Matthew Kirby — [Assassin’s Creed] 01 Ultimii descendenti

osere ASSASSINS CREED 


J 


5 


a 
= 
= 


MATTHEW A. 


MATTHEW J. 


KIRBY 
Ultimii 
descendenţi 

Di 


VL. 


O 


„O îmbinare fascinantă de istorie, știință și aventură de 
care se vor bucura chiar și cei care nu sunt pasionaţi de 
jocurile video.” 

Kirkus Reviews 


„Publicul-ţintă va fi încântat de existenţa acestei serii de 
ficţiune istorică care pune pe gânduri.” 
School Library Journal 


„Pasiunea pentru istorie a lui Kirby se observă prin 
detaliile ce transformă simulările în secvenţe desprinse din 
realitate. Insă dragostea pentru aventură este motorul 
principal al naraţiunii. Aștept cu nerăbdare continuările.” 

crackingthecover.com 


„Atât fanii adolescenţi, cât și cei adulţi ai seriei de jocuri 
video Assassin's Creed vor fi încântați de trilogia acestui 
scriitor talentat.” 

scifichick.com 


„Recomandată tuturor fanilor Assassin's Creed.” 
strategyguidereviews.com 


„Seria Assassin's Creed a transpus întotdeauna în formă 
literară jocurile video cu același nume. Acesta este primul 
roman ce conţine o poveste originală. Ultimii descendenți 
este cel dintâi dintr-o trilogie ce explorează legăturile unui 
grup de copii cu Asasinii, Templierii și strămoșii lor care 
au intrat în contact cu Tridentul din Eden.” 

strategyguidereviews.com 


— O SERIE ASSASSIN'S CREED — 


A 


ULTIMII 
DESCENDENTI 


MATTHEW J. KIRBY 


TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ 
DE ANA-VERONICA MIRCEA 


Paladin 


Prolog 
New York, 1863 


De cealaltă parte a mesei, cu redingota lungă 
descheiată, cu părul dat cu briantină și ondulat la tâmple, 
informatorul își drese glasul. Inserarea luase repede în 
stăpânire reședința din oraș și omul își golise farfuria 
înainte de a-și transmite mesajul. „Boss” Tweed i-o 
îngăduise, avusese răbdare. Dominația sa asupra New 
Yorkului se bazase întotdeauna pe ceea ce le putea oferi 
oamenilor, pe poftele pe care le putea aţâţa, pe lăcomia pe 
care o putea manipula. s 

— E adevărat, spuse în cele din urmă informatorul. În 
oraș se află un Asasin. 

Tweed sorbi încă o stridie sărată. 

— Ai un nume? 

— Nu încă, răspunse informatorul. Dar cineva se 
folosește de Reddy Fierarul ca să-i împiedice pe Bowery 
Boys! să se-amestece. 

Tweed își consolidase puterea până ce ajunsese cel mai 
influent om din New York. Controla mașinăria politică a lui 
Tammany Hall? și, prin ea, străzile și voturile. Reţeaua lui 
de spioni și de politicieni din Washington îl alertase deja în 
legătură cu prezenţa unui Asasin în New York. Se zvonea 
că Frăția intenţionează să se folosească de războiul civil ca 
să treacă la acţiune. Era chiar cu putință să cunoască 
planul Templierilor. 

— Fără Bowery Boys, revoltele vor eșua. 


1 Bandă criminală newyorkeză din secolul al XIX-lea, anticatolică 
și antiirlandeză (n. tr.). 

2 Organizaţie politică fondată în 1786, instrumentul Partidului 
Democrat până în 1967; a jucat un rol major în statul și în orașul 
New York (n. tr.). 


— N-o să fie o problemă, șefule... 

— Bandele de pe Five Points și Waterfront nu sunt 
destul de puternice fără ei. 

— Bowery Boys o să se implice. 

— Sunt convins. Dar trebuie totuși s-aflăm cine e 
Asasinul și ce urmărește Frăția. 

— Am făcut cercetări. 

Pe Tweed, asta nici nu-l mulţumi, nici nu-l linişti. Să 
subestimezi un Asasin era o greșeală. 

— Fii discret, spuse. Vrem să scoatem Frăția la lumină, 
nu s-o afundăm mai tare în întuneric. 

Tăvăli o bucată de friptură de vită prin sosul maroniu 
din farfuria lui, apoi o mâncă. 

— Bineînţeles, Boss. 

Informatorul aruncă o privire către mâncarea rămasă și- 
și linse buzele ca un câine. 

Însă adevărata putere a lui Tweed consta în priceperea 
cu care-și făcea alegătorii să vrea mai mult. 

— Asta e tot. Intoarce-te doar atunci când ai numele. 

Informatorul încuviinţă din cap. 

— Da, Boss. 

Pe urmă se ridică de la masă și părăsi încăperea în timp 
ce Tweed continuă să mănânce. 

Odată ajuns în stradă, informatorul încă flămând se 
îndreptă către locul de unde putea lua un omnibuz care să- 
l] ducă în centru. Se înnoptase, însă orașul era luminat de 
felinare cu gaz. Trecu pe lângă teatre, restaurante și 
baruri, toate ticsite de clienţi care savurau scurtul răgaz al 
arșiţei din timpul zilei. 

Ceva mai târziu, când ajunse la clubul bandei de pe 
strada Bowery numărul 42, n-avea habar că de pe terasa 
unei clădiri cu trei etaje de vizavi îl urmăresc ochii unei 
umbre cocoţate acolo fără s-o fi remarcat cineva. 

Erau ochi răbdători și, câteva ore mai târziu, când 
informatorul ieși pe două cărări din clădirea cu numărul 


42, umbra cobori și îl urmă în tăcere. 

Informatorul nu fusese suficient de discret. Când ajunse 
la câteva cvartale depărtare, în dreptul unei alei, Asasinul 
atacă... străfulgerarea unei lame ascunse, o șfichiuire 
silențioasă, rapidă... 

Cadavrul a fost descoperit la ivirea zorilor. 


5 


CAPITOLUL UNU 


Owen trebuia să știe. 

Ştia deja, dar trebuia să știe într-un mod care putea fi 
dovedit. Într-un mod care îi putea convinge pe alţii, 
inclusiv pe bunicii lui, de nevinovăția tatălui său. Sistemul 
judiciar făcuse o eroare, iar publicul nu se sinchisise. Tatăl 
lui ajunsese la închisoare, învinuit de o crimă pe care n-o 
săvârșise, și murise din cauza unei apendicite banale 
înainte ca Owen să-și ia rămas-bun. Așa că acum rămăsese 
în seama lui să afle ce se petrecuse de fapt în noaptea 
jafului de la bancă. 

Se gândea că Javier o să-nţeleagă. Deveniseră prieteni 
încă din clasa a treia, de când viaţa lui Owen devenise un 
iad. Ce-i drept, după ce terminaseră școala primară și 
începuseră liceul, nu mai fuseseră apropiaţi, dar Owen 
credea că mai putea conta pe Javier. 

— Așadar, o să vii cu mine? întrebă. 

leșiseră din liceu și stăteau de vorbă în curtea din 
lateralul clădirii, lângă un suport pentru biciclete gol, cu 
vopseaua cojită. Trei prieteni de-ai lui Javier, niște băieţi 
pe care Owen nu-i cunoștea, stăteau deoparte, privindu-i și 
vorbind între ei. 

— Nu știu, spuse Javier. 

— Nu știi? 

Javier nu răspunse. Se mulțumea să-l privească fix. 

— Haide. Tu te pricepi la chestiile astea tehnice mai 
bine decât mine. Mai bine decât oricine. 

Owen se uită pieziș la prietenii lui Javier. 

— Chiar dacă nimeni altcineva nu știe asta, eu o știu și o 
știi și tu. 

Și Javier aruncă o privire către prietenii săi. De când îl 
abordase Owen, cu câteva minute în urmă, ca să-i explice 


planul său, nu zâmbise, nu răsese și nu-și schimbase 
expresia dură a feţei. Javier care stătea în faţa lui nu părea 
să fie același băiat pe care-l știa, pe care-l cunoscuse după 
ce tatăl îi ajunsese la închisoare, iar el și mama lui se 
mutaseră la părinţii ei. Alt cartier. Altă școală. Alţi huligani 
care să-l bată... 

— O să mă gândesc, spuse Javier. Acum trebuie să plec. 

Îi întoarse spatele, gata să se îndepărteze. 

— O s-o faci? întrebă Owen. 

Javier se uită peste umăr. 

— Ce să fac? 

— Să te gândești la ceea ce-am discutat. 

— Am spus că da. 

Și Javier plecă. 

Owen îl urmări alăturându-se grupului său. Nu putea fi 
sigur că Javier e prieten cu tipii aceia, cu genul de băieţi 
de care-l apăra cândva pe el. Odată ajuns lângă ei, ceilalţi 
îl priviră întrebători, indicându-l pe Owen, iar Javier se 
mulțumi să ridice din umeri și să clatine din cap. 

Owen n-avea idee nici care mai erau preocupările lui 
Javier, nici cum, în numai câţiva ani, se transformaseră din 
cei mai buni prieteni în doi străini. La fel se întâmplase și 
cu mama lui. El crezuse că moartea tatălui său, de la care 
trecuseră trei ani, o să-i apropie mai tare, dar, în realitate, 
erau insule separate și se îndepărtau din ce în ce mai mult. 
Deriva continentală fusese treptată, de neoprit și bogată în 
cutremure. 

Owen ieși din curtea școlii și se îndreptă spre casa 
bunicilor. Indiferent dacă Javier îl însoțea sau nu, hotărâse 
să meargă acolo în noaptea aceea. N-avea de ales. Totul 
depindea de el. 

Trebuia să știe. 


ldd 


Când deschise ușa, bunica lui stătea în fotoliul din 
camera din faţă, uitându-se la televizor, la o emisiune- 
concurs, de genul celor difuzate cu mult înainte de 
nașterea lui Owen. La intrarea băiatului, motanul bunicii, 
Gunther, îi sări din poală, înfigându-și probabil ghearele în 
coapsele ei prin rochie, pentru că bătrâna scânci și zvâcni 
scurt. Gunther mieună și se apropie ţanţoș, cu coada în 
sus, ca să se frece de piciorul lui Owen. La rândul lui, 
băiatul se aplecă și scărpină motanul după ureche. 

— Bună, bunico. 

— Bună, răspunse ea, dând mai încet televizorul care 
umplea încăperea de aplauze. Cum a fost la școală? 

— Bine. 

— Ce note ai luat? 

— La fel ca ieri. 

— Nu sunt destul de bune. Trebuie să apreciezi 
importanța educaţiei. Doar nu vrei s-o sfârșești ca taică- 
tău. 

Owen auzea asta foarte des. Fraza aceasta era ca un 
tren de marfă condus cu violenţă și încărcat cu toate 
contrazicerile, lacrimile, replicile șuierate și tipetele date 
ca răspuns unul altuia în toate discuţiile dintre bunicii și 
mama lui la care trăsese el cu urechea pe durata 
procesului și în timpul scurs de atunci. Bunicii îi urâseră 
tatăl încă dinainte de a se căsători cu mama lui, iar acum îi 
detestau cu atât mai mult amintirea. Tatăl lui Owen 
ajunsese să fie ţapul lor ispăşitor, o fantomă care putea fi 
oricât de groaznică își doreau ei, învinuită pentru orice. 
Pentru absolut orice. 

Owen învățase destul de repede că nu trebuie să apere 
stafia. Dar nici n-avea de ce s-o facă. Pentru că năluca 
aceea nu era tatăl lui. Şi toată lumea avea să afle cât de 
curând. 

— O să mă străduiesc să iau note mai bune, spuse. Unde 
e bunicul? 


— Afară, în spate. Cred că lucrează la o mașină de tuns 
iarba. l-ar prinde bine dacă l-ai ajuta. 

Owen se abţinu să strâmbe din nas. Bunicul lui n-avea 
niciodată nevoie de ajutor pentru nimic, ceea ce însemna 
că probabil voia să-i vorbească despre ceva. Se temea de 
asta, dar știa că era inevitabil, așa că dădu din cap. 

— Mă duc să văd, spuse. 

Traversă camera de zi, cu covorul ei vechi, care fie era 
imun la tot ce însemna pată, fie era atât de bine îngrijit, 
încât bunicii nu puteau să motiveze costul înlocuirii lui, și 
cu tablourile în ulei pictate de bunica, asortate cu pereţii 
tencuiți, de culoare bej. Ajuns în bucătărie, înșfăcă o 
portocală din bolul cu fructe așezat pe blatul din melanină 
imaculat, apoi ieși pe ușa cu plasă de țânțari, care se 
deschise cu un scârţâit și se închise în urma lui, trântindu- 
se zgomotos. Curtea, mică și atât de migălos îngrijită, încât 
părea artificială, însemna un covor din iarbă deasă, de 
forma unei amibe, înconjurat de straturi de flori și de tufe. 
Câţiva portocali și avocado creșteau lângă gardul înalt de 
aproape doi metri care marca hotarul imperiului bunicii. 

Owen merse prin spatele casei, pe poteca pavată cu 
cărămizi, până în avanpostul bunicului său, atelierul 
despre care nu-și aducea aminte să fi fost numit vreodată 
garaj, deși asta era de fapt. Inăuntru, cu un singur tub 
fluorescent  legănându-i-se deasupra capului, bunicul 
stătea aplecat asupra unei mașini vechi de tuns iarba. 
Purta salopetă de dril uzată, pe care o avea de când era 
Owen ţânc. 

— Pe asta o vinzi? întrebă Owen. 

— Nu. Doar o repar. E a familiei Egerton, din josul 
străzii. 

— O să le ceri bani? 

— Nu. Dar probabil că-mi vor plăti oricum. 

— Bunica ar zice că s-ar cuveni să-i plătească ea, fiindcă 
te ţin ocupat. 


— De unde știi că nu-i plătește? zise bunicul chicotind. 

Owen mușcă din coaja portocalei ca s-o despice, 
simţindu-i amăreala, apoi își înfipse în ea vârfurile 
degetelor și începu s-o descojească, în timp ce sucul picura 
pe jos. 

— Nu-mi murdări podeaua, zise bunicul. 

Owen crezuse întotdeauna că într-un loc numit atelier 
poţi lăsa sucul de portocală să picure pe podea, dar 
bunicul lui nu avea un astfel de atelier, acolo nu găseai 
niciodată scule, echipamente sau sticle cu chimicale 
altundeva decât la locurile lor. 

— Te-a întrebat bunica ce note-ai luat? 

— Da. 

— Deci nu trebuie să te mai întreb și eu? 

Owen aruncă în coșul de gunoi coaja portocalei. 

— S-ar zice că tocmai ai făcut-o. 

Bunicul își desprinse privirea de mașina de tuns iarbă. 

— Într-adevăr. 

Se ridică ţinând în mână o componentă a mașinii și se 
îndreptă spre masa de lucru de lângă peretele opus, unde 
o cositori stând cu spatele la nepotul său. 

— L-am văzut zilele trecute pe vechiul tău prieten. Cum 
îl cheamă? Javier? 

— Da. 

Owen mâncă o felie de portocală. Nimerise una dulce. 

— N-a mai fost pe la noi de ceva vreme. 

Băiatul nu răspunse. Luă o altă înghiţitură de portocală. 

— Mai sunteţi prieteni? 

— Oarecum. Nu chiar. 

— Nu mi-au plăcut prea mult băieţii cu care era. Golani. 

— De unde știi? 

— Pur și simplu mi-am dat seama. 

— Asta sună, cumva, a discriminare. Javier nu face parte 
din nicio bandă. 

— Sper că nu. Mi s-a părut întotdeauna un copil bun. 


Owen mâncă ultimele felii de portocală, mânjindu-se de 
suc pe bărbie. 

Bunicul stătea tot cu spatele, lucrând la piesa mașinii de 
tuns iarbă. 

— Sper că te ţii departe de indivizii ăia, da? 

— Ei, haide, bunicule... 

— Voiam doar să fiu sigur. Cartierul ăsta nu mai e ce-a 
fost când ne-am mutat aici eu și bunica ta. A continuat să 
fie un loc destul de decent până în copilăria mamei tale, 
până în ultimii ei ani de liceu. 

Atunci îl cunoscuse mama lui Owen pe tatăl lui, dar 
bunicul nu spuse asta, deși băiatul știa că o gândește. 

— Sunt bătrân și încăpățânat. Nu m-aș muta nicidecum 
altundeva. Dar n-aș fi ales cartierul ăsta ca loc în care să te 
crească mama ta. Nu l-aș mai alege. 

— Nu fac parte din nicio bandă. 

— Știu. 

— Atunci de ce vorbim despre asta? 

Bunicul se întoarse, cu lumina tubului fluorescent 
reflectându-i-se în creștetul chel. 

— Pur și simplu vreau să fii prudent. Ai cincisprezece 
ani. Știu mai multe despre puștanii din ziua de azi decât 
crezi tu. E ușor să fii atras pe-o cale greșită. Simţi dorinţa 
să aparțţii unui grup. La început crezi că poţi să ţii totul sub 
control și, până s-apuci să-ți dai seama ce se petrece, te 
trezești într-o situație urâtă. 

Cam așa se petreceau lucrurile ori de câte ori stătea în 
atelierul bunicului. Bătrânului i se oferea prilejul să 
lucreze la el de parcă ar fi fost un motor. Insă Owen știa că 
avea intenţii bune. La fel și bunica. Numai că se înșelau în 
privinţa multor lucruri. 

— Numai să... Bunicul clătină din cap și se întoarse din 
nou către masa de lucru. Numai să fii prudent. Ai teme de 
făcut? 

— Le-am făcut la școală. 


— Perfect. Atunci poţi învăţa în avans. 

— Școala e o bandă de alergat. Cum ai putea s-avansezi 
pe banda de alergat? 

Bunicul râse iarăși. 

— Inteligent băiat. Du-te în camera ta și învaţă. 

Owen zâmbi și plecă, se întoarse pe aleea de cărămizi și 
intră pe ușa din spate. IÎnăuntru, descoperi că bunica 
închisese televizorul și se dusese în bucătărie, unde lângă 
un castron mare se aflau câţiva morcovi feliaţi și un 
morman de legume încă întregi. 

— Cum merge treaba în atelier? întrebă ea. 

— De minune, răspunse Owen. Și tu crezi că fac parte 
dintr-o bandă? 

— Își face griji pe bună dreptate. O grămadă de băieţi 
cuminţi din împrejurimi s-au lăsat influenţaţi de prieteni 
nepotriviţi. E greu de uitat ce s-a-ntâmplat cu taică-tău. 

— Da, tu și bunicul aveţi grijă să nu uit. Owen se pregăti 
să plece. Mă duc în camera mea. 

Femeia lăsă cuțitul jos. 

— Pur și simplu nu vrem s-ajungi tu așa. 

Owen nu răspunse, pentru că, dacă ar fi deschis gura, și- 
ar fi făcut singur necazuri. Se îndepărtă, traversă camera 
de zi și porni pe coridor, către camera lui. Odată ajuns, 
împinse cu piciorul niște haine care-i stăteau în drum, ca 
să poată închide și încuia ușa. Rămase locului vreo două 
minute, răsuflând greu, cu privirea în tavan. 

Ştia că tatăl lui nu fusese întotdeauna perfect. Avusese 
ceva necazuri în liceu, se făcuse vinovat de furt din 
magazine și de vandalism, însă nimic foarte grav. Nimic 
care să-i compromită viața de adult. Maturizându-se, 
abandonase definitiv astfel de îndeletniciri. Omul pe care-l 
cunoscuse Owen muncea din greu și cinstit și, fără să fi 
absolvit o facultate, reușise să-și mute familia într-o 
suburbie cu copaci pe marginile străzilor, cu biciclete în 
faţa curților cu gazon și cu câte două mașini pe aleea din 


faţa casei. Însă bunicii lui Owen nu-i recunoscuseră 
niciodată meritele pentru asta. Ei îl văzuseră întotdeauna 
doar pe derbedeul din liceu și, după ce fusese arestat, 
lunile din timpul procesului nu fuseseră decât un prelungit 
Vezi? Noi am avut mereu dreptate, adresat mamei lui 
Owen. 

Insă nu avuseseră dreptate. Nici ei, nici judecătorul, nici 
juraţii. 

Owen traversă încăperea către computerul său și se 
aruncă pe scaunul biroului, răsturnând turnul de cutii de 
apă minerală goale de lângă monitor. Contase pe Javier ca 
să se asigure că tehnologia era sigură, fără riscuri, dar 
Javier nu apăruse, ceea ce însemna că trebuia să se 
descurce singur. Își aprinse computerul lovind o tastă, apoi 
începu să caute online, citind despre Corporaţia Abstergo, 
despre Animus, despre ceva numit Helix și despre 
consolele de jocuri demential de scumpe. Numai că totul 
era în limbaj corporatist, lustruit de departamentul de 
relaţii cu publicul până la o strălucire care lua ochii fără să 
spună de fapt nimic. Află ceva mai mult de pe câteva 
forumuri de discuţii, unde dominau avertizările și vorbăria 
bombastică a paranoicilor despre o conspirație mondială 
din care făcea parte Abstergo. Dar ce corporație mondială 
nu era amestecată în nicio conspirație? După părerea lui, 
asta reprezenta esenţa jocului. 

După ceva timp, consumat de alte căutări fără rezultat, o 
auzi pe mama lui întorcându-se de la centrul de 
fotocopiere unde lucra. Owen auzi ușa de la intrare, vocea 
ei înăbușită venind din camera de zi, unde stătea de vorbă 
cu bunica, și, câteva minute mai târziu, o bătaie în ușa 
camerei sale. 

Își închise browser-ul. 

— Intră. 

Mânerul ușii zăngăni. 

— Ușa e încuiată. 


— Oh, scuze. Băiatul sări de pe scaun, se repezi la ușă și 
o deschise. Uitasem. 

— E totul în regulă? 

Mama lui stătea pe coridor îmbrăcată în cămașa polo 
albastră a uniformei, cu părul strâns la spate și brăzdat, 
poate, de ceva mai multe fire cărunte decât în ziua 
precedentă. 

— Da, e bine, răspunse el. De ce? 

— Bunica mi-a spus că ai avut o discuţie cu bunicul. 

Owen ridică din umeri. 

— De fapt, nu s-a deosebit cu nimic de toate celelalte pe 
care le-avem o dată sau de două ori pe săptămână. 

— Cred c-a fost într-adevăr tulburat când l-a văzut pe 
Javier. 

Owen își dădu ochii peste cap. 

— Nu face parte din nicio bandă. 

— OK. Femeia își ridică palmele, pe care se vedeau 
urmele roșii ale unor tăieturi proaspete făcute de muchiile 
colilor de hârtie. Dacă spui tu... Dar, știi, e bine că bunicii 
tăi își fac griji. 

— A, da? 

— Înseamnă că ţin la tine. 

Owen se îndepărtă de ușă, se trânti pe pat și se întinse 
pe spate, cu mâinile la ceafă. 

— Eu n-aș zice exact așa. 

Mama intră în cameră. 

— Dar cum ai zice? 

— Aș spune că ţin să nu jefuiesc și eu o bancă, la fel ca 
tata. 

Mama se opri brusc, de parcă s-ar fi izbit de un zid 
invizibil. 

— Nu vorbi așa! 

— E ceea ce gândesc ei. 

— Dar nu asta am vrut să spun. Doar să... nu vorbești 
așa. 


— De ce nu? Și tu crezi același lucru. Sau cel puţin nu-i 
mai contrazici când aduc ei vorba. 

— Owen, te rog. Nu pot... dar se întrerupse și se uită 
spre ușă. 

— Nu contează. Băiatul închise ochii. Așa e. 

Mama rămase neclintită un minut, după care o auzi 
traversând camera, pășind printre haine și peste 
ambalajele gustărilor lui și închizând ușa în urma ei. 


W 

În aceeași seară, târziu, după cină și spălarea vaselor, 
Owen își auzi mama ducându-se la culcare în camera de 
lângă a lui și, la scurt timp după asta, bunicul își târșâi 
picioarele pe coridor. Se mai scurseră două ore până când 
bunica amuţi râsetele și cântecele plicticoase, la saxofon, 
din talk-show-urile de la ore târzii și se retrase în dormitor. 
Atunci Owen se ridică din pat, încă purtându-și hainele de 
zi, își puse un hanorac și se furișă afară din cameră. Ușa 
din față făcea prea mult zgomot, așa că ieși prin spate, 
având grijă să nu lase ușa cu plasă de țânțari să se 
trântească în urma lui. 

Era o noapte rece și cele câteva pagini de ziar căzute pe 
stradă fluturau în vânt. Bunicii lui se îngrijeau de curte și 
de casă, astfel că păreau desprinse dintr-o ilustrată, dar 
mulţi vecini de-ai lor n-o făceau. Unii își udau peluzele, așa 
că se umpluseră de buruieni. Alţii nu și le udau, așa că se 
umpluseră de praf. Asfaltul de pe trotuar crăpase și se 
deformase încă dinainte de a se muta Owen acolo, însă 
nimeni nu-l reparase între timp și, dacă nu cunoșteai locul, 
pe întuneric aveai toate șansele să te-mpiedici. 

Owen alergă după ultimul autobuz de pe ruta din 
apropiere, îl prinse și, nu după mult timp, privea prin 
propria imagine reflectată în geam străzile pe care trecea, 
îndreptându-se către adresa dată de Monroe. Dar nu era 
adresa unei case, ci doar a unui loc de lângă câteva fabrici 


și depozite de la marginea orașului. Schimbă autobuzul de 
două ori, descurcându-se din fericire doar cu cele care 
circulau toată noaptea, apoi merse pe jos încă un kilometru 
și jumătate ca s-ajungă la destinaţie, dincolo de blocuri de 
locuinţe acoperite de graffiti și de magazine închise, cu 
vitrinele întunecate. 

Porțiunea de parc industrial în care ajunse în cele din 
urmă părea abandonată, cu lacăte pe uși, ferestre sparte și 
spaţiile înguste dintre clădiri năpădite de buruieni. 
Felinarele răzlețe mânjeau locul cu pete de lumină galbenă 
ca voma. 

Owen tocmai începea să se-ntrebe dacă Monroe nu-și 
bătuse cumva joc de el când zări autobuzul parcat într-un 
loc întunecos. 

Vehiculul nu semăna cu cele care-l aduseseră până 
acolo. Era vechi, cu aripile roţilor largi și, între ele, cu o 
capotă proeminentă, rotunjită, cu grila lată, înclinată de-a 
lungul părții din faţă, ceva ce doar un colecţionar ar fi 
preferat, dacă ar fi colecţionat cineva autobuze clasice. 
Fusese vopsit maro și toate ferestrele erau camuflate, dar, 
cumva, nu părea abandonat, ca tot ce-l înconjura. 

În spatele lui, pietrișul scrâșni sub pași și Owen se 
răsuci brusc. 

— Liniștește-te, spuse Javier. Eu sunt. 

Purta un hanorac alb și-și ţinea mâinile în buzunare. 
Owen răsuflă ușurat. 

— Ai venit. 

— M-am gândit mult înainte să iau o hotărâre. 

— Mulţumesc. Owen îi arătă autobuzul. Aici e. 

— Ești sigur? îl întrebă Javier. Că vrei să te joci cu ADN- 
ul tău? Cu creierul tău? 

— Da. Trebuie să aflu. În plus, alţi colegi de-ai noștri au 
făcut-o deja. 

— Așa am auzit și eu. Și Monroe ţi-a zis c-o să meargă? 

— N-am avut timp să intrăm în amănunte. Mi-a spus 


doar să vin să ne-ntâlnim aici. 
Javier ridică din umeri. 
— Atunci hai să vedem. 


5 


CAPITOLUL DOI 


Owen bătu la ușa din faţă. Pe urmă își vâri mâinile în 
buzunare și așteptă, cu Javier în spatele lui. Când în sfârșit 
ușa se deschise cu un scârţâit, în cadru apăru o siluetă 
conturată de lumina ce se revărsa din interior, albastră ca 
o piscină de hotel. 

— Mă bucur c-ai reușit s-ajungi, Owen, spuse Monroe, 
cu voce gravă și rezonantă ca o chitară bas lovită cu 
palma. Văd că ai adus un prieten. Haideţi, intraţi. 

Silueta se întoarse cu spatele și intră în autobuz. Toată 
lumea din liceu îl cunoștea pe Monroe, tehnicianul IT care 
se ocupa de reţeaua de computere. Și era pe placul 
tuturor, poate doar cu excepţia câtorva profesori. Owen și 
Javier urcară pe scara îngustă a autobuzului și îl urmară. 

Interiorul vehiculului era opusul exteriorului său, fiind 
complet reamenajat, cu pereţii acoperiţi de lambriuri de un 
alb lucios, luminat cu benzi de leduri, dotat cu un șir de 
monitoare de computer și impregnat cu miros de plastic 
încins și ozon. În partea din spate se afla un fotoliu 
rabatabil ce se transforma într-o cușetă. Monroe se opri în 
stânga lui, îmbrăcat cu aceleași haine pe care le purta de 
obicei la liceu și care, cumva, îi fuseseră permise: blugi 
decoloraţi, pantofi sport Converse și cămașă de flanelă 
peste un tricou care făcea reclamă unei formaţii de muzică 
necunoscute lui Owen. Părul castaniu îi ajungea până la 
umeri și purta cioc. Owen n-ar fi putut spune câţi ani are. 
Poate între patruzeci și cincizeci? Poate cu puţin peste 
cincizeci? 

— Javier, așa e? întrebă Monroe când intră prietenul lui 
Owen. 

— De unde știi? se miră băiatul. 

Monroe pocni din degete și se bătu ușor cu degetul 


peste tâmplă. 

— Memorie eidetică, omule. 

— Asta e ceva gen memorie fotografică? întrebă Owen. 

— Nu, răspunse Javier. Nu este. Și tot nu explică de 
unde mă cunoști. 

— Îmi petrec o grămadă de timp ocupându-mă de baza 
de date a elevilor. Cred că vă pot recunoaște aproape pe 
toţi. 

Răspunsul nu păru să-l mulţumească pe Javier, care își 
încrucișă braţele și aruncă o privire prin autobuz. 

— Ce este asta? 

— Asta? Monroe își desfăcu larg braţele. Ești tu. 

— Uau, omule, ripostă Javier. Profund răspuns. 

— Relaxează-te, zise Monroe. Vreau să spun că toate 
astea sunt pentru pătrunderea în interiorul vostru. Arătă 
cu un deget spre pieptul lui Owen. In ADN-ul vostru. 

— Da, ripostă Javier. Apropo, ce faci aici? Astea nu par 
să fie consolele Animus pentru jocuri pe care le-am văzut 
online. 

Owen aprecie faptul că Javier făcuse cercetări pe cont 
propriu înainte de a veni la întâlnire. 

— Fiindcă modelul ăsta nu apare online și nu se găsește 
în magazine, răspunse Monroe. Abstergo l-a ascuns în 
totalitate. Mașina asta se bazează pe primul Animus. Insă 
i-am făcut mai multe modificări esenţiale. 

— Deci asta e adevărata mașină, cea originală? 

Javier făcu un pas înainte, dintr-odată mult mai 
interesat. 

— Cum adică l-a „ascuns”? întrebă Owen, amintindu-și 
cât de mult se străduise să caute, dar fără să afle mare 
lucru. E ceva de genul unui secret comercial? 

— Cam așa ceva, încuviinţă Monroe. Oficial, Abstergo a 
scos Animus pe piaţă ca instrument de cercetare sau ca 
divertisment. Unul foarte costisitor. 

— Şi ăsta ce face? întrebă Javier. 


— În esenţă, același lucru. Iau o mostră din ADN-ul tău, 
o analizez și pătrund în memoria genetică, unde se află 
toate amintirile strămoșilor tăi. Odată ce le avem, putem 
crea simulări ale acestor amintiri, iar tu le poţi explora. 

În timp ce vorbea, se uita uneori pe lângă Owen sau pe 
deasupra umărului său, nu ca și cum s-ar fi ferit să-i 
întâlnească privirea, ci lăsând mai degrabă impresia că o 
parte din gândurile lui se îndreaptă către altceva. 

— Şi prin ce diferă modelul de aici? întrebă Javier. 
Monroe se încruntă. 

— Celelalte modele pot accesa amintirile oricui are 
ADN-ul stocat în Abstergo Cloud... 

— Dar am citit că toate simulările alea au fost 
manipulate de Abstergo, spuse Javier. 

— Manipulate în ce sens? întrebă Owen. 

— Seamănă mai mult cu un reality show, răspunse 
Javier. Multe părţi sunt eliminate, așa că nu afli întreaga 
poveste. 

— Exact, confirmă Monroe. Noile modele de Animus 
sunt doar pentru distracţie și pentru atingerea scopurilor 
egoiste ale Corporaţiei Abstergo. Oamenii văd și trăiesc 
istoria așa cum vrea Abstergo. Nu li se oferă adevărul. 
Modelul ăsta - puse mâna pe tetiera fotoliului - nu poate 
accesa decât propriile tale amintiri. Nemodificate. Numai 
așa poţi afla adevărul pe care-l cauţi. 

— Cum ai făcut rost de el? întrebă Javier. 

— Am lucrat pentru Abstergo. Cu mult timp în urmă. 
Alte întrebări? 

Owen se uită din nou la Javier, care dădu din cap și 
spuse: 

— Da, încă una. De ce faci asta? 

— De ce faci tu asta? ripostă Monroe. Eu l-am invitat aici 
pe Owen, nu pe tine. 

— Am venit pentru că Owen îmi e prieten și îi eram 
dator. 


Owen nu se considera sentimental, dar îi plăcuse ce 
auzise. 

— Bun, răspunse Monroe. Adevărul e că... și eu fac asta 
pentru că i-o datorez cuiva. 

După gravitatea tonului, Owen ghici că nu voia să ofere 
mai multe explicaţii, iar Javier nu mai puse nicio întrebare. 
Monroe se întoarse spre Owen. 

— Ei, ce adevăr cauţi? La școală n-am avut timp să 
intrăm în amănunte. Ale cui spuneai că sunt amintirile pe 
care vrei să le explorezi? 

Owen inspiră adânc. 

— Ale tatălui meu. 

— Oh, corect. Taţii sunt importanţi. Monroe dădu din 
cap. Te interesează ceva anume? 

— Trebuie să știu ce i s-a întâmplat într-o anumită 
noapte. Pe 18 decembrie. Acum cinci ani. _ 

— Oh. Monroe clătină din cap. Aș vrea să fi știut. In 
cazul ăsta, nu te pot ajuta. 

Owen făcu un pas spre el. 

— Cum adică? E singurul motiv pentru care mă aflu aici. 
Ai spus... 

— M-ai întrebat dacă pot pătrunde în amintirile tatălui 
tău și ţi-am spus că pot. Ceea ce e adevărat. Nu mi-ai spus 
că vrei să ai acces la experienţele trăite de el cu numai 
cinci ani în urmă. 

— Dar... 

— E pur și simplu imposibil, îi explică Monroe. ADN-ul 
tău conţine amintirile tatălui tău doar până în momentul în 
care ai fost conceput, nu și pe cele de mai târziu. Nu deţii 
amintirile lui genetice de când aveai, de exemplu, zece ani. 

— Are dreptate, spuse Javier. M-am gândit și eu la asta, 
dar am crezut că e vorba de vreo tehnologie mai avansată. 

Autobuzul păru să se micșoreze în jurul lui Owen, locul 
devenind prea înghesuit pe măsură ce-i creșteau frustrarea 
și furia. 


— Şi ce-ar trebui să fac? Cum aș putea ajunge la 
amintirile lui din noaptea aia? 

— Ai nevoie de un alt tip de Animus, răspunse Monroe. 
Şi de o mostră din ADN-ul lui de după acea noapte. Numai 
așa se pot găsi în memoria lui genetică întâmplările care te 
interesează. 

Mușchii lui Owen se încordară până când începură să 
tremure. 

— În noaptea aia a fost arestat. L-au ridicat și nu s-a mai 
întors niciodată. Nu am ADN-ul lui. 

Monroe oftă. 

— Îmi pare sincer rău, omule. 

Owen simţea nevoia să-și împlânte pumnul într-unul 
dintre monitoarele din apropiere. Venise acolo fiindcă era 
unica lui posibilitate. Singurul mod în care putea dovedi 
nevinovăția tatălui său. Singurul mod de a îndrepta 
lucrurile. Numai că îi era imposibil. Nu exista nicio cale și 
abia acum înţelegea asta. Era captiv în propria sa viaţă, 
nevoit să-și asculte bunicii terfelindu-i tatăl, să-și vadă 
mama renunțând, fără luptă, la amintirile despre el. 

— Dacă ar face rost de ADN-ul tatălui, ai putea găsi 
amintirea? întrebă Javier. 

— Categoric, răspunse Monroe. Cu un alt tip de Animus 
și cu o mostră din ADN-ul tatălui de după acea noapte. 

Owen simţi pe umăr mâna lui Javier. 

— Poate mama ta a păstrat ceva. Ceva pe care să existe 
ADN-ul lui. Poate vreo cămașă veche? 

— Nu ne-a rămas nimic. Am avut nevoie de bani. Mama 
a vândut tot, străduindu-se să păstreze casa. Dar am 
pierdut-o oricum. 

În autobuz se lăsă tăcerea, tulburată doar de zumzetul 
discret al ventilatoarelor computerelor și de păcănitul și 
fâșâitul hard diskurilor. Owen nu voia să plece, fiindcă ar fi 
fost totuna cu a recunoaște că dăduse greș, așa că stătea 
în continuare acolo, în mijlocul tuturor acelor mașinării 


inutile. _ 

— Ascultă, spuse Monroe. Fac asta de ceva vreme. In 
mai multe orașe. La mai multe școli. O parte dintre copii 
vin la mine de dragul distracţiei. Alţii, ca tine, vin fiindcă 
vor răspunsuri. Însă adevărul e că rareori primesc 
răspunsul pe care-l caută și cu asta nu rezolvă nimic, 
aproape niciodată. Cred că ar fi bine să te gândești de ce e 
întrebarea atât de importantă pentru tine. 

— Ce tot spui? ripostă Owen. Tatăl meu a ajuns la 
închisoare pentru o faptă pe care n-a comis-o. Cred că e 
cât se poate de evident de ce e întrebarea atât de 
importantă pentru mine. 

— Hai să plecăm, zise Javier. Tipul n-are nimic pentru 
tine. 

— Dar pentru tine? întrebă Monroe, uitându-se la Javier. 

Băiatul își miji ochii. 

— Ce e cu mine? 

Monroe arătă către fotoliul rabatabil. 

— Nu vrei să-ncerci? 

— Şi cum rămâne cu discursul tău măreț? întrebă Javier. 
Asta n-o să rezolve nimic. 

— Nu intri în Animus cu o întrebare. Dar știu că ești 
curios. 

— N-are sens să pretinzi că mă cunoști. 

— Ti-am văzut rezultatele la testul STEM?, spuse 
Monroe. De-a dreptul impresionante. Dacă reflectă într- 
adevăr personalitatea ta, ar trebui să-ţi dorești nebunește 
să-ncerci tot ce-i aici. 

Se scurseră câteva clipe fără ca Javier să nege în vreun 
fel. 

— Ascultă, adăugă Monroe. Nu-ncerc să te forţez. E 
decizia ta. Dar te afli aici și, crede-mă, să fii pentru scurtă 
vreme altcineva e o aventură fascinantă. 


3 Science, Technology, Engineering, Mathematics (Știință, 
Tehnologie, Inginerie, Matematică) (n. tr.). 


Javier se uită la Owen și acesta remarcă pe chipul lui o 
expresie familiară, una pe care n-o mai văzuse de multă 
vreme. Monroe nu se înșela. Pe vremea când fuseseră cei 
mai buni prieteni, Javier căpăta acea expresie de 
entuziasm hotărât, frunte încruntată plus zâmbet, ori de 
câte ori vedea ceva care îi stârnea curiozitatea. Acum o 
avea, și Owen se întrebă care era adevăratul motiv al 
prezenţei prietenului său. 

— OK, răspunse Javier. O s-o fac. 

— Super. Vino, așază-te, spuse Monroe. 

Pe urmă se întoarse către o parte dintre consolele care 
clipeau. 

Javier se strecură pe lângă Owen și se îndreptă spre 
fotoliul rabatabil trecând prin fața computerelor. Privindu-l 
cum se așeza încet, Owen se simţi inundat de furie și de 
resentimente. Cumva, cel care-i fusese până nu demult cel 
mai bun prieten făcea ceea ce venise el să facă. Javier ar fi 
trebuit să-l ajute, nu să-i ia locul. 

Javier se lăsă pe spate, cu mâinile pe braţele fotoliului. 
Monroe se așeză lângă el, pe un scaun rotativ, și scoase 
ceva asemănător cu o mănușă de armură, conectată la 
computerul principal printr-un mănunchi de cabluri 
încâlcite. 

— Intinde braţul drept, te rog. 

Monroe deschise mănușa ca pe o scoică. 

— Ce e asta? întrebă Javier. 

— Un scanner. Citește informaţiile genetice și le trimite 
la Animus pentru analiză. Nu trebuie decât să întinzi 
mâna. 

Javier își suflecă mâneca hanoracului și Monroe îi 
închise mănușa în jurul antebraţului dezgolit. 

— O să simţi o ciupitură când extrage sânge, îi spuse. 

Dar Javier nici măcar nu tresări. 

— Bun. 

Monroe își răsuci scaunul către un monitor și începu să 


tasteze. 

Owen își schimbă poziţia, ca să poată vedea ecranul, dar 
nici ferestrele apărute, nici textele derulate nu aveau 
niciun sens pentru el. 

— Hei, spuse Javier cu glas scăzut. Owen. 

Owen se uită la el. 

— Te deranjează că fac asta? 

Owen ridică din umeri. 

— Nu. 

— Ești sigur? 

— Are vreo importanţă? 

Javier nu răspunse. 

Monroe mai continuă să tasteze câteva clipe. 

— Excelent, spuse. Foarte promiţător. 

— Ce anume? întrebă Javier. 

— Așteaptă un minut, răspunse bărbatul. 

Continuă să tasteze. Ecranul străluci brusc de câteva 
ori, apoi Monroe își ridică privirea către Owen. 

— Hai să verificăm ceva. 

— Ce? întrebă Owen. 

— Concordanţa amintirilor genetice. Monroe scoase o a 
doua mănușă. Întinde mâna. 

Însă băiatul își încrucișă braţele. 

— Parcă spuneai că... 

— N-are legătură cu tatăl tău, zise Monroe. Vreau să 
analizez compatibilitatea ta cu Javier. 

— Asta ce-nseamnă? întrebă Javier. 

— Dacă aţi avut amândoi câte un strămoș prezent la 
același eveniment, atunci amintirile voastre genetice se 
vor... suprapune într-un anumit fel. Puteţi avea o simulare 
în comun. De fapt, combinând informaţiile, redarea 
faptelor capătă mai multă substanţă. 

— Vrei să spui că putem intra amândoi în simulare? 
întrebă Owen. Împreună? 

— Da. E una dintre modificările făcute de mine. Ei, ce 


ziceţi? 

Propunerea îl intrigă pe Owen și, într-un fel, îi plăcu 
ideea că, la urma urmelor, Javier n-o să-i poată lua locul în 
totalitate. Își întinse braţul fără să-și întrebe prietenul 
dacă e de acord. 

— S-o facem, spuse. 

— Super. 

Monroe închise mănușa peste antebraţul lui Owen. 
Băiatul simţi pișcătura usturătoare a acului și se strădui să 
nu tresară. 

— Informaţiile intră în computer, spuse Monroe. O să fie 
nevoie de vreo două minute pentru analizarea lor și apoi 
pentru crearea unui tabel al Concordanţei Amintirilor. 

Owen stătea în picioare, lângă fotoliu, cu braţul conectat 
la computer și cu ochii la ecran. 

— Şi dacă n-avem strămoși care să fi fost în același loc? 
întrebă Javier. 

— Dacă nu există nicio concordanţă, nu pot genera o 
simulare comună, răspunse Monroe. Dar, câteva minute 
mai târziu, imediat ce Animusul își încheie analiza, 
exclamă: Uau, de fapt... de fapt, aveţi câteva intersectări 
foarte puternice! 

— Câteva? repetă Owen. 

— Da. Se întâmplă extrem de rar. Strămoșii voștri și-au 
încrucișat drumurile de mai multe ori, în locuri diferite și 
în momente diferite ale istoriei... 

Se uită lung la ecran, părând să se concentreze intens ca 
să rezolve ceva. 

— Așadar, facem asta? întrebă Javier. 

Monroe clipi. 

— Da. Sigur. OK, până se acumulează amintirea, să-l 
instalăm pe Owen. 

Se duse în partea din faţă a autobuzului și se întoarse cu 
o saltea groasă, pentru yoga, pe care o derulă pe podea, 
lângă fotoliu. 


— Nu e la fel de confortabilă ca un fotoliu, dar e bine și 
așa. 

Owen se întinse pe saltea și rămase cu ochii la plafonul 
autobuzului, în timp ce braţul lui Javier atârna pe lângă 
fotoliu, chiar deasupra lui. Simţea și auzea zumzetul ușor 
al mașinăriei Animus pulsându-i în jur, prin podea. Monroe 
scoase două căști negre, cu vizor, și îi ajută pe băieţi să și 
le pună. Confortabil și mai ușor decât părea, vizorul aduse 
în preajma lui Owen bezna, în timp ce casca amuţi toate 
zgomotele din jur, izolându-l. 

Mă auziţi? 

Vocea lui Monroe venea din cască. 

— Da, răspunse Owen. 

Da, se auzi apoi vocea lui Javier, tot din cască. 

Super, zise Monroe. OK, iată ce se va întâmpla. Mai întâi 
încarc Coridorul Amintirilor. 

— Ăsta ce mai e? întrebă Javier. 

Partea de tranziție a simulării. O puteți considera sala 
de așteptare a Animusului. Expunerea la simularea 
completă poate fi copleșitoare sau chiar vătămătoare, atât 
psihic, cât și fizic. Trebuie să vă introduc treptat. După ce 
vă obișnuiți cu Coridorul, încarc totul. Sunteţi gata? O să 
vi se pară bizar. 

— Gata, zise Javier. 

— Gata, spuse și Owen. 

După numai o secundă, un torent de lumină, sunet și 
senzaţii îl inundă, ca atunci când ieși dintr-un loc 
întunecos în plin soare, doar că, de data asta, nu-și putea 
feri ochii. Suportă totul până când i se limpezi vederea, 
nervii i se destinseră și văzu clar unde se afla. 

Un nemărginit vid cenușiu îl înconjura, brăzdat de 
crăpături luminoase. În jur i se învolburau nori de ceaţă, 
solidificaţi din când în când în frânturi de forme 
geometrice care sugerau câte ceva tangibil, o muchie de 
clădire, o creangă de copac. Pe urmă se uită în jos și văzu 


că nu era el însuși. 

Era îmbrăcat cu un pieptar de zale, purtat peste o tunică 
grea, cu ţinte. Amândouă erau lungi, aproape până la 
genunchi. Cizme înalte, din piele, îi acopereau gambele, 
tot din piele îi erau și mănușile, iar de centură îi atârna o 
sabie în teacă. Când întoarse capul, o curea de sub bărbie 
se strânse, iritându-i pielea, și își dădu seama că are o 
barbă deasă. Cureaua susținea un coif metalic conic, cu 
borul ușor lăsat în jos, bine îndesat pe cap. 

— Ăsta ești tu? întrebă cineva, chiar în spatele lui. 

Owen se răsuci pe călcâie. 

— Javier? 

Bărbatul din spatele lui încuviinţă din cap, dar nu era 
Javier. Alt trup, alt chip, altă voce. Era de vârstă mijlocie, 
cu pielea închisă la culoare, și, în afară de fâșia de pânză 
care-i ascundea organele genitale, mai purta o tunică 
vătuită, care-i lăsa braţele și picioarele la vedere, și o 
pereche de sandale. Dungi de vopsea albă și roșie îi 
acopereau fața și avea creștetul împodobit cu o coroană de 
pene multicolore, mai înaltă în partea din spate. 

— Arăţi ca un conchistador, spuse personajul care era 
Javier. 

— Iar tu ca un aztec sau cam așa ceva, răspunse Owen. 

Nu tocmai. Vocea lui Monroe răsuna direct în urechea 
lui Owen, iar băiatul presupuse că Javier o auzea în același 
mod. Aztecii au cucerit o mare parte a Mexicului, dar nu 
pe tot. Javier e un războinic tlaxcaltec. Poporul lui a fost 
unul dintre multele care au luptat împotriva aztecilor 
înainte de sosirea europenilor. 

— De unde știi? întrebă Javier. 

De la Animus. Când vă analizează amintirile genetice, 
face extrapolări, pornind de la datele istorice cunoscute. 
Îmi spune si că Javier are dreptate în privința strămoșului 
tău, Owen. O să pătrunzi în amintirile unui conchistador. 
Ale unui oștean pe nume Alfonso del Castillo. 


— Ah, spuse Javier. Deci poporul tău l-a învins pe-al 
meu. 

Din nou, nu tocmai, zise Monroe. Tlaxcaltecii au fost 
înfrânți de Hernan Cortes, dar, în final, s-au aliat cu el 
împotriva aztecilor, care erau mai puternici. 

— Oh, vorbi din nou Javier. Scuze. Presupun că poporul 
tău l-a îmbolnăvit pe-al meu de variolă. 

— Nici măcar n-aveam idee că printre strămoșii mei se 
află un conchistador, spuse Owen și se gândi că n-avea de 
ce să-și ceară scuze pentru asta. 

S-ar părea că simularea voastră se va desfășura în 1519. 
Chiar înainte de victoria lui Cortés impotriva tlaxcaltecilor. 

— Deci mergem în Mexic? întrebă Owen. Cu sute de ani 
în urmă? 

Practic, nu mergeţi nicăieri. Esti tot pe podeaua 
autobuzului meu. Dar o să ai impresia că mergi altundeva. 
De aceea folosim Coridorul Amintirilor. 

— Şi acum ce urmează? întrebă Javier. 

Acum vreau să vă relaxaţi. Să vă mișcați puțin. Până 
când se încheie încărcarea amintirilor, încercați să vă 
obișnuiți cu existența în simularea trupului altcuiva. 

Owen făcu un pas, apoi încă unul. Totul părea într- 
adevăr bizar. Acel Alfonso era mai scund decât el, cu un alt 
echilibru al corpului, cu braţele și picioarele altfel 
proportionate. În timp ce Javier venea spre el, Owen își 
scoase sabia din teacă. Avea o măciulie rotundă, de aur, la 
baza unui mâner din piele cu încrustaţii metalice; 
deasupra mânerului, o gardă curbată proteja mâna. Lungă 
de un metru, lama strălucea ca argintul. 

— Fac o încercare, îi spuse lui Javier și despică aerul cu 
arma. 

La început, sabia din mână i se păru incomodă, grea, 
instabilă. Însă pe urmă simţi pe ceafă și în minte niște 
furnicături care se transformară treptat într-un soi de 
presiune din fundalul gândurilor. Când cedă în faţa ei, 


lăsându-se dominat, începu să controleze arma cu 
îndemânarea dată de practică și mișcările îi deveniră mult 
mai fluide. Dar știa că nu mai mânuise niciodată o sabie și, 
când gândul acesta se opuse presiunii, pierdu o parte a 
controlului. 

— Ai grijă ce faci, spuse Javier, ferindu-se în clipa în 
care arma îi rată cu foarte puţin braţul. 

— Iartă-mă, spuse Owen holbându-se la sabie. A fost 
bizar. 

Ce-a fost bizar? întrebă Monroe. 

Owen își ridică privirea, ca și cum IT-istul s-ar fi aflat 
undeva, în pustietatea cenușie. 

— Sabia, răspunse el. A fost ca și cum... aș fi știut cum s- 
o mânuiesc. 

Stii, spuse Monroe. Sau, mai degrabă, Alfonso del 
Castillo știe. 

— Adică ăsta a fost el? întrebă Owen. 

Ai acces la amintirile lui. La toate. 

— A fost ca și cum ar fi vrut să preia controlul, spuse 
băiatul. 

Într-un fel, Chiar asta face. Și, într-un fel ar trebui să-l 
lași. Simularea funcţionează ca urmare a unei sincronizări. 
Ca să poți trăi amintirile străbunului tău trebuie, cumva, 
să te retragi și să-l lași să acționeze. 

— Așadar, odată ce intrăm în simulare, nu mai deţinem 
controlul? întrebă Javier. 

Aveţi o oarecare libertate de acțiune. Dar asta nu e 
călătorie în timp. Nu puteți schimba ceea ce s-a întâmplat. 
Nu puteți schimba amintirea și, dacă iesiti prea mult în 
afara parametrilor ei, o să fiti desincronizați. Simularea o 
să se întrerupă și o să reveniti fie pe Coridor, fie în lumea 
reală. Nu este o experienţă plăcută în niciunul dintre cele 
două cazuri. 

— Și cum știm dacă suntem în pericol de 
desincronizare? întrebă Javier. 


O să simtiti Si simularea o să-nceapă să se 
distorsioneze. Încercaţi totuși să nu vă faceţi griji în 
privința asta. O să vă dati seama cum merg lucrurile. Fiţi 
relaxaţi. Esenţa călătoriei oferite de Animus constă în a 
ieși din voi înșivă, pătrunzând, pentru o vreme, în mintea 
altcuiva. Sunteţi pregătiți pentru asta? 

Owen se uită la sabie și o puse în teacă. 

— Da. 

Super, zise Monroe. Când apăs pe comutator, senzația o 
să fie copleșitoare într-o măsură mult mai mare decât la 
intrarea în Coridorul Amintirilor. Rămâneţi calmi și o să 
treacă. Și încă ceva. Când intrați în simulare, strămoșii 
voștri s-ar putea să nu se vadă unul pe altul, dar se vor afla 
destul de aproape pentru ca simularea să fie comună. Nu 
vă  repeziți să vă căutaţi, fiindcă asta înseamnă 
desincronizare. Și, oricum, n-o să vă puteti vorbi fiind voi 
înșivă. Lăsaţi pur și simplu amintirea să se deruleze. Vă e 
clar totul? 

— Da, răspunse Owen. 

Sunteţi gata? 

— Apasă pe comutator, spuse Javier. 


5 


CAPITOLUL TREI 


Javier încă nu era sigur că fusese o idee bună să accepte 
să intre în simulare. Însă Monroe avea dreptate. Trăsese 
cu urechea când doi puștani vorbeau despre Animus și 
devenise curios. Sau poate voia pur și simplu să 
experimenteze, pentru scurtă vreme, altfel de senzaţii. 
Viaţa lui devenise atât de complicată și de răvășită! 

Owen stătea acolo, în faţa lui, în Coridorul Amintirilor. 
Numai că nu era Owen, ci unul dintre strămoșii 
conchistadori ai lui Owen, purtând un coif și având o sabie 
pe care, cumva, știa s-o mânuiască. Javier nu-și putea da 
seama cât de schimbat era la faţă în momentul acela, însă 
își simţea trupul cu totul altfel. Strămoșul lui tlaxcaltec era 
mai vârstnic, avea dureri articulare, iar mintea care 
încerca să împartă cu el spaţiul din cap privea lumea într- 
un mod cu totul străin. Javier se lansase în călătoria oferită 
de Animus ca să pătrundă în gândurile altcuiva, însă 
mintea lui devenise și mai aglomerată. 

Începem, spuse Monroe în urechea lui. 

Coridorul Amintirilor se spulberă cu o răbufnire de 
lumină orbitoare și Javier își simţi tot trupul căzând brusc, 
de parcă s-ar fi aflat într-un montagne russe; același lucru i 
se întâmplă minţii lui, dar într-o măsură mai mare. Icni și 
clipi, ametit și îngrețoșat, în timp ce privirea i se refocaliza 
încetul cu încetul. 

Se afla pe un câmp întins, înconjurat de dealuri, simțind 
razele calde ale soarelui și răceala aerului. Iarba de sub 
picioarele lui era înaltă și subţire. Într-o mână ţinea un 
scut de lemn, pictat și acoperit cu pene, iar în cealaltă un 
soi de sabie de lemn brăzdată, pe întreaga sa lungime, cu 
lamele de obsidian ca niște colţi ascuţiri ca briciul și știa, 
cumva, că se numește macuahuitl. Era flancat de 


războinici înarmaţi și îmbrăcaţi la fel ca el, numai că mulţi 
nu purtau pe cap, ca Javier, o podoabă din pene. Insă 
câțiva aveau unele mult mai complicate, ca niște coroane 
înalte, ornate cu flamuri lungi. Observă un bărbat cu un soi 
de stindard ramificat, plin de pene, care pornea de pe 
spatele lui și avea aproape doi metri înălțime, și un altul 
care purta ceea ce părea să fie o pasăre mare, cu gâtul 
lung și cu aripile larg întinse deasupra capului. 

Javier aruncă o privire peste umăr și priveliștea îl ului. 
Acolo erau mii, poate zeci de mii de războinici. Acopereau 
tot câmpul, până la liziera pădurii și la poalele dealurilor. 
Sunau corni și vocile se înălţau stridente, scoțând strigăte 
care nu puteau fi decât de luptă. Făcea parte dintr-o 
armată și mergea la război. 

Părea să se afle în prima linie, unde lupta era 
inevitabilă. Se uită din nou în jur, de data asta căutând o 
cale de scăpare și simțind cum este cuprins de panică. Un 
războinic de alături îl privi, încruntându-se nedumerit, și 
spuse ceva într-o limbă necunoscută. 

— Ce? întrebă Javier. Nu înţeleg ce zici. 

Observă instantaneu cum percepţia i se înceţoșează. Nu- 
și mai simţea braţele și picioarele, ca și cum ar fi început 
să se deconecteze de propriul lui corp. 

Războinicul îl privi încă și mai nedumerit, ba chiar se 
îndepărtă de el cu un pas. 

Destinde-te, îi spuse la ureche o voce. Lasâ-] pe 
strămoșul tău să vorbească. 

— Monroe? 

Da. Vă urmăresc simularea. 

Asta îl liniști cumva pe Javier. 

Lasă amintirea să curgă, omule. Pur și simplu, las-o să 
curgă. 

Javier inspiră adânc. Încercă să ignore zgomotele 
armatei imense din spatele lui, să-și alunge teama 
necunoscută de lupta care se apropia și să-și relaxeze 


mintea. În vreme ce se străduia, percepu în spatele 
gândurilor sale un soi de bătaie de tobă, o nerăbdare, și, 
când o ascultă și chiar o încurajă, sunetul căpătă din ce în 
ce mai multă putere, până când auzi vocea altcuiva 
încercând să se impună. Era cea mai puternică și cea mai 
năucitoare senzaţie de dejă-vu, căci o parte a minţii sale 
trăia simultan ceea ce își reamintea cealaltă. Răpăitul 
tobei și vocea stridentă deveniră asurzitoare și Javier sfârși 
prin a ceda controlul asupra minţii și a voinţei sale și, în 
acel moment, propriul glas i se înălţă, scoțând un strigăt 
de luptă într-o limbă străină, pe care acum o înţelegea. 

Războinicul de lângă el dădu din cap, părând să se fi 
liniștit, și-și făcu auzit propriul strigăt. Javier înţelegea 
acum totul cu fineţe, iar percepţia se limpezise. 

Era Chimalpopoca, un nobil tecuhtli o căpetenie a 
oamenilor și a războinicilor, care se distinsese de 
numeroase ori pe câmpul de luptă împotriva lăcomiei 
poporului său și a trufașilor opresori azteci. 

Insă acum un alt dușman ajunsese pe pământurile 
poporului său, venind dinspre coastă și, dacă așa ceva 
putea fi crezut, de dincolo de mare. Străinii cu feţe palide 
înaintau către ei chiar în acea clipă, călare pe uriașele lor 
animale asemănătoare cerbilor și purtându-și armele de 
foc, dar acolo, în acel loc și în acea zi, poporul zeului 
Camaxtli avea să-i înrobească sau să-i măcelărească. 

— Crezi că sunt cu adevărat teoti? întrebă un războinic 
de lângă Chimalpopoca. 

— Nu știu, răspunse el. 

— Totonacii și otomii spun că nu pot fi uciși. Săgeţile și 
sulițele lor par să fie doar niște trestii. Pielea lor e din 
fier... 

— Numai armurile lor sunt din fier. Chimalpopoca privi 
încordat liziera pădurii de stejari și pini din faţa lor. Pun 
prinsoare că sub ele sângerează. 

— Deci crezi că n-ar trebui să facem pace cu ei, ca 


totonacii? 

— Cred că ar trebui să facem ce poruncește căpetenia 
noastră de război. 

— Dar tatăl lui Xicotencatl, Bătrânul, ne-ar fi cerut să 
facem pace. Am auzit chiar zvonindu-se că aici, pe câmp, 
sunt unii care și-au pus în gând să nu lupte azi. 

— Probabil că s-au născut într-o zodie a lașului, spuse 
Chimalpopoca. 

El se născuse într-o zodie a primului oceloti, ceea ce 
însemna că îi era scris să moară ca prizonier de război, 
soartă pe care se hotărâse demult s-o accepte cu bărbăţie, 
dar care până atunci îl ocolise. 

— Poate că înfrânarea asta e înţelepciune, spuse 
războinicul. Nu lașitate. 

— Dacă asta crezi, poate c-ar trebui să li te alături 
totonacilor și să le construieşti acestor teotl un oraș acolo 
unde ai ogorul... 

Cornii lor făcuţi din cochilii sunară din nou, cu putere, 
vestind apropierea dușmanului. Chimalpopoca își pregăti 
scutul, cu macuahuitl-ul însetat de sângele străinilor. În 
fața lui, în depărtare, ieșeau din pădure primii dintre acei 
teotl. Înaintau în formaţie, cu scuturile și cu animalele lor 
înalte, care semănau cu cerbii, cu coifurile și săbiile lor de 
fier. Aveau cu ei arma pe care-o numeau tun, cea care 
azvârlea din măruntaiele sale bolovani, scântei și foc, 
adusă în luptă de trădătorii cempoala, aliaţii din 
Totonacapan ai străinilor. La vederea lungimii negre a 
tunului, lui Chimalpopoca i se făcu frică și, din cauza asta, 
se înspăimântă și Javier. 

Băiatul se întrebă ce-avea să se întâmple dacă strămoșul 
lui murea pe câmpul de luptă. Dacă avea să simtă durerea 
cumplită a străpungerii cu o sabie sau a spulberării cu o 
lovitură de tun. Își știa trupul în siguranţă, în afara 
simulării, dar asta nu-i alunga groaza, fiindcă mintea lui 
era acolo. Realitatea simulării, mirosul de tămâie și cel al 


oamenilor care asudau înfricoșaţi în jurul lui, nechezatul 
cailor conchistadorilor, armele lor superioare - știa cum o 
să se sfârșească totul și voia să-și scoată strămoșul de 
acolo. 

Cu astfel de gânduri lăsate în voia lor și cu propria minte 
preluând controlul, Javier făcu un pas înapoi, retrăgându- 
se din prima linie, și simularea își pierdu din claritate, ca și 
cum ar fi trecut de la o rezoluţie foarte înaltă la una 
scăzută. 

Deviezi, spuse Monroe. Lasă totul să se deruleze în voie. 

Acest lucru era din ce în ce mai greu acum, când o 
armată de spanioli se apropia înarmată cu puști și cu săbii, 
împotriva cărora știa că arma și scutul de lemn ale lui 
Chimalpopoca nu puteau face mare lucru. 

— Mă străduiesc, spuse. 

Nu poti schimba faptele, zise Monroe. E o amintire. Pur 
și simplu încearcă să nu uiţi că totul s-a întâmplat deja, cu 
sute de ani în urmă. Nu poți evita nimic. Te desincronizezi 
dacă-ncerci. 

Javier adoptă ca mantră o parte din spusele lui Monroe. 

Nu poți evita nimic, nu poți evita nimic, nu poți evita 
nimic. 

Asta îl ajută să-și lase din nou mintea în stăpânirea 

amintirilor lui Chimalpopoca, redându-i simulării întreaga 
profunzime. 
_ Către ei veneau, probabil, vreo patru sute de teoti. 
Impotriva a zece mii de războinici tlaxcalteci. 
Chimalpopoca zâmbi, convins că lupta o să se încheie 
curând, și se întrebă dacă, pentru zei, sângele de teoti era 
o hrană tot atât de bună ca sângele omenesc; își propuse 
să prindă măcar unul viu, să-l sacrifice preoţii pe altarele 
de piatră. 

Bărbaţii din preajmă păreau mai puţin siguri de victorie 
decât el, dar îi reînsufleți cu un strigăt de luptă, pe care îl 
preluară. Glasurile lor și sunetele cornilor din cochilii 


cutremurară valea și până și teoti părură să se teamă. 

— Camaxtli e de partea noastră! le strigă Chimalpopoca 
oamenilor pe care-i comanda. Azi, sorții ne sunt prielnici! 

I se răspunse cu urale. 

Când dușmanii ajunseră în locul ales de Xicotencatl, 
Chimalpopoca dădu ordinul de atac, la fel ca ceilalţi 
războinici, și se năpustiră către teoti din toate părțile, 
înconjurându-i complet. 

Oamenii lui Chimalpopoca trimiseră o rafală de săgeți și 
de sulițe, însă cele mai multe ricoșară, inofensive, de 
scuturile și de armurile teotl. Câteva nimeriră totuși în 
carne moale, pe care o străpunseră. Chimalpopoca rânji în 
timp ce el și oamenii lui alergau de-a lungul câmpiei 
strigând, cu armele în braţele ridicate, dar, înainte de a 
ajunge la prima linie a dușmanului, armele de foc umplură 
văzduhul cu numeroase bubuituri de tunet. 

La o jumătate de pas de o parte și de alta a lui 
Chimalpopoca, oamenii  zvâcniră și se  prăbușiră, 
sângerând din găuri cu margini stâlcite apărute pe trup. El 
nu-și încetini goana, ci își conduse războinicii printr-o altă 
răbufnire de foc și apoi printr-o rafală de săgeți scurte, 
acele săgeți cumplite care străbăteau și cea mai groasă 
armură. Însă pe urmă teotl se năpustiră în luptă călare pe 
animalele lor, zdrobindu-i în picioare semenii, și își rotiră 
săbiile, secerând războinici și trântindu-i pentru a trece 
apoi peste ei. 

Primii tlaxcalteci care ajunseră la pedestrașii dușmani 
loviră în flancul drept, dar numai ca să-și rupă sulițele și 
dinţii de obsidian ai săbiilor de fierul scuturilor străinilor. 

Când se văzu în fața primei lor linii, Chimalpopoca strigă 
cu ferocitate și lovi cu destulă forță ca un teoti să se 
clatine, însă trebui să se ferească imediat de lovitura lamei 
altui demon. Așa se petreceau lucrurile pe tot frontul. 
Străinii rămâneau aliniaţi, în formaţie compactă, fără să 
riște urmărirea unei ţinte. Oamenii lui Chimalpopoca nu 


puteau decât să se năpustească și să se retragă, hărțuindu- 
i pe invadatori fără a reuși să-i vatăme cu adevărat sau să-i 
răzleţească, dar suferind pierderi grele în timp ce se 
străduiau s-o facă. 

Chimalpopoca simţea deja mirosul pe care-l răspândește 
sângele amestecat cu ţărâna, hrănind pământul. Dacă 
murea în ziua aceea, avea să fie o moarte bună. Atacă din 
nou, lovindu-l în cap pe unul dintre cei mai înalţi teot. 
Coiful demonului preluă șocul în cea mai mare parte, dar 
gâtul i se îndoi într-unul dintre cele mai satisfăcătoare 
moduri cu putinţă și inamicul se retrase împleticindu-se, 
numai pentru a fi înlocuit de un alt luptător înveșmântat în 
inele de fier. Chimalpopoca întâlni privirea noului sosit 
înainte de a se feri de lovitura lui și ceea ce văzu în acei 
ochi străini aprinse în el o văpaie. 

Dacă te uitai de aproape, îţi dădeai seama că poveștile 
relatau adevărul. Oamenii aceia, dacă oameni erau, aveau 
pielea palidă și feţele acoperite cu păr galben. Dar 
Chimalpopoca văzuse frică în acea privire. Frica de moarte 
a unui războinic. La urma urmelor, acei teotl erau muritori, 
chiar dacă nu pe de-a-ntregul umani. 

Chiar atunci, unul dintre călăreţi se avântă în faţa 
însoţitorilor săi. Animalul ocrotit de armură sărea și lovea 
cu picioarele, rănind și strivind, în vreme ce sabia 
oșteanului tăia și străpungea. Chimalpopoca își îndreptă 
ura împotriva lor, a acelor zei calpi, și își aruncă scutul. Pe 
urmă își croi drum printre oamenii lui ca să se repeadă 
spre călăreț, ţinându-și cu ambele mâini macuahuitl-ul 
ridicat deasupra capului. Atacă din flanc și, când ajunse la 
o nuia distanţă, sări în sus către cerbul căruia îi înfipse 
arma în gât, pentru a-l secţiona apoi de sus în jos. Animalul 
nu scoase nici măcar un singur sunet înainte de a cădea 
grămadă. Chimalpopoca știa că îi frânsese gâtul, fiindcă îi 
simţise oasele pocnind sub tăișul de obsidian. 

Călărețul se rostogoli pe pământ, dar se ridică repede, 


clătinându-se pe un picior rănit și rotindu-și sabia cu 
sălbăticie. Chimalpopoca ar fi vrut să se lupte cu el, dar 
alţi trei teotl ieșiră din rând ca să-și apere camaradul și 
toți patru se retraseră, reîncadrându-se în forţa lor 
compactă. 

— Dau dovadă de loialitate! strigă Chimalpopoca. Măcar 
atât. 

Deși erau doar patru sute, izbuteau totuși cumva să 
rămână pe poziţie în lupta cu zece mii. Chimalpopoca privi 
câmpul de luptă și își dădu seama că numărul războinicilor 
tlaxcalteci părea să fie o parte din ceea ce ducea către 
izbânda dușmanilor. Erau pur și simplu prea mulţi pentru 
ca manevrele lor să dea roade pe câmpia aceea. Insă 
cealaltă parte era strategia acelor teotl. Spre deosebire de 
azteci, nu păreau dornici să ia prizonieri, nu făceau nimic 
altceva decât să se apere și să-și ucidă sau să-și 
schilodească atacatorii. 

Insă lui Chimalpopoca nu-i era ursit să moară în luptă, 
își privi macuabhuitl-ul, văzu că mai putea să muște chiar și 
după ce înjunghiase animalul acela ca un cerb, pe care 
oamenii lui deja îl măcelăreau ca să-l poată lua de-acolo. 

Se năpusti din nou asupra dușmanilor. Lovitura lui năuci 
un teoti și sparse ultimul dinte al macuahuitl-ului. De data 
asta, Chimalpopoca nu se retrase, ci, cu un strigăt de 
luptă, se năpusti în breșă, ca să spargă linia dușmanilor. 
Izbind cu umerii, reuși să treacă printre două scuturi de 
fier, destul de aproape ca să simtă duhoarea demonilor 
nespălaţi, și își înălţă sabia boantă pentru o nouă lovitură, 
de data asta în interiorul formaţiei invadatorilor. 

Însă îl înconjurară. Simţi multe mâini înșfăcându-l și, cu 
toate că se zbătu și-i pocni cu picioarele, îl trântiră și îl 
legară. Apoi îl îndepărtară de luptă, târându-l în mijlocul 
lor, unde îl siliră să se întindă pe pământul bătătorit sub 
tălpi și să rămână acolo, uitându-se la pieile de care se 
foloseau străinii ca să-și acopere picioarele și ascultând 


urletele tlaxcaltecilor pe care nu-i putea ajuta cu nimic. De 
aceea plânse cu faţa în iarbă. Nu de frică, ci înciudat de 
propria neputinţă. 

Pentru că asta îi era soarta. Moartea i se apropia. Dar 
cărui zeu întunecat avea să-i fie sacrificat de acei teotl, și 
în ce mod? 

Lupta continuă pe câmpia însângerată până ce 
Chimalpopoca auzi cornii lor din scoici anunțând 
retragerea, ceea ce nu putea însemna decât că un înalt 
tecuhtli fusese ucis. Peste câteva clipe, dușmanii îl săltară 
în picioare, apoi își retraseră forţele între copaci, în vreme 
ce animalele lor ca niște cerbi și călăreţii plecau să atace 
oastea fugară a tlaxcaltecilor. Pedestrașii îl duseră pe 
Chimalpopoca prin pădure pe o distanţă de mai multe sute 
de nuiele, până în tabăra instalată într-un sat ai cărui 
locuitori fără îndoială fugiseră. Firește că teotl luaseră în 
stăpânire templul, ceea ce explica probabil victoria lor, și îi 
arătau lui Chimalpopoca locul morţii lui. Zeul lor era cu ei, 
dar cine era acesta? 

Unul dintre bărbaţii cu chipul palid îl prinse cu 
brutalitate de braţ și, cu toate că lui Chimalpopoca nu-i era 
cunoscut, Javier îl recunoscu pe strămoșul lui Owen, omul 
pe care-l văzuse în Coridorul Amintirilor. Conștienţa lui 
ţâșni la suprafaţă, vrând să domine. Deschise gura, gata să 
vorbească, dar asta provocă instantaneu o fisurare a 
simulării, defecte ale imaginii; o parte din coroanele 
copacilor de deasupra lui se înceţoșară, cu pixelii care le 
alcătuiau devenind perceptibili. Işi aduse aminte că 
Monroe le spusese să nu vorbească unul cu altul, fiind ei 
înșiși. Owen clătină din cap în tăcere, iar Javier își 
baricadă gândurile ca să le-mpiedice să-l scoată și mai 
mult în afara amintirii, refăcând astfel treptat 
sincronizarea, însă lăsând la suprafaţă o fărâmă mai mult 
din el însuși. Voia să rămână conștient de prezenţa lui 
Owen, dar nu și să riște o desincronizare vorbindu-i. 


Teotl-ul Owen îl trase pe Chimalpopoca după el prin sat 
până la una dintre case și îl îmbrânci înăuntru. Căzu și se 
izbi de pământ destul de tare ca să i se taie răsuflarea, 
pentru ca în următoarele câteva clipe să gâfâie în praf, în 
vreme ce teotl-ul se îndepărta. 

— Nu te lupta cu ei, spuse cineva din umbră, un alt 
războinic tlaxcaltec luat prizonier. Nu vor să ne facă niciun 
rău. Vor pace. 

— Un soi de pace foarte neobișnuit, zise Chimalpopoca 
și se rostogoli pe spate, ca să-l vadă pe bărbatul cu care 
vorbea. 

Era tânăr, probabil că încă nici nu-și capturase primul 
prizonier pentru sacrificiu. Nu știa nimic. Nici măcar nu 
era legat, dar stătea liniștit pe pământ, cu încheieturile 
mâinilor sprijinite pe genunchii ridicaţi. 

— Noi i-am atacat pe ei, sublinie băiatul. 

— Crezi că nu ne sunt dușmani? întrebă Chimalpopoca. 

— Nu trebuie să fie așa, veni răspunsul. 

— Pentru mine nu poate fi decât într-un singur fel, spuse 
Chimalpopoca. Stă scris în zodii. 


5 


CAPITOLUL PATRU 


Owen nu-l recunoscuse pe Javier de la bun început, dar 
era foarte sigur că știau unul de prezenţa celuilalt, numai 
că nu puteau fi ei înșiși în Animus. Nu trebuia decât să-și 
joace rolurile de dușmani ancestrali din amintirea lor 
comună, și asta provoca un disconfort emoţional destul de 
apropiat de realitatea din prezent, pe care Owen se vedea 
nevoit să-l suprime ca să se poată întoarce în mintea lui 
Alfonso. 

Mintea aceea nu era un loc plăcut. Alfonso făcuse câteva 
lucruri urâte, de-a dreptul atroce, în Cuba și pe teritoriul 
Maya, în Potonchân, cu cinci luni înainte. Cu toate că 
Owen nu trăise direct acele amintiri și nu voia să se 
gândească la ele, perceperea existenţei lor dăduse culoare 
bătăliei în care tocmai luptase și pe care o câștigase. 

Pe Alfonso, victoria mai continua să-l surprindă. Fusese 
îngrijorat la vederea războinicilor masaţi pe câmpie, dar 
căpitanul îi însufleţise pe el și pe ceilalți și îi condusese la 
victorie cu strigătul „Pentru Santiago“ și pentru Spania!” 

Așa era când îl urmai pe Cortes. 

Comandantul lor îi înfrânsese pe guvernatorii trădători 
și înăbușise revoltele puse la cale de rivalii dornici să-l 
ucidă și, cu toate că expediţia începuse să se desfășoare în 
condiții cumplite, oamenii încă aveau încredere în el. Chiar 
și după ce scufundase la Veracruz toate corăbiile lor, 
tăindu-le orice posibilitate de retragere și făcându-i să 
eșueze pe acel pământ străin bântuit de friguri, Alfonso îl 
respecta și îi era loial. Avea s-o facă și de acum încolo, 
urmându-l până la porţile iadului. Și de fapt chiar într- 
acolo se îndreptau. 


4 Numele spaniol al Sf. Iacob, apostolul care a adus creștinismul 
în Spania (n. tr.). 


Tenochtitlan. 

Era capitala imperiului aztec și locul unde se afla 
comoara împăratului. Lui Alfonso îi alerga sângele mai iute 
prin vene când își imagina aurul și partea care avea să i se 
cuvină din toată acea bogăţie. 

Dar pentru a ajunge la orașul fabulos era nevoie să se 
lupte cu toţi băștinașii aceia, pe care Cortes credea că 
trebuie să și-i facă aliaţi. O strategie care lui Alfonso nu-i 
plăcea și pe care nu putea s-o înțeleagă. Le văzuse de la 
distanţă ritualurile păgâne, văzuse ce măcel săvârșeau în 
faţa idolilor lor. În indienii însetaţi de sânge nu puteai avea 
încredere, și totuși Alfonso avea încredere în Cortés. 

— L-ai dus pe noul prizonier în casă? întrebă un alt 
oștean, de la postul său din apropiere. 

— Da, răspunse Alfonso. 

— E rănit? 

— Nu grav. 

— Bine. Căpitanul o să fie încântat. Du-le ceva de 
mâncare. El dădu din cap și se îndreptă fără tragere de 
inimă către unul dintre focurile la care se gătea. Acolo găsi 
niște carne grasă, de-a câinilor fără păr îngrășaţi și 
mâncaţi de indienii din locurile acelea, și le-o duse 
prizonierilor. Cel tânăr, capturat cu o zi înainte, o primi cu 
recunoștință, însă celălalt, pe care abia îl prinseseră, o 
refuză. Asta nu putea să dureze. Cortes avea să-l câștige 
de partea lor. 

Alfonso își luă în primire postul de santinelă din fața 
cocioabei din chirpici și rămase în așteptare. Avusese 
destul noroc să scape nevătămat din încăierare, așa că i se 
ordonase să stea de pază. Nu fiindcă ar fi fost nevoie să-i 
păzească cineva pe cei doi indieni. Sau cel puţin nu pe 
primul. Însă ultimul capturat, cel care omorâse iapa lui 
Juan Sedeno, trebuia ţinut sub pază. Era fără îndoială un 
soi de căpetenie, un cacic, nicidecum indolent sau laș, ca 
majoritatea celorlalţi. Alfonso aproape că avea motiv să-l 


admire. 

Ziua se scurse fără alte incursiuni ale războinicilor 
băștinași, iar acel răgaz le permisese să-și îngroape morții. 
Cortes poruncise ca ritualurile să se desfășoare pe ascuns, 
săpând morminte sub podelele caselor, ca să nu vadă 
niciun indian că teoti, cum le spuneau ei străinilor, sunt 
muritori. 

Către seară, graţioasa Marina veni la prizonieri 
împreună cu preotul Geronimo de Aguilar. Era cea mai 
frumoasă indiancă pe care-o văzuse Alfonso până atunci, o 
sclavă oferită lui Cortes, care între timp câștigase 
încrederea căpitanului. Preotul era un franciscan 
naufragiat, ajuns pe jumătate sălbatic după ce trăise opt 
ani printre mayași. Împreună, cei doi izbuteau să traducă 
spusele căpitanului în limba vorbită în acele locuri. 

La apropierea lor, Alfonso își îndreptă spatele și sângele 
îi năvăli în obraji când femeia oacheșă trecu pe lângă el ca 
să intre pe ușă, dar focul din trup i se stinse sub privirea 
moralizatoare a preotului și intră în urma celor doi cu 
privirea în jos. 

Se opriră în dreptul ultimului prizonier și Aguilar 
îngenunche lângă el. Apoi vorbi cu Marina în mayașă, 
limba ei, și ea i se adresă prizonierului în limba aztecă, iar 
Alfonso nu înţelese nimic din tot ce spuneau, pentru că 
nimic nu era în spaniolă. Se neliniștea întotdeauna când 
era martor la un astfel de schimb de replici, fiindcă nu 
izbutea niciodată să scape de gândul și de teama că 
oamenii aceia stranii uneltesc împotriva lor. 

După ce mai multe cuvinte trecură astfel de la unul la 
altul, Aguilar începu să slăbească legăturile prizonierului. 

Alfonso făcu un pas spre ei. 

— Ce faci? întrebă. 

— Fac ce-a ordonat Cortes. 

— Dar dacă... 

— Fac ce-a ordonat Cortes, repetă Aguilar lămurind 


lucrurile, deși Alfonso rămase cu mâna pe sabie. 

Cacicul își frecă încheieturile mâinilor acolo unde 
legăturile îi mușcaseră din piele și unde încă mai era 
mânjit de sângele iepei; petele se uscaseră și acum crăpau 
și se cojeau ca niște cruste. Indianul îi spuse ceva Marinei, 
părând furios și dușmănos, iar ea îi spuse ceva lui Aguilar, 
după care vorbiră în ordine inversă și continuară în felul 
acesta. După câteva replici, Marina scoase niște mărgele 
de sticlă și i le oferi prizonierului, o mită înfățișată ca un 
dar. 

Bărbatul le refuză cu un dezgust evident. 

— Ce spune? îl întrebă Alfonso pe preot. 

— N-o să ne-ajute. Aguilar se ridică în picioare. Preferă 
să-l sacrificăm zeului nostru. 

— Ce? exclamă Alfonso și, sub groaza lui, Owen se temu 
pentru Javier. 

Insă, dacă făcea ceva în privinţa asta, simularea s-ar fi 
întrerupt. 

— Nu... spuse Alfonso. Nu-i înţeleg pe sălbaticii ăștia. 

— Ei cred că, dacă nu le dau sânge zeilor lor, soarele n-o 
să mai răsară, răspunse Aguilar. Lumea o să-și găsească 
sfârșitul. Pentru ei, sacrificiile nu înseamnă cruzime, ci un 
act necesar al renașterii. 

— Vorbești ca unul dintre ei, zise Alfonso, riscând să-l 
ofenseze. 

Dar preotul n-o luă drept ofensă. 

— Am ajuns să-i înţeleg. 

— Atunci trebuie să fii și tu sălbatic, spuse Alfonso în 
clipa următoare, cu o înjurătură care-l umplu pe Owen de 
oroare. 

— Dar poţi cu siguranţă să înţelegi onoarea, ripostă 
Aguilar. Crede că-i e menit să moară ca prizonier. Nu vrea 
să fugă de asta. Crede că, primind să fie solul nostru, cum 
îi cere Cortes, ar deveni laș. 

În timpul discuţiei lor, Marina rămase tăcută, însă 


atentă, la fel ca prizonierii. Owen își dorea să existe un 
mod de a vorbi cu Javier în timpul simulării, dar nu părea 
să fie niciunul, cel puţin nu cu acel model de Animus 
modificat de Monroe. li venea greu să-și predea mintea și 
trupul acelui conchistador, străbunului său rasist. li venea 
greu să admită că are astfel de amintiri, că are ADN-ul 
acelui bărbat amestecat cu al său. 

Marina îi spuse ceva lui Aguilar și preotul răspunse dând 
aprobator din cap. Se îndreptară amândoi spre ușă. 

— Unde plecaţi? întrebă Alfonso. 

— Să-l aducem pe căpitan, zise Aguilar. 

— Dar e dezlegat, replică Alfonso arătând către cacicul 
captiv. 

— Atunci îţi sugerez să-l păzești, răspunse Aguilar, apoi 
ieși împreună cu indianca. 

Alfonso se postă în faţa ușii, cu umbra întinzându-i-se 
către interior, pe podea, mărită, imensă. Primul prizonier, 
cel docil, clătină din cap către cacic și îi vorbi cu asprime. 
Apoi se duse în colțul unde-și avea rogojina de dormit și se 
culcă cu spatele la ei. Cacicul nu răspunse, dar văzând cu 
ce privire cruntă îl fixa și cum îi tremurau fălcile încordate, 
Alfonso se pregăti să-și scoată sabia în orice clipă. 

Un moment mai târziu, primul prizonier începu să 
sforăie. Alfonso remarcă încă o dată cât de leneși erau 
indienii aceia, deși Owen ar fi vrut să-l amuţească. Dar n- 
aveai cum să faci să tacă o amintire. Se văzu nevoit să 
suporte, neavând cum să vorbească despre asta cu Javier, 
pe când timpul trecea și tensiunea din colibă creștea. 

În cele din urmă, de afară se auziră voci apropiindu-se. 
Owen se întrebă ce-aveau să-i facă spaniolii lui Javier dacă 
strămoșul lui refuza să coopereze. Nu știa dacă ar fi putut 
să stea liniștit și să privească în cazul în care prietenului 
său i s-ar fi întâmplat ceva rău. Dar deocamdată se strădui 
din răsputeri să rămână în spatele liniei care îi despărțea 
mintea de a lui Alfonso. Javier părea să facă același lucru 


și își păstrară rolurile de paznic și de prizonier. 

Cortes intră încă purtându-și armura, cu soarele 
bătându-i din spate și reflectându-i-se de umeri în răbufniri 
de lumină orbitoare, care-l făcură pe Alfonso să-și mijească 
ochii. Marina și Aguilar trecură pragul în urma căpitanului. 

Alfonso își înclină capul. 

— Atenţie, domnule. Prizonierul nu e legat. 

— Ştiu, răspunse Cortes. Nu-mi fac griji. 

Odată ce auzi vocea căpitanului său și văzu cât de calm 
este, Alfonso descoperi că nici el nu mai este îngrijorat. 

— Le-ai dat să mănânce oamenilor ăstora? îl întrebă 
Cortes. 

— Da, domnule. 

— Asta mă bucură. Cortes se-ntoarse spre Aguilar. L-ai 
asigurat că noi dorim pace? 

Aguilar dădu din cap. 

— Da, domnule. 

Owen se întrebă cum li s-ar fi putut da crezare, după 
lupta pe care abia o încheiaseră, dar Alfonso n-avea astfel 
de îndoieli. 

— Fă-o din nou, îi ceru Cortés. În prezenţa mea. 

_ Aguilar îi vorbi Marinei, iar ea traduse pentru prizonier. 
În vreme ce îi vorbea, atitudinea lui păru să se 
îmblânzească și răspunse pe un ton mai puţin categoric. 

— Se întreabă când o să fie sacrificat, traduse Aguilar. 

— Spune-i c-o să-l cruţ, îi ceru Cortes preotului. Și că o 
să-i ofer daruri. 

Traducerea se făcu după același tipic și cacicului i se 
oferiră din nou mărgelele de sticlă de care se folosea 
căpitanul ca să-i momească și ca să-i mituiască pe indieni. 
De data asta, prizonierul le acceptă. 

— Spune că nu vrea să se împotrivească destinului său, 
traduse Aguilar. Crede că-i e sortit să moară ca prizonier 
de război. Ca jertfă adusă zeului nostru. 

— Spune-i că am alte planuri pentru el, zise Cortés. 


Vreau să-i ducă regelui său un mesaj. Făcând-o, poate fi 
unealta făuritoare a păcii dintre popoarele noastre. Dacă e 
gata să creadă în mine, îl voi ajuta să-și elibereze ţara de 
sub tirania lui Moctezuma și a aztecilor. 

După ce i se traduseră cuvintele căpitanului, prizonierul 
își înălță fruntea și îl privi cu ochi îngustaţi. Alfonso îi 
urmărea expresia feţei, în așteptarea clipei în care indianul 
se va preschimba într-unul dintre devotaţii lui Cortes, care 
avea o foarte mare putere de convingere. Urmă un răstimp 
de tăcere, căpitanul privind în jos din înălțimea încrederii 
în sine și a puterii sale. Stătea acolo, strălucitor în armură 
și strângând în mână un pumnal aparte, pe care-l purta 
întotdeauna la șold, un dar de la Carol al V-lea, care îl 
primise de la Alfonso al V-lea, regele Aragonului, căruia îi 
fusese dat de Papa Calixt al III-lea. 

Apoi sosi clipa, prizonierul făcu ochii mari și dădu 
aprobator din cap. Îi vorbi Marinei pe un ton considerat de 
Alfonso plin de respect, iar ea tălmăci pentru Aguilar, care 
traduse pentru Cortes. 

— O să fie solul tău, zise preotul. 

— Asta mă bucură, spuse Cortes luându-și mâna de pe 
pumnal. 

Ce s-a-ntâmplat adineauri? strigă vocea lui Monroe, 
aducându-l brusc pe Owen la suprafaţă, peste amintirea lui 
Alfonso. Ce e asta? 

Owen nu știa despre ce vorbește, dar, înainte de a apuca 
să întrebe sau să răspundă, auzi din nou în ureche glasul 
lui Monroe. 

Trebuie să-ntrerup imediat. Șocul ar putea fi destul de 
dur. Ţineţi-vă bine! 

Coliba explodă. Lumea simulării se spulberă într-o altă 
răbufnire de lumină care păru să-i despice mintea, sfâșiind 
trupul lui Cortes, pe al Marinei și pe al lui Geronimo de 
Aguilar. Durerea trecu prin capul lui Owen, trasând un arc, 
și băiatul reuși cu mare efort să nu tipe, strângând cu 


putere din ochi până când încetă. 

Erau din nou în Coridorul Amintirilor, încă în trupurile 
strămoșilor lor. 

— Ce naiba ai făcut? întrebă Javier. De ce ne-ai scos din 
simulare? 

E... âă... complicat, răspunse Monroe. Simularea era pe 
punctul să devină instabilă. A fost mai bine să vă scot 
înainte de a se întâmpla. 

— Mai bine decât ce tocmai s-a întâmplat? ripostă Owen. 
Am avut senzaţia că-mi arde creierul. 

Pentru asta îmi cer scuze. Stati liniștiți. Trebuie să 
verific câteva lucruri... 

— Ce lucruri? întrebă Owen. 

Dar Monroe nu-i răspunse. 

— Îţi vine să crezi că s-a purtat o bătălie ca aia? spuse 
Javier. N-a fost de-a dreptul sălbatică? 

— Ba da, răspunse Owen. Numai că strămoșul meu a 
fost un monstru. 

— Nu mi s-a părut chiar atât de rău, spune Javier. Nu 
pentru un conchistador. 

— Nu știi ce-a făcut, zise Owen pipăindu-și mânerul 
lustruit al sabiei. Dar nu-mi place să mă gândesc la asta, 
așa că nu mă întreba. 

— N-o să te-ntreb, promise Javier. Oricum, cred că pot 
ghici. Se uită în jos, la mâinile sale. Și Chimalpopoca a 
făcut câteva chestii demenţiale. 

— Chimapo și mai cum? 

— Chimalpopoca. Ăsta e numele meu... adică al lui. 
Începe să devină derutant, nu-i așa? 

— Nu. Eu nu semăn deloc cu tipul ăsta. 

— E totuși o chestie destul de nebunească, nu? 

Owen ridică din umerii lui Alfonso. 

— Cred că da... 

OK, spuse Monroe. Pot să vă scot imediat din Coridor. 
Sunteţi pregătiți? 


— Mai mult decât pregătiţi, răspunse Owen. 

OK, simularea se incheie peste trei secunde, două, una... 

Coridorul se sfărâmă, însă cu mai multă blândeţe decât 
o făcuse simularea cu puţin înainte. Owen închise din nou 
ochii și, când îi deschise, era întins pe podeaua 
autobuzului, holbându-se la negura pustie a vizorului mort. 
Își scoase casca și-l văzu pe Monroe deasupra lui, 
grăbindu-se să-l deconecteze de fotoliu pe Javier, care 
întrebă: 

— În ce mod a devenit simularea instabilă? 

— Animusul ăsta n-a fost proiectat ca să introducă două 
persoane în aceeași simulare, răspunse Monroe. 

Termină cu Javier și se aplecă spre Owen, pe care îl 
deconectă și-l ridică în picioare, totul cu mișcări brutale și 
pripite. 

— Componentele modificate de mine se pot 
supraîncărca. Și, dacă se întâmplă, se închide sistemul. 

— Şi ai știut asta înainte de a ne trimite acolo? Întrebă 
Owen. 

— Ăă... da, răspunse Monroe. 

Apoi îi conduse cu forţa prin autobuz, pe lângă toate 
monitoarele, către ușa din faţă. 

— Îmi cer iertare pentru asta. Am crezut c-o să reziste. 

— Asta-i treabă de mântuială, zise Javier. 

— Hei, ripostă Monroe, măcar aţi trăit, pentru scurt 
timp, experienţa Animusului. Deschise ușa autobuzului. 
Dar acum e timpul să plecați. 

— O clipă, spuse Owen. 

Era evident că Monroe încerca să scape de ei și se purta 
bizar. Elevii liceului aveau încredere în el pentru că se 
dovedise un tip de treabă, oarecum rebel, și, ca IT-ist, 
închidea ochii la ceea ce făceau ei pe computer și online. 
Era întotdeauna calm. Însă acum părea speriat de ceva. 

— Serios, ce s-a întâmplat? insistă băiatul. 

— Nimic, răspunse Monroe împingându-i ușor pe 


amândoi în josul scării. Doar ceva prea multă adrenalină. 
M-am speriat puţin. 

Javier cobori primul din autobuz. 

— Stai puţin, ne-am aflat în pericol? 

Cobori și Owen și se întoarse spre Monroe. IT-istul își 
frecă fruntea. 

— Poate. Dar cred că v-am scos la timp. 

— Crezi? întrebă Owen. 

— Sunt sigur, preciză Monroe. Sunt sigur că v-am scos 
la timp. 

Owen simţi cum este cuprins de teamă, întrebându-se 
dacă mașinăria îi putea leza cumva creierul. 

— Duceţi-vă acasă, adăugă Monroe. Grăbiţi-vă. N-aţi 
păţit nimic. 

Apoi închise ușa autobuzului. 

Cei doi băieţi rămăseseră tăcuţi. Se priviră fix, după 
care se uitară în direcţia autobuzului. 

Motorul porni și toate farurile vehiculului se aprinseră, 
cu lumina albă din faţă și cea roșie a stopurilor strălucind 
printr-un nor de gaze de eșapament cu miros de ars. 
Schimbătorul de viteze scrâșni și autovehiculul se puse în 
mișcare. Owen și Javier se traseră deoparte când Monroe îl 
scoase din parcare cu spatele, pentru a se îndepărta apoi 
încet, lăsându-i singuri în parcul industrial. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă Javier. Unde pleacă? 

— Habar n-am, răspunse Owen. 

— De ce s-a speriat? 

— Înainte de a întrerupe simularea, a întrebat ceva. 

Javier ridică din umeri. 

— A fost ciudat, omule. 

— Ce? Monroe? Animusul? 

— Și, și. Totul. Animusul. A fost o chestie nebunească, 
este? 

— Este, încuviință Owen. Nebunească. 

Javier își îndesă mâinile în buzunare. 


— Ei, aș face bine să mă duc acasă. 

— Da. Și eu. 

Owen se întrebă dacă a doua zi, la școală, între ei doi 
avea să se schimbe ceva ca urmare a celor întâmplate. 

Se despărţiră și Owen se întoarse cu aceleași autobuze, 
dar avu mai mult de mers pe jos, fiindcă, la acea oră, cel 
de pe ultima linie nu mai circula. Când ajunse în faţa casei 
bunicilor săi, pe cerul întunecat un contur luminos anunţa 
că noaptea e pe sfârșite. Dar era încă foarte devreme. Prea 
devreme ca să se fi trezit cineva. 

Insă în casă toate luminile erau aprinse. 


5 


CAPITOLUL CINCI 


Bunicii și mama lui se treziseră și stăteau în jurul mesei 
din bucătărie. Bunica era în halatul de baie pufos, roz 
bombon, cu părul pe bigudiuri sub un fileu. Bunicul își 
pusese în grabă o pereche de pantaloni de trening și un 
tricou, însă mama era complet îmbrăcată. Când intră 
Owen, își ridicară toţi privirile, iar mama se grăbi să se 
ridice și să-l strângă la piept, înconjurându-i gâtul cu 
braţele. 

— Oh, slavă Domnului! exclamă. Credeam că ai... 

— Ce credeai? zise Owen. 

— Unde-ai fost? îl întrebă bunicul, cu o voce mult mai 
aspră decât după-amiază, în atelier. 

— Pe-afară. 

— Făcând ce? insistă bunicul. 

— Doar m-am plimbat. 

Bunica oftă, sprijinindu-și coatele pe masă, și se frecă la 
ochi. 

— Doar te-ai plimbat, repetă bunicul. 

— Da, întări Owen. Doar m-am plimbat. 

— Ei, acum ești acasă, spuse mama. 

Owen încercă să zâmbească. 

— Îmi pare rău că v-am făcut griji. 

Femeia îl îmbrăţișă din nou, apoi îl eliberă. 

— Cred că ar trebui să ne-ntoarcem în pat și să-ncercăm 
să dormim măcar un pic. Tu trebuie să mergi la școală, iar 
eu intru în primul schimb. 

— Da, ar fi bine, spuse Owen, ușurat și surprins fiindcă 
mama era gata să treacă peste asta atât de ușor. 

Dar bunicul se lăsă pe spătarul scaunului și-și desfăcu 
braţele ca pe niște aripi. 

— Numai atât? Numai atât ai de spus? 


— Tată, te rog... 

— Nu, clătină din cap bătrânul. Nu, asta e treabă 
serioasă. Nu știi ce a... 

— Ştiu că s-a-ntors cu bine acasă, spuse mama lui Owen. 
E tot ce contează. 

— Nu e tot ce contează. Bunicul se uită în ochii 
băiatului. Contează ce face pe străzi la ora asta. N-ar 
trebui să-l lași să plece așa de-acasă. N-ar trebui... 

— E fiul meu, ripostă ea. Il cresc cum știu eu. 

— Te afli sub acoperișul nostru, sublinie bunicul. Şi, 
dacă ţii minte, nu e primul copil din familia asta care 
pleacă noaptea pe furiș. Nu vreau să se repete trecutul. 

Asta o redusese la tăcere pe mama lui Owen, părând să 
piardă acel ceva pe care-l găsise înlăuntrul ei și care, 
pentru scurt timp, o îndemnase să-și apere fiul. Băiatul 
înţelese că rămăsese din nou pe cont propriu. 

— M-ai prins, bunicule, spuse. M-am dus să jefuiesc o 
bancă. 

Bunica își trânti mâinile pe masă, răpăind scurt pe tablă, 
cu degetele. Bunicul făcu ochii mari, iar mama oftă. 

— Da, continuă Owen. A fost un imbold irezistibil, 
înţelegeţi? Ca atunci când ţi se face poftă de un 
hamburger sau de altceva. Trebuia pur și simplu să 
jefuiesc o bancă, a fost un soi de instinct. Dar nu vă faceţi 
griji, în drum spre casă am donat banii unui orfelinat. Sunt 
un tip de genul lui Robin Hood. 

— Owen, te rog, interveni mama. Nu ajuţi cu nimic. 

— Nici tu, ripostă el. 

— Nu vorbi așa cu mama ta! Bunicul îndreptă spre el un 
deget acuzator. Dă dovadă de puţin respect. 

— Respect? se miră Owen. Nici măcar nu știu ce sens 
are cuvântul ăsta pentru tine. 

— Ba da, știi. Bunicul se ridică în picioare, fapt pentru 
care se plânseră discret scaunul împins cu partea din 
spate a genunchilor și tăblia mesei, în care-și apăsă 


încheieturile degetelor. Sau, cel puţin, m-am străduit să te- 
nvăţ ce este respectul. 

— Cum? Spunându-mi că tata a fost un gunoi? 

La asta răspunse bunica. 

— Nu facem altceva decât să-ţi spunem adevărul... 

— Ăsta nu e adevărul! strigă Owen. 

— Ba da, este, îl contrazise bunica îmblânzindu-și tonul 
vocii. Tatăl tău era dependent de jocurile de noroc și 
niciunul dintre noi nu știa. Și-a adunat vechii prieteni și au 
jefuit împreună o bancă. A împușcat un paznic nevinovat, 
așteptat acasă de nevastă și de doi copii. Tatăl tău a avut 
noroc că n-a fost condamnat la moarte... 

— A fost condamnat la moarte, spuse Owen. 

Bătrâna strânse din buze. 

— Nu ne așteptăm să nu-ţi iubești tatăl. Dar ne așteptăm 
să fii sincer cu tine însuţi în privinţa lui. 

Owen era sincer. De-asta nu credea niciun cuvânt din tot 
ce înșirase ea. Pur și simplu nu era cu putinţă ca tatăl lui 
să fi săvârșit astfel de lucruri. S-o creadă ar fi fost o 
rezolvare simplă. Adevărul greu de dovedit era că foștii 
prieteni ai tatălui său înscenaseră totul. 

— Apropo de sinceritate, zise bunicul, aș vrea totuși să 
știu de ce-ai ieșit. N-o face pe deșteptul. Spune-mi și gata. 
Fiindcă, la ora asta din noapte, nu-mi place niciuna dintre 
ideile care-mi trec prin cap. 

Owen decise că singura cale de scăpare era să le 
dezvăluie o parte din adevăr. 

— M-am întâlnit cu Javier. 

— Cu golanul ăla? exclamă bunicul. De ce? 

— Nu e golan, ripostă Owen controlându-și frustrarea. 
Am... avut ceva de vorbit cu el. 

— Ce anume? întrebă bunica. 

— Ceva în legătură cu tata. Ceva despre care e clar că 
nu pot vorbi cu niciunul dintre voi. 

Asta-i amuţi pe moment, fiindcă, după tot ce susținuseră, 


n-aveau cum să-l contrazică. 

— Îţi mulțumesc că ne-ai spus, zise mama. 

Owen ridică din umeri. 

— Da, bine. Nu prea mi-ati lăsat de ales, este? 

— Data viitoare, spune-ne când pleci, îi ceru bunicul. Îţi 
pot respecta nevoia de a sta de vorbă cu cineva de vârsta 
ta. Și îţi pot respecta intimitatea. Dar trebuie să știm că 
ești în siguranţă. 

— Bine, încuviinţă Owen. 

— Şi nu uita ce-am spus mai devreme. Bunicul veni în 
faţa lui și-i puse o mână pe umăr. E ușor să te trezești 
amestecat până peste cap în ceva urât. Așa că fii prudent. 
OK? 

— OK. 

Pe urmă i se îngădui să se retragă în camera lui, unde 
nu reuși s-adoarmă cu adevărat. 


ldd 


În aceeași dimineață, când ajunse la școală, Javier îl 
aștepta în faţa clădirii. Asta îl surprinse oarecum, dar se 
bucură la gândul că, poate, simularea din Animus refăcuse 
o parte din vechea lor prietenie. 

— A fost totul OK când ai ajuns acasă? întrebă Javier. 

— M-au prins când m-am întors, răspunse Owen. Sunt 
sigur că mama a crezut c-am fugit. Dar s-a terminat cu 
bine. 

— Te-au prins? Javier fluieră. Omule, dacă m-ar fi prins 
mama, n-aş mai fi acum aici, asta ţi-o pot spune. Se teme 
prea tare c-o să intru într-o bandă, ca fratele meu. 

Se îndreptară împreună către intrarea principală a 
școlii. 

— Ce face fratele tău? întrebă Owen. 

— A ieșit din închisoare. Încearcă să nu mai dea de nicio 
belea. 


— Şi tatăl tău? 

Pe vremuri, când erau mai apropiaţi, Javier îi povestea 
că nu reușea niciodată să fie suficient de muncitor și de 
dur ca să-și mulţumească tatăl, care își începuse viaţa în 
condiții mult mai grele. 

Javier își lăsă privirea în pământ. 

— E la fel. Dar bunicul tău? 

— La fel. 

Trecură pragul școlii și intrară în sala de mese, unde 
elevii își mâncau micul dejun sau doar se adunau în 
grupuri, pentru pălăvrăgeala dinainte de ore. De tavan 
atârna un banner imens, împodobit cu mascota școlii, un 
om al nordului completat cu un coif din carton cu coarne, 
despre care Javier zicea că, de fapt, nu fusese purtat 
niciodată de vikingi. 

— Vreau să discut cu Monroe, spuse Javier. Vii și tu? 

— Despre noaptea trecută? 

— Da. Vreau să știu de ce ne-a decuplat așa. 

Traversară sala, apoi urcară pe scara largă până la 
primul etaj. Acolo se îndreptară spre laboratorul principal 
de informatică al liceului, unde își avea Monroe biroul. 
Dar, după ce bătură la ușă, le deschise un alt bărbat, un 
tip chel, cu ochelari, cămașă ecosez cu nasturi la colțurile 
gulerului și pantaloni kaki. 

— Unde e Monroe? întrebă Owen. 

— N-am idee, răspunse necunoscutul. Azi-noapte a lăsat 
un mesaj prin care anunţa că demisionează. 

— Şi-a dat demisia? se miră Javier. 

Bărbatul aprobă din cap. 7 

— Da, și încă fără preavizul de două săptămâni. Il 
suplinesc eu momentan. Aruncă o privire în birou, peste 
umăr. Ca să fiu sincer, încă încerc să-mi dau seama ce 
făcea. Aveţi nevoie de ceva? 

— Nu, răspunse Owen. E în ordine. 

— OK. 


Bărbatul se răsuci pe călcâie și se întoarse la biroul 
vechi care fusese al lui Monroe. 

Javier se uită în ochii lui Owen și-i făcu semn cu capul să 
se îndepărteze de ușă. 

— Începe să devină straniu, spuse după ce ajunseră 
destul de departe. 

— Știu. 

— De fapt, cum ai intrat în legătură cu el? 

— N-a fost mare lucru. Am aflat de la un băiat că are o 
consolă de jocuri Animus și uneori lasă elevii s-o 
folosească. Nu mai cunosc pe nimeni care să aibă una. L- 
am întrebat dac-o pot folosi și eu, și mi-a spus când și 
unde. 

— Iar acum a dispărut. Și are ADN-ul nostru, ca și pe al 
altor elevi. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu știu. Dar sunt cât se poate de sigur c-a pus ceva la 
cale. 

Owen n-avea idee despre ce ar fi putut fi vorba și nu se 
părea că vor afla vreodată. Clopoţelul sună înainte de a 
apuca să vorbească mai mult despre asta. 

Prietenul lui se uită în jur, la elevii care se îndreptau 
spre clasele lor, și redeveni brusc noul Javier, cel pe care 
Owen nu-l cunoștea. 

— Cred c-o să ne mai vedem, spuse, iar fraza sună, 
cumva, decisiv. 

— Ne mai vedem, răspunse Owen, dându-și seama că 
poate lucrurile nu redeveniseră ca odinioară, așa cum 
sperase el. 

Javier se îndepărtă. Owen întră în sala lui de clasă. 

Își petrecu restul zilei întrebându-se ce se întâmplase cu 
Monroe. Nu fusese angajat la liceul lor decât un an, și cine 
știe cu ce se ocupase înainte? Lucrase la un moment dat 
pentru Abstergo. Iar felul în care îi smulsese din simulare 
și demisia lui neașteptată îl făceau pe Owen să-i dea 


dreptate lui Javier când spunea că se petrece cu siguranţă 
ceva neobișnuit. 

Pe de altă parte, când se întoarse acasă, avu impresia că 
acolo lucrurile se îmbunătăţiseră simţitor. Bunica opri 
televizorul și se oferi să-i facă un sandvici. Rămase cu el în 
bucătărie în timp ce mânca și îi vorbi despre grădinăritul 
ei, apoi îl întrebă cum fusese ziua lui. La scurt timp după 
aceea, bunicul avu nevoie să dea o fugă până la magazinul 
cu piese auto, așa că Owen îl însoţi și, la întoarcere, luară 
câte un milkshake. Era ca și cum bunicii ar fi regretat ceva 
și ar fi încercat să-și repare cumva greșeala. 

— Mâine mergem în vizită la strămătușa ta, Susie, spuse 
bunicul când ajunseră pe strada lor. O să facă o mică 
operaţie și rămânem peste noapte cu ea. 

Paiul lui Owen icni și bolborosi în timp ce sorbea 
ultimele picături din shake-ul lui cu caramel. 

— OK. 

— Așa că o să fii singur până se-ntoarce mama ta de la 
serviciu. 

— E-n ordine. 

Mai stătuse singur de o grămadă de ori până atunci. Se 
părea că lipsa lui de-acasă în timpul nopţii îi tulburase cu 
adevărat. 

— Mama ta e în schimbul de seară, adăugă bunicul. 

— O să fiu bine. 

— În regulă, atunci. 

În seara aceea, nimeni nu aduse vorba nici despre tatăl 
lui Owen, nici despre notele lui. Dar nici despre discuţia 
din zorii zilei, și niciunul dintre bunici nu se scuză de fapt 
pentru nimic. Când se întoarse acasă, mama îl îmbrăţișă în 
tăcere, dar ochii ei obosiţi și triști n-aveau nevoie de 
cuvinte ca să-i dezvăluie disperarea, iar băiatul înţelese că, 
în realitate, nu se schimbase nimic. Viaţa lui redevenise 
cea de mai înainte, numai că acum nu mai avea nici măcar 
ceea ce luase drept ultima lui opţiune. 


A doua zi, în drum spre școală, avu senzaţia că îl 
urmărește cineva. Mai întâi se gândi că bunicul lui îl 
controlează, dar, ori de câte ori se uită în urmă, nu văzu 
decât trecători și mașini care își vedeau de ale lor și știa că 
bunicul nu avea cum să fie atât de discret. Totuși, senzaţia 
că e țintuit de o pereche de ochi continuă să-i înțepe ceafa 
până când ajunse la școală. 

Monroe nu apăruse. Se părea că plecase definitiv. Owen 
trebuia să găsească o cale de a dovedi nevinovăția tatălui 
său fără ajutorul memoriei genetice. Înainte de încercarea 
cu Animusul, le scrisese tuturor organizaţiilor juridice care 
se ocupau de condamnările pe nedrept, dar toate 
refuzaseră să ia în considerare cazul lui. Toţi avocaţii aceia 
spuneau că-și dedică timpul și energia eliberării din 
închisoare a clienţilor vii, nu reabilitării celor deja morți 
acolo. 

Cu Javier, lucrurile nu se îmbunătăţiseră decât foarte 
puţin. Când trecu pe lângă el pe coridor, după a doua oră 
de curs, Javier dădu din cap și-l salută, dar era cu ceilalţi 
prieteni ai lui, așa că Owen nu se opri să stea de vorbă. 
Insă, după ore, în drum spre casă, Javier îl ajunse din 
urmă. 

— Hei, ai auzit ceva despre Monroe? îl întrebă. 

Owen clătină din cap. 

— Nu cred că se mai întoarce. 

— E aproape ca și cum ar fugi de cineva. 

— În dimineaţa asta, am avut senzaţia că sunt urmărit, 
spuse Owen. 

— Și eu am avut aceeași senzaţie ieri, zise Javier. Ce se 
petrece? 

— Nu știu. 

— Mă gândeam să mă-ntorc în parcul industrial. Doar ca 
s-arunc o privire mai atentă, pe lumină. Vrei să vii și tu? 

— Chiar acum? 

Bunicii lui Owen nu erau acasă. Dacă se întorcea înainte 


de ieșirea mamei lui din schimb, totul era în ordine. 

— OK, să mergem. 

Işi schimbară direcţia și se îndreptară spre o staţie de 
autobuz. De acolo refăcură, destul de exact, traseul ales de 
Owen cu două nopţi în urmă și ajunseră în scurt timp în 
parcul industrial. Ziua, locul nu părea tot atât de părăsit ca 
pe întuneric. Vehiculele parcate ici și colo erau ceva mai 
numeroase, iar unele dintre depozite și din celelalte clădiri 
se aflau încă în folosință, măcar parţial. Găsiră locul unde 
fusese parcat autobuzul lui Monroe, cauciucurile groase 
turtiseră iarba și lăsaseră urme pe pietriș. Cei doi băieţi 
inspectară locul, dar nu găsiră niciun indiciu. 

Javier împrăștie pietrele mărunte cu o lovitură de picior. 

— Ce facem aici? 

— Nu știu, răspunse Owen. A fost ideea ta. 

Javier făcu câţiva pași într-o parte și-n alta, apoi izbi din 
nou cu piciorul în pietriș. 

— Vreau să mă-ntorc înăuntru. 

— În Animus? De ce? 

— Vreau să văd ce-a mai făcut. 

— Cine? 

— Chimalpopoca. Strămoșul meu. Pur și simplu s-a dat 
bătut, omule. A intrat Cortes, iar el pur și simplu a dat 
înapoi. 

— Cortes pare să fi avut efectul ăsta asupra tuturor, el... 

— Nu, nu înţelegi. Javier încetă să se mai foiască și se 
lovi cu pumnul în palma celeilalte mâini. Eram... 
Chimalpopoca era pe deplin pregătit să moară. Era un 
războinic, un om care-și respecta principiile. Dar atunci 
pur și simplu a cedat fără luptă. 

Owen își dădea seama că asta atingea un punct sensibil 
undeva, în Javier, dar nu mai erau destul de apropiaţi ca să 
înţeleagă exact despre ce era vorba. 

— De ce te agiți pentru asta? S-a întâmplat acum câteva 
sute de ani. 


— Crezi că nu știu? Dar n-am senzaţia că sunt sute de 
ani de-atunci. Mi se pare că n-au trecut decât două nopti. 
Javier clătină din cap. S-o lăsăm baltă. Mă duc acasă. 

— Javier... 

— Ne vedem mai târziu. 

Se îndepărtă, furios, înainte ca Owen să mai spună ceva. 

Îl urmări cu privirea, mai inspectă o dată locul, apoi 
porni către casa bunicilor. Până la întoarcerea mamei mai 
era destul timp, așa că se hotărî să parcurgă pe jos cea 
mai mare parte a drumului, lăsându-și gândurile și 
picioarele să hoinărească la întâmplare, până când își 
ridică privirea și văzu că nu mersese chiar atât de fără 
ţintă cum își închipuise. Banca pe care tatăl său fusese 
acuzat c-a jefuit-o se afla la numai două cvartale distanţă. 

Se abătu din drum ca s-o vadă. Nu mai fusese acolo 
decât o singură dată, dar chiar și atunci nu trecuseră decât 
cu mașina pe lângă clădire, iar bunicii și mama lui 
amuţiseră pe de-a-ntregul, ca și cum s-ar fi aflat în trecere 
pe lângă un mormânt deschis. Clădirea i se păruse lui 
Owen, cumva, sinistră, iar acum îi dădu aceeași impresie. 
Era lucioasă, modernă, toată numai sticlă întunecată la 
culoare și colțuri ascuţite, plină de birouri la parter, cu 
sigla MALTA BANKING CORPORATION scrisă cu roșu 
intens pe toate ferestrele și cu un banner publicitar pentru 
ratele dobânzilor. 

Owen intră în holul cu podea de marmură cenușie, cu un 
covor fără nimic distinctiv, cu miros de hârtie și cu adierea 
blândă a aerului condiţionat. Casierii lucrau în tăcere în 
spatele ghișeelor, iar clienţii stăteau la coadă. Nu 
rămăsese nicio urmă care să amintească de jaf sau de 
uciderea paznicului, niciun ecou al focului de armă. In 
banca aceea, viața mergea pur și simplu înainte, pentru 
toţi oamenii dinăuntru și pentru economiile lor. Își vedeau 
de treabă, depunându-și și retrăgându-și banii, de parcă 
viața lui Owen n-ar fi deraiat iremediabil din cauza celor 


întâmplate cândva acolo. 

Sala i se păru dintr-odată mică și înghesuită, iar aerul 
răcoros stătut. Se întoarse afară și se așeză pe o bancă de 
vizavi, cu fața spre clădire. Rămase acolo și o studie 
îndelung, se uită la oamenii care intrau și ieșeau până 
când se termină programul și paznicii încuiară ușile. Apoi 
se făcu ora 17.17, momentul în care se spunea că ieșise 
tatăl lui din toaleta în care se ascunsese ca să rămână în 
clădire. Pe urmă la 17.24 se trăsese primul foc de armă, 
iar la 17.27 murise paznicul, din cauza hemoragiei. Owen 
încă ţinea minte fiecare eveniment din  înșiruirea 
prezentată de procuror, așa cum își amintea și fiecare 
cadru din filmul alb-negru, cu rezoluţie mizerabilă, în care- 
l surprinseseră camerele de supraveghere pe atacatorul 
mascat. Rămase pe bancă în vreme ce se lăsa amurgul, 
derulându-și în gând întreaga succesiune a evenimentelor 
în căutarea vreunei discrepanțe care îi scăpase. Căuta 
ceva trecut cu vederea de procuror și de avocaţii apărării. 
Ceva care să-i trezească juriului îndoieli rezonabile. 

Însă nu găsi nimic. Nici de data asta. 

Se înserase și pietonii nu mai umpleau trotuarele ca un 
șuvoi, preschimbându-se într-o prelingere, strop cu strop, 
așa că Owen știu că se făcuse târziu. Afundat în gânduri, 
pierduse noţiunea timpului, dar acum își dădu seama că 
trebuie să plece. Se ridică în picioare, aruncă o ultimă 
privire către bancă, apoi se grăbi spre staţia de autobuz, 
însă ajunse cu două minute prea târziu. În loc să-l aștepte 
pe următorul, se hotări să apeleze la unul de pe o altă 
linie, care l-ar fi dus acasă înainte de sosirea mamei sale, 
și scurtă drumul către staţie, luând-o pe o alee. 

Era, de fapt, o străduţă laterală îngustă, pe alocuri 
blocată de mormane de gunoi, de teancuri de palete de 
lemn și de baloţi de sârmă. Când ajunse pe la jumătatea ei, 
avu din nou senzaţia că e privit, ca și cum cineva s-ar fi 
aflat pe urmele lui. Se întoarse să se uite, iar de data asta 


văzu silueta unui bărbat care se îndrepta silențios spre el. 


2 


CAPITOLUL ȘASE | 


Owen se gândi s-o ia la fugă. Se gândi să strige la străin, 
întrebându-l cine e. Se gândi să se ascundă pur și simplu 
undeva, pe alee. Dar toate opţiunile păreau, în acel 
moment, reacții exagerate. Era probabil doar altcineva 
care voia să scurteze drumul către strada alăturată. Se 
hotări să-și păstreze calmul și să-și continue drumul, însă 
grăbi pasul ca să nu fie ajuns de bărbatul din spatele lui. 

Inainte de a apuca să se îndepărteze prea mult, pașii 
străinului se iuţiră în urma lui, auzindu-se tot mai aproape, 
și le simţi ecoul reverberându-i în tot corpul. Fără să se 
mai uite peste umăr, începu din instinct să alerge ușor. 
Răpăitul pașilor urmăritorului crescu în intensitate, 
intrând în ritmul alergării lui, și atunci băiatul știu că se 
petrece ceva neobișnuit și o rupse de-a binelea la fugă. 

— Owen! strigă o voce necunoscută. E OK! Owen, 
oprește-te! 

Dar el nu se opri, nu înainte de a ieși de pe alee pe 
trotuarul următorului bulevard, scăldat în lumina stradală. 
Pe-acolo treceau mulţi oameni; o pizzerie și un magazin de 
băuturi alcoolice din apropiere erau încă deschise. Se simţi 
destul de în siguranţă ca să se oprească și să-și aștepte 
urmăritorul, ca să afle cine e și de unde îi știe numele. 

Bărbatul apăru o clipă mai târziu, într-un costum gri, cu 
pete de murdărie după trecerea pe aleea întunecoasă. 
Părea tânăr, avea părul castaniu tuns scurt și trăsături 
rotunjite. Când întâlni ochii lui Owen, oftă și dădu din cap, 
apoi se îndreptă spre el. 

— Îţi mulțumesc că m-ai așteptat, spuse. Eu... 

— Cine ești? îl întrerupse Owen. De ce mă urmărești? 

Bărbatul se uită în jur, dar nu la nivelul străzii. Privirea 
lui părea să caute mai sus, pe acoperișuri și pe scările de 


incendiu. 

— Ce-ar fi să mergem undeva, să stăm de vorbă? 

— Nu merg nicăieri cu tine. 

— Te înţeleg, spuse bărbatul. Atunci o să fiu scurt. Ai 
avut în ultima vreme de-a face cu un tip pe nume Monroe, 
nu-i așa? 

— Cu cine? întrebă Owen gândindu-se că e probabil 
vorba de ceva legat de dispariţia IT-istului. 

— Ţi-a oferit acces la un Animus, nu? 

— Ce e un Animus? De unde naiba știe ăsta atâtea? 
Oricum, cine ești? 

— Monroe se află în posesia unei aparaturi furate, 
răspunse necunoscutul. Încercăm s-o  recuperăm. 
Cooperarea ta ar fi apreciată. 

Tipul lucra pentru Abstergo? Asta ar fi explicat, în 
primul rând, cum făcuse Monroe rost de Animus și, poate, 
și de ce dispăruse. g 

— Aș fi vrut să vă pot ajuta, spuse Owen. În Monroe avea 
mult mai multă încredere decât în individul acela. Ascultă, 
trebuie să plec. Îi întoarse străinului spatele. Sunt în 
întârziere; mama mă aşteaptă... 

— Te-am văzut la bancă, insistă bărbatul, apăsând pe 
ultimul cuvânt. 

Owen se opri și se întoarse încet spre el. 

— Te-am putea ajuta să-ţi rezolvi problema, spuse 
străinul, dacă ne-ajuţi s-o rezolvăm pe-a noastră. 

— A, da? Și care e problema mea? 

— Crezi că tatăl tău e nevinovat. 

Cuvintele îl surprinseră pe Owen și, șocat, pe moment 
nu găsi niciun răspuns. 

— Te-am putea ajuta să afli adevărul despre cele 
petrecute în noaptea aceea, adăugă necunoscutul. 

— Ce tot spui? Owen își ridică vocea și făcu un pas spre 
el. Ce știi despre tata? 

— O să primești toate explicaţiile. Dar trebuie să vii cu... 


Bărbatul icni scurt. Se crispă, ca de durere, și-și ridică 
mâna de parcă ar fi vrut să pocnească o muscă, 
îndepărtându-și-o de pe faţă. Pe urmă se cutremură, își 
dădu ochii peste cap și se prăbuși, cu o săgeată mică 
ieșindu-i din gât. 

Owen se holbă năucit la el preţ de câteva secunde, apoi 
făcu ochii mari și-și ridică privirea către clădirile din jur, 
cu nenumăratele lor ferestre întunecate și terase ascunse 
în umbră. Săgeata venise de sus și Owen se simţea sfâșiat 
între dorința de a se apleca să-l ajute pe bărbatul căzut și 
cea de a se pune la adăpost. 

În aceeași clipă, de după colț apăru o motocicletă, cu un 
huruit al motorului neobișnuit de gros, ca zumzetul unei 
insecte gigantice. Se năpusti spre Owen, lucioasă și 
neagră, și frână cu un scrâșnet chiar în faţa lui. Apoi 
motociclistul își ridică vizorul căștii, dezvăluind o faţă 
cunoscută. 

— Monroe? spuse Owen. 

— Urcă, zise IT-istul. Acum. 

Îi aruncă o a doua cască, pe care băiatul o prinse, 
lipindu-și-o de burtă. 

— Dar... 

— Imediat! 

Owen sări pe locul din spate al motocicletei și își puse 
casca în timp ce Monroe accelera. Vehiculul ţâșni, 
avântându-se în josul străzii, și Owen privi clădirile 
defilând pe lângă ei în viteză. Vizorul căștii prinse brusc 
viață, arătând pe un afişaj intern un caroiaj, ţinte în 
mișcare și informaţii de neînțeles pentru Owen. 

Vocea lui Monroe îi răsună în ureche, venind din 
difuzorul căștii. 

— Iniţiere înceţoșare. 

— Ce iniţiere? întrebă Owen. 

Imaginea din fața ochilor lui începu să se deformeze, ca 
în Animus. Înaintea lor apărură mai multe imagini în 


cascadă ale motocicletei, iar altele se răsfirară în ambele 
părți. 

Încețoșare inițializată, spuse, în urechea lui Owen, o 
voce feminină computerizată. 

— Ce e asta? întrebă el. 

— Proiecţie  holografică, răspunse Monroe înclinând 
vehiculul la un viraj. Ne face o ţintă mai greu de lovit. 
Acceleră din nou, iar zumzetul motorului crescu când se 
avântară pe noua porţiune dreaptă a drumului. Scanează 
pentru identificarea semnalelor-fantomă, spuse. 

Scanez, răspunse vocea de femeie a computerului. 

— Semnale-fantomă? întrebă Owen. 

Semnal-fantomă captat. 

— Separă și sincronizează. 

Pe afișajul suprapus peste vizorul lui Owen se schimbă 
imaginea și el întrezări o formă strălucitoare, în mișcare la 
marginea câmpului său vizual. Se întoarse într-acolo și 
văzu, conturată în infraroșu, silueta unui om care se 
deplasa incredibil de repede pe deasupra lor, pe fundalul 
întunecat al orașului. Părea să sară de pe un acoperiș pe 
altul și să urce pe pereţi abrupți, urmărindu-i. 

— Ce? întrebă Owen. Cine e? 

— Îţi explic mai târziu. Deocamdată nu-l pierde din ochi 
până reușesc să scap de el. 

Monroe viră din nou, apoi încă o dată, și continuă așa, 
viraj după viraj, dar semnalul-fantomă izbutea să rămână 
cu ei, străbătând cvartalele pe acoperișuri. La un moment 
dat, ajunse chiar cu puţin în faţa lor și se opri acolo. Owen 
și-l imagină ochindu-i cu aceeași armă cu săgeți cu care 
trăsese în tipul de la Abstergo. 

— Atenţie! îi strigă lui Monroe. 

— ÎI văd. Ţine-te bine. 

IT-istul frână și viră strâns în același timp, în scrâșnet de 
cauciucuri, și Owen abia reuși să nu cadă de pe 
motocicletă. Pe urmă încheie virajul și se avântă în direcţia 


opusă. Owen arătă către indicatorul de intrare pe 
autostradă pe lângă care treceau. 

— Crezi că așa o să ne piardă urma? 

— Merită să încercăm, răspunse Monroe. 

Urcă pe rampă și acceleră. Roata din faţă se săltă pentru 
scurt timp de pe asfalt când se năpustiră pe drum. Owen 
stătea cu un ochi pe silueta strălucitoare, care rămase din 
ce în ce mai în urmă, până când dispăru cu desăvârșire. 

Semnal-fantomă pierdut, anunţă computerul cu voce de 
femeie. 

— Am avut noroc, zise Monroe. Ar fi putut avea și el un 
vehicul. 

— Cine era tipul ăla? 

— i-am spus că-ţi explic mai târziu... 

— Explică-mi acum! strigă Owen. 

Monroe oftă. 

— Era un Asasin. Nu mai ești în siguranţă. 

Owen se stăpâni cu greu să nu râdă la gândul că un 
atacator l-ar fi putut alege pe el ca ţintă. Dar își aminti de 
săgeata din gâtul omului de la Abstergo. 

— Şi Javier? întrebă. 

— Pe el l-am luat deja. Acum mergem acolo. 

— Unde? 

— O să vezi. 

Owen hotărî pe moment să nu mai insiste și se 
concentră în schimb asupra traseului pe care se aflau. 
După ce trecură de câteva pasaje de ieșire, Monroe 
pătrunse pe centura orașului, îl ocoli pe un arc amplu și 
părăsi autostrada în apropierea docurilor. Trecură de o 
rafinărie și ajunseră într-o zonă cu depozite impunătoare, 
similară cu parcul industrial din partea opusă a 
metropolei, numai că locul părea mai bine întreţinut și mai 
des frecventat. Însă la acea oră a nopţii era pustiu. 

Monroe stinse farurile motocicletei și se îndreptă către o 
clădire mică, cuibărită între două mai mari, apoi se folosi 


de o telecomandă ca să deschidă o ușă rulantă automată. 
Intră prin deschizătura cavernoasă și închise ușa în urma 
lor, ceea ce îi lăsă într-o beznă aproape totală. 

Monroe opri motorul și cobori. 

— Așteaptă aici o secundă. 

Afișajul de pe vizorul lui Owen se stinse și el rămase 
locului când Monroe se îndepărtă destul de mult ca să-l 
piardă din vedere. Câteva clipe mai târziu, deasupra 
capului i se aprinse o lumină, inundând spaţiul din jur cu o 
strălucire rece, fluorescentă. Depozitul era spaţios și gol, 
cu excepţia autobuzului vechi, cu Animusul, parcat în 
apropiere. Monroe se întoarse ţinându-și casca în mână. 
Owen și-o scoase pe a lui și cobori de pe motocicletă. Privit 
de aproape și pe lumină, vehiculul cu unghiuri și curbe 
care sugerau ceva proiectat pentru a trece cu desăvârșire 
neobservat părea să le aparţină în aceeași măsură și 
solului și văzduhului. Owen mersese cu motocicleta 
împreună cu tatăl lui, dar a lui Monroe era cu totul altceva. 

— Ei, spuse el, asta e tehnologie de vârf. Își puse casca 
pe șa. Abstergo ar avea ceva de spus în această privinţă, 
nu? 

— Probabil. Monroe puse cheile în casca lui, pe care o 
așeză lângă a lui Owen. Haide, să mergem la ceilalţi. 

IT-istul se mișca și vorbea cu o ardoare neobișnuită 
pentru Owen. 

— Ceilalţi? 

Monroe nu răspunse, dar se îndreptă spre scara îngustă 
care ducea, pe lângă un perete, către o ușă de la primul 
etaj. Owen urcă în urma lui, cu treptele din tablă ondulată 
zăngănind sub pașii lor. Odată ce ajunseră sus, Monroe 
tastă un cifru pe o încuietoare electronică și ușa se 
deschise. 

— Pe-aici, spuse el. 

Intrară pe un coridor pardosit cu dale de linoleum cu 
picăţele și cu plăcile de rigips de pe pereţi nevopsite. 


Monroe trecu pe lângă mai multe uși înainte de a descuia 
una tot cu un cifru. După ce o deschise, Owen simţi o vagă 
adiere de aer rece, ozonat, auzi zumzet de computere și 
voci. 

— Am ajuns, spuse Monroe trăgându-se într-o parte. 

Îi făcu semn lui Owen să intre. 

Băiatul trecu pragul unei încăperi spaţioase, haotice, cu 
petice de întuneric între mai multe spaţii luminate. Vocile 
pe care le auzise veneau dinspre un grup de canapele și 
fotolii din jurul unei mese mari și scunde, cu tăblia din 
sticlă neagră. Acolo erau așezați mai mulţi adolescenţi cam 
de vârsta lui Owen, printre care și Javier. 

— Să vă fac cunoștință, spuse Monroe ocolindu-l pe 
Owen ca să se îndrepte apoi spre ceilalţi. 

Băiatul îl urmă și, când ajunseră în lumină, toată lumea 
din jurul mesei amuţi, iar Javier se ridică în picioare. 

— Ai sosit, zise, părând să răsufle ușurat. Ești teafăr? 

— Da, răspunse Owen. N-am păţit nimic. Ce se petrece 
aici? 

— Întreabă-l pe el, răspunse Javier. El ne-a adunat. 

Monroe își drese glasul. 

— Doamnelor și domnilor, el e Owen. Owen, pe Javier îl 
cunoști. Ea e Grace, iar el e fratele ei, David. 

Indică o fată cu pielea cafeniu-închis, surâs dulce și păr 
ondulat strâns la spate, în timp ce băiatul slab, mai mic 
decât ea, care îi stătea alături, zâmbea pe sub ochelarii cu 
rame albe. Erau amândoi frumos îmbrăcaţi, cu jeanși de 
marcă, pe care mama lui Owen nu și i-ar putea permite 
niciodată. 

— Ea e Natalya, continuă Monroe arătând către o fată 
cu pielea măslinie, ochi oarecum asiatici și păr castaniu, cu 
reflexii de culoarea bronzului. 

Purta un hanorac simplu, bleumarin, peste un tricou alb, 
și răspunse înclinării din cap a lui Owen cu o privire 
inexpresivă. 


— Şi, în cele din urmă, încheie Monroe, arătând către un 
băiat care, abia atunci observă Owen, stătea într-un scaun 
cu rotile, el e Sean. 

— Încântat de cunoștință, Owen, spuse acesta. 

Avea părut roșcat, piele palidă, cu câţiva pistrui răzleţi, 
umeri masivi și braţe puternice. 

— Şi eu, răspunse Owen. Apoi se întoarse spre Monroe. 
De ce ne aflăm aici? Și încă nu mi-ai spus ce e cu Asasinul. 

— Asasinul? repetă Javier. 

Monroe își ridică mâinile și păru să-și întindă gâtul. 

— Îngăduie-ţi un minut de relaxare, OK? O să vă explic 
totul... 

— N-am un minut, îl întrerupse Owen. Trebuie să mă 
duc acasă. Mama e în pericol? 

— Nu, răspunse Monroe. Atâta lucru îţi pot garanta. 

— De unde până unde? 

— Este inocentă. Asta ar viola unul dintre principiile 
Crezului. 

— Ce crez? întrebă Javier. 

— Crezul Asasinilor, răspunse Monroe. Dar, până s- 
ajungem la asta, am altele de explicat. Owen, Javier, vă 
rog, așezaţi-vă. 

Cei doi băieţi schimbară o privire, apoi se așezară încet 
pe una dintre canapele. 

— Ei, începu Monroe, cu excepţia lui Owen și a lui Javier 
și, firește, a lui Grace și a lui David, nu vă cunoașteţi între 
voi. Învăţaţi la școli diferite, locuiţi în cartiere diferite, 
proveniți din medii diferite. Dar aveţi ceva în comun. ADN- 
ul. Aţi folosit toți Animusul și adevărul e că v-am căutat. 

— De ce? întrebă Sean. 

Monroe se aplecă și scoase o tabletă mică dintr-o fantă a 
mesei. Își trecu degetele peste ecran, apoi îl lovi ușor și de 
pe suprafaţa de sticlă neagră se înălță o imagine 
tridimensională luminoasă a Pământului, aproape 
acoperind întreaga lățime a mesei. Se rotea încet în jurul 


axei, în timp ce în numeroase locuri de pe tot cuprinsul său 
pulsau puncte strălucitoare. 

— Ooo! exclamă David împingându-și ochelarii în sus. 
Asta e marfă. 

— Cred că i-ai înfuriat serios pe cei de la Abstergo, 
spuse Owen. 

— Acordă un strop de încredere meritelor mele, ripostă 
Monroe. Masa e invenţia mea, în totalitate. 

— Ce sunt punctele alea? întrebă Grace aplecându-se 
spre glob. 

— Evenimente petrecute în decursul istoriei. 

— Ce fel de evenimente? insistă fata. 

Monroe se relaxase, stătea în poziţia lui obișnuită, cu 
mâinile în buzunare. 

— O să vă spun câteva lucruri care sună nebunește. Dar 
trebuie să mă credeţi. Jur că totul e purul adevăr. Incepu 
să meargă agale în jurul mesei, aruncând din când în când 
câte o privire spre imaginea Pământului. Două facţiuni își 
dispută controlul asupra destinului omenirii, purtând un 
război secret de când se consemnează istoria sau poate 
mai dinainte. Sunt facţiuni ancestrale. Li s-a spus în multe 
feluri, dar acum sunt cunoscute drept Frăția Asasinilor și 
Ordinul Templierilor. 

— Societăţi secrete? întrebă Sean. Vorbești serios? 

— Uită-te în jur, răspunse Monroe. Ti se pare că totul e 
serios sau nu? 

— Deci Asasinul ăla care ne vânează... face parte din 
Frăţie? se miră Owen. 

— Da. 

— De ce-a tras în tipul de la Abstergo? întrebă Owen. 

— Abstergo e una dintre fațadele Templierilor, răspunse 
Monroe. 

Owen își aminti ce îi spusese străinul înainte de a-l 
dobori săgeata Asasinului. Vorbise despre tatăl lui și 
băiatul se întrebă dacă părintele său nu avusese cumva 


vreo legătură cu războiul secret. 

— Punctele astea, continuă Monroe, reprezintă 
evenimente, oameni și locuri despre care se știe că au avut 
legătură cu conflictul dintre Asasini și Templieri. 

Işi ridică o mână și atinse unul dintre numeroasele 
puncte care clipeau în Peninsula Italică. În clipa aceea, în 
dreptul punctului se deschise o a doua imagine, a unui 
bărbat care purta o haină brodată, cu mâneci bufante, și 
mantie cu glugă ţuguiată, care-i umbrea fata. 

— El e Ezio Auditore, nobil din secolul al 
cincisprezecelea și probabil unul dintre cei mai renumiţi 
Asasini din istorie. Însă rădăcinile Frăției pot fi urmărite în 
Italia până în timpuri mult mai vechi, ajungând în Imperiul 
Roman, la Liberalis Circulum. 

Închise imaginea cu un gest al mâinii, făcu câţiva pași și 
atinse un punct din Orientul Mijlociu. Se deschise 
imaginea unei fortărețe din munți. 

— Aici a fost cândva un bastion al Frăției Asasinilor, 
distrus de mongoli în Evul Mediu, ca răzbunare pentru 
asasinarea lui Ginghis-Han. 

Inchise și fereastra asta, apoi ocoli globul, ca să atingă 
un punct de pe coasta estică a Statelor Unite. 

— Revoluţia Americană n-a fost doar o luptă pentru 
independenţa față de Coroana Angliei. A fost un război 
pentru sufletul unei naţiuni, influenţat de aceste două 
grupări. 

Monroe nu prezentase decât o mică parte din 
numeroasele puncte strălucitoare. Dacă toate reprezentau 
evenimente din acel război secret, scopul conflictului era 
incredibil. Aproape de neconceput. Cu toate astea, Owen 
nu putea să nu-l ia în considerare, fiindcă văzuse un Asasin 
în acţiune. 

— Pentru ce se luptă? întrebă Natalya. 

Vorbea pentru prima oară; avea voce suavă și, în același 
timp, puternică. 


Monroe își trecu mâna peste tabletă și imaginea globului 
dispăru. 

— Ca să răspund, daţi-mi voie să vă înfăţișez un tablou. 
Imaginaţi-vă o societate în plină destrămare. Omorurile 
violente se înmulţesc alarmant, la fel crește și numărul 
săracilor, discriminarea rasială e în floare și așa mai 
departe. O societate omenească preschimbată în iad. Ca s- 
o întorci de pe marginea prăpastiei, nu se poate acţiona 
decât pe două căi. Prima cale e înfrângerea haosului de 
către oamenii aflaţi la putere, care impun ordinea. 
Societatea e modelată cu forța și călăuzită tot cu forţa 
către îmbunătăţire. A doua e punerea puterii în mâinile 
poporului, lăsând oamenii să decidă singuri ce tip de 
societate doresc să construiască și să se încreadă în mai 
binele din firea fiecăruia dintre ei. Ei, voi pe care aţi alege- 
0? 

Nimeni nu scoase niciun cuvânt. Owen nu știa dacă 
întrebarea fusese retorică sau dacă Monroe aștepta un 
răspuns. Dar după o pauză foarte scurtă el continuă. 

— Pentru asta se luptă cele două facţiuni, Natalya. 
Ordinul Templierilor îi reprezintă pe cei aflaţi la putere, 
sunt cei hotărâți să călăuzească omenirea către un mod de 
viață mai bun. Asasinii apără liberul-arbitru al fiecărui 
individ. Şi unii, și alții încearcă să aducă lucrurile în starea 
în care cred ei că ar trebui să se afle. 

— Adică luptă pentru același lucru? întrebă David. 

— Vor același lucru, răspunse Monroe. Se luptă ca să 
impună calea către obţinerea lui. 

— De sute de ani? se miră Sean. 

— De mii de ani, îl corectă Monroe. 

— De ce ne spui nouă toate astea? întrebă Grace. N- 
avem nicio legătură cu așa ceva. 

Monroe își încrucișă braţele. 

— În privinţa asta vă înșelaţi. 

— De ce spui asta? 


— V-am văzut ADN-ul. V-am văzut strămoșii. Prin 
naștere, fiecare dintre voi e Asasin sau Templier. Se uită la 
Javier. Unii sunt și una, și alta. 


d 


CAPITOLUL ȘAPTE 


Sean își roti privirea, uitându-se pe rând la toţi ceilalţi și 
întrebându-se dacă vreunul dintre ei credea tot ce le 
spusese Monroe. Puștiul acela, Owen, zicea că văzuse cu 
adevărat un Asasin trăgând cu o săgeată în cineva, chiar în 
faţa lui, și, presupunând că nu era nici mincinos, nici 
nebun, oferise astfel o informaţie pe care Sean nu putea s- 
o ignore. 

În seara aceea, ceva mai devreme, când Monroe venise 
să-l ia, promițându-i mai mult timp în Animus, el nu ezitase 
nici măcar o clipă. Animusul îl scotea din scaunul cu rotile, 
oferindu-i posibilitatea să meargă, și Sean accepta asta 
oricând. Dar se părea că Monroe își ascunsese intenţiile, 
așa că nu știa ce să creadă nici despre asta, nici despre 
povestea cu războiul secret. 

— E nebunie curată, omule, comentă Javier. 

Părea un tip destul de dur, nu prea vorbăreţ și poate nici 
prea inteligent. 

— V-am avertizat că sună a nebunie, ripostă Monroe. 
Ceea ce nu înseamnă că nu e un adevăr. 

— Și ce dacă e un adevăr? interveni Grace. Ce dacă 
avem printre strămoși Asasini sau Templieri? Sunt sigură 
că o mulțime de alți oameni au. Asta nu explică de ce ne-ai 
adus aici. 

— Nu explică nici ceea ce faci tu, adăugă Owen, când 
umbli cu Animusul prin diverse școli. 

— Aici sunt, de fapt, două întrebări. O să încep cu a 
doua, fiindcă răspunsul e mai simplu. În esenţă, cred că 
atât Asasinii, cât și Templierii greșesc. 

— Atunci tu în ce crezi? întrebă Sean. 

I se părea important să știe unde se situează Monroe, 
având în vedere că el cutreiera prin ADN-ul lor. Sean știa 


cum ar fi răspuns la întrebarea pusă de IT-ist mai devreme. 
Dorea ordine. Dorea o lume în care oamenilor să nu le fie 
îngăduit să urce beţi la volan și să distrugă vieţile altora. 
Exista binele și exista răul. Nu era cazul să hotărască 
oamenii, de capul lor, ce e bine și ce e rău. 

— Cred în liberul-arbitru, răspunse Monroe. 

— Deci ești de acord cu Asasinii. 

Monroe clătină din cap. 

— Nu sunt de părere că Asasinii cred în liberul-arbitru. 
Sustin asta, dar, pe de altă parte, le cer tuturor membrilor 
Frăției să jure credinţă și supunere absolută. Nu cred că 
trebuie să renunţăm la liberul nostru arbitru în favoarea 
voinţei unei alte persoane, a unei frăţii sau a unui crez. 
Asasinii și 'Templierii trebuie opriţi, iar unul dintre 
modurile în care o pot face e s-ajung la voi înaintea lor. 
Înainte de a apuca ei să vă recruteze. 

— Să ne recruteze? spuse Grace. 

— S-ar părea că-ncerci să ne lipsești de liberul nostru 
arbitru, constată Javier. 

— Nicidecum, zise Monroe cu un oftat. Faceţi ce credeţi 
de cuviinţă. Întotdeauna. Obiectivul meu a fost să vă pun 
în gardă. 

— Dar nu de asta ne-ai adus aici? spuse Grace. 

Monroe arătă către Owen și Javier. 

— Ei sunt motivul pentru care v-am adus. Cu câteva 
nopţi în urmă, au intrat în Animus și au găsit ceva pentru 
care atât Asasinii, cât și Templierii ar face orice ca să-l 
obţină. 

Owen și Javier schimbară o privire. 

— De-asta ne-ai scos, spuse apoi Owen. N-a fost nimic în 
neregulă cu simularea. 

— Nu, încuviinţă Monroe, cu simularea n-a fost nimic în 
neregulă. Aparatura mea funcţionează corect și simulările 
mele nu cedează. Dar a trebuit să vă scot de-acolo. 

— De ce? întrebă Javier. 


— Ca măsură de precauţie. Mi-am verificat programul 
pentru Animus linie cu linie, dar știam că e posibil să-mi fi 
scăpat ceva. Și am avut dreptate. De-asta a apărut agentul 
Abstergo și tot de-asta era acolo Asasinul. Și unii, și alţii 
știu. 

— Ce știu? întrebă Sean. 

— Că noi am găsit o Parte din Eden, răspunse Monroe. 

— Ce e o Parte din Eden? întrebă David aplecându-se în 
faţă. 

Lui Sean, puștiul acesta îi plăcea deja. Era curios și 
părea serios. 

Monroe ezită. 

— O Parte din Eden e o relicvă a unei civilizații străvechi 
care a precedat-o pe cea omenească. Se afla în posesia 
unor tehnologii incredibile și câteva exemplificări ale ei 
mai există și în zilele noastre. Numai că sunt foarte bine 
ascunse. 

— Pumnalul, spuse Javier. Pumnalul lui Cortes? 

Monroe încuviinţă din cap. 

— Asta a fost. Javier se lovi cu pumnul în palma 
celeilalte mâini. Ştiam că trebuie să se fi petrecut ceva 
bizar. Obiectul ăla mi-a spălat cu desăvârșire creierii... i-a 
spălat pe ai strămoșului meu. 

Owen dădu aprobator din cap. 

— Şi strămoșul meu credea, practic, tot ce spunea 
Cortes. 

— Exact, încuviinţă Monroe. Fiecare Parte din Eden are 
un alt efect și un alt scop. Se pare că cel găsit de voi poate 
altera convingerile cuiva, impregnându-i o anumită 
credință. De aceea mulţi istorici susțin că aztecii l-au 
crezut pe Cortés zeu. 

Lui Sean nu-i plăcea ideea că e posibil să se amestece 
cineva astfel în mintea lui. 

— Dar, spuse David, dacă aceste Părţi din Eden sunt 
ascunse, cum le poate găsi cineva? 


— Cu ajutorul amintirilor genetice, zise Monroe. Dacă 
identifică pe cineva care, în decursul vremurilor, a venit în 
contact cu o Parte din Eden, Asasinii și Templierii se 
folosesc de Animus ca să pătrundă în amintirile 
descendenților săi și s-o localizeze. Şi aici intră în scenă 
Owen și Javier. 

Grace își dădu ochii peste cap. 

— Şi noi, ceilalţi? 

— Cred că sunteţi toţi de o importanţă crucială pentru 
găsirea acestei Părţi din Eden. 

— Dar Owen și Javier au găsit-o deja, obiectă Sean. 

— Au interacționat cu ea, specifică Monroe. N-au fost 
martori la ascunderea ei. Nu cred că a rămas în Mexic. Își 
ridică din nou tableta și masa proiectă o altă hologramă, 
imaginea alb-negru a unei clădiri mari și vechi. E Hotelul 
Astor House din New York, la jumătatea secolului al 
nouăsprezecelea. Clubul Aztec se întrunea acolo. 

— Clubul Aztec? întrebă Javier. 

— O societate militară mică, alcătuită din veterani care 
luptaseră în Războiul Mexicano-American din ultima parte 
a anilor 1840, răspunse Monroe. Cred că, după cucerirea 
Tenochititlanului, pumnalul lui Cortes a rămas în Ciudad de 
Mexico până când a fost luat din tezaurul guvernului 
spaniol, în perioada ocupaţiei americane a orașului. Pentru 
că... ia uitaţi-vă aici. 

Imaginea  holografică se schimbă, înfățișând câţiva 
bărbaţi. Sean îl recunoscu pe unul dintre ei; era Ulysses S. 
Grant”. 

— În ciuda numărului mic de membri, din rândurile 
Clubului Aztec s-au ridicat, cumva, şase candidați la 
președinție, dintre care trei au fost aleși, plus mai mulţi 
congresmeni și alte oficialități de rang înalt. Și care erau 


> Generalul Ulysses S. Grant (1822-1885), conducătorul armatei 
unioniste la victorie în Războiul Civil; ulterior, al optsprezecelea 
preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1869-1877) (n. tr.). 


șansele să se-ntâmple așa ceva? Cred că puterea din sfera 
politică a clubului s-a bazat pe folosirea Părţii din Eden 
despre care vorbim. 

— Vrei să spui că toţi tipii ăia erau Asasini? întrebă 
David. Sau poate Templieri? 

— Nu spun nicidecum așa ceva. Monroe înconjură 
tableta cu braţele. Deși unii ar fi putut face parte dintr-o 
facțiune sau alta. 

— Dar care sunt băieţii buni? întrebă tot David. Asasinii, 
sau Templierii? 

— Nici unii, nici alţii, zise Monroe. Sau și unii, și alţii. 
Depinde cum priveşti lucrurile. Ambele facțiuni au intenţii 
bune, dar ambele sunt în stare să facă rău. 

— Eu încă aștept să aflu când intrăm noi în scenă, 
interveni Grace. 

— Corect, admise Monroe. Ajungem imediat la voi toţi. 
Schimbă imaginea și pe orizontală apărură șase spirale 
duble de ADN, paralele. V-am adunat aici fiindcă între 
amintirile voastre genetice există o concordanţă uimitoare, 
în imagine apărură linii verticale, intersectând spiralele 
ADN în punctele de concordanţă. Strămoșii voștri au venit 
cândva în contact cu Partea din Eden, sau unii cu alţii, în 
timpul aceluiași eveniment. 

Sean speră că asta însemna ceea ce credea el că 
înseamnă. 

— Ce eveniment? întrebă Owen. 

— Revoltele înrolărilor din 1863, răspunse Monroe. Din 
New York. 

— Revoltele înrolărilor? întrebă Javier. 

— Au avut loc în timpul Războiului Civil, îl lămuri Grace. 
Guvernatorul recruta oameni care să lupte în Sud, dar, 
dacă erai bogat, puteai să plătești ca să fii lăsat acasă. 

— Așa e, confirmă Monroe. Din cauza asta au izbucnit 
revolte în tot New Yorkul. Au intrat în luptă bandele de pe 
străzi, au participat mii de oameni. A fost anarhie. 


— Şi au atacat toţi oamenii de culoare din oraș, adăugă 
Grace. Au ars din temelii un orfelinat cu copii de culoare. 

— Deci ne întoarcem înăuntru? Ne întoarcem acolo? 
întrebă Sean, ceva mai puţin înflăcărat acum, după ce 
aflase mai multe despre situaţia din vremea respectivă. 

— Voi hotărâți, spuse Monroe. Dar sper că o veţi face. 
Oricare dintre voi ar putea fi cheia și cred că e esenţial să 
găsim Partea din Eden înaintea Asasinilor și a 
Templierilor. 

— De ce? întrebă Natalya. 

De când se întâlniseră, Sean îi auzea glasul pentru a 
doua sau a treia oară, însă, când spunea ceva, el o asculta 
cu atenţie. Avea ceva ce îl momea. Era frumoasă, firește, 
dar, dincolo de asta, mai era ceva pe care nu putea să-l 
identifice. Ca să-i vorbească, ar fi trebuit să se apropie de 
ea în scaunul lui cu rotile, și încă nu cunoscuse nicio fată 
căreia să i se pară din cale-afară de atrăgător scaunul 
acela. 

— Ce-o să faci cu ea dacă o s-o găsești? continuă 
Natalya. 

— O s-o ascund din nou, zise Monroe. Undeva unde n-o 
poate descoperi nicio amintire. Ceea ce contează e să n-o 
lăsăm să cadă nici în mâinile Frăției Asasinilor, nici în ale 
Ordinului 'Templierilor. 

— Şi de unde știm că n-o s-o foloseşti tu? întrebă Javier. 

Monroe se uită pe rând la toţi. 

— Trebuie s-aveţi încredere în mine, așa cum am eu 
încredere în voi. Ce ziceţi, o s-o faceţi? 

— Ce să facem? întrebă Owen. 

— Să intraţi în Animus. Într-o simulare comună. Să trăiţi 
amintirile strămoșilor voștri, cu speranţa că veţi afla ce s-a 
întâmplat cu Partea din Eden. 

— Cu speranţa? spuse Javier. 

— Ascultaţi-mă. Monroe închise afișajul holografic și lăsă 
tableta jos. Recunosc, vina îmi aparţine și-mi pare rău. Vă 


aflaţi în pericol din cauza mea. Credeam că am înlăturat 
toate riscurile folosirii Animusului. Dar a alertat cumva 
Corporaţia Abstergo. Am încercat să fac ceva bun, să vă 
ofer acces la originile voastre, dar asta a avut urmări 
nedorite. Acum e în joc o nouă Parte din Eden, iar Asasinii 
și Templierii nu se vor opri până n-o găsesc. Însă hotărârea 
vă aparține. Se îndepărtă de ei, retrăgându-se cu un pas. 
Vorbesc serios. Voi decideti. 

— Şi cum rămâne cu părinţii noștri? întrebă Natalya. 

— Timpul petrecut în Animus e timp al minţii, al visului. 
E subiectiv, amintirea mai multor zile se scurge în câteva 
minute sau ore din timpul real. O să vă-ntoarceţi acasă 
înainte de a se face dimineaţă. 

Sean își încleștă mâinile de roţile de manevră ale 
scaunului. Nu voia să lase să-i scape o șansă de a folosi 
Animusul. Cine știa când s-ar mai fi ivit vreo ocazie? 

— O să intru în simulare, spuse. 

Toţi ochii se întoarseră spre el. 

Sean își îndreptă spatele și le susţinu privirile cu 
încredere în sine. 

— Cine mă însoțește? 

— Eu, răspunse David. 

— Ce? Grace se încruntă la fratele ei mai mic. Ce crezi 
că faci? 

El ridică din umeri. 

— Vreau s-ajut. 

— De ce? întrebă ea. 

— De ce n-ar face-o? interveni Sean. 

— De ce-ar face-o? ripostă Grace. N-ai auzit ce-am spus 
despre Revoltele înrolărilor? Stai și gândește-te un minut 
la orele de istorie. Ultima dată când am intrat eu și David 
în Animus, am dat de fântâni din care nu ne era îngăduit să 
bem. Acum o să fie mult, mult mai rău. 

La asta Sean nu se gândise, așa că se cufundă într-o 
tăcere jenantă. 


— Ei bine, eu merg, spuse Javier. 

— Şi eu, i se alătură Owen. 

— Şi eu, spuse Natalya. 

Asta îi lăsă pe Grace și pe David nehotărâţi. Băiatul 
spusese deja că vrea să meargă, dar Sean era foarte sigur 
că n-o s-o facă fără sora lui. David o urmări cu privirea în 
timp ce ea se uită pe rând la toți ceilalţi înainte de a-și 
îndrepta din nou ochii spre el. 

— De unde știi c-o să dea rezultate? îl întrebă pe 
Monroe. E singurul lucru care mă interesează. Acum 
suntem în pericol. De unde știi că, după asta, o să fim în 
siguranţă? 

— O să fiți mult mai în siguranţă decât dacă nu faceţi 
nimic, răspunse Monroe. În cazul în care găsim noi primii 
Partea din Eden și o ascundem, amintirile voastre genetice 
nu mai oferă niciun răspuns. Veţi fi lăsaţi în pace. 

Sean observă că Grace renunţă într-o oarecare măsură 
la poziţia ei ţeapănă când păru să cedeze. 

— Bine, spuse. Merg și eu. 

— Imediat, zise Monroe. Cu cât o facem mai repede, cu 
atât mai bine. Animusul e acolo. 

Arătă către o altă insulă luminoasă din încăpere, plină 
cu computere și diverse echipamente. 

Toţi ceilalţi se ridicară în picioare și se îndreptară în 
direcția aceea. Sean se văzu nevoit să-și dea scaunul 
înapoi ca să iasă dintre canapele și pe urmă să ocolească 
tot mobilierul și masa afișajului, însă se blocă pentru 
câteva clipe. Trecuse ceva timp de când nu i se mai 
întâmplase și își încleștă fălcile. 

Owen făcu doi pași spre el. 

— Vrei să te ajut? 

— Mă descurc, răspunse cu voce mai tăioasă decât 
intenționase, deși tonul era pe măsura iritării sale. 

De la accident trecuseră doi ani, nu știa când o să scape 
de frustrare și de furie sau dacă asta o să se-ntâmple 


vreodată. Poate aveau să continue pur și simplu să se 
vânzolească în el până în ziua în care, după atâta fricţiune 
înăbușită, avea să-l mistuie o combustie internă spontană. 
Își dorea măcar să fi ştiut cum să facă faţă încercărilor 
altora de a-l trata cu blândeţe, atât pentru binele lor, cât și 
pentru al lui. 

— Vin și eu într-un minut, spuse. 

Owen dădu din cap. 

— OK. 

Se îndepărtă, dar Sean îl văzu mergând intenţionat mai 
încet, ca să nu se simtă el atât de rămas în urmă, însă asta 
nu izbuti decât să-i sporească frustrarea. 

Când ajunse în sfârșit lângă grup, îi găsi pe toţi adunaţi 
în fața Animusului, al cărui nucleu părea să fi fost adus de 
Monroe din autobuz. Terminalul principal părea axul unei 
roți ale cărei spiţe erau fotoliile rabatabile care se 
transformau în cușete orientate cu tetierele spre centru. 

Monroe le indică aranjamentul cu o înclinare a capului. 

— Vă rog să vă alegeţi câte un loc și să vă instalaţi 
confortabil. 

— N-o să repetăm cumva aceeași greșeală? întrebă 
Javier. Animusul n-o să dea din nou alarma la Abstergo? 

Sean îi aruncă din nou o privire. Poate că era mai 
inteligent decât îl crezuse. 

— De data asta nu, spuse Monroe. Unitatea e complet 
izolată și am instalat un firewall, așa cum n-aș fi putut s-o 
fac în autobuz. Aici suntem în siguranţă. 

Sean își aduse scaunul lângă un fotoliu și îi blocă roţile. 
Pe urmă se săltă, proptindu-se în braţe, și se mută pe 
fotoliu. 

— Uau, spuse Javier, care se afla în apropiere, încă în 
picioare. Ai ceva forță. 

— Nu, ridică Sean din umeri. E vorba numai de tehnică. 

Însă fusese întotdeauna puternic. Antrenorii lui 
remarcaseră asta înainte de accident. Partea de sus a 


corpului său nu-și pierduse puterea, dar picioarele nu mai 
erau decât piele peste tendoane și oase. Își roti șoldurile 
pe fotoliu, apoi se folosi de braţe ca să-și ridice picioarele 
pe rând. Pe urmă putu să se întindă pe spate și s-ar fi 
simţit confortabil dacă entuziasmul nu i-ar fi crescut 
vertiginos. Își aminti ce mult îl încântase prima lui intrare 
în Animus. Strămoșul lui fusese un simplu fermier din 
Irlanda și probabil că simularea n-ar fi fost incitantă 
pentru nimeni altcineva. Dar Sean mersese pe ogoarele 
cultivate cu orz de strămoșul său. Stătuse în picioare de la 
răsăritul până la apusul soarelui, muncindu-și pământul, și 
pentru el atât era de-ajuns. A 

— Aţi mai făcut asta, spuse Monroe. Însă numai câţiva 
dintre voi au intrat într-o simulare comună. Trebuie să 
reţineţi că nu puteţi interacţiona între voi fiind voi înșivă, 
fiindcă vă veţi desincroniza. Dacă încercaţi să vă găsiţi 
unul pe altul sau să spuneţi de faţă cu alţii ceea ce n-a 
spus strămoșul vostru, vă desincronizaţi. S-a înţeles? 

Confirmară toţi că înţeleseseră. 

Monroe dădu ocol cercului, ajutându-i pe rând să se 
conecteze la Animus. 

— Partea din Eden pare să fie un fel de pumnal, le 
spuse. În Mexic nu ne-am uitat prea bine la el, dar pare să 
aibă un design ieșit din comun. Fiţi cu ochii-n patru, să nu 
vă scape. 

Ajunse la Sean și îi întinse o cască pe care băiatul și-o 
puse pe cap, lăsându-se învăluit de întuneric. Câteva clipe 
mai târziu, când toată lumea era pregătită, Sean îl auzi pe 
Monroe ducându-se în centru, la comenzile Animusului. 

Mă auziţi toți? îi întrebă prin căști. 

Il auzeau. 

Super. Dati-mi o secundă și vă conduc pe toți în 
Coridorul Amintirilor. 

Trecură alte câteva clipe, în care Sean își încleștă 
pumnii, anticipând trecerea. 


E toată lumea gata? întrebă Monroe. 

Gata, răspunseră într-un glas mai mulţi dintre ei, printre 
care și Sean. 

Intrarea în Coridorul Amintirilor peste trei secunde, 
două, una... 

O lumină tăioasă îl orbi pe Sean când vizorul prinse 
viaţă, cufundându-l în spaţiul pustiu al Coridorului. În timp 
ce imaginile din jurul lui se conturau tot mai clar, observă 
mai întâi că stă în picioare fără niciun ajutor. Și că e înalt. 
Uriaș, la drept vorbind. 

— Arăţi ca un poliţai, spuse bărbatul de lângă el. 

Purta joben, o haină neagră care-i ajungea până la 
genunchi, o vestă roșie brodată și pantaloni ecosez. 
Favoriţi groși îi conturau obrajii și la talie îi atârna un cuţit 
lung. 

Sean se uită în jos, la propria lui haină neagră, la 
nasturii ei de alamă și la gulerul înalt. Purta o șapcă 
turtită, cu cozoroc scurt și cu o insignă a Poliţiei 
Metropolitane în partea din faţă. 

— Ai dreptate, spuse, chiar arăt ca un polițai. Dar nici 
măcar nu știu a ce semeni tu. Cine... cine ești? 

— Owen, răspunse bărbatul, cu voce ușor răgușită, apoi 
își lăsă capul pe-o parte. Şi sunt... 

Se uită în jos, la centura sa, se holbă la ea câteva clipe, 
apoi își strânse un pumn. Lama unui cuţit îi ţâșni din 
mânecă, apoi se retrase fulgerător. 

— Sunt un Asasin, adăugă. 

Sean se îndepărtă de el cu un pas. 

— E bine de știut. 

— Cred că eu sunt Templier, spuse un alt bărbat, în 
spatele lui. 

Sean se întoarse, să se uite la el și la ceilalți. Al doilea 
bărbat care vorbise era voinic, dar nu la fel de bine făcut 
ca el, și vorbea cu un ușor accent irlandez. Nu avea 
pălărie, purta o vestă peste o cămașă de culoare alb 


murdar, avea mânecile suflecate și o basma legată la gât. 
Purta și un șorţ scurt, ceea ce îl făcea să semene cu un 
barman. 

— Javier? îl întrebă Owen. 

El dădu din cap. 

— Am știut întotdeauna că mama are ceva irlandez în ea. 

Un bărbat mai bătrân și o femeie foarte tânără, de nici 
douăzeci de ani, stăteau unul lângă altul în spatele lui 
Javier, amândoi de culoare și amândoi îmbrăcaţi ca niște 
servitori. Fata purta o rochie neagră și un șorţ alb, cu 
volane, care îi acoperea pieptul și umerii. Bărbatul purta 
haină și pantaloni negri, la fel ca vesta lui, și cămașă albă. 

— Vă rog, spuneţi-mi că nu suntem sclavi, zise fata. 

— Nu sunteţi, răspunse de lângă ei o fată mărunţică. Era 
îmbrăcată cu o rochie roșie elegantă, împodobită cu 
dantelă neagră, avea păr negru, mătăsos, ochi negri și 
trăsături suave. În statul New York, negrii erau liberi 
dinainte de Războiul Civil. 

— Natalya? o întrebă Sean. 

— Da, răspunse ea. 

— Cred... ăă... că sunt tatăl tău, îi spuse David lui Grace. 

— Cred că ai dreptate, răspunse ea. Dar sper că-ţi dai 
seama că asta nu-nseamnă că tu ești șeful. 

OK, interveni vocea lui Monroe. Amintirile sunt aproape 
puse cap la cap. Puteţi începe să vă obișnuiți cu identitățile 
strămoșilor vostri. Încarc în scurt timp întreaga simulare. 
Dar trebuie să mai știți ceva. 

— Ce? întrebă Grace. 

Spre deosebire de voi, David trăiește amintiri 
extrapolate. 

— Astea ce sunt? întrebă David. 

Păi, practic, nu ai amintirile strămoșului tău de după 
momentul în care și-a conceput fiica, fiindcă atunci au 
trecut genele lui la ea. Așa că vei avea amintiri doar 
despre viața lui dinaintea acelui moment. Dar, fiindcă 


drumurile i s-au încrucișat cu ale celorlalți prezenţi aici, 
Animusul se folosește de amintirile lor ca să creeze 
simularea ta. 

— Şi ce înseamnă asta pentru el? întrebă Grace. 

Înseamnă că se va bucura de ceva mai multă libertate în 
timpul simulării. Fiindcă nu știm tot ce-a făcut strămoșul 
lui în fiecare moment, n-o să se desincronizeze la fel de 
ușor ca voi, ceilalți. Dar mai înseamnă și că trebuie să fie 
la locul potrivit și la momentul potrivit, ca să vă poată 
întâlni. 

— Și dacă nu mă aflu la locul potrivit și la momentul 
potrivit? întrebă David. 

Întreaga simulare ar putea fi întreruptă. 

— Minunat, comentă băiatul. Nici urmă de presiune. 

Exact. OK, pregătiți-vă toți. 

Sean avu aceeași senzaţie de avânt ca la prima lui 
intrare în Animus, ca și cum asupra sa s-ar fi năvălit un 
talaz sau apele unui râu. S-ar fi putut opune, proptindu-se 
bine pe picioare, ori s-ar fi putut lăsa purtat în aval. Simţi 
curentul căpătând formă, împlântând în minte voci și 
gânduri, și le lăsă să se reverse asupra lui, aducând cu ele 
o nouă conștientizare. 

Era Tommy Greyling, transferat de opt luni de la 
Departamentul Central în patrula de elită de pe Broadway; 
înainte de asta lucrase la Secţia de Poliţie 18, iar și mai 
înainte primise un glonţ în coapsă la Bull Run, în Virginia, 
dar reușise cumva să nu-și piardă piciorul. După bătălia 
aceea, se întorsese acasă, în New York, numai ca să se 
trezească în toiul unui alt război, unul purtat pe străzi, cu 
cărămizi azvârlite și cuțite. 

— Sunt cântăreaţă, spuse Natalya stând în apropierea 
lui, în hainele sale frumoase. Trăsăturile ei i se păreau 
cunoscute lui Tommy. Cântăreaţă de operă, adăugă ea. 

Sub admiraţia cu care o privea Tommy, Sean știa că 
vorbise Natalya și că părea aproape îngrozită. Era fără 


îndoială timidă. De când o cunoscuse Sean spusese, poate, 
zece-douăsprezece cuvinte, așa că poate o speria ideea 
propriei sale prezenţe pe scenă, ca artistă. 

Suntem gata, spuse Monroe. Număr până la trei, apoi 
inițiez simularea. Pregătiți-vă. Revoltele înrolărilor au fost 
iadul pe pământ. 


CAPITOLUL OPT |% 


Singură într-o cabină de machiaj, Natalya se privea 
îndelung în oglindă, dar faţa care îi întorcea privirea nu 
era a ei. Femeia aceea tânără, a cărei minte ambițioasă 
vocifera, asemenea voinţei sale, cerând să nu mai fie o 
dublură a Natalyei, ci să preia conducerea, avea păr negru, 
scânteietor în lumina lămpii cu gaz din încăpere. Ochii 
erau mari, machiaţi cu generozitate. Purta o rochie 
stacojie, pe care Natalya își amintea vag că o cumpărase 
din Paris, contra unei sume care ar fi făcut-o cu siguranţă 
să ameţească dacă i-ar fi calculat echivalentul, ţinând cont 
de inflaţie. 

Era cântăreață de operă, dar nu una oarecare. Era 
Adelina Patti. Fusese un copil-minune și urcase prima 
oară pe scenă la vârsta de șapte ani. Acum avea douăzeci 
și fusese deja în turnee în Statele Unite, în Europa și în 
Rusia. Cu un an în urmă, cântase la Casa Albă pentru 
Abraham Lincoln și pentru soţia lui, Mary Todd, care o 
invitaseră personal. 

Cineva ciocăni ușor la ușă. 

— Mademoiselle? 

Natalya se retrase în culise și o lăsă pe Adelina în prim- 
plan. 

— Da? 

— Sunt William, spuse bărbatul. Am adus onorariul 
dumneavoastră, mademoiselle. Pot intra? 

— Intră. 

Ușa se deschise și în cabină intră directorul Teatrului 
Niblo's Garden. Era scund și, cumva, rotund doar în talie. 


6€ Adela Juana Maria Patti (1843-1919), soprană de coloratură de 
origine spaniolă, considerată de unii cea mai bună cântăreaţă de 
operă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (n. tr.). 


Adusese o casetă mică, de piele, pe care o așeză pe podea, 
la picioarele ei. 

— Scuzele mele dacă pare vulgar să tratez atât de direct 
cu dumneavoastră, zise. Dacă impresarul nu vi s-ar fi 
îmbolnăvit pe neașteptate... 

— Mulţumesc, domnule, spuse Adelina. Nu e nevoie de 
scuze. Aici e toată suma, nu? 

Se aplecă, luă caseta de mânere, o ridică și constată că 
are în jur de trei kilograme și jumătate. La actualul preţ de 
pe piaţa aurului, ar fi trebuit să cântărească cu un 
kilogram mai mult. 

— Nu e tot onorariul? 

William scoase din buzunar o batistă cu care își tamponă 
fruntea. 

— Din nefericire, domnişoară Patti, nu este. V-am adus 
patru mii de dolari în aur și vom avea restul, adică încă o 
mie, după ce se vând toate biletele pentru spectacol. 

— Credeam că toate condiţiile mele sunt trecute clar în 
contract. 

— Da, foarte clar, încuviinţă el. 

— Cinci mii, în aur. Plata în avans. Toată. Sau nu urc pe 
scenă. 

— Da, desigur. William își tamponă din nou fruntea. Am 
crezut că poate... 

— Ce? Că poate o să fac o excepţie? 

— Da, asta a fost speranţa mea. 

William își coborâse privirea către podea și era clar că 
și-o ancorase acolo. Adelina vedea că e copleșit și știa că n- 
o să fie în stare să găsească singur o cale de ieșire. 

— Bine, iată ce-o să faci, William. Poate ai observat că 
nu mi-am pus pantofii. O să mi-i pun când vor fi îndeplinite 
condiţiile din contract. Așa că o să te duci jos, să vezi ce 
bani s-au strâns din vânzarea biletelor, și o să iei de-acolo 
restul onorariului meu. Dar o să fac totuși o excepţie 
pentru dumneata. 


Bărbatul își ridică privirea. 

— Da? 

— O s-accept bani gheaţă în loc de aur. 

Directorul se gârbovi și dădu din cap. 

— Da, mademoiselle. 

Se înclină respectuos și ieși, iar soprana rămase din nou 
singură. 

Natalya se uită din culisele minţii sale, plină de 
admiraţie pentru demonstraţia de forţă și de încredere în 
sine a Adelinei. Încrederea în sine nu-i lipsea nici Natalyei, 
dar și-o arăta rareori. Mulţi o credeau timidă, dar nu era 
deloc așa. Nu se temea de oameni, nu o nelinișteau. 
Prefera să se gândească la ea însăși considerându-se 
rezervată. Însă Adelina Patti nu părea să aibă nicio 
reţinere și, cu toate că știa că, de fapt, nu ea o să stea pe 
scenă, cântând în faţa publicului, Natalya se temea de acea 
experienţă simulată și spera ca William să nu se înapoieze 
cu restul remuneraţiei. 

Interesant, spuse Monroe. 

— Ce? întrebă Natalya. 

Adelina Patti a fost măritată de trei ori, dar nu se știe să 
fi avut copii. 

— Păi, e strămoașa mea, așa că, la un moment dat, 
trebuie să fi avut unul. 

A avut și câteva aventuri amoroase. Poate, ca urmare a 
uneia dintre ele, a născut în secret. 

— Trei căsătorii? Aventuri? Natalya clătină din cap. 
Chiar a făcut totul în felul ei. 

Așa s-ar părea. 

Câteva clipe mai târziu, William bătu la ușă și Natalya se 
retrase. 

— Intră, spuse Adelina. 

Bărbatul deschise ușa și intră, încă tamponându-și 
fruntea. 

— Ai banii? întrebă ea. 


— Am opt sute de dolari, răspunse directorului teatrului. 
Scoase din buzunarul hainei un teanc de bancnote și i-l 
întinse. Sper că deocamdată sunt de ajuns. Sala e plină. 
Nu vreţi să lăsaţi publicul s-aștepte, sunt sigur. 

Adelina zâmbi, luă banii și îi puse în caseta cu aurul. Pe 
urmă se întinse după pantoful ei stâng și îl încălţă, iar 
William oftă adânc. 

— Mulţumesc, mademoiselle, mulțumesc. Eu... 

Adelina îi întinse pantoful ei drept, iar el îl acceptă de 
parcă ar fi fost deopotrivă fragil și fierbinte. Pe urmă ea se 
lăsă pe spătarul scaunului, cu un picior încălțat și cu 
celălalt încă descult. 

— O să-mi pun al doilea pantof când o să-mi aduci cei 
două sute de dolari încă lipsă. Publicul meu o s-aștepte. 

William păli vizibil, bâlbâi ceva și părăsi cabina cu o 
plecăciune grăbită și cu pantoful în mână. 

În mintea tinerei, Natalya aproape chicoti. În vremuri în 
care femeile n-aveau prea multe de-ales, Adelina își 
folosise talentul ca să-i aducă avere și putere, poate chiar 
mai importantă decât banii. 

Dar momentul începerii spectacolului se apropia și, pe 
când Adelina era cu desăvârșire calmă, despre Natalya nu 
se putea spune același lucru. 

Când se întoarse, William bătu la ușă cu o insistenţă și 
cu o disperare inconfundabile. 

— Intră, spuse Adelina cu multă prietenie în glas. 
Directorul năvăli înăuntru cu răsuflarea tăiată. 

— Poftiti, mademoiselle, poftiţi. li întinse un al doilea 
ghemotoc de bani și pantoful ei drept. Două sute de dolari, 
întregul onorariu. 

Ea primi și banii, și pantoful cu o înclinare graţioasă a 
capului. 

— Mulţumesc, domnule. 

În timp ce William își privea ceasul de buzunar, femeia 
puse banii în casetă, apoi își încălţă pantoful. 


— Îmi îngăduiţi să vă conduc? spuse directorul oferindu- 
i braţul. 

Adelina se prinse de el cu mâna înmănușată. 

— Firește. 

Părăsiră încăperea, pe care bărbatul o încuie, și 
traversară partea din spate a teatrului. Era un loc într- 
adevăr minunat, poate cel mai modern teatru văzut 
vreodată de Adelina. Kilometri de ţevi pentru gazul de 
iluminat. Un spaţiu boltit, străbătut de pasarele și de un 
sistem de scripeţi și de frânghii de o complexitate imensă 
pentru ridicarea și coborârea diverselor părţi ale 
decorurilor. Şi o sală în care încăpeau peste trei mii de 
spectatori. 

La gândul ăsta, nervozitatea Natalyei crescu, deși pe 
Adelina o însufleţea. 

Se  încheiaseră deja numerele din deschiderea 
spectacolului din seara aceea, câteva scenete menite să 
amuze publicul şi să sporească nerăbdarea cu care era 
așteptată principala atracție, iar prezentatorul se afla pe 
scenă, anunțând apariția ei. Adelina se opri în culise, 
aşteptând momentul în care trebuia să intre. 

Alături de ea, William se aplecă și-i șopti la ureche: 

— Vă daţi seama că, într-o săptămână, câștigați mai mult 
decât președintele Statelor Unite într-un an? 

Pe urmă, prezentatorul o numi „incomparabilul talent 
renumit în întreaga lume, domnișoara Adelina Patti”, și 
publicul izbucni în aplauze. Momentul intrării ei sosise. 

— Atunci, William, data viitoare invită-l pe președinte să 
cânte. 

Artista zâmbi și păși pe scenă. 

Aplauzele se înteţiră când apăru în luminile rampei, iar 
Adelina se opri și făcu o reverență adâncă, graţioasă. 
Prezentatorul se retrăsese deja și ea își luă locul în centrul 
scenei. Publicul umpluse până la refuz sala teatrului, de la 
fotoliile de orchestră la locurile din ultimul rând de pe al 


treilea șir de loji cu margini aurite. Adelina dădu din cap și 
zâmbi către spectatorii de pe cele mai bune locuri, în 
vreme ce aplauzele continuară, de nepotolit timp de multe 
secunde. Când se stinseră ultimele, dirijorul dădu glas 
orchestrei cu o mișcare bruscă și, când muzica umplu 
aerul, Natalya trăi o experiență de care nu avusese 
niciodată parte în viaţa reală. 

Adelina se născuse într-o familie de cântăreţi, într-o casă 
plină de spiritul distracţiilor și al spectacolului. Natalya 
crescuse într-o casă liniștită, plină de amintirile bunicilor 
ei din Kazahstanul aflat sub dominaţia Uniunii Sovietice și 
de hotărârea lor discretă de a-și ţine capul plecat și de a-și 
îmbunătăţi viața muncind din greu. Adelina era o pasăre 
cântătoare, iar Natalya, o răzbătătoare. 

Însă acum Natalya trebuia să cânte în faţa a trei mii de 
oameni, ceea ce, în mod obișnuit, i-ar fi fost imposibil. Dar 
își reaminti că nu era de fapt ea însăși, că și conștiința și 
reţinerile ei puteau rămâne în culise, lăsând-o pe Adelina 
să strălucească. 

Cântă aria Zerlinei din Don Giovanni. Şi ariile Elvirei din 
Puritanii, și pe ale Mariei din Fiica regimentului, de 
Donizetti. Vocea ei, limpede și concentrată ca mierea, 
umplu teatrul, iar mulţimea o adoră. La început, Natalya o 
privi din afară, păstrând o distanţă sigură. Dar, cu fiecare 
arie, se silea să iasă tot mai mult din culisele minţii sale, 
până spectacolul se încheie și se simţi pregătită pentru o 
încercare. Când Adelina făcea ultimele reverenţe, Natalya 
își luă inima în dinţi și păși tremurând în lumina de pe 
scenă, dând-o pe Adelina deoparte. 

Caverna splendidă a teatrului, imensă și plină de 
torentul  aplauzelor, şi încărcătura emoțională a 
momentului o făcură pe Natalya să i se tăie răsuflarea și să 
își încleșteze mâinile deasupra stomacului. Simularea 
creată de Animus se distorsionă, iar cele mai îndepărtate 
colțuri ale teatrului se pierdură într-o ceaţă de un cenușiu- 


întunecat. 

E totul OK? întrebă Monroe. 

— E în regulă, șopti Natalya și se sili să rămână acolo, 
simțind apăsarea atenţiei spectatorilor, pe de-o parte din 
simplă curiozitate, pe de alta provocându-se pe ea însăși. 
Tânăra își îndreptă spatele, adoptând postura Adelinei, și 
simularea își recăpătă treptat claritatea. Își înălță faţa 
către lămpile fixate de balcoanele de sus. Zâmbi, se înclină 
și se asigură că simularea s-a refăcut în totalitate, apoi își 
îngădui să se retragă, lăsându-i Adelinei controlul. 

După spectacol, William o conduse într-un salonaș 
superb, pentru o recepţie intimă, la care luau parte unii 
dintre cei mai de seamă spectatori fideli. Natalya urmări 
din nou totul cu admiraţie, rămânând în culisele minţii 
Adelinei în vreme ce cântăreaţa părea să plutească prin 
încăpere, fermecând pe toată lumea. Sorbi șampanie 
frapată și mâncă stridii, pateuri din foietaj și alte bunătăţi. 
Ingheţata de portocale și de vanilie contracara căldura 
serii și aerul închis din încăpere. Dar Natalya își dădu 
treptat seama că Adelina se simțea singură. Cumva, 
printre toţi oamenii aceia, n-avea pe nimeni alături. Ştia 
foarte bine că niciunuia dintre acei amatori de spectacole 
nu-i păsa cu adevărat de soarta ei. li distra și, dacă n-ar fi 
făcut-o, n-ar fi avut parte decât de indiferența lor 
politicoasă. 

O parte dintre conversații, fie purtate direct, fie doar 
auzite, o interesau pe Natalya mai mult decât pe Adelina, 
numai că nu putea lua parte la discuţii. Nu-i rămânea 
decât să asculte cu atenţie în timp ce trăia amintirea 
Adelinei din seara aceea. 

— La naiba cu Copperheads” ăștia! spuse un bărbat cu 
părul alb și cu o mustață deasă, tot albă, cu vârfurile 


7 Facţiune a Partidului Democrat din nordul Statelor Unite care 
nu era de acord cu Războiul Civil și dorea încheierea unei păci 
imediate cu Confederaţia statelor din sud (n. tr.). 


curbate larg peste obraji. Și pot să plece cu tot cu Tweed? 
și cu Tammany. 

— Ai grijă, Cornelius! îl avertiză unul dintre bărbaţii cu 
care discuta. 

— De ce? Lee? a fugit înapoi, în Virginia, cu coada între 
picioare. Victoria lui Grant de la Vicksburg o să răstoarne 
soarta războiului, sunt convins. Nu mă tem de 
simpatizanţii ăștia democrați ai sudiștilor. 

— Ești prea cutezător, Cornelius, se amestecă un alt 
bărbat. Soarta războiului e departe de a fi decisă. Şi, 
oricine ar învinge, tu tot o să ai o afacere de condus. E de 
preferat să nu-ţi faci dușmani dacă un strop de prudenţă 
poate evita asta. 

— Pfui, zise Cornelius. 

Adelina se îndepărtă și se alătură discuţiei câtorva 
doamne cu rochii luxoase, dantele și bijuterii care păreau 
mai scumpe decât ale ei. După un salut cordial și o rundă 
de complimente la adresa interpretării  Adelinei, 
conversaţia se întoarse la subiectul de mai înainte. 

— Înrolările vor continua totuși? întrebă o femeie cu 
părul roșu. 

— Da, răspunse o alta, cu părul argintiu. 

— Mă tem că e o greșeală. 

— Înrolări? întrebă Adelina. 

— Oh, așa e, spuse prima femeie. Dumneavoastră locuiţi 
în Anglia. Știţi, președintele Lincoln mobilizează bărbaţii 
apti de luptă ca să ia parte la războiul cu rebelii. Toată 
lumea din oraș e revoltată din cauza asta. Mă gândeam că 
poate ordinul va fi revocat. 

— Ar putea fi dacă guvernatorul Seymour și primarul și- 
ar impune părerea. Însă generalul-maior Wool e hotărât să 


5 William Magear Tweed (1823-1878), cunoscut ca „Boss" 
Tweed, politician american renumit în primul rând ca șef al 
Societăţii Tammany (n. tr.). 

° Generalul confederat Robert E. Lee (1807-1870) (n. tr.). 


continue. 

— Aveţi fii? mai întrebă Adelina. Vă temeţi că vor fi 
mobilizați? 

— Nicidecum, răspunse femeia și diamantele ei 
scânteiară. Legea permite scutirea de încorporare contra 
plăţii unei taxe de trei sute de dolari. Chiar dacă vor fi 
mobilizați, fiii mei nu vor lupta. 

— E într-adevăr o sumă mică, spuse doamna cu părul 
roşu. 

Deși era ea însăși bogată, Adelina se gândi că „o sumă 
mică” însemna probabil cu totul altceva pentru oamenii 
care lucrau în fabrici sau pe străzi, pentru muncitorii din 
cartierele sărace Five Points și Bowery, fiindcă trei sute de 
dolari reprezentau venitul lor pe cel puţin un an. Ei nu-și 
puteau folosi bogăţia ca să scape de măcelul de pe câmpul 
de luptă. Dar Adelina păstră remarca asta pentru sine. 

De aici, conversaţia se îndreptă cu ușurință către 
banalităţi, și atât Adelina, cât și Natalya se plictisiră. Era 
destul de târziu când reuniunea se încheie în sfârșit. 
William o conduse neliniștit pe Adelina, cu caseta ei cu 
onorariul, la o trăsură care o aștepta. 

— Aș vrea cu toată sinceritatea să-mi îngăduiţi să vă 
conduc, spuse. Sau să trimit pe altcineva cu 
dumneavoastră dacă prezenţa mea vă deranjează. 

— Nu e vorba de așa ceva, răspunse Adelina. 
Nerușinarea lui în privinţa plăţii onorariului n-o mai irita. 
Sunt în stare să mă descurc singură. 

— Nu am nicio îndoială. Dar îmi doresc, sincer, să fi fost 
impresarul cu dumneavoastră. 

— Eu nu-mi doresc asta, și n-ar trebui să ţi-o dorești nici 
dumneata dacă nu cumva vrei să te-alegi cu o boală gravă. 

Bărbatul zâmbi și dădu din cap, dar păru s-o facă fără 
convingere. 

— Prea bine. 

— Noapte bună, spuse Adelina. Aveţi un teatru frumos și 


sper să mai cânt aici cât de curând. 

— Şi eu sper, spuse William, apoi îi porunci birjarului s-o 
ducă la Hotelul Fifth Avenue, unde era găzduită. 

Căldura nopţii de iulie încă se revărsa, dar cel puţin 
aerul era mai curat, lipsit de miasma înecăcioasă de 
funingine care o sufoca acasă, la Londra. Își aștepta cu 
nerăbdare turneul de la sfârșitul lunii, în Germania, la 
Mannheim și la Frankfurt, locuri unde apropierea apei 
dădea prospeţime aerului. 

Trăsura înainta pe Broadway, unde continua să 
domnească o agitaţie stranie, deși trecuse de miezul 
nopții. Adelinei nu-i plăcea înfățișarea oamenilor care se 
foiau pe stradă. Păreau brutali, experţi în arta devastării, 
membri ai bandelor din Five Points și Bowery. Umblau 
încoace și încolo, în susul și în josul străzii, părând să 
urmărească hotărâți un anumit scop, numai că ea nu știa 
care era acela. 

Însă știa Natalya. Revoltele păreau iminente. Probabil că 
șefii bandelor le puneau chiar atunci la cale. Și Adelina se 
urcase într-o trăsură la ora două dimineaţa, singură, având 
cu ea patru mii de dolari în aur și încă o mie în bancnote. 
Prima intrare a Natalyei în Animus nu fusese periculoasă 
câtuși de puţin. Trăise sosirea bunicii ei în America, cu 
teama, entuziasmul și încântarea ei. Dar acum situaţia era 
cu totul alta. 

Ar fi vrut s-o avertizeze cumva pe Adelina, dar, după ce 
parcurseseră probabil o duzină de cvartale și trecuseră de 
Union Square, trăsura se opri. Natalya voia să-i strige 
Adelinei să fugă, dar... 

— Birjar? strigă Adelina. De ce ne-am oprit? 

Însă birjarul nu răspunse. În schimb, prin geamul 
portierei se uită înăuntru un bărbat. 

— 'Nă seara, domnişoară, spuse el. 

— Birjar! strigă Adelina, dar își dădu imediat seama că 
trăsura se oprise acolo intenţionat. 


Se întoarse spre mânerul portierei, ca să nu permită să 
fie răsucit, dar individul trase de el cu putere și portiera se 
deschise. Ochii lui se rotiră fulgerător prin trăsură și se 
opriră asupra casetei. Se aruncă spre ea, dar Adelina o 
prinse de mânere în același timp și traseră amândoi într-o 
parte și în alta, împotrivindu-se și înjurând. Agresorul își 
propti un picior în rama din exterior a ușii, dar Adelina 
făcu același lucru în interior. Natalyei nu-i venea să creadă 
că e atât de puternică. 

— Potolește-te! Nu vreau decât geanta. 

— Ajutor! strigă Adelina. Să m-ajute cineva! 

Bărbatul se aplecă prin deschidere ca să prindă mai bine 
caseta și, în momentul acela, Adelina izbuti să se rotească 
ușor pe bancheta trăsurii și îl pocni drept în faţă cu 
piciorul liber. Capul atacatorului zvâcni către spate cu un 
mormăit și, când și-l îndreptă, îi curgea sânge din nări, 
prelingându-i-se pe buza de sus și pe bărbie. Dădu drumul 
casetei și Adelina îi văzu furia. Se pregăti să facă faţă 
asaltului când bărbatul mârâi la ea și se aruncă înăuntru. 

Natalya voia să iasă din simulare. Nu putea fi de acord 
cu așa ceva. Nu-și dorea o asemenea experienţă. 

— Lasă-mă să ies! strigă, într-un glas cu Adelina. 


5 


CAPITOLUL NOUĂ 


Grace stătea în picioare, sprijinită de peretele unei 
sufragerii, având în faţă o masă la care erau așezați patru 
bărbaţi și în dreapta un bufet încărcat cu mâncare. David 
stătea în capătul opus al bufetului, privind-o prin ochii 
ridicoli ai unui bătrân cu părul alb. Ridicoli pentru că 
aproape îi venea să râdă când se gândea la el ca la tatăl ei. 
Era atât de încrezător și de naiv, atât de sincer, dar ea 
îndrăgea această trăsătură a lui și nu voia să vadă cum i-o 
elimină lumea cu brutalitate. Așa că, de obicei, ea îi purta 
lui de grijă. 

— Eliza, e totul bine? o întrebă unul dintre bărbaţii de la 
masă. 

Era foarte masiv, avea probabil o sută douăzeci sau o 
sută treizeci de kilograme, și cu toate că arăta ca un om 
care fusese poate plin de mușchi în tinereţe, aceștia îi 
dispăruseră între timp aproape cu desăvârșire. La fel 
precum ceilalți bărbaţi de la masă, se holba la ea. Toţi 
purtau costume cu vestă, cu lănţișoarele delicate ale 
ceasurilor de buzunar la vedere, și pietre preţioase care 
luceau pe manșete și pe revere. 

— Mă simt foarte bine, spuse Grace. 

Toţi bărbaţii se încruntară și unul o privi cu batjocură. 
Grace simţi simularea respingând-o, ca și cum ar fi fost 
împinsă dintr-un metrou în timp ce lumea din jur defila pe 
lângă ea cu contururi neclare. Se uită la David. Ochii lui 
mari o implorau să facă imediat ceva, să spună ceva, dar 
acel ceva trebuia să fie ceea ce se potrivea. 

Grace detesta partea asta din Animus. Detesta 
renunţarea la controlul asupra propriei minţi, singurul 
lucru de care nimeni altcineva nu se mai putuse atinge 
până atunci. Mintea era palatul ei, templul ei și grădina ei, 


toate în același timp. Dar acum altcineva încerca să 
pătrundă înăuntru, o minte băgăcioasă părând să 
escaladeze zidurile. 

— Eliza, ce e cu tine? întrebă bărbatul masiv. 

— Nimic, spuse Grace. 

Era servitoarea lui și detesta ideea asta. Probabil trebuia 
să-i spună domnule și să se prosterneze. 

— Trebuie să fie din pricina căldurii, domnule Tweed, 
interveni David, dar Grace își putea da seama că nu mai 
era David. Privirea lui părea a unui om mai bătrân, se uita 
cu alt soi de îngrijorare. Dacă e nevoie să se întindă, pot 
servi eu masa până la sfârșit, domnule. 

Simularea deveni și mai neclară și Grace îi simţi ușile 
închizându-se în faţa ei, aproape în punctul de a o lăsa pe 
dinafară. 

Bărbatul masiv își îndreptă atenţia către ea. 

— Așa e? Ai nevoie să te întinzi? 

Mintea invadatoare părea disperată, cățărându-se ca să 
intre. Dacă nu-i deschidea poarta și n-o lăsa imediat să 
pătrundă, Grace avea să iasă din simulare, abandonându-l 
pe David. Nu putea permite să se întâmple una ca asta, așa 
că, detestând ceea ce se petrecea și urându-l pe Monroe 
fiindcă o făcuse să-și dea acordul, scrâșni din dinţi și-și 
deschise baricadele minţii. 

Înăuntru se năpusti Eliza, o fată cu voce domoală, care 
își pierduse mama la vârsta de opt ani și căreia tatăl ei 
iubitor îi purtase singur de grijă, cât de bine putuse, în cei 
nouă ani de când se aflau în slujba domnului Tweed; iar ea 
nu-și îngăduia să-l dezamăgească vreodată. 

— Îmi pare atât de rău, domnule Tweed, spuse și făcu o 
reverență. Mi-am pierdut, cumva, capul pentru câteva 
clipe. Trebuie să fie din cauza căldurii. Imi pare rău, 
domnule. 

— Nu-i nimic, o linişti el ţinându-și palmele mari pe 
pântece. Acum te simţi bine? 


— Foarte bine. Mi-am revenit. 

— Minunat. Mai vreau o bucată de rață. 

— Da, domnule. 

Eliza se întoarse spre bufet, unde așteptau bunătăţile 
festinului. Pe lângă rață, mai erau stridii, friptură din 
mușchi de vită, jambon în sos de șampanie și momiţe de 
vițel. Luă platoul cu carne de rață și i-l duse domnului 
Tweed. El se servi, apoi Eliza plimbă platoul în jurul mesei, 
pentru oaspeţi. 

— Boss, bucătăreasa ta e la fel de bună ca Ranhofer!9, 
spuse domnul Connolly, un bărbat care semăna cu o 
cărămidă, cu capul pătrat. 

— La naiba, sper că da, răspunse domnul Tweed. Am 
trimis-o la Delmonico, să ia lecţii de la el. Și nu-mi mai 
spune Boss. 

— Îmi place cuvântul, zise domnul Hall făcând cu ochiul 
în spatele pince-nez-ului său și ascunzându-și sub barba 
elegantă zvâcnirea unui zâmbet. „Boss” Tweed. i se 
potrivește. 

— Să vedem dacă se și împământenește, spuse domnul 
Sweeny cu o strâmbătură care îi înclină mustaţa amplă și 
deasă. 

— Dacă se împământenește, se împământenește, spuse 
domnul Tweed. li accept pe oamenii din orașul ăsta așa 
cum sunt. N-au decât să-mi spună cum naiba vor. Dar aici, 
numele meu este doar Tweed sau Bill, s-a înţeles? Domnul 
Tweed se lăsă pe spătarul scaunului. Sau Marele 
Sachem!!, adăugă, iar toată lumea din jurul mesei chicoti. 
Păcat că generalul Sanford n-a putut să ni se alăture. Dar 
am fost asigurat că mâine o să coopereze. 

— N-o să lase soldaţii să intervină? întrebă domnul 


10 Charles Ranhofer (1836-1899), bucătar-șef la Restaurantul 
Delmonico's din New York și autorul unei cărţi de bucate, The 
Epicurean (n. tr.). 

" Lider politic al Societăţii Tammany (n. tr.). 


Sweeny. 

Domnul Tweed încuviinţă din cap. 

Eliza și tatăl ei îi serviră pe oaspeţi cel puţin încă o oră, 
până când mâncarea dispăru, în cea mai mare parte 
consumată de domnul Tweed, așa cum dispăru și vinul, în 
cea mai mare parte consumat de ceilalţi. 

— Domnilor, spuse Tweed, a fost o seară splendidă, dar 
mai avem câteva lucruri de discutat înainte de a o încheia, 
iar soția m-a anunţat, în termeni lipsiţi de orice echivoc, că 
m-așteaptă acasă înainte de ivirea zorilor. Mergem în 
bibliotecă? 

Ceilalţi se declarară de acord și se ridicară în picioare. 
Trecură toţi din sufragerie în holul principal și, câteva 
clipe mai târziu, ușa bibliotecii se închise în urma lor, 
estompându-le glasurile. 

— Să curățăm dezastrul ăsta, spuse tatăl Elizei. Și pe 
urmă putem merge la bucătărie, să vedem ce-a gătit 
Margaret pentru noi. 

— Aș vrea ca domnul Tweed să mai angajeze un om, zise 
tânăra, adunând într-un teanc farfuriile de argint goale. 

Casa din piatră roșiatică nu era mare, însă era mult de 
lucru pentru numai doi servitori, o bucătăreasă și ajutorul 
ei. lar Eliza ar fi vrut să facă și altceva, nu doar curăţenie 
în casa domnului Tweed. Își dorea să înceapă ceva pe cont 
propriu, așa cum făceau alți oameni de culoare. Poate să 
deschidă o prăvălie sau un restaurant... 

— Pentru el n-ar avea sens să mai angajeze pe cineva, 
spuse tatăl. Domnul Tweed nu e niciodată aici. Dacă n-ar 
folosi casa asta pentru întâlnirile cu asociaţii săi, mă- 
ndoiesc că l-ar ţine pe vreunul dintre noi. Ar trebui să te 
simţi recunoscătoare. Pentru noi ar putea fi cu mult mai 
rău. O grămadă de alți oameni... 

Nu-și încheie fraza, dar Eliza știa ce voia să spună. New 
Yorkul și Brooklynul se umpluseră de irlandezi și de nemți 
și nu toţi își găseau slujbe. Negrii le făceau concurenţă și 


orașul nu-și dorea să vină din sud sclavi eliberaţi. De aceea 
se vorbea despre trecerea orașului de partea rebelilor. De 
aceea facțiunea Copperheads a Partidului Democrat din 
New York era simpatizantă a Confederaţiei și dorea 
înfrângerea Uniunii. 

Grace percepu aceste gânduri cu aceeași furie și 
neputinţă pe care le simţise trăind amintirile bunicii ei 
despre locuri rezervate „doar pentru albi”. Nimic din toate 
astea nu era corect, dar ea nu putea face absolut nimic 
pentru a schimba lucrurile. Se uită în jos, la tava cu vase 
din mâinile ei, și o izbi similaritatea momentului cu ceea ce 
îi dezvăluise intrarea sa precedentă în Animus. Bunica ei 
făcea curăţenie în casele unor doamne albe bogate și, în 
clipa aceea, i se păru că, generaţie după generaţie, 
înaintașele ei nu ţinuseră în mâini nimic altceva decât stive 
de vase murdare. Trânti tava pe masă și o lingură de servit 
căzu pe podea. O lăsă acolo, deși simţi că simularea 
slăbește. 

— Eliza? întrebă bătrânul, care era, în același timp, tatăl 
ei și David. 

Simularea lui fiind extrapolată, se purta în momentul 
acela așa cum își amintea Eliza și, în privința menţinerii 
sincronizării, se descurca mai bine decât sora lui. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nimic, răspunse Grace. 

— Nu pare să nu fie nimic, zise el. 

Grace își impuse să se aplece și să ridice lingura și simţi 
simularea recăpătându-și forţa. 

— Știu că-ţi faci griji pentru mine, spuse tatăl Elizei. Dar 
eu îmi fac încă și mai multe pentru tine. Trebuie să mă 
conving că o să ţi se poarte de grijă după ce n-o să mai 
fiu... 

Ea își ridică vocea. 

— Te rog, nu vorbi... 

— Spun adevărul. Bătrânul își ridică o mână plină de 


pătături. N-are rost să ne-ascundem de el. Adevărul te 
găsește întotdeauna. Bunica ta nu și-a dobândit niciodată 
libertatea, dar eu am avut grijă să mi se nască toţi copiii ca 
oameni liberi. Știu că tu îţi dorești mai mult decât atât, și 
eu doresc mai mult de-atât pentru tine. Într-o zi vei avea 
mai mult, mult mai mult. Știu că așa va fi. Dar acum 
trecem prin vremuri tulburi și, deocamdată, ai o slujbă și 
un patron cumsecade. 

Eliza și Grace îl ţintuiră câteva clipe cu privirea și 
amândouă înţeleseră că are dreptate. Oricât de furioasă ar 
fi fost, Grace nu putea să schimbe amintirile pe care le 
trăia și orice împotrivire n-ar fi făcut altceva decât s-o 
expulzeze din simulare. Se afla acolo fiindcă Monroe 
spusese că găsirea acelei Părți din Eden era cea mai bună 
cale prin care ea și David să se afle din nou în siguranţă. 
Așa că avea s-o caute. 

— Da, tată, spuse Eliza. 

Veni lângă el și-l ajută s-adune argintăria. 

— Eşti hotărâtă și curajoasă, spuse bărbatul. Faci cinste 
numelui bunicii tale. 

— Sper. 

Grace lăsă conștiința Elizei să iasă din colţul unde stătea 
și o lăsă să umble în voie pe întregul domeniu care era 
mintea ei. Eliza începu imediat să adune vasele și să 
curețe masa cu eficienţă și iuțeală alături de tatăl ei, deși 
el începuse să se miște ceva mai încet, durerile din 
încheieturi făcându-l să se crispeze când credea că ea nu-l 
vede. Totuși, deocamdată, Eliza îi putea acoperi 
slăbiciunea cu munca ei, așa că domnul Tweed n-avea 
motiv să se lipsească de serviciile lui. 

Duseră vasele la bucătărie, unde peria aspră a lui 
Margaret avea să le spele, iar tatăl Elizei urma să 
lustruiască argintăria. Margaret fiersese pentru oaspeţi un 
picior de miel, dar domnul Tweed renunţase la el, așa că 
puţinii servitori se aleseseră cu o masă ieșită din comun și 


delicioasă. Se așezară la masa din bucătărie și mâncară 
împreună, dar în grabă, fiindcă oaspeţii aveau să fie 
curând gata de plecare. Margaret scoase chiar și niște 
jeleu de mentă, ca garnitură pentru carne. 

Exact când luau ultimele înghiţituri, auziră ușa 
bibliotecii deschizându-se și vocile bărbaţilor 
amestecându-se în holul principal. Eliza și tatăl ei se 
duseră să vadă dacă e nevoie de serviciile lor pentru 
oaspeţi, care ieșiră apoi rând pe rând pe ușa din faţă, se 
urcară în trăsuri și dispărură în noaptea caldă. După 
plecarea tuturor, domnul Tweed îl chemă în bibliotecă 
doar pe tatăl Elizei și închise ușa. 

Asta o neliniști pe tânără într-o oarecare măsură și, cu 
toate că astfel risca să aibă necazuri, se duse lângă 
grătarul de metal din partea de jos a peretelui dintre 
bibliotecă și un coridor, fiindcă prin el putea auzi discuţia. 

— Nu poate fi oprită în niciun fel? întrebă tatăl ei. 

— Mă tem că, în momentul de faţă, nu se mai poate nici 
măcar dacă se renunţă la înrolări. Nu mai e vorba de o 
problemă care poate fi rezolvată, ci doar de una care ar fi 
controlată. 

— Cât de rău o să fie? 

— N-o să se compare cu nimic din tot ce-a mai văzut 
orașul ăsta, răspunse domnul Tweed. Sau chiar ţara asta. 

— Mai rău decât revoltele polițiștilor? 

— Da, cred că da. Dar o să ne înălțăm din cenușă. Voi fi 
aici, susţinut de toată puterea oferită de Tammany Hall, ca 
să reconstruiesc orașul cu înţelepciune și forță. Însă 
trebuie să acționăm repede. Te descurci? 

— Da, domnule Tweed. 

— Am o scrisoare pe care vreau s-o livrezi. Îmi trebuie 
un mesager care nu stârnește nici atenţia, nici bănuielile 
nimănui. Cineva în care să am încredere, și, în decursul 
anilor, în tine am ajuns să am. 

— Unde trebuie să duc scrisoarea, domnule? 


— În Districtul al Patrulea e un local: Hole-in-the-Wall. 
Ai auzit de el? 

— Da, domnule. E cât se poate de rău famat, domnule. 

— Într-adevăr. Acolo e un barman pe nume Retevei 
Cormac. 

— Retevei? Cred că ăsta nu e un nume creștinesc. 

— Nu e. De fapt, e de-a dreptul opusul unui nume 
creștinesc. Nu am nicio îndoială că botezul ar fi șocat un 
preot. Du-i lui scrisoarea. 

— Da, domnule. Când? 

— In noaptea asta. 

— În noaptea asta? 

— Da. Poţi? 

— Desigur, domnule Tweed. 

— Excelent! O să plec acum, cu speranţa că doamna 
Tweed nu e prea supărată. Dar aș vrea să discut cu fiica ta 
înainte de plecare. 

— Desigur, domnule Tweed. 

Eliza nu știa ce treabă ar fi putut avea domnul Tweed cu 
ea, dar părăsi în grabă, și făcând cât mai puţin zgomot cu 
putinţă, locul de unde trăgea cu urechea și dădu buzna în 
holul principal, apoi continuă să înainteze ca și cum ar fi 
trecut întâmplător pe-acolo în clipa în care se deschide 
ușa. 

— Ah, Eliza, spuse domnul Tweed. Tocmai îi spuneam 
tatălui tău c-aș vrea să vorbesc cu tine. 

— Desigur, domnule Tweed, zise ea. 

— La Tammany ni s-a dat de știre că mâine s-ar putea să 
fie probleme pe străzi. De-aceea au venit în seara asta aici 
domnii Connolly, Hall și Sweeny. 

— Ce fel de probleme? întrebă Eliza. 

— Din pricina blestematei de recrutări a lui Lincoln. 
Primele nume vor fi extrase mâine. Vor izbucni cu 
siguranţă proteste. Ne așteptăm întru totul să devină 
violente. Începând de mâine-dimineaţă, ar fi bine să nu ieși 


pe străzi. 

— Cum doriţi, domnule Tweed. Dar sigur... 

— Oamenii de culoarea ta nu vor fi în siguranţă, Eliza. 
Domnul Tweed o privi insistent în ochi. Mânia e un tăciune 
fierbinte și, când se înfurie, toată lumea are nevoie de un 
loc unde să-l lase jos. Mulţi dau vina pe cei din rasa ta 
pentru situaţia în care ne aflăm. Te rog, dă-mi ascultare, 
nu ieși din casă. Aici, înăuntru, o să fii în afara oricărei 
primejdii. 

Ea își lăsă capul în jos. 

— Așa o să fac, domnule Tweed, se supuse tânăra. 

— Îmi pare rău că trebuie să vorbesc atât de brutal, dar 
ăsta e adevărul. Se îndreptă spre ieșirea din faţă și-și luă 
pălăria și bastonul din cuierul de lângă ușă. Știi că eu n-am 
nimic împotriva niciunei rase și a niciunei religii. Când mă 
uit la un om, nu văd decât un singur lucru. Ştii ce? 

— Ce, domnule? 

— Un potenţial votant. Domnul Tweed deschise ușa. 
Dacă, într-o bună zi, Congresul va găsi de cuviinţă să le 
dea câinilor drept de vot, voi conduce eu însumi marșul de 
protest împotriva pisicilor și voi prezida comitetul pentru 
eradicarea puricilor. Noapte bună. 

Eliza nu putu să nu se întrebe dacă nu cumva, după 
părerea domnului Tweed, câinii aveau mai multe șanse să 
primească drept de vot decât negrii sau femeile. 

— Noapte bună, domnule. 

Tatăl Elizei îl petrecu pe domnul Tweed dincolo de ușă și 
apoi în stradă, unde îl ajută să urce în trăsură. După 
plecarea acesteia, se întoarse și îi întinse Elizei cheia 
casei. 

— Încuie în urma mea. 

— Nu pleca, tată. 

— Să nu plec? întrebă el, apoi o privi pieziș. Iar ai tras 
cu urechea? A 

— Nu m-am putut abtine. Imi fac griji. 


— De ce? Pentru mine? 

Eliza își lăsă capul în jos. Își pierduse deja mama și 
rămăsese cu o rană care i se redeschidea din când în când. 
Nu-și putea imagina viaţa dacă și-ar fi pierdut și tatăl. 

— Draga mea, spuse el. Am supravieţuit săptămâni 
întregi în mlaștini, ascunzându-mă de vânătorii de 
recompense. Am călătorit sute de kilometri și m-am ascuns 
în poduri și în pivnițe zile de-a rândul, fără lumină, fără aer 
proaspăt și fără să întrevăd vreun liman. Am fost martor la 
orori pe care tu nu le vei vedea niciodată, prin mila 
Atotputernicului Dumnezeu și datorită victoriei Uniunii 
conduse de președintele Lincoln. O prinse de umeri și o 
sărută pe frunte. Cred că pot traversa în siguranţă orașul 
ca să predau o scrisoare, fie și într-un bârlog de pirați ca 
Hole-in-the-Wall. 

— Fii prudent! 

__—O să fiu. N-ar trebui să-mi ia mai mult de două ore. 
Incuie ușa, dar așteaptă-mă, ca s-auzi când mă-ntorc. Nu- 
mi prea surâde ideea să-mi petrec noaptea afară, pe 
verandă. 

— Da, tată. 

Bătrânul ieși pe ușa din faţă și îi făcu semn cu capul 
când ajunse pe trotuar, unde o așteptă să închidă ușa și s-o 
încuie cu cheia pe care i-o dăduse. Eliza plecă apoi să 
termine curăţenia în sufragerie. Duse fața de masă la 
spălătorie, apoi, fiindcă putea face asta în locul tatălui ei, 
începu să lustruiască argintăria spălată deja de Margaret. 
Puse în scurt timp casa la punct și, în mod obișnuit, s-ar fi 
dus la culcare, așa cum făcuse bucătăreasa. Dar trebuia 
să-și aștepte tatăl, și oricum n-ar fi putut s-adoarmă înainte 
de a-l ști întors acasă. Se hotări să caute în bibliotecă ceva 
de citit. Domnul Tweed nu-i interzise niciodată să intre 
aici, așa că păși înăuntru cu băgare de seamă și se uită pe 
rafturi, învăluită de miros de tutun și de piele. 

Dar toate volumele erau incredibil de neinteresante; pe 


de altă parte, aceea nu era principala locuinţă a domnului 
Tweed, ba chiar nici nu era cu adevărat o locuinţă. La etaj 
avea un dormitor mobilat, însă Eliza nu-și amintea ca el să 
fi dormit vreodată acolo. 

Traversă încăperea către biroul cu tăblie imensă, din 
lemn băițuit și lustruit, și cu câte un pătrat sculptat în 
fiecare colţ. Era plin cu tot soiul de obiecte, printre care și 
un teanc de foi de hârtie. Domnul Tweed scrisese probabil 
pe una dintre ele scrisoarea pe care trebuia s-o ducă tatăl 
ei. Eliza se întrebă ce putea fi atât de important ca să fie 
trimisă în toiul nopţii, în ajunul unei revolte. Pentru ce 
merita să-i fie pus tatăl în pericol? 

Intinse mâna după foaia de deasupra și o privi cu 
atenţie. Mâna grea a domnului Tweed lăsase pe ea urme 
fantomatice ale rândurilor scrise. Dar, cumva, Eliza nu 
trebuia nici măcar să se concentreze ca să le poată citi; 
avea, din când în când, abilitatea asta stranie. Era ca și 
cum mesajul ar fi emis o radiaţie subtilă, pe care o simţea 
în aceeași măsură în care o vedea, iar ceea ce citi îi 
îngheţă sângele în vene. 


Maestre Cormac, 
Ordinul a aflat că în orașul New York s-a infiltrat un 
Asasin. Se numește Varius și știm că țelul pe care-l 
urmărește îl duce în noaptea asta la Astor House. Nu 
știm ce anume caută acolo, dar trebuie să fie ceva de o 
valoare colosală dacă Frăția riscă o astfel de incursiune 
în vremuri atât de tulburi. Trebuie să-l găsești și să-l 
opresti. Nu ezita să-l ucizi. Mă încred în discreția ta în 
această privință. Adu orice ar avea asupra lui, mâine- 
seară, la mine acasă, pe 36th Street. Voi veni să te- 
ntâlnesc acolo dacă voi putea, dar mai întâi trebuie să 
fiu văzut de populație îndeplinindu-mi obligațiile faţă 
de primar și de membrii consiliului orășenesc. 

Nu trebuie să lăsăm nimic să ne submineze 


planurile. 

Mâine orașul o să ardă, îndepărtându-i pe Opdyke!? 
și pe guvernatorul Seymour. Pe urmă orașul și statul 
vor aparține Societăţii Tammany și Ordinului și, cu 
New Yorkul ca punct de sprijin, vom înclina balanța 
acestui război și vom recâștiga națiunea. Ai o pradă. 
Vâneaz-o! 

— Marele Maestru 


Eliza rămase cu privirea la scrisoarea care parcă ardea 
în mâinile ei tremurânde. Nu înţelegea prea mult, dar își 
dădea seama că se făcea referire la un plan necruţător, de 
o mare forță, și că domnul Tweed nu era ceea ce părea. 
Cele câteva rânduri scoteau la iveală ceva mai presus de 
politică și de voturi, ceva mult mai amplu și mai periculos 
și tânăra știa că, ajungând la destinaţie, ar fi atras 
distrugerea orașului și chiar mai mult decât atât. Nu tatăl 
ei trebuia să fie curierul. 

Dar, privind peste umărul Elizei, Grace crezu că înţelege 
mesajul epistolei. Vorbea despre Astor House și despre 
ceva de o valoare colosală, referindu-se probabil la o Parte 
din Eden. Era ceea ce căutau, pentru asta intraseră în 
Animus. Se împotrivi impulsului de desincronizare și 
preluă controlul de la Eliza pentru a face ceea ce venise să 
facă. Dar nu se luptă prea mult cu sine însăși, deoarece, o 
clipă mai târziu, fata se ridică de la birou și se repezi în 
hol. 

Se îndoia că-și putea ajunge tatăl din urmă la timp, dar 
trebuia să-ncerce. Luă de pe polita cu pălării o eșarfă cu 
care să-și acopere părul, descuie ușa și ieși în noapte. 


12 George Opdyke (1805-1880), antreprenor și al 76-lea primar 
al New Yorkului (n. tr.). 


CAPITOLUL ZECE |% 


Javier știa că la Hole-in-the-Wall era un alt soi de noapte, 
că era ceva de făcut până în zori. Până atunci, toate 
iscoadele raportaseră că nici scursorile orașului, nici 
băgăcioșii, nici patrulele nu știau nimic despre iadul care 
avea să se dezlănțuie a doua zi dimineaţă. Şefii secţiilor de 
poliţie știau că se punea ceva la cale, dar mai știau și că 
trebuie să se uite în partea cealaltă. Tweed se asigurase c- 
o vor face. 

— Retevei, spuse Gallus Mag, botezi băutura? 

— Da, răspunse el. 

— De ce-i pui apă? Nu mai avem de-ajuns? 

— Ba da. Dar mâine trebuie să fie toți cu mintea trează. 
Nu ne vor fi de niciun folos încă pe jumătate matoli sau 
dormind beţi. 

Gallus Mag se aplecă, dădu din cap, apoi se îndepărtă. 
Era de înălțimea lui Retevei, purta pantaloni cu bretele și 
avea un pistol și un ciorap plin cu nisip ud atârnat de 
centură, în cazul în care trebuia să pocnească pe cineva. 
Dar în noaptea aceea arma n-avea să-i fie necesară. 

Cât fusese ziua de lungă, oamenii veniseră și plecaseră 
cu mesaje sub steagul alb al armistiţiului. Acolo și oriunde 
altundeva în oraș, șefii bandelor plănuiau haosul de a doua 
zi. Bowery Boys, Roach Guards, Daybreak Boys și bandele 
mai mici își făcuseră uitată dușmănia pentru șansa de a se 
alege cu un câștig mai mare. Dacă învingeau, aveau să 
stăpânească în curând tot afurisitul acela de oraș, ca să-l 
taie bucăţi și să și-l împartă ca pe o pradă ucisă. 

Un client trânti pe tejghea trei cenți și arătă către 
butoiul aflat pe un raft din spatele barmanului. 

— Fără pahar, spuse. 

Retevei dădu din cap și-i întinse capătul unui furtun de 


cauciuc. După ce omul îl prinse în dinţi și făcu semn, 
barmanul deschise supapa butoiului, lăsând să curgă cel 
mai ieftin gin pe care-l vindea Hole-in-the-Wall. Pe urmă se 
uită cum sorbea, înghiţea și iar sorbea, până când văzu că 
omul se oprise ca să respire, și atunci opri curgerea. 
Învăţase să recunoască ochii măriţi și faţa roşie a unui om 
gata să icnească și reușea să-nchidă supapa exact la timp, 
ca să nu se risipească nicio picătură. 

Bărbatul se șterse la gură cu mâneca hainei și se clătină. 
Retevei nu-l cunoștea și nu se aștepta să fie de mare folos 
a doua zi, nici beat, nici treaz. 

— Încă una? îl întrebă. Mai ai sunători? 

Omul clătină din cap. 

— Asta o să mă refacă. 

Retevei dădu din cap, trase furtunul înapoi și îl încolăci 
lângă borcanul cu urechi omenești al lui Gallus Mag. Pe 
unele le smulsese și pe altele le tăiase, dar pe cele mai 
multe le retezase cu dinţii și stăteau pe raft ca trofee și ca 
avertizare pentru oricine credea că poate face scandal în 
localul ei. Sadie Capra se certase cu ea și lăsase în urmă o 
dovadă a încăierării lor. Undeva, în amestecătura aceea 
dată naibii, era și urechea unui bărbat care nu făcuse 
nimic mai mult decât s-o întrebe pe Mag câţi ani are. 

În local apărură alţi câţiva tipi de pe cheiul fluviului, iar 
Retevei le făcu semn să se ducă în partea din spate a sălii, 
unde se împărțeau sarcinile. Cheia victoriei trebuia să fie 
atacurile simultane. Regimentele orașului aflându-se încă 
în Pennsylvania, singura forță rămasă era Poliţia 
Metropolitană, care putea fi ușor copleșită numeric dacă 
atacurile din mai multe zone o obligau să se divizeze. 

Pe urmă intră grăbit un negru bătrân, în haine de 
servitor. Câţiva oameni din local îl remarcară și Gallus 
Mag se pregăti să intervină dacă era cazul. Cu părul alb și 
ușor adus de spate, bărbatul cercetă încăperea sigur pe 
sine, apoi se îndreptă spre bar. 


Dincolo de bariera minţii lui Retevei, Javier îl recunoscu 
drept strămoșul lui David, pe care-l văzuse în Coridorul 
Amintirilor, și se întrebă dacă și David îl recunoscuse pe 
el, dar nu voia să riște o desincronizare spunând ceva în 
barul aglomerat. 

— Îl caut pe Retevei Cormac, spuse servitorul. 

— Cine ești? întrebă Retevei. 

— Mă numesc Abraham, răspunse negrul. Lucrez pentru 
domnul William Tweed. 

Retevei nu-l mai văzuse pe Marele Maestru în persoană 
de câteva săptămâni. Era prea riscant pentru plan. Tweed 
și Tammany trebuiau să se afle pe o poziţie din care să 
pună capăt revoltelor, nu să pară drept agitatori dacă 
voiau să obţină rezultatul dorit. 

— Eu sunt Retevei Cormac, zise. 

Abraham scoase un plic din buzunarul interior al vestei. 

— Domnul Tweed mi-a cerut să v-aduc ăsta. 

Retevei luă scrisoarea, iar Abraham se întoarse să plece. 

— Așteaptă până o citesc, spuse Retevei. 

Uneori, scrisorile conţineau ordine care aveau legătură 
cu mesagerul. 

Abraham se supuse și rămase lângă tejghea. 

Retevei rupse pecetea de ceară pe care era întipărită 
crucea Templierilor, deschise plicul și scoase scrisoarea. 
În timp ce citea, își auzi zvâcnirea sângelui tot mai 
puternică în urechi, ca un răpăit de tobe chemându-l la 
război. 

Bunicul lui, Shay Patrick Cormac, fusese un vânător de 
Asasini formidabil, iar în noaptea aceea Retevei era 
chemat să meargă pe aceeași cale și să-și onoreze 
moștenirea. Varius avea să se supună Ordinului 
Templierilor sau să moară de mâna lui. 

— Gata, domnule? întrebă Abraham. 

Retevei ridică scrisoarea. 

— Domnul Tweed are încredere în tine. 


— Mă străduiesc să fiu demn de încrederea lui. 

— Bun. În schimb, vreau să mă asigur că te-ntorci cu 
bine acasă. 

— Pot să mă descurc singur. 

— Nu mă îndoiesc. Dar nici n-o să mă răzgândesc din 
pricina asta. Retevei își duse palmele pâlnie la gură. Gallus 
Mag! 

— Ce e? strigă, din cealaltă parte a încăperii, femeia. 

— Boss are nevoie de mine. 

Ea arătă cu capul către ușă. 

— Atunci du-te. 

Retevei își scoase șorțul și ieși din spatele tejghelei. 

— Așteaptă-mă aici. 

Abraham dădu din cap și Retevei se duse în pivniţa 
cârciumii să se echipeze. Mai întâi, își fixă de trup, cu niște 
curele, câteva piese ale unei armuri rigide, una în jurul 
gâtului și altele două pe spate și pe piept. Îmbrăcă apoi 
haina lungă, de piele, și-și prinse de centură mai multe 
cuțite, boxuri şi un pistol. Își luă ocheanul Herschel și își 
agăţță de umăr pușca cu aer comprimat, alături de o 
bandulieră cu săgeți și grenade. Purta cu mândrie pușca 
aceea, o armă ingenioasă, moștenită de la bunicul lui, care 
o primise de la Benjamin Franklin. 

Javier aprecia faptul că, de data asta, se afla într-un trup 
mai tânăr. Chimalpopoca ducea cu sine durerile vârstei 
înaintate, ceea ce fusese o experienţă stranie. La fel de 
bizară păruse și atracţia lui faţă de tălmăcitoarea aia, 
Marina. Și lui Retevei îi plăceau femeile, dar pe el nu-l 
dureau decât numeroasele răni cu care se alesese în urma 
antrenamentelor și a încăierărilor. 

Când se întoarse sus, apariţia lui înarmat până în dinţi 
păru să-l surprindă pentru o clipă pe Abraham când trecu 
pe lângă el spunându-i: 

— Să mergem. 

Il conduse pe bătrânul negru afară din cârciumă și apoi 


pe străzi. Bărbaţi din bande se foiau într-o parte și-n alta 
pe trotuare, unii împingând roabe pline cu cărămizi și cu 
pietre de caldarâm, care urmau să fie arme de luptă. 
Retevei îl conduse pe Abraham pe Dover, către vest, spre 
Pearl Street, și, după primul cvartal, îl văzu pe Joe Sfrijitu', 
cu căruţa lui, și fluieră ca să-l cheme. 

— Vreau să-l duci pe omul ăsta acasă, spuse Retevei. 

Sfrijitu' se holbă la Abraham. 

— Pe el? 

— E omul lui „Boss” Tweed, se răsti Retevei. Ai vreo 
problemă? 

— Domnule, chiar mă pot duce singur, zise Abraham, 
dar Retevei nu-i dădu atenţie. 

Joe Sfrijitu' ridică din umeri. 

— Nicio problemă. Dacă e omul lui Boss... 

— Bun. 

Retevei se opunea sclaviei și n-avea nimic împotriva 
locuitorilor de culoare ai orașului. Nu ei erau problema. 
Dar știa că, pentru ei, ziua următoare avea să fie iadul. Și 
Marele Maestru se împotrivea sclaviei. O considera un 
sistem nedemn de susținere, care sufocă progresul. Însă 
voia să se folosească de abolire ca să înfigă în inima ţării o 
pană care s-o despice, pentru a putea fi apoi reasamblată 
corect. 

— Du-l unde vrea să meargă, îi ordonă Retevei lui Joe 
Sfrijitu'. Și ai grijă s-ajungă nevătămat. 

Abraham urcă în căruţă și Sfrijitu' își șfichiui ușor caii cu 
biciul, ca să pornească pe Pearl Street. După ce trecură de 
colț, dispărând din vedere, Retevei plecă să-și 
îndeplinească misiunea. 

Astor House se afla la aproape un kilometru și la o 
întreagă lume distanță de Hole-in-the-Wall. Era un loc 
unde femeile străluceau de bijuterii ca o turnătorie, iar 
bărbaţii beau din pahare de cristal, nu din furtunuri de 
cauciuc. Retevei întrezărise odată meniul obișnuit pentru 


domni, un festin cu șase feluri de mâncare: supă, pește, 
friptură de vită înăbușită, gustări, produse de patiserie, 
desert. Localul exista, netulburat de locuitorii Districtului 
Patru, pentru că Tweed avea nevoie de banii bogațţilor 
exact la fel cum avea nevoie de mușchii bătăușilor din 
bande. Ordinea păstra echilibrul orașului. 

Dar uneori era necesară o corecție. 

De pe Pearl Street, Retevei porni spre vest, pe 
Frankfort, trecu pe lângă Tammany Hall și ajunse la City 
Hall Park și la calea ferată Harlem. O parte a strategiei 
stabilite pentru a doua zi consta în smulgerea șinelor de 
cale ferată în puncte strategice, pentru a împiedica 
deplasarea rapidă a  patrulelor de poliţie și a 
armamentului. Asta, plus tăierea firelor de telegraf, avea 
să-i ofere mulţimii toate avantajele necesare pentru luarea 
în stăpânire a insulei. 

Retevei văzu Astor House înălțându-se deasupra 
copacilor, ca o fortăreață albă, în capătul sudic al parcului, 
unde Park Row se întâlnea cu Broadwayul, iar chiar lângă 
ea, în sud, era turla Capelei St. Paul. În momentul acela, se 
hotărî să profite de ceea ce învățase, în secret, de la 
bunicul și de la tatăl lui și se căţără pe cel mai apropiat 
zid, folosindu-se de crăpături, borduri și burlane, până ce 
ajunse pe acoperiș. Era o abilitate tradițională a Asasinilor, 
dar Cormacii întrebuinţau de multă vreme tacticile Frăției 
împotriva ei. 

Pe urmă, cu orașul sub el și cu cerul nopţii deasupra, 
Retevei traversă mai întâi Spruce și apoi Beekman, sărind 
de pe un acoperiș pe altul, ocolind coșurile de fum, abia 
atingând culmile când se avânta peste ele și împrăștiind 
păsările care-și luau zborul din cuiburi, surprinse de 
apariţia lui. Când ajunse în colţul dintre Ann Street și 
Broadway, chiar vizavi de capelă și de hotel, se opri și-și 
alese o poziţie de unde putea să observe tot ce se petrecea 
jos. 


În niciun caz Varius n-ar fi folosit ușa din faţă, așa cum 
nici el n-ar fi făcut-o, de aceea rămase cu ochii pe ferestre 
și pe acoperiș, dar, într-o oră de așteptare și de 
supraveghere, nu văzu nici urmă de Asasin. 

Decise că are nevoie de un alt punct de observaţie, mai 
avantajos, și, ca urmare, cobori în stradă, traversă 
Broadwayul și trecu pe lângă cele patru coloane ale 
Capelei St. Paul. Se căţără pe bisericuţă folosindu-se de 
ornamentele de pe colţul din sud-vest, apoi se urcă pe 
turnul cu ceas, până în vârf, exact cum ar fi făcut un 
Asasin. 

Turla acestui edificiu fusese cândva cel mai înalt punct 
de pe insulă. Dar acum în depărtare se vedeau biserici, 
precum St. Mark și Trinity, ce se înălțau spre cer 
străpungând carnea orașului ca niște cutite. 

Retevei vedea acum foarte bine Astor House, însă timpul 
continuă să se scurgă fără niciun indiciu al prezenţei 
Asasinului și, cu toate că noaptea înainta, orașul rămase 
treaz, fremătând în așteptare. 

Pe urmă Retevei îl văzu. Venea dinspre vest, pe 
deasupra Church Street, și se cățăra pe hotel cu ușurință. 
Era prea departe ca să fie în bătaia puștii cu aer 
comprimat, așa că urmăritorul se mulțumi doar să-l 
privească preţ de câteva minute, stând nemișcat ca să nu 
trădeze  ascunzătoarea, zâmbind în schimb cu 
superioritate, încântat că se află în avantaj. Varius purta 
redingota lungă a unui Bowery Boy, deși nu-și pusese 
pălăria cu calotă din blană de castor. Avea sens să facă 
parte din banda lor, fiindcă se aliaseră cu republicanii, 
împotriva Societăţii Tammany și a Templierilor. 

Până atunci, Javier îl lăsase pe Retevei să conducă 
incursiunea în amintirile lui, dar recunoscuse hainele 
purtate de strămoșul lui Owen. O parte din el dorea să-l 
strige, dar, ca atunci când îl recunoscuse pe David la Hole- 
in-the-Wall, n-o putea face fără să riște să se 


desincronizeze. 

Strămoșul lui Owen părea să știe exact unde se duce și, 
odată ajuns pe acoperișul hotelului, merse pe margine 
până într-un anumit punct, apoi trecu peste cornișă. Şi 
începu să coboare, ca un păianjen, către o anumită 
fereastră întunecată, prin care intră. 

Retevei se întrebă ce căuta Asasinul în hotel. După cum 
spusese Marele Maestru, era vorba de ceva de o 
importanţă colosală. Ar fi putut fi un obiect sau o 
informaţie. Primul ar fi fost mai ușor de extras, dar s-o 
obţină pe a doua ar fi fost mai distractiv. Mai întâi l-ar fi 
miruit pe individ cu pumnii și, dacă asta n-ar fi dat 
rezultate, i-ar fi făcut cunoștință cu tăișul cuţitelor. 

Dar, în spatele barierei dintre ei, Javier știa deja ce 
anume caută Varius, sau cel puţin spera că știe. 

Pumnalul. Partea din Eden. 

De aceea îl lăsase Javier pe Retevei să conducă. Imediat 
ce citiseră scrisoarea Marelui Maestru, Javier știuse că 
Monroe îi trimisese pe toţi șase în Animus ca să găsească 
acel obiect. 

Retevei se mișcă, iar Javier se retrase când mintea 
Templierului preluă din nou controlul și cobori din turla 
capelei. Traversă gura întunecată a curţii locașului, cu 
dinţii ei din pietre de mormânt, și se ghemui în spatele 
unui copac, în așteptare. Între el și fereastră nu era niciun 
obstacol și își puse în pușcă o săgeată cu somnifer. 
Căderea l-ar fi putut ucide pe Asasin, dar Retevei era 
dispus să-și asume riscul. I se întipărise ideea că Asasinul 
caută un obiect și ar fi fost mult mai ușor să-l ia de la un 
cadavru. 

Trecură câteva minute sufocante, fără nicio adiere de 
vânt prin crengile de deasupra lui. Un ţânţar îl pișcă de 
ceafă, chiar în spatele urechii, dar Retevei nu-și luă nicio 
clipă ochii de la fereastră. 

Când redingota lungă a Asasinului se ivi în sfârșit din 


întuneric, Retevei așteptă până când bărbatul păru gata 
să-și înceapă urcușul către acoperiș, apoi trase. Pușca lui 
cu aer comprimat scoase un pocnet și săgeata șuieră, dar, 
când izbi redingota, materialul se plie către interior ca o 
coajă de ou spartă, înainte de a recădea brusc în hotel. 

Retevei trăsese într-o ţintă falsă, folosită ca momeală. 

Se înjură singur, își atârnă din nou pușca de umăr, se 
urcă în copac și de-acolo sări peste gard, pe Vesey Street. 
Ateriză rostogolindu-se, apoi urcă în goană către fereastra 
hotelului, dar rămase atârnat de pervaz înainte de a intra. 
Asasinul era fără îndoială înăuntru, așteptându-l. 

Își desprinse o mână și, legănându-se atârnat doar de 
cealaltă, își desprinse de centură o grenadă fumigenă și o 
aruncă prin fereastra deschisă. O auzi explodând cu 
zgomot înăbușit, apoi se săltă și se repezi prin fereastră. 

Căzu pe un covor gros și se îndepărtă imediat de geam, 
ieșind din norul de fum, dar știu instantaneu că e singur. 
Fie Asasinul fugise deja, fie grenada îl făcuse să 
părăsească încăperea. Oricare ar fi fost adevărul, Retevei 
trebuia să-l găsească. 

Înaintă tiptil, doar în lumina care pătrundea prin 
fereastră și prin perdelele de batist. Covorul era turcesc, 
încăperea frumos mobilată cu fotolii, o masă și un birou, 
dar deocamdată nu zări niciun indiciu legat de cine o 
folosea. Văzu două uși, dintre care una deschisă, și către 
aceea se îndreptă. 

Se înarmă cu două cuțite, câte unul în fiecare mână, 
amândouă la vedere, ca să facă față armei preferate de 
Asasini, lama ascunsă. Când ajunse în faţa ușii, se opri și 
ascultă și, fiindcă din cealaltă parte nu auzi nimic, nici 
măcar o răsuflare sau o bătaie de inimă, dădu buzna, doar 
ca să găsească o altă încăpere pustie, dar cu decoraţiuni 
bogate. Deasupra poliţei căminului atârna o emblemă, o 
cruce militară, având întipărite pe un cerc din centru 
cuvintele ARMATA DE OCUPAŢIE DIN CIUDAD DE MEXICO. 


Încăperile aparţineau Clubului Aztec, despre care 
Marele Maestru bănuise la un moment dat că are legătură 
cu Frăția. Dar de ce să fi intrat Varius clandestin în 
birourile aliaţilor săi? 

Ținându-și cuţitele pregătite, Retevei trecu dincolo de 
ușa următoare și ajunse în ceea ce părea să fie holul 
îmbrăcat în marmură de la intrarea principală a 
apartamentului. În dreapta, o altă ușă, deschisă, ducea în 
sufragerie, iar de acolo Retevei intră într-o bibliotecă, fără 
să descopere nicăieri vreo urmă a Asasinului. A doua ușă a 
bibliotecii îl aduse înapoi în camera prin care intrase, dar 
își dădu instantaneu seama că ușa aceea fusese închisă 
când intrase el pe fereastră. 

Asasinul îl făcuse să alerge în cerc. 

Retevei se repezi la fereastră, se uită în jos către strada 
pustie, apoi în sus, la timp ca să vadă haina Asasinului 
fluturând peste cornișă. 

Își puse cuţitele în teci și ieși după el, apoi se căţțără pe 
zidul hotelului. Odată ajuns pe acoperiș, se ghemui și 
așteptă. Nicio clădire nu se afla destul de aproape pentru 
un salt, ceea ce însemna că Asasinul era acolo, ascuns în 
labirintul de hornuri și de lucarne. 

— Nu știu ce idei trec prin capul ăla al tău! zise Retevei, 
cu vocea reverberându-i pe acoperiș. Dar nu ești pe 
măsura mea. Bunicul meu a vânat Asasini de-alde tine. A 
fost mai bun decât unii dintre cei mai buni dintre voi! 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

Auzi șuierul ascuţit al unei lame în zbor către el și se 
aruncă pe burtă cu o clipă înainte de a-l scalpa. Cuţitul 
trecu de marginea acoperișului și căzu pe stradă. 

— Bunicul tău a fost cândva Asasin, veni răspunsul. 
Glasul părea s-ajungă la Retevei de undeva din dreapta. S- 
a întors împotriva Frăției și a Crezului pe care-a jurat să le 
susţină. N-a fost nimic altceva decât un laș și un trădător! 

— N-a trădat niciodată adevărul! N-a trădat niciodată 


Ordinul Templierilor! Retevei își puse în pușcă o altă 
săgeată cu somnifer. Și m-a învăţat cum să ucid scursori ca 
tine. 

Retevei știa că Asasinul poate crea impresia că vocea îi 
vine din altă direcţie, așa că închise ochii, își liniști 
respiraţia și ascultă, pregătit să surprindă alte indicii. 
Când auzi un foșnet de stofă în stânga lui, își îndreptă 
pușca în direcţia sunetului, cu ochii încă închiși, călăuzit 
doar de urechi și de un simţ interior. Trase. 

Deschise ochii când auzi un geamăt, apoi alergă spre 
cornișă în timp ce Asasinul cădea dincolo de ea. 


d 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


Tommy mergea pe Broadway, către casa de cărămidă 
roșiatică în care locuia de când se întorsese de pe front. 
Casa, o clădire nouă, elegantă, de lângă Madison Park, le 
aparținea fratelui său mai mare și soţiei acestuia care erau 
înstăriți. Neavând copii, aveau în schimb loc din belșug și 
îi îngăduiseră cu generozitate să rămână la ei și după cei 
se încheiase perioada de convalescenţă. Dar spera că n-o 
să mai profite prea mult timp de bunăvoința pe care i-o 
arătau. Nu fiindcă nu i-ar fi făcut plăcere prezenţa lor. Insă 
nu înțelegeau câtuși de puţin prin ce trecuse în război. Se 
părea că în oraș nu exista niciun suflet care să înţeleagă. 
Se simţea singur chiar și în compania altora. Mai ales în 
compania altora, o experienţă familiară în prezent, pe care 
Sean o înţelegea foarte bine, chiar în timp ce se bucura să 
folosească picioarele lui Tommy. 

Era încă în uniforma de poliţist, fiindcă tocmai ieșise din 
patrulare, și prezenţa lui pe străzi părea să aibă un efect 
neobișnuit asupra celorlalţi trecători. Il priveau pieziș și, 
cu toate că păstrau distanţa, li se simțeau ostilitatea și 
încrederea în sine. 

Văzu oameni din bandele Bowery Boys și Roach Guards, 
și unii, și alţii, cu mult în afara teritoriilor lor din centrul 
orașului. Mergeau țanţoși în susul străzii, unii alături de 
alţii, ignorându-și dușmanii declaraţi. Se înarmaseră cu 
bâte și cărămizi, cu topoare și bare de fier. 

Ceva era altfel decât ar fi trebuit. 

— Unde duceţi astea, băieţi? îl întrebă Tommy pe un 
bărbat din apropiere, cu figură de irlandez din Five Points. 

— O să-ţi răspund mâine. Individul vorbea cu un rânjet 
pe jumătate animalic. Jur, adăugă înainte de a se 
îndepărta. 


Tommy ar fi putut să-l reţină până afla adevărul, dar se 
făcuse târziu, ieșise din patrulare și era singur, iar în 
noaptea aceea străzile erau pline de aliaţii celuilalt. Așa că 
își continuă drumul spre casă. 

Fratele lui se descurcase bine ca fabricant și, în timp ce 
Tommy participase la război, el vânduse chiar 
echipamentul întrebuințat pe front de Tommy și de ceilalţi 
soldaţi ai Uniunii. O mare parte se dovedise nefolositor 
încă de la sosire; cizme care se rupeau în bucăţi când 
ploua, raţii de mâncare deja alterată în cutiile de tablă. 
Fratele lui pretinsese că nu știe nimic despre toate astea, 
susținând și că intenţionează să îndrepte lucrurile, iar 
Tommy voise să-l creadă sincer. 

Tocmai ajunsese în Union Square și trecuse de statuia 
care-l înfățișa pe George Washington în șaua calului său, 
când auzi strigătele de ajutor ale unei femei. Își desprinse 
de centură bastonul din lemn de salcâm, apoi o luă la fugă 
spre nord prin parc și, afundat în curentul acelei amintiri, 
Sean se simţi încântat de graba cu care alerga, de vântul 
care-i sufla în păr, de răsunetul pașilor săi pe aleea pavată 
cu pietriș. 

Când ajunse în partea opusă, văzu o trăsură oprită pe 
Broadway. Lângă ea se aflau doi bandiți, iar picioarele 
altuia ieșeau prin portiera deschisă. Birjarul stătea ca și 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ceea ce dovedea fără dubiu 
că era amestecat în jaf. Ceilalţi trecători părăsiseră locul. 

— Opriţi-vă! urlă Tommy fluturându-și ameninţător 
bastonul. Poliţia! 

— Sykes, a apărut un gabor! strigă unul dintre bărbaţii 
care priveau, apoi el și cel de lângă se întoarseră spre 
Tommy, pregătiţi să-l înfrunte, unul înarmat cu o bâtă, iar 
celălalt cu un satâr. 

Odată ajuns la numai câţiva metri, Tommy nu mai 
alergă, ci continuă să se apropie mergând liniștit și 
aruncându-și bastonul de câteva ori în aer, ca să-și 


destindă braţul. 

— Hristoase, e uriaș, nu-i așa? îi spuse primul bărbat 
celuilalt. Dar, când cad, ăștia se lovesc cel mai tare. 

— Credeţi că mă puteţi dobori? spuse Tommy. Vă invit 
să-ncercaţi, băieţi. Sunt din Brigada Broadway. 

Auzind asta, cei doi ezitară vizibil, mutându-și greutatea 
de pe un picior pe altul. Al treilea bărbat ieși din trăsură și 
trecu între cei doi însoțitori ai săi, cu sângele ţâșnindu-i 
din nasul evident spart. Din trăsura din spatele lor se uită 
afară o femeie, cu părul cumva în dezordine, dar părând 
altminteri nevătămată. Chiar și prins în vâltoarea amintirii, 
Sean o recunoscu pe strămoașa Natalyei, cântăreața de 
operă. 

— Am auzit că e nevoie de cinci oameni ca să doboare 
un porc din Brigada Broadway. Șeful își puse pe mână un 
box ghintuit. Pariez că noi o putem face doar în trei. 

— Eu n-aş paria că vă iese, băieţi, spuse Tommy 
depărtându-și braţele. 

Cei trei se năpustiră asupra lui în același timp. Tommy 
se feri de satâr, iar bastonul lui descrise un arc larg, 
pocnindu-i cu o singură mișcare pe ceilalţi doi bandiți, pe 
unul peste braţ și pe altul peste coaste. Se traseră înapoi, 
iar el își îngropă pumnul în gura celui cu satârul, 
spărgându-i dinţii. Omul căzu grămadă în vreme ce ceilalţi 
doi atacară iarăși. 

Tommy se feri de box, dar cu preţul unei lovituri de bâtă 
în umăr, ceea ce îl făcu doar să se clatine, fără să-l 
rănească în vreun fel. Își regăsi echilibrul și ripostă cu o 
grindină de lovituri de baston, care crăpară bâta în două și 
vătămară braţele posesorului ei destul de tare ca să nu-i 
mai fie de niciun folos. Pe urmă se întoarse către al treilea 
bărbat și îi zdrobi mâna cu boxul. Cuiele pe care banditul 
le considerase letale i se amestecară cu oasele mâinii. Cei 
doi răniţi căzură și se zvârcoliră, gemând și ţinându-se de 
părţile vătămate. 


— Atenţie! strigă femeia. 

Tommy se răsuci exact în clipa în care banditul cu dinţii 
zob era pe punctul să arunce, de jos, cu satârul în el, dar, 
înainte ca arma să i se desprindă din mână, femeia din 
trăsură îl lovi în cap cu o casetă de piele care părea foarte 
grea. Lipsit de vlagă, bărbatul rămase pe caldarâm. 

Fără îndoială uluit de schimbarea bruscă a norocului 
său, birjarul dădu bice cailor, care o porniră în galop, și 
trăsura se îndepărtă în goană. 

— Ce-ai în caseta aia? întrebă Tommy. 

— Câteva kilograme de aur, răspunse Adelina răsuflând 
greu. 

Era o femeie frumoasă, dar mai mărunţică decât ar fi 
crezut Tommy, judecând după forţa cu care lovise. 

— Şi, din fericire, aurul e greu, adăugă ea zâmbind. 

— Serios? Ce faci cu câteva kilograme de aur? La ora 
asta a nopţii? Neînsoţită? 

— De ce? Vrei să spui că e vina mea c-am fost atacată? 

— Păi, s-ar părea că... 

— S-ar părea că, dacă vrei să dai vina pe victimă pentru 
atac, atunci ai putea să consideri termometrul vinovat de 
căldura asta îngrozitoare, ceea ce, pentru un poliţist, 
reprezintă o atitudine civică bizară. 

Tommy deschise gura, apoi o închise și încercă să-și 
reţină un zâmbet. 

— Poate că ai dreptate. 

— Bineînţeles că am. 

— Dar cred că ar trebui să continuăm discuţia asta 
altundeva. Polițistul îl atinse cu vârful cizmei pe unul 
dintre bandiții care gemeau. Imi permiţi să te conduc 
acasă? 

— Nu-i arestezi? 

— Un judecător n-o să-i înveţe nimic mai valoros decât 
lecţia pe care le-am dat-o eu. Elevii sunt liberi. 

Femeia dădu din cap. 


— Perfect, atunci aș aprecia foarte mult o escortă. Nu 
ești rănit? 

— Am o vânătaie sau două. Tommy luă caseta ei cu aur. 
Care e adresa? 

— Hotelul Fifth Avenue. De fapt, nu e departe de aici. 

Tommy întinse mâna, invitând-o la drum, și porniră pe 
Broadway, mergând unul lângă altul, el mult mai înalt 
decât ea. 

— Am impresia că te cunosc, zise bărbatul. Dar nu-mi 
dau seama de unde. 

— Oh, da, chipul meu apare din când în când pe afișe. 

Era destul de frumoasă ca să apară pe un afiș, dar 
Tommy se întrebă care ar fi fost motivul reclamei. Pe urmă 
își dădu seama. 

— Oh, am înţeles, spuse. Ești cântăreaţă. 

— Da. 

— Cum te numești, dacă-mi e permis să întreb? 

— Adelina Patti. lar tu ești... 

— Tommy Greyling. La dispoziţia ta. 

— Evident, zise ea. Dar oare în toate privinţele? 

Pusese întrebarea pe tonul unui flirt, iar tânărul simţi 
că-i ard obrajii. Cântări în mână caseta de piele. 

— Domnișoară Patti, te plimbi des cu câteva kilograme 
de aur? 

— Numai după ce sunt plătită pentru un spectacol. 

— Ai cântat în seara asta? Unde? 

— La Niblo. 

Era un teatru pentru elita societăţii, genul de loc unde 
mergeau fratele lui Tommy și cumnata sa. Singurul teatru 
la care mersese el vreodată era Bowery, unde văzuse o 
melodramă sângeroasă, care nu prea îi plăcuse. 

— Hotelul Metropolitan e chiar lângă Niblo. De ce nu ai 
stat acolo? 

— Fifth Avenue e mult mai sofisticat. Știi că are o cale 
ferată verticală? 


— Ce anume, domnișoară? 

— Un ascensor, răspunse ea. Acţionat de abur. Te duce 
foarte repede de la parter la ultimul etaj. Și, pe de altă 
parte, Jenny Lind a stat la Fifth Avenue. 

— Cine e Jenny Lind? 

— Nu-i cunoşti pe cântăreții voştri, nu-i așa? Are o voce 
desăvârșită și e cu mulţi ani mai în vârstă decât mine. Şi, 
știi, mi-aș strica reputaţia stând la hoteluri de duzină, 
fiindcă directorii teatrelor ar crede că sunt o cântăreaţă 
mai prejos decât ea. Ceea ce fac eu ţine doar pe jumătate 
de talent. Restul e iluzie întreţinută cu grijă. 

Tommy clătină din cap. 

— E o lume străină pentru mine, domnișoară. 

— Așa cum e lumea ta pentru mine. Ai fost întotdeauna 
poliţist? 

— Nu, domnișoară. 

Tommy ezită. Dezvăluind mai mult de-atât, și-ar fi 
transformat mintea într-un loc periculos, haotic, unde 
prezentul și trecutul se amestecau. Amintirile din război îl 
copleșiră, mirosul înțepător al prafului de pușcă, atât de 
dens în aer, încât în nicio direcţie nu puteai vedea nici 
măcar până la zece metri distanţă, răsunetul înfiorător al 
strigătului rebelilor, senzaţia că are sub talpă ceva despre 
care știa, fără să se uite, că e braţul sau piciorul cuiva, 
smuls din corp. Dar ea îl făcea să simtă că s-ar putea 
aventura acolo rămânând în siguranţă. 

— Înainte de a fi poliţist, am fost soldat. 

— Într-adevăr? 

— Da. 

— Și ai luptat? În războiul cu confederaţii? lartă-mă. 
Probabil că preferi să nu vorbești despre asta. 

— E în regulă. Deși e adevărat că nu vorbesc prea des 
despre asta. Am luptat în război. Aș fi și acum acolo dacă 
n-aș fi fost împușcat... 

Ea icni. 


— Ai fost împușcat? 

— Da. Tommy se bătu cu palma peste pantalon, chiar 
deasupra cicatricei ca un crater încreţit de pe coapsă. Dar 
glonţul n-a atins osul, așa că mi-am păstrat piciorul. Mulţi, 
mulţi alţii n-au fost atât de norocoși. Și mă tem că încă 
mulţi alţii vor avea ghinion. 

— Te referi la recrutare? 

El dădu din cap. 

— A stârnit agitaţie în tot orașul. 

Dar nu era numai atât. Ambele părti, atât Uniunea, cât și 
rebelii, vedeau în orice succes, oricât de neînsemnat, o 
speranţă că victoria e aproape, dar Tommy se temea că vor 
continua să se lupte ani de-a rândul. În ciuda recentei 
victorii de la Gettysburg, Lee și armata Sudului n-aveau să 
rămână mult în Virginia. 

— Eu locuiesc acum în Londra, spuse domnișoara Patti. 
E mai bine pentru cariera mea, fiindcă merg des în turnee 
în Europa. Asta mă ţine departe de evenimentele de aici. 

— Îţi place să mergi în turnee? o întrebă, încântat de 
schimbarea subiectului. 

— Uneori, da. Dar mi se poate întâmpla să mă simt 
singură. Sunt înconjurată de oameni în cea mai mare parte 
a timpului și totuși sunt singură. Nu e ridicol? 

— Nu, pentru mine nu e, răspunse Tommy. 

Adelina se uită în sus și îl studie pe poliţist până când 
acesta roși din nou, stânjenit. 

— Nu, pentru tine nu, zise ea. Cred că înţelegi, deși 
foarte puţini alţii pot să înţeleagă. 

Ajunseră la parcul din Madison Square, unde era hotelul 
ei, o clădire cu cinci etaje, înconjurată de magazine de lux, 
închise peste noapte. Tommy făcu câţiva pași în direcţia 
lui, apoi își dădu seama că domnișoara Patti se oprise pe 
trotuar. 

— S-a întâmplat ceva, domnişoară? 

— Ti-ar plăcea să faci o plimbare cu mine prin parc? 


întrebă ea, apoi râse, părând stânjenită. Ştiu că la ora asta 
pare absurd, dar agitația de mai devreme mi-a alungat 
somnul. Şi compania ta îmi face plăcere. 

Tommy înghiţi în sec. Practic, era în timpul lui liber și, 
cu toate că altora invitaţia ei li s-ar fi părut lipsită de bună- 
cuviință, nu-i păsa. Femeia îl făcea, cumva, să ia cu 
ușurință hotărâri și să se simtă în siguranţă lăsându-și 
gândurile să hoinărească acolo unde le interzicea de obicei 
să ajungă. 

— Şi mie îmi place compania ta, domnişoară, spuse el. 

— Spune-mi Adelina. Atunci faci o plimbare cu mine? 

— Aș fi onorat, domnișoară Adelina. 

Curenţii simulării îl aduseseră deocamdată pe Sean în 
locuri care îl încântau și se simţise mulțumit lăsându-se 
pur și simplu purtat. Îi plăcea să fie Tommy Greyling, să se 
simtă mândru de el însuși, să se avânte într-o încăierare. 
Devenea totuși din ce în ce mai conștient de partea 
romantică a acelei amintiri, dar și de faptul că o împarte 
cu Natalya. Se simţea atras de ea și spera că, poate, 
experienţa trăită în Animus o s-o ajute să vadă dincolo de 
scaunul cu rotile după încheierea simulării, însă, gândindu- 
se la asta, i se părea, totodată, mult mai provocator să se 
destindă, lăsându-se în voia amintirii. 

— Lângă locuința mea din Londra e un loc asemănător, 
spuse domnișoara Patti imediat ce intrară în parc. Mă 
plimb uneori pe acolo noaptea, târziu. 

— De ce noaptea târziu? întrebă Tommy. 

— E liniște, răspunse ea. Nici urmă de public. Nu sunt la 
nicio reuniune. Nu se aude nici măcar vocea mea. 

— Atunci voi încerca să nu tulbur liniștea. 

— Tu nu o tulburi. 

Totuși, timp de câteva minute, nu mai vorbi niciunul 
dintre ei. Se plimbară pur și simplu agale pe una dintre 
aleile parcului, pe sub stejarii, mestecenii și sicomorii cu 
desăvârșire neclintiţi, de parcă arșiţa nopţii ar fi conservat 


aerul și l-ar fi ţinut locului. Ca să poată fi văzute, stelele 
concurau cu luminile hotelului și cu felinarele. Casa 
fratelui lui Tommy se afla în apropiere. El menţionă asta la 
un moment dat, apoi vorbiră despre familiile și despre 
copilăriile lor, care se deosebeau foarte mult. Ea se 
născuse în Spania, din părinţi italieni, care veniseră la 
New York când nu era decât o fetiță. El se născuse în 
Brooklyn; bunicii lui veniseră din Germania, la scurt timp 
după căsătorie. Cei doi se plimbară prin noapte ore de-a 
rândul, trecând iarăși și iarăși pe aceleași alei. 

Când prima geană de lumină roșiatică apăru deasupra 
copacilor și a clădirilor dinspre est, domnișoara Patti 
anunţă că se simte obosită și se așeză pe o bancă. Își puse 
palma pe locul de alături. 

— Vino. Stai cu mine. 

Tommy dădu din cap și se așeză, lăsând caseta de piele 
pe pământ. 

— Iartă-mi întrebarea grosolană, dar întotdeauna câştigi 
atât de mult pentru un spectacol? 

— Întotdeauna. Fără excepţie. 

— Cât e aici? 

— Patru mii de dolari în aur, răspunse Adelina fără 
ezitare. Și încă o mie în bani gheaţă. 

Tommy aruncă încă o privire spre casetă. 

— E... 

Dar nu reuşi decât să clatine din cap. Acolo erau mult 
mai mulți bani decât câştigase el pe toată durata 
serviciului militar, ceea ce părea, cumva, corect și greșit în 
acelaşi timp. 

— Bravo ție, spuse. 

Ea se încruntă și, în umbra nocturnă a copacilor, 
încruntarea păru exagerată. 

— N-o să-mi cer scuze pentru asta. 

— Nu-ţi pretind s-o faci. 

— Dar îți văd dezaprobarea. 


— Nu te dezaprob. Ai dreptul să ceri oricât de mult sunt 
dispuși oamenii să plătească. Dacă dezaprob ceva, aceia 
sunt oamenii. 

Faţa tinerei se destinse. 

— Nu m-ai auzit cântând. Își netezi rochia pe genunchi. 
Dar îţi înţeleg punctul de vedere. 

— N-am susţinut niciun punct de vedere. 

— Ba da. Eu îmi spun că muzica mea înfăptuiește ceva 
important. Domnișoara Patti se uită la piciorul lui. Dar un 
singur glonţ costă doar câţiva penny și are urmări mult 
mai importante decât toate cântecele mele la un loc. 

— E întotdeauna mai ieftin să distrugi. 

— Cum e războiul? întrebă ea. Cred că ar trebui să aflu. 

Tommy îi admiră intenţia și sinceritatea. Intrebarea îi 
dovedea onestitatea, deși părea atât de naivă, încât se 
strădui din greu să-i găsească răspunsul potrivit. 

— M-am înrolat în Regimentul al Paisprezecelea din 
Brooklyn. Era prima bătălie de la Bull Run. Rebelii 
ocupaseră o zonă înaltă, numită Henry Hill, și ni s-a 
ordonat s-o cucerim. Dar era bine fortificată și aveau mai 
multe tunuri. l-am atacat de mai multe ori, însă am suferit 
pierderi grele. Mortierele lor ne-au făcut zob. 

Tommy se văzu nevoit să se oprească o clipă, ca să nu se 
împotmolească în amintirea măcelului. Își drese glasul. 

— Henry Hill își căpătase numele de la familia care trăia 
acolo. Cred că era vorba de familia unui doctor. El murise, 
dar văduva lui încă locuia în casa de pe deal, chiar în 
mijlocul bătăliei. Avea peste optzeci de ani. O invalidă, 
imobilizată la pat. 

Domnișoara Patti își duse mâna la gură. 

— Era în casă? 

Tommy afirmă din cap. 

— Căpitanul care avea comanda bateriilor noastre, 
Ricketts, s-a gândit că se trage în noi din casă, aşa că a 
îndreptat tunurile asupra ei. A aruncat-o în iad cu artileria 


noastră. Doamna Henry a fost... 

Se opri, neștiind câte amănunte să dea. 

Dar Adelina își puse o mână mică și caldă peste a lui și i- 
o strânse cu hotărâre. 

— Te rog, spune-mi. 

— A fost... rănită foarte grav. Tin minte că un picior i-a 
fost aproape smuls. A murit ceva mai târziu, în aceeași zi. 
În casa ei nu se afla niciun rebel. Nu era decât o văduvă 
bătrână, singuratică. Și noi am omorât-o. Glasul lui Tommy 
era tot mai răgușit, aproape frânt peste mormanul 
remușcărilor sale îngropate. Așa e războiul, domnișoară. 
Nu pot răspunde la întrebarea ta decât cu povestea asta și 
cu nenumărate altele ca ea. Războiul pare măreț, dar se 
scrie cu litere mărunte și fiecare viaţă și fiecare moarte 
contează. 

Numai greierii umplură liniștea care urmă. 

— Îţi mulţumesc pentru ceea ce mi-ai spus, zise ea 
aproape în șoaptă. Se uită în jos, la caseta de piele. Ce-ai 
face cu banii de-aici? 

Însă Tommy nu voia să răspundă. O bănuia că are de 
gând să-i dea banii, destul de mișcată de povestea lui ca 
să-și facă griji pentru semenii săi. Dar nu de asta îi 
povestise, nu-și dorea o asemenea atenţie, nici mila ei. 

— M-aș duce să joc cărți, spuse. 

— Nu, nu te-ai duce. Răspunde-mi sincer, te rog. 

— Sincer? Tommy se foi pe bancă. Sunt bărbaţi care s- 
au întors acasă într-o stare mult mai rea decât mine. Și-au 
pierdut picioare, sau braţe, sau și picioare, și braţe. Nu pot 
munci, iar familiile lor se zbat ca să supravieţuiască. Unii 
sunt în situaţii disperate. Aș folosi banii ca să-i ajut. 

Ea dădu din cap și vorbi apăsat: 

— Vreau să-i iei. Vreau să-i întrebuinţezi exact cum ai 
spus. 

— Domnișoară Adelina, eu... 

— Te rog, doar Adelina. 


— Adelina, e foarte generos din partea ta. Dar... 

— Dar ce? 

Tommy o privi în ochi și nu se îndoi de sinceritatea ei 
deplină. Niciuna dintre obiecțiile din mintea lui nu părea 
destul de întemeiată ca s-o rănească, neonorându-i 
intenţia. 

— Nimic, spuse. Îţi mulţumesc. E o faptă bună, cu 
adevărat remarcabilă. 

— E o nimica toată, îl contrazise ea. Dacă aș putea, aș... 

Un amestec de voci zgomotoase, venind din colţul de 
sud-vest al parcului, o întrerupse. Tommy se ridică în 
picioare când o mulţime gălăgioasă de bărbaţi și de femei 
trecu pe Broadway, îndreptându-se spre nordul orașului. 
Aveau arme - furci, bâte, securi și cuțite - și pancarte pe 
care scria, cu litere stângace, „fără înrolări”. Coloana 
trecu în aproape un minut. Număra peste o sută de 
oameni. 

— Unde se duc? șopti Adelina. 

— Pare să fie un protest, spuse Tommy, dar știa că e 
vorba de ceva mult mai înfricoșător. Toată agitația de pe 
străzi la adăpostul nopţii căpăta acum sens, la fel ca 
promisiunea individului din Five Points: O să-ți răspund 
mâine. 

Indiferent ce ar fi fost, fusese plănuit cu minuţiozitate, 
încă și mai alarmant, izbutise să unească sub același steag, 
împotriva unui dușman comun, toate bandele din Bowery, 
Five Points și Districtul Patru. 

— O să-nceapă o revoltă, spuse, și, după cum se pare, o 
să fie cea mai cumplită din câte-a văzut până acum orașul. 

— N-o să-i pună capăt armata? 

— N-avem nicio armată. Toate regimentele din oraș au 
fost trimise în Pennsylvania. N-a mai rămas decât poliţia. 

— Doamne sfinte, spuse Adelina. 

Tommy nu se îndoia că va fi nevoie de toţi oamenii din 
patrule. Dar mai întâi avea ceva de făcut. 


— Trebuie să te duc undeva unde să fii în siguranţă, 
spuse. 


5 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


Varius stătea singur la o masă din berăria Atlantic 
Gardens, cu băutura neatinsă și cu mulţimea din jur 
neobișnuit de liniștită. Nimeni nu le dădea atenţie 
pianistului și dansatoarelor. În schimb, toată lumea purta 
discuţii serioase și făcea planuri. 

Incercase să-i împiedice pe Bowery Boys să ia parte la 
revolta care se pregătea, dar nu reușise. Influenţa lui 
asupra lui Reddy Fierarul avea niște limite și, în final, 
bandele din Bowery formaseră o alianță improbabilă și 
neliniștitoare cu cele din Five Points și cu piraţii de pe 
chei, unindu-se împotriva înrolărilor. 

Această evoluţie a situaţiei dăduse peste cap planurile 
Frăției și Varius venise acum la întâlnirea stabilită pentru 
primirea unor noi ordine, deși habar n-avea cum urma să 
le primească și cum avea să fie privit eșecul lui. 

Dintre toate posibilităţile pe care le luase în considerare, 
niciuna nu-l implica pe Mentor însuși, care tocmai înainta 
prin berărie agale, cu bastonul lui cu vârf de argint. Cu 
toate că era negru într-un oraș care-i detesta pe negri, nu 
dădea niciun semn de teamă sau de supunere, iar Varius 
compătimea pe oricine ar fi încercat să-l acosteze. Purta o 
haină de catifea, albastră ca apele adânci ale oceanului, cu 
o pălărie asortată pe capul ras și cu o monedă chinezească 
de aur atârnată ca un cercel de urechea stângă. 

Odată ce îl zări pe Varius, traversă încăperea și se așeză 
la masa lui. 

— Mentore, spuse încet Asasinul. 

— Ai mai văzut vreodată atâția oameni atât de 
nerăbdători să se distrugă unii pe alţii? întrebă Mentorul. 

— Nu e vina lor, răspunse Varius. Sunt ani de zile de 
când lucrează Templierii, prin Tammany, ca să se-ajungă la 


asta. 

— Ar fi trebuit să ne dăm seama că se-apropie. Mentorul 
își roti privirea prin berărie. Ar fi trebuit s-o împiedicăm. 
Tu ar fi trebuit să faci ceva. 

Varius se dojenise cu aceleași cuvinte, dar nu le mai 
auzise niciodată de la altcineva din Frăţie, cu atât mai 
puţin de la Mentor. Rușinea îl făcu să-și plece fruntea. 

— Îmi pare rău, spuse. Pot întreba ce te-aduce de la 
Washington? 

Prezenţa Mentorului acolo indica ceva de mult mai mare 
amploare și importanţă decât revolta pe punctul să 
izbucnească. Varius se întrebă dacă el urma să fie 
înlăturat. 

Mentorul se ridică de la masă. 

— Să stăm de vorbă în altă parte. 

Varius îl urmă și părăsiră berăria, ieșind pe Bowery, 
unde se îndreptară către sud. Oamenii se împrăștiau pe 
străzi, intrând și ieșind din labirinturi de alei înguste și din 
ascunzișuri ca să îndeplinească ordinele șefilor de bandă, 
să stivuiască arme și să transmită mesaje. 

— O revoltă e o treabă murdară, dar eficientă, spuse 
Mentorul, cu vârful bastonului păcănind pe pavaj. Le 
recunosc meritul ăsta. 

— Noi avem lame ascunse, spuse Varius. Templierii au 
banii și gloata. 

— Au încercat ceva similar la Paris. 

— Aici e altfel, sublinie Varius. Oamenii nu sunt furioși 
din pricina nobilimii. Detestă președintele și înrolările. 
Dacă s-ar fi renunţat la ele... 

— Templierii ar fi găsit pur și simplu un alt chibrit cu 
care s-aprindă focul. Poate că mulțimea e o armă 
grosolană, dar Ordinul o mânuiește cu pricepere. 

Ajunseră la numărul 42, la clubul bandei Bowery Boys, 
dar, în loc să intre, Varius îl conduse pe Mentor pe o alee 
laterală, către ușa unei pivnițe. O descuie și, coborând pe 


un șir de trepte de piatră, ajunseră într-un coridor îngust, 
în capăt era o altă ușă încuiată. Varius strecură în broască 
o cheie specială, o răsuci într-un anume fel, însă nu ușa se 
deschise, ci un portal secret în zidul de cărămizi de alături. 
Pătrunseră într-un alt tunel, care ducea către 
ascunzătoarea lui Varius. 

— Cred că n-am mai fost aici de pe vremea tatălui tău, 
spuse Mentorul. 

— Despre tine vorbea întotdeauna numai de bine, 
răspunse Varius. 

În încăpere, stâlpi groși, de lemn, susțineau un plafon 
boltit peste arcade de piatră, iar aplice cu gaz pâlpâiau jur- 
împrejur, cu ţevile de alimentare vizibile, ca niște șerpi pe 
pereţi. Ascunzătoarea adăpostea un birou, un raft cu cărți 
și arsenalul lui Varius. Mentorul se apropie de birou și se 
sprijini de el, pe jumătate așezându-se, cu încheieturile 
palmelor proptite în lemn. 

— New Yorkul va arde mâine, spuse. 

Varius făcu un pas spre el. 

— Mentore, pot opri... 

Mentorul ridică o mână. 

— Nu. Vei lăsa să se-ntâmple. Acum nu mai poţi face 
nimic pentru a-i opri. Lupta asta e deja pierdută. 

Aerul din încăpere deveni mai încins, iar Varius își 
șterse sudoarea de pe frunte. 

— Cum pot să-mi răscumpăr greșeala? 

— N-ai nimic de răscumpărat. Aici, Varius, nu e vorba 
nici de tine, nici de moștenirea ta, oricât de nobilă ar fi. 
Trebuie să ne îndreptăm atenţia către victoria într-un 
război mai amplu. 

— Cum? 

— O Parte din Eden. 

La auzul acestor cuvinte, Owen se împotrivi greutăţii 
minţii lui Varius. El și ceilalți intraseră în Animus ca să 
găsească relicva, dar se părea că strămoșul său urma să 


primească aceeași misiune. Se întrebă dacă Monroe 
asculta și privea. 

— Un artefact? întrebă Varius. Ai unul? 

— Știm unde se află unul. Aici, în New York. 

— Unde? _ 

— La Clubul Aztec, spuse Mentorul. În Astor House. E 
un pumnal care i-a aparţinut cândva lui Hernân Cortes. 

— Dacă știai asta, de ce nu mi-ai spus niciodată? Iartă- 
mă, dar de ce l-am lăsat acolo? 

— Existenţa lui ne-a fost confirmată abia de curând. 
Membrii Clubului Aztec nu știu ce posedă, altminteri am fi 
aflat mai demult. Pentru ei e vorba de o superstiție, îl 
consideră un fel de totem. Nu-l folosesc pentru ceea ce a 
fost menit. 

— Ce trebuie să fac? 

— Trebuie să-l furi. În seara asta. Scoate-l din oraș și du- 
i-l generalului Grant, în Mississippi. Face parte din Clubul 
Aztec, așa că o să-l recunoască. Trebuie să-l faci să 
înţeleagă cât de important e pumnalul fără să dezvălui 
adevărata lui natură. 

— Ulysses Grant? 

— Da. După ce a cucerit Vicksburg, credem că are cele 
mai multe șanse să conducă Uniunea la victorie și e cel 
mai puternic oponent al generalului Lee. Dar Lincoln 
trebuie să creadă în el. Soldaţii lui trebuie să creadă în el. 
Nordul trebuie să creadă în el. Mentorul se desprinse de 
birou, îndreptându-se spre Varius. Dacă învinge 
Confederaţia, sau chiar și numai dacă impune negocierea 
unui tratat, Templierii vor dobândi controlul asupra ţării. 
Înţelegi? 

— Înţeleg. 

— Tot ce-am înfăptuit noi. Toate lucrurile pentru care a 
luptat bunica mea în New Orleans. Totul va fi pierdut. 

— N-o să dau greș, Mentore. 

Mentorul încuviinţă din cap. 


— Am încredere în tine, Varius. Și, dacă ţi se 
împotrivește cineva, dăruiește-i pacea. 

— Așa voi face, Mentore. 

— Eşti tânăr, dar ai un potenţial imens. Eşti fiul tatălui 
tău și Frăția e alături de tine. 

Mentorul plecă, iar Varius rămase în singurătatea cu 
care se obișnuise. După moartea tatălui său, rămăsese 
singurul Asasin care opera în New York, iar Mentorul 
menţinuse lucrurile astfel încât să nu atragă atenţia 
Templierilor din Tammany Hall, lăsându-l pe Varius cu o 
moștenire de onorat. Tatăl lui reușise cu succes și aproape 
de unul singur să împiedice schimbările și să ţină Ordinul 
departe de oraș. Revolta era eșecul lui Varius, dovada 
greșelilor lui, zgândărită de zbieretele politice ale 
Societăţii Tammany. 

Varius traversă încăperea către arsenalul său și se 
echipă. Deși în Anglia se foloseau mănușile de concepţie 
mai nouă, cu lansatoare de săgeți și de funii, el prefera 
simplitatea unei lame ascunse, ușor de mascat în mâneca 
hainei. Își prinse de centură douăsprezece cuțite de 
aruncat și un pistol și își puse în buzunar o pereche de 
boxuri. Pe urmă își luă setul de șperacle, dar nu și pălăria 
înaltă, cu blană de castor. 

Odată întors pe stradă, merse către vest pe Bayard, 
intrând pe ceea ce, în mod normal, ar fi fost teritoriu 
dușman. Dar în noaptea aceea, mulțumită armistiţiului 
temporar, își continuă drumul mergând spre sud, pe 
Baxter, până în Paradise Square, inima dură și viciată a 
bandei Five Points. Acolo își concentraseră forţele cei din 
Roach Guards și afiliaţii lor și, cu toate că, trecând printre 
ei, atrase priviri și înjurături irlandeze, nu-l provocă 
nimeni. Își continuă drumul mergând spre vest pe Worth 
Street, traversă Broadwayul și se îndreptă din nou spre 
sud pe Church Street. 

Pe urmă se căţără pe ziduri, ajungând pe acoperișurile 


orașului, pe care le traversă fără zgomot, sărind și 
alergând cu mișcări agile, fluide. Străbătu următoarele 
nouă cvartale în fugă, până ce traversă Barclay și ajunse la 
Astor House, având în sud Capela St. Paul. Turnul cu ceas 
al edificiului se înălța în arșiţa nopţii, iar Varius aproape 
că-și dori să fi fost nevoit să urce acolo și să admire 
priveliștea. În schimb, se concentră asupra hotelului, 
extinzându-și simţurile ca să localizeze Clubul Aztec 
înăuntrul clădirii. 

Vederea lui de Vultur nu fusese niciodată atât de ageră 
cum și-ar fi dorit, dar nu se simţise deloc inferior altor 
Asasini, la care harul acesta era mai puternic. Îl poseda 
într-o măsură destul de mare ca să poată descoperi Partea 
din Eden. Un astfel de obiect trebuia să emită o radiaţie de 
netăgăduit dacă știai unde s-o cauţi. 

Se  concentră asupra clădirii, asupra contururilor 
învelișului de piatră rece sub care se ascundeau cărămizi 
și mortar, lemnărie și metal. Se uită atent în inima casei, 
încordându-se în căutarea energiei relicvei până când i se 
umeziră ochii. 

Trecură câteva clipe, apoi o descoperi. O vibraţie 
ușoară, ca și cum ceva ar fi tras de marginile cortinei 
lumii. Era Partea din Eden și se afla la etajul al patrulea. 

Abandonându-și locul de la înălțime, Varius cobori în 
stradă, traversă, apoi se căţără pe zidul hotelului până pe 
acoperiș. Pe urmă îl ocoli, mergând pe cornișă și 
apropiindu-se pas cu pas de relicva pe care o simţea tot 
timpul, până ce ajunse exact deasupra ei. De acolo cobori 
și găsi fereastra de la etajul patru deschisă. 

Pătrunse într-o cameră întunecată și simţi sub tălpi un 
covor turcesc gros. Lângă șemineu era o masă înconjurată 
de scaune tapisate, iar în apropiere se afla un birou. Partea 
din Eden nu se găsea în acea încăpere, așa că Varius trecu 
dincolo de ușa din stânga lui, călăuzit de Vederea de 
Vultur care-i servea drept busolă și de pulsaţiile energiei 


relicvei. 

A doua cameră era mai mare decât prima; adăpostea trei 
mese, iar scaunele se înșiruiau de-a lungul a trei dintre 
pereţi. Deasupra unui șemineu mare, lipit de al patrulea 
perete, atârna blazonul Clubului Aztec. Pe poliţa acestuia 
erau aliniate suveniruri și, printre ceasuri, pistoale și 
medalii, Varius văzu pumnalul. 

Traversă încăperea, îl luă și îi simţi energia scurgându-i- 
se prin degete și apoi în susul braţului. Arăta de-a dreptul 
straniu. Fără gardă, cu lama ușor curbată, cu un colţ 
ascuţit chiar lângă mâner, aproape ca un vârf de harpon. 
Mânerul, îmbrăcat în piele înconjurată cu fir de aur, era 
plat, lăsând impresia că o prelungire a lamei fusese 
transformată astfel ca să poată fi strânsă în mână. lar 
măciulia părea cea mai distinctă caracteristică, fiindcă 
avea formă triunghiulară, cu unghiuri ascuţite ce sugerau 
că fusese menită să se îmbine cu altceva. Varius trase 
concluzia că nici măcar nu era un pumnal, ci o bucată 
dintr-o armă mai mare, ruptă la un moment dat. 

Scoase din haină o bucată de mătase, înfășură obiectul 
cu grijă, apoi și-l puse în buzunar. Pe urmă se întoarse în 
camera cu fereastra prin care intrase. Dar, când se apropie 
de deschidere, deveni conștient de o senzaţie la care mai 
înainte fusese orb, într-o asemenea măsură îl absorbise 
energia Părţii din Eden. 

Fusese văzut. 

Dacă persoana care îl observase ar fi fost din hotel sau 
un trecător obișnuit, ar fi dat alarma, strigând că a intrat 
un spărgător. Însă observatorul păstrase tăcerea și îl 
urmărea. 

Nu putea fi un oarecare. Trebuia să-l scoată cumva din 
ascunzătoare, să afle cu ce se confrunta, fiindcă, în 
privinţa Părţii din Eden, nu putea să-și asume niciun risc. 
Se apropie tiptil de fereastră și se uită afară din adăpostul 
întunericului, extinzându-și Vederea de Vultur. 


Urmăritorul era jos, în curtea din spatele Capelei St. 
Paul, așteptându-l. Varius își scoase haina și, întinzându-și 
braţul, o scoase în afara ferestrei, dând impresia că e gata 
să iasă și să se caţăre pe acoperiș. Omul din curtea 
bisericuţei trase și, o clipă mai târziu, o săgeată lovi haina 
folosită pe post de momeală. 

Varius își îndesă săgeata într-un buzunar, ferindu-se de 
acul din vârful ei, trase brusc haina înapoi și o îmbrăcă. Jos 
se afla un Templier, însă nu unul oarecare, ci un Vânător. 
Cineva antrenat la fel ca Asasinii, un potrivnic cu adevărat 
formidabil. Varius auzise că este unul în New York și, în 
împrejurări obișnuite, ar fi fost nerăbdător să-l înfrunte în 
luptă deschisă. Dar Partea din Eden era mult prea 
importantă ca să riște căderea ei în mâinile unui Templier 
dacă lupta s-ar fi sfârșit prost. 

Se retrase în adâncurile Clubului Aztec și ajunse în holul 
placat cu marmură de la intrare când auzi explozia unei 
grenade fumigene. Așteptă până când sosi Vânătorul în 
camera cu blazonul înainte de a se furișa pe o altă ușă, 
pentru a ajunge în sufragerie și apoi în bibliotecă. Imediat 
ce auzi pașii Vânătorului pe podeaua de marmură rece, 
Varius deschise ușa care dădea în prima cameră și, prin 
ceața rămasă după explozia grenadei, se repezi către 
fereastra deschisă. Urcă în grabă pe zidul hotelului și se 
săltă pe acoperiș. In clipa în care atinse cu tălpile 
suprafaţa acoperită cu pietriș, se aruncă în spatele unuia 
dintre cele mai apropiate coșuri de fum. Erau cu zecile, 
oferindu-i un adevărat labirint de cărămidă în care să se- 
ascundă. 

O clipă mai târziu, ghetele Vânătorului izbiră acoperișul 
cu zgomot surd. 

— Nu știu ce idei trec prin capul ăla al tău! strigă apoi 
acesta și Varius află că-l urmărește un bărbat. Dar nu ești 
pe măsura mea. Bunicul meu a vânat Asasini de-alde tine. 
A fost mai bun decât unii dintre cei mai buni dintre voi! 


Asta nu putea însemna decât un singur lucru. Vânătorul 
era unul dintre descendenţii lui Shay Patrick Cormac, 
marele trădător al Frăției, ucigașul Asasinilor care se 
încrezuseră în el, omul care își schilodise propriul mentor. 
Varius se lăsă stăpânit de un val neașteptat de furie, își 
desprinse unul dintre cuţitele de la centură și-l aruncă, dar 
Vânătorul se feri. 

— Bunicul tău a fost cândva Asasin! strigă Varius, 
trimițându-și la câţiva metri distanţă spre stânga propria 
voce, care reverberă de hornuri și de lucarne, ajutându-l 
astfel să se ascundă. S-a întors împotriva Frăției și a 
Crezului pe care-a jurat să le susţină. N-a fost nimic 
altceva decât un laș și un trădător! 

— N-a trădat niciodată adevărul! zbieră Vânătorul. N-a 
trădat niciodată Ordinul Templierilor! 

Varius înţelese acum pe deplin pe cine trebuia să 
înfrunte și senzaţia că e cazul să se grăbească deveni mai 
presantă. Vânătorul ar fi putut fi mai bun decât el și, dacă 
așa stăteau lucrurile, singura soluţie posibilă era să fugă. 
Partea din Eden nu trebuia să cadă în mâinile Societăţii 
Tammany. 

Alergă fără zgomot către cornișă, dar auzi pușca 
vânătorului chiar în momentul în care ajunse la margine. 
Săgeata îl nimeri în coastă și știu că nu mai avea la 
dispoziție mai mult de câteva secunde înainte ca toxina să- 
și facă efectul. Urmă o coborâre disperată - o cădere pe 
jumătate controlată și pe jumătate liberă, în timpul căreia 
atinse proeminenţele zidului cu vârfurile degetelor doar ca 
să-și încetinească prăbușirea. 

Se izbi de caldarâm cu putere, dar se ridică imediat, fără 
nimic rupt. Își smulse săgeata, înţepenită în banda de piele 
care îi susţinea centura în care avea cuţitele. Asta însemna 
că vârful nu-i pătrunsese în întregime în piele și că era 
posibil să nu fi primit toată doza. Dar simţea totuși ceva. 
Pământul începuse să se încline și să-i alunece de sub 


tălpi, iar clădirile amenințau să se răstoarne. Era 
vulnerabil. 

Varius traversă Broadwayul clătinându-se, apoi intră pe 
Ann Street și imediat pe o alee, unde se afundă în 
întuneric. Din ascunzătoarea sa, îl văzu pe Vânător 
coborând în stradă și rotindu-și privirea. Se îndreptă spre 
Broadway și îl traversă, însă pe urmă se opri, părând să nu 
mai știe ce să facă. Varius se gândi că ar fi putut avea 
șanse să scape. 

Pe strada principală, oamenii continuau să se foiască în 
toate părțile, pregătind revolta de a doua zi. Vânătorul nu 
le dădu nicio atenţie, ci scoase din haina lui de piele ceva 
la vederea căruia Varius închise ochii îngrozit. Era un 
ochean Herschel, prin care puteai vedea, în întuneric, 
căldura emanată de orice trup viu. 

Asasinul încercă să fugă, dar descoperi că picioarele nu 
mai răspundeau la comenzi. Se uită în jos și i se păru că 
sunt mai degrabă ale altcuiva decât ale lui. Toxina îi luase 
în cele din urmă în stăpânire nervii și mușchii. 

Vânătorul își roti încet ocheanul și se opri când ajunse 
cu el exact pe direcţia lui Varius. Îl puse apoi deoparte și 
își încarcă nonșalant pușca. Varius nu reuși să facă nimic 
altceva decât să privească ţeava în vreme ce Templierul 
ochi și trase. 

Săgeata îl nimeri în umăr, de data asta înfigându-se 
adânc și pe deplin, însă simţi mai degrabă presiunea decât 
durerea. Peste numai câteva secunde, mintea i se înceţoșă 
și nu mai știu aproape nimic despre el însuși și despre 
locul unde se afla, dar rămase pe deplin conștient - dăduse 
greș pentru a doua oară, dezamăgindu-și tatăl și Frăția. 

Cineva stătea deasupra lui, vorbindu-i, și, dincolo de 
apăsarea minţii confuze a lui Varius, Owen îl recunoscu pe 
strămoșul lui Javier. 

— Bunicul meu te-ar fi ucis, spuse Vânătorul. Până în 
clipa asta, eram convins că și eu o s-o fac. Mă numesc 


Retevei Cormac și cred c-o să te las să trăiești cu rușinea. 

Norul din jurul minţii lui Varius se transformă într-o 
noapte fără lună și fără stele, iar pentru Owen simularea 
se întunecă. Plutea într-un gol asemănător cu Coridorul 
Amintirilor, dar, pe când acolo avusese senzaţia unui 
potenţial latent, totala absenţă și deplina pustietate 
umpleau locul unde se afla acum. 

— Ce se întâmplă? întrebă el golul. 

Strămoșul tău e inconștient, îi răsună vocea lui Monroe 
în ureche. Dar n-a murit, fiindcă altminteri simularea s-ar 
fi încheiat. 

— Şi ce trebuie să fac? 

Aștepți. Dacă ai fi fost singur în simulare, aș fi putut 
accelera partea asta, dar trebuie s-o las să continue 
normal pentru ceilalți. 

— Am văzut-o, spuse Owen. Am ţinut Partea din Eden în 
mână. 

Știu. 

— Însă acum o are Javier. 

Nu Javier. Strămoșul lui. E important să nu uiti asta. 

— Devine derutant. 

Așa e. 

— Dar, oricine ar avea-o, acum știm unde e, nu? 
Simularea n-ar trebui să se încheie curând? 

Mă tem că nu, răspunse Monroe. Amintirea asta nu pare 
nicidecum să se apropie de sfârșit. 


5 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


Abraham n-ar fi recunoscut, cu voce tare, în faţa 
nimănui în afară de Eliza, dar se bucura că era dus înapoi, 
la casa domnului Tweed, cu căruţa. Și David se simţea 
ușurat. Oasele lui bătrâne păreau să se unească unul cu 
altul aidoma capetelor fragile ale unor bețe uscate, o 
experiență din cale-afară de stranie și de supărătoare 
pentru el. Totuși Abraham nu-și putea permite să-și asculte 
încheieturile plângându-se, fiindcă altminteri ar fi început 
și el să se lamenteze și jurase să n-o mai facă niciodată. 

— Mâine-o să fie o bătălie formidabilă, spuse peste umăr 
Joe Sfrijitu”. Într-adevăr formidabilă. 

— Așa am auzit, răspunse Abraham. 

OK, spuse Monroe în urechea lui David. Ai intrat într-o 
altă parte extrapolată a simulării. Pentru următorul scurt 
interval de timp, locul gol a fost umplut cu date istorice și 
cu amintirile altora, combinate cu părți din tinerețea lui 
Abraham, transmise odată cu genele lui. Stai liniștit și 
încearcă să faci ce-ar fi făcut el. Nu uita, ai ceva libertate 
de mișcare, însă, dacă actionezi ieșind prea tare din 
personaj, te poti desincroniza. 

— Ai noroc că-ţi poartă Boss de grijă, zise Sfrijitu', dar în 
spatele cuvintelor lui se simţi o ameninţare subtilă. 

— De ce? întrebă Abraham. 

— Mâine-o să fie o zi urâtă pentru negri. 

David nu știa cum să interpreteze o astfel de afirmaţie. 
Și domnul Tweed îl avertizase mai devreme de același 
pericol și, cu toate că nu era sigur că Abraham ar fi făcut- 
o, David întrebă. 

— Şi ţi se pare drept să fie așa? 

Joe Sfrijitu' se încruntă și simularea se distorsionă. 

Încetează, se auzi vocea lui Monroe. Ce ti-am spus 


adineauri? Nu ieși din personaj. Există puncte comune, 
unde trebuie să te întâlnești cu ceilalți, însă n-o să fie 
posibil dacă-l enervezi pe tipul ăsta destul de tare ca să-ți 
facă vreun rău. 

— Dacă mi se pare? se miră Sfrijitu'. Îmi pui tu mie 
întrebări, băiete? 

— Am întrebat doar dacă ești de părere că noi suntem 
de vină. 

— Nu știu dacă negrii sunt vinovăţii, dar, pentru 
Dumnezeu, se poartă un război din pricina lor, nu? Niște 
amărâţi sunt înrolați ca să lupte și să moară tocmai pentru 
eliberarea negrilor care vor veni încoace să ne ia slujbele. 
Vocea i se înălţă, piţigăiată de surescitare. Negrii sunt 
cauza nevinovată a tuturor acestor belele și, pentru 
Dumnezeu, mâine o să le tragem o bătaie. 

David știa că Abraham n-ar fi răspuns la așa ceva și ar fi 
stat cât se poate de nemișcat, fiindcă, în ciuda poruncilor 
lui Retevei, nu se simţea deloc în siguranţă în căruţă. Dar 
rasismul acelui idiot îl umpluse de o furie cumplită, o furie 
care creștea în el încă din clipa în care intrase în simulare, 
și nu s-a putut împiedica să riposteze: 

— Poate-o să încasaţi voi o bătaie... 

Simularea deveni sunet ascuţit și se curbă, însă David 
avu senzaţia unei implozii, de parcă s-ar fi prăbușit în sine 
însuși, pierzându-se într-o singularitate a nonexistenţei. 
Apăsarea puternică îi încovoie și îi răsuci mintea, apoi ţipă, 
dar nu scoase niciun sunet. În clipa următoare, totul era 
negru, nu mai exista nici simularea, nici altceva, și se 
întrebă dacă nu cumva murise... 

— Liniștește-te, spuse Monroe. Ai făcut-o... Te-ai 
desincronizat. 

li scoase casca și David se văzu înapoi, în depozit, cu 
lumina de deasupra capului arzându-i în spatele ochilor. Îl 
cuprinse brusc o ameţeală, mai rea decât tot ce simţise 
vreodată până atunci. Stomacul îi tresăltă și băiatul se 


răsuci pe-o parte. Monroe ţinea deja acolo o găleată și 
David vărsă în ea. 

Pe urmă vomită a doua oară. Și a treia. 

— Desincronizarea e brutală, spuse Monroe întinzându-i 
un prosop cu care să se șteargă la gură. Iți afectează lobii 
parietali, acea parte a creierului care te ţine ancorat în 
timp și spaţiu. O să treacă. 

David nu mai avusese niciodată o asemenea senzaţie de 
rău. Părea cea mai cumplită ameţeală pe care ţi-o poate da 
cel mai înfricoșător montagne russe imaginabil. Icni pentru 
a patra oară, fără să mai verse nimic, apoi se lăsă pe spate 
pe fotoliu, gâfâind, cu plafonul și cu camera rotindu-i-se în 
jur și cu capul durându-l de parcă o menghină i-ar fi strivit 
ţeasta. În jurul lui, ceilalţi erau întinși în cușetele lor, fără 
să se afle întru totul acolo, fapt evident în cel mai năucitor 
mod cu putinţă. 

Un nou val de durere îl cuprinse și gemu. 

— Nu vreau să mai fac asta niciodată. 

— Nu te pot învinui, spuse Monroe. 

— Am stricat totul? 

— Nu încă. Dar trebuie să te duc înapoi. Urmează 
joncţiuni cu ceilalţi. Atâta vreme cât le faci, simularea va 
continua. 

David nu era pregătit. Dar știa că n-are timp să se 
pregătească. Măcar nu-i mai rămăsese nimic în stomac, nu 
mai avea ce să verse. 

— De fapt, o să te simţi mai bine dacă te-ntorci în 
simulare, spuse Monroe. O parte din creierul tău crede că 
ești acolo. 

— Hai s-o facem, spuse David, iar Monroe îl ajută să-și 
pună din nou casca. 

Întunericul din spatele vizorului atenuă senzaţia de 
vertij. 

— Te duc mai întâi în Coridor, apoi încarc simularea. 
Sigur eşti pregătit? 


— Are importanţă? 

— Nu chiar. 

— Atunci fă-o. 

Vizorul se lumină și, o clipă mai târziu, David stătea în 
spaţiul gri și ceţos al Coridorului Amintirilor, din nou în 
bătrânul, dar acum familiarul trup al lui Abraham. Monroe 
avusese dreptate; se simţea mai bine, așa cum te simţi mai 
bine dacă te-ntorci în apă după ce ai înotat într-o zi 
friguroasă. Ameţeala dispăruse, iar durerea de cap se 
domolise. 

Ti-e mai bine? întrebă Monroe. 

— Puțin mai bine. 

Bun. Simularea e gata când ești pregătit. Animusul a 
recalibrat amintirea, l-a readus pe rasistul ăla în starea 
inițială. Fii mai prudent, OK? 

— OK. 

David nu mai avea nevoie de avertizări în privinţa 
desincronizării. O singură experimentare fusese suficientă 
ca să știe să nu mai provoace vreodată așa ceva. 

Incepem. Trei, doi, unu... 

David era din nou în căruţă și Joe Sfrijitu' mâna caii ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe drumul către casa 
domnului Tweed, David rămase tăcut și folosi liniștea 
pentru a se reîntoarce în mintea strămoșului său. Îl ascultă 
pe Abraham așa cum ascultă un copil un bătrân înţelept și, 
cu cât îl ascultă mai mult, cu atât se simţi mai bine, până 
ce ameţeala și durerea îi dispărură cu desăvârșire și se 
încadră în simulare mult mai bine decât înainte de 
desincronizare. 

Căruţa hodorogi pe Bowery și grămezile de pământ din 
colţurile ei tresăltară ca prinse într-un dans la trecerea 
peste pietrele pavajului. Abraham observă pe străzi o 
vânzoleală care sugera că atât domnul Tweed, cât și 
Sfrijitu' aveau dreptate când spuneau că a doua zi urma 
să-nceapă o revoltă. Numai că „revoltă” nu era un cuvânt 


care să descrie corect calmul și ordinea cu care se făceau 
pregătirile. O revoltă adevărată însemna haos. Ceea ce 
vedea  întâmplându-se vorbea despre strategie și 
planificare și îl făcea să se-ntrebe dacă războiul nu era 
cumva doar o revoltă la care se adăuga un strop de 
previziune. 

De pe Bowery intrară pe Fourth Avenue și apoi merseră 
spre vest pe Fourteenth Street, trecând pe sub statuia 
imensă a lui George Washington de lângă Union Square, și 
printre copaci Abraham întrezări, în partea opusă a 
parcului, o încăierare îndepărtată, un poliţist cât un Goliat 
care dobora câţiva mardeiași. 

— Mâine sorții nu vor fi de partea găliganului ăluia, zise 
Joe Sfrijitu' hohotind răutăcios. Le-arătăm noi lor, eh? 

Abraham păstră tăcerea, dar se întrebă cu cine își 
închipuia omul acela că vorbește. 

Își continuară drumul și, odată ajunși pe Fifth Avenue, 
se îndreptară spre nord, pe o distanţă de alte douăzeci și 
două de cvartale. Era destul de târziu când se văzură în 
sfârșit în fața casei domnului Tweed. 

— Iată-te ajuns, spuse Sfrijitu'. Teafăr și nevătămat. 

— Mulţumesc, zise Abraham coborând încet din căruţă. 

Deși fusese mai bine decât să meargă pe jos, căruţa îl 
hurducase, pedepsindu-i trupul în felul ei, dar era o durere 
cu care David începuse să se obișnuiască. 

Joe Sfrijitu' arătă cu capul către clădire. 

— Mâine să nu ieși din casă. 

— Așa o să fac, răspunse Abraham, cu toate că se 
întreba de ce ar fi fost el și Eliza în siguranţă când alţi 
negri, bărbaţi, femei și copii deopotrivă, evident n-aveau 
cum să fie. 

Sfrijitu' și căruţa lui dispărură în noapte, urmărindu-și 
scopurile diabolice, iar bătrânul se îndreptă spre ușă. O 
găsi încuiată, dar bătu și trase de pârghia clopotului. 

Eliza nu apăru. 


Abraham bătu și sună iarăși. 

Și iarăși. 

Așteptă. 

Dar Eliza nu veni. 

Abraham presupuse că fata a adormit, ca ucenicii lui 
Isus în grădina Ghetsimani. Ar fi putut fi vreo fereastră 
deschisă, prin care să intre, dar, într-un oraș cu spiritul 
atât de deformat de animozitate, nu îndrăznea să riște să 
fie luat drept spărgător. 

Așa cum își făcea Abraham griji pentru Eliza, David își 
făcea acum griji pentru Grace. Se simţea neliniștit fără ea 
în apropiere, avea senzaţia că nu e pe deplin în siguranţă 
și nu știa ce să facă. Nu voia să riște o desincronizare 
făcând vreo prostie, însă intenţiona să intre în casă și să se 
asigure că sora lui e încă acolo. 

Abraham se hotări să se așeze pe verandă, exact așa 
cum îi spusese Elizei că va face. Vremea era caldă și 
umedă și, cu toate că probabil avea să se aleagă cu dureri 
care să-l chinuiască zile de-a rândul, nu-l aștepta 
nicidecum cea mai cumplită noapte pe care-o petrecuse 
vreodată. 

Cea mai cumplită noapte nu era nici vreuna dintre cele 
pe care le petrecuse, cu mulţi ani în urmă, ascunzându-se 
în mlaștini, ciupit de insecte, înfrigurat și ud, cu rănile 
supurându-i în nămol. Niciuna dintre cele înăbușitoare, pe 
care și le petrecuse într-un coșciug, alături de o bucată de 
carne putrezită, care să dea miros de hoit, în vreme ce un 
aboliționist îl trecea peste graniţă, în Pennsylvania. 

Abraham privi cerul nopţii și își lăsă mintea să alunece 
spre un loc dinlăuntrul lui, departe, foarte departe în josul 
fluviului, în smârcurile unde rădăcinile vinovăţiei, furiei și 
urii le sufocau pe ale copacilor, iar apa sălcie curgea cu 
viteza suferinţei. 

Cea mai cumplită noapte din viaţa lui fusese cea în care 
prima soţie i-a fost ucisă de un alt sclav, un bărbat abia 


venit pe plantație, deja confuz și cu ambele urechi lipsă, pe 
care Abraham îl omorâse în schimb. 

Fugise mai întâi de frică, îngrozit de ceea ce urmau să-i 
facă stăpânii după descoperirea crimei, dar vinovăția îl 
făcuse apoi să-și continue fuga. În multe zile vinovăția 
fusese singura hrană care-i ţinuse în viaţă trupul când ar fi 
trebuit să moară. 

Cu atât de mulţi ani mai târziu, încă știa exact unde să 
găsească vinovăția aceea. Şi furia. Și ura. Se ducea acolo 
adesea, când călătorea pe așa-numita Rută Subterană, 
reţeaua de trasee ale sclavilor fugari, traversând Staten 
Island și anii educaţiei primite la Biserica Metodistă 
Episcopală Africană din Zion. Dar abia când a doua sa 
soţie o născuse pe Eliza înţelesese că nu trebuia să stea 
acolo. Putea să părăsească locul acela întunecat din josul 
fluviului și să-și construiască o casă sus, lângă apele 
limpezi ale izvorului. Putea să-și aleagă sălașul sufletului. 
Oamenii care dădeau de necaz, negri sau albi, sclavi sau 
liberi, erau cei care mergeau mai departe ca și cum n-ar fi 
avut de ales. Dar nu poţi ocoli mlaștina ștergând-o de pe 
hartă. 

In astfel de nopţi, când i se părea că nimic nu se 
schimbase și că nimic n-avea să se schimbe vreodată, 
indiferent câţi președinți s-ar fi perindat, cu tot cu 
proclamaţiile lor, și indiferent ce ar fi trâmbiţat în ele, în 
astfel de nopţi îl chinuia dorul de ambele sale soţii și se 
lăsa să alunece în josul apei, pentru a-și reaminti unde 
fusese și ce hotărâri luase, și să le ia din nou. 

Cineva ţipă. 

Abraham deschise ochii și văzu o grămadă de oameni în 
trecere. Încă nu se iviseră zorii și gloata viermuia deja, 
spre nord se îndreptau sălbatici cu înfățișări 
înspăimântătoare. La vederea lor, se îngrijoră și se întrebă 
cum putea domnul Tweed să fie atât de convins că el și 
Eliza se aflau în siguranţă dacă nu ieșeau din casă. O 


gloată are o minte a ei, nu primește ordine nici măcar de la 
Tammany Hall. 

În niciun loc din oraș nu puteau fi în siguranţă. Abraham 
o știa și hotări că trebuie s-o scoată pe Eliza din New York, 
să plece imediat ce apărea prima geană de lumină, înainte 
de izbucnirea revoltei. Şi asta însemna să facă pregătiri, 
trebuia să intre în casă chiar cu riscul de a fi luat drept 
spărgător. 

Se ridică în picioare cu greutate și ocoli clădirea, 
trecând peste gardurile vii și peste peluză pentru a ajunge 
la ușa pivniţei, cel mai bun loc pe unde putea intra. 
Margaret le  îngăduia adesea vânzătorilor care-o 
aprovizionau să-și lase acolo marfa și uita apoi să încuie 
ușa, ceea ce, din fericire, se întâmplase din nou în acea zi. 

Abraham reuși să intre prin pivniţă. Urcă în bucătărie, 
apoi se grăbi să treacă în holul principal. 

— Eliza? strigă el. 

Niciun răspuns. Dar fiica lui avea somnul greu. 

Se uită în toate camerele de la parter, apoi în cele de la 
etaj și în cele de la mansardă, și trase concluzia că ea nu e 
în casă. 

David împărtășea panica de care fusese cuprins 
Abraham la gândul că fiica lui se afla pe străzi. Bătrânul n- 
avea idee de ce plecase Eliza, dar se năpusti în bibliotecă 
și-i scrise în grabă un bilet. 


Eliza mea, 
După ce citesti asta, vreau să te-așezi și să m-aștepți 
aici, în casă, așa cum te-am rugat. Dacă nu ne găsim 
până după-amiază, la ora șase, vreau să vii să ne- 
ntâlnim la feribotul de pe Christopher Street. Orașul 
nu e un loc sigur și insist să te scot de-aici. Dacă nu 
apar la ora stabilită, vreau să pleci cu feribotul fără 
mine. O să vin și eu, cât de curând o să pot. 

Tatăl tău iubitor, Abraham 


Lăsă biletul pe masa din holul de la intrarea principală, 
unde Eliza avea să-l vadă cu siguranță dacă se întorcea 
acasă. Abraham credea acum că probabil plecase pe 
urmele lui, după ce trăsese cu urechea și auzise 
instrucţiunile domnului Tweed. Însemna că se îndreaptă 
spre Districtul Patru, un gând care îmboldi oasele lui 
fragile, hotărându-le să accepte s-alerge imediat ce puse 
piciorul pe trotuar. 

Și David era îngrijorat. Ştia că în Animus nu intri decât 
într-o simulare, dar, dacă Eliza trecea prin ceea ce se 
temea Abraham că i s-ar fi putut întâmpla, Grace ar fi trăit 
acea întreagă experienţă. 

După câteva cvartale, își încetini pașii. Omnibuzele și 
tramvaiele cu cai de pe Six Avenue încă nu începuseră să 
circule, așa că trebuia să facă tot drumul pe jos. Trecu pe 
lângă mai multe grupuri de oameni care se îndreptau în 
direcția opusă, și de fiecare dată se temu c-o să fie 
înșfăcat. 

Când ajunse pe Fourteenth Street și o luă spre est, 
picioarele amenințară să cedeze cu totul și bărbatul se 
așeză sub statuia lui Washington, să se odihnească. 
Soarele încă nu se vedea, era tot sub pătura orizontului, 
dar se înălța. 

David nu știa dacă bătrânul o să mai poată străbate încă 
un cvartal și cu atât mai puţin dacă o să ajungă până la 
Hole-in-the-Wall. Nu mai ascultă mintea lui Abraham, ci 
începu el să vorbească. Şi să meargă. Se ridică și făcu un 
pas, dar, în clipa aceea, simularea se ondulă. 

Stop, stop, stop! strigă Monroe. Ce se-ntâmplă, David? 

— Scuze, răspunse băiatul. Am acţionat fără să gândesc. 

Se sili să se-ntoarcă la statuie și să se așeze, cu tot 
trupul încordat. Dar, ca răspuns, simularea își reveni. 

Ei, uite, așa mai merge, zise Monroe. E totul OK? 

— Îmi fac doar griji pentru Grace, spuse David. 


Grace e bine. Simularea ei se derulează în forță. N-ai de 
ce să-ţi faci griji. 

David dădu din cap, simțindu-se ușurat, și, până ce se 
hotări Abraham să se ridice, rămase o vreme cu propriile 
gânduri. 

— Monroe, mai ești acolo? 

Da. 

— Treaba asta e dificilă. 

De ce? 

— Nu pot schimba nimic din cele prin câte-au trecut. S-a 
întâmplat. Totul s-a întâmplat deja. 

Așa e. 

— Dar acum mă simt ca și cum ar fi vorba și de viaţa 
mea și, pur și simplu, sunt... atât de furios. 

Și e ceva nou? 

— Nu știu. Cred că, într-un fel, tata și Grace m-au 
protejat întotdeauna. 

Iar acum protecţia a dispărut. Asta e problema? 

— Poate. 

Atunci poate e timpul să te protejezi singur. 

— Probabil, răspunse David, însă imediat după aceea 
Abraham reîncepu să vorbească, cerând să fie auzit. 

Se ridică și își continuă drumul, hotărât s-o găsească pe 
Eliza chiar și cu preţul transformării oaselor sale în 
pulbere. Durerea de genunchi era chinuitoare, iar David 
știa, deși, de la o anumită distanţă, este greu să-ţi 
reamintești cu adevărat de propria durere, după ce a 
încetat, oricât de puternică ar fi fost. 

Abraham merse de-a lungul următoarelor trei cvartale 
de pe Fourth Avenue șchiopătând și împleticindu-se, apoi 
izbuti să se urce într-un binecuvântat omnibuz care 
mergea spre sud. Era aproape plin și spre bătrân se 
îndreptară din toate părţile priviri dușmănoase, dar el 
reuși să-și ţină capul în jos și să călătorească în siguranţă 
pe Bowery Street. Cobori pe Pearl Street și, când vehiculul 


se puse din nou în mișcare, unul dintre ceilalți pasageri, un 
băiat costeliv care n-avea mai mult de doisprezece sau 
treisprezece ani, se uită drept în ochii lui Abraham și-și 
trecu un deget de-a curmezișul gâtului. 

Gestul îl șocă pe Abraham, încremenindu-l pe trotuar, cu 
sângele îngheţându-i în vene, încă mult timp după ce 
omnibuzul îi dispăru din vedere. 

Luau și copiii parte la revoltă? Ce speranţă mai era 
pentru un oraș în care se întâmpla așa ceva? 

Întunericul mlaștinii îl strigă, așa că Abraham se 
întoarse către lumina pură a fiicei sale și-și continuă 
drumul, silindu-se să înainteze pe Dover Street, cu umerii 
înainte. 

Cârciuma Hole-in-the-Wall era aproape pustie, dar încă 
deschisă. Femeia uriașă care ţinea în frâu hoardele de 
clienţi luase locul lui Retevei în spatele barului și, când îl 
văzu pe Abraham intrând, se încruntă, cu flăcările părului 
roșu adunate în creștet. 

— lar tu? 

Își propti pumnii pe tejghea și se aplecă, sprijinindu-se 
pe ei. Tejgheaua gemu. 

— Da. Abraham se apropie de bar, deși acum nu-l mai 
proteja nicio scrisoare de la domnul Tweed. Îmi cer 
iertare, doamnă, dar... 

— După cum vezi, nu mai am niciun barman pe care să-l 
iei, îl întrerupse ea. 

— Nu pentru asta am venit. 

— Boss n-a mai ordonat nimic? 

— Nu direct, răspunse Abraham. Deși acum e vorba de 
una dintre servitoare. Fiica mea, Eliza. 

— Oh, ea. 

— Aţi văzut-o? 

— A fost aici cu puţin timp în urmă, ca să afle unde te-ai 
dus. Hohotul de râs în care izbucni femeia părea zgomotul 
cu care se rostogolește un bolovan din vârful unui deal. Ei, 


nu-i așa că e de-a dreptul ironic? 

— Vă rog, doamnă, spuse Abraham, care nu înţelegea ce 
e amuzant. Ce i-aţi spus? 

— N-aveam de ce s-o mint, așa că i-am spus ce știam. I- 
ai adus lui Retevei un mesaj și Retevei te-a luat cu el. 

— Şi fata ce-a zis? 

— Uf, cred că mi-a mulţumit. lar eu i-am spus să se- 
ntoarcă acasă, la domnul Tweed, așa cum ar trebui să faci 
și tu. 

Abraham speră că Eliza o ascultase. Dar era posibil și să 
fi plecat în căutarea lui Retevei, ca să-l găsească pe el, 
numai că n-avea idee încotro plecase barmanul după ce-l 
urcase în căruţa lui Joe Sfrijitu'. 

— Ştiţi unde e Retevei? 

— Cu siguranţă nu. 

— Înţeleg, zise Abraham. Vă mulţumesc. Mi-aţi fost de 
mare ajutor. 

— De ajutor, eu? se miră femeia, râzând din nou. N-aud 
asta prea des, dacă nu cumva ajut pe careva să se-mbete 
sau să încaseze o bătaie. 

Abraham zări borcanul cu urechi de pe raftul din spatele 
tejghelei. 

— Nu am nicio îndoială că-i ajutaţi să vadă cât de greșite 
le sunt căile. _ 

— Intocmai. Sunt predicatoare, asta sunt. Își duse mâna 
la bâta care-i atârna de centură. Iar asta mi-e predica. 

— Sunteţi cu siguranţă foarte elocventă, zise Abraham. 
Noapte bună, doamnă. 

— Noapte bună, răspunse ea. Și Dumnezeu să te aibă în 
pază mâine. 


CAPITOLUL PAISPREZECE | ô 


— Eşti sigur c-o să fie o revoltă? întrebă Adelina, deşi 
Natalyei nu-i plăcuse deloc cum arătau oamenii pe care-i 
văzuse mărșăluind pe stradă. 

— Indivizii ăia păreau să meargă doar la un protest, 
răspunse Tommy, dar toţi erau tâlhari și cuţitari. Cei mai 
mulți din banda Roach Guards, după cum arătau. Crede- 
mă, indiferent ce-ar pretinde acum că este, se va 
transforma în revoltă. 

— O să fiu în siguranţă la hotel? 

Tommy își frecă falca. 

— Mă tem că, dacă lucrurile ies prost, hotelul ar putea 
deveni o ţintă. 

— Atunci ce-mi sugerezi? 

Polițistul se uită dincolo de piaţă, în direcţia opusă 
hotelului. 

— Casa fratelui meu, deocamdată. Când o să știm mai 
mult, o să te putem duce în altă parte. 

— Perfect. 

Adelina era obișnuită să viziteze casele străinilor în 
timpul turneelor. Și avea încredere în Tommy. Dacă el 
considera că era cea mai bună soluţie, ea îl credea. 

— Atunci să mergem deocamdată acolo. 

— Mai întâi trebuie să-ţi spun ceva, zise el privind-o cu 
cea mai mare seriozitate. Fratele meu și soţia lui sunt la 
Boston. 

— Înţeleg. Dar ai o cheie, putem intra? 

— Da, dar... 

— Dar ce? 

— O să fim singuri în casă. 

Adelina zâmbi; onestitatea lui era de-a dreptul adorabilă. 

— Dacă asta te deranjează... adăugă el. 


— Nu mă deranjează. 

El dădu din cap. 

— Atunci... mergem? 

Ea încuviință cu o înclinare a capului și traversară 
parcul către Fourth Avenue, apoi își continuară drumul pe 
Twenty-Fourth Street până la intersecţia cu Lexington. 

— E chiar aici, spuse Tommy și o conduse către o casă 
de piatră roșiatică, cu patru etaje, cu ramele ferestrelor 
din piatră cenușie și cu câteva trepte care duceau la ușa 
din faţă. 

Apoi se chinui să nimerească broasca, ţinând cheia în 
mâinile lui mari, evident tulburat. 

Era atât de diferit de bărbaţii pe care Adelina îi întâlnea 
de obicei în călătoriile ei... în primul rând, mulţi dintre cei 
pe care-i cunoștea n-ar fi avertizat-o că vor fi singuri. 
Dimpotrivă, nu doar o singură dată astfel de împrejurări 
fuseseră create intenționat, pentru că bărbaţii 
presupuneau anumite lucruri despre actrițe și cântărețe. 
Tommy nu era nici bogat, iar siguranţa de sine cu care îi 
trata pe tâlharii de pe străzi dispărea când avea de-a face 
cu sexul opus. 

Își puse o mână pe braţul lui, sperând să-l liniștească. 

O clipă mai târziu, bărbatul reuși să descuie cu un 
zgomot de protest și intrară în hol. _ 

Interiorul casei era la fel de încântător ca exteriorul. În 
antreu, parchetul de lemn înconjura porţiunea cu podeaua 
din plăci de mozaic, pe care se afla o masă rotundă, 
înfrumuseţată de o vază chinezească superbă. De acolo 
intrară într-un alt hol, cu o scară ce ducea la primul etaj. 
Singura lumină era a felinarelor din apropiere, pătrunsă 
prin ferestre, căci soarele încă nu se înălțase îndeajuns ca 
să ofere ceva valoros. 

— Pe aici, spuse Tommy făcându-i semn să urce. La 
parter nu e mare lucru în afară de bucătărie. 

Un covor gros acoperea treptele de lemn, așa că Adelina 


urcă neînsoţită de nici un alt zgomot în afară de foșnetul 
rochiei sale. Când ajunseră pe palier, zări un salonaș în 
dreapta și o sufragerie în stânga. Fără să aștepte vreo 
invitaţie, se întoarse spre salonaș și trecu dincolo de ușa 
lui dublă, de sticlă, care fusese lăsată deschisă. 

Chiar și în lumina slabă, văzu că e bogat mobilat. 
Covorul gros, turcesc, de sub picioarele ei era o țesătură 
de lux, cu model ametitor. Canapele gemene se uitau una 
la alta din părţi opuse ale încăperii și aveau câte un fotoliu 
la fiecare capăt. Într-un colţ lucea un bufet în stil gotic, iar 
un tablou imens, cu o corabie azvârlită de valuri violente, 
atârna pe perete, deasupra unei pianine. Peretele din faţa 
lui era împodobit cu o oglindă în ramă aurită; pe poliţa 
șemineului se afla un bust de marmură al unei femei, de 
dimensiuni impresionante. 

— Da, cred că ne-am putea petrece ceva timp aici, zise 
Adelina ducându-se să se întindă pe o canapea. Nu ești de 
acord? 

— Dacă-ţi face plăcere, spuse Tommy, dar, în loc să se 
așeze, se apropie tiptil de o fereastră prin care se vedea 
Twenty-Fourth Street și trase cu ochiul printre perdele. 

— Nu vrei să stai cu mine? întrebă ea. 

El se întoarse s-o privească și, o clipă mai târziu, plecă 
de la fereastră către unul dintre fotoliile din partea opusă 
canapelei pe care stătea ea și se așeză stânjenit, cu spatele 
ţeapăn și cu braţele îndoite. 

— Încă îţi faci griji pentru noi, deși ne aflăm aici? întrebă 
ea. 

— Nu, cred că acum suntem în siguranţă. 

— Nu te simţi în largul tău în camera asta? 

— De ce întrebi? 

— Stai pe fotoliu de parcă ti-ar fi teamă că-l murdărești. 

Bărbatul se uită în jur. 

— E un salonaș destul de plăcut. 

— Atunci, dacă nu încăperea asta, ce altceva te face să 


te simţi atât de stânjenit? Casa? 

Pauza care urmă îi spuse Adelinei că atinsese o coardă 
sensibilă, una pe care, dacă voia, ar fi putut-o urmări până 
în străfundurile fiinţei lui. 

— E casa fratelui meu, răspunse Tommy. Nu a mea. 

— El te face să simţi că nu ești bine-venit? 

— Nu, e foarte bun cu mine. La fel și Christine, soţia lui. 

— Atunci ce e? 

Fotoliul pârâi când tânărul se foi. 

— Presupun că să te simţi bine-venit și să simţi că 
aparții unui anumit loc sunt două lucruri diferite. 

— Tu nu aparţii? 

Tommy își roti din nou privirea prin încăpere. 

— În locul ăsta, nu. Pe urmă se uită iarăși la femeie. Dar 
tu da. 

Adelina simţi dincolo de cuvintele lui o acuzaţie subtilă, 
deși nu credea că el voise intenţionat să sune așa. Însă n- 
avea de gând să-i ceară scuze pentru ceea ce era și pentru 
modul în care alesese să-și croiască drum prin lume. N- 
avea de ce să se rușineze. 

— Eu am învăţat cum să fac parte din orice loc, Tommy 
Greyling. 

— Cred că e un talent minunat. 

— Sunt norocoasă fiindcă îmi reușește cu atâta ușurință. 

Adelina simţise cu siguranţă că face parte din recepţia 
care urmase după spectacolul ei din noaptea abia 
încheiată. Ceea ce nu o ajutase să se simtă acolo mai puţin 
singură. 

— Dacă asta nu e pe gustul tău, ce fel de casă ţi-ar 
plăcea să ai? îl întrebă. 

— Mă gândesc sincer că mi-ar plăcea să părăsesc orașul 
într-o bună zi. Am trăit aici toată viaţa. Când am plecat la 
război cu rebelii, am mărșăluit printr-o ţară frumoasă. 
Ferme și câmpuri. M-am gândit de multe ori că mi-ar 
plăcea să trăiesc așa. 


— La... o fermă? 

Bărbatul dădu afirmativ din cap. 

— Pari dezamăgită. 

Adelina nu intenționase să dea impresia asta. Ceea ce 
simțea nu era dezamăgire, se înrudea mult mai mult cu 
spaima. 

— Nu, mă gândeam doar că ești făcut dintr-un material 
mai bun decât mine. Asta sună deopotrivă nobil și pur. 

— Dar e nevoie de mai mulţi bani decât am acum și 
decât am șanse să văd vreodată. 

— Poate că fratele ar fi dispus să te-ajute. 

Adelina putea ghici cât costa o cameră ca aceea în care 
se aflau și, prin extensie, toată casa; fratele lui Tommy era, 
evident, bogat. 

— Probabil. Tommy clătină din cap. Dar nu vreau să-l 
TOg. 

— De ce nu? 

— Știu de unde vin banii lui. E un alt motiv pentru care 
nu mă simt în largul meu în casa asta. 

Cumva, cu cât săpa Adelina mai adânc, cu atât mai puri 
se părea Tommy; integritatea lui nu era doar o spoială, 
izvora din profunzime. Simpla lui prezenţă, așezat în 
partea opusă a camerei, uriaș și forțând cusăturile 
uniformei de poliţist, părea s-o provoace. Voia să știe dacă 
e într-adevăr atât de bun cum o făcea să-l creadă și, pentru 
o singură și foarte scurtă clipă, se gândi să-l întrebe unde 
e dormitorul lui. Dar n-avea nicidecum de gând să-l ducă 
acolo și tachinându-l astfel n-ar fi reușit decât să-i 
sporească  stânjeneala. Mai mult, nu dorea să-l 
compromită, ci să primească dovada că nu poate fi 
compromis. 

Se ridică de pe canapea. 

— Vrei să cânt pentru tine? 

— Păi... ăă... asta... 

Adelina nu-i dădu timp să-și găsească cuvintele, se 


îndreptă spre pianină și se așeză în fața clapelor. Nu 
fusese niciodată o pianistă extraordinară, dar cânta bine și 
alese cântecul pe care-l interpretase pentru președintele 
Lincoln și pentru soţia lui. Înţelesese că e foarte popular 
printre soldaţii de pe front, iar versurile păreau să se 
potrivească foarte bine cu tot ce discutaseră ea și Tommy. 

Într-un fel, ideea de a cânta în intimitatea acelui salon o 
îngrozea pe Natalya la fel de mult ca apariţia pe scenă, în 
faţa câtorva mii de spectatori. Dar se strădui din răsputeri 
să se destindă și s-o lase pe Adelina să facă exact ceea ce 
știa cel mai bine. În lumina firavă din încăpere, degetele i 
se împleticiră puţin pe clape, dar vocea ei nu falsă nicio 
notă. 


Printre plăceri și prin palate oricât putem cutreiera, 

Și-oricât de-umilă ne-ar fi casa, nu ne-or fi dragi cum ne 
e ea; 

Numai acasă ne sfințește un farmec de cer dăruit, 

Oricât l-am căuta prin lume, nu e niciunde de găsit. 


Casă! Casă! Dulce, dulce casă! 
Nicăieri în lume nu e ca acasă, 
Nicăieri în lume nu e ca acasă. 


Când sunt departe, în exil, splendori zadarnic strălucesc; 
Eu am acoperiș de paie peste coliba-mi, și-l doresc; 

Mi-e dor de păsările care vin la chemarea mea să cânte, 
Pe-acelea dați-mi-le mie, cu pacea ce-mi astern în minte. 


Casă! Casă! Dulce, dulce casă! 
Nicăieri în lume nu e ca acasă, 
Nicăieri în lume nu e ca acasă. 


La tine, casă, m-oi întoarce, de dorul tău împovărat. 
O să-mi zâmbească alinarea turnată-n suflet ne-ncetat. 


Si din coliba mea iubită n-o să mai plec, din nou, 
pribeag. 

Oricât de-umil mi-ar fi sălașul, ca el nu-i altul si mi-e 
drag. 


Cântă ultimele note la pian, apoi își ridică privirea. 
Tommy stătea în fotoliul lui, cu capul destul de aplecat cât 
să nu-i poată vedea fața. Rămase așa suficient de mult ca 
tânăra să se-ntrebe dacă nu cumva îl adormise. Dar, o 
clipă mai târziu, bărbatul își ridică privirea și își șterse o 
lacrimă cu degetul mare. 

— Meriţi fiecare penny din ceea ce câştigi, spuse cu 
voce blândă. 

— Aiurea. Sunt plătită cu mult mai mult decât merit. 
Adelina se ridică de la pianină. Dar, dac-o să-mi repețţi 
spusele în faţa altcuiva, o să neg că-mi aparțin. 

— Îţi mulţumesc pentru că ai cântat melodia asta. 

— Cu plăcere. 

Fata traversă încăperea înapoi, către canapea. 

— Am luptat alături de o mulţime de oameni. Toţi adorau 
cântecul. 

Adelina se așeză. 

— Știu. A 

— Mulţi dintre ei... au plecat... acasă. In prima casă a 
sufletului. 

— Știu. Îmi pare rău. 

Între timp se ivise soarele. Tommy se ridică din fotoliu și 
își reluă pânda la fereastră. 

— Continuă să se îndrepte spre nord, spuse întinzându-și 
gâtul ca să se uite în josul străzii, către parc. Dumnezeule, 
sunt o grămadă! 

— O să fie nevoie de tine? 

— O să fie. Dar mai întâi vreau să fiu sigur că te afli în 
siguranţă. 

— Nu-ţi face griji pentru mine. Sunt sigură că aici n-o să 


păţesc nimic. Trebuie să faci ceea ce e necesar. 

Tommy lăsă perdeaua să cadă și se îndreptă spre ușa 
dublă. 

— O să ies s-arunc o privire în jur. Să văd ce pot afla. 
Ești sigură că nu te deranjează dacă te las singură aici? 

— Nu mă deranjează nicidecum. 

— Mai sus e o bibliotecă. Mă-ntorc cât de repede pot. 

Tânărul cobori apoi scările și femeia îl auzi ieșind pe ușa 
din faţă. Îl privi pe fereastră mergând în josul străzii, până 
când trecu de un colţ și dispăru. 

Acum, știindu-se singură, Natalya se simţi liberă să 
treacă în centrul scenei. În cea mai mare parte a nopţii, se 
ținuse intenționat cât mai departe de acţiunea în 
desfășurare, lăsând-o să se deruleze exact așa cum spunea 
amintirea. În cea mai mare parte, voise pur și simplu s-o 
privească pe Adelina fiind Adelina, o tânără foarte diferită 
de ea însăși. Pe de altă parte, era conștientă că Tommy e 
Sean și nu voia să apară, după ce părăseau Animusul, vreo 
confuzie la capitolul cine de cine se simte atras. Însă era 
posibil să-și facă griji pentru nimic. Acea parte a situaţiei 
din simulare părea pur și simplu bizară. 

În timp ce Adelina aștepta întoarcerea lui Tommy, 
Natalya se hotărî s-arunce o privire prin casă, atât timp cât 
asta nu ameninţa s-o desincronizeze. Îi plăceau orele de 
istorie de la școală și îi mai plăcea și designul. Cu toate că 
stilul epocii victoriene n-o interesase niciodată prea mult, 
era captivant să se afle acolo, aproape umblând printr-un 
muzeu. 

Părăsi salonașul și intră în sufragerie, unde văzu o masă 
lungă superbă, cu sfeșnice de argint și un bufet imens, 
despre care presupuse că era ceva în așa-numitul stil 
Queen Anne. Sufrageria își avea propria cămară și propria 
scară ce ducea în bucătărie. 

Natalya se întoarse în holul principal și urcă la etajul 
următor, unde exploră biblioteca și apoi dormitorul 


principal, pe a cărui măsuţă de toaletă stăteau o mulțime 
de produse de înfrumusețare pe care nu le recunoscu. E 
drept că nici nu se farda prea mult în lumea reală. La 
următorul etaj se aflau un dormitor despre care presupuse 
că îi aparţinea lui Tommy și, pe același coridor, o încăpere 
goală. De fapt, nu chiar goală. Cineva începuse s-o 
pregătească drept cameră pentru un nou-născut. Înăuntru 
erau un pătuţ de copil și un cărucior de modă veche, 
acoperit cu dantele, ambele înghesuite într-un colț. O 
jumătate din încăpere avea tapet cu trandafiri, dar 
proiectul părea abandonat și Natalya se întrebă câte 
povești, majoritatea triste, spunea camera aceea. 

Ultimul etaj era mai degrabă un pod plin cu obiecte 
depozitate, dar chiar sub streașină existau un spaţiu îngust 
despre care își imagină că ar fi putut fi un dormitor 
confortabil și o ușă mică, prin care ajungeai pe acoperiș. 
Soarele se înălţase și la etajele de sus se simţea deja 
căldura în creștere. 

Natalya se întoarse în salonaș și se așeză la pianină. Își 
puse degetele pe clape și făcu să se audă o înșiruire 
discordantă de note. Mama ei cânta la pian. Bunicii și 
părinţii săi își doriseră ca ea să-nveţe să cânte la vioară și 
luase câţiva ani lecţii de la domnul Krupin, un profesor rus 
costisitor, însă acesta îi spuse clar familiei că fata are prea 
puţine aptitudini pentru muzică, așa că, în cele din urmă, i 
se îngăduise să renunţe la lecţii. Moștenise amintirile 
Adelinei, dar cu siguranţă nu și talentul ei. 

Niciunul dintre ceasurile din casă nu arăta corect ora și 
nici măcar nu ticăia - Tommy evident uitase să le întoarcă, 
dar se părea că plecase de o oră sau chiar două. 

Când Natalya îl văzu pe Tommy întorcându-se, strada 
din faţa casei era pe deplin scăldată în soare. Auzi ușa din 
faţă deschizându-se și se grăbi să se retragă în culise, 
împingând-o pe Adelina în lumină când pe scară se 
apropiară pași grei. 


— În oraș e haos, spuse Tommy intrând în salon. 

— Serios? 

Adelina aruncă o privire pe fereastră, către strada care 
încă mai părea aproape pustie. 

— Am luat legătura cu cineva din patrulele altei secţii de 
poliţie. Grupurile de oameni pe care le-am văzut azi-noapte 
și în zori s-au adunat pe un teren gol de lângă Central 
Park. De acolo au pornit spre sud, pe la opt dimineaţa. 
Sunt cel puţin zece mii. 

— Zece... zece mii? 

Tommy încuviință din cap. 

— Au silit toate fabricile, turnătoriile și atelierele să se 
închidă și au luat muncitorii cu forţa, amenințându-i. Au 
tăiat firele de telegraf și au smuls șinele de tren, ca să 
întrerupă comunicațiile și deplasările în oraș. Răstoarnă 
omnibuzele. 

— Dumnezeule, șopti Adelina. 

— Asta nu e revoltă, zise Tommy. E rebeliune. Grosul 
mulțimii atacă biroul comandantului poliției militare, unde 
se fac recrutările. Dar nu mă aștept să se mulțumească 
prea mult timp doar cu asta. 

— Ce-ar trebui să facem? 

— E periculos să ieşim și să umblăm pe străzi. 
Deocamdată rămânem aici. 

— Au nevoie de tine? 

— Rămân cu tine. O să am grijă să scapi cu bine din 
asta. 

— Sunt sigură că n-o să mi se întâmple nimic, tu... 

— Rămân cu tine, repetă el cu o hotărâre de fier. Până 
când mă conving că ești în siguranţă. 

Adelina dădu din cap, înțelegând că nu-l putea face să se 
răzgândească. Tommy se postă lângă ferestre și, în ciuda 
încercărilor ei de a-l atrage într-o conversaţie, păru 
hotărât să evite orice l-ar fi putut împiedica să stea de 
veghe. Adelina se duse în bibliotecă și se întoarse cu o 


carte de poezii, din care citi în tăcere. 

Trecu o oră și ziua deveni mai fierbinte. Deschiseseră o 
fereastră, dar se vedea clar că nicio adiere nu mișca 
ramurile copacilor. 

După încă o oră, Tommy își îndreptă spatele. 

— O parte a mulţimii vine încoace. De pe Third Avenue. 

— Ce face? 

— Jefuiește. 

Adelina se apropie în grabă de fereastră și se uită afară. 
Pe stradă, la câteva clădiri distanţă de ei, înainta un val de 
oameni, oprindu-se la fiecare casă pentru a azvârli cu 
cărămizi și pietre de pavaj. Mai multe femei și copii 
fuseseră scoși din casele lor și siliți să-i privească pe 
jefuitorii care le furau agoniseala, aruncând pe ferestre în 
stradă mobilă, tablouri și vase. 

— Unde e poliţia? întrebă Adelina. 

— Oprește grupuri mai mari decât ăsta, răspunse el. 

— Vor ajunge aici curând. Cred că ar trebui să plecăm. 
Dar mai întâi trebuie să scapi de uniformă. Dacă te văd 
îmbrăcat cu ea, uită de jaf. 

Bărbatul încuviinţă fără tragere de inimă și se duse în 
camera lui să se schimbe în timp ce Adelina rămase în 
dreptul ferestrei. Gloata ajunsese la numai trei case 
distanță. O femeie în vârstă îngenunche în stradă 
plângând, iar un bărbat cu păr alb și rar stătea în picioare, 
lângă ea, cu o mână apăsată pe cap, acolo unde fusese 
lovit și sângera ușor. Adelina observă cu surprindere că 
mulțimea era alcătuită mai ales din femei în rochii și fuste 
murdare, cu părul neîngrijit răvășit și lipit de feţele 
asudate. 

— Sunt gata, spuse Tommy din ușa salonașului. 

Adelina se întoarse spre el. Purta pantaloni din stofă de 
lână ecosez, susținuți de bretele, și o cămașă albă, cu 
guler, cu mânecile rulate până foarte sus. Găsi că acea 
versiune a lui Tommy arăta mai bine decât polițistul. 


— Așa e în ordine, încuviinţă ea. 

— Putem ieși prin spate. 

Coborâră în goană în holul de la intrare și tocmai se 
întorseseră spre bucătărie când o piatră de pavaj imensă 
sparse fereastra de lângă ușă, trimițând pe podea o ploaie 
de cioburi scânteietoare. 

— Repede! strigă Tommy. 

Adelina se năpusti în bucătărie, dar nu văzu nicio ușă 
care să dea în spatele casei. 

— E jos, în pivniţă, spuse tânărul din spatele ei. 

Femeia văzu într-un colţ o scară metalică în spirală și se 
repezi să se afunde în întuneric, la fiecare pas cu câte un 
zăngănit ce reverbera în urma ei. Ajunse jos și, cu ochii 
încă neobișnuiţi cu lumina, nu știu încotro s-o ia. 

— Pe aici, spuse Tommy strecurându-se pe lângă ea. 
Cred că sunt deja în casă, așa că nu trebuie să facem 
zgomot. 

Înaintă în întuneric și Adelina îl auzi străduindu-se să 
descuie o ușă. Pe urmă o felie de lumină se lăţi, făcându-l 
vizibil pe fundalul peluzei din spatele casei. Se îndreptă 
spre el și ieșiră împreună, lăsând casa de piatră roșiatică 
în mâinile jefuitorilor. 


8 


y 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


De la Hole-in-the-Wall, Eliza se îndreptă spre vest, către 
Astor House. Irlandeza aceea, Gallus Mag, îi spusese că 
Retevei îi luase tatăl cu el. Eliza nu știa ce ar fi putut să 
vrea omul acela de la tatăl ei. Dar singurul mod în care îl 
putea găsi pe Abraham era să dea de urma lui Retevei, iar 
în mesajul citit de ea în biblioteca domnului Tweed scria că 
Retevei trebuie să-şi îndeplinească misiunea la Astor 
House. Mai trăsese şi concluzia că scrisoarea a cărei 
predare voise ea s-o împiedice ajunsese la destinatar. 

Plecă de pe Pearl către Park Row pe Frankfort, sperând 
că strada pe al cărei colț se afla Tammany Hall era mai 
puţin periculoasă. Vânzoleala din oraș îi confirmă 
avertizarea domnului Tweed. Răzvrătiţii se pregăteau și se 
adunau, mulţi dintre ei fiind membri ai bandelor din 
mahalale și de pe docuri. 

Un grup o văzu trecând și toate privirile o fixară cu ură 
nedisimulată și dezgust. 

— Unde te duci? o întrebă cineva, înaintând spre ea și 
aproape tăindu-i calea. 

— Mă duc unde m-a trimis domnul Tweed. Sunt 
servitoarea lui. 

Speră că spunând asta îl descuraja pe individ. 

Bărbatul se opri, însă nu se retrase. 

— Așa să fie? 

— Așa e, răspunse Eliza, cu bărbia sus, trecând pe lângă 
el. 

— Şi dacă minţi? auzi în urma ei. 

Eliza se răsuci pe călcâie și se uită drept în ochii celui 
care întrebase. 

— Eşti dispus să riști? 

Îi văzu mărul proeminent al lui Adam tresăltând. 


— S-ar părea că nu, zise tânăra și își continuă drumul cu 
tot calmul de care se simţea în stare, deși ar fi vrut s-o 
rupă la fugă. 

Apoi merse mai ales prin întunericul de pe marginile 
străzilor sau amestecându-se în câte un grup de trecători 
care nu păreau periculoși. Se pricepuse întotdeauna să se- 
ascundă, de aceea, în copilărie, tatăl ei îi spunea, cu 
afecţiune, „hoţoaica Tiptil”. 

După ce ajunse pe Park Row și traversă calea ferată ca 
să intre în parcul din jurul Primăriei, descoperi că îi e chiar 
mai ușor să se-ascundă printre copaci. Furișându-se, 
înaintă către sud-vest și se îndreptă spre Fântâna Croton 
din colţul parcului, unde rămase ascunsă în întuneric, 
studiind Hotelul Astor House, aflat pe partea opusă a 
Broadwayului. 

Nu după multă vreme, întrezări o siluetă printre pietrele 
de mormânt din curtea Capelei St. Paul. Și, la scurt timp, 
văzu o a doua, ieșind pe o fereastră de la etajul patru, de 
pe faţada dinspre sud a hotelului. Silueta din curtea 
bisericuţei trase în cealaltă cu ceva, cu prea puţin zgomot 
ca să fie vorba de o pușcă; silueta de la fereastră dispăru. 

Pe urmă, omul din curtea capelei păru să zboare în susul 
copacului și apoi peste gard, în stradă. Cât ai clipi, se 
căţără pe zidul hotelului de parcă i-ar fi aruncat cineva o 
scară pe fereastră. Eliza nu mai văzuse niciodată o astfel 
de acrobație. 

Se ghemui, trăgându-se și mai mult în întuneric, și 
așteptă să vadă ce urma să se întâmple. Trecură câteva 
minute până când a doua siluetă ieși pe fereastră și se 
urcă pe acoperișul hotelului, urmată de omul din curtea 
bisericii. După alte câteva minute, unul dintre bărbaţi căzu 
de pe acoperiș, însă cu întreruperi, fiindcă părea să se 
agaţe din când în când de zid, încetinindu-și căderea. Eliza 
se gândi c-o să-și frângă gâtul, dar, după ce se izbi cu 
putere de caldarâm, el se săltă cu trudă în picioare. 


Pe urmă traversă Broadwayul clătinându-se și intră pe 
Ann Street. La scurt timp după aceea, omul din curtea 
bisericuţei cobori pe zidul lateral al hotelului cu aceeași 
ușurință cu care urcase și se îndreptă în direcţia în care îi 
fugise prada. La un moment dat, se opri și scoase din 
haină un ochean ciudat, cu care cercetă străzile. 

Eliza ar fi vrut să se poată ghemui și mai mult, dar el nu 
se uită deloc în direcţia ei. Când păru să privească spre 
Ann Street, lăsă ocheanul deoparte și luă pușca pe care-o 
ţinea agăţată de umăr, o încărcă și trase cu un pocnet 
surd. Apoi se îndepărtă cu pași mari și dispăru pe strada 
către care ţintise. 

Tânăra era sigură că unul dintre cei doi e Retevei, dar 
nu știa care. În scrisoarea domnului Tweed apărea și un 
bărbat pe nume Varius. Din câte văzuse ea, cei doi păreau 
la fel de periculoși și de capabili de lucruri incredibile, 
precum căţăratul pe ziduri și supraviețuirea după căderi 
pentru alţii letale. 

Când bărbatul din curtea capelei ieși de pe Ann Street, 
Eliza avu de ales. Ar fi putut să-l urmărească și să-ncerce 
să discute cu el, presupunând că e Retevei, dar la fel de 
posibil era ca bărbatul de pe Ann Street să fie el, poate în 
clipa aceea pe moarte sau deja mort. 

Înainte de a reuși să ia o hotărâre, bărbatul din curtea 
bisericii se urcă pe zidul celei mai apropiate clădiri, ajunse 
pe acoperiș și dispăru, așa că nu mai avea nicio șansă să-l 
urmărească. Doar cealaltă opţiune mai era valabilă, așa că 
ieși din parc și porni grăbită pe Broadway, îndreptându-se 
spre Ann Street. 

Nu-l văzu imediat. Merse de două ori în susul și în josul 
străzii înainte de a-l zări căzut în întuneric, pe o alee. Lao 
primă privire, crezu că e mort și, într-un colț al propriei 
sale minţi, Grace îl recunoscu pe strămoșul lui Owen. Însă 
panica îi dispăru repede, imediat ce ajunse lângă el și îi 
văzu pieptul ridicându-se și coborând. Era doar 


inconștient, otrăvit într-un fel sau altul. 

Fata încercă să-l trezească pălmuindu-l, dar nu reuși. 
Grace se hotărî să-și asume riscul desincronizării și o exilă 
pe Eliza într-un colţ al minţii. Pe urmă șopti: 

— Monroe? 

Nimic. 

Se întrebă dacă o putea auzi. 

— Monroe? întrebă ceva mai tare. 

Da, auzi apoi în ureche răspunsul lui. Sunt aici. Scuze, 
sunt pur și simplu foarte ocupat urmărind pe toată lumea. 

— Owen e OK? 

Se simte perfect, acum e doar în suspensie. 

— Atunci eu ce fac? 

Ce face și el. Aștepţi. Atât timp cât așteaptă Eliza, 
oricum. 

— Dar Owen nu e Retevei, nu-i așa? 

Nu, nu este. Dar Eliza nu știe asta. 

— David ce face? 

Si el e bine. 

— Unde e? 

Te caută pe tine. Cred că s-ar putea să se indrepte chiar 
spre Hole-in-the-Wall. Dar Eliza nu știe nici asta. Dacă 
pleci de-acolo... 

— Ştiu, îl întrerupse Grace. O să mă desincronizez. 

Exact. Așa că rămâi unde ești și dă-ți toată silința s-o lași 
pe Eliza să conducă spectacolul. Suntem aproape de țintă. 
Partea din Eden e acum la Javier. Nu mai trebuie decât să 
ne lăsăm duși de valul ăsta până la capăt. 

— OK, răspunse Grace, deși îi era foarte greu să lase pe 
altcineva să conducă, chiar și dacă era vorba de persoana 
ale cărei amintiri le trăia. 

Își impuse totuși s-o lase pe Eliza să revină la suprafață 
și îi cedă accesul la întreaga sa minte. 

Eliza se întrebă dacă să cheme un doctor, dar decise să 
n-o facă. Asta ar fi putut implica poliţia sau alte autorităţi 


care ar fi împiedicat-o să-și găsească tatăl. Prin urmare, se 
așeză pe alee lângă bărbat și veghe asupra lui, asigurându- 
se că respiră și că nimeni nu-i poate descoperi. 

Trecu astfel o oră, apoi încă una. Prima geană de lumină 
a zorilor se pogori asupra străzii, cu promisiunea unei zile 
fierbinţi. 

Necunoscutul se mișcă. 

— Hei, spuse Eliza. Hei, trezește-te. 

Pleoapele străinului fluturară și el gemu. 

— Mă auzi? întrebă Eliza. 

Bărbatul deschise ochii, ceva cam prea larg, și fata își 
dădu seama că nu-și putea focaliza bine privirea. Părea un 
betiv care se trezește după o noapte grea. 

— Cine... cine ești? o întrebă. 

— Eliza, răspunse ea. Te rog, spune-mi că ești Retevei. 
El clătină din cap. 

— Nu... Dar mi-ar plăcea să-l ucid. 

Prin urmare, Retevei fusese celălalt, cel pe care ea 
oricum nu l-ar fi putut urmări pe acoperișuri. Dar asta 
însemna și că știa cine era cel de lângă ea. 

— Ești Varius, spuse. 

Uimirea luă locul dezorientării din privirea lui. 

— Da. Tu cine spuneai că ești? 

— Eliza. Retevei l-a dus pe tatăl meu undeva. 

— Unde e Retevei? întrebă Varius. 

Ochii Elizei se îndreptară spre acoperișuri. 

— A plecat demult. S-a suit pe ziduri. La fel ca tine. 

— Vezi multe, domnişoară Eliza. Varius își frecă ţeasta. 
De ce-ar fi vrut Retevei să-ţi ia tatăl? 

— Nu știu, răspunse ea, încă neavând încredere în omul 
acela. De ce-a vrut să tragă în tine? 

El ezită. 

— Să spunem că... suntem dușmani vechi, foarte vechi. 
Nici Retevei, nici celălalt bărbat nu păreau foarte bătrâni. 

— Ştii cum să-l găsești? 


— O să-ncerc, răspunse Varius. Între timp, ce-ar fi să-mi 
spui de unde-mi știi numele? 

Eliza încă nu voia, sau nu era pregătită să aibă încredere 
în el, așa că nu-i răspunse. 

Varius închise ochii. 

— Uite ce e, domnişoară Eliza. Amândoi vrem același 
lucru. Dar Retevei e un individ foarte periculos... 

— Tu nu ești? 

— Sunt și eu. E adevărat. Dar, dacă mă ajuţi, jur că te- 
ajut și eu și că n-o să-ţi fac niciun rău. Tu ai fi putut să-mi 
faci mie cât am fost inconștient, dar asta nu s-a-ntâmplat. 

— Numai fiindcă n-am știut cine ești. 

— Dar acum știi. Cum mi-ai aflat numele? 

Eliza își miji ochii, analizându-l. Își aduse aminte de 
conţinutul scrisorii, de ceea ce sugera. Domnul Tweed și 
Retevei aveau de gând să distrugă orașul și națiunea, iar 
bărbatul care zăcea acolo era dușmanul lor, ceea ce l-ar fi 
putut face prietenul ei. Dar, dincolo de asta, vederea ei, 
aceeași vedere care îi permisese să citească biletul, o ajută 
să-i citească intenţiile. Știu, fără dubiu, că nu-i dorește răul 
și că o să-și ţină cuvântul. 

— L-am citit, spuse. Așa l-am aflat. 

— Unde l-ai citit? 

— Într-o scrisoare semnată de domnul Tweed. 

— Tweed? întrebă Varius înviorându-se brusc. „Boss” 
Tweed? 

— Da. Sunt servitoare în casa lui. L-a trimis pe tatăl meu 
să-i ducă un mesaj lui Retevei, apoi Retevei l-a luat undeva 
pe tata. 

— Ai citit mesajul? 

— Într-un fel, da. Am văzut urmele lăsate pe foaia de 
dedesubt. 

— Vederea ta e remarcabilă. 

Tânăra îl măsură ostentativ cu privirea. 

— Ai de gând să mai zaci mult acolo? 


— M-aș ridica, dar nu pot fără ajutor. Toxina încă nu-mi 
lasă picioarele să se miște. 

— Atunci dă-mi voie să te-ajut. 

Eliza se apropie, astfel încât Varius să-și poată sprijini 
un braţ pe umerii ei, în jurul gâtului. Se ridică mulţumită 
eforturilor lor comune, dar nu era nicidecum sigur pe 
picioare. 

— Ce altceva mai scria în mesaj? întrebă bărbatul. 

— În primul rând, că ești un Asasin. Că te duci la hotel 
după ceva important și că revoltele de azi vor înclina 
balanţa războiului. 

— Să sperăm că nu. 

Varius se sprijini de Eliza și, șchiopătând și târșâindu-și 
picioarele, ieșiră împreună de pe alee în Ann Street și în 
lumina unui soare fierbinte. Se îndreptară către Broadway. 

— În mesaj mai scria și altceva? 

— Că Retevei trebuie să te oprească sau să te omoare și 
s-aducă obiectul pe care-l ai asupra ta acasă la domnul 
Tweed, în seara asta. 

— În seara asta. Varius dădu din cap. Înseamnă că mai 
există speranţă. 

— Speranţă pentru ce? 

— Să salvăm ţara. 

Ajunseră pe Broadway, se întoarseră spre nord și văzură 
gloata. 

— Oh, nu, spuse Eliza. 

— A început, zise Varius. 

Două cvartale mai încolo, către Park Row, în mica piaţă 
din faţa clădirii ziarului New York Tribune unduia o mare 
de agitatori. Erau sute, poate chiar mii, blocau străzile și 
calea ferată. Ziarul era de partea lui Lincoln, avea vederi 
aboliționiste, ceea ce îl făcea o ţintă pentru mulțimea 
înfuriată de recrutări și de eliberarea celor de culoare. Un 
bărbat cu haina într-o nuanţă deschisă și cu pălărie de 
panama stătea în fața tuturor, într-o căruță, agitându-și 


pumnii în aer și strigând ceva, dar, din locul în care se afla, 
Eliza nu putea să-l audă. 

— Nu trebuie să fii văzută, spuse Varius, care încă nu 
reușea să se ţină pe picioare fără ajutor. Negrii nu vor fi în 
siguranţă astăzi. 

— Unde-ar trebui să mergem? 

— Într-un loc în care să mă pot odihni. Nu sunt de folos 
pentru niciunul dintre noi până nu-mi recapăt controlul 
picioarelor. 

În apropiere, pe colțul dintre Ann Street și Park Row, 
era un restaurant numit Windust, care tocmai se 
deschidea. Eliza îl ajută pe Varius să intre, iar ospătarul- 
șef, cu toate că părea oarecum uluit de apariţia lor - o 
servitoare de culoare împreună cu un bărbat alb care 
șchiopăta, le arătă o masă și le oferi meniuri. În momentul 
acela, erau singurii clienţi. Eliza îl ajută pe Varius să se 
așeze pe un scaun înainte de a se așeza ea. 

— Vă simţiţi bine, domnule? întrebă ospătarul-șef. 

— O să mă simt, răspunse Varius. După ce mă odihnesc 
puţin. 

— Afară e agitaţie, nu glumă, zise ospătarul. 

Varius dădu din cap. 

— Protestează împotriva înrolărilor, nu-i așa? 

— Printre altele. 

— Democraţii cu siguranță nu se dau în vânt după 
Tribune, spuse  ospătarul. Domnul Greeley, editorul 
ziarului, mănâncă aici foarte des. Sper că e în siguranţă, la 
adăpost de protestatari. 

— Dacă e inteligent, probabil a plecat deja din oraș, zise 
Varius. 

Pe urmă alese din meniu cafea și ouă Benedict și insistă 
să i se aducă o portie și Elizei. Fata nu știa sigur ce are de 
făcut în situaţia în care se găsea. Tatăl îi fusese dus 
undeva de un om în stare să se caţăre pe ziduri abrupte, 
iar ea tocmai ajutase un bărbat care recunoștea că e 


Asasin să se ţină pe picioare și s-ajungă într-un restaurant, 
unde erau pe punctul să ia micul dejun împreună. 

Mâncarea sosi și, odată ce o gustă, Eliza își dădu seama 
că e moartă de foame și începu să mănânce cu poftă. Il 
simţea pe Varius uitându-se la ea și mâncându-și portia pe 
îndelete și încercă să nu se simtă stângace din cauza asta. 

— Mai vorbește-mi despre vederea ta, o îndemnă Varius. 

— Nu știu ce altceva să spun. Eliza își lăsă furculița jos 
și se șterse la gură cu șervetul. Uneori văd ceva și știu că e 
important. Alteori văd un om, ca tine, și pot spune dacă 
intenţiile lui sunt bune sau rele. Uneori, cum s-a întâmplat 
cu mesajul, pot vedea urmele lăsate de obiecte, ca și cum 
ar fi luminoase. 

— Tatăl tău are vederea asta? 

— Nu. Dar mi s-a spus că mama o avea. 

— Îmi pare rău. Câţi ani aveai când a murit mama ta? 

— Opt. 

— Ea te-a învăţat să vezi așa? 

— Nu, răspunse Eliza, cu spaţiul dintre sprâncene 
încreţindu-i-se. De ce te interesează atât de mult? 

Bărbatul nu răspunse, în schimb luă o înghiţitură din 
mâncare, apoi sorbi din cafea. 

— Dacă la asta nu-mi răspunzi, atunci spune-mi ce-a luat 
Retevei de la tine. 

Eliza nu uitase că Varius scosese din Astor House ceva 
de o mare valoare. 

— E complicat, începu Varius. Poate... 

Ușa restaurantului se deschise și intră un bărbat în 
vârstă. Purta un pardesiu lung, alb spălăcit, ca un pastor 
de la țară, o pălărie cu boruri moi, cizme de fermier și 
ochelari. 

— Domnule Greeley! exclamă ospătarul. Sunteţi bine, 
domnule? 

— Atât de bine cât e de așteptat, răspunse nou-venitul. 

Așadar, era editorul ziarului Tribune. Eliza nu putea să 


nu-i admire curajul de a se afla acolo. 

— Afară e o gloată numeroasă, știai? adăugă domnul 
Greeley. Sunt convins că le-ar plăcea să mă spânzure de- 
un copac, în parc. Dar, dacă nu pot lua micul dejun când 
mi-e foame, viața mea nu valorează nimic pentru mine. 

— Trebuie s-aveţi grijă de dumneavoastră, domnule 
Greeley, spuse ospătarul. Fiţi prudent. 

— Prudent? Fără s-aștepte să fie invitat, domnul Greeley 
se îndreptă cu pași apăsaţi spre o masă și se așeză ca și 
cum și-ar fi respectat un obicei. Acum nu e momentul 
potrivit pentru prudenţă. Soarta naţiunii e în balanţă. O să 
las prudenţța în mâinile democraţilor pacifiști și ale 
rebelilor. Aș fi candidat eu însumi la președinție dacă aș fi 
crezut că e necesar. 

Păru să observe pentru prima oară prezenţa Elizei și a 
lui Varius și dădu din cap către ei. 

Varius îi răspunse cu același gest, apoi se întoarse spre 
Eliza. 

— Picioarele mele și-au revenit. Aș prefera să nu fii aici 
când vine gloata să-l caute pe el. 

Eliza se declară de acord și el plăti mâncarea. Pe urmă 
se strecurară în stradă. Părând să-și fi revenit pe deplin, 
Varius o conduse de cealaltă parte a Broadwayului, apoi pe 
Vesey Street, între hotel și Capela St. Paul. După numai 
câţiva pași, căldura izbi pielea Elizei, umedă și 
necruțătoare. Când ajunseră pe Church Street, se 
îndreptară către nord. 

— Unde e casa lui „Boss” Tweed? întrebă Varius. 

— Pe Thirty-Sixth Street. Între Fifth Avenue și Sixth 
Avenue. 

— Într-un oraș în plină revoltă, e o distanţă 
considerabilă. Varius se uită la Eliza cu ochi mijiţi, ca și 
cum ar fi cântărit o idee. Am putea merge pe sus, spuse. 

— Pe sus? Sper că nu vrei să spui c-ar trebui să ne 
căţărăm pe ziduri! 


— Ba da, exact asta vreau să spun. Varius zâmbi. Crede- 
mă, e un talent pe care-l ai în sânge. 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE | 


Abraham ieși din Hole-in-the-Wall neștiind nici ce să 
facă, nici încotro să meargă. Era extenuat, corpul lui 
ajunsese în punctul în care știa că poate ceda oricând, fără 
avertisment. Își forțase oasele până în pragul unei fracturi, 
apoi umblase toată noaptea fără să doarmă și știa că 
durerea îl așteaptă la distanţă de un cvartal sau cel mult 
două, iar pe Eliza n-ar fi ajutat-o cu nimic dacă pica lat pe 
stradă. 

Acum te afli într-un gol destul de mare, spuse Monroe. 
Simularea o să fie extrapolată o bună bucată de timp, pe 
baza datelor istorice. S-ar putea să nu mai pară la fel de... 
reală. 

— Şi ce-ar trebui să fac? întrebă David. 

Ai grijă să fii în siguranţă și pregătit s-ajungi la timp la 
următoarea intersectare. O să te-ntâlnești cu Sean și cu 
Natalya mâine după-amiază. 

— Unde aș putea fi în siguranţă? 

Poate știe Abraham. Ascultă-l. 

David știa că lui Abraham i-ar fi fost imposibil să ajungă 
înapoi, acasă la domnul Tweed, dacă nu se odihnea mai 
întâi, dar, chiar și odihnit fiind, n-avea nicio certitudine. 
Străzile erau tăcute, părăsite de bandele care se duseseră 
să protesteze în nordul orașului. Nu putea ști ce fel de 
pericole sau tulburări se aflau între el și Eliza, dar 
imaginea băiatului acela, care-și trecuse degetul peste gât, 
era o avertizare ce-i îngheţase sângele în vene. 

Sperând că Eliza o ascultase pe Gallus Mag și se 
întorsese în casa domnului Tweed, Abraham o luă pe Dover 
Street și, la un cvartal distanţă, găsi Casa Marinarilor de 
Culoare. Nu mai fusese niciodată acolo, dar auzise de locul 
acela și spera că-i poate oferi adăpost. 


Era o clădire mare, de cărămidă, cu cinci etaje și cu o 
firmă modestă la intrare. Abraham bătu la ușă, însă la acea 
oră se văzu nevoit să insiste de câteva ori înainte de a-l 
auzi cineva. 

Când ușa se deschise în sfârșit, un negru îndesat, de 
înălțime medie și vârstă mijlocie, desculţ, în pantaloni 
peste care cămașa îi atârna liberă, apăru în cadrul ei, 
privind strada cu mai multă atenţie decât pe Abraham. 

— Da? Te pot ajuta cu ceva? 

— Mă întrebam dacă pot găsi adăpost aici, zise bătrânul. 

— Oh. Firește. Bărbatul își frecă faţa și se trase 
deoparte, făcându-i loc. Desigur, intră, te rog. Oricine vine 
cu pace e primit cu dragă inimă. 

Abraham intră într-un hol flancat de două camere. Un 
coridor larg se adâncea în clădire, vizibil în parte datorită 
luminii care cădea în josul unei scări. 

Gazda închise ușa în spatele lor și o încuie. 

— Pot întreba cum te numești? 

— Abraham. 

Dintr-una dintre camerele care dădeau în hol ieși, în 
cămașă de noapte, o indiancă, cam de aceeași vârstă cu 
bărbatul care deschise ușa. 

— Bine-ai venit, Abraham, spuse ea. 

— Eu sunt William Powell, se prezentă bărbatul. Ea e 
soția mea; ne ocupăm împreună de casa asta. 

— Vă sunt recunoscător pentru ospitalitate, domnule 
Powell, răspunse Abraham. Îmi cer scuze fiindcă v-am 
deranjat la ora asta. Am nevoie doar de un loc sigur, unde 
să mă pot odihni. Am umblat pe străzi aproape toată 
noaptea. 

— Desigur, zise domnul Powell. Sunt paturi la etaj. 

El și soţia lui îl conduseră pe Abraham către scara pe 
care o zărise și apoi în susul ei, pe lângă o fereastră ce 
dădea spre stradă. 

— Cum e afară? se interesă domnul Powell. 


— De rău augur, răspunse Abraham. Toţi răzvrătiţii se 
îndreaptă spre nord, cine știe ce-or fi pus la cale. 

— Mâine va fi o zi sumbră, zise domnul Powell. O zi de a 
cărei sosire am fost avertizat. 

— Ce faceţi de fapt aici? întrebă Abraham. 

— Le oferim marinarilor negri aflați pe țărm un cămin 
care respectă regulile moralei, îl lămuri doamna Powell. 
Un loc unde sunt feriţi de capcanele și de tentaţiile care îi 
asaltează. Nu îngăduim alcoolul și le oferim oamenilor 
cuvântul lui Dumnezeu, o bibliotecă și mijloace de a deveni 
mai buni. Când e nevoie, le găsim și o muncă cinstită. 

Ajunseră în capul scărilor și Abraham văzu că se aflau pe 
un coridor lung, cu multe dormitoare libere, toate cu ușile 
larg deschise. 

— Găzduim şi adunări ale aboliționiștilor, adăugă 
domnul Powell. Sunt membru fondator al Societăţii 
Antisclavie. Împreună cu Albro Lyons, de pe Vandewater 
Street, am adăpostit și am ajutat să evadeze mulţi sclavi. 

— Înfăptuiţi lucrarea Domnului, zise Abraham. Eu am 
venit prin Staten Island. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, spuse doamna Powell. 

— Acolo sunt oameni buni, remarcă domnul Powell. 

— Așa e. Abraham aruncă o privire într-o cameră din 
apropiere, unde văzu un pat simplu și o Biblie pe masă. S- 
ar părea că acum n-aveţi aici pe nimeni. 

Doamna Powell dădu din cap. 

— Aproape toţi oamenii noștri au plecat ieri, imediat ce 
am fost avertizaţi de începerea protestelor. Unii dintre ei 
s-au urcat pe feribotul care merge spre Brooklyn, însă 
câţiva s-au îndreptat spre New Jersey. 

— Şi voi aţi rămas aici? 

— Asta e casa mea, răspunse domnul Powell. Nu mă las 
izgonit. 

Abraham îi admiră curajul. 

— Camera asta e curată și te așteaptă. Doamna Powell 


arătă cu mâna către una dintre ușile deschise. Te rog, 
odihnește-te. Eşti bine-venit, poţi sta la noi până trece 
pericolul. 

— N-o să profit prea mult de ospitalitatea voastră. 
Trebuie să-mi găsesc fiica. Am plănuit să plecăm în seara 
asta împreună, către Hoboken. 

— Atunci odihnește-te cât îţi poţi permite, spuse domnul 
Powell. 

Cei doi erau oameni buni. Poate chiar prea buni. Poate 
la asta se referise Monroe când spusese că simularea n-o 
să pară pe de-a-ntregul reală. 

Îl lăsară singur în cameră, dar bătrânul nu închise ușa și 
se întinse în pat peste cuvertură, ba chiar și fără să-și 
scoată pantofii. Deși subţire și veche, salteaua îl primi cu 
toată grija și tandreţea de care era în stare, iar trupul lui îi 
mulțumi. Durerea de genunchi se domoli, ca și cea de 
spate, și el suspină și închise ochii. 

Simularea se înnegri, imaginile apărând și dispărând ca 
atunci când ţii în mână o lanternă într-o cameră întunecată 
și vezi numai ceea ce intră în conul ei de lumină la un 
moment dat. Străzile orașului, luna deasupra unei mlaștini, 
Gallus Mag râzând cu Joe Sfrijitu'. Era aproape ca și cum 
s-ar fi desincronizat. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă David cu glas tare. Monroe? 

Abraham visează, veni răspunsul. N-ai de ce să-ți faci 
griji. 

— Visează? Dar e atât de întuneric! 

Animusul îi extrapolează visele ca să umple golul. Stai 
liniștit și relaxează-te. 

Lui David îi venea greu să se relaxeze. Eliza se afla în 
oraș, ceea ce însemna că și Grace era tot acolo. Pentru ea 
era de fapt îngrijorat. Ea era cea care se asigura 
întotdeauna că lui nu i se întâmplă nimic rău, cea care nu-l 
făcuse niciodată să simtă că îi e dator pentru asta. 

Dar simularea le influențase relaţia. Trăind grijile pe 


care și le făcea Abraham pentru Eliza, David simţea, din 
motive noi, o neliniște cumplită în legătură cu sora lui. Nu 
mai aștepta protecţia ei. Se străduia s-o protejeze el pe ea. 

— Când mă întâlnesc cu Grace? întrebă. 

Te intersectezi cu ea după ce te întâlneşti cu Sean și cu 
Natalya. 

— Ce fel de intersectare? 

Urmă o scurtă pauză. 

Nu știu sigur, răspunse Monroe, dar lui David i se păru 
că-i ascunde ceva. 

Starea de vis se prelungi o vreme, dar, în cele din urmă, 
Abraham se trezi și, în timp ce se dădea jos din pat, David 
se pregăti să-i asculte mintea. Pe bătrân îl dureau 
genunchii și spatele, totuși era mai degrabă o amintire a 
suferinţei, nu o neplăcere din prezent. Se uită la ceas și 
descoperi că dormise toată dimineaţa; era deja trecut de 
ora 13.00. 

Pe coridor auzi voci și, urmărindu-le, ajunse în 
bibliotecă. Acolo o găsi pe doamna Powell citindu-le celor 
trei copii, două fete și un băiat. Băiatul avea probabil vreo 
doisprezece ani. Una dintre fete părea de vârsta Elizei, iar 
cealaltă, mult mai mică, stătea în poala mamei sale, cu 
picioarele diforme. 

Doamna Powell își ridică privirea spre Abraham, care se 
oprise în prag. 

— Te rog, intră. 

— Nu vreau să deranjez, spuse el. 

— Prostii, intră, așază-te. Te-ai odihnit bine? 

— Da. Unde e domnul Powell? 

— Deși eu n-aș fi vrut, a ieșit să vadă ce se-ntâmplă. 

— Nu v-a deranjat nimeni? 

— Absolut nimeni, răspunse ea, cu veselie în glas, 
privindu-și copiii. 

— Nu e nevoie să te prefaci, mamă, spuse fata mai mare. 
Abraham își drese glasul. 


— Vă mulţumesc încă o dată pentru ospitalitatea 
voastră. Cred că acum o să mă-ndrept spre casă. 

— Oh, te rog, Abraham, spuse doamna Powell. Așteaptă 
măcar până se-ntoarce William. Ca să aflăm ce se-ntâmplă 
în oraș. 

Abraham se gândi la sugestia ei și ajunse la concluzia că 
e probabil cel mai înţelept lucru. Dacă domnul Powell îi 
oferea informaţii despre agitatori și acţiunile lor, își putea 
alege cel mai sigur drum către casă. 

— Bine, spuse și se așeză pe un fotoliu. 

Biblioteca marinarilor nu semăna cu a domnului Tweed. 
N-aveai de ales dintre atât de multe cărţi și volumele 
păreau să fi fost deschise mult mai des. Dar locul avea 
ceva care te făcea să-i simţi sinceritatea și deplinătatea, în 
vreme ce biblioteca domnului Tweed, în ciuda 
numeroaselor sale rafturi, părea pustie. Incăperea aceea 
era folosită pentru a-și îndeplini menirea. Abraham simţea 
conversațiile instructive care vibraseră în aer, de parcă le- 
ar fi absorbit rafturile de lemn uzate și podeaua. 

Doamna Powell reîncepu să citească o poveste de Hans 
Christian Andersen, despre o prinţesă care, pare-se, putea 
să simtă un bob de mazăre prin mai multe saltele și perne. 
Cei doi copii mai mici chicoteau ascultând-o, pe când fata 
mai mare dădea ocol camerei, uitându-se pe ferestre. 

— Aș vrea să fi fost Billy aici, spuse ea oftând. 

— Cine e Billy? întrebă Abraham. 

— Fiul nostru mai mare, răspunse doamna Powell. 
Lucrează pentru armată, tocmai a fost numit chirurg-șef. A 
vrut să contribuie la eforturile de război. 

— Probabil ești mândră de el, zise Abraham. 

— Sunt. Deși aș fi vrut să primească la fel de mulţi bani 
și tot atât respect ca un chirurg alb. 

— Eu aș vrea să fi fost aici, repetă fiica mai mare. 

Sub ei, la parter, se deschise o ușă și, câteva clipe mai 
târziu, se auziră pași pe scări. Pe urmă domnul Powell 


intră în încăpere cu gura deschisă, părând gata să spună 
ceva, dar și-o închise imediat ce-și văzu copiii. 

— Mercy, pot vorbi cu tine între patru ochi? 

— Bineînţeles, răspunse soţia lui. Mary, vrei s-o iei pe 
Sarah? 

Fata mai mare veni să-și ia în braţe sora invalidă, iar 
doamna Powell se ridică din fotoliu. 

— Abraham, zise domnul Powell, pot vorbi și cu tine? 

— Desigur. 

Abraham sperase măcar atâta lucru. 

leșiră toţi trei și se îndreptară spre capătul opus al 
coridorului, de unde nu puteau fi auziţi de copii. 

— Afară e cumplit, începu domnul Powell. Douăzeci de 
familii de negri de pe străzile Baxter și Leonard au fost 
izgonite din casele lor în flăcări. Răzvrătiţii au distrus 
restaurantul lui Crook și pe cel al lui Duff. Acum 
incendiază Arsenalul de Stat de pe Twenty-First. Au atacat 
clădirea ziarului Tribune. Sunt în tot orașul, jefuiesc 
prăvălii și case și le dau foc, iar toţi negrii întâlniți 
încasează o bătaie soră cu moartea. Poliţia nu-i poate opri. 
Patrulele sunt depășite numeric, fiecare om ar trebui să 
lupte cu câteva sute, iar dacă undeva reușesc să respingă 
gloata, fie se-ntoarce înapoi mai puternică, fie pur și 
simplu se duce-n altă parte. 

— Cerul să ne aibă în pază, spuse doamna Powell. 

— Clădirea ziarului Tribune nu e departe de-aici, zise 
Abraham. 

Domnul Powell dădu din cap. 

— Am dat jos firma clădirii noastre, dar suntem destul 
de cunoscuţi chiar și fără ea. Mă tem c-ar fi foarte 
periculos să te-aventurezi acum afară. 

Abraham nu putea să nu fie de aceeași părere, dar asta 
îl umplea de disperare. Spera, mai presus de orice, că 
Eliza se află în siguranţă între zidurile casei domnului 
Tweed, însă nu putea fi sigur. Dacă ar fi știut unde era, ar 


fi fost mulţumit să rămână și el unde se găsea. 

— Dar fiica mea... 

— Sunt convinsă că vrea să fii în siguranţă, îl întrerupse 
doamna Powell. Așa cum și tu vrei același lucru pentru ea. 

Asta avea sens pentru raţiunea lui Abraham, dar nu și 
pentru bătrâna lui inimă. 

— Poţi rămâne cu noi, zise domnul Powell. Până când se 
termină toată povestea asta urâtă. 

— Dar cine-i poate pune capăt? întrebă soţia lui. 

— În momentul ăsta, răspunse el, numai armata ar putea 
reinstaura ordinea. Nu e o revoltă, e rebeliune, și mă tem 
că orașul va fi pierdut. 

Se întoarseră în bibliotecă și doamna Powell reîncepu să 
citească, dar, după cum îi suna vocea, părea absentă. 

La scurt timp după ora două, Mary, cea mai mare dintre 
fiice, care stătea tot lângă geam, își strigă tatăl. 

— Vin! 

Abraham se grăbi să se ducă la fereastră, alături de 
domnul Powell, și văzu că fata avea dreptate. Un grup 
mare, poate de douăzeci sau chiar treizeci de oameni, se 
apropia scandând și agitându-și armele rudimentare. Părea 
să se îndrepte chiar spre Casa Marinarilor. 

— Grăbiţi-vă, spuse domnul Powell cu voce calmă, dar 
insistentă. Vreau să mergeţi pe acoperiș și să treceţi apoi 
pe cel al vecinilor. Încercaţi să nu fiţi văzuţi. O luă pe 
Sarah, fiica sa mai mică, din braţele mamei. Acum să 
mergem, dar fără zgomot. 

Abraham urmă familia pe scările care duceau la al 
treilea etaj, apoi la al patrulea și la al cincilea, până ce 
ajunseră la o scară mai îngustă, către podul de pe care 
puteai ieși pe acoperiș printr-o ușă joasă. Abraham văzu o 
punte de lemn, ușor de îndepărtat, care, fără a fi vizibilă 
din stradă, făcea legătura între Casa Marinarilor și 
clădirea de alături. Era clar că domnul Powell se pregătise 
pentru așa ceva. Își trecu pe rând membrii familiei pe 


punte până când ajunseră toţi de cealaltă parte, apoi i-o 
dădu pe Sarah soţiei sale și îl invită pe Abraham să 
traverseze. 

— Trage și puntea, îi ceru bătrânului domnul Powell, de 
pe celălalt acoperiș. 

Zgomotele făcute de rebeli ajungeau până la ei, pline de 
vorbe veninoase și de ameninţări pe care Abraham nu le 
mai auzise de când plecase de pe plantație, cuvinte care-l 
făcură să tremure fără să vrea. 

— Nu vii cu noi? îl întrebă pe domnul Powell. 

— N-o să mă las izgonit din casa mea. Acum, când 
familia mea e în siguranţă, o să-nfrunt gloata asta dacă va 
îndrăzni să intre. 

Doamna Powell își înălţă vocea într-un șuierat. 

— William, te rog... 

— Mercy, spuse el, n-o să mă supun Regelui Gloată. N-o 
să cedez în faţa urii sale. Nu pot. Nu stă în firea mea. 

Abraham descoperi din nou că-l admiră. 

— Vrei să rămân cu tine? îl întrebă, dispus s-o facă, dar 
îngrozit și știind că, într-o confruntare fizică, el era 
aproape inutil. 

— Nu-i cer nimănui să rămână cu mine, răspunse 
domnul Powell. Acum fii te rog bun și trage puntea. 

Abraham se uită în jos, la pasarela de lemn, apoi se 
aplecă și o prinse cu ambele mâini. Băiatul familiei Powell 
veni să-l ajute și împreună traseră puntea pe acoperișul pe 
care se aflau. Abraham se uită din nou la domnul Powell, 
care stătea în picioare, hotărât. 

— Îţi mulţumesc, fiule, spuse el. Vă iubesc pe toţi. Staţi 
acolo și nu faceţi zgomot. O să fiţi în siguranţă. 

— Te iubesc, William, zise doamna Powell, iar copiii ei 
își exprimară același sentiment, ca niște ecouri. 

Domnul Powell se întoarse cu spatele și dispăru pe ușa 
podului. 

Familia se așeză pe rând, să aștepte și să spere. Mary 


avea lacrimi în ochi, la fel și doamna Powell. Băiatul stătea 
stoic, însă Sarah se ghemui în braţele mamei sale de parcă 
ele ar fi fost orașul ei. Atâta vreme cât putea rămâne acolo, 
în lume era pace, chiar dacă, jur-împrejur, New Yorkul 
ardea. 

Mirosul de fum umplea aerul și, când se uită spre nord, 
Abraham văzu o procesiune de coloane întunecate 
înălțându-se spre cer, unele în apropiere și altele în 
depărtare, unele groase și alte subţiri, însă toate 
amenințătoare. 

Zbieretele și chiotele mulțimii se înteţiră, dar cel puţin 
deocamdată gloata rămase în stradă, nu pătrunse în casă. 
Poate agitatorii se temeau de marinarii duri care i-ar fi 
întâmpinat dacă dădeau buzna pe ușă. Timpul continuă să 
se scurgă fără să-ncerce nimeni să intre și cerul se înnoră, 
însă asta nu spulberă căldura, ci doar împiedică soarele să- 
l ardă pe Abraham pe umeri. 

— Poate vor pleca pur și simplu, spuse Mary. 

— Să ne rugăm, răspunse doamna Powell. Chiar acum, 
împreună. Haideţi, copii, luaţi-vă de mâini. 

Copiii se adunară în jurul ei și, când femeia își începu 
rugăciunea, Abraham își plecă fruntea. Cu ochii închiși, și- 
o imagină pe Eliza prinsă în cursă în casa domnului Tweed, 
cu gloata afară și cu iadul dezlănţuit în camerele din 
spatele ei. Il striga, dar el n-o auzea din cauza flăcărilor. 
Nu putea decât să-i vadă groaza de pe chip și gura 
deschisă într-un țipăt mut. 

OK, David, zise Monroe. E timpul să mergi la 
următoarea intersectare. 

David se îndepărtă de grup. 

— Nu puteai să-mi spui asta înainte de-a mă urca aici? 

Scuze. Dar trebuie să te grăbești. 

David știa că Abraham o să se simtă vinovat fiindcă îi 
abandona pe acoperiș pe doamna Powell și pe copiii ei. 
Când își încheiară rugăciunea, se întoarse, vrând să-i 


spună că pleacă, dar descoperi că femeia îl privea 
zâmbind, de parcă ar fi știut deja. 

— Du-te, îi spuse. Du-te la fiica ta. 

— Dar... 

— Totul va fi bine. Ne-am rugat și sunt sigură că 
Dumnezeu ne-a auzit. O să ne apere, fiindcă aici înfăptuim 
lucrarea Lui. 

Abraham își dorea să aibă credinţa ei, dar, după viaţa pe 
care o dusese, avea prea multe întrebări pentru Dumnezeu 
și ar fi fost nevoie de o discuţie îndelungată. Însă își păstră 
îndoielile pentru sine și își luă rămas-bun de la doamna 
Powell și de la copiii ei. 

— Să treci pe la noi când se vor sfârși toate astea, îl 
invită ea. Înţelepciunea bărbaţilor cumsecade le poate fi 
întotdeauna de ajutor marinarilor noștri. 

— O să vin să vă văd, promise Abraham. 

Găsi un copac în spatele clădirii și cobori în stradă, cu 
mușchii deja obosiţi înainte de a atinge pământul. Se afla 
pe o alee care dădea în Water Street. O porni pe strada 
aceea către nord, îndepărtându-se de gloata adunată lângă 
Casa Marinarilor de pe Dover. 

Esti pe drumul bun, spuse Monroe. Continuă să mergi 
spre nord. 

— Acolo o să mă-ntâlnesc cu Sean și cu Natalya? 

Monroe răspunse tot după o pauză. 

Exact. 

— Vin, Eliza, șopti Abraham pentru sine. 

— Vin, Grace, zise David. 


d 


CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE 


Tommy o conduse pe Adelina spre vest, sărind peste 
garduri și traversând peluzele din spate ale vecinilor. Pe 
drum se întâlniră cu alți oameni, probabil tot fugiţi din 
casele lor pe ușile din dos. Tommy citea în ochii lor că nu 
știau ce să facă, unde să se ducă. Gloata părea să se afle 
pretutindeni în același timp. 

— Mergeţi la secţia de poliţie, le șopti tuturor celor pe 
lângă care trecură. Acolo o să fiţi în siguranţă. 

El și Adelina ajunseră în cele din urmă pe o alee care 
dădea în Fourth Avenue. Intrară pe Twenty-Sixth și apoi se 
îndreptară spre Madison Square, evitând întâlnirea cu alte 
grupuri răzvrătite. 

— Simţi mirosul? întrebă Adelina. E fum. 

Tommy se răsuci în loc, inspectând cerul de deasupra 
clădirilor din jur, și observă un nor de fum către sud-est. 

— Cred că e Arsenalul Statului, spuse. Dumnezeule, i-au 
dat foc. 

— Arsenalul? Asta-nseamnă că gloata are acum puști? 

— Mă rog cerului să nu fie așa. 

În condiţiile date, Tommy n-avea idee cum ar fi putut 
poliţia înăbuși revolta. În oraș se aflau probabil o mie cinci 
sute de polițiști disponibili, dacă se prezentau toţi la 
secţiile lor, însă în momentul acela de serviciu erau mult 
mai puţini. Împotriva unei gloate de zece mii de oameni, al 
căror număr era în creștere. Dacă agitatorii se echipau cu 
arme de foc, ar fi fost imposibil de înfrânt. 

Traversară Madison Square și intrară în parc, trecând 
pe lângă banca pe care stătuseră de vorbă în timpul nopții. 

— Oh! exclamă Tommy. Fir-aș să fiu de prost! 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Adelina. 

— Aurul tău. Am uitat aurul tău în casa fratelui meu. 


— Ei, la drept vorbind, aurul rămas acolo e al tău, nu al 
meu. Și, oricât aș detesta gândul că o să umple buzunarele 
hoţilor și ale brutelor, nu cred că merită să ne-ntoarcem 
după el. 

Tommy nu se gândise să se-ntoarcă după aur, dar asta 
nu-l împiedică să-și tragă o palmă peste cap. 

— Încetează, spuse Adelina. În lumea asta sunt lucruri 
mult mai importante decât aurul. Aș prefera să-ţi petreci 
timpul întrebându-te ce-o să facem acum. Mai crezi că 
hotelul meu nu e un loc sigur? 

Tommy se uită peste umăr. Grosul mulţimii se îndrepta 
către sud pe bulevardele largi, dar grupuri mici se 
desprinseseră și se răspândiseră pe străzile laterale. 
Instinctul îi spuse că aveau să devasteze totul, de la East 
River la fluviul Hudson, fiecare cvartal, fiecare stradă. În 
cele din urmă, aveau s-ajungă la hotel. 

— Nu cred că e sigur, spuse. 

— Atunci unde ar trebui să mergem? La o secţie de 
poliţie? 

— Gloata aia ar putea pătrunde cu ușurință într-o secţie 
de poliţie dacă s-ar hotări s-o facă. Dar trebuia să le spun 
ceva oamenilor. 

— Atunci unde? 

— Regimentul Șaptezeci și Unu de Infanterie își are 
arsenalul la intersecţia dintre Thirty-Fifth și Seventh 
Avenue. Mulțimea îi poate învinge pe polițiști, dar nu cred 
că se va împotrivi soldaţilor. 

— Parcă spuneai că armata nu e în oraș. 

— Arsenalul trebuie să aibă o garnizoană. E singurul loc 
destul de sigur din New York la care mă pot gândi. 

O altă opţiune ar fi fost s-o scoată pe Adelina afară din 
oraș, presupunând că revolta nu se întinsese și în 
localităţile din jur. 

— Ai prieteni sau rude în Brooklyn? Sau în New Jersey? 

— Am o mătușă în Hoboken, răspunse femeia. 


— E bine, încuviinţă tânărul. Dacă va fi nevoie, feribotul 
de pe Christopher Street te poate duce acolo. 

Tommy știa că la intersecţia dintre Broadway și Twenty- 
Ninth Street e un sediu al poliției militare; ca să treacă pe 
acolo, o conduse pe Adelina spre vest, pe Twenty-Sixth 
Street, urmând să se îndrepte spre nord abia după ce 
intrau pe Seventh Avenue. Aveau de mers aproape zece 
cvartale, ceea ce n-ar fi însemnat mult în împrejurări 
obișnuite. Dar nu lăsaseră în urmă decât trei când de după 
un colţ apăru o bandă de răzvrătiți. Tommy o trase în 
grabă pe Adelina pe o alee din apropiere, apoi în spatele 
unei căruţe stricate, cu osia din spate lipsă. Pentru a nu fi 
identificat drept poliţist, nu mai luase cu el bastonul din 
lemn de salcâm, așa că nu era echipat pentru o încăierare. 

— Îţi mulţumesc, şopti Adelina după ce grupul se 
îndepărtă. 

Tommy se uită la ea. 

— Pentru ce? 

— Pentru toate astea. Fiindcă ai grijă de mine. De fapt, 
nu mă cunoști. Nici măcar nu știi dacă merit atâta grijă. 

— Meriţi, răspunse el. Toată lumea merită. 

— Eşti un om bun, Tommy Greyling, zise ea oftând. S-ar 
putea să fii cel mai bun pe care l-am întâlnit vreodată. 

— Adelina... 

Ea îl amuţi cu un sărut prelung pe obraz, iar bărbatul își 
simţi pielea înfierbântându-se acolo unde îl binecuvântase 
răsuflarea ei și unde buzele ei îl onoraseră. Se bâlbâi. 

— Asta nu e... Tu nu... 

— Sst. Să mergem. 

leșiră de pe alee și-și continuară drumul în susul străzii. 
Tommy era încă ametit de cele abia întâmplate, cu toate că 
știa că Adelina nu e genul de femeie care să pună mare 
preţ pe un astfel de gest. Probabil sărutase mulţi bărbaţi 
pe obraz, așa că, deși pentru el faptul era neobișnuit, 
pentru ea probabil că nu însemna mare lucru. 


Învolburarea din mintea lui Tommy îl derută și pe Sean. 
Ştia că Adelina era cea care îl sărutase, dar mai știa și că 
Natalya trăise acea experienţă și se întreba ce ar fi putut 
însemna în afara simulării. 

Insă continuară să înainteze. Dâre de fum marcau 
locurile unor incendii îndepărtate, căci agitatorii păreau 
hotărâți să distrugă. Pe drum, Tommy și Adelina reușiră să 
se ferească de multe alte grupuri, ascunzându-se și 
așteptând, și ajunseră la arsenal după ora 13. Era o clădire 
ca o fortăreață, cu trei etaje de piatră albă, turnuri 
octogonale la trei dintre colţuri, cu un turn masiv, cu 
clopot, la al patrulea. În faţa intrării stăteau soldaţi cu 
puști încărcate și baionete. 

Apariţia uniformelor în faţa ochilor ameninţă să-l tragă 
pe Tommy înapoi pe câmpul de luptă încă dezlănţuită în 
ascunzișurile îndepărtate ale memoriei sale. Mâinile 
începură să-i transpire, respiraţia i se acceleră și pașii i se 
încetiniră. 

— Ce e? îl întrebă Adelina. 

— Nimic, murmură el, dar fumul din aer păru dintr- 
odată să arate sau să miroasă ca praful de pușcă și își simţi 
picioarele zvâcnind. 

— Tommy, spuse Adelina luându-l de braţ. Tommy, ce s- 
a-ntâmplat? 

El îi simţi atingerea mâinii, dar nu părea de-ajuns ca să-l 
tragă înapoi, iar vocea ei era acoperită de ecourile 
focurilor de armă și de nechezatul cailor. 

— Tommy, uită-te la mine, spuse Adelina zgâlțâindu-l. 

Se uită în jos și o privi în ochi. Femeia întinse mâna și i-o 
puse pe obraz, pe același pe care-l sărutase mai devreme, 
și un tremur undui pe spatele tânărului, amuţind vuietul 
bătăliei și domolindu-i durerea rănii. 

— lată-te, spuse ea. Ai pălit atât de tare... 

— Îmi pare rău. Eu... 

— Nu te scuza. N-ai de ce să te rușinezi. Te simţi bine? 


— Cred că da. 

— Bun. Adelina îi luă mâna și i-o strânse. Apoi arătă cu 
capul către arsenal. Planul nostru a rămas același? 

— Da, răspunse Tommy. 

Nu mai avusese o astfel de criză de multă vreme, iar 
acum îl luase prin surprindere. Dar de data asta era 
pregătit. 

Se îndreptară către intrarea principală a arsenalului, 
însă, înainte de a ajunge acolo, le ieși în întâmpinare un 
soldat bătrân, cu bărbie proeminentă. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă. Ai venit ca voluntar, 
tinere? 

— Voluntar? întrebă Adelina. 

— S-a dat un anunţ, răspunse soldatul. Toţi veteranii 
buni de luptă trebuie să se prezinte aici. Am adunat o forță 
impresionantă. 

— Nu pentru asta am venit, zise Tommy. Mă-ntreb dacă 
o puteţi primi în arsenal pe această femeie, ca să fie în 
siguranţă până trece pericolul. 

— O clipă, tu nu vii cu mine? se miră Adelina. 

— Aștept până ce mă conving că aici ești în siguranţă. 

Bătrânul se uită la camarazii săi, care ridicară din 
umeri. 

— Nu știu ce să spun, n-am primit ordine în privinţa 
civililor. 

— Atunci înseamnă că nu există nicio interdicţie, zise 
Tommy. 

— Nu, nimic explicit. Soldatul își îngustă ochii și-și supse 
o falcă. Pe aici, spuse, apoi îi însoţi dincolo de ușa de la 
intrarea principală. 

Pătrunseră într-un antreu nemobilat și cavernos, de 
unde bătrânul veteran îi conduse într-o anticameră cu 
bănci, unde îi invită să se așeze și s-aștepte. 

— O să aflu amănunte. 

— Vă rămân îndatorată, domnule ofițer, spuse Adelina 


zâmbind grațios. 

Omul își înclină capul spre umăr. 

— Mulţumesc, domnişoară, dar n-am fost niciodată 
ofițer. 

Și se îndepărtă zâmbind. 

— Ştiam că nu e ofițer, șopti Adelina după plecarea lui și 
îi făcu lui Tommy cu ochiul. 

Așteptară mai bine de o oră. 

Soldaţii intrau și treceau prin încăpere, însoţiţi de 
voluntari care răspunseseră chemării și veniseră să se 
înroleze. Pentru Tommy deveni clar că adunaseră o forţă 
modestă, alcătuită din veterani care luaseră parte la lupte. 
Bine înarmaţi, ar fi fost totuși un inamic redutabil pentru 
rebeli, dar nu păreau deloc grăbiţi să iasă și să-i înfrunte. 

Când se întoarse în sfârșit, bătrânul soldat clătină din 
cap. 

— Mă tem că trebuie să vă cer să plecaţi, spuse. Ni s-a 
ordonat să trimitem civilii la secţiile Poliţiei Metropolitane. 

— Dar secţiile nu sunt sigure. Tommy se străduia să 
vorbească rezonabil și calm, deși ordinul duhnea a 
idioţenie birocratică. În cele mai multe nu găsești decât o 
mână de polițiști. Vor fi copleșiți. 

— Îmi pare rău, răspunse soldatul. Din ordinul 
generalului Sanford, acum în arsenal nu e admisă prezenţa 
niciunui civil. 

Oricât de absurdă ar fi fost situaţia, Tommy știa că n- 
avea rost să insiste, așa că se ridică, iar Adelina făcu 
același lucru, îl urmară pe bătrân și ieșiră în stradă, unde 
orizontul era mai întunecat decât în momentul în care 
intraseră în clădire. Tommy se întoarse spre soldat. 

— Uită-te acolo. Îi arătă fumul care se înălța, gros, în 
depărtare. Cu oamenii pe care i-aţi înrolat, de ce nu ieșiţi 
să potoliți mulțimea? 

Bătrânul își îndreptă spatele gârbovit. 

— Așteptăm ordinele generalului Sanford. 


— Asta nu vă înfurie? întrebă Tommy întărâtându-l. Fu 
m-aș înfuria dacă n-aș fi lăsat să acţionez. 

Bătrânul își înghiți cuvintele și rămase tăcut. 

Tommy clătină din cap și o trase pe Adelina la câţiva 
metri depărtare, pe Seventh Avenue. 

— Asta duhnește a politică, spuse. 

— Ce vrei să zici? întrebă Adelina. 

— Sanford e democrat și îi e subordonat guvernatorului 
Seymour, democrat și el. 

— Şi ce dacă? 

— E foarte probabil ca democraţii să considere că 
revolta asta le e folositoare împotriva lui Lincoln și a 
războiului. Dacă pot împiedica înrolările, au mai multe 
șanse să-l silească pe Lincoln să încheie pacea. 

— Vrei să zici că ei doresc să continue revolta? 

— Vreau să spun că Sanford a mai înăbușit până acum 
revolte în New York, așa că de ce n-ar reprima-o și pe 
asta? N-are motiv să-și ţină soldaţii deoparte. Totuși, el și 
voluntarii lui nu fac nimic. 

Dar acum, când erau din nou pe stradă, Tommy trebuia 
s-o ducă pe Adelina într-un loc sigur. 

— Trebuie să mergem la feribotul de pe Christopher 
Street, adăugă el. O să te ducă la Hoboken. 

— Bine, încuviinţă ea. Dar simt că încă vrei să mă lași 
singură. 

— Am o datorie faţă de orașul ăsta. Odată ce-o să te știu 
în siguranţă, vreau să le declar război acestor agitatori. Şi 
nu-mi propun nici să-i arestez, nici să-i iau prizonieri. 

Adelina nu avu nicio replică și își continuară drumul 
către sud pe același traseu pe care merseseră mai 
devreme spre nord, străduindu-se să nu fie văzuţi sau 
măcar să nu atragă în niciun fel atenţia. Când se apropiară 
de Thirtieth Street, zăriră în faţa lor jefuitori și case în 
flăcări, așa că ocoliră locul mergând pe distanţă de un 
cvartal spre est, către una dintre cele mai groase coloane 


de fum. Întrară pe Sixth Avenue și, când ajunseră la 
Twenty-Ninth Street, văzură fumul înălțându-se din ruinele 
carbonizate sau încă arzând mocnit ale sediului poliţiei 
militare. Din fericire, odată ce-și terminase treaba, gloata 
părăsise locul, așa că ei doi se îndreptară spre clădirea 
distrusă. 

Fumul arse ochii lui Tommy, iar în aer pluteau fărâme de 
cenușă. Adelina tuși și-și acoperi gura cu mâneca în timp 
ce trecură pe lângă clădire, acum doar o ruină înnegrită, 
cu bucăţi de lemn și fier, de cărămizi și pietre de caldarâm 
împrăștiate în jur. 

Ajunseră pe Broadway și se îndreptară spre sud, către 
Hotelul Fifth Avenue. Tommy nu știa ce vor găsi acolo, dar 
își făcuse planul să revină pe Sixth Avenue când avea să 
simtă că o pot face în siguranţă și să-și continue drumul 
către Christopher Street. 

— Tommy, uite, spuse Adelina. 

El întrezări prin fum, chiar în faţa lor, un grup de patru 
bătăuși care loveau cu sălbăticie un om căzut la pământ, 
după toate aparențele un bătrân de culoare. 

— Stai deoparte, șopti. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă ea. 

— Să sparg niște capete, răspunse el. 

Se furișă către ruinele sediului poliției militare și înșfăcă 
o rangă și o ţeavă de fier, câte o armă pentru fiecare mână. 
Apoi se întoarse tot pe furiș și se apropie de cele patru 
brute făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă. 

— Negru împuţit! strigă unul dintre cei patru, lovind cu 
piciorul în stomacul victimei. O să omor toţi blestemaţii de 
negri din orașul ăsta! 

— Trage-i un picior să-i sară ochii! strigă altul. 

Când crezu că ajunse suficient de aproape cât să nu-i 
alerteze, Tommy se năpusti asupra lor cu toată viteza. 
Brutele își ridicară privirile spre el, dar prea târziu. 
Tommy se avântă punându-și toată greutatea în spatele 


bucăţilor de fier din mâinile sale și trecu printre ei în 
goană. Ranga îl nimeri pe unul în maxilar. Ţeava îl pocni 
pe altul în ţeastă. Inerţia îl duse pe Tommy la trei-patru 
metri distanţă înainte de a se opri și de a se întoarce către 
cei doi adversari rămași. 

Stăteau amândoi locului, șocați, holbându-se la prietenii 
lor căzuţi, care nu le mai erau acum de niciun ajutor, dar 
se pregătiră să se apere înainte de a ajunge Tommy la ei. 
Unul scoase un cutit, iar celălalt luă o bucată de cărămidă. 

Tommy îl atacă mai întâi pe cel cu cărămida, 
dezarmându-l, și se răsuci imediat către celălalt. Dar 
cuțitul i se înfipse în coastă înainte de a-și încheia 
mișcarea. Durerea răbufni, arzătoare, însă el și-o înăbuși și 
o ignoră, își propti ranga în ceafa potrivnicului său și-l 
împinse înainte în vreme ce-l pocnea cu ţeava peste faţă. 

Cărămida îl lovi în umăr, azvârlindu-l cu un pas înainte. 
Dar huliganul își irosise singura aruncare și îi ratase capul, 
așa că Tommy se întoarse spre el cu ușurință și, cu o 
succesiune de lovituri, îi rupse brațul și umărul. 

Odată doborâte la pământ cele patru brute, Tommy își 
aruncă armele, care căzură zăngănind, și își examină în 
grabă rana de cuţit. Sângera abundent, dar nu atât de mult 
încât să-i pună viaţa în pericol. Lama îi străpunsese 
mușchiul din talie, dar nu-i perforase cavitatea 
abdominală. 

Victima gemea pe caldarâm și Tommy îngenunche să 
vadă ce păţise. Bietul om era conștient, dar aproape 
zdrobit. Avea maxilarul rupt, la fel și oasele obrajilor și o 
orbită, o ureche sângera. Tommy era sigur că are mai 
multe coaste rupte și probabil organe interne vătămate. 

— Trăiește? întrebă Adelina alergând spre ei. 

— Cu greu, răspunse Tommy. 

Bătrânul șopti ceva, dar nu reuși să-l audă. Se aplecă 
mai mult către el. 

— Ce anume, prietene? 


— Tweed, repetă omul gâfâind. Lucrez... pentru Tweed. 

— Tweed? întrebă Tommy. William Tweed? 

Omul dădu din cap aproape imperceptibil. 

— Thirty-Sixth Street, spuse. Fifth și Sixth. 

— Fifth Avenue și Sixth Avenue? întrebă Adelina. 

— Așa cred, răspunse Tommy. Cred că e o adresă. 

— Ar trebui să-l ducem acolo. 

— Trebuie s-ajungă la spital. Cât mai repede. 

— Nu, clătină din cap Adelina. Cred c-ar trebui să-i dăm 
ascultare. Cred că știe ce-i trebuie. 

Tommy se uită din nou la bătrân și se gândi că Adelina 
are probabil dreptate. Cu rănile acelea și la vârsta lui, avea 
puţine șanse să-i supraviețuiască nopţii, indiferent ce-ar fi 
putut face pentru el doctorii de la spital. 

— Bine, spuse, apoi i se adresă din nou rănitului. Cum te 
cheamă, prietene? 

— Abraham, șopti bărbatul. 

— Abraham, o să te ridic în capul oaselor. Tommy își 
trecu mâinile pe sub axilele bătrânului. Probabil c-o să te 
doară. Ești pregătit? 

Abraham dădu iarăși din cap. 

Tommy îl săltă cu toată delicateţea de care era în stare, 
iar Abraham scânci încontinuu până ce ajunse cu spatele 
drept. 

— 'Ţine-l așa, îi ceru Tommy Adelinei. 

Femeia îngenunche, îl cuprinse pe Abraham cu braţele 
și îl ţinu nemișcat, în timp ce Tommy se întoarse cu 
spinarea spre el. 

— Acum, Adelina, ridică-i încet braţele, pe rând, și pune- 
i-le pe umerii mei. 

Unul dintre braţele bătrânului care gemea în spatele lui 
îi trecu peste cap și pe lângă o ureche. Își ridică mâna să-l 
prindă ca să nu alunece și observă că încheieturile 
degetelor lui Abraham erau învineţite și sângerau. Se 
luptase. 


Bătrânul gemu din nou și Adelina îi puse braţul liber pe 
celălalt umăr al lui Tommy. El îl prinse și pe acesta, apoi 
trase ușor de ambele mâini până ce ajunse să le ţină de 
coate și putu să le îndoaie în jurul gâtului. 

— Nu te teme că mă sufoci, spuse. Ţine-te strâns. Pe 
urmă clătină din cap și îi vorbi Adelinei. Hristoase, dacă 
are coastele rupte, acum o să-l doară. 

Dar, când se săltă, ridicându-se în picioare cu Abraham 
atârnându-i în spate, simţi o durere ascuţită în rana de 
cuţit, ca și cum ar fi fost înjunghiat iarăși. Scoase un 
mormăit și tresări, iar Adelina observă. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă. Ai... Dumnezeule, ești rănit! 

— O să-mi treacă, spuse el printre dinţii scrâșniţi. 

Trebuia totuși să-l care pe bătrân în spate pe o distanţă 
de șapte cvartale. 

— Dar sângerezi! 

— O să-mi treacă, repetă Tommy. Crede-mă. Sunt 
obișnuit cu rănile. 

Se îndoi foarte mult din talie, sperând să preia efortul 
braţelor lui Abraham și să-i ușureze durerea. Pe urmă se 
puse în mișcare, din nou pe Broadway, până la Sixth 
Avenue, apoi spre nord, luptându-se cu fiecare pas. Ştia că 
e puternic, dar mai știa și că are niște limite. Două 
încăierări în două zile consecutive, o noapte fără somn și o 
rană de cutit. 

Avea să afle cât de curând care-i erau limitele. 


d 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


Cocoţat pe turla Bisericii Fifth Avenue, Retevei privea 
orașul arzând. După ce-l înfrânsese pe Asasin, venise cu 
relicva furată acolo, în așteptarea apusului soarelui, când 
trebuia să i-o predea Marelui Maestru. Retevei plănuise să 
se implice pe deplin în freamătul zilei, dar, după ce-și 
dobândise trofeul, nu îndrăznea să-și asume nici cel mai 
mic risc de a-l pierde. 

Din punctul lui de observare avantajos, aflat la șaizeci de 
metri deasupra solului, fusese martor când gloata 
desfășurase deasupra orașului o tapiserie roșie, ţesută din 
foc, sânge și frică. N 

În tot acel timp, Javier se simţise complet neajutorat. Își 
dorea să oprească totul, dar nu îndrăznea să părăsească 
turla bisericii, fiindcă își aducea aminte de avertismentele 
lui Monroe în privinţa desincronizării. Motivul pentru care 
intraseră în simulare era localizarea Părţii din Eden și 
Javier nu voia să riște să strice totul tocmai acum, când 
Retevei se afla în posesia ei. Așa că, în schimb, se vedea 
nevoit să privească și să simtă cât de satisfăcut era 
strămoșul său de haosul și de distrugerile la a căror 
provocare contribuise. 

În mare parte, strategia și execuţia respectau planul. 
Ambele sedii ale poliţiei militare, cel de pe Broadway și cel 
de pe Third, fuseseră incendiate înainte de începerea 
înrolărilor. La urma urmelor, acesta era pretextul 
protestului transformat în revoltă mai repede decât se 
așteptase Retevei. E 

Restul nu mergea conform planului. Încercarea de a lua 
în stăpânire Arsenalul de pe Second Avenue eșuase, poate 
fiindcă nu fusese el acolo ca să conducă atacul. În schimb, 
privise de la distanță cum ardea clădirea, cum erau 


distruse mii de puști, carabine și alte arme, fiind conștient 
că focul fusese probabil provocat de rebeli fără minte, 
care-și anulaseră astfel singura șansă de obţine cu 
adevărat o victorie. Fără arme de foc, mulţimea nu putea 
prelua controlul orașului, indiferent cât de mult timp ţinea 
Sanford armata în afara conflictului. 

Dar poate că gloata nu trebuia să ia orașul în stăpânire. 

Retevei se uită la pumnalul din mâna lui. Dacă arma era 
ceea ce credea el că este, adică o relicvă a Precursorilor, 
atunci Marele Maestru nu mai avea nevoie de mulțime. 

Totuși, agitatorii își făcuseră bine treaba. Când se 
apropie seara, flăcările și fumul se înălţau din toate părțile 
orașului. Asta nu-l deranja pe Retevei. Fusese ceva 
necesar. Orașul devenise prea greu de stăpânit, iar în joc 
se aflau lucruri de mai mare amploare decât războiul. 
Câteva vieţi pierdute și câteva clădiri arse nu puteau fi 
puse în balanţă cu pacea și prosperitatea naţiunii. 

Departe de câmpul de luptă, Javier nu știa ce să creadă 
despre certitudinea absolută a lui Retevei. Pătrunsese în 
mintea Templierului, așa că nu se putea împiedica să vadă, 
măcar în parte, situaţia prin prisma lui, deși, în același 
timp, deplângea ceea ce făcuseră Templierii. 

Se înserase, ceea ce însemna că sosise timpul să-i ducă 
Marelui Maestru pumnalul. Îl înfășură, și-l puse în 
buzunarul hainei și se pregăti să coboare în stradă când 
observă un incendiu nou în nord. Crezuse că răzvrătiţii se 
îndreptaseră spre sud, așa că-și scoase ocheanul Herschel 
și-l folosi drept lunetă ca să vadă pârjolul. 

Ardea orfelinatul copiilor de culoare. Gloata îi dăduse 
foc. 

Retevei lăsă ocheanul jos, cu gura uscată, îngreţoșat. 
Credea în cauză și în Ordin și era gata să facă orice i se 
cerea, dar ideea uciderii copiilor îl puse pe gânduri, 
umplându-l de îndoieli și, în clipa aceea, Javier simţi că 
mintea lui și a lui Retevei nu mai erau în conflict. 


Cobori în goană din clopotniță, alunecând și căzând din 
bordură în bordură până ce ajunse pe caldarâm. După ce 
își croi cu greu drum spre nord pe o distanţă de un cvartal 
și jumătate, Retevei urcă pe o clădire ca să scape de gloata 
îmbulzită pe străzi, apoi merse pe acoperișuri. 

Orfelinatul nu fusese nicidecum o ţintă. Lăsând deoparte 
obiecțiile lui personale, nici n-avea sens să fie. Marele 
Maestru spusese clar: revolta avea să-și atingă scopul doar 
dacă evolua ca o răscoală a populaţiei și avea să eșueze 
dacă era apreciată drept diabolică și barbară. Jafurile erau 
de așteptat și de acceptat într-o anumită măsură, dar cu 
incendierea orfelinatului se mersese prea departe. Retevei 
trebuia să facă neapărat ceva, și asta cât mai repede. 

Cobori din nou în stradă când ajunse la Apeductul 
Croton, dar numai ca să urce pe zidul lui și să alerge pe 
digul lat, de cărămidă, cu lacul artificial în stânga și cu 
straniile ruine ale Palatului de Cristal către vest. 

Coloana de fum din faţa lui se umflă, hrănită de festinul 
cu flăcări, și, când ajunse la orfelinat, clădirea era complet 
învăluită de vâlvătăi și distrusă. Vreo zece pompieri 
priveau neajutoraţi, împiedicaţi să-și facă datoria de gloata 
care înjura. 

— Ardeţi-le cuibul împuţit! 

— Omorâţi maimuţele! 

Scena îl îngrozi pe Javier și îl înfurie pe Retevei. 
Amândoi sperară că toţi copiii reușiseră să scape. 

Jefuitorii se agitau pe stradă, cu braţele pline de 
așternuturi, mobilă și alte obiecte pe care reușiseră să le 
scoată înainte ca focul să ia totul în stăpânire. Retevei se 
îndreptă spre nord pe Fifth Avenue, făcându-și loc prin 
mulţime în căutarea copiilor, și intră pe Forty-Fourth 
Street exact când orfanii ieșeau de pe o alee, probabil 
după ce părăsiseră clădirea în flăcări pe o ușă din spate. 

Pe măsură ce apăreau în stradă, Retevei numără vreo 
trei sute de copii; se îndreptau direct spre grosul mulţimii 


care îi aștepta. Înainte de a fi atacați, Retevei trebuia să 
creeze o diversiune, ceva care să atragă furia gloatei, și 
singurul lucru despre care știa că i-ar fi înnebunit pe 
agitatori mai mult decât negrii era un simpatizant alb. 

— Dacă printre voi e un om cu inimă, strigă, să vină să-i 
ajute pe copiii ăștia amărâţi! 

Reacţia apăru instant, exact cum se așteptase. Mulțimea 
îl înșfăcă, blestemându-l și numindu-l aboliţionist și 
lincolnist, iar el se lăsă târât de acolo, ţinându-și bine 
pușca, în timp ce personalul orfelinatului ducea copiii spre 
vest, departe de pericol. 

Retevei suportă câteva lovituri dureroase de picior și de 
pumn, dar așteptă să se îndepărteze copiii destul de mult 
înainte de a se întoarce împotriva celor care-l capturaseră. 
Unii erau idioţi și niciunul nu știa să se bată. Cu câţiva 
pumni în gât și câteva coate în rinichi, reuși să se 
strecoare printre ei și se urcă pe cea mai apropiată clădire. 
De acolo alergă pe lângă copii, veghind de sus asupra lor 
în timp ce-și continuau drumul spre vest, probabil către 
Secţia de Poliţie Douăzeci. Când un grup de cel puţin 
douăzeci de copii se trezi separat de grup, Retevei cobori 
din nou în stradă. 

— Veniţi cu mine, le spuse apropiindu-se cu braţele larg 
depărtate. Nu vă fac niciun rău. Haideţi pe-aici. 

Își ridicară privirile spre el, cu obrajii mânjiţi de lacrimi 
și de funingine. O parte aveau cam zece sau unsprezece 
ani. Îi ţineau de mână pe alţii, mai mici, unii doar de trei- 
patru ani. 

— Totul va fi bine, le spuse. O să vă apăr. Dar trebuie să 
ne grăbim. 

Îi conduse pe Seventh Avenue, pe o distanţă de două 
cvartale, printr-o mulțime care mârâia și îi privea cu ochi 
de pisică sălbatică. Strada era o cutie cu chibrituri, n-ar fi 
fost nevoie decât de o scânteie ca să moară toți copiii. 
Retevei văzu la o oarecare distanţă, oprite lângă bordură, 


câteva omnibuze de pe linia care mergea pe Forty-Second 
Street. Majoritatea vizitiilor din oraș nu îndrăzniseră să 
plece în cursă în ziua aceea, temându-se pentru animalele 
și vehiculele lor, însă Retevei îl cunoștea pe unul dintre ei, 
un informator al Societăţii Tammany. 

— Paddy McCaffrey! strigă el. 

Omul își ridică privirea. 

— Boss vrea să-i scape pe copiii ăștia! spuse Retevei 
conducându-i pe orfani către omnibuz. 

— Serios? întrebă Paddy. 

— Foarte serios, răspunse Retevei. Urcă-i în omnibuze și 
du-i la Secţia de Poliţie Douăzeci. Imediat. 

Paddy se albi la faţă. 

— Gloata mă jupoaie de viu dacă fac așa ceva! 

— A, da? Retevei se apropie de el și-și învenină vocea, 
făcând-o amenințătoare. lar eu te spintec chiar aici, în 
stradă, dacă n-o faci. Ai priceput? Acum grăbește-te. 

Paddy se încruntă, dar încuviință dând din cap, și 
Retevei conduse copiii, urcându-i într-un omnibuz care se 
umplu, apoi în următorul, și tot așa, până când îi îmbarcă 
pe toţi. Mulțimea văzu când Paddy își îmboldi caii și 
omnibuzele se puseră în mișcare prin mijlocul ei. Unii 
începură să strige, agitându-și pumnii în aer. 

— Lăsaţi-mă să trec! strigă Paddy. 

— Haideţi, băieţi! Un bărbier rumen la faţă înaintă spre 
omnibuz agitând o secure. Să dăm un spectacol! Să 
distrugem omnibuzul și să sucim niște gâturi! 

Retevei își desprinse de centură un cuţit subţire și îi tăie 
calea. Când bărbierul își ridică arma deasupra capului, 
gata să lovească, îi înfipse cuțitul în ficat cu o mișcare 
rapidă și securea căzu pe caldarâm. Totul trecu aproape 
neobservat de gloata din jur până când se prăbuși 
bărbierul, dar Retevei se trăsese deja deoparte, iar 
omnibuzele reușiră să se îndepărteze. 

Violenţa acelei amintiri nu-l deranjă pe Javier, ceea ce-l 


puse pe gânduri. Începuse să devină tot mai apropiat de 
Retevei, care însoţi vehiculele pe o distanță de mai multe 
cvartale, până se convinse că părăsesc zona în care revolta 
luase amploare, apoi se îndreptă spre casa Marelui 
Maestru. Rămase cu toate simţurile în alertă în timp ce 
mergea pe Broadway cu relicva asupra lui, ca și cum ar fi 
înaintat pipăind drumul cu vârful unei săbii. 

Se îndoia că Asasinul ar mai fi putut să-l împiedice. Se 
dovedise că-l putea înfrânge cu ușurință, dar se întrebă 
dacă n-ar fi trebuit să-l omoare pur și simplu. Hotărârea de 
a-l lăsa să trăiască fusese strategică și, fără dubiu, plină de 
aroganță. Dorise ca Frăția să afle că în New York e un nou 
Vânător, un Cormac. Dar, atâta vreme cât avea o relicvă 
asupra lui, ar fi fost de preferat să nu riște. 

Când ajunse pe Thirty-Sixth Street, o luă spre est. 
Soarele apunea abia vizibil prin perdeaua groasă de nori 
de culoarea cărbunelui. Căldura zilei încă nu se risipise, 
dar aerul nu mai era la fel de înăbușitor. Cerul ameninţa 
cu ploaia, care ar fi ajutat orașul și poliţia să stăvilească 
incendiile, reprezentând altă întorsătură nefavorabilă a 
planurilor atacatorilor. 

Retevei zări casa din piatră roșiatică a Marelui Maestru 
și, de la o anume distanţă, simţi ceva. Iar când se apropie 
destul de mult ca să vadă ușa din faţă deschisă, după toate 
aparențele cu o lovitură de picior, se urcă imediat pe 
acoperișul unei case învecinate. De acolo descoperi o 
fereastră a podului casei Marelui Maestru și o folosi ca să 
se strecoare înăuntru. 

In podul plin de umbre și de praf, aerul era sufocant. 
Retevei înaintă tiptil, cu capul aplecat, având grijă să nu-i 
scârțâie sub tălpi podeaua de lemn. Găsi ușa, o 
întredeschise și văzu coridorul pustiu, dar auzi voci venind 
de dedesubt. O femeie plângea. 

Din câte știa el, Marele Maestru nu locuia acolo, păstra 
casa doar pentru întâlniri. Singurii oameni prezenţi ar fi 


trebuit să fie servitorii și, pentru o clipă, Retevei se întrebă 
dacă nu cumva cineva din mulțime făcuse inimaginabilul, 
adică invadase proprietatea Marelui Maestru. 

Se furișă către scară și se uită în jos prin spirala pătrată 
a balustradei. Vocile păreau să vină de la parter, așa că 
Retevei cobori două șiruri de trepte și rămase în întuneric, 
la primul etaj. 

— Îmi pare atât de rău... spunea o femeie în timp ce o 
alta plângea. 

— A vrut să fie adus aici, spuse o voce de bărbat. A vrut 
să te vadă. 

Retevei nu recunoscu niciunul dintre glasuri, dar nu 
păreau să fie ale unor răzvrătiți intraţi să jefuiască. 

Tipătul femeii care plângea sfâșie aerul în întreaga casă 
și-i îngheţă lui Retevei inima în adâncul pieptului. Îl făcu 
chiar să se retragă cu o treaptă mai sus și îi distrase 
atenţia într-o asemenea măsură, încât observă cu 
întârziere o umbră în mișcare către el. 

Se lăsă în jos exact în clipa în care cuțitul aruncat își 
înfipse lama în perete, chiar în locul unde fusese capul lui. 
Pe urmă Asasinul se năpusti. Cu o lovitură de umăr, îl 
trimise pe Retevei în josul treptelor, dar se prinse de 
balustradă și se azvârli peste ea, aterizând cu ușurință la 
parter, cu aproape patru metri mai jos. 

Fără îndoială atrași de zgomot, în ușa bibliotecii apărură 
ceilalți trei: Eliza, servitoarea Marelui Maestru, o altă 
femeie într-o rochie superbă și un bărbat uriaș, cu ţinuta 
unui polițist. Javier știa că erau Grace, Natalya și Sean. 

Însă Retevei nu îi cunoștea. Nu știa nici unde se afla 
Marele Maestru, dar casa lui nu mai era un loc sigur, 
trebuia să pună relicva la adăpost altundeva. 

Se avântă spre ușa deschisă și auzi în spatele lui 
zgomotul cuţitelor aruncate, care loveau podeaua. Unul îi 
străpunse braţul în partea de sus, lângă umăr, chiar în 
momentul în care ieși afară. Cu o grimasă de durere, își 


smulse cuțitul și-l lăsă să cadă, în timp ce alerga în josul 
străzii. Nu era sigur că, rănit fiind, se poate căţăra, dar 
încercă și, în ciuda durerii, ajunse pe acoperișurile 
luminate de focurile din apropiere și măturate de cenușa și 
de fumul ce pluteau în aer. 

Nu așteptă să vadă dacă e sau nu urmărit. Cu braţul 
rănit și fără prea multe informaţii, nu era cazul să lupte. 
Se gândi că cele mai mari șanse să scape de Asasin și de 
aliaţii lui le avea amestecându-se în mulţimea de lângă 
orfelinatul care ardea, așa că alergă într-acolo. 

Pe 'Thirty-Ninth Street reuși s-arunce o privire peste 
umăr și văzu umbra Asasinului zburând către el, câștigând 
teren și micșorând distanţa. Era posibil să-l ajungă înainte 
de a se amesteca în mulţime. 

Pe Fortieth, cobori în stradă și se repezi spre ruinele 
Palatului de Cristal, care fusese distrus de un incendiu cu 
aproape cinci ani în urmă. Acum, cu soarele coborât sub 
orizont și cu acoperământul de nori grei care adusese 
întunericul mai devreme, îi oferea lui Retevei o mulțime de 
locuri unde să se-ascundă. 

Dădu buzna înăuntru și alergă, strecurându-se prin 
golurile scheletului metalic în descompunere, cu piele de 
sticlă atârnând ici-colo de oasele sale și reflectând spre el 
frânturi de imagini. Construcţia strălucitoare avusese o 
înălțime de peste treizeci de metri și o parte din structură 
încă se înălța spre cer. Retevei trecu pe sub mai multe 
statui impunătoare de luptători greci și romani, de nimfe și 
de regine, care rămăseseră în clădirea distrusă, 
carbonizate și date uitării. 

Odată ce se afundă destul de mult printre ruine, se 
întoarse să arunce o privire înapoi și cercetă împrejurimile 
timp de câteva secunde, căutând orice mișcare. Nu zări 
nici urmă de Asasin, dar asta nu însemna nimic. 

Își alese o poziţie bine protejată, în spatele unui morman 
de grinzi metalice deformate, și dădu pușca jos de pe 


umăr. N-avea suficient timp pentru grenadele fumigene, 
așa că scoase săgețile cu somnifer de care se folosise mai 
devreme,  încărcă arma și rămase în aşteptare, 
blestemându-se fiindcă-l lăsase pe Asasin în viaţă. 

Acolo, zgomotele din orașul devastat erau cumva 
atenuate. Retevei închise ochii, concentrându-se din nou 
ca să nu scape niciun sunet care ar fi anunţat apropierea 
Asasinului. O fluturare din dreapta lui îl făcu să pună mâna 
pe pușcă, dar, înainte de a apăsa pe trăgaci, își dădu 
seama că fusese un liliac. 

Tocmai lăsa în jos țeava armei când auzi un foșnet ușor 
în spatele lui și nu avu timp să reacționeze înainte ca o 
mână înmănușată să-l înșface de bărbie, smucindu-i capul 
pe spate, pentru ca imediat să simtă pe gât apăsarea lamei 
ascunse a Asasinului. 

Însă armura lui mascată își făcu treaba, oferindu-i 
fracțiunea de secundă de care avea nevoie ca să devieze 
lovitura, după care urmă lupta corp la corp. 

Retevei aruncă pușca, scoase instantaneu două cuțite și 
atacă disperat, încercând să reteze și să înjunghie la 
întâmplare, dar Asasinul se răsuci în loc și îi pară 
loviturile. Durerea din umărul lui Retevei răbufni și el 
înţelese că acest dezavantaj se poate dovedi letal într-o 
luptă corp la corp prelungită. Se îndepărtă rotindu-se și o 
rupse la fugă printre ruine, însă îl auzi pe Asasin alergând 
pe urmele lui. 

Disimulă o căzătură și se ghemui, strângându-și 
degetele în jurul boxului. Asasinul îl ajunse repede și, 
odată ce-l văzu la mai puţin de un braţ distanţă, Retevei se 
răsuci și îi trase un upercut aproape fără să se ridice. 
Boxul îl nimeri în falcă și Retevei speră că îi spărsese 
dinţii. 

Lovitura îl azvârli pe Asasin înapoi, prin aer, dar Retevei 
nu așteptă să cadă, ci o rupse iarăși la fugă. Alergase deja 
în salturi pe o distanţă de câţiva metri când un al doilea 


cuţit aruncat i se împlântă cu putere în spate și se 
împletici, alunecând pe podeaua plină de resturi 
carbonizate și de sticlă. 

Cuţitul era prea sus ca să-l poată scoate, cu lama 
înțepenită între coaste, și probabil că-i perforase partea 
superioară a plămânului, fiindcă durerea îi însoțea deja 
fiecare răsuflare. Nu mai putea nici să lupte, nici să fugă. 

Intinse mâna către ultima armă care-i mai rămăsese. Nu 
știa ce putere avea relicva, până atunci nici măcar nu 
făcuse vreo încercare, lăsând asta în seama Marelui 
Maestru. Dar, în disperarea lui, o scoase din buzunar în 
timp ce Asasinul se apropia. : 

Simți pumnalul cald în mână. Il strânse cu putere și se 
sili să se salte în picioare, țeapăn și strângând din ochi de 
durere. 

— Măcar ai idee ce ţii în mână? îl întrebă Asasinul. 

— E o relicvă a Precursorilor. Mă crezi tâmpit? 

— Cred că ești o unealtă fără minte. Dar probabil una 
utilă. 

— Prefer să fiu o unealtă utilă a păcii decât un agent al 
haosului. 

Asasinul își deschise larg braţele. 

— Uită-te în jur! Ai impresia că ăsta nu e haos? 

— Ăsta e focul purificator, răspunse Retevei încleștând 
mâna în care ţinea pumnalul. E necesar să scăpăm orașul 
de cei care-i împiedică progresul. Tuși, iar sângele îi țâșni 
din gură. Revoltele vor înceta în câteva zile și, în final, vor 
înlătura tot ce ni se opune. Ordinul își va îndeplini în 
sfârșit pe de-a-ntregul scopul în privinţa acestei naţiuni. Tu 
ești idiot, fiindcă opui rezistenţă. Pentru că nu înţelegi. 

In timp ce vorbea, Retevei simţi o vibraţie, un soi de 
energie care radia din relicvă în susul braţului. 

Asasinul se oprise locului. Părea derutat, ca și cum chiar 
i-ar fi ascultat cu atenţie spusele. Oricare ar fi fost puterea 
pumnalului, părea să-și facă simțită influenţa. 


Dar Javier știa ce se petrece. Mai experimentase o dată 
așa ceva, în amintirile lui Chimalpopoca. Asta făcea Partea 
din Eden. 

Retevei profită de confuzia inamicului său și-și scoase 
unul dintre cuțite. li răsuci lama între degete și-l azvârli. 

Cuţitul se împlântă adânc în stomacul Asasinului, care îl 
privi încruntându-se, de parcă ar fi fost uluit, și Javier se 
întrebă cine se uita astfel, Owen, sau Asasinul? Pe urmă 
genunchii lui Varius se îndoiră și el căzu pe spate. 

Retevei răsuflă ușurat, însă durerea din plămân îl făcu 
să regrete asta. Nu știa dacă lama înfiptă în spatele lui o 
să-i fie sau nu fatală, dar, înainte de a muri, trebuia să-i 
ducă relicva Marelui Maestru, într-un fel sau altul. 

Era un Cormac și avea să slujească Ordinul până în 
ultima clipă. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE * 


Eliza stătea pe cornișă, la o înălțime de șase etaje 
deasupra aleii, respirând cu o frenezie care-i făcea pieptul 
să tresalte, inima răsunându-i în urechi ca o locomotivă 
îndepărtată. Grace se retrăsese în cel mai îndepărtat colț 
al celei mai îndepărtate încăperi din palatul minţii sale. Nu 
se împăcase niciodată bine cu înălțimile, iar amintirea 
aceea, fie ea o simulare sau nu, o îngrozea. 

Varius stătea de cealaltă parte a aleii, după ce tocmai 
sărise peste spaţiul dintre clădiri. 

— Poţi s-o faci, spuse el. Azi ai sărit deja peste goluri 
mai largi. 

— Dar nu la o asemenea înălţime. 

Celelalte sărituri îi reușiseră, însă niciodată nu se 
temuse că eșecul ar fi putut să-i aducă moartea. 

— Eliza, ascultă-mă. Ti-e teamă și crezi că frica îţi spune 
că nu poţi sări. Dar e o minciună. Frica nu-ţi spune nimic. 
Tu îţi spui că nu poţi, ca să scapi de spaimă. 

— Şi cum mă poate ajuta asta? întrebă ea, mulţumită că 
măcar nu bătea vântul, fiindcă altminteri nu s-ar fi 
apropiat de margine nici în ruptul capului. 

— Îmbrăţișează-ţi frica, o sfătui Varius. Trage-o în 
braţele tale și dansează cu ea... 

— Să dansez cu ea? Elizei îi venea greu să-și ia ochii de 
la golul dintre clădiri. Cum adică să dansez cu ea? 

— Frica e o flacără rece. Te poate alimenta. Dacă ignori 
minciunile pe care ţi le spui singură și o îmbrăţișezi, o poţi 
folosi ca să înfăptuiești lucruri despre care nu ţi-ai fi 
imaginat vreodată că sunt posibile. 

— Cum? 

— Las-o să ardă prin tine. Străduiește-te s-o simţi în 
fiecare parte a corpului, în fiecare mușchi, în fiecare 


tendon, în fiecare os. Extinde această conștientizare către 
lumea din jurul tău. Aceeași viziune care ţi-a permis să 
citeşti mesajul acela îţi va spune că poți face săritura asta. 

Eliza închise ochii. 

— Simte, spuse Varius. Și sari. 

Tânăra făcu ce i se ceruse. Se concentră asupra focului 
de gheaţă care îi ardea în trup, din centrul pieptului către 
extremitățile braţelor și picioarelor. Simţi energia și 
puterea pe care i le oferea și pe care nu le remarcase 
niciodată până atunci. Ignoră minciunile care-i spuneau că 
nu poate sări și, când deschise ochii și se uită la golul 
dintre clădiri, știu, cu o absolută certitudine, că putea s-o 
facă. 

Și reuși, sărind cu ușurință peste abis. 

— Ei, vezi? spuse Varius. Ai fost născută pentru așa 
ceva. 

— Îmi tot spui asta. Ce-nseamnă, de fapt? 

Bărbatul o privi intens. 

— Te-am studiat de când ne-am întâlnit azi-dimineaţă. 
Te-am testat. Acum știu că te-ai născut să fii Asasină. 

— O, serios? Eliza se abţinu să izbucnească în râs. 
Apropo, ce-a vrut domnul Tweed să spună când te-a numit 
pe tine astfel? Omori oameni? 

— Le aduc pacea. 

Acum Eliza râse. 

— Ce ţi se pare amuzant? 

— Nu vreau să fiu lipsită de respect, dar cum să spui că 
le aduci pacea? 

— E adevărat. Scopurile mele sunt măreţe și 
sanctificate. 

— Sanctificate? De un soi de preot? 

— De niciun preot, răspunse el. De liberul-arbitru al 
omenirii. 

— Şi de unde știi că eu m-am născut pentru așa ceva? 

— Datorită vederii tale. Se numește Vedere de Vultur și 


e adesea moștenită. Eu am primit-o de la tatăl meu. 
Suntem o Frăţie și avem un Crez după care trăim. Ne 
opunem tiraniei și celor care vor să-i înrobească și să-i 
oprime pe alţii. 

— Şi sunteţi împotriva domnului Tweed? 

— „Boss” Tweed e ceea ce numim Templier. Ordinul lui 
caută să impună pacea cu forța și cu preţul renunţării la 
liberul-arbitru. Cele două grupări ale noastre sunt în 
război și așa au fost de la începuturile istoriei. Ei se 
străduiesc acum să ia controlul acestei națiuni. 

— Şi crezi că eu sunt o Asasină? Cum ești tu? 

— Nu, cred doar că prin vene îţi curge sânge de Asasin. 
Ca să devii Asasină, va trebui să fii mai întâi antrenată și 
apoi să le juri credinţă Frăției și Crezului. 

Varius părea să sugereze că acest lucru era cu putinţă 
pentru ea. Însă Eliza clătină din cap. 

— Nu sunt decât o servitoare. Nu sunt... 

— Frăția nu ţine cont nici de ocupaţia ta, nici de poziţia 
ta în societate, nici de culoarea pielii tale. Sub Crez, toţi 
oamenii sunt egali. Dar putem lăsa discuţia asta pe 
altădată. Acum ne presează alte probleme. 

Eliza nu știa ce să creadă despre tot ce îi spusese. 
Latura ei raţională respingea totul. Şi chiar dacă era 
adevărat, și putea să-și dea seama că Varius nu mintea, se 
gândea că ar fi fost greșit să vrea să ia parte la așa ceva. Şi 
totuși voia. Asasinul îi sugera o altă viaţă dincolo de cea de 
servitoare. O viaţă în care să lupte pentru libertate. O viaţă 
care putea să schimbe ceva. 

— Dar te descurci extraordinar de bine, adăugă Varius. 

O strălucire caldă a bunei dispoziţii și a mândriei înlocui 
flacăra rece a fricii. 

— Mulţumesc, spuse fata. 

— Şi îţi stă bine în pantaloni, zise Asasinul făcându-i cu 
ochiul. 

Eliza șovăise înainte de a accepta să poarte haine 


bărbătești, dar nu era nicidecum prima femeie care 
îmbrăca o pereche de pantaloni. Auzise chiar și de femei 
care se deghizau în bărbaţi ca să poată merge la luptă 
împotriva rebelilor. Iar acum, după ce purtase pantaloni în 
cea mai mare parte a zilei, trebuia să admită că erau 
practici, chiar dacă făceau arșiţța ceva mai greu de 
suportat. 

— După-amiaza e pe sfârșite, spuse ea. Cred c-ar trebui 
să ne îndreptăm spre casa domnului Tweed dacă vrem s- 
ajungem înaintea lui Retevei. 

Asta o făcu pe Grace să se bucure, simțindu-se ușurată, 
fiindcă, deși Monroe îi spusese că David era în siguranţă, 
ea tot nu știa unde se află acesta. 

— Ai dreptate, încuviință Varius, dar pe faţă i se lăţi un 
zâmbet care avea o tentă poznașă. Facem o cursă până 
acolo? 

— O cursă? 

— O alergare liberă, așa cum te-am învăţat. 

Eliza nu știa dacă era pregătită pentru asta. 

— Dar eu... 

— Dar nimic! spuse Varius luând-o la fugă. Alergăm! 

Până când își reveni Eliza și începu s-alerge după el, 
Varius părăsise deja clădirea pe care stătuseră; și rămase 
în frunte o bună bucată de drum, sărind de pe un acoperiș 
pe altul și cățărându-se pe crestele lor, pe coșuri de fum și 
pe frontoane. 

Odată cu pantalonii, Varius îi cumpărase și o pereche de 
mănuși pentru care Eliza îi era recunoscătoare, pentru că 
alergarea liberă pe care o învățase de la el îţi solicita nu 
doar picioarele, ci și mâinile, iar piatra și lemnul 
acoperișurilor i-ar fi jupuit pielea. 

Își petrecuseră cea mai mare parte a zilei printre culmile 
și pantele abrupte ale acoperișurilor din Five Points și 
Bowery, unde domnea o liniște surprinzătoare, iar ea se 
concentrase doar ca să nu cadă și să-și frângă gâtul. Acum, 


când alergau către nord, putu să vadă cât de mult 
distrusese gloata orașul. 

— "Ţine-te după mine! strigă Varius. 

Cobori pe stradă, apoi alergă spre zidul unei capele, 
Biserica înălţării, pe care se căţără. A 

Eliza îl urmă, dar începea să obosească. li tremurau 
mușchii braţelor și, când ajunse la înălțime foarte mare, se 
temu din nou că o să cadă. Însă, în loc să asculte frica, se 
concentra asupra ei, îmbrăţișă flacăra rece care i se 
scurgea prin braţe și nu numai că își recăpătă forţa, ci se 
simţi chiar mai puternică decât înainte. 

Ajunse în vârful clopotniţei pătrate, cu parapet și patru 
turle mai mici în colţuri, și se opri lângă Varius. 

— Uită-te acolo, spuse el. Exersând, o parte dintre 
Asasini își pot extinde vederea și conștientizarea asupra 
întregului oraș. 

Eliza își plimbă privirea pe toată lungimea insulei, dar 
nu văzu nimic altceva decât fum. 

— Orașul arde, spuse. Ar trebui să facem ceva. 

— Nu, o contrazise el. Indiferent ce-am face noi, 
revoltele își vor urma cursul. Am o misiune mai 
importantă. 

— Are legătură cu pumnalul? Cel pe care ţi l-a furat 
Retevei? 

— Da. Chiar dacă pierdem orașul, relicva aia ne poate 
ajuta să câștigăm războiul. 

Eliza nu înțelegea cum. 

— Să mergem, spuse el înainte ca tânăra să-l mai 
întrebe ceva. 

Coborâră de pe clopotniţă și de pe biserică și își 
continuare drumul spre nord, fără să mai alerge și 
mergând în același ritm, unul lângă altul. Eliza avea 
impresia că tot trupul îi e în schimbare. Reușind să treacă 
de toate provocările lui Varius, avea impresia că soarbe 
din ceva aflat în adâncul ei, dintr-un izvor cu ape 


cunoscute. Poate chiar avea totul în sânge. 

lar Grace, trebuia să recunoască, simţea și ea același 
lucru. 

Ajunseră în fața casei domnului Tweed cu mult înainte 
de a se însera și, când urcară treptele către ușa din faţă și 
Eliza potrivi cheia în broască, tânăra speră, clipă de clipă, 
că tatăl ei e acasă. 

Însă, după ce intrară, descoperi că locuinţa e pustie. 

— Tată? Tati? 

Dar nu-i răspunse nimeni. 

Eliza se întoarse să-ncuie ușa, ca să nu dea buzna 
jefuitorii. 

— Uite un bilet, spuse Varius arătând către masa aflată 
lângă peretele dinspre vest. 

Eliza alergă într-acolo, înșfăcă hârtia și citi. 

Varius se apropie de ea. 

— Ce scrie? 

— E de la tata. A fost aici. Îmi cere să-l aștept, fiindcă o 
să se-ntoarcă. Dacă nu se-ntoarce, trebuie să mă duc, la 
ora șase, la feribotul de pe Christopher Street. 

— Ar trebui să te duci, o sfătui Varius. Înainte de sosirea 
lui Retevei. 

— Şi dacă se-ntoarce tata? Aș vrea să fiu aici. 

— Tu hotărâăști. Dar ţi-a oferit un plan. Pentru siguranţa 
ta, ar fi bine să te conformezi. lar după ce se termină 
revolta... dacă te-ntorci în oraș... 

— Da? 

— i s-a deschis o cale. Dacă vrei, o poţi urma. 

— Adică pot deveni Asasină. 

— Ești împotriva unei asemenea idei? 

— Nu sunt împotrivă. Dar nu sunt nici pentru. 

— Gândește-te, spuse Varius. Misiunea mea o să mă ţină 
o vreme departe de oraș, dar o să revin curând și, dacă 
vrei, o să te caut. Putem continua antrenamentul tău. 

— O să mă gândesc, promise Eliza. Unde pleci? 


— Trebuie să-i duc generalului Grant pumnalul. 

— Lui Ulysses Grant? De ce? 

— O să-l ajute să câștige războiul. 

— Dar cum... 

În spatele lor, ușa principală se deschise, forțată, și Eliza 
se întoarse tocmai când o brută masivă intra mișcându-se 
cu greutate. Grace îl identifică pe Sean, dar Eliza nu-l 
cunoștea și, în prima clipă, se gândi că e un hoţ. Pe urmă 
observă că pe o parte era mânjit de sânge și că în jurul 
gâtului avea înfășurate braţele cuiva. 

Făcu un pas spre el. 

— Ce-nseamnă... 

— Domnișoară, spuse bărbatul gâfâind, am venit cu 
Abraham. 

— Ce? întrebă Eliza. 

Trecu în spatele lui și scoase un suspin înfiorător când 
văzu că-l adusese pe tatăl ei, pe care aproape nu-l 
recunoscu. Avea ochii atât de umflaţi, încât nu-i putea 
deschide, iar faţa îi era o masă moale, plină de vânătăi. 
Grace trebui să-și aducă aminte că nu e David, ci 
strămoșul lor, dar simţi totuși toată durerea Elizei. 

— Unde-l pot așeza? întrebă bărbatul. 

— În bibliotecă, răspunse tânăra. Pe aici. 

li arătă drumul și îl urmă, cu mâna pe spatele tatălui ei, 
rece la atingere, în ciuda căldurii de afară. Varius îl ajută 
pe străin să-l întindă pe Abraham pe una dintre canapelele 
de piele. Odată eliberat de povară, străinul se împletici, 
înclinându-se ca un copac gata să cadă, dar o femeie se 
repezi să-l sprijine. 

Eliza dădu din cap către ei, însă își îndreptă imediat 
atenţia către tatăl său. Nu știa de unde să-nceapă să-l 
îngrijească. Trebuia s-ajungă la spital. 

Varius îngenunche lângă canapea. 

— Dă-mi voie să-l examinez, spuse. Am ceva experienţă 
cu așa ceva. 


Atinse și apăsă, cu delicateţe, dar, după cum se părea, 
cu hotărâre și cu un scop, trecând de la pleoape și față la 
piept, apoi de-a lungul braţelor și al picioarelor, îndoindu- 
le încheieturile și pipăind în căutarea oaselor rupte. Când 
termină, se trase înapoi cu un pas și se uită la bătrân cu 
dosul palmei peste buze. 

— Eliza... 

— Spune-mi, îi ceru ea. 

— Încă trăiește, dar nu pentru mult timp. Cred că are 
craniul fracturat. Oasele feţei sunt zdrobite, are cel puţin 
patru coaste rupte, dintre care una trebuie să-i fi străpuns 
un plămân, fiindcă pare să aibă hemoragie internă. 

Eliza suspină din nou, icni și își acoperi gura când 
începură să-i curgă lacrimile. 

— Oh, tati, spuse. Tati! 

În mintea ei, Grace aproape că-și pierdu minţile. Dacă 
Monroe îi lăsase fratele mai mic să treacă prin toată 
durerea, avea să-și dezlănţuie furia asupra lui. 

Varius se întoarse spre cei doi străini. 

— Ce s-a-ntâmplat? Cine-a făcut asta? 

— Nişte brute, răspunse bărbatul. Nişte răzvrătiți. l-am 
oprit când i-am văzut, dar era deja prea târziu. 

— Mulţumesc, spuse Eliza simțindu-se de parcă pieptul 
i-ar fi devenit coajă de ou. Vă mulţumesc că l-aţi salvat. 

— Şi dumneavoastră sunteţi rănit, spuse Varius arătând 
spre coastele bărbatului. 

— Nu e grav, spuse acesta, deși, o clipă mai târziu, se 
lăsă să cadă într-un fotoliu din bibliotecă. 

— Cum vă numiţi? întrebă Eliza. 

— Tommy Greyling, răspunse el. Ea e Adelina Patti. 

Femeia dădu din cap către Eliza, care văzu că și ochii ei 
erau înlăcrimaţi. Pe urmă se întoarse spre tatăl său și 
îngenunche cât de aproape de faţa lui se putea. Il mângâie 
pe frunte, temându-se să-i atingă orice altă parte a 
trupului. Nu vedea dacă pieptul i se mișcă sau nu, așa că-și 


puse capul pe el și ascultă. 

Îi auzi inima bătând o dată, slab. Pe urmă amuţi. Apoi 
bătu din nou. Şi iar se opri, ca și cum pentru fiecare bătaie 
ar fi fost nevoie să-și adune aproape toate puterile rămase. 

— Am vrut să-l duc la un spital, spuse Tommy. Dar a 
cerut să fie adus aici. 

— Tati, șopti Eliza, cu lacrimile curgându-i pe cămașa 
îmbibată de sânge a tatălui ei. Nu mă părăsi. Nu te pot 
pierde și pe tine. 

Varius își ridică brusc privirea spre tavan, apoi ieși din 
cameră fără niciun cuvânt. 

— Unde se duce? întrebă Tommy. 

Dar Eliza îl ignoră. 

— Tati, șopti ea. Tati, te rog. 

Și pe urmă coaja de ou a pieptului ei se sparse și începu 
să plângă fără reţinere pe pieptul bătrânului, strângând 
din ochi atât de tare, încât vedea stele. Trecură astfel 
câteva clipe, apoi simţi în el o schimbare, ceva trecându-i 
în susul trupului, și-și apăsă din nou urechea pe inima lui, 
ascultând. 

O bătaie. 

Apoi tăcere. 

Tăcerea se prelungi și fata își apăsă urechea mai tare. 

Încă o bătaie, la fel de firavă ca fluturarea unei frunze în 
bătaia zefirului. 

Pe urmă inima amuţi din nou, pentru prea mult timp, iar 
Abraham expiră prelung, hârâit, și nu mai trase aer înapoi. 
Deveni nemișcare și tăcere. 

Se stinsese. _ 

Eliza nu mai putea să respire. Pieptul îi înțepenise. Își 
încleștă mâinile de el, gâfâind, iar când reuși în sfârșit să-l 
umple cu puţin aer, ţipă. Fără cuvinte în spatele sunetului, 
fără gânduri, doar cu durere, furie, jale, singurătate și 
teamă, iar Grace le simţi pe toate odată cu ea. 

În afara bibliotecii, pe hol, ceva căzu cu o bufnitură, apoi 


Eliza auzi zgomote puternice, de tălpi de ghete lovind 
podeaua. Varius nu era în încăpere și știa că Retevei 
trebuia să apară în orice clipă. 

Se ridică și se repezi în cadrul ușii, flancată de Tommy și 
de Adelina, și îl văzu pe Retevei pe hol, cu uimirea 
întipărită pe chip. Varius cobora în goană pe scările din 
spatele lui, dar, înainte de a avea cineva timp să 
reacționeze, Retevei se repezi spre ușa din faţă. 

Varius aruncă după el mai multe cuțite, cu o viteză 
uimitoare, cinci sau șase fiind în zbor în același timp. Unul 
îl nimeri pe Retevei chiar înainte de a ieși. Varius țâșni în 
direcţia lui, iar Eliza îi urmă. 

— Așteaptă, spuse Adelina. Nu... 

Însă amuţi când Eliza se întoarse și îi întâlni privirea. 

— Omul ăsta e responsabil pentru moartea tatălui meu, 
spuse ea, apoi se năpusti în stradă. 

Nu-i văzu nici pe Retevei, nici pe Varius, dar știa că, 
dacă dispăruseră din stradă, alergau pe acoperișuri, unde 
se urcă și ea. Odată ce ajunse sus, îl zări pe Varius în 
depărtare, în alergare liberă spre nord, și se avântă pe 
urmele lui. 

Înainte de a ajunge prea departe, își dădu seama cât de 
mult se reţinuse Varius în vreme ce îi dăduse ei lecţii. Încă 
nu putea ţine pasul cu el, dar continuă să alerge, cu fumul 
incendiilor închizându-i-se în jur, arzându-i plămânii și 
ochii. Traversă un cvartal, apoi încă unul și încă unul, 
coborând pe străzi când știa că nu poate face saltul. Pe tot 
timpul urmăririi, n-avu nevoie să-și îmbrăţișeze frica. Furia 
era cea care o mâna. 

Când ajunse la Palatul de Cristal, auzi zgomote din 
interior și înţelese că acolo se duseseră Retevei și Varius. 
Intră în ruinele de metal și de sticlă, înaintând numai prin 
umbră și devenind astfel invizibilă. 

Auzi în urechi glasul tatălui ei. Hoţoaica Tiptil. 

Cu cât se afunda mai mult în clădirea distrusă, cu atât 


mai clare deveneau zgomotele: gemete, pași, bufnetul unui 
pumn lovind în os. Călăuzită de vuietele luptei, trecu 
printre statuile ca niște fantome la pândă în ruine și 
printre încâlceli de metal deformat de foc și de propria 
greutate. 

Pe urmă se auzi vocea lui Varius. 

— Măcar ai idee ce ţii în mână? 

Eliza înaintă în direcţia sunetului și piciorul i se izbi de 
ceva. Se uită în jos. Era pușca lui Retevei. 

— E o relicvă a Precursorilor, răspunse o altă voce, care 
trebuia să fi fost a lui Retevei. Mă crezi tâmpit? 

Eliza luă pușca. Mai pusese și altădată mâna pe o armă, 
dar de-atunci trecuse mult timp și fusese o carabină cu 
țeava mult mai scurtă. Și-o fixă sub braţ, cu degetul pe 
trăgaci, și continuă să se furișeze printre ruine. 

— Uită-te în jur! spuse Varius. Ai impresia că ăsta nu e 
haos? 

— Ăsta e focul purificator, ripostă Retevei. E necesar să 
scăpăm orașul de cei care-i împiedică progresul. 

Eliza îl auzi tușind - un sunet de tuse umedă apoi dădu 
cu ochii de cei doi bărbați. 

Grace îi recunoscu drept Owen și Javier, prieteni care se 
înfruntau din nou unul pe altul. Javier ţinea în mână Partea 
din Eden, iar Owen se oprise la numai câţiva pași distanţă 
de el. 

— Revoltele vor înceta în câteva zile, spuse Retevei, și, 
în final, vor înlătura tot ce ni se opune. Ordinul își va 
îndeplini în sfârșit pe de-a-ntregul scopul în privinţa 
acestei naţiuni. Tu ești idiot, fiindcă opui rezistenţă. Pentru 
că nu înţelegi. 

Eliza nu pricepea de ce stă Varius pur și simplu locului. 
Asasinul părea confuz, împietrit. Apoi, pe neașteptate, în 
mâna lui Retevei apăru un cuţit pe care-l aruncă, iar lama 
îl nimeri pe Varius drept în stomac. După o clipă de uluire 
tăcută, trupul Asasinului căzu la pământ. Insă Eliza nu se 


clinti, rămase ascunsă în întuneric și-și îndreptă pușca 
spre țintă. 

Retevei oftă, scoțând un sunet gâlgâitor, și, când se 
răsuci pe călcâie, Eliza văzu un cuţit ieșindu-i din spate. 

Se încredea prea puţin în abilităţile ei de ţintaș, așa că 
avea la dispoziţie doar câteva clipe în care să tragă înainte 
ca Templierul să ajungă prea departe. Inălţă ţeava și se 
uită de-a lungul ei, exact către spatele bărbatului, apoi își 
calmă răsuflarea. Apăsă pe trăgaci și simţi patul puștii 
izbind-o în umăr în aceeași secundă în care îi auzi pocnetul 
înăbușit. 

Pe Retevei nu-l lovi un glonţ, ci un soi de săgeată. El nu 
se întoarse, continuă să meargă clătinându-se, apoi începu 
să alerge împleticit, târșâindu-și picioarele. Eliza îl urmă, 
dar păstră distanţa în vreme ce goana lui încetinea treptat 
și picioarele i se poticneau. Înainte de a apuca să iasă din 
Palatul de Cristal, Retevei se prăbuși. 

Eliza grăbi pasul și se apropie de el cu prudenţă. 
Bărbatul întoarse capul spre ea, cu un firicel de sânge 
prelingându-i-se din gură. Grace știa că e Javier, dar 
trebuia să stea deoparte și să lase momentul să se 
deruleze pentru Eliza. Era răzbunarea fetei. 

— Eşti servitoarea lui Tweed, spuse Retevei. Fiica lui 
Abraham? 

Eliza își dădu seama că e paralizat de propria lui toxină, 
exact cum fusese Varius, și veni lângă el. Totul se 
petrecuse din vina lui. A lui și a Marelui său Maestru. 
Frumosul ei tată o părăsise. lubitorul, statornicul și 
pașnicul ei tată îi fusese luat de diavolul ascuns sub 
înfățișare omenească. 

— Tu l-ai ucis. 

— Pe cine? 

— Pe Abraham! 

Bărbatul încercă să clatine din cap, dar gestul nu păru 
cu mult mai mult decât un tremur. 


— Nu eu... Joe Sfrijitu'... 

— E mort, zise Eliza. L-au bătut. Era un bătrân 
cumsecade, inofensiv, și ei... 

— Nu ţi-am bătut eu tatăl, o întrerupse Retevei. 

— Poate că nu. Dar ai hrănit câinii care-au făcut-o și le- 
ai dat drumul în libertate. 

La aceste acuzaţii nu mai avu niciun răspuns. 

Eliza îi remarcă pumnalul din mână. Se întinse spre 
armă și văzu groaza din ochii bărbatului, care n-o putu 
împiedica să i-l ia. Era un obiect bizar, îţi venea greu să-ţi 
imaginezi că merita preţul care fusese plătit pentru el. Dar 
tăișul era foarte ascuţit. 

— Ai făcut ceva cu ăsta, spuse. Cu pumnalul ăsta. L-ai 
oprit pe Varius cu el. L-ai derutat cumva. La asta se 
referea el când spunea că generalul Grant ar putea folosi 
pumnalul ca să câștige războiul, nu-i așa? 

Retevei nu răspunse, dar nici nu era nevoie. Lacrimile 
care-i luceau în ochi spuneau tot ce voia Eliza s-audă de la 
el. 

— Mi s-a deschis o cale, continuă ea. Nu eram sigură c-o 
voi urma. Dar acum sunt. 

Lipi lama de gâtul lui Retevei, care clipi și făcu ochii 
mari. 

— O să devin Asasină, spuse ea. lar noi doi ne vom mai 
întâlni. 

Ochii lui Retevei se închiseră și bărbatul își pierdu 
cunoștința. Eliza se ridică și îl lăsă să viseze despre 
propriul lui eșec. 


ldd 


Când se întoarse lângă el, Varius era inconştient, dar, cu 
ajutorul Adelinei și al lui Tommy Greyling, Eliza reuși să-l 
ducă la un spital, iar o oră mai târziu stătea, împreună cu 
cei doi, lângă feribotul din Christopher Street. Insoţitorii ei 


lăsau impresia că sunt foarte atașați unul de altul, însă, în 
privinţa feribotului, ideile lui Tommy păreau să difere de 
ale Adelinei. 

— Vino cu mine, zise ea. 

— Nu. N-o să las orașul în mâinile gloatei. 

— Dar ești rănit, interveni Eliza, venind în ajutorul 
Adelinei. 

— O să trec pe la infirmerie. O să-mi fie cusută rana și-o 
să mă-ntorc în prima linie. Tommy se uită în jos, spre 
Adelina. Du-te la mătușa ta. Rămâi acolo până se termină 
revoltele. 

— Dar trebuie să te revăd, spuse ea. Când... 

— O să te revăd, o întrerupse el. De fiecare dată când o 
să cânţi în New York, o să fiu în public, aclamându-te. 

— Nu la asta mă refeream, zise ea. 

— Ştiu. Dar asta e singura variantă. Poate că sunt doar 
un poliţist care-și dorește o fermă, dar știu atâta lucru. 

Adelina se uită în jos. 

— Nu spune asta. 

— Ce să nu spun? 

— Nu vorbi așa despre tine. Eşti... ; 

Adelina nu termină ce avusese de gând să spună. În 
schimb, clătină din cap, tot cu ochii în pământ, aproape ca 
și cum ar fi fost furioasă, și, când își ridică privirea, 
plângea. 

— Cred că te iubesc, Tommy Greyling. 

— Şi eu cred că te iubesc, domnişoară Adelina, spuse el 
zâmbind. Dar feribotul e gata de plecare și acum e timpul 
să urci la bord. Trebuie să mă asigur că ești în siguranţă. 

— Sunt. Lângă tine am fost întotdeauna în siguranţă. 

Il cuprinse cu braţele și, o clipă mai târziu, Tommy 
răspunse gestului Adelinei, aproape acoperind-o, și 
rămaseră o vreme îmbrăţișaţi. Pe urmă tânăra se 
desprinse, își șterse ochii și porni pe chei, către feribot, 
fără să privească înapoi. 


Tommy o urmări cum se îndepărtează, apoi îi vorbi 
Elizei: 

— Dacă poţi, ai grijă s-ajungă cu bine la mătușa ei. 

— O să am, promise Eliza. 

— Şi-apoi ce-o să faci? întrebă el. 

— Am o misiune de îndeplinit, răspunse ea strângând în 
palmă pumnalul din buzunarul pantalonilor pe care încă îi 
purta. Dacă avea de gând să meargă la război, trebuia să 
fie îmbrăcată ca atare. Pe urmă cred c-o să mă-ntorc la 
New York. Am de încheiat o socoteală cu Retevei și cu 
domnul Tweed. 

Tommy dădu din cap, părând ușor nedumerit, dar Eliza 
își luă rămas-bun. Se îmbarcă pe feribotul plin până la 
refuz cu bărbaţi, femei și copii de culoare. Stăteau 
îngrămădiţi unii în alţii, goniţi din casele lor de ură și de 
violenţă, cu sufletele îndurerate și cu un „De ce?” nerostit 
pe buze. Răspunsul era unul singur: orașul și ţara nu aveau 
parte de libertate. Nu încă. 

Motorul cu abur al vasului pufăi, îndepărtându-i de chei 
și purtându-i pe fluviul Hudson către New Jersey și, pe 
măsură ce se îndepărtau de insulă, întreg orașul părea să 
strălucească, roșu, sub un munte de cărbune. 

— Pare c-o să plouă, spuse o mamă tânără, privind norii 
în vreme ce fetiţa încă în scutece îi dormea în poală. Ar fi o 
binecuvântare. 

— Atunci roagă-te pentru binecuvântare, îi răspunse 
Eliza. Şi șopti, doar pentru sine: însă eu voi lupta pentru 
libertate. 


CAPITOLUL DOUĂZECI |% 


Simularea lui Owen se întunecă, dar nu ca atunci când 
Varius era inconștient. Negrul de acum însemna că 
simularea se încheiase și se văzu deodată în griul 
Coridorului Amintirilor, sub propria sa înfățișare. 

Te simţi bine, Owen? 

— Am murit? întrebă el. Am simţit... 

Simţise cuțitul perforându-i stomacul, inima pompându-i 
sângele afară din trup, iar corpul cuprins de o răceală și de 
o amorțeală care îi porniseră din tălpi până în creștetul 
capului. 

Nu, n-ai murit. Ai fost aproape, dar Eliza te-a salvat. Te-a 
durut? 

— Nu a fost chiar atât de rău. 

Nu-și amintea durerea, ci spaima. Spaima lui Varius. 

Creierul este construit să nu păstreze amintirea durerii 
fizice. De fapt, e de așteptat s-o uităm în cea mai mare 
măsură, fiindcă altminteri n-am mai putea să funcționăm. 

— Atunci mă bucur pentru David. Gloata îl atacase cu o 
violenţă și cu o ură ajunse la un nivel pe care Owen totuși 
nu-l putea înțelege. E OK? 

N-aș spune. S-ar putea să nu-și amintească durerea 
fizică, dar o ține minte pe cea emoțională. Pe asta creierul 
o stochează. 

— Pot vorbi cu el? 

Owen îl examinase pe David, adică pe strămoșul lui, și i 
se făcea rău când se gândea prin ce trecuse bietul puști. 

Curând, spuse Monroe. Trebuie să mai rămâi puțin în 
Coridorul Amintirilor. 

— De ce? 

Gândește-te la scufundările la mare adâncime. Nu poți 
urca înapoi prea repede, ca să nu suferi de rău de 


decompresiune. În cazul ăsta, un sindrom similar afectează 
creierul. Mici bule din conștiința strămoșului tău pot fi 
cauza unor probleme de multe tipuri. În momentul de față, 
trebuie să te concentrezi asupra lăsării tuturor acestor 
amintiri în urmă. Trebuie să ţi-l scoţi din minte pe 
strămoșul tău. 

Urma să fie dificil. Owen trăise în mintea și în amintirile 
lui Varius vreme de două zile. Avea impresia că-l cunoaște 
la fel de bine ca pe sine însuși. Era aproape ca și cum ei 
doi ar fi fost una și aceeași persoană. Dar știa că nu erau și 
mai știa și că, în realitate, nu fuseseră două zile. 

— Cât e ceasul? 

Aproape patru și jumătate dimineața. Aţi stat în Animus 
două ore. 

— Două ore? 

Owen clătină din cap. I se părea imposibil. 

Ar fi mers mai repede dacă n-ai fi fost decât tu. A trebuit 
să-ncetinesc puţin lucrurile ca să vă pot ține pe toți 
integrați în simulare. În felul ăsta... Așteaptă. Vine Javier. 

Owen se uită în jur, cuprins brusc de furie și de ură la 
auzul numelui lui Javier. Dar asta n-avea sens. Nu era 
furios pe Javier; Retevei îi trezea furia. Numai că, într-un 
fel, Javier era Retevei. 

Inainte de a reuși să lămurească lucrurile, Javier apăru 
lângă el și Owen aproape că se pregăti să-l lovească 
înainte de a se controla. Se uitară ţintă unul la altul. 

— În clipa asta vreau să te ucid, spuse Javier. 

— Aproape că m-ai ucis, ripostă Owen. 

— Ştiu. E o porcărie. 

Liniștiţi-vă, băieţi! Aţi ieșit din simulare. Sunteţi Owen și 
Javier, nu strămoșii voștri. 

— Vorbești de parcă ar exista un comutator, zise Javier. 
Ca și cum l-am putea cupla și decupla. 

Știu că e mai ușor de zis decât de făcut. Concentraţi-vă 
pur și simplu asupra vieților voastre. Asupra prietenilor, 


asupra familiei, asupra casei, cartierului. Asupra 
amintirilor voastre, asupra tuturor lucrurilor care vă fac să 
fiti cine sunteți. Nu uitati, vă aflați într-un depozit, cu un 
vizor fixat de cap cu niște curele. Unii dintre voi salivează. 

— Mulţumiri pentru asta, spuse Javier. 

Hei, încerc doar să vă țin ancorati în realitate. 

Pe măsură ce timpul petrecut în Coridorul Amintirilor se 
prelungea, Owen observă că apăsarea conștiinței lui Varius 
asupra conștiinței sale se diminua. Ca și cum ar fi avut mai 
mult loc să respire în propria minte. Se gândi la atelierul 
bunicului său și la grădina imaculată a bunicii. Se gândi la 
cămășile polo cu care mergea mama lui la muncă și la 
camera lui. Se gândi la tatăl său. 

Singurul motiv pentru care intrase Owen în Animus 
fusese dorința de a profita de ajutorul lui Monroe ca să afle 
ce se petrecuse de fapt în noaptea jafului de la bancă. Dar 
Animusul influențase cumva motivaţia lui. Pe când Varius 
se temea că n-o să poată trăi pe măsura moștenirii primite 
de la tatăl său, bunicii lui Owen și mama lui se temeau că 
el o să poată. 

Owen nu știa nici cum să interpreteze asta, nici ce 
sentimente îi trezea. Ceea ce știa era că își respecta tatăl, 
exact așa cum Varius îl respecta pe al său, și că experienţa 
oferită de Animus îi conferise mai multă forță acelui 
sentiment de respect. 

— Acum nici măcar nu știu ce să cred, îi spuse Javier lui 
Owen. Ar fi putut să-mi taie gâtul. 

— Ce? întrebă Owen. Cine? 

— Grace, răspunse Javier. Nu, nu Grace. Eliza. Avea 
Partea din Eden. 

Owen zâmbi, fiindcă știa că asta i-ar fi oferit lui Varius o 
mare satisfacţie. 

— Ai impresia că e amuzant? întrebă Javier. 

— Nu. Nu e vorba de asta. 

— Atunci de ce zâmbești? 


— E o nimica toată. Strămoșul meu... 

— Ce-i cu strămoșul tău? 

— Ei, haide, omule, spuse Owen. Tu ai aruncat cu un 
cuţit în mine. Chiar te înfurii pentru atâta lucru? 

Javier se încruntă, dar nu mai spuse nimic. 

Să vă scoatem de-acolo, spuse Monroe. Dacă sunteți 
pregătiți. 

— Eu sunt, răspunse Owen. 

— Şi eu, confirmă Javier. 

Coridorul Amintirilor dispăru, înlocuit de ecranul negru 
al vizorului căștii. Owen și-o scoase pe a lui, clipind în 
lumina din ascunzătoarea lui Monroe. Se săltă în capul 
oaselor, cu amorţeala omului care a dormit îndelung, și se 
uită la Javier, care se ridica din fotoliul său rabatabil. 
Sean, Natalya și Grace păreau să fie încă în Animus. 
Monroe stătea în mijlocul tuturor, în fața unui terminal de 
computer, uitându-se la mai multe monitoare care păreau 
să-i ofere imagini și informaţii despre simulare. Javier se 
apropie de el ca să privească ecranele. 

— Ce fac? întrebă. 

— Se îndreaptă spre feribot, răspunse Monroe. 

— Unde e David? se interesă Owen. 

Monroe își ridică privirea și arătă cu capul către un cerc 
de canapele aflat în următoarea insulă de lumină, din 
partea opusă a încăperii. 

— E acolo. 

Owen se întoarse în direcţia indicată și îl văzu pe David 
gârbovit pe o canapea, cu capul în piept. Așa că îi lăsă 
singuri pe Javier și pe Monroe și se duse să se așeze lângă 
el. David se uita fix, drept înainte, de-a lungul pieptului pe 
care i se odihneau ochelarii, cu faţa inexpresivă. Avea ochii 
roșii, ca și cum ar fi plâns. 

— A fost o barbarie, zise Owen. 

David nu răspunse. 

— Îmi pare rău, omule. Aș vrea să nu se fi întâmplat. 


David continuă să rămână tăcut. Nici măcar nu 
observase că nu mai era singur și, după câteva minute de 
liniște stânjenitoare, Owen era pe punctul să se întoarcă la 
ceilalţi. 

— Dar s-a întâmplat. David își puse din nou ochelarii. 
Asta e exact ce s-a întâmplat. 

— Știu. Imi pare rău. Te-a durut? 

— Bineînţeles că m-a durut, răspunse David îngropându- 
și umerii în pernele canapelei când se împinse în sus. Tu 
ce crezi? 

— Îmi pare rău, omule. Owen își ridică mâinile. A fost 
doar o întrebare. 

David se uită către staţia Animus. 

— Dar asta nici măcar n-a fost partea cea mai rea. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, atunci când m-au bătut, când m-au 
lovit cu picioarele, am simţit, într-un fel. Dar mă gândeam 
întruna doar la fiica mea. E atât de straniu s-o spun... Fiica 
mea. Nu știam unde e, dacă nu cumva e rănită sau cine 
știe ce, și știam c-o să mor și că n-o s-o mai pot ajuta în 
niciun fel... Asta a fost partea cea mai rea. 

— Uau. Owen ridică din sprâncene. E ca și cum... Dar 
cel puţin acum nu trebuie să-ți mai faci griji, nu? Așadar, a 
devenit Asasină. 

— Da, mi-a spus Monroe. Asta te-ar putea face pe tine să 
te simţi mai bine, dar Abraham s-ar simţi mai rău. 

— Serios? De ce? 

— Nu acolo dorea să trăiască sufletul fiicei sale. 

— Ce? 

David se mulțumi să clatine din cap. 

— N-are importanţă. E prea complicat. 

Owen se lăsă pe spătarul canapelei, se uită la puștiul din 
faţa lui și înţelese că se schimbase ceva, că nu despre 
tulburarea lui era vorba. Animusul îl schimbase. David 
intrase în simulare părând de o vârstă foarte fragedă, 


poate chiar naiv, și în ultimele două ore se maturizase 
foarte mult. 

— Băieți! Javier le făcea cu mâna. Sean și Natalya ies. 

— Dar sora mea? întrebă David. 

— Nu încă, răspunse Monroe. 

Owen se ridică și plecă, însă David rămase pe canapea. 
Când Owen ajunse lângă staţia Animus, Natalya își scosese 
casca și, cu părul încâlcit lipit de cap, se freca la ochi. 
Sean se uita la ea și, pentru Owen, era clar că o place. Nu 
era sigur dacă simularea lor avea vreo legătură cu asta. 
Fuseseră împreună când îl aduseseră pe David în casa 
Marelui Maestru. 

— Cum vă simţiţi? îi întrebă Javier. 

— Foarte bine, răspunse Natalya. Așa cred. 

— Şi eu la fel, răspunse Sean examinându-și coastele. 

Pe urmă vru să se ridice, dar picioarele i se înmuiară și 
se prăbuși cu forță, dând peste aparatură și peste fire, 
căzând lat pe podea. 

Owen se aplecă să-l ajute. 

— Eşti teafăr, omule? 

— Da, răspunse Sean, roșu la faţă, cu voce înceată și 
calmă. N-am păţit nimic. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Nu, mă descurc. 

Întinse mâna după scaunul său cu rotile, îl prinse cu 
vârfurile degetelor de platforma pentru picioare și îl trase 
destul de aproape ca să se poată sălta în el. 

— Am uitat, se scuză cu un zâmbet trist. 

— Îmi imaginez că se poate întâmpla cu ușurință, zise 
Javier. După Animus. 

— Mai ales când te gândești cine a fost strămoșul tău, 
adăugă Monroe. 

— Da, dădu Sean din cap, dar umerii i se gârboviră ușor. 
Aveţi dreptate. 

— Grace când iese? întrebă Owen. 


Voia să stea de vorbă cu ea. După timpul pe care și-l 
petrecuseră împreună în simulare, se simţea cumva 
apropiat de ea, deși abia se cunoscuseră. 

— Acum e pe cont propriu, răspunse Monroe. Pentru 
această parte a amintirii nu mai există concordanţă între 
ea și niciunul dintre voi. Dar strămoașa ei are Partea din 
Eden și Grace duce simularea până la capăt. Işi roti 
scaunul pivotant, ca să-i privească pe toţi. Cât așteptăm, 
vreau să discut cu voi. 

Owen și ceilalți se adunară în jurul fotoliilor rabatabile, 
unii așezându-se și alții rămânând în picioare. 

— David, vrei să vii aici? strigă Monroe și, în timp ce 
băiatul se apropia, își dădu părul după urechi, se lăsă pe 
spătarul scaunului și își încrucișă braţele. E vorba de ceva 
ce trebuie să știți toţi, așa cum știți că există gravitație. 

— Ce anume? întrebă Javier. Ş 

— Voi... sunteţi... voi. Asta vă e centrul. Asta e adevărul 
la care vă întoarceţi, adevărul de care nu puteţi scăpa. 

— Cine altcineva am putea fi? se miră Sean. 

— Folosirea Animusului poate avea efecte secundare. Se 
numesc Efecte de Sângerare. 

— Sângerare? zise David. Ca atunci când îţi sângerează 
urechile, sau cam așa ceva? 

— Nu, răspunse Monroe. De fapt, nu e vorba de sânge. E 
transfer. Anumite aspecte din Animus se preling, ca o 
scurgere de sânge, în lumea reală. În voi. De fapt, sunt 
deja în voi, în ADN-ul vostru. E mai degrabă ca și cum 
Animusul v-ar muta ADN-ul din genotip în fenotip. 

— Asta ce înseamnă? întrebă David. 

— Genotipul tău e tot codul genetic pe care-l porţi cu 
tine, îi răspunse Javier. Totul, chiar și ceea ce nu se vede, 
însușirile recesive. Fenotipul e ceea ce vedem. E motivul 
pentru care Sean are ochi albaștri și Natalya e scundă. 

— Exact, confirmă Monroe. Toţi avem gene care nu se 
manifestă. Animusul le poate activa. 


— De exemplu? întrebă Owen. 

— Păi... Monroe își împreună mâinile la ceafă. Dacă 
strămoșii tăi au avut Vedere de Vultur, s-ar putea să 
descoperi că acum o ai și tu. 

— Ce e Vederea de Vultur? întrebă David. 

— E un fel de percepţie îmbunătăţită, îl lămuri Owen, 
apoi se uită la Grace, care continua să stea întinsă, 
purtându-și casca. Ea o are. 

— Dar mai sunt și alte Efecte de Sângerare, adăugă 
Monroe. Efecte mentale. Efecte comportamentale. S-ar 
putea să vă descoperiţi abilități pe care nu le aveaţi 
înainte, dacă le-au avut strămoșii voștri. Alteori s-ar putea 
să fiți derutațţi, să nu mai știți ce e real și ce nu. Aţi putea 
avea flashbackuri. 

— Şi ne spui asta acum? întrebă Javier schimbându-și 
poziţia. 

— Aţi fi decis altfel dacă știaţi? ripostă Monroe. 

Owen ar fi luat aceeași hotărâre și, rotindu-și privirea, 
nu avu deloc impresia că vreunul dintre ceilalţi s-ar fi 
răzgândit. 

Monroe se uită pe rând la fiecare. 

— Deci, cum spuneam, voi sunteţi voi. Nu sunteţi 
strămoșii voștri, ceea ce au fost ei nu înseamnă nimic 
pentru ceea ce sunteţi voi acum. Ce dacă au fost Asasini? 
Cui îi pasă dacă au fost Templieri? Mergeţi pe propria 
voastră cale, luaţi propriile voastre decizii. Nu sunteţi 
ostaticii ADN-ului vostru. OK? 

Incuviințară toţi din cap, unii cu mai puţin entuziasm 
decât alţii. Owen nu accepta în totalitate ceea ce i se 
spunea. În Animus, pentru Varius fusese foarte important 
să facă exact ceea ce făcuse tatăl lui, să-i ducă mai departe 
moștenirea. Fusese un motiv de mândrie, îi oferise un 
scop. Monroe voia să-i ia asta? 

IT-istul se uită din nou la terminalul computerului și 
studie monitoarele. 


— Cred că amintirea se încheie, spuse punându-și o 
cască cu microfon. O să încarc Coridorul Amintirilor. Ce-ar 
fi să vă duceţi să staţi pe canapele? O să dureze câteva 
minute. 

Făcură ceea ce li se ceruse, îndepărtându-se agale ca să- 
și ocupe fiecare câte un loc. Owen și Javier sfârșiră la 
capetele opuse ale aceleiași canapele. Natalya se instală 
într-un fotoliu, iar Sean își aduse scaunul cu rotile lângă 
ea. Lui David îi rămase cealaltă canapea, în întregime. 
Nimeni nu vorbi timp de mai multe minute, până când 
Natalya oftă. 

— Trebuie să mă duc acasă, spuse. Părinţii mei își vor 
ieși din fire. 

— Și ai mei, zise Sean. Își fac o grămadă de griji pentru 
mine de la accident încoace. 

— Când s-a întâmplat? întrebă Javier. 

Și Owen își pusese întrebarea asta. 

— Acum doi ani. Din cauza unui șofer beat. 

Owen se întoarse spre David. 

— Dar părinţii tăi? 

— Tata o să fie foarte supărat dac-o să afle. Dar mai întâi 
o să-ntrebe dacă Grace a fost cu mine. Pe urmă o să dea 
toată vina pe ea. Mama o să fie pur și simplu de acord cu 
tot ce spune el. 

— Şi dacă Grace n-ar fi fost cu tine? întrebă Owen. 

David ridică din umeri. 

— Pe mine nu mă ceartă cu adevărat niciodată. 

— Ei, spuse Javier, și mama mea o să fie înnebunită. 
Tata o să fie dezamăgit de mine. 

— Şi ce-ai prefera? întrebă Sean. 

Owen și-ar fi dorit mult să mai aibă un tată pe care să-l 
dezamăgească. 

Javier clătină din cap. 

— Nu știu. Nu-i niciunul mai bun. 

— Mama și bunicii mei vor crede pur și simplu că am 


fugit, zise Owen. Cred că de o vreme se așteaptă s-o fac. 

— Hei, îi strigă Monroe. Grace a ieșit. 

Se ridicară de la locurile lor, David mai repede decât 
ceilalţi, și se apropiară în grabă de staţia Animus. Monroe 
tocmai o ajuta pe Grace să-și scoată casca, când David veni 
și o luă în braţe. Păru să plângă puţin și Owen îl întrezări 
pe băiatul mai mic, de dinainte de experienţa din Animus. 
Grace închise ochii și îl îmbrăţișă la rândul ei. 

— Gata, sunt OK, îi spuse. E OK. 

David o mai strânse în braţe câteva clipe, apoi dădu din 
cap și se retrase, ștergându-și obrajii cu încheietura 
palmei. 

Monroe se uită la Grace. 

— Ce-ai văzut? 

— Războiul Civil, zise ea, cu ochii mari și părând plini de 
reflexii ale unor lucruri de dincolo de ceea ce se afla în 
încăpere. Chiar am luptat. 

— Şi ai văzut ce s-a-ntâmplat cu Partea din Eden? 
întrebă Monroe. 

Grace dădu din cap și înghiţi în sec. 

— Am dus-o până în Vicksburg, pe fluviul Mississippi. L- 
am găsit pe generalul Grant și i-am predat-o. A recunoscut- 
o de la Clubul Aztec. Între timp, mi-am dat seama cum s-o 
folosesc. De fapt, pe drumul către el m-a ajutat să fac față 
câtorva situaţii dificile. Așa că am putut să-i arăt cum 
funcţionează. Ei, nu în totalitate. Dar într-o destul de mare 
măsură ca să cred c-a înţeles că nu e un simplu suvenir din 
Mexic. 

— Şi ce s-a întâmplat pe urmă? întrebă David. 

Grace ridică din umeri. 

— Habar n-am. Amintirea s-a încheiat imediat ce i-am 
înmânat-o. 

— Lincoln l-a făcut pe Grant generalul tuturor forţelor 
armate ale Uniunii, interveni Monroe. El câștigat războiul, 
iar în cele din urmă a fost ales președinte pentru două 


mandate. Cred că putem spune, fără dubiu, că a păstrat 
Partea din Eden asupra lui în tot acel timp, poate chiar 
până la moarte. 

— Unde-a murit? întrebă Natalya. 

— După ce-a aflat că are cancer la gât, s-a mutat din 
New York într-o cabană de pe muntele McGregor, ca să-și 
scrie memoriile. Acolo a murit. Cabana încă există, e un soi 
de muzeu. 

— Prin urmare, pumnalul se află acolo? întrebă Javier. 
Serios? N-am fi putut pur și simplu să deducem asta? 

— Poate că da, răspunse Monroe. Dar pumnalul s-ar mai 
fi putut afla într-o serie de alte locuri, iar acum știm destul 
de bine unde să-l căutăm. Nu-i pot mulţumi niciunuia 
dintre voi îndeajuns pentru ceea ce aţi făcut ca să mă 
ajutaţi. Aţi avut încredere în mine, iar asta înseamnă foarte 
mult. N-o să vă dezamăgesc. Vă promit că, imediat ce se va 
încheia totul, veti fi în siguranţă. 

— Înseamnă că putem pleca? întrebă Natalya. 

— Da, zise Monroe. Da, desigur. Mergem toţi cu 
autobuzul. 

Se aplecă, trase de două manete și scoase din Animus 
ceva care semăna cu o unitate centrală de procesare foarte 
grea. 

— Ce e asta? întrebă Javier. N 

— Nucleul Animusului, răspunse Monroe. Incerc să nu-l 
scap din vedere. Haideţi, să mergem. 

Deci se terminase. Părăsiră încăperea în grup, 
străbătură coridorul și se întoarseră în depozitul principal, 
unde își parcase Monroe autobuzul și motocicleta. Owen și 
Javier îl ajutară pe Sean să coboare scările în scaunul lui 
cu rotile, apoi se îndreptară toţi spre autobuz. 

Owen se întrebă dacă, în afară de Javier, o să-l revadă 
vreodată pe vreunul dintre ei. Erau cu adevărat străini. 
Nici măcar nu știa la ce școli învățau ceilalţi. Și totuși, nu 
se simțeau străini, ceea ce reprezenta, probabil, unul 


dintre acele Efecte de Sângerare despre care vorbise 
Monroe. 

— Bun, spuse IT-istul, cu cheile zăngănindu-i când 
deschise ușa laterală și puse nucleul Animusului înăuntru. 
Cred c-o s-o duc acasă mai întâi pe Natalya... 

Ferestrele de sus explodară către interior, potopindu-i 
cu o ploaie de sticlă, și un roi de siluete îmbrăcate în negru 
năvăli coborând pe funii subţiri ca un tăiș de brici. 

— Templierii! strigă Monroe. Fugiţi! 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU |% 


Javier fugi către autobuz în timp ce agenţii atingeau 
podeaua. Toţi ceilalți se împrăștiaseră la întâmplare, dar 
Javier observă că Owen alerga spre motocicleta lui 
Monroe. Motorul autobuzului porni pe neașteptate, cu 
Monroe la volan. Javier se îndepărtă de vehiculul care 
demară clătinându-se, pentru a se îndrepta spre ușa 
rulantă a depozitului. 

— Javier! strigă Owen încălecând pe motocicletă. Urcă! 

Agenţii Abstergo se răspândiseră în evantai, în întreaga 
încăpere. Erau cel puţin zece. Îl prinseseră deja pe Sean, 
care n-avea cum să fugă. Chiar în clipa aceea, unul trase în 
David cu un pistol cu electroșocuri, și Grace ţipă. În timp 
ce fratele ei se prăbușea zvârcolindu-se, ea se aruncă 
asupra agentului, dar Javier nu văzu ce i se mai întâmplă. 

Simţi că vine cineva spre el și se răsuci exact când 
agentul trase cu un taser. Dar, dintr-un reflex care îl 
surprinse, se aruncă într-o parte. Când agentul azvârli 
pistolul și se repezi la el, Javier se luptă corp la corp, 
parând atacurile și lovind cu pumnii, dar adversarul purta 
o armură paramilitară, care îl ferea de vătămări grave. 

O bufnitură ca un sunet asurzitor de chimval își trimise 
ecourile în întregul depozit când Monroe trecu cu 
autobuzul prin ușă, rupând-o și deschizând o cale de ieșire. 

— Javier, acum! strigă Owen întinzându-i o cască. 

Javier trase o ultimă lovitură de cot în gâtul agentului și 
alergă spre motocicletă. 

— Ai cheia? întrebă urcându-se în spatele lui Owen și 
punându-și casca. 

Owen nu răspunse, dar motorul porni și motocicleta se 
puse în mișcare. 

Agenţii Abstergo se repeziră din ambele părţi și, 


încercând să-i oprească, traseră cu taserele, ratându-și 
însă ţinta. Câţiva se puseră în calea motocicletei, dar Owen 
făcu slalom printre ei și, câteva clipe mai târziu, ieși din 
depozit în stradă. Departe, în dreapta, cei doi băieţi văzură 
autobuzul lui Monroe accelerând. 

— Ia-o-n partea cealaltă, spuse Javier. 

Se gândea că e mai bine să se despartă și că probabil 
agenţilor le era mai ușor s-ajungă din urmă un autobuz 
vechi, iar el nu voia să fie prezent la prinderea lui Monroe. 

Owen acceleră și motocicleta se repezi de-a lungul 
cheiului, trecând în viteză pe lângă depozite și alte clădiri, 
în timp ce soarele se înălţă deasupra orizontului. 

— Ne urmăresc? strigă Owen. 

Javier aruncă o privire în urmă și văzu două berline 
negre gonind în spatele lor. 

— Sunt două mașini, strigă la rândul său. Trebuie să ne 
îndepărtăm. 

Owen dădu din cap și acceleră. Prinseră și mai multă 
viteză, dar Javier nu credea că e de ajuns ca să scape de 
urmăritori. Privi cu atenţie drumul din faţa lor, strângând 
din ochi sub vântul orbitor, și zări o alee îngustă. 

— Acolo! spuse arătând cu degetul. Nu vor avea loc să 
treacă. 

Owen încetini atât cât era nevoie pentru viraj și se 
avântă pe alee. Era un coridor aproape prea îngust și 
pentru ei. Ghidonul motocicletei aproape că răzuia 
zidurile, ceea ce ar fi însemnat să fie striviţi. Owen 
conducea cât de repede putea fără să facă accident. Când 
ieșiră în partea opusă, nu mai observară nicio mașină 
neagră, doar furgonete venite pentru aprovizionare și alte 
vehicule parcate printre depozite. 

— Acum încotro? întrebă Owen. 

Nu se puteau întoarce acasă, fiindcă agenţii i-ar fi 
urmărit. De fapt, nu exista niciun loc unde ar fi putut 
merge. 


— leşi din oraș, spuse Javier. Poate reuşim să ne- 
ascundem pe dealuri. 

Owen părăsi cheiul și intră pe autostradă, îndreptându- 
se spre rampa dinspre nord, și, în scurt timp, îi lăsară pe 
agenţi cu mult în urmă. Nu mai scoaseră nicio vorbă până 
ce nu trecură de centrul orașului și prin cartierele 
suburbane. Pe urmă, pavajul se termină și intrară pe 
drumurile de ţară, pline de hârtoape, care duceau către 
dealuri. 

— În căștile astea e încorporată o tehnologie de-a 
dreptul extraordinară, spuse Owen. Dar nu știu cum s-o 
folosesc. 

— Mulţumește-te să găsești un loc umbros, spuse Javier. 
Soarele urcă deasupra celei mai înalte dintre culmile 
rotunjite înainte ca ei să părăsească drumul ca să parcheze 
la umbra unui sicomor, lângă un pâlc des de sumaci. 
Cineva încropise o vatră, iar pietrele înnegrite de foc 
înconjurau un morman de cenușă și de cutii de bere arse. 

Javier își scoase casca și Owen îi urmă exemplul. 

— Şi acum? întrebă Owen. 

Javier n-avea idee. Intrarea în simulare ar fi trebuit să-i 
pună la adăpost de astfel de probleme. Monroe le spusese 
că Animusul nu e cuplat la Internet și e nedetectabil. Dar 
fusese cumva descoperit de Abstergo - sau de Templieri - 
și asta era o bucurie pentru mica parte din Retevei rămasă 
în Javier. Dar, cu toate că, în esenţă, fusese Templier, cea 
mai mare parte din Javier încă se simţea îndemnată să 
fugă la vederea agenţilor. 

— Crezi că i-au prins pe ceilalți? întrebă Owen. 

— E posibil. Se pare că noi suntem singurii care au 
scăpat. În afară de Monroe. Nu-mi vine să cred c-a fugit 
pur și simplu. 

— Probabil a încercat să ne ofere o cale de ieșire, spuse 
Owen. Cel puţin sper că asta a făcut. 

— Poate că l-au prins și pe el în idioţenia aia de autobuz. 


Owen lovi o piatră cu piciorul, care ricoșă de copac și 
ateriză în tufișuri. 

— E o nebunie! strigă. Pentru ce-am trecut prin toate 
astea? _ 

Javier se gândi la cele prin care tocmai trecuse el. Își 
aminti apăsarea pătrunzătoare a cuţitelor care îl 
înjunghiau. Spaima lui Retevei și amărăciunea indusă de 
gândul că a eșuat și că o să moară. Își aminti secundele 
scurse înainte de a-și pierde cunoștința, gustul de sânge și 
durerea pe care i-o provoca la fiecare răsuflare lama 
înfiptă în spate. 

— Hei, spuse Owen. Acum suntem în relaţii bune? 

Javier se uită la el. Îl văzu în cea mai mare parte pe 
Owen, și într-o foarte mică măsură pe Asasin. Totuși nu era 
convins că totul era bine între ei, dar își dorea să fie. 

— Da. Cred că da. 

— Te-am văzut luptându-te cu agentul ăla. Owen clătină 
din cap. A fost incredibil. 

— Nu știu cum am făcut-o. Nu m-am gândit la asta. Am 
acţionat pur și simplu. 

— Trebuie să fie unul dintre Efectele de Sângerare. 
Strămoșul tău știa să lupte și acum știi și tu. 

— Cred că da. 

Owen aruncă o privire în direcţia orașului. 

— Serios, ce facem acum? 

— Ne vor căuta, răspunse Javier. Cred că trebuie să 
rămânem o vreme aici. 

— Dar nu crezi c-ar trebui să-i ajutăm pe ceilalţi? 

— Cum? întrebă Javier. Adică, da, sigur, mi-ar plăcea să- 
i ajut pe ceilalţi. Dar nu suntem decât noi doi. Nici măcar 
nu știm unde i-au dus. 

— Şi-atunci stăm pur și simplu aici? 

— Deocamdată, zise Javier. 

Dar părea mai degrabă un soi de tragere de timp, 
fiindcă, în cele din urmă, aveau să fie nevoiţi să revină în 


oraș. El era al naibii de sigur că n-are habar cum să 
supravieţuiască în natură și știa că putea spune același 
lucru despre Owen. În scurt timp, urma să li se facă foame 
și sete. Aveau să se-ntoarcă în oraș, și apoi? Agenţii nu se 
jucau. Măcar foloseau pistoale cu electroșocuri, nu arme 
de foc. Ceea ce însemna că-i voiau pe toţi vii, probabil ca 
să afle tot ce știau despre Partea din Eden. 

Javier apucă un buștean gros și-l trase mai aproape de 
vatră, apoi își scutură palmele și se așeză. Nu avea de 
gând să aprindă focul. Gestul i se păruse pur și simplu 
potrivit, îi aducea aminte de picnicurile familiei sale pe 
plajă, când făceau frigărui din crevete și din carne de pui 
ţinându-le direct deasupra flăcărilor și se înfășurau în 
pături după apusul soarelui. Nu mai făcuseră asta de o 
bună bucată de vreme. Ultima oară fusese un fel de bun 
venit acasă pentru fratele lui ieșit din închisoare, așa că nu 
însemnase același lucru, nu încântase cu adevărat pe 
nimeni. 

Owen se așeză lângă el, pe buștean. 

— Deci stăm pur și simplu aici, spuse. 

— Mda. 

În următoarea oră chiar asta și făcură, vorbind mai ales 
despre simulare, pe măsură ce aerul devenea tot mai cald 
și mai uscat. Ocoliră faptul că ei, sau strămoșii lor, 
încercaseră să se omoare unul pe altul, concentrându-se 
asupra celorlalte aspecte ale experienţei: orașul, armele, 
deprinderile strămoșilor lor. Dar în cele din urmă epuizară 
subiectul, iar Owen aduse discuţia acolo unde Javier n-ar fi 
vrut s-ajungă. 

— Prin urmare, ce ţi s-a întâmplat? 

— Ce vrei să spui? 

— Nu vorbesc despre Animus, răspunse Owen. Înainte 
de asta. De ce-ai început să mă ignori? 

Javier chiar nu voia să vorbească despre asta. Dar știa 
că Owen n-o să renunţe. Owen nu se dădea niciodată 


bătut, iar ei erau blocaţi pe dealuri, așezați pe un buștean. 
Se gândi că era mai bine să spună ceva. 

— Am avut de rezolvat o mulțime de chestii personale, 
răspunse. 

— De exemplu? insistă Owen. 

— Pur și simplu niște chestii, omule. Nu știu. 

— Şi de ce nu mi-ai vorbit despre ele? 

Javier n-ar fi vrut să răspundă nici la întrebarea asta, dar 
Owen o repetă, așa că se hotărî să fie sincer. 

— Uite ce e. Tu ai trecut prin toată povestea cu tatăl tău. 
Îmi dau seama ce groaznic a fost, înţeleg de ce ești furios. 
Dar erai tot timpul atât de concentrat numai asupra 
acestei probleme și... 

— Şi ce? îl întrerupse Owen furios. 

Javier oftă. 

— Lasă-mă să termin... 

— La ce te așteptai? întrebă Owen ridicându-și vocea. 
Mi-au trimis tatăl la închisoare și a murit acolo. 

— Da, așa e. Dar l-au trimis la închisoare și pe fratele 
meu. 

— Pentru c-a snopit pe cineva în bătaie! 

Când Owen spuse asta, Javier se văzu nevoit să se ridice 
și să se îndepărteze câţiva pași, întorcându-se cu spatele. 
Furia îi încleșta pumnii și îi încorda mușchii gâtului și ai 
umerilor și cine naiba putea ști ce i-ar fi făcut lui Owen 
acum, când existau Efectele de Sângerare? După câteva 
minute în care respiră adânc, calmându-se, se întoarse cu 
faţa. 

— Pur și simplu am avut pe cap o grămadă de belele și 
fără să mai fie nevoie să am de-a face cu ale tale. Atâta tot. 
Nimic personal. 

— Mie mi se pare personal. 

— Ei, în privinţa asta nu pot face nimic. Ia-o cum vrei, 
dar asta s-a întâmplat. 

Owen păstră câteva minute tăcerea, cu ochii la vatra 


fără foc. 

— Şi care-au fost belelele tale? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— E totul OK? 

— Perfect. 

— E vorba de mama ta? Sau mai sunt probleme cu 
fratele tău? 

Javier își ridică privirea spre cer, către o pasăre care-și 
luase zborul dintre copaci. Era mare, un șoim sau un uliu, 
nu reușise niciodată să-i deosebească. 

— Nimic de genul ăsta, spuse. Acum un an, am 
recunoscut în faţa familiei mele care-mi sunt preferinţele 
sexuale. 

— Oh. Owen se așeză din nou pe buștean. Nu știam că 
ești... 

— Da, zise Javier. 

Nu fusese ușor. În familia lui, toţi erau catolici sau 
baptiști și, cu toate că știa că părinţii lui nu-l vor da afară 
din casă, se temuse că nu vor putea accepta adevărul 
despre el. 

— Cum au reacţionat părinţii tăi? întrebă Owen. 

— Mama a fost foarte înţelegătoare. Tata a avut nevoie 
de câteva zile ca să-și revină, dar acum s-a împăcat cu 
ideea. 

— Şi fratele tău? 

— De-asta a ajuns la închisoare. Un bădăran m-a făcut 
poponar și Mani pur și simplu și-a ieșit din fire. 

Când se întâmplase, Javier își privise fratele bătându-l 
pe individul acela, simțind un amestec bizar de 
recunoștință, frică și mândrie. 

— Cred că tipul nici măcar nu s-a gândit că sunt gay. A 
folosit pur și simplu cuvântul ca să mă insulte. 

— Mai știe cineva? La școală n-a spus nimeni... 

— Nu știe nimeni, în afară de familia mea. Iar acum știi 
Și tu. 


— Uau. Owen dădu din cap. De fapt, nu e mare lucru. 
Sunt sigur că ai putea spune... 

— Ştii, îţi apreciez cuvintele, dar în momentul ăsta mă 
străduiesc doar să-mi găsesc locul, OK? O să spun la 
timpul potrivit. Când o să fiu pregătit. g 

— OK, zise Owen și, după o pauză, adăugă: [ţi 
mulțumesc că mi-ai spus. 

— De parcă mi-ai dat de ales. 

Javier vorbise pe jumătate în glumă, dar, în realitate, se 
simțea cumva ușurat fiindcă în sfârșit mai aflase și 
altcineva. Se mai bucura și fiindcă acel cineva era Owen, 
pentru că știa că asta n-o să schimbe nimic între ei. 

Trecură alte câteva ore. Javier și le petrecu stând cu 
urechile ciulite, ca să nu-i scape niciun zgomot de vehicul 
din apropiere, și făcându-și griji cu gândul la ceilalţi și la 
ceea ce li s-ar fi putut întâmpla la Abstergo. Începea să-i 
fie foame și se gândea, cu îngrijorare justificată, ce le 
rămânea de făcut lui și lui Owen. 

Pe la amiază, dintre copaci apăru un străin, luându-i prin 
surprindere. Avea capul ras, tenul închis la culoare și 
purta ochelari de soare, pantaloni negri care te duceau cu 
gândul la o uniformă militară de instrucţie și o haină de 
piele cu glugă peste un tricou alb. 

— Ce faceţi, băieţi? întrebă necunoscutul. 

Javier aruncă o privire spre motocicletă. 

— Ar trebui s-alergăm la ea? îi șopti lui Owen. 

— Tipul ăsta mi se pare cunoscut, răspunse prietenul 
său, părând mult mai puţin îngrijorat decât el. 

Străinul își săltă ochelarii pe creștet și continuă să se 
apropie de ei agale. 

— Mă numesc Griffin, spuse cu voce profundă și 
tărăgănată, ca atunci când o înregistrare e redată cu 
viteză prea mică. Și, după cum se pare, Monroe v-a adus 
pe cap o grămadă de necazuri cu Templierii. 

Era evident că individul știa cine sunt ei și ce se petrece, 


iar felul în care pronunţase cuvântul Templieri îl făcu pe 
Javier să creadă că nu se număra printre ei. Cei doi băieţi 
se uitară unul la altul și, în acel moment de ezitare și 
nedumerire, Griffin veni mai aproape. 

— Nu vă faceţi griji, spuse. Nu sunt aici nici ca să vă 
capturez, nici ca să vă lichidez. 

— Atunci ce vrei? întrebă Owen. 

— Doar să stăm de vorbă. 

— Despre ce? 

Javier era gata să fugă, dar se temea că Owen n-o va 
face și nu voia să-l abandoneze. 

Griffin ajunse lângă vatra de pietre și se opri, uitându-se 
când la unul, când la celălalt. 

— Despre voi și despre viitorul vostru. 

— De unde te cunosc? întrebă Owen. 

— Aseară te-am scăpat de un agent Templier. Am vrut și 
să te-mpiedic să pleci cu Monroe, dar aţi fost mai rapizi 
decât mine. Griffin aruncă o privire spre motocicletă. Pe 
aia, dacă nu mă-nșel. 

— Ești Asasin, spuse Owen. 

Griffin aprobă din cap și se apropie de motocicletă. Pe 
urmă întinse mâna sub unul dintre panourile ei de 
comandă oblice și smulse un pumn de cabluri. 

— Hei! strigă Javier. 

— E o motocicletă a Corporaţiei Abstergo, spuse Griffin. 
Și voi de fapt nu știți cum funcţionează. Am scos un 
dispozitiv de urmărire care emite de câteva ore informaţii 
despre locul unde vă aflaţi. E un semnal de frecvenţă 
foarte înaltă și, ca să-l capteze, cineva trebuie să se 
apropie destul de mult. Dar eu v-am găsit. 

Javier n-avea de unde să știe dacă era sau nu adevărat 
ceea ce spusese. Poate că mintea lui Retevei continua să-l 
influenţeze, poate nu era decât judecata lui sănătoasă, dar 
nu simțea nicidecum dorinţa să aibă de-a face cu un 
Asasin, însă Owen nu mai părea câtuși de puţin neliniștit. 


Poate îl influenţa strămoșul lui Asasin, ca manifestare a 
unui soi de Efect de Sângerare. 

— Ziceai că vrei să vorbeşti cu noi. Javier decise că 
putea să fugă fără Owen. Ce ai de spus? 

Griffin se rezemă de motocicletă și își încrucișă braţele. 

— Abstergo a pus mâna pe cei patru prieteni ai voştri. 

— Şi cu Monroe ce s-a întâmplat? 

— A scăpat. N-avem idee unde s-a dus. 

— Şi? întrebă Javier. Sau ai venit ca să afirmi doar 
lucruri evidente? 

— Trebuie să aflu ce le vor spune prietenii voştri celor 
de la Abstergo. Trebuie să aflu de ce v-a adunat Monroe pe 
toți. Presupun că aţi intrat în Animus în căutarea unei Părţi 
din Eden. Am dreptate? 

— De ce-ai presupune așa ceva? întrebă Javier. 

— Abstergo îl caută de mult timp pe IT-ist. Ca să riște să 
iasă din ascunzătoare, Monroe trebuie să fi avut nevoie de 
ceva despre care credea că poate schimba soarta jocului. 
Singurul lucru destul de important ca s-o facă era o Parte 
din Eden. 

Owen se uită la Javier, apoi întrebă: 

— Pot vorbi un minut cu prietenul meu între patru ochi? 

— Bineînţeles. Dar grăbiţi-vă. Suntem presaţi de timp. 

Griffin își puse din nou ochelarii de soare și se îndepărtă 
destul de mult pentru ca Javier să nu creadă că-i poate 
auzi, dar destul de puţin ca să fie clar că nu voia să-i scape 
din ochi. 

— Cred c-ar trebui să-i spunem, zise Owen. 

— Ești nebun? 

— Poate are posibilitatea să ne-ajute să-l găsim pe 
Monroe și să-i eliberăm pe ceilalţi. 

— Sau poate minte și ne folosește ca s-ajungă la Partea 
din Eden. 

— Dar eu am fost în amintirile unui Asasin. 

— Şi ce dacă? obiectă Javier. Asta nu te face pe tine un 


Asasin. Sau ai uitat deja ce ne-a spus Monroe? 

— Nu e vorba de așa ceva. Nu sunt derutat. Am 
încredere în ei. 

— În toţi? Fără dubii? 

— Am încredere în Crez, spuse Owen. 

Javier se holbă la el. Avea confirmarea. Era cu siguranţă 
un Efect de Sângerare, pentru că acel Owen pe care-l 
cunoștea nu s-ar fi încrezut orbește într-un tip care-și făcea 
apariţia întrebându-i ce știu despre o armă puternică, una 
care putea să câștige războaie și să-i transforme pe 
generali în președinți. Timpul petrecut în Animus îl 
schimbase pe Owen. Dar, dacă se hotăra să treacă de 
partea lui Griffin, Javier nu putea face nimic să-l împiedice. 

— Ei bine, care e planul tâu? întrebă Owen. Rămânem 
aici, pe dealuri, pentru totdeauna? 

Javier alungă o muscă ce-i bâzâia prin faţa ochilor. 

— Nu contează. 

— Nu contează? Asta ce vrea să-nsemne? 

— Înseamnă... fă ce ai de gând să faci. 

Owen rămase neclintit câteva clipe, apoi dădu din cap o 
singură dată, cu hotărâre. 

— O să-i spun. Dacă se-ntoarce împotriva noastră, rezolv 
eu. 

Pe urmă îl strigă pe Griffin. 

— Da, am intrat în Animus în căutarea unei Părţi din 
Eden, spuse după ce Asasinul se întoarse agale lângă ei. 

Javier clătină din cap și se retrase un pas. Nu voia să fie 
părtaș la așa ceva. 

— Unde? întrebă Griffin. 

— În New York, răspunse Owen. În 1863. 

— Ce Parte din Eden? 

— Un pumnal, spuse Owen. De la Clubul Aztec. Dar 
Cortes l-a adus în Mexic din Spania. 

— Cortes? Atitudinea lui Griffin se schimbă, asprindu-se. 
Ştiţi de unde îl avea? 


— I-l dăduse regele, zise Owen. Dar cred că regele îl 
avea de la Papă. 

— Animusul v-a arătat unde e acum Partea din Eden? 

— Poate, răspunse Owen. Credem că s-ar putea afla 
undeva, în apropierea casei în care a murit Ulysses Grant. 
Ultima oară a fost în posesia lui. 

— Mulţumesc. E exact ceea ce-mi trebuia. 

Javier se întrebă ce însemna asta pentru el și Owen. 

— Şi acum ce urmează? spuse. 

— Acum? Griffin se așeză pe buștean. Acum trebuie să 
veniţi cu mine. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI DOI |% 


Tommy Greyling s-ar fi luptat cu agenții Abstergo care 
pătrunseseră în depozit de pe acoperiș, și ar fi făcut-o fără 
milă. Când o înșfăcaseră pe Natalya, ar fi rupt mâna care o 
atinsese. Dar Sean nu putea decât să stea în scaunul lui cu 
rotile și să privească în timp ce doi agenţi ajunși în spatele 
lui îl imobilizau. Încercă să sară din scaun, deși asta ar fi 
însemnat să se târască. Dar ei îl ţintuiră de spătar. 

Era neputincios. 

David încercă să fugă, dar traseră în el cu un taser și, în 
clipa aceea, Grace își ieși din minţi. Alergă ţipând la 
agentul care trăsese și începu să lovească în el cu pumnii, 
însă alţi doi o prinseră și o imobilizară. 

Autobuzul lui Monroe intră prin ușa depozitului, 
distrugând-o, și dispăru în viteză, urmat de Owen și de 
Javier, ambii pe motocicleta IT-istului. Sean nu-i învinuia 
fiindcă fugiseră, dar asta îl înfurie, ca și cum cei trei i-ar fi 
abandonat acolo. Două mașini negre se opriră în faţa ușii 
depozitului și, după ce mai mulţi agenţi se îngrămădiră în 
ele, porniră în urmărirea lui Owen și a lui Javier. Pe urmă o 
dubă mare blindată, de culoare albă, intră chiar în depozit 
și agenţii deschiseră ușile din spate. Mai întâi îi urcară pe 
Natalya, Grace și David. 

— Unde ne duceti? întrebă Sean în timp ce-i împingeau 
scaunul într-acolo. 

Agenţii nu răspunseră. Purtau costume de luptă 
antiglont și cagule, așa că nu le putea vedea feţele. 

Câţiva îl săltară cu tot cu scaun și se legănă, 
neputincios, când îl urcară în dubă, alături de ceilalţi. În 
interior mirosea a ulei de motor și a vinilin. Agenţii îi 
legară pe Natalya, Grace și David de o banchetă aflată pe 
una dintre laturile vehiculului, iar pe Sean îl împinseră în 


partea opusă și-i legară scaunul de peretele lateral. 

— Unde ne duceti? întrebă din nou Sean. 

Agenţii îl ignorară și coborâră, apoi închiseră ușile duble 
și le încuiară, lăsându-i pe cei patru captivi într-o celulă 
plină cu lumină artificială galbenă. 

— Monroe e de vină, spuse Grace uitându-se la fratele 
ei. 

Băiatul părea năucit, cu ochi goi și sticloși, încă 
suportând efectele neplăcute ale electroșocului. 

— David e OK? întrebă Sean. 

— Agentul a zis c-o să fie, răspunse Grace. A zis că e 
nevoie de o oră ca să dispară efectul. 

— Dacă dăm vina pe Monroe, nu ne ajută prea mult, 
spuse Natalya. Nu-i așa? 

— Puțin îmi pasă! strigă Grace. N-am fi aici dacă n-ar fi 
fost el! 

Motorul dubei tuși și hurui și se puseră în mișcare cu o 
smucitură care-i înclină pe ceilalţi trei pe-o parte, la 
unison. Compartimentul în care se aflau n-avea ferestre, 
așa că nu știau încotro se îndreptau. 

— Nu le putem spune nimic, atrase Sean atenţia 
celorlalţi. 

— Ce vrei să zici? întrebă Grace. 

— Ştiu că eram în căutarea unei Părți din Eden, 
răspunse el. Nu le putem spune unde se află. 

— N-ai decât să păstrezi pentru tine ce vrei, ripostă 
Grace. Aici suntem pe cont propriu. Monroe a fugit, la fel 
Owen și Javier. Principala mea prioritate e s-ajung acasă 
cu bine, împreună cu fratele meu, și o să spun orice e 
necesar ca să se-ntâmple asta. Puțin îmi pasă dacă 
strămoașa mea îi ura sau nu pe Templieri. 

— După ceea ce ai văzut în simulare? întrebă Natalya. 

— Mai ales după ceea ce-am văzut în simulare. Fratele 
meu n-ar fi trebuit să treacă prin așa ceva, și asta a fost tot 
din vina lui Monroe. 


Își cuprinse fratele cu braţul, dar David tot nu scoase 
niciun cuvânt; cu gura încă ușor întredeschisă și buza de 
jos atârnându-i moale, își ridică doar privirea spre sora lui 
în timp ce vorbea. 

Sean înțelese că n-are rost să continue discuţia în 
contradictoriu, așa că se hotări să abandoneze subiectul 
până ce ajungeau la destinaţie. Când aduna mai multe 
informaţii despre ceea ce se petrecea de fapt, poate că 
avea să-și dea mai bine seama ce e de făcut. 

Călătoria dură o vreme; smuciţi într-o parte și în alta și 
zgâlțăiţi, ascultară scrâșnetele cauciucurilor și Sean 
pierdu noţiunea timpului. Avu impresia că trecuse o oră 
sau mai mult când duba păru să încetinească. Dar nu se 
opri, ceea ce însemna că probabil ieșiseră de pe 
autostradă. Și se părea că urcau o pantă, fiindcă simţi 
gravitația trăgând ușor de scaunul lui. 

David își reveni pe drum și, când se opriră în sfârșit, era 
vioi și din nou el însuși. Motorul amuţi și vehiculul 
încremeni. 

Pe urmă cineva descuie ușile din spate, iar Sean și 
ceilalți se  întoarseră către ele când se deschiseră 
scârţâind. Agenţii în echipament de luptă dispăruseră. În 
schimb, jos, dincolo de uși, stătea o femeie în halat alb, cu 
un clipboard în mână. O flancau doi bărbaţi masivi, în 
uniforme cenușii, cu un aer martial, care te ducea cel puţin 
cu gândul la un serviciu de pază și securitate, și cu 
emblema  Corporaţiei  Abstergo, de un argintiu 
reflectorizant, pe piept și în partea de sus a braţelor. 
Aveau prinse de haine ecusoane cu numele, bărbaţii de 
buzunarele de la piept și femeia de reverul halatului. 

Judecând după postură, femeia părea atletică, avea 
părut castaniu tuns foarte scurt și dinţii din faţă 
proeminenţi, lucru observabil când zâmbea. 

— Doamnelor și domnilor, spuse ea cu un ușor și rafinat 
accent franțuzesc, îmi pare foarte rău pentru toate 


neplăcerile pe care vi le-am provocat. Își atinse pieptul. 
Sunt doctorul Victoria  Bibeau. Fac parte din 
Departamentul de Cercetare și  Achiziţionare a 
Descendenţei din Corporaţia Abstergo și vreau să vă urez 
bun venit... 

— Bun venit? o întrerupse Sean. Chiar aţi spus bun 
venit? Serios? 

Strălucirea zâmbetului ei pierdu câţiva wati. 

— Exact asta am spus. Date fiind circumstanţele, îmi dau 
seama cât de straniu sună. Dar, dacă ne îngăduiţi să vă 
explicăm, cred că veţi înțelege că am procedat astfel având 
în vedere doar siguranţa voastră. 

— Aţi tras în fratele meu cu un taser! protestă Grace. 
Câtă siguranţă oferă asta? 

— Nu îndeajuns de multă, crede-mă. 

Victoria se întoarse către bărbaţii de lângă ea și dădu 
din cap către fiecare, după care cei doi urcară în dubă. 

— N-ar fi trebuit să se întâmple. Imi cer scuze. Vreau să 
vă invit pe toţi în sediul nostru. O să ne convingem că toată 
lumea e nevătămată și apoi o să vă trimitem acasă, OK? 

Gardienii îi dezlegară pe ceilalţi trei și îi conduseră 
afară. Pe urmă îl săltară pe Sean cu tot cu scaun și îl 
coborâră din vehicul. 

El se uită în jur și descoperi că duba fusese parcată în 
mijlocul unei alei circulare late, asfaltate de curând și 
înconjurate de pini înalţi, dinspre care adierea vântului 
aducea o aromă asemănătoare cu a citricelor. Printre 
copaci se zăreau câteva clădiri ample, cu multe etaje, 
construite aproape în întregime din sticlă și conectate prin 
pasarele închise, tot din sticlă și plasate la înălțime. 
Intrarea uneia dintre clădiri se afla, faţă de ei, în celălalt 
capăt al aleii, iar drumul pe care veniseră șerpuia, 
pierzându-se în pădure. 

Sean nu știuse unde să se aștepte s-ajungă după ce 
fusese răpit de Abstergo. Poate într-un fel de închisoare 


sau de fortăreață. Dar locul acela era exact contrariul. 

— Vă rog să mă urmaţi, spuse Victoria, apoi se îndreptă 
spre clădire mergând încet, cu spatele, și zâmbindu-le fără 
întrerupere. 

Gardienii implacabili nu schițară nici cel mai mic gest 
ameninţător, dar simpla lor prezenţă era de-ajuns ca să 
pună grupul în mișcare. Natalya, Grace și David o urmară 
pe Victoria, cu Sean în spatele lor; își manevra scaunul, 
avându-i pe gardieni în dreptul umerilor. 

Ajunseră la intrare, unde Victoria își folosi ecusonul ca 
să deschidă ușile. Se despărţiră glisând fără niciun zgomot 
și aproape fără să fie văzute, atât de transparentă era 
sticla, în interior, trecură printr-un alt set de uși ca să 
pătrundă într-un hol unde emblema Abstergo trona, mată, 
pe un panou de sticlă imens, din spatele biroului de la 
recepţie. Bărbatul așezat acolo, cu căști cu microfon și 
cravată subţire, dădu din cap către Victoria când ea, Sean 
și ceilalţi trecură prin dreptul lui. 

Ajunseră dincolo de panou și clădirea li se deschise în 
faţă, înaltă și vastă, cu trei etaje sub un plafon care părea 
retractabil. Fiecare etaj șerpuia în jurul unui hol principal, 
deschis și transparent, cu pereţii exteriori de asemenea 
din sticlă, astfel că pădurea era vizibilă în toate direcţiile. 
Angajaţii companiei mergeau încoace și încolo și urcau și 
coborau pe scările rulante, unii cu nonșalanţă, iar alţii 
părând să se grăbească, exact așa cum se aștepta Sean să 
se desfășoare lucrurile în orice corporație. 

— Numim această construcţie Cuibul Vulturului, spuse 
Victoria. Din motive evidente. Clădirea asta e una dintre 
cele cinci care alcătuiesc complexul. Poate o să facem un 
tur după ce punem totul la punct. 

Era din nou ceva la care Sean nu se așteptase și se simţi 
dezarmat. Dacă Abstergo îi răpise într-adevăr, atunci era 
cea mai încântătoare răpire de care auzise vreodată. 

Victoria îi conduse de cealaltă parte a holului, într-un 


colț îndepărtat, unde îi invită într-un bar cu scaune și 
măsuțe moderne, cu laturi oblice, toate reci la atingere și 
cu muchii ascuţite. 

— Vă rog, spuse ea, serviţi-vă cu mâncare și cu băuturi 
de pe tejghea. 

Sean se uită în direcţia arătată și văzu o abundență de 
fructe, produse de patiserie, cafea și un minibar cu apă, 
sucuri, apă gazoasă și acea apă iritantă, ușor aromată, 
care, după părerea lui, în esenţă nu era altceva decât tot 
apă. 

Își duse scaunul într-acolo și luă un covrig și o apă 
gazoasă. Grace alese o banană și își umplu o cană cu 
cafea, pe când David preferă o brioșă cu afine și o apă 
iritantă. Natalya nu se apropie de bar. 

— Sigur nu vrei nimic? o întrebă Victoria. 

— Da, sigur, răspunse Natalya. Mai exact, ce fel de 
doctor sunteţi? 

— Sunt psihiatru, spuse Victoria. 

— Doctor de nebuni? 

Sean n-ar fi putut spune ce impresie îi făcea asta. 

— Da, spuse Victoria zâmbind. Dar rolul meu aici e mult 
mai extins de-atât. Să ne așezăm. 

Își alese un scaun în capul unui aranjament de măsuţe și 
ceilalți se așezară cu faţa către ea, iar Sean veni, în 
scaunul său, alături de grup. 

— Pentru început, zise Victoria, daţi-mi voie să mă scuz 
din nou pentru modul în care s-a desfășurat operaţiunea. 
David, ești OK? Cum te simţi? 

Băiatul tocmai își umpluse gura cu o bucată enormă de 
brioșă, așa că îi răspunse cu un semn că este în regulă și 
cu un zâmbet de veveriţă fălcoasă. g 

— Bun, spuse Victoria. E o ușurare. Acum. Își coborî 
privirea către clipboard. Îi avem aici pe Grace, David, 
Natalya și Sean, corect? 

Încuviinţară toţi din cap, continuând să mănânce. 


— Atunci lipsesc Owen și Javier? întrebă Victoria. 

Dădură din nou din cap. 

— Aveţi idee unde s-ar fi putut duce? 

Sean își înghiți bucăţica de covrig. 

— Nu. Câtuși de puţin. De fapt, nu ne cunoaștem chiar 
atât de bine. Aseară ne-am întâlnit pentru prima dată. 

— Înţeleg, spuse ea. Dar Monroe? Știţi unde ar putea fi? 

Sean clătină din cap, deși era foarte sigur că Monroe se 
dusese să caute Partea din Eden. Observă că Grace și 
David se uitau unul la altul, fiind poate pe punctul să 
spună ceva, și își dori să păstreze amândoi tăcerea. 
Deocamdată îi dădură ascultare. 

— Ei, să sperăm că-i vom găsi pe toţi cât de curând, 
continuă Victoria. Acum o să vă spun care e situaţia, așa 
cum o cunoaștem noi, și să sperăm că, dacă puteţi, o să 
completaţi ceea ce ne scapă, bine? Pentru început, știm că 
Monroe v-a adunat pe toţi ca să folosească un Animus 
furat, cu funcţii modificate. Știm că aţi venit în contact cu 
un obiect. Cu o Parte din Eden. Inţelegeţi ce este? 

Sean încercă să-și păstreze faţa lipsită de expresie, dar 
probabil că nu-i reuși. 

— Văd, judecând după privirile voastre, că știți exact 
despre ce vorbesc. Victoria se uită din nou pe clipboard. 
Aţi intrat în Animus în căutarea unei Părţi din Eden. Aţi 
găsit-o? 

Nimeni nu-i răspunse. 

Femeia așteptă câteva clipe, apoi oftă și lăsă clipboardul 
jos, lângă scaunul ei. 

— Ştie vreunul dintre voi că Monroe a lucrat pentru 
Abstergo? îi întrebă. 

Sean nu știuse, dar vestea nu-l surprinse. Trebuia să fie 
vorba de ceva de genul acesta, altminteri Monroe n-ar fi 
putut avea un Animus. 

— Nu este cine credeţi voi că este, continuă Victoria. A 
fost un cercetător la nivel foarte înalt, până când în viaţa 


lui a intervenit o tragedie. Pe urmă a devenit bizar. A 
început să facă raționamente greșite. Eu am încercat să-l 
sprijin, să-l ajut să treacă prin asta - toți am încercat, dar, 
în final, a furat câteva bunuri foarte valoroase ale 
corporației și a plecat. 

— Vorbiţi despre Animus? întrebă Grace punând coaja 
de banană pe o măsuţă. j 

— Printre altele, răspunse Victoria. Il căutăm pentru că 
echipamentul furat poate fi extrem de periculos dacă nu e 
folosit corect. 

— Ce-ar fi să anuntati poliția? spuse David. 

— Colaborăm cu forțele de poliție locale, răspunse 
Victoria. Dar, legal, avem o oarecare libertate în ceea ce 
priveşte folosirea forțelor noastre de securitate. 

— E legal să trageţi în oameni cu tasere? întrebă Grace. 

— Echipa noastră n-avea de unde să știe ce-o să 
găsească în depozitul ăla. Am primit un semnal care ne-a 
anunţat că Animusul e folosit. N-am știut nici cine sunt 
utilizatorii, nici legătura lor cu Monroe. De aceea oamenii 
noștri au avut asupra lor arme neletale. Planul era, pur și 
simplu, să aducem aici pe toată lumea. În timp ce aţi fost 
transportaţi, am cercetat depozitul lui Monroe și am 
înţeles mai bine natura situaţiei. 

— Şi o înţelegem din ce în ce mai bine, spuse un bărbat 
în costum de culoarea ardeziei, intrând în încăpere. Era 
foarte înalt, cu părul de un blond palid pieptănat pe spate 
și cu ochii verde intens, de culoarea mușchiului. Scuze 
pentru întrerupere, adăugă. 

— Nicio problemă, domnule. Victoria se ridică de pe 
scaun. Vă rog, staţi cu noi. 

Bărbatul înalt se apropie și se așeză pe un scaun de 
lângă Victoria, cu mișcări agile, fluide și eficiente. 

— Mă numesc Isaiah, spuse, și conduc Cuibul Vulturului. 
Am analizat informaţiile deţinute de Monroe și cred că 
putem renunţa la niște secrete a căror păstrare nu este 


necesară. Existenţa Asasinilor și a Templierilor vă e 
cunoscută.  Știți că Abstergo se află sub controlul 
Templierilor și până acum probabil aţi dedus deja că eu 
sunt un astfel de agent. Aveţi dreptate. Sunt. La fel și 
doctorul Bibeau, aici de faţă. 

Victoria dădu din cap și zâmbi. 

Chiar dacă găsiseră informațiile lui Monroe, apariţia lui 
Isaiah și modul în care își recunoscuse apartenenţa la 
Ordinul Templierilor îl surprinseră pe Sean într-o oarecare 
măsură. Nu la așa ceva se aștepta din partea unei 
organizaţii secrete, aflate în spatele unei conspirații 
mondiale. 

— Templierii arată cu totul altfel decât odinioară, 
continuă Isaiah. Corporaţiile au luat locul regatelor, iar 
directorii generali au luat locul politicienilor. Organizaţia 
noastră se adaptează și devine ceea ce este necesar pentru 
o eficiență maximă. Suntem de părere că ţinerea pasului 
cu evoluția tehnologiei promite progrese măreţe ale rasei 
umane, iar aici intervine Abstergo. În ciuda convingerilor 
către care s-ar putea să vă fi condus Monroe, nu avem 
nimic sinistru. 

— Spuneţi-i asta lui „Boss” Tweed, zise David. 

— Bine ţintit. Isaiah chicoti, acel gen de râs lejer pe care 
mama lui Sean îl numea contagios. Da, din istoria noastră 
nu lipsesc personajele cu siguranță notorii, așa cum veţi 
găsi în orice grup care există de suficient de multă vreme. 
Dar, dacă îmi este îngăduit să vi-l prezint dintr-o altă 
perspectivă, știaţi că „Boss” Tweed și-a folosit influenţa ca 
să construiască orfelinate, școli și spitale? Sub controlul 
lui, orașul New York a cheltuit în trei ani, pentru fapte de 
caritate, mai mult decât în precedenţii cincisprezece. A 
contribuit la fondarea Bibliotecii Publice și a obţinut un 
teren pentru Muzeul Metropolitan de Artă. Știaţi că el a 
pavat calea către construcţia Podului Brooklyn? 

Nimeni nu răspunse, dar Sean nu știuse nimic din toate 


acestea și tăcerea celorlalţi îl făcu să creadă că nici ei nu 
auziseră despre așa ceva. 

— Acum e mai greu să-l respingeţi pe Tweed, nu? spuse 
Isaiah. Ca om, a făcut greșeli cumplite, de neiertat. Dar, ca 
Templier, i-a dăruit orașului său cultură și progrese de 
netăgăduit. Și cine poate ști ce ar mai fi realizat dacă 
Asasina Eliza nu ar fi obţinut destituirea lui, acuzându-l de 
corupţie? 

În timp ce Isaiah vorbea, lui Sean i se părea tot mai greu 
să împace imaginea Templierilor prezentată de Monroe cu 
ceea ce trăise el însuși. 

— Ne puteţi judeca după cele mai urâte exemple, 
adăugă Isaiah. Sau vă puteţi gândi la sutele sau chiar la 
miile de Templieri de care n-aţi auzit niciodată, dar care și- 
au dedicat oricum vieţile pentru a face din lumea noastră 
un loc mai bun. Ochii lui verzi se îndreptară pe rând către 
toţi și, când ajunseră la Sean, privirea lui păru să prindă cu 
blândeţe rădăcini. Monroe v-a explicat tuturor cât de 
importanţi sunteţi? 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Sean. 

— Am studiat analiza ADN-ului pe care v-a făcut-o 
tuturor. E ceva extraordinar. Cred că, împreună, voi șase 
reprezentaţi ceea ce numim noi un Eveniment Ascendent. 
Conform teoriei mele, fenomenul a fost consemnat doar de 
câteva ori în întreaga noastră istorie scrisă, și nu este clar 
înţeles, fiind guvernat de forțe genetice simpatetice pe 
care încă le descifrăm. De fapt, la asta lucra Monroe aici, 
la Abstergo, cu Animusul lui modificat. Studia aceste 
Evenimente Ascendente, căutând următoarea apariție. Aici 
intraţi voi în peisaj. În uniunea voastră există confluență, 
convergenţă și sinergie. Individual sau colectiv, potenţialul 
vostru depășește posibilităţile noastre de cuantificare, îl 
găsesc uluitor. 

Sean se gândi la imaginea locurilor în care ADN-urile lor 
se aliniau. La Concordanţa Amintirilor lor. 


— Vorbiţi despre Partea din Eden? 

— Despre Părţile din Eden, preciză Isaiah. Sunt mai 
multe. 

David își împinse ochelarii în sus. 

— Nu înţeleg. 

Isaiah se întoarse spre Victoria. 

— Ăsta e domeniul de specializare al doctorului Bibeau. 
O las pe ea să vă explice. 

Victoria încuviinţă din cap și își drese glasul. 

— Cercetările mele m-au făcut să cred că Partea din 
Eden în căutarea căreia aţi mers e una din trei, 
asemănătoare între ele. Au făcut iniţial parte dintr-un 
întreg, Tridentul din Eden. Fiecare pumnal este, de fapt, 
unul dintre cele trei vârfuri ale tridentului și fiecare are o 
altă putere, un alt efect asupra celor expuși influenţei lor. 
După cum spune legenda, un vârf insuflă încredere, unul 
teamă și unul devotament. Mă urmăriţi? 

Cei patru dădură din cap. 

— Bun, spuse Victoria. Aţi auzit de Alexandru cel Mare, 
da? Ei bine, el s-a aflat în posesia unui Toiag din Eden, un 
simbol al domniei sale când se așeza pe tron. Insă pe 
câmpul de luptă avea nevoie de o armă. 

— De Tridentul din Eden? întrebă Grace. 

— Exact, confirmă Victoria. Armatele lui erau de 
neînfrânt. Cu Tridentul în luptă și cu Toiagul când 
guverna, Alexandru a creat un imperiu fără egal și a fost 
probabil cel mai puternic conducător pe care lumea l-a 
văzut vreodată. 

— Entuziasmant, nu-i așa? spuse Isaiah. 

În privinţa asta, Sean îi dădea dreptate, dar mai observă 
și cu câtă pasiune și însufleţire continuă Victoria. 

— Cred că, după moartea lui Alexandru, Tridentul a fost 
rupt în trei și împărțit între dinastiile care i-au urmat. Un 
vârf a ajuns la unul dintre generalii lui, Seleucus, creatorul 
Imperiului Seleucid, care se întindea în Orient și cuprindea 


părţi din Asia. Un altul a ajuns la generalul Ptolemeu, care 
și-a creat un regat în Egipt. Al treilea a ajuns la poporul lui 
Alexandru, la macedoneni. Vârful macedonenilor și cel al 
lui Ptolemeu au sfârșit prin a cădea în mâinile cezarilor 
romani. Cel găsit de voi e unul dintre ele. Presupun că e 
vârful încrederii. A rămas la Roma și a ajuns în cele din 
urmă la Vatican. De acolo, Papa Calixt al III-lea, un 
spaniol, i l-a dat lui Alfonso al V-lea, regele Aragonului, 
probabil ca să-l răsplătească pentru sprijinul oferit. Vârful 
a rămas în posesia monarhilor spanioli până când Carol al 
V-lea i l-a dat lui Cortes. Mă mai puteţi urmări? 

— Cu greu, răspunse David. 

Victoria își frecă palmele. 

— Încă pun cap la cap informaţiile despre ceea ce s-ar fi 
putut întâmpla cu celelalte două, dar credem că voi aţi 
găsit în New York vârful încrederii. 

— Sau cel puţin știm că strămoșii voştri au interacţionat 
cu el, preciză Isaiah. Însă partea incredibilă e că, după 
toate aparențele, unii dintre ei au interacţionat și cu 
celelalte două părți. 

— Serios? întrebă Grace. 

— Foarte, răspunse Isaiah. Vă rog să înţelegeţi că 
puterile combinate ale Tridentului din Eden pot face dintr- 
un om rege și dintr-un rege zeu, iar voi aveţi o legătură cu 
el. Așa cum v-am spus, asta se numește Eveniment 
Ascendent. Vă înălțaţi toţi, ca unul, din nesecatul izvor al 
strămoșilor voştri. Ca și cum descendența și ADN-ul vostru 
s-ar fi îndreptat, de generaţii, către acest moment. De 
aceea avem nevoie de ajutorul vostru. E vorba de ceva pe 
care-l puteţi face numai și numai voi. 

— Şi cum vă așteptați să vă ajutăm? întrebă Natalya, 
aceea fiind una dintre puţinele dăţi când vorbise după 
sosirea lor în Cuibul Vulturului. 

Sean nu putea uita imaginea agenţilor care o înșfăcaseră 
în depozit și încă se simţea chinuit de rușine fiindcă nu 


fusese în stare s-o apere, așa cum ar fi apărat-o Tommy pe 
Adelina. 

— Doctore Bibeau, zise Isaiah, le-ai explicat care e... 
situaţia? Cu Monroe? 

Femeia aprobă din cap. 

Isaiah se uită spre peretele de sticlă și spre pădurea de 
dincolo de el. 

— Povestea lui Monroe e cu adevărat tragică, spuse, 
încă mai admir inteligenţa lui sclipitoare și omul care a 
fost cândva. Își reîndreptă privirea către interiorul 
încăperii. Dar dacă aţi găsit unul dintre vârfurile 
Tridentului din Eden și Monroe pune mâna pe el... ar putea 
face foarte mult rău. 

— Şi care e povestea lui? întrebă Sean. 

Isaiah oftă. 

— Tatăl lui a fost un om groaznic. Monroe și-a petrecut 
copilăria în circumstanțe de neimaginat, dintre care a 
reprimat o mare parte. O stare ca a lui face din el, sau din 
oricine altcineva, un candidat inacceptabil pentru Animus. 

— De ce? întrebă Natalya. 

Îi răspunse Victoria. 

— Psihicul unei persoane abuzate e prea instabil, prea 
fracturat. Am încercat, fără succes, să-l ajut pe Monroe 
prin terapie, însă el voia să folosească Animusul ca să se- 
ntoarcă în amintirile tatălui său, să-și exorcizeze propriii 
demoni. 

— Dar eu am interzis așa ceva, spuse Isaiah. În folosul 
siguranţei și al sănătăţii lui mintale. De-asta a plecat din 
Abstergo și a furat proiectul la care lucra. 

Sean se uită la Grace și ea răspunse privirii lui. Nu 
fiindcă Sean n-ar fi avut încredere în Monroe. Dar el și 
Animusul lui modificat avuseseră întotdeauna ceva ciudat, 
și Sean își dădea seama că el și Grace aveau aceleași dubii. 
Sean mai credea că Monroe are intenţii bune, dar se 
întreba dacă n-ar fi trebuit să-i spună lui Isaiah ce aflaseră, 


așa cum intenţionase Grace de la bun început. 

— N-o faceţi, li se adresă Natalya. 

— Poate n-ar trebui, i se alătură David. 

Dar, de când se afla acolo, în mintea lui Sean se 
petrecuse o schimbare. Situaţia nu era nicidecum așa cum 
le-o descrisese Monroe. Oamenii aceia nu erau malefici și 
nu încercau să cucerească lumea, ceea ce i se părea 
evident când se uita în jur și când îi asculta vorbind pe 
Isaiah și pe Victoria. Abstergo voia să pună umărul la 
crearea unei omeniri mai bune cu ajutorul inovațţiilor și al 
progresului. Era de apreciat faptul că Templierii păreau să 
creadă că el și ceilalți puteau juca un rol important în asta. 

— Ce n-ar trebui? întrebă Isaiah. 

Sean respiră adânc. 

— Am găsit într-adevăr Partea din Eden. lar Grace văzut 
unde a ajuns. 

Grace dădu din cap, susţinându-l. 

— Am văzut, întări ea. 

Apoi îi spuse lui Isaiah unde. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI TREI|% 


Owen știa că Javier nu era de acord cu hotărârea lui de a 
se încrede în Griffin, dar mai știa și că nu avea altă 
opţiune. Şi, contrar presupunerilor lui Javier, conștientiza 
efectul prezenţei minţii lui Varius în mintea lui, poate 
îndemnându-l să-i acorde încredere lui Griffin mai repede 
decât ar fi făcut-o altminteri. Însă asta nu schimba faptul 
că el și Javier aveau la dispoziţie extrem de puţine 
variante. 'Templierii îi capturaseră pe ceilalți patru, iar 
Monroe dispăruse. Nu se puteau întoarce acasă. Erau, 
practic, fugari. 

Dar mai exista un motiv, unul personal. Agentul 
Abstergo din seara precedentă dăduse de înţeles că știa 
ceva despre tatăl lui Owen. Iar Owen ajunsese la concluzia 
că singura cale de a afla mai mult era să intre în joc. 

De pe bușteanul pe care stătea, Griffin își ridică privirea. 

— Ce ziceţi? 

— Vrei să venim cu tine? râse Javier. Răspunsul meu e 
nu, nici gând. 

— Ce înţelegi prin a veni cu tine? întrebă Owen. 

Griffin se aplecă în faţă, cu coatele pe genunchi. 

— Presupun că Monroe a găsit un strămoș Asasin al 
unuia dintre voi. Sau un strămoș Templier? Sau poate 
strămoși din ambele grupări? 

Owen dădu din cap. 

— Şi ce dacă? întrebă Javier. 

— Asta înseamnă că aţi putea avea o însușire numită 
Vedere de Vultur. Știţi ce-nseamnă, nu? 

Owen aprobă iarăși din cap. De data asta o făcu și 
Javier. 

— Bun, spuse Griffin. Atunci uitaţi-vă la mine. 

— Ne uităm la tine, zise Javier. 


Griffin clătină din cap și-și ridică mâinile goale. 

— Nu, vreau să spun să vă uitaţi cu adevărat la mine. 
Vederea de Vultur vă poate ajuta să vă daţi seama dacă un 
alt om e o ameninţare pentru voi sau un prieten. Aflaţi ce 
sunt eu. Ce vedeţi? 

Owen nu încercase să-și folosească Vederea de Vultur de 
când ieșise din simulare. Dar își aducea aminte ce făcuse 
Varius când descoperise pumnalul în Clubul Aztec și 
încercă să procedeze în același mod. Își extinse conștiența, 
deschizându-și mintea, și studie chipul lui Griffin, 
trăsăturile lui, poziţia, încordarea celor mai mici mușchi ai 
trupului, care nu puteau să mintă. Vederea lui de Vultur îi 
spuse că Griffin nu e o ameninţare. Cel puţin nu pe 
moment. 

— Continuă, spuse. 

— Probabil că în Animus chiar aţi văzut Partea din Eden. 

— Am văzut-o amândoi, răspunse Owen și, surprins, 
Javier se înfurie. 

— Atunci sunteţi cei mai potriviți oameni pentru 
căutarea ei, zise Griffin. Eu n-am văzut-o niciodată. Voi 
știți realmente ce căutaţi și s-ar putea să aveţi și simţurile 
necesare pentru a o găsi. Prin urmare, am nevoie de 
ajutorul vostru. 

— De ce te-am ajuta? întrebă Javier. Nu sunt sigur că 
obiectul ăla ar trebui s-ajungă în posesia cuiva, nici măcar 
în a lui Monroe. Dar el e probabil la jumătatea drumului 
într-acolo. 

— Înţeleg, ripostă Griffin. Cine știe ce v-o fi spus Monroe 
despre Frăţie. Dar ascultaţi-mă un minut. Întinse o palmă 
și cu cealaltă mână își atinse degetele rând pe rând. 
Alexandru cel Mare. Iulius Cezar. Attila Hunul. Ginghis- 
Han. Tarii Rusiei. Ştiţi ce-au avut în comun? 

Javier își dădu ochii peste cap. 

— Părţi din Eden? 

— Exact. Ori de câte ori apare una, cineva o folosește ca 


să pună mâna pe putere, iar liberul-arbitru al populaţiei 
are de suferit. E inevitabil. Din acest motiv nu vreau s-o 
folosesc. Vreau să-mpiedic pe oricine altcineva s-o facă. De 
unde știți că Monroe n-o să se schimbe, că n-o să devină 
dictator? 

— N-o să devină, zise Owen. 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

Owen nu era sigur. De fapt, chiar avea dubii în privinţa 
lui Monroe. Dar voia să se încreadă în el, exact așa cum 
dorea să se încreadă în Griffin. Ceva îi crea senzaţia că are 
nevoie de amândoi. 

— Ştii ceva despre tatăl meu? întrebă. 

— Tatăl tău? Javier făcu un pas spre Owen și-l trase de 
braţ. Ce tot spui? 

— Știu numai câte ceva despre ceea ce s-a întâmplat cu 
tatăl tău, răspunse Griffin. 

— Deci n-a fost Asasin? 

— Nu. 

— Dar agentul Abstergo pe care l-ai doborât spunea... 

— Tatăl tău a fost implicat. N-am idee cum. Dar te pot 
ajuta să găsești răspunsuri la aceste întrebări. 

— Cum? Monroe mi-a spus că ADN-ul meu nu e de folos. 
Am nevoie de ADN-ul tatei, de după arestarea lui. 

— Eu pot merge în locuri în care Monroe nu are 
posibilitatea să ajungă. Poliţia ar putea avea la dosar ADN- 
ul tatălui tău. Din închisoare. Încă ar mai putea avea o 
mostră păstrată alături de alte dovezi. Ajută-mă să găsesc 
ce vreau și eu te-ajut să găsești răspunsurile pe care le 
cauti. 

Acesta era motivul pentru care se dusese de fapt la 
Monroe și constatase că a ajuns într-o fundătură. Insă 
Griffin îi oferea o șansă de a descoperi, în final, adevărul. 
Lui nici măcar nu-i trecea prin gând să aleagă altceva. 

— Sunt omul tău, spuse. 

— Owen, zise Javier. Nu... 


— Sunt omul lui, repetă Owen, cu mai multă forță. 

Acum, când știa prin ce trecuse Javier, se simţea vinovat 
fiindcă nu-i fusese alături. Dar asta nu schimba cu nimic 
misiunea personală pe care și-o asumase. 

— Nu e dușmanul nostru. Vino cu noi. 

— Şi cum rămâne cu mama, omule? 

— E simplu, îi răspunse Griffin. O suni și-i spui că ești 
bine, că simţi doar nevoia să pleci o vreme de-acasă. 
Probabil c-o să telefoneze la poliţie, să anunţe că ai fugit, 
dar asta nu e o problemă. li evităm pe polițiști. 

— Oricum, nu ne putem întoarce acasă, zise Owen. Fie 
mergem cu Griffin, fie rămânem aici. O să-și facă griji în 
ambele cazuri. 

Javier se uită împrejur și izgoni din nou musca aceea 
enervantă. 

— Nu-mi place povestea asta. 

— Ştiu, spuse Owen. Dar nici măcar nu trebuie să ai 
încredere în Griffin sau în Monroe. Îţi cer să ai încredere în 
mine. Pentru așa ceva n-ai nevoie de Vedere de Vultur. Ne 
implicăm amândoi. 

Javier își puse mâinile pe șolduri și studie ţărâna un 
minut întreg. Pe urmă își ridică privirea. 

— OK. Am încredere în tine. S-o facem. 

— OK, zise Owen. 

— Bun, interveni Griffin. Am pierdut deja prea mult 
timp. Urcaţi-vă amândoi pe motocicletă și veniţi să ne- 
ntâlnim la capătul drumului de la baza dealului. 

— Ce? întrebă Owen. 

Dar Griffin se îndepărta deja, alergând printre copaci, și 
peste câteva secunde dispăru din vedere. 

— Ei, asta e calea către un început măreț, comentă 
Javier. 

Owen se îndreptă cu pași mari spre motocicletă. 

— Haide. 

Se urcă în șa și Javier se instală în spatele lui. Motorul 


porni cu un tremur ușor, ca bătaia de aripi a unui cărăbuș 
imens. Își puseră căștile, Owen acceleră și, cu un vârtej de 
praf în urma lor, reintrară pe pământul bătătorit al 
drumului pe care urcaseră cu câteva ore mai devreme. 

Când ajunseră la poalele dealurilor găsiră, în locul de 
unde începea drumul asfaltat, un vehicul în așteptare, o 
berlină albă care nu atrăgea cu nimic atenţia asupra ei. 

Geamul șoferului se lăsă în jos și Griffin se aplecă în 
afară. 

— Urmaţi-mă. 

Automobilul demară brusc, mai repede decât s-ar fi 
așteptat Owen, și el acceleră motocicleta. Trecură în goană 
pe drumuri de ţară, pe lângă livezi și crânguri, cu umbrele 
frunzelor și razele de soare strecurate printre ele dansând 
pe vizorul căștii lui Owen într-o orgă de lumini. Pe urmă 
intrară pe autostradă și Griffin îi conduse înapoi în oraș, 
pentru a intra pe poarta unui complex de magazii. 
Încetinind de-a lungul unui șir de astfel de construcții, 
Owen se întrebă ce căutau acolo și Griffin își opri într-un 
final mașina. 

Asasinul cobori și se îndreptă spre unul dintre depozite. 
Se uită într-o parte și în alta, apoi descuie ușa rulantă și o 
ridică. După ce își parcă berlina înăuntru, ieși și-i făcu 
semn lui Owen să aducă motocicleta în același loc. 

— Vorbește serios? întrebă Javier. 

Și Owen avea îndoieli, dar intră cu motocicleta înăuntru 
și o opri în spatele mașinii. Griffin așteptă să iasă cei doi 
băieţi, apoi trase ușa în jos. 

— Ne ascundem rămânând vizibili? întrebă Javier. 

Griffin se aplecă și încuie ușa. 

— Ai putea spune asta. Haideţi, intrăm aici. 

Se duse la ușa magaziei de alături și o deschise. 
Înăuntru, pereţii erau căptușiţi cu rafturi pe care stăteau, 
suprapuse, lăzi de metal și de plastic. In mijloc, pe masa de 
lucru de sub un bec fără abajur, erau împrăștiate unelte, 


lame și câteva mănuși care îi aduceau lui Owen aminte de 
cea purtată de Varius. Intr-un colţ din partea opusă se 
vedeau un computer și un pat de campanie cu un sac de 
dormit de-a curmezișul său. 

— Intră, îi spuse Griffin. Trage de cablul de deasupra 
bancului ca s-aprinzi lumina. 

Owen se supuse, cu Javier chiar în spatele lui, apoi intră 
și Griffin, care închise ușa. În magazie se făcu întuneric, cu 
excepţia luminii piezișe produse de becul care atârna 
foarte jos. 

— Probabil nu e ceea ce vă așteptați să vedeţi, nu-i așa? 
spuse Griffin proptindu-și palmele pe masa de lucru. 

— Nu tocmai, recunoscu Owen. 

— Acum șaisprezece ani, le povesti Griffin, în Frăţie s-a 
infiltrat un agent Templier în adormire. Ne-a aflat 
secretele. Amplasamentul tuturor ascunzătorilor și al 
locurilor de antrenament. Pe urmă l-a ucis pe Mentor, 
conducătorul nostru, și s-a-ntors la maeștrii lui Templieri. 
Numim ceea ce a urmat Marea Epurare. Templierii au 
început o campanie de exterminare, folosindu-se de tot ce 
aflase trădătorul. Ne-au măcelărit nu doar pe noi, Asasinii, 
ci și familiile noastre. Copii, soţii, soţi. Frăția a fost 
aproape nimicită. De atunci, a trebuit să schimbăm tactica 
și să ne adaptăm ca să supravieţuim. Nu mai avem sedii 
permanente. Acum rămânem mobili, agili și invizibili. 
Numărul nostru a crescut iarăși, dar e încă departe de 
ceea ce a fost. 

— Dumnezeule, șopti Owen. 

— Templierii vor ca Abstergo să i se înfăţișeze lumii ca o 
corporație binevoitoare. Dar sunt la fel de nemiloși ca 
întotdeauna, dacă nu chiar mai mult. Aștia sunt oamenii în 
mâinile cărora se află prietenii voștri. 

— Ce facem? întrebă Javier. 

— Mai întâi, răspunse Griffin, îmi spuneţi unde găsim 
Partea din Eden și mergem s-o recuperăm. Pe urmă putem 


vorbi despre o operaţiune de salvare. 

— Credem că este în apropierea cabanei în care a murit 
Ulysses Grant. 

— Corect, spuse Griffin. Da, are sens. Acum, băieţi, să vă 
echipez. 

Se îndreptă spre unul dintre rafturi și aduse pe masă o 
ladă neagră. Îi deschise încuietorile și săltă capacul, 
înăuntru erau mai multe casete mai mici, pe care le scoase 
și le înșiră alături. 

— În cufărul de lângă pat sunt haine. Luaţi-vă câte o 
uniformă. 

Owen și Javier se duseră să vadă despre ce era vorba și 
găsiră haine similare cu cele purtate de Griffin. Uniformă 
militară pentru instrucţie, cizme, hanorac, jachetă neagră 
din piele și pânză groasă. Băieţii găsiră echipamente pe 
măsura lor și se schimbară. Când se întoarseră lângă 
Griffin, toate casetele erau deschise. 

— Umpleţi-vă buzunarele, spuse Asasinul. Mai întâi, 
grenade. Le arătă niște sfere de metal cam de dimensiunile 
unei mingi de golf. Fumigene, luminoase, pentru 
distragerea atenţiei și pentru acoperire, și soporifice 
pentru cazul în care sunteţi nevoiți să provocaţi cuiva, 
pentru o vreme, o stare de inconștienţă. Iar cele de aici 
sunt EMP. Emit o pulsaţie magnetică localizată. Agenţii 
Templieri au o grămadă de contramăsuri computerizate și 
grenadele astea le dezactivează și le prăjesc. 

Îi încarcă pe cei doi băieţi cu mai multe bucăţi din 
fiecare, iar ei și le puseră în buzunarele pantalonilor și ale 
jachetelor. 

— Acum armele. Griffin puse pe masa de lucru 
următorul set de casete. N-o să vă oblig să luaţi una sau 
alta. Alegeţi-le pe cele cu care vă simţiţi în largul vostru, 
dar numai dacă știți să le folosiţi. 

Într-o altă casetă se găsea un set de cuțite de aruncat și 
Owen simţi cum i se extinde în minte una dintre acele bule 


despre care îi vorbise Monroe, un Efect de Sângerare de la 
Varius. Avea senzaţia că știe cum să le folosească, dar fără 
să fie sigur că e adevărat. Le luă totuși, împreună cu alte 
două cuțite. Și Javier luă câteva, plus un pistol-arbaletă. 

— Trage cu săgeți? întrebă. 

— Da, răspunse Griffin. Ar trebui să fie încărcat. 

— Primim câte una din astea? întrebă Owen arătând 
spre mănușile cu lamă ascunsă. 

Griffin se întinse și ridică una, apoi o răsuci în mâini. Se 
deosebea de cea de piele purtată de Varius. Era dintr-un 
soi de metal turnat, cu controale electronice și funcţii pe 
care Owen nu putea decât să le bănuiască. 

— Nu aţi câștigat dreptul de a purta așa ceva. Mănușa e 
atât un simbol, cât și o armă. Într-o bună zi, dacă o să vă 
hotărâți să vă alăturaţi Frăției și să juraţi că veţi respecta 
Crezul, o să primiţi câte una. Dar, până atunci, nu sunteţi 
demni de ele. 

— Sună foarte dur, comentă Javier. 

— Dur sau nu, ripostă Griffin, așa merg lucrurile. Eu mi- 
am petrecut ani privindu-mi bunicul și tatăl cum își puneau 
mănușile, înainte de a putea în sfârșit să port și eu una, a 
mea. E o chestiune de onoare și o iau foarte în serios. 

Puse mănușa pe masa de lucru, prea departe ca Owen să 
ajungă până la ea. 

— Ei bine, odată ce aveţi tot ce... 

Dinspre computer se auzi un bâzâit ușor. Griffin se uită 
într-acolo, apoi la ceas. Pe urmă traversă magazia și se 
așeză în faţa monitorului. După câteva clicuri de mouse, pe 
ecran se deschise o fereastră de chat. Bărbatul care se uita 
spre Griffin părea, cumva, tras la faţă și foarte slab, avea 
părut negru și des încărunțţit și barbă. Fundalul sugera că 
se află pe un soi de ambarcaţiune nautică. 

— Griffin, spuse. Raportează. 

— Am doi dintre subiecţi, răspunse Griffin. Ne pregătim 
să recuperăm Partea din Eden. Isaiah i-a capturat pe 


ceilalţi patru... 

— Ştiu. Rothenburg a restabilit contactul. 

— Informatorul de la Abstergo? 

— Da. Informaţiile pe care ni le trimite spun că 
Templierii nu caută doar o singură Parte din Eden. 
Rothenburg pretinde că e vorba de Trident. 

Griffin răspunse după o ezitare de câteva clipe. 

— Am înţeles, domnule. Ne îndreptăm spre New York. 
Credem că relicva se află în apropiere de muntele 
McGregor. . 

— Duceţi-vă, spuse bărbatul de pe ecran. În Albany o să 
v-aștepte o mașină. Recuperaţi obiectul, dar să știi că ăsta 
nu e decât începutul. Vei primi în curând alte ordine. 

— Da, domnule. 

Ecranul se înnegri, iar Griffin se lăsă ușor pe spătarul 
scaunului. 

— Cine a fost? întrebă Owen. 

— Unul dintre liderii Frăției, răspunse Griffin. Gavin 
Banks. Se ascunde, ca noi toţi. Intrăm în legătură cu el 
pentru cât mai scurt timp cu putinţă. 

— Ce-a vrut să spună prin Trident? întrebă Javier. 

— Că mai există două Părți din Eden exact ca aceea pe 
care aţi văzut-o. Oricine le combină pe toate trei poate 
cuceri lumea. 

Javier râse și Owen fu cât pe ce să izbucnească și el în 
râs, dar își dădu seama, după atitudinea lui Griffin, că nici 
nu glumise, nici nu exagerase. Asasinul se ridică și se 
îndreptă spre ușă, înșfăcând din mers una dintre mănușile 
de pe masa de lucru. 

— Trebuie să plecăm, spuse săltând ușa rulantă. Stingeţi 
lumina. 

leșiră toţi trei și Griffin îi duse cu mașina până la un 
aerodrom privat, aflat la două ore distanţă, unde își parcă 
automobilul în același hangar cu un avion cu reacţie. Era 
alb, cu o dungă albastră în lateral, și arăta tot atât de 


banal ca berlina. 

— Templierii vă dau clasă în privinţa vehiculelor, nu-i 
așa? spuse Javier. 

— Ceea ce poate și ceea ce trebuie să-și permită Frăția 
fără să atragă atenţia celor de la Abstergo are limite. 

La scurt timp după aceea erau în zbor către New York. 
Gândul acesta îi dădea lui Owen o senzaţie stranie, fiindcă 
avea impresia că fusese la New York ceva mai devreme, în 
dimineața aceleiași zile. Dar fusese în New Yorkul din 
trecut și n-avea idee ce urma să găsească în cel din 
prezent. 


ldd 


Era noapte când aterizară în Albany, iar maşina care-i 
aștepta era o altă berlină obișnuită, deși puternică și 
rapidă. Călătoriră către nord pe drumuri întunecate, 
mărginite de copaci, trecând prin câteva orașe adormite, și 
ajunseră pe muntele McGregor în mai puţin de o oră. 
Griffin parcă mașina la o oarecare distanţă de cabană. 

— Când mergem acolo, staţi aproape de mine, zise 
Asasinul oprind motorul. S-ar putea să fie aici și 
Templierii. Fiţi cu toate simţurile în alertă - fie că e vorba 
de Efecte de Sângerare sau nu. Intrăm, luăm relicva și 
ieșim. Sunteţi gata? 

— Da, spuse Owen. 

— Da, confirmă și Javier. 

Coborâră din mașină și se furișară printre copaci, într- 
un întuneric deplin și păstrând tăcerea în timp ce ocoleau 
pe departe cabana. Owen încercă să-și liniștească tremurul 
mâinilor, care îi zvâcneau în ritmul sângelui din vene, și se 
concentră asupra amintirilor lui Varius, extinzându-și 
conștienţa mai întâi asupra fiecărei părţi a trupului și apoi 
asupra împrejurimilor. 

La început nu se întâmplă nimic. Dar nu-și pierdu 


răbdarea, ascultă, așteptă, simţi și, treptat, lumea deveni 
perceptibilă până în cele mai mici amănunte. Începu brusc 
să simtă textura solului prin tălpile ghetelor. Își auzi 
ecourile propriilor pași reflectate de curburile scoarţei 
copacilor. Întrezări o bufniță luându-și zborul fără niciun 
zgomot și văzu siluetele lui Javier și Griffin alături de el, 
înaintând prin pădure. 

Când ajunseră lângă cabană, totul părea cufundat în 
tăcere și nemișcare. Griffin îi conduse dincolo de lizieră, 
de-a curmezișul unei peluze neîngrădite și umezite de rouă 
și către o fereastră din spate, care se dovedi a nu fi 
nicidecum un obstacol pentru el. Intră în scurt timp, iar 
Owen și Javier îl urmară. 

Podeaua de lemn scârţâi sub tălpile lui Owen când 
ateriză, iar aerul înăbușitor mirosea a lemn vechi, afumat. 
Intraseră într-un dormitor, dar, judecând după 
dimensiunile patului îngust, nu era al lui Grant. 

— Acum totul depinde de voi, spuse Griffin. Simţiţi ceva? 

— Eu nu percep nimic, spuse Javier. 

— Aşteptaţi. 

Owen închise ochii și, în loc să se uite, încercă să simtă 
aceeași energie care-l condusese pe Varius la pumnal prin 
încăperile din Clubul Aztec. 

— Tu simţi ceva? întrebă Griffin. 

— Încă nu, răspunse el. Așteaptă. 

— N-avem prea mult timp, îi atrase Griffin atenţia. 

— Așteaptă, repetă Owen îndepărtându-se de ceilalţi doi. 

Pe urmă crezu că distinge ceva și își înclină ușor capul 
pe-o parte, ca și cum ar fi vrut s-audă mai bine. 

Era acolo. Trebuia să se-ncordeze foarte tare ca să 
descopere indiciul, mai tare decât ar fi făcut-o Varius, dar 
se afla acolo. Un zumzet foarte subtil, un soi de rezonanţă 
pe care-o simţea în oasele capului. Îi era cunoscută, sau 
cel puţin îi era cunoscută acelei părți a minţii sale în care 
Varius mai putea fi găsit. 


— Pe-aici, șopti și înaintă. 

Javier și Griffin îl urmară, ieșiră din dormitor și 
pătrunseră în salonul principal, care fusese transformat 
într-un soi de muzeu, cu plăcuţe explicative, picturi și 
vitrine pentru mai multe artefacte. Însă pumnalul nu era 
acolo. Owen merse mai departe, trecu de o altă ușă, 
străbătu un culoar și intră într-un alt dormitor, mai mare. 
Rezonanta îl conduse într-un anumit loc de pe podea, sub 
un covor împletit. 

— E aici, spuse. 

Trase covorul deoparte, își scoase unul dintre cuțite și se 
așeză în genunchi. Pe urmă folosi lama ca să desprindă o 
anumită scândură din podea, dar observă niște crestături 
recente pe lemn și ușurința cu care săltă scândura. 
Dedesubt era o cavitate îngustă și, în ea, o cutie metalică 
dreptunghiulară. Owen o luă, dar știu instantaneu că e 
prea ușoară și, când o deschise, nu găsi decât o medalie 
ternă, crucea militară a Clubului Aztec. 

— A fost aici, spuse. O simt. 

— Medalia înlătură orice dubiu, sublinie Griffin. Dar 
altcineva a ajuns la ea înaintea noastră. 

— Trebuie să se fi întâmplat de curând, spuse Owen. 
Crestăturile astea sunt recente. 

— Templierii? întrebă Javier. 

Griffin clătină din cap. 

— Nu cred. 

— Atunci Monroe? zise Javier. 

Owen speră că fusese Monroe. Speră că Monroe... 

Un huruit gros și ritmic umplu aerul, venind de afară și 
de sus, și Griffin își ridică privirea spre plafon. 

— Elicoptere, spuse. Mai multe. Abstergo e aici. 

— Ce trebuie să facem? întrebă Owen. 

— Nu ne luptăm cu ei. Nu sunteţi instruiți, iar eu nu-i 
pot dobori pe toţi. Ne-ntoarcem la mașină și plecăm de- 
aici. S-a-nţeles? Nu intraţi în luptă. 


Cei doi băieţi dădură din cap. 

— Staţi lângă mine, adăugă Griffin. Să mergem. 

leșiră în fugă din dormitor, trecură iarăși prin salonul 
principal, unde lamele de lumină ale unui proiector 
străpungeau ferestrele și brăzdau pereţii. Se furișară din 
nou în dormitorul mai mic și ieșiră prin aceeași fereastră. 
Pe peluză, Owen văzu umbrele negre ale elicopterelor 
planându-i deasupra capului, trei la număr, cu rotoarele 
stârnind pale puternice de vânt, care turteau iarba și 
amenințau să-l trântească la pământ. De pe aeronave 
coborau forme negre mai mici, agenţi care se lăsau să 
alunece pe frânghii către sol. 

— Mișcaţi-vă! strigă Griffin și o rupseră toţi trei la fugă, 
împrăștiindu-se și ferindu-se de fasciculele rătăcitoare de 
lumină, de frânghii și de agenţii deja ajunși jos. 

— Ţintă atinsă! strigă în cască unul dintre ei, ridicând 
ţeava unei puști de asalt și îndreptând-o spre Javier, la 
doar câţiva pași în faţa lui Owen, care își duse mâna la 
buzunar, scoase o grenadă EMP și o aruncă. 

Nu se întâmplă nimic detectabil, dar agentul se opri 
brusc, de parcă ar fi orbit, și se prinse de cască. Asta îi 
dădu lui Owen o altă idee și rămase locului. 

— Ce faci? îi strigă Javier peste umăr. 

Owen scoase o altă grenadă, o armă și o azvârli către cel 
mai apropiat elicopter. Il nimeri, iar pilotul păru să piardă 
instantaneu controlul, în timp ce motoarele cârâiau și 
rotoarele își încetineau mișcarea. Aparatul de zbor se 
clătină în aer, de parcă l-ar fi zgâlțâit cineva, târând pe 
pământ toţi agenţii încă agăţaţi de frânghii și izbindu-i 
zdravăn unii de alţii. Elicopterul în cădere se ciocni în plin 
cu un altul și, cu un zgomot asurzitor, se înclinară 
amândouă puternic către pământ. 

— Fugi! strigă Javier. 

Owen se repezi pe urmele lui chiar în clipa în care 
primul elicopter se izbi de sol și explodă. Suflul exploziei îl 


azvârli pe băiat înainte, trântindu-l apoi cu faţa în iarbă, 
unde zăcu năucit câteva clipe. Pe urmă simţi pe el mâinile 
cuiva și începu să se zvârcolească, crezând că erau ale 
unui agent, până ce se răsuci cu faţa în sus. 

— Mișcă-te! îi strigă Griffin săltându-l în picioare. 

Zgomotul unei alte explozii îi urmă printre copaci și, 
când aruncă o privire înapoi, văzu că și al doilea elicopter 
se zdrobise de pământ, la mică distanţă de cabană. Cei trei 
alergară apoi prin pădure, sărind peste bolovani și peste 
arborii căzuţi, exact cum alergase Owen pe acoperișurile 
din New York în simulare, și, câteva minute mai târziu, 
ajunseră la mașină și se urcară în ea. 

— Asta a fost nebunie curată! îi spuse Javier lui Owen, 
gâfâind din greu. 

— Lăsaţi vorbăria pentru avion, se răsti Griffin răsucind 
cheia în contact. 

Intoarse mașina și o acceleră, gonind pe drumul pe care 
veniseră, cu farurile stinse pe primii câţiva kilometri, ca să 
nu atragă atenţia singurului elicopter rămas în aer. 

Odată ce ajunseră la o distanţă sigură, Griffin respiră 
adânc și păru să se destindă puţin. 

— Ce-a fost în capul tău? întrebă. Ti-am dat un ordin 
clar. Nu intra în luptă. 

— Ştiu, răspunse Owen. Dar am doborât două... 

— Îţi spun eu ce-ai făcut! îl întrerupse Griffin. Ai avut un 
noroc chior. Puteai să ne omori pe toţi trei c-o astfel de 
ispravă! 

— Îmi pare rău, spuse Owen, deși nu era sigur de asta. 
Am... 

— Ascultă-mă! se răsti Griffin. Și ascultă-mă bine. Nu-i 
dau nimănui a doua șansă. Dacă vrei să te-ajut să afli ceva 
despre tatăl tău, de-acum înainte faci exact ce-ţi spun. Ai 
auzit? Fiindcă sunt singura ta posibilitate de-a afla 
adevărul și n-o să ezit să te las să-ţi pui întrebări peste 
întrebări până în ziua mortii tale. 


Owen închise gura, cu adrenalina din corp în sfârșit 
risipindu-i-se. Dacă Griffin l-ar fi ameninţat cu orice 
altceva, nu s-ar fi sinchisit, i-ar fi spus unde să-și bage 
ameninţarea. Dar adevărul despre tatăl său era singurul 
lucru pe care nu-l putea ignora, și nu voia să-și asume 
niciun risc, oricât de furios și de nedreptăţit s-ar fi simţit. 

— M-am făcut înţeles? întrebă Griffin. 

— Da, răspunse Owen. Perfect. 

— Bun, spuse Asasinul. 

— Cum adică de acum înainte? întrebă Javier. 

— Adică nu s-a terminat. Mai sunt în joc trei Părţi din 
Eden, dintre care una a fost deja găsită, și, după cum s-ar 
părea, Abstergo crede că tu și prietenii tăi sunteţi cheia 
descoperirii celorlalte. 

— Avem de ales? întrebă Javier. 

— Bineînţeles că aveţi, răspunse Griffin. Aveţi liberul 
vostru arbitru și, indiferent de ceea ce crezi, sunt gata să 
mor apărându-l. 

— Atunci poate c-aș vrea să mă retrag, spuse Javier 
întorcându-se spre Owen. 

Însă Owen nu voia să renunţe. Nu încă. Nu atât timp cât 
avea o șansă să afle adevărul. 

— Trebuie să știu, spuse. Sunt întru totul hotărât să 
merg mai departe. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI PATRU |% 


Natalya stătea singură, departe de ceilalţi, privind 
copacii aflaţi dincolo de cușca lor de sticlă. Sean și Grace îi 
spuseseră lui Isaiah totul, iar ea n-avusese cum să-i 
oprească. Apoi Isaiah plecase, iar Victoria îl urmase după 
nu mult timp. Asta se întâmplase cu vreo două ore mai 
înainte, iar ei patru fuseseră lăsaţi de atunci s-aștepte în 
încăperea aceea. În cele din urmă, Natalya își îngăduise să 
mănânce, după ce își dăduse seama că refuzul hranei e o 
formă de protest ineficientă. Insă mărul și chifla nu-i 
căzuseră bine la stomac. 

— Hei, îl auzi pe Sean spunând și, în reflexia discretă din 
fereastră, îl văzu venind, în scaunul lui, către ea. Ești OK? 

— Nu, răspunse. 

— De ce? 

— Nu-mi vine să cred că aţi făcut asta. 

— Ce? 

— N-o face pe prostul. Ştii foarte bine ce vreau să spun. 

Sean se lăsă pe spătarul scaunului cu rotile și își încleștă 
mâinile pe roţile de manevră. 

— Pentru mine a avut sens. M-am gândit că e ceea ce 
trebuie făcut. Ce, tu crezi că Isaiah ne-a minţit? 

— Nu știu. Natalya nu putu decât să clatine din cap. 
Tocmai asta e. Că nu știu. Nu mă înţelege greșit, Sean. Și 
eu l-am găsit convingător. Dar nu i-aș fi dezvăluit niciodată 
totul fără să mă gândesc și fără să mă sfătuiesc cu voi. 

— Ai dreptate. 

Se aplecă în faţă și ceva din mișcarea lui îi aminti 
Natalyei, pe neașteptate, de Tommy. Clipi ca să-și alunge 
amintirea. 

— Ai dreptate, repetă el. Ar fi trebuit să discutăm mai 
întâi. 


— Asta nu ne ajută cu nimic acum. 

Sean își aduse scaunul ceva mai aproape, uitându-se 
peste umăr, ca și cum ar fi vrut să vadă unde sunt ceilalți 
doi. 

— Hei, aveam de gând să te întreb... 

Dar nu-și încheie fraza. 

Tânăra așteptă câteva secunde. 

— Ce aveai de gând să mă-ntrebi? 

— Doar... începu el și se îmbujoră la faţă. 

Natalya își dădu seama ce voia să spună, dar speră că se 
înșală. 

— Doar ce? 

— Nu știu. Animusul. E pur și simplu o situaţie stranie. 
Acolo eram... știi... 

Fata avusese dreptate. Sean se referea la Tommy și la 
Adelina. Ea n-ar fi vrut să-i rănească sentimentele, dar 
părea ceva inevitabil. 

— Vreau să spun, continuă el, că au fost ei, dar, într-un 
fel, am fost și noi, și eu doar... 

— Sean, de fapt, nu e atât de complicat. Adelina îl iubea 
pe el. Nu pe tine. Şi Adelina nu e una și aceeași persoană 
cu mine. 

— Știu. 

— Atunci care e problema? _ 

— Nu e nicio problemă. Eu doar... Nu contează, lasă. Imi 
pare rău că am adus vorba. 

— E OK. Și mie îmi pare rău. Nu încerc să fiu grosolană. 
Dar pur și simplu nu putem lăsa lucrurile să se-amestece, 
înţelegi? ii minte ce-a zis Monroe? Tu ești tu. Asta trebuie 
să fie clar. j 

— Ai dreptate, zise el. Intru totul. 

— OK. Mă bucur că măcar în privința asta suntem de 
acord. 

Adăugase ultima frază știind că au totuși păreri diferite 
în ambele privinţe. 


Sean schiță încă o dată un gest aprobator și plecă spre 
ceilalţi doi, cu capul cam prea în jos. Natalya îl privi 
îndepărtându-se și se dojeni în sinea ei. Ar fi putut să se 
poarte ceva mai frumos, dar, pe de altă parte, își spunea 
asta destul de des. In relaţiile cu oamenii, prima ei reacţie 
era să aleagă calea directă, ceea ce nu era întotdeauna 
alegerea cea mai înțeleaptă. 

Se întoarse din nou spre fereastră și își concentră 
privirea asupra pădurii ce înconjura clădirea de sticlă. 

Era prea târziu, nu putea lua înapoi informaţiile pe care 
i le dăduseră ceilalţi lui Isaiah. Așa că, deocamdată, n-avea 
să li se pună de-a curmezișul. Dar nu era nicidecum 
convinsă de sinceritatea lui Isaiah și de bunătatea 
Ordinului Templierilor. Însă asta nu însemna că Asasinii îi 
inspirau încredere. Experienţa din Animus îi arătase că 
ambele părți nu aduceau decât distrugere. Separat, dar 
mai ales dacă se luptau unii cu alţii, oamenii nevinovaţi 
plăteau preţul. 

Ar fi fost totuși o prostie să se opună unei entități atât de 
puternice precum Abstergo. Încă nu sosise timpul. Spre 
deosebire de modul în care se purtase cu Sean, avea să 
aștepte cu răbdare, să urmărească totul cu atenţie și să 
descopere cea mai bună mișcare. Așa scăpaseră bunicii ei 
din Kazahstanul sovietic și tot așa avea să scape ea din 
mâinile Templierilor. 

— Vești bune! exclamă Victoria revenind în încăpere. Am 
luat legătura cu părinţii voștri. Le-am spus că pot veni 
oricând să vă vadă. Sunt pe drum chiar în acest moment. 

— Ce le-aţi spus? întrebă Natalya. 

— Le-am spus că un fost angajat de la școlile voastre, 
Monroe, v-a amăgit, atrăgându-vă într-un plan necunoscut, 
folosindu-se de echipamente furate de la noi, dar l-am 
descoperit și v-am salvat. 

Natalya se gândi că era o minciună ticluită de experţi, 
destul de apropiată de adevăr ca să nu poată fi dovedit 


contrariul, chiar dacă știai tot ce se întâmplase de fapt. 

— Atunci putem pleca acasă? întrebă Grace. 

— Asta rămâne la latitudinea voastră, dar am vrea să vă 
facem o ofertă. 

— Ce ofertă? întrebă Sean. 

— Așa cum a spus Isaiah, ADN-ul vostru oferă o ocazie 
unică. Am vrea să vă invităm să rămâneţi aici, în Cuibul 
Vulturului, ca să ne continuăm cercetările. Vrem să 
discutăm despre asta cu părinţii voștri. Presupun că vor fi 
foarte receptivi. 

— Oare? întrebă Natalya. 

Părinţii ei n-aveau încredere în cea mai mare parte a 
oamenilor, mai ales în cei puternici și plini de bani. 

— Ei bine, spuse Victoria zâmbind cu dinţii ei mari. 
Firește că, pentru participarea voastră la studiu, o să le 
oferim o recompensă financiară semnificativă. 

— Şi care-i șmecheria? întrebă David. 

— Nu e vorba de nicio șmecherie, răspunse Victoria. Dar 
mai avem de găsit două Părţi din Eden înaintea lui Monroe 
și ne-ar bucura să ne sprijiniți. Am făcut câteva cercetări 
în privinţa ADN-ului vostru și am identificat un alt loc unde 
apare o Concordanţă extraordinară a Amintirilor, care ne- 
ar putea conduce la un al doilea vârf al Tridentului. Se 
întoarse către Natalya. Ti-ai dorit vreodată să vezi China? 


EPILOG |% 


Monroe străbătuse câteva sute de kilometri de când 
scăpase de Templieri și mâinile încă îi tremurau. Ca să le 
poată controla, strângea volanul atât de tare, încât i se 
albiseră încheieturile degetelor. Ochii lui  focalizau 
imaginea cu greutate. Nu mai dormise de treizeci și șase 
de ore și nu mâncase aproape nimic, iar drumul continua 
să se zărească nesfârșit înainte, pe palida întindere a 
deșertului, în timp ce soarele se înălța deasupra 
orizontului. 

Nu voise să se întâmple nimic din toate astea. Cel puţin 
nu în acel mod. Dar nici n-ar fi putut spune exact ce voise 
să se întâmple. Misiunea lui începuse cu atât de mult timp 
în urmă și luase atât de multe întorsături, încât uneori 
avea senzaţia că nu mai știe care îi e țelul. În astfel de 
momente, se întorcea la începuturi, acolo de unde pornise, 
și își amintea de ce face totul. 

Și pentru cine. 

Partea din Eden fusese un ocol pe drumul către 
principalul lui scop, dar un ocol pe care în niciun caz nu-l 
putea ignora. Nu le putea permite nici Asasinilor, nici 
Templierilor să pună mâna pe încă o relicvă a 
Precursorilor. Miza era prea mare. Evenimentul Ascendent 
începuse deja, iar el n-avea idee unde se află puștii. 
Templierii îi capturaseră fără îndoială pe câţiva dintre ei, 
dacă nu pe toţi. Dar era posibil ca unii să fi scăpat. Owen și 
Javier avuseseră cele mai mari șanse, dar și Grace 
dobândise probabil câteva abilităţi ca urmare a Efectului 
de Sângerare. 

Monroe aruncă o privire către locul pasagerului, pe care 
se afla nucleul Animusului. Măcar acesta rămăsese în 
posesia lui. Încă avea ADN-ul tuturor, IT-istul fiind singurul 


care îi decodificase absolut toate semnificaţiile. 

Mâinile îi tremurau din ce în ce mai tare și Monroe își 
dădu seama că trebuie să-i ofere corpului său hrană și 
odihnă. Sperase doar să ajungă destul de departe încât 
riscul de a opri undeva să nu fie prea mare. 

Făcu un popas în următorul oraș, un cuib din deșert cu o 
singură staţie de benzină și cu o populaţie de trei sute 
douăzeci și șase de oameni. Făcu plinul autobuzului, își 
cumpără un telefon cu cartelă preplătită, mâncă un 
sandvici preambalat cu carne de curcan și dormi trei ore. 

Când se trezi, își simţi mintea ceva mai limpede. 

Deși făcuse rost de ADN-ul de care avea nevoie, refuza 
să-i lase pe tinerii aceia în mâinile Templierilor. Vina îi 
aparţinea în totalitate. Neglijenţa de care dăduse dovadă îi 
atrăsese pe agenţi drept la ţintă, așa că puștii se aflau în 
pericol și trebuia să-i salveze. Numai că n-o putea face 
singur. Avea nevoie de ajutor. 

Scoase telefonul pe care-l cumpărase și se holbă mult 
timp la tastatura lui strălucitoare înainte de a forma 
numărul. Era un număr care-i fusese dat cu mult, mult 
timp în urmă și pe care îl memorase fără să știe dacă va 
avea vreodată motiv să-l folosească. Acum avea, și se 
întrebă dacă numărul mai era valabil. 

Dar telefonul sună. 

Și cineva răspunse. 

— Sunt Monroe, spuse el încet. Trebuie să stăm de 
vorbă. 


În curând, în seria 
Assassin's Creed, Ultimii descendenți, 
cartea a doua, Mormântul Hanului. 


IO 


Citiţi un fragment 
CAPITOLUL UNU 


China - 1259 E.C.” 


Natalya își ţinu respiraţia și aşteptă explozia. 

Din fortăreaţa înaltă de deasupra ei, artileriștii song 
tocmai lansaseră un alt baraj de bombe de fier din fei yun 
pi-li-pao, tunurile lor metalice care bubuiau ca trăsnetul. 
Strălucind roșii ca focul, proiectilele descriau arce înalte 
pe cerul nopţii, pentru a se năpusti apoi către Hoarda 
Marelui Han. 

Natalya își puse palmele peste urechi și se adăposti în 
spatele fortificațiilor înălțate de inginerii jin și, cu toate că 
valul de pământ se cutremură la fiecare impact, 
azvârlindu-i ţărână în ochi cu un zgomot destul de puternic 
încât să aibă impresia că urechile i se sparg ca porțelanul, 
construcţia apărătoare rezistă. Deocamdată. 

Aerul, fierbinte și umed între palmele înăbușitoare ale 
verii, se liniști apoi, îngroșat de fumul pulberii negre pe 
care Natalya o simţea, usturătoare, în ochi și în nas. 


15 Era comună - coincide cu sistemul de numărare a anilor 
pornind de la nașterea lui Hristos, dar este o denumire neutră, 
preferată de popoarele care nu sunt creștine (n. tr.). 


Nu, el o simţea în ochi și în nas. 

În ochii și în nasul strămoșului Natalyei, Bayan, un 
războinic buryat din îndepărtatele stepe nordice. Dar 
faptul că trăia amintirile unui bărbat era cel mai puţin 
dezorientant aspect al simulării. Cultura mongolului Bayan 
îi fusese complet străină, iar războiul de cucerire purtat de 
poporul lui prin Asia și Europa o umplea de o neliniște 
profundă. Totuși, acele invazii introduseseră ADN-ul unui 
strămoș mongol în arborele genealogic al familiei ei de 
ruși și de cazaci. Povestea cuceririlor mongole era, într-un 
fel, povestea originilor Natalyei. 

Lângă Bayan, un războinic mai tânăr tremura privind în 
sus, de parcă s-ar fi temut că meterezul de pământ se va 
prăvăli peste ei. Întreaga armată a Hanului văzuse cât rău 
puteau face armele poporului song, sfâșiind, cu fier și foc, 
oamenii și caii în bucăţi spulberate. 

Natalya îl simţi pe Bayan pășind în faţa ei pe scena 
minţii și se retrase în umbră, lăsându-și amintirea să-și 
urmeze cursul. 

— Liniștește-te, îi spuse Bayan tânărului. N-a fost decât 
o demonstraţie. Vor să fie siguri că ne amintim azi de 
înfrângerea noastră de la Poarta Xin Dong. 

Tânărul strânse din buze și dădu din cap. 

— O demonstraţie convingătoare. 

După cum vorbea și după cum arăta, era un recrut 
tangut și probabil nu văzuse prea multe lupte. Nu era un 
mongol din stepe. Nu luase parte la instrucție și la nerge, 
marea vânătoare. Bayan ţinea foarte bine minte prima lui 
participare, copleșitorul șir de războinici de o sută treizeci 
de kilometri lungime, mărșăluind și călărind disciplinati, 
fără să rupă vreodată rândul, cu ambele flancuri luând-o 
încet înaintea centrului până ce formaseră un cerc imens, 
cu diametrul de mulţi kilometri, pe care îl strânseseră apoi 
metodic, adunând înăuntru tot vânatul, astfel că turmele 
de animale înfricoșate din centru putuseră fi ucise pe 


îndelete de Marele Han. Exerciţiul durase câteva luni și îi 
pregătise pe Bayan și pe toţi luptătorii din triburi pentru 
război. 

Oșteanul acela tânăr avea să-și găsească până la urmă 
curajul, sau avea să piară, fie de mâna dușmanului, fie ucis 
de Hoardă, pentru lașitatea sa. Bayan avea să-i ordone 
căpitanului unităţii arban!“ a tânărului tangut să stea cu 
ochii pe el. 

— Cum te numești? îl întrebă. 

— Chen Lun. 

Bayan îi ceru și numele căpitanului și pe al 
comandantului său, apoi adăugă: 

— Nu te pierde cu firea, Chen Lun. Așa cum Ogedei Han 
a cucerit poporul jin, și MOngke Han va învinge poporul 
song. Vom nimici cetatea asta și vom ucide până la unul 
bărbaţii, femeile și copiii adăpostiţi în ea. 

Războinicul își plecă fruntea. 

— Așa va fi. 

Pe urmă Bayan îl părăsi și o porni de-a lungul valului de 
pământ, inspectându-și propriile trupe și simțindu-se 
mulțumit de hotărârea și de puterea exprimate în 
înfățișarea oamenilor în vreme ce priveau în faţă artileria 
song, fără să se sinchisească de arșiţa de pe acele 
meleaguri și de bolile ce le bântuiau. Către apus, dincolo 
de fortificațiile Hanului, muntele se profila înalt și negru în 
noapte, cu îndepărtatele lumini ale Orașului Pescarilor de 
pe culme. Nici măcar Alamut, fortăreața Asasinilor din 
Persia, nu-i rezistase asediului atât de bine și de mult ca 
bastionul acela. Locul unde se afla, cu râuri late și pante 
abrupte pe trei laturi, îi oferea un avantaj natural de 
netăgăduit, sporit de mașinile de război ale poporului 
song. 


1 Unitate a armatei mongole alcătuită din zece soldaţi (n. tr.).