Matthew Kirby — [Assassin’s Creed] 02 Mormantul hanului

77 


Ed 


"MATTHEW J. KIRBY 


PLLADIN 


Matthew J. Kirby 


ASSASSIN'S CRIED 2 


Ultimii Descendenţi 


MORMÂNTUL HANULUI 


Traducere Ana-Veronica Mircea 
Paladin 
2021 


Pentru Charlie, a cărui minte inventivă va rămâne în istorie. 


A 
CAPITOLUL UNU |" 
China - 1259 E.C.! 


Natalya își ţinu respirația și aşteptă explozia. 

Din fortăreaţa înaltă de deasupra ei, artileriștii song tocmai 
lansaseră alt baraj de bombe de fier din fei yun pi-li pao, 
tunurile lor metalice care bubuiau ca trăsnetul. Strălucind roșii 
ca focul, proiectilele descriau arce înalte pe cerul nopţii, pentru 
a se năpusti apoi către Hoarda Marelui Han. 

Fata își puse palmele peste urechi și se adăposti în spatele 
fortificațiilor înălțate de inginerii jin. Cu toate că mormanul de 
pământ se cutremura la fiecare impact, azvârlindu-i ţărână în 
ochi cu un zgomot destul de puternic încât să aibă impresia că 
urechile i se sparg ca porţelanul, construcţia rezistă. 
Deocamdată. 

Aerul, fierbinte și umed între mâinile sufocante ale verii, se 
liniști apoi, îngroșat de fumul pulberii negre pe care Natalya o 
simţea, usturătoare, în ochi și în nări. 

Ba nu, e/o simţea în ochi și în nări. 

În ochii și în nările lui Bayan, un războinic buriat din 
îndepărtatele stepe nordice, care era strămoșul Natalyei. Dar 
faptul că trăia amintirile unui bărbat era aspectul cel mai puţin 
dezorientant al simulării. Cultura mongolului Bayan îi fusese 
complet străină, iar războiul de cucerire purtat de poporul lui în 
Asia și Europa o umplea de o neliniște profundă. Totuși, ca 
urmare a acelor invazii, în arborele ei genealogic rus și kazah 
pătrunsese ADN-ul unui strămoș mongol. Povestea cuceririlor 
mongole era, într-un fel, povestea originilor Natalyei. 

Lângă Bayan, un războinic tânăr tremura privind în sus, de 
parcă s-ar fi temut că meterezele se vor prăvăli peste ei. 
Întreaga armată a Hanului văzuse cât rău puteau pricinui armele 
poporului song, sfârtecând oamenii și caii, cu fier și foc. 

Natalya îl simţi pe Bayan pășind în faţa ei pe scena minţii și 
se retrase în umbră, lăsând memoria lui să-și urmeze cursul. 

—  Liniștește-te, îi spuse Bayan ostașului. N-a fost decât o 


: Era comună - coincide cu sistemul de numărare a anilor pornind de 
la nașterea lui Cristos. Dar este o denumire neutră preferată de 
popoarele cu altă religie decât cea creștină (n.tr.) 


demonstraţie. Vor să se asigure că ne amintim de înfrângerea 
noastră de la Poarta Xin Dong. 

Tânărul strânse din buze și dădu din cap. 

— O demonstraţie convingătoare. 

După discurs și înfățișare, părea un recrut tangut și probabil 
nu participase la prea multe lupte. Nu era un mongol din stepe. 
Nu luase parte la instrucţie și la nerge, marea vânătoare. Bayan 
ținea foarte bine minte prima lui experienţă, copleșitorul șir de 
războinici de aproape o sută treizeci de kilometri lungime, 
mărșăluind și călărind disciplinaţi, fără să rupă vreodată rândul, 
cu ambele flancuri formând un cerc imens cu diametrul de mulţi 
kilometri, pe care îl strânseseră apoi metodic, înconjurând 
vânatul, pentru ca turmele de animale înfricoșate să poată fi 
ucise pe îndelete de Marele Han. Exerciţiul durase câteva luni și- 
i pregătise pentru război pe Bayan și pe toţi luptătorii din triburi. 

Acest oștean tânăr avea să-și găsească până la urmă curajul 
sau urma să piară, fie de mâna dușmanului, fie ucis de Hoardă, 
din cauza lașităţii sale. Bayan va trebui să-i ordone căpitanului 
unităţii arban a tânărului tangut să stea cu ochii pe el. 

— Cum te numești? îl întrebă. 

— Chen Lun. 

Bayan îi ceru numele căpitanului și pe al comandantului său, 
apoi adăugă: 

— Nu te pierde cu firea, Chen Lun. Așa cum Ogodai-Han a 
cucerit poporul jin, și M&ngke-Han va învinge poporul song. Vom 
nimici cetatea asta și vom ucide până la unul bărbaţii, femeile și 
copiii adăpostiţi în ea. 

Războinicul își plecă fruntea. 

— Așa va fi. 

Pe urmă Bayan îl părăsi și porni de-a lungul zidului de 
apărare, inspectându-și propriile trupe și simțindu-se mulţumit 
de hotărârea și de puterea exprimate de înfățișarea oamenilor 
în prezenţa artileriei song, fără să se sinchisească de arșiţa de 
pe acele meleaguri și de bolile ce le bântuiau. Către apus, 
dincolo de fortificațiile Hanului, muntele se profila înalt și negru 
în noapte, cu îndepărtatele lumini ale Orașului Pescarilor de pe 
culme. Nici măcar Alamut, fortăreața Asasinilor din Persia, nu-i 
rezistase asediului atât de bine și de mult ca bastionul acela. 
Locul unde se afla, cu râuri late și pante abrupte pe trei laturi, îi 
oferea un avantaj natural de netăgăduit, sporit de mașinile de 


război ale poporului song. 

Însă altă umbră se înălța în faţa muntelui, o terasă pe Dealul 
Șaua, construită din porunca Hanului. Bayan bănuia că, în cele 
din urmă, le va înlesni atacul sau le va oferi o perspectivă mai 
bună asupra orașului. Unii o credeau o demonstraţie 
nebunească de trufie a Marelui Han, dar se putea numi trufie 
când cel care o manifesta era Biciul lui Dumnezeu, Împăratul 
Lumii? 

La ora hotărâtă, Bayan se retrase în partea de răsărit a 
taberei, pe Dealul Leului, pentru a li se alătura celorlalţi 
comandanţi din mingghar? în geruf generalului lor. În imensul 
cort rotund, înfășurat în pâslă, căldura era înăbușitoare. O parte 
din ceilalți comandanţi tușeau, iar câţiva erau palizi și păreau 
slăbiţi, deși se străduiau din răsputeri să-și ascundă boala. 
Bayan se întrebă câți oșteni le va ucide molima înainte de 
încheierea luptelor. 

— Am primit ordine noi, spuse generalul Köke. Wang Dechen 
va conduce în seara asta un asalt asupra Porții Hu Guo. 

— Wang Dechen? întrebă un comandant. 

— Da, întări Köke. 

Wang Dechen era cel mai de încredere general al Hanului, 
comandantul suprem. Acolo, la Orașul Pescarilor, avea în 
subordine, atât pe cursurile de apă, cât și pe uscat, patru unităţi 
tumen ale Hoardei, fiecare alcătuită din câte zece mii de 
oameni. Un asalt condus de el însuși nu putea fi decât de cea 
mai mare importanţă. 

— Fiindcă ne-au învins la Poarta Xin Dong, continuă K5ke, 
acești song nu se așteaptă să-i atacăm atât de curând și pe 
întuneric. Wang Dechen vrea alături de el numai oameni în cea 
mai bună formă. Fiecare dintre voi știe cât de sănătoși și în ce 
stare îi sunt oamenii din jagum. 

— Ai mei sunt pregătiți. Bayan își șterse sudoarea care i se 
prelingea de sub coif. Toţi oamenii mei sunt gata de luptă. 

Köke își roti privirea prin ger. 

— Şi ceilalți? 

Câţiva comandanți își oferiră unităţile în întregime. Cei cu mai 


2 Regiment mongol alcătuit din o mie de oameni, adică o sută de 
unităţi arban (n. tr.). 

3 lurtă foarte mare (n. tr.). 

1 Unitate a armatei mongole alcătuită din o sută de soldaţi (n. tr.). 


mulţi oșteni atinși de molimă se limitară doar la o parte dintre 
unităţile mici, alcătuite din câte zece oameni și numite arban, 
de sub comanda lor. Köke le acceptă pe toate. 

— Adunaţi-vă luptătorii și veniţi la meterezul dinspre miazăzi, 

peste o jumătate de oră, puse el capăt întrunirii. Acolo veţi primi 
ordine. 
_ Comandanții se împrăștiară și Bayan grăbi pasul către tabără. 
In timp ce el își vedea de drum, Natalya simţi un nou val de 
spaimă și de epuizare totală. Avea să fie a cincea bătălie prin 
care trecea, alături de strămoșul ei, în simularea din Animus. 
Simţea nevoia unei pauze, să se detașeze de locul acela 
sângeros și aducător de moarte. 

— Nu pot, spuse împingându-se spre suprafaţa minţii lui 
Bayan. Victoria, nu pot face asta. 

Trecură câteva clipe. Inceputul luptei era tot mai aproape. 

— Victoria? 

Te simţi bine, Natalya? întrebă, în mintea ei, o voce feminină 
cu un ușor accent franțuzesc. 

— Nu, nu mă simt bine. Cred că am nevoie de o pauză. 

Neuronal ești stabilă, deși pulsul și tensiunea arterială sunt 
ușor crescute. 

Serios? ar fi vrut Natalya să spună. Ce altceva ar fi fost de 
așteptat să se întâmple cu tensiunea ei arterială înainte de o 
bătălie medievală corp la corp? 

— Am nevoie de o pauză, doctore Bibeau, repetă ea, cu mai 
multă hotărâre. 

Esti sigură? Stii cât de rău o să-ţi fie. 

Bayan tocmai ajunsese în tabără și Natalya simţi crescând 
euforia cu care se gândea la luptă. 

— Sunt sigură. 

Urmară câteva clipe de tăcere. Natalya își imagină iritarea din 
spatele ei. 

Bine. Pregătește-te. 

Işi adună puterile pentru ceea ce știa că o să urmeze, exact 
așa cum făcuse Bayan sub focul tunurilor song, numai că se 
aștepta la alt tip de explozie. 

Simularea se încheie peste trei secunde, două, una... 

Lumea din jurul Natalyei, tabăra de război a mongolilor, 
stelele, căldura umedă de pe pielea ei, mirosul de fum și de 
sânge, totul se spulberă într-un foc mental care izbucni în ea și o 


străbătu preţ de câteva secunde chinuitoare. Durerea se domoli 
lăsându-i cenușă în locul gândurilor și se trezi în golul fără formă 
al Coridorului Amintirilor, un spaţiu de așteptare și de tranziţie 
destinat acomodării cu simularea. Natalya nu-și putea imagina o 
trecere mai dificilă dintr-o stare în alta. 

Acordă-ţi câteva clipe. Destinde-te. 

Nu se putea destinde cu adevărat înainte de a ieși complet 
din simulare, dar se strădui să-și scoată din minte amintirile lui 
Bayan agățându-se de ale ei. Se gândi la părinţii și la bunicii ei, 
la viața pe care o dusese înainte de a o găsi Monroe și de ao 
atrage în toată nebunia asta. Victoria o învățase cum să se 
agaţe de anumite amintiri, ca sunetele clopotelor bisericii ruse 
ortodoxe a bunicilor ei sau mirosul de shch: fiartă la foc mic în 
timp ce din condimentatele găluşte manti se înălţau aburi. Erau 
amănunte ce o defineau și o ajutau să se regăsească ori de câte 
ori se pierdea în viaţa altcuiva. 

După ce trecură astfel câteva momente, respiră adânc, 
pregătindu-se pentru partea cea mai rea. 

— Sunt gata să ies, spuse ea. 

Bun. Extractie parietală peste trei secunde, două, una... 

Mintea Natalyei, pântecele, pielea, totul în ea păru să se 
întoarcă pe dos, de parcă și-ar fi expus atingerii aerului nervii 
dezgoliți. De acum nu mai ţipa, dar gemu până la trecerea 
senzaţiei, apoi Victoria săltă casca Animusului și o îndepărtă. 
Tânăra stătea în centrul unui inel metalic imens, plasat la 
înălțimea taliei, de care era legată cu un soi de harnașament ce- 
i înconjura trunchiul. Cleme metalice îi fixau picioarele de 
suporturi ce făceau corp comun sub ea, iar curele îi legau 
braţele de un soi de exoschelet, care rămânea un tot chiar și la 
cea mai măruntă mișcare. Spre deosebire de Animusul folosit de 
Monroe, modelul acesta permitea trupului Natalyei să facă toată 
gama de mișcări din simulare, rămânând pe loc. Victoria o ajută 
să se dezlege. 

— Nu uita să respiri, spuse femeia, ajutând-o să iasă din inel. 

Natalya trecu prin el, cu picioarele tremurându-i ușor. In 
funcţie de poziția corpului și de mișcările pe care le făcea în 
timpul simulării, noul Animus putea s-o epuizeze fizic. Valuri de 


5 Supă rusească de varză (n. tr.). 
6€ Găluște din aluat umplute cu carne tocată sau linte, specialitate 
turcească și central-asiatică (n. tr.). 


greață îi înăbușiră durerea și simţi gust de fiere. 

— Am nevoie de o găleată, spuse închizând ochii. 

Cu ei deschiși îi era mai rău. 

— E aici, răspunse Victoria. 

Fata se întoarse către locul dinspre care auzise vocea 
doctoriței și deschise ochiul drept, puţin, foarte puţin, doar cât 
să zărească, printre propriile gene, imaginea neclară a găleţii. 
Pe urmă vărsă până i se goli stomacul și i se tăie răsuflarea. 

— Gata? întrebă cu blândeţe Victoria, netezindu-i părul. 

Natalya se împletici către patul de campanie aflat într-un colţ 
al încăperii, gâfâind și simțind o senzaţie de apăsare. 

— Gata. 

Auzi găleata clipocind, cărată afară de un tehnician de la 
Abstergo, și se simţi stânjenită când se gândi la omul acela, dar 
numai pentru o clipă. La urma urmelor, ea, Natalya, era cea 
care trecea prin infern. 

Își protejă ochii cu mâna și încercă să-i întredeschidă. 

— Cât am stat acolo de data asta? 

— Trei ore și unsprezece minute, răspunse Victoria așezându- 
se pe un scaun de lângă pat. 

— Mi s-a părut mai mult, spuse Natalya, însă, pe de altă 
parte, așa i se părea întotdeauna. 

— Vrei să dormi? _ 

Natalya deschise ochii mai mult și se întoarse spre femeie. În 
săptămânile trecute de când ea și ceilalți ajunseseră în Cuibul 
Vulturului, părul foarte scurt tuns al Victoriei crescuse puţin, dar 
avea aceiași dinţi mari și zâmbetul neschimbat. 

— Cred că da, răspunse fata. 

— Bine. Vei da raportul mai târziu. 

Respirând șuierat și întinzându-se, Victoria se ridică de pe 
scaun și traversă încăperea. Deschise un dulap din sticlă 
lucioasă și scoase o pătură de lână decolorată, cu care o înveli 
pe Natalya. 

— Acum odihnește-te. De restul ne ocupăm noi. 

Fata încuviinţă, sau așa crezu, n-ar fi putut spune exact, 
fiindcă somnul o cuprinse și închise din nou ochii. 

XXX 

Când se trezi, era singură, dar perfect convinsă că, de 
undeva, cineva o supraveghează. În lumina blândă din încăpere, 
se ridică în capul oaselor și rămase așa, cu tâmplele zvâcnindu-i. 


Ştia că asta va dura cel puţin o zi, deși, la început, durerile de 
cap ţinuseră mai mult. Le aveau și ceilalți. Victoria îi asigurase 
că, până la urmă, ar trebui să dispară, deoarece Animusul 
fiecăruia fusese individualizat prin calibrare și programare cu 
ajutorul informaţiilor obţinute prin neurometrie. 

Ar trebui să dispară, nu e sigur că vor dispărea. 

Natalya își masă ceafa, urcând aproape până în creștet, unde 
inhibitorul parietal îi bombardase creierul cu valuri de pulsaţii 
electromagnetice concepute special pentru ea. Asta n-o deranja 
când se afla în simulare. Intrările și ieșirile erau problema, de 
aceea ceilalți rămâneau în general mai mult decât ea în Animus. 
Dacă ar fi putut, Sean probabil că și-ar fi trăit toată viaţa acolo, 
dar, la drept vorbind, Natalya nu avea să treacă niciodată prin 
experienţe ca ale lui. 

Un tehnician dăduse la un moment dat de înţeles că exista și 
o altă versiune de Animus, mai invazivă, însă Abstergo n-o 
folosea niciodată cu adolescenţii. Asta o bucura pe Natalya. 
Tomografiile computerizate, imagistica prin rezonanță 
magnetică și inhibitorul erau suficient de agresive. 

Ușa camerei se deschise cu un fâșâit și Victoria intră în halatul 
alb, de laborator, ţinând în mână nelipsita tabletă. La apariţia ei, 
toate luminile din încăpere se aprinseră. Natalya deschise ochii 
pe jumătate. 

— Cum te simţi? întrebă doctoriţa. 

— Mai bine, răspunse fata. Dar tot am senzaţia că am primit o 
lovitură de secure în ceafă. 

— Serios? se încruntă Victoria. Ar trebui să dispară cu timpul. 

Ar trebui. 

— Te simţi în stare să dai raportul? 

Natalya își roti privirea. Peste tot vedea numai panouri albe, 
sticlă, suprafeţe curbate și monitoare de computere, iar 
contururile inelului Animusului semănau cu ceva din fundul 
mării, modelat și lustruit de valuri de-a lungul câtorva milenii. 

Se ridică din pat. 

— Da, mă simt în stare. 

— Bun. Victoria întinse braţul către ușa deschisă. Mergem? 

leșiră din sala Animusului pe un coridor larg, cu uși pe dreapta 
și cu pădurea deasă de pini vizibilă prin peretele de sticlă din 
stânga. Dintre toate aspectele Cuibului Vulturului, copacii erau 
pentru Natalya o adevărată încântare. Adesea ajungea să iasă 


afară și să le soarbă mirosul ca să se simtă ceva mai bine. 

Victoria o conduse de-a lungul coridorului și apoi către o sală 
de ședințe. Odată ce se îndepărtară de laboratoarele și de sălile 
Animusului, interiorul clădirii se lărgi, lăsând lumina aurie a serii 
să pătrundă prin tavanul și pereţii de sticlă. În unele zone, cele 
cinci clădiri aproape identice care formau Cuibul Vulturului 
refractau razele soarelui, creând efecte de prismă. Când intrară 
în sală, Isaiah le întâmpină ridicându-se de pe scaun, cu ochii 
verzi plini de vioiciune și părul blond dat pe spate. 

— Mă bucur să te văd, Natalya. Inţeleg că simularea ta 
continuă să fie destul de stresantă. 

— Se poate spune și așa. 

— Reziști? 

— Deocamdată. 

— la loc, te rog. Isaiah arătă către unul dintre scaunele din 
jurul mesei, care părea tăiată dintr-o lespede imensă de 
obsidian. Să stăm puţin de vorbă. 

Natalya alese scaunul din faţa lui Isaiah, iar Victoria, pe cel de 
lângă ea. 

— Hanii mongoli au fost adesea necruţători. Isaiah se așeză la 
rândul său. Mai ales când au cotropit sudul Chinei. 

Fetei nu-i plăcea să se gândească la asta, dar invazia 
mongolilor se desfășura după un tipar care îmbina războiul 
psihologic cu teroarea. Mai întâi se arătau dispuși să cruţe 
cetatea, dacă mai-marii acesteia recunoșteau suveranitatea 
Marelui Han, după ce auziseră nenumărate zvonuri despre 
invincibilitatea mongolilor și-i plăteau tribut. Condiţiile odată 
acceptate, cetatea era luată în stăpânire fără niciun fel de 
vărsare de sânge. Însă un refuz era urmat, inevitabil, de măcel 
și distrugeri ce-i întorceau Natalyei stomacul pe dos. 

— Înţeleg de ce-i atât de chinuitor pentru tine, adăugă Isaiah. 

— Înţelegem toţi reacţia ei, completă Victoria. 

Isaiah își puse pe masă mâinile cu degete lungi și subţiri. 

— Regret că nu există altă modalitate de a afla ce ne 
interesează. 

Asta regreta și Natalya. 

— Vrei să-i suni pe părinţii tăi? întrebă Isaiah. 

Ea se gândea tot timpul la asta, dar nu-și îngăduia să-i sune 
decât o dată la două-trei zile. Și ei veneau s-o vadă aproape în 
fiecare weekend. Dar nu le spunea niciodată prin ce trecea. Nu 


voia nici să-și facă griji pentru ea, nici să-i streseze. 

— Cred că-i totul OK. 

Victoria își puse mâna pe braţul fetei. 

— Atunci îţi putem pune câteva întrebări despre simulare? 

— Sigur. 

Era mai bine să scape cât mai repede de asta. 

— Cum merge inhibarea parietală? întrebă Isaiah. Doctorul 
Bibeau mi-a spus că încă mai apar efecte secundare dureroase. 

Natalya aprobă din cap. 

— Așa ceva e de așteptat, continuă bărbatul. Undele 
electromagnetice îţi întrerup temporar funcţionarea lobilor 
parietali, adică acea parte a creierului care te orientează în timp 
și în spaţiu. Asta permite o acceptare mai profundă și mai rapidă 
a simulării, dar pentru tine poate fi extrem de derutant. 

Îi oferea de fiecare dată aceeași explicaţie, repetând-o 
aproape cuvânt cu cuvânt, de parcă n-ar mai fi purtat niciodată 
discuţia respectivă. 

— Durerile de cap nu mai sunt chiar atât de puternice, zise 
Natalya, sperând că vor trece mai departe. 

— Mă bucur să aud asta. Isaiah își înclină puţin capul spre 
stânga. Încă nu l-ai văzut? 

— Nu. 

— Eşti sigură? 

Natalyei nu-i plăcea că încerca mereu să scoată de la ea alt 
răspuns. 

— Cred că pot recunoaşte un pumnal care deține puterea de 
a distruge lumea. 

— Poate că da, răspunse Isaiah. Sau poate că nu. 

Fata știa că era nerăbdător și, la drept vorbind, nici ea nu mai 
avea răbdare. Partea din Eden era singurul motiv pentru care se 
afla acolo. Motivul pentru care se aflau toți în Cuibul Vulturului, 
iar Owen și Javier ajunseseră altundeva. Relicva trebuia găsită. 
Dar Natalya n-ar fi putut spune cu certitudine de cine voia să fie 
găsită mai întâi. 

— Ştim că Bayan a intrat în contact cu ea într-un anumit 
moment al vieții sale, spuse Victoria. E numai o chestiune de 
timp. 

— Şi dacă s-a întâmplat când era bătrân? întrebă Natalya. 
Până acolo mai am cale lungă. 

— Dacă am fi avut nucleul Animusului lui Monroe, plus toate 


cercetările lui, te-am fi putut trimite mult mai aproape de 
momentul-țintă. Ochii lui Isaiah păreau să fulgere și mușchii 
fălcilor i se crispară. Însă din nefericire, încă nu știm unde e, așa 
că, deocamdată, trebuie să trăiești pas cu pas viaţa lui Bayan. 

— Luând bătăliile rând pe rând, spuse Natalya. 

În ultima vreme, nici Isaiah, nici Victoria nu mai vorbiseră 
despre Evenimentul Ascendent. Știau că Monroe găsise în ADN- 
ul lor ceva unic, dar nu știau exact ce anume era. 

— Care-i situaţia curentă în simulare? întrebă Isaiah. 

Natalya îi povesti despre asaltul de pe munte și despre 
neobişnuita înfrângere a hoardei mongole. 

— Toţi sunt bolnavi, spuse ea. De holeră, de malarie sau de 
altceva. 

Victoria își plimbă degetul pe ecranul tabletei, în care lovi apoi 
uşor. 

— Unele surse susțin că hanul Möngke a murit în cursul acelui 
asalt, răpus de o boală infecțioasă. 

— Încă nu s-a îmbolnăvit, zise Natalya. 

Isaiah începuse să răpăie cu degetele în masa de obsidian și 
unghiile lui ţăcăneau. 

— Te poţi întoarce în simulare în seara asta? 

Natalya ezită, frecându-și tâmplele, apoi răspunse: 

— Nu. Am terminat pe ziua de azi. 

Isaiah îi aruncă Victoriei o privire tăioasă, iar doctoriţa i-o 
susținu un moment înainte de a clătina din cap, de parcă 
adolescenta n-ar fi fost de faţă și nu i-ar fi putut vedea. Darn- 
avea importanţă. N-o puteau sili și ea nu intenţiona câtuși de 
puţin să se întoarcă imediat acolo. 

— Bine. Isaiah bătu în masă cu încheieturile degetelor, o 
singură dată. Se ridică în picioare. Sper c-o să te bucuri de un 
somn bun în noaptea asta. lar mâine... 

— Mâine merg la război, completă Natalya. 


A 
CAPITOLUL DOI |” 


Lui Owen nu-i era frică. Dar se întreba dacă n-ar fi trebuit să-i 
fie. 

Stătea pe patul pliant, lângă Javier, și amândoi se sprijineau 
cu spinările de peretele din rigips albicios al depozitului care-i 
servea lui Griffin drept ascunzătoare. Cu spatele la ei, Asasinul 
privea monitorul computerului și discuta cu superiorul său. 

— Eşti sigur că locul ăsta e compromis? întrebă Griffin, cu 
vocea joasă huruindu-i ca un motor Diesel și cu pielea de pe 
creștetul ras reflectând lumina singurului bec din centrul 
încăperii. Eu am luat măsuri de precauţie. 

— Foarte sigur, răspunse cel de pe ecran. 

Owen îl mai văzuse: tras la faţă, cu păr des, încărunţit, și cu 
barbă. Gavin Banks, unul dintre conducătorii Frăției Asasinilor. 

— Rothenberg spune că o echipă de atac a Templierilor ar 
putea fi chiar acum în drum spre voi. 

Javier se uită la Owen, miji ochii și-și simţi mușchii gâtului 
crispaţi. Prietenul lui părea mult mai puţin îngrijorat. 

— Ai încredere în informatorul ăsta? întrebă Griffin. 

— Da, răspunse Gavin. Trebuie să ardeţi totul și să plecaţi 
imediat. 

Griffin încuviinţă din cap. 

— Am găsit deja o nouă ascunzătoare... 

— Nu, îl întrerupse Gavin. Aveţi întâlnire la alfa doisprezece. 
Acolo veţi primi instrucţiuni suplimentare de la Rebecca Crane. 

— Rebecca? Griffin șovăi. Bine. 

— Baftă. Terminat. 

Ecranul se înnegri. Owen avu timp pentru o singură respiraţie 
înainte ca Griffin să se ridice în picioare. 

— Echipaţi-vă amândoi și luaţi tot ce puteţi în câte un rucsac. 
Grăbiţi-vă! 

Băieţii schimbară o privire, apoi săriră amândoi de pe pat și 
se repeziră către cutiile stivuite pe rafturile magaziei. Mai 
făcuseră asta o dată, când Griffin îi dusese pe Muntele 
McGregor, în căutarea primei Părţi din Eden. Işi puseră pe ei 
jachetele de piele și traseră glugile, apoi înșfăcară tot felul de 
arme: cuțite de aruncat, săgeți, grenade mici, de la cele cu gaz 
otrăvitor până la cele cu impulsuri electromagnetice care 


puteau dobori un elicopter. 

Owen îl privi pe Griffin pregătindu-și propriul echipament, 
inclusiv mănușa de Asasin, cea pe care nu-i dăduse niciodată 
voie măcar s-o atingă. După ce umplură rucsacurile, Griffin se 
duse la computer și tastă o comandă. 

— Fiţi gata. Amintiţi-vă ce-aţi învăţat la antrenamente, le 
spuse. 

Owen nu credea că ar fi putut uita vreodată exerciţiile 
istovitoare făcute în ultimele săptămâni sub îndrumarea lui 
Griffin, pentru a-și însuși tehnicile fundamentale de luptă și de 
alergare liberă. 

Asasinul arătă cu capul către ecran. 

— Avem la dispoziţie trei minute. 

— Ce se va întâmpla peste trei minute? întrebă Javier. 

Griffin nu-i răspunse. Adăugă o comandă, apăsă tasta „Enter” 
apoi se duse la ușa rulantă a depozitului, care zăngăni când o 
ridică trăgând de mâner. 

Soarele apusese, dar încă nu era complet întuneric. La ora 
aceea, umbrele devin cenușii, totuși cele mai mici detalii pot fi 
încă deslușite. Griffin îi conduse la magazia în care își ţinea 
mașina, însă, înainte de a apuca să descuie lacătul, în capătul 
depozitelor apăru lumina unor faruri. 

— O fi oare...? întrebă Owen. 

— Abandonăm mașina, spuse Griffin și o luă la fugă în direcţia 
opusă farurilor. Mișcaţi-vă! 

Owen se repezi pe urmele lui, cu Javier alături, și alergară 
câteva sute de metri. Pe urmă, Griffin își luă avânt și se căţără 
pe acoperișul unei magazii. Owen îl imită, încă uimit de 
abilităţile care i se păreau firești după ce le dobândise în 
amintirile strămoșului său Asasin. Îl auzi pe Javier în urma lui și 
toţi trei continuară să alerge fără zgomot de-a lungul 
acoperișului. 

— Ce se întâmplă peste trei minute? repetă Javier întrebarea. 

— Peste douăzeci și trei de secunde, îl corectă Griffin. 

Owen se uită peste umăr. Văzu luminile vehiculului 
apropiindu-se de depozit. Pe urmă mai văzu și altele. Veneau 
din direcţii diferite, dar toate se îndreptau același loc, inclusiv 
cele de pe cer. 

— Vine un elicopter, spuse el. 

— İl aud, răspunse Griffin. Staţi cât mai aplecați... 


O explozie asurzitoare din spatele lor trimise un val de 
căldură în ceafa lui Owen și-i apăsă timpanele. O răbufnire 
neașteptată de lumină scăldă acoperișul pe care se aflau, dar și 
pe cele ale clădirilor învecinate, unde băiatul zări mai bine de 
zece siluete răsfirate ce se îndreptau lent spre ei, ghemuite. 
Purtau haine negre și căști ce le dădeau posibilitatea să 
descopere și să urmărească ţinte altminteri greu vizibile. 

— Templieri, șopti Owen, și toţi trei se întinseră cu faţa în jos. 

— Se pare că Rothenberg a avut dreptate, spuse Griffin. Și au 
venit pregătiţi. 

— Ai aruncat ascunzătoarea noastră în aer? întrebă Javier, cu 
ochii la coloana groasă de fum care se înălța spre cer. 

Owen simţea miros de plastic ars. . 

— E procedura standard, răspunse Griffin. In felul ăsta nu 
rămâne nimic care să-i ajute să urmărească Frăția. 

— Ne vor urmări pe noi, zise Owen. 

— Nu, nu ne vor urmări. ȚTineți-vă după mine. 

Griffin porni fără zgomot, îndreptându-se spre coama 
acoperișului și trecând dincolo de ea. 

Owen și Javier făcură la fel și, odată ajunși la celălalt capăt al 
acoperișului, săriră pe pavaj, dar nu pe aleea de pe care 
urcaseră, ci pe cea din partea opusă a clădirii. 

Griffin își ridică mâneca și făcu niște reglaje ale mănușii. 

— Înarmaţi-vă. 

Owen își calmă răsuflarea în timp ce-și trăgea rucsacul în faţă 
ca să scoată cuțite de aruncat și grenade. Javier luă pistolul- 
arbaletă. Asasinul își răsuci în sus încheietura mâinii și, la o 
simplă zvâcnire a braţului, din mănușă ţâșni un pumnal electric 
secret, lung de cincisprezece centimetri. Griffin o retrase în 
secunda următoare, dar în aer rămase un iz de ozon. 

— Înainte de a merge la locul de întâlnire, trebuie să ne 
asigurăm că nu suntem urmăriți. Griffin se uită în dreapta și în 
stânga. Rămâneţi în alertă. Asta nu-i un exerciţiu. 

Conduși de el, se îndepărtară cu pași repezi de locul exploziei. 
Owen își concentră atenţia așa cum învățase s-o facă, așa cum 
proceda strămoșul lui, extinzându-și simţurile către solul de sub 
picioare și către aerul din jur, ascultând ecourile trimise de 
zidurile ce flancau aleea. Se ţineau pe marginea aleii, depășind 
o magazie după alta. În scurt timp, ajunseră la capătul șirului, la 
numai trei-patru metri distanţă de gardul din plasă de sârmă. 


Owen simţi ceva. 

Işi concentra atenţia, ascultând, mirosind, și sesiză prezenţa 
agenţilor imediat după ambele colţuri ale aleii, unde așteptau ca 
fălcile cu dinţi ale unei curse vânătorești. Javier și Griffin nu 
aveau aceeași putere de percepţie, dar și ei păreau să fie 
conștienți de prezenţa cuiva. Toţi trei încetiniră pașii și se opriră 
în tăcere. Owen pregăti două grenade EMP, iar Javier își încărcă 
pistolul-arbaletă cu săgeți. Griffin se ghemuli în poziţie de luptă, 
apoi le făcu semn din cap. 

Owen sări înainte, azvârli o grenadă în dreapta și una în 
stânga, apoi se rostogoli. Niciun zgomot nu marcă exploziile, 
ceea ce nu se putea spune și despre urmările lor. Aruncându-și 
armele, Templierii urlară și se grăbiră să-și scoată căștile, cu 
toate componentele electronice arse. 

Erau opt, câte patru de fiecare parte. Javier apăru de după 
colț trăgând săgeți cu neurotoxine. Una dintre ţintele lui se 
prăbuși. Griffin se repezi la cel mai apropiat agent, cu lama 
electrică zumzăind, și-l scoase din luptă cu un șoc mai puternic 
decât al oricărui taser, apoi îi atacă pe alţi doi. 

După numai câteva secunde, jumătate din Templieri erau la 
pământ; doar patru rămăseseră în picioare. Owen luă o grenadă 
fumigenă, pregătindu-se să le ofere acoperire lui Javier și Griffin, 
dar îi veni greu s-o armeze. Îi tremura mâna și, când se holbă la 
degetele ce refuzau să-l ajute, înțelese, cu detaşare, că era 
înspăimântat și că trupul, nu însă și mintea, știa asta. 

— Owen! strigă Javier. 

Adolescentul dădu să se răsucească exact în clipa în care 
ceva îl izbi cu putere în spate, lăsându-l fără aer, și se împletici 
câţiva pași în faţă înainte de a se întoarce spre atacator: o 
femeie fără cască, înarmată cu o rangă pe care o ţinea ca pe un 
baston de baseball. 

Asta nu-i un exerciţiu. 

In timp ce era din nou atacat, Owen intră în poziţie de luptă și 
reuși să se ferească de prima lovitură. Îi trase femeii un pumn în 
coaste, dar ea se dovedea mai iute în mișcări și o luptătoare mai 
bună. Cotul ei ascuţit îl pocni pe Owen în faţă, înceţoșându-i 
privirea. Se așteptase la o nouă lovitură, însă Griffin venise deja 
lângă ei și femeia se prăbuși cu o arsură fumegândă pe gât, în 
locul unde o atinsese lama Asasinului. 

In spatele lui Owen, ceva căzu cu o bufnitură și, când se 


întoarse, observă că Javier tocmai paralizase alt agent cu o 
săgeată. Izbuti în sfârșit să-și stăpânească mâinile și să armeze 
grenada fumigenă și, în norul răbufnit din ea, Griffin îi dobori pe 
ultimii doi Templieri. 

— Grăbiţi-vă, le spuse, tușind ușor. Probabil ceilalţi au băgat 
de seamă că agenţii ăștia au fost reduși la tăcere. 

Săriră gardul și traversară în fugă terenul viran presărat cu 
cutii de conserve goale și buruieni, ferindu-se de lumina 
reflectorului din elicopterul ce scruta zona, până ajunseră pe o 
stradă aglomerată. Își puseră armele la loc în rucsacuri și se 
străduiră să se piardă în mulţime. Cu privirea îndreptată ușor în 
jos, Owen adoptă poziţia gârbovită a cuiva care se întoarce 
acasă după o zi lungă de muncă. Griffin le vorbise cândva 
despre priceperea Asasinilor de a se ascunde în văzul tuturor, 
dar nici el, nici Javier nu înţelesesem exact ce însemna asta. În 
ciuda isprăvilor recente, nici măcar nu erau cu adevărat Asasini. 
Owen rămăsese alături de Griffin ca să-și ajute prietenii și ca să 
afle ce se întâmplase într-adevăr cu tatăl său. 

Griffin aruncă o privire peste umăr. 

— Luăm un taxi. 

— Un taxi? se miră Javier. Asasinii merg cu taxiul? 

— Exact, răspunse Griffin. Ascundere în văzul tuturor. 

Fluieră cu două degete și o berlină albă, cu o dungă laterală 
din pătrăţele ca tabla de șah, se opri lângă bordură. Se 
îngrămădiră toţi trei pe bancheta din spate și Griffin îi dădu 
instrucţiuni șoferului. Când intrară în trafic, Owen își întoarse 
privirea spre terenul viran și spre magaziile dinapoia sa. 

Mâinile încă îi tremurau, așa că strânse pumnii. 

Ce se întâmplase cu el mai devreme? Pur și simplu 
încremenise și, dacă agenta aceea l-ar fi atacat cu un pistol sau 
cu un cuţit în loc de rangă, l-ar fi putut ucide. Antrenamentele 
cu Griffin ar fi trebuit să ușureze situația, însă totul părea să 
devină din ce în ce mai dificil. 

În primele zile și apoi săptămâni de după Revoltele înrolărilor, 
Owen se simţise încrezător în abilităţile lui. Ba chiar puternic. 
Însă acum se întreba dacă încrederea în sine nu fusese o 
amăgire. Nimic altceva decât ecouri ale strămoșului său, care îi 
rămăseseră în minte. Varius fusese un Asasin abil și, după ce îi 
trăise amintirile, băiatul se simţise la fel de capabil. Totuși, 
acum mintea lui Varius dispăruse aproape cu desăvârșire din 


mintea sa și Owen înţelegea că poate nu era chiar atât de 
puternic. Era încă adolescent, iar Templierii fuseseră trimiși fie 
să-l captureze, fie să-l ucidă. : 

Păstrară tăcerea în majoritatea drumului. In cele din urmă, 
Griffin îi ceru taximetristului să-i lase la un colț de stradă, unde 
așteptară câteva clipe înainte de a se urca în alt taxi, cu care se 
îndreptară spre suburbii. Owen se gândi că era un mod de a se 
asigura că nu erau urmăriţi. Părea să funcţioneze. Luminile 
elicopterului Templierilor se estompară, apoi dispărură dincolo 
de orizont. 

Griffin îi spuse șoferului să oprească pe o stradă liniștită, în 
fața unei case fără nimic ieșit din comun, ca și cum aceea le-ar 
fi fost destinaţia, și, după ce mașina se îndepărtă, se puse în 
mișcare, urmat de cei doi băieţi. 

Javier se întoarse spre Owen. 

— Eşti OK? 

— Da. 

— A fost o înfruntare violentă. 

— Te-ai descurcat bine, spuse Owen, invidiindu-l puţin pentru 
calmul și pentru îndemânarea de care dăduse dovadă. 

— Amândoi v-aţi descurcat bine, spuse Griffin, dar agenţii ăia 
s-au purtat cu mănuși. O să discutăm despre asta când ajungem 
la locul de întâlnire. 

După vreun kilometru și jumătate, ajunseră la marginea 
orașului și intrară pe un drum de ţară, care trecea printre ferme. 
După alţi câţiva kilometri printre ogoare pustii și pășuni 
împrejmuite cu garduri vechi, de lemn, ajunseră la o curbă 
dincolo de care, zăriră, printre copaci, o casă mare. 

— Ooo! exclamă Javier. 

Clădirea părea să fi fost abandonată cu o sută de ani în urmă. 
Avea două, poate trei niveluri, zidurile fiind îmbrăcate parțial în 
lemn și întărite pe alocuri cu șindrile ca niște solzi; amprentele 
scurgerii timpului îi confereau un aer sumbru. De-a lungul 
fațadei se întindea o verandă cu podeaua curbată, iar pe un colţ 
se înălța, până deasupra acoperișului, un turn cu muchii 
ascuţite, cu un geam negru ca un ochi de ciclop în partea de 
sus, sub coroana din fier forjat ce forma vârful. De-a curmezișul 
multor ferestre și al ușii din faţă erau bătute scânduri. 

— Aici e, spuse Griffin. 

Owen aruncă încă o privire spre casă. 


— Aici? 

— Locul te duce cu gândul la familia Addams, nu? zise Javier. 

Owen încuviinţă, însă Griffin nu-i dădu nicio atenţie. 

— Haideţi. 

Se îndreptară spre ușa din față pe o alee pavată cu dale de 
piatră și mărginită de iarbă și buruieni înalte până la genunchi. 
Owen își simţea pielea făcându-se ca de găină. Înăuntru nu se 
vedea nicio lumină și nu existau semne că Rebecca Crane s-ar fi 
aflat aici. 

— Asta-i locul de întâlnire? întrebă el. 

— Da, răspunse Griffin. 

Ajunseră la verandă și treptele de lemn, pline de crăpături și 
bătute în cuie ruginite, scârțâiră sub pașii lor. 

Owen se cutremură. 

— Dar unde... 

Ușa din faţă se deschise. 

Javier ţipă, iar Owen făcu un salt înapoi, gata să cadă pe 
scară. 

— Bună, Griffin, zise femeia din prag. Te așteptam. 

— Bună, Rebecca, spuse bărbatul. Mă bucur că ești din nou 
activă. 

Ușa nu era cu adevărat bătută în scânduri, dar crea perfect 
impresia respectiv. Femeia le făcu semn să înainteze. 

— Intraţi, repede. 

Griffin deschise drumul și Owen îl urmă, aruncând o privire 
peste umăr, către Javier. Pătrunseră într-un hol. Interiorul casei 
se potrivea cu exteriorul. Tapetul decolorat se jupuia de pe 
pereţi, ușile erau strâmbe și aerul avea un miros stătut, de praf 
și de mucegai. O scară în a cărei trăinicie lui Owen i-ar fi venit 
greu să se încreadă ducea la etaj, iar un coridor se pierdea în 
bezna deplină de sub treptele ei. Prin ușile deschise ale 
camerelor goale din stânga și din dreapta holului se vedeau 
candelabre de pânze de păianjen, care atârnau de tavane ca 
niște fantome. 

Rebecca încuie ușa din faţă cu un zăvor electronic, care 
evident nu existase acolo de la bun început, iar Owen înţelese 
că se aflau într-un loc mult mai sigur decât părea. 

— Aţi ajuns mai târziu decât mă așteptam, spuse femeia. Aţi 
avut probleme? 

—  Templierii ne-au atacat chiar în momentul plecării, 


răspunse Griffin. Am fost nevoiţi să facem un ocol. 

— Îmi pare rău. Dar măcar aţi ajuns. 

— Ce-i locul ăsta? întrebă Owen. 

Rebecca se uită în jur și către tavan. 

— E ceea ce pare. În majoritate. 

— Adică o casă bântuită? întrebă Javier. 

Ea zâmbi, cu dinţii abia vizibili în întuneric. 

— Singurele fantome de aici sunt cele pe care le purtaţi în 
ADN-ul vostru, Javier. 

— Îmi știi numele? 

— Bineînţeles. 

Lui Owen nu-i plăcu asta. Nu-i plăcu nici cum o spusese. 

— Care-i planul? întrebă Griffin. Gavin spunea că ai 
instrucţiuni pentru noi. 

Rebecca făcu semn din cap. 

— Pe aici. 

Se îndreptă spre coridorul întunecat de sub scară. Cei trei o 
urmară, dar, după numai câţiva metri, femeia deschise o ușă din 
dreapta lor. 

— Aveţi grijă unde puneţi piciorul, le spuse, aparent dându-le 
de înţeles să treacă pragul. Scara duce în pivniţă. 

Griffin deschise drumul fără ezitare, urmat de Javier. Owen 
întinse braţele în lateral până ce dădu de o balustradă, apoi 
înaintă încet, încercând disperat să găsească în beznă ceva de 
care să-și țintuiască privirea, fie și inventând un obiect, dacă ar 
fi fost nevoie. Găsi cu vârful piciorului marginea primei trepte, 
apoi pe a următoarei. Ceva mai jos răsunau pașii lui Griffin. In 
spatele lui, Rebecca închise ușa. 

— Se aprind luminile, zise ea. Protejaţi-vă ochii. 

Owen îi închise pe ai săi, dar își dădu seama când se lumină 
scara. După ce deschise ochii, descoperi că partea aceea a casei 
se afla într-o stare diametral opusă față de ce văzuse deasupra. 
Pereţii erau netezi, acoperiţi de lambriuri cenușii, iar odată 
ajunși la baza scării pătrunseră într-o încăpere mai apropiată, în 
viziunea lui Owen, de aspectul unei ascunzători a Asasinilor. 
Oricum, însemna mult mai mult decât o magazie. 

Existau câteva computere, o masă mare, acoperită cu sticlă, 
pentru ședințe și un perete întreg cu arme, haine și 
echipamente de protecţie. Owen observă într-un colţ din partea 
opusă un fotoliu rabatabil foarte asemănător cu cel folosit de 


Monroe ca accesoriu al Animusului său. 

— Ăsta-i copilașul tău? întrebă Griffin, arătându-l. L-ai adus 
aici? 

— Nu, răspunse Rebecca. E altceva. O tehnologie nouă de la 
Abstergo. Shaun a pus mâna în Madrid pe un procesor și pe 
prototipuri. Le-am folosit ca să construiesc aparatul ăsta. 

— Shaun? întrebă Javier. 

— Avem un prieten pe care-l cheamă așa, spuse Owen. 

— Serios? Rebecca își înclină capul spre un umăr. Avea păr 
castaniu, tuns scurt, și piele măslinie, care îi aminteau lui Owen 
de Natalya. Și prietenul vostru e tot un egoist cinic, care se 
crede mai deștept decât oricine? 

— Aăă... nu, se bâlbâi Owen. 

Rebecca ridică din umeri. 

— Atunci nu sunt unul și același. Se întoarse spre Griffin. Ții 
minte cum se coordonează Animusul? 

— Bineînţeles. De ce? Pleci? 

— Da. E nevoie de mine în altă parte. 

— Ce-ar putea fi mai important decât asta? întrebă Griffin. 
Vorbim despre Tridentul din Eden. Un vârf a fost găsit deja. Al 
doilea... 

— Știu, îl întrerupse Rebecca. Dar, crede-mă, în lume se 
întâmplă al naibii de multe chiar în clipa asta, iar Frăția are prea 
puţini oameni. Am și eu ordinele mele. Deocamdată trebuie să 
te descurci pe cont propriu. Locul ăsta e sigur și am pus totul la 
punct pentru voi. N-ar trebui să fie mai complicat decât o simplă 
apăsare pe un buton. Crezi că faci faţă? 

Griffin rămase o clipă nemișcat, cu ochii îngustaţi, și Owen 
simţi tensiunea dintre cei doi Asasini. După toate aparențele, în 
Frăţie nu domnea întotdeauna armonia. Însă clipa trecu și Griffin 
consimţi, cu umerii relaxându-i-se vizibil. 

— Bine, spuse. Știu că nu-i decizia ta. 

— Așa e, confirmă Rebecca. Dar nu-i de fapt nici a lui Gavin, 
nici măcar a lui William. Templierii nu ne-au lăsat de ales acum 
cincisprezece ani, când aproape că ne-au șters de pe faţa 
pământului. 

— Care sunt instrucţiunile? întrebă Griffin. 

— Rothenberg spune că Templierii caută acum al doilea vârf, 
care a fost văzut ultima dată în China medievală. Trebuie să 
ajungem primii la el. Rebecca arătă spre Owen. Prin fantoma din 


ADN-ul lui. 


CAPITOLUL TREI ó 


Sean de-abia aștepta să se întoarcă în Animus. Victoria 
începuse să-i limiteze ședințele și, cu o zi înainte, nu-l lăsase 
deloc să intre în simulare. Se simţise extrem de frustrat, dar 
reușise să treacă peste asta și avea să se întoarcă în inel 
imediat ce-și termina micul dejun. 

— Bună dimineaţa, spuse David, căscând, în timp ce intra în 
camera de zi care le servea drept sufragerie și spaţiu de 
relaxare. Încă n-au adus brioșele? 

Sean arătă cu capul câtre bufet. 

— Azi sunt cu banane și nuci. 

David se opri la jumătatea unui pas. 

— Ah, lasă. 

— Nu-ţi plac bananele? întrebă Sean. 

— Nu-mi plac nucile, răspunse David fixându-și ochelarii groși, 
cu rame albe, și îndreptându-se spre farfuriile cu mâncare caldă. 

Pe urmă intră Grace, sora lui mai mare, cu părul negru și 
ondulat strâns la ceafă. Avea cincisprezece ani, era aproape de 
vârsta lui Sean și, în ultimele săptămâni, acesta ajunsese s-o 
cunoască mai bine decât pe fratele ei de treisprezece ani. Grace 
și David fuseseră cât pe ce să nu rămână în Cuibul Vulturului. 
De fapt, tatăl lor chiar îi luase pe amândoi acasă pentru câteva 
zile, însă reveniseră. Sean încă nu-i întrebase care fusese 
motivul, dar poate că avea s-o facă în curând. 

Pentru el, rămânerea alături de Templieri nu se aflase 
niciodată sub semnul întrebării. Despăgubirea primită prin 
hotărâre judecătorească cu câţiva ani în urmă, după accident, 
abia acoperise costul spitalizării și părinţii lui aveau nevoie de 
banii oferiţi de Abstergo. Din cauza paraplegiei sale, ei scoteau 
în fiecare an peste șaptezeci de mii de dolari din propriul 
buzunar. Dar, chiar dacă n-ar fi fost așa, Sean tot și-ar fi dorit să 
rămână, pentru propria plăcere. 

— Bună dimineaţa, Grace, spuse el. 

— 'Neaţa. Fata se duse drept către cafetieră. Victoria o să te 
lase azi să intri? 

Sean își înfipse furculița în omletă. 

— A zis că da. 

— Unde te-ai oprit? Tommy s-a întors de la Londra? 

— Da. Am terminat investigația de acolo și m-am întors la altă 


revoltă. 

— Tommy Grayling pare să fi prins gustul revoltelor, comentă 
Grace, venind să se așeze lângă el. 

— N-aș zice asta. 

— Bine. Grace sorbi din cafea și-l privi pe deasupra ceștii. 
Atunci tu pari să fi prins gustul revoltelor. 

Sean zâmbi. 

— Îmi place acţiunea, e adevărat. Dar să știi că în New Yorkul 
din secolul al nouăsprezecelea au fost o mulţime de revolte. 

— Ai văzut-o azi pe Natalya? întrebă David, așezându-se la 
rândul lui, ţinând într-o mână o farfurie cu mai multă slănină 
decât ouă. 

— Incă nu, răspunse Sean. 

Asta nu-l deranja. Se simţea încă stânjenit față de ea, 
devenea agitat de câte ori o vedea intrând. N-ar fi trebuit să 
spună nimic, niciodată. Ar fi trebuit să lase în urmă, în simulare, 
relaţia dintre Tommy și Adelina. Numai că atunci păruse mult 
mai derutant, mai greu să-ţi dai seama cine e fiecare și ce 
înseamnă totul. Cu certitudine, el nu știa cât de mult îi plăcea de 
fapt Natalya sau dacă nu cumva în mintea lui continua să existe 
Tommy, îndrăgostit de strămoașa ei. 

— Oricum, de ce-ţi limitează Victoria timpul? întrebă Grace. 

— Spune că aș putea deveni prea dependent de asta. 

Sean își împinse deoparte farfuria aproape goală. 

— Ca dependenţa de un viciu? se amestecă David. 

— Cam așa ceva, răspunse Sean. 

Însă el avea altă perspectivă. Într-adevăr, dacă ar fi putut, și- 
ar fi petrecut în simulare tot timpul cât era treaz, dar asta nu se 
putea numi dependenţă. Cum ai putea fi dependent de aer? 

— Ştii că nu-i nimic în neregulă cu tine, da? zise Grace. Și nu 
mă refer la simulări. 

Sean se uită în ochii ei căprui, adânci. Părea cu desăvârșire 
sinceră, așa cum sunt puţini când rostesc astfel de cuvinte. 
Învăţaseră să se poarte cu o persoană a cărei activitate era 
limitată de o dizabilitate fizică și erau plini de intenţii bune, dar 
nu le reușea. Însă Grace părea să fi înţeles. 

Sean bătu în braţul scaunului său cu rotile. 

— Pentru mine, ăsta-i în neregulă. 

— N-am vrut să spun așa ceva, sublinie Grace. Ești... 

— Bună dimineaţa, le ură Natalya când intră în cameră. 


— Bună dimineaţa, răspunse David. Ti-am dus dorul aseară. 

— Nu m-am simţit bine. 

Natalya înșfăcă o chiflă și un iaurt. 

Cuvintele pe care intenţionase Grace să le spună mai 
rămaseră o clipă suspendate în aer, apoi se risipiră ca aburul 
cafelei sale. Sean trecu bucuros peste asta. 

— Încă ai dureri de cap? o întrebă Grace pe Natalya. 

Fata încuviinţă. 

— Voi nu mai aveţi? 

— Ale mele trec în câteva ore, spuse Grace. 

— Şi ale mele, adăugă Sean. 

La început fuseseră foarte puternice, dar se amelioraseră. Și, 
după părerea lui, oricum merita să le suporte. 

Natalya se așeză la masă, vizavi de Sean, și el își simţi 
stomacul încordându-se ușor. Dacă ar fi putut schimba ceva din 
experienţa pe care o trăia în Cuibul Vulturului, ar fi vrut să nu 
mai fie atras de ea. 

— Ai găsit Partea din Eden? întrebă David, mestecând o felie 
de bacon. 

În jurul mesei se lăsă liniștea. Știau toţi de ce se aflau acolo. 
Știau ce se întâmplase în simularea Revoltelor înrolărilor, creată 
de Monroe, înainte de a-i găsi Abstergo și de a le dezvălui 
întreaga poveste. Ştiau care era miza jocului dacă vârfurile 
Tridentului din Eden ar fi fost găsite și alăturate. Nu era totuși 
un subiect despre care să vorbească des sau în mod deschis. 
Semăna oarecum cu o discuţie despre extratereștri sau despre 
vrăjitori. 

— Nu încă, răspunse Natalya, calmă. 

— Cum merge simularea din China? întrebă Grace. 

Natalya își privi lung chifla din farfurie. 

— E greu. Prea multă moarte. 

— Oricui i-ar fi greu să treacă prin așa ceva, spuse Sean, 
încercând s-o ajute, dar cuvintele lui sunară, cumva, 
dispreţuitor. 

Natalya se mulţumi să aprobe din cap, fără să ridice privirea. 

Băiatul își dori să se facă nevăzut, înainte ca situația să 
devină și mai stânjenitoare. 

— Tommy așteaptă, spuse el. Cred că trebuie să plec. 

— Pe diseară, zise Grace. 

David încuviinţă din cap către el, iar Sean își puse scaunul în 


mișcare cu spatele, îndepărtându-l de masă, apoi îl roti și se 
îndreptă spre ușă. Ori de câte ori părăsea un grup astfel, singur, 
în scaunul său cu rotile, simţea că toată lumea se străduiește să 
nu-l privească. | se spunea că asta se petrecea numai în mintea 
lui, dar tăcerea se așternea întotdeauna în urmă, de parcă 
ceilalţi s-ar fi temut să scoată vreun cuvânt înainte ca el să se 
îndepărteze, ca și cum s-ar fi cuvenit să aștepte, arătându-și 
respectul, sau așa ceva, pentru strădania lui. Detesta asta și se 
bucură când ajunse la ușă, moment în care David începu să 
vorbească despre simularea amintirilor străbunicului său din al 
Doilea Război Mondial, când fusese unul dintre piloții de culoare 
antrenați la baza Tuskegee. 

Odată ieșit din camera de zi, Sean se îndreptă spre sălile 
Animusului. Cuibul Vulturului era alcătuit din cinci clădiri, legate 
toate între ele printr-o reţea de pasarele din sticlă înconjurate 
de copaci. El și ceilalţi își petreceau timpul în două clădiri: 
recepţia principală (unde veneau părinţii să-i viziteze sau de 
unde îi luau pentru câteva ore la plimbare) și corpul în care se 
aflau acum, unde mâncau, dormeau și-și explorau amintirile 
genetice. Sean nu știa ce făcea Abstergo în celelalte părţi ale 
complexului. 

Când intră în camera Animusului său, Victoria era deja acolo. 

— Bună dimineaţa, spuse el nonșalant. 

Doctorița se ridică din faţa computerului și zâmbi. 

— Pot fi întotdeauna sigură că ești primul care apare aici, 
Sean. 

Băiatul nu-și dădu seama dacă era un compliment, o ironie 
sau o combinaţie a celor două. 

— Azi pot intra? întrebă. 

— Bineînţeles, răspunse femeia. Cred că ieri ai beneficiat de o 
pauză utilă și obligatorie, nu? Ţi-aș putea integra în program 
alte câteva zile libere. 

Sean voia s-o contrazică, dar se hotărî s-o lase pe mai târziu. 
Pe moment, nu-și dorea decât să intre în simulare și se temea 
că, dacă se împotrivea într-un fel sau altul, ori dacă părea prea 
nerăbdător, doctorul Bibeau s-ar putea răzgândi în privinţa 
planului de activitate din ziua aceea. 

Își îndreptă scaunul către inelul Animusului și Victoria păru să 
fi învăţat în sfârșit că nu trebuia să se ofere să-l ajute. Sigur că 
da, băiatul avea o problemă cu picioarele, însă braţele îi erau 


destul de puternice ca să poată ajunge aproape oriunde. Își opri 
scaunul pe poziție și-i frână roţile, apoi se săltă în inel și se lăsă 
în  harnașament, unde  gambele îi atârnau deasupra 
exoscheletului. Pe urmă, Victoria îi prinse tălpile la locurile lor și- 
i legă curele peste braţe, după care îi puse casca și-l conectă la 
aparatele care îi monitorizau creierul și inima. 

In ziua aceea se mișca încet, dar Sean își păstră calmul 
aparent. 

— Așa, spuse femeia, în cele din urmă. Cred că suntem gata. 

— OK, răspunse el. New York, iată... 

— De fapt..., Victoria plecă de lângă Animus, îndreptându-se 
către un monitor. Nu te trimitem din nou în amintirile lui Tommy 
Grayling. 

— Poftim? Sean se răsuci cu inel cu tot, ca să se uite la ea. De 
ce? 

— Mediul pare să nu mai fie sănătos pentru tine... 

— Ce vrei să spui? Cum anume este nesănătos? 

Sean simţi nerăbdare și furie, dar era prea târziu ca să le 
pună frâu. 

Victoria își încrucișă braţele în faţa mijlocului. 

— Știu că n-am căzut de acord în privinţa modului în care 
folosești Animusul, Sean, dar... 

— Asta din cauză că nu mă-nţelegi, o întrerupse el. Vrei să mă 
oprești. 

— Te rog, lasă-mă să termin... 

— Nu vreau să te las să termini. Vreau să merg în amintirile 
lui Tommy Grayling. 

Ușa încăperii se deschise șuierând și Isaiah intră, îmbrăcat în 
costum negru dintr-un material ce părea să absoarbă lumina. 

— Sean, cred că ar trebui să asculţi ce are de spus doctorul 
Bibeau. Şi să dai dovadă de tot respectul care i se cuvine. 

Nu-l mai văzuse pe directorul Cuibului Vulturului de peste o 
săptămână și apariţia lui bruscă îl amuţi, trecându-i furia pe 
planul al doilea. 

Isaiah dădu din cap către Victoria. 

— Te rog, continuă, doctore Bibeau. Cred că Sean te va 
asculta acum. 

Femeia se uită în ochii băiatului, care, deși o fulgeră cu 
privirea, nu zise nimic. 

— Voiam să spun că, după părerea noastră, simularea 


Grayling stagnează, nu ne mai poate fi de folos. Animusul nu-i 
aici ca să te distreze. Vrem să-ţi oferim o gamă întreagă de 
experienţe din vieţile mai multor strămoși. 

— De ce? întrebă Sean. 

Doctorita cobori privirea către tableta ce părea să-i fie 
pavăză. 

— E prea devreme să intrăm în detalii, dar e de-ajuns să spun 
că noi credem... 

— De ce? repetă Sean întrebarea. 

Victoria se întoarse spre Isaiah. 

Directorul îi cuprinse pe amândoi într-o privire sobră. 

— Putem să-i spunem. Cred că este suficient de matur ca să 
facă faţă. 

— La ce să fac fată? 

Victoria își ridică din nou tableta și o lipi de piept ca pe un 
scut. 

— În sistemul tău neurologic au apărut câteva schimbări 
interesante. Mai ales în cortexul motor. 

— În cortexul meu motor? Sean nu voia să se avânte prea 
departe, anticipând spusele celor doi, însă îi venea greu să nu-și 
facă speranţe, gândindu-se unde voiau să ajungă. Ce fel de 
schimbări? 

— Dă-mi voie să te lămuresc, interveni Isaiah. Nu vorbim 
despre redobândirea abilității de a merge cu propriile picioare. 

Sean se simţi retrăgându-se, îndepărtându-se ușor de ei. 

— Atunci despre ce vorbiţi? 

Victoria își drese glasul. 

— Simularea Animus îţi activează cortexul motor așa cum nu 
s-a mai întâmplat de când ai paralizat din cauza accidentului. In 
esenţă, această parte a creierului tău a simţit intens lipsa unor 
semnale trimise de picioarele tale. Până acum. 

Băiatul privi în jos, la exoscheletul care îi susținea picioarele. 

— Și ce anume face asta? 

— Ne interesează mai ales ce ar putea face, răspunse lIsaiah. 
Prin Abstergo, Templierii investesc în numeroase domenii, 
printre care și medicina. Sperăm să putem utiliza informaţiile 
obţinute de la tine pentru o mai bună înţelegere a creierului 
unui pacient paralizat. 

— La ce v-ar putea folosi? întrebă Sean. 

— În final, răspunse Victoria, cu o privire piezișă către Isaiah, 


într-un anumit moment din viitor, am avea posibilitatea să 
creăm neuroproteze personalizate. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Sean. 

— În momentul de faţă, răspunse Isaiah, utilitatea 
neuroprotezelor este foarte limitată. Ai nevoie de câteva luni ca 
să înveţi să le folosești, sunt greu de manevrat și nu le sunt de 
niciun folos celor cu leziuni ale măduvei spinării. Sperăm că vom 
putea concepe ceva nou. Revoluționar. O proteză pe care 
pacientul știe deja cum s-o folosească, fiindcă a fost programată 
pentru sistemul său neurologic personal. Proteza va ști cum să 
facă parte din trupul pacientului respectiv. 

Sean avu impresia că i se oprise inima, și răsuflarea, și orice 
altceva din corp, deși, în tăcerea din încăpere, auzea zumzetul 
continuu al aparatelor ce îi monitorizau organele vitale. 

— Aș putea să merg din nou? 

— Nu cu picioarele tale, preciză Isaiah, ci cu o proteză. Dar ţin 
să te avertizez că suntem încă la mulţi ani depărtare de asta. Ne 
aflăm în etapa punerii bazelor acestui proiect științific. 
Momentan, tu ești baza proiectului. 

— Și ce vreţi să fac? 

Victoria se apropie de el. 

— Vrem să te studiem în cadrul unei game foarte largi de 
amintiri genetice. Să trecem în revistă toţi strămoșii la care 
putem ajunge. De la Tommy Grayling am aflat tot ce se poate 
afla. 

— Oh, făcu Sean. ` 

Se atașase de polițistul uriaș mai mult decât de oricine altul. li 
învățase traseele de patrulare și se împrietenise cu colegii lui 
din Brigada Broadway. Fusese alături de Tommy când se 
luptase, când fusese rănit, când avusese inima frântă. Se 
retrăsese împreună cu el din forţele de poliţie și-l însoţise la 
Londra ca detectiv al Agenţiei Pinkerton. Învăţase multe despre 
sine însuși cu ajutorul și prin intermediul puterii lui Tommy. 

— Mai pot intra, din când în când, în amintirile lui? 

— Probabil, răspunse Isaiah. Când n-o să împiedice deloc 
cercetările. 

— Desigur, adăugă Victoria, o să-i punem pe părinţii tăi la 
curent cu toate astea. 

De fapt, Sean n-avea nevoie să stea pe gânduri. Avea să 
susţină, în orice mod posibil, studiile efectuate de Abstergo. li 


venea pur și simplu greu să se despartă de o viaţă pe care o 
simţise devenind a lui. În cele din urmă, dădu aprobator din cap, 
atât pentru sine, cât și ca răspuns pentru Victoria și Isaiah. 

— OK, spuse. Ce urmează? 

Victoria lovi cu degetul în tabletă. 

— O să ne întoarcem ceva mai mult în urmă, pe linia 
strămoșilor tăi. Mergem în Irlanda, la sfârșitul secolului al 
optsprezecelea. 

— OK, încuviinţă Sean. Să trecem la treabă. 

— Excelent, zâmbi Isaiah. Sean, tu ești menit pentru fapte 
măreţe. Noi trei o să facem istorie. 

Băiatul se simţi aproape jenat când înţelese ce mult însemna 
pentru el să audă asta. După accident, se părea că nimeni nu 
mai aștepta nimic din partea lui și că, pentru orice reușită, oricât 
de măruntă și de banală ar fi fost în cazul cuiva capabil să 
meargă, era privit ca un erou. li plăcea să fie apreciat pentru 
ceva real și, mai ales, pentru ceva ce nu putea face decât el. 

— Mulţumesc, spuse. 

— Eu îţi mulţumesc, zise Isaiah. Te las cu încredere în mâinile 
doctorului Bibeau. Este o persoană capabilă. 

Traversă cu pași mari sala Animusului și ieși. 

Sean se așeză mai bine în harnașament și așteptă răbdător ca 
Victoria să mai verifice o dată toate conexiunile. Femeia se 
îndreptă apoi spre monitoare și trecu la lucru. El rămase cu 
privirea în tavan, ascultând zgomotul tastelor și întrebându-se, 
emoţionat, cum va fi noua simulare și ce ar fi putut însemna. 

— Bun, spuse Victoria peste câteva minute. Pregătesc 
conectarea inhibitorului parietal. Ești gata? 

— Da, răspunse Sean. 

Victoria veni și-i puse casca, înfășurându-l într-un giulgiu de 
imagine și de sunet și rupându-l de restul lumii. Prin comparaţie 
cu Animusul lui Monroe, prima utilizare a acestui aparat fusese 
ca o coborâre de pe cal pentru a sui într-un Ferrari. 

Mă auzi, Sean? întrebă Victoria. 

— Da. 

Aici totul e pregătit. Tu ești gata? 

Băiatul respiră adânc. Era singura parte a Animusului care nu- 
i plăcea, dar închise ochii. 

— Sunt gata. 

Încearcă să te relaxezi. Încarc Coridorul Amintirilor... 


Odată, într-o vacanţă, când avea cinci ani, Sean căzuse într- 
un râu umflat de ploile primăverii. Curentul violent îl purtase 
înainte ca oricine să fi reușit să-l prindă. Amintirile lui despre 
incident constau, în cea mai mare măsură, din relatările 
părinţilor, totuși puţinul pe care îl memorase i se întipărise bine 
în minte: senzaţia de totală neputinţă în fața zidului de apă 
parcă viu, împotriva căruia nu putea lupta, care îl rostogolea, îl 
trăgea în jos și-l copleșea cu desăvârșire. 

Așa era și senzaţia creată de inhibitorul parietal. 

Unchiul lui Sean pescuia în aval și reușise să-l scoată din râu. 
Dar unchiul nu se afla acum acolo, iar acesta nu era un râu. 
Torentul se afla chiar în mintea lui Sean. 

Coridorul Amintirilor străluci brusc în jurul său, la început 
orbitor, însă stabilizându-se curând ca un cenușiu inform, ca o zi 
ceţoasă, în care nu știi unde-i soarele. 

Inserare parietală peste trei secunde, două, una... 

Sean simţi o undă de șoc. 


A 
CAPITOLUL PATRU |” 


Grace avea aceeași perspectivă ca Sean. Sau, cel puţin, la fel 
cu ceea ce presupunea ea că ar gândi băiatul. Nu știa cu 
exactitate, fiindcă nu discutaseră niciodată clar despre asta, dar 
bănuia că el se afla acolo, în Cuibul Vulturului, din motive 
similare cu ale ei, deși probabil că legătura nu era evidentă 
pentru alţii. 

II urmări cu privirea în timp ce părăsea camera de zi, apoi 
David începu să vorbească despre simularea bazată pe 
amintirile străbunicului lor, care zburase cu un avion de 
vânătoare Mustang P-51, făcând parte din escadronul 302, pe 
vremea când armata era încă împărţită după culoarea pielii. 

— Puteau trimite semnale către cei de la sol cu trei lumini de 
sub vârful aripii drepte: una roșie, una verde și una galbenă. 
Băiatul zâmbi larg, apoi spuse, probabil pentru a cincizecea 
oară: Simulatorul desăvârșit al zborului. 

— Roșu, verde și galben? întrebă Grace. Asta nu-i un joc pe 
computer. Nu suntem aici ca să ne distrăm. 

— Dar e distractiv, o contrazise David. De ce trebuie să strici 
totul, Grace? 

Fata nu-i dădu atenţie decât pe jumătate, fiindcă se gândea la 
Sean și se uita la Natalya, care se holba la ușă, probabil tot cu 
gândul la el. Grace nu știa exact ce se întâmplase între cei doi, 
dar în apropierea ei Sean devenea nervos și tăcut. Era evident 
că el o plăcea, însă Grace nu știa ce simte Natalya pentru el. 
Fata ţinea atât de multe pentru ea, încât părea o broască 
țestoasă. Puteai să-i vezi doar capul și labele picioarelor. 

Grace sorbi din cafea, lăsându-l pe David să spună vrute și 
nevrute, până ce ouăle din farfuria lui se răciră. 

— Cum era cu rasismul? întrebă în cele din urmă Natalya. 

David amuţi, apoi răspunse: 

— Asta mă-nfurie. Suntem provocaţi de câţiva piloți din 
escadroanele albilor, deși suntem mai buni decât ei. Dintre 
bombardierele pilotate de albi, unele nu ne acceptă ca escortă. 
Nu contează cât de bine zburăm. Oamenii își imaginează că nu 
putem excela ca piloţi fiindcă suntem negri! 

— lmi pare rău, spuse Natalya. 

David se mulţumi să încuviinţeze din cap. Grace nu atrase 


atenţia că fratele ei vorbea la persoana întâi, cu verbele la 
prezent. Li se întâmpla tuturor. Și pentru ea putea fi încă 
derutant dacă nu se străduia să nu amestece lucrurile. 
Presupunea că, în parte, de asta îi chema Victoria la ședințe 
săptămânale de terapie. 

Natalya se întoarse spre Grace. 

— Cum merge noua ta simulare? 

David zâmbi cu un aer cunoscător. 

— Grace lucrează într-o mină de aur. 

Natalya înălţă din sprâncene. 

— Serios? 

— De fapt, sunt amintirile unui negustor de aur, răspunse 
Grace. Trăiește în vestul Africii, în secolul al paisprezecelea. 
Oamenii de genul lui erau persoane importante în regatele 
medievale Ghana și Mali. Sau cel puţin așa spune tata. 

— Ooo! exclamă Natalya. Putem face schimb de strămoși? 

— Sigur că da, răspunse Grace. (Măcar despre strămoșul 
Natalyei se presupunea că venise în contact cu Partea din 
Eden.) Aș prefera să mă ocup de scopul pentru care sunt aici. 

Natalya ezită. 

— lar eu aș prefera să nu omor oameni. 

Grace își dădu seama că nu era un atac la adresa ei. Era 
adevărat că gândul la uciderea unor oameni în simulare n-o 
deranja atât de mult pe cât, poate, ar fi trebuit. Insă una dintre 
strămoașele ei, Eliza, fusese Asasină. Victoria n-o mai lăsa să se 
atingă deloc de amintirile acelei femei. 

— Ai cu adevărat încredere în ei? întrebă Natalya. 

— În cine? zise Grace. 

— În Isaiah și în Victoria. 

— Ştiu că ne oferă ocazia să facem ceva important. 

— De-asta v-aţi întors? 

Răspunsul era mai complicat decât un simplu „da”, însă Grace 
se limită la el. 

La început, cu Monroe, Grace nu urmărise decât să se 
întoarcă acasă cu bine, și ea, și fratele ei. Pe urmă îi prinseseră 
Templierii, sau îi salvaseră, în funcţie de perspectiva din care 
priveai. Agenţii îi aduseseră în clădirea Companiei Abstergo și le 
explicaseră totul. Cum Templierii purtaseră un război secret cu 
Asasinii, de-a lungul întregii istorii. Le spuseseră că misiunea 
Templierilor era crearea unei lumi stabile și pașnice, în care 


progresul putea fi încurajat. 

Firește, când sosiseră părinţii lui Grace și David, tatăl lor îi 
luase imediat pe amândoi acasă. David obiectase și o făcuse 
chiar și ea, într-o mică măsură. Dar așa era tatăl lor. Era sudor și 
fusese concediat de mai multe ori. Nu avea încredere în nicio 
corporație atât de mare și de bogată ca Abstergo. Imediat ce 
ajunseseră acasă, reîncepuseră schimburile de focuri între 
bande, de această dată la numai două cvartale distanţă. Părinţii 
lui Grace se străduiseră din răsputeri să-și ţină familia în 
siguranţă, însă când te afli în locul nepotrivit la momentul 
nepotrivit, nimic nu mai contează. De aceea, tatăl lor îi trimisese 
înapoi, la adăpost, în Cuibul Vulturului, și Grace se temea că, 
dacă David nu va începe să-și ia în serios activitatea, Abstergo îi 
va exclude pe amândoi din program. 

— Putem începe simulările? întrebă David, cu farfuria acum 
goală. 

— Sigur că da, răspunse Grace. 

— Natalya, vii? întrebă el. 

Fata clătină din cap. 

— Luaţi-o înainte. 

O părăsiră în camera de zi și se îndreptară spre clădirea 
Animusului. Grace îl lăsă pe David în rezerva lui, cu un 
tehnician, și se duse în sala ei. Specialistul se afla deja acolo, nu 
însă și Victoria, astfel că se văzu nevoită să aștepte. Victoria 
apăru după destul de multă vreme, gâfâind ușor. 

— Îmi cer scuze, Grace. Dimineaţa asta-i... cumva complicată. 
Ești gata să te aventurezi în Africa de Vest? 

După așteptarea îndelungată, Grace se simţea iritată. 

— Partea din Eden nu-i acolo. 

— N-ai petrecut decât câteva ore în amintirile alea, sublime 
Victoria. Timbuktu este un centru negustoresc important. 

— Îmi pare pur şi simplu pierdere de timp, obiectă Grace. 
Victoria oftă și-și frecă fruntea cu degetul mare și cu arătătorul. 

— Ştiu că ești nerăbdătoare, dar nu există nici o altă cale. 
Datele obţinute din fișierele lui Monroe sunt incomplete. Dacă 
am fi avut nucleul Animusului său, am fi știut exact unde să vă 
trimitem. 

— Deci nu l-aţi găsit? 

— Nu. 

— Dar Owen și Javier? 


— Ai fi știut dacă am fi dat de ei. lar informaţiile sigure pe 
care le deţinem ne conduc la concluzia că unii strămoși de-ai tăi 
au venit în contact cu vârfurile Tridentului. Facem tot ce se 
poate cu ceea ce avem acum: corelaţii cu datele istorice și 
corespondenţă cu datele despre prietenii tăi. Ne străduim să 
îngustăm marja de posibilităţi, însă pentru asta e nevoie de 
timp. 

Grace păși în inel și se cocoţă în harnașament. 

— Aș vrea să fi putut lua locul Natalyei. Ea nici măcar nu vrea 
să meargă acolo. Amintirile ei oferă acum cele mai multe șanse, 
nu-i așa? 

— Recunosc, ar fi minunat dacă te-am putea trimite pe tine în 
amintirile ei. Dar Animusul e mai rapid, mai stabil și mai demn 
de încredere decât Helixul. 

— Prin urmare, nu-mi rămâne decât să aştept fără să fac 
nimic. 

— Asta nu se numește nimic. 

— Îmi dă senzaţia că nu-i mai mult decât nimic. 

— De ce ai senzaţia asta? 

Grace remarcă o schimbare a posturii Victoriei când femeia 
ieși din rolul savantului ca să intre în cel al psihiatrului. Acum își 
ținea capul ușor înclinat și privirea îi era blândă, dar foarte 
serioasă. Insă fata n-avea dispoziţia necesară pentru terapie. 

— N-are importanţă. S-o facem. Africa de Vest să fie! 

Victoria ezită. 

— Eşti sigură? Putem discuta despre asta. 

— Mi-e bine. Grace se pregăti. Poate de data asta aflu ceva. 

— Dacă ești sigură..., spuse Victoria întorcându-se lent către 
computere. O să aduc simularea în punctul în care ai părăsit-o 
ieri. 

Pe urmă strânse curelele ce o legau pe Grace de exoschelet, 
o conectă la toate aparatele, stabili valorile standard ale 
semnalelor ei vitale pentru ziua respectivă și-i puse casca. 

Ești gata? 

JE Gata. 

Incărcarea Coridorului Amintirilor peste trei secunde, două, 
una... 

In mintea lui Grace apărură brusc puncte strălucitoare și, o 
secundă mai târziu, stătea în familiarul gol cu forme pâcloase ce 
apăreau și dispăreau fără a se stabiliza vreodată sub vreo 


înfățișare complet recognoscibilă. 

Cum te simţi? 

— Perfect. 

Simularea e încărcată. Spune când vrei să pornească. 

Grace închise ochii, așteptând izbitura de berbec a 
inhibitorului parietal, care avea să spargă zidul din jurul minţii 
ei. 

— Gata. 

Berbecul o izbi și avu impresia că i se despică ţeasta, dar 
senzaţia dispăru treptat, înlocuită de alta, foarte stranie, de 
plutire, de a fi în același timp pretutindeni și nicăieri. Era ca și 
cum între ea și lumea din jur n-ar fi existat nicio diferenţă. 
Hotarele dintre gânduri, trupul ei și materia ce alcătuia 
Universul deveniseră neclare. 

Încărcarea personalităţii genetice peste trei secunde, două, 
una... 

Zidurile din jurul minţii lui Grace reapărură și întreaga apăsare 
a lumii își regăsi brusc locul. Fata se clătină ușor, apoi se uită în 
jos, spre trupul strămoșului ei. 

Masireh era un bărbat zvelt. Purta sandale, robă și o eșarfă în 
jurul taliei, unde ţinea un pumnal. O tichie îi acoperea capul și 
se afla în afara conștiinței lui Grace. Il simțea așteptând și, 
oricât i-ar fi venit de greu, se învățase să deschidă o poartă, 
lăsându-l să pătrundă în gândurile ei. 

Îi era deja familiar, din ziua precedentă, ceea ce-i oferea un 
avantaj. Îi cunoștea soţia și copiii. Negoţul și lumea. De fapt, 
semăna mult cu tatăl ei. 

Acordă-ţi câteva minute în care... 

— Sunt gata. 

Bine. Încărcarea completă a simulării peste trei secunde, 
două, una... 

Cenușiul Coridorului Amintirilor se umplu de forme cafeniu- 
roșiatice și arămii, iar un vânt ușor împrăștie în toate părțile un 
nisip fin. Grace se afla pe o stradă din Timbuktu. 

Clădirile din jurul ei păreau sculptate din dunele deșertului, 
zidurile lor netede fiind construite din cărămizi de lut și nisip. 
Acoperișurile erau din frunze de palmier și iarbă și, pe deasupra 
lor, Grace zărea moscheea, ale cărei grinzi din lemn ce 
susțineau  minaretul păreau acele unui cactus. Căldura 
dogoritoare răspândită de razele soarelui făcea aerul greu de 


respirat. 

În spatele ei se auzi mugetul unei cămile și Grace se grăbi să i 
se ferească din cale. Animalul căra sarea stăpânului ei, care 
devenise o marfă profitabilă, dar nu pe măsura aurului cu care 
făcea negoţ Masireh. 

Grace îi cedă lui controlul și bărbatul își continuă drumul către 
întâlnirea cu un negustor din Marrakech. Spera să-și facă astfel 
o nouă relaţie. Ar fi căpătat acces mai bun la negoţul cu 
spaniolii și cu alte regate ale kafirilor din nord. Mulţi se 
împotriveau negoţului cu evreii și cu creștinii, însă pragmatismul 
lui Masireh îi tempera propriul zel religios. 

Trecu prin piaţa bunurilor de lux și se opri să admire un val de 
mătase fină, din Persia. Materialul roșu îi aluneca printre degete 
aproape ca apa și-și puse în gând să-l cumpere la întoarcerea 
acasă. 

Negustorul din Marrakech poposise la un han de la marginea 
orașului și, cu toate că ar fi fost mult mai cuviincios să vină 
acasă la Masireh, ofensa putea fi trecută cu vederea în interesul 
negoţului. 

Hangiul îl întâmpină pe Masireh și-l conduse în spatele clădirii, 
unde negustorul străin și o parte dintre oamenii săi se 
instalaseră într-un pavilion auxiliar. 

— ÎI cunoști? întrebă proprietarul hanului, îngustându-și ochiul 
stâng. 

— Am auzit de el, răspunse Masireh și se îndreptă spre locul 
întâlnirii. 

Negustorul era un bărbat voinic, într-o robă dintr-un material 
splendid, avea pielea mult mai deschisă la culoare decât 
Masireh și o barbă lungă. 

— Pace ţie! spuse Masireh apropiindu-se. 

— Bine ai venit, sunt onorat, răspunse negustorul, apoi îl 
invită să se așeze pe o pernă frumoasă. Am auzit de bunul tău 
renume, deopotrivă în privința calităţii aurului și a onestităţii 
negoţului. 

— Mă onorezi peste măsură, răspunse Masireh. 

Oamenii străinului se îndreptară spre marginile pavilionului și 
rămaseră pe laturile și în colţurile lui, formând un cerc. Asta nu 
păru să-l supere pe Masireh, dar Grace avu o vagă presimţire 
neplăcută. 

— Te rog, spuse negustorul, arătând către un ibric de pe vasul 


cu jăratic. Îngăduie-mi să-ţi ofer un ceai. 

Masireh înclină capul. 

— Mulţumesc. 

Negustorul turnă, iar el bău și, în următoarea oră, conversaţia 
lor se învârti pe lângă adevăratul motiv al întâlnirii; discutară 
despre recenta călătorie a negustorului sosit din Marrakech și 
despre impresia pe care i-o făcuse. Abia după ce fierseseră de 
trei ori frunzele de ceai, trecură la ceea ce-i interesa cu 
adevărat. 

— Ai cumpărători regulaţi? întrebă Masireh. 

— Da, răspunse negustorul. Şi sunt nerăbdători să încheie o 
înţelegere cu mine ca să dobândească aurul tău. 

— lar eu sunt nerăbdător să fac negoţ cu ei. 

— Au o singură pretenţie, asupra căreia stăruie îndeosebi. 

Masireh se aplecă spre interlocutorul său. 

— Şi care-i aceea? 

Străinul șovăi. 

— Am încredere în tine, Masireh. Mă doare că trebuie să ţi-o 
spun, însă cumpărătorii mei vor să fie siguri că rezerva ta de aur 
e pe măsura nevoilor lor. Nu le-ar fi de niciun folos dacă minele 
tale ar secătui mâine, obligându-i să caute aur altundeva. 

— Nu văd în asta o ofensă, zise Masireh. Și te asigur că 
minele mele vor continua să ofere aur mult timp după moartea 
mea, iar nepoţii mei se vor întâlni cu ai tăi din același motiv care 
ne-a adus pe noi aici. 

— Eu unul te cred. Dar cumpărătorii mei insistă să văd eu 
însumi minele. 

Grace avu o nouă presimţire sumbră, de data asta împărtășită 
de Masireh. Bărbatul se foi pe perna care începuse să nu mai fie 
la fel de confortabilă. Și aerul din pavilion se încinsese, deși 
stăteau la umbră. 

— Mă tem că nu-i cu putinţă, spuse el. Locurile unde se află 
minele negustorilor Wangara sunt secrete păzite cu strășnicie. 
Cred că știi asta. 

Celălalt încuviință. 

— Bineînţeles. Și nu ţi-aș cere așa ceva, dacă mi-aş putea 
convinge în altfel cumpărătorii. 

— Atunci vor fi dezamăgiţi, spuse Masireh clipind. 

Vederea începuse, cumva, să i se împăienjenească, poate 
fiindcă strălucirea soarelui era prea puternică. Grace știa că 


adevărul era altul și, dacă ar fi putut, l-ar fi ridicat în picioare și 
l-ar fi scos de acolo cât mai repede. Dar presupunea că, dacă ar 
fi procedat așa, ar fi schimbat amintirea, provocând 
desincronizare și, în final, ieșirea din simulare. Deoarece 
inhibitorul parietal îi bombarda creierul, desincronizarea era o 
experienţă extrem de neplăcută. 

— Nu pot face nimic ca să te conving? întrebă negustorul. 

— Nimic. 

Masireh avu senzaţia că cineva îi înfășurase o pătură în jurul 
capului și, deși Grace ar fi vrut să ţipe, cuvintele ieșiră foarte 
lent dintre buzele lui. 

— Sper... că nu-i un... obstacol... insurmontabil. 

Străinul îi zâmbi. 

— Cred că putem ajunge la o înţelegere. 

Masireh se uită în cana lui goală și înțelese abia atunci că 
fusese drogat. In timp ce se prăbușea fără vlagă, văzu cum 
umbrele oamenilor negustorului îl împrejmuiau, apoi umbrele 
acelea îl înghiţiră. 

XXX 

— Şi-a pierdut cunoștința, spuse Grace, plutind într-un vid mai 
întunecos decât Coridorul Amintirilor. 

Da, așa e, răspunse o voce nefamiliară. 

— Cine ești? 

Anaya. Sunt tehnician. Ne-am cunoscut. Doctorul Bibeau este 
pentru moment cu Natalya. Te simţi bine? 

— Perfect, răspunse Grace. Nu trebuie decât să așteptăm un 
minut. 

Mai trecuse prin așa ceva. Când strămoșul ei dormea sau își 
pierdea cunoștința, simularea cădea într-un soi de neant, dar, 
fiindcă în Animus timpul se scurgea mai iute, starea aceea nu 
dura niciodată prea mult. Numai că acum Grace își făcea griji 
pentru Masireh și era nerăbdătoare să afle ce se întâmplase. 

Se pare că îşi revine, anunţă Anaya. 

Grace se concentră asupra reintrării în simulare și cerul 
strălucitor al nopţii, împănat cu stele, alungă curând fumul 
cenușiu. Calea Lactee i se întindea deasupra capului și fata își 
dădu seama că Masireh stătea culcat pe spate. Işi deschise din 
nou ușa minţii și-l lăsă să preia controlul. 

Masireh încercă să se salte în capul oaselor, însă descoperi că 
avea mâinile și picioarele legate. Mișcarea păru să atragă totuși 


pe cineva către el. Nisipul deșertului șoptea sub sandalele celui 
care se apropia și, o clipă mai târziu, negustorul apăru deasupra 
lui. 

Mânca și continuă să mestece pentru câteva clipe. 

— Sunt sigur că știi ce urmează, spuse el într-un târziu. 

— Mă eliberezi și te-ntorci cu coada între picioare la 
Marrakech, să dai ochii cu cumpărătorii tăi dezamăgiţi, răspunse 
Masireh. 

Negustorul râse. 

— Nu există niciun cumpărător. Ştii asta. 

Masireh îi zâmbi. 

— Da, știu. 

— O să mă duci la minele tale. 

— Nu, n-o să te duc. 

— Atunci o să te ucidem. 

— N-aș fi primul wangaran care moare astfel. Şi n-o să fiu nici 
ultimul. 

Grace simţi inima lui Masireh bătând cu putere, deși el se 
străduia să-și păstreze calmul exterior. N-avea idee unde se 
aflau, dar, ţinând seama de întunecimea nopţii, zăcuse fără 
cunoștință multe ore și era posibil să-l fi dus la mulţi kilometri 
depărtare de Timbuktu. După ce-l drogaseră, rulaseră pur și 
simplu un covor în jurul lui și-l aruncaseră pe spinarea unei 
cămile. Soţia lui se întreba probabil unde era. Și fiii lui îl căutau 
pesemne prin oraș. 

— Nu vei mai putea intra niciodată în Timbuktu, spuse el. 
Unde-o să vinzi aurul? _ 

— Am tovarăși de negoţ, răspunse celălalt. Imi va fi ușor. 

— Mă-ntreb dacă ei știu că au de-a face cu genul de om 
capabil să drogheze ceaiul altuia. 

— Asta nu contează. Aurul e aur. lar tu o să ne duci la minele 
tale. N-o să ţi-o cer din nou. 

— Atunci ai început să-nveţi, ripostă Masireh. 

Negustorul scoase din robă un pumnal pe care Masireh îl 
recunoscu; era al său. Pe urmă, celălalt se aplecă și-i trecu 
ascuțișul lamei peste obraz. O crestătură rapidă, nepăsătoare, și 
Masireh simţi mai întâi curgerea fierbinte și lipicioasă a sângelui 
său, apoi durerea. 

— N-o să-ţi ofer o moarte ușoară, spuse negustorul. 

— E moartea vreodată ușoară? întrebă Masireh, atingând cu 


limba colţul gurii, pe unde i se prelingea sângele. 

Grace simţi gust de fier. 

— Recunosc că ești mai curajos decât m-așteptam, spuse 
negustorul. 

Masireh nu răspunse. De fapt, nu se considera curajos și 
tânăra îi simţea groaza, deși se străduia să se convingă că va 
supravieţui. Supravieţuise cu siguranţă, pentru că altminteri 
experienţa aceea de viaţă n-ar fi ajuns în memoria genetică. 
Însă cum avea să se descurce? 

— Mă duc să trag un pui de somn, adăugă negustorul. Dar nu 
cred că tu vei dormi. O să-ţi petreci noaptea gândindu-te la ce 
te așteaptă, iar mâine-dimineaţă o să-ţi fac ceva mult mai rău, 
dacă n-o să mă duci la minele tale. 

— Cât va trebui să reflectez? întrebă Masireh. 

— Mai sunt cinci ore până răsare soarele. Timp din belșug. 

Înainte ca Masireh să mai spună ceva, cel care îl luase 
prizonier se îndepărtă. Fiindcă tocmai aflase cu ingeniozitate ce 
oră era, putea să afle în scurt timp și unde se afla. Privi cerul 
înstelat. Nimeni nu traversează întinderea schimbătoare a 
deșertului fără o hartă care rămâne neschimbată. Se părea că 
ajunseseră la vreo șaisprezece kilometri distanţă de oraș și se 
îndreptau spre vest, către bazinul fluvial unde se găseau 
bogăţiile pământului. 

Masireh își încercă din nou legăturile, dar constată că nu 
cedau câtuși de puţin, iar funiile începuseră să-i muște 
încheieturile. Își întinse gâtul în toate direcţiile și descoperi că 
era legat de ţăruși înfipţi în pământ. Nicio șansă de evadare. 

Negustorul și oamenii lui făcuseră tabăra la câţiva metri 
depărtare, însă nu înălţaseră corturile. Stăteau întinși în jurul 
focului și murmurul vocilor le era întrerupt la răstimpuri de câte 
un hohot de râs, iar cămilele ţineau adăpost de vânt. Masireh 
privi iarăși cerul și înălță o rugăciune către Allah, apoi Grace îl 
urmă pas cu pas când păru să-i treacă de hotarele minţii, 
intrând în propriile ei gânduri. 


CAPITOLUL CINCI 5 
După plecarea lui Grace și a lui David, Natalya își prelungi 


micul dejun cât mai mult cu putinţă, atât de mult, încât începu 
să se întrebe dacă Isaiah sau Victoria vor veni cumva s-o caute. 


Dar nu apăru niciunul și, în cele din urmă, oftă și se îndreptă cu 
pași înceţi spre sala Animusului, oprindu-se să admire copacii și 
să respire aer curat dintr-un balconaș cu ușa descuiată. 

Lumina piezișă a dimineţii răzbătea printre vârfurile copacilor, 
iar o adiere ușoară le legăna parcă în ritmul unei melodii. Ceva 
blând, ca a treia parte din Pinii din Roma, poemul simfonic al lui 
Respighi, o piesă care îi plăcuse întotdeauna tatălui ei. Inchise 
ochii, savură mireasma aerului și simţi frigul zbârlindu-i 
firișoarele de păr de pe braţe. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să 
coboare din balcon și să fugă prin pădure, în jos pe munte. De 
ce avea senzaţia că ar fi fost o evadare? De fapt, nu era 
prizonieră acolo. Niciunul nu era. 

Tocmai asta făcea totul atât de derutant. 

Monroe spusese că Templierii sunt necruţători și nu li se 
putea acorda încredere. Că doreau să domine și să controleze 
lumea, reprimând liberul-arbitru. Însă până atunci nu se 
întâmplase asta. Natalya era acolo fiindcă văzuse privirile 
părinţilor ei când Isaiah le vorbise despre recompensa 
materială. Mama și tatăl ei n-ar fi obligat-o niciodată să rămână, 
dar participarea fetei la „proiectul de cercetare” al Corporaţiei 
Abstergo însemna că nu mai erau nevoiţi să muncească din 
greu atât de mult, fără a mai pune la socoteală „beneficiile 
educaţionale” pe care le întrezăreau, așa că-i asigurase că 
dorea să rămână, deși nu era deloc sigură. 

Când se gândea la simularea bazată pe amintirile lui Bayan, 
aproape că-și dorea să-i fi lăsat s-o ia acasă. 

Cineva bătu în ușa de sticlă din spatele ei și Natalya se răsuci. 
Isaiah stătea de cealaltă parte a ușii închise și gesticula ca și 
cum i-ar fi cerut permisiunea să i se alăture. 

Ea dădu aprobator din cap, iar el ieși pe balcon, respirând 
adânc pe nas. 

— Am avut grijă să existe multe locuri ca ăsta în Cuibul 
Vulturului, rosti bărbatul. Oaze de calm, pentru reflecţie și 
contemplare. 

— E frumos, spuse Natalya. 

Isaiah veni lângă ea și se aplecă în faţă, cu braţele sprijinite 
pe balustradă. 

— Mă întrebam dacă azi vei dori să stai departe de Animus. 

Natalya nu răspunse. 

— E firesc, continuă el. Cred că ieri am fost cam nerăbdător, 


că te-am presat. Dacă a fost într-adevăr așa, îmi cer scuze. 

Ea ridică din umeri. 

— Ai nevoie de o zi liberă? 

Tânăra căzu pe gânduri, ușor surprinsă fiindcă Isaiah îi oferise 
o asemenea posibilitate. Înţelese însă repede că, dacă ar fi 
acceptat, recompensa n-ar mai fi fost aceeași și n-ar fi făcut 
decât să îngreuneze situația. 

— Pot s-o fac, spuse într-un final. 

Isaiah dădu din cap. 

— Bine, atunci vino când te simţi pregătită. 

Îi întoarse spatele și reintră în clădire, lăsând-o singură pe 
balcon. 

După câteva minute, Natalya îl urmă și ajunse curând în sala 
Animusului ei. Nici Isaiah, nici Victoria n-o așteptau și i se păru 
ciudat, având în vedere câtă importanţă păruseră să acorde 
simulării în ziua anterioară. Poate că a treia Parte din Eden 
apăruse în simularea altcuiva. Asta i-ar fi fost de folos, căci ar fi 
împărțit cu altcineva presiunea ce o apăsa. 

Victoria apăru după o vreme, scuzându-se că o lăsase să 
aștepte. Aparent, atât Sean, cât și Grace avuseseră nevoie săli 
se acorde mai multă atenţie ca de obicei. Natalya se gândi să-i 
întrebe pe cei doi ce se întâmplase. 

Doctoriţa o fixă cu compasiune profesională. 

— Eşti pregătită? 

— Da. 

— Treci prin ceva asemănător cu TSPT-ul, spuse Victoria. 
Tulburare de stres posttraumatic... 

— Ştiu ce este, o întrerupse Natalya. 

Și poate că trecea într-adevăr prin așa ceva. În noaptea 
precedentă, se trezise la ora trei, transpirată, cu gândul că 
tocmai explodase o bombă a dinastiei Song. 

— Experimentezi trauma pe două niveluri. Atât pe nivelul de 
observator, cât și pe cel de supravieţuitor, al strămoșului tău. 
Poate discutăm despre asta mai târziu. 

Natalya aprobă din cap. 

— Poate. 

— E important să m-anunţi dacă simţi ceva... neobișnuit, orice 
ar fi. Mai exact, dacă se întâmplă în afara simulării. 

— De exemplu? 

— Flashbackuri. Vise ce par reale. Genul ăsta de lucruri. OK? 


Pentru Natalya, toată conversaţia aceea păru neliniștitoare. 

— OK. 

— Natalya. Victoria se așeză astfel încât s-o privească drept în 
ochi. Eu... eu am cu adevărat în vedere binele tău. Sper că știi 
asta. 

Neașteptatul zel al doctorului Bibeau o tulbură și mai mult. 

— Mulţumesc, spuse fata, dar cuvântul sunase ca o întrebare. 

— Eu am trecut cândva prin momente foarte grele. Le-am 
depășit mulţumită Templierilor. Te putem ajuta. Ţine minte asta. 
Femeia se îndepărtă. Şi acum să te readucem în simulare. 

Victoria se așeză în fața computerului și Natalya se cocoţă în 
harnașamentul din centrul inelului Animusului. Câteva minute 
mai târziu, un baros electromagnetic trecu la lucru în partea din 
spate a capului ei și în scurt timp își împărțea deja scena minţii 
cu Bayan, care se pregătea să atace frontal fortăreaţa 
inexpugnabilă. Fata își aminti zicala despre o forţă de neoprit 
care întâlnește un obiect de neclintit și se întrebă cum avea să 
se încheie scenariul. 

Se uită în jurul său, la jagunul lui Bayan, adunat acum lângă 
zidurile de apărare, alături de alţi trei sute de războinici pregătiţi 
să atace poarta cetăţii sub comanda lui Wang Dechen, și se 
concentră asupra strămoșului ei din mai multe motive. Nu-și 
dorea suferința desincronizării, dar, mai presus de asta, nu voia 
să fie în niciun fel părtașă la măcelul care urma. 

Bayan preluă comanda, regrupându-și oamenii numai prin 
gesturi, fără să scoată vreun sunet. Tactica lui Wang Dechen 
depindea de luarea prin surprindere a războinicilor song, iar 
Bayan spera că în noaptea aceea hoarda va străpunge 
dispozitivul de luptă al inamicului. 

In ciuda orei târzii, aerul nu se răcorise și sudoarea umezea 
căptușeala din mătase a armurii lui Bayan. Timpul se scurgea 
încet în așteptarea ordinului de atac al lui Wang Dechen. 

Generalul își inspecta trupele. Nu era călare, deoarece caii ar 
fi atras atenţia războinicilor song asupra apropierii lor, așa că un 
atac pedestru silențios avea să aducă oastea în faţa porţilor. Nu 
trebuia decât s-aștepte apusul lunii. 

Bayan îl remarcă pe comandantul unui arban de alături, un 
bărbat pe care-l cunoștea, și-și aduse aminte că Chen Lun lupta 
sub ordinele lui. Il căută cu privirea pe tangut și văzu că era la 
fel de înspăimântat ca mai înainte. 


Dincolo de disprețul lui Bayan, Natalya nu putea decât să-l 
compătimească pe Chen Lun. Se simţea la fel ca războinicul 
acela și nu voia să ia nicidecum parte la așa ceva, deși îi erau 
cunoscute și mintea lui Bayan, și lumea care o modelase. Ştia 
de Tengri, Cerul-Tată, și de Eje, Pământul-Mamă, care îi 
trimiseseră pe mongoli în afara stepelor, să cucerească lumea. 
Simţea certitudinea lui Bayan, convingerea lui că, dacă zeii nu 
doresc cucerirea aceea, domnia Marelui Han se va încheia. 
Natalya înţelegea, dar asta nu însemna și că putea să accepte. 

Înainte de apusul lunii, nori deși acoperiră stelele și înceţoșară 
lumina astrului. Wang Dechen dădu ordinul și steagurile de 
semnalizare se înălţară, transmiţându-l în tăcere tuturor 
oștenilor. Hoarda se puse în mișcare, părăsind siguranţa zidului 
de apărare, și mărșălui silențios la adăpostul copacilor. 

Când ajunseră la poalele muntelui, Wang Dechen dădu un alt 
ordin, apoi steagurile de semnalizare le făcură tuturor cunoscută 
comanda de oprire. Aceleași steaguri cerură apoi să înainteze 
pedestrimea, din care făcea parte unitatea lui Bayan, urmată de 
arcași, și urcușul începu. 

Bolovanii și arborii de pe coasta muntelui îi împiedicau să-și 
păstreze formaţia obișnuită. Când ajunseră lângă zidul exterior, 
din piatră, al cetăţii, luna încă nu reapăruse, iar Bayan știu că 
Tengri era de partea lor. 

Steagurile trimiseră până în prima linie alt ordin al lui Wang 
Dechen și, supunându-se, pedestrimea se pregăti de asalt, iar 
arcașii își încordară arcurile. Bayan simţi focul rece al bătăliei 
arzându-i braţele și picioarele, iar Natalya își dori să poată scăpa 
cumva din închisoarea propriei sale minţi, pe care o împărțea cu 
el. 

Zeci de aruncători bine antrenați făcură un pas în față, cu 
cârlige și funii, și, cu graţia și precizia păstorilor care-și prind 
oile, le aruncară către culmea zidului, unde cârligele se 
înţepeniră în piatră. 

Aruncătorii se retraseră, iar luptătorii din linia lui Bayan 
înaintară către funii, de care se prinseră, proptindu-și tălpile de 
zid. Pe urmă începură să urce încet pe suprafaţa verticală, în 
timp ce arcașii ţineau arcurile încordate și urmăreau cu atenţie 
meterezele de pe care santinelele ar fi putut da alarma. 

Înainte de a prinde el însuși o funie în mâini, Bayan se asigură 
că toată unitatea lui începuse escaladarea. Pedeapsa pentru 


dezertare era moartea și adesea n-o primea doar fugarul, ci și 
comandantul său. Primii războinici încă nu ajunseseră pe culmea 
zidului, însă aveau să fie acolo cât de curând, așa că Bayan își 
puse tălpile cizmelor pe pietrele pe alocuri alunecoase din 
pricina mușchiului care le acoperea. 

Se ridicase la trei metri deasupra pământului când un oștean 
căzu din înalt, ţipând. Bayan își cobori nedumerit privirea către 
el și, de-o parte și de alta, alţi cinci luptători picară de pe funii, 
izbind pământul cu zgomote surde. 

La mică distanţă de cizma lui stângă, o săgeată lovi zidul, 
producând scântei la contactul metalului cu piatra. Nu venise 
nici dinspre arcașii mongoli, nici de sus. Sosise dintre copacii din 
nord-vest. 

Bayan se uită într-acolo și mai degrabă auzi decât văzu, în 
lumina slabă, norul de săgeți ce se îndreptau spre ei spintecând 
aerul, apoi jumătate dintre cei agăţaţi de funii se prăvăliră 
străpunși și urlând. Erau mulţi și cădeau unii peste alţii cu 
trosnete de oase rupte. O clipă mai târziu, asupra mongolilor 
începu să plouă cu săgeți și de pe culmea zidului. 

Ordinul lui Wang Dechen răsună, acoperind zgomotele 
muribunzilor: 

— Reveniţi în formaţie! 

— Retragere către Wang Dechen! le strigă Bayan oamenilor 
săi. 

Simţind deja miros de sânge, sări pe pământ în șuierul 
săgeţilor. 

Diavolii song aflaseră cumva de înaintarea Hoardei și o 
încercuiseră în afara zidului. Bayan se adăposti în spatele unui 
morman de trupuri neînsufleţite și văzu, lângă mâna dreaptă, 
ochii căscaţi spre cer ai lui Chen Lun. Işi întoarse privirea de la 
chipul însângerat și scrută pădurea în căutarea atacatorilor, 
până când ultimul dintre oamenii săi ajunse pe pământ, apoi se 
repezi împreună cu ei către locul mai sigur dintre copaci. 

Pădurea le oferea oarecare acoperire, dar săgețile trase de pe 
zid și din codrul întunecat din stânga se mai împlântau din când 
în când în carne. 

Bayan le ordonă luptătorilor să rămână pe poziţie, apoi plecă 
în căutarea lui Wang Dechen. Îl descoperi la mică distanţă, 
încruntat, cu o pată de sânge pe coif. 

— Numărul nostru s-a redus cu cel puţin o treime, spuse 


Bayan. 

— Câteva funii încă atârnă pe zid. Wang Dechen arătă cu 
degetul printre copaci. Dacă arcașii noștri i-ar sili pe dușmani să 
se retragă de pe metereze, câţiva dintre noi ar putea ajunge pe 
coama zidului. 

— Și dușmanul din flanc? 

— la-ţi oamenii și mergi acolo. Atacaţi și atrageţi săgețile 
asupra voastră. 

— Am înţeles, generale. 

Incă se întreba cum de reușise manevra războinicilor song, 
însă nu era momentul potrivit pentru căutarea răspunsului. 

Se întoarse la războinicii lui și, după o scurtă căutare, zări trei 
comandanţi de urban și le porunci să-i adune pe toţi oamenii din 
unităţile lor pe care-i puteau găsi. În câteva minute avea strânși 
douăzeci de oșteni, un număr nu foarte mare, dar suficient 
pentru scopul generalului. 

Noul obiectiv i se părea Natalyei o misiune sinucigașă, însă 
Bayan nu șovăia și ea îi admiră curajul, deși îi dezaproba 
faptele. 

Pe când se furișa spre arcașii dușmani, Bayan își dori să 
reapară luna. Hoarda pierduse avantajul surprizei, iar întunericul 
le era acum favorabil războinicilor song, care cunoșteau terenul. 

Comandantul își scoase fără zgomot sabia. Avea palmele reci, 
ude fie de apă, fie de transpiraţie, fie de sânge, sau poate de 
toate trei laolaltă. Şi soldaţii lui își pregătiră armele și acoperiră 
distanţa fără să clintească nicio frunză, până când zăriră primul 
arcaș. Stătea în spatele unui copac, o umbră cu un arc. Noaptea 
și pădurea îi ascundeau pe ceilalţi, dar se aflau cu siguranţă în 
apropiere. 

Bayan le ordonă pe tăcute luptătorilor lui să se răsfire în 
evantai, pentru a crea impresia că sunt mai mulţi, și, după ce se 
împrăștiară suficient, dădu semnalul. 

Toţi cei douăzeci de oameni urlară, sfâșiind brusc tăcerea, 
apoi se năpustiră. Arcașul song se răsuci. Comandantul îl atacă 
și-l străpunse cu sabia, țintuit de privirea lui şocată. O clipă mai 
târziu, spre mongoli se traseră săgeți prost ţintite. Asta însemna 
că Wang Dechen putea lua din nou cu asalt zidul, fără să fie 
stânjenit din flanc. 

Bayan și oștenii lui se aplecau și alergau șerpuind printre 
copaci, când năpustindu-se, când retrăgându-se, fără a fi nicio 


clipă ţinte ușoare pentru dușmani. Când zări alt arcaș care 
trăgea la întâmplare, Bayan făcu un ocol larg și se repezi spre 
el, dar se trezi atacat de o umbră. 

Se feri de lovitura de pumnal și se răsuci să-și înfrunte noul 
potrivnic în timp ce luna umplu brusc spaţiul dintre ei, căci norii 
tocmai se risipiseră. Văzu un om vârstnic, un veteran cu chip 
brăzdat de lupte, însă, cu coada ochiului, observă că primul 
arcaș înălţase o săgeată. 

Se lăsă în jos din reflex, apoi apăru unul dintre oamenii săi și 
începu o luptă corp la corp cu arcașul. Bayan se întoarse spre 
bătrânul soldat tocmai când acesta îl ataca și pară cu greu o 
nouă lovitură de cu pumnal, folosindu-și sabia. Dușmanul se 
retrase fără să-i lase timp să răspundă cu o lovitură. 

Fu rândul lui Bayan să atace și sabia lui ajungea mai departe. 
Numai că veteranul se dovedi extrem de agil, ferindu-se de 
lamă în repetate rânduri și apropiindu-se destul de mult ca să 
riposteze. Fiindcă îi despărţea o distanţă așa mică, Bayan 
observă că adversarului său îi lipsește o mare parte din urechea 
stângă. 

O neașteptată lovitură înverșunată l-ar fi costat pe Bayan 
braţul, dacă armura n-ar fi preluat cea mai mare parte din forţa 
izbiturii. Gemu și înţelese că războinicul bătrân era mai bun 
decât el, totuși refuză să se retragă, fără să-i pese că asta ar fi 
putut însemna moartea. 

Se feri și se trase înapoi, pregătindu-se pentru o nouă lovitură 
și... 
O explozie zgudui pământul și o lumină orbitoare umplu 
pădurea. Cetatea își dezlănţuise artileria asupra lui Wang 
Dechen, iar Bayan știu că bătălia era pierdută. 

Veteranul profită de momentul de neatenţie ca să atace, însă 
Bayan se așteptase la asta și era pregătit. Se feri, ca și cum ar fi 
fost luat prin surprindere, atrăgându-l spre el pe bătrân, apoi se 
răsuci cu sabia întinsă și i-o împlântă în coastă până la plăsele. 
În mintea ei, Natalya vru să ţipe. 

Lovitura fusese letală. Veteranul muri aproape instantaneu și 
Bayan își smulse sabia din trupul căzut. 

Sunetul cornului care anunţa retragerea răsună printre 
copaci. Bayan își chemă oamenii și renunţară la luptă, 
îndreptându-se spre grosul Hoardei urmăriţi de săgeți răzlețe. 
Când ajunseră la prima linie, Bayan descoperi că acolo domnea 


haosul. Copaci prăvăliţi ardeau, înălțându-și spre cer flăcările și 
fumul, războinicii alergau în toate părțile, iar unii se 
îngrămădeau, înconjurând ceva căzut la pământ. 

Când ajunse destul de aproape, Bayan văzu că-l protejau pe 
Wang Dechen. Generalul avea răni cumplite: de-a curmezișul 
pieptului, armura avea o tăietură neregulată, care continua 
adânc în carne, iar de undeva din cap îi curgea sânge. 

— Ajutaţi-mă! strigă Bayan, deși știa că oricare dintre cele 
două răni putea fi fatală. Trebuie să-l ducem la adăpost! 

Doi oameni se aplecară să-l ajute. Hoarda se retrăgea deja, 
alergând în josul muntelui. Nicio forță song nu părăsi adăpostul 
fortăreței ca să-i urmărească. Păreau să știe că retragerea 
mongolilor nu era definitivă, fapt pentru care, de data asta, 
Bayan se simţi recunoscător. 

Când se apropiară de zidurile de apărare, mesagerii îi zăriră și 
alergară în tabără, astfel că, în momentul când ajunseră la 
cortul generalului, șamanul îi aștepta înăuntru, purtându-și 
masca și coroana de pene. Le porunci să-l pună pe general pe 
pământ, în faţa lui, îi scoase armura și hainele și-i trată rănile, 
rostind tot timpul incantaţii și invocând zeii și spiritele 
străbunilor. 

— Trebuie să despicaţi burta unui bivol și să-l puneţi înăuntru! 
spuse în cele din urmă. 

Mai mulţi războinici se grăbiră să iasă din cort și câteva 
minute mai târziu Bayan auzi, în imediata sa apropiere, mugetul 
unui bivol. Pe urmă îl ajută pe șaman să-l scoată pe general 
afară. Animalul zăcea deja pe-o parte, fără viaţă, cu beregata 
tăiată. Se adunaseră foarte mulţi războinici, iar alt comandant 
își scoase sabia și despică pântecele bovinei, ale cărei intestine 
se împrăștiară pe pământ. Priveliștea o umplu pe Natalya de o 
groază diferită de cea din timpul luptei. Era un amestec de 
repulsie și de perplexitate desăvârșită, deși știa că, pentru 
Bayan, ritualul nu era absolut deloc bizar. 

— Wang Dechen! strigă o voce. 

Toţi se întoarseră și-l văzură pe Marele Han apropiindu-se în 
grabă, în armura sa de aur. Războinicii se înclinară adânc în faţa 
lui, trăgându-se imediat în părţi, ca să-i facă loc. Fiul lui de 
șaisprezece ani, Asutai, îl însoțea. 

— A fost rănit de artileria song, Mărite Han, spuse Bayan, și el 
cu capul plecat. 


Möngke se opri lângă general. 

— Ajută-mă. 

Fără să șovăie, Bayan întinse mâinile și, împreună cu șamanul 
și cu Marele Han, îl împinse pe Wang Dechen în pântecele 
bivolului. Pe urmă, șamanul își continuă incantaţiile și începu să 
bată în tobă și să danseze. 

— Dacă-l pierd pe el, mi-aș pierde și mâna stângă, și pe cea 
dreaptă, spuse Marele Han. 

Strămoșul Natalyei nu era sigur că Mongke i se adresase lui, 
așa că rămase cu capul plecat și păstră tăcerea, cu braţele pline 
de sângele animalului. 

Însă Hanul se întoarse spre tânărul războinic. 

— Ai fost acolo? 

— Cred că știu ce s-a întâmplat, stăpâne. 

— Povestește-mi. 

Bayan înălţă capul. 

— Apărătorii song ai cetăţii au știut că venim. Cumva, au 
ajuns în flancul nostru în afara porţii, iar noi n-am avut habar 
până n-a început să plouă cu săgeți. Wang Dechen a încercat să 
lanseze al doilea atac, dar a fost rănit de focul de tun. 

Möngke dădu din cap, cu tot trupul tremurându-i de o furie 
înspăimântătoare. 

— Duceţi-l în templul din Jin Yun! strigă, îndepărtându-se 
mânios. 

Bayan se întoarse din nou spre general. Ritmul tobei 
șamanului devenise frenetic. Ghemuit, bărbatul dansa și scutura 
nebunește din cap. Mulțimea adunată îl privea, sperând și 
rugându-se, în timp ce câţiva oameni aduseră o căruţă în care 
așezară bivolul cu generalul în el, apoi porniră spre sud, către 
templu. 

Natalya simţi îndoielile lui Bayan, primele incertitudini de 
când începuse simularea. Poate că zeii se întorseseră împotriva 
Marelui Han, de aceea i-l luau pe cel mai bun general. Probabil 
nu erau mulţumiţi de el, fiindcă rămăsese în locul ăsta fetid în 
timpul lunilor fierbinţi de vară. Se zvonea că unii îl sfătuiseră să 
n-o facă, însă M5ngke nesocotise cu dispreţ poveţele. Aparent, 
fusese pedepsit pentru aroganţa lui. Trebuia să existe un 
răspuns. Trebuia să existe un motiv. g 

Toate astea, plus alte neliniști îl chinuiau pe bărbat. In mod 
deosebit, nu știa de unde apăruseră arcașii song și întrebarea 


aceea refuza să se lase ignorată. 

Însă, pe moment, plecă să-l caute pe Boke, ca să-i dea 
raportul, după care să-și adune oamenii, să vadă pe care îi 
pierduse. 

Cum te simţi? întrebă pe neașteptate Victoria. La auzul vocii, 
pe Natalya o inundă un val de recunoștință. Aí nevoie de o 
pauză? 

— Te rog, șopti fata. 

Numai așa putea să scape de sângele de pe mâini. 


CAPITOLUL SASE | i 


În subsolul înfiorătoarei case a Asasinilor, Owen se ridică în 
picioare, arătând către noul Animus. 

— Vreţi să mă trimiteţi în China? 

— Da, răspunse Rebecca. În anul 1259. Templierii au 
recuperat din datele lui Monroe ceva care i-a făcut să creadă că 
Mongke-Han a avut o Parte din Eden. 

— Moângke-Han? repetă Javier. 

Rebecca se întoarse spre el. 

— Nepotul lui Gingis-Han. Bunicul lui a fost asasinat de Qulan 
Gal. 

Javier își încrucișă braţele. 

— Când spui asasinat... 

— A fost unul de-al nostru, completă Griffin. 

— Datele lui Monroe au sens, continuă Rebecca. Imperiul 
Mongol a continuat să se extindă după moartea lui Gingis-Han. 
A înglobat părţi din Rusia și din Persia. Mongolii ajunseseră la 
porțile Europei și pe atunci aproape toată lumea îi credea trimiși 
direct din infern, ca pedeapsă a lui Dumnezeu. Este logică 
presupunerea că hanii se bucurau de un mic ajutor din partea 
unei tehnologii incredibil de avansate, pe care probabil nici nu 
puteau s-o înțeleagă. 

— Nici măcar nu știam că am strămoși chinezi, spuse Owen. 

Asasina încuviinţă din cap. 

— Majoritatea oamenilor ar avea o mare surpriză, dacă ar ști 
ce ascunde ADN-ul lor și cât de interconectaţi suntem toţi. Se 
pare că Gingis-Han are șaisprezece milioane de descendenţi în 
viaţă. 

— Şi ce s-a întâmplat în 1259? întrebă Javier. 

Rebecca se îndreptă spre masa de ședințe cu tăblia din sticlă. 
Când o atinse, apăru o hologramă, așa cum se întâmplase cu 
masa lui Monroe din depozit. Lui Owen i se părea că de atunci 
trecuse foarte mult timp. 

Imaginea aflată acum în faţa lor înfățișa Pământul, pe care 
era evidenţiată o zonă din sudul Chinei. 

— În 1259, M&ngke-Han a atacat una dintre ultimele fortărețe 
ale Imperiului Song. Rebecca le indică un punct care clipea pe 
glob. Un loc numit Diaoyu Cheng, sau Orașul Pescarilor. O 


fortăreață impresionantă. Möngke-Han a murit în cursul 
asaltului, ceea ce a oprit expansiunea Imperiului Mongol. 

— Prin urmare, dacă el a avut unul dintre vârfurile 
Tridentului..., interveni Griffin. 

— Obiectul s-ar putea afla acolo, completă Rebecca. Cel puţin 
vom începe căutarea în acel loc și în acel moment. 

Owen se apropie de hologramă și o studie. 

— Așadar va fi ca la New York. Intru în Animus ca să-ncerc să 
găsesc obiectul, sau ca să deduc unde a ajuns. 

— Exact, confirmă Asasina. Ești gata? 

— Sigur, răspunse Owen. 

— Şi eu? întrebă Javier. 

Rebecca se uită la el. 

— Deocamdată aștepți. 

— Aștept? băiatul se încruntă. Nu pot face nimic? 

— Nu, răspunse ea. Nu acum. 

Javier era vizibil nemulţumit, dar, dacă situaţia ar fi fost 
invers, nici Owen n-ar fi fost încântat. În privinţa asta nu se 
putea face nimic. 

— Cum a dedus Monroe totul? întrebă Griffin. 

Rebecca schimbă holograma și le arătă o imagine cu spirala 
dublă a ADN-lui. 

— Tridentul n-are nimic magic. Este aplicaţia unei tehnologii. 
O tehnologie foarte, foarte avansată, totuși tehnologie. Se pare 
că vârfurile emit o formă neobișnuită de energie, o radiaţie care 
interacționează cu ADN-ul uman. Lasă în urmă o amprentă, un 
marcaj genetic transmis urmașilor. Noi nu știm în ce constă 
marcajul acela, dar se pare că Monroe a aflat. Și vor afla și 
Templierii. E numai o chestiune de timp. 

— Radiație? întrebă Owen. Mi-a modificat ADN-ul? 

— Așa s-ar părea, răspunse Rebecca. Incă facem cercetări. 

— Aș vrea să fie Monroe aici, să-mi explice, zise Owen. 

Incă nu știa ce să creadă despre Monroe. Nu știa cine era și ce 
urmărea. 

— Şi eu aș vrea să schimb o vorbă cu el, spuse Griffin 
ameninţător. 

Rebecca făcu holograma să dispară. 

— Dacă ești gata, să-ncepem. Eu trebuie să plec. 

— Sunt pregătit, răspunse Owen. 

Traversară încăperea către noul fotoliu rabatabil al 


Animusului, care nu era identic cu al lui Monroe, ci mult mai 
elegant, însă nu cu mult mai confortabil. Băiatul se instală în el. 

— Am încorporat noul procesor și prototipurile, zise Rebecca, 
dar am dezactivat o componentă a aparatului. 

— Ce componentă? întrebă Owen. 

— Din câte pot eu să-mi dau seama, răspunse ea prinzându-l 
pe Owen de fotoliu în curele și fire, Abstergo a găsit un mod de 
inhibare a activităţii lobilor parietali. Inhibitorul creează o 
simulare incredibil de puternică, dar nu îndrăznesc să-l 
întrebuinţez înainte de a ști mai multe despre el. Nu i-ar fi 
nimănui de folos dacă ţi-ar provoca leziuni cerebrale. Așa că va 
fi o simulare obișnuită, foarte asemănătoare celor în care ai mai 
intrat. Ai înţeles? 

— Da. Cred că sunt pregătit. 

— Atunci s-o facem. 

Rebecca începu să-l conecteze la Animus. 

— Baftă, spuse Javier. 

— Trezește-mă dacă-mi curge salivă din gură, răspunse 
Owen. 

Asasina îi puse o cască, acoperindu-i urechile și obturându-i 
întregul câmp vizual. Băiatul avu impresia că se afla într-un 
rezervor cufundat în beznă, plin cu apă la exact aceeași 
temperatură ca a corpului său, și că toate simţurile îi erau rupte 
de lumea exterioară. 

E totul OK? întrebă Rebecca. M-auzi? 

— Tare și clar. 

Îmi dau toată silința să fii multumit. Urmă o pauză. OK, 
Coridorul Amintirilor e încărcat. 

— Dă-i drumul. 

Bine, pornim. 

O lumină orbitoare invadă casca, dureroasă pentru câteva 
clipe, și Owen strânse din pleoape. Durerea dispăru treptat, iar 
el redeschise ochii și descoperi că se află în amorfa sală de 
așteptare a Animusului. Mai fusese acolo. Dar avu o surpriză 
când se uită în jos. 

— Sunt femeie. 

Asta-i o problemă? 

— Nu, răspunse el. E doar... o observaţie. 

Se strădui să se deprindă cu strămoașa lui, care purta mai 
multe straturi de haine negre și o armură din piele, cu modele 


reliefate. Avea la șold o sabie, dar și două mănuși ca de armuri, 
câte una pe fiecare braţ. Una adăpostea un pumnal secret, iar 
cealaltă o arbaletă prinsă de încheietură. 

Owen își aduse ambele arme în faţa ochilor. 

— E o Asasină. 

Așa s-ar părea. Dar nu avem niciun document din perioada 
aceea care să ofere informații despre ea. 

— Şi e normal? 

Nu-i ceva neobișnuit. Însă Templierii fură sau distrug toate 
documentele și înregistrările pe care le găsesc. Nici timpul scurs 
de atunci nu ne este de ajutor. Unele informații sunt pur și 
simplu prea bine ascunse, chiar și de ochii noștri. 

— O simt apăsându-mă. 

Așa era pentru Owen, ca o greutate asupra minţii, o forță 
care-i impunea capitularea încetul cu încetul. 

— Simularea e încărcată? 

Va fi peste câteva secunde. 

Owen cedă atât cât era nevoie ca să afle că strămoașa lui se 
numea Zhang Zhi. Și tatăl ei era Asasin. 

OK, e gata. Începem când simţi că ești pregătit. 

— Acum. 

Golul Coridorului Amintirilor păru să ia foc, mistuit de o 
furtună electrică și pârjolind mintea lui Owen, dar ceața dispăru 
treptat, luând cu sine și durerea, iar el se văzu stând pe o 
rogojină așternută pe podeaua din lemn. Pereţii din jur păreau 
din lemn și din paravane de bambus, cu o ușă în dreapta. Era o 
noapte de vară, știa asta, și, de la o clipă la alta, pe măsură ce 
întreaga greutate a lui Zhang Zhi cobora asupra lui, deveni tot 
mai conștient de ceea ce se petrecea. 

Mongolii ajunseseră în fața porţilor. Tatăl ei plecase să-i 
înfrunte, alături de oaste. Bubuiturile tunurilor umpluseră 
noaptea. Bărbatul nu se mai întorsese. 

Zhi încercă să se concentreze folosindu-se de Vederea de 
Vultur, o abilitate pe care încă n-o stăpânea. Tatăl ei o învățase 
artele luptei corp la corp și cu diferite arme, dar și acrobaţiile la 
care Owen se referea drept alergare liberă. Zhi ajunsese să le 
practice cu măiestrie, totuși nu putea controla Vederea de 
Vultur. Chiar în momentul acela, când încerca să-și extindă 
conștiința, să identifice tipare în aer și în vibraţiile scândurilor 
podelei, exerciţiul n-o ajuta să afle nimic. Ştia că se apropia 


cineva, cu pași grei, însă nu știa cine era și ce intenţii avea. 
Date fiind întâmplările din noaptea aceea, poate nici nu voia să 
afle. 

O clipă mai târziu, un bărbat își drese glasul în cadrul ușii. 
Femeia se întoarse și văzu un soldat în armură lamelară din 
plăcuţe bine lustruite. Tinea capul plecat. 

— Am fost trimis să te aduc. 

— Unde? 

Oșteanul ridică privirea. 

— La tatăl tău. Nu eu sunt cel care trebuie să-ţi spună de ce. 

Zhi se ridică. Mai multe motive i-ar fi putut împiedica tatăl să 
vină la ea și toate o înspăimântau. Refuză să se lase stăpânită 
de groază și-l urmă pe oștean. 

Străbătură Orașul Pescarilor, unde viaţa își urma cursul 
aproape la fel ca întotdeauna, în ciuda asediului, deși, la ora 
aceea, când toată lumea dormea, pe străzi patrulau soldaţi. 
Așezarea avea rezerve de hrană și de apă. Singurele activităţi 
care încetaseră în ultimele luni, după apariția mongolilor, erau 
cele legate de restul ţării, ca negoţul. 

Ajunseră pe strada principală, trecură pe lângă Palatul 
Imperial, pustiu acum, și pe lângă luna oglindită în Marele 
Heleșteu al Cerului și se îndreptară spre cazărmile bine 
luminate, ce păreau stăpânite de freamătul unei furtuni. 
Temerile lui Zhi reveniră și căpătară vigoare cu fiecare pas. 
Gura i se uscase și simţea un gol în stomac. Era clar că lupta cu 
mongolii se încheiase, dar urmările ei rămăseseră. 

— Pe aici, zise oșteanul când pâtrunseră în zona cazărmilor. 

O călăuzi către o clădire din centru și se opri în ușă. 

— Îmi pare rău, spuse el. Întărește-te. 

Confirmase o temere pe care Zhi aproape că nu și-o 
îngăduise. Când intră în singura încăpere a clădirii, mare, 
dreptunghiulară, simţi miros de sânge. Medicii îi îngrijeau pe 
răniţi, dar pe tatăl ei îl găsi printre morţi. 

Generalul Wang Jian stătea alături de el, privindu-l cu o 
venerație sobră. Tânăra căzu în genunchi lângă trupul inert, la 
picioarele generalului, și începu să plângă. 

Sub greutatea amintirii, Owen simţi un val de amărăciune 
pentru moartea propriului său tată. Pe el nu-l chemase nimeni 
așa cum fusese chemată Zhi. Niciun general nu-i adusese tatălui 
său onoruri. În schimb, la ușă apăruse un poliţist în haine civile, 


care, pe un ton serios, dar fără nicio urmă de tristeţe, le 
explicase ce se petrecuse. Tatăl lui Owen murise în închisoare 
din cauza unei peritonite. 

Atât și nimic mai mult. 

Murise. 

Fără niciun bun-rămas. Fără niciun ultim „Te iubesc”. 

Murise și atât. 

— A salvat orașul, spuse generalul Wang Jian. 

Zhi își îndreptă spatele și-și șterse lacrimile, iar Owen se 
strădui din toate puterile să revină în simulare. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea. 

— Iscoadele noastre au descoperit o oaste mongolă care se 
apropia, răspunse generalul. Ne-am pregătit s-o înfruntăm. Tatăl 
tău a luat oameni aleși pe sprânceană și a ieșit prin grota 
Feiyan, să atace dușmanul din flanc. Nordicii au căzut în cursă și 
i-am respins. Dar un grup mic a intrat în luptă cu tatăl tău și cu 
soldaţii lui. Lovitura l-a ucis aproape imediat. N-a suferit. A 
salvat orașul. 

Zhi se uită în jos, la chipul tatălui ei. La ridurile adânci. La 
cicatricea rămasă după ce-și pierduse aproape în întregime o 
ureche, într-o bătălie purtată cu foarte mulţi ani în urmă. Își 
simţi din nou ochii scăldaţi de lacrimi, dar și le stăpâni, 
păstrându-le pentru momentele în care avea să-l poată jeli fără 
martori. 

— li vom aduce toate onorurile, continuă generalul. Mă voi 
ocupa personal de funeralii. Se vor face pe cheltuiala mea. 

— Mulţumesc, spuse Zhi. Ţi-a purtat un respect deosebit. 

— Eu și tatăl tău ne-am certat de multe ori, dar știu că a iubit 
poporul și pământul nostru. 

Generalul făcu o plecăciune și se îndreptă spre ceilalţi oșteni, 
răniții încă aflaţi în viaţă. 

Cu mâinile strâns încleștate în poală, Zhi se aplecă și sărută 
fruntea tatei. Pe urmă îi desprinse mănușa de încheietură, cu 
pumnalul secret extins. Celui care îl omorâse nu-i fusese 
probabil ușor. Se întoarse în oraș strângând la piept mănușa 
care avea să fie altarul dedicat tatei în casa lor. În casa ei. De 
acum înainte avea să locuiască singură. 

Totuși, când sosi, își dădu seama că acolo se afla cineva, încă 
din afara ușii, simţi că o aștepta Kang, și asta fără să fie nevoie 
de Vederea de Vultur. Bătrânul mentor al tatălui ei mirosea 


întotdeauna a pește. 

— Intră, spuse el. Trebuie să stăm de vorbă. 

Zhi trecu pragul și-l văzu așezat, cu picioarele încrucișate, pe 
scaunul preferat al tatei, cel scund, cu spătar înalt și picioare 
rotunde, iar imaginea aceasta o umplu de furie. 

— Acum nu mă simt în stare să port o discuţie, zise, 
rămânând lângă ușă. 

— Măcar dacă poporul nostru ar putea fi salvat de 
sentimentele tale, răspunse Kang din semiîntuneric. 

Lampa de alături îi acoperea jumătate din faţa colţuroasă. 

— A murit din pricina ta, spuse Zhi. Tu i-ai poruncit... 

Kang îi râse pur și simplu în nas. 

— Asta crezi tu? Fiindcă, după părerea mea, Hoarda Hanului 
își va asuma cu mare bucurie uciderea lui. 

Plină de furie, Zhi îl învinuia pe bătrân de moartea tatei, însă 
era conștientă că el spunea adevărul și Owen se trezi 
identificându-se cu fata. Când decedase tatăl lui, își dorise să-și 
acuze cumva bunicii. Era furios că nu-i acceptaseră niciodată 
tatăl, că nu-i îngăduiseră să fie mai mult decât derbedeul cu 
care fiica lor se întâlnea în liceu. Însă recunoscuse, în cele din 
urmă, că tatăl nu-i murise din vina lor. 

— Intră, Zhi, spuse bărbatul. Nu poţi sta în prag o veșnicie. 

Tânăra îl privi și se hotărî să intre numai pentru că-și aminti 
de dragostea pe care tatăl ei o purta mentorului. O dragoste pe 
care ea n-o înţelesese niciodată, dar, pentru a-și onora 
părintele, putea măcar să asculte ce avea Kang de spus. _ 

— Așa, spuse el, când Zhi se așeză pe scaunul din faţa lui. În 
primul rând, trebuie să te corectez. Nu eu i-am poruncit tatălui 
tău să se ducă la zid. 

Zhi se holbă la bătrân. 

— Nu? 

— Nu. L-am sfătuit dintotdeauna să lase oastea să se 
descurce singură. Frăția noastră lucrează pe alte căi. Dar el n-a 
fost nicicând de acord să permită moartea oamenilor 
cumsecade și plini de curaj, dovadă a preţuirii faţă de soldaţi. 

Zhi îl crezu și, după această dezvăluire, o mare parte din furia 
împotriva bătrânului se mistui, deși tăciunii ei continuau să ardă 
mocnit. 

— Însă onoarea nu l-a salvat, nu-i așa? adăugă Kang. 

Asta aprinse din nou mânia femeii. 


— Tu ești moștenitoarea lui, continuă bătrânul. Trebuie să-i iei 
locul. Dar cum vei hotărî să-i cinstești amintirea? Vei avea o 
moarte glorioasă în luptă, ca el? Sau îţi vei găsi propria cale? 

— Nu știu ce voi face. 

— Nu te-am întrebat ca să-mi răspunzi în noaptea asta. Te las 
să te gândești. Kang se ridică de pe scaun, își luă toiagul și se 
îndreptă spre ușă șchiopătând. Dar acum îţi sunt mentor și voi 
avea grijă să nu faci cinste doar tatălui tău, ci și Frăției. Ai putea 
să-ţi salvezi poporul. 

— Cum? întrebă Zhi. 

— Fă ce nu pot face eu. În cadrul ușii, bătrânul se întoarse și 
spuse: Fii Asasină! 

Zhi rămase pe scaun mult timp după plecarea lui Kang, fixând 
lampa cu privirea, aducându-și aminte de tatăl ei și păstrându-și 
fragila convingere că totuși, cumva, el nu murise. Intr-un fel, 
avea să se întoarcă acasă. Leșul pe care-l văzuse fusese o 
amăgire. 

Owen ţinea minte ceva asemănător. În următoarele două zile 
după plecarea poliţistului, își implorase mama să-l ducă la 
închisoare pentru a-și vizita tatăl. Poliţia făcuse o greșeală, tatăl 
lui era acolo, viu. În cele din urmă, încetase cu rugăminţile, 
fiindcă nu reușea decât să-și facă mama să plângă și, într-un 
târziu, înţelesese. Negarea nu îmbunătăţea nimic, dimpotrivă. 
De obicei, înrăutăţea situaţia. 

Zhi înţelese asta către dimineaţă, după ce lampa se stinse. 
Plânse din nou, în pat, strângând la piept mănușa tatei; iar după 
ce luă în sfârșit hotărârea despre care-i spusese Kang, adormi 
cu lacrimi în ochi. 

Owen căzu în vidul cenușiu al simulării. Mai fusese acolo, cu 
Varius. 

Te simti bine? îl întrebă Rebecca. 

— Perfect, zise el deși i se păru că cuvântul sunase la fel de 
găunos ca și inima lui. 

De-aici, totul arată bine. O să las simularea în seama lui 
Griffin. Probabil că eu n-o să mai fiu aici când o să ieși, așa că-ţi 
spun la revedere. Și baftă! 

— Mulţumesc, răspunse Owen. 

Trecură câteva clipe, apoi auzi în minte vocea răgușită a lui 
Griffin. 

În curând ar trebui să ieși din starea de somn. 


— Am înţeles. 

Te simţi bine într-adevăr? Javier se teme că simularea asta ar 
putea fi cam dură pentru tine. 

— Spune-i că-i mulțumesc, dar fac faţă. 

li spun. Se pare că te conectezi din nou, continuă Griffin după 
o scurtă pauză. 

Fumul de cărbune al neantului se risipi și Zhi deschise ochii. 
Era dimineaţa târziu, într-o altă zi toridă, fapt care o bucura. În 
oraș aveau apă, numeroase heleșteie și umbră, iar vântul adia 
la răstimpuri pe culmea muntelui. Jos, mongolii n-aveau parte de 
niciun fel de alinare. 

Se ridică, își spălă faţa și prepară ceai. Apoi săltă o scândură 
din podeaua odăii tatei și ascunse mănușa. Puse scândura la loc 
și plecă în căutarea lui Kang. 

Orașul se trezise de ceva vreme, dar, după sobrietatea din 
jur, își dădea seama că vestea despre bătălia din noaptea 
trecută se răspândise. Deși Wang Jian învinsese, orașul n-avea 
să redevină la normal decât după retragerea completă a 
Hoardei mongole. 

Fata lăsă în urmă centrul populat al cetăţii și-și continuă 
drumul pe lângă Marele Heleșteu al Cerului, în care se proiecta 
albastrul văzduhului, și pe lângă atelierul de lucru al făuritorilor, 
cu cele nouă cazane ale sale, pentru a ajunge la Templul Hu 
Guo. Dincolo de el se afla Terasa Pescarilor, unde, spunea 
legenda, un uriaș scosese cândva nenumărați pești din râul care 
curgea mai jos. Zhi traversă platoul stâncos și în capătul lui îl 
zări pe Kang, în faţa colibei, cârpind un năvod. 

— Mă bucur să te văd, spuse bătrânul. Chiar acum, când te- 
am privit apropiindu-te, mi-ai adus aminte de tatăl tău. 

Zhi nu voia să-l audă vorbind despre tatăl ei. incerca să-și 
ascundă durerea, chiar și față de ea însăși, până ce avea să 
izbândească. 

— Am un răspuns pentru tine. 

— Da? se miră Kang fără să-și ia ochii de la nodurile lui. Și 
care-i acela? 

— O să-l ucid pe Mângke-Han. 

Bărbatul se opri din lucru, lăsă năvodul să i se aștearnă peste 
genunchi, apoi își înălţă privirea spre ea. 

— Mai spune o dată. 

— O să-l ucid pe Mongke-Han. 


— Te cred. Adevărata ta instruire poate începe acum, zâmbi 
mentorul. 


A 
CAPITOLUL ȘAPTE | 


Sean savurase o masă delicioasă, iar strămoșul lui stătea 
acum lângă șemineu, sprijinit de poliţa sa, și privea flăcările. 
Recăsătorit de curând, la o vârstă înaintată, venise în bibliotecă 
să se bucure de liniște, iar tânăra lui soţie și fiicele lui se 
duseseră, după cină, în salon. Brandon Bolster era un englez 
care trăia pe domeniul lui din Irlanda. Ducea o viaţă minunată și 
Sean decise că putea rămâne cu ușurință în simularea aceea 
mult timp, indiferent dacă avea sau nu vreo legătură cu o Parte 
din Eden. 

Ușa bibliotecii se deschise și intră fiul său, Richard. 

— Uite ceva ce trebuie să vezi, spuse acesta. 

El nu cinase împreună cu familia, pentru că îndatoririle legate 
de administrarea proprietăţii îl ţineau adesea departe de ceilalţi, 
uneori pentru multe zile. 

— Ce anume? întrebă Brandon. 

Fiul său îi întinse o bucată de hârtie zdrenţuită. 

— A fost găsită prinsă într-un cui pe o ușă a grajdului. 

Bătrânul se încruntă și luă biletul. Era scris de o mână 
neîndemânatică, cu greșeli de ortografie, dar mesajul era foarte 
clar, chiar și pentru Sean. 

— Nu-s chiar Cele Nouăzeci și Cinci de Teze”, nu-i așa? chicoti 
Brandon. 

Richard luă biletul înapoi și i-l flutură în faţa ochilor. 

— E treabă serioasă, tată. N-o poţi trece cu vederea. Au 
omorât deja vite și au dărâmat garduri pe domeniile unor vecini. 

— Știu. 

— Atunci, ce facem? 

— Ce putem face? Sugerezi să le îndeplinim cererile? 

— Nu. Richard se uită la hârtie. Nu... nu pe toate. 

— Nu pe toate? Brandon se îndepărtă de șemineu. Doar pe 
unele? 

Richard clătină din cap. 

— Nu știu ce să mai cred. Când am făcut pășune în locul ăla, 
am știut că asta-i va supăra pe câţiva arendași și fermieri, dar 


7 Cele 95 de teze ale lui Martin Luther care au declanșat Reforma 
Protestantă în Germania, prinse pe ușa unei biserici din Wittenberg 
(n. tr.). 


nu m-am gândit c-o să se ajungă la asta. 

— E terenul nostru, sublinie Brandon, smulgându-i hârtia din 
mână. Avem dreptul să facem ce vrem. Dacă e mai profitabil să 
creștem vite în loc să cultivăm grâne, asta o să facem, iar 
scandalagiii ăștia de Băieți Albi n-au decât să se ducă dracului. 

Aruncă hârtia în foc, unde se transformă imediat într-o 
amintire neagră și fragilă din cenușă. 

— Dar i-am lăsat fără mijloace de trai, spuse tânărul. Unii nu- 
și mai pot hrăni familiile. Nu ne-am gândit la ei nicio clipă. 

Brandon respiră adânc, calmându-se. 

— Şi eram obligaţi s-o facem? 

— De lege, sau de onoare? 

— Există vreo diferență? 

— Uneori mă gândesc că da. 

— Eu nu privesc problema așa. Cum rămâne cu onoarea 
familiei noastre? Ca administratori ai acestui pământ, suntem 
datori să-l vedem prosperând, pentru ca tu și copiii tăi, și copiii 
copiilor tăi să moșteniţi o proprietate înfloritoare. Așa păstrează 
națiunea noastră pacea și ordinea. 

Fiul său cobori ochii spre propriile-i cizme, și Brandon observă 
că erau acoperite de noroi, ca ale unui argat de rând. Richard nu 
se ostenise să și le scoată înainte de a intra în casă, dar evident, 
nu era momentul să-i atragă atenţia că era neglijent. 

Prins în curentul minţii lui Brandon, Sean se lăsă purtat de 
amintire, devenind treptat conștient de situaţia cu care se 
confrunta strămoșul său. În contextul schimbărilor economice 
din Irlanda, mulţi argaţi, fermieri și arendași se pomeniseră fără 
niciun petic de teren pe care să-l cultive, iar ţăranii furioși 
înfiinţaseră societăţi secrete. Băieţii Albi, Inimile Stejarului și alţii 
terorizau zonele rurale, iar în ultima vreme, districtul Cork, unde 
locuia Brandon. Ei formulaseră cerinţe legate de folosirea 
pământului și amenințau cu violenţa, dacă nu le erau 
îndeplinite. Asta conţinea biletul găsit de Richard pe ușa 
grajdului. 

— Ce-ai vrea să facem? își întrebă Brandon fiul. 

— Să ne-ntâlnim cu ei, răspunse tânărul. Să-i ascultăm și să 
încercăm s-ajungem la o înţelegere. 

— Să ne-ntâlnim cu ei? exclamă Brandon nevenindu-i să 
creadă ce auzise. Asta-i rebeliune pe faţă! Vrei să negociem cu 
tâlharii ăștia? 


— Sunt fermieri, tată, nu tâlhari. 

— Au fost fermieri. Bătrânul se îndepărtă de șemineu, 
întorcându-și spatele spre fiul său. Așa se-ntâmplă când oamenii 
cumsecade se lasă stăpâniţi de furie și-și pierd vremea bând 
prin cârciumi. Asta nu-i o mișcare populară. E o bandă de hoţi în 
acţiune. 

Richard oftă. 

— Biletul ne lasă timp de gândire până mâine-seară. Mă rog 
cerului să-ţi schimbi părerea până atunci. 

Punând capăt discuţiei, ieși din bibliotecă. 

—  Ameninţări nefondate, spuse Brandon ca pentru sine, 
simțind în spate dogoarea focului. 

XXX 

În dimineaţa următoare, după o noapte fără somn în care 
Sean se găsi în repetate rânduri în neantul cenușiu al pierderii 
cunoștinței, Brandon se ridică din pat înainte de răsăritul 
soarelui, se îmbrăcă și plecă să se plimbe pe domeniul său. 

Porni către nord, peste dealul pe care se afla casa, traversând 
pășuni și ogoare mărginite de garduri vii sau din piatră. Toate 
erau destul de noi, construite ca să-i ţină vitele închise. Ajunse 
pe marginea dealului, de unde drumul cobora în pantă lină către 
o vale îngustă, împădurită. Ceaţa albăstruie a dimineţii plutea 
printre vârfurile stejarilor și ale tiselor. Brandon se opri și se 
așeză pe gardul viu, cu faţa spre vest, așteptând și privind. 

Sean nu era sigur că, în toată viaţa lui, chiar și înainte de 
accident, simţise o astfel de mulţumire. ÎI înfuria gândul că unii 
se gândeau s-o distrugă. Strămoșul lui moștenise o proprietate 
care aparţinea familiei de generaţii și muncise din greu ca să-i 
aducă îmbunătăţiri. Ce-i îndreptăţea pe beţivii ăia de Băieți Albi 
să aibă astfel de cereri? 

Lumina se schimbă treptat, pe măsură ce soarele se înălța în 
spatele lui, însuflețind câmpurile și gardurile vii cu o paletă de 
culori vibrante. Brandon preţuia albastrul cerului mai mult decât 
orice safir și verdele pășunilor mai mult decât orice smarald, iar 
Sean simţea la fel. 

În dreapta lui, ceața din vale se retrase în umbra pădurii. În 
tinereţe, Brandon vânase acolo cu tatăl său și, la rândul său, tot 
acolo îl dusese la vânătoare pe Richard. Aceea era ordinea 
lucrurilor. 

Soarele ajunse curând destul de sus ca să încălzească spatele 


lui Brandon. Închise ochii o clipă, apoi îi deschise când auzi pe 
cineva apropiindu-se. 

Doi păstori coborau pe drum, cu toiegele în mâini și cu un 
câine alergându-le în urmă; se duceau să ia în grijă turmele lui 
Brandon. Își descoperiră capetele când trecură prin dreptul lui 
și-l salutară, dar le zări în ochi o umbră de insolenţă. Ar fi putut 
face parte oare din societatea aceea secretă? Lucrau pentru el, 
în timp ce complotau împotriva lui cu Băieţii Albi? Asta era 
beleaua în asemenea situaţii. Revolta șubrezea încrederea și 
relaţiile, arunca sămânţa haosului, întorcea societatea împotriva 
ei însăși la fel de sigur ca orice molimă. 

Brandon îi urmări pe cei doi cu privirea când intrară pe o 
poartă și traversară o pășune, îndreptându-se spre vest. De 
partea cui aveau să fie la lăsarea serii, dacă nu erau îndeplinite 
cerinţele din biletul acela? 

Se ridică de pe gardul viu. N-avea să se lase dominat de 
asemenea temeri. N-avea să-i lase pe tâlharii ăia să-l întoarcă 
împotriva oamenilor lui. Refuza să compromită moștenirea pe 
care o primise și pe care o îmbunătăţise, așa că avea să li se 
opună rebelilor fără să cedeze câtuși de puțin. 

In amintirea aceea, Sean era de partea strămoșului său. Nu 
exista nicidecum riscul desincronizării, fiindcă și el ar fi luat 
aceeași hotărâre. Îl paralizase un beţiv cu o mașină. Un om 
scăpat de sub control. Cineva ar fi trebuit să-l oprească, dar n-o 
făcuse nimeni. Din perspectiva lui Sean, Brandon putea fi cel 
care să ia măsurile cuvenite. 

Odată ajuns în casă, întrebă de fiul său și un servitor plecă să- 
| cheme. Brandon așteptă în bibliotecă și, când apăru Richard, îi 
întinse cheia dulapului unde ţineau armele. 

— Inarmează-te și înarmează oamenii în care ai cea mai mare 
încredere. 

— Tată? 

— Trebuie să fim pregătiţi, dacă Băieţii Albi își pun diseară 
amenințările în practică. 

Richard îi întinse cheia. 

— Nu suntem în război. Tu-i cunoști pe oamenii aceia. 

— Credeam că-i cunosc, ripostă Brandon. Și-au rupt legăturile 
cu mine când mi-au bătut un cui în ușa grajdului, fixând o 
ameninţare. 

— Ei vor spune că tu ai rupt legăturile cu ei când i-ai lăsat pe 


drumuri. 

— N-o să mă cert cu tine, Richard. Brandon își luă cheia 
înapoi, smulgându-i-o fiului său din mână. S-ar părea că ai de 
gând să stai deoparte și să-i lași să ardă casa din temelii. 

— O să discut cu ei înainte de a se ajunge la asta. Mă rog 
cerului să te răzgândești până la căderea nopții. 

Fiul său părăsi biblioteca și Brandon se lăsă apoi să cadă într- 
un fotoliu, simțindu-se deja obosit. Sean rămase cu el tot restul 
zilei, timp în care strămoșul lui făcu pregătiri. Doi îngrijitori 
primiră de la el flinte, la fel și un servitor care pretinse că era un 
ochitor acceptabil. Pe urmă Brandon încercă să-și trimită soţia și 
fiicele la sora lui, în Kinsale, dar ele nici nu voiră să audă de asta 
și trebuia să admită că soţia lui trăgea la ţintă la fel de bine ca 
el. Porunci să fie udate acoperișurile de paie ale grajdurilor și 
hambarelor, ca să nu ia foc prea ușor, și să fie aduse găleți cu 
apă în fiecare încăpere. 

Pe durata tuturor pregătirilor, fiul lui nu-și făcu simțită 
prezenţa. Totuși, când familia se așeză la cină, Richard apăru în 
sfârșit și, după ce aprobă în tăcere din cap către tatăl său, își 
ocupă locul. Se dovedi că le lipsea pofta de mâncare și 
îngrijorarea părea să-i apese pe toţi. Atmosfera se încorda la 
auzul oricărui zgomot de afară, până se convingeau că era 
inofensiv. 

După masă, soţia și fiicele lui Brandon se duseră în salon și el 
intenţionă să le urmeze când fiul său îi puse o mână pe umăr. 

— Putem sta de vorbă în bibliotecă? 

Brandon încuviinţă din cap. 

— Sigur că da. 

Îi zâmbi soţiei sale și-și urmă fiul. 

— Dacă se-ntâmplă ceva, ai de gând să lupţi? îl întrebă după 
ce rămaseră singuri. 

Richard se îndepărtă de el, părând jignit. 

— Bineînţeles că da. Eşti tatăl meu și asta-i casa mea. Te- 
ndoiești de loialitatea mea? 

— Am sperat că n-o să-mi fie înșelată încrederea. Brandon 
făcu un pas spre fiul său. Și n-a fost. 

— Avem neînțelegerile noastre, dar locul meu e alături de 
tine. 

De data asta, bătrânul puse mâna pe umărul fiului său. 

— Să sperăm că ameninţarea Băieţilor Albi e inofensivă. 


— Așa mi-am petrecut ziua. Vorbind cu cei încă prietenoși cu 
noi, încercând să-i calmez. 

Brandon își retrase mâna. 

— Ce ai făcut? 

— N-am spus ce n-aveam dreptul să spun. N-am făcut nici 
promisiuni, nici concesii. Am încercat pur și simplu să le 
reamintesc că am fost întotdeauna binevoitori. 

Bătrânul nu putea să nu admire corectitudinea și optimismul 
fiului său și, poate, să și le dorească pentru sine. 

— Sunt sigur că eforturile tale au fost apreciate. 

— Poate. Indiferent dacă a folosit sau nu la ceva, oricum... 

Brandon zâmbi. 

— Eu judec omul după intenţiile lui. Haide, să mergem la 
surorile tale. 

Trecură din bibliotecă în salon, unde Brandon avu parte de 
aceeași senzaţie de mulţumire pe care o trăise dimineaţa, pe 
deal. Jane, fiica lui mai mare, cânta încet la pian, iar celelalte 
citeau sau stăteau de vorbă în lumina caldă a lămpii. Brandon și 
Richard se așezară și petrecură câteva ore plăcute. Când sosi 
ora de culcare, nu reuși să-și convingă soţia și fiicele să urce în 
camerele lor. Rămaseră în salon, în vreme ce el și Richard 
baricadară ușile, apoi verificară încăperile de la parter, uitându- 
se cu regularitate pe ferestre. 

Sean simţea frica strămoșului său și o împărtășea. Pe măsură 
ce înaintau în noapte, încordarea neîntreruptă chinuia 
încheieturile și mușchii acestuia, provocându-i lui Sean dureri 
nefamiliare. Simularea precedentă, când pătrunsese în 
amintirile lui Tommy Grayling, fusese o experienţă foarte 
diferită de cea prezentă. Tommy era mult mai tânăr și mai 
puternic decât Brandon. Insă amândoi erau curajoși și 
încăpăţțânați. 

E timpul să te scot, spuse pe neașteptate Victoria. 

— Poftim? întrebă Sean. De ce? 

Avem ce ne trebuia pentru cortexul tău motor și suntem 
nouăzeci și șapte la sută siguri că acest strămoș al tău n-a venit 
niciodată în contact cu nicio parte a Tridentului. 

— Pot să mai rămân puţin? întrebă Sean. 

Voia să vadă amintirea până la capăt. 

Doctoriţa ezită. 

Câteva minute. 


— Mulţumesc. 

Așa că Sean rămase în simulare și, cu două ore înainte de 
răsăritul soarelui, plantoanele îl anunţară pe Brandon că o 
gloată urca dealul. Toţi din casă se treziră și-și ocupară poziţiile 
prestabilite, pregătindu-se pentru orice avea să urmeze. 
Brandon le porunci trăgătorilor să ocupe camerele din colţurile 
casei și, prin fereastra în dreptul căreia se așezase, îi văzu pe 
agitatori, în cămâășile lor albe, dând buzna; câţiva dintre lașii ăia 
purtau și capișoane albe. 

Unii erau înarmaţi cu furci și coase, iar cei mai mulţi aveau 
torţe. Când ajunseră lângă casă, nici măcar nu încercară să 
ducă tratative. Se mulțumiră să urle și s-arunce cu cărămizi. 

Câteva proiectile pătrunseră prin ferestre, împrăștiind cioburi 
pe mobilă și pe podele. Brandon le poruncise oamenilor înarmaţi 
cu flinte să se abţină cât mai mult cu putinţă, căci se temea că 
un foc de armă ar fi putut înfuria mulţimea. 

— Să sperăm că nu vor decât să ne sperie, zise Richard, aflat 
lângă el. 

— Să sperăm. 

Însă oamenii cu torţe se apropiară de casă. Brandon îl tinti pe 
unul și rămase în așteptare, abia răsuflând. Cu un strigăt, 
atacatorii azvârliră torțele spre ferestrele sparte. 

Brandon apăsă pe trăgaci și explozia îi răsună în urechi. 
Richard trase la rândul său și oamenii înarmaţi din colţul opus al 
casei îl urmară. 

Câţiva purtători de torţe căzură, loviți de gloanţele de plumb, 
și însoțitorii lor îi traseră de lângă clădire. Restul gloatei izbucni 
în strigăte de furie, fluturându-și armele, însă dădu înapoi. 

— Poate se răzgândesc, spuse Brandon reîncărcându-și flinta. 

— L-am văzut pe Michael Dooley printre ei, clătină din cap 
Richard. E unul dintre cei cu care am stat de vorbă azi. Mi-a 
strâns mâna. 

— Îmi pare rău. Brandon îi întinse fiului său cornul cu praf de 
pușcă. Acum știi cu cine avem de-a face. 

Richard își încărcă arma și se pregătiră pentru noul val. 

Nu-i mai atacă însă nimeni, deși gloata se uita chiorâș și urla. 
Și Brandon zări fețe familiare. Fermieri pe care-i cunoștea de 
mulţi ani. Dar păstorii pe care-i întâlnise în dimineaţa aceea nu 
se aflau printre ei și găsi în asta un strop de alinare. 

— Încearcă să dea foc grajdurilor, îl anunţă Richard. 


Brandon văzu cum o parte din gloată, de ciudă, fără îndoială, 
își îndreptase setea de distrugere către celelalte clădiri, dar 
paiele ude refuzau să se aprindă. Speră că brutele n-aveau să 
intre să omoare caii. Se uită din nou către grosul mulţimii, care 
se strânsese grămadă, parcă ţinând sfat. 

— Crezi că renunţă? întrebă Richard. 

— Puțin probabil. Pun ceva la cale. 

Câteva clipe mai târziu, temerile lui se adeveriră. Gloata se 
răsfiră pe un singur rând, cineva dădu un ordin, apoi atacară toți 
ca unul. Brandon ţinti și trase, dar mâinile îi tremurau și rată. 
Richard reuși să doboare un om, ceea ce făcu și un îngrijitor, dar 
atacul continuă. Brandon se uită la fiul său. 

N-aveau timp îndeajuns să reîncarce flintele. 

N-aveau suficienţi oameni pentru luptă. 

O torţă zbură prin fereastra spartă și ateriză pe podea. 
Richard vărsă imediat peste ea apă dintr-o găleată, dar gloata 
ajunsese lângă zidurile casei. Furcile și torţele sparseră mai 
multe ferestre și o draperie luă foc. Brandon și Richard se 
retraseră către mijlocul încăperii, apoi bătrânul o auzi pe una 
dintre fiicele sale ţipând. 

— Jane! strigă el. 

E timpul, Sean, interveni Victoria și vocea ei se auzi clar în 
mijlocul haosului. 

— Poftim? făcu Sean. Nu! 

Îmi pare rău. Coridorul Amintirilor peste trei secunde, două, 
una... 

— Nu! strigă din nou Sean, dar o vâlvătaie diferită cuprinse 
casa, o furtună albă, cu trosnete, iar când se domoli, el stătea 
pe nimic, în nimic. Lasă-mă să mă-ntorc! strigă. 

Nu poti schimba consecințele, spuse Victoria. Sunt 
evenimente petrecute cu peste două sute de ani în urmă. Știi că 
strămoșul tău a supravieţuit, pentru că și-a transmis amintirile 
după ce s-au întâmplat toate astea. 

— Dar Richard? Şi fiicele mele? 

Fiicele lui, Sean. Spune-o. Fiicele lui. 

Asta îl opri. 

— Fiicele lui, repetă calm. 

Nu ale tale. Tu ai o altfel de viață. Profită de ea. 

Însă băiatul nu voia să profite. Nu voia să se-ntoarcă în trupul 
lui. 


Aminteste-ti binele pe care-l faci aici. Aflăm atât de multe de 
la tine... 

Sean oftă prelung. Făcu exerciţiile pe care le învățase de la 
Victoria, chemă amintirea fripturii înăbușite făcute de mama lui, 
mirosul de cedru din atelierul de lucru al tatălui. Dar odată cu 
amintirile acelea plăcute apărură și altele, din spital, amintiri 
oribile, cu drenuri și durere și nopţi de chin. Cele urâte reușeau 
cu mai mult succes decât celelalte să-i aducă aminte cine era el. 

Ești gata pentru extracția parietală? întrebă Victoria. 

— Da, răspunse Sean foarte încet. 

OK. Peste trei secunde, două, una... 

Băiatul simţi un tsunami vuindu-i în ţeastă, răsucindu-l, apoi 
apa se retrase și el rămase, zguduit și ameţit, pe țărmurile 
minţii sale. Ţinu ochii închiși, ca să-i treacă vertijul, până când 
Victoria îi scoase casca. Pentru o clipă, se gândi că o să vomite, 
dar furnicăturile din obraji îi dispărură și de data asta păru că 
evitase să fie pus într-o situaţie jenantă. 

— Cum te simţi? întrebă Victoria, deconectându-l de la aparat. 

— OK. Mai bine decât data trecută. 

— Mă bucur. O să fie din ce în ce mai bine. 

Sean încuviinţă, dar aşteptă până ce rotirea încăperii încetă 
cu desăvârșire înainte de a încerca să se salte din harnașament. 

— Te simţi în stare să vorbești? 

— Ca un fel de terapie? Sean își trecu mâinile prin păr. 
Probabil că nu. 

— Nu cu mine. Victoria șovăi. Cu Isaiah. 

Isaiah nu obișnuia să discute prea des cu ei, deși Sean 
presupunea că situaţia era alta în privinţa Natalyei. In dimineaţa 
aceea, conversaţia lor fusese o excepţie și se întrebă ce ar mai 
fi putut dori directorul. Totodată, ezitarea Victoriei sugera că pe 
ea ideea n-o încânta. 

— Despre ce vrea să vorbim? 

— Despre potenţialul tău. 


Å 


CAPITOLUL OPT 


Grace știa că Masireh nu-și va putea dezlega legăturile. 
Trebuia s-aștepte s-o facă negustorul în dimineaţa următoare. 

Doar că asta n-avea să se întâmple, dacă Masireh nu 
dezvăluia unde se aflau minele lui de aur, iar onoarea sa nu-i 


îngăduia nicidecum așa ceva. Ar fi putut da indicaţii false, dar 
minciuna i-ar fi fost descoperită destul de repede și ar fi fost 
ucis oricum, numai că ar fi murit mult mai departe de casa și de 
familia lui. Masireh trebuia să-l ducă pe comerciant înapoi în 
oraș, unde avea aliaţi, și nu putea face asta decât într-un singur 
fel. 

Noaptea devenea tot mai rece, dar nisipul de sub Masireh 
continuă să mai radieze o vreme căldura zilei. Pe urmă, simţi pe 
piele insecte și vietăți târâtoare ieșite să vâneze în aerul 
răcoros. Le ignoră, așa cum ignoră și frigul care îi pătrunse 
treptat în piele, până ce începu să tremure. Nu dormi. 

Când zorile se așternură peste deșert și roua se adună în 
picături și dispăru aproape în aceeași clipă, chipul negustorului 
se opri deasupra lui Masireh. 

— Ai dormit bine? întrebă el, întinzându-se și căscând. 

— Destul de bine pentru amândoi, răspunse Masireh. 

— Și o să-mi spui unde sunt minele tale? 

— Nu pot. 

Bărbatul scoase pumnalul. 

— Te-am prevenit. Am fost foarte răbdător, dar am ajuns la 
capătul răbdării. 

— Nu te mustra singur. Nimeni nu poate avea răbdarea 
necesară. 

— De ce? 

— Fiindcă n-am un răspuns la întrebarea ta. 

Negustorul îndreptă pumnalul spre el. 

— Ce vrei să spui? 

— Am vorbit clar. Nu cunosc răspunsul. Nu știu unde sunt 
minele. 

— Minţi. 

— Aș vrea să fie așa. Pentru binele meu, nu pentru al tău. 

Străinul cobori vârful pumnalului cu vreo trei centimetri 
șovăitori. 

— Explică. 

— Am făcut o înţelegere cu fratele meu. El se ocupă de 
minerit, iar eu de negoţ. El e în siguranţă, iar eu sunt cel care 
riscă dacă-ncearcă cineva să mă silească să spun unde sunt 
minele. E foarte avantajos pentru el. 

— Dar nu și pentru tine. 

Acum neguţătorul părea furios. Masca lui de falsă bunăvoință 


căzuse și Masireh îi văzu răceala din privire. 

— Nici pentru mine. Nu câștig nimic dacă te omor acum. 

Își coborî mâna în care ţinea pumnalul. 

— Poate că nu-i așa! spuse Masireh, cu răsuflarea aproape 
tăiată de o panică bruscă, și, trăind amintirea, Grace încercă să 
se ferească de tăișul lamei. 

Individul se opri. Arma era acum aproape de gâtul lui Masireh. 

— Ti-am spus deja că sunt la capătul răbdării... 

— Există o hartă. 

Negustorul își îndreptă spatele, dar ţinu strâns în continuare 
mânerul pumnalului. 

— O hartă? 

— O hartă a minelor. Dacă fratele meu păţește ceva, trebuie 
s-o desfac. 

— Şi unde se află harta asta? 

— În oraș, la un prieten de încredere. E sigilată. El nu știe ce 
conţine. 

Bărbatul își frecă vârful degetului mare de tăișul pumnalului 
pentru câteva clipe, apoi îl lăsă în sfârșit deoparte. 

— În oraș? 

— În apropiere de casa mea. 

— Acolo te pot ucide cu aceeași ușurință ca aici. 

— Nu mă-ndoiesc. Dar, dacă fac asta, îmi dai cuvântul tău 
într-o anumită privință? 

— Crezi că te afli într-o poziţie care-ţi îngăduie să faci troc? 
Negustorul râse, purtând din nou masca bunăvoinţei. Sunt totuși 
curios. Ce-mi ceri? 

— Nu-i face niciun rău fratelui meu. Când ajungi la minele de 
aur, cruţă-l. 

Bărbatul îi întoarse spatele. 

— Asta va depinde de fratele tău. 

La scurt timp după aceea, oamenii negustorului veniră să 
scoată ţărușii ce-l ţintuiau pe Masireh de pământ. Insă nu-i 
slăbiră legăturile de la încheieturi și, după ce-i dădură să bea 
puţină apă, îl siliră, sub ameninţarea unei săbii, să meargă spre 
oraș. După vreo șaisprezece kilometri, când printre dune 
începură să se zărească primele clădiri, negustorul se opri în 
faţa lui Masireh și-l avertiză ţinând pumnalul în mână. 

— Știu că pui ceva la cale, dar ascultă-mă. Dacă te-ndepărtezi 
sau dacă dai cel mai mic semn că minţi sau că-ncerci să mă 


trădezi, n-o să mă folosesc de ăsta împotriva ta. O să-l iau la 
tine acasă, să-ţi cunoască familia. Înţelegi? 

Masireh înţelegea foarte bine și ameninţarea îl înfuria mai 
tare. Cu toate astea, nu se trădă; era o oală cu capac și nu 
părea în clocot. 

Bărbatul veni cu un pas mai aproape. 

— Înţelegi? 

Masireh încuviinţă din cap. 

Negustorul îl mai fixă câteva clipe cu privirea, apoi îi dezlegă 
încheieturile mâinilor. 

— Călăuzește-ne și ţine minte un lucru. N-o să vezi pumnalul 
din spatele tău, dar va fi acolo. 

— Pe aici, spuse Masireh pornind către oraș. 

Trecură pe lângă pavilionul de lângă han, unde îl cunoscuse 
pe negustor și fusese drogat, și lângă piaţa cu mătasea pe care 
Masireh plănuise s-o cumpere. Pe drum, mulţi se opriră să-l 
salute, el dădu din cap și zâmbi de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic rău, iar ei îl întrebară unde fusese, fiindcă familia îl 
căutase. Se strădui din toate puterile să-i convingă că totul era 
în ordine. Îi păcăli cu ușurință pe toţi cei întâlniți. 

Aproape de amiază ajunseră la casa despre care îi vorbise 
negustorului. 

— Nu uita, zise acesta. Viaţa ta și a familiei tale e-n mâinile 
mele. 

— N-am uitat, răspunse Masireh. 

Bărbatul care îi întâmpină în ușă păru surprins să-i vadă, dar 
Masireh vorbi înainte ca omul să deschidă gura: 

— Pace ţie, prietene! Vin cu o veste cumplită. Fratele meu a 
murit într-un accident în mină. 

— Vai! făcu bărbatul din ușă. 

— Asociaţii mei pot jura că-i adevărat, continuă Masireh. 

— Şi ce dorești de la mine? 

— Cu mulţi ani în urmă, ţi-a fost încredinţată o hartă. Harta 
drumului către minele familiei mele. Am venit s-o iau, întrucât 
acum îmi aparţine. 

— Înţeleg. Bărbatul deschise larg ușa și-i pofti înăuntru pe 
Masireh și pe însoțitorii lui. Vă rog să așteptați în curte, până 
aduc harta. 

Masireh trecu pragul, urmat de negustor și de garda lui. Se 
pomeniră într-o curte frumoasă, cu o fântână și cu mulţi copaci. 


Aerul era răcoros și înmiresmat. 

— Va dura ceva timp până o găsesc. 

— Vom aștepta, spuse Masireh, aruncând o privire către 
neguţător, care, deși părea iritat, nu scoase nicio vorbă. 

Următoarele minute se scurseră foarte încet, într-o tăcere 
care, fără susurul fântânii, ar fi fost deplină. Negustorul își ţinea 
mâna sub robă, probabil strângând mânerul pumnalului lui 
Masireh, pe care el și oamenii lui nu-l scăpară din ochi până ce 
stăpânul casei se întoarse cu harta, rulată și sigilată. 

— Inainte de a vă înmâna obiectul ăsta, trebuie îndeplinită o 
condiţie, spuse bărbatul. 

— Ce condiţie? interveni negustorul, deschizând pentru prima 
oară gura de când intraseră în curtea casei. 

— Cuvântul vostru nu-i de-ajuns. Trebuie să mă conving că 
fratele lui Masireh este mort. 

— Cum? întrebă negustorul. 

— În mod normal, ar trebui să-i văd trupul cu ochii mei. 

— Mergem să-l aducem, zise negustorul. Dar, pentru asta, e 
nevoie de hartă. 

— E adevărat. O să v-o dau, însă trebuie să-mi lăsaţi o 
garanţie. 

— Cât? întrebă negustorul. 

— Nu-i vorba despre bani. Dacă nu cumva aveţi afară o 
caravană cu aur, nu-mi puteţi da cât s-ar cuveni. Aș prefera 
ceva mult mai valoros. 

— Ce anume? întrebă comerciantul. 

— O viaţă. Viaţa lui Masireh. Lăsaţi-l la mine. Dacă vă- 
ntoarceţi cu trupul fratelui său, îl eliberez și poate să plece cu 
voi. Dacă nu vă-ntoarceţi, soarta lui e în mâinile mele. 

Negustorul își încrucișă braţele și păru să se gândească la 
oferta aceea. Se uită la oamenii lui și la Masireh, care își dădu 
toată silinţa să pară înspăimântat. În cele din urmă, încuviinţă. 

— Ne-am înţeles. 

— Minunat, spuse bărbatul cu harta. 

l-o întinse negustorului, care o luă, apoi îi zâmbi lui Masireh. 

— Pe curând. 

Dădu din cap către oamenii săi și părăsiră imediat casa. 

După plecarea lor, gazda se întoarse spre Masireh. 

— Cum izbutești să intri în așa ceva, frate? 

Masireh oftă. 


— Am ghinion. 

Revelația o șocă pe Grace. Îi oferise lui Masireh acces liber în 
tot palatul minţii ei, iar el izbutise cumva să-i ascundă 
identitatea fratelui său. Ca și cum spectacolul pus în scenă 
pentru negustorul străin i-ar fi cerut să ascundă adevărul chiar 
și faţă de sine însuși. Masireh fusese extrem de inteligent, de 
disciplinat și de curajos. Erau calităţi pe care Grace și le dorea 
pentru sine și se bucura că are ADN-ul lui. Își mai dorea și să 
aibă un frate pe care să poată conta, așa cum contase Masireh 
pe fratele său. 

— La un moment dat, spuse fratele lui Masireh, norocul te va 
părăsi. 

Masireh se așeză pe ghizdul fântânii și-și afundă degetele în 
apă. 

— Ce hartă le-ai dat? 

Fratele său flutură din mâna. 

— Spre un loc aflat la optzeci de kilometri de-aici. Acolo nu 
există nimic. 

— Se vor întoarce. 

— Bineînţeles. Dar vom fi pregătiţi. Fratele lui se îndreptă 
spre clădirea din interiorul curții. Ai mâncat? 

— Nu, n-am mâncat nimic de ieri. 

— Atunci, vino. Avem de făcut pregătiri. 

Grace? Anaya își făcu auzită vocea, acoperind susurul 
fântânii. Amintirea asta pare tot mai lipsită de interes. Există o 
foarte mică posibilitate ca acest strămoș al tău să fi 
interacționat cu vreo Parte din Eden. 

— Cred că ai dreptate, răspunse Grace. 

Totuși, chiar și fără Partea din Eden, simularea nu-i irosise 
timpul. O savurase și simţea că poate avusese ceva de câștigat, 
deși la un nivel pe care încă nu-l înţelegea, dar începea s-o facă. 

Ești gata să ieși? 

— Da. 

Bun. Isaiah vrea să stea de vorbă cu tine. 

XXX 

Grace bătu la ușă și Isaiah o invită înăuntru. Acesta era 
cabinetul lui, dar fata avea senzaţia că nu era adevăratul 
cabinet, că, undeva în Cuibul Vulturului, avea unul mai mare și 
mai bun, însă pe acesta îl folosea când se întâlnea cu ea sau cu 
ceilalţi. Încăperea n-avea nimic personalizat. Chiar și fotografiile 


alb-negru, foarte clare, de pe pereţi păreau alese pentru 
universalitatea și inofensivitatea lor. Un pod în ceaţă. Frunze pe 
pământ. Un gard vechi, de lemn, pe un câmp. 

— Te rog, ia loc, i se adresă Isaiah. 

Fata se așeză pe unul dintre scaunele moderne, cromate, din 
faţa biroului. 

— Anaya mi-a transmis că vrei să discuţi cu mine. 

— Da. Victoria mi-a vorbit despre frustrările tale. 

Grace fu surprinsă. 

— Mă întrebam dacă te pot ajuta. 

— Cum? 

— Ce-ar fi să-mi spui ce te deranjează? 

Grace nu mai era sigură. In dimineaţa aceea își dorise pur și 
simplu să ia parte la misiune și să găsească o Parte din Eden, 
dovedind astfel că ea și David contribuiau cu folos la derularea 
programului. Insă după ce trăise amintirile lui Masireh, nu mai 
era atât de nerăbdătoare să folosească Animusul pentru căutări 
prin metoda eliminărilor succesive. 

— Să începem cu ceea ce i-ai mărturisit Victoriei, propuse 
Isaiah. Ai vrea să faci schimb de locuri cu Natalya? 

— Victoria îţi povestește totul? 

— Numai ceea ce trebuie să știu. Isaiah se lăsă pe spătarul 
scaunului, care scârţâi ușor. Asta simţi? 

— Uneori. 

— De ce? 

— Ea o să găsească unul dintre vârfurile Tridentului. 

— Şi? 

— Pentru asta suntem aici. 

Isaiah se ridică de pe scaun și ocoli biroul, pe care se așeză 
apoi, lângă fată, cu braţele încrucișate și cu ceasul de aur vizibil 
la încheietura mâinii. 

— Iniţial, tatăl tău mi-a refuzat oferta și v-a luat pe tine și pe 
David acasă. 

Grace aprobă din cap. 

— Insă pe urmă v-a adus înapoi. 

„Evident.” 

— Nu știu de ce s-a răzgândit. Curiozitatea lui Isaiah părea 
sinceră. Nu mi-a spus cu adevărat, iar eu nu l-am întrebat. Însă 
am îndoieli c-a fost vorba despre bani. 

— Nu, confirmă Grace, n-a fost vorba despre bani. 


— Dar despre ce? 

Ea șovăi. Stătea pe un scaun elastic, care tresălta ușor de 
câte ori își schimba poziţia, așa că încercă să nu se mai foiască. 

— Vrea ce-i mai bine pentru noi. 

— Şi ce înseamnă asta pentru tine și pentru fratele tău? 

— Educaţia. Ocaziile favorabile. Un loc unde să fim în 
siguranţă, la adăpost de necazuri. 

— Şi nu vrei să-l dezamăgești? 

Părea ceva mai complicat, fiindcă nu era vorba doar despre 
tatăl ei, nu cu adevărat, ci și despre ea, despre așteptările de la 
sine însăși. Dar se mulţumi să încuviinţeze din cap. 

— Grace, dă-mi voie să te asigur că faci ceva foarte 
important. Ai putea avea impresia că, dacă nu găsești un vârf al 
Tridentului, nu ne ești utilă. Dar te înșeli. Dacă rămâi alături de 
noi, se vor întâmpla multe, îţi garantez. 

— Ce se poate întâmpla? 

— Fapte măreţe, iar tu te vei afla într-o bună zi în centrul lor. 
Ești inteligentă, încrezătoare în forţele tale și inventivă. 

— Mulţumesc. 

Grace aprecia spusele lui Isaiah, deși nu era sigură că vorbise 
serios. 

— În Abstergo sunt mulţi ca tine. Oameni hotărâți, care își 
forţează limitele. Grace, astfel de oameni schimbă lumea. Sunt 
încântat că ţi-ai dori să iei locul Natalyei dacă ai putea, dar nu 
asta vreau de la tine. Ai propriul tău loc și ești singura care îl 
poate ocupa. 

— Mulţumesc, repetă ea, ceva mai convinsă de sinceritatea 
lui. Numai că nu amintise nimic de David. Dar fratele meu? 

— Depinde de el, răspunse Isaiah. Acum poţi pleca. 

Grace se ridică de pe scaun, îl salută cu o înclinare a capului 
și părăsi cabinetul, închizând ușa în urma ei. Pe urmă se duse în 
camera de zi, unde David și Sean, instalaţi comod, sorbeau din 
băuturi carbogazoase. Victoria sublinia frecvent că, după 
Animus, toți trebuiau să se hidrateze, să bea ceva preferabil cu 
zahăr sau fructoză. 

— Unde-ai fost? întrebă David. 

Fata scoase din frigider un suc de portocale. 

— Isaiah a vrut să mă vadă. 

— Și pe mine a vrut să mă vadă, spuse Sean. 

David se prefăcu bosumflat. 


— Pe mine n-a vrut să mă vadă. 

Grace încercă să nu-și facă griji pentru asta. 

— Tie despre ce ţi-a vorbit? 

— Despre simularea mea. 

Tânăra sorbi cu lăcomie din suc, dându-și seama că-i era într- 
adevăr sete. 

— Ce-i cu ea? 

Sean se uita pe fereastră, către copaci, dar părea să 
privească ceva mai îndepărtat. 

— Cred că este despre nedreptate. Anarhie versus ordine. Tie 
despre ce ţi-a vorbit? 

Grace puse pe masă cutia cu suc și se duse să-și ia o sticlă cu 
apă. 

— A vrut doar să se asigure că sunt fericită aici. 

— Ei bine, eu sunt fericit, se amestecă David. Azi noi ne-am 
angajat într-o luptă aeriană deasupra Italiei. A fost... 

— Ai spus „noi ne-am angajat”? 

Fratele ei o privi mirat. 

— Da, noi. Sau ei, nu contează. A fost incredibil. Credeţi-mă, e 
cel mai bun simulator de zbor din toate timpurile... 

— Nu-i un joc, îl dojeni Grace. De câte ori trebuie să-ţi spun? 

— N-o fi un joc, dar asta nu-nseamnă că nu poate fi distractiv, 
ripostă el. 

Grace clătină din cap la auzul argumentului acela prea 
familiar. Dacă David nu începea să ia misiunea lor mult mai în 
serios, oare Isaiah avea să-l mai ţină în Cuibul Vulturului? Nu 
voia să se gândească la ce i s-ar fi putut întâmpla lui David în 
cartierul lor, dacă ea n-ar fi fost acolo să-i poarte de grijă. Se 
întoarse spre Sean. 

— Ai un frate mai mic? 

— Am o soră mai mică. 

— Şi nu-ţi face viaţa mai grea decât ar trebui? 

— Ce-i rău dacă ne distrăm cât suntem aici? întrebă David. 
Nimeni altcineva nu poate face ceea ce facem noi. 

Sean ridică din umeri. 

— In privinţa asta, are dreptate. 

Grace se lăsă pe spătarul scaunului și-și încrucișă braţele pe 
piept. 

— Şi ce ţi-ar zice tata acum? 

Expresia feţei lui David se schimbă. Renunţă să se mai apere 


și gura i se deschise, de parcă tocmai i-ar fi venit o idee. 

— Voi v-aţi întrebat vreodată ce altceva se mai petrece aici? 
spuse el. 

— Ce vrei să insinuezi? întrebă Sean. 

— Noi n-am intrat decât în două clădiri. David arătă către 
fereastră. Acolo se mai văd trei. Pentru ce credeţi că sunt? 

— De ce nu-ntrebi, pur și simplu? spuse Grace, încă nervoasă 
din cauza lui. 

— Poate nu-i nevoie, răspunse fratele ei împingându-și 
ochelarii pe nas. 


CAPITOLUL NOUĂ ó 


Kang nu semăna cu tatăl lui Zhi. Ea știuse deja asta, însă pe 
măsură ce pregătirea progresa, diferenţele erau tot mai 
evidente. Kang nu ierta nicio greșeală și nu trecea cu vederea 
niciun defect. Owen privea amintirea derulându-se și o 
compătimea, căci simţea greutatea amărăciunii ei apăsându-i 
mintea. Nu numai că tatăl tocmai îi murise, cenușa încă nu i se 
răcise de tot, dar cel care o instruia acum nu făcea decât să-i 
amintească ce pierduse. După moartea tatălui lui Owen, așa se 
întâmplase cu bunicii lui, mai ales cu bunicul. 

— Încă o dată! spuse Kang. 

Zhi execută manevra pe care o exersa, alergând prin pădure, 
aplecându-se, lovind, căţărându-se, înjunghiindu-și ţintele cu 
pumnalul secret și săgetându-le cu arbaleta prinsă de cealaltă 
încheietură. 

Deasupra ei, pe malul stâncos și abrupt, Kang o urmărea cu 
privirea și număra secundele lovind cu toiagul în piatră. Când 
Zhi termină cursa, bătrânul clătină din cap. 

— Încă o dată! Trebuie să fii mai iute! 

Tânăra rămase pe loc, privindu-și încruntată instructorul. 
Respira greu și mușchii îi tremurau. Nu i se părea cu putinţă să 
termine exercițiul mai repede. 

Kang arătă copacii din spatele ei. 

— Observ trei locuri pe unde ai putea să-ţi scurtezi timpul cu 
câte o secundă. Trebuie să cauţi cărări noi, să te foloseşti de 
metode noi. 

— lartă-mă, învăţătorule. 

— ÎI poţi ruga pe Han să te ierte, fiindcă îi vei strica somnul. 
Asta înainte să te tortureze și să te ucidă. 

Ea cobori fruntea. 

— Asta ar cinsti memoria tatălui tău? 

— Nu, îngăimă fata. 

— Așadar, o luăm de la capăt, zise el. Mai repede. 

Zhi își înfipse unghiile în palme și se întoarse la punctul de 
pornire în cursă. Își recuperă săgețile de arbaletă și-și concentră 
asupra antrenamentului furia pe care o simţea împotriva lui 
Kang. 

Se avântă din nou dintr-un salt, devenind conștientă, între 
două răsuflări, de prezenţa pietrelor, a rădăcinilor, a crengilor și 


a trunchiurilor de copaci și căutând drumul cel mai bun și cel 
mai scurt. Pumnalul îi scânteie și săgețile pornite din arbaletă 
cântară înfigându-se în ţinte, însă toiagul lui Kang o anunţă că 
nu fusese bine nici acum. 

— N-ai fost decât cu o singură secundă mai iute! răcni 
mentorul. Încă o dată! 

Zhi dori să-i strige că se străduiește, dar se abţinu, 
mulțumindu-se să-i arunce o privire cruntă. 

— Mă urăști, surâse Kang, de parcă ar fi savurat chinul prin 
care o silea să treacă. M6ngke-Han îţi este dușman, nu eu. Nu 
uita asta. 

Era o greșeală ușor de făcut. 

— Mi-ar plăcea să scapi cu viaţă din asta, adăugă el. Mi-ar 
plăcea să iei locul tatălui tău în Frăţie. 

— Şi eu îmi doresc asta. 

— Atunci trebuie să fii vrednică. Trebuie să-ţi dovedești 
utilitatea ca Asasină. Kang arătă cu toiagul către traseu, încă o 
dată! 

Zhi repetă exercițiul de multe ori până să ajungă la nivelul de 
îndemânare dorit de mentor, care, într-un final, îi recunoscu 
fetei izbânda printr-o simplă înclinare de cap. Reușita storsese 
atât de mult din ea, încât nu simţi nicio satisfacţie. Işi dorea 
doar ca antrenamentul să ia sfârșit. Din fericire, Kang îi oferi un 
prilej rar de a-și trage sufletul. 

Stătură împreună pe Terasa Pescarilor, mâncând în tăcere 
pește rece și orez. Ceva mai jos se vedeau confluenţa celor trei 
râuri și dealurile din jur, portocalii în lumina amurgului. Căldura 
îi umplu fruntea fetei de sudoare și nicio adiere nu veni s-o 
zvânte. 

— Nu te impresionează? întrebă bătrânul. 

— Ce anume? 

— Faptul că supraviețuirea întregului imperiu depinde de 
bucata asta de pământ pe care stăm. Lovi cu pumnul în piatră. 
Un munte. O fortăreață. 

— Un om, adăugă Zhi. 

— Da. Dar mă-ntreb dacă nu cumva pur și simplu aruncăm 
pietricele în râu. 

— Ce vrei să spui? 

— Chiar îi putem schimba cursul? Are vreunul dintre noi 
puterea asta? Sau stârnim doar vălurele și ne spunem că 


modificăm direcţia curentului? 

— N-o să mă descurajezi. 

— Nici n-am de gând. Inevitabilitatea nu scuză lipsa acţiunii. 
Kang se întoarse spre ea. Tu când vei trece la acţiune? 

— Aștept să-mi spui că sunt pregătită. 

Bătrânul izbucni în râs. În ciuda oboselii, Zhi se înfurie iarăși. 

— Ti se pare amuzant? 

Mentorul clătină din cap. 

— Cred că mă-nţelegi greșit. Râd de noi amândoi. 

— De ce? 

— Pentru că eu te așteptam pe tine. Așteptam să-mi arăţi că 
ești pregătită. Râse iar. S-ar părea că vom avea de așteptat. 

Zhi nu știa cum presupunea Kang că-i poate demonstra 
căpătarea experienţei, dar n-avea chef de împunsăturile lui. Era 
obosită, ziua fusese foarte lungă. Se ridică să plece. 

— E mai simplu decât crezi, zise bătrânul. 

Tânăra se opri gata să răspundă, apoi clătină din cap, 
respingând riposta. Poate că în ziua următoare va avea chef să-l 
contrazică. 

— Noapte bună, spuse îndepărtându-se. 

— Mâine la răsăritul soarelui! Să nu-ntărzii! 

Zhi continuă să meargă, trecu pe lângă atelier și pe lângă 
heleșteu, intră în oraș și se îndreptă spre casa tatei. După ce 
ajunse, se duse în camera lui și scoase mănușa de sub podea, 
așa cum făcuse în fiecare noapte după moartea generalului. 

Legănă mănușa în poală, simţindu-i mirosul de piele și pe cel 
de metal uns al pumnalului și vorbi cu spiritul tatei, îi povesti 
cum se antrena și cât de mult îl ura pe Kang. li spuse ce dor îi 
era de el și-i făgădui că-i va cinsti amintirea, omorându-l pe 
Marele Han și devenind Asasină. Pe urmă se duse la culcare. 
Imediat ce închise ochii, îi deschise iarăși și, cumva, era 
dimineaţă. Se ridică din pat ca să reia pregătirea. 

Owen îi trăia amintirea cu empatie. Trecuse și el prin așa 
ceva. Și o admira. În ciuda criticilor lui Kang, Zhi era puternică, 
talentată și abilă. Owen spera chiar că Efectul de Sângerare i-ar 
putea transfera lui o parte din abilități prin Animus. Dobândise 
deja câteva în timp ce purtase greutatea minţii lui Varius, dar își 
dorea mai multe. 

Când Zhi străbătu orașul, era din nou o dimineaţă fierbinte. 
Se opri să-și cumpere micul dejun și află că în noaptea aceea 


mongolii nu mai încercaseră să ia orașul cu asalt, iar mulţi îi 
mulțumeau tatălui ei, atribuindu-i meritul victoriei, deși nimeni 
nu-i cunoștea adevărata natură. 

Când ajunse la coliba lui Kang, îl găsi afară, așteptând. La 
apropierea ei, își ridică privirea spre cer. 

— Ai întârziat. Soarele a răsărit. 

— Am avut nevoie de odihnă. 

— Nu-ţi face griji. Hanul te va lăsa să te odihnești îndeajuns 
după ce te va înfășură în grăsime proaspătă de bivol, te va lega 
de ţăruși înfipţi în pământ și te va lăsa în seama muștelor și a 
viermilor... 

— Ajunge, spuse tânăra. 

— Ajunge? Crezi că Hanul... 

— Ajunge! Crezi că nu știu ce-o să facă Hanul? Crezi că n-am 
auzit ce se povestește? Crezi că are vreo importanţă pentru 
mine? 

— Dar ce are importanţă? 

Zhi miji ochii, furioasă și dezgustată. 

— Nu-ţi bate joc de mine, moșule! 

— Nu-mi bat joc. Kang se ridică în picioare și se apropie, 
greoi, de ea. Ce are importanţă pentru tine? 

Făcând un pas spre el, Zhi ajunse destul de aproape ca să-i 
simtă mirosul de pește. 

— Amintirea tatălui meu. 

— Şi? 

— În momentul acesta e tot ce-mi trebuie. 

Kang clătină din cap. 

— Asta-i punctul tău slab. Când vei abandona dorinţa de 
răzbunare, când vei fi la fel de loială Frăției cum ești tatălui tău, 
când vei cinsti Crezul la fel de mult cum cinstești amintirea lui... 
abia atunci vei fi pregătită. 

— Nu hotărăști tu asta. 

— Oh, ba da. Cu siguranţă eu hotărăsc. Kang se întoarse unde 
stătuse înainte și se așeză. Tatăl tău a fost ca tine. Și-a pus 
totdeauna propria onoare mai presus de Crez. A preferat să nu 
se ascundă. S-a dus în noaptea aceea la zid, deși i-am spus că 
locul lui nu-i acolo, și uite ce s-a întâmplat. Moartea lui n-a 
rezolvat mare lucru. 

Owen simţi cum erupse furia lui Zhi. Ea fandă spre bătrân, dar 
înainte de a apuca să-l lovească, toiagul lui o pocni în creștetul 


capului și o trânti la pământ. Ea simţi gustul prafului și mingi de 
foc îi fulgerară, arzătoare, prin faţa ochilor. 

— Ești mai impulsivă decât a fost el vreodată, spuse Kang. Nu 
părea aproape deloc impresionat. Asta-i alt aspect pe care 
trebuie să-l controlezi înainte de a încheia pregătirea cu tine. 

Zhi îl privi chiorâș, clătină din cap, apoi își atinse locul unde 
fusese lovită. Un cucui începea deja să se umfle, însă dincolo de 
durere, știa că bătrânul se înșela. 

— Moartea lui n-a fost zadarnică, spuse cu răsuflarea aproape 
tăiată. 

— Presupun că-i adevărat. Poate că el a câștigat bătălia 
aceea, cum spune toată lumea. Dar ar fi putut câștiga războiul. 

Zhi n-avea dispoziţia necesară să asculte cum era terfelită 
memoria tatălui ei, și încă de un om în care el avusese 
încredere. Se săltă greu în picioare; capul continua să i se 
învârtă destul de tare ca să-l dezorienteze pe Owen. Işi punea 
problema propriei demnități, nu a Frăției. Asasinii n-aveau să 
merite niciodată o loialitate mai presus decât cea faţă de tatăl 
ei. Răzbunarea devenise mai importantă decât orice Crez. Kang 
nu putea s-o oprească și înţelese că n-are nevoie de 
permisiunea lui. Îi întoarse spatele și plecă. 

— Gândește-te la spusele mele, zise bătrânul. 

Fata nu-i dădu atenţie. 

— Mâine la răsăritul soarelui! Să nu-ntărzii! 

Însă Zhi n-avea de gând să se întoarcă. 

XXX 

În noaptea aceea, după ce orașul asediat se afundă într-un 
somn plin de neliniști, Zhi își îmbrăcă armura lamelară neagră, 
își ridică gluga și-și fixă la încheietura unei mâini arbaleta și 
săgețile. Pe urmă se duse în odaia tatălui ei și zăbovi o vreme, 
privindu-i cu atenţie mănușa. 

După ce noaptea lăsă pe deplin în urmă lumina zilei, își puse 
mănușa și o strânse bine. Nu i se potrivea perfect. leşi apoi din 
casă și se îndreptă spre peștera Feiyan. Când intră în grotă, 
liliecii de la care i se trăgea numele părăsiseră deja vizuinile și 
zburau în urmărirea propriilor prăzi. 

Chiar la intrare, în stâncă fusese cioplită o scară. Cobora în 
spirală printr-un puț, iar un pârâu izvorât din lac își urma, mai 
jos și în paralel, propria albie, umplând peștera de sunete. 
Odată ce ajunse în beznă, Zhi aprinse un felinar și lumina azvârli 


în toate părţile umbrele pietrelor și ale insectelor. Simţea miros 
de pământ și de umezeală, iar aerul era mai rece. 

Ei și celorlalţi copii din oraș li se interzisese dintotdeauna să 
intre în peșteră, spunându-li-se că înăuntru trăia un șarpe uriaș. 
Acum, când cobora, Zhi nu văzu niciun șarpe și în final ajunse la 
o potecă. Cu mult timp în urmă, cineva lărgise pasajul natural, 
pentru a le îngădui oștenilor și solilor să intre și să iasă pe 
ascuns din fortăreață. Merse pe cărare și, când ajunse în dreptul 
semnelor cioplite în stâncă ce marcau ieșirea, stinse felinarul. 

Cizmele ei tulburară ușor pârâul ce-i susura la picioare, până 
ce apa intră într-o albie separată, săpată anume ca să-i devieze 
cursul, pentru a nu trăda deschiderea peșterii, înaintă, urmărind 
cu palmele pereţii umezi, până zări o geană de lumină, nu cu 
mult mai puternică decât interiorul grotei, iar când ajunse la 
deschidere se opri. 

De acolo începea cu adevărat să-și urmărească țelul. Încă nu 
părăsise realmente fortăreaţa, dar era pe punctul s-o facă. Își 
cobori privirea spre mănușa tatei și ieși din peșteră. 

Afară mirosea a cenușă de foc stins de mult, iar freamătul 
pădurii întrerupea când și când liniştea din jur. În spatele lui Zhi, 
mulțumită unei amăgiri a umbrelor stâncilor, gura strâmtă a 
peșterii era aproape de nedeslușit și fata chiar se întrebă, 
îngrijorată, dacă avea s-o descopere la întoarcere. 

Dacă izbutea să se întoarcă. 

Desigur spera să reușească, totuși, pentru izbânda misiunii, 
întoarcerea nu era necesară. 

Țânţarii, căldura și umezeala erau chiar mai rele jos, în văi și 
ravene, iar asta spunea multe despre dârzenia mongolilor. Zhi 
trecu pe lângă resturile arse ale copacilor, lăsate în urmă de 
ultima bătălie, dar se părea că oamenii din stepă își ridicaseră 
morții. 

Pe urmă se îndreptă spre vest, în alergare liberă prin pădure, 
la adăpostul întunericului. Aproape că auzea toiagul lui Kang 
ţinându-i socoteala timpului în fortăreaţa de sus, dar se strădui 
din toate puterile să-și scoată asta din minte și se concentră 
asupra înaintării fără zgomot către tabăra mongolă. 

Străbătu cu iuţeală kilometri și ajunse curând la primul dintre 
corturile rotunde în care se adăposteau asediatorii. Existau 
santinele, dar se putea feri de ele cu ușurință, ceea ce era mai 
bine decât să le ucidă. Nu i-ar fi fost de niciun folos să riște, 


trezind toată tabăra înainte de a fi inevitabil. 

Continuă să înainteze încet, oprindu-se, ascultând, uitându-se 
în toate părţile. Patrulele apăreau la intervale de timp regulate, 
disciplinate, ceea ce însemna că, pentru a trece neobservată, nu 
trebuia decât să aibă răbdare. Corturile fuseseră înălțate 
ordonat, din pâslă și piele înfășurate pe schelete de lemn, și 
peste tot erau cai. Zhi auzise că mongolii își iubeau hergheiliile, 
dar se îndoia că animalele își iubeau călăreţii fiindcă îi 
aduseseră acolo vara, printre muște. 

Dimensiunea taberei o impresionă mai întâi, apoi o șocă, la fel 
și grandoarea unor corturi. Sute de copaci fuseseră tăiaţi ca să 
facă loc miilor de corturi și se părea că Hanul și nobilii săi 
veniseră din nord aducând cu ei mici palate. Vanitatea lor îi era 
de folos fetei pentru a afla cu ușurință care era cortul lui 
Möngke. Nu trebuia decât să-l găsească pe cel mai mare și mai 
bogat, și în curând îl găsi. 

La fiecare intrare stăteau de pază câte doi soldaţi. Zhi nu-și 
dădea seama cum i-ar fi putut ocoli. Din întuneric, trase de două 
ori cu arbaleta, aproape simultan, și amândoi se prăbușiră fără 
zgomot, cu mâinile încleștate de gât. Tânăra trecu peste 
trupurile lor și dădu buzna în cort, apoi sări imediat în lateral, 
adăpostindu-se. 

De grinzile groase de deasupra atârnau lampioane, însă 
dincolo de ele plafonul era ascuns privirii de pâcla de fum și 
tămâie. Pereţii erau îmbrăcaţi în mătăsuri și tapiserii, iar 
paravane înalte din lemn, sculptate și cu încrustaţii din pietre 
prețioase, împărțeau cortul în coridoare și încăperi. 

Zhi avea la dispoziţie doar câteva minute înainte ca gărzile 
ucise să fie descoperite. Se îndreptă spre unul dintre stâlpii 
masivi și-l escaladă ca pe un trunchi de copac până ajunse într-o 
poziţie avantajoasă, pe grinzi, deasupra pereţilor despărțitori, ca 
să poată cerceta toate camerele. Așa îl putea găsi pe Han. 

Şi izbuti cu ușurință. li descoperi sala de ospeţe, sala tronului, 
apoi dormitorul. Şi în cort existau gărzi, dar Zhi se afla într-un 
loc ferit și grinzile de lemn erau destul de late încât să se 
furișeze de-a lungul lor neobservată. 

Când ajunse deasupra lui Mângke, se opri să-l privească. 
Părea un bărbat masiv, puternic. Pe câţi morţi călcaseră 
picioarele lui și, mai înainte, ale familiei lui? 

Deodată multe voci începură să strige alarmate în depărtare. 


Zhi deveni atentă. Trebuia să acţioneze imediat. 

Sări de pe grindă chiar pe patul lui Möngke, înfigându-i în gât, 
cât ai clipi, pumnalul secret al tatălui ei. Hanul căscă ochii și 
gura, dar nu scoase niciun sunet. Zhi se uită în ochii 
muribundului până când șuvoiul sângelui își pierdu forța și-i privi 
trupul cum se golește de suflet, devenind înveliș gol. Imediat ce 
îl știu mort, sări din pat și se căţără din nou pe grinzi. Atunci 
observă Owen pumnalul de lângă armura Hanului, alături de 
pat. Zhi n-avea idee ce era, însă el știa prea bine. În amintirea 
lui Varius, ţinuse în mână unul foarte asemănător. Era al doilea 
vârf al Tridentului din Eden. 

Insă Zhi se concentra acum asupra fugii. Trebuia să se miște 
repede, fiindcă, după descoperirea cadavrului Hanului, nicio 
ascunzătoare din cort n-avea să mai fie sigură. 

Zgomotul de afară deveni tot mai puternic. Din cort, 
numeroase gărzi se repeziră spre ieșire sau către dormitorul 
Hanului, așa că ea porni în direcţia opusă. 

Sări de pe grinzi cât mai aproape de cealaltă ieșire, apoi se 
năpusti afară. Cei doi străjeri de lângă cort căzură în aceeași 
clipă, unul doborât de arbaletă, iar celălalt în urma loviturii de 
pumnal primite în ceafă. 

Insă de data asta acolo se aflau și alţi războinici, care văzură 
totul. 

Strigară, arătând spre ea. Zhi auzi săbii trase din teacă și știu 
că va urma zborul săgeţilor, așa că fugi, strecurându-se printre 
corturi și uneori căţărându-se și trecând peste ele, simțind cum 
acoperământul de pâslă i se întinde ușor sub tălpi și auzind 
trosnetele stâlpilor din lemn. Mongolii porniră în urmărirea ei, 
trezind întreaga tabără. 

Sub mintea lui Zhi, Owen își făcea griji pentru ea, implorând-o 
fără cuvinte să se miște mai repede, așa cum îi ceruse Kang. 
Singura șansă de scăpare era pădurea. Se afla la câteva sute de 
metri depărtare, dincolo de întinderea taberei imense, la o 
distanță ce părea imposibil de străbătut, dar Zhi își ascuţi 
simţurile și alergă călăuzită de intuiţie. În ciuda spaimei ce o 
stăpânea, zâmbea la fiecare pas și râdea la fiecare răsuflare. 
Moartea tatei fusese răzbunată. Memoriei lui i se aduseseră 
cuvenitele onoruri. Pumnalul lui secret făcuse ceea ce trebuia să 
facă. 

Chiar dacă o prindeau, ea izbândise. 


A 
CAPITOLUL ZECE | ™ 


După cina din seara aceea, David stătea întins în pat, 
cufundat în gânduri. Ceva legat de Cuibul Vulturului începuse 
să-l neliniștească încă din timpul după-amiezii. Nu le spusese 
nimic celorlalţi, fiindcă, într-un fel, i-ar fi implicat, dar totul 
pornise de la întrebarea lui Grace: 

Si ce ti-ar zice tata acum? 

Ea probabil nu se gândise c-o să-i ia întrebarea în serios, 
încercase să-și dea seama ce ar fi spus tatăl lui și înţelesese că 
asta depindea de ceea ce știa el, însă în clipa aceea, nu știa mai 
nimic. Niciunul dintre ei nu știa, nu cu adevărat, pentru că nu 
puseseră niciodată întrebări. Erau prea preocupaţi de simulările 
lor. Totuși, când începuse să se gândească mai bine, Animusul i 
se păruse brusc lui David doar un mod de distragere a atenţiei 
și-și amintise tot ce le spusese Monroe despre Abstergo și 
despre Templieri. 

Pe urmă își pusese o întrebare: dacă Abstergo voia ca toţi să 
se concentreze asupra unui singur lucru, adică asupra 
Animusului, asta putea oare să însemne că existau și subiecte 
despre care Templierii nu voiau să li se pună întrebări? Și care 
puteau fi acelea? 

În primul rând, lui David îi veni în minte Cuibul Vulturului, 
deoarece nu avea nici cea mai vagă idee despre ce se petrecea 
în restul complexului. Asta i se părea ciudat, însă Grace și Sean 
nu păruseră nicidecum curioși. 

În schimb, el era și, stând astfel în pat, se hotărî să treacă la 
fapte. În toiul nopţii, la scurt timp după ora unu, se ridică, se 
îmbrăcă și se furișă afară din cameră. 

Nu mai ieșise niciodată la ora aceea. Cuibul Vulturului era 
tăcut și întunecos, dar părea viu, respirând aerul care circula 
prin gurile de aerisire. David auzi chiar și o bufniţă, sau altceva, 
în pădure, un zgomot estompat de pereţii de sticlă. 

Se furișă de-a lungul coridoarelor, îndreptându-se către 
pasarela care lega clădirea de cea alăturată. Işi imagina că 
existau pretutindeni videocamere de supraveghere și că putea fi 
prins din clipă-n clipă, așa că voia să vadă cât putea mai mult cu 
putinţă din Cuibul Vulturului. 

Când ajunse la pasarelă, constată că ușa acesteia era închisă, 


dar nu și încuiată. Intră și parcurse în grabă tunelul de sticlă 
plasat la înălțime și înconjurat de pădure. 

Odată ajuns în capătul opus, intră într-o clădire unde nu mai 
fusese. De fapt, semăna foarte mult cu aceea în care locuiau el, 
sora lui și ceilalți și se întrebă dacă și acolo existau camere în 
care dormeau copii. Poate complexul găzduia mai multe grupuri 
de subiecţi ai cercetărilor Corporaţiei Abstergo. Își continuă 
drumul și ajunse la altă pasarelă, dar ușa acesteia nu se 
deschise. Lângă ea, o încuietoare electronică avea cititor de 
amprente și ecran tactil pentru un cifru sau o parolă. David se 
pregătea să plece când, de cealaltă parte a ușii, auzi pași 
apropiindu-se. 

Se repezi pe un coridor lateral, își scoase pantofii și se lipi de 
perete. Auzi ușa deschizându-se și un agent de pază apăru 
agale, fără să arunce nicio privire în dreapta sau în stânga. 

După trecerea lui, David se îndreptă spre ușă mergând pe 
vârfuri și reuși să se strecoare înainte ca aceasta să se închidă 
cu un pocnet scurt. Acum se afla în altă pasarelă, mult mai 
lungă, care părea să se curbeze după o distanţă și să dispară în 
întunericul pădurii. David își puse pantofii și aruncă o privire în 
urmă, către ușa încuiată. Prezența paznicului îl făcea să se 
întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost prins furișându-se. Ar fi 
fost dat afară, trimis acasă? Tatăl lui n-ar fi fost încântat. Își 
făcea griji din pricina drogurilor și a bandelor din cartier, dar 
acelea îi provocau neliniște și lui David. Poate că Isaiah ar fi fost 
în stare de ceva mai rău decât să-l dea afară. 

Decise că, dacă mersese deja atât de departe, putea să 
continue, să vadă cât mai mult înainte de a fi descoperit. Așa că 
porni grăbit pe coridor. 

Curba zărită se dovedi a fi de fapt o scară ce cobora în lungul 
versantului. Ea îl duse la altă pasarelă și, după câţiva metri, 
ajunse în fața unei uși ce părea să permită intrarea în inima 
muntelui. O parte a complexului era subterană. 

David rămase în faţa ușii, ascultând, dar nu auzi nimic. O 
împinse și descoperi că era descuiată. O lumină puternică scălda 
coridorul în care pătrunse și se obișnui cu ea abia după ce miji 
ochii timp de un minut. 

Partea aceea a Cuibului Vulturului părea mult mai 
periculoasă. Coridorul se ramifica în patru direcţii și David hotărî 
să meargă drept înainte. Toate ușile pe lângă care trecea aveau 


încuietori electronice, așa că nu putea explora încăperile de 
dincolo de ele. Continuă să înainteze tiptil, cu auzul încordat. 

In cele din urmă, coridorul se lăţi, însă capătul lui se afla 
destul de aproape, în faţa unei uși duble, deschise. Dincolo de 
ea, David văzu un garaj plin cu automobile, mașini de teren și 
furgonete asemănătoare celei care îi adusese în Cuibul 
Vulturului. Dar una dintre mașini îi atrase în mod deosebit 
atenţia, un vehicul negru. Curba capotei pornea de la un fel de 
motor mic cu reacţie montat în faţă și se rotunjea în lateral, 
peste roţile late. Un parbriz de culoare închisă înconjura și 
acoperea o cabină lucioasă, iar partea din spate se înălța ușor, 
ca o panteră gata de atac. 

Mașina era incredibilă. David se apropie de ea și nu rezistă 
ispitei de a verifica portiera. Era descuiată, așa că sui pe 
scaunul șoferului și avu senzaţia că stătea mai degrabă pe locul 
pilotului unei nave spaţiale, cu consola plină de ecrane tactile și 
de zeci de butoane. Închise portiera și strânse în palme volanul 
mașinii, imaginându-și că o șofa. 

Hotări că era mai bine să nu rămână acolo prea mult. Se 
pregătea să coboare, când văzu o ușă deschizându-se în capătul 
opus al garajului și se lăsă cât mai jos cu putinţă pe scaun la 
apariţia mai multor vehicule. Pe măsură ce intrară și parcară 
alături de el, stinseră farurile, iar din duba din faţă cobori o 
femeie în echipament paramilitar. Apoi, pe ușile duble intră 
Isaiah, tot în costumul său negru. | se alătură femeii și se 
îndreptară împreună către vehiculul în care tremura ascuns 
David. Prin geamurile mașinii, băiatul le auzi înăbușit vocile. 

— Sunt adolescenţi, Cole, spuse Isaiah. Ei nu pricep care-i 
dificultatea. 

— Este evident că Asasinii i-au antrenat, răspunse femeia. Mai 
ales Javier pare foarte bun. 

David simţi furnicături pe ceafă. Părea să fie vorba despre 
acel Owen și acel Javier pe care-i cunoștea. Era puţin probabil să 
se refere la alți adolescenţi, dintre care unul să-l cheme tocmai 
Javier. 

— Ar fi fost mult mai simplu dacă n-ar fi fost o misiune cu 
restricţii, continuă Cole. Dar, oricum, au plecat altundeva și n- 
avem niciun indiciu. Sunt șanse mari ca ei să aibă acum acces la 
un Animus. 

— Exact de asta mă tem. Şi de aceea cred c-o să te simţi 


ușurată aflând că aceasta nu mai este o misiune cu restricţii. 

— Poftim? 

— Nu le putem permite Asasinilor să aibă acces la memoriile 
genetice, chiar dacă astfel îmi vor deveni și mie inaccesibile. E 
regretabil, dar ești autorizată să-i lichidezi pe amândoi. 

David simţi că i se oprise răsuflarea. Nu avea niciun dubiu în 
privinţa sensului cuvintelor lui Isaiah. Vorbeau despre uciderea 
lui Owen și a lui Javier și, brusc, toate avertismentele lui Monroe 
legate de Templieri îi reveniră în minte. Își aminti cât de 
necruţători și de periculoși erau. 

— Da, domnule, răspunse Cole. 

— Trebuie să-i găsiţi, adăugă Isaiah. Ţine-mă la curent. 

Directorul se răsuci pe călcâie și plecă, iar Cole și ceilalţi 
agenţi  descărcară vehiculele. David rămase  ghemuit, 
transpirând, și atât de nemișcat, încât mușchii și încheieturile 
începură să-l doară, dar, într-un târziu, garajul se cufundă în 
tăcere, părând pustiu. 

Băiatul mai așteptă mult timp înainte de a-și sălta capul ca să 
se uite în jur. Când se convinse că în garaj nu mai era nimeni, 
cobori din mașină și se grăbi să iasă pe ușa dublă, să străbată 
coridorul și apoi pasarela care înconjura partea aceea a 
muntelui. Când ajunse la a doua clădire, găsi ușa blocată de 
aceeași încuietoare electronică, numai că, de data asta, nu mai 
auzi pe nimeni apropiindu-se. Se văzu nevoit să aștepte, ascuns 
în umbra unei nișe de lângă ușă, cu mânerul înghiontindu-l în 
spate, să apară alt agent de pază. Într-un târziu, se ivi unul şi, 
imediat după trecerea lui, David se strecură de cealaltă parte 
chiar înainte ca ușa să i se închidă în urmă. 

Apoi traversă ultima pasarelă și reveni în clădirea lui. Nu știa 
dacă s-o trezească imediat pe Grace sau să aștepte până 
dimineaţă; în orice caz, trebuia să-l sune pe tatăl lor și să plece 
de-acolo. 

Se îndrepta spre camera lui, gândindu-se ce să spună, când 
cineva îl strigă din spate: 

— Hei, ce faci? 

David intră în panică și se lăsă condus de instinct. Se întoarse 
brusc la dreapta și merse drept spre perete, izbindu-se de el, 
apoi repetă acţiunea, și încă o dată, ca o muscă repezindu-se 
într-un geam. 

— Hei, spuse bărbatul. Hei, te simţi bine? 


Băiatul se mai lovi o dată de perete înainte de a-l simţi pe 
paznic prinzându-l de umeri și răsucindu-l. 

Atunci se prefăcu că se trezește. 

— Aăă... Se strădui să pară cât mai confuz și speriat cu 
putinţă și se frecă la ochi. Unde... 

— Ești somnambul? întrebă agentul. 

— Cred că da. David strânse din ochi și-și frecă fruntea. Nu mi 
s-a mai întâmplat de mult. Crezi că-i din cauza Animusului? 

— Nu știu. Dar ar trebui să te-ntorci în camera ta, iar eu o să 
vorbesc cu doctorul Bibeau despre asta. 

— OK, încuviinţă David, căscând din nou. Mulţumesc că m-ai 
trezit. 

Se întoarse către camera lui, iar paznicul îl conduse până 
acolo și încuviinţă aprobator când ajunse la ușă și intră. Camera 
mică, pe care până atunci o considerase mai mare decât 
dormitorul de-acasă, i se păru deodată o celulă de închisoare. 

XXX 

Nu mai reuși să adoarmă. Se gândi ce să le spună celorlalţi și- 
și făcu griji la gândul că, imediat ce paznicul îi va spune despre 
somnambulism, Victoria va urmări tot ce înregistrase 
videocamera de supraveghere, ca să-și dea seama exact ce se 
întâmplase. Dacă Isaiah era dispus să-i ucidă pe Owen și pe 
Javier, ar fi fost probabil dispus să-l ucidă și pe oricare dintre ei. 

Când auzi sunetul deșteptătorului, băiatul se grăbi să-și facă 
duș și să se îmbrace, apoi se duse în camera de zi, să-i 
întâlnească pe ceilalţi la micul dejun. 

Natalya era deja acolo și mânca un iaurt. David se așeză 
lângă ea și începu să legene din picior. 

Trecură câteva minute. 

— Ce-i? întrebă fata. 

El se încruntă. 

— Ce să fie? 

— Arăţi de parcă ai avea ceva de spus. 

— Am, dar să-i așteptăm pe Grace și pe Sean. 

— OK. 

Sora lui apăru după destul de mult timp, dar când intră în 
sfârșit, Sean o urmă aproape imediat. Işi luară mâncare și se 
așezară, iar David se aplecă spre ei. 

— Trebuie să plecăm de-aici. 

— De ce vorbeşti în șoaptă? întrebă Grace. 


— Fiindcă nu vreau să mă audă ei, evident. Și nu glumesc. 
Trebuie să plecăm. 

— Unde? interveni Sean. 

— Acasă. Deși probabil nici acolo nu vom fi în siguranţă. 

— Ce tot spui? se miră Grace. 

David le povesti totul. Cum ieșise din cameră și plecase să 
verifice zona în care ei nu aveau acces, cum găsise mașina 
neagră cu motor cu reacţie și tot ce spusese Isaiah. Ceilalţi îl 
ascultară încruntându-se și strâmbându-se. Când termină, Sean 
clătină neîncrezător din cap. 

— Ai inventat povestea asta. 

— N-am inventat nimic. 

— Atunci ai visat, insistă Sean. Poate chiar ești somnambul. 

— Nu dormeam. 

Ceilalţi trei schimbară priviri. 

— N-am visat, își menţinu David poziţia, simțindu-se tot mai 
frustrat. 

— Gândește-te, spuse Sean. Suntem aici de câteva săptămâni 
și am fi putut pleca oricând. Ne-au tratat cu adevărat foarte 
bine, iar tu spui acum că vor să-i ucidă pe Owen și pe Javier? Nu 
cred. Templierii nu sunt așa cum a spus Monroe. Se străduiesc 
să facă lumea mai bună. La asta lucrez cu Isaiah... 

— Asta vrea el să crezi. David se întoarse către sora lui. 
Trebuie să-l sunăm pe tata. 

— Şi ce să-i spunem? întrebă ea. Că Abstergo e de fapt fațada 
unei societăţi secrete care omoară copii? 

— Da. 

— Ştii ce cred? Grace ridică o sprânceană și-l fixă cu privirea 
ei aspră, de soră mai mare. Cred că ai jucat prea mult jocul tău 
video de-a Războiul Mondial. 

— N-am inventat toate astea! exclamă David. Ești sora mea. 
De ce nu mă susţii? 

— Te susţin întotdeauna, ripostă ea. De ce nu mă poţi susţine 
tu măcar o singură dată? 

— Ai impresia că nu-s de partea ta? 

— Exact! Mă străduiesc din răsputeri să rămânem amândoi 
aici și tu ce faci? leși noaptea pe furiș din cameră! Din cauza ta, 
vom fi daţi afară! 

David se trase înapoi, îndepărtându-se de ceilalţi. Singura 
care nu scosese nicio vorbă era Natalya, așa că se întoarse spre 


ea. 

— Tu ce crezi? 

Fata puse deoparte paharul de iaurt gol. 

— E cert că n-am încredere în Abstergo, totuși nu sunt sigură 
că ei i-ar ucide pe Owen și Javier. 

Lui David nu-i venea să creadă. Toţi trei erau idioţi. 

— Hei! Natalya întinse mâna spre el, pe deasupra mesei. Nu 
cred că minţi. Pur și simplu nu sunt sigură c-ai auzit ceea ce 
crezi c-ai auzit. 

David știa foarte bine ce văzuse și ce auzise, doar că nu 
reușea să-i convingă pe ceilalţi. 

— Ştiţi la ce dăm cu piciorul dacă plecăm? întrebă Sean. 

— Vorbești despre bani? zise David. 

— Şi despre ei, spuse Natalya. 

— Dar banii nu sunt totul, adăugă Sean. Dacă plecăm, 
renunţăm la o oportunitate pe care n-o s-o mai găsim nicăieri 
altundeva. Eu nu sunt pregătit s-o ratez. 

— Nici eu, zise Grace. 

Deci nu-i rămânea nicio speranţă. David voia să plece, totuși 
nu era pregătit să-și părăsească sora, iar fără ajutorul ei nu-și 
putea convinge tatăl să vină să-i ia. Așa că se lăsă pe spătarul 
scaunului, cu senzaţia că tocmai alunecase într-o lume 
alternativă, unde trebuia să uite că Isaiah intenţiona să-i omoare 
doi prieteni, și să continue cu simulările create de Animus ca și 
cum nimic n-ar fi fost în neregulă. 

— Eu plec, spuse Sean, îndepărtându-și scaunul de masă. Ne 
vedem mai târziu. 

— Şi eu, zise Grace ridicându-se. 

David își înălță privirea spre sora lui, iar ea aşteptă câteva 
clipe. De obicei, intrau împreună pe coridorul Animusului, însă 
de data asta băiatul nu făcu nimic altceva decât să-și 
încrucișeze braţele. Grace își dădu ochii peste cap și ieși din 
cameră, lăsându-l singur cu Natalya. 

— Ai spus că n-ai încredere în Abstergo, rupse David tăcerea. 

— N-am. 

— De ce? 

— Fiindcă știu că au planuri secrete. Sunt lucruri pe care nu ni 
le dezvăluie. Dar până la a ucide pe cineva e cale lungă. 

— Insă Monroe a spus... 

— Şi Monroe are planurile lui secrete. N-am încredere în el 


mai mult decât în Abstergo. Cred că trebuie să așteptăm, să 
vedem ce se mai întâmplă. OK? 

David refuză să răspundă. 

Natalya se ridică de la masă. 

— Vii? 

— O să vin. 

— OK. 

Fata își aruncă paharul de iaurt și părăsi camera de zi. 

David mai rămase câteva minute, apoi, fiindcă se părea că nu 
poate face nimic altceva, se ridică și o luă pe urmele celorlalţi, 
intrând pe coridorul Animusului. Când ajunse în camera lui, 
Victoria era acolo. 

— Bună, David, spuse ea. Mă bucur să te văd. Am înţeles că 
azi-noapte ai avut o mică aventură. 

— Da, răspunse el, cu trupul brusc inundat de o panică rece. 

Cât de mult știa Victoria? 

— Agentul de pază mi-a raportat că te-a găsit intrând într-un 
perete. Sunt îngrijorată, fiindcă somnambulismul este o 
disfuncţie a somnului care poate produce Efecte de Sângerare. 

— Ah, da? 

— Exact. Va trebui să te supraveghem îndeaproape. S-ar 
putea să fie necesar să-ţi încuiem ușa noaptea, până când ne 
convingem că ești în siguranţă. 

Posibilitatea îi suna lui David din cale-afară de sinistră, dar 
Grace și Sean ar fi spus probabil că era spre binele lui. 

— Nu știu dacă vreau să-mi fie încuiată ușa. 

— Numai temporar, îl asigură Victoria. Am cerut și 
înregistrările de azi-noapte ale  videocamerelor de 
supraveghere, ca să văd eu însămi ce s-a întâmplat. 

Panica lui David luă proporţii, accelerându-i bătăile inimii. 

— Da? 

— N-ai de ce să te rușinezi. Vreau doar să fiu sigură că n-o să 
ţi se întâmple nimic rău. 


A 
CAPITOLUL UNSPREZECE | ™ 


Totul depindea din nou de Owen, iar Javier trebuia să stea 
deoparte și să se uite cum Griffin îi monitoriza prietenul 
conectat la un Animus nou, strălucitor. Era însă bine și așa. Asta 
era situația, iar Javier trebuia să se detașeze de Owen. Avea el 
însuși prea multe de rezolvat ca să se mai confrunte și cu 
problemele lui. Dar în contextul de faţă, pur și simplu nu conta. 
Nimic nu se putea schimba. Și oricum nu putea rămâne supărat 
pe Owen. Simţea că îi era dator. 

Ceea ce nu însemna că nu înnebunea de plictiseală stând pur 
și simplu și așteptând. 

Rebecca plecase de câteva ore. Se părea că hambarul 
aproape dărăpăânat de afară adăpostea două mașini. Ea luase 
una, probabil pentru altă misiune încredințată de Frăția 
Asasinilor. Însă rămăsese o maşină și Javier era tentat să iasă la 
plimbare. 

Dar unde s-ar fi putut duce? 

Nu se ascundeau fără motiv în pustietate. Templierii erau pe 
urmele lor și, numeric, îi depășeau cu mult. Javier începuse să 
creadă că, în esenţă, asta însemna să fii Asasin; să fii mereu pe 
fugă, să te ascunzi mereu, adesea singur. ` 

Într-un fel, așa se simţise toată viață. În clasa a treia, 
înţelesese că era diferit de alții. Dar abia în clasa a șaptea îi 
dăduse un nume diferenţei aceleia. Şi de atunci își petrecuse o 
mare parte a timpului ascunzându-le aproape tuturor că era 
homosexual și simțindu-se foarte singur. Disconfortul se 
ameliorase după ce le spusese adevărul părinţilor și fraţilor săi, 
iar acum, după ce i-l dezvăluise și lui Owen, singurătatea 
dispăruse într-o oarecare măsură. Insă nu credea că va scăpa 
vreodată cu totul de ea. În el avea să existe întotdeauna un 
copil care simţea că trebuie să se prefacă. Să pretindă că era la 
fel ca toți ceilalți. 

— Ti-e foame? 

Griffin stătea la consola computerului și monitoriza simularea 
lui Owen. 

— Da, răspunse Javier. 

— În colţul ăla e un mini-frigider. Probabil că Rebecca l-a 
umplut. 


Javier se ridică de pe lada pe care stătuse și se duse să 
verifice. Deschise ușa, lăsând să iasă aerul rece și zumzetul 
ventilatorului, și descoperi legume și câteva produse din tofu al 
căror ambalaj susţinea cu îndrăzneală că au gust de carne de 
curcan și de brânză. 

— Rebecca e cumva vegetariană? întrebă el. 

— Da, de ce? spuse Griffin întorcându-se spre el. 

Javier arătă cu capul către frigider. 

— Ah, rahat! exclamă bărbatul. 

Într-o cutie de pe frigider era o pâine integrală, așa că tânărul 
își făcu un sandvici cu non-curcan și non-brânză. 

— Vrei și tu unul? îl întrebă pe Griffin. 

Asasinul stătu pe gânduri câteva clipe și, în cele din urmă, 
consimţi cu o ușoară strâmbătură, iar Javier făcu un al doilea 
sandvici și i-l aduse. 

— E în tabăra mongolilor, zise Griffin, indicând liniile de 
program derulate pe ecran și imaginea strămoașei lui Owen, 
care se furișa printre corturi. Vrei să-ți aduci un scaun și să te 
uiţi? 

— Mi-e bine așa, răspunse Javier, reașezându-se pe ladă. 

Nu voia să privească pe monitor, ci să acţioneze. Să facă ceva 
real, nu să reconstituie amintiri vechi în Animus. 

— Cât crezi c-o să mai rămână acolo? 

— N-am idee, răspunse Griffin, cu sandviciul deja pe jumătate 
mâncat. Nu e ca și cum prietenul vostru Monroe ne-a lăsat o 
hartă a traseului. 

O hartă ar fi fost de folos înainte ca Monroe să-i târască în 
dubioasa lui lume secretă. Javier își aminti de prima utilizare a 
Animusului, pe vremea când Owen spera că memoria genetică îl 
putea ajuta să dovedească nevinovăția tatălui său. Nu era o 
dovadă recunoscută de tribunal, așa că, din punct de vedere 
legal, nu i-ar fi fost de niciun folos. Însă Javier nu credea că 
fusese vreodată cu adevărat vorba de tribunal. Owen trebuia să- 
și dovedească sie însuși ceva. 

Asta îi dădu o idee, sugerându-i ce ar fi putut face. Ceva care 
l-ar fi ajutat cu adevărat pe Owen, iar lui i-ar fi oferit șansa de a 
contribui la ceva important. Încă avea în jacheta de piele o mare 
parte din echipamentul folosit în timpul plecării grăbite din 
noaptea aceea. 

— Simt nevoia să fac o plimbare, anunţă el. 


Griffin abia dacă îi aruncă o privire peste umăr. 

— Nu-i o idee bună. 

— Innebunesc aici, omule. Pur și simplu am nevoie de puţin 
aer. 

Bărbatul mormăi. 

— Locul ăsta-i pustiu. Javier se ridică de pe ladă. Nu mă- 
ndepărtez prea mult. 

Griffin se întoarse în sfârșit spre el și-l privi în ochi. 

— Bine, încuviinţă. Să fii înapoi în douăzeci de minute. Nu mă 
face să vin să te caut. Am de rulat o simulare. 

Javier dădu din cap și se îndreptă spre scări, părăsi 
ascunzătoarea cu tehnologia ei avansată și reveni în casa 
bântuită de deasupra. N-avea intenţia să se întoarcă în douăzeci 
de minute, dar Griffin nu putea face nimic în privinţa respectivă 
fără să-l abandoneze pe Owen care era cuplat la Animus. 
Probabil că Asasinul avea să se înfurie, însă în momentul acela 
Javier nu-și făcea cu adevărat griji, înţelegerea încheiată fusese 
întotdeauna într-o mult mai mare măsură a lui Owen, decât a 
lui. 

Deasupra, casa era un schelet scârţâitor din cuie ruginite, 
sfărâmături și praf, iar afară era încă destul de întuneric. Javier 
ieși pe ușa principală, având grijă s-o închidă în urma lui, ca să 
acţioneze încuietoarea electronică, apoi se duse la hambar. 

Se stârnise vântul, care agita copacii și iarba înaltă. Javier își 
săltă gluga, își vâri mâinile în buzunare, cu coatele strâns lipite 
de corp și-și lăsă capul în jos. Ajunse la hambar și ușile late se 
deschiseră cu un geamăt, lăsând să se vadă automobilul. 
Următoarea problemă erau cheile. Javier n-avea idee cum să-l 
pornească fără cheie, prin urmare nu putea decât să spere că 
protocolul de fugă al Asasinilor presupunea întotdeauna 
existenţa cheilor în mașină. 

Le găsi chiar sub covorașul de la picioarele lui. 

Se urcă, porni motorul și ieși din hambar cu farurile stinse. 
Aproape că se aștepta ca Griffin să dea buzna pe ușa din faţă, 
dar Asasinul nu apăru. Mașina rula deja pe aleea lungă, 
nepavată. La treizeci de metri distanţă de casă, băiatul aprinse 
farurile, acceleră și se întoarse în oraș. 

XXX 

Depozitul poliţiei nici măcar nu era păzit cu adevărat. La ușa 

din faţă se aflau la datorie doi bărbaţi în uniforme albastre, dar 


Javier n-avea de gând să intre pe acolo. Nu era sigur că, de fapt, 
nu-și irosea cu desăvârșire timpul, totuși voia să facă ceva 
pentru Owen, în compensație pentru anii în care, mai mult sau 
mai puţin, îl abandonase fără nicio explicaţie. 

Depozitul era înconjurat cu un gard de plasă metalică, cu 
sârmă ghimpată în vârf, iar videocamerele de supraveghere de 
pe el și din colţurile clădirii măturau zona. Javier își folosi 
pistolul-arbaletă ca să le distrugă pe cele mai apropiate. Pe 
urmă se căţără pe gard, se săltă peste sârma ghimpată și 
ateriză în picioare în partea opusă. 

De acolo alergă spre clădirea depozitului și începu să se 
caţăre. La început, se simţi ca în amintirea lui Retevei Cormac, 
care se suia pe clădirile din New York. Dar, în lumea reală, la 
numai trei metri și jumătate înălţime, urcușul începu să i se pară 
dificil. Lui Javier îi amorţiseră degetele și-i tremurau mușchii. 
Încremeni, agăţat de suprafaţa verticală, și se uită către cea mai 
apropiată fereastră, aflată la vreo șase metri mai sus. N-avea s- 
ajungă până acolo. 

O clipă mai târziu, degetele îi alunecară și tânărul se izbi 
zdravăn de pământ. Efectul de Sângerare părea să aibă limite, 
iar acum glezna dreaptă îl durea. 

Însă n-avea de gând să renunţe, așa că ocoli clădirea până 
când găsi, în spatele ei, o platformă de încărcare-descărcare și o 
ușă. Avea o încuietoare electronică de tip mai vechi, care se 
deschise după ce o izbi cu o grenadă EMP. 

De-a lungul depozitului se înșiruiau rafturi înalte, pline de cutii 
având diverse forme și dimensiuni. După o privire rapidă asupra 
câtorva etichete, înțelese că erau organizate în funcţie de data 
procesului și de numărul cazului. Ştia, cu aproximaţie, data 
procesului tatălui lui Owen, dar nu și numărul cazului. 

Îngustă cât mai mult posibil zona cercetată, pornind de la 
informaţiile pe care le deţinea, apoi citi etichetele tuturor 
cutiilor, suind pe rafturi și coborând. După vreo patruzeci și cinci 
de minute, găsi cutia și o trase de pe raft. 

Odată revenit pe podea, Javier puse cutia jos și o deschise. 
Descoperi mai multe pungi portocalii, pentru probe, care 
conţineau DVD-uri cu înregistrările  videocamerelor de 
supraveghere, tuburi de cartușe și un teanc gros de peste 
cincisprezece centimetri de rapoarte și dosare. Spera acum să 
găsească ceva care, într-un fel sau altul, să pună capăt 


frământărilor prietenului său. 

— Verific în partea asta, se auzi vocea unei femei din cel mai 
îndepărtat colț al încăperii. 

Apoi se auziră pași. 

Băiatul înșfăcă imediat cutia și se grăbi în direcția opusă cât 
mai silențios cu putinţă, aplecat și făcând slalom printre rafturi, 
până ajunse la platforma de încărcare-descărcare. Acolo văzu că 
un polițist în uniformă îi stă în cale. Nu-i lăsă timp să 
reacționeze; se repezi și intră în el cu umărul și amândoi căzură 
la pământ. Cutia de carton se turti, dar o ţinu strâns, se ridică și 
alergă către gard. 

— Aici! strigă polițistul. 

Javier aruncă o privire peste umăr și văzu un bărbat care-l 
urmărea ţinând mâna pe arma de la șold. Scoase imediat din 
buzunar o grenadă fumigenă și o aruncă în direcţia lui. Explozia 
înceţoșă aerul pe o distanţă de aproape cinci metri, oferindu-i lui 
Javier șansa să se oprească și să-și încarce arbaleta cu săgeți 
soporifice. Imediat ce polițistul reapăru, trase în el și, peste 
câteva secunde, îl văzu prăbușindu-se. 

ÎI mai despărțeau vreo zece metri de gard, dar nu putea să-l 
sară având cutia sub braţ. Trebuia să treacă prin el. 

Mai multe strigăte semnalau că alţi polițiști porniseră pe 
urmele sale. 

Javier avea o grenadă explozivă. Nu mai folosise așa ceva și 
nu știa dacă își va face treaba sau dacă îl va arunca și pe el în 
aer. O scoase totuși din buzunar și o azvârli în gard de la cea 
mai mare distanţă posibilă, apoi se trânti la pământ. 

Explozia provocă un nor imens de praf, iar fragmente de 
pietriș îl nimeriră în ceafă. Loviturile îl usturară, dar nu-l răniră, 
și se ridică în picioare imediat ce se risipi fumul. 

O gaură îngustă se căsca în gard spre exterior, poate destul 
de mare pentru Javier, sau poate că nu. Alergă într-acolo, către 
singura lui șansă, scoase cutia prin deschizătură, apoi, 
răsucindu-se, reuși să iasă. 

Jacheta i se agăţă într-o sârmă, dar o desprinse, rupând-o, și 
fugi spre mașină. La mică distanţă de ea, aruncă altă grenadă 
fumigenă, în eventualitatea în care vreun polițist îl zărise, și 
continuă să alerge. 

Odată ajuns la vehicul, deschise iute portiera, azvârli cutia pe 
scaunul de lângă șofer și sări înăuntru. Câteva clipe mai târziu, 


se îndepărta accelerând și uitându-se în oglinda retrovizoare. În 
urma lui se auzeau sirene în depărtare, fără îndoială ale unor 
mașini ce se îndreptau spre depozit. Niciuna nu părea să-l 
urmărească. 

Chiar și așa, bătăile inimii nu i se încetiniră și respiraţia nu i se 
domoli până nu ajunse pe autostradă, gonind către ieșirea din 
oraș. În timp ce-și continuă drumul, pe cer se ivi prima geană de 
lumină a zilei. Când ajunse la casa bântuită a Asasinilor, la 
aproape trei ore după ce o părăsise, soarele răsărise. 

Parcă mașina în hambar, întrebându-se cum va reacţiona 
Griffin, înhăţă cutia cu probe și se grăbi să intre în casă. 

Bărbatul era deja pe verandă. Tinea braţele încrucișate și-l 
privea furios. 

— Ai așteptat aici tot timpul? întrebă Javier. 

— Ti-am luat urma de când ai plecat, derbedeule. Credeai că- 
mi poţi fura mașina fără să știu? 

Javier își aminti că Griffin era un ins care ucidea în mod 
regulat, așa că se gândi c-ar fi fost înţelept să adopte un ton mai 
împăciuitor. 

— Îmi pare rău, spuse și se apropie de Asasin. N-am... 

Acesta îl înșfăcă de gulerul jachetei și-l trase mai aproape. 

— Habar n-ai cât de subţire e gheaţa de sub picioarele tale. 
Vrei să-mi spui ce-ai căutat la depozitul Poliţiei? 

— M-am dus pentru Owen. Javier îl împunse cu cutia. Aici sunt 
probele folosite împotriva tatălui său. 

Asta păru să domolească furia Asasinului, care îi dădu drumul. 

— Treci înăuntru. Vorbim despre asta mai târziu. 

Javier îl urmă în casă, apoi în josul scărilor, până în subsol. 
Owen zăcea în continuare pe fotoliul rabatabil al Animusului, iar 
Griffin se întoarse la consolă fără să mai spună nimic. Tânărul 
puse cutia pe masă și se așeză ca să-i cerceteze cu mai multă 
atenţie conținutul. 

Înşiră totul pe tăblia de sticlă. Cu pungile cu probe o scoase 
repede la capăt, însă dosarele trebuiau răsfoite ca să le poată 
aranja. Existau rapoarte de la locul faptei și fotografii. Găsi 
raportul întocmit la autopsia paznicului băncii, dar și declaraţiile 
martorilor şi  transcrierile  stenogramelor declarațiilor şi 
interogatoriilor. Chiar și rapoartele financiare. Javier puse totul 
în ordine și, frecându-și bărbia, se îndreptă de spate. 

— O faptă rea săvârșită din motive îndreptăţite rămâne o 


faptă rea, spuse Griffin din spatele lui. 

— Când un tip care ucide îmi spune așa ceva, nu știu cum să-i 
interpretez cuvintele. Adevărul este că aș fi gata s-o fac din nou. 

— Știu. Tocmai asta-i problema. Dacă erai prins și arestat? 
Dacă te urmăreau până aici? 

— N-au făcut-o. 

— Eşti destul de inteligent încât să pricepi că nu ăsta-i 
esenţialul. 

— Sunt destul de inteligent ca să nu fiu prins. 

Griffin se apropie de masă și trecu în revistă probele. 

— Asasinii au un Crez, spuse el cu voce scăzută. 

Formau o societate secretă. Bineînțeles că aveau și un crez. 
Javier își înfrână impulsul de a răspunde sarcastic, fiindcă simţea 
cât de serios vorbea Griffin. 

— Există trei Principii, continuă Asasinul. Nu ameninţa cu 
pumnalul un om nevinovat. Ascunde-te în văzul tuturor. Nu 
compromite niciodată Frăția. 

— OK, spuse Javier. Pare... simplu. 

— Nu destul de simplu ca să nu încâlci în noaptea asta al 
treilea Principiu. 

— Eu nu fac parte din Frăţie. 

Griffin încuviinţă din cap. 

— Nu încă. Dar, îţi place sau nu, ai ajuns să iei parte la acest 
război și, mai devreme ori mai târziu, va trebui să alegi o tabără. 
Mi-ar plăcea s-o alegi pe-a noastră. 

— Monroe ne-a avertizat pe toţi în privinţa asta. 

— În ce privinţă? 

— Că și voi, și Templierii veţi încerca să ne recrutați. 

— A avut dreptate. 

— Ne-a mai spus și să nu trecem de partea nimănui. 

— Ei bine, s-ar putea să n-aveţi de ales. 

Javier rânji. 

— Se presupune că Asasinii încurajează liberul-arbitru. 

— Nu-mi scapă ironia. Dar încă nu ești pregătit. 

— Pentru ce? 

Griffin îi ignoră întrebarea și se întoarse la consola 
computerului. Băiatul clătină din cap și reîncepu să studieze 
probele. Owen susținuse mereu că tatăl său fusese victima unei 
înscenări. Că fusese acuzat pe nedrept. Dar era greu de dovedit 
contrariul din moment ce pistolul găsit în mașina tatălui său se 


potrivea cu glonţul care-l ucisese pe agentul de pază; din 
moment ce amprentele lui fuseseră găsite la locul faptei; din 
moment ce datoriile lui la jocuri de noroc reprezentau un motiv 
de o sută șaizeci și șapte de mii de dolari. Javier nu voia să 
creadă așa ceva și nu i-ar fi spus-o niciodată lui Owen, însă 
probabil și el ar fi votat „vinovat”. 

Renunţă să se mai gândească la toate astea, rearanjă probele 
pe masă și se simţi mulțumit de sine. Owen avea să le vadă 
după ce încheia simularea. Trebuia să existe ceva care îi 
scăpase lui Javier, așa cum le scăpase și juraţilor. 

Inșfăcă o sticlă cu ceai kombucha din mini-frigiderul Rebeccăi 
și se așeză din nou pe ladă, cu ochii la ceafa lui Griffin. 

Câteva minute mai târziu, capul ras al Asasinului se aplecă 
mai mult către monitoare. 

— Băiatul nostru a dat de necaz, spuse bărbatul. 

Javier se ridică. 

— El a dat? 

— Strămoaşa lui. 

Javier traversă încăperea și se uită peste umărul lui Griffin. O 
văzu pe strămoașa lui Owen, Asasina chinezoaică, fugind printr- 
o tabără de corturi mari, urmărită de o oaste întreagă de 
războinici mongoli. 

— A apărut vârful Tridentului? 

Griffin strânse din fălci. 

— Da. 


A 
CAPITOLUL DOISPREZECE | ™ 


Natalya nu putea să nu admită că spusele lui David o 
neliniștiseră. Abstergo și Templierii n-o făcuseră niciodată să se 
simtă în largul ei, dar nici măcar nu bănuise că ar putea ucide 
pe cineva, cu atât mai puţin niște copii. Poate c-o făcuseră în 
trecut, dar în lumea modernă așa ceva semăna prea mult cu o 
teorie nebunească a conspirației. Ceea ce pretindea David că 
auzise părea de necrezut, totuși întărea o parte dintre îndoielile 
fetei. Îndoieli care nu-i dispărură cât așteptă în sala Animusului. 

Victoria intră, părând destul de distrasă, cu ochii obosiţi și 
înroșiți. 

— OK... Natalya, spuse ea, parcă reamintindu-și ceva anume. 
Își privi fix tableta câteva clipe. Unde am rămas? Aha, da. OK. 

— E totu-n ordine? întrebă Natalya. 

— Bineînţeles. Ești pregătită pentru simulare? 

— Desigur. 

Natalya intră în inel și se urcă în harnașament. Victoria începu 
să-i strângă curelele, cu gândul în altă parte, și neatenţia ei 
spori neliniștea fetei. Se hotărî să încerce marea cu degetul. 

— l-aţi găsit pe Owen și pe Javier? 

Femeia încremeni și o ţintui cu privirea. 

— De ce întrebi despre ei? 

Atmosfera în încăpere se schimbă și fetei i se păru ca atunci 
când Bayan traversa un teritoriu inamic. Se părea că făcuse o 
greșeală. 

— Voiam să știu. Îmi fac griji pentru ei. 

Victoria închise ochii și dădu din cap. 

— Şi eu îmi fac griji. Știu cum stau lucrurile cu Asasinii. 
Reîncepu s-o conecteze pe Natalya la Animus. Mă crezi sau nu, 
a existat o vreme când chiar i-am susţinut, deși n-am devenit 
niciodată una dintre ei. Templierii mi-au mai dat o șansă și mi- 
au arătat o cale mai bună. Îi vom ajuta și pe prietenii tăi, dar în 
clipa asta trebuie să ne concentrăm asupra misiunii aflate în 
desfășurare. 

Se îndreptă către consola aparatului. 

— OK, încuviinţă Natalya, bucuroasă să schimbe subiectul, cel 
puţin pe moment. 

— Eşti pregătită? 


— Da. 

— Atunci să punem casca. 

XXX 

Bayan stătea la marginea taberei și jelea pierderea lui Wang 
Dechen. Moralul Hoardei scăzuse după moartea generalului. Toţi 
se întrebau ce putea să însemne, deoarece până și Marele Han 
devenise ursuz și stătea retras în cortul său, unde, se spunea, 
dormea aproape tot timpul. 

Asaltul nocturn asupra porţii fusese executat fără cusur, 
având în vedere ce se știuse despre Orașul Pescarilor. Până 
atunci, nicio forță song nu părăsise adăpostul fortăreței ca să-i 
atace direct, și totuși, tocmai atunci, dușmanii apăruseră din 
pădure, ca niște duhuri. Asta însemna că exista undeva o intrare 
secretă, poate o peșteră. Nici o altă explicaţie nu avea sens. 
Bayan hotărî să descopere intrarea. 

Merse la căpetenia mingghanului său, îi prezentă ideea sa și 
ceru permisiunea ca în noaptea aceea să iscodească în jurul 
zidului. Căpetenia încuviinţă. Bayan își petrecu restul zilei 
odihnindu-se și pregătindu-se. Cu o noapte înainte nu dormise 
deloc și n-avea să doarmă nici în noaptea aceea. Se gândi să ia 
cu sine un om de-al său, poate chiar doi, dar hotărî că singur 
avea mai multe șanse să nu fie observat. 

După ce soarele dispăru sub orizont, Bayan își îmbrăcă 
armura și-și luă sabia și arcul. Rosti o rugăciune către Cerul-Tată 
și lăsă tabăra în urmă, dar nu se simţi cu adevărat în pericol 
decât după ce păși în afara adăpostului oferit de zidul de 
apărare din nord-vest, de lângă munte. Ajuns în pădure, o 
străbătu furișându-se către Poarta Hu Guo. Trecerea sa prin 
tufișuri stârni roiuri de țânțari, care îl atacară la fel de neînfricaţi 
ca războinicii din stepe. 

Când ajunse pe câmpul de luptă, descoperi că încă mirosea a 
ars și că din copacii căzuţi nu mai rămăseseră decât tăciuni 
negri. Izul alunga insectele, scăpându-l de ciupiturile lor, și 
Bayan cercetă terenul din fața lui cu calm și cu mai multă 
chibzuinţă decât în cursul asaltului. 

Arcada de piatră a porţii privea în josul pantei abrupte a 
muntelui, iar zidul atingea cincisprezece metri înălțime. De-a 
lungul său, pe culme, ardeau torţe și Bayan îi urmări o vreme pe 
străjerii siguri de trăinicia fortificațiilor lor, cu aroganță pe feţele 
sfidătoare. Furia împotriva lor i se preschimbase în ură după 


moartea lui Wang Dechen, dar Natalya cunoștea motivul mai 
profund al dușmăniei. Oștenii song sădiseră în el îndoiala. 

Bayan reconstitui traseul din noaptea bătăliei, îndreptându-se 
spre vest prin pădure. Işi reaminti zgomotele luptei și mirosul de 
sânge. Sângele îi pulsa în timpane și avea impresia că trece din 
nou prin focul bătăliei. 

Găsi locul unde se luptase cu oșteanul fără o ureche. Cel care 
aproape că-l omorâse și care poate că ar fi și făcut-o dacă nu i- 
ar fi distras atenţia loviturile de tun. Cadavrul lui dispăruse, 
firește. Insă Bayan se opri acolo și se uită printre copacii din jur. 
Acela era punctul din care putea începe să caute intrarea 
peșterii secrete. La o oarecare distanţă se auzea susurul unui 
pârâu, ce părea să vină de sus. Apa ar fi putut ieși din peșteră, |- 
ar fi putut ajuta să descopere calea către cetate. 

Bayan se îndreptă către zona dinspre care provenea șopotul 
apei, mergând cât mai aplecat și rămânând în apropierea 
copacilor, căci, dacă exista într-adevăr o intrare secretă, era 
probabil păzită. Descoperirea ei nu i-ar fi servit la nimic dacă ar 
fi fost prins înainte de a-i raporta existenţa. 

Apropiindu-se, susurul deveni mai puternic, însă Bayan 
desluși iute alt sunet, diferit, care îl acoperea. Un plescăit scurt, 
apoi pași ușori. 

Se făcu aproape una cu pământul și rămase în așteptare. Nu 
băgase de seamă de unde apăruse dușmanul, dar văzu o femeie 
îmbrăcată în negru care se îndepărta prin pădure coborând 
dealul. Nu părea să-l fi observat și Bayan decise să abandoneze 
căutarea intrării secrete în favoarea capturării iscoadei. Sub 
tortură, un soldat song trimis în recunoaștere ar face multe 
dezvăluiri. 

Se repezi pe urmele ei, dar se dovedi imposibil să ţină pasul. 
Femeia alerga de parcă ar fi fost una cu terenul, care o 
întâmpina cu braţele deschise, în vreme ce pe Bayan îl trata ca 
pe un inamic. Muntele îi puse piedică, îl înnămoli și îl urzică 
până când pierdu cu desăvârșire urma iscoadei. 

Eșecul lui sublinia greșelile făcute de la bun început în 
campania mongolilor. Bayan știa, cu o siguranţă absolută, că 
dacă urmărirea s-ar fi desfășurat în stepele deschise, ostașul 
trimis în recunoaștere ar fi fost deja legat de calul lui. Dar aici, 
într-un ţinut străin, asaltat de molimă și de arșiţă, fortăreaţa 
părea intangibilă. Hoarda nu izbutea s-o cucerească. 


Bayan se întoarse la misiunea care îl adusese pe munte. 
Poate reușea să descopere intrarea secretă. Găsi drumul înapoi 
și-și începu căutările, urmărind susurul pârâului. 

In cele din urmă, îl găsi, dar asta nu-l ajută cu nimic. Șuvoiul 
ieșea dintr-o crăpătură a stâncii destul de largă doar pentru un 
șobolan. Bărbatul blestemă în gând, apoi se aplecă să bea. Apa 
era dulce și rece. Alt motiv pentru care cucerirea Orașului 
Pescarilor fusese atât de dificilă. Dacă asediații permiteau ca 
pârâul să se scurgă în josul muntelui, însemna că sus, între 
zidurile lor, aveau mai multă apă decât le trebuia. Cu câteva 
săptămâni înainte, aruncaseră în vale doi pești enormi, abia 
prinși, alături de o sută de pâinișoare calde, ca să demonstreze 
că au mâncare din belșug. 

Bayan își potoli setea, își răcori ceafa și reîncepu căutările. 
Iscoada îi confirmase existenţa unei intrări în apropiere. Cercetă 
râpa mergând în dreapta și în stânga, în sus și în jos, metodic, 
totuși, după două ore, nu găsi nicio intrare în vreo peșteră. 

In cele din urmă, decise că avea cele mai multe șanse dacă 
aștepta întoarcerea iscoadei, așa că găsi un copac înalt în 
apropierea izvorului și a locului în care i se părea cel mai 
probabil să se afle intrarea și se căţără între ramurile sale, unde 
se instală la pândă. 

Natalya era încântată de răgazul acela, încântată că iscoada 
scăpase de urmărire și spera că Bayan îi va pierde urma și a 
doua oară. Judecând după cum se mișca femeia, ea dedusese că 
era o Asasină, care probabil intenţiona să-l asasineze pe Han, 
să-l omoare pentru a pune capăt omorurilor. Asta era, pentru 
ea, ca Uroborus, șarpele care își înghițea propria coadă. 

Mintea lui Bayan privea problema dintr-o perspectivă total 
diferită. Se uita la cerul de deasupra și la pământul de dedesubt 
și credea că zeii îi trimiseseră pe mongoli în ţara aceasta ca s-o 
pedepsească în numele lor. Dacă supușii dinastiei Song s-ar fi 
predat pur și simplu, ar fi fost cruţațţi. 

O mișcare îi atrase privirea. 

Iscoada se întorsese și părea disperată. O auzi gemând și 
răsuflând greu când trecu pe sub el. 

Işi dădu seama că o putea pierde din nou printre copaci, 
dispărând și luând cu ea taina intrării, totuși i se părea puţin 
probabil s-o poată captura vie. Nu trebuia s-o omoare pe loc. Ar 
fi putut s-o rănească și s-o facă să-i spună ce-l interesa. Insă 


femeia ar fi putut să ţipe, atrăgând atenţia străjilor de pe zid, 
așa că trebuia să se miște repede. 

Potrivi în arc o săgeată și ţinti coapsa iscoadei. Natalya ar fi 
vrut să strige, avertizând-o, dar mongolul eliberă săgeata, care 
zbură și-și nimeri ţinta. Femeia căzu fără să scoată niciun sunet. 

Bayan se grăbi să coboare și alergă spre ea trăgând sabia din 
teacă. Însă, în momentul în care ajunse lângă ea, femeia se 
ridicase deja în picioare, cu un pumnal într-o mână și cu o 
arbaletă mică fixată pe încheietura celeilalte, dar, pentru că nu 
trăsese în el, presupuse că rămăsese fără săgeți. 

Săgeata lui n-o nimerise în coapsă, ci i se înfipsese în 
genunchi. Deși durerea trebuie să fi fost cumplită, femeia era 
mânioasă și privirea ei semăna cu a războinicului cu care se 
luptase noaptea trecută. 

— Unde-i intrarea secretă? o întrebă în limba song. 

Drept răspuns, iscoada scuipă și încercă să adopte o postură 
defensivă, dar se împletici. Bayan văzu că șchiopăta de-a 
binelea și că nu strângea pumnalul în mână, ci-l avea prins de 
încheietură, ca pe arbaletă. 

— Dacă-mi spui, vorbi el din nou, te ucid repede. Nu-i nevoie 
să suferi. 

Femeia se retrase câţiva pași. Sângele îi șiroia din genunchi. 
Lui Bayan nu i-ar fi fost de niciun folos dacă leșina din pricina 
asta. 

Făcu un pas către ea. 

— Liniștește-te. Ti-ai terminat treaba. Vremea apărării acestui 
oraș s-a sfârșit. Cerul-Tată te-a adus la mine. 

Femeia clipi iute de câteva ori și clătină din cap. 

Trebuia s-o fi rănit mai tare, gândi Bayan, îngrozind-o pe 
Natalya, care nu putea face nimic. Mongolul trecu în dreapta 
Asasinei, care-și mută greutatea trupului, strâmbându-se de 
durere când se răsuci să-l înfrunte. Însă Bayan nu se grăbea, ci- 
și plănuia atacul, neluându-și ochii de la pumnalul prins de 
încheietura femeii rănite, dar încă foarte periculoasă. Se întrebă 
de ce nu strigase, cerând ajutor. 

Când fandă, ceva îl pocni în umărul drept, apoi o durere îi 
explodă în braţ, făcându-l să scape sabia în timp ce înaintă, 
împleticindu-se. După ce Bayan se lovi de ea, iscoada își cobori 
arbaleta și el înțelese că-și păstrase ultima săgeată ascunsă. 
Înainte de a-și recăpăta echilibrul, femeia îl înjunghie în coastă. 


Cuprins de durere, bărbatul lovi cu piciorul în săgeata care 
ieșea din genunchiul Asasinei. Vârful săgeţii pocni scurt și se 
rupse, apoi femeia ţipă și se prăbuși la pământ. 

Mongolul se trase înapoi. Nu credea că pumnalul de la 
încheietura Asasinei îl rănise fatal, dar săgeata care îi ieșea din 
umăr fusese probabil otrăvită și nu-și mai putea folosi braţul. 
Trebuia să se retragă imediat, cât mai era conștient. 

Se răsuci pe călcâie și începu să se îndepărteze în josul 
muntelui, împleticindu-se și nereușind să-și ţină echilibrul. Rana 
din coastă îi tăia răsuflarea și greutatea braţului amorțit îl 
trăgea în jos. După câţiva metri, îl cuprinse ameţeala, se prăbuși 
și se rostogoli. Izbitura îi înfipse săgeata mai adânc în umăr, dar 
nu resimţi foarte tare durerea. Se ridică, însă alunecă și căzu în 
repetate rânduri până ce ajunse la poalele muntelui. 

Bayan își continuă drumul clătinându-se și sfârși prin a se tări 
către zidul de apărare de care părea să-l despartă o distanţă 
incredibilă. Natalya simţi toate acestea și, dincolo de suferinţă, 
își recunoscu în final admiraţia faţă de el. Voința și hotărârea lui 
de neclintit îl ajutară să ajungă în tabăra mongolilor. 

Camarazi de arme alergară spre el strigând și Bayan se 
rostogoli pe spate, îngăduindu-și în sfârșit fie să moară, fie să 
leșine, înfăptuind destinul hărăzit lui de Cerul-Tată. 

XXX 

— E mort? întrebă Natalya, cu senzaţia că până și gândurilor 
ei li se tăiase răsuflarea. 

Nu avea cum să moară, răspunse Victoria. A supraviețuit ca 
să le transmită urmașilor această amintire. Altminteri n-ai fi 
putut să treci prin experiența de-acum... 

— Ai dreptate, zise fata. 

Uitase asta. 

E în stare de inconștienţă, dar știm că va trăi. 

— A fost... 

Groaznic. Cum te simţi? 

— Nu sunt sigură. Nu prea bine. 

Vrei să ieși? 

Natalya cântări sugestia Victoriei, însă acum, când lupta se 
încheiase, era de fapt curioasă să afle ce se întâmplase cu 
Bayan. Nu era cu adevărat îngrijorată, dar se simţea implicată, 
iar golul cenușiu al inconștienţei lui îi lăsa ei loc să-și revină. 

— Rămân, răspunse. 


Perfect, zise Victoria. Dacă ești sigură că te simţi în stare să 
continui, o să grăbesc un pic simularea. 

Natalya oftă și se lăsă în derivă, apreciind lipsa de formă care 
o învăluia. Știa că timpul era relativ în Animus și că nu putea 
rămâne prea mult acolo, dar încerca să profite, gândindu-se la 
toate cele abia întâmplate. 

Oricât de puternic fusese Bayan, Asasina dovedise probabil 
mai multă forţă. Deși rănită, având o săgeată înfiptă în 
genunchi, îl învinsese pe mongol în luptă. Natalya nu putea 
decât să bănuiască ce mobil era necesar ca să împingă pe 
cineva atât de departe. Se întrebă dacă Asasina reușise să se 
întoarcă în cetate. 

Văd activitate în amintire, spuse Victoria. 

Golul se preschimbă în forme pe jumătate conturate care 
apăreau și dispăreau: feţe, foc, osatura unui ger, masca unui 
șaman îi traversară scena minţii. Natalya înţelese imediat că 
Bayan primea îngrijiri, fiind doar pe jumătate conștient de ce i 
se întâmpla. Când își reveni în sfârșit pe deplin, fiul adolescent 
al Marelui Han stătea lângă patul lui, înveșmântat în robe de 
mătase și aur și ţinând în mână o săgeată scurtă, de arbaletă. 

Bayan încercă să se ridice. Rana din coastă îl durea și-i 
zvâcnea, dar era o nimica toată în comparaţie cu umărul, unde 
avea senzaţia că un băț aprins îi fusese adânc înfipt în rană. 

— Nu te mișca, îi spuse Asutai, altfel ţi se redeschid rănile. 

Bărbatul rămase câteva clipe nemișcat, apoi se destinse și se 
lăsă din nou pe spate, respirând greu și ferindu-se, pe cât 
posibil, să se uite în ochii tinerei căpetenii. 

— Au scos asta din tine, continuă Asutai, învârtind săgeata 
între degete. 

— Am fost neglijent, se scuză Bayan. A ascuns săgeata foarte 
bine. 

— Te-ai luptat cu ea? 

Bayan dădu afirmativ din cap. 

— Dar a luptat pentru ultima oară. l-am străpuns genunchiul 
cu o săgeată. 

— Ai făcut mai mult decât orice alt războinic. Asutai își lovi 
palma celeilalte mâini cu săgeata. Tatăl meu e mort. 

Bayan își săltă capul. 

— Poftim? 

— Femeia cu care te-ai luptat l-a asasinat în timpul somnului. 


— Cum... 

„Cum e cu putinţă?” se întrebă. Marele Han murise? Cerul- 
Tată îi abandonase cu desăvârșire, aici, în locul ăsta blestemat? 

— N-au aflat prea mulţi, continuă Asutai. După moartea lui 
Wang Dechen, ceilalți generali se tem că ar fi prea copleșitor 
pentru Hoardă. 

Bayan își alungă pentru moment suspiciunile, ca să se poată 
gândi la ce era de făcut. 

— Cum veţi păstra secretul? 

— O să spunem că e bolnav, că are fierbinţeală. lar peste 
câteva zile vom da de veste că boala l-a răpus. 

Planul avea sens. Hoardei îi va fi oricum greu să facă față 
morţii Hanului, dar ar fi fost și mai rău dacă s-ar fi aflat că l-a 
asasinat cineva din fortăreaţa song. Febra ucigașă sugera în 
mare măsură nevinovăție, pe când moartea de mâna 
dușmanului, în timpul unui asediu și în mijlocul propriului său 
cort, însemna că întreaga domnie a Marelui Han fusese distrusă. 

— Mâine, adăugă Asutai, vom înălța turnul de veghe, așa cum 
a plănuit el, lăsând impresia că asediul va continua. 

— Și va continua? 

Căpetenia oftă. 

— Nu. Când vestea va ajunge la unchii mei, va urma o luptă 
pentru putere. Poate chiar un război între cei trei fraţi ai Marelui 
Han. Probabil că Hulagu îl va sprijini pe Kublai împotriva lui Ariq 
Boke. Își vor chema Hoardele. 

Bayan încuviinţă din cap, dar ceva i se părea în neregulă. 

— De ce-mi spui mie toate astea, stăpâne? 

Asutai amuţi câteva clipe, apoi ridică săgeata de arbaletă. 

— Orice alt războinic străpuns de așa ceva ar fi murit. 

— Mă... întristează să aflu asta. 

— Am aflat multe despre tine, despre eroismul arătat în 
bătălii. Știu ce ai făcut la Poarta Hu Guo, alături de Wang 
Dechen. Apreciez încercarea ta de a găsi intrarea secretă, lupta 
cu asasina și că, pe jumătate mort, te-ai târât cale de câţiva 
kilometri ca s-ajungi în tabără. 

Bayan se încruntă. 

— Însă n-am izbutit nici să ucid asasina, nici să găsesc 
intrarea. 

Asutai puse săgeata de arbaletă într-un săculeţ de la brâu. 

— Asta nu contează pentru mine. Am văzut tot ce era nevoie 


să văd. 

— Stăpâne? 

— Te voi numi Kheshig&. Vei intra în garda mea personală. 

Bayan făcu ochii mari. 

— Mă simt foarte onorat. Dar sunt rănit... 

— Voi fi înștiințat când te vindeci. Am nevoie de oameni ca 
tine. După ce vom anunţa moartea tatălui meu, trupul îi va fi 
pregătit și-l voi duce la Burhan Haldun, să fie îngropat alături de 
Gingis-Han și de străbunii lui. Mă vei însoți. 

Chinuit de durere și istovit, Bayan nu înţelegea întru totul ce i 
se oferea și nu știu cum să răspundă. Dar consimţi din cap, 
încercând să facă o plecăciune, și spuse: 

— E mai mult decât merit. 

— Hanii răsplătesc meritele, zise Asutai, întorcându-se, gata 
de plecare. lar tu ţi le-ai dovedit. Știu că pe tine mă pot bizui. 
Acum trebuie să te odihnești. 

Punând capăt discuţiei, căpetenia plecă, iar Bayan se prăbuși 
într-un somn adânc. 


3 Nume dat războinicilor din garda imperială mongolă; Kheshig era 
garda de zi, iar Khevtuul era garda de noapte (n. tr.). 


A 
CAPITOLUL TREISPREZECE |" 


Sean se îndreptă spre sala Animusului său, așteptând 
entuziasmat să afle unde va merge în ziua aceea. Experienţa 
din Irlanda fusese dificilă pentru el. Poate chiar ușor 
traumatizantă. Se trezise în toiul nopţii cu teama că Cuibul 
Vulturului ardea din temelii și încă voia să știe ce se întâmplase 
cu Brandon și cu familia lui. 

Dar Victoria și Isaiah îi spuseseră să nu uite că toate amintirile 
acelea erau întâmplări din trecut, petrecute cu sute de ani în 
urmă. Nu puteau fi schimbate. Numai viitorul putea fi modificat. 
Ce viitor își dorea însă Sean? 

Un viitor în care guvernau scandalagii violenţi și domnea 
haosul? În care nevinovaţii sufereau? 

Sau o lume a păcii și a ordinii? 

El n-avea nevoie de timp de gândire ca să răspundă la 
întrebările acelea. 

Când ajunse în sala Animusului, găsi aproape toate 
computerele închise. Un tehnician stătea îngenuncheat 
deasupra unui panou din podeaua de la baza inelului, meșterind 
în interior. 

— Unde e Victoria? întrebă Sean. 

Tehnicianul își ridică privirea. 

— Ah, vor să te duci în sala de ședințe a corporației. 

— Unde-i asta? 

— În clădirea principală. Vrei să te conduc până acolo? 

— Nu-i nevoie, știu drumul. 

leși din încăpere și-și îndreptă scaunul către clădirea 
principală, prima în care intraseră când Abstergo îi adusese în 
Cuibul Vulturului. Traversă coridoarele și merse pe pasarela de 
sticlă; copacii erau vizibili deasupra lui, tunelul era încălzit de 
soare și umbrele îi jucară pe faţă până ajunse în capătul opus. 
Intră în clădirea principală, cu podeaua lucioasă și cu holul 
central înalt de câteva niveluri. 

Traversă spaţiul deschis, forfotind de activitate, către imensa 
sală principală de ședințe. Victoria și Isaiah erau acolo și păreau 
prinși într-o discuţie aprinsă. Sean se întrebă despre ce vorbeau. 
Vocea doctoriţei răzbătea prin peretele de sticlă, iar Isaiah 
privea cu un aer implacabil. Niciunul nu părea să-l fi observat pe 


Sean, care deschise ușa fără zgomot. 

— ...nu-i corect față de el! spunea Victoria. Nu-mi place cum îl 
foloseşti... 

— II folosesc pe el? o întrerupse Isaiah. Nu-i folosim pe toți? 

— li dai prea mari sperante în privința cercetărilor legate de 
proteză. Şi devine prea dependent de Animus. Nu-mi place asta. 

— Vorbiți despre mine? întrebă Sean, deşi cunoștea 
răspunsul. 

Se răsuciră amândoi către el. Victoria păru stânjenită și-și feri 
ochii. Isaiah îl privi drept în faţă. 

— Da, răspunse el. Ce-ar fi să iei parte la discuţie? 

— Vorbești serios? se miră Victoria, adresându-i-se lui Isaiah. 
După tot ce abia ţi-am spus... 

— Cu siguranţă, este destul de inteligent și destul de matur. 
Isaiah îi făcu semn lui Sean să se apropie. Victoria e de părere 
că-ţi pun pe umeri o povară prea grea. 

— O pot duce, spuse Sean. 

— Știu că așa crede el, zise Victoria. Însă... 

— Sunt de faţă, interveni Sean. Nu-i cazul să vorbiţi despre 
mine la persoana a treia. 

Victoria ţuguie buzele. 

— Sean, la vârsta ta, crezi probabil că nu riști nimic folosind 
Animusul. Crezi că viaţa nu are limite... 

— Scuze. Sean ridică o mână. Te voi opri aici. Arătă către 
scaunul lui cu rotile. Mi-am petrecut ultimii ani descoperindu-mi 
limitele, cu precizie. Încă mă străduiesc să-mi imaginez ce viaţă 
aș putea să am... 

Victoria veni lângă el și se ghemui pe vine, ca să-l privească 
în ochi. 

— Of, Sean, indiferent cum ar sta lucrurile cu scaunul ăsta sau 
cu picioarele tale, ești un om întreg, capabil. Poţi avea orice 
viaţă îţi dorești. 

— Am mai auzit asta, ripostă el. Grace a încercat ieri să-mi 
spună ceva similar. Înţeleg asta, chiar înţeleg. Și apreciez. Însă 
dacă Abstergo face o proteză care îmi va înapoia picioarele, o 
vreau. lar dacă Animusul e de folos pentru cercetări în direcția 
respectivă, dându-mi în același timp ocazia să merg în amintirile 
altcuiva, apreciez și asta. N-ai de ce să-ţi faci griji pentru mine. 

Victoria își acoperi pentru o clipă gura, apoi se ridică și se 
îndepărtă. 


— Bine punctat. Isaiah se uită la Sean și aprobă din cap. Este 
exact ceea ce așteptam de la tine. 

Directorul avea încredere în el, iar Sean aprecia asta. 

— Mi s-a spus că vrei să mă vezi. 

— Da, răspunse Isaiah. Mi-am imaginat că vrei să fii de faţă la 
ce va urma. 

— Adică? 

— Avem întâlnire cu unul dintre cercetătorii principali din 
departamentul de bioinginerie. 

— Lucrează la proteză? 

— Da, confirmă Isaiah. Va veni aici, împreună cu cineva din 
echipa lui. Vreau să te cunoască toţi, ca să poată adăuga un 
chip informaţiilor pe care se bazează în prezent. 

Isaiah se instală în capul mesei și Victoria se așeză lângă el, 
însă Sean simţi o barieră de gheaţă crescând între cei doi. 
Câteva minute mai târziu, în sală intrară cinci persoane, doi 
bărbaţi și trei femei, îmbrăcate în obișnuitele halate albe, de 
laborator. Un bărbat cu păr roșcat și barbă deasă, de aceeași 
culoare, îl salută pe Isaiah înclinându-și capul. 

— Domnule director, doctore Bibeau. Mă bucur să vă văd. 

— Şi nouă ne face plăcere să te vedem, Thomas. Isaiah 
zâmbi. Bun venit ţie și echipei tale. 

Thomas se întoarse spre Sean. 

— Acesta e tânărul căruia îi cunosc atât de bine creierul? 

— Da, răspunse Isaiah. Sean, domnul este doctorul Thomas 
Marshall. 

Thomas se apropie de băiat și-i strânse mâna. 

— Încântat. 

— Asemenea, răspunse Sean. 

— Nu-ţi pot descrie cât de incitant este, spuse Thomas. Până 
acum, rezultatele sunt... 

— Ce-ar fi să ni le arăţi? propuse Isaiah. 

Thomas încuviință cu un gest, apoi se apropie de capătul 
mesei, unde introduse un stick de memorie într-o consolă. 
Luminile din încăpere își pierdură din strălucire, iar pereţii de 
sticlă părură să se acopere de promoroacă, unii devenind un 
ecran gigantic. 

Pe urmă apăru imaginea tridimensională a unui creier, cu mii 
sau poate milioane de impulsuri electrice călătorind prin reţeaua 
sa de celule și conexiuni. 


— Ăsta ești tu, continuă Thomas. De fiecare dată când intri în 
Animus, harta creierului tău primește detalii noi. Și își mărește 
acurateţea. Milioanele de mișcări diferite ale picioarelor tale vor 
fi codificate, apoi programate într-o proteză robotică 
personalizată. 

— Cam de cât timp va fi nevoie ca să obţinem un prototip 
funcţional? întrebă Sean. 

— Mai puţin decât am estimat iniţial. Mulțumită inhibitorului 
parietal, obţinem informaţii mai clare decât ne așteptam. Vom 
putea începe testele într-un an sau poate chiar în șase luni. 

— Adevărat? întrebă Sean. 

Thomas încuviinţă. 

— Da, cât se poate de adevărat. Dacă informaţiile continuă să 
sosească în același ritm, totul va merge conform planului. 

— Atunci ce mai așteptăm? întrebă Sean. Conectaţi-mă la 
Animus. 

Toţi cei așezați în jurul mesei izbucniră în râs. 

— Thomas, ai mai avut vreodată un participant la cercetări 
atât de dornic să colaboreze? întrebă Isaiah. 

— Niciunul, din câte-mi aduc aminte, răspunse doctorul. Nu-ţi 
face nicio grijă, Sean. Dă-ne timp și te vom ajuta. 

Băiatul se uită în jos, la scaunul său cu rotile și la picioarele 
atrofiate, aceleași care îl purtaseră cândva pe terenul de fotbal 
în aclamaţiile suporterilor. Se îndoia că proteza avea să-i poată 
înapoia măcar bucuria aceea, dar era dispus să accepte tot ce 
putea primi. 

— Excelent, concluzionă Isaiah. Acum vom trece la probleme 
tehnice și de buget. Sean, cred c-o să te simţi mai bine într-o 
simulare. 

— Sunt gata s-o încep, spuse el. 

Isaiah se întoarse spre Victoria. 

— Te poţi ocupa de asta? 

Doctoriţa, care nu mai scosese de ceva timp nicio vorbă, după 
cum își dădu seama abia acum băiatul, se mulțumi să 
încuviinţeze din cap și se ridică în picioare. 

Sean se uită la Thomas. 

— Mulţumesc. 

— Plăcerea e de partea mea, veni răspunsul. Sincer. Ador să 
mă ocup de așa ceva. 

Băiatul aprobă din cap, îi mulţumi lui Isaiah, își îndreptă 


scaunul către ușa pe care Victoria o ţinea deschisă și ieși în 
holul principal. Ea îl însoţi, strângându-și tableta la piept. Păstra 
tăcerea, dar părea copleșită de gânduri. Sean îi aprecia grija, 
deși n-o considera necesară. 

— Chiar o să fiu OK, îi spuse, încercând s-o liniștească. 

— Ce înţelegi prin OK? 

— O-K, răspunse el. Adică foarte bine. N-o să am nicio 
problemă. 

— Toţi avem probleme, Sean. E normal. 

— Bine, atunci doar probleme normale. Însă fără... problemele 
de care te temi. 

Victoria oftă și clătină din cap. 

— Sper să ai dreptate. 

Işi continuară în tăcere drumul prin tunelul de sticlă și pe 
coridorul Animusului. După ce intrară în încăpere, Victoria porni 
aparatura și așteptă ca Sean să se instaleze în inel. Odată ce îl 
văzu urcat în harnașament, veni să-l conecteze. Părea 
îngrijorată. Băiatul nu știa ce să mai spună ca să-i alunge 
temerile. 

— Ne întoarcem mai mult în trecut, spuse ea. ADN-ul 
mitocondrial îi plasează pe unii dintre strămoșii tăi în 
Scandinavia secolului al zecelea. 

— În Scandinavia? Vorbești despre vikingi? 

— Da. 

— Ah... Să mergem printre vikingi. 

— Perfect. Victoria se întoarse lângă computer. Vor fi 
necesare câteva minute ca să încărcăm simularea din acel 
segment al ADN-ului. 

— Nu mă deranjează să aștept. 

Trecură câteva minute. Victoria se răsuci în scaun. 

— Thomas s-a înșelat. Nu te poate repara, fiindcă nu ești 
stricat. 

— Spune-i asta radiografiei spatelui meu. 

— Insă tu nu ești nici spatele, nici oasele tale. 

— Poate că nu, dar am fost jucător de fotbal american, iar 
acum nu mai sunt. 

Victoria își plecă ușor privirea. 

— Ceea ce ţi s-a întâmplat nu-i drept. 

— Nu. A fost doar un tip care s-a folosit de liberul lui arbitru ca 
să se-mbete și să dea peste mine. 


Deși trecuseră doi ani de atunci, încă o spunea cu furie în 
glas. 

Victoria îi puse mâna pe umăr, așa cum făcea mama lui. 

— Vreau într-adevăr tot ce-i mai bine pentru tine. Sper că știi 
asta. 

— Știu. 

Doctorita dădu din cap aprobator, apoi se întoarse spre 
computer. 

— Simularea e încărcată. 

— Am auzit că, de fapt, vikingii nu purtau coifuri din alea cu 
coarne. 

Victoria râse. 

— Da, cred că nu purtau. Ești gata? 

— Gata. Să mergem la întâlnirea cu Thor. 

XXX 

La început, Sean avu impresia că vidul decolorat din Coridorul 
Amintirilor nu vrea să se spulbere, însă treptat, își dădu seama 
că era înconjurat de o pâclă reală. Stătea la prora unei corăbii 
lungi, a unui drakkar, o navă de luptă. Sculptat în lemnul prorei, 
șarpele cu colţi spinteca oceanul, împroșcând în aer o ceaţă 
sărată. Vâslașii de pe cele treizeci de băncuţe îi purtau peste 
talazuri. 

Sub picioarele lui, loviturile valurilor încovoiau osatura 
vasului. Oamenii vâsleau în ritmul tobei, iar vântul umfla 
pânzele late. Deasupra capetelor zburau pescăruși, cormorani și 
vulturi de mare, pe care-i auzea fără să-i vadă. Sean se simţea 
mai viu, mai liber și mai puternic decât în orice simulare de 
până atunci, chiar și decât în amintirile uriașului Tommy 
Grayling. 

— Cât de departe e? întrebă sora lui, alăturându-i-se. 

Se înfofolise într-o blană cenușie cu argintiu, părul blond îi era 
legat la spate cu un șnur de piele, iar ochii albaștri erau ușor 
afundaţi în orbite. 

— N-ar trebui să stai în bătaia vântului, Gyrid, spuse tânărul. 
Nu înainte de a-ţi recăpăta pe deplin puterile. 

— Vreau să văd. 

În simulare, Sean știa despre ce se vorbea. Curentul minţii 
străbunului său îi dezvăluia asta. Sora lui voia să vadă porțile 
portului Jomsborg, fortăreaţa jomsvikingilor?. Nu voia să piardă 


? Ordin al mercenarilor sau tâlharilor vikingi din secolele al X-lea și al 


prima întrezărire a destinului lor. 

— E departe, Björn? repetă ea întrebarea. 

— Spune-mi Styrbjörn, îi ceru el, cu voce scăzută. 

— De ce-ţi dorești numele ăsta cu atâta stăruință? A fost 
menit să fie o insultă. 

— Tocmai de-asta îl revendic. Astfel nu va mai avea nicio 
putere. 

Fata clătină din cap, cu o parte a părului desprinsă din 
legătură și fluturând în vânt, cu pielea palidă. Dacă ar fi știut că 
era bolnavă, n-ar fi luat-o cu el, pentru binele ei. Dar, pe de altă 
parte, știa că s-ar fi împotrivit hotărârii lui și l-ar fi însoţit 
probabil oricum. Nu-l iubea pe Eric mai mult decât el și poate 
că-l ura mai mult, deși coroana de pe capul unchiului lor îi 
aparţinea, de drept, lui Styrbjörn. 

— Nu-i departe. O cuprinse cu braţul, ca s-o încălzească. Tine 
ochii deschişi. 

— Văd mai multe decât tine, ripostă ea înghiontindu-l ușor cu 
cotul. 

Ceaţa se învolbură și corabia o luă în piept până când în 
cenușiul din jur ceva se mișcă, în sfârșit. Gyrid făcu un pas 
înainte, lăsând blana să-i alunece puţin. Styrbjörn ridică o mână 
și skipari“-ul le strigă vâslașilor să se oprească. Corabia încetini, 
iar el studie umbrele ce căpătau formă. 

In cele din urmă, porţile se iviră de parcă ar fi apărut din 
însuși tărâmul întunecat al lui Nifiheim!!. Bârnele lor, tăiate din 
cei mai groși copaci și ţinute strâns de benzi late din fier, 
păzeau intrarea în port. Arcada de piatră de care atârnau porţile 
se fălea cu turnul și cu catapultele sale. 

— Sunt fiul lui Olof! tună vocea lui Styrbjörn. Cândva numit 
Björn, regele legitim al Suediei! Cer o audienţă la căpetenia 
Palnatoke! 

Din turn nu veni niciun răspuns și, sub forța vântului, corabia 
lui Styrbjörn se îndreptă către porţi. 

Gyrid se uită la el, câtuși de puţin înfricoșată, dar 
nerăbdătoare. 


XI-lea (n.r.). 

10 În limba nordică veche, căpitanul sau comandantul unei corăbii 
(n.r.). 

11 Una dintre cele nouă luni ale mitologiei nordice, ţinutul 
întunericului primordial, al frigului, al ceţii și al gheții (n.r.). 


— Vă cer să deschideţi porţile portului! strigă Styrbjörn. Dacă 
refuzaţi, mânia mea se va îndrepta asupra voastră. 

Trecură alte câteva clipe, apoi se auzi, îndepărtat, dar 
strident, zgomotul metalic al lanțurilor și porţile se deschiseră 
scârțâind, doar atât cât era nevoie să intre o corabie. Styrbjörn 
le porunci oamenilor lui să vâslească. Plutind lin, trecură de 
poartă, pătrunzând în portul Jomsborg, un loc de ancorare 
natural, îndeajuns de larg încât să adăpostească douăsprezece 
corăbii. Orașul în sine, apărat de un zid de piatră și de o 
palisadă din lemn, se înălța în capătul golfuleţului. Skipari-ul lui 
Styrbjörn îi ceru cârmaciului să se îndrepte într-acolo, iar 
văslașilor le porunci să-și continue truda. 

— Cum o să explici prezența mea? întrebă Gyrid. 

— N-o să fie nevoie. 

— Dar jomsvikingii nu primesc femei în cetatea lor. 

— N-au primit până acum, răspunse Styrbjörn. 

Dacă izbutea să-și atingă țelul pentru care venise aici, multe 
aveau să se schimbe în acel ordin războinic. 

Când drakkarul ajunse lângă chei, tânărul observă că îl 
aștepta o solie alcătuită numai din bărbaţi uriași, deși niciunul 
atât de înalt ca el, toţi căliţi în lupte, așa cum i se cerea oricărui 
jomsviking să fie. Văzându-i, Sean își aminti de Brigada 
Broadway a Departamentului de Poliţie din New York, din care 
făcuse parte Tommy Grayling. 

— De ce-ai venit? îl întrebă unul dintre bărbaţi. Styrbjörn 
cobori de pe corabie în vreme ce oamenii lui o legau cu funiile 
de stâlpii de ancorare. 

— Cer o audienţă la Palnatoke. 

— Ai mai spus. De ce? 

— Asta ne privește pe mine și pe el. 

— De ce-ai adus o femeie în Jomsborg? întrebă alt uriaș, 
holbându-se la Gyrid, rămasă la prora corabiei. 

— E sora mea, răspunse Styrbjörn. Fiica unui rege. Uriaşii se 
uitară unii la alţii, după care cel care vorbise primul spuse: 

— Palnatoke îi va hotărî soarta. 

Styrbjörn încuviinţă, apoi se întoarse s-o ajute pe Gyrid să 
coboare. Împreună, braţ la braţ, urmară solia de pe doc, trecând 
mai întâi dincolo de zidul fortăreței, apoi prin cetate, care nu era 
un oraș, cât mai degrabă o cazarmă permanentă. Fierarii lucrau, 
războinicii se antrenau, dulgherii tăiau și șlefuiau. Acolo totul 


vorbea despre război, incursiuni, putere și glorie. 

În cele din urmă, solia ajunse în faţa unei săli mari și ușile se 
deschiseră pentru Styrbjörn și sora lui. Intrară într-o încăpere 
lungă și întunecoasă, cu o vatră în mijloc, cu bănci pe ambele 
părţi, printre coloanele din lemn sculptat, cu flamuri atârnate de 
grinzi. În capătul opus ușii stătea un bărbat de statura lui 
Styrbjörn, cu păr negru și piele întunecată la culoare, 
înveșmântat în blana unui urs negru. 

— Apropie-te! strigă bărbatul. 

Styrbjörn și Gyrid înaintară către el. 

— Ce te aduce la mine, Björn? 

— Palnatoke, răspunse Styrbjörn, oprindu-se în fața 
căpeteniei, cred că ai auzit de trădarea unchiului meu. 

— Am auzit că ţi-a otrăvit tatăl și-ţi neagă dreptul la coroană. 

— E adevărat, interveni Gyrid. 

Palnatoke, care până atunci refuzase să se uite la ea, n-o luă 
în seamă. 

— Te întreb din nou. De ce-ai venit, Björn? 

Styrbjörn îl ţintui îndelung cu privirea. 

— Am venit să-ţi iau oastea, îi răspunse. 


A 
CAPITOLUL PAISPREZECE |” 


Zhi așteptă până se convinse că războinicul mongol fugise cu 
adevărat, abia apoi își îngădui să se prăbușească. Fără ultima 
săgeată, păstrată pentru momentul potrivit, ar fi fost cu 
siguranţă moartă. Tot ce-și dorea era să-l fi ucis, însă din cauza 
durerii din genunchi, care o lipsise de echilibru și de gândirea 
limpede, pumnalul ei nu nimerise niciun punct vital. Poate că 
mongolul avea să se întoarcă în tabăra lui, poate că nu. Zhi 
trebuia acum s-ajungă la adăpost. 

Săgeata îi pătrunsese în genunchi din lateral, așa că rotula îi 
fusese deplasată. lar după ce piciorul mongolului lovise vârful, 
oasele se rupseseră și mai mult. Deocamdată însă nu se putea 
gândi la gravitatea vătămării. Trebuia să urce în fortăreață. 

Fiecare mișcare îi umplea ochii de lacrimi. Incleștă fălcile, 
scrâșnind atât de tare din dinţi, încât se temu că se vor sfărâma, 
dar izbuti să nu scoată niciun sunet. In gândurile ei, Owen o 
auzea ţipând, cu mintea copleșită de durere. 

Încercă să ţopăie către peșteră, trăgându-și după ea piciorul 
rănit, până când nu mai reuși, așa că puse talpa pe pământ. Dar 
mersul, oricât de încet, era imposibil. Tot ce putea face era să 
se târască, scâncind de câte ori coada săgeţii se împiedica de o 
piatră sau de o rădăcină și-i răscolea rana. 

În cele din urmă, clipind ca să scape de sudoarea și de 
lacrimile din ochi, ajunse la gura peșterii. Se strădui din toate 
puterile să se uite în jur, cercetând copacii în căutarea oricărui 
semn al prezenţei vreunei iscoade, și, când i se păru că în 
preajmă nu era nimeni, se strecură înăuntru. 

Era minunat să simtă în mâini apa rece a pârâului. Se spălă 
pe faţă, apoi bău. Se simţea în siguranţă și, dacă stătea 
nemișcată, durerea devenea suportabilă. Îi trecu prin minte că 
s-ar fi putut ascunde acolo, ca un animal rănit într-o vizuină 
unde așteaptă să moară. Ar fi închis ochii, s-ar fi întins și s-ar fi 
lăsat să alunece, pe nesimţite, dincolo de viaţă. 

Dar tatăl ei nu i-o îngăduia. Îi simţea spiritul, de parcă s-ar fi 
aflat în mănușă, la încheietura mâinii ei, de unde o binecuvânta 
și o îndemna să meargă mai departe. 

Reîncepu să urce prin peșteră, ascultând ecourile chinuitoare 
ale propriilor gemete, în timp ce loviturile dureroase de ciocan 


se preschimbau în vatra forjei unui fierar, care ardea absolut 
totul. Coada ruptă a săgeţii se freca de stâncă și scrâșnetul îi 
vibra în fiecare oscior din șira spinării. 

Se opri de multe ori să se odihnească, lăsându-se cuprinsă de 
întuneric numai pentru a se retrage din îmbrăţișarea lui înainte 
de a se pierde cu totul în ea, dar își continuă de fiecare dată 
drumul. 

După un răstimp care i se păru că durase nu ore, ci nopţi, 
întrezări deasupra un licăr. Se îndreptă într-acolo, pe ultima și 
cea mai grea parte a drumului, până ieși din peșteră în lumea 
stridentă a primilor zori. Nimeni n-o văzu când se târî către 
Terasa Pescarilor, apoi de-a lungul ei, ajungând până la urmă la 
odihnă binecuvântată în faţa colibei lui Kang. Așteptă acolo, 
răvășită de durere, până auzi ușa deschizându-se. Zgomotul 
surd al toiagului lui Kang o făcu să deschidă ochii. Bătrânul se 
oprise lângă ea. 

— Am întârziat? îngăimă tânăra. 

— Nu, răspunse maestrul. Ai sosit la... 

XXX 

Owen pluti în vidul lipsei de cunoștință a lui Zhi, profund 
impresionat de forța și de voinţa ei, dar și de acţiunea pe care o 
făcuse pentru a cinsti memoria tatălui. O admira și nu-și dorea 
decât să-i fi putut semăna mai mult. 

Esti OK? îl întrebă Griffin. 

Venită din afara simulării, vocea lui era foarte diferită de-a lui 
Monroe. Griffin vorbea ca un dispecer de la 911, cu 
profesionalism calm. Monroe semănase mai mult cu Gandalf, un 
glas blând al raţiunii și al înţelepciunii, cu câte o ocazională și 
frustrantă ghicitoare la care trebuia să răspunzi, iar Owen 
aproape că-i simţea lipsa. 

— Sunt OK, răspunse. 

A fost îngrozitor. 

— Nu pare să se înrăutăţească. 

Ai nevoie de o pauză? 

— Nu. Merg mai departe. 

Așa te vreau. 

Și Owen aşteptă până când strămoașa lui se trezi; era întinsă 
pe un pat și simţea miros de pește. Deschise ochii și-l văzu pe 
Kang așezat alături, moţăind cu spatele drept, rezemat de 
perete. Privi tavanul și, când încercă să se miște, genunchiul îi 


reaminti prin ce trecuse. Dar, când își săltă capul și se uită la 
picior, nu văzu decât bandajul pătat puţin cu sânge. 

Capul îi căzu brusc pe pernă și zgomotul îl trezi pe Kang. 

Bătrânul răsuflă zgomotos și se frecă la ochi. 

— Ah, bine-ai revenit. 

— Cât a trecut? întrebă ea și cuvintele îi arseră gâtul. 

— Aproape trei zile. Sedativele ţi-au indus o stare de somn. 
Probabil nu-ţi amintești nimic. 

Zhi încercă să rememoreze cele petrecute și-și dădu seama 
că, după ieșirea din peșteră, totul devenise neclar. 

— Nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. 

Kang dădu din cap. 

— E mai bine așa. 

— L-am omorât. Mângke-Han e mort. 

— Chiar mă-ntrebam.... Dar armata mongolă încă n-a plecat. 

— Va pleca. 

Bătrânul zâmbi. 

— Când ţi-am cerut să-mi arăţi că ești pregătită, nu la asta m- 
am gândit. 

— Ştiu. lar tu ai înţeles acum că sunt fiica tatălui meu. 

— Da, într-adevăr. Eşti la fel de încăpăţânată ca el. 

— L-am omorât pe Han cu pumnalul tatei. Işi săltă mâna, dar 
mănușa nu era acolo, firește. Unde-ai pus-o? 

Zâmbetul lui Kang dispăru brusc. 

— Am ascuns-o. 

— Unde? 

— Departe... 

Părea cuprins de jale și Owen simţi pe umeri apăsarea unei 
spaime puternice. 

— Ce vrei să spui? întrebă Zhi. 

— Nu trebuie să te mai folosești de ea. 

— Poftim? Fata își săltă capul odată cu vocea. De ce? 

— Pentru că n-o să iei locul tatălui tău în Frăţie. N-o să fii 
Asasină, așa că mănușa nu-ţi aparţine. 

— De ce n-o să fiu Asasină? Durerea din genunchi se 
intensifică odată cu furia și nedumerirea. Fiindcă am plecat fără 
să-ţi cer îngăduinţa? L-am ucis pe Han! Nu m-am dovedit 
demnă? Ești atât de înverșunat și de răzbunător încât... 

Bătrânul ridică o mână și o întrerupse. 

— Nu-i vorba de nimic din toate astea. 


— Atunci despre ce-i vorba? 

— Despre genunchiul tău. N-o să mai fie niciodată cum a fost. 

Zhi își privi iarăși rana. Știuse că era gravă. Probabil că 
drumul până în fortăreață nu-i priise, dar cu siguranţă avea să 
se vindece. 

— O să se refacă, spuse ea. 

Umerii lui Kang se gârboviră. 

— Nu, Zhi, n-o să se refacă. O să mergi din nou, după 
vreme. Dar n-o să alergi. N-o să te caţări, n-o să sari, n-o s 
lovești cu piciorul. 

Zhi scutură din cap, copleșită de o nouă durere, una pe care o 
simţea și Owen. 

— Nu cred... 

— Ti-am pus eu însumi oasele la loc. Am îngrijit mulţi răniţi, 
știu ce spun. 

Viaţa și onoarea îi fuseseră luate. Spiritul tatălui ei îi fusese 
luat. Ce avea să se aleagă de ea? Cine avea să fie ea? Owen nu 
putea să nu se înfurie din pricina nedreptăţii celor întâmplate, și 
nu era vorba doar de rană, ci și de bătrânul care părea c-o 
îndepărtase deja de Frăţie. Se uită la Kang prin ochii lui Zhi și se 
întrebă: „Totuși, piciorul lui?” Mergea ajutându-se de un toiag. 

— Dar și tu ești un moş schilod, spuse Zhi, făcându-l pe Owen 
să se întrebe ale cui gânduri tocmai îi trecuseră lui prin cap: ale 
lui sau ale ei? 

— E adevărat, însă am slujit Frăția mulţi ani înainte ca 
bătrâneţea să mă scoată din luptă. 

Zhi își îndreptă privirea spre tavanul casei devenite acum 
închisoare. 

— Pentru ceea ce ai făcut, atât pentru popor, cât și pentru 
Frăţie, îți aduc onoruri. Kang se săltă în picioare, proptindu-și, cu 
zgomot surd, toiagul în podea ca să nu-și piardă echilibrul. 
Frăția va avea grijă să nu duci lipsă de nimic până la sfârșitul 
zilelor tale. 

— Pentru că acum nu mai sunt bună de nimic, spuse Zhi 
întristată. 

— Nu-i chiar așa, o contrazise Kang. Nu-i mai ești de folos 
Frăției. Deși alţii s-ar putea să nu știe niciodată ce-ai făcut, ești 
nepreţuită ca erou. 

Cuvintele lui nu-i aduseră alinare. Nu puteau umple golul abia 
săpat de Kang în ea. Totuși, după ce bătrânul își luă rămas-bun 


e) 
ă 


și o lăsă singură, continuă să stea nemișcată și înţelese că 
maestrul nu avea nicio vină. Simţise golul încă din noaptea 
morţii tatălui ei, ca un mormânt deschis în propriul suflet. Ea 
umpluse golul acela cu dorinţa de răzbunare, cu un ţel și cu ură, 
însă pustietatea mistuie inevitabil astfel de sentimente și cere 
apoi altele. 

Owen știa exact ce simţise Zhi. Avusese parte de aceeași 
senzaţie. Reușise să umple golul și să-l ignore, dar sub povara 
suferinței tinerei, sistemul defensiv era pe cale să cedeze și 
simţi un pocnet în piept. 

— Griffin, spuse el, trebuie să ies. 

Din simulare? 

— Da. 

Nu voia să spună de ce, însă Griffin nici nu-l întrebă. 

Dă-mi un minut. 

Owen așteptă. Zhi începu să plângă. 

OK, simulare încheiată. Acum. 

Pentru prima oară, stresul mental al părăsirii simulării păru 
preferabil suferinţei de a o continua. Owen închise ochii, apoi îi 
deschise în Coridorul Amintirilor, unde se strădui să-și aducă 
aminte cine era el. Numai că-i venea greu să scape de durerea 
lui Zhi sau de rana pe care aceasta o redeschisese în el. 

Ești gata să ieși? 

— Gata. 

Realitatea ce reîncepuse să-l înconjoare îi zdrobi simţurile și-l 
făcu să revină în bârlogul Asasinilor, în subsolul casei părăginite. 
Casca odată scoasă, Griffin îl deconectă. Javier stătea lângă el, 
în picioare, privindu-l. 

— Ești OK? îl întrebă. 

— Nu știu, răspunse Owen. 

— A fost de-a dreptul brutal. 

Griffin se îndepărtă și Owen se săltă în capul oaselor, 
simțindu-se foarte trist. 

— Da, a fost. 

— Partea din Eden n-a mai apărut, spuse Asasinul. 
Deocamdată. 

— Crezi că merită să revin acolo? întrebă Owen, deși nu-și 
dorea asta. S-ar părea că Zhi a văzut-o în cort, însă pentru ea n- 
a însemnat nimic. 

— Probabil ai dreptate, zise Griffin. Ne trebuie altă abordare. 


Și Owen avea nevoie de altă abordare. De altceva. De orice 
altceva. Nu se putea gândi decât la tatăl lui, căruia îi simţea 
lipsa cu o asemenea disperare încât avea impresia că va fi 
imediat victima unei implozii, devenind un om-gaură neagră, 
care se prăbușea la nesfârșit în sine însuși. Nimic din tot ce-i 
spusese vreodată cineva, mama, bunicii sau psihologul la care îl 
duseseră ca să-l scape de suferinţe, nu putea opri procesul 
declanșat. Monroe nu-l avertizase despre ace/ Efect de 
Sângerare. 

— Ţi-e foame? întrebă Griffin. 

— Nu, răspunse Owen, cu răsuflarea tăiată. 

Sau poate că nici nu răsuflase. 

— Vino încoace. Javier se îndreptă către masa de ședințe. 
Vreau să-ţi arăt ceva. 

— Ce? întrebă Owen, cu picioarele înrădăcinate în podea. 

— Vino să vezi, insistă Javier. 

Extenuat, lui Owen i se păru dificil să facă cei câţiva pași ce-l 
despărțeau de prietenul lui. Aruncă o privire spre obiectele de 
pe masă. Dosare, hârtii și ceva care semăna cu pungile pentru 
probe folosite de polițiști. Insă numele scris cu marker 
permanent pe pungile acelea îi atrase atenţia lui Owen. Era al 
tatălui său. Se uită din nou la dosare și descoperi că și ele erau 
marcate tot cu numele tatei. 

— Ce avem aici? întrebă. 

— Dovezile de la procesul tatălui tău, răspunse Javier. M-am 
gândit că te-ai putea uita prin ele. Ca să vezi dacă le-a scăpat 
ceva anchetatorilor. 

— Cum... 

— Javier s-a purtat ca un tâlhar, spuse Griffin. Owen își dădu 
seama că Asasinul nu era deloc încântat de faptele amicului 
său. A intrat prin efracţie în depozitul Poliţiei și le-a furat. 

Owen se întoarse către Javier. 

— Serios? 

— Nu știi ce plictisitor a fost aici. Trebuia să fac ceva. 

Lui Owen nu-i venea să creadă. Se uită din nou la teancul de 
dovezi și observă, înghesuită în spatele celorlalte pungi cu 
probe, una mai mică, în care se afla un tampon de bumbac. 

— Ce... Owen își dădu brusc seama exact ce vedea. E ADN. 

— Așa arată o mostră de salivă, spuse Griffin. 

— Dar a fost prelevată după jaf, adăugă Owen. 


Javier zâmbi cu gura până la urechi. 

— Prin urmare, conţine amintirea jafului. 

— Aș putea intra într-o simulare, spuse Owen. 

—  Ușurel, încercă Griffin să le domolească entuziasmul, 
uitându-se de la unul la celălalt. Da, cu aparatura adecvată, ai 
putea, însă Animusul nostru nu face așa ceva. Are nevoie de un 
subiect în viaţă, care să intre într-o simulare a propriilor amintiri. 

— Există un Animus care poate face asta, zise Owen. 

Griffin încuviinţă din cap cu oarecare reținere. 

— Da, există un astfel de aparat. Se numește Helix. Abstergo 
l-a creat după Animus. Dar, pentru a-l folosi, ar trebui să încarci 
ADN-ul decodificat al tatălui tău într-o bază de date a 
Corporaţiei Abstergo... 

— Asasinii n-au un Helix al lor? întrebă Owen. 

Griffin arătă către capătul opus al încăperii. 

— Nu-ţi dai seama ce raritate e Animusul ăsta. Frăția nu-ţi dă 
unul odată cu pumnalul secret. 

Totuși, Owen își regăsise speranţa, care-i umplea golul 
interior mai bine decât umpluseră răzbunarea și ura golul lui 
Zhi. Efectele emoţionale ale simulării păliră. Băiatul credea 
acum că are o șansă nouă de a îndrepta în sfârșit situaţia. De a 
dovedi bunicilor săi, lumii, ba chiar și mamei sale, că tatăl lui era 
nevinovat. Nu trebuia decât să găsească acel tip de Animus care 
să-i permită s-o facă. 

Se întoarse spre Javier. În ultimii ani, se gândise că pe 
prietenul său nu-l mai interesa soarta lui, însă acesta se 
expusese pericolului ca să facă rost exact de ceea ce căuta 
Owen. Luă punga cu probe. 

— Mulţumesc, îngăimă el. 

Javier ridică din umeri 

— Pentru puţin. Cum spuneam, mă plictisisem. 

— Ceea ce nu-nseamnă că n-ai fi putut fi prins, spuse Griffin. 
Şi nu asta e problema cea mai presantă acum. 

Owen îndesă punga cu probe în buzunar. 

— Corect. Partea din Eden. 

— Exact. Trebuie să-i raportez lui Gavin că simularea asta a 
fost un eșec. Poate că Rothenberg are o pistă nouă pentru noi. 

— Cine-i Rothenberg? întrebă Owen. 

Griffin se îndreptă spre un computer care nu era conectat la 
Animus. Deschise mai multe foldere, apoi un fișier cu un avatar 


generic. Silueta nu lăsa de înţeles dacă aparținea unui bărbat 
sau unei femei. Griffin arătă spre ecran. 

— Asta-i tot ce știm. 

— Dar ai încredere în el? întrebă Owen. 

— Sau în ea? adăugă Javier. 

— Da, răspunse Asasinul. Informaţiile primite de la 
Rothenberg au fost întotdeauna corecte. 

— Dar n-ar putea fi un agent dublu? zise Owen. 

— Nu, răspunse Griffin. N-a cerut niciodată nimic în schimb. 
Dacă s-ar întâmpla așa ceva, Gavin ar anula imediat acțiunea. 

— Şi dacă Rothenberg n-are instrucţiuni pentru noi? 

Griffin se întoarse din nou spre computer. E 

— Deocamdată, așteptăm. Vom vedea. Acum faceţi liniște. || 
contactez pe Gavin. 

Cei doi băieţi reveniră la masa cu probe. Owen răsfoi câteva 
dosare și câteva rapoarte. Acolo părea să se afle totul, de la 
tuburile de cartuşe, la înregistrările videocamerelor de 
supraveghere. Avea în faţă întregul caz construit împotriva 
tatălui său. Abia aștepta să-i găsească hibe. 

— A fost greu să obţii toate astea? întrebă. 

— N-a fost ceva căruia să nu-i pot face faţă. Am avut ocazia 
să conduc o mașină. Și acum știu ce poate face o grenadă dintr- 
un gard de sârmă. 

— Atunci a meritat. 

— În totalitate. 

— Prin urmare, de fapt tu ar trebui să-mi mulțumești mie, 
spuse Owen. 

— Probabil. 

Vocea lui Griffin ajunse până la ei și, peste umărul Asasinului, 
Owen zări pe ecran chipul lui Gavin. Incercă să tragă cu 
urechea, dar nu reuși să deslușească nimic din conversaţie. 
Trecură astfel câteva minute, apoi ecranul se stinse. Griffin se 
ridică din faţa computerului și veni spre ei. 

— Rothenberg nu ne-a transmis nicio informaţie. 

— Şi ce-nseamnă asta? întrebă Javier. 

Bărbatul se sprijini cu pumnii de masă. 

— Nu putem decât să presupunem că Templierii au pe cineva, 
pe unul dintre prietenii voștri, cu acces la o amintire genetică 
utilă. A ta nu ne-a condus la niciun rezultat, Owen, dar a altcuiva 
s-ar putea s-o facă. 


Tânărul se gândise deja la asta. Dacă voiau să ajungă la 
vârful de Trident înaintea celor de la Abstergo, Asasinii aveau 
nevoie de cineva cu ADN-ul potrivit. Dar cine avea ADN-ul 
potrivit? 

— Operaţiunea e acum alta, continuă Griffin. Misiunea noastră 
s-a schimbat. Trebuie să intrăm în posesia unei ţinte. 

— O ţintă cum ar fi Partea din Eden? întrebă Owen. 

— Nu. O ţintă umană. Trebuie să mă strecor în sediul 
Corporaţiei Abstergo și să-i scot de-acolo pe prietenii voştri. 


A 
CAPITOLUL CINCISPREZECE | 


David se aștepta ca dintr-o clipă în alta să vină după el Isaiah 
și Cole, femeia în uniformă paramilitară. Dacă Owen și Javier 
puteau fi /ichidați, lui ce i se putea întâmpla? 

Frica îl ţinuse treaz toată noaptea și-l urmări toată ziua. 
Uneori aproape reușea să se convingă că înţelesese greșit, că se 
agăţase de cuvinte rupte din context. Discuţia fusese probabil 
despre altceva și, dacă ar fi avut piesa lipsă, totul ar fi căpătat 
alt sens. Însă asta nu însemna că nu-și făcea griji pentru ce avea 
să se întâmple după ce Victoria viziona înregistrările 
videocamerelor de luat vederi și afla unde fusese el. 

Din fericire, încă n-o făcuse. Se părea că, în simularea ei, 
Natalya se apropia tot mai mult de Partea din Eden, iar Sean era 
implicat într-un soi de cercetare legată de creier. Ambele acţiuni 
o ţineau pe Victoria ocupată și câștigau astfel timp pentru el. 

În ziua aceea, tatăl lui venea în vizită. 

David trebuia să decidă dacă dorea sau nu să rămână acolo. l- 
ar fi putut cere tatei să-l ia acasă. Nici măcar nu era nevoie să-i 
spună ce auzise. Probabil că, așa cum se întâmplase cu ceilalţi, 
nici el nu l-ar fi crezut. David i-ar fi putut spune că era istovit. 

Dar Grace ar fi plecat cu el? 

Asta era partea dificilă. Probabil că fata ar fi preferat să 
rămână și el nu știa dacă era sau nu dispus s-o lase singură. 

Când David intră în camera de zi, sora lui își începuse deja 
micul dejun așa că se așeză lângă ea. Sean și Natalya sosiseră 
de asemenea. 

— Deci ai văzut-o? întrebă Grace. 

Natalya își duse la buze o lingură cu iaurt cu fructe de pădure, 
înghiţi, apoi dădu afirmativ din cap. 

— Ești sigură că-i Partea din Eden? întrebă Sean, încruntându- 
se ușor, ca și cum ar fi fost invidios. 

— Da, răspunse Natalya. E un pumnal asemănător celui din 
New York. 

David se gândi că nu părea prea fericită că-l găsise, având în 
vedere mai ales faptul că era tocmai motivul pentru care se 
aflau acolo. 

— Deci s-au găsit două vârfuri, zise Grace. 

— A mai rămas unul, spuse Sean. 


David se uită de la unul la altul. Vorbeau de parcă totul ar fi 
fost o întrecere și ei s-ar fi aflat, umăr la umăr, în faţa liniei de 
sosire. In clipa aceea, știu că Grace n-o să plece cu el, fiindcă nu 
se retrăgea niciodată dintr-o competiţie. 

— Aţi uitat că încă nu știm unde-i primul? întrebă Natalya. 
Poate că l-a luat Monroe, sau poate că nu. lar eu nu știu de fapt 
unde va ajunge al doilea. 

— Unde-i acum? întrebă Sean. 

— Strămoșul meu și mai multe gărzi de corp escortează trupul 
Hanului pe drumul de întoarcere în Mongolia, pentru funeralii. E 
cam la două mii de kilometri distanță. Dar am văzut pumnalul 
alături de armura Hanului, într-o căruță mare. 

— Au de gând să-l îngroape alături de Han? întrebă Sean. 

Natalya ridică din umeri. 

— Probabil. 

— Așa îl vom găsi, spuse Grace. 

— Așa îl va găsi /saiah, sublinie Natalya. 

Grace se întoarse spre Sean. 

— Ce simulare faci acum? 

— Sunt viking. Sean se sprijini de spătarul scaunului, cu 
spatele foarte drept, ca și cum fie și numai vorbind despre asta 
s-ar fi simţit mai înalt. Tocmai am provocat pe cineva la duel 
pentru dreptul de a-i conduce pe jomsvikingi. 

— Pe care vikingi? întrebă David. 

— Jomsvikingi, răspunse Sean. Cei mai buni dintre cei mai 
buni. 

— Isaiah crede că acolo se află o Parte din Eden? vru Grace să 
știe. 

— Încă nu sunt sigur, mărturisi Sean. Dar... 

În clipa aceea intră Victoria și le zâmbi tuturor. 

— E ziua de vizită, le zise ea. Grace, David, tatăl vostru e aici. 

Amândoi se ridicară de la masă în același timp și se 
îndreptară spre ușă. David încă nu hotărâse ce să spună. 
Părăsiră clădirea și intrară pe pasarela de sticlă. Ziua era 
mohorâtă, iar norii păreau mai apropiaţi și mai grei în munți. 

Inainte de a ajunge în capătul opus, Grace se opri și-l prinse 
pe fratele ei de braţ. 

— Sper că n-o să spui nicio idioţenie, da? 

Băiatul se întoarse s-o înfrunte. 

— Despre ce vorbești? 


— Despre povestea aia dementă. 

— Nu-i o poveste. Chiar așa s-a întâmplat. 

— Vrei să termini cu asta? Ascultă-te. Uită-te în jur. Chiar ai 
impresia că oamenii ăștia ies în lume să omoare copii? 

— Îți aduci aminte de „Boss” Tweed? Cel din New York? David 
își încrucișă braţele. Asta fac oamenii ăștia. 

— Asta făceau, îi atrase atenţia Grace. S-a întâmplat acum o 
sută cincizeci de ani. Mulţi au fost uciși atunci. Oameni de-ai 
noștri. Mai știi? 

Întrebarea ei îl lovi într-un punct sensibil și o durere îi strânse 
cu putere pieptul. În timpul Revoltelor înrolărilor, strămoșul său 
Abraham fusese stâlcit în bătaie de o șleahtă de irlandezi rasiști. 
David încerca să nu se gândească prea des la asta. De câte ori 
își amintea, se simţea îngreţoșat, furios și neajutorat. 

— Grace, nu devia discuţia într-acolo. 

— lartă-mă. Încerc doar să te-ajut să vezi corect lucrurile. 

EI îi întoarse spatele și-și continuă drumul. 

— Le văd într-adevăr corect. 

Grace se grăbi să-l ajungă din urmă. 

— Dar n-o să-i spui nimic tatei. Da? 

— Încă nu ştiu. 

— David... 

— Am spus că nu știu. 

Băiatul împinse ușa și trecu în holul imens din clădirea 
principală a Cuibului Vulturului. Spaţiul era destul de vast și 
suficient de deschis ca să înghită toate ecourile. David urcă 
scările late ce duceau către salonul principal. Grace îl urmă. 
Băiatul își dădu seama că sora lui dorea să continue discuţia, 
dar se stăpânea fiindcă nu voia ca tata să observe că între ei 
exista o neînțelegere. 

Odată ajunși lângă tatăl lor, acesta le zâmbi și se ridică de pe 
fotoliu. Era îmbrăcat în costumul lui albastru închis, cu cămașă 
albă și fără cravată. 

— Mă bucur să vă văd, spuse, în stilul lui tărăgănat și fără 
inflexiuni, venind spre ei cu braţele larg deschise. 

David și Grace primiră câte o îmbrăţișare, apoi se așezară toţi 
trei la o masă. 

— Ce-aţi mai făcut? Bărbatul își propti coatele pe masă, cu 
mâinile aspre, de sudor, încleștate. David? 

Grace îi aruncă fratelui ei o privire dură, pe care el se strădui 


s-o ignore. 

— Sunt bine. 

— Și tu, Grace? 

— Și eu, răspunse ea. Ţi-ai ras barba. 

— Da. Tata își trecu mâna peste obraz și bărbie. Mai ești în 
simularea cu strămoșul nostru wangaran? 

— Nu. 

Fără să-și dea seama, gura lui se strâmbă în expresia 
dezaprobatoare pe care o afișa aproape tot timpul. 

— Păcat! Mă gândeam că era o experienţă bine-venită pentru 
tine. Sistemul educaţional din zilele noastre ne abordează istoria 
de parcă ar fi început cu sclavia. Inainte de asta, imperiile și 
regatele din Africa au fost... 

— Știu, tată, îl întrerupse Grace. 

Bărbatul se întoarse spre David. 

— Străbunicul tău ce mai face? 

— E pilot de înaltă clasă, răspunse băiatul. 

— Da, asta a fost. A câștigat respectul tuturor ofiţerilor sub 
comanda cărora a luptat. Odată m-a lăsat să-i îmbrac jacheta de 
zbor. Pe mine părea atât de mare... 

— Mie-mi vine perfect! spuse David cu mândrie. 

Tata râse. 

— În Primul Război Mondial, tatăl lui a fost unul dintre 
Luptătorii din lad ai Harlemului. Poate că te vor lăsa să trăieşti și 
amintirile lui. 

— Poate, zise David. 

Bărbatul redeveni serios. 

— V-am spus întotdeauna cât de important e să știți care vă 
sunt rădăcinile. Cine sunt semenii voștri? Cine v-au fost rudele 
apropiate? De ce a fost nevoie s-ajungeţi unde vă aflaţi? Dar 
ocazia pe care o aveţi acum e mai presus de tot ce v-aș fi putut 
învăţa eu, de unul singur. Voi... voi trăiţi totul. Se întrerupse și 
se încruntă. Aș vrea să fi putut face de la bun început călătoria 
asta, alături de Abstergo. Am înţeles că încă nu l-au prins pe 
Monroe. 

— Așa-i, confirmă David. 

— E de-a dreptul criminal modul în care a profitat de voi și de 
ceilalţi. Nu i-aș fi îngăduit niciodată să vă ducă în timpul Revoltei 
înrolărilor. Sunt unele evenimente pe care n-ar trebui să le trăiţi 
niciodată, nici măcar într-o simulare. Le-am spus-o foarte clar 


directorului și doctorului Bibeau. 

— Suntem foarte bine aici, tată, interveni Grace. 

David păstră tăcerea. 

— Sunteţi fericiți? întrebă tata. Grace, îi porţi de grijă fratelui 
tău mai mic? 

— Mă străduiesc, răspunse ea, cu o tentă tăioasă a glasului 
sesizată numai de David. 

— Ştiam că pot conta pe tine. Pe chipul bărbatului reapăru 
zâmbetul. De aceea am fost de acord cu asta și sunt mulțumit 
de aranjament. 

David avu senzația că era momentul ideal să întrebe dacă n- 
ar putea să plece. De fapt, tata deschisese vorba și părea să 
accepte și ideea că, poate, locul acela nu era potrivit pentru ei. 
Dar Grace s-ar fi înfuriat și probabil că ar fi refuzat să plece. lar 
el trebuia totuși să găsească un motiv credibil pentru tatăl lui, 
altceva decât povestea despre îndemnul lui Isaiah la crimă, 
despre care știa că era atât de greu de crezut pe cât susţinea 
Grace. 

— Să mergem undeva pentru masa de prânz. 

— Unde? întrebă Grace. 

Momentul favorabil trecu și fereastra se închise. David știu că 
era blocat în Cuibul Vulturului. Deocamdată. 

XXX 

Cei trei își petrecură următoarele câteva ore împreună. Norii 
grei își ţinură promisiunea de ploaie, care se cernu printre 
copaci mai degrabă ca o ceaţă, umplând aerul cu miros de 
frunze ude și de ace de pin. Coborâră cu mașina până la poalele 
muntelui, la un restaurant chinezesc, apoi se întoarseră și tata 
își luă la revedere. 

Pe urmă avură restul zilei la dispoziție doar pentru ei. În 
weekenduri, când părinţii veneau de obicei în vizită, copiii nu se 
conectau la Animus. Ideea îi aparținuse în totalitate Victoriei. De 
curând David ajunsese să aibă impresia că, dacă lucrurile s-ar fi 
desfășurat numai după bunul-plac al lui Isaiah, ar fi stat în 
simulări douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, și șapte 
zile din șapte. 

David și Grace se uitară la un film în camera de zi. La scurt 
timp după aceea, se întoarse Sean, apoi apăru și Natalya și 
cinară împreună. Nimeni nu mai deschise discuția despre Părţile 
din Eden. In seara aceea, bucătarii din Cuibul Vulturului 


pregătiseră o supă perfectă pentru o zi ploioasă, cu cartofi și 
cârnaţi. David golise două farfurii și se gândea la a treia când 
Isaiah intră, urmat de Victoria. 

Imediat, ceva păru nelalocul său. După cum arăta, Isaiah era 
furios la culme și, simțindu-se neliniștit, David își dori să nu fi 
mâncat nimic. 

— Sper că ați petrecut o după-amiază plăcută împreună cu 
părinţii voştri, începu Isaiah, fără nicio urmă de grijă autentică; 
nici măcar nu așteptă vreun răspuns. Acum trebuie să ne 
concentrăm atenţia asupra unei probleme mult mai serioase. 

— Ce problemă? întrebă Sean. 

Isaiah se uită la David. 

— O curiozitate copilărească. 

Grace, Sean și Natalya își întoarseră privirile spre David. 

— Cred că David știe despre ce vorbesc, spuse Isaiah. Poate 
că v-a și povestit totul. 

N-avea sens să ascundă ceva sau să nege. Era evident că 
văzuseră înregistrările videocamerelor de supraveghere. Așa că 
David se aplecă în față, puse coatele pe masă și-și încleștă 
mâinile. 

— Da, le-am povestit. 

— Ce anume? întrebă Victoria. 

— N-are importanţă, zise Isaiah. Esenţial este, David, că ţi-ai 
părăsit camera în toiul nopţii și ai intrat pe furiș în zone unde 
accesul este restricţionat. A fost extrem de periculos, în garaj 
este adesea întuneric și vehiculele vin și pleacă tot timpul. Dacă 
te-ar fi lovit? Dacă ai fi rămas blocat undeva? Regulile nu sunt 
făcute ca să vi se ascundă ceva, ci ca să fiţi în siguranţă. Asta 
este principala noastră grijă. 

David nu știa ce să creadă. Până în acel punct, totul părea o 
simplă dojană pentru încălcarea regulilor, nu un ordin de 
lichidare. Se relaxă, deși foarte puţin, și se întrebă dacă nu 
cumva interpretase greșit cele auzite. 

— Prin urmare, ce-i de făcut? continuă Isaiah. Ştiţi cât de 
importanţi sunteţi pentru scopul nostru. Încă n-am aflat unde au 
ajuns ultimele două Părţi din Eden, nici ce a mai descoperit 
Monroe în ADN-ul vostru. Dar, în același timp, nu vreau să 
încălcaţi regulile impuse de securitatea acestui complex. În mod 
normal, astfel de acţiuni ar fi un motiv de concediere. Pentru 
fiecare dintre voi. 


— Poftim? Sean îl săgetă pe David cu o privire mai furioasă 
decât a lui Grace. Dar noi n-am avut nimic de-a face cu 
plimbarea lui. 

— Știu, spuse Isaiah. Și cred că, de fapt, nici David n-a vrut să 
facă vreun rău. Cum spuneam, curiozitate copilărească. 

— Deci n-o să ne trimiţi acasă? întrebă Grace. 

— Nu vreau să recurg la asta dacă o pot evita. De aceea, 
haideţi să facem o încercare. 

— Ce fel de încercare? întrebă Natalya. 

— De-acum înainte, camerele voastre vor fi încuiate noaptea. 
În improbabila eventualitate a unei urgenţe, se vor descuia 
automat. Dar altminteri veţi fi închiși în timpul orelor de odihnă. 

— Vasăzică, arest la domiciliu, zise David. 

Isaiah înălţă din sprâncene și dădu din cap. 

— Cred că i se poate spune și așa. E o consecinţă firească. 

— Adică suntem prizonieri, spuse Natalya. 

— Nicidecum, o contrazise Isaiah. Dacă preferaţi, vă puteţi 
suna părinţii să vină să vă ia acasă. Dar dacă vreţi să rămâneţi 
aici și să luaţi parte la această acţiune de mare importanţă, 
astea sunt condiţiile mele. 

Isaiah se uită, pe rând, în ochii fiecăruia. Victoria stătea în 
spatele lui, însă David nu putea citi nimic pe figura ei. Asprimea 
cu care îl fixa Sean se mai îmblânzi, dar nu mult. Natalya nu 
părea să-l privească furioasă, spre deosebire de Grace. David 
știa ce gândea sora lui. În gând, ţipa la el fiindcă îi făcuse din 
nou necazuri. Ei bine, nu era vina lui că tatăl lor o făcea mereu 
să se simtă responsabilă pentru faptele fratelui mai mic. El nu 
pretinsese niciodată așa ceva. 

— Ce spuneţi? întrebă Isaiah. Să-i sun pe părinţii voştri? S-ar 
putea întoarce să vă ia în seara asta. 

— Eu rămân, hotărî Sean. Oricum n-aveam de gând să ies din 
cameră noaptea. 

— Și eu rămân, zise Grace. Şi-mi cer scuze în numele fratelui 
meu. 

David dădu ochii peste cap. 

Victoria se uită la Natalya. 

— Tu ce vei face? 

— O să rămân, răspunse ea. Deși mă simt ca și cum aș fi 
prizonieră. 

— Sper că asta se va schimba, spuse Isaiah, apoi se întoarse 


spre David. Cum rămâne cu pasionatul nostru de vehicule 
motorizate? 

Asta confirmă bănuiala lui David că-l văzuseră suind în 
mașina cu motor cu reacţie. Dar poate Isaiah credea că nu le 
auzise conversaţia, astfel încât încuierea camerelor în timpul 
nopţii nu părea să fie o măsură atât de drastică. Dacă voia să-i 
confirme părerea, David trebuia să pretindă că nu era speriat și 
că nu dorea să plece. 

— E foarte bine așa, spuse el. 

— Gata cu excursiile nocturne? întrebă Isaiah. 

— Firește, atât timp cât ușa mea va fi încuiată. 

Directorul părea mulțumit. 

— Mă bucur că am reușit să ajungem la o înţelegere. Acum vă 
las să vă terminațţi cina. 

Le întoarse spatele și ieși din încăpere cu pași mari. 

Victoria zâmbi. 

— Ne vedem mâine-dimineaţă. 

Pe urmă plecă și ea, iar Grace sări în picioare imediat ce se 
închise ușa. 

— Când ai de gând să te maturizezi? 

— Când ai de gând să termini cu dădăceala? ripostă David. 

— Când n-o să te mai porţi ca un copil! 

— Hei, ascultă, se amestecă Sean. David, mie puţin îmi pasă 
dacă te maturizezi sau nu, dar nu vreau să strici totul pentru 
noi, ceilalţi, care ne luăm în serios activitatea. 

— De acord, i se alătură Grace. 

David clătină din cap. Îşi simţea urechile arzându-i și gura 
uscându-i-se. 

— Totuna, spuse. 

— Totuna? se răsti Grace. Nu mă lua pe mine cu de-astea. 

— De fapt, continuă David, cred... 

— M-am săturat de rivalitatea voastră frățească, îl întrerupse 
Sean. Vreau doar să mă asigur că n-o să-mi mai faci necazuri. 
Nici mie, nici celorlalţi. Ne-am înţeles? 

David își împinse ochelarii pe nas și fixă încruntat masa. 

— Ne-am înţeles? repetă Grace. 

— Mda. 

— Bun, zise Sean. Mă duc în camera mea. Ne vedem 
dimineaţă. 

— Și eu plec la culcare, spuse Grace. Nu mai suport povestea 


asta. 

David și Natalya rămaseră singuri. El păstră tăcerea câteva 
minute și, după ce se linişti, se întoarse spre fată. 

— De ce-ai tăcut? 

— Mă gândeam. 

— La ce? 

— La simularea mea. 

— Ce-i cu ea? 

Natalya ezită. 

— Cred că am luat o hotărâre: nu vreau ca Isaiah să găsească 
Partea din Eden. 


A 
CAPITOLUL ȘAISPREZECE |” 


Lui Javier îi plăcea ideea unei misiuni de salvare, dar nu și 
ideea că putea fi dat deoparte, iar Griffin nu părea să aibă de 
gând să-i ia cu el. 

— Ai nevoie de noi, îi spuse. 

— Serios? întrebă Griffin. De ce-aș avea? 

— Prietenii noștri nu te cunosc, răspunse Javier. Ce te face să 
crezi că vor veni cu tine? Dacă Templierii i-au convins că 
Asasinii sunt băieţii răi? 

Griffin zâmbi cu o oarecare superioritate. 

— Crede-mă, îi pot face pe oameni să vină cu mine împotriva 
voinţei lor. 

— Patru adolescenţi? întrebă Owen. Cât de ușor poate să fie? 

— Nu-mi este greu deloc. 

— Dar îţi va fi mai ușor cu ajutorul nostru, insistă Javier. Vor 
avea încredere în noi. 

— Așa crezi? 

— Da, răspunseră Javier și Owen, într-un glas. 

Asasinul clătină din cap. 

— Nu-i ca și cum ai da buzna în depozitul Poliţiei. Este sediul 
Corporaţiei Abstergo care are în dotare sisteme de pază mai 
bune decât unii șefi de stat. 

— Un motiv în plus să venim cu tine, spuse Javier. Cum o să 
scoţi de-acolo patru persoane dacă n-au încredere în tine? 

— Nu v-aţi încheiat instruirea. Griffin le întoarse spatele și se 
îndreptă spre un banc de lucru de lângă perete, plin cu tot felul 
de arme. Mi-aţi fi o povară. 

— Ne-ai luat cu tine pe muntele McGregor, încercă Owen să-l 
convingă. 

— Fiindcă aveam nevoie de voi să identificaţi Partea din Eden. 

— lar acum ai nevoie de noi ca să ne recunoască prietenii 
noștri, zise Javier. 

Griffin scoase din mănușa lui un soi de cartuș și-l înlocui cu 
altul. Javier presupuse că era bateria lamei electrice. Pe urmă 
Asasinul începu să-i monteze mănușii alte ataşamente, un soi de 
pistol cu săgeți, plus componente electronice cu antene și 
ecrane tactile. 

— Când m-ai însoţit ultima oară, ai încălcat un ordin direct. 


— N-o să se repete, promise Owen. 

— În plus, nu se lăsă bătut Javier, cred că într-adevăr ai 
nevoie de noi. Te-ai înfuriat când a plecat Rebecca și cred că a 
fost de îngrijorare. E puţin probabil să te încânte ideea să faci 
asta de unul singur. 

— Aici s-ar putea să ai dreptate. 

— Atunci lasă-ne să te ajutăm, spuse Javier. Ne-ai antrenat. 
Să folosim ce ne-ai învăţat. 

Griffin își mai îndesă în buzunarele hainei de piele câteva 
arme și gadgeturi, apoi se sprijini de bancul de lucru. 

— OK. 

— OK? întrebă Owen. 

— Da, răspunse Griffin. Echipaţi-vă. 

Javier și Owen schimbară priviri, apoi se apropiară de banc. 
Javier își înșfăcă echipamentul și armele favorite. Căpătase cu 
adevărat o slăbiciune pentru pistolul-arbaletă, însă, de data 
asta, luă și Owen unul. _ 

— Zhi folosea ceva asemănător, spuse el. Intr-un fel, m-am 
obișnuit cu arma asta. Fetei i-a salvat viața. 

— Atunci ai face bine să-l iei, zise Javier și puse în rucsac 
câteva dintre grenadele pe care le folosea de obicei. 

Pe bancul de lucru și pe perete se aflau însă arme pe care 
Javier nu le văzuse în depozitul lui Griffin. Alese o cutie de tablă 
de mărimea unei doze de suc. 

— Ce-i asta? 

— O grenadă care provoacă dureri mentale sau fizice, 
răspunse Griffin. Emite un val de energie oarecum asemănător 
cu microundele. Arde stratul superior al epidermei. Cauzează 
dureri ca un pat de cuie, însă nu e letală, deși te face să-ți 
dorești moartea. 

Javier își puse una în buzunar. 

— Dar asta? întrebă Owen, luând ceva care semăna a pistol. 

— Matrice de lasere, spuse Griffin. O îndrepţi spre faţa cuiva 
și orbește temporar. 

— Aproape toate armele astea par menite să producă 
disfuncţionalităţi și confuzie, remarcă Javier. 

— Pentru că adevărata armă este Asasinul, răspunse Griffin. 
Guvernele ucid la întâmplare cu dronele și cu bombele lor. 
Templierii își urmăresc scopurile, acceptând victime colaterale 
anonime. Dar noi suntem altfel. Asasinii omoară numai pe cine 


vor să omoare și conform Crezului lor. Ne înfruntăm ţintele fără 
să negăm, cu lașitate, actul. Odată ce lăsăm ceva sau pe 
altcineva să ucidă în locul nostru, nu suntem cu nimic mai buni 
decât alţii. 

Javier găsi în asta un soi de onoare. 

— Luaţi tot ce vreţi și să mergem, mai zise Griffin. 

Tânărul înșfăcă niște grenade și niște săgeți pentru arbaletă, 
apoi îl văzu pe Owen stând lângă masa cu dovezi și 
cuprinzându-le pe toate cu privirea. 

— Hei! strigă Javier. Le studiem când ne întoarcem. OK? 

— Ai dreptate. Să mergem. 

Îl urmară pe Griffin și ieșiră din casă, apoi traversară pajiștea 
năpădită de buruieni din faţa verandei, către hambarul în care 
Javier lăsase mașina. 

— Probabil că n-ai făcut plinul, nu-i așa? îl întrebă Asasinul. 

Javier nu răspunse, iar Owen îi dădu un ghiont. 

— Suiţi, spuse Griffin. 

Owen se instală în faţă, lângă șofer, iar Javier, pe bancheta 
din spate. Așteptară până ce bărbatul aduse o canistră cu 
benzină și umplu rezervorul. Pe urmă, Asasinul urcă la volan, 
porni motorul și plecară. 

Trecuse de amiază și Griffin aprecie că vor avea nevoie de 
câteva ore ca să ajungă la sediul Corporaţiei Abstergo. 

— Se numește Cuibul Vulturului, le spuse. 

— Al vulturului? se miră Javier. Vulturul nu-i un soi de simbol 
al vostru? Mă gândesc la Vederea de Vultur... 

— Te asigur că Templierii știau asta foarte bine când au ales 
numele, răspunse Griffin. 

Intrară pe șosea și se îndreptară spre nord, apoi ocoliră 
dealurile subalpine înainte de a vira către est. Pe măsură ce 
urcau, copacii erau tot mai înalţi și mai deși, iar norii întunecau 
cerut. Nu peste mult timp, stropii de ploaie începură să lovească 
parbrizul și se lăsă seara. 

Când ajunseră la o altitudine la care lui Javier îi pocneau 
urechile, Griffin opri mașina pe marginea drumului. 

— De-aici încolo mergem pe jos și încercăm să ne ferim de 
sistemele de pază folosite de Abstergo. 

Javier se uită pe geam. Ploaia se scurgea de-a lungul 
marginilor drumului asfaltat. 

— Sper că glugile noastre sunt impermeabile. 


— Da, răspunse Griffin. Ploaia nu trece prin ele, dar se-aude 
când te plângi. 

— Bună asta, comentă Owen. 

—  Ascultaţi-mă. Griffin își drese glasul. De aici înainte, 
urmăriţi-mă cu atenţie și faceţi exact ce vă spun. Suntem la 
câţiva kilometri distanţă, dar curând vom pătrunde în zona cu 
videocamere de supraveghere și pază electronică. Nu ne 
permitem să fim reperați. 

— Şi cum ne ferim? întrebă Owen. 

— Cu Vederea de Vultur. Se pare că o aveţi amândoi, 
încercaţi s-o folosiţi astfel încât să descoperiţi sistemele de pază 
și să le ocoliţi. 

— Am înţeles, spuse Javier, deși asta îl neliniștea. 

Nu-și putea folosi Vederea de Vultur la fel de firesc și la un 
nivel atât de avansat ca Owen. 

— Complexul e alcătuit din cinci clădiri. Prietenii voștri se află 
în una dintre ele. Să-i scoatem de-acolo. 

Deschiseră portierele mașinii și ieșiră în ploaie. Griffin 
avusese dreptate: haina și gluga îl ajutau pe Javier să rămână 
aproape uscat; nu simţea decât picăturile ce-i cădeau pe obraji 
și pe nas. 

— Trebuie să ne mișcăm repede, îi zori Griffin. Aţi văzut deja 
ce tehnologie de vânare a Asasinilor folosește Abstergo, 
urmărindu-ne „semnătura-fantomă”. Trebuie să fim mai iuți 
decât tehnologia asta. 

Aerul era mai rece și mai curat, necontaminat de gazele de 
eșapament și de noxele din oraș. Javier respiră adânc și se simţi 
curat pe dinăuntru. 

— Sunteţi amândoi gata? întrebă Griffin. 

— Da, spuse Owen. 

— Da, răspunse și Javier. 

Griffin alergă spre pădure, iar Owen și Javier îl urmară. 
Terenul era destul de plat, vegetaţia rară fiind acoperită de 
cetină și de frunze căzute ce alcătuiau un giulgiu permanent. 
Copacii erau înalţi, cu coroane largi, și ramurile îi apărau 
oarecum de ploaie. Din când în când, se cățărară pe stânci și 
traversară câteva păraie umflate de scurgerea apei. 

In timp ce înaintau, Javier își invocă Vederea de Vultur. Nu era 
vorba de o abilitate pe care să-și impună pur și simplu s-o 
folosească, de parcă ar fi fost ceva învăţat recent. Tot ce putea 


face era să se relaxeze, ca atunci când juca fotbal. În cazul unui 
penalty, trebuia să ignore situaţia presantă și să-și lase trupul să 
execute exact ceea ce știa. Tot așa și cu Vederea de Vultur. 
Mintea lui asimila toate imaginile, mirosurile și sunetele, 
colectând informaţii de care habar nu avea la nivel conștient. 

Când ajunseră la prima videocameră cu infraroșii, Javier o 
sesiză. Se gândi că ar fi fost posibil să-i simtă raza de acţiune și 
unghiul de înclinare și estimă pe unde trebuia să meargă ca s-o 
evite. Toţi trei reușiră. 

Continuară să se strecoare printre copaci, mai silenţioși decât 
ploaia. Când Griffin le arătă câteva fire de declanșare a alarmei 
întinse pe pământ, Javier se căţără pe trunchiul unui copac până 
la coroană, ceea ce i se păru mult mai ușor decât urcușul pe 
zidul unei clădiri. De acolo săriră din cracă în cracă și coborâră 
pe sol abia când o altă videocameră de supraveghere intră în 
raza lor vizuală. 

Parcurseră în scurt timp vreo trei kilometri și, din cauza 
furtunii, întunericul se lăsă mai devreme. Griffin îi opri la baza 
unei pante abrupte. 

— Vă descurcaţi bine amândoi, spuse. Cuibul Vulturului e pe 
culmea acestui munte. 

Javier se uită în sus, dar nu văzu vârful. 

— De aici încolo, aparatura de supraveghere este instalată la 
distanțe mai scurte și n-o să mai fie la fel de ușor s-o ocolim. 
Înaintăm încetul cu încetul. Fiţi atenţi! Pe lângă sistemele de 
pază automate, s-ar putea să dăm și peste oameni înarmaţi. 

Owen și Javier făcură semn că înţeleseseră, apoi Griffin începu 
să urce panta. La un moment dat, pământul deveni alunecos și 
lui Javier îi veni greu să-și țină echilibrul, ceea ce-l forță să-și 
folosească și mâinile, urcând în patru labe. Nu foarte departe în 
susul  povârnișului, întâlniră primul obstacol: un șir de 
videocamere supraveghea toată pădurea. 

Se adăpostiră în spatele unor copaci și Griffin armă ceva pe 
mănușa lui, lovind un ecran tactil. 

— Fiţi gata să treceţi, le șopti. 

Își îndreptă mănuşa spre una dintre videocamere, apoi ţâșni 
scurt o rază luminoasă extrem de subţire. 

— Acum! șuieră el. 

O rupseră toţi trei la fugă și Javier văzu breșa. O videocameră 
se blocase, dându-i posibilitatea să se strecoare prin golul 


îngust. Owen îl urmă, iar imediat după el trecu Griffin. Odată ce 
ajunseră cu bine dincolo de zona supravegheată, Javier observă 
că videocamera reîncepuse să funcţioneze. 

— Ce-a fost asta? întrebă Owen. 

— Interferenţă laser, răspunse Griffin. Videocamerele astea 
sunt inteligente, programate să urmărească mișcarea. Pur și 
simplu i-am trimis un semnal care a făcut-o să se orienteze 
aiurea, perturbându-i programul pentru câteva secunde. 

Griffin se puse din nou în mișcare, iar Javier îi șopti lui Owen: 

— Trebuie să-mi fac rost de o mănușă din astea. 

Urcară vreo zece metri, ocolind alte videocamere și alți 
senzori. Javier observă câteva arme cu declanșare automată 
montate pe copaci, gata oricând să prindă viaţă. Ploaia continua 
să cadă, neîntrerupt, mărunt, uniform, și, pe măsură ce se 
apropia miezul nopţii, Javier începea să-și vadă tot mai des 
răsuflarea ca pe o șuviţă de abur. 

— Temperatura noastră poate fi o problemă, spuse Griffin. 
Jachetele ne ascund o mare parte a semnăturii, dar dacă aici se 
face prea frig, o să ieșim în evidenţă, cu o temperatură diferită 
de cea ambiantă. 

— Şi ce-i de făcut? întrebă Javier. 

— Încercaţi să rămâneţi cât mai calmi, ca să nu vă crească 
nici presiunea sângelui, nici temperatura corpului. Până acum 
am reușit să păcălim sistemele de pază, dar va fi tot mai greu s- 
ajungem până la prietenii voștri. 

În curând panta își reduse înclinarea cu câteva grade, 
ușurându-le ascensiunea, totuși se răriră și copacii, oferindu-le 
mai puține  ascunzișuri unde să nu-i poată detecta 
videocamerele de supraveghere tot mai numeroase. Înaintarea 
deveni mai lentă și bine calculată, cu scurte deplasări bruște, 
sărituri și rostogoliri din loc în loc. 

În cele din urmă, ajunseră în faţa unui gard înalt de șase 
metri. Nu era de sârmă, ca al depozitului Poliţiei. De ambele sale 
părţi, terenul fusese defrișat pe o bandă lată de zece metri, iar 
gardul părea construit din stâlpi groși, ce alcătuiau o reţea 
compactă. Nu puteai nici să te strecori printre ei, nici să creezi o 
breșă aruncând o grenadă. In plus, probabil că era electrificat și 
cu senzori tactili. 

Mușcându-și buzele, Griffin îl fixă îndelung cu privirea, apoi 
ridică mănușa. 


— Să văd dacă pot afla ceva despre el. 

Javier și Owen rămaseră în așteptare. 

Printre copacii de dincolo de gard, Javier întrezări o clădire ce 
părea de sticlă. Strălucea, luminată în interior, cu coridoare și 
birouri clar vizibile. Dacă ar fi reușit să se apropie destul de 
mult, asta i-ar fi ajutat să-și găsească prietenii cu mai multă 
ușurință. 

— Nu pot obţine prea multe informaţii, spuse Griffin, însă 
presupun că dacă încercăm să suim pe gard, cineva va afla că 
suntem aici. Dacă încercăm să-l tăiem, se va întâmpla același 
lucru. Dacă încercăm să-l dezactivăm, la fel. lar dacă nu vrem să 
ne facem cunoscută prezenţa, va trebui să trecem peste el fără 
să-l atingem. 

— Clădirea aia nu-i prea departe, zise Javier. 

— Așa-i, admise Griffin, dar complexul este mare. E una dintre 
cele cinci clădiri. 

— Poţi sări peste gard? întrebă Owen. 

Griffin miji ochii. 

— Nu, însă tiroliana ne va fi de ajutor, deși sunt aproape sigur 
că ne vor detecta și așa. 

— Nu s-ar zice că avem de ales, spuse Javier. 

Bărbatul se uită prin gard către pădurea din partea opusă și, 
în final, păru să ia o hotărâre. 

Se căţără între ramurile unui copac din apropiere, până la o 
înălţime mai mare decât a gardului, și de acolo lansă coarda, pe 
care Javier abia o desluși în întuneric. 

Asasinul fluieră, iar Owen și Javier i se alăturară. Javier se uită 
în jos, spre gard, apoi urmări cu privirea cablul care dispărea 
între crengi, la vreo cincisprezece metri distanţă de ei. Vederea 
de Vultur îi dezvălui mai multe videocamere de supraveghere și 
se gândi că, odată suspendat de cablu, n-avea cum să se miște 
fără să nu fie reperat. 

— Trebuie să traversaţi repede. Griffin fixă de cablu un 
scripete. Vă prindeţi cu o mână de ăsta și înaintați trăgându-vă 
cu cealaltă mână. Dacă se declanșează vreun sistem de alarmă, 
vă continuaţi pur și simplu drumul. Tu treci primul, îi făcu semn 
lui Owen. 

Acesta respiră adânc și se prinse de scripete. 

— Ne vedem dincolo de gard, spuse Javier. 

— Exact, încuviinţă Owen. 


— Împinge-te în copac, îl sfătui Griffin. 

Băiatul se întoarse cu fața către gard și se propti de trunchi, 
trecându-și un picior în jurul cablului. 

— OK, spuse. li dau dru... 

O sirenă urlă, destul de tare pentru ca Javier să tresară 
violent, gata să alunece de pe cracă. Lumini strălucitoare se 
aprinseră de o parte și de alta a gardului și în depărtare se 
auziră strigăte. 

— Noi am făcut asta? întrebă Javier. 

— Nu cred, răspunse Griffin. Videocamerele nu pot detecta 
cablul, iar Owen încă nu s-a mișcat. Altceva le-a pus în funcţiune 
sistemul de pază. In Cuibul Vulturului se va restricționa accesul 
și asta ne va îngreuna situaţia. 

— Ce facem? întrebă Owen. 

— Traversăm. Repede! 

Owen dădu din cap, își reluă poziția și se avântă în spaţiul 
deschis. Scripetele zumzăia pe cablu, iar el se trăgea cu cealaltă 
mână. Acoperi repede distanţa și dispăru între copaci, iar Griffin 
atașă un alt scripete. 

— Acum tu. 

Javier se prinse de scripete și-l urmă pe Owen. Era mai greu 
decât părea și se simţi tot timpul expus și vulnerabil. Oricine l-ar 
fi observat ar fi putut să-l împuște cu ușurință. Traversă, 
trăgându-se și alunecând, până se văzu în adăpostul oferit de 
copacii din partea opusă. 

— În alte împrejurări, traversarea asta ar fi fost amuzantă, 
spuse Owen. 

Pe urmă sirena amuţi, dar luminile rămaseră aprinse. 

— Mă întreb ce-o fi însemnând asta, zise Javier. 

Dintre copaci se auziră strigăte, apoi o unitate de agenţi 
Abstergo ieși în pădure în spaţiul deschis din faţa gardului, 
foarte aproape de Owen și de Javier. Purtau aceleași uniforme 
paramilitare negre și aveau căști pentru detectarea Asasinilor și 
arme. Erau opt și unul dintre ei arătă destul de repede către 
coardă, apoi se uită în direcţia lui Griffin. 

— Trebuie să plecăm de-aici, spuse Javier. 

Owen scosese deja o grenadă EMP, pe care o aruncă înspre 
agenţi. Numai că grenada atinse pământul fără să aibă vreun 
efect. 

— Griffin va trebui să găsească alt mod de traversare, zise 


Javier. lar noi o să fim prinși dacă rămânem aici. 

Owen aprobă din cap. Rapid și fără zgomot, își schimbară 
poziția, se repeziră către următorul copac și-și continuară 
alergarea liberă până când considerară că se îndepărtaseră 
destul de mult ca să fie în siguranţă, apoi se lăsară să cadă la 
pământ. 

Clădirea de sticlă era acum mult mai aproape și Javier zări, la 
o oarecare distanță, alte două clădiri, unite între ele prin 
pasarele acoperite. 

Reușiseră să pătrundă în Cuibul Vulturului, dar rămăseseră pe 
cont propriu. 


A 
CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE |” 


Grace stătea întinsă pe patul ei, clocotind. Nu era obosită, cel 
puţin nu simţea oboseala aceea care te ajută să dormi. O 
obosise David, o adusese la limită. Nu cu mult timp în urmă, se 
considerase răspunzătoare pentru el, fără s-o deranjeze câtuși 
de puţin. David era fratele ei mai mic și ea îi purta de grijă cu 
încântare. 

După ce Monroe îi atrăsese în războiul acesta secret, singurul 
ei scop fusese siguranţa lor. Când începuseră simularea din New 
York, își făcuse griji mai ales pentru David, așa cum se întâmpla 
și acasă. Insă dinamica simulării încurcase totul. 

David trăise amintirile lui Abraham, iar Grace, pe ale fiicei 
acestuia, Eliza. Inversarea rolurilor tulburase ordinea firească 
din mintea lui Grace, fiindcă David devenise, brusc, cel care 
avea grija ei. Experienţa îl influenţase și pe el, deoarece 
începând de atunci, nu-i mai dăduse aceeași ascultare. Făcea 
ce-i trecea lui prin cap. 

De exemplu, să se plimbe în zone restricţionate, aducându-le 
astfel necazuri tuturor. 

Grace nu știa ce concluzii să tragă din povestea lui. Era totuși 
înclinată să presupună că se lăsase stăpânit de propria sa 
imaginaţie. De asemenea, aborda Animusul într-un mod destul 
de imatur. Din perspectiva lui David, totul continua să fie un joc, 
iar Grace nu mai voia să fie responsabilă pentru el. Asta o 
secătuia de puteri. Experiențele din amintirile lui Masireh o 
făcuseră să-și dorească un frate pe al cărui ajutor să poată 
conta. 

Ploaia continua să cadă. Grace rămase întinsă, ascultând 
răpăitul picăturilor și întrebându-se în amintirile cărui strămoș 
va intra în continuare. Poate că acum ea va găsi Partea din 
Eden, nu Sean și vikingul lui. 

Gândurile îi hoinăreau și, în scurt timp, se lăsă pradă 
somnului, cu furtuna drept cântec de leagăn. Pe urmă ușa se 
încuie automat, cu un pocnet, trezind-o. 

Se uită în direcţia zgomotului și oftă. Nu-i plăcea că 
impusese încuierea camerei. Presupunea că nici celorlalţi, 
asta era situaţia de faţă, din cauza lui David. 

Se dădu jos din pat ca să se spele pe dinţi, în lumina aspră și 


se 


i 
însă 


rece a băii. Pe urmă vru să-și pună pijamaua, dar, înainte de a 
începe să se dezbrace, se declanșă o alarmă. 

Ecoul sirenei se auzea dintr-un capăt în celălalt al 
complexului. 

Era o situaţie de urgenţă? 

Se uită la ușă, așteptându-se să se deschidă, așa cum le 
promisese Isaiah, totuși nu se întâmplă nimic. Mai trecu o 
secundă, apoi încă una, dar ușa rămase încuiată. Șuierul ascuţit 
al sirenei nu se opri. Grace se simţi cuprinsă de panică. Se duse 
la fereastră și se uită afară, însă nu văzu decât niște lumini 
îndepărtate, aprinzându-se și stingându-se printre copaci. 

Era un incendiu? Un accident? Sau poate doar un exerciţiu? 

Ca să nu aibă dubii în privinţa ușii, o încercă, dar nu se 
deschise. 

Fata se plimbă agitată prin cameră și, peste câteva minute, 
alarma încetă pur și simplu. 

Grace se opri și ascultă, însă nu mai auzi nimic, iar luminile 
din exterior rămaseră aprinse. 

Orice ar fi fost, părea să se fi încheiat. Se gândi că poate 
fusese într-adevăr doar un exerciţiu. Data viitoare putea fi de 
folos o avertizare din partea lui Isaiah sau a Victoriei. 

Lăsă lumina din baie aprinsă și se întoarse în pat, dar nu-și 
puse pijamaua, cu gândul că altă alarmă ar fi putut s-o 
trezească iarăși în timpul nopţii. Trecu ceva vreme până când 
reuși din nou să adoarmă. 

XXX 

O trezi un alt pocnet al ușii și Grace se săltă în capul oaselor. 

Ceva nu era în regulă. Se uită în jur, ascultând și încercând 
să-și dea seama ce se întâmpla, apoi înţelese că problema era 
baia. Lumina lăsată aprinsă acolo se stinsese. De fapt, toate 
luminile din acea parte a Cuibului Vulturului erau stinse, chiar și 
cele exterioare. 

Ușa camerei scârţâi ușor și fata sări din pat. 

— Grace? 

— David? 

Ușa se deschise și fratele ei intră. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Grace. 

— Habar n-am. Ușa mea tocmai s-a descuiat și s-a deschis. 

— Şi a mea la fel. S-a întrerupt curentul. 

— Ar trebui să vedem ce-i cu Sean și cu Natalya. 


Grace se declară de acord, așa că ieșiră din cameră și se 
furișară pe coridorul tăcut și întunecat, cu lumina lunii 
strecurându-se prin sticla încă udă de ploaie. Părea că furtuna 
încetase. 

La primul colţ al coridorului, se ciocniră cu Natalya, care ţipă 
scurt și sări înapoi, nedându-și seama cine era acolo. 

— Ești OK? o întrebă David. 

— Da, cât se poate de bine, răspunse ea atingându-și pieptul. 
Voi? 

— Şi noi, răspunse Grace. Ai auzit sirena? 

— Da. 

— L-ai văzut pe Sean? întrebă David. 

— Cred că-i tot în camera lui. 

Mai merseră puţin împreună și găsiră ușa lui Sean descuiată și 
întredeschisă. 

— Sean? murmură Natalya, dar nu primi niciun răspuns. 

— Sean, spuse David mai tare. 

Grace auzi din interior foșnetul așternutului, apoi o voce 
nesigură: 

— Ăăă... Cine-i? 

— Noi suntem. S-a întrerupt curentul electric, zise David. 

— O clipă. 

Se auzi zgomotul familiar al scaunului cu rotile și, după câteva 
momente, Sean deschise larg ușa. 

— Ce faceţi aici? N-ar trebui să ieșim din camere. 

— S-a oprit curentul electric, repetă David. 

— Şi ce dacă? 

— N-ai auzit sirena? întrebă Grace. 

Sean se frecă la ochi și căscă. 

— N-am idee despre ce vorbeşti, crede-mă. 

Grace știa că se petrecea ceva, chiar dacă Sean părea să 
ignore asta cu desăvârșire și chiar dacă nu pricepea cum putea 
dormi cineva cu tot zgomotul acela. Se uită spre capetele 
coridorului, întrebându-se ce ar fi trebuit să facă. 

— Ar trebui să rămânem aici? întrebă Natalya. 

— Ce vrei să spui? se miră Sean. Bineînţeles că trebuie să 
rămânem aici. 

— Nu știu, zise David. Ceva nu-i în regulă. 

Sean desfăcu braţele. 

— Ce anume? E doar o pană de curent. 


— Dar sirena..., spuse David. 

— Despre ce sirenă tot vorbiţi? îl întrerupse Sean. 

— Mă duc s-arunc o privire, zise Natalya întorcându-le 
spatele. 

— Vin și eu, spuse David. 

Sean se uită la Grace, cu gura pe jumătate deschisă și cu 
fruntea încruntată, și fata știu la ce se gândește. Făceau exact 
ceea ce le mai adusese necazuri, iar el nu voia să fie dat afară 
din Cuibul Vulturului. Nici Grace nu-și dorea asta. 

— Pe mine să nu contaţi, spuse Sean îndreptându-și scaunul 
înapoi în cameră. Nu merg cu voi, încheie el discuţia și trânti 
ușa. 

Natalya și David se opriseră câţiva pași mai încolo și se 
întorseseră spre Grace. 

— Vii? întrebă David. 

Ea n-ar fi vrut, dar, spre deosebire de Sean, auzise alarma. 
Curentul electric fusese întrerupt și cu siguranţă se întâmpla 
ceva. O clipă mai târziu, ajunse la concluzia că, orice ar fi fost, 
nu voia să-i facă faţă de una singură. 

— Unde vă duceţi? întrebă când li se alătură celorlalţi. 

— Nu prea departe, răspunse Natalya. Vreau doar să văd ce 
se-ntâmplă în celelalte clădiri. Dacă s-a întrerupt curentul și 
acolo. 

Asta avea sens. Așa că, mergând pe vârfuri și vorbind în 
șoaptă, ajunseră la prima pasarelă, care era cufundată în 
întuneric, cum părea să fie și clădirea principală. 

— Să verificăm și-n partea cealaltă, propuse David. 

Se întoarseră pe drumul pe care veniseră și se îndreptară spre 
coridorul aflat în capătul opus. Grace avea văzul și auzul atât de 
încordate, încât începură să-i provoace halucinaţii, dându-i 
impresia că în pădure se aud strigăte. Sau poate că nu avea 
halucinaţii, ceea ce părea cu atât mai îngrijorător. De văzut, nu 
putea să vadă până acolo. 

Când ajunseră la a doua pasarelă, găsiră ușa încuiată. Dar 
Grace observă, prin geam, că nici în clădirea următoare nu era 
lumină. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă David. Unde-i toată lumea? 

— Poate c-a fost un incendiu, spuse Natalya. De-asta s-a 
declanșat alarma și s-a produs pana de curent. 

— Poate, spuse Grace. Dar... 


Ușa pasarelei pocni surd, apoi se deschise brusc și lumina 
unei lanterne se îndreptă spre ei. Toţi trei înlemniră. 

— lată-vă, spuse o voce. 

Grace recunoscu glasul, care rezonă adânc în mintea ei. 

— Monroe? întrebă David. 

Lumina cobori spre podea, luminând indirect holul, și-l 
recunoscură. Purta aceeași uniformă paramilitară ca agenţii 
Abstergo, avea părul lung strâns în coadă de cal și barbișonul îi 
mai crescuse, iar fața îi era ceva mai suptă decât la ultima lor 
întâlnire. 

— Sunteţi OK, copii? întrebă el. 

— Suntem bine, răspunse Grace. Ce... 

— Tu ai făcut asta? interveni David, arătând în jur cu un gest 
larg. 

— Te referi la curentul electric? Da, eu l-am întrerupt. lar 
acum o să vă scot de-aici. Unde-s ceilalți? 

— Sean e în camera lui, spuse David. 

— Pe Owen și pe Javier i-aţi văzut? întrebă Monroe. 

— Nu, zise Natalya. Au fugit odată cu tine, cu săptămâni în 
urmă. 

Monroe își înclină capul spre umăr și se încruntă. 

— OK. Atunci, dacă sunteţi doar voi, după ce-l luăm pe Sean... 

— N-o să vină, îl întrerupse Grace. 

— Cum adică? se miră Monroe. 

— Vrea să rămână aici. 

— Eşti sigură? 

— Cât se poate de sigură. 

Monroe ezită, apoi dădu din cap și spuse: 

— Trebuie să hotărască singur. 

Grace nu știa ce să mai creadă despre Monroe, mai ales după 
cele aflate de la Isaiah. Monroe era labil și se răzvrătise. Nu se 
putea decide dacă să aibă încredere în el sau să-l trădeze și nu-i 
plăcea să se afle în situaţia asta. 

— N-ar fi trebuit să vii aici, îi spuse. 

David se întoarse spre ea. 

— De ce? 

— E OK, încercă Monroe să fie conciliant. Mi-am închipuit că s- 
ar putea ajunge aici. Isaiah poate fi extrem de convingător. Ştie 
exact ce vreţi să auziţi și nu ezită să v-o spună tocmai când 
aveţi cea mai mare nevoie de explicaţii. 


— Ne-a povestit despre tine, zise Grace. 

— N-am nicio îndoială că v-a povestit câte ceva despre mine, 
ripostă Monroe furios. Însă povestea e mult mai lungă și avem 
timp s-o descâlcim. S-ar părea că fiecare dintre voi trebuie să ia 
o hotărâre. Veniţi cu mine sau rămâneţi aici. 

— Eu vin cu tine, hotărî Natalya. 

Asta o surprinse pe Grace. Crezuse că Natalya colabora de 
bunăvoie cu Templierii, urmărind același ţel ca toţi ceilalţi. Doar 
ajunsese mai aproape decât oricine de atingerea scopului. 

— Și eu, spuse David. 

— Poftim? Grace se răsuci spre el. Nu pleci nicăieri! 

— Ba da, plec, o înfruntă băiatul. Știu că nu mă crezi, dar 
Isaiah se va întoarce împotriva voastră. E numai o chestiune de 
timp. Deja vă ţine Încuiați noaptea. Trebuie să vii cu noi. 

— Hotărârea îi aparţine, spuse Monroe. Şi trebuie s-o 
acceptăm. Nu oblig pe nimeni să facă nimic. Dar, dacă veniţi cu 
mine, trebuie să plecăm acum. 

— Unde? întrebă Natalya. 

— Am un vehicul care ne așteaptă, răspunse el. Pe aici. 

Le întoarse spatele și se îndreptă spre pasarela pe care 
venise. Natalya îl urmă, iar David făcu câțiva pași dincolo de ușa 
tunelului de sticlă înainte de a se întoarce spre Grace. 

— Vii? o întrebă. 

Grace nu știa ce să facă. Își simţea picioarele înfipte în podea. 
Nu știa dacă se putea încrede în Monroe. Totuși, David avea 
dreptate. Şi ea începuse să se îndoiască de Isaiah. Dar cum ar fi 
putut să lase în urmă tot ce-i ofereau Abstergo și Templierii? 
Cum rămânea cu fratele ei? 

— Grace? insistă David. 

— Eu nu... 

Luminile se reaprinseră brusc. Grace și David se uitară în sus, 
apoi unul la altul, iar în clipa următoare ușa pasarelei zumzăi și 
începu să se închidă. 

— Nu! strigă David, repezindu-se spre ea. 

Și Grace făcu același lucru, dar ușa se închise înainte ca 
vreunul dintre copii să ajungă lângă ea. Cei doi fraţi erau acum 
separați de un perete de sticlă. Grace încercă mânerul, însă ușa 
nu se deschise, iar ecranul tactil al încuietorii redevenise 
funcţional. 

— David, n-o poţi deschide din partea cealaltă? 


— Nu! Nu se deschide! 

Grace îl auzi pe Monroe înjurând. 

— Fir-ar să fie! Îmi pare rău! Trebuie să plecăm imediat. 

— Grace! strigă David. Sparge sticla! 

— Nu poate, spuse Monroe. E antiglonţ. Aproape incasabilă. 

Ușa nu putea fi ocolită și, dacă nu plecau imediat, cei din 
partea cealaltă, printre care și fratele ei, ar fi fost prinși. lar 
Grace se temea de ceea ce li s-ar fi putut întâmpla lui David și 
Natalyei dacă erau prinși cu Monroe. Refuza să creadă că Isaiah 
ar fi fost în stare să le facă vreun rău, însă din moment ce 
fratele ei se afla de cealaltă parte a ușii, nu putea să riște 
gândindu-se că el se înșela. 

— Plecaţi, spuse ea. 

— Poftim? întrebă David. 

— Plecaţi! leșiţi de-aici cât se mai poate. 

— Nu plec fără tine. 

— Ba da, pleci, stărui ea. Te-am ferit întotdeauna de necazuri 
și n-o să mă opresc acum. Pleacă imediat! 

— Dar... 

— David, îl auzi Grace pe Monroe spunând. Acum sau 
niciodată. 

O nesfârșită secundă de tăcere. 

— Pleacă! repetă Grace. 

— O să ne-ntoarcem să te luăm, spuse David. Promit! 

Grace nici măcar nu știa dacă își dorea asta. Nu putea spune 
ce s-ar fi întâmplat dacă ușa ar fi rămas deschisă, dacă ar fi 
trecut sau nu dincolo de ea. Poate sosise timpul ca drumurile 
celor doi fraţi să se despartă. Abstergo și Animusul schimbaseră 
totul. Ştia doar că trebuia să-l scoată pe David în afara 
pericolului și că după aceea putea să aibă grijă de ea însăși. 

— La revedere, îi spuse. Pleacă. 

O altă pauză. 

— Pa, Grace. 

Auzi pași îndepărtându-se în fugă de ușă. Apoi se lăsă 
tăcerea. 


A 
CAPITOLUL OPTSPREZECE |” 


Owen și Javier studiară exteriorul clădirii din Cuibul Vulturului, 
ferindu-se de videocamerele de supraveghere și de santinele, cu 
speranţa că Griffin îi va ajunge curând din urmă. Owen încă nu 
înţelegea de ce se declanșase alarma, dar Templierii erau acum 
în alertă. Agenţii Abstergo patrulau peste tot, însă din fericire, 
niciunul nu purta echipamentul de detectare a Asasinilor. 

— De ce n-a avut niciun efect grenada cu impulsuri 
electromagnetice? întrebă Owen. 

— Din cauza protecţiei componentelor electronice, răspunse 
Javier. Probabil și-au perfecţionat aparatura. 

— Asta nu-mi place. 

— Ce plan avem acum? întrebă Javier. Eu zic să intrăm. 

Owen se declară de acord. Probabil că Griffin avea să se 
înfurie, dar el nu era acolo și misiunea trebuia dusă la bun 
sfârșit. 

— Uite o ușă, arătă Javier cu degetul. 

Se îndreptară spre clădire, evitând din nou videocamerele de 
supraveghere și paznicii, apoi, odată ajunși în faţa intrării, Owen 
observă încuietoarea electronică. Părea să fie nevoie de o 
amprentă sau de o altă caracteristică biometrică, dar și de un 
cifru. Scoase altă grenadă EMP. 

— lar? spuse Javier. E singurul cântec pe care-l știi? 

— Merită o încercare. 

Owen armă grenada și o izbi de consola încuietorii, însă, la fel 
ca mai devreme, nu se întâmplă nimic. 

— Este ecranată, zise Javier. 

— Trebuie să găsesc alt cântec, spuse Owen. 

— Trebuie să intrăm cumva. 

— Ce-ar fi să spargem sticla? 

— Facem prea mult zgomot. 

— Să urcăm pe acoperiș? 

— Merită să-ncercăm. 

Era însă greu de găsit un loc unde să te caţări pe o clădire în 
întregime din sticlă și Owen se întrebă dacă nu cumva tocmai de 
asta preferaseră Templierii s-o construiască așa. Tot Cuibul 
Vulturului părea proiectat împotriva Asasinilor. 

In cele din urmă, găsiră un copac aflat destul de aproape de 


un colţ al clădirii și urcară până la nivelul unui balcon la etajul al 
doilea, numai că distanţa era prea mare. 

— Ai la tine o coardă? 

— Cred că pot sări până acolo. 

— Eşti sigur? 

Owen spera că da. În simulările Animusului, fiind atât Varius, 
cât și Zhi, sărise la asemenea distanțe, dar se aflase în 
amintirile unor Asasini pe deplin instruiți și încă nu testase 
Efectul acela de Sângerare. Însă intraseră în criză de timp și de 
alte opţiuni. Se încordă, pregătindu-se să facă saltul. 

— Owen, spuse Javier, dacă nu-ţi reușește, o să cazi de lao 
înălțime foarte mare. 

— Ai altă... 

— Sst, îl întrerupse Javier ducând la buze degetul arătător, 
apoi îndreptându-l în jos. 

Owen se uită și văzu o agentă Abstergo care se apropia de 
copacul în care se urcaseră. Un zâmbet acoperi faţa lui Javier și 
Owen înţelese că prietenul său avea alt plan, apoi îl ghici. Javier 
îi ceru printr-un semn să coboare, ceea ce și făcură amândoi, 
fără zgomot, apoi, odată ce se văzu pe poziţia dorită, scoase 
pistolul-arbaletă. Owen îi urmă exemplul și, când agenta trecu 
prin dreptul lor, se lăsară amândoi să cadă peste ea. 

Femeia se prăbuși cu un geamăt și, înainte de a apuca să se 
ridice, cei doi își îndreptară pistoalele spre ea. 

— Mâinile sus, ordonă Owen. 

Agenta se supuse și Javier îi scoase casca. Femeia era foarte 
tânără, cu păr blond lins, buze pline și bărbie ascuţită. Pe 
ecusonul din piept scria COLE. 

— Pe voi doi vă căutam, spuse ea. 

Javier scoase grenada provocatoare de dureri. 

— Ştii ce-i asta, Cole? 

Agenta suspină adânc și încuviinţă din cap. Owen zâmbi. 

— Fă ce-ţi spunem și poate scapi de microunde. 

— Ce plan aveţi? 

Owen o împunse în spate cu pistolul-arbaletă. 

— Mișcă! 

Femeia consimţi din cap, cu mâinile încă ridicate, și Owen o 
făcu să înainteze. Mergea încet și în silă, dar, în cele din urmă, 
ajunseră la ușă. 

— Deschide-o! zise Javier. 


Cole nu se supuse și Owen îi apăsă pistolul între omoplaţi. 

— Deschide! 

Agenta clătină din cap, cu mușchii maxilarelor zvâcnindu-i, pe 
urmă puse degetul mare pe scaner și tastă un cifru. 
Incuietoarea ţăcăni și ușa se deschise. 

— Ce credeţi c-o să puteţi face înăuntru? întrebă ea. 

— O să afli după ce te trezești, spuse Javier, apoi trase în ea o 
săgeată soporifică. 

Cole se strâmbă de durere și, două secunde mai târziu, se 
prăbuși dând ochii peste cap. Owen atinse de câteva ori cu 
vârful bocancului trupul moale. Femeia își pierduse cunoștința. 

Deschise ușa și Javier îl urmă. Clădirea, strălucitor luminată, 
era din sticlă și la interior. Intrară într-un coridor cu birouri pe 
ambele părţi. Aveau armele pregătite, iar Owen își păstră 
Vederea de Vultur în alertă. Panourile de sticlă le reflectau 
siluetele, dându-le impresia că nu sunt singuri. 

Odată ajunși la capătul coridorului, pătrunseră într-un hol 
imens. Owen se uită la plafonul aflat la câteva niveluri deasupra 
lor, la ascensoarele și la scările ce făceau legătura între etaje. In 
timp ce Asasinii se ascundeau în case dărăpănate și în magazii, 
Templierii își urmăreau scopurile în astfel de clădiri. Diferenţele 
de putere și de bogăţie făceau ca misiunea Asasinilor să pară 
aproape inutilă. 

— Încotro? întrebă Javier. 

— Nu știu, spuse Owen. Să ne uităm puţin pe-aici. 

După primii trei-patru pași făcuţi pe podeaua lucioasă a 
holului, luminile se stinseră brusc, toate în același timp, și 
clădirea se scufundă în beznă. 

— Cineva a întrerupt curentul, zise Javier. 

Ochii lui Owen încă nu se obișnuiseră cu întunericul, dar 
Vederea lui de Vultur îi dezvălui că prietenul său se afla la câţiva 
pași distanţă. 

— Poate c-a fost Griffin. 

— Să sperăm, spuse Javier. 

Hotărâră să meargă mai departe. Owen chiar se simţea mai 
bine așa și în cele din urmă nu-l mai deranjă lipsa luminii. La 
parter nu găsiră decât săli de ședințe și un bar imens. Urcară la 
primul etaj, dar, înainte de a ajunge prea departe, traseră 
concluzia că acolo nu erau decât birouri. 

— Nu pare genul de loc în care să-i ţină pe Grace și pe ceilalţi, 


zise Owen. 

— Poate că sunt în una dintre celelalte clădiri? sugeră Javier. 
Parcă am văzut că o pasarelă duce acolo. 

— Să verificăm. 

Se întoarseră la parter și traversară holul către pasarelă, a 
cărei ușă nu era încuiată și se deschise. Intrară în tunelul în 
întregime de sticlă și se grăbiră să ajungă în capătul opus, unde 
pătrunseră în altă clădire, mai mică. 

Pereţii exteriori erau tot din sticlă, nu însă și cei din interior. 
Trecură prin mai multe coridoare și Owen încercă o ușă. Dădea 
într-un alt bar, mai mic. lar pe coridorul următor găsiră ceva ce 
părea a fi un Animus, dar un model mult mai apropiat de forma 
corpului uman. Avea un harnașament suspendat de un inel 
plasat la înălțimea brâului, cu un soi de exoschelet metalic și tot 
felul de conexiuni, plus o cască. 

— Cred că suntem pe pista corectă, spuse Owen. 

Dincolo de următoarele câteva uși se aflau aparate Animus 
similare, dacă într-adevăr asta erau, fiecare în propria sa 
încăpere. Locul părea un soi de simulator la scară industrială. 

— Sunt șase, remarcă Javier. 

— Am fi fost toţi șase aici, dacă Templierii ne-ar fi prins și pe 
noi. 

Continuară să înainteze și, în cele din urmă, ajunseră într-un 
fel de dormitor, numai că era pustiu, cu așternutul răvășit, ca și 
cum cineva ar fi plecat în grabă; de o tăblie a patului atârnau 
pantalonii de pijama ai unei fete. 

— E una dintre camerele lor, zise Owen. 

— Atunci ei unde sunt? 

Înainte ca Owen să găsească vreun răspuns, luminile se 
reaprinseră. Asta însemna că puteau fi văzuţi cu ușurință din 
afara clădirii... iar pădurea mișuna de agenţi. 

— Să-ncercăm în clădirea următoare, propuse Owen. 

Javier încuviinţă și, mergând numai pe coridoarele lăturalnice, 
plecară în căutarea altei pasarele. In scurt timp, găsiră una, dar 
ușa ei avea încuietoare electronică, asemănătoare celei pe care 
o deblocase Cole. Insă agenta rămăsese afară, fără cunoștință, 
iar ei nu puteau deschide ușa. 

— Aud pe cineva apropiindu-se, spuse Javier. 

Owen desluși tropăit de bocanci de cealaltă parte a ușii. Se 
ascunseră iute după un colţ, apoi un bărbat înalt, în costum de 


culoarea cărbunelui, intră însoţit de mai mulţi agenţi în 
uniforme. 

— Asiguraţi-vă că sunt în continuare închiși în camerele lor, 
ordonă el. 

— Da, domnule. 

— Şi găsiţi-o pe Cole! strigă el în urma lor. 

Owen n-avea idee cine era bărbatul în costum, dar părea 
evident că era un șef și că nici el nu știa unde se aflau Grace și 
ceilalți. Peste câteva clipe, avea să descopere că lipsesc din 
camerele lor. 

Javier îl bătu pe Owen pe braţ și arătă către ușă. Rămăsese 
deschisă, dar se închidea și nu părea că vor ajunge la timp 
lângă ea. 

Owen își scoase pistolul-arbaletă și trase. Săgeata se înfipse 
în garnitura de cauciuc a ușii, împiedicând-o să se închidă 
complet. 

— A mers, șopti el cu sinceră surprindere. 

Se repeziră spre deschizătură, apoi Owen smulse din mers 
săgeata, iar ușa se închise în urma lor. Alergară pe pasarelă, 
care era mai lungă decât prima și pătrundea în munte nu 
departe de colț. Coborâră o scară, apoi podeaua redeveni plată 
și ajunseră în faţa unei uși montate în versant. 

— Intrăm? întrebă Javier. 

— li căutăm până dăm de ei, spuse Owen. 

— Mă întreb dacă Griffin n-a ajuns înaintea noastră. 

Owen n-avea de unde să știe. Deschise ușa și aruncă o privire 
înăuntru. Văzu un coridor care părea pustiu, aşa că intrară. În 
celălalt capăt, o ușă dublă permitea trecerea într-un garaj plin 
cu autoturisme și furgonete. Băieţii se îndreptară într-acolo, 
scrutând toate coridoarele laterale pe lângă care treceau. Owen 
asculta și simţea, lăsându-și Vederea de Vultur să-l avertizeze 
de orice pericol. În dreptul ușilor duble se opriră și Owen scană 
încăperea. 

lnăuntru, mai bine de doisprezece agenţi stăteau în grupuri 
de câte trei sau patru. Dar nu erau numai ei. Owen simţea și alţi 
oameni în garaj și-i căută până îi descoperi după sunetele pe 
care le scoteau și după mișcările aproape imperceptibile ale 
furgonetei în care se ascundeau. 

— Ei sunt, îi șopti lui Javier, arătându-i vehiculul. Ei trebuie să 
fie. 


— Sunt blocați. 

Situaţia nu putea decât să se înrăutățească odată ce toţi 
ceilalţi agenţi ar fi aflat că le fugiseră prizonierii. 

— Trebuie să le distragem atenţia, zise Owen. 

— Nu putem scăpa de toţi. 

— Trebuie să-ncercăm. Folosește împotriva grupului de acolo 
grenada provocatoare de dureri. Eu îi orbesc pe ceilalți cu 
pistolul cu laser, iar tu îi dobori cu arbaleta. 

— Sper să meargă, spuse Javier, destul de nesigur. 

— Ești gata? 

Javier încuviință și scoase grenada. Owen își armă pistolul. 

— Încearcă s-o arunci cât mai departe de noi și de furgoneta 
în care s-au ascuns prietenii noștri, îl atenţionă Owen. Tu dai 
semnalul. 

Javier se pregăti să arunce, apoi spuse: 

— Acum. 

Owen ridică pistolul și ţinti, în timp ce grenada zbură prin aer 
și se izbi de ciment în partea opusă a garajului. Se auzi un scurt 
zumzet puternic, apoi cei patru agenţi din apropiere se 
prăbușiră urlând pe podea. 

Cu atenţia distrasă de zgomotul produs de grenadă, ceilalţi 
agenţi deveniră ţinte ușoare pentru Owen, al cărui pistol cu 
laser le ardea ochii. Javier alerga pe urmele lui, slobozind din 
arbaletă săgeți soporifice. 

Primul atac reuși. Nouă-zece agenţi căzură în câteva clipe, 
însă ceilalți începuseră deja să se regrupeze, adăpostindu-se. 

— Ascunde-te! strigă Owen, apoi și el și Javier se ghemuiră 
printre mașini. 

Căștile le permiteau agenţilor să comunice între ei, ceea ce 
însemna că Owen nu avea cum să-i audă și să le anticipeze 
mișcările și, din cauza ecranării, nici nu le putea scoate din 
funcțiune aparatura electronică. Dar Vederea de Vultur îl 
avertiză că șase inamici se apropie din direcţii diferite, cu 
armele pregătite, care, spre deosebire de ale sale și ale lui 
Javier, erau letale. 

Owen își făcu curaj, apoi ieși dintr-un salt și aruncă o grenadă 
soporifică, urmată de una fumigenă, ca să-și acopere 
retragerea. Alţi doi-trei agenţi căzură la podea, fără cunoștință, 
apoi răsună un foc de armă. Glonţul nu-l lovi pe Owen, dar, 
șocat, scăpă pistolul-arbaletă. Se aplecă și fugi, aruncând altă 


grenadă ca să câștige timp, și ajunse la vehiculele din partea 
opusă a garajului. 

Javier rămăsese pe loc și, când se risipi fumul, Owen văzu că 
patru agenţi se apropiau de prietenul lui, încolţindu-l. Owen se 
aștepta să le sosească întăriri din clipă în clipă. 

Nu știa dacă pistolul cu laser avea raza de acţiune destul de 
lungă încât să tragă din locul unde se afla, iar Templierii se 
îndepărtau de el. Nu mai avea grenade fumigene și, fără 
pistolul-arbaletă, nu-l putea ajuta pe Javier decât trădându-și 
prezenţa, oferindu-se el ţintă agenţilor. 

Se pregătea să strige, când auzi alt foc de armă. Un agent 
căzu, iar ceilalţi se împrăștiară, trăgându-l pe rănit după ei. 

Focul de armă părea să fi fost tras dintr-un punct mai 
îndepărtat al șirului de mașini, poate chiar din furgoneta în care 
se ascundeau ceilalți. 

Profitând de distragerea atenţiei agenţilor, Javier se puse în 
mișcare. Aruncă și el o grenadă fumigenă și, prin norul creat, 
traversă spaţiul deschis al garajului, către locul de unde se 
trăsese. 

— Owen! strigă o voce groasă, cunoscută, făcându-l să 
încremenească. 

— Monroe? 

— Poţi ajunge până la noi? întrebă Javier. 

Owen se furișă afară din ascunzătoare ca să vadă mai bine, 
dar, imediat ce ieși în câmp deschis, răsună altă împușcătură. 
Glonţul lovi o mașină din apropierea capului său și ricoșă, iar 
băiatul se trase înapoi. 

— Sunt blocat aici! 

In garaj rămăseseră trei agenţi și oricare dintre ei ar fi putut 
să tragă. Ghidată de bătăile puternice ale inimilor și de 
respiraţiile agitate, Vederea de Vultur îi spuse băiatului unde se 
aflau, însă tot nu avea cu ce trage în ei, iar Javier și Monroe nu 
aveau o poziţie bună. Agenţii se adăpostiseră. 

— Monroe? strigă Owen. 

— Da. 

— Ce cauţi aici? 

— Am venit să-i ajut pe copii să fugă. Tu și Javier ce faceţi în 
locul ăsta? 

— Suntem aici din același motiv. 

— De ce este Javier înarmat ca un Asasin? 


— Pentru că ne antrenează un Asasin. 

O clipă de tăcere. 

— Inţeleg. 

— Ai un plan? întrebă Owen. 

— Poate că... 

De pe coridor se auzi zgomot de pași, tot mai aproape; 
soseau întăririle. 

— Trebuie să plecaţi imediat! strigă Owen. Era destul de 
aproape de ușă ca să-și folosească pistolul cu laser. Vă acopăr 
eu. Plecaţi! 

— Nici gând! strigă Javier. 

— Plecaţi! insistă Owen. Scoateţi-i pe ceilalţi de aici! 

Primii agenţi apărură și le pârli ochii cu pistolul. Atacatorii se 
retraseră, dar sosi alt val și Owen îi orbi și pe aceia. 

— Grăbiţi-vă! strigă. 

Și continuă să tragă, respingându-i pe agenți. 

Dintr-odată, cineva tură puternic un motor, dar nu părea 
sunetul unui vehicul obișnuit. Apoi o mașină neagră demară și 
acceleră către ușile garajului. 

Owen nu încetă să tragă decât în momentul în care pistolul 
epuiză sursa de alimentare. Imediat ce se opri, în garaj dădu 
buzna un grup de agenţi. Dar ușile se deschiseseră deja și 
mașina neagră ieși înainte să fi apucat cineva să tragă în ea sau 
s-o oprească. Pe urmă, un bărbat în costum intră trufaș, 
uitându-se în toate părțile. 

— Raportaţi! 

Un agent din apropierea lui își duse mâna la ureche. 

— Ar trebui să vă adăpostiţi, domnule. Mai există o ţintă, 
poate chiar două. 

Bărbatul își netezi părul blond, dându-l peste cap, și ridică 
glasul. 

— Oricine aţi fi, ieșiţi acum. Ne-am dat seama că Asasinul 
celălalt nu face altceva decât să ne distragă atenţia și mi-am 
chemat toţi oamenii aici. Încă o sută de agenţi se îndreaptă spre 
noi. Predaţi-vă și n-o să vă facă nimeni niciun rău. 

Alt Asasin? Trebuia să fie Griffin, dându-le Templierilor de 
lucru astfel încât Owen și Javier să-i poată găsi pe ceilalţi. Owen 
oftă prelung. Măcar fugiseră. 

— Isaiah! strigă Monroe. 

Owen întoarse brusc capul în direcţia vocii. Ce căuta Monroe 


acolo? De ce nu fugise cu ceilalţi? 

— Monroe? întrebă bărbatul. E cu putinţă să fii tu? 

— les, spuse Monroe. Neînarmat. 

Din locul în care se afla, Owen îl văzu apărând dintre vehicule, 
cu braţele ridicate. Câţiva agenţi se grăbiră să alerge spre el și 
să-i lege mâinile la spate. 

Isaiah se apropie de Monroe zâmbind ușor. 

— Nu mă așteptam la asta. 

— Spune-le oamenilor tăi să lase armele. 

— De ce? 

— Fiindcă el este un copil. 

Isaiah se uită în jur. 

— Lăsaţi armele jos. 

Agenţii îi ascultară ordinul, îndreptându-și puștile și pistoalele 
spre podea. 

— Acum poţi să ieși, Owen! strigă Monroe, fără să-și ia ochii 
de la Isaiah. Nu-ţi vor face niciun rău. 

Owen nu vedea alternativă, așa că-l ascultă pe Monroe și ieși 
din ascunzătoare. 

Când apăru, Isaiah se întoarse spre el și-l privi insistent cu 
ochii săi verzi pătrunzători. 

— Tu ești Owen? 

Băiatul încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Atunci pot presupune că Javier e cel care tocmai mi-a furat 
mașina? 

Tânărul strânse din umeri. _ 

— Duceţi-l pe Owen în biroul meu, spuse Isaiah. Inchideţi-l pe 
Monroe într-o celulă. Trebuie să văd ce fac Grace și Sean. 

Asta însemna că Grace și Sean se aflau încă acolo. Owen 
crezuse că erau în mașina neagră. 

— Unde i-ai închis? întrebă. 

Isaiah ridică din sprâncene. 

— Să-i închid? Nu, Owen. Grace și Sean au preferat să 
rămână. 

Owen nu știa dacă era o minciună. Neavând de ales, nu se 
opuse când un agent îi legă încheieturile mâinilor. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE ô 


David stătea pe bancheta din spate a mașinii cu reacţie, iar 
Natalya în faţă, lângă Javier aflat la volan. În momentul 
accelerării, David se lipi înspăimântat de spătarul banchetei. 

— Scuze, spuse Javier. Mașina asta-i o bestie. 

Intră pe un drum care cobora șerpuind prin complexul Cuibul 
Vulturului și David văzu toate cele cinci clădiri. Agenţii templieri 
erau peste tot, dar niciunul nu îndrăzni să stea în calea mașinii. 
Câţiva traseră în ea, însă fiind blindată, cei mai mulţi nici măcar 
nu se obosiră să-și ridice armele. 

Intr-o curbă, Javier frână brusc, aruncându-l pe David în 
scaunul din faţă și izbindu-i ochelarii de nas. Natalya fu azvârlită 
în bord. 

— Scuze, zise el iarăși. 

— De ce ne-am oprit? întrebă Natalya. 

— Pentru el. 

Javier le arătă un bărbat care alerga spre mașină, purtând o 
jachetă de piele și o glugă ca ale lui. Un soi de cuţit electric îi 
pârâia la încheietura mâinii, însă dispăru. 

Javier deschise portiera și sări afară din mașină. 

— Tu conduci. 

Străinul se urcă la volan, iar Javier în spate, lângă David. O 
clipă mai târziu, motorul hurui și automobilul țâșni înainte. 

— Așa-i mult mai bine. 

Străinul își împinse gluga spre spate, dezvelindu-și ţeasta 
rasă, și studie bordul mașinii. 

— Unde-i Owen? 

— L-au prins Templierii. 

Străinul înjură. 

— Ei cine sunt? 

— Natalya, se prezentă fata. 

— Eu sunt David. 

Străinul dădu din cap. 

— Numele meu este Griffin. 

Natalya se uită peste umăr la Javier, apoi la Griffin. 

— Eşti... 

— Da, spuse Javier. E Asasin. 

— Chestia asta deranjează pe cineva atât de mult încât să 
vrea să coboare? 


David nu zise nimic, iar Natalya își îndreptă privirea înainte. 
Dacă Javier n-ar fi fost acolo, David cu siguranţă n-ar fi rămas cu 
Griffin. Dar se părea că atât Javier, cât și Owen îl cunoșteau pe 
Asasin și că stătuseră cu el, poate în tot timpul scurs de când se 
despărțiseră de ceilalți. 

Griffin apăsă de câteva ori pe ecranele tactile. Unul semăna 
destul de bine cu un radar, iar pe celălalt se vedea o hartă GPS, 
dar cu mai multe detalii topografice. Mai erau și alte afișaje, 
care păreau să ofere informaţii despre sistemele mașinii. 
Asasinul își trecu degetul peste câteva ecrane, apoi puse în 
funcţiune ceva care creă un fel de zumzet ambiental, acoperind 
zgomotul motorului. 

— Ce-a fost asta? întrebă Javier. 

— Modul stealth, cred, răspunse Griffin. Pentru elicoptere. 

— Elicoptere? 

David își împinse ochelarii pe nas și se uită pe geam. 

— Sunt trei și se îndreaptă spre noi, continuă Griffin. Dar nu 
vor reuși să ne detecteze. Aţi ales o mașină excelentă. 

— A fost ideea lui David, spuse Javier. 

— David are ochiul format, aprecie Griffin. Povestiţi-mi ce s-a 
întâmplat. 

Javier începu să explice cum se despărţiseră el și Owen de 
Asasin, și cum hotărâseră să-i caute singuri pe David și pe 
ceilalți. Cum intraseră ameninţând-o pe Cole și cum umblaseră 
prin complex până-i găsiseră pe toţi cei din garaj. 

— Dar tu? întrebă el după aceea. 

— Aţi făcut exact ce-am sperat c-o să faceţi, zise Griffin. Și 
am știut că trebuie să vă eliberez drumul. Mi-am făcut 
cunoscută prezenţa și am petrecut următorul scurt interval de 
timp ţinându-i pe Templieri ocupați. 

Javier se întoarse spre David. 

— Unde-i sora ta? 

— Am fost despărțiți. 

— Cred că oricum n-ar fi venit, interveni Natalya. Nici Sean n- 
a vrut să vină. 

— Au rămas de bunăvoie? întrebă Javier. 

Natalya încuviinţă. 

— Aș vrea să mă surprindă asta, spuse Griffin. 

— De ce-ar fi rămas? se miră Javier. 

— Nu știi cum e acolo, răspunse Natalya. Sunt experţi când e 


nevoie să-i convingă pe alţii să facă exact ce vor ei. Să-i 
controleze. 

Avea dreptate. Isaiah reușise, într-o oarecare măsură, să-i 
întoarcă unul împotriva altuia. Dar în ultimul moment, David n- 
ar fi plecat nici în ruptul capului dacă sora lui nu i-ar fi spus să 
plece. Își făcea griji pentru ea. Ce intenţiona să facă Isaiah 
acum, după ce o parte din ei fugiseră? Ce explicaţii urma să-i 
dea tatălui lor? Avea în continuare destul de multă nevoie de 
Partea din Eden ca să-i ţină pe cei rămași în siguranță? 

— Monroe era acolo, spuse Javier. 

Griffin dădu din cap. 

— Chiar mă-ntrebam. Probabil că el a declanșat incendiul, ca 
să facă exact ce am încercat eu să fac: să distragă atenţia 
Templierilor. Presupun că Isaiah n-a avut idee ce se petrecea de 
fapt. 

— Ce facem acum? întrebă Javier. 

Mașina cobora în viteză muntele în timp ce David privea cerul. 
Elicopterele descriau ocoluri pe cer, dar la mare distanţă. In cele 
din urmă, mașina părăsi pădurea și ajunse la nivelul solului, iar 
Griffin ieși pe autostradă, înspre sud. 

— Ne ascundem și stăm liniștiți. Nu există posibilitatea unei a 
doua incursiuni. 

— Adică îl abandonăm pe Owen acolo? zise Javier. 

— Şi pe Grace? adăugă David. 

— Deocamdată, răspunse Griffin. Așteptăm să vedem ce face 
Isaiah, apoi va fi rândul nostru la mutare. Poate că Rothenberg o 
să ia legătura cu noi. 

— Rothenberg? întrebă Natalya. 

— Un informator al Asasinilor din Ordinul Templierilor, o 
lămuri Javier. 

— Până una-alta, continuă Griffin, e-n joc Partea din Eden. Cât 
de mult s-a apropiat Isaiah de găsirea următoarei Părţi? 

— Întreab-o pe Natalya, spuse David. Ea a văzut-o. 

Natalya se crispă, însă David nu-și dădu seama dacă era 
furioasă sau speriată. 

Griffin se uită la ea. 

— E adevărat? 

— Da. Totuși, încă nu știu unde este. 

— Putem rezolva asta, zise Griffin. Dar al treilea vârf al 
Tridentului? 


— Isaiah n-are idee unde se află. Ne trimite înapoi, la diverși 
strămoși, în căutarea lui. 

— Asta s-ar putea schimba, spuse Griffin. 

— De ce? întrebă Natalya. 

— Isaiah îl are acum pe Monroe. Și pe Owen. 

— Owen n-o să vorbească, zise Javier. 

— Isaiah poate fi foarte convingător, sublinie Natalya. 

Javier chicoti. 

— Nu-l cunoști pe Owen. 

— Niciunul dintre voi nu-i cunoaște pe Templieri, accentuă 
Griffin. 

Atmosfera deveni sumbră și o vreme nimeni nu mai scoase 
niciun cuvânt. Își continuară drumul pe autostradă, mergând 
spre sud, apoi virară spre est, intrând într-o zonă deluroasă. |n 
cele din urmă, Griffin pătrunse pe un drum de ţară și, după vreo 
doi kilometri, ajunseră la o casă pe care scria NU INTRAŢI. Părea 
că se va prăbuși, dacă se sprijinea cineva de ea. Tatăl lui David 
ar fi spus că doar vopseaua o mai ţinea în picioare, numai că pe 
dărăpănătura aceea nu se vedea nicio urmă de vopsea. 

Griffin parcă mașina într-un hambar, apoi îi conduse către 
intrarea principală. larba și buruienile îi ajungeau lui David până 
la genunchi și le simţea vârfurile zgăriindu-i gambele prin 
pantaloni. 

Ajuns în faţa ușii, Asasinul tastă un cifru pe o încuietoare 
electronică, ce contrasta flagrant cu construcţia părăginită. 

— Să ne mișcăm repede. Luăm numai ce ne e necesar și 
plecăm. 

— Ti-am spus, zise Javier, Owen n-o să... 

— Owen s-ar putea să nu aibă de ales, îl întrerupse Griffin. 
Templierii se pot folosi de droguri ca să-l interogheze sau chiar 
de Helix ca să-i scotocească prin ADN. Trebuie să acceptăm că 
locul ăsta e compromis. 

Javier amuţi și Griffin le făcu tuturor semn să intre. David găsi 
că interiorul se potrivea cu exteriorul. Intr-un moment 
îndepărtat din istoria sa, casa fusese probabil foarte frumoasă și 
David își imagină că auzea ecourile trecutului, în vreme ce 
Griffin și Javier înaintau prin beznă către o ușă de sub scară. 

— Aveţi grijă pe unde călcaţi, spuse Griffin. 

Javier deschise drumul către un subsol care se potrivea mai 
bine cu Cuibul Vulturului. Asasinul avea un Animus, cu 


computere și monitoare, o masă mare de ședințe, plină de 
dosare și de hârtii, și, firește, un arsenal. 

— Aşteptaţi un minut, le ceru Griffin. Trebuie să sun pe 
cineva. 

— Pe aici, zise Javier, făcându-le lui David și Natalyei semn să- 
| urmeze. 

Îi conduse într-un colţ unde erau mai multe lăzi și un mini- 
frigider. Scoase câteva sticle cu apă, apoi se așezară. 

— Aici ați stat în ultimele săptămâni? întrebă Natalya. 

Javier clătină din cap. 

— Aici am ajuns acum două zile. Anterior ne-am ascuns într-o 
magazie. 

— Nu glumești? întrebă David. 

— Nu, din nefericire, răspunse Javier. S-ar părea că vouă v-a 
fost mult mai bine. 

David nu putea să nu fie de acord cu asta. 

— Cu ce v-aţi ocupat timpul? întrebă Natalya. 

— Ne-am antrenat, răspunse Javier. Și Owen a intrat în 
Animus. 

— V-aţi antrenat? repetă Natalya. 

Se încruntă, părând îngrijorată. 

— Acum ești Asasin? întrebă David. 

— Dacă îl întrebi pe el, nu, spuse Javier, arătând cu sticla 
către Griffin, care vorbea prin videochat cu un tip bărbos. 

— Ăla cine e? vru David să ştie. 

— Gavin, zise Javier. Cred că-i un șef al Frăției sau cam așa 
ceva. 

— Așa își spun ei? întrebă Natalya. Frăţie? 

Javier încuviinţă din cap. 

— Deci aţi intrat în Animus? Unde aţi mers? 

— Eu am fost pilot în Al Doilea Război Mondial, în cea mai 
mare parte a timpului, răspunse David. Natalya a fost războinic 
mongol. 

— Owen s-a luptat cu mongolii, spuse Javier. A fost o Asasină 
chineză. 

— El a fost? Natalya își lăsă sticla cu apă pe podea. Ea... ea a 
fost el? 

Ceva tocmai o întorsese pe dos, dar nu-i dezvăluise niciodată 
lui David multe amănunte din simularea ei. 

— Ce anume? întrebă Javier. 


Natalya clătină din cap și ochii i se umplură de lacrimi. 

— M-am.... Luptat cu o Asasină chineză. Cu o femeie tânără. 
Am rănit-o. Grav. 

— Da, el a fost, zise Javier. Dar nu cu adevărat el și, în plus, n- 
aveai de unde să știi. N-aţi intrat într-o simulare comună. Nu ca 
data trecută. 

Odată ce auzi asta, Natalya păru să se mai liniștească puţin. 

— E adevărat, șopti ea. 

— Dar care-i treaba cu Sean și cu sora ta? îl întrebă Javier pe 
David. Sunt Templieri? 

— Poate că Sean este, răspunse David. Însă nu și Grace. 

— Atunci de ce-a rămas? 

Natalya luă sticla cu apă. 

— Ti-am spus - nu știi cum e acolo. Te simţi ca într-o 
închisoare, deși nu există gratii. 

— În ultima noapte au fost și gratii, sublinie David. Ne-au 
încuiat în camere. 

— Pentru mine, asta a fost picătura care a umplut paharul, 
spuse Natalya. 

David își dăduse deja seama. Fata se hotărâse să nu mai 
colaboreze cu Isaiah după ce îi anunţase noile măsuri de 
siguranţă. 

— Dar îmi pare rău pentru Sean, adăugă Natalya. Isaiah îl 
manipulează mai mult decât pe oricare dintre noi. 

Ecranul lui Griffin se stinse și Asasinul se ridică de pe scaun. 

— Rothenberg a intrat deja în legătură cu noi, spuse. N-a fost 
încântat de incursiunea noastră. Absolut deloc. A fost cât pe ce 
să renunţe la relaţia cu noi, totuși Gavin l-a convins să se 
răzgândească. 

— Ce-a spus? întrebă Javier. 

— Isaiah își mobilizează forţele. Acum, după ce Natalya este 
cu noi, e foarte speriat și pregătește o expediţie în Mongolia. 
Ştie unde e? _ 

— Nu cu exactitate, răspunse Natalya. Insă știe în ce zonă să 
caute. 

— Şi care-i zona? întrebă Griffin. 

— Burhan Haldun. Un munte în care sunt îngropaţi o parte 
dintre marii hani. 

— E o zonă întinsă, zise Griffin. Dar se pare că Isaiah e 
disperat. 


— A aflat de ascunzătoarea noastră? întrebă Javier. 

— E concentrat asupra Părţii din Eden. Deocamdată, aici 
suntem în siguranţă. Rothenberg ne va anunţa dacă se schimbă 
ceva. Griffin scoase din frigider o sticlă cu apă. Forţele lui Isaiah 
vor fi gata de zbor către Mongolia abia peste câteva zile. Știu 
că-ţi cer foarte mult, Natalya. Știu că Templierii s-au folosit de 
tine, dar vrei să te gândești la o revenire în Animus? Trebuie să 
îngustăm zona căutărilor și s-ajungem acolo înaintea lui Isaiah. 

Natalya nu răspunse. Se ridică și se îndreptă spre masa cu 
dosare, părând să chibzuiască. Toată lumea așteptă. 

David înţelese că nu era vorba numai despre controlul 
Templierilor asupra ei. Fata nu voia să se lase controlată nici de 
Asasini. Poate că, la fel ca Monroe, ea nu dorea ca vârful 
Tridentului să fie găsit de niciuna dintre cele două societăţi 
secrete. Ce-avea să facă Griffin, dacă ea refuza să-l ajute? 

O clipă mai târziu, se întoarse spre ceilalți și ridică energic 
bărbia. 

— Vă ajut, dar cu o condiţie. 

— Ce condiţie? întrebă Griffin. 

— Ne iei cu tine în Mongolia. 

Griffin mormăi ceva, trecându-și o mână peste faţă. 

— Nu-i o hotărâre pe care s-o pot lua eu. Poate nici nu voi fi 
eu cel care va merge în Mongolia. Gavin va decide. 

— Ne iei cu tine, altfel nu vă ajut. Natalya încrucișă braţele și 
vocea îi deveni dură și rece ca oţelul. Și Isaiah va găsi vârful. 
Garantez asta. 

Pe măsură ce crescuse, David înţelesese tot mai bine că nu 
trebuia să se pună de-a curmezișul dorințelor surorii sale mai 
mari. Ea era enorm de încăpăţânată și avea o voinţă foarte 
puternică, aidoma tatălui lor. Dar acum vedea o nouă faţă a 
Natalyei și-și dădu seama că, în privinţa asta, putea rivaliza cu 
Grace, având mari șanse s-o întreacă. Era impresionat. 

— OK, spuse Griffin. 

— Adică? 

— Mă ajuţi, pe urmă mergeţi cu mine în Mongolia. 

Natalya se întoarse spre Javier. 

— Pot avea încredere în el? 

— Da. O să se ţină de cuvânt. 

— Atunci ne-am înţeles, spuse Natalya. 

Griffin oftă. 


— Habar n-am cum o să-i explic asta lui Gavin. 

— Lasă-l să stea de vorbă cu Natalya, propuse David. O să- 
nţeleagă. 

Asasinul zâmbi, apoi se îndreptă spre un dulap, din care 
scoase saci de dormit, saltele pneumatice, perne și pături. 

— Inainte de a începe orice simulare, trebuie să vă odihniţi. 
Mai ales tu, Natalya. Oboseala și Animusul nu se potrivesc. În 
seara asta l-am pierdut pe Owen, luat de Templieri. N-o să-ţi risc 
sănătatea neuronală. Ne putem permite câteva ore de odihnă. 
Continuăm mâine dimineaţă. 

David avea impresia că, în ultima oră, Griffin dăduse dovadă 
de mai multă preocupare față de ei decât Isaiah în câteva 
săptămâni. Nu același lucru ar fi putut spune totuși și despre 
Victoria. David o crezuse întotdeauna sinceră și se întreba unde 
fusese în cursul acţiunii din Cuibul Vulturului. 

Se ridică, se îndreptă spre mormanul de așternuturi, înșfăcă 
un sac de dormit și o pernă, apoi se folosi de o pompă de mână 
ca să umfle o saltea. Ceilalţi făceau la fel și el se gândi din nou 
la diferenţele dintre ascunzătoarea aceea și complexul din care 
tocmai scăpaseră. Putea să înţeleagă de ce era atât de îmbietor 
să li te alături Templierilor, dacă nu aveai o slăbiciune pentru 
postura de victimă. Promiteau mult mai mult decât Asasinii: 
prosperitate, siguranţă și stabilitate. 

Griffin se uita acum pe hârtiile împrăștiate pe masa de 
ședințe. 

— Ce sunt acelea? întrebă Natalya, pregătindu-și patul. Am 
văzut numele lui Owen. 

Și Javier își pregăti culcușul și se întinse. 

— Sunt dovezile care au dus la condamnarea tatălui lui Owen. 

— Pentru ce? întrebă David. 

— Pentru crimă. Javier își puse o pernă sub cap. În timpul 
jafului unei bănci. 

Natalya se întinse lângă el. 

— De ce sunt în posesia lui Griffin? 

— Pentru că eu le-am furat dintr-un depozit al poliţiei, 
răspunse Javier. Owen spune că tatăl lui e nevinovat, iar eu îi 
cred. Numai că trebuie s-o dovedim. 

— Tatăl lui e încă la închisoare? întrebă David. 

— Nu. A murit acolo. 

David înghiţi un nod și amuţi, nemaiștiind ce să spună. Tatăl 


lui îi fusese întotdeauna alături, puternic și iubitor, iar el 
considera asta ceva de la sine înţeles. 

— N-am știut, șopti Natalya. 

— Nu-i ceva despre care el să vorbească cu oricine. Dar voi 
nu mai sunteţi oricine. Javier oftă. Așa ne-a atras Monroe. Owen 
a vrut să intre în amintirile tatălui său, dar Monroe nu l-a putut 
ajuta s-o facă. 

David își aminti ce-i spusese Grace despre Animus: că nu era 
un joc. La un anumit nivel, el știuse că avea dreptate, dar abia 
acum înţelegea cu adevărat cât de personale și de importante 
puteau fi amintirile genetice. Să mergi în Africa de Vest, la New 
York sau chiar să pilotezi un avion era grozav, dar interesul lui 
Owen era cu totul altul. Amintirile tatălui său contau în 
momentul acela altfel decât Părţile din Eden. 

Poate că asta încercaseră să-i spună Grace și tatăl lui. 
Probabil că simulările lui Grace însemnaseră ceva pentru ea, 
însă el n-o ascultase cu atenţie. Poate că și simulările lui Sean 
însemnau ceva pentru el. 

Toate astea reprezentau motive suficiente pentru a nu părăsi 
Cuibul Vulturului. 


= A 
CAPITOLUL DOUAZECI |" 


Nu trecuse mult timp de la plecarea celorlalți când Isaiah sosi, 
cu agenţii săi, în faţa camerei lui Sean. Băiatul se dăduse deja 
jos din scaunul cu rotile și se întinsese pe pat, cu mâinile sub 
ceafă și cu privirea în tavan. 

— E totul în ordine, Sean? întrebă Isaiah, fără să aprindă 
lumina. 

— Ce se-ntâmplă afară? întrebă băiatul. 

Isaiah intră în cameră. 

— Totul e sub control. l-ai văzut pe ceilalți? 

Sean nu voia să-i trădeze, dar nici ca directorul să creadă că 
era de partea lor. 

— N-am grija lor și nici ei n-o au pe-a mea. 

Isaiah ezită. 

— Corect. Se întoarse către agentul cel mai apropiat. Verifică 
celelalte camere. 

— Da, domnule. 

Agentul plecă și Isaiah se apropie de patul lui Sean. 

— Cred că noaptea asta va fi decisivă în multe privinţe. 

Sean rămase în așteptare. 

— Au fost trasate și traversate graniţe, continuă Isaiah. Ai ales 
bine, Sean. 

— Simt că am ales cu mult timp în urmă. Băiatul se uită la 
picioarele sale. Dar pur și simplu n-am știut. 

— Poate că așa este. 

— Nu-i vorba de bine și de rău, spuse Sean. Ei rămân prietenii 
mei. Sunt oameni buni. Dar asta nu-nseamnă că nu se pot 
înșela. 

— E adevărat. 

Agentul reapăru. 

— Domnule, Grace e în camera ei. David și Natalya au 
dispărut. 

Trecu un moment de tăcere, apoi Isaiah trase aer în piept. 

— Am probleme de rezolvat, Sean. Rămâi aici și încearcă să 
nu-ţi faci griji. Totul se va termina cu bine. 

Băiatul consimţi din cap și Isaiah și agenţii plecară, iar în 
cameră și în întreaga clădire se reinstală tăcerea. Ploaia se 
oprise, însă de afară se auzeau împușcături. Sean le ignoră, dar 


nu încercă să adoarmă. 

Deși ceilalți îl părăsiseră, nu-i putea condamna. Nu era vorba 
nici de însemnătatea lui pentru ei, nici de însemnătatea lor 
pentru el, ci doar despre el însuși, de punctul în care-l adusese 
viața lui. Era vorba despre cel mai potrivit mod de a face lumea 
mai bună pentru el și pentru alţii ca el. Asasinii își aveau propria 
cale, dar Sean considera că metodele lor nu puteau conduce 
decât la haos. Justiţiarii, rebelii și teroriștii încercau să întoarcă 
lumea pe dos. Abstergo și Templierii promiteau ceva mai bun. 

Cineva bătu la ușă. 

— Da? 

— Sean? 

Era Grace. 

— Intră, spuse el. 

Ușa se deschise și fata făcu un pas în cameră. 

— Pot să stau cu tine? 

Sean se săltă în capul oaselor. 

— Sigur. 

Pe urmă își trecu picioarele peste marginea patului, pentru ca 
Grace să se poată așeza lângă el. 

— David a plecat, zise ea așezându-se pe aceeași adâncitură 
a saltelei, ceea ce-i înclina ușor unul către altul. 

— Am auzit. Sean își puse mâinile pe genunchi. Îmi pare rău. 

Grace începu să plângă. 

Sean nu știa exact ce să facă, dar îi părea rău pentru ea și 
simţea că o cunoștea destul de bine ca s-o cuprindă cu braţul. 
Când o făcu, Grace se întoarse spre băiat și-și acoperi faţa cu 
palmele, cu obrazul lipit de umărul lui. Sean observă că mirosea 
a migdale dulci. 

— Poate că Isaiah îi va opri, spuse el. 

— Nu vreau asta. Grace se îndepărtă și-și șterse lacrimile cu 
vârfurile degetelor. David a vrut să plece, iar o parte din mine 
nu mai vrea să fie responsabilă pentru el. 

— Cred că-nţeleg asta. 

— Nu crezi că sunt o soră rea? 

— Nu, cred că toţi trebuie să fim responsabili pentru noi 
înșine. Inclusiv David. El a ales, așa cum ai ales și tu. E OK dacă 
fiecare a ales altceva. 

— Nu știu ce-o să-i spun tatei. 

— Lasă asta în seama lui Isaiah, o sfătui Sean. Pe urmă își 


cobori privirea spre podea. Pot să te-ntreb de ce-ai rămas? 

Grace păstră tăcerea câteva clipe. Sean așteptă. 

— Cred..., spuse ea în cele din urmă. Cred că încă încerc să- 
mi explic de ce. 

— OK, zise Sean. Sunt aici dacă vrei să vorbești despre asta. 

Rămaseră o vreme unul lângă altul, fără să mai vorbească, 
până când un agent Abstergo bătu la ușă. 

— Da? spuse Sean. 

— Isaiah vrea să veniţi în cabinetul lui. 

Grace se ridică și se trase deoparte, iar Sean se săltă în 
scaunul cu rotile. Pe urmă ieșiră toţi trei pe coridor, dar nu 
merseră către cabinetul în care îi primea de obicei Isaiah. 
Agentul îi conduse în clădirea principală, unde traversară holul 
spre un lift. Bărbatul își scană amprenta și tastă un cifru pentru 
a chema ascensorul, repetă mișcările după ce se urcară și 
selectă ca destinaţie etajul al patrulea. 

Sean nici măcar nu știuse că există al patrulea etaj. Se uită la 
Grace, care înălță din sprâncene și clătină din cap. 

După oprirea liftului, agentul ieși și arătă spre dreapta. 

— Isaiah v-așteaptă. 

Sean își conduse scaunul pe un coridor inelar care înconjura 
marginea holului cu plafon de sticlă. O luară spre dreapta și 
înaintară până ajunseră la o ușă deschisă. Auziră vocea lui 
Isaiah și intrară. 

Încăperea lungă semăna foarte bine cu o biserică modernă. 
Într-un capăt, biroul lui Isaiah era altarul, cu un vitraliu în formă 
de cruce în spatele său, iar podeaua era din marmură roz, bine 
lustruită. Numeroase scaune erau plasate pe rânduri, aproape 
ca niște strane, iar pe unul dintre ele, în faţa biroului, stătea 
cineva. 

— Owen? spuse Grace. 

Era Owen, într-adevăr, îmbrăcat în jachetă de piele neagră și 
pantaloni în stilul uniformelor paramilitare, dar cu mâinile legate 
în față. 

Isaiah stătea în faţa prietenului lor, privindu-l dispreţuitor. 

— Sean, Grace, vă mulţumesc că aţi venit. Vă rog, apropiați- 
vă. 
Sean înaintă cu scaunul pe intervalul dintre rânduri, cu Grace 
alături de el, până ajunse pe rândul lui Owen, care își ridică 
privirea spre ei și zâmbi. 


— Ce-i cu voi aici? îi întrebă. 

— Tocmai voiam să-ți pun aceeași întrebare, zise Sean. 

— Owen a atacat Cuibul Vulturului, îi informă Isaiah, împreună 
cu Javier și cu un Asasin pe nume Griffin. 

— Poftim? exclamă Sean. 

Owen devenise Asasin? 

— l-adevărat? întrebă Grace. 

— Bineînţeles, încuviinţă Owen. 

— De ce? întrebă Sean, cu mai multă furie în glas decât ar fi 
vrut. 

— Am încercat să vă salvăm. Este evident că n-ar fi trebuit să 
ne irosim timpul. 

— Ce vrea să-nsemne asta? zise Sean. 

— Domnilor, interveni Isaiah, nu v-am adus aici ca să 
declanșăm un conflict. Dimpotrivă. Speram că voi, Sean și 
Grace, l-aţi putea ajuta pe Owen să-nţeleagă că nu suntem 
dușmani. 

— Spune-le asta celor care au tras în noi. 

— Ce altceva ar fi putut face? ripostă Isaiah. Nu știau cine 
sunteţi. Era logic să presupună că aveţi intenţii ostile și arme 
letale. Nu-i pot învinui pentru reacţia lor. 

— Nici eu, spuse Sean, deși el nu fusese de faţă. 

Dar Owen îl înfuriase destul de tare ca să nu-i pese. Cine se 
credea el ca să-și permită să creadă că avea nevoie să fie 
salvat? Cine se credea ca să ia asta asupra lui, de parcă ar fi 
fost neajutorat? 

Isaiah își ocoli biroul, deschise un sertar și scoase un dosar. 

— Poate că-i momentul potrivit să-i oferim lui Owen un strop 
de adevăr. 

Owen râse. J 

— Adevăr? Din partea ta? Asta nu-i un așa-zis oximoron? 

Bărbatul îl ignoră și reveni în faţa biroului, cu dosarul deschis. 

— Tatăl tău, spuse el. Cumplită treabă. 

Asta schimbă radical atitudinea lui Owen. Zâmbetul și râsul 
dispărură, înlocuite de o privire în care se citea furia. 

— Chiar atât de departe vrei s-ajungi? 

— Oh, da. Isaiah flutură dosarul. Exact asta intenţionez să fac. 

— Ce anume? întrebă Grace. 

— Să-i prezint dovezi, răspunse Isaiah. Sistemul judiciar l-a 
găsit pe tatăl lui Owen vinovat de crimă și l-a trimis la 


închisoare, unde mai târziu a murit. lar Owen crede că tatăl lui a 
fost pedepsit pe nedrept. 

— N-a avut, într-adevăr, nicio vină! strigă Owen. 

O parte din furia lui Sean se risipi când se gândi prin ce 
trecuse Owen. 

— Da, zise Isaiah. A fost nevinovat. | s-a înscenat o crimă. 

Cuvintele lui părură să oprească timpul preţ de câteva clipe. 
Până și Sean o simţi. Își ţinu răsuflarea și aşteptă, cu ochii la 
Owen, în vreme ce lumea acestuia părea să se fi întors pe dos. 

— Ce-ai spus? murmură băiatul. 

— Am dovezile aici, răspunse Isaiah. Nu-i ceva care să fi fost 
util la tribunal, dar poate îți va aduce, cât de cât, liniște 
sufletească. 

— Arată-mi. 

Isaiah închise dosarul. 

— Dacă am încredere în tine și te dezleg, o să ai, în schimb, 
încredere în mine? 

— Arată-mi dovezile, insistă Owen. Pe urmă stăm de vorbă. 

— Se pare că trebuie să fac eu primul pas, spuse Isaiah după 
o scurtă ezitare. 

Scoase din buzunar un cuţit și tăie cu îndemânare, dintr-o 
singură lovitură, legăturile ce strângeau încheieturile mâinilor lui 
Owen. Pe urmă îi puse dosarul în poală. 

— Ce-i în dosar? întrebă Sean. 

Owen studie cu frenezie documentele, fără să scoată o vorbă. 

— Ce-i în dosar? repetă Sean, întorcându-se spre Isaiah. 

— Tatăl lui Owen a fost o marionetă a Asasinilor. | s-a înscenat 
jaful asupra unei sucursale a Malta Banking Corporation, divizia 
de investiţii financiare a Companiei Abstergo. 

— De ce? întrebă Grace. 

— Din interes, îi explică Isaiah. Ca să evite atragerea atenţiei 
către propriile lor acțiuni. Asasinii atacă periodic orice ţine de 
capitalul nostru, ca să șubrezească Ordinul. In cazul acela, tatăl 
lui Owen trebuia să ne distragă atenţia de la o incursiune mai 
importantă. Similar cu tactica lor din noaptea asta. 

— Dar cum au reușit să-l manipuleze? vru Sean să știe. 

— Se pare că tatăl lui Owen era un împătimit al jocurilor de 
noroc. Asasinii au profitat de asta și, imediat ce datoria lui a 
devenit enormă, i-au cerut să plătească urgent, amenințându-i 
soția și copilul. Bineînţeles că el n-avea banii, așa că i-au 


sugerat să jefuiască banca în schimbul ștergerii datoriei. 

Owen închise dosarul și clătină din cap. 

— Nu te cred. 

— De ce nu? întrebă Isaiah. 

— Pentru că minţi. Asta faci de obicei. 

— Întreabă-i pe ei, propuse Isaiah. Sean, Grace, pe voi v-am 
minţit? 

— Nu, răspunse Sean. 

Grace ezită, dar în final spuse: 

— Cred că nu. 

— Ce dovedesc răspunsurile lor? Owen ridică dosarul. Ce 
dovedește asta? 

— Ce fel de dovadă accepti? întrebă Isaiah. 

Owen își duse mâna la jachetă, ca și cum ar fi vrut să scoată o 
armă, și Isaiah înaintă cu cuțitul, brusc și ameninţător, oprindu- 
se la un pas de el. 

— Am încredere în tine, fiule. Nu mă dezamăgi. 

— Nu sunt fiul tău. 

Owen scoase din buzunar o punguliţă cu fermoar. 

— Ce-i asta? întrebă Grace. 

— ADN-ul tatălui meu. O mostră recoltată după arestare. 

Isaiah se trase înapoi. 

— Înţeleg. Vrei ceva ce nici Monroe, nici Griffin nu-ţi pot da. 
Vrei să folosești Helixul. 

— Vreau să intru în amintirile lui. N-am încredere în nimic 
altceva. 

Directorul întinse mâna. 

— Îţi pot oferi asta. Dar este un aparat diferit de Animus. 

Owen îl fixă câteva clipe cu privirea, apoi îi întinse punguliţa. 

— Când? 

— Mâine. Isaiah puse mostra în buzunarul hainei. Extragerea 
amintirilor genetice necesită un timp. 

Owen îngustă ochii, dar încuviinţă din cap. Isaiah se întoarse 
dincolo de birou. 

— Poate că după aceea vei avea încredere în mine. 

— Puțin probabil. 

— Sean și Grace, spuse lIsaiah, vreţi să-l luaţi pe Owen cu voi? 
Aveţi grijă să primească o cameră lângă voi. 

— Sigur, răspunse Sean, iar Grace consimţi cu o ușoară 
înclinare a capului. 


— Mulţumesc. Acum odihniţi-vă. Ne vedem mâine dimineaţă, 
în camera voastră de zi, după micul dejun. 

Sean era oarecum nedumerit de brusca relaxare a lui Isaiah și 
de modul în care îl lăsa pe Owen să plece liber. Insă apoi se 
gândi că, la urma urmelor, Owen nu era cu adevărat liber. 
Directorul avea exact ceea ce dorea, iar Owen n-ar fi riscat 
pentru nimic în lume să piardă asta. 

XXX 

În dimineaţa următoare, Sean se trezi surprins că reușise să 
adoarmă. În noaptea aceea se reîntorseseră în camerele lor 
încordaţi și tăcuţi, iar el rămăsese o vreme treaz, tulburat de 
întâmplări. Se ridică în scaunul cu rotile, se duse la baie să facă 
duș, apoi se îmbrăcă. 

Grace și Owen ajunseseră deja în camera de zi; fata mânca un 
corn și bea cafea, iar el stătea alături fără să mănânce nimic. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Sean. Ţi-e frică să nu fii otrăvit? 

— Care-i problema ta? ripostă Owen. Pur și simplu nu mi-e 
foame. 

Sean clătină din cap. 

— Treaba ta. 

— Uită-te în jur, spuse Owen. David și Natalya au plecat. Asta 
nu-ţi spune nimic? 

— Îmi spune că David și Natalya au făcut o greșeală, răspunse 
Sean, apoi se uită la Grace întrebându-se, îngrijorat, ce simţea 
fata. 

Văzu că se oprise din mâncat, dar chipul îi rămăsese 
impasibil. Sean se întoarse din nou spre Owen. 

— Crezi că ai înţeles situaţia, dar n-ai înţeles-o nici pe 
departe. Templierii nu sunt așa cum îi crezi. Tot ce știi despre ei 
e din simularea de la New York. Te gândești la „Boss” Tweed și 
la Retevei Cormac. Însă noi, aici, am avut o experienţă total 
diferită. 

— E adevărat? întrebă Owen. 

— Da, răspunse Grace. 

În acel moment, intră Isaiah, însoţit de Victoria. Vizibil obosită, 
doctoriţa avea ochii roșii și părea să facă eforturi ca să 
zâmbească. 

— Bună dimineaţa, spuse Isaiah. După noaptea trecută, sper 
că aţi reușit să vă odihniţi puţin. 

— E gata? întrebă Owen. 


— Bineînţeles, răspunse Isaiah. Am spus c-o să fie. Te duc 
imediat la simularea ta. 

— Noi ce facem? întrebă Sean. 

— Date fiind cele întâmplate, eu și doctorul Bibeau credem că 
menţinerea rutinei v-ar prinde bine. Așa că, dacă vreţi, puteţi 
reveni la simulările voastre. Evident, nu ne așteptăm s-o faceți. 

— Mie mi-ar plăcea, spuse Sean. 

— Perfect. Victoria se întoarse spre Grace. Cum te simţi? 

— Nu sunt sigură. Mă mai gândesc. 

— E-n ordine, nu te grăbi. Victoria îi făcu semn lui Sean. Vrei 
să vii cu mine? 

Băiatul își îndreptă scaunul spre ea, dar, când ajunse lângă 
Owen, se opri și i se adresă: 

— Eu nu sunt tipul cel rău și cred că nici tu nu ești acela. Sper 
că simularea o să-ţi ofere răspunsuri. 

Owen păru ușor surprins. Sean nu așteptă vreo replică, ci se 
îndepărtă. În scurt timp, era din nou în Animus, în amintirile lui 
Styrbjörn, iar evenimentele petrecute noaptea trecută în Cuibul 
Vulturului se aflau la secole distanță de mintea lui. 

Se apropia de locul duelului, după ce-l provocase pe 
Palnatoke, căpetenia jomsvikingilor, la o luptă unul contra unul. 
O astfel de provocare nu putea fi refuzată și nu se făcea fără 
chibzuinţă. Însă Styrbjörn știa că va învinge, cu toate că sora lui 
se temea că va pierde. 

Gyrid mergea alături de el, destul de îngrijorată ca să-și ţină 
capul plecat. 

— Şi dacă vei fi ucis? îl întrebă. 

— Palnatoke respectă tradiţia. N-o să mă ucidă, iar dacă mă 
înfrânge o să plătesc răscumpărarea și o să plecăm. Dar n-o să 
fiu înfrânt. 

Cuvintele lui nu părură să liniștească temerile tinerei. 

Când ajunseră la răscruce, locul în care aveau loc duelurile, 
Styrbjörn găsi o mulţime de oameni dornici să asiste la 
înfruntare. Spaţiul pentru luptă fusese deja trasat și patru stâlpi 
din lemn de alun fuseseră înfipţi în pământ. Vikingul își scoase 
blana și, după ce i-o dădu surorii sale, întinse braţele și-și arcui 
spinarea, pregătindu-se. 

Curând apăru și mantia de duel, pătrată cu latura de trei 
metri, iar cei care o aduseseră o fixară cu ţăruși în ringul 
delimitat de stâlpi. Pe urmă sosi și Palnatoke, însoţit de 


doisprezece jomsvikingi, toţi privindu-l cu ură pe Styrbjörn. Era 
de așteptat. Le studie și el chipurile, ca să și le poată aminti mai 
târziu. 

Sosi momentul începerii duelului. Styrbjörn, cu trei scuturi 
pregătite și un secondant, intră în ring. Palnatoke îl imită și lupta 
începu. 

Palnatoke lovi primul, iar sabia căzu cu iuţeală și forță pe 
scutul de lemn al lui Styrbjörn, rupându-l în două. Vikingul se 
clătină și oasele braţului îi vibrară ca un clopot. Azvârli resturile 
de lemn și primi alt scut din afara ringului, apoi continuă lupta, 
mai bine pregătit să-i facă faţă. 

Palnatoke îl atacă din nou, dar el pară și contraatacă. Cel 
dintâi se feri aruncându-se într-o parte și se lăsă în jos, vrând să 
lovească în gamba lui Styrbjörn, însă rată lovitura și, o clipă mai 
târziu, erau amândoi în picioare. 

Styrbjörn nu deprinsese acest gen de duel ceremonial, lent, 
metodic, desfășurat într-un spaţiu prea restrâns. Prefera câmpul 
de luptă nemărginit, acoperit de noroi, sânge și haos, dar 
acceptase ritualul străvechi fiindcă nu avusese încotro. Dacă l-ar 
fi ucis pur și simplu pe Palnatoke, jomsvikingii nu l-ar mai fi 
urmat niciodată pe el. 

Fandă cu un urlet și, de data asta, se sparse scutul lui 
Palnatoke, care rămase cu bucăţile atârnate de braţ. Sean simţi 
năvala adrenalinei și furia care-i îmboldeau strămoșul când 
duelul se întrerupse pentru înlocuirea scutului. Pe urmă lupta 
reîncepu. 

Lovește, parează, ferește-te. 

Lovește, oprește lovitura cu scutul, parează. 

Lupta continuă și lui Styrbjörn i se sfărâmă destul de curând și 
al doilea scut, apoi și al treilea, lăsându-i pentru apărare doar 
sabia. In mod normal, asta ar fi dus la un sfârșit rapid al 
duelului, însă el fusese întotdeauna un spadasin abil. 

Când Palnatoke îl atacă, acum cu prea multă încredere în 
sine, Styrbjörn se avântă cu toată forţa în aer, ajungând cu 
tălpile la înălțimea umerilor lui Palnatoke, iar când reveni pe 
pământ, reteză urechea căpeteniei. 

Sângele scurs din rană căzu pe mantia de sub tălpile lor și 
pecetea roșie vesti încheierea duelului. 

Nici măcar un singur om din mulţime nu ovaţionă când cei doi 
bărbaţi  părăsiră ringul, Palnatoke  apăsându-și o cârpă 


însângerată pe cap, iar Styrbjörn ţinându-se de braţul lovit. 

—  Jomsvikingii se află acum sub comanda ta, spuse 
căpetenia, suflând greoi. Unde ne ordoni să mergem? În Suedia? 
să luptăm cu unchiul tău? 

— Nu, răspunse Styrbjörn când Gyrid ajunse lângă el. 

— Nu? 

Vikingul își puse pe umeri mantia îmblănită. Sean savura 
victoria. 

— Mergem mai întâi să luptăm cu danezii, spuse Styrbjörn, 
pentru că vreau să aduc sub comanda mea flota creștinului 
Harald Dinte-vânăt. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU 4 


Natalya mâncă la micul dejun un baton cu cereale, fructe 
uscate și nuci, apoi se așeză în fotoliul rabatabil al Animusului. 
Era aproape identic cu cel din Cuibul Vulturului, deși nu la fel de 
confortabil. Griffin o conectă și ea închise ochii. 

— Detest partea asta. 

— Care parte? întrebă el. 

— Intrarea în simulare. 

— De ce? 

— Din cauza inhibitorului parietal. 

— Oh. Griffin se îndreptă spre consola computerului. Noi nu-l 
folosim. 

— Nu? 

— Nu. Dar o să stai în fotoliul rabatabil, așa că simularea s-ar 
putea să ţi se pară ceva mai puţin dură. Dacă nu ești atentă, va 
fi mai ușor să te desincronizezi. 

— Am înţeles. 

Natalya oftă, mulţumită că măcar scăpase de o neplăcere. 

— Așadar, spuse Griffin, ocupându-se de reglaje, știm data 
morţii lui M6ngke-Han. Cam după cât timp ar trebui să-ţi încep 
simularea? 

— Au o distanță mare de acoperit, răspunse Natalya. Asutai îi 
obligă să parcurgă câte cincizeci sau chiar șaizeci de kilometri 
pe zi, așa că... o lună? Cinci săptămâni? 

— Începem la patru săptămâni. Dacă va fi nevoie să facem un 
salt înainte, se poate. Ești gata? 

— Da. 

— Să-ncepem. 

Câteva clipe mai târziu, Natalya se afla în învelișul unei tăceri 
negre, apoi auzi în ureche vocea lui Griffin. 

Dacă ești pregătită, încarc Coridorul Amintirilor. 

— Sunt gata, spuse fata. 

OK. Începem peste trei secunde, două, una... 

O lumină puternică sparse întunericul, însă de data asta, 
Natalya nu mai avu senzaţia că i se crapă ţeasta și, o clipă mai 
târziu, stătea în vid. Griffin avusese dreptate. Nu părea la fel de 
real ca în cazul simulării cu inhibitorul parietal. O parte a minţii 
Natalyei știa, fără dubiu, că era întinsă pe fotoliul rabatabil al 
Animusului, în subsolul unei case care-ţi trezea fiori, și partea 


aceea o împiedica să accepte prompt simularea. 

Am încărcat totul. Suntem la o lună după moartea Hanului. 

— OK. 

Coridorul Amintirilor se spulberă, din nou fără să-i tulbure 
mintea, și Natalya se trezi alături de luptători Kheshig, călare; 
căruța care transporta trupul Marelui Han se afla în mijlocul 
coloanei. Aproape că-și pierdu echilibrul și fu cât pe ce să cadă 
din șa, iar simularea se înceţoșă. 

Te simti bine? 

— Da, doar că..., Natalya își liniști gândurile. Trebuie să mă 
orientez. 

O să semene mult mai mult cu simularea din Animusul lui 
Monroe. 

Natalya tocmai își dădea seama de asta. Nu era ușor, dar se 
strădui să-și abandoneze scena minţii, cedându-i-o lui Bayan, 
așa cum făcuse cu Adelina, îngăduindu-i lui să-și corecteze 
poziția pe cal și primindu-i gândurile și amintirile. 

Mica oaste înainta spre nord prin valea Fluviului Negru și aerul 
era, din fericire, răcoros și uscat, cu cerul strălucitor 
deschizându-se larg deasupra. Lanurile de orez creșteau din nou 
în locurile pe unde cursul apei fusese deviat pentru a inunda 
câmpia. "Ţăranii murdari de mâl până la genunchi priveau în 
tăcere cortegiul mongolilor. Chen Lun, recrutul tangut, venise 
din ţinutul acela și, cu toate că nu semăna cu stepele lui Bayan, 
locul aducea totuși mai mult cu meleagurile lui de baștină decât 
văile blestemate locuite de supușii dinastiei Song. 

Umărul și coastele i se vindecaseră treptat, deși îi mai cazau 
dureri. Se gândea uneori la luptătoarea song care-l înfrânsese. 
Nu era atât de orbit de ură, încât să nu-i admire forţa și 
îndemânarea. Conștientiza nemulțumirea Cerului-Tată, iar o 
parte din el începuse să spere că războinica supravieţuise și 
regreta că o rănise. 

— Bayan! 

Asutai îi făcu semn să i se alăture în fruntea coloanei. 

Dădu pinteni calului ca s-o ajungă din urmă pe tânăra 
căpetenie și plecă fruntea în timp ce se apropia. 

— Stăpâne? 

— Suntem aproape de cetatea lIryai. (Armura aurită, cu 
ornamente bogate, și coiful îi străluceau în soare.) Vreau să fii 
lângă mine. 


— Cum dorești, stăpâne. 

Bayan încă nu înţelegea de ce fiul Hanului îi acorda atâtea 
favoruri și atâta atenţie, însă le accepta cu umilinţa cuvenită. 

— Călărește alături de mine. 

Asutai își îmboldi calul și se îndepărtă la trap, iar Bayan îl 
urmă, până se îndepărtară de grosul coloanei, dar cu arcașii și 
restul războinicilor din avangardă încă la mai bine de zece metri 
în faţa lor. 

— Acum optsprezece ani, marele general Subutai al lui Gingis- 
Han a câștigat o bătălie împotriva regatului Poloniei. Printre 
prizonierii de la Legnica se număra un oștean tânăr, care făcea 
parte dintr-un Ordin numit Templierii. 

— Un ordin al războinicilor? întrebă Bayan. 

— Nu numai atât. Țelul și ambițiile noastre trec dincolo de 
victoriile obţinute pe câmpul de luptă. Războiul nu e nimic mai 
mult decât o unealtă foarte eficientă. 

Prinţul tocmai îi dezvăluise că era membru al acelui Ordin al 
Templierilor, dar Bayan se abţinu de la comentarii și-l lăsă să 
continue. 

— Tatăl meu a intrat în Ordin înaintea mea. Așa și-a dobândit 
puterea, înfrângându-i și omorându-i pe moștenitorii trădători al 
lui Ogodai, fratele bunicului meu. Acum voi lua locul tatălui meu 
ca Templier, deși nu voi urca pe tron. 

— Care e țelul acestui Ordin? 

Asutai arătă din bărbie către valea din faţa lor, unde se zărea 
o cetate. 

— Iryai. Fosta capitală a Imperiului Xi Xia. 

In vreme ce se apropia coloana luptătorilor Kheshig, Bayan 
privi semnele vizibile ale distrugerii cetăţii. Chiar și după treizeci 
de ani, o mare parte a zidurilor încă nu fusese reconstruită, iar 
ruinele arse ale pagodelor erau mărturii înnegrite ale urmărilor 
trădării. 

Pe vremea aceea, Bayan nu era decât un copil, dar auzise 
poveștile. Hoarda năruise cetatea și-i măcelărise locuitorii, 
aproape nimicind poporul tangut. Însă orașul în ruină nu mai era 
pustiu. Pe câmpiile din jur creștea iarăși orez. Fortăreaţa își 
regăsise liniștea. 

— Noi aducem pacea, continuă Asutai. Punem ordine în locul 
haosului mulțumită cârmuirii noastre, monedelor pe care le 
batem, drumurilor pe care le construim. Garantăm toleranța 


față de adoratorii oricăror zei și curţile noastre de judecată 
împart o dreptate de nezdruncinat. 

Bayan aprobă din cap, totuși, în spatele minţii lui, Natalya era 
din nou îngrozită. Căpetenia mongolă vorbea despre uciderea a 
milioane de oameni de parcă ar fi fost necesară și justificată. 
Asta era lumea Ordinului Templierilor, cetatea năruită pentru a 
reveni la viață abia peste decenii. 

— De ce îmi spui mie toate astea? întrebă Bayan 

— Mi-ar plăcea să ni te alături, răspunse Asutai. Nu toţi, dar 
cea mai mare parte a războinicilor Kheshig sunt Templieri. Așa 
cum am spus mai înainte, avem nevoie de oameni ca tine. 

Bayan șovăi și, în clipa aceea, Natalya îi descoperi principiile 
morale. Câtă vreme mongolul crezuse că toate cuceririle 
Hoardei sunt rodul voinţei divine, i se păruseră îndreptăţite 
omorurile, moartea și renașterea. Dar acum, când aflase că un 
Ordin alcătuit din oameni controla războaiele, avea senzaţia că 
tocmai fusese aruncat din șa. _ 

— Îmi faci o mare cinste, spuse Bayan. Îmi îngădui să mă 
gândesc o vreme la propunerea aceasta? 

— Firește, răspunse Asutai. O să te-ntreb din nou când 
ajungem la Burhan Haldun. 

— lţi mulţumesc, stăpâne. 

Bayan rămase în urmă, cu capul plecat, și se realătură 
grosului oștirii. Coloana trecu pe lângă lIryai, acum mai degrabă 
un oraș-fantomă decât unul real. Gândindu-se mai bine, Bayan 
nu mai vedea pedeapsa Cerului-Tată. 

Ci numai moarte. 

Cred că putem face un salt înainte, spuse Griffin. 

Natalya se declară de acord. 

Te aduc mai întâi în Coridorul Amintirilor, pentru ca tranziția 
să fie mai ușor de suportat. 

— Mulţumesc. 

Drumul, căruţa cu trupul Hanului și coloana de războinici se 
spulberară de parcă peste toate s-ar fi rostogolit o ceaţă 
impenetrabilă, luând și calul ei, iar Natalya se trezi din nou 
stând în vid. 

Să încercăm cinci săptămâni mai târziu. Mongolii sunt la mai 
bine de o mie o sută douăzeci de kilometri distanță de Burhan 
Haldun. 

— Mai bine șase săptămâni, spuse Natalya. 


Tu ești şefa. Acordă-mi o secundă pentru recalibrare. 

Natalya așteptă, din ce în ce mai neliniștită. Era foarte posibil 
ca în următoarea simulare să afle cu exactitate locul unde se 
afla Partea din Eden. Acesta era scopul simulărilor, dar, mai întâi 
cu Isaiah și acum cu Griffin, misiunea devenise pentru ea un soi 
de Ceas al Judecăţii de Apoi, o numărătoare inversă până la 
sfârșitul lumii. Nici Natalya, nici Monroe nu voiau să găsească 
vârful Tridentului. Ambele grupări nu făceau altceva decât să 
lase în urmă moarte și distrugere. Insă ea nu știa cum să 
împiedice găsirea lui de către o facțiune sau alta. 

Suntem gata. 

Natalya oftă. 

— OK. 

Coridorul Amintirilor se spulberă și lumea se reîntrupă pe un 
alt drum. De data asta, Natalyei îi veni mai ușor să se retragă în 
culise, lăsându-i controlul lui Bayan. Prin ochii lui, recunoscu 
munţii sacri care îl adăpostiseră pe Gingis-Han când încă se 
numea Temugin și vârful Burhan Haldun, care se înălța în 
depărtare, acoperit de zăpadă. 

Funeraliile lui Mângke-Han începuseră cu o zi înainte, iar 
acum, mica procesiune formată din rudele lui cele mai apropiate 
și câţiva Kheshig aleși cu grijă îi conducea trupul către 
mormântul din munte, ducând cantităţi uriașe de aur, mătăsuri 
și pietre preţioase. În faţa lor, drumurile erau pustii, fiindcă 
oamenii se temeau că, dacă se întâmpla să vadă 
înmormântarea, vor fi condamnaţi la moarte, așa cum păţiseră 
toţi martorii funeraliilor lui Gingis-Han. 

Bayan călărea alături de Asutai, care îi conducea pe luptătorii 
Kheshig în susul dealurilor, mergând în spatele unchilor săi, și, 
în cele din urmă, părăsiră drumul și se îndreptară spre nord, 
mergând prin valea râului. În aer pluteau arome de mirodenii și 
de portocale, iar pășunile verzi și câmpurile îi îndemnau să 
pătrundă în inima acelui ţinut sacru. Burhan Haldun se profila la 
orizont. 

Pe măsură ce copitele calului lui Bayan străbăteau kilometru 
după kilometru, Natalya simţea apropierea inevitabilului. 
Pumnalul era așezat alături de trupul Hanului, printre armuri, 
săbii și arcuri. Cortegiul urma să ajungă în curând la mormânt și 
ea avea ocazia să vadă locul de odihnă al Părţii din Eden. 

Cred că ne apropiem de momentul adevărului, spuse Griffin. 


Așadar, și el simţea asta. Natalya nu răspunse. 

Te simţi pregătită? 

— Are vreo importanţă? 

Asta sună ca un nu. 

— N-am spus nu. 

N-ai spus nici da. 

— Încerc pur și simplu să trec prin asta și să termin odată. 

OK. Te las să continui. 

Războinicii Kheshig ajunseră la poalele muntelui, în valea 
îngustă prin care curgea fluviul. Dealurile line din jur conferiseră 
locului forma unui adăpost apropiat de zei. Coloana traversă apa 
printr-un vad puţin adânc, apoi începu să urce panta în tăcere 
plină de venerație. Bayan se uită în sus, către locul spre care 
mergeau, și văzu o formaţiune stâncoasă naturală, de forma 
unui corn de bivol. Știu fără dubiu că acela avea să fie 
mormântului Hanului. 

— Bayan, spuse Asutai, aducându-și calul lângă al lui. Vom 
ajunge curând. Mă bucur că ești aici. 

— Mulţumesc, stăpâne. 

— Dacă te-aș fi numit Kheshig mai devreme, poate că tatăl 
meu ar fi încă în viaţă. 

Bayan nu știu ce să răspundă. 

— Te-ai gândit la propunerea mea? 

— Da. 

— Şi care îţi e răspunsul? 

Natalya știa că Bayan va accepta. Pentru el, era singurul 
răspuns onorabil. Fie că făceau cuceriri pentru Cerul-Tată sau 
pentru Ordinul Templierilor, fie pur și simplu pentru a-și domoli 
setea de bogăţie și pe cea de sânge, mongolii reprezentau 
poporul lui. El era un om al stepelor, un războinic, un călăreț, un 
arcaș și avea să trăiască și să moară așa, în mijlocul Hoardei. 

— Stăpâne, eu... 

Natalya se luptă cu mintea lui Bayan ca să-l împiedice să 
răspundă și simularea se distorsionă. 

Stăpânește-te! spuse Griffin. 

Ea nu voia să se stăpânească. Nu voia ca Bayan să devină 
Templier. 

Natalya! Nu poţi schimba nimic. 

Ştia asta. Dar mai presus, știa unde urma să fie îngropat 
Hanul, iar Griffin habar n-avea. Dacă se desincroniza chiar 


atunci, el n-avea s-o afle vreodată. 

— Am înţeles, răspunse ea și se întoarse în Asutai, care, de pe 
calul lui, nu-l scăpa din ochi pe Bayan, încruntându-se în 
simularea deformată. Nu, spuse fata cu hotărâre și lumea i se 
nărui în jur. 

Mongolii se risipiră ca frunzele-n vânt, iar Burhan Haldun se 
prăbuși, luând cu el formațiunea ca un corn, și o furtună având 
forța dezlănţuită a inhibitorului parietal sfâșie mintea Natalyei. 

Când se linişti, stătea în Coridorul Amintirilor, găfâind. 

Ce-ai făcut? strigă Griffin. 

— Mi-am pierdut controlul. 

Nu, nu l-ai pierdut! A fost sabotaj! 

Natalya închise ochii, simţindu-și stomacul în gât ca urmare a 
desincronizării. 

Te trimit înapoi. 

— Nu, murmură ea. 

Ba da! 

— Nu! repetă fata. Dacă mă trimiţi înapoi, o fac din nou. 

De ce? Eram atât de aproape! 

— Fiindcă nu vreau să știi unde e. Nu vreau să știe nimeni 
unde e. 

Griffin tăcu vreme îndelungată și Natalya simţi un fior rece 
târându-se prin ea, ca și cum Coridorul Amintirilor ar fi fost 
încălzit și cineva ar fi oprit căldura. 

— Lasă-mă să ies, zise ea. 

OK. Pregătește-te. 

O clipă mai târziu, fără nicio avertizare, mintea i se zdruncină 
iarăși. Simularea o expulză în fotoliul rabatabil al Animusului. Își 
scoase casca și tuși, forța șocului izbind-o în moalele capului ca 
un baston de baseball înfășurat în sârmă ghimpată. 

— Îmi datorezi o explicaţie, spuse Griffin. 

Natalya era prea ameţită ca să răspundă. 

— Nu-ţi datorează nimic, îl auzi pe David spunând. 

— Nu te amesteca, puștiule! 

— Ba da, zise David. Tocmai am fugit de la Templieri fiindcă 
încercau să ne controleze. Acum vrei să faci la fel? 

— Motivul este cu totul altul, spuse Griffin. 

David pufni. 

— Crezi că asta te face mai bun decât ei? 

— Da! strigă Griffin. Noi nu... 


— Ajunge. Natalya aprecia că David vorbise în numele ei, dar 
era în stare să lupte singură. Încetaţi, adăugă ea. 

— Asta a fost planul tău de la bun început? întrebă Griffin. 

Natalya clătină din cap. 

— Nu. N-am avut niciun plan. Doar... 

— Doar ce? 

— Las-o în pace, interveni Javier. 

Natalya dădu ochii peste cap. Așa cum nu avusese nevoie de 
ajutorul lui David, n-avea nevoie nici de al lui. 

— De ce s-o las în pace? întrebă Griffin. Din câte știu, încă 
lucrează pentru Isaiah și toată chestia asta a fost plănuită. Din 
câte știu eu... 

— Nu lucrez pentru Isaiah! strigă Natalya și valul de durere 
din cap o făcu să-și regrete ieșirea. Dar își ignoră suferinţa, 
refuzând să dea înapoi, și se săltă în capul oaselor. Nu lucrez 
nici pentru tine. Nu sunt nici Asasină, nici Templieră! 

Griffin nu mai spuse nimic și se îndepărtă, frecându-și 
încheieturile de la degetele unei mâini cu palma celeilalte. 

— Vorbești ca Monroe. 

— Poate că dreptatea e de partea lui, zise Natalya. 

— Suntem în război! 

— Nu e războiul meu. 

— Nu contează! Vrei sau nu, ai fost târâtă pe câmpul de luptă 
și acum te afli în mijlocul bătăliei. Ştii ce se-ntâmplă cu cei care 
încremenesc pe câmpul de bătălie și nu fac nimic? 

Natalya riscă să se ridice în picioare, dar izbuti să rămână 
verticală. 

— Ei mor, continuă Griffin. Dacă vrei să scapi cu bine, trebuie 
să hotărăști de partea cui lupţi. Nu poţi rămâne neutră. Monroe 
nu este neutru, indiferent ce și-ar spune el. 

— Ce vrei să zici? întrebă Javier. 

— A lucrat pentru Abstergo, răspunse Griffin. A fost Templier. 
Crezi că de așa ceva te speli pur și simplu? 

Natalya nu se gândise cu adevărat la asta. Revelația nu-i 
schimbă hotărârea, dar o îngrijoră. 

— Intrebaţi-vă de ce nu-i Monroe aici, continuă Griffin. De ce 
nu s-a urcat în mașină cu voi? 

Javier se uită la David și la Natalya. 

— A spus că rămâne pentru Owen. 

Griffin încuviinţă din cap. 


— Poate că-i adevărat. Sau poate că a avut propriul său 
motiv. 

In subsol se lăsă tăcerea, întreruptă numai de zumzetul 
ventilatoarelor computerului. 

Însă Natalya nu era dispusă să se lase manipulată. Nu conta 
ce făcea Monroe sau de ce o făcea. Nu se desincronizase nici 
pentru el, nici pentru altcineva. Griffin n-o putea convinge cu 
atâta ușurință. 

— Şi ce dacă? spuse ea. 

— Şi ce dacă? repetă Griffin uimit. 

— Da. Ce dacă a avut propriul lui motiv? Ce legătură are asta 
cu mine? 

— Bine. Cât rezolvi tu cazul ăsta de rebeliune adolescentină, 
eu plec în Mongolia. 

Asasinul se îndreptă cu pași apăsaţi spre arsenalul de pe 
perete și începu să dea jos arme. 

— Mergem și noi, nu? întrebă David. 

— Da, răspunse Natalya. Ne-a promis. 

— O hotărâre pe care acum o regret, zise Griffin, apoi 
bombăni: Ca să nu mai spun că nu ţi-ai respectat cuvântul. 

— O să găsesc mormântul când ajungem în Mongolia, spuse 
Natalya, alegându-și cu grijă cuvintele. 

Griffin se mulţumi să mormăie, însă fata știu că-i va lua cu el. 
De fapt, ea nu voia să meargă în Mongolia. Dar trebuia să-i 
împiedice cumva pe Griffin, pe Isaiah și pe oricine altcineva să 
găsească Partea din Eden și-și dădea seama că nu putea face 
asta din subsolul unei case părăsite, în mijlocul pustietăţii. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI DOI % 


Owen stătea în faţa băncii, uitându-se la ceas. Primise 
instrucţiuni și, dacă o scotea cu bine la capăt, ar fi reușit să iasă 
din situaţia dificilă în care se afla și să-și privească din nou în 
față soţia și fiul. Dacă dădea greș, urma să-și piardă și casa, și 
stilul de viaţă obţinute cu trudă. Dar, indiferent de rezultat, ei 
aveau să fie în siguranță. Măcar atât i se garantase. 

Secundele se scurgeau una câte una, apoi văzu că era ora 
16.23 și intră în bancă. Stătu câteva minute în faţa unei mese 
înalte, ca și cum ar fi completat un formular, împotrivindu-se 
spaimei care îl scăldase deja în sudoare și-i uscase gura, dându-i 
senzaţia că era plină cu rumeguș. Pe urmă intră în toaletă, alese 
cabina din mijloc, împinse ușa atât cât să rămână un spaţiu de 
vreo cinci centimetri și se cocoță pe marginea vasului de 
porțelan. 

Nu mai trebuia decât să aștepte. 

Şi așteptă. 

Îl ardeau coapsele și-l dureau gambele, dar nu se clinti. 
Mirosul puternic de detergent industrial și cel de cireșe al 
odorizantului îi pătrunsese în nări și în gât. 

La ora 17.03, auzi ușa toaletei deschizându-se și, după 
zăngănitul cheilor, își dădu seama că intrase paznicul. Dacă 
respecta protocolul, urma să se uite în fiecare cabină, dar toate 
ușile fiind deschise, sări peste pasul acela, exact așa cum se 
rugase Owen să facă. 

Paznicul stinse luminile și închise ușa toaletei. 

Owen cobori de pe vasul WC-ului și rămase pe întuneric, 
fiindcă singura lumină venea dinspre semnul roșu al ieșirii de 
urgenţă de deasupra ușii. 

Pe urmă așteptă. 

La 17.17, ieși din toaletă și o luă la dreapta, către birourile din 
partea din spate a băncii, unde deschise ieșirea de urgenţă, 
permițându-i complicelui să intre. Acesta deja dezactivase 
alarma. Era un bărbat îmbrăcat în jachetă de blugi neagră peste 
un hanorac, cu faţa parţial ascunsă de glugă. 

Se îndreptară împreună spre partea din faţă a băncii, unde 
casierii încă numărau banii înainte de a închide seiful pentru 
noapte. 

Acolo, în hol, complicele lui Owen își ridică vocea și arătă un 


pistol. 

Cuvintele lui nu contau. Owen nu le asculta cu adevărat. Se 
uita în schimb la casieri și la funcţionari, cu ochii în patru ca să 
nu-i scape niciun semn prevestitor de necaz, însă nu remarca pe 
feţele lor decât surprindere și groază. Crezuse că, lucrând la o 
bancă, ar fi fost mai bine pregătiţi pentru așa ceva. Cumva mai 
duri. Dar se mulțumiră să ridice mâinile și să tremure, cu 
excepţia celor care puneau banii în saci. Owen se rugă din nou, 
de data asta ca niciunul să nu facă vreo prostie. 

Insă atunci apăru paznicul. 

— Nu mișcaţi! strigă el. 

Cele două cuvinte îi spuseră lui Owen tot ce trebuia să știe 
despre urmări. Se simţi neputincios, fără posibilitatea de a opri 
desfășurarea evenimentelor. 

Complicele îl împușcă pe paznic în piept și toată lumea începu 
să ţipe. Unul dintre cei care puneau banii în saci înlemni și alt 
angajat al băncii îl înjură, îi smulse sacul din mână și făcu treaba 
în locul lui. 

Paznicul căzut la podea se mai mișcă un minut, cu sângele 
băltind sub el, apoi rămase nemișcat. Owen îl privi stupefiat. 
Asta n-ar fi trebuit să se întâmple. Cei doi acoliți înșfăcară totuși 
câţi saci puteau să care și fugiră către ieșirea din spate, unde îi 
aștepta o mașină. 

Ai văzut destul? întrebă Isaiah. 

— Da, răspunse Owen. 

Simularea se fragmentă, ca un pergament vechi care se 
sfărâmă imediat după expunerea la aer și la lumina solară, și el 
se trezi în Coridorul Amintirilor. 

— N-a făcut-o el, spuse Owen. 

A jefuit totuși o bancă, îi atrase Isaiah atenţia. 

— Da, dar l-au silit s-o facă. N-a avut de ales. Și n-a tras el în 
paznic. N-a omorât pe nimeni. 

Ar fi ajuns oricum la închisoare. 

— Poate, admise Owen. 

Totuși, asta nu era la fel de important ca amănuntele pe care 
le aflase despre ziua aceea, fiindcă acum totul căpăta sens. 
Tatăl lui fusese o victimă, în aceeași măsură ca paznicul. Nimeni 
n-avea să creadă, cu atât mai puţin bunicii lui Owen, însă nu 
conta. Știa adevărul și-și dădu seama că asta își dorise tot 
timpul. 


— Complicele a fost un Asasin? 

Poate. 

— Sunt gata să ies. 

Bine. Peste trei secunde, două, una... 

Coridorul Amintirilor dispăru într-o lumină arzătoare și Owen 
deschise ochii în Cuibul Vulturului. Isaiah îl deconecta de la 
aparat. Simţea că s-ar fi cuvenit să-i mulțumească Templierului, 
dar nu era atât de convins. Nu încă. 

— Vreau să-l văd pe Monroe, spuse el în schimb. 

Isaiah aprobă din cap. 

— Asta pot aranja, cu siguranţă. 

— Ce-ai făcut cu el? 

— Ce vrei să spui? 

— Unde e? 

— Intr-o celulă de detenţie. 

— Nu l-ai... nu i-ai făcut nimic? 

— Ce anume? 

Owen știa că Monroe deţinea informaţii dorite de Templieri și 
de Asasini. Ştia că Monroe decodificase ceva din ADN-ul lui, dar 
și din al celorlalţi, ceva care-i lega atât unii de alţii, cât și de 
Tridentul din Eden. Totuși nu știa cât de departe ar fi mers 
Isaiah ca să obţină informaţiile respective de la Monroe. 

— l-ai făcut vreun rău? întrebă băiatul. 

Isaiah îl privi dezgustat. 

— Te rog! Monroe m-a înfuriat, dar tortura e întotdeauna 
contraproductivă. Afectează inevitabil mintea și, în munca mea, 
merită întotdeauna să păstrezi mintea intactă, în curând vei 
vedea cu ochii tăi că e teafăr. Vino, te-nsoțesc în camera de zi. 

II conduse pe Owen până în camera unde luase micul dejun, 
împreună cu Grace și Sean. Fata era tot acolo și vorbea încet cu 
Victoria, femeia care apăruse dimineaţă. Isaiah plecă, iar Owen 
se așeză cu faţa spre ferestrele largi și la o oarecare distanţă de 
Grace, ca să-i ofere intimitate. 

Furtuna din timpul nopţii adăugase verdelui o strălucire 
aparte. Copacii, tufele delicate și iarba sclipeau în bătaia 
soarelui. | se părea foarte straniu că, în urmă cu numai câteva 
ore, străbătuse pădurea în alergare liberă, cu gândul să se 
infiltreze în complex, iar acum privea în afară din interior. 

— Owen! îl strigă Grace. 

Şi ea, și Victoria se uitau la el. 


— A mers? întrebă fata. 

— Da. A mers. 

— Cum te simţi? întrebă și Victoria, iar Owen se gândi că era 
probabil psihiatră. 

— Bine, răspunse. Azi ai intrat în simulare, Grace? 

Tânăra clătină din cap. 

— Noaptea trecută a fost grea pentru toată lumea, zise 
Victoria. Şi fiecare trece peste asta în felul lui. 

Era cu siguranţă psihiatră. După moartea tatei, Owen fusese 
pacientul câtorva confraţi de-ai ei. 

— Te descurci dacă mă duc să văd ce face Sean? întrebă 
Victoria. 

Grace dădu afirmativ din cap, așa că femeia îi lăsă singuri. 
Owen se ridică și veni lângă masa fetei. 

— Te deranjez? întrebă el. 

— Nu. 

Băiatul își trase un scaun și îl roti, ca să se așeze cu faţa spre 
spătarul pe care-l cuprinse cu braţele. 

—  Asasinii i-au pus la cale tatălui tău o înscenare? întrebă 
Grace. 

Umerii lui se încordară. 

— Așa s-ar părea. 

— Îmi pare rău. 

Până atunci, Owen n-avusese pe cine să dea vina pentru 
moartea tatei. Nu știa dacă Griffin fusese cumva implicat și în ce 
mod, iar asta îl deranja mai presus ca orice. 

— Cred că n-ar fi trebuit să mă surprindă, spuse el. 

— De ce? 

Owen îi povesti despre Zhi și cum o respinseseră Asasinii 
după ce fusese rănită, deși salvase imperiul de una singură. 

— S-ar părea că asta fac ei, concluzionă. Se folosesc de 
oameni. 

— Asta nu-i bine, spuse Grace. 

— Aici chiar n-a fost. 

— Măcar a cinstit memoria tatălui ei, nu? Și, cumva, la fel faci 
și tu. 

Era adevărat. Owen simţea că-i era dator lui Zhi. Dar și lui 
Javier. Dacă el n-ar fi furat mostra de ADN, Owen s-ar fi aflat tot 
în situația de mai înainte, confuz, singur, fără răspunsuri. Ar fi 
vrut să-i povestească lui Javier tot ce abia aflase, însă nu știa 


când avea să-și revadă prietenul. 

— Deci acum ești Templier? întrebă Grace cu un surâs 
dispreţuitor. 

Owen pufni. 

— Tu ce crezi? 

— Nu știu. Isaiah poate fi foarte convingător. 

Lui Owen încă îi venea greu să-i acorde încredere și-i era 
imposibil să uite prăpădul făcut de Templieri ca „Boss” Tweed în 
New York, indiferent ce-ar fi spus Sean acum despre Ordinul lor. 

— Nu sunt Templier. 

— Dar nici Asasin. 

— Nu. Totuși, cred că am pășit deja pe calea lor. 

— Şi eu. Dacă mai ţii minte. 

El nu uitase. În New York, strămoșul lui o antrenase pe 
strămoașa lui Grace, pentru a deveni Asasină. Varius și Eliza 
petrecuseră mult timp împreună și se apropiaseră unul de altul. 
La o privire mai atentă, apropierea aceea și încrederea stabilită 
între el și Grace nu dispăruse definitiv. 

Fata se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Situaţia în care ne aflăm zăpăcește minţile. 

— Așa-i, încuviinţă Owen. E ca un soi de labirint al creierului. 
E greu să ţii la un loc toate amintirile, toate identitățile. E ușor 
să te pierzi. 

— Trebuie să găsești ceva conectat la realitate. Victoria mi-a 
spus asta. Trebuie să găsești ceva cu adevărat real și să te agăți 
de el. 

Owen căzu pe gânduri. 

— Pentru mine, e tatăl meu. Pentru tine? 

— David. 

Tânărul își cobori privirea spre masă. Încă nu înţelegea ce se 
întâmplase între Grace și fratele ei, cum ajunseseră în tabere 
opuse, dar știa că nu era bine s-o preseze cu întrebări. Era ceva 
pe care avea să i-l dezvăluie dacă voia. 

Câţiva membri ai personalul Cuibului Vulturului intrară în 
cameră aducând sandviciuri, chipsuri și fructe. 

— Prânzul, spuse Grace. Nu-i la fel de bun ca de obicei. 

— E OK, zise Owen. Ti-am spus că am stat ascuns într-o 
magazie? 

— Pe bune? 

— Da. Se ridică și înșfăcă un sandvici cu friptură de vită. 


Crede-mă, prânzul ăsta e excelent. 

În timp ce mâncau, Sean reveni în camera de zi. Îi salută și li 
se alătură la masă, dar părea distant și distrat. Un tip cu totul 
diferit de cel pe care-l cunoscuse Owen cu câteva săptămâni în 
urmă, în depozitul lui Monroe. 

— Cum îţi merge? întrebă Owen. 

— Poftim? 

— Cum îţi merge? 

— Ah, foarte bine. Tocmai am câștigat un duel în stilul 
vikingilor. 

Owen înălţă din sprâncene. 

— Serios? 

— Am preluat conducerea jomsvikingilor, iar acum facem o 
incursiune pe coasta daneză. 

— Asta-i mişto. Owen își lăsă sandviciul jos. Dar cum îţi merge 
ție? 

Sean se opri din mestecat și păru nedumerit, ca de parcă n-ar 
fi înţeles întrebarea. 

— Mie? 

— Da, ţie. 

— Mie... bine. Mai mult decât bine. 

Owen se uită la Grace, care îi răspunse cu o ridicare din 
umeri. Sean părea de-a dreptul pierdut în labirintul creierului, iar 
Owen avea impresia că nu vrea să se regăsească. 

XXX 

În dimineaţa următoare, Victoria apăru singură în camera de 
zi. Își verifică tableta și-i sugeră lui Sean să continue simularea 
cu strămoșul său viking, care, după toate aparențele, se numea 
Styrbjörn. Grace încă nu era sigură că dorea să se întoarcă în 
Animus, iar lui Owen, doctoriţa îi spuse că putea participa și el la 
o simulare. Tânărul avu senzaţia că era o încercare de a i se 
abate atenţia. 

— Nu v-ajut cu nimic până nu-l văd pe Monroe, spuse el. 

— Nu sunt sigură că-i posibil. 

— De ce nu? Isaiah mi-a promis că pot vorbi cu Monroe. 

Victoria își cobori privirea spre tabletă. 

— Nu știu nimic despre asta. 

Șeful Templierilor îl minţise. 

— Atunci cheamă-l pe Isaiah. 

— Mă tem că-i ocupat. 


— Ocupat? Owen ridică ușor glasul. Cu ce? 

— Nu-i treaba ta, răspunse femeia, evident deranjată de 
turnura pe care o luase discuţia. 

— Pleacă, nu-i așa? spuse Grace. După cele întâmplate 
noaptea trecută, pleacă după vârful Tridentului. 

Victoria clătină din cap. 

— N-am spus că... 

— Atunci se duce în China, o întrerupse Owen. Sau în 
Mongolia. 

— De unde știi așa ceva? întrebă Sean. N-ai vorbit cu Natalya. 

Owen se uită la Victoria. 

— Pentru că am fost acolo. 

Doctoriţa renunţă la amabilitatea ei prefăcută. 

— Ştii unde se află vârful? 

— Nu, răspunse Owen. ADN-ul meu a condus într-o fundătură, 
altminteri Asasinii l-ar avea deja. 

Victoria îl privi încruntată. 

— Revederea ta cu Monroe trebuie să aștepte întoarcerea lui 
Isaiah. Între timp, eu voi fi aici, ca să vă asist în alte simulări cu 
Animusul. Isaiah mi-a cerut să-ţi spun că are mari speranţe în 
privinţa strămoșului pe care îl urmărești acum, Sean. 

Băiatul ridică privirea. 

— Da? 

Victoria bătu din nou cu degetul în tabletă. 

— Da. Credem că vârful lui Ptolemeu este cel pe care l-ați 
descoperit la New York. Vârful lui Seleucus este cel pe care 
sperăm să-l găsim în Mongolia. Mai rămâne cel macedonean. 
Cercetătorii noștri au creat câteva trasee ipotetice pe care le-ar 
fi putut urma de-a lungul istoriei, iar unul dintre cele mai 
plauzibile plasează ultimul vârf al Tridentului undeva în 
Scandinavia. 

Sean zâmbi cu gura până la urechi. Ca un nebun. Avea 
privirea unui narcoman. 

— Când pleacă Isaiah? întrebă Grace. 

Victoria se îndreptă spre ușă. 

— S-ar putea să fi plecat deja, răspunse ea din prag. Acum 
Cole e șefa. 

Și îi lăsă singuri. Imediat ce se închise ușa, Owen se îndreptă 
spre ceilalţi. 

— Monroe e undeva în Cuibul Vulturului. Aveţi idee unde 


anume? 

— De ce? întrebă Sean, dar Owen îl ignoră. 

— Sunt cinci clădiri, zise Grace. Nu le-am văzut pe toate. 

— Cred că eu am văzut trei noaptea trecută, spuse Owen. 
Presupun că-l ţin pe Monroe în una din celelalte două. 

— O clipă! Sean se aplecă în faţă, cu vocea înălţându-i-se, 
alarmată. Ce-ai de gând să faci? 

— Calmează-te! îl sfătui Owen. Tu ai grijă doar să nu calci 
greșit. 

— Poftim? 

— Nimic. Owen se întoarse spre Grace. Tu ce zici? 

Fata îi aruncă o privire aspră și răspunse abia după ce își oferi 
un timp de gândire. 

— De ce? Intenţionezi să-l scoţi de-acolo? 

— Exact, încuviinţă Owen. Dacă Isaiah pleacă în Mongolia, eu 
nu am de gând să rămân aici. 

Grace își morfoli cu dinţii buza de jos și Owen zâmbi. 

— Noi doi știm deja că facem o echipă bună, spuse el. 

— Eliza și Varius erau o echipă bună, îl corectă Grace. Tu și cu 
mine? Problema asta nu-i lămurită. 

Owen îi simţea frustrarea. l-o citise pe faţă când Victoria îi 
anunţase că Isaiah se putea să fi plecat deja. _ 

— Știu că nu-ţi place să fii lăsată deoparte. In plus, sunt șanse 
mari să fi plecat și Griffin într-acolo, iar David să-l însoţească. 
Mai știu și că-ţi faci griji în continuare pentru fratele tău. 

— Asta-i lovitură sub centură. 

Owen ridică mâinile. 

— E adevărul. 

Grace îl fixă cu privirea un minut, timp în care el așteptă 
răbdător. 

— OK, acceptă fata în cele din urmă. Merg cu tine. 

— Bun. Dar tu? întrebă Owen întorcându-se spre Sean, care 
păstra de ceva vreme tăcerea. 

— Eu rămân aici. 

— Bineînţeles că rămâi. De fapt, Owen nici nu se așteptase să 
audă altceva. Măcar putem fi siguri că n-o să ne dai de gol? 

Sean ridică din umeri. 

— N-am grija voastră. Voi n-aveţi grija mea. 

Owen se gândi că atât era de ajuns. 

— În regulă. 


Grace se sprijini într-un cot. 

— Ai făcut un plan? 

— Eu așa zic. 

— Şi ce părere ar trebui să am despre el? 
Owen zâmbi din nou. 

— Probabil n-o să-ţi placă. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI TREI % 


Javier își dădea seama că Griffin fierbea de ciudă pentru ceea 
ce făcuse Natalya în simulare, dar părea să fi acceptat că n- 
avea de ales și începuse pregătirile pentru călătoria în Mongolia. 
Își petrecuse ceva timp pe videochat cu Gavin și cu alţi membri 
ai Frăției, iar acum Javier îl ajuta să împacheteze arme și 
echipament, de care, în cea mai mare parte, Natalya refuza să 
se atingă, pe când lui David era nevoie să i se reamintească 
întruna că nu trebuia să se atingă de nimic. 

— Și cum ajungem acolo? întrebă Javier. Mașina Templierilor 
zboară? 

Griffin preferă să nu bage în seamă ironia. 

— Am făcut rost de un avion. 

— Adică un avion cu reacție privat? 

Asasinul se opri din împachetat. 

— Da. Exact. 

Javier încuviinţă din cap și-și continuă munca, ticsind o ladă 
cu tot ce putea să îndese în ea. Aveau și câte un rucsac 
burdușit. Luară mâncare, saci de dormit și haine călduroase, 
deși îmbrăcămintea disponibilă era cam mare pentru Natalya și 
pentru David. Când terminară, Griffin le ceru să aducă totul 
afară, în hambar, apoi deconectă toate aparatele și încuie 
bârlogul din subsol. 

Mașina avea ceva spaţiu pentru depozitare, în două 
compartimente din spate, plasate de o parte și de alta a 
turbinei. Ce nu încăpu acolo puseră pe bancheta din spate și pe 
genunchii fiecăruia dintre ei. Javier se așeză în faţă, cu Griffin, 
iar Natalya și David, în spatele lor. 

Era aproape seară când ieșiră pe șosea și, înainte de prima 
curbă, Javier aruncă o ultimă privire către casa părăsită, care 
dispăru apoi printre copaci. Griffin îi scoase pe autostradă și se 
îndreptă spre sud, către aeroportul aflat la o oră distanţă. 
Pasagerii automobilelor pe care le depășeau se holbau la 
mașina lor. Pentru scurtă vreme, Javier zâmbi urmărindu-i, apoi 
privi coborârea lentă a soarelui către orizont și aproape că 
adormise când Griffin ieși de pe autostradă, făcându-l să 
tresară. 

— Asta nu-i aeroportul, spuse David. 

— Ba da, cu siguranţă, răspunse Griffin. 


David arătă pe fereastră. 

— Terminalul văd că-i dincolo. 

— N-o să luăm un avion obișnuit. 

Javier se încruntă, dar hotărî să tacă, să aștepte și să vadă. 

Griffin conduse printre depozite și clădiri industriale, și intră în 
cele din urmă într-un hangar mic și gol. Înăuntru așteptau doi 
bărbaţi cu o camionetă pentru transportul bagajelor prin 
aeroport. Asasinul opri automobilul, dar nu și motorul. 

— Ţineţi-l undeva, în siguranţă, îi spuse unuia dintre bărbaţi. 
O să mă-ntorc să-l iau. 

— Se rezolvă. 

Celălalt îi ajută să-și încarce bagajele în camionetă și, după ce 
terminară, Javier îl urmări cu privirea pe primul bărbat, care 
scoase automobilul din hangar și se îndepărtă. 

Griffin le făcu semn tuturor să se urce în camionetă și al 
doilea bărbat îi scoase pe pistă. Pe toată durata drumului, Javier 
simţi în nări gazele de eșapament, iar față de torsul mașinii 
Templierilor, motorul i se păru zgomotos și enervant. Văzu 
puţine avioane cu reacţie pregătite de decolare și încercă să-și 
dea seama spre care se îndreptau. Însă în momentul în care 
camioneta se opri în faţa unui avion pentru mărfuri, înţelese că 
probabil zborul n-avea să fie ceea ce sperase David. 

— Ce-i ăsta? întrebă el, fixându-și ochelarii pe nas. 

— Avionul tău cu reacţie privat. 

David clătină din cap. 

— Nu-i așa ceva. 

— Te asigur că asta este. Griffin arătă aripile avionului. Alea 
sunt motoare cu reacţie și în tot avionul nu vom fi decât noi. 
Dacă nu punem la socoteală coletele. 

— Colete? zise David. 

— Da, colete. 

— Ne trimiţi în Mongolia prin poștă? 

— Via China. Griffin își încleștă mâinile de umerii lui Javier. 
Ascundere în văzul tuturor. 

XXX 

Interiorul aeronavei se potrivea cu conceptul de avion privat 
chiar mai puţin decât exteriorul. Scaunele erau făcute din 
prelată de cort cusută în jurul unei rame metalice. De fapt, erau 
șezlonguri fixate de pereţii despărțitori. Insă cala era presurizată 
și încălzită, și exista o toaletă. Din cauza huruitului motoarelor, 


lui Javier îi venea greu să se facă auzit fără să ridice vocea, dar 
zgomotul nu era atât de mare încât să-l împiedice să 
gândească. 

După câteva ore de zbor, timp în care Natalya și David 
reușiseră cumva să adoarmă, Javier se aplecă spre Griffin și-l 
întrebă cine erau bărbaţii din hangar și cum aranjase Frăția 
zborul acesta. 

— Abstergo are mulţi dușmani, răspunse Griffin. Nu toţi sunt 
Asasini. Uneori colaborăm pentru atingerea unui scop comun. 

— Dușmanul dușmanului meu e prietenul meu? 

— Se poate spune și așa. Asasinul se uită la Javier câteva 
clipe. In ciuda nechibzuinţei tale, m-ai impresionat. 

— E ceva rar? 

— Foarte. 

Javier răspunse  încuviinţând din cap, deși niciuna din 
hotărârile lui nu fusese menită să-l impresioneze pe Griffin. 

— Am vorbit cu Gavin despre tine și e de acord. Dacă îţi cauţi 
un loc și un scop, s-ar putea să le fi găsit. 

— În Frăţie? 

Griffin încuviinţă din cap. 

— E o invitaţie oficială? 

— Dacă vrei să fie. 

Lui Javier ideea i se păru mai atrăgătoare decât ar fi crezut. 
Asasinii reprezentau posibilitatea de alegere. Drepturi egale 
pentru toată lumea și toată lumea liberă să-și manifeste voinţa. 
Părea viziunea unei lumi mai bune decât cea în care trăia și în 
care nu se simţea liber să se comporte deschis. 

— Se face o iniţiere? întrebă el, pe jumătate în glumă. 

— Un instructaj. Pe urmă va începe adevărata instruire. 

— O să mă gândesc la asta. 

— Fă-o. Griffin închise ochii și își sprijini ceafa de perete. Dar 
încearcă și să te odihnești. 

Deși era obosit, lui Javier îi venea greu să adoarmă. Se întrebă 
ce-ar fi spus Owen despre propunerea făcută, apoi dacă asta ar 
fi trebuit să conteze. El, Javier, era cel care trebuia să decidă 
găsirea unui loc căruia să simtă că-i aparține. 

XXX 

Câteva ore mai târziu, avionul ateriză la Beijing. O ceaţă 
cenușie, persistentă, acoperea orizontul în toate direcţiile. 
Puteau să fi fost pe o insulă sau înconjurați de munţi și Javier 


habar n-ar fi avut. 

Abia coborâţi pe pistă, o mașină de teren opri lângă ei și 
cobori o femeie. Părea chinezoaică, aproape de vârstă mijlocie, 
cu păr lung și negru, și purta un costum alb, mulat, un soi de 
hibrid între uniformă militară și echipament de atlet olimpic. 
Javier găsi că, spre deosebire de cei doi bărbaţi dinaintea ei, 
arăta exact cum te așteptai să arate un Asasin. 

— Griffin? întrebă ea. 

Bărbatul încuviinţă și-i strânse mâna. 

— E o plăcere să te întâlnesc în sfârșit, Yanmei. 

— Vă rog, zise femeia și arătă către mașină. Veniţi cu mine. 

— Să ne luăm echipamentul. 

— Firește. 

Yanmei îi ajută să-și încarce rucsacii și lăzile în portbagajul 
mașinii, apoi se înghesuiră toţi înăuntru, cu Griffin în faţă, Javier 
și ceilalți în spate și Yanmei la volan. Javier o văzu studiindu-i pe 
toţi în oglinda retrovizoare. 

— Gavin nu mi-a explicat despre ce e vorba, spuse ea. De ce 
aţi venit aici? 

— Pentru o Parte din Eden, răspunse Griffin. 

Yanmei se uită la el surprinsă, apoi își întoarse încet privirea 
spre drum. 

— Ar fi putut să-mi spună. Nu ne-a crezut în stare s-o 
localizăm singuri? 

— E o situaţie unică. 

— Cum adică? 

Griffin se întoarse către bancheta mașinii. 

— Natalya, aici de faţă, a văzut-o. 

Yanmei ezită. 

— Într-un Animus? 

— Shaun a obţinut la Madrid un procesor și prototipuri, o 
lămuri Griffin. De fapt, încercăm să găsim trei Părţi diferite. 
Vârfurile unui Trident. Copiii ăștia, dar și alţi trei, au legătură cu 
el. Ai auzit de Isaiah? 

— Da. 

— Urmărește un așa-zis Eveniment Ascendent, iar cei șase fac 
parte din asta. 

— Înţeleg. 

— Isaiah e probabil pe drum încoace. Ai remarcat cumva mai 
multe mișcări ale Templierilor decât de obicei? 


— Nu. E liniște. 

— Ciudat. Griffin își trecu o mână peste capul ras. Foarte 
ciudat. Ai fi crezut că vor pune în mișcare o armată... 

— Gavin a spus că trebuie să vă duc în Mongolia. Pe Burhan 
Haldun. 

— Exact. 

— Am un avion privat care așteaptă. 

— În sfârșit! exclamă David. 

Natalya și Javier pufniră în râs, și chiar și Griffin chicoti. 

Când ajunseră la marginea aeroportului, Yanmei opri lângă un 
avion care probabil avea să-l facă pe David foarte fericit. Javier 
nu știa multe despre avioanele cu reacţie, dar acesta, cu liniile 
elegante ale unei săgeți, părea foarte rapid, își descărcară 
echipamentul din mașină, apoi se îmbarcară. În cabină, 
scaunele capitonate, îmbrăcate în piele, plasate pe părțile 
laterale și grupate câte două, faţă în faţă, îi întâmpinară cu 
braţe largi și spătare rabatabile. 

— Unde-i restul celulei tale? întrebă Griffin. 

— In Tibet, răspunse Yanmei. N-am avut timp să-i chem 
înapoi. Gavin nu mi-a dat amănunte. 

— Nu știa nici el prea multe. Totul s-a întâmplat în ultimele 
treizeci și șase de ore. 

Yanmei se îndreptă spre partea din faţă a avionului. 

— Mă asigur că s-au făcut toate verificările necesare înainte 
de zbor, apoi plecăm. 

Javier se așeză faţă în faţă cu Natalya, iar David își alese un 
scaun de pe același rând cu ei și se instală acolo singur, privind 
pista printr-un hublou. Nu după mult timp, avionul se puse în 
mișcare și Yanmei se întoarse în cabină. Se așeză vizavi de 
Griffin, de cealaltă parte a avionului față de Javier și de Natalya. 

— Facem prezentările? întrebă. 

— Bineînţeles. 

Griffin arătă pe rând către Javier, Natalya și David, spunându- 
le numele. 

Asasina le zâmbi tuturor. 

— Așadar, Natalya, ai văzut vârful acela al Tridentului? 

— Da. 

— Cum arată? 

— E un pumnal straniu, răspunse David. Noi l-am văzut la 
New York pe primul. 


— Pe primul? Yanmei se încruntă. Poate că ar trebui să-mi 
povestiţi totul, de la început. 

Toţi trei îi istorisiră, pe rând, Javier vorbind cel mai mult și 
David întrerupându-l cel mai des, despre întâlnirea cu Monroe, 
despre simularea Revoltelor înrolărilor și despre evenimentele 
din ultimele săptămâni. Natalya îi descrise amintirile strămoșului 
ei mongol, iar Yanmei ascultă cu răbdare până la final, fără să 
pună nicio întrebare. 

Pe urmă ţinu câteva clipe degetul arătător apăsat pe buze. 

— Singurul lucru pe care nu l-aţi spus este dacă știți sau nu 
unde-i îngropat M5ngke-Han. 

— Nu știm. Nimeni nu știe. Natalya a decis să nu afle, 
interveni Griffin încruntându-se. 

— Cum adică? 

— S-a desincronizat deliberat. 

— De ce? 

— Fiindcă e de părere că nimeni n-ar trebui să aibă Partea din 
Eden, zise David. 

Natalya se întoarse spre el. 

— Pot spune singură ce am de spus. Cred că ar fi mai bine 
dacă ar rămâne ascunsă, adăugă uitându-se la Yanmei. 

— Nu pot să te contrazic. Insă situaţia cu care ne confruntăm 
acum e cu totul alta. Nu avem opţiunea asta. Din câte mi-aţi 
povestit, întrebarea nu e dacă trebuie sau nu găsită, ci de către 
cine. 

Asasina mai vârstnică știa să pună problema cu mai mult tact 
decât Griffin. Natalya păru s-o asculte, cântărindu-i spusele în 
loc s-o contrazică sau s-o respingă. 

— Ştii unde e, nu-i așa, Natalya? 

Fata ezită. 

— Nu cu exactitate. 

— Eu am o oarecare idee, zise Griffin. Am văzut destul înainte 
ca simularea să fie întreruptă. Cred că pot ajunge destul de 
aproape. 

Yanmei dădu aprobator din cap, dar nu-și luă ochii de la 
Natalya, care își săltase picioarele pe scaun și-și cuprinse 
genunchii cu braţele. Rămase așa tot restul zborului, în timp ce 
survolară partea rurală a Chinei și trecură peste munţi pentru a 
ajunge deasupra unui platou întins, plin de denivelări. 

— Stepele mongole, spuse Yanmei. Nu știu ce are ţinutul ăsta, 


dar aici se nasc cuceritori. Attila Hunul... Gingis-Han... 

— Isaiah, adăugă David și, din fericire, se opri înainte de a-l 
adăuga pe Griffin pe listă. 

— Ar trebui să aterizăm la Möngönmorit peste vreo oră, spuse 
Yanmei. Burhan Haldun e la optzeci și ceva de kilometri 
distanţă. 

— Poate ar trebui să dăm ocol muntelui, propuse Griffin. Să 
aruncăm o privire. 

— Îi pot cere asta pilotului. 

Își desprinse centura de siguranţă și se duse spre carlingă. Se 
întoarse peste câteva minute. 

— Am modificat planul de zbor. Vom face un mic ocol pe 
deasupra țintei. 

La scurtă vreme după aceea, stepele cedară locul dealurilor, 
iar dealurile deveniră munţi împăduriţi, străbătuţi de ape 
șerpuitoare și de văi largi. 

— Regiunea asta e sacră pentru poporul mongol, zise Yanmei. 
E așa dinainte de Gingis-Han. Străinilor nici măcar nu li se 
îngăduie să urce pe Burhan Haldun. 

— Nu cred că Isaiah o să respecte interdicţia asta, spuse 
Javier. 

— N-o s-o respecte, încuviinţă ea. lar pentru noi ar fi înţelept 
s-o încălcăm cu discreţie. 

Nu peste mult timp, avionul cobori, apropiindu-se de munți, și 
toată lumea privi prin hublouri. Zburau destul de jos ca să 
distingă copacii, tușe de verde pe pânza cenușie de stâncă. 
Lanţul muntos se întindea pe mulţi kilometri în toate direcţiile, 
ca o succesiune aproape nesfârșită de creste, văi și râuri. 

— Acela e Burhan Haldun. 

— Care? întrebă David. 

Yanmei îi arătă unul dintre cele mai înalte piscuri. Nu se 
compara cu Everestul ca masivitate sau înălţime, dar îl izbi pe 
Javier ca având ceva aparte, impozant și chiar regesc, cu 
coroana sa de gheaţă albă și cu tronul de verdeață. 

— Uitaţi-vă după orice ar putea semnala o tabără a 
Templierilor. 

Javier se concentră, încercând să distingă clar solul, dar 
copacii creșteau pretutindeni și numai o tabără foarte mare ar fi 
fost vizibilă de la înălţimea la care se aflau. 

— Pilotul nu ne poate duce mai jos? întrebă David. 


— Poate că da, răspunse Yanmei. Pot să... 

Ceva explodă în exteriorul avionului și cabina tresăltă destul 
de tare ca să-l izbească pe Javier cu nasul de geam. Simţi gust 
de sânge, iar pământul de dincolo de hublou se apropie cu 
iuţeală. 

— Am fost loviți! strigă Yanmei. 

Javier se uită pe un hublou din partea opusă și văzu că un 
motor lăsa în urmă o dâră groasă de fum negru. 

Apoi simţi cum pierderea bruscă de altitudine îl apasă în 
scaun și trepidaţiile îi zdruncină pieptul. Aveau să se 
prăbușească. Invăţase să lupte fiind instruit de un Asasin, 
intrase prin efracţie într-un depozit al poliției și făcuse o 
incursiune într-o fortăreață a Templierilor, dar urma să moară 
într-un accident aviatic. 

— Mă duc în faţă! strigă Yanmei. 

Işi desfăcu centura de siguranţă și se ridică, apoi înaintă prin 
cabină cu braţele larg deschise și dispăru în carlingă. 

— Ţineţi-vă bine! strigă Griffin. O s-aterizăm. Mai avem un 
motor. 

— Dacă nu trag iarăși în noi! spuse David. 

Avaria nu părea o defecțiune mecanică, iar Yanmei o numise 
„lovitură”. Trebuia să fi fost Templierii. Erau acolo, jos, iar 
survolarea muntelui fusese o greșeală. Chiar dacă 
supravieţuiau, sosirea lor le era acum cunoscută inamicilor. 

Yanmei reapăru pe culoar și se aruncă pe scaun. 

— Vom face o aterizare forţată. Pilotul a văzut un câmp 
deschis. 

— 'Ţineţi-vă bine! strigă iarăși Griffin. Capetele jos și staţi 
aplecaţi! 

Javier se supuse, apoi așteptă, ascultând șuierul motorului 
rămas și zăngănitul asurzitor, la care păreau să contribuie toate 
componentele avionului. Cu coada ochiului, vedea prin hubloul 
din dreapta munţii, nu dedesubt, ci lângă ei. Vârfurile pinilor 
păreau destul de aproape ca să le simtă mirosul. 

Erau pe punctul să lovească solul. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI PATRU ó 


Lui Grace nu-i plăcea planul lui Owen. 

Deocamdată, acesta consta în a face verificări în camera de 
zi, în dormitoare și, în final, într-o sală a Animusului, cu speranţa 
că ar fi putut găsi obiecte din care să confecţioneze ceva 
asemănător cu o așa-zisă grenadă ce provoca dureri. 

— Dar nu faci o grenadă adevărată, spuse Grace. 

Se retrăseseră în baia dormitorului ei, sperând că în locurile 
acelea Abstergo nu avea videocamere de supraveghere. 

— Nu, răspunse Owen. Trebuie doar să semene cu una. 

Tinea în mână un obiect asamblat din cutia de aluminiu a unei 
băuturi energizante, câteva sârme și învelișul exterior al unei 
role de bandă izolatoare. 

— Chiar crezi c-o să păcălească pe cineva? 

— Seamănă destul de bine ca să-și facă treaba. Haide, să 
mergem. 

Owen își îndesă într-un buzunar cutia înfășurată în bandă și 
ieșiră din cameră. 

Grace se întrebă dacă undeva, în Cuibului Vulturului, cineva îi 
privise intrând acolo împreună și ce-și imaginase, însă își dădu 
imediat seama că puţin îi păsa. 

Era târziu, trecuse de miezul nopţii și se îndreptară spre 
clădirea principală pe coridoare pustii. Știau deja cât de departe 
pot ajunge mergând în cealaltă direcţie, dar se întrebau dacă nu 
cumva exista altă cale de a pătrunde în cele două clădiri pe care 
încă nu le exploraseră. 

Ajunseră la pasarela de sticlă și se furișară de-a lungul ei până 
în holul imens, pe care îl traversară către pasarela din partea 
opusă. Până acolo, toate ușile fuseseră descuiate și nu 
întâlniseră niciun agent de pază. 

— Ar fi fost de crezut că, după cele întâmplate, au întărit 
supravegherea, spuse Grace. 

Owen se uită peste umăr, în urma lor. 

— Poate-au plecat toţi în Mongolia, cu Isaiah. 

— Poate, admise ea. Totuși, pare straniu. 

Când ajunseră la următoarea pasarelă, găsiră ușa deschisă, 
fără încuietoare cu cititor de amprente sau cifru, și intrară cu 
prudenţă, neștiind unde avea să-i conducă. Acolo copacii erau 
mai apropiaţi de clădire și pasarela, parcă ghemuită în umbra 


lor, era un tunel mai întunecat decât restul. Odată ajunși la 
capătul ei, intrară într-o clădire diferită de celelalte. Ușile erau 
mai puţine și, din loc în loc, câte-o fereastră îţi permitea să vezi 
interiorul câte unui laborator mare, cu computere și aparatură 
robotică. 

— Asta pare să fie locul unde coace Abstergo totul, spuse 
Owen. 

— l-au promis lui Sean că-i pot construi picioare protetice. 

Owen se încruntă. 

— Nu-i de mirare că Isaiah l-a atras de partea lui. Dar pentru 
asta mi-e greu să-i găsesc lui Sean vreo vină. 

— De ce? 

— În locul lui, tu nu ţi-ai dori să mergi? 

— Bineînţeles că da, dar problema nu-i asta. 

— Atunci care-i problema? 

— Sean trebuie să știe că-i în regulă oricum. Că nu se 
definește prin picioare sau prin posibilitatea de a merge. 

— Așa ţi-a spus Victoria? 

— Nu. E opinia mea. 

Își continuară drumul în tăcere, pe coridoare cu laboratoare 
pe ambele părți, până ajunseră la altă pasarelă înconjurată de 
sticlă. Probabil că ducea în a cincea clădire, dar ușa avea scaner 
pentru amprente și cifru pentru deschidere. 

— Grenada aia falsă deschide uși? întrebă Grace. 

— Poate ar trebui să căutăm în laboratoare ceva cu care s-o 
deschidem. 

— N-o să găsiţi nimic, se auzi vocea unei femei în spatele lor. 

Grace se răsuci, simţindu-și ceafa în flăcări. O agentă a 
Templierilor le tăiase calea, împiedicându-i să fugă pe unde 
veniseră. 

— Cole, spuse Owen. 

Femeia îndreptă un pistol către ei și, privind-o, Grace nu se 
îndoi că n-ar fi ezitat să-l folosească. 

— Vă ţin sub observaţie de când aţi plecat din dormitorul tău, 
zise Cole uitându-se la Grace. Ce căutaţi aici? 

— Am vrut doar s-aruncăm o privire, răspunse fata. 

— Mă ţii minte de noaptea trecută? întrebă Owen. 

Agenta se încruntă. 

— Crezi că-i o dovadă de inteligență să-mi amintești asta 
tocmai acum? 


Owen scoase grenada falsă, ţinând-o aproape ascunsă în 
pumn. 

— Și dacă-ţi reamintesc de asta? 

Cole fixă grenada cu privirea și Grace îi așteptă reacţia. 

— Nu mă duce cu gândul la nimic cunoscut, spuse în cele din 
urmă agenta. Poate fiindcă e făcută de tine. 

Grace ar fi vrut să-l înjure pe Owen. Întregul plan i se păruse 
ridicol de la bun început, dar îl acceptase gândindu-se că un 
aproape-Asasin învățase câte ceva în ultimele săptămâni. 

Owen se uită la grenada falsă, apoi o aruncă pe podea. 

— Şi acum ce se-ntâmplă? 

— Mai întâi, ridică gunoiul ăla. 

— Vorbești serios? 

— Ridică-l! 

Owen se aplecă și recuperă grenada. 

— Acum treceţi de ușa aia și vă duc la celulele de detenţie. 

Rămase cu pistolul îndreptat spre ei în timp ce se apropie de 
panoul de comandă al ușii, unde își scană amprenta degetului 
mare și tastă cifrul. Ușa se deschise. 

— Mișcaţi-vă! îi zori femeia. 

Owen intră primul, urmat de Grace. Pasarela trecea prin 
pădure, apoi cobora, urmând panta muntelui, aidoma celei care, 
în partea opusă a Cuibului Vulturului, ducea către garaj. 

— Ai de gând să ne închizi? o întrebă Grace pe Cole. 

— Continuă să mergi. 

— O să fie greu să-i explicaţi asta tatălui meu, adăugă fata. 

— Nu-i problema mea, ripostă Cole. Il putem face pe tatăl tău 
să creadă ce vrem noi să creadă. Avem destule înregistrări cu 
voi furișându-vă ca să vă pot împușca și să spun pe urmă că am 
fost în legitimă apărare. 

Grace amuţi. Cuibul Vulturului i se păru dintr-odată izolat, iar 
noaptea de afară foarte rece. 

Alături, Owen mergea cu capul în jos, dar Grace știa că 
mintea lui alerga nebunește. Ar fi vrut să găsească, la rândul ei, 
o cale de scăpare, dar încă nu știa sigur despre ce era vorba. De 
fapt, ce ar fi putut Templierii să facă? Ştia ce făcuseră în trecut, 
la New York, totuși nu credea că, în lumea modernă, ar fi fost 
posibil să scape cu faţa curată după așa ceva. Ajunsese și să 
aibă încredere în Victoria, despre care voia să creadă că nu i-ar 
fi făcut niciun rău vreunuia dintre ei. Însă despre Cole nu știa 


nimic. 

Ajunseră la baza pantei, unde pasarela se termina în faţa unei 
uși săpate în munte, tot cu încuietoare electronică. Cole o 
deschise și intrară în a cincea clădire. Partea asta din Cuibul 
Vulturului crea o altfel de impresie. Aerul era mai rece și lipseau 
toate acele tușe care făceau restul complexului îmbietor sau 
fascinant, dându-i lui Grace impresia că nu era un loc conceput 
pentru a fi văzut de prea multă lume. 

— Intraţi pe coridor, spuse Cole. 

Trecură pe lângă mai multe uși încuiate, până când agenta le 
ordonă să se oprească. Pe urmă, se folosi de cifru ca să 
deschidă o ușă fără niciun semn distinctiv și i se adresă cuiva 
dinăuntru. 

— E timpul. 

Monroe ieși pe coridor. 

— Mă bucur să vă văd pe amândoi. 

— Monroe? Owen se apropie de el. Ce... 

— Lăsaţi vorba și mișcaţi-vă, îl întrerupse Cole. Drept înainte. 

Bărbatul se uită în ochii lui Grace și zâmbi. Pe urmă se puseră 
toţi trei în mișcare, urmând ordinele lui Cole, până ajunseră într- 
o încăpere boltită, asemănătoare cu un depozit, cu pereţii și 
plafonul din stâncă, cu rafturi înalte și numeroase containere 
pentru transport de genul celor văzute de Grace pe vapoare. 
Cole îi conduse către unul dintre ele. 

— E totul pregătit? întrebă Monroe. 

— Da, răspunse Cole. În unitatea asta sunt transportate 
echipamente delicate, deci este climatizată și oxigenată. M-am 
asigurat că aveţi apă, mâncare și două lanterne. Dar mă tem că 
pentru... alte necesităţi nu aveţi decât o găleată. 

Grace se uită la Owen. Ce naiba se petrecea? 

— Ești sigură că nu te pui în pericol? întrebă Monroe. 

— Da, răspunse femeia. Sistemul de supraveghere e 
dezactivat, dar am făcut să pară că-i opera cuiva care a intrat 
clandestin într-o sală a Animusului. Se întoarse spre Owen. 
Acum o să iau gunoiul ăla al tău. 

Băiatul zâmbi și scoase grenada falsă. 

— Eşti Rothenberg. 

Agenta luă grenada. 

— Nu știu despre ce vorbeşti. 

Pentru Grace era acum clar că, de fapt, Cole era un soi de 


agent dublu, o „cârtiță”, și că-i ajuta să evadeze. Nu știa motivul 
și nu știa nici cine era Rothenberg, dar, pe moment, nici nu-i 
păsa. 

— Aţi face bine să intraţi. Sistemul de supraveghere va reintra 
curând în funcţiune și trebuie să trec la postul meu. Cea mai 
grea parte o să fie să-i conving că m-am lăsat înșelată de asta, 
spuse Cole și ridică grenada falsă. 

— Îți sunt dator, zise Monroe. 

— Consideră că suntem chit. Proviziile sunt în colţul 
îndepărtat al peretelui din stânga. 

Monroe intră în containerul de transport. Owen îl urmă, iar 
Grace răsuflă adânc și-l imită, apoi se întoarse în timp ce Cole 
închidea ușile. 

— Instalaţi-vă confortabil, le spuse agenta. Drumul până în 
Mongolia durează douăzeci și patru de ore. 

După închiderea ușilor, rămaseră în beznă deplină și Grace 
sesiză cum se activa dispozitivul de blocare. Pe urmă auzi pe 
cineva mișcându-se, călcând apăsat și lovind cu palma obiecte 
din colțul cel mai îndepărtat al containerului, până când se 
aprinse brusc o lumină. 

— Aici, spuse Monroe, arătându-le cu lanterna o ladă de lângă 
el. 

— Ea e Rothenberg? întrebă Owen. 

— Cole e o prietenă veche, răspunse Monroe. Am ajutat-o 
cândva și mi-a promis c-o să-mi întoarcă favoarea. Am sunat-o 
acum câteva săptămâni. Dacă ar fi vrut să știi mai multe despre 
ea, ţi-ar fi spus. Lasă baltă povestea asta, altminteri o s-o pui în 
pericol. Şi-a riscat viaţa pentru voi doi. 

Asta o făcu pe Grace să-și pună la îndoială presupunerile 
despre noii Templieri. Se uită în jur, căutând un loc, și se așeză 
pe o cutie de carton. Pe urmă oftă prelung și se aplecă în faţă. 

— Unde-ai fost? îl întrebă Owen pe Monroe. 

— Am stat ascuns. M-am pregătit. Din câte am văzut în garaj, 
tu și Javier v-aţi antrenat undeva. 

— Am stat cu Griffin. Cu Asasinii. 

— Ah. Monroe se uită la Grace. lar voi, ceilalţi, aţi fost aici, în 
Cuibul Vulturului. 

Tânăra încuviinţă. 

— Ce știe Isaiah? întrebă Monroe. 

— Ştie de Partea din Eden din Mongolia, răspunse Grace. Și, 


după cum tocmai am aflat, Templierii cred că mai există una în 
Scandinavia. 

Monroe se așeză pe o ladă, cu jumătate de faţă luminată de 
lanternă. 

— Dar cea de la New York? 

— Ce vrei să spui? se miră Owen. Credeam că-i la tine. 

Şi Grace crezuse la fel. 

— Nu, nu-i la mine. N-aţi găsit-o? 

— Am descoperit locul unde a fost ascunsă, zise Owen. Dar 
cineva a ajuns acolo înaintea noastră. 

— Sper că asta nu-nseamnă că există un al treilea jucător. 
Monroe își aranjă coada în care își adunase părul încărunţit. Prin 
urmare, lipsesc două vârfuri, presupunând că-l vor găsi pe cel 
din Mongolia. 

— O să-i oprim, nu-i așa? întrebă Owen. 

— O să-ncercăm, spuse Monroe. Isaiah știe de Evenimentul 
Ascendent? 

— A amintit de el, zise Grace. Dar nu cred că Templierii îl 
înţeleg. 

— Asta-i bine. 

Grace așteptă o clipă și, fiindcă Monroe nu continuă, vorbi ea. 

— Apropo, nici noi nu-l înţelegem. 

Bărbatul își întoarse privirea spre lumina lanternei și aceasta 
îi scoase în evidenţă trăsăturile feţei. Ridurile din jurul ochilor, al 
gurii și de pe frunte erau mai adânci, făcându-l să pară mai 
bătrân și mai obosit. 

— Nu sunt sigur că-i momentul potrivit. 

— O să fim blocaţi aici douăzeci și patru de ore, îi reaminti 
Owen. Te poţi gândi la un moment mai potrivit? 

Monroe dădu din cap. Și continuă să o facă, părând să se 
gândească. 

— OK, OK, poate că ai dreptate. Aș vrea să fie și ceilalţi aici, 
dar... Ceea ce trebuie să-nţelegeţi este că, deși eu am 
descoperit Evenimentul Ascendent, nu-i cunosc exact efectul. 
Isaiah consideră că va deţine o mare putere. Însă eu nu sunt 
convins. Cred că-i o sursă de înţelepciune. O iluminare. 

— Dar ce este? întrebă Grace. 

— Ştiţi deja ce este memoria genetică. La Abstergo mi-am 
petrecut timpul studiind-o, decodificând-o, descompunând-o, 
asigurându-mă că înțelegem tot ce trebuie să știm, ca s-o 


putem exploata eficient. Dar, într-o zi, am găsit în analizele 
mele ceva neobișnuit. Un subcod ADN sub cel principal. Ca un 
semnal de fond îngropat sub transmisia principală. 

— Ce era? întrebă din nou Grace. 

— La vremea respectivă, n-am știut, însă când mi-am dat 
seama ce să caut, am descoperit tot mai multe. Fragmente. 
Frânturi, ici și colo. Nu sunt prezente la toată lumea, deși 
presupun că a fost o vreme în care le aveau toţi oamenii. 

— Ai descoperit ce este? interveni Owen. 

— Cred că da. Am convingerea că este subconștientul colectiv 
al speciei umane. 

— Ca în psihologie? întrebă Grace. 

— Da, răspunse Monroe. Carl Jung a inventat termenul. El 
credea că toată omenirea are în comun aceeași colecţie de 
imagini, simboluri și arhetipuri fundamentale, transmise 
urmașilor încă de la începuturile existenţei speciei Homo 
sapiens din epoca paleolitică. 

— Şi tu crezi asta? zise Owen. 

— Mi se pare că s-a exagerat în privinţa interpretărilor teoriei. 
Unii o consideră mistică și văd simbolurile drept magice, având 
o putere ezoterică. Dar eu sunt om de știință. Nu m-a interesat 
misticismul, am vrut să înțeleg mecanismul acestui sub-ADN. 
Așa că am săpat mai adânc, am început să rulez protosimulări 
cu el, să văd ce se-ntâmplă. 

— Ce e o protosimulare? se interesă Grace. 

— In laborator, rulăm uneori un soi de... simulări simulate, 
folosind ca subiect o inteligenţă artificială rudimentară, pur și 
simplu ca să vedem dacă se menţine și cum arată. lar acest nou 
sub-ADN... Monroe își frecă barbișonul. Vreunul dintre voi se 
teme de păianjeni? 

— Nu prea, răspunse Grace. 

— Eu da, spuse Owen. De ce? 

— Este așa-numitul subconștient colectiv, le explică Monroe. 
Unii se nasc cu frica de păianjeni. E o spaimă care provine din 
subconștient. 

— Ca un instinct? întrebă Grace. 

— Intr-un fel, dar mult mai complex. V-aţi întrebat vreodată 
de ce au așa mulţi oameni frica asta? Eu unul cred că, într-un 
moment al trecutului nostru îndepărtat, am aflat că păianjenii 
pot fi letali și amintirea asta le-a fost transmisă urmașilor. E ca o 


amintire genetică, dar nu este specifică unei descendenţe sau 
unui strămoș. Adică îi este, însă vine dintr-un timp atât de 
îndepărtat, când abia deveniserăm oameni, încât întreaga 
noţiune își pierde înţelesul. lar acum, peste milenii, unii au 
această teamă de păianjeni, iar alţii au pierdut-o. 

— Şi ce legătură are cu Evenimentul Ascendent? întrebă 
Owen. 

— Ajung și acolo. Monroe se ridică și se îndepărtă câţiva pași. 
Am început să analizez fiecare mostră de ADN din posesia 
Corporaţiei Abstergo, căutând mai multe fragmente. A devenit o 
obsesie, recunosc. Voiam să recreez întregul sub-ADN 
subconștient. Ar fi fost ca o întoarcere în timp, în momentul 
nașterii omenirii. Dar am făcut greșeala să-i spun totul lui Isaiah 
și pe urmă a devenit și obsesia lui. Însă, cum ziceam, el a văzut 
în asta putere. Ceva ce speră că va putea folosi cumva, nu din 
care va putea învăţa. 

— lar noi și ceilalți avem o parte din acest sub-ADN? întrebă 
Grace. 

Monroe se întoarse spre ea. 

— Nu aveţi doar o parte. Voi şase îl aveţi pe tot. Ăsta-i 
Evenimentul Ascendent. Subconștientul colectiv, ridicându-se la 
suprafaţă. 

Grace se uită la Owen. Părea nedumerit, iar ea era la fel de 
confuză. 

— OK, spuse. Dar ce-nseamnă de fapt pentru noi? 

— Aș vrea să vă pot spune, răspunse Monroe, transformând 
nedumerirea tinerei în frustrare. Cu asta mă ocupam în școlile 
voastre. Am plecat de la Abstergo, dar n-am renunţat la 
cercetările mele. Am încercat să adun mai multe fragmente de 
sub-ADN. Era ceva pur științific. Însă după ce v-am găsit pe voi, 
am descoperit că, în ceea ce vă privește, Concordanţa 
Amintirilor Genetice merge dincolo de asta, la Părţile din Eden. 
A fost ceva... neașteptat. Incă încerc să-mi dau seama cum sunt 
conectate relicvele și sub-ADN-ul. 

— Asta face și Isaiah, zise Grace. 

Se auzi zgomotul unui motor de autovehicul apropiindu-se. 
Toţi trei amuţiră și ascultară. Containerul se legănă brusc și 
Monroe căzu pe cea mai apropiată ladă, aproape pierzându-și 
echilibrul. 

— Suntem pe drum. 


Owen se prefăcu că se uită la un ceas de la încheietura 
mâinii. 
— O călătorie de douăzeci și patru de ore. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI CINCI ó 


Când avionul izbi solul, impactul îl azvârli pe David în faţă, dar 
centura de siguranţă îl ţinu pe loc, făcându-l să se îndoaie de 
mijloc. Ochelarii îi zburară către capătul cabinei. Aparatul de 
zbor atinse solul, apoi săltă pentru o clipă în aer înainte de a 
cădea iarăşi. Următoarele clipe  părură  nesfârșite și 
înfricoșătoare, dar, în cele din urmă, se opriră patinând și David 
se uită în jur. Toate contururile line ale cabinei păreau acum 
frânte sau încovoiate. 

— Copii, sunteţi OK? întrebă Griffin. Spuneţi-vă numele și un 
da. 

Natalya, da. David, da. Javier, aa. 

— Mă duc să văd dacă pilotul e teafăr, zise Yanmei. Trebuie 
să ieșim de-aici cât mai repede. 

Se îndreptă spre carlingă clătinându-se. 

David clipi, frecându-și capul și gâtul și simțindu-se de parcă 
ar fi fost jucăria de ronţăit a muntelui. 

— De ce trebuie să plecăm de-aici atât de repede? 

— Pentru că Templierii vor încerca să găsească locul 
prăbușirii, răspunse Griffin. Nu trebuie să ne găsească aici. 

— S-a zis cu elementul-surpriză, zise Javier. 

— Doar dacă nu iei în calcul surpriza lor când vor afla că am 
supravieţuit, ripostă David. 

Yanmei se întoarse din carlingă. 

— Pilotul e teafăr. A transmis deja prin radio că ne-am 
prăbușit. 

Griffin își desfăcu centura de siguranţă și se ridică. 

— Să plecăm de-aici. 

Javier și Natalya îl urmară imediat în partea din spate a 
avionului. David făcu același lucru, dar mai întâi își recuperă 
ochelarii, care erau în bună stare. Se îmbrăcară cu haine groase 
și încărcară în rucsaci cât mai multe arme și echipament, 
abandonând restul. David nu știa la ce folosea cea mai mare 
parte, în afară de lanternă, și voia să afle din proprie experienţă. 
Yanmei deblocă trapa ieșirii de urgenţă și toboganul gonflabil 
galben ţâșni afară. 

Griffin ieși primul, apoi Natalya și David, care ţipă în timpul 
coborârii. Odată ajuns pe pământ, văzu dâra lată săpată de 
avion în sol și vegetaţia smulsă și observă cât de mult 


alunecaseră. De o parte și de alta erau dealuri acoperite de pini, 
iar dincolo de cel din dreapta se înălța Burhan Haldun, cu vârful 
îngheţat. 

Chiar sub linia zăpezii, abia vizibilă după cea mai apropiată 
culme, exista o formaţiune stâncoasă cu forma unui corn de 
bivol. David se întoarse către Natalya, vrând să i-o arate, dar 
văzu că fata o fixa deja cu privirea. Când observă că David se 
uită la ea, se grăbi să se răsucească, schimbându-și direcţia 
ochilor. 

David se uită din nou la corn și-și dădu seama că Natalya îl 
recunoscuse probabil din simularea ei. Poate chiar stătuse în 
același loc. Dar nu părea că dorea să-și dea cineva seama de 
asta, semn că acel corn ar fi putut avea legătură cu mormântul 
Hanului. 

— Ai văzut de unde a venit lovitura? o întrebă Griffin pe 
Yanmei. 

— Dinspre vest, de lângă munţii ăia, dar nu sunt sigură. 

— Ce-ţi spune intuiţia? întrebă Griffin. 

Yanmei se răsuci spre Natalya. 

— Sunt mult mai interesată de intuiţia ei. 

Toată lumea se întoarse spre Natalya și David se văzu pus în 
situaţia de a hotărî dacă să spună ce o văzuse făcând chiar 
atunci ori s-o lase să dezvăluie singură adevărul, la momentul 
ales de ea. Ştia ce ar fi făcut probabil Grace în locul lui: le-ar fi 
spus celorlalţi ce bănuiește, nevrând să-și irosească timpul cu 
secrete, ci să scoată totul la lumină, pentru ca toţi să caute o 
rezolvare. Insă David nu era sigur că, în cazul lor, ar fi fost cea 
mai bună soluţie, fiindcă nu știa dacă nu cumva Natalya avea 
dreptate. Poate că Asasinii nu erau mai demni de încredere 
decât Templierii. 

David se întrebă în cine putea avea cu adevărat încredere și, 
în clipa aceea, răspunsul veni de la sine: Javier, Natalya și sora 
lui, oriunde s-ar fi aflat. 

Natalya arătă versantul de sud al muntelui. 

— Cred că este în partea aia. 

— Mie-mi sună bine, zise Yanmei. 

— OK, încuviinţă Griffin. Să încercăm să nu facem prea mult 
zgomot. 

— Şi să ne ferim de lupi, adăugă Yanmei. 

Femeia deschise drumul, urcând pe panta dinspre vest, și, nu 


după mult timp, intrară în pădure. Vântul biciuia fără încetare în 
aerul rarefiat și rece. Pinii erau înalţi și subţiri, de parcă și-ar fi 
tras crengile în sus. larba aspră și mușchiul acopereau 
pământul, iar tufișurile erau puţine. Mergeau în tăcere și, când 
ajunseră pe creastă, David observă că până la Burhan Haldun 
mai aveau de trecut peste câteva culmi. Sub ei, o altă vale mică 
se deschidea spre o pășune largă. 

— N-am auzit elicoptere, spuse Griffin. 

Yanmei se uită în sus. 

— Ar putea avea drone atât de silenţioase, încât să nu le 
auzim. Se întoarse spre stânga. Dăm ocol văii și rămânem la 
adăpostul copacilor. 

— E teritoriul tău. 

O urmară pe Yanmei, ocolind căușul văii și reușind să rămână 
aproape tot timpul sub bolta pădurii. Înaintând în tăcere, lăsară 
în urmă alt kilometru, apoi altul, cu multe ravene. La un moment 
dat, David văzu o vulpe îndepărtându-se de ei în goană, iar mai 
târziu urmări cu privirea un vultur plonjând ca un proiectil într-o 
pajiște, unde sfâșie și mâncă un animal pe care îl străpunsese 
cu ghearele. 

Într-un târziu ajunseră pe ceea ce David spera că era ultimul 
deal dinainte de Burhan Haldun. De pe culmea lui, zăriră cea 
mai largă vale pe care o întâlniseră până atunci: un șes de 
aproape un kilometru lățime, întinzându-se cât vedeau cu ochii 
către nord și sud, străbătut de-a lungul de sclipirea undelor unei 
ape curgătoare. 

— De aici izvorăște fluviul Kerulen, spuse Yanmei. Potrivit 
legendei, zona asta e unul dintre locurile în care se poate să fi 
fost îngropat Gingis-Han. O poveste susține că apa fluviului a 
fost deviată astfel încât să curgă peste mormântul lui, pentru a 
nu fi găsit niciodată. 

— Ce-i acolo jos? 

Javier arătă către sud, unde valea aproape că-și dubla 
lățimea. 

David își încordă privirea și zări scânteind ceva, metal sau 
sticlă, lângă apă, probabil construcţii sau vehicule. 

— Ei sunt! exclamă și se întrebă dacă și Grace era acolo. 

Griffin scoase un binoclu. 

— E o tabără, spuse întinzându-l lui Yanmei. David are 
dreptate. E Abstergo. Au ajuns aici înaintea noastră. 


Yanmei se întoarse spre Natalya. 

— Caută în locul potrivit? 

Fata nu răspunse. 

— Sunt departe, zise Griffin. Am văzut destul din simulare ca 
să-mi dau seama de atâta lucru. Cred că mormântul e spre vest, 
dincolo de valea asta, pe pantele muntelui Burhan Haldun. 

Insă asta nu-l mai interesa pe David. 

— Cum rămâne cu sora mea, cu Owen și cu Sean? întrebă el. 
Trebuie să-i salvăm. 

— Ar fi prea riscant, răspunse Griffin. În plus, nu cumva sora 
ta și Sean au ales să rămână cu Templierii? 

— Ea a rămas blocată, spuse David înfuriindu-se. Altfel ar fi 
venit cu noi. 

Observă că, deși rămăsese tăcută, Natalya se încruntase 
auzind asta. 

— Sunt de acord cu Griffin, zise Yanmei. Misiunea noastră e 
recuperarea Părţii din Eden. După ce o localizăm, putem discuta 
despre o salvare din mâinile Templierilor. Se uită spre vest. Va fi 
dificil să traversăm valea. Nu există nimic care să ne ofere 
acoperire. Ne-ar putea observa cu ușurință. 

— Deci așa? întrebă David. Pur și simplu ne prefacem că 
prietenii noștri nu sunt acolo? 

— Eu înţeleg, spuse Javier. Owen e prietenul meu cel mai bun. 
Dar nici măcar nu știm dacă ei sunt acolo. 

— Chiar dacă sunt, interveni Griffin, recuperarea Părţii din 
Eden este prioritară. Nu credeţi că Owen și Grace ar vrea să-l 
oprim pe Isaiah înainte de a-i salva pe ei? 

David știa că probabil Asasinul avea dreptate, așa că nu se 
mai simţi în stare să-l contrazică. 

Javier se întoarse spre Yanmei. 

— Cred că aș putea traversa valea fără să fiu văzut. 

— Tu ai fost antrenat, îi aminti Griffin. Ei doi n-au fost. 

Lui David nu-i plăcea să fie printre cei care ţineau grupul în 
loc, dar Efectul de Sângerare nu-i oferise abilități ca acelea 
menţionate de Grace. În simularea din New York, el fusese un 
bătrân, iar Natalya, o cântăreaţă de operă. 

— Dacă am traversa noaptea? propuse Javier. 

— E o posibilitate, răspunse Yanmei. Ar trebui să așteptăm să 
apună luna și apoi să luăm o decizie. 

— Deocamdată ne odihnim. Griffin se uită în jur. Ne facem 


tabăra între copaci, stăm liniștiți și veghem. 

Toată lumea se declară de acord, așa că despachetară câte 
ceva de mâncare și sacii de dormit. Nu aprinseră niciun foc și se 
înfofoliră în tot ce se putea. Câteva ore mai târziu, soarele 
apuse și pe culme se lăsă frigul. David stătea sprijinit de un 
copac, cu bărbia în jos, îndesată în haină, și fiecare răsuflare i se 
transforma în vălătuci de abur, care-i înceţoșau ochelarii. 
Asculta vântul care încă nu se domolise și, peste vuietul lui, auzi 
trilul unei bufniţe sau al altei păsări de noapte. 

Yanmei avusese dreptate să-și facă griji din pricina lunii. 
Aceasta lumina solul văii și poleia apa cu argint. Departe, în sud, 
luminile taberei Abstergo străluceau încă și mai puternic. David 
se gândi la Grace. Se întrebă dacă ea era într-adevăr acolo sau 
rămăsese în Cuibul Vulturului. Simţea că o dezamăgise cumva, 
fiindcă avusese nevoie de atâta timp ca să priceapă importanţa 
Animusului pentru ea. Trebuia s-o elibereze din Abstergo. Îi 
promisese. 

Ceva se mișcă printre copacii din apropiere. Ceva mare, dar în 
umbra pădurii era prea întuneric ca să zărească ceva clar. 
Yanmei amintise de lupi. 

— Nu vă mișcaţi, șopti Yanmei. Griffin? 

— Grenadă paralizantă armată. 

— Arbaleta mea e-ncărcată, spuse Javier. 

David începu să respire sacadat când creatura se apropie de 
el cu zgomot de picioare prea mari și prea grele ca să fie ale 
unui lup. Se gândi brusc la un urs. 

— Ce dihanie e asta? întrebă Natalya. 

— Nu știu, răspunse Yanmei. 

Răsuflarea animalului deveni prelungă și profundă și părea să 
se afle la doar câţiva metri de David. Băiatul avea impresia că-i 
simte mirosul, un iz de mosc. Își căută lanterna cu mâini 
tremurânde. 

— Nu-ţi pierde calmul, îi zise Griffin. 

Dar asta depășea puterile lui David. Când animalul se apropie 
cu încă un pas, fiorul rece ce-i urcă brusc pe șira spinării îi făcu 
brațul să zvâcnească și, înainte de a apuca să se gândească la 
gest, aprinse lanterna, îndreptând-o către sunet. 

Era un elan enorm, semet, cu anvergura coarnelor de peste 
un metru și jumătate. Ochii îi scânteiară când se uită la David. 

— Stinge lumina! șuieră Griffin. 


David stinse lanterna, apoi aşteptă. Ştia că elanul putea fi 
foarte agresiv și-l auzi făcând un pas, apoi încă unul, dar își 
dădu seama că se îndepărta, se retrăgea în pădure. Răsuflă 
ușurat. 

— Creatura aia era imensă, spuse Javier. 

— Lumina aia a fost strălucitoare, ripostă Griffin. Destul de 
strălucitoare ca s-o vadă cei de la Abstergo, dacă s-a întâmplat 
să se uite cineva încoace. 

Asta din vina lui David. 

— Îmi pare rău. Pur și simplu n-am știut ce era. 

— Faptul e consumat, interveni Yanmei. Să facem liniște. 

Amuţiră toţi și David privi către tabăra Abstergo, nu doar 
gândindu-se la sora lui, ci și așteptând un semn că se îndreaptă 
cineva spre ei. Nu se zări însă nimeni. Treptat, frigul nopţii 
deveni mai puternic. 

Pe măsură ce asfinţea luna, mai întâi poleind piscul Burhan 
Haldun și apoi alunecând în spatele lui, valea deveni tot mai 
întunecoasă, iar apa căpătă culoarea cernelii. Ceilalţi se uitau 
spre vest, însă David nu-și desprindea ochii de la tabăra 
Templierilor. Nu putea trece peste ideea că Grace se afla acolo 
și avea nevoie de ajutor. 

— Ce crezi? întrebă Griffin. 

— Că poate ar trebui să facem o-ncercare, răspunse Yanmei. 
Ar putea fi ocazia cea mai favorabilă. Tabăra se va extinde și 
Abstergo o să-și intensifice supravegherea. 

— Hai s-o facem, conchise Griffin. 

Își împachetară sacii de dormit și echipamentul pe care-l 
scoseseră și se puseră în mișcare, coborând încet în vale, 
aplecaţi și folosindu-se de orice ridicătură de pământ ca să se 
camufleze. Niciunul nu pierdea din vedere tabăra Abstergo, 
uitându-se după orice ar fi putut sugera că fuseseră reperațţi, și 
astfel ajunseră curând pe fundul văii. 

Când începură s-o traverseze - Yanmei prima, urmată de 
Javier și de Natalya, apoi de el și de Griffin -, David văzu o 
lumină roșie strălucind dinspre tabără. Apoi culoarea se schimbă 
și deveni verde, după aceea galbenă. 

Roșu, verde și galben. 

Lumina se stinse și David se opri. Erau culorile de 
recunoaștere ale avioanelor de vânătoare P-51 Mustang. Cu un 
astfel de aparat zburase el în amintirile bunicului său. 


Să fi fost o coincidență? 

Lumina se aprinse din nou, repetând secvenţa luminoasă. 
Roșu, verde și galben. Apoi se stinse. 

David știa că-i vorbise lui Grace despre cele trei lumini și se 
întrebă dacă ea nu le folosea ca pe un cod. Deși fusese atât de 
supărată fiindcă pe el îl distra simularea zborului, poate că, la 
urma urmelor, îl ascultase totuși cu atenţie. Și poate văzuse mai 
devreme lanterna lui, iar acum îi trimitea un mesaj. 

— David, ce se-ntâmplă? șopti Griffin în spatele lui. 

— Cred că-i Grace, răspunse el. 

— Poftim? 

— Luminile. Roșu, verde și galben. Le-am mai văzut în 
simularea mea din Cuibul Vulturului. 

Griffin aruncă o privire spre tabără. 

— Au dispărut, spuse David. Dar le-am văzut. E Grace. Ea 
trebuie să fi fost. 

— N-avem de unde să știm. Misiunea noastră rămâne aceeași. 
Partea din Eden e prioritară. 

— Dar... 

— Îmi pare rău. Griffin trecu pe lângă David. Să ne continuăm 
drumul. 

Asasinul reîncepu să se furișeze, traversând valea, încă la o 
bună distanţă în urma celorlalţi, însă David nu se clinti. Nu 
putea nici să nu ţină cont de ceea ce văzuse, nici să elimine 
gândul că luminile reprezentau un mesaj de la Grace. Sora lui 
avea nevoie de el. O abandonase o dată și n-avea de gând s-o 
facă iarăși, chiar dacă trebuia să-i vină în ajutor de unul singur. 

Se răsuci pe călcâie și făcu cale întoarsă. Trebuia să se 
apropie de tabăra Abstergo fără să fie văzut și n-o putea face 
mergând pe fundul văii. 

Alergă, așteptându-se ca Griffin să vină după el sau ca în 
spate să i se înfigă una dintre săgețile soporifice ale Asasinilor, 
dar nu se întâmplă nici una, nici alta. Nu era sigur că ceilalţi îi 
observaseră lipsa, însă puteau s-o facă în orice clipă. Aveau să-l 
lase să plece, sau să-l aducă înapoi, ca să participe la misiunea 
lor? Nu privi în urmă ca să afle. 

Odată ce se văzu la poalele dealului, începu să urce către 
copaci și se opri doar când ajunse printre ei, cu pieptul 
tresăltându-i, ca să arunce o privire în spate. 

Desluși cu dificultate siluetele celorlalţi pe câmpul deschis. Nu 


se îndepărtaseră foarte mult de locul în care David hotărâse să 
se despartă de grup, însemnând că probabil se opriseră ca să-și 
dea seama ce se întâmplase cu el. Însă acum părea că-și 
continuau drumul. 

Băiatul porni spre sud, către tabără, furișându-se prin pădure. 
Lipsit de lumina lunii, se împiedică de mai multe ori de rădăcini 
și de pietre pe care nu le văzuse, dar nu se opri. Era ca și cum 
ar fi auzit ticăitul unui ceas, care începuse o numărătoare 
inversă. O numărătoare către ceva care avea să i se întâmple lui 
Grace. Către găsirea Părţii din Eden de una dintre echipe. 
Numărătoarea inversă a timpului aflat la dispoziţia lui David 
pentru a face ceva în acele privinţe. 

Pe drum, rămase cu văzul și auzul încordate, conștient 
permanent de pădurea din stânga lui și fără să pătrundă în ea 
mai adânc decât era nevoie ca să se ascundă. Elanul îl speriase 
de moarte și-și aminti din nou că Yanmei vorbise despre lupi. 

Acum, când se mișca, frigul nu-l mai deranja atât de tare, dar 
propria răsuflare continua să-i aburească ochelarii, făcându-l să 
se împiedice destul de frecvent. In cele din urmă, ajunse 
suficient de aproape ca să vadă mai bine ce se petrecea în 
tabără. 

Erau cinci corturi foarte mari, de forma unor case din 
desenele animate, cu pereţi drepţi și acoperișuri în pantă. Văzu 
și câteva containere pentru transportul mărfurilor, mari cât 
remorcile de camion, și numeroase mașini de teren. Aveau și 
două elicoptere, unul mai mic și altul cu două elice, în faţă și în 
spate, pentru transportul încărcăturilor grele. Proiectoare 
puternice luminau strălucitor întreaga zonă și mai multe 
santinele patrulau de-a lungul perimetrului. 

David căută ceva care să-i indice prezenţa lui Grace, însă nu 
observă nimic. Nu zări nici vreun punct de unde ar fi putut fi 
emise luminile colorate. Părea cel mai probabil ca semnalul să fi 
venit dintr-un cort. Unele aveau ferestre. Dar care dintre ele? 

Nu avea idee cum să afle asta, cu proiectoare și santinele 
peste tot. Dar trebuia să încerce și presupuse că miezul nopţii îi 
oferea șansele cele mai bune de succes. 

Răsuflă adânc, gata să-nceapă coborârea dealului pe furiș, 
când auzi pași în spatele lui. 

— Nu mișca! 

Santinela purta uniformă completă și cască neagră; arma din 


dotarea echipelor pentru intervenţii speciale era îndreptată 
către el. 

— Spune-i lui Isaiah că planul fetei a reușit, anunţă apoi pe 
cineva prin radio. A apărut fratele ei. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘASE & 


În ultima parte a călătoriei către Mongolia, Owen auzi 
deasupra capului său rotoarele unui elicopter și simţi vântul 
care legăna și zgâlţâia containerul. Răul de mișcare îi cobori de 
la cap către stomac, apoi greaţa îi umplu obrajii de furnicături. 
Dar înainte de a vomita, elicopterul puse containerul pe sol și 
podeaua încremeni sub picioarele lor. 

— Ar trebui să ne-ascundem, șopti Grace. 

Se îndreptară toţi spre unul dintre colţurile opuse ușii și se 
ghemuiră în spatele unei stive de lăzi. Monroe stinse lanterna, 
apoi așteptară. 

Câteva minute mai târziu, încuietoarea zăngăni, apoi ușile 
largi se deschiseră scârțâind și o lumină aproape orbitoare se 
revărsă în interior. Owen miji ochii și avu nevoie de mai mult 
timp ca de obicei să-i poată redeschide nestânjenit. 

— Scoateţi mai întâi radarele geologice, zise cineva. Isaiah le 
vrea instalate și în funcţiune mâine în zori. 

— Da, domnule. 

Owen auzi cum erau târâte lăzi, pași și, din când în când, câte 
un icnet. Agitația dură câteva minute, dar nimeni nu înaintă în 
container destul de mult ca să-i descopere pe cei trei intruși, 
care, în scurtă vreme, nu mai auziră nimic în afară de vocile și 
de vehiculele de afară. 

Tânărul riscă o privire peste lada cea mai apropiată. Lumina 
strălucitoare venea dinspre câteva proiectoare atașate la 
generatoare mobile, aidoma celor folosite de constructori în 
timpul nopţii. Zări marginea unui cort imens și mai mulți agenți 
Templieri trecând periodic pe lângă el. 

— S-ar părea că suntem chiar în mijlocul taberei lor, spuse. 
Cum ieșim de-aici? 

— Poate ar trebui să rămânem ascunși până se liniștesc 
lucrurile, propuse Grace. 

— Şi dacă nu se liniștesc? întrebă Owen. Dacă vin să descarce 
și restul? 

— Ar trebui să-ncercăm să ieșim, sugeră Monroe. Dar cu 
prudenţă. Fără să daţi buzna afară ca Billy the Kid și gașca lui. 

— Poftim? zise Owen. 

Monroe clătină din cap. 

— O să v-arăt asta cândva, în Animusul meu. leşi din spatele 


lăzilor, apoi adăugă: Să mergem. 

Se îndreptară spre uși ferindu-se pe cât posibil să fie zăriți din 
afară și se opriră în prag. Owen constată că tabăra era mai mare 
decât își imaginase. Pe lângă cortul pe care îl văzuse, mai 
existau alte trei-patru, plus numeroase vehicule. Agenţii nu 
păreau să fie atât de mulţi cum se temuse și se gândi că aveau 
totuși șanse să iasă neobservați. 

— Acolo. Monroe arătă spre dreapta, unde, dincolo de 
proiectoarele taberei, terenul se înălța către un pâlc de copaci. 
Alergaţi într-acolo. 

— Bună idee, zise Grace. Sunt gata. 

— Şi eu, încuviință Owen. Să... 

Dar în clipa următoare îl văzură pe Isaiah ieșind dintr-un cort. 

Directorul se îndreptă chiar spre containerul lor, însoţit de o 
duzină de agenţi Templieri echipați pentru luptă. Alte două 
unităţi, mai mici, se apropiau din lateral. 

— Cred c-am ratat șansa asta, spuse Monroe. Înapoi, înapoi. 

Se retraseră către interiorul containerului destul de mult ca să 
fie din nou feriţi de privirile celor de afară. Owen închise ochii și 
rămase perfect nemișcat. O simţi pe Grace făcând același lucru 
lângă el și, aidoma atingerii ușoare a unei mâini, i se opri pe 
umăr amintirea lui Varius și a Elizei în afara casei lui Tweed. 
Zăbovi acolo o clipă, apoi dispăru. 

— Puteţi ieși! strigă Isaiah oprindu-se în apropierea 
containerului, cu vocea reverberându-i din pereţii metalici. N-are 
rost să amânaţi inevitabilul, nu-i așa? 

Monroe se uită la Owen și la Grace, clătină din cap, apoi îl 
înclină a aprobare. 

Owen se ridică primul, urmat de Grace și de Monroe. 

— Victoria a luat legătura cu mine în urmă cu câteva ore, 
continuă Isaiah. Acum e pe drum către noi. Işi roti privirea prin 
container. Foarte ingenios din partea voastră. Mă așteptam să 
încercaţi să fugiți din Cuibul Vulturului, firește, dar n-am 
anticipat metoda asta. 

— N-ai anticipat o mulţime de acţiuni, replică Monroe. 

— E adevărat. Isaiah se întoarse spre cel mai apropiat agent. 
Aduceţi-i la mine. 

Apoi se îndepărtă și agenţii făcură câţiva pași în faţă, 
ordonându-le celor trei să iasă din container. Sub ameninţarea 
armelor, se supuseră și se lăsară conduși către cortul spre care 


se îndrepta trufaș Isaiah. Owen remarcă acum că tabăra părea 
instalată într-o vale lungă, cu un lanţ muntos masiv pe o latură. 

— Domnule! 

Isaiah se întoarse și un agent arătă spre nord. 

Owen văzu o lumină licărind printre copaci la o oarecare 
distanță, pe marginea din dreapta a văii. Se uită și Grace, apoi 
își îndreptă privirea spre Owen. Gândurile ei păreau să se 
învolbureze. O clipă mai târziu, lumina se stinse. 

— Asta, în schimb, am anticipat, zise Isaiah. Am știut că vor 
supravieţui. 

— Cine și cui a supravieţuit? întrebă Monroe. 

— Asasinii au supravieţuit după prăbușirea avionului lor. L-am 
doborât în cursul zilei. Isaiah arătă către punctul dinspre care 
apăruse lumina. Luaţi locul ăla drept ţintă. 

— Da, domnule. 

Un Templier se apropie ţinând pe umăr un lansator de 
rachete. Owen nu mai văzuse niciodată o asemenea armă și avu 
impresia că nu era autentică, ci mai degrabă o jucărie. Părea 
totuși grea. Alţi doi agenţi ajutară la încărcarea grenadei și la 
pregătirea pentru tragere. Pe urmă trăgătorul se uită printr-o 
lunetă mare și Owen înţelese ce se întâmpla de fapt. Nu știa 
cine se afla în pădure, sus, dar dacă erau Asasini, exista 
probabilitatea să fie Griffin sau Javier. 

— 'Țintă în vizor, spuse trăgătorul. Gata de tragere. 

— Nu trageţi! strigă Grace, înainte s-o facă Owen. 

Isaiah ridică o mână și trăgătorul își îndepărtă ochiul de 
lunetă. 

— De ce? 

— Fratele meu ar putea fi printre ei. 

— Poftim? Isaiah se încruntă. Eu n-aș fi adus niciodată copii în 
Mongolia. Mă îndoiesc că Asasinii au făcut-o. 

— Îmi cunosc fratele, ripostă Grace. Dacă Asasinul acela a 
venit aici, David n-a acceptat să fie lăsat deoparte. Te rog! Dacă 
există măcar o singură șansă să fie acolo... 

— Bine, acceptă Isaiah. Trimit o echipă de intervenţie. 

— Nu, insistă Grace. Dacă David e acolo, cred că-l pot aduce 
la noi. Aici. 

— Te ascult. 

Owen se întrebă ce făcea Grace și speră că avea un plan. 

— Nu știi ce e acolo, zise fata. Dacă-l aduc pe David aici, elo 


să mă asculte. Ne poate spune ce fac Asasinii. Ce știu ei. Poate 
că Natalya le-a spus exact unde se află mormântul. 

Isaiah o privi câteva clipe, încruntându-se, apoi îi ordonă 
trăgătorului să coboare lansatorul. 

— Ai la dispoziţie o oră ca să-l aduci aici. Pe urmă îmi trimit 
echipa. 

— Mulţumesc, zise Grace. 

— Cum propui să-i facem semn? întrebă Isaiah. 

Ea se uită în pământ câteva clipe, făcu câţiva pași în spaţiul 
lăsat liber de agenţii din jur, apoi ridică privirea. 

— Am nevoie de trei lumini colorate. Una roșie, una verde și 
una galbenă. 

Isaiah ezită, apoi zâmbi. 

— Piloții din baza Tuskegee. 

Owen n-avea idee ce însemna asta, dar, câteva minute mai 
târziu, un agent aduse o geantă cu accesorii pentru camere foto 
și video. Grace alese trei filtre de culori diferite, apoi ceru o 
lanternă pe care o aprinse și o îndreptă către locul dinspre care 
venise lumina. 

Puse pe rând filtrele în faţa lanternei: roșu, verde, galben. 

— Sper să meargă, murmură Monroe. 

— Adevărul e că și eu sper asta, spuse Isaiah. Problema ar fi 
rezolvată cu mult mai puţine pierderi decât o echipă de asalt. Pe 
urmă îi făcu semn unui agent. Du-i înăuntru. 

Owen simţi în spate apăsarea ţevii unei arme și se puse în 
mișcare. Când ajunseră în dreptul primului cort, agentul îl 
împinse înăuntru și Owen intră în ceea ce presupuse a fi centrul 
de comandă al taberei. In jurul unei mese late se aflau mai 
multe computere, iar câteva monitoare imense înfățișau harta 
digitală a regiunii. Agenţii îi duseră pe Owen, Grace și Monroe 
pe lângă ele, către o altă masă de ședințe, dintr-un colţ al 
cortului opus intrării. 

— Așezaţi-vă, le porunci unul dintre ei. 

Owen se așeză pe un scaun de la masă, apoi Grace și Monroe 
făcură la fel. 

— Crezi că David o să vină? întrebă Owen. 

Grace privi spre agenţii care îi păzeau și încuviinţă. 

— Eşti sigură? întrebă și Monroe. 

— Da. Masireh conta pe fratele lui, iar eu contez pe al meu. 

Owen habar n-avea la ce se referea, dar nu intenţiona să 


ceară explicaţii de față cu agenţii Templieri. Așa că păstrară 
tăcerea, așteptând. Pe măsură ce se scurgeau minutele, Owen 
devenea tot mai nervos. În schimb, cel puţin în aparenţă, Grace 
își păstra calmul, stând pe scaun cu mâinile în poală. 

La un moment dat intră Isaiah și traversă cortul către masa 
lor. 

— Am plasat oameni pe ambele laturi ale văii. Dacă vine 
încoace, îl vor prinde. 

— O să vină, spuse Grace. 

Se scurseră alte minute și Monroe începu să dea semne de 
nervozitate, foindu-se pe scaun și rotindu-și privirea în jur. Dar 
Grace rămase cu faţa impasibilă, cu trupul neclintit și cu privirea 
aspră. Owen se gândi că el arăta, probabil, la fel ca Monroe. 

Într-un târziu intră un agent. 

— L-am găsit, domnule. 

Owen se simţi surprins și ușurat deopotrivă, apoi se întrebă 
dacă prezenţa lui David însemna că și Javier era acolo. După tot 
ce aflase despre tatăl său, Owen simțea nevoia să-și 
îndepărteze prietenul de Frăţie. 

— Excelent! exclamă Isaiah. Aduceţi-l aici. 

Agentul încuviinţă scurt și plecă. 

— V-am spus eu, zise Grace. Ştiam că pot conta pe el. 

— Da, ai avut dreptate, recunoscu lIsaiah. Să vedem totuși ce- 
o să se-ntâmple în continuare, nu-i așa? 

Peste numai câteva clipe, doi agenţi îl târâră pe David în cort. 
Purta o haină călduroasă și avea în spate un rucsac uriaș. 

— Daţi-mi drumul! strigă. 

Grace sări de pe scaun, repezindu-se spre el. 

— David! 

Dar înainte de a ajunge la fratele ei, un agent Templier îi 
înconjură gâtul cu braţul și o trase înapoi, trântind-o pe scaun. 

— Mai târziu, spuse Isaiah. Acum am câteva întrebări pentru 
acest tânăr. 

Agenţii îl aduseră pe David lângă masă și el își smuci braţele. 

— Daţi-mi drumul! Grace, eu... _ 

— Eu conduc discuţia, îl întrerupse Isaiah. Insă pentru început, 
îţi atrag atenţia că sora ta susţine că ești demn de încredere și 
că ne vei spune adevărul. Sper să n-o dezamăgești. 

— E OK, zise Grace. Am spus asta. 

David o privi câteva clipe, apoi consimţi din cap. 


— Ce vrei să știi? 

— Câţi Asasini sunt acolo, pe culme? întrebă Isaiah. 

— Doi, răspunse David. Plus Javier și Natalya. 

În mod indirect, Owen primise răspunsul așteptat. Nu mai 
trebuia decât să găsească modalitatea de a-i trimite un mesaj 
lui Javier, așa cum îi trimisese Grace lui David. 

— Dacă Natalya este cu ei, continuă Isaiah, înseamnă că știu 
unde se află Partea din Eden? 

— Da, răspunse David. 

— Atunci de ce n-au luat-o? 

Băiatul se încruntă și strânse din buze. 

— David, se răsti Grace, te rog, spune-i! 

— Bine. David își încrucișă braţele. Tabăra voastră e în drumul 
lor. 

— Cum adică? întrebă Isaiah. 

— Adică mormântul e la sud faţă de locul ăsta. Griffin 
încearcă să găsească un mod de a trece de voi fără să fie 
reperat. 

Isaiah se aplecă în faţă, cu ochii mai mari decât îi văzuse 
vreodată Owen. 

— Tu știi unde se află vârful Tridentului? 

David nu răspunse. 

— Chiar știi, spuse Isaiah coborând tonul vocii. 

David clătină din cap. 

— De fapt, Natalya e singura care l-a văzut. Dar... a spus că 
mormântul se află lângă o stâncă mare, în formă de broască 
ţestoasă. La câţiva kilometri distanţă de aici. E tot ce știu. 

Isaiah oftă. 

— E suficient. Se întoarse cu spatele la masă și se îndreptă cu 
pași mari spre centrul de comandă. Nu mai așteptăm până 
dimineaţă! Toate echipele să fie pregătite, cu radar și 
echipamente pentru excavare! Plecăm spre sud peste 
cincisprezece minute! 

Owen era surprins fiindcă David dezvăluise totul cu atâta 
ușurință, când se presupunea că, părăsind Cuibul Vulturului, se 
întorsese împotriva Templierilor. După ordinele date de Isaiah, 
agitația din cort deveni frenetică, cu agenţi alergând în toate 
părţile și cu zgomot de motoare turate. Peste cincisprezece 
minute, Isaiah reveni lângă masa lor, îmbrăcat acum într-o 
uniformă paramilitară, pe bluzonul căreia ieșea în evidenţă o 


cruce roșie. 

Li se adresă celor doi agenţi care îi păzeau. 

— Fiți cu ochii pe ei! 

— Da, domnule. 

Pe urmă se îndepărtă și, peste câteva minute, se auziră 
rotoarele unui elicopter prinzând încet viaţă, iar zgomotul cu 
care izbeau aerul crescu înainte de a se pierde în depărtare. 
Apoi tabăra se cufundă într-o tăcere adâncă. 

— De ce-ai făcut asta? șopti Monroe către David. 

— E mai bine decât să-l ia Asasinii, spuse Owen. 

Furia lui împotriva Frăției începuse să se transforme treptat în 
ură. Distruseseră viaţa lui și pe a mamei lui, iar pe a tatei o 
curmaseră. 

— De ce spui asta? întrebă Monroe. 

— Pentru că știu ce i-au făcut tatălui meu. 

— Ce i-au făcut? 

— Am obţinut o mostră din ADN-ul lui. Isaiah m-a lăsat să 
intru în amintirile genetice. Am văzut jaful de la bancă. 

Monroe își îndreptă spatele. 

— Şi? 

— Asasinii i-au înscenat totul. L-au folosit ca să intre într-o 
bancă a Corporaţiei Abstergo. Nu tatăl meu l-a ucis pe paznic, 
iar pentru faptele lui n-a avut de ales. 

Monroe aruncă o privire spre paznici. 

— Isaiah ţi-a arătat asta, nu-i așa? 

— Da. 

Monroe își apăsă ambele mâini peste gură și bărbie. Părea cu 
adevărat dezamăgit, sau poate doar trist, și reacţia asta nu era 
nici cea așteptată, nici cea dorită de Owen. 

— Ce e? întrebă băiatul. 

— Am lucrat multă vreme cu ADN și cu simulări. Abstergo le 
poate manipula cu ușurință. Pentru Isaiah e simplu să-ţi arate 
literalmente orice. 

Lui Owen nu-i plăcea ce sugera Monroe și la auzul cuvintelor 
lui simţi un gol în stomac. 

— Dar n-a fost așa. Mi-a arătat adevărul. 

— Oare? Sau ţi-a arătat exact ce voiai să vezi? 

Furia lui Owen se aprinse și băiatul lovi cu pumnul în masă. 

— N-ai fost acolo. În primul rând, ăsta a fost motivul pentru 
care am venit la tine, însă n-ai vrut să m-ajuţi. Ţi-aduci aminte? 


— Îmi aduc aminte că n-am putut să te ajut. 

— Ei bine, Isaiah a făcut-o. Nu spun că sunt gata să intru în 
rândurile Templierilor, dar o să-nchei socotelile cu Asasinii 
făcându-i dreptate tatălui meu. Într-un fel sau altul. 

Monroe îl privi trist și dezamăgit. 

— Te-am avertizat, spuse el. 

— Trebuie să merg la toaletă, interveni David. 

Un agent se încruntă la el. 

— Abţine-te sau fă în pantaloni. 

— Ei, haide, nu se lăsă David. Aveţi pe aproape o toaletă 
portabilă, nu? 

Agentul îl ignoră. 

— Chiar vrei să fac aici? Băiatul se ridică și-și duse mâna la 
fermoarul pantalonilor. Ești pregătit să faci curăţenie? 

Agentul strâmbă din nas. 

— Bine. Se întoarse spre camaradul lui. Vrei să-l duci tu? 

Al doilea agent clătină din cap. 

— N-am preferinţe, zise David. 

Primul agent dădu ochii peste cap. 

— Pe aici. 

Se îndepărtă de masă, conducându-l pe David pe lângă 
centrul de comandă și apoi afară din cort. Owen și Grace se 
uitară unul la altul. Expresia ei hotărâtă îi declanșă altă 
amintire: Eliza, pregătindu-se să atace. Simţi mintea lui Varius 
coborând asupra lui, aproape ca și cum s-ar fi aflat în Animus, 
dar nu cu aceeași greutate. Privi din nou în ochii lui Grace și ea 
dădu din cap, aproape imperceptibil. Așa că Owen se ridică în 
picioare și cedă controlul minţii sale lui Varius, exact așa cum 
făcea ca să nu se desincronizeze. 

— Așază-te la loc! ordonă agentul. 

— Trebuie să mă-ntind, răspunse Owen. Am fost închis într-un 
container de transport douăzeci și patru de ore. 

Grace se ridică la rândul ei. 

— Staţi jos, amândoi! 

Când atacă, Owen avu senzaţia că loviturile și mișcările 
defensive îi erau automate, simultan ale sale și ale lui Varius, şi i 
se păru că Grace era, în aceeași măsură, și Eliza. În câteva 
secunde, cei doi îl dezarmară și-l trântiră la pământ pe agent, 
care rămase fără cunoștință. 

— Să mergem, spuse Owen. 


— Ce naiba a fost asta? întrebă Monroe. 

— Efecte de Sângerare, răspunse Grace. Le simt mult mai 
puternice când e Owen de faţă. 

— Şi eu la fel, adăugă băiatul. 

Luară pistolul agentului și ieșiră din cort, să-l caute pe David 
prin tabără. Pe drum întâlniră câţiva agenţi, dar scăpară de ei 
fără să fie nevoie să tragă cu arma sustrasă. Când găsiră 
toaletele portabile, îl luară prin surprindere pe agentul care îl 
păzea pe David și-l doborără și pe el. 

— Voi sunteţi? întrebă David. 

— Da, răspunse Grace. 

David ieși din closet, iar ușa cu arc se trânti în urma lui cu un 
pocnet. 

— V-a luat destul de mult. Miroase urât înăuntru. 

Monroe se uită pe rând la toţi trei. 

— Vă rog, îmi explică și mie cineva ce se petrece? 

— Îţi explicăm pe drum, spuse Grace. Acum ne trebuie niște 
lopeți. 

— Pe drum... încotro? 

David își împinse ochelarii pe nas, de parcă răspunsul ar fi 
fost evident. 

— Către adevăratul loc unde se află Partea din Eden. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘAPTE % 


Natalya și Javier nu voiau să meargă mai departe fără David, 
dar Griffin și Yanmei apreciară că ar fi atras prea mult atenţia 
dacă ar fi plecat după el și că ar fi consumat timp și energie 
împiedicându-l să fugă iarăși. Şi se temeau că va fi prins în 
curând de Templieri, posibil periclitând întreaga misiune, așa că 
insistară să-și continue drumul, și încă grăbindu-se mai tare. 

Natalya încă nu hotărâse ce să facă sau ce putea face în 
privinţa Părţii din Eden. Griffin văzuse suficient din simulare 
pentru a-i duce aproape de mormânt, totuși nu până la capăt. 
Aveau să-i ceară fetei, cât de curând, să le dezvăluie locul, în 
ciuda faptului că scopul fusese tocmai acela de a-i împiedica și 
pe ei, și pe oricine altcineva să descopere vârful Tridentului. 

— Eşti bine? șopti Javier. 

— Nu, răspunse ea. 

— De ce nu vrei să cooperezi? 

Natalya ar fi vrut să-l întrebe de ce coopera el. 

— Mi-e teamă să pun o armă extrem de puternică în mâinile 
cuiva aflat în slujba unei ideologii. Cred că Monroe are dreptate. 
N-ar trebui s-o aibă nici Asasinii, nici Templierii. 

Javier nu mai spuse nimic. 

Ajunseră în curând lângă fluviu, care părea adânc și era 
probabil groaznic de rece, însă curentul nu era puternic. 

Yanmei se îndreptă spre nord și continuară drumul de-a 
lungul albiei, în căutarea unui vad. După aproape o jumătate de 
kilometru, dădură de un loc stâncos, ce le permitea să 
traverseze. În punctul cel mai adânc, apa rece ca gheaţa nu-i 
trecea Natalyei de genunchi. 

Formaţiunea stâncoasă în formă de corn se zărea puţin mai 
spre sud faţă de poziţia lor și Griffin îi conduse într-acolo. La 
scurt timp după aceea, încheiară traversarea celei de a doua 
jumătăţi a văii și începură să urce pe panta din partea opusă. 
Când ajunseră pe culmea marginii vestice a văii, din depărtare 
se auzi huruitul estompat al unor motoare și toţi se întoarseră să 
se uite spre sud, spre tabăra Templierilor. 

O coloană de mașini se pusese în mișcare și în tabără părea 
să fie agitație. Cel mai mare dintre elicoptere se înălță și 
luminile proiectoarelor sale începură să cerceteze zona. 

— Credeţi că toate astea au vreo legătură cu David? întrebă 


Natalya. 

— Foarte probabil, răspunse Griffin. 

— Vin după noi? întrebă Javier. 

Asasinul își scoase binoclul. 

— Nu se îndreaptă spre noi. Îi întinse binoclul lui Yanmei. Se 
duc către sud. In grabă. 

— Unde pleacă? întrebă Natalya. 

— Tu să ne spui, zise Griffin. Ei știu unde se află Partea din 
Eden? 

— De unde să știu eu asta? se miră Natalya. 

Javier se înfurie puţin. 

— Vrea să-i spui dacă au plecat în direcţia corectă. 

Natalya ezită, apoi clătină din cap. 

— Ceva i-a pus în mișcare, zise Yanmei. Mă întreb ce-ar putea 
fi. 

— De fapt, nu contează, spuse Griffin. Atât timp cât nu vin 
încoace, să profităm de această abatere a atenţiei lor. 

Lăsară tabăra în urmă și continuară drumul, dar Natalya 
privea din când în când peste umăr, către luminile convoiului de 
vehicule Abstergo care străbătea valea către sud. Părea mai 
mult decât o coincidenţă că se mobilizaseră astfel, în toiul 
nopţii, la scurt timp după fuga lui David. El remarcase când 
Natalya se uita la stâncile în formă de corn, ceea ce i-ar fi putut 
oferi un indiciu despre locul înmormântării lui M6ngke-Han. Se 
întrebă dacă nu cumva îi trimise pe Templieri în direcţia opusă 
tocmai ca să le ofere ei și Asasinilor timp. Dar timp pentru ce? 

Trebuia să se îndepărteze cumva de Griffin și de Yanmei ca să 
găsească singură Partea din Eden, însă așa ceva nu părea cu 
putinţă. Sau cel puţin nu era deloc simplu. Işi dorea să-l fi avut 
pe Javier alături, numai că el părea să fi găsit ceva ce-l atrăgea 
către Frăţie, la fel cum găsiseră Sean și Grace câte ceva care-i 
atrăgea spre Ordin. 

Terenul era accidentat, cu adâncituri și aluviuni acoperite de 
tufișuri și de câţiva copaci. Stâncile în formă de corn de bivol 
încă erau departe, mai sus de ei, dar fiecare clipă îi aducea tot 
mai aproape. 

Nu mai aveau mult până în locul unde se desincronizase 
Natalya, când Griffin se opri. 

— Asta-i punctul cel mai apropiat de țintă în care pot să vă 
aduc. Se întoarse spre Natalya. lţi admir voinţa, dar sunt 


aproape la capătul răbdării. Trebuie să ne ajuţi. 

Ea rămase necilintită, simțind cum ceilalţi se întorc împotriva 
ei. 

— Te rog, spuse Javier. Trebuie să alegi între Templieri și 
Asasini. 

— Trebuie? întrebă Natalya. 

— Da, răspunse el. Și cred că ești adepta liberului-arbitru. 

— Bunicii mei au trăit în comunism. Bineînţeles că sunt 
adepta liberului-arbitru. Şi tocmai ăsta-i motivul pentru care nu 
mă supun orbește Asasinilor. 

— Ai dreptate, interveni Yanmei. Însă Crezul nostru nu ne 
poruncește să fim liberi, ci să fim înţelepţi. 

— Ce-nseamnă asta? întrebă Natalya. 

Griffin clătină din cap. 

— N-avem timp pentru Ironii, Yanmei. 

— Ce lronii? zise Natalya. 

Asasina zâmbi cu blândeţe. 

—  lroniile au fost puse pe hârtie de unul dintre cei mai 
înţelepţi și mai măreţi Asasini din istorie: Altair Ibn-La'Ahad. 
Frăția noastră se străduiește să instaureze pacea, dar ucidem. 
Ne dăm silința să deschidem minţile oamenilor, dar cerem 
supunere absolută față de Crez. Ne străduim să dezvăluim 
pericolele credinţei oarbe, dar o practicăm noi înșine. Astea sunt 
lroniile. 

— Şi cum le împăcaţi pe toate? întrebă Natalya. 

— Fiind înţelepţi. Yanmei își lipi o palmă de piept. Renunţ la o 
parte din liberul meu arbitru ca să pot aduce liberul-arbitru 
întregii lumi. Ca Asasină, sunt aparte. 

Natalya înţelegea asta, dar nu era pregătită să renunţe la 
nicio parte din liberul ei arbitru și credea că nimănui nu trebuia 
să i se ceară așa ceva. Javier stătea lângă ea în tăcere. Se uita 
la Yanmei și la Griffin și părea să se gândească la spusele 
femeii. Natalya se întrebă dacă era de acord cu ea și dacă era 
pregătit să intre în rândurile Asasinilor. Spera că nu. 

— Templierii nu trebuie să pună mâna pe vârful Tridentului, 
spuse Yanmei. Ajută-ne, te rog! 

Natalya știa că trebuia să aleagă. Nu mai putea să amâne, 
însă Javier se înșela. Nu era vorba doar de a alege între 
Templieri și Asasini. Monroe spusese de la bun început că exista 
și a treia opţiune. 


— E în partea asta, spuse ea și se întoarse spre sud, cu 
spatele la stâncile în formă de corn. 

Se îndreptă către o movilă de pământ aflată lângă un pâlc de 
copaci. 

— Ăla e mormântul? întrebă Griffin. 

Natalya încuviinţă, dar începuse să respire greu și se strădui 
să-și păstreze calmul exterior. Pentru planul ei era nevoie de 
mai mult decât o minciună. 

Javier i se alătură în timp ce mergeau către movilă. 

— Mulţumesc, îi spuse. 

Fata îl privi în ochi. 

— Eşti gata să renunţi la liberul tău arbitru ca să devii Asasin? 
Asta e cu adevărat dorinţa ta? 

— Nu... nu știu, răspunse el. Însă nu mă pot gândi la asta 
acum. Vârful Tridentului e mult mai important. 

Își continuară drumul către movilă. Odată ce ajunseră, Griffin 
își lăsă rucsacul jos și scoase din el o lopată pliantă. O deplie și o 
blocă, apoi studie terenul. 

— Unde ar trebui să-ncep să sap? 

— Nu sunt sigură. Natalya îi arătă un loc de lângă baza 
movilei. Cred că deschiderea mormântului trebuie să fie undeva 
aici. 

Griffin se lăsă în genunchi, cu spatele la Natalya, iar Yanmei 
se opri lângă el, în picioare. Zgomotul ritmic al lopeţii care săpa 
umplu noaptea și Natalya îl lăsă pe Asasin să muncească câteva 
minute. 

— O să dureze o vreme, îi spuse ea apoi lui Javier. Dacă ne 
găsește Abstergo? 

— O să fiu pregătit. 

— Cu ce? 

Javier își scoase pistolul-arbaletă. 

— Cu ăsta. Săgeţile soporifice doboară un om în câteva 
secunde. 

— Pot să-l văd? 

Javier i-l întinse și Natalya îl simţi mai greu decât se 
așteptase. 

— Cum funcţionează? 

— Tragi înapoi de aici. Javier îi arătă mecanismul cu arc. Aduci 
trăgaciul spre tine. Încarci cu pârghia asta, apoi tragi din nou. 

— Şi astea sunt săgețile soporifice? 


— Da. 

Natalya trase de mecanismul cu arc, ridică pistolul și înfipse o 
săgeată în spatele lui Yanmei. Zgomotul lopeţii încetă în timp ce 
reîncărcă arma și o ridică iarăși. Griffin era aproape lângă ea 
când îi trimise o săgeată în piept. Totul se petrecuse în câteva 
secunde și Javier nu încercă s-o oprească, surprins de reacţia 
fetei. Cei doi Asasini zăceau fără cunoștință. 

Îi înapoie pistolul lui Javier. 

— Nu vreau să trag și în tine. 

Băiatul rămăsese cu gura căscată. 

— De ceai... 

— Vino, n-avem mult timp la dispoziţie. 

Înșfăcă lopata lui Griffin și alergă înapoi, pe drumul pe care 
veniseră, pentru a urca spre stânca asemănătoare unui corn de 
bivol. Javier o ajunse din urmă, răstindu-se la ea: 

— Natalya, ce naiba a fost asta? 

— A treia opţiune! se răsti și ea. Cred că David a câștigat timp 
pentru noi și n-am de gând să-l irosesc. 

Formaţiunea stâncoasă părea tot mai mare pe măsură ce se 
apropiau și, când ajunseră lângă ea, Natalya aproape că nu mai 
putea spune cu ce semăna. Dar era locul pe care îl văzuse 
Bayan. Îl recunoscuse și știa că intrarea în mormânt trebuie să 
fie undeva în apropiere. Miezul nopţii trecuse, iar până în zori 
mai erau puţine ore. 

— OK, zise Javier. Să presupunem că-l găsești. Şi pe urmă? 
Cum pleci de-aici pe cont propriu? Dacă te prinde Abstergo? 

— De problema asta o să mă ocup la final. Natalya nu voia să 
admită că planul ei nu mergea atât de departe. Ajută-mă să 
caut. 

— Ce căutăm? întrebă Javier. 

— Ceva care poate indica o deschidere. 

Natalya ocoli formațiunea stâncoasă, studiind locul din care 
aceasta ieșea de sub pământ și aruncând la răstimpuri câte o 
privire către sud, cu speranţa că-i va vedea pe ceilalţi venind. 
Însă totul depindea de David. 

— Ce zici de asta? întrebă Javier, de la câțiva metri distanţă. 

Ea se grăbi să i se alăture și privi ce găsise. O cruce 
Templierilor gravată pe piatră, destul de mică pentru a nu 
zărită dacă nu te străduiai s-o cauţi. 

— Aici e. 


zh v 


Se lăsă în genunchi, înfipse lopata sub simbol și începu să 
sape în pământul rece și tare. Javier se aplecă lângă ea și se 
apucă să scurme cu mâinile ca s-o ajute. Făcuseră o groapă de 
vreo treizeci de centimetri adâncime când Javier apucă iute 
pistolul-arbaletă și sări în picioare. 

— Vine cineva. 

Natalya se întoarse, sperând într-o apariţie salvatoare. 

Zări patru siluete, îndepărtate și vagi, iar când acestea 
ajunseră mai aproape, chipul i se lumină. 

— Ei sunt. 

— Care ei? întrebă Javier. 

Primi răspunsul o clipă mai târziu, când sosi grupul: Owen, 
Grace, David și Monroe. Sean lipsea. 

— Eram sigur, spuse David. 

Grace râse. 

— Fratele meu a jurat că știe unde-i mormântul. 

— A avut dreptate, zise Natalya. 

— A avut dreptate în multe privinţe. 

Grace îi zâmbi fratelui ei într-un mod pe care Natalya nu-l mai 
remarcase până atunci: cu mândrie și cu respect. 

Natalya se întoarse spre groapă. 

— Intrarea în mormânt e aici. Tocmai am descoperit-o. L-am 
adormit pe Griffin, dar nu va fi inconștient decât două ore. 

— Atunci am face bine să-ncepem, spuse Monroe. 

Se străduiră din răsputeri și-și cedară locul unul altuia abia 
după ce umerii şi braţele începură să doară. În timp ce săpau, își 
povestiră peripeţiile. Natalya simţi dezamăgire și tristeţe când 
află că Sean preferase să rămână în Cuibul Vulturului, dar Grace 
și David păreau să se fi împăcat, ajungând fiecare la o nouă 
înțelegere a celuilalt. Avea legătură cu simulările lui Grace, cu 
amintirile despre un bărbat pe nume Masireh și despre fratele 
lui. 

Owen povesti apoi ce aflase despre tatăl său și despre 
Asasini, adresându-i-se mai ales lui Javier. 

— Sunt de acord cu Monroe, zise acesta. Cred că Isaiah te-a 
amăgit. A 

— Poftim? Owen se îndepărtă cu un pas de prietenul său. ţi 
dai seama ce spui? Dacă Isaiah a falsificat amintirea... 

— Înseamnă că nu se știe dacă tatăl tău a făcut-o, îl 
întrerupse Javier. 


— Înseamnă că este posibil s-o fi făcut-o. Asta-i părerea ta? 

Javier se încruntă. 

— Bineînţeles că nu. Cum poţi să afirmi așa ceva? De ce crezi 
că am furat dovezile pentru tine din depozitul poliţiei? 

— Am dat de ceva, interveni Monroe, cu braţele adâncite în 
groapă. 

— Ce e? întrebă Natalya. 

— O lespede de piatră. Ar putea fi o ușă. 

— S-o scoatem, zise Owen. 

Se îngrămădiră toți în jurul gropii, fie încercând să ajute, fie să 
arunce o privire. Se apropiau zorii și Natalya simţi un fior de 
încântare, fiindcă, în ciuda evenimentelor, se reuniseră pentru a 
scoate la lumină vârful Tridentului. 

Însă un zgomot surd o făcu să-și îndrepte privirea spre cer. 

— Templierii! îi alertă ea pe ceilalţi. 

Toţi se uitară în sus. 

— Fugiţi! spuse Monroe. 

— Unde să fugim? întrebă Owen. 

În clipa următoare, un elicopter apăru de după deal, ţintuindu- 
i cu lumina orbitoare a reflectoarelor. 

Mai multe siluete în uniforme negre săriră din el agăţate de 
corzi. Owen, Grace și Javier le atacară, dar erau clar depășiți 
numeric și de sus începu curând să tragă o mitralieră, sfâșiind 
pământul în jurul lor. 

— Nu vă-mpotriviţi! răsună printr-un megafon glasul lui Isaiah. 
E inutil și, regretabil, aţi putea fi uciși. 

Al doilea val de agenţi se năpusti de după deal și părea să nu 
mai existe nicio cale de scăpare. Nu puteau fugi, nu se puteau 
ascunde, nu puteau lupta. Natalya își ridică privirea spre 
elicopter, clocotind de furie în sinea ei, dar lipsită de orice 
putere. 

— Mâinile sus, toată lumea, zise Monroe. Vreau să scăpaţi vii. 

Agenţii îi imobilizaseră deja pe Owen, Grace și Javier. Natalya, 
David și Monroe ridicară mâinile și curând se văzură complet 
încercuiți. 

Isaiah cobori din elicopter cu ajutorul unei corzi. Aparatul de 
zbor se îndepărtă, luând cu sine furtuna șuierătoare pe care o 
stârnea învolburând aerul, și se lăsă liniștea. Cu mâinile 
împreunate la spate, directorul se apropie cu pași mari de 
David. 


— O încercare inteligentă de a ne înlătura. Ştiam ce pui la 
cale, firește. A fost pur și simplu mai eficient să vă las libertatea 
de a mă conduce în locul unde se află mormântul, ceea ce ați și 
făcut, scutindu-mă de săptămâni sau chiar de luni de muncă 
grea. 

— Să nu le faci vreun rău! strigă Monroe. 

Isaiah se întoarse spre el. 

— De ce aș face-o? S-ar putea să mai am nevoie de ei, așa 
cum e posibil să mai am nevoie și de tine. 

Pe urmă se îndreptă furios spre Javier. 

— Unde sunt Asasinii? 

— N-am idee. l-am lăsat în urmă. 

— Așa s-ar părea, spuse Isaiah, apoi se răsuci spre un agent. 
Treceţi la treabă! Vreau ca mormântul să fie deschis! Și 
rămâneţi în alertă! 

— Da, domnule! 

Templierii se apucară să sape și să îndepărteze pământul. 
Natalya nu putu decât să privească, în vreme ce groapa 
începută de ea se lărgea din ce în ce mai mult, dezvăluind o 
parte tot mai mare din ușa de piatră. Nu-i venea să creadă. 
Planul ei dăduse greș, pierduseră, iar acum se vedea nevoită să 
accepte că Javier avusese tot timpul dreptate. Probabil că ar fi 
trebuit să aleagă între Asasini și Templieri, dar, împotrivindu-se 
unei astfel de decizii, ea permisese ca Partea din Eden să ajungă 
la cei mai răi. 

După ce dezgropară marginile lespezii de piatră, Templierii 
aduseră două rângi, le proptiră sub ușă și mai mulţi agenţi se 
lăsară cu toată greutatea pe ele. Încetul cu încetul, ușa se clinti, 
apoi se înclină și căzu în exterior, izbindu-se de pământ. 

Deschiderea era mică și îngustă, probabil de un metru 
douăzeci înălțime și de șaizeci de centimetri lăţime. Isaiah o 
privi o vreme zâmbind, apoi se îndreptă spre ea. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI OPT ô 


Doi agenți îl ţineau pe Javier de braţe, iar Owen și Grace erau 
imobilizaţi în același mod. Isaiah se îndreptă calm spre 
mormânt. Înainte de a ajunge totuși la deschizătură, se auziră 
strigăte și focuri de armă. Javier se întoarse și, cu toate că 
aveau capetele acoperite de glugi, îi recunoscu pe atacatori. 
Griffin și Yanmei își scoseseră din mănuși lamele electrice. 

Javier profită de momentul de neatenţie și se smuci din 
mâinile celor care-l ţineau. Pe urmă scoase o grenadă fumigenă 
și o izbi de pământ, oferindu-și șansa s-o rupă la fugă. Se uită 
înapoi și văzu că Owen și Grace făcuseră la fel. 

Templierii din apropierea celor doi Asasini se regrupaseră, dar 
Javier trase cu pistolul-arbaletă către agenţi până când rămase 
fără săgeți, apoi azvârli arma și-și duse mâna sub haină după 
cuțitele de aruncat. 

La apariţia Asasinilor, Isaiah o luase la fugă spre mormânt și 
acum se apropiase de intrare. Javier se repezi pe urmele lui. 

— Owen! 

— Am văzut! 

Amândoi alergară după Isaiah și, în acest timp, Javier arunca 
grenade și cuțite ca să-i ajute pe Griffin și pe Yanmei. Grace își 
revenise și stătea lângă fratele ei, apărându-l. 

Isaiah reuși să intre primul. Javier se aplecă și trecu prin 
deschiderea îngustă, urmat imediat de Owen. Prin tunelul 
scund, zgomotul pașilor celui urmărit răzbătea până la ei și la un 
moment dat îi zăriră silueta înconjurată de umbrele 
tremurătoare aruncate de lumina lanternei. 

Owen și Javier țâșniră pe urmele lui Isaiah. Tunelul părea 
făcut din cărămizi și din pământ și mirosea a argilă. In faţa lor se 
deschidea o încăpere în care Isaiah ajunsese deja și, când 
intrară, atât Owen, cât și Javier ţineau în mână cuțite, gata să le 
arunce. 

Isaiah se arcui peste un sarcofag de piatră, aplecându-se sub 
bolta scundă. Lângă el, pe podea, zăceau mormane de artefacte 
și rămășițele acum lipsite de luciu ale câtorva armuri. În mână 
strângea un pumnal pe care Javier îl recunoscu imediat. In 
amintirile lui Retevei Cormac, avusese și el unul asemănător. 

Isaiah se afla în posesia Părţii din Eden. 

Javier era gata să arunce cu cuțitul, dar, înainte de a apuca s- 


o facă, bărbatul îl privi în ochi și tânărul simţi cum un val se 
sparge în mintea sa. Nu mai avusese o astfel de senzaţie decât 
o singură dată, în prezenţa lui Cortes, în prima sa experienţă cu 
Animusul. 

În spatele valului venea, de neoprit, un torent de gânduri. 
Javier văzu cu ochii minţii imaginea părinţilor săi, de parcă s-ar fi 
aflat în faţa lui. Mama plângea, spunându-i că-și dorea să nu-l fi 
născut niciodată. Tatăl îi spunea că ar fi preferat să afle că 
omorâse pe cineva. Apoi apăru fratele lui, numindu-l poponar și 
luându-l la bătaie. 

Javier se prăbuși sub lovituri, plângând de durere și doar 
foarte vag conștient că se afla încă în mormânt. Owen se 
ghemuise lângă el, clătinându-se și ţinându-se cu mâinile de 
tâmple. Dincolo de siluetele membrilor familiei sale, Javier îl 
văzu pe Isaiah mergând calm și ieșind din camera mortuară. 

După plecarea sa, părinţii și fratele lui Javier se pierdură 
treptat în ungherele întunecate ale mormântului, ţintuindu-l cu 
privirile încărcate de ură până când dispărură cu desăvârșire. 
Javier își înghiţi nodul din gât și se frecă la ochi înainte de a se 
ridica în picioare, clătinându-se. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă el. 

— Cred, răspunse Owen, că a fost vârful fricii. Nu... nu i-am 
putut ţine piept. 

— Trebuie să ne străduim, spuse Javier și, încă strângând 
cuțitul în mână, ieși din încăpere împleticindu-se și reveni în 
tunelul îngust, la al cărui capăt se zărea lumina zorilor. 

Isaiah zâmbea triumfător și în jurul lui, toată lumea 
îngenunchease sau zăcea pe jos, mistuită de cele mai cumplite 
spaime ale minţii. Pe chipul lui se citea o satisfacţie deplină. 

Javier își ridică din nou cuțitul, gata să-l arunce, dar viziunea 
părinţilor reapăru și-l împiedică să ducă gestul până la capăt. 
Aveau priviri aspre, îl dezaprobau și-l ocărau. 

Acoperindu-le vocile, până la Javier ajunse totuși un strigăt și, 
când își ridică privirea, o văzu pe Yanmei năpustindu-se către 
Isaiah, cu lacrimile șiroindu-i pe obraz și cu pumnalul pregătit. 
Dar își dădu seama că atacul femeii era disperat. li lipsea 
controlul. Isaiah păși cu ușurință în lateral și împlântă vârful 
pumnalului său, al Părţii din Eden, în pântecele chinezoaicei. 

—  Ascultaţi-mă! urlă Isaiah. Nu mai sunt Templier! Am 
devenit moartea, distrugătorul lumilor. Voi, cei care ați slujit 


cândva Ordinul, mă veţi sluji pe mine, iar toţi ceilalţi vor pieri! 
Urmaţi-mă! 

Se întoarse cu spatele și începu să coboare dealul cu pași 
mari, iar când ajunse la câţiva metri depărtare, toţi agenţii 
Templieri se siliră să se ridice și plecară pe urmele lui. Javier 
reuși să se scoale și alergă spre Yanmei. 

Femeia se strâmba de durere și-și încleștase mâinile pe 
pântece. Pierdea atât de mult sânge! Prea mult. Javier îi apăsă 
rana cu palmele, apoi Griffin veni lângă ei, clătinându-se. 

— Yanmei. 

Își ridică privirea către el. 

— Mi-a arătat ceva pe care l-am îngropat cu mult timp în 
urmă. 

— Ai fost singura care s-a apropiat de el, spuse Griffin. 

Yanmei tuși. 

— Nu destul de mult. 

Ceilalţi li se alăturară, înconjurându-i pe cei doi Asasini, și 
Javier văzu că, la fel ca el, toţi treceau prin șocul întâlnirii 
propriilor spaime, deși, în același timp, își făceau griji pentru 
Yanmei. Monroe se albise la faţă. 

— Ce putem face? întrebă Grace. 

— Trebuie s-o luăm de-aici, spuse Griffin. 

— Cum? întrebă David. 

— Cu un elicopter. Ajutaţi-mă s-o duc până acolo. 

Griffin o ridică pe Yanmei de umeri, iar ceilalţi îi susținură 
braţele și picioarele, în vreme ce Javier continua să-i apese rana. 
O ridicară și, deplasându-se cu dificultate, începură să coboare 
de pe munte. 

Soarele se înălța deasupra piscurilor și a văilor din est, 
revărsându-și lumina asupra taberei Abstergo, și Javier zări un 
convoi de vehicule îndepărtându-se: Isaiah și armata lui. Îi 
cuprinse disperarea când văzu și auzi cele două elicoptere 
urmând restul agenţilor. 

— Rămâi cu noi, zise Griffin, coborându-și privirea. Yanmei, 
rămâi cu noi. 

Dar ochii ei erau aproape închiși. 

— Lăsaţi-o jos, spuse Griffin. Puneţi-o jos și continuaţi să-i 
apăsaţi rana. 

li așezară cu delicateţe trupul fără vlagă și Javier se aplecă 
asupra muribundei, în vreme ce Griffin o scutura ușor. 


— Yanmei, rămâi cu mine. Haide, trebuie să lupţi. 

Sub mâinile lui pline de sânge, Javier simţi că răsuflarea nu 
mai mișca pieptul femeii, care nu se mai crispa de durere, nici 
nu mai clintea. Până și sângerarea se domolise, sfârșind prin a 
se opri. Yanmei murise. 

— Fir-ar să fie! spuse Griffin, cu ochii închiși, înfigându-și 
degetele în pământ. 

Natalya începu să plângă și Javier simţi lacrimi în ochi. Owen, 
Grace și Monroe n-o cunoscuseră pe Yanmei, dar rămaseră 
lângă ea, trişti și tăcuţi. O bună bucată de timp tăcură toţi 
îngândurați. 

În cele din urmă, Griffin se ridică și săltă trupul femeii în 
braţele sale. Reîncepu să coboare panta. Javier și ceilalţi îl 
urmară, mergând acum mult mai încet. Odată ajunși pe fundul 
văii, se îndreptară spre tabăra Templierilor, deja abandonată. 
Griffin o lăsă jos pe Yanmei și se uită în jur. 

— Trebuie să găsesc o cale de a lua legătura cu Gavin. Sau 
măcar cu restul celulei lui Yanmei. 

— E vina mea, zise Natalya. Dacă v-aș fi spus unde era Partea 
din Eden... J 

— Încetează, o întrerupse Griffin. Asta-i un război, și războiul 
ia vieţi. Întâmplarea face să știu că Yanmei te-a respectat 
pentru principiile tale. Ea n-ar fi dat vina pe tine. L-ar fi învinuit 
pe Isaiah, pe care și eu îl consider vinovat. Nu putem uita cine-i 
adevăratul dușman. 

— Sunt de acord cu Griffin, interveni Monroe. Nu s-a întâmplat 
din vina ta. 

— Ce-a vrut să spună Isaiah, întrebă Javier, când a zis că nu 
mai e Templier? 

— Nu știu, răspunse Griffin. Rezolvăm problemele pe rând, 
una câte una. 

Se îndreptă spre unul dintre corturi, aruncă o privire înăuntru, 
apoi trecu la următorul, cel mai probabil căutând ceva de care 
să se folosească pentru a lua legătura, prin radio sau altcumva, 
cu restul lumii. Javier îl trase pe Owen deoparte. 

— Eşti OK? 

Owen dădu din cap, fără să fie însă convingător, și Javier știu 
cu exactitate ce-i arătase pumnalul prietenului său. 

— N-a fost mai real decât simularea măsluită de Isaiah, spuse 
el. Trebuie să-ți scoţi asta din minte. Concentrează-te asupra 


descoperirii adevărului. 

Owen încuviinţă din cap. 

— Tu ce-ai văzut? 

— Pe părinţii mei, răspunse Javier. Îmi... 

Se întrerupse, nefiind în stare să continue. Owen îl cuprinse 
cu braţul după umeri. 

— N-are importanţă. Cum spuneai, n-a fost real. 

Javier se uită la ceilalţi. Grace și David stăteau lipiţi unul de 
altul, iar Natalya era lângă Monroe. 

— Oare ce-or fi văzut ei? 

— Probabil e mai bine să nu-i întrebi. 

Javier se gândi că prietenul lui avea dreptate. El și Owen se 
îndreptară către ceilalţi, dar în clipa aceea auziră zgomotul unui 
elicopter. Se uitară în sus, în timp ce Griffin ieși în goană dintr- 
un cort. 

— Ascundeţi-vă! le strigă. 

Se împrăștiară. Javier se repezi într-un container de transport, 
cu Owen și Monroe, iar Grace și David se grăbiră să intre într-un 
cort, cu Griffin și Natalya. Pe urmă așteptară și Javier se întrebă 
dacă nu cumva Isaiah se întorcea după ei. Era convins că fusese 
sincer când spusese că avea nevoie de ei toţi în viaţă, dar asta 
nu însemna și că intenţiona să-i lase în libertate. 

Elicopterul apăru, huruind deasupra capetelor lor, și dădu un 
ocol taberei înainte de a cobori pe teren plat, chiar lângă apă. 
Elicele se opriră, apoi ușa laterală se deschise și cobori o 
femeie, însoţită de câţiva agenţi Abstergo. 

— Victoria, spuse Owen. 

— Cine? întrebă Javier. 

— Victoria. O știu din Cuibul Vulturului. Isaiah a spus că e pe 
drum către noi. 

Femeia purta o uniformă ca a lui Isaiah și se apropia rotindu-și 
privirile prin tabără, părând îngrijorată și derutată, într-o postură 
defensivă. 

— S-ar părea că nu știe ce s-a întâmplat, zise Monroe. 

— Nu știe, încuviinţă Javier. 

— Victoria! strigă Grace, ieșind din cort și fluturându-și 
braţele. 

— Ce face? se întrebă Owen, iar Javier își puse aceeași 
întrebare. 

Victoria se întoarse spre Grace, îi răspunse tot cu o fluturare 


de mână și se grăbi către ea. Se întâlniră în mijlocul taberei. Pe 
urmă ieșiră David și Natalya, iar Monroe se uită la Owen și la 
Javier, apoi ridică din umeri. 

— N-are sens să ne mai ascundem. 

leșiră din container și traversară tabăra, alăturându-se 
celorlalţi. Javier nu-și desprinse privirea îngrijorată de la agenţi, 
gata să scoată o armă la nevoie. 

— Unde-i Isaiah? întrebă Victoria. 

— A plecat, răspunse Grace. Cu Partea din Eden. 

— Şi ceilalți? 

— l-a luat pe toţi cu el, spuse Monroe. A trădat Ordinul. 

Victoria închise ochii, ca și cum tocmai i s-ar fi confirmat o 
temere. 

— Mi-a trimis ceva chiar adineauri, spuse ridicându-și mâna în 
care își ţinea telefonul. Este un fel de... proclamaţie. 

— Ce spune? întrebă Grace. 

— Încă n-am citit tot. Dar s-a desprins de Ordin, asta e clar. Și 
pretinde că are două dintre vârfurile Tridentului. 

— Două? se miră Owen. 

— L-a găsit pe cel de pe Muntele McGregor înainte de a 
ajunge voi acolo. 

— Atunci este la un vârf distanță de Trident, spuse Javier. 
Lumea este la un vârf de Trident distanţă de un alt Alexandru 
cel Mare. 

— Sau mai rău, adăugă Natalya. 

— Încă mă străduiesc să-mi dau seama ce se petrece, zise 
Victoria. Dar un lucru e limpede. M-am contrazis adesea cu el în 
privinţa voastră, iar acum știu motivul: își urmărea propriile 
planuri, nu viziunea Templierilor. 

— Trebuie să-l împiedicăm să găsească al treilea vârf, spuse 
Javier. Cu vârful Fricii, a fost, practic, de neoprit. Odată ce 
completează Tridentul, devine invincibil. 

Victoria păru să-l remarce pentru prima oară și-și înclină ușor 
capul spre umăr. 

— Tu ești Javier. 

— Da. 

— Atunci Asasinii au fost aici? 

— Sunt aici, sublinie Grace. 

Agenţii Templieri luară poziţie de apărare, uitându-se atenţi în 
jur, cu armele ridicate. 


— Serios? spuse Natalya. După cele abia întâmplate, sunteţi 
încă gata de luptă? Trebuie să colaborăm. Isaiah a devenit mai 
puternic și decât Ordinul Templierilor, și decât Frăția Asasinilor. 
Cred că vrea să le distrugă pe ambele. 

Victoria o privi uimită câteva clipe, apoi se întoarse spre 
agenţii de lângă ea. 

— Puneţi armele pe pământ. 

Agenţii ezitară și ea repetă ordinul. După ce se supuseră, se 
îndepărtă de grup cu braţele larg depărtate și cu palmele 
deschise. 

— Sunt doctorul Victoria Bibeau. Știu că mă auzi. După cum 
vezi, agenţii mei și-au lăsat armele jos. 

Se scurseră câteva clipe. Javier se întrebă ce va face Griffin. 

— Cer un armistițiu. Aș vrea să ieși, ca să putem sta de vorbă. 

După câteva clipe, Griffin ieși din cort, cu gluga ridicată, 
având o jumătate de faţă în umbră. Veni spre ei cu pași mari, 
încrezător, aproape agresiv, dar cu pumnalul secret. 

— Sunt Griffin, se prezentă el. lar tu, doctore Bibeau, ești, 
dintre toţi Templierii, probabil singura în care voi avea vreodată 
încredere. 

— Zilele acelea au trecut demult. Acum sunt Templieră, să nu 
greșești crezând altceva. Dar este adevărat că, dintre toţi 
Templierii, sunt probabil singura care va lua vreodată măcar în 
considerare posibilitatea unei discuţii cu tine. Sau colaborarea 
cu tine pentru a-l înfrânge pe Isaiah. 

Victoria părea să aibă un trecut despre care niciunul dintre 
tineri nu știuse nimic. Griffin părea s-o cunoască, măcar din 
auzite, și, după toate aparențele, nu le fusese întotdeauna loială 
Templierilor. Dar, pe moment, Javier lăsă toate întrebările 
deoparte, sperând că atât Griffin, cât și Victoria își vor păstra 
calmul. 

— Cred că așa ceva e fără precedent, spuse Griffin. Un 
Templier cere ajutorul unui Asasin. 

— Nu mă interesează care dintre noi cere ajutorul celuilalt și 
puţin îmi pasă dacă, pentru orgoliul tău, asta are vreo 
importanţă. Esenţial e să-l oprim pe Isaiah. 

— Mi se pare corect, admise Griffin. Armistițiul va dura până 
când vom găsi al treilea vârf al Tridentului și-l vom opri pe 
Isaiah. 

— Poate că, la urma urmelor, lumea nu se va sfârși, zise 


Monroe. 

— Avem cât de cât idee unde se află? întrebă Javier. 

— În Scandinavia, răspunse Victoria. Indicii extrem de solide 
ne spun c-a ajuns în Scandinavia. 


d 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI NOUĂ 


Styrbjörn stătea din nou la prora drakkarului său, alături de 
Gyrid, însă de data asta îl urma o flotă de două sute de corăbii 
lungi. Atacase coasta daneză luni de-a rândul și jomsvikingii 
dovediseră că-și meritau faima. Niciun sat și niciun oraș nu le 
rezistase, iar toate flotele trimise să-i oprească sfârșiseră pe 
fundul mării. 

Palnatoke stătea lângă Styrbjörn, ca secund. 

— Abia aștept să văd dintele putred al lui Harald când o să 
zâmbească luându-și adio de la regatul lui. 

— Nu-i vreau regatul, ci oastea, spuse Styrbjörn. 

— Îi vreau eu regatul, interveni Gyrid. 

Styrbjörn se întoarse spre sora lui. 

— Eşti sigură? 

— Da, sunt, răspunse ea. Tu vei avea Suedia, iar eu, 
Danemarca. 

Styrbjörn încuviință din cap și-și concentră din nou atenția 
asupra portului spre care se îndreptau. Curenţii oceanului și 
vântul se scurgeau prin mintea lui Sean, iar el savura mirosul de 
sare, ţipetele pescărușilor, libertatea. 

Esti OK, Sean? întrebă Anaya. 

— Da, răspunse el. 

Victoria dorise ca băiatul s-o însoțească după ce Owen și 
Grace fugiseră cu Monroe, dar el o refuzase. Cum să renunţe la 
așa ceva? Acolo îi era locul. 

— Mă simt excelent. 

Drakkarul se apropie încet de principalul debarcader al 
portului și Styrbjörn zări un grup care-l aștepta să-i ureze bun 
venit, gata să ofere daruri și prietenie pentru a-și feri orașul de 
jaf. Printre cei de pe chei, îl văzu pe Harald Dinte-vânăt, alături 
de fiii și fiicele sale. Regele Danemarcei nu zâmbea, dar părea 
resemnat, și purta o blană groasă și un brâu bogat ornamentat, 
de care atârna un pumnal straniu. 

Prin curentul minţii lui Styrbjörn, Sean se aplecă, încordându- 
se ca să vadă mai bine arma, și, cu un entuziasm aproape 
copleșitor, își dădu seama ce era. Nu voia să-și desprindă ochii 
de ea, de teamă să nu dispară. 

— Anaya, am găsit Partea din Eden! 


Îi răspunse tăcerea. 

— Anaya! 

| se păru ciudat că nu primea niciun răspuns. 

— Anaya? 

Salut, Sean, se auzi vocea lui Isaiah. 

— Isaiah? se miră băiatul. Te-ai întors? 

Da. 

— Am găsit-o, spuse Sean, aproape venindu-i greu să respire. 
Partea din Eden. Strămoșul meu tocmai a văzut-o! 

E incredibil. O să te scot din simulare, ca să putem discuta 
despre asta, bine? 

— OK, încuviinţă Sean, străduindu-se să se calmeze. 

Pe urmă suportă neplăcerile trecerii în Coridorul Amintirilor și 
pe cele ale extragerii inhibitorului parietal, simțindu-se plin de 
nerăbdare. După scoaterea câștii, clătină din cap, ușor ameţit, 
dar jubilând. 

Isaiah stătea zâmbitor lângă inelul Animusului. 

— Bună treabă! 

— Nu trebuie decât să rămân cu strămoșul ăsta, zise Sean. 
Styrbjörn o să ne arate ce s-a întâmplat cu Partea din Eden. 

— Excelent! 

Isaiah se întoarse către femeia din corpul de pază care stătea 
lângă el. Era blondă și pe ecusonul uniformei sale scria COLE. 

— la procesorul din Animusul lui Sean. 

— Da, domnule. 

— Să-l ia? întrebă Sean. lar pleci? 

— Da, răspunse Isaiah. Însă de data asta vii cu mine. 


Mulţumiri 


Vreau să le mulţumesc mai multor persoane pentru 
necontenitele lor încurajări și pentru că m-au ajutat să dau viață 
acestui proiect. Toţi prietenii mei de la Scholastic - Michael 
Petranek, Samantha Schutz, Debra Dorfman, Charisse Meloto, 
Monica Palenzuela, Lynn Smith, Jane Ashley, Ed Masessa și Rick 
DeMonico - continuă să-mi susţină cu entuziasm cariera și 
pentru asta le sunt recunoscător. Incă mă simt aidoma celui mai 
norocos copil din lume pentru că lucrez la Assassin's Creed 
alături de extrem de talentata echipă de la Ubisoft: Aymar 
Azaizia, Anouk Bachman, Richard Farrese, Caroline Lamache, 
Holly Rawlinson și Andrew Heitz. Cât despre documentarea 
necesară pentru scrierea acestei cărţi, Eric N. Danielson mi-a 
oferit cu generozitate informaţii valoroase despre perioada Song 
de Sud și despre Orașul Pescarilor. Însă greșelile și inexactităţile 
îmi aparţin în totalitate. În final, vreau să le mulţumesc familiei 
mele și prietenilor mei, mai ales lui Jaime, care îmi permite să 
dispar în alte lumi și să mă întorc, după câteva săptămâni sau 
luni, încărcat cu povești. 


SINGURELE FANTOME 
SUNT CELE DIN ADN-UL VOSTRU 


A 


MAT 


Conflictul dintre Asasini și Templieri continuă. Crezul ghidează acţi- 
unile Asasinilor și îi face să pară mai onorabili, deși încă nu este 
clar cine are intenţii mai bune. Memoria genetică a celor şase tineri 
oferă ambelor societăţi secrete posibilitatea de a localiza mormân- 
tul unui han mongol, în care a fost ascuns al doilea vârf al Tridentu- 
lui. Vor reuși „ultimii descendenţi“ să găsească arma mult râvnită? 


„Ironiile“ au fost formulate 
de unul dintre cei mai înţelepţi Asasini din istorie: Altair. 
Frăția noastră se străduieșie să instaureze pacea, dar ucidem. 
Ne dăm silinţa să deschidem minţile oamenilor, 
dar cerem supunere faţă de Crez. Ne străduim să dezvăluim 
pericolele credinţei oarbe, dar o practicăm noi înșine. 
Astea sunt „Ironiile“. 


Seria Assassin's Creed. Last Descendants* 
Ultimii descendenţi 


© www.editura-paladin.ro 


UBISOFT ISBN 978-606-9000-44-1 


© 2020 Ubisoft Entertainment. All rights reserved. 
Assassin's Creed, Ubisoft and the Ubisoft logo are registered 
or unregistered trademarks of Ubisoft Entertainment 
917860691000441 


în the U.S. and/or other countries. 


Romanian edition published by ART Grup Editorial by arrangement 
with Scholastic Inc., 557 Broadway, New York, NY 10012, USA.