David Morrell — [Trilogia Fratiei] 02 Fratia Pietrei

/ If 
l | | É 
. == i) 
aN ; Ø 
E / 
| E | N 
| | 
my, 


DAVID 
MORRELL 
Fraţia pietrei 


Traducere de Mihnea Columbeanu 


The Fraternity of the Stone 
by David Morell 


Editura Miron, 1996 


PROLOG 


PARTEA ÎNTÂI: ISPĂŞIREA 
Casa morţilor 


PARTEA A DOUA: PELERINAJUL 
Strania lume nouă 


PARTEA A TREIA: PĂZITORUL 
Refugiul 


PARTEA A PATRA: ÎNVIEREA 
Cornul lui Satan 


PARTEA A CINCEA: NĂPASTA 
Păcatele trecutului 


PARTEA A ŞASEA: ŞARTREZA 
Imagine în oglindă, dublă expunere 


PARTEA A ŞAPTEA: JANUS 
Păcatele prezentului 


PARTEA A OPTA: JUDECATA 
Frăția pietrei 


EPILOG: „ŞI PENTRU POCĂINŢA TA...” 
Rătăcitorii 
Exilul 


PROLOG 


Luptătorii lui Dumnezeu 
Părinţii din deşert 
Egipt, 381 

Imperiul Roman, fragmentat primejdios, a mizat cu disperare 
pe unitate, alegând creştinismul ca singura sa religie oficială. 
Câţiva creştini fanatici, deziluzionaţi de contaminarea politică a 
religiei lor, s-au retras din societate, aventurându-se în deşertul 
egiptean, unde au trăit în peşteri pentru a căuta un contact 
mistic cu Dumnezeul lor. Ducându-se vestea despre aceşti 
eremiţi spirituali, curând li s-au alăturat alţi creştini dezamăgiţi, 
instituind o comunitate religioasa austeră, bazată pe post, 
rugăciune şi mortificare fizică. În anul 529, severele tradiţii ale 
celor pe care unii îi numeau „nebuni sfinţi” începuseră să se 
răspândească spre nord prin Europa. 

Şi a luat naştere monahia creştină. 


Bătrânul de pe munte 
Persia, 1090 


Hassan ibn al-Sabbah, conducătorul unei secte de musulmani 
fanatici, a adoptat omorul ca datorie sacră în lupta sa de a 
smulge puterea în ţară din mâinile cotropitorilor turci şi ale 
aliatului lor, califul egiptean. Organizaţia sa secretă de ucigaşi 
religioşi s-a răspândit curând spre vest, în Siria, unde succesorii 
lui aveau să dobândească, fiecare, titlul de „Bătrânul de pe 
munte.” In 1096, cruciații europeni au invadat Orientul Apropiat, 
începându-şi Războiul Sfânt autorizat de Papă împotriva 
musulmanilor, pentru a recuceri Sfântul Mormânt. Aceşti intruşi 
au atras în mod firesc atenţia „Bătrânului” şi a discipolilor săi, 
cunoscuţi ca hashishi, datorită haşişului pe care se spunea că-l 
fumau pentru a ajunge la extazul mistic şi a promova frenezia 
cu care se pregăteau să înfrunte posibilul martiriu. 

Dar cuvântul hashishi era pronunţat greşit de cruciați, în 
Europa, au primit un alt nume - asasini. 


Sfânta teroare 
Palestina, 1192 


Deşi soarele începuse să asfinţească, nisipul deşertului încă 
nu-şi pierduse căldura. Inconjurat de gărzi, voluminosul cort - 
confecţionat din pânză de corabie, groasă - se umfla uşor într-o 
briză pârjolitoare. Caii epuizați, lucind de sudoare, stârneau nori 
de praf, în timp ce cavalerii ce-i călăreau se apropiau dinspre 
taberele opuse. Purtători de stindarde mergeau înaintea fiecărei 
coloane, drapelele lor înfăţişând trei lei aurii unul peste altul pe 
fond roşu - englezii - şi o fleur-de-lis aurie pe fond albastru - 
francezii. Deşi uniţi printr-o cauză sfântă, se aflau totuşi în 
profund dezacord privind politica dintre ţările lor, căci francezii 
contestau pământurile deţinute de englezi pe teritoriul Franţei. 
Datorită acestor relaţii încordate, nici o coloană nu era dispusă 
să suporte sosirea cea dintâi, astfel fiind nevoită să sufere 
umilinţa de a o aştepta pe cealaltă. Cercetaşii postați pe dunele 
din apropiere semnalaseră înaintarea fiecărui grup, asigurând 
ambele delegaţii că vor ajunge simultan la cort. 

Coloanele se întâlniră: câte patru emisari în fiecare, împreună 
cu suita. Cătară spre un munte golaş din zare, unde roiau oştiri 
printre ruinele fumegânde ale unui castel cu minarete. Asediul 
fusese brutal, cu mari pierderi de vieţi, durând aproape trei luni, 
dar, în sfârşit, musulmanii de la Acre fuseseră înfrânți. Un 
moment, divergenţele politice dintre francezi şi englezi fură 
date uitării. Obosiţi, dar hotărâți, îşi lăudară unii altora valoarea, 
felicitându-se pentru victorie. Mai întâi descălecară păzitorii, 
apoi valeţii care-şi ajutau stăpânii. Spre deosebire de mândria 
care-i determinase pe fiecare să nu-i aştepte pe ceilalţi, acum 
manierele curtenitoare le cereau să ofere rivalilor privilegiul de 
a fi cei dintâi care intrau în cort. Spiritul practic rezolvă dilema. 
Domnul care se afla mai aproape acceptă să-şi lase servitorii în 
urmă şi să intre. 

lnăuntru, odată prins bine faldul intrării, cavalerii se despuiară 
de arme, coifuri şi zale. Aerul era înăbuşitor. După văpaia 
soarelui din deşert, ochii li se deprinseră încet cu penumbra. 
Umbrele gărzilor de-afară se aşterneau întunecate pe pereţii 
cortului. 

Cavalerii se măsurau din priviri. Acum, în cruciada a treia 
pentru Pământul Sfânt, lecţiile cruciaților anteriori îi învăţaseră 


să poarte cămăşi lungi pentru a-şi păstra umezeala corpului şi 
să împiedice soarele ucigător să le ardă pielea. Cămăşile erau 
deschise la culoare, atrăgând mai puţină căldură decât tonurile 
vii pe care le preferau în patrie. Singura concesie făcută culorii 
era reprezentarea mare şi roşie a unei cruci care împodobea 
pieptarul cămăşii - dimpreună cu petele arămii ale sângelui 
păgân uscat. 

Oamenii purtau bărbi. Chiar şi aşa, obrajii lor arătau traşi şi 
deshidrataţi. Ridicându-şi glugile pentru a-şi acoperi părul 
încâlcit, băură vin din cupele ce le fuseseră pregătite. Dat fiind 
scopul acelei întâlniri, ar fi fost de preferat apa. Erau 
trebuitoare, la urma urmei, capetele limpezi. Dar prelungirea 
cruciadei, imensul teritoriu implicat, duseseră la o aprovizionare 
nesigură, iar vinul - pe care-l păstraseră pentru o sărbătorire - 
era singurul lichid la îndemână. Deşi însetaţi, îl beau pe 
îndelete. Deocamdată. Cel mai înalt şi mai musculos, un lord 
englez cunoscut pentru priceperea sa în lupta cu securea, vorbi 
cel dintâi, folosind limba diplomaţiei acceptată, franceza. Se 
numea Roger de Sussex. 

— Recomand să ne desăvârşim mai întâi treaba, înainte de... 

Arătă spre pâine, măsline şi carnea uscată şi condimentată 
ce-i aşteptau. 

— De acord, spuse conducătorul contingentului francez, 
Jacques de Wisant. Regele Richard al dumneavoastră nu ni se 
alătură? 

— Am socotit prudent să nu-l informăm despre această 
întâlnire. Dar regele Philip al dumneavoastră? 

— Sunt anumite chestiuni care e mai bine să fie discutate în 
particular. Dacă se vădeşte necesar, i se va spune ce am 
hotărât. 

Toţi ştiau la ce se referea. Deşi aveau gărzi, ei înşişi erau tot 
nişte gărzi, de grad mai înalt. Aveau funcţia de a organiza 
apărarea regilor lor. O asemenea protecţie presupunea o reţea 
de informatori care raportau până şi cele mai vagi zvonuri 
despre comploturi subversive. Rareori însă aceste zvonuri 
ajungeau până la urechile lui Richard sau Philip. Ceea ce un 
rege nu ştia, nu-l alarma, nici nu-l făcea să suspecteze că 
personalul său de pază nu era aşa cum ar fi trebuit să fie. 
Concedierea putea lua forma unui tăiş de secure pe ceafa cuiva. 

— Prea bine, spuse un englez, William de Gloucester. Propun 


să începem. 
Atmosfera se schimbă brusc. Câtă vreme până acum cavalerii 
fuseseră conştienţi de jurămintele lor franceze sau engleze, în 


acest moment rivalităţile naţionale se mistuiră. li unea o 
legătură comună, un cod exclusiv, tovarăşi în frăţia zeului grec, 
Harpocrates. 


Tăcere. Secrete. 

Englezul, Roger de Sussex, ţinea în mâini o Biblie pe care i-o 
copiaseră călugării de pe pământurile lui, legată în piele şi 
ferecată în aur. O deschise. 

— Cartea lui Daniil, explică el. Pasajul în care Daniil îşi 
stăpâneşte limba în pofida amenințării de a fi devorat de lei. Mi 
s-a părut adecvat. 

Ritualul începu. Cei opt cavaleri formară un cerc. Ca unul, îşi 
puseră mâna dreaptă pe Biblie şi jurară să ţină secretul. 
Imitându-şi duşmanii - datorită şi greutăților de a transporta 
mobilier -, se aşezară pe un covor decorativ pe care oştile lor îl 
luaseră din castelul musulman cucerit. Se rezemară de perne, îşi 
rotiră vinul în pocale şi-l ascultară pe Pierre de l'tang. 

— În calitate de om răspunzător cu organizarea condiţiilor 
acestei întâlniri, începu el, vă amintesc că gărzile de afară stau 
la bună distanţă de pereţii cortului. Nu veţi fi auziţi, cu condiţia 
ca glasurile noastre să rămână la un nivel normal. 

— La fel m-au informat şi ajutoarele mele, replică un englez, 
Baldwin of Kent. 

Francezul dădu din cap a încuviinţare. 

— Da, propriile mele ajutoare mi-au adus la cunoştinţă că 
erau urmărite. 

Baldwin răspunse înclinând din cap, politicos: 

— Dar ajutoarele mele m-au informat despre altceva. Regele 
dumneavoastră intenţionează să părăsească cruciada lui 
Richard. 

— Într-adevăr? 

Baldwin îngustă ochii. 

— Într-adevăr. 

— Ca francezi, nu eram conştienţi că această cruciadă îi 
aparţine lui Richard. 

— Îi va aparţine, dacă Philip se înapoiază în Franţa. 

— Ah, da, înţeleg ideea, zise Pierre, sorbind din vin. Ajutoarele 
dumneavoastră au surse excelente. Şi v-au spus când 


intenţionează regele nostru să-şi conducă oastea acasă? 

— În două săptămâni. Philip plănuieşte să profite de absenţa 
lui Richard de la curte. În schimbul teritoriului pe care îl deţine 
ţara noastră în Franţa, regele dumneavoastră a făgăduit să-l 
sprijine pe fratele lui Richard în legământul său de a cuceri 
tronul Angliei. 

Francezul ridică din umeri. 

— Şi ce propuneţi să facem cu această informaţie, 
presupunând că este adevărată? 

Baldwin nu-i răspunse. 

— Vă respect tactul. Pierre puse cupa jos. 

— Se pare că relaţiile dintre ţările noastre se vor înrăutăţi 
curând. Ţineţi seamă totuşi de un lucru. Fără rivalitate, 
meşteşugurile noastre n-ar fi de niciun folos. 

— lar viaţa n-ar mai avea pic de interes. Ceea ce ne aduce la 
motivul de a fi solicitat această întâlnire, îi întrerupse Jacques de 
Wisant. 

Englezul se îndreptă. 

— Presupunând că sursele dumneavoastră sunt corecte, 
continuă Jacques, dacă părăsim într-adevăr cruciada în două 
săptămâni, regretăm că vom părăsi şi o problemă nerezolvată, 
deosebit de fascinantă. Ca gest de despărţire a fraternității pe 
care o împărtăşim, ne-ar face plăcere să vă ajutăm la găsirea 
unei soluţii. 

Baldwin îl studie. 

— Vă referiţi, fireşte... 

— La recenta ucidere a compatriotului dumneavoastră - 
Conrad de Montferrat. 

— lertaţi-mă de a fi mirat că moartea unui englez, oricât de 
şocantă, vă întristează. 

— Aproape la fel de mult ca uciderea, identic de şocantă, a 
compatriotului nostru - Raymond de Chatillon. 

Nu mai era necesară nici o altă explicaţie. Cu şase ani în 
urmă, fusese călcat un armistițiu între cruciați şi forţele lui 
Saladin, când Raymond de Chatillon atacase caravana surorii 
arabului. Această încălcare nu se remediase paşnic, aşa că 
începuse marea contracruciadă musulmană, jihad-ul. Peste un 
an, în timpul asediului lerusalimului, capul lui Raymond fusese 
găsit pe altarul Capelei Sfântului Mormânt. Alături zăcea un 
pumnal încovoiat. De atunci, avuseseră loc zeci de asasinate 


identice, învăţându-i pe lorzii cruciați să se teamă de noapte. În 
ajun, după căderea castelului musulman de la Acre, capul lui 
Conrad de Montferrat fusese găsit pe altarul pregătit pentru 
slujba victoriei. Lângă el se afla un pumnal, un cuţit pe care 
cruciații se deprinseseră să-l identifice cu Bătrânul de pe Munte 
şi cultul său de fanatici. 

— Asasini, făcu Roger o mutră ca intenţionând să scuipe vinul. 
Laşi. Hoţi care răpesc vieţi în întuneric. Se cuvine ca un cavaler 
să moară la lumina zilei, în luptă, măsurându-şi vitejeşte dibăcia 
cu cea a duşmanului, chiar dacă duşmanul e păgân. Şerpii 
aceştia nu au nici o consideraţie pentru onoare, demnitate, 
pentru mândria de războinic. Sunt vrednici de tot disprețul. 

— Dar, cu toate acestea, există, sublinie Pierre de l'tang. Mai 
important, sunt eficienţi. Îmi mărturisesc bănuielile morbide că 
următorul cap pe altar ar putea fi al meu. 

Ceilalţi încuviinţară, recunoscându-şi temerile pentru viaţa lor. 

— Şi totuşi, nu putem face nimic decât să adunăm şi mai 
multe gărzi în jurul nostru când dormim, spuse William de 
Gloucester. Şi chiar şi atunci, aceşti asasini se strecoară pe 
lângă cei mai buni apărători ai noştri. Parcă s-ar face nevăzuţi. 

— Le acordaţi creditul misterului, îl contrazise Jacques. Sunt 
însă oameni ca şi noi. Dar foarte bine instruiți. 

— În tactici barbare. Nu există niciun mod de a-i înfrunta, 
insistă William. 

— Mă întreb... 

Grupul îi privi pătrunzător pe Jacques. 

— Aveţi o sugestie? întrebă Roger. 

— Poate. 

— Care este? 

— Cui pe cui se scoate. 

— Nici nu mă gândesc, se aprinse William. Să le folosim 
propriile metode? Să devenim la fel de laşi ca ei, furişându-ne 
asupra căpeteniilor lor în timp ce dorm? E de neconceput. 

— Doar fiindcă nu s-a mai făcut niciodată. William se ridică în 
picioare, deznădăjduit. 

— Fiindcă se împotriveşte codului războinicilor. 

— Dar aceşti şerpi sunt păgâni, stărui Jacques. Dacă sunt prea 
primitivi ca să înţeleagă onoarea şi demnitatea, nu suntem 
datori să-i respectăm. A 

Remarca lui era convingătoare. In cort se lăsă tăcerea, pe 


când grupul cugeta la consecinţe. William dădu din cap. 

— Mărturisesc că îl doresc pe Conrad răzbunat. 

— Şi pe Raymond, îi aminti un francez. 

— Aş străpunge cu sulița un câine turbat, indiferent dacă stă 
sau nu cu faţa la mine, adăugă un alt francez, strângând 
pumnul. 

— Dar planul nu e practic, îi întrerupse Baldwin. Musulmanii |- 
ar recunoaşte pe oricare dintre noi care ar încerca să se 
infiltreze printre ei. Nici chiar noaptea nu ne-ar ascunde albeaţa 
pielii. 

— Şi ţineţi minte un lucru, adăugă Roger. Chiar dacă ne 
schimbăm culoarea pielii cu ceva, nu le înţelegem limba sau 
obiceiurile. Dacă unul dintre ei ne-ar vorbi în timp ce mergem 
printre ei travestiţi, sau dacă am face un gest greşit... 

— Nu propuneam să încercăm să ne infiltrăm, îl întrerupse 
Jacques. 

— Atunci? 

— Nu noi înşine. L-am trimite pe unul de-al lor. 

— Cu neputinţă. Ne urăsc. Unde-am găsi un asemenea... 

— Unul care a înţeles strâmbătatea obiceiurilor lor păgâne, 
care s-a convertit Dumnezeului unul şi adevărat, un musulman 
creştinat. 

Englezii erau şocaţi. 

— Sugeraţi că aveţi ştiinţă de un asemenea om? întrebă 
Roger. 

Jacques dădu din cap. 

— În mănăstirea benedictină de la Monte Cassino, în Italia. 

Numele era răsunător. Monte Cassino fusese întemeiată în 
529, una dintre cele mai timpurii mânăstiri creştine, pe vremea 
când zelul auster al părinţilor din deşert se propaga din Egipt 
prin Europa. 

— Am acceptat ospitalitatea ordinului său pentru o noapte, 
spre Ţara Sfântă, continuă Jacques. Mi s-a dat permisiunea de a 
petrece un ceas cu el, iar lui i s-a îngăduit să vorbească. Zelul 
său creştin e remarcabil. Ar face orice pentru Domnul. 

— Un călugăr? 

— Într-adevăr. 

— Asta este blasfemie, protestă William. Să-i ceri unui călugăr 
să ucidă? 

— Pentru o cauză sfântă. Eliberarea Ţării Sfinte a lui Christos. 


Aduceţi-vă aminte că Papa însuşi ne-a absolvit de orice păcate 
am putea făptui în această cruciadă de inspiraţie divină. Am 
făcut cercetări printre preoţii care ne-au însoţit aici. Sunt 
încredinţaţi că acest călugăr la care mă gândesc ar primi o 
dispensă papală. Într-adevăr, devenind războinic al Domnului, 
şi-ar mântui sufletul. Dacă este adevărat că compatrioţii mei şi 
cu mine vom reveni în Franţa peste două săptămâni, aş putea 
aranja să poposim din nou la Monte Cassino. Sunt sigur că ar 
răspunde favorabil. Roma - şi încurajarea papală - nu vor fi prea 
departe. 

Cavalerii îşi priviră vinul din cupe. Baldwin ridică ochii. 

— Dar nu e instruit. 

— Este familiarizat cu povestirile despre asasini pe care le-a 
auzit, răspunse Jacques. Şi zvonurile despre tehnicile lor. Dacă 
nu vă e cu supărare, am şi eu câteva sugestii tehnice proprii. 

— Cât ar dura pregătirea? 

— Pentru ce am eu în minte? Trei luni. 

— Mie mi-a trebuit o viaţă de om ca să-mi învăţ meşteşugul, 

replică William. Trebuie să ţinem seamă de marele risc că ar 
putea fi ucis. 
__— n cursul încercării, completă Jacques. Dar nu vedeţi? 
Incercarea e cea care contează. Odată ce păgânii vor înţelege 
că şi noi - ba chiar, unul care înainte a fost de-ai lor - suntem 
pregătiţi să murim pentru Dumnezeu unul şi adevărat... 

— Vor dormi la fel de neliniştiţi ca noi. Baldwin miji ochii. 

— Să înfruntăm teroarea prin teroare? 

— Cu o deosebire, preciza Jacques. Că războiul nostru este 
sfânt. 


PARTEA ÎNTÂI 


ISPĂŞIREA 


Casa morţilor 
1 


Era la nord de Quentin, Vermont. Oraşul se zărea, parţial 
ascuns de brazi, la patru sute de metri de şoseaua asfaltată, cu 
două benzi, în dreapta piscului unei coline. Dincolo de aceasta 
se înălța o culme şi mai mare, cu arţari deşi pe care toamna îi 
făcea să strălucească în tonuri vii: galbene, portocalii şi roşii. Un 
gard înalt de sârmă se înălța paralel cu creasta, la capete cotind 
în unghi drept, pentru a dispărea în pădure. Ar fi fost greu de 
calculat, întrucât nu se vedea până unde ajungeau gardurile, 
dar n-ai fi greşit presupunând că proprietatea acoperea cel puţin 
o sută de acri. Cea mai apropiată clădire - cu excepţia celei de 
pe colină - era o staţie service închisă, ascunsă în cealaltă parte 
a serpentinei. Şi mai urmau încă aproape doi kilometri până la 
fabrica de sirop de arțar. 

Retrasă. Izolată. 

Liniştită. 

Privind spre colina presărată cu brazi, puteai bănui în clădirea 
parţial camuflată, de lemn lucitor, locuinţa de vacanţă a unui 
milionar, o ascunzătoare în pădure, unde presiunile afacerilor 
puteau fi înlăturate cu te miri ce distracţii. 

Sau, eventual, clădirea era o staţiune de schi, închisă până la 
căderea zăpezii. Sau... 

Dar numai trecând cu maşina prin dreptul ei, n-aveai cum să 
ştii. La poartă nu exista nici o inscripţie, nici cutie poştală, iar 
poarta însăşi era blocată cu un lanţ gros şi un lacăt şi mai 
masiv. Aleea din spatele ei era plină de buruieni, înghesuită 
între tufişuri şi brazi cu crengile lăsate spre pământ. Cu 
siguranţă, puteai întreba la fabrica de sirop, dacă te îndemna 
curiozitatea până acolo, dar rezultatul nu te făcea să te simţi 
decât şi mai frustrat. Muncitorii, adevăraţi neo-englezi!, erau 
dispuşi să le vorbească străinilor despre vreme, dar nu şi despre 
treburile lor sau ale vecinilor. Oricum n-ar fi contat. Nici ei nu 
ştiau, deşi circulau multe zvonuri. 


2 


Din văzduh, construcţia de pe colină se vedea mai mare decât 
s-ar fi bănuit de pe drum. Şi nu era singura. Construcţii mai mici, 


1 — Locuitori ai Noii Anglii, extremitatea de nord-est a S.U.A. 


ascunse între brazi, se înşirau pe trei laturi ale unui careu, a 
patra constând în cabana propriu-zisă. In mijloc se afla un gazon 
cu iarbă. Două cărări acoperite cu pietriş alb se intersectau în 
centru, mărginite de flori, copaci şi arbuşti. Se crea un efect de 
echilibru şi ordine, simetrie, proporţii. Liniştitor. Clădirile mai 
mici, deşi unite ca nişte rânduri de case orăşeneşti, aveau 
acoperişuri ţuguiate, imitându-l pe cel mare, al cabanei. 

Insă, în pofida întinderii proprietăţii, pe-acolo se arătau 
nefiresc de puţini oameni. Un îngrijitor se ocupa de peluză. Doi 
lucrători culegeau mere dintr-o livadă, în dreptul unui şir de 
clădiri. Din focul aprins într-o grădină de zarzavaturi, 
considerabilă, se înălța un fuior de fum. Cu un atât de mare 
devotament la adresa agriculturii, s-ar fi presupus că moşia 
avea mulţi locatari şi totuşi, - cu excepţia acestor câteva semne 
de viaţă, părea pustie. Dacă existau vizitatori, nu părea prea 
firesc din partea lor să ignore farmecul zilei de toamnă însorite 
şi strălucitoare. Probabil că aveau un motiv important pentru a 
rămâne în case. 

_ Claustrarea locuitorilor făcea parte din misterul acelui loc. 
Incepând din 1951, când sosiseră de undeva - nu din oraşul 
învecinat, deşi cel ce finanța proiectul avea cel puţin 
amabilitatea de a cumpăra de-acolo o cantitate apreciabilă de 
alimente - muncitorii constructori, cetăţenii din Quentin se tot 
întrebau ce se petrecea pe colina aceea. Când muncitorii au 
instalat poarta şi au plecat, bârfitorii locali au observat un 
sistem fascinant. Şi-au amintit povestiri citite recent despre 
pregătirea bombei atomice în New Mexico, la sfârşitul războiului. 
Se spunea că guvernul construise acolo un orăşel în deşert. Prin 
urmare, comunitățile locale speraseră într-un progres al 
afacerilor. Aşteptaseră zadarnic însă, căci, ciudat lucru, în oraşul 
din deşert intrau oameni, dar - la fel ca în cazul proprietăţii de 
pe colină - nu mai ieşeau. 

3 


Unitatea, una dintre cele douăzeci ale complexului, toate 
aidoma, avea două niveluri. Jos, în atelier, se găseau 
echipamentele pe care le alesese ocupantul pentru a-şi petrece 
timpul liber. In alte părţi ale complexului, unii pictau, sculptau 
sau ţeseau, eventual lucrau cu scule de tâmplărie şi dulgherie. 
Sau, de vreme ce fiecare unitate avea o grădiniţă aparte, 


împrejmuită de un zid şi vecină cu atelierul, puteau practica 
horticultura, cultivând la o adică trandafiri. 

In cazul de faţă, locatarul alesese gimnastica şi compoziţia 
literară. Ştia că nu s-ar fi putut concentra dacă trupul nu-i era în 
perfectă formă. În viaţa trecută, se dedicase intens principiilor 
filosofiei Zen, conştient că gimnastica în sine era spirituală. În 
fiecare zi, timp de o oră, ridica greutăţi, se căţăra pe frânghie, 
făcea exerciţii fizice şi repeta katas sau paşii dansanţi ai artelor 
marţiale orientale. Făcea toate acestea cu umilinţă, negăsind 
nici o satisfacţie în perfecțiunea fizicului, căci îşi dădea seama 
că trupul nu-i era decât un instrument al sufletului. De fapt, 
efectul eforturilor zilnice avea puţine rezultate vizibile. Torsul îi 
era slab, ascetic, lipsit de proteinele necesare muşchilor pentru 
a înlocui țesuturile uzate. Nu consuma carne. Vinerea, trăia 
numai cu pâine şi apă. În unele zile, nu mânca nimic. Disciplina 
însă îi dădea putere. 

Compozițiile îndeplineau un alt scop. În primele luni, după 
sosire, fusese tentat să scrie despre motivul pentru care venise, 
să se purifice, să-şi alunge spaimele. Nevoia de uitare însă era 
mai mare. Pentru a uşura apăsarea necesităţii de 
autoexprimare, la început scrisese haiku-un, alegere de înţeles, 
dată fiind simpatia sa pentru filosofia Zen. Alegea subiecte fără 
legătură cu ceea ce-l tulbura - cântecul unei păsări, adierea 
vântului. Dar natura unui haiku, tensiunea sa complicată, bazată 
pe puritate şi scurtime, l-au dus la încercări mai ambiţioase de 
comprimare şi rafinament, până când absolut niciun fel de 
declaraţie nu mai păru a fi desăvârşitul haiku, şi privea pe lângă 
stilou spre vidul foii goale. Fusese nevoit să treacă la sonet, 
alternând între forma shakespeariană şi cea petrarchiană, 
fiecare cu câte o altă schemă ritmică, ambele cerând perfecta 
organizare a celor paisprezece versuri. Problema acestui rebus 
complex era de ajuns ca să-i ocupe timpul. Mai interesat de felul 
cum scria decât despre subiect, se exprima în raport cu 
chestiuni minuscule şi reuşea să le uite pe cele mari şi 
tulburătoare. Scria cât putea de bine, nu din mândrie, ci din 
respect pentru rebus. Şi totuşi, ştia că elocvenţa îl ocolea. Poate 
că, într-o altă unitate a complexului, se preocupase şi alt locatar 
- asemeni lui - de poezie. Poate că celălalt ocupant crease 
sonete atât de perfecte, încât rivalizau chiar şi cu cele ale lui 
Shakespeare şi Petrarca. 


N-ar fi contat. Nimic din plăsmuirile celorlalţi locatari - picturi, 
statui, tapiserii sau mobilă - nu avea vreo valoare. Toate erau 
nesemnificative. Când mureau, cei ce le creaseră, erau culcaţi 
pe o scândură şi îngropaţi într-un mormânt fără însemne, iar 
obiectele rămase în urmă, hainele şi puţinele bunuri personale, 
fie şi doar o funie de căţărat, erau distruse. Ca şi cum nici n-ar fi 
existat. 

4 


Psihiatrul, conform aşteptărilor, fusese preot. Purtase 
tradiționalul costum negru cu guler alb şi avea chipul ridat, 
plumburiu ca glonţul. În timp ce-şi aprindea o ţigară, îl privea 
lung pe Drew, peste birou. 

— Înţelegi gravitatea cererii. 

— Am cumpănit-o cu grijă. 

— Te-ai hotărât... când? 

— Acum trei luni. 

— Şi ai aşteptat...? 

— Până acum. Ca să analizez implicaţiile. Fireşte, trebuia să 
mă asigur. 

Preotul trase fumul în piept, gânditor, studiindu-l pe Drew. Se 
numea părintele Hafer. În vârstă de aproape cincizeci de ani, 
avea părul scurt, de aceeaşi culoare cu a feţei. Expirând fumul, 
făcu un gest nepăsător cu ţigara. 

— Fireşte. Celălalt aspect al problemei este: cum putem fi 
siguri? De devotamentul tău? De seriozitatea şi hotărârea ta? 

— Nu puteţi. 

— Deci despre asta e vorba. 

— Dar eu pot, şi altceva nu contează. E lucrul de care am 
nevoie. M-am resemnat. 

— Să ce? 

— Nu „să”. 

— Mă scuzi? 

— Faţă de. 

Drew dădu din cap spre strada zgomotoasă din Boston, de 
dincolo de fereastra prezbiteriului aflat la parter. 

— Faţă de toate? De lume? 

Drew nu răspunse. 

— Fireşte, asta înseamnă viaţa de sihăstrie. Retragere, spuse 
părintele Hafer, ridicând din umeri. Totuşi, doar o atitudine 


negativă nu e de ajuns. Trebuie să ai şi o motivaţie pozitivă. Să 
cauţi, nu numai să fugi. 

— A, caută, nici vorbă. 

— Într-adevăr? ridică preotul din sprâncene. Ce anume? 

— Mântuirea. 

Părintele Hafer îl privi lung, suflând fumul. 

— Admirabil răspuns. 

Scutură ţigara într-o scrumieră metalică. 

— Atât de iute desprins de pe buze, atât de uşor rostit. De 
mult eşti religios? 

— De trei luni. 

— Şi înainte? 

Din nou, Drew nu răspunse. 

— Eşti romano-catolic? 

— Am fost botezat în confesiunea asta. Părinţii mei erau 
foarte credincioşi. 

Amintindu-şi dintr-o dată cum muriseră, simţi un nod în gât. 

— Ne duceam des la biserică. La slujbă. La Drumul Crucii. Am 
primit Sfintele Taine până la miruire şi despre miruire ştiţi ce se 
spune. Am devenit un soldat al lui Christos. 

Zâmbi amar. 

— O, credeam într-adevăr. 

— Şi după aceea? 

— Termenul este „îndepărtare”. 

— Te-ai mai împărtăşit de Paşti? 

— Timp de treisprezece ani, nu. 

— Inţelegi ce înseamnă asta? 

— Absentând de la spovedania şi împărtăşania dinaintea 
Paştilor, mi-am pierdut efectiv credinţa. Am fost excomunicat 
neoficial. 

— Şi ţi-ai pus sufletul într-o primejdie nepieritoare. 

— De-asta am venit la dumneavoastră. Ca să mă mântuiesc. 

— Sufletul, adică, îl corectă părintele Hafer.. 

— Întocmai. Asta am şi vrut să spun. 

Se studiară. Preotul se aplecă înainte, rezemându-şi coatele 
de birou, cu ochii oarecum mai strălucitori, plini de interes. 

— Fireşte... Hai să revedem informaţiile pe care le-ai scris în 
acest formular. Spui că te numeşti Andrew MacLane. 

— Se prescurtează „Drew”. 

— Dar dacă sunt de acord să-ţi accept cererea, acest nume îţi 


va fi luat. Ca orice altceva îţi mai aparţine - o maşină, de 
exemplu, sau o casă - va trebui să-ţi abandonezi identitatea. 
Practic, nu vei mai fi nimeni. Eşti conştient de acest lucru? 

Drew ridică din umeri. 

— Ce înseamnă un nume? 

Îşi îngădui din nou să-i apară surâsul amar. 

— Un trandafir, după oricare alt nume... 

— Ori după nici unul, continuă preotul, la fel de dulce ar 
mirosi. Dar pentru nasul lui Dumnezeu... 

— Nu mirosim exact a trandafiri. Cel puţin eu, nu. De-asta am 
depus cererea. Ca să mă purific. 

— Ai treizeci şi unu de ani? 

— Corect. 

Drew nu minţise. Toate informaţiile pe care le trecuse în 
formular erau verificabile, cum ştia că preotul va face mari 
eforturi pentru a se convinge. Importante erau cele pe care nu 
le scrisese în formular. _ 

— În floarea vârstei, spuse părintele Hafer. Într-adevăr, chiar 
cu câţiva ani mai puţin, dacă socotim treizeci şi trei vârsta 
potrivită pentru a te socoti în putere. Renunţi la posibilităţile 
drumului pe care-l ai înainte. Îţi arunci în vânt potenţialul, cum 
s-ar spune. 

— Nu, eu nu consider aşa. 

— Atunci...? 

— Mi-am descoperit deja potenţialul. 

— Şi? 

— Nu mi-a plăcut. 

— Presupun că nu ţii să mărturiseşti mai mult. Drew privi în 
podea. 

— Până la urmă, vei fi nevoit, spuse, părând tulburat, 
părintele Hafer. Dar nu contează. Deocamdată, avem alte 
chestiuni de discutat. De obicei, candidaţii noştri sunt trecuţi de 
vârsta maturității, ca să mă exprim delicat, când depun cererea. 

Ridică din umeri. 

— Fireşte, foarte puţini solicită şi chiar mai puţini... 

— Sunt aleşi. Nici cinci sute, pe tot cuprinsul lumii. lar aici, în 
Statele Unite, numai douăzeci, cred. 

— Bun, văd că ţi-ai făcut temele. Problema este - ca să 
folosesc un termen mai puţin delicat - că majoritatea acestor 
oameni sunt bătrâni. 


Părintele Hafer îşi stinse ţigara. 

— Şi-au urmărit ambițiile. Şi le-au împlinit sau uneori n-au 
reuşit ţelurile - lumeşti. Acum, sunt gata să-şi petreacă, retraşi, 
anii bătrâneţii. Hotărârea lor, deşi împinsă la extrem, poate fi 
considerată firească. Dumneata însă - atât de tânăr, de robust. 
Fără îndoială, femeile te găsesc atrăgător. Ai avut în vedere 
implicaţiile renunţării la compania femeilor? 

Cu un junghi de dor, Drew îşi aminti de Arlene. 

— Dumneavoastră aţi renunţat. 

— Am renunţat la relaţiile sexuale, se îndreptă de spate 
părintele Hafer. Nu la tovărăşia femeiască. Întâlnesc femei de 
multe ori pe zi. O chelneriţă într-un restaurant. O funcţionară la 
biblioteca medicală. Secretara unuia dintre colegii mei mireni. 
Toate, cu desăvârşire nevinovate. Vederea femeilor, în loc de a 
mă ispiti, îmi face legământul de castitate să pară mai puţin 
sever. Dar, dacă-ţi aprobăm cererea, nu vei mai avea voie să 
vezi niciodată o femeie, şi foarte puţini bărbaţi, până şi pe ei 
nespus de rar. Subliniez. Pentru tot restul vieţii, ceea ce ceri 
este să devii un eremit. 

5 


Etajul locuinţei, accesibil pe o scară grosolană de brad, consta 
din trei secţiuni. Mai întâi, oratoriul, altfel cunoscut şi ca sala 
„Ave Maria”, unde o strană simplă de lemn, cu o scândură 
necapitonată, ca suport pentru genunchi, stătea cu faţa spre un 
altar auster, cu un crucifix pe perete. După aceea urma studioul 
- texte sfinte, o masă şi un scaun - şi, apoi, dormitorul - o sobă 
cu lemne, dar niciun pat, numai o rogojină de cânepă împletită, 
groasă de un deget. 

Rogojina era lungă de doi metri şi lată de unul. Putea fi făcută 
sul cu uşurinţă şi proptită într-un colţ al atelierului, pentru a o 
aşterne pe jos când dorea să se odihnească. Problema, însă, era 
să-şi separe diversele activităţi. Pentru a se duce din atelier în 
dormitor, sau din dormitor în atelier, trebuia să treacă prin 
oratoriu, iar regulamentul îi cerea să se oprească acolo de 
fiecare dată şi să se roage. 

6 


— Dacă tot ce te atrage este viaţa întru credinţă, spuse 
părintele Hafer, alege un ordin mai puţin strict. Părinţii 
misionari, eventual? 


Drew clătină din cap. 

— Sau poate congregația resurecţioniştilor. Muncesc cu bune 
rezultate, ca dascăli, de exemplu. 

— Nu, răspunse Drew. 

— Atunci, ce zici de următoarea propunere? Ai menţionat 
adineauri cum Sfânta Taină a miruirii a făcut din tine un soldat 
al lui Christos. Sunt sigur că eşti conştient că iezuiţii au 
accentuat acest concept. Sunt mult mai riguroşi decât 
resurecţioniştii. Antrenamentul lor durează cincisprezece ani, 
motiv cu prisosinţă pentru porecla pe care au primit-o - 
Comandourile Bisericii. 

— Nu la aşa ceva mă gândeam. 

— Fiindcă înfruntă lumea? continuă grăbit părintele Hafer. În 
perioada de antrenament, vei fi închis în mănăstire. Abia spre 
sfârşit vei fi aruncat afară din cuib şi poate, pe-atunci, vei 
aprecia acest ghiont. Şi chiar mai devreme, în diverse stadii, vei 
avea posibilitatea să-ţi reconsideri priorităţile, să schimbi 
direcţia dacă aşa doreşti. 

— N-aş crede. 

Părintele Hafer părea şi mai deznădăjduit. 

— Mai este şi o altă formulă. Cisterciţii. Al doilea ordin, ca 
pretenţii, din Biserică. Trăieşti într-o mănăstire, izolat de lume. 
Zilele ţi-s pline de muncă istovitoare, cultivând, de pildă, ceva 
trebuitor ordinului. Nu scoţi o vorbă. Insă, cel puţin, munceşti - 
şi te rogi - în grup. lar dacă găseşti viaţa prea grea, poţi pleca, 
pentru a candida. Din nou mai târziu, deşi nu după vârsta de 
treizeci şi şase de ani. Avantajul este acela că au un sistem de 
controale şi compensaţii care-ţi permite să te răzgândeşti. 

Drew aştepta. 

— Dumnezeule mare, omule, de ce trebuie să fii atât de 
încăpățânat? 

Părintele Hafer îşi mai aprinse o ţigară, scăpărând bricheta. 

— Incerc să te fac să înţelegi. In deplinătatea tinereţii, ceri să 
fii primit în cea mai aspră formă de adorare din cadrul Bisericii. 
Carthusienii. Nimic nu e mai sever decât asta. Este renegarea 
completă a fiinţei omeneşti ca animal social. Calea sihăstriei. In 
tot restul vieţii, vei trăi singur într-o celulă. Cu excepţia unei 
singure ore libere, nu vei face altceva decât să te rogi. E 
privaţiunea absolută. Singurătatea. 


7 


Purta o cămaşă aspră, menită să-i irite pielea. În unele 
momente, senzaţia tot mai intensă devenea plăcere, întrucât cel 
puţin era o experienţă, un sentiment profund. Când această 
ispită îl însufleţea, lupta să se distragă, rugându-se şi mai 
îndârijit, uneori flagelându-se cu frânghia de căţărat, înăbuşindu- 
şi gemetele. 

Nu te afli aici ca să te distrezi. Ai venit să te canoneşti. Să fii 
lăsat în pace. 

Peste cămaşa aspră purta o robă albă, iar peste aceea, o 
sutană, gen şorţ cu bretele, şi o glugă albă. In rarele momente 
când era nevoit să îndure ritualurile comune, ca de pildă corul, 
cerinţe perverse destinate să-i pună tăria la încercare, purta un 
capişon alb, larg, care-i ascundea faţa şi-i îngăduia să se simtă 
invizibil. 

8 


— Nu e nevoie să stăm atât de încordaţi, spuse părintele 
Hafer, silindu-se să surâdă. Ce-ar fi să ne destindem un 
moment? Dezbaterile pot fi de folos minţii, în fond, dar nu şi 
constituţiei. Pot să-ţi ofer ceva răcoritor? 

Strivind chiştocul în scrumieră, se apropie de un dulăpior, îl 
deschise şi scoase o carafă plină cu lichid sclipitor, verde ca 
smaraldul. 

— Un pahar de Chartreuse, poate? 

— Nu, mulţumesc. 

— Nu te atrage gustul? 

— Niciodată n-am... 

— Ai acum ocazia. 

— Nu, nu beau. 

Părintele Hafer îngustă ochii. 

— Chiar aşa? O slăbiciune de care te păzeşti? 

— Nu m-am complăcut niciodată în aşa ceva. Nu-mi puteam 
permite slăbirea puterii de judecată în domeniul meu de 
activitate. 

— Şi care era acela? Domeniul de activitate? Drew nu 
răspunse. 

Părintele Hafer îl privi îndelung, învârtind lichidul smaraldin. 

— Incă un subiect pentru discuţiile ulterioare. Mă întreb dacă- 
ţi dai seama cât de potrivită este această băutură. 


— Chartreuse, desfăcu Drew mâinile. Are reputaţia de a se 
număra printre cele mai fine băuturi. Aroma ei aparte - pe care 
n-o cunosc - se datorează rădăcinii de anghelică. Şi, desigur, o 
sută cincizeci de alte plante. E principala sursă de venit a 
carthusienilor. Fabricată la mănăstirea La Grande Chartreuse, 
din Alpii Francezi. Denumirea băuturii provine de la locul unde e 
produsă. Sortimentul verde pe care-l ţineţi în mână are o 
concentraţie alcoolică de cincizeci şi cinci la sută, în vreme ce 
sortimentul galben are numai patruzeci şi trei la sută. Reţeta a 
fost alcătuită la începutul secolului al şaptesprezecelea, cred, de 
către un mirean care le-a donat formula carthusienilor. Un secol 
mai târziu, un geniu chimist al ordinului a perfecţionat-o. Pe 
piaţă a apărut o versiune contrafăcută, dar cunoscătorii ştiu ce 
marcă să caute. 

Părintele Hafer clipi din ochi. 

— Remarcabil! 

— Şi nu numai atât. Un ordin de eremiţi îşi menţine 
independenţa datorită venitului obţinut dintr-un lichid care are 
menirea de a produce bună dispoziţie. Desigur, băutura este 
fabricată de către o fraternitate de mireni. Chiar şi aşa, ignor 
contradicţia. 

9 


Necesităţile îi erau satisfăcute de fraţii non-pustnici, cazaţi în 
cabană, care cuprindea şi capela, cantina, bucătăria şi o cameră 
de oaspeţi. Îi înmânau mesele spartane printr-o ferestruică 
pentru servit, lângă uşa atelierului. Duminica şi de sărbătorile 
importante însă regula îi cerea să iasă din celulă, care nu se 
încuia niciodată, şi să mănânce împreună cu ceilalţi sihaştri în 
cantina din cabană. 

Cu aceste prilejuri, erau permise conversații reţinute, dar 
Drew nu participa niciodată la ele. | se mai cerea să părăsească 
chilia şi să li se alăture celorlalţi călugări în capela cabanei la 
miezul nopţii, pentru utrenie, la opt dimineaţa pentru liturghie, 
şi la şase seara, la vecernie. li displăceau aceste întreruperi, 
preferind să rămână în izolarea celulei. 

Singura lui distracţie era şoarecele. 


10 


— Jurămintele, spuse părintele Hafer, deznădăjduit. Ai cugetat 
cu adevărat la gravitatea lor? Nu numai cele de sărăcie, 


castitate şi obedienţă, îndeajuns de aspre în sine. Dar adaugă-le 
legământul de fidelitate faţă de principiile carthusienilor. 
Trebuie să ţi-o spun de-a dreptul, brutal. Când se întruneşte 
comitetul pentru judecarea cererilor, de obicei îi respingem din 
principiu pe tineri. Ilmaturitatea lor ne face să le punem la 
îndoială capacitatea de a-şi respecta jurământul de singurătate. 
Consecința nesupunerii e de neconceput. 

— Dacă mi-aş încălca aceste legăminte, m-aş damna singur. 

— Aşa este. Şi nici măcar confesiunea nu ţi-ar putea aduce 
sufletul înapoi în starea de graţie. Singura alternativă ar fi să 
ceri o dispensă. O cerere atât de serioasă necesită luni de zile 
pentru a fi analizată. Între timp, dacă mori... 

— N-ar conta. 

— Nu... 

— Sunt deja damnat. 

Părintele Hafer tresări şi ridică glasul: 

— Fiindcă ai nesocotit să-ţi faci datoria pascală timp de 
treisprezece ani? In comparaţie cu încălcarea jurămintelor sacre, 
păcatul acesta este neînsemnat. Ai putea fi iertat chiar acum, 
ascultându-ţi spovedania şi împărtăşindu-te. Dar nici chiar 
mărturisirea nu-ţi poate întoarce sufletul într-o stare de graţie, 
dacă nu ai dispensă şi continui să violezi jurămintele. Înţelegi de 
ce ţi-ar respinge comitetul cererea de a te înscrie în ordin. Dacă 
te-am primi, îndoindu-ne însă de putinţa ta de a îndura modul 
de viaţă carthusian, am desconsidera noi înşine legămintele pe 
care le-ai face. În mare măsură, te-am ajuta să te damnezi 
singur, ceea ce ne-ar face să fim vinovaţi. Am ameninţa situaţia 
propriilor noastre suflete. 

— Dar dacă... 

— Da? Continuă. 

— Dacă nu mă primiţi, oricum veţi fi vinovaţi. 

— Pentru ce? 

— Pentru ceea ce sunt hotărât să fac. Am spus că mă 
consider damnat. Nu m-am referit la neglijarea îndatoririlor de 
Paşti. 

— Atunci, la ce? 

— Vreau să mă sinucid. 


11 


În cel de-al cincilea an la mănăstire, după ce primul fior al 


iernii colorase arţarii, a simţit o mişcare în dreapta lui, când 
stătea îngenuncheat pe podeaua de esenţă tare a atelierului, 
rugându-se pentru mântuirea sufletului. Era o mişcare 
minusculă, o pată subtilă care s-ar fi putut datora încordării 
ochiului, chinului concentrării. Fruntea i se îmbrobonă de 
sudoare. Ruşinat că lăsase să-i fie distrasă atenţia, medita cu şi 
mai adâncă fervoare, disperat să alunge imaginile hidoase din 
trecut. 

Dar mişcarea continua, abia perceptibilă, prezentă totuşi. Un 
moment, se întrebă dacă nu cumva ajunsese în faza 
halucinaţiilor - se zvonea că alţi călugări, după intensă 
devoțiune, percepuseră prezenţe străine -, dar scepticismul, 
precum şi umilinţa, îl descurajară şi, în plus, mişcarea se 
petrecea pe podea, lângă un perete. Ce fel de viziune religioasă 
şi-ar fi aflat acolo locul potrivit? 

Conchizând că i se punea la încercare tăria de caracter, se 
hotări să nu privească; însă văzu iar cu coada ochiului pata 
neclară mişcându-se şi, într-un moment de slăbiciune care până 
la urmă îi salvă viaţa, întoarse capul spre dreapta, pentru a 
vedea un şoricel sur. 

Animalul încremeni. 

Drew rămase surprins. 

Dar la fel, se părea, şi şoarecele. Se uitară o vreme unul la 
altul. Parcă pierzându-şi răbdarea, şoarecele mişcă din mustăţi. 
Inconştient, Drew se scarpină pe o parte a nasului. Alarmat, cu 
uimitoare iuţeală, şoarecele o zbughi spre o gaură din perete. 

Spre propria-i uimire, Drew aproape râse. Când şoarecele 
dispăru însă, se încruntă analizând implicaţiile. Aseară, când 
plecase la slujba de vecernie, gaura nu fusese în peretele 
atelierului. Îşi concentra atenţia asupra lemnului proaspăt ros, 
întrebându-se ce să facă. Seara, când avea să meargă din nou 
la vecernie, îi putea cere unui frate epitrop o cursă sau eventual 
otravă. După ce o introducea pe una sau pe cealaltă în gaură, 
fratele îşi putea folosi uneltele de tâmplărie pentru a o astupa. 

Dar de ce? se întrebă Drew. În frigul toamnei, şoarecele 
venise la mănăstire să-şi caute refugiul, la fel cum el însuşi 
dorise un refugiu. Într-un sens, erau amândoi la fel. Ideea i se 
păru comică. „Sigur, eu şi şoarecele.” Se gândi la pericolul 
firelor electrice roase, la şoarecii reproducându-se după perete 
până când mănăstirea ajungea podidită de vermină. Bunul-simţ 


îi sugera că tolerarea şoarecelui ar fi fost nepractică. 

Dar animalul îl intriga. Ceva în legătură cu îndrăzneala lui. Şi, 
de asemenea... 

„Neajutorarea,” îşi spuse Drew. „Mi-ar fi uşor să-l ucid.” 

Dar n-avea s-o mai facă. Nici măcar un şoarece. 

Se hotări să-l lase să rămână. De probă. „Câtă vreme nu 
creezi probleme. Cât timp rămâi burlac,” îşi îngădui el o glumă. 


12 


2) 


Părintele Hafer păli. 

— Recunoşti...? 

— Cred cu adevărat, răspunse Drew, că retragerea din lume 
este singura mea şansă de a mă mântui. Altminteri... 

— Dacă-ţi refuz înscrierea, aş fi răspunzător pentru suicidul 
tău? Pentru păcatul tău de neiertat al disperării? Pentru că vei 
ajunge în iad? Absurd. 

— E logica pe care aţi folosit-o acum un moment. Aţi spus că 
ar fi culpabil dacă m-aţi primi în pofida îndoielilor şi că mai târziu 
m-aş condamna singur, încălcându-mi jurămintele. 

— Aşa că acum aş fi vinovat dacă nu te-aş primi, iar ulterior tu 
te-ai condamna scurtându-ţi zilele? Ridicol. Ce se-ntâmplă aici? 
Cu cine crezi că stai de vorbă? Sunt un om al lui Dumnezeu. Am 
încercat să-ţi tratez cu respect cererea de excepţie, iar acum 
vrei să mă acuzi pentru... Abia mă pot stăpâni să nu te dau 
afară. 

— Dar sunteți un om al lui Dumnezeu. Prin urmare, nu-mi veţi 
întoarce spatele. 

Părintele Hafer nu păru să-l fi auzit. 

— Şi această cerere, arătă el furios spre birou. Am bănuit eu 
că era ceva în neregulă. Susţii că ţi-au murit părinţii când aveai 
zece ani. 

— Adevărat. 

Drew simţi un nor înecându-l complet. 

— Dar există foarte puţine informaţii despre ceea ce ţi s-a 
întâmplat după aceea. Spui că ai fost educat într-o şcoală 
industrială din Colorado, dar se vede bine că ai urmat studii 
umaniste - logică, istorie, literatură. La „ocupaţie” ai scris că 
eşti neangajat. In ce calitate? Tendinţa firească este aceea de a- 
ţi declara profesiunea, indiferent că eşti angajat sau nu. Te-am 
întrebat adineauri, dar n-ai vrut să-mi spui. Necăsătorit. N-ai fost 


niciodată. Fără copii. Ai treizeci şi unu de ani şi nu eşti decât o 
umbră. 

Drew zâmbi amar. 

— Atunci ar trebui să-mi fie uşor să şterg urmele vieţii mele 
trecute. 

— Pentru că oricum se pare că au şi fost şterse, îl fulgeră din 
privire părintele Hafer. Ai probleme cu legea, ăsta e motivul? 
Crezi că la carthusieni ai găsi un ascunziş sigur? Să perverteşti 
biserica spre... 

— Nu. De fapt, ceea ce făceam eu era încurajat de lege. La cel 
mai înalt nivel. 

— Gata. Mi-am pierdut răbdarea. Audienţa se termină în clipa 
asta, dacă nu... 

— La spovedanie. 

— Cum? 

— Am să vă spun la spovedanie. 


13 


Şoarecele s-a dovedit ca fiind la fel de retras ca şi el însuşi. 
Câteva zile nu-l mai văzu şi începu să creadă că plecase. Dar, 
într-o după-amiază rece şi ploioasă, când norii coborâseră spre 
pământ şi frunzele ude ale arţarilor cădeau mohorât, simţi din 
nou mişcarea neclară pe când stătea îngenuncheat în meditaţie 
şi, privind prin atelier, văzu vârful botului şi mustăţile ieşind din 
gaură. 

Rămase cât putea de nemişcat şi privi. Şoarecele scoase 
capul, cu nările tresărindu-i, adulmecând primejdia. Hotărât să 
nu-l sperie, curios să vadă ce planuri avea, Drew încercă nici să 
nu clipească. ` 

Şoarecele făcu un pas nesigur, apărând mai mult. Incă un pas 
şi Drew îi văzu trupul, pieptul mic respirând, ochii săgetând 
încoace şi-ncolo. Un nou pas şi ieşi din gaură. 

Dar nu mai părea acelaşi. Deşi sur ca data trecută, blana îi 
arăta mai mată, trupul mai slab, făcându-l pe Drew să se întrebe 
dacă nu cumva era altul. Grija dinainte, privitoare la un cuib de 
şoareci, îi reveni. În locul amuzamentului, privea acum 
şoarecele cu nelinişte. 

Se târa pe lângă perete, mirosind. Părea însă şovăitor, 
şchiopătând ca şi cum ar fi avut un picior rănit sau era ameţit. 
Ori bolnav? se întrebă Drew. Nu avea de unde şti ce boli purta 


sau dacă li se transmiteau oamenilor. Poate chiar rabie, îşi dădu 
el seama, alarmat. 

Aproape că se ridică, pentru a alunga şoarecele înapoi în 
gaură, dar când acesta ajunse la colţ şi coti din dreptul unui 
perete prin faţa celuilalt, continuând să amuşineze, bănui ce 
făcea - căuta de mâncare. Asta ar fi explicat aparenta ameţeală. 
Poate că tremura de foame. 

Dar n-ar fi trebuit să se găsească mâncare destulă prin 
preajmă? se întrebă. 

Apoi observă că ploaia de afară se transformase în lapoviţă. 
Şoarecele ar fi trebuit să rişte îngheţul şi învingerea unor 
obstacole dificile până la cele câteva mere nestrânse din livadă 
sau resturile de legume din grădina de lângă mănăstire. Se 
găsea mâncare, desigur, în bucătăria şi pivniţa cabanei, dar 
şoarecele făcuse greşeala de a alege chilia aceea dintr-o aripă 
îndepărtată. Evident, nu dibuise unde se afla bucătăria; altfel, s- 
ar fi cuibărit acolo. 

„Chiar c-ai  încurcat-o, şoarece. Ai nişte instincte de 
supravieţuire jalnice.” 

Când şoarecele ajunse la un alt colţ, șontâcăind pe la baza 
peretelui următor, se întoarse cu faţa spre Drew. Ochii i se 
dilatară brusc - nasul îi tresări. Se repezi ca săgeata prin atelier, 
dispărând în gaura sa. 

Drew expiră, aproape râzând. Mai privi un moment gaura, 
apoi se întoarse, auzind clănţănitul ivărului ridicat. În antreul de- 
afară, mâini nevăzute ridicară ferestruica de lângă uşă. Cu un 
fâşâit şi un sunet înfundat, cina fu lăsată pe un raft. Ferestruica 
se închise. 

Se ridică şi merse într-acolo, luând de pe poliţă un castron şi o 
ceaşcă. Nu avea ceas sau calendar. Singurele moduri de a 
măsura timpul erau clopotul mănăstirii, trecerea anotimpurilor şi 
felurile de mâncare ce-i erau servite. „Deci, azi trebuie să fie 
vineri,” conchise, privind conţinutul ceştii şi al străchinii, căci era 
ziua când primea numai pâine şi apă. 

Puse masa spartană pe bancul de lucru şi privi spre ploaia 
mohorâtă de dincolo de fereastră. Poate datorită frigului şi 
umezelii, simţea o tentaţie neobişnuită de a flămânzi şi, în 
consecinţă, pentru a-şi spori disciplina, se sili să nu mănânce 
toată pâinea. 

Ulterior, avea să se întrebe dacă nu avusese şi un alt motiv. 


Clopotul capelei îl chemă la vecernie şi puse o bucăţică de pâine 
în dreptul găurii şoarecelui. 
La întoarcere, pâinea dispăruse, şi-şi îngădui să zâmbească. 


14 

— Să profiţi de Sfânta Taină? 

Părintele Hafer era şocat. 

— Dacă te îngrijorează garanţiile mele de a păstra tăcerea, nu 
e nevoie de confesiune. Nu uita, sunt şi psihiatru. Etica 
profesională mă obligă să păstrez această conversaţie strict 
secretă. N-o voi discuta niciodată în instanţă sau la poliţie. 

— Prefer să depind numai de etica dumneavoastră 
duhovnicească. Aţi pus un mare accent pe jurămintele sfinte. V- 
aţi osândi dacă aţi dezvălui cele auzite la confesiune. 

— Ţi-am spus că nu voi înjosi Sfânta Taină! Nu ştiu cu ce 
şmecherie încerci să scapi, dar... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, vă implor! 

Preotul clipi din ochi, surprins. 

Drew înghiţi în sec, cu glasul chinuit. 

— Atunci veţi şti de ce trebuie să fiu primit în sânul ordinului. 


15 


Devenise un ritual. În fiecare seară, lăsa o parte din mâncare 
- o bucată de morcov, o frunză de salată, o felie de măr - în faţa 
găurii. Ofranda nu-i era nicicând refuzată. Dar, parcă bănuitor 
pe generozitatea lui Drew, şoarecele rămânea în vizuină. 

„Desigur,” spunea Drew în sinea lui, „ce de te-ai mai osteni să 
ieşi, când eşti servit la scară?” 

Motivul pe care i-l atribuia şoarecelui îl amuza, deşi nu-şi lăsa 
amuzamentul să intervină asupra hotărârii lui. Urmărea 
adoraţia, zile petrecute în rugăciune şi penitenţă, pentru 
cinstirea şi gloria lui Dumnezeu şi ispăşirea hidoaselor sale 
păcate. 

Viscolele celei de-a cincea ierni în mănăstire îngrămădeau 
troiene enorme în faţa ferestrei. Drew persista, epurându-şi 
groaznicele emoţii, înăbuşind vinovăția care-i tortura sufletul. 

Acum însă în timpul rugăciunilor, şoarecele se aventura 
uneori afară. Părea mai gras, cu ochii mai vii. Nu se îndepărta de 
gaură mai mult de-un metru. Blăniţa îi dobândise un luciu 
sănătos. 

Sosi primăvara, iar şoarecele câştigase destulă încredere 


pentru a se arăta când Drew îşi făcea exerciţiile. Stătea în faţa 
vizuinii, cu picioarele dinainte în aer, contemplându-i 
comportamentul care pesemne i se părea foarte ciudat. 

În fiecare zi, Drew se aştepta ca şoarecele să plece. „A sosit 
timpul să mergi la joacă,” spunea el în gând. „Să guşti mugurii 
proaspeţi şi dulci şi să faci cunoştinţă cu oarece amici. Du-te, 
puştiule. Întemeiază-ţi o familie. Lumea are nevoie şi de şoareci- 
de-câmp.” 

Dar şoarecele apărea tot mai des. Se îndepărta tot mai mult 
de bârlog. Când anotimpul deveni atât de călduros încât lui 
Drew începuse să-i şiroiască năduşeala pe sub cămaşa aspră şi 
roba groasă, în timp ce stătea aşezat la bancul de lucru, 
mâncând, simţi o mişcare măruntă lângă picior. Coborând 
privirea, văzu şoarecele adulmecându-i roba şi-şi dădu seama că 
animalul se stabilise la el pe timp îndelungat. Un tovarăş de 
sihăstrie. Nu-i cunoştea sexul. Date fiind împrejurările 
mănăstireşti prefera să-l considere mascul şi, amintindu-şi de un 
şoarece despre care citise demult într-o carte de E.B. White, îi 
dădu un nume. 

Stuart Little. 

„Pe vremea când eram inocent,” îşi spuse el. 


16 


— Nu am odâăjdiile la mine. 

— Dar unde? întrebă Drew. 

— În camera mea din prezbiteriu. 

— Atunci vă însoțesc să vi le luaţi. Oricum va trebui să plecăm 
pentru a folosi un confesional din biserica de peste drum. 

— Nu e necesar, răspunse părintele Hafer. Regulile sunt mai 
blânde. Putem înfăptui Sfânta Taină aici, la loc deschis, în biroul 
meu, faţă în faţă. Este cunoscută sub denumirea de „confesiune 
publică”. 

Drew clătină din cap. 

— Ce este? 

— Să zicem că sunt un om de modă veche. 

Traversară strada spre biserică. In măreţia răcoroasă şi 
semiobscură, paşii le răsunau cu ecou pe când se îndreptau spre 
compartimentul sumbru al unui confesional. Drew îngenunche în 
întunecimea cu miros de mucegai. Dincolo de despărţitură, 
preotul trase micul paravan într-o parte. Drew şopti către umbra 


de după grilaj: 

— Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit. Ultima oară 
m-am mărturisit acum treisprezece ani. lată care sunt păcatele 
mele. 

Şi începu să i le spună. Şi vorbi, neoprindu-se nici chiar când 
descrise fotografiile pe care le avea în buzunar, iar preotul 
începu să gâfâie sufocat. 

17 


Era toamnă iar. Octombrie, al şaselea an la mănăstire. Aura 
ruginie a soarelui smălţuia arţarii strălucitori de pe colină. Auzi 
clănţănitul ivărului, apoi foşnetul şi zgomotul familiar al farfuriei 
şi ceştii depuse pe raftul de lângă uşă. 

Cobori toporul, cu al cărui capăt neascuţit lovise o pană 
metalică despicând buturugi pentru foc, şi privi spre mica gaură 
din peretele atelierului unde apăru imediat Stuart Little. 
Şoarecele se aşeză pe coapse, ridicând lăbuţele dinainte pentru 
a se freca pe mustăţi. 

„Nu-ţi mai trebuie decât cuţit, furculiţă şi baveţică,” glumi 
tăcut Drew, amuzat de felul cum zgomotul sosirii mesei 
devenise clopoţelul de cină al lui Stuart Little. 

Şoarecele se apropie în fugă când Drew îşi aduse mâncarea 
pe bancul de lucru. Pâine şi apă: din nou o zi de post. Cu 
stomacul chiorăindu-i, îl observă pe Stuart încercând să se 
caţere pe robă şi, cu un oftat de dezgust prefăcut, rupse o 
bucată de pâine, aruncându-i-o şoarecelui. Se aşeză pe taburet 
şi lăsă capul în piept, cu mâinile împreunate, rugându-se. 

„Ştii, Stuart,” reflectă el când sfârşi, „devii lacom. Ar trebui să 
te las s-aştepţi până termin rugăciunea. Puţină religie nu ţi-ar 
strica. Ce-ai zice de asta, mm?” 

Privi spre şoarecele aflat pe podea. 

Şi se încruntă. 

Animalul zăcea pe o parte, nemişcat. 

Drew făcu ochii mari, surprins, fără să se mişte nici el. Pieptul 
i se încorda. Şocat, îşi tinu respiraţia, apoi clipi şi, inhalând încet, 
se aplecă să atingă trupul lui Stuart. 

Rămase inert. 

II înghionti uşurel, simţindu-i blana moale şi lucioasă, dar nu 
provocă nici o reacţie. Parcă ar fi avut gătlejul căptuşit cu nisip. 

Inghiţind dureros, îl ridică pe Stuart. Şoarecele îi zăcea 


neclintit în palmă. Nu cântărea aproape nimic, dar greutatea era 
aceea a morţii. 

Drew simţi un junghi de gheaţă în stomac. Deznădăjduit, 
clătină din cap cu nedumerire. Cu un moment în urmă, 
şoarecele, efectiv, dănţuise de nerăbdare să mănânce. 

„Să fie bătrâneţea?” se întrebă. „Un atac de inimă, sau 
congestie cerebrală?” Nu se pricepea mai deloc la şoareci, dar 
îşi aminti cum citise undeva că nu trăiau mult. Un an, doi. 

Asta însă în sălbăticie, expuşi animalelor de pradă, bolilor şi 
frigului. Dar aici, în celulă? Făcu un efort să gândească, 
spunându-şi că, fie şi cu căldura şi îngrijirea de care beneficia, 
Stuart Little tot fusese sortit să moară. Nu avea cum şti cât de 
bătrân fusese în toamna trecută, când apăruse, dar, în termeni 
omeneşti, de-acum ar fi putut avea nouăzeci de ani. 

„N-ar trebui să mă mire. Hrănindu-l, n-am făcut decât să 
amân... Dacă nu murea azi...” 

Mâine. 

Îşi muşcă buza, întristat, în timp ce depunea micul leş înapoi 
pe podea. Şi se simţi vinovat datorită întristării. Un carthusian 
trebuia să-şi oprească orice distragere lumească. Nu conta 
decât Dumnezeu. Şoarecele fusese o ispită căreia ar fi trebuit 
să-i reziste. Acum Dumnezeu îl pedepsea, învăţându-l de ce n-ar 
fi trebuit să se ataşeze de vietăţile trecătoare. 

Moartea. 

Drew se cutremură. „Nu. N-ar fi schimbat nimic. Compania 
şoarecelui a fost amuzantă. Mă bucur că am avut grijă de el.” 

Ochii îl înţepau, făcându-l să clipească repetat, cu privirea la 
prietenul său fără viaţă. Îi veniră în minte gânduri cumplite. Ce 
putea face cu cadavrul? Desigur. N-avea să-i ceară unui frate 
epitrop să se descotorosească de el, poate chiar aruncându-l la 
gunoi. Şoarecele merita mai mult. Demnitatea unei îngropăciuni. 

Dar unde? Cu vederea înceţoşată, privi spre fereastra 
atelierului. Asfinţitul făcuse loc înserării, aruncând în umbră 
zidul grădinii. 

Lângă colţul zidului creştea un tufiş de cedru. Da, îşi spuse 
Drew. Avea să-l îngroape pe Stuart Little sub arbust. Era peren, 
verde tot anul. Chiar şi iarna, culoarea lui avea să fie un 
memento. g 

Simţi un nod în gât, dureros la fiecare înghiţitură. Insetat, 
întinse mâna spre cana cu apă şi o ridică spre buze, privind pe 


deasupra ei spre bucata groasă de pâine din castron. 

Şi se opri. 

Începură să-l treacă furnicături pe şira spinării. 

Cobori privirea spre pâinea de pe jos, bucăţica pe care i-o 
aruncase lui Stuart Little. Privi apa din cană. Şi, încet, precaut, 
având grijă să nu se verse nici un strop de lichid, puse 
recipientul înapoi pe masă. Cu un gest reflex, îşi şterse mâinile 
pe poala robei. 

Nu, îşi spuse. Nu era cu putinţă. 

„Dar dacă nu ai închipuiri?” 

Suspiciunea îl umplea de ruşine. În cel de-al şaselea an de 
penitenţă severă, încă mai păstra obiceiul de a gândi ca în viaţa 
trecută? Atât de eficace fusese instructajul? Atât de rezistente la 
schimbări îi erau instinctele? E 

„Dar să presupunem numai. Inţelegi, de dragul discuţiei. Ce 
tip putea fi? Ucidea la simpla atingere?” 

Încordându-se, îşi privi mâinile. Nu, atinsese şoarecele. Şi 
pâinea. Cu doar un minut în urmă. Dar şoarecele murise repede. 
În timp ce Drew îşi spunea rugăciunea, cu ochii închişi. „Dacă e 
otravă şi omoară la atingere, chiar cu proporţiile mele mai mari, 
până acum ar fi trebuit să mor şi eu.” 

Expiră. 

În regulă, deci trebuie să fie ingerată. 

(Încetează să mai gândeşti astfel.) 

Şi e puternică. Aproape instantanee. 

Presupunând că e otravă. 

Desigur, presupunând doar. La urma urmei, încă mai e foarte 
posibil ca Stuart Little să fi murit din cauze naturale. 

(Dar ce-ai fi crezut acum şase ani?) 

Se strădui să-şi reprime cumplitele amintiri. „Nu. Dumnezeu 
mă pune din nou la încercare. Foloseşte această moarte pentru 
a afla dacă m-am purificat într-adevăr. Un om detaşat n-ar gândi 
niciodată astfel. 

(Dar pe vremuri... Da? Gândeai aşa tot timpul.)” 

Îşi îngustă câmpul vizual până când nu mai văzu decât 
şoarecele nemişcat, pe jos. Incet, încruntându-se atât de tare, 
încât simţi începuturile unei dureri de cap, ridică ochii spre 
ferestruica pentru servit, de lângă uşă. 

Era închisă. Dincolo de ea însă se afla un coridor. 

(Nu. Nu are nici un sens. Nu aici, nu acum! Cine? De ce?) 


În plus, nu făcea decât să deducă. Singurul mod de a şti cu 
siguranţă dacă pâinea fusese otrăvită era să... 

O guste? Cam greu. 

S-o încerce altcumva? Ar fi durat prea mult. 

Dar exista o altă cale. Putea cerceta prin mănăstire. Deveni 
teapăn de îndoială. Ideea îi repugna. 

Dar, în împrejurările date... 

Privi spre uşă. În cei şase ani de când era acolo, îşi părăsise 
locuinţa doar rareori, numai pentru a se întruni cu ceilalţi 
călugări la ritualurile comune obligatorii ale mănăstirii. Aceste 
aventurări afară erau extrem de tulburătoare, intruziuni asupra 
liniştii sufleteşti care-l zgăriau pe nervi. 

Dar, în împrejurările date... 

Îşi şterse buza transpirată. Anii de regim disciplinat îi spuneau 
că mai avea puţin de aşteptat înainte de a pleca în mod normal 
la vecernie. Da. Decizia îl calmă. Evitând extremele, apela la 
bunul-simţ. 

Înserarea se adâncea, întunecându-se. O burniţă ceţoasă îi 
îmbrobona geamul. Se înfiora, trist, prea preocupat pentru a se 
îndemna să aprindă lumina. 

Clopotul de vecernie rămase tăcut, dar, în ritm cu ciclul său 
cotidian, ştia că până acum ar fi trebuit să bată. Işi spuse că 
moartea şoarecelui îi perturbase judecata. Timpul trecea cu 
exagerată încetineală, atâta tot. În chilie nu avea ceas, deci cum 
ar fi putut şti când trebuia să înceapă slujba? 

Numără până la o sută. Aşteptă. Începu să numere din nou. Şi 
se opri. 

Cu un oftat dureros, îşi reprimă inhibiţiile, călcă peste 
obişnuinţa de şase ani şi deschise uşa. 


18 


Deasupra ardea un bec. Culoarul era gol, fără covor sau 
tablouri. Tăcut, pustiu. 

Nu era un lucru neobişnuit. Adevărat, când bătea clopotul, se 
întâlnea uneori cu alţi călugări care plecau din chilii pentru a 
merge la capelă. La fel de des însă se ducea mai devreme sau 
mai târziu decât ceilalţi, străbătând singur coridorul. 

La fel făcu şi acum. Încă hotărât să respecte ritualul, ajunse la 
capăt, coti spre stânga şi trecu pe sub un alt bec, pentru a intra 
în cabană. Uşa capelei se afla la cincizeci de paşi în dreapta lui, 


cufundată în umbră. 

Îndoielile îi sporiră, alarmate de instincte. În loc de a-şi 
continua drumul spre capelă, se hotărî brusc şi coti la dreapta, 
coborând scara spre cantina mănăstirii. Aşa cum se aşteptase, 
la ora aceea din seară (cu excepţia zilelor de duminică) nu era 
ocupată. Gândindu-se, însă, la pâinea pe care o primise, privi 
spre lumina din fund, unde se afla bucătăria. Trecând prin 
dreptul meselor pustii, cu scândurile goale, trase adânc aer în 
piept, împinse uşa batantă şi cercetă maşina de gătit masivă, 
uşa boltită spre congelator, tejghelele şi dulapurile întinse. Şi pe 
cei doi morţi de pe jos. 

Deşi fraţi epitropi, nu eremiţi, purtau totuşi cămaşa albă, 
sutana şi gluga adevăraţilor carthusieni. Pieptul fiecărei cămăşi 
era pătat de sânge, ambele glugi erau mânjite cu roşu la 
tâmplă. 

Drew fu surprins de propria-i reacţie. Poate fiindcă, 
inconştient, se aşteptase la aşa ceva sau pentru că instinctele 
nu-i fuseseră atât de neutralizate pe cât sperase, inima sa 
păstrând un calm desăvârşit. Işi simţea însă stomacul ars. 

Se trăsese cu amortizorul pentru a nu alarma mănăstirea, îşi 
spuse. Doi asasini, cel puţin. Amândoi fraţii căzuseră cam în 
aceeaşi poziție, indicând faptul că fuseseră luaţi prin 
surprindere. Nici un semn de panică, niciunul nu încercase să 
fugă, ceea ce însemna că fuseseră împuşcaţi simultan în piept. 
Drew dădu din cap. Da, cel puţin doi asasini. 

Şi cu experienţă. Uneori, rănile în piept nu erau fatale. 
Protocolul cerea un supliment - pentru siguranţă. Şi pentru a 
scurta suferinţele. Necesara lovitură de graţie. Câte un glonţ în 
tâmplă. Profesional. Într-adevăr. 

Drew îşi stăpâni tensiunea crescândă, se răsuci şi ieşi din 
bucătărie. In faţa cantinei, dădu din cap, ştiind ce avea de făcut, 
la ce se gândise când ieşise din camera lui. O amânase însă cât 
mai mult timp posibil, până nu-i mai rămăsese de ales. Ar fi 
însemnat violarea absolută a regulamentului carthusian. La fel 
de gravă ca părăsirea chiliei în oricare alt moment în afara 
ritualurilor cerute. 

Gândul era respingător. Dar trebuia să-l pună în aplicare. 

Urcând scara, se întoarse pe acelaşi drum. Ajunse la capătul 
culoarului din cabană şi coti la dreapta spre aripa cu chilia lui. 
Acolo, se opri la prima uşă care-i ieşi în cale. Studie clanţa. 


Şi deschise uşa. În tavanul atelierului ardea o lampă. Probabil 
că locatarul o aprinsese la apropierea înserării. Scaunul din faţa 
bancului de lucru era răsturnat. Omul zăcea prăbuşit pe podea. 
Ţinea în mână o felie de pâine. De sub cămaşă se întindea o 
băltoacă de urină. 

Drew strânse din fălci şi închise uşa. Înghiţind amăreala ce i 
se ridicase în gură, trecu la uşa următoare şi o deschise. Aici, 
becul din atelier nu fusese aprins. Dar lumina de pe culoar era 
suficientă pentru ca Drew să-l vadă pe călugăr căzut peste 
masă, cu castronul prins sub un braţ. 

Continuă astfel, deschizând şi închizând fiecare uşă, înaintând 
spre următoarea, şi spre următoarea. Lumina ardea uneori, 
alteori nu. Câteodată victima se prăbuşise peste masă, iar în 
alte cazuri pe jos. Unii călugări îşi răsturnaseră cana, vărsând 
apa, făcând-o să nu se mai poată deosebi de urină. 

Cu toţii - ceilalţi nouăsprezece călugări care se izolaseră în 
acel refugiu - fuseseră otrăviţi cu pâine. Sau cu apă, îşi spuse 
Drew. Era logic să fi fost otrăvită şi apa. N-avea nici un sens să 
nu-şi ia toate măsurile. Profesionişti. 

Interveneau prea multe întrebări. Principala însă era de ce? 

Acum îşi înţelegea motivul pentru care, pe măsură ce se 
înnopta, nu aprinsese lumina. Presupusese că durerea pentru 
Stuart Little îi răpise până şi voinţa de a traversa atelierul spre a 
apăsa pe comutator. Dar acum ştia adevărul - faptul că 
subconştientul său îl prevenise. Cei ce otrăviseră mâncarea vor 
fi stat postați undeva afară, probabil în curte, pentru a pândi 
semne de viaţă în mănăstire. O lumină aprinsă atunci când nu 
trebuia i-ar fi atras pe asasini spre celula lui. 

Alte întrebări. De ce folosiseră otrava? De ce nu-i împuşcaseră 
pe toţi călugării, ca pe oamenii din bucătărie? De ce aşteptaseră 
atât de mult până să vină şi să verifice rezultatele? 

De ce să omoare pe toată lumea? Şi unde era echipa morţii? 

Cu fiecare uşă deschisă, cu fiecare cadavru pe care-l găsea, 
revenea treptat la starea sa de spirit anterioară. Cu şase ani în 
urmă, fugind de Scalpel, ar fi presupus, în mod firesc, că el era 
ţinta. Dar avusese grijă. Scalpelul nu ştia că intrase în 
mănăstire. Scalpelul îl credea mort. 

Atunci, cine altul l-ar fi putut vâna? Poate că nici nu era el 
ţinta. Altul dintre călugări o fi fost. Dar de ce? Nu, era 
improbabil. Şi de ce fuseseră ucişi toți călugării? Tactica părea 


lipsită de sens. 

Peste un moment însă înţelese şi simţi un fior îngheţat la 
ceafă. Echipa morţii nu putuse şti în care celulă se afla. Călugării 
erau cu toţii anonimi, cu uşile fără însemne. Nu exista nici un 
mod de a determina în ce chilie stătea fiecare. 

Echipa nu avusese cum să verifice toate camerele - o 
operaţiune atât de complicată ar fi fost prea riscantă, implicând 
prea multe posibilităţi de a greşi. Una era să se confrunte cu 
personalul de la bucătărie din subsol, unde nimeni nu risca să 
audă zgomotele. Acest risc fusese acceptabil. Dar la parter, 
unde călugării locuiau unul în apropierea altuia - asta era cu 
totul altceva. Intrând în fiecare celulă, chiar cu surdine care să 
amortizeze împuşcăturile, echipa tot ar fi fost preocupată de 
strigătul neprevăzut al vreunui călugăr surprins, un strigăt care 
i-ar fi alarmat pe ceilalţi şi - „dacă nu mă-nşel,” îşi spuse Drew - 
pe un călugăr anume, omul după care venise echipa. 

Eu. 

Fruntea i se încreţi, chinuită. „Datorită păcatelor mele? De- 
asta a trebuit să moară toată lumea? Doamne sfinte, ce-am 
făcut, venind aici?” 

Acum, logica de a fi folosit otrava îi era limpede. Un mod de a 
nimici întreaga mănăstire (cu excepţia personalului de la 
bucătărie, executat deja) dintr-o lovitură. La fel de important, 
era un asasinat de la distanţă. Prin telecomandă. 

Dat fiind că echipa respecta calităţile omului pe care veniseră 
să-l asasineze, fiindcă nu ştiau dacă cei şase ani de recluziune 
fuseseră suficienţi pentru a-i toci talentele, preferaseră să nu 
vină direct la el. O măsură de prevedere în plus. Ca să fie cu 
atât mai siguri. 

Dar trebuise ca toţi ceilalţi să moară. 

Din gâtul lui Drew ieşi un sunet înecat, cumplit. 

Îşi dădu deodată seama că, indiferent unde se ascundeau, 
asasinii aveau să iasă curând la iveală. Când va fi trecut destul 
timp ca să se simtă încrezători, urmau să inspecteze 
mănăstirea. Căutând prin toate celulele. Vor dori să verifice 
omorul, să garanteze că un om anume fusese ucis. 

Umerii i se încordară, în timp ce privea spre ambele capete 
ale coridorului. 

Clopotul de vecernie începu să bată. 


19 


Suna nefiresc în tăcerea altminteri de moarte, reverberând pe 
culoar, prin curte. Jalnic, parcă anunțând o înmormântare. 

Tendoanele i se contractară. Se ghemui, obiceiurile adânc 
înrădăcinate insistând, făcându-l să înţeleagă ce simte un 
fluture de noapte când e atras spre o flacără. În fiecare zi a 
ultimilor şase ani, acel clopot îl chemase, atât de integrat în 
programul său zilnic, încât chiar şi acum, când recunoştea 
ameninţarea, încă se mai simţea îndemnat să se supună 
chemării. La fel cum ar fi făcut oricare alt călugăr rămas în 
viaţă, care în virtutea disciplinei suplimentare se hotărâse să 
refuze până şi minimum de pâine şi apă. Atras în capelă la 
vecernie, călugărul ar fi deschis uşa. 

Pentru a fi împuşcat de un pistol cu amortizor, desăvârşind 
ceea ce nu reuşise otrava. Fără martori, fără întreruperi. 
Rafinament peste rafinament. 

Ideea îl făcu pe Drew să se cutremure de mânie. 

Dar era evident. Când clopotul avea să fi bătut suficient de 
mult, când echipa era convinsă că nici un călugăr, postind, nu i 
s-ar fi putut opune chemării, urma să înceapă căutarea. Trebuia 
să se ascundă. 

Unde, însă? Nu putea risca să părăsească mănăstirea. Era de 
aşteptat ca perimetrul ei să se afle sub supraveghere. In regulă, 
deci trebuia să rămână înăuntru. 

Din nou aceeaşi întrebare, unde? Negăsindu-i cadavrul, 
echipa avea să caute prin toate încăperile şi cotloanele 
mănăstirii. Chiar dacă nu fusese el ţinta aleasă, intenţionaseră 
în mod clar să-i ucidă pe toţi. Trebuia să presupună că nu erau 
mulţumiţi înainte de a le ieşi la socoteală toate cadavrele. 
Adevărat, avea avantajul de a cunoaşte locurile mai bine decât 
ei. Chiar şi aşa, urmau să fie metodici, hotărâți. Sorţii se situau 
împotriva lui. 

Cu o excepţie. Disperarea îi stimula gândurile. Dacă reuşea 
să-i convingă că... 

Fiecare lovitură de clopot părea mai sonoră, mai puternică. Se 
grăbi să revină în celulă. Din obişnuinţă, îi închisese uşa, 
plecând din atelier la slujbă. Dar aceasta fusese o greşeală, 
conchise, iar acum, după ce reveni înăuntru, lăsă uşa deschisă. 
Şoarecele mort de lângă bucata de pâine ar fi dat de înţeles 


echipei că aflase despre otravă. Absența cadavrului, 
semnificația uşii - şi numai a uşii lui - lăsate deschisă, ar fi făcut 
echipa să creadă că fugise. Aveau să-şi concentreze căutarea 
asupra altor zone ale mănăstirii, cel mai probabil pe-afară, 
alertând gărzile că încerca să scape prin pădure. Urmau să fie 
zoriţi, nerăbdători. 

Aşa spera. Grăbindu-se să urce fără zgomot scara întunecată, 
ajunse în oratoriu unde, pentru prima oară în şase ani, nu se 
opri să se roage. Se repezi spre bezna studioului, apoi în 
dormitor, unde coti spre baia mică şi întunecoasă. 

In tavanul de deasupra chiuvetei, o trapă ducea spre spaţiul 
de sub acoperiş. Işi scoase pantofii pentru a nu lăsa urme pe 
porțelan şi, cu ei în mână, se urcă pe chiuvetă, care trosnea sub 
greutatea lui. Dibui deasupra, respiră uşurat când simţi 
marginea chepengului, îl deschise şi se săltă în spaţiul strâmt, 
mucegăit şi rece, care totuşi îl făcea să asude. După ce trase 
chepengul la loc, se târî peste vata de sticlă izolatoare, iritantă, 
spre un colţ îndepărtat, unde rămase pe burtă, cât putea de 
nemişcat, ascuns după proptele şi căpriori verticali. Incerca să-şi 
păstreze cugetul calm, dar nu putea. 

Inspirând praf, medita. La vecinii săi călugări. 

Şi la Stuart Little. 

20 


Clopotul se opri din bătut, într-o muţenie sinistră. Drew deveni 
rigid, încordându-şi auzul, ştiind că în acel moment vânătorii săi 
ieşeau din capelă. Burniţa, care-i umezise mai devreme 
fereastra, se înteţise într-o ploaie constantă, care răpăia pe 
acoperişul înclinat de deasupra. Tremurând de frig şi umezeală, 
se lipi şi mai strâns de izolaţie. In pofida grosimii acesteia, 
simţea marginile ascuţite ale grinzilor care formau scheletul 
tavanului de sub el. Aşteptă. 

Şi aşteptă. 

Din când în când, i se părea că auzea sunete îndepărtate, 
înăbuşite. Nici un glas, desigur - echipa va fi urmat o procedură 
stabilită dinainte, comunicând prin semne. Alte zgomote însă 
erau inevitabile, uşi deschise, paşi pe podelele goale. Într- 
adevăr, cu urechea lipită de izolator, bănui că un număr de 
scârţâieli neclare, pe care le auzea de jos, se datorau cuiva 
furişându-se prin oratoriu, studiou şi dormitor. Acele sunete ar fi 


putut fi foarte uşor doar închipuite. Cu toate acestea, îşi 
concentra atenţia, prin podul întunecat, spre trapa nevăzută, 
ascultând cu teamă scârţăitul pe care l-ar fi scos dacă o 
împingea cineva. Işi linse buzele uscate. 

Şi aşteptă. E 

Noaptea trecu încet. In pofida tensiunii, aerul înăbuşitor îl 
ameţea. Clipi în întuneric, cu pleoapele îngreunate, trezindu-se 
cu o tresărire şi străduindu-se să nu mai aţipească. Data 
următoare când se trezi, dezorientat, punându-se rapid în gardă, 
observă o geană de lumină prin crăpăturile unei guri de aerisire 
a acoperişului, care vara lăsa să se elimine căldura acumulată. 
Dimineaţa. Nu mai auzea ropotul ploii pe acoperiş. Într-adevăr, 
cu excepţia foşnetului sec, controlat, al propriei sale respiraţii, 
nu auzea nimic. 

Totuşi, aşteptă. În viaţa dinainte, fusese vânat odată cinci zile 
prin junglă. Nu mâncase aproape nimic, numai frunze netoxice 
care-i furnizau potasiul şi litiul necesare creierului pentru a 
rămâne activ. Incapabil să se încreadă în apa plină de bacterii, 
se bazase pe ploi pentru a-şi hidrata organismul. În comparaţie 
cu jungla aceea, podul prezenta puţine probleme. În fond, era 
sedentar şi obişnuit să postească. Dacă ar fi fost luna august în 
loc de octombrie, înăbuşeala (cu toate gurile de aerisire) ar fi 
fost insuportabilă. Aşa cum stăteau lucrurile însă, fiind frig, dar 
nu peste măsură, putea rămâne acolo trei zile încheiate. Era 
limita supravieţuirii fără apă. Probabil putea rezista chiar mai 
mult, dar ar fi intrat în delir. 

Toată dimineaţa medita, simțind sub el moartea. De acum, 
cadavrele trecuseră pesemne de rigor mortis, intrând în stadiul 
de /ivor mortis, începând să fie umflate de gazele interne, 
împuţindu-se. Acelaşi lucru i se va fi întâmplat şi lui Stuart Little. 

Fruntea îl durea de atâta încruntare. În 1979, îşi amintea, îl 
ajunsese o asemenea disperare, încât voise să se sinucidă. 
Mănăstirea îi oferise singura alternativă, o cale de a se pedepsi 
şi a încerca să-şi mântuiască sufletul. 

Atunci, de ce dorea cu atâta disperare să-i evite pe cei care-l 
vânau? De ce se simţea obligat să-i împiedice să facă lucrul pe 
care nu lipsise mult să şi-l fi făcut el însuşi? Dacă asasinii îl 
ucideau, n-ar fi fost suicid, în fond. Nu s-ar fi condamnat singur. 

Fiindcă una era să fii martirizat şi cu totul altceva să cauţi 
martiriul. Ingâmfarea era un păcat la fel de mare ca şi 


disperarea. Nu putea îndrăzni să conteze pe Dumnezeu pentru 
a-l mântui numai fiindcă va fi ucis pentru păcatele sale. Trebuia 
să lupte pentru ispăşire. Să folosească toate mijloacele aflate în 
puterea lui, toate trucurile la care se putea gândi, pentru a 
scăpa de călăi. 

„Vreau să fiu pedepsit. Da. Pentru viaţa mea trecută. Pentru 
călugării care au murit din pricina mea. Dar... Da. Am şi o 
obligaţie. Aşa? Să ce? Să-/ pedepsesc pe ceilalți, aceia care i-au 
UCIS. 

Dar nici măcar nu-i cunoşteai pe călugări. Erau pustnici, la fel 
cum erai şi tu. Personal, nu însemnau nimic pentru tine. 

N-are importanţă. Erau fiinţe omeneşti şi au fost înşelaţi. 
Meritau şansa de a-şi urma sfinţenia. 

Poate că acum au ajuns în rai. 

Nu ai nici o garanţie. Din nou înfumurare. 

Deci preferi în locul ei răzbunarea? Este acesta un motiv 
carthusian cum se cade? Ochi pentru ochi, contrar întoarcerii 
celuilalt obraz?” 

Nu cunoştea nici un răspuns. Emoţii necunoscute şi 
răscolitoare, adormite de şase ani, se iscau într-însul. Lumea 
intervenise, corupându-l. 

21 


În noaptea următoare, târziu, reîncepu furtuna. Fulgerele se 
succedau, vag vizibile prin fantele ferestruicilor de ventilaţie. 
Tunetele zguduiau acoperişul. Se hotărî să profite de vreme şi 
se târi spre trapă, dând-o la o parte cât putea de tăcut şi 
lăsându-se pe chiuveta ascunsă în întuneric. În timp ce furtuna 
urla afară, se strecură în bezna dormitorului, oprindu-se, 
ascultând. Asasinul ar fi trebuit să fie teribil de îndărătnic, ca să 
nu mai pomenim şi cât de răbdător, pentru a aştepta acolo două 
nopţi la rând pe baza şansei firave că Drew se ascundea în pod. 
Cel mai probabil, echipa ar fi trimis pe cineva după el acolo, sau 
cel puţin ar fi folosit gaze lacrimogene pentru a-l sili să coboare. 
In plus, odată ce asasinii bănuiau că Drew ieşise din clădire, s-ar 
fi simţit compromişi, temându-se să nu anunţe poliţia. În 
căutarea lor grăbită, nereuşind să-l găsească, fuseseră nevoiţi 
să se retragă. 

Sau cel puţin aşa spera Drew. Nu putea fi sigur de nimic. 
Noaptea însă avea un avantaj. Una dintre principalele sale 


aptitudini, rezultat al antrenamentelor speciale concentrate, era 
lupta corp la corp în întuneric total. Chiar şi după şase ani de 
inactivitate, nu uitase cum se proceda. Un moment, se simţi 
reîntors în urmă, în încăperea aceea neagră şi apăsătoare a 
hangarului abandonat din Colorado. Nemişcat, respirând încet, 
ascultând atent, - nici nu auzi, nici nu simţi mirosul vreunui 
atacant la pândă. 

Desigur, răpăitul ploii ar fi acoperit şi alte sunete, într-un 
anume punct, trebui să se bazeze pe încredere, traversând 
dormitorul, atent la orice foşnet de haină, orice năvală 
neaşteptată în direcţia lui. Nu se întâmplă nimic. Privi înapoi. În 
timp ce ploaia biciuia geamul, dincolo de fereastră fulgeră, 
luminând camera şi dându-i un moment posibilitatea să se 
asigure că acolo nu era nimeni. 

intunericul reveni, odată cu bubuitul tunetului, şi-şi dădu 
seama că greşise privind lumina fulgerului. Pupilele i se 
contractaseră pentru a se apăra de strălucirea neaşteptată; 
acum, din nou în întuneric, se dilatau cu întârziere. Vederea 
nocturnă îi fusese afectată. Trebuia să aştepte, descumpănit, 
orbit temporar. Cu chinuitoare încetineală, începu să distingă 
prin întuneric contururi neclare. Îşi muşcă buza. În regulă, 
făcuse o greşeală. O recunoştea. Dar greşeala fusese utilă. 
Invăţase din ea. li reveneau capacităţile. Calcula deja o cale de 
a întoarce fulgerul în avantajul său. 

Rămânând cu spatele spre fereastră, părăsi dormitorul, apoi 
trecu prin întunericul şi mai adânc al studioului şi oratoriului, din 
nou simțind şi neluând în seamă atracţia deprinderii de a se opri 
să se roage. Pe scara care cobora în atelier, văzu uşa chiliei 
deschisă şi lumina din hol. Simţi o duhoare mult prea familiară, 
întorcându-i stomacul pe dos. Când ajunse pe ultima treaptă, 
privi prudent prin încăpere. Cana şi castronul rămăseseră pe 
bancul de lucru. Stuart Little era pe podea, în aceeaşi poziţie. 
Dar, după cum prevăzuse, acum şoarecele era umflat, plin de 
gaze. 

Drew înghiţi în sec, nu scârbit, ci cu milă. Având nevoie de 
hoit, ridică de coadă trupul mic, cu drag, şi îl înfăşură în batista 
pe care o lăsase pe stiva de lemne. Frânghia pentru căţărat şi-o 
înfăşură peste talie. 

Scoase dintr-un sertar al bancului de lucru patru fotografii, 
singurele obiecte din viaţa trecută pe care le luase cu el. Cu 


şase ani în urmă, îi arătase acele fotografii părintelui Hafer, 
după ce preotul îi ascultase uimit confesiunea. Fotografiile 
confirmaseră spusele lui Drew, convingându-l pe preot să 
cedeze şi să recomande acceptarea lui de către carthusieni. 
Reprezentau un bărbat şi o femeie devoraţi de flăcări, un băiat 
urlând îngrozit. În mănăstire, Drew studiase zilnic aceste 
imagini, amintindu-şi ceea ce fusese, amintindu-şi nevoia de 
ispăşire. Nu se putea îndura să plece fără ele. 

Vârându-le în buzunarul robei, privi în jur. Altceva? Îi trebuia o 
armă. Securea de lângă stiva de lemne. 

Furtuna devenea tot mai violentă. Chiar stând cu spatele spre 
fereastră, văzu lumina unui nou fulger inundând încăperea. Se 
apropie de uşa deschisă, privi spre ambele capete ale 
coridorului gol, se mai uită o dată în urmă, cu dor, la locul care-i 
fusese cămin în ultimii şase ani, apoi ridică toporul şi se furişă 
pe culoar spre partea dinapoi a mănăstirii. 

Făcu un singur popas pentru a examina altă chilie. Mirosul 
greţos şi pătrunzător, când întredeschise uşa, îi spuse totul. O 
deschise însă complet şi privi cadavrul deformat, grotesc al unui 
călugăr. 

Prin urmare, echipa lăsase mănăstirea aşa cum o găsise, 
închizând fiecare uşă peste secretul final, fără a se deranja să 
ridice morţii - nu aveau timp de aşa ceva -, dar totuşi cu un 
respect pervers faţă de victime. 

Nici asta nu conta. Indiferent de strania lor etică - Drew însuşi 
fusese cândva fidel unor asemenea obiceiuri - aveau de plătit 
cu vârf şi-ndesat. 

22 


În spatele mănăstirii, se opri în faţa ieşirii spre grădina de 
zarzavaturi. Un tunet zgâlţâi uşa groasă de lemn. 

Îşi analiză din nou deciziile. Cel mai vizibil mod de a părăsi 
mănăstirea ar fi fost prin faţa cabanei, apoi pe drumul 
desfundat, prin pădure, până la şoseaua asfaltată de la poala 
colinei. Desigur, văzuse drumul spre mănăstire doar o singură 
dată, fugar, cu şase ani în urmă, când fusese adus acolo cu 
maşina. Îşi amintea însă drumul acela de ţară şi oraşul - cum se 
numea? Quentin? - aflat la vreo cincisprezece kilometri spre 
sud. Totuşi, dacă plecarea prin faţă, spre drum, era cea mai 
evidentă, tocmai din acest motiv trebuia s-o ia prin altă parte. 


Fiindcă, deşi se părea că echipa fugise din zonă, exista o şansă - 
destul de mare - să fi lăsat în urmă un om pentru a observa 
mănăstirea de la distanţă, în eventualitatea că Drew încă se mai 
afla prin preajmă. Ar fi bănuit că scăpase şi anunţase poliţia. Dar 
dacă poliţia nu sosea? Echipa morţii trebuia să ajungă la 
concluzia că Drew nu fugise. Aveau să rişte o întoarcere pentru 
a-l mai căuta o dată. Un motiv în plus ca Drew să plece de- 
acolo. 

Dar nu prin faţă, nu pe un drum căruia un pândar i-ar fi 
acordat o mare atenţie. O.K., atunci prin spate. Însă chiar şi aşa, 
dată fiind calitatea conduitei profesionale a echipei, Drew 
trebuia să ţină seama şi de alte ipoteze. 

Mai întâi, iscoada n-ar fi ignorat celelalte ieşiri din mănăstire. 
Ar fi păstrat o distanţă prudentă, alegând un loc de unde să 
vadă clar întregul complex. Numai un singur amplasament 
oferea un asemenea punct de observaţie: colina împădurită mai 
înaltă decât cea din spatele mănăstirii. 

A doua ipoteză. Observatorul era echipat pentru 
supravegherea pe timp de noapte, folosind fie o lunetă cu 
infraroşii, care proiecta o rază invizibilă, fie un vizor Starlite, 
amplificând orice lumina întâlnea, oricât de slabă. Întrucât norii 
ascundeau stelele, era de preferat ocheanul cu infraroşii. 

Drew îşi studie roba. De obicei albă, acum devenise cenușie 
de la pânzele de păianjen, praf şi izolaţia din pod. Însă chiar 
dacă ar fi fost plină cu praf de cărbune, ştia că tot s-ar fi văzut 
printr-un vizor nocturn. Cu o excepție, îşi spuse Drew, 
amintindu-şi de fulger. 

Privi în sus, spre becul care ardea sub tavanul culoarului. În 
momentul când deschidea uşa, pândarul ar fi fost atras de 
lumina bruscă. In hol nu exista nici un comutator - Drew bănuia 
că se găsea pe panoul principal, dintr-o cameră de întreţinere 
care nu-i fusese arătată niciodată - aşa că întinse mâna, fiind 
destul de înalt pentru a-şi înfăşură sutana împrejurul becului, 
deşurubându-l. Ca măsură suplimentară de prevedere, se duse 
în lungul coridorului şi mai deşurubă două becuri, învăluindu-se 
în beznă. Dat fiind că holul nu avea ferestre, un observator din 
afară n-ar fi putut şti ce se întâmplase. 

Reveni la uşă, trase adânc aer în piept, expiră şi ridică ivărul. 
Deschise uşa încet, încercând să evite o schimbare prea 
evidentă în acel sector al mănăstirii. În timp ce o trăgea, se 


ascunse în spatele ei. 

In sfârşit, o deschise complet. Aşteptă, flexându-şi umerii. 
Acum cronometrarea era totul, căci atât vizoarele Starlite, cât şi 
cele cu infraroşii aveau o slăbiciune comună: iluminarea bruscă 
îl orbea pe privitor. Orbirea temporară pe care o cunoscuse 
Drew în dormitorul său, când se folosise de fulger pentru a-l 
ajuta să cerceteze camera, s-ar fi intensificat drastic în cazul 
unui vizor nocturn. Instinctul firesc l-ar fi îndemnat pe Drew să 
fugă din mănăstire în intervalul dintre fulgerele orbitoare. Îşi 
dădu seama însă că singura şansă de a scăpa nevăzut era 
aceea de a face tocmai contrariul - să se pregătească, 
alertându-şi toate reflexele, şi s-o ia la fugă spre un adăpost, 
imediat ce exploda un nou fulger ramificat. 

In întuneric, se clinti de după uşă, cercetând grădina. Precaut, 
ţinându-şi respiraţia, privi în noaptea ploioasă, închise ochii şi 
întoarse capul, când trăsnetul lovi un copac din spatele grădinii. 
O creangă trosni. Bezna reveni cu bruscheţe. Acum însă ştia 
încotro trebuia s-o ia. Un tunet. Curând, săgețile fulgerului se 
apropiară. Drew îşi imagina chinul pe care-l avea de îndurat un 
observator. 

„Ei, ce mai aştepţi?” se întrebă. „Vrei să mai stai pe-aici, să 
mergi la slujbă?” 

In clipa când explodă următorul fulger, Drew se repezi pe uşa 
deschisă: Ploaia îi biciui numaidecât faţa. Ţinând toporul departe 
de trup, se aruncă în noroiul îmbibat de apă aflat după un 
boschet de cedru tuns. Ploaia îi uda roba, infiltrându-i-se până la 
piele, rece ca gheaţa. Un tunet, aproape instantaneu, cutremură 
pământul saturat de sub el. In pofida atacului asupra simţurilor, 
o parte a conştiinţei sale înregistra dulceaţa nefamiliară a 
aerului, uitata muşcătură a vântului - senzaţii cândva banale, 
acum însă de-o puternică senzualitate, după anii de recluziune. 
Dar nu avea timp să le savureze sau să-şi dea seama ce dor îi 
fusese de ele. Işi şterse ochii stropiţi cu noroi, scrutând 
următoarea destinaţie. 

Când fulgerul erupse încă o dată, Drew stătea deja încordat, 
repezindu-se prin băltoacele alunecoase, pentru a se azvârii 
după un maldăr de gunoi. Mirosul fetid al acestuia îl făcu să 
icnească. 

Cu toate că ploaia era rece, începu să asude. Încotro? 
Destinația finală era liziera sumbră de după grădină, dar trebuia 


să se apropie de ea în zigzag, trecând pe lângă o magazie 
îngustă de unelte, apoi un şanţ plin cu apă dintre şirurile de 
porumbi culeşi, cocenii veştejiţi ai acestora ajutându-l să se 
ascundă. Inima îi bătea să-i vină rău. Dar nu putea să alerge mai 
mult de trei metri, în timpul fiecărui fulger. Nu îndrăznea să-şi 
continue mişcarea când observatorul l-ar fi putut vedea iarăşi 
prin vizor. Un nou fulger. Se repezi afară dintre şirurile de 
coceni, rostogolindu-se în noroi după o movilă acoperită cu paie, 
unde fuseseră cultivați cartofi. Imediat închise strâns ochii, 
apărându-şi-i împotriva unei noi văpăi orbitoare. Când bubui 
tunetul, îi deschise din nou. Intervalul dintre fulger şi tunet se 
scurtase la doar două secunde, centrul furtunii apropiindu-se. 
Foarte bine. Avea nevoie de orice diversiune posibilă faţă de 
urmăritor. 

Scrută întunecimea. Clipind prin ploaia rece şi deasă, îşi alese 
următorul reper, un şir de rugi de zmeură înalţi până la talie. 
Lumina fulgeră, iar Drew sări, dar alunecă pe noroi şi-şi pierdu 
echilibrul, căzând pe burtă, cu apa umplându-i nările, 
inundându-i gura. 

Tuşi, incapabil să respire, rostogolindu-se spre tufişurile de 
zmeură. Întunericul îl învălui. Pufni, încercând disperat să-şi 
degajeze nasul şi gura. : 

Ajunsese la timp după boscheţi? Il văzuse oare pândarul? 
Adrenalina îi năvăli în sânge; plămânii i se zbăteau în piept. 
Tremura, extenuat, ca şi cum ar fi alergat cale de câţiva 
kilometri. Cu faţa spre cer, lăsă ploaia să-i spele ochii, nasul, 
buzele. Îşi clăti gura cu apă, o scuipă, apoi aşteptă ca ploaia să 
i-o umple din nou şi înghiţi, simţindu-i gustul dulce, desfătându- 
se în uşurarea adusă gâtlejului umflat. 

Trebuia să-şi continue drumul! Mai întâi, până la o viță-de-vie 
petrecută peste un cadru de lemn. 

lar după aceea... 

În sfârşit, se năpusti prin desişuri, ajungând la adăpostul 
pădurii. Stropi de noroi se prelingeau din păr, de pe faţă şi robă, 
pe braţe. Noroiul se aduna pe degete, căzând pe frunzele 
veştede de la picioare. 

Dar reuşise. Observatorul nu-l văzuse. 

Dacă îl zărea, până acum ar fi fost mort. 

Se chinui să-şi regăsească răsuflarea. Am scăpat! Sunt liber! 
Acum nu-i mai rămânea decât să-şi croiască drum prin pădure, 


să se folosească de adăpostul ei şi să se îndepărteze. 

Încotro? Un moment, întrebarea îl năuci. În viaţa dinainte, ar fi 
căutat automat refugiul în cadrul reţelei, Scalpelul. În cele din 
urmă însă Scalpelul îi devenise duşman. Pentru a supravieţui, 
făcuse astfel ca Scalpelul să-l creadă mort. 

Atunci, în ce altă direcţie s-o ia? O neaşteptată scânteie de 
afecţiune, îndelung înăbuşită, îl îndemnă să se îndrepte spre 
Arlene. Ea l-ar fi ajutat, o ştia. Cândva, se iubiseră. În pofida 
anilor de despărţire, era dispus să rişte acest lucru datorită celor 
pe care le împărtăşiseră împreună; putea conta pe ea. Şi, 
ajungând la ea, avea să-l găsească şi pe Jake, fratele ei. Jake, 
prietenul lui. 

Totuşi, fără tragere de inimă, trebui să-şi alunge gândul. Dacă 
pe vremuri avusese obligaţia să-şi contacteze reţeaua, această 
obligaţie continua să existe, deşi nu faţă de Scalpel, faţă de 
actuala lui reţea, Biserica Catolică. Trebuia să anunţe Biserica 
despre lovitura asupra mânăstirii. Să lase Biserica să decidă 
cum să rezolve criza. Biserica avea să-l apere. 

Dar, deşi acum avea un ţel clar, încă nu folosi adăpostul 
pădurii pentru a fugi. În schimb, se întoarse cu faţa spre colina 
din spatele mănăstirii, cu conturul împădurit, înalt, vizibil în 
momentul unui nou fulger. În vreme ce întunericul îl învăluia din 
nou, încercă să-şi înţeleagă ezitarea. Salvarea se afla în faţa lui 
- şansa de a scăpa şi a preveni Biserica. Atunci, de ce se simţea 
îndemnat să...? 

Privi cu şi mai mare ferocitate spre colină, dându-şi seama ce 
avea de făcut, împins de o prioritate irezistibilă. Observatorul. 
Da, trebuia să pună mâna pe pândar, să-l facă să vorbească. În 
mod logic, omul îşi va fi ales un punct unde copacii să nu-i 
blocheze vederea. Acest lucru sugera că trebuia să fie ascuns cu 
faţa spre o poiană. 

Drew însă, după ani de zile trăiţi în umbra acelei coline, îi 
cunoştea ca-n palmă topografia. Cu toată întunecimea şi 
furtuna, putea repera cele trei luminişuri mai mari din vârful 
pantei, cele mai probabile posturi de observaţie. 

Dacă exista într-adevăr un pândar. Nu avea nici o dovadă; 
continua să presupună. 

Insă nu exista decât un singur mod ca să se asigure. 

Şi o singură cale de a afla de ce fusese trimisă acolo echipa 
morţii; de a afla cine era vinovat. 


23 


Furtuna se înteţea. Neluând în seamă impactul năucitor al 
ploii, porni prin pădure cu paşi mari, ocolind cioturi şi râpe, spre 
întunecimea şi mai adâncă a colinei. 

Strângând atât de tare coada securii, încât îl dureau degetele, 
ajunse la baza dealului şi începu să-l ocolească, în semicerc. 
Ajuns în partea din spate, o luă spre culme. Crengile îndoite de 
vânt ale copacilor îl loveau. Se agăța de lăstari, ramuri, tufe, de 
orice, ca să se tragă în sus prin hăţiş. 

In vârf, nu se mai preocupă că făcea zgomot; vacarmul 
furtunii era mai puternic decât orice sunet ar fi putut produce el 
vreodată, fie şi un urlet de furie. Incepu să se furişeze, la 
adăpostul arbuştilor şi al crengilor lăsate în jos. 

Dintr-un punct de observaţie ales cu grijă, conchise că arborii 
din spatele primului luminiş nu erau folosiţi ca ascunzătoare. 
Retrăgându-se în pădure, se apropie de a doua poiană. Sub 
deal, în pofida pânzelor ploii, se zăreau punctele luminoase ale 
mănăstirii. Probabil că arăta la fel ca în oricare altă noapte. 
Atâta doar că nu mai era o mănăstire. Cineva o transformase 
într-o casă a morţii. 

Cercetând ascunzişul din spatele celei de-a doua poiene, 
decise că nici acolo nu era nimeni şi se întoarse să pornească 
spre cea de-a treia, când un freamăt nefiresc printre copaci îi 
atrase atenţia înapoi spre al doilea luminiş. Terminaţiile 
nervoase i se inflamară. Mijind ochii în urma unui fulger, zări o 
folie neagră de nylon susţinută la înălţimea unui om, ca un cort 
improvizat, cu laturile şi spatele înclinate până la jumătatea 
distanţei spre pământ pentru a împiedica ploaia să ajungă din 
lateral sub ea. Cele patru colţuri erau legate la baza copacilor, 
cu corzile smucite năprasnic de vânt. Mijlocul ce fâlfâia era 
susţinut de un băț înfipt vertical. Desigur. Un pândar n-ar fi vrut 
să se complice cărând până acolo un cort propriu-zis. Dar, 
pentru cazurile de vreme urâtă, o folie de plastic ar fi ocupat 
puţin loc în rucsac. Nu era la fel de confortabilă ca un cort, însă 
nu de confort era vorba. 

Trebuia să aştepte următorul fulger. Efectul semăna cu 
întrezărirea unor imagini sporadice surprinse de o lumină 
stroboscopică. Sub folia de nylon, prin spaţiul dintre margini şi 
sol, văzu picioarele şi şoldurile unui om - cizme de teren, blugi, 


un cuţit în teacă la cingătoare. 

Întuneric. Drew se ghemui să-l vadă 
latura dinapoi a foliei. 

Fulgeră, şi văzu partea superioară a omului. Înalt şi musculos, 
purtând o bonetă tricotată, de paznic, o vestă de nylon 
matlasată şi o cămaşă groasă, în culori mohorâte, pentru a se 
contopi cu pădurea. Folosea un ochean cu infraroşii - uşor de 
recunoscut după forma sa prelungă şi groasă - montat la o 
carabină de precizie, cu închizător, ataşată pe un trepied rotativ. 

In lumina următorului fulger, omul se întoarse dinspre lunetă, 
îşi frecă ochii şi bău dintr-un termos pe care-l rezemase, 
împreună cu raniţa, în crăcanul unui trunchi de copac. 

Drew se retrase, cu ploaia, şiroindu-i pe faţă. Îşi privi securea 
din mână, ajungând la concluzia că nu putea ataca repezindu-se 
sub latura înclinată a foliei de plastic. Ar fi fost o poziţie prea 
greoaie. Risca să alunece în noroi sau să atingă folia, atrăgându- 
i atenţia celuilalt. 

Nu, îşi spuse el, trebuia să existe o metodă mai bună. 

Privi foaia de nylon zbătându-se în vânt şi dădu din cap, 
strecurându-se spre dreapta, către coarda care ţinea un colţ al 
cortului legat de un copac. Pipăi nodul, recunoscându-i forma. 
Un nod culisant. Puternic şi sigur, putea fi totuşi desfăcut uşor, 
trăgând de capătul liber al funiei. 

Aşa şi făcu. Plănuia să imobilizeze omul sub folie şi să-l 
ameţească dintr-o lovitură cu capătul bont al securii. Dar, în loc 
de a cădea, colţul liber fu prins de vânt şi ridicat, expunând 
omul în calea furtunii. Când trăsnetul sfărâmă un copac din 
apropiere, pândarul se întoarse surprins, observându-l pe Drew. 

Acum, toporul nu mai era de nici un folos. Prea greu, prea 
lent. Drew îl lăsă să cadă, repezindu-se, iar surpriza continuă să 
acţioneze în favoarea lui, căci celălalt păru uimit nu numai de 
ridicarea foliei, ci şi de ceea ce se afla în faţa lui - preacinstiţii 
ochi ai unui călugăr turbat, cu chipul ascetic ca o mască a 
groazei, cu roba atât de plină de noroi, încât putea să fi fost un 
coşmar răsărit din pământ. 

Acţiunea asupra mănăstirii demonstrase că echipa era 
profesionistă, dar cu toate acestea observatorul zbieră instinctiv 
şi, în acelaşi moment, Drew urlă şi el, tradiționalul țipăt Zen de 
atac, menit să distragă atenţia oponentului, iar pe el ajutându-i 
totodată să concentreze forţa eliberată împreună cu aerul din 


A 


în întregime, pe sub 


plămâni. 

De ani de zile nu se mai angajase în lupta corp la corp, dar 
exerciţiile cotidiene, implicând parţial paşii de dans ai artelor 
marţiale, îi întreţinuseră calitatea reflexelor. Acei paşi dansanţi 
fuseseră practicaţi din motive spirituale. Se părea că unele 
lucruri nu puteau fi uitate niciodată. Instinctele din trecut îi 
reveniră cu alarmantă precizie. 

Pentru un spectator neavizat, ceea ce se întâmplă în 
continuare ar fi părut chiar mai rapid decăt cele trei secunde 
necesare ca să se petreacă. Inceţoşate, mişcările ar fi fost 
derutante, aproape imposibil de distins una de alta. 

Pentru Drew însă - şi, fără-ndoială, şi pentru adversarul său - 
trecerea timpului se prelungi uimitor de mult. La fel cum un 
campion de tenis vede în mod paradoxal mingea apropiindu-se 
peste fileu cu greutatea şi încetineala unui balon de plajă, şi 
aceşti doi oameni se confruntau ca nişte giganţi mişcându-se cu 
încetinitorul. 

Drew îşi repezi podul palmei spre pieptul adversarului, exact 
deasupra inimii. Lovitura ar fi trebuit să sfărâme coastele, 
împingând aşchiile de os înăuntru, pentru a străpunge atât 
inima, cât şi plămânii. 

Nu se întâmplă astfel. Prin palmă, Drew simţi imediat că se 
înşelase. Vesta matlasată a celuilalt era atât de gros căptuşită 
cu puf sau, cel mai probabil, Thinsulat cu uscare rapidă, încât 
absorbise forţa loviturii. Un geamăt anunţă că omul fusese 
vătămat, dar nu atât de grav încât să iasă din luptă. 

Oponentul lui Drew se încordase deja, îndoind genunchii şi 
rezemându-se cu spatele de un copac. Drew trebui să lovească 
de astă dată spre gât cu podul celeilalte palme. Adversarul însă 
răspunse. În clipa când un fulger îl orbi pe Drew (dar, probabil, şi 
pe celălalt), acesta, fără vedere, căută să abată lovitura pe care 
o ştia ţintindu-i inima. 

Prima oară îşi folosise mâna dreaptă. Astfel, acum o repezi pe 
stânga în sus, înclinând-o uşor spre înăuntru, prevăzând că 
oponentul - fiind lovit în inimă - trebuia să răspundă din 
jumătatea opusă a trupului. 

Palma stângă a lui Drew îi izbi adversarului cotul drept, în plin 
atac, dislocându-l. Forţa şocului îi făcu pe amândoi să se 
împleticească, dezechilibraţi, în noroi. Drew îl auzi pe celălalt 
gemând. Duşmanul său alunecă, se ciocni cu el, încurcându-şi 


braţul dislocat în breteaua robei înnoroiate. Era destul de largă 
pentru a putea fi folosită ca o praştie. 

Odată cu revenirea întunericului, se pomeniră încleştaţi, piept 
în piept. Drew simţi mirosul cârnatului cu usturoi pe care-l 
mâncase celălalt. Duhoarea nefamiliară a cărnii îl îngreţoşă. 

Împinse, apoi se opinti, îmbrâncit înapoi de adversar. 

Picioarele le alunecară prin noroi, într-o parte, apoi în cealaltă, 
respirând amândoi strident. 

Drew îşi simţi oponentul ducând mâna înapoi, bâjbâind după 
ceva aflat la şold. 

Îşi aminti. 

Cuţitul din teaca de la cingătoare. 

Pregătit să apuce mâna înarmată cu pumnalul, Drew, 
înnebunit, se răzgândi. Trebuia să lovească mai devreme. Avea 
nevoie de o armă. 

Arma se găsea la îndemână. Uitând de orice semnificaţie, 
înhaţă crucifixul pe care-l purta la gât, pe un lănţişor. Strânse în 
mână capul lui Christ şi repezi baza lungă şi subţire a crucii în 
nara dreaptă, dilatată, a adversarului. 

Furtuna se dezlănţui cu toată furia. Parcă spre a-l condamna 
pe Drew pentru ceea ce făcuse, cerul explodă în atâtea fulgere 
frânte încât părea să se fi fracturat însuşi Paradisul. 

Omul nu murise. Drew nici nu se aştepta. Dar o asemenea 
invadare a unui orificiu corporal trebuia să cauzeze un şoc. 
Previzibil, celălalt se retrase chinuit, văitându-se, începând să 
tremure. Uimitor lucru, mecanismele sale de supravieţuire 
continuau să funcţioneze, mâna liberă lovind cu cuțitul. 

Încă încleştat de trupul ce se cutremura, Drew pară lovitura, 
lama cuţitului despicându-i mâneca robei, şi-şi repezi cu toată 
puterea pielita dintre degetul mare şi cel arătător în beregata 
celuilalt, auzindu-i laringele pocnind. 

Trăsnetul lovi lângă el, dezintegrând copacul cel mai apropiat. 
Explozia urlând îl buimăci, ridicându-l de la pământ. Improşcaţi 
de ţăndări, amândoi fură azvârliţi afară din pădure. Se 
rostogoliră în luminiş, ducându-se de-a dura pe pantă, căzând 
unul peste altul, când Drew deasupra, când celălalt, pentru a se 
ciocni de un bolovan. Impactul îl sufocă pe Drew. Chinuindu-se 
să desprindă din robă braţul omului, îi privi chipul întunecat, 
atinse vena de pe gât şi-şi dădu seama că murise. 

Drew icni. Bubuitura trăsnetului continua să-i reverbereze în 


urechi. Ameţit, scutură capul şi privi spre capătul poienii, la 
fumul învăpăiat ce se înălța de la rădăcina unui copac, la trei 
metri de folia zdrenţuită. Mirosul de ozon plutea dens în jur. 
Fulgerul formă un rictus pe cer. 

Se cutremură, coborând din nou privirea spre omul pe care îl 
ucisese. Când intrase în mănăstire, jurase ca omorurile să ia 
sfârşit. Şi acum? 

Ar fi putut justifica omorul prin mânie - pentru călugări, dacă 
nu pentru Stuart Little. Mânia era o greşeală omenească 
naturală, o slăbiciune înnăscută. Moştenirea lui Cain. Dar nu 
ucisese la mânie. Trecuse cu mult dincolo de mânie, coborând 
într-o motivaţie mai fundamentală, supraviețuirea. lar anii nu 
schimbaseră cu nimic situaţia. Încă mai păstra instinctul, iar 
antrenamentul fusese atât de eficient, încât chiar şi acum era 
capabil să dezlănţuie moartea automat - ca un genunchi care 
zvâcneşte sub lovitura ciocănelului. 

„Dacă-l omoram întâmplător, nu mi-ar fi păsat. Dar am făcut- 
o reflex. Fiindcă la asta mă pricepeam mai bine. O, lisuse.” Se 
rugă, amintindu-şi cu groază ce făcuse cu crucifixul. „Ai milă de 
păcătosul acesta. N-am vrut să devin ceea ce sunt. Mi-a fost 
impus. Dar ar fi trebuit să am mai multă stăpânire.” 

În timp ce ploaia îi brăzda faţa, amestecându-se cu lacrimile, 
înclină capul spre omul pe care îl omorâse şi-i mângâie pieptul. 
„Din vina mea. Din cea mai nevrednică vină a mea.” 

Îi venea să verse. 

Totuşi, nu avea de ales. Trebuia să-şi păstreze controlul. 
Amărât, se ridică şi-şi scoase roba şi cămaşa aspră. Trupul gol i 
se zgârci în ploaia îngheţată. Îl dezbrăcă pe mort, luând pe el 
hainele acestuia. Dacă era silit să reintre în lume, nu se putea 
aştepta să supravieţuiască atrăgând atenţia prin îmbrăcăminte. 
Trebuia să-şi ia măsuri de prevedere. 

Omul acela nu fusese singur; existau şi alţii prin preajmă, 
aşteptând să-l ucidă. De ce? Nu ştia. Dar ajunsese la o nouă 
înţelegere. Motivaţiile sale trecuseră dincolo de nevoia de a-şi 
răzbuna confrații călugări. O emoție josnică, înlăturată cu 
necesitate. Căci acum, când ucisese din nou, îşi pusese în joc 
nemurirea sufletului, iar cel răspunzător pentru asta ar fi făcut 
bine să aibă un motiv al dracului de întemeiat. 


24 


Hainele duşmanului îi veneau prost, toate fiind prea largi. 
Trebuise să-şi pună propriii ciorapi peste cei ai mortului, pentru 
a-i sta bine pe picior cizmele. Blugii stăteau lăbărţaţi, ca şi cum 
ar fi ţinut cură de slăbire, ceea ce în fond şi făcuse. Fără vesta 
vătuită peste cămaşa groasă, Drew ar fi arătat de parcă i s-ar fi 
adâncit pieptul. Băgă într-un buzunar batista cu Stuart Little 
înfăşurat înăuntru şi-şi legă frânghia de căţărat pe mijloc. 
Scoase din robă fotografiile, vârându-le în celălalt buzunar al 
vestei. Apoi porni cu paşi întinşi pe pantă, spre trepied, unde se 
aflau puşca şi luneta cu infraroşii. 

Ploaia îl udă leoarcă. Privind în jur, ochii îi poposiră pe 
rucsacul proptit în scobitura unui copac. Îl deschise... 

Un pistol Mauser. Il verifică, asigurându-se că era complet 
încărcat, şi îl îndesă sub haină, în curea, la baza spinării. 

Două încărcătoare pline cu muniţie. Pe acestea le introduse în 
acelaşi buzunar cu Stuart Little. 

O pungă mare de plastic, conţinând calupuri de ciocolată, 
alune şi fructe deshidratate. Incepând cu alunele, dorindu-le 
sarea, le mestecă încet, flămând. 

Nu avea timp. Ce altceva mai putea aduna înainte de plecare? 
Se sili să gândească. Ce-i mai trebuia pentru a se confrunta cu 
lumea? Ce luase înainte drept sigur, dar învățase să trăiască şi 
fără? 

li trecu prin minte un articol şi duse mâna la şold, scoțând din 
pantaloni portofelul mortului. Îl deschise, strângând ochii pentru 
a şi-i apăra de lumina unui fulger, şi văzu câteva bancnote de 
douăzeci şi de cinci. g 

In regulă, deci avea ceea ce se însuma într-o altă armă. Intr- 
un compartiment al portofelului simți câteva cartele de plastic, 
bănuind că erau permisul de conducere şi cărțile de credit. 
Toate datele de pe ele erau, desigur, false. Un profesionist n-ar 
fi început niciodată o operațiune cu comoara identității sale 
reale, scopul documentelor fiind doar acela de a elimina 
suspiciunile dacă omul era întâmplător implicat într-un incident 
rutier sau era nevoit să petreacă o noapte la un motel. 
Identitatea falsă însă ar fi supraviețuit unei cercetări superficiale 
şi Drew se putea folosi temporar de ea. 

Altceva? Privind în jur, cugetând, auzi deodată un glas în 


spatele lui. Se ghemui, răsucindu-se, cu palmele ridicate pentru 
apărare. În ciuda vântului şuierător, auzi din nou glasul - în faţă, 
la stânga, înfundat straniu, puternic şi totuşi îndepărtat. 

— George? 

Drew se încruntă, bănuitor, scrutând pădurea. 

— George, unde eşti? 

Glasul răsuna amplificat, vag metalic. Paraziţii trosniră. 

— George, ce naiba faci, te pişi? Era vorba să raportezi. 

Alţi paraziți. 

Drew se relaxa, simțind tensiunea risipindu-i-se din muşchi. 
Se apropie de sunetul glasului. Walkie-talkie-ul atârna lângă 
rucsac, în pom, anterior adăpostit sub folia de plastic, dar acum 
expus ploii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, George. Raportează. 

Drew aproape apăsă butonul de emisie, puternic ispitit să 
răspundă - fără a se preface că era George, însă, căci habar n- 
avea dacă glasul acestuia era gros sau subţire, dacă George 
avusese un accent anume sau măcar un guturai. Dorea totuşi să 
răspundă, să-şi imagineze şocul resimţit de celălalt dacă la 
aparat venea un glas necunoscut, anunțând deodată: „Regret. 
George nu poate veni chiar acum la telefon. A murit. Dar pot să-i 
îi transmit vreun mesaj?” 

„Stăpâneşte-te,” îşi spuse el. „Când începi să-ţi imaginezi 
glume de-astea, eşti aproape pe muchie.” 

Işi înfrână impulsul. Deja ştia mai mult decât cu un minut în 
urmă. Observatorul nu fusese acolo singur, undeva, pe-aproape, 
avea un partener. 

Cântări posibilităţile. Această colină de deasupra mănăstirii 
era locul cel mai bun de unde să se supravegheze toate ieşirile 
din incintă. Dar ar fi fost practic să instaleze aici doi oameni? 
Avea mai mult sens ca oamenii să lucreze în schimburi, pândind 
cu rândul pentru a avea fiecare posibilitatea să scape de frig şi 
să doarmă? 

Unde să doarmă? Avea oare echipa de supraveghere vreun 
vehicul prin zonă? Oricât de mult dorea răspunsurile, mai avea 
nevoie şi de un mijloc de transport, dar nu dispunea de prea 
mult timp ca să-l caute. 

— George, ce naiba se întâmplă? pârâi glasul din walkie- 
talkie. Nu te mai prosti! Eşti O.K.? 

Inainte ca omul de la celălalt capăt să se neliniştească 


îndeajuns pentru a-şi căuta partenerul sau a pleca din zonă, 
Drew trebuia să-l găsească. lar dacă logica lui Drew era valabilă, 
avea mari şanse căutându-l de-a lungul drumului. 

Plecă dintre copaci, împins de ploaie, coborând povârnişul 
întunecat. Ajungând la mort însă, se opri brusc. Se întrebase de 
ce altceva mai avea nevoie pentru a supravieţui în lume. Un 
obiect de pe trupul gol, singurul lucru la care Drew nu se 
gândise, îi atrase atenţia. Complet artificial, total inutil în ultimii 
şase ani, dintr-o dată părea esenţial. 

Ingenunche în ploaie şi luă ceasul de la mâna cadavrului. 
Punându-şi-l, se simţi cuprins de o schimbare. Da, îşi spuse cu 
imensă tristeţe, curgându-i din nou lacrimile. Acum revenise în 
lume. 

Timpul începuse din nou. 


25 


La baza pantei, Drew coti spre dreapta, trecând repede printr- 
o altă fâşie de pădure până ajunse la o parte a gardului înalt de 
eclise care  împrejmuia pământurile din jurul mănăstirii. 
Zgomotul furtunii stăruia, ascunzând zăngănitul gardului când îl 
escaladă. In momentul când sări de partea cealaltă în noroi, luă 
instinctiv poziţia ghemuită de apărare. Mai trecuse încă un prag. 
La fel ca în cazul ceasului de mână, gardul reprezenta încă un 
pas dinspre pacea mănăstirii către tumultul lumii. 

Insă nu se putea lăsa perturbat de regrete. Trebuia să ajungă 
la Biserică, şi anume la părintele Hafer, relaţia lui, protectorul 
lui. Trebuia să accepte condiţiile care-i fuseseră impuse, să se 
ducă acolo unde-l chema necesitatea. Răspunsurile, călugării 
morţi din mănăstire, acestea contau. Nu şovăielile lui. 

Inainta prin furtună, în josul următorului povârniş împădurit, 
până ajunse la drum. Un fulger îi dezvălui că, aşa cum îşi 
amintea, era asfaltat. Ploaia sclipea pe carosabil. După terenul 
accidentat pe care se chinuise, suprafaţa netedă, fără obstacole, 
îl ademenea. Dar nu cuteza să se arate; trebuia să se furişeze 
prin vegetaţia de pe margine. 

Se opri să cerceteze locurile. Acum, mănăstirea se afla la 
stânga. Mai departe, spre stânga, la câţiva kilometri în lungul 
curbelor strânse, se găsea cel mai apropiat oraş, Quentin. 
Incercă să-şi imagineze strategia echipei morţii. Dacă el ar fi 
fost unul din cei doi oameni pe care-i lăsaseră în urmă să 


supravegheze mănăstirea - pentru eventualitatea că prada 
rămăsese în zonă - n-ar fi vrut să-şi facă tabăra în pădure. Era 
prea mare umezeala şi frigul. Ar fi dorit un loc uscat şi cald, 
unde să doarmă, să-şi schimbe hainele şi să aibă ceva de 
mâncare, în timp ce partenerul îi ţinea locul pe deal. Dar ar mai 
fi vrut şi mobilitate, posibilitatea de a pleca grabnic din regiune 
dacă era nevoie. Această combinaţie de cerinţe sugera un 
vehicul destul de mare pentru a conţine echipamente şi un pat - 
o rulotă de camping, spre exemplu, sau un furgon. Şi, categoric, 
nu l-ar fi parcat într-un loc pe lângă care puteau trece 
autorităţile. Ascunzătoarea sa probabilă nu trebuia să se afle pe 
drumul spre Quentin. În schimb, s-ar fi găsit în partea opusă 
mănăstirii. La dreapta lui Drew. Acolo unde drumul ducea spre 
fabrica de sirop din arțar şi, în continuare, peisaje, şi mai nimic 
altceva. 

Peste cincisprezece minute, găsi o dubă. Pe acostamentul 
opus al drumului, chiar înaintea unei cotituri care l-ar fi 
împiedicat pe ocupant să vadă capătul drumului spre mănăstire. 
„E poziţia logică,” îşi spuse Drew. „Singurul semn sigur că am 
scăpat ar fi o mulţime de vehicule sosind la mănăstire - 
ambulanţe,  copoi, legistul. Cine altcineva ar fi anunţat 
autorităţile, dacă nu un supravieţuitor al masacrului? De îndată 
ce echipa se încredința că nu mai sunt în zonă, perechea din 
ariergardă se putea retrage. Dimpotrivă, cu cât întârzia mai 
mult sosirea autorităţilor, cu atât mai bănuitoare ar fi devenit 
echipa că n-am scăpat.” 

Trebuia însă să verifice că furgonul nu fusese parcat acolo 
numai datorită unei pene de motor sau a unui şofer somnoros. 
Se târî mai aproape prin tufişuri, pe lângă drum, până ajunse în 
dosul maşinii - nu avea ferestre laterale, ci numai una singură, 
gen balon, în spate. Ferindu-se să nu fie văzut prin acea 
fereastră, traversă în fugă carosabilul pentru a se ghemui lângă 
roata din dreapta spate. Fereastra convexă putea fi destinată să 
reflecteze căldura soarelui; pe de altă parte, ar fi putut avea 
menirea de a deforma imaginea interiorului. Poate că se acţiona 
numai din interior spre în afară; sau poate avea un stor tras. 
Geamul putea fi chiar blindat, precum şi caroseria întărită 
împotrivă atacurilor. Aceste posibilităţi erau ipotetice, desigur, 
neverificabile altfel decât prin forţă. 

Totuşi, exista un test uşor pentru a afla dacă un vehicul, 


aparent banal, fusese amenajat spre a rezista în luptă. Drew n- 
avea nevoie decât să se culce pe asfalt şi să privească sub 
şasiu. In întuneric, trebuia să aştepte ca lumina unui fulger să se 
reflecte din drumul ud; însă chiar în primul moment de 
luminozitate, văzu ceea ce căuta. Duba nu avea rezervor de 
benzină vizibil. 

Concluzia era evidentă. Montat în compartimentul din spate al 
furgonului, rezervorul de carburant era la fel de protejat ca şi 
ocupanţii maşinii. Acum nu mai încăpea nici o îndoială. Trebuia 
să creadă că furgonul era blindat. Pentru a intra, avea nevoie de 
o armă, considerabil mai puternică decât un pistol Mauser. 

Dar până şi Goliath putea fi învins. Un vehicul blindat era 
conceput să supravieţuiască unui atac pe când se afla în 
mişcare. Oprit, devenea mai vulnerabil, mai ales dacă duşmanul 
se apropia de el. Ingenunche să pipăie pneul din dreapta, 
constatând fără surprindere că era făcut din cauciuc foarte gros 
şi, fără-ndoială, căptuşit cu metal. Un glonţ de Mauser ar fi 
produs puţine avarii, nu destul pentru a împiedica şoferul să 
plece în viteză. 

Şmecheria era aceea de a-l convinge pe cel dinăuntru - deja 
agitat pentru că nu-şi putea prinde prin radio partenerul - că 
avea o altă problemă, mult mai urgentă: efectul de durată al 
ploii asupra acostamentului de pietriş al şoselei. Chiar şi un 
cauciuc rezistent la gloanţe trebuia să fie umflat sau, folosind 
invers aceeaşi logică, putea fi şi dezumflat. Într-adevăr, scoțând 
aerul din pneu, Drew nu mai putea urni furgonul, dar vehiculul 
acela bine echipat trebuia să aibă cu siguranţă o roată de 
rezervă.  Căutând pe acostament, găsi ceea ce dorea. 
Proiectantul furgonului nu prevăzuse că un atacant putea 
ajunge atât de aproape. Ventilurile pneurilor nu aveau 
siguranţe. Drew îl deşurubă în grabă pe cel din spate dreapta, 
înfipse în el o aşchie de lemn şi auzi fâsâitul aerului. 

Maşina începu să se încline spre Drew, lăsându-se încet pe 
acostamentul ud de ploaie. Scoase Mauser-ul de la centură şi se 
grăbi să se posteze spre portiera din spate şi ambele portiere 
din faţă. Tactica sa se baza pe ipoteza că, ocupantul simțind 
duba aplecându-se sub el, deducea că ploaia înmuiase pământul 
atât de mult, încât maşina se scufunda în noroi, înclinându-se 
spre pădure. 

Avea să iasă şoferul pentru a verifica? 


O portieră se deschise zgomotos. 

Drew se rostogoli spre şanţ, unde rămase în apa noroioasă şi 
rece ca gheaţa, aşteptând ca şoferul să controleze latura 
înclinată a furgonului. 

Şoferul însă făcu altceva. Deja nervos fiindcă nu-şi putuse 
contacta partenerul, se repezi din loc. Drew auzi paşi alergând 
pe asfalt, spre pădurea din partea opusă, şi sări pe marginea 
şanţului. Culcat pe burtă, incapabil să-l ajungă pe celălalt, trase 
cu Mauser-ul prin spaţiul de sub maşină, ţintind spre sunetul 
paşilor ce fugeau, în foc strâns. 

Auzi un geamăt, apoi căderea unui trup pe asfalt. Se adună 
pe picioare şi ocoli duba, spre drum. Nu trăsese mortal; în 
schimb, ochise la picioare, având nevoie să-l scoată pe adversar 
din luptă şi să obţină câteva răspunsuri. Cine ordonase 
asasinatul? De ce încercaseră să-l omoare? 

Omul se târa stângaci în faţa lui. 

Străfulgerarea detunătoare a unui pistol îl făcu pe Drew să 
sară spre stânga. Un al doilea foc îl rată şi mai pe departe. Omul 
încetă să mai tragă, se răsuci din nou înainte şi-şi continuă 
avansarea spre copacii de dincolo de drum. Ajunse la marginea 
carosabilului. Peste o clipă, avea să fie în şanţ, găsind adăpostul 
tufişurilor de unde să se apere. Drew trebuia să-l oprească 
neîntârziat. 

Alergă spre el din lateral. Neavând de ales, îi dădu un şut în 
frunte şi-l calcă pe mâna cu pistolul. Omul se vaită, 
rostogolindu-se de pe asfalt peste pietriş şi căzând îndesat pe 
fruntea lovită. Drew îi smulse arma din mână şi-l mai lovi o dată 
cu cizma. Celălalt gemu, rostogolindu-se peste piciorul pe care 
şi-l târâse, a cărui gambă era întunecată de un lichid mai închis 
decât ploaia. Ţipătul care urmă întrecu şuieratul vântului. Se 
frânse, scăzând, stingându-se într-un geamăt, după care se lăsă 
tăcerea. 

Omul zăcea nemişcat. Din câte-şi putea da Drew seama, 
leşinase de durere şi şoc. Chiar şi aşa, următorul pas era riscant, 
căci acum Drew trebuia să se aplece pentru a-l atinge. Dacă 
individul simula leşinul, dacă avea un cuţit... 

Drew îi legă mâinile cu funia de pe mijloc. Apoi îl 
percheziţiona, fără a găsi alte arme. Îl apucă de guler şi-l trase 
pe asfalt spre dubă, înclinându-l uşor, astfel ca piciorul rănit să 
suporte un efort mai mic. Trebuia să folosească în continuare 


durerea, pentru a se asigura că omul rămânea leşinat. Se opri în 
dreptul portierei de lângă volan, pe care o închisese vântul 
(oare?) şi studie cabina întunecată. Dacă se înşela? Calculele lui 
se bazaseră pe ipoteza că echipa morţii lăsase în urmă doi 
oameni - numai doi. In fond, cu cât erau mai puţini observatori, 
cu atât riscau mai puţin să atragă atenţia dacă soseau 
autorităţile, iar doi era cifra minimă pentru această însărcinare. 
Dar dacă exista un al treilea om care rămăsese înăuntru, gata 
să tragă, în momentul când Drew deschidea portiera? 

Dându-se la o parte din linia de foc, lipit de peretele 
furgonului, Drew ridică Mauser-ul şi deschise portiera încet. Aşa 
cum se aşteptase, lampa interioară nu se aprinse. Pe vremuri, el 
însuşi deşuruba becul fiecărui vehicul cu care se deplasa, 
prevăzând o noapte când n-ar fi vrut să devină vizibil ieşind. 
Lăsa întotdeauna o lanternă sub scaun, de unde o putea scoate 
rapid la nevoie. Multe obiceiuri ale fostei sale profesiuni 
(„fostă?” se întrebă; „ce crezi că faci acum?”) reprezentau o 
practică răspândită pentru toţi membrii breslei. Acesta era un 
avantaj al faptului că avea de-a face cu experţi. Lucrai în cadrul 
unui sistem de reguli bine stabilite. Neliniştea imprevizibilului 
intervenea numai atunci când te confruntai cu amatori. 

Lanterna se afla sub scaun, unde ar fi lăsat-o el însuşi, învelită 
în cauciuc, un model prelung, puternic, cu patru baterii. Drew 
apăsă pe buton şi întoarse raza spre partea dinapoi a furgonului. 

Nimeni. 

Aerul din interior avea un miros stătut. Văzu doi saci de 
dormit, întinşi peste două saltele. Pe un perete se afla un 
pupitru de echipamente radio sofisticate. Pe celălalt perete 
stăteau două rucsacuri deschise, din care ieşeau haine, un bax 
de Coca Cola, parţial consumat, un primus cu tablete de 
ligroină, câteva cutii de ardei iute Hormel, spaghete Heinz cu 
perişoare, şi conserve cu tocană de vită Armor. Drew simţi în 
gură un gust rânced. Indivizii ăia nu mâncau nimic care să nu 
conţină carne? De sub marginea unui sac de dormit ieşeau 
capetele a două puşti. Nicăieri nu-i mai bine ca acasă. 

Se aplecă afară şi privi prin ploaie spre omul căzut la pământ. 
Apăsând piciorul rănit, fără a primi vreun răspuns, avu 
confirmarea că omul era încă lipsit de cunoştinţă. Abia atunci se 
aplecă şi, apucându-l de subsuori, îl ridică să-l împingă în spate. 

Incremeni când văzu în depărtare o pereche de faruri, două 


luminiţe ce se măreau, apropiindu-se dinspre Quentin, trecând 
prin dreptul drumului spre mănăstire şi continuându-şi drumul 
spre el. 

„Nu te repezi,” îşi spuse. „S-ar putea ca farurile să nu 
reprezinte nici un pericol. Doar un şofer întârziat încercând să 
rămână pe şosea în furtuna asta.” 

Dar ce-ar fi crezut un şofer în trecere, văzând un om care 
împingea trupul nemişcat al altuia în dubă? 

Drew stinse lanterna. Respirând accelerat, înclină în faţă 
scaunul şoferului, împingând trupul inert prin deschizătura 
dintre spătar şi marginea portierei. De îndată ce omul ajunse în 
maşină, îl acoperi cu un sac de dormit, inclusiv peste cap, şi se 
aplecă să mute raniţele de deasupra, orice pentru a spori 
impresia de dezordine, ascunzând faptul că dedesubt zăcea un 
trup omenesc. 

Răsucindu-se, privi în lungul drumului. Farurile se măreau, tot 
mai luminoase, mai apropiate. Nu avea timp să se ascundă 
înăuntru fără să pară pripit şi suspect. N-ar fi vrut ca şoferul să 
oprească sau, mai rău, să devină suficient de preocupat pentru 
a poposi în oraşul următor, anunțând poliţia. 

Dar dacă maşina le aparţinea celor care-l urmăreau? Urcând 
în furgon, ar fi fost prins în capcană. Nici măcar nu putea 
demara, căci încă nu schimbase pneul dezumflat şi nu ştia unde 
era cheia. 

„Fă bine şi stăpâneşte-te,” îşi spuse. „Nu-i decât o maşină. Cei 
şase ani de inactivitate te-au făcut paranoic.” Cu toate acestea, 
îşi amintea că pe vremuri respectase micile detalii. 

Având nevoie de un motiv acceptabil pentru a sta afară, 
închise portiera dubei şi o ocoli până lângă şanţ, după care îşi 
deschise prohabul pantalonilor. Aruncând o privire spre farurile 
care acum îl orbeau, se întoarse aparent nepăsător spre pădure 
şi se prefăcu că urina. Dacă maşina aceea aparţinea echipei 
morţii, avea o şansă să ajungă la copaci. 

Vehiculul ce se apropia începu să reducă viteza, cu farurile pe 
faza mare. Drew îl privi deznădăjduit. Încetini şi mai mult. Mijind 
ochii prin ploaie, văzu un suport pe capota maşinii. lar pe suport 
se aflau două giro-faruri. 

„O, grozav. Minunat.” 

Poliţia. Departe de a fi o grațiere. Drew nu putea risca să le 
spună ce se întâmplase în mănăstire. Primul lucru pe care l-ar fi 


dorit un copoi ar fi fost să-l ducă la secţie, după care frecvenţa 
radio a poliţiei avea să se umple de vorbărie. Era de presupus că 
echipa morţii încă se mai afla prin zonă. Aveau să afle unde era, 
să vină după el şi, mai devreme sau mai târziu, urmau să treacă 
de poliţişti. 

Maşina se opri lângă furgon. Apăru o lanternă, îndreptată spre 
Drew. 

„O.K.,” îşi spuse el. „Tocmai am petrecut şase ani în cel mai 
strict ordin al Bisericii Catolice. Tocmai am supravieţuit unui 
masacru. Am pândit şi am omorât un om. Pe altul l-am rănit. L- 
am legat şi am reuşit să-l arunc în dubă înainte de-a sosi 
sticletele. Acum să vedem dacă sunt în stare să fac una dură de 
tot.” Ca de pildă, să urineze. 

Mărind apăsarea asupra vezicii, privi peste umăr spre 
lanternă, reuşind să citească vag cuvintele de pe portiera 
maşinii: VERMONT STATE POLICE. Îşi contractă muşchii şi oftă 
uşurat când lichidul începu să curgă. 

— Nu puteai să mai aştepţi? mormăi un glas arţăgos din 
spatele lanternei. 

Drew se scutură şi-şi trase fermoarul. Întorcându-se, rânji cu 
prefăcută jenă spre prezenţa nevăzută dinapoia lanternei. 

Deschise gura să vorbească, dar nu ieşi nici un cuvânt. Cu 
excepţia corului obligatoriu şi al răspunsurilor de rigoare la 
slujba zilnică, nu mai vorbise cu altă fiinţă omenească timp de 
şase ani. Conversase doar unilateral, cu şoarecele. 

— Nu puteai s-aştepţi? Te-am întrebat ceva. 

Polițistul îşi pierdea răbdarea. A 

Drew continua să rânjească, ruşinat chipurile. In gând i se 
formau cuvinte, dar coardele vocale se împotriveau. „Haide, 
doar ştii că poţi vorbi. Închipuie-ţi că răspunzi la slujbă.” îşi 
simţea limba şi buzele ca de plumb. 

— Păi... sigur... eu... asta-i, când te-apucă, te-apucă. Amin. 
Glasul îi răsuna răguşit şi uscat. 

— Ai ceva la gât? 

Drew clătină din cap, prefăcându-se însă că tuşea. 

— Doar o răceală. 

Cuvintele se desprinseră mai uşor. 

— După cum vorbeşti, ai face bine să consuli un medic. Unde 
te duci, la Quentin? 

Drew se prefăcu nedumerit. 


— Unde? 

— În oraşul următor. Douăşpe mile mai spre sud. Dincotro vin 
eu. 

— Dacă ştiam că e un oraş atât de aproape, aş fi încercat să 
mă mai ţin. Aici nu-i tocmai comod, întinse el palma, adunând 
stropii de ploaie. 

— E umezeală, ba bine că nu. 

Polițistul tăcu un moment, nevăzut în spatele lanternei. 

— Mai bine urcă. 

Drew tuşi din nou. 

— Exact. 

Dar, în timp ce se întorcea spre portiera furgonului, se întrebă 
deodată dacă polițistul nu cumva se referise la maşina lui. 
Întinse mâna spre clanţă. 

— Nu mi-ai spus unde mergi, zise polițistul. 

— În Massachusetts. Spre Boston. 

Aşteptă, încordat. 

— Circuli târziu. 

Se părea că răspunsese acceptabil. 

— Au nevoie de mine la birou. Mi-am luat o vacanță de 
toamnă, la vânătoare în Canada. 

— Ai împuşcat ceva? 

— Mhm. Guturaiul ăsta. 

Polițistul râse. 

— Ei, data viitoare nu mai opri cu farurile stinse în furtuna 
asta, putea să apară cineva de după curba din spate şi... 

— Intra în mine. Adevărat Nu m-am gândit. 

Tuşi. 

— Cred că nu voiam publicitate pentru ceea ce făceam. 

Polițistul stinse lanterna. Ochii lui Drew se relaxară, în lumina 
afişajelor de bord, putu distinge chipul - mai tânăr şi mai slab 
decât sugerase glasul răguşit. 

— Rămâi treaz, mm? spuse copoiul. Stai cu ochii pe şosea. 

— Poţi fi sigur. 

Ridicând degetul mare, polițistul demară. Drew privi punctele 
roşii ale luminilor de poziţie dispărând după cotul drumului. 

Expiră, rezemându-se de furgon. Dacă omul din spate s-ar fi 
trezit şi începea să facă zgomot... 

„Dar dacă şi-a revenit totuşi şi a profitat de răgaz pentru a-şi 
scoate funia, iar acum mă aşteaptă?” Deschise portiera. 


Aprinzând lanterna, văzu că maldărul de sub sacul de dormit nu 
se mişca. Mort? Se sufocase? 

Drew urcă, trase de sacii de dormit şi se destinse când auzi 
respiraţia slabă. Din piciorul rănit, însă, curgea sânge. Sacul era 
îmbibat. Trebuia să se grăbească. 

După ce se asigură că braţele celuilalt erau legate strâns cu 
frânghia, îi folosi cureaua pentru a aplica un garou deasupra 
rănii de glonţ din pulpă. Hemoragia slăbi. 

Drew îl trase înainte, aşezându-l pe scaunul din dreapta, 
unde-l propti într-o poziţie ce părea comodă şi îi legă peste 
mijloc şi piept centura de siguranţă. Nu voia să-şi aibă inamicul 
în spate, nevăzut, şi astfel, pentru un observator neatent, omul 
ar fi părut doar un pasager adormit. 

Îl căută prin buzunare, găsi un inel cu chei şi ieşi în ploaie 
pentru a deschide capota din spate a dubei, în căutarea unei roţi 
de rezervă. Într-un compartiment de sub podea, găsi într-adevăr 
un pneu dar, mai bine chiar, şi o pompă de urgenţă cu pedală şi 
manometru. Peste cinci minute, umflase la loc cauciucul din 
spate. Apoi, aşezându-se la volan, încercă mai multe chei până 
când în sfârşit una se potrivi în contact. O răsuci; motorul porni 
lin. Se încruntă însă la vederea bordului nefamiliar, a pârghiilor 
şi manetelor derutante de pe axul volanului, mult mai multe 
decât cele cu care era obişnuit. Ultima oară condusese o maşină 
în 1979. Nu avea de unde şti ce schimbări de construcţie 
interveniseră de atunci. Oare se modificase atât de mult 
tehnologia, încât să nu poată conduce furgonul? 

Cel puţin, transmisia era automată; n-ar fi trebuit să aibă 
probleme cu apăsarea ambreiajului şi direcţia. Când, însă, băgă 
în viteză, îşi dădu seama că nu putea vedea prin parbrizul ud de 
ploaie şi trecură treizeci de secunde până deduse care dintre 
butoanele de pe maneta de semnalizare comanda ştergătoarele. 

Un alt contact, de pe o altă manetă, acţiona farurile. 

„Mişcă,” îşi spuse. „Copoiul s-ar putea întoarce pe aici.” 
Trebuia să se îndrepte spre Quentin. N-ar fi vrut; încă mai exista 
riscul ca alţi membri ai echipei să-l caute pe-acolo. Dar nu-şi 
putea permite s-o ia în direcţie opusă, când putea da din nou 
peste poliţist. 

Cel puţin oraşul Quentin se afla spre sud, iar sudul era direcţia 
unde trebuia să meargă, la Boston, către relaţia sa din noua 
reţea. La duhovnic, părintele Hafer. Biserica avea să-l apere. 


Pornind însă la drum, prin furtună, respectând limita de viteză 
- tot cincizeci şi cinci era? — continuau să-l domine îndoielile. 
Privi la stânga, spre poarta întunecată şi drumul îngust care 
şerpuia prin pădure spre mănăstire, îşi imagină vârful cabanei 
ieşind deasupra brazilor de pe culmea colinei. Îşi închipui 
tăcerea morţilor din chilii. Muşchii fălcilor i se încordară. 

Apoi drumeagul rămase în urmă şi, când privi în oglinda 
retrovizoare, nu văzu decât întuneric. | se frânse inima, grea de 
durere, detestând gândul că pleca. 

Ce stranie lume nouă îl aştepta în cale? se întrebă. Ce 
răspunsuri? Timp de şase ani, trăise într-o suspendare a filmului. 
Dar lumea mersese înainte. Gata să se confrunte cu ceea ce 
pentru el era un viitor necunoscut, ştia că mai trebuia să se 
confrunte şi cu trecutul, căci răspunsurile se găseau undeva în 
urmă. Cine atacase mănăstirea? De ce? Oare Scalpelul, reţeaua 
sa dinainte? Dar cei din Scalpel îl credeau mort. Se gândi din 
nou la Arlene, fosta sa iubită, şi la fratele ei, Jake, prietenul lui. 
Jake, singura persoană, cu excepţia părintelui Hafer, care ştia că 
Drew nu murise. „În regulă,” îşi spuse el. „Mai întâi, discut cu 
părintele Hafer; apoi, mă duc la Jake.” În pofida confuziei, de 
atâta lucru era sigur. Pe timpul vieţii sale trecute, îşi făcuse 
mulţi duşmani, nu doar Scalpelul. Revăzându-şi păcatele 
trecutului, avea să se regăsească şi pe sine însuşi. 


PARTEA A DOUA 


PELERINAJUL 


Strania lume nouă 
1 


Drew vedea în faţă luminile străzilor, estompate de ploaie. 
Intrând în periferiile oraşului Quentin, coti de pe şoseaua 
principală, luând-o pe străzi lăturalnice, evitând drumul drept 
prin oraş, unde ar fi fost cel mai probabil să-i aştepte trecerea 
un observator ostil. In capătul localităţii, reveni pe şosea şi-şi 
continuă drumul spre sud. 

Ceasul de bord era diferit de tipul folosit la maşini în 1979. În 
locul unui cadran circular cu limbi, acesta avea un şir de cifre şi 
litere verzi, luminoase, care-l făcea să se simtă ca în carlinga 
unui avion. O altă schimbare la care trebuia să se adapteze. 
05:09 a.m. Aveau să se ivească în curând zorii, îşi spuse, 
nerăbdător să ajungă cât mai departe posibil de Quentin înainte 
de a se lumina. 

Omul legat în scaunul de-alături începu să geamă. Drew îi 
aruncă o privire îngrijorată, încă nefiind pregătit pentru trezirea 
celuilalt. Apoi, motivul gemetelor deveni evident - garoul stătea 
pe picior de prea mult timp. Trebui să oprească la marginea 
drumului şi să desprindă cureaua, lăsând circulaţia prin picior să 
se restabilească. Sângele începu să curgă din rană, picurând pe 
jos. Furgonul era plin de un miros coclit, dulceag-bolnăvicios. 

Deschise geamul şi mai merse zece minute, privind prin 
parbrizul stropit de ploaie, după care opri din nou pentru a 
strânge la loc garoul şi porni iarăşi. Îi trecu prin minte că pe 
drumul acela existau tot atâtea şanse ca echipa să-l aştepte ca 
pe strada principală din Quentin, drept care, ca măsură 
suplimentară de prevedere, la următoarea intersecţie coti la 
stânga. Un drum mai îngust îl purtă prin câteva văi montane, 
şerpuind pe sub piscuri înceţoşate de furtună, când urcând, 
când coborând. 

Trecu prin câteva orășele, văzându-le cochetăria neo-engleză, 
cândva familiară, cu prospeţimea unor ochi parcă străini. O 
biserică albă cu turlă ascuţită îi trezi asociaţii de idei cu marii 
predicatori din New England, Cotton Mather, Edward Taylor, 
Jonathan Edwards, deşi aceştia, desigur, nu în Vermont îşi 
atinseseră măreţia. Edwards îi amintea de vestita predică 
„Păcătoşi în mâinile unui Dumnezeu mânios” şi descoperi că 
începuse să se roage cu glas tare. 


— Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm 
greşiţilor noştri, şi nu ne duce pre noi în ispită şi ne izbăveşte de 
cel viclean. 

Totuşi, nu iertarea era problema. Ci supraviețuirea. Ispăşirea. 
Ispita? Da. Şi cel viclean. 

În zori, drumul se intersecta cu altul şi, cotind la dreapta, îşi 
reluă drumul spre sud, mereu spre sud, către Boston şi Părintele 
Hafer. În timp ce furtuna se potolea, transformându-se în ceaţă, 
un indicator rutier îi spuse că drumul îl trecuse peste un râu, în 
New Hampshire. Era perfect. Oricum ajungea mai repede la 
Boston tăind-o prin partea de jos a statului New Hampshire. 

Acum, însă, intrând în oraşe, începu să întâlnească 
autovehicule rare, câte un om pe străzi, lumea deşteptându-se 
spre a se apuca de treburi. Trebuia să-şi facă târguielile înainte 
de-a reuşi să-l vadă prea mulţi martori. Deşi nu mai dormise din 
noaptea trecută, bombardamentul senzorial al revederii cu 
lumea îl ţinea complet treaz. Curând, soarele ajunse destul de 
sus pentru a risipi ceţurile rămase după furtună, iar Drew 
remarcă în faţă indicatorul unei zone de picnic. La ora aceea 
matinală - 08:14, spunea ceasul - locul n-avea să fie ocupat, şi 
trebuia să oprească din nou pentru a slăbi garoul rănitului. 

Locul de picnic era mic, dar atractiv. O fâşie de pădure deasă 
îl ascundea vederii de pe drum. Cinci mese stăteau risipite în 
mijlocul unui crâng de castani cu frunzele ruginii. O cărare 
pietruită cu alb ducea la un pod de buşteni îngust ce traversa un 
râu, spre un leagăn şi un balansoar. 

Drew opri lângă prima masă şi admiră apa sclipitoare - 
banală, neîndoielnic, pentru nişte ochi plictisiţi, însă lui i se 
părea senzaţională - după care se apucă de treabă. De astă 
dată, simţi la prizonier o schimbare. 

instinctele sale defensive îşi spuseră cuvântul. Ridică Mauser- 
ul, privind faţa rănitului. Pleoapele acestuia se deschiseră; nu 
complet, cam neliniştit, dar totuşi deschise. 

— Nici o mişcare, îl preveni Drew. Nu-s sigur cât de treaz eşti, 
dar în caz că te consideri norocos, află că aici suntem singuri. Te 
împuşc, dacă mă obligi. 

Avertismentul nu primi nici un răspuns. 

— Mă auzi? întrebă Drew. 

Nici un răspuns. 

— Înţelegi? 


Nici o replică. 

Exista doar un singur mod de a afla cât de ameţit era cu 
adevărat individul. Drew îşi legănă mâna liberă în dreptul feţei 
prizonierului, apoi îl atinse brusc cu degetul arătător pe vârful 
nasului. Era o tehnică preferată de arbitrii de box. Dacă un 
boxer era pe deplin conştient, ochii săi urmăreau automat 
mişcarea degetului. 

La fel se întâmplă şi acum. 

— Eşti treaz, ba bine că nu, observă Drew; cu cât vorbea mai 
mult, cu atât îşi găsea mai uşor cuvintele. Fii atent la ce-ţi spun. 
Trebuie să-ţi slăbesc cureaua de pe picior. E în interesul tău să 
nu-ncerci să mă loveşti în timp ce-o fac. Nu va trebui decât să-ţi 
dau un pumn în rană ca să te calmez. 

Prizonierul îl studie cu ochi duri. 

— Dă-i drumul. Desfă-o. 

Drew o lărgi. 

Prizonierul privi pe geam, spre mesele de picnic. 

— Unde suntem? Tot în Vermont? 

— În New Hampshire. 

— Aşa, îşi linse omul buzele uscate. 

— Ce este? 

— Dacă am ajuns tocmai în New Hampshire, cred că nu mă 
mai pot aştepta... 

— Să te găsească prietenii tăi? Nu, n-aş conta pe asta. 

Celălalt îşi privi piciorul. 

— Cât e de grav? 

— Glonţul a trecut drept prin el, ridică din umeri Drew. N-a 
atins osul. 

— Ăsta-i un motiv de recunoştinţă, nu? Am în spate o trusă de 
prim ajutor. Dacă nu ţi-e cu supărare. 

Drew se gândi un moment. 

— Sigur. De ce nu? 

Omul păru surprins. 

— Şi ţi-e sete datorită pierderii de sânge. Deschid o Coca din 
astea. Păcat că nu-s reci. 

Drew curăţă rana, o dezinfectă şi o bandajă. Şterse sângele 
închegat de pe fruntea omului, apoi îi aplecă spre buze o cutie 
de Coca-Cola. 

— Nu înghiţi prea mult dintr-o dată. N-am chef să ţi se facă 
rău. 


Omul clipi din ochi, incredul. 

Însetat, Drew îşi deschise şi lui o Cola. După şase ani în care 
nu băuse decât apă, lapte şi suc de fructe, băutura 
carbogazoasă era înecăcios de dulce. 

— Cât de rău te doare? 

— Am trecut eu prin altele şi mai rele. 

— Nu mă îndoiesc. 

— Dacă e nevoie, insistă indignat rănitul, crede-mă, pot 
suporta mai mult. 

— Desigur, dar chiar şi aşa... 

Drew deschise două mici plachete de aspirină din trusa 
medicală şi-i împinse celuilalt între buze patru comprimate. 

— De ce mă ajuţi? 

— Hai să zicem că-s un bun samaritean. 

— Mie-mi spui? Nu m-ai fi luat cu tine dacă nu voiai să mă 
interoghezi. Crezi că ai inventat vreo tehnică nouă? Te-aştepţi 
ca toată bunătatea asta să mă facă să cedez? 

Drew oftă. 

— O.K., dacă insişti, hai să trecem la subiect. Ceea ce crezi 
acum e că, atâta vreme cât am nevoie de informaţii, te voi ţine 
în viaţă. Deci, îţi cântăreşti viaţa în comparaţie cu chinurile la 
care te-aş supune ca să te fac să vorbeşti. In condiţiile astea, 
eşti pregătit să suferi la maximum. Sau poate plănuieşti să-mi 
spui cine ştie ce minciuni pe care crezi că aş fi destul de tâmpit 
ca să le înghit. Dar, din nou, poate că minciunile nu-s cea mai 
bună idee. În fond, dacă le-aş crede şi aş conchide că nu-mi mai 
foloseşti la nimic, aş putea să-ţi pun capăt zilelor. Mă urmăreşti 
până aici? 

Omul rămase tăcut. Drew desfăcu palmele. 

— Dacă aş avea chimicale - amytal de sodiu, eventual - te-aş 
putea face să-mi spui tot ce vreau. Dar, dacă ajungem la 
tortură, supraviețuirea ta depinde de cât îţi ţii gura. Deci, aici e 
problema. Nu intenţionez să te torturez şi n-am de gând nici să 
te omor. 

— Ce fel de...? 

— În ce mă priveşte, eşti angajat din afară. Nu-ţi făceai decât 
meseria. Omul care te-a angajat este răspunzător, nu tu. 

— Nu-nţeleg ce naiba... 

— În regulă, am să-ţi explic cât mai simplu. Când aţi atacat 
mănăstirea, ştiaţi cine eram? Vi s-a vorbit despre trecutul meu? 


— M-am prins, se încruntă celălalt. Toată povestea e o 
şmecherie ca să mă faci să-ţi spun cine... 

Drew clătină din cap. _ 

— Mi-am dat toată silinţa ca să-ţi explic. Atunci, ia-o aşa. In 
caz că n-ai dedus, nu sunt un simplu călugăr. Nu-s un amator. 
Orice fac cu tine, vreau să ştii că voi proceda profesional. Şi mă 
aştept şi din partea ta la acelaşi nivel. Fără panică, fără mişcări 
prosteşti, fără rasoleli. În regulă? 

Omul păru derutat. 

— De pildă, continuă Drew, am să-ţi strâng la loc garoul. Apoi, 
te voi acoperi cu sacul de dormit până la gât. Te vei preface că 
dormi. Mergem până găsim o staţie service. N-am să cobor. Voi 
vorbi din maşină cu mecanicul. Trebuie să cumpăr ceva de la el. 
lar tu te prefaci adormit. Altfel, dacă faci tărăboi, va trebui să te 
opresc, cu conştiinţa împăcată. 

— Şi în afară de asta? Ai spus că fără omor, fără tortură. 

— Ai cuvântul meu. 

— Dar tot mai crezi că mă poţi face să vorbesc? 

— Exact. 

— Pe-asta va trebui s-o văd. 

Drew zâmbi. 

În timp ce demara din zona de picnic, se simţi asaltat de 
zgomotul şi animația traficului intensificat. Maşinile păreau şi 
mai mici decât şi le amintea, moştenire a crizei de combustibili 
de la jumătatea anilor 70. Apoi însă îl depăşiră două rulote 
enorme, şi-şi aminti prezicerile din 1979 că vehiculele cu 
consum mare de carburant aveau să devină ceva de domeniul 
trecutului. 

Se părea că nu. Caravanele erau urmate de o maşină luxoasă, 
căreia nu-i recunoştea stilul şi marca (se terminase criza de 
benzină? Fusese elaborat un nou carburant, ieftin şi abundent?), 
apoi de o decapotabilă mare. Nu înţelegea - maşinile 
decapotabile ieşiseră din modă înainte de plecarea lui la 
mănăstire. 

Ce se întâmplase pentru a provoca această întorsătură? 

Ajunse la o serie de drive-ins! cu gustări. Oricât îl ofensau în 
anii 70, se deprinsese cu ele, familiaritatea făcându-le să-i 
devină invizibile. Acum însă, din perspectiva sa nouă, urâţenia 
lor îl copleşea. Un panou făcea reclamă la un sortiment special 


1! - Restaurante unde masa se serveşte direct în maşina parcată. 


numit taco pizza. Şi ce Dumnezeu erau Puii McNugget? 

Găsi o staţie service. Benzina costa un dolar douăzeci galonul, 
cu cincizeci de cenți mai scump decât preţul scandalos pe care 
şi-l amintea din 1979, şi totuşi drumul era plin de maşini. 

— Mă simt de parcă am aterizat de pe Marte. 

— Ce? întrebă omul de alături. 

Sau poate chiar era pe Marte. 

Drew parcă furgonul lângă pompele de benzină. 

— Închide ochii şi taci. Vine cineva. 

Cumpără de la tânărul mecanic un furtun de radiator, plătind 
cu bani din portofelul omului de pe colină. In timp ce revenea 
spre stradă, pe lângă pompe, aruncă furtunul în poala 
prizonierului: 

— Poftim. Ţi-am luat un cadou. 

In pofida centurilor de siguranţă care-l imobilizau, omul 
aproape sări de pe scaun. 

— Asta pentru ce naiba mai e? 

— De ce te agiţi? Nu-ţi plac surprizele? 

— Am întrebat, pentru ce e? 

— la ghici. 

— Se foloseşte ca să baţi pe cineva fără să laşi urme! 

Dar spuneai că n-ai să... 

— Exact. Fără bătăi. N-ai ghicit. Da’ mai încearcă. O să-ţi 
treacă timpul mai repede. 

— Şi nu cumva ne întoarcem pe unde-am venit? 

— La locul ăla de picnic. 

— Acum m-am prins. 

— Că ce? 

Omul se zbătu. 

— Doamne sfinte, eşti nebun! 

Drew îl privi lung. 

— Aş dori să nu iei numele Domnului în deşert. 


2 


Ajunseră la terenul de picnic pustiu. La adăpostul şirului de 
copaci, Drew trase duba cu spatele până ajunse aproape lipită 
de un castan. Opri motorul şi cobori, zâmbind. 

— Vin imediat, promise el, agitând vesel furtunul de radiator. 

Înfipse un capăt al furtunului în vârful ţevii de eşapament, 
deschise portiera din spate şi îndoi furtunul până ajunse cu 


celălalt capăt în furgon. Pornind iarăşi motorul, conduse maşina 
în marşarier astfel încât să fixeze furtunul cu portiera din spate. 
Lăsă motorul în funcţiune. Duba începu să se umple cu fum de 
eşapament, dens şi acru, albăstrui. 

Prizonierul deveni isteric. 

— Christoase, am avut dreptate! Asta eşti, un sonat 
nenorocit! 

— Mai agită-te tu mult, replică rece Drew, şi n-ai să-ţi mai poţi 
ţine respiraţia. 

Celălalt făcu ochii mari. Înconjurat de pâclă, începu să 
tuşească. 

Drew astupă crăpăturile din jurul portierei cu sacii de dormit. 
Se asigură că geamurile erau bine închise. Ca un ultim gând la 
despărţire, deschise radioul. 

— Cum ti-ar plăcea puţină muzică? 

Se aşteptase la ceva mai strident decât rock-ul heavy-metal. 
În schimb, auzi un crainic anunțând: 

— Linda Ronstadt şi Orchestra Nelson Riddle. 

Pe un fond instrumental bogat, tipic pentru înregistrările de la 
Capitoliu ale lui Frank Sinatra din anii '50, Ronstadt (ale cărei 
versiuni răguşite după When Will | Be Loved? şi Back in the U.S., 
Drew şi le amintea bine) începu să cânte un șlagăr din anii '40. 
Îşi simţi facultăţile mintale clătinându-se. 

Tusea prizonierului îl readuse brusc la normal. In dubă, fumul 
se îngroşase. 

— Nu pot respira, spuse omul. Nu... 

Drew închise portiera. Merse prin faţa furgonului, pe cărarea 
de pietre albe spre podul de lemn ce trecea râul, şi aruncă în 
apă câteva pietricele. Aerul avea un miros dulce şi răcoros. 

Cu aparentă nepăsare, aruncă o privire în urmă, spre furgon. 
Interiorul era ascuns de fum, dar putea totuşi să-l vadă pe rănit 
zvârcolindu-se pe scaunul din dreapta. Mai important, şi acesta 
îl vedea. Drew întinse braţele şi se rezemă de balustrada 
podului. Auzi urlete din dubă. 

Când acestea părură să scadă, Drew se desprinse brusc de 
parapet pentru a reveni agale pe poteca pietruită. Deschise 
portiera din dreptul volanului şi opri motorul. 

— Cum o duci? 

Chipul celuilalt se cam învineţise. Avea pleoapele închise pe 
trei sferturi. 


În timp ce briza ajuta gazele să iasă din dubă, Drew îl bătu 
uşurel pe obraji. 

— Să nu adormi pe mine. Nu pot suferi gândul că te plictisesc. 
Te-am întrebat cum o mai duci. 

Omul icni sec, venindu-i să vomite. 

— Ticălosule. 

— Chiar aşa de bine, mm? 

Celălalt tuşi din nou, horcăind, disperat, să-şi curețe plămânii. 

— Ticălosule, ţi-ai dat cuvântul. 

— In legătură cu ce? 

— Mi-ai promis. Fără omor, fără tortură. 

— Mă ţin de promisiune. Tu eşti vinovat dacă devine tortură. 
Asfixierea ar trebui să fie paşnică. La fel ca şi cum ai adormi. 
Relaxează-te şi lasă-te dus de curent. Uşurează-ţi situaţia. 

Omul ţiui din piept, cu ochii roşii, înlăcrimaţi. 

— Şi tu zici că asta nu-nseamnă să-ncerci să mă omori? 

Drew se arătă insultat. 

— Am vorbit serios. N-am nici cea mai vagă intenţie să te las 
să mori. 

Prizonierul îl privi printre pleoape. 

— Atunci? 

— Am de pus câteva întrebări. Dacă nu răspunzi, îţi mai dau o 
doză de gaze. Şi încă una, dacă mă sileşti. Până la urmă, 
monoxidul îşi va face efectul. Numai tu poţi judeca în ce măsură, 
deşi există oricând riscul ca minţile să-ţi slăbească prea mult 
pentru a-ţi da seama când nu mai e cazul să stai liniştit. 

— Crezi că mă tem de moarte? 

— Îţi mai spun o dată, nu despre moarte e vorba. Vei 
supravieţui. 

— Atunci de ce naiba aş mai vorbi? 

— Fiindcă te aşteaptă ceva mai rău decât moartea. Viitorul 


tău, dacă nu vorbeşti, - îşi scarpină Drew ţepii bărbii - e 
vătămarea cerebrală. Permanentă. 
Celălalt păli. 


— Vei fi o legumă. 

— Ar fi trebuit să-mi spună. 

— Să-ţi spună ce? 

— Cât de priceput eşti. Din clipa când m-am trezit, un 
moment n-ai încetat să-mi suceşti minţile. Ai jucat o juma’ de 
duzină de personalităţi. M-ai ţinut pe muche de cuţit tot timpul. 


Nebun? Pe dracu', eşti cât se poate de întreg la minte. 
Drew porni din nou motorul şi închise portiera. 


3 


Peste încă două şedinţe, omul începu să răspundă la întrebări. 
Dură un timp. De-acum, devenise semicoerent, iar declaraţiile îi 
erau adesea bălmăjite. Drew însă, deşi se silea să aibă răbdare, 
avea încredere că spunea adevărul, căci monoxidul de carbon îl 
ameţea atât de tare încât îi distrugea inhibiţiile, în acest sens 
asemănându-se oarecum cu amytalul de sodiu. Două ore mai 
târziu, Drew aflase cam maximum din cât bănuia că era posibil. 

Dar nu era încurajat. Operaţiunea fusese cumpărată într-un 
stil la fel de profesionist pe cât fusese îndeplinită. Din motive 
evidente, regula cerea ca solicitantul să nu se implice direct nici 
un moment. Dacă se întâmpla ceva neprevăzut, dacă un 
membru al echipei era capturat sau se hotăra să-şi şantajeze 
clientul, nu exista nici o pistă directă până la cel ce achitase 
nota. În schimb, clientul lua legătura cu un broker, care contacta 
un  sub-broker, acesta angajând  meseriaşii necesari şi 
asigurându-se că se rezolva treaba. Cu excepţia echipei propriu- 
zise, nici unii dintre factori nu se vedeau între ei la faţă. 
Aranjamentele între client, broker şi sub-broker se efectuau prin 
intermediari, folosind telefoane neutre. Nu se comunica nimic pe 
hârtie. Taxele erau transferate, în conturi bancare anonime din 
Elveţia sau Bahamas. 

Din câte putea determina Drew pe baza declaraţiilor 
prizonierului său, în cazul de faţă se folosise aceeaşi procedură. 
Omul îl convinse că fusese angajat de aşa-zisul său agent, 
căruia nu-i aflase niciodată numele. 

Agentul ştia unde să-şi găsească profesioniştii, deşi aceştia nu 
ştiau unde să dea de el şi, desigur, agentul nu le spusese cine 
plătea acţiunea sau de ce. O misiune era o misiune. In acest 
caz, bizară, desigur. Oricum, avansul fusese generos. 

Drew trebuise să-l trezească frecvent din toropeală, folosind 
săruri mirositoare din trusa medicală. Acum îl lăsă să adoarmă, 
asigurându-se că avea aer curat. 

Medita, descurajat. Nădăjduise cu disperare să afle uşor 
răspunsurile, dar Dumnezeu hotărâse altfel. Calvarul avea să se 
prelungească. Incă o penitenţă. 

În regulă, încercase, dar, în acest caz, dăduse greş. Totuşi, 


eşecul nu era din vina lui; dacă n-ar fi încercat, ar fi fost un 
neghiob. Însă, stătuse prea mult pe loc. Trebuia să pornească. 
Spre Boston. La relaţia lui, părintele Hafer. Trebuia să-i spună 
sponsorului său ce se întâmplase. Să prevină Biserica şi să i se 
acorde sanctuar. 

Scoase furtunul din ţeava de eşapament, luă sacii de dormit 
din portiera de la spate şi o închise. 

În timp ce omul dormea un somn bolnăvicios, Drew scoase 
duba de pe terenul de picnic şi-şi continuă drumul prin New 
Hampshire, acum spre sud-est, către Massachusetts. 


4 


Soarele asfinţea când ajunse la Boston. Luă portofelul 
prizonierului, apoi părăsi furgonul şi pe ocupantul său fără 
cunoştinţă pe platforma superioară, aproape goală, a unei 
rampe de parcare din aeroportul Logan. În fond, trebuia să facă 
ceva cu prizonierul, şi-şi dăduse cuvântul. Dar asta nu însemna 
că nu-i putea pricinui greutăţi. Inserarea făcuse loc nopţii când 
Drew găsi un telefon public, lângă o staţie de autobuz din faţa 
aeroportului. Chemă paza, spunând unde era parcată duba 
(avusese grijă să-şi şteargă amprentele) şi ce aveau să 
găsească înăuntru. 

— Este un terorist. Vă spun eu, este o situaţie anormală, 
smintită, perversă. Ajunge să-l întrebaţi. Are toate armele alea şi 
- auziţi, s-a lăudat cum plănuia să deturneze un avion deasupra 
oceanului, să-l pună să zboare în Florida şi să se prăbuşească 
peste Disneyworld. Deci, ce puteam face? Puneţi-vă doar în 
locul meu. A trebuit să-l împuşc. 

Închise. Zâmbind în sinea sa, se duse la un autobuz spre 
centru, îi plăti şoferului biletul şi se aşeză pe un scaun din fund. 
Ceilalţi pasageri îi priveau nemulţumiţi ţepii bărbii şi hainele 
murdare. Aveau să-l ţină minte, îşi spuse, gândindu-se şi la 
activităţile ce se desfăşurau pe aeroport. 

Echipamentele de securitate ale aeroportului erau suficient de 
sofisticate pentru a localiza până şi apelul lui de douăzeci de 
secunde, întrucât un dispozitiv de blocare menținea contactul ca 
şi cum nici n-ar fi închis telefonul. De-acum, o echipă a 
securităţii găsise duba, iar o alta se repezea spre telefonul 
public din faţa aeroportului. Aveau să-i chestioneze pe oamenii 
din apropiere. Existau toate şansele ca vreun om să-şi 


amintească de individul răvăşit, cu înfăţişare de vagabond, 
îmbrăcat în blugi şi vestă matlasată, ieşind din cabină - şi poate 
chiar să fi reţinut că omul cel neras se urcase într-un autobuz. 
Lăsa urme. Dacă intenţiona să dispară, trebuia să coboare din 
autobuz şi să ia măsuri cu privire la înfăţişarea lui, să şi-o 
schimbe, s-o amelioreze. Cât mai curând. Abia după aceea se 
putea duce la părintele Hafer. 

Privi prin fereastra din spate, spre traficul de noapte al 
oraşului Boston. Nu goneau în urma lui farurile nici unei maşini 
care să-l urmărească. Cel puţin, nu încă. Dar cât timp...? 

Magazinele erau închise; trebuia să aştepte până dimineaţă 
pentru a face rost de nişte haine nebătătoare la ochi. Şi până 
atunci? Analizându-şi posibilităţile, respinse ideea unui hotel, fie 
şi a unuia sordid. Nu aşa cum arăta acum. Toţi recepţionerii de 
hotel aveau memorie bună. În acest moment, avea nevoie de 
camuflaj. 

Se amuză imaginându-şi întrebările la care trebuia să 
răspundă prizonierul său când îl găseau ofiţerii de la pază. Ce fel 
de istorie avea să inventeze pentru a explica furgonul blindat, 
armele, echipamentul radio? Indiferent de poveste, îşi spuse 
Drew, singurul lucru la care n-avea să îndrăznească a se referi 
era mănăstirea. 

Îşi aminti înviorarea pe care o simţise când vorbea cu 
prizonierul, când îşi ţinea discursul către securitatea 
aeroportului. După şase ani de tăcere relativă, vorbirea îl făcuse 
să se simtă straniu de bine. Starea de spirit i se schimbă brusc 
când se întrebă de ce se ostenise să-şi lase prizonierul în 
maşină. 

„Mă rog, nu prea puteam să-l iau cu mine. 

Nu, sigur că nu. Dar... 

Am avut de ales. 

Da, dar n-ai profitat. 

Pe vremuri... 

Adevărat. Când luptai pe viaţă şi pe moarte în vârful colinei, 
ţi-ai ucis adversarul. (Mea culpa.) Aici însă ai avut de ales.” 

Implicaţia îl lovi dintr-o dată. Pe vremuri, nu l-ar fi lăsat pe 
acel om să trăiască. 

5 


În ciuda schimbărilor din lume petrecute în lipsa lui, cel puţin 


un aspect rămânea acelaşi. Sau, poate, şi acesta se înrăutăţise. 
Zona de luptă din Boston. 

După ce cobori din autobuz, se îndreptă spre centrul oraşului, 
mergând prin întunericul cu halouri de felinare, în lungul 
străzilor orientate după unghiuri bizare (moştenire a haoticului 
secol al XVII-lea, coşmarul oricărui planificator edilitar), trecând 
pe lângă construcţii de sticlă şi crom, vecine cu faţade istorice 
din cărămizi şi scânduri, având neîndoielnic interioarele 
dezgolite şi zugrăvite proaspăt, pline cu plante agăţătoare şi 
covoare orientale. 

Dar, aventurându-se şi mai adânc în labirintul oraşului, 
clădirile deveniră apăsătoare. Mândria ceda locul neglijării. 
Ajunsese în jungla fiarelor de pradă. A hienelor. Zona de luptă. 

Prostituate, la câte zece metri între ele, se înşirau pe ambele 
părţi ale străzii. În pofida nopţii reci de octombrie, unele purtau 
fuste strâmte, adesea de piele, scurte până deasupra 
genunchilor, sau rochii lungi despicate, care dezgoleau pielea 
până la fesă. 

În timp ce Drew trecea pe lângă ele, îl priveau lung. 

— Hei, dulcişor. 

— Cum ti-ar plăcea o răsturnică, iubiţel? 

Drew le studia la fel cum îl studiau şi ele, cercetându-le feţele, 
căutând o vagă sugestie că femeia cutare sau cutare ar fi putut 
să-i fie de folos. 

O maşină galben-ţipătoare frână scrâşnind lângă el. Drew se 
răsuci, în gardă, apucând patul Mauser-ului de sub vesta 
vătuită. Clipi din ochi, surprins, când o femeie aşezată lângă 
şofer îşi expuse sânii, având sfârcurile încercuite cu ruj, şi ridică 
întrebătoare sprâncenele. 

Drew simţi furnicături nefamiliare sub pântec. Scutură aprig 
din cap. Femeia râse. Şi se întoarse spre bărbatul de lângă ea, 
care duse la gură o cutie de bere şi apăsă pe accelerator, 
demarând cu un vuiet. : 

Se strădui să-şi înfrâneze învârtoşarea perversă. In mănăstire, 
impulsul sexual îi dispăruse fără efort; acum, după câteva ore 
de la întoarcerea în lume, îi revenise şi el. Se sili să-şi continue 
mersul, căutând, dar în memorie i se ivea vie faţa Arlenei. 

O negresă tânără îi atrase atenţia. Avea părul negru şi des 
tuns scurt, băieţeşte. Sânii îi stăteau umflaţi sub o bluză groasă 
Celtics; pe deasupra, purta o manta de plastic, descheiată. Ceea 


ce-l atrase însă era faptul că trăgea încontinuu, amărâtă, de 
ceva ce părea a fi o ruptură pe gamba ciorapului cu chilot. 
Gestul îi trezea simpatia. 

Când se apropie, ochii negresei scânteiară. Se îndreptă de 
spinare, repezindu-şi sânii înainte. 

— Ai un loc? întrebă Drew. 

— Pentru ce? 

— Trebuie să aibă pat. 

— Pentru ce? 

Drew se încruntă. Nu-i venea să creadă că se înşelase în 
privinţa ei. 

— Fii concret, adăugă femeia. Ce-mi ceri? 

Inţelese. 

— O cursă? Te temi să nu fiu sticlete? 

Negresa clipi din pleoapele cu gene lungi. 

— Ei, de ce-ar vrea un copoi să mă bată la cap? 

— A trecut atâta timp, încât am uitat. Ar trebui să te întreb 
cât ceri. Dacă eu-s ăla care pomeneşte de bani, nu poţi fi taxat 
pentru solicitare. 

— Cât, şi pentru ce? 

— Ca să stau peste noapte. 

— Şi ce vrei să faci peste noapte? 

N-ar fi crezut adevărul, îşi dădu el seama, aşa că-i făcu o 
propunere. 

— Aha, se destinse negresa. Atâta tot? Un moment mi s-a 
părut că arătai a de-ăla sucit. Tot ce pot spune e că ai o părere 
foarte bună despre tine dacă-ţi închipui că poţi face asta toată 
noaptea. Cincizeci de marafeţi. 

Chiar şi cu şase ani în urmă, preţul ar fi fost ieftin. 

— Pentru toată noaptea? 

— Scumpi, ia-le pe rând. Poate. Vedem noi. 

Îl bătu uşurel pe obrazul tepos. 

— Da’ va trebui să facem ceva cu glaspapiru'. 

— Intră şi asta. 

În ochi îi reveni sclipirea. 

— la-te după mine. 


6 


Îl conduse cu două străzi mai încolo, la un bloc dărăpănat, cu 
cărămizile înnegrite şi ferestrele pline de praf. Treptele de 


ciment de la intrare erau pătate cu găinaţi de păsări. 

La uşă, se opri. 

— Ei, dragoste, ce trebuie să ştii e că prietenul meu locuieşte 
în apartamentul vecin. Aşa că, în caz că-ţi plac figurile nasoale... 

— O să ne facă o vizită, împreună cu doi amici înarmaţi cu 
bâte de baseball. 

— Asta e. Ştiam eu c-ai să înţelegi. 

Intrară într-un vestibul mucegăit şi urcară două tronsoane de 
scări scârţâitoare, cu balustrada şubredă. Negresa descuie uşa 
unui mic apartament şi întinse braţul într-un gest de bun-venit. 

— Acasă eşti acolo unde ti-e inima. Bârlogul inegalităţii. 

Remarcând sarcasmul, Drew îşi dădu deodată seama că era 
chiar inteligentă. 

— Ai urmat colegiul? 

— Mda, şcoala castanelor la cap. Da' dacă despre dragoste 
vrei să-nveţi, ţi-arăt în noaptea asta. 

Rânji şi închise uşa. Camera era mică, dar ordonată şi 
atrăgătoare.. 

— Observi că n-am încuiat, pentru cazul că amicul meu va 
trebui să ne facă o vizită. În dulăpiorul ăla e pileală. Scotch, 
whisky, bourbon. În frigider, bere. Toate costă în plus. Am chiar 
şi unde să trimit după sandvişuri, da’ şi alea costă. 

— Pe bune, replică Drew. Pileală, nu. Dar mor de foame. 
Orice, fără carne. Tartine cu roşii şi salată. Trei, nu, pune patru. 
Lapte. 

Scrută odaia, cu stomacul chiorăindu-i; în timp ce, femeia 
comanda mâncarea prin telefon. Un mic televizor Zenith, un 
stereo Sony, o canapea, un scaun directorial. 

— Acolo-i dormitorul? întrebă el, arătând spre o uşă. 

— Ce, te crezi la Ritz? râse femeia. Aia-i debaraua. Dincolo 
este buda. Scuză expresia. Canapeaua-i patul. Ridică pernele şi 
trage găinăria aia afară. 

Se supuse. Auzi imediat foşnetul hainelor în spatele lui. Se 
răsuci, alarmat. Prea târziu; cu o eficienţă îndelung exersată, 
negresa lepădase impermeabilul de plastic, îşi scosese bluza 
Celtics, iar acum îşi dădea jos fusta de piele. 

Drew ridică o mână. 

— Nu. Ce-am spus că voiam... Am minţit. 

Femeia încremeni într-o poziţie adunată, incomodă, cu fusta 
la genunchi, într-un dres prin care i se vedea părul pubian 


negru. Ochii îi scăpărară. Aplecată cum era, sânii îi atârnau, 
făcând-o să arate vulnerabilă. 

— Ce? se ridică ea, furioasă. Ce? 

Pe pielea ciocolatie a sânilor şi şoldurilor avea vergeturi 
albicioase, semn că născuse un copil la viaţa ei. 

— Nu la asta mă gândeam. Am vrut să-ţi explic în stradă, dar 
n-am crezut c-ai să... 

— Auzi, eu ţi-am spus. Orice nasoală, cea mai mică suceală, 
şi... 
Ridică pumnul să bată în perete. 

— Nu! Stai! 

Drew ridică braţele. Ştia că pereţii erau atât de subţiri încât 
strigătele ar fi avut un efect la fel de dezastruos ca loviturile ei. 
Se strădui să vorbească liniştit: 

— Te rog, nu-l chema. Uite, nu m-apropii. Stau la distanţă. N- 
ai de ce te teme. 

— Ce naiba? 

— Vreau exact ceea ce ţi-am spus pe stradă. Vreau să stau 
peste noapte. Atâta tot. Să fac o baie. Să-ţi folosesc aparatul de 
ras şi să mă fac prezentabil. Şi să mă culc. Şi să dorm. 

Sprâncenele femeii se arcuiră. 

— Le ai pe-astea cu băile? Trebuie să te spăl eu, asta e? 

— Deloc. 

Deşi încerca să nu-i privească părul pubian, trupul îl trăda. În 
fond, nu mai văzuse o femeie, necum una goală, din 1979, şi nu 
putea să nu se simtă atras de ea. Dar trebuia să reziste şi se 
strădui să-şi concentreze atenţia spre chipul ei întunecat şi 
băieţesc, ignorându-i sânii. 

— Te rog, aş vrea să pui ceva pe tine. 

— Ei, acum, chiar că eşti sucit, comentă ea, nemaifiind însă 
furioasă. Vrei să zici - şi poză sugestiv, cu ochii amuzaţi, 
arcuindu-şi un şold - că nu-ţi place ce vezi? 

— Dacă te-ajută să înţelegi, sunt... sau aproape am fost... 
preot. 

Femeia îngustă ochii. 

— Ei, şi? O prietenă de-a mea, lucrează doi popi pe 
săptămână. Cred în posibilităţile egale. Nu fac discriminări. 

Drew râse. 

— Ei, asta era. Te-ai dezobişnuit, hmm? 

— Serios, cât ceri pe-o noapte? Dar fără sex. 


— Vorbeşti serios? Dădu din cap. 

— Va trebui să plec? 

La asta, clătină din cap. 

— De fapt, aş prefera să rămâi. 

— Zău că eşti aiurea, murmură ea, calculând. O.K., atuncea, 
două sute de parai. 

Mişcarea furişă a ochilor sugera că se aştepta ca Drew să se 
tocmească. 

— Cam atâta am la mine. 

Scoase portofelul pe care i-l luase omului de pe colină şi pe 
cel al prizonierului din furgon, aruncând banii pe patul desfăcut. 

— De hoteluri n-ai auzit niciodată? 

Drew arătă spre hainele sale murdare. 

— Aşa? M-ar fi ţinut minte. 

— Şi nu vrei să te ţină minte? 

— Hai să zicem că sunt pudic. 

Zâmbetul femeii fu înlocuit de o expresie serioasă, evaluându- 
l. 

— Şi, dragoste, mai eşti şi mişto. O.K., acum te-am citit. N-ai 
de ce te teme. Aici eşti în siguranţă. Fă-ţi baia. 

— Dar dacă ţie ţi-e totuna... 

Negresa deschise debaraua, scoțând un halat. 

— M-aş simţi mai bine dacă... 

Se întoarse spre el, îmbrăcându-se. 

— Ai veni acolo cu mine. 

— Aşa? 

— Mda. Vreau să-ţi pun câteva întrebări. 


7 

Şi voia să n-o scape din ochi. 

În baie, îşi scoase vesta jegoasă. Negresa se aşeză pe un 
scaun, în colţ, şi-şi aprinse un joint. 

— Sigur nu vrei şi tu un fum? îl întrebă. 

— E contra religiei mele. 

— Ce, să te relaxezi? 

— Să-mi amorţesc simţurile. 

Femeia chicoti. 

— N-ar fi cazul. 

Apa fierbinte şiroia din robinet în cadă, emanând aburi care 


1 - „Chiştoc”; ţigară de marijuana. 


acopereau oglinda de deasupra lavaboului. 

Drew îşi puse hainele pe raftul din spatele lui, strecurându-şi 
discret Mauser-ul sub vesta matlasată. Nu-i fusese greu să se 
dezbrace în faţa ei. Ruşinea fizică nu se numărase niciodată 
printre - cum era cuvântul argotic de pe vremuri - apucăturile 
lui. 

— Nu-i rău, murmură ea, studiindu-i fizicul, după care inhala 
adânc şi ţinu fumul în piept. Cam supt la şolduri. 

Arătă cu chiştocul. 

— Cam slăbănog la cur. Dacă eu aş avea posteriorul tău, ar 
trebui să trăiesc din ajutoare. Totuşi, nu-i rău. 

Drew râse. 

— Datorez totul regimului şi gimnasticii. 

— Gimnastică? Pe naiba, arăţi ca unul din ăia care fug. 

Lui Drew i se înfierbântă pieptul; fusese un alergător pasionat. 

— Mda, zâmbi el. Jim Fixx, Bill Rodgers. 

— Doamne, sper că nu. Fixx a murit. 

Drew simţi un şoc. 

— Glumeşti. 

Femeia trase din ţigară şi clătină capul. 

— Nnţ. S-a dus fericit. A murit în timp ce fugea. ÎI privi. 

— Unde-ai fost? Dacă te pricepeai la astea, ai fi ştiut că Fixx e 
mort. Avea o boală de inimă ereditară. Toate alergăturile alea, 
şi... 

Drew încerca să-şi revină de pe urma şocului. 

— Cred că nu există nici o garanţie. 

Se întoarse să intre în cadă. 

Brusc, negresa se aplecă spre el. 

— Căca-m-aş! 

Se răsuci înapoi, gata să înhaţe pistolul de sub vraful de 
haine. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Ce s-a-ntâmplat? Sfinte Christoase, spatele tău! Ce-ai păţit? 

— Vorbeşte încet. 

— lartă-mă, am uitat. Amicul. 

— Ce-i cu spatele meu? 

— Cicatricele. 

— Ce? 

— Arată de parcă te-ar fi biciuit careva. 

Pe Drew îl luă cu frig. Nu-şi dăduse niciodată seama. 


Anii de penitenţă pe care şi-o impusese. Flagelările cu funia 
pe spinare. 

— Mda, am fost în Nam. Torturat. 

— Trebuie să fi fost îngrozitor. 

— Nu-mi place să vorbesc despre asta. Nu vreau să mă mai 
gândesc. 

Rămânând cu spatele întors astfel încât să nu i-l vadă, intră în 
apă. Închise robinetul şi se cufundă încet, simțind apa ridicându- 
se peste şolduri, peste talie, căldura relaxându-i muşchii 
îndureraţi. Nu mai făcuse o baie fierbinte de când intrase în 
mănăstire, iar voluptatea uitată îl făcea să se simtă vag vinovat. 
Inhala mirosul de liliac al săpunului. Ca şi cum n-ar mai fi văzut 
niciodată aşa ceva, studie. Săpunul enorm pe care i-l dăduse ca 
să se spele, apoi îl înmuie în apă şi-şi stoarse spuma peste cap. 

Negresa mai trăsese o dată din chiştoc, iar acum expira fumul 
pe care-l ţinuse în plămâni mult. 

— Ei, m-am înşelat. În legătură cu pudoarea ta. 

— Nu e decât un trup. 

— Mda, am învăţat şi eu asta, de-o bună bucată de vreme. 
Şamponul e pe raftul de plastic de lângă capul tău. Şi să mai 
vorbeşti de murdărie. Uită-te la apă. O să trebuiască să goleşti 
cada şi s-o iei de la-nceput. Ce-ai făcut, te-ai tăvălit prin noroi? 

Ironia situaţiei îl amuză. 

— Nici nu ştii câtă dreptate ai. 

Işi scarpină barba. 

— Suntem amândoi de acord că trebuie să mă rad. 

— Lama e lângă şampon, pe raft. 

Nu avea cremă de bărbierit, iar Drew trebui să folosească 
săpunul. 

— Sunt sigur că ţi se va părea ciudat, spuse el. Dar cine e 
preşedinte? 

Femeia se înecă, aproape, cu fumul pe care-l inhala. 

— Faci mişto de mine. 

— AŞ vrea eu. 

— Dar e a doua oară că... Când am pomenit de Fixx. Nu te uiţi 
la televizor, nu citeşti ziarele? 

— Acolo unde am fost eu, nu. 

— Până şi în puşcărie au televizoare şi presă. 

— Atunci, asta ar trebui să-ţi spună ceva. 

— N-ai fost la închisoare? Dar aveam impresia... 


— Crede şi nu întreba. Cu cât îţi spun mai puţin... 

— Cu atât îmi va fi mai bine. De acord, susţii că eşti preot. 

— Aproape. De fapt, ceea ce se numeşte frate. 

— Dacă o ţii aşa, mă voi preface că te cred c-ai fost într-o 
mănăstire. Reagan e preşedinte. 

Surprins, Drew se opri un moment din bărbierit. 

— Deci, Carter n-a fost reales. 

— Nu, după cum i-a lăsat pe iranieni să ne facă de râs. 

— Pe iranieni? 

— Criza ostaticilor. Nu ştii nimic? 

— Cred că devine evident. Spune-mi. 

Incepu ora de curs, iar subiectul îl deznădăjdui. Află despre 
atacul iranian asupra ambasadei americane din Teheran, în 
1979. Află că în 1980 sovieticii, susţinând că îi neliniştea 
violenţa din Iran, invadaseră Afghanistanul pentru a transforma 
ţara într-un tampon de protecţie. Ambele crize, îşi dădu el 
seama cu un fior, se întâmplaseră din cauza lui, datorită unui 
lucru pe care-l făcuse - sau, mai degrabă, nu-/ făcuse. Valuri. 
Cauze şi consecinţe. Dacă şi-ar fi îndeplinit ultima misiune, dacă 
l-ar fi omorât pe omul pe care-i ordonase reţeaua să-l asasineze, 
probabil că succesiunea de evenimente nici n-ar fi început. În 
schimb, el intrase în mănăstire, iar ţinta lui cucerise puterea în 
Iran. 

„Am greşit?” se întrebă Drew. „Câţi oameni au suferit din 
cauza mea? Dar cum poate fi greşită decizia de a nu ucide?” 

Femeia continuă. Datorită Afghanistanului, preşedintele 
Carter refuzase să le permită atleţilor americani participarea la 
Olimpiada din 1980 de la Moscova. Sovieticii, la rândul lor, 
refuzaseră să-şi trimită sportivii la Jocurile Olimpice din 1984, la 
Los Angeles. 

— Ruşii au declarat că nu vin la Olimpiadă fiindcă se tem de 
terorişti, spuse negresa. Dar ştie toată lumea că nu făceau 
decât să ne-o plătească pentru ceea ce făcuse Carter. 

Terorişti. In sinea lui, Drew gemu. Sperase să nu mai audă 
niciodată acest cuvânt. 

Dar mai urmau şi altele, multe altele. În timp ce femeia fuma 
un nou chiştoc, făcând asociaţii libere despre evenimentele 
importante ale ultimilor şase ani, greaţa din sufletul lui se 
înrăutăţi. Află că nu lipsise mult ca Reagan să fie asasinat de un 
maniac îndrăgostit care dorea să atragă atenţia unei 


adolescente vedetă de cinema! care tocmai începuse cursurile 
la Yale. Papa fusese rănit în timpul unei procesiuni din Piaţa San 
Pietro, de către un fanatic religios turc? presupus a lucra pentru 
poliţia secretă bulgară. Un avion de linie sud-coreean, plin cu 
pasageri, printre care şi câţiva americani, pătrunsese în spaţiul 
aerian sovietic şi fusese doborât, fără a rămâne nici un 
supravieţuitor, dar nu se luase nici o măsură concretă. 

— De ce? întrebă el indignat. Cum se poate să-i lăsăm să-şi 
bată joc de noi? 

Nu se putea îndura să-i spună că în asemenea probleme nimic 
nu era ceea ce părea a fi, că avioanele comerciale de linie nu se 
rătăceau întâmplător în spaţii aeriene ostile. 

Fondul chestiunii era clar. Aceste dezastre, negresei i se 
păreau banale, dar asupra lui, după şase ani de pace în 
mănăstire, efectul listei era catastrofal. Incercă să evite 
concluzia că inacceptabilul devenise firesc, că lumea îşi ieşise 
din minţi. 

— Dezarmarea? întrebă el. 

— Ce-i aia? 

— Discuţiile despre armament. Tratatele nucleare. 

— A, tot încearcă. Dar ştii ce declară nişte căcănari (ei cică-şi 
zic experţi)? Că putem efectiv să învingem, să supraviețuim 
unui război nuclear. Zic că e prezis în Biblie. Că creştinii îi vor 
învinge pe comunişti. 

Drew gemu. 

— Nu-mi mai spune. 

Se ridică, şiroind de apă, pregătindu-se să iasă din cadă. 

Negresa îi aruncă un prosop. 

— Mai bine acoperă-te, dragoste. Altfel - ridică ea o 
sprinceană - nu se ştie niciodată, s-ar putea să-mi trezeşti 
interesul. 

Alesese bine, hotărî Drew. Era potrivită pentru el; îl făcea să 
râdă. Îşi înfăşură prosopul pe talie, apoi aruncă o privire spre 
haine. 

— Cred că n-ar strica să le spăl. 

— Aş putea să fac ceva pentru cât mi-ai plătit. Lasă-mă să te- 
ajut. 

Nu reuşi s-o oprească la timp. Cu o expresie dezgustată, 


1 - Brooke Shields 
? - Ali Ben Acqa 


femeia luă hainele murdare. Şi se holbă la Mauser-u/ de sub ele. 

Rămase neclintită. 

— Eşti plin de surprize. 

Drew o privi pătrunzător. 

— Deci, în situaţia asta ce facem? 

— Zbier. Şi vine prietenul meu fuga. 

— Sper că nu. 

Negresa Îi studie ochii. 

Nu voia să-i facă nici un rău. Cum ar fi procedat dacă începea 
să urle? 

— Bine, nu ţip. 

Drew expiră. 

— Jumate din oamenii pe care-i cunosc poartă pistol, dar nu-şi 
supraveghează manierele aşa ca tine. Asta ţi-o garantez. Zău că 
poţi distra interesant o fată pentru două sute de dolari. 

Continuând să ţină hainele în mână, strâmbă din nas. 

— Da’ cu pacheţelul ăsta din buzunarul vestei ce e? Miroase 
cam stricat. 

— i-am spus, mai bine nu întreba. 

Drew luă vesta şi o puse pe raft. Apoi goli cada şi-şi spălă 
ciorapii, lenjeria, blugii şi cămaşa de lână, în apă proaspătă. li 
ceru o pungă de plastic şi, în timp ce femeia telefona să afle de 
ce dura aşa de mult până le era trimisă mâncarea, băgă 
înăuntru leşul umflat al lui Stuart Little şi legă etanş gura pungii. 
Apoi, puse punga şi Mauser-ul sub un prosop, împreună cu 
fotografiile pe care le adusese cu el de la mănăstire, şi în sfârşit 
spălă şi vesta. 

Mai târziu, când negresa îi dădu să pună pe el un halat de 
catifea reiată, maro, aşteptă un moment când nu se uita şi mută 
în buzunarele acestuia şoarecele, fotografiile şi pistolul. Femeia 
observă umflăturile, dar de acum se învățase. 

— Ştiu, spuse ea. Să nu întreb. 


8 


Bătaia în uşă îl alarmă. Apucând pistolul în buzunarul 
halatului, trecu în unghiul mort al uşii, iar negresa-întrebă: 

— Cine e? 

— Semipreparatele lui Speedy. Gina, Al sunt. 

Dădu din cap spre Drew şi deschise doar atât cât să 
plătească, din banii primiţi de la el, şi să ia mâncarea. Închise 


uşa. 

— Gina? Aşa te cheamă? 

— Oarecum. Maică-mea m-a botezat Regina. A trebuit să mi-l 
prescurtez. În meseria mea, n-am nevoie de bancuri cum c-aş fi 
o regină. 

Drew rânji. 

— Dacă nu te superi, Gina, am putea să încuiem uşa? 

— Prietenul meu vrea să poată intra aici repede dacă e 
nevoie. 

— Dar ştim amândoi că nu va avea de ce. 

ÎI cercetă. 

— Nu-s sigură de ce-mi asum atâtea riscuri cu tine. 

Făcu însă cum îi ceruse şi, imediat, Drew se simţi mai destins. 
Înfometat, se aşeză la masă şi-şi mâncă repede tartinele. Pâinea 
era veche, iar roşiile şi salata fleşcăite, dar, după dieta recentă 
cu alune, ciocolată şi fructe deshidratate, nu-i păsa. Până şi 
laptele călâu avea un gust delicios. 

Mâncarea îl lovi imediat, zahărul făcându-l să simtă oboseala. 
Nu dormise de treizeci şi şase de ore. Işi simţea ochii numai 
carne vie după efortul de-a fi condus toată ziua. Privi spre pat. 

— Detest s-o fac, dar trebuie să-ţi mai cer o favoare. 

Gina înmuie un cartof prăjit în ketchup. 

— Până acum, nu te-am refuzat. 

— Aş vrea să mă culc. 

— Şi? întrebă ea, muşcând din cartof şi lingându-şi o picătură 
de sos de pe buză. Culcă-te. 

— Dar vreau să vii şi tu. 

— Cum? fulgerară ochii negresei. Aş prefera să te hotărăşti. 
Mai întâi faci mare caz că noaptea asta mă scuteşti, iar acum... 

— Lângă mine, în pat. Atâta tot. Altceva, nimic. 

— Doar să mă culc acolo? se încruntă ea. Haide. Trebuie să 
vrei să fac ceva. 

— Să dormi. La fel ca mine. 

Părea nedumerită. 

Nu era sigur cum să-i explice că n-ar fi putut dormi fără să 
ştie unde se afla ea şi ce făcea. Dacă-i spunea adevărul - că nu-i 
putea încredința viaţa lui în timp ce dormea - putea să nu mai 
coopereze. Se frământă, prefăcându-se jenat. 

— E greu să... înţelegi... Hai să zicem aşa. Am... Gina bătea în 
masă cu unghiile ei lungi. 


— ... nevoie să ţin pe cineva în braţe. 

Faţa rigidă i se relaxa. 

— Asta probabil că-i cel mai trist lucru pe care l-am... 

Îl luă de mână. 

Drew merse împreună cu ea până la canapeaua desfăcută şi o 
ajută să aştearnă deasupra un cearceaf şi să înfăţeze două 
perne pe care le luase dintr-un dulap. 

— E frig în noaptea asta, se înfioră Gina, întinzând două 
pături; dar, în pofida remarcii despre frig, începu să-şi scoată 
capotul. 

— Nu, şopti el. 

— Puterea obişnuinţei. Scuze. 

Rânji şi-şi strânse cordonul la loc, după care stinse luminile. 
Drew se strecură cu ea sub pături. În întuneric, luând-o în braţe, 
simţindu-i moliciunea trupului, ignoră ispita sânilor, a muntelui 
Venus, a şoldurilor. Nu mai fusese în pat cu o femeie din 1979, 
iar amintirea Arlenei îl excită din nou. În profesiunea lui 
anterioară, nu se apropiase de multe femei, incapabil să rişte o 
legătură de durată. Numai Arlene fusese importantă pentru el, 
singura femeie pe care îşi permisese s-o iubească. Simţi un nod 
în gât. Gina se foi alături, potrivindu-se comod, iar Drew îşi 
abătu gândurile cu preocuparea de a se asigura că avea 
Mauser-ul sub picior, unde ea nu l-ar fi putut ajunge fără să-l 
trezească. 

Se cuibări pe saltea - prima pe care se culca de când intrase 
în mănăstire - şi încercă să se destindă. 

— Vise plăcute, îi murmură ea la ureche. 

Spera şi el. Şi, uimitor, aşa se întâmplă. 

Sau, mai curând, nu avu vise. Cumplit lucru, dormi ca un 
mort. Îl trezi un licăr de lumină. Îşi dădu seama că Gina nu mai 
era lângă el. Surprins, se ridică în capul oaselor, în gardă, 
observând că lumina provenea de la televizor. Imaginile îl făcură 
să creadă că încă mai dormea şi avea un coşmar. Văzu nişte 
tineri cu ochii dementi şi chipurile cadaverice, îmbrăcaţi în trupe 
de asalt naziste şi - pesemne avea halucinaţii - cu păr purpuriu, 
tuns Mohawk, şi inele în urechi. Femei îmbrăcate în jachete din 
piele neagră, de motociclişti, îndreptau furtunuri de incendiu 
spre nişte panouri înfăţişând ciuperci ale exploziilor unor bombe 
cu hidrogen. 

În faţa televizorului se mişcă o umbră. 


Dibui după Mauser. Dar se opri. 

Umbra era Gina. Intorcându-se, îşi scoase ceva din ureche. 
Imaginile nebuneşti continuau, în tăcere. 

— lartă-mă, spuse ea. N-am crezut că televizorul te va trezi. 
Credeam că dacă folosesc casca asta... 

Drew arătă spre ecran. 

— Ce-i aia? : 

— M.T.V. Asta înseamnă Music Television. Aştia-s punkişti. 

— Ce? 

— Ascultă, am spus că-mi cer scuze. Ştiu că voiai să dorm, 
dar trebuie să înţelegi, n-am acelaşi program de somn ca tine. 
Sunt obişnuită să lucrez în schimbul de noapte. În momentul 
ăsta, sunt trează de-a binelea. Până la opt dimineaţa, după ce 
iau o gogoaşă şi o cafea cu nişte prieteni la... 

— Ce oră e? 

Gina miji ochii spre ceasul de mână. 

— Aproape cinci jumate. 

— Atât de târziu? 

In mănăstire, la ora asta era treaz şi gata pentru slujbă. Dădu 
păturile la o parte şi cobori din pat. Chiar şi în halatul Ginei, îi 
era frig. După ce merse la baie, atinse hainele pe care le 
spălase, puse la uscat pe suportul de prosoape. Incă mai erau 
umede. 

— N-ai un uscător de păr? 

Gina râse. 

— Acum ştiu că n-ai fost într-o mănăstire. 

— Pentru haine. 

Râse din nou. 

— Roagă-te să nu le facă să se micşoreze. 

Nu se micşorară şi la micul dejun... 

— Fructe, ceru Drew. Dă-mi orice fructe ai. 

„„„Spre propria-i surprindere, se aplecă şi o sărută pe obraz. 

Şi ea fu mirată. 

— Asta ce-a mai fost? 

— Doar ca să-ţi mulţumesc. 

— Pe jumătate, adică. 

Drew nu se opuse când ea îi înapoie sărutarea. Nu lung, nu 
senzual, dar intim. Pe buze. 

Intr-o altă viaţă, îşi spuse, cu buzele umplându-se de 
mireasma ei. Se gândi din nou la Arlene. Dar viaţa aceea îi era 


interzisă. 
„Datorită păcatelor mele.” 


9 


La nouă şi jumătate, intră în cabina telefonică a unei farmacii 
aflate la două străzi spre vest de Boston Common, în pofida 
hainelor jerpelite, era bărbierit şi curat şi nu păru să-i atragă 
atenţia farmacistului care scria o reţetă pe tejgheaua de lângă 
telefon. 

— Bună dimineaţa. Parohia Sfintei Eucharistii, spuse glasul 
uscat al unui bătrân, la fel de insipid precum cel mai bun vin de 
Xeres folosit uneori la împărtăşanie. 

— Da. Cu părintele Hafer, vă rog. 

— Îmi pare nespus de rău, dar în dimineaţa asta nu puteţi 
vorbi cu părintele Hafer. 

Drew simţi un gol în piept. Seara, de la aeroport, şi de câteva 
ori de la Gina, telefonase la prezbiteriu, dar nu-i răspunsese 
nimeni - sau, de fapt, răspunsese un robot, acelaşi glas uscat şi 
fad, înregistrat, explicând că în acel moment preoţii nu se aflau 
în apropierea telefonului şi cerându-i solicitantului să lase un 
nume şi un mesaj. În cazul lui Drew, nu se prea potrivea. Din 
cauza mesajului pe care-l aducea e/. 

Doamne sfinte. Strângând receptorul în mână, îşi cântări 
variantele. 

— Alo? întrebă nesigur glasul cel uscat de la celălalt capăt al 
firului. Mai sunteţi...? 

Drew înghiţi în sec. 

— Da, sunt la telefon. Ştiţi cumva...? Staţi. Aţi spus că nu pot 
vorbi cu dumnealui în dimineaţa asta? Inseamnă că-l aşteptaţi 
să vină după-amiază? 

— E greu să fiu sigur. Poate. Dar s-ar putea să nu fie 
disponibil, după tratament. 

— Tratament? încleştă Drew şi mai tare mâna pe telefon. 

— Dacă de un preot aveţi nevoie, vă pot ajuta eu. Sau oricare 
altul dintre preoţii de-aici. Aveţi o urgenţă? Păreţi necăjit. 

— E ceva personal. Cu dumnealui trebuie să vorbesc. Nu 
înţeleg. Ce tratament? 

— Regret. Nu am libertatea să discut despre asta. Dar, de 
vreme ce îl cunoaşteţi, fără îndoială că va fi de acord să vă 
explice. Ce-ar fi să lăsaţi numele şi telefonul? 


— Voi reveni. 

Puse receptorul în furcă, deschise uşa şi ieşi din cabină. 
Farmacistul aruncă o privire spre el. Incercând să-şi ascundă 
nefericirea, Drew se uită la ceas, apoi trecu pe lângă rafturi şi 
tejghele, ieşind în strada zgomotoasă. 

După-amiază? Şi poate nici măcar atunci? 

Trebuia să-i spună cuiva. Acasă la Gina, văzuse numărul de 
ieri al ziarului Boston Globe. Nu scria nimic despre cele 
întâmplate la mănăstire. În afara eventualităţii că autorităţile 
ţineau cazul secret, cadavrele încă nu fuseseră găsite. Insă era 
greu de crezut că o asemenea situaţie putea fi ascunsă. In timp 
ce mergea pe trotuarul aglomerat, revenind spre Boston 
Common, îşi imagina hoiturile umflate, prăbuşite peste mesele 
sau podelele chiliilor. Morți. Cu toţii, morţi. 

Din nou, fără tragere de inimă, se gândi la Poliţie. Poate că 
dacă le telefona pur şi simplu... Dar nu l-ar fi crezut. l-ar fi cerut 
să se identifice, să-i întâlnească, iar Drew nu era pregătit pentru 
asta, nu înainte de a i se garanta siguranţa. Intre timp, dacă 
reuşea să-i convingă că nu era totul o farsă, aveau să alerteze 
autorităţile din Vermont, unde cineva urma să controleze la 
mănăstire. Găsindu-se cadavrele, avea să reiasă curând că un 
călugăr scăpase. Poliţia din Boston urma să facă legătura cu 
omul care telefonase. Cine altcineva ar fi ştiut despre cadavre, 
dacă nu un supravieţuitor sau asasinul? 

Drew clătină din cap. În cel mai rău caz, poliţia l-ar fi bănuit 
implicat în crimă. În cel mai bun, chiar dacă îl credeau 
nevinovat, ar fi emis un mandat pe numele lui, ajutând efectiv 
echipa de şoc să-şi restrângă propria arie de căutare. Şi nici 
măcar nu se gândise ce s-ar fi întâmplat când poliţia îi cerceta 
trecutul, mai întâi nedumerită, apoi alarmată de paravanul de 
fum al antecedentelor lui. Ar fi fost un dezastru dacă ancheta se 
îndrepta în direcţia aceea. 

Nu. Drumul pe care-l alesese iniţial rămânea cel mai bun, cel 
mai sigur. Părintele Hafer. Duhovnicul lui. „la-mă în grija ta. Cât 
mai curând. Şi ajută-mă să aflu cine-mi sunt duşmanii!” 

Înstrăinat, rătăcea prin haosul labirintului străzilor din Boston. 
Bântuia prin magazine, făcând cunoştinţă cu galeriile de jocuri 
video zgomotoase şi multicolore, şi incredibila tehnologie care-i 
ajuta pe adolescenţi să-şi dezvolte reflexele ucigaşe ale piloților 
de vânătoare. În fiecare joc pe care-l examina, scopul era de a 


ataca şi distruge. 

Învingătorul îl nimicea pe inamic. Şi, uneori, ciuperci nucleare 
anunțau supraviețuirea sau înfrângerea. 

Adolescenţi se plimbau prin spaţiile comerciale, în uniforme 
de camuflaj la modă, în vreme ce bărbaţii mai vârstnici, 
preocupaţi de stil, purtau imitații după scurtele piloților de 
bombardiere din al doilea război mondial. 

O nebunie. Doamne fereşte, se întrebă Drew, ce se 
întâmplase în cei şase ani de când lipsea? 

Se străduia să-şi învingă îngrijorarea. Altceva era mai 
important. Mântuirea. Dacă lumea era hotărâtă să se distrugă 
singură, prea bine. Necesare însă erau pacea şi izolarea. 
Moartea era inevitabilă. Sosirea ei în timpul rugăciunii o făcea 
mai uşor de acceptat. 

În timpul după-amiezii, mai telefona de câteva ori la 
prezbiteriu, simțindu-se tot mai pierdut şi nerăbdător de fiecare 
dată când afla că părintele Hafer încă nu se întorsese. Timpul 
devenea o tortură. 

Cea mai recentă ediţie din The Boston Globe nu conţinea nici 
de astă dată nimic despre mănăstire, deşi faptul în sine nu era 
semnificativ. Erau posibile mai multe explicaţii pentru absenţa 
oricărui articol. Drew, însă, nu putea suporta gândul că leşurile 
încă nu fuseseră descoperite, rămânând ca un secret 
blasfemiator. La aproape patru şi jumătate, în timp ce trecea 
printr-o altă hală comercială, deodată şovăi, clipind din ochi la 
vederea spectacolului din faţă. Spre el venea o mulţime de 
oameni, cu paşi târşiţi şi ochii roşii, ştergându-şi lacrimile. > 

Probabil se întâmplase ceva îngrozitor, îşi spuse Drew. şi 
aminti de anul 1963, reacţia Americii faţă de asasinarea 
preşedintelui Kennedy, şi se pregăti pentru ce putea fi mai rău. 

Se apropie, alarmat de tristeţea lor. 

— Ce s-a întâmplat? De ce plângeţi? 

O femeie grasă, între două vârste, îşi suflă nasul în batistă, 
clătinând din cap. 

— E aşa de trist... 

— Ce? 

— L-am văzut de opt ori. Şi-acum mă mai face să plâng. E atât 
de frumoasă, când moare de cancer. 

— Cancer? 

— Debra Winger. 


— Cine? 

Femeia păru şocată. 

— În termenii afecţiunii!. De unde-aţi picat? 

Şi arătă dincolo de mulţimea care o urma. Un cinematograf. 
Filmul tocmai se terminase, iar spectatorii ieşeau din sală. 

Nedumerit, găsi un şir de telefoane publice lângă un magazin 
de lenjerie Lady Godiva cu vitrina plină de chiloţi. Un bărbat cu 
cercei în urechi trecu pe-alături, apoi o femeie cu o inimă 
tatuată pe mână. Drew introduse monedele în aparat şi formă 
grăbit numărul pe care-l memorase. 

— Parohia Sfintei Eucharistii. 

— Vă rog, a venit părintele Hafer? 

— A, tot dumneavoastră sunteţi. l-am spus că aţi sunat. Un 
moment. Să văd dacă poate fi deranjat. 

Drew se rezemă moale de perete, aşteptând. Când în sfârşit 
auzi zgomotul receptorului ridicat de pe masă, nu recunoscu 
glasul încordat, cu răsuflarea tăiată. 

— Da, alo. Părintele Hafer la telefon. 

Drew se încruntă. Nu mai vorbise cu părintele Hafer de şase 
ani. Cum putea fi sigur? 

— Trebuie să vă întâlnesc, Părinte. Acum. Credeţi-mă, e 
urgent. 

— Cum? Cine sunteți? 

Privi receptorul, bănuitor. Dacă echipa de şoc, căutând, 
ghicise persoana căreia îi va cere Drew adăpost? Dacă acest 
glas, care suna prea răguşit şi sufocat pentru a fi al părintelui 
Hafer, aparţinea unuia dintre oamenii care îl urmăreau? Nu, n- 
avea încotro. Trebuia să respecte măsurile de siguranţă ale 
fostei sale promisiuni. Nu-şi putea permite să fie neglijent. 

— Am întrebat, cine este la telefon? 

Gândurile lui Drew deveniră frenetice. În pofida îndoielilor, 
spera totuşi. Avea nevoie să creadă. Un cod de recunoaştere, o 
informaţie pe care n-o cunoşteau decât ei doi. 

— Acum şase ani, ne-am întâlnit în cabinetul dumneavoastră. 
Am avut o discuţie. Apoi însă ne-am dus la biserica de peste 
drum şi mi-aţi ascultat confesiunea. 

— Am auzit multe... acum şase ani? Nu există decât un singur 
om care poate fi sigur că mi-aş aminti de mărturisirea lui. 


1 - Terms of Endearment, celebră melodramă realizată în 1985, cu Shirley 
Mac Laine, Jack Nicholson, Danny de Vito etc. 


— Am discutat despre o băutură. 

— Dumnezeule mare, nu se poate! Dumneata? 

— Nu, ascultați. Băutura. Vă mai amintiţi denumirea ei? 

— Desigur. 

Drew se încruntă. 

— Vă vine în minte atât de repede? 

— O prepară carthusienii. Intenţionat am ales-o. Poartă 
numele parohiei. Chartreuse. 

Drew se relaxa. Perfect. Sau cel puţin aşa ar fi trebuit. 

Părintele Hafer continua să vorbească: 

— Ce Dumnezeu este cu tot misterul ăsta? Unde eşti, pentru 
numele lui Dumnezeu? De ce mi-ai telefonat? 

Acum vorbea şi mai sufocat. 

— E evident că nu te afli... 

— Nu, a intervenit-o urgenţă. A trebuit să plec. Trebuie să 
discutăm. 

— urgenţă? Ce fel? 

— Nu pot spune prin telefon. Trebuie să vă întâlnesc. Acum. 

— De ce eşti atât de evaziv? Unde să ne întâlnim? Şi ce are 
vorbitul la telefon? 

Glasul se întrerupse brusc. 

— Cu siguranţă, doar nu sugerezi că...? 

— Ar putea fi interceptat. 

— Dar e absurd. 

— Absurd e ceea ce se întâmplă aici, afară, părinte. Vă repet, 
nu am timp. E urgent. Vă rog, ascultaţi-mă. 

În receptor se lăsă tăcerea, cu excepţia respirației încordate a 
preotului. 

— Părinte? 

— Da, în regulă. Ne vom întâlni. 

Drew privi prin hala comercială, continuând cu glas scăzut, 
dar insistent: 

— Luaţi hârtie şi creion. Vă voi spune cum facem. Trebuie să 
mă ajutaţi, părinte. Trebuie să mă primiţi. 


10 


O operaţiune clasică de interceptare. Versiune a locului de 
corespondenţă. Teoretic. De astă dată însă Drew trebuia să 
prevadă mai mult decât o singură variabilă. 

Principala sa temere, în fond, era că echipa de şoc 


presupusese cui va cere ajutorul. Prin definiţie, nu poliţiei, nu cu 
un trecut ca al lui. Şi cu previzibila nevoie de a evita să-l ia în 
custodie. 

Cealaltă variantă logică? Preotul care îi asigurase candidatura 
în ordinul carthusienilor. 

La urma urmei, cine altcineva l-ar fi înţeles? Dar, conform 
aceleiaşi logici, echipa de şoc ar fi ţinut preotul sub 
supraveghere. lar când părintele Hafer părăsea pe neaşteptate 
prezbiteriul, la ora cinei, urma să se dea alarma. Aveau să-l 
urmărească. 

Factorul suplimentar? Dacă fusese implicată poliţia, fie pentru 
că fuseseră descoperite cadavrele, fie dat fiind că părintele 
Hafer era suficient de tulburat de telefonul lui Drew pentru a le 
cere protecţia? Era posibil ca preotul să fie urmărit nu numai de 
echipa de şoc sau de poliţie, ci de amândouă. Această 
complicaţie schimba o operaţiune, altminteri ca la carte, de la 
echivalentul algebrei la cel al calculului integral. Indiferent cât 
de sofisticat devenea planul, Drew trebuia să înceapă cu 
elementele de bază. 

De mai multe ori în cursul zilei, trecuse pe lângă Boston 
Common,  scrutându-l din toate unghiurile,  calculându-i 
avantajele. Spaţios, plin de copaci şi cărări, ronduri de flori, 
iazuri şi instalaţii de joacă, parcul era mărginit pe toate laturile 
de  şirurile clădirilor învecinate, comerciale şi rezidenţiale. 
Alesese un punct de observaţie avantajos şi, în aceeaşi seară la 
orele şapte, se postase pe acoperişul unui bloc de apartamente. 
Ghemuit la adăpostul unui horn, privi în jos spre Common. La 
jumătatea lui octombrie, soarele apusese deja; parcul era 
cufundat în întuneric, cu excepţia felinarelor stradale de pe 
margini şi a lămpilor de lângă alei. 

Avantajul acelei poziţii de pe acoperiş era că Drew putea să 
scruteze trei dintre cele patru străzi ce încadrau parcul. Latura 
opusă era camuflată de crengile negre, intersectate, ale 
copacilor desfrunziţi. Dar partea aceea nu conta; era prea 
îndepărtată pentru ca echipa de şoc sau poliţia să alerge 
încoace fără a se descoperi, dându-i lui Drew posibilitatea de a 
fugi. lar latura apropiată era cea unde intenţiona el să-l 
abordeze pe părintele Hafer. 

Dar nu personal. 

Fusese prudent cu ceea ce-i spusese preotului. Dacă s-ar fi 


mulţumit să-l instruiască să meargă la Common şi să aştepte 
evoluţia evenimentelor, risca să fie găsit pe acoperiş, fie de 
echipa de şoc, fie de poliţie, când acestea ar fi controlat, în mod 
previzibil, clădirile din perimetrul parcului. Acest mod de a gândi 
presupunea că telefonul prezbiteriului era interceptat sau că 
preotul coopera cu autorităţile. Supravieţuirea lui Drew însă 
depindea de presupuneri. Chiar şi acum, după atâţia ani, îşi 
amintea viu Colegiul Industrial al Munţilor Stâncoşi, din 
Colorado, pe Hank Dalton şi predicile acestuia: „Paranoia vă va 
salva viaţa.ln lumea voastră, bibicilor, e o nebunie să nu fii 
paranoic. Presupuneţi că ticăloşii vă urmăresc. Tot timpul. 
Pretutindeni.” 

Prin urmare, instrucţiunile lui Drew fuseseră atât de 
complicate, încât îi spusese părintelui Hafer să le noteze. Nici o 
echipă de şoc sau forţă poliţienească n-ar fi putut mobiliza atât 
de mulţi oameni, încât să acopere întregul itinerariu, în numai 
câteva ore. Nu aveau o zonă-ţintă concretă. Din perspectiva lor, 
contactul se putea stabili oriunde. 

Având nevoie însă de o marjă suplimentară de siguranţă, 
Drew se hotărâse să nu stabilească personal acest contact. 
Scrutând cele trei străzi umbrite, dar vizibile - sub el, la stânga 
şi la dreapta - nu văzu nici un semn de supraveghere, nici un 
hoinar sau vehicul care să oprească fără a cobori nimeni. 
Străzile păreau populate normal, inocente, banale. 

Avea să afle curând. La şapte şi zece, îl văzu pe preot. 
Părintele Hafer purta o manta lungă şi neagră, cu nasturii de sus 
descheiaţi, conform instrucţiunilor, albul gulerului văzându-i-se 
clar în lumina parţială a serii. Modul său de a se mişca însă, îl 
făcu pe Drew să se încrunte. Nu păşea, ci mai mult îşi târa 
picioarele, uşor adus de spate, cu vizibil efort. Apăru prin colţul 
din dreapta lui Drew, începând să traverseze parcul. Ceva era în 
neregulă. Drew întoarse privirea spre strada pe unde venise 
preotul. Nu părea să-l urmărească nimeni. 

Săgeta cu ochii înapoi spre părintele Hafer şi deodată deveni 
şi mai alarmat. Nu fiindcă ar fi descoperit o capcană, ci datorită 
unui lucru mult mai neaşteptat, deşi acum, stând să se 
gândească, înţelegea că avusese toate indiciile. Ar fi trebuit să- 
şi dea seama. Părintele Hafer se cocoşase, tuşind atât de tare, 
încât de la cincizeci de metri distanţă Drew putea să-l audă. 
Preotul părea să sufere. Şi era mai slab decât îşi amintea el. 


Chiar şi noaptea, paloarea feţei era evidentă. 

Părintele Hafer era pe moarte. 

Tratament, spusese glasul insipid ca vinul de Xeres, la 
telefonul prezbiteriului. S-ar putea să nu fie disponibil, după 
tratament. 

Chemoterapie. Radiaţii. Părintele Hafer murea de cancer. 
Răguşeala, lipsa de aer, cum altfel s-ar fi putut explica? Avea 
cancer la căile respiratorii, cel mai probabil pulmonar. Şi, cu 
nemărginită durere, Drew îşi aminti ţigările pe care le fuma 
părintele Hafer una după alta, cu şase ani în urmă, în timpul 
întrevederii. Preotul se aplecă din nou, tuşind, chinuit vizibil. Îşi 
şterse gura cu o batistă şi se îndreptă încet, reluându-şi cu 
greutate drumul spre parc. Drew se concentra asupra celei de-a 
treia bănci de pe aleea unde îl instruise să se ducă. Prima. A 
doua. 

Când părintele Hafer ajunse la a treia, din tufişuri apăru o 
umbră, repezindu-se spre el. ` 

„Acum,” îşi spuse Drew. „Dacă e urmărit, acum.” |n loc să 
privească silueta slabă, ca a unui şacal, ce părea să-l atace pe 
preot, Drew îşi concentra întreaga atenţie spre străzile 
învecinate. 

Dar nu se întâmplă nimic, nici un strigăt, nici o sirenă, nici o 
erupție bruscă de umbre sau împuşcături. Nimic. Noaptea 
rămânea de un calm ireal şi, cu excepţia circulaţiei din 
apropiere, tăcută. _ 

Drew reveni cu atenţia spre a treia bancă de pe alee. li 
dăduse umbrei instrucţiuni clare, bazate pe amplasamentul 
lămpilor din parc, permițându-i lui Drew să vadă nestânjenit tot 
ce se întâmplă. Dacă preotului i se dăduse un microfon şi o 
baterie pe care să le ascundă sub îmbrăcăminte, ciocnirea 
grăbită cu umbra le-ar fi dezvăluit. Silueta urma să ridice mâna 
dreaptă, prevenindu-l pe Drew să fugă. 

Desigur, umbra avusese nevoie de un stimulent pentru a-şi 
îndeplini misiunea, iar Drew căutase din timp, în zona de luptă, 
un toxicoman demn de încredere. Îi dăduse o parte, promiţându- 
i însă mai mult, dintr-o pungă cu heroină pe care i-o săltase unui 
plasator de mâna a doua, pierzând în acest scop jumătate din 
după-amiază. Preţul fusese de ajuns pentru a-l convinge pe 
drogat, dar nu suficient ca să-i modereze disperarea şi nici atât 
de mare, încât să-şi pună întrebări privind scopul lui Drew - sau 


posibilele pericole. 

Drew privi cum umbra fugară se ciocni cu preotul, pipăindu-i 
hainele fără a trezi bănuieli, după care îi lăsă în mână un bilet. 

Se îndepărtă imediat, retrăgându-se printr-un spaţiu întunecat 
dintre două lămpi, pentru a redeveni vizibil când alergă peste un 
teren de joacă luminat, îndreptându-se, conform instrucţiunilor, 
spre colţul parcului din stânga lui Drew. 

„Măi, măi,” îşi spuse el. „Ei, ce pot să zic? N-a fost rău. Zău 
aşa, deloc împotmolit. Ceea ce demonstrează - la strâmtoare, 
nu subestima un drogat, câtă vreme îi oferi o motivaţie 
cumsecade.” Era încântat nu numai de performanţa 
toxicomanului, ci şi de supraviețuirea acestuia. Nu-l omorâse 
nimeni. 

Concluzie: dacă echipa de şoc era în zonă, îşi vor fi dat seama 
că umbra de jos nu era Drew, ci un curier. Urmau să-şi împartă 
atenţia între acesta şi preot, cu speranţa că mesagerul avea să-i 
ducă la Drew sau cel puţin să-i informeze ce scria pe bilet. 
Curierul avea să-i conducă, nici vorbă - într-o alee înfundată, la 
trei străzi distanţă, unde Drew promisese că-i va preda restul de 
heroină din pungă. 

Drew lăsase punga pe pervazul unei ferestre, iar acum, în 
timp ce-l privea pe toxicoman dispărând în siguranţă, începu să 
creadă că nici echipa de şoc, nici poliţia, nu-l urmăriseră pe 
părintele Hafer. Totuşi, încă nu putea fi complet sigur. Mai 
plănuise o diversiune, acesta fiind scopul mesajului pe care-l 
ţinea acum în mână preotul. 

Drew reveni cu atenţia spre parc. Părintele Hafer stătea lângă 
a treia bancă de pe alee, ţinându-şi o mână la piept ca pentru a- 
şi potoli bătăile de inimă, în urma surprizei. Revenindu-şi după 
atac, privi nedumerit biletul din mâna cealaltă, dar înainte de a-l 
putea citi, izbucni deodată într-un nou acces de tuse, scoțând 
batista şi scuipând în ea. 

„Doamne fie-ţi milă,” se rugă Drew în gând.. 

Preotul se apropie istovit de o lampă din preajmă şi-şi cocoşă 
umerii, chinuindu-se să citească răvaşul. Drew ştia ce avea să 
vadă. 

„Îmi cer scuze pentru surpriză. Trebuia să mă asigur că nu 
sunteţi urmărit. Dacă ar fi existat altă cale... Dar suntem 
aproape gata. Reveniţi pe acelaşi drum. Inapoiaţi-vă la 
prezbiteriu.“ 


Preotul ridică brusc capul, privind în jur cu o nemulţumire 
vizibilă chiar şi de la acea distanţă. Vâri biletul în buzunarul 
mantalei, se aplecă din nou şi tuşi dureros în batistă. Cu energia 
datorată nervozităţii, se răsuci să plece furios din parc, pe 
drumul pe care venise. 

„Dacă ştiam că sunteţi bolnav, n-aş fi procedat astfel,” spuse 
Drew în sinea lui. „lertaţi-mă, părinte, pentru suferinţa pe care 
v-am pricinuit-o. N-am avut încotro. Trebuia să fac ca inamicul 
să fie la fel de nervos ca dumneavoastră.” 

Îl privi îndepărtându-se de parc, cu efort, dispărând apoi 
chinuit pe strada din dreapta. Nu văzu nici un semn de 
supraveghere reorganizată în pripă. Nici un vehicul nu coti să 
pornească în noua direcţie urmată de preot. Nici un om nu se 
răsuci, grăbindu-se să nu-l scape din ochi. 

Drew mai aşteptă douăzeci de secunde şi, când nici acum nu 
văzu nimic anormal, se încredinţă cât de mult era posibil că nu 
era implicată nici poliţia, nici vreo echipă de şoc. 

Totuşi, de pe acoperiş, nu putea să vadă strada pe unde 
pornise părintele Hafer. Dacă nu se grăbea să coboare şi să 
privească după colţ, n-avea cum afla că strada era sigură. 
Apropiindu-se aici de preot, ar fi riscat. 

Avea o altă soluţie. Dacă el nu putea ajunge la preot, putea 
veni preotul la el. 

11 


Din întunericul boscheţilor dinapoia bisericii, Drew privi peste 
stradă, către prezbiteriu. Deasupra lui, lumina din biserică îşi 
arunca razele palide prin vitraliile cu scene ale Calvarului. Deşi 
ferestrele erau închise, Drew auzea rugăciunile unei slujbe de 
seară, glasul înăbuşit al unui preot intonând: 

— Miel al Domnului, care ai luat asupră-Ţi păcatele lumii, aibi 
milă de noi. Miel al Domnului... 

Congregația i se alătură: 

— Dăruieşte-ne pacea. 

Biletul lui Drew îi ceruse părintelui Hafer să parcurgă din nou 
traseul întortocheat pe care i se spusese să vină, întorcându-se 
la prezbiteriu. Drew însă folosise un drum direct, pentru a 
ajunge mai devreme. Trebuia să studieze diversele puncte de 
observaţie asupra  prezbiteriului, să determine dacă îl 
supraveghea cineva. O măsură finală de prevedere. In fond, 


dacă pe părintele Hafer îl urmărise o echipă de şoc, unul dintre 
membrii acesteia putea să fi rămas în urmă, tot ca o măsură 
finală de prevedere din partea lor. Abia când avea convingerea 
că prezbiteriul era sigur, urmă să rişte continuarea planului. 

Dar, după şase ani petrecuţi în mănăstire, uitase că, în anii 
70, Biserica îşi îmblânzise regulile de a-i obliga pe catolici să 
participe la slujba de duminică - putând-o înlocui cu o slujbă de 
sâmbătă seară. 

Şi era seara de sâmbătă. Cu slujba în plină desfăşurare, cu 
maşinile enoriaşilor parcate de-a lungul străzii din acel cartier 
înstărit, şi altele oprind în faţa prezbiteriului, cu motoarele în 
mers şi şoferii aşteptând, pare-se, să-şi ia stăpânii la sfârşitul 
slujbei, Drew se pomeni confruntat cu prea multe puncte critice 
posibile. 

Intr-o maşină din josul străzii scapără un chibrit, silueta cuiva 
aprinzându-şi o ţigară. Şi-ar dezvălui un profesionist poziţia într- 
un mod atât de flagrant? Poate dacă voia să pară doar un şofer 
oarecare în aşteptarea pasagerului. 

Dar femeia de pe treptele bisericii? Ţinea în braţe un copil 
mic, cu bonetă tricotată roz şi pătură miţoasă la înfăţişare, 
bătându-l uşurel pe spate, în mers. leşise de la slujbă mai 
devreme, fiindcă micuțul începuse să plângă, deranjându-i pe 
enoriaşi, iar acum îşi aştepta soţul? Atunci, de ce nu mai 
plângea copilul? Şi, ţinând seama de aburii ce ieşeau pe gura 
femeii, de ce nu aştepta în antreul bisericii, unde ei şi 
bebeluşului le-ar fi fost cald? 

Prea multe motive de îngrijorare. 

Mai rău, ştia că suspiciunile aveau să-i crească la încheierea 
slujbei, când vor ieşi credincioşii. În iureşul plecării, nu mai 
putea determina nicicum dacă zona era sigură. Planul său se 
bazase pe posibilitatea de a ajunge la prezbiteriu înainte de 
sosirea părintelui Hafer. Preotul trebuia să apară dintr-un 
moment în altul, iar Drew nu putea risca traversarea străzii. 

Doar dacă... Slujba, conchise el. În loc de a-i ruina planurile, 
putea fi o binecuvântare. Se întoarse şi porni furişat spre uşa 
laterală a bisericii. In umbră, uşa se afla la zece metri de capătul 
din fund, vecină cu un trotuar care le oferea enoriaşilor o cale 
de acces comodă din strada paralelă. Apăsă pe clanţa de fier şi 
trase de uşa mare, din lemn de stejar. 

Rezistă şi, un moment, cu inima bătându-i, Drew se alarmă că 


era încuiată. Trase mai tare; uşa se deschise, scârţâind. 

Privi înăuntru, umerii devenindu-i rigizi. Avea în faţă un palier 
de ciment, cu pereţii netezi, zugrăviți într-un alb strălucitor. La 
stânga, şapte trepte duceau la o uşă dincolo de care se rostea 
slujba - partea principală a bisericii. Drept înainte, alte trepte 
coborau spre subsolul întunecos. lar în dreapta, un al treilea şir 
de trepte duceau către o altă uşă. 

Urcă scara din dreapta, încercând uşurel uşa din partea 
aceea. Nu era încuiată; nici nu se aşteptase. Preotul care 
trecuse pe-acolo nu de mult ca să se pregătească pentru slujbă 
nu s-ar fi aşteptat la apariţia unui intrus, în timp ce el şi dascălii 
erau în altar. Totuşi, Drew trebuia să păstreze tăcerea. 

In spatele lui, zgomotele de paşi dinapoia uşii spre partea 
principală a bisericii sugerau că începuse împărtăşania, 
congregația apropiindu-se de altar pentru a primi ostia. Imediat, 
din biserică se auzi strunirea înăbuşită a unei ghitare şi o voce 
de soprană cântând melodia lui John Lennon şi Yoko Ono Dati o 
şansă păcii, substituind pentru această ocazie „pacea” cu 
„Dumnezeu”. Amintindu-şi imnurile liturgice, pe care el şi 
confrații săi călugări le cântau la slujba zilnică, Drew tresări în 
faţa contrastului. Dar, cel puţin, congregația era ocupată, deşi 
acum, stând să se gândească, existau întotdeauna câţiva 
credincioşi nerăbdători care plecau mai devreme de la slujbă, de 
îndată ce împărtăşania se apropia de sfârşit. Dintr-o clipă în 
alta, prin cealaltă uşă putea veni cineva din biserică, văzându-l 
pe Drew furişându-se înăuntru. Trebuia să se grăbească. 

Păşi prin deschizătură, închise uşa după el şi cercetă 
încăperea care se arcuia pe după peretele din fund al altarului. 
Această zonă era sacristia, aici preotul îmbrăcând veşmintele - 
stiharul şi cingătoarea, odăjdiile şi patrafirul - înainte de a 
începe slujba. 

Debaralele, dulapurile şi rafturile conţineau nu numai aceste 
articole, ci şi haine de altar, lumânări, ştergare de in, tămâie, 
sticle pentru vinul sfinţit şi felurite alte obiecte necesare 
numeroaselor ritualuri catolice. 

Fusese îngrijorat ca unul dintre dascăli să nu revină după 
vreun articol pe care-l uitase, dar sacristia era pustie. In stânga, 
văzu arcada care ducea la altar, licărul luminărilor ce încadrau 
tabernacolul de aur unde erau încuiate ostiile sfinte nefolosite, 
într-un potir. Spaţiul din faţa altarului era gol, preotul şi dascălii 


fiind încă la parmalăc, unde cuminecau credincioşii. Ghitarele 
continuau să zăngăne. Probabil că sopranei îi stătea mintea la 
Beatles - parafrazase versul lui George Harrison /ată vine 
soarele, acum însă „soare” având sensul de „fiu”! şi fiind pe 
alocuri înlocuit cu „Domnul”. 

Sacristia era construită astfel încât enoriaşii să nu vadă 
înăuntrul ei prin arcadă. Încredinţat că era bine ascuns, Drew 
deschise câteva dulapuri, descoperind în sfârşit ceea ce-i 
trebuia - o sutană neagră, lungă până la glezne. O îmbrăcă 
repede şi încheie numeroşii nasturi. 

Alese apoi un stihar alb de in, lung până la coapse, trăgându- 
şi-l peste cap, deasupra sutanei. Această combinaţie de 
veşminte era de obicei folosită de către preoţii care înlocuiau 
băieţii de altar, ajutându-l pe cel ce săvârşea slujba. 

Pe o tejghea de lângă chiuvetă găsi un acoperământ oficial 
pentru cap, numit biretta - o pălărie neagră, pătrată, cu trei 
muchii simetrice în vârf şi un pompon în mijloc. În urma unui 
impuls, mai luă şi o carte de rugăciuni de pe un raft, aflată lângă 
o cădelniţă. Mireasma tămâiei, chiar şi neaprinsă, îi inundă 
nările. 

Privi spre arcadă, auzind paşi înfundaţi apropiindu-se de altar, 
peste covor. Trebuia să plece. Revenind repede la uşă şi 
închizând-o în urma lui, cu trupul crispat, îi întrezări neclar pe 
preot şi dascăli sosind la tabernacol, după încheierea 
împărtăşaniei. Ghitarele şi soprana tăcură, slavă Domnului. 

Închise încet clanţa, răsucindu-se s-o ia la fugă pe trepte spre 
palier, dar încremeni când uşa spre partea principală a bisericii 
se deschise scârţâind. 

Un bărbat cu părul roşcovan şi o femeie pistruiată ieşiră de-a- 
ndăratelea din biserică, privind spre înăuntru - la dreapta, către 
altar - şi vârându-şi fiecare mâna dreaptă într-un bazinet de 
marmură cu apă sfinţită pentru a-şi face semnul crucii. Erau 
prea preocupaţi să plece mai devreme de la slujbă pentru a-l 
observa, dar, în clipa când închiseră uşa şi se întoarseră să 
coboare pe scară, se îndreptară de spate, văzându-i hainele, şi 
se foiră jenaţi. 

Drew îşi înclină biretta pe o parte, ţinând cartea de rugăciuni 
în faţa stiharului. 

— Oh, ăă... Bună seara, părinte, şopti bărbatul. Drew dădu din 


1 - Omofonie intraductibilă: sun/son (n.tr.) 


cap, sobru, vorbind încet: 

— Fiule. Fugim de la binecuvântare, aşa? 

— Păi, da, adică, ştiţi, părinte, noi... 

— Nu face nimic. Nu e nevoie să-mi explicaţi mie. Bărbatul şi 
femeia se priviră, mai liniştiţi. 

— Dar s-ar putea să vă explicaţi în faţa Domnului. Sunt sigur 
că aţi auzit parabola despre oaspeţii care au plecat mai 
devreme de la ospăț. 

Roşiră, până când pistruii femeii nu se mai văzură, iar chipul 
bărbatului se asorta cu culoarea părului. 

— lartă-mă, părinte, aplecă acesta capul. Dincolo de uşă, 
Drew îl auzi pe preot intonând: 

— Sfânta slujbă s-a sfârşit. Mergeţi în pace. Le adresă un 
surâs părintesc. 

— Dar sunt sigur că aţi avut un motiv pe care-l socoteaţi 
întemeiat. Cel puţin, aţi venit totuşi la slujbă. 

— Pe cât de des putem, părinte. 

Uşa părţii principale a bisericii se deschise, enoriaşii începând 
să plece. 

Drew ridică mâna dreaptă a binecuvântare. 

— Domnul fie cu voi, le spuse el bărbatului şi femeii, după 
care deschise uşa de ieşire şi le făcu semn să iasă înaintea lui. 

Pe trotuarul întunecos de lângă biserică, expiră aburi în aerul 
rece al serii de octombrie şi-şi puse pălăria. Dădu să le ureze 
bună seara, dar, văzând că cei doi porneau spre partea din faţă 
a bisericii, nu spre strada din spate, îi urmă. In spatele lui, alţi 
credincioşi ieşeau din biserică, mulţi venind în aceeaşi direcţie. li 
convenea de minune. Cu cât era mai numeroasă mulţimea, cu 
atât mai bine. li auzi vorbind despre predică, despre vreme, 
despre Michael Jackson (cine-o mai fi fost şi ă/a). 

— Probabil sunteţi nou în parohie, părinte, spuse femeia. Nu 
v-am mai văzut. 

— Mă aflu aici numai pentru câteva zile, în vizită. Ajunseră în 
faţa bisericii, unde grosul congregaţiei ieşea pe uşa principală, 
împrăştiindu-se în ambele direcţii ale străzii. Porniră câteva 
maşini; traficul se aglomera. Oamenii se strângeau în grupuri, 
vorbind. Perfect, îşi spuse Drew. Dacă cineva urmărea 
prezbiteriul, toată această agitaţie i-ar fi distras atenţia, iar 
persoana care se pierdea cel mai bine în peisaj ar fi fost un 
preot. 


— Ei, noapte bună, părinte, îl salută bărbatul. Ne vedem la 
biserică. 

Părea să creadă că făcuse un banc nemaipomenit. 

După ce acesta luă mâna femeii, Drew afişă expresia mândră 
a unui preot care tocmai avusese multumirea de a întâlni o 
pereche de buni bisericoşi catolici. 

Expresia nu i se schimbă când, dincolo de mulţime şi maşinile 
ce plecau, îl zări pe părintele Hafer apropiindu-se de prezbiteriu 
din direcţia opusă. 

Preotul îşi ţinea batista la gură, tuşind. În toată tevatura, 
Drew nu-şi putea da seama dacă părintele Hafer era urmărit, 
dar, într-un fel, nu mai conta. Făcuse tot ce putea, luându-şi cât 
de multe măsuri de prevedere fusese în stare să inventeze. De 
acum încolo, totul era mai presus de puterile lui, în mâinile lui 
Dumnezeu. 

„Nu, să nu îndrăzneşti a gândi aşa,” se preveni Drew pe sine 
însuşi. „Nu poţi spera că depinzi de Dumnezeu. Domnul îi ajută 
pe aceia care se ajută singuri.” 

Traversă strada spre prezbiteriu. Un moment, avu îndoiala 
disperată că procedase bine îmbrăcând stiharul alb peste 
sutană. In lumina lămpii de la intrarea prezbiteriului, stiharul 
constituia o ţintă perfectă. Simţi mâncărimi pe şira spinării. 
Intinse mâna spre clanţă, o apăsă, deschise uşa şi păşi înăuntru. 

Dar încă nu se afla în prezbiteriu. Mai fusese odată acolo şi-şi 
amintea că prezbiteriul avea un vestibul, un antreu scurt care 
ducea la o altă uşă, cu partea de sus făcută din sticlă mată, 
dincolo de care lumina palidă contura umbrele unor mobile 
masive. Din mijlocul uşii ieşea o mică manetă, chiar sub geamul 
opac, iar Drew îşi amintea de data trecută că, dacă răsucea 
mânerul, de cealaltă parte răsuna un clopoțel, curând sosind o 
îngrijitoare pentru a-i deschide. Dacă prefera să nu sune, putea 
deschide pur şi simplu uşa, intrând, în ipoteza că nu era 
încuiată. 

insă n-o făcu nici pe asta. În schimb, se întoarse, privind spre 
uşa de la intrare, şi aşteptă. larna, antreul împiedica frigul să 
pătrundă în interiorul prezbiteriului, deşi Drew nu se putea 
abţine să nu reflecteze că acei curenţi de aer ar fi fost 
neînsemnaţi pe lângă iernile amarnice petrecute la mănăstire, 
unde singura sa sursă de căldură consta în lemnele pe care i le 
aduceau în chilie fraţii mireni, pentru sobă. Pustnicii. Morți! Cu 


toţii, morţi! Îi scăpă un geamăt. Deodată, îşi dădu seama că 
părintele Hafer întârzia prea mult, că preotul care săvârşise 
slujba avea să vină curând din biserică, pentru a-l descoperi 
acolo, un străin dându-se drept cleric, şi va ţipa recunoscând 
veşmintele pe care Drew le furase din sacristie. 

Pulsul i se acceleră când auzi clanţa. In timp ce se deschidea 
uşa, Drew se ascunse după ea. Apăru o umbră. Se lipi de perete, 
simțind apăsarea uşii în piept. Umbra intră. Şi, în timp ce 
închidea uşa, părintele Hafer se trezi faţă în faţă cu Drew. 


12 

— Părinte, pot să vă explic. 

Ochii părintelui Hafer se dilatară, negri şi totuşi aprinşi de 
furie. 

— Dumneata. 

Drew ridică mâinile.. 

— lertaţi-mă. Sincer. Dacă mi-aş fi dat seama că sunteţi 
bolnav, n-aş fi... aş fi găsit o altă cale... 

— Dumneata! 

— N-avem timp. Trebuie să plecăm. Aici nu putem vorbi în 
siguranţă. 

Drew rostogolea cuvintele, încercând să-l calmeze pe preot, 
să-i oprească o izbucnire atât de indignată, încât să atragă 
atenţia celor din prezbiteriu. 

— Credeţi-mă, aş vrea să nu fi trebuit să vă pun pe drumuri 
atât de... 

— N-avem timp? Trebuie să plecăm? Nu e sigur? îl fulgeră din 
priviri părintele Hafer. Pentru Dumnezeu, ce tot îndrugi? Ai 
plecat din mănăstire. M-ai silit să sufăr toată şarada aceea cu 
biletul. Uită-te cum eşti îmbrăcat. Ţi-ai pierdut... 

Deodată se opri, rolul de psihiatru câştigând întâietate faţă de 
cel al preotului. Părea să recunoască greşeala pe care o 
comisese. 

— Nu, părinte, nu minţile. Sufletul, poate. 

Arătă spre zgomotele circulaţiei din faţa uşii. 

— Şi, dacă nu sunt atent, viaţa. Mănăstirea a fost atacată. Toţi 
călugării sunt morţi. Eu sunt urmărit. 

Chipul pământiu al părintelui Hafer deveni de o paloare 
şocantă. Făcu un pas înapoi, fie revoltat de cuvintele lui Drew, 
fie din teamă. 


— Morți? Dar e cu neputinţă! Îţi dai seama ce spui? 

— V-am spus că n-avem timp. Amândoi suntem în pericol. Cei 
care i-au ucis pe ceilalţi pot veni aici. S-ar putea să fi şi ajuns 
deja. 

Părintele Hafer privi spre uşă. 

— Dar e o nebunie. Nu în... 

— Mai târziu. Am să vă explic. Dar mai întâi trebuie să 
plecăm. Ştiţi vreun loc unde putem vorbi? Un loc sigur. 

Auzind un zgomot neaşteptat, Drew se răsuci spre uşa 
interioară a prezbiteriului. Aceasta se deschise, un preot înalt şi 
slab privind afară îngrijorat. 

— Mi se păruse că aud voci. 

Îi studie pe amândoi, atent la stiharul şi sutana lui Drew, 
încruntat, devenind conştient de agitația ce li se citea pe 
chipuri. 

— Părinte Hafer? E totul în ordine? 

Lui Drew îi bubuia inima în piept. Rămase cu ochii spre 
părintele Hafer. Ă 

Acesta păru să-şi ţină respiraţia. Il privi la rândul său, 
pătrunzător, în cumpănă, după care se întoarse spre preotul din 
uşa deschisă. 

— In ordine? Nu, deloc. Tocmai am primit o veste proastă 
despre cineva pe care-l sfătuiam. Mă tem că trebuie să plec din 
nou. 

Drew îşi simţi muşchii abdomenului relaxându-se. 

Preotul din uşă cugetă la cele auzite. 

— Dacă trebuie neapărat. Nu uitaţi, părinte, trebuie să vă 
odihniţi. 

— Mai târziu. Această problemă nu poate să mai aştepte. 

Cel de la uşă reveni cu privirea spre Drew. 

— Se vede că aţi venit în mare grabă, de nu v-aţi schimbat- 
nici veşmintele după slujbă. Din ce parohie sunteţi...? 

Părintele Hafer îl întrerupse: 

— Nu, e mai bine să nu violăm o confesiune. Nu ţi-ar prinde 
bine să te împovărezi cu informaţii buclucaşe. 

— Da, adevărat. Inţeleg. 

— Dar... 

Deznădăjduit, părintele Hafer se răsuci spre Drew. 

— ... poate că acum veşmintele pot fi scoase. 

Se priviră lung. 


PARTEA A TREIA 


PĂZITORUL 


Refugiul 
1 


— Nu. Categoric, nu. Cu toții? 

Glasul părintelui Hafer se frânse. Drew şedea în faţa lui, 
măsurându-l din priviri. 

Preotul părea să creadă şi totuşi să facă eforturi împotriva 
acestei convingeri, ca şi cum, iniţial bănuind că Drew îşi 
pierduse minţile, acum ar fi încercat înnebunit să şi le apere pe 
ale lui, punând la îndoială inacceptabilul, insuportabilul. 

— Nici unul, Dumnezeu să ne ajute, n-a supravieţuit? 

— N-am căutat prin toate chiliile. Nu aveam timp. Nu eram în 
siguranţă. Dar în cele unde m-am uitat... şi în bucătărie, unde 
am găsit doi fraţi epitropi împuşcaţi, înţelegeţi, la început, 
clopotul n-a bătut de vecernie. Apoi a bătut, dar mai târziu 
decât ar fi trebuit. Aşa am ştiut că toţi muriseră. 

— Nu sunt sigur că... 

— Obişnuinţa. Dacă vreun călugăr supravieţuia, n-ar fi ştiut că 
restul erau morţi. Simţind chemarea clopotului, ar fi mers din 
capul locului la capelă. 

— Şi? 

Părintele Hafer părea să dorească a adăuga „ar fi scăpat”. 

— Ar fi fost executat. N-am auzit nici o împuşcătură, armele 
trebuie să fi fost dotate cu amortizoare. Apoi, trebuia de 
asemenea să presupun că echipa avea garote. 

Părintele Hafer se holbă la el ca şi cum cuvântul „garote” ar fi 
aparţinut unei limbi neinteligibile. Şocat de brusca înţelegere, 
chipul i se schimonosi. Se aplecă în scaun, îngropându-şi faţa în 
mâini, şi gemu: 

— Dumnezeu să-i ierte. 


2 


Se aflau într-un apartament de la etajul patru al unei clădiri 
de sticlă şi crom. Părintele Hafer parcase microbuzul 
prezbiteriului într-un garaj subteran, apoi îl condusese pe Drew, 
cu un ascensor, până la intrarea locatarilor. 

Dar, după ce preotul încuiase uşa şi aprinsese luminile, Drew 
privise în jur derutat. L/ving-room-ul era elegant mobilat, dar 
totuşi de o stranie impersonalitate, amintindu-i de o cameră de 
hotel luxos. 


— Ce este aici? Sunteţi convins că e...? 

— „Sigur” e cuvântul pe care l-ai folosit adineaori. N-ai de ce- 
ţi face griji. Nimeni, sau în orice caz foarte puţini oameni, au 
cunoştinţă de acest loc. 

— Dar de ce? 

Apartamentul îl făcea să fie nervos. Părea nelocuit. 

— La ce se foloseşte? 

Părintele Hafer nu se arătă dornic să răspundă. 

— La chestiuni discrete. Îndatoririle mele de psihiatru nu se 
limitează numai la recomandarea carthusienilor. Sunt adesea 
chemat să consiliez preoţi din felurite ordine care - să zicem - 
au probleme speciale. O criză de credinţă. O slăbiciune 
exagerată faţă de câte o tânără din corul parohiei. Preferinţe 
pentru alcool, chiar droguri, sau chiar un alt bărbat. Sper că nu 
spun nimic care să te şocheze. 

— Ispita este cheia naturii omeneşti. În viaţa mea dinainte, 
luam drept garantat faptul că oricine are o slăbiciune. Nu 
trebuia decât să caut până o găseam. Dacă oamenii n-ar fi 
păcătoşi, toate reţelele de informaţii ar rămâne fără lucru. 

Părintele Hafer dădu din cap, trist. 

— Amenințarea cu scandalul. În această privinţă, că lumile 
noastre nu sunt chiar atât de depărtate. Un preot care se 
găseşte în conflict moral cu jurămintele lui sacre devine uneori 
atât de descumpănit, încât... 

— Clachează? 

— Prefer să spun că are o prăbuşire nervoasă. Sau bea mult, 
încât primejduieşte reputaţia Bisericii. 

— Deci folosiţi acest loc ca să-i calmaţi sau să-i dezintoxicaţi. 

— Pentru odihnă şi consultaţii. Sau, în cazuri de urgenţă, 
devine o mănăstire temporară, cât timp se fac aranjamentele 
pentru a-i duce la casa de odihnă a ordinului. Căci, la o adică, 
separaţia dintre Biserică şi stat nu e întotdeauna atât de clară 
pe cât cere Constituţia. Politicienii care oferă stimulente Bisericii 
în schimbul voturilor catolicilor preferă adesea să ne întâlnim 
aici decât să fie văzuţi sosind la cabinetul episcopului sau al 
cardinalului. 

— Cu alte cuvinte, o casă sigură! pentru preoţi, spuse Drew 
amar. Nu, părinte, lumile noastre nu sunt deloc diferite. 


1 - Teren neutru; vezi romanul „Frăția trandafirului”, de acelaşi autor, Editura 
MIRON, 1996. 


3 

— Dumnezeu să-i ierte. 

Drew nu era prea sigur la cine se referea părintele Hafer - la 
sufletele călugărilor ucişi sau la oamenii care-i asasinaseră. 

Geamătul declanşă un nou acces de tuse. 

Drew îl privi, neputincios. Oricât de bolnav păruse a fi 
părintele Hafer când îl văzuse de pe acoperişul acela, la Boston 
Common, de-aproape preotul arăta şi mai rău. Pielea sa, care 
întotdeauna fusese pământie, se închisese acum şi mai mult la 
culoare, era mai cenuşie, ducându-l pe Drew cu gândul la 
intoxicaţiile cu plumb. 

Sau la un alt gen de otrăvire. Chemoterapia. Carnea se 
uscase pe obraji şi bărbie, reliefând şi mai mult oasele feţei. In 
acelaşi timp, pielea părea dezlipită de oase, gata să se jupoaie. 
Ochii erau bulbucaţi. Părul - cândva grizonat - devenise acum 
de un alb fără luciu, rar, subţiat şi sfărâmicios. 

Începuse să i se comprime şi trupul; costumul negru şi gulerul 
alb atârnau pe el ca şi cum le-ar fi luat cu împrumut de la un om 
mai voluminos. Drew nu se putea abţine să nu le compare cu 
felul cum propriii lui blugi, vestă şi cămaşă de împrumut îi 
veneau cam prea largi. Exista însă o diferenţă. Trupul zvelt şi 
mlădios al lui Drew avea culoarea sănătoasă a ascetului, câtă 
vreme cel al preotului părea să absoarbă lumina în loc de ao 
reflecta - ca o gaură neagră, prăbuşindu-se în sine. 

A morţii. 

— Garote? înghiţi în sec, scârbit, părintele Hafer. Dar nu eşti 
sigur. Din câte poţi spune, n-au fost împuşcaţi decât cei doi fraţi 
epitropi din bucătărie. N-ai văzut nici o urmă de strangulare. 

— Întocmai. Cu excepţia personalului de la bucătărie, leşurile 
pe care le-am văzut fuseseră otrăvite. 

— Atunci - Dumnezeu să-i ierte - există o şansă de a nu fi 
suferit. 

— A, mai mult decât o şansă. N-au ştiut nici un moment ce li 
se întâmplă. 

— Dar cum poți fi atât de sigur? 

— Datorită şoarecelui. 

Preotul îl privi neînţelegând nimic. 

— Am aşteptat până acum să vă spun despre ceva anume. 

Oftând, Drew îi arătă punga de plastic cu trupul lui Stuart 


Little. 

— Otrava l-a omorât instantaneu. Dacă nu i-aş fi aruncat o 
bucăţică de pâine, zăbovind apoi să-mi spun rugăciunea, acum 
eram eu însumi mort. 

Părintele Hafer reacţiona cu oroare. 

— Ai purtat tot timpul cu dumneata /ucrul acela? 

— Am fost nevoit. 

— De ce? 

— Când am coborât din pod, nu ştiam dacă fuseseră luate 
cadavrele sau nu. Mai târziu, am văzut că încă mai erau în chilii. 
Dar dacă, după fuga mea, echipa revenea şi le ridica de-acolo? 
Trebuia să iau cu mine cadavrul şoarecelui, ca să aflu ce otravă 
a fost folosită. Unii specialişti au semnele lor distincte. Ţin la 
tipuri anumite. Sper că o autopsie îmi va spune... 

— Specialişti? Tipuri? Autopsia pe un şoarece? Şi l-ai dus în 
buzunar? Am greşit. Dumnezeu să-i ierte? Nu, nu pe ei. 
Dumnezeu să ne ierte pe toți. 

Părintele Hafer se ridică în picioare, furios. 

— Spui că mănăstirea a fost atacată acum patru nopţi? 

— Întocmai. 

— lar dumneata ai scăpat peste altele două? deveni strident 
glasul preotului. 

— Da. 

— Dar în loc să te duci la poliţie, ai pierdut atâta timp numai 
ca să vii la mine. 

— Nu-mi puteam asuma riscul să mă reţină în închisoare. Aş fi 
reprezentat o ţintă. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu puteai să le 
telefonezi măcar? Acum, urma s-a răcit. Le va fi mai greu să 
ancheteze. 

— Nu. Am avut un alt motiv pentru care nu le-am telefonat. N- 
am putut. 

— Mi-e imposibil să înţeleg de ce. 

— Nu-mi revenea mie hotărârea. Trebuia să afle mai întâi 
autorităţile Bisericii. Şi să decidă ele ce e de făcut. 

— Să decidă? Chiar crezi sincer că ar fi avut o altă variantă 
decât să anunţe poliţia? 

— Probabil că ar fi avut, dar nu imediat. 

— Vorbeşti fără sens. 

— Cu deplin sens. Amintiţi-vă cine sunt. Cine am fost. Unde 


am fost. 

Când implicaţiile îi deveniră clare, părintele Hafer gemu. 

— Cât îmi doresc să nu fi venit niciodată în biroul meu, spuse 
el, apoi păli. Spui că lumile noastre nu sunt diferite? Categoric, 
aşa vor interpreta duşmanii Bisericii situaţia asta. Din cauza 
dumitale. Şi dintr-a mea. Din cauza slăbiciunii mele de a crede 
că doreai mântuirea, în pofida păcatelor dumitale şocante. 

— Dar o doresc! 

Părintele Hafer îşi înfipse unghiile în palme. 

— Din cauză că le-am recomandat carthusienilor să te 
primească. Din cauză că te-au ajuns din urmă propriile dumitale 
crime, iar acum acei sfinţi călugări au suferit pedeapsa 
destinată dumitale - tuşi - am primejduit nu numai reputaţia 
carthusienilor, ci şi pe a Bisericii Maicii Domnului însăşi. Parcă 
văd titlurile din ziare. Biserica Catolică protejează un asasin, 
oferă refugiu unui ucigaş internaţional... 

— Dar eu eram de partea... 

— Binelui? Asta vrei să spui? A binelui? Ucigând? 

— Am făcut-o pentru ţara mea. Credeam că procedez just. 

— Şi pe urmă ai tras concluzia că te înşelaseşi? 

Glasul părintelui Hafer era plin de dispreţ. 

— Şi ai vrut să fii iertat? Aha. Acum, călugării aceia sunt 
morţi. Și ai pus Biserica în pericol. 

— Ar fi bine să vă stăpâniţi. 

— Să mă stăpânesc? 

Se apropie de sofa, înşfacă telefonul de pe măsuţa alăturată 
şi apăsă un şir de cifre. 

— Staţi o clipă. Pe cine sunaţi? Dacă e poliţia... întinse Drew 
mâna spre telefon. 

Cu neaşteptată putere, Părintele Hafer îi împinse mâna la o 
parte. 

— Aici părintele Hafer. E acolo? Bine, trezeşte-l. Am spus să-l 
trezeşti. E urgent. 

Cu receptorul la ureche, Părintele Hafer îşi făcu mâna căuş 
peste microfon. 

— Voi muri până la sfârşitul anului. 

Ridică mâna, făcându-i lui Drew semn să tacă. 

— Ce legătură are? Îţi mai aminteşti convorbirea noastră de 
acum şase ani? 

— Desigur. 


— Am vorbit despre jurăminte. Eu am spus că mă temeam să 
recomand admiterea unui om atât de tânăr ca dumneata în 
regimul riguros al carthusienilor, fiind răspunzător de sufletul 
dumitale dacă găseai sacrele legăminte ale ordinului prea aspre 
şi le încălcai. 

— Mi-amintesc. 

— Şi mi-ai răspuns că oricum aş fi fost răspunzător dacă-ți 
refuzam cererea. Fiindcă trăiai o asemenea disperare, încât 
altminteri te-ai fi sinucis. Dacă te respingeam, aş fi fost 
responsabil de damnarea dumitale. 

— Da. 

— A fost un raţionament ipocrit. Sufletul fiecărui om cade în 
propria lui răspundere. Sinuciderea dumitale ar fi fost o 
damnare autoimpusă. Dar ţi-am ascultat confesiunea. M-am 
gândit, un om cu trecutul dumitale, ce speranţă de mântuire 
mai avea? Ce posibilă penitenţă putea să-ţi compenseze 
cumplitele păcate? 

— Aşa că aţi recomandat ordinului să mă primească. 

— lar acum, dacă nu eram eu, călugării aceia încă s-ar mai 
strădui să-şi mântuiască sufletele. Datorită mie, au murit. 
Acesta nu e un simplu scandal. Nu e numai o controversă 
despre protecţia acordată de Biserică unui criminal. Bătu-te-ar 
Dumnezeu. Dumneata eşti responsabil faţă de ei, faţă de mine. 
Şi din cauza dumitale, mi-am primejduit sufletul. Ţi-am spus că 
voi muri. Până la Crăciun. Cred că m-ai azvârlit drept în iad. 

Drew îl privi cu ochi mari, asimilând acuzaţia, iar acum îi veni 
lui rândul să se aplece înainte, să-şi îngroape faţa în mâini. 
Ridică brusc privirea, auzindu-l pe părintele Hafer vorbind la 
telefon: 

— Excelenţa Voastră? Regret profund că vă deranjez atât de 
târziu, dar s-a întâmplat ceva îngrozitor. Catastrofic. Se impune 
să vă întâlnesc neîntârziat. 

4 


Episcopul, Excelenţa Sa Preaînaltul Peter B. Hanrahan, avea 
un chip rectangular, îngust. Se apropia de cincizeci de ani şi, cu 
toate că se trezise de nici o oră, părul său scurt, blond-nisipos, 
arăta proaspăt spălat şi uscat cu foenul. Era pieptănat 
impecabil. Ochii lui verzi îi sugerau lui Drew porţelanul, dar 
sclipirea lor, observă, era acea a oţelului. 


Episcopul stătea la un birou mare de stejar, într-un cabinet 
lambrisat, decorat cu plăci omagiale de la diverse organizaţii 
caritabile - protestante şi evreieşti, pe lângă cele catolice - 
alături de fotografii lucioase, înrămate, care-l reprezentau 
rânjind şi dând mâna cu feluriţi primari ai Bostonului, 
guvernatori ai statului Massachusetts şi preşedinţi ai Statelor 
Unite. Dar fotografiile împreună cu câţiva Papi ocupau locul de 
onoare, pe peretele dinapoia biroului. 

Poate fiindcă presimţise o întâlnire atât tulburătoare, cât şi 
prelungită, venise la birou îmbrăcat în haine ce arătau 
considerabil mai confortabile decât roba episcopală sau 
costumul preoţesc negru cu guler alb. Alesese o pereche de 
mocasini gri, pantaloni marinăreşti reiaţi, o cămaşă Oxford bleu- 
deschis, cu nasturi, şi un pulover de Burgundia, căruia îi trăsese 
uşor mânecile, dezvăluind un ceas Rolex. Din oţel totuşi, nu de 
aur. 

Lui Drew i se părea că arăta a politician, comparaţie 
adecvată, întrucât la acel nivel, oficialităţile Bisericii trebuiau să 
fie şi oameni politici. Blândeţea glasului, cuvintele alese cu grijă 
şi eficienţă, erau probabil nu atât rezultatul predicilor 
duminicale, cât al negocierilor cu oamenii de afaceri catolici 
locali, pentru donaţii în proiecte de construcţie ale diocezei. 

Excelenţa Sa stătea la birou, cu scaunul înclinat pe spate şi 
ochii concentrați, fermi, în timp ce părintele Hafer şi, apoi, Drew, 
îi explicau. 

De patru ori, episcopul îi ceru lui Drew lămuriri. Privi şoarecele 
din punga de plastic, dădu din cap şi-i făcu semn să continue. 

În sfârşit, Drew încheie ceea ce considera, maşinal, ca fiind 
raportul lui, practic al doilea în noaptea aceea. Se uită la ceas. 
Era ora unu şi şapte minute. Deşi ferestrele erau acoperite cu 
draperii bej, groase, se auzea vuietul înăbuşit al câte unei 
maşini trecând pe-afară. În rest, odaia era învăluită în tăcere. 

Episcopul îşi mută privirea nepătrunsă de la Drew la părintele 
Hafer, apoi din nou spre Drew. Clipea din ochi, dar altminteri 
stătea nemişcat. Tăcerea se prelungea. Brusc, scaunul scârţâi 
când episcopul se aplecă înainte, rezemându-şi coatele pe birou. 

Ochii îi sclipiră tăios. 

— Ai suferit, fără îndoială, o serie de evenimente cum nu se 
poate mai remarcabile. 

Glasul îi rămăsese răsunător, calm. 


— Şi, desigur, dintre cele mai tulburătoare. 

Stătu pe gânduri, apoi apăsă un buton al intercomului. 

— Paul? 

Răspunse un glas bărbătesc la fel de calm: 

— Excelenţa Voastră? 

— Ah, bun, nu te-ai întors în cameră. 

— Mă gândeam că poate aveţi nevoie de mine. 

— Nu ştiu cum m-aş descurca fără tine. Îl mai ţii minte pe Pat 
Kelley? 

— Vag. Dar îi pot consulta dosarul. 

— Nu e nevoie. Are o firmă de echipamente pentru 
construcţii. Vara trecută, a făcut, împreună cu soţia, o călătorie 
la Roma. A întrebat dacă aş putea aranja ca Sfinţia Sa să le dea 
o binecuvântare. 

— A, da, acum îmi amintesc, chicoti glasul. A pus în ramă 
certificatul de binecuvântare şi l-a agăţat pe perete în birou. 

— Dacă nu mă înşală memoria, firma lui are un elicopter. 
Susţine că îl foloseşte să ridice utilaje grele pe înălţimi, dar am 
bănuit întotdeauna că nu este decât o jucărie pe care o exclude 
de la impozitul pe venit. Vrei să-i telefonezi, te rog? Spune-i că 
Biserica sa îi cere o favoare, împrumutul elicopterului. Explică-i 
că iau legătura cu el că să-i mulţumesc de îndată ce voi putea. 

— Desigur, Excelenţa Voastră. Fiţi convins că discut cu el 
înainte de a pleca spre birou. 

— Nu, acum. 

— Adică să-l scol din somn? 

— Vreau să am la dispoziţie elicopterul până se crapă de ziuă. 
Dacă ezită, fă o aluzie că Cavalerii lui Columb ar putea da un 
banchet în onoarea lui. Apoi, caută în computer preoţi din 
dioceză care au experienţă spitalicească sau au luptat în război. 
Trei vor fi de ajuns, dar unul dintre ei trebuie să poată pilota 
elicopterul. 

— Prea bine, Excelenţa Voastră. Altceva? 

— Da, adu-ne nişte cafea, eventual şi câteva gogoşi. O vreme, 
voi fi foarte ocupat. 

Episcopul Hanrahan ridică degetul de pe intercom şi păru să- 
şi organizeze gândurile. 

— Permite-mi să te întreb ceva, frate MacLane. Doresc să fiu 
sigur că înţeleg situaţia. După ce ai fugit, grija dumitale - în 
afară de propria siguranţă - a fost binele Bisericii? Din acest 


motiv nu ai anunţat autorităţile, ci ai venit la duhovnicul 
dumitale şi apoi la mine? 

— Aşa este. 

— Atunci, pot presupune că ai unele sugestii practice privind 
felul cum ar trebui să tratez aceste informaţii? Drew încuviinţă. 

— Concret, care anume? 

— Trei posibilităţi, îşi atinse Drew degetele arătătoare unul de 
altul. Mai întâi, în calitate de carthusieni, acei călugări se 
despărţiseră de lume. Vânduseră toate proprietăţile pe care le 
deţineau şi închiseseră conturile bancare, demisionaseră din 
slujbă. Şi-au luat rămas-bun pentru totdeauna de la prieteni şi 
rude, şi au dat clar de înţeles că nimeni din viaţa lor trecută nu 
va mai putea lua vreodată legătura cu ei. Nici o vizită, nici un 
telefon, nici o scrisoare. Au anunţat până şi guvernul că vor 
înceta să mai achite impozitele. 

— Sunt la curent cu acest lucru. Te rog să-ţi enunţi sugestia. 

— In ce priveşte restul lumii, aceşti oameni puteau fi deja 
morţi. Deveniseră invizibili şi, în cursul firesc al evenimentelor, 
murind, ar fi rămas la fel de invizibili. Cum nu mă îndoiesc că 
ştiţi, carthusienii nu folosesc sicriu. Trupul complet îmbrăcat 
este depus pe o scândură, cu faţa ascunsă sub glugă. Roba e 
bătută în cuie de scândură. Apoi trupul este înmormântat într-un 
cimitir privat, însemnat doar cu o cruce albă, simplă. Pentru a 
spori umilinţa, nu există nici o inscripţie. 

— Şi de aceasta sunt conştient. Unde vrei să ajungi? 

— Urmaţi procedura. 

— Poftim? 

— Daţi-i înainte şi îngropaţi-i. 

— Şi să nu spunem nimănui? 

— Cine ar şti? Dacă mureau de epidemie sau prin otrăvirea 
accidentală a mâncării, Biserica ar fi făcut publicitate? S-ar fi 
mulţumit să-i dea odihnei veşnice. Tot invizibili ar fi rămas. 
Secretul Bisericii. 

— Cu alte cuvinte, propui ca Biserica să acopere un asasinat 
în masă? 

— E o posibilitate. 

Episcopul Hanrahan îl privi lung. 

— Dar dacă autorităţile nu pot investiga, dacă nu-i pot găsi pe 
cei vinovaţi, cine, îngăduit fie-mi să întreb, ar putea să 
pedepsească...? 


— Dumnezeu. 

Capul episcopului zvâcni înapoi. 

— Am uitat, pare-se, că şi dumneata ai fost carthusian. Ai o 
credinţă remarcabilă. 

— Nu, vă rog, nu spuneţi asta. Credinţă? Eu cred în iad. 

— Într-adevăr, se încruntă episcopul. Deci, pentru a proteja 
reputaţia Bisericii, lăsăm omorurile în seama Judecăţii de Apoi şi, 
între timp, ne prefacem că nici nu s-au întâmplat? 

— Am spus că e o variantă. Trebuie analizată. 

— Dar ai acţiona în virtutea ei? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Fiindcă e prea mare riscul ca povestea să iasă la iveală. O 
operaţiune de acest gen - curăţenia, înmormântarea - cere mult 
personal, apare probabilitatea bârfelor. Dacă aceasta ar fi o 
misiune informativă, dacă de curăţenie s-ar ocupa nişte 
profesionişti, nu mi-aş face griji. Dar treaba o vor face nişte 
preoţi şi se vor confrunta cu ceva atât de şocant, încât s-ar 
putea să nu-şi poată ţine gura după aceea. 

Episcopul stătu pe gânduri. 

— Poate. Să nu uităm însă că preoţii sunt deprinşi cu 
legământul păstrării secretului. l-aş putea pune să jure discreţie. 

— Chiar şi aşa, ce rost are să procedăm dur? De ce să 
amestecăm o mulţime de oameni? Problema nu este că acei 
călugări au fost ucişi. Problema e... 

— Dumneata, spuse părintele Hafer, vorbind pentru prima 
oară de o bună bucată de vreme. 

Drew dădu din cap, sumbru. 

— Eu. 

— Precum şi dumneata, îi spuse episcopul părintelui Hafer. 
Dacă nu erai dumneata, nu s-ar fi întâmplat nici un masacru. 

— Sunt pe deplin conştient, Excelenţa Voastră. Mea cu/pa. 
Curând va trebui să dau seamă pentru sufletul meu. 

Părintele Hafer încercă fără succes să-şi înăbuşe o tuse. 

Privirea severă a episcopului se îmblânzi. 

— lartă-mă. N-ar trebui să vorbesc aspru. 

Se întoarse spre Drew. 

— A doua sugestie? 

— Nu ştergeţi urmele crimelor. În schimb, ştergeţi dovezile 
prezenţei mele în mănăstire. Scoateţi totul din chilia mea. 


Faceţi-o să pară nelocuită. Eliminaţi-mi dosarul din arhivele 
ordinului. Apoi, anunţaţi autorităţile şi, când vor întreba despre 
camera goală, explicaţi că ordinul avea dificultăţi în a atrage 
recruți, că mănăstirea nu era ocupată complet. Întrucât poliţia 
nu va avea cum să afle că acolo i se acordase refugiu unui fost 
asasin, Biserica va evita scandalul. 

— Şi recomanzi această a doua variantă? 

— Are meritul de a fi simplă. Poliţia poate să ancheteze. Nu 
există aproape nici o şansă să vorbească cineva. Singurii 
oameni care ştiu suntem noi trei şi cei care-mi vor elibera chilia. 

Tăcu o clipă. 

— Mai este şi o a treia opţiune, desigur. 

— Într-adevăr? 

— Cea mai simplă dintre toate. 

— Şi anume? 

— Să spuneţi poliţiei adevărul. 

Episcopul îngustă ochii. 

Intercomul sună. Apăsă un buton. 

— Da? 

— Excelenţa Voastră, am rezolvat cu elicopterul. 

— Şi echipajul? 

— lezuiţi. Înainte de a fi intrat în ordin, au luptat în Vietnam. 
Unul dintre ei a pilotat un avion de vânătoare. 

— Adecvat.  Comandourile Bisericii. Alte câteva lucruri, 
continuă episcopul. Aş dori să ne stabileşti o audienţă la cardinal 
dimineaţă, cât mai devreme posibil. 

— Doriţi să-l trezesc? ` 

— Milostive Doamne, nu. Aşteaptă până la şapte. Inainte de a- 
şi rosti slujba privată zilnică. Şi, Paul, sunt puţin nedumerit cu 
privire la cine deține jurisdicția asupra carthusienilor din 
Vermont. Află. 

— Imediat, Excelenţa Voastră. 

Episcopul eliberă butonul intercomului. Se rezemă de spătar. 

— Probabil te întrebi ce fac. 

— Câtuşi de puţin, răspunse Drew. Plănuiţi să-i trimiteţi pe 
iezuiţii aceia la mănăstire. Ca să se asigure că spun adevărul. 

Episcopul clipi din ochi. 

— Şi intenţionaţi să vă întâlniți cu cardinalul la timp pentru a 
trimite un mesaj ca să-i opriţi, dacă nu e de acord cu 
dumneavoastră. Dar vă îndoiţi că o va face. Există toate şansele 


să vă laude pentru a fi acţionat atât de rapid. Partea cea mai 
grea, decizia finală, o veţi lăsa în seama lui. 

— Trebuie să recunoşti că povestea dumitale trezeşte 
scepticismul. O mănăstire plină de cadavre? Zău aşa, aş fi 
necugetat să iau hotărâri înainte de a fi în posesia tuturor 
faptelor. 

— Dar de ce aş minţi? 

— Poate nu să minţi. Poate că, după şase ani de sihăstrie, te- 
ai înşelat. Ai făcut o confuzie. 

— Deranjat mintal? 

Drew se simţea jignit. 

— Fireşte că nu. Confuz. În acest moment, cine poate spune? 
Tot ce ştiu e că ai în buzunar un şoarece mort de câteva zile. În 
locul meu, ai considera că asta inspiră încredere? 

Episcopul privi spre punga de plastic de pe birou. Cu prea 
mare indiferenţă, întinse mâna spre ea. Ca fulgerul, Drew îi 
intercepta mâna. Episcopul tresări. 

— Te-ai ataşat de micul dumitale prieten? 

— Să zicem că sunt sentimental. 

Expresia episcopului deveni dură. 

— Prea bine. Dacă Eminenţa Sa, cardinalul, e de acord, 
elicopterul ar trebui să ajungă la mănăstire pe la amiază. lar 
dacă ceea ce susţii e adevărat, vom hotărî care dintre opţiunile 
propuse de dumneata pare cea mai înţeleaptă. 

— Şi până atunci? 

— Ai nevoie de un loc unde să rămâi. Indiferent de adevărul 
spuselor dumitale, eşti vizibil epuizat. Şi aş putea sugera că o 
schimbare de îmbrăcăminte ar fi adecvată. 

Drew cobori privirea, conştient de cum arăta, spre hainele 
sale deteriorate, de om al pădurilor. 

— Deci, unde mă trimiteţi? 

— Încă nu ştiu exact. Va trebui să mă consult cu Paul. 

Părintele Hafer tuşi. 

— Dar eu? Să-mi fac planuri de a-l însoţi? 

Episcopul ţuguie buzele. 

— N-aş crede. Nu trebuie să atragem atenţia asupra noastră. 
Până nu ştim exact cum se prezintă situaţia, e mai bine să ne 
urmăm programul regulat. Propun totuşi un lucru. Ai ascultat 
mărturisirea acestui om? 

— Desigur. Inainte de a recomanda să-l accepte carthusienii. 


Viaţa de sihăstrie era penitenţa lui. 

— Nu, recent vreau să spun. Astă-seară. 

— Păi, nu. Adică... se încruntă părintele Hafer. Nu m-am 
gândit... 

— Fiindcă susţine că a ucis un om, acum două nopţi. Dacă e 
adevărat, sufletul lui este în pericol. Trebuie să fie absolvit. 

Drew îşi aminti de crucifixul pe care-l folosise ca armă şi se 
întrebă dacă mai era posibilă absolvirea. 


5 


— Trezeşte-te, spuse glasul. Am ajuns. 

Drew zăcea pe bancheta din spate a Cad;//ac-ului negru după 
care trimisese episcopul. Şoferul - un tânăr zvelt, atletic, cu ochi 
albaştri şi tunsoare perie, purtând pantofi sport, blugi şi o bluză 
cu inscripţia U. Of Mass! - îi fusese prezentat ca părintele Logan: 

— Dar poţi să-mi spui Hal. 

Preotul arăta ca şi cum ar fi aparţinut unei echipe sportive 
universitare. Lui Drew îi trebui un moment pentru a recunoaşte 
dubla semnificaţie a cuvântului Mass? de pe cămaşă. 

Părăsiseră reşedinţa episcopului cu puţin înaintea zorilor şi, în 
timp ce Cadi/lac-ul se îndrepta spre vest, pe şoseaua 90, printre 
luminile răzlețe ale traficului, la ieşirea din Boston, Hal spusese: 

— Avem ceva de mers. Poţi foarte bine să dormi puţin. 

Dar avea prea multe la care să se gândească. Drew nu se 
simţise obosit. Totuşi, după ce opriseră să ia micul dejun, 
adormise de cum revenise în maşină. Mai târziu, avea să se 
întrebe dacă nu cumva i se administrase un somnifer. Dar Hal 
nu se apropiase nici un moment de mâncarea lui Drew. „Decât,” 
îşi spuse el, „când m-am dus la toaletă. Dar de ce ar vrea 
episcopul să mă adoarmă?” 

Se gândi la asta pe când zăcea în spatele Cadillac-ului, 
prefăcându-se a se deştepta încet după ce Hal îi vorbise. 
Ridicându-se, se frecă la ochi, privind printre gene spre soarele 
strălucitor al dimineţii şi seducătoarele nuanţe ale arţarilor de 
pe colinele ce mărgineau drumul. Deodată îşi dădu seama că, 
fie şi dacă n-ar fi fost tranchilizat, efectul era acelaşi. Nu ştia 
unde se afla. 

— Am ieşit de pe şosea? 


1 - (Abr.) University of Massachusetts = Universitatea Massachusetts. 
2 - (şi) slujbă religioasă. 


— De-o vreme. Cum ai dormit? 

— Ca un prunc. 

Drew observă zâmbetul lui Hal. 

Drumul era asfaltat, cu două benzi, mergând printre munţi. 
Nu se vedeau alte maşini, nici clădiri. Ceasul digital de bord 
arăta ora 10:31. 

— Suntem tot în Massachusetts? 

— Mhm. 

— În care parte? 

— Capătul apusean. 

— Dar unde, exact? 

— E un traseu complicat. Ar dura prea mult ca să-ți explic. 

— Şi spuneai că am sosit... acolo unde m-oi duce. 

— Nu mai e mult. Voiam să-ți dau posibilitatea de a te trezi 
până ajungem. 

Nemulțumit, Drew studie terenul, continuând să se întrebe 
unde se aflau. Intraseră într-o vale blândă, împădurită, unde 
cotiră pe un alt drum. După încă patru sute de metri, ajunseră la 
un zid înalt de piatră, în dreapta, şi intrară pe poarta unui gard 
metalic. În depărtare, Drew văzu un crucifix înalt, alb, aureolat 
de soare, în vârful unei mari clădiri paralelipipedice. O încadrau 
clădiri mai mici. Incinta era spațioasă. larba, deşi cafenie acum, 
în octombrie, fusese tunsă recent. Arbuşti înconjurau rondurile 
de flori ofilite. Apropiindu-se, Drew zări un teren de baschet 
pustiu. 

— Ce-i aici? 

Aparenta linişte a locurilor nu-l încuraja. Se întreba dacă nu o 
fi fost un sanatoriu. 

— Mai multe, răspunse Hal. A început ca seminar. Dar 
candidaţii la preoţie nu dădeau tocmai buzna, în ultimii câţiva 
ani. Aşa că Biserica s-a hotărât să dea în folosinţă camerele 
libere. Clădirea din dreapta e un cămin. O dată pe lună, timp de 
un weekend, vin să se refugieze aici diverse cluburi bărbăteşti 
catolice. 

Drew dădu din cap, simpatizând cu ideea. Biserica avea 
credinţa necesităţii credincioşilor de a scăpa din când în când de 
presiunile lumii dezlănţuite. Aşa că, timp de patruzeci şi opt de 
ore, îndeobşte de vineri până duminică seara, enoriaşii aveau 
posibilitatea ca, în schimbul unei taxe anume, să se retragă într- 
un „refugiu”, adeseori un seminar, unde se cufundau în ritualuri 


catolice. Un diriginte, de obicei preot eminent, ţinea predici 
despre problemele dogmei şi ale spiritualităţii. În afara 
discuţiilor de grup, conversațiile nu erau permise. În fiecare 
cameră de cămin se găsea din abundență literatură religioasă, 
ca sprijin pentru meditaţie. 

— Dar asta, numai o dată pe lună, continuă Hal. Clădirea din 
stânga e cel mai folosită. E o casă de odihnă. La episcop, te-am 
văzut discutând cu părintele Hafer. Ştii, cred că e psihiatru. N-aş 
vrea pentru nimic în lume să am postul lui. Trebuie să consilieze 
preoţii care nu mai suportă tensiunea jurămintelor. 

— Ei, uneori oamenii au şi momente slabe. 

— Mie-mi spui? E trist. Ai fi surprins să afli câte cazuri la limită 
am adus cu maşina aici. Din câte-aud, mai sunt în ţară încă trei, 
patru locuri ca ăsta. În clădirea din stânga seminarului sunt 
dormitoarele. N-au nici o îndatorire, decât, bineînţeles, să-şi 
rostească rugăciunile zilnice. Altfel, primesc medicamentele şi 
terapia de la personalul local. 

— Cât timp stau? 

— O lună, două, majoritatea. Până li se termină rachiul sau îşi 
dau seama că nici chiar sfinţii nu trebuie să lucreze douăzeci şi 
cinci de ore pe zi. Câţiva însă - ei bine, am adus aici un pastor, 
acum patru ani, şi încă mai jură că-n fiecare noapte îi cântă 
Fecioara Maria. 

6 


Se opriră în faţa clădirii mari din mijloc, cea cu crucea în vârf. 
Razele soarelui cădeau după un asemenea unghi, încât umbra 
crucii se aşternea peste Cadillac şi, când cobori, Drew observă 
că, în pofida cerului senin, aerul era rece. 

Se întoarse spre clădire, scrutându-i ferestrele. Cărămizile 
păreau dărăpănate. Treptele de beton aveau crăpături. 

— Pare pustiu. 

Hal ridică din umeri. 

— E aproape unşpe. Seminariştii trebuie să fie la cursuri. 

Ca la un semnal, glasurile unor tineri răsunară de undeva din 
adâncul clădirii: 

— Doamne, ai milă. Christoase, ai milă. Slavă lui Dumnezeu în 
cele mai înalte... 

— Sună ca Kyrie şi Gloria, spuse Hal. Probabil exersează 
liturghia. 


Drew clătină din cap... 

— Cursuri duminica? N-aş crede. lar slujba trebuie să se fi 
ţinut dimineaţă la prima oră. Nu, e ceva în neregulă. 

Porni pe treptele crăpate. Hal îl opri. 

— Sigur, dar duminica asta e deosebită. Slujba s-a amânat 
până acum. 

Nedumerit, Drew se întoarse spre el. 

— Nu avem voie să ne apropiem de seminarişti. Episcopul i-a 
spus directorului că vii. Dar se înţelege că n-ai să atragi atenţia. 
Vei dormi acolo, îi arătă el clădirea din dreapta. Unde au loc 
întrunirile. 

Drew se simţea stânjenit. 

— Dar dacă se ţine o întrunire, ce mai contează dacă mă văd 
ei sau seminariştii? 

— În weekend-ul ăsta nu e nici o întrunire. Avem toată 
clădirea numai pentru noi. 

„Cât i s-a spus lui Hal despre mine?” se întrebă Drew. „De ce 
am senzaţia că am mai întâlnit genul lui de om? Felul cum stă în 
poziţie de drepţi. Cum se tot uita în retrovizorul maşinii.” într-un 
alt domeniu profesional. 

— Mda, va fi frumos şi liniştit, continuă Hal. Odihnitor. Un vânt 
slab atinse chipul lui Drew. Neliniştit, reveni de pe trepte şi îl 
urmă pe Hal peste gazon, spre clădirea din dreapta. Îl mai 
deranja ceva. 

— N-ar trebui să fim observați; nu crezi c-ar fi mai bine să 
muţi maşina? 

— Peste câteva minute. Oricum trebuie să mă întorc. 

— De ce? 

— Ca să-ţi aduc nişte haine. Nu prea am de unde alege. 
Seminariştii ăştia nu se îmbracă tocmai la modă. Pantofi negri, 
ciorapi negri, pantaloni negri. Deprimant. Dar le plac sporturile, 
aşa că probabil îţi voi putea face rost de un tricou. Poate o bluză 
de trening. Chiar un hanorac, cine ştie. Ţi-e foame? 

— Legume. Proaspete. Multe. 

Hal râse. 

— Mda, morcovi, mm? Ce se-ntâmplă, doctore? Vrei ceva de 
citit? 

Drew clătină din cap. 

— Mă gândeam să fac mişcare. 

— Excelent! Îți place baschetul? Ai chef de-un mic unu-la-unu? 


Nu, stai puţin, n-are nici un rost. Terenul e afară. Nu trebuie să 
te arăţi. 

Drew se opri brusc. 

— S-a-ntâmplat ceva? întrebă Hal. 

— O întrebare. Ard s-o pun. 

— Fii invitatul meu. 

— Chiar eşti preot? 

— Oare Papa nu poate suferi bancurile poloneze? Oare loan a 
fost Botezător? Poţi fi sigur că-s preot. 

— Şi altceva? 

— Mă scuzi? 

— Ce altceva mai eşti... ai fost? Miroşi a informaţii militare de 
la o poştă, îl privi grav Drew. 

— O.K.. Mda, am lucrat în informaţiile militare. La Marină. Ca 
Magnum, P.I. 

Drew nu înţelese aluzia. 

— Ce te-a determinat să alegi preoţia? 

Hal o luă iarăşi din loc. 

— Poţi să-ţi alegi camera. Care? 

Drew răspunse repede, nevrând să schimbe subiectul: 

— Oricare, lângă scări, la etajul întâi. 

— Mda, la fel aş alege şi eu. Nici un risc să intre careva pe 
fereastră. lar înălțimile sunt mai uşor de apărat. Dar nu-i ca la 
etajul doi, unde durează prea mult până ieşi. 

— Te-am întrebat de ce ai intrat în preoţie. 

— Şi poţi să tot întrebi. 

— Atunci îţi cer altceva. 

Hal se opri, iritat. Drew continuă: 

— Sunt obişnuit cu un sistem. Acum cinci zile, am fost silit să 
renunţ la el. lar azi e duminică. 

— Şi? 

— La episcop, părintele Hafer mi-a ascultat confesiunea. Cinci 
zile este prea mult. Vreau să-mi primesc împărtăşania. 

— Ei, acum vorbeşti. Lasă-ncolo baschetul. Nici eu nu mi-am 
spus rugăciunea pe ziua de astăzi. Dar n-am ministrant. 

— Ba cum să nu. Arată-mi doar drumul până la un altar. 

— E o capelă în casa de refugiu. 

— Am să-ţi umplu sticluţele cu apă şi vin. Voi servi cea mai 
bună slujbă pe care-ai rostit-o vreodată. 

— Amice, ne-am înţeles. Ce-i de râs? 


— Parc-am fi doi puşti gata să se joace. 


7 


O podea trosni. Drew stătea îngenuncheat, rugându-se, în 
rândul întâi al capelei. Înălţă capul pentru a privi peste umăr 
spre umbrele din spatele lui. 

Nimeni. Reveni către altar, continuându-şi rugăciunile. 

Trecuse de miezul nopţii. Deşi slujba pe care o servise pentru 
Hal avusese loc cu aproape douăsprezece ore în urmă, încă îşi 
mai amintea senzaţia ostiei subţiri şi ţepene pe limbă. | se 
înălţase sufletul. 

Restul zilei îl deprimase. Încercase să-şi facă de lucru - se 
spălase, se bărbierise şi îmbrăcase hainele aduse de Hal. Se 
plimbase prin cameră, făcuse flotări şi tracţiuni, repetase paşii 
de dans ai artelor marţiale şi se întrebase unde dispăruse Hal. 

Pe la jumătatea după-amiezii, ştia că elicopterul trebuia să fi 
ajuns de mult la mănăstire. lezuiţii găsiseră cadavrele şi-l 
anunţaseră pe episcop. Episcopul vorbise cu cardinalul. 
Cardinalul vorbise la Roma. „Atunci, de ce n-a vorbit nimeni şi 
cu mine? Ce decizii s-au luat? Ce se întâmplă?” 

Ironia plictiselii sale nervoase îl frapa cu tărie. Timp de şase 
ani, trăind în singurătate, nu simţise nici un moment povara 
timpului. lar acum, după cinci zile de absenţă din mănăstire, nu 
se mai putea abţine să nu se tot uite la ceas, un ceas luat de la 
un om pe care-l ucisese. Gemând, se lăsă în genunchi şi se rugă 
să i se ridice povara de pe umeri. „Ştiu că nimic nu se întâmplă 
fără motiv. Eu nu sunt decât un instrument. Dar, rogu-te, 
Doamne, treacă de la mine paharul ăsta. Tot ce doresc este 
pacea.” 

Totul? Atinse umflătura din buzunarul hainei, amintindu-şi 
nevoia pe care o simţise pentru a răzbuna moartea în flăcări a 
bărbatului şi a femeii, ţipetele băiatului şi se rugă pentru sufletul 
lui. 

Aproape de ora şase, Hal intră în camera lui. 

— Ţi-am adus lapte şi zarzavaturi. Ziceai că vrei conopidă 
crudă? Nici fiartă nu pot s-o sufăr. 

— Cât timp trebuie să stau aici? 

— Până la noi ordine, cred. Auzi, dacă te plictiseşti, e un 
singur televizor în clădirea seminarului, dar pot să-ţi aduc un 
radio. 


— Dar un telefon? 

— Linişteşte-te, bine? Respiră aerul de la ţară. 

— In casă? 

— Ai şi tu dreptate. Dar nu-ţi face griji. Se rezolvă toate. 

— Zău? 

— La noapte o să fie frig. Dar am descoperit cum se dă 
drumul la căldură în clădire. 

Hal plecă. 

Drew se uită din nou la ceas, nerăbdător. Limbile arătau ora 
şase fix - când, ani de zile, sunase vecernia. 

jinduia după satisfacția pe care o simţise mai devreme, în 
timpul slujbei. Dorea să restabilească sistemul binecuvântat al 
mănăstirii. Ora şase. Ca şi cum ar fi auzit clopotul bătând de 
vecernie, îi ascultă chemarea şi ieşi din cameră. 


8 


Refugiul era cufundat în tăcere. În capătul coridorului ardea 
un bec, chemându-l spre scară. Cu mâna pe balustrada de metal 
corodat, Drew cobori, ajunse la parter, ignoră holul semiluminat 
şi-şi continuă drumul spre pivniţă, îşi trecu mâna peste un zid cu 
tencuiala igrasioasă, înaintând prin întuneric spre o uşă aflată în 
dreapta. 

Capela unde servise mai-nainte la slujbă, unde ar fi trebuit să 
aibă loc vecernia. 

Deschise uşa şi intră. Beznă. Amintindu-şi că în dreapta era 
un comutator, îl căută pe orbecăite şi-l apăsă. Dar se vede că în 
pivniţă funcţiona un alt circuit electric decât cel al etajului întâi 
şi al camerei lui, căci în faţa sa nu rămase decât întunericul. 
Ziua, soarele ce strălucea pe fereastră, în înaltul unui perete, îi 
fusese suficient pentru a ajuta la slujbă. Acum însă... 

Îşi imagină acele ceasului depăşind ora şase. Imboldul se 
intensifica. Bâjbâind de-a lungul peretelui din stânga, se ciocni 
de un scaun. Apoi ajunse la un alt perete, unde-şi dibui drumul 
pe lângă compartimentul voluminos al unui confesional. Mirosul 
de mucegai îi făcu nările să se dilate. Pe sub mucegai însă se 
simţea tămâia rămasă după ani în şir de slujbe. Când atinse cu 
mijlocul parmalâcul altarului, ştiu că aproape ajunsese acasă. 
De-ar fi avut măcar chibrituri. Îşi aminti şirurile de lumânări 
votive care mărgineau pe dinăuntru, la stânga şi la dreapta, pe 
toată lungimea altarului. Da, când încalecă balustrada, păşind 


înainte, simţi chibriturile într-o cupă metalică, frecă unul de 
marginea acesteia şi zâmbi la vederea flăcării. Zâmbetul îi stărui 
pe când aprindea una câte una lumânările, inundând partea 
dinainte a capelei cu o aură pâlpâitoare. Îngenunche în rândul 
întâi, recitind tăcut rugăciunile de vecernie. 

La miezul nopţii, neprimind nici până atunci vreo veste de la 
episcop, se simţi din nou atras de ritual, revenind să rostească 
rugăciunile de utrenie. 

Şi auzi trosnetul în spatele lui. 


9 


Prima oară când îl auzi, îşi spuse că sunetul nu se datora 
decât lemnului ce se contracta de frig. 

A doua oară, îşi spuse că vechea clădire, obosită, se tasa. 

A treia oară, scoase Mauser-ul de sub haină şi se lăsă la 
podea. 

— O.K., amice, linişteşte-te, spuse un glas, în spate. N-am 
vrut să te sperii. 

Hal! 

Drew rămase ascuns după bancă, pe podea. 

— Haide, continuă Hal, bine camuflat în întunericul din fundul 
capelei. Ştiu unde eşti. Te-am văzut ghemuindu-te. Dar mai întâi 
am văzut că ai scos un pistol de sub haină. Deci, să fim calmi, 
da? Era vorba să nu te scap din ochi, nu să te las să mă foloseşti 
ca ţintă de antrenament. 

Drew nu avea de gând să rişte. Privi spre o uşă din stânga, 
dincolo de parmalăâcul altarului, amintindu-şi de la slujba pe care 
o servise la amiază că ducea în sacristie. Dincolo de ea, o altă 
uşă se deschidea spre o scară. „Dacă n-am încotro, pot să sar 
peste parmalăc şi să fug.” 

Incă un scârţâit, mai aproape. 

Drew îşi simţi fruntea umezită de năduşeală. În capelă însă 
era un frig cumplit. 

— O laşi mai moale, O.K., până-ţi explic? întrebă Hal. Înţelegi, 
ştiu că ai venit aici la ora şase. Mi-am spus că urmai programul 
pe care-l avuseseşi la mănăstire. Slujba de vecernie. 
Următoarea e utrenia, la miezul nopţii. Deci, am coborât mai 
devreme. Mă gândeam să te urmăresc fără să mă vezi, ca să 
nu-ţi deranjez rugăciunile. Nu-mi fac decât datoria. De unde era 
să ştiu că podelele astea scârţâie de fiecare dată când respir? 


Drew stătea în cumpănă. Hal putea spune adevărul. „Dar de 
ce n-a venit împreună cu mine? Nu mi-ar fi păsat dacă stătea în 
capelă cât timp mă rugam. Nu, e ceva în neregulă.” 

Un nou scârţâit. Şi mai aproape. 

Drew se retrase de lângă bancă, începând să se târască 
înapoi, spre parmalăcul altarului. Simţea pe piept răceala 
pardoselii. 

— Suntem chit, spuse Hal, ceva mai aproape. Nu vrei să te- 
arăţi până nu mă vezi pe mine. Dar nici eu nu vreau s-o fac 
primul, cât timp ţii pistolul în mână. Uite, am făcut o greşeală 
neanunţându-te că eram aici. Recunosc. Dar trebuie să punem 
capăt remizei ăsteia. Sunt de partea ta. Alt scârţâit. 

Drew se mai târî un pas spre balustradă. Lumânările pâlpâiau. 

— Gândeşte-te, urmă Hal. Dacă voiam să acţionez împotriva 
ta, o puteam face cât timp dormeai în maşină. 

Bine zis. 

— Sau aş fi putut... 

Scârţâit. Drew se mai apropie de parmalâc cu câţiva 
centimetri. 

— ... să te împuşc adineaori în vreme ce te rugai. La fel de 
adevărat. 

— Deci, hai să declarăm armistițiu. Sunt o victimă a 
împrejurărilor. 

„În regulă,” îşi spuse Drew. „Îmi place să mă cred un om cu 
vederi largi.” În loc să se mai târască în continuare până la altar, 
se rostogoli în direcţia opusă, spre stranele din dreapta capelei. 

Ochi şi, pentru prima oară, vorbi: 

— Atunci poţi să-mi spui de ce ai intrat în preoţie. 

La sunetul glasului său, uşa capelei zbură de perete. Un 
bărbat în costum negru, preoţesc, cu guler alb năvăli înainte, cu 
un M-16 în mână. 

— Nu! răcni Hal. Se ridică, mult mai aproape decât se 
aşteptase Drew, ridicând un braţ. In penumbră, era greu de 
distins. Era posibil să aibă un pistol. 

Dar preotul se răsuci spre Hal, apăsând trăgaciul M-16-/ui. 
Flacăra la gura ţevii lumină umbrele din fund, când arma - pe 
foc automat - pârâi, ejectând tuburile ce ţăcăniră pe podea. 
Forţa rafalei îl smulse pe Hal de pe picioare, azvârlindu-l în 
perete. Sângele ţâşni. Hal ricoşă, cutremurându-se, şi se 
răsturnă pe podea. 


Pe când Drew se ridica în genunchi, ochind cu Mauser-ul, un 
al doilea preot apăru în uşă, lângă primul, strângând în mâini un 
Uzi şi mitraliind prin toată capela. Zgomotul, amplificat de 
ecourile pereţilor, lovi timpanele lui Drew. Incepură să-i răsune, 
chinuite., 

Se ghemui înapoi după banchetă. Preoți? Ucigaşi? Echilibrul 
mintal i se clătina. Religie? Violență? Contradicţia îl şoca. 

Asasinii-preoţi aveau avantajul întunericului din spate. Nu 
îndrăznea să apară în lumina luminărilor pentru a tinti şi trage. 
Un Mauser contra unui M-16 şi a unui Uzi? Sorţii erau împotriva 
lui. În mirosul acru de cordită ce plutea spre el, se răsuci, sărind 
în picioare, şi se aruncă într-o voltă peste parmalăc. Trupul i se 
arcui. Ateriza îndesat pe covorul din spate, sufocat de impactul 
în umăr, şi se repezi înnebunit spre uşa sacristiei. În urma lui, 
gloanţele sfârtecară altarul. 

Imediat, detunăturile sacadate ale unui pistol întrerupseră 
rafalele. Clocotul inconfundabil ai unui 45 automat. Din nou. Și 
din nou. 

Drew înhaţă clanţa uşii de la sacristie, apăsând, împingând, 
trântindu-se pentru a-şi ascunde trupul. Privi în urmă, zărind 
fugar că în capelă apăruse încă cineva. Suficient spre a-l face să 
se oprească pe loc, chircit. 

Alt preot. Acesta însă era mai bătrân. Trecut de cincizeci de 
ani, înălţime medie, dar piept lat. Umeri musculoşi. Păr brunet, 
trăsături slave, mustață. 

În întunericul sacristiei, Drew se sili să privească în 
continuare. Preotul apăruse - se cutremură Drew, înțelegând 
deodată - din confesional. 

„A stat acolo tot timpul? Când dibuiam eu prin întuneric şi m- 
am ciocnit adineaori de confesionalul acela?” 

leşise, trăgând, în momentul când fusese ucis Hal. Drew 
continua să ochească spre preoţii din spate, cu o prudenţă 
inutilă. Zăceau nemişcaţi în naos, într-o băltoacă de sânge ce se 
lăţea. 

Pistolul se afla în mâna stânga a preotului. Din unghiul său, 
Drew vedea bine partea exterioară a mâinii. O lucire de lumină 
reflectată a luminărilor îi atrase atenţia. Pe degetul mijlociu. 

Un inel şi, chiar de la distanţa aceea, era impresionant. lreal. 
Părea să lumineze singur. 

Un inel cu o piatră mare şi roşie, strălucitoare. 


Preotul, continuând să ţină pistolul ridicat, se răsuci spre uşa 
deschisă a sacristiei. Deşi nu avea cum să-l vadă pe Drew în 
întunericul de-acolo, acesta avu cumplita senzaţia că li se 
întâlneau privirile. Cu fălcile strânse înverşunat, preotul porni 
încet spre altar. 

Drew încorda degetul pe trăgaciul Mauser-ului. Nu ştia dacă 
să-l împuşte sau să-l ia la întrebări. În fond, omul îi salvase 
viaţa. 

Oare? „Doi preoţi tocmai au încercat să mă ucidă. Hal e mort. 
lar ăsta pare a fi gata să-ţi smulgă dinţii ca penitenţă, dacă nu-i 
place ce i-ai spus în confesiune. De ce se ascundea în capelă? 
Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă?” 

Preotul sări din spațiul deschis, ascunzându-se sub 
parmalâcul altarului. 

Drew îşi ţinu respiraţia. 

Glasul ce răsună era scos din gât, răguşit, cu un vag accent 
slavon. 

— Ştiu că eşti în sacristie. Ascultă ce-ţi spun. Yanus. 

Cu greutate, Drew îşi controla respiraţia. 

— Yanus, repetă glasul slavon. Trebuie să vorbim despre 
Yanus. 

Variantele delicat echilibrate ale lui Drew se răsturnară. 
Auzind paşi neaşteptaţi care alergau pe coridor, tot mai tari, mai 
aproape de capelă, se repezi din loc. 


10 


Nu fu singurul. Când glasurile intrară în capelă, preotul fugi şi 
el, sărind peste balustrada altarului, spre sacristie. 

Drew ajunse la uşa care ducea într-un alt hol şi o deschise. La 
amiază, când îl ajutase pe Hal să se pregătească pentru slujbă, 
se uitase după uşă, văzând o scară care urca. 

Acum însă, noaptea, fără lumina soarelui intrând pe fereastră, 
nu putea distinge treptele. A 

Nu c-ar fi contat. Nu intenţiona să le folosească. In schimb, 
goni drept înainte, spre intrarea unui tunel. Nu ştia unde ducea, 
dar de un lucru era, sigur - cei doi preoţi care încercaseră să-l 
omoare acţionaseră cu o asemenea detaşare profesională, 
încât, cu certitudine, trebuia să fi respectat şi alte standarde ale 
meseriei şi nu acţionaseră singuri. In caz că Drew reuşea să 
scape, aveau să fie şi alţi asasini care pândeau scările de ieşire 


din pivniţă. Imediat ce-l auzeau apropiindu-se, urmau a se 
pregăti să tragă. Dacă ar fi avut timp, putea încerca să urce 
scara fără zgomot. În urma lui, însă, paşii preotului ce stătuse 
ascuns în confesional îl obligau să urmeze drumul pe care-l 
considera cel mai neprevăzut, probabil chiar necunoscut echipei 
de şoc. În acel caz, nu trebuia să se descurce decât cu preotul 
ce-l urmărea. 

Paşii se apropiau. 

În spate, mai departe, alţi paşi năvăleau în capelă. 

Drew alerga prin beznă. Se ciocni de o masă, lovindu-şi 
coapsele, tresărind când impactul făcu picioarele mesei să se 
târşească peste pardoseala de ciment. 

Se răsuci. Deşi nu vedea nimic, auzi scârţâitul subtil al unor 
pantofi călcând cu grijă, foşnetul paşilor apropiindu-se pe furiş. 
Drew îşi înfrână pornirea de a trage. Flacăra la gura ţevii 
Mauser-ului i-ar fi dezvăluit poziţia. Şi la ce bun, dacă nu-şi 
putea vedea ţinta? Adevărat, ar fi putut încerca să judece 
amplasamentul adversarului după sunetele auzite. Dar dacă 
acesta scotea zgomote înşelătoare pentru a-l păcăli? Dacă Drew 
trăgea, focul de armă l-ar fi condamnat. Desigur, putea rămâne 
pe loc, ghemuuit într-o parte. În fond, întunericul era specialitatea 
lui. Lupta corp la corp, complet lipsit de vedere. Dar acest gen 
de luptă era chinuitor, consumând mult timp. Pentru a o face 
cum se cuvine, deci pentru a supravieţui, era necesară grija 
unui specialist în dezamorsări de bombe. 

Drew nu avea timp să fie atent. Trebuia să scape de-acolo. 
Din sacristie răsunau ecouri de voci. Se gândi la probabilitatea 
ca alţi asasini să aştepte în casa de refugiu, continuând să 
asculte paşii care se apropiau.. 

— N-ai înţeles, şopti glasul cu accent slav. Nu vreau să-ţi fac 
nici un rău. Yanus. Trebuie să vorbim despre Yanus. Mă aflu aici 
ca să te apăr. 

Dezorientat, Drew nu-şi putu permite să-l creadă. Se 
îndepărtă din nou, grăbit. Celălalt îl urmă. Când Drew se opri, se 
opri şi urmăritorul. 

— Lasă-mă să-ţi explic, şuieră glasul. 

„Ba bine că nu,” răspunse Drew în sinea lui, repezindu-se din 
nou înainte. „Nu ştiu cine eşti sau dacă măcar eşti preot. Nu ştiu 
cine naiba a încercat să mă omoare aici, sau de ce. Dar ştiu un 
lucru. Am încercat să respect regulile. Am luat legătura cu 


duhovnicul meu, relaţia mea. Am avut încredere în superiorii 
mei din cadrul Bisericii” (aproape înlocui cuvântul cu „reţelei”). 
„Altcineva însă nu joacă după reguli. A existat un informator. O 
scurgere. Cineva le-a spus unde eram. 

Aşa că, acum jucăm după regulile mele. O fac cum ştiu eu.” 

Se năpusti prin pânze de păianjen, simțind cum i se agăţau de 
faţă. Picura apă. Simţi mirosul umed şi fetid de putregai. In 
spate, paşii continuau să-l urmărească. Plescăind printr-o 
băltoacă, simțind cum i se udau pantofii şi pantalonii, auzi ecoul 
glasurilor departe, în tunel. Grupul care intrase în capelă venea 
acum încoace. Grăbi pasul. Mult prea curând, omul din urma lui 
călcă şi el prin apă. Vocile păreau să răsune mai tare. 
Întorcându-se să asculte, se lovi cu capul de o ţeavă ce trecea 
de la un perete la altul. Se clătină înapoi, văzând stele verzi, 
apucându-şi cucuiul ce începea să se umfle. Simţind umezeală 
în păr, cobori degetele la gură, uşurat să simtă gustul sărat al 
transpiraţiei, nu pe cel coclit, de sânge. Îşi reluă înaintarea 
grăbită. 

La ce se folosea tunelul? Unde ducea? Se aplecă, din goană, 
ferindu-şi capul de alte ţevi. Frecându-se însă de un şir de 
conducte izolate, pe peretele din stânga, presupuse că era un 
culoar de întreţinere. Sigur. Pe acolo trebuia să treacă 
instalaţiile de apă şi încălzire, îşi spuse el, uşurând reparaţiile 
făcute de echipa de lucrători ai seminarului. Dacă aşa era, 
tunelul trebuia să ducă la clădirea respectivă. Având în sfârşit 
un ţel clar în minte, Drew se simţi mai încurajat. Ceva însă era în 
neregulă. Sunetele din urma lui încetaseră. 

De ce? 

După alţi câţiva paşi, se lovi de un perete. Simti înţepături în 
nas. 

Se înşelase - tunelul era o capcană! lar acum, urmăritorul îl 
aştepta în spate. 

Drew strânse în mână patul Mauser-ului, se răsuci şi miji inutil 
ochii spre hruba de smoală pe unde trebuia să se întoarcă. Pipăi 
peretele din stânga, pornind încet înapoi. Când însă atinse cu 
pantofii o bucată de ciment spart, căzută pe duşumea, sunetul 
propriilor săi paşi se schimbă. Se opri, încruntat. Inaintând din 
nou, auzi zgomotul pantofilor revenind la ecoul îngust cu care se 
obişnuise, încercă, experimental, trei paşi înapoi, iar ecoul 
redeveni mai înfundat. 


Înţelegând, dibui spre peretele din partea opusă şi, aşa cum 
se aşteptase, în locul unde ar fi trebuit să-l găsească, mâna lui 
nu întâlni nimic. Totuşi, lovi cu piciorul în ciment. Puțin mai sus, 
din nou ciment. O scară! Urcă grăbit. 

Scara cotea. Drew ajunse la o uşă de lemn, apăsă pe clanţă şi 
trase. Nu se întâmplă nimic. Pradă unei inspiraţii de moment, 
împinse în loc să tragă, iar uşa se deschise. In caz că se 
ascundea cineva în spatele ei, o dădu de perete, apoi privi 
dincolo, întâlnind un hol slab luminat. Tunelul îl adusese în 
clădirea seminarului. 

Nevăzând pe nimeni, se repezi spre stânga. Ajunse într-o 
încăpere spațioasă: canapele, scaune, mese, un televizor. 
Lumina lunii lucea dincolo de ferestre, dezvăluind gazonul din 
faţa clădirii. După peluză se aflau pădurea şi munţii. Salvarea. 

Dar trebuia să plece înainte de a-l găsi vreun seminarist, sau 
a-l intercepta urmăritorii. 

Trecând prin cameră, intră într-un hol, unde văzu la stânga o 
uşă care dădea afară. De cum porni în direcţia aceea însă, auzi 
în spatele lui un foşnet de haine. Răsucindu-se, ridică pistolul şi 
încremeni. 

— Oh, lisuse, îţi mulţumesc. 

Drew simţi furnicături pe pielea capului. 

— Ştiam că vei veni. 

Din întuneric, glasul suna disperat, bătrânesc, uscat. 

— Eliberează-mă. Ştii cât de mult am suferit. 

Începu să suspine. 

— Ei nu cred că maica ta îmi cântă în fiecare noapte. 

Din umbra unui colţ apăru o arătare. Un bătrân cocârjat. Avea 
părul şi barba albe. Purta o cămaşă albă de noapte. 

Drew simţi un fior în stomac. Bătrânul se sprijinea într-un 
baston. Avea picioarele desculţe. Ochii săi sticleau nebuneşte. 

„Doamne sfinte,” îşi spuse Drew, „nu sunt în clădirea 
seminarului. Am trecut de scara aceea. M-am dus mai departe. 
Sunt în casa de odihnă. Acesta e bătrânul preot pe care Hal 
spunea că l-a adus aici. Aici îi ţin pe...” 

Bătrânul îngenunche, împreunându-şi mâinile, cu o privire 
extatică. 

— Dar îţi mulţumesc, lisuse, continuă el, lăcrimând. Tu îi vei 
ajuta să înţeleagă. Le vei spune că n-am minţit despre 
binecuvântata ta maică. Am aşteptat atât de mult ca să mă 


izbăveşti. 

Drew făcu un pas înapoi, poticnit, cu groază. Bătrânul căscă 
gura, iar Drew se temu că va avea un atac de inimă. Dar nu făcu 
decât să inspire, după care începu a cânta. 

— Nu, te rog, spuse Drew. Glasul cel uscat horcăia frenetic: 

— Sfinte  Doaamne, slăvit fie numele Tău. Doamne 
atotputernice, Te ado-răm, Te slă-vim pre Tine. 

Drew se repezi spre uşa care ducea afară. La etaj, un glas 
bărbătesc strigă nervos: 

— Părinte Lawrence, iar ai fugit din cameră? Ştii că n-ai voie 
să cânţi noaptea. Ai să-i trezeşti... 

— Un miracol! ţipă bătrânul. Un miracol! 

Şi izbucni din nou, cântând: 

— Ne-sfâr-şita, în-tiiin-sa Ta îm-pă-răţie. 


11 


Drew năvăli afară, inspirând aerul rece care-i înţepa nările. 
Cobori în goană treptele de beton, alergând peste peluză, prin 
întuneric, iarba întărită de brumă trosnindu-i sub tălpi. 

La stânga, văzu că toate luminile seminarului erau aprinse. 
Seminariştii se adunaseră afară, privind spre casa de refugiu, 
aflată şi mai departe către stânga. Unii alergau într-acolo; alţii 
ajunseseră deja şi se înghesuiau să intre. 

Casa de refugiu era cufundată în întuneric. Deodată însă 
începură să se aprindă luminile, la parter, la etajul întâi, la al 
doilea, toate ferestrele iluminându-se într-o succesiune rapidă. 

„De ce?” se întrebă Drew, fugind. „încă mă mai cred aflat în 
clădire sau caută pe altcineva? Preotul care m-a urmărit, restul 
echipei morţii?” 

Noaptea era plină de strigăte. Alergă şi mai repede, în timp ce 
drept în spatele lui se aprindeau alte lumini, ale casei de odihnă. 
Razele lor neaşteptate răzbăteau destul de departe pentru ca 
Drew să vadă umbra pe care o arunca în faţa lui şi rotocoalele 
de aburi groşi ce-i explodau pe gură. 

Cineva ţipă atât de aproape, încât Drew întoarse capul. Un 
bărbat înalt, în halat de baie, stătea în uşa deschisă a casei de 
odihnă, arătând în direcţia lui Drew. Cobori în grabă treptele, 
dar cu paşi stângaci. Îşi pierdu un papuc, se împiedică şi căzu. 

Totuşi, strigătele lui atrăseseră atenţia. Un grup de 
seminarişti se repeziră spre omul căzut în faţa uşii. Alt grup o 


luă la goană după Drew. 

| se păru că avea vedenii. Un smoc de iarbă explodă în faţa 
lui, dar nu auzi împuşcătura. Putea să fi fost acoperită de 
gâfâielile lui repezi şi strigătele înnebunite din urmă. Sau arma 
avea surdină. Tot ce ştia era că, în clipa când ajunse la 
marginea luminii răspândite dinspre casa de odihnă, în faţa lui 
explodă un nou bulgăre de pământ. Coti, începând să alerge în 
zigzag. 

Auzi nu următoarea împuşcătură, ci un whump! îndesat, când 
încă un nou glonţ se înfipse în iarbă. Unghiul dădea de înţeles că 
trăgătorul se afla în faţa lui. Pe panta împădurită. 

„lar eu sunt prins la mijloc,” îşi spuse, auzindu-i pe 
seminariştii care fugeau după el. Ştiau despre puşcaş? Când îşi 
vor da seama de prezenţa lui, aveau să se oprească? 

In schimb, se opri trăgătorul, iar Drew, cu un ultim sprint, se 
aruncă printre tufişuri, în întunericul şi mai adânc al pădurii. 

Işi simţea pieptul comprimat. Adus de spate, se strecură 
printre copaci, prin vegetaţie, peste un trunchi prăbuşit. Cu o 
deconcertantă senzaţie de déjà vu, îşi aminti fuga de la 
mănăstire. Dar situaţiile nu se potriveau exact. Cu şase nopţi în 
urmă, ochitorul de pe colină nu ştiuse că Drew era afară din 
clădire, pândindu-l. lar Drew nu fusese urmărit. Acum nu mai 
putea pierde vremea căutându-l pe trăgător, fără ca urmăritorii 
să-l ajungă din urmă; şi, dacă se concentra să scape de ei, 
putea nimeri drept în cătarea puşcaşului. 

La noapte o să fie frig, spusese Hal. 

Drew nu era îmbrăcat pentru ger. Pantalonii negri, subţiri, 
cămaşa de bumbac şi sacoul necăptuşit pe care i le adusese Hal 
nu aveau nici o putere împotriva frigului. Drew dârdâia deja, în 
pofida fierbinţelii din plămâni, cu transpiraţia absorbind frigul 
din pădure. Ar fi putut supravieţui cu uşurinţă, apărat de lâna 
robei pe care o purtase la mănăstire. Hainele pe care le purta 
acum însă reţineau frigul în loc de a-l proteja împotriva acestuia. 
Dacă petrecea toată noaptea în pădure, ar fi riscat să-l învingă 
frigul. lar din acel moment, mai erau doar trei ore până la 
moarte. 

Metalul rece al Mauser-ului îi amorţea mâna. Sări pe lângă o 
râpă, strecurându-se şi mai adânc în pădure. În urma lui, 
seminariştii se îmbulzeau prin desişuri. Trosneau crengi. 

Oare trăgătorul avea să conchidă că situaţia îi scăpase de sub 


control şi să se retragă? Chiar şi atunci încă, îşi dădu seama 
Drew, urmăritorii n-aveau să-şi înceteze căutările. 

Îi trebuia o maşină. 

Cadillac-ul cu care-l adusese Hal acolo. Era parcat pe undeva. 
Prin fereastra sa de la etajul întâi al casei de refugiu, Drew îl 
văzuse ducând maşina în spatele seminarului. Fără-ndoială, 
exista un garaj dosnic. Nu insistase Hal că nu trebuia ca 
seminariştii s-o vadă? 

Evitând amenințările din spate şi din faţă, Drew o luă spre 
dreapta. Urmase deja acea direcţie, dar planul său final fusese 
de a se pierde în adâncul pădurii. Până acum, însă, nu-i trecuse 
prin minte să se deplaseze în semicerc, ocolind înapoi spre 
seminar. În fond, ce rost ar fi avut? Traversând gazonul, ar fi 
devenit din nou o ţintă. Şi cu ce scop? Dorea să scape de-acolo, 
nu să se ascundă, aşa cum făcuse la mănăstire. Dar acum? 


12 


leşi dintre copaci, la marginea peluzei. Îi auzea pe urmăritori 
în spatele lui, adâncindu-se tot mai mult în pădure. În faţă, 
continuau să ardă luminile casei de odihnă, ale seminarului şi 
refugiului. Prin faţa clădirilor încă mai mişunau siluete. 

L-ar fi văzut dacă traversa din acel loc curtea, aşa că se hotărî 
să urmeze liziera pădurii. larba nu făcea zgomot, iar întunericul 
din spatele lui îi camufla silueta. 

Merse spre zona din spatele clădirilor, riscând să se expună, şi 
alergă din răsputeri spre partea dosnică a seminarului. Nimeni 
nu dădu alarma. 

Bănuiala i se vădi întemeiată. În spatele seminarului - aici 
luminile erau mult mai slabe - găsi o construcţie de lemn cu 
cinci porţi basculante. Primele două pe care le încercă erau 
încuiate. A treia însă se clinti când trase de mâner. 

O ridică încet, încercând să facă minimum de zgomot. Lumina 
lunii dezvălui Cadillac-ul negru al episcopului. Drew presupuse 
că Hal lăsase poarta garajului descuiată în eventualitatea că 
trebuia să plece repede. Deschise portiera de lângă volan, iar 
lampa interioară se aprinse. În mod normal, ar fi stins-o, 
temându-se să nu atragă atenţia. Acum însă profită de lumină, 
blocând portiera deschisă, culcându-se pe spate şi căutând sub 
bord, până găsi firele de care avea nevoie. Uni două sârme. 
Ocolind contactul Cad;//ac-ului, porni motorul. 


începu să duduie uşurel. Drew se aşeză la volan şi trânti 
portiera. Din nou, la fel ca în furgonul cu care venise din 
Vermont, bordul maşinii îl nedumeri. Nu era sigur cum să 
aprindă farurile. Nu că ar fi contat. Ultimul lucru de care avea 
nevoie acum era lumina farurilor. Apăsă pedala acceleratorului 
şi demară din garaj cu toată forţa. 

Maşina luă viteză atât de rapid, încât, înainte de a apuca să 
cotească, ieşi de pe alee şi sări peste o bordură de beton, cu 
capul zgâlţâindu-i-se pe umeri. Trase de volan, derapând lateral 
pe iarbă. Un zăngănit răsunând în spate îi dădu de înţeles că 
ciocnirea cu bordura dislocase un capac de roată. Continuă să 
cotească spre dreapta şi simţi roţile maşinii scobind şanţuri în 
pământ. Apoi redresă direcţia, reveni de pe gazon, peste 
bordură, pe alee, şi porni de-a lungul peretelui lateral al 
seminarului. Aleea avea să cotească la stânga prin faţa 
seminarului, prevăzu el, ducându-l prin dreptul refugiului, pentru 
ca în sfârşit să cotească din nou, de astă dată spre dreapta, prin 
pădurea de dincolo de gazon, spre poarta de fier şi drumul 
public. 

Dar prefera să nu treacă prin dreptul celor din faţa clădirilor. 
În schimb, odată ce depăşi colţul seminarului, îşi continuă 
drumul drept înainte, mai lovi o bordură şi pendulă peste iarbă 
până când pneurile prinseră, câştigând tracţiune şi smulgând 
alte bucăţi din gazon. 

Se avântă cu toată viteza. Avea geamul coborât. Auzi strigăte. 
Dinspre clădiri se repeziră spre el nişte siluete. Nu vedea în faţă 
decât întuneric. Cu farurile stinse, nu ştia unde să cotească 
pentru a ajunge la continuarea aleii. Nu ştia decât că în curând 
avea să se repeadă în copaci. Călcă frâna, apoi îşi dădu seama 
că astfel se aprindeau luminile de poziţie, devenind totul vizibil 
şi fără faruri. 

Al dracului să fie dacă o făcea şi al dracului dacă n-o făcea. 

De ce nu, în fond? 

Pipăi manetele şi butoanele şi, mai având doar câteva 
secunde la dispoziţie, aprinse farurile, spre a vedea zidul negru 
al pădurii înălțându-se înaintea lui. Smucind de volan spre 
stânga, se frecă de un copac şi auzi aripa din dreapta spate a 
Cadillac-ului scrâşnind. Apoi văzu drumul şi îi ţinti tunelul 
păduros. 

Un moment, se simţi uşurat. Dar imediat îi îngheţă pielea 


capului - în faţa lui se afla preotul din capelă, cel brunet, cu 
mustață şi trăsături slave. Cel cu pistolul 45 automat. 

Preotul stătea cu picioarele desfăcute şi faţa spre maşina ce 
se apropia, blocând drumul. Lumina farurilor sclipea pe gulerul 
său alb. Făcu să scânteieze tulburătorul inel roşu de la mâna 
stânga, cea cu care ridică pistolul. 

Drew apăsă pe accelerator, simțind cum stomacul i se lipea 
de şira spinării, îndreptând Cadillac-ul drept spre preot. Copacii 
îngustau drumul din ambele părţi. 

In loc de a trage, omul dădu agitat din mâini, făcându-i semn 
să oprească. 

Nici vorbă, îşi spuse Drew. Stabiliză volanul şi acceleră şi mai 
tare. 

Preotul continua să dea din braţe, insistent, cu trupul 
văzându-i-se tot mai mare prin parbriz. 

li mai despărţeau doar două secunde. 

Dar preotul se răsuci într-o parte, săgetând înapoi spre stânga 
şi ochind. Bubuitul 45-ului îi luă lui Drew auzul. Numai că nu 
trăsese spre Cadillac. Ochise deasupra, peste capotă. 

O puşcă automată pârâi feroce din pădure, în dreapta maşinii. 
Gloanţele loviră maşina. Geamurile se sparseră, împroşcându-l 
pe Drew cu cioburi. 

Disperat, încercă să păstreze direcţia, în timp ce-şi apăra ochii 
de sticla spulberată. II observă pe preot căzând pe spate, spre 
pădure. 

Drumul cotea, îngustat. Maşina se frecă de copaci. O 
smucitură bruscă în spate sugeră că bara de şoc se agăţase de 
ceva. În timp ce Cadi/lac-ul îşi relua goana în linie dreaptă, 
luminând-cu farurile în lungul drumului, Drew văzu de ambele 
laturi zidul înalt de piatră. Poarta metalică se zărea în faţa lui. 

Însă era închisă. Altă armă automată slobozi o rafală în urma 
lui. Strânse şi mai tare volanul în mâini. 

Zece metri. 

Şapte. 

Trei. 


13 


Şocul îl azvârli cu pieptul în volan. Gemând de durere, auzi un 
urlet ascuţit de claxon şi ricoşă în spătarul fotoliului. 
Botul Cadillac-ului se îndoi. Un far se sparse. Cioburile săriră 


în toate părţile, lucind în lumina celuilalt far. Cercul nichelat al 
farului zbură prin aer ca un disc frisbee. O frântură metalică 
ciobi parbrizul. Drew se chinuia să stăpânească volanul rupt. În 
ambele laturi, poarta de fier se desfăcu în două. Indoite, bucăţile 
izbiră zidul de piatră. 

Deşi Drew călcase pe frâne, maşina se repezi de-a latul 
drumului. În faţă se căsca un şanţ, iar Cadi/lac-ul zbură pe 
deasupra. Coborând botul, lovi o zonă cu iarbă, derapă şi se opri 
smucit. 

Drew rămase cu ochii holbaţi. Încă trei metri şi ar fi lovit un 
amestec de copaci şi pietre. Îl durea pieptul, făcându-l să se 
strâmbe când respira. 

Scutură din cap pentru a şi-l limpezi. Trebuia să fugă. Farul 
din stânga rămăsese aprins, deşi forţa ciocnirii de poartă îi 
abătuse poziţia spre dreapta. Din radiator ieşeau aburi, fâsâind. 
Motorul mergea în continuare, însă murmurul i se transformase 
în pârâit. 

Încercă acceleratorul. Maşina răspunse greoi, traversând 
porţiunea cu iarbă. Suspensiile erau distruse, hurducându-i la 
trecerea fiecărui hop. 

Ajunse la un râu, coti spre stânga pentru a-l evita şi găsi o 
zonă mai puţin adâncă a şanţului. Cu puţină încurajare, maşina 
cobori, urcând apoi din nou pe drum. Mări viteza. 

Acum însă roata din faţă dreapta se clătina. Vitezometrul - 
digital, asemeni ceasului - arăta zero. Motorul ţiuia, radiatorul 
sfârâia. Nu ştia cât de departe putea ajunge, nici cât de rapid. 
Dacă motorul se supraîncălzea, putea să se distrugă. 

Ideea i se păru nostimă. Distrus? Cadi/lac-ul episcopului era 
deja o epavă totală. Nu-i putea pricinui mai multe avarii. 

Maşina însă îl uimea. Continua să meargă. Ceea ce, de 
asemenea, îl frapa ca fiind amuzant. Hopa-Mitică, nu se sparge 
nu se strică, drept în picioare se ridică. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare, căutând faruri care l- 
ar fi urmărit.. Numai că n-o mai găsea. Privind în jur, o văzu 
căzută pe jos. 

După asta, nu i se mai păru nimic comic. 

La prima intersecţie coti spre stânga, apoi la dreapta, după 
încă opt kilometri, dornic să-şi piardă urma în labirintul 
drumurilor de munte. 

Pieptul îl înţepa, comprimat. Simţea stângaci în mâini volanul 


frânt. Când făcu din nou la dreapta, simțind munţii înalţi 
împrejurul lui, distinse un indicator rutier care anunţa că în 
direcţia opusă, la douăzeci de kilometri, se afla un oraş numit 
Lenox. 

Lenox? Numele îi trezea amintiri. Căsuţa cea roşie. Nu fusese 
niciodată acolo, dar ştia că oraşul şi căsuţa erau celebre. 

Acolo locuise cândva Hawthorne. Hal nu minţise spunând că 
merseseră în vestul statului Massachusetts. Se afla în Berkshire 
Hills. 

Trebuia să se afle prin apropiere şi oraşul Pittsfield, unde 
locuise Melville, cel, care venise adeseori călare în vizită la 
Hawthorne, dorind atât de mult să-i devină prieten, după ce 
scrisese pentru el Moby Dick. 

De jur împrejur pluteau duhuri. Reveria lui Drew luă sfârşit 
când durerea din piept îl făcu să tuşească. Motorul se 
supraîncălzise. Îl auzea cum se chinuia. Radiatorul nu mai 
fâsâia. 

Fiindcă era gol. 

Maşina începu să încetinească. O bucată din grilă căzu, 
zăngănind pe şosea. Trecu prin dreptul unui magazin sătesc 
închis, se târî într-un orăşel adormit şi, cu motorul tuşind, 
murind, încetini şi opri în faţa unei case dărăpănate cu iarba la 
mare nevoie de-o tunsoare. 

Deşi casa era întunecată, un felinar din colţul străzii dezvăluia 
nişte motociclete rezemate de latura şi faţa verandei strâmbe. 
leşi din Cadillac şi descoperi curând că niciuna dintre 
motociclete nu era legată. 

„Câtă încredere. Probabil îşi închipuiau că nimeni nu şi-ar 
pierde vremea cu ele. Ei bine, eu am chef.” 

Alese cea mai mare Harley-Davidson şi o împinse în lungul 
străzii. Între copaci, goli coburii şeii, care erau plini cu scule şi o 
geacă veche de piele. Desfăcu instalaţia electrică şi scurtcircuită 
motocicleta, la fel cum procedase cu Cad!/lac-ul. Pentru a porni 
motorul, trebuia să încalece în şa şi să apese pedala de igniţie. 
Motorul se însufleţi duduind. 

Nu mai umblase cu motocicleta de aproape zece ani, de când 
folosise una într-o operaţiune care-i ceruse să... 

Nu. Clătină din cap. Nu voia să-şi amintească. 

Aerul rece de octombrie îi înţepa faţa în timp ce răsuci 
regulatorul şi porni vâjâind prin noapte. Se întrebă cum aveau 


să reacționeze motocicliştii dimineaţă. Oare furtul motocicletei 
avea să-i înfurie atât de tare, încât să despoaie Cadillac-ul de tot 
ce-r mai rămăsese, vânzând piesele ca să-şi scoată paguba? Îşi 
şterse lacrimile pe care vântul i le aducea în ochi. Cadillac-ul 
episcopului. Patru roţi şi un şasiu. Ştia că n-ar fi trebuit să-l 
amuze ideea. Şi totuşi îl distra, la fel cum îl însufleţea şi forţa 
vuindă a Harley-ului de sub el, ducându-l înapoi spre Boston. 
Şi spre nişte răspunsuri. 
14 


— Cu părintele Hafer, vă rog. 

Drew îşi păstră glasul alb, stând în cabina telefonică de lângă 
o staţie service, imediat după ora opt dimineaţa, străduindu-se 
să-şi ascundă furia. Mâinile îi erau amorţite. Tremura, după 
vântul rece care-l biciuise toată noaptea. Soarele dimineţii, 
aducând o iluzie de vară indiană, încălzea generos cabina. 

Glasul bărbătesc, care răspunsese la telefonul prezbiteriului 
Sfintei Eucharistii, nu răspunse. 

— Nu se-aude? 

Cu tot efortul, Drew nu-şi putea stăpâni mânia din glas. Dorea 
explicaţii. Cine o încurcase? De ce fusese atacat la seminar? Și- 
ncă de nişte preoţi! 

— Am spus că vreau să vorbesc cu părintele Hafer. 

Privi furios prin geamul prăfuit al cabinei, spre drumul din faţa 
acesteia, căutând motociclişti, sticleţi, oricine s-ar fi putut arăta 
interesat de el. Plănuise să ajungă până la Boston, dar i se 
făcuse prea frig şi trebuise să se oprească în Concord, la treizeci 
de kilometri spre vest. 

Glasul omului de la celălalt capăt al firului continua să tacă. 

„Trage de timp?” se întrebă Drew. „O fi urmărit telefonul?” 

Pe neaşteptate, omul spuse: 

— O clipă. _ 

Se auzi zgomotul receptorului pus jos. În apropiere 
murmurară nişte voci. 

„li mai dau treizeci de secunde,” îşi spuse Drew. „Pe urmă, 
închid.” 

— Alo? 

Glasul altui bărbat. 

— Aţi spus că doriţi să vorbiţi cu...? 

— Părintele Hafer. Care-i problema? 


— Cine sunteţi, vă rog? 

Pe Drew îl cuprinse teama. 

— Un prieten de-al dumnealui. 

— Atunci, e clar că n-aţi aflat. 

— Ce să aflu? 

— Regret că trebuie să v-o spun astfel. Prin telefon, pare atât 
de impersonal... Mă tem că a murit. 

Cabina păru să se clatine. 

— Dare... 

Cuvântul „imposibil” i se opri în gât. 

— L-am văzut ieri în zorii zilei. 

— S-a întâmplat azi-noapte. 

— Dar cum? insistă Drew, cu glasul îngroşat de şoc. Era pe 
moarte. Ştiu. Însă mi-a spus că medicii îi mai dădeau de trăit 
până la sfârşitul anului. 

— Da, dar nu de boală a murit. 


15 


Năucit, Drew închise. Se sili să se urnească, ştiind că trebuia 
să plece din Concord cât mai curând posibil în caz că telefonul 
fusese urmărit într-adevăr. Avea nevoie de un loc unde să se 
simtă în siguranţă. 

să-şi acorde luxul suferinţei. 

Să încerce să înțeleagă. 

Călătoria până în Lexington, şi mai spre est, la şaptesprezece 
kilometri de Boston, nu i se înregistra în creier. Nu reţinu nici un 
amănunt, având ochii - conştiinţa - înceţoşaţi de durere. Lăsă 
motocicleta pe o stradă lăturalnică liniştită, îndoindu-se că 
raportarea furtului putea să fi ajuns atât de devreme la poliţia 
din Lexington. 

În lumina strălucitoare a soarelui care-şi râdea de tristeţea lui, 
rătăci pe pajiştea satului, simulând interesul faţă de locul unde 
începuse războiul de independenţă a Americii. 

Cu pumnii strânşi, abia dacă percepea copacii aurii de 
toamnă, mirosul fumului de lemne, sau foşnetul frunzelor 
veştede sub picioare. Avea mintea prea plină de durere şi furie. 

În seara trecută, părintele Hafer primise un telefon la 
prezbiteriu. Le spusese celorlalţi preoţi că trebuia să iasă în 
oraş. Traversase strada până pe trotuarul din faţa bisericii, unde 
îl lovise o maşină. Pe trotuar. Forţa coliziunii îl aruncase tocmai 


până pe trepte, unde se lovise de uşa bisericii. 

— E imposibil să fi suferit. 

— Dar... de unde ştiţi? 

— Pierduse atâta sânge. Şoferul n-a oprit. Probabil era beat. 
Să-şi piardă aşa controlul, să iasă de pe carosabil. Poliţia încă nu 
l-a găsit, dar şi când o să-l găsească... 

Legea nu e destul de aspră. Bietul om mai avea atât de puţin 
timp de trăit. Şi să i-l irosească prosteşte un iresponsabil de 
beţiv! 

Drew încleşta şi mai tare pumnii, mergând înainte, fără să ia 
în seamă foşnetul frunzelor. 

„A primit un telefon? L-a lovit o maşină în timp ce stătea pe 
trotuar? Veriga principală dintre fosta mea viaţă şi mănăstire, 
omorâtă de un beţiv? 

Pe dracu'.” 

Îşi pipăi umflătura din buzunarul hainei. Simţi punga de 
plastic. Trupul lui Stuart Little. Se gândi la călugării morţi. Acum 
mai avea şi un alt motiv pentru a face pe cineva să plătească. 


16 


— Dă-mi legătura cu episcopul. 

Drew vorbea răguşit, privind din cabina de telefon spre 
motocicleta parcată pe strada lăturalnică, apoi spre turiştii de 
pe pajişte. 

— Îmi pare extrem de rău... 

Drew recunoscu glasul cu rezonanţă. li aparţinea lui Paul, 
omul cu care vorbise episcopul prin intercomul biroului, cu două 
nopţi în urmă. 

— ... dar Excelenţa Sa nu poate veni acum. Dacă binevoiţi să 
lăsaţi numele şi telefonul. 

— E-n regulă. Cu mine va vorbi. 

— Şi cine...? 

— Zi-i doar că e omul cu şoarecele. 

— Da, aşa este. Vrea să discute cu dumneavoastră. Drew auzi 
pe neaşteptate un declic. Uitându-se la ceas, făcu un pariu cu 
sine însuşi: cincisprezece secunde. Dar episcopul veni la telefon 
chiar mai repede, după doar douăsprezece. 

— Unde eşti? îţi aşteptam telefonul. Ce s-a întâmplat la... 

— Seminar? Ce curios. Speram să-mi spuneţi dumneavoastră. 

— Are sens. Telefonul meu sună încontinuu, de la cinci 


dimineaţa, în problema asta. Te-am întrebat ce... 

— Au încercat doi preoţi să mă omoare, asta s-a-ntâmplat! 

Lui Drew îi venea să spargă geamul cabinei. 

— lar pe Hal chiar l-au omorât. Şi altcineva, alt preot, se 
ascunsese în confesional! 

— Ai înnebunit? 

Drew împietri. 

— Doi preoţi au încercat să te omoare? Ce tot vorbeşti? Hal e 
mort? Tocmai am primit un bilet de la el. Ceea ce vreau să ştiu e 
de ce ai tras în seminarişti. De ce ai dat buzna în casa de 
odihnă, ai speriat de moarte preoţii şi mi-ai furat maşina? Şi încă 
ceva - fantezia aceea a dumitale, continuă episcopul. 

— Fantezie? 

— În legătură cu mănăstirea. Slavă Domnului că am fost 
prevăzător să-i trimit pe iezuiţi să cerceteze. Dacă ne-am fi 
hotărât, cardinalul şi cu mine, să anunţăm poliţia, ar fi fost un 
dezastru. În mănăstirea aceea nu este nici un cadavru. 

— Ce? 

— Nu mai e nici un călugăr acolo. Locul e părăsit. Nu înţeleg 
unde au dispărut, dar până nu aflu mu/t mai mult n-am de gând 
să fac de râs Biserica. 

Glasul lui Drew tremura de furie. 

— Deci aţi ales prima variantă, acoperirea. lar pe mine mă 
lăsaţi de izbelişte, singur. 

— Nu intenţionez să te las singur. Crede-mă, am nevoie de 
nişte răspunsuri. Nu e înţelept să vii la cabinetul meu. Îţi voi 
spune unde să te prezinţi. 

— Las-o baltă. 

— Nu-mi vorbi aşa. Te vei prezenta la adresa pe care mă 
pregătesc să ti-o comunic. 

— Nu. 

— Te previn. Nu-ţi agrava şi mai mult situaţia. Ai jurat 
supunere. Episcopul dumitale îţi dă un ordin. 

— N-am să-l ascult. Am făcut în felul vostru. N-a mers. 

— Mă nemulţumeşte foarte mult atitudinea dumitale. 

— Aşteaptă numai să-ţi vezi maşina. 

Şi trânti receptorul. 

17 


Nervos, încalecă pe motocicletă. Pieptul, deja vătămat de 


ciocnirea cu volanul, îl durea şi mai tare de tristeţe şi mânie. 
Apăsă pedala de aprindere. Cu motorul duduind, apucă 
regulatorul. 

Dar unde putea să se ducă? Ce să facă? 

Biserica, acum era clar, nu putea fi considerată un refugiu. 
Cineva, undeva în lanţul de comandă, nu era demn de 
încredere. Episcopul poate, deşi nu neapărat putea fi sincer, la 
fel de derutat ca Drew însuşi. Dar Paul; asistentul episcopului? 
Episcopul însă îl tratase pe Paul cu deplină încredere. Atunci, 
cine? Şi, mai important, de ce? Şi ce era cu preotul slav cu pistol 
45 şi inel roşu, sclipitor şi ciudat, care se ascunsese în 
confesionalul capelei? 

În regulă. Drew îşi muşcă buzele. Biserica nu mai conta. 
Numai Dumnezeu. Propria lui supravieţuire. Mântuirea sufletului. 
Trebuia să uite că intrase la mănăstire. Să-şi ignore retragerea 
din viaţa anterioară. 

„Imaginează-ţi că încă mai faci parte din reţea,” îşi spuse. 
„Ce-ai fi făcut dacă nu puteai avea încredere în ea, dacă te 
temeai de un duşman din interior?” 

Răspunsul era evident. Instinctiv. Dar şi întinat de trufie, 
pentru care îi imploră lui Dumnezeu iertarea. Cândva, fusese cel 
mai bun. Încă mai putea fi cel mai bun. Şase ani nu însemnau 
nimic. Da. Răsuci regulatorul, demarând cu un huruit, decis. 
Acum însă nu spre Boston. Nu spre est, ci către sud, la New 
York. La singurii oameni pe care se putea baza. La fosta lui 
iubită şi fostul lui prieten. Arlene şi Jake. 


PARIEA A PAIRA 


ÎNVIEREA 


Cornul lui Satan 
1 


Blocul din gresie de pe strada 12, lângă Washington Square, îi 
era familiar de pe vremuri. Desigur, acum putea locui acolo un 
necunoscut, îşi spuse Drew, aşa că, înainte de a începe 
supravegherea, îşi luă măsura de prevedere de a găsi o cabină 
telefonică din care, prin cine ştie ce miracol, vandalii nu furaseră 
cartea de telefon. Pulsul i se acceleră în timp ce dădea paginile 
până la H, coborând degetul pe o listă şi răsuflând uşurat, când 
găsi familia Hardesty, Arlene şi Jake. 

Aceeaşi adresă. 

Asta nu însemna că Arlene şi Jake erau în oraş. Cu siguranţă, 
Drew n-avea de gând să se dedice efortului de a urmări casa 
până nu ştia că era locuită. Problema era că nu putea telefona 
pur şi simplu ca să afle - telefonul putea fi interceptat şi nu voia 
ca inamicii să ştie că se găsea în zonă. Puteau să fi bănuit că 
avea să-i caute pe Arlene şi Jake. 

Legă cu un lanţ motocicleta de un gard metalic, lângă 
Washington Square, şi porni agale prin parcul mare, pătrat, 
neluând în seamă drogaţii şi plasatorii care stăteau prăvăliţi pe 
bănci. Depăşi locul de joacă, gravitând spre enorma arcadă 
acoperită cu mâzgălituri care marca ieşirea pe Fifth Avenue, 
largul bulevard maiestuos ce se întindea spre nord cât vedeai cu 
ochii. Cerul era plumburiu, dar temperatura rămăsese ridicată, 
peste 20°C, iar obişnuita gloată de muzicanți ai parcului se 
adunase sub arcadă, cântând cu jale, ca şi cum prevestirile 
cerului mohorât i-ar fi prevenit cu prisosinţă că n-aveau să mai 
poată folosi parcul multă vreme. 

— Vrei să câştigi cinci dolari? 

Tânărul pe care-l alesese şedea într-o parte a arcadei, sub un 
copac desfrunzit, înlocuindu-şi o coardă ruptă a chitarei. Plete 
blonde, barbă, geacă C.C.N.Y., o ruptură în genunchiul blugilor şi 
un deget ieşind din pantoful de tenis. Ridicând privirea, tânărul 
răspunse - cu un glas surprinzător de gutural: 

— Cară-te. 

— Nu mă înţelege greşit. Nu-ti fac o propunere obscenă. Şi 
nici ceva ilegal. Tot ce ai de făcut e să dai un telefon în locul 
meu. la ascultă. Salt preţul la zece. 

— Doar să dau un telefon? 


— Am eu chef să fiu generos. 

— Nici obscen, nici ilegal? 

— Garantez. 

— Un pol. 

— S-a făcut. Mă presează timpul. 

l-ar fi putut plăti şi mai mult. În noaptea trecută, ieşise la 
vânătoare, plimbându-se pe străzi întunecate, ca ţintă pentru 
tâlhari. De trei ori atrăsese atenţia, confruntându-se respectiv 
cu un pistol, un cuţit şi o bâtă. Pe fiecare hoţ îl lăsase cu rotulele 
şi coatele sparte („Pentru ispăşirea ta. Mergi în pace şi nu mai 
păcătui”) şi fără banii pe care-i avea asupra sa. 

Afacerea cu jaful era lucrativă. Incasase în total două sute 
douăzeci şi trei de dolari, destul ca să-şi cumpere dimineaţă o 
haină căptuşită cu thinsulat, de culoare pământie, şi o pereche 
de mănuşi din lână. Dar, deşi cu ceea ce-i mai rămăsese îşi 
putea permite să fie generos, nu voia să-i dea tânărului atâţia 
bani, încât bunul-simţ să indice că ceva era în neregulă. 

Astfel stând lucrurile, tânărul păru incapabil să-şi creadă 
norocului. Se ridică în picioare, bănuitor. 

— Deci, unde-s banii? 

— Jumate-acum, jumate pe urmă. Uite cum facem, găsim o 
cabină telefonică. Eu formez numărul. lţi dau receptorul. Dacă 
răspunde un bărbat, întreabă dacă-i Jake. Spune-i că locuieşti pe 
aceeaşi stradă şi te-a enervat tărăboiul de la petrecerea de- 
aseară. N-ai putut dormi. 

— A dat o petrecere? 

— Mă îndoiesc. Cine ştie? Dar tu ţine-o pe-a ta. Trânteşte-i 
receptorul. 

— Dacă răspunde o femeie, foloseşti aceeaşi poveste, dar o 
întrebi dacă e Arlene. 

— Şi ce-ar trebui să dovedesc cu asta? 

— Nu e clar? Că Jake sau Arlene sunt acasă. 

Peste cinci minute, tânărul ieşi dintr-o cabină telefonică din 
apropiere. 

— O femeie, spuse el. Arlene. 


2 


Ca de obicei, Drew începu de la trei cvartaluri depărtare de 
ţintă, mergând cu aparentă nepăsare pe strada 12, prefăcându- 
se indiferent faţă de împrejurimi, în timp ce studia toate detaliile 


dinaintea lui. În pas cu numeroasele alte talente pe care şi le 
reactivase, instinctul de supraveghere nu-i fusese tocit de anii 
inactivi. Nici plăcerea pe care i-o producea întotdeauna. şi lăsă 
mintea să se desfete cu amintirea primei ocazii când învățase. 

Hong Kong, 1962. Avea doisprezece ani. „Unchiul” său, Ray, 
era deznădăjduit, fiindcă Drew chiulea de la şcoala particulară 
unde îşi înscriseseră copiii majoritatea părinţilor din ambasadă. 
Deznădejdea lui Ray a fost cu atât mai mare când a aflat ce 
făcea Drew - se înhăitase cu copiii de stradă chinezi, învârtindu- 
se prin mahalale şi docuri. 

— Dar de ce? întrebase Ray. Un băiat american neînsoţit în 
unele părţi ale oraşului ăstuia - în acele părţi - poate fi ucis. Intr- 
o dimineaţă, te va găsi poliţia plutind mort în port. 

— Păi nu sunt singur. 

— Adică puştii ăia cu care umbli? Ei sunt obişnuiţi să 
supravieţuiască pe străzi. Şi sunt chinezi, se integrează. 

— Asta vreau şi eu să învăţ. Să mă integrez pe străzile de-aici, 
chiar dacă sunt american. 

— Mă-ntreb dacă ăia nu te bat, doar, în loc să te accepte. 

— Nu. Înţelegi, le dau alocaţia mea, mâncare de-acasă, haine 
care mi-au rămas mici. 

— Dumnezeule mare, de ce e aşa de important? 

Chipul de obicei rumen al lui Ray îşi pierduse culoarea. 

— Din cauza părinţilor tăi? Pentru ceea ce li s-a întâmplat? 
Chiar şi după doi ani? 

Ochii torturați ai lui Drew spuneau totul. 

Data următoare când trăsese chiulul, bătând străzile cu gaşca 
de chinezi, Ray propusese un compromis. 

— Nu poţi continua aşa. Vorbesc serios, Drew. E prea 
periculos. Ceea ce crezi că înveţi nu merită riscul. Să nu mă 
înţelegi greşit. Sentimentele tale după ceea ce li s-a întâmplat 
părinţilor tăi te privesc. Cine sunt eu ca să spun că greşeşti? 
Dar, cel puţin, fă-o cum se cuvine. 

Drew îl privise printre pleoape, intrigat. 

— Pentru început, nu te mulţumi cu nişte profesori de mâna a 
cincea. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu ignora lucrurile pe 
care le poţi învăţa la şcoală. Sunt la fel de importante. Crede- 
mă, cineva care nu înţelege istoria, logica, matematica şi artele 
e absolut la fel de neajutorat ca unul care nu înţelege străzile. 

Expresia lui Drew se transformase în nedumerire. 


— Nu mă aştept să înţelegi imediat ce vreau să zic. Dar cred 
că mă respecţi destul ca să ştii că nu-s prost. 

— Profesori de mâna a cincea? 

— Promite-mi că nu mai lipseşti de la şcoală şi că nu vei lua 
note mai mici de B. În schimb... 

Ray stătuse în cumpănă. 

— În schimb? 

— Voi aranja să ai un profesor cum se cuvine. Cineva care 
cunoaşte cu adevărat străzile, care-ţi poate oferi disciplina de 
care prietenii tăi din gaşcă nu-s în stare. 

— Cine? 

— Ţine minte ce ne-am înţeles. 

— Dar cine? 

Astfel a început una dintre cele mai interesante perioade din 
viaţa lui Drew. A doua zi, după şcoală, Ray l-a însoţit la un 
restaurant din centrul oraşului Hong Kong, unde mâncarea, deşi 
orientală, nu era chinezească, şi al cărui patron - uimitor de 
scund, rotund la faţă, mereu rânjind, bătrân, dar cu păr negru, 
lucios - i-a fost prezentat ca Tommy Limbu. 

— Tommy este un Gurkha, explicase Ray. Desigur, acum s-a 
retras. 

— Gurkha? Ce-i aia...? 

Tommy şi Ray râseseră. 

— Vezi, ai şi început să înveţi. Un Gurkha - se întorsese Ray 
reverenţios spre Tommy, aproape făcând o plecăciune - este cel 
mai bun soldat mercenar din lume. Provin dintr-un oraş cu acest 
nume, din Nepal, o ţară muntoasă din nordul Indiei. Principala 
afacere a regiunii sunt exporturile. De soldaţi. Mai ales pentru 
armatele britanică şi indiană. Când munca este prea dură pentru 
orice alt militar, îi trimit pe Gurkha. Şi se rezolvă treaba. Vezi 
cuțitul ăla încovoiat din teaca de pe perete, în spatele barului? 

Drew dăduse din cap. 

— Se numeşte kukri. E emblema oricărui Gurkha. Simpla lui 
apariţie îi face pe oamenii, altminteri cei mai duri, să se teamă. 

Drew privise sceptic spre nepalezul scund, zâmbitor, aparent 
inofensiv, apoi din nou către pumnal. 

— Pot să-l iau în mână? Pot să-i ating tăişul? 

— N-o să te încânte consecinţele, răspunsese Ray. Gurkha au 
o regulă. Dacă scoţi cuțitul din teacă, trebuie şi să verşi sânge. 
Fie pe al duşmanului, fie, de nu, pe al tău propriu. 


Drew rămăsese cu gura căscată. Tommy râsese, cu ochii 
sclipitori. 

— Doamne fereşte şi apără. 

ÎI surprindea pe Drew nu numai prin engleza sa aristocratică, 
ci şi datorită accentului britanic. 

— Nu trebuie să-l speriem pe băiat. Sfinte cerule, nu. Va crede 
că-s o teroare groaznică. 

— Tommy locuieşte în Hong Kong, fiindcă mulţi Gurkha sunt 
încartiruiţi în cazărmile britanice de aici, explicase Ray. Când au 
liber, le place să mănânce aici. Şi, desigur, îl ţin minte de pe 
vremea când făcea parte din regiment. 

— Vei fi profesorul meu? întrebase Drew, încă sceptic faţă de 
acel om jovial, dornic să placă. 

— Vai de mine, nu. 

Glasul lui Tommy era melodios, aproape ca şi cum ar fi 
cântat. 

— Ferească, oasele mele sunt prea bătrâne. N-aş avea 
niciodată energia să ţin pasul cu un derviş ca dumneata. ŞI 
trebuie să mă ocup de firma mea. 

— Atunci? 

— Un alt băiat, fireşte. 

Cu mândrie veselă, Tommy se întorsese spre un copil care, 
neobservat de Drew, venise în tăcere lângă el. O imagine în 
miniatură a lui Tommy, mai scund chiar decât Drew, deşi 
ulterior Drew urma să afle că băiatul avea paisprezece ani. 

— Ah, iată-te! exclamase Tommy. Nepotul meu. 

Chicoti, întorcându-se spre Drew: 

— Tatăl lui face parte din batalionul local şi preferă să ţină 
copilul la mine, nu în Nepal. Merg în vizită când are permisie, 
deşi la drept vorbind asta se întâmplă rareori. Deocamdată, 
ajută la lămurirea unei altercaţii neplăcute, dar fără-ndoială 
minore, din Africa de Sud. 

După cum avea să afle Drew mai târziu, al doilea nume al lui 
Tommy Two era consecinţa tentativei englezilor de a rezolva 
similitudinile de nume în rândurile unor oameni ce se identificau 
menţionând triburile de care aparţineau (de unde şi numele al 
doilea al lui Tommy, Limbu). Întrucât birocraţii nu puteau 
distinge un Tommy Limbu de altul, cel puţin pe hârtie, fusese 
ales Two în loc de Junior. 

Dar Tommy Two era, esențialmente, diferit de bunicul său. Nu 


zâmbea. Nici măcar nu dădea bună ziua. Drew îi simţise 
dezinteresul şi, cuprins de îndoieli, nu putuse să nu se întrebe 
cum aveau să se înţeleagă - sau ce putea să-l înveţe băiatul 
acela ursuz. 

Îndoielile i se risipiseră într-o jumătate de oră. Lăsaţi singuri 
de către adulţi, ieşiseră în strada îngustă şi agitată, unde 
Tommy Two îl informase într-o engleză perfectă că Drew avea 
să fie învăţat să fure din buzunare. 

Drew nu-şi putuse reţine surpriza. 

— Dar unchiul Ray m-a adus aici, fiindcă banda cu care 
umblam făcea aşa ceva. Nu vrea să... 

— Nu, ridicase Tommy Two degetul, ca un magician. Nu din 
orice buzunare. Dintr-ale mele. 

Surpriza lui Drew crescuse şi mai mult... 

— Dar mai întâi - îşi legănă Tommy Two degetul înainte şi- 
napoi - trebuie să înţelegi ce simţi când cineva ţi-o face ţie. 

Imaginea acelui băieţaş, preluând comanda, era uluitoare. 

— Şi tu eşti cel ce-o va face? întrebase Drew, înălţând 
neîncrezător sprâncenele. 

Tommy Two nu răspunsese. În schimb, îi făcuse semn lui 
Drew să-l urmeze. Dăduseră un colţ, îndepărtându-se de 
restaurant. Acum, mai puţin încrezător, Drew se pomenise în 
faţa unei străzi şi mai strâmte, doldora de cumpărători: biciclişti, 
vânzători ambulanți şi tarabe cu coviltir. Rumoarea de voci, 
amestecul de mirosuri, cele mai multe râncede, erau 
covârşitoare. 

— Numără până la zece, anunţase Tommy Two. Pe urmă, 
mergi pe strada asta. Peste cel mult trei colţuri, arătase el spre 
buzunarul de la spate al lui Drew, portofelul tău va fi la mine. 

Nedumerirea lui Drew fusese înlocuită de fascinatie. 

— Trei colţuri, hai? 

Privise în lungul străzii haotice. Inspirat, scosese portofelul din 
buzunarul de la spate şi îl introdusese în altul mai strâmt, din 
faţă, după care îşi stăpânise un zâmbet răutăcios. 

— O.K., am pornit. Dar nu mi se pare corect. Vreau să zic, în 
timp ce număr, n-ai vrea să-mi acopăr ochii? Ca să-ţi las timp să 
te ascunzi? 

— De ce te-ai osteni? 

Posac ca întotdeauna, Tommy Two pornise încet pe stradă. 

Drew începuse să numere în gând. Unu, doi... îl văzuse pe 


Tommy trecând printre o motoretă şi o ricşă. Trei, patru, cinci... 

Deodată, se încruntase. Tommy Two dispăruse. Drew se 
îndreptase de spinare, holbând ochii. Cum reuşise? Ca o piatră 
aruncată în apă, Tommy Two fusese absorbit de vâltoarea 
mulţimii. Până se dezmetici după trucul la care tocmai asistase, 
Drew îşi dăduse seama că restul numărării până la zece trebuia 
să se fi terminat de mult. 

Truc? Sigur, asta era tot, conchisese el. Un truc. Îmbăţoşând 
umerii şi adunându-şi încrederea, pornise pe stradă. Dar, 
cufundându-se el însuşi în gloată, îşi dăduse seama că era mai 
complicat decât prevăzuse iniţial. Existau prea multe variante. 
Pe de o parte, trebuia să meargă încet sau repede, precaut sau 
grăbit? Pe de alta, să privească încontinuu în jur, atent la 
Tommy Two, sau să se uite drept înainte, pentru a putea evita... 

Un biciclist trecuse pe-alături în viteză, atât de aproape, încât 
Drew fusese nevoit să sară spre dreapta, înghiontind o 
chinezoaică bătrână, care căra un coş cu rufe. Femeia lătrase 
spre el nişte cuvinte chinezeşti, fără-ndoială deloc prietenoase, 
pe care Drew nu le înţelesese. Toţi puştii din gaşca de stradă 
fuseseră mai talentaţi la asimilarea limba lui decât el cu a lor. 
Poate că unchiul Ray avea dreptate cu privire la avantajele 
şcolii. Auzind în urma lui un strigăt, Drew se întorsese, instinctiv 
alarmat, dar nu-i descoperi sursa. Se împiedicase de o crăpătură 
a caldarâmului şi dăduse peste un cărucior plin cu fructe. 
Scosese cotul cămăşii ud de suc. In timp ce vânzătorul ţipase la 
el, Drew aproape se oprise să-i plătească paguba, dar imediat îşi 
dăduse seama că, dacă scotea portofelul... 

Tommy Two. Drew se răsucise, bănuitor, simțind că-i palpita 
stomacul şi repezindu-se înainte prin mulţime. Vânzătorul 
continuase să zbiere după el. Curând însă răcnetele îi fuseseră 
înghiţite de strigătele îmbietoare ale mămularilor de la tarabele 
ce mărgineau strada. Mirosurile se înrăutăţeau - ulei de gătit, 
vechi, carne arsă, zarzavaturi stricate. Lui Drew începuse să i se 
facă greață. 

Totuşi, se grăbise mai departe. Trebuia să stea cu mintea la 
portofel. Apăsându-şi cu mâna umflătura liniştitoare din 
buzunarul din faţă al pantalonilor, ajunsese la al doilea colţ. 
Observase cum atrăgea atenţia un european într-un iureş de 
orientali tot mai dens. Ochii îi fulgerau în toate direcţiile, 
căutând vreun semn al prezenţei lui Tommy Two, şi astfel trecu 


de ultimul colţ. 

Păşind repede, se simţise uşurat când văzuse în faţă capătul 
strâmtorii aglomerate şi o firmă proeminentă: BAR, GRATAR, 
HONG KONG, LA HARRY. Alegând pancarta ca pe un far 
călăuzitor, ocolise un om fără picioare, care se târa pe o 
platformă cu rotile, şi se umflase în pene, triumfător, văzându-l 
pe Tommy Two rezemat de peretele din colţ, sub firmă. 

Cu un rânjet, traversase intersecţia aglomerată şi se opri. 

— Deci, ce mare scofală? ridicase Drew din umeri cu dispreţ. 
Ar fi trebuit să pun pariu că reuşesc. 

— Şi cu ce-ai fi plătit? 

Tulburat, Drew băgase mâna după portofelul din buzunar. 

— Cu asta, bineînţeles. 

Dar, chiar în clipa când îl atinsese, ştiuse că ceva nu era în 
ordine. Îl scosese şi roşise. Portofelul era murdar, confecţionat 
din pânză. Al lui fusese din piele lucioasă, nou-nouţ. lar acesta, 
când privise înăuntru, era gol. Deschisese gura, dar nu ieşise 
nici o vorbă. 

— Căutai cumva asta? Tommy Two scosese o mână de la 
spate, ridicând trofeul. Sunt de acord cu tine. Ar fi trebuit să 
facem o prinsoare. 

Dar pe chipul rotund, cu păr negru, lucitor, al băiatului mai 
scund cu trei degete decât Drew, nu se citea nici o satisfacţie a 
triumfului - nici rânjet, nici înfumurare, nici ridiculizare. 

— Cum ai făcut-o? 

— Diversiunea e întotdeauna cheia. Te-am urmărit pas cu 
pas, ascuns în mulţime. Când ai storcit fructele negustorului, ai 
fost prea zăpăcit ca să observi că-ţi schimbasem portofelul. Nu 
te interesa decât să simţi ceva în buzunar. 

Drew se încruntă, furios că fusese făcut de râs. 

— Deci, asta-i tot? E uşor. Acum, când ştiu despre ce e vorba, 
n-o să mă mai las prins niciodată la fel. 

Tommy Two ridică din umeri. 

— Vom vedea. Încă ţi-au mai rămas treizeci de minute din 
lecţie. Mai încercăm o dată? 

Drew se simţise descumpănit. Treizeci de minute rămase din 
lecţie? Un moment, crezuse că se jucau împreună. Repede însă 
îşi dăduse seama că Tommy Two îl învăţa pe bani. 

— Să mai încercăm? întrebase el, rănit în amorul propriu, dar 
răspunzând din nou provocării. Să fiu al dracu' de nu. 


— Şi de data asta, te-ar interesa să pui prinsoare? 

Drew aproape că spusese da, însă suspiciunea îi înăbuşise 
îndârjirea. 

— Nu chiar acum. 

— Cum doreşti, îşi îndreptase Tommy Two spinarea. Propun 
să folosim aceeaşi stradă, de data asta invers, întorcându-ne 
spre punctul de plecare. 

Drew avea mâinile transpirate. Vârându-şi propriul portofel la 
loc în buzunar, îl privise pe Tommy Two dispărând din nou în 
mulţime, ca prin farmec. 

Şi când, peste două intersecţii, Drew băgase mâna în 
buzunar, doar ca să se asigure, simţi imediat că portofelul nu 
era al lui. Injurase. 

La fel ca data trecută, Tommy Two stătea rezemat de un 
perete, la capătul străzii, arătându-i lui Drew portofelul. 

In după-amiaza următoare, după cursuri, Drew încercase din 
nou. Cu aceleaşi rezultate. 

Şi în după-amiaza următoare. Şi în următoarea. De fiecare 
dată însă, Tommy Two îi dădea câte un nou sfat. 

— Ca să eviţi un atac, trebuie să nu-l chemi. Trebuie să devii 
invizibil. 

— Uşor ţi-e ţie de zis. Eşti oriental. Te pierzi printre ei. 

— Nu-i adevărat. Pentru tine, un american, fără-ndoială că toţi 
orientalii par la fel. Dar unui chinez, un nepalez ca mine îi atrage 
atenţia la fel de mult ca tine. Sau aşa artrebui. 

Drew rămase surprins. 

— Ar trebui? Vrei să zici că nu-i aşa? 

— Mă mişc în ritmul străzii. Nu privesc pe nimeni în ochi. Nu 
stau în nici un loc destul timp ca să fiu observat. Şi mă trag în 
mine. 

— Aşa? încercase Drew să-şi contracte trupul, luând o poziţie 
atât de grotescă, încât Tommy Two îşi permisese raritatea unui 
râs. 

— Nu. Ferească sfântul, fireşte că nu. Ce idei ciudate mai ai. 
Vreau să zic că-mi trag gândurile în mine. Mintal, mă fac să... 

Işi căutase cuvintele. 

— ... nu fiu aici. 

Drew clătinase din cap. 

— Cu timpul, vei învăţa. Dar mai e ceva. Nu trebuie să te laşi 
niciodată - niciodată - distras. Să nu laşi ca nimic să te 


zăpăcească sau să-ţi tulbure concentrarea. Nu doar aici, când 
exersăm. Tot timpul. Pretutindeni. 

„Şi s-ar zice că puştiul ăsta are paişpe ani,” reflectase Drew. 
„Nici vorbă. Doar fiindcă e scund, crede că-şi poate falsifica 
vârsta. Trebuie să aibă cel puţin douăzeci. Să devin invizibil. Să 
mă mişc o dată cu mulţimea. Să nu las să mă distragă nimic.” Și 
încercase din nou. 

Şi din nou. Până când într-o după-amiază, după şcoală, 
trecând printr-o altă străduţă, spre Tommy Two care se rezema 
ca de obicei de un perete, Drew vârâse mâna în buzunar, 
dezgustat de un nou eşec, numai pentru a clipi din ochi la 
vederea portofelului pe care-l scoase. Era al lui. 

— M-ai lăsat să câştig. 

Tommy Two clătinase din cap, serios. 

— Eu nu las niciodată pe nimeni să câştige. Ai făcut ce te-am 
învăţat. N-ai reacţionat la cerşetorul care voia bani. Nici nu te-ai 
uitat la papagalii de vânzare de pe taraba aceea. Mai presus de 
orice, n-ai vădit nici un interes pentru căruţul cu legume care s- 
a răsturnat, ci doar l-ai ocolit, fără o privire măcar la piperul de 
sub picioare. Mi-ai zădărnicit orice încercare de a te păcăli. 

Inima lui Drew începuse să bată mai repede, cu mândrie. 

— Deci, am... 

— Reuşit o dată. O dată nu face regula. Eşti gata să mai 
încerci? 

Data următoare, Drew scosese din nou propriul său portofel. 
Dar Tommy Two nu-l felicitase. Tânărul şi totuşi bătrânul 
nepalez părea să fie sigur de faptul că succesul îşi era singura 
răsplată. 

— Acum începem partea cea grea? 

— Grea? 

Lui Drew i se năruiseră speranţele. 

— Ai dovedit că nu pot să-ţi fur portofelul. Eşti în stare să mi-l 
furi pe-al meu? 

Drew îşi foise picioarele în loc. 

— Hai să-ncercăm. 

Se furişase prin mulţime, venind prin spate, prinzând ocazia, 
repezindu-se înainte, întinzând mâna. Tommy Two îl apucase de 
încheietură. 

— Am ştiut în fiecare secundă unde erai. N-ai devenit invizibil. 
Mai încearcă o dată. 


Şi: 

— Lasă mulţimea să te absoarbă. 

Şi: 

— Anticipează ce m-ar putea distrage. 

— Nimic nu te distrage. 

— Atunci, trebuie să rezolvi tu problema. 

Peste trei zile, Drew se rezemase de un perete din capătul 
străzii. Când Tommy Two îi văzuse poziţia, în ochi îi scânteiase 
înţelegerea. Ducând mâna la buzunar, scosese celălalt portofel. 

— Când m-a lovit portocala în umăr? întrebase el. 

— L-am plătit pe-un puşti s-o arunce în tine. 

— Şi eu, ca prostul, m-am întors în direcţia aia. Fiindcă eram 
sigur că tu o aruncaseşi. 

— Dar eu eram în spatele tău. 

— Excelent! râsese Tommy Two. Doamne sfinte, măi, ce 
glumă! 

— Dar n-ai uitat nimic? 

Tommy Two păruse nedumerit. Numaidecât, înţelesese şi 
ridicase din umeri. 

— Fireşte. 

Fără nici o undă de dezamăgire, îi dăduse lui Drew un dolar 
american. 

Fiindcă, de astă dată, Drew se hotărâse să parieze. 


3 


Continuându-şi drumul pe strada 12, pentru a începe 
supravegherea blocului de gresie de la trei cvartaluri distanţă, 
Drew îşi dădu seama că începuse să se gândească la Tommy 
Two. Nu-l mai văzuse niciodată după terminarea lecţiilor, dar 
Tommy şi cursurile lui îi rămăseseră vii în memorie. Ştia că ar fi 
arătat mai posac ca de obicei - şi l-ar fi mustrat mai aspru - 
dacă ar fi fost cumva de faţă şi ar fi ştiut că Drew se lăsase 
distras, fie şi doar o clipă. 

Contopeşte-te în sistemul străzii! Compactează-ţi spiritul! Fă- 
te invizibil! Concentrează-te! Drew se supunea tăcutului glas 
englez, aristocratic şi ştia că totul avea să fie O.K. Stăpânit, 
depăşi primul colţ, traversând intersecţia zgomotoasă, şi se 
apropie de următorul. 

Dar nu intenţiona să treacă de mijlocul cvartalului al doilea. 
Tactica pe care o aplica presupunea răbdare, ocolirea 


vecinătăţilor, folosirea mai multor abordări din direcţii diferite, 
îngustând încontinuu zona. Încrezător că nu atrăgea atenţia 
nimănui, traversă strada la jumătatea celui de-al doilea tronson 
şi reveni în direcţia de unde venise. La intersecţie o luă spre 
sud, merse până la strada 10, porni pe ea într-o direcţie paralelă 
cu blocul de gresie şi în cele din urmă coti spre nord, revenind 
pe 12. Acum îl despărţeau din nou trei cvartal-uri de ţintă, dar 
de astă dată în direcţia opusă. La fel ca înainte, contopindu-se 
cu ritmurile străzii, studiind fiecare detaliu din faţa lui, îşi începu 
recunoaşterea. Când ajunse la mijlocul celui de-al doilea cvartal, 
traversă iarăşi strada, revenind. 

„in regulă,” îşi spuse, „am restrâns perimetrul şi până acum 
totul se prezintă bine. Prin definiţie - fiindcă n-am fost atacat. 
Dacă e supravegheată casa, observatorii se află în limita de un 
cvartal şi jumătate, pe ambele direcţii.” 

Ştia exact ce anume să caute. Mai întâi, o maşină. Trebuia să 
presupui că, dacă ţinta părăseşte zona supravegheată, va lua un 
taxi. Ceea ce însemna că aveau nevoie de o maşină pentru 
urmărire. Dar în oraş problema parcării era atât de dificilă, încât 
odată ce găseai un loc nu îndrăzneai să-l abandonezi. Mai mult, 
trebuia să rămâi în apropierea maşinii, pentru cazul că ţinta 
pleca repede. Doi oameni într-o maşină parcată ar fi atras 
atenţia, aşa că de obicei unul stătea în maşină, pe când celălalt 
găsea un punct de observaţie într-o clădire din apropiere. 

Aceste tactici aveau variaţiuni, iar Drew le căutase pe toate: 
maşina cu capota ridicată, în timp ce cineva repara ceva, duba 
cu prea multe antene, omul care instala o tarabă de vândut 
umbrele la colț. 

insă văzuse deja ceea ce dorea să ştie. În capătul de vest al 
cvartalului cu blocul de gresie, într-o maşină albastru-închis 
(regula cerea să nu se folosească niciodată culorile ţipătoare), 
stătea un bărbat, mai atent la clădire decât la blonda platinată 
în costum de piele strâns pe trup, care trecu pe lângă el 
plimbând un caniche. 

„Contopeşte-te cu ritmul străzii, amice,” medita Drew. „Dacă 
ocazia o cere, prefă-te distras chiar dacă nu eşti.” 

Nu era sigur unde se afla celălalt pândar. De fapt, presupunea 
că se mai găseau încă doi în zonă, unul rămânând lângă blocul 
de gresie, iar al treilea pentru a urca în maşină cu şoferul, 
pornind pe urmele țintei. 


Dar principalul lor scop, îşi reaminti Drew, nu era acela de a 
urmări familia Hardesty. Blocul era doar momeala. „Eu sunt 
motivul pentru care se află observatorii aici, şi-i vor urmări pe 
Arlene şi Jake numai bazându-se pe şansa că aş putea încerca 
să stabilesc contactul în altă parte. Perfect. Nici o problemă.” 
Determinând cea mai mică distanţă sigură până la bloc, se grăbi 
înapoi spre motocicletă, pe care şi-o lăsase lângă Washington 
Square. Descuie lanţul cu care o legase de un gard metalic şi 
apăsă pedala de pornire, revenind spre strada 12. Parcă între 
două maşini, la trei sferturi din cvartalul aflat în spatele 
observatorului de la volan, propti cricul, se rezemă pe şaua 
capitonată şi, ascuns de vehiculul din faţa lui, începu să aştepte. 


4 

Trei ore. 

La scurt timp după ora şaisprezece, când tocmai începea să 
burniţeze, văzu o femeie ieşind din blocul de gresie aflat la două 
străzi distanţă. Chiar de la depărtare, cu conturul atât de neclar, 
încât lui Drew i se părea că o privea printr-o lunetă întoarsă, o 
recunoscu. 

Arlene! În gât i se puse un nod atât de mare, încât i se 
îngreuna respiraţia. Crezuse că era pregătit pentru şocul de ao 
revedea, dar emoţiile acumulate, interzise timp de şase ani, îl 
asaltau. 

Dragostea pentru ea reveni, năvalnic, cu un şoc. 
Antrenamentul sportiv, de alpinism, îi conferise un mers senzual 
aparte, energic, dar fără mişcări de prisos, cu paşi elastici însă 
fermi. O graţie disciplinată. Îşi aminti atingerea trupului şi 
sunetul vocii, jinduind s-o atingă şi să audă din nou vocea 
aceea. 

Hainele îi trădau modul de viaţă. Nu se îmbrăca aproape 
niciodată formal; prefera pantofi de jogging sau cizme de teren, 
blugi, un pulover gros, o geacă de doc. Purtând, în locul poşetei, 
o mică geantă de nylon agăţată pe umăr, porni pe stradă în 
direcţia opusă, nepăsătoare faţă de burniţa care-i uda părul 
arămiu. 

Cu gâtul contractat încă şi ochii deodată plini de lacrimi, Drew 
porni motocicleta, dar nu se clinti dintre maşinile care-l 
ascundeau. Când Arlene aproape ajunse la colţ, de pe treptele 
unui subsol aflat vizavi de bloc se ridică un beţiv. Sărind 


balustrada de fier, veni spre Drew şi traversă strada către 
maşina de supraveghere din colţ. Se aşeză pe bancheta din 
spate şi nici nu închisese bine portiera, când şoferul demară, 
accelerând spre colţul unde acum Arlene coti la dreapta. 

Drew rânji, prezicerile sale dovedindu-se corecte. Undeva, pe 
interval, fusese lăsat la faţa locului un alt observator. Între timp, 
maşina avea să ajungă la colţ în timp util pentru a afla dacă 
Arlene rămânea pe stradă, intra în vreun magazin sau oprea un 
taxi. 

Drew o luă din loc, însă nu putea merge pe strada 12, unde 
pândarul rămas ar fi putut să-l observe. In schimb, ocoli 
cvartalul făcând dreapta la intersecţia dinaintea acestuia şi 
pornind spre nord, paralel cu Arlene. Pe strada 13 coti la stânga, 
gonind spre colţul următor, în speranţa de a o prinde din urmă. 

N-o văzu. Nu văzu decât maşina albastru-închis a 
urmăritorilor. Înăuntru, cei doi priveau drept înainte, trecând 
prin intersecţie. Pentru cine lucrau? se întrebă Drew. Pentru 
Scalpel? 

Când ajunse la colţ, privi în susul şi-n josul străzii. Nici urmă 
de Arlene. Işi stăpâni nerăbdarea destul timp cât să lase câteva 
maşini să treacă, înainte de a se înscrie în trafic pentru a urmări 
maşina de supraveghere, care probabil o avea în colimator. 

Bănuia că, ajungând la bulevard, Arlene luase un taxi. In acest 
caz, îl surprindea, căci aproape întotdeauna mergea pe jos 
oriunde, chiar dacă destinaţia se afla la o distanţă mare. 

Cel puţin avea maşina de supraveghere în faţă, ceea ce 
echivala cu a o vedea pe Arlene. Cele câteva autovehicule 
intercalate între el şi urmăritori reduceau riscul de a-l observa 
dacă priveau întâmplător în urmă. Burniţa, devenită între timp 
ploaie în toată regula, îl camufla şi ea, deşi stropii reci, care i se 
prelingeau pe faţă, îl făceau să-i fie greu să se oprească din 
clipit. 

Pentru a-şi controla clipitul, recurse la disciplina deprinsă în 
orele de scrimă, la Scoala Industrială Muntele Stâncos. Scopul 
fusese acela de a se obişnui atât de mult cu vârful ucigător al 
spadei repezindu-se spre ochiul neprotejat, încât învățase să-şi 
stăpânească această acţiune reflexă a pleoapelor. Unii elevi nu 
reuşeau niciodată; nu rămâneau prea mult timp în şcoală. 

Prin ploaia tot mai deasă, care acum îi îmbibase mănuşile de 
lână şi se adunase sub gulerul hainei, continuă să urmărească 


maşina albastru-închis. Ajunse în mijlocul Manhattanului şi coti 
pe strada 15. 

incetini în acelaşi timp cu maşina de supraveghere. Peste un 
moment, înţelese de ce. In faţă, destul de aproape pentru a-i 
distinge luciul părului arămiu şi rumeneala sănătoasă a pielii, 
Arlene cobori dintr-un taxi oprit la bordură. 

Işi simţi inima luând-o la goană. Niciodată nu avusese nevoie 
de machiaj; vântul şi soarele îi dăruiseră destulă culoare. 
Fruntea, obrajii şi bărbia erau perfect proporţionate, cu trăsături 
elegante. Dar nu se asemăna nici pe departe cu o păpuşă de 
porțelan. Deşi avea o siluetă unghiulară, şoldurile, talia şi sânii 
ei egalându-le pe ale oricărei actriţe, era vânjoasă, deloc moale. 

Maşina de supraveghere se opri. Omul cu haine jegoase, de 
beţiv, se strecură de pe bancheta din spate în faţă, aşezându-se 
la volan. Şoferul cel bine îmbrăcat cobori s-o urmeze pe Arlene. 
In sunetul claxoanelor, înlocuitorul şoferului se grăbi să 
pornească maşina. Drew îi înţelegea problema. Unde putea 
acest nou şofer să găsească un loc de parcare în centrul 
Manhattanului? In afara cazului că dubla o altă maşină, riscând 
o amendă, trebuia să ocolească iar şi iar cvartalul, până apărea 
din nou partenerul lui. Totuşi, Drew observă imediat că agentul 
care o urmărea pe Arlene îşi pusese pe cap o pereche de căşti 
mici. De la ele pornea un fir, până în buzunarul interior al 
costumului. 

La Boston, plimbându-se prin hala comercială, Drew fusese 
nedumerit să vadă adolescenţi şi chiar adulţi purtând căşti 
asemănătoare. Ici şi colo, auzise răsunând din ele, slab, muzică. 
Se dusese la un magazin de echipamente stereo şi aflase că 
aparţineau unor mici  radio-casetofoane, cunoscute ca 
Walkmans. Omul cel bine îmbrăcat nu folosea un Wa/kman, deşi 
căştile păreau să fie de acel gen, neatrăgând atenţia. Nu, 
menținea contactul cu şoferul maşinii de supraveghere, prin 
intermediul unui aparat de emisie-recepţie ascuns. Beţivul putea 
ocoli cvartalul cu maşina toată după-amiaza, ştiind totuşi exact 
când şi de unde să-şi ia partenerul. 

Deşi era abia ora patru şi jumătate, norii făceau ca după- 
amiaza să pară a înserare. Drew îşi opri motocicleta la bordură, 
hotărând să rişte o amendă. Vehiculele în trecere îl ignorau. La 
rândul său, ignoră şi el frigul şi ploaia, privind înainte, dincolo de 
omul cel bine îmbrăcat şi cu căşti, unde Arlene intra într-un 


magazin. 

Ghicise unde se ducea încă de când o văzuse coborând din 
taxi. Magazinul avea vitrinele pline cu materiale sportive, 
majoritatea pentru alpinişti. Colaci de funie din nylon, răsucită şi 
uşoară, lungă de cincizeci de metri, capabilă, după cum ştia, să 
susţină tensiune de două sute de kilograme; carabine, pitoane şi 
ciocane, hamace de plastic, rucsacuri, pioleţi pentru gheaţă, 
ghete cu crampoane. 

Magazinul vindea şi articole sportive obişnuite, dar, datorită 
specializării sale, îl cunoşteau alpinişti din tot nord-estul ţării. 
Drew însuşi îl vizitase de câteva ori, împreună cu Arlene şi Jake. 

Uşa batantă cu geam se închise în urma ei. Omul cu căştile îşi 
continuă indiferent drumul pe trotuar, pe lângă clădiri, după 
care prinse o pauză a traficului şi traversă strada, până sub 
prelata unui magazin de unde o putea vedea prin vitrină fără a fi 
observat. 

„Dacă priveşte încoace însă,” îşi spuse Drew, „s-ar putea să 
mă remarce pe mine.” 

Maşina albastră avea să apară curând după colţ. Drew ridică 
motocicleta pe trotuar, se întoarse şi o împinse înapoi până la 
intersecţie. Traversând bulevardul, se îndepărtă de colţ la 
distantă suficientă pentru ca beţivul de la volan să nu-l vadă. In 
pofida ploii şi a distanţei, încă-l mai putea vedea pe omul care 
pândea magazinul şi o putea zări pe Arlene când avea să iasă. 

Apăru peste douăzeci de minute, ducând în braţe trei 
pachete. 

Avu un noroc uimitor. Opri imediat un taxi. Dar şi norocul 
urmăritorilor era la fel de mare - maşina albastră coti la colţ 
chiar în clipa când taxiul pornea. În timp ce agentul se aşeza 
grăbit în spate, beţivul nici nu se opri complet, continuând 
urmărirea. 

Apoi, pe Drew îl părăsi norocul. 

Împinse motocicleta pe trotuar până în stradă, apăsă pedala 
de pornire, apucă regulatorul şi se pomeni blocat de maşini, cu 
lumina semaforului pe roşu. Până se mută pe verde, ceilalţi 
dispăruseră. 

5 


Omul din spatele tejghelei părea elveţian - înalt, robust, blond 
cu ochi albaştri. Abia trecut de treizeci de ani, bănui Drew, şi 


într-o formă excelentă, cu spate lat, piept şi braţe musculoase. 
Zâmbind bine dispus, se întoarse dinspre colacii de coardă pe 
care-i punea în raft, când uşa de sticlă se închise fâsâind în 
urma lui Drew. 

Avea un accent mai apropiat de Bronx decât de Elveţia. 

— Împuţită zi, mmm? Mă bucur că nu-s pe-o pârtie, cu 
porcăria asta, arătă el spre aversa de-afară. Vreţi o ceaşcă de 
cafea? Aveţi haina aşa de udă, că păreţi gata să faceţi 
hipotermie. 

Drew zâmbi la rândul său. 

— Cafea? M-ar tenta. Dar mă face să mă simt ca după 
amfetamină. 

— Decafeinizată? 

Se întrebă despre ce Dumnezeu vorbea. Cafea decafeinizată? 
Asta ce mai era? 

— Nu. Dar vă mulţumesc, oricum. Eram într-un magazin de 
peste drum şi întâmplător am observat o femeie intrând aici. 
Gen atletic, arătoasă, roşcovană, cu sac de echipament în loc de 
poşetă. Semăna cu o prietenă de-a mea. Arlene Hardesty. 

— Ea era, sigur. Şi ea şi fratele ei cumpără o mulţime de la 
noi. 

— Bătrânul Jake. Mă gândeam să intru să-i dau bună ziua. Dar 
am întârziat. Văd că am pierdut-o. 

— Acum zece minute. 

Drew simulă dezamăgirea. 

— Aşa merge şi cu unghiul pantei, cred. N-am mai văzut-o de- 
atâta vreme, încât cred c-ar trebui să-i dau un telefon, mai mult 
ca sigur. 

— Unghiul pantei?  sclipiră ochii  vânzătorului. Sunteţi 
căţărător? 

— În ultima vreme n-am mai prea avut timp, dar cândva mă 
căţăram mult. Cu Arlene şi Jake, de fapt. Poate-ar trebui să-i 
întreb dacă le-ar plăcea să mai ieşim împreună, în curând. 

— Mai curând decât credeţi. Mai bine luaţi imediat legătura cu 
Arlene. De-asta a fost aici. A înlocuit echipamentele uzate. Urcă 
mâine pe munte. Adevărul e că i-aţi face o favoare dacă i-aţi 
propune s-o însoţiţi. 

— De ce o favoare? 

— Fiindcă mi-a spus că merge singură. Nu ştiu cât de strict 
ţineţi la reguli, dar chiar şi în cazul alpiniştilor experţi, îi sfătuim 


să nu urce singuri. Nu merge, pur şi simplu. A, sigur, ştie ea ce 
face, dar dacă are un accident? lar stânca pe care se caţără nu-i 
pârtie de începători. 

— Unde? 

— Cornul lui Satan. În Pennsylvania. 

— La Poconos. 

— ÎI ştiţi? 

— Am fost acolo de câteva ori, cu Arlene şi Jake. Arlene 
spunea că la dureri de cap Cornul lui Satan prinde mai bine 
decât aspirina. Ori de câte ori avea necazuri, îl escalada ca 
terapie. 

— Ei, l-am escaladat şi eu şi, credeţi-mă, m-am ales cu o 
durere de cap. Aţi fost acolo, deci ştiţi că nu-i o pantă pe care s- 
o încerci de unul singur. Şisturile alea nenorocite. De fiecare 
dată când mă prindeam de o ieşitură, începeam să cred iar în 
Dumnezeu, de teamă c-o să se desprindă piatra în mâna mea. 

Drew rânji. 

— În Dumnezeu? Cunosc sentimentul. 

— Atunci, mutaţi-i gândul, 0.K.? Sau, dacă nu reuşiţi, 
autoinvitaţi-vă s-o însoţiţi. 

— Nu mi-aş putea ierta-o dacă o jignesc. 

Drew se prefăcu a sta pe gânduri. 

— Dar, ce mama naibii, în ultima vreme am muncit pe brânci. 
O.K., m-aţi convins. Dacă mâine plec pe munte, n-ar strica să-mi 
iau ceva echipamente. Alea pe care le folosesc eu sunt la 
locuinţa mea de vară. 

Ochii vânzătorului scânteiară şi mai viu. Atât de aproape de 
ora închiderii, părea că nu se mai aşteptase la încă o vânzare. 

— Să începem cu ghetele. 

6 


Înconjurat de ceața zorilor, Drew cobora o pantă împădurită, 
umedă. Pământul şi frunzele saturate de apă se simțeau 
buretoase sub tălpi. Ocolind doi bolovani, ajunse la un râu. 
Soarele se înălța deasupra pantei, în spatele lui, risipind parțial 
ceața şi ajutându-l să vadă mai bine trunchiurile şi crengile 
căzute din jur. Alese una lungă de trei metri şi groasă de 
douăzeci şi cinci de centimetri - şi o cără până la râu, unde o 
aruncă de-a curmezişul. Cu funia încolăcită şi laţul de nylon pe 
umăr, traversă în echilibru, ţinând braţele întinse şi auzind 


trosnetele lemnului de sub el. 

Pe malul opus, urcă o pârtie, cu nările dilatate în mirosul de 
mosc al argilei grase, iar în vârf se opri. Parcursese într-o 
jumătate de oră cei patru sute de metri prin pădurea deasă, 
până acolo. Motocicleta era ascunsă în tufişuri, lângă un drum 
cu două benzi care ducea la parkingul cu pietriş de unde 
obişnuiau să-şi înceapă expedițiile excursioniştii şi căţărătorii. În 
New York, dormise într-un adăpost, spunându-i preotului 
responsabil că avea să spele vasele în schimbul unei mese şi a 
unui pat. lar acum, după două ore pe drum, se bucura de 
mişcare, de uşurarea muşchilor crispaţi, de nemişcarea în 
contrast cu vibraţiile duduitoare ale motocicletei. 

In faţă, prin vegetaţia pipernicită, ceața dispărea pe măsură 
ce soarele urca pe cer, dezvăluindu-i destinaţia; privi tot mai 
sus, spre conul cenuşiu numit Cornul lui Satan. Pe latura opusă, 
îl despărţeau zece metri de un versant învecinat, cândva legat 
de el printr-un pod natural de piatră care se năruise în anii '50. 
Faptul că Cornul se despărţise de peretele muntelui dovedea, în 
chip dramatic, cât de sfărâmicioase erau acolo rocile. lar 
judecând după grămada de grohotişuri căzute în jurul bazei sale 
circulare, Drew ştiu că într-o bună zi avea să se surpe şi Cornul, 
la fel ca puntea. 

Deocamdată însă se înălța impunător - ispititor? - apărat 
contra eroziunii vântului cel puţin de pereţii acelei căldări 
semicirculare. 

Îşi croi drum prin tufişuri, traversă o întindere de ferigi 
veştede, cafenii, şi iarbă până la genunchi, cu paniculii goliţi de 
seminţe,  simţindu-le umezeala  îngheţându-i pielea prin 
pantaloni. Păşea atent peste cioburile de piatră ce urcau spre 
Corn, preocupat ca frânturile să nu se rostogolească sub ghete, 
făcându-l să-şi luxeze glezna. 

Neclintirea depresiunii părea ireală, versanţii din jur 
amplificând, accentuându-i trosnetul distonant al paşilor; într- 
adevăr, făcând încă un pas prudent, auzi în urma lui un trosnet 
de crengi. 

Se răsuci, alarmat, scoțând fulgerător Mauser-ul, ochind... 
încotro? Zgomotul continua, apropiindu-se. 

Cel mai apropiat ascunziş se afla la treizeci de metri distanţă, 
înapoi în pădure, şi ce garanţie avea că tufişurile pe care le 
alegea n-aveau să fie deja ocupate? 


La dreapta. 

Acolo. Crengile se despărţiră. Boscheţii se mişcau. Clipi din 
ochi. 

Trei cerbi cu cozi albe, două ciute şi un ţap, ieşiră în zona cu 
ferigi şi iarbă, coarnele rămuroase ale masculului semănând cu 
crengile golaşe din spatele lui. Drew le distinse groaza în ochi, 
un şoc care-i făcu să încremenească o clipă, nemişcaţi ca într-o 
fotografie. 

Clipa se risipi. Imediat, cerbii se smulseră din loc, ridicând în 
sus cozile albe în timp ce se repezeau înapoi în pădure, tropotul 
lor din copite răsunând ca o avalanşă, îndepărtându-se. 
Stingându-se. În căldare se lăsă iarăşi tăcerea. 

Trăgând adânc aer în piept şi punând Mauser-ul la loc, Drew 
îşi continuă urcuşul, precaut, peste grohotişuri. 


7 


Ajuns la baza Cornului, nu se uită în sus decât o dată. Regula 
era: „Nu privi în sus, nu privi în jos, studiază doar suprafaţa 
dinaintea ta.” Dar nu se putu abţine să nu aprecieze 
splendoarea neobişnuitei formaţiuni. 

Asigurându-şi pe umăr colacul de funie şi laţul, cercetă 
sarcina înşelător-uşoară care-l aştepta. Deşi peretele urca 
aproape vertical, abătându-se spre interior aproape de vârf, 
avea suprafaţa atât de inegală, încât punctele de sprijin pentru 
mâini şi picioare nu reprezentau o problemă. 

Până începeai urcuşul, adică. Apoi, îţi dădeai seama că piatra 
putea plesni la fel de uşor ca un cartof prăjit. Nici o priză nu 
putea fi considerată sigură. De fiecare dată când îţi lăsai 
greutatea pe o cornişă sau încleştai degetele împrejurul vreunui 
pinten, trebuia să-l încerci - şi iarăşi să-l încerci, sporind treptat 
presiunea, niciodată convins că va ţine. Numai alpiniştii cei mai 
experimentați, curajoşi şi îndrăzneţi erau calificaţi să încerce 
Cornul. Numai ei doreau să-l escaladeze. Şaptezeci de metri 
până în vârf, asta era tot. Dar ascensiunea putea dura chiar şi 
două ceasuri. O sută douăzeci de minute în care nervii se 
întindeau până la limita de a plesni. Mii de contractări ale 
stomacului, de hotărâri care îmbrobonau fruntea de sudoare. 
înţelegea de ce îi plăcea Arlenei să urce Cornul când avea 
nevoie să-şi limpezească minţile. Nu te puteai gândi decât la 
Corn, în timp ce-l escaladai. 


Dar de ce era atât de tulburată, încât avea nevoie de terapia 
acestui versant? 

Îşi alungă gândul. Cornul era o sarcină pentru existenţialişti. 
Nici o preocupare. Numai alegeri de pe-o clipă pe altă. Nimic 
înainte, nimic după. 

Contrar aşteptărilor unui amator, nu te lipeai de stâncă. N-o 
îmbrăţişai pentru sprijin, pentru îmbărbătare. Modul adecvat de 
a te căţăra, de a supravieţui, conta în a te ţine departe de 
suprafaţa şisturilor. Această poziţie îţi permitea să vezi mai bine 
următoarele puncte de sprijin, îţi mai permitea şi să întinzi 
braţele şi picioarele, relaxându-le astfel. Pornind, alegându-şi 
proptelele cu grijă, Drew îşi aminti secretul escaladării pe care-l 
învățase de la Arlene. Secretul multor lucruri, acum, când sta să 
se gândească. Agăţat în gol. 

Nervozitatea îi scormonea stomacul. Se simţea însufleţit şi 
speriat totodată. Curând, avea s-o revadă. 


8 


Cornul era încoronat cu plante pitice, acum golaşe, dar destul 
de dese şi încâlcite pentru ca Drew să se poată ascunde. După 
ce se târi peste vârful peretelui, se sili să aştepte până mai 
parcurse o fâşie de stâncă goală, lată de un metru şi jumătate, 
înainte de a-şi îngădui să se odihnească în zona cea mai deasă a 
unui boschet. Soarele era deasupra lui, dar, deşi strălucea pe un 
cer albastru, pur, răspândea puţină căldură. Sudoarea, în 
prealabil încălzită de efort, începu să se răcească. 

Drew se înfiora, căutându-şi în haine seminţele de floarea- 
soarelui, fructele uscate şi un calup de Granola. 

Mestecând încet, desprinse o ploscă de la centura de sub 
haină şi înghiţi apa călduţă. Curând, puterile îi reveniră. Vârful 
acoperit de vegetaţie al Cornului avea un diametru de vreo 
treisprezece metri, spaţiu suficient pentru a manevra la nevoie. 
Îşi flexă mâinile înăsprite de pietre, risipind durerile, şi se 
concentră asupra singurei intrări în căldare, sectorul cu copaci 
pe unde venise. Aflat mult deasupra vârfurilor acestora, punctul 
său de observaţie îl făcea să se simtă micşorat. 

Rosti o rugăciune de mulţumire pentru măreţia creaţiunii lui 
Dumnezeu. 

Culcat pe burtă, încercând să se destindă, aştepta. Privite 
retrospectiv, deciziile pe care le luase păreau logice. Dacă ar fi 


rămas în New York, poate ar fi avut de aşteptat câteva zile 
înainte de a găsi ocazia de a-i transmite un mesaj Arlenei, fără a 
alerta echipa de supraveghere. Şi cu cât îi urmărea mai mult pe 
observatorii care la rândul lor o urmăreau pe Arlene, cu atât 
risca să fie depistat. 

Astfel însă cunoscându-i destinaţia şi sosind aici înaintea ei, 
se simţea în siguranţă. La urma urmei, deşi echipa o va urmări 
fără-ndoială până la Corn, nu îndrăzneau să se dezvăluie 
escaladându-l pentru a afla ce făcea în vârf. Puteau fi tentaţi, 
desigur, să urce pe o faleză învecinată pentru a privi de acolo, 
dar existau toate şansele de a nu cunoaşte terenul şi a nu fi 
căţărători cu experienţă. Principalul motiv pentru care nu credea 
că echipa avea să încerce s-o supravegheze de pe o înălţime 
învecinată era acela că le-ar fi luat prea mult ca să se urce şi să 
coboare de-acolo. Intre timp, Arlene avea ocazia să le scape. 

Drew îşi confirmă hotărârile, convins că, cel puţin pentru un 
timp, avea şansa să discute cu ea între patru ochi, nevăzuţi, pe 
culme. 

Stând cu stomacul lipit pe pământul pietros, o văzu pe Arlene 
ieşind din pădure. Pe frunte începu să-i pulseze o venă şi făcu 
un efort să-şi potolească bătăile inimii. Minusculă din unghiul lui 
de vedere, se opri să observe Cornul, apoi îşi îndreptă umerii, 
satisfăcută, începând să se apropie prin vegetaţia pitică. 

Ducea un colac de frânghie, la fel cum făcuse şi el. În plus, 
Drew văzu un rucsac voluminos şi greu. Hainele îi stăteau largi 
pe trup, cămaşă şi pantaloni de lână aspră, albaştri, şi o scurtă 
kaki descheiată, dotată cu o mulţime de buzunare. În pofida 
diformităţii austere a veşmintelor, era inconfundabil femeie. Cu 
părul arămiu vârât sub un fes gri, croşetat, îşi dezvăluia linia 
senzuală a gâtului. Şi, chiar încălţată cu ghetele solide de 
alpinism, continua să meargă cu aceeaşi graţie atletică. Imagini 
ale trupului ei îi inundară creierul. Drew închise ochii pentru a le 
alunga. 

9 


Mai întâi apăru o mână. Înăsprită ca a lui, se agăţă de muchea 
peretelui. Apoi, încă o mână. Văzu fesul tricotat, gri. Şi faţa 
încordată de efort, îmbrobonată de sudoare, în timp ce inhala 
adânc, adunându-şi pentru un ultim efort puterile. 

O privea din tufişuri, nevăzut, având în faţă imaginea vie a 


trăsăturilor ei. Femeia se ridică, puse un genunchi pe margine şi 
se trase pe întinderea de stâncă plată, rostogolindu-se pe spate, 
cu pieptul palpitându-i greu. 

Privi câteva momente cerul fără nori, înghiţi în sec şi duse 
mâna la plosca de la cingătoare. Aşa cum se aşteptase Drew, 
bău cu înghiţituri scurte, măsurate, având grijă să nu i se facă 
rău. Când ritmul respirației îi reveni la normal, se şterse pe 
frunte cu mâneca hainei şi se ridică încet în capul oaselor, cu 
spatele spre Drew, privind spre peisajul tomnatec de jos. 

Îşi scoase fesul, scutură capul pentru a-şi elibera părul şi-şi 
trecu mâinile prin el. Avea spinarea la fel de dreaptă ca a unui 
fotomodel. 

Drew privi pe lângă ea, spre pădurea deasă, dar încă nu putu 
zări echipa de supraveghere. Spera ca Arlene să se ridice şi să-şi 
relaxeze picioarele păşind prin boscheţi şi astfel apropiindu-se 
de el, dar ea continua să şadă, privind în jos. 

În cele din urmă, nu mai putu să piardă timpul. Riscă, 
bazându-se pe disciplina ei. 

— Arlene, eu sunt, Drew. 

Vorbise în şoaptă, dar pentru ea era ca un strigăt. 

— Nu. Nu te întoarce. 

Prin umerii Arlenei se undui o trepidaţie de tensiune şi 
surpriză. Dar, aşa cum prevăzuse, antrenamentul îşi spuse 
cuvântul. Deprinsă cu schimbările instantanee de situaţie, nu 
trăda nici o altă reacţie, rămânând cu privirea spre pădure. Pe 
gât i se zbătea o venă. 

— Nu vorbi, continuă el. Am să-ţi explic de ce sunt aici. Dar nu 
la loc deschis. Ai fost urmărită. Te observă de jos. 

Arlene mai luă o sorbitură din ploscă. 

„Mda, eşti cea mai bună,” se minună Drew. 

— Când va părea firesc, ridică-te, întinde braţele, scoate-ţi 
cârceii. Fă câţiva paşi. Dacă tot eşti aici, ce naiba, închipuie-ţi că 
explorezi. Intră în tufiş. Dar imediat ce ai dispărut din ochii lor, 
aşază-te şi vom putea sta de vorbă. 

Arlene mai înghiţi puţină apă şi puse dopul la loc. 

— Am nevoie de ajutorul tău, adăugă Drew. Sunt la ananghie. 

Peste un moment, se ridică, vâri mâinile în buzunarele scurtei, 
se întoarse să scruteze culmile din capătul căldării şi intră 
nepăsătoare în boschet. 

Voia din toată inima s-o îmbrăţişeze din nou, să-i simtă sânii, 


să-i sărute buzele întredeschise. „Pentru numele lui Dumnezeu, 
se întrebă chinuit Drew, ce-i cu tine? Ai depus un jurământ 
sacru!” 

Arlene îngenunche spre el, după tufişuri, cu mâna în buzunar. 
Ochii ei îl tulburară. Nu vădeau nici curiozitate, nici plăcerea de 
a-l revedea. În schimb, arătau teribil de calmi. Şi avea un 
zâmbet fix. 

Pulsul i se acceleră. În timp ce îngenunchea, Arlene scoase 
mâna din buzunar. 

Şi, în clipa următoare, îi repezi spre tâmpla stânga un ciocan 
de bătut pitoane. 

Avea un capăt arcuit, cu suprafaţa inferioară zimţată. Auzind 
şuieratul vârfului prin aer, Drew se răsturnă îndărăt, evitându-l, 
văzându-l fulgerător pe dinaintea ochilor. 

— Nu. 

Avea glasul încordat, răguşit. În timp ce femeia ridica din nou 
ciocanul, se rostogoli în direcţia opusă. Spaima îi opărea 
stomacul. Ea era destul de puternică, ciocanul destul de 
ucigător, pentru a-i zdrobi cel puţin mandibula. 

Drew se rostogoli din nou, încercând să câştige avantajul, să- 
şi învingă şocul. 

— Arlene, de ce? 

Aerul vâjâi, ciocanul trecând pe-alături. 

— Pentru Dumnezeu! 

De astă dată, ciocanul, ochind greşit, îi agăţă umărul hainei. 

Drew lovi cu piciorul, în timp ce ea îi ţintea locul dintre ochi. 
Gheata lui o nimeri în încheietura mâinii, deviind vârful. Arlene 
gemu. Drew sări în picioare, apucând-o de încheietura mâinii şi 
de biceps şi trântind-o pe spate. Îi strivi trupul sub al lui, 
blocându-i ambele mâini, conştient de piepturile lor lipite. Se 
afla la zece centimetri de furia ce-i clocotea în ochi. _ 

Respiraţiile furtunoase, aspre, li se amestecau. li simţi 
mirosul. 

— Ticălos nenorocit, scrâşni ea. 

Drew tresări. 

Femeia se zbătea, fierbând de ură. 

— Unde naiba-i Jake? 

Îl părăsiră puterile. Prin minte îi năvăliră bănuieli. 

— Jake? 

— M-ai auzit, ticălosule. Unde e? Să te bată Dumnezeu, dacă 


l-ai omorât. 

Se zvârcolea, încercând să-l lovească între picioare cu 
genunchiul. 

Drew îi apăsă piciorul la pământ, străpungându-i cu privirea 
ochii arzători şi, clătinând neputincios din cap, se rostogoli la o 
parte de pe ea, privind pierdut printre tufişuri, spre cer. 

Singurul gest la care se putea gândi pentru a o tempera. Să-şi 
demonstreze nevinovăția. Expunerea totală - capitularea. 

Arlene se adună pe picioare, cu ochi feroci, legănând 
ciocanul. Dar Drew nu făcu nici un efort să-l mai respingă. 

Cu un țipăt înecat, înfipse vârful ciocanului în pământul puţin 
adânc de lângă gâtul lui, latura arcuită potrivindu-i-se pe 
conturul gâtului, înţepându-i pielea cu zimţii. 

Nici unul nu se mai mişcă. Se măsurau din priviri, aprigi. De 
pe o înălţime din spatele lor, o pasăre îşi luă zborul, fâlfâind din 
aripi. 

Pieptul Arlenei începu să palpite, având nevoie de oxigen. 

— Eşti un... 

— Ticălos, completă el. Ştiu. Am prins ideea. lar Dumnezeu 
mă va bate pentru că sunt un ticălos. Şi ideea asta s-a prins de 
mine. Problema e, să-mi spui de ce. 

Arlene ezită. Înghiţind încă o gură de aer, se lăsă pe pământ, 
lângă el. 

— Aproape că mă... 

— Hotărâseşi să nu nimereşti pe lângă gât? Mda, mi-am dat 
seama. Dar mi-am dat seama şi că trebuia să risc. ` 

— Ca să cred că nu reprezinţi o ameninţare? Incă nu-s 
convinsă. 

— Dar cel puţin ştii că te-aş fi putut omori când zăceam peste 
tine. 

— Şi ăsta-i singurul motiv pentru care n-am... 

Se încruntă spre ciocanul împlântat lângă gâtul lui. 

— Acelaşi Drew dintotdeauna. Nici măcar n-ai tresărit. 

Drew ridică din umeri, scoțând ciocanul, apoi se aşeză, îl 
cântări în palmă şi i-l dădu înapoi. 

— Regreţi? Vrei să-ncerci din nou? 

Nervoasă, scutură din cap. 

— Atunci, ce-i cu toată povestea asta? 

Ochii îi scăpărară. 

— E valabil şi pentru tine. Ce cauţi aici? De unde-ai ştiut că 


voi veni? 

— Ai fost urmărită. 

— Ştiu. 

Drew înălţă sprâncenele. 

— Serios? 

— Sunt trei. Unul, într-o maşină albastră, pe stradă. Altul, 
zace pe treptele subsolului de vizavi, prefăcându-se că-i un 
beţiv. Al treilea vinde umbrele la colţul străzii, pe o tonetă 
portabilă. Când e soare, trece pe bratvurşti şi sauerkraut. 

Se strâmbă. 

— Au apărut acum cinci zile. 

Drew se crispa. 

— Sâmbătă? 

— Da, sâmbătă, răspunse ea, studiindu-l. Dimineaţă. De ce? E 
atât de important? 

Drew îşi frecă gura cu o mână. Vineri noapte ajunsese el la 
Boston. Îşi lăsase prizonierul în dubă, la rampa de parcare a 
aeroportului Logan. Peste câteva ore, echipa morţii - şi cei care 
ordonaseră atacul asupra mănăstirii - aveau să fi aflat că ieşise 
din Vermont. 

Jake? Arlene voise să ştie unde era fratele ei. Presupusese că 
Drew avea o legătură cu dispariţia lui Jake. De-asta fusese cât 
pe-aci să-l omoare. 

— Îmi spune multe, răspunse el, încă dorind s-o ia în braţe şi 
păstrându-şi cu dificultate calmul. Ce-i cu Jake? Mi-ai spus că a 
dispărut. Înainte de martea trecută? 

Falangele Arlenei se albiră pe coada ciocanului. 

— Tu ştii ceva despre el! 

— Câtuşi de puţin. Haide, eram apropiaţi, ai uitat? Stai 
cuminte. Am bănuit că e vorba de marţi, fiindcă atunci au 
început necazurile mele. Încep să cred că ceea ce i s-a întâmplat 
lui Jake are o legătură cu mine. 

Mintea îi alerga nebuneşte. 

— Exact, când a dispărut? 

— Vineri. Înainte de marţea aceea. 

— Şi de ce-ai dat vina pe mine? 

— Din cauza lui Janus. 

— Ce? 

— Tu şi Janus. 


— O femeie numită Janice?! 

— Nu. Numele mitologic. J-a-n-u-s, spuse ea pe litere. Pari că 
n-ai auzit niciodată de el. Asta-i noul tău criptonim, nu? 

Janus? Îşi aminti brusc glasul preotului slav: Yanus! Trebuie să 
vorbim despre Yanus! Oare accentul deformase cuvântul? 

Începu să-i bubuie ţeasta. Durerea creştea, apăsându-i craniul 
pe dinăuntru. Janus? Zeul roman cu o faţă înainte şi una înapoi. 
Cel cu două feţe. 

Nebunie. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Dar criptonimul e a/ tău. Articolele din ziare. Fotografiile. 

Oricât de mult dorea să-i spună, peste demenţă se adăugau 
alte demente. Nimic nu mai avea sens. 

— Ale mele? 

Se temea să nu-i cedeze minţile. 

— Dar nu pot exista nici un fel de fotografii. Nu e posibil. 

Arlene se încruntă. 

— Ce este? 

— Nu pot exista nici un fel de fotografii... Nu este posibil... La 
fel spunea mereu şi Jake. 

— Te cred c-o spunea. Era cazul să ştie. 

Femeia trânti ciocanul în pământ. 

— Fir-ai al dracu’, nu te mai juca cu mine! 

— Janus. Cine e? De ce e atât de important? 

— Dacă tu eşti Janus, ar trebui să ştii. 

— Spune-mi. 

— Un asasin liber-profesionist. Un ucigaş internaţional. Un 
singuratic. În ultimii doi ani, a executat douăzeci de oameni. 

Drew simţi sângele fugindu-i din obraji. 

— Şi ar trebui ca eu să fiu acela? 

Privirea ei dură deveni nesigură. 

— Cu cât auzea Jake mai multe despre tine, cu atât devenea 
mai neliniştit. Nu voia să-mi spună de ce. Acum două săptămâni 
şi jumătate, în sfârşit mi-a spus că nu mai putea aştepta. 
Trebuia să afle ce se întâmplă. 

— Şi atunci a...? 

— Dispărut. Sâmbătă trecută a apărut echipa de 
supraveghere. Nu mai puteam merge nicăieri fără ei după mine. 
Indiferent ce tactică încercam. Mă ghiceau dinainte. De-asta 


1 - Omofonie aproximativă. 


sunt aici. Ca să încerc să scap de ei. Plănuiam să stau în vârf 
până se întunecă, să cobor, să escaladez un perete din spatele 
Cornului şi să-mi piardă urma. 


— Nu-i rău. 

Cu pieptul durându-l de afecţiune, Drew zâmbi la adresa 
isteţimii ei. 

— Apoi, plănuiai să afli ce s-a întâmplat cu Jake? 

— Fii sigur. 


— Ai un partener. 

Glasul îi era încordat. 

— Vreau să aflu răspunsurile la fel de mult ca tine. La o 
mulțime de lucruri. Uite, îmi pare rău că nu ţi-am spus ce mi s-a 
întâmplat. 

O cercetă, aproape atingând-o. 

— Dar te înşeli în legătură cu echipa de supraveghere. Nu pe 
tine te urmăresc. Nu vor să te oprească să-l găseşti pe Jake. 

— Atunci? 

— Pe mine. 

Sprâncenele Arlenei se împreunară. 

— Te urmăresc pentru cazul că... Pe mine mă caută, continuă 
Drew. Adineaori, te-ai întrebat de ce era Jake atât de sigur că nu 
pot fi eu Janus. De ce trebuia să se înşele ziarele. De ce nu 
puteau exista fotografii. 

Femeia aştepta, respirând adânc. 

— Fiindcă ultimii şase ani i-am petrecut într-o mănăstire. 
Fiindcă, acum şase ani, Jake m-a omorât. 


10 

— Omorât? 

Chipul ei îşi pierduse orice culoare. Smuci din cap înapoi, ca şi 
cum ar fi fost lovită. 

— O mănăstire? Despre ce tot vorbeşti? Jake te-a omorât? 

— N-am timp să-ţi explic. Nu acum. Mi-ai pune şi mai multe 
întrebări. Şi altele, după alea. 

— Dar... 

— Nu, insistă el. Oamenii de jos vor deveni bănuitori. Vor vrea 
să ştie ce faci. Şi-aşa ai stat prea mult timp ascunsă vederii. 

Arlene părea în conflict cu sine însăşi. 

— Îţi promit. Mai târziu, o asigură Drew. 

Dând pe neaşteptate din cap, Arlene privi spre plantele care-i 


ascundeau de urmăritori. Îşi descheie imediat cureaua şi 
nasturele pantalonilor, şi trase în jos fermoarul. 

Drew reacţiona şocat. 

— Ce faci? 

— Chiar tu ai spus - vor vrea să ştie ce făceam. 

Starea de şoc i se transformă în înţelegere, apoi în admiraţie. 

— Deştept gândit. 

— Dar eşti alături de mine? Mă vei ajuta să-l găsesc pe Jake? 

— Trebuie să-l găsesc pe Jake. Din ce mi-ai spus, sunt sigur că 
ştie cine mă urmăreşte. Vom aştepta până se întunecă, apoi 
plecăm împreună. De cum ajungem într-un loc sigur, am să-ţi 
răspund la întrebări. Cu ceea ce ştim amândoi, poate reuşim să 
deducem unde e. 

Îl studie, zâmbind, cu ochi iubitori. 

— A trecut atâta timp. Mereu m-am întrebat ce ţi se 
întâmplase, spuse ea, luându-l de mână. lartă-mă pentru chestia 
cu ciocanul. 

— N-are nimic. 

Emoţia îl făcea să tremure. 

— Am bănuit că dacă voiai într-adevăr să mă omori, ai fi 
făcut-o. 

— Şi eu m-am gândit la fel. M-ai fi putut omori tu pe mine. 

Îi strânse mâna. 

— Nici nu pot să-ţi spun cât mă bucur că te revăd. Ce dor mi-a 
fost de tine. 

Glasul lui Drew se îngroşase. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine. 

Se simţea sfâşiat, dragostea pentru ea trăgându-l într-o parte, 
jurământul de celibat în cealaltă. Tumultul îi crescu când Arlene 
se aplecă spre el, sărutându-l pe buze. li simţi respiraţia pe 
piele. Dorea nespus s-o sărute la rândul său, s-o cuprindă în 
braţe, să simtă mângâierea cărnii ei. Dar criza de voinţă îi trecu. 
Ceea ce simţea acum nu era patimă. Nu voia să facă dragoste. 
Doar să-i arate că ţinea la ea. Ce păcat ar fi fost în asta? O 
îmbrăţişa strâns. 

— Cei de jos, spuse el. 

— Ştiu, zâmbi Arlene. Mai bine să nu ne lăsăm distraşi. 

Reculegându-se, se ridică şi ieşi din tufişuri, încheindu-şi 
fermoarul pantalonilor. 

Încă simţindu-i atingerea buzelor, străduindu-se să-şi supună 


nehotărârea, privi nevăzut printr-o deschizătură a desişului, 
temându-se pentru ea. Arlene îşi închise nasturele de la betelie, 
apoi catarama centurii, şi se aşeză pe stâncă plată de la 
marginea piscului. Gesturile-i erau convingătoare, conchise el. 
Dăduse echipei de supraveghere impresia că se ascunsese ca să 
se uşureze. „Eu, în locul lor, aş accepta explicaţia.” 

O privi mâncând nişte hrană rece. Mai bău puţină apă şi se 
culcă pe spate, ca pentru a se odihni înainte de coborâre. Văzu, 
printre boschete, că închisese ochii. După un timp, cu excepţia 
ridicărilor şi coborărilor pieptului, nu se mai mişcă. Indiferent că 
adormise într-adevăr sau nu, urmăritorii vor fi crezut că da. 

Drew scrută pădurea, dar nu văzu nici urmă de echipă. „Fie 
sunt extrem de pricepuţi, fie n-au venit. N-ar fi o glumă 
grozavă?” se întrebă el. „Să ne dăm atâta bătaie de cap când 
nici nu era nevoie.” 

11 


După ce se înnoptă, Drew alese cel mai bun punct de sprijin 
din partea dinapoi a Cornului - un bolovan pe care nu-l putea 
urni nici cu toată puterea. 

Arlene veni printre  tufişuri, cu coarda şi rucsacul, 
îngenunchind lângă el. 

— Ai găsit un ancoraj? 

— Aici, îi puse el mâna pe piatra abia vizibilă. 

— L-ai încercat? 

— O să ţină. Cu puţin noroc. 

— Noroc? Ei, fir-aş a naibii. 

Dar părea să ştie că Drew glumea. 

— N-ar strica să pornim. 

Băgă mâna în rucsac şi scoase un lat de nylon. 

— Îmi va trebui echipamentul tău în plus. Tot ce am eue o 
funie şi un lat. 

— Nu te caracterizează să nu vii complet pregătit. 

Acum ea glumea. 

— Ei, am avut o mică problemă. O penurie temporară de 
fonduri. 

În timp ce vorbeau, cu glasuri scăzute, Drew simţi bucuria de 
a colabora cu ea. Îşi legă laţul de nylon împrejurul bolovanului. 
Arlene agăţă o carabină metalică de laţ, asigurându-se că avea 
cârligul articulat bine închis, înnodă capetele corzii şi-i trecu 


mijlocul prin carabină. Drew ştia că o metodă mai simplă ar fi 
constat în a agăța funia direct de laţ, dar aceasta, la fel ca laţul, 
era confecţionată din nylon, care avea un punct de fricţiune 
primejdios de mic. Dacă erau lăsate să se frece una de alta, 
greutatea alpinistului le putea face uşor să se înfierbânte prea 
tare şi să plesnească. Astfel, carabina de metal acţiona ca 
tampon, reducând căldura. 

Erau aproape gata. Arlene îşi legă un laţ împrejurul picioarelor 
şi taliei, într-o formă asemănătoare cu a unui scutec. Agăţă de 
laţ o altă carabină, în punctul dintre coapse. Drew făcu la fel, 
împrumutând materiale din echipamentul ei. În timp ce-i 
învăluia noaptea, îi putea distinge totuşi conturul întunecat, 
atletic şi mlădios. lubirea pentru ea i se înteţea. 

Arlene agăţă în carabină coarda pusă pe din două şi-şi încolăci 
cele două părţi de funie împrejurul umărului, în josul spinării şi 
pe flancul drept, la talie. Astfel, carabina dintre picioare prelua 
principala tensiune din coardă. Umărul şi spatele aveau să 
absoarbă efortul rămas şi, la nevoie, îşi putea folosi mâna 
dreaptă pentru a apăsa frânghia pe mijloc, frânând. 

— lau eu rucsacul şi cobor prima, şopti. La douăzeci de metri 
mai jos e o cornişă. Am să agăţ alt ancoraj. Şi încă-unul după 
aia, mai jos. Sunt necesare trei rapeluri separate pentru a 
ajunge până jos. 

— Ştiu. 

— Deci, mai ţii minte cum se face? păru ea să rânjească. 

— Am avut o profesoară bună. 

— l-auzi. Mă flatezi. 

Dispăru, coborând de-a-ndăratelea de pe margine, ţinându-se 
de porţiunea de coardă aflată deasupra carabinei, iar pe 
cealaltă apăsându-şi-o de talie. Drew îşi imagină graţioasa 
uşurinţă cu care cădea. Intotdeauna îi plăcuse căderea liberă. O 
bucată de cârpă legată lângă capătul funiei ar fi prevenit-o dacă 
în curând urma să se termine. Atunci se oprea şi fixa încă un 
ancoraj. 

Acum urma partea periculoasă, căutarea unui punct solid pe 
versantul sfărâmicios. După aceea însă nu-i mai trebuia decât să 
stea în echilibru pe cornişă, în timp ce-şi desprindea frânghia de 
latul dintre picioare. Elibera capetele înnodate ale corzii şi 
trăgea de o parte, trecând-o pe cealaltă prin ancorajul din vârf, 
apoi în jos spre ea! Poziţiona din nou funia, de astă dată pe noul 


ancoraj, şi-şi continua coborârea. 

Neliniştit, afecțiunea sporindu-i grijile pentru siguranţa ei, 
Drew se ghemui, atingând uşurel coarda şi simțind că începea 
să se mişte. O.K. Se relaxă pentru un timp. Avea să instaleze un 
nou ancoraj. Curând, mai jos, urma să-l fixeze pe al treilea. Când 
considera că avusese timp suficient pentru a ajunge la bază, 
îndepărtându-se de perete şi evitând orice pietre pe care le-ar fi 
putut disloca coborând, numai atunci urma să pornească. 

Cinci minute - de atâta avea nevoie. Se întrebă ce făcea 
echipa de supraveghere. Pesemne deveniseră bănuitori. 
Profesionişti, probabil aveau un vizor cu infraroşii care le 
permitea să vadă că Arlene dispăruse. Urmau să se apropie, 
pentru a cerceta. Dacă nu cobora curând... 

Se întrerupse din numărat, asigură coarda, întoarse spatele 
spre margine şi, cu stomacul sărindu-i spre gât, se aruncă. 


12 


Păşi pe o frântură desprinsă din piatră. Bucata se înclină. 
Sărind lateral, o auzi rostogolindu-se prin întuneric. Încremeni. 

Ajunsese la bază. În spatele Cornului, peretele colinei 
învecinate se înălța aproape, intensificând întunericul. Spaţiul 
înghesuit îl sufoca. Se simţea dezorientat, fără apărare. Unde 
era Arlene? 

Un pocnet din degete îi indică locul unde stătea ea. La stânga. 
Pe cealaltă parte, lângă versantul opus. Făcând cât mai puţin 
zgomot posibil, porni într-acolo. _ 

Îşi dădu seama că oricine ar fi putut emite acel semnal. În 
întuneric, echipa de supraveghere putea să se fi apropiat de 
baza Cornului, presupunând că Arlene avea să coboare prin 
spate, aşteptând-o acolo. 

„Şi pe mine,” îşi spuse. Încordă vederea, spre a vedea o 
siluetă în noapte. larăşi auzi pocnetul din degete. Scoase 
Mauser-ul, cu muşchii întăriţi de tensiune, pornind pe furiş 
înainte. 

Un urlet sparse tăcerea. Înspăimântător, răsunând de 
deasupra. Drew simţi un curent de aer - tot de deasupra - şi se 
retrase poticnit, disperat să se ferească, în timp ce un obiect 
masiv se prăbuşi pe lângă el, bufnind pe pietre. Deşi părea greu 
şi solid, scoase un plesnet greţos, ca al unui pepene aruncat de 
pe un pod pe-o autostradă. Lichid cald îl împroşcă pe faţă. O 


mână îi sări la obraz. 

Surpriza i se transformă în şoc. Şocul se preschimbă în 
imperativ. Deşi ştia ce anume căzuse, trebuia să afle dacă era 
Arlene. Frica îi făcu bila să-i năvălească în gură. 

Deodată însă o simţi pe Arlene lângă el. De la acea apropiere, 
îi recunoscu forma, mirosul. Atunci, cine...? Se repezi înainte, 
chircindu-se cu Mauser-ul într-o mână şi întinzând-o pe cealaltă. 
Degetele lui atinseră păr însângerat, un craniu zdrobit, cald şi 
cleios. Cobori mâna de-a lungul pieptului. Un bărbat. Hainele 
erau jerpelite, jegoase, cu nasturi lipsă şi o sfoară în loc de 
curea. Zdrenţele pe care le-ar fi purtat un beţiv. Sau cineva 
deghizat în beţiv, unul dintre oamenii care o urmăriseră pe 
Arlene din oraş. 

Dar cum se putuse întâmpla? 

În timp ce Arlene îngenunchea alături, Drew încercă să 
judece. Probabil că echipa de supraveghere îşi pierduse 
răbdarea. Bănuind că avea să încerce o coborâre pe furiş în 
timpul nopţii, se despărţiseră. Beţivul încercase să găsească o 
cale de a urca pe înălţimea din spatele Cornului. La rându-i, 
partenerul său, omul bine îmbrăcat, cu căşti în urechi, 
aşteptase, în eventualitatea că Arlene alegea calea cea mai 
uşoară, revenind printre copacii de la intrarea în depresiune. 

Până acum, era logic, îşi spuse Drew. Beţivul, ascuns în 
întuneric pe marginea versantului, le auzise  scrâşnetul 
încălţărilor pe pietre la coborâre. Aplecându-se prea mult peste 
margine, putea să-şi fi pierdut echilibrul, căzând. Destul de uşor 
să se întâmple, noaptea. 

Dar explicaţia îl tulbura. Nu era genul de greşeală la care te-ai 
aştepta din partea unui profesionist. Lângă el, Arlene îşi luă 
mâinile de pe cadavru şi se ridică încet. Ştia că şi ea încerca să 
reconstituie succesiunea evenimentelor. Nu era nevoie - nu 
îndrăzneau - să discute ce se întâmplase. Celălalt membru al 
echipei încă mai era prin zonă. Poate chiar pe culme, de fapt. 
Poate urcaseră amândoi acolo, judecând că înălţimea din 
spatele Cornului era locul firesc prin care Arlene să încerce a le 
scăpa. 

Prea multe variabile. Prea multă incertitudine. 

Un lucru însă îl ştia. Urletul beţivului în cădere îl prevenise pe 
partenerul acestuia. Dacă omul bine îmbrăcat se afla în pădurea 
de la intrarea căldării, se putea hotărî să vină încoace, pentru a 


cerceta. 

Pe de altă parte, un profesionist n-ar fi trebuit să-şi permită ca 
un urlet - chiar şi al partenerului - să-l atragă într-o posibilă 
capcană. 

Arlene îl atinse pe umăr, comunicându-i aceeaşi nevoie 
urgentă de a pleca, pe care o simţea şi el. Traversară falia 
strâmtă şi întunecoasă, oprindu-se lângă versantul din spatele 
Cornului. 

În urma lor, cadavrul scoase un gâlgâit, presiunea expulzând 
din piept gaze şi sânge. 

Drew nu luă în seamă zgomotul, concentrându-se asupra 
problemei care-l aştepta. Deşi ascensiunile nocturne erau 
întotdeauna dificile, peretele din dosul Cornului avea un avantaj. 
Nu era la fel de abrupt precum Cornul şi oferea mai multe 
cornişe, mai multe protuberanţe. 

Silueta întunecată a Arlenei ridică mâinile, alegând un sprijin, 
încercându-l, apoi ridicând gheata pentru a şi-o potrivi într-o 
crăpătură. Drew medita. „Dacă omul cu căşti l-a însoţit pe beţiv 
în vârf, nu vom mai trece niciodată de buza pantei. Ne va 
împinge înapoi aici, lângă prietenul lui.” 

Nu, simţea că totul era greşit. Când Arlene se ridică, o trase 
de spinarea hainei. Femeia se împotrivi, înţepenind. Trase din 
nou. Ea păşi înapoi, întorcând spre el faţa nedesluşită. Drew îi 
apucă mâna şi i-o ridică pentru a arăta în partea opusă falezei, 
dincolo de Corn, spre intrarea în depresiune. li puse mâna pe 
pieptul lui, apoi pe al ei, şi arătă din nou pe lângă Corn. Spera că 
mesajul era clar. Ar putea fi mai bine să mergem pe acolo. 
Arlene păru să stea pe gânduri. Două bătăi pe umărul lui. O.K. 

Se furişară afară din fisura dintre Corn şi versant. Dacă omul 
bine îmbrăcat era ascuns acolo, în bezna pădurii, privindu-i 
printr-un vizor nocturn, aveau să devină ţinte vizibile, în spaţiul 
deschis. Dar intuiţia, instinctul, îi spunea lui Drew că situaţia era 
chiar mai confuză decât şi-o imagina, că nici un glonţ n-avea să- 
i străpungă pieptul, că el şi Arlene aveau o şansă mai mare ca 
oricând de a scăpa. 

Cotiră spre dreapta, lăsând peretele într-o parte şi coborând 
panta cu grohotişuri, pentru a intra în gura îngustă a căldării. 
Ajunseră în pădurea nemişcată şi rece, dar, datorită desimii, 
încurajatoare. 

Conform antrenamentului, păstrau între ei o distanţă de şapte 


metri, cu Drew în frunte, ocolind râpe şi bolovani. Separaţi, erau 
mai greu de ţintit şi, dacă un ochitor îl împuşca pe unul din ei, 
celălalt avea şansa să vadă focul la gura ţevii şi să răspundă. 

Drew se simţea îmbărbătat de pistolul pe care Arlene şi-l 
scosese din rucsac. 

De astă dată, când ajunse la râu, nu mai pierdu timpul 
încercând să găsească un buştean peste care să treacă, ci intră 
pur şi simplu în apă, iritat de plescăielile nedorite pe care le 
scotea. 

Apoi râul rămase în urmă şi, auzind-o pe Arlene în spatele lui, 
continuă să se furişeze printre desişuri şi copaci, călcând pe 
frunze, din fericire atât de ude de la ploaia din ajun, încât nu 
foşneau. 

Cu stelele călăuză, se îndreptă spre est, către drumul cu două 
benzi şi motocicleta pe care o ascunsese în apropiere. 

Încordarea i se risipi când văzu asfaltul. Luna răsărise, 
scăldându-l în lumina palidă. Silueta scheletică a unui pilon 
hidrotehnic se profila pe cerul înstelat, în dreapta. Dimineaţă, la 
sosire, alesese pilonul ca punct de reper pentru a-l ghida înapoi 
unde-şi ascunsese motocicleta, iar acum, pornind spre dreapta, 
prin tufişurile de pe marginea drumului, ajunse la Harley. O 
controlă; nu umblase nimeni la ea. 

Totuşi, nu voia să pornească motorul şi să atragă atenţia, aşa 
că o împinse pe şosea, de astă dată la stânga pilonului, pentru a 
ajunge curând în locul unde-l aştepta Arlene. 

În lumina lunii, o văzu arătând spre un drum năpădit de 
vegetaţie, care se afunda în pădure. Boschetele şi lăstarii erau 
îndoiţi, ca şi cum ar fi intrat pe-acolo o maşină. 

Arlene îi făcu semn s-o urmeze şi, după treizeci de metri pe 
drumeag, găsiră maşina albastru-închis, aproape de neobservat 
din pădure. 

Era cineva în ea. 

Omul cel bine îmbrăcat şedea la volan, neclintit. O tăietură 
subţire îi încercuia jumătatea din faţă a gâtului. Era adâncă, 
rezultatul evident al unei garote tăioase ca briciul, strânsă de 
mâini puternice. Lumina lunii se infiltra printre copaci, 
dezvăluind sângele uscat pe pieptarul mantalei mortului. 

Drew se răsuci spre bezna pădurii. Beţivul nu căzuse de pe 
înălţimea din spatele Cornului! Fusese îmbrâncit! Mai era şi 
altcineva în pădure! 


Tăcerea nu mai conta, îşi spuse Drew. Cel aflat acolo le ştia 
fiecare mişcare. 

Încalecă pe motocicletă, apăsând pedala. Duduitul motorului 
sparse liniştea. 

— Hai să mergem dracu’ de-aici. 


13 


Simţind sânii Arlenei lipiti de spinarea lui, braţele ei 
cuprinzându-i pieptul, gonea spre parcajul cu prundiş unde îşi 
lăsase ea maşina - un Firebird, scria pe placa mărcii, deşi Drew 
nu cunoştea modelul. 

O inspectară rapid, dar, la fel ca la Harley, nu se amestecase 
nimeni. Porni în clipa când Arlene răsuci cheia de contact. 
Azvârlind pietriş de sub cauciucuri, ieşi din parking. Drew o 
urmă grăbit. 

Peste opt kilometri însă chiar după o curbă în ac de păr, îi lăsă 
luminile de poziţie să dispară, pe când el se ascundea în 
tufişurile de lângă drum, privind după un eventual urmăritor. 
Aşteptă zece minute. 

Nu apăru nimeni. „Nu prea se potriveşte,” reflectă Drew. 
„Cine i-a omorât pe oamenii aceia ne-a văzut plecând. De ce nu 
suntem urmăriţi?” Încruntându-se, ieşi din ascunzătoare şi o 
găsi pe Arlene aşteptându-l la cincisprezece kilometri distanţă. 

— Trebuie să fie cineva, spuse ea. 

— Ştiu. 

Privi în lungul drumului întunecat. 

— Niciodată n-am crezut c-o să mă deranjeze că nu sunt 
urmărit. 

— Hai să mai încercăm o dată. După următoarea curbă, trage 
iar pe dreapta şi aşteaptă. 

Nu-i urmărea nici o maşină. Tulburat, Drew se grăbi s-o 
ajungă din urmă. 

— Deci, asta e, murmură Arlene. Să mai câştigăm câteva 
mile. Stai pe-aproape. O voi lua pe drumul lăturalnic. 

— Încotro? 

— Chiar tu ai spus. Avem de găsit un loc sigur, unde să-mi 
poţi răspunde la întrebări. 

Părea extenuată. 

— Şi să-mi spui ce legătură e între toate astea şi Jake. 

Răvăşiţi, priviră amândoi în urmă. Ce se întâmplase în 


pădure? 
— Trebuie neapărat să-l găsim pe Jake, insistă Arlene. 


14 


Îndreptându-se spre sud, prin Pennsylvania, se opriră la 
Bethlehem, pe Lehigh River. Motelul pe care-l aleseseră se afla 
pe o stradă laterală, un şir de căsuțe vecine cu câte un loc de 
parcare în faţa fiecărei uşi. Vorbind cu un receptioner somnoros, 
se înregistrară ca doamna şi domnul Robert Davis, cerură locul 
cel mai retras („Ca să nu ne trezească maşinile dimineaţă”) şi 
descoperiră că, la ora trei noaptea, toate braseriile din zonă 
erau închise. Fură nevoiţi să se sature cu restul hranei reci, 
brânză veche şi crochete dintr-un automat aflat în holul 
motelului. 

Parcară Firebird-ul în faţa căsuţei, lăsând însă motocicleta 
după colţ, nevăzută din stradă, încuiară uşa după ei, traseră 
draperiile şi abia după aceea aprinseră luminile. Arlene se 
prăbuşi numaidecât pe pat, cu braţele întinse. Profilată pe 
aşternutul alb, părea un copil care face îngeri în zăpadă. Inchise 
ochii, râzând. 

— Exact ca pe vremuri, hm? Îmi aminteşte de văgăuna din 
Mexico City. Tu, eu şi... 

Deschise ochii, cu relaxarea risipită. 

— Şi Jake, completă Drew. 

Arlene se încruntă. 

— E timpul. 

Nu-i răspunse. 

— Mi-ai promis. 

— Sigur. Exact aşa. 

— Jake. Spuneai că ai fost într-o mănăstire. Că acum şase ani 
Jake te-a omorât. Ce înseamnă asta? 

Vocea i se înăspri. 

— Spune-mi. A 

Ştiuse că avea să sosească acest moment. In timpul drumului 
agitat până acolo (din nou cumplita întrebare: Ce s-a întâmplat 
în pădure? De ce n-am fost urmăriţi?), încercase să se 
pregătească. 

Dar tot nu era gata. 

— Mă tem că va dura o vreme. 

— Atunci, nu pierde timpul. Începe. 

Arlene se ridică, scoţându-şi scurta kaki şi începând să-şi 
descheie cămaşa de lână groasă. 


Gestul ei intim îl surprinse, deşi era clar că femeia nu stătuse 
pe gânduri, încă simțindu-se ca şi cum ar fi fost amanți. ÎI 
încercă un nou val de dragoste faţă de ea, o dulce-amăruie 
nostalgie pentru viaţa lor trecută. 

— Şi, în timpul ăsta, - deschise ea uşa băii - eu fac un duş. 

Se răsuci nerăbdătoare, nepăsându-i de colţul unui sân ce i se 
vedea prin deschizătura parţială a bluzei. 

— Haide, Drew. Vorbeşte-mi. 

Gândurile lui erau în plin haos, subconştientul luptându-se să 
nu renunţe la coşmarurile pe care le îngropase. Cobori privirea 
în podea. 

Când ridică ochii, Arlene dispăruse. Auzi din baie clănţănitul 
inelelor de la perdeaua duşului, stropii de apă în cadă. 

Perdeaua clănţăni din nou, iar Drew intră. Umbra Arlenei se 
mişca dincolo de paravanul cu flori galbene. Hainele de 
alpinism, prăfuite, zăceau grămadă sub lavabou. Se ridicau 
aburi, umplând încăperea. 

— Drew? 

— Aici sunt. Încerc să mă hotărăsc cu ce să-ncep. 

Işi muşcă buza, închise capacul toaletei şi se aşeză. 

— Ai spus că acum şase ani... 

— Nu. A început mai demult. Dacă nu ştii ce s-a întâmplat 
înainte, restul nu va avea nici un sens. 

Privi aburii ce inundau baia. În pofida intimităţii dintre ei, 
niciodată nu-i spusese nimic din toate acele lucruri. Amintirile 
erau prea deprimante. 

— Japonia, murmură el. 

— Ce? Nu te-aud. Din cauza duşului. 

— Japonia, repetă Drew, mai tare. 

Ceaţa se îndesea. Preţ de-un ameţitor moment, avu o 
senzaţie de prăbuşire. 


PARIEA A CINCEA 


NĂPASTA 


Păcatele trecutului 


1 
Japonia, 1960 


În ziua de 10 iunie, anterior unei vizite planificate a 
preşedintelui american Dwight D. Eisenhower, o mulţime 
furioasă de zece mii de manifestanți japonezi antiamericani au 
umplut aeroportul din Tokyo. Protestau împotriva unui nou 
tratat de apărare japonezo-american care permitea continuarea 
prezenţei bazelor militare americane şi, mai rău ţinând seama 
de bombele atomice pe care Statele Unite le lansaseră peste 
Hiroshima şi Nagasaki -, includerea armelor nucleare pe pământ 
japonez. Ţintele imediate ale furiei lor erau ambasadorul 
american în Japonia şi câţiva membri ai personalului lui 
Eisenhower de la Casa Albă. 

Ca avertisment privitor la revolte viitoare şi mai grave, dacă 
preşedintele sosea în Japonia, mulţimea a înconjurat limuzina cu 
care contingentul american intenţiona să ajungă la ambasadă, 
atât de amenințătoare faţă de ocupanţii maşinii, încât un 
elicopter al Infanteriei Marine S.U.A. a efectuat o aterizare de 
urgenţă în mijlocul protestatarilor, preluând oficialităţile pentru 
a le duce la adăpost. 

Peste şase zile, guvernul japonez a cerut o amânare a vizitei 
lui Eisenhower. Demonstraţiile masive însă au continuat. 


2 


Tokyo, o săptămână mai târziu. Recentele „tulburări” - în 
ultima vreme, Drew îl auzise adeseori pe tatăl său folosind 
această expresie - provocaseră contramandarea petrecerii de 
ziua lui. 

Nu ştia ce anume erau tulburările (ceva în legătură cu locul 
misterios, numit „ambasadă”, unde lucra tatăl său), dar ştia că 
anul trecut, când împlinise nouă ani, fuseseră douăzeci de copii 
la ziua lui, iar de data asta, a doua zi, n-avea să vină niciunul. 

— Cu toate tulburările astea, nu e sigur ca americanii să se 
întrunească, spusese tatăl tău. Atât de mulţi părinţi şi maşini, 
sosind la noi. Ar atrage prea tare atenţia. Nu ne mai putem 
permite şi alte incidente. Sunt sigur că înţelegi, Drew. La anul, îţi 
promit, vom organiza o petrecere mai mare şi mai frumoasă 
decât cea pe care o plănuiserăm pentru anul ăsta. 


Dar Drew nu înţelegea - nu mai mult decât să fi înţeles de ce 
tatăl lui îi spusese mamei, cu o seară în urmă, la cină, că era 
posibil să se mute de-acasă, la ambasadă. 

— Temporar. 

Uneori, tatăl lui folosea cuvinte prea savante pentru ca Drew 
să le înţeleagă. 

— Până se stabilizează situaţia. 

Ce-o mai fi însemnând „stabilizează”? Drew nu avea alt 
indiciu că ceva nu era în ordine decât acela că, în ultimele 
câteva săptămâni, majoritatea servitorilor japonezi 
demisionaseră. lar acum, când stătea să cugete, mai fusese 
ceva. Cel mai bun prieten al său din zonă, un băiat japonez, nu 
mai venea să se joace cu el. Drew îi telefona adesea, dar părinţii 
spuneau mereu că băiatul nu era acasă. 

— Auzi, nu te supăra din cauza petrecerii, amice, spusese 
tatăl lui, ciufulindu-i jucăuş părul. Nu mai fi aşa de posomorât. 
Tot vei primi cadouri. O mulţime. Şi un tort mare de ciocolată, 
favoritul tău. Nici n-am să mă duc la lucru, stând acasă ca să te- 
ajut să sărbătoreşti. 

— Chiar vei putea să scapi, adică? întrebase mama lui Drew, 
încântată. Nu vor avea nevoie de tine la ambasadă? 

— Cu câte ore am lucrat, i-am spus ambasadorului că fiul meu 
e mai important decât orice nenorocită de criză. 

— Şi nu s-a supărat? 

— N-a făcut decât să râdă şi a spus: „Urează-i băiatului tău la 
mulţi ani din partea mea.” 

3 


O limuzină lungă şi neagră se oprise în faţa casei, a doua zi la 
ora două după-amiază. Drew privise emoţionat de la fereastra 
dormitorului său. Maşina avea un steguleţ american pe o 
baghetă de metal, lângă oglinda retrovizoare a şoferului. Plăcile 
de înmatriculare erau de acelaşi fel ca ale maşinii tatălui său - 
numere de ambasadă. 

Coborâse un american în uniformă, care luă de pe bancheta 
din spate un pachet mare, alb cu roşu şi albastru, aranjase 
funda panglicii şi se apropiase pe aleea din faţa casei, pe lângă 
o grădină japoneză ornamentală, spre intrare. 

Ciocănise la uşă şi, în timp ce aştepta, îşi potrivise chipiul de 
şofer, atras de cântecul unei păsări nevăzute dintr-un cireş 


înflorit din apropiere. 

O japoneză vârstnică, una dintre puţinele servitoare localnice 
care nu renunţase la slujba de-acolo, deschisese şi făcuse o 
plecăciune graţioasă, în kimonoul ei portocaliu. Şoferul se 
înclinase uşor la rândul său, după care, conform obiceiului 
american, dusese un deget la chipiu. 

— Vă rog să-i spuneţi domnului MacLane că ambasadorul îi 
trimite complimente. 

Rânjise. 

— Sau cred c-ar trebui să-i spuneţi fiului său. Şi să-i daţi acest 
cadou de ziua lui. Ambasadorul speră să compenseze 
petrecerea contramandată. 

Şoferul îi dăduse servitoarei pachetul, se înclinase din nou şi 
revenise la limuzină. 

4 


În ciuda  nerăbdării crescânde, Drew se  supusese 
instrucţiunilor şi aşteptase în camera lui până când părinţii se 
asiguraseră că totul era aranjat corespunzător. 

— Suntem doar noi trei, spusese mama sa. Dar ne vom distra 
ca douăzeci. 

Băiatul răsfoia nerăbdător nişte albume americane cu benzi 
desenate - Superman şi Davy Crockett erau favoriţii lui - pe 
care tatăl său rezolvase să-i fie aduse special. 

— In valiza diplomatică, spusese el, deşi Drew ştia că glumea. 
Nimic nu e prea bun pentru fiul meu. 

Zăcea pe pat, privind neliniştit spre tavan. 

— O.K., Drew, o auzise pe mama sa strigând din grădina de 
după casă. Acum poţi ieşi. 

Sărise din pat, repezindu-se pe uşă afară. Cel mai scurt drum 
spre grădina din spate trecea prin cabinetul tatălui său. 

Trecând pe lângă birou, îşi văzuse prin uşa glisantă părinţii 
aşezaţi la o masă rotundă, plină cu daruri de toate mărimile şi 
culorile. Razele soarelui străluceau, reflectate de paharul înalt, 
opac, din mâna mamei sale. 

— Ei, până şi ambasadorul ţi-a trimis un cadou, spusese ea, 
emoţionată, când îl văzuse venind, şi ridicase paharul la gură. 

— N-a avut nevoie. Se gândeşte la toate. Mă-ntreb ce e 
înăuntru, adăugase tatăl, scuturând cutia. 

Drew ieşi în grădină. 


Năucitoarea explozie îl asurzi, azvârlindu-l înapoi prin uşa 
deschisă a cabinetului, unde îl trântise cu putere peste birou. 
Probabil leşinase un moment. Nu-şi amintea când căzuse de pe 
birou pe podea. Următorul lucru pe care-l ştiu era că se ridica în 
picioare, clătinat. Vuietul din urechi îl făcea să-i vină rău. Avea 
vederea împăienjenită, împleticindu-se spre ruina neclară a uşii 
cabinetului, îşi dădu seama - confuz - că avea hainele ude şi, 
coborând privirea, înnebunit să se şteargă la ochi, văzuse că era 
plin de sânge. Doar sângele ar fi fost de ajuns pentru a-l face să 
urle. Dar n-o făcuse. Nu ţipase nici de panică, speriat de posibila 
gravitate a rănilor, nici când îşi dăduse seama - nu! - că sângele 
nu era allui. 

Se repezise prin uşa sfărâmată, văzându-şi mama şi tatăl 
zăcând sfârtecaţi în bucăţi pe iarba grădinii, udă de sângele lor. 
Tortul de ciocolată, farfuriile, paharele şi cadourile ambalate 
frumos, care acoperiseră masa, nu mai existau. Masa însăşi se 
dezintegrase. Fumul acru al exploziei se învălătucea gros în jur, 
făcându-l să se înece. Un tufiş din apropiere ardea. 

Dar nu urlase nici atunci. 

Decât când ochii i se opriră pe capul aproape retezat al 
mamei lui. Forţa exploziei îi înfipsese în gură paharul din care 
bea. Baza circulară a acestuia îi ţinea buzele despărțite. In gură, 
restul paharului se spărsese. Cioburi ascuţite ieşeau prin obrajii 
mutilaţi, înroşite de sânge. 

Abia atunci urlase. 


5 


Aburii începuseră să se subţieze. Silueta Arlenei stătea 
nemişcată după perdea. În baie domnea tăcerea. Drew nu 
fusese conştient că închisese apa. 

Liniştea fu spartă de clinchetul inelelor de metal al perdelei, 
când Arlene o trase parţial, cu trăsăturile marcate de 
compătimire. 

— N-am ştiut. 

— N-aveai cum. E un lucru despre care nu-mi place să 
vorbesc. Chiar şi acum, e prea dureros. 

Atâta numai că, îşi spuse Drew, odată, într-un moment de 
slăbiciune, îi spusese lui Jake. 

Îşi şterse din jurul ochilor umezeala provenită, poate, de la 
aburi. 


— Îmi pare nespus, nespus de rău. 

— Mada. 

Glasul îi suna plat. 

— Cadoul de la ambasadă... 

— În hârtie roşu-alb-albastră. 

— ... era minat? 

Drew dădu din cap. 

— Dar nu provenea de la ambasadă, limuzina nu era o maşină 
oficială, iar numerele de înmatriculare erau falsificate. 

— Bineînţeles. lar şoferul - nimeni nu ştia nimic despre el. 
Personalul de securitate al ambasadei mi-a dat nişte fotografii 
să le privesc. Nimic. 

— Clasic. 

— Mda. 

Drew închise ochii. 

— Orişicât, nu-i aşa? 


6 


Cu mintea golită de orice gânduri şi trupul amorţit de 
suferinţă, stătea în faţa ambasadorului, în biroul spaţios, 
apăsător. De la înălţimea celor zece ani ai săi, plafonul îl 
tulbura; era atât de sus, încât îl făcea să se simtă nesigur, ca şi 
cum dintr-o dată ar fi devenit mai scund. Mobilierul voluminos 
era îmbrăcat în piele şi arăta inconfortabil. Pereţii aveau 
lambriuri de culoare închisă, cărţi mohorâte pe rafturi masive, 
fotografii  neliniştitoare ale unor persoane importante la 
înfăţişare. Covorul era atât de gros, încât nu ştia dacă avea 
permisiunea să stea cu pantofii pe el. 

— Asta e tot, domnule? îl întrebă un gardian al ambasadei - 
Drew făcuse ochii mari la vederea pistolului din teaca de la 
centură - pe bărbatul vârstnic, cu păr alb, de la biroul din 
capătul îndepărtat al sălii imense. 

Drew îl recunoştea, după ce-l întâlnise de mai multe ori, când 
părinţii săi îl aduseseră la petrecerile de Crăciun şi 4 lulie, 
organizate de ambasadă. Omul purta un costum gri, cu dungi 
subţiri, şi vestă. Mustaţa sa, tunsă îngrijit, era la fel de albă ca 
părul. Avea un chip slab şi ridat, obosit. 

— Da, îţi mulţumesc, îi spuse el gardianului. Transmite-i 
secretarei să-mi reţină toate telefoanele şi audienţele timp de 
cincisprezece minute. 


— Am înţeles, domnule. 

Paznicul se retrase de-a-ndăratelea, ieşind din birou şi 
închizând uşa după el. 

— Bună. Tu eşti Andrew, nu-i aşa? îl studie ambasadorul, 
părând să-şi aleagă cuvintele. De ce nu vii mai aproape, să iei 
loc? 

Derutat, Drew se supuse. Când se aşeză, cu picioarele 
atârnând spre podea, fotoliul de piele scârţâi. 

— Mă bucur că ai ieşit din spital. Sper că te-au îngrijit bine. 

Drew se mulţumi să ofteze. În spital existaseră soldaţi cu 
arme, care-l speriaseră. În salon nu fuseseră alţi copii şi, ameţit 
de injecţia administrată pentru a-l adormi, nu înţelesese de ce 
surorilor li se spunea locotenenţi. 

— Doctorul mi-a spus că în afară de câteva zgârieturi şi 
vânătăi - şi arsurile de pe sprâncene - n-ai păţit nimic. Un 
miracol, zău aşa. Apropo, a spus să nu-ți faci griji. Sprâncenele 
îţi vor creşte la loc. 

Drew se încruntă, nedumerit. Sprâncenele? Ce contau 
sprâncenele? Părinţii lui - cioburile de sticlă ieşind prin obrajii 
găuriţi şi însângeraţi ai mamei - erau cei care contau. 

Durerea îi crispa stomacul, urcându-i rece spre inimă. 
Ambasadorul se aplecă spre el, preocupat. 

— Te simţi bine, fiule? 

Lui Drew îi veni să suspine, dar se stăpâni, înghițind un nod şi 
dând din cap. 

Ambasadorul aşteptă, încercând să zâmbească. 

— Şi camera ta din ambasadă? Sunt sigur că ţi-e dor de casă, 
dar, în împrejurările date, nu te prea puteam lăsa să stai acolo, 
nici chiar cu pază. Înţelegi. Sper că acum cel puţin te simţi 
comod. 

Dormitorul care-i fusese oferit îi amintea de o cameră de hotel 
- dacă ar fi avut vocabularul necesar, ar fi numit-o impersonală 
- unde locuise împreună cu părinţii, odată când petrecuseră o 
vacanţă în Hawaii. Se sili din nou să dea din cap. 

— Ştiu că personalul meu te tratează bine, continuă 
ambasadorul. De fapt, am ordonat la bucătărie să-ţi dea toată 
îngheţata pe care o doreşti. În următoarele câteva zile, cel 
puţin. Cea de fragi e favorita ta, cred. 

Gândul la îngheţata de fragi, cu culoarea şi consistenţa ei, îi 
amintea lui Drew de obrajii însângeraţi ai mamei sale. 


— Îţi mai pot oferi ceva? Ceva de-acasă, de care ţi-e dor, 
eventual? 

Mama şi tatăl meu, îi veni lui Drew să tipe. Se mulţumi să 
sufere în tăcere. 

— Chiar nimic? 

Conştient de tensiunea din încăpere, Drew se chinui să spună 
ceva, orice, şi murmură primele cuvinte care-i trecură prin 
minte. 

Ambasadorul îşi îndreptă spinarea. 

— Scuză-mă, fiule. N-am auzit ce-ai spus. 

Nu-mi zi „fiule”, clocoti Drew în sinea lui. Nu-s fiul tău. Nu-s 
fiul nimănui. Nu mai sunt. 

Dar nu spuse decât, nepăsător: 

— Benzile mele desenate. 

Ambasadorul păru uşurat. 

— Fireşte. Tot ce pofteşti. Voi trimite după-amiază un om să ţi 
le-aducă. Ai vreo preferinţă, unele la care ţii în mod deosebit? 

— Superman. 

Oricum nu conta. Drew dorea cu disperare să iasă din cabinet. 

— Davy Crockett. 

— Voi pune să-ţi aducă o cutie întreagă. 

Ambasadorul ţuguie buzele. 

— Acum, ia să vedem. 

Se ridică, ocoli până în faţa biroului şi se rezemă cu şoldurile 
de margine, aplecându-se pentru a-şi cobori ochii la înălţimea lui 
Drew. 

— Avem de discutat câteva lucruri. Nu-i uşor, dar trebuie 
neapărat. Funeraliile părinţilor tăi... 

Drew tresări. Deşi avea numai zece ani, oroarea din ajun îl 
învățase dintr-o dată să înţeleagă moartea. Categoric, după ce- 
şi văzuse părinţii rupţi în bucăţi, ştia că nu exista nici o 
posibilitate de a fi adunaţi la loc. 

— ... vor avea loc mâine dimineaţă. Asistenţii mei şi cu mine 
am discutat de câteva ori problema. Ştim cât de dureros e 
pentru tine, dar am căzut de acord că trebuie să participi. Ca să- 
ţi potoleşti coşmarurile, ca să zic aşa. Şi să reprezinţi un 
simbol... 

Drew nu înţelese cuvântul. 

— ... a ceea ce poate face ura. Sau ce n-ar trebui îngăduit să 
se mai repete. Ştiu că este îngrozitor de neclar pentru tine, dar 


uneori trebuie să găsim binele din orice lucru rău. Vrem ca la 
ceremonia funerară să stai în rândul întâi. Te vor fotografia 
mulţi reporteri. Va asista multă lume - lumea întreagă, de fapt. 
Îmi pare rău că trebuie să te maturizezi atât de repede. Dacă 
foloseşte la ceva, sunt încredinţat că mama şi tatăl tău ar fi dorit 
să fii prezent. 

În sfârşit, Drew începu să plângă. Indiferent cât de tare se 
străduia, nu se putea stăpâni. 

Ambasadorul îl îmbrăţişă strâns, bătându-l uşurel pe spate. 

— Asta este. Dă-ţi drumul. Uşurează-te. Crede-mă, nu face 
nimic dacă plângi. 

Drew nu avea nevoie de încurajări. Continuă să suspine, cu 
convulsii atât de puternice, încât era convins că i se va frânge 
inima. În cele din urmă, spasmele i se liniştiră. Ştergându-se la 
ochi, simțind înţepătura lacrimilor pe obraji, se încruntă spre 
ambasador, chinuit. 

— De ce? 

Avea gâtlejul atât de umflat, încât glasul i se auzi ca un 
horcăit. 

— Îmi pare rău, Andrew. Nu-s sigur că te-am înţeles. De ce - 
ce? 

— Cine i-a omorât? De ce? 

Ambasadorul oftă. 

— Şi eu aş vrea să ştiu. În vremurile astea, America nu e 
foarte simpatizată, teamă mi-e. 

Înşiră câteva ţări, în majoritate necunoscute lui Drew - Cuba, 
Camerun, Algeria, Congo. 

— Nu numai aici, în Japonia, au loc revolte împotriva noastră. 
Totul e în schimbare. Lumea a devenit altfel. 

— Dar nu e nimeni pe care să-l puteţi pedepsi? 

— Regret. Pur şi simplu nu ştim destul. Dar îţi promit că facem 
tot ce putem ca să aflăm. 

Drew clipi din ochi, printre lacrimi. 

— Detest că trebuie să le facem pe toate dintr-o dată. Mai 
avem de discutat despre ceva. Adineaori, am spus că am dat 
ordin la bucătărie să-ţi aducă toată îngheţata pe care o vrei în 
următoarele câteva zile. Motivul limitei de timp e acela că, după 
înmormântare, când vei fi avut răgazul să te odihneşti, vei fi 
expediat înapoi în State. Trebuie să aibă grijă de tine cineva. Am 
vorbit cu unchiul tău şi am stabilit să stai la el. Veţi avea 


posibilitatea să vorbiţi prin telefonul transoceanic - ambasadorul 
se uită la ceas - peste douăzeci de minute. 

Nedumerit, Drew încercă să-şi amintească felul cum arăta 
unchiul său, dar nu vedea în minte decât chipul tatei sau, mai 
degrabă, o imagine neclară a acestuia. Îl alarma faptul că nu-şi 
putea aminti cum arătase tatăl său. Cu excepţia fragmentelor 
de trup împrăştiate pe gazonul roşu de sânge. 


7 

— Dar cine ţi-a ucis părinții? 

Arlene se aşeză lângă el pe pat, înfăşurată strâns într-o 
pătură. 

— N-am aflat niciodată. La ambasadă, am auzit vorbindu-se 
multe. Americanul care se deghizase în şofer şi livrase bomba a 
fost descris ca fiind liber-profesionist, mercenar. Atunci am auzit 
prima oară cuvântul. Se presupunea că fusese angajat de nişte 
fanatici japonezi, dar un om din personalul de securitate al 
ambasadei - locuia în Japonia de la sfârşitul războiului - a 
insistat că bombele nu erau în stilul japonezilor. Tot vorbea 
despre samurai şi bushido şi multe alte lucruri pe care nu le 
înţelegeam. Codul războinicului. Spunea că un japonez demn de 
acest nume era obligat în numele onoarei să-şi ucidă inamicul la 
vedere, faţă în faţă. Nu cu o bombă, nici măcar cu pistolul, ci cu 
spada. Trei luni mai târziu, de fapt, un protestatar japonez exact 
asta a făcut, croindu-şi drum prin mulţime pentru a înjunghia un 
politician local care susţinea noul tratat cu America. lar paznicul 
de securitate a mai spus şi că un adevărat japonez n-ar fi 
încercat să omoare soţia şi copilul duşmanului - numai pe soţ, 
pe tată. 

— Dar dacă nu-i învinuia pe japonezi, atunci pe cine dădea 
vina? 

— Pe ruşi. Multe din toate astea nu prea aveau sens pentru 
mine pe vremea aia, desigur, dar mai târziu am priceput ce voia 
să zică. Scopul noului tratat de apărare era acela de a-i ajuta pe 
americani să apere Japonia de un atac sovietic. Cu bazele 
noastre din Japonia, aveam un picior în Asia de Sud-Est şi 
puteam încerca să oprim răspândirea comunismului. Teoria 
ofițerului era că, dacă sovieticii puteau face să pară că japonezii 
aruncaseră în aer un diplomat american cu familia... 

— Moartea lor ar fi fost atât de şocantă, încât ar fi lărgit 


prăpastia dintre America şi Japonia. Tratatul ar fi fost ameninţat, 
completă Arlene. 

— Asta era părerea ofițerului de la pază. Dar dacă aşa stăteau 
lucrurile, tactica n-a reuşit. Asasinarea părinţilor mei i-a făcut pe 
toţi să-şi dea seama cât de grav scăpase situaţia de sub control. 
Japonezii, stânjeniţi că erau acuzaţi de atentat, au început să 
oprească demonstrațiile. Criza a trecut. 

Arlene îl luă de mână. 

— Dar nu şi coşmarurile tale. 

O privi chinuit. 

— Voiam să pot acuza pe cineva. 


8 


Participase adeseori la slujbă împreună cu părinţii, dar 
niciodată nu-şi dăduse seama, până la înmormântarea lor, cât 
de multe imagini ale morţii îl înconjurau în biserică. Christ pe 
cruce, cuiele din mâinile şi picioarele Lui, trupul Lui brăzdat de 
bice, capul încoronat cu spini, coasta străpunsă de suliță. Într-o 
carte de rugăciuni, găsise o ilustrație color a mormântului din 
care înviase Christos. Apostolii stăteau în faţa unei pietre date la 
o parte, cu chipurile înălțate ceremonios. 

Dar ştia că nimic nu-i mai putea aduce înapoi părinţii. Văzuse 
frânturile însângerate din trupurile lor. 

Muzica tunătoare, de orgă, îl înspăimânta, latina slujbei era la 
fel de neînţeleasă ca şi engleza folosită de preot pentru a 
descrie „această cumplită tragedie”. Din rândul întâi, Drew îi 
simţea pe toţi privindu-l. Fotografii îi imortalizau încontinuu 
chipul. Îi venea să urle. 

Ambasadorul explicase că trupurile neînsufleţite aveau să fie 
transportate cu avionul într-un loc numit Andrews Air Force 
Base, unde aşteptau unchiul său şi „chiar şi secretarul de stat”. 
Cine-o mai fi fost şi secretarul de stat? N-avea importanţă. Urma 
să se ţină încă o slujbă, la locul de veci al familiei, din Boston, 
dar pentru Drew nici asta nu conta, deşi se părea că această 
dintâi ceremonie fusese mai importantă, un simbol - 
ambasadorul folosise iarăşi acel cuvânt - al nevoii de prietenie 
dintre America şi Japonia. 

Drew observă mulţi oameni cu chipuri dure şi sacouri 
descheiate, ţinând mâna pe ceva ce părea a fi pistoale înfipte la 
cingătoare. lar la sfârşitul slujbei, ambasadorul luă drapelele 


americane - care acoperiseră, câte unul, fiecare sicriu - le 
împături şi i le aduse lui Drew să le atingă. Işi îndesă faţa în ele, 
udându-le cu lacrimi. 


— De-asta n-aş putea fi acel asasin liber-profesionist despre 
care mi-ai vorbit. Acel terorist mercenar, pronunţă Drew 
cuvintele cu dezgust. Janus. Fiindcă un om ca Janus mi-a omorât 
părinţii. Şi n-a fost singur. Ambasadorul mi-a spus că mai 
existau mulţi alţi mercenari asemeni celui ce se deghizase în 
şofer. 

Deveni rigid. 

— Fără onoarea unui japonez. Nişte laşi. Hoţi fricoşi, care n-au 
avut demnitatea să-şi înfrunte inamicii pe faţă. Mame, taţi, copii 
- pentru ei nu conta pe cine loveau, ce dureri şi suferinţe 
provocau. În fiecare noapte, plângând până adormeam, repetam 
un jurământ pe care-l făcusem faţă de mine însumi. 

Strânse din dinţi. 

— Dacă n-aveam să aflu niciodată satisfacția de a-l vedea pe 
omul care-mi asasinase părinţii primindu-şi pedeapsa meritată, 
aveam să-i pedepsesc pe ceilalţi ca el. Datoria mea urma să fie 
aceea dea mă răzbuna pe toţi. 

— Aveai - cât? — zece ani, ai spus? se arătă Arlene uimită. Și 
ai luat hotărârea asta? Te-ai ţinut de ea? 

— Nu e nimic surprinzător, înghiţi Drew un nod amar. Vezi tu, 
eu mi-am iubit părinţii. Până-n ziua de azi, mi-a fost încontinuu 
dor de ei. Obişnuiam să merg la mormintele lor. Mult. 

Glasul i se frânse. 

— La zece ani, credeam că mă puteam răzbuna de unul 
singur. Nu ştiam cum. Dar mai târziu, în adolescenţă, am aflat 
că şi alţii simțeau la fel ca mine. Am început să lucrez pentru... 

— Scalpel, abia şopti ea. 

Telefonul sună strident, întrerupându-i. 


10 


Drew se răsuci surprins spre noptieră. Privi pătrunzător spre 
Arlene. Cu ochii mari, femeia părea la fel de uimită ca el. Se 
întoarse din nou spre telefon, care suna a doua oară. 

— Greşeală? întrebă Arlene, văzându-se clar că n-o credea. 

Drew nu se osteni să clatine din cap. Telefonul sună şi a treia 
oară, 


— Recepţionerul? continuă ea cu presupuneri. O fi uitat să ne 
spună ceva? 

— Ca de pildă? 

Nu-i trecea nimic prin minte. Telefonul continua să sune. 

— Poate vorbim prea tare. Poate am trezit vreun vecin, spuse 
Drew. Există un singur mod de a afla sigur. 

Se întinse de pe pat să ridice receptorul. In pofida încordării, 
rămase cu glasul calm: 

— Alo. 

— Da. Nu vreau să vă alarmez... 

Glasul de la celălalt capăt al firului era bărbătesc, răguşit, cu 
puternic accent străin. 

— ... dar n-am avut încotro. Trebuia să vă telefonez. 

Indiferent de această asigurare, Drew se simţi alarmat, sâcâit 
de cumplita suspiciune că mai auzise glasul, deşi nu-l putea 
identifica. Arlene se ridică din fotoliu, apropiind capul de al lui, 
pentru a asculta în receptorul pe care Drew îl îndepărtă uşor de 
ureche. 

Glasul continuă: 

— Din păcate, chiar cu cele mai bune echipamente, nu pot 
auzi tot ce vorbiţi în cameră. Duşul, îndeosebi, a prezentat mari 
probleme. Şi aţi ajuns la partea care mă interesează. 

Drew se cutremură, simțind un punct rece între omoplaţi, 
când îşi aminti cu înspăimântătoare claritate unde mai auzise 
glasul. Îi aparţinea preotului care apăruse pe neaşteptate din 
confesional, când Drew fusese atacat în capela refugiului din 
Berkshire Hills. Preotul cu piatră roşie la inel, pistol 45 şi accent 
slav. Preotul care-i împuşcase pe cei doi atacanţi şi-l urmărise 
pe Drew prin tunel. 

— Îmi dau seama că aveţi nevoie de timp pentru a vă obişnui 
cu intruziunea mea, urmă glasul. Fără îndoială, v-am luat prin 
surprindere. Dar, vă rog, nu mai ezitaţi multă vreme. Cum se 
spune, timpul ne presează. 

Drew strânse în mână patul Mauserului. 

— Unde eşti? 

— În camera alăturată. Observaţi cât de deschis vă spun. Mă 
dau pe mâna voastră. 

Drew privi încruntat spre peretele opus. 

— Cum ne-ai găsit? 

— Toate la timpul lor. Doresc permisiunea de a intra în 


camera voastră. Aş prefera totuşi să nu ies din clădire. O uşă 
încuiată desparte camerele. Dacă trageţi zăvorul din partea 
voastră, voi face şi eu la fel şi ne vom putea întâlni, în sfârşit. 

Drew înălţă întrebător sprâncenele spre Arlene. Femeia dădu 
din cap, arătând spre sine, apoi către pat. Următorul gest îi 
indică lui Drew să se apropie de peretele camerei alăturate. 

Drew vorbi în receptor: 

— Dacă vedem vreo armă... 

— Te rog, răspunse glasul, înţeleg regulile. Am riscat 
telefonându-vă. Respectaţi-mi francheţea. Descuiaţi uşa. 

Arlene dădu iarăşi din cap, cu fermitate. 

— In regulă, spuse Drew. 

Puse receptorul în furcă. Arlene trecu pe pat, cu spatele 
rezemat de perne. Drew îşi pregăti pistolul şi păşi spre uşa de 
legătură. 

Răsuci încuietoarea yale, destul de tare pentru ca zgomotul 
să fie clar, apoi păşi spre perete, pentru a rămâne ascuns când 
se deschidea uşa. Dar, ca măsură suplimentară de prevedere, 
se retrase spre colţ, pentru cazul că s-ar fi tras vreun glonţ prin 
perete. 

Incuietoarea din partea cealaltă se răsuci. Uşa se deschise 
spre camera lor, scârţâind. 

Pe pat, Arlene - complet vizibilă prin uşa deschisă - îşi 
îndepărtă marginile păturii în care se înfăşurase, dezvăluindu-şi 
sânii ispititori, cu sfârcurile întărite de neaşteptatul frig, părul 
pubian... 

Drew profită de diversiune. Nu-i trebui decât o secundă. Trase 
complet de uşă, trântind-o de perete. Infigând cu putere ţeava 
Mauser-ului în şalele individului, îl percheziţionă rapid, expert. 

Preotul gemu, împins de ţeava pistolului. 

— Nu e nevoie. Mi-am lăsat arma în cameră. 

După ce se cocoşase de durere, acum se ridică. 

— V-am spus, înţeleg regulile. Nu reprezint o ameninţare la 
adresa voastră. 

Drew îşi termină căutarea, vârând o mână chiar şi între 
pantalonii negri ai preotului, pipăindu-i zona din jurul 
testiculelor. 

— Şi, te rog, îi spuse acesta Arlenei, fii bună şi acoperă-te din 
nou cu pătura. Sunt preot. Dar nu sunt imun la ispitele carnale. 

Arlene trase pătura la loc. 


— Îţi mulţumesc. 

Omul purta un veston negru, pieptar negru, guler alb. Era 
ciolănos, de înălţime medie, robust, musculos, cu fire cărunte în 
mustaţa stufoasă şi părul des, negru înspicat cu argintiu. Chipul 
îi era pătrat, colţuros, cu oase puternice, de o fizionomie 
europeană aspră. 

Părea trecut cu puţin de cincizeci de ani, dar o nuanţă 
melancolică a ochilor, mult mai negri decât hainele, mustata şi 
părul,  conturaţi de riduri aprige şi adânci, sugera că 
experienţele trăite îl îmbătrâniseră incomparabil mai mult. 

Drew făcu un pas înapoi, precaut. 

— Cum ne-ai găsit? 

— La refugiu, ţi s-au dat haine curate. [i s-au schimbat 
pantofii. 

Aşteptă ca Drew să tragă singur concluzia. Drew se strâmbă, 
dezgustat că nu bănuise. 

— Un dispozitiv de localizare? 

— In călcâiul unui pantof. După ce ai fugit de la seminar, i-am 
urmărit semnalul. Am găsit maşina episcopului, acolo unde ai 
lăsat-o - şocant de distrusă, aş putea să adaug. 

Preotul îşi îngădui un chicotit. Drew dădu să vorbească, dar 
preotul ridică o mână. 

— Lasă-mă să termin. Am descoperit că schimbaseşi Cadillac- 
ul ruinat cu o motocicletă. Inspirat din partea ta. Te-am urmărit 
prin Concord şi Lexington. Ai dat telefoane. De acolo, te-am 
urmărit până în Greenwich Village, la New York, şi ţi-am 
observat eforturile de a o contacta pe această tânără 
domnişoară. M-ai îngrijorat când ai schimbat pantofii cu ghetele 
acelea de munte, la Cornul lui Satan. Dar ţi-am ataşat un 
semnalizator de motocicletă. Şi - aruncă el o privire spre Arlene 
- de maşina dumitale. 

Pentru prima oară de când intrase preotul, vorbi şi ea: 

— Şi între timp? 

Se încruntă. 

— l-ai ucis pe oamenii care... 

— Te urmăreau? A fost inevitabil, mă tem. Nu-i puteam lăsa 
să vă facă acelaşi lucru amândurora. Existau alte obligaţii. 
Vedeţi cât de deschis sunt cu voi? 

— L-ai împins în prăpastie pe omul deghizat în beţiv? întrebă 
ea. 


Preotul înclină uşor din cap. 

— lar celuilalt i-ai tăiat beregata cu o garotă? 

— A fost necesar. Altminteri, n-aţi mai fi în viaţă, ca să purtăm 
această conversaţie. 

— Un preot care ucide? îl privi Drew îngrozit. 

— Ţi-aş putea pune aceeaşi întrebare, deşi de fapt nu eşti 
preot, ci doar frate. Chiar şi aşa, nu eşti nefamiliarizat cu 
omorurile. Sau mă înşel? 

Se priviră lung. 

Arlene sparse tăcerea. 

— Are sens ce spune. Cu un aparat de reperare, putea sta 
destul de departe pentru ca să nu-i vezi maşina când ai aşteptat 
pe marginea drumului. 

— Perfect adevărat, spuse preotul. Am păstrat distanţa. Dar, 
în cele din urmă, iată-ne împreună. 

Drew scutură iarăşi din cap. 

— De ce? 

— Nu e evident? Atacul asupra mănăstirii. 

— Episcopul afirmă că n-a avut loc. 

— | s-a spus să susţină astfel. După ce am înlăturat urmele. 

— Ati? 

— În timp util. 

— Episcopul a mai susţinut că Hal nu fusese ucis la refugiu. 
Că eu n-am fost atacat. 

— Respecta alte instrucţiuni. Am rămas un scurt răstimp la 
refugiu pentru a organiza degajarea. Seminariştii nu ştiu decât 
că un oaspete a făcut o criză de nervi. Nu s-a compromis nimic. 

Drew lovi cu pumnul în perete. 

— lar eu nu mai pot s-aştept! Vreau explicaţii! 

— Fireşte. Dar, te rog, nu e nevoie de gesturi dramatice. Sunt 
păzitorul dumitale. 

Drew îngheţă. 

— Ce eşti? 

— In momentul când ai sosit cu părintele Hafer ca să-i daţi 
episcopului raportul, a trimis după mine. N-am fost niciodată 
prea departe. De două ori - în capelă şi la Corn - ţi-am salvat 
viaţa. 

Pe Drew îl mânca pielea capului. 

— Mi-ai salvat viaţa? De ce? Şi de ce nu mi-ai spus de la- 
nceput ce făceai? 


— La refugiu, nu ţi-am spus pentru că nu voiam să mă arăt. 
Doream să văd ce se întâmplă dacă păreai să rămâi singur, cu 
excepţia lui Hal. Cum am bănuit, aparenta ta vulnerabilitate a 
provocat un atac. 

— M-ai folosit ca momeală? 

Drew tremura de indignare. 

— Părea un mod expeditiv pentru a-ţi atrage inamicii la 
lumină. 

— Trebuia să mă fi prevenit! 

— Nu sunt de aceeaşi părere. Până şi un profesionist ca 
dumneata... 

— Un fost profesionist. 

— Asta-i problema. Nu eram sigur cât de bine te vei adapta la 
revenirea în lume. Extrem de bine, după cum a reieşit. Dar, în 
acele momente, mă întrebam dacă şase ani de sihăstrie nu ţi-au 
tocit talentele. Dacă ţi-aş fi spus că voiam să te folosesc ca 
momeală pentru a provoca un atac? Şi dacă nu mai erai capabil 
să te comporţi firesc, aflat sub tensiune? O singură privire în 
direcţia mea, şi i-ai fi prevenit pe atacatori de posibilitatea unei 
curse. Apropo, cei doi care au năvălit în capelă nu erau preoţi. S- 
au travestit ca să nu atragă atenţia în seminar. Doresc să 
subliniez că nu aparţineau bisericii. 

— Cine erau? 

— N-am reuşit să aflăm. Nu purtau, fireşte, acte de identitate. 
Am făcut fotografii şi i-am amprentat. Contactele noastre 
încearcă să le găsească numele, dar bănuiesc că nu vom 
descoperi altceva decât că erau mercenari, neexistând nici un 
mod de a stabili legătura cu cei care i-au angajat. După atacul 
de la refugiu, am încercat să-ţi explic cine sunt şi de ce eram 
acolo, dar ai fugit. Ar fi timpul să mă prezint. 

Întinse mâna. 

— Sunt părintele Stanislaw. 

Drew studie mâna întinsă, nesigur. 

— Stanislaw? 

— E un nume polonez. M-am născut acolo, şi m-a amuzat să 
iau numele sfântului patron al ţării strămoşilor mei. 

Fără tragere de inimă, Drew îi luă mâna. 

Strânsoarea preotului era puternică. Drew întinse mâna spre 
cealaltă. Stânga. Cea cu inelul pe degetul mijlociu. 

Părintele Stanislaw nu se opuse. 


Inelul avea montură şi bandă lată de aur. Piatra era mare, 
vizibilă, strălucitoare, roşie - un rubin cu un blazon gravat pe el. 
O spadă încrucişată cu o cruce de Malta. 

— Nu cred că am văzut vreodată simbolul ăsta. Ce ordin 
reprezintă? 

— Ordin? clătină din cap părintele Stanislaw. Nu tocmai un 
ordin, deşi existăm de mai mult timp decât majoritatea 
ordinelor. De pe vremea cruciadelor, mai precis, însă ne numim 
frăţie. 

Drew aşteptă. 

— Frăția Pietrei. Vom vorbi şi despre asta, cu timpul. Dar mai 
întâi, trebuie să actualizăm câte ceva. Dacă-mi permiteţi... 

Preotul reveni în camera lui şi aduse o servietă, din care 
scoase o mapă, dându-i-o lui Drew. 

Nedumerit, acesta o deschise, pentru a descoperi un dosar al 
lui însuşi - detalii din tinereţe. 

— Stai o clipă, ridică el privirea. De unde-ai aflat toate astea? 

— Nu e important. Important este, spuse părintele Stanislaw, 
să înveţi să ai încredere în mine. Îţi arăt dosarul pentru a-ți 
dovedi că ştiu deja multe despre dumneata, în consecinţă, sper 
că-mi vei spune lucruri pe care nu le ştiu. Consider-o o 
confesiune. O confidenţă. O bază a înţelegerii. Poate că îţi va 
salva viaţa. Şi, mai important, sufletul. 

Arlene se aplecă înainte. 

Ţinându-şi cu o mână pătura înfăşurată pe trup, luă 
nerăbdătoare mapa de la Drew, şi-o puse în poală şi începu să 
răsfoiască documentele. 

— Ce-i asta? 

— Ceea ce mi s-a întâmplat după ce mi-au fost asasinați 
părinţii. 

Glasul lui Drew era îngroşat. 

— Dar ce are de-a face cu Jake? Fratele meu se află la necaz. 
Ce ştiu eu, poate chiar să fi murit! 

— Ce are de-a face cu Jake? repetă Drew. Totul. Dacă nu ştii 
de la început, nu poţi înţelege. 


— Am ajuns, Drew. 
Unchiul său opri Mercury-ul roşu în faţa unei peluze ce urca în 
pantă spre o casă gen ranch, cum o numea el. 


— Am pus s-o clădească în toamna trecută. Nu-s multe ca ea 
în Boston. Ultimul model. Sper că vei fi fericit aici. Te afli acasă. 

Drew privi clădirea, simțindu-se înstrăinat şi singur. Lungă şi 
joasă, casa era construită din cărămizi. Avea un horn; o grădină 
cu flori, aglomerată; câţiva copaci scunzi. Cu siguranţă, numai a 
fermă nu arăta şi nu se putea abţine să n-o compare cu casa 
tradiţională japoneză făcută din lemn, cu acoperiş înalt şi oblic, 
din Tokyo, unde îşi trăise jumătate din viaţă. „Cărămizi?” se 
întrebă. „Ce s-ar întâmplă aici în caz de cutremur?” 

Şi de ce era grădina atât de înghesuită? 

Acasă, spusese unchiul său, dar pe Drew asta îl înfuriase. Nu. 
Aici nu era acasă. Casa lui se afla în Japonia. Unde locuise cu 
părinţii săi. 

Din casă ieşiră o femeie şi un băiat. Mătuşa şi vărul lui Drew. 
Nu-i mai văzuse de la vârsta de cinci ani, când îl luaseră din 
America părinţii lui, şi nu şi-i amintea. Dar atâta lucru era clar: 
amândoi - şi unchiul, când făcu prezentările - erau nesiguri, 
stingheriţi. Mătuşa îşi tot frământa mâinile. 

Vărul stătea tot timpul încruntat. lar unchiul spunea 
încontinuu că totul avea să se rezolve, pe bune, da, cu toţii 
aveau să se înţeleagă de minune. 

— Vei fi fericit aici. 

Drew însă se îndoia. Îl încerca senzaţia cumplită că niciodată 
n-avea să mai fie fericit. În ziua următoare, se duse la a doua 
înmormântare a părinţilor săi. 


12 


A petrecut vara singur, uitându-se la televizor sau, dacă intra 
cineva în cabinet, citind comicsuri după uşa închisă a camerei 
pe care toţi continuau s-o numească „de oaspeţi”. 

Ori de câte ori mătuşa sa îi spunea unchiului că nu era firesc 
ca băiatul să stea vara în casă, unchiul răspundea: 

— Lasă-i timp să se adapteze. Adu-ţi aminte, a trecut prin 
multe. Ce-i cu Billy? Spune-i lui Billy să se joace cu el. 

— Billy zice că e obosit. 

În realitate, Billy nu era, iar Drew ştia motivul - gelozia pe 
noul copil din casă. 

Mătuşa spunea: 

— Billy îl consideră ciudat. Faptul că nu vorbeşte niciodată 
şi... 


— Tu n-ai părea ciudată? 

— Eşti la serviciu toată ziua. Nu ştii cum se poartă. Se 
furişează peste tot. Calc rufe şi nici nu-l aud. Deodată, îl găsesc 
chiar lângă mine, privindu-mă. E exact ca... 

— Ce? Haide, zi-o. 

— Nu-s sigură, nu ştiu. Un strigoi. Mă nelinişteşte. ` 

— E greu pentru noi toţi. Dar va trebui să ne obişnuim. In 
fond, e fiul fratelui meu. 

— lar Billy e propriul tău fiu şi nu-nțeleg de ce trebuie să-i 
dăm mai multă atenție unui... 

— Şi unde-ai vrea să se ducă băiatul, mm? Asta să-mi spui. Nu 
el a cerut să-i arunce cineva părinţii în aer. Ce naiba ai vrea să 
faci? 

— Nu mai striga. Au să te-audă vecinii. 

— La fel şi copilul, când vorbeşti despre el, dar asta nu pare 
să te deranjeze! 

— Nu-ţi permit să-mi vorbeşti aşa. Nu... 

— Lasă. Nu am poftă să mănânc de cină, O.K.? Bagă ceva în 
frigider, pentru mine. Merg să fac o scurtă plimbare. 

Drew, care ascultase din hol, nevăzut, se înapoie în camera 
de oaspeţi, unde închise uşa şi mai citi un comics. 

Cu Batman. 

13 


În septembrie a fost şi mai rău. În prima zi când se întoarse de 
la şcoala locală, Drew avea gumă de mestecat în păr. 

— Cum naiba ai reuşit? întrebă mătuşa sa. 

Drew nu răspunse. 

Încercă să-i desprindă guma, trăgându-l de păr până i se 
umplură ochii de lacrimi. În cele din urmă, tăie guma cu 
foarfecele, lăsându-i un loc pleşuv în creştetul capului, care 
semăna cu o tunsoare de pufarez din armată sau de călugăr. 

A doua zi, Drew reveni de la şcoală cu crestături negre pe tot 
braţul stâng. 

— Doamne fereşte, ce-ai mai făcut? 

Mătuşa sa examina crestăturile, luă penseta şi-i scoase din 
piele vârful unui creion. 

— Asta cum Dumnezeu s-a mai întâmplat? 

În ziua următoare, genunchiul pantalonilor noi ai lui Drew era 
rupt, cu pielea julită până-n carne. 


— Pantalonii ăştia costă mult, să ştii. 

A patra zi, mătuşa lui Drew îi telefona urgent soţului, la biroul 
său de tranzacţii imobiliare. 

Abia putea vorbi. Dar, printre suspine, bărbatul înţelese 
suficient. Şocat, acceptă să se întâlnească la şcoala lui Drew 
după terminarea cursurilor. 

14 


— Eu nu neg că nepotul dumneavoastră a fost provocat. 

Directorul avea o bărbie dublă, tremurătoare. 

— Elevul Whetman e cunoscut ca bătăuş. Presupun că-i 
cunoaşteţi părinţii? Tatăl lui conduce reprezentanța Cadillac de 
pe Palmer Road. 

Mătuşa şi unchiul lui Drew nu recunoscură numele 
„Whetman”, dar cunoşteau cu siguranţă cuvântul „Cadillac”. 

— Deci, situaţia e următoarea, îşi tampona directorul fruntea 
cu batista. Tânărul Whetman are doisprezece ani. E mare pentru 
vârsta lui şi-i place să-şi arunce greutatea încoace şi-ncolo. Fapt 
este... V-o spun confidenţial. Presupun că n-o veţi mai repeta. 
Puştiul se ia după taică-său - agresiv. Dar tatăl donează mulţi 
bani pentru fondul nostru de atletism. Oricum, băiatul le dă 
tuturor de înţeles cine-i şeful. Deci, nepotul dumneavoastră... 
Mă rog, nu s-a lăsat, pe scurt. Trebuie să-i acord tot creditul. 
Dură maimuţică. Toţi ceilalţi cedează. Nu ştiu de ce nepotul 
dumneavoastră n-a făcut-o. Când a început şcoala, cred că 
Whetman s-a uitat să vadă cine-a apărut nou prin zonă şi s-a 
hotărât să se ia de Andrew ca exemplu. Din câte-aud, Whetman 
i-a băgat gumă în păr. Apoi, a înfipt în el creioane. lar în 
recreaţie l-a trântit pe pietriş, rupându-i pantalonii. 

Unchiul lul Drew întrebă: 

— De ce nu s-a luat nici o măsură ca să înceteze? 

— Sunt doar zvonuri, lucruri pe care le-aud de la copii. Dacă 
aş crede tot ce-mi spun elevii... 

— Continuati. 

— Ei, în esență... 

Directorul oftă. 

— Astăzi, tânărul Whetman i-a dat una lui Andrew. Destul de 
tare. l-a spart buza. 

Unchiul lui Drew îngustă ochii, furios. 


— Şi? 


— Andrew n-a plâns. Şi pentru asta trebuie să-l laud. Este, cu 
siguranţă, o maimuţică dură. Problema însă e că ar fi trebuit să i 
se plângă unui profesor de pe terenul de joacă. 

— Ar fi avut importanţă? 

Directorul se încruntă. 

— Mă scuzaţi. Nu înţeleg. 

— Nimic. Spuneţi. 

— În schimb, Andrew şi-a ieşit din fire. 

— Nu-mi pot da seama de ce. 

— L-a lovit pe Whetman în gură cu o bâtă de baseball. 

Unchiul lui Drew păli. 

— Ei, căcat. 

— l-a slăbit lui Whetman dinţii din faţă, asta a făcut. Ei, puştiul 
ăla trebuia disciplinat, sigur. Asta n-o discut. Dar o bâtă de 
baseball? Cam exagerat, nu credeţi? lar domnul Whetman a 
trecut mai devreme pe-aici. E supărat, nici nu-i nevoie să vă 
spun. Vrea să ştie ce fel de şcoală conduc. M-a ameninţat că se 
duce la inspectorat şi la poliţie. Slavă Domnului, am reuşit să-i 
mut gândul, dar problema e, până se rezolvă situaţia... Ei bine, 
motivul pentru care v-am chemat aici este ca să vă spun că 
nepotul dumneavoastră a fost eliminat. Nu mai are voie să intre 


în şcoală. 
15 


— V-aţi nenorocit, le spuse în aceeaşi seară domnul Whetman 
unchiului şi mătuşii lui Drew, în livingul casei lor. Dacă fiul meu 
rămâne fără dinţi, vă dau în judecată atât de repede... 

— Domnule Whetman, vă rog. Ştiu că aveţi toate motivele să 
fiţi supărat, ridică unchiul lui Drew mâinile. Credeţi-mă, noi 
înşine suntem foarte nemulţumiţi de situaţia asta. li voi plăti 
bucuros fiului dumneavoastră medicul sau dentistul. Sper că 
băiatul nu e desfigurat. 

Whetman fierbea. 

— Dar nu graţie nepotului dumneavoastră. Doctorul spune că 
nu vor rămâne cicatrice după copci, dar deocamdată buzele 
fiului meu sunt cât doi cârnaţi. V-o spun de-a dreptul. Directorul 
mi-a vorbit despre trecutul nepotului dumneavoastră, despre 
ceea ce s-a întâmplat cu părinţii lui. Îngrozitor. Este singura 
scuză pe care o pot găsi pentru comportarea sa. E evident că 
nepotul dumneavoastră e tulburat. M-am hotărât să nu mă 


adresez poliţiei. Cu o condiţie. Ca băiatul să beneficieze de un 
ajutor profesional. 

— Nu sunt sigur la ce vă referii. 

— Un psihiatru, domnule MacLane. Cu cât mai curând, cu atât 
mai bine. A, da, şi încă ceva. 

Unchiul lui Drew aşteptă. 

— Nu vreau ca acest băiat să se mai apropie de fiul meu. 
Transferaţi-l la altă şcoală. 

Drew asculta de după uşa întredeschisă a camerei lui. Ochii îl 
înţepau amarnic. Dar îşi făgăduise sieşi un lucru şi se ţinu de 
cuvânt. Nu plânse. 

16 


În cea de-a treia zi de după transfer, mătuşa lui Drew auzi 
telefonul sunând în timp ce aducea cumpărăturile la bucătărie. 

Se grăbi să lase jos sacoşele şi să răspundă. 

— Doamna MacLane? 

Tonul oficial o descumpăni. 

— La telefon. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez. Sunt directorul şcolii primare 
Emerson. 

Femeia se încorda. 

— Sunt sigur că nu e mare lucru. Probabil că, în fine, aţi uitat. 

Se agăţă de dulap. 

— Dar, cum n-am primit nici o veste azi-dimineaţă, m-am 
gândit că e mai bine să sun ca să întreb dacă nepotul 
dumneavoastră este bolnav. 

Ea însăşi se simţi bolnavă. 

— Nu. 

înghiţi ceva cu gust acru. 

— Din câte ştiu eu, nu. Părea perfect sănătos dimineaţă când 
a luat autobuzul. De ce? S-a plâns de dureri de stomac? 

— Tocmai asta e, doamnă MacLane. Nimeni de-aici nu l-a 
văzut, ca să-l întrebe. 

Gemu în sinea ei. 

— Am presupus că l-aţi ţinut acasă şi aţi uitat să anunţaţi 
biroul administrativ. Se întâmplă tot timpul. Dar întrucât sunt 
conştient de situaţia nepotului dumneavoastră, m-am gândit că 
nu strică dacă întreb. Pentru orice eventualitate, înţelegeţi. 

— Pentru orice eventualitate? 


— În fine, nu cred că i s-a întâmplat ceva, deşi nu se ştie 
niciodată. Dar nici ieri n-a fost la şcoală. 


17 


Stând lângă poliţist, Drew privea trotuarul din faţa casei 
unchiului său. 

Uşa cu plasă se dădu de perete. Îşi privi pe furiş unchiul care 
ieşea ca o furtună. 

— E trecut de ora cinei. Andrew, ne-ai speriat. Unde 
Dumnezeu ai fost? 

— La cimitir, spuse polițistul. 

— Ce? 

— Pleasant View. La zece mile nord de-aici. 

— Da, domnule ofiţer, îl cunosc bine. 

— Au avut loc recent unele acte de vandalism. Adolescenţi 
care se strecoară înăuntru, răstoarnă pietre funerare, din astea. 
Nu-mi pot închipui de ce-ar găsi cineva amuzant aşa ceva. 
Oricum, directorul cimitirului ne-a cerut să facem de pază, aşa 
că trecem pe-acolo în timpul rondului. leri dimineaţă, l-am văzut 
pe acest tânăr privind nişte morminte. Nu mi-a prea atras 
atenţia, mai mult fiindcă tocmai fusesem chemat prin radio la 
un caz de spargere, şi a trebuit să alerg până la un magazin de 
băuturi. Dar azi dimineaţă, iarăşi treceam prin cimitir, şi iarăşi 
băiatul era acolo, şi m-am gândit: „la stai niţel” şi-am oprit. 
Sigur, nu prea vorbeşte, nu-i aşa? 

— Mai mult ca sigur, confirmă mătuşa lui Drew. 

— Nici chiar când m-am apropiat de el nu mi-a dat nici o 
atenţie. Nu făcea decât să se uite nemişcat la morminte. Aşa că 
i-am dat ocol şi am văzut că numele de familie de pe pietrele 
funerare erau ambele la fel. 

— MacLane, spuse unchiul lui Drew. 

— Exact. Un bărbat şi o femeie. 

— Robert şi Susan. 

— Exact. Aşa că l-am întrebat ce făcea acolo. Şi primul lucru 
pe care mi l-a spus a fost: „Stau de vorbă cu mama şi tata”. 

— Doamne fereşte. 

— Pe urmă s-a şters la ochi, dar, ciudat, nu vedeam lacrimi. 
Am bănuit că mai era cineva cu el, dar când m-am uitat, nu se 
vedea nimeni. Şi la majoritatea copiilor, ştiţi, uniforma asta le 
atrage atenţia. Lui însă nu. Stătea doar şi se uita la mormintele 


acelea. N-a vrut să-mi spună cum se numea, nici unde locuia. 
Singur-singurel. De ce nu era la şcoală? Aşa că, ce puteam să 
fac? L-am dus la secţie. 

— Aţi procedat bine, spuse unchiul lui Drew. 

— l-am cumpărat chiar şi o ciocolată, dar tot n-a vrut să-mi 
vorbească, iar în portofel nu avea acte, aşa că atunci am 
început să sun la toate familiile MacLane din carte. Ziceţi că 
sunteţi tutorii lui? 

— A spus adevărul, răspunse unchiul. Părinţii lui sunt 
înmormântați acolo. 

— Sigur, îmi pare rău pentru el. 

— Mda, este o poveste lungă şi tristă. Poftiţi, să vă plătesc 
ciocolata pe care i-aţi cumpărat-o. 

— Nu trebuie. Cadoul meu. În plus, e un băieţaş dur. Nici n-a 
mâncat-o. 

— Exact, făcu unchiul lui Drew. Un băieţaş dur. 


18 


Doamna Cavendish cobori arătătorul pe care-l îndreptase spre 
lista înmulţirilor de pe tablă. 

— Andrew, ţi-am pus o întrebare. 

Copiii chicotiră. 

— Andrew? 

Doamna Cavendish merse cu paşi mari printre şirurile de 
bănci până ajunse lângă un loc din fundul clasei. Drew stătea 
prăbuşit peste pupitru, cu capul pe braţe, dormind. Se opri 
asupra lui, încruntată, întrebând cu voce sonoră: 

— Andrew? 

Băiatul mormăi în somn. 

ÎI înghionti în umăr. Şi încă o dată. 

— Andrew! lătră profesoara. 

Drew se ridică drept ca un vătrai, clipind din ochi. 

— Ţi-am pus o întrebare. 

— Mă iertaţi, doamnă Cavendish, scutură el din cap ca să şi-l 
limpezească. Cred că nu eram atent. 

— Fireşte că nu. Cum ai fi putut? Când de fapt dormeai. 

Copiii se răsuciseră în bănci să vadă distracţia. Acum, când 
doamna Cavendish îi fulgeră cu o privire furioasă, se întoarseră 
la loc, cu gâturile roşii ca singur semn al râsului pe care se 
chinuiau să şi-l stăpânească. 


— Nu e prima oară. Te plictisesc atât de mult, încât te ia cu 
somn? 

— Nu, doamnă Cavendish. 

— Atunci se vede că matematica te adoarme. 

— Nu, doamnă Cavendish. 

— Şi atunci? 

Drew nu răspunse. 

— Ei bine, tinere, poţi dormi pe timpul altcuiva. De-acum 
încolo, treci în prima bancă, drept în faţa mea. Ridică-te. 

II conduse în faţă şi-l puse să schimbe locurile cu alt elev. 

— lar acum, tinere, data viitoare când vei mai fi tentat să-mi 
arăţi cât de plicticoasă sunt, adormind, nu va trebui să întind 
mâna prea mult - luă ea indicatorul şi-l trânti cu putere de 
bancă - pentru a te trezi. 

Dintre toţi copiii, numai Drew nu tresări. 


19 


Patru dimineaţa. Un vânt rece de octombrie biciuia obrajii lui 
Drew în timp ce stătea cu polițistul în faţa casei. 

— Sunt dezolat că vă deranjez la ora asta, spuse polițistul, dar 
am bănuit că sunteţi înnebuniţi de îngrijorare. 

Prin uşa de la intrare se revărsa lumina. Mătuşa lui Drew îşi 
ţinea strâns în faţă capotul. Lângă ea, profilat în cadrul uşii, 
unchiul privea nervos spre casele întunecate din lungul străzii, 
parcă sperând că vecinii nu vor observa maşina poliţiei parcată 
în faţă. 

— Mai bine poftiţi înăuntru. 

— Înţeleg. 

Polițistul îl conduse pe Drew în casă şi închise uşa. 

— Sunt sigur că nu aşteptaţi musafiri. Rămân aici, în antreu. 

— Dar unde l-aţi găsit? 

Polițistul ezită. 

— În cimitir. 

Unchiul lui Drew clipi din ochi. 

— Nici măcar nu ştiam că plecase. 

Mătuşa ridică o mână tremurătoare la fileul de pe cap. 

— L-am pus în pat imediat după cină. Am verificat înainte să 
mergem la culcare. 

— Se pare că s-a strecurat afară după aceea. Am bicicleta în 
portbagaj, spuse polițistul. 


— A mers cu bicicleta zece mile? se rezemă unchiul lui Drew, 
moale, de perete. Noaptea, pe frigul ăsta? Probabil că-i... 

— Epuizat, spuse mătuşa; îşi privi soţul: Doamne sfinte, doar 
nu crezi...? 

Cu un fior, se întoarse spre Drew. 

— Asta făceai? De-asta eşti aşa de obosit la şcoală? 

— De data asta, am reuşit să-l fac să-mi vorbească, spuse 
polițistul. Nu mult, dar destul ca să mă lămuresc. Deduc că 
merge cu bicicleta până acolo, noaptea, şi... poate e mai bine să 
vă spună el singur. Haide, Drew. De ce-ai mers acolo? Nu mă 
refer doar la vizitarea mormintelor. O poţi face şi ziua. De ce 


noaptea? 

Drew privi de la poliţist la unchiul şi mătuşa sa. Apoi lăsă ochii 
în pământ. 

— Haide, Drew, se lăsă polițistul pe vine. Spune-le ce mi-ai 
spus şi mie. 


Unchiul şi mătuşa aşteptau severi. 

— Vandalii, spuse Drew. 

Cei doi părură şocaţi. 

— Vandali? 

Băiatul dădu din cap. 

— lar i-a mâncat pisica limba, spuse polițistul, aşa că să 
completez eu golurile. Data trecută când l-am adus acasă, m-a 
auzit vorbind despre adolescenții care devastaseră cimitirul. 

— Mi-amintesc, spuse unchiul lui Drew. 

— Ei, se pare că asta l-a pus pe gânduri. Pentru început, nu 
ştia ce înseamnă „vandali”, aşa că zice că a căutat în dicţionar. 
Nu ştiu ce-a citit, dar l-a tulburat cu siguranţă. 

— Asta tot nu explică de ce se strecoară noaptea pe furiş din 
casă ca să meargă la cimitir, spuse mătuşa. 

— Ba da, dacă staţi să vă gândiţi. Ceea ce face, este... 

Drew se foi în loc, conştient că toţi îl priveau. 

— ... să-şi apere mormintele părinţilor. 


20 


Dimineaţă de sâmbătă, însorită şi rece. În timp ce un grup de 
copii din vecini jucau fotbal în depărtare, Drew stătea singur pe 
un leagăn, în capătul opus al terenului de joacă. 

O umbră se aşternu peste el. Din spate. 

Drew se întoarse. La început, cu soarele în ochi, nu putu 
distinge chipul bărbatului înalt, în pardesiu. 

Dar, când vederea i se deprinse cu lumina soarelui, deodată 
rânji emoţionat şi alergă spre el. 

— Unchiule Ray! 

În realitate, omul nu era înrudit cu Drew, dar de-a lungul 
anilor băiatul se obişnuise să-l numească astfel. 

— Unchiule Ray! 

Îşi azvârli braţele pe după mijlocul lui, simțind materialul 
moale al pardesiului cafeniu. 

Omul râse, îl ridică de subsuori şi-l învărti. 

— Ce bine-mi pare că te văd, amice. Cum se poartă lumea cu 
tine? 

Drew era prea încântat ca să fie atent la întrebare. 

Cum bărbatul continua să râdă, râse şi el, bucurându-se de 
minunata ameţeală a învâărtitului. 

Omul îl lăsă jos şi, zâmbind, se ghemui în faţa lui. 

— Surprins? 

— Mă nene, ba bine că nu! 

— Eram întâmplător în Boston cu treburi şi mi-am zis: „Ce 
mama naibii, dacă tot sunt aici, aş putea foarte bine să-i fac o 
vizită vechiului meu prieten Drew.” 

Unchiul Ray îi ciufuli părul. 

— Bine-am făcut, mm? Când te-am văzut pe leagănul ăla, 
arătai destul de posomorât. 

Drew ridică din umeri, amintindu-şi cum se simţise, cu 
amărăciunea revenindu-i. 

— Ai necazuri, amice? 

— Mda, aşa se pare. 

— Şi ai vrea să-mi povesteşti? 

Drew îşi frecă adidaşii prin iarba uscată. 

— Chestii. 

— Ei, s-ar zice că pe unele le ştiu deja. Am trecut pe-acasă. 
Mătuşa ta mi-a spus unde erai. 


Tăcu o clipă. 

— Şi mi-a mai spus şi ce se întâmplă. Problemele de la şcoală. 

Îşi muşcă buzele. 

— Şi celelalte. Şi aud că te baţi cu vărul tău. 

— Nu-i place de mine. 

— Zău? Eşti sigur de asta? 

— Moare de draci că locuiesc aici. Mereu îmi face farse sau 
mi-ascunde temele sau mă acuză pentru lucruri pe care nu le- 
am făcut. 

— Îmi dau seama. Aşa că l-ai croit, mm? 

Drew rânji, ridicând mâna dreaptă. 

— Mi s-au învineţit degetele. 

— Se pare că sunteţi chit. l-am văzut şi lui vânătaia de la ochi. 

Omul avea aceeaşi vârsta pe care o avusese tatăl lui Drew. 
Din cine ştie ce motiv, „treizeci şi cinci” i se întipărise în minte. 
Avea păr blond-nisipos, pieptănat cu grijă, ochi albaştri, 
expresivi, şi un chip îngust, plăcut, cu bărbia puternic conturată. 
Lui Drew îi plăcea mirosul dulce al after-shaveului său. 

— Mda, mare încăierare, continuă Ray. Intrebarea este, ce 
măsuri luăm? Ai chef de-o plimbare, amice? 


21 


Nedumerit, cu inima bătându-i, Drew asculta în hol, nevăzut, 
discuţia din /iving-room. 

— Cum bine ştiţi, tatăl lui Drew şi cu mine am fost foarte 
apropiaţi, spunea Ray; glasul său calm răzbătea în lungul 
culoarului. Îl cunoşteam de ani de zile. Am învăţat la Yale 
împreună. Instructajul de la Departamentul de Stat ni l-am făcut 
tot împreună. Amândoi eram detaşaţi în Japonia. 

Unchiul lui Drew spuse: 

— Deci eraţi la ambasadă când au fost ucişi părinţii lui? 

— Nu, la vremea când au început demonstrațiile, fusesem 
deja transferat la Hong Kong. Când am auzit ce se întâmplase, 
ce să spun, nu mi-a venit să cred că ar fi fost cineva în stare de 
o asemenea grozăvie. Pe vremea aceea eram implicat într-o 
urgenţă diplomatică şi n-am putut pleca din Hong Kong nici 
măcar ca să merg la înmormântare. De fapt, misiunea mea a 
fost destul de serioasă, încât abia săptămâna trecută am putut 
să scap. Înţelegeţi, sunt convins, că nu pot vorbi concret despre 
ceea ce făceam. Dar, de îndată ce-am putut, am vrut să vin aici 


la Boston - ca să-mi prezint condoleanţele, să le văd cel puţin 
mormintele. E greu de exprimat în cuvinte. Desigur, era fratele 
dumneavoastră, domnule MacLane, aşa că sper să nu mă 
înţelegeţi greşit dacă spun că simţeam... mă rog, tot ca şi cum i- 
aş fi fost frate. Cum spuneam, am fost foarte apropiaţi. 

— Inţeleg, spuse unchiul lui Drew. Fapt este că, probabil, 
dumneavoastră l-aţi cunoscut mai bine decât mine. În ultimii 
cinci ani nu l-am mai văzut şi nici chiar înainte nu prea aveam 
relaţii. 

— Dar cu băiatul? 

— Nu cred că l-am văzut de mai mult de trei, patru ori. În 
total. Fratele meu şi cu mine am fost singuri la părinţi. Au murit 
acum câţiva ani. Aşa că, firesc, când fratele meu mi-a dat 
telefon ca să-mi spună că întocmise un nou testament şi urma 
să-l preiau pe Drew în custodie dacă li se întâmplă ceva lui 
Susan Şi lui... 

— Da, normal, aţi acceptat. 

— Nu era nimeni altcineva căruia să i-o poată cere, înţelegeţi. 
Dar nici n-am visat vreodată că va trebui să mă ţin de 
promisiune. 

— lată despre ce vreau să vă vorbesc. Întotdeauna am ţinut la 
Andrew. Cred că mă simt ca un unchi faţă de el. Din nou, nu 
vreau să vă jignesc. Nu încerc să fiu prezumţios. Dar soţia mea 
şi cu mine nu avem copii. Se pare că nu putem. În orice caz, 
date fiind dificultăţile pe care le aveţi cu el... 

— Dificultăţi. E puţin spus. 

— Mă întrebam dacă ne-aţi lăsa să-i preluăm noi custodia. 

— Să-l luaţi în custodie! Vorbiţi serios? 

— Ar putea fi soluţia mai multor probleme. Durerea pe care o 
simt după prietenul meu. Ataşamentul faţă de băiat. Soţia mea 
şi cu mine ne gândiserăm deja să ne adresăm unei agenţii de 
adopţii. Adăugaţi la asta problemele pe care le aveţi 
dumneavoastră cu Drew. 

Unchiul lui Drew păru suspicios. 

— Ce vă face să credeţi că dumneavoastră v-aţi înţelege mai 
bine cu el? 

— Nu sunt sigur că pot. Dar aş dori să încerc. 

— Şi dacă nu merge? 

— Nu vi l-aş aduce înapoi în prag, dacă la asta vă referiţi. Aş 
respecta înţelegerea. Dacă ezitaţi însă, dacă vă gândiţi că l-aţi 


dori înapoi, putem aranja un compromis. Poate că băiatul ar 
petrece o lună, două, cu mine şi soţia mea şi, după aceea, 
putem să discutăm cu toţii din nou. Astfel, aţi avea o şansă dea 
vă reface viaţa familială aşa cum era înainte. 

— Nu ştiu. Unde l-aţi duce? 

— La Hong Kong. Jumătate din viaţă a trăit în Orient. Hong 
Kong-ul nu e Japonia, desigur. Dar poate că s-ar simţi mai acasă 
dacă ar reveni în Extremul Orient. 

Unchiul lui Drew oftă. 

— E greu de... Oferta dumneavoastră este, desigur, tentantă. 
Mărturisesc că ajunsesem la capătul răbdării. Dar ar putea 
exista o problemă. Să zicem că băiatul nu vrea să plece? 

— Putem oricând să-l întrebăm. 

Ascuns în hol, cu inima cât un munte, Drew striga mut: Da! 


22 


Vântul amarnic îi înlăcrima ochii, deşi ar fi putut plânge şi 
dintr-un alt motiv, privind mormintele părinţilor lui. 

Unchiul Ray îşi ridică gulerul pardesiului şi-şi îndesă mâinile în 
buzunare. 

— Şi mie mi-e dor de ei, amice. 

Părul său blond flutura în vânt. 

— Poate ar... 

— Da? Continuă. 

Ray îl cuprinse cu un braţ pe după umeri. 

— ... fi trebuit să le-aduc totuşi flori. 

— Pe-o vreme ca asta? N-ar fi rezistat mult. Nu, e mai bine să 
le lăsăm să mai trăiască puţin la florărie. 

Drew înţelese. Nu exista nici un motiv ca să moară şi florile. 
Numai oamenii care-i uciseseră pe părinţii lui trebuiau să moară. 

— Deci, ce crezi? întrebă Ray. Ştiu că ai vrea să mai rămâi, 
dar suntem aici de-aproape o oră. Trebuie să prindem avionul 
de ora cinci. Nu vei sta o veşnicie, să ştii. Într-o zi, ai să te- 
ntorci. 

— Sigur. Doar că... 

— Ţi-e greu să te desparţi de ei? Te cred. Dar avem fotografii. 
Încă ti-i vei mai putea aminti când vei fi plecat. Vreau să zic, nu 
prea poate omu' să-şi facă tabăra aici în cimitir, nu-i aşa? 

— Nu. 

Ochii lui Drew ardeau, înceţoşaţi, de astă dată categoric nu 


din cauza vântului. Îi era greu să respire. 
— Cred că nu. 


Citind sumarul obiectiv al dosarului, Drew îşi amintea - şi 
retrăia - emoţiile din tinereţe. Parcă redevenind copil, mergea 
cu Ray spre maşina care avea să-i ducă la aeroport. În 
dureroasa-i amintire, privi în urmă, cu un nod în gât, spre 
mormintele părinţilor lui. Ştia că intenţia preotului fusese de a-l 
face să vorbească despre zilele acelea şi o făcu deschis, fără să- 
i pese că-i împlinea dorinţa. Trebuia să-şi dea frâu liber tristeţii. 

— In anii următori, ori de câte ori veneam la Boston, mă 
duceam din nou la cimitir. Am trecut pe-acolo şi înainte de-a 
deveni carthusian. Săptămâna trecută, însă, n-am apucat să-i 
vizitez. 

— A fost prudent să n-o faci, spuse părintele Stanislaw. Cei 
care-ţi doresc moartea vor fi plasat o echipă de supraveghere în 
apropierea mormintelor, la fel cum era urmărită şi Arlene, în caz 
că apăreai. 

Luă înapoi dosarul. 

— Incă doar câteva amănunte. La Hong Kong, ai început să 
umbli cu o gaşcă de copii chinezi de stradă. Omul pe care-l 
numeşti unchiul Ray ţi-a înţeles motivaţia -de a dobândi 
priceperile pe care le considerai necesare pentru a-i da de urmă 
ucigaşului părinţilor tăi. Ca să-ţi asigure securitatea, a aranjat ca 
nepotul unui Gurkha să-ţi dezvolte simţul străzii. Copilul se 
numea Tommy Limbuk. 

— Limbu, preciză Drew. Cunoscut ca Tommy Two. 

Părintele Stanislaw operă o corijare în dosar. 

— lar după aceea, oriunde era detaşat unchiul Ray în Franţa, 
Grecia, Coreea - aranja să înveţi talentele marţiale ale 
populaţiei locale. Box cu piciorul, lupte, judo, karate. Când aveai 
şaptesprezece ani, nevoia de răzbunare încă nu ţi se potolise. 
Pe timpul şederii în diverse ţări, învăţaseşi un număr 
impresionant de limbi - şi dobândiseşi o remarcabilă educaţie în 
artele liberale, aş putea să adaug. Unchiul Ray, conştient de 
ambiția vieţii tale, ştiind că nu puteai fi convins altminteri, te-a 
abordat cu o sugestie. Statele Unite, neliniştite de sentimentele 
antiamericane crescânde din lume, hotărâseră să înfiinţeze o 
unitate contrateroristă, menită să se confrunte cu înşişi inamicii 


pe care singur ti-i aleseseşi. Aşa că i-ai acceptat propunerea şi 
te-ai înscris la Şcoala Industrială Muntele Stâncos din Colorado, 
acoperire pentru instrucţia în informaţiile militare, instituţie de 
învăţământ cu mult mai secretă decât ferma din Virginia pe care 
o foloseşte C.I.A. pentru agenţii săi operativi. 

— Scalpelul, spuse Arlene. 

Părintele Stanislaw o privi surprins. 

— Ştii despre asta? 

— Am făcut parte din ea. Şi Jake la fel. Acolo l-am cunoscut pe 
Drew. 

Preotul se rezemă de spătarul fotoliului. 

— Slavă Domnului. Incepeam să cred că tot n-aveţi încredere 
în mine. Mă întrebam dacă-mi veţi oferi vreodată informaţii. 

— N-ai pus întrebările potrivite. Îţi voi spune tot ce pot, 
răspunse ea, dacă asta mă ajută să-l găsesc pe Jake. 

— Atunci, ceru părintele Stanislaw, vorbeşte-mi despre 


Scalpel. 
24 


— 1966: anul când terorismul internaţional a devenit 
organizat. Într-un efort de a uni lupta grupărilor comuniste din 
Africa, Asia şi America Latină, Fidel Castro a invitat revoluționari 
din 82 de ţări să vină în Cuba la o sesiune de instructaj intensiv, 
cunoscută drept Conferinţa Tricontinentală. A rezultat o şcoală 
de gherilă urbană, unde au fost instruiți membri ai aproape 
tuturor organizaţiilor teroriste infame de mai târziu. I.R.A., 
Brigăzile Roşii, gruparea Baader-Meinhof. Principiile terorismului 
elaborate în şcoala aceea au devenit o biblie a Diavolului. 
Gaddafi a urmat exemplul lui Castro şi a organizat şcoli de 
instructaj proprii în Libia. Cu enorma bogăţie de ţiţei a Libiei, 
Gaddafi a reuşit să realizeze mai mult decât Castro, nu numai 
oferindu-le instructaj teroriştilor, ci şi finanţându-le operaţiunile. 
Asasinate la întâmplare; ocupări de ambasade; masacrarea 
atleţilor israelieni la Olimpiada din 1972 de la Munchen. Răpirea 
delegaților O.P.E.C. la Viena, în 75. Avioane comerciale distruse 
de bombe. Autobuze de şcoală aruncate în aer. Şi aşa mai 
departe. Lista ororilor se prelungea cu fiecare an, dar toate 
datau din 1966, de la Castro şi Cuba. Nici chiar sectele 
musulmane fanatice din vremea cruciadelor nu erau atât de 
barbare. 


(La menţionarea cruciadelor, părintele Stanislaw îşi atinse 
inelul cu rubin de la mâna stânga, urmărind simbolul spadei 
intersectate cu crucea de Malta.) 

Arlene continuă: 

— În 1968, Departamentul de Stat al S.U.A., avertizat de 
sursele informaţionale despre şcoala de terorişti a lui Castro, şi- 
a finanţat propria şcoală de contraterorişti. Departamentul de 
Stat ar fi putut, desigur, să apeleze la C.I.A. pentru acest gen de 
servicii. Dar, dată fiind notorietatea dobândită de C.I.A. de când 
cu Golful Porcilor, Departamentul de Stat a preferat în schimb 
să-şi sponsorizeze propria unitate clandestină. O unitate cu 
adevărat clandestină, scutită de demascări în The New York 
Times şi Washington Post. Nu ştiau despre ea decât câteva 
cadre interioare.. 

Arlene tăcând, părintele Stanislaw dădu din cap. 

— Scalpelul. 

Privi spre Drew. 

— Unitatea în care te-a recrutat unchiul Ray. 

— Ei, stai o clipă, protestă Drew. El nu m-a recrutat în nimic. 

— Atunci hai să zicem că a făcut o sugestie discretă. Putem să 
ne jucăm cu cuvintele cât vrei. Ceea ce contează e rezultatul 
final. Te-a pus în temă, iar tu te-ai înrolat. De ce a fost ales 
„Scalpel” ca denumire-cod a unităţii? 

Drew încercă să-şi înăbușe furia. 

— Înlăturare chirurgicală de precizie. 

— A, da, desigur. Teroriştii erau ca un cancer. În consecinţă, 
extirparea lor era moralmente permisibilă. Un nume ingenios 
ales. Îşi simboliza propria justificare. 

— Te deranjează ceva la concept? întrebă Arlene. 

Părintele Stanislaw rămase cu ochii spre Drew. 

— Se vede clar că pe tine te-a deranjat, altfel nu demisionai. 

— Nu conceptul mă deranja. Ceva din mine însumi... 

— Aha. În acest caz, poate-ar fi trebuit să ne întâlnim mai din 
timp. 

— De ce? 

— Ca să-ţi împrospătez amintirile despre Sfântul Augustin. 
Conceptul că omorurile sunt necesare dacă un război este drept. 

— Război? 

— Nu o luptă între naţiuni, nu un război convenţional. Cu 
toate acestea, un război. Cel mai vechi, mai fundamental dintre 


toate: binele împotriva răului. Teroriştii, prin definiţie, întorc 
spatele standardelor civilizate. Arma lor e atacul scandalos - 
pentru a perturba astfel viaţa cetăţenilor de mijloc, astfel ca 
respectivii cetăţeni să se revolte împotriva puterii. Dar nici un 
scop nu poate justifica asemenea mijloace infernale. 

— Crezi asta? îl fulgeră Drew. 

— Se parecătunu. 

— A fost o vreme când aş fi crezut-o. 

— Dar? întrebă părintele Stanislaw. 

Drew nu răspunse. 

— În sfârşit, reluă părintele Stanislaw. Am ajuns. Partea pe 
care n-o cunosc. 

Oftă. 

— După absolvirea Şcolii Industriale Muntele Stâncos - o 
instituţie remarcabilă, după cum sunt informat - ai lucrat pentru 
Scalpel. Din '69 până la începutul lui 79, te-ai angajat în acţiuni 
de ripostă împotriva oricăror terorişti ce atrăgeau mânia 
directorului vostru. De asemenea, uneori, loviturile aveau loc nu 
după, ci chiar înaintea faptului. Preventiv. Devenite necesare în 
urma unor rapoarte informative de nădejde. Activităţile teroriste 
erau stârpite în faşă, ca să zicem aşa. Imboldul tău de a-ţi 
răzbuna părinţii ar fi trebuit să te facă să fii cu atât mai zelos. 
Ce s-a întâmplat? De ce ai intrat dintr-o dată în mănăstire? 

Drew privi în podea. 

— Nu. Răspunde-i, îl îndemnă Arlene. Vreau să ştiu la fel de 
mult ca el. 

Îi întoarse faţa spre ea, făcându-l s-o privească. 

— Ce-i cu Jake? E implicat şi el? 

Drew îi văzu spaima din ochi. Detesta ceea ce trebuia să-i 
spună. 

— În ultimă instanţă. 


PARTEA A ȘASEA 
ȘARIREZA 


Imagine în oglindă, 
dublă expunere 
1 


— Misiunea a fost complicată. 

— Când? întrebă părintele Stanislaw. Fii concret. 

— În ianuarie 79. De fapt, îmi amintesc că eram nedumerit, 
fiindcă niciodată nu mai fusesem trimis într-o misiune la fel. 

— Ce o făcea neobişnuită? insistă părintele Stanislaw. 
Hazardurile? 

— Nu. Factorul timp. Înţelegi, nu mi se dăduse o sarcină, ci 
două, şi trebuia să fie îndeplinite în interval de patruzeci şi opt 
de ore. Ambele aveau loc în Franţa, aşa că asta nu ridica 
probleme, putând ajunge dintr-un loc în celălalt în limita de 
timp. Dificultatea consta în metoda pe care mi se spusese s-o 
folosesc. Aceeaşi în ambele cazuri. lar în prima misiune, 
geografia crea dificultăţi. 

Drew tăcu, descumpănit, sortându-şi informaţiile, căutând să 
le organizeze. Arlene şi părintele Stanislaw îl priveau atenţi. Într- 
un târziu, continuă: 

— Celălalt lucru care făcea ca misiunea să fie ieşită din 
comun era faptul că nu primisem informări despre ţinte. De 
obicei, mi se spunea pentru ce era pedepsit criminalul. Câţi 
oameni nevinovaţi ucisese. Pentru care maniac lucra. Aflam 
totul despre obiceiurile lui, despre vicii. lar asta făcea să-mi fie 
mai uşor. Nu e greu să omori lighioanele. 

Drew se întrerupse din nou, apoi reluă: 

__— Uneori, metoda de execuţie era lăsată în seama mea. 
Impuşcare de la distanţă. Maşină-capcană imitând bombele pe 
care le plăcea atât de mult teroriştilor să le detoneze. Otravă. 
Viruşi mortali. De obicei, metoda se potrivea cu crima. In acest 
caz însă misiunea trebuia să fie îndeplinită într-un anume mod. 
Şi, cum am spus, erau de fapt dovă misiuni. Cu un termen 
scadent. Foarte neobişnuit. 

— Asta nu te deranja? 

— In Colorado, fusesem instruit să nu discut ordinele. lar după 
ce ai ucis de atâtea ori ca mine, când te consideri justificat, nu 
te mai deranjează nimic. Decât... 

Arlene se aplecă înainte. 


— Spune-i totul. Cum îţi primeai ordinele. 

— Aveam nevoie de o acoperire care-mi permitea să dispar în 
orice moment, pentru câte o săptămână, fără a atrage atenţia. 
Nu intrau în discuţie muncile angajate, erau cu prea multe 
restricţii, prea mulţi oameni în faţa cărora să răspund. Dar 
trebuia să fac ceva. Aşa că m-am instalat într-un oraş universitar 
şi am devenit student. Acoperirea era simplă. Invăţam 
întotdeauna bine. Toată viaţa mi-a plăcut să urmez cursuri. Arte 
liberale. Literatură mai ales. Am luat o diplomă de la un institut, 
apoi m-am mutat la altul şi am luat încă o diplomă. Intre timp, 
devenisem prea bătrân ca să fiu student, aşa că m-am înscris la 
o a treia şcoală şi am luat un master. De fapt, am două, şi 
lucram la al treilea, când... 

— Tot nu văd avantajul acestei acoperiri, spuse părintele 
Stanislaw. 

— Un student poate fi anonim. Dar trebuie să alegi o şcoală 
cu efective mari. Big Ten era preferința mea. Oraş universitar, 
de genul unde studenţii depăşesc numeric populaţia locală. 
Studenţii se află în tranzit, aşa că dacă veneam în oraş şi 
stăteam un an, doi, după care mă transferam la altă şcoală, ei 
bine, mulţi studenţi făceau la fel - nu era ceva neobişnuit. 
Urmam numai cursuri de mare audienţă şi nu mă aşezam 
niciodată în acelaşi loc, aşa că, dacă profesorul nu făcea 
prezenţa - şi mă asiguram să nu fie genul - nu atrăgeam atenţia 
când dispăream pentru câteva zile. Dintotdeauna am fost un 
singuratic, aşa că nu mi-a fost greu să rezist împrietenirilor cu 
alţi studenţi. Nu-mi trebuiau alţi prieteni în afară de cei pe care-i 
aveam, profesionişti ca Arlene şi Jake - zâmbi Drew spre ea. 
Între semestre sau în vacanţele de vară, mă duceam în vizită la 
ei. În şcoală, eram invizibil. Singurul risc faţă de anonimatul meu 
era că în fiecare dimineaţă mergeam la o sală locală de 
gimnastică, pentru a fi sigur că rămâneam în formă ca să-mi 
îndeplinesc misiunile, la ora unu mâncam într-un restaurant 
aglomerat, la patru mă duceam la librărie, iar la şapte, la 
băcănie. 

— De ce să-ţi asumi riscul? De ce acele locuri şi ore anumite? 

— Trebuia. Orele erau alese arbitrar. Locurile în sine nu 
contau. Aş fi putut înlocui librăria cu un cinematograf, sau 
băcănia, cu o masă de lectură la bibliotecă. Ceea ce conta era 
regularitatea. Astfel ca un curier să aibă mai multe posibilităţi 


de a mă contacta uşor şi, mai important, discret. La restaurant, 
cineva se putea aşeza lângă mine, lăsându-i un quarter! 
canadian ospătăriţei. Sau, la băcănie, o femeie putea cere bere 
mexicană. Acesta ar fi fost semnalul să mă duc acasă cât mai 
repede. Dacă pe chiuvetă era o cârpă de vase, însemna să mă 
uit sub pat, unde găseam în valiză tot ce-mi trebuia ca să ajung 
în locul unde aveam de mers. Bilete de avion, paşaport, acte de 
identitate sub un alt nume. Bani în diverse valute. O adresă într- 
un oraş din străinătate. 

— Arme? întrebă părintele Stanislaw. 

— Nu, răspunse Drew cu tărie. Arme, niciodată. Întotdeauna 
mi le punea la dispoziţie omul de legătură de la adresa din 
străinătate. În lipsa mea, un alter-ego îmi lua locul şi urma 
acelaşi program. Nu era greu să se facă substituirea. Nimeni nu 
mă cunoştea cu adevărat. Sigur, mă vedeau. Cel mai adesea, 
însă, de la distanţă. Nu eram decât o parte din decor. Studenţii 
şi localnicii nu mă cunoşteau. Astfel, cu o dublură, o pată de 
culoare într-o margine a mulţimii, aveam un alibi dacă se 
întâmpla ceva neprevăzut. 

Părintele Stanislaw tresări. 

— Ce este? întrebă Drew. 

— Nu te opri. Îmi spui mai multe decât crezi. 

Drew îi aruncă o privire Arlenei. 

— Ce vrea să zică? 

— Se completează tabloul, spuse ea cu voce scăzută. Sunt de 
aceeaşi părere. Continuă. Cum era cu misiunile? 

Drew inspiră adânc.. 

— Am primit instrucţiuni să mă duc în Franţa, dar pe cale 
ocolită, prin Londra, unde m-a înlocuit dublura. El a făcut un tur 
al reperelor literare - Stratford, Canterbury, locuri de genul ăsta, 
care l-ar fi interesat pe un student la limba engleză. Eu le 
vizitasem deja, aşa că, dacă trebuia să raportez despre sejurul 
în Anglia, o puteam face cu uşurinţă. In timp ce alibiul îmi era 
stabilit, am zburat la Paris, folosind un alt nume, şi mi-am primit 
instrucţiunile. Am aflat că în Alpii Francezi, mai sus de Grenoble, 
era o mănăstire. 

— Desigur! exclamă preotul. Şartreza carthusiană. La Grande 
Chartreuse. Pi 

— Mi se spusese că urma s-o viziteze un bărbat. Imi fusese 


1 - Sfert, pătrar; monedă de 25 


descrisă maşina lui. Până şi numărul de înmatriculare. Urma să-l 
omor. 

Îşi muşcă buza. 

— Aţi fost vreodată la La Grande Chartreuse? 

Părintele Stanislaw clătină din cap. 

— E extrem de retrasă. În Evul Mediu, călugării fondatori au 
ales cu băgare de seamă locul. Erau de părere că lumea se 
ducea dracului, ceea ce pare permanent să se întâmple. Aşa că 
au vrut să scape de corupţia societăţii şi au urcat de pe şesurile 
Franţei până în Alpi, unde au construit o mănăstire primitivă. 
Papa a obiectat. La urma urmei, în Evul Mediu, ce rost avea să 
fii preot dacă duceai o viaţă de privaţiuni? Dumnezeu a părut să 
fie de partea Papei, rostogolind asupra mănăstirii o avalanşă 
care a distrus-o. Dar trebuie să le acordăm călugărilor credit. S- 
au mulţumit să mute mănăstirea la o distanţă sigură, mai jos, 
apărată de alunecările de zăpadă, însă tot izolată de lume. Şi, 
de-a lungul secolelor, au construit un lăcaş magnific. Imi 
amintea de un castel medieval. O puternică fortăreață pentru 
Dumnezeu. 

Când ordinul s-a întins până în Anglia, călugării au fost 
martirizaţi de Henric al VIII-lea. Întrucât el dorea să divorţeze şi 
Papa a refuzat, Henric şi-a întemeiat propria biserică, s-a 
intitulat conducătorul ei şi a decretat că divorţul râvnit de el 
avea autorizaţie divină. Când călugării carthusieni din Anglia au 
protestat, Henric i-a condamnat la moarte în cel mai crud mod 
posibil. Au fost spânzurați, coborâţi din ştreang înainte de 
moarte, evisceraţi, dar lăsaţi în viaţă suficient timp pentru a-şi 
vedea măruntaiele mâncate de câini. În cavitățile trupurilor li s-a 
turnat metal topit. Cadavrele au fost zdrobite şi tăiate în bucăţi, 
fierte, apoi aruncate în şanţuri. 

— O descrii foarte expresiv, comentă părintele Stanislaw, cu 
glasul calm. Ce s-a întâmplat la La Grande Chartreuse? 

Drew începu să transpire. Nu-şi mai putea înfrâna emoția. 

— Misiunea mea era aceea de a planta explozivi pe marginea 
unui drum în serpentine care urca spre mănăstire. Locul a fost 
ales cu mare grijă. În partea cealaltă, un perete muntos. 
Încoace, o prăpastie abruptă - spre mine, care aşteptam pe 
panta muntelui opus. După ce am plasat explozivii, noaptea, mi- 
a trebuit o jumătate din ziua următoare ca să mă cobor şi să 
dispar printre râpe, până am ajuns pe înălţimea opusă. Munţii 


erau înzăpeziţi. Aş fi putut schia câteva mile în ambele direcţii. 
Numai de-aş fi făcut-o. 

Clătină din cap. 

— Eu însă m-am ghemuit după tufişuri, cu cizmele în zăpadă 
şi canadiana nu destul de groasă pentru vremea de-afară, şi, 
privind printre aburii respirației ce mi se înălţau pe dinaintea 
ochilor, am supravegheat serpentinele drumului. Curând, 
maşina-ţintă a apărut urcând spre mănăstire. Ocupantul admira 
peisajele, înţelegeţi. Se delecta cu atracțiile locale. Desigur, n-ar 
fi putut niciodată să intre în mănăstirea propriu-zisă, să-i vadă 
pe pustnici. Dar putea să ocolească perimetrul, să se plimbe 
prin curtea centrală şi eventual să ofere o donaţie generoasă în 
schimbul unei mostre din faimoasa băutură de Chartreuse. 

Drew simţea chiar şi acum frigul; auzea scârţâitul zăpezii sub 
tălpi şi-şi amintea nemişcarea dintre acei cumpliţi munţi 
claustrofobici. 

Clipind din ochi, reveni brusc în camera de motel, lângă 
Arlene şi preot. 

— Plantasem explozivii pe cealaltă parte a drumului. Lângă 
peretele stâncos. Unda de şoc avea să împingă maşina spre 
mine, în prăpastia din faţa mea. lar maşina urma să se 
prăbuşească, în flăcări. Aici însă e partea cea mai deşteaptă. 
Pesemne că cineva din Scalpel s-a gândit îndelung şi pe-ndelete. 
Mi se dăduse un aparat de fotografiat. Urma să observ prin 
teleobiectiv curba drumului din munţi. lar când apărea la 
cotitură maşina pe care o aşteptam, când mă asiguram de două 
ori că aceea era, verificând numărul de pe placa din faţă, 
trebuia să încep să fac fotografii. 

— Atâta tot? Doar s-o fotografiezi? se ridică părintele 
Stanislaw, începând să umble prin cameră. 

— Nu tocmai. Vedeţi, declanşatorul aparatului era cuplat cu 
detonatorul bombei. Camera avea obturator automat, destinat 
expunerilor rapide şi repetate, tot timpul cât ţineam degetul pe 
buton. Clic, clic, clic. Bomba a explodat. Maşina a cotit lateral, 
spre mine. Rezervorul de benzină a luat foc. Şi, nu uitaţi, 
obturatorul ticăia încontinuu. Vedeam totul prin teleobiectiv. 
Exact în clipa când maşina a început să se răstoarne peste 
margine, o portieră din spate s-a deschis... 

— Şi? îl întrebă neliniştită Arlene. 

Drew ridică glasul: 


— Dumnezeu mi-a arătat un semn. Mi-a trimis un mesaj. 

— Ce? tună părintele Stanislaw. Nu poţi vorbi serios. 

— Dar aşa a fost. 

Dintr-o dată, glasul lui Drew se calmase. 

— Crezi în fulgerul luminos care l-a doborât pe Saul din şa pe 
drumul Damascului, nu? Saul, păcătosul, care a înţeles de 
îndată că Dumnezeu îi spunea ceva, care în clipa aceea şi-a 
schimbat viaţa pentru a urma calea Domnului. Ei bine, acesta a 
fost fulgerul meu luminos. Semnul meu de la Dumnezeu. L-aş 
numi miracol, numai că un miracol ar trebui să te facă să te 
simţi bine, iar ăsta... A căzut afară un copil. Un băiat. Am privit 
de multe ori fotografiile. Băiatul era... 

— Cum? 

Din nou, vocea Arlenei. 

— ... identic cu mine. 

Femeia se holbă la el. 

— Vrei să spui că ai observat o asemănare. Aceeaşi coloraţie, 
poate. Şi statură. Băieţii de aceeaşi vârstă tind să semene. 

— Nu, a fost mai mult de-atât. Vă spun că asemănarea era 
nefirească. Dacă ar fi crescut, ar fi putut deveni dublura mea de 
la colegiu. În timp ce eu eram plecat să ucid. 

— Să execuţii. Să pedepseşti. Să-i împiedici s-o mai facă. 

Părintele Stanislaw vorbea aspru. 

— Vorbeşte precis. Nu exagera. Te aflai sub stres. Trebuie să 
ţii seama de... 

— Circumstanţe? De moment? Ascultaţi, momentul ăla e 
singurul lucru la care mă tot gândesc. Copilul... eu... 
rostogolindu-se din maşină. Groaza din ochii lui. 

Drew căută în buzunarul pantalonilor, scoțând cele patru 
fotografii îndoite pe care le luase cu el de la mănăstire. Le 
împinse spre părintele Stanislaw. Arlene se aplecă repede lângă 
preot să le vadă. 

Chipul lui Drew era chinuit. 

— Ele sunt tot ce am păstrat din viaţa mea trecută, înainte de 
a intra la carthusieni. M-am dus prin toate locurile unde 
ascunsesem bani, paşapoarte, arme. M-am descotorosit de ele. 
Am nimicit tot ce mai ţinea de fosta mea existenţă, m-am şters 
de pe faţa pământului, mergând chiar până la a da impresia că 
murisem. 

Cutremurându-se, Drew aruncă o privire spre fotografii. 


Cunoştea imaginile pe dinafară. 

— Cel de deasupra sunt eu. În Japonia, în 1960. Sunt 
fotografiat în grădina din spatele casei părinţilor mei. Cu trei zile 
înainte de a fi fost asasinati. 

Părintele Stanislaw o puse deoparte. 

— In următoarea, continuă Drew, sunt părinţii mei. Din nou, 
acelaşi loc, cu trei zile înainte să fie ucişi. Pe celelalte le-am 
făcut în '79, mai jos de La Grande Chartreuse. După ce am 
detonat bomba şi băiatul a căzut din maşină. Am pus să-mi 
mărească un detaliu din fotografia băiatului, ca să i se vadă 
faţa. Imaginea e granulată, sigur. lar fumul exploziei plutea prin 
faţa lui şi începuse să ningă. Dar cred că vedeţi ce vreau să zic. 

Preotul ridică ochii de pe fotografie, privind spre Drew. Mâinile 
îi tremurau. 

— La început, am crezut că a treia fotografie e o copie 
proastă după prima. Credeam că eşti... 

— Eu. Dar nu sunt eu. Dacă te uiţi atent, foarte atent, vei 
vedea că nu sunt. Am încercat să-mi spun că asemănarea eo 
coincidenţă. Cum zicea Arlene, copii tind adesea să arate la fel. 
Dar asta-i mai mult decât o asemănare vagă. Asta e... 

— Neliniştitoare. 

— Şi nu fac decât să încep. Uitaţi-vă la ultima fotografie. Am 
făcut-o după ce s-a prăbuşit maşina de pe munte. Dar nu s-a 
rostogolit până în fundul prăpastiei. S-a agăţat de un colţ, cu 
botul în jos şi, între timp, flăcările rezervorului de benzină 
începuseră să se prelingă pe zăpadă. Atunci au zburat în lături 
portierele din faţă şi au sărit afară doi adulţi. Primisem 
instrucţiuni clare. Fă cât de multe fotografii poţi. Aşa că, în 
pofida şocului de a-l fi văzut pe băiat, am privit prin ocular, 
potrivind teleobiectivul şi apăsând pe declanşator şi atunci mi- 
am dat seama că Dumnezeu continua să-mi trimită semne. 

Glasul i se frânse. 

— Bărbatul şi femeia arătau ca părinţii mei. Erau părinţii mei. 

— Dar sunt în flăcări, spuse părintele Stanislaw. 

— Uitaţi-vă atenţi! insistă Drew. 

— Mă uit! 

— Sunt părinţii mei. Ştiu că nu pot fi, dar sunt. Nu le-am putut 
prinde clar feţele când au sărit din maşină, însă înainte ca 
maşina să fie în flăcări, chipurile li s-au distins perfect. Pe 
munte, pe culmea aia geroasă, am fost sigur că erau mama şi 


tatăl meu. 

În odaie se lăsă tăcerea. 

— Desigur - nu vreau să te jignesc - n-avem nici o cale de a 
controla comparaţia, spuse părintele Stanislaw. Garantez că 
băiatul din maşină, chiar camuflat de fum şi ninsoare, ar putea fi 
alter-ego-ul tău. La început, într-adevăr, am crezut că tu erai. 
Dar, acceptând coincidenţa, nu e posibil să te fi furat 
imaginaţia? N-ai fi putut face saltul logic de la băiatul care 
semăna cu tine până la bărbatul şi femeia care, mă rog, ţi-ai 
imaginat că semănau cu părinţii tăi? 

— Ştiu ce am văzut, replică Drew răguşit. Până la urmă, n-am 
mai putut ţine degetul apăsat pe butonul obturatorului. Am 
coborât aparatul. Dincolo de prăpastie, flăcările ajungeau la 
feţele lor. Rezervorul de benzină a explodat. Mama şi tatăl meu 
s-au dezintegrat. Exact ca în 1960. Numai că, de data asta, eu 
eram omul care-i ucisese. 

— Împrejurările erau altele. 

— Oare? Ceea ce în tabăra lor se numeşte mercenar, este un 
agent operativ într-a noastră. Eram la fel cu omul pe care-l 
vânasem. Eram propriul meu duşman. Bucăţi din trupurile lor s- 
au rostogolit în prăpastie, cu hainele şi carnea arzând. Le-am 
simţit mirosul. Şi, la marginea pantei, profilat pe zăpadă, 
vedeam chipul îndurerat al băiatului - nu mă mai uitam prin 
teleobiectiv, dar mi se părea că-i văd lacrimile în plan-detaliu. 
Lacrimile mele. După nouăsprezece ani, nevoia de răzbunare 
mă ajunsese din urmă. Şi nimic nu mai conta. Decât iertarea lui 
Dumnezeu; ca să-mi mântuiesc sufletul. 

Arlene îl atinse pe umăr. Drew tresări, apoi îi acceptă 
recunoscător mângâierea. 

— Ca să-ţi mântuieşti sufletul? repetă părintele Stanislaw, cu 
glasul ridicat de uimire. În tot timpul cât ai fost agent operativ, 
te-ai simţit re/igios? 

— Aveam propria mea religie. Justiţia Dumnezeului furios din 
Vechiul Testament. Dar Dumnezeu era de altă părere. Eu sunt 
mai onorat decât Saul pe drumul Damascului, doborât de pe cal 
de către un fulger. Mie Dumnezeu mi-a trimis nu unul, ci două 
semne. Este cu siguranţă generos. Tot ceea ce v-am descris s-a 
întâmplat poate în vreo zece secunde, deşi a părut o veşnicie. 
Bubuitura se rostogolea prin munţi şi, pe măsură ce ecoul i se 
stingea, eu auzeam altceva - ţipătul băiatului de peste 


prăpastie, ridicând mâinile la faţă, încercând să alunge imaginea 
pe care tocmai o văzuse, proprii lui părinţi în flăcări. Urla printre 
degete. Şi după aceea? Al treilea semn al lui Dumnezeu pentru 
mine. Nu era de ajuns că mă recunoscusem, că mă întorsesem 
în cerc şi-mi ucisesem părinţii pe care fusesem hotărât să-i 
răzbun, în timp ce ecourile exploziei se îndepărtau, băiatul se 
îneca în propriile-i ţipete şi se lăsa din nou liniştea, am auzit un 
cântec. Mai târziu, am înţeles de ce. Era 6 ianuarie. Praznicul 
Epifaniei - când Magii L-au văzut pe Christos şi i-au salvat viaţa. 
Fiindcă înţelepţii, văzându-l pe pruncul lisus, văzând propria lor 
lumină, au refuzat să se mai întoarcă la lrod şi să-i dezvăluie 
locul unde se găsea Christos, deşi îi promiseseră. De-asta, pare- 
mi-se, Biserica a hotărât ca Epifania să fie un praznic important. 
Nu fiindcă înţelepţii l-au văzut pe pruncul lisus, ci pentru că într- 
un fel erau agenţi dubli, care în sfârşit au ales în ce parte să 
creadă. Exact cum şi eu, în ziua aceea, am ales. 

Călugării, în cinstea Magilor şi a acelei zile cruciale pentru 
continuarea existenţei lui Christos, programaseră un sobor 
deosebit. De deasupra, din capela mănăstirii din munţi, le-am 
auzit cântarea. Imnul lor omagiind această aniversare. Plutea 
prin prăpăstii, peste piscuri, acoperind ecoul exploziei şi 
urletele. Imnul proslăvea voia lui Dumnezeu, neţărmurita Lui 
prevedere, atotcuprinzătorul Său plan. Dar cuvintele nu erau 
nici pe departe la fel de puternice ca sunetul glasurilor ireale ale 
acelor eremiţi ce se despărţiseră de fariseismele lumii. 

Mi s-au înmuiat picioarele. M-am pomenit îngenuncheat, 
privind cu ochi mari spre băiatul de peste prăpastie, încerca să 
coboare panta pentru a-şi regăsi părinţii, îmi venea să mă ridic 
dintre tufişuri şi să-i strig să n-o facă, pentru că ar fi căzut şi ar fi 
murit. „Creşte mare!” voiam să urlu. „Caută-l pe omul care ţi-a 
ucis părinţii! Care i-a omorât şi pe-ai mei! Vino după mine!” Şi 
atunci am devenit religios. Fie asta, fie... mă sinucideam. 

Tăcu, epuizat. 

Arlene îi studie chipul torturat. Îl cuprinse cu braţul, iubitoare. 

— Şi pe urmă? întrebă părintele Stanislaw. 

— Am rătăcit trei zile prin munţi. Perioada de timp a avut 
semnificaţii religioase potrivite, nu vi se pare? Desigur, nu mi- 
am dat seama ce făceam. Mai târziu, am văzut, uimit, că nu 
scăpasem din mână aparatul. Nu ştiu cum am trăit, nici unde- 
am dormit sau ce-am mâncat. 


Ningea, iar eu rătăceam. Sunt sigur că autorităţile cercetaseră 
regiunea. Dar viscolul îmi ascunsese urmele paşilor. A fost oare 
o coincidenţă fericită sau încă un semn de la Dumnezeu? Nu-mi 
amintesc pe unde am umblat sau cum. 

Următoarea imagine clară pe care o am e a unui sat de la 
poalele munţilor, fum ieşind pe coşuri, copii patinând pe un iaz 
îngheţat, sănii trase de cai clincănind pe un drum. Imagine de 
carte poştală ilustrată. lar mai târziu am aflat că făcusem, nu 
ştiu cum, o sută de kilometri, motiv pentru care poliţia locală n-a 
stabilit nici o legătură între mine şi asasinatele de sub La 
Grande Chartreuse. M-am prăbuşit în faţa unei case de bârne. O 
bătrână m-a luat înăuntru. Mi-a dat supă şi pâine şi cele mai 
dulci pateuri pe care le-am gustat în viaţa mea. 

— Trei zile? întrebă Arlene. Atâta ai rătăcit prin munţi? Dar... 

Părintele Stanislaw îi întregi gândul: 

— Însărcinarea ta constase din două misiuni în patruzeci şi 
opt de ore. Termenul celei de-a doua trecuse. 

— Iniţial, nu m-am gândit la implicaţii. Eram viu şi acest lucru 
în sine mă uimea. Ca să nu mai pomenesc de viziunea pe care o 
avusesem. Imaginea părinţilor mei, - a mea însumi - cercul 
închizându-se, răzbunarea ducând la... Băiatul acela, când 
creştea, avea să mă urmărească. Când m-am simţit destul de 
întremat ca să călătoresc, m-am dus la Paris să-mi găsesc omul 
de legătură. În drum, am căutat prin ziarele din zilele trecute ca 
să aflu cine fuseseră victimele. A reieşit că bărbatul fusese un 
om de afaceri american, din industria petrolului, care-şi adusese 
soţia şi copilul în Franţa, într-o vacanţă îndelung amânată. 
Ziarele descriau asasinatul ca lipsit de sens. Eram de acord. 
Desigur, ceea ce citeşti în ziare nu-i întotdeauna adevărat. Dar 
dacă... Aveam senzaţia că se produsese o greşeală îngrozitoare. 
Ce legătură să aibă un oficial al petrolului şi familia sa cu 
terorismul? Ce motiv putea să justifice în vreun fel omorurile? 
Aveam nevoie de răspunsuri. Voiam să mă dau la fund. Să ajung 
la o casă sigură. Să mă odihnesc. Incă-mi mai rămăsese în mine 
ceva lumesc, egocentric. S-a sfârşit şi asta curând. 

Părintele Stanislaw ţuguie buzele. 

— Fiindcă încurcaseşi borcanele. Şi acum erai suspect. 


2 


La Paris, Drew ieşi din gară, pierzându-se în mulţime. Merse 
pe jos până în arondismentul vecin, asigurându-se că nu era 
urmărit, şi abia atunci folosi un telefon public. O măsură de 
prevedere în plus, inutilă poate, dar, în împrejurările date, 
recomandabilă. 

Telefonă la numărul pe care-l primise sosind în Franţa - în 
urmă cu o săptămână, cu o viaţă de om. Lăsă să sune de patru 
ori, apoi întrerupse şi mai formă o dată numărul. Glasul 
bărbătesc răguşit care-i răspunse în franceză anunţă numele 
unei case de modă. 

Drew răspunse tot în franceză: 

— Mă numesc Johnson. Acum o săptămână, am cumpărat 
două rochii pentru soţia mea. Una i se potriveşte, cealaltă nu. 
Doresc o a doua vizită. 

Proprietarul se repezi: 

— Dar, da, am bănuit noi că era ceva în neregulă cu a doua 
măsură. Am încercat să vă contactăm, dar n-am reuşit să vă 
găsim. Tot ce-am putut a fost să sperăm că ne sunaţi 
dumneavoastră. Vă preţuim afacerile. Ne puteţi vizita cât de 
curând posibil? Am dori să studiem rochia şi să aflăm ce n-a 
mers. 

— Azi după-amiază sunt liber. 

— Cum poate vă amintiţi, suntem în curs de a ne muta. Noua 
noastră adresă... 

Drew memora indicaţiile. 

— Într-o oră, încheie el. 

Casa cea veche era clădită din piatră şi acoperită cu iederă. 
Avea un etaj, cu fumul ieşind pe horn. O grădină de zarzavaturi 
părăginită se întindea la stânga, doi meri desfrunziţi în dreapta. 
lar în spate, Sena, îngheţată, acoperită de pojghiţă. În pofida 
gheții, Drew auzea foşnetul subtil al curentului. Simţea miros de 
peşte mort şi fum sulfuros de la fabricile din amonte. 

Scoţând aburi pe gură, merse agale până în spate, ca şi cum 
ar fi locuit acolo. Intră pe uşa scârţâitoare, într-un coridor îngust, 
mirosind a pâine franţuzească, caldă şi proaspătă. Lăsându-i 
gura apă, deschise o a doua uşă care dădea într-o bucătărie 
întunecoasă. 

Văzu aburii înălțându-se dintr-un ibric pus pe aragazul mare şi 


simţi o mână împingându-l înainte, în timp ce alta îi înfigea un 
pistol în şale. O a treia mână îl apucă de păr pe la spate, 
proptindu-i un cuţit pe mărul lui Adam. 

— Fă bine şi dă o explicaţie bună de futu-i mă-sa, băiatu'. 

Tresări şi încercă să se întoarcă pentru a-i vedea, dar îl ţineau 
imobilizat. Nu putu nici vorbi, cu respiraţia tăiată, când îl trântiră 
cu burta peste masa de bucătărie, percheziţionându-l brutal. 

Nu avea armă. Misiunea nu necesitase şi nu avusese nevoie 
să treacă pe la ascunzătoarea lui din Paris. Nu că ar fi contat cu 
ceva. 

— De ce...? 

Nu avu timp să termine propoziţia. Îl traseră de pe masă, 
ţinându-l un moment în aer, după care îi dădură drumul. Căzu 
cu faţa la podea. Imediat, îl smuciră în picioare, îmbrâncindu-l 
pe o uşă deschisă, într-un salon. Se prăbuşi pe o canapea 
prăfuită şi roasă. Mirosea a mucegai. 

Camera era mai luminoasă decât bucătăria. Într-un şemineu 
ardeau buşteni. Draperiile jerpelite erau închise. Un covor uzat 
acoperea mijlocul podelei. Nu mai exista ca mobilier decât un 
balansoar, un lampadar fără abajur, o măsuţă joasă şi zgâriată, 
cu pete circulare de apă şi o bibliotecă goală. Pe pereţi, urme 
dreptunghiulare, mărginite de praf şi jeg, indicau locurile unde 
fuseseră agăţate tablouri. 

Drew se îndreptă de spinare, cu faţa spre atacanţi. 

— Nu înţelegeţi, spuse, cu inima bătându-i. Mi s-a spus să vin 
aici. N-am intrat prin efracţie. 

Cel înalt purta un pulover de pădurar şi cizme de teren. 
Gesticula cu cuțitul, şuierând: 

— Nu, băiatu', tu nu înţelegi. Ştim că trebuia să vii aici. Ceea 
ce nu ştim e de ce futu-ţi mama măctii nu ţi-ai terminat 
misiunea. 

Al doilea - avea mustață, umeri masivi şi un sacou sport în 
carouri maro, întins peste muşchi - ţinea un pistol 22 Hi- 
Standard cu surdină. Armă de călău. 

— Cât te-au plătit ca s-o faci? 

— Cum te-au contactat? întrebă al treilea. 

Spre deosebire de ceilalţi, părea mai aristocrat. Mâinile sale 
delicate deschiseră o mică geantă, scoțând o seringă şi o fiolă 
cu lichid, pe care le depuse cu grijă pe masa de cafea. 

Intrebările li se succedau atât de repede, încât, de îndată ce 


deschise gura ca să răspundă la prima, Drew fu întrerupt de a 
doua şi a treia. 

— Ai compromis reţeaua? întrebă primul om. 

— Câţi operativi sunt în pericol? Cât le-ai spus? se răsti al 
doilea. 

— Cui să-i spun? 

— Dacă insişti. 

Al treilea om umplu seringa. Apăsă pistonul, expulzând bulele 
de aer. 

— Scoate-ţi haina. Suflecă mâneca. 

— E o nebunie. 

Lui Drew îi ardea stomacul. Clătină din cap. 

— Nu aveţi decât să întrebaţi. Nu vă trebuie toate astea.... 

— L-am rănit în amorul propriu, comentă al doilea. Vrea să fim 
politicoşi. Crede că am venit aici la o cafeluţă şi cornuri. 

Apăsă comutatorul lampadarului. Lumina bruscă a becului gol 
îi accentua furia de pe chip. 

— Ìn caz că n-ai priceput mesajul, vreau să vezi ce te 
aşteaptă. 

Pumnul său strâns se mări deodată. 

Capul lui Drew zvâcni înapoi în spătarul sofalei. Sângele avea 
gust coclit. Ameţit, îşi repezi mâinile la gură. Atinse fierbinţeala 
cleioasă a sângelui, simţindu-şi buzele care se şi umflau, 
îndurerate. 

— Aşa e destul de politicos pentru tine? Poate că nu. 

Individul îi dădu un şut în fluierul piciorului stâng. Gemând, 
Drew cobori mâinile, să-şi maseze piciorul, şi mai primi un pumn 
în buzele ciopârţite. Capul îi zbură îndărăt. 

— Ţi s-au pus nişte întrebări ca să le răspunzi, spuse omul al 
treilea, cu glasul uscat, apropiindu-se cu seringa plină. Aş 
prefera să nu pierdem vremea aşteptând până îşi face amytalul 
efectul. Te rog, scuteşte-mă de efort. De ce n-ai terminat 
treaba? 

Cuvintele lui Drew erau deformate de buzele umflate. 

— După ce am aruncat maşina în aer, am fost văzut! 

— De copilul care a supravieţuit? 

— A căzut din maşină înainte de a se fi rostogolit în prăpastie. 
Nimeni n-ar fi putut ghici ce-avea să se întâmple. Dar nu el m-a 
văzut! 

Işi înghiţi sângele. Profitând de rană, îşi prelungi un acces de 


tuse, căutând timp de gândire. Acum era evident că dacă le 
spunea acestor oameni ce i se întâmplase cu adevărat în munţi, 
ar fi crezut că-şi pierduse minţile. Ajungeau la concluzia că era 
chiar mai nedemn de încredere decât bănuiseră la început. 

— Altcineva a fost, spuse el, icnind. Când am fugit pe panta 
opusă, la cotitura drumului a apărut o maşină. 

Tuşi din nou. 

— Cobora dinspre mănăstire. A coborât un om. Eu am întors 
capul. M-a văzut. Maşina avea o antenă de radio cu emisie- 
recepţie. 

Respirația îi şuiera strident printre buzele maltratate. 

— Ştiam că va anunţa poliţia. N-am îndrăznit să mă duc la 
maşina închiriată pe care o parcasem într-un sat din josul 
drumului, aşa că am luat-o în partea opusă - în sus - prin munţi. 
A început viscolul. M-am rătăcit. Aproape am murit. Atâta a 
durat până am ajuns la Paris. 

Primul om clătină din cap. 

— Proşti ne mai crezi. Se zice că eşti expert când e vorba de 
supravieţuit în munţi: De-asta ai fost ales pentru misiune. 
Copilul pe care l-ai văzut. De-asta ne-ai vândut? Fiindcă ţi-ai 
pierdut calmul? 

— Nu mi-am pierdut calmul! V-am spus adevărul! 

— A, sigur. Dar hai să vedem dacă povestea rămâne aceeaşi 
când îşi va face efectul amytalul. Pentru informarea ta 
personală, operaţiunea a fost necesară. Avea o miză enormă. 

Gura lui Drew se umpluse de sânge; îl scuipă în batistă. 

— Nimeni nu mi-a explicat nimic. 

— Iranul, spuse al doilea. 


— Opreşte-te, interveni părintele Stanislaw. Doar nu vrei să 
zici că ţi-au spus scopul misiunii? 

— Totul. 

— Doamne fereşte. 

— Mda, aşa mi-am zis şi eu. Auzeam lucruri pe care n-ar fi 
trebuit să le ştiu. 

— Nu intenționau să te lase să ieşi viu din casa aia. 

— Categoric, aşa se părea. Până atunci, crezusem că aveam 
şanse egale de supravieţuire. Dacă puteam scăpa printr-un 
bluff. Dar când au început să-mi ofere informaţii... 


— lran, spuse al doilea om. Poporul se revoltă. Şahul e pe cale 
să fie debarcat. Deci, întrebarea e cine ajunge în locul lui? Omul 
pe care l-ai omorât în munţi - şi pe nevastă-sa, şi aproape şi pe 
fiul lui, îşi spuse Drew - susţinea că venise să-şi facă vacanţa în 
Franţa. De fapt, era aici ca să reprezinte interesele petroliere ale 
Americii, să negocieze continuarea afacerilor în condiţii normale 
cu viitorul conducător al lranului. Ştii despre cine vorbesc. 

Drew clătină din cap, nedumerit. 

— De unde naiba să ştiu? 

— Lasă-te. Sigur că ştii cine e. Din moment ce lui i te-ai 
vândut. Un musulman fanatic exilat. Ayatollahul Khomeini. 
Locuieşte chiar aici, la Paris. Şi e mai rău decât şahul. Şahul, cel 
puţin, e pro-american. Ayatollahul nu este. Deci, ce avem de 
făcut? Să lăsăm lranul - şi tot petrolul ăla - să se ducă 
altundeva?... 

Primul om îl întrerupse: 

— Sarcina ta era să-l omori pe acel om de afaceri, apoi pe 
Ayatollah. Să-i asasinezi cu explozivi. Şi să fii sigur că te 
întorceai cu fotografii. Fiindcă voiam să pară că aceiaşi ticăloşi 
dăduseră ambele lovituri. Fotografiile ar fi fost trimise la ziarele 
importante, împreună cu un mesaj lăudăros din partea Mişcării 
Populare lraniene. 

— N-am auzit niciodată de ea, replică Drew. 

— Fireşte că nu. Nu există. Noi am inventat-o. Dar ce 
contează? Mesajul ar fi spus că Ayatollahul şi omul de afaceri 
american au fost executaţi fiindcă se înţeleseseră să-l 
înlocuiască pe şah cu aceeaşi veche putere represivă. lar când 
indignarea Iranului ajungea la apogeu, următorul favorit al 
populaţiei pentru a conduce ţara, un om aflat imediat sub 
Ayatollah, ar fi preluat puterea. Dar ar fi făcut exact acelaşi 
lucru ca şi Ayatollahul. Ar fi cooperat cu companiile petroliere 
occidentale. 


Părintele Stanislaw dădu din cap. 

— Şi fiindcă fuseseră omorâţi un american şi familia lui, 
nimeni n-ar fi bănuit că interesele americanului erau 
condamnabile. Ar fi putut să reuşească. 

— Cu excepţia... 

— Într-adevăr, cu excepţia faptei tale. 

— Şi datorită mie, s-a produs criza ostaticilor din Iran, 


sovieticii au invadat Afghanistanul, Reagan l-a învins pe Carter... 


— Ar fi putut să reuşească! strigă cel dintâi la Drew, cu chipul 
schimonosit de furie. Da’, băiatu', doar o problemă. Totul 
depindea de un orar. Patruzeci şi opt de ore de la un atentat la 
următorul, dar tu nu te-ai încadrat în orar! |n astea două zile, 
ştiam cu certitudine că-l puteai omori atât pe omul de afaceri, 
cât şi pe Ayatollah. Le aflaserăm itinerariul. Găsiserăm locurile 
unde aveau să fie cel mai expuşi! 

Drew încercă să arunce vina pe altcineva. 

— Trebuia să aveţi în vedere toate probabilitățile. Dacă 
sincronizarea era atât de importantă, de ce nu i s-a încredinţat a 
doua misiune unui alt agent? 

— Fiindcă, ticălos tâmpit ce eşti, ambele lovituri trebuia să le 
dea acelaşi om! Datorită aparatului de fotografiat! Amândouă 
trebuia să fie imortalizate pe acelaşi rolfilm. Când trimiteam 
fotografiile şi negativele la ziare, voiam ca instantaneele să se 
înscrie în aceeaşi succesiune numerică - pentru a le dovedi 
iranienilor că cine-l omorâse pe omul de afaceri îl asasinase şi 
pe Ayatollah. Trebuia să fie convinşi că vinovatul era unul din 
grupurile lor proprii. 

— Şi de ce daţi vina pe mine? Aveţi aparatul. Reprogramaţi a 
doua misiune. 

Primul om oftă, privindu-şi tovarăşii. 

— Auziţi ce zice? Ce simplu crede că e să se remedieze totul? 
Băiatu', nu putem să reprogramăm! E prea târziu, în pizda mă- 
sii! Ayatolahul a strâns în jurul lui rândurile gărzii. Nu ne mai 
putem apropia de el. Nu atât de aproape ca să folosim aparatul. 
lar acum, prima lovitură nu mai e de nici un folos! Ai făcut-o 
degeaba! 

Drew auzi urletele de durere ale băiatului. 

— Dar a doua sau, mai degrabă, aia pe care n-ai făcut-o, 
spuse omul cu înfăţişare aristocratică, eşecul ţi-a adus ceva, nu? 
Cât ţi-a plătit ayatollahul ca să te pierzi comod în munţi? Ai fost 
la el, este? 

— Nu-i adevărat. 

— Am zis s-o laşi baltă! trecu primul în spatele canapelei, 
apucându-l pe Drew de păr şi apăsându-i iarăşi cuțitul pe 
beregată. 

Al treilea continuă: 


— Fii rezonabil. Vrem o scuză care să aibă sens. Mai târziu, 
după ce-ţi administrăm amytalul, dacă spui acelaşi lucru, vom 
şti că nu minţi. Şi dacă-ţi putem înţelege motivele, o vom numi o 
greşeală cinstită. Îţi vom da drumul. Fireşte, nu vei mai fi 
angajat niciodată. Dar nu cred că vei avea de obiectat. 

Gâtul lui Drew era atât de întins, încât nu putea vorbi. Omul 
din spatele lui păru să înţeleagă; îndepărtă pumnalul. 

Drew tuşi şi înghiţi în sec. Nu mai avea ce să inventeze. 

— În regulă, spuse el, masându-şi gâtul. Am minţit. 

— Ei, aşa-i mai bine. Cel puţin, progresăm, comentă al treilea 
om. 

— Dar n-am trădat. Nu-i ceea ce credeţi. Mi s-a întâmplat 
ceva - altfel nu ştiu cum să spun - în munţi. 

— Ce? reveni cel dintâi de după canapea. 

Drew le spuse. Le prevăzuse corect reacţia; îl priveau de 
parcă-şi ieşise din minţi. 

— Băiatu', e corect să nu mai fi angajat. Ţi s-a întâmplat ceva, 
cu siguranţă. Ţi-ai pierdut calmul. 

— Există un singur mod de a şti, spuse al treilea, gesticulând 
cu seringa plină. După cum ţi-am cerut adineaori, te rog să-ţi 
scoţi haina. Şi să-ţi sufleci mâneca. 

Drew privi seringa, simțind fiori pe şira spinării. Aduseseră 
prea mult. Anchetatorii aveau destul amytal ca să-l omoare, de 
îndată ce obțineau confirmarea povestirii. Era invitat să 
participe la propria sa execuţie. 

— Şi sub amytal voi spune acelaşi lucru, insistă el. Fiindcă e 
adevărul. 

Se ridică în picioare, scoţându-şi haina. 

O aruncă la stânga, spre omul cu cuțitul, acoperindu-i faţa. 
Trebuia să ajungă la pistol. Dintr-o săritură, răsuci încheietura 
mâinii celui de-al doilea, întorcând amortizorul de la gura ţevii 
spre chipul individului. Apăsă pe trăgaci. Pistolul scoase un 
zgomot înfundat, ca o lovitură de pumn într-o pernă. Glonţul 
intră prin ochiul drept al victimei, împroşcând cu sânge şi 
creieri. 

Omul cu cuțitul îşi smulse haina de pe faţă. Drew aruncă spre 
el cadavrul inert. În timp ce se răsturnau, se răsuci spre al 
treilea om, îi smulse seringa din mâna delicată şi-i înfipse acul 
într-o parte a gâtului. Ţâşni sângele, într-un jet stacojiu, din 
artera sub presiune, în timp ce Drew apăsa pistonul până la 


capăt. Aristocratul se prăbuşi. 

Drew se întoarse spre lampadar, apucându-l ca pe un baston, 
şi pară cuțitul cu care se repezea spre el primul om, eliberat de 
haină şi cadavru. Cablul lampadarului se rupse, făcând becul să 
se stingă. Lumina pâlpâitoare din şemineu le contura siluetele în 
mişcare. Drew îşi lovi inamicul în umăr cu baza lămpii, inversă 
atacul şi împinse capătul cu becul spre mâna înarmată cu 
cuțitul. Sări înapoi, folosind metodele învăţate în Colorado, îl lovi 
pe atacant între picioare cu baza lampadarului, iar cu celălalt 
capăt îi aruncă din mână pumnalul. 

Inhaţă cuțitul de jos, repezindu-l sub bărbia inamicului, prin 
limbă, prin cerul gurii, până în creier. 

Rămase cu pumnalul în mână, simțind sângele cald 
revărsându-se peste lamă şi degetele strânse pe prăsele. Îl mai 
tinu pe celălalt sprijinit în picioare un moment, simţindu-l cum 
tremura, privindu-i încruntat ochii ce mureau. 

Apoi îi dădu drumul. Omul căzu pe spate, lovindu-se îndesat 
cu capul de cărămizile din faţa şemineului. 

Drew îl apucă de ghete şi-l târî afară din flăcări, incapabil să 
suporte duhoarea de păr ars. Se cutremură, privind sângele, 
cadavrele din jur. Mirosul de urină şi excremente umplea toată 
camera. 

Deşi pe deplin obişnuit cu mirosul, îi venea să vomite. Nu de 
frică, ci de repulsie. Moarte. Prea multă. Timp de prea mulţi ani. 


3 

— Şi apoi? întrebă Arlene. 

În timp ce vorbea, îl luase de mână, oferindu-i puţină 
consolare. 

— Lăsasem pistolul în casă. N-am avut timp să-l iau, deşi îmi 
făcusem timp să înşfac camera. Sunt sigur că un psihiatru ar fi 
găsit-o o alegere interesantă. Dar mai aveam un pistol în 
ascunzătoarea mea de urgenţă din Paris, plus bani şi un 
paşaport sub alt nume. Am închiriat o maşină şi am plecat în 
Spania. De pistol m-am descotorosit, normal, în caz că eram 
percheziţionat la trecerea frontierei. 

— De ce în Spania? întrebă părintele Stanislaw. 

— De ce nu? Bănuiam că aveau să mă caute pretutindeni. Cel 
puţin, ridică Drew din umeri, în Spania era mai cald. Am lăsat 
maşina la reprezentanța firmei de închirieri şi am angajat un 


avion particular care să mă ducă în Portugalia. Acolo, la 
Lisabona, mai aveam un paşaport fals. lar pe urmă? Irlanda. 
America. De trei ori, aproape m-au prins. Odată, la o staţie 
service, a trebuit să dau foc unei maşini. Dar cel puţin n-a mai 
trebuit să ucid. Şi în cele din urmă am ajuns acasă. În America. 
Ştiam exact încotro mă îndreptam. Puțin îmi păsa mie de şahi şi 
ayatollahi, petrol şi terorişti. Nimic din toate astea nu avea 
importanţă. Omorăsem doi oameni care echivalau cu părinţii 
mei. II făcusem pe un băiat să sufere în tot restul vieţii la fel de 
mult ca mine. Lumea era o casă de nebuni. Prin comparaţie, 
călugării aceia carthusieni trăiau în paradis. Aveau priorităţile 
stabilite clar. Priveau în perspectivă. Spre eternitate. Eu, de la 
vârsta de zece ani, eram un rătăcitor. Însă după ce am fugit din 
casa de pe malul Senei, având în faţă perspectiva de a continua 
să rătăcesc, am găsit în sfârşit o direcţie. Vedeam un ţel. 
Doream pacea. 

Un preot, numit părintele Hafer, m-a ajutat. A aranjat să intru 
într-o mănăstire. Insă înainte de a ajunge la carthusieni, trebuia 
să scap de toate bunurile. Cu excepţia acestor fotografii, 
desigur. Când, însă, am considerat că terminasem, când m-am 
întrebat dacă-mi anihilasem propria existenţă, mi-am dat seama 
că mai aveam de făcut un ultim lucru. O slăbiciune 
sentimentală. O rupere finală a legăturilor. 


4 


În întuneric, Drew se ghemui după tufişuri şi sări cu greutate, 
agăţându-se cu degetele de marginea zidului de beton lângă 
care se ascunsese. Era luna martie. Mâinile goale i se umflaseră 
din cauza gerului aspru. işi freca tălpile pantofilor de zid, 
chinuindu-se să-l escaladeze. Ajunse în vârf, se întinse pe burtă, 
respirând greu, apoi se lăsă pe partea cealaltă, ţinându-se cu 
degetele amorţite. 

Ateriza pe pământul îngheţat, îndoind genunchii, şi sări în 
poziţie de apărare, cu mâinile ca singură armă. Şi-ar fi putut 
aduce un pistol, desigur, dar jurase că nu avea să mai ucidă. A 
supune cu mâinile goale un inamic, asta o putea justifica. Dar să 
omoare iarăşi? Sufletul i se chircea la acest gând. Dacă, la 
rândul său, era ucis în noaptea aceea, ar fi fost voinţa lui 
Dumnezeu. Nimeni însă nu-l provoca. Scrută întunericul. După 
lumina felinarelor din cealaltă parte a zidului, ochilor săi le-ar fi 


trebuit în mod normal o secundă, două, ca să se adapteze la 
beznă. Îi închisese însă sărind de pe zid. lar acum, când îi 
deschise, avea irişii deja dilataţi. 

Văzu prin tenebre copaci şi arbuşti, câteva ţevi cu robinete la 
înălţimea taliei, nişte stropitori alături. Şi pietre funerare. 
Rânduri-rânduri, cu umbrele întinzându-se până se pierdeau în 
noapte. 

Cimitirul Pleasant View, Boston. 

Se furişă printre umbre, trecând pe lângă arbori şi tufişuri, 
ghemuindu-se după pietrele de mormânt, alergând aplecat pe 
alei cu pietriş, expirând de uşurare când ajunse din nou pe iarba 
cea tăcută. Lipindu-se cu spatele de peretele rece al unui 
mausoleu, scrută întunecimea. 

Domnea o tăcere sinistră. N-o tulbura decât murmurul 
îndepărtat şi monoton al unei maşini. 

Şi în sfârşit, strecurându-se mai departe, le văzu, fără a şovăi 
o clipă cu privire la locul unde se aflau. 

Pietrele funerare, mormintele părinţilor lui. 

Se apropie de ele indirect, însă descriind cercuri, uitându-se în 
fiecare posibilă ascunzătoare, amintindu-şi de vandalii împotriva 
cărora îşi apăra părinţii cu atâţia ani în urmă. 

În sfârşit, se opri în faţa lor, privind pietrele de căpătâi unde 
ar fi găsit numele dacă le-ar fi putut vedea. A 

Chiar şi noaptea însă ştia că locul acela era al lor. Işi trecu 
degetele cu drag peste nume, peste datele de naştere şi de 
moarte; apoi făcu un pas înapoi, privind îngândurat, un moment, 
care deveni un minut, două, apoi trei, până când în sfârşit 
spuse: 

— Numai de n-aţi fi murit. 

Un glas îl făcu să înţepenească. 

— Drew. 

Se răsuci. 

Glasul era bărbătesc. Răsuna de departe, înfundat. 

— De ce a trebuit s-o faci? 

Părea al unei fantome. 

Drew îşi încorda vederea, dar nu putu răzbate prin beznă... 
într-acolo, la dreapta. Nu se simţea ameninţat. Nu încă, cel 
puţin. Fiindcă ştia că omul l-ar fi putut uşor împuşca în timp ce 
stătea la mormintele părinţilor. Ceea ce însemna că omul simţea 
nevoia de a vorbi. 


Îi recunoscu glasul. Al lui Jake. 

— Îţi dai seama ce căcat a ieşit din cauza ta? întrebă Jake din 
întuneric. 

Drew aproape că zâmbi. Îl podidi un val de prietenie. 

— Sau cât de mulţi oameni au pus să te vâneze? continuă 
Jake, cu glas scăzut. 

— Dar tu? îl întrebă Drew. Şi ţie ţi s-a spus să mă vânezi? Eşti 
cam departe de New York. Nu te afli aici fiindcă ti-ar plăcea 
cimitirele la ora trei dimineaţa. Ai să mă omori? 

— Asta ar trebui să fac. 

Glasul lui Jake era răsunător, plin de jale. 

— Atunci, dă-i bătaie. 

Epuizat, gol pe dinăuntru, Drew simţi deodată că nu-i mai 
păsa. 

— Sunt deja mort. Aş putea foarte bine să cad jos şi să nu mă 
mai Mişc. 

— Dar de ce? 

— Fiindcă ţi s-a ordonat, spuse Drew. 

— Nu, nu la asta mă refeream. Vreau să ştiu de ce ai trădat 
reţeaua. 

— N-am trădat-o. 

— Ei spun că da.. 

— lar eu pot spune că sunt Papa. Asta nu înseamnă că e 
adevărat. În plus, nici nu i-ai crezut. Altfel, nu mi-ai fi lăsat nici o 
şansă să vorbesc. M-ai fi împuşcat în timp ce stăteam aici. Cum 
m-ai găsit? 

— Disperarea. 

— Asta mi-a plăcut întotdeauna la tine. Simţul explicaţiilor 
lungi. 

— Au trimis o echipă să-ţi supravegheze locuinţa, pentru 
siguranţă, dar eu ştiam că n-ai să te întorci acolo. De fapt, cu 
cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că nu te- 
ai fi înapoiat în nici un loc pe care reţeaua îl asociază cu tine. 
Cel mai convins eram că te ascunseseşi undeva în munţi. Te 
pricepi destul să supravieţuieşti acolo luni, ani de zile, chiar şi 
iarna. Deci, asta era, mi-am spus. Cursa se sfârşise. Câştigaseşi. 

— Asta nu explică... 

— Ajung şi acolo. Vezi tu, ceva mă tot sâcâia. Un crâmpei de 
amintire. Trebuia să existe un anume loc care te atrăgea 
irezistibil. Până şi cei ca noi sunt fiinţe omeneşti. Unde, însă? Ce 


te-a făcut să devii ceea ce eşti? Şi atunci mi-am amintit ce-mi 
spuseseşi odată - când viscolul ne-a silit să petrecem noaptea 
pe un vârf de munte, într-un ger atât de amarnic, încât trebuia 
să stăm de vorbă încontinuu ca să fim siguri că nu adormeam şi 
muream. Mai ţii minte? 

Drew îşi amintea. Cu afecţiune. 

— În Anzi. 

— Exact, răspunse din întuneric glasul lui Jake. Şi când altceva 
nu ţi-a mai putut trece prin minte, mi-ai povestit ce li se 
întâmplase părinţilor tăi şi cum locuiseşi cu unchiul şi mătuşa, în 
Boston. 

— Între timp, unchiul meu a murit. 

— Da, dar mătuşa e încă în viaţă deşi, după cum ai descris-o, 
ştiam că n-ai fi apelat niciodată la ea ca să te ajute. Oraşul 
Boston însă, îmi amintea despre întâmplarea cu mormintele 
părinţilor pe care le păzeai. Cum te strecurai noapte de noapte 
în cimitir. Cum, chiar om mare fiind, încă mai veneai să le 
vizitezi ori de câte ori puteai. Nu mi-a fost greu să aflu în care 
cimitir erau înmormântați părinţii tăi, nici să le găsesc 
mormintele. Dar mă tot întrebam, înainte de-a te da la fund, 
înainte de-a te izola de lume dacă aveai să-ţi iei pentru ultima 
oară rămas-bun, încă mai aveai să te supui vechiului impuls? 
Sau o făcuseşi deja şi te pierdusem? 

— Un mare risc. 

— Sigur. Dar şi unica mea şansă. 

Drew miji ochii prin întuneric. 

— Sunt pe fugă din ianuarie. De-atunci ai pândit mormintele 
astea în fiecare noapte? 

— Ţi-am spus. Disperarea. Dar mi-am acordat timp până la 
sfârşitul lunii ăsteia. 

Jake râse. 

— Închipuie-ţi ce surpriză când ai apărut deodată din umbre. 
O secundă, am crezut că aveam vedenii. 

— E un loc potrivit pentru fantome. Şi revederi. Şi execuţii. 
Groparul ar putea foarte bine să sară peste funeralii şi să mă 
îngroape în locul unde voi cădea. Dar tot nu m-ai împuşcat încă. 
De ce? 

În întuneric, Jake oftă. 

— Fiindcă vreau să ştiu ce s-a întâmplat de fapt. 

Drew îi spuse. Un moment, Jake nu reacţionă. 


— E o poveste reuşită. 

— E mai mult decât o poveste! 

— Dar nu-ţi dai seama? N-are importanţă. Numai ceea ce cred 
ei are importanţă. Au venit la mine. „Eşti prietenul lui,” mi-au 
spus. „Îi cunoşti obiceiurile. Ştii ce urmează să facă. E periculos. 
Nimeni nu poate şti cui ne va vinde în continuare.” 

— Ţi-am mai spus. Nu i-am vândut! 

— Şi au mai spus: „Îţi dăm o sută de mii de dolari dacă-l 
găseşti... şi-l omori.” 

Drew îşi pierdu răbdarea. Făcu un pas înainte, întinzând 
braţele. 

— Atunci, fă-o! Ce mai aştepţi? Câştigă prima! 

— Nu te baza pe prietenia noastră, îl preveni Jake, din 
întuneric. Nu te apropia mai mult şi nu încerca să fugi. 

— Să fug? Sunt stul de fugă. Omoară-mă sau lasă-mă să 
plec. 

— Dacă te las să pleci, tot ai să fugi. 

— Ba nu. Mâine e vorba să intru într-o mănăstire. 

— Cum? 

— Întocmai. Devin carthusian. 

— Adică chiar te-ai apucat de religie? Carthusian? Stai puţin. 
Ăştia nu-s cei care trăiesc singuri în celulă şi se roagă în fiecare 
zi? Nişte suciţi de futu-i mă-sa. Parcă te-ai târî într-un mormânt. 

— Dimpotrivă. E ca şi cum ai învia. Deja mă aflu într-un 
mormânt. Şi nu datorită pistolului cu care mă ocheşti. Crede ce 
vrei. Din punctul tău de vedere, intrând la carthusieni aş fi mort 
oricum, nu-i aşa? N-ar mai trebui să mă omori. 

— Întotdeauna ai fost meşter cu cuvintele, replică Jake. 

— Nu voi insulta prietenia noastră gândindu-mă că te-ar tenta 
cei o sută de mii de dolari pe care ţi i-au oferit ca să mă ucizi. 
Nici pe tine n-am să te insult încercând să te ispitesc cu o sumă 
mai mare dacă-mi dai drumul. Fapt este că nu mai am 
asemenea sume. Am renunţat la tot. 

— Din ce în ce mai sucit. 

— Ceea ce fac este să contez pe prietenia noastră. i-am 
salvat odată viaţa. În aceeaşi misiune din Anzi. Mai ţii minte? 

— A, îmi amintesc, nici vorbă. 

— Nimeni nu ştie că m-ai găsit. Întoarce-mi favoarea. Cruţă- 
mi viaţa. Lasă-mă să plec. 

— Numai de-ar putea fi atât de simplu. Vezi tu, mai e ceva ce 


nu ţi-am spus. Şi e o miză mai mare decât simpla sută de mii. 
Aia este doar morcovul din capătul băţului. Insă băţul mai are un 
capăt, unul ascuţit, care-mi stă înfipt drept în spate. l-ai înfuriat 
rău, Drew. O misiune ratată. Una majoră. Şi cei trei operativi pe 
care i-ai omorât. Reţeaua e sigură că ai devenit liber- 
profesionist, pe cont propriu. 

— Se înşală! 

— Dar asta cred ei. Sunt convinşi că i-ai vândut. Cu toate câte 
le ştii, ai putea face mult rău reţelei. Aşa că s-au repezit după 
tine cu toate forţele. Nu vor înceta niciodată să te caute. Şi cu 
cât se vor înfuria mai rău, cu atât se vor descărca mai mult pe 
alţii. Ca mine. Dat fiind că te cunosc, fiindcă suntem prieteni, îşi 
închipuie că te pot găsi. lar dacă nu te găsesc, înseamnă că şi 
eu sunt pe cont propriu. Luna viitoare, mă aştept să pună dulăii 
şi pe urmele mele. Inţelegi ce vreau să zic? Nu-ţi pot da drumul. 

Drew auzea în glasul lui Jake tristeţea. 

— Dar vrei să mă omori? 

— Pe toţi sfinţii, nu! De ce crezi că trag de timp? 

— Atunci poate e o cale mai bună. 

— Dacă este, eu n-o ştiu. 

— Intoarce-te şi spune-le că m-ai găsit şi m-ai omorât. 

— La ce naiba ar folosi? Nu mă vor crede pe cuvânt. Va trebui 
să le-aduc dovezi! 

— Şi care-i problema? Du-/e dovada! 

— Vorbeşte cu înţeles. 

— Spune-le că ai meşterit o maşină-capcană şi m-ai aruncat 
în aer. 

Drew îşi amintea metoda de execuţie pe care i se spusese s-o 
folosească în Alpi. 

— Fă fotografii. Le plac fotografiile. 

— Cu ce? O maşină făcută praf n-o să... 

— Nu, cu mine urcând în maşină şi plecând. Cu maşina 
explodând, răsturnându-se într-un râu. In împrejurările date, 
dacă le spui că nu mi-ai putut veni de hac decât cu o bombă, ce 
dovadă mai clară ar putea dori? Eu însă n-am să fiu în maşină. 

— Opreşti maşina şi cobori înainte de a exploda? 

— Exact. Mâine, trebuie să mă prezint la mănăstire. E în 
Vermont. Dar mai pot aştepta până dimineaţă ca să te-ajut să 
faci fotografiile. 

Drew porni spre locul de unde se auzea glasul lui Jake. 


— Rămâi unde eşti, Drew. 

— Nu mai pot aştepta. Trebuie să ştiu. E timpul să punem 
prietenia la bătaie. Împuşcă-mă, sau ajută-mă. Altă soluţie nu ai. 

Întinse din nou braţele. Un gest de capitulare. 

— Te previn, Drew, insistă Jake, în panică. Nu mă sili s-o fac. 
Nu te mai apropia. 

— Regret, amice. Fug de prea multă vreme. Am obosit. Și 
vreau să te văd la faţă. 

— Pentru Dumnezeu! 

— Da, exact! 

Drew ajunse la zece paşi de boschetele unde stătea ascuns 
Jake. Cinci paşi. Şi se opri. Privi în întuneric. 

— Deci, cum va fi? Vrei să mă ajuţi să le dovedim că m-ai 
omorât? Pentru ca tu să scapi din cârlig şi eu să-mi pot petrece 
restul vieţii în pace? Sau vrei să mă omori cu adevărat? 

Aşteptă. Se lăsase tăcerea. 

Tufişurile foşniră. 

Drew se încorda, temându-se să nu fi calculat greşit, 
imaginându-şi că Jake ridica arma. 

Din tenebre ieşi o siluetă. 

Jake se apropie, cu braţele deschise la fel ca ale lui Drew. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, prietene. 


Se îmbrăţişară. 
5 
— În 79? 


Arlene cerceta chipul lui Drew, cu vocea la fel de încordată de 
emoție pe cât fusese a lui. 

— În martie. La Boston. În ziua dinainte de-a fi intrat în 
mănăstire. 

Femeia se lăsă moale în fotoliu. 

— Ai dreptate. A trebuit să aud totul înainte de a înţelege. E 
ca... 
Drew o privea chinuindu-se să-şi afle cuvintele. 

— Mie a ajuns să mi se pară ca o pânză de păianjen, spuse el. 
Toate întrepătrunse, înlănţuite, închizând un ciclu complet. 
Pentru un scop teribil. Fiindcă păianjenul suprem aşteaptă. 

Arlene îl studie. 

— lar Jake a făcut ce i-ai cerut? Te-a ajutat? 

— Am înscenat fotografiile. Nu ştiu ce-a spus la Scalpel. Dar 


probabil că a fost convingător. Din câte mi-ai spus, n-au fost 
repercusiuni. De fapt, până acum două săptămâni, nici n-ai 
observat nimic anormal. 

— Aşa e, spuse ea, pe gânduri. Apoi a devenit nervos. 

— Şi curând după dispariţia lui Jake, mănăstirea a fost 
atacată, adăugă părintele Stanislaw. 

Camera părea să se comprime de tensiune. 

— Există o legătură între cele două evenimente? se întoarse 
preotul spre Drew. A ajuns cineva la concluzia că Jake ştia mai 
multe decât spunea? A fost silit să admită că încă mai erai în 
viaţă, să dezvăluie locul unde te găseai? 

— Dar de ce amânarea de şase ani? întrebă Drew. Dacă 
Scalpelul avea îndoieli cu privire la povestea lui, de ce-au 
aşteptat atâta timp până să-l interogheze? 

— Scalpelul? făcu Arlene, incredulă. Tu presupui că e; sunt 
răspunzători? Că ei au cauzat dispariţia lui Jake şi au atacat 
mănăstirea? 

— N-am încotro. Toate îi indică pe ei. 

— Dar... deveni ea şi mai agitată. 

— Ce e? Credeam că eşti la fel de convinsă ca mine. 

— Nu, n-ai înţeles. E imposibil. 

— Dar totul se leagă. 

— Nu se poate! Scalpelul nu mai există! 

Drew simţi un gol în stomac. 

— Ce-ai spus?!? 

— Reţeaua a fost desfiinţată, în 1980. Când tu erai la 
mănăstire. 

Drew tresări. 

— Are dreptate, confirmă părintele Stanislaw. Sursele mele 
sunt foarte ferme în legătură cu contramandarea. Aşa cum ai 
descoperit, programul scăpase de sub control. Depăşindu-şi cu 
mult mandatul, nu se mai rezuma să contraatace teroriştii, ci 
întreprinsese pasul catastrofal de a interveni în ţări străine şi a 
complota asasinări ale şefilor de stat. Dacă Ayatollahul afla că 
americanii încercau să-l omoare, i-ar fi putut executa pe ostatici 
în loc de a-i sechestra doar în schimbul răscumpărării. Cu 
siguranţă, ar fi folosit tentativa de asasinat ca dovadă că tot 
ceea ce spunea el împotriva Americii şi a degenerescenţei ei era 
adevărat. Fără îndoială că de-asta voia Scalpelul să fii ucis. 
Pesemne îi înfricoşase eşecul operaţiunii tale şi, mai rău, 


suspiciunile că deveniseşi suficient de instabil pentru a le trăda 
secretele. 

— Dar pe-atunci mă credeau mort. 

— Şi probabil au dormit bine noaptea pentru prima oară de 
când rataseşi misiunea, preciză părintele Stanislaw. Sursele 
mele consideră că Scalpelul a decis că ajunsese prea aproape 
de dezastru. Câţiva sunt chiar de părere că cineva din Scalpel se 
îngrijorase îndeajuns pentru a da de veste la Departamentul de 
Stat cât de primejdios politiceşte devenise programul. Mai ţii 
minte ce s-a întâmplat cu C.I.A. când Comisia Church a 
Senatului a descoperit comploturile de asasinat ale agenţiei? 
Contra lui Castro, a lui Lumumba, Sukarno, a fraţilor Diem? 

— N-a lipsit mult ca C.I.A. să fie dizolvată, răspunse Drew. Ca 
o soluţie de compromis, puterile i s-au restrâns drastic. Şi-au 
fost concediaţi şapte sute de membri ai branşei de operaţiuni 
acoperite. 

— Evident, Scalpelul nu dorea acelaşi scandal. Protejându-şi 
carierele, administratorii săi au destrămat cu grijă şi discreţie 
reţeaua antiteroristă. Dezmembrarea a durat un an, după 
atentatul tău eşuat împotriva Ayatollahului. 

— Atunci cine dracu’ a încercat să mă omoare? Şi de ce? 
întrebă Drew. 

— Şi ce-l alarma pe Jake atât de tare? îi privi insistent Arlene. 

— Poate otrava ne va da un indiciu, propuse Drew. Dacă 
aflăm tipul folosit la atacul mănăstirii. 

Părintele Stanislaw îl privi lung. 

— Da. Episcopul mi-a spus că ai păstrat cadavrul şoarecelui 
care ţi-a salvat viaţa. Prietenul tău necuvântător. 

— Stuart Little. 

Lui Drew îi venea greu să respire. 

— M-am aşteptat că ultimul lucru pe care-l mai putea face 
pentru mine era să mă ajute să găsesc răspunsurile. La o 
autopsie, dacă otrava se poate recunoaşte, aş afla informaţia 
dorită. 

— Mă întreb. Ai ceva împotrivă? Pot vedea leşul? 

— Nu arată prea plăcut. 

— Sper că de-acum ştii că nu-s un inocent. 

Drew aruncă o privire spre tulburătorul inel cu piatră roşie, pe 
care se încrucişau spada şi Crucea Malteză. 

— Am avut şi eu impresia asta. Frăția Pietrei? 


— Întocmai. 

— Va trebui să-mi vorbeşti despre ea. 

— Când va fi momentul potrivit. Şi până atunci? 

Drew se duse la haină. Când scoase punga de plastic, văzu că 
micul cadavru părea neobişnuit de bine conservat. Era uscat şi 
zbârcit, ca o mumie. 

Părintele Stanislaw îl primi cu respect. 

— De la măruntele făpturi... 

Privi de la şoarece la Drew. 

_ — Ti-am explicat că am ridicat cadavrele din mănăstire. 
Ingrijorarea ta a fost întemeiată, teama de scandal pe care i-ai 
exprimat-o episcopului. Dacă autorităţile aflau despre atac, 
ancheta le-ar fi dus la descoperirea faptului că un călugăr 
supravieţuise. Şi, scormonind mai adânc, ti-ar fi aflat trecutul. 
Biserica să protejeze un asasin internaţional? Nu mergea. Aşa 
că, după propria noastră investigaţie, am şters toate probele. 
Cadavrele au fost îngropate în conformitate cu tradiţia 
carthusiană. Cu respect, dar umil, fără piatră de căpătâi care să 
le identifice. Am menţinut discreţia pe care o doriseră 
dintotdeauna călugării. Autopsii însă s-au efectuat. Otrava este 
cunoscută. Şi, în circumstanţele existente, potrivită. 

Drew aşteptă. 

— Gluga-călugărului.! 

Jocul de cuvinte părea o blasfemie. 

— Dacă pun vreodată mâna pe... 

— Răbdare, îl întrerupse părintele Stanislaw; depuse punga 
pe scrin şi-şi atinse gulerul alb, preoţesc. Ar fi trebuit să-mi port 
patrafirul. 

— Pentru ce? 

— Pentru confesiunea ta, căci asta a fost. O problemă dificilă 
a legii canonice. Mă întreb dacă scăparea mea îţi invalidează 
spovedania. 

Lui Drew i se frânse glasul. 

— Nu cred. 

— Nici eu. Dumnezeu înţelege. Acesta este sfârşitul? Mi-ai 
spus tot ce crezi că este semnificativ? Tot ce duce la atacul 
asupra mănăstirii? 

— Tot ce mi-a trecut prin minte. 

— Atunci, pleacă-ţi capul şi desăvârşeşte ritualul. 


1 - Aconit - Aconitum (n.tr.) 


— Părinte, regret din toată inima aceste păcate şi păcatele 
din toată viaţa mea. 

Părintele Stanislaw ridică mâna dreaptă, făcând semnul crucii. 
Se rugă în latină. Drew recunoscu petiția de iertare adresată lui 
Dumnezeu. 

Preotul se opri. 

— A ucide o altă fiinţă omenească este una dintre crimele 
supreme. Numai sinuciderea e mai mare. Dar împrejurările îţi 
atenuează culpabilitatea. Precum şi calvarul tău de-o viaţă. 
Săvârşeşte un bun act de umilinţă. 

Drew se supuse. 

— Mergi în pace, încheie preotul. Apoi adăugă, cu glasul dintr- 
o dată aspru: Dar nu te mişca din loc. 

Drew ridică privirea, surprins. 

— A sosit momentul să vorbim despre Yanus. 

— Ai mai spus asta şi în capela refugiului, se încruntă Drew. A 
durat ceva timp până să mă lămuresc. Din cauza accentului. Te 
referi la Janus? 

— Asasinul, îi întrerupse Arlene. 

Părintele Stanislaw dădu din cap. 

— Zeul cu două capete. Care s-ar zice că este Drew. 


PARTEA A ŞAPTEA 
JANUS 


Păcatele prezentului 
1 


În Roma antică, când o armată imperială pleca la război, 
trebuia să fie îndeplinite ritualuri complexe, pentru ca luptele să 
nu fie lovite de nenoroc. Unul dintre cele mai importante 
asemenea rituri cerea ca armata să treacă pe sub un arc 
ceremonial, în timp ce se invocau favorurile zeilor - şi îndeosebi 
ale unuia, zeul bunelor începuturi. 

Prin tot oraşul se găseau numeroase asemenea arcade, 
majoritatea nefiind legate de ziduri sau clădiri, înălțându-se 
izolate, parcă pentru ca lipsa oricărui rost practic să le 
accentueze funcţia simbolică. De asemenea, uneori erau 
construite mici clădiri fără nici un alt scop în afara aceluia de a 
oferi un decor potrivit în care să intre şi să iasă un preot sau un 
om politic. 

Cea mai respectată dintre aceste clădiri era o capelă sacră de 
la nord de Forum. Simplă, rectangulară, avea uşi duble de bronz 
la răsărit şi apus, cu faţa spre deşteptarea şi asfinţitul soarelui, 
ca pentru a arăta că, în vreme ce se nădăjduia bunul început al 
unei campanii, la fel de fericit avea să se şi sfârşească. La fel ca 
arcul pe sub care defilau puternicele legiuni romane în drum 
spre bătălie, şi acest templu era asociat cu războiul. Intr-adevăr, 
generalii imperiului treceau atât de frecvent prin uşile duble de 
la răsărit şi de la apus, încât acestea, în mod tradiţional, stăteau 
tot timpul deschise. Uşile se închideau numai când în Roma 
domnea pacea, eveniment ce rareori se întâmplă - în timpul 
primilor şapte sute de ani ai măreției oraşului, de la domnia lui 
Numa până la cea a lui Augustus, numai de trei ori. 

Zeul căruia-i era închinat acest altar nu era, cum ne-am fi 
putut aştepta, Marte. In schimb, statuia în faţa căreia meditau 
preoţii, politicienii şi generalii, între trecerea printr-o uşă şi prin 
următoarea, îi aparţinea unei mai mari zeități, Janus, uşor de 
deosebit de toţi ceilalţi zei prin faptul că avea două feţe, una 
înainte, cealaltă în spate, cătând spre ambele uşi, de la răsărit şi 
de la apus, începutul şi sfârşitul. 

Când i se cerea succesul, la începutul zilei, era cunoscut ca 
Matutinus, de unde şi cuvântul matins, sau utrenie, termenul 
Bisericii Romano-Catolice pentru prima slujbă canonică a zilei, 
imediat după miezul nopţii. Insă Janus mai era solicitat şi la 


începutul fiecărei săptămâni, al fiecărei luni şi, mai ales, la 
începutul fiecărui an. În mod adecvat, prima lună a calendarului 
roman era denumită, în cinstea lui, ianuarie. 
Janus, cel cu două fete, privind etern înainte şi în urmă. Spre 
început. Şi spre sfârşit. 
2 


— La început, spuse părintele Stanislaw, ceea ce am avut 
erau mai mult zvonuri. Acum aproape un an. 

— Ati? se încruntă Drew. Cine? arătă el spre inelul părintelui 
Stanislaw, cu rubinul magnific pe care se intersectau spada şi 
crucea. Frăția? 

— Este oare necesar să fiu explicit? Pentru un om cu 
experienţa ta... 

Părintele Stanislaw îl privi lung. 

— N-ar trebui să te mire. Cu cele şapte sute de milioane de 
discipoli ai săi, Biserica reprezintă, virtualmente, o naţiune în 
sine. Într-adevăr, în Evul Mediu a fost o naţiune, alcătuită din 
întreaga Europă, pe timpul Sfântului Imperiu Roman. Are nevoie 
să-şi vegheze propriile interese. Întocmai la fel ca tuturor 
naţiunilor importante, îi trebuie o reţea de informaţii. 

— Reţea de informaţii? se înăspri glasul lui Drew. Încep să 
înţeleg. 

— Cel puţin crezi că înţelegi. Dar să explicăm pe rând. 
Principalele noastre surse de informaţii sunt feluriţii membri ai 
unui ambiguu ordin religios care a trecut în planul întâi de când 
ai intrat tu la mănăstire. Ordinul e cunoscut ca Opus Dei, marea 
lucrare a lui Dumnezeu. Îl numesc ambiguu fiindcă membrii săi - 
în majoritate, profesionişti de mijloc realizaţi, medici, avocaţi, 
oameni de afaceri - continuă să-şi urmeze vocaţiile laice în 
pofida jurămintelor de sărăcie, castitate şi obedienţă. Se 
îmbracă după moda din societate, deşi mulţi se retrag noaptea 
în mănăstiri şi cu toţii îşi consacră Bisericii averile. Au vederi 
conservatoare. Îi poartă o desăvârşită credinţă Papei. 
Apartenența lor la Opus De; e strict secretă. 

— Cu alte cuvinte, un ordin invizibil. 

— Corect. Teoria este aceea că pot răspândi influenţa Bisericii 
folosindu-i doctrinele în practica afacerilor de zi cu zi. Un fel de 
coloană a cincea catolică, dacă preferi. Imaginează-ţi efectul 
dacă membrii Opus Dei ar fi aleşi în Congres, sau dacă unul 


dintre ei ar deveni membru al Curţii Supreme a S.U.A. Dar nu se 
află numai în America. Opus Dei fiinţează, în deplinătatea 
forţelor, în peste optzeci de ţări. O sută de mii de profesionişti, 
folosindu-şi ambiția, străduindu-se să câştige cât mai multă 
putere laică pot, în sprijinul Bisericii Catolice. Ej sunt baza reţelei 
de informaţii a Bisericii. Şi, din zvonurile pe care începuseră să 
le adune, am aflat prima oară despre... 


3 


.„.„„Un mercenar liber-profesionist, apărut ca de niciunde pe 
scena europeană şi având reputaţia de a fi autorul a cinci 
asasinate în succesiune rapidă, toate implicând preoţi catolici. În 
toate cazurile, preoţii - activi pe plan politic, influenţi şi 
opunându-se ferm facţiunilor comuniste din guvernele ţărilor lor 
- muriseră în condiţii ce, iniţial, păruseră a fi simple ghinioane. 
Un accident rutier, de exemplu, un atac de cord, un incendiu. 

La mare distanţă una de alta, decesele n-ar fi atras atenţia, 
dar având loc atât de multe într-un timp atât de scurt, şi mai 
ales în Italia, au trezit suspiciunea Opus Dei. Membrii puternici 
ai ordinului şi-au folosit influenţa pentru a se asigura că 
investigaţiile se efectuau cât mai scrupulos. Curând, au început 
să pară suspecți diverşi factori ai fiecărei morţi, deşi fără a 
incrimina categoric. In cazul accidentului de maşină, se 
defectaseră frânele, şi totuşi acestea fuseseră revizuite recent. 
În cazul infarctului, autopsia victimei nu a relevat nici o 
slăbiciune a sistemului cardiovascular. În incendiu, nimeni nu-şi 
amintea ca preotul, care fusese întotdeauna pedant, ordonat, să 
fi permis vreodată ca în pivniţa prezbiteriului să se strângă 
cârpe îmbibate în ulei. 

In acelaşi timp, la Geneva, o tânără femeie foarte 
îndrăgostită, a făcut o descoperire înspăimântătoare. Bărbatul 
cu care avea legătură, un american generos, instalase recent un 
stelaj de cărţi în apartamentul ei. Unul dintre suporţii care 
ţineau rafturile pe perete se desprinsese din tencuială, făcându- 
le să se încline îngrijorător. Întrucât prietenul ei, Thomas 
Mcintyre, era plecat din oraş cu treburi (ce fel de treburi, femeia 
nu ştia, ceva cu importuri şi exporturi), i-a telefonat fratelui ei să 
vină şi să se sfătuiască în legătură cu rafturile. Când cei doi au 
încercat să privească în spatele bibliotecii, au observat în perete 
o gaură care înainte nu existase. Şi, explorând în continuare, au 


descoperit o cavitate plină cu exploziv plastic, detonatoare, 
arme automate, muniţie şi un container metalic din care au scos 
echivalentul a o sută de mii de dolari în diverse valute 
europene, plus trei paşapoarte pe numele Michael McQuane, 
Robert Malone şi Terence Mulligan. În ciuda diferenţelor de 
nume, toate  paşapoartele purtau aceeaşi fotografie. ÎI 
reprezenta pe prietenul femeii, Thomas Mcintyre. 

După o discuţie îndelungată, pasională şi violentă, în care 
femeia şi-a apărat amantul, amenințând că nu va mai vorbi 
niciodată cu fratele ei dacă iubitului nu i se dădea posibilitatea 
să se explice, fratele a telefonat autorităţilor. În mai puţin de-o 
oră, au sosit trei poliţişti. Au examinat obiectele ascunse după 
rafturi şi s-au deplasat imediat la apartamentul prietenului, care 
- a reieşit - se întorsese mai devreme din călătoria de afaceri şi, 
fără a-şi fi informat iubita, dădea o petrecere. După ce poliţiştii 
au bătut la uşă şi i-a primit un invitat, fără tragere de inimă, s- 
au pomenit în faţa unui grup de petrecăreţi beţi în mijlocul 
căruia un om ce semăna cu fotografiile din diferitele paşapoarte 
a acceptat să le răspundă la întrebări, în dormitor. Odată ajuns 
acolo însă americanul a scos un pistol, i-a împuşcat pe cei trei 
poliţişti şi a fugit pe o scară de incendiu. Un poliţist a 
supravieţuit pentru a relata întâmplarea. Noi cercetări au 
dezvăluit că în containerul de metal ascuns în perete, după 
biblioteca fetei, se mai găsea un caiet cu adresele din diverse 
oraşe şi ţări, care au reieşit ca aparţinându-le celor cinci preoţi 
ce muriseră. 

4 


— Aveţi vreun comentariu? întrebă părintele Stanislaw. 

Drew stătea pe gânduri, tulburat. 

— Dacă acest Mcintyre e un asasin, are nevoie de câteva 
lecţii profesionale. Biblioteca aia şubredă. Panica în faţa poliţiei. 

Clătină din cap. 

— Un amator. 

— Aşa mi s-a părut şi mie. Doar dacă... 

— Nu înţeleg. 

— Doar dacă nu premeditase totul. 

— Crezi că a vrut să se demaşte? întrebă Arlene, surprinsă. 

— Dar de ce? adăugă Drew. 

— Ca să se anunţe. Să-şi câştige rapid reputaţia, răspunse 


părintele Stanislaw. Şi odată demascat, cu deliberare din partea 
lui, fără-ndoială, dintr-o dată a devenit profesionist. Autorităţile 
au făcut tot posibilul să-l găsească, dar n-au reuşit şi, unul după 
altul, au mai fost asasinați trei preoţi cu activităţi politice. Apoi 
au început să moară membri ai Opus Dei. Directori de corporaţii, 
editori, dar mai ales politicieni. lar acum era clar, acest Thomas 
MacLane, cu diversele sale alte nume de pe paşapoartele 
falsificate, se angajase în terorism sistematic împotriva... 

— .„„. Bisericii Catolice. 

Ingreţoşat, Drew se întoarse spre Arlene. 

— Mi-ai spus că asasina oameni politici, dar nu mi-ai spus... 

— ... că făceau parte din Opus Dei? De unde să fi ştiut? 

— N-aveai cum, confirmă părintele Stanislaw. De unde să fi 
ştiut cineva din afara reţelei informative a Bisericii? Aici e toată 
problema. Apartenenta de Opus Dei e secretă. 

— Nu mai e, spuse Drew. 

— Şi acum ajungem la tine, se aşeză părintele Stanislaw lângă 
el. În timp ce autorităţile investigau, îndemnate de membrii 
puternici ai Opus Dei dornici să afle cine era omul care-i vâna, 
au început să circule alte zvonuri. Un om cu numele codificat de 
„Janus” cumpăra arme şi explozivi pe piaţa neagră din Europa şi 
în acelaşi timp angaja anchetatori liber-profesionişti pentru a 
documenta scandaluri implicând Biserica Catolică. Aceste 
scandaluri mergeau de la metresele pe care le ţineau diferiţi 
oficiali ai Bisericii, până la relaţii homosexuale, sau moşii bogate 
pe care nici un preot, dat fiind jurământul de pauperitate, n-ar fi 
trebuit să aibă resursele materiale de a le deţine. Alcoolism. 
Toxicomanie. Păcate de moarte. Dacă un preot sau membru 
Opus Dei avea un viciu, Janus voia să-l afle. Şi să primească 
dovezi. Uneori, se mulțumea să trimită documentaţia, inclusiv 
fotografii, la ziare. Alteori îl asasina pe preot sau pe membrul 
Opus Dei şi trimitea după aceea documentele, aparent pentru a 
justifica asasinatele. 

— Janus, spuse Drew. 

— Legătura era evidentă. Thomas MacLane, asasinul cu 
aceeaşi ambiţie? Putea fi e/ Janus? Într-adevăr, când autorităţile 
au dat de urma unui om de legătură al lui Janus şi l-au făcut să 
vorbească, omul şi-a identificat şeful în fotografia de pe 
paşaportul lui Thomas Mcintyre. 

— ldentificat? 


Drew deveni ţeapăn. 

— Vrei să spui că acest Janus - acest Mcintyre - chiar îşi lăsa 
colaboratorii să-l vadă? Nu avea nici măcar atâta minte să 
folosească un telefon asigurat? Ceva nu merge. Lucrează atât 
de stângaci, încât aproape pare... 

— Intenţionat? întrebă părintele Stanislaw. Aproape ca şi cum 
ar vrea să fie prins? Intr-adevăr. Acelaşi sistem. Şi totuşi, în 
pofida eforturilor celor mai puternici membri ai Opus Dei şi a 
considerabilei lor influenţe asupra Interpolului şi Serviciului M.I.- 
6, nimeni n-a fost în stare să-l găsească. 

— Dar tu ai crezut că eu eram Janus, îi spuse Drew Arlenei. 
Sau cel puţin ai crezut-o până te-am convins să-mi acorzi 
beneficiul îndoielii. De ce ai fost tentată, din start, să faci 
legătura? 

— Datorită fotografiei din toate acele paşapoarte, răspunse în 
locul ei părintele Stanislaw. A durat ceva timp, dar până la urmă 
autorităţile americane au reuşit să găsească acelaşi chip în 
dosare. O parte din dificultate consta în faptul că propriul tău 
paşaport legal expirase. Dar, căutând în dosarele anterioare... 
Mai tânăr. Mai slab, deşi nu atât de slab pe cât eşti acum. 
Totuşi, o asemănare evidentă. Andrew MacLane. Similitudinea 
dintre numele tău de familie şi numeroasele nume de familie ale 
lui Janus a atras imediat atenţia. Mcintyre, McQuane, Malone, 
Mulligan. Categoric, un amestec ciudat de irlandez şi scoţian. 
Dar, cu toate acestea, paralela nu putea fi ignorată. Autorităţile 
au ajuns la concluzia că Janus nu puteai fi decât tu. 

Numele-cod pe care ţi-l aleseseşi a părut derutant o vreme. 
Ofițerii de informaţii însă au înţeles curând. Lucraseşi pentru o 
reţea antiteroristă americană, acum defunctă, deşi ceea ce 
făcuseşi în cadrul acelei reţele nu s-a dezvăluit, bineînţeles, 
niciodată. In 79, te-ai vândut Iranului. Ai dispărut pentru câţiva 
ani, dar acum te-ai întors, ignorându-ţi fostele loialităţi, ca să 
lucrezi pentru cine te plătea mai bine. Janus. În acel moment, 
numele a părut perfect adecvat. Zeul roman care privea şi 
înainte, şi înapoi. 

— Janus, cel cu două feţe, spuse Drew amar. 

— Când povestea a fost dată publicităţii, interveni Arlene, 
Jake şi cu mine am rămas năuciţi. Cum puteai să fii un asasin 
care ataca Biserica Catolică? Nu avea nici un sens. Dar dovezile 
erau copleşitoare. Jake devenea din ce în ce mai tulburat. A 


început să se comporte ciudat. Şi a dispărut. 

Strânse pumnii. 

— De ce nu mi-a spus ce se întâmplă? 

— Nu putea, răspunse Drew. Până nu se asigura că eu eram 
vinovatul. În fond, Jake ştia că ar fi trebuit să fiu mort. El era 
omul care susţinea că mă omorâse, iar Scalpelul îi acceptase 
dovezile. Dar, din câte ştia Jake, mă aflam într-o mănăstire 
carthusiană din Vermont. Deci, cum aş fi putut asasina preoţi şi 
oameni politici în Europa? 

— Doar dacă nu părăsiseşi mănăstirea, spuse părintele 
Stanislaw. Dacă nu făcuseşi decât să te foloseşti de el. Deci, 
crezi că s-a dus la mănăstire ca să afle? 

— Nu l-am văzut niciodată acolo. Dar bănuiesc că nu. 

— Atunci? 

— S-o luăm aşa: indiferent cine e Janus, a făcut mari eforturi 
pentru ca autorităţile să creadă... 

— ... că el şi cu tine sunteţi unul şi acelaşi, îi întregi Arlene 
gândul. 

Drew se chinuia să se concentreze. 

— De ce să fi făcut asta? De ce ar fi fost atât de hotărât să 
arunce vina crimelor în seama mea? Dacă autorităţile mă 
găseau, puteam dovedi că nu eu le comisesem. 

— Adevărat, spuse părintele Stanislaw. Dacă te aflai într-o 
mănăstire, aveai un alibi perfect. 

Pe Drew îl mânca pielea capului. 

— Dar Janus nu putea şti că eram în mănăstire. Şi totuşi, era 
sigur că n-aş putea dovedi niciodată că nu eram Janus. De ce? 

Arlene vorbi cu voce sumbră: 

— Te credea mort. 

Se priviră toţi trei. 

— Dacă autorităţile urmăreau un mort, Janus nu avea nici un 
motiv de îngrijorare. Eram diversiunea perfectă, în timp ce ei 
căutau o fantomă, el putea... 

— Să fie invizibil şi să facă tot ce voia. 

Arlene se ridică, deznădăjduită. 

— Deci, Jake i-a investigat pe foştii săi superiori din cadrul 
Scalpelului? întrebă ea, cu voce tremurătoare. Deoarece credea 
că unul dintre ei se folosea de faptul morţii tale - sau al 
presupusei tale morţi - ca acoperire pentru Janus? 

Drew dădu din cap. 


— lar cel care l-a inventat pe Janus a aflat ce făcea Jake? 

Se cutremură. 

— Nu pot suporta nici să mă gândesc, darmite s-o spun. L-a 
ucis cineva pe Jake pentru a-l împiedica să afle cine se dădea 
drept tine? 

— Arlene, nu putem şti. 

— Dar nu asta bănuieşti? 

Drew o privi îndurerat. 

— Îmi pare rău. 

Se făcu palidă la faţă. Ochii îi deveniră înspăimântători. 

— Şi mai rău o să-i pară cui a făcut-o. 

— Dar evenimentele nu s-au oprit aici. Cel ce l-a inventat pe 
Janus trebuie să-l fi silit pe Jake să recunoască de ce îl cerceta, 
continuă Drew. Dacă au aflat că încă mai eram viu, în 
mânăstire, trebuia să mă omoare şi pe mine. Ca să-şi protejeze 
acoperirea pentru Janus. lar asta ridica o problemă. Intrucât 
călugării carthusieni sunt anonimi, trebuia exterminată întreaga 
mănăstire, pentru a fi siguri că de data asta muream. lar apoi, 
cred, cadavrul meu ar fi dispărut. 

Gura părintelui Stanislaw se crispa. 

— lar Biserica, anchetând, s-ar fi întrebat de ce. Ceea ce ne 
readuce la îngrijorarea pe care ţi-ai exprimat-o faţă de episcop. 
Nimeni n-ar fi putut şti că Biserica adăpostea întâmplător un 
asasin, fie şi unul ale cărui motive se puteau justifica. 
Controversa ar fi fost intolerabilă, subminând autoritatea 
Bisericii. 

Glasul lui Drew devenise gutural de mânie. 

— Ca o pânză de păianjen. Toate se leagă între ele. Tare 
amuzant trebuie să i se fi părut lui Janus. Crezându-mă mort, m- 
a folosit pentru a ataca Biserica. Apoi, dându-şi seama că eram 
viu, s-a hotărât să mă omoare, fără ca autorităţile să afle 
vreodată. Fiindcă Biserica, pentru a se proteja, ar fi trebuit să 
acopere genocidul. L-ar fi ajutat efectiv. Deştept până la limita 
geniului. lar dacă îmi iese pasienţa, voi avea eu grijă să sufere 
într-o parte deşteaptă a iadului. 

Dublul meu, adăugă Drew deodată. Un iureş de înţelegere îl 
făcu să se înfioare. 

Părintele Stanislaw miji ochii, frecând spada şi crucea de pe 
inel. 

— Deci ţi-a trecut şi ţie prin minte? 


Arlene dădu din cap, cu putere. 

— Adineaori când îl menţionaseşi, am început şi eu să mă 
întreb. 

Drew se cutremură din nou. 

Un asasin cameleonic... asumându-şi identitatea lui Drew, 
semănând cu fotografia lui din paşaport, suficient de similar 
pentru a-i convinge pe cei care-l întâlneau că era Drew. 

— Doamne sfinte, spuse el. Pare să fie dublul pe care-l 
foloseam când am lucrat în Scalpel. Alibiul când plecam în 
misiune. Au desfiinţat Scalpelul. Dar trebuie să-i fi contactat pe 
unii dintre foştii membri, creând o altă reţea la fel. Sub un alt 
nume, Scalpelul continuă să existe! 

— Dar ce reţea? întrebă părintele Stanislaw şi se întoarse spre 
Arlene. Ţie şi fratelui tău vi s-a cerut să vă înrolați într-o altă 
unitate de informaţii? 

Arlene clătină din cap. 

— Actualmente, sunt civilă. Predau tehnici de alpinism şi 
supravieţuire în exterior. 

— Dar fratele tău? 

— El lucra pentru o altă reţea. Atâta lucru ştiu. Însă nu mi-a 
spus niciodată care, iar eu am respectat protocolul de a nu-l 
întreba. Oricum nu mi-ar fi spus. Nici nu mă aşteptam s-o facă. 

— Janus, spuse Drew dezgustat. La fel ca gluga-călugărului, 
otrava folosită la mănăstire, Janus e o altă şaradă blestemată. 
Cel cu două feţe. lpocritul. Sigur. Dar, literalmente, Janus este 
un om cu două feţe identice. Şi singura persoană la care mă pot 
gândi ca să ne spună cine se ascunde după toate astea e 
dublura mea. 

— Ştii unde l-am putea găsi? întrebă părintele Stanislaw. 


5 


Legătura dintre Drew şi colegii săi din şcoala de instructaj a 
Scalpelului, în Colorado, fusese prea puternică pentru ca 
împrăştierea lor de după absolvire s-o dizolve. El, Arlene şi Jake 
păstraseră legătura, de exemplu, rămânând prieteni; până la 
urmă, Drew şi Arlene deveniseră amanți. 

Dar Scalpelul îi interzisese lui Drew să se asocieze vreodată 
cu Mike, dublura sa, pentru ca remarcabila lor asemănare să nu 
atragă atenţia şi să primejduiască misiunile. Pentru Drew nu 
fusese o povară să accepte această despărţire, căci, dintre toţi 


colegii de clasă din şcoala de instrucţie, singurul cu care nu se 
înţelesese era Mike. Asemănarea lor generase rivalitate, mai 
ales din partea lui Mike, care îi împiedicase să se simtă vreodată 
apropiaţi unul de altul. Drew rămăsese totuşi curios cu privire la 
omul de care depindea viaţa lui şi, ori de câte ori se ivea ocazia, 
îşi întreba foştii colegi ce mai făcea sosia lui. În 78, Drew aflase 
că Mike urma nişte cursuri la Universitatea din Minnesota. 
Literatură americană. Acelaşi gen de program master pe care-l 
urmase şi Drew în lowa. Se potrivea. El şi dublura nu se 
rezumau doar să arate la fel; gândeau la fel. Preferau aceeaşi 
acoperire de studenţi la litere în oraşe universitare. 

— Una dintre diferenţele dintre noi era aceea că mie îmi 
plăceau autorii americani clasici, iar lui îi plăceau modernii, 
spuse Drew. Am auzit că după ce şi-a luat diploma de la 
Minnesota, plănuia să se ducă la Universitatea din Virginia ca să 
lucreze la Faulkner. După Faulkner, voia să devină expert în 
Fitzgerald, apoi în Hemingway. Să acordăm câte doi ani pentru 
fiecare masterat. Dacă nu greşesc calculul, acum ar trebui să 
lucreze la Hemingway. 

— Presupunând că s-a ţinut de program, spuse părintele 
Stanislaw. Şi chiar dacă a făcut-o, asta nu ne va ajuta să-l 
găsim. In toate universităţile din ţară se predă Hemingway. 

— Nu, principalii doi specialişti în Hemingway sunt Carlos 
Baker şi Philip Young. Baker e la Princeton; Young e la Penn 
State. I| abordează pe Hemingway din perspective atât de 
diferite, încât cineva hotărât să devină expert ar trebui să 
lucreze măcar cu unul, dacă nu chiar cu amândoi. Credeţi-mă, 
am destule diplome ca să ştiu ce vorbesc. 

Princeton sau Penn State? Dar cum să fie siguri? Cum, printre 
zeci de mii de studenţi, să-şi găsească prada? Focarul căutării 
avea să fie catedra de literatură. Şi sala de gimnastică. Întrucât 
trebuia să se păstreze în formă pentru misiuni, dublura lui Drew 
va fi exersat zilnic. Dar, cum dorea să fie invizibil, se ducea la 
sală dimineaţa cât mai devreme, când prin jur nu umbla mai 
nimeni. Drew ştia - era sigur - fiindcă el însuşi urmase acelaşi 
program. 

Părintele Stanislaw dădu telefoane la relaţiile sale din Opus 
Dei. Peste şapte ore, preotul primi un apel de la campusul Penn 
State, despre un om care corespundea vârstei şi 
semnalmentelor lui Drew, urma cursurile de literatură 


americană, lucra la Hemingway cu Philip Young şi se ducea în 
sala de sport zilnic la ora şase dimineaţa. 
Şi era un singuratic. 
Peste o jumătate de oră, Drew, Arlene şi părintele Stanislaw 
se aflau pe drum. 
6 


Un vânt rece biciuia obrajii lui Drew în timp ce stătea ghemuit 
în marginea unei păşuni, la jumătatea pantei, unde-l ascundeau 
copaci; groşi, desfrunziţi. El, Arlene şi părintele Stanislaw 
călătoriseră împreună cu O/dsmobile-ul negru al preotului, 
lăsând Firebird-ul Arlenei într-un garaj care închiria locuri de 
parcare pe termen lung, plătind pe câteva săptămâni în avans. 
Drew mersese cu motocicleta până la cel mai răpciugos bar pe 
care-l putea găsi, unde se asigurase că nu-l vedea nimeni 
demontând plăcile de înmatriculare. Apoi lăsase motocicleta 
lângă lăzile de gunoi din spate. 

In cele din urmă, poliţia avea s-o găsească, dar fără numere 
nu puteau face prea repede legătura cu cea furată din 
Massachusetts. Şi întrucât îşi ştersese amprentele, nimeni nu 
putea face legătura cu el. 

În timp ce Arlene dormea, Drew stătea lângă părintele 
Stanislaw, continuând să simtă mirosul de fum acru al oţelăriilor 
din Bethlehem. Privea spre pantele Apalaşilor din faţa lui. 

— Cred că locul ăsta e potrivit, arătă el spre o creastă 
împădurită ce se înălța în dreapta. Mai bun nici că se poate. 

— Crezi că vei întârzia mult? întrebă părintele Stanislaw. 

— Avem de respectat un program. Nu durează mult. Lasă 
motorul pornit. 

Părintele Stanislaw parcă pe acostament şi, cu toate că cerul 
era albastru şi senin, când cobori, Drew simţi un vânt înţepător. 
Strângând din pleoape, porni pe panta cu iarbă uscată. Orice 
şofer în trecere ar fi crezut că mergea spre copaci ca să se 
uşureze. 

După ce trecu de lizieră însă îşi continuă drumul, oprindu-se 
numai când ajunse la marginea pajiştii de sus. Privi în jur, 
văzând prin iarbă urme de animale şi mirosind aroma de salvie 
a toamnei. Da, locul era convenabil. 

Cu ajutorul unei crengi solide, săpă prin iarbă un şănţuleţ lat 
de cinci centimetri şi adânc de douăzeci şi cinci. Pământul 


semiîngheţat rezista. Vârful crengii se rupse. Într-un târziu însă 
termină. Ghemuindu-se, vâri mâna în haină şi scoase punga cu 
trupul neînsufleţit al lui Stuart Little. Ciudat că şoarecele nu 
putrezise. Era oare un semn? se întrebă. Un mesaj de aprobare 
din partea lui Dumnezeu? Alungă gândul, neîngăduindu-şi să-şi 
închipuie că ar fi cunoscut starea de spirit a lui Dumnezeu. 

Dezlegând punga de plastic, răsturnă uşurel trupul lui Stuart 
în fundul gropiţei, după care o umplu la loc cu mâinile, 
acoperind-o cu un ghemotoc de iarbă, bătătorind pământul şi 
netezind totul. Acum, marginea păşunii părea neatinsă. 

Privi în jos, amintindu-şi, preţ de-un răscolitor moment, de 
mormintele părinţilor săi. 

— Ei bine, spuse, mi-ai salvat viaţa. Mai exact spus, m-ai 
readus la viaţă. Îţi sunt recunoscător. 

Aproape se întorsese, când se mai gândi la ceva. 

— Şi-am să te răzbun, prietene. 

Plecă dintre copaci, coborând mâhnit panta cu iarbă bătută de 
vânt, şi urcă în maşină. 

— Drew? 

Arlene se trezise şi se încrunta îngrijorată. 

— Te simţi bine? 

— Perfect. 

— Eşti sigur? Ș 

— Ai lipsit douăzeci de minute, spuse părintele Stanislaw. Incă 
puţin, şi plecam să te căutăm. 

— Ei, acum m-am întors. Acolo, sus, am făcut o promisiune. 
Deci, să mai lăsăm câteva mile în urmă. Vreau ca blestemăţia 
asta să se termine. Vreau să fiu sigur că-mi ţin promisiunea. 

— Ai o privire... comentă părintele Stanislaw. Dumnezeu să-i 
apere pe cei după care alergi. 

— Nu, nu-i bine spus. 

— Nu sunt sigur la ce te referi. 

— Dumnezeu să ne apere pe toţi. 


7 


Lanţurile muntoase se uneau între ele. Pe la jumătatea după- 
amiezii, ajunseră la Alleghenies, urmând cotiturile şi curbele 
drumurilor care treceau pe lângă povârnişuri golaşe şi sterpe, şi 
oraşe muribunde. 

Printre copacii scheletici se zăreau uneori sonde de petrol 


masive, cu ciocurile metalice ridicându-se şi coborând, bufnind 
apăsător chiar şi prin geamurile închise ale maşinii. 

În contrast cu discuţiile lungi şi pasionale din camera de 
motel, acum nici Drew, nici Arlene şi nici părintele Stanislaw nu 
mai vorbeau, fiecare meditând în sinea lui. 

Ajunseră la destinaţie, coborând pe un drum în zigzag care-i 
scoase într-o vale circulară, amplasată aproape la jumătatea 
statului Pennsylvania. lar acolo, în mijlocul văii, sosiră la colegiul 
de stat. 

Era unul dintre acele orăşele despre care Drew spusese că 
erau ideale pentru acoperire. Campusul era întins, cu clădiri 
maiestuoase, îmbrăcate în iederă, şi şiruri de copaci înalţi. 
Întrucât oraşul nu avea alte activităţi majore, populaţia locală 
fusese nevoită să se adapteze la toanele celor peste douăzeci 
de mii de studenţi de care depindeau ca să aibă din ce trăi. Tipic 
pentru orice oraş universitar, jumătate din locuitori erau într-un 
flux continuu, studenţii sosind şi plecând, înscriindu-se şi 
absolvind. Un agent operativ căruia îi plăcea să-şi umple timpul 
dintre misiuni citind şi ducându-se la cursuri putea găsi aici o 
viaţă mulţumitoare şi, mai important, o acoperire perfectă. Câtă 
vreme nu avea nevoie de viaţă socială, era invizibil. Putea să 
dispară. 

8 


Părintele Stanislaw vorbi la un telefon public dintr-un 
supermarket de la periferia oraşului, transmițând instrucţiuni 
bisericii catolice locale. Biserica avea o arhitectură modernă, 
joasă, prelungă, zidită din beton, în faţă cu o statuie de fier a lui 
Christ pe cruce. Parcară maşina şi intrară pe uşa principală. 

Un bărbat înalt şi chel, în costum, stătea pe un scaun, lângă 
bazinetul cu apă sfinţită din vestibul, citind o carte de rugăciuni. 
Când intrară, ridică privirea. 

— Domnul fie cu voi, spuse el. 

— Şi cu duhul tău, adăugă părintele Stanislaw. 

— Deo gratias. 

— Amin, răspunse preotul. Trebuie să spun că e plăcut să aud 
latina vorbită într-o biserică. 

Drew rămase împreună cu Arlene, în spate, privind cu interes. 

— Suspectul e urmărit în continuare? întrebă părintele 
Stanislaw. 


Dând din cap, omul în costum puse jos cartea de rugăciuni şi 
se ridică. 

— Nu pare să-şi fi dat seama. Aşa cum aţi propus, păstrăm o 
distanţă prudentă şi îl filăm - aşa se spune? - în schimburi. 

Îşi îngădui un zâmbet. 

— Este aproape ca şi cum am face cu rândul cele patruzeci de 
ore ale devoţiunii. 

— Ştiţi unde locuieşte? 

Omul înclină iarăşi din cap. 

— Ne-a fost greu să aflăm. Universitatea îi trimite 
corespondenţa, notele şi altele asemenea la o căsuţă poştală. 
Nu e înscris în cartea de telefon. Dar sursa noastră de la 
compania telefonică a descoperit că are totuşi un telefon, 
neînregistrat. Adresa figura în fişierul de facturare al 
computerului. 

Vâri mâna în sacou şi scoase o hârtie împăturită, dându-i-o 
părintelui Stanislaw. 

— E un cartier unde locuiesc mulţi studenţi, continuă el. Am 
însemnat-o pe hartă. Cu ani în urmă, proprietarul a avut un 
conac dărăpănat pe care l-a împărţit în cât de multe garsoniere 
a putut. A câştigat atâţia bani, încât nu s-a putut abţine să nu 
extindă casa. Aripi laterale, în spate, în faţă, fiecare cu multe 
cămăruţe. După un timp, nici nu se mai vedea conacul, îngropat 
între adaosuri. Şi nici atunci mulţumit, a început să cumpere 
casele din jur. Şi acelora le-a adăugat camere, până s-au 
contopit toate de nu se mai deosebeau una de alta. Parcă ar fi 
făcut tot cvartalul implozie. Numai Dumnezeu ştie câte 
garsoniere are acolo. Locul este plin de culoare şi alei care se 
intersectează, pentru ca studenţii să poată ajunge la locuinţele 
din mijloc. Este un labirint. Poţi să te rătăceşti acolo. 

Părintele Stanislaw privi hârtia. 

— Numărul optzeci şi cinci? 

— Şirurile nu merg totdeauna crescător. Va trebui să vă 
descurcaţi şi să cereţi îndrumări. 

— Dar acum nu e acasă? 

— Din câte ştiu eu, nu. Avem aici în pivniţă un telefon public. 
Primesc rapoarte din oră-n oră. Ultimul spunea că a terminat un 
curs despre romancierii din perioada crizei. Şi s-a dus la 
bibliotecă. 

— Ar mai trebui să ştiu ceva despre locuinţa lui? 


— Numai că studenţii nu văd străinii cu ochi buni. Îşi dau 
seama cât de neobişnuit arată locul şi s-au săturat de 
admiratorii de peisaje. 

— Poate că nu vor obiecta faţă de prezenţa unui preot. Aţi 
făcut treabă bună. Cu toţii. Biserica vă e recunoscătoare. Să le 
spuneţi şi celorlalţi. 

— Noi suntem recunoscători. Câtă vreme a fost necesar 
pentru menţinerea credinţei. 

— Credeţi-mă, a fost. 

— Pentru cinstirea şi gloria lui Dumnezeu. 

— Şi apărarea Bisericii Lui. 

Părintele Stanislaw ridică mâna dreaptă în rugăciune. 

— Vă rog, continuaţi să primiţi rapoartele. Eu voi telefona 
periodic, în eventualitatea că situaţia țintei se schimbă. 

Omul în costum înclină capul. 

— Se va face voia Domnului, părinte. 

— Adevărat se va face. Şi vă mulţumesc din nou. 

Părintele Stanislaw se întoarse, făcându-le semn lui Drew şi 
Arlenei să-l însoţească afară din biserică. 

Uşa masivă se închise cu zgomot în urma lor. 

Afară, aerul era rece, pe cerul întunecat strălucind stelele. 
Trecu o maşină, pufnind gaze de eşapament. 

— Opus Dei? întrebă Drew. 

Părintele Stanislaw nu răspunse. 


9 


Drew stătea în umbră, vizavi de complex. Ocupând un cvartal 
întreg, acesta se afla pe culmea netedă a unei pante line, 
mărginit cu arbuşti. Boschetele şi noaptea făceau aproape 
imposibil de văzut unde se sfârşea o casă şi unde începea 
următoarea. 

Dar atâta lucru era sigur, existau multe case. Douăzeci? se 
întrebă Drew. Treizeci? Clădirea fusese extinsă fără să se ţină 
seamă de consecvenţa stilului sau a materialelor. O clădire 
simplă stătea lipită de o cabană din lemn cu ornamentaţii, 
ataşată de un turn modernist din cărămizi şi sticlă, şi toate 
acestea ieşeau dintr-un conac victorian cu frontoane şi lucarne. 
La rândul său, conacul se unea cu o cabană de bârne cu un etaj, 
după care urma ceva asemănător unui castel. 

Îngrămădit laolaltă, întregul talmeş-balmeş părea opera unui 


arhitect pe care-l scoseseră din minţi miraculoasele posibilităţi 
de a alege, deşi probabil că prozaicul adevăr era acela că 
proprietarul construise fiecare nouă anexă în stilul impus de cele 
mai ieftine materiale pe care putea pune mâna de la an la an. 

Drew scrută ferestrele luminate ale etajelor învălmăşite din 
faţa lui. Se adânci şi mai mult în umbră, privind siluetele care 
dispăreau printre clădirile în contrast nebunesc. 

Nervos, se răsuci dinspre lumina lugubră a lămpilor cu gaz de 
sus, încruntându-se spre Arlene. 

— Părintele Stanislaw trebuia să se fi întors de-acum. 

Ea ridică din umeri. 

— Poate i-a fost greu să-şi găsească drumul. 

— Sau... Încă cinci minute. Apoi, am face bine să aflăm ce i s- 
a întâmplat. 

— Amândoi? 

— O.K., îşi îngădui el un rânjet, numai tu. 

Arlene rânji la rândul ei. 

înțelegeau amândoi. Datorită asemănării lui Drew cu omul pe 
care-l căutau, nu putea risca să atragă atenţia hoinărind prin 
complex. 

Cele cinci minute se făcură zece. 

— Asta e. Acum sunt şi eu îngrijorată, spuse Arlene. Mă duc 
acolo. Trebuia să fi... 

Dintre tufişurile pantei de peste drum se ivi o umbră. Drew se 
destinse, recunoscându-l pe părintele Stanislaw. Preotul se 
apropie grăbit. 

— L-am găsit. În sfârşit. Locul ăla e ca o vizuină de iepuri. 
Uimitor cât de uşor te poţi pierde acolo. 

— Garsoniera? 

— Într-un gang îngust. Are o intrare exterioară, fără uşi nici 
pe-o parte nici pe alta, cu faţa spre un perete de zgură. 

— Deci vecinii nu-l pot vedea când vine şi pleacă. lar dacă 
dispare câteva zile, n-ar observa nimeni. 

— Nici nu le-ar păsa. Oamenii ăştia nu-s ceea ce s-ar numi 
prietenoşi. De două ori a trebuit să cer îndrumări; nu spre 
locuinţa lui, desigur, doar până în apropiere. M-au tratat de 
parcă le-aş fi cerut să mi-l dea pe mezinul familiei. Apropo, 
garsoniera are o fereastră cu geam mat şi perdeaua trasă, dar 
am observat că lumina era aprinsă. 

— Pe automat, probabil, presupuse Arlene. Ultima oară când 


am auzit, încă mai era în centrul oraşului. 

— Acum o oră, o preveni părintele Stanislaw. Ai grijă. 

— Cum ajung acolo? întrebă Drew. 

— In vârful pantei, vei avea în faţă trei alei. la-o pe cea din 
mijloc. Vei ajunge la un copac cioplit în formă de totem. 

— Totem? 

— Coteşte la stânga până ajungi la o statuie care seamănă cu 
o elice de avion răsucită. De-acolo, la dreapta. 

Oftă. 

— Cred c-ar fi mai bine să-ţi desenez o hartă. 


10 


O lampă cu gaz sfârâia, abia împrăştiind întunericul. Când 
trecu de statuie, Drew trebui să se aplece pe sub o arcadă şi se 
pomeni într-una dintre clădiri. La dreapta, de-a lungul unui 
culoar mucegăit, cu becuri chioare agăţate în tavan, văzu uşi. 

In stânga, o scară şubredă de lemn cobora spre o pardoseală 
de pământ bătătorit. lar acolo jos, în umbre, văzu alte uşi. 
Părintele Stanislaw numise acel loc vizuină de iepuri. Lui Drew îi 
făcea impresia unui muşuroi de furnici, cu excepţia faptului că 
furnicile nu ascultau muzică rock, nici nu prăjeau ceapă. 

Părăsi clădirea şi intră într-o curte unde o altă lampă cu gaz 
lumina din faţă trei tuneluri. Schița, trasată de părintele 
Stanislaw, îi indica s-o ia la stânga. Tunelul îl duse printr-o altă 
clădire, până într-o curte ce găzduia un cuibar de găini. 

Auzi nişte cloşti cotcodăcind înăuntru. lar mai încolo, într-o 
altă curte, găsi o capră într-un ţarc. Coborând privirea, văzu că 
lespezile prelungi de piatră pe care călca erau pietre funerare. O 
nebunie. Cu cât se adâncea mai mult în zigzagul coridoarelor, 
spre haos, cu atât accepta mai uşor bizareria. 

Dublura lui îşi alesese bine locuinţa. În mediul acela, un om 
care nu se amesteca printre ceilalţi greu ar fi fost observat. Într- 
adevăr, toţi cei de-acolo păreau să dorească singurătatea, 
convinşi, parcă, de faptul că restul locatarilor erau scrântiţi la 
cap. Drew îşi dădu seama de ce fusese privit cu suspiciune 
părintele Stanislaw când bătuse la uşi pentru a afla drumul. 
Acolo, prezenţa unui preot era nepotrivită. 

De câteva ori, locatarii îl priviră bănuitori pe Drew. Dar nu le 
dădu posibilitatea să-i vadă chipul şi, cum mergea hotărât 
înainte, părând să locuiască acolo, se liniştiră. 


De cum se îndepărta de ei, îşi consulta din nou harta, pentru 
ca în sfârşit să ajungă la destinaţie. Gangul cel îngust. Zidul de 
zgură la dreapta. Singura uşă de pe stânga, geamul opac cu 
perdeaua trasă şi lumina slabă proiectată dinăuntru. 

Se opri, cu obrajii înfriguraţi. Dintr-un apartament aflat 
undeva în spate, auzi glasuri înfundate certându-se în legătură 
cu Platon şi Aristotel. 

„Citiţi-l pe Sfântul Augustin,” spuse Drew în sinea lui, cotind 
spre capătul gangului. Se opri în întunericul celui mai îndepărtat 
colţ, retrăgându-se după o stivă de scânduri, înaltă cât un stat 
de om, şi se rezemă în scobitura peretelui, cu haina căptuşită 
apărându-i spatele de frigul zgurei. Aşteptă. 


11 


Chiar înainte de miezul nopţii, în capătul opus al aleii apăru o 
umbră. Se înscria în timp. Drew urmase adeseori el însuşi acel 
program: „N-o lua înspre casă până nu s-au liniştit vecinii. Până 
atunci, du-te la un film. Poate o retrospectivă Truffaut din alea 
de la Liga studenţilor sau, pentru râs, cel mai recent film cu 
James Bond, din centru.” Într-o comunitate universitară se 
găseau şi multe alte distracţii: o conferinţă a celui mai important 
critic literar al anului, versiunea după „Măsură pentru măsură” a 
unei trupe în turneu, concertul Mozart de la catedra de muzică. 
Dacă doreai diversiuni liniştitoare, mai ales în fostul domeniu de 
activitate al lui Drew, universitatea era un mediu perfect. 
Următoarea pe listă după preoţie. 

Cu toate acestea, umbra aceea care se apropia putea fi doar 
un student care trecea prin gang pentru a ajunge şi mai în fund. 
Pe măsură însă ce silueta se apropia de uşa din faţa peretelui, 
Drew se convinse. Omul ce venea spre el era el însuşi! 

Işi ţinu respiraţia; silueta se opri. Avea proporţiile lui Drew: 
aceeaşi constituţie, aceeaşi statură. Asemănarea fizionomică 
era de-a dreptul nefirească, făcându-l pe Drew să se înfioare. 
„Mă-ntreb dacă i s-a spus că n-am murit,” îşi spuse Drew. „Sau 
dacă ştie despre mănăstire. Atunci oare nu s-ar fi ascuns 
undeva?” 

Umbra băgă mâna în buzunar, scoțând o cheie. Drew nu se 
hotărâse foarte clar cum să acţioneze, dar acum îşi urmă 
instinctele, hotărând să joace cartea dezinvolturii. Timpurile 
bune din şcoală. 


— Hei, Mike, răsună cu ecou glasul lui. 

Umbra se întoarse, în gardă, spre colţul cel întunecat. 

— Ce? 

— Stai, nu intra în panică, spuse Drew cu căldură. Sunt 
vechiul tău coleg de clasă. Drew. Te-am aşteptat ca să stăm de 
vorbă. Omule, am dat de belea. Te rog, trebuie să mă asculţi. 
Am nevoie de ajutorul tău. 

Mike deveni rigid, privind în întuneric. 

— Drew? 

— Mai ţii minte jack-rabbiţii! ăia pe care ne punea Hank 
Dalton să-i folosim în şcoală la exerciţiile de tir? Şi cum îi tot 
halea câinele lui Hank? 

— Nu. Nu poţi fi tu. 

În glasul lui Mike se simţea teama. 

— Dar coşciugul în care ne ţinea Hank armele? 

— Christoase, tu eşti! 

— Ce mă mai bucur să te revăd, dom'le. 

— Dar cum m-ai găsit? 

— Îţi spun mai târziu. Deocamdată, tre’ să m-ajuţi. Găseşte-mi 
un loc sigur. Am intrat în rahat. 

— A, sigur, te ajut. Problema e cine mai este cu tine? 

— Cu mine? De ce să...? Tocmai ţi-am spus. Cine să mai fie cu 
mine când sunt la necaz? 

— Mada? 

Umbra privi în jur cu nervozitate. 

— Câţi ani sunt de-atunci? întrebă Drew. Destui ca să ne- 
ntrebăm unde-a zburat tinereţea noastră, hm? 

Riscă şi făcu un pas la lumină, întinzând mâna în semn de 
salut. 

— Pentru Dumnezeu, m-ajuţi să scap? 

— Eşti sigur că nu e nimeni cu tine? 

Pe măsură ce Drew se apropia, asemănarea lui cu Mike 
devenea şi mai neliniştitoare. 

— Cu mine? De ce mă tot întrebi? 

— Fiindcă, prieten drag... întinse Mike mâna, rânjind, a trecut 
atâta timp, şi... 

— Da? 

— ... auzisem că ai murit. 


1 - (în orig.) jack rabbit = iepure mare nord-american, din specia Lepus 
campestris, Lepus callotis ş.a. 


Mike se repezi în direcţia lui Drew. Cu inima bătându-i, Drew 
se ghemui în poziţie de apărare. Deodată, în spatele lui trosniră 
scândurile, dinspre capătul gangului. Surprins, bănuind o 
capcană, Drew pivotă într-o parte, gata să se apere nu numai de 
Mike, ci şi de oamenii care probabil îl păzeau pentru cazul că ar 
fi apărut el. „Drept în ea am călcat!” îşi spuse, alarmat. 

Din capătul aleii însă nu năvăli nimeni. 

În schimb, Mike păru la fel de surprins ca Drew, încremenind 
în plin atac, cu privirea spre scândurile ce se răsturnau, păru 
convins că Drew minţise spunând că era singur. Smucindu-se 
înapoi, în gardă contra atacanţilor nevăzuţi, înjură şi se răsuci 
scurt, luând-o la fugă spre capătul opus al aleii, fără să-l mai 
vadă pe setterul irlandez care ieşi din beznă să adulmece ceva 
de sub scândurile pe care le răsturnase. 


12 


Drew se lansă în urmărire. Trebuia să nu-l scape din ochi. Îl 
ardeau plămânii, dar ştia că, în labirintul acela de alei, curți şi 
tuneluri, Mike nu avea nevoie decât de câteva secunde pentru a 
i se pierde urma. Fără-ndoială, cercetase locul, găsind zeci de 
ascunzători în caz de urgenţă. 

Mike dispăru după colţul gangului. Prudent, Drew scoase 
Mauser-ul. Mike putea continua să fugă - sau se putea opri 
brusc, luându-l prin surprindere când Drew apărea la colţ 
alergând, după el. Drew trebui să reducă viteza, dând colţul 
precaut, pierzând secunde preţioase. Nu credea că Mike avea 
asupra lui pistol. De ce să-şi asume riscul de a-şi distruge 
acoperirea dacă îi simţea cineva arma sub haină, în înghesuiala 
studenţilor la ieşire? Dar un cuţit? Mike putea purta cu uşurinţă 
unul. Un stilet în gheată, sau un briceag de buzunar. Nimeni nu 
l-ar fi luat la întrebări. La o adică, Mike nu avea nevoie de altă 
armă în afara mâinilor lui. Asemenea lui Drew, putea ucide dintr- 
o singură lovitură puternică în piept sau laringe. Dar Mike nu 
atacă în timp ce Drew ocolea colţul. În schimb, Drew îl văzu 
alergând în continuarea gangului. Cu pieptul palpitându-i, se 
năpusti după el. Chiar şi în întuneric, avea ţinta suficient de 
vizibilă pentru a nimeri. Dar nu îndrăznea să tragă. Nu numai 
datorită zgomotului, a agitaţiei ce-ar fi urmat, aglomerației, 
poliţiei. Ci fiindcă l-ar fi putut omori în loc să-l rănească. lar Mike 
trebuia să rămână în viaţă pentru a-i răspunde la întrebări. 


Mike dădu încă un colţ; Drew îl urmă. Dincolo de o curte, îl 
văzu cotind pe lângă o seră, pentru a se repezi apoi într-o 
imitație de conac englezesc. Acum Drew putea mări din nou 
viteza. Intrând în clădire, se ciocni de un bărbat care ieşea 
printr-o uşă din stânga. Omul se răsturnă înapoi în apartament, 
prăbuşindu-se înfundat pe linoleumul crăpat. 

— Fii atent unde mă-ta te...! 

Drew nu auzi restul. Trecea deja prin holul central al clădirii şi 
dădea de perete uşa opusă, nefiind îngrijorat că Mike l-ar fi 
putut pândi după ea, căci înainte ca uşa să se fi închis îşi văzuse 
dublura gonind printr-o altă curte luminată de lămpi cu gaz. 
Aceasta conţinea un nisipar şi un set de leagăne. 

Clădirea următoare era un hambar. Dar, în loc de a se repezi 
în el, Mike coti la dreapta, fugi pe o altă alee, sări peste o 
bicicletă, trecu fulgerător pe lângă o fântână şi, cu o privire 
fugară în urmă, cobori grăbit treptele de lemn ale subsolului 
unei enorme case victoriene. 

Uşa scârţâi când Drew se furişă în pivniţă. Nu fu surprins când 
se văzu în faţa unul alt coridor. Pe jos avea pământ, ca acela pe 
care-l văzuse mai devreme. Culoarul era mărginit de uşi. Numai 
jumătate din becurile goale atârnate sub tavan ardeau. 

În capătul opus, Mike sări pe-o altă uşă. Alergând după el, 
Drew auzi sub pantofi scrâşnet de sticlă spartă. Se încruntă. 
Pământul bătătorit ar fi trebuit să-i absoarbă greutatea. 
Cioburile s-ar fi înfipt mai adânc, în loc să se spargă. Detaliul îl 
tulbura, dar nu se putea lăsa distras. 

Avea prea multe la care să se gândească. Câştiga teren şi, pe 
aleea din afara casei sau în curtea următoare, avea şanse mari 
să-l ajungă. Drew se apropie de uşa pe unde dispăruse Mike. 

Îndreptă Mauser-ul înainte, deschise uşa şi se pomeni cu un 
zid de cărămizi drept în faţă. O privire grăbită îi dezvălui un alt 
perete în stânga, după uşă. Se repezi spre dreapta. Uşa se 
trânti. Simţi un nod în stomac când îl cotropi un întuneric 
absolut. Oh, lisuse, se rugă. Prin pântec parcă îi mişunau 
păianjeni. Întuneric total. 

Înnebunit, se lipi cu spatele de perete şi, deşi îl dureau 
plămânii de efortul urmăririi, se strădui să nu respire. Căci, 
acum, răsuflarea sa gâfâită l-ar fi putut costa viaţa. O, lisuse şi 
Marie. Căzuse prins într-o cameră obscură. Cioburile de pe 
pământul holului de-afară îşi dezvăluiră sensul. Majoritatea 


becurilor chioare din tavan nu ardeau. Mike, alergând de-a 
lungul culoarului, - le lovise, spărgându-le. Aşa se explica sticla 
pe care o auzise Drew trosnind sub tălpi. 

Becurile stinse se aflaseră spre acest capăt al coridorului - în 
apropierea uşii pe unde intrase Drew în încăperea neagră. Dacă 
ar fi fost luminat întregul hol, Drew ar fi putut vedea în cameră, 
observând unde era comutatorul şi aprinzându-l pentru a găsi 
ascunzătoarea lui Mike. Sau poate că Mike nici nu era acolo. 
Putea să fi scăpat pe-o uşă acum nevăzută, lăsându-l pe Drew 
să creadă că era blocat înăuntru împreună cu un adversar la fel 
de nevăzut. De-acum, Mike putea părăsi complexul, în timp ce 
Drew încerca să deducă dacă era în pericol. 

Dar trebuia să presupună că Mike se afla acolo. Implicaţiile 
făcură să i se strângă inima. O încăpere complet întunecată. 
Cunoştea bine situaţia - din camera obscură a hangarului de la 
Rocky Mountain Industrial School. Lupta în întuneric fusese 
principala specialitate a instructorului lor. lar Hank Dalton îşi 
antrenase necruţător elevii în principiile acestei iritante forme 
de conflict. Insă şi Mike fusese instruit la fel de complet. Drew se 
lupta cu cineva tot atât de priceput. Se lupta cu sine însuşi. 


13 


În Colorado, Drew şi alţi studenţi - inclusiv Mike şi Jake - se 
duseseră dimineaţă la ora opt în sala de sport, ca de obicei, 
pentru primul curs. Priviseră uşile duble prin care Hank Dalton 
împingea întotdeauna sicriul de cupru lustruit. Deşi mânari de 
maturitatea celor optsprezece ani ai lor, simțeau totuşi 
nerăbdarea copiilor de a-şi primi jucăriile. Nu peste mult, Hank 
deschidea coşciugul şi le dădea armele, îndemnându-i să le 
demonteze şi să le reasambleze cât mai rapid posibil. 

Jake era întotdeauna iute. Dar Drew şi Mike erau şi mai rapizi, 
rivali şi aici ca şi în toate celelalte, cu asemănările fizice părând 
a-i face dornici să-şi testeze similitudinea şi în alte domenii. 

In dimineaţa aceea, aşteptau să înceapă ora. Cincisprezece 
minute mai târziu decât de obicei, Hank Dalton intră pe uşile 
duble. Dar fără sicriu. 

— Afară pe două rânduri! 

Tonul său tăios îi făcu pe elevi să creadă că Hank era supărat 
pe ei. Dorind să nu-l înfurie şi mai tare, condiţionaţi să fie 
ascultători, luară poziţia de drepţi şi fugiră pe uşile duble, printr- 


un culoar, până afară, unde priviră, în soarele dimineţii, spre un 
autobuz oprit în faţa pistei cu obstacole. Motorul duduia. 

— La ce căscaţi gura? lătră Hank. N-aţi mai văzut în viaţa 
voastră un autobuz? 

Apoi rânji dintr-o dată şi-şi scarpină obrazul pergamentos. 

— E timpul să facem o plimbărică. Hopa-sus. 

Uşuraţi că Hank nu era furios, se buluciră toţi înăuntru şi, cu 
Hank însuşi la volan, părăsiră incinta împrejmuită cu un gard în 
eclise, pe un drum desfundat, spre munţi. 

Peste două ore, după o călătorie aparent fără ţintă, fără alt 
peisaj decât brazii şi ferigile, Hank intră pe poarta deschisă a 
unui alt gard de eclise şi parcă în faţa unui hangar din metal 
ondulat. Alte clădiri nu se zăreau. În depărtare, o mică pistă de 
pământ bătătorit trecea printre ierburile micii văi. 

Dar elevii nu apucară să studieze locul. Hank îi mână în 
hangar şi atunci văzură pentru ultima oară lumina soarelui într- 
un interval despre care mai târziu aveau să afle că durase 
douăzeci şi cinci de zile. 

Hank închise uşa şi-i conduse pe elevi înainte. Se ciocneau 
unii de alţii în întuneric. 

— Aveţi probleme cu ochii? întrebă Hank. Ei, o s-o rezolvăm. 
Curând vă veţi simţi în beznă ca acasă. 

Şi râse bine dispus. 

Într-adevăr, pe măsură ce ochii li se adaptau la întuneric, 
elevii începură să privească în jur cu interes. Ajutaţi de slabele 
gene de lumină ce pătrundeau prin crăpăturile pereţilor 
metalici, observară ceva mare în mijlocul clădirii - atât de mare, 
încât ar fi putut să fie o casă cu un etaj, fără ferestre. 

— Mă-ntreb ce-i aia, murmură cineva. 

— Toate la timpul lor, răspunse Hank, dirijându-i spre o zonă 
umbrită din dreapta construcţiei. Acolo, găsiră un şir de paturi 
de campanie, fiecare cu câte o pătură şi două cearceafuri 
închise la culoare, iar peste pătură câte o bluză şi o pereche de 
pantaloni simpli, tot de culoare închisă. 

— Pijamale? 

— Mai mult sau mai puţin, răsună din penumbră glasul lui 
Hank. Dezechiparea şi luaţi-le pe voi. Vor fi uniformele voastre. 

Şi mai nedumeriţi, elevii se supuseră. Ochii li se deprindeau 
tot mai mult cu obscuritatea, îngăduindu-le să vadă că Hank îşi 
schimbase  obişnuitele cizme de cowboy, blugii decoloraţi, 


cămaşa de doc şi Stetson-ul pleoştit, cu o pijama neagră şi 
largă. 

— Acum faceţi bine şi vă odihniţi. Fin'că de-acum încolo ne 
antrenăm noaptea. 

Odihnă? În toiul zilei? Drew nu se simţea obosit, dar totuşi 
căscă de îndată ce se întinse pe pat. 

Dintr-o dată, îl trezi glasul lui Hank, bubuind cu ecou dintr-un 
megafon instalat undeva în hangar. 

— Răsari şi străluceşte. 

Noaptea? 

— Parc-ar fi Dumnezeu, spuse careva. 

Cina - sau o fi fost micul dejun? — consta din orez şi peşte, în 
ceva cu gust ca al sosului de stridii. Fu urmată de ceai. 

Instrucţia începu imediat. Hank îi conduse în partea din spate 
a hangarului unde, pe pipăite, descoperiră saci de nisip stivuiţi 
lângă perete. Drew îl auzi pe Hank mişcându-se, aplecându-se 
spre ceva aflat după saci şi, imediat, din spatele lor se aprinse o 
lumină galben-palidă, în capătul opus al hangarului. Se chinuia 
să răzbată spre saci, prin întunericul altminteri absolut. 

Hank ridică din umeri; în pijamaua neagră, arăta ca un 
oriental. 

— Chiar şi noaptea sunt stele. Şi lună, deşi de luminozitate 
variabilă. Dacă nu-i înnorat. Şi-apoi, voi credeţi în demoni. 

Vederea lui Drew se încorda, luptând să absoarbă cât mai 
mult din lumina palidă, gălbuie, din latura îndepărtată a 
hangarului. Fu uimit să constate cu cât vedea mai bine sacii de 
lângă perete; imaginaţia sa învăţa să adauge dimensiunile 
ascunse de umbre. 

Hank le arătă cum să ţină corect cuțitul de aruncat. Ore-n şir, 
îi puse să azvârle cuțite spre saci. li puse să arunce brice drepte, 
stele japoneze, chiar şi bețe, scrumiere şi pietre. 

Exerciţiul nu părea a fi o repetiţie pentru ucidere, deşi 
adeseori Drew se simţea convins că adversarul său ar fi fost 
doborât de lovitura adâncă a cuţitului. Mai degrabă, după cum 
bătea din palme Hank, scopurile păreau a fi iuţeala cu care 
aruncau obiectul la comandă şi precizia de a lovi ţinta. 

— Fiindcă în întuneric nu ştiţi dacă ţinta a murit, lătră Hank. În 
clipa când auziţi arma lovind, trebuie să presupuneţi că inamicul 
a fost distras şi... 

Dar „şi”-ul părea să fie pentru a doua zi - sau noapte, dată 


fiind inversarea programului normal -, căci Hank se întrerupse 
pentru a corecta poziţia de aruncare a unui elev. 

Le ceru să întoarcă spatele sacilor. Acum, când bătea din 
palme, grupul trebuia să pivoteze pentru a arunca. 

Striga comenzi privitoare la echilibru, la nevoia de a ţine 
picioarele depărtate - nu prea mult, doar la lăţimea şoldurilor. Şi 
de a sta cu ele îndoite, astfel ca genunchii - în această poziţie 
flexibilă - să poată acţiona ca un mecanism de pivotare mai 
bun. Învăţară să se aplece uşor înainte, şoldurile ajutând trupul 
să se răsucească mai bine. 

Adesea, obiectele ascuţite, pe care le aruncau în saci, cădeau 
clănţănind pe duşumeaua de ciment. 

Şi acest lucru avea valoarea lui, insista Hank. 

— Fiindcă nu vă puteţi permite să daţi atenţie nici unui 
zgomot pe care-l puteţi prevedea. La sfârşitul şederii voastre 
aici, plănuiesc să vă familiarizez cu sunetul oricărei arme pe 
care v-o imaginaţi, căzând pe orice suprafaţă vă imaginaţi. Nu 
numai pe pardoseala asta de ciment. Ci şi pe nisip, şi covor, 
iarbă şi argilă. 

În dimineaţa aceea, Drew se târî în pat, extenuat, văzând 
lucirea soarelui la răsărit strecurându-se prin crăpăturile 
pereţilor de metal. 

Dar diferenţa de timp nu conta, îşi spuse, când Hank stinse 
lumina slabă, iar Drew se cuibărea gol între cearceafurile negre, 
sub pătura neagră. Ceea ce conta era somnul. In vis, arunca 
spre saci cutii de Coca-Cola. 

În noaptea următoare, Hank continuă exerciţiile de aruncare. 
Deveniseră atât de banale, încât Drew nu mai tresărea la 
sunetul feluritelor obiecte căzând pe duşumea, în penumbră. 

Pe măsură ce treceau nopţile, Hank adăuga rafinamente. 
Acum elevii trebuiau să sară spre ţintă, ţinând un carioca în 
mână ca şi cum ar fi fost cuţit, atacând sacii din întuneric şi 
spintecând în sus. 

După fiecare asalt, Hank inspecta sacul, folosind un creion- 
lanternă camuflat şi comentând corectitudinea loviturilor. 
Comanda mereu acelaşi lucru. Folosiţi puţina lumină pe care o 
aveţi şi învăţaţi să judecaţi restul țintei după partea vizibilă. 

După aceea, Hank îi puse pe elevi să arunce unul în altul cu 
obiecte fragile, în întunericul aproape total, iar apoi să se 
repeadă cu pixuri carioca spre a despica pieptul căptuşit cu o 


pernă al adversarului. 

Şi, de fiecare dată, Hank folosea lanterna camuflată pentru a 
estima vătămarea teoretică. 

În cele din urmă, elevilor nu li se mai îngădui avantajul 
pernelor. Dacă un carioca te zgâria pe abdomen, ei bine, trebuia 
să fi fost mai atent. Imaginează-ţi că lovitura aparținuse unui 
cuţit. 

În aceste moduri şi multe altele similare, Hank îşi antrena 
elevii pentru dezvoltarea reflexelor în întuneric. 

Au fost învăţaţi să mişte cuțitul ca şi cum ar fi o prelungire a 
mâinii. La rândul ei, mâna să devină o extensie a braţului. Să 
plimbe braţul, făcând mâna să-l urmeze. lar astfel, cuțitul să 
urmeze mâna. Fluiditate. 

Cum să se deplaseze lateral în poziţie ghemuită, nedepărtând 
niciodată picioarele mai mult de lăţimea şoldurilor. Mereu încet, 
treptat, mutând greutatea de pe un picior pe altul. Niciodată 
înapoi, niciodată înainte. Tăcut. 

Au învăţat organele trupului: splina, epiglota, testiculele, 
sfenoidul, maxilarul, tiroida, sinusul transvers, septul, carotida, 
humerusul, orbitele. Şi se repezeau prin întuneric spre saci sau 
unul către altul, cu pixuri carioca, iar mai târziu cu palmele sau 
coatele. 

Pe măsură ce antrenamentul devenea tot mai intens, aveau 
senzaţia că Hank îi pregătea pentru proba supremă. Nopțile se 
succedau - cât de multe, devenise imposibil de ştiut. Abia 
aşteptau, privind tot mai des spre construcţia cu un singur etaj 
care-i aştepta în mijlocul beznei din hangar. 

În sfârşit, după ce-şi demonstraseră cu succes talentul de a 
ataca un oponent în întuneric, pe diferite suprafeţe care 
semănau cu o plajă nisipoasă, un covor gros, o podea cernită, 
după ce învăţaseră să păşească silențios în jurul şi peste 
obstacole indistincte, cu aceeaşi graţie pe care şi-o formaseră în 
orele de balet din şcoală, Hank spuse: 

— O.K, e timpul. Sunteţi gata să aflaţi ce se găseşte în 
compartiment. 

Nerăbdători, îl urmară prin penumbră, spre uşă. Hank o 
deschise, dar nici Drew, nici ceilalţi nu reuşiră să vadă înăuntru. 

Hank arătă spre Jake. 

— După ce eu intru şi închid uşa, îmi dai cinşpe secunde. Apoi 
intri şi închizi uşa. 


Jake ezită. 

— Şi? g 

— Nu te-ai jucat niciodată de-a v-aţi ascunselea? Incearcă să 
mă găseşti. Reţine un lucru, totuşi. Ne închipuim că eu sunt 
duşmanul tău. Dacă-mi dai ocazia, dacă nu ai grijă şi mă laşi să 
te-aud sau să te simt, în realitate, te-aş putea omori. 
Deocamdată, jucăm jocul aşa - care îl surprinde primul pe 
celălalt, atingându-l, a câştigat. Destul de simplu? 

— Sigur. 

Hank intră. Cincisprezece secunde mai târziu, Jake îl urmă, 
închizând uşa după el. Peste alte treizeci de secunde, uşa se 
deschise din nou şi Jake ieşi. Drew îi văzu nemulţumirea pe chip. 

— Ce s-a întâmplat înăuntru? întrebă un elev. 

— N-am voie să spun. Vrea să vă aliniaţi şi să intraţi unul câte 
unul. 

Drew se simţea stânjenit. Stând aproape de capătul şirului, îi 
privi pe ceilalţi intrând. Niciunul nu rezistă mai mult decât Jake. 

Mike se duse la rândul său şi ieşi aproape imediat. Drew îi 
simţi umilinţa. Mereu competitiv, Mike păru să-l provoace pe 
Drew să se descurce mai bine. 

Apoi veni rândul lui. 

Deschise uşa, concentrându-se să-şi ascută reflexele, păşi 
înăuntru şi închise nervos uşa după el. Aproape imediat se simţi 
sufocat, ca şi cum aerul din interior ar fi fost mai dens, 
înăbuşindu-l. 

Şi bezna. Crezuse că în hangar era întuneric. Dar abia acum 
înţelegea ce era întunericul cu adevărat. 

Acolo, înăuntru, era absolut strivitor. Tăcerea îi făcea 
timpanele să ţiuie; se frământă ce să facă. Pornind înainte, în 
căutarea lui Hank, se ciocni de o masă. Picioarele acesteia 
scrâşniră pe ciment şi imediat Hank îl apucă de cotul drept. 

— Eşti mort, şopti el, atât de aproape, încât respiraţia sa îi 
gâdilă lui Drew urechea. 

leşind din camera obscură, încercând să nu pară jenat, Drew 
observă expresia satisfăcută a lui Mike, încântarea că nici Drew 
nu avusese mai mult succes decât el. 

Hank chemă grupul să se adune şi le ceru să discute despre 
cele întâmplate. li puse să repete exerciţiul, îi prelucra din nou 
şi, treptat, le împărtăşi principiile acelui tip de confruntare. 

— Cu toţii aţi încercat să mă găsiţi prea devreme. Nu v-aţi 


lăsat să simţiţi nemişcarea. Nervozitatea v-a trădat. Nu vă 
grăbiţi. S-ar putea să fie ultimele momente din viaţa voastră, 
aşa că, de ce nu le-aţi prelungi? Simţiţi-le pe deplin. 

Hank îi învăţă sisteme de a cerceta camera în loc de a înainta 
doar orbeşte. Îi încuraja să folosească talentele pe care şi le 
dezvoltaseră deja, atacând sacii cu nisip şi evitând obstacolele 
din hangar. 

— Dar aici e altfel, spuse unul. 

— De ce? _ 

— În hangar, aveam loc destul. lar întunericul nu era total. În 
plus, dumneavoastră aţi intrat acolo primul. Aţi avut avantajul 
de a vă putea ascunde. 

— Ei, nu mai spune. lar dacă lupti contra unui duşman, 
presupun c-ai să i te plângi că nu joacă cinstit dacă are şi el un 
avantaj. În jocul ăsta, trebuie să-ţi creezi singur avantajele. Fiind 
mai bun decât oponentul. Cel mai important lucru pe care 
trebuie să-l reţineţi - în afară de sistemul pe care v-am spus să-l 
urmaţi odată ce aţi intrat în cameră - cel mai important e să vă 
mişcaţi atât de încet, încât să fie aproape ca şi cum nu v-aţi 
mişca deloc. 

Au încercat exerciţiul iar şi iar, şi de fiecare dată rezistau 
puţin mai mult înainte ca Hank să-i atingă. Cu cinci secunde în 
plus, poate. Apoi, cu zece. Dar această uşoară prelungire a 
rezistenţei era, comparativ, o realizare majoră. Şi prima oară 
când Drew supravieţui un minut, avu după aceea sentimentul 
epuizant dar îmbătător, de a fi stat mult mai mult în cameră. 

— Încă nu vă mişcaţi destul de încet, insista Hank, încă nu 
simţiţi întunericul. V-aţi uitat vreodată cum recunoaşte un orb 
obstacolul din faţa lui, chiar dacă n-are baston? Fiindcă e atât de 
obişnuit să trăiască în întuneric, încât poate simţi aerul ricoşând 
din obiectele înconjurătoare. Le poate simţi în jur, aproape ca şi 
cum ar emana vibrații. Şi asta trebuie şi voi să învăţaţi. 
Compensaţi-vă lipsa vederii prin ascuţirea tuturor celorlalte 
simţuri. Jake, tu te-ai mişcat silențios, trebuie să recunosc. Dar 
eşti fumător. Ti-am simţit mirosul de tutun vechi şi ţi-am 
cunoscut poziţia exactă, chiar dacă nu te puteam vedea sau 
auzi. De-acum încolo, nimeni din echipa asta nu mai are voie să 
fumeze. Şi nu mă refer numai la timpul cât stăm aici. Niciodată. 
Mike, foloseşti deodorant. Şi ţie ţi-am simţit mirosul. Dezbară-te 
de el. 


— Dar nu pot să nu eman un soi de miros, replică Mike. 
Transpiraţia, de pildă. E firească sub stres. 

— Nu. Genul de stres cu care avem noi de-a face îţi provoacă 
uscarea glandelor sudoripare. Se opresc din funcţiune. Sau 
poate că unul, doi dintre voi nu reacţionaţi tipic şi glandele nu vi 
se blochează. Vom afla curând. Şi veţi ieşi din şcoala asta. 

Nu peste mult, elevii puteau supravieţui şi mai mult timp 
exerciţiului. Cele două minute se prelungiră la cinci. Apoi, la 
zece. 

Drew învăţa treptat despre obiectele din cameră, înaintând 
încet, metodic, descoperi că amplasamentul semăna cu acela al 
unui /iving-room: scaune, o sofa, o măsuţă joasă, un televizor. O 
lampă, un raft cu cărţi. Intr-o noapte însă mobila a fost aranjată 
altfel şi, în loc de ciment, acum pe jos era aşternut un covor. 
Intr-o altă noapte, decorul a fost transformat în dormitor. lar 
într-o alta, camera era plină cu lăzi puse la întâmplare, ca într-o 
magazie. 

— Nu puteţi presupune nimic dinainte, îi preveni Hank. 

In sfârşit, fiecare membru al clasei fu capabil să-l pândească 
pe Hank timp de o oră fără a fi atins. După care, Hank schimbă 
exerciţiul. 

— De-acum încolo, vă pândiţi între voi. Unul intră, apoi altul 
se duce după el. După aia, procedaţi invers, al doilea intrând 
primul, pentru ca vânătorul să devină vânatul. Şi veţi schimba 
încontinuu partenerii. Toată lumea să aibă ocazia de a lupta cu 
fiecare dintre toţi ceilalţi. 

Drew aruncă o privire spre Mike, care i-o înapoie, vizibil 
nerăbdător să aibă prilejul de a-şi încerca priceperea contra lui 
Drew. N-au fost împerecheaţi imediat. Abia după alţi patru 
parteneri s-au pomenit împreună în cameră. Drew, vânatul, 
câştigă prima rundă. Când însă deveni el vânătorul, învinse 
Mike. lar mai târziu, la următoarea împerechere, avură din nou 
scor egal. Ultima oară, după ce stătuseră trei ore în cameră, 
fără ca niciunul să câştige, Hank întrerupse jocul. 


14 


Acum, după şaisprezece ani, erau din nou pereche. Numai că 
armele nu mai constau în pixuri carioca, iar Hank nu era alături, 
să oprească exerciţiul. Rivalitatea lor ajunsese la ultima rundă. 
N-avea să se mai discute cine era mai bun. Şi nu urma nici 


revanşa. 

Drew nu dorea să ucidă. Trebuia să-l ţină pe Mike în viaţă, să-l 
facă să vorbească despre Janus. Ezitarea sa de a ucide însă era 
un dezavantaj. Căci Mike, cu siguranţă, n-avea să şovăie. 

În clipa când Drew îşi dădu seama de terifiantele implicaţii ale 
acelei pivnițe negre ca smoala, unde-l ademenise Mike, îndoi 
automat genunchii, luând poziţia pe care Hank făcuse să-i 
devină o a doua natură. Depărtă picioarele la lăţimea şoldurilor 
şi întinse braţele înainte, tot depărtate la distanţa dintre umeri, 
tatonând întunericul cu mâinile. Le deschise şi mai mult, simțind 
spaţiul gol dintr-o parte şi alta. Imediat, îşi schimbă locul, 
mutându-se mai la stânga, nu mult, doar la o lăţime de trup, şi 
se opri. 

Aceste tactici iniţiale aveau un singur scop - de a părăsi locul 
unde stătuse la intrarea în cameră, pentru ca Mike să nu profite 
de zgomotele accidentale pe care le făcuse şi să-l atace cât timp 
era încă nepregătit. Acum însă Drew era una cu întunericul, 
întocmai la fel ca Mike. Incepea pânda. 

Drew era şi mai sigur că Mike nu purta asupra lui pistol; 
avusese prea multe ocazii de a-l folosi. Cu siguranţă, când Drew 
intrase în cameră, cu o clipă înainte ca uşa să se închidă, 
învăluindu-l în întunericul total, Mike avusese o ţintă clară. 

Chiar şi aşa, Mike putea să aibă cuţit. Drew reflectă la acest 
risc şi conchise că Mike l-ar fi aruncat în momentul intrării lui. 
Auzind cuțitul lovindu-l pe Drew, Mike ar fi atacat, profitând de 
diversiunea rănii pentru a-l ucide cu mâinile, în caz că n-o 
făcuse pumnalul. Hank Dalton le înrădăcinase adânc această 
tactică. O a doua natură. 

Deci, trebuia ca Mike să aibă un motiv de a sta pe loc. Singura 
explicaţie posibilă era aceea că nu purta armă, bazându-se pe 
dibăcia în lupta corp la corp. Ceea ce însemna că Mike avea să-l 
aştepte pe Drew până se apropia, pentru a-l lua atunci prin 
surprindere. 

Drew avea armă, Mauser-ul din mână, dar în întuneric nu-i era 
de nici un folos - ba chiar îl stânjenea, limitându-i posibilităţile 
mâinii drepte. În împrejurările date, Drew ar fi preferat să aibă 
mâna dreaptă liberă, pentru a simţi mai bine nemişcarea, 
vibraţiile subtile din întuneric, însă nu îndrăznea să rişte 
zgomotul punerii pistolului în buzunar. 

Aşteptă, ghemuit, în gardă, timp de cinci minute, ascultând 


atent. Încăperea părea a fi atât de adânc situată sub nivelul 
solului, cu pereţii aşa de groşi, încât nu răzbătea nici un sunet 
din afară. Ciuli urechea să audă infima respiraţie. Sau foşnetul 
unui pas. Dar nu auzi nimic, numai pulsaţiile propriului său 
sânge în urechi. 

Inhalând încet, studie mirosurile din cameră, separându-le şi 
identificându-le. Terebentină. Vopsea. Un fel de var. Un iz vag 
de benzină. 

O magazie? se întrebă. Cu cât judeca mai mult mirosurile, cu 
atât concluzia i se părea mai corectă. Materiale de întreţinere. 
Poate chiar şi o maşină de tuns iarba. Poate unelte. 

Avea să afle curând. Căci trebuia să înceapă vânătoarea, 
exact la fel cum, bănuia, şi Mike începuse să-l vâneze pe el. 

— Nu înaintați niciodată de-a dreptul, insistase Hank Dalton. 
Evitaţi mijlocul. Controlaţi mai întâi laturile. Ceea ce înseamnă 
că aveţi de ales. Stânga sau dreapta. Rămâneţi cu spatele la 
perete. Planul camerei - obstacolele - vor determina care 
direcţie pare mai bună. 

În cazul de faţă, nici stânga, nici dreapta nu păreau să ofere 
vreun avantaj. Adevărat, păşise la stânga când intrase şi 
recunoscuse capcana. Mike putea presupune că Drew avea să-şi 
continue drumul spre stânga. Pentru a-l păcăli, trebuia să 
pornească în direcţia la care Mike nu se aştepta, către dreapta. 

Dar ghicitul, dublat, triplat, făcea parte din vânătoare. Mike 
putea anticipa logica lui Drew. Putea presupune că Drew, 
pornind spre stânga, ca fentă, avea să schimbe apoi direcţia. 

În cele din urmă, indiferent ce logică folosea fiecare dintre 
adversari, niciunul nu avea cum să prevadă direcţia de începere 
a vânătorii. Statul prea mult pe gânduri ar fi dus la paralizie. 

Arbitrar, Drew se hotărî să-şi continue drumul spre stânga. Cu 
chinuitoare încetineală. Mişcând braţele, mâinile pipăind bezna. 
Deplasând uşurel picioarele. 

Pe jos, la fel ca în culoarul de-afară, era pământ. Dar cel puţin 
pământul era bine bătătorit, absorbindu-i greutatea în timp ce 
punea încet piciorul jos. Nici un scrâşnet nu-i indica poziţia. 

Mutând delicat picioarele, înţepeni când atinse cu marginea 
pantofului stâng un obiect. O apăsare aproape imperceptibilă pe 
picior şi şold îl preveni că obiectul era mare, dar, când mişcă 
mâna într-acolo, nu simţi nimic. Orice-ar fi fost, nu-i ajungea mai 
sus de talie. Coborând mâna la acea înălţime, simţi lemn, 


zgâriat şi ciocănit, cu granulaţie mare şi oarecum uleios. 

Un banc de lucru. Explorând silențios cu mâna, simţi o 
menghină metalică prinsă de marginea bancului. Un cleşte plin 
de ciobituri. O cutie de ulei, aspră, cu cioc. 

De-acum încolo, complicațiile se înmulţeau. Din câte ştia el, 
Mike putea să aştepte de cealaltă parte a bancului de lucru, 
gata să atace în timp ce Drew îl ocolea pentru a reveni lângă 
zid. Sau poate că Mike se afla exact vizavi, lipit de peretele opus 
şi, de îndată ce simţea că atenţia lui Drew era absorbită complet 
de problema ocolirii mesei... 

Duble deducţii, ipoteze triple. În timp ce începea să dea ocol 
bancului, Drew îşi imagină gândurile lui Mike. 

„Auzi, Drew, este exact ca atunci în Colorado, când eram 
rivali. Sigur, semănăm atât de mult, încât toată lumea se întreba 
care din nou o fi mai bun, nu-i aşa? Dar n-am lămurit niciodată 
problema. Ceea ce nu mă mulţumeşte deloc. Fireşte, tâmpiţii de 
sus aveau impresia că ai fi mai bun ca mine. Altfel, nu m-ar fi 
ales să acţionez eu pe post de dublură a ta, şi nu invers. Tu erai 
vedeta; eu, dublura de lumină. Căcat. Dar am rezistat mai mult. 
Despre tine se zice că eşti mort. Trebuie să-ţi iau locul. Am 
devenit tu însuşi şi-mi convine de minune aşa. N-am să mai 
schimb rolurile. Nu voi reveni pe locul doi. De data asta, 
plănuiesc să mă asigur al dracului de bine că rămâi; mort.” 

Cu muşchii durându-l de tensiune, Drew se strecura prin 
întuneric, în jurul bancului de lucru. Pentru a verifica însă colţul 
dintre masă şi perete, trebuia să se lase parţial vulnerabil în faţa 
unui atac din partea opusă a încăperii de smoală. Îşi încordă 
simţurile, atent la cel mai mic sunet sau curent prin aerul dens 
şi neclintit. 

Subtil, tăcut, îşi plimbă mâna stânga prin faţă, spre 
continuarea zidului. Voia să provoace o uşoară adiere care să-l 
facă pe Mike să creadă că Drew se afla mai aproape decât în 
realitate, eventual îndemnându-l să atace prematur din colţul 
bancului cu peretele. 

Dar nu avu loc nici un atac şi, în timp ce străbătea cealaltă 
margine a bancului de lucru, apropiindu-se de zid, Drew 
îndreptă Mauser-ul într-acolo. Dacă Mike se ascundea într- 
adevăr în acel loc, în caz că ataca, Drew l-ar fi împuşcat de 
îndată ce-i simţea trupul. 

Nu se întâmplă nimic. Şi, cu un oftat interior de uşurare, Drew 


ajunse la perete, lipindu-se din nou cu spatele de el. Aşteptă în 
întuneric, adunându-şi energia, concentrându-se. 

— Disciplină, le spunea Hank. Răbdare. Astea sunt secretele 
de a câştiga acest joc. O singură mişcare necugetată. Un singur 
gest neglijent. Atâta trebuie şi eşti mort. Este necesar să nu mai 
ţii seamă de viitor. Nu-ţi poţi permite să te gândeşti ce bine te 
vei simţi câştigând şi ieşind din cameră să te relaxezi. Fiindcă 
cel care contează e prezentul şi, dacă inamicul se concentrează 
asupra ta în timp ce tu eşti în viitor, ei bine, amice, n-ai să mai 
vezi niciodată viitorul. Vei intra în istorie. 

Drew continuă să gliseze de-a lungul peretelui, spre stânga. 
La fel ca înainte, îşi folosea picioarele, coapsa şi şoldul, pentru a 
căuta obstacole. Ţinând Mauser-ul pregătit în mâna dreaptă, şi-o 
mişcă pe stânga prin faţă, aproape mângâind bezna. Pasul său 
neauzit atinse un obiect; într-adevăr, simţise că obiectul se afla 
acolo încă dinainte de a-l fi atins cu pantoful. Era din lemn. Avea 
patruzeci de centimetri grosime, de la perete spre centrul 
camerei. Îl pipăi cu mâna stânga. Urca până spre tavan. lar când 
îşi strecură degetele pe după margine, atinse metalul rece. 
Hârtia în care era înfăşurat se rupsese parţial. Acolo, mirosul de 
terebentină era mai intens. O cutie cu vopsea? Da, conchise. 
Rafturi cu vopsele, de jos şi până sus. Rămânând cu spatele lipit 
de rafturi ca şi cum ar fi fost peretele, îşi continuă drumul către 
stânga... 

Nu înaintase mai mult de trei-patru metri şi era acolo de vreo 
patruzeci de minute, poate chiar mai mult. Era greu de spus. 
Într-o cameră întunecată, timpul e distorsionat de chinuitoarea 
încetineală a mişcărilor. Fiecare secundă părea eternă. Cumplit 
de plină. 

Ţinându-şi respiraţia, ajunse la capătul rafturilor, pipăi în jurul 
lor spre perete, dar nu atinse decât un alt zid. Se prelungea la 
stânga. Cercetă colţul. 

Cu înfiorătoare bruscheţe, ceva lovi rafturile, în dreapta lui. 
Obiectul căzu zdrăngănind, rostogolindu-se pe jos. 

Drew tresări. Nu se putuse stăpâni. Cu inima dilatându-i-se 
parcă gata să plesnească, făcu un efort să nu exclame. De fapt, 
nu scosese absolut, nici un sunet. În schimb, aşa cum îl îndemna 
antrenamentul, se ghemui instinctiv - atât de jos, încât îşi atinse 
gambele cu fesele. Rezemat cu spinarea în colţ, ridică mâinile, 
gata să ochească. 


Reacţia fusese atât de instantanee, încât, încă înainte ca 
obiectul să-şi fi terminat rostogolirea pe pardoseală, era gata. 

Poate că Mike ataca. Aceasta fusese una dintre tacticile lui 
Hank Dalton. Sperie-ţi oponentul. Aruncă ceva. În momentul 
când zăngăne, profită. Atacă.-l. 

Dar în încăpere se lăsă iarăşi tăcerea şi, în nemişcarea ce se 
închega la loc, Drew nu simţi nici un impact, nici un trup 
năpustindu-se peste al lui. Aşteptă, cu stomacul contractat şi 
nervii întinşi la limită. 

Nu se întâmplă nimic. 

Încercă să calculeze direcţia din care fusese aruncat obiectul. 
Nu putu. Ştia însă, cel puţin, că Mike era acolo, că dublura sa nu 
se furişase printr-o ieşire nevăzută înainte ca Drew să fi intrat în 
cameră. 

Cu atât mai sigur acum, urma să se lase cu moarte de om. 

Dar îl mai deranja ceva. De ce nu atacase Mike? Drew analiză 
problema, încordat, şi înţelese. 

Fiindcă Mike nu şi-a dat seama unde sunt. În întuneric, dacă 
se repede la mine, dar îmi judecă greşit poziţia, ştie că-l pot 
omori. A aruncat ceva spre locul unde credea că aş putea fi, 
sperând să-mi pierd controlul, să scot un sunet. Dar întrucât n-a 
nimerit, va mai arunca şi altceva. Dacă mă loveşte, de îndată ce 
va auzi impactul cu trupul meu, o să presupună că mi-a distras 
atenţia şi va ataca. 

Alta din strategiile lui Hank Dalton. 

În timp ce Drew stătea ghemuit cu spatele în colţ şi faţa spre 
bezna din încăpere, un alt obiect lovi rafturile din dreapta lui. 
Dangătul se auzi mai aproape, trimiţându-i o vibraţie prin uşă. 

De astă dată însă Drew se aşteptase la zgomot. Profită de 
căderea obiectului pentru a se muta către stânga, de-a lungul 
noului perete. 

Sigur, Mike a tras concluzia că merg în direcţia asta. Încearcă 
să mă localizeze. In momentul când mă nimereşte, se va repezi. 

Un al treilea obiect izbi colţul unde stătuse Drew ghemuit. 
Profită iarăşi de zgomot pentru a se deplasa şi mai mult în 
lungul peretelui nou-întâlnit. 

lar acum, avea mai multe informaţii. Unghiul de ricoşare al 
diverselor obiecte, direcţia sunetului lor la căderea pe pământ, îi 
indicau că Mike se afla în partea cealaltă a camerei, probabil în 
colţul opus celui unde tocmai stătuse el însuşi ghemuit. Sau, cel 


puţin, acolo fusese Mike în urmă cu un moment. N-avea de unde 
şti dacă dublul său nu profitase de zdrăngănit pentru a-şi 
schimba poziţia, cum făcuse el însuşi. 

În care direcţie ar fi pornit Mike, însă? Spre peretele pe care-l 
urma Drew acum - pentru a-l întâmpina din faţă? Sau către cel 
dintâi - ca să-l atace din spate? 

Drew se întrebă dacă ar fi trebuit să schimbe direcţia. O 
aruncare cu banul. Şansă fifty-fifty. Puteau continua la fel, 
ghicind dublu sau triplu toată noaptea. Işi imagină cum ar fi 
înconjurat amândoi camera la nesfârşit. Un al patrulea obiect 
zăngăni. De astă dată însă ricoşă din peretele pe unde se 
furişase Drew prima oară căzând pe jos. 

Oare Mike crede c-am luat-o înapoi? Sau încearcă să mă facă 
să mă gândesc la ce se gândeşte e/? 

După cum subliniase în repetate rânduri Hank Dalton, acesta 
era rostul exerciţiului. Să-ţi zăpăceşti oponentul până-i obosea 
mintea, pierzându-şi echilibrul. 

lar apoi să-l ucizi. 

— Regulile. Aveţi încredere în ele. Bazaţi-vă pe ele, le cerea 
Hank. Mi-a luat aproape douăzeci şi cinci de ani ca să le 
descopăr. Şi ele sunt singurul motiv pentru care mă mai aflu 
acum în viaţă. 

Dar, aşa cum le atrăsese atenţia Hank, puţini alţi luptători 
cunoşteau aceste reguli. În lupta propriu-zisă, un elev de-al lui 
Hank nu trebuia să aibă nevoie să se extenueze, pândindu-şi 
adversarul. Căci sistemul de luptă în întuneric al lui Hank nu se 
mai folosea în instrucţia standard de nicăieri. 

— Ţineţi minte, spunea el, avantajul este de partea voastră. 
Nu exageraţi cu încrederea în voi înşivă. Dar nici copleșiți să nu 
vă simţiţi. Fiindcă, dacă respectaţi regulile, aveţi o şansă mai 
bună ca oricând de a învinge. 

Sigur, cugetă Drew. Ajunge să urmezi regulile. Dar ascultă, 
Hank, ia spune-mi un lucru. Ce faci când şi oponentul ştie 
regulile? Atunci, în Colorado, am avut o groază de remize cu el. 
Nu numai că seamănă cu mine. A fost şi instruit la fel ca mine. 
Cum putem preveni un nou meci nul? Mai ales că în cazul de 
faţă remiza trebuie spartă. Şi probabil că o va face oboseala. De 
când am plecat din mănăstire, am fugit prea mult. Dacă factorul 
decisiv e energia, probabil că voi pierde. 

Nu intră în panică. În schimb, cu furnicături pe şira spinării, 


avu o bruscă inspiraţie. Ce faci când lupti cu cineva care 
cunoaşte şi el regulile? 

Fă ceea ce e complet neaşteptat. încalcă regulile. Revino la 
modul cum ai fi acţionat prima oară când ai intrat în camera 
neagră din Colorado. Înconjuri camera, de-a lungul pereţilor, 
cum insista Hank? Nu. la-o drept prin mijloc. Ghemuieşte-te în 
centrul ei şi aşteaptă ca Mike să arunce din nou. 

ȘI atunci, când simti exact unde e, atacă-l. 

Pantofii săi nu păreau să atingă pământul bătătorit în timp ce 
se furişa tăcut spre mijlocul încăperii. Îşi menţinu pasul lent şi 
precaut, legănând mâna stângă în faţă, cu Mauser-ul pregătit în 
dreapta, tatonând prin întuneric. 

lar când aprecie că ajunsese în centru, se lăsă jos, 
rezemându-se cât putea de comod pe coapse, în aşteptarea 
următoarei mişcări a lui Mike. 

Simţi curentul de aer când obiectul zbură pe lângă el, la doar 
câţiva centimetri deasupra capului, pentru a se ciocni de 
peretele de unde venise. Acolo. In colţul opus. Drew se trase şi 
mai aproape. 

Un alt obiect despică aerul pe lângă capul lui, lovind peretele 
din spate. 

Drew se furişă şi mai mult. 

Se întâmplă cu şocantă bruscheţe. Dintr-o dată, simţi un 
obstacol în faţa lui. Nu-l atinse. Nu, aşa cum insista Hank Dalton, 
n-avea nevoie să-l atingă. Dacă era destul de atent, putea simţi 
efectiv vibraţiile pe care le emana. Obstacolul era un om. 

Mike, care semăna cu Drew, care fusese antrenat la fel ca 
Drew, gândea tot ca Drew. Şi Mike se întrebase cum să pândeşti 
un adversar care deţine acelaşi avantaj al instrucției cu Hank 
Dalton, care ştie să anticipeze. 

Datorită regulilor. Deci, să încalci regulile. 

Şi, cu neaşteptată brutalitate, Drew se pomeni încleştat piept 
în piept, faţă-n faţă, cu dublul său. 

Şocul fu ametitor. In timp ce se împingeau într-o parte, apoi în 
cealaltă, Drew nu se mai temu că făcea zgomot. În schimb, 
respiră strident, cu o disperată nevoie de oxigen, încordându-se 
spre omul pe care-l prinsese şi de care era prins. 

Gemu, lovit în coapsă de un genunchi care abia îi rată 
testiculele. 

Cu o strâmbătură de durere, zbură înapoi peste muchea 


tăioasă a bancului de lucru, lovindu-se în şale. 

— Mike... 

Îşi repezi podul palmei în plexul solar al atacantului. Mike 
gemu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ascultă... 

Urmă o lovitură zdrobitoare într-o latură a gâtului. 

— Trebuie să vorbim! 

Dar când capătul tocit al unei şurubelniţe i se înfipse - şocant, 
o, binecuvântate lisuse - în umărul stâng, haina atenuând 
efectul, înţelese că Mike era hotărât să învingă. 

Mai avea încotro? 

ÎI împinse înapoi şi apăsă pe trăgaciul Mauser-ului. 

Trase. 

Şi trase. 

Goli tot încărcătorul, cu urechile asurzite de împuşcăturile 
repetate, cu ochii răniţi de flăcările de la gura ţevii. Totuşi, în 
pofida diverselor vătămări suferite, plasă cu dibăcie focurile. lar 
când auzi un glonţ lovindu-şi ţinta, îngustă unghiul de ochire, cu 
nările inflamate de mirosul acru al corditei şi al pielii pârlite, al 
ţesăturii şi cărnii arse. 

Îşi trimise sosia drept în iad. 

În timp ce sângele picura pe pardoseala de pământ, în timp 
ce-l stropea cald şi sărat peste buze, îl mai simţi o dată pe Mike 
aruncându-se peste el, încă hotărât să continue lupta. Dar Mike 
se cutremura în ghearele morţii. Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară, 
aproape ca doi îndrăgostiţi. Mike căzu spre pământ, mandibula 
sa flască frecându-se de pieptul, stomacul, sexul şi genunchii lui 
Drew. 

— De ce n-ai vrut s-asculţi? şopti Drew, deşi îi venea să urle; 
blestemata de disciplină îl obliga să se controleze. Trebuia să 
asculti. N-aveai decât să-mi spui pentru cine lucrai. Prostule... 
încă ai mai fi fost în viaţă. Poate că, până la urmă, am fi putut să 
fim prieteni în loc de... 

Rivali? Dubluri? 

Janus. Îl ucisese pe Janus, dar omul din spatele lui Janus încă 
mai era viu! 

Înfuriat de zădărnicia morţii, lui Drew îi venea să dea cu 
picioarele în cadavrul lui Mike, să-i zdrobească dinţii, să-i 
sfărâme nasul. 

Prostule... 


În schimb, îngenunche în întuneric. 

Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, se rugă pentru sufletul lui 
Mike. 

Şi pentru al său. 


15 


Timpul se deformase atât de mult în camera obscură, încât, 
când părăsi clădirea, Drew clipi din ochi surprins. Noaptea 
trecuse. Răsărea un soare rece de octombrie. Acum, toate 
lămpile cu gaz erau stinse, locuinţele cufundate în tăcere, doar 
câteva găini cotcodăceau nefiresc de undeva. Se vedea bine că 
locatarii nu auziseră împuşcăturile sau le ignoraseră intenţionat, 
nevrând să se amestece. Drew urmă coridoarele în zigzag, 
pasajele şi tunelurile, până la aleea îngustă cu un zid de zgură în 
dreapta, unde, cu o eternitate în urmă, ieşise de la adăpostul 
stivei de scânduri pentru a se confrunta cu dublura sa. 

Se şterse pe faţă şi mâini, cu batista, de sângele lui Mike. Cu 
aceeaşi batistă, îşi opri hemoragia din umărul unde-l lovise Mike 
cu şurubelniţa. Apoi îşi scosese haina şi şi-o pusese împăturită 
peste umăr, pentru a ascunde atât rana, cât şi pata de sânge de 
pe haină. O măsură de prevedere inutilă. La ora aceea, nu se 
putea întâlni cu nimeni. 

Înfrigurat, cu umărul pulsând de durere şi inima frântă, 
descuie uşa camerei lui Mike, cu cheia pe care i-o luase 
percheziţionându-i cadavrul. Nu se temea de capcane sau 
alarme contra hoţilor. Seara, Mike nu-şi luase nici o măsură 
înainte de a scoate aceeaşi cheie, îndreptând-o spre broască. 
Prin urmare, Drew presupunea că garsoniera era neprotejată. Şi 
dacă nu era? 

Secătuit, nu-i mai păsa. Ucisese din nou, iar altceva nu conta. 

Nimic. Decât continuarea căutării. Nevoia de a-i răzbuna pe 
călugării din mănăstire. De a descoperi pentru cine lucrase 
Mike. 

Apăsă pe clanţă şi deschise uşa, încruntându-se când nu găsi 
nici o lampă aprinsă în cameră. Instinctele i se accelerară, 
alarmate. Aseară, dincolo de geamul mat şi draperiile trase se 
zărise o lumină. Cine venise s-o stingă? Cu pieptul contractat, 
scrută încăperea. Chiar cu lampa stinsă, nu era complet 
întunecată. Soarele la răsărit lumina prin uşa deschisă, risipind 
umbrele. 


În pofida neliniştii, făcu două presupuneri. Prima, că odaia era 
părăsită. În fond, oricine s-ar fi ascuns acolo avusese deja destul 
timp să-l atace. 

A doua era consecinţa celei dintâi. Luminile erau stinse 
fiindcă, aşa cum bănuise Arlene seara, funcționau cu 
întrerupător automat. 

Făcând încă un pas, văzu rafturi din cărămizi şi scânduri, un 
birou cu o maşină de scris, un pat-canapea, o masă, un televizor 
şi un stereo. 

Nimic fantezist. Mobilierul pe care l-ar fi avut orice student de 
facultate. Acelaşi gen de obiecte pe care le avusese cândva şi 
Drew, deşi - asemeni lui Mike - şi-ar fi putut permite ceva mult 
mai de calitate. 

Garsoniera consta dintr-o singură încăpere; lângă o tejghea 
stăteau un aragaz şi un frigider. 

Lângă sofa, ceva se mişcă. Drew îndoi genunchii, gata să se 
apere. Apoi, grimasa i se transformă într-un rânjet, care se lăţi 
amintindu-şi de Stuart Little. Căci acum stătea în poziţie 
defensivă în faţa unei pisici. 

Animalul mieună, apropiindu-se. Nici pisoi, dar nici complet 
adult. Portocaliu cu pete albe. Altă pisică apăru de sub birou, în 
întregime neagră, iar o a treia de după tejghea, o siameză cu 
ochi albaştri, uşor de recunoscut chiar şi în penumbră. 

Aproape râse, dar se stăpâni, cu umărul rănit palpitându-i, 
amintindu-şi iarăşi de paralela dintre Mike şi el însuşi. Pe 
vremuri, înainte de mănăstire, lui Drew îi plăcuse să ţină pisici. 
Fuseseră răsfăţul său; viaţa lui socială. lar mai târziu, când în 
chilia sa de la mănăstire intrase nu o pisică, ci un şoarece, se 
simţise din nou viu. Fiindcă, în ciuda insistenţei carthusienilor de 
a se auto-şterge de pe faţa lumii, singurul lucru căruia îi dusese 
lipsa fusese posibilitatea de a trăi în comun cu o altă vietate. 

— Pisicilor, pariez că vă-ntrebaţi de ce n-a venit nimeni acasă 
azi-noapte, spuse, cu o neaşteptată viziune a lui Mike mort în 
camera aceea obscură; cutremurându-se, încercă să-şi înăbuşe 
cumplita emoție; glasul îi suna răguşit. Pariez că vă e îngrozitor 
de foame. 

Închise uşa după el, o încuie, observă pe perete un comutator 
şi îl apăsă. 

Se aprinseră două lămpi, una lângă canapea, cealaltă pe 
birou. Tresări, împleticindu-se înapoi. In stânga se deschise o 


uşă. Şi, în faţa lui, cineva începu să se ridice de după tejghea. 
Drew se încorda. 

Din uşă apăru părintele Stanislaw. În spatele lui, Drew văzu o 
debara. Se răsuci spre tejghea, unde Arlene se ridică în 
întregime. 

Veni spre el. Drew simţea o nevoie disperată s-o îmbrăţişeze. 

— Slavă Domnului, trăieşti, îl strânse ea în braţe, cu dor Când 
nu te-ai mai întors la maşină... 

Îi simţea braţele în jurul lui, sânii apăsându-i pieptul. 
Instinctiv, se aplecă s-o sărute. 

Părintele Stanislaw îşi drese glasul: 

— Dacă-mi daţi voie să vă întrerup. 

Drew îl privi zăpăcit. 

— Te-am aşteptat până înaintea zorilor, spuse preotul. 

Arlene făcu un mic pas înapoi, continuând să-l ţină înlănţuit cu 
braţele. Pieptul lui Drew, însă, păstra senzaţia sânilor ei. Işi 
aminti modul cum o îmbrăţişase cu drag, atât de des, pe 
vremuri. Cum se duceau pe munţi cu cortul. Şi cum stăteau 
îmbrăţişaţi în sacul de dormit. 

— Dar pe urmă, n-am ştiut ce să mai facem, adăugă ea. 
Trebuia să venim, să te căutăm. 

— De-afară, am văzut că în garsonieră era linişte, se apropie 
părintele Stanislaw. Totul părea în ordine. Dar am raţionat că, 
dacă avuseseră loc necazuri, omologul tău ar fi fugit, nu 
rămânea aici. Riscul părea acceptabil, însă chiar am bătut la uşă 
înainte... 

— Aţi forţat broasca? 

Arlene, continuând să-l ţină în braţe, aruncă o privire spre 
preot. Văzându-l că încuviinţa, Drew clătină din cap. 

— Mă surprinzi încontinuu. 

— Ei, ridică din umeri părintele Stanislaw. Domnul este cu 
mine. 

— Şi cu şperaclurile tale. 

Preotul rânji. 

— Când ai intrat pe uşă, spuse Arlene, aproape am crezut că 
erai... 

— Dublul meu? 

— Aveai haina pe umăr, nu pe tine. Un moment, am crezut că 
ţi-o luase. 

— Nu, înghiţi Drew un nod. E mort. 


Lăsă să-i lunece haina de pe umăr, dezvăluindu-şi cămaşa 
însângerată şi umflătura din locul unde-şi îndesase batista. 

— Drew! 

— M-a înjunghiat cu o şurubelniţă. Haina a amortizat lovitura. 

Înainte de-a o putea opri, Arlene îi descheie cămaşa. 
Intimitatea atitudinii ei îi slăbea puterile. Uşurel, femeia scoase 
batista plină de sânge, privind sub pânza ruptă. 

— Putea să fie mai rău, spuse Drew. Cel puţin, s-a oprit 
hemoragia. Nu cred că are nevoie de cusături. 

— Dar are cu siguranţă nevoie de dezinfecţie. Scoate-ţi 
cămaşa. Aduc un prosop, apă şi săpun. 

— Poate aştepta. 

— Ba nu poate. 

Nici de astă dată nu apucă s-o contrazică. 

— Nu te mişca. _ 

Se simţea ciudat de bine primindu-i ordinele. In timp ce 
Arlene îi curăța rana, folosind o trusă de prim ajutor din baie, ca 
s-o oblojească, le povesti ce se întâmplase. 

Părintele Stanislaw ridică mâna dreaptă, acordându-i 
absolvirea. 

— Sunt sigur că eşti iertat. Erai în legitimă apărare. 

— Dar moartea lui n-a avut nici un rost. 

Drew avea gâtul comprimat, numai parţial datorită umflăturii 
din locul unde-l lovise pumnul lui Mike. 

— Ce-a rezolvat? 

— Viaţa ta, insistă Arlene. 

— Nesemnificativă. Răspunsurile. £/e contau. 

— Le-am căutat noi, spuse ea. 

Drew o ascultă atent. 

— l-am răsfoit hârtiile. Chitanţe. Cecuri anulate. Facturi de 
plată. 

— Şi ce-aţi aflat? 

— Exact lucrul la care te-ai fi aşteptat, răspunse părintele 
Stanislaw. Omul era profesionist. Nimic. 

— Nimic? 

Drew stătu un moment pe gânduri. 

— Poate. Cel puţin, aşa s-ar părea. 

— Nu înţeleg. 

— Din ce-ai spus adineaori, reiese că aţi văzut totul, nici 
pomeneală. Dar n-aţi ştiut ce vedeaţi. Ce să căutaţi. 


— Tot nu ştiu la ce te referi. 

— Chitanţe, ai spus? Cecuri anulate, facturi? 

— Exact. 

Drew o privi tandru pe Arlene. 

— N-ai fi putut înţelege. Fiindcă tu - se întoarse spre - 
părintele Stanislaw - şi cu tine, n-aţi avut acoperirea mea. Aşa 
cum funcţiona sistemul, foloseam pentru corespondenţă o 
căsuţă poştală. Anonimă. Câtă vreme mă asiguram că nu eram 
urmărit în timp ce-mi luam revistele, cursurile prin 
corespondenţă, orice. Dar mai aveam o căsuţă poştală, în cel 
mai apropiat oraş. Şi de-acolo îmi luam lucrurile importante... Ca 
de pildă, plata. 

Lăsă cuvintele să-şi facă efectul. 

— Desigur, înţelese Arlene prima. Scalpelul făcea parte din 
guvern. 

— O parte îngropată a lui. Guvernul în sine nu ştia niciodată 
ce se întâmplă. 

— Dar trebuia să se ţină registre, continuă ea. Şi să se 
justifice ștatele de plată. Fiindcă reţeaua avea un buget, oricât 
de îngropată era. Trebuia ţinută balanţa plăţilor. 

Acum înţelese şi părintele Stanislaw. 

— La fel cum şi C.I.A. sau oricare altă reţea de informaţii 
trebuie să-şi ţină contabilitatea. Dar nu în mod direct. Bugetul îi 
poate fi canalizat prin Departamentul agriculturii sau cel de 
interne. 

— Oricum ar fi canalizat, banii trebuie să provină de undeva, 
spuse Drew. Dacă fondurile aparţin sistemului, atunci există o 
urmă de hârtie. Trebuie să existe. 

— Dar dacă Scalpelul e defunct... 

Nedumerită, Arlene privi de la Drew la preot. 

— ... dacă reţeaua a fost anihilată, dar cineva a reactivat-o, 
cineva care nu face parte din guvern, atunci banii provin din 
sectorul privat. 

— Cu atât e mai necesar să se ţină registre contabile, 
explicaţii, pentru destinaţia banilor. Fiscul e necruţător. Cere 
acte justificative. 

— Şi? 

— Ne vom ţine pe urma de hârtie, răspunse Drew. Cecuri 
anulate. Mi-aţi spus unde le-aţi găsit. Cum se numeşte banca 
locală? Şi - se întoarse Drew spre părintele Stanislaw - cine e 


cel mai puternic contact al Opus Dei aici? Cel din afaceri şi 
operaţiuni bancare? 

— Aha, făcu preotul, înțelegând. 

— Da, confirmă Drew. 

Părintele Stanislaw se uită la ceas. 

— E şapte dimineaţa. Va trebui să aşteptăm până... 

— Perfect, îl întrerupse Drew. Am ceva aproape la fel de 
important care să-mi ocupe timpul. 


16 


Găsi un deschizător în sertarul de sub chiuvetă şi scoase 
capacele tuturor cutiilor cu mâncare pentru pisici din garsonieră. 
Zece, în total. Unele erau cu pui, altele cu ficat şi peşte, iar una, 
Gourmet Delight, părea să le combine pe toate. 

Găsi două pungi cu mâncare uscată sub chiuvetă şi le 
deschise şi pe ele, după care duse totul în gangul de-afară şi, în 
aerul rece al dimineţii, împrăştie bunătăţile de-a lungul zidului 
de zgură. 

Pisicile începură să mănânce cu lăcomie. 

— Poftă bună, le ură el. Asta-i tot ce se găseşte. N-o să mai 
vină. 

Simti o durere în piept. 

„Fiindcă stăpânul vostru e mort. Eu l-am ucis.” 


17 


La ora nouă şi cinci, sub privirile Arlenei şi ale lui Drew, 
părintele Stanislaw îi telefonă din garsonieră omului său de 
legătură. Explică ce dorea, închise şi, peste zece minute, primi 
un telefon de la altcineva. 

Ascultă iarăşi. Dădu din cap şi-i mulţumi interlocutorului. 
Numaidecât, telefona altcuiva, mai primi nişte informaţii şi 
formă încă un număr. 

Totul dură cincisprezece minute. lar când închise telefonul 
pentru ultima oară, se rezemă de spătarul canapelei, epuizat. 

— Ei? întrebă Drew. 

— Când încasezi un cec, banca păstrează pe microfilm copia 
tranzacţiei. Moştenirea lui Mike - uneori se numeşte bursă; nu 
contează, hai să zicem cecurile lui - provenea de la institutul 
Fairgate. Dar ce este institutul Fairgate? Am telefonat 
interurban, la numărul ăsta. Nu cred că gazda noastră o să se 
supere. Conform contactelor mele din New York şi Washington, 


Fairgate Institute face parte din Golden Ring Foundation. O 
organizaţie non-profit de ajutorare a celor nevoiaşi etcetera, 
etcetera. lar fundaţia Golden Ring... reţineţi că fiscul insistă 
asupra acestor documente... Dumnezeu să binecuvânteze 
birocraţia... Fundaţia Go/den Ring face parte din... ei bine, după 
ce se jupoaie toate straturile, ajungem la nucleu: Risk Analysis 
Corporation. Din Boston. 

Drew scutură din cap. 

— Şi ar trebui să fac o legătură? 

— Nu. Cel puţin, nu pe faţă. N-o să-ţi placă, îl preveni 
părintele Stanislaw. Colaboratorul meu din Boston a aflat 
numele omului care conduce această corporație de analiză a 
riscului. 

— Şi îl cunosc? 

— A, cum să nu, răspunse părintele Stanislaw. Coincidenţa e 
prea şocantă ca s-o trecem cu vederea. Cred că dovedeşte 
faptul că Risk Analysis e Scalpelul şi că acelaşi om l-a condus şi 
pe acela. 

— Cine? 

Când părintele Stanislaw îi spuse, Drew nu mai ţinu seamă de 
nimic - de mâna Arlenei pe umărul lui, de miorlăitul pisicilor 
afară, de amintirea sângelui lui Mike prelingându-i-se sărat pe 
buze. 

Numele. 

O, da, numele. 

El conta şi altceva nimic. 

Lumea lui se aduna la un loc. 

Numele era secretul vieţii sale. 


PARIEA A OPIA 


JUDECATA 


Frāția pietrei 
1 


Vocea femeii era afectată, profesională, precisă. 

— Bună dimineaţa. Risk Analysis Corporation. 

In cabina telefonică de pe Boylston Street, imediat după 
biblioteca publică din Boston, Drew reuşi să-şi înfrâneze mânia, 
străduindu-se să vorbească pe un ton la fel de oficial. 

— Cu domnul Rutherford, vă rog. 

— Regret. În acest moment, se află într-o şedinţă. Dar poate 
doriţi să vorbiţi cu adjunctul executiv al dumnealui. 

— Nu. Cu domnul Rutherford trebuie să vorbesc. Nu pot 
discuta afaceri cu altcineva. 

O lăsă să se gândească. Cabina telefonică înăbuşea vuietul 
traficului de la ora zece dimineaţa. 

— Desigur, răspunse secretara. Înţeleg. În acest caz, ce-ar fi 
să-mi lăsaţi numele dumneavoastră şi numărul de telefon? 
Domnul Rutherford va... 

— Mă tem că nu e posibil. În momentul de faţă am un 
program destul de imprevizibil şi nu sunt sigur unde voi putea fi 
găsit. Este mai bine să revin eu. 

Aşa cum se aşteptase, secretara corporației de analiză a 
riscului nu-i găsi neobişnuită eschivarea. Glasul femeii deveni 
mai alert. 

— Neapărat. Dacă aveţi posibilitatea, telefonaţi la ora 
unsprezece şi un sfert. Atunci ar trebui să vă poată asculta. 

— Sper. 

— Şi numele dumneavoastră? 

O lăudă în sinea lui pentru că nu se lăsa. 

— Spuneţi-i doar că e o problemă urgentă. 

Inchise. leşind din cabină, privi cerul senin şi rece de 
octombrie, apoi cobori ochii spre maşinile de pe Boylston Street. 

Strânse pleoapele. Nu mai era mult, îşi spuse. Îndesându-şi 
mâinile în buzunarele hainei noi, porni pe trotuar. Da, toate se 
aşezau la locurile lor. O simţea. În adâncul sufletului. Până şi 
revenirea în acest oraş părea adecvată. Boston, mormintele 
părinţilor lui, unde începuse totul. lar acum, sfârşitul. Curând. 
Foarte curând. 

In ajun, el, Arlene şi părintele Stanislaw sosiseră cu maşina 
din Pennsylvania, fiecare conducând cu rândul în timp ce ceilalţi 


doi profitau de timp ca să doarmă. Sau, în cazul lui Drew, 
încercând să doarmă. Umărul rănit, gândurile tulburătoare îl 
ţinuseră treaz. 

Când ceilalţi erau treji şi ei, le explicase ce voia să facă. Planul 
îi neliniştise. 

Cu un minut în urmă, îi spusese secretarei: Am un program 
destul de imprevizibil şi nu sunt sigur unde voi putea fi găsit. 
Minţise. Avea programul foarte precis. Şi la fel erau şi al Arlenei 
şi al părintelui Stanislaw. Aşa cum îi instruise, în acel moment 
Arlene se apropia de o clădire administrativă din Cambridge, 
dincolo de Charles River. 

Părintele Stanislaw părăsea marginea de nord a oraşului, 
pregătindu-se să efectueze recunoaşterea unui conac din Golf. 
Da, curând. Cu furia acumulându-i-se, Drew se plimba pe 
Boylston Street. Toate aveau să se adune la un loc, curând. 


2 


Ofițerii superiori de informaţii îşi părăsesc rareori de bunăvoie 
meseria. Adevărat, câţiva se deziluzionează şi pleacă, dar 
majoritatea sunt siliţi să se pensioneze sau li se cere să-şi dea 
demisia. In afara reţelei, se simt pierduţi. Deveniţi dependenţi 
de secretomanie şi intrigile cu miză de mare risc, caută căi de a- 
şi satisface pasiunea. Opțiunile lor, de regulă, se reduc la trei. 

Prima, a accepta oferta unei corporaţii internaţionale dornice 
să aibă un expert de informaţii în comitetul director. Un 
asemenea expert, consideră corporaţia, poate avea o valoare 
critică pentru rezolvarea crizelor de afaceri care intervin în ţări 
incomode, dar lucrative. Această tactică a fost deosebit de utilă, 
spre exemplu, când la începutul anilor 70, Salvator Allende, 
preşedintele marxist al statului Chile, a încercat să naţionalizeze 
holdingurile firmelor americane din ţară. Disidenţii, despre care 
se zvonea că ar fi fost finanţaţi de corporaţiile americane 
sfătuite de foste oficialități C.I.A., au iniţiat o lovitură de stat. În 
cele din urmă, Allende „s-a sinucis”. 

A doua variantă este aceea de a accepta oferta unui depozit- 
de-creiere dedicat jocurilor de-a războiul. Cunoştinţele unui 
ofiţer informativ despre intrigile globale adaugă date în calculele 
computerizate ale căror tactici, în anumite împrejurări, vor fi 
folosite de o mare putere pentru a le spulbera pe celelalte. 

A treia opţiune constă în a refuza asemenea oferte, intrând în 


pâine de unul singur. Concret, a organiza o companie în cadrul 
căreia fostul ofiţer de informaţii îşi creează o reţea proprie. De 
asta dată însă reţeaua nu este afiliată guvernului. Aparține 
sectorului privat, iar scopul ei - la fel ca al fostului ofiţer de 
informaţii din comitetul director al unei corporaţii internaţionale 
- este de a consilia companiile importante, de a le încuraja sau a 
le preveni cu privire la situaţia globală în continuă schimbare. Ar 
trebui o companie să instaleze o sondă de petrol în X? Sau să 
construiască o topitorie de cupru în Y? O fabrică de potasă în Z? 
Vor sabota facțiunile antiamericane aceste operaţiuni? Dar cu 
culegătorii de banane, cu docherii de acolo, cum e? Plănuiesc 
cumva să intre în grevă? Au vreo bază zvonurile despre o 
lovitură de stat? Dar starea proastă de sănătate a dictatorului 
cumpărat? Cât va dura? Cine are şanse să-i ia locul? 

Reţeaua de informaţii privată, extrem de lucrativă, finanțată 
de companii globale, chiar şi de ţări străine, îşi găsea un 
exemplu tipic în Risk Analysis Corporation. 

Aici, în Boston. Proprietate a domnului Rutherford, deşi Drew 
îl numea altfel. Se gândi din nou la Janus. 


3 


— Cu domnul Rutherford, vă rog. 

La orele 11:15, conform înţelegerii, Drew strângea în mână 
receptorul altei cabine telefonice, pe Falmouth Street, în 
apropiere de Prudential Center. Îşi imagina ce făceau Arlene şi 
părintele Stanislaw - în clădirea administrativă din Cambridge şi 
pe moşia din golful Massachusetts. Da, foarte curând de-acum, 
îşi zise, aşteptând. 

Secretara întrebă: 

— Domnule, sunteţi aceeaşi persoană care a telefonat la 
zece? 

— Exact. Ca să discut o problemă urgentă. 

— Un moment, vă rog. Domnul Rutherford a aşteptat să 
reveniţi. Vi-l dau la telefon. 

Drew auzi un declic. 

— Da? Alo? 

Glasul era atât de familiar, atât de prietenos, atât de 
încurajator odinioară, încât Drew simţi un gol în stomac, 
făcându-i-se rău. 

— Domnul Rutherford la telefon. 


Drew trebui să-şi adune toată autodisciplina, să se silească a 
vorbi la fel de prietenos. 

— De mult nu ne-am mai văzut. Ce mai faci? 

— Cum? Mă scuzaţi? Nu sunt sigur cine sunteţi. 

— Ei, haide. Doar nu vrei să-mi spui că nu-mi recunoşti glasul? 

— Nu. Adică, nu tocmai. 

— Zău că sunt dezamăgit. O rudă de mult pierdută şi... 

— De mult pierdută...? 

— Ce faci, unchiule? Mă bucur să te-aud din nou. 

— Unchi? 

Glasul suna tot mai nedumerit. 

— Nu am nici un nepot. 

— Ei, e adevărat, nu sunt tocmai nepotul tău. Vreau să zic, nu 
suntem rude de sânge. Dar eu te consider ca pe o rudă. Şi aşa 
obişnuiam şi să te numesc. Unchiul Ray. 

Omul de la celălalt capăt al firului inspiră zgomotos. 

— Dumnezeule, eşti... Nu, nu e cu putinţă. Drew? Eşti cumva 
Drew? 

— Mda, eu. Nu altul. În carne şi oase. 

Ray izbucni în râs. 

— Nu-mi vine să cred! Drew! De ce nu mi-ai spus de la- 
nceput? 

— O glumă practică, chicoti Drew. Mi-a venit cheful să te 
tachinez. Mai ţii minte cum m-ai salvat de adevăratul meu unchi 
şi familia lui? Cum m-ai dus în Hong Kong? 

— Dacă mai ţin minte? Doamne, băiete, cum aş putea să uit 
vreodată? râse din nou Ray. Dar sunt ani de zile de când n-am 
mai vorbit. Ce ţi s-a întâmplat? Unde te-ai ascuns? 

— Ei, aici e-aici. 

— Ce? 

— Motivul pentru care-ţi telefonez. 

Drew înghiţi un nod. 

— Continuă. Spune, Drew. Ce e? S-a întâmplat ceva? 

— Zău că sunt dezolat că te amestec în asta, dar nu ştiu la 
cine să mai apelez. Unchiule Ray, am necazuri. Am nevoie de 
ajutorul tău. 

— Necazuri? 

— Cele mai rele. Unii încearcă să mă omoare. 

— Stai o clipă. E mai bine să nu continui. Vorbesc de la unul 
din telefoanele noastre deschise. De multe ori suntem 


interceptaţi şi, dacă e atât de grav pe cât crezi, ar fi bine să nu 
riscăm. Trec la un telefon sigur. 

— Bună idee. Te sun imediat. O clipă, să-mi iau creionul. Care- 
i numărul? 

— Scrie... 

Ray dădu să dicteze numărul, dar se opri. 

— Nu, nu merge aşa. Mai bine să te sun eu. Imi vine un client 
la unşpe jumate. Nu-l pot amâna. Dar voi termina cu el repede. 
O jumătate de oră, şi vorbim din nou. 

— La amiază? 

— Chiar mai repede, dacă pot. Stai pe lângă telefon. Ce 
număr e? 

Drew i-l spuse. 

— Perfect. Acum, linişteşte-te. Te sun imediat ce pot. Dar, 
amice, nu trebuie să-ţi faci probleme că mă amesteci. Crede- 
mă, te ajut bucuros. 

Drew înghiţi din nou în sec. 

— Ştiam eu că pot conta pe tine. 

— Păi, sunt unchiul tău, nu? 

— Ei, pe bune! 

— Nu-ţi face griji. 

— Unchiule Ray, vorbesc serios. Mulţumesc. 

— Haide, ne ştim de mult. Nu e nevoie să-mi mulţumeşti. 


4 


Din punctul său de observaţie ascuns lângă Prudential Center, 
Drew studia o pizzerie de peste drum şi cabina telefonică din 
faţa ei, cea cu telefonul al cărui număr i-l dăduse el unchiului 
Ray. 

La douăsprezece fără zece, în haosul traficului şi forfota 
pietonilor, depistă echipele de supraveghere. Aşa cum 
prevăzuse, nu întâmpină nici o dificultate. Chiar înainte de 
amiază, cu toată lumea agitată, cei ce nu se grăbeau atrăgeau 
inevitabil atenţia. Nu era vina lor. Pentru a urmări cabina, nu 
puteau decât să stea nemişcaţi, în fond, fuseseră anunţaţi în 
ultima clipă. Nu avuseseră timp pentru nimic complicat. O 
femeie de la colţul străzii privea prea des spre cabina telefonică. 
La colţul opus, un bărbat se uita mereu la ceas ca şi cum un 
prieten ar fi întârziat la întâlnire, dar cabina de telefon părea a fi 
mai importantă pentru el decât prietenul sau ceasul. Un taxi, 


parcat în paralel cu celelalte maşini, aştepta un client care nu 
mai sosea. O dubă cu mai multe antene dădea ocol cvartalului. 
Un băiat de la pizzerie, părând să nu-i pese că i se răcea marfa 
din cutii. 

Fără-ndoială că mai erau şi alţii. Drew trebui să le acorde tot 
creditul pentru a se fi mobilizat atât de bine, într-o asemenea 
grabă. Dar nu destul de bine. 

Mesajul era evident. Echipa de supraveghere îl aştepta să 
apară din ascunziş, la amiază, pentru a răspunde la apelul 
„unchiului” său. „După care,” îşi spuse Drew, „echipa va 
converge, în timp ce eu sunt distras de unchiul Ray la telefon. 
Aş fi asasinat în stradă. 

Sau, mai bine, din punctul de vedere al meseriaşului, aş fi 
târât în dubă şi omorât pe ascuns de către băiatul cu pizzele. La 
noapte, o barcă de pescuit m-ar duce departe în largul golfului.” 
Drew strânse pumnii, părăsindu-şi postul de lângă Prudential 
Center, pentru a porni pe Belvidere Street, spre apus, în direcţia 
opusă pizzeriei. 

5 


— Cu domnul Rutherford, vă rog. 

În ciuda tonului calm, disciplinat, pieptul lui Drew tremura de 
furie. 

— Îmi pare nespus de rău, răspunse secretara. Domnul 
Rutherford nu este... 

— Nu, ascultați cu atenţie. Am telefonat la zece. Şi din nou, la 
unsprezece şi un sfert. Credeţi-mă, domnul Rutherford doreşte 
să vorbească din nou cu mine. Spuneţi-i doar că am întrebat de 
unchiul Ray. 

Secretara tăcu un moment. 

— Probabil că am făcut o confuzie. Domnul Rutherford este 
disponibil. 

Aproape imediat, glasul familiar şi liniştitor se auzi în aparat. 

— Drew, unde naiba eşti? Am sunat la numărul pe care mi l-ai 
dat, dar n-a răspuns nimeni. M-am îngrijorat! S-a întâmplat 
ceva? 

— Mai întrebi? Imaginează-ţi ce surprins am fost când a 
apărut o echipă de şoc. 

— O echipă de şoc? Cum...? 

— Fiindcă ai localizat numărul pe care ţi-l dădusem. Ascultă, 


Ray, să nu mai pierdem timpul. Când toate au început să indice 
în direcţia ta, mi-am spus: „Nu poate fi Ray. El e prietenul meu. 
Am locuit cu el de la zece până la şaptişpe ani. M-a luat sub 
aripa lui când nu mă dorea nimeni altcineva.” Şi m-ai luat, în 
colimator, nici vorbă. ` 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Intotdeauna ţi-am fost apropiat. 

— Scuteşte-mă. Nu mă impresionezi. Aşa că mi-am zis că mai 
bine să nu mă reped la concluzii. Dar nici prost nu voiam să fiu. 
M-am hotărât să te pun la încercare. Un telefon; o cerere de 
ajutor adresată cuiva de care am depins cândva. O şansă ca tu 
să-ţi dovedeşti loialitatea. Şi, unchiule Ray, ia ghici: ai dat greş. 

— Ei, stai o clipă. 

— Nu. Stai tu o clipă. Ai pierdut ocazia. Vreau o explicaţie. 
Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? Ştiu că te-ai folosit de ceea 
ce li se întâmplase părinţilor mei ca să mă recrutezi în Scalpel. 

— Drew, opreşte-te. Nu mai spune nimic! 

Drew însă continuă, furios: 

— Pe-atunci, asta voiam şi eu. O şansă de a mă răzbuna 
pentru ceea ce păţiseră părinţii mei. Aş putea aproape să te iert. 
Dar de ce ai atacat mănăstirea? 

— Ţi-am spus să taci! Suntem tot pe un telefon neasigurat! 
Nu pot discuta prin... 

— O.K., te sun din nou şi atunci, pe toţi sfinţii, fă bine să ai un 
telefon sigur. Dă-mi numărul. 

Ray i-l spuse. Drew îi ceru să-l repete şi îl notă. 

— Mai e un singur lucru, continuă el. După ce închizi, vreau să 
ieşi din birou, să treci pe lângă secretară şi să te uiţi în hol. 

— Şi asta ce-o să dovedească? 

— Vei înţelege. După ce ai privit în hol, cred c-ar trebui să 
telefonezi acasă. Conacul din nordul oraşului? Moşia de lângă 
Golf? 

— Cum ai aflat? 

— Am şi eu relaţii. Fă doar ce ţi-am spus. Ştiu că încerci să 
reperezi convorbirea, aşa că acum închid. Revin în cinşpe 
minute. De la alt post. 

— Nu, stai! 

Drew întrerupse legătura. Dădu un nou telefon, de astă dată 
Arlenei, care aştepta într-o cabină din Cambridge, pe celălalt 
mal al râului Charles. Cabina se afla lângă clădirea 
administrativă al cărei etaj patru era închiriat parţial de Risk 


Analysis Corporation. 

În zorii zilei, părintele Stanislaw îi dusese pe Drew şi Arlene cu 
maşina prin faţa clădirii. Aleseseră cabina telefonică şi notaseră 
numărul. De la ora zece începând, Arlene aştepta acolo 
semnalele lui Drew. O sunase periodic şi acum, de asemenea, 
răspunse imediat. 

— E totul gata? 

— Nici o problemă, replică ea. 

— Atunci, apasă pe buton. 

Drew ieşi din cabină. Pornind spre Commonwealth Avenue, 
zâmbi cu satisfacţie crudă, închipuindu-şi ce se întâmplă în 
acele momente. Butonul pe care-i spusese Arlenei să-l apese 
era al unui emiţător radio ce transmitea semnalul la un 
detonator plasat într-o sacoşă de cumpărături pe care o lăsase 
în holul de la etajul patru al clădirii, în faţa apartamentului 
închiriat de Risk Analysis Corporation. Unchiul Ray - prea curios 
de ce-i spusese Drew să privească în hol - trebuia să fi văzut 
până acum sacoşa. Cu puţin noroc, avea s-o vadă chiar sărind în 
aer. Dar puterea exploziei era mică. Drew nu dorea victime, deşi 
oamenii aveau să fie cu siguranţă alarmaţi şi incomodaţi. 
Minuscula detonație urma să umple holul cu fum, iar fumul avea 
un miros atât de infect, încât tot etajul, poate chiar întreaga 
clădire, trebuia să fie evacuată. 

Pentru a spori confuzia, între timp Arlene avea să fi telefonat 
la pompieri, poliţie, 911, brigada anti-bombe. Curând, pe strada 
din faţă urma să se instaleze haosul, adunându-se maşini de 
poliţie şi pompieri cu girofarurile aprinse şi urlând din sirene, 
blocând circulaţia în ora de vârf. Lui Drew îi creştea inima. Avea 
să fie o întreagă mizerie, ba bine că nu. O porcărie superbă. 

Şi nu se rezuma la atât. Imediat ce termina de anunţat 
autorităţile, Arlene urma să mai dea un telefon - de data asta, 
părintelui Stanislaw, care o sunase din timp, la fel ca Drew, şi-i 
spusese numărul unde-l putea găsi. In satul de lângă moşia de 
la ţară a unchiului Ray. 

6 


La jumătatea celui de-al doilea apel, Ray ridică receptorul: 

— Nenorocitule! Ce naiba te-a apucat? 

— la seama cum vorbeşti. 

— Cum vorbesc? Nici n-am început! Pentru Dumnezeu, 


duhoarea fumului ăluia, jur pe toţi sfinţii că a intrat în pereţi - în 
covor, în mobilă! Niciodată n-am să mai scap de el. S-ar putea 
să trebuiască să mut în pizda mă-sii sediul! 

— Ce limbaj. Ai telefonat acasă? 

— Asta-i altceva, ticălosule! Cineva mi-a pus o bombă în 
curtea din faţă! Şi nu doar o bombă puturoasă. Vorbesc de-o 
bombă! 

— Or fi fost vandalii din partea locului, spuse Drew, cu inima 
îngheţată. 

— Vandali, sula! Ce ţi-ai pus în cap să...? 

— Unchiule Ray, nu mă dezamăgi. Cred că mesajul a fost cât 
se poate de clar. Sunt furios. M-ai trădat. Nu numai cu echipa 
aia de şoc pe care ai trimis-o. Mă cam aşteptam la aşa ceva. Dar 
te-ai folosit de mine din capul locului. Ai profitat de ce li se 
întâmplase părinţilor mei, ca să mă recrutezi în Scalpel. Chestia 
e că pe vremea aia ţi-a cam scăpat din vedere, hm? Ai uitat să- 
mi spui că tu organizaseşi Scalpelul, că erai şeful lui. 

— N-am să-mi cer scuze. l-am iubit pe părinţii tăi. Tatăl tău a 
fost cel mai bun prieten din viaţa mea! Şi tu şi eu, amândoi 
doream răzbunarea. 

— Dar ai mers prea departe. Nu te-ai mulţumit doar să 
ripostezi contra mercenarilor şi teroriştilor. 

— Acelaşi gen de scârnăvii care ţi-au omorât părinţii. Să ţii 
minte asta! 

— N-am fost niciodată de altă părere. Mi-am făcut şi eu porţia 
de omoruri. Dar nu ţi-a ajuns să-i extermini numai pe câinii 
turbaţi. A trebuit să-ncepi să prezici viitorul, să judeci care lideri 
corespund standardelor tale. În Iran, şahul avea plutoanele 
terorii şi camerele de tortură. Pe el însă nu l-ai atacat. În 
schimb, a trebuit să încerci să-l asasinezi pe omul care l-a 
înlocuit. 

— Ayatollahul e dement. 

— Privind retrospectiv. Dar pe vremea aia n-o ştiai. Te jucai 
de-a Dumnezeu. Problema e că eu am rasolit atacul. Și; tu la fel. 
Fiindcă ai făcut greşeala de a mă trimite să asasinez mai întâi 
familia americanului ăluia, a magnatului petrolului care încerca 
să ungă roţile cu Ayatollahul. Trebuie să recunosc că ce-i al tău, 
e-al tău. Alibiul Scalpelului ar fi fost perfect. După ce Ayatollahul 
era omorât în acelaşi fel cu americanul şi familia lui - după ce o 
sectă de iranieni radicali revendica ambele lovituri - nimeni n-ar 


fi bănuit că de fapt era responsabilă o reţea americană. 
Sclipitor, în modul tău smintit. Dar ai răhăţit-o. Trebuia să trimiţi 
pe altcineva s-o facă. Când i-am văzut pe părinţii pe care-i 
omorâsem, şi pe băiatul care supravieţuise la fel ca mine, care 
acum avea să sufere aceleaşi coşmaruri ca mine... 

— Vorbeşti fără sens! 

— Cu perfect sens. Devenisem aidoma maniacilor pe care-i 
vânam. Mai rău, alesesem calea religiei. Nu mai eram demn de 
nădejde. Se putea chiar să vorbesc despre Scalpel. Aşa că 
trebuia să fiu exterminat. Ca să-ţi protejezi glorioasele planuri. 

— Drew, ascultă, ai înţeles greşit. Totul nu-i decât o 
neînțelegere. 

— Cred şi eu. lar cel care nu înţelege, tu eşti! 

Drew făcea eforturi să se stăpânească. 

— Crede-mă, Drew, nu-ţi dai seama cât de important... 

— Ai dreptate. Nu îmi dau seama. După ce crezuseşi că eram 
mort, de ce mi-ai folosit dublura ca să se dea drept mine? De ce 
l-ai creat pe Janus ca să atace Biserica? 

Unchiul Ray nu răspunse. 

— Ţi-am pus o întrebare! răcni Drew. 

— Nu, înghiţi Ray în sec. Chiar pe un telefon asigurat, la asta 
n-am să-ţi răspund. 

— A, ba da, tună Drew. Crede-mă. Bomba puturoasă de la 
birou... Explozia de-acasă. Te întrebi de ce? Ca să-ți atrag 
atenția. Fiindcă sacoşa din holul biroului ar fi putut să conţină o 
bombă adevărată. Şi explozia de-acasă? Putea fi mai mare. 
Putea să-ţi fi pulverizat tot conacul ăla nenorocit - când erai şi 
tu înăuntru! Data viitoare, poate că aşa o să se-ntâmple. 
Numără-ţi binecuvântările. Numără secundele. Mă pregătesc să- 
ţi arăt ce gust are duşmanul, unchiule Ray. Urmează să primeşti 
un curs practic de terorism. Din partea victimei. 

— Nu, ascultă! 

— Tinem legătura. 


7 


Arlene era nedumerită. 

— Dar... 

— Ce este? întrebă Drew. Ce s-a-ntâmplat? 

Părintele Stanislaw aştepta, curios. Îşi dăduseră întâlnire 
peste drum de Boston Common, la Biserica Park Street; de- 


acolo, merseseră la Beacon Hill, unde stăteau acum la o masă 
de bucătărie din metal şi sticlă, într-o casă cu lambriuri de 
stejar. Unul dintre contactele din Opus Dei ale părintelui 
Stanislaw aranjase să le-o împrumute pentru următoarele 
câteva zile. 

— Nu înţeleg, răspunse Arlene. Dacă i-ai spus lui Ray că 
plănuieşti să-i arunci în aer casa şi biroul, va pune să fie păzite. 
Nu se va mai apropia de ele. 

Drew dădu din cap. 

— Aşa bănuiesc şi eu. 

— Dar asta nu ne îngreunează misiunea? 

— Poate că ne-o uşurează, ridică Drew din umeri. Sper. Ceea 
ce încerc eu e să sar câteva etape. Am ştiut din start că nu-l 
putem înhăţa pur şi simplu. De când cu mănăstirea, mă vânează 
încontinuu. Ar fi fost un nătâng să nu-şi intensifice protecţia 
personală, în caz că pricepeam cine mă urmăreşte şi mă 
hotărâm să-ncep să-l vânez eu pe el. Crede-mă, îl cunosc bine. 
Nu-i prost. 

— În regulă, ridică Arlene mâinile. Asta înţeleg şi eu. Sunt de 
acord. De cum încercam să-l prindem, am fi fost ucişi. Dar de ce 
l-ai avertizat că vor exploda şi alte bombe? 

— Vreau să-i slăbesc mijloacele defensive, să-l înconjur cu 
diversiuni. Gărzile cărora le ordonă să-i păzească biroul şi casa 
vor împuţina numărul celor din jurul propriei lui persoane. Ai 
dreptate. Va fi atât de neliniştit, încât nu se va mai apropia de 
acele două locuri. Dar asta-i bine. l-am restrâns mişcările. Am 
ajuns la acelaşi efect ca şi când i le-am fi aruncat în aer. Şi 
poate chiar la unul şi mai serios. Loveşte acolo unde se-aşteaptă 
mai puţin. Fă-o cât mai des. Foloseşte principiile de bază ale 
terorismului. 

— Dar de ce? 

Părea deznădăjduită de vizibila lui bucurie de a-l teroriza pe 
Ray. Drew îi evită ochii întrebători. 

— Nu-s sigur la ce te referi. 

— Eu însă da, interveni părintele Stanislaw. Cred că vrea să 
ştie unde duc toate astea. Scopul tău final este acela de a-l 
omorî? 

Drew se încorda, ocolind răspunsul. 

— Trebuie să punem mâna pe el. Avem nevoie şi de alte 
răspunsuri. 


— Să aflăm despre Jake, spuse Arlene repede. Să descoperim 
ce i s-a întâmplat. 

— Dar în final? întrebă părintele Stanislaw. 

ÎI priviră amândoi pe Drew. 

— Sincer, insistă preotul. 

Aşteptară. 

Drew oftă. 

— Aş vrea şi eu să ştiu. 

Se încruntă, privindu-şi reflexia sumbră în placa de sticlă a 
mesei. 

— Timp de atâţia ani, am ripostat contra unor înlocuitori ai 
ticăloşilor care mi-au ucis părinţii. l-am făcut să afle cum se 
simte teroarea din partea opusă. Apoi, însă, m-am îndepărtat, 
scârbit. Am depus un jurământ sacru că terminasem. lar acum, 
iată-mă aici, făcând-o din nou. Adevărul? Detest s-o recunosc. 
Astăzi, m-am simţit la fel de bine ca înainte. 

Privi spre părintele Stanislaw. Avea ochii fierbinţi şi umezi. 

— Până şi Dumnezeu se mânie uneori, replică preotul. Dacă e 
o cauză dreaptă. Şi, să nu greşeşti, această cauză - de a apăra 
Biserica, de a pune capăt atacurilor împotriva ei, de a afla ce i s- 
a întâmplat lui Jake - această cauză e justă. Dumnezeu îţi va 
ierta îndreptăţita mânie. 

— Dar eu, mă voi ierta pe mine însumi? 

Telefonul sună, făcându-i să tresară. 

În timp ce Drew şi Arlene se priveau neliniştiţi, părintele 
Stanislaw străbătu bucătăria spre telefonul instalat pe lambriul 
de stejar. 

— Alo? 

Ascultă. 

— Şi cu duhul tău. Deo gratias. 

Luă un notes şi un creion. 

— Bine. 

Termină de scris. 

— Biserica ta e mulţumită. 

Închizând telefonul, se întoarse spre Drew şi Arlene. 

— Se pare că relaţiile lui nu sunt la fel de bine plasate ca ale 
unchiului Ray. Lui i-au trebuit doar douăzeci de minute ca să 
localizeze numărul pe care i-l dăduseşi, al cabinei de pe 
Falmouth Street. Nouă, însă, ne-a luat câteva ore pentru a găsi 
numărul telefonului sigur pe care ţi l-a dat el. 


— Ştii locul? îl întrebă Drew. 

Părintele Stanislaw încuviinţă. 

_ — Aşa cum bănuiai, telefonul nu este în sediul Risk Analysis. 
In schimb, se află pe aceeaşi stradă, două colţuri mai încolo. 
Într-o florărie. Dar nu e telefonul magazinului. E un post 
particular, neînregistrat. 

— Acum este acolo? 

Preotul clătină din cap. 

— Dar a telefonat, luând legătura cu echipa de supraveghere. 
Se pare că încă mai controlează zona, pentru cazul că mai eşti 
prin preajmă. Am reuşit să dăm de urma unui apel pe care l-a 
adresat acolo. 

Puse foaia de hârtie pe masa de sticlă. 

— Din câte putem şti, aici se găseşte unchiul Ray. 

Drew studie adresa. 

8 


Noaptea, Drew mai dădu o dată ocol cvartalului aparţinând 
unui cartier rezidenţial scump din Cambridge. Se afla în 
apropierea țintei, şi totuşi destul de departe pentru a nu fi 
observat de gărzile unchiului Ray. Din acelaşi motiv - ca să nu 
atragă atenţia - se hotărâse să nu stea într-un singur loc, 
aşteptând, ci mai curând să pară că făcea o plimbare nocturnă. 

Mişcarea îl ajuta să uite de frig. Trecând pe lângă felinare, 
observa rotocoalele de aburi ce-i ieşeau pe gură. Cu un fior, îşi 
ridică pe cap gluga hainei, ţinând în buzunare mâinile 
înmănuşate. 

Trecuse de miezul nopţii. Remarca puţine maşini sau pietoni, 
deşi zărea activităţi ocazionale dincolo de ferestrele luminate 
ale caselor luxoase. Copacii erau desfrunziţi, cu crengile 
fremătând în vânt. 

Auzi o maşină şi, privind în spate, văzu o pereche de faruri 
dând colţul, spre el. In lumina unui felinar, observă că maşina 
era neagră, un Oldsmobile. Recunoscu la volan profilul părintelui 
Stanislaw şi urcă repede, când maşina opri lângă el. 

Caloriferul era aprins. Drew îşi scoase mănuşile şi începu să-şi 
încălzească mâinile. 

— Casa pe care o căutăm e la un colţ, spuse părintele 
Stanislaw. Este înconjurată de ziduri. Aparține unui prieten de-al 
lui. 


— Vreo lumină în curte? 

— Niciuna. Totuşi, în casă ard toate. _ 

— Sigur. O flacără pentru fluture. In caz că aflu unde e. 
Paznici? 

— N-am zărit niciunul. Dacă nu ţi-e cu supărare, n-am prea 
avut când. Trebuia să mă deplasez încontinuu. Dar la intrarea 
aleii e o poartă mare de metal, închisă. Dincolo de poartă, am 
văzut câteva maşini. 

— Deci, gărzile aşteaptă nevăzute, în eventualitatea că 
întunericul arată ispititor şi cineva sare zidul. Atunci se vor 
aprinde luminile din incintă. 

— Aşa bănuiesc şi eu, răspunse părintele Stanislaw. 

Dădu colţul şi opri în cea mai întunecată parte a cvartalului. 

O maşină sport - Drew nu recunoscu tipul - opri în spatele lor. 
leşi o siluetă, apropiindu-se de Oldsmobile, căruia îi deschise 
portiera. 

Arlene se aşeză în spate. 

— Am verificat casa la fel ca tine, îi spuse ea preotului. N-am 
văzut nici un paznic. 

— Deci, ce credeţi? Să riscăm? întrebă Drew. 

ÎI priveau cu fermitate. 

— E timpul. 

Drew se răsuci spre o navetă de lemn, cu răcoritoare, aflată 
pe bancheta din spate. Sticlele însă conţineau ceva mai tare 
decât sucurile acidulate. 

9 


Benzină în amestec cu detergent lichid, fiecare sticlă având 
gura astupată cu câte un tampon. Napalm de casă. Benzina 
aprinsă avea să se lipească de orice suprafaţă pe care o 
atingea. 

Impărţiră sticlele în număr egal, fiecare băgând opt în câte un 
rucsac. Coborând din O/dsmobile, porniră spre colţul străzii. 
Părintele Stanislaw traversă, continuându-şi drumul înainte, în 
timp ce Drew şi Arlene cotiră la dreapta, luând-o pe strada 
adiacentă. 

Când ajunseră amândoi la colţul următor, se opriră faţă în 
faţă. 

— Ai grijă, spuse Drew, cuprins de un val de tristeţe. 

Ce-o silea să facă asta? 


— Când totul se va sfârşi... 

Drew aşteptă, nesigur că dorea ca Arlene să continue. 

— Noi doi avem foarte multe de vorbit, spuse ea. 

Lumina unui felinar i se reflecta în ochii iscoditori, concentrați. 

Ştia la ce se referea, dar, tristeţea intensificându-i-se, nu ştiu 
ce să-i răspundă. Nu-şi acordase timp ca să se hotărască. 

— N-am încetat nici un moment să-mi fie dor de tine, continuă 
Arlene. 

Nici acum nu ştiu ce să spună. Când îl sărută, însă, nu se 
opuse. Într-adevăr, fără a-şi permite să judece, îi răspunse la 
sărut, îmbrăţişând-o strâns. 

— În regulă. Când va fi totul gata, oftă el chinuit, vom vorbi. 


10 


Prudent, cu rucsacul în mână, Drew străbătea strada 
întunecoasă din spatele țintei. Trecu de două case cu luminile 
stinse şi se abătu de pe trotuar pentru a se strecura printre ele, 
ascuns după garduri vii şi tufişuri. Peste un moment, cu ochii 
adaptându-i-se rapid la întunericul mai dens, văzu aleea 
paralelă cu strada pe unde tocmai venise. lar dincolo de alee, se 
afla zidul din cărămizi, înalt de trei metri, care-l despărţea de 
spatele casei. 

Din acea perspectivă, cu peretele ascunzând-o parţial, nu 
vedea decât etajele superioare însă, aşa cum spusese părintele 
Stanislaw, luminile dinăuntru ardeau. Pentru a-şi proteja 
vederea pe timp de noapte, Drew nu le privi. Scrută aleea - 
acum văzu că era cu pietriş - şi cercetă locurile adăpostite unde 
s-ar fi putut ascunde cineva. Exista oricând riscul ca Ray să fi 
postat santinele în afara zidurilor, deşi Drew se îndoia. Pe de o 
parte, le putea observa vreun vecin, anunțând poliţia că dădeau 
târcoale spărgătorii. Pe de alta, oamenii lui Ray fiind acum 
dispersaţi - unii la birou, alţii la moşia din Golf - probabil că 
dorea să şi-i concentreze pe cei rămaşi în interiorul proprietăţii, 
răspândindu-i eficient pentru a se asigura că nu sărea nimeni 
zidul. 

Cu toate acestea, nu strica la nimic să fie atent, îşi spuse 
Drew. În plus, făcând mâna căuş peste cadranul luminiscent al 
ceasului, văzu că mai avea de aşteptat un minut până îşi 
ocupau Arlene şi părintele Stanislaw poziţiile. Deci, putea foarte 
bine să folosească acel minut pentru a mai verifica o dată aleea 


întunecoasă. 

În casa din spatele lui se aprinse o lumină. 

Drew se furişă sub crengile răsfirate ale unui pin. Simţind 
mirosul de răşină, privi printre ace, spre fereastră. Se afla la 
etajul întâi al casei. Perdeaua era dată în lături. Văzu o siluetă 
stând într-o parte, nemişcată, timp de câteva secunde. Apoi 
silueta se aplecă, apăsă pe ceva şi dispăru. Lumina se stinse. 

O baie? se întrebă el. Un bărbat uşurându-se? Orice-ar fi fost, 
umbra nu privise afară. Nu părea să existe nici un motiv de 
îngrijorare. 

Dar, când reveni cu atenţia spre zid, de cealaltă parte erupse 
o văpaie de flăcări, spre faţada casei. Apoi, încă una. Şi încă 
una. 

În timp ce Drew studia lumina din fereastră, atent să nu fie 
reperat, ceilalţi ajunseseră în poziţiile laterale din faţa casei. 
Minutul trecuse. Începuseră să aprindă şi să arunce sticlele 
incendiare. În faţă - la stânga şi la dreapta - curtea se umplea 
de flăcări. 

Calculaseră că aveau nevoie de câte treizeci de secunde 
fiecare pentru a aprinde şi azvârli opt sticle. Poate chiar mai 
puţin; valul de adrenalină putea face un om să se mişte 
îngrozitor de repede. Apoi, trebuiau să fugă din zonă. Fiindcă, 
după treizeci de secunde, factorul surpriză avea să se fi risipit. 
Gărzile lui Ray urmau să iasă în fugă din curte, cu pistoalele 
scoase, căutându-i. 

Drew trebuia să înceapă. Dar, în timp ce se încorda s-o ia la 
fugă de sub pin, încremeni. 

Mai era cineva în preajmă. Din cea mai întunecoasă parte a 
zidului se desprinse o umbră. Un om cu un pistol dotat cu 
surdină. Se întoarse să privească peste zid, spre aura flăcărilor 
din faţa casei. 

Vuietul creştea, tot mai aprig. Şaisprezece sticle aruncate la 
distanţe egale în jurul, fațadei şi laturilor. Şi nu era nevoie să se 
spargă în cădere. Căldura tamponului aprins dădea foc 
napalmului dinăuntru, făcând gazele să explodeze şi împrăştiind 
amestecul arzător de benzină şi detergent. Casa era înconjurată 
de flăcări. 

Cel puţin, ar fi trebuit să fie înconjurată, dacă-şi îndeplinea şi 
Drew rolul său. Îl privi pe omul cu pistol, care apăruse din bezna 
peretelui. 


Se apropiase astfel încât să rămână ascuns după boschete. 
Dacă nu se aprindea pe neaşteptate lumina în casa din spate, ar 
mai fi înaintat puţin, fiind văzut şi împuşcat. 

Deznădăjduit, omul o luă brusc la goană pe alee şi dădu 
colţul, spre partea din faţă a curţii. 

instinctul îl îndemnă pe Drew să profite de ocazie şi să fugă. 
Dar nu şi-o putea permite. Planul depindea de efectul deplin al 
tuturor exploziilor. Dacă unchiul Ray era înăuntru, trebuia să se 
simtă prins în cursă, complet vulnerabil. Inspirând adânc de 
câteva ori, ca un atlet pregătindu-se, Drew se năpusti înainte de 
sub copac, scoase sticlele din raniţă şi le aprinse în grabă, după 
care aruncă înnebunit una, două, încercând cu disperare să le 
plaseze cât mai departe posibil în curte. 

Trei, patru. 

În timp ce le azvârlea din răsputeri, ochii îi săgetau încontinuu 
spre colţul aleii. 

Sticlele explodară. 

Cinci, şase. 

Flăcările vuiau, ridicându-se peste zid. De cealaltă parte, 
răsunau strigăte. 

Şapte. E 

Cu inima bătându-i, o aprinse pe a opta. In câteva case din 
spatele lui se aprinseseră lumini. Razele lor multiple, adăugate 
vâlvătăilor, îl făceau să se simtă expus ca în plină zi. 

Atras de exploziile din spatele casei, omul cu pistolul reveni în 
fugă de după colţul zidului. Gonind pe alee, se opri derapând 
când îl văzu pe Drew, şi ridică arma. _ 

Drew nu apucase să scoată Mauser-ul. Işi dădu seama că 
singura armă la îndemână era sticla, cu tamponul arzând lângă 
napalm. 

Celălalt ochi. Drew aruncă sticla spre el, trântindu-se la 
adăpostul pinului. Omul, distras de flacăra ce zbura către 
dânsul, trase spre Drew, dar nu-l nimeri. 

Sticla lovi aleea, în faţa lui. Drew o azvârlise cu atâta forţă, 
încât se sparse în coliziunea cu pietrele, făcând să erupă un zid 
de flăcări care tăie drumul. 

Omul se retrase poticnit, cu mâinile ridicate, apărându-şi faţa. 
Dar îşi pierdu echilibrul şi căzu, în timp ce văpaia se întindea 
spre el. Se rostogoli pentru a evita flăcările. Plesnind cu palmele 
stropii de detergent aprins care i se lipiseră pe haină, începu să 


zbiere. 

Drew sări în picioare. Pe când alerga printre case, un bărbat 
în pijama năvăli pe o uşă laterală. 

— Ce naiba se-ntâmplă aici? 

Drew se ciocni de el, trântindu-l de perete, şi-şi continuă 
goana spre stradă. In spatele lui, auzea mugetul crescând al 
incendiilor din curte. Urlete. Împuşcături, deşi nu ştia dacă îl 
ţinteau pe el. Văzu reflectarea văpăii pe norii de pe cer. 

Cu plămânii torturați de efort, traversă strada, fugi printre 
alte case, peste o altă stradă. Avea cămaşa leoarcă pe sub 
haina căptuşită. Sări peste un gard, coti la dreapta pe strada 
următoare şi alergă de-a lungul trotuarului. Se ascunse pe o 
alee din stânga, privi în urmă, se lovi cu şoldul de un butoi, pe 
care nu-l văzuse, dar nu luă în seamă durerea din muşchi şi-şi 
continuă goana. 

In depărtare, se tânguiau sirene. 


11 


Şchiopătând de oboseală, ajunse în sfârşit la punctul de 
întâlnire. Fusese silit să se apropie pe drum ocolit, pierzând timp 
preţios pentru a se ascunde de fiecare dată când vedea faruri 
sau i se părea că cineva cerceta strada. În cele din urmă însă 
ajunse într-o parcare. Poziţia de repliere. După atacul asupra 
casei, Arlene şi părintele Stanislaw ar fi trebuit să plece în grabă 
cu maşinile, asigurându-se că nu erau urmăriţi. Drew, pe jos, 
trebuia să-i regăsească în acel parking, cu o oră în urmă. Dar 
singurele două maşini din întunericul parcajului nu erau nici 
Oldsmobile, nici marca sport. 

Se opri, extenuat. Oare îi prinseseră pe Arlene şi părintele 
Stanislaw? Sau, asemeni lui, fuseseră nevoiţi să alerge la 
întâmplare, până nu mai putuseră reveni la maşini, pentru a 
ajunge în timp util la locul de întâlnire? 

Sau poate ajunseseră conform programului, aşteptaseră şi în 
cele din urmă conchiseseră că prudenţa cerea să plece înainte 
ca autorităţile să-şi lărgească aria de căutare. 

In acest caz, trebuia să traverseze unul dintre cele două 
poduri din apropiere pentru a ajunge la casa din Beacon Hill, pe 
celălalt mal al râului. Dacă mai era sigură. Dar dacă Arlene şi 
Părintele Stanislaw fuseseră capturați? Dacă...? 

Nu, îşi spuse, furios pe sine însuşi. Nici Arlene şi nici părintele 


Stanislaw, prinşi fiind, n-ar fi vorbit. Numai dacă se foloseau 
chimicale. 

Scăldat de sudoare, tremura. O pereche de faruri îl prinseră în 
lumina lor. De lângă o clădire din stânga. Înţepeni, întrebându- 
se dacă să accepte ideea că era Arlene sau să fugă. 

Farurile porniră spre el. 

În caz că era un poliţist, Drew hotărî să-şi vadă de drum - 
drept înainte, în partea opusă maşinii. Încercă să se poarte 
firesc, ca şi cum una dintre cele două maşini din parcare ar fi 
fost a lui. 

Farurile cotiră după el. Reflexele i se accelerară. Se răsuci să 
privească. 

Şi oftă, recunoscând-o pe Arlene în maşina sport. 

Frână, iar Drew intră, trupul său primind cu bucurie căldura, 
şansa de a se destinde. 

— Punctual mai eşti, scoase Arlene maşina din viteză. 
Începeam să cred că m-ai tras în piept. 

Dar, în pofida glumei, vocea nu-i ascundea îngrijorarea, şi se 
aplecă să-l atingă. 

— lartă-mă. Mai întâi am avut de câştigat maratonul ăsta. 

— Scuze, mereu scuze. 

Nu avu încotro; îi răspunse la îmbrăţişare. 

— Dar acum sunt aici. N-ai păţit nimic? 

— Mare noroc că am picioare lungi. Mi-au fost de folos la fuga 
din astă noapte, răspunse ea. Dar am întârziat la întâlnire. De 
fapt, n-am ajuns aici decât acum douăzeci de minute. Credeam 
că ţi s-o fi întâmplat ceva. Sau că ai plecat deja. Mă tot 
aşteptam ca o maşină a poliţiei să controleze parcarea. 

— Asta am crezut şi eu despre tine. 

li studie faţa. 

— Îţi mulţumesc. Că ai riscat. Că m-ai aşteptat. 

— Ţine-ţi gura. Vrei să-mi mulţumeşti? Călugăr, ne-călugăr, 
stai şi nu te mişca. 

Îi aplică pe buze un sărut, blând, gingaş şi plin de iubire. 

În acea noapte a surprizelor, trupul lui Drew reacţionă. 
Imediat, dându-şi seama, se retrase. 

— A trecut atâta timp, clătină el din cap, chinuit. S-au 
întâmplat prea multe. Am jurat să duc o viaţă de celibatar. 

— Asta nu-nseamnă căsnicie. Nu te peţesc. Te las cât timp 
vrei. 


O privi lung. 

— Nu-ţi pot promite nimic. 

— Ştiu. 

— Destul de corect. 

Arlene ambreie şi demară din parking. 

— Unde-i părintele Stanislaw? A mers înainte la casa sigură? 

— A fost împuşcat, spuse ea pe ton profesional. 

— Doamne fereşte. 

— E viu. Sângerează abundent. Dar mi s-a părut că glonţul îi 
trecuse prin umăr. Nu cred că i-a atins vreun organ vital. Asta-i 
unul dintre motivele pentru care am întârziat. A trebuit să-l duc 
să fie ajutat. 

— La spital? Poliţia o să... 

— Nu, i-a telefonat unuia de-al lui. l-au dat adresa unui medic 
în care putem avea încredere. Şi au trimis pe cineva să ia 
Oldsmobile-ul. 

— Părintele Stanislaw şi contactele lui. 

Glasul lui Drew era plin de admiraţie. 

— Au motivații puternice. 

— Să-şi mântuiască sufletele. 

Arlene dădu un colţ. In faţă, Drew văzu podul care avea să-i 
ducă la Beacon Hill. 

— Şi dacă poliţia a blocat drumurile? 

— Atunci, le vom spune pur şi simplu adevărul. 

Drew nu înţelese. 

— Am fost în parcajul ăla, să ne mozolim, continuă ea; ochii i 
se încreţiră. Ei, un fel de mozoleală, oricum. 


12 


Vocea femeii era la fel: manierată, precisă, profesională. 

— Bună dimineaţa. Risk Analysis Corporation. 

— Cu domnul Rutherford, vă rog, ceru Drew, într-o cabină 
telefonică din Charleston, pe aceeaşi stradă cu Bunker Hill 
Monument. 

— Regret. Domnul Rutherford nu vine la birou astăzi. 

— Presimţeam eu. Dar mă întreb dacă i-aţi putea transmite un 
mesaj. 

— Nu sunt sigură că... 

— Unchiului Ray? l-aţi putea spune că nepotul lui doreşte să 
discute cu el? 


Vocea femeii se însufleţi: 

— Şi-a exprimat într-adevăr speranţa că-l veţi suna. A lăsat un 
număr de telefon unde îl puteţi găsi. 

— Bine. Abia aştept să vorbesc cu el. 

Secretara îi dictă numărul; Drew îl scrise. 

— Dacă vorbiţi cu el în următoarele câteva minute, spuneţi-i 
că voi telefona la acest număr de îndată ce... 

Secretara îl întrerupse: 

— Domnul Rutherford m-a rugat să vă spun că astăzi are un 
program extrem de încărcat. Nu-l veţi putea găsi la acest număr 
decât după-amiază la ora patru. A spus că, dacă telefonaţi mai 
devreme sau mai târziu de acea oră, nu-l veţi găsi. 

Când închise, pe Drew îl durea capul. 

Arlene stătea lângă el. În apropiere, turiştii admirau 
monumentul Bunker Hill. 

— Deci? întrebă ea. 

Drew îi reproduse tot ce i se spusese, apoi îi arătă numărul de 
pe hârtie. 

— La patru. O.K., ce este? De ce te-ncrunţi? 

— Încă nu-s sigur. Ceva. Nu ştiu... să zicem, o premoniţie. Am 
senzaţia că sunt manipulat. 

— Trebuie să ne aşteptăm că va vrea să ţi-o plătească. 

— Aici e-aici. De ce-mi lasă toată ziua la dispoziţie ca să aflu 
adresa noului număr? 

Privi spre turiştii de pe Bunker Hill. 

— Poate sunt exagerat de prudent, dar mai bine să nu stăm 
prea mult pe lângă cabina asta. 

Porniră pe Monument Avenue. 

— Dacă te nelinişteşte, nu-i telefona, propuse Arlene. 

— Trebuie. 

— De ce? 

— Ca să-i spun că vreau să mă întâlnesc cu el. 

Arlene se răsuci, surprinsă. 

— Să-l întâ/neşti? Îţi va întinde o cursă. 

— Bineînţeles. Dar nu voi veni. Am să găsesc o scuză pentru a 
stabili altă întâlnire. Însă nici la aia n-am să apar. Între timp, ne 
putem gândi la alte căi de a exercita presiuni asupra lui. Vreau 
să-l hărţuiesc încontinuu, să-l enervez. Sau, mai bine, poate 
reuşim să plănuim o întâlnire în aşa fel încât să-i zădărnicim 
capcana. 


Drew nu-şi putea stăpâni neliniştea. 

— Noul număr pe care mi l-a dat. Ca să-l sun la ora patru. Ce 
şi-a pus în cap? 

— Ai dreptate, trebuie să presupună că vei afla locul. 

Drew se opri brusc, cercetându-i faţa. 

— Asta o fi? Încearcă să mă ademenească acolo? Vrea să 
încerc să-l înhaţ în timp ce vorbeşte la telefon? 

— Şi, în schimb, oamenii lui te-ar omori. 

— Nu, clătină din cap Drew. Ne-a lăsat prea mult timp ca să 
prevedem capcana. Indiferent ce are în minte, nu asta e. Totuşi, 
tactica i-a reuşit. Suntem derutaţi. Ne-a pus în defensivă. Ţi-am 
spus eu. Nu-i prost. 

13 


La amiază, în faţa casei din Beacon Hill opri un furgon. Doi 
bărbaţi îl ajutară pe părintele Stanislaw să coboare. Preotul era 
palid şi avea braţul suspendat într-o eşarfă. Susţinut de cei doi 
însoțitori, strâmbându-se de efort, urcă treptele casei; odată 
intrat însă, după ce uşa se închise, căzu în braţele lor. ll 
depuseră cu blândeţe pe o canapea. 

În urma lui intră o femeie între două vârste. Mai mult 
agreabilă decât frumoasă, tunsă conservator şi fără machiaj, 
purta o manta albastră London Fog şi un taior de lână, gri. După 
ce ambii plecară, fără o vorbă, închizând din nou uşa, femeia le 
explică lui Drew şi Arlenei că se afla acolo pentru a-l îngriji pe 
preot. Rana nu era critică, dar curând urma să aibă nevoie de 
încă un sedativ şi, spuse ea, exista oricând pericolul de infecţie. 
Avea la ea o geantă medicală. Drew observă că nu-şi spusese 
numele şi nici el, nici Arlene n-o întrebară. 

ÎI ajutară pe părintele Stanislaw să urce scara până într-un 
dormitor, unde îl ajutară să se instaleze cât de comod se putea 
şi ieşiră ca să-l lase să doarmă. 

— Are o constituţie remarcabilă, spuse femeia când reveniră 
în living. Polonez, cred. Stofă slavă, rezistentă. Aproape că nu 
are deloc febră. 

— Va trebui să-l trezim curând. 

— Mă tem că nu voi putea permite asta, replică tăios femeia. 

— N-am face-o dacă am avea altă posibilitate. 

— Eu hotărăsc. 

Se oprise cu spatele spre scară, ca pentru a-l împiedica pe 


Drew să revină la etaj. 

— Despre ce doriţi să vorbiţi cu el? 

Drew avu o bruscă intuiţie. Amintindu-şi cum i se adresase 
părintele Stanislaw omului de afaceri de la biserica din 
Pennsylvania, spuse: 

— Domnul fie cu tine. 

— Şi cu duhul tău. 

— Deo gratias. 

Femeia se relaxă. 

— Deci, sunteţi de-ai noştri. 

— Nu tocmai. Dar destul de aproape. Timp de şase ani, am 
fost carthusian. 

— În New Hampshire. 

Drew simţi că era pus la încercare. 

— Nu. În Vermont. 

Femeia zâmbi. 

— Carthusienii sunt sfinţi pe pământ. 

— Nu şi în cazul de faţă, teamă mi-e. Sunt un păcătos. 

— Nu suntem cu toţii? Dar Dumnezeu înţelege slăbiciunile 
omeneşti. 

— Aşa sper. Trebuie să vorbim cu părintele Stanislaw pentru a 
lua legătura cu relaţia lui de la compania de telefoane. Trebuie 
să aflăm localizarea unui număr pe care l-am primit. 

Femeia întinse mâna. 

— Daţi-mi mie numărul. 

— Dar... 

— Dacă asta e singura informaţie pe care o doriţi, nu e nevoie 
să-l treziţi pe părintele Stanislaw. Mă ocup eu. 

Drew clipi din ochi. 

— Cu siguranţă, nu vă aşteptaţi să mi se fi îngăduit să mă 
ocup de el dacă nu eram de încredere, spuse femeia. Vă rog, 
daţi-mi numărul. 

l-I dădu. 

Femeia se duse la telefon, formă şi, cu voce înceată, dădu 
instrucţiuni. Închise şi rămaseră în aşteptare. 

La ora două, telefonul sună. Femeia răspunse, ascultă, şi 
spuse: 

— Deo gratias. 

Şi, închizând, se întoarse spre Drew. 

— Un telefon public de lângă statuia lui Paul Revere şi 


Biserica Old North. 

— Telefon public? 

— În North End, preciză femeia. 

— Dar... 

Arlene se aplecă înainte, dintr-un fotoliu directorial de pânză 
groasă. 

— Ce este? 

— Un telefon public? Lângă statuia lui Paul Revere - într-o 
zonă turistică? 

Drew îşi simţea stomacul parcă plin cu cuburi de gheaţă. 

— lar unchiul Ray ne-a pus la dispoziţie toată ziua ca să aflăm 
unde e? N-are nici un sens. N-ar îndrăzni să folosească telefonul 
ăla. Este prea expus. În caz că pândim locul, ne-am da seama 
imediat dacă Ray ne întinde o cursă. Niciodată nu s-ar duce 
acolo. Dar ar împrăştia oameni prin tot cartierul pentru cazul că 
mergem noi. 

— Ceea ce înseamnă că nu vom merge, spuse Arlene. 

— Exact. Dar şi Ray se aşteaptă la asta. Din alt motiv vrea să 
folosească acel telefon. Altcineva, nu Ray, va răspunde la apel. 
Şi-mi va da un alt număr. Telefonul public nu are decât un rol 
intermediar. Am face bine să ne grăbim. 

— Nu, insistă Arlene. Rămân aici până-mi spui ce se întâmplă. 

— E o înscenare, nici vorbă. Cu siguranţă, o capcană. Dar nu 
cea la care ne-am fi aşteptat. Asta-i algebră transformată în 
trigonometrie. A sărit vreo duzină de etape. Insă ştiu ce face. 
Am învăţat-o din acelaşi set de reguli. Şi eu am folosit acelaşi 
truc, în... 

Se cutremură, amintindu-şi. 

— Nu-mi explici odată ce se petrece? 

— Când ajungem în maşină. Hai repede. 

Se răsuci spre femeia cu geanta medicală. 

— Avem nevoie de o cameră care să aibă o uşă cu geam. 
Trebuie să pot sta afară şi să privesc prin geamul uşii în cameră. 
Un loc izolat. Şi să aibă şi telefon. 

Femeia stătu pe gânduri. 

— Nu cred... Nu, staţi un moment. Este o parohie locală cu o 
bucătărie la subsol. Bucătăria are o uşă batantă cu ferestruică, 
pentru ca oamenii care intră şi ies să se vadă şi să nu se 
lovească unii pe alţii cu uşa. In bucătărie e şi un telefon. 

— Care-i adresa? 


Femeia i-o spuse. Drew o notă. 

— Telefonaţi şi asiguraţi-vă să nu fie nimeni acolo. 

Se uită la ceas. 

— Nu mai avem mult timp până la patru. 

— Pentru ce? întrebă Arlene. 

— Ca să cumpărăm un casetofon. Şi, Dumnezeu să m-ajute, 


un şoarece. 
14 


Era alb - spre deosebire de Stuart Little, care fusese sur. Drew 
îl cumpără cu colivie cu tot. Îi plăti vânzătorului de animale. 

— Aveţi delicatese pentru şoareci? 

— Delicatese pentru şoareci? înălţă din sprâncene bărbatul 
supraponderal, cu păr rar şi şorţ găinăţat de păsări. 

— Sigur. Tot ce-i place cel mai mult unui şoarece să mănânce. 
Ceva după care să se dea în vânt. Gourmet. 

— Gourmet? îl privi omul de parcă ar fi înnebunit. Auzi, fii 
atent, te-aş putea înşela, dar vreau să plece clienţii fericiţi de la 
mine. 

Îl privi şi adăugă: 

— N-ai nici un motiv să arunci banii pe mâncare pentru 
şoareci. Chestia asta de-aici e ieftină, îl satură şi nici nu ştie 
diferenţa. Vreau să zic, un şoarece, ce naiba pricepe un 
şoarece? 

— El e singurul care o mănâncă, aşa-i? 

— Mda, numai că şoarecele ăsta de-aicea e femelă. 

— Atunci, ea. Vreau tot ce poate fi mai bun pentru ea. Să se 
îndoape cu cea mai grozavă masă din viaţa ei. Şi puţin îmi pasă 
cât costă. 

Omul oftă. 

— Cum preferi. E portofelul matale. Vino pe-aici. Ce am eu pe 
raftul ăsta, s-ar putea numi Rolls Royce-ul mâncărurilor pentru 
şoareci. 

Drew îi mai achită zece dolari şi ieşi din magazin, ţinând într-o 
mână o pungă cu două kilograme de mâncare şi colivia cu 
şoarecele în cealaltă. 

La bordură, Arlene îl aştepta-în maşina sport, cu motorul în 
mers. 

— Ce drăguţ, spuse ea. Personal, şoarecii nu m-au deranjat 
niciodată. l-ai dat vreun nume? 


Drew răspunse cu glas amar: 

— Stuart Little al doilea. 

Deodată, femeia înţelese. 

— Of, căca-m-aş. 

ÎI privi cu o expresie consolatoare. 

— Îmi pare rău că am încercat să glumesc. 
Drew închise portiera, ţinând cuşca în braţe. 

— Nici o problemă. Lui Ray trebuie să-i pară rău. 


15 


La ora trei şi jumătate, subsolul parohiei era deja cufundat în 
penumbră. Pe măsură ce soarele de toamnă cobora tot mai spre 
orizont, biserica, aflată în partea dinspre apus a holului, îi 
reţinea strălucirea în scădere. Ferestrele din partea superioară a 
peretelui de la subsol erau cufundate în întuneric. 

Locul era umed. Drew simţi răcoarea, coborând pe treptele de 
ciment şi oprindu-se, în timp ce ecoul paşilor i se risipea. 

Tăcere. 

Miji ochii spre şirurile de mese prelungi, cu placă de plastic, 
care miroseau a ani în şir de întruniri bisericeşti, fasole şi 
crenvurşti, salată de cartofi, varză călită. 

Arlene cobori grăbită în urma lui, ţinând în mâini cutia cu 
casetofonul. 

— E cineva aici? strigă Drew. 

Glasul răsună reverberat; linişte. 

— Perfect. 

Şoarecele alerga prin colivie. Scrutând umbrele, Drew arătă 
spre o uşă cu geam, la jumătatea culoarului, în dreapta. 

— Aia trebuie să fie bucătăria. Acuma, numai să-şi fi amintit 
corect prietena noastră şi să aibă telefon. 

Avea. Când deschise uşa batantă şi apăsă pe comutator, 
Drew văzu telefonul pe o tejghea, între aragaz şi un frigider ce 
bâzâia. 

— Să ne convingem. 

Ridică receptorul şi se auzi tonul. Puse jos colivia cu şoarecele 
şi se uită din nou la ceas. 

— Nici douăzeci şi cinci de minute. În magazin, casetofonul a 
funcţionat. Să facă bine să meargă şi-acum. 

Într-adevăr, după ce luă de la Arlene cutia, despachetă 
aparatul şi îl băgă în priză, acesta funcţionă perfect. Drew dictă 


în microfon mesajul şi derulă banda înapoi. 

— Sună ca glasul meu? întrebă el, preocupat. 

Tonalitatea înregistrată nu semăna cu aceea pe care şi-o 
auzea singur. 

Arlene răspunse: 

— Mai taie joasele. 

Drew se supuse şi puse din nou înregistrarea. 

— Aşa e bine, spuse ea. Era şi cazul. Aparatul ăsta a costat o 
avere. 

Drew derula banda. 

— Cinşpe minute. E timpul să ne hrănim prietena. 

Desfăcu punga cu delicatese şi presără bucăţelele printre 
gratiile de sus ale cuştii. Şoarecele începu să se agite extaziat. 

— Bun, spuse Drew. Poftă bună. 

Îşi frecă fruntea. 

— Altceva? Mai bine să reglez telecomanda. 

Scoase din cutie un cablu electric, îl conectă în mufa 
casetofonului şi-l trase peste duşumeaua bucătăriei, prin uşa 
batantă, până în holul obscur. Spaţiul de sub uşă era suficient 
de larg pentru ca Drew s-o poată închide peste cablu. În final, 
cuplă la celălalt capăt al firului un comutator manual de 
telecomandă. 

În lumina ce venea prin fereastra uşii, studie butoanele 
comutatorului. 

— On. Off. Pause. Play. Record. 

Dădu din cap. 

— Zece minute. Am uitat ceva? 

Arlene se gândi un moment. 

— Pentru orice eventualitate, probează puţin telecomanda. 

Drew se supuse. Funcţiona. 

— Deci, eu cred că mai avem de făcut un singur lucru... 

Arlene nu avu nevoie să-l întrebe despre ce era vorba. 

— Să ne rugăm. 

16 


La ora patru, Drew ridică receptorul telefonului din bucătărie. 
În jurul inimii părea să i se încleşteze un pumn strâns. Avea să 
afle curând dacă judecase greşit. Totul depindea de deducţiile 
sale logice. 

Dar dacă prevăzuse şi Ray aceste deducţii? 


Drew privi telefonul. Era negru, de tip vechi, cu disc. În timp 
ce teama i se înteţea, formă numărul pe care i-l dăduse 
secretara de la Risk Analysis. Cifrele ţăcăneau ameninţător. O 
privi pe Arlene, întinse mâna şi i-o prinse pe a ei. 

Releele se conectară. Drew auzi un zumzet, când începu să 
sune telefonul de la celălalt capăt al firului - în North End, lângă 
statuia lui Paul Revere. 

Aproape imediat, răspunse cineva. În fundal se auzea 
rumoarea traficului. Un glas ursuz spuse: 

— Alo? 

— Cu domnul Rutherford, vă rog. 

— Cu cine? 

— Cu unchiul Ray. Sunt nepotul său. 

— De ce n-aţi spus aşa? Nu-i aici. 

— Dar, se strădui Drew să pară nedumerit, mi s-a spus să 
telefonez la ora patru. 

— | s-a fixat o întâlnire neprevăzută. Puteţi lua legătura cu el 
la... 

Glasul cel răguşit îi dictă un număr. 

— Aţi reţinut? 

Drew citi şi el numărul. 

— Perfect, spuse glasul. Dumneata ne-ai încălzit sufletele azi- 
noapte? Drăguţă figura, amice. 

Şi închise. 

Drew se rezemă de tejghea, vlăguit. 

— Am avut dreptate? îl întrebă Arlene. 

Dădu din cap. 

— Ray n-a avut de gând nici un moment să se apropie de 
telefonul ăla. Nu era decât un intermediar. Trebuie să sun la alt 
număr. 

— Aşa cum te aşteptaseşi. Dar te-ai putea înşela în privinţa 
următoarei convorbiri. S-ar putea să nu fie ceea ce crezi. Poate 
că Ray era doar prudent şi nimic mai mult. Poate a fost convins 
că vom afla locul numărului care ţi-a fost dat azi-dimineaţă. Aşa, 
folosind telefonul public ca releu, n-a făcut decât să se apere. 
Ştie că n-ai nici o şansă să afli poziţia noului număr înainte de a 
termina convorbirea şi a pleca de-acolo. 

Pe Drew îl dureau umerii de nervozitate. 

— Posibil. Dar nu cred că este cazul. În '68, un om, numit 
Hank Dalton, m-a învăţat o procedură. Am aplicat-o odată, într-o 


misiune. Împotriva unui agent de şoc al Brigăzilor Roşii. lar 
unchiul Ray era şeful lui Hank Dalton. Trebuie să suspectez că 
Ray o va încerca pe pielea mea. 

Tăcu o clipă. 

— Hai s-o luăm aşa: dacă mă înşel, nu avem nimic de pierdut. 

— Dar dacă ai dreptate... dădu Arlene din cap, sumbru. 

— Nu mai avem timp. Ray îmi aşteaptă telefonul. Nu- 
ndrăznesc să-l las s-aştepte. 

Drew potrivi casetofonul lângă telefon. Mâna îi tremură în 
timp ce aşeză alături şi colivia. Înăuntru, şoarecele continua să 
mănânce lacom, cu burta umflându-i-se, mestecând extatic. 

— Sper că eşti la fel de fericită pe cât pari, îi spuse Drew; se 
întoarse spre Arlene. Mai bine ieşi pe culoar. 

Femeia ieşi pe uşa batantă. 

Drew privi foaia de hârtie, îşi puse arătătorul pe prima cifră şi 
formă numărul. 

Aşteptă, auzind telefonul ce suna la celălalt capăt. Ray îşi juca 
rolul calm, fără să răspundă imediat. După al patrulea semnal 
însă Drew se întrebă dacă până la urmă avea să răspundă 
cineva. 

La jumătatea celui de-al cincilea apel, receptorul fu ridicat. 

— Alo? 

Drew nu răspunse. 

— Alo? Drew? Haide, băiete, vorbeşte. Am aşteptat să mă 
suni. 

Nu mai încăpea nici o îndoială. Glasul îi aparţinea unchiului 
Ray. 

Cu mişcări cât putea de uşoare, Drew lăsă receptorul pe 
tejghea, fără să producă nici un sunet. Microfonul era lângă 
magnetofon, iar difuzorul în apropierea şoarecelui. 

Din receptor continua să se audă slab glasul lui Ray: 

— Sunt nerăbdător să vorbim, Drew. Vreau să ne lămurim. 

Drew însă ieşi din bucătărie. În holul întunecos, unde-l aştepta 
Arlene, luă telecomanda casetofonului şi apăsă butonul p/ay. 

Uşa era suficient de groasă, aşa că abia-şi auzea glasul 
înregistrat. Nu conta. În receptor, răsuna suficient de puternic. 

— Unchiule Ray, vreau să stabilim o întâlnire, spuse 
casetofonul. Aş putea arunca în aer tot ce ai, dar aşa n-aş obține 
răspunsurile pe care le doresc. Am nevoie... 

Privind prin fereastra uşii, Drew nu se mai concentra asupra 


casetofonului. Sau asupra telefonului. Îşi îndrepta toată atenţia 
spre şoarece. 

— ... să-ți văd fața, ticălosule, continuă glasul imprimat, să-ți 
văd ochii ăia afurisiți şi mincinoşi când vei încerca să justifici... 

Cu iuţeală nebunească, Drew apăsă butonul stop, oprind 
înregistrarea. Căci, prin urechile şoarecelui ţâşniseră două jeturi 
de sânge. Animalul căzu într-o parte, tremurând, cu blăniţa albă 
din jurul gâtului stacojie. 

Drew se aplecă şi trase de cablul ce unea telecomanda cu 
aparatul. Îl smuci, simțind rezistenţa. 

— Haide, şopti el insistent. Hai odată. 

Se destinse, mulţumit, când auzi din bucătărie zgomotul unei 
căderi. 

— A căzut? o întrebă el pe Arlene. 

Privind prin ferestruică, femeia dădu din cap. 

Îşi simţea genunchii moi când se ridică. Văzu unde căzuse pe 
duşumea casetofonul, răsturnat de pe masă. 

— Deci, asta e, murmură el. Am făcut-o. Când a căzut 
aparatul, Ray trebuie să-l fi auzit. 

— lar acum, nu mai aude nimic, spuse ea încet. 

— Crede că am murit. 

Tonul i se potrivea cu alei. 

— Zgomotul casetofonului căzând... va crede că eu eram, 
continuând să ţin telefonul în mână. 

Tactica pe care o învățase de la Hank Dalton în Colorado, în 
1968, consta din a ucide un om de la distanţă, folosind telefonul. 
Dacă ţinta era suficient de distrasă, dacă se făceau bine toate 
pregătirile, omul n-ar fi bănuit niciodată. 

Dalton îl numise glonţul supersonic. Cu ajutorul unor 
echipamente electronice sofisticate, prin firul telefonic se putea 
transmite un ton de super-înaltă-frecvenţă, care spărgea 
timpanele victimei, străpungea creierul şi-l ucidea pe loc. 

Aşa cum fusese omorât şoarecele, în colivia sa de lângă 
receptor. 

De obicei, asasinul închidea imediat. Drew însă bănuia că 
unchiul Ray plănuise să adauge o variaţiune tacticii. ŞI-l imagina 
auzind brusca întrerupere a glasului lui Drew, zgomotul când 
acesta, teoretic, se prăbuşise, cu telefonul încă în mână. 

Dar ce-ar fi făcut Ray în continuare? 

„Continuă să asculte,” deduse Drew. „Dacă era cineva cu 


mine, Ray ştie că ar trebui să audă strigăte, ţipete după ajutor. 

Dar dacă nu e nici un strigăt? Dacă Ray nu aude decât linişte 
de la acest capăt al firului?” 

Se concentră. „Trebuie să creadă că eram singur când i-am 
telefonat. 

Şi, în locul lui, eu aş vrea să mă asigur de două ori că 
vânătorul, duşmanul, a murit cu adevărat.” 

Drew medita la pasul final. 

În ultimele două ore, analizase concluziile la care ajunsese, 
căutând puncte slabe. Dar continuau să aibă sens. Emoţia îl 
însufleţea. 

„Dacă telefonul de-aici rămâne deschis, Ray poate urmări 
convorbirea. Poate afla de unde l-am sunat. În situaţia în care nu 
aude nici un sunet prin telefon, va crede că poate trimite o 
echipă să verifice dacă am murit, fără nici un risc. 

Şi, mai important, să-mi ridice cadavrul. 

Autorităţile cred că eu sunt Janus. Dacă vrea să continue cu 
folosirea lui Janus ca acoperire a altor asasinate, nu poate lăsa 
să-mi fie găsit trupul.” 

Cu chinuitoare grijă, Drew deschise uşa batantă, atent să nu 
scârţâie. Păşi uşurel spre telefon. 

— Au trecut cinci minute. Se-aude ceva? recunoscu Drew 
glasul lui Ray. 

— Nimic. 

— O.K., mai ascultă, pentru siguranţă. Dar cred că merită să 
încercăm. Începeţi localizarea. 

Drew ieşi din bucătărie, fără zgomot. În holul întunecos, îi făcu 
semn Arlenei să-l urmeze. Parcurseră o distanţă sigură, oprindu- 
se la scară. 

— Uite hârtia cu al doilea număr unde am sunat. Găseşte 
afară un telefon public şi sună la casa sigură. Spune-le relaţiilor 
părintelui Stanislaw să afle unde e postul. 

Arlene luă hârtia. 

— Dar tu? 

— Cred că e mai bine să stau aici. În caz că oamenii lui Ray 
ajung mai devreme decât ne aşteptăm. 

— Şi atunci? 

— Nu-s foarte sigur cum să procedez. Pentru început, vreau 
să arunc o privire prin jur şi să găsesc o ascunzătoare bună. De 
cum afli adresa, întoarce-te. Dar ai grijă. Şi asigură-te că 


oamenii părintelui Stanislaw se duc la adresa respectivă. 

Ochii Arlenei erau înspăimântați. 

— Drew. 

— Ştiu. De-acum încolo, devine albastră. 

Nu mai stătu pe gânduri, lăsându-se pur şi simplu în seama 
impulsului. O sărută. 

În penumbră, stătură un moment îmbrăţişaţi. 

Vocea Arlenei răsună îngroşată: 

— Ar fi timpul să plec. 

— Pe curând, răspunse Drew, simțindu-se gol pe dinăuntru. 

— Doamne, zău că aşa sper! 

Se mai opri o dată la jumătatea scărilor de beton, întorcând 
capul spre el. Apoi urcă până sus şi ieşi pe uşă. Peste un 
moment, în hol se lăsă tăcerea. 

Spre uimirea lui, senzaţia pe care o trăia Drew acum era 
tulburător de nefamiliară. Singurătate. În mod inexplicabil, îşi 
simţea ochii înfierbântaţi. Dacă n-avea s-o mai vadă niciodată? 


17 


Chiar înainte de ora şase, după ce soarele de toamnă 
dispăruse aproape complet, cufundând pivniţa într-un întuneric 
şi mai adânc, Drew auzi uşa din capătul scării scârţâind. Din 
locul unde stătea ascuns, între şirurile de scaune stivuite lângă 
mijlocul peretelui din stânga, la baza scării, mai întâi îşi spuse că 
se întorsese Arlene şi simţi un val de bucurie. Dar, după ce uşa 
se închise încet la loc, cel ce intrase nu cobori. 

Drew aşteptă. Continua să nu apară nimeni. 

Ştia că Arlene ar fi fost prudentă la întoarcere. Poate că 
întârzia, ca să simtă dacă era ceva în neregulă. Sau aştepta ca 
Drew s-o strige. Însă nu-şi putea permite aşa ceva. 

Când trecu destul timp pentru ca amintirea sunetului uşii să 
pară o închipuire, Drew auzi un nou sunet. Incet - atât de încet, 
încât şi acesta ar fi putut fi imaginar - un pantof atinse o treaptă 
de ciment. 

Şi se opri. 

Poziţia lui Drew între stivele de scaune metalice era 
confortabilă. Hank Dalton insistase întotdeauna ca elevii lui să-şi 
ia această măsură de prevedere. „Nu ştiţi cât timp aveţi de 
aşteptat. Aşa că, asiguraţi-vă că vă place în ascunzătoare. Altfel, 
cineva din apropiere v-ar putea auzi când întindeţi piciorul ca să 


alungaţi un cârcel.” 

Totuşi, în pofida poziţiei comode, tensiunea crispa trupul lui 
Drew. Se strădui să păstreze tăcerea, în timp ce distingea un 
nou pas delicat pe scara din dreapta lui. Inspiră imperceptibil. 

Da! Un sunet. Dar nu dinspre scară, aşa cum prevăzuse, în 
schimb, sunetul provenea din întunericul aflat vizavi de el, la 
stânga, spre capătul opus al holului. Ar fi putut însemna orice, 
foşnetul unei crengi de o fereastră din susul peretelui sau 
tasarea unei grinzi a plafonului. 

Dar îl auzi din nou şi, acum, îl recunoscu - apăsarea uşoară a 
unei tălpi pe duşumeaua de ciment. 

Nu era un singur intrus, ci doi. Mai devreme, după plecarea 
Arlenei, când cercetase subsolul, găsise o scară şi în celălalt 
colţ. Spre deosebire de scara pe care o folosiseră el şi Arlene, 
cea din dreapta, această scară nu avea uşă în capătul de sus, 
aşa că se simţise asigurat. Acum îşi dădea seama, cu inima 
bubuindu-i în piept, că ar fi trebuit să urmeze scara pe unde 
cotea ca să urce la parter. Ar fi trebuit să cerceteze şi parterul. 
Căci era clar că al doilea intrus pătrunsese printr-o uşă de sus 
pe care Drew n-o descoperise. 

In timp de Drew era distras de uşa scării din dreapta, celălalt 
intrus se furişase pe scara din capătul opus. 

„Doi la număr,” îşi spuse el. „O.K., câtă vreme ştiu unde se 
află, pot să mă descurc cu ei.” Reveni cu atenţia spre scara din 
dreapta, pentru a vedea o umbră ajungând jos. 

Inţelese. Acel prim intrus era o momeală. Trebuia să atragă 
atenţia. Dacă îl ataca cineva, partenerul său era în partea 
opusă, gata să-l protejeze. 

Lumina vizibilă prin uşa bucătăriei ademenea silueta, în latura 
opusă a holului, sunetele subtile ale celui de-al doilea încetară. 
Drew privea, din întunericul dintre stivele de scaune metalice, 
umbra din dreapta, care se apropia de fereastră. Acum văzu că 
era un bărbat. Ţinând în mână un pistol cu surdină, omul se opri 
lângă uşa batantă. 

Inainte de a-şi fi ales ascunzătoarea, Drew se întorsese în 
bucătărie şi, tăcut, cumplit de conştient de receptorul 
telefonului care zăcea pe tejghea, luase colivia cu şoarecele 
mort şi o ascunsese afară, pe culoar. La fel procedase şi cu 
casetofonul. Ca măsură finală de prevedere, pusese cutia 
deschisă a casetofonului peste telefon. 


Acum, intrând în bucătărie, intrusul n-avea să vadă nimic care 
să-l alarmeze. Urma să presupună că telefonul - şi cadavrul - 
trebuia să se afle altundeva prin apropiere. Impreună cu 
partenerul său, avea să continue căutarea. 

„Dar eu să nu îndrăznesc să încerc nimic,” îşi spuse Drew, 
strângând patul Mauserului, „până nu-i am pe amândoi în 
cătare.” 

Umbra de lângă uşa bucătăriei riscă o privire furişă prin 
fereastra luminată. Apoi se retrase. Peste zece secunde, mai 
aruncă o privire. 

În capătul opus al holului, cealaltă umbră se urni din loc, 
strecurându-se înainte pentru a i se alătura partenerului său de 
lângă uşa bucătăriei. Şi acest al doilea om avea pistol cu 
surdină. Încadrară uşa din ambele părţi. Un om se repezi 
înăuntru, celălalt sărind imediat după el. Inainte ca uşa să se 
închidă la loc, Drew îi văzu stând spate-n spate, cu pistoalele 
îndreptate în direcţii contrare. 

Acum! 

leşi din adăpostul dintre stivele de scaune. Cu Mauser-u/ 
pregătit, se încordă, ghemuindu-se în întuneric. Aşa cum se 
aşteptase, nu auzi nici o conversaţie. Până nu erau siguri de 
situaţie, cei doi rămâneau cât puteau de tăcuţi. 

„Va trebui să-i împuşc pe amândoi,” îşi spuse Drew. Acum, 
cât îi am la un loc. 

Dar fără să-i omor. Am nevoie de ei vii. Am nevoie ca să-mi 
spună unde e Ray. Când voi termina cu ei, au să vorbească. Au 
să-mi cerşească să le mai pun şi alte întrebări.” 

Uşa bucătăriei se deschise; cei doi se strecurară pe culoar, 
profilaţi pe lumina ferestruicii. Cu faţa spre hol, unul îi făcu 
semn celuilalt să caute în stânga, pe când el o lua spre dreapta. 

— Nu mişcaţi! strigă Drew. 

Pregătit să tragă, voia să le ordone să arunce armele. Nu 
apucă. 

O împuşcătură răsună în întuneric. Dar nu din partea celor 
doi. Asurzitoare, provenea din capătul opus al coridorului. Drew 
se trânti pe duşumea, lovind betonul cu pieptul. Un al doilea foc 
îi răsună în urechi. Drew trase, însă nu către ochitorul din partea 
opusă, ci spre ţintele vizibile - cei doi din faţa bucătăriei. În timp 
ce se aruncau la adăpost, încă vizibili în lumina ferestrei, trase 
iar, şi iar. Urlând, se prăbuşiră amândoi. 


Drew se rostogoli, temându-se că focurile de la gura ţevii 
Mauser-ului îl ajutaseră pe trăgător să-l ochească. Căzut pe 
burtă, privi încoace şi-ncolo, de la umbrele celor doi, pe care-i 
împuşcase, spre pistolarul nevăzut din celălalt capăt al 
culoarului. 

Clipi, cu ochii îndureraţi, când luminile din plafon se aprinseră. 
Orbit, închise strâns pleoapele aşa cum fusese instruit, după 
care abia le întredeschise, lăsându-şi corneele să se adapteze la 
luminozitatea neaşteptată, apoi ceva mai mult, disperat, ochind. 
Se pomeni privind pe sub şirurile de mese, spre trupul unui 
bărbat prăbuşit pe pardoseală, lângă scara opusă. Nu se mişca. 
Sângele îi şiroia din piept. Lângă mână îi zăcea un pistol. 

Dar cum naiba...? 

Cu şira spinării înfrigurată, Drew privi spre cei doi căzuţi în 
faţa bucătăriei. Unul zăcea nemişcat. Celălalt se ţinea de 
stomac, gemând. 

Reveni cu privirea spre omul prăbuşit în partea cealaltă. Dintr- 
acolo proveniseră două împuşcături. Cine însă îl ucisese pe 
pistolar? Auzi paşi frecându-se pe treptele de ciment. Sunetele 
erau nesigure, încete. Se strâmbă, ţintind, incapabil să vadă 
cine cobora. 

Apăru un pantof. Apoi al doilea. Drew stabiliza poziţia Mauser- 
ului. Pantalonii negri se iviră la vedere. Drew ochi prin înălţător 
şi cătare. Paşii se opriră. 

Vorbi un bărbat. Glasul său, deşi gros, era slăbit. 

— Drew? Eşti bine? 

Accentul slavon era inconfundabil. Părintele Stanislaw. 

— Bine? oftă Drew cu uşurare nervoasă. Aşa cred. 

Preotul tuşi. Cu dureroasă încetineală, cobori restul de trepte. 
Avea braţul stâng susţinut în eşarfă. In mâna dreaptă strângea 
un pistol. Şovăind, se rezemă de perete, respirând de câteva ori 
adânc. 

— Dar tu nu arăţi deloc bine, se ridică Drew. 

— Cum se zice la televizor? E doar o rană superficială? Să nu 
crezi partea cu „doar”. 

Părintele Stanislaw făcu o grimasă. 

— Chiar şi cu sedative, doare. 

Drew fu nevoit să rânjească. 

— Credeam că voi, polonezii, ar trebui să fiţi duri. 

Părintele Stanislaw se sili să se ţină pe picioare. 


— Suntem, crede-mă. Dacă ai fi mâncat vreodată pierogies, ai 
şti despre ce duritate vorbesc. 

Rânjetul lui Drew se lăţi. 

Dar nu-şi lăsă crescânda afecţiune pentru acel om să-l 
distragă de la scopurile practice. Privi spre cei pe care îi 
împuşcase. Unul zăcea la fel de nemişcat ca înainte. Celălalt 
continua să se ţină de abdomen şi să geamă. Îi percheziţionă şi 
le luă armele. Abia apoi socoti prudent să traverseze holul, 
pentru a-l ajuta pe preot. 

Părintele Stanislaw îşi adună puterile şi se apropie de Drew, 
făcându-i semn să stea pe loc. 

— Am ajuns până aici de unul singur. N-am nevoie de ajutor. 

— Cum ai venit aici? 

— A telefonat Arlene. Cu un nou număr de telefon şi 
instrucţiuni de a-i găsi locul. 

— Ştiu. Eu i-am cerut. 

— Eram treaz când a sunat. Am insistat să vorbesc cu ea. Mi-a 
povestit ce se întâmplase cât timp dormeam. Apoi, am insistat 
s-o însoțesc până aici. Prietene, ai încercat să realizezi prea mult 
de unul singur. 

— N-am avut încotro. 

— Poate. Dar evenimentele recente, arătă părintele Stanislaw 
spre oamenii căzuţi pe jos, dovedesc că am avut dreptate. 

— Arlene, şopti Drew numele. Unde e? 

— Afară, păzeşte casa, în caz că ăştia trei nu erau singuri. 
Când am ajuns aici, ne-am dat seama că nu puteam intra în 
clădire fără să te alarmăm. Aşa că ne-am hotărât să acţionăm 
ca echipă de supraveghere în folosul tău. Am văzut intrând trei 
oameni, unul printr-o parte, ceilalţi pe sus, prin două uşi diferite. 
Părea evident că plănuiau să-l folosească pe primul ca 
momeală, ceilalţi doi susţinându-l din urmă. 

— Aşa că i-ai urmărit pe cei doi care intraseră sus. 

— Instinctele nu m-au înşelat. 

Părintele Stanislaw se agăţă de o masă, să se sprijine. 

— Dintre cei doi pe care i-am urmărit, unul a devenit la rândul 
său momeală şi în cele din urmă s-a alăturat tovarăşului său din 
bucătărie. Al treilea însă rămăsese în urmă, ca să-şi apere 
asociaţii dacă erau atacați prin surprindere. Cum s-a şi 
întâmplat. A tras în tine. Dar am tras şi eu în el. 

Închise ochii, înghițind dureros. 


— Sigur te simţi bine? 

— Dimpotrivă. Nu mi-e deloc bine. 

Chipul părintelui Stanislaw avea culoarea cretei. 

— Mi-a trecut prin minte că asta e a treia oară când îţi salvez 
viaţa. La refugiu, când m-am ascuns în confesionalul capelei. La 
Cornul lui Satan. Şi aici. 

— Îţi sunt îndatorat, răspunse Drew. 

— De trei ori, îi aminti preotul. 

— Da, îşi privi Drew prietenul. Cu orice preţ, chiar şi cu al 
propriei mele vieţi, îţi făgăduiesc că am să mă achit. 

— În natură. 

— Nu înţeleg. 

— În natură, insistă preotul 

— Bine. Orice-ar însemna. În natură. 

— Să fii sigur că-ţi ţii minte promisiunea. Fiindcă... 

Părintele Stanislaw respiră iarăşi dureros, alb la faţă. 

— ... când vom termina cu toate astea, intenţionez să-ţi cer... 
pe onoarea ta... să te ţii de cuvânt. 

Tuşi. 

— Deocamdată, avem treburi de rezolvat. 

Drew înţelese. Se apropie de oamenii pe care-i împuşcase. 
Apucându-l pe cel ce încă mai era viu, îl zgâlţâi cu putere. 

— Unde ţi-este şeful? 

Rănitul gemu. 

— Crezi că acum te doare? continuă Drew. Habar n-ai ce 
înseamnă „durerea”. 

Îşi luă avânt, pregătindu-se să-l lovească. 

— Nu! îl opri părintele Stanislaw. 

Drew abia dacă-l auzi. i 

— Unde ti-e şeful, ticălosule? Imi spui sau... 

— Nu! îl apucă preotul de mână. 

Drew îl privi încruntat. 

— Acum pricep. Nu te deranjează omorurile. Dar nu-ţi place 
să-ţi vezi victimele suferind. Ce-i cu tine? Nu eşti pregătit să 
mergi până la limită pentru credinţa ta? Fă bine şi ia seama. Ai 
un punct slab, părinte. 

— Nu, îşi îndreptă preotul complet umerii, în ciuda durerii. 
Pentru credinţa mea, am ajuns la ceea ce numeşti tu „limită”. 
De multe ori. De mai multe ori decât ţi-ai putea închipui. 

Inelul cu rubin - spada şi crucea încrucişate - scânteie. 


— Dar numai când era necesar. Tortură? Cu siguranţă. Dacă 
nu aveam la dispoziţie chimicale. Dar numai când trebuia să fac 
pe cineva să vorbească. Ştiu unde e Ray. Locul ultimului număr 
care ţi s-a dat. Acum lasă-l în pace pe omul ăsta! 

Drew îl privi pe cel pe care-l ţinea de haină, cu inima 
contractată de dezgustul a ceea ce fusese cât pe-aci să facă, 
amintindu-şi din nou cât de mult se îndepărtase de mănăstire. 
Uşor, reverenţios, îl iasă pe duşumea. 

— In regulă. Le telefonăm oamenilor tăi să-i acorde ajutor 
medical. Nu e decât un instrument. Merită şansa de a trăi. Dar 
trebuie să spun că e o şansă pe care mie ticălosul nu mi-ar fi 
lăsat-o. 

— Desigur, răspunse părintele Stanislaw. Şi asta e ceea ce ne 
deosebeşte pe noi de ei. La baza motivaţiilor noastre nu se află 
banii. Sau nevoia de putere. Nici teoriile politice, care sunt prin 
definiţie trecătoare şi găunoase. Nu, motivele noastre sunt 
supreme. lar mila noastră, când se cere, e aceea a Domnului. 

Drew simţi un neaşteptat val de regret. 

— Prea multe, prea îndelungat, spuse el. Am obosit să tot 
alerg. Vreau să se termine. 

— Şi se va termina. La noapte, dacă aşa vrea Dumnezeu. 

Strâmbându-se de durere, părintele Stanislaw vâri mâna în 
buzunarul costumului. 

— Am adresa. Te pot duce la unchiul Ray. 


18 


Dar, cu toată nerăbdarea, Drew avea mai întâi de făcut 
altceva. La fel ca în străvechiul paradox grecesc care spunea că 
pentru a călători o milă trebuie să parcurgi mai întâi o jumătate 
de milă, iar după aceea un sfert, apoi o optime, şi astfel, 
subdivizând mereu distanţa, poţi să nu mai ajungi niciodată la 
destinaţie, tot aşa simţea şi Drew că mai avea ceva de făcut, 
încă o întrerupere, mereu încă un risc. Poate că acest calvar n- 
avea să se mai sfârşească niciodată. Poate că era mort şi 
ajunsese deja în iad. 

Se întoarse spre rănit. 

— Mă auzi? 

Omul dădu din cap. 

— Dacă vrei un doctor, faci ce-ţi spun eu. 

Rănitul îl privi neputincios. 


— Dar ţi-am spus că am deja adresa, interveni părintele 
Stanislaw. Nu e nevoie să... 

— Nu? îl întrerupse insistent Drew. Am uitat ceva. 

Şi-i spuse ce aveau de făcut. 

Preotul păru descumpănit. 

— Ai dreptate. Şi trebuie să-l determinăm s-o facă repede. 

Drew îngenunche lângă rănit, dându-i câteva ordine. 

— Ai înţeles? 

Omul încuviinţă, transpirând, chinuit. 

— lar pe urmă, îţi aducem un medic. Nu va trebui decât să ne 
demonstrezi cât de rezistent eşti. Nici o scofală. 

Îl târî spre bucătărie. 

— Dacă vrei să trăieşti, nu trebuie decât să vorbeşti fără să 
gemi. 

În bucătărie, Drew îl aşeză pe jos, rezemat de un dulap şi luă 
cutia de carton de pe telefonul deschis. Ghemuit, apropie 
receptorul de chipul rănitului, aplecându-se pentru a putea auzi 
şi el ce se spunea la celălalt capăt al firului. Indreptă Mauserul 
spre tâmpla rănitului, ordonându-i cu un gest să vorbească. 
Omul avea ochii sticloşi, împăienjeniţi. Un moment, Drew se 
temu că urma să leşine. 

— Am pus mâna pe el. 

Glasul individului, vorbind la telefon, suna răguşit. 

— O clipă, răspunse un alt glas, ursuz. 

Peste un sfert de minut, unchiul Ray veni la aparat. 

— E mort? 

— Exact. 

— De ce-a durat atât de mult? M-aţi făcut să mă îngrijorez. 

— La început, nu l-am găsit. 

— E singur? 

— Da. 

— Aduceţi cadavrul aici. Vreau să fiu convins că scăpăm de el. 

— Venim acum. 

Rănitul tresări. Căzu moale spre pardoseală. Drew puse 
receptorul în furcă, întrerupând legătura, apoi culcă rănitul pe 
jos. 

— Ţi-ai ales greşit meseria, prietene. Ar fi trebuit să te faci 
actor. 

— Mi-ai promis, gemu omul. 

— Şi-am să mă ţin de cuvânt. Cum aţi ajuns aici? Cu ce 


maşină? 

— Un furgon albastru-închis. Ford. 

Buzele individului erau uscate. 

— E în parcajul din spatele casei. 

Întorcându-se, Drew îl văzu pe părintele Stanislaw privind din 
uşa deschisă a bucătăriei. 

— Acum poţi să dai telefon de-aici după un doctor. Şi fă bine 
de le spune oamenilor tăi să ridice cadavrele. 

Il percheziţiona pe rănit, găsind ceea ce dorea - cheile 
maşinii. 

— Apropo, îi mai spuse el preotului. Când ajungem acolo, voi 
avea nevoie de ajutor. Ţi-a explicat Arlene? 

— Voi organiza cele necesare. 

— Şi, cât timp o faci, eu îi dau Arlenei de ştire că suntem bine. 
Probabil c-a auzit împuşcăturile. E îngrijorată. 

— O găseşti lângă biserică. 

Preotul ridică receptorul. 

— Să mă grăbesc. 

— Te rog. Avem multe de făcut. 

Drew ieşi în fugă din bucătărie. În timp ce urca scara, îşi 
aminti emoția puternică, nefamiliară, pe care o simţise când 
Arlene urcase aceleaşi trepte, cu două ore în urmă, neaşteptata 
singurătate când ea plecase, închizând uşa. Dorul îl chinuia din 
nou. Părea o trădare a anilor petrecuţi la mănăstire, faptul că 
voia atât de mult s-o revadă, s-o ţină în braţe. Şi totuşi, chiar 
dacă era trădare, nu-i mai păsa. Păşi afară, o văzu aşteptând 
lângă biserică şi porni spre ea. În pofida întunericului, ochii 
Arlenei străluciră, uşurată că era viu şi nevătămat. Peste o clipă, 
ajunse în braţele lui. 

19 


Înfrângându-şi impulsul de a apăsa mai tare pe acceleratorul 
dubei, ştiind că ar fi fost o neghiobie să rişte a fi oprit pentru 
exces de viteză, Drew înainta constant spre nord, ieşind din 
Boston. Luminile oraşului străluceau în oglinda retrovizoare; 
farurile furgonului desprindeau din noapte copaci şi câmpii. 

Cu falangele amorţite de strânsoarea pe volan, Drew urma 
instrucţiunile părintelui Stanislaw. La început, nu recunoscuse 
adresa de pe hârtia pe care i-o dăduse preotul. Apoi, cu emoție 
crescândă, o identificase, nemaifiind surprins că preotul 


cunoştea drumul până acolo. Fiindcă părintele Stanislaw mai 
fusese la acea adresă - cu două zile în urmă. Era moşia de la 
ţară a unchiului Ray, la nord de Boston, pe malul Golfului. 

Drew trebuia să admire inteligenţa duşmanului său. Ray, 
părând a fi fugit de pe proprietatea din Golf datorită 
amenințărilor lui Drew, inversase acum tactica şi se înapoiase, 
pare-se presupunând că moşia era ultimul loc unde l-ar fi căutat 
Drew. Dar, câştigând avantajul neprevăzutului, Ray alesese un 
loc dificil, greu de apărat. Părintele Stanislaw descrisese moşia 
ca fiind izolată şi întinsă, prea mare, cu prea multe ascunzişuri 
pentru a putea fi protejată corespunzător. „Va fi uşor să intri în 
incintă,” spusese preotul. „Pătrunderea în casă însă e altceva. 
Acolo îşi va concentra oamenii. Ca să intri şi să-l înhaţi, ţi-ar 
trebui o mică armată.” 

„Nu va fi necesar,” spunea Drew în sinea lui, îndreptându-se 
neabătut spre Golf. „Tot ce ne trebuie sunt cei trei oameni pe 
care i-am cerut. Şi trei maşini neidentificabile.” 

Puțin după ora şapte, ajunse în Golf, văzându-i clar în 
întuneric valurile cu creste de spumă. Coborând geamul, simţi 
mirosul sărat al unei brize reci şi se opri pe marginea drumului, 
unde farurile maşinii dezvăluiră o placă comemorativă 
referitoare la războiul de independenţă. 

Aşteptă. Peste cinci minute, în retrovizor apăru o pereche de 
faruri, oprindu-se în spatele lui. Se stinseră imediat. Drew cobori 
din furgon, observând cu drag silueta Arlenei la volanul 
Oladsmobile-ului, cu preotul aşezat alături, adus de umeri, parcă 
dormind. 

Mai văzu încă trei perechi de faruri apropiindu-se. Încetiniră, 
oprind la rând în spatele O/dsmobi/e-ului. Se stinseră şi acestea. 
Din maşini coborâră trei oameni. În timp ce Arlene părăsea 
Oldsmobile-ul, Drew îi întâmpină pe pietrişul drumului. 

— Domnul fie cu voi, îi salută el. 

— Şi cu duhul tău, răspunseră cei trei într-un glas. 

— Deo Gratias. 

Îi studie. Aveau în jur de treizeci şi cinci de ani. Purtau haine 
închise la culoare, tunsori conservatoare, aproape milităreşti, 
ochi neascunşi, de o tulburătoare seninătate. 

— Vă apreciez ajutorul. Părintele Stanislaw spune că aveţi 
experienţă. 

Dădură din cap. 


— Dacă foloseşte la ceva să v-o spun, în caz că totul merge 
conform planului, că nu intervin accidente, n-aş crede că vă sunt 
vieţile în pericol. 

— Nu are importanţă, spuse unul. Vieţile noastre nu contează. 
Biserica, da. 

Portiera din dreapta a O/adsmobile-ului se deschise. Părintele 
Stanislaw cobori din maşină. 

— Echipamentele sunt în portbagaj. 

Arlene avea cheia. Când deschise portbagajul, înăuntru se 
aprinse o lumină. Drew clipi din ochi, surprins, văzând armele 
automate, încărcătoarele pline cu muniţie, grenadele şi chiar un 
mic lansator de rachete. 

— Ai avut chestiile astea în portbagaj tot timpul? întrebă el, 
uimit. Puteai începe un război. 

— Suntem în război. 

Chipul părintelui Stanislaw era la fel de palid ca eşarfa care-i 
susţinea braţul. 

Se aplecară în portbagaj, scoțând puşti de asalt, inspectându- 
le şi încărcându-le. Becul din interior făcea să sclipească 
rubinele mari şi roşii de pe degetul mijlociu al fiecărei mâini 
stângi. Inelele aveau aceleaşi însemne - spada şi crucea 
intersectate. 

Frăția Pietrei. 

Drew simţi un fior. 

— Ce doreşti să facem? întrebă primul, ţinând arma cu ţeava 
spre cerul negru. 

Ascunzându-şi crescânda uimire, Drew răspunse pe acelaşi 
ton profesional: 

— Reglaţi carburatorul fiecărei maşini. 

Se întoarse spre părintele Stanislaw. 

— Cât de departe e moşia? 

— La o milă mai încolo. 

— Destul de bine. Sincronizarea n-ar trebui să pună probleme. 

Termină de explicat. Cei trei stătură pe gânduri. 

— Se poate face, spuse unul. Cu condiţia să reacționeze aşa 
cum te aştepţi. 

— Îl cunosc. În plus, are cumva de ales? întrebă Drew. 

— Dacă te înşeli... 

— Da? 

— Nimic. Rolul nostru este uşor. Tu eşti cel care-şi asumă 


riscul. 


20 


Furgonul se apropie de poarta metalică închisă a moşiei. 
Dincolo de ea stăteau două santinele înarmate, câte una în 
fiecare parte, dar când farurile se apropiară îndeajuns pentru a 
recunoaşte maşina, trecură la acţiune, deschizând poarta. 
Aduceţi cadavrul aici. Vreau să fiu convins că scăpăm de el, îi 
spusese unchiul Ray omului de la telefon. Aşa cum prevăzuse 
Drew, santinelele aveau ordin să aştepte echipa de recuperare 
şi să lase furgonul să intre imediat. Fără a opri, şoferul făcu un 
semn de mulţumire şi trecu rapid prin deschizătura zidului, 
continuându-şi drumul pe o alee asfaltată, printre desişuri şi 
copaci umbroşi, spre conacul mare, stil Tudor, cu două etaje, din 
depărtare. 

Carburatorul dubei fusese modificat, cu mecanismul său în 
ralanti reglat, astfel încât motorul să gonească fie şi dacă nu se 
apăsa pe accelerator. lIntrucât maşina avea transmisie 
automată, şoferul o putea lăsa în viteză, sărind de la volan, 
ştiind că furgonul avea să-şi continue drumul pe direcţia iniţială: 
în acest caz, de-a lungul aleii, spre conac. 

În timp ce şoferul, cu arma în mână, se rostogoli lin pe gazon, 
dispărând în întuneric, duba îşi continuă goana înainte. Săltă pe 
un trotuar şi se opri smucit la jumătatea treptelor din faţa casei. 
Înainte de a sări, şoferul aprinsese un fitil, care ducea în 
rezervorul de benzină deschis. Deodată, vehiculul explodă 
năucitor. Masivul glob de foc, mugind, azvârlind cu schije 
metalice, sfărâmă intrarea conacului. 

Gărzile de la poartă încă n-o închiseseră complet. Răsucindu- 
se, surprinse, spre tunetul asurzitor, ridicară armele, luând-o la 
fugă către pălălaia din faţa casei. În acel moment, alte trei 
vehicule, cu farurile stinse, se năpustiră prin poarta parţial 
închisă. Şi acestea aveau transmisie automată, cu fiecare 
carburator reglat să lase motorului inerție maximă, astfel încât, 
când şi cei trei şoferi aprinseră fitilele şi săriră din vehicule, 
maşinile îşi continuară drumul, una spre stânga şi celelalte două 
la dreapta furgonului incendiat pe treptele conacului. 

În succesiune rapidă, vehiculele se ciocniră de faţada clădirii, 
izbucnind în vâlvătăi pustiitoare. Ferestrele se sparseră. 
Flăcările vuiau în susul zidului. 


În timp ce se grăbeau înapoi spre ascunzişul întunericului, 
şoferii deschiseră focul cu armele automate, mitraliind rugul 
care acoperea casa. Ciuruiră maşini parcate, spărgând 
cauciucuri, sfărâmând masca unui Rolls Royce şi a unui 
Mercedes. Trasoarele făcură rezervoarele de benzină să 
explodeze. Carburantul aprins se revărsă pe asfalt. Atacanţii 
aruncară grenade spre gărzile care alergau pe aleea porţii. 
Paznicii zburară de-a-ndăratelea, aterizând pe drum, nemişcaţi. 
Urmară alte grenade, de astă dată ţintind conacul. 

Arlene, care sărise dintr-unul din vehicule, instala un lansator 
de rachete portativ. Modelul, un R.P.G.-7, era favoritul 
teroriştilor, nefiind mult mai mare decât un jalon topometric; şi, 
întrucât cântărea doar şapte kilograme, îl putuse ţine cu 
uşurinţă când sărise din maşina în mişcare. Trăgea cu proiectile 
de calibrul 3,3 țoli, capabile să străpungă blindaje de treizeci de 
centimetri grosime. Rând pe rând, explodară impresionant în 
conac, pulverizând un colţ întreg. 

Acum, din clădire ieşiră în goană paznici, unii urlând îngroziţi 
şi bătându-se cu braţele peste hainele în flăcări. Reflectarea 
incendiului pe nori se vedea, după cum avea să se consemneze 
ulterior, de la douăzeci de kilometri distanţă. Undele de şoc 
puternice au zgâlţâit ferestrele oraşului din apropiere. Întreaga 
faţadă a conacului începu să se surpe. Arme automate în 
defensivă pârâiau din clădirile vecine unde fugiseră gărzile. 
Atacanţii îşi schimbau permanent poziţiile, trăgând, încărcând, 
trăgând iar, aruncând grenade, făcând forţa de asalt să pară 
enormă, retrăgându-se treptat. Trecuseră două minute. 


21 


Drew nu era printre ei. Mergea spre moşie pe jos, prin 
întuneric, de-a lungul malului stâncos al golfului. Cu două zile în 
urmă, părintele Stanislaw cercetase perimetrul proprietăţii, 
remarcând iahtul ancorat la un debarcader. De îndată ce 
erupseră sferele de foc lângă casa din vârful pantei, cei trei 
gardieni care patrulau pe plajă se răsuciră spre surprinzătoarea 
văpaie, luând-o la fugă pe treptele de lemn, către focurile de 
armă. Cu hainele negre camuflate pe fundalul apei, Drew alergă 
pe stâncile țărmului. Străbătu în goană pontonul şi sări pe iaht. 

Acolo, se aplecă sub punte. Peste treizeci de secunde, văzu 
câteva umbre coborând scara de lemn, dinspre casă. Valurile 


plescăiau pe coca iahtului. Acesta se înclină uşor, la tribord, apoi 
la babord. 

Deşi nu-l mai văzuse pe unchiul Ray de şase ani, Drew 
recunoscu silueta elegantă, bine îmbrăcată, care cobora în 
grabă scara. Mai identifică şi silueta unui al doilea om, uşor de 
recunoscut după pălăria de cowboy. lar pe acesta Drew nu-l mai 
văzuse din 1968. „Măi, măi,” îşi spuse el. „Pesemne că ai sărit 
de şaizeci de ani, Hank Dalton. Ce-i al tău, e-al tău. Ar fi trebuit 
să ieşi la pensie până acum. Dar cred c-o ai în sânge. Nu poţi 
abandona jocul.” 

Ray şi Hank ajunseră pe plajă înaintea celorlalţi. Se opriră pe 
ponton. 

— In regulă, le spuse Ray gărzilor care-l însoţiseră, vorbind 
calm ca întotdeauna. Ştiţi unde să mergeţi. Folosiţi-vă de 
întuneric şi dispăreţi. Nu încercaţi să vă luptaţi cu ei. Au învins. 
Dar ne va veni şi nouă rândul. Doar un lucru să ţineţi minte. Vă 
apreciez loialitatea. Mult noroc la fiecare. 

Paznicii se întoarseră spre focul de automate din jurul 
conacului incendiat. Nu ezitară decât un moment, înainte de a 
se despărţi, dispărând în noapte. Ray şi Hank străbătură rapid 
debarcaderul, bocănind găunos pe scânduri, şi desprinseră în 
grabă parâmele, urcând la bordul iahtului. În spatele lor, pe 
faleză, o nouă explozie zgudui noaptea. Ray se repezi spre 
prova să pornească motorul. Pupa se scufundă uşor, când 
elicele prinseră tracţiune. Apoi iahtul îşi reveni şi luă viteză, 
tăind valurile spre întunericul din larg. 

Stând la pupa, cu privirea spre zona de luptă, Hank îşi propti 
mâinile în şolduri, cu pălăria de cowboy profilată pe fundalul 
flăcărilor. 

— Căca-m-aş cu sânge. Cine-ar fi crezut? murmură el. L-am 
învăţat mult prea bine. 

În toţi anii din '68 încoace, Drew se gândise la Hank ca la un 
om veşnic. Această bruscă înţelegere a faptului cum puteau 
elevii să-şi depăşească într-o bună zi dascălii era şocantă. Asta 
înseamnă să îmbătrâneşti? Apare întotdeauna cineva mai bun, 
fiindcă e mai tânăr? 

Şi era atât de uşor. Nu trebuia decât să se furişeze de sub 
tambuchi şi să-l înghiontească. Atâta tot. Să-l înghiontească. O 
uşoară bătaie pe umăr, iar Drew descoperi că fostul său 
maestru... 


„Pe vremea aia, te credeam Dumnezeu. Adormeam cu teama 
de tine în suflet. Tremuram când vorbeai.” 

„„„nu era decât o fiinţă omenească. Hank se rostogoli grațios 
în golf.. Pălăria de cowboy rămase plutind la suprafaţă. 
Plescăind, tuşind, reapăru de sub apă. 

— Nu te-am întrebat niciodată, Hank! Ştii să înoţi? 

— Ticălosule! bolborosi bătrânul. 

La timonă, Ray se răsuci alarmat. Drew îndreptă spre el 
Mauser-ul. 

— Fii foarte atent, unchiule. Ţine mâinile pe roata aia. N-aş 
vrea să fiu nevoit să te omor. Încă mai avem nevoie să 
discutăm. 

În apa înspumată, Hank continua să vocifereze, răcnind 
obscenităţi. 

— Asta-i chestia, Hank. Nu te descuraja. Eşti destul de 
aproape de mal - poţi ajunge. Mai ţii minte ce ne-ai învăţat? 
Aprinde un foc - găseşte haine uscate. N-ar fi bine să mori de 
hipotermie! 

În timp ce trupul legănat de valuri al lui Hank se pierdea în 
depărtare, Drew - ţinând neabătut Mauserul - nu-şi lua un 
moment ochii de la Ray. 

— Exact, unchiule, ţine mâinile acolo unde sunt. Pe timonă. 
Fiindcă, crede-mă, mi-am pierdut răbdarea. Un moment, 
aproape am crezut că-mi vei oferi o scuză ca să trag. Dar n-ai 
făcut-o. Aşa. Ceea ce cred eu - porni Drew furios înainte - este: 
acum stăm de vorbă. 

Lângă casa de pe culmea falezei, o ultimă explozie zgudui 
noaptea, cu flăcările reflectându-se lugubru în nori. Rafalele 
automatelor scădeau, pe măsură ce iahtul îşi continua drumul 
prin bezna golfului. Peste câteva secunde, duduitul motorului 
acoperi complet împuşcăturile. Dar acestea aveau oricum să 
înceteze curând, îşi spuse Drew. Arlene şi cei trei bărbaţi urmau 
să se retragă. Îl siliseră pe Ray să fugă din casă, iar acum 
trebuia să dispară înainte de sosirea poliţiei. 

Ray privi de la Drew la conacul incendiat de pe colină, a cărui 
aură se micşora în depărtare. Noaptea învăluia iahtul. 

Drew vâri mâna în haină şi scoase un pachet de exploziv C-4, 
ţinându-l în faţa luminilor panoului de bord, astfel ca Ray să-i 
distingă forma de Play-Dough. 

— Presupun că-mi  recunoşti mijloacele de a stimula 


conversaţia. 

Pupilele lui Ray se dilatară. 

Drew puse plasticul deasupra tabloului, scoase din buzunar un 
detonator şi un cronometru şi le ataşă de exploziv. Răsuci arcul 
ceasului. Opt minute. Incepu să ticăie. 

— Deci, reluă el, asta ar trebui să ne lase timp destul pentru o 
şuetă. Dacă nu... 

Ridică din umeri. 

— O să sari şi tu în aer. 

— Pe moment, obosit cum sunt, sătul să tot fug... 

Expiră. 

— Zău că nu-mi pasă. 

— Nu te cred. 

Drew îl studie pe Ray - înalt şi zvelt, cu chip slab, plăcut, şi 
ochi albaştri adânciţi în cap, lucind în lumina afişajelor de bord. 
Acum trebuia să se apropie de şaizeci de ani, dar arăta tânăr şi 
în formă. Părul scurt, blond-nisipos, era înspicat cu argintiu. Pe 
sub pardesiul descheiat, purta un costum gri, croit impecabil, o 
cămaşă albă, imaculată, şi o cravată de club, cu dungi. Pantofii îi 
erau italieneşti, de comandă. Pardesiul, îşi dădu seama cu furie 
Drew, era din păr de cămilă, cafeniu, acelaşi gen pe care-l 
purtase în acea duminică de octombrie din 1960, când venise la 
terenul de joacă din Boston, unde Drew îşi jeluia părinţii şi viaţa 
distrusă. 

Acum, era din nou octombrie. Din nou, Boston. 

Muşchii fălcilor lui Drew se contractară. 

— A, cred că m-ai ucide, spuse Ray. Ceea ce-ai făcut din casa 
mea - sau ce i-au făcut prietenii tăi casei mele - e absolut 
convingător. Dar să ne arunci pe amândoi în aer? Să-ţi iei şi ţie 
însuţi viaţa odată cu a mea? 

Glasul lui Drew se îngroşase. 

— Nici acum nu înţelegi. 

Cronometrul continua să ticăie. Drew îi aruncă o privire. Mai 
puţin de şapte minute. 

— Ar trebui să te întrebi de ce aş vrea să mai trăiesc. Dă-mi 
un motiv. 

Ray se încruntă, neliniştit. 

— Ei, dar e evident. Oricine vrea să trăiască. 

— Pentru ce? De ce crezi că am intrat în mănăstire? De la 
vârsta de zece ani, mi-am urât propria viaţă. Ultimul moment 


fericit pe care l-am cunoscut a fost secunda dinainte de a-mi 
vedea părinţii sfârtecaţi în bucăţi. După aceea, totul n-a fost 
decât disperare. 

— Dar ai răscumpărat ceea ce li s-a întâmplat lor. Te-am 
ajutat să te răzbuni! 

— Fii sigur că nu mi-a adus liniştea. Întotdeauna rămânea încă 
un terorist de omorât, încă un fanatic de pedepsit. Dar apăreau 
alţii în locul lor. Nu se mai sfârşea niciodată. Şi ce-am rezolvat? 

Ray părea nedumerit. Ceasul ticăia în continuare, înghiţi în 
sec. 

— Crezusem că aveam dreptate să-mi răzbun părinţii. 
Teroriştii cred că e; au dreptate să atace guvernele pe care le 
consideră corupte. Câte dreptăţi pot exista, Ray? În numele a 
ceea ce credeam eu că e dreptatea, am făcut acelaşi lucru 
pentru care îi condamnasem pe ei. Am asasinat oameni 
nevinovaţi. Am devenit însuşi duşmanul pe care-l vânam. 

— Cronometrul, spuse Ray. 

— Ajungem şi acolo. Stai calm. Deocamdată, vreau să-ți 
explic despre mănăstire. Sunt sigur că eşti nerăbdător să auzi 
de ea. De cum mi-am dat seama ce devenisem, am vrut să 
părăsesc lumea şi ororile ei, să las nebunia să continue fără 
mine. N-avea decât să se ducă dracului, ce-mi păsa mie? 
Mănăstirea mi-a oferit un refugiu. Dar tu l-ai distrus. M-ai adus 
cu forţa înapoi în mijlocul ororilor. Şi pentru asta, nu te pot ierta. 

Şase minute. 

— Ceea ce sunt eu, Ray, se numeşte păcătos. Dar şi tu eşti un 
păcătos. M-ai făcut să fiu ceea ce sunt. 

— Ei, o secundă. Nu te-a silit nimeni. Ai dorit ajutorul meu! 

— M-ai manipulat spre a mă înrola în Scalpel. Ştii ce cred? 
Uneori, în cea mai întunecată parte a minţii, cred că tu ai 
ordonat asasinarea părinţilor mei. 

— l-am iubit pe părinţii tăi! 

— Aşa spui tu. Dar nu e interesant câte motive diferite ar fi 
putut exista pentru a le dori moartea? Un japonez fanatic se 
putea decide să-i spulbere ca să se răzbune pentru bombele 
atomice pe care le-am aruncat asupra Japoniei, ca să ne arate 
cât de nedoriți eram acolo. Sau i-ar fi putut ucide sovieticii, ca 
să intensifice tensiunile dintre Japonia şi America, să 
primejduiască noul tratat de apărare şi să ţină Statele Unite 
departe de sud-estul Asiei. Sau, poate, cuiva ca tine i-a venit 


sclipitoarea idee de a-mi omori părinţii, pentru ca vina să cadă 
pe japonezi, ca să-i constrângă să înceteze cu demonstrațiile. 

— Nu-i adevărat! Niciodată n-am...!. 

— Cineva, dintr-unul din motivele astea întortocheate, a făcut- 
o! Poate n-ai fost tu. Dar ai fost absolut dispus să mă pui să-l 
omor pe băiatul acela şi pe părinţii lui, în Franţa. In ochii mei, nu 
eşti cu nimic diferit de preacinstitul ticălos care mi-a omorât 
într-adevăr părinţii. Dacă eu sunt un păcătos, și tu eşti un 
păcătos. Şi cred că e timpul să ne ispăşim păcatele, nu-i aşa? 

Ray privi din nou spre ceas. Nici cinci minute. 

— Drew. Pentru numele lui Dumnezeu... 

— Da, exact. Acum ai nimerit-o. Pentru numele lui Dumnezeu. 

Dintr-o dată epuizat, simţi că tremura. lahtul continua să 
duduie prin golful întunecat. În spate, pălălaia casei se 
micşorase cât o luminiţă. 

— Nu crezi c-aş sări în aer odată cu tine? întrebă Drew. După 
cum mă simt în clipa asta, nu pot găsi nici un motiv să n-o fac. 

— Nu. 

În ochii lui Ray licări brusc speranţa. 

— Nu poţi. N-ai îndrăzni. E sinucidere. Ţi-ai damna automat 
sufletul focurilor iadului. 

— Desigur. Dar eu merit să ajung în iad. Cu siguranţă şi tu 
meriţi. Datorită masacrului de la mănăstire. Datorită lui Janus şi 
a atacurilor asupra Bisericii. 

— Dar stai o clipă, Drew. În realitate, iadul nu există. Despre 
ce vorbeşti? 

Extenuarea lui Drew se înteţea. Abia mai putea să asculte. 

— Nu există Dumnezeu, Drew. Ţi-au luat minţile superstiţiile. 
Opreşte ceasul ăla. Te rog. Hai să stăm de vorbă. 

— Stăm de vorbă. Nu există Dumnezeu? Nici iad? Ai chef să 
pariezi, Ray? Ce-ai zice să aflăm? 

— Nu! 

— Ce păcat. Fiindcă eu am chef. Trebuie să fiu cinstit, totuşi. 
Ai dreptate. Nu intenţionez să mă sinucid. 

— Deci opreşti cronometrul? 

— Nu. Am altceva în minte. Un test. Chiar înainte ca iahtul să 
explodeze, sărim amândoi peste bord. 

— Suntem la mile întregi de țărm! Apa este rece ca gheaţa! 
Niciodată nu vom fi în stare să înotăm până... 

— Poate. La asta mă refer prin pariu. A fost o vreme, în Evul 


Mediu, când puneau omul la încercare, ca să vadă dacă 
păcătuise, aruncându-l în apă rece ca gheaţa şi silindu-l să stea 
acolo ore-ntregi. Trecea proba, dacă Dumnezeu îl lăsa să 
trăiască. Părerea mea este că, dacă murim în apă, înseamnă că 
Dumnezeu n-a fost mulţumit de noi. Dar nu va fi sinucidere. 
Fiindcă acum Dumnezeu este stăpân. Dacă El ne îngăduie să 
supravieţuim, dacă El ne lasă să ajungem la mal, va fi un semn 
că nu e furios. Ne va da şansa de a ne mântui sufletele. 

Ray tremura. 

— Ai înnebunit. 

Se holbă la apa rece şi neagră. La cronometru. Aproape trei 
minute. 

— Ce vrei să ştii? Da-nchide-odată...! 

Ochind cu pistolul, Drew clătină din cap. 

— Depinde de ce-ai să spui. Voi fi chiar generos, ajutându-te 
să începi. Scalpelul, Ray. In 1980, fiindcă îţi depăşiseşi 
autoritatea, fiindcă programul scăpase de sub control într-un 
mod periculos, ai fost nevoit să-ţi dai demisia din guvern. 
Scalpelul a fost dizolvat. Aşa că ai fondat corporaţia de analiză a 
riscului. 

— Cum ai aflat...? 

Ray privi ceasul. 

— Bine, da, un serviciu privat de informaţii. 

Drew fierbea. 

— Un serviciu privat de asasinate. 

— Lucrăm pentru corporaţii majore. Uneori şi pentru alte 
reţele informative. De exemplu, îi ajutăm pe rebelii din 
Nicaragua să se organizeze. In felul ăsta, apar mai puţine critici 
că S.U.A. se amestecă în treburile interne ale altor ţări. Întrucât 
agenţia nu e implicată oficial, împiedică  reclamaţiile 
Congresului, dar continuă să lupte contra comuniştilor din... 

— Puțin îmi pasă de Nicaragua! Janus, treci la Janus! 

Ray luă o mână de pe timonă, gesticulând nervos. 

— Lasă-mi timp! Sunt...! 

Degetul lui Drew se încordă convulsiv pe trăgaciul Mauser 
ului. 

— Pune mâna la loc pe roată, sau n-ai să mai fii viu când 
explodează bomba. 

Ray apucă din nou timona. Ochii îi săgetară spre cronometrul 
care ticăia. Două minute, patruzeci şi cinci de secunde. 


— Janus! repetă Drew. De ce? 

Pieptul lui Ray palpita greu. 

— Mai avem un contract. În Iran. Să-l exterminăm pe 
Ayatollah. 

— Da, zâmbi amar Drew. Vechiul nostru prieten, Ayatollahul. 
Nu e uimitor, cum toate drumurile duc mereu înapoi la el? Cine 
v-a încheiat contractul împotriva lui? 

— Nu mi s-a spus niciodată. A venit la noi un negociator liber- 
profesionist, cu oferta. Dar am presupus tot timpul că irakienii 
erau. 

Ray devenea tot mai agitat, în vreme ce cronometrul ticăia 
necontenit. 

— Ce mai contează cine ne-a angajat? Am acceptat bucuros 
contractul. Ayatollahul e un maniac. Trebuie să se facă ceva cu 
el. 

Două minute, douăzeci de secunde. 

— Fă bine şi grăbeşte-te, Ray. 

— N-am reuşit să ne apropiem de el. Cinci tentative. Orice-am 
face, pare să afle. Aşa că am încercat altă tactică. O, te rog, 
închide... Voiam să forțăm Vestul să decidă că era atât de 
nebun, încât trebuia oprit. Ceva atât de scandalos, încât S.U.A. 
şi Europa să se alieze cu lrakul împotriva lui. 

— Janus. Ce-a fost cu Janus? 

Ceasul ticăia mai departe. 

— Ai rasolit un atac împotriva Ayatollahului. Era verosimil ca, 
dacă o luai pe cont propriu... să i te vinzi lui. Chiar dacă n-o 
făcuseşi, deveniseşi prea instabil ca să mai prezinţi încredere, 
cu tot ce ştiai. Am detestat c-a trebuit s-o fac. 

— Dar ai încercat să mă omori. 

— Încercat? Eram sigur că muriseşi. Mai târziu, după ce s-a 
format corporaţia, am găsit un mod de a te folosi chiar şi mort 
fiind. 

Un minut, patruzeci de secunde. 

Ray se cutremură. 

— L-am inventat pe Janus. Cel cu două feţe. Tu. Cameleonul, 
lucrând pentru Ayatollah. Întrucât nu mai existai, autorităţile ar 
fi urmărit o fantomă. Ca să le ţin pe urmele tale, îl foloseam pe 
Mike la câte o apariţie, din când în când. Pentru nimic periculos. 
O fotografie neclară făcută lângă locul unei misiuni. O 
conversaţie cu un recepţioner de hotel care avea să-l ţină minte 


mai târziu, când autorităţile întrebau despre străinii prezenţi în 
zonă. Odată ce l-am stabilit pe Janus, Mike s-a dat la fund. A pus 
ceva carne pe el. Şi-a schimbat tunsoarea. Se ţinea de-ale lui, 
dar respecta un program regulat. Avea alibiuri. Nimeni nu-l 
putea asocia cu Janus. Apoi, oamenii mei executau misiunile 
propriu-zise. Drew, ceasul. 

— Misiuni împotriva Bisericii Catolice? 

Drew era atât de scandalizat, încât îi venea să-şi pocnească 
unchiul peste faţă cu patul pistolului. 

— Asasinaţți preoți ca să creați un paravan de fum? 

— Un război sfânt. Voiam să pară că Ayatollahul purta un 
jihad contra ghiaurilor, contra Bisericii. E destul de fanatic ca să 
facă aşa ceva. O nouă cruciadă. Dar pe invers. De data asta, nu 
în Orientul Apropiat, ci în Europa. 

Cincizeci şi cinci de secunde. 

— Închide-l! 

Drew atinse butonul de pe cadran. 

— Apoi, publicai dovezi despre ceea ce s-ar fi zis că făcea 
Ayatollahul. Vestul urma să reacționeze ultragiat şi să-l 
zdrobească. După ce se limpezeau apele, Irakul ar fi câştigat 
ceea ce dorea. 

— Lumea ar fi câştigat! Nu mă interesează banii. Tot ceea ce- 
am făcut era necesar! 

Drew repetă cuvântul, aproape scuipându-l cu silă: 

— Necesar? 

— Da! Acum, închide-l! 

In loc s-o facă, Drew ridică din umeri, lăsând cronometrul să 
ajungă la secundele finale. Zâmbi. 

— Cu bine, unchiule Ray. 

Ray căscă gura. 

— Nu! Stai! Chiar ai de gând s-o faci? 

— Fă bine şi începe să crezi în Dumnezeu. Eu să fiu în locul 
tău, aş face un act de penitenţă. Mai ţii minte cum vine? „O, 
Dumnezeul meu, regret din toată inima...” 

Cu un zbieret, Ray se aruncă spre pupa. Un val lovi iahtul, 
sporind forţa plonjonului. Omul se rostogoli peste parapet, în 
apele negre. 

Cronometrul se opri. Un vânt rece muşca obrajii lui Drew. 
Valurile, stropind iahtul, răspândeau deasupra punţii o ceaţă 
rece ca gheaţa. Drew opri motorul. Se lăsă tăcerea - mai puţin 


şuieratul vântului şi plescăitul apei în bordaj. Luă o lanternă 
cauciucată de sub tabloul de comandă şi se duse la pupa, 
privind spre Ray, care se chinuia să rămână la suprafaţa apei 
spumegânde. 

În panică, Ray strânse pleoapele, orbit de lumina lanternei. 

— Eu aş scoate pardesiul, dac-aş fi în locul tău, spuse Drew. O 
să te tragă la fund. 

— Bomba, gâfâi Ray, călcând apa. 

— O omisiune. Am uitat să conectez ceasul la detonator. Cum 
spuneam, n-aveam de gând să mă sinucid. 

— Nenorocitule! 

— Poftim. la colacul ăsta, i-l aruncă Drew. 

Ray se agăţă de colac, scuipând apă. 

— E rece, spuse, cu glas tremurător. Aşa de rece. Nici nu-ți 
închipui. 

Drew îl privea lung. 

— Te rog. Trage-mă sus. 

— Regret. Ţi-am dat colacul ca să nu te îneci. Asta nu- 
nseamnă că n-am să te las să mori de frig. Inecatul e prea rapid 
şi se zice că e chiar plăcut. Aşa însă... 

— Ticălosule, am făcut ce mi-ai cerut! Ţi-am spus ce voiai să 
ştii! 

Chipul lui Ray era şocant de alb. Îi clănţăneau dinţii. 

— Te rog! 

— Dar nu mi-ai spus totul. Preoţii aceia pe care i-a asasinat 
Janus. Cum te-ai putut îndura s-o ordoni? Cum ai putut crede că 
binele se poate atinge vreodată prin uciderea unor preoţi 
nevinovaţi? 

Cu glasul tremurându-i, Ray se zbătea în apă. 

— Dacă preoţii ăia credeau cu tărie, au ajuns în rai. Au fost 
nişte martiri. Şi-au dat viaţa ca să-l oprească pe Ayatollah. Orice 
e justificat ca să-l oprească. 

— Susţii că preoţii au ajuns în rai? Dar adineauri ai spus că nu 
crezi în viaţa de apoi. Ai spune orice, ai face orice, pentru ceea 
ce crezi tu că e just. 

Tăcu un moment; simţi certitudinea umplându-i sufletul. 

— Tu mi-ai omorât părinţii. De dragul unui principiu. 

În gâtlej i se ridică bilă amară. Se temu să nu vomite. 

— Dar n-am fost eu! Te rog... aşa de frig. Scoate-mă de-aici! 

— Mai vedem. Totul depinde de cum răspunzi la următoarele 


câteva întrebări. Apoi, voi hotărî ce fac cu tine. Mănăstirea. 
Trebuie să ştiu despre atacul asupra mănăstirii. Cum ai aflat că 
nu murisem? De unde-ai ştiut unde eram? 

Deşi bănuia răspunsul, gata să verse din cauza lui, Drew avea 
nevoie să ştie sigur. 

— Jake. 

Un val lovi gura deschisă a lui Ray, făcându-l să se înece. 

— Ce-i cu el? Ce i s-a întâmplat? 

Cu dinţii clănţănind şi chipul tot mai vânăt, Ray se zvârcolea 
în apa rece şi neagră. 

— L-am prins investigându-l pe Janus. Oamenii mei l-au 
ridicat. Sub amytal, a mărturisit că nu te omorâse. Mi-a spus 
despre mănăstire. 

— Ai pus să-l omoare? 

— Ştia prea multe. Nu mai era demn de încredere. Trebuia să 
se facă. 

— Nu! se cutremură Drew de repulsie. Dădu glas durerii, într- 
un urlet. 

Cum avea să-i poată spune Arlenei? 

— Braţele... 

Ray se scufundă, apoi se chinui să iasă iar la suprafaţă. 

— Cârcei. Ajută-mă. Rece... Pentru numele lui... Te rog! Aşa 
de rece...! 

Jake era mort? Tot timpul, Drew îşi dăduse seama de această 
posibilitate. Crezuse că era pregătit s-o accepte. Acum se 
simţea atât de năucit, încât aproape nu-l mai auzi pe Ray 
cerşindu-i viaţa. Un val însă se sparse de bordul iahtului, 
stropindu-l pe Drew peste faţă, şocul readucându-l la realitate. 

Ray dispăru din nou sub apă. 

Răzbunarea stăruia. Era o senzaţie atât de plăcută, să-l lase 
pe Ray să moară. Şi totuşi, moartea lui Ray n-avea să-l aducă pe 
Jake înapoi. 

Ray nu mai ieşi. Încordat, Drew înţelese. Dumnezeu îl punea 
la încercare. lar consecinţele aveau să fie definitive. „Nu pot 
spera ca Dumnezeu să-mi arate milă, dacă eu nu-i arăt milă 
altcuiva.” 

Drew trase de frânghia colacului, înnebunit. Dar, când îl 
readuse pe Ray la suprafaţă, trupul acestuia era nemişcat, cu 
gura căscată din care curgea apa. 

Nu! 


Trase de funie. Disperat, îl ridică pe Ray peste bord, căzând 
pe punte cu el în braţe. Ray gemu. Trăia! „Trebuie să-l 
încălzesc!” 

În căutare de pături, ceai fierbinte, haine uscate, Drew se 
repezi spre tambuchiul ce ducea sub punte. „Nu!” îşi dădu el 
seama, copleşit. „Ar fi trebuit să-l iau cu mine. Acolo sus e prea 
frig. Ceaţa de la valuri va umezi păturile!” 

Se răsuci, revenind în goană spre Ray. 

Şi se trânti pe punte, când unchiul său trase. 

Mâna lui Ray tremura din cauza apei reci în care stătuse. 
Glonţul nu-l nimeri pe Drew, înfigându-se în peretele cabinei. 

Ray apucă pistolul cu ambele mâini, înjurând, în timp ce 
ochea. Drew îi trase trei gloanţe în faţă. 

Şi urlă. Turbat, frustrat, aproape disperat. Prea multă moarte. 
Pretutindeni. De astă dată însă încercase s-o prevină. 

Inutil. Zadarnic. 

lar cel mai rău era că ştia ce urma. Trebuia să-i spună Arlenei 
că fratele ei murise. Ştia ce avea să-i ceară acum părintele 
Stanislaw. Calvarul nu se sfârşise încă. 

Valurile îi împroşcau chipul cu ceţuri îngheţate. Întunericul îl 


sufoca. 
22 

Zeul începuturilor. 

Drew stătea în cimitirul din Boston, privind din nou 
mormintele părinţilor săi, un ritual căruia nu fusese în stare săi 
se supună de când plecase din mănăstire. Robert şi Susan 
MacLane. Aveau date de naştere diferite, dar aceeaşi dată a 
morţii. 25 iunie 1960. 

Cu o tresărire, îşi aminti segmentele din trupul tatălui său 
împrăştiate prin grădina japoneză. Şi cioburile de sticlă spartă 
ieşind prin obrajii însângeraţi ai mamei. 

„În începutul meu este sfârşitul meu.” 

Trecuse o zi de la moartea unchiului Ray. Rostind rugăciuni 
pentru morţi, Drew aruncase cadavrul peste bord şi cârmise 
iahtul spre sud, de-a lungul coastei, găsind un mic port privat 
unde, după ce-şi şterse amprentele, lăsă iahtul, neamarat, să 
plutească în derivă spre larg. În întuneric, porni spre Boston. 

Acum soarele asfinţea din nou. În timp ce înserarea se lăsa în 
jur, Drew continua să privească numele tot mai neclare de pe 


pietrele de căpătâi. O briză rece îi răvăşea părul. _ 

Se apropie o siluetă, nefăcând nici un efort de a se feri. In 
umbrele tot mai dense, Drew nu ştia sigur cine era, dar, întrucât 
persoana avea grijă să se arate clar, îşi înfrână neliniştea. Văzu 
o pată albă pe o manta neagră. Eşarfa unui braţ rănit. Părintele 
Stanislaw. 

Preotul veni lângă el, cu glasul plin de respect. 

— Deranjez? Dacă da, te pot aştepta la maşină. 

— Nu. Rămăi, dacă vrei. Nu mă deranjează să-mi ţii 
companie. Dar de unde-ai ştiut că o să mă găseşti aici? 

— Presupun c-aş putea pretinde că te înţeleg destul de bine 
ca să-ţi prezic obiceiurile. Adevărul este că, după-amiază când 
te-ai trezit la casa sigură, i-ai spus Arlenei unde mergeai. Sper 
să n-o acuzi că ţi-a violat încrederea, spunându-mi. 

— Nu, deloc. Am încredere în judecăţile ei. 

— E linişte aici. 

— Da. Linişte. 

Drew aşteptă ca preotul să spună tot ce avea pe suflet. 

— Prima oară când ne-am cunoscut... 

Glasul părintelui Stanislaw era răsunător. 

— ... m-ai întrebat despre inel. Ţi-am spus că într-o zi, când ne 
vom cunoaşte, am să-ţi explic. 

— Despre Frăția Pietrei? i se trezi imediat lui Drew interesul. 

— Da. 

Chiar şi în penumbră, rubinul era atât de viu, încât părea să 
lumineze dinăuntru. Părintele Stanislaw îi frecă blazonul. 
Intersectarea spadei cu crucea. 

— Este copia unui inel care datează din timpurile cruciadelor. 
Reprezintă istoria. Studiezi istoria? 

— Sunt atent la ce-mi spui, dacă la asta te referi. 

Părintele Stanislaw chicoti. 

— Palestina, continuă el. O mie o sută nouăzeci şi doi. 
Cruciada a treia. Cu binecuvântarea Papei, armatele Franţei şi 
Angliei au invadat Ţara Sfânta pentru a o recuceri din mâinile 
musulmanilor, a păgânilor. Dar, în timpul victoriosului asediu al 
cetăţii Acre, între forţele franceze şi cele engleze a izbucnit o 
dezbinare. Înţelegi, englezii revendicau teritorii considerabile în 
Franţa, iar regele Franţei, Philip, profitând de ocazie ca să 
câştige un avantaj, s-a hotărât să-şi adune forţele şi să se 
retragă din Ţara Sfântă, plecând acasă. Scopul său era de a 


asigura stăpânirea acelor regiuni din Franţa contestate, în 
vreme de regele Angliei, Richard, a rămas cu armata în Ţara 
Sfântă, continuând cruciada. 

— Politică, replică Drew cu dispreţ. 

— Dar abilă. Şi cu rezultate bune. Înainte ca francezii să se 
întoarcă în Europa, ofiţerii lor de informaţii s-au întâlnit cu 
omologii lor englezi. Ca un gest de frăţie profesională, în pofida 
disensiunilor politice, francezii au propus o soluţie pentru o 
problemă tot mai periculoasă, cu care de-acum englezii trebuiau 
să se descurce singuri. Asasinii. 

— Da. Primii de soiul lor. Ei au stat la originea terorismului. 

— Cruciații erau terorizaţi, fără îndoială. Cavaleri fiind, erau 
deprinşi cu un cod de luptă nobil, deschis, faţă în faţă. Nu aveau 
experienţă cu un inamic care găsea la fel de nobil să atace la 
adăpostul nopţii, să intre în colţul cortului unui oponent şi să-l 
ucidă în timp ce omul dormea, neînarmat şi neputincios. Asasinii 
simțeau o plăcere deosebită tăind capul unui cruciat şi punându- 
| pe altarul unde avea să se ţină slujba a doua zi dimineaţă. 
Asemenea barbarii le dădeau cruciaților sentimentul că lumea 
îşi ieşise din ţâţâni. 

— Scopul terorismului. 

— Intocmai. A ucide, ca şi a demoraliza. Dar ofiţerii de 
informaţii francezi, înainte de a pleca din Ţara Sfântă, au propus 
o soluţie. Cui pe cui se scoate. Să folosească asasini pentru a 
riposta împotriva asasinilor. Să demoralizeze la fel cum erau ei 
înşişi demoralizaţi. Această propunere a întâmpinat obiecţii 
serioase din partea englezilor. „Să ne coborâm la nivelul 
duşmanului? Niciodată.” În cele din urmă însă englezii au 
acceptat. Fiindcă asasinul creştin nu avea să fie unul dintre ei 
înşişi, ci un fost musulman. Un palestinian care se convertise la 
credinţa unică şi adevărată, catolicismul. Călugăr în mănăstirea 
benedictina de la Monte Cassino, Italia. 

Acest călugăr, datorită originii lui, cunoştea tradiţiile 
asasinilor. Şi pentru că era de-acelaşi neam cu ei, se putea 
infiltra în rândurile lor cu uşurinţă. Asasin atacând alţi asasini, 
avea să răspundă la teroare cu teroare. Dar această teroare 
urma să fie altfel. Cu binecuvântarea Papei, asasinul cruciat 
avea să ucidă în numele Domnului. Teroarea lui urma să fie 
sfântă. 

Drew asculta tot mai deznădăjduit, întunecimea părând să-l 


înăbuşe. 

— Numele creştin al călugărului era părintele Jerome. Numele 
musulman nu i s-a confirmat niciodată, deşi legenda spune că 
se numea Hassan ibn al-Sabbah, printr-o coincidenţă divină, la 
fel cu fondatorul primilor asasini musulmani. Consider că 
această informaţie e apocrifă. Asupra faptelor lui însă nu încape 
nici o îndoială. A semănat teroarea în rândurile teroriştilor şi, la 
încheierea acestui serviciu adus lui Dumnezeu, când cruciada a 
treia a luat sfârşit, s-a întors la mănăstirea Monte Cassino, unde 
i s-a dat cinstirea şi răsplăţile meritate. 

— Prin „răsplăţi” te referi la inel? 

— Nu, inelul a apărut mai târziu. De fapt, i s-a dat prima oară 
altcuiva, deşi în timp l-a primit şi părintele Jerome. 

Aerul rece al serii înţepa pielea feţei lui Drew. 

— Dacă aştepţi să joc douăzeci de întrebări... 

— lartă-mă că sunt criptic. Istoria e complicată. La sfârşitul 
cruciadei a treia, regele Angliei, Richard - cunoscut şi ca Inimă- 
de-Leu - s-a pregătit să se întoarcă în ţară. O parte din motivul 
de a întrerupe cruciada era acela că înţelesese greşeala făcută, 
îngăduindu-le francezilor să se întoarcă acasă înaintea lui. 
Regele Franţei, Philip, negociase o înţelegere trădătoare cu 
înlocuitorul temporar al lui Richard. Într-adevăr, şeful activ al 
statului era fratele lui Richard, John. Târgul era menit să rezolve 
disputa teritoriilor engleze din Franţa. John a acceptat să 
renunţe la revendicările teritoriale ale Angliei. La rândul său, 
Philip a acceptat să sprijine ascensiunea lui John pe tronul 
Angliei - împotriva dreptului legitim al lui Richard. 

— Aşa că Richard s-a hotărât să pornească spre casă, 
conchise Drew. 

— Dar a fost oprit. În drum dinspre Ţara Sfântă, prin Europa, l- 
au capturat austriecii, sechestrându-l în schimbul unei 
răscumpărări. Problema era cum să fie plătită. Fratele lui 
Richard, John, nu voia să fie eliberat. John a făcut tot posibilul să 
împiedice achitarea răscumpărării. A trimis agenţi să se dea 
drept ai lui Richard şi să colecteze valori care să facă parte din 
răscumpărare. Acele valori, însă, au intrat în tezaurul personal al 
lui John. Între timp, Richard putrezea în temniţă. În cele din 
urmă, disperat, Richard a ajuns la o cale de a garanta ca supuşii 
săi să ştie care colectori de răscumpărări erau cu adevărat, ai lui 
şi nu ai lui John. 


— Inelul? Am dreptate? 

— Da. Inelul. Aproape identic cu cel pe care-l port eu. 

Părintele Stanislaw frecă din nou blazonul. 

— Richard i-a dat inelul său unui ajutor de încredere. Supuşii 
săi se învăţaseră să identifice inelul cu el însuşi. Arătându-l, 
ajutorul putea dovedi că bunurile pe care le colecta aveau să 
ajute la eliberarea lui Richard din închisoare, nu să ajungă în 
tezaurul lui John. 

Drew clătină din cap. 

— Găseşti vreo problemă la tactica asta? întrebă părintele 
Stanislaw. 

— Ca să-şi oprească fratele, John nu avea decât să-i 
poruncească unui bijutier o copie a inelului. 

— John avea limite mintale. Nu s-a gândit niciodată. Dacă o 
făcea, poate că ar fi câştigat tronul. In schimb, folosindu-se de 
inel, ajutorul lui Richard a adunat averea şi regele a fost 
eliberat. S-a întors în Anglia şi şi-a zdrobit fratele. Datorită 
inelului. Cu o mică diferenţă, a acestui inel. Avea importanţă. 
Era o parolă. Poseda putere. 

Drew devenea tot mai stingherit; simţea în toată povestea un 
ton subtil, dar tulburător. 

Părintele Stanislaw continuă: 

— Richard a refuzat să recunoască înţelegerea lui John cu 
francezii. Şi-a dus armata pe continent şi şi-a reclamat 
teritoriile. Acolo însă unul dintre noii săi supuşi, un ţăran 
francez, l-a văzut într-o zi plimbându-se pe lângă zidurile unui 
castel şi a tras în el cu o săgeată. L-a rănit în umăr. N-ar fi 
trebuit să fie gravă, dar tratamentul nepriceput a făcut-o 
mortală. Pe patul de moarte, Richard a insistat ca atacatorul să 
fie adus în faţa lui. „De ce m-ai ucis?” l-a întrebat. Țăranul a 
răspuns: „Fiindcă mi-ai fi siluit nevasta şi mi-ai fi înfometat 
copiii.” Richard a obiectat: „Supuşii mei mă iubesc. Tot ce 
doream era pământul. Te-aş fi lăsat să trăieşti în pace.” Dar 
ţăranul a spus: „Nu, fratele tău ne-ar fi lăsat să trăim în pace.” 
lar Richard, înțelegând cum fusese folosit acel om simplu de 
către duşmanii lui, a spus: „Dumnezeu să te-ajute. Nu ştii ce ai 
făcut. Te iert. Lăsaţi-l pe acest om să plece nevătămat.” Se 
spune că preotul care era prezent la căpătâiul lui Richard l-a 
povăţuit să se pocăiască şi să i se ierte păcatele, dar Richard a 
alungat preotul şi a murit fără a fi beneficiat de Sfintele Taine. 


— Şi ţăranul? întrebă Drew. | s-a dat voie să plece nevătămat? 

Părintele Stanislaw se apropie de el, în întuneric. 

— Aici este cheia povestirii mele. După moartea lui Richard, 
sfetnicii lui, furioşi, s-au sfătuit ce să facă în legătură cu ultima 
dorinţă a stăpânului. Doreau să-l interogheze pe ţăran pentru a 
afla dacă mai fusese implicat şi altcineva în asasinat. Dar, 
înainte de a o face, un preot s-a dus să asculte confesiunea 
ţăranului. Acesta a murit la scurt timp după plecarea 
duhovnicului. Se pare că s-a sinucis cu otravă, deşi nimeni nu a 
descoperit cum o obținuse. 

— De la preot? întrebă Drew. 

— Ţi-ar fi de vreun folos dacă ţi-aş spune că preotul care 
auzise spovedania ţăranului era acelaşi cu cel al cărui tratament 
medical nu reuşise să salveze viaţa lui Richard? 

Drew simţi un fior pe şira spinării. 

— Preotul era părintele Jerome? 

— Nu. Trăsăturile sale din Orientul Apropiat l-ar fi dat de gol. 
Dar preotul fusese instruit de părintele Jerome. 

— Şi de ce l-a omorât... 

— Ca să-l împiedice pe ţăran să dezvăluie faptul că îl tocmise 
regele Philip. Numai un preot n-ar fi fost bănuit de a-l fi redus la 
tăcere pe asasinul lui Richard. Astfel, s-a prevenit un război 
franco-englez. 

— Nu asta voiam să spun. De ce un preot? De ce s-a lăsat 
implicat personal părintele Jerome? 

— În schimbul serviciilor lui - şi ale ajutorului său - părintele 
Jerome a primit o parte din pământurile engleze din Franţa, 
pentru Biserica la care se convertise. 

Lui Drew i se făcea rău. 

— Şi Biserica a tolerat asta? 

— Biserica, Papa şi asociaţii lui, n-au aflat. Niciodată n-au 
ştiut. Frăția Pietrei este un ordin localizat pe litoralul atlantic al 
Franţei, într-una din regiunile revendicate odinioară de Anglia. 
Simbolul său e acest inel. Spada şi crucea intersectate. 

— Religia şi violenţa? întrebă Drew, copleşit. 

— Simbolul războinicului în numele Domnului. Sfânta teroare. 
De-a lungul anilor, folosind exemplul părintelui Jerome, Frăția a 
intervenit pentru Biserică ori de câte ori lumea profană o 
ameninţa. Soldaţii lui Christos. Militanţii Bisericii. Îl înfruntăm pe 
Satan cu ajutorul tacticilor lui Satan. În timpurile lui Richard. Şi 


cu atât mai mult azi. 

La fel ca noaptea trecută, când murise unchiul Ray, lui Drew îi 
venea să verse. Revelația îl puse în gardă. Preotul îi spunea 
lucruri pe care n-ar fi trebuit să le ştie. 

— Cei trei oameni care te-au ajutat azi-noapte - le-ai observat 
inelele - sunt membri ai Frăției. Subliniez că ordinul nostru e 
diferit de membrii Opus Dei care ne ajută. Opus Dei este 
serviciul de informaţii al Bisericii. Noi suntem... 

— Asasinii Bisericii, completă Drew, scandalizat. Atâta numai 
că Biserica nu ştie. 

— Deşi avem totuşi aprobarea Bisericii. 

— N-are nici un sens. Aprobare? Cum? Dacă Biserica nu ştie... 

— Prin tradiţie. La fel cum fiecare Papă moşteneşte mandatul 
pe care i l-a dat Christos lui Petru şi noi moştenim absolvirea 
primită de părintele Jerome de la Papă, în timpul cruciadei a 
treia. Un Papă e infailibil. Dacă s-a putut justifica să ucizi pentru 
Biserică pe vremea aceea, trebuie să fie tot atât de justificat să 
ucizi pentru Biserică şi în alte timpuri. 

— Nu vreau să mai ascult. 

— Dar crezusem c-o să ţi se pară interesant, îşi frecă părintele 
Stanislaw inelul. În fond, ai cerut totuşi o explicaţie despre 
piatră. Dată fiind reacţia ta, îţi dai acum seama de ce am 
aşteptat. 

— Până ne cunoşteam mai bine. 

— Da. 

Cimitirul era tăcut, în noaptea tot mai adâncă. Drew simţi ce 
urma. 

— Vino la noi, îi ceru părintele Stanislaw. 

În ciuda premoniţiei, Drew nu reuşise să se pregătească. 
Reacţionă automat - cu dezgust. 

— Să devin un asasin în numele Domnului? 

— În bună măsură, eşti deja. De când ai ieşit din mănăstire, ai 
ucis mai mulţi oameni. Ca să aperi Biserica. 

— Aveam un alt motiv. 

— Care, să rămâi viu? Să te răzbuni pe cei ce te atacaseră? 
Eşti un om complex. Aceste motive nu sunt suficiente. In calitate 
de carthusian, care a fost cândva ucigaş, dar din motive injuste, 
ţi-ai putea folosi acum talentele pentru motivele cele juste. Ca 
să aperi Sfântul Scaun. Să aperi misiunea lui Christ pe pământ. 

— Să apăr misiunea lui Christ? 


Drew nu-şi mai putea stăpâni mânia. 

— Oi fi citit eu un alt Nou Testament decât tine. N-a spus 
Christos ceva despre întorsul celuilalt obraz, despre moştenirea 
paşnică a pământului? 

— Dar asta a fost înainte de crucificare. Lumea, prietene, e un 
loc al disperării. Fără Frăţie, Biserica s-ar fi prăbuşit demult. 
Istoria, care este cronica voinţei lui Dumnezeu, ne-a justificat 
cauza. 

— Mă lipsesc. 

— Dar nu poţi. 

— Omoruri? Nu vreau să mai am nimic de-a face cu ele. Ceea 
ce-mi doresc este pacea. 

— Dar în lumea asta, pacea nu e posibilă. Numai o luptă lungă 
şi grea. Până la Judecata de Apoi. 

— Te înşeli. Însă mă voi ruga pentru sufletul tău. 

Părintele Stanislaw trase adânc aer în piept. 

— De trei ori ţi-am salvat viaţa. 

— Ştiu. Ţi-am promis că voi face orice ca să-ţi salvez viaţa în 
schimb. 

— Nu-ţi aminteşti corect. Noaptea trecută, ai promis să-mi 
restitui serviciile în natură. Mai ţii minte cum am formulat 
cererea? Să mi te achiţi în natură! lar acum îţi cer să-ţi 
îndeplineşti promisiunea. Să te ţii de cuvânt. Alătură-te nouă. Nu 
ca să-mi salvezi mie viaţa - ca să salvezi viaţa Bisericii. 
Foloseşte-ţi talentele pentru binele Domnului. 

— Mă-ntreb, replică amar Drew, care Domn o mai fi şi ăla? 

— Dumnezeu. Îţi cer să-l serveşti pe Dumnezeu! 

— Dar câţi Dumnezei pot exista? Ayatollahul crede că 
Dumnezeul lui este singurul şi unicul. Hinduşii cred la fel despre 
al lor. Buddhiştii. Evreii. Musulmanii. Catolicii. Protestanţii. 
Aborigenii care se roagă la Lună. E clar că Dumnezeu ajunge 
peste tot. Şi e clar că pare să dorească multe omoruri. Câte 
milioane au murit pentru El? Zici că istoria e cronica voinţei lui 
Dumnezeu? Mie mi se pare un şir neîntrerupt de războaie sfinte. 
Şi fiecare parte era absolut sigură că are dreptate! Cu deplină 
încredere că dacă mureau pentru credinţa lor, îşi mântuiau 
sufletele! Ei bine, cât de multe cauze adevărate pot exista? Câte 
ceruri? Azi-noapte, unchiul Ray mi-a spus că, pentru a-l opri pe 
Ayatollah, a găsit că era justificat să facă să pară că atacă 
Biserica Catolică. Preoţii care au murit, spunea el, ar fi atins 


mântuirea datorită sacrificiului lor în necunoştinţă de cauză. Ray 
nici măcar nu credea în Dumnezeu şi totuşi se folosea de religie 
ca să-şi justifice acţiunile. Nebunie. Religia? Ne salvează de 
păcatele pe care le comitem în numele religiei. 

Părintele Stanislaw se cutremură. 

— Atunci, îl justifici pe Ayatollah? 

— Nu mai mult decât te justific pe tine. Sau pe Ray. Pot 
înţelege să ucizi în legitimă apărare. Eu însumi am făcut-o, în 
ultimele două săptămâni. Dar să ucizi în numele unui principiu? 
Asta-i de neiertat. 

— Atunci, nu avem păreri contrarii. 

Drew îşi simţi inima bătând cu putere. 

— Cum poţi spune asta? 

— Dat fiind că noi apărăm Biserica, răspunse părintele 
Stanislaw, este legitimă apărare. 

— Biserica nu trebuie să aibă nevoie de protecţie. Dacă 
Dumnezeu stă în spatele ei - sau într-al oricărei alte religii - se 
va asigura El că supravieţuieşte. Fără violenţă. V-a pus la 
încercare. N-aţi reuşit. Ti-am spus, mă voi ruga pentru sufletul 
tău. 

Drew se îndepărtă. 

— Încă n-am terminat! strigă după el părintele Stanislaw. 

Drew îşi văzu de drum. Părintele Stanislaw îl urmă. 

— Nu-mi poţi refuza oferta. 

— Am şi refuzat-o. 

În umbre, pietrele funerare se înşirau una după alta. 

Părintele Stanislaw se ţinea după el. 

— Mai e un lucru pe care nu ți l-am spus. 

— N-o să schimbe cu nimic situaţia. 

— Adu-ţi aminte, am spus că inelul e aproape identic cu al lui 
Richard. Rubinul este la fel. Banda de aur şi montura. Blazonul. 
Spada şi crucea intersectate. 

Drew trecu pe lângă un cavou. 

— Dar există o diferenţă esenţială. Piatra se înclină. lar sub 
piatră se află un mic compartiment. Înăuntru, e o capsulă. 
Otrava are efect instantaneu. Fiindcă dacă un membru al 
ordinului cade în mâinile duşmanilor, trebuie să garanteze că 
nimeni din afară nu ne poate ameninţa. Secretul nostru trebuie 
păstrat. Nu mă pot gândi la nici o altă situaţie în care 
sinuciderea să fie justificată, înţelegi cu siguranţă ce-ţi spun. 


Dacă suntem pregătiţi să ne omorâm pentru a proteja secretul 
ordinului, suntem gata să recurgem şi la alte măsuri extreme. 

Drew îşi continuă drumul prin întuneric. 

— Prietene, dacă nu te opreşti în clipa asta şi nu accepţi să vii 
alături de noi, voi fi silit să te ucid. Nimeni din afară nu poate şti 
despre noi. 

Drew nu se întoarse. 

— Vrei să-ţi uşurez sarcina? Ar trebui să mă împotrivesc? Ca 
să ai o justificare? Pe dracu'. Din spate - aşa va trebui să mă 
omori. Şi-mi vei face o favoare. Fiindcă, dacă mor refuzându-te 
pe tine, am o bună şansă de a-mi mântui sufletul. 

— Nu mă forţa să fac asta. Am ajuns să te plac. Chiar să te 
admir. 

Drew nu se opri. 

— E ultimul tău cuvânt? 

Din mers, Drew studia mormintele întunecate. 

— Prea bine, atunci, oftă părintele Stanislaw. 

— Doar ştii că nu reprezint o ameninţare. N-aş spune 
niciodată. 

— A, sigur. Nu am nici o îndoială. N-ai spune niciodată. 

Drew simţi un gâdilat de gheaţă între omoplaţi, în locul unde 
ar fi urmat să lovească glonţul sau cuțitul. „Legitimă apărare,” 
îşi spuse el. „N-aş păcătui apărându-mă.” 

Scuipatul unui pistol cu surdină răsună cumplit de aproape în 
spatele lui. Se aruncă spre dreapta, ascunzându-se după un 
înger al morţii sculptat în marmură, cu Mauserul scos. 

În locul unui alt foc, auzi un geamăt. Schimbă direcţia, ocolind 
în sens contrar pe după înger, riscând să se expună focului. 

Riscul era inutil. 

Părintele Stanislaw cădea spre movila cu iarbă a unui 
mormânt. Pistolul său cu amortizor se descarcă. Cu o 
detunătură înfundată, sfredeli iarba de pe mormânt. Preotul 
căzu pe iarbă, cu capul spre piatra funerară. Tremură o dată. Și 
rămase nemişcat. 

Drew se încordă, scrutând tenebrele. 

O umbră se mişcă. Işi ţinu respiraţia, ghemuit. 

Umbra ieşi la iveală, apropiindu-se. 

Jake! 


EPILOG 


„ȘI PENTRU POCAINȚŢA TA...” 
Ratacitorii 
1 

O oră mai târziu, Drew intră în casa de pe Beacon Hill. 

— Mai bine să mergem, îi spuse el Arlenei. 

Păru surprinsă. 

— Chiar acum? 

— Ne-am terminat treaba. E mai sigur să nu rămânem în oraş. 

Femeia care îl îngrijise pe părintele Stanislaw întrebă dacă 
preotul avea să se întoarcă. 

— Nu. A fost chemat într-o chestiune urgentă. Mi-a spus să-ţi 
mulţumesc pentru bunătate. Le mulţumeşte prietenilor dumitale 
şi omului care ne-a împrumutat această casă. Am băgat maşina 
sport în garaj. 

Drew îi dădu cheile maşinii şi ale casei. 

— Domnul fie cu tine. 

— Şi cu duhul tău. 

— Deo gratias. 


2 


— Ce se întâmplă? întrebă Arlene. De ce atâta grabă? 

In noapte, Drew o conduse până după colţul străzii. 

Se opri, nedumerită, văzând unde era parcat O/dsmobile-ul. 

— Dar ai spus că părintele Stanislaw a fost chemat în altă 
parte. 

— În ultimă instanţă, aşa este: e mort. 

— E cum? 

— L-a împuşcat cineva. 

Drew arătă spre portbagajul maşinii. 

— Cadavrul e acolo. 

— L-a împuşcat? 

— Mi-a salvat viaţa. 

— Dar cine? 

Drew deschise portiera din dreapta. 

Jake rânji. 

— Surioară, ce zici de-o îmbrăţişare? 

Arlene izbucni în lacrimi. 


3 


Jake se schimbase foarte puţin. Avea mustaţa la fel de roşie 
ca-ntotdeauna, părul des, cârlionţat şi roşcovan, fruntea înaltă, 
rafinată. Purta haine de oraş. Cizme de drum. Lângă el zăcea un 
rucsac de nylon. 

— Voiau ca moartea mea să pară un accident - să nu mai 
puneţi întrebări, surioară. Era vorba să fi căzut în timpul unei 
ascensiuni. Au uitat ce priceput sunt, rânji el. l-am făcut pe 
idioţii care erau cu mine să cadă ei în locul meu şi m-am 
cărăbănit de-acolo. 

— AŞ fi vrut să-mi spui. Puteai să-mi trimiţi un mesaj 
anunţându-mă unde erai, ca să nu-mi fac griji. 

— Şi dacă te interogau? Dacă-ţi dădeau amytal, oricât îmi eşti 
tu de soră, ai fi fost nevoită să le spui unde eram, la fel cum au 
folosit amytalul ca să mă facă pe mine să spun că Drew era în 
viaţă, la mănăstire. Nu puteam risca să te contactez. Tot căutam 
ştiri despre un atac la mănăstire. Nimic în ziare, nici la televizor. 
Am început să mă întreb. Se întâmplase ceva neprevăzut cu 
atacul? Supravieţuise Drew? Nu puteam veni la tine, surioară, 
dar ştiam că exista un loc unde s-ar fi dus Drew dacă ieşea de- 
acolo. Poate nu imediat, dar până la urmă tot venea. Acelaşi loc 
unde-l găsisem în '79. 

— Mormintele părinţilor lui. 

— lar acum suntem împreună, spuse Jake. 

„Dar pentru cât timp?” se întrebă Drew. 


4 


Plecând din Boston, au mers cu O/dsmobile-ul înapoi în 
Pennsylvania, la Bethlehem, unde lăsaseră Firebird-ul Arlenei în 
garajul pe termen lung. Călătoria, patru sute cincizeci de 
kilometri, a durat aproape toată noaptea. Pe drum, s-au oprit 
lângă mormântul lui Stuart Little pentru a-l îngropa pe părintele 
Stanislaw pe o pantă înaltă, rece şi împădurită. Înainte de a 
acoperi trupul neînsufleţit, i-au scos hainele, o medalie cu Sf. 
Christopher de la gât şi inelul. La fel cum făcuse când aruncase 
cadavrul unchiului Ray în golf, Drew a rostit în tăcere rugăciunile 
morţilor. „Poate că Dumnezeu e într-adevăr iertător,” îşi spuse. 
„Poate e îngăduitor cu cei ce-L adoră prea fervent.” Pe când 
începea să cadă o ploaie blândă - poate în semn de 
binecuvântare - Drew se întoarse. 


În Bethlehem, la patru dimineaţa. Arlene trezi un garajist 
somnoros, îşi recupera Firebira-ul şi-i urmă pe Drew şi Jake, 
aflaţi în Oldsmobile, până pe un țărm izolat al râului Lehigh. În 
noapte şi ploaie, împinseră maşina şi armele preotului de pe un 
mal abrupt, într-o zonă adâncă a apei. Cu geamurile deschise, 
maşina se scufundă repede. Drew scoase din buzunar inelul 
părintelui Stanislaw, îşi plimbă degetul peste încrucişarea spadei 
cu crucea pe rubin, şi-l azvârli departe în râu. Întunericul îl 
împiedică să vadă unde dispăruse. 

Ploaia se înteţea, întârziind ivirea zorilor. Merseră spre est, 
trecând râul Delaware în New Jersey, unde epuizarea îi sili în 
sfârşit să oprească într-un popas la marginea drumului. Drew 
dormi pe apucate, foindu-se pradă coşmarurilor, până când 
urletul din claxon al unei semiremorci în trecere îi trezi pe toţi 
trei de-a binelea, imediat după orele unsprezece dimineaţa. 
Obosiţi şi nervoşi, îşi reluară drumul spre est. 

În tot timpul după-amiezii, actualităţile radio repetară detaliile 
despre atacul asupra conacului unchiului Ray şi misterioasa 
dispariţie a acestuia. Fost ofiţer superior de informaţii, devotat 
luptei contra terorismului, se zvonea că ar fi fost răpit şi 
asasinat de terorişti ca represalii pentru vendeta lui lungă de-o 
viaţă. 

Un reportaj separat de la State College, Pennsylvania, anunţa 
că trupul unui bărbat găsit în urmă cu patru zile în pivniţa unui 
complex de locuinţe studenţeşti cu chirie semăna cu fotografiile 
unui asasin internaţional cunoscut sub numele de Janus. 
Rapoartele preliminare relevau că acest mercenar folosise 
felurite identități false, inclusiv pe aceea a lui Andrew MacLane, 
membru al unei grupări guvernamentale  antiteroriste 
desființate, dispărut în 1979. MacLane, se presupunea, fusese 
omorât de Janus fiindcă asemănarea lor întâmplătoare îi 
permitea lui Janus să preia identitatea lui MacLane. Urmărindu-l 
pe MacLane, decedat, autoritățile erau astfel îndepărtate de 
reala țintă a cercetărilor. 

Conducând cu rândul, Drew, Arlene şi Jake ajunseră la New 
York şi aşteptară până seara ca să cerceteze strada 12. Casa de 
gresie nu era supravegheată. Drew nu se mira; odată unchiul 
Ray dispărut, Risk Analysis distrusă şi Janus demascat, nimeni 
nu mai avea motive să pândească locuinţa. Nici Drew şi nici 
Arlene nu le spuseseră celor din Opus Dei cum se numeau. 


Frăția nu ştia că părintele Stanislaw murise. Arlene nu putea fi 
pusă în legătură cu corporaţia. Nici cu Drew. Şi nici Drew cu ea. 
Păreau să poată intra în deplină siguranţă. 

Prudenţi din fire însă au intrat în bloc printr-o clădire de pe 
strada 11, ieşind prin spatele acesteia, traversând o grădină 
strâmtă de pe o alee, unde Arlene încercase odată, fără succes, 
să cultive flori. 

Bucătăria mirosea a mucegai. Arlene deschise ferestrele, se 
uită în frigider - aruncase tot ce s-ar fi putut altera înainte de 
plecarea la Cornul lui Satan, când începuse căutarea lui Jake - şi 
deschise câteva conserve de ton pe care le ţinea în dulap. 

— Tot nu mănânci carne, mm? îl tachina ea pe Drew. 

El nu zâmbi la auzul glumei. 

— E ultimul obicei pe care-l mai păstrez de la mănăstire. Nu 
tocmai. 

Jake păru să înţeleagă. 

— Cred că pe voi doi e mai bine să vă las singuri. 


5 


Drew aruncă o privire spre Arlene, peste masă. 

— Ce-i cu tine? întrebă ea. 

Nu-i răspunse. 

— Te neliniştesc? 

— Cum m-ai putea nelinişti? zâmbi el, luându-i mâna. 

— Fiindcă te-am pus să promiţi că, atunci când se va termina 
totul, vom sta de vorbă. 

Drew îşi aminti făgăduiala şi deveni serios. 

— Da, ar fi cazul. 

— Despre viitor. Despre noi. Nu vreau să te simţi presat. Ştiu 
că trebuie să te adaptezi în multe privinţe, după şase ani 
petrecuţi într-o mănăstire. Dar există un lucru pe care-l aveam 
împreună. În comun. Era ceva deosebit. Poate că într-o zi îl vom 
putea avea din nou. 

— Într-o zi, repetă el mâhnit. 

— Vrei să te întorci la mănăstire? Asta încerci să-mi spui? 

— Nu. N-am să mă întorc. Nu pot. 

— Nu poţi? 

Nu se putea îndura să-i explice. Promisese că vor vorbi când 
avea să se sfârşească povestea. Dar nu-şi putea învinge teama 
nelămurită că nu se terminase. Să-i explice? Să distrugă ceea ce 


putea fi ultimele lor momente liniştite împreună? Preferă să se 
apropie de ea şi s-o îmbrăţişeze. Fără o vorbă, urcară în camera 
ei. 

Şi în sfârşit făcură dragoste. 

Nu se simţea vinovat. Ceea ce spusese cândva Arlene era 
adevărat: jurământul lui fusese în realitate de celibat, nu de 
castitate. Dată fiind atitudinea Bisericii faţă de proprietatea 
obştească, membrului unui ordin nu i se interzicea atât să nu 
aibă relaţii sexuale, cât să nu se căsătorească. Restricţia era de 
natură legală, nu morală, pentru a împiedica eventuala soţie să 
dorească o parte din ceea ce lucra bărbatul ei, patrimoniul 
Bisericii. 

Altminteri, restricţia se referea numai la negarea de sine 
însuşi. lar în acel moment, obosit, cu inima frântă, pe Drew nu-l 
mai interesa auto-negarea. Îi trecu prin minte că două fiinţe 
omeneşti care doreau să-şi aducă mângâiere una alteia, să-şi 
aline durerile, nu aveau cum să făptuiască un păcat. 

Gol, cu trupul lipit de al ei, simţindu-i căldura, răspunsul 
suplu, mlădiu, musculos, faţă de spasmele lui, sânii şi pelvisul 
înapoindu-i mişcările, dur şi totuşi gingaş, cerând, dar şi 
dăruind, se simţi întregit în sinea lui. 

Era un sentiment senzual, da. Erotic, desigur. Dar nu numai 
atât. Căci dincolo de plăcerea fizică, această împărtăşire în 
comun îi alunga singurătatea, spaimele, senzaţia de osândă 
iminentă. În acea clipă prelungită la nesfârşit, nu se mai simţea 
damnat. Dar eternitatea fu spulberată. Prezentul insista cu 
cruzime, Drew auzind că suna telefonul. Se răsuci de lângă 
trupul Arlenei, privind spre aparatul de pe noptieră. 

„Nu, nu încă! Mai sunt lucruri pe care voiam să le spun! 
Voiam să...!” 

Telefonul sună din nou. Simţi trupul ei devenind rigid. 

Dar nu sunt gata! Nu ne mai puteau lăsa încă câteva ceasuri 
împreună? 

Telefonul sună a treia oară. Ţârâitul său părea peste măsură 
de iritant în tăcerea atotcuprinzătoare. 

— Mai bine să răspund, spuse Arlene. Poate a văzut vreun 
vecin luminile şi vrea să se asigure că m-am întors. N-avem chef 
să apară copoii în căutarea vreunui spărgător. 

Drew dădu din cap, chinuit. Arlene răspunse: 

— Alo? 


Ochii i se întunecară. 

— Cine? Regret. Nu cunosc pe nimeni cu acest nume... A, da, 
înţeleg. Ştiu. Dacă mă luaţi aşa... 

Acoperi microfonul cu mâna. 

Drew nu avu nevoie să întrebe cine era. 

— Un bărbat vrea să vorbească cu tine. Nu înţeleg de unde 
ştia că eşti aici. Zice că-ţi dă de ales. Cu binele sau... 

— M-am lămurit. 

Străduindu-se să-şi înăbuşe teama, Drew luă receptorul. 

— Alo? 

— Frate MacLane, spuse un glas profund, dar senin; Drew şi-l 
imagină intonând o liturghie. Am dori să ştim ce s-a întâmplat cu 
părintele Stanislaw. Nu s-a prezentat la noi conform celor 
stabilite. Ştim că plecase să te recruteze. Vrem să ne spui ce-ai 
făcut cu el. Și cu inelul lui. 

Camera păru să se clatine. 

— Nu pot discuta aşa ceva la telefon. 

— Fireşte. Ne putem întâlni în cincisprezece minute? La 
arcada din Washington Square? E doar la câteva străzi distanţă. 

— Voi fi acolo. 

— Ştim că vei veni. Suntem siguri că eşti la fel de dornic ca 
noi să lămurim orice neînțelegere. 

— Asta şi este. O neînțelegere. 

Drew închise. Întinse mâna să-şi ia hainele. 

— Cine era? întrebă Arlene. 

Îşi puse cămaşa şi pantalonii. 

— Cine? 

— Frăția. 

Arlene se înfiora. 

— Vor să afle ce s-a întâmplat cu părintele Stanislaw. Să ne 
întâlnim. În Washington Square. 

— Dar nu poţi risca! 

— Ştiu. 

O îmbrăţişă, prelung şi cu putere, simţindu-i trupul gol lipit de 
al lui. 

— Dacă-i las să pună mâna pe mine, oricât de mult aş rezista, 
voi fi forţat să le spun cine l-a omorât pe părintele Stanislaw. 
Jake, nu eu. Şi după ce vor termina cu mine, au să vină după 
Jake, poate chiar şi după tine. Nu pot îngădui asta. Doamne, cât 
te mai iubesc. 


Arlene îl strânse atât de tare la piept, încât îl duru umărul 
rănit. 

— Şi unde-ai să te duci? 

— Nu îndrăznesc să răspund. În caz că folosesc droguri ca să 
te interogheze. 

— Vin şi eu cu tine. 

— Ca să dovedeşti că eşti implicată? clătină el din cap. Te vor 
ucide. 

— Nu-mi pasă! 

— Mie da! 

— AŞ merge oriunde pentru tine. 

— Şi în iad? Îţi dăruiesc viaţa. Pe lângă suflet, ăsta e cel mai 
mare dar. Te rog să-l primeşti. 

Îl sărută, suspinând: 

— Dar când ne vom... 

Drew înţelese. 

— ... mai revedea? Într-o zi din Postul Mare. 

— În ce an? 

Nu ştia. Ca un înecat care se agaţă de un pai, se agăţă de ea. 
Apoi slăbi strânsoarea. Şi plecă. 


Exilul 


Egipt. La sud de Cairo, la vest de Nil. 

Rătăcea prin deşertul nitrian, unde în anul Domnului 381 
primii eremiţi creştini, fugind de romani, începuseră monahia. 
Nu-i fusese uşor să ajungă în acea sălbăticie. Fără bani, fără 
paşaport, urmărit de Frăţie, îi trebuiseră toate şiretlicurile şi 
vicleşugurile, fiecare dram de putere şi fărâmă de hotărâre. 
Întortocheata sa călătorie durase şase luni, iar acum, mergând 
peste nisipul ars de soare, privind printre pleoape spre culmea 
stâncoasă din zare unde intenţiona să-şi aşeze chilia, simţea o 
nespusă uşurare, ca o povară ce-i cădea de pe umeri. La 
adăpost, departe de oameni, de ororile civilizaţiei, nu mai avea 
de ce să se teamă pentru siguranţa Arlenei. Singurul pentru 
care avea a se teme era sufletul lui. Găsind o grotă printre 
stânci, cu o mică fântână alături, un sat de unde-şi putea lua 
provizii, la o zi de mers, îşi refăcu sistemul de la mănăstire, 
recitând tăcut rugăciunile de vecernie, amintindu-şi slujba 
utreniei, dând răspunsurile unui imaginar oficiant al liturghiei. Şi 


medita. 

Rareori mai vedea vreun alt om trecând prin depărtare, 
întotdeauna se ascundea. Dar la fiecare şase săptămâni - 
aştepta cât mai mult cu putinţă - trebuia să întâlnească lumea, 
când se ducea în sat după provizii. Cu aceste chinuitoare 
prilejuri, vorbea numai strictul necesar pentru a se târgui, iar 
neguţătorii, în mod normal aplecaţi spre taifas, nu pofteau 
conversații. Omul acela înalt, slab, ars de soare, cu ochi hăituiţi, 
cu părul lung până mai jos de umeri, cu barba răsfirată pe piept 
şi roba zdrenţuită, era în chip vădit unul dintre cei sfinţi. Îi 
acordau distanţă şi respect. 

Zilele-i erau umplute de singurătate. Nu şi de pace, însă. Cât 
medita de adânc, încă-l mai loveau adeseori gândurile la Arlene. 
„Într-o zi din Postul Mare,” jurase, „mă voi întoarce la ea.” 

Se gândea la Jake. Şi la unchiul Ray. Şi la părintele Stanislaw. 
La Frăţie. Aveau să înceteze a-l vâna vreodată? Sau făcea şi 
asta parte din ispăşirea lui, să fie vânat la nesfârşit? Uneori, îşi 
amintea de părinţii săi. De moartea lor. De morminte. Începuturi 
şi sfârşituri. 

Căta spre apus, înspre Libia, cu dementul care o conducea, cu 
teroriştii ce se instruiau acolo. 

Căta la răsărit, către Irak şi Iran, spre Israel şi duşmanii 
acestuia, şi Ţara Sfântă, şi locul de naştere al asasinilor şi al 
terorismului. 

Şi inima i se potopea de mânie. 

Avea multe la care să se gândească. 


SFÂRŞIT