbi. 

— Da, şi ce-i cu asta? 

— Îţi voi da dovada. lar tu, în schimb, va 
trebui să-mi promiţi că te vei căsători cu Yser. 

— Straşnică promisiune, prietene. Nu-mi 
doresc nimic altceva decât să mă căsătoresc cu 
ea. Numai că, după tot ceea ce s-a întâmplat, 
nu cred că Klugg o să ne întâmpine cu flori! 

— N-ai decât să pleci din oraş o vreme. Sau 
chiar să o iei pe Yser cu tine. Găsiți voi o soluție. 
Important este să vă căsătoriți. Uite, ia hârtia 
asta. Cu ea Îl vei convinge pe Bahus. 

Îi arătă biletul la ordin de pe birou şi nu îl slăbi 
din ochi cât timp acesta îl citea. Friedrich Van 
Todds! Era stră-stră-stră... bunicul Aliciei Todds! 
Cu condiţia totuşi ca el să se însoare cu Yser şi 
să aibă copii! lată de ce Yser şi Alicia aveau acel 
aer de familie! Alicia semăna leit cu strămoaşa 
sa îndepărtată. 


— Porcul de Klugg! exclamă Friedrich. 

— N-avem de ce s-o mai lungim, spuse Sam. 
Şeful poliţiei se poate trezi dintr-o clipă-n alta. 
Unde-i cea mai apropiată ieşire? 

— Jos, prin bucătării. Dar, eu trebuie mai întâi 
să-i înmânez biletul ăsta lui Bahus şi să-i explic 
lui Yser cum stau lucrurile. Altfel, şeful poliţiei 
îmi va pune toate astea în cârcă. Dar tu, ai găsit 
ceea ce căutai? 

— Aproape... 

Samuel se aplecă peste cel leşinat. Era sigur 
că moneda era acolo. Pipăi nădragii şefului, sub 
vestă, şi dibui la cingătoare o mică pungă cu 
baierele înnodate. Îşi strecură degetele în 
interior: descoperi într-adevăr o monedă 
rotundă, cu o gaură în mijloc. 

— Trebuie să plec, Friedrich, zise œl, 
străduindu-se să-şi ascundă emoția. Sunt 
foarte... foarte fericit că v-am cunoscut pe tine 
şi pe Yser. Atât de fericit, cum nici nu îţi poţi 
închipui. 

— Haide, Waagen, nu mai face mutra asta, o 
să ne revedem. De ce nu la Malines, n-ar fi o 
idee rea, nu-i aşa? 

— Nu, n-ar fi o idee rea, şopti Sam. 

Îşi strânseră mâinile şi coborâră scara fără 
zgomot. Friedrich o luă pe coridorul ce ducea în 
sala de recepții, iar Sam îşi continuă drumul 
spre bucătării. Era împărţit între dorinţa de a 
reveni în epoca sa şi sentimentul de a abandona 


pentru totdeauna o parte din istoria lui. 
Trădându-i pe Friedrich şi Yser pe parcurs... 
Acesta să fi fost, oare, preţul călătoriei? 


XVII. Versiune latină 


Samuel se ridică în capul oaselor, clătinându- 
se. In jurul lui era o beznă de să-ţi vâri degetele 
în ochi, dar mirosurile îi erau familiare: un 
amestec de cărţi vechi, de vopsea şi de praf. 
Regăsise Librăria Faulkner! Recuperă mobilul 
din ascunzătoare, felicitându-se de a fi adus, în 
sfârşit, dovezi. Aprinse telefonul şi se ghidă 
după lumina lui albăstrie. Cadranul indica: 
vineri, 11 iunie, 16:42. Cu totul, o zi de absenţă 
şi câteva neplăceri în perspectivă. Nimic 
comparabil, fie zis, cu ceea ce risca tatăl lui în 
castelul lui Vlad Ţepeş. Doar dacă nu revenise 
între timp... 

Sam ieşi din spatele tapiseriei cu aceeaşi 
impresie de rău de mare ca şi data precedentă, 
ca şi cum casa era în tangaj din temelii. Urcă 
până la bucătărie şi îşi umplu un pahar cu apă. 
Căută un pachet de prăjituri uscate, dar nu 
dădu decât peste un rest imund de biscuiţi moi, 
se mulţumi cu aceştia şi aprinse televizorul de 
lângă cuptorul cu microunde. Probabil că se mai 
afla încă sub efectul „transferului”, căci tipul 
care comenta imaginile leilor în savană repeta 


fiecare frază într-o manieră ridicolă: 

— Tabatha este cea mai jucăuşă dintre toţi 
puii/ Tabatha este cea mai jucăuşă dintre toţi 
puii, în vreme ce Paulus este cel mai temerar/ în 
vreme ce Paulus este cel mai temerar. El este 
acela care, de îndată ce mama lor se întoarce 
cu spatele/ el este acela care, de îndată ce 
mama lor se întoarce cu spatele, îi atrage după 
sine pe fraţii şi pe surorile lui, să descopere 
lumea în toată vastitatea ei/ îi atrage după sine 
pe fraţii şi pe surorile lui, să descopere lumea în 
toată vastitatea ei. 

In ceea ce-l priveşte pe leuţul numit Paulus - 
Tabatha, Paulus, leii aveau nişte gusturi ciudate 
în materie de prenume -, acesta aplica de două 
ori aceleaşi lovituri de labă unui biet scarabeu 
care avea proasta idee să treacă pe lângă el şi 
care, în consecinţă, se dădea de-a dura de două 
ori. Efectul acesta de de/â-vu era cu atât mai 
tulburător, cu cât se petrecea doar aici, în 
prezent. Din fericire, după vreo zece minute 
ecoul începu să slăbească. 

Ceva mai treaz, Sam îşi dădu atunci seama de 
două lucruri: unu - nu mirosea, sincer vorbind, 
deloc plăcut: efectul apei îngheţate din bazinul 
cabinetului de toaletă de care dispunea Bahus; 
doi - avea nişte pete bizare pe cămaşă. O 
scoase trăgând-o peste cap, fără să-i mai 
desfacă nasturii, şi, după un examen rapid, 
sfârşi prin a înţelege: strecurase pergamentul 


şefului poliţiei sub mantou şi cerneala roşie se 
întinsese pe țesătura albă. Atunci când ajunsese 
în cimitirul din Pădurea Bătrână, pusese într- 
adevăr moneda pe semnul gravat al soarelui, 
dar nu se sinchisise de veşmintele lui. Mantoul 
şi vesta se volatilizaseră în timpul călătoriei, ca 
şi documentul ascuns dedesubt. Din cauza 
căldurii sau a energiei degajate de piatră? In 
orice caz, literele se imprimaseră pe cămaşă. 
Chiar dacă se imprimaseră invers... 

Samuel alergă până în camera de la etaj, luă o 
foaie de hârtie şi un creion şi, lipind hârtia de 
fereastră, recopie, prin transparenţă, textul din 
vechiul grimoar: 


ȘI QUIS SEPTEM CALCULOS COLLEGERIT, SOLIS 
POTIETUR. 
ȘI EFFECERIT UT SEX RADII FULGEANT, COR EJUS 
TEMPUS RESOLVET. 
TUM PERPETUUM AESTUM COGNOSCET. 


Cinstit vorbind, chiar pe o foaie cu pătrăţele 
din secolul al XXI-lea şi cu un creion negru din 
secolul al XXI-lea, frazele acestea nu îi spuneau 
mare lucru. Lili va fi, desigur, mai inspirată. Îşi 
alese nişte haine curate din dulap şi se decise 
să facă un duş. Din pricina diferenţei de 
temperatură, transpira din belşug! Oprindu-se în 
faţa oglinzii din baie, i se păru că se schimbase 
mult. Parcă umerii erau mai largi! Şi coapsele! 
Puful de pe obraji era mai aspru! Doar dacă 


aerul lui obosit nu îl făcea să arate mai în 
vârstă. 

Odată uscat şi parfumat, Sam îşi închise 
geanta şi se pregăti să se întoarcă în casa 
bunicii. Se întreba ce gogoşi ar putea să-i 
toarne, când din bucătărie auzi scârţăitul unui 
scaun. Să fi căzut oare Paulus şi Tabatha din 
televizor, plecând să vâneze scarabeul? Sam 
cobori tiptil pe scară. Un alt soi de jivină stătea 
în faţa frigiderului deschis, într-un elegant 
costum crem şi cu chipul bronzat: Rudolf, 
cavalerul servitor al mătuşii Evelyn. 

— Îţi ofer o bere? spuse Sam, pe tonul cel mai 
vesel posibil. 

Rudolf se întoarse spre el, cu maxilarele 
încleştate. 

— Prostule! tună el. Aici te-ai găsit să te 
ascunzi? 

Trânti uşa frigiderului şi, din două salturi, 
ajunse lângă Sam. În mâna dreaptă, strângea 
mobilul pe care Sam îl lăsase pe masă. 

— Îţi baţi joc de noi? Ştii în ce hal sunt bunicii 
tăi? Şi mătuşa ta? 

Sam nici măcar nu clipi când Rudolf ridică 
mâna să-l lovească. În ultimul moment, totuşi, 
acesta se răzgândi şi se mulţumi să-l înşface de 
braţ. 

— Ce ai făcut de ieri? Te-am căutat peste tot! 

— Am fost la mine acasă, replică Sam. Asta e 
casa mea, nu? 


— Atâta timp cât tatăl tău nu s-a întors, te afli 
sub responsabilitatea familiei tale! Trebuie să fii 
ascultător! 

— Dumneata nu faci parte din familia mea! 

O licărire ucigaşă străluci fugitiv în ochii lui 
Rudolf. De-abia se stăpânea. 

— Asta rămâne de văzut, scrâşni el. Și 
telefonul? Lili credea că l-a pierdut. Tu i l-ai 
furat, desigur! De ce? Ca să-l vinzi? Arăâţi ca 
unul dintre descreieraţii ăia de pe străzi care 
sunt gata de orice ca să-şi plătească drogul! 

Samuel ezită să-i spună că nu furase nimic şi 
că Lili fusese aceea care hotărâse, din proprie 
iniţiativă, să-i împrumute mobilul - fără să-i 
ceară şi lui părerea, de altfel. Dar asta n-ar fi 
făcut decât să o pună pe verişoara lui în 
încurcătură. 

— Vezi bine că nu l-am vândut, de vreme ce 
se află aici! 

— Ar trebui să te duc la poliţie, asta te-ar face 
să-ţi piară pofta de a mai minţi. Hoţii în faşă ca 
tine, dacă nu-i pui la punct de la început... Ai 
noroc că mătuşa ta este aici! 

Ce şansă, într-adevăr! 

Fără să-i dea drumul la braţ, Rudolf îl târî 
afară, până la maşină. Sam îi opuse doar o 
slabă rezistenţă, oricum nu avea chef să ia 
autobuzul ca să se întoarcă la bunici. În schimb, 
se văzu nevoit să suporte un interogatoriu în 
toată regula, pigmentat cu remarci acide în 


ceea ce priveşte iresponsabilitatea tatălui său, 
care îl lăsa mereu de capul lui. Sam îşi muşcă 
buzele, încercând să creadă cu toată tăria în 
virtuțile tăcerii. 

Odată ajuns în casa bunicii, prefăcutul său 
unchi se metamorfoză: din buldog agresiv 
deveni saint-bernardul protector, care aducea 
înapoi la stână oaia rătăcită. 

— L-am găsit, bunico, şi n-a fost deloc o 
treabă uşoară! Pretinde că a dormit în casa de 
pe strada Barnboim, dar nu sunt sigur că poate 
fi crezut. 

Bunica se repezi la Sam pentru a-l acoperi cu 
pupături. 

— Sammy al meu! Sammy al meu! Am fost 
atât de speriată! Atât de speriată! Spune-mi ce 
s-a întâmplat! 

— Aveam nevoie să fiu singur, bunico. Am şi 
eu dreptul să fiu puţin la mine acasă, nu? 

— Bineînţeles, evident! Dar de ce să fugi?! 
Aşa, fără să spui o vorbă, nimic! 

— Dacă vreţi părerea mea, persiflă Rudolf, nu 
ţinea să se afle acolo ca să primească notele de 
la sfârşitul anului. 

Vai, mediile! Uitase de ele. Mulţumesc, Rudolf! 

— Au venit în dimineaţa asta, admise bunicul. 
E adevărat că nu sunt strălucite. Dar trebuie să-l 
înţelegem pe copilul ăsta, în ultima vreme nu a 
avut o viaţă uşoară. Şi apoi, situaţia nu e chiar 
atât de catastrofală! 


— Continui să fiu de părere că anul viitor ar 
trebui să-l trimiteţi la internat, insistă Rudolf. 
Dacă... dacă Allan nu se întoarce, va trebui să 
vă hotărâți să o faceţi. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare, pe care Sam o 
rupse primul. 

— Se va întoarce, afirmă el, răspicat. Vă 
promit că se va întoarce! 

Bunicul dădu din cap. 

— Desigur că se va întoarce! Allan se întoarce 
întotdeauna! Să nu uit, Sam, te-a sunat unul 
dintre prietenii tăi. Onk sau Monk, n-am înţeles 
bine. 

Monk? îi telefonase Monk? 

— Ce... ce voia? 

— Să-ţi aducă aminte de turneul tău de judo 
de mâine. Părea să ţină foarte mult să fii acolo. 

Evident, Monk avea de gând să-i rupă oasele 
de faţă cu toată lumea! 

— La drept vorbind, nu prea sunt în formă, se 
scuză Sam. Săptămâna asta nu m-am antrenat 
aşa cum trebuie şi, decât să fiu eliminat din 
primul tur... 

Bunica îl bătu peste braţ, arborând un surâs 
indulgent, dar Rudolf vedea cu totul altfel 
lucrurile. 

— Dacă cedezi în această privinţă, bunico, îi 
faci un prost serviciu. In special după ceea cea 
făcut! Samuel are nevoie de reguli, de disciplină 
şi competiţia este cel mai bun mijloc de a-i 


forma caracterul! Dacă dă înapoi în faţa 
primului obstacol care-i apare în cale, cum va 
proceda mai târziu ca să iasă basma curată? 

Cu ce drept se băga cretinul ăsta în costum? 
Vai! Bunica păru sensibilă la argumentele lui. 

— Totuşi, de obicei judoul îţi place mult, nu-i 
aşa? 

— Da. Doar că acum sunt puţin cam obosit 
ŞI... 

— Cred că Allan şi-ar fi dorit să te duci, tranşă 
bunicul. 

Rudolf prinse din zbor ocazia de a-şi lua 
revanşa. Dădu, jubilând, lovitura de graţie. 

— Am putea să-l însoţim, asta i-ar da curaj! Și 
măcar vom şti unde e! 

Samuel se pomeni consemnat în camera lui în 
seara aceea, cu interdicţia de a vorbi cu Lili - 
pentru a limita deplorabila influenţă pe care o 
avea asupra tinerei fete. Faimosul „furt” al 
mobilului fusese argumentul suprem al acestei 
decizii: bunicii lui se simţiseră obligaţi să-l 
pedepsească. Ciudat cum prezenţa lui Rudolf 
făcea ca balanţa să se încline în defavoarea lui! 
In timpul mesei, Sam se văzuse silit să înghită, 
pe deasupra, o a doua salvă de reproşuri de la 
mătuşa Evelyn: elev lamentabil, 
cvasidelincvent, viitor cerşetor şi alte vorbe 
şugubeţe. Viitorul său părea să se contureze: 
dacă tatăl lui nu reapărea, avea să fie expediat 
la internatul-puşcărie din Meriadek, în Statele 


Unite. Încă o dată, Sam găsi că e mai prudent să 
tacă. 

Ajuns în camera lui, luă patru, cinci foi de 
ciornă, măzgăli câteva cuvinte în josul lor, apoi 
le făcu cocoloş. leşi pe balcon şi aruncă 
ghemotoacele pe fereastra deschisă, în odaia lui 
Lili: trebuia neapărat să discute cu ea. Fata era 
încă jos, cu mama ei, dar, în cele din urmă, 
avea să se urce şi să găsească foile de hârtie pe 
mochetă. In aşteptare, Samuel se aşeză în faţa 
computerului. Căută „Hans Bahus” pe Internet, 
fără succes: existau într-adevăr câţiva Hans 
Bahus, muzician sau campion de ciclism, dar 
niciunul în legătură cu pictorul din Evul Mediu. 

Află, în treacăt, că „Klugg” - sau klug - este un 
soi de prăjitură cu rom şi că Yser este un fluviu 
de pe lângă Bruges - Bruges situându-se, aşa 
cum ghicise, în nord-vestul Europei. Investigă 
apoi galeriile de artă virtuale căutând pictura 
flamandă, dar tot fără niciun rezultat: dacă se 
vorbea mult despre tablourile lui Van Eyck, nici 
urmă de portretul lui Yser. Cele două mâini albe 
şi rochia neagră pe care-şi dăduse osteneala să 
le picteze nu trecuseră în posteritate! 

După un timp, un mic zornăit sonor îi dădu de 
veste că Lili tocmai se conectase la chatul 
indicat de Sam pe ghemotoacele de hârtie. 
Nume de cod: bă'atu/depeplajă. 


LILI: Bravo! Camera mea = coş de gunoi! Nu, 


glumesc, sunt mulţumită să pot vorbi liniştită. 
Nu ştiu ce are mama, Rudolf trebuie să fie 
cauza. Toată lumea a înnebunit aici! Tu ce faci? 
Păreai să fii KO la masă. 

SAM: L-am ratat pe TT = nu era epoca bună. 
Ai recuperat monedele? 

LILI: Am văzut în Cartea Timpului. Erai la 
Bruges, în 1430, nu? Piesele sunt OK, în 
banduliera mea. Nu am încetat să mă gândesc 
la tine. 

SAM: 1000 X mulţumesc. Fără tine, m-ar fi 
spânzurat. Scurt pe 2. O să-ţi povestesc mai 
târziu. Ai făcut progrese la latină? Musai să-mi 
trad ceva. Poate fi important. 

„Sl QUIS SEPTEM CALCULOS COLLEGERIT, SOLIS 


POTIETUR. ŞI EFFECERIT UT SEX RADII FULGEANT, COR 
EJUS TEMPUS RESOLVET. TUM PERPETUUM AESTUM 


COGNOSCET.” 

Eu înţeleg O! Mulţumesc! 

Lili promise să găsească repede rezolvarea, 
chiar dacă, în caz că se bloca, ar fi fost nevoită 
să apeleze la profesorul pe care i-l descoperise 
mama ei. Sam profită de acest moment de 
respiro şi se întinse pe pat. Era pe punctul de a 
aţipi, când cineva bătu încet la uşă. 

— Sammy! Pot să intru? 

— Bineînţeles, bunico, intră. 

Bunica închise precaută uşa, ca şi cum nu ar fi 
vrut să fie surprinşi. 

— Să nu crezi că-mi face plăcere să te trimit în 


camera ta! şopti ea. Dar pentru că nu vrei să ne 
explici ce se întâmplă... Mobilul, dispariţiile de 
acasă... bunicul tău şi cu mine nu putem sta cu 
braţele încrucişate. 

— Nu-ţi reproşez nimic, bunico. 

— Ştiu, spuse ea, aşezându-se pe cuvertură, 
tocmai asta mă nelinişteşte. Dar nu ca să-ţi ţin 
predici am urcat. Te-a săpunit destul Evelyn! 
Nu, voiam să-ţi fac o... o mărturisire. Nu ştiu 
dacă asta poate să-ţi redea încrederea în tine... 
Ţi-a povestit bunicul despre stagiul lui Allan în 
Egipt, de acum câţiva ani? [i-a spus cât am fost 
de răscolită? 

— Ţi-era frică să nu fi păţit ceva, nu-i aşa? Dar 
la vremea aceea eraţi în Statele Unite şi nu 
puteaţi părăsi băcănia, ca să mergeţi după el. 

— Am fi făcut-o, dacă ar fi fost necesar. Dar, 
într-un anume sens, nu era musai. Cum să-ţi 
spun eu... Eram departe, la mii de kilometri, şi 
simţeam limpede că Allan era în pericol. Totuşi, 
îţi jur, Sammy, eram sigură sută la sută că nu 
murise. Noaptea, când dormeam, aveam nişte 
viziuni, foarte scurte. 

Nu-i bine spus că îl vedeam. Aveam mai ales 
sentimentul prezenţei lui. Este un lucru asupra 
căruia o mamă nu se poate înşela, nici măcar în 
vis. Era acolo, învăluit în ceaţă, în mijlocul unor 
forme bizare, ca într-un decor de cinema. 
Uneori zâmbea, alteori, faţa i se contracta. 

Era emoţionată, şi Sam o îmbrăţişă. 


— Te cred, bunico. 

— Eşti drăguţ, Sammy. Din nefericire, asta nu 
e totul, suspină ea. În ziua în care... în care 
mama ta a ieşit de pe drum, pe deal... Tu erai la 
spital, îţi aduci aminte? 

Sam îşi amintea bine fiecare detaliu din acea 
zi blestemată. Tocmai fusese operat de 
apendicită şi o infirmieră îi anunţase drama. O 
chema Belinda, era roşcată, cu un soi de 
boneţică pe cap şi ochi negri, mari, puţin cam 
tâmpi. Expresia panicată a chipului său îi 
rămăsese  întipărită pentru totdeauna în 
memorie. 

— Când poliţia a sunat la noi să ne anunţe, am 
ştiut chiar în clipa aceea că nu mai era nicio 
speranţă. Degeaba ne dădea asigurări polițistul 
că va fi transportată la urgenţe, eu nu mai 
aveam vreo îndoială că totul se sfârşise. Şi asta 
am simtit-o. 

Samuel nu avea niciun chef să retrăiască din 
nou acele momente îngrozitoare. Nu astăzi. Mai 
bine să se ocupe de prezent. Mă rog, cum s-ar 
spune... 

— Şi acum, bunico? Ce simti în legătură cu 
tata? 

Ea îl privi drept în ochi şi lacrimile îi 
scânteiară, şiroindu-i pe obraji. 

— Trăieşte, dragul meu, sunt convinsă de 
asta. Ai încredere în bătrâna ta bunică: trăieşte! 

— ŞI... zâmbeşte sau se încruntă? 


— Mde... în visele mele de acum ceața este 
prea groasă ca să pot distinge ceva. Dar este 
acolo, sunt sigură de asta. Aşadar, te rog, 
Sammy, să nu faci prostii. Nu vreau să aibă 
ceva să ne reproşeze, atunci când se va 
întoarce. 

ÎI sărută pe frunte şi se retrase în vârful 
picioarelor, înainte de a izbucni cu adevărat în 
plâns. Samuel rămase un moment lungit în pat, 
sucind şi răsucind în toate sensurile ceea ce 
tocmai auzise. Tatăl lui era în viaţă. Trebuia să o 
creadă orbeşte pe bunica? Intr-o zi, cu Maverick, 
profesorul de ştiinţe, abordase chestiunea 
premoniţiilor şi a celorlalte percepții 
extrasenzoriale. Pentru Maverick, cei care 
pretindeau că au avut acest gen de experienţe 
făceau, pur şi simplu, ca memoria lor să 
funcţioneze de o manieră selectivă: „Dacă îmi 
repet de zece ori că o maşină albastră va 
apărea la colţul străzii, explica el, şi a zecea 
oară, în sfârşit, o maşină albastră chiar apare la 
colţul străzii, am tendinţa să uit primele mele 
eşecuri, reţinând doar succesul. Dar am 
dobândit, oare, în felul ăsta, darul de a vedea în 
viitor? Sunt capabil de  premoniţii? Nu, 
bineînţeles că nu. Dar, pentru noi, este 
reconfortant să credem că putem controla ceea 
ce ne scapă”. 

O săptămână mai devreme, Sam ar fi aplicat 
fără să ezite acest raţionament bunicii lui: ea 


interpreta ulterior şi în avantajul ei evenimente 
care aparţineau în realitate hazardului în stare 
pură. Dar uite că, de o săptămână, punctul său 
de vedere evoluase sub multe aspecte! Vremea 
certitudinilor luase sfârşit! 

În timp ce făcea aceste reflecţii, Sam 
percepea când şi când crâmpeie înăbuşite de 
conversaţie de cealaltă parte a peretelui: Lili îşi 
dădea toată silinţa să-i traducă textul. Obosit de 
atâta aşteptare, în cele din urmă, adormi. 

Zornăitul din computer - un soi de „clinc” - îl 
trezi din somn pe la unu noaptea. Se repezi spre 
monitor: băiatuldepeplajă încerca să între în 
legătură. Făcu clic pe pseudo-ul verişoarei sale. 


LILI: Mulţumesc pentru temele de vacanţă. M- 
am împotmolit şi finalmente profa de laTN m-a 
ajuT prin mail. Noroc că ţine la minei lată 
traDCR după ea: 


„CEL CARE VA STRÂNGE LAOLALTĂ CELE ŞAPTE 
JETOANE VA FI STĂPÂNUL SOARELUI. DACĂ POATE 
FACE SĂ STRĂLUCEASCĂ CELE ŞASE RAZE, INIMA LUI 
VA FI CHEIA TIMPULUI. ATUNCI VA CUNOAŞTE 
CĂLDURA NEMURITOARE.” 


Samuel citi şi reciti mesajul de zece ori, pentru 
a încerca să-i pătrundă sensul. Ce/e şapte 
jetoane; stăpânul soarelui; să facă să 
strălucească cele şase raze; căldura 


nemuritoare... Desigur, toate astea aveau o 
legătură directă cu piatra sculptată. Unele 
expresii erau totuşi metaforice, şi îşi dădea 
seama de ce Klugg îşi închipuise că, strecurând 
o monedă în cavitate, va reuşi să transforme 
piatra în aur. Dar nu despre alchimie era vorba 
aici, ci doar despre „călăatorie”: inima lui va fi 
cheia timpului. 


SAM: Eşti cea mai nemaipomenită verişoară 
din toată galaxia. Bun, iată cum văd eu textul. 
După părerea mea, jetoane = monede. Trebuie 
deci să aduni la un loc 7 monede găurite ca să 
afli cu adevărat cum funcţionează piATR (= să-ţi 
alegi epoca?). Cele şase raze sunt cele ale 
soarelui. 

Cum să le faci să strălucească? Nici 1 ID. 
Soarele trebuie să se aprindă, poate? Căldura 
nemuritoare = senzaţia de arsură despre care 
ţi-am vorbit; arzi şi nu mori = căldură + 
nemurire... în sfârşit, presupun! Zi-mi dacă eşti 
de acord cu raţionamentul meu! 


Aşteptă nerăbdător timp de câteva minute, 
sperând că bă/atu/ldepeplajă avea să-i confirme 
intuiţiile, dar, după un sfert de oră, trebui să se 
încline în faţa evidenţei: mai mult ca sigur că 
băiatuldepeplajă dormea dus. 


XVIII. Surpriză 


Era o aglomeraţie de zile mari: niciun loc 
disponibil în parchingul gimnaziului. Rudolf 
drăcuise tot ce îi ieşise în cale - slabă satisfacţie 
-, înainte de a reuşi să-şi gareze Porsche-ul lui 
4x4 nou-nouţ, la o sută de metri distanţă, în 
spatele unui imobil dărăpănat. Probabil că 
începea să regrete că ţinuse cu tot dinadinsul 
să-l însoţească pe Sam! Bunica îşi pusese rochia 
ei drăguță, cu flori, care o făcea să pară veselă 
şi zglobie - fără ca ea să fie câtuşi de puţin 
astfel -, iar bunicul nu contenise să dezbată 
nişte subiecte atât de pasionante, precum 
fasolea verde la cutie şi mărcile de conserve 
cele mai vândute în băcăniile americane. Sam 
nu-şi descleştase dinţii, pentru ca toată lumea 
să priceapă bine că era dus cu forţa la abator - 
ceea ce era perfect adevărat, din punctul lui de 
vedere. Mătuşa Evelyn nu găsise de cuviinţă să 
vină - considera hocheiul mai formator, i-o 
repetase în nenumărate rânduri lui Allan -, iar 
Lili pur şi simplu nu fusese convocată, pentru a 
fi ţinută la distanţă de verişorul ei. În e-mailul pe 
care i-l adresase în acea dimineaţă, ea îi spunea 
că pusese deoparte o tonă de cărţi la biblioteca 
municipală şi că trebuia să se întoarcă neapărat 
acolo. Într-un anume sens, Sam prefera s-o ştie 
la bibliotecă... 

Primul lui reflex când intră în sala de sport fu 


să-l caute din priviri pe Monk. Gradenele erau 
deja pe jumătate pline de spectatori care 
conversau zgomotos, ecoul vocilor fiind 
amplificat de plafonul metalic. Proiectoarele 
fixate la înălţime luminau jumătatea de duzină 
de tatami, a căror instalare regulamentară era 
verificată de arbitri. Căpitanii de echipă 
discutau între ei, câţiva judoka se încălzeau, 
înfofoliţi bine, şi, în colţul oficialilor, programul 
de concurs era consultat pe computer. Dar nici 
urmă de Monk. O bronşită fulgerătoare? O 
entorsă la încheietura mâinii, în timp ce îşi 
ungea tartina cu unt de arahide? Începuse, 
deodată, să-l mustre conştiinţa, considerând că 
era contrar moralei să le spargă dinţii micilor săi 
camarazi? Putea să-şi închipuie ce voia. 

Samuel îi lăsă pe ai săi în tribuna Nicolas-Gill - 
botezată după numele marelui campion 
canadian - şi o porni, fără pic de entuziasm, în 
direcţia vestiarelor. Nu întârzie să dea peste 
maestrul Yaku care îl întâmpină cu un surâs 
imperceptibil. Maestrul Yaku nu era genul 
expansiv, ceea ce nu-l împiedica să se 
intereseze îndeaproape de elevii săi, ştiind 
adesea mai multe despre ei decât părinţii lor. 
Acestor calităţi profund umane îi erau atribuite 
în general atât succesul cursului său, cât şi 
capacitatea lui, pe vremea când participa la 
campionate, de a „citi” şi de a contracara jocul 
adversarilor. 


— Mă bucur că ai venit, Samuel. Ştiu că nu 
erai prea pregătit pentru acest turneu, dar este 
o experienţă bună pentru tine. Nu-ţi fie teamă, 
şi fii încrezător în forţele tale, de acord? Acum 
du-te să te schimbi şi ai grijă cum te mişti. 

Sam mormăi un vag „mulţumesc”, convins 
mai degrabă că ar fi trebuit să se îmbarce într- 
un avion cu care să zboare în celălalt capăt al 
lumii. Alese un dulap mai ferit şi se dezbrăcă 
încet, indiferent la glumele camarazilor 
referitoare la competiție. Era unul dintre cei mai 
mici ca vârstă totuşi - de-abia împlinise 
paisprezece ani, de o săptămână! —, şansele lui 
de a se clasa convenabil în cadrul turneului fiind 
foarte aproape de zero absolut. Îşi trase pe el 
chimonoul - judogi, în termeni tehnici -, îşi legă 
recenta sa centură maro, efectuă câteva 
exerciţii de respiraţie şi câteva mişcări ale 
corpului, apoi se deplasă pe dojo, printre ultimii. 

Cei şaizeci de competitori erau deja aliniaţi în 
faţa arbitrilor şi vacarmul publicului nu înceta să 
se amplifice, pe măsură ce se umpleau 
tribunele. Monk era şi el acolo, un munte de 
muşchi şi de agresivitate. Din fericire, nu-l văzu 
pe Sam sosind, ocupat cum era să-l persifleze 
pe un blond longilin, unul dintre potenţialii săi 
rivali. Samuel se plasă imediat la celălalt capăt 
al  şirului şi rămase cu capul plecat. 
Megafoanele începură să împroaşte o muzică 
folclorică şi spicherul luă cuvântul pentru a 


anunţa deschiderea oficială a turneului de judo 
Sainte-Mary/Fontana, ediţia cu numărul 27. Se 
povestea că aceste două oraşe, Sainte-Mary şi 
Fontana, îşi cultivau rivalitatea de la 
întemeierea lor şi că, de o sută cincizeci de ani, 
tinerii se înfruntau în „lupte corp la corp” pe cât 
de violente, pe atât de spectaculoase. După al 
Doilea Război Mondial, municipalităţile 
deciseseră să substituie acestor încăierări 
barbare întreceri mai prieteneşti şi de bună 
vecinătate. Atunci, cluburile de judo se 
inspiraseră din tradiţie, organizând întâlniri la 
toate categoriile pentru 11-13 şi 14-16 ani, 
învingătorul fiind considerat un fel de campion 
regional. Anul precedent, Sam căzuse - în toate 
sensurile cuvântului - în confruntarea cu de 
neclintitul Monk, în primul tur, după ce acesta îl 
întorsese ca pe o clătită în secunda 43. Monk, 
care era doar cu câteva luni mai în vârstă decât 
Sam, cucerise trofeul la grupa 11-13 ani şi 
nutrea mari speranţe să şi-l adjudece azi pe cel 
de la 14-16 ani. Cine ar fi putut de altfel să-i 
stea în cale? Dacă nu era cel mai în vârstă, era 
cu siguranţă cel mai solid şi, în orice caz, cel 
mai parşiv. Fiecare se ruga să nu-l aibă ca 
adversar! 

Samuel se îndreptă spre tatamiul unde trebuia 
să aibă loc prima lui confruntare. Aruncă o 
privire spre tribuna Nicolas-Gill, de unde bunica 
îi trimise un semn de încurajare. Luă centura 


roşie pe care i-o întindea arbitrul, o legă pe 
deasupra celei maro, gata să-l înfrunte pe Pete 
Moret, unul dintre colegii săi de club. Echipa din 
Sainte-Mary având într-adevăr efectivul cel mai 
numeros - şi încă de departe -, se hotărâse ca 
reprezentanţii celor două oraşe să fie puşi faţă 
în faţă, fără a se ţine seama de oraşul din care 
proveneau. Ceea ce explica riscul de a se 
măsura cu Monk. 

— Hadjime! comandă arbitrul. 

Samuel înaintă doi paşi, încercând să înşface 
mâneca sau reverul /judogi-ului lui Pete Moret. 
Exista, bineînţeles, posibilitatea de a se prăbuşi 
imediat pe tatami, pentru a spune în felul 
acesta adio turneului, dar nu ţinea să-i ofere 
această plăcere lui Rudolf. Ce i-ar fi fost dat să 
audă din gura lui! Pe de altă parte, Pete Moret 
era departe de a fi un as al dojo-urilor, iar 
maestrul Yaku ar fi considerat această 
înfrângere suspectă. Sam îl lăsă aşadar pe Pete 
să gâfâie din greu, încercând să-şi plaseze 
lovitura lui „specială”, Koshi guruma, o mişcare 
de balansier cu şoldul şi, la prima ocazie, îl puse 
jos, măturându-i sec piciorul de sprijin. Pete 
basculă pe covor, şi arbitrul anunţă: 

— Waza-ari! 

Waza-ari, ceea ce însemna şapte puncte în 
contul lui, o excelentă intrare în materie. 

Sam îl fixă imediat la sol cu una dintre 
imobilizările lui favorite, braţul lui drept 


strângând ferm ceafa lui Pete, în vreme ce cu 
braţul stâng şi cu toată greutatea corpului îl 
menținea la pământ. Se răsuci astfel un 
moment cu victima lui sufocată sub el, 
numărând în acelaşi timp secundele: „22, 23, 
24...” 

— Yppon! proclamă arbitrul. 

Yppon era cel mai mare avantaj, cele 10 
puncte care asigurau victoria! 

Samuel şi Pete se ridicară, îşi aranjară 
chimonourile şi se salutară. Arbitrul îşi îndreptă 
braţul în direcţia lui Sam pentru a-l desemna pe 
învingător. Aplauze frenetice ale bunicii şi 
bunicului dinspre gradene! 

Pe când îşi punea cipicii pentru a se întoarce 
în vestiar, vocea gingaşă a lui Monk susură în 
spatele lui: 

— N-a fost rău, Faulkner. Pete Moret e la 
nivelul tău, aşa că... Aş fi fost tare dezamăgit să 
pierzi, dacă pricepi ce vreau să spun. 

Îşi strângea pumnii săi mari, cu un aer belicos. 

— Mi-a făcut plăcere să nu te decepţionez, 
Monk. 

Sam nu-i mai aşteptă replica şi îi fugi de sub 
nas: n-avea rost să se expună unei umilinţe 
suplimentare. Cât despre perspectiva de a-l 
înfrunta, prefera să nu se gândească la asta. Se 
refugie la toaletă pentru a fi mai liniştit şi nu 
urcă decât pentru cea de-a doua confruntare. 

În continuare, dimineaţa se derulă ca-ntr-un 


vis. Tragerea la sorţi îi fusese favorabilă, căci, 
până în  şaisprezecimi, Sam întâlni doar 
adversari ce-i erau la îndemână, pe care-i 
bătuse cel puţin o dată până atunci. Oricum, se 
simţea într-o formă olimpică, aplicând prizele cu 
uşurinţă şi chiar cu o forţă mai mare ca de 
obicei. Sam fusese întotdeauna un judoka destul 
de bun, cel puţin pe planul vivacităţii şi al 
tehnicii, dar îi lipseau puterea de a-şi arunca 
adversarul şi rezistenţa la figurile de la sol. 
Astăzi, se simţea totuşi mai în largul lui ca 
oricând. Îşi văzu imaginea reflectată în oglinda 
din sala de duşuri, coapsele şi braţele care i se 
păreau mai robuste, şi sfârşi prin a se convinge 
că, efectiv, câştigase în musculatură. Slujba la 
macaraua din Bruges? Cursele prin Pădurea 
Bătrână? Călătoria în timp făcea, poate, mai 
mult decât toate antrenamentele de dezvoltare 
a muşchilor. 

Înveselit, abordă cu seninătate cel de-al 
patrulea meci al său din acea dimineaţă. 
Concurentul pe care îl avea în faţă era de data 
asta un băiat din Fontana, cu centură maro, 
nervos şi rapid, şi pe care nu-l cunoştea. Acesta 
îl atacă încă din start şi îi aplică un Yuko - 5 
puncte -, secerându-i piciorul drept, atunci când 
Sam încerca să-i apuce garda. Din fericire, căzu 
pe o parte şi putu să se ghemuiască pentru a 
evita să fie imobilizat. Întrucât niciunul dintre ei 
nu reuşi să dobândească un avantaj la sol, 


arbitrul îi despărţi - Matte! — şi lupta se reluă 
din picioare. De-abia în ultimul minut, Sam 
întrevăzu soluţia salvatoare, graţie unui Uki 
otoshi nu prea ca la carte: întrucât adversarul 
lui se angajă în mod imprudent, îl trase spre el, 
aplecându-se uşor, iar apoi îi imprimă o mişcare 
bruscă în sens invers. De două ori dezechilibrat, 
băiatul din Fontana căzu pe spate, ceea ce Îi 
aduse lui Sam un frumos Waza-ari. 7 puncte la 
5, câştigase la limită! 

Bunica era în al nouălea cer, atunci când se 
revăzură la prânz, în cafeneaua de lângă liceu. 

— Sferturile de finală, Sammy! Şi tu care nici 
măcar nu voiai să te prezinţi! 

— Am avut noroc, îngăimă el, fără să-şi ridice 
privirile din spaghetele lui bologneze. 

— Asta poţi s-o repeţi, îi întări spusele Rudolf. 
Pe covoarele din stânga era cu totul altă 
poveste. Ai fi putut zice că toţi cei de acolo erau 
mai zdraveni şi mai puternici. În special băiatul 
cu care vorbeai la început. 

— Monk? 

— Nu ştiu cum îl cheamă. E un adevărat 
măcelar băiatul ăsta! l-a executat pe toţi, în mai 
puţin de un minut! 

— Şi tu... s-ar putea să-l ai ca adversar? se 
îngrijoră bunica. 

— Nu m-am uitat pe listă, eludă Sam 
subiectul. Oricum, n-o să ajung prea departe, în 
după-amiaza asta. Aş putea primi încă o porţie 


de paste? 

La desert, Rudolf scoase mobilul lui Lili din 
buzunar şi îl aşeză, cu un aer enigmatic, pe 
masă. 

— Aş avea o întrebare, Samuel. Dacă n-ai 
vândut telefonul, atunci te-ai folosit de el, nu-i 
aşa? Ai făcut fotografii? 

„Drace!” îşi spuse Sam. „Mai trebuia, pe 
deasupra, ca un cretin ca el să-şi bage nasul în 
albumul meu numeric! Bine c-am şters pozele 
ratate cu cavaleri!” 

— Ai scotocit, Rudolf? Lili n-o să fie prea 
încântată când o să afle. 

Rudolf bătu cu dosul mâinii în şervetul lui. 

— Sper că nu vrei să-mi dai lecţii de morală? 
Ce-i cu clişeele astea? 

— Despre ce anume e vorba? se interesă 
bunica. 

— Despre un oraş vechi, acoperit de zăpadă. 
Acoperit de zăpadă, în anotimpul în care ne 
aflăm, vă daţi seama? Aş fi curios să aflu unde 
le-a făcut. 

— Ah, dacă-i doar asta... oftă uşurată bunica. 

— Nu vă daţi seama? se aprinse Rudolf. Încă 
de la început şi-a bătut joc de noi! N-a fost 
acasă la tatăl lui! Nici în gară, în weekendul 
trecut! Se plimbă nu ştiu pe unde! 

Preţ de o secundă, Sam se crezu descoperit. 
Rudolf îl scormonea cu privirea într-un mod 
realmente îngrijorător, ca şi cum ar fi făcut din 


toate astea o problemă personală. Sau Lili îi 
trădase secretul? Nu, era imposibil. Pur şi 
simplu, Rudolf nu suporta vreo împotrivire. 

— A fost o frumoasă emisiune despre oraşele 
Europei, joi seară, spuse Sam. N-aţi văzut-o? Am 
fotografiat imaginea de pe ecran. 

— Minţi! Rezultatul n-ar fi fost de-o asemenea 
calitate! 

— Greşeşti, Rudolf, aparatul ăsta are o 
rezoluţie foarte bună. Două milioane de pixeli, 
dacă am citit bine. Alegi întotdeauna lucrurile 
cele mai bune, nu-i aşa? Acum, te rog să mă 
scuzi, dar trebuie să mă duc să-mi fac 
încălzirea. 

Şi se ridică de pe scaun, pentru a curma orice 
interogatoriu suplimentar. 

Când intră în dojo, competiţia era departe de 
a fi reînceput. Mulţi spectatori  dejunau, 
mestecând sendviciuri în tribune, iar judoka se 
regrupaseră, după afinități, în jurul tatamiurilor. 

— O zi mare pentru tine! îi aruncă Pete Moret. 
Nu te-am văzut niciodată atât de remontat. 

— Mulţumesc! 

— Ştii cu cine te lupti în sferturi? 

— O să... o să mă duc să aflu. 

În realitate, Sam făcu mai întâi un ocol prin 
vestiar, căci îl zărise pe Monk în dreptul 
computerelor şi nu ţinea să fie ţinta unor noi 
sarcasme. Monk în dreptul computerelor... 
Ideea asta nu-i dădu pace, în timp ce se spăla 


pe mâini. Monk în dreptul computerelor! Dar 
bineînţeles, ce prost era! 

Îşi trase în grabă chimonoul pe el şi se repezi 
spre masa oficialilor. Monk era un as în 
informatică. l-o spusese Kathy. Chiar el era 
acela care fusese, mai mult sau mai puţin, 
desemnat să se ocupe de întreţinerea 
computerelor! Ar fi putut foarte bine să 
trucheze tragerea la sorţi, pentru a-i permite lui 
Sam să treacă de mai multe tururi, până în 
momentul în care aveau să se întâlnească! 
Atribuindu-i adversari de valoare mai mică, de 
exemplu. Ceea ce explica buchetul său de 
victorii de dimineaţă! 

— lertaţi-mă, aveţi programul sferturilor de 
finală? 

Jonathan Robin, secretarul clubului, făcu 
imprimanta să zbârnâie şi îi înmână o foaie. 

— Curaj, Faulkner! 

Sam se cufundă cu spaima-n suflet printre 
pătrate şi săgeți. Sfert de finală A: Jerry Paxton 
VS Samuel Faulkner. Uf! Nu era Monk! lar pe 
Jerry Paxton îl cunoştea, aparținea echipei din 
Sainte-Mary. Fără a fi un monstru, era bine 
clădit şi făcea parte dintre duri, aşadar nu era 
nicio ruşine să pierzi împotriva lui! Şi să-l eviți 
astfel pe Monk! Sam îşi regăsi zâmbetul: avea 
să se apere fără vlagă în faţa lui Paxton şi să 
termine turneul teafăr şi nevătămat, fără a 
pierde stima şi consideraţia celor din jur. Rudolf 


putea să-şi reambaleze reflecţiile lui despre 
disciplină şi caracter! In cel mai rău caz, dacă 
Paxton comitea o eroare grosolană... Sam luă 
din nou foaia: Sfert de finală B: Milton Farley VS 
Ronald Joly. Cu unul dintre aceştia doi ar urma 
să dispute semifinala. Viaţa era frumoasă, 
oricum ai fi luat-o! 

Sam  examină tribunele, încercând să-şi 
localizeze adversarul. Publicul era pe cale să se 
întoarcă în sala de sport pentru a urmări finalul 
turneului şi mulţi dintre spectatori mergeau 
printre scaune sau îşi aşteptau prietenii în 
picioare. Jerry se afla probabil în aripa de nord, 
stând la taclale cu cei mai vechi din club şi... 
deodată, Sam se simţi ca lovit de trăsnet. 
Paxton era într-adevăr în partea de nord, dar 
izolat de ceilalţi. Era aşezat la baza tribunei, cu 
un braţ petrecut drăgăstos pe după gâtul Aliciei 
Todds... Alicia Todds a lui! CACI ALICIA TODDS 
ERA ACOLO! Şi ea ieşea cu Jerry Paxton! 

Samuel trebui să se sprijine de panoul de 
afişaj să nu cadă. Imaginile lui Yser îi reveneau 
în minte şi se adăugau celor ale Aliciei, cu 
jeanşii ei mulaţi şi cu tricoul negru şi scurt, care 
îi lăsa buricul descoperit. Chiar şi de la distanţa 
aceasta, frumuseţea ei lumina întreaga sală de 
sport. Paxton o săruta cu lăcomie, ca şi cum 
tocmai atunci sosise, şi degetele lor se 
înlănţuiau. Lui Sam îi veni să vomite. Buna lui 
dispoziţie de adineauri se risipi pe dată şi avu 


impresia că inima nu-i mai bătea. Respira 
sacadat şi neuronii lui pluteau într-o supă 
amară. Alicia... Momentul era desigur teribil de 
nepotrivit, dar trebuia să-i vorbească. Era o 
legătură între ei, o legătură a cărei existenţă ea 
nici nu o bănuia, dar care era mai presus de 
orice. Da, trebuia să-i vorbească. 

Înaintă ca un automat spre aripa de nord şi se 
proţăpi stângaci în faţa celor doi îndrăgostiţi. 

— Salut! 

Aceştia ridicară ochii spre el, surprinşi că 
cineva îndrăzneşte să-i deranjeze. 

— Faulkner? mormăi Jerry. Încă n-a început 
după câte ştiu, nu? 

— Samuel şi cu mine ne cunoaştem de multă 
vreme, i-o tăie Alicia, cu vocea ei melodioasă. 
Cândva, eram vecini. 

Ea îl urmărea cu un aer greu de definit în 
privire, un amestec de interes, de curiozitate, 
de ranchiună, poate, şi de amintiri, de-atâtea 
amintiri. Samuel îşi înfipse unghiile în palmă ca 
să nu plângă. 

— Îl cunoşti pe Faulkner? întrebă Paxton. Nu 
mi-ai spus. 

— Sunt cel puţin trei ani de când n-am mai 
vorbit cu el, replică Alicia. Nu puteam să ghicesc 
că o să vină să ne salute! Dacă nu cumva vrea 
să-ţi spună ceva legat de meci. 

— Îmi pare tare rău, Alicia, îngăimă Sam. 
Am... am fost un idiot. Ar fi trebuit să vin să te 


văd, să-ţi explic. În capul meu totul era atât de 
complicat! Îmi pare rău. Te-ai... te-ai schimbat! 

„Eşti minunat de frumoasă”, adăugă în sinea 
lui, „şi probabil e bătător la ochi că încă te mai 
iubesc.” 

— Presupun că ăsta e un compliment, se arătă 
amuzată Alicia. Şi tu ai mai crescut. 

Paxton începea să-şi piardă răbdarea: 

— Bun, e-n ordine, Faulkner, o să reglăm totul 
imediat, de acord? Du-te mai bine să te 
încălzeşti cu micul Moret, o să ai nevoie. 

— OK, desigur, vă deranjez... 

Se retrase de-a-ndărătelea , pe deplin 
conştient că se purtase ca un imbecil. Alicia 
continua să îl fixeze, iar Paxton îi azvârli un 
zâmbet  dispreţuitor, de genul: „Dispari, 
prăpăditule, nu faci nici doi bani, Alicia e a 
mea”. 

Pentru Sam, nu mai putea fi vorba să se lase 
bătut... 


XIX. Hansoku-Make 


Întâlnirile din faza finală se desfăşurau pe 
tatamiul central. Cei mai tineri îşi terminaseră 
sferturile şi venise rândul celor de 14-16 ani să 
între în luptă. Sam făcuse câteva exerciţii cu 
Pete, animat de o furie înăbușită. Din când în 
când, arunca o privire spre Alicia, dar aceasta 


era întoarsă cu spatele. Trebuia, totuşi, în cele 
din urmă, să îl privească. 

— Samueeel Faulkner! 

Urcă pe covor în aplauzele publicului şi se 
înclină în faţa adversarului său. 

— Hadjime! 

Primul şoc avea să fie dur. Samuel şi Jerry 
declanşară o adevărată luptă a mâinilor, în 
încercarea de a înşfăca mâneca sau reverul 
judogi-ului celuilalt. Dar Sam n-avea nicio 
intenţie să cedeze: o ajutase şase secole mai 
devreme pe strămoaşa Aliciei Todds să se 
descotorosească de şeful poliţiei, aşa că nu era 
să se lase ridiculizat în faţa descendentei 
acesteia! Paxton încercă mai multe secerări, 
servindu-se de greutatea lui, dar Sam se ţinu 
zdravăn pe picioare. Conta pe aroganta 
tânărului şi pe excesul lui de încredere - Jerry 
părea atât de sigur pe el! Problema era că 
măsura cu cinci sau şase centimetri mai mult 
decât el şi că prin urmare trebuia să îl ţină la 
distanţă. Sam schiţă aşadar unul sau două 
atacuri, mai puţin în speranţa de a obţine 
puncte, cât pentru a evita să fie sancţionat 
pentru lipsă de combativitate. În cursul celui de- 
al treilea minut, atunci când Sam simţea cum 
începe să  obosească, Jerry se descoperi: 
convins de superioritatea lui fizică, dădu drumul 
reverului lui Sam şi îl prinse de gât pentru a-l 
trage în spate şi a-l face să-şi piardă echilibrul. 


Sam nu făcu nici una,nici alta: îşi răsuci 
fulgerător umărul sub braţul lui Paxton, îndoi 
genunchii în aceeaşi mişcare şi se propulsă 
înainte. Corpul lui Jerry desenă o curbă de toată 
frumuseţea în aer şi se prăbuşi pe covor. Buf! 

— Yppon! strigă arbitrul. 

Se auzi un tunet de aclamații. Sam câştigase! 
Se îndreptă fără să-i vină să creadă. Bunica îi 
trimitea săruturi, iar Rudolf se dezumflase cu 
totul. Dublă victorie! În tribuna dinspre nord, 
Alicia se ridicase în picioare. Acum, da, se uita 
la el. 

Maestrul Yaku îl felicită printre primii: 

— Ce ţi-am spus eu, Sam? Nu trebuie să-ţi fie 
teamă să ai încredere în tine! Tu eşti în stare să 
mergi până la capăt! 

Sam acceptă complimentul şi se feri să 
mărturisească faptul că avea să se dezumfle în 
semifinală! îşi onorase contractul cu vârf şi 
îndesat! 

În jumătatea de oră care urmă, asistă cu un 
ochi distrat la celelalte trei confruntări. Pentru 
el, se terminase. Ronald Joly câştigă sfertul de 
finală B, după ce luptase cu ferocitate la sol, iar 
Monk se calificase, aşa cum era de aşteptat, în 
dauna unei centuri negre din Fontana. Dar toate 
astea nu aveau nicio importanţă. Meciurile de la 
11-13 ani nu îl pasionară deloc şi, cu spiritul pe 
deplin liber, se pregăti să dispute - şi să piardă 
- semifinala lui. Cu doar două minute înaintea 


începerii luptei, Jonathan Robin, secretarul 
clubului, veni să-l bată pe umăr. 

— Faulkner! Am o veste bună pentru tine! 
Mergi direct în finală. 

Samuel tresări. 

— Cum? 

— Ronald Joly s-a accidentat la sol adineauri, 
probabil că şi-a luxat umărul. A declarat forfait. 

— Cum? 

— Eşti surd, Faulkner? Eşti în finală. 

La microfon, speakerul confirma într-adevăr 
anularea meciului şi îi prezenta apoi pe ceilalţi 
doi semifinalişti - în speţă, Monk şi marele blond 
longilin -, chiar cei doi care se tachinaseră la 
începutul turneului. Sam era distrus. De pe 
banca lui îi văzu năpustindu-se unul asupra 
celuilalt, ca nişte fiare sălbatice, izbindu-se cu 
mânie şi scoțând strigăte răguşite. Sam nu era 
pregătit să îndure aşa ceva! La un moment dat, 
marele blond încercă să-l ridice pe Monk, urlând 
sub greutatea lui, şi se auzi distinct cum îi 
trosniră coastele. Sau oasele, sau cartilagiile, nu 
se ştia prea bine. Atacul nu dădu roade şi 
amândoi Continuară lupta la sol, cărându-şi 
pumni. Arbitrul trebui chiar să intervină ca să 
nu-şi scoată ochii! 

Samuel întoarse capul să nu-i mai vadă. „Îl voi 
înfrunta pe Monk în finală”, îşi repeta el, „şi încă 
în faţa Aliciei. Îl voi înfrunta pe Monk în finală şi 
încă în faţa Aliciei” - şi tot aşa! Atunci când privi 


din nou spre tatami, Monk era pe spate, 
încleştându-şi adversarul între picioare şi 
sugrumându-l atât de dur cu braţul, încât 
victima sa aproape că se învineţise. Marele 
blond lovi de câteva ori în podea, în semn de 
abandon. Răsună o nouă explozie de strigăte de 
bravo. Samuel mai avea doar câteva minute de 
trăit! 

Ultimul sfert de oră înainte de finală se dovedi 
a fi cu adevărat cumplit. Toată lumea îl încuraja 
sau îi dădea sfaturi, în vreme ce lui i se făcuse 
greață. Exact ca atunci când se slujise de 
piatră... Piatra, da, mare nevoie ar fi avut acum 
de ea! Un mic tur în Japonia, de ce nu, nu conta 
în ce epocă. Dar în zadar se gândea cât se 
poate de intens la monedă şi la piatră, nu se 
întâmpla nimic. Avea să moară aici, în dojo-ul 
din Sainte-Mary, în faţa unei mulţimi în delir! 

Îşi lepădă cipicii şi, cu moartea în suflet, păşi 
pe covor. Monk era şi mai impresionant în 
chimono alb şi doar la un metru distanţă. Un soi 
de Yeti... un Yeti care se lingea pe buze, pe 
deasupra. Căci Monk se lingea pe buze, da. 
Avea să-l mănânce de viu! 

Samuel se strădui să se concentreze asupra a 
ceea ce se hotărâse să facă: să sucombe, 
poate, dar cu capul sus. Alicia era acolo, să nu 
uităm. Totuşi, cu cât se concentra mai mult, cu 
atât avea impresia că o ceaţă uşoară îi 
acoperea ochii. Inconştientul lui, fără îndoială, 


refuza să vadă... 

— Hadjime! urlă arbitrul. 

„Haide, rezistă mai mult de 43 de secunde şi 
bate-ţi recordul!” 

Monk se năpusti asupra lui Sam care reuşi, in 
extremis, să-şi salveze garda. Celălalt apucă să- 
i înşface mâneca şi se sforţă să-l facă să se 
întoarcă. Sam se arcui pentru a nu ceda. Monk 
era mult mai greu, evident, mult mai puternic. 
Şi simţea şi cum îl îneacă un val de transpiraţie, 
iar genunchii... Trecuseră zece secunde? Yeti 
avansa piciorul, liniştit, pentru a-l testa în 
partea dreaptă. Nu părea grăbit să termine, de 
fapt. Mai întâi să-l obosească, să se distreze cu 
el... Vechea poveste cu şoarecele şi pisica! 
Monk efectuă apoi o mişcare din şold, şi Sam nu 
avu timp decât să se distanţeze pentru a se 
eschiva. În treacăt, îşi răsuci încheietura mâinii 
şi îşi reprimă o grimasă. Silueta lui Monk, 
enormă şi grotescă, agăţată de /judog'-ul lui, i se 
părea ireală. Nu şi răsuflarea lui. 

Îşi dădu atunci seama că Monk îşi dubla din ce 
în ce mai frecvent fiecare dintre gesturi. 
Întocmai ca verişoara lui, Lili, atunci când se 
întorsese în pivniţă. Sau ca puiul de leu Paulus 
care alerga după scarabeul lui pe ecranul 
televizorului. Monk întindea braţul să-l prindă de 
rever, schiţa o fentă din corp pentru a-l atrage 
spre el, apoi întindea din nou braţul, repeta 
fenta din corp... Era atât de dezarmant, încât 


Sam nu văzu venind magistrala secerare care îl 
trimise pe covor. Se prăbuşi ca din pod şi evită 
Ypponul doar pentru că se răsturnase pe fese, în 
loc să cadă pe spate. 

— Waza-ari! anunţă arbitrul. 

Samuel se ghemui pentru a scăpa de labele lui 
Monk care încerca să-l întoarcă. Dacă ar fi vrut 
cu adevărat, acesta n-ar fi avut nicio dificultate 
să încheie definitiv lupta la sol. Dar, vădit lucru, 
avea alte planuri. 

— Matte! 

Arbitrul le ceru celor doi adversari să se 
îndepărteze şi să-şi aranjeze chimonourile. În 
tribune nu se auzea niciun zgomot şi fiecare 
spectator îşi reţinea respiraţia, presimţind că 
Yeti era pe cale de a pune punct disputei. 

Monk avansă ţopăind, cu un uşor zâmbet în 
colţul buzelor. Apoi se dădu brusc înapoi şi 
reîncepu să ţopăie, avansând cu acelaşi surâs - 
infam - în colţul buzelor. Samuel clipi: ecoul se 
instalase cu adevărat. Un soi de distorsiune în 
timp care îi permitea să vadă ceea ce era pe 
punctul de a se produce cu una sau două 
secunde mai înainte, provocând acel faimos 
efect de de/â-vu. Altfel spus... Sam îşi îndepărtă 
rapid glezna în clipa în care Monk se pregătea 
să încerce să o secere. Altfel spus, Sam putea 
anticipa acţiunile adversarului cu o secundă sau 
două înainte ca acestea să se realizeze! Acest 
mod de a se lăsa în jos, de exemplu: Monk se 


pregătea să-şi strecoare braţul între picioarele 
lui pentru a-l ridica şi a-l bascula peste umeri, 
obţinând în felul acesta un Yppon răsunător! 
Samuel nu trebui decât să se îndepărteze câţiva 
centimetri pentru a-i dejuca manevra şi pentru 
a-şi dezechilibra o clipă adversarul. Yeti avu un 
aer mirat şi un murmur înfioră sala. Ce se 
întâmpla? 

Atunci, Monk se apropie şi efectuă o mişcare 
din şold pentru a-l înşfăca pe Sam dintr-o parte. 
Dar şi de data asta Sam prevăzuse acţiunea 
adversarului său. Îi însoţi gestul ocolindu-l pe 
Monk şi plasă o timidă secerare. Yeti păru 
descumpănit: o a doua tentativă care tocmai 
eşuase! Şi într-un mod la fel de inexplicabil. 
Evident, îşi spuse Sam, judoul în asemenea 
condiţii nu era tocmai echitabil. Dar ce putea fi 
echitabil într-o luptă între el şi Monk? 

Secunde interminabile, Yeti se chinui astfel să- 
şi plaseze prizele, dar plăpândul lui opozant îl 
contra, ripostând chiar, atunci când avea 
ocazia. Lupta devenea un fel de dans, un 
neaşteptat balet între David şi Goliat. Şi Monk 
se enerva. Sâcâit că nu reuşea să termine 
odată, declanşă unul dintre procedeele sale 
favorite, Morote, în care antebraţul repliat 
trecea pe sub subsuoara adversarului şi, printr-o 
rotaţie a corpului, îl proiecta în aer şi la sol. 
Numai că Sam avusese deja ocazia de a se 
familiariza cu acest gest, Monk având deosebita 


amabilitate de a i-l prezenta în premieră cu 
două secunde mai devreme. În momentul în 
care acesta îşi încordă braţul pentru a riposta, 
Sam plonjă cu toată forţa în aceeaşi parte, 
antrenându-l pe Monk în căderea sa. Dus de 
elanul pe care şi-l luase şi tras de greutatea lui, 
Yeti descrise un soi de roată imperfectă, înainte 
de a se prăvăli greoi pe covor. 

— Waza-ari! exclamă arbitrul. 

Un val de stupoare parcurse asistenţa: 7 
puncte la 7, Sam egalase! Se ridică prompt - 
avea totul de pierdut la sol - şi căută cu privirea 
cifrele roşii ale cronometrului de pe perete: 
treizeci şi opt de secunde. Treizeci şi opt de 
secunde de rezistat! 

Monk se ridică, la rândul lui. Yeti nu era deloc 
într-o bună dispoziţie, ca să spunem aşa. Nu 
zăbovi decât să-şi verifice centura şi se năpusti 
- în două rânduri! — pufnind ca un taur. Cu 
braţele înainte, încerca să-l apuce pe Sam de 
mânecă, dar, ca prin farmec, acesta îi scăpa 
mereu şi labele lui uriaşe se închideau în gol. 
Două sau trei hohote de râs se făcură auzite din 
rândul publicului - printre care şi al Aliciei, 
Samuel ar fi putut să jure -, ceea ce îl scoase cu 
totul din fire pe Yeti. 

— O să te strivesc, urlă el, o să...! 

Arbitrul interveni, bătând din picior: 

— Hansoku-Make! 

Cei doi combatanți se opriră brusc, împietriţi. 


Un înger trecu prin dojo, în vreme ce arbitrul îşi 
îndreptă degetul acuzator spre Monk. Hansoku- 
Make era descalificarea imediată pentru acţiune 
contrară spiritului judoului. Nu aveai, într- 
adevăr, dreptul să-ţi ameninţi adversarul. Monk 
era eliminat! Sam câştigase finala! 

O furtună tropicală păru să se abată asupra 
sălii de sport: publicul aplauda să-şi rupă 
palmele, făcând să tremure gradenele. Bunica 
dădea din cap, nevenindu-i să creadă, iar 
bunicul ridicase degetele în semn de victorie. 
Cei doi adversari se salutară - Monk cu ochii 
plecaţi -, şi Sam fu purtat în triumf, la iniţiativa 
lui Pete Moret. Făcu de două ori turul sălii, pe un 
munte de umeri şi de braţe care scandau: „Sa- 
mu-el! Sa-mu-el”, în vreme ce el încerca să o 
repereze pe Alicia. O văzu în colţul dinspre nord 
şi i se păru că zâmbea... 

După zece minute de nebunie şi după 
înmânarea oficială a medaliilor, Sam reuşi, în 
sfârşit, să se îndrepte spre duşuri şi să-şi 
regăsească pacea. Rămase un timp nesfârşit 
sub jetul de apă, până ce „ecoul” dispăru cu 
desăvârşire. Mulţumi pietrei. Mulţumi 
călătoriilor. Altfel, niciodată nu i-ar fi putut veni 
de hac lui Monk! Niciodată n-ar fi cucerit 
medalia de aur! 

Trecu apoi în vestiar, şiroind de apă şi cu 
prosopul în jurul taliei, întrebându-se dacă nu 
cumva Monk îl aştepta în faţa dulapului său. Dar 


încăperea era goală, Yeti spălase putina! 

Cineva însă bătea la una dintre ferestrele de 
sus. Sam examină silueta chircită în spatele 
geamului care-şi pierduse luciul. S-ar fi putut ca 
Alicia...? 

Răsuci mânerul, cu inima bătându-i cu o sută 
pe oră. 

— Lili? 

— Sammy... Scuză-mă că... 

Ea aruncă o privire în interior să se asigure că 
nu o vedea nimeni. 

— Rudolf te aşteaptă în parching, cu bunicul şi 
bunica, nu voiam să mă vadă. 

Samuel se întrebă de ce era atât de palidă 
verişoara lui. Ar fi vrut să o lase să între în 
vestiar, dar răsuflătoarea era prea îngustă. 

— Ştii că am câştigat? se înflăcără el. Medalia 
de aur! L-am bătut pe Monk, îţi dai seama? 

— Da, mi-a spus Pete Moret, e formidabil! 

— Nu prea pari în apele tale. 

— Azi-dimineaţă, trebuia să mă duc la 
biblioteca municipală, îţi aduci aminte? 
Pregătisem nişte cărţi vechi. 

— Da, şi? 

Trase de chinga genţii ei şi scoase o carte. 

— Am... am continuat să caut despre Vlad 
Ţepeş. Toate informaţiile posibile. 

— Drăguţ din partea ta, dar... 

Ea îi întinse exemplarul prin fereastră. 

— În cele din urmă, am găsit-o pe asta. În ea 


se vorbeşte despre unul dintre castelele lui din 
Valahia. 

Samuel luă lucrarea: Bran, reședința lui 
Dracula. Imaginea de pe copertă reprezenta un 
castel pe un pinten stâncos, cu turle şi 
fortificaţii. 

— E plină de fotografii în interior. Şi chiar... 
unele poze ale temniţelor din subsoluri. Am pus 
un semn, uită-te! 

Rosti aceste ultime cuvinte cu o voce scăzută, 
şi Sam se grăbi s-o deschidă la pagina indicată. 
Erau mai multe imagini dintr-o încăpere joasă, 
cu pereţii cu tencuiala căzută, cu cârlige pentru 
lanţuri şi greutăţi de prins la picioarele celor 
întemnițați. Samuel începea să înţeleagă de ce 
verişoara lui era atât de bulversată. Oare nu 
acesta era locul unde îl întemniţase Vlad Ţepeş 
pe tatăl lui? Căci, după câte îşi amintea Sam, 
ilustraţia din Cartea Timpului arăta un castel de 
soiul ăsta. 

— Priveşte ultima fotografie din dreapta, reluă 
Lili. După autorul cărţii, graffitiul este de epocă. 

Samuel înclină volumul pentru a avea ceva 
mai multă lumină. În prim-plan se vedea o 
bucată de zid, cu un soi de inscripţie albicioasă, 
gravată stângaci în piatră. Samuel avu nevoie 
de câteva secunde pentru a o descifra, unele 
litere nefiind prea _ lizibile. Dar semnificaţia 
întregului era clară şi autorul mesajului nu lăsa 
loc de îndoială. Cu şase secole mai înainte, în 


adâncul celulei sale, Allan Faulkner scrisese: 
AJUTA-MA, SAM!