Alexandr Soljenitin — Pavilionul Cancerosilor

Aleksandr Soljeniţân 


Aleksandr Soljeniţân 


Pavilionul canceroşșilor 


PARTEA ÎNTÂI 
Nu-i câtuşi de puţin cancer. 

Pavilionul canceroşilor purta chiar numărul treisprezece. 
Pavel Nikolaevici Rusanov n-a fost niciodată şi nici n-ar fi 
avut cum să fie superstiţios, dar ceva s-a prăbuşit în el când 
medicul i-a scris pe trimitere: „pavilionul treisprezece”. De 
ce nu s-or fi gândit să boteze cu treisprezece altă secţie, 
cea de ortopedie, de exemplu, sau de afecţiuni gastrice? 
Cum-necum, în toată republica numai la această clinică 
putea găsi ajutor. 

— Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că n-am 
cancer? Întreba cu speranţă în glas Pavel Nikolaevici, 
pipăind uşurel, pe partea dreaptă a gâtului, umflătura 
urâtă, care creştea văzând cu ochii sub stratul nevinovat de 
piele albă care încă o mai acoperea pe dinafară. 

— Nu, bineînţeles că nu, îl liniştea pentru a zecea oară 
doctoriţa Donţova, în timp ce-i umplea paginile fişei cu 
scrisul ei avântat. Când scria îşi punea ochelarii pătrăţoşi- 
rotunjiţi, de cum înceta să scrie - îi scotea. Nu mai era 
tânără şi arăta pa-lidă, foarte obosită. 

Această discuţie avusese loc cu câteva zile în urmă, în 
perioada când venea la clinică pentru tratament. Bolnavii 
de la oncologie, chiar şi cei care nu rămâneau la spital, ci se 
aflau în tratament ambulatoriu, nu mai aveau somn 
noaptea. Lui Pavel Nikolaevici însă, Donţova îi recomandase 
să se interneze, şi asta cât se poate de repede. În aceeaşi 
măsură ca şi boala în sine - neprevăzută, surprinzătoare, ce 
dăduse buzna în două săptămâni peste un om fericit, lipsit 


de griji - pe Pavel Nikolaevici îl deprima şi faptul că urma să 
se interneze în această clinică la comun - lucru ce nu i se 
mai întâmplase de foarte multă vreme, nici nu mai ţinea 
minte de când. Îi căutase la telefon pe toţi - pe Evghenii 
Semionovici, pe Şendiapin şi pe Ulmasbaev, iar aceştia 
sunaseră, la rândul lor, pentru a se interesa ce posibilităţi 
există, dacă n-au cumva, la această clinică, vreo rezervă sau 
dacă nu s-ar putea transforma, măcar pentru o vreme, una 
din camerele mai mici într-o rezervă. Dar nu izbutiseră să 
facă nimic din pricina înghesuielii cumplite de aici. 

Singurul lucru pe care reuşiseră să-l obţină de la medicul 
şef a fost promisiunea că va fi scutit de formalităţile 
obligatorii, cum ar fi trecerea pe la camera de gardă, pe la 
baia comună şi garderobă. 

Astfel, Iura îi aduse pe tatăl şi pe mama sa, în Moskviciul 
lor albastru pal, direct la scările pavilionului treisprezece. 

În pofida gerului ce începuse să pişte, două femei în halate 
de diftină, decolorate, stăteau în cerdacul de piatră - erau 
vinete de frig, dar, de ple-cat, tot nu plecau. 

Începând cu aceste halate ca vai de capul lor, totul i se 
părea aici neplăcut lui Pavel Nikolaevici: cimentul 
cerdacului, tocit rău de tot sub picioare, clanţele uşilor, al 
căror luciu se dusese sub mâinile bolnavilor, sala de 
aşteptare, cu duşumelele sale de pe care vopseaua în ulei 
se cojise, panourile măslinii, înalte, ale pereţilor (culoarea 
aceasta măslinie părea ea însăşi murdară) şi băncile din 
stinghii, mari, dar neîncăpătoare totuşi pentru mulţimea de 
bolnavi veniţi de departe - uzbeci în halate matlasate 
însoţiţi de femeile lor: cele bătrâne cu basmale albe, iar cele 
tinere purtând unele cu liliachiu sau roşu şi verde, toţi în 
cizme şi gumari - ce umpluseră încăperea stând, unii, şi pe 
jos. Culcat pe o bancă şi ocupând-o în întregime, îmbrăcat 
într-un palton descheiat ce atârna până la pământ, un rus 
tânăr, numai piele şi os, cu burta umflată, nu se mai oprea 
din urlat, de durere. Aceste răcnete îl asurziră pe Pavel 
Nikolaevici şi îl atinseră atât de puternic de parcă bolnavul 


urla nu din propria-i durere, ci din a sa. Pavel Nikolaevici 
păli brusc, se opri şi şopti cu buzele albe: 

— Kapa! Eu am să mor aici. Mai bine renunţăm. Hai să ne 
întoarcem. 

Kapitolina Matveevna îi luă mâna şi i-o strânse cu 
hotărâre: 

— Paşenka! Unde vrei să ne întoarcem? Şi ce să facem pe 
urmă? 

— Ştiu eu, poate se aranjează ceva la Moscova... 

Kapitolina Matveevna îşi întoarse către soţ capul masiv, 
lăţit încă şi mai mult de cârlionţii arămii şi înfoiaţi, tunşi 
scurt: 

— Paşenka! Povestea cu Moscova mai poate dura şi două 
săptămâni, şi nici nu e sigur că o să reuşim. Putem noi să 
aşteptăm atât? Nu vezi că în fiecare dimineaţă e tot mai 
mare! 

Soţia îi strângea tare încheietura mâinii, dându-i curaj. În 
treburile obşteşti şi legate de slujbă, Pavel Nikolaevici ştia 
prea bine şi singur ce-i de făcut - de aceea, cu atât mai 
plăcut şi mai liniştit se simţea bizuindu-se, când era vorba 
de treburile familiei, numai pe soţie: toate problemele 
importante ea le rezolva rapid şi corect. Numai că băiatul 
de pe bancă urla să se rupă! 

— Paşik, îl lămurea soţia, suferind alături de el, ştii şi tu că 
eu sunt întotdeauna prima de părere să chemi omul acasă 
şi să-l plăteşti. Dar dacă ni s-a spus că medicii ăştia nu vin 
acasă şi nu iau bani! Pe urmă, aici au şi aparate speciale. 
Nu se poate altfel. 

Pavel Nikolaevici înţelegea şi el că nu se poate. N-o 
spusese decât aşa, pentru orice eventualitate. 

Stabiliseră cu medicul-şef al dispensarului oncologic ca 
sora şefă să-i aştepte la ora două după-amiază aici, la 
picioarele scării pe care cobora acum, păşind cu grijă, un 
bolnav în cârje. Dar bineînţeles că sora-şefă nu era acolo, 
iar cămăruţa ei de sub scară era închisă cu un lacăt mic. 


— Nu poţi avea încredere în nimeni! Explodă Kapitolina 
Matveevna. Pentru ce li s-o mai fi plătind salariul! Aşa cum 
era, învăluită peste umeri de două vulpi negre, Kapitolina 
Matveevna porni pe coridorul unde stătea scris: „Intrarea 
în haine de stradă interzisă”. 

Pavel Nikolaevici rămase să aştepte în hol. Temător, îşi 
pipâi, printr-o uşoară aplecare a capului spre dreapta, 
umflătura dintre claviculă şi maxilar. Avea impresia că, în 
jumătatea de oră ce se scursese de când se uitase la ea 
ultima dată, acasă, în oglindă, acoperind-o cu fularul - în 
această jumătate de oră, parcă mai crescuse. Pavel 
Nikolaevici simţea o slăbiciune în tot corpul şi ar fi vrut să 
stea jos. Însă băncile păreau murdare şi, în afară de asta, ar 
fi fost nevoit s-o roage pe bătrâna aşezată pe duşumea, pe 
cea cu basma în cap şi cu un sac unsuros proptit între 
picioare, să se dea mai încolo. Pavel Nikolaevici avea 
senzaţia că mirosul împuţit al sacului ar fi răzbătut până la 
el, oriunde s-ar fi aflat. Când o să înveţe odată populaţia 
noastră să călătorească cu geamantane curate, puse la 
punct! (De altfel, acum, de când cu tumoarea, lucrurile 
astea nici nu mai contau.) 

Suferind din pricina urletelor băiatului, din cauza a tot ce-i 
vedeau ochii şi-a tot ce-i pătrundea prin nări, Rusanov 
stătea în picioare, sprijinit uşor de perete. Dinspre curte 
intră un ţăran, ţinând în mână un borcan de-o jumătate de 
litru, cu etichetă, aproape plin cu un lichid galben. Ducea 
borcanul fără să-l ascundă, ba chiar ridicându-l mândru, ca 
pe o halbă de bere cucerită prin luptă la vreo coadă. Chiar 
în faţa lui Pavel Nikolaevici, de parcă ar fi fost gata să-i 
întindă borcanul, bărbatul, se opri, vru să-l întrebe ceva, 
dar, văzându-i căciula de blană scumpă, se întoarse în 
căutarea alt-cuiva şi îl întrebă pe bolnavul în cârje: 

— Drăguţă! Aiasta încotrova zici s-o duc? 

Ologul îi arătă uşa laboratorului. 

Lui Pavel Nikolaevici îi veni să vomite. 


Se deschise din nou uşa de afară şi, îmbrăcată doar într-un 
halat alb, intră sora, deloc drăguță, cu faţa prea lungă. Îl 
zări imediat pe Pavel Nikolaevici, îşi dădu seama cine e şi se 
apropie de el. 

— Iertaţi-mă, spuse ea respirând greu şi cu obrajii 
aproape la fel de roşii ca buzele rujate, din pricina grabei în 
care venise, iertaţi-mă, vă rog! Mă aşteptaţi de mult? Ni s- 
au adus medicamentele şi-a trebuit să le fac hârtiile de 
primire. 

Pavel Nikolaevici vru să-i răspundă caustic, dar se abţinu. 
Era bucuros că aşteptarea luase sfârşit. Cu geamantanul şi 
sacoşa cu alimente, se-apropie Iura - doar în costum, fără 
căciulă, aşa cum condusese maşina - foarte liniştit, cu un 
smoc înalt de păr blond clătinându-i-se în vârful capului. 

— Să mergem! Sora-şefă le arătă cămăruţa ei de sub 
scară. Nizamutdin Bahramovici mi-a spus că vreţi să vă 
păstraţi lenjeria şi că v-aţi adus de acasă şi pijamaua, dar 
una nepurtată, da? 

— Direct din magazin. 

— Asta-i obligatoriu, fiindcă altfel trebuie dezinfectată, 
înţelegeţi? Uite, aici puteţi să vă schimbaţi. 

Deschise uşa de furnir şi aprinse lumina. Odaia cu tavanul 
în pantă n-avea fereastră, iar pe pereţi erau atârnate o 
mulţime de grafice trasate cu creioane colorate. 

Iura duse înăuntru, fără să scoată o vorbă, geamantanul, 
apoi ieşi, iar Pavel Nikolaevici intră să se schimbe. Sora-şefă 
voia să se mai repeadă, între timp, până undeva, dar tocmai 
atunci se apropie Kapitolina Matveevna: 

— Domnişoară, sunteţi chiar atât de grăbită? 

— D-da, cam sunt... 

— Cum vă cheamă? 

— Mita. 

— Ce nume ciudat. Nu sunteţi rusoaicăâ? 

— Nemţoaică... 

— Ne-aţi făcut să aşteptăm. 

— Vă rog să mă iertaţi. Iocmai primeam nişte... 


— Ei, uite ce-i, Mita, vreau să ştiţi un lucru. Soţul meu... E 
un om cu mari merite, un cadru preţios. Îl cheamă Pavel 
Nikolaevici. 

— Pavel Nikolaevici, bine, am să rețin. 

— Înţelegeţi, el era oricum obişnuit cu o îngrijire atentă, 
iar acum mai are şi boala asta atât de gravă. Nu s-ar putea 
aranja să-l asiste în permanenţă o infirmieră? 

Faţa preocupată, neliniştită a Mitei deveni şi mai 
îngrijorată. Clătină din cap: 

— În afară de infirmierele care asistă la operaţii, n-avem 
decât trei surori de serviciu la şaizeci de oameni - asta ziua, 
iar noaptea - două. 

— Păi, vedeţi! Aici şi dacă mori, poţi să ţipi cât te ţine gura 
că tot nu vine nimeni să te ajute. 

— De ce credeţi aşa ceva? Noi ne ocupăm de toţi. 

De „toţi...”! Ce să-i mai explici, dacă ea vorbeşte de „toţi”? 

— Pe deasupra, infirmierele dumneavoastră se mai şi 
schimbă mereu, nu-i aşa? 

— Da, o dată la douăsprezece ore. 

— Cumplit e acest stil de îngrijire depersonalizat! Am fi 
putut face eu şi fiica mea cu schimbul lângă el! Sau aş fi 
putut angaja o soră permanentă pe banii mei - mi s-a spus 
însă că nici asta nu e voie.? 

— Cred că-i imposibil. N-am auzit să se fi procedat 
vreodată aşa. De altfel, acolo, în salon, nici n-ai unde pune 
un scaun. 

— Doamne-dumnezeule, îmi imaginez cum trebuie să 
arate. Stai să vedem mai întâi dacă se poate sta în salonul 
ăla! Dar câte paturi sunt acolo? 

— Nouă. Şi încă e bine că are loc direct în salon. La noi, cei 
proaspăt sosiți rămân o vreme pe scară, pe coridoare. 

— Domnişoară, o să vă rog totuşi pe dumneavoastră, 
fiindcă vă cunoaşteţi mai bine oamenii şi o să vă vină mai 
uşor să aranjaţi totul... Înţelegeţi-vă cu o soră sau cu o 
infirmieră ca lui Pavel Nikolaevici să i se acorde o atenţie 
specială... 


Încuietoarea poşetei plic pocnise deja şi trei hârtii de 
cincizeci îşi făcură apariţia din ea. Fiul, tăcut, aflat prin 
apropiere, se întoarse cu spatele. Mita îşi ascunse ambele 
mâini la spate. 

— Nu, nu! Asemenea sarcini... 

— Doar nu ţi-i dau dumitale! Îi vârt Kapitolina Matveevna 
şomoiogul de bani în piept. Dacă n-o pot face în mod legal... 
Vreau să plătesc munca! lar pe dumneavoastră nu vă rog 
decât să aveţi amabilitatea de a transmite un mesaj. 

— Nu, nu, sora îngheţase. La noi nu se face aşa ceva. 

Uşa scârţâi şi din cămăruţă ieşi Pavel Nikolaevici, într-o 
pijama verde cu maro, nou-nouţă, şi în papuci călduroşi, 
căptuşiţi cu blană. Pe creştetul aproape chel purta o 
tiubiteikă, o tichie uzbekă, zmeurie. Acum, fără gulerul 
paltonului de iarnă şi fără fular, umflătura de pe gâtul lui 
arăta deosebit de amenințătoare. Nici capul nu-l mai ţinea 
drept, ci uşor înclinat într-o parte. 

Fiul se duse să pună în geamantan hainele pe care şi le 
scosese. După ce ascunse banii în gentuţă, soţia îşi privi 
neliniştită soţul: 

— N-ai să îngheţi?... Ar fi trebuit să-ţi iau şi un halat 
călduros. Am să ţi-l aduc. Dar, ia stai, ai aici un fulăraş - i-l 
scoase din buzunar. Înfăşoară-te, să nu răceşti! Cu vulpile 
acelea negre şi în paltonul de iarnă părea de trei ori mai 
masivă decât soţul ei. Acum du-te în salon şi aranjează-ţi 
lucrurile. Pune alimentele la locul lor, vezi dacă totu-i în 
ordine, gândeşte-te de ce ai mai putea avea nevoie - eu stau 
să te aştept. Pe urmă, dacă vii jos şi-mi spui, până seara 
aduc tot ce trebuie. 

Nu-şi pierdea ea capul cu una cu două; anticipa 
întotdeauna totul. Era o adevărată tovarăşă de viaţă. Pavel 
Nikolaevici o privi recunoscător şi suferind, mai întâi pe ea, 
apoi pe fiul lor. 

— Şi zici că pleci, lura? 

— Am tren diseară, tată, spuse, apropiindu-se, lura. 
Vorbea respectuos cu tatăl său, dar, ca întotdeauna, fără 


nici un fel de avânt; iată, şi acum, nimeni n-ar fi zis că se 
desparte de un tată bolnav pe care îl lasă la spital. Percepea 
totul stins. 

— Aşa deci, fiule. E prima delegaţie serioasă. Să adopţi, de 
la început, tonul potrivit. Şi mai lasă duhul blândeţii. 
Blândeţea te omoară pe tine! Tu trebuie să ţii minte, clipă 
de clipă, că nu eşti lura Rusanov, nu eşti o persoană 
particulară - eşti reprezentantul legii, înţelegi? 

Că o fi înţeles Iura sau ba, oricum lui Pavel Nikolaevici îi 
venea greu acum să găsească cuvinte mai potrivite. Mita se 
foia, căutând să plece. 

— Păi, stai că aştept şi eu cu mama, zâmbi lura. Nu-ţi lua 
rămas-bun, du-te, deocamdată, tată. 

— Puteţi să ajungeţi singur? Întrebă Mita. 

— Doamne-dumnezeule, omul abia se ţine pe picioare şi 
dumneavoastră nu puteţi nici măcar să-l însoţiţi până la 
pat? Să-i duceţi geanta măcar! 

Pavel Nikolaevici îi privi nefericit pe ai lui, refuză braţul 
Mitei, care voise să-l sprijine şi, agăţându-se cu putere de 
balustradă, începu să urce. Inima se porni să-i bată 
puternic, dar nu din pricina scărilor. Urca treptele de parcă 
s-ar sui pe ăla... Cum îi zice, la tribuna aia... Pentru a-şi 
pierde acolo, sus, capul. 

Sora-şefă urcă în fugă scările, luându-i-o înainte, îi strigă 
ceva Mariei şi, încă înainte ca Pavel Nikolaevici să fi parcurs 
primul rând de trepte, cobori în fugă scara, de cealaltă 
parte, şi ieşi din clădire ca din puşcă, demonstrându-i 
Kapitolinei Matveevna de câtă grijă şi sensibilitate va avea 
parte, aici, soţul ei. 

Iar Pavel Nikolaevici urcă încet până la prima platformă - 
largă şi adâncă, cum numai în clădirile vechi se întâlnesc. 
Pe această platformă intermediară, fără a stânjeni câtuşi de 
puţin circulaţia, fuseseră aşezate două paturi pentru 
bolnavi, ba încăpuseră chiar şi noptierele lor alături. Unul 
dintre bolnavi era în stare gravă, părea epuizat şi sugea o 
pungă de oxigen. 


Încercând să nu se uite la faţa lui disperată, Rusanov o coti 
şi continuă să urce, privind în sus. Dar nici la capătul celui 
de-al doilea rând de scări nu-l aştepta o privelişte mai 
încurajatoare. Acolo se afla sora Maria. Nici o urmă de 
zâmbet, nici o rază de bunăvoință nu se desprindeau de pe 
faţa ei întunecată de icoană. Înaltă, slabă şi plată, îl aştepta 
ca un soldat şi o porni imediat pe holul de sus, arătându-i 
încotro s-o ia. În hol dădeau câteva uşi şi doar în dreptul lor 
nu erau paturi cu bolnavi. Într-un colţ fără ferestre, luminat 
de o lampă de birou veşnic aprinsă, se aflau măsuţa de scris 
a infirmierei, încă o măsuţă, pentru tratamente, iar alături - 
un dulap suspendat, cu sticlă mată şi cruce roşie. Trecură 
pe lângă cele două măsuţe, pe lângă încă un pat, apoi mâna 
lungă şi uscată a Mariei îi indică: 

— Cel de-al doilea dinspre fereastră. 

Se şi grăbea să plece - neplăcută trăsătură a celor din 
spitalele comu-ne, n-ar sta o clipă să schimbe şi ei o vorbă. 
Canaturile uşii de la salon erau mereu deschise şi totuşi, de 
cum trecu pragul, Pavel Nikolaevici simţi un miros jilav 
închis, amestecat cu ceva medicamentos, chinuitor pentru 
el, care era atât de sensibil la mirosuri. 

Paturile erau aşezate perpendicular pe pereţi, cu intervale 
înguste, cât lăţimea noptierelor, între ele, dar nici pe 
coridorul format între cele două rânduri, de-a lungul 
camerei, nu încăpeau mai mult de doi oameni odată. 

Pe acest coridor stătea un bolnav îndesat, cu umeri laţi, 
într-o pijama dungată alb cu roz. Gâtul îi era strâns în 
întregime, până sus de tot, aproape de lobii urechilor, într- 
un bandaj gros. Inelul alb, sufocant al bandajelor nu-i lăsa 
libertatea să-şi mişte capul turtit, năpădit de păr sur. 

Acest bolnav le vorbea răguşit celorlalţi, care-l ascultau 
din paturi. La intrarea lui Rusanov, îşi întoarse către el tot 
trunchiul, odată cu capul sudat de el, şi spuse: 

— Ia te uită, încă un canceraş. 

Pavel Nikolaevici nu se simţi obligat să răspundă la o 
asemenea familiaritate. Simţea, ce-i drept, că toţi cei din 


cameră se uită acum la el, dar n-avea chef să-i privească la 
rândul său şi nici măcar să-i salute pe aceşti oameni adunaţi 
la întâmplare. Nu făcu decât să măture cu mâna prin aer, 
făcându-i semn bolnavului sur să se dea la o parte. Acela îl 
lăsă pe Pavel Nikolaevici să treacă şi se întoarse din nou, cu 
întregul trunchi contopit cu capul, în urma lui: 

— Auzi, frăţioare, tu la ce ai cancer? Întrebă cu un glas 
hârâit. 

Pavel Nikolaevici, care tocmai ajunsese la patul său, fu 
zguduit de această întrebare. Îşi ridică ochii spre nesimţit 
şi, încercând să nu-şi iasă din fire (umerii îi zvâcniră totuşi), 
spuse cu demnitate: 

— La nimic. Eu n-am cancer. 

Căruntul gâfâi, apoi dădu verdictul, astfel încât să-l audă 
toată camera: 

— Ce tâmpit! Păi, dacă nu era cancer, te-ar mai fi internat 
cineva aici? 

Studiile nu te fac mai deştept. 

Chiar în această primă seară petrecută în salon, doar în 
câteva ore, Pavel Nikolaevici fu cuprins de groază. Ghemul 
tare al tumorii - neaşteptat, lipsit de orice sens şi de orice 
rost, îl târâse aici ca pe un peşte prins în cârlig şi îl zvârlise 
pe patul ăsta de fier, îngust, meschin, cu plasă scârţâitoare, 
cu o saltea anemică. A fost suficient să-şi schimbe hainele, 
acolo, sub scară, să-şi ia rămas bun de la cei dragi şi să urce 
în acest salon - că uşa vieţii de până atunci s-a şi trântit, iar 
aici a dat peste o existenţă nouă, atât de greţoasă încât îl 
îngrozea încă şi mai tare decât tumoarea însăşi. Aici, nu-ţi 
mai puteai alege ceva plăcut, liniştitor, la care să priveşti; 
nu-ţi rămânea decât să te uiţi la cele opt fiinţe nenorocite, 
egale acum, pasămite, cu el - opt bolnavi în pijamale alb cu 
roz, decolorate şi tocite de atâta purtat, pe alocuri peticite, 
pe alocuri rupte, nepotrivindu-se mai nimănui pe măsură. Şi 
nu mai puteai alege nici ce să auzi, erai nevoit să asculţi 
discuţiile plicticoase, total neinteresante pentru Pavel 
Nikolaevici, ale acestei adunături de oameni. Le-ar fi 


poruncit cu mare plăcere să-şi ţină gura, mai ales 
pisălogului ăluia cu părul sur şi cu gâtul prins în chingile 
bandajelor ce-i cuprindeau şi capul - i se spunea, pur şi 
simplu, Efrem, deşi nu mai era tânăr. Însă Efrem nu se mai 
domolea odată, nici nu se culca şi nici din salon nu pleca, tot 
umblând neliniştit pe coridorul din mijlocul camerei. 

Câteodată faţa i se încreţea, i se strâmba toată, de parcă l- 
ar fi înţepat ceva, şi atunci se apuca cu mâinile de cap. Apoi, 
începea din nou să umble. lar după o vreme de umblat din 
ăsta, se oprea exact lângă Rusanov, îşi apleca până la el, 
peste tăblia patului, tot trunchiul rigid, îşi arăta faţa lată, 
sumbră, lăţoasă şi îl lămurea: 

— Acuma, gata, profesore. Acasă nu te mai întorci, ai 
înţeles? 

În salon era foarte cald. Pavel Nikolaevici stătea culcat 
peste plapumă, în pijama şi tiubiteikă. Îşi potrivi ochelarii cu 
ramă aurie, subţire, îl privi pe Efrem cu severitate, cum ştia 
el să se uite, şi-i răspunse: 

— Nu înţeleg, tovarăşe, ce doriţi de la mine? Şi de ce vreţi 
să mă speriaţi? Eu, unul, nu v-am întrebat nimic. 

Efrem nu făcu decât să pufnească, plin de ură: 

— Asta nici că mai contează acum, dacă pui au ba 
întrebări, acasă tot nu te mai întorci. Poţi, în schimb, să-ţi 
trimiţi ochelarii înapoi. Şi pijamaua asta nouă. 

După ce spuse o asemenea grosolănie, îşi îndreptă 
trunchiul ţeapăn şi începu să păşească din nou pe coridor, 
de parcă-l avea pe necuratul în el. 

Pavel Nikolaevici ar fi putut, desigur, să-l întrerupă şi să-l 
pună la punct, dar nu-şi mai regăsea voinţa de altădată; era 
total descurajat şi, în urma celor spuse de dracul bandajat, 
tonusul nu făcuse decât să-i scadă şi mai rnult. Acum, când 
avea nevoie de susţinere, era împins în groapă. În câteva 
ore, Rusanov părea să-şi fi pierdut poziţia socială, situaţia 
meritorie, planurile de viitor - se transformase în şaptezeci 
de kilograme de corp alb, cald, care nu-şi cunoştea viitorul. 


Probabil că deprimarea i se oglindea pe faţă, fiindcă, într- 
una din trecerile sale pe acolo, Efrem, aşezându-se în 
dreptul lui, spuse, de data asta mai paşnic: 

— Şi chiar de-ar fi s-ajungi pe acasă, n-o să fie pentru 
multă vreme: ia-a-ar ajungi aici. Cancerul e iubitor de 
oameni. Pe care-l apucă racul în cleşti - ăluia nu-i mai dă 
drumul pân'la moarte. 

Pavel Nikolaevici n-avea putere să-l contrazică şi Efrem se 
apucă din nou să umble. De altfel, nici nu mai avea de cine 
să se lege în cameră; toţi cei de prin paturi erau sau 
şubreziţi de tot, sau nu erau ruşi. Pe rândul de la celălalt 
perete, unde, din pricina sobei, nu încăpuseră decât patru 
paturi, unul - chiar vizavi de cel al lui Rusanov, tăblie în 
tăblie peste coridorul din mijloc - era al lui Efrem, iar pe 
celelalte trei zăceau băieţi tineri de tot, cu caş la gură: un 
ţărănuş oacheş, mai din topor, un uzbek tânăr cu cârje, iar 
la fereastră - slab ca un vierme şi încolăcit pe patul său - un 
băiat gălbejit, care gemea mereu. 

În rândul lui Pavel Nikolaevici, la stânga sa, zăceau doi 
naţconi, adică reprezentanţi ai naționalităților 
conlocuitoare, apoi, lângă uşă, un rusnac tinerel, înalt, tuns 
cu aparatul electric, care citea, iar de partea cealaltă, pe 
ultimul pat de lângă fereastră, era unul care părea şi el rus, 
dar nu prea aveai motive să te bucuri de asemenea 
vecinătate: avea o faţă tipică de bandit. Probabil, arăta aşa 
din pricina cicatricei (semnul începea la colţul gurii şi 
cobora, traversând partea de jos a obrazului stâng, până 
aproape de gât) sau a părului negru, ţepos şi neţesălat, 
care se zburlea în toate părţile; sau, poate, pur şi simplu, 
din pricina expresiei feţei sale grosolane şi aspre. Pe 
deasupra, banditul părea să mai aibă şi pretenţii culturale - 
tocmai termina de citit o carte. 

Lumina era deja aprinsă - două becuri puternice atârnau 
din tavan. Afară se întunecase. Se apropia ora cinei. 

— Uite, a stat aici un bătrân, nu se lăsă Efrem, e jos, mâine 
îl operează. Încă în patruzeci şi doi i-au scos un canceraş şi 


i-au zis - fleacuri, nu mai ai probleme. Pricepi? Efrem părea 
să vorbească cu vioiciune, dar vocea îi suna de parcă pe el 
urmau să-l taie. Au trecut treisprezece ani, el a apucat să şi 
uite de dispensarul ăsta, a băut vodkă, a smotocit la muieri 
- e un bătrân pe cinste, o să vezi. lar acum i-a crescut un 
ditamai canceroiul! Efrem îşi ţuguiase buzele de plăcere, 
acu' numai să n-ajungă de pe masa de operaţii direct la 
morgă. 

— Bine, păstrează pentru dumneata aceste previziuni 
sumbre! Pavel Nikolaevici flutură din mână şi-i întoarse 
spatele, însă nu-şi recunoscu glasul: atât de lipsit de 
autoritate, atât de jalnic răsunase. 

Iar ceilalţi tăceau. 

Deprimarea îi sporea şi din pricina băiatului ăla epuizat, 
care se tot foia pe patul de la fereastră, pe celălalt rând. 
Nici în fund nu se putea spune că stă, nici culcat nu era, se 
încovoiase, adunându-şi genunchii la piept, şi, nereuşind să- 
şi găsească o poziţie mai comodă, se răsturnase cu capul nu 
spre pernă, ci spre picioarele patului. Gemea încetişor, 
lăsând să se vadă numai prin grimase şi zvâcnituri ce dureri 
cumplite are. 

Pavel Nikolaevici îi întoarse şi lui spatele, îşi cobori 
picioarele în papuci şi începu să-şi inspecteze, fără nici un 
rost, noptiera, deschizând şi închizând ba uşiţa, în dosul 
căreia erau stivuite o mulţime de alimente, ba sertăraşul de 
sus, unde se aflau obiectele de toaletă şi aparatul electric 
de ras. lar Efrem tot patrula, cu mâinile încleştate în 
dreptul pieptului, tresărind câteodată din pricina 
înţepăturilor şi tot bălmăjind ceva ca un soi de refren, de 
parcă-ar fi descântat un mort: 

— Aşa că - prea grozaff nu stăm... Nu stăm deloc grozaff... 

În spatele lui Pavel Nikolaevici se auzi un pocnet uşor. Se 
întoarse cu grijă, fiindcă orice mişcare a gâtului îi provoca 
dureri, şi văzu că vecinul său, semibanditul, închisese cu 
zgomot cartea pe care tocmai o terminase de citit, şi o 
răsucea acum în mâinile lui mari, aspre. Coperta de un 


albastru întunecat şi cotorul erau traversate de semnătura 
gravată în aur a autorului. A cui era semnătura aceea Pavel 
Nikolaevici nu reuşi să descifreze, iar să i se adreseze unui 
tip de teapa vecinului său nu-i venea. Îi inventase şi o 
poreclă - Roadeoase. 1 se potrivea foarte bine. 

Roadeoase privi cu ochii lui sumbri cartea şi anunţă tare, 
fără pic de jenă, astfel încât să-l audă toată camera: 

— Dacă nu Diomka ar fi ales cartea asta din dulap, nimeni 
nu m-ar fi convins că nu ne-au plasat-o special. 

— Ce-i cu Diomka? Ce carte? Se trezi puştiul de lângă uşă, 
fără să-şi întrerupă lectura. 

— Cred că dac-ai fi căutat-o special, să fi scotocit în tot 
oraşul şi tot n-ai fi găsit-o. Roadeoase se uita în ceafa lată şi 
boantă a lui Efrem (părul ce nu mai putuse fi tuns i se iţea, 
incomod, de sub bandaj), apoi îi văzu faţa crispată. Efrem! 
Hai, nu te mai smiorcăi. Mai bine, ia cartea asta şi citeşte-o. 

Efrem se opri ca un taur şi îl privi cu ochi împăienjeniţi. 

— Asta la ce bun, mă rog? De ce m-aş apuca să citesc, 
dacă tot o s-o mierlim cu toţii în curând? 

Cicatricea lui Roadeoase şerpui: 

— Păi, tocmai de aia zic să te grăbeşti, fiindcă o s-o 
mierlim în curând. Na, ia-o. 

Întinsese cartea spre Efrem, dar acesta nu se apropie: 

— E mult de citit. Nu vreau. 

— Da' ce ai, te pomeneşti c-oi fi analfabet? Nici nu prea se 
mai străduia să-l convingă Roadeoase. 

— Ba, sunt chiar foarte alfabetizat. Când am eu nevoie - 
sunt alfabetizat foc. 

Roadeoase pipăi pervazul în căutarea unui creion, 
deschise cartea la sfârşit şi, cercetând cuprinsul cu privirea, 
puse, din loc în loc, câte un punct. 

— Să n-ai teamă, mormăia el, sunt nişte povestiri scurtuţe. 
Uite, astea câteva - încearcă. Tare plicticos ai mai devenit 
de când te tot smiorcăi. Citeşte. 

— Parcă mi se teme Efrem de ceva! Luă cartea şi o zvârli 
pe patul său. 


Într-o cârjă, şontâcăind, intră pe uşă uzbekul cel tânăr, 
Ahmadjan - singurul om vesel din toată camera. Anunţă cu 
glas tare: 

— Lingura şi strachina! 

Oacheşul de lângă sobă se învioră şi el: 

— Vini şina, băieţi! 

Ducând tava mai sus de umăr, apăru fata de la bucătărie, 
în halat alb. Cobori mâncarea în faţa sa şi începu s-o 
împartă, trecând pe la fiecare pat. Toţi, în afara băiatului 
epuizat de lângă fereastră, începură să se foiască şi să se 
întindă după farfurii. Fiecare îşi avea noptiera lui, doar 
puştiul Diomka împărțea una pe din două cu kazahul lătăreţ 
căruia îi crescuse, deasupra buzei, o băşică oribilă, 
nebandajată, acoperită de o coajă întunecată la culoare. 

Dincolo de faptul că lui Pavel Nikolaevici oricum nu-i ardea 
acum de mâncare, nici măcar de cea adusă de acasă, simpla 
privelişte a acestei cine - o budincă de griş 
dreptunghiulară, ca de cauciuc, cu un sos galben, gelatinos 
- şi-a lingurii soioase, din aluminiu cenuşiu, cu coada de 
două ori răsucită - nu făcu decât să-i amintească încă o dată 
unde nimerise şi ce greşeală s-ar putea să fi făcut 
acceptând internarea în această clinică. 

Toţi ceilalţi, în afara băiatului care gemea, începură să 
mănânce cu poftă. Pavel Nikolaevici, fără să ia farfuria în 
mâini, ciocăni cu unghia în muchia ei, uitându-se în jur cui 
să i-o dea. Unii stăteau întorşi spre el în profil sau cu 
spatele, băiatul de la uşă, în schimb, privea tocmai spre el. 

— Pe tine cum te cheamă? Întrebă Pavel Nikolaevici fără a- 
şi forţa glasul (oricum trebuia să-l audă). 

Zăngăneau lingurile, dar tânărul pricepu că lui i se 
adresează şi răspunse săritor: 

— Proşka... Adicătelea, ă-ă-ă... Prokofii Semionăci. 

— Ţine. 

— Aiasta şi poati... 

Proşka se apropie, luă farfuria şi dădu din cap în semn de 
recunoştinţă. 


lar Pavel Nikolaevici, simțind ghemul aspru al tumorii sub 
maxilar, pricepu deodată că boala lui nu face parte, aici, 
dintre cazurile uşoare. Dintre cei nouă, doar unul era 
bandajat - Efrem, şi asta chiar în locul unde s-ar putea să-l 
taie şi pe el. Şi numai unul avea dureri mari. Mai putea fi 
pus la socoteală şi kazahul acela mare, care stătea cu două 
paturi mai încolo - cu scoarţa buboiului său stacojiu. Şi 
uzbecul ăla tânăr cu cârje, în care însă abia se mai 
sprijinea. La ceilalţi nu se observa, din afară, nici un fel de 
tumoare, nici un fel de durere, arătau ca nişte oameni 
sănătoşi. Mai ales Proşka era rumen de parcă se afla la o 
casă de odihnă şi nu în spital, şi lingea acum cu mare poftă 
farfuria. Roadeoase era, ce-i drept, cam cenuşiu la faţă, dar 
de mişcat se mişca liber, discuta dezinvolt, iar asupra 
budincii se aruncase cu o asemenea poftă, încât lui Pavel 
Nikolaevici îi trecu o clipă prin minte că s-ar putea să 
simuleze boala şi că se aranjase aici să mănânce pâinea 
statului, dacă tot îi hrănim gratis pe bolnavi. 

Pe Pavel Nikolaevici, în schimb, cheagul tumorii îl apăsa 
sub falcă, îl împiedica să se mişte, creştea ceas de ceas - 
dar medicii de aici nu ţineau socoteala orelor: de la prânz şi 
până la cină nimeni nu-l consultase pe Rusanov şi nu-i 
aplicase nici un fel de tratament. Şi când te gândeşti că 
doctoriţa Donţova îl momise aici tocmai promiţându-i un 
tratament de urgenţă! Asta dovedeşte că e total 
iresponsabilă şi se face vinovată de o neglijenţă criminală. 
Iar Rusanov, care o crezuse, pierdea acum timpul în acest 
salon aglomerat, stătut şi murdar, în loc să încerce să ia 
legătura prin telefon cu Moscova şi să plece acolo cu 
avionul. 

Şi acest sentiment - că s-ar putea să fi comis o greşeală, că 
pierde un timp preţios —, adăugându-se deprimării 
pricinuite de tumoare, făcu să i se strângă atât de chinuitor 
inima, încât orice zgomot, începând chiar cu clinchetul 
lingurilor şi al farfuriilor, deveni insuportabil, cum 
insuportabilă i se părea şi priveliştea paturilor de fier, a 


pledurilor grosolane, a pereţilor, a lămpilor şi a oamenilor. 
Avea sentimentul că a căzut într-o capcană şi până 
dimineaţă n-are cum să facă nici un pas decisiv. 

Profund nefericit, se culcă şi-şi acoperi ochii cu prosopul 
lui de acasă, să nu mai vadă nici lumină, nici nimic. Pentru 
a-şi schimba mersul gândurilor, începu să-i ia la rând pe-ai 
lui, închipuindu-şi cam ce-ar putea face ei acum. lura e deja 
în tren. Prima lui inspecţie practică. E foarte important să 
se prezinte cum trebuie. Dar Iura n-are zvâc, e un căscat, 
numai de nu s-ar face de ruşine. Avieta e la Moscova, în 
vacanţă. Vrea să se mai deconecteze şi ea, să dea o raită pe 
la teatre, dar avea şi un scop serios: să vadă ce şi cum, să-şi 
facă eventual nişte relaţii - doar e în anul cinci, trebuie să 
se orienteze corect în viaţă, e important. Avieta va fi o 
ziaristă pricepută, e foarte activă şi adevărul e că trebuie să 
se mute la Moscova, aici s-ar sufoca. E deşteaptă şi 
talentată ca nimeni altul din familie - îi mai lipseşte doar 
ceva experienţă, dar, oricum, prinde totul din zbor! Lavrik e 
cam răsfăţat, nu învaţă prea grozav, dar la sport e de-a 
dreptul un talent, a fost deja la nişte campionate la Riga şi a 
stat la hotel, ca un om mare. Ştie şi să şofeze. Acum face 
cursurile organizate de DOSAF pentru obţinerea 
permisului. În al doilea semestru, s-a căptuşit cu două medii 
de doi - va trebui să le îndrepte. Maika o fi ajuns deja acasă 
la ora asta şi studiază (e prima din familie care cântă la 
pian), iar Djulbars zace pe covoraş, în coridor. Anul acesta 
Pavel Nikolaevici îşi făcuse o plăcere din a-l scoate 
dimineaţa la plimbare, de altfel, era sănătos şi pentru el. 
Acum o să-l scoată Lavrik, care are obiceiul să facă o figură 
amuzantă - îl asmute un picuţ asupra câte unui trecător, iar 
pe urmă zice: nu vă temeţi, vedeţi doar că-l ţin! 

Dar familia unită, exemplară a Rusanovilor, viaţa lor 
organizată ca pe roate, apartamentul pus la punct, fără 
cusur - toate acestea se desprinseră în câteva zile de el şi 
se pomeniră de partea cealaltă a tumorii. Ei trăiesc şi vor 
trăi în continuare, orice s-ar întâmpla cu tatăl lor. Oricât şi- 


ar face ei acum griji, oricât ar fi de tulburaţi şi oricât ar 
plânge - tumoarea îl acoperea ca un zid şi el rămânea 
singur, de partea aceasta. 

Gândurile despre cei de acasă nu-i produseră nici o 
uşurare şi Pavel Nikolaevici încercă să se deconecteze 
gândindu-se la treburile statului. Sâmbătă urma să se 
deschidă sesiunea Sovietului Suprem al Uniunii. Nu părea 
să se prevadă nimic prea important, se va aproba bugetul. 
Azi-dimineaţă, când pleca de acasă spre spital, la radio 
tocmai se transmitea un mare raport despre industria 
grea... lar aici, în salon, n-au nici măcar un radio, şi nici în 
coridor nu e, frumoasă treabă. Cel puţin cu „Pravda” 
trebuie să se asigure că o să-i vină regulat. Astăzi s-a 
discutat despre industria grea, iar ieri s-a luat o decizie 
privind majorarea producţiei de mărfuri în zootehnie. Da! 
Viaţa economică se dezvoltă foarte energic şi urmează, cu 
siguranţă, mari reorganizări ale întreprinderilor de stat şi 
cooperatiste. 

Pavel Nikolaevici începu să-şi imagineze cam ce schimbări 
s-ar putea produce la nivel de republică şi regiune. Aceste 
reorganizări provocau întotdeauna un soi de tensiune 
sărbătorească, te rupeau pentru un timp din monotonia 
muncii de zi cu zi. Cadrele se căutau la telefon, se 
întâlneau, discutau posibilităţile. Orice direcţie ar fi luat 
reorganizările, câteodată direcţii opuse celor precedente, 
nimeni, respectiv nici Pavel Nikolaevici, nu a fost vreodată 
coborât în grad, ci numai şi numai înaintat. 

Dar nici aceste gânduri nu-l remontară şi nu-l înviorară. 
Simţi o înţepătură sub gât şi tumoarea surdă, indiferentă, 
îşi făcu intrarea, acoperind lumea întreagă. Şi, din nou: 
bugetul, industria grea, zootehnia şi rotația cadrelor - toate 
acestea rămăseseră dincolo - de partea cealaltă - a tumorii. 
lar dincoace, de partea aceasta, se afla Pavel Nikolaevici 
Rusanov. Singur. 

În salon răsună o voce plăcută de femeie. Cu toate că azi 
nimic nu-i putea face plăcere lui Pavel Nikolaevici, vocea 


aceasta era de-a dreptul ispititoare. 

— la să luăm noi un picuţ temperatura! Spuse ea, cu aerul 
că urma să împartă bomboane. 

Rusanov îşi trase prosopul de pe faţă, se ridică puţin şi-şi 
puse ochelarii. Ce noroc! Asta nu mai era Maria cea neagră 
şi mohorâtă, ci o fătucă plinuţă şi curăţică, ordonată şi fără 
basma triunghiulară, ci cu o bonetă pe părul auriu, cum 
purtau doctorii. 

— Azovkin! Hei, Azovkin! Îl chemă ea veselă pe tânărul de 
lângă fereastră, oprindu-se lângă patul lui. Era culcat într- 
un mod încă şi mai ciudat decât până atunci - de-a 
curmezişul patului, cu faţa-n jos, cu perna sub burtă şi 
bărbia opintită în saltea, cum îşi pun câinii capul - şi privea 
la barele patului de parcă-ar fi fost într-o cuşcă. Peste faţa 
lui cu pielea întinsă pe os treceau umbrele suferinţei. Mâna 
îi atârna până la duşumea. 

— Haideţi, nu vă lăsaţi, îl dojeni infirmiera. Hai, că mai 
aveţi putere. Luaţi-vă singur termometrul. 

Îşi ridică cu greu mâna de jos şi luă termometrul de parcă 
ar fi scos o găleată din fânlână. Era atâl de epuizat şi de 
cufundat în durere, încât nu-ţi venea să crezi că n-are mai 
mult de şaptesprezece ani. 

— Zoia! O rugă el, gemând. Daţi-mi o buiotă. 

— Vă sunteţi cel mai mare duşman, spuse cu severitate 
Zoia. Vi s-a dat buiotă, dar n-aţi pus-o pe injecție, ci pe 
burtă. 

— Dar dacă mi-e mai bine aşa, insistă el cu o voce 
suferindă. 

— Nu faceţi decât să vă iritaţi tumoarea, doar vi s-a 
explicat. La secţia de oncologie nici nu există buiote, 
făcusem rost special de una pentru dumneavoastră. 

— Atunci, nu vă mai las să-mi faceţi injecție. 

Dar Zoia nu-l mai asculta şi, ciocănind cu degetul în patul 
gol al lui Roadcoase, întrebă: 

— Dar Kostoglotov unde e? 


(Ei poftim! Ce bine intuise Pavel Nikolaevici! Exact - 
Roadeoase!) 

— S-a dus să fumeze, îi răspunse Diomka de lângă uşă, 
fără să-şi întrerupă nici acum lectura. 

— Îi arăt eu fumat! Boscorodi Zoia. 

Ce fete drăguţe există pe lumea asta! Pavel Nikolaevici se 
uita cu plăcere la rotunjimea ei elastică, strânsă îngrijit în 
haine şi la ochii uşor proeminenţi în orbite - o privea cu 
admiraţie dezinteresată şi simţea că se înmoaie. Ea îi 
întinse, zâmbind, termometrul. Stătea chiar de partea 
tumorii, dar nu lăsă, nici prin cel mai mic gest, să se 
înţeleagă că ar fi îngrozită sau că n-ar mai fi văzut aşa ceva 
în viaţa ei. 

— Dar mie nu mi s-a dat încă nici un tratament? Întrebă 
Rusanov. 

— Deocamdată, nu, se scuză ea printr-un zâmbet. 

— Păi, de ce? Unde sunt doctorii? 

— Ziua lor de lucru s-a terminat. 

Pe Zoia nu te puteai supăra, cineva totuşi era vinovat de 
faptul că Rusanov nu-i tratat! Trebuia să acţioneze! 
Rusanov dispreţuia pasivitatea şi caracterele molâi. Şi, când 
Zoia veni să-i ia termometrul, o întrebă: 

— Dar telefon public unde aveţi? Cum pot ajunge la el? 

La urma urmelor, de ce nu s-ar hotări chiar acum să sune 
la tovarăşul Ostapenko! Simplul gând c-ar putea da un 
telefon îi şi restitui lui Pavel Nikolaevici lumea lui 
dintotdeauna. Şi curajul. Se simţi din nou un luptător. 

— Treizeci şi şapte, spuse Zoia cu un zâmbet şi trecu 
primul punct pe tăbliţa graficului de temperatură, încă 
neîncepută, atârnată la picioarele patului. Telefonul e la 
camera de gardă. Dar acum n-aveţi cum să ajungeţi acolo. 
Ar trebui să ocoliţi clădirea până la cealaltă intrare 
principală. 

— Dar, duduie! Cum e posibil aşa ceva?! Pavel Nikolaevici 
se ridică într-o rână şi arboră un aer mai sever. Cum e 


posibil ca într-o clinică să nu existe telefon? Şi dacă se 
întâmplă ceva? Uite, chiar acuma, cu mine de exemplu. 

— Dăm noi fuga şi sunăm, nu se sperie Zoia. 

— Şi dacă e furtună, dacă toarnă cu găleata? 

Zoia însă se ocupa deja de vecinul lui, uzbekul cel bătrân, 
îi completa graficul. 

— Ziua se poate trece şi direct, dar acum e încuiat. 
Plăcută-plăcută, dar obraznică; a trecut la kazah fără să 
mai asculte ce-i spunea el. Ridicând, fără să vrea, vocea în 

urma ei, Pavel Nikolaevici exclamă: 

— Păi, atunci trebuie să mai existe un telefon! E imposibil 
să nu existe! 

— Aşa e, există, răspunse Zoia de unde era, aşezată pe 
patul kazahului. Doar că-i în cabinetul medicului-şef. 

— Şi atunci, care-i problema? 

— Dioma... Treizeci şi şase cu opt... Păi, cabinetul e 
încuiat. Lui Nizamutdin Bahramovici nu-i place când... 

Şi plecă. 

Asta nu era lipsit de logică. Bineînţeles că-i neplăcut să se 
intre în lipsa ta în cabinet. Dar într-un spital trebuia totuşi 
găsită... 

Pentru o clipă se arătase firicelul spre lumea din afară - şi 
uite că se rupsese. Lumea întreagă fu din nou acoperită de 
tumoarea lui mare cât un pumn, vârâtă sub bărbie. Pavel 
Nikolaevici scoase o oglinjoară şi se privi. Doamne, cum se 
mai umfla! Era destul de înfricoşătoare şi pentru un ochi 
străin, darămite pentru tine însuţi! Aşa ceva nici nu există! 
Uite, nimeni în jur n-are aşa ceva! Păi, în patruzeci şi cinci 
de ani de viaţă, Pavel Nikolaevici nu mai văzuse la nimeni 
aşa monstruozitate...! 

Nu mai stătu să constate dacă mai crescuse sau nu, 
ascunse oglinda şi scoase din noptieră ceva de ronţăit. Cei 
doi bădărani, Efrem şi Roadeoase, nu erau în salon, 
plecaseră. Lângă fereastră, Azovkin îşi găsise o poziţie încă 
şi mai contorsionată, dar nu gemea. Ceilalţi stăteau liniştiţi, 
nu se auzea decât foşnetul paginilor întoarse, unii se 


culcaseră. Nici lui Rusanov nu-i rămânea altceva de făcut 
decât să doarmă. Numai să treacă noaptea asta, să nu se 
mai gândească - iar dimineaţa o să le arate el medicilor. 

Se dezbrăcă deci, se înveli cu pledul, îşi acoperi capul cu 
prosopul şi încercă să adoarmă. 

Însă, în liniştea care se instalase, se auzeau cu o deosebită 
pregnanţă, şi asta era nemaipomenit de enervant, şoaptele 
interminabile ce veneau de undeva din apropiere, chiar de 
lângă urechea lui Pavel Nikolaevici. Până la urmă, nu mai 
rezistă, îşi smulse prosopul de pe faţă, se ridică un pic, 
încercând să facă în aşa fel încât să nu-l doară gâtul, şi 
descoperi că vecinul său uzbek e cel care şopteşte - un 
bătrân uscat, subţirel, aproape cafeniu, cu un smoc de 
barbă şi cu o tiubiteikă tot cafenie şi tocită pe creştet. 
Stătea culcat pe spate, cu mâinile strânse sub cap, privea în 
tavan şi şoptea - rugăciuni, te pomeneşti - tâmpitul de 
bătrân? 

— Hei! Aksakale! Îl ameninţă cu degetul Rusanov. 
Încetează! Mă deranjezi! 

„Aksakalul” tăcu. Rusanov se culcă din nou şi se acoperi cu 
prosopul. Dar tot nu reuşi să adoarmă. Abia acum înţelese 
că-l împiedica să adoarmă lumina celor două becuri din 
tavan - nu erau nici mate şi nici bine acoperite de abajururi. 
Chiar şi prin prosop se întrezărea lumina lor. Pavel 
Nikolaevici se opinti, se ridică din nou pe brânci, mişcându- 
se în aşa fel încât să nu-l doară umflătura. 

Proşka se afla lângă patul său, în apropierea 
comutatorului, şi începuse să se dezbrace. 

— Tinere! Stinge, te rog, lumina! Ordonă Pavel 
Nikolaevici. 

— D'apăi încă n-aduseră medicamentili... se fâstâci Proşka, 
dar ridică totuşi mâna spre comutator. 

— Cum adică „stinge”? Mârâi, în spatele lui Rusanov, 
Roadeoase. Vedeţi-vă de lungul nasului, nu sunteţi singur 
aici. 


Pavel Nikolaevici se aşeză ca lumea, îşi puse ochelarii şi, 
cu grija tumorii, făcând să scârţâie plasa, se întoarse: 

— Dar dumneavoastră mai politicos nu ştiţi să vorbiţi? 

Faţa mitocanului se strâmbă şi acesta răspunse cu o voce 
joasă: 

— Mie să nu-mi faceţi morală, eu nu fac parte din cadrele 
dumneavoastră. 

Pavel Nikolaevici îi zvârli o privire distrugătoare, dar 
Roadeoase nu păru impresionat câtuşi de puţin. 

— Bine, dar la ce-i nevoie de lumină? Începu Rusanov 
tratativele de pace. 

— Ca să te scarpini în fund, îi răspunse grosolan 
Kostoglotov. 

Pavel Nikolaevici simţi că se sufocă, deşi crezuse că s-a 
obişnuit cu atmosfera din salon. În douăzeci de minute, 
acest mitocan ar fi trebuit externat din spital şi trimis la 
muncă! Din păcate, n-avea la dispoziţie nici un fel de 
mijloace concrete de acţiune. 

— Păi, dacă vreţi să citiţi sau mai ştiu eu ce, se poate ieşi 
pe coridor, spuse, pe bună dreptate, Pavel Nikolaevici. De 
ce vă asumaţi dreptul de a hotări în numele tuturor? Aici 
sunt diferiţi bolnavi şi trebuie făcute diferenţe... 

— Se vor face, se burzului celălalt. Dumneavoastră o să vi 
se scrie un necrolog, cum că sunteţi membru din anul 
cutare, iar pe noi o să ne scoată tovărăşeşte, cu picioarele 
înainte. 

O asemenea nesupunere crasă, o asemenea samavolnicie 
depăşind orice limite, Pavel Nikolaevici nu-şi amintea să mai 
fi întâlnit vreodată. Se simţea, de-a dreptul, pierdut - ce-i 
de făcut în asemenea cazuri? Doar nu era să i se plângă 
fetişcanei ăleia. Deocamdată, era nevoit să încheie discuţia, 
păslrându-şi demnitatea. Pavel Nikolaevici îşi scoase 
ochelarii, se culcă cu grijă şi se acoperi cu prosopul. Era 
sfâşiat de indignare şi de jalea că se lăsase internat în 
această clinică. Dar nici mâine nu va fi târziu să se 
externeze. 


Ceasul lui arăta că a trecut de ora opt. N-avea ce face, se 
hotări să îndure totul în tăcere. Până la urmă, tot se vor 
linişti. 

lată că reîncepu şi foşgăiala cu zgâlţâitul paturilor - 
bineînţeles, se întorsese Efrem. Duşumelele vechi ale 
camerei răsunau sub paşii lui şi vibrația i se transmitea lui 
Rusanov prin pat şi pernă. Dar Pavel Nikolaevici se 
hotărâse să nu-i facă nici o observaţie, să îndure. 

Cât de necioplită mai este, deocamdată, populaţia noastră! 
Cum să intre asemenea oameni, cu povara lor de proastă 
creştere, în noua societate? 

Seara nu se mai termina! Începu să vină sora - o dată, a 
doua, a treia, a patra oară, unuia îi aduse un unguent, altuia 
- un praf, celui de-al treilea şi al patrulea le făcu injecții. 
Azovkin a ţipat de durerea înţepăturii şi a cerşit din nou o 
buiotă ca să-şi oblojească noada. Efrem continua să 
păşească încolo şi încoace, nu-şi mai găsea o dată liniştea. 
Ahmadjan discuta cu Proşka, fiecare rămânând în patul său. 
Părea că abia acum se treziseră cu toţii la viaţă şi s-ar fi zis 
că nu-i preocupă nimic şi n-au nici o boală de tratat. Nici 
măcar Diomka nu se culcase, ci venise să se aşeze pe patul 
lui Kostoglotov şi nu mai terminau de sporovăit, chiar în 
urechea lui Pavel Nikolaevici. 

— Încerc să citesc cât mai mult, spunea Diomka, până mai 
e timp. Aş vrea să intru la universitate. 

— Asta-i bine. Numai să ţii cont de faptul că învăţătura nu 
te face mai deştept. 


(Ce-l învaţă pe copil, Roadeoase ăsta!) 
— Cum adică, nu te face mai deştept? 
— Uite-aşa. 

— Păi, ce te face mai deştept? 

— Viaţa. 

Diomka tăcu o vreme, apoi răspunse: 
— Nu sunt de acord. 


— Aveam în unitate un comisar, îl chema Paşkin, el zicea 
mereu: învăţătura nu te face mai deştept. Şi nici gradul. E 
câte unul care, când i se dă o steluţă în plus, crede că s-a 
mai deşteptat. Ei bine - nu. 

— Şi asta ce înseamnă - că nu trebuie să înveţi? Nu sunt 
de acord. 

— Cine-a zis că nu trebuie? Învață. Atâta doar că, în sinea 
ta, trebuie să ştii - nu asta înseamnă deşteptăciune. 

— Şi-atunci, ce înseamnă să fii deştept. 

— Ce înseamnă să fii deştept? Să crezi ce-ţi spun ochii şi 
să nu crezi ce ţi se spune la ureche. Şi la ce facultate vrei să 
te duci? 

— Păi, nu m-am hotărât. Aş vrea la istorie, dar mi-ar 
plăcea şi la litere. 

— Dar la vreuna tehnică nu vrei? 

— N-nu. 

— Ciudat. Aşa era pe vremea noastră... Acum toţi băieţii 
iubesc tehnica. Tu nu? 

— Pe mine... Mă preocupă viaţa societăţii. 

— A societăţii? Of, Diomka, cu tehnica ai un trai mai liniştit. 
Învață, mai bine, să montezi aparate de radio. 

— Păi, ce nevoie am eu să fiu liniştit?... Uite, acum, dacă 
mai stau vreo două luni pe aici, va trebui să recuperez clasa 
a noua, al doilea semestru. 

— Manuale ai? 

— Am, două. Geometria în spaţiu e tare grea. 

— Geometria în spaţiu?! la ad-o-ncoace! 

S-a auzit cum s-a dus şi s-a întors puştiul. 

— Aşa, aşa, aşa... Geometria în spaţiu a lui Kiseliov, 
bătrânica de ea... Aceeaşi... O dreaptă şi un plan, paralele 
între ele... Dacă o dreaptă e paralelă cu o dreaptă 
aparţinând planului, e paralelă cu tot planul... Fir-ar să fie, 
asta da carte, Diomka! Măcar de-ar scrie toţi aşa. O vezi cât 
e de subţire? Dar câte sunt vârâte aici! 

— Un an şi jumate se predă după ea. 

— Şi eu tot după ea am învăţat. Ştiam foarte bine! 


— Când asta? 

— Imediat îţi spun. Păi, tot aşa, în clasa a noua, începând 
cu al doilea semestru, deci în treizeci şi şapte, treizeci şi 
opt. Mi se pare de-a dreptul ciudat s-o ţin în mână. 
Geometria am iubit-o cel mai mult. 

— Şi pe urmă? 

— Ce anume - pe urmă? 

— După şcoală. 

— După şcoală, am intrat la o secţie minunată, la geofizică. 

— Asta, unde? 

— Tot acolo, la Leningrad. 

— Şi? 

— Am terminat primul an, iar, în septembrie treizeci şi 
nouă, a ieşit ordin să se plece în armată la nouăsprezece 
ani, şi m-au luat. 

— Iar apoi? 

— Apoi, am făcut serviciul militar. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă - nu ştii ce-a fost pe urmă? Războiul. 

— Aţi fost ofiţer? 

— Nu, sergent. 

— De ce? 

— Păi, fiindcă, dacă toţi ar fi generali, n-ar mai avea cine 
să câştige războiul... Dacă un plan trece printr-o dreaptă 
paralelă cu alt plan şi intersectează acest plan, linia de 
intersecţie... Ascultă, Diomka! Ce-ai zice să fac cu tine, în 
fiecare zi, geometrie în spaţiu? Ştii cum o să meargă - ca 
focul! Vrei? 

— Vreau. 


(Asta mai lipsea, chiar la urechea mea.) 

— Am să-ţi dau teme. 

— Dă-mi. 

— Fiindcă, altfel, chiar că pierdem timpul degeaba. O să 
începem chiar acum. Hai să lămurim aceste trei axiome. 
Axiomele astea, fii atent, par ele simpluţe, dar apoi vor fi 


conţinute, mascat, în toate teoremele, iar tu va trebui să 
înveţi să descoperi unde anume. Iat-o pe prima: dacă două 
puncte ale unei drepte aparţin unui plan, atunci fiecare 
punct al acelei drepte aparţine planului. Ce vrea să spună 
asta? Hai să spunem că această carte este planul, iar 
creionul - dreapta, da? Acum încearcă să aşezi... 

Şi uite aşa se porniră şi-o tot ţinură lângă cu axiome şi 
ipoteze. Însă Pavel Nikolaevici, întors demonstrativ cu 
spatele la ei, se hotărâse să îndure orice. În sfârşit, tăcură şi 
se duseră pe la paturile lor. Cu o doză dublă de somnifer, 
adormi şi tăcu, în sfârşit, Azovkin. Atunci se găsi să se pună 
pe tuse aksakalul, către care Pavel Nikolaevici era întors cu 
faţa. Se stinsese de-acum şi lumina, iar el, blestematul, tot 
tuşea şi tuşea, şi-o făcea atât de scârbos, interminabil, cu un 
soi de fluierat, de părea că stă să se sufoce. 

Pavel Nikolaevici îi întoarse şi lui spatele. Îşi scoase 
prosopul de pe cap, dar tot nu era cu adevărat întuneric: 
venea lumină din coridor şi, tot de acolo, se auzeau diferite 
zgomote, paşi, zâăngănitul scuipătoarelor şi al găleţilor. 

N-avea somn. Îl apăsa tumoarea. O viaţă atât de fericită, 
atât de folositoare, ajunsese să atârne de-un fir de păr. îi 
era tare milă de sine însuşi... Mai lipsea un mic impuls ca 
să-i dea lacrimile. 

Şi acest ultim impuls nu întârzie să i-l dea Efrem. Nu se 
liniştise nici acum, pe întuneric, şi îi povestea lui Ahmadjan, 
în vecini, o poveste idioată: 

— Adică, de ce să trăiască omul o sută de ani? Nu se simte 
deloc nevoia. Uite cum a fost treaba. Când... Allah, să 
spunem, a împărţit viaţa, el le-a dat tuturor animalelor câte 
cincizeci de ani, atât. lar omul sosi ultimul şi lui Allah nu-i 
mai rămăseseră decât douăzeci şi cinci. 

— Un sfert de secol, cum ar veni? Întrebă Ahmadjan. 

— Păi, da. Omul se supără: e prea puţin, zice! Allah îi 
spune: e destul. Omul: e prea puţin! Păi, atunci, zice, du-te 
singur de întreabă, poate că are cineva în plus şi ţi-i dă ţie. 
A plecat omul şi iată că întâlneşte un cal. „Ascultă, zice, n- 


am destulă viaţă. Dă-mi dintr-a ta.” „Bine, poftim. la 
douăzeci şi cinci.” S-a dus mai departe, îi iese înainte un 
câine. „Ascultă, câine, dă-mi din viaţa ta!” „N-ai decât să iei 
douăzeci şi cinci!” S-a dus mai departe. O maimuţă. A cerşit 
şi de la ea douăzeci şi cinci. S-a întors la Allah. Acela îi zice: 
„Treaba ta, tu ai hotărât. Primii douăzeci şi cinci de ani o să- 
i trăieşti omeneşte. Următorii douăzeci şi cinci vei munci ca 
un cal. Următorii douăzeci şi cinci o să latri ca un câine. lar 
ultimii douăzeci şi cinci te va batjocori lumea ca pe-o 
maimuţă...” 

Albinuţa. 

Cu toate că Zoia era îndemânatică şi se mişca iute, 
circulând fără încetare de la masa ei la paturile bolnavilor şi 
înapoi, la un moment dat a înţeles că nu va apuca să 
termine până la ora stingerii tot ce avea de făcut. Atunci a 
urgentat treburile în aşa fel, încât să poată stinge lumina 
măcar în salonul bărbaţilor şi în salonul mic pentru femei. 
Oricum, în celălalt salon - unul imens, în care se aflau mai 
mult de treizeci de paturi, femeile nu se linişteau niciodată 
la timp, că le stingeai ori nu lumina. Multe dintre ele, 
internate pe termen lung, erau istovite de spital, aveau 
probleme cu somnul, se sufocau şi se certau mereu dacă 
uşa spre balcon să stea sau nu deschisă. În afară de asta, 
mai existau şi câteva înrăite amatoare de dialoguri purtate 
din colţurile opuse ale camerei. Până la miezul nopţii sau 
chiar până la ora unu, aici se comentau fără încetare ba 
preţurile, ba alimentele, ba mobila, ba copiii, ba soţii, ba 
vecinele - ajungându-se la discuţii dintre cele mai 
neruşinate. 

Iar astăzi, pe deasupra, se mai şi nimerise în acelaşi 
schimb cu îngrijitoarea de serviciu Nellia - o fată guralivă, 
cu fundul mare, sprâncenată şi buzată. Se apucase de mult 
de spălat duşumelele, dar nu mai reuşea să isprăvească 
odată, fiindcă se amesteca în toate discuţiile. Între timp 
Sibgatov, al cărui pat fusese aşezat în hol, în dreptul intrării 
în salonul bărbătesc, îşi aştepta baia. Din pricina acestor băi 


zilnice şi, de asemenea, fiindcă se ruşina de mirosul urât al 
rănii sale de la crucea şalelor, Sibgatov rămânea de 
bunăvoie în hol, cu toate că era mai vechi în spital decât 
oricare alt bolnav - nici n-ai mai fi zis că e pacient, părea să 
fie un angajat permanent. 

Umblând grăbită prin salonul femeilor, Zoia îi făcuse 
Nelliei de vreo două ori observaţie, însă aceasta o repezise 
şi nici nu se gândea să se mişte mai repede. Era cam de 
aceeaşi vârstă cu Zoia şi i se părea umilitor să asculte de-o 
fetişcană. Zoia venise în ziua aceea într-o dispoziţie 
minunată la slujbă, dar încăpăţânarea femeii de serviciu o 
irita. În principiu, Zoia considera că fiecare om are dreptul 
la partea lui de libertate şi că nici la serviciu nu erai obligat 
să te epuizezi total, exista totuşi o limită de bun-simţ, mai 
ales dacă aveai de-a face cu bolnavii. 

Până la urmă termină şi ea de împărţit tratamentele, 
termină şi Nellia de spălat pe jos, lumina fu stinsă şi la 
femei, fu stinsă lumina de sus şi-n hol, şi era deja trecut de 
ora unsprezece când Nellia dizolvă în apă călduţă, la parter, 
soluţia pentru Sibgatov şi o aduse de-acolo în lighenaşul lui 
personal. 

— O-o-of că tare-am ostenit, terminată sunt, căscă ea 
zgomotos. la să le soilesc şi eu aşa, preţ de trei sute de 
minute. Ascultă, dom' bolnav, pe tine poa' să te-aştepte 
omu' mult şi bine, că tu-mi stai o oră încheiată în apă, te ştiu 
eu. Ce-ai zice să duci şi tu pe urmă ligheanul jos, să zvârli 
singur apa? (În această clădire veche, solidă, cu holuri 
spaţioase, la etaj nu exista scurgere.) 

Cum o fi fost Şaraf Sibgatov pe vremuri nu-ţi mai puteai da 
seama acum, nu mai aveai repere după care să judeci: 
suferinţa lui era atât de îndelungată, încât din viaţa lui de 
odinioară părea să nu se mai fi păstrat nimic. Însă, după 
trei ani de boală neîntreruptă, apăsătoare, acest tânăr tătar 
era cel mai blând, cel mai politicos om din întreaga clinică. 
Avea, adesea, un zâmbet palid pe buze, prin care părea să- 
şi ceară iertare pentru nesfârşitele griji pe care le pricinuia 


celor din jur. În timpul internărilor sale de câte patru-şase 
luni apucase să-i cunoască aici pe toţi medicii, pe toate 
surorile şi pe toate infirmierele de parcă i-ar fi fost rude, şi 
la fel îl cunoşteau şi ei. lar Nellia era nou-venită abia de 
câteva săptămâni. 

— O să-mi fie greu, protestă el încetişor, dac-aş avea unde 
s-o vărs, aş duce-o, puţin câte puţin. 

Masa Zoiei se afla în apropiere, ea auzise discuţia şi sări ca 
arsă: 

— Cum nu ţi-e ruşine! El n-are voie nici măcar să-şi 
îndoaie spinarea, iar tu vrei să ducă ligheanul, da? 

Spusese toate acestea de parc-ar fi strigat, când, de fapt, 
vorbise aproape în şoaptă, astfel încât, în afară de ei trei, n- 
o mai auzise nimeni. În vreme ce Nellia îi răspunse calm, 
doar c-o putea auzi tot etajul: 

— De ce, adicătelea, să-mi fie ruşine? Şi eu sunt obosită ca 
o căţea. 

— Tu eşti de serviciu! Eşti plătită pentru asta! Se indignă 
Zoia, cu o voce şi mai înăbuşită. 

— Aoileu! I-auzi - cică-s plătită! Parcă ăştia-s bani? Păi, şi 
la textilă aş câştiga un ban mai bun. 

— 'T-ss! Mai încet nu poţi să vorbeşti? 

— O-o-of, gemu de răsună holul pieptoasa de Nellia. Unde 
mi-o fi drăguţa-pernuţa? Doamne, ce somn mi-e... Noaptea 
ailaltă am petrecut cu şoferaşii... Bine, dom' bolnav, 
împinge şi matale ligheanul sub pat, că-l duc eu, mâine- 
dimineaţă. 

Şi după ce trase un căscat adânc de nu se mai termina, ca 
într-un fel de încununare a acestuia, îi spuse Zoiei: 

— lo o să stau aici, la şedinţe, pe divan. 

Şi, fără a mai aştepta vreo permisiune, se îndreptă spre 
uşa din colţ - acolo se afla camera pentru şedinţele 
medicilor şi consultaţiile scurte, dotată cu mobile pluşate. 
Lăsase multă treabă neterminată, nu curăţase 
scuipătoarele, plus c-ar mai fi trebuit spălat pe jos şi-n hol, 
însă Zoia se uită în urma spinării ei late şi se abţinu. Nici ea 


nu lucra de prea multă vreme, dar începuse să înţeleagă 
principiul enervant după care funcționau lucrurile: cine nu 
trage, pe ăla n-ai cum să-l faci să muncească, iar cine trage 
tare - ăla va trage cât doi. Mâine de dimineaţă va fi 
schimbul Elisavetei Anatolievna - ea va curăța şi va spăla şi 
partea Nelliei. 

Acum, când fusese lăsat singur, Sibgatov îşi dezgoli noada 
spinării, se lăsă într-o poziţie incomodă în lighenaşul aşezat 
pe jos, lângă pat - şi rămase aşa, foarte liniştit, fără să 
scoată un sunet. Orice mişcare neatentă îi provoca dureri în 
os, dar durerea îl mai fulgera şi când atingea, din greşeală, 
locul bolnav, îl durea chiar şi atingerea permanentă a 
rufăriei. Ce anume are el acolo, în spate, nu văzuse 
niciodată, pipăise doar cu degetele. Cu doi ani în urmă, 
fusese adus la această clinică pe targă - nu se putea ridica 
şi nici nu-şi putea mişca picioarele. Îl consultaseră atunci 
mulţi doctori, dar tratamentul i-l făcuse doar Liudmila 
Afanasievna. În patru luni, durerea îi trecuse de tot - umbla 
uşor, se apleca şi nu se plângea de nici un fel de dureri, de 
nimic! La ieşirea din spital îi sărutase mâinile Liudmilei 
Afanasievna, iar ea îl prevenise: „Fii atent, Şaraf! Nu sări, 
nu te lovi!” Dar nu îşi găsise o asemenea slujbă şi fu nevoit 
să se angajeze, din nou, expediţioner. Cum să lucrezi ca 
expediţioner fără să sari din camion pe pământ? Cum să nu- 
| ajuţi pe cel care încarcă marfa sau pe şofer? Dar totul a 
fost cum a fost până când, într-o zi, un butoi o luă la vale din 
camion şi-l lovi pe Şaraf chiar în locul bolnav. Iar în locul 
lovit apăru o rană purulentă. Care nu se mai închidea. De- 
atunci Sibgatov era legat, în lanţ parcă, de dispensarul 
oncologic. 

Cu această senzaţie persistentă de iritare, Zoia se aşeză la 
masă şi începu să verifice din nou dacă făcuse toate 
tratamentele, să completeze, cu o cerneală ce lăsa linii 
difuze pe hârtia proastă, tabelele ale căror linii, trase cu 
aceeaşi cerneală, erau şi ele gata lăbărţate. 


N-ar fi avut nici un rost să facă un raport. Şi nici nu-i 
stătea în fire. Ar fi trebuit să se descurce singură, dar 
tocmai cu Nellia era incapabilă să se descurce. În fond nu-i 
nimic rău în faptul că vrei să dormi un pic. Dacă s-ar fi 
nimerit în schimbul de noapte cu o îngrijitoare bună, Zoia 
ar fi putut dormi şi ea jumătate din noapte. În această 
situaţie însă era obligată să vegheze. 

Deşi preocupată de hârtiile din faţa ei, îşi dădu totuşi 
seama când un bărbat se apropie şi se opri lângă ea. Zoia 
îşi ridică privirea. Era Kostoglotov - deşirat, cu capul lui de 
cărbune pieptănat pe apucate, cu mâinile mari ce mai că 
nu-i încăpeau în buzunarele mici ale hainei de spital. 

— Ar fi trebuit să dormiţi de mult, spuse cu reproş Zoia. Ce 
vă tot plimbaţi? 

— Bună-seara, Zoienka, pronunţă Kostoglotov cât putu mai 
blând, tă-răgănând chiar uşor sunetele. 

— Noapte-bună, zâmbi ea vaporos. Bună-seara a fost pe 
când alergam după dumneavoastră cu termometrul. 

— Fără reproşuri, vă rog. Atunci eraţi de serviciu, pe când 
acum am venit în vizită. 

— Zău? (Sprânccnele i se înălţau, genele-i fluturau şi ochii 
i se deschideau larg în mod cu totul involuntar, ea nu se 
gândea o clipă la toate astea.) Şi de ce credeţi, mă rog, c-aş 
fi dispusă să primesc vizite? 

— Fiindcă e prima dumneavoastră gardă de noapte în care 
n-aveţi de gând să tociţi, nu văd nici un manual pe masă. Aţi 
luat şi ultimul examen? 

— Ce spirit de observaţie. L-am luat. 

— Şi cu ce calificativ? De fapt, n-are nici o importanţă. 

— De fapt, am luat totuşi „bine”. Şi de ce n-ar avea 
importanţă? 

— Mă gândeam că poate aţi luat „suficient” şi nu vă face 
plăcere să spuneţi. Deci, acum sunteţi în vacanţă? 

Ea îi făcu semn din ochi, cu o expresie veselă de uşurare. 
Făcând însă cu ochiul, se şi autosugestiona: chiar aşa, de ce 
s-o fi deprimat în halul ăsta? Două săptămâni de vacanţă, ce 


fericire! În afară de clinică - nici o treabă! Ce de timp liber! 
De altfel, chiar şi în timpul gărzilor - mai poţi citi o carte, 
mai poţi sta, iată, de vorbă. 

— Deci, am picat bine în vizită? 

— Haideţi, luaţi loc. 

— Eu nu înţeleg un lucru, Zoia, pe vremuri vacanţa 
începea, dacă ţin cu bine minte, pe 25 ianuarie. 

— Păi, toamna am fost la bumbac. Aşa se întâmplă în 
fiecare an. 

— Şi câţi ani mai aveţi de studiat? 

— Un an jumate. 

— Şi cam pe unde credeţi că veţi primi repartiție? 

Îşi ridică umerii rolunjori. 

— Patria-i nemărginită. 

Ochii ei, uşor proeminenţi chiar şi atunci când privea 
liniştită, păreau să nu încapă sub pleoape, ai fi zis că vor să 
se elibereze. 

— Dar aici n-or să vă lase? 

— Nu-u, bineînţeles că nu. 

— Şi ce o să faceţi, o să vă părăsiţi familia? 

— Care familie? N-o am decât pe bunica. O s-o iau cu 
mine. 

— Dar, mamă - tată? 

Zoia suspină. 

— Mama mea a murit. 

Kostoglotov se uită la ea şi n-o mai întrebă şi de tată. 

— Dar de unde sunteţi voi, de fapt, de-aici? 

— Nu, din Smolensk. 

— O-ho! Şi când aţi venit încoace? 

— Păi, când, bineînţeles că în timpul refugiului. 

— Dumneata trebuie să fi avut vreo nouă ani pe-atunci, 
nu? 

— Înâm. Am făcut primele două clase acolo... Până la 
urmă, ne-am împotmolit aici cu bunica. 

Zoia se întinse după o sacoşă de piaţă mare, portocalie, 
aşezată pe jos, lângă perete, luă de acolo o oglinjoară, îşi 


scoase boneta de medic, îşi umflă puţin părul care se 
pleoştise sub căciuliţă şi-şi tapă bretonul auriu uşor tuns 
rotunjit. Nuanţa lui aurie îşi aruncă reflexele şi pe faţa 
aspră a lui Kostoglotov. Se înmuiase de tot şi-o urmărea cu 
plăcere. 

— Dar bunicuţa dumneavoastră unde e? Glumi Zoia, 
terminându-şi treaba cu oglinjoara. 

— Bunica mea, o luă absolut în serios Kostoglotov, şi mama 
mea... au murit în timpul blocadei. 

— La Leningrad? 

— Da. lar sora mea mai mică a fost lovită de un obuz. 
Lucra şi ea ca infirmieră. Era un firicel de fată. 

— Da-a, oftă Zoia. Ce de oameni au pierit în blocadă! 
Blestematul de Hitler! 

Kostoglotov zâmbi amar: 

— Faptul că Hitler e blestemat nu mai are nevoie de 
demonstraţii suplimentare. Dar eu unul nu pun blocada 
Leningradului numai pe seama lui. 

— Cum adică?! De ce? 

— Păi, cum! Hitler de-aia a şi venit la noi, ca să ne 
distrugă. Doar nu era de aşteptat să întredeschidă portiţa şi 
să-i invite pe locuitorii oraşului: ieşiţi câte unul, nu vă 
înghesuiți! Ducea război, era duşmanul nostru. De blocadă 
însă altcineva e vinovat. 

— Cine? Şopti Zoia uluită. Nu mai auzise niciodată ceva 
asemănător şi nici prin cap nu-i trecuse aşa ceva. 

Kostoglotov îşi adună sprâncenele negre. 

— Păi, hai să zicem, acela sau aceia care erau gata de 
război chiar şi în cazul în care Anglia, Franţa şi America i s- 
ar fi alăturat lui Hitler. Acela care şi-a primit leafa timp de 
decenii şi cunoştea perfect poziţia izolată, de colţ, a 
Leningradului şi posibilităţile lui de apărare. Aceia care 
evaluaseră anvergura viitoarelor bombardamente şi s-au 
gândit să facă depozite de alimente subterane. Ei au 
omorât-o pe mama mea - împreună cu Hitler. 

Părea simplu ceea ce zicea, dar era şi foarte nou. 


Sibgatov stătea în spatele lor, în cădiţa lui din colţ, fără să 
scoată o vorbă. 

— Păi, atunci... Atunci ei ar trebui... Judecaţi? Făcu, în 
şoaptă, o presupunere Zoia. 

— Nu ştiu, Kostoglotov îşi strâmbă buzele şi aşa destul de 
colţuroase. Nu ştiu. 

Zoia nu-şi mai pusese boneta. Nasturele de sus al halatului 
ei era descheiat şi se vedea gulerul gri-auriu al rochiei. 

— Zoienka. Adevărul e că eu am venit şi cu oarece treabă. 

— Aşa, deci! Sprâncenele ei săltară. Atunci vă rog să pofitiţi 
când sunt de gardă ziua. lar acum - la culcare! Doar aţi 
spus clar că veniţi în vizită! 

— Păi, am venit şi în vizită. Dar, până când nu v-aţi stricat 
încă de tot, până n-aţi devenit încă medic - întindeţi-mi şi 
mie o mână omenească. 

— De ce, medicii nu v-o întind? 

— Păi, oricum, ei au mâna altfel... Şi nici n-o întind. 
Zoienka, toată viaţa mi-a displăcut să fiu maimuţică de circ. 
Aici mi se administrează un tratament fără să mi se spună 
nimic. Eu nu pot aşa. Am văzut la dumneavoastră o carte - 
„Anatomia patologică”. Parcă aşa se numea? 

— Da. 

— De fapt, e despre tumori, nu? 

— Da. 

— Ei, iată ce vă rog, fiţi om - aduceţi-mi-o! Trebuie s-o 
răsfoiesc şi să cuget la unele lucruri. Pentru mine. 

Zoia îşi rotunji buzele şi clătină din cap. 

— Dar este contraindicat ca bolnavii să citească tratate de 
medicină. Chiar şi nouă, studenţilor, de fiecare dată când 
studiem o boală, ni se pare că... 

— Poate o fi contraindicat pentru alţii, dar nu şi pentru 
mine! Kostoglotov îşi trânti lăboiul de tăblia mesei. Atâta am 
tot fost speriat în viaţa asta, că eu de sperietură m-am 
lecuit. Nici chirurgul de la spitalul regional, un corean, cel 
care mi-a pus diagnosticul atunci, înainte de Anul Nou, n-a 
vrut să-mi explice, dar eu i-am zis - „Spuneţi-mi tot”! El - 


„La noi nu se face aşa ceva.” La care, eu - „Spuneţi-mi tot, 
îmi asum eu răspunderea! Trebuie să-mi reglez situaţia 
familială!” Şi atunci mi-a trântit-o: „Trei săptămâni mai 
trăiţi, mai mult nu promit!” 

— Ce drept avea să vă spună aşa ceva...? 

— Bravo lui! Un om adevărat! l-am strâns şi mâna. Trebuia 
să ştiu! Păi, dacă eu mă chinuisem până atunci o jumătate 
de an, iar ultima lună nu mai puteam sta nici culcat, nici 
aşezat, nici în picioare, fără să am dureri şi nu dormeam 
decât vreo câteva minute pe zi - vă imaginaţi doar că mi-or 
fi trecut şi mie unele gânduri prin cap! În toamna aceasta 
am aflat, din proprie experienţă, că omul poate trece pragul 
morţii când trupul îi mai este încă-n viaţă. Înăuntrul tău 
încă mai circulă ceva prin vine, încă se mai digeră ceva, pe 
când tu, psihologic vorbind, ţi-ai desăvârşit pregătirea 
pentru moarte. Ba, ai trăit chiar şi moartea însăşi. Priveşti 
la toate în jur ca din mormânt, impasibil. Şi, cu toate că nu 
te considerai creştin, ba câteodată chiar dimpotrivă, brusc 
îţi dai seama că, de fapt, le-ai şi iertat greşiţilor tăi şi nu 
păstrezi în suflet ură faţă de cei ce te-au prigonit. Toţi şi 
toate ţi-au devenit, pur şi simplu, indiferente: nu mai arzi să 
îndrepţi nimic, nu mai regreţi nimic. Aş zice chiar că-i o 
stare foarte echilibrată, firească. Acum m-a părăsit acea 
stare, dar nu ştiu dacă să mă bucur. Au revenit toate 
pasiunile - şi cele rele şi cele bune. 

— Aoleu, în ce hal puteţi să exageraţi! Păi, cum să nu vă 
bucuraţi! Când aţi venit la noi... Câte zile au trecut de 
atunci? 

— Douăsprezece. 

— Cum vă mai perpeleaţi, uite, aici, în hol, pe divanul ăsta 
îngust - arătaţi absolut cumplit, la faţă păreaţi un mort de 
trei zile, aveaţi temperatură treizeci şi opt, şi dimineaţa şi 
seara... lar acum? Faceţi vizite... Păi, asta-i curată minune - 
să învii astfel în douăsprezece zile! Nu ni se întâmplă prea 
des aşa ceva pe-aici. 


Într-adevăr - atunci faţa lui părea crestată cu dalta în 
riduri adânci, cenuşii, dese, pricinuite de apăsarea unei 
tensiuni permanente. Acum deveniseră mult mai rare şi se 
luminaseră. 

— Norocul a fost că s-a întâmplat să suport uşor razele 
roentgen. 

— Să nu vă-nchipuiţi că asta se-ntâmplă prea des! E un 
mare noroc! Spuse Zoia cu căldură, din inimă. 

Kostoglotov zâmbi sceptic: 

— Viaţa mi-a fost atât de săracă în noroc, încât ăsta cu 
roentgenul mi se pare destul de îndreptăţit. Până şi visele 
îmi sunt acum aşa, plăcut vaporoase. Cred că-i semn de 
însănătoşire. 

— Mi se pare foarte verosimil. 

— Cu atât mai mult trebuie să înţeleg şi să mă lămuresc! 
Vreau să ştiu în ce constă metoda de tratament, care sunt 
şansele, ce complicaţii pot interveni. Poate că, din moment 
ce mă simt atât de uşurat, tratamentul ar trebui întrerupt? 
Vreau să înţeleg acest lucru. Nici Liudmila Afanasievna, nici 
Vera Kornilievna nu-mi explică nimic, mă supun 
procedurilor ca pe o maimuţică. Aduceţi-mi cărţulia aceea, 
Zoia, vă rog! N-am să vă dau de gol. 

Pleda atât de insistent, încât se însufleţise. 

Cuprinsă de îndoială, Zoia puse mâna pe unul dintre 
sertarele biroului. 

— O aveţi aici? Ghici Kostoglotov. Haideţi, Zoienka, daţi-mi- 
O! Întinsese deja mâna după ea. Când mai sunteţi de gardă? 

— Duminică, ziua. 

— Bine, v-o dau înapoi chiar atunci! Gata! Ne-am înţeles! 

Cât era de drăguță, deloc înfumurată, cu bretonaşul ei 
auriu, cu ochii uşor bulbucaţi. Pe sine, în schimb, nu se 
vedea, cu şuviţele lui de păr răsucite, împungând în toate 
direcţiile, rămase astfel de când stătuse culcat, şi cu haina 
de sub al cărei guler neîncheiat se vedea, cu o simplitate de 
clinică, colţul cămăşii primite la spital. 


— Aşa-aşa-aşa, mormăia el răsfoind cartea în căutarea 
cuprinsului. Foarte bine. Aici o să găsesc tot ce-mi trebuie. 
Mulţumesc mult. Fiindcă altfel, dracu' să-i pieptene, sunt 
capabili să mă trateze peste măsură. Lor, oricum, nu le 
trebuie altceva decât să umple o rubrică. La o adică, poate 
c-o să şi las baltă toată povestea. Câteodată, e bun leacul, 
dar tot îţi scurtează veacul. 

— Ei, poftim! Zoi a plesni din palme. Merita să v-o las! Ia 
daţi-mi-o înapoi! 

Şi începu să tragă de carte mai întâi cu o mână, apoi cu 
amândouă. Dar el o păstră cu uşurinţă. 

— O să rupem cartea, şi-i de la bibliotecă! Daţi-mi-o! 

Halatul se întinsese pe umerii plini, rotunjiţi şi pe braţele 
ei tot pline, rotunjite, cu mâini destul de mici. Gâtul nu-l 
avea nici prea subţire, nici prea gros, nici scurt, nici lung, ci 
foarte bine proporţionat. Luptându-se pentru carte, se 
apropiaseră şi se priveau fix. Faţa lui nearmonioasă se 
destinsese într-un zâmbet. Nici cicatricea nu mai părea atât 
de înfricoşătoare; de altfel, era deja veche şi pălise. 
Descleştând cu un gest blând al mâinii libere degetele ei de 
pe carte, Kostoglolov încercă s-o convingă, în şoaptă: 

— Zoienka. Dumneavoastră nu puteţi fi partizana 
ignoranței, sunt convins că ţineţi cu civilizaţia. Cum aţi 
putea împiedica un om să se lumineze? Am glumit, n-am să 
las baltă nimic. 

Ea răspunse, tot cu şoapte apăsate: 

— Păi, sunteţi nedemn s-o citiţi, măcar şi pentru faptul că 
v-aţi neglijat într-un asemenea hal boala! De ce n-aţi venit 
mai devreme? De ce n-aţi venit decât atunci când eraţi ca şi 
mort? 

— O-o-of, oftă Kostoglotov, aproape cu voce tare de-acum. 
N-au fost mijloace de transport. 

— Păi, ce fel de loc e ăla unde nu sunt mijloace de 
transport? Să fi venit cu avionul! De ce-a lrebuit să amânaţi 
până în ultima clipă? De ce nu v-aţi mutat din vreme într-un 
loc mai civilizat? Aveţi vreun medic, vreun felcer pe acolo? 


Îşi desprinse degetele de pe carie. 

— Avem un medic, un ginecolog. Chiar doi... 

— Doi ginecologi?! Se înecă Zoia. Nu sunt decât femei pe 
acolo? 

— Din contră, sunt prea puţine femei. Avem deci doi 
ginecologi, iar altfel de medici n-avem. Şi nici laborator. 
Nici măcar n-au putut să-mi ia sânge pentru analize. Eu 
aveam ROE-ul şaizeci şi nimeni n-avea habar. 

— Cumplit! lar acum vreţi să decideţi singur dacă vă 
trebuie tratament sau nu? Înţeleg că de dumneavoastră nu 
vă e milă, dar măcar de cei apropiaţi să vă fie, de copii! 

— Copii? Kostoglotov păru că se trezeşte, de parcă toată 
hârjoana asta veselă, cu cartea, fusese în vis, iar acum se 
întorcea din nou la chipul său aspru şi la felul lent de-a 
vorbi. N-am nici un fel de copii. 

— Dar soţia - nu e şi ea om? 

Deveni şi mai lent. 

— Nici soţie n-am. 

— Aşa zic toţi bărbaţii - n-am. Păi, atunci ce fel de treburi 
familiale aveaţi de rezolvat? Nu aşa i-aţi spus coreeanului? 

— Păi, l-am minţit. 

— Şi dacă mă minţiţi şi pe mine, acum? 

— Nu, zău că nu. Faţa lui Kostoglotov devenea tot mai 
sumbră. Sunt tare pretenţios. 

— N-a suportat felul dumneavoastră de-a fi? Zoia făcu un 
gest înţelegător. 

Kostoglotov clătină încet de tot din cap. 

— Nici n-am avut vreodată. 

Zoia se întreba nedumerită câţi ani putea să aibă. Schiţă 
ceva din buze şi amână întrebarea. Mai încercă o dată, tot 
numai din buze - şi-o amâ-nă din nou. 

Zoia stătea cu spatele ia Sibgatov, iar Kostoglotov cu faţa 
şi văzu cum acesta se ridicase, cu mari precauţiuni, din 
cădiţă, ţinându-se cu ambele mâini de şale, şi rămăsese 
astfel, aşteptând să se usuce. Avea o înfăţişare tare 


chinuită: depăşise limitele nefericirii, iar pricini de bucurie 
nu mai avea niciuna. 

Kostoglotov trase aer în piept, apoi îl suflă cu un asemenea 
efort de parcă respiraţia ar fi fost o muncă. 

— Of, ce-aş mai fuma o ţigară! Aici nu se poate nicicum? 

— Nicicum. De altfel, pentru dumneavoastră, fumatul e 
moarte curată. 

— Nicicum-nicicum? 

— Absolut nicicum. Mai ales, în prezenţa mea. 

Numai că zâmbea. 

— Sigur n-aş putea - măcar una? 

— Bolnavii dorm, nu se poate! 

Scoase totuşi un ţigaret lung, gol, cioplit de mână şi începu 
să-l sugă. 

— Ştiţi cum se spune: cât eşti tânăr, e prea devreme să te 
însori, când îmbătrâneşti - e prea târziu. Îşi sprijini ambele 
coate de masa ei şi-şi cufundă degetele, cu ţigaret cu tot, în 
păr. Eram cât pe ce să mă însor după război, cu toate că 
mai eram încă, amândoi, studenţi. Aveam totuşi de gând să 
ne căsătorim, dar tocmai atunci au luat-o toate la vale. 

Zoia cerceta faţa nu prea prietenoasă, dar hotărâtă, a lui 
Kostoglotov. Umerii şi braţele îi erau costelive - asta însă 
din pricina bolii. 

— Nu v-aţi împăcat? 

— Ea... Cum s-ar spune... E, pierdută. Un ochi şi-l închise 
într-o strâmbătură, iar cu celălalt continuă să privească. E o 
femeie pierdută, deşi mai este încă printre cei vii. Anul 
trecut ne-am scris câteva scrisori. 

Faţa i se netezi. Observă ţigaretul dintre degete şi-l puse 
înapoi, în buzunar. 

— Şi ştiţi, unele întorsături din aceste scrisori m-au pus pe 
gânduri; oare o fi fost ea atunci, mai demult, acea 
perfecţiune întruchipată pe care mi-o imaginam eu? S-ar 
prea putea să nu fi fost!... Ce ştim noi la douăzeci şi cinci de 
ani...? 

O privea fix pe Zoia, cu ochii lui mari, de un cafeniu închis: 


— lată, dumneavoastră, spre exemplu - ce ştiţi 
dumneavoastră acum despre bărbaţi. O iotă nu ştiţi! 

Zoia începu să râdă: 

— Şi dacă totuşi ştiu? 

— Asta e exclus, dictă Kostoglotov. Ceea ce presupuneţi 
dumneavoastră că înseamnă să ştii - nu e câtuşi de puţin o 
cunoaştere adevărată. lar când o să vă măritaţi - o să 
greşiţi ne-a-pă-rat. 

— Frumoasă perspectivă! 

Zoia clătină din cap şi din aceeaşi sacoşă mare, portocalie, 
scoase şi despături o broderie; o bucăţică mică de pânză 
întinsă pe gherghef, pe care era deja brodată o barză 
verde, iar vulpea şi ulciorul erau doar desenate. Kostoglotov 
se holbă ca la ceva nemaivăzut: 

— Brodaţi? 

— Ce vă miră? 

— Nu-mi imaginam o fată din ziua de azi, şi încă o 
studentă la medicină, ocupându-se cu lucrul de mână. 

— N-aţi mai văzut fete brodând? 

— Poate doar în copilărie. Prin anii douăzeci. Dar şi atunci 
era deja considerată o ocupaţie mic-burgheză. Aţi fi fost 
făcută praf pentru asta în şedinţa komsomolului. 

— Acum e ceva foarte răspândit. Dumneavoastră n-aţi 
observat? 

Negă, cu o mişcare a capului. 

— Şi condamnaţi treaba asta? 

— Doamne fereşte! E atât de plăcut, atât de cald. Mă uit 
cu plăcere. 

Împungea punct după punct, lăsându-l să se bucure de 
privelişte. Ea se uita la broderie, iar el - la ea. În lumina 
galbenă a lămpii, genele ei aveau irizări de aur. Şi tot auriu 
părea şi colţişorul care se vedea din rochie. 

— Sunteţi o albinuţă cu bretonaş, şopti el. 

— Cum? Întrebă ea, arcuindu-şi sprâncenele. 

El repetă. 


— Da? Zoia se aşteptase probabil la o laudă ceva mai 
mare. Dacă spuneţi că acolo unde locuiţi dumneavoastră nu 
brodează nimeni - poate că s-or fi găsind mai uşor muline? 

— Cum aţi spus? 

— Mu-li-ne. Uite, aţa asta - verde, albastră, roşie, galbenă. 
La noi, se găseşte foarte greu. 

— Muline. Am să rețin şi-am să întreb. Dacă există, am să 
vă trimit neapărat. Dar dacă aflu cumva c-avem rezerve 
nelimitate de muline - n-ar fi mai simplu să vă mutaţi 
dumneavoastră acolo, la noi? 

— Dar unde-i totuşi locul acesta - la dumneavoastră? 

— Păi, s-ar putea spune că pe pământurile desţelenite. 

— A, deci sunteţi de pe pământurile desţelenite? Aţi lucrat 
la desţelenire? 

— Adevărul e că, atunci când am ajuns eu acolo, nimeni nu 
se gândea că pământurile acelea sunt bune de lucrat. Între 
timp însă, s-a clarificat că trebuie desţelenite şi vin oameni 
de le desţelenesc. Uite, la repartiție, spuneţi-le să vă trimită 
la noi! Sigur nu vă refuză. La noi, nu vă refuză. 

— Chiar atât de rău e la voi? 

— Câtuşi de puţin. Numai că oamenii au o viziune 
răsturnată a lucrurilor - nu ştiu ce e râu şi ce e bine. Să 
trăieşti într-o cuşcă cu cinci etaje, unde se umblă şi se 
bocăne deasupra capului tău, iar radioul urlă din toate 
părţile - e considerat un lucru tare bun. lar să trăieşti ca un 
lucrător harnic al pământului, într-o bojdeucă lipită cu lut, 
la marginea stepei - se consideră o mare neşansă. Nu 
glumea câtuşi de puţin, ci vorbea cu convingerea ostenită a 
omului care nu doreşte să-şi susţină argumentele nici 
măcar prin forţa glasului. 

— Dar e stepă sau deşert? 

— Stepa. Nu sunt dune de nisip. Creşte şi un soi de iarbă 
mai firavă. Şi jantak-ul - ghimpele cămilei, ştiţi cum arată? 
Nu-i decât un ciuline, dar, în iulie, face nişte flori rozalii, cu 
un miros foarte delicat. Kazahii fac din el o sută de doctorii. 

— Deci în Kazahstan e? 


— Da. 

— Şi cum se numeşte? 

— Uş-Ierek. 

— E un aul? 

— Dacă vreţi, puteţi să-i ziceţi şi aul, dar, altfel, este centru 
raional. Are şi-un spital. Doar că nu sunt medici destui. 
Haideţi, veniţi dumneavoastră. 

Îşi îngustase ochii. 

— Şi nu mai creşte nimic altceva? 

— De ce nu?! Avem culturi irigate. Sfeclă-de-zahăr, 
porumb; în grădinile de zarzavat găseşti tot ce vrei şi ce nu 
vrei. Numai că trebuie muncit mult. Cu ketmeniul, asta-i un 
soi de sapă. La piaţă, găseşti întotdeauna lapte la greci, 
batal la kurzi, carne de porc la nemți. Şi ce pline de culoare 
sunt pieţele! “Toţi poartă costume naţionale, vin călare pe 
cămile. 

— Sunteţi agronom? 

— Nu. Topograf. 

— Dar, de fapt, de ce trăiţi dumneavoastră acolo? 

Kostoglotov se scărpina pe nas: 

— Îmi place tare mult clima. 

— Şi nu sunt mijloace de transport? 

— Cum să nu, circulă maşini câte vreţi. 

— Dar totuşi, ce motive aş avea eu să merg acolo? Se uita 
cu coada ochiului. Pe parcursul discuţiei, faţa lui 
Kostoglotov devenise mai bună şi mai blândă. 

— Dumneavoastră? Îşi încreţise pielea frunţii de parcă era 
pe cale să compună un toast. Păi, dumneavoastră de unde 
ştiţi, Zoienka, în care loc de pe pământ veţi fi fericită şi în 
care - nefericită? Cine ar putea spune că ştie acest lucru 
despre sine însuşi? 

Grijile bolnavilor. 

Bolnavii ale căror tumori urmau să fie operate, 
„chirurgicalii”, nu încăpuseră în saloanele de la parter şi 
unii dintre ei fuseseră culcaţi sus, amestecați cu 
„Tradiologicii”, cei cărora li se prescriseseră raze sau 


chimioterapie. De aceea sus se făceau în fiecare dimineaţă 
două vizite: radiologii îi consultau pe bolnavii lor, chirurgii - 
pe-ai lor. 

Patru februarie căzu într-o vineri, zi de operaţii, şi 
chirurgii nu veniră să-şi facă vizita. Nici doctoriţa Vera 
Kornilievna Gangart, medicul curant al „radiologicilor”, nu- 
şi începu vizita imediat după şedinţa fulger a doctorilor, ci 
aruncă doar o privire în salonul bărbaţilor, când se întâmplă 
să treacă prin dreptul acestuia. 

Fără să fie înaltă, doctoriţa Gangart era foarte zveltă - şi 
părea încă şi mai zveltă fiindcă avea mijlocul nespus de 
subţire. Părul, nu chiar negru, dar mai închis totuşi decât 
castaniu, de-acea culoare pentru care ni se propune 
termenul nelămurit de şaten, în loc să se spună, pur şi 
simplu, negru-castaniu, adică între negru şi castaniu - îl 
avea strâns pe ceafă într-un coc desuet. 

Ahmadjan o observă şi-i făcu, bucuros, semn cu capul, 
Kostoglotov apucă şi el să-şi ridice privirea din cartea mare 
pe care-o citea şi s-o salute de departe. Ea le zâmbi 
amândurora şi le făcu semn cu degetul, de parc-ar fi 
dădăcit nişte copii să fie cuminţi în lipsa ei. Apoi, evitând 
cadrul uşii, plecă. În acea zi ar fi trebuit să-şi facă vizita 
împreună cu şefa departamentului de radiologie, Liudmila 
Afanasievna Donţova, dar Liudmila Afanasievna fusese 
chemată şi reţinută de Nizamutdin Bahramovici, medicul- 
şef. 

Doar în zilele de vizită, o dată pe săptămână, îşi sacrifica 
Donţova munca de roentgeno-diagnosticare. În celelalte zile 
însă, primele două ore ale dimineţii, cele mai bune, când 
ochiul e ager şi mintea limpede, le petrecea în faţa 
ecranului, împreună cu asistenta căreia tocmai îi venise 
rândul. Considera că aceasta este partea cea mai dificilă a 
muncii ei şi, în cei peste douăzeci de ani, înţelesese că 
tocmai greşelile de diagnosticare se plătesc cel mai scump. 
Avea în secţia ei trei medici, trei femei tinere, şi, pentru ca 
experienţa lor să fie omogenă şi niciuna să nu rămână în 


urmă cu munca de diagnosticare, Donţova le rotea, ţinându- 
le pe rând, câte trei luni, la cabinetul de consultaţii pentru 
bolnavii ambulatorii, la cabinetul de diagnosticare roentgen 
şi pe postul de medic curant în clinică. 

Doctoriţa Gangart se afla acum în această a treia 
perioadă. Lucrul cel mai important, cel mai periculos şi cel 
mai puţin elucidat în acest domeniu era dozarea radiaţiilor. 
Nu exista o formulă, după care să se poată calcula 
intensitatea şi doza de raze în aşa fel încât să fie cât mai 
ucigaşe pentru fiecare tip de tumoare şi cât mai puţin 
nocive pentru restul corpului. Nu exista o formulă, ci doar 
flerul pe care ţi-l dădea experienţa, un soi de instinct şi 
posibilitatea de a te ghida după starea bolnavului. Şi 
aceasta era tot o operaţie, dar executată cu raze, de-a 
oarba, şi prelungită în timp. Celulele sănătoase erau 
inevitabil rănite şi distruse. 

Celelalte obligaţii ale medicului curant nu cereau decât 
acuratețe şi metodă: să fixezi la timp analizele, să le 
controlezi şi să le treci în nenumăratele fişe de boală. Nici 
unui medic nu-i place să completeze fişele şi tabelele 
trasate dinainte, însă Vera Kornilievna se împăcase cu 
această muncă de dragul faptului că, în răstimpul acestor 
trei luni, îşi avea propriii ei bolnavi - nu doar nişte reţele 
palide de lumini şi umbre pe ecran, ci oameni vii, mereu 
aceiaşi, care credeau în ea, aşteptau să-i audă sunetul vocii 
şi să-i prindă privirea. lar când era nevoită să predea 
obligaţiile de medic curant, îi părea de fiecare dată rău să 
se despartă de cei cărora nu le terminase tratamentul. 

Sora de serviciu, Olimpiada Vladislavovna, o femeie în 
vârstă, cu părul cărunt, plină de prestanţă, mai 
impunătoare ca apariţie decât mulţi medici, anunţă peste 
tot ca bolnavii de la radiologie să nu părăsească saloanele. 
Însă femeile din salonul mare parcă atât aşteptaseră - una 
după alta, siluetele îmbrăcate în halate şterse, cenuşii, o 
luară imediat pe scară în jos: să vadă dacă n-o fi venit moşul 
cu smântână sau băbuţa aia de aduce lapte; să tragă cu 


ochiul din cerdacul clinicii pe ferestrele sălii de operaţii 
(peste partea de jos a ferestrelor, acoperită cu vopsea albă, 
se puteau zări bonetele chirurgilor şi-ale asistentelor, 
precum şi lămpile puternice din tavan); să mai spele câte un 
borcan la chiuvetă; să mai facă vreo vizită. 

Nu doar soarta lor de oameni mutilaţi de operaţii, dar şi 
halatele de bumbac jerpelite, cenuşii, părând neglijente 
chiar şi atunci când erau cât se poate de curate, le 
smulgeau pe femei destinului şi farmecului feminin. 
Halatele n-aveau nici un fel de croială: erau toate suficient 
de largi pentru ca o femeie oricât de grasă să se poată 
înfăşura în ele, iar mânecile porneau ca nişte burlane largi, 
diforme. Hainele scurte, în dungi roz cu alb ale bărbaţi-lor 
erau destul de îngrijite, femeilor însă nu li se dădeau rochii, 
ci doar aceste halate lipsite de copci sau nasturi. Unele le 
scurtau, altele le lungeau, toate îşi legau cordoanele de 
stambă în acelaşi fel şi-şi adunau cu acelaşi gest reverele 
peste piept. Deprimată de boală şi jalnică într-un astfel de 
halat, o femeie nu mai putea bucura ochii nimănui, lucru pe 
care, de altfel, îl înţelegea şi ea prea bine. 

În salonul bărbaţilor, toţi, în afară de Rusanov, aşteptau 
vizita liniştii, fără să se agite. 

Uzbekul cel bătrân, paznicul de colhoz Mursalimov, stătea 
întins pe patul făcut, fără a-şi scoate, ca de obicei, tiubiteika 
tocită până peste poate. Probabil că, pentru el, simplul fapt 
că nu-l mai sfâşia tusea era deja o mare bucurie. Îşi aşezase 
braţele încrucişate peste pieptul îmbâcsit şi privea într-un 
punct fix de pe tavan. Pielea lui de un bronz întunecat era 
întinsă pe craniu, aproape că se vedeau muchiile 
cartilagiilor de la nas, pomeţii, osul ascuţit al bărbiei de sub 
clinul îngust al bărbuţei. Urechile i se subţiaseră şi se 
transformaseră în nişte zgârciuri plate de tot. Nu mai 
trebuia să se usuce şi să se înnegrească prea mult pentru a 
ajunge în stadiul de mumie. 

Alături de el, un cioban kazah de vârstă mijlocie, 
Eghenberdiev, nu se culcase, ci stătea aşezat pe palul său, 


cu picioarele strânse dedesubt, ca pe covorul de pâslă 
colorată de la el de-acasă. Îşi prinsese genunchii noduroşi 
în palmele mâinilor mari şi puternice - şi trupul său îndesat 
era atât de legat, încât până şi-atunci când se clintea un pic 
din nemişcarea sa, nu părea să fie o pendulare mai mare 
decât a unui furnal de uzină sau a unui turn. Pe umerii şi 
spinarea lui, hăinuţa se întindea până la refuz şi puţin mai 
lipsea ca manşetele să se rupă pe muşchii antebraţului. 
Mica ulceraţie de pe buză, cu care venise la spital, se 
transformase sub razele aparatelor de-aici într-o coajă 
mare, de un roşu întunecat, care-i acoperea gura, 
împiedicându-l să mănânce şi să bea. El însă nu se dădea de 
ceasul morţii, nu se agita, nu ţipa, ci mânca pe îndelete 
totul, până la ultima firimitură din farfurie şi putea sta, aşa, 
liniştit, ore întregi, privind în gol. 

Mai departe, în patul de lângă uşă, Diomka, băiatul de 
şaisprezece ani, îşi întinsese piciorul bolnav de-a lungul 
patului şi-l mângâia uşurel, masând mereu cu palma locul 
dureros de pe pulpă. Celălalt picior şi-l strânsese sub el ca 
un pisoi şi citea fără să observe nimic în jur. De altfel, citea 
tot timpul cât nu dormea sau nu era la tratament. În 
laboratorul unde se făceau toate analizele, laboranta şefă 
avea un dulap cu cărţi, şi Dioma era acum admis acolo şi-şi 
alegea singur ce voia, fără să mai aştepte să fie schimbate 
toate cărţile din salon. Acum citea o revistă cu coperţi 
albăstrui, dar nu una nouă, ci uzată şi decolorată de soare - 
oricum, nici nu mai existau cărţi noi în dulapul laborantei. 

Proşka îşi făcuse şi el conştiincios patul, fără zbârcituri sau 
denivelări, şi stătea cuminte, răbdător, cu picioarele 
coborâte pe duşumea, ca un om cât se poate de sănătos. Şi 
chiar era cât se poate de sănătos - în salon nu se plângea 
de nimic, nu avea nici o leziune externă, obrajii săi aveau un 
bronz sănătos, iar fruntea îi era acoperită de un breton 
ucrainean îngrijit. Era un flăcău pe cinste, bun de scos la 
horă. 


Alături de el, Ahmadjan, negăsind nici un partener, pusese 
tabla de şah, oblic, peste cuvertură, şi juca moară de unul 
singur. 

Efrem, blindat în bandajul său de tifon, cu capul imobilizat, 
nu mărşăluia pe intervalul dintre paturi, nu ţinea să 
deprime lumea, ci, sprijinit în două perne, aşezat cât putea 
de sus, citea fără întrerupere cartea pe care i-o vârâse pe 
gât, în ajun, Kostoglotov. Ce-i drept, paginile le întorcea atât 
de rar încât ar fi putut părea că dormitează cu cartea în 
mâini. 

Iar Azovkin se chinuia la fel de tare ca şi în ajun. Poate că 
nu dormise chiar deloc. Lucrurile lui erau risipite pe pervaz 
şi noptieră, întreg aşternutul îi era mototolit. Fruntea şi 
tâmplele îi erau acoperite de sudoare, iar pe faţa-i gălbuie 
se reflectau toate grimasele durerilor care-l chinuiau pe 
dinăuntru. Ba se aşeza în genunchi pe podea, cu coatele 
proptite-n pat, şi ră-mânea aşa, îndoit, ba se ţinea cu 
ambele mâini de burtă şi se frângea din mijloc. 

Era o zi mohorâtă, fără vânt, cenuşie. Kostoglotov, întors 
de la şedinţa de Roentgen de dimineaţă, deschisese, fără 
să-l întrebe pe Pavel Nikolaevici, ferestruica de deasupra 
patului său şi acum se simţea cum trage un aer umed chiar 
dacă, ce-i drept, nu era rece. De teamă să nu-şi irite 
tumoarea, Pavel Nikolaevici îşi înfofoli gâtul şi se mută 
lângă perete. Cât de tâmpiţi, cât de supuşi sunt toţi - nişte 
bâte! În afară de Azovkin, nimeni din cei de-aici nu pare să 
sufere cu adevărat. Cum a spus, pare-se Gorki, doar acela-i 
demn de libertate care ştie pentru ea să lupte. Aşa şi cu 
însănăto-şirea. În ceea ce-l privea pe el, Pavel Nikolaevici 
întreprinsese deja, încă de dimineaţă, paşi hotărâtori. De 
cum s-a deschis camera de gardă, s-a dus, şi-a sunat soţia şi 
i-a anunţat hotărârea pe care-o luase peste noapte: trebuia 
obţinută cu orice preţ, prin toate canalele, trimiterea lui la 
Moscova; nu trebuia să-şi rişte viaţa aici, să se distrugă 
degeaba. Kapa e o forţă, cu siguranţă că la ora asta este 
deja în plină acţiune. Bineînţeles că fusese o laşitate să se 


sperie de tumoare şi să se interneze la acest spital. Dacă ar 
povesti că de ieri, de la ora trei după-amiază, n-a trecut nici 
un medic să-i pipăie tumoarea, să vadă măcar dacă e în 
creştere - nimeni nu l-ar crede. Nu is-a dat niciun 
medicament. Nu făcuseră decât să-i atârne pe tăblia patului 
foaia de temperatură, să le scoată ochii la proşti că s-a făcut 
ceva. M-daaa, cu unităţile noastre sanitare mai e de lucru, 
mai trebuie încă bine strunite. 

Într-un târziu apărură medicii - dar nici acum nu intrară 
în cameră; se opriră acolo, lângă uşă, şi zăboviră o bună 
bucată de vreme lângă Sibgatov. El îşi dezvelise partea de 
jos a spinării pentru a le-o arăta. (Între timp, Kostoglotov îşi 
ascunse cartea sub saltea.) lată însă că intrară şi în salon - 
doctoriţa Donţova, doctoriţa Gangart şi infirmiera - 
impunătoare, căruntă, cu un carneţel în mână şi-un prosop 
pe braţ. Intrarea mai multor halate albe provoacă 
întotdeauna o concentrare a atenţiei, o sporire a temerilor 
şi-a speranţelor - iar cele trei sentimente sunt cu atât mai 
puternice cu cât halatele şi bonetele sunt mai albe, iar 
chipurile mai severe. Aici, cea mai severă şi mai 
ceremonioasă dintre toţi era Olimpiada Vladislavovna: 
pentru ea, vizita era ceea ce e slujba bisericească pentru 
diacon. Era genul de soră pentru care medicii sunt mult 
deasupra oamenilor simpli, care e convinsă că aceştia 
înţeleg totul, că nu se înşeală niciodată şi nu dau niciodată 
tratamente greşite. Fiecare indicație pe care o trecea în 
carneţel îi provoca aproape un sentiment de fericire, ceea 
ce surorilor tinere nu li se mai întâmplă. Însă, nici măcar 
acum, după ce intraseră în salon, medicii nu se grăbiră să 
ajungă la patul lui Rusanov! 

Liudmila Afanasievna - o femeie masivă cu trăsături 
simple, masive şi ele, cu părul deja încărunţit, însă tuns şi 
ondulat, spuse cu voce scăzută un „bună-ziua” general şi se 
opri chiar lângă primul pat, lângă Dioma, privindu-l 
cercetător. 

— Ce citeşti, Dioma? 


(Putea şi ea să întrebe ceva mai inteligent! Doar era în 
timpul serviciului!) 

Cum obişnuiesc mulţi să facă, Dioma nu rosti titlul, ci 
întoarse cartea şi arătă coperta albăstruie, palidă a unei 
reviste. 

Donţova îşi îngustă ochii. 

— Dar e tare veche, de-acum doi ani. De ce-o citeşti? 

— E un articol interesant, spuse sobru Dioma. 

— Despre ce? 

— Despre sinceritate! Răspunse el încă şi mai expresiv. 
Despre faptul că literatura fără sinceritate... 

Începuse să-şi coboare piciorul bolnav pe duşumea, însă 
Liudmila Afanasievna îl preveni grăbită: 

— Nu-i nevoie. Suflecă-ţi cracul pantalonului. 

El îşi suflecă pijamaua, iar ea se aşeză pe marginea patului 
şi începu să pipăie piciorul cu mare grijă, doar cu câteva 
degete, luând-o de departe. 

În spate, sprijinită de tăblia patului şi privind peste umărul 
ei, Vera Kornilievna spuse cu glas scăzut: 

— Cincisprezece şedinţe, trei mii de unităţi. 

— Aici doare? 

— Doare. 

— Dar aici? 

— Mă doare de încă şi mai departe. 

— Şi de ce taci? Ce să zic - mare erou! Tu să-mi spui de 
unde te doare. 

Încerca să stabilească, prin palpare, conturul tumorii. 

— Dar când nu-l atingi te doare? Noaptea, spre exemplu? 

Pe faţa curată a lui Dioma nu răsărise încă nici un firicel de 
păr. Însă expresia permanentă de tensiune îl făcea să pară 
mult mai matur. 

— Am 0 durere surdă care mă roade zi şi noapte. 

Liudmila Afanasievna schimbă o privire cu Gangart. 

— Dar totuşi, cum ţi se pare - în toată această perioadă, a 
început să te doară mai tare sau mai puţin? 


— Nu ştiu. Poate, ceva mai puţin. Dar s-ar putea să mi se 
pară. 

— Sângele, ceru Liudmila Afanasievna, şi Gangart îi întinse 
fişa bolii. Liudmila Afanasievna citi o vreme, apoi îl privi pe 
băiat. 

— Poftă de mâncare ai? 

— Eu de când mă ştiu am mâncat cu plăcere, răspunse 
Dioma, plin de solemnitate. 

— A început să capete şi supliment, spuse Vera Kornilievna 
cu un glas de doică, tandru şi cântat, şi-i zâmbi lui Dioma. 
Iar el îi întoarse zâmbetul. 

— Transfuzie? 

— O întrebă apoi încet, cu o voce abruptă, Gangart pe 
Donţova, luând înapoi fişa... 

— Tu ce zici, Dioma, ce-i de făcut? Continuăm cu razele? 

— Bineînţeles că da, continuăm! Se lumină băiatul. 

Şi-o privi recunoscător. 

EI îşi închipuise că asta o să fie în loc de operaţie şi i se 
părea că asta vrea să spună şi Donţova. (Pe când Donţova 
voia să spună că, înainte de a opera sarcomul osului, 
activitatea tumorii trebuie oprită cu ajutorul roentgenului, 
pentru a preîntâmpina metastazele.) 

Eghenberdiev se pregătise din timp, stătea la pândă şi, în 
clipa în care Liudmiâa Afanasievna se ridică de pe patul 
vecin, se sculă şi el în picioare pe coridorul dintre paturi, îşi 
umflă pieptul şi luă o poziţie de drepţi, soldăţească. 

Donţova îi zâmbi şi începu să cerceteze buba acoperită de 
crustă. Gangart îi citea încetişor cifrele. 

— Păi, foarte bine! Îl încurajă Liudmiâa Afanasievna, 
vorbind cu un glas mai ridicat decât ar fi fost nevoie, cum se 
întâmplă de obicei când te adresezi cuiva de altă limbă. 
Totul merge bine, Eghenberdiev! Curând ai să pleci acasă! 

Ahmadjan, cunoscându-şi de-acum îndatoririle, făcu 
traducerea în uzbecă (el şi cu Eghenberdiev se puteau 
înţelege, cu toate că fiecăruia limba celuilalt i se părea 
stâlcită). 


Eghenberdiev se holbă la Liudmiâa Afanasievna plin de 
speranţă, de încredere, ba chiar extaziat - cu admiraţia 
sufletelor simple faţă de oamenii cu adevărat cultivați şi cu 
adevărat folositori. Totuşi, îşi trecu mâna peste coaja de pe 
buză şi întrebă. 

— Dar parcă s-a făcut mai mare! S-a umflat! Traduse 
Ahmadjan. 

— Asta o să cadă! Aşa trebuie să fie! Îl lămuri cu voce 
deosebit de apăsată Donţova. Totul o să cadă! Ie duci 
pentru trei luni acasă, te odihneşti, iar apoi vii din nou la 
noi! 

Trecu la bătrânul Mursalimov. Acesta se aşezase deja, îşi 
coborâse picioarele din pat şi încercase să se ridice în 
întâmpinarea ei, însă ea îl opri şi se aşeză alături. Cu 
aceeaşi încredere în atotputernicia ei o privea şi acest 
bătrân uscat, de bronz. Ea îl întrebă, prin Ahmadjan, cum 
stă cu tusea, îi ordonă să-şi suflece mânecile cămăşii, îi 
apăsă pieptul acolo unde avea dureri, ciocăni cu o mână 
prin palma celeilalte, ascultând-o, în acelaşi timp, şi pe Vera 
Kornilievna, care-i vorbea despre numărul şedinţelor, 
rezultatele analizelor de sânge, injecţiile făcute până la 
acea oră şi uitându-se şi ea, din când în când, tăcută, în fişă. 
Cândva, toate avuseseră un rost, toate îşi avuseseră locul 
lor în corpul sănătos, iar acum totul părea de prisos şi se 
iţea în tot soiul de noduri şi colţuri... 

Donţova îi mai prescrise nişte injecții şi-l rugă să scoată 
din noptieră şi să-i arate pastilele pe care le lua. 

Mursalimov scoase un flacon gol de polivitamine. „Când le- 
ai cumpă-rat?” îl întrebă Donţova. Ahmadjan îi traduse 
răspunsul: acum trei zile. „Şi unde sunt pastilele?” - „Le-am 
înghiţit”. 

— Cum adică le-ai înghiţit? Se minună Donţova. Toate 
deodată? 

— Nu, în două rânduri, traduse Ahmadjan. 

Izbucniră în râs medicii, infirmiera, bolnavii ruşi, 
Ahmadjan; până şi Mursalimov zâmbi un pic, neînţelegând 


deocamdată despre ce e vorba. 

Doar pe Pavel Nikolaevici, râsul lor stupid, inoportun, îl 
umplu de indignare. Lasă că-i readuce el imediat cu 
picioarele pe pământ! Căuta poziţia cea mai potrivită 
pentru a-i întâmpina pe doctori şi ajunse la concluzia că 
dacă rămâne culcat atitudinea lui va fi mai grăitoare. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! Îl linişti Donţova pe Mursalimov. 
Apoi, după ce-i mai prescrise nişte vitamina C şi se şterse 
de prosopul pe care infirmiera i-l vâra plină de abnegaţie în 
mâini, se răsuci preocupată, cu gândul să treacă la patul 
următor. Abia acum, în apropierea ferestrei, cu faţa spre 
lumină, îşi dădea în vileag culoarea nesănătoasă a obrazului 
ei şi expresia profund obosită, epuizată, aproape bolnavă a 
chipului. 

Chel, cu tiubiteika pe cap şi ochelarii pe nas, aşezat pe pat 
în capul oaselor, cu o expresie severă pe chip, Pavel 
Nikolaevici semăna, în mod inexplicabil, cu un învăţător, dar 
nu cu un învăţător oarecare, ci cu unul emerit, care a 
crescut sute de elevi. Avu răbdare până când Liudmila 
Afanasievna se apropie de patul lui, îşi potrivi ochelarii pe 
nas şi declară: 

— Aşa deci, tovarăşă Donţova. Voi fi nevoit să povestesc 
despre moravurile din această clinică la Ministerul 
Sănătăţii. ÎI voi suna pe tovarăşul Ostapenko. 

Ea nu tresări, nu păli, poate doar faţa să-i fi devenit încă şi 
mai pământie. Nu făcu decât o mişcare ciudată, descriind 
din ambii umeri un soi de cerc, de parcă obosiseră în 
hamuri şi nu reuşea să şi-i elibereze. 

— Dacă aveţi atât de uşor acces la Ministerul Sănătăţii, 
încuviinţă ea, imediat, chiar vă rog să-l sunaţi pe tovarăşul 
Ostapenko, fiindcă aş mai adăuga şi eu nişte date în plus, 
doriţi? 

— Eu zic că şi-aşa sunt destule! O asemenea indiferenţă, 
ca la dumneavoastră, nici nu ştiu cum ar putea fi numită! 
Sunt de optsprezece ore aici - şi nimeni nu se ocupă de 


tratamentul meu! Pe când eu... (Nu era capabil să-i spună 
mai mult de atât! Trebuia să înţeleagă şi singură!) 

Toţi cei din cameră tăceau şi-l priveau pe Rusanov. Cea 
care primi lovitura nu fu Donţova, ci Gangart - îşi strânse 
buzele, se posomori şi ridurile frunţii i se adunară de parcă 
ar fi asistat la ceva ireparabil, fără a putea interveni... 

lar Donţova, masivă, se aplecase deasupra lui Rusanov, 
fără a-şi permite nici măcar să se încrunte, repetă doar 
gestul acela circular al umerilor şi spuse concesiv, încetişor: 

— lată că am venit să vă tratez. 

— Nu, acum e prea târziu! I-o tăie scurt Pavel Nikolaevici. 
M-am dumirit ce se petrece aici - plec de la voi. Nimănui 
nu-i pasă de nimic, nu mi se pune diagnosticul! 

Deodată, vocea îi tremură. Era, într-adevăr, jignit. 

— Diagnosticul v-a fost pus, spuse măsurat Donţova, 
ţinându-se cu ambele mâini de spătarul patului lui. Şi cu 
boala dumneavoastră n-aveţi unde merge, în republica asta 
nimeni nu şi-ar asuma tratamentul ei. 

— Dar aţi spus că nu am cancer...?! Anunţaţi-mi, vă rog, 
diagnosticul exact! 

— În general, nu suntem obligaţi să le numim bolnavilor 
bolile de care suferă. Dar dacă asta vă va aduce vreo 
uşurare, poftim: limfogranulomato-ză. 

— Deci nu e cancer! 

— Bineînţeles că nu. Nici măcar o umbră din răutatea ce 
ar fi fost firesc să apară pe parcursul unui asemenea 
schimb de cuvinte nu se făcuse simțită în vocea ei. Doar 
vedea şi ea tumoarea lui, cât pumnul, sub maxilar. Pe cine 
să se supere? Pe tumoare? Nimeni nu v-a forţat să vă 
internaţi la noi. N-aveţi decât să vă externaţi chiar acum. 
Dar nu uitaţi... Nu se moare numai de cancer. 

— Acum vreţi să mă îngroziţi?! Strigă Pavel Nikolaevici. De 
ce mă speriaţi? Aşa ceva nu se cuvine! Îi mai dădea el încă 
înainte cu scandalul, dar la cuvântul „se moare” simţise 
cum îi îngheaţă sângele în vine. Apoi întrebă cu un ton mai 


domol: Vreţi să spuneţi că situaţia mea e atât de 
periculoasă? 

— Dacă vă apucaţi să bântuiţi dintr-o clinică într-alta, 
bineînţeles. Ia scoateţi-vă fulăraşul. Sculaţi-vă în picioare, 
vă rog. 

Îşi scoase fularul şi cobori din pat. Donţova începu să-i 
pipăie cu grijă tumoarea, iar apoi şi partea sănătoasă a 
gâtului, comparându-le. Îl rugă să-şi dea cât poate capul pe 
spate (nici nu putu, de altfel, să-l răstoarne prea tare, 
tumoarea îl trase imediat în faţă), să-l aplece cât poate 
înainte, să-l întoarcă spre stânga şi spre dreapta. 

Deci, aşa stăteau lucrurile! Capul său nu mai avea aproape 
deloc libertate de mişcare - acea libertate firească, 
uluitoare, pe care nici n-o observăm atunci când o avem. 

— Scoteţi-vă haina, vă rog. 

Bluza pijamalei lui în dungi verzi şi maro se încheia cu 
nasturi mari şi-i venea lejer, deci n-ar fi trebuit să fie nici o 
problemă să o scoată, dar, când întinse mâna, gâtul se 
crispa de durere şi Pavel Nikolaevici gemu. O, cât de 
departe merseseră lucrurile! 

Infirmiera cea bătrână şi impunătoare îl ajută să-şi 
elibereze bravele din mâneci. 

— Sub braţ n-aveţi dureri? Întrebă Donţova. Nu vă 
jenează nimic? 

— De ce, s-ar putea să înceapă să mă doară şi acolo? Vocea 
lui Rusanov se prăbugşise de tot, fiind încă şi mai scăzută 
acum decât cea a Liudmilei Afanasievna. 

— Ridicaţi-vă braţele lateral! Şi, palpând apăsat, ascuţit, îl 
pipăi sub braţe. 

— Dar în ce-o să constea tratamentul? Întrebă Pavel 
Nikolaevici. 

— V-am spus, doar: în injecții. 

— Unde? Direct în tumoare? 

— Nu, intravenoase. 

— Şi frecvente? 

— De trei ori pe săptămână. Îmbrăcaţi-vă. 


— Dar o operaţie ar fi imposibilă? 


(Întrebase dacă era „imposibilă”, când, de fapt, de nimic 
nu se temea mai tare decât de bisturiu. Ca toţi bolnavii, 
prefera orice alt tratament, fie el şi de durată.) 

— Operația nu şi-ar avea rostul. 

Doctoriţa îşi şterse mâinile de prosopul care-i fusese 
întins. 

Foarte bine că nu-şi are rostul! Pavel Nikolaevici începu să 
cântărească situaţia. Va trebui să se sfătuiască totuşi cu 
Kapa. Demersurile pe la autorităţi nu sunt deloc simple. 
Adevărul e că nu are influenţa pe care i-ar fi plăcut s-o aibă 
şi pe care prelinsese aici că o are. Cum nici să-l sune pe 
tovarăşul Ostapenko nu i-ar fi la îndemână. 

— Bine, am să mă gândesc. Atunci putem hotări mâine? 

— Nu, îşi dădu nemiloasă verdictul Donţova. Numai astăzi 
se poate. Mâine nu vă putem face injecție, fiindcă e 
sâmbătă. 

Din nou regulile astea! De parcă regulile n-ar fi scrise 
pentru a fi ocolite! 

— Şi de ce, mă rog, sâmbătă nu se poate? 

— Păi, fiindcă reacţia dumneavoastră trebuie urmărită cu 
atenţie. lar duminică acest lucru este imposibil. 

— Deci e o injecție atât de serioasă...? 

Liudmila Afanasievna nu răspunse. Trecuse deja la 
Kostoglotov. 

— Şi dacă am amâna pe luni? 

— 'Tovarăşe Rusanov! Adineaori ne-aţi reproşat că nu v-am 
tratat vreme de optsprezece ore. Cum de sunteţi acum 
dispus să aşteptaţi şaptezeci şi două? (leşise deja 
învingătoare şi acum îl strivea sub roţi, iar el era 
neputincios!) Sau vă luăm în grija noastră, sau nu vă luăm. 
Dacă da, atunci astăzi, la unsprezece dimineaţa, vi se va 
face prima injecție. Dacă nu - veţi semna o hârtie cum că 
refuzaţi tratamentul nostru şi am să vă externez chiar azi. 
Să aşteptăm încă trei zile fără a întreprinde nimic - n-avem 


dreptul. Vă rog să vă gândiţi şi să-mi daţi răspunsul până 
termin vizita în această cameră. 

Rusanov îşi îngropă faţa în mâini. Gangart, cu halatul 
încheiat până aproape de bărbie, trecu pe lângă el fără a 
mai scoate vreun sunet. Olimpiada Vladislavovna îl ocoli şi 
ea, plutind ca o corabie. Donţova obosise din pricina 
scandalului şi spera să aibă de ce se bucura la patul 
următor. Şi ea şi Gangart aveau deja, dinainte, un zâmbet 
uşor pe buze. 

— Ei, Kostoglotov, dumneavoastră ce-aveţi de spus? 

Kostoglotov, care-şi netezise un pic chica, răspunse tare şi 
hotărât, cu o voce de om sănătos: 

— Minunat, Liudmila Afanasievna! Mai bine nici că se 
poate. 

Medicii schimbară o privire. Buzele Verei Kornilievna 
schiţau doar un zâmbet, în schimb ochii îi râdeau de 
bucurie: 

— Şi totuşi, Donţova se aşeză pe marginea patului, 
descrieţi-ne şi nouă ce anume simţiţi? Ce s-a schimbat în 
acest răstimp? 

— Vă rog! Consimţi cu plăcere Kostoglotov. Durerile mi-au 
scăzut după a doua şedinţă de raze, iar după a patra au 
dispărut cu totul. Tot atunci mi-a scăzut şi febra. Acurn, 
dorm minunat, câte zece ore pe zi, în orice poziţie, fără să 
mă doară nimic. Înainte îmi era imposibil să găsesc o 
asemenea poziţie. La mâncare nici nu voiam să mă uit, iar 
acum adun toate firimituri-le şi mai cer şi supliment. Şi nu 
mă doare. 

— Şi nu vă doare? Începu să râdă Gangart. 

— Dar vi se dă? Râdea şi Donţova. 

— Câteodată. Ce să mai vorbim - pur şi simplu, mi s-a 
schimbat toată viziunea asupra lumii. Am sosit gata mort, 
iar acum sunt viu. 

— Şi n-aveţi greţuri? 

— Nu. 


Donţova şi Gangart îl priveau pe Kostoglotov şi radiau de 
fericire - aşa îşi priveşte câte un profesor elevul eminent: 
mai mândru de frumuseţea răspunsului acestuia, decât de 
propriile lui cunoştinţe sau de experienţa sa. De un 
asemenea elev te ataşezi. 

— Dar tumoarea o simţiţi? 

— Acum nu mă mai jenează. 

— Dar o simţiţi? 

— Păi, da, uite, când mă culc simt o greutate în plus: parcă 
mi se şi rostogoleşte înăuntru. Dar nu mă deranjează! 
Insistă Kostoglotov. 

— Bine, culcaţi-vă. 

Cu o mişcare familiară (tumoarea îi fusese pipăită, în 
ultimele luni, prin diferite spitale, de nenumărați medici şi 
studenţi în practică, ba mai erau chemaţi, de obicei, şi 
oameni de prin cabinetele vecine să pipăie şi să se 
minuneze), Kostoglotov îşi ridică picioarele pe pat, îşi îndoi 
genunchii, se culcă, fără pernă, pe spate şi îşi dezgoli burta. 
Simţi imediat cum broasca râioasă din măruntaie, eterna lui 
însoţitoare, pitită undeva în adâncime, îl apăsă uşurel. 
Ludmila Afanasievna, aşezată alături, se apropia cu mişcări 
Moi, circulare, de tumoare. 

— Nu vă încordaţi, nu vă încordaţi, îi reamintea ea, deşi 
ştia şi el prea bine că nu trebuie să se încordeze, dar o 
făcea involuntar, apărându-se şi împiedicând-o să palpeze. 
În sfârşit, obţinând o burtă moale şi încrezătoare, ea simţi 
clar în adâncime, în dosul stomacului, forma tumorii lui şi 
merse pe conturul ei prima dată blând, a două oară mai 
hotărât, a treia oară - şi mai aspru. 

Doctoriţa Gangart privea peste umărul ei. Kostoglotov se 
uita şi el la Gangart. Avea foarte mult farmec. Voia să fie 
severă - şi nu reuşea: se apropia repede de bolnavi. Voia să 
fie matură - şi nici asta nu-i ieşea: avea în ea ceva de fetiţă. 

— Se palpează încă foarte clar, stabili Liudmila 
Afanasievna. A devenit mai plată, asta cu siguranţă. S-a 
retras înăuntru, a eliberat stomacul şi iată că nu-l mai 


doare. S-a înmuiat. Dar conturul e aproape acelaşi. Vă uitaţi 
şi dumneavoastră? 

— Nu, eu am văzut-o în fiecare zi, mai trebuie făcută şi 
câte o pauză. ROE - douăzeci şi cinci, leucocitele - cinci opt 
sute, segmentate... Mă rog, uitaţi-vă şi dumneavoastră... 

Rusanov îşi ridică, la un moment dat, capul din mâini şi o 
întrebă în şoaptă pe infirmieră: 

— Dar injecţiile acelea - sunt tare dureroase? 

Kostoglotov vru şi el să afle: 

— Liudmila Afanasievna! Câte şedinţe mai trebuie să fac? 

— Asta nu se poate calcula de pe acum. 

— Dar totuşi. Cam când aveţi de gând să mă externaţi? 

— Poftim? Îşi ridică ochii din fişă. Ce-aţi întrebat? 

— Când o să mă externaţi? Repetă cu aceeaşi siguranţă 
Kostoglotov. Îşi cuprinsese genunchii cu mâinile şi avea o 
înfăţişare independentă. 

Pic de dragoste pentru elevul-model nu mai rămase în 
privirea Donţovei. Nu mai era vorba decât despre un 
pacient dificil, cu o expresie înrăit-încăpăţânată pe chip. 

— Abia încep să vă tratez! Îl bruscă ea. De mâine. Până 
acum n-au fost decât vagi tatonări. 

Dar Kostoglotov nu se lăsă. 

— Liudmila Afanasievna, aş vrea să mă explic un pic. 
Înţeleg că nu sunt încă vindecat, dar nici nu pretind o 
însănătoşire completă. 

De ce bolnavi avea parte! Unul şi unul. Liudmila 
Afanasievna se încruntă; de data asta chiar că era supărată: 

— Ce tot îndrugaţi acolo! Sunteţi în toate minţile sau nu? 

— Liudmila Afanasievna, Kostoglotov făcu un gest larg cu 
mâna lui mare, discuţia despre normalitatea sau lipsa de 
normalitate a omului contemporan ne-ar duce prea 
departe... Vă sunt sincer, din toată inima, recunoscător că 
m-aţi adus în această stare plăcută. Acum, eu aş vrea să 
trăiesc o vreme în această stare. Însă ce va urma după 
continuarea tratamentului - nu se poate şti. Pe măsură ce 
spunea aceste lucruri, buza de jos a Liudmilei Afanasievna 


se răsucea de nerăbdare şi indignare. Sprâncenele 
doctoriţei Gangart o luaseră razna, ochii i se mutau de la 
unul la celălalt - ar fi vrut să se amestece şi să îndulcească 
lucrurile. Olimpiada Vladislavovna se uita de sus la răsculat. 
Cu alte cuvinte, n-aş vrea să plătesc un preţ prea mare, 
acum, pentru speranţa de a trăi cândva. Vreau să mă bizui 
pe forţele de apărare ale organismului... 

— Dumneavoastră, cu forţele dumneavoastră de apărare 
ale organismului, aţi venit la noi în clinică în patru labe! ÎI 
apostrofă cu duritate Donţova şi se ridică de pe patul lui. 
Măcar de-aţi înţelege cu ce vă jucaţi! Nici nu mai vreau să 
stau de vorbă cu dumnevoastră! Îşi flutură bărbăteşte mâna 
şi se întoarse spre Azovkin, dar Kostoglotov, cu genunchii 
îndoiţi sub pled, privea neîmblânzit, ca un dulău negru: 

— Numai că eu, Liudmila Afanasievna, am să vă rog totuşi 
să discutăm! Poate că pe dumneavoastră vă interesează 
cazul în sine, vreţi să vedeţi cum se va termina experienţa 
asta, dar eu vreau să trăiesc o vreme liniştit. Măcar un an. 
Asta-i tot. 

— Bine, zvârli peste umăr Donţova. Veţi fi chemat. 

Enervată, îl privea pe Azovkin fără să reuşească 
deocamdată să-şi schimbe vocea şi expresia feţei. 

Azovkin nu se sculase. Şedea, ţinându-se de buită. Nu 
făcuse decât să-şi ridice capul în întâmpinarea medicilor. 

Buzele sale nu se adunau pentru a forma o gură, ci îşi 
exprimau, fiecare în parte, propria lor suferinţă. În ochii lui 
nu se putea citi decât rugă - implorau ajutor de la nişte 
surzi. 

— Ei, ce mai zici, Kolea? Cum e? Liudmila Afanasievna îl 
îmbrăţişă peste umeri. 

— Rău, răspunse el foarte încet, numai din gură, încercând 
să nu împingă aerul din piept, fiindcă orice apăsare în 
plămâni îşi avea imediat ecoul în stomac, la tumoare. Cu o 
jumătate de an în urmă, mergea, cu lopata pe umăr, în 
fruntea unui detaşament de komsomolişti, la muncile de 


duminică, şi cânta cât îl ţinea gura - iar acum nici despre 
propria lui durere nu putea povesti decât în şoaptă. 

— Bine, Kolea, hai să ne gândim împreună, Donţova 
vorbea la fel de încet. Poate ai obosit din pricina 
tratamentului? 'Te-o fi plictisit şi atmosfera de spital? Ia zi, 
te-ai plictisit? 

— Da... 

— “Tu eşti de-aici, din oraş. Poate vrei să te odihneşti 
acasă? Vrei?... Ce-ai zice să te externăm pentru o lună, o 
lună jumătate? 

— Dar pe urmă... Mă mai primiţi? 

— Bineînţeles că te primim. Doar eşti de-al nostru acum. O 
să te odihneşti, scapi de injecții. În locul lor o să-ţi cumperi, 
la farmacie, un medicament şi o să ţi-l pui sub limbă de trei 
ori pe zi. 

— Sinestrol...? 

— Da. 

Donţova şi Gangart nu ştiau că, toate aceste luni, Azovkin 
cerşise cu fanatism de la fiecare infirmieră nouă, de la 
fiecare medic din garda de noapte, câte un somnifer în plus, 
câte un calmant, orice praf sau pastilă care să nu-i fi fost 
prescrisă. Cu această rezervă de medicamente îndesate 
într-o mică sacoşă de pânză, Azovkin îşi pregătea scăparea 
pentru ziua în care, iată, medicii vor renunţa la el. 

— Trebuie să te odihneşti, Kolenka... Să te odihneşti... 

Era tare linişte în salon şi de aceea se auzi deosebit de clar 
cum Rusanov oftă, apoi îşi scoase capul dintre palme şi 
anunţă: 

— Mă dau bătut, doctore. Începeţi injecţiile! 

Grijile medicilor. 

Cum se numeşte asta? Deprimare? Apăsare? Un soi de 
ceaţă invizibilă, dar grea şi deasă, îţi pătrunde în piept, 
împresurându-ţi toată fiinţa lăuntrică şi înghesuind-o la 
mijloc. Şi nu mai simţi decât această strânsoare, această 
greață tulbure, fără a înţelege măcar, la început, ce anume 
te ţine în gheare. Aşa ceva simţea Vera Kornilievna după 


terminarea vizitei, în vreme ce cobora, împreună cu 
Donţova, scara. Îi venea tare greu. În asemenea cazuri, 
soluţia e să faci un efort şi să te lămureşti: de unde starea 
aceasta? lar apoi să-ţi cauţi o pavăză. 

Şi iată ce era: teama pentru mama - astfel îi spuneau 
Liudmilei Afanasievna, între ele, cele trei asistente ale ei de 
la radiologie. Le putea fi mamă şi ca vârstă - ele toate aveau 
în jur de treizeci, iar ea se apropia de cincizeci; şi după 
acea râvnă deosebită cu care le învăţa să muncească: fiind 
ea însăşi conştiincioasă până la pedanterie, voia ca această 
calitate să şi-o însuşească şi cele trei „fiice” ale ei. Ea era 
unul dintre ultimii medici care mai îmbinau roentgeno- 
diagnosticarea cu roentgeno-terapia şi, în pofida 
tendinţelor timpurilor moderne de a fărâmiţa domeniile de 
specializare, lupta ca asistentele ei să păstreze şi ele 
ambele specialităţi. Nu exista secret pe care să nu i-l fi 
împărtăşit. De aceea, când Vera Gangart se dovedea, în 
diferite situaţii, mai agilă şi mai percutantă decât ea, 
„mama” nu simţea decât bucurie. Vera lucra la ea de opt 
ani, din momentul când terminase institutul - şi toată forţa 
ei de acum, forţa de a-i smulge pe oameni din ghearele 
morgii ce îi acoperise deja cu-o aripă, toată această forţă o 
avea de la Liudmila Afanasievna. Acest Rusanov îi putea 
pricinui „mamei” mari neplăceri. E greu să-ţi dai capul la 
tăiere, dar e uşor să-l retezi. 

Şi de-ar fi fost vorba numai de Rusanov! O putea face 
oricare dintre bolnavii cu inimile înăsprite. Căci, odată 
provocată, orice hăituială devine incontrolabilă, ogarii 
aleargă, nu stau locului. Nu e urmă lăsată pe apă, ci brazdă 
tăiată în memorie. N-ai decât s-o netezeşti pe urmă, s-o 
presari cu nisip fin cernut, dar când o fi să strige cineva din 
nou, chiar şi la beţie: „Căsăpiţi-i pe doctori!” sau „Jos cu 
inginerii!” - bâtele îşi vor face pe loc apariţia în mâini. 
Crâmpeie de bănuială au rămas suspendate ici-colo, se simt 
în aer. Nu demult a fost internat la ei în clinică, cu o 
tumoare la stomac, un şofer de la Ministerul de Interne. Era 


un caz chirurgical şi Vera Kornilievna n-avea nici o legătură 
cu el, însă, odată, într-o gardă de noapte, a preluat ea vizita 
de seară. Se plângea că doarme prost. I-a prescris 
bromural şi, aflând de la infirmieră că acesta fusese adus în 
pacheţele mici, a spus: „Daţi-i două pliculeţe o dată!” 
Bolnavul le luă, iar Vera Kornilievna nici n-a băgat de seamă 
s-o fi privit într-un fel special. De altfel, nici nu s-ar fi aflat 
nimic dacă laboranta clinicii lor nu s-ar fi întâmplat să fie 
vecină cu şoferul şi să-l viziteze în salon. Ea veni în grabă, 
tulburată, la Vera Kornilievna: şoferul nu luase prafurile (de 
ce, adică, două deodată?), renunţase să mai doarmă 
noaptea, iar acum o iscodea pe laborantă: „De ce-o cheamă 
Gangart? Povesteşte-mi despre ea mai pe îndelete. A vrut să 
mă otrăvească. Trebuie să ne ocupăm de ea.” Deci timp de 
câteva săptămâni, Vera Kornilievna a tot aşteptat că vor 
începe să se ocupe de ea. Şi în toate aceste săptămâni a 
trebuit să-şi continue munca fără preget, să pună fără a se 
înşela, ba chiar cu o scânteie de inspiraţie, diagnosticele, să 
măsoare cu exactitate dozele de tratament şi să-i susţină 
din priviri şi zâmbete pe bolnavii închişi în acest nefericit 
cerc al cancerului, aşteptându-se oricând să le citească în 
priviri: „N-ai cumva de gând să mă otrăveşti?” 

O mai deprimase şi altceva în timpul vizitei: faptul că 
Kostoglotov, unul dintre bolnavii al căror tratament înainta 
cu mare succes şi faţă de care Vera Kornilievna fusese, nu 
se ştie de ce, deosebit de bună - Kostoglotov, bănuind că 
este obiectul unui experiment răuvoitor, i-a aruncat 
„mamei”, practic în obraz, o asemenea întrebare. 

Deprimată era, după vizită, şi Liudmila Afanasievna. Îşi 
derula şi ea în amintire cazul neplăcut al Polinei 
Zavodcikova, o scandalagioaică înfiorătoare. Nu ea era 
bolnavă, ci fiul ei, iar ea fusese internată la clinică împreună 
cu el. Băiatul fusese operat de o tumoare internă - iar ea se 
năpustise asupra chirurgului chiar pe coridor, pretinzând 
să i se dea o bucăţică din tumoarea fiului. Şi de nu s-ar fi 
nimerit ca tocmai Lev Leonidovici să fie acel chirurg, poate 


c-ar fi obţinut ce voia. Ideea ei era următoarea - să ducă 
bucăţica respectivă la o altă clinică, acolo să controleze 
diagnosticul şi, dacă s-ar fi întâmplat să nu coincidă cu cel 
iniţial, al Donţovei, să-i stoarcă acesteia nişte bani sau s-o 
dea în judecată. Avuseseră, fiecare dintre ele, mai multe 
cazuri de acest fel. Acum, după vizită, se duceau să discute 
între ele ceea ce nu se putea spune în prezenţa bolnavilor şi 
să hotărască împreună ce aveau de făcut. 

Pavilionul numărul treisprezece era în criză de spaţiu şi nu 
se găsise nici o încăpere pentru medicii secţiei de 
radiologie. N-aveau loc nici în camera de proiecţie a 
„tunului gamma”, nici în cea a aparatelor roentgen de o 
sută douăzeci şi două sute de mii de volţi, cu focalizatoare 
lungi. Ar fi fost, eventual, ceva spaţiu în cabinetul de 
diagnosticare roentgen, dar acolo era mereu întuneric. Din 
această pricină, masa la care analizau cazurile în curs, unde 
se discutau treburile cotidiene ori îşi scriau fişele şi 
celelalte documente fusese aşezată în cabinetul pentru 
tratamente cu aparate roentgen cu focalizatoare scurte - 
de parcă nu stăteau şi aşa destul, de ani de zile, în aerul 
acela greţos, îmbibat de mirosul şi căldura specifice 
roentgenului. 

Intrară şi se aşezară una lângă alta la masa mare, fără 
sertare, din scândură grosolan geluită. Vera Kornilievna 
făcea ordine în fişele celor internaţi, atât ale femeilor, cât şi 
ale bărbaţilor, separându-le pe cele pe care le putea 
prelucra şi singură de cele asupra cărora urmau să se 
consulte acum. Liudmila Afanasievna aştepta încruntată, cu 
ochii pironiţi în masă, cu buza de jos uşor ieşită în faţă şi 
ciocănind cu un creion în tăblie. 

Vera Kornilievna o privea cu compătimire, dar nu se 
hotăra să-i vorbească nici despre Rusanov, nici despre 
Kostoglotov, nici despre soarta lor comună de medici - şi 
asta fiindcă n-ar fi avut rost să repete lucruri de la sine 
înţelese, iar dacă i-ar fi scăpat ceva insuficient de subtil, de 


precaut, risca mai degrabă s-o rănească decât să-i aline 
tristeţea. 

lar Liudmila Afanasievna spuse: 

— Este de-a dreptul înnebunitor faptul că eşti neputincios, 
nu-i aşa? (Putea fi vorba despre mulţi dintre cei consultaţi 
astăzi.) Apoi, mai ciocăni o vreme cu creionul în masă. Şi 
totuşi n-am greşit nicăieri. (Putea fi vorba şi de Azovkin şi 
de Mursalimov.) Am oscilat, la un moment dat, când să 
punem diagnosticul, dar tratamentul a fost corect. Şi nici 
doză mai mică n-aveam cum să-i dăm. Ne-a nenorocit 
butoiul ăla. 

Deci, la Sibgatov se gândea! Există, ce-i drept, câte un caz 
pentru care cheltuieşti o inventivitate întreită şi tot nu 
reuşeşti să-l salvezi pe bolnav. Când Sibgatov a fost adus 
pentru prima dată pe targă, roentgenograma arăta 
distrugerea aproape completă a şirei spinării. La început, 
oscilaseră în punerea diagnosticului, până şi profesorul 
consultant susţinuse că e vorba de un sarcom al osului şi, 
abia pe urmă, treptat, s-a clarificat că era vorba de o 
tumoare cu celule gigantice, care face ca în măduvă să 
apară un fel de lichid şi tot osul să fie înlocuit de un ţesut 
gelatinos. Tratamentele însă coincideau. Şira spinării n-o 
poţi scoate, n-o poţi tăia cu fierăstrăul - este piatra 
unghiulară ce susţine întreaga construcţie. Nu rămânea 
altă soluţie decât iradierea cu roentgen, şi încă de la 
început în doze mari - altfel n-ar fi fost de nici un folos. Şi 
Sibgatov se înzdrăveni! Coloana i se întărise. Se vindecase, 
dar, din pricina dozelor veterinare de raze roentgen, toate 
țesuturile din jur deveniseră extrem de sensibile şi 
predispuse la formarea unor noi tumori, maligne. Şi, în 
această situaţie, a mai avut şi acel accident care i-a 
provocat o ulceraţie trofică. Iar acum, când sângele şi 
țesuturile lui refuzau roentgenul, acum făcea ravagii o nouă 
tumoare, pe care nu le rămânea decât s-o ţină în frâu, fără 
s-o poată elimina. 


Medicul era chinuit de sentimentul neputinței, de 
imperfecţiunea metodelor sale, iar inima era sfâşiată de 
milă, de cea mai obişnuită milă: iată, trăieşte pe lumea asta 
un tătar cu numele de Sibgatov; e un om blajin, politicos şi 
trist, capabil de o imensă recunoştinţă, dar nu se poate face 
pentru el nimic altceva să i se prelungească suferinţele. 

În dimineaţa aceea, Nizamutdin Bahramovici o convocase 
pe Donţova tocmai pentru a discuta cazurile de acest fel: se 
cerea o exploatare mai eficientă a paturilor şi, din această 
cauză, în toate cazurile neclare, când nu era de aşteptat o 
îmbunătăţire sigură, bolnavii trebuiau externaţi. Donţova 
era şi ea de acord cu acest lucru: holul de jos era veşnic plin 
de bolnavi nevoiţi să aştepte câteodată zile în şir, iar din 
punctele oncologice locale soseau mereu cereri de-a li se 
aproba trimiterea de bolnavi. Era de acord cu acest 
principiu şi nimeni nu-l ilustra mai bine decât Sibgatov - 
dar, de externat, nu-l putea externa. Prea fusese 
îndelungată şi istovitoare lupta dusă pentru salvarea 
coloanei lui vertebrale, ca să cedezi acum în faţa unui 
simplu raţionament logic, ca să renunţi fie şi la simpla 
repetare a paşilor, cu speranţa infimă că următorul care va 
greşi la mutare va fi totuşi moartea, şi nu medicul. Din 
pricina lui Sibgatov, Donţova îşi schimbase până şi 
orientarea preocupărilor ştiinţifice: se adâncise în patologia 
oaselor, numai şi numai din dorinţa de a-l salva pe el. Poate 
că în holul de primire se aflau bolnavi care aveau la fel de 
multă nevoie de ajutor - dariată că ea nu-i putea da drumul 
lui Sibgatov şi avea de gând să-l tragă pe medicul-şef pe 
sfoară, atât cât se va putea. 

Nizamutdin Bahramovici insistase, de asemenea, să nu-i 
mai reţină nici pe cei condamnaţi, cazurile disperate. Era 
bine ca moartea lor să survină, pe cât posibil, în afara 
clinicii - pe de o parte, e şi acesta un mod de a mai elibera 
din paturi, pe de alta, cei din jurul lor vor fi mai puţin 
deprimaţi şi, în plus, se vor îmbunătăţi şi datele statistice, 


căci nu vor fi externaţi din pricina decesului, ci doar cu 
remarca „Înrăutăţire”. 

În această categorie intra şi Azovkin, pe care îl externase 
astăzi. Fişa lui - devenită, de-a lungul lunilor, un caieţel 
destul de gros, compus din file de hârtie maronie, 
grosolană, cu bucățele albicioase de material lemnos în 
care stiloul se împiedica - conţinea multe cifre şi rânduri 
violete şi albastre. Amândoi medicii îl vedeau prin acest 
caieţel lipit din foi separate pe băieţelul de cartier 
transpirat de suferinţă, zăcând încolăcit pe pat, însă cifrele 
citite de vocea delicată, scăzută, erau mai nemiloase decât 
ecourile unei săli de tribunal şi nu exista formulă de recurs 
împotriva lor. Erau consemnate acolo şi cele douăzeci şi 
şase de mii de „r” de raze, dintre care douăsprezece mii în 
ultima serie, şi cele cincizeci de injecții de sinestrol, şi şapte 
transfuzii de sânge şi, cu toate acestea, doar trei mii patru 
sute de leucocite, eritrocitele... Metastazele spărgeau 
rândurile apărării ca nişte tancuri, se întăreau deja în 
cavitatea toracică, apăruseră în plămâni, inflamaseră 
nodulii de deasupra claviculelor, iar organismul nu colabora 
deloc la stăvilirea lor. 

Medicii cercetau şi completau fişele selectate, iar 
tehniciana de la cabinetul roentgen îşi continua procedurile 
pentru bolnavii ambulanți. lată că intră, împreună cu mama 
ei, o fetiţă de patru ani, în rochiţă albastră. Fetiţa avea pe 
faţă nişte umflături, nişte tumori roşietice, vascularizate, 
mici deocamdată şi fără caracter malign - obişnuiau, totuşi, 
să le iradieze ca să le prevină creşterea şi degenerescenţa. 
Fetiţa era nepăsătoare, habar n-avea că s-ar putea să ducă, 
de pe-acum, pe buza ei micuță, imensa povară a morţii. Mai 
fusese aici şi nu se temea deloc, gângurea şi se întindea 
spre detaliile nichelate ale aparatului, bucurându-se de 
această lume sclipitoare. Şedinţele ei nu erau mai lungi de 
trei minute, dar ea nu voia să stea nemişcată sub bătaia 
ţevii înguste, îndreptată cu precizie asupra locului bolnav, 
nici măcar în răstimpul acestor trei minute. Se sucea 


mereu, se ferea, şi tehniciana, nervoasă, stingea şi fixa, din 
nou şi din nou, ţeava asupra ei. Mama agita în faţa ei o 
jucărie şi încerca să atragă atenţia fetiţei, promiţându-i şi 
alte cadouri dacă va sta liniştită. Apoi, intră o bătrână 
ursuză, care-şi desfăşură cu greu basmaua şi-şi scoase 
bluza. Apoi, veni o femeie în halat cenuşiu de spital, cu 
biluţa unei tumori colorate în talpă - o nimica toată, o 
înţepase un cui de la pantof. Vorbea veselă cu asistenta fără 
a bănui câtuşi de puţin că această biluţă nenorocită, nu mai 
mare de un centimetru, pe care, nu se ştie de ce, medicii 
refuzau să i-o taie, era regele tumorilor maligne - 
melanoblastomul. 

Medicii cheltuiau timp, vrând-nevrând, şi cu aceşti bolnavi, 
consultându-i şi dând sfaturi tehnicienei, astfel încât ora la 
care Vera Kornilievna trebuia să-i facă lui Rusanov injecţia 
cu embihină era deja depăşită când doctoriţa Gangart puse 
în faţa Liudmilei Afanasievna ultima fişă, cea a lui 
Kostoglotov, pe care-o păstrase, special, la urmă. 

— Dacă ţinem cont de stadiul atât de avansat în care a 
venit - avem un debut de-a dreptul strălucitor, spuse ea. 
Numai că-i tare încăpățânat. Nu cumva să renunţe, într- 
adevăr. 

— Atâta îi trebuie! Bătu Liudmila Afanasievna în tăblia 
mesei. Boala lui Kostoglotov era aceeaşi de care suferea 
Azovkin, însă tratamentul părea să ia o turnură fomidabil de 
încurajatoare şi-atât ar mai lipsi, să aibă el curajul să 
renunţe! 

— Faţă de dumneavoastră - nu va avea, încuviinţă imediat 
doctoriţa Gangart. Dar, în ceea ce mă priveşte, nu sunt la 
fel de sigură c-aş reuşi să-i înfrâng rezistenţa. Ce ziceţi, îl 
trimit la dumneavoastră? Îşi curăţă de pe unghie o 
firimitură care se lipise acolo. Între noi s-au stabilit nişte 
relaţii destul de dificile... Nu reuşesc să fiu categorică cu el. 
Nici nu ştiu de ce. 

Relaţiile lor dificile începuseră chiar din clipa în care s-au 
cunoscut. Era o zi mohorâtă de ianuarie, ploua. Gangart era 


de gardă, noaptea, pe toată clinica. Pe la nouă seara, una 
din infirmierele de la parter, o femeie grasă, plesnind de 
sănătate, veni la ea să se plângă: 

— Doctore, e acolo un bolnav care face pe nebunul. lo una 
nu reuşesc să mă descotorosesc de el. lo nu ştiu ce-i de 
făcut, dacă nu se iau măsuri or s-ajungă să ni se suie-n cap. 

Vera Kornilievna ieşi şi, lângă cămăruţa încuiată a sorei- 
şefe, la picioarele scării centrale, văzu - întins direct pe 
duşumea - un lungan încălţat cu cizme, într-o manta 
militară, roşcată de-atâta purtat, având o căciulă de blană 
civilă, cu urechi, prea mică pentru el, dar îndesată totuşi pe 
cap. Sub cap îşi pusese un sac de campanie şi se vedea clar 
că se pregătise să adoarmă. Gangart se apropie de el - avea 
picioare subţiri şi purta tocuri înalte (nu se îmbrăca 
niciodată neglijent) - îl privi cu severitate, încercând să-l 
facă să se ruşineze şi să se scoale, dar el, cu toate c-o 
văzuse, se uita cât se poate de indiferent, nu se urni din loc, 
mai mult chiar, părea să fi închis ochii. 

— Cine sunteţi? Întrebă ea. 

— Un - om, răspunse el încetişor, total indiferent. 

— Aveţi trimitere la noi? 

— Da. 

— Când aţi primit-o? 

— Astăzi. 

După urmele de sub el se vedea că mantaua militară era 
udă leoarcă, cum erau, de altfel, şi cizmele, şi sacul de 
campanie. 

— Dar aici nu e voie. Noi... Nu permitem aşa ceva. De 
altfel, e şi incomod... 

— Ba nu-i deloc, veni ca un ecou stins răspunsul. Mă aflu 
în propria mea patrie - pe cine aş putea incomoda? 

Vera Kornilievna era total derutată. Simţea că nu poate să 
ridice vocea la el pentru a-i porunci să se scoale şi că, de 
altfel, nici n-ar fi ascultat-o. 

Îşi întoarse privirea spre hol, acolo unde ziua era plin de 
pacienţii veniţi la tratament şi de bolnavii care-şi aşteptau 


rândul la internare, şi unde fuseseră aşezate trei bănci de 
parc pe care stăteau rudele venite în vizită la cei internaţi, 
iar noaptea, când clinica se închidea, erau lăsaţi să zacă 
bolnavii în stare gravă, care n-aveau unde merge. Acum, în 
hol, nu erau decât două bănci, pe una dintre ele zăcea deja 
o bătrână, iar pe cealaltă, punându-şi copilul alături, se- 
aşezase o tânără uzbecă cu basma înflorată. 

În holul acela i-ar fi putut permite să se culce pe jos, dar 
acolo podeaua era murdară, plină de urmele paşilor. lar aici 
nu era voie să se intre decât în haine de spital sau în halate 
albe. 

Vera Kornilievna se uită din nou la acest bolnav sălbatic, 
pe-a cărui faţă ascuţită îşi pusese deja amprenta nepăsarea 
sfârşitului. 

— Şi n-aveţi pe nimeni în oraş? 

— Nu. 

— Dar la hoteluri aţi încercat? 

— Am încercat, obosise deja să răspundă. 

— Sunt cinci hoteluri în oraş. 

— Nici nu vor să audă, îşi închise ochii, încheind audiența. 

— Dacă veneaţi mai devreme! Se gândi cu voce tare 
Gangart. Unele infirmiere de la noi îi primesc pe bolnavi 
peste noapte. Nu cer mult. 

EI stătea cu ochii închişi. 

— Zice că poate să stea şi-o săptămână aşa! Se vâri în 
discuţie infirmiera de serviciu. În drum, adică! Până mi se 
dă un pat - zice! Auzi, golanul! Scoală-te, hai, nu te mai 
izmeni! Aici e sterilizat! Îl luă la rost infirmiera. 

— Dar de ce sunt numai două bănci? Se miră Gangart. 
Parcă erau trei. 

— A treia au dus-o, uite-acolo, arătă infirmiera prin uşa de 
sticlă. 

Într-adevăr, o bancă fusese mutată în coridorul cabinetelor 
cu aparate Roentgen, aflat după uşă, pentru bolnavii care 
veneau să-şi aştepte, ziua, tratamentul ambulatoriu. 


Vera Kornilievna îi ordonă infirmierei să descuie coridorul, 
iar bolnavului îi spuse: 

— Am să vă aranjez mai comod, ridicaţi-vă. 

Se uită la ea, fără să capete chiar imediat încredere. Apoi 
începu, chinuit şi zvâcnind de durere, să se ridice. Se vedea 
că fiecare mişcare şi răsucire a trunchiului îl obligau la un 
mare efort. Ridicându-se, nu luase şi sacul de campanie de 
pe jos, iar acum l-ar fi durut să se aplece după el. 

Vera Kornilievna se aplecă uşor, luă cu degetele ei albe 
sacul ud, nu prea curat, şi i-l întinse. 

— Mulţumesc, zâmbi el strâmb. Frumos am ajuns... 

Jos, acolo unde zăcuse, rămăsese o pată umedă, lunguiaţă. 

— V-a prins ploaia? Îl cercetă ea cu tot mai multă 
compătimire. Acolo, în coridor, e cald, puteţi să vă scoateţi 
mantaua. N-aveţi cumva frisoane? Dar temperatură? Toată 
fruntea îi era acoperită de căciula aceea neagră, 
nenorocită, cu urechi de blană, aşa că nu-i puse degetele pe 
frunte, ci pe obraz. Era suficientă o atingere uşoară pentru 
a constata că are febră. 

— Luaţi vreun medicament? 

O privea acum altfel, fără acea înstrăinare excesivă. 

— Algocalmin. 

— Aveţi la dumneavoastră? 

— Înâm. 

— Dar un somnifer vreţi? 

— Dacă se poate. 

— Da! Îşi aduse ea aminte. Arătaţi-mi şi mie trimiterea! 

Nu era prea clar dacă rânjise sau buzele i se mişcaseră 
doar la ordinele durerii. 

— Dacă nu era hârtiuţa, puteam să stau bine-mersi în 
ploaie, da? 

Îşi descheie copcile de sus ale mantalei şi scoase din 
buzunarul cămăşii militare trimiterea primită, într-adevăr, 
chiar în ziua aceea, la cabinetul ambulatoriu. Citi 
diagnosticul şi înţelese că era un bolnav de-al ei, 


„radiologie”. Cu trimiterea în mână, era deja gata să plece 
după somnifer. 

— Vi-l aduc imediat. Mergeţi să vă culcaţi. 

— Ia staţi, ia staţi! Se învioră el. Vă rog să-mi daţi hârtiuţa 
înapoi! Cunoaştem noi metodele astea! 

— Nu văd de ce v-aţi putea teme! Se întoarse ea jignită. 
Doar nu vreţi să spuneţi că n-aveţi încredere în mine? 

O privi cu îndoială. Mârâi: 

— Şi de ce ar trebui să am încredere, mă rog? Doar n-am 
mâncat borş din aceeaşi oală... 

După care s-a dus să se culce. 

Ea s-a supărat şi nu s-a mai întors la el, ci a trimis prin 
infirmieră somniferul şi trimiterea pe care scrisese, sus, 
„cito”, subliniind cuvântul şi punând un semn de exclamare. 

Abia noaptea târziu mai trecu prin dreptul lui. Dormea. 
Banca era bună pentru aşa ceva: spătarul curbat se lega de 
partea pe care se stătea, curbată şi ea, formând un soi de 
şanţ. Îşi scosese mantaua udă, dar apoi se acoperise tot cu 
ea: o poală şi-o tot trăgea pe picioare, iar cealaltă - pe 
umeri. Cizmele îi atârnau de pe bancă. Pe tălpile lor nu era 
locşor care să nu fi fost peticit cu bucățele de piele neagră 
şi roşie. Boturile cizmelor aveau placheuri de metal, 
tocurile - flecuri. 

Dimineaţă, Vera Kornilievna mai apucă să-i spună sorei- 
şefe să-l culce pe palierul de sus al scării. 

Ce-i drept, după acea primă zi, Kostoglotov nu mai fusese 
niciodată insolent cu ea. Vorbea politicos, într-un limbaj 
urban obişnuit, o saluta primul şi îi zâmbea chiar binevoitor. 
Dar ea rămăsese cu sentimentul că e capabil oricând de o 
figură neaşteptată. 

Şi, într-adevăr, alaltăieri, când îl chemase să-i controleze 
grupa sanguină şi pregătise o seringă goală pentru a-i lua 
sânge din venă, el îşi coborâse mâneca suflecată şi-i 
spusese hotărât: 

— Vera Kornilievna, regret, dar va trebui să găsiţi o 
modalitate de a vă descurca fără această probă. 


— Dar de ce, Kostoglotov? 

— Destul mi s-a supt sângele, nu mai vreau. Să dea cine 
are prea mult. 

— Cum nu vă e ruşine? Ce fel de bărbat sunteţi? Îl privi ea 
cu acel zâmbet tipic feminin pe care bărbaţii nu-l pot 
îndura. 

— Şi, pe urmă, ce aveţi de gând? 

— Dacă va fi nevoie, vă vom face o transfuzie. 

— Mie? Transfuzie? Vă rog să mă scutiţi! Ce nevoie am eu 
de sânge străin? Nici din cel străin nu vreau, nici dintr-al 
meu nu dau o picătură. lar grupa sanguină n-aveţi decât s-o 
notaţi. O ştiu de pe front. 

Oricât a încercat să-l convingă - nu voia să cedeze, găsind 
mereu argumente neaşteptate. Era convins că toate 
acestea sunt de prisos. 

Până la urmă ea se supărase de-a binelea: 

— Mă puneţi într-o situaţie prostească şi de-a dreptul 
penibilă. Vă rog pentru ultima dată. 

Bineînţeles că făcea o greşeală şi se înjosea degeaba - de 
ce trebuia ea să-l roage? 

Însă el îşi dezgoli pe loc braţul şi i-l întinse: 

— Pentru dumneavoastră personal - n-aveţi decât să luaţi 
şi trei eprubete, poftim. 

Din pricină că se pierdea în preajma lui, odată ieşise o 
confuzie. Kostoglotov îi spusese: 

— Nu semănaţi a nemţoaică. Probabil că purtaţi numele 
soţului? 

— Da, apucă ea să spună. 

De ce răspunsese astfel? În clipa aceea i se păruse 
neplăcut să răspundă altfel. 

El nu mai întrebă nimic. 

Gangart era însă numele ei după tată, după bunic. Erau 
nemți rusificaţi. 

Dar cum să fi spus? Nu sunt măritată? N-am fost niciodată 
măritată? 

I se păruse imposibil. 


Povestea analizei. 

Liudmila Afanasievna îl conduse pe Kostoglotov mai întâi la 
cabinetul de raze, de unde tocmai ieşise o bolnavă. De la 
ora opt dimineaţa, aici funcţiona, aproape fără întrerupere, 
un tub Roentgen mare, de o sută optzeci de mii de volţi, ce 
cobora de pe stative susţinut de nişte bare; fereastra de 
aerisire era închisă şi tot aerul era saturat de căldura 
dulceagă, uşor greţoasă a Roentgenului. 

Această încălzire (căci aşa o percepeau plămânii, deşi nu 
era o simplă încălzire) le devenea nesuferită bolnavilor 
după vreo şase-zece şedinţe, dar Liudmila Afanasievna se 
obişnuise cu ea. De douăzeci de ani de când lucra aici, adică 
de pe vremea când ţevile chiar că nu erau izolate în nici un 
fel (nimerise la un moment dat şi sub o conductă de înaltă 
tensiune, era să moară atunci), Donţova respira în fiecare zi 
aerul cabinetelor Roentgen şi petrecea acolo, stabilind 
diagnostice, mai multe ore decât era permis. Aşa că, în 
pofida tuturor ecranelor şi-a mănuşilor de protecţie, 
încasase, probabil, mai mulţi „r” decât cei mai răbdători şi 
mai grav-bolnavi, numai că nimeni nu se gândise să-i 
numere şi să-i adune. 

Acum se grăbea - dar nu neapărat pentru a ieşi mai 
repede, ci fiindcă era interzis să ţină degeaba, fie şi câteva 
minute în plus, aparatura Roentgen. Îi arătă lui Kostoglotov 
cum să se culce pe salteaua tare de sub tub şi să-şi 
dezvelească burta. Îi plimbă o pensulă gâdilicioasă şi 
răcoroasă peste piele, conturând ceva şi scriind, se pare, 
nişte cifre. Între timp, îi explică asistentei de la radiologie 
schema cvadraţilor şi cum să pună ţeava pe fiecare pătrat. 
Apoi îi porunci să se întoarcă pe burtă şi-l mânji şi pe 
spinare. Pe urmă spuse: 

— După şedinţă, să treceţi pe la mine. 

Şi plecă. Sora îi spuse să se întoarcă din nou cu burta în 
sus, îi acoperi primul pătrat cu cearceaful, iar apoi începu 
să care covoraşe grele din cauciuc plumbuit şi să ascundă 
sub ele toate locurile care nu trebuiau să primească 


lovitura directă a razelor Roentgen. Covoraşele elastice se 
mulau cu apăsări grele, plăcute, pe corp. 

Plecă apoi şi sora, închizând uşa în urma ei şi privindu-l 
acum doar prin ferestruica din zidul gros. Răsună un uruit 
stins, se-aprinseră lămpile ajutătoare, apoi se încinse şi 
ţeava principală. 

Prin pătrăţelul de piele de pe burtă, lăsat liber, iar apoi 
prin ţesuturi şi organe ale căror denumiri nu le ştia nici 
proprietarul lor, prin hoitul broaştei-râioase - tumoarea, 
prin stomac sau maţe, prin sângele ce curge în artere şi-n 
vene, prin limfă, prin celule, prin coloana vertebrală şi 
oasele mai mărunte şi, din nou, prin ţesuturi, vase şi pielea 
de acolo, de pe spinare, apoi prin grosimea saltelei, prin 
scândurile groase de patru centimetri ale duşumelei, prin 
şapa de beton şi mai departe, mai departe, până la 
fundamentul de piatră sau până în măruntaiele părnântului 
- începură să curgă razele aspre ale Roentgenului, vectorii 
sensibili ai câmpurilor electrice şi magnetice, de neimaginat 
pentru mintea omenească, sau obuzele quanţilor mai 
accesibili înţelegerii, care rupeau şi găureau tot ce le ieşea 
în cale. 

Această canonadă sălbatică cu quanţi mari, care asalta 
muteşte şi insesizabil țesuturile asupra cărora era aţintită, 
îi redase lui Kostoglotov, în douăsprezece şedinţe, pofta de 
viaţă şi gustul mâncării, ba chiar şi-o stare sufletească 
bună. După al doilea sau al treilea atac, eliberat de durerile 
care-i făcuseră insuportabilă existenţa, dori să afle şi să 
înţeleagă cum se poate ca micile obuze penetrante să 
distrugă tumoarea fără a atinge restul corpului. Kostoglotov 
nu se putea lăsa cu totul în voia tratamentului, câtă vreme 
nu-şi clarificase ideea acestuia şi nu se pătrunsese de 
încredere în ea. 

Făcu deci tot posibilul şi află câte ceva despre roentgeno- 
terapie, iscodind-o pe Vera Kornilievna. Această femeie 
plăcută reuşise să-l dezarmeze, lecuindu-l de ideile lui 
preconcepute şi de neîncredere, încă de la prima lor 


întâlnire, lângă scară, când el hotărâse că n-au decât să-l ia 
cu pompieri şi miliţie, căci de bunăvoie el de-acolo nu 
pleacă. 

— Nu vă temeţi, explicaţi-mi, o liniştise el. Eu sunt precum 
soldatul care trebuie să înţeleagă rostul atacului militar, 
altfel nu luptă. Cum e posibil ca Roentgenul să distrugă 
tumoarea, fără a atinge restul ţesuturilor? 

Toate sentimentele Verei Kornilievna erau exprimate, 
înainte de-a i se oglindi în ochi, de buzele ei uşoare şi 
sensibile. De data aceasta ele arătară îndoială. (Ce-i putea 
spune ea despre această artilerie oarbă care trăgea cu 
aceeaşi plăcere în ai săi ca şi în duşmani?) 

— Mă rog, nu prea s-ar cuveni... Dar, hai, bine. Roentgenul 
distruge, bineînţeles, totul la rând, fără diferențieri. Numai 
că, spre deosebire de țesuturile tumorilor, cele normale se 
restabilesc repede. 

Adevărată sau nu, lui Kostoglotov îi plăcu ideea asta. 

— A! În aceste condiţii, sunt gaia să joc. Mulţumesc. Acum, 
am de gând să mă fac bine! 

Şi, într-adevăr, începu să se facă bine. Se întindea cu 
plăcere sub razele Roentgenului şi, în vremea şedinţelor, le 
insufla anume celulelor tumorii ideea că vor fi distruse, că 
au sfeclit-o. 

Sau se gândea la ce se nimerea, ba, mai şi adormea din 
când în când. lată, acum, de exemplu, îşi plimba ochii pe 
nenumăratele furtune şi fire electrice, încercând să 
priceapă de ce sunt necesare atât de multe şi, dacă există 
cumva o răcire, cum se face ea, oare: cu ulei sau cu apă? 
Însă gândurile nu-i zăboviră asupra acestei probleme şi nu 
reuşi să înţeleagă nimic. 

Se trezi că se gândeşte la Vera Gangart. Îşi spunea că, 
iată, o femeie atât de plăcută nu va apărea niciodată la ei, la 
Uş-lerek. Şi că toate femeile de acest soi sunt neapărat 
măritate. De altfel, fără să uite de existenţa acestui soţ, îl 
punea cumva între paranteze şi se gândea la ea separat, 
făcând abstracţie de el. Îşi imagina cât de plăcut ar fi fost să 


discute cu ea, nu în treacăt, ci îndelung, multă-multă vreme, 
măcar în timpul unei plimbări prin curtea clinicii. S-o 
sperie, din când în când, cu felul lui abrupt de-a gândi - are 
un fel de-a se fâstâci atât de amuzant. Farmecul îi 
luminează zâmbetul ca un soare, de câte ori o întâlneşte pe 
coridor sau în salon. Bunătatea ei nu ţine de meserie, e, pur 
şi simplu, bună. Şi buzele... 

Tubul bâzâia cu clinchete uşoare. 

Se gândea la Vera Gangart, dar se gândea şi la Zoia. Îşi 
dădu seama că impresia cea mai puternica a serii 
precedente, cu care se trezise şi de dimineaţă, i-o făcuseră 
sânii ei adunaţi laolaltă, formând un soi de poliţă aproape 
orizontală. Ieri, în timp ce discutau, văzuse pe masă, lângă 
ei, o riglă mare şi destul de grea pentru trasarea tabelelor - 
nu era de furnir, ci din lemn masiv. Şi, toată seara, 
Kostoglotov fusese ispitit să ia această riglă şi s-o aşeze pe 
poliţa sânilor ei, să vadă dacă o să alunece sau nu. El ar fi 
zis că n-o să alunece. 

Şi se mai gândea cu recunoştinţă la covoraşul greu, 
îmbibat de plumb care-i fusese aşezat mai jos de burtă. 
Apăsându-l, covoraşul îl asigura în mod reconfortant: „Ie 
apăr eu, nu te teme!” 

Dar, dacă nu-l apără? Dacă nu este, totuşi, destul de gros? 
Sau dacă nu este aşezat cu destulă grijă? 

În aceste douăsprezece zile, Kostoglotov nu se întorsese, 
pur şi simplu, la viaţă - la mâncare, mişcare şi-o stare de 
spirit mai bună. În aceste douăsprezece zile, îi revenise şi 
senzaţia cea mai minunată din lume, care îi dispăruse total 
în ultimele luni din pricina durerilor. Iar asta însemna că 
plumbul îşi făcea datoria! 

Cu toate acestea, trebuia să scape din clinică, cât mai era 
încă întreg. 

Nici nu observă când se întrerupsese vâjâitul şi începuseră 
să se răcească firele trandafirii. Intră asistenta şi începu să- 
i scoată scuturile şi cearceafurile. El îşi cobori picioarele de 


pe saltea şi zări atunci, pe burta sa, reţeaua de linii şi cifre 
violete. 

— Dar, de spălat, pot să mă spăl? 

— Numai cu permisiunea medicilor. 

— Frumos decor. Am impresia că m-aţi preparat pentru o 
lună! 

După aceea, se duse la Donţova. O găsi în celălalt cabinet, 
unde se aflau aparatele cu transfocatoare scurte, cercetând 
la lumină peliculele mari de roentgen. Aparatele fuseseră 
scoase din funcţiune, cele două ferestruici de aerisire erau 
deschise şi era singură în încăpere. 

— Luaţi loc, spuse rece Donţova. 

El se aşeză. 

Doctoriţa nu lăsă imediat din mână cele două filme pe care 
le compara. 

În timpul vizitei, Kostoglotov se luase la harţă cu ea doar 
pentru a se apăra de excesele metodelor medicale aplicate 
mecanic, după instrucţiuni generale. Însă, Liudmila 
Afanasievna personal îi inspira, de fapt, încredere - şi asta 
nu numai datorită felul ei de a fi, hotărât, bărbătesc, sau a 
manierei clare de a da comenzile la ecran, nu numai 
datorită vârstei şi devotamentului ei evident faţă de 
meserie, dar, mai ales, din pricina siguranţei cu care-i 
palpase, încă din prima zi, conturul tumorii, mergând exact, 
dar exact de-a lungul lui. Despre corectiiudinea palpării îi 
dădea de veste tumoarea însăşi, căci simţea şi ea câte ceva. 
Numai un bolnav îşi poate da seama dacă degetele 
medicului înţeleg corect tumoarea. Donţova îl palpase atât 
de exact, încât nici nu prea mai era nevoie de radiografie. 

După ce puse deoparte filmele şi-şi scoase ochelarii, 
doctoriţa spuse: 

— Kostoglotov, în fişa dumneavoastră există o pată albă. 
Trebuie să cunoaştem cu exactitate caracterul primei 
dumneavoastră tumori. Când Donţova apela la limbajul 
medical, vorbirea ei se accelera foarte tare: frazele lungi şi 
termenii ţâşneau dintr-o suflare. Faptele povestite de 


dumneavoastră despre operaţia de acum doi ani şi situaţia 
metastazelor actuale ne conduc la concluzia că diagnosticul 
de atunci coincide cu al nostru. Totuşi, nu sunt absolut 
excluse nici alte variante Iar acest lucru îngreunează 
tratamentul. Cum bine înţelegeţi şi dumneavoastră, pentru 
monent, ne este imposibil să luăm o probă din metastază. 

— Slavă Domnului! Oricum nu v-aş fi lăsat. 

— Eu nu înţeleg totuşi de ce n-am putea obţine lamelele cu 
preparatul iniţial, din moment ce dumneavoastră sunteţi 
sigur că s-a făcut un examen histologic? 

— Sunt sigur. 

— Păi, în acest caz, de ce nu vi s-a anunţat rezultatul? 
Turuia ea cu rapiditatea unui om care n-are vreme de 
pierdut. Unele cuvinte nici nu puteau fi înţelese şi trebuiau 
deduse. 

Kostoglotov, în schimb, îşi pierduse deprinderea de-a se 
grăbi: 

— Rezultatul? Erau evenimente atât de fierbinţi acolo, 
Liudmila Afanasievna, era aşa o atmosferă încât, zău... Mi- 
ar fi fost şi ruşine să întreb de biopsia mea. Capetele zburau 
unul după altul. De altfel, eu nici nu înţelegeam, pe atunci, 
ce nevoie e de biopsie. 

Când vorbea cu medicii, lui Kostoglotov îi plăcea să 
folosească termenii lor de specialitate. 

— Bineînţeles că dumneavoastră nu înţelegeaţi. Dar 
medicii trebuiau să priceapă totuşi că nu era de glumă. 

— Me-di-cii? 

Se uită la părul străbătut de fire cărunte, pe care ea nici 
nu se gândea să le ascundă sau să le vopsească, şi cuprinse 
într-o privire expresia preocupată a feţei cu pomeţii cam 
prea largi. 

Ciudată mai era curgerea acestei vieţi dacă, iată, având în 
faţa sa o femeie din ţara lui, contemporană cu el şi 
binevoitoare - el nu-i poate explica, în limba lor comună, 
nici cele mai simple lucruri. Prea ar trebui s-o ia de departe. 
Sau invers, ar fi nevoit să se oprească mult prea repede. 


— Nici doctorii nu puteau face nimic, Liudmila 
Afanasievna. Primul chirurg, un ucrainean, cel care mi-a 
fixat data intervenţiei şi m-a pregătit pentru ea, a fost dus 
cu convoiul chiar în noaptea din ajunul operaţiei. 

— Şi? 

— Ce - şi? Păi, dacă a fost luat! 

— Totuşi, când a fost prevenit trebuia să... 

Kostoglotov izbucni într-un râs sincer. 

— Nimeni nu te previne când eşti luat cu convoiul, 
Liudmila Afanasievna. Ăsta e tot hazul, să fii smuls brusc, pe 
neaşteptate. 

Donţova îşi încruntă fruntea largă. Kostoglotov spunea 
lucruri aberante. 

— Dar avea totuşi un bolnav care trebuia operat, nu...? 

— Ha! Erau acolo alţii, şi mai şi decât mine. Un lituanian 
înghiţise o lingură de aluminiu, una de supă. 

— Asta cum se poate?! 

— Păi, o făcuse special, ca să fie scos de la izolator. Nu 
avea de unde să ştie că medicul urma să fie luat. 

— Bine, dar pe urmă? Tumoarea dumneavoastră trebuie 
să fi crescut foarte repede? 

— Da, se vedea cu ochiul liber cum se umflă, de dimineaţa 
până seara, zău... Apoi, peste vreo cinci zile, a fost adus, 
dintr-un alt lagăr, un chirurg nou, un neamţ, Karl 
Fiodorovici. Aşşşa... Păi, a mai durat vreo zi-două, până s-a 
orientat şi el în loc nou, şi, peste încă o zi, m-a operat. Dar 
nimeni nu mi-a vorbit de „tumori maligne” sau „metastaze”. 
Nici nu cunoşteam aceste cuvinte. 

— Dar biopsia a trimis-o la analiză? 

— Eu atunci nu ştiam nimic de biopsie. Zăceam după 
operaţie cu nişte săculeţe de nisip pe mine. Spre sfârşitu! 
Săptămânii, am început să învăţ cum se coboară picioarele 
din pat, apoi să mă ridic - când, deodată, iar au început să 
adune un grup de „revoltaţi” cică, vreo şapte sute de 
oameni din tot lagărul. Şi în acest grup nimereşte şi 
preablândul meu Karl Fiodorovici. L-au luat din baraca în 


care locuia, fără să-l lase să-şi mai vadă măcar o dată 
bolnavii. 

— Ce sălbăticie! 

— Se înlâmplau acolo lucruri şi mai sălbatice de-atât. 
Kostoglotov se încinsese mai tare decât de obicei. Un 
prieten de-al meu a venit fuga să-mi spună că sunt şi eu pe 
lista celor care urmează să fie duşi şi că şefa sectorului 
sanitar, madam Dubinskaia, îşi dăduse acordul. Şi-a dat 
acordul, ştiind prea bine că n-am cum să merg, că nici 
măcar nu mi se scoseseră firele, ce canalie!... lertaţi-mă... 
Oricum, eu, unul, mă hotărâsem: călătoria într-un vagon de 
vite, cu firele nescoase, ar fi dus inevitabil la o infecţie, 
însemna moarte sigură... Când or să vină după mine, am să 
le spun: împuşcaţi-mă aici, pe patul de spital, eu nu plec 
nicăieri. Categoric! Dar n-au mai venit. Şi asta nu fiindcă s- 
ar fi îndurat madam Dubinskaia, ea s-a mirat chiar că n-am 
fost luat, însă la biroul de contabilitate-repartizări şi-au dat 
seama că-mi rămăsese mai puţin de un an din termenul de 
condamnare. Dar m-am îndepărtat de subiect... Mă 
apropiasem deci de geam să privesc. Dincolo de ulucile ce 
împrejmuiau spitalul, la vreo douăzeci de metri depărtare 
de mine, se făcuse careu şi cei care plecau erau mutaţi 
acolo, înainte de a porni sub convoi. De acolo m-a zărit, în 
fereastră, Karl Fiodorovici şi mi-a strigat: „Kostoglotov! Să 
nu uitaţi! E foarte important! O mostră din tumoarea 
dumneavoastră am trimis-o la analiză histologică la Omsk, 
la catedra de anatomie patologică, să nu uitaţi!” Şi... l-au 
dus. Aceştia au fost medicii mei, predecesorii 
dumneavoastră. Sunt ei, oare, de vină? 

Kostoglotov se lăsă pe spătarul scaunului. Era tulburat. Se 
simţea învăluit de aerul acelui spital, nu al acestuia. 

Selectând datele necesare din cele de prisos (povestirile 
bolnavilor cuprind întotdeauna o groază de lucruri fără 
rost), Donţova continuă cu întrebările: 

— Şi, cum a rămas cu răspunsul din Omsk? A sosit? Vi s-a 
comunicat? 


Kostoglotov strânse din umerii săi ascuţiţi. 

— Nu mi-a comunicat nimeni nimic. Eu nici nu înţelegeam 
ce voia să spună Karl Fiodorovici, când îmi strigase acele 
cuvinte. Abia toamna trecută, în deportare, când prea m-au 
luat tare durerile, un bătrânel ginecolog, prietenul meu, a 
insistat să cer rezultatul. Am trimis o scrisoare în lagărul 
meu. N-a venit nici un răspuns. Atunci am scris o plângere 
la conducerea lagărului. Peste vreo două luni mi-a venit 
următorul răspuns: „Cercetând amănunţit arhivele noastre, 
ne-a fost imposibil să identificăm analizele”. Îmi era deja 
atât de greață din pricina tumorii, încât eram gata să mă las 
păgubaş, dar, fiindcă cei de la comandament nu mă lăsau 
nici măcar să plec la tratament, am scris şi eu aşa, la 
nimereală, la Omsk, la catedra de anatomie patologică. lar 
de acolo mi-a sosit repede, în câteva săptămâni, răspunsul - 
asta se întâmpla deja în ianuarie, înainte de a mi se permite 
să vin aici. 

— Păi, despre asta era vorba! Răspunsul acela! Unde e?! 

— Liudmila Afanasievna, când am venit eu încoace - 
eram... Totul mi-era indiferent. De altfel, hârtiuţa aceea n- 
avea nici parafă, nici ştampilă, era o simplă scrisoare de la 
laboranta catedrei. Plină de bunăvoință, ea mi-a scris că, 
exact la data pe care am pomenit-o eu şi tocmai din acel 
cătun, a sosit un preparat, care-a fost analizat confirmându- 
se, iată - felul de tumoare pe care-l bănuiţi şi 
dumneavoastră. Şi că răspunsul a fost trimis încă de atunci 
spitalului de la care sosise cererea, adică spitalului nostru 
din lagăr. De altfel, asta e perfect verosimil şi se potriveşte 
cu moravurile de acolo. Eu cred aşa: răspunsul a sosit, 
nimeni n-a avut nevoie de el şi madam Dubinskaia... 

Nu, Donţova nu putea pricepe o asemenea logică! Cum îşi 
ţinea mâinile încrucişate pe piept, îşi plesni nerăbdătoare 
braţele deasupra coaielor. 

— Dar, dintr-un asemenea răspuns ar fi rezultat că aveţi 
nevoie urgentă de roentgeno-terapie! 


— Ce a-nu-me? Kostoglotov făcu o grimasă comică şi o 
privi pe Liudmila Afanasievna. Roentgeno-terapie? 

Poftim, îi vorbea de un sfert de oră, fără să reuşească să-i 
explice cât de cât ceva! Nu înţelesese nimic. 

— Liudmila Afanasievna! O imploră el. Dumneavoastră nici 
n-aţi încercat să vă închipuiţi lumea de acolo... Ştiu că 
imaginea ei nu e prea răspândită, dar totuşi! Care 
roentgeno-terapie! Încă nici nu-mi trecuse durerea de la 
operaţie, eram cam în starea în care-i acum Ahmadjan, 
când am fost scos la munci, la turnat beton. Şi nici prin cap 
nu-mi trecea c-aş putea fi nemulţumit de ceva. Ştiţi 
dumneavoastră cât cântăreşte o ladă adâncă, cu beton 
lichid, ridicată în doi? 

Ea îşi plecase capul. 

— Fie. Dar să luăm acum răspunsul de la catedra de 
anatomie patologică - de ce nu are ştampilă? De ce a venit 
ca o scrisoare particulară? 

— Păi, eu zic mersi c-a venit şi-aşa, ca scrisoare 
particulară! Încercă s-o lămurească Kostoglotov. Am avut 
noroc de un om bun. Am observat că printre femei sunt 
totuşi mai mulţi oameni buni decât printre bărbaţi... lar 
scrisoarea e particulară din pricina secretomaniei noastre 
blestemate! De altfel, aşa mi s-a şi scris de-acolo: lamelele 
ne-au fost trimise, însă fără a se indica numele de familie al 
bolnavului. Din această pricină, nu vă putem da o 
adeverinţă oficială şi nici lamelele cu preparatul nu vi le 
putem trimite. Kostoglotov începuse să se irite. Această 
expresie punea stăpânire pe faţa lui mai repede decât 
oricare alta. Mare secret de stat! Idioţii! Tremurau să nu se 
afle cumva, la o catedră oarecare, că într-un lagăr oarecare 
se chinuie deţinutul Kostoglotov. l-auzi, Franz! Drept 
rezultat, ei s-au ales cu o scrisoare anonimă, iar 
dumneavoastră vă stoarceţi creierii cum să mă trataţi. În 
schimb, nu s-a divulgat marele secret! 

Privirea Donţovei era hotărâtă şi limpede. Ea nu se lăsa 
îndepărtată de problema ei. 


— Chiar şi în aceste condiţii, trebuie să includ scrisoarea 
în fişa bolii. 

— Bine. V-o trimit de cum mă întorc în aulul meu. 

— Nu, îmi trebuie mai repede. Ginecologul acela al 
dumneavoastră n-ar putea s-o găsească şi s-o trimită? 

— De găsit, o găseşte el, dar... Dar, eu când plec? 

Kostoglotov se uita de sub sprâncenele adunate. 

— Veţi pleca atunci, i-o trânti cu greutate Donţova, când 
eu voi hotări că tratamentul dumneavoastră trebuie 
întrerupt. Şi nici atunci nu veţi pleca decât temporar. 

Atâta aştepta Kostoglotov! Era momentul care nu trebuia 
scăpat fără a da atacul! 

— Liudmila Afanasievna! Cum am putea face pentru a 
stabili un ton ca între maturi şi nu ca de la matur la copil? 
Zău aşa. V-am mai spus-o, astăzi, în timpul vizitei... 

— Astăzi, în timpul vizitei, faţa Donţovei deveni 
înfricoşătoare, mi-aţi făcut o scenă ruşinoasă. Ce aţi urmărit 
- să-i tulburaţi pe bolnavi? Ce le băgaţi în cap? 

— Ce am urmărit? Vorbea fără să se înfierbânte, pe un ton 
grav şi se aşezase pe scaun fix, cu spinarea rezemată de 
spătar. Am vrut doar să vă amintesc că am dreptul să 
dispun de propria mea viaţă. Omul are totuşi a-cest drept, 
nu-i aşa? Îmi recunoaşteţi acest drept? 

Donţova se uita la cicatricea lui decolorată, sinuoasă, şi 
tăcea. Kostoglotov îşi dezvoltă ideea: 

— Dumneavoastră porniţi de la o presupunere greşită: 
credeţi că, din momentul în care un bolnav s-a internat, 
puteţi gândi în locul lui. Că, din clipa aceea, în locul lui 
trebuie să gândească instrucţiunile dumneavoastră, 
şedinţele fulger, programele, planul şi onoarea instituţiei 
dumneavoastră medicale. Iar eu mă transform din nou, 
precum în lagăr, într-un fir de nisip de care nu depinde 
niciodată nimic. 

— Clinica cere acordul bolnavilor înainte de operaţie, îi 
reaminti Donţova. 


(Ce-i veni să pomenească de operaţie?... Operat chiar că 
nu s-ar mai lăsa, pentru nimic în lume!) 

— Mulţumesc! Mulţumesc şi pentru atât, deşi e clar c-o 
face pentru a se asigura. Dar, în afară de operaţie, nu-l mai 
întrebaţi nimic pe bolnav, nu-i explicaţi absolut nimic! Dacă 
n-ar fi să luăm decât roentgenul! 

— De unde-aţi cules zvonurile astea despre roentgen? 
Încercă să ghicească Donţova. Nu cumva de la Rabinovici? 

— Nu cunosc nici un Rabinovici! Dădu cu hotărâre din cap 
Kostoglotov. Eu vorbesc despre un principiu. 


(Adevărul era că de la Rabinovici auzise povestirile acelea 
sumbre despre urmările tratamentului cu roentgen, dar îi 
promisese să nu-l dea de gol. Rabinovici venea la tratament 
ambulatoriu şi făcuse deja peste două sute de şedinţe, însă 
le suporta greu şi simţea că fiecare şedinţă în plus îl 
apropie de moarte, şi nu de însănătoşire. Acolo unde locuia 
el - în locuinţă, în casă, în oraş, nimeni nu-l înţelegea: 
oameni sănătoşi, cei din jurul lui alergau cu toţii, de 
dimineaţa până seara, spre tot soiul de victorii sau neşanse, 
care lor li se păreau pline de importanţă. Până şi familia 
obosise de el. Şi doar aici, în pridvorul dispensarului 
oncologic, bolnavii îl compătimeau şi erau dispuşi să-l 
asculte cu orele. Ei înțelegeau ce înseamnă când vârful 
mobil al „arcului” devine rigid, iar cicatricele de la roentgen 
se încheagă pe toată suprafaţa iradiată.) 

Poftim, acum are de gând să-i vorbească de principii!... 
Asta le mai lipsea Donţovei şi asistenţilor ei, să-şi petreacă 
zilele dezbătând cu bolnavii principiile de tratament!... Păi, 
atunci, chiar că nu le-ar mai rămâne timp pentru 
tratamentul în sine! Dar curioşi, încăpăţânaţi şi cicălitori, ca 
acesta, sau ca Rabinovici, care s-o scoată din minţi, 
încercând să-şi clarifice mersul bolii, nu se nimereau decât 
unul la cincizeci, şi n-avea cum să evite povara discuţiilor cu 
ei. În afară de asta, Kostoglotov era un pacient excepţional, 
şi din punct de vedere medical: special, prin incredibila 


delăsare şi rea-voinţă, aducând a complot, cu care i se 
făcuse tratamentul până să vină la ea - fusese lăsat să 
ajungă, ba chiar împins până la limita bolii - cazul lui era 
deosebit, pe de altă parte, şi prin înviorarea bruscă, 
deosebit de rapidă, care începuse odată cu tratamentul 
roentgen. 

— Kostoglotov! În douăsprezece şedinţe, roentgenul v-a 
transformat dintr-un cadavru într-un om viu - cum 
îndrăzniţi să ridicaţi acum vocea împotriva lui? Vă plângeţi 
că-n lagăr şi-n deportare n-aţi fost tratat, c-aţi fost neglijat - 
iar apoi, fără nici o trecere, vă plângeţi că sunteţi tratat şi 
că vi se poartă de grijă. Unde-i logica? 

— Eu nu zic că-i logic, îşi scutură şuviţele negre 
Kostoglotov. Dar poate că nici n-are cum să fie, Liudmila 
Afanasievna? Omul este o fiinţă atât de complicată - de 
unde convingerea c-ar putea fi explicat logic? Sau, ştiu eu, 
economic? Sau fiziologic? Într-adevăr, când am sosit la 
dumneavoastră, eram gata mort şi zăceam pe podea, lângă 
scară, implorându-vă să mă internaţi - iar dumneavoastră 
trageţi concluzia, nu-i aşa, c-am venit la dumneavoastră 
pentru a mă salva cu orice preţ. Dar eu nu vreau - cu orice 
preţ! De altfel, nici nu există pe lumea asta vreun lucru 
pentru care să fiu de acord să plătesc orice preţ! Începuse 
să se grăbească, ceea ce-i displăcea, însă Donţova era 
mereu pe punctul de a-l întrerupe, şi mai avea multe de 
spus pe tema asta. Am sosit la dumneavoastră ca să-mi 
uşuraţi suferinţele! Spuneam aşa: mă doare cumplit, 
ajutaţi-mă! Şi m-aţi ajutat! Şi iată că nu mă mai doare. 
Mulţumesc! Mulţumesc! Vă rămân îndatorat şi veşnic 
recunoscător. Dar acum - daţi-mi drumul! Lăsaţi-mă să mă 
retrag, ca un câine, în cuşca mea, să zac acolo în voie şi să- 
mi ling rănile. 

— Iar când o să vă ajungă cuțitul la os, o să veniţi din nou 
în patru labe la noi? 

— Poate că da. Poate c-am să vin din nou în patru labe. 

— lar noi va trebui să vă primim? 


— Da! Aşa văd eu adevărata caritate din partea 
dumneavoastră! Dar pe dumneavoastră ce vă nelinişteşte? 
Procentul însănătoşirilor? Inventarul? Cum să treceţi în 
condică faptul că mi-aţi dat drumul, după numai 
cincisprezece şedinţe, când Academia de Ştiinţe recomandă 
cel puţin şaizeci? 

Aşa un talmeş-balmeş de aberaţii nu mai auzise niciodată. 
Tocmai că, din punctul de vedere al dărilor de seamă, i-ar fi 
convenit de minune să-l externeze acum, cu „îmbunătăţire 
categorică”, în vreme ce, după cincizeci de şedinţe, nu va 
mai putea fi vorba de-aşa ceva. 

El însă o ţinea lângă pe-a lui: 

— Mie mi-e suficient faptul c-aţi constrâns tumoarea să 
dea înapoi. C-aţi oprit-o. Acum ea e pe poziţii de apărare. 
Tot pe poziţii de apărare sunt şi eu. Perfect. Soldatului îi 
prieşte cel mai bine în apărare. Oricum, să mă vindecaţi 
până la capăt tot n-o să puteţi, fiindcă tratamentul 
oncologic n-are niciodată sfârşit. Şi, în general, toate 
procesele naturale ajung, la un moment dat, în faza de 
saturație asimptotică, atunci când eforturile mari duc la 
rezultate mici. La început, tumoarea mea s-a dezintegrat 
repede, acum o să înceapă să se distrugă lent - lăsaţi-mă 
deci să plec cu sângele ce mi-a mai rămas. 

— De unde aţi cules aceste informaţii, tare aş fi curioasă să 
ştiu? Îşi îngustă ochii Donţova. 

— Ştiţi, mie, din copilărie, mi-a plăcut să citesc cărţi 
medicale. 

— Şi de ce anume vă temeţi în tratamentul nostru? 

— De ce trebuie să mă tem - nu ştiu, Liudmila Afanasievna, 
eu nu sunt medic. Acest lucru poate că-l ştiţi 
dumneavoastră, dar nu vreţi să mi-l explicaţii. lată, Vera 
Kornilievna, de exemplu, vrea să-mi prescrie injecții cu 
glucoză... 

— Obligatoriu. 

— Iar eu - nu vreau. 

— Şi de ce, mă rog? 


— În primul rând, pentru că e nefiresc. Dacă am, într- 
adevăr, nevoie de zahăr dintr-ăsta de struguri - daţi-mi-l pe 
gură! Ce mai idee în secolul ăsta, al douăzecilea - orice 
medicament se injectează! Unde s-a mai văzut aşa ceva în 
natură? Doar nu la animale? Peste o sută de ani, se va râde 
de noi ca de nişte sălbatici. Şi-apoi - cum se fac aceste 
injecții? E câte o soră care nimereşte imediat vena, dar alta 
îţi ciuruieşte toată... Toată partea asta de cot. Nu vreau! Pe 
urmă, văd că vă pregătiţi să-mi faceţi o transfuzie... 

— Ar trebui să vă bucuraţi! S-a găsit cineva dispus să vă 
ofere propriul lui sânge! Asta înseamnă sănătate, viaţă! 

— Dar eu nu vreau! Unui cecen i s-a făcut aici, de faţă cu 
mine, transfuzie, iar apoi, timp de trei ore, s-a zvârcolit în 
pat: cică era un caz de „compatibilitate imperfectă”. lar 
unuia i s-a introdus sângele pe lângă venă şi i-a răsărit o 
ditamai umflătură pe mână. A trecut o lună încheiată de- 
atunci, şi încă i se mai pun comprese. Eu nu vreau aşa ceva. 

— Fără transfuzii nu se pot administra mai multe şedinţe 
de raze roentgen. 

— Păi, atunci, nu mi le mai administraţi! De ce vă luaţi 
dumneavoastră dreptul de a hotări pentru altcineva? Este 
un drept cumplit acesta şi arareori duce la ceva bun. 
Temeţi-vă de el! Nici medicul n-are acest drept. 

— Ba, tocmai medicului îi este dat acest drept! Lui, în 
primul rând! Strigă plină de convingere Donţova, supărată 
de-a binelea de data asta. Fără acest drept n-ar mai fi 
existat nici un fel de medicină! 

— Dar la ce duce asta? lată, în curând, veţi avea o 
comunicare despre bolile de iradiere, nu-i aşa? 

— De unde ştiţi? Se miră Liudmila Afanasievna. 

— Păi, e uşor de presupus... 


(Adevărul era că pe masă zăcea un dosar gros, plin cu foi 
bătute la maşină. Inscripţia de pe dosar era întoarsă cu 
susu-n jos faţă de Kostoglotov, dar, de-a lungul discuţiei, 
apucase s-o descifreze şi să reflecteze la ea.) 


— E uşor de presupus. Fiindcă a apărut un nou termen şi, 
prin urmare, trebuie făcute comunicări. Dar cu siguranţă 
că, şi cu douăzeci de ani în urmă, i-aţi făcut raze vreunui 
Kostoglotov dintr-ăsta, care se opunea, care spunea că se 
teme de tratament, iar dumneavoastră l-aţi asigurat că 
totu-i în ordine, fiindcă nu ştiaţi încă de bolile provocate de 
iradiere. Aşa şi eu acum: încă nu ştiu de ce să mă tem, dar - 
daţi-mi drumul! Vreau să mă lecuiesc prin forţe proprii. 
Poate c-o să mă simt mai bine, ce ziceţi! 

Au medicii o lege nescrisă; bolnavul nu trebuie speriat, 
bolnavul trebuie încurajat. Însă un bolnav atât de pisălog ca 
Kostoglotov trebuia, din contră, luat prin surprindere. 

— Mai bine? N-o să vă fie mai bine! Pot să vă asigur - 
pocni cu patru degete tăblia mesei cum plesneşti o muscă 
cu o paletă - că n-o să vă fie! Veţi... Mai calculă o dată 
impactul loviturii. Veţi muri! 

Şi se uita, aşteptând tresărirea lui. Dar el amuţise doar. 

— Veţi avea soarta lui Azovkin. Aţi văzut, da? Aveţi aceeaşi 
boală ca şi el, şi cam la fel de neglijată. Pe Ahmadjan îl vom 
salva - fiindcă lui am început să-i facem raze imediat după 
operaţie. Dumneavoastră însă aţi pierdut doi ani - gândiţi- 
vă la asta! Şi ar fitrebuit să vi se facă, imediat, o a doua 
operaţie - a nodulului învecinat, dar s-a sărit peste ea, ţineţi 
cont şi de asta. Şi s-au dezlânţuit metastazele! 'Tumoarea 
dumneavoastră este unul dintre cele mai periculoase soiuri 
de cancer! E periculoasă, deoarece are o dezvoltare 
malignă acută, adică generează foarte rapid metastaze. 
Mortalitatea pricinuită de ea constituia, încă nu de mult, 
nouăzeci şi cinci la sută, vă convine? lată, am să vă arăt... 

Scoase un dosar dintr-un teanc mare de documente şi 
începu să sco-tocească prin el. 

Kostoglotov tăcea. Apoi începu să vorbească, dar cu totul 
altfel, încet, fără convingerea de până atunci: 

— Ca să fiu sincer, eu nu mă prea agăţ de viaţă. Nu numai 
că n-am nimic în faţă, dar nici în urmă n-am avut. Şi, dacă 
am şansa de a trăi o jumătate de an - trebuie s-o trăiesc. 


Planuri pentru zece-douăzeci de ani oricum n-am de gând 
să-mi fac. Vorba aia, prea multă doftoriceală - suferinţă, ză- 
păceală. Or să-nceapă greţurile de la roentgen, voma - la ce 
bun? 

— Am găsit! Iată! Uite datele noastre statistice. Împinse 
spre el o foaie dublă de caiet. De-a latul întregii file 
desfăşurate apărea denumirea tumorii lui, iar apoi se 
desfăceau două rubrici, pe stânga: „deja morţi”, iar pe 
dreapta: „încă în viaţă”. Şi, pe trei coloane - numele, în 
perioade diferite, cu creion sau cerneală. În partea stângă 
nu erau corecturi, dar pe dreaptă - tăieturi, tăieturi, 
tăieturi... 

— Deci iată. La externare îi trecem pe toţi în coloana din 
dreapta, iar apoi îi mutăm în stânga... 

— Dar există, totuşi, şi norocoşi care rămân în dreapta, 
vedeţi? 

— Dumneavoastră vi se pare că v-aţi însănătoşit! Îl asaltă 
ea, din nou, energic. Sunteţi la fel de bolnav cum aţi fost şi 
până acum. La fel de bolnav cum aţi venit la noi. Singurul 
lucru care s-a clarificat este că se poate lupta cu tumoarea 
dumneavoastră! Că încă nu e totul pierdut. Şi, în acest 
moment, dumneavoastră declaraţi că vreţi să plecaţi? Bine, 
duceţi-vă! Duceţi-vă! N-aveţi decât să vă externaţi chiar 
astăzi! Uite, dau imediat ordin... Şi-o să vă trec în lista asta. 
A celor care încă n-au murit. 

El tăcea. 

— Haideţi! Hotărâţi-vă! 

— Liudmila Afanasievna, spuse împăciuitor Kostoglotov, 
dacă-i într-adevăr nevoie de o cantitate rezonabilă de 
şedinţe, să zicem cinci sau zece... 

— Nici cinci, şi nici zece! Niciuna! Sau atâtea câte va fi 
nevoie! Spre exemplu, începând chiar de azi, două şedinţe, 
în loc de una. Plus toate celelalte tratamente de care va fi 
nevoie! Şi vă veţi lăsa de fumat! Şi încă o condiţie 
obligatorie: veţi suporta tratamentul nu doar cu încredere, 


ci şi cu bucurie! Cu bucurie! Iată, abia atunci vă veţi 
însănătoşi! 

Îşi plecă ochii-n pământ. Venind să se târguiască, ridicase 
cu bună-ştiinţă prea mult ştacheta. Se temea să nu i se 
propună cumva să se opereze - dar iată că nu i se 
propusese. Nişte raze, acolo, putea să mai şi facă, la o 
adică. Kostoglotov avea în rezervă un medicament secret, 
rădăcină de issâk-kuli, şi adevărul era că n-avea de gând să 
se-ntoarcă acasă, la dracu' în praznic, adică, doar aşa, de 
dorul lelii, ci pentru a se trata cu rădăcina asta. De fapt, 
având această rădăcină, nu venise la dispensar decât ca 
probă. 

Iar doctoriţa Donţova, văzând că învinsese, spuse cu 
generozitate: 

— În schimb, glucoza v-o cedez, n-o să v-o mai injectăm. În 
locul ei, vă vom face o altă injecție, intramusculară. 

Kostoglotov zâmbi: 

— Bine, treacă de la mine. 

— Şi vă rog, urgentaţi trimiterea scrisorii de la Omsk. 

Întorcându-se de la ea, se gândi că merge pe coridorul 
dintre două veşnicii. De-o parte - lista celor condamnaţi să 
moară. De cealaltă - deportarea veşnică. Veşnică, precum 
stelele. Precum galaxiile. 

Dreptul de a trata. 

Dacă i-ar fi trecut prin cap s-o iscodească ce fel de injecții 
aveau de gând să-i facă, în ce scop şi dacă era vorba de 
ceva cu adevărat necesar şi justificat moral; dacă Liudmila 
Afanasievna ar fi fost nevoită să-i explice lui Kosloglotov 
acţiunea şi urmările posibile ale acestui nou tratament - 
probabil că abia atunci s-ar fi revoltat de-a binelea. 

Însă el, epuizându-şi argumentele strălucite, cedase 
tocmai în acel moment. 

lar ea, vorbindu-i despre injecţiile acelea ca despre un 
fleac, recursese, cu bună-ştiinţă, la un şiretlic, fiindcă era 
obosită de explicaţii interminabile şi ştia cu siguranţă că, 
efectul razelor Roentgen asupra bolnavului fiind verificat, 


era momentul să se dea asupra tumorii un nou atac, 
recomandat călduros de tratatele moderne pentru acest tip 
de cancer. Presimţind un succes ieşit din comun în tratarea 
lui Kostoglotov, îi era imposibil să cedeze în faţa 
încăpăţânării lui şi-şi propusese să-l asalteze cu toate 
mijloacele în care credea. E drept că lipseau lamelele cu 
preparatul iniţial, însă totul: intuiţia, simţul de observaţie şi 
memoria, îi sugera că trebuie să fie vorba chiar de 
tumoarea la care se gândea ea, chiar aceea, nici teratom şi 
nici sarcom. 

Tocmai despre aceste tumori şi acest mod de proliferare a 
metastazelor îşi scria Donţova lucrarea de doctorat. De 
fapt, nu se putea spune c-o scria, că ar fi fost un proces 
continuu - o începuse într-o perioadă, apoi o lăsase pentru 
o vreme, apoi a scris din nou, şi prietenii au asigurat-o că va 
fi foarte-foarte reuşită, dar era sufocată de împrejurări, aşa 
că nici nu mai spera s-o poată susţine vreodată. Nu fiindcă 
i-ar fi lipsit experienţă sau materialul, acestea îi prisoseau 
chiar şi tocmai ele o obligau să se prezinte zilnic ba în faţa 
ecranului, ba la laborator, ba la paturile bolnavilor; să mai şi 
selecteze însă imaginile roentgen pentru a le comenta, să 
formuleze şi să sistematizeze totul, iar apoi să-şi mai 
susţină, pe deasupra, şi examenele de doctorat - asta chiar 
c-ar fi fost o sarcină supraomenească. Şi-ar fi putut lua, ce-i 
drept, un concediu de jumătate de an pentru cercetare, 
însă bolnavilor din clinică nu le mergea niciodată destul de 
bine şi nu mai sosea odată acea zi în care să poată renunţa 
la consultaţiile pe care le dădea celor trei tinere asistente şi 
să dispară pentru o jumătate de an. 

Liudmila Afanasievna auzise că Lev Tolstoi ar fi spus 
despre fratele său că are toate calităţile unui scriitor, dar 
nu şi defectele care te fac scriitor. Nici ea n-avea, se pare, 
neajunsurile care îi fac pe oameni doctori în ştiinţe. 
Adevărul era că nu simţea nevoia s-audă în urma sa şoapte 
de felul: „nu-i, pur şi simplu, doctoriţă, e doctor în ştiinţe”. 
Sau ca, în faţa semnăturii ei de deasupra unui articol 


(publicase vreo douăzeci, scurte, dar toate la obiect), să se 
înşire acele litere suplimentare, mărunte, însă atât de grele 
la cântar. Ce-i drept, nişte bani în plus n-ar fi fost deloc în 
plus. Dar dacă n-a fost să fie - asta e. 

În ceea ce priveşte aşa-numita activitate ştiinţifico-socială, 
avea destulă şi fără lucrarea de doctorat. La dispensarul lor 
se ţineau conferinţe clinico-anatomice, cu analiza greşelilor 
comise în diagnosticare sau terapie, cu comunicări privind 
noile metode, iar frecventarea lor, precum şi participarea 
activă erau obligatorii (chiar dacă radiologii şi chirurgii se 
sfătuiau ori-cum în fiecare zi, încercând să-şi lămurească 
greşelile şi să aplice metode noi - conferințele erau de sine 
stătătoare). Mai exista, apoi, societatea ştiinţifică a 
radiologilor din oraş, cu comunicări şi demonstraţii 
practice. Pe deasupra, se mai formase recent şi societatea 
ştiinţifică a oncologilor, unde Donţova nu era simplu 
participant, ci chiar secretar, şi unde, ca la orice iniţiativă 
nouă, agitația era încă şi mai mare. Mai erau şi Institutul de 
perfec-ţionare a medicilor, şi corespondenţa de la „Curierul 
oncologic”, şi Academia de ştiinţe medicale, şi „Centrul de 
informaţii” - în cele din urmă, cu toate că s-ar fi zis că 
Marea Ştiinţă era aparent concentrată, în întregime, la 
Moscova şi Leningrad, iar ei aici nu făceau decât să trateze 
bolnavii; nu trecea zi în care să nu fi făcut şi altceva decât 
tratament şi să nu fi fost nevoiţi să se ocupe şi de ştiinţă. 

Aşa şi astăzi. Trebuia să sune la preşedintele Societăţii 
radiologilor în legătură cu comunicarea pe care urma s-o 
facă. Şi trebuia să se uite, urgent, peste două articolaşe de 
revistă. Şi să răspundă la o scrisoare din Moscova. Şi la o 
scrisoare de la un dispensar oncologic de la capătul lumii, 
de unde i se ceruseră lămuriri. 

Iar, în curând, după terminarea operaţiilor, chirurgul-şef 
urma să i-o arate Donţovei, după cum stabiliseră, pe una 
dintre bolnavele sale de la ginecologie. Şi mai trebuia să se 
ducă, spre sfârşitul orelor de tratament ambulatoriu, să-l 
consulte, cu una dintre asistentele ei, pe bolnavul acela din 


Taşauz, bănuit de cancer la intestinul subţire. Şi tot ea 
fixase pentru astăzi o întâlnire cu tehnicienii radiologi, 
cărora voia să le explice cum s-ar putea exploata mai 
eficient aparatura pentru a consulta mai mulţi bolnavi pe zi. 
Nici injecţia cu embihină a lui Rusanov nu trebuia scăpată 
din vedere, trebuia să treacă şi pe la el să vadă ce şi cum: ei 
începuseră să trateze boala pe care-o avea el abia în ultima 
vreme, până atunci bolnavii de acest fel erau trimişi la 
Moscova. 

Iar ea îşi pierduse timpul cu încăpăţânatul de Kostoglotov 
- curat răsfăţ! Pe deasupra, în timpul discuţiei lor, îşi 
vârâseră de două ori capul pe uşă meşterii chemaţi să facă 
o lucrare suplimentară pe aparatul gamma. Voiau să-i 
dovedească Donţovei necesitatea unor lucrări neprevăzute 
în deviz, iar ea trebuia să semneze aprobarea pentru aceste 
lucrări şi să-l dumirească pe medicul-şef. 

Tocmai o convinseseră să meargă cu ei când, pe coridor, 
infirmiera îi transmise o telegramă. Telegrama era din 
Novocerkassk, de la Anna Zaţârko. De cincisprezece ani nu 
se văzuseră şi nu-şi scriseseră, dar îi era bună prietenă, 
făcuseră împreună, în 1 924, înaintea institutului de 
medicină, şcoala de moaşe de la Saratov. Anna îi telegrafia 
că fiul ei cel mai mare, Vadim, va fi internat într-una din 
zilele următoare, direct dintr-o expediţie ge-ologică, la 
clinica ei, a Liusiei, pe care o roagă să-i acorde atenţie 
prietenească şi să-i scrie ei, personal, ce-i cu băiatul. 
Liudmila Afanasievna a fost întoarsă pe dos, i-a lăsat pe 
meşteri în drum şi s-a dus s-o roage pe soraşefă să 
păstreze, până seara, locul lui Azovkin pentru Vadim 
Zaţârko. Mita, sora-şefă, alerga ca întotdeauna prin clinică 
şi nu era uşor de găsit. lar când, într-un sfârşit, dădu peste 
ea şi aceasta-i promise locul pentru Vadim, o ului pe 
Liudmila Afanasievna cu vestea că cea mai bună infirmieră 
de la radiologie, Olimpiada Vladislavovna, este convocată 
pentru zece zile la seminarul municipal al casierilor 
sindicali - şi, vreme de zece zile, trebuie înlocuită cu cineva. 


Asta era atât de absurd şi de inadmisibil, încât Donţova se 
duse împreună cu Mita, chiar atunci, pe loc, străbătând cu 
pasu-i hotărât o mulţime de încăperi, la registratură, să 
telefoneze la comitetul raional al uniunii sindicale, pentru a 
obţine o scutire. Dar, mai întâi a fost ocupată centrala 
clinicii, apoi a lor, apoi li s-a spus să sune la comitetul 
judeţean, iar acolo se mirară de nepăsarea lor politică şi de 
faptul că ele îşi închipuiau că banii sindicatelor pot fi lăsaţi 
de izbelişte. Era clar că nici cei de la, comitetul regional, 
nici cei de la comitetul raional, nici apropiații lor nu 
fuseseră vreodată muşcaţi de tumoare şi erau, probabil, 
convinşi că nici nu vor fi vreodată. 

După ce sună, din moment ce tot dădea telefoane, şi la 
asociaţia radiologilor, Liudmila Afanasievna era deja cât pe 
ce să intre la medicul-şef pentru a-i cere protecţia, dar 
acesta avea în vizită nişte străini veniţi pentru a discuta 
renovarea unei aripi a clădirii lor. Aşa că totul rămase în aer 
şi, întorcându-se acum, trecu şi pe la cabinetul de 
diagnosticare Roentgen, unde n-avea de lucru în ziua 
aceea. Aici era pauză, se treceau în scripte, la lumina unui 
reflector roşu, rezultatele, şi Liudmilei Afanasievna i se 
raportă, pe loc, că tocmai fuseseră inventariate rezervele 
de peliculă şi, la ritmul în care o consumaseră în ultimul 
timp, acestea le vor ajunge cel mult pentru trei săptămâni, 
iar asta însemna că trebuia dată alarma, deoarece 
comenzile de peliculă nu se satisfăceau în mai puţin de o 
lună. Donţova trase deci concluzia că va trebui să-i 
convoace chiar astăzi, sau eventual mâine, pe farmacist şi 
medicul-şef, ceea ce nu era uşor, şi să-i oblige să trimită o 
cerere. 

Apoi, meşterii cu aparatele gamma îi barară drumul şi le 
semnă hârtia. Îi venea acum în drum să treacă pe la 
tehnicienii de la radiologie. Aici se aşeză şi se apucară să 
calculeze. Conform indicaţiilor tehnice iniţiale, aparatul 
urma să lucreze o oră, iar apoi să se odihnească o jumătate, 
la asta însă se renunţase demult şi toate aparatele lucrau 


nouă ore fără întrerupere, adică un schimb şi jumătate, 
după criteriile roentgenologice. Dar chiar şi cu o asemenea 
normă şi cu toate că, experimentați de acum, tehnicienii îi 
schimbau repede pe bolnavi sub aparate, tot nu reuşeau să 
administreze câte şedinţe ar fi dorit. Trebuiau luaţi la rând, 
câte o dată pe zi, cei veniţi în tratament ambulatoriu, iar 
unii dintre cei internaţi intrau şi de două ori (cum urma să 
se întâmple, începând din ziua aceea, şi cu Kostoglotov) - 
pentru a intensifica atacul asupra tumorilor şi, în plus, 
pentru a grăbi eliberarea paturilor de spital. În acest scop, 
în secret faţă de controlul tehnic, trecuseră la un curent de 
douăzeci de miliamperi în loc de zece: dublaseră astfel 
viteza, dar probabil că şi tuburile se consumau mai repede. 
Şi nici măcar în felul acesta nu încăpeau toţi! Aşa că, astăzi, 
Liudmila Afanasievna venise pentru a marca în registru 
cărora dintre bolnavi şi la câte şedinţe li se putea scoate 
(acest lucru reducea şi el o şedinţă la jumătate) filtrul de 
aramă, gros de un milimetru, care proteja pielea şi cărora 
dintre ei li se putea pune un filtru de o jumătate de 
milimetru. 

Apoi urcă la etajul doi pentru a vedea cum se comportă, 
după injecție, Rusanov. Pe urmă, se duse în cabinetul 
aparatelor cu transfocatoare scurte, unde reîncepuse 
iradierea bolnavilor şi era deja pe punctul de-a se apuca de 
articolele şi scrisorile ei când la uşă ciocăni politicos 
Elizaveta Anatolievna, cerându-i permisiunea să-i 
vorbească. 

Elizaveta Anatolievna nu era decât o soră oarecare de la 
secţia de radiologie, totuşi nimănui nu i-ar fi trecut prin cap 
s-o tutuiască, să-i spună Liza sau tanti Liza, cum li se 
adresează de obicei medicii, chiar şi cei tineri, surorilor, fie 
ele şi mai în vârstă. Era o femeie bine educată, care, în 
orele libere ale gărzilor de noapte, citea cărţi în limba 
franceză - dar iată că lucra doar ca simplă infirmieră la 
dispensarul oncologic, ba o făcea chiar foarte bine. Ce-i 
drept, avea aici o normă şi jumătate, iar o vreme li se mai 


acordase şi un spor de cincizeci la sută pentru 
periculozitate Roentgen, dar iată că adaosul fusese redus la 
cincisprezece la sută, însă Elizaveta Anatolievna tot nu 
plecase. 

— Liudmila Afanasievna! Spuse ea, înclinându-se uşor, în 
chip de scuză, cum o fac oamenii deosebit de politicoşi. Îmi 
e foarte neplăcut să vă tulbur cu un asemenea fleac, dar 
sunt, pur şi simplu, disperată! 

— Închipuiţi-vă că n-avem cârpe, dar deloc! Cum să facem 
curat? 

Ah, da, mai era şi problema asta! Ministerul se ocupase de 
aprovizionarea dispensarului oncologic cu ace de radiu, tun 
gamma, aparate Stabilivolt, aparate de transfuzie de 
ultimul tip, ultimele medicamente sintetice - însă într-o 
asemenea înaltă listă nu se găsise loc pentru nişte simple 
cârpe şi perii. lar Nizamutdin Bahramovici le spusese: dacă 
ministerul nu a prevăzut aşa ceva, doar n-o să vi le cumpăr 
din buzunarul meu? O vreme sfâşiaseră şi transformaseră 
în cârpe lenjeria uzată - însă când s-a aflat acest lucru, 
administraţia l-a interzis, bănuind că nu-i decât un mod dea 
camufla furtul lenjeriei noi. Acum li se cerea ca lenjeria 
uzată să fie dusă la un anumit depozit, unde o comisie 
autorizată o prelua cu acte şi apoi o sfâşia. 

— M-am gândit, spunea Elizaveta Anatolievna, să ne 
obligăm noi, toţi lucrătorii de la secţia de radiologie, să 
aducem de acasă câte-o cârpă ca să rezolvăm problema, ce 
ziceţi? 

— Ce să facem, oftă Donţova, probabil că nu ne rămâne 
altceva de făcut. Sunt de acord. Vorbiţi-i, vă rog, despre 
asta şi Olimpiadei Vladislavovna. 

Da! Numai că Olimpiada Vladislavovna trebuia ea însăşi 
salvată de la ananghie. Era absurd să fie scoasă din serviciu 
pentru zece zile cea mai bună şi experimentată infirmieră. 

Se duse deci să telefoneze. Şi iar nu rezolvă nimic. Apoi se 
duse să-l vadă pe bolnavul de la Taşauz. Pentru început, 
trebui să zăbovească o vreme în întuneric, pentru a-şi 


obişnui ochii. Apoi, observă reacţia bariului în intestinul 
subţire al bolnavului - când în picioare, când culcând 
ecranul de protecţie ca pe o tăblie de masă, întorcându-l pe 
bolnav când pe-o parte, când pe alta, pentru a-l radiografia. 
Purtând mănuşi de cauciuc, frământa burta bolnavului şi, 
confruntând strigătele lui de „doare” cu nuanțele cifrate ale 
petelor şi umbrelor tulburi, Liudmila Afanasievna le trecu în 
diagnostic. 

Cu toate treburile astea, trecuse şi pauza ei de prâhz, 
numai că ea oricum n-o observa niciodată şi nici măcar vara 
nu i se întâmpla să iasă cu un sandvici în grădiniţă. 

Imediat după aceea fu chemată să dea o consultaţie la sala 
de pansamente. Acolo, mai întâi, chirurgul-şef îi descrise 
Liudmilei Afanasievna mersul bolii, apoi o chemă pe bolnavă 
şi o consultară împreună. Donţova ajunse la concluzia că 
salvarea era posibilă numai prin uteroctomie. Bolnava, care 
n-avea decât vreo patruzeci de ani, izbucni în lacrimi. O 
lăsară să plângă câteva minute. „Dar asta înseamnă că s-a 
terminat cu viaţa!... O să mă lase bărbatul...” 

— Păi, nu-i deloc nevoie să-i spuneţi soţului ce fel de 
operaţie vi s-a făcut! Îi explică Liudmila Afanasievna. Poate 
să nu afle niciodată. De dumneavoastră depinde să i-o 
ascundeţi. 

Aflându-se acolo pentru a salva viaţa, însăşi viaţa - în 
clinica lor, miza nu era aproape niciodată mai mică de atât - 
Liudmila Afanasievna era ferm convinsă că salvarea vieţii 
justifică orice. 

Însă astăzi, cu toate drumurile acestea interminabile prin 
clinică, simţise mereu că-i mina ceva siguranţa, simţul 
responsabilităţii şi fermitatea. 

Să fi fost durerea pe care-o simţea clar în propriul ei 
stomac? În unele zile n-o simţea deloc, în altele mai slab, 
astăzi însă - mai tare. Dacă n-ar fi fost oncolog, n-ar fi dat 
importanţă acestei dureri sau, din contră, s-ar fi dus fără 
teamă la control. Dar cunoştea prea bine acest firicel 
pentru a se hotări să desfacă prima buclă a ghemului: să le 


spui celor de-acasă, să le spui colegilor. În afară de asta, 
miza şi ea pe-acel „da' dacă” al ruşilor, adică pe speranţa că 
n-o fi totuşi nimic serios sau, mai ştii, poate s-o drege de la 
sine, sau nu-i decât o senzaţie nevralgică? 

Nu, nu asta, altceva o sfredelise toată ziua, de parcă i-ar fi 
rămas o aşchie în carne. Era ceva vag, dar persistent. Şi- 
abia acum, ajunsă în sfârşit la colţişorul ei de masă şi 
lăsându-şi palma pe dosarul „Boli de iradiere”, remarcat de 
ochiul vigilent al lui Kostoglotov, înţelese că rămăsese 
pentru toată ziua nu doar tulburată, dar şi rănită, de 
discuţia pe care o avuseseră despre dreptul medicului de a 
trata. 

Îi mai răsuna şi acum în urechi fraza: cu siguranţă că, 
acum vreo douăzeci de ani, pe când nu ştiaţi încă nimic 
despre bolile de iradiere, trebuie să-l fi iradiat pe vreun 
Kostoglotov dintr-ăsta, care vă implora să n-o faceţi. 

Era adevărat şi faptul că, în curând, urma să citească, la 
Societatea radiologilor o comunicare: „Despre modificările 
radiologice târzii”. Adică exact despre fenomenul pentru 
care-o acuza Kostoglotov. 

Abia în ultima vreme, de vreun an-doi începuseră, atât ea, 
cât şi alţi radiologi - aici, şi la Moscova, şi la Baku - să se 
ciocnească de aceste cazuri neînţelese la început. Mai întâi, 
se iscase o bănuială. Apoi, o presupunere. Începură să-şi 
scrie despre asta în scrisori, să discute - deocamdată nu în 
comunicări, ci în pauzele dintre ele. Pe urmă, cineva citi un 
referat despre nişte materiale de prin revistele americane - 
americanii păreau să aibă şi ei cam aceleaşi temeri. lar 
numărul cazurilor sporea, tot mai mulţi bolnavi veneau să 
se plângă - şi, deodată, toate acestea căpătară o denumire 
generală: „modificări radiologice târzii”, şi sosi momentul 
să fie discutate de la catedre pentru a se ajunge la o 
hotărâre. 

Ideea era că tratamentele radiologice, efectuate cu bine, 
cu succes sau de-a dreptul strălucit, cu zece, cu 
cincisprezece ani în urmă, prin administrarea unor doze 


mari de raze, generau acum, în locurile iradiate, distrugeri 
şi malformații surprinzătoare. 

Nu putea fi vorba de regrete sau, în orice caz, existau, 
oarecum, justificări, în situaţiile când iradierile se făcuseră 
din pricina unor tumori maligne. Pentru asemenea cazuri 
nu se descoperise nici până astăzi altă soluţie ştiinţifică: 
bolnavul era salvat de moarte sigură prin singura metodă 
cunoscută şi numai prin administrarea unor doze mari, 
fiindcă dozele mici nu erau de nici un folos. lar dacă venea 
acum cu nişte sechele, cu un handicap, bolnavul trebuia să 
înţeleagă că plătea astfel pentru anii deja trăiţi, adăugaţi 
vieţii lui, plus pentru cei pe care urma să-i mai trăiască. 

Însă atunci, cu zece, cu cincisprezece ani în urmă, când nu 
exista nici termenul, de „boală radiologică”, iradierea cu 
raze Roentgen părea o metodă atât de directă, de sigură şi 
absolută, o cucerire atât de superbă a tehnicii medicale 
contemporane, încât refuzul de o aplica şi de a căuta alte 
căi, paralele sau ocolite era considerat semn al unei gândiri 
primitive, aproape sabotaj al tratamentului oamenilor 
muncii. Nu se temeau decât de reacţiile timpurii şi acute ale 
ţesuturilor şi oaselor, pe care însă învăţaseră, încă de pe 
atunci, să le evite. Şi - iradiau! Iradiau, plini de râvnă! 
Chiar şi tumorile benigne. Chiar şi la copiii mici. 

lar acum aceşti copii, deveniți maturi, băieţi şi fete, 
câteodată femei măritate, veneau cu malformații 
iremediabile în locurile iradiate cu atâta dezinvoltură. 

Toamna trecută, venise - nu aici, nu la pavilionul oncologic, 
ci la chirurgie, însă Liudmila Afanasievna îl recunoscuse şi 
obținuse dreptul de a-l consulta - un băieţel de 
cincisprezece ani, la care mâna şi piciorul de pe o parte 
rămâneau în urmă cu creşterea faţă de perechile lor, şi 
acelaşi lucru se întâmpla şi cu oasele craniului, din care 
pricină era deformat, de sus până jos, sub formă de arc, ca 
o caricatură. Şi, căutând în arhive, Liudmite Afanasievna 
descoperi că e una şi aceeaşi persoană cu băieţelul de doi 
ani jumate, pe care mama îl adusese la clinica lor, cu leziuni 


osoase multiple, a căror provenienţă nimeni nu reuşise s-o 
descopere, dar, oricum, de cu totul altă natură decât 
tumorile, şi cu o profundă dereglare a metabolismului. Pe 
atunci, chirurgii îl trimiseseră la Donţova - aşa, la 
nimereală, dacă se întâmpla să-l ajute Roentgenul? Iar 
Donţova îşi asumase tratamentul, iar Roentgenul ajutase! 
Şi, încă, ce bine, mama plângea de bucurie, spunea că n-o 
va uita niciodată pe cea care-i salvase copilul. 

Acum, venise singur - mama lui nu mai era în viaţă şi 
nimeni nu-l mai putea ajuta, nimeni nu putea retrage din 
oasele lui iradierea de odinioară. 

Iar recent de tot, la sfârşitul lui ianuarie, a venit o mamă 
tânără, care se plângea că n-are lapte. N-a venit la ei, dar o 
tot plimbau de la o secţie la alta şi astfel a ajuns, până la 
urmă, şi la oncologie. Donţova n-o ţinea minte, însă, dat 
fiind că la clinica lor toate fişele bolnavilor erau păstrate în 
arhivă, s-au dus în şopronul cu documente vechi, au scotocit 
pe-acolo şi-au găsit fişa ei din patruzeci şi unu, care-a 
confirmat că, fetiţă fiind, venea la policlinică şi se culca 
încrezătoare sub tuburile de Roentgen - cu o tumoare 
benignă pe care nimeni nu s-ar fi apucat acum s-o trateze 
cu Roentgenul. 

Donţovei nu-i rămânea decât să continue fişa veche, să 
consemneze faptul că țesuturile moi erau atrofiate şi că e 
foarte probabil să fie vorba de o modificare radiologică 
târzie. 

Bineînţeles că nimeni nu s-a apucat să-i explice nici 
tânărului chircit, nici acestei mame vitregite, că în copilărie 
fuseseră trataţi în mod greşit; din punct de vedere 
personal, această explicaţie n-ar fi ajutat, oricum, la nimic, 
iar pe plan general - ar fi stânjenit propaganda sanitară în 
sânul populaţiei. Pe Liudmila Afanasievna, însă, aceste 
cazuri o cutremuraseră, o umpluseră de sentimentul 
persistent al unei vinovăţii ce nu putea fi nici răscumpărată, 
nici îndreptată - şi tocmai acest loc dureros îl atinsese 
astăzi Kostoglotov. 


Îşi încrucişă braţele pe piept şi traversă camera de la uşă 
la fereastră, de la fereastră la uşă, păşind în spaţiul liber 
dintre cele două aparate stinse. Şi totuşi, se poate oare 
pune astfel problema - dacă medicul are dreptul să trateze? 
Dacă gândeşti astfel, dacă începi să te îndoieşti de fiecare 
metodă acceptată astăzi de ştiinţă şi-ţi pui mereu problema 
că s-ar putea ca ea să fie cândva, în viitor, criticată şi 
refuzată - dracu' ştie unde ajungi! Dacă-i pe-aşa, au fost 
descrise cazuri mortale pricinuite până şi de aspirină: şi-a 
înghiţit omul prima aspirină din viaţa lui şi a murit!... Atunci 
nu s-ar mai putea trata nimic! Atunci nu s-ar mai putea face 
nici măcar binele mărunt, de zi cu zi. 

Această lege are, probabil, şi un aspect general: fiecare 
om care face ceva generează simultan şi una, şi alta - şi 
binele, şi răul. Numai că unul face mai mult bine, altul - mai 
mult rău. 

Dar, oricât încerca să se consoleze şi oricât de bine ştia că 
toate aceste cazuri nefericite, laolaltă cu cazurile de 
diagnosticare incorectă şi cu cele în care măsurile fuseseră 
luate prea târziu sau greşit, n-ar constitui, probabil, nici 
două sutimi din toată activitatea ei, pe când cei lecuiţi de 
ea, cei redaţi vieţii, salvaţi, însănătoşiţi - tineri şi bătrâni, 
femei şi bărbaţi, păşesc prin câmpii, pe iarbă, pe asfalt, 
zboară prin aer, se caţără pe stâlpi, culeg bumbac, mătură 
străzile, servesc din dosul tejghelelor, stau în cabinete sau 
în ceainării, îşi duc slujba în armată sau în marină - se 
numără cu miile. Numai că ea era în stare să uite de toţi, de 
cele mai bune cazuri ale ei, de cele mai dificile victorii, dar 
îi va ţine minte până în mormânt pe-acei câţiva, puţinii 
nefericiţi, care se nimeriseră sub roţi. Aceasta era 
particularitatea memoriei ei. 

Nu, astăzi nu va mai fi capabilă să se pregătească pentru 
comunicare şi, oricum, ziua e pe terminate. (Să ia dosarul 
acasă? N-ar face decât să-l care degeaba după ea, îl 
plimbase astfel de sute, de ori.) 


În schimb, ceea ce trebuie neapărat să facă este, iată, să 
termine de citit articolul din „Radiologia medicală” ca să 
poată da revista înapoi şi să-i răspundă felcerului ăla din 
Tahta-Kupâr. 

Lumina mohorâtă din fereastră devenise insuficientă, aşa 
că aprinse lampa de pe birou şi se aşeză. Pe uşă îşi băgă 
capul una dintre asistente, care-şi scosese deja halatul: „Nu 
mergeţi, Liudmila Afanasievna?” Trecu pe la ea şi Vera 
Gangart: „Nu veniţi?” 

— Rusanov ce face? 

— Doarme. N-a vărsat. lemperatură are. Vera Kornilievna 
îşi scoase halatul încheiat până-n gât şi rămase într-o rochie 
de tafta cenuşiu-verzuie, prea bună pentru slujbă. 

— Nu vă pare rău s-o purtaţi la slujbă? Donţova făcu un 
semn din cap. 

— La ce bun s-o păstrez?... Pentru ce-aş păstra-o? Încercă 
să zâmbească Gangart, dar rezultatul fu destul de trist. 

— Bine, Verocika, dacă-i pe-aşa, data viitoare îi introducem 
o doză întreagă, zece miligrame, adăugă, Liudmila 
Afanasievna, în felul ei repezit, de parcă vorbele n-ar face 
decât să-ţi mănânce timpul, continuându-şi scrisoarea către 
felcer. 

— Dar Kostoglotov? Întrebă încetişor Gangart, când era 
deja lângă uşă. 

— Am dat o mare bătălie, dar a fost înfrânt şi supus! 
Surâse Liudmila Afanasievna şi simţi cum, pe când dădea 
afară aerul din pricina acestui râs uşurel, durerea de lângă 
stomac o săgetase din nou. Vru chiar să i se plângă pe loc 
Verei, ea să fie prima. Îşi şi ridicase deja spre ea ochii 
îngustaţi, dar aşa cum o văzu, în semiîntunericul din 
adâncul camerei, părea pregătită să meargă la teatru - în 
rochie de gală, pe pantofi cu toc. O lăsă pe altă dată. 

Toţi plecaseră, iar ea încă mai stătea la birou. Era cu totul 
contraindicat să stea, fie şi o jumătate de oră în plus, în 
aceste încăperi zilnic iradiate, dar, dac-aşa a fost să fie... 
Înaintea concediului, avea, de fiecare dată, o paloare 


cenuşie, leucocitele, care-i scădeau uniform de-a lungul 
întregului an, ajungeau la două mii, lucru pe care l-ar fi 
considerat criminal dacă s-ar fi întâmplat vreunui pacient. 
Trei stomacuri pe zi, atâta se cuvenea să consulte 
radiologul conform normelor, pe când ea vedea şi zece, iar 
în timpul războiului i se întâmplase s-ajungă şi la douăzeci 
şi cinci. Aşa că, înainte de concediu, era tocmai bună să i se 
facă ei transfuzie. lar ceea ce se pierdea vreme de-un an, 
nu se refăcea în timpul concediului. 

Numai că inerția puternică a muncii n-o lăsa prea uşor din 
gheare. La sfârşitul fiecărei zile, ea constata iarăşi, iritată şi 
dezamăgită, că nu reuşise să facă totul. lată că, şi de data 
aceasta, printre alte treburi, căzu din nou pe gânduri, 
amintindu-şi de cazul dificil al lui Sibgatov şi-şi notă 
punctele asupra cărora ar trebui să se consulte, la 
întâlnirea de la asociaţie, cu doctorul Orescenkov. Aşa cum 
ea le iniţia acum în meserie pe asistentele ei, la fel o iniţiase 
şi pe ea, înainte de război, doctorul Orescenkov: ţinând-o 
uşurel de mână, ajutând-o să se orienteze şi transmiţându-i 
gustul său pentru un orizont larg. „Liudocika, să nu 
ajungeţi niciodată să vă specializaţi până la îngustimea unui 
ţâr uscat!” a prevenit-o el. „Chiar dacă lumea întreagă va 
tinde spre specializare, dumneavoastră să nu renunţaţi - 
cu-o mână să vă sprijiniți pe roentgeno-diagnosticare, cu 
cealaltă - pe roentgeno-terapie! N-aveţi decât să fiţi ultima 
de felul acesta, dar aşa să fiţi!” Iar el încă mai era în viaţă şi 
locuia tot în oraş. 

Stinsese deja şi lampa, dar se întoarse din nou din prag, 
pentru a-şi nota ce avea de făcut a doua zi. După cc-şi puse 
paltonul albastru, destul de vechi, se mai duse şi până la 
cabinetul medicului-şef - acesta era însă încuiat. 

În sfârşit, cobori pe treptele dintre plopi, o apucă pe aleea 
complexului medical, dar gândurile îi rămăseseră toate la 
muncă şi nici nu încerca, de fapt, nici nu dorea să iasă din 
ele. 


Vremea nu era de nici un fel - nici nu observase cum era. 
Încă nu se lăsase amurgul. Pe alei, întâlnea multe chipuri 
necunoscute, însă în Liudmila Afanasievna nici măcar acum 
nu se trezise obişnuita curiozitate feminină: cine cum e 
îmbrăcat, ce se mai poartă pe cap, ce se poartă în picioare. 
Mergea cu sprâncenele adunate şi-i privea atent pe toţi cei 
care-i ieşeau în cale, prospectând parcă localizarea 
tumorilor posibile, încă nedezvăluite, dar care-ar putea 
apărea mâine la aceşti oameni. 

Mergea astfel şi, depăşind ceainăria din complex şi pe 
băieţelul uzbec care vindea aici, permanent, migdale în 
cornete făcute din ziar - ajunse la poarta principală. 

S-ar fi zis că, ieşind pe această poartă, dincolo de care 
grăsana de portăreasă, certăreaţă şi vigilentă, nu-i lăsa să 
treacă decât pe oamenii liberi, sănătoşi, în vreme ce pe 
bolnavi îi întorcea din drum cu ţipete răsunătoare - s-ar fi 
zis că, ieşind pe-această poartă, ar fi fost totuşi cazul să se 
mute din partea profesională a vieţii în cea de-acasă, de 
familie. Dar nu se întâmplă aşa, timpul şi forţele sale nu se 
împărțeau egal între slujbă şi casă. În complexul medical îşi 
petrecea partea cea mai vie şi mai bună a timpului său de 
veghe, iar gândurile legate de meserie mai roiau ca nişte 
albine, în capul ei, încă multă vreme după ce trecea de 
poartă, ca şi dimineţile - cu mult înainte de a intra pe ea. 

Aruncă în cutia poştală scrisoarea pentru Tahta-Kupâr. 

Traversă strada spre rondul unde întorceau tramvaiele. 
Clinchenind, se apropie tramvaiul ei. Oamenii începură să 
se înghesuie şi pe uşile din faţă şi pe cele din spate. 
Liudmila Afanasievna se grăbi să ocupe un loc - şi acesta fu 
primul gând mărunt, din afară, care începu s-o transforme, 
din oracolul destinelor omeneşti, într-un simplu pasager al 
tramvaiului, îmbrâncit ca oricare altul. 

Dar, încă multă vreme după aceea, pe când tramvaiul 
parcurgea, zdrăngănind, linia veche, sau se oprea îndelung 
pentru schimbarea macazului, Liudmila Afanasievna a tot 
privit pe fereastră cu gândurile duse, cugetând ba la 


metastazele din plămânii lui Mursalimov, ba la efectul pe 
care l-ar putea avea injecţiile asupra lui Rusanov. Ionul lui, 
jignitor de autoritar şi amenințările pe care le proferase 
astăzi în timpul vizitei, acoperite de-a lungul zilei de alte 
impresii, reapăruseră acum, când ziua luase sfârşit, ca o 
apăsare persistentă: pentru diseară şi la noapte. 

Asemeni Liudmilei Afanasievna, multe femei din tramvai 
nu purtau poşete de damă, ci sacoşe imense, în care poţi 
îndesa chiar şi un purcel viu sau patru pâini imense. Cu 
fiecare staţie parcursă şi fiecare magazin zărit pe fereastră, 
pe Liudmila Afanasievna puneau stăpânire gândurile 
gospodăriei şi ale casei. De toate acestea se ocupa ea şi 
numai ea, de la bărbaţi ce pretenţii să ai? Şi soţul şi fiul ei 
erau oameni care, dacă ea pleca la vreo conferinţă la 
Moscova, erau în stare să nu spele vasele timp de o 
săptămână: nu fiindcă le-ar fi păstrat pentru ea, dar nu 
vedeau rostul acestei munci monotone, care trebuia veşnic 
luată de la capăt. 

Avea şi-o fiică Liudmila Afanasievna, măritată deja, cu copil 
mic, ba aproape că nici măritată nu mai era, căci se 
pregătea să divorţeze. Amintindu-şi pentru prima dată în 
acea zi de fata ei, Liudmila Afanasievna nu se înveseli câtuşi 
de puţin. 

Astăzi era vineri. Duminica, Liudmila Afanasievna urma să 
facă, neapărat, un spălat cât toate zilele, căci se adunaseră 
o groază de rufe. Deci, mâncarea pentru prima jumătate a 
săptămânii (gătea de două ori pe săptămână) trebuie făcută 
neapărat sâmbătă seara. Iar rufele le va înmuia încă de 
astăzi, dacă nu se culcă imediat. Şi, ce mai, acum şi doar 
acum are timp să meargă la piaţa centrală - acolo mai 
găseşti şi seara câte ceva. 

Cobori să schimbe tramvaiul, dar, aruncând o privire spre 
alimentara din apropiere, îmbrăcată-n oglinzi, se hotări să 
intre şi acolo. La carne era gol şi măcelarul plecase. La 
pescărie n-avea ce cumpăra - sardine, cambulă uscată, 
conserve. Trecând pe lângă piramidele multicolore ale 


sticlelor de vin şi pe lângă roţile castanii - aproape ca 
salamul - de caşcaval, îşi propuse să cumpere de la băcănie 
două sticle de ulei de floarea-soarelui (până atunci nu se 
găsise decât ulei de bumbac) şi nişte concentrat de orz. 
Ceea ce şi făcu - traversă magazinul adormit, plăti la casă şi 
se întoarse la băcănie. 

Dar, pe când stătea aici la un rând de doi oameni, 
magazinul se umplu de zgomot şi însufleţire, lumea de pe 
stradă dădu buzna înăuntru şi toţi se aşezară la cozi: la 
raionul delicatese şi la casierie. Liudmila Afanasievna nu 
rezistă tentaţiei şi, fără să mai aştepte să ia ce avea de luat 
de la băcănie, se duse cu pas rapid să ocupe loc şi la 
tejgheaua raionului şi la casierie. Încă nu se zărea nimic în 
dosul vitrinei de la delicatese, dar femeile ce se înghesuiau 
la coadă ştiau sigur că urma să se dea şuncă presată, câte 
un kilogram de persoană. 

Avusese atât de mare noroc, încât se gândi că ar merita, 
un pic mai târziu, să mai ocupe o dată loc la coadă. 

Ce-i ţine pe oameni în viaţă. 

De n-ar fi fost cleştele acesta al cancerului ce-i sugruma 
gâtul, Efrem Podduev ar fi fost un bărbat în floarea vârstei. 
Nu împlinise încă nici jumătate de secol şi era lat în spate, 
sigur pe picioare şi mintea-i mergea brici. Poate să nu fi 
avut două vieţi în piept, dar, de dus cât doi, sigur putea 
duce, iar după opt ore putea munci alte opt de parcă atunci 
ar fi venit la lucru. În tinereţe, pe Kama, cărase saci de şase 
puduri şi nici în timpul ce se scursese de atunci nu pierduse 
prea mult din putere: nu se dădea nici acum în lături să 
ridice cu muncitorii malaxorul pe platformă. Umblase 
printr-o mulţime de locuri şi făcuse o groază de treburi: aici 
scotea piatră, acolo săpa, dincolo lucra la instalaţia de forţă, 
iar în al patrulea loc construia; nu se încurca pentru mai 
puţin de un sutar, o juma' de litru nu-l ameţea, după al 
doilea nu întindea mâna - şi atât el, cât şi cei din jur 
simțeau că Efrem Podduev nu cunoaşte oprelişti şi că aşa va 
fi întotdeauna. Cu toată puterea lui, pe front nu fusese - îl 


angajaseră şantierele speciale, aşa că n-a ştiut ce-i aia rană 
sau spital de campanie. Şi n-a fost niciodată bolnav de nimic 
- nu-l atinseseră nici bolile mai serioase, nici gripa, nici vreo 
epidemie; nici măcar dinţii nu-l duruseră. 

Abia cu doi ani în urmă se îmbolnăvise pentru prima dată, 
în shimb, direct de asta. 

De cancer. 

Nu trecuse prea mult timp de când se obişnuise s-o taie 
astfel, scurt: „de cancer”, căci se prefăcuse faţă de sine 
însuşi, multă vreme până atunci, că nu-i decât un fleac şi a 
tras de timp până a putut îndura, nu s-a dus la doctor. De 
altfel, nici după aceea când, într-un târziu, s-a dus la control 
şi, din dispensar în dispensar, a fost trimis până hăt, la 
pavilionul canceroşilor - iar aici nu exista bolnav căruia să 
nu i se spună că n-are cancer - Efrem n-a vrut să priceapă 
ce are, n-a crezut ce-i şoptea inteligenţa lui nativă, ci ceea 
ce voia să creadă: că n-are cancer şi că o să scape el cumva. 


Iar boala îi lovise limba, limba lui slobodă, abilă, ascunsă, 
nevăzută ochiului, dar atât de folositoare în viaţă. În 
jumătatea lui de veac, îşi pusese la lucru fără milă limba. Cu 
limba asta îşi smulgea plata de acolo de unde n-o merita. 
Promitea ce n-avea de gând să facă. Jura pe ce nu credea. 
Şi striga la şefi. Şi-i făcea albie de porci pe muncitori. Şi 
înjura întortocheat, legându-se de ce-avea omul mai sfânt şi 
mai drag, şi se bucura de astfel de triluri, ca o 
privighetoare. Şi mai spunea şi bancuri porcoase - dar 
niciodată cu politică. Şi cânta melodii de pe Volga. Şi pe 
multe muieri risipite-n lumea întreagă le-a minţit că nu-i 
însurat, că n-are copii, că se-ntoarce peste o săptămână şi 
vor începe să construiască împreună o casă. „Usca-ţi-s-ar 
limba-n gură” îl blestemase o soacră dintr-astea, 
vremelnică. Însă limba nu-l lăsa pe Efrem decât atunci când 
se-mbăta rău. 

Şi deodată începu să crească. Să se agaţe de dinţi. Să nu 
mai încapă în glota moale şi mustoasă. 

Iar Efrem se scutura de boală şi spunea, rânjind, către 
tovarăşii săi: 

— Podduev? Păi, el n-are teamă de nimic pe astă lume! 

lar ăia ziceau: 

— Da-a, ce voinţă de fier are şi Podduev ăsta. 

Dar nu era voinţă, ci de zece ori frică. Nu din voinţă, ci din 
teamă se agăța, se agăța disperat de muncă, amânând cât 
putea operaţia. Viaţa lui de până atunci îl pregătise pe 
Podduev numai pentru viaţă, nu şi pentru moarte. Această 
trecere era mai presus de forţele lui, nu cunoştea căile unei 
asemenea treceri - şi credea că o amână prin faptul că zi de 
zi se scoală în zori, se duce la lucru de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat, iar acolo ascultă laudele aduse voinţei sale. 

Nu se lăsase operat, aşa că începură să-l trateze cu ace: îi 
înfigeau ace în limbă, precum păcătoşilor din iad, şi-l ţineau 
astfel câteva zile la rând. Ce n-ar fi dat ca totul să se 
oprească aici, cum a sperat! 


— Dar nu. Limba se umfla. Şi, părăsit de voinţa sa de 
odinioară, Efrem îşi plecase până la urmă capul de taur pe 
masa albă din cabinetul ambulatoriu; îşi dăduse acordul. 
Operația i-o făcu Lev Leonidovici - şi-o făcu minunat! A fost 
exact cum îl prevenise: limba se scurtase, se îngustase, dar 
se reobişnuise repede să se rotească pentru-a spune din 
nou lucrurile pe care le spusese şi înainte - poate doar nu la 
fel de curat. L-au mai împuns o vreme cu ace şi, înainte de 
a-i da drumul, Lev Leonidovici l-a chemat la el şi i-a spus: 
„Să vii peste trei luni să mai facem o operaţie - la gât. Asta 
o să fie uşoară.” 

Numai că dintr-astea „uşoare”, la gât, Podduev văzuse o 
groază pe-aici şi nu se prezentă la termen. Îi trimiseră 
chemări prin poştă - el nu răspunse. Era oricum obişnuit să 
nu stea multă vreme într-un loc şi pentru el era o nimica 
toată s-o şteargă pe nepusă masă chiar şi până-n Kolâma, 
sau până-n Hakassia. Nu-l reţinea nicăieri nici averea, nici 
locuinţa, nici familia - nu-i plăceau decât viaţa liberă şi banii 
în buzunar. Între timp, cei din clinică îi scriau: dacă nu 
veniţi de bunăvoie vă aducem cu miliția. lată ce putere avea 
dispensarul oncologic, chiar şi asupra celor care n-avea 
câtuşi de puţin cancer. 

Se duse. Ar fi putut, bineînţeles, să nu-şi dea acordul, dar 
Lev Leonidovici i-a pipăit gâtul şi l-a boscorodit rău pentru 
întârziere. 1 se făcu deci o incizie în dreapta şi alta în stânga 
gâtului, cum se taie bandiții cu cuţitele, şi-a mai zăcut aici, 
bandajat, încă multă vreme, iar, când i-au dat dramul, cam 
clătinau din cap. 

Dar n-a mai regăsit gustul vieţii libere de odinioară: nu-i 
mai plăcea nici munca, nici distracţia, nici băutura, nici 
fumatul. Semnele de pe gât nu se muiau, ci se inflamau şi 
întindeau pielea şi înţepau, ba, câteodată, îl şi împuşcau 
parcă-n cap. Boala părea să se ridice de-a lungul gâtului 
spre u-rechi. De aceea, când, cu vreo lună în urmă, se 
întorsese în aceeaşi clădire solidă din cărămidă cenuşie 
netencuită şi urcase în cerdacul dintre plopi, lustruit de mii 


de picioare, iar chirurgii puseseră de îndată mâna pe 
dragul de el, ca pe-un vechi cunoscut, şi îmbrăcase din nou 
hainele vărgate de spi-tal, şi căpătase un pat în acelaşi 
salon din apropierea sălii de operaţii ale cărei ferestre 
dădeau, la doi paşi, spre gardul din spate, şi aşteptase a 
doua operaţie la amărâtul său de gât, în total, a treia - 
Efrem Podduev nu mai avea cum să se mintă şi nici nu se 
mai minţise. Recunoscuse faţă de el însuşi că are cancer. 

Iar, acum, tinzând spre egalitate, începuse să-i lămurească 
şi pe vecinii săi că au cancer. Şi că nimeni n-are scăpare. Că 
toţi se vor întoarce aici. Nu c-ar fi avut plăcerea să-i 
zdrobească, pentru a-i simţi trosnind sub picioare, dar nu 
voia să mai audă minciuni, voia să ştie şi ei adevărul. 

Îi făcură o a treia operaţie: mai dureroasă şi mai adâncă. 

După această intervenţie însă, doctorii nu păreau prea 
fericiţi şi, de câte ori îi schimbau bandajul, se împungeau 
într-o limbă străină şi-l înfăşurau tot mai strâns şi mai sus, 
contopind prin bandajare capul cu corpul. Iar fulgerele din 
cap deveneau tot mai puternice, tot mai frecvente, practic 
permanente acum. 

Şi-atunci, de ce s-ar mai preface? După cancer, trebuia să 
accepte şi pasul următor - adevărul în faţa căruia îşi 
strânsese pleoapele vreme de doi ani: că-i venise şi lui 
Efrem timpul să dea ortul popii, s-o mierlească. Când o 
spunea astfel, cu o bucurie răutăcioasă, îi venea parcă mai 
uşor: nu să moară - s-o mierlească. 

Însă, nu făcea decât să pronunţe asta, nu s-o şi imagineze 
cu mintea, să şi-o închipuie cu inima: cum i s-ar putea 
întâmpla aşa ceva lui Efrem? Şi cum o să fie? Şi ce-ar fi de 
făcui? 

Acel ceva de care se ascunsese în muncă şi printre oameni 
se apropiase acum şi, între patru ochi, îl sugruma cu 
bandajul peste gât. 

Şi nimic din ceea ce-auzea la vecini - nici în saloane, nici 
pe coridoare, nici la etajul de jos, nici la cel de sus - nu-l 


putea ajuta. S-ar fi zis că totul fusese spus - dar nu era ce 
trebuie. 

Atunci se apucase el să bântuie de la uşă la fereastră şi 
înapoi, câte cinci, ba chiar şase ore pe zi. Umbla după 
ajutor. 

Pe oriunde a trăit (doar în oraşele principale nu fusese, 
ţara o măturase toată) - lui Efrem şi celor din jurul lui le-a 
fost întotdeauna clar ce i se cere unui om. Omului i se cere 
sau să aibă o meserie bună, sau să fie răzbătător în viaţă. 
Fie dintr-una, fie din cealaltă ieşeau bani. Când oamenii fac 
cunoştinţă, după „cum te cheamă”, urmează: „unde lucrezi” 
şi „cât câştigi”. Iar dacă omul nu câştigă cine ştie ce 
înseamnă că-i ori prost, ori nenorocit, cu alte cuvinte, aşa, 
un nimenea, acolo. O astfel de viaţă, absolut pe-nţelesul lui, 
văzuse Podduev în toţi aceşti ani şi la Vorkuta, şi pe Enisei, 
şi-n Orientul Îndepărtat, şi-n Asia Centrală. Oamenii 
câştigau o groază de bani, iar apoi îi cheltuiau - fie 
sâmbetele, fie în concediu - pe toţi odată. 

Era perfect aşa şi treaba mergea până când oamenii nu 
se-mbolnăveau de cancer sau de altceva mortal. Iar când se 
îmbolnăveau, praful se alegea, şi de meseria lor, şi de felul 
lor răzbătător de-a fi, şi de funcţie, şi de salariu. Iar, după 
neputinţa de care dădeau dovadă aici şi după dorinţa de-a 
se minţi până la capăt că n-au cancer, reieşea că erau cu 
toţii nişte slăbături şi rataseră ceva important în viaţă. 

Dar ce anume? 

Încă din tinereţe. Efrem tot auzise un lucru pe care, de 
altfel, îl ştia şi el prea bine: că ei, tinerii, cresc mai deştepţi 
decât bătrânii. Bătrânii mureau fără să fi ajuns vreodată 
până în oraş, se temeau, pe când Efrem la treisprezece ani 
călărea, trăgea cu puşca, iar până în cincizeci pipăise toată 
ţara ca pe-o muiere. Dar iată că acum, umblând prin salon, 
îşi amintea cum mureau ăi vechi din aşezarea lor de pe 
Kama - fie ei ruşi, sau tătari, sau votiaci. Nu se umflau în 
pene, nu se zbăteau, nu se lăudau că n-or să moară - toţi îşi 
primeau moartea liniştiţi. Nu numai că nu-şi amânau 


socotelile, ci se pregăteau pe îndelete şi din timp, lăsau 
vorbă cine să ia iapa, cine - mânzul, cui să-i rămână cojocul, 
cui cizmele. Apoi se duceau uşuraţi, de parcă n-ar fi făcut 
decât să se mute în altă colibă. Pe niciunul dintre ei nu i-ai fi 
putut speria cu cancerul. De altfel, pe-acolo, n-avea nimeni 
cancer. 

Iar aici, la clinică, vezi câte unul cu perna de oxigen la 
gură, abia-şi mai mişcă ochii, dar cu limba tot mai susţine 
sus şi tare: n-am să mor! N-am cancer! 

Astfel tot umbla Podduev făcând să scârţâie, zile şi zile în 
şir, duşumelele vechi, dar nu reuşea deloc să se dumirească 
în ce fel ar trebui întâmpinată moartea. Aşa ceva nu se 
putea inventa. Şi n-aveai nici de la cine auzi. Dar cel mai 
puţin s-ar fi aşteptat să găsească asta scris în vreo carte. 

Terminase şi el cândva patru clase, iar apoi nişte cursuri 
de construcţii, dar n-avea nici un fel de atracţie faţă de citit: 
în locul ziarelor mergea şi radioul, iar cărţile i se păreau cu 
totul de prisos în inventar, plus că, în locurile cam sălbatice 
pe unde-şi făcuse el veacul, fiindcă acolo se plătea bine, nici 
nu prea văzuse el mari iubitori de cărţi. Podduev citea când 
n-avea încotro - broşuri despre schimburile de experienţă, 
descrierea mecanismelor de la macarale, instrucţiunile de 
utilizare, directivele şi „Cursul scurt” până la Capitolul 
patru. Să cheltuiască banii pe cărţi sau să se ducă după ele 
tocmai până la bibliotecă i se părea de-a dreptul ridicol. lar 
dacă, atunci când făcea un drum mai lung sau avea de 
aşteptat pe undeva, îi cădea în mână vreo carte - citea şi el, 
acolo, vreo douăzeci-treizeci de pagini, dar o lăsa 
întotdeauna baltă, căci niciodată nu găsea în ea ceva cu 
adevărat inteligent. 

Şi aici, la spital, le tot văzuse răsfirate pe noptiere şi pe 
pervazuri - dar nu se-atinsese de ele. De altfel, nici pe-asta 
albastră, cu semnătură de aur, nu s-ar fi apucat s-o citească, 
dacă nu i-ar fi vârât-o pe gât Kostoglotov în seara cea mai 
pustie şi mai greţoasă. Îşi îndesă deci două perne sub 
spinare şi începu s-o răsfoiască. Dar nici chiar aşa nu s-ar fi 


apucat de ea, dacă ar fi fost un roman. Erau însă nişte 
povestiri scurte, a căror idee se clarifica în cinci-şase 
pagini, iar câteodată şi într-una singură. Cuprinsul era 
năpădit de titluri ca de pietriş. Podduev începu să le 
parcurgă şi simţi pe loc, printr-un fel de adiere, că s-ar 
putea să fie ceva serios aici. „Munca, moartea şi boala”. 
„Prima lege”. „Izvorul”. „Dacă laşi focul să-ţi scape nu-l mai 
stingi”. „Trei bătrâni”. „Umblaţi în lumină cât mai e lumină”. 

Efrem deschise la o povestire mai scurtă. O citi. Îi veni să 
se gândească. Se gândi. Voi să recitească aceeaşi 
povestioară. O reciti. Voi din nou să se gândească. Se mai 
gândi. Acelaşi lucru se petrecu şi cu-a doua povestire. 

Atunci se stinse lumina. Ca să nu-i şutească cineva cartea 
şi să nu fie nevoit s-o caute dimineaţa, Efrem o vâri sub 
saltea. În întuneric îi mai povesti lui Ahmadjan o legendă 
veche, despre cum împărţise Allah anii vieţii şi cât de mulţi 
ani nefolositori căpătase omul (ceea ce el, de altfel, nu prea 
credea - nici un an nu i s-ar fi părut de prisos dac-ar fi avut 
sănătate). lar înainte de a adormi, s-a mai gândit la cele 
citite. Numai că, fulgerăturile din cap îl împiedicau să 
gândească. 

Dimineaţa de vineri fu mohorâtă şi, ca orice dimineaţă de 
spital, apăsătoare. De obicei, în acest salon, ziua începea cu 
discursul macabru al lui Efrem. Dacă se întâmpla să-şi 
exprime cineva o speranţă sau vreo dorinţă, Efrem îl 
răcorea imediat şi-l zdrobea. Dar astăzi n-avea câtuşi de 
puţin chef să deschidă gura, aşa că se aranjă să citească 
această carte blândă şi liniştită. De spălat, nu prea mai avea 
ce spăla, fiindcă până şi fălcile le avea bandajate, micul 
dejun îl putea mânca şi-n pat, iar vizită chirurgicală vinerea 
nu se făcea. Şi, întorcând încet filele cam groase şi 
foşnitoare ale cărţii, Efrem tot tăcea: ba citea, ba cugeta. 

Se termină şi vizita radiologilor. Ăla cu ochelari aurii se 
apucase să latre la medici, apoi l-a apucat frica şi i-au făcut 
injecție; Kostoglotov se avântase şi el în luptă, după care a 
plecat, apoi s-a întors; s-a externat Azovkin: şi-a luat rămas- 


bun şi a plecat îndoit de şale, ţinându-se de burtă; unii erau 
chemaţi la roentgen, alţii la perfuzii. Podduev nu mai ieşi să 
bătucească trecerea dintre paturi, citea şi tăcea. Discuta cu 
o carte ce nu semăna a nimic interesant. 

În toată viaţa lui nu i se mai întâmplase să dea peste o 
carte atât de serioasă. 

Deşi probabil că nici nu s-ar fi apucat s-o citească de nu s- 
ar fi aflat pe acest pat, cu gâtul aşa cum era şi cu 
împuşcăturile din cap. Probabil că povestioarele astea nici 
nu l-ar fi impresionat cine ştie ce pe-un om sănătos. 

Încă din ziua precedentă Efrem remarcase un titlu: „Ce-l 
ţine pe om în viaţă?” Atâta de frumos era modelat titlul ăsta, 
de parcă Efrem însuşi l-ar fi compus. Pe când bătătorea, 
căzut pe gânduri, duşumelele spitalului, oare nu tocmai la 
acest lucru se gândise, fără să-l fi numit în vreun fel: 
„pentru ce trăiesc oamenii?” 

Povestirea nu era scurtă, dar se citea uşor chiar de la 
primele vorbe - se aşeza pe inimă simplu şi direct: „Un 
cizmar locuia cu soţia şi copiii în gazdă la un ţăran. N-avea 
nici casă care să fie a lui, nici pământ şi-şi hrănea familia 
din munca lui de cizmar. Pâinea era scumpă, iar munca - 
ieftină, aşa că tot ce câştiga se mânca. Cizmarul avea o 
singură haină de iarnă pe care o împărțea cu soţia, dar şi 
aceea era zdrenţuită de atâta purtat.” 

Toate astea erau uşor de înţeles şi, mai departe, la fel, 
totul era foarte clar: Semion însuşi era subţiratic, iar calfa 
Mihailo era slăbănog, pe când boierul: „de parc-ar fi venit 
de pe altă lume: obrazul roşu, rotunjit, ceafa ca de bou, 
părea turnat tot din fier... La ce viaţă ducea el, bun înţeles 
că era rotofei, pe unul ca ăsta nici moartea nu-l doboară”. 

Văzuse şi Efrem destui dintr-aceştia: aşa era Karasciuk, 
şeful trustului de cărbuni, aşa erau şi Antonov, şi Ceciev, şi 
Kuhtikov. Dar oare nu începuse, la un moment dat, şi Efrem 
să tragă în partea lor? 

Încet, de parcă ar fi descifrat cuvintele pe silabe, Podduev 
citi toată povestirea, până la capăt. 


Asta se întâmpla deja spre ora prânzului. 

Nu mai avea chef acum nici de umblat, nici de vorbit. 
Parcă ar fi pătruns ceva în el şi-ar fi întors totul pe dos. 
Acum, acolo unde până atunci fuseseră ochii - nu mai erau 
ochi. lar unde venea înainte gura - nu mai era gură. Primul 
strat, cel mai gros, îl luase de pe Efrem spitalul. Acum era 
deja uşor de strunjit. 

Fără să-şi schimbe poziţia, sprijinindu-se în perne şi ţinând 
cartea deschisă pe genunchii ridicaţi, Efrem privea peretele 
alb, gol. Era o zi exasperant de mohorâtă, fără urmă de 
lumină. 

Vizavi de Efrem, adormise, imediat după injecție, 
vilegiaturistul ăla crescut în puf - faţă palidă. II acoperiseră 
mai gros, să n-aibă frisoane. 

Pe patul alăturat, Ahmadjan juca table cu Sibgatov. Limbile 
lor se asemănau prea puţin, aşa că vorbeau între ei ruseşte. 
Sibgatov se aşezase astfel încât să nu-şi strâmbe şi să nu-şi 
îndoaie spinarea bolnavă. Era încă tânăr, dar părul de pe 
creştet i se rărise de tot. 

Lui Efrem, în schimb, nu-i căzuse încă nici un fir de păr, 
chica lui sură, răzvrătită, era ca un desiş de netrecut. Şi 
încă îşi mai păstrase toată puterea asupra muierilor. Numai 
că asta nu prea mai conta acum... 

Câte muieri dintr-astea ameţise Efrem la viaţa lui era de 
neimaginat. La început, încă le mai ţinea socoteala, punând 
soțiile separat, apoi nici nu s-a mai obosit să le numere. 
Prima lui soţie fusese Amina, tătăroaică albă din Elabuga, 
tare simţitoare: pielea de pe faţă îi era atât de subţire că, 
de cum o atingeai cu oasele mâinii, se şi pornea să 
sângereze. Pe deasupra, mai era şi nesupusă - plecase 
singură cu fetiţa. De atunci Efrem nu-şi mai îngăduise să 
păţească aşa ruşine - părăsea el primul femeile. Ducea o 
viaţă liberă, de pasăre călătoare: ba era arvunit cu ziua, ba 
încheia câte un contract, aşa că i-ar fi venit peste mână să 
târască o familie după el. Gazdă bună găsea în fiecare loc 
nou. Cât despre celelalte, acelea erau întâlniri 


întâmplătoare, fie ele libere ori măritate, aşa că nici de 
nume nu le mai întreba întotdeauna, plătea după cum se- 
nţeleseseră şi gata. Astfel încât acum i se încurcaseră în 
minte chipurile, obiceiurile şi împrejurările, şi nu mai ţinea 
minte decât întâmplările ieşite din comun. Aşa, spre 
exemplu, o reţinuse pe Evdoşka, soţia inginerului, care, în 
timpul războiului, pe peronul gării Alma-Ata I, stătea sub 
geamul lui, îşi bâţâia fundul şi-l ruga s-o ia cu el. locmai 
pleca la [li un detaşament întreg să deschidă o exploatare 
nouă şi-i conduceau mulţi de la trust. Se afla acolo, prin 
apropiere, şi soţul Evdoşkăi, un prăpădit, se tot căznea să-i 
demonstreze unuia ceva. Locomotiva se smuci. „Ei! Strigă 
Efrem şi întinse mâna. Dacă mă iubeşti sui-te aici, hai cu 
mine!” Iar ea se agăţă de mâna lui şi se caţără până la el 
prin fereastra vagonului, sub ochii celor de la trust şi ai 
soţului - s-a dus să trăiască vreo două săptămâm cu el. Uite 
scena asta, cum o trăsese pe Evdoşka în vagon, o reţinuse. 

Ceea ce observase Efrem la muieri, în viaţa lui, era că se 
legau de om. Să pui mâna pe o muiere era uşor, dar să 
scapi de ea era tare greu. Deşi se tot vorbea de „egalitate”, 
şi Efrem n-avea nimic împotrivă, în sinea lui, el nu le 
considerase niciodată pe femei oameni adevăraţi - în afară 
de prima lui soţioară, Amina. Şi s-ar fi mirat de-a binelea 
dacă vreun alt bărbat s-ar fi apucat să-i demonstreze că se 
purta urât cu muierile. 

Dar dacă era să te iei după cartea asta ciudată, reieşea că 
Efrem era vinovat de toate. 

Lumina fu aprinsă mai devreme decât de obicei. Se trezi 
mironositul ăla cu gogoloi sub maxilar, îşi scoase căpşorul 
chel de sub plapumă şi-şi trase repejor pe nas ochelarii 
care-l făceau să arate ca un doctor în ştiinţe. Le anunţă pe 
loc tuturor vestea cea bună: suportase destul de bine 
injecţia, crezuse că va fi mai rău. După care se vâri în 
noptieră să-şi scoată cărniţa de pasăre. 

Efrem observase demult că pricăjiţii ăştia voiau 
întotdeauna numai şi numai carne de pasăre. Chiar şi 


despre miel spuneau că-i „carne grea”. 

Efrem ar fi preferat să aibă pe altcineva în faţa ochilor, dar 
pentru asta ar fi trebuit să se întoarcă cu tot trunchiul. 
Fiindcă, dacă privea drept înainte, nu-l vedea decât pe 
cufuritul ăsta, cum roade la osciorul de găină. 

Podduev scrâşni şi începu să se răsucească încetişor spre 
dreapta. 

— Uite, anunţă şi el cu glas tare. E aici o povestire. Se 
numeşte: „Ce-l ţine pe om în viaţă”. Şi surâse. Se pune deci 
această întrebare. Cine răspunde? Ce-l ţine pe om în viaţă? 

Sibgatov şi Ahmadjan îşi ridicară privirile de la table. 
Ahmadjan răspunse sigur de el, vesel, era pe cale să se facă 
bine: 

— Produsele. Alimentare şi industriale. 

Până la armată, nu trăise decât în aulul unde se născuse şi 
vorbise doar uzbeca. Toate cuvintele şi toate noţiunile 
ruseşti, întreaga disciplină şi dezinvoltură le adusese din 
armată. 

— Ei, altul? Întrebă răguşit Podduev. Ghicitoarea din carte, 
de nedezlegat pentru el, se dovedise a nu fi nici pentru 
ceilalţi prea uşoară. Cine mai răspunde? Ce-l ţine pe om în 
viaţă? 

Bătrânul Mursalimov nu înţelegea ruseşte, fiindcă altfel 
poate c-ar fi răspuns mai bine decât oricare altul dintre cei 
de aici. Dar era acolo felcerul Turgun, studentul care venise 
să-i facă injecție, aşa că răspunse şi el: 

— Salariul, ce altceva! 

Negriciosul de Proşka îşi ciulise urechile, din colţul lui, şi 
se holba ca la o vitrină de magazin, rămăsese chiar cu gura 
căscată, dar de spus nu spunea nimic. 

— Haideţi, haideţi! Cerea răspunsuri Efrem. 

Diomka îşi pusese cartea deoparte şi se încruntase cu 
gândul la întrebare. Cartea lui Efrem tot Diomka o adusese 
în salon, dar nu prea reuşise s-o citească: vorbea despre 
ceva cu totul străin, cum ţi-ar răspunde un surd la 
întrebare. Te înmuia şi-ţi încurca totul în cap tocmai când 


aveai mai mare nevoie de un sfat pentru a acţiona. Aşa că 
nu citise „Ce-l ţine pe om în viaţă” şi nu cunoştea răspunsul 
pe care-l aştepta Efrem. Se gândea deci, acum, să dea unul 
personal. 

— Hai, puştiule! Îl încurajă Efrem. 

— Păi, după părerea mea, spuse, lungind cuvintele, 
Diomka, de parcă i-ar fi vorbit unui profesor în faţa tablei şi, 
temându-se să nu greşească, se mai gândea încă, între 
cuvinte, la răspuns. În primul râhd - aerul. Apoi - apa. Apoi 
- mâncarea. 

Aşa ar fi răspuns şi Efrem altădată, dacă l-ar fi întrebat 
cineva. Poate doar spirtul să-l mai fi adăugat. Dar cartea 
trăgea în cu totul altă direcţie. 

Ţâţâi, în semn că nu. 

— Ei, altul? 

Proşka se hotări: 

— Calificarea. 

Adevărat era şi asta, astfel gândise toată viaţa şi Efrem. 

Iar Sibgatov suspină şi spuse, timid: 

— Patria. 

— Cum adică? Se miră Efrem. 

— Adică locurile natale... Traiul acolo unde te-ai născut... 
— A-a-a... Ei, asta nu-i chiar obligatoriu. Eu am plecat de 
tânăr de pe Kama şi puţin îmi pasă dacă o mai fi curgând pe 

acolo sau nu. Un râu ca oricare altul, ce contează. 

— În locurile unde te-ai născut, insistă cu glas scăzut 
Sibgatov, nici boala nu te răzbeşte. În locurile de unde te 
tragi, totul e mai uşor. 

— Bine. Altul? 

— Cum? Cum? Reacţionă Pavel Nikolaevici, care prinsese 
curaj. Cum sună întrebarea? 

Efrem, scârţâind, îşi întoarse trunchiul spre stânga. 
Paturile de lângă ferestre erau goale şi-n partea aia nu mai 
era decât vilegiaturistul. Rodea osciorul de găină, ţinându-l 
cu amândouă mâinile de capete. 


Aşa că stăleau acum unul în faţa celuilalt, de parcă special 
i-ar fi aşezat dracul anume în felul ăsta. Efrem îşi îngustă 
ochii. 

— Iată cum sună, profesore: ce-l ţine pe om în viaţă? 

Nici că stătu prea mult pe gânduri Pavel Nikolaevici, 
aproape că nici nu lăsă găina de la gură: 

— Păi, asta e clar ca bună-ziua, nici nu încape îndoială. 
Reţineţi. Pe oameni îi ţine fidelitatea faţă de idee şi binele 
colectiv. 

Şi muşcă din zgârciul cel mai dulce, cel de la încheietură. 
După care, în afara pielii solzoase de pe labă şi vinele 
descoperite, nu mai rămase nimic pe os. Aşa că-l puse pe o 
hârtie de pe noptieră. 

Efrem nu răspunse. Îi era ciudă că stârpitura se 
descurcase aşa de bine. Fiindcă, dacă ţi se vorbeşte de 
fidelitatea faţă de idee, nu-ţi rămâne decât să-nchizi gura. 

Şi, deschizând cartea, îşi pironi din nou ochii în ea. Voia să 
înţeleagă pentru sine - care ar fi fost totuşi răspunsul 
corect? 

— Dar cartea despre ce e? Ce scrie-n ea? Întrebă Sibgatov, 
întrerupând jocul. 

— Păi, uite... Podduev citi primele rânduri. „Cizmarul trăia 
cu nevasta şi copiii în gazdă la un ţăran. N-avea nici casă 
care să fie a lui, nici pământ...” 

Dar ar fi fost greu şi-ar fi durat prea mult să citească cu 
voce tare şi, sprijinit în perne, începu să-i repovestească lui 
Sibgatov în cuvinte proprii, încercând să priceapă şi el mai 
bine subiectul: 

— Ce să mai, cizmarul începuse să cam bea. Mergând deci 
el odată cam beat pe stradă, a cules de pe drumuri un om 
degerat, pe Mihailo. Nevastă-sa se repezi la el să-l certe; 
cum vrei să mai hrănim un trântor. Dar Mihailo începu să 
muncească fără hodină şi învăţă să coasă mai bine decât 
cizmarul. Odată, spre iarnă, vine la ei un boier, le-aduce o 
bucată de piele scumpă şi le dă următoarea comandă: să-i 
facă cizme bune care nici să nu se strâmbe, nici să nu se 


rupă. lar dacă strică cizmarul pielea, cu pielea lui o s-o 
plătească. Numai că Mihailo zâmbea într-un fel cam ciudat: 
văzuse el acolo, în colţul din spatele boierului, ceva. Abia 
apucă boierul să plece, că Mihailo croi pielea aceea şi-o 
strică: nici vorbă să mai iasă din ea cizme, poate doar de 
nişte papuci să mai fi ajuns. Cizmarul se apucă cu mâinile 
de cap: ştiai doar bine că mă omori, nu vezi ce-ai făcut? lar 
Mihailo spuse: Îşi umple omul hambarele pentru un an şi 
habar n-are că moare până-n seară. Şi chiar aşa a şi fost; 
boierul muri chiar pe drum. Iar boieroaica trimise un puşti 
la cizmar: să nu-i mai facă cizme, ci să coasă, cât de repede, 
nişte papuci. De mort. 

— Drrracu' ştie ce-i asta, o tâmpenie! Răspunse Rusanov, 
şuierând de indignare. N-aţi putea să mai schimbaţi placa? 
Se simte de la o poştă că asta-i o morală străină de-a 
noastră. Şi pe urmă ce vor să zică - ce-i ţine pe oameni în 
viaţă? 

Efrem încetă să mai povestească şi-şi mută privirea 
îngreunată spre chelbos. Pe el asta îl şi iritase, chelbosul 
mai că ghicise răspunsul. În carte stătea scris că pe oameni 
nu-i ţine grija ce şi-o poartă sieşi, ci dragostea către ceilalţi. 
Iar stârpitura spusese: binele colectiv. Părea să fie pe- 
aproape. 

— Ce-i ţine pe oameni? Maică nu reuşea s-o spună cu voce 
tare. Parcă nu se făcea. Dragostea, cică... 

— Dra-gos-tea...?! Nu-u-u, asta chiar că nu-i morala 
noastră! Se amuzau ochelarii de aur. la zi, şi cine a scris 
toate astea? 

— Cum? Mugi Podduev. Prea încercau toţi să schimbe 
vorba. 

— Cine a scris toate astea vreau să ştiu? Autorul?... Uită-te 
şi tu acolo sus, pe prima pagină. 

Parcă avea vreo importanţă numele? Ce legătură putea să 
aibă cu miezul - cu bolile lor? Cu viaţa sau cu moartea lor? 

Efrem n-avea obiceiul să citească aceste nume de familie 
care apăreau pe cărţi, şi chiar când le citea, le uita pe loc. 


Acum deschise totuşi la prima pagină şi citi cu voce tare: 

— "Tolstoi. 

— N-n-nu se poate! Protestă Rusanov. Ţineţi minte: Tolstoi 
n-a scris decât opere optimiste şi patriotice, altfel n-ar fi 
fost reeditat. „Pâinea”, „Petru întâi”. E de trei ori laureat al 
Premiului Stalin, dacă vreţi să ştiţi. 

— Păi, ăla e alt Tolstoi! Spuse Diomka, din colţul lui. Asta al 
nostru e Lev Tolstoi. 

— A, a-a-altul? Lungi Rusanov cuvântul, uşurat într-un fel, 
dar strâmbându-se deja din altă pricină. A, altul... Ăsta-i ăla 
cu oglinda revoluţiei ruse, cu chiftelele de orez?... Păi, nu-i 
decât un neputincios Tolstoi ăsta al vostru! Multe, foaaaarte 
multe lucruri nu le-nţelegea. Căci răului trebuie să i te opui, 
băieţel, cu răul trebuie să lupţi! 

— Aşa cred şi eu, răspunse surd Diomka. 

Tumor cordiş. 

Evghenia Ustinovna, chirurg-şef, n-avea aproape niciuna 
din trăsăturile strict profesionale - nici privirea fermă, nici 
cuta hotărâtă de pe frunte, nici încleştarea maxilarelor, atât 
de frecvent descrise. La cincizeci de ani trecuţi, când avea 
tot părul strâns sub boneta de doctor, cei ce o zăreau din 
spate o strigau adesea: „Domnişoară, n-aţi putea să-mi 
spuneţi...?” Ea întorcea însă un chip ostenit, cu zbârcituri şi 
riduri, cu pungi sub ochi. Încerca să compenseze aceste 
neajunsuri prin rujul strident cu care-şi dădea pe buze, dar 
era nevoită să şi-l reînnoiască mereu, pentru că-l ştergea de 
ţigări. 

În afara timpului petrecut în sala de operaţii, în sala de 
pansamente şi-n saloanele cu bolnavi, fuma necontenit. lar 
când se găsea în aceste încăperi, pândea momentul în care 
ar putea zbughi-o pentru a se năpusti asupra ţigării cu o 
asemenea lăcomie de parcă ar fi vrut s-o mănânce. În 
timpul vizitelor îşi ridica din când în când arătătorul şi 
mijlociul spre gură şi după aceea în zadar încercai să-ţi 
aminteşti dacă nu fumase cumva şi-n timpul vizitei. 


Împreună cu chirurgul-şef, Lev Leonidovici - acesta, într- 
adevăr, un bărbat masiv cu mâini lungi - ea făcea toate 
operaţiile pe care şi le asuma clinica lor: tăia mâini şi 
picioare, punea tuburi traheotomice în peretele gâtului, 
scotea stomacuri, ajungea până în oricare loc al intestinelor, 
intra până-n pânzele albe în cavitatea bazinului, iar spre 
sfârşitul zilei i se aduceau pe masă, pentru a fi extirpate, 
una sau două glande mamare atacate de cancer - muncă 
uşoară, cum ar veni, pe care ea o executa cu măiestrie. Nu 
exista zi de marţi sau de vineri în care Evghenia Ustinovna 
să nu fi tăiat sâni de femeie şi odată îi spusese infirmierei 
care curăța sala de operaţii că, strânşi laolaltă, toţi sânii 
aceştia extirpaţi de ea ar putea forma un deal. 

Evghenia Ustinovna nu fusese, toată viaţa, decât chirurg, 
în afara chirurgiei era nimeni, şi totuşi nu uita cuvintele 
cazacului Eroşka din Tolstoi, despre medicii europeni: „nu 
ştiu alta decât să taie. Nişte proşti. La munte, în schimb, 
găseşti doftori adevăraţi. Toate ierburile le cunosc.” „Numai 
să taie?” Nu, altfel vedea Evghenia Ustinovna meseria de 
chirurg! Cândva, pe când mai erau încă nişte studenţaşi, un 
chirurg celebru le spusese de la catedră: „Menirea 
chirurgiei este alinarea, nu cruzimea! Nu trebuie să 
provoace, ci să elibereze de durere! Un dicton latin spune: 
să calmezi durerile e har dumnezeiesc!” 

Totuşi, chiar şi primul pas pe care-l faci împotriva durerii, 
anestezierea, aduce după sine durerea. 

Nu metodele radicale, nu curajul, nu noutatea o atrăgeau 
pe Evghenia Ustinovna într-o operaţie, ci, din contră - o cât 
mai mare discreţie, chiar subtilitate, o cât mai perfectă 
justificare interioară - atâta tot... Şi se considera fericită 
când, în câte o noapte din ajunul operaţiei, creierului ei pe 
jumătate cufundat în somn îi era oferit, de parcă ar fi fost 
coborât de undeva cu liftul, un plan nou, surprinzător, de 
operaţie, altul decât cel pe care-l notase ea în fişă, mai 
delicat. Cu mintea brusc limpezită, sărea din pat şi-l nota - 


iar dimineaţa îşi lua riscul de a-l schimba în ultima clipă. Şi, 
de multe ori, acestea erau cele mai reuşite operaţii ale ei. 

Iar dacă mâine terapia radiologică, chimică, homeopatică 
sau, cine ştie, una fotoelectrică, coloristică, telepatică, ar fi 
descoperit cum să-i salveze pe bolnavi fără intervenţia 
cuţitului şi chirurgia ar fi ameninţată să dispară din 
practica omenirii, Evghenia Ustinovna n-ar fi apărat-o nici o 
zi în plus. Fiindcă cele mai bune şi mai bune operaţii ale ei 
erau acelea la care reuşise să renunţe! Erau cele mai 
benefice pentru bolnav - acelea pentru care dibuise o cale 
să le înlocuiască, să le ocolească, să le amâne. Aici, din nou, 
avea dreptate Eroşka! Şi n-ar fi vrut pentru nimic în lume 
să piardă această dorinţă de căutare veşnică pe care o 
purta în sine. 

Dar o pierdea... În treizeci şi cinci de ani de muncă cu 
bisturiul, se obişnuise cu suferinţa. Devenise mai brutală. Şi 
obosise. Nu se mai aprindeau nopţile cu schimbări de 
planuri. Observa tot mai rar particularitatea fiecărei 
operaţii, tot mai des îi sărea în ochi monotonia lor de bandă 
rulantă. 

Una din constrângerile obositoare ale umanităţii este 
faptul că oamenii nu se pot înnoi în mijlocul vieţii, 
schimbându-şi brusc, radical, ocupaţia. 

Vizita o făceau, de obicei, câle trei-patru: Lev Leonidovici, 
ea şi asistenții. Dar, cu câteva zile în urmă, Lev Leonidovici 
plecase la Moscova, la un seminar despre chirurgia 
toracelui. Aşa se întâmplă că ea intră în acea sâmbătă 
singură-singurică în salonul de sus al bărbaţilor - fără 
medicul curant, ba chiar şi fără infirmieră. 

De fapt, nici măcar nu intrase, ci se oprise încetişor în 
pragul uşii şi se sprijinise de toc. Era un gest de fată tânără. 
O fată foarte tânără face un astfel de gest, conştientă de 
faptul că arată fermecător, că-i mai bine decât să stai cu 
spinarea ţeapănă, cu umerii egali, cu capul drept. 

Stătea astfel şi urmărea îngândurată jocul lui Dioma. 


Dioma, cu piciorul bolnav întins de-a lungul patului şi cel 
sănătos îndoit sub el, pusese pe acesta, ca pe-o măsuţă, o 
carte, iar pe carte construia ceva din patru creioane lungi, 
ţinându-le cu ambele mâini. Ar mai fi privit multă vreme 
figura astfel îmbinată, dacă n-ar fi fost strigat. Îşi ridică 
privirea şi-şi adună creioanele răsfirate. 

— Ce construieşti acolo, Dioma? Întrebă, tristă, Evghenia 
Ustinovna. 

— O teoremă! Răspunse acesta vioi, mai vioi decât ar fi 
fost necesar. 

Acestea erau cuvintele rostite de ei, dar se priveau unul pe 
celălalt cu atenţie şi era clar că nu despre asta era vorba. 

— Fiindcă timpul trece, explică Diomka, de astă dată mai 
puţin vioi şi nici la fel de tare. 

Ea aprobă din cap. 

Mai tăcu o vreme, tot astfel, sprijinită de tocul uşii - nu, nu 
ca fetele, ci de oboseală. 

— la hai să te văd. 

De fel cumpătat, Dioma răspunse mai însufleţit ca de 
obicei: 

— S-a uitat Liudmila Afanasievna, ieri. A spus să mai facem 
nişte raze. 

Evghenia Ustinovna clătină din cap. Avea o graţie tristă. 

— Foarte bine. Totuşi, vreau să te consult şi eu. 

Dioma se încruntă. Puse deoparte geometria în spaţiu, se 
trase mai sus pe pat pentru a face loc şi dezgoli până la 
genunchi piciorul bolnav. 

Evghenia Ustinovna se aşeză alături de el. Îşi suflecă fără 
efort mânecile halatului şi ale rochiei până aproape de cot. 
Mâinile ei subţiri, elastice şi mobile începură să se mişte pe 
piciorul lui Dioma ca două fiinţe vii. 

— Doare? Doare? Întreba ea, mereu. 

Era singura întrebare pe care-o punea... 

— Da. Da, încuviinţa el, încruntându-se tot mai tare. 

— Noaptea îţi simţi piciorul? 

— Da... Dar Liudmila Afanasievna... 


Evghenia Ustinovna îşi mai clătină capul o dată, 
înţelegătoare, şi-l bătu uşurel pe umăr. 

— Bine, frăţioare. Fă raze. 

Şi se mai priviră o dată în ochi. 

În salon se făcuse tăcere şi se-auzea fiecare cuvânt rostit 
de ei. 

Evghenia Ustinovna se ridică şi se întoarse. Acolo, lângă 
sobă, ar fi trebuit să stea Proşka, dar el se mutase, cu o 
seară în urmă, lângă fereastră (deşi exista o superstiție că 
nu e bine să te culci în patul unuia care a plecat să moară). 
Patul lui era ocupat acum de bălaiul Heinrich Federau, un 
om mic de statură şi liniştit, nu chiar necunoscut în salon, 
deoarece stătuse deja, timp de trei zile, pe unul dintre 
paturile de pe hol. Acum se sculase, luase poziţie de drepţi 
şi-o privea pe Evghenia Ustinovna, bine intenţionat şi 
respectuos. Era mai mic de statură decât ea. 

Era absolut sănătos! Nu-l durea nimic, nicăieri! Prima 
operaţie îl lecuise cu desăvârşire. Şi dacă s-a prezentat din 
nou la pavilionul canceroşilor n-o făcuse fiindcă ar fi avut a 
se plânge de ceva, ci din pură acuratețe: i se scrisese în 
biletul de externare să se prezinte la controlpe 1 februarie 
1955. Aşa că-şi făcuse apariţia, venind de foarte departe, pe 
drumuri grele şi schimbând nenumărate trenuri, nici pe 31 
ianuarie, nici pe 2 februarie, ci, cu exactitatea cu care îşi 
face luna apariţia la eclipsă, la data ce i-a fost fi-xată. 

lar aici, nu se ştie de ce, fu internat din nou la spital. 

Astăzi, spera tare mult că-i vor da drumul. 

Se apropie Maria cea slabă, cu ochi stinşi, uscați. Aducea 
un prosop. Evghenia Ustinovna îşi şterse mâinile, le ridică - 
încă mai erau dezgolite până la coate - şi, în aceeaşi tăcere 
deplină, făcu multă vreme nişte mişcări de rulare pe gâtul 
lui Federau, iar apoi, ordonându-i să se descheie, controlă şi 
adânciturile de lângă clavicule şi subţiorile. În sfârşit, 
spuse: 

— Totul merge bine, Federau. La dumneavoastră totul e 
foarte bine. 


EI se lumină de parcă ar fi fost decorat. 

— 'Toiul e bine, lungi ea delicat cuvintele, şi rulă din nou 
sub maxilarul inferior. Încă o mică operaţie - şi gata. 

— Cum? Se cocârjă Federau. Dar, pentru ce, dacă totul e 
bine, Evghenia Ustinovna? 

— Păi, ca să fie încă şi mai bine, spuse ea cu un zâmbet 
palid. 

— Aici? Arătă el cu palma făcând o mişcare de retezare de- 
a curmezişul gâtului. Expresia chipului său blând deveni 
rugătoare. Părul rar îl avea albicios, decolorat, sprâncenele 
erau şi ele spelbe. 

— Aici. Dar, să nu vă temeţi, la dumneavoastră nimic n-a 
fost întârziat, totul s-a făcut la timp. Eu propun să vă 
pregătim pentru ziua de marţi. (Maria notă.) Iar la sfârşitul 
lui februarie plecaţi acasă şi, de data asta, fără să mai fie 
nevoie să vă întoarceţi la noi. 

— Doar pentru un mic „control”? Încercă să zâfnbească 
Federau, dar nu reuşi. 

— Ei, cel mult un control, zâmbi ea, în chip de scuză. Cu ce 
l-ar mai fi putut încuraja, în afara zâmbetului ei ostenit? 

Şi, lăsându-l să mai stea o vreme în picioare, iar pe urmă 
să se aşeze şi să se gândească, porni mai departe prin 
cameră. Îi mai zâmbi din mers lui Ahmadjan (Îl tăiase la 
încheietura piciorului, cu trei săptămâni în urmă) şi se opri 
lângă Efrem. 

El o aştepta, cartea albastră era zvârlită alături. Cu capul 
lat, cu gâtul îngroşat peste măsură, prins în bandaje şi lat în 
umeri, cu picioarele strânse sub el, stătea pe pat ca un fel 
de piticanie ireală. O privea pe sub sprâncene, aşteptând 
lovitura. 

Ea se sprijini de tăblia patului ţinând două degete lângă 
buze, de parcă ar fi fumat. 

— Ei, cum o mai duceţi, Podduev? În ce stare de spirit vă 
mai aflaţi? 

Era exact momentul să discute despre starea lui de spirit! 
Pentru ca ce conta: o mică discuţie şi şi-a făcut numărul! 


— M-am plictisit să tot fiu măcelărit, rosti Efrem. 

Ea îşi ridică sprâncenele, parcă mirată de faptul că se 
poate plictisi cineva de tăiat. 

Nu spuse nimic. 

Spusese el oricum destul. 

Tăceau, ca şi cum ar fi existat între ei o neînțelegere. Ca 
înainte de-o despărţire. 

— Şi, din nou, în acelaşi loc, nu-i aşa? Mai mult spuse 
decât întrebă Efrem. 


(De fapt, ar fi vrut să întrebe: păi, prima dată cum aţi 
tăiat? Ce-a fost în capul vostru? Totuşi, el, care nu-i iertase 
vreodată nici pe cei mai mari şefi şi le spusese totul verde-n 
faţă, pe Evghenia Ustinovna o menaja. N-avea decât să-şi 
dea singură seama.) 

— Alături, preciză ea. 


(Cum să-ţi explic eu ţie, nefericitule, că nu-i acelaşi lucru 
cancerul la limbă şi cancerul buzei inferioare? Extirpezi 
ganglionii de sub maxilar şi, deodată, te pomeneşti că sunt 
atinse căile limfatice din profunzime. Acestea nu puteau fi 
operate înainte.) 

Efrem icni, de parcă ar fi ridicat o greutate peste puterile 
lui. 

— Nu mai e nevoie. Nu mai trebuie nimic. 

De altfel, nici ea nu se străduia prea tare să-l convingă. 

— Nu mai vreau cuţit. Nu mai vreau nimic. 

Ea privea în tăcere. 

— Externaţi-mă. 

Iar ea îl privea în ochii gălbui care atinseseră, după o 
imensă frică, neînfricarea şi, la rândul ei, se gândea şi ea: la 
ce bun? La ce bun, dacă bisturiul nu reuşeşte s-ajungă din 
urmă metastazele? 

— Luni scoatem bandajul şi vedem ce se întâmplă. Bine? 


(E îi cerea să-l externeze dar, de fapt, mai spera încă s-o 
audă spunând: „Ai înnebunit, Podduev? Cum adică să te 
externezi? O să te tratăm! O să te facem bine...!” Numai că 
ea nu-l contrazicea. Însemna că era ca şi mort.) 

Făcu din tot trunchiul o mişcare menită să sugereze că-i 
de acord. Fiindcă doar din cap nu putea face nici o mişcare. 

Ea se duse la Proşka. Eli se ridică în întâmpinare şi zâmbi. 
Fără să-l consulte deloc, întrebă: 

— Ei, cum vă simţiţi? 

— D'apăi ghini, faţa lui Proşka se deschise într-un zâmbet 
şi mai larg. Tabletili şelia tre' că m-or fi ajutat. 

Arătă spre sticluţa cu polivitamine. Nu mai ştia cum să-i 
intre în voie. Cum s-o convingă să nu-l taie! 

Aprobă din cap povestea cu tabletele. Întinse mâna spre 
partea stângă a pieptului: 

— Dar aici? 'Te înţeapă? 

— D'apăi puţintel di tat. 

Ea încuviinţă din nou din cap: 

— Astăzi vă externăm. 

Ce bucurie pe capul lui Proşka! Sprâncenele negre 
începură să-i urce pe frunte: 

— Nu, zău aşa?! Atunşi operaţie n-o mai hi dilăc? 

Ea clătină din cap, cu zâmbetul palid pe buze. 

O săptămână l-au tot pipăit, l-au vârât de patru ori sub 
roentgen, ba aşezat, ba culcat, ba ridicat, l-au dus la nişte 
moşi în halate albe - se aştepta deja s-audă că-i boală grea - 
şi uite că-i dădeau dramul fără operaţie! 

— Deci, bag sama că mi-s sănătos? 

— Nu chiar. 

— Da' tabletili şelia-s tari buni, aşa-i? Ochii lui negri 
scânteiau de înţelegere şi recunoştinţă. Era bucuros că 
însănătoşirea lui atât de rapidă o bucură şi pe ea. 

— Tablete dintr-acestea o să vă cumpăraţi singur la 
farmacie. Şi-o să vă mai dau o reţetă, să le luaţi şi pe acelea. 
Apoi întoarse capul spre infirmieră: Acid ascorbic. 

Maria îşi înclină severă capul şi notă în caiet. 


— Dar să le luaţi cu regularitate de trei ori pe zi, cu 
regularitate! E important! Îl lămurea Evghenia Ustinovna. 
(Sugestia era mai importantă decât medicamentul.) Şi va 
trebui s-aveţi grijă de dumneavoastră, să vă cruţaţi! Nu 
trebuie să umblaţi prea repede. Nu trebuie să ridicaţi 
greutăţi. Dacă trebuie să vă aplecaţi, s-o faceţi cu grijă. 

Proşka izbucni în râs, mulţumit de faptul că nici ea nu 
înţelege chiar totul pe lumea asta. 

— Păi, aiasta cum vine - să n-ardic greutăţi? lo mi-s 
tractorist. 

— Acum, O vreme n-o să lucraţi. 

— Păi, atunşi cum? Conşediu di boală? 

— Nu. Cu ajutorul adeverinţei noastre vi se va face statut 
de invalid. 

— Invalid? Proşka o privi ca un animal rănit. Păi, şi-mi 
trebii mie invaliditatia şeia? Cum să-mi duc io traiul cu 
dânsa? Io mi-s tânăr încă, io vrai să munşăsc. 

Îşi arătă mâinile sănătoase, cu degetele cam grosolane 
care tânjeau după muncă. 

Dar nici asta n-o convinse pe Evghenia Ustinovna. 

— Să coborâţi la camera de pansamente peste-o jumătate 
de oră. Am să vă dau biletul de externare şi-am să vă explic 
totul. 

Plecă, iar Maria cea slăbănoagă şi rigidă ieşi în urma ei. 

Iar în salon se declanşară imediat, pe mai multe voci, 
discuţiile. Proşka ar fi vrut să discute cu flăcăii despre 
invaliditatea asta, la ce-o mai fi bună şi ea, dar ceilalţi 
vorbeau despre Federau. Nimănui nu-i venea să creadă: 
iată un gât curat, alb, cu pielea întinsă, fără nici o durere - 
şi na poftim, cică operează-te! 

Podduev îşi întoarse pe pat, în mâini, întregul trunchi, cu 
picioarele strânse sub el (se răsucea ca un ciung), şi începu 
să strige supărat, ba chiar se înroşise: 

— Nu te lăsa, Heinrich! Nu fi tâmpit! Dacă apucă să te 
taie, or să te măcelărească - ca pe mine. 

Dar Ahmadjan avea şi el părerea lui: 


— Trebuie operat, Federau! Nu zic ei aşa, degeaba. 

— Dar de ce să tai, dacă nu doare? Se indignă Dioma. 

— Fii serios, frăţioare, mormăi cu voce joasă Kostoglotov, 
doar n-ai înnebunit să-ţi tai gâtul sănătos. 

Rusanov se strâmbă din pricina strigătelor, dar nu mai 
făcu nimănui observaţie. leri, după injecție, se înveselise 
foarte tare, văzând că o suportase uşor. Dar umflătura de la 
gât era tot acolo şi-l împiedicase toată noaptea şi toată 
dimineaţa să-şi mişte capul, aşa că astăzi se simţea cât se 
poate de nefericit, fiindcă, iată, nu se micşorase deloc. 

Ce-i drept, trecuse pe la el doctoriţa Gangart. Îl 
chestionase foarte amănunţit pe Pavel Nikolaevici despre 
fiecare nuanţă a stării lui din seara precedentă, din noaptea 
şi din ziua aceea, întrebase dacă s-a simţit slăbit, şi-i 
explicase că tumoarea nu trebuie neapărat să cedeze după 
prima injecție, ba era chiar normal să nu se retragă. Parţial, 
îl liniştise. De data aceasta, o şi studiase mai bine pe 
Gangart - avea o faţă destul de inteligentă. La urma 
umielor, nici la clinica asta nu sunt chiar cei mai proşti 
doctori, experienţă au destulă, trebuie doar să ştii ce să le 
pretinzi. 

Dar nu se liniştise pentru multă vreme. Doctoriţa plecase, 
dar tumoarea se iţea de sub maxilar şi-l apăsa, iar bolnavii 
trăncăneau despre ale lor şi uite că unuia i se propusese 
operarea unui gât perfect sănătos. Iar lui Rusanov, care are 
ditamai gogoloiul - nu i se face operaţie şi nici măcar nu i se 
propune. Să fie chiar atât de grav? 

Cu două zile în urmă, când intrase pentru prima dată în 
salon, Pavel Nikolaevici nu şi-ar fi imaginat că se va simţi 
atât de curând legat într-un fel de aceşti oameni. Mai şi era 
vorba chiar de gât. La ei trei, cel puţin, de gât era vorba. 

Heinrich lakobovici se amărâse foarte tare. Asculta 
sfaturile celor din jur şi zâmbea năucit. Toţi vorbeau cu 
mare siguranţă despre ce trebuia să facă el şi doar lui 
propriul caz nu i se părea deloc atât de clar. (Cum, de altfel, 


cazurile proprii şi lor li se păreau îhcâlcite.) Era periculos şi 
să tai şi să nu tai. 

Văzuse el destule şi aflase multe tot întrebând în dreapta 
şi-n stânga, încă de data trecută, când îi trataseră buza 
inferioară cu raze Roentgen, cum făceau acum cu 
Eghenberdiev. De-atunci, coaja de pe buză apucase să se 
umfle, să se usuce şi să se desprindă, dar el ştia de ce vorei 
să-i facă tăietura la gât: pentru a nu-i permite cancerului să 
se răspândească. 

lată însă că pe Podduev îl tăiaseră de, două ori şi tot n-a 
ajutat la nimic. 

Dar dacă boala nici n-avea de gând să se răspândească? 
Dacă ea, de fapt, nici nu mai exista? 

În orice caz, ar fi trebuit să se sfătuiască cu soţia şi, mai 
ales, cu fiica lor, Henrieta, cea mai şcolită şi mai hotărâtă 
din familie. Însă el ocupa aici un pat şi clinica nu va accepta 
să aştepte schimbul de scrisori (pe deasupra, la ei, în 
adâncul stepei, poşta nu-i adusă decât de două ori pe 
săptămână, dar şi asta numai atunci când e drumul uscat). 
lar să se externeze şi să plece acasă pentru a se sfătui ar fi 
tare greu, mult mai greu decât îşi imaginează medicii şi 
bolnavii care-i dau cu atâta uşurinţă sfaturi. Pentru asta 
trebuie să-şi vizeze aici, la comandamentul oraşului, 
permisul de liberă circulaţie, care-i fusese eliberat ca să 
poată pleca şi pe care-l obținuse atât de greu, să iasă de 
sub evidenţa temporară şi să pornească la drum: mai întâi 
într-un pardesiu uşor şi ghete, cum era îmbrăcat acuma, cu 
trenul până la o haltă, acolo să-şi pună cojocul şi cizmele de 
pâslă, lăsate în păstrare la nişte necunoscuţi cumsecade - 
fiindcă acolo vremea e cu totul altfel decât aici, acolo mai 
bate încă un vânt sălbatic şi-i iarnă - iar apoi o sută 
cincizeci de kilometri de hurducat până la SMI-ul său, 
poate că nici măcar nu în cabină, ci-n lada camionului; iar 
apoi, de cum ar ajunge acasă, ar trebui să trimită o cerere 
scrisă la comandamentul regional şi să aştepte vreme de 
două-trei-patru săptămâni permisiunea de-a pleca din nou: 


iar când aceasta va sosi - să ceară din nou învoire de la 
serviciu, numai că până atunci tocmai bine se va topi 
zăpada, drumurile se vor umple de glod şi maşinile nu vor 
mai circula: iar apoi, în mica gară unde opresc două trenuri 
pe zi, fiecare câte-un minut, ar urma să caute, disperat, un 
conductor dispus să-i dea un loc: iar ajuns aici, să ceară din 
nou permis de şedere la comandamentul oraşului şi-apoi să 
mai aştepte câteva zile până se va elibera un loc la clinică. 

Între timp, se discuta situaţia lui Proşka. Să mai crezi în 
semnele rele! Cică se culcase în pat cu ghinion! Îl felicitau 
şi-l sfătuiau să accepte invaliditatea, cât sunt dispuşi să i-o 
dea. Până ţi se dă... Dacă-ţi dau ei aşa ceva - înseamnă că 
trebuie. Mai întâi ţi-o dau, iar apoi ţi-o iau. Însă Proşka 
protesta, spunând că vrea să muncească. Las' că mai ai 
vreme să lucrezi, prostule, viaţa-i lungă! 

Proşka plecă după adeverinţe. În salon începu să se facă 
linişte. 

Efrem îşi deschise din nou cartea, însă citea rândurile fără 
a le înţelege şi, în curând, observă acest lucru. Nu le 
înţelegea fiindcă se foia, se frământa, se uita la ce se 
petrece în cameră şi pe coridor. Pentru a le înţelege ar fi 
trebuit să-şi amintească de faptul că el, unul, nu mai avea 
unde se grăbi. Nu mai avea ce schimba. Nu mai avea pe 
cine convinge. Că nu-i rămăseseră decât zile numărate 
pentru-a se socoti cu sine însuşi. 

Doar atunci i se dezvăluiau rândurile acelei cărţi. Erau 
tipărite cu litere negrişoare, obişnuite, pe hârtie albă. Dar 
n-ajunge să cunoşti literele pentru a le citi. 

Când Proşka, bucuros, cu adeverinţele în mână, urcă din 
nou scara, îl întâlni în holul de sus pe Kostoglotov şi i le 
arătă: 

— Ia ti uiţi, şi pecieti rotunjoari. 

Una dintre adeverinţe era pentru gară, cu rugămintea de 
a i se da bilet fără coadă bolnavului cutare, proaspăt 
operat. (Dacă nu pomeneai de operaţie, bolnavii erau 


trimişi la coadă şi li se putea întâmpla să nu reuşească să 
plece nici după două-trei zile.) 

Iar într-o altă adeverinţă - către unitatea medicală din 
localitatea unde trăia el, stătea scris: tumor cordiş, casus 
inoperabilis. 

— Io nu prişep, împungea Proşca cu degetul rândul acesta. 
Şi mi-o fi scris aşilea? 

— Stai să mă gândesc, îşi îngustă Kostoglotov ochii, făcând 
o mutră nemulțumită. 

Proşka se duse să-şi adune lucrurile. 

Iar Kostoglotov se propti de parapet şi-şi lăsă chica să 
atârne în casa scării. 

Latină, ca lumea, nu ştia, cum, de altfel, nu ştia nici vreo 
altă limbă străină, şi, de fapt, nici o disciplină până la capăt, 
în afară de topografie, dar şi dintr-aceea doar pe cea 
militară, la nivelul cursurilor pentru sergenţi. Dar, cu toate 
că nu scăpa niciodată şi nicăieri prilejul de a comenta 
sarcastic învăţătura, şi ochiul şi urechea îi stăteau veşnic de 
veghe pentru a nu pierde nici o fărâmă care l-ar putea 
învăţa ceva în plus. N-avusese parte decât de primul curs la 
Facultatea de Geofizică în 1938 şi de unul incomplet de 
geodezie în anii '46-'47; între timp făcuse armata şi 
războiul, puţin potrivite cu progresul în ştiinţe. 

Dar Kostoglotov păstrase mereu în minte zicala bunicului 
său cel mai iubit: prostului îi place să povăţuiască, iar 
deşteptului să înveţe - şi, chiar şi-n anii de armată, a 
acumulat mereu, a absorbit toate cunoştinţele cât de cât 
folositoare şi şi-a plecat urechea la vorbele înțelepte, fie că 
povestaşul era ofiţer al unui alt regiment sau soldat din 
detaşamentul lui. E adevărat că pleca urechea în aşa fel 
încât orgoliul să nu-i fie ştirbit - asculta cu nesaţ, dar, dacă 
te uitai, ziceai că puţin îi pasă şi că toate astea nu-l 
interesează cine ştie ce. În schimb, atunci când făcea 
cunoştinţă cu cineva, Kostoglotov nu se grăbea nici să se 
prezinte, nici să se fudulească, ci afla, pentru început, cine-i 


noua cunoştinţă, de ce neam, de unde vine şi cum e de felul 
lui. 

Asta-l ajuta mult când era vorba să audă şi să afle ceva. Iar 
dacă a existat un loc unde chiar că a avut multe de învăţat - 
apoi acela a fost celula din Butâri, plină până la refuz, după 
război. Acolo, profesori universitari, doctori în ştiinţe sau, 
pur şi simplu, oameni ştiutori le citeau, în fiecare seară, 
câte-un curs: despre fizica atomică, despre arhitectura 
occidentală, despre genetică, poetică, apicultură - şi 
Kostoglotov era ascultătorul cel mai asiduu al acestor 
prelegeri. Apoi, la Krasnaia Presnea şi-n vagoanele de vite, 
sau când, pe parcursul etapelor, îi puneau să se-aşeze 
direct pe jos, în rândurile stricte din lagăr - peste tot s-a 
străduit să culeagă, conform aceleiaşi zicale a bunicului 
său, ceea ce nu reuşise să capete prin sălile institutului. 

Astfel se întâmplase că-l descususe în lagăr şi pe cel care 
ţinea statistica medicală - un om în vârstă, timid, care ţinea 
hârtiile cabinetului medical, ba mai era trimis, câteodată, şi 
după apă clocotită, pe când el era profesor de filologie 
clasică şi literatură antică la Universitatea de la Leningrad. 
Kostoglotov se gândise să ia de la el ore de latină. Pentru 
asta erau nevoiţi să traverseze zona, pe ger, dus-întors, căci 
n-aveau nici creion, nici hârtie, şi statisticianul medical îşi 
scotea, din când în când, mănuşa şi scria câte ceva cu 
degetul pe zăpadă. Îi dădea acele lecţii în mod absolut 
dezinteresat: pur şi simplu, ele îl făceau să se simtă, pentru 
o oră, om. De altfel, Kostoglotov nici n-ar fi avut cu ce să 
plătească. În schimb, erau cât pe ce să plătească scump 
acele lecţii la nacealnik: îi chemă pe fiecare în parte şi-i 
anchetă, bănuind că pregătesc o evadare şi schiţează pe 
zăpadă planul localităţii. Rămăsese până la capăt convins că 
povestea cu latina nu-i adevărată. Lecţiile fură întrerupte. 

De la acele lecţii, Kostoglotov reţinuse cuvântul casus, care 
însemna caz, prefixul în - prefix al negaţiei. Şi cuvântul cor, 
cordiş îl cunoştea tot de-acolo, dar şi să nu-l fi cunoscut n-ar 
fi fost cine ştie ce greu să-şi dea seama că rădăcina 


cuvântului cardiogramă trebuie să fie tot cam pe-acolo. Iar 
cuvântul tumor îl întâlnea pe fiecare pagină a „Anatomiei 
patologice” luate de la Zoia. 

Aşa că înţelese, fără greutate, diagnosticul lui Proşka. 
Tumoare la inimă, caz inoperabil. 

Şi, nu numai de operat, dar nici de tratat în vreun alt fel, 
din moment ce i se prescrisese acid ascorbic, adică vitamina 
G: 

Aşa că, aplecat deasupra scării, Kostoglotov nu se gândea 
la traducerea din latină, ci la principiul pe care i-l expusese 
ieri Liudmilei Afanasievna - că bolnavul trebuie să ştie totul. 

Principiul acela era însă pentru cei care, asemeni lui, erau 
trecuţi prin ciur şi dârmon. 

Dar Proşka? 

Proşka apăru cu mai nimic în mâini, n-avea cine ştie ce 
avere. Îl conduceau Sibgatov, Diomka, Ahmadjan. Toţi trei 
mergeau cu mare grijă: unul se temea pentru spinare, altul 
- pentru picior, al treilea mergea totuşi în cârje. Numai 
Proşka păşea vesel şi dinţii albi îi scânteiau. 

Uite, la fel îi conduceau şi ei, arareori, când se întâmpla 
aşa ceva, pe cei eliberaţi. 

Cum ar veni să-i spună că acum, imediat, de cum va ieşi - 
pe poartă, va fi din nou arestat...? 

— Şi ci zişi că scrii colo' şa? Întrebă nepăsător Proşka, 
luându-şi adeverinţa. 

— D-d-dracu' să-i pieptene, îşi strâmbă gura Kostoglotov şi 
cicatricea i se strâmbă şi ea cu această ocazie. Medicii ăştia 
aşa de tare s-au şmecherit că nu mai înţelegi nimic. 

— Ei, vă doresc sănătăţi mulţi! Şi vouă la fel flăcăi, şi vă 
făşieţi cu taţii ghini! Io plec acasi! lo mă duc la nivastă! 
Proşka le strânse fiecăruia mâna, apoi le mai făcu o dată 
semn şi de pe scară, întorcându-se vesel spre ei. 

Cobori treptele cu pas sigur. 

Spre moarte. 

Copii. 


Nu făcuse decât să-şi plimbe degetul pe conturul tumorii 
lui Diomka, îl îmbrăţişase peste umeri - şi plecase mai 
departe. Dar în clipa aceea se petrecuse ceva fatal. Diomka 
o simţise. 

De fapt, n-o simţise imediat - mai întâi avuseseră loc 
discuţiile din salon, apoi îl petrecuseră pe Proşka, apoi 
stătuse pe gânduri dacă să nu se mute pe patul acestuia, 
devenit acum norocos - acolo lumina era mai bună pentru 
citit şi-ar fi fost mai aproape de Kostoglotov, cu care făcea 
geometrie în spaţiu, iar apoi intră un băiat nou. 

Era un tânăr foarte bronzat, de un bronz întunecat, cu 
părul ca smoala, uşor inelat, pieptănat cu grijă. Să tot fi 
avut spre treizeci. Sub braţul stâng ducea trei cărţi, şi alte 
trei sub braţul drept. 

— Salut, prieteni! Spuse el încă din prag - 
comportamentul lui simplu şi privirea sinceră îi plăcură tare 
mult lui Diomka. Eu unde să mă culc? 

Numai că, în timpul ăsta, nu se ştie de ce, nu se uita la 
paturi, ci la pereţi. 

— Aveţi de gând să citiţi mult? Întrebă Diomka. 

— 'Tot timpul! 

Asta-l puse pe gânduri pe Diomka. 

— Aveţi de lucru, sau doar aşa? 

— Am de lucru! 

— Bine, fie, culcaţi-vă lângă fereastră. O să vi se aştearnă 
imediat patul... Dar cărţile despre ce sunt? 

— Geologie, frăţioare, răspunse băiatul cel nou. 

Şi Diomka citi pe coperta uneia dintre ele: „Detectarea 
zăcămintelor feroase pe cale geochimică”. 

— Bine, culcaţi-vă la fereastră. Dar, de durat, ce vă doare? 

— Piciorul. 

— Şi pe mine tot piciorul. 

Cel proaspăt-sosit îşi muta, într-adevăr, cu mare grijă unul 
dintre picioare, în vreme ce restul siluetei era ca a unui 
dansator pe gheaţă. 


I se aşternu patul şi, de parcă, într-adevăr, pentru asta ar 
fi venit, de îndată, el îşi aşeză pe pervazul ferestrei cinci din 
cărţile aduse, iar într-a şasea se cufundă cu totul. Citi vreo 
oră, fără să întrebe nimic, fără să povestească cuiva ceva, 
apoi fu chemat la doctori. 

Diomka se străduia şi el să citească. Mai întâi, se ocupă de 
geometrie şi de construirea unor figuri în spaţiu din 
creioane. Dar teoremele nu-i intrau în cap. Iar schiţele - 
segmente tăiate dintr-o dreaptă, planurile tăiate cu linii 
frânte - îi aminteau şi-i sugerau lui Diomka din nou şi din 
nou acelaşi lucru. 

Atunci luă o carte mai uşoară. „Apa vie” căpătase Premiul 
Stalin. Se editau foarte multe cărţi, nimeni n-ar fi avut timp 
să le citească pe toate. Şi-apoi - citeai câte una şi rămâneai 
cu sentimentul că ai fi putut foarte bine sa n-o citeşti. În 
orice caz, Diomka îşi propusese să citească toate cărţile 
care fuseseră distinse cu premiul Stalin. Acestea erau în 
număr de vreo patruzeci pe an, aşa că nici pe-acestea nu 
apuca să le citească. În capul lui Diomka ajunseseră să se 
încurce până şi titlurile. Şi noţiunile, de altfel. Abia cu o 
clipă în urmă reţinuse faptul că analiza trebuie să fie 
obiectivă - adică lucrurile trebuie văzute aşa cum sunt ele 
în realitate - că-i şi căzură sub ochi nişte rânduri în care o 
scriitoare era aspru criticată pentru faptul că „o pornise pe 
drumul greşit, periculos şi mlăştinos al obiectivismului”. 
Acum, citind „Apa vie”, Diomka nu reuşea să priceapă de ce 
sufletul îi era ros de plictis şi deprimare. 

Creştea în el apăsarea frustrării, tristeţea. Parcă simţea 
nevoia să se sfătuiască cu cineva? Sau poate să i se plângă 
cuiva? Probabil că-şi dorea, pur şi simplu, o discuţie 
omenească, ba chiar să-i fie cuiva un pic milă de el. 

Bineînţeles că citise şi auzise că mila-i un sentiment 
înjositor; îl înjoseşte şi pe cel cuprins de milă şi pe cel care 
provoacă mila. 

Şi totuşi ar fi vrut să-i fie cuiva milă de el. 


Aici, în salon, era interesant să asculţi discuţiile şi să 
vorbeşti, dar nu în felul şi nu despre ceea ce-ar fi vrut el 
acum să discute. Cu bărbaţii eşti nevoit să te comporţi ca un 
bărbat. 

Femei erau multe în clinică, chiar foarte multe, însă Dioma 
nu s-ar fi hotărât să treacă pragul salonului lor mare şi 
zgomotos. Dacă ar fi fost atâtea femei sănătoase adunate la 
un loc, ar fi fost interesant s-arunci, în treacăt, o privire, 
pentru a vedea câte ceva. Dar, în faţa unei asemenea 
aglomerări de femei bolnave, îşi cobora ochii, temându-se 
să surprindă ceva. 

Boala le punea sub semnul unei interdicții mai puternice 
decât simpla ruşine. Unele dintre femeile pe care Dioma le 
întâlnea pe scară şi prin holuri erau atât de delăsate, atât 
de deprimate, încât nici nu-şi mai strângeau ca lumea 
halatele şi i se întâmplase să le întrevadă cămăşile de corp, 
când în dreptul pieptului, când mai jos de brâu. Asemenea 
întâmplări nu-i provocau însă decât o senzaţie dureroasă. 

Aşa că-şi cobora de fiecare dată ochii atunci când le 
întâlnea. De altfel, nici nu era chiar aşa de uşor să faci aici 
cunoştinţă cu cineva. 

Numai tanti Stiofa îl remarcase, începuse să-l întrebe de 
una de alta, şi se-mprieteniseră. Tanti Stiofa era şi mamă, şi 
femeie, şi bunică, având chiar şi trăsăturile tipice de 
bunicuţă - zbârcituri subţirele şi-un zâmbet înţelegător - 
numai vocea îi era bărbătească. Se opreau împreună 
undeva în capul scării şi discutau îndelung. Nimeni nu-l 
ascultase vreodată pe Diomka cu atâta înţelegere, de parcă 
el i-ar fi fost fiinţa cea mai apropiată. 

Şi lui îi venea uşor să-i povestească despre sine, şi chiar 
despre mama sa, lucruri pe care nu le-ar mai fi dezvăluit 
nimănui. 

Diomka avea doi ani când tatăl lui fusese ucis în război. 
Apoi a avut un tată vitreg, nu prea blând, dar drept totuşi, 
s-ar fi putut trăi o viaţă normală cu el, însă mama - lui tanti 
Stiofa nu-i spusese acest cuvânt, dar în sinea lui trăsese 


demult concluzia asta - mama lui se curvise. Tatăl vitreg a 
părăsit-o şi avusese dreptate să o facă. De-atunci, mama 
începuse s-aducă bărbaţi în singura lor cameră, în care 
stăteau amândoi, beau obligatoriu câte-un păhărel 
(încercau să-l silească şi pe Dioma să bea, dar el nu 
accepta) şi bărbaţii rămâneau la ea, care cât voia: unii până 
la miezul nopţii, alţii până dimineaţă. Nici măcar un 
paravan nu exista în cameră, nici întuneric nu se făcea, 
fiindcă intra lumina felinarelor din stradă. Şi-atât de scârbă 
i se făcuse lui Diomka de toate astea, încât i se păreau 
porcării lucrurile la care băieţii de vârsta lui se gândeau 
copleşiţi de emoție. 

Astfel se scurse clasa a cincea şi a şasea, iar într-a şaptea 
Diomka se mută la un bătrân, portarul şcolii. Mânca de 
două ori pe zi la şcoală. Maică-sa nici n-a încercat să-l aducă 
acasă - era mulţumită. 

Dioma vorbea cu ură despre maică-sa, nu putea rămâne 
liniştit. Tanti Stiofa îl asculta, clătina din cap, dar trăgea 
nişte concluzii cam ciudate: 

— Mare-i grădina Domnului. Lumea asta-i făcuta pentru 
toţi. 

Cu un an în urmă, Dioma se mutase în colonia fabricii, 
unde era un liceu seral şi căpătase un loc la internat. A 
lucrat mai întâi ca ucenic-lăcătuş, apoi a primit calificarea 
de gradul doi. Nu era un lucrător prea grozav, dar, în pofida 
desfrânatei de maică-sa, nu bea vodkă, nu urla cântece şi-şi 
vedea de învăţătură. Termină cu bine clasa a opta şi-un 
semestru dintr-a noua. 

Singurul lucru pe care şi-l permitea era fotbalul - mai juca 
şi el, din când în când, fotbal cu băieţii. Dar şi pentru 
această mică plăcere fu pedepsit de soartă: în îmbulzeala ce 
se naşte în jurul mingii, cineva îl lovi, fără să vrea, cu 
bocancul în fluierul piciorului. Diomka nu dădu importanţă 
loviturii, şontâcăi o vreme, pe urmă-i trecu. Ioamna piciorul 
începu să-l doară din ce în ce mai rău. Trecu multă vreme 
până să i-l arate unui medic, apoi i-au pus comprese calde, 


ceea ce i-a făcut rău, şi-l trimiseră mai întâi în oraşul cel 
mai apropiat, iar apoi aici. Dar de ce, o întreba el acum pe 
tanti Stiofa, de ce-i soarta atât de nedreaptă? Doar există 
oameni cărora, cât trăiesc, le aşterne totul la picioare - în 
timp ce viaţa altora e făcută harcea-parcea. Şi se mai spune 
că soarta omului nu depinde decât de el. Adevărul e că nu 
depinde deloc. 

— De Dumnezeu depinde, ştia tanti Stiofa. Dumnezeu pe 
toate le vede. Trebuie să te supui, Diomuşka. 

— Păi, cu atât mai mult, dacă depinde de Dumnezeu, dacă 
el pe toate le vede - de ce îngrămădeşte atunci toate 
nenorocirile pe umerii unora? Ar trebui totuşi împărţite 
cumva... 

Însă în ceea ce priveşte ideea că trebuia să se supună, nu 
protestă. Ce altceva putea face decât să se supună? 

Tanti Stiofa era din oraş, fiicele ei, fiii şi nurorile veneau 
deseori s-o viziteze şi-i aduceau tot felul de bunătăţi. 
Bunătăţile acestea nu zăboveau prea mult la tanti Stiofa, ea 
le împărțea la vecine şi infirmiere şi, rugând pe cineva să-l 
cheme pe Dioma din salon, îi mai dădea şi lui câte-un ou sau 
o bucăţică de plăcintă. 

Dioma nu era niciodată sătul, toată viaţa se simţise 
flămând. Din pricina gândurilor neliniştite, concentrate în 
permanenţă asupra mâncării, foamea-i părea încă şi mai 
mare decât era, de fapt. Totuşi, îi era jenă s-o jefuiască pe 
tanti Stiofa şi, dacă accepta oul, plăcinta încerca s-o refuze. 

— Ia-o, ia-o! Începea ea să gesticuleze. E cu carne 
plăcintuţa. Acuma-i vremea s-o mănânci, cât îi dezlegare la 
carne. 

— De ce, pe urmă n-o să mai fie? 

— Bineînţeles că nu, ce, nu ştii? 

— Şi ce urmează după dezlegarea la carne? 

— Lăsata secului, ce să urmeze! 

— Păi, asta-i şi mai bine, tanti Stiofa! Lăsata secului nu-i şi 
mai bună? 


— Fiecare timp cu bucuria lui. Că o fi mai bine sau mai rău 
- dar carne n-ai voie să mănânci. 

— Bine, dar nu se termină cândva şi lăsatul ăsta de sec? 

— Cum să nu! O săptămână şi s-a şi dus. 

— Şi, pe urmă, ce facem? Întrebă vesel Dioma, înfulecând 
deja plăcintele aromate, de casă, cum nu s-au copt 
niciodată în casa lor. 

— Ce mai păgâni cresc în ziua de azi, nimic nu ştiu. Pe 
urmă, vine postul cel mare. 

— Şi ăsta la ce mai e bun, postul cel mare? După ce căe 
post, mai e şi mare! 

— Păi, e şi acela bun, Diomuşka, fiindcă dacă-ţi umpli prea 
tare burdihanul - prea te trage la pământ. Nu se poate aşa 
tot timpul, mai trebuie să se şi lumineze omul. 

— Păi, la ce bun iluminările astea? 

Dioma n-avusese parte decât de iluminări. 

— Păi, ca să te luminezi, de ăia-s iluminări. Pe stomacul gol 
parcă eşti mai proaspăt, ce, tu n-ai observat? 

— Nu, tanti Stiofa, n-am observat niciodată. 

Încă din clasa întâi, pe când nu ştia nici să scrie, nici să 
citească, Dioma fusese învăţat, iar între timp i se întipărise 
bine în minte şi avea clar în cap faptul că religia este o 
ameţeală, o învăţătură de trei ori reacționară, avantajoasă 
doar pentru tâlhari. Tocmai din pricina religiei mai sunt 
locuri unde oamenii muncii nu se pot elibera de exploatare. 
E clar că, de cum vor termina cu religia, de îndată vor lua 
armele în mâini şi-şi vor cuceri libertatea. 

Şi tanti Stiofa asta, cu calendarul ei caraghios, cu 
Dumnezeul ei la fiece cuvânt, cu zâmbetul ei senin chiar şi- 
n această clinică sumbră şi, iată, cu plăcinta asta, mai-mai 
că părea să fie o reacționară. 

Totuşi, acum, în după-amiaza aceasta de sâmbătă, când 
medicii se risipiseră, lăsându-l pe fiecare bolnav cu gândul 
lui, când ziua mohorâtă mai lumina încă, întrucâtva, salonul, 
iar prin holuri şi pe coridoare fuseseră deja aprinse lămpile, 
Dioma umbla şchiopătând şi-o căuta pretutindeni tocmai pe 


tanti Stiofa, care nici n-avea ce alt sfat mai ca lumea să-i 
dea decât că trebuie să se împace cu soarta. 

Numai să nu i-lia. Să nui-ltaie. Să nu fie nevoit să-l 
cedeze. 

Să-l dea? 

— Să nu-l dea? Să-l dea? 

— Să nu-l dea...? 

Deşi, cu durerea asta care-l rodea, poate că era mai uşor, 
totuşi, să renunţe la el. 

Tanti Stiofa nu era însă în niciunul din locurile obişnuite, în 
schimb, în coridorul de jos, acolo unde acesta se lărgea 
formând un mic vestibul, considerat, în clinică, sală de 
întâlnire, colţul roşu, deşi tot acolo se afla şi biroul 
infirmierei care făcea de gardă şi dulapul ei cu 
medicamente, Dioma văzu o fată, ba chiar o fetişcană, 
îmbrăcată cu acelaşi soi de halat decolorat ca toată lumea, 
ea arătând însă, cu toate acestea, ca din filme: avea un păr 
galben, cum nici nu există, din care, pe deasupra, mai şi 
fusese construit ceva uşor, unduitor. 

Dioma o văzuse pentru prima dată ieri, în treacăt, dar 
când zări ciuful acela de păr galben, mai că-i veni să închidă 
ochii. Fata i se păruse atât de frumoasă că n-avusese curajul 
să-şi oprească ochii asupra ei - îşi mută privirea şi trecu mai 
departe. Deşi ca vârstă, din toată clinica, îi era cel mai 
aproape (cu toate că mai era şi Surhan, cel cu piciorul 
tăiat), asemenea fete nu erau de nasul lui. 

Iar în dimineaţa aceea o mai zărise o dată, din spate. Chiar 
şi-n halatul de spital era ca o viespe, o recunoşteai imediat. 
Plus că mai era şi snopul uşor de păr galben, care zvâcnea 
la fiecare pas. 

Dioma ştia cu siguranţă că nu pornise s-o caute acum, 
fiindcă n-ar fi avut curajul să facă cunoştinţă cu ea: ştia că 
s-ar trezi cu prune-n gură şi-ar mugi ceva neinteligibil şi 
stupid. 

Dar când o văzu, ceva îi zvâcni în piept. Şi, încercând să nu 
şchioapete, o coti spre colţul roşu şi începu să răsfoiască 


colecţia „Pravdei” locale, rărită de bolnavi pentru hârtie de 
împachetat şi alte nevoi. 

Jumătate din masă era ocupată de bustul de bronz al lui 
Stalin - un cap şi nişte umeri mai mari decât ai unui om 
normal. lar alături de Stalin, stătea în picioare o soră, tot 
mare, cu buze late. Fiind zi de sâmbătă şi gândindu-se că n- 
o să mai fie hăituită, ea despăturise pe masă un ziar, 
vărsase acolo nişte seminţe şi le spărgea, scuipându-le de 
zor pe-acelaşi ziar, fără-a se mai ajuta cu mâinile. Poate că 
avusese de gând să stea doar câteva clipe, dar nu se mai 
putea lăsa de seminţe. 

Difuzorul de pe perete transmitea, răguşit, muzică de 
dans. Mai erau doi bolnavi care jucau table la o măsuţă. lar 
fata, după cum observase Dioma cu colţul ochiului, stătea 
pe scaun, pur şi simplu, fără să facă nimic, dar stătea 
dreaptă-dreaptă, adunându-şi cu-o mână halatul la gât, 
unde copcile lipseau întotdeauna, dacă femeile nu şi le 
coseau singure. Şedea şi strălucea, îngerul cu păr galben, şi 
nu-l puteai atinge cu mâna. Cât de plăcut ar fi fost să 
discute despre una, despre alta!... Chiar şi despre picior. 

Supărat pe sine însuşi, Diomka cerceta ziarele. Acum îşi 
dădea seama că, pentru-a economisi timpul, nu-şi lăsase 
nici un fel de breton, nu-şi ridica niciodată părul de pe 
frunte în vreun fel mai deosebit, ci se tundea, pur şi simplu, 
cu maşina, egal. lar acum arăta, în faţa ei, ca un tâmpit. 

Deodată, îngerul vorbi: 

— Da' de ce eşti atât de timid? De două zile tot dai 
târcoale - dar nu te-ai apropia, doamne fereşte! 

Diomka tresări, aruncă o privire în jur. Da! Păi, cui 
altcuiva? Lui i-o spusese! 

Ciuful, ori panaşul, ca de floare, îi unduia pe cap. 

— Da' ce-ai, aşa eşti de felul tău, speriat de bombe? Ia-ţi 
un scaun, cară-l încoace şi hai să facem cunoştinţă. 

— Nu-s speriat. 

Dar ceva i se strecurase în glas, împiedicându-l s-o spună 
sonor. 


— Atunci, hai, adă-l, fă-te comod. 

Luă scaunul şi, făcând eforturi încă şi mai mari să nu 
şchioapete, îl duse lângă ea într-o mână şi-l puse alături, 
lângă perete. Pe urmă îi întinse mâna: 

— Dioma. 

— Asea, şi-şi puse palma moale într-a lui, apoi o trase. 

El se aşeză şi se trezi într-o situaţie penibilă - stăteau 
cuminţei unul lângă celălalt precum mirele şi mireasa. Nici 
măcar nu se putea uita la ea. Se ridică şi puse scaunul mai 
comod. 

— Tu ce stai aşa, fără să faci nimic? Întrebă Dioma. 

— Păi, ce vrei să fac? Nu stau deloc degeaba. 

— Dar ce faci? 

— Ascult muzică. Dansez, în gând. Tu, în schimb, sigur nu 
ştii să dansezi? 

— În gând? 

— Fie şi cu picioarele! 

Diomka ţâţâi în semn că nu. 

— Mi-am dat eu seama de la început că eşti tare din topor. 
Am fi putut face aici un tur, Asea se uită în jur, dar n-avem 
unde. Şi, de altfel, ce fel de dans ar mai fi fost şi ăla? Ascult 
şi eu aşa, fiindcă tăcerea mă deprimă întotdeauna. 

— Dar care sunt dansurile cele mai frumoase? Întrebă el, 
savurând plăcerea discuţiei. Tangou?! 

Asea oftă: 

— Care tango, ăsta l-au dansat bunicile noastre! 
Adevăratul dans este acum rock-and-roll-ul. La noi încă nu 
se dansează. Nici la Moscova nu-l dansează decât cei mai 
pricepuţi. 

Dioma nu prindea chiar toate cuvintele pe care le spunea 
ea, dar îi făcea pur şi simplu plăcere să discute şi să aibă 
dreptul de-a o privi direct în faţă. Avea ochi ciudaţi - verzui. 
Dar ochii n-aveai cum să-i vopseşti, erau cum erau. Oricum 
erau plăcuţi. 

— Ăla da dans! Plescăi de poftă Asea. Numai că nu ţi-l pot 
arăta exact, n-am văzut nici eu. Dar tu cum îţi petreci 


timpul? Cânţi? 

— Nu. Nu cânt. 

— De ce nu? Noi cântăm. Când ne deprimă tăcerea. Dar ce 
faci? Cânţi la acordeon? 

— Nu..., se ruşină Diomka. 

Nu făcea doi bani în comparaţie cu ea. Doar nu-i putea 
spune aşa, de la obraz, că-l preocupă destinul omenirii...! 

Asea era total nedumerită: ce personaj interesant i s-a 
întâmplat să întâlnească! 

— Poate că te ocupi de atletism? Vreau să-ţi spun că eu 
sunt destul de bună la pentatlon. Fac o sută patruzeci de 
centimetri şi treişpe secunde două zecimi. 

— Eu nu..., fu nevoit Diomka să-şi recunoască în faţa ei, 
plin de amărăciune, inferioritatea. lată că mai există oameni 
care ştiu să trăiască degajat! Diomka însă nu va reuşi 
niciodată... Fotbal joc un pic... 

Dar şi jocul ăla îi ieşise pe nas. 

— Păi, măcar fumezi şi tu, acolo? Sau bei? Mai insistă Asea 
cu o urmă de speranţă-n glas. Sau numai bere? 

— Bere, oftă Diomka. (Nu punea el gura nici pe bere, dar 
nu se putea face chiar total de ruşine.) 

— O-o-of! Gemu Asea, de parcă ar fi lovit-o cineva în plex. 
Ce bebeluşi mai sunteţi încă voi toţi, v-ascundeţi după fusta 
mămichii! Nici un fel de onoare sportivă. Nici nu ştiţi ce-i 
aia! Aşa sunt şi cei de la noi de la şcoală. În septembrie, ne- 
au mutat la şcoala de băieţi - şi directorul n-a păstrat decât 
stârpiturile şi pe tocilari. Pe toţi băieţii mai ca lumea i-a 
zvârlit la liceul de fete. 

Ea nu voise să-l înjosească, ci-i părea sincer rău, dar el se 
simţi totuşi jignit pentru chestia cu stârpiturile. 

— Tu în ce clasă eşti? Întrebă el. 

— Într-a zecea. 

— Şi cine vă dă voie să umblaţi cu pieptănături dintr- 
astea? 

— Cum să ne dea voie! Ne combat! Se luptă!... Dar luptăm 
şi noi! 


Zău că vorbea sincer. Dar şi dacă şi-ar fi bătut joc sau l-ar 
fi luat pe Diomka la pumni, tot era bine că intraseră în 
vorbă. 

Muzica de dans se terminase şi crainicul începu să 
vorbească despre lupta popoarelor împotriva ruşinoaselor 
tratate de la Paris, periculoase pentru Franţa, deoarece o 
lăsau pradă Germaniei, şi insuportabile pentru Germania, 
deoarece o lăsau pradă Franţei. 

— Dar ce faci tu, aşa, în general? 

— În general - lucrez ca lăcătuş, spuse pe un ton demn, 
indiferent Diomka. 

Dar nici măcar cu asta nu o ului. 

— Şi cât câştigi? 

Diomka îşi respecta foarte mult leafa, fiindcă era muncită 
şi era prima leafă din viaţa lui. Dar acum simţea că n-ar 
putea pronunţa suma. 

— Păi, bineînţeles că o nimica toată, reuşi să stoarcă el din 
sine, cu greu. 

— Astea-s fleacuri! Declară Asea, care pe toate le ştia. Mai 
bine, te-ai face sportiv! Ai toate datele. 

— Trebuie să te pricepi... 

— La ce să te pricepi?! Păi, oricine poate deveni sportiv! 
Numai că trebuie să te antrenezi mult! Şi ce bine se 
plăteşte sportul - te plimbă pe gratis, te hrănesc de treizeci 
de ruble pe zi, hotel! Plus premiile! Şi câte oraşe poţi să 
vezi! 

— Păi, tu unde ai fost? 

— La Leningrad am fost, la Voronej... 

— Leningradul ţi-a plăcut? 

— Vai de mine, cred şi eu! Gostinnâi Dvor! Dar magazinele 
specializate: unele cu ciorapi, altele cu gentuţe...! 

Diomka nu-şi putea imagina nimic din toate acestea şi 
începu să-l roadă invidia. Fiindcă, cine ştie, poate că, într- 
adevăr, toate cele despre care-i vorbea cu atâta curaj fata 
asta erau bune şi el era cel care se împotmolise, din 
provincialism, în preocupările sale. 


Infirmiera continua să stea deasupra mesei ca un 
monument, lângă Stalin, şi să scuipe seminţele pe ziar, fără 
a se apleca. 

— Şi cum ai nimerit tu, aşa sportivă, aici? 

Nu se hotărâse s-o întrebe ce anume o doare. Putea fi ceva 
ruşinos. 

— Păi, nu m-au internat decât pentru trei zile, la analize - 
se descotorosi de subiect Asea. Cu o mână era nevoită 
mereu să ţină sau să îndrepte gulerul ce se desfăcea. Cu ce 
halat m-au încoţopenit, mi-e şi ruşine să-l port! Aici, dacă e 
să stai o săptămână poţi să-nnebuneşti... Dar tu ce ai, de-ai 
nimerit aici? 

— Eu?... Diomka plescăi. De fapt, despre picior îşi dorise 
cel mai mult să discute, numai că într-un fel mai aşezat, şi 
atacul acesta îl cam speriase. Eu am - la picior... 

Până acum, „eu - la picior” fuseseră pentru el cuvinte de o 
mare şi amară semnificaţie. Dar uşurinţa Asei îl făcuse să se 
îndoiască dacă toate astea sunt, într-adevăr, atât de grave. 
Deja şi despre picior îi vorbise, ca şi despre salariu, cu un 
fel de jenă. 

— Şi ce spun medicii? 

— Păi, vezi tu... De zis, n-o prea zic ei... Dar vor să mi-l 
taie... 

O spusese cu faţa lui întunecată îndreptată spre faţa 
luminoasă a Asei. 

— Nu se poate! Asea îl plesni peste umăr ca pe un tovarăş 
vechi. Cum adică să-ţi taie piciorul? Doar n-au înnebunit? 
N-au chef să te trateze! Dar tu să nu te laşi! Mai bine mort, 
decât să trăieşti fără picior, zău aşa. Ce viaţă mai poate 
avea un şchiop! Viaţa-i dată pentru fericire! 

Bineînţeles, avea din nou dreptate! Ce fel de viaţă mai e 
aia în cârje? Cum ar fi stat acum, spre exemplu, alături de 
ea - cum şi-ar fi ţinut cârja? Şi unde şi-ar fi pus - ciotul?... 
Păi, nici măcar scaunul n-ar fi putut să şi-l care singur, ar fi 
trebuit să i-l aducă ea. Ce mai, să trăieşti fără picior - aia nu 
mai era viaţă. 


Viaţa-i dată pentru fericire. 

— Şi de mult eşti aici? 

— Păi, cât să fie? Dioma se gândi o clipă. De vreo trei 
săptămâni. 

— Cumplit! Asei îi zvâcniră umerii, se cutremură de 
groază. Ce plicticoşenie! Nici tu radio, nici acordeon! Şi-mi 
imaginez ce discutaţi acolo, în salon! 

Nici de data asta Diomka nu simţi nevoia să recunoască 
faptul că învaţă cât e ziulica de lungă. Niciuna din valorile 
lui nu rezista la suflul uşor ce ţâşnea de pe buzele Asei, 
toate păreau acum exagerate, ba chiar încremenite, de 
carton. 

Cu un surâs ironic (când, de fapt, în sinea lui nu-i venea 
deloc să râdă de acest lucru), Diomka spuse: 

— Păi, uite, s-a discutat, spre exemplu, despre ce-i ţine pe 
oameni în viaţă? 

— Cum adică? 

— Păi, cum ar veni, pentru ce trăieşte omul? 

— Oho! Asea avea răspuns la orice. Am avut şi noi, la 
şcoală, de scris o compunere cu titlul: „Pentru ce trăieşte 
omul?” Ni s-a dat şi planul: despre cultivatorii de bumbac, 
despre mulgătoarele de vaci, despre eroii războiului civil, 
despre eroismul lui Pavel Korceaghin şi atitudinea ta faţă de 
el, despre eroismul lui Matrosov şi atitudinea ta faţă de el... 

— Adică ce atitudine să ai? 

— Păi, cum? Adică, dac-ai face şi tu ca el sau nu. Asta se 
cere, neapărat. Bineînţeles că toţi am scris c-am proceda la 
fel, la ce bun să-ţi strici relaţiile cu profesoara, înainte de 
examen? Numai Saşka Graciov a întrebat: n-aş putea să 
scriu totul altfel, aşa cum cred cu? Îţi arăt eu ţie, zice, „cum 
cred eu”! Îţi pun un unu, de nu te vezi!... O fată a scris, să 
vezi ce-am râs: „Încă nu ştiu dacă-mi iubesc patria sau nu.” 
Şi se pune profa pe orăcăit: „Acesta-i un gând cumplit! Cum 
poţi să n-o iubeşti?” „Păi, s-ar putea s-o iubesc, dar nu ştiu. 
Trebuie să verific.” - „N-ai ce verifica! Trebuie să fi supt 
iubirea de patrie, odată cu laptele mamei! Până la lecţia 


LLA 


următoare să faci bine să transcrii totul!” Noi îi şi zicem 
Râioasa. N-ar zâmbi şi ea o dată, când intră în clasă. Acum, 
e şi de înţeles: e fată bătrână, a dat chix în viaţa personală 
şi se răzbună pe noi. Mai ales pe fetele drăguţe nu le poate 
suferi. 

Asea o spusese cu mare siguranţă, ştiind prea bine câte 
parale face fiecare mutră. Se vedea că nu cunoscuse încă 
niciuna dintre fazele bolii, n-avusese dureri, nu se chinuise, 
nu-şi pierduse pofta de mâncare sau somnul, nu-şi pierduse 
prospeţimea, bujorii din obraji, dăduse, pur şi simplu, o 
fugă pân-aici, din sălile ei de gimnastică, de la ringurile ei 
de dans, pentru trei zile de analize. 

— Dar profesori buni ai? O întrebă Diomka numai pentru 
ca ea să nu tacă, să spună ceva, iar el s-o poată privi. 

— N-nu, nu sunt! Nişte curcani umflaţi! Ce să mai... 

— Şcoală! Nici nu-ţi vine să vorbeşti de ea! 

Veselia ei sănătoasă îl molipsise şi pe Diomka. Îi era 
recunoscător pentru trăncăneală şi nu mai simţea nici urmă 
de stânjeneală, topit cum era. Nu dorea s-o contrazică 
deloc, voia, în pofida convingerilor sale, să-i dea întru totul 
dreptate: şi că viaţa-i dată pentru fericire şi că nu trebuie 
să renunţe la picior. 

Numai că-l măcina durerea din picior, amintindu-i că era 
ca şi pierdut şi nu se ştie cât se va putea salva din el - până 
la mijlocul fluierului? Până la genunchi? Sau până la 
jumătatea coapsei? Iar, din pricina piciorului, şi întrebarea 
„ce-l ţine pe om în viaţă” rămânea importantă pentru el. 
Aşa că o întrebă: 

— Dar, totuşi, tu cum crezi? Pentru ce... Trăieşte omul? 

Nu zău, fetei ăstei a totul îi era clar! Îl privi pe Dioma cu 
ochii ei verzui, de parcă nu-i venea să creadă că întreabă 
serios, că nu face vreun banc: 

— Cum, pentru ce? Bineînţeles că pentru iubire! 

Pentru iubire! „Pentru iubire” spunea şi 'Iolstoi, dar în ce 
sens? Şi profesoara le cerea tot „pentru iubire”, dar în ce 
sens? 


Diomka era obişnuit însă să analizeze totul cu exactitate şi 
să gândească cu propriul lui cap. 

— Dar..., spuse el, răguşit (de simplu, o fi simplu, dar tot îi 
era cam jenă s-o spună), dragostea - nu e, totuşi... Nu ţine, 
totuşi, toată viaţa. Asta-i aşa... Câteodată. De la o anumită 
vârstă. Şi până la o vârstă anume... 

— Dar, de la care? Hai spune, de la care? Îl asaltă Asea cu 
întrebări, supărată de parcă ar fi jignito. La vârstă noastră, 
e toată dulceaţa, altfel când vrei, când altă dată? Şi ce mai e 
în viaţă, în afară de iubire? 

Cu sprâncenele ridicate, era atât de convinsă că nu i se 
poate replica nimic... Şi. Diomka nici nu replică. El voia să 
asculte, nu să polemizeze. 

Ea se întoarse cu totul spre el, se aplecă şi, fără a întinde 
vreo mână, părea să le întindă pe amândouă peste ruinele 
tuturor zidurilor de pe pământ: 

— Asta ne aparţine întotdeauna! Şi încă de astăzi! Iar ce 
ne promit unii buni de gură, de te saturi până la urmă să-i 
tot asculţi, aia poate că o fi, dar poate că nu. Dragostea - şi 
atăt! 

Îi vorbea atât de simplu, de parcă era a suta seară în care 
vorbeau, şi vorbeau, şi vorbeau... Părea că dacă n-ar fi fost 
acolo infirmiera cu seminţele, sora medicală, cei doi jucători 
de table plus bolnavii ce-şi târşâiau papucii pe coridor, ea l- 
ar fi ajutat chiar acum, aici, în colţişorul ăsta, la cea mai 
frumoasă vârstă a lor, să înţeleagă ce anume îi ţine pe 
oameni în viaţă. 

Şi piciorul care-l chinuia permanent, chiar şi-n somn, şi 
care-l mai duruse şi cu o clipă în urmă pe Dioma fu uitat - 
nu mai exista nici un picior bolnav. Diomka privea la gulerul 
desfăcut al Asei şi rămăsese cu gura uşor căscată. Ceea ce-i 
provoca silă când o făcea mama lui, îi păru pentru prima 
dată un lucru cu totul nevinovat în faţa lumii, nepângărit - 
contragreutate îndreptăţită a tot ce-i rău pe pământ. 

— Dar tu - spune-mi?... Întrebă aproape în şoaptă Asea, 
gata să izbucnească în râs, dar cu înţelegere. Tu până acum 


n-ai?... Ghiocel, tu încă n-ai...? 

Ceva fierbinte îi ţâşni lui Diomka în urechi, în faţă, în 
frunte, de parcă l-ar fi prins cineva furând. Derutat de- 
această fată, în răstimp de douăzeci de minute, în privinţa 
tuturor lucrurilor de care se convinsese cu trecerea anilor, 
cu gâtlejul uscat, el o întrebă cu un glas de parcă i-ar fi 
cerut îndurare: 

— Dar tu...? 

Cum sub halat ea n-avea decât cămaşa, şi pieptul, şi 
sufletul, nici sub cuvinte nu ascundea nimic, nu vedea de 
ce-ar face-o: 

— Păi, la noi, jumătate din fete!... lar una a rămas gravidă 
încă în clasa a opta! lar pe alta au prins-o într-o locuinţă 
unde... pe bani, înţelegi? Avea deja propriul ei carnet de 
economii, înţelegi? Şi cum crezi că s-a descoperit? 

— L-a uitat în carnetul de şcoală şi l-a găsit profesoara. 
Păi, cu cât mai devreme cu atât mai interesant!... La ce bun 
s-amâni? Suntem în era atomică...! 

Ca mestecenii. 

Seara de sâmbătă, cu senzaţia ei inefabilă de uşurare, se 
făcea simțită şi în saloanele oncologiei, cu toate că, aparent, 
n-ar fi avut de ce: bolnavii nu se eliberau pentru duminică 
de bolile lor şi nici de gândurile legate de ele nu scăpau. Nu 
scăpau decât de discuţiile cu medicii şi de partea principală 
a tratamentului - probabil însă că lucrul acesta bucura 
latura veşnic copilăroasă a omului. 

Când, după discuţia cu Asea, Diomka, păşind cu grijă pe 
piciorul bolnav, care-l durea tot mai tare, străbătu scara şi 
intră în salonul său, acolo era o agitaţie ca niciodată. 

Nu se-adunaseră doar ai casei, plus Sibgatov, ci veniseră şi 
musafiri de la etajul unu, unii - vechi cunoştinţe, cum era 
coreanul Ni, plecat din salonul radiologicilor (pe perioada 
cât trebuia să stea cu acele de radiu înfipte în limbă, fusese 
pus sub cheie, ca o valoare bancară), dar şi oameni cu totul 
noi. 


Unul dintre aceştia, un rus - bărbat prezentabil cu părul 
cărunt dat pe spate, căruia boala îi atacase gâtul şi nu 
vorbea decât în şoaptă —, se aşezase chiar pe patul lui 
Diomka. Toţi ascultau cu atenţie - până şi Mursalimov şi 
Eghenberdiev, care nici ruseşte nu înțelegeau. 

Oratorul era Kostoglotov. Nu stătea pe patul său, ci pe 
pervazul ferestrei, şi acest lucru sublinia importanţa 
momentului. (Infirmierele, severe cum erau, nu l-ar fi lăsat 
să se tolănească astfel, dar de serviciu era infirmierul 
Turgun, băiat de treabă, care înţelegea, pe bună dreptate, 
că medicina nu va fi răsturnată din atâta lucru.) 
Kostoglotov, încălţat cu şosete, îşi pusese un picior pe patul 
său, iar al doilea, îndoit din genunchi, îl ridicase pe 
genunchiul celălalt, ca pc-o ghitară şi, clătinându-se uşor, 
tulburat, filosofa cu glas tare de răsuna tot salonul. 

— Uite, a existat un filosof, unul Descartes. El zicea aşa: 
Îndoieşte-te de tot! 

— Dar asta nu se referă la realitatea noastră! Îi aminti 
Rusanov, ridicând un deget. 

— Nu, bineînţeles că nu, se miră chiar de o asemenea 
replică Kostoglotov. Voiam doar să spun că nu trebuie să ne 
lăsăm ca nişte oi pe mâna medicilor. Poftim, eu citesc acum 
o carte - ridică de pe pervaz o carte deschisă, de format 
mare - Abrikosov şi Strukov. Anatomie patologică, manual 
de facultate. Aici se spune că legătura dintre evoluţia 
tumorii şi activitatea sistemului nervos central nu este încă 
elucidată. Dar este o legătură uluitoare! Aici chiar aşa şi 
scrie - vorbea căutând rândul respectiv - chiar dacă rar, 
dar există cazuri de tămăduire spontană! Simţiţi stilul? Nu 
vindecare, ci tămăduire! Ce părere vă faceţi? 

Salonul fu străbătut de un fior. De parcă din cartea larg 
deschisă ţâşnise, asemeni unui fluture adevărat, purtând 
culorile curcubeului, tămăduirea spontană, şi fiecare îşi 
lăsase fruntea şi obrajii în voia adierii ei, aşteptând 
atingerea aripii binefăcătoare. 


— Spontană! Kostoglotov pusese cartea deoparte şi-şi 
agita acum degetele răsfirate, continuând să-şi ţină piciorul 
ca pe-o ghitară. Asta înseamnă că deodată, dintr-o pricină 
inexplicabilă, tumoarea o ia în sens invers! Se micşorează, 
se topeşte şi, până la urmă, dispare! Ce spuneţi? 

Tăceau cu toţii - basmul îi lăsase cu gura căscată. Adică 
tumoarea, tumoarea lui, tumoarea asta distrugătoare, care- 
i răscolise toată viaţa - tumoarea asta, deci, să înceapă 
deodată să se topească, să se evapore, să dispară, să 
dispară definitiv? 

Tăceau cu toţii, lăsându-şi chipul în suflarea zborului de 
fluture, numai posacul de Podduev îşi făcu patul să scârţie 
şi, încrâncenându-se, disperat, spuse răguşit: 

— Pentru asta probabil că trebuie să ai... Conştiinţa 
curată. 

Nici măcar nu înţeleseseră toţi dacă o spusese apropo de 
discuţia lor sau era doar aşa, un gând de-al lui. 

Pavel Nikolaevici, care de data aceasta îl asculta nu doar 
atent, dar într-o oarecare măsură chiar cu simpatie pe 
vecinul Roadeoase, dădu din mână cu un gest de 
nerăbdare: 

— Ce legătură are conştiinţa cu asta? Ruşine să vă fie, 
tovarăşe Podduev! 

Dar Kostoglotov preluă ideea din mers: 

— Aici ai trântit-o formidabil, Efrem! Formidabil! Orice-i 
posibil, noi habar n-avem de nimic. Uite, am citit odată într- 
o revistă, după război, un lucru extrem de interesant... Se 
pare că omul are, acolo unde se face legătura cu capul, un 
fel de barieră de sânge şi măduvă şi, atâta timp cât 
substanţele sau microbii ucigători pentru om nu trec de 
această barieră spre creier, omul rămâne în viaţă. Dar de ce 
depinde asta...? 

Tânărul geolog, care nu mai lăsase cărţile din mână de 
când venise în salon, stătea şi acum cu o carte în mână 
lângă cealaltă fereastră, în apropierea lui Kostoglotov, 


ridicând din când în când capul pentru a asculta discuţia. Îl 
ridicase şi acum. 

Ascultau musafirii, îl ascultau şi cei din salon. lar Federau, 
lângă sobă, cu gâtul alb şi curat deocamdată, dar deja 
condamnat, stătea ghemuit într-o rână, şi asculta dintre 
perne. 

— Păi, s-a dovedit că rezistenţa acestei bariere depinde de 
raportul dintre sărurile de potasiu şi cele de sodiu. Dacă 
una din aceste săruri, să spunem cea de sodiu, predomină, 
nimic nu-l poate răzbi pe om, bariera rezistă şi omul nu 
moare. lar dacă predomină sarea de potasiu - bariera nu 
mai poate să-l apere şi omul moare. Dar de ce depind sodiul 
şi potasiul? Ei, asta-i cel mai interesant! Raportul lor 
depinde de starea de spirit a omului! Înţelegeţi? Asta 
înseamnă că dacă omul este vioi, dacă are rezistenţă 
sufletească, în barieră se adună mai mult sodiu şi nici o 
boală nu-l poate duce la moarte! Dar e suficient să se 
descurajeze - şi potasiul începe imediat să prevaleze şi 
atunci poate să-şi comande sicriul. 

Geologul asculta cu o expresie liniştită, evaluând cele 
spuse cu calmul studentului bine pregătit, care ştie cam ce 
va apărea pe tablă în etapa următoare. Spuse aprobator: 

— Fiziologia optimismului. În principiu, e foarte bine. 

Şi, de parcă ar fi pierdut deja prea mult timp, se cufundă 
din nou în carte. 

La asta, nici Pavel Nikolaevici n-avea ce replica. Roadeoase 
avea un raţionament cât se poate de ştiinţific. 

— Dar în cazul acesta nu m-ar mira, continuă să dezvolte 
ideea Kostoglotov, ca peste vreo sută de ani să se descopere 
că organismul nostru secretă, ştiu eu... Săruri de cesiu, 
când avem conştiinţa curată, şi nu le secretă atunci când o 
avem încărcată. Şi că de aceste săruri de cesiu depinde 
dacă celulele tumorii vor creşte sau dacă tumoarea se va 
dispersa. 

Efrem oftă răguşit: 


— Eu am nenorocit tare multe muieri. Le părăseam cu 
copii... Plângeau... Mie unuia e clar că n-o să mi se 
topească. 

— Păi, asta ce legătură mai are?! Îşi ieşi din fire Pavel 
Nikolaevici. Ăsta-i misticism curat, gândire popească! V-au 
împuiat capul lecturile acelea lacrimogene, tovarăşe 
Podduev, şi v-au dezarmat ideologic! lar acum ne bateţi pe 
noi la cap cu perfecţionarea dumneavoastră morală... 

— Şi cu ce vă deranjează, mă rog, perfecţionarea morală? 
Îl repezi Kostoglotov. De ce vă provoacă perfecţionarea 
morală aşa o greață? Pe cine poate supăra aşa ceva? Doar 
pe nişte monştri morali! 

— Vă rog să vă controlaţi cuvintele! Sticliră lentilele şi luci 
rama de ochelari a lui Pavel Nikolaevici, şi-n clipa aceea îşi 
ţinea capul cu atâta severitate de parcă nici un fel de 
tumoare nu i l-ar fi proptit în partea dreaptă, sub maxilar. 
Există probleme asupra cărora opinia publică a convenit 
într-un anume fel! Pe acestea nu le mai puteţi pune la 
îndoială! 

— Şi de ce n-aş putea, mă rog? Kostoglotov îşi înfipse 
ocheanele întunecate în Rusanov. 

— Hai, lăsaţi acuma! Încercară bolnavii să-i împace. 

— Ascultaţi, tovarăşe, şopti omul fără glas, aşezat pe patul 
lui Diomka, începuseţi să ne povestiţi despre buretele de 
mesteacăn... 

Însă nici Rusanov, nici Kostoglotov nu voiră să cedeze. 
Fără să ştie ceva unul despre celălalt, se priveau cu 
încrâncenare. 

— lar dacă vreţi să vă expuneţi părerea, măcar n-o faceţi 
ca un analfabet! Îl atacă Pavel Nikolaevici pe oponentul său, 
construind, sunet cu sunet, fiecare cuvânt. Despre 
perfecţionarea morală a lui Lev Tolstoi şi compania, a scris, 
o dată şi pentru totdeauna, Lenin! Şi tovarăşul Stalin! Şi 
Gorki! 

— Ilertaţi-mă! Făcând sforţări pentru a se reţine, 
Kostoglotov întinse mâna spre el. O dată şi pentru 


totdeauna nu poate spune nimeni nimic pe acest pământ. 
Fiindcă atunci viaţa s-ar opri. Şi toate generaţiile ulterioare 
n-ar mai avea ce spune. 

Pavel Nikolaevici rămase ca trăsnit. 1 se împurpurară 
vârfurile urechilor albe şi sensibile, iar obrajii i se acoperiră 
şi ei, din loc în loc, de pete roşii, rotunde. 


(Ăsta nu era un caz în care să aduci contra-argumente, să 
discuţi ca într-o zi de sâmbătă, nu, trebuia verificat ce fel de 
om e, de unde vine, ce hram poartă, şi dacă viziunea lui 
strigător la cer de eronată nu devine dăunătoare în funcţia 
pe care o fi deţinând-o.) 

— Eu nu zic, se grăbi să spună Kostoglotov, c-aş fi suficient 
de documentat în privinţa ştiinţelor sociale, nu le-am studiat 
prea mult. Dar cu mintea mea, atâta câtă e, am ajuns la 
următoarea concluzie: Lenin l-a criticat pe Lev Tolstoi 
pentru perfecţionarea morală atunci când această idee 
îndepărta societatea de lupta cu bunul-plac, cu 
samavolnicia, de revoluţia care se pregătea. Aşa. Dar de ce- 
i închideţi gura unui om care, arătă cu palmele sale mari 
spre Podduev, aflat la limita dintre viaţă şi moarte, a început 
să se gândească la sensul ei? De ce vă irită atât de mult 
faptul că o face citindu-l pe Tolstoi? Cui îi face rău? Sau 
poate consideraţi că Tolstoi ar trebui ars pe rug? Poate că, 
după părerea dumneavoastră, Sinodul conducător n-a dus 
la bun sfârşit acest caz? Nefiind specializat în ştiinţele 
sociale, confundase preasfânt cu conducător. 

Acum ambele urechi ale lui Pavel Nikolaevici deveniră de 
un purpuriu exploziv. Asemenea ieşire, de data asta directă, 
împotriva instituţiilor de stat (ce-i drept nu auzise despre 
care anume instituţii fusese vorba) şi încă în prezenţa 
acestui public întâmplător, agravase atât de tare situaţia, 
încât acum nu exista altă soluţie decât să încheie cu tact 
discuţia, iar pe Kostoglotov să-l verifice cu prima ocazie 
care se va ivi. De aceea, fără a ridica, deocamdată, cazul la 


nivel principial, Pavel Nikolaevici spuse, arătându-l din ochi 
pe Podduev: 

— Mai bine l-ar citi pe Ostrovski. I-ar fi mai de folos. 

Însă Kostoglotov nu ştiu să aprecieze tactul lui Pavel 
Nikolaevici şi continuă să peroreze în faţa ascultătorilor 
neavizaţi: 

— De ce să-l împiedici pe om să gândească? La urma 
urmelor, la ce a fost redusă filosofia vieţii? „Ah, cât de 
frumoasă-i viaţa!... Te iubesc, viaţă! Viaţa-i dată pentru 
fericire”. Câtă adâncime! Păi, asta poate s-o spună, fără 
ajutorul nostru, orice animal: pisica, găina, câinele. 

— Pardon! Pardon! Vă rog! Vă rog! Îl opri, de data asta, nu 
din datorie cetăţenească, ci din omenie, Pavel Nikolaevici. 
Să nu vorbim despre moarte! Să nici nu mai pomenim de ea 
măcar! 

— Păi, degeaba mă rugaţi! Făcu Kostoglotov, cu lopata 
mâinii, un gest de nerăbdare. Dacă aici nu, atunci unde aţi 
vrea să discutăm despre moarte? „Ah, vom trăi veşnic!” 

— Păi, atunci? Păi, atunci? Imploră Pavel Nikolaevici. Ce 
propuneţi? Să vorbim şi să ne gândim mereu la moarte? 
Pentru ca sărurile alea de potasiu să înceapă să predomine? 

— Nu chiar tot timpul, se domoli puţin Kostoglotov, 
înțelegând că ajunsese să se contrazică. Nu mereu, dar 
măcar din când în când. E folositor. Fiindcă, ia să vedem, ce 
vede la noi omul cât trăieşte? Eşti membru al colectivului! 
Eşti membru al colectivului! Dar asta - atâta timp cât e viu. 
Pentru că atunci când îi vine vremea să moară - îi dăm 
drumul din colectiv. O fi el membru, dar, de murit, moare 
singur. Tumoarea se aşează numai pe el, nu pe întregul 
colectiv. Să vă luăm pe dumneavoastră! Kostoglotov 
împungea grosolan cu degetul în direcţia lui Rusanov. Ia 
spuneţi-mi, de ce vă temeţi dumneavoastră acum cel mai 
mult? Să muriţi! Şi despre ce vă temeţi cel mai tare să 
discutaţi? Despre moarte! Asta cum se numeşte? 

Pavel Nikolaevici nici nu-l mai asculta, îşi pierduse orice 
interes faţă de discuţia cu el. Luându-se cu vorba, făcuse o 


mişcare neatentă care rezonase atât de dureros dinspre 
tumoare spre gât şi cap, încât îi pierise orice pasiune de a-i 
lumina pe tâmpiţii ăştia şi de a le da în vileag aberaţiile. La 
urma urmelor, nimerise întâmplător în această clinică şi 
momentele importante ale bolii sale n-ar fi trebuit să le 
trăiască alături de ei. Cel mai important şi cel mai cumplit 
lucru era că tumoarea nu scăzuse şi nu cedase deloc după 
injecţia de ieri. La acest gând, simţea cum îi îngheaţă 
sângele în vine. Lui Roadeoase îi dă mâna să filosofeze 
despre moarte, el e pe cale să se vindece. 

Musafirul lui Diomka, bărbatul cel masiv, fără voce, 
încercase de câteva ori, ţinându-se de gătlej din pricina 
durerii, să intervină, să spună şi el ceva, încercase chiar să 
pună capăt discuţiei acesteia neplăcute, amintindu-le că ei 
nu sunt acum subiectele istorici, ci obiectul ei, însă şoaptele 
nu-i erau auzite, iar să le-o spună cu glas mai tare n-avea 
putere, nu putea decât să-şi pună două degete la gât, 
pentru a domoli durerea şi a amplifica sunetul. Bolile limbii 
şi ale gâtlejului, incapacitatea de a vorbi ne apasă deosebit 
de tare, tot chipul devine oglinda acestei deprimări. 
Încercase să-i oprească pe cei ce se certau prin nişte 
gesturi largi ale braţelor, iar acum ieşise pe trecerea dintre 
paturi. 

— 'Tovarăşi! Iovarăşi! Sufla el chinuit. Să lăsăm acest ton 
sumbru! Suntem şi aşa distruşi de bolile noastre! 
Dumneavoastră, spre exemplu, tovarăşe! Mergea pe 
coridorul dintre paturi şi întindea aproape rugător o mână 
(pe cealaltă o ţinea la gât) către Kostoglotov, de parcă 
acesta, zburlit şi aşezat la înălţime, ar fi fost o zeitate. 
Începuserăţi să vorbiţi atât de interesant despre buretele 
de mesteacăn. Continuaţi, vă rog! 

— Hai, Oleg, spune-ne ce-i cu buretele de mesteacăn! Ce 
începuseşi să spui? Îl rugă şi Sibgatov. 

Ni, cel turnat în bronz, mişcându-şi cu greu limba, căreia îi 
lipsea o bucăţică încă de pe vremea unui tratament mai 


vechi, iar ce rămăsese i se umflase acum din nou, repetă şi 
el, neclar, aceeaşi rugăminte. 

Ceilalţi îl rugau şi ei. 

Kostoglotov simţea o uşurinţă ce nu era de bun augur. De- 
atâţia ani se obişnuise să tacă în faţa oamenilor liberi, cu 
mâinile adunate la spate şi privirea plecată-n pământ, încât 
aceste gesturi se transformaseră într-un fel de trăsătură 
înnăscută, ca o ţinută cocoşată ereditară, aşa că nu scăpase 
de ele cu totul nici în anul petrecut în deportare. Şi-acum 
încă, în timpul plimbărilor pe aleile complexului medical, 
mâinile i se căutau pentru a se regăsi în poziţia cea mai 
simplă şi mai firească pentru ele, la spate. Dar iată că 
oamenii liberi, cărora vreme de atâţia ani li s-a interzis să 
discute cu el de la egal la egal, să discute cu el ceva cât de 
cât serios, cum ar face-o cu o fiinţă umană sau chiar, ce 
amărăciune, să-i strângă mâna, să ia de la el o scrisoare - 
aceşti oameni liberi, nebănuind nimic, stăteau acum în faţa 
lui, care se tolănise fără jenă pe pervaz, şi aşteptau sprijin 
pentru speranţele lor. De altfel, cercetând şi ce se petrece 
cu el însuşi, Oleg observă că nici el nu se simte pe poziţii 
adverse cum era obişnuit, ci, în durerea generală, li se 
alătura lor. 

Îşi pierduse cu desăvârşire obişnuinţa de-a se adresa mai 
multor oameni deodată, uitase de orice adunări, şedinţe, 
mitinguri. lar acum, deodată, devenise orator. Asta i se 
părea total aberant lui Kostoglotov, un vis amuzant. Dar, 
cum nu te poţi opri când ai luat viteză pe gheaţă şi zbori - 
fie ce-o fi, nici el nu se mai putea opri din avântul vesel al 
însănătoşirii sale, întâmplătoare ce-i drept, dar se pare că 
reală totuşi, şi-şi continua alunecarea. 

— Prieteni! E o poveste uluitoare. Mi-a povestit-o un 
bolnav care-a venit la control pe când eu încă mai aşteptam 
să intru la consultaţie. Eu am trimis chiar atunci, că doar n- 
aveam ce pierde, o vedere cu adresa dispensarului în chip 
de adresă inversă. Şi iată că astăzi mi-a sosit răspuns! N-au 
trecut decât douăsprezece zile şi eu am deja răspunsul! Iar 


doctorul Maslennikov se mai şi scuză pentru întârziere, 
fiindcă, îmi explică el, răspunde în medie cam la zece 
scrisori pe zi. Dar, în mai puţin de jumătate de oră, n-ai cum 
scrie o scrisoare cât de cât clară, în care să lămureşti totul 
cum se cade. Deci, cinci ore pe zi îi iau numai scrisorile! Şi 
nu primeşte nimic pentru asta! 

— Din contră, cheltuieşte patru ruble pe zi pentru timbre, 
interveni Dioma. 

— Da. Asta într-o singură zi. lar pe lună înseamnă că se fac 
o sută douăzeci! Şi asta nu-i obligaţia lui, nu-i serviciul lui, 
e, pur şi simplu, o faptă bună pe care vrea s-o facă. Sau cum 
se numeşte asta? Kostoglotov se întoarse spre Rusanov. 
Umanitară, da? 

Însă Pavel Nikolaevici ajunsese pe la sfârşitul raportului 
despre buget, publicat în ziar, şi se prefăcu că n-a auzit. 

— N-are nici un fel de echipă de angajaţi, ajutoare, 
secretare. 'Toate astea le face după orele de serviciu. Şi nici 
glorie n-are pentru asta! Fiindcă noi, bolnavii, ne slujim de 
doctor ca de-un podar: mersi că ne-ai dus, acum eşti în plus. 
La sfârşitul scrisorii, se plânge că bolnavii, mai ales cei 
cărora tratamentul le-a folosit, încetează să-i mai scrie. Nu-i 
scriu despre dozele luate, despre rezultate. Şi, tot elmă 
roagă, mă roagă, să-i răspund cu acuratețe! Când, de fapt, 
noi suntem cei care ar trebui să ne închinăm în faţa lui. 

— Dar, începe cu începutul, Oleg! Îl rugă Sibgatov cu un 
zâmbet slab de speranţă. 

Cât de tare îşi dorea să se facă bine! În pofida 
tratamentului deprimant şi evident fără speranţă, ce dura 
de luni, de ani de zile - să se însănătoşească deodată, brusc 
şi definitiv! Să i se închidă rana de pe spinare, să se 
îndrepte, să păşească hotărât, simțindu-se bărbat în floarea 
vârstei! Bună-ziua, Liudmila Afanasievna! Sunt sănătos tun! 

Cât de mult îşi doreau cu toţii să afle de un asemenea 
doctor făcător de minuni, despre un asemenea leac, 
necunoscut medicilor de aici! Fie că recunoşteau ori ba, în 
fundul sufleiului credeau cu toţii, până la unul, că un 


asemenea doctor, sau un asemenea cunoscător de plante, 
sau o asemenea băbuţă doftoroaie există undeva şi trebuie 
doar să afli - unde, să primeşti medicamentul - şi eşti salvat. 
Findcă era imposibil, absolut imposibil să fie condamnaţi! 

Oricât am râde de miracole câtă vreme, suntem puternici, 
sănătoşi şi fericiţi, dar când viaţa ia o asemenea întorsătură, 
când firul se subţiază într-atât încât numai o minune ne mai 
poate salva, vom crede în această unică, excepţională 
minune! 

Şi Kostoglotov, luat de valul aşteptărilor lacome cu care-l 
ascultau tovarăşii săi, începu să vorbească plin de elan, 
crezând chiar mai mult în cuvintele sale acum, decât 
crezuse în scrisoare când o citise în gând. 

— Dacă vrei de la început, Şaraf, atunci ascultă. Despre 
doctorul Maslennikov, bolnavul acela care s-a lecuit mi-a 
spus că este un vechi medic de familie din regiunea 
Aleksandrovski, din zona Moscovei. Ela lucrat decenii la 
rând - aşa se obişnuia înainte, la acelaşi spital. Şi, la un 
moment dat, a observat că, deşi în literatura de specialitate 
se scrie tot mai mult şi tot mai des despre cancer, printre 
bolnavii lui de la ţară, cancerul nu apare. De ce oare...? 


(Da, de ce oare? Care dintre noi n-a tresărit în copilărie la 
atingerea tainei - acest zid inexpugnabil, dar permeabil, 
prin care te trezeşti din când în când că pătrunde ba un 
umăr, ba un şold. Chiar şi în viaţa noastră de zi cu zi, 
deschisă, raţională, unde nimic misterios nu-şi găseşte 
locul, ea ne răsare câteodată din senin în faţă şi ne strigă: 
aicea sunt! Să nu mă uiţi!) 

— A început, deci, să cerceteze... Deci, începu să 
cerceteze, repetă Kostoglotov cu plăcere, şi descoperi 
următorul lucru: că, economisind banii de ceai, ţăranii din 
întreaga regiune făceau infuzie de ceaga, cu alte cuvinte, 
burete de mesteacăn... 

— Ciuperca aia care creşte sub mesteacăn? Îl întrerupse 
Podduev. Raza unui remediu atât de simplu pătrunse chiar 


şi prin disperarea cu care se pusese de acord şi-n care se 
închisese în ultimele zile. 

Toţi cei din jur erau oameni din sud şi nu doar ciuperca de 
sub mesteacăn, dar chiar şi mesteacănul însuşi le era 
multora necunoscut - cu atât mai mult nu-şi puteau imagina 
despre ce vorbeşte Kostoglotov. 

— Nu, Efrem, nu-i ciuperca de sub mesteacăn. De fapt, 
nici măcar nu-i o ciupercă, este un cancer. Dacă-ţi 
aminteşti, cresc câteodată pe mestecenii bătrâni aşa, un fel 
de excrescenţe urâte, ca nişte spinări cocoşate, la suprafaţă 
negre, iar înăuntru - maro închis. 

— A, iască? Încerca să se lămurească Efrem. Aia de se 
folosea pe vremuri pentru a face scânteie? 

— Ştiu eu, poate că aia o fi. Şi iată ce i-a trecut prin gând 
lui Serghei Nikitici Maslennikov: oare nu cu ceaga asta se 
lecuiesc mujicii ruşi, de vreo câteva secole încoace, de 
cancer, fără să-şi dea seama? 

— Adică fac un fel de profilaxie? Dădu din cap tânărul 
geolog. Nu-l lăsaseră deloc să citească în seara aceea, dar 
discuţia merita din plin. 

— Însă nu era de-ajuns să-şi dea seama, pricepeţi? Trebuia 
să controleze totul. Să-i urmărească ani de-a rândul pe cei 
care beau şi pe cei care nu beau acest ceai. Şi încă ceva - să 
le dea ceai celor la care apar tumori, iar asta însemna să-ţi 
iei răspunderea de-a nu-i trata în alt fel. Şi să ghicească la 
ce temperatură trebuie fiert şi-n ce doze, dacă să dea în 
clocot sau nu, şi câte pahare pe zi trebuie băute, şi dacă nu 
va avea urmări nefaste, şi la care tumoare ajută mai mult, şi 
la care mai puţin. Pentru toate astea a cheltuit... 

— Ei, dar acum? Acum? Se tulburase Sibgatov. 

Iar Dioma se gândea: oare poate fi lecuit şi piciorul? Oare 
chiar ar putea să i-l salveze? 

— Iar acum uite că răspunde la scrisori. Îmi scrie cum să 
mă tratez. 

— Şi aveţi adresa? Întrebă cu lăcomie omul fără glas, 
ţinându-se mereu cu mâna de gâtul fluierător, şi scoțând 


deja din buzunar carneţelul şi pixul. V-a scris cum trebuie 
folosit? Dar la tumoarea gâllejului ajută, oare, despre asta 
nu v-a scris nimic? 

Oricât de tare ar fi dorit Pavel Nikolaevici să se ţină tare şi 
să-l pedepsească pe vecin printr-un dispreţ suveran, nu 
putea scăpa totuşi o asemenea poveste. Nu mai era capabil 
să pătrundă sensul şi cifrele proiectului de buget pe anul 
1 955, prezentat la sesiunea Sovietului Suprem, lăsase deja 
în mod vizibil ziarul deoparte, fără a se mai feri, şi se 
întorsese, treptat, cu faţa spre Roadeoase, fără a-şi ascunde 
speranţa (cel cuprinsese şi pe el) că un leac simplu, popular, 
îl va putea vindeca. Fără urmă de duşmănie de data 
aceasta, pentru a nu-l irita pe Roadeoase, dar dorind totuşi 
să-i amintească de problemă, Pavel Nikolaevici întrebă: 

— Dar, oficial, această metodă e recunoscută? A fost oare 
aprobată în vreo instanţă? 

De sus, de pe pervazul ferestrei sale, Kostoglotov zâmbi 
strâmb: 

— Uite, chestia asta cu instanţa mi-a scăpat. Scrisoarea, 
agită în aer mica foaie gălbuie, acoperită de-un scris în 
cerneală verde, scrisoarea e la obiect: cum să macini, cum 
să dizolvi. Dar cred că, dac-ar fi trecut deja prin toate 
instanţele, infirmierele ne-ar fi servit această băutură la 
pat. La capul scării ar fi fost pus un butoi. Şi n-ar mai fi fost 
nevoie să scriem la Aleksandrov. 

— Aleksandrov, îşi nota deja omul fără glas. Dar ce oficiu 
poştal? Strada? 

Ahmadjan asculta şi el cu interes, apucând chiar să 
traducă ce era mai important lui Mursalimov şi 
Eghenberdiev. El personal n-avea nevoie, de fapt, de 
ciupercă, fiindcă era pe cale de-a se face bine. Dar iată ce 
nu înţelegea el: 

— Dacă ciuperca asta-i aşa bună - de ce nu se folosesc şi 
medicii de ea? De ce n-o trec în nomenclatorul lor de 
medicamente? 


— Pân-atunci mai e cale lungă, Ahmadjan. Unii nu cred, 
alţii nu vor să-nveţe ceva nou şi de-aceea pun piedici, o a 
treia categorie se-mpotrivesc pentru a-şi promova metodele 
lor. Pe când noi - n-avem de ales. 

Kostoglotov îi răspunse lui Rusanov, îi răspunse lui 
Ahmadjan, numai mutului nu-i răspunse - nu-i dădu adresa. 
O făcuse pe neobservate, de parcă i-ar fi scăpat sau n-ar 
mai fi apucat s-o facă, dar adevărul-i că nu voia. Era ceva 
lipicios în tipul ăsta fără voce, cu toate că arăta foarte 
respectabil - avea o siluetă şi-un cap de director de bancă, 
iar pentru vreo ţară latino-americană mai mică ar fi mers şi 
ca prim-ministru. Îi părea rău lui Roadeoase de cinstitul 
bătrân, care nu dormea nopţile pentru a răspunde la 
scrisorile unor necunoscuţi - o să-l zăpăcească mutul cu 
întrebări. Deşi, pe de-altă parte, n-avea cum să nu ţi se facă 
milă de-acest gât fluierător, lipsit de sonoritatea omenească 
pe care nu punem nici un preţ când o avem. Dar, iarăşi pe 
de altă parte, Kostoglotov cum se pricepuse să-şi ducă boala 
ca un specialist, ca un bolnav fidel bolii sale? Citise 
anatomia patologică, obținuse de la Gangart şi Donţova 
lămuriri la toate întrebările pe care le pusese, iar apoi 
primise răspuns şi de la Maslennikov. De ce trebuia el, cel 
lipsit de orice drepturi atâţia ani la rând, să-i dădăcească pe 
aceşti oameni liberi cum să se eschiveze de sub greutatea 
copleşitoare ce le căzuse pe cap? Acolo unde i se formase 
lui caracterul, legea spune: ai găsit - taci chitic, ai deschis - 
n-arăta nimic. Dacă vor da cu toţii buzna să-i scrie lui 
Maslennikov, a doua oară nu mai ajunge Kostoglotov să 
primească răspuns. 

Toate acestea n-au ţinut un veac - doar răstimpul în care 
capul cu cicatrice se întoarse de la Rusanov spre Ahmadjan, 
evitându-l pe mut. 

— Dar metoda de utilizare o indică? Întrebă geologul. 
Creionul şi hârtia se aflau oricum în faţa sa, aşa îşi citea el 
cărţile. 


— Cum se foloseşte, poftim, luaţi-vă creioanele, dictez, 
declară Kostoglotov. 

Începură să se agite, îşi cereau unul altuia creioane şi foi 
de hârtie. Pavel Nikolaevici se trezi că n-are nimic (acasă 
avea el, ce-i drept, un stilou cu peniță ascunsă, de tip nou), 
aşa că a luat un creion de la Diomka. Şi Sibgatov, şi 
Federau, şi Efrem, şi Ni doriră să scrie. lar când se 
adunară, Kostoglotov începu să dicteze încet, după 
scrisoare, mai adăugând şi el unele explicaţii: că iasca nu 
trebuia uscată chiar de tot, că trebuia răzuită, cu ce fel de 
apă trebuia opărită, cum trebuia infuzată, cum trebuia 
strecurată şi-n ce cantităţi trebuia băută. 

Unii scriau rândurile mai repede, alţii mai stângaci, 
rugându-l câteodată să repete - astfel încât atmosfera din 
salon se încălzi şi deveni foarte prietenoasă. Cu ce lipsă de 
dragoste îşi răspundeau câteodată - când, de fapt, ce aveau 
de-mpărţit? Nu aveau decât un singur duşman - moartea, şi 
ce poate despărţi pe acest pământ fiinţele omeneşti dacă 
tuturor le este opusă, o dată şi pentru totdeauna, moartea. 

După ce termină de scris, Dioma spuse cu o voce cam 
brutală şi încet, cum vorbea el, în pofida vârstei sale: 

— Da... Dar de unde mesteacăn, dacă aici nu sunt...? 

Oftară. Prin faţa ochilor lor de oameni plecaţi din Rusia 
(unii dintre ei de bunăvoie) sau care nici măcar n-au fost 
vreodată pe acolo, se perindară imagini ale acestei ţări 
nepretenţioase, moderate, nearse de soare, când acoperită 
de vălul unei ploi uşoare, aducătoare de ciuperci, când 
inundată de zăpezi topite şi brăzdată de drumuri 
gloduroase de câmpie şi de pădure - ţinut liniştit, unde un 
simplu copac îl slujeşte atât de bine pe om. Cei care 
locuiesc acolo nu-şi înţeleg întotdeauna patria, îşi doresc 
mări azurii şi banane, când, de fapt, iată de ce are nevoie 
omul, de umflătura asta urâtă de pe mesteacănul cel alb şi 
subţiratic, de boala, de tumoarea lui. 

Numai Mursalimov şi Eghenberdiev gândeau că şi aici, în 
stepă şi la munte, trebuie să existe neapărat lucrul de care 


au ei nevoie, fiindcă în fiecare loc de pe pământ există tot 
ce-i trebuie omului, trebuie doar să ştii şi să te pricepi. 

— Trebuie să rogi pe cineva să-ţi culeagă şi să-ţi trimită - îi 
răspunse, lui Diomka, geologul. Se pare că-i căzuse şi lui cu 
tronc ceaga asta. 

Kostoglotov însă, care le descoperise pe toate astea pentru 
ei şi le lăudase atâta, n-avea pe cine ruga, în Rusia, să-i 
caute ciuperca. Unii muriseră, alţii se risipiseră, altora îi 
era jenă să li se adreseze, alţii erau orăşeni neputincioşi, n- 
ar fi găsit nici mesteacănul măcar, d'apăi ceaga de pe el. 
Pentru el n-ar fi existat acum bucurie mai mare decât să se 
ducă să-şi lingă rănile, ca un câine, să caute iarba 
necunoscută, să plece cu lunile în păduri, să rupă ceaga, s-o 
mărunţească şi s-o fiarbă pe foc de pădure, s-o bea şi să se 
însănătoşească, precum un animal. Să bântuie cu lunile prin 
pădure şi să n-aibă altă grijă decât să se facă bine. 

Dar drumul Rusiei îi era închis. 

Iar ceilalţi bolnavi, cărora drumul le era deschis, nu 
deprinseseră înţelepciunea sacrificiilor pentru viaţă, a 
ştiinţei de-a scutura de pe tine totul, în afara lucrului celui 
mai important. Vedeau piedici acolo unde ele nu existau: 
cum să-şi ia concediu de boală, sau fără plată, cu plată, 
pentru a pleca în căutare? Cum să-şi răstoarne ritmul 
existenţei şi să se despartă de familie? De unde să ia bani? 
Cum să se îmbrace pentru o asemenea călătorie şi ce să ia 
cu ei? La ce gară să coboare şi de la cine să afle apoi restul? 

Fluturând scrisoarea, Kostoglotov mai adăugă: 

— El pomeneşte aici de existenţa unor aşa-numiţi 
preparatori, adică, pur şi simplu, a unor oameni 
întreprinzători, care adună ceaga, o usucă şi-o expediază cu 
taxă inversă. Numai că ăştia iau mult - cincisprezece ruble 
pe kilogram, iar într-o lună e nevoie de şase kilograme. 

— Cu ce drept iau atât? Se indignă Pavel Nikolaevici, şi 
faţa îi căpătă un aer de şef atât de sever încât, să-l fi văzut, 
pe oricare dintre preparatori l-ar fi apucat, cu siguranţă, 


groaza. Cum de au obraz să smulgă atâţia bani, pentru ceea 
ce natura oferă pe gratis? 

— Nu urla! Îl repezi Efrem. (Deforma cuvintele într-un 
mod cât se poate de nesuferit şi nu se înţelegea dacă o 
făcea special sau limba i le rostea astfel.) Crezi că-i aşa 
simplu - te-ai dus şi-ai luat-o? Trebuie umblat prin pădure 
cu sacul şi cu toporul. Iarna - pe schiuri. 

— Dar, cincisprezece ruble kilogramul, speculanţii 
dracului! Nu se putea opri Rusanov şi faţa i se acoperi din 
nou de pete roşii. 

Problema se punea prea principial. Odată cu trecerea 
anilor, Rusanov se convingea tot mai mult că toate lipsurile, 
neajunsurile, lucrurile neterminate, rezultatele neobţinute - 
toate sunt pricinuite de speculă. De specula măruntă, cum 
ar fi vânzarea de către nişte personaje neverificate, pe 
stradă, a cepei verzi şi-a florilor, sau, în piaţă, a laptelui şi-a 
ouălor de către nişte ţărănci, iar, în gări - a laptelui acru, a 
şosetelor de lână sau chiar a peştelui prăjit. Şi de specula 
de mare calibru, când, de la depozitele de stal, camioane 
întregi porneau, „pe şest”, într-o direcţie necunoscută. 
Dacă aceste două tipuri de speculă ar fi smulse din 
rădăcină, toate s-ar îndrepta la noi cu repeziciune şi 
succesele ar fi şi mai uimitoare. Nu era nimica rău în faptul 
că un om îşi întărea poziţia materială cu ajutorul unui 
salariu mare primit de la stat şi-a unei pensii (Pavel 
Nikolaevici visa şi el la o pensie de merit). În acest caz, şi 
automobilul şi căsuţa de vară erau câştigate prin muncă 
cinstită. Însă automobilul de aceeaşi marcă şi casa făcută 
după acelaşi proiect standardizat căpătau un cu totul alt 
conţinut, unul criminal, dacă erau cumpărate în contul 
speculei. Şi Pavel Nikolaevici visa, chiar aşa - visa la 
introducerea execuţiei publice a speculanţilor. Execuţiile 
publice ar putea însănătoşi repede şi definitiv societatea 
noastră. 

— Păi, dacă-i pe-aşa..., se supără şi Efrem. Nu mai ţipa, 
du-te mai bine singur şi organizează prepararea. Poa' să fie 


şi de stat. Sau cooperatistă. lar dacă ţi se pare mult 
cincisprezece ruble - nu comanda. 

Că-n acest punct era vulnerabil înţelegea şi Rusanov. Îi ura 
pe speculanţi, dar tumoarea lui Pavel Nikolaevici nu putea 
aştepta până când acest nou medicament va fi aprobat de 
Academia Științelor Medicale şi până când cooperativele 
din regiunile Rusiei Centrale vor pune la punct livrarea lui 
permanentă. 

Noul venit, cel fără glas, acţionând asemeni unui reporter 
de la un ziar celebru, era cât pe ce să se urce în patul lui 
Kostoglotov şi încerca să afle cu glasul său fâşâit: 

— Dar adresele preparatorilor?... N-a dat în scrisoare şi 
adresele preparatorilor? 

Pavel Nikolaevici se pregăti şi el să noteze adresele. 

Dar, din nu se ştie ce cauză, Kostoglotov nu răspunse. O fi 
fost în scrisoare vreo adresă, n-o fi fost? 

— Fapt e că el nu răspunse, ci cobori de pe pervaz şi 
începu să-şi caute cizmele sub pat. În pofida tuturor 
interdicţiilor medicale, le ascunsese şi le păstra pentru 
plimbări. 

Iar Dioma ascunse reţeta în noptieră şi, fără să se mai 
zbată pentru a afla ceva, îşi culcă grijuliu piciorul bolnav pe 
pat. Asemenea sume mari de bani el n-avea şi nici n-avea de 
unde să ia. Îi ajuta mesteacănul, dar nu pe toţi. 

Lui Rusanov îi era, pur şi simplu, jenă de faptul că, după 
ciocnirea cu Roadeoase - şi nu era prima ciocnire în trei 
zile, era acum atât de evident interesat de cele povestite de 
el şi depindea de adresă. Şi, pentru a-l îmbuna parcă, 
scoțând în evidenţă, inconştient, ceea ce-i unea, Pavel 
Nikolaevici spuse cât se poate de sincer: 

— Da! Ce poate fi mai rău pe lumea asta... (decât 
cancerul? Dar el n-avea cancer)... Decât astea... 
Oncologice... Şi, în general, decât cancerul! 

Însă Kostoglotov nu fu câtuşi de puţin înduioşat de 
încrederea manifestată de acest om mai mare decât el şi ca 
vârstă, şi ca poziţie, şi ca experienţă. Înfăşurându-şi piciorul 


în nişte obiele roşcate, pe care le uscase pe carâmbi, şi 
trăgându-şi pe picior cizmele oribile de iuft, pline de petice 
grosolane pe toate muchiile, i-o trânti: 

— Ce-i mai rău decât cancerul? Lepra! 

Sunetele puternice ale acestui cuvâht greu şi ameninţător 
răsunară în cameră ca o rafală. 

Pavel Nikolaevici îşi încreţi faţa într-o expresie 
împăciuitoare: 

— Asta mai e de discutat... De ce-ar fi, neapărat, mai rău? 
Acolo, procesul e mai lent. 

Kostoglotov îşi înfipse privirea întunecată şi lipsită de 
bunăvoință în ochelarii şi-n ochii deschişi ai lui Pavel 
Nikolaevici. 

— E mai rău prin faptul că leprosul e, încă din timpul vieţii, 
exclus din lume. Despărţit de familie, închis după sârmă 
ghimpată. Credeţi că asta e mai uşor de îndurat decât 
tumoarea? 

Pavel Nikolaevici se simţi stânjenit, singur cum se afla în 
imediata vecinătate a privirii întunecat-arzătoare a acestui 
om din topor, indecent. 

— Păi, eu voiam să spun că, în general, bolile astea 
blestemate... 

Orice om, cât de cât civilizat, ar fi înţeles că era cazul să 
facă şi el un pas în întâmpinare. Însă Roadeoase nu putea 
pricepe nimic de felul acesta. Nu era în stare să preţuiască 
tactul lui Pavel Nikolaevici. Ridicat acum cât era el de 
deşirat şi îmbrăcat într-un halat muieresc de bumbac, de-un 
gri murdar, care-i servea drept palton pentru plimbări, 
declară mulţumit, crezând că spusele sale aveau să sune 
foarte savant: 

— Un filosof a zis că dacă omul n-ar fi niciodată bolnav, nu 
şi-ar cunoaşte limitele. 

Apoi scoase din buzunarul halatului o curea militară 
groasă de patru degete, cu catarama în formă de stea în 
cinci colţuri, îşi încinse cu ea halatul în care se înfăşurase, 
ferindu-se să strângă locul tumorii. Şi, începând să 


mototolească între degete o ţigară-cui, genul acela de 
ţigară nenorocită, ieftină, care se stinge fără să ardă până 
la capăt, porni spre ieşire. 

Mutul se retrăgea în faţa lui Kostoglotov pe coridorul 
dintre paturi şi, cu toată înfăţişarea sa banchero- 
ministeriabilă, i se adresă pe un ton atât de implorator, de 
parcă Kostoglotov ar fi fost o celebritate în oncologie, care 
acum pleca pentru totdeauna din această clădire: 

— Dar, spuneţi-mi, vă rog, dintr-o sută de cazuri de 
tumoare la gâtlej, cam câte se dovedesc a fi cancer? 

— Treizeci şi patru, zâmbi Kostoglotov, obligându-l să se 
dea la o parte. 

În cerdacul din faţa uşii nu era nimeni. 

Oleg inspiră fericit aerul umed, rece, nemişcat şi, fără să 
apuce să se curețe cu el, aprinse pe loc ţigara mică, fără de 
care, oricum, fericirea era incompletă (deşi nu numai 
Donţova, dar, iată, nici Maslennikov nu uitase să-i 
amintească în scrisoare că trebuie să se lase de fumat). 

Nu era pic de vânt sau ger. În pătratul de lumină venit de 
la unul dintre geamuri se vedea o băltoacă şi apa ei era 
întunecată, neacoperită de gheaţă. Era abia cinci februarie, 
dar, lucru neobişnuit, venise deja primăvara... Un soi de 
ceaţă, parcă, sau, în orice caz, o pâclă uşoară era 
suspendată în aer - atât de uşoară încât nu acoperea, ci 
doar îndulcea, făcea mai puţin ascuţite luminile îndepărtate 
ale felinarelor şi ferestrelor. 

La stânga lui Oleg, se ridicau spre cer, strânşi unul în 
celălalt, mai înalţi decât acoperişul, patru plopi piramidali, 
patru fraţi. De cealaltă parte, se ridica un singur plop, însă 
rămuros, bogat şi la fel de înalt ca şi ceilalţi patra. În 
spatele lui, se înghesuiau alţi copaci. Începea triunghiul 
parcului. 

Cerdacul neîngrădit al Pavilionului treisprezece cobora în 
câteva trepte spre o alee asfaltată, vălurită, tivită pe 
margini de tufişurile încâlcite ale gardului viu. Toate 


acestea nu erau încă înfrunzite, însă desişul lor stătea 
mărturie vieţii. 

Oleg ieşise la plimbare pentru a umbla pe aleile parcului, 
pentru a simţi cu fiecare pas şi întindere a piciorului 
bucuria acestuia de a păşi cu siguranţă, bucuria lui de a fi 
piciorul viu al unui om ce n-a murit. Însă priveliştea ce i se 
deschidea din cerdac îl opri şi-şi termină ţigara aici. 

Felinarele rare şi ferestrele pavilioanelor de vizavi îşi 
revărsau lumina domoală. Aproape nimeni nu mai umbla pe 
alei. Când nu se auzea din spate huruitul căii ferate ce 
trecea prin apropiere, ajungea până aici murmurul egal al 
unui râu repede, de munte, care se zbătea şi se înspuma 
jos, în dosul celorlalte pavilioane, în prăpastie. 

Iar şi mai departe, peste prăpastie, dincolo de râu, se- 
ntindea alt parc, parcul orăşenesc, şi, din acel parc probabil 
(deşi era cam frig), sau poate din ferestrele deschise ale 
clubului, răzbătea o muzică de dans, cântată de o fanfară. 
Era sâmbătă - şi iată, se dansa... Cineva dansa cu cineva... 

Oleg era răscolit de faptul că vorbise atât de mult şi fusese 
ascultat. Îl cuprinsese şi-l încolăcise senzaţia vieţii brusc 
revenite, a vieţii cu care credea, doar cu două săptămâni în 
urmă, că-şi încheiase toate socotelile. E adevărat că viaţa 
aceasta nu-i promitea nimic din ceea ce se consideră bun şi 
pentru care se zbăteau oamenii acestui mare oraş: nici 
locuinţă, nici avere, nici carieră, nici bani, ci alte bucurii 
esenţiale, pe care nu se dezvăţase să le preţuiască: dreptul 
de-a păşi pe pământ fără-a aştepta comanda; dreptul de a fi 
singur, dreptul de-a privi stelele neeclipsate de 
reflectoarele zonei de lagăr; dreptul de-a stinge noaptea 
lumina şi-a dormi în întuneric; dreptul de a pune o scrisoare 
la cutia poştală; dreptul de-a te odihni duminica; dreptul 
de-a face baie în râu. Şi multe, multe alte asemenea 
drepturi. 

Dreptul de-a discuta cu femeile. 

Toate aceste nenumărate drepturi miraculoase i le redase 
însănătoşirea! Şi el stătea în picioare, fuma şi se bucura. 


Muzica aceea venea din parc, Oleg o auzea, dar parcă nici 
nu mai era o muzică oarecare, ci Simfonia a patra de 
Ceaikovski, răsunând în el însuşi - începutul neliniştit, 
dificil, al acestei simfonii, melodia uimitoare a acestui 
început. Melodia aceea unde eroul, aşa o interpreta Oleg, 
revenit la viaţă sau poate recăpătându-şi vederea după ce 
fusese orb - pare să pipăie, să alunece cu mâna peste 
obiecte şi peste chipul iubit - pipăie şi se teme să creadă în 
fericirea sa, în faptul că aceste lucruri există, într-adevăr, şi 
că ochii săi încep să vadă. 

Toate patimile se întorc 


Duminică dimineaţă, îmbrăcându-se în grabă pentru a 
merge la serviciu, Zoia îşi aminti că Kostoglotov o rugase 
să-şi pună neapărat, la următoarea gardă, aceeaşi rochie 
cenuşiu-aurie al cărei guler îl zărise pe sub halat, iar acum 
ar fi vrut s-o vadă „la lumina zilei”. E plăcut să îndeplineşti 
rugăminţile dezinteresate. De altfel, rochia îi convenea, 
deoarece avea ceva sărbătoresc, iar ea avea de gând să 
lenevească un pic în ziua aceea şi spera ca Kosloglotov să 
vină s-o distreze. 

Aşa că, schimbându-şi intenţiile din mers, îşi puse rochia 
comandată, o parfumă din câteva lovituri cu palma, îşi tapă 
bretonul; între timp, se făcuse însă târziu de tot, aşa că-şi 
trase paltonul pe ea în pragul uşii, iar bunica abia apucă să- 
i vâre pacheţelul cu mâncare în buzunar. 

Era o dimineaţă răcoroasă, dar deja nu mai mirosea a 
iarnă, era umed. În Rusia, pe o asemenea vreme, lumea 
poartă balonzaide. Dar aici, în sud, concepţiile despre ce 
înseamnă frig şi ce înseamnă căldură sunt altele: după ce 
vine căldura, se mai umblă încă multă vreme în costume de 
lână, toată lumea tinde să-şi pună cât mai devreme şi să-şi 
scoată cât mai târziu paltonul, iar cine are haină de blană 
aşteaptă cu nerăbdare să fie măcar câteva zile geroase. 

Zoia zări încă din poartă tramvaiul care-i trebuia, alergă 
după el până la capătul cvartalului, sări ultima pe scară şi, 


cu răsuflarea tăiată, roşie la faţă, rămase pe platforma din 
spate, unde era curent. Tramvaiele din oraş erau toate 
încete, zgomotoase, la cotituri guiţau sfâşietor, freeându-se 
de şine. 

Dar şi răsuflarea tăiată, ba chiar şi înţepăturile din piept 
erau plăcute corpului ei tânăr, fiindcă treceau aproape 
imediat şi nu făceau decât să-i scoată în evidenţă sănătatea 
şi dispoziţia sărbătorească. 

La institut era vacanţă şi munca la clinică - trei gărzi şi 
jumătate pe săptămână - i se părea foarte uşoară, odihnă 
curată. Bineînţeles c-ar fi fost încă şi mai uşor fără gărzi, 
dar Zoia era obişnuită cu o povară dublă: de doi ani învăţa 
şi lucra în paralel. Practica din clinică nu era prea bogată, 
nu din pricina practicii lucra Zoia, ci pentru bani: pensia 
bunicii n-ar fi ajuns nici de pâine, bursa Zoiei se ducea într- 
o clipă, tatăl nu-i trimisese niciodată nimic şi Zoia nici nu-i 
cerea. Nu voia să datoreze, nimic unui astfel de tată. 

În vacanţa ce începuse după garda de noapte, cu două zile 
în urmă, Zoia nu stătuse o clipă cu mâinile-n sân, aşa se 
obişnuise din copilărie. Pentru început, se apucase să-şi 
coasă o bluză de primăvară dintr-un crepe-georgette 
cumpărat încă din salariul pe decembrie (bunica mereu i-a 
spus să-şi facă vara sanie şi iarna căruţă şi, de altfel, 
conform aceluiaşi proverb, în magazine, cele mai bune 
lucruri de vară se găseau tocmai iarna). Cosea la vechiul 
Singer al bunicii (îl căraseră după ele tocmai din Smolensk), 
iar primele elemente de croitorie tot de la bunica le 
învățase, însă acestea erau demodate şi Zoia prelua din 
mers ce putea, ce vedea pe la vecine, Ia prietene, la fetele 
care făceau cursuri de croitorie, pentru care Zoia n-avea 
timp. Bluza nu şi-o terminase în aceste două zile, în schimb, 
trecuse pe la câteva curăţătorii şi reuşise să-şi predea 
vechiul pardesiu. Mai fusese la piaţă, după cartofi şi 
legume, se tocmise acolo ca o cărpănoasă şi adusese câte o 
sacoşă grea în fiecare mână (cozile de pe la magazine le 
făcea bunica, dar greutăţi n-avea cum să care). Plus că mai 


fusese şi la baia de aburi. Doar pentru citit nu-şi făcuse 
timp. Iar în seara precedentă se dusese cu colega ei de an, 
Rita, să danseze la casa de cultură. 

Această casă de cultură, la care s-au dus cu Rita, era 
spațioasă, curată, bine încălzită, avea coloane şi scară de 
marmură, oglinzi înalte în rame de bronz - te vedeai, de 
departe de tot, cum mergi sau dansezi - şi fotolii foarte 
scumpe şi confortabile (numai că erau acoperite cu huse şi 
n-aveai voie să te aşezi în ele). Totuşi, de la revelion încoace, 
Zoia nu se mai dusese pe acolo, fiindcă fusese foarte tare 
jignită atunci. Se organizase un bal mascat, cu premii 
pentru cele mai bune costume, şi Zoia îşi cususe singură un 
costum de maimuţă cu o coadă superbă. Totul fusese gândit 
în detaliu - şi pieptănătura, şi un machiaj uşor, şi 
combinaţia de culori - totul era şi caraghios, şi frumos, şi 
era aproape sigură de premiul întâi, deşi concurenţa era 
mare. Însă, chiar înainte de decernarea premiilor, nişte 
nesimţiţi îi tăiaseră coada cu cuțitul, o transmiseseră din 
mână în mână şi o ascunseseră. lar Zoia începuse să plângă 
- nu din pricina tâmpeniei băieţilor ălora, ci fiindcă toată 
lumea din jur începuse să râdă, găsind că poanta fusese 
foarte spirituală. Fără coadă, costumul îşi pierdea, în mare 
parte, hazul, plus că Zoia se pleoştise şi nu mai primi nici un 
premiu. 

Aşa că ieri, încă supărată pe club, intrase acolo cu un aer 
ofensat. Însă nimeni şi nimic nu-i aminti de întâmplarea cu 
maimuța. Lumea era amestecată - şi studenţi de pe la 
diferite institute, şi oameni de la fabrică. Zoia şi cu Rita nu 
fură nevoite să danseze deloc împreună, fură despărțite 
imediat şi vreme de trei ore la rând se învârtiră, se 
clătinară şi bătură pasul pe loc în sunetele orchestrei de 
suflători. Corpul avea nevoie de această descătuşare, de 
aceste întorsături şi mişcări, corpul se simţea bine. Iar, de 
vorbit, toţi cavalerii vorbeau foarte puţin: când glumeau, o 
făceau cam prosteşte, după gustul Zoiei. Apoi Kolea, un 
tehnician-constructor, îi propuse s-o conducă acasă. Pe 


drum, discutară despre filme indiene, despre înot; ar fi fost 
caraghios să vorbească despre ceva serios. Ajunseră în 
holul blocului, unde era mai întuneric, şi acolo s-au sărutat, 
dar prin cea mai grea încercare trecuseră sânii Zoiei, pe 
lângă care nimeni nu putea trece liniştit. Cum i-a mai 
smotocit! De altfel, a căutat şi alte câi de acces. Zoia se 
tulburase, dar, în acelaşi timp, o cuprinsese şi o senzaţie 
neplăcută că pierde timpul, că duminică trebuie să se 
scoale devreme - aşa că scăpase de el şi urcase repede 
scara veche până în casă. 

Printre prietenele Zoiei şi mai ales printre studentele 
mediciniste, era răspândită părerea că trebuie să te 
grăbeşti să iei de la viaţă tot ce se poate, şi asta cât mai 
devreme şi cât mai deplin. Într-un asemenea curent de 
convingeri, să rămâi în anul întâi, al doilea şi, până la urmă, 
într-al treilea un soi de fată bătrână, cunoscând la perfecţie 
doar teoria, era de neimaginat. 

Şi Zoia trecuse, trecuse de câteva ori, cu diferiţi băieţi, 
toate gradele de apropiere, când permiţi tot mai mult şi mai 
mult, şi cucerirea, şi dominaţia, şi acele minute de extaz 
când, n-avea decât să sară toată casa în aer, situaţia nu mai 
putea fi schimbată; şi pe acelea liniştite şi fade, când se 
culeg de pe jos şi de pe scaune articolele de îmbrăcăminte 
pe care n-ar fi avut deloc voie să le vadă împreună, acum 
însă acest lucru nu mai e câtuşi de puţin de mirare, şi te 
îmbraci, în faţa lui, preocupată. 

În anul trei, Zoia ieşi din rândurile fetelor bătrâne - şi cu 
toate acestea se trezi că nu e ce trebuie. În toate acestea, 
lipsea o continuare esenţială, care să dea un echilibru vieţii, 
care să dea, de fapt, chiar viaţă. 

Zoia n-avea decât douăzeci şi trei de ani, totuşi văzuse şi 
reţinuse multe la viaţa ci: drumul lung din Smolensk, când 
au fost evacuate, mai întâi în vagoane de marfă, apoi cu 
pluta, apoi din nou cu mărfarul, din care, nu se ştie de ce, îi 
rămăsese deosebit de clar în minte vecinul care măsura cu 
o sforicică locul fiecăruia pe prici, încercând să 


demonstreze că familia Zoiei ocupase cu doi centimetri mai 
mult; foametea şi viaţa tensionată de aici, în anii războiului, 
când nu se discuta decât despre cartele şi despre preţurile 
de pe piaţa neagră; şi nenea Fedea fura pe ascuns, din 
noptieră, porţioara de pâine a Zoiei; iar acum, la clinică - 
suferinţele astea provocate de cancer care se ţin scai de 
om, vieţile distruse, povestirile deprimante ale bolnavilor şi 
lacrimile. 

Faţă de toate acestea, atingerile, îmbrăţişările şi aşa mai 
departe nu erau decât picături dulci în marea sărată a 
vieţii. N-aveai cum să-ţi stingi setea cu ele. 

Însemna oare acest lucru că trebuia să se mărite, că 
fericirea ar consta în măritiş? Tinerii cu care făcea 
cunoştinţă, dansa şi se plimba, îşi manifestau toţi, până la 
unul, dorinţa de a se încălzi şi de a-şi lua tălpăşiţa. Între ei, 
discutau cam aşa: - „M-aş însura eu, dar dacă oricum 
găsesc într-o seară-două ce-mi trebuie, de ce-aş mai face- 
0?” 

Cum nu poţi cere un preţ triplu, când piaţa e plină ochi, tot 
aşa era imposibil să rămâi inaccesibilă când, în jur, toată 
lumea cedează. 

De altfel, nici înregistrarea la starea civilă nu era de 
ajutor, asta se putea vedea din experienţa sorei medicale 
care o schimba pe Zoia, ucraineanca Maria; Maria se 
încrezuse în acte, însă peste o săptămână soţul tot o 
părăsise, a plecat şi dus a fost. Iar ea îşi creştea, de şapte 
ani încoace, copilul şi, pe deasupra, mai era considerată şi 
măritată. 

De aceea, la seratele unde se bea vin, dacă se apropiau 
zilele periculoase, Zoia stătea cu ochii-n patru, ca un genist 
într-un câmp de mine. 

Zoia avea, de altfel, un exemplu şi mai apropiat decât 
Maria: văzuse cât de prost trăiseră împreună propriii ei 
părinţi care ba se certau, ba se împăcau, ba se mutau în 
oraşe diferite, ba se adunau din nou laolaltă - şi astfel s-au 
chinuit unul pe celălalt toată viaţa. Să repete greşeala 


mamei sale ar fi fost, pentru Zoia, ca un pahar de acid 
sulfuric băut pe nerăsuflate. 

Era şi acesta un caz în care actele în regulă nu fuseseră de 
nici un ajutor. 

În trupul său, în raportul membrelor lui, ca de altfel, şi-n 
firea ei şi-n felul în care înţelegea ca, luând-o ca un întreg, 
viaţa, Zoia simţea echilibru şi armonie. Şi doar în spiritul 
acestei armonii putea avea loc orice lărgire a vieţii sale. De 
aceea, când cel ale cărui mâini se târau pe corpul ei 
spunea, în pauze, lucruri lipsite de inteligenţă, vulgare, sau 
repeta aproape exact fraze din filme, cum făcuse şi Kolea, 
ieri, el distrugea de îndată armonia, neputând să-i fie cu 
adevărat pe plac. 

Zoia rămase să se zgâlţâie până la sfârşil pe platforma din 
spate a tramvaiului, unde conductoarea îl înfiera cu voce 
tare pe un tânăr care nu-şi luase bilet (iar acela asculta şi 
nici că va cumpăra). Tramvaiul începuse să întoarcă, de 
cealaltă parte a rondului, lumea se-nghesuia deja în 
aşteptarea lui. Primul sări, din mers, tânărul făcut de ocară. 
Sări apoi şi un puşti. Pe urmă, Zoia sări şi ea uşor, înainte 
de staţie, fiindcă de aici avea mai puţin de mers. 

Era deja opt şi un minut şi Zoia o luase la fugă pe 
drumeagul asfaltat ce şerpuia prin complexul sanitar. Ca 
infirmieră, nu s-ar fi cuvenit s-alerge, dar ca studentă şi-o 
mai putea încă permite. 

Până a ajuns la pavilionul canceroşilor, până şi-a scos 
paltonul, şi-a pus halatul şi a urcat la etaj - se făcuse deja 
opt şi zece minute şi, dacă în schimbul celălalt ar fi fost 
Olimpiada Vladislavovna, ar fi încasat-o; Maria i-ar fi 
reproşat şi ea cu o mutră acră cele zece minute, de parcă 
ar fi fost o jumătate de schimb. Din fericire însă până la ea 
fusese de serviciu Turgun, student şi el, un kara-kalpac 
oricum îngăduitor de felul lui, iar faţă de ea cu atât mai 
mult. Voi s-o plesnească, drept pedeapsă, mai jos de talie, 
dar ea nu se lăsă, râseră amândoi, şi tot ea fu cea care-l 
împinse uşor pe scară. 


Era el simplu student, dar, în calitate de cadru naţional, 
primise deja repartiție ca medic-şef la spitalul dintr-o 
comună şi erau ultimele luni când se mai putea purta atât 
de uşuratic. 

Turgun îi lăsase Zoiei un caiet de tratamente şi, în plus, o 
temă specială dată de Mita, sora-şefă. Duminica nu erau 
vizite, procedurile erau reduse la minimum, nu erau de 
supravegheat bolnavi după transfuzie, se adăuga, în 
schimb, grija de a nu lăsa rudele să intre în saloane fără 
permisiunea medicului-şef şi, în plus, iată, Mita le trecea 
celor care făceau de gardă duminica, în timpul zilei, o parte 
din nesfârşitele ei munci statistice, pe care nu mai reuşea 
să le termine. În ziua aceea era vorba de prelucrarea unui 
teanc gros de fişe pe luna decembrie a anului trecut, 1 954. 
Cu buzele ţuguiate ca un mic cilindru, de parcă s-ar fi 
pregătit să fluiere, Zoia tocmai vântura teancul între 
degetele cu care ţinea colţul fişelor, încercând să-şi dea 
seama cam câte bucăţi sunt şi dacă-i va mai rămâne timp 
pentru brodat - când simţi alături o umbră înaltă. Întoarse 
fără pic de mirare capul şi-l văzu pe Kostoglotov. Era 
proaspăt bărbierit, aproape pieptănat, şi doar cicatricea de 
pe bărbie amintea, ca întotdeauna, de originea lui 
banditească. 

— Bună-dimineaţa, Zoienka, spuse el, exact ca un 
gentleman. 

— Bună-dimineaţa, clătină şi ea din cap, de parcă ar fi fost 
nemulțumită de ceva sau neîncrezătoare când, de fapt, o 
făcea doar aşa, într-o doară. 

El o privea cu ochii lui mari, căprui-închis. 

— Nu-mi dau seama dacă mi-aţi îndeplinit rugămintea sau 
nu? 

— Ce rugăminte? Se încruntă mirată Zoia (figura asta-i 
ieşea întotdeauna foarte bine). 

— Nu mai ţineţi minte? Şi eu care mi-am pus o dorinţă pe 
rugămintea asta. 


— Ce ţin eu minte este c-aţi luat de la mine manualul de 
anatomie patologică. 

— Şi-am să vi-l înapoiez. Mulţumesc. 

— V-aţi descurcat? 

— Mi se pare c-am înţeles tot ce trebuie. 

— V-am făcut vreun rău? Întrebă, serios, Zoia. Am avut 
remuşcări. 

— În nici un caz, Zoienka! Pentru a-şi întări negația, el îi 
atinse uşurel de tot mâna. Din contră, cartea aceasta m-a 
încurajat, mi-a dat elan. Sunteţi o drăguță că mi-aţi dat-o. 
Dar..., îi privi gâtul,... N-aţi vrea să vă descheiaţi la 
năsturaşul de sus al halatului? 

— De ce? Se miră foarte tare Zoia (şi asta-i ieşea foarte 
bine). Nu mi-e deloc cald! 

— Ba, dimpotrivă - sunteţi roşie ca racul! 

— Aveţi dreptate, izbucni ea în râs, din toată inima; i-ar fi 
plăcut şi ei să-şi descheie halatul, încă nu-şi revenise din 
alergătura şi hârjoana cu Turgun. Şi chiar îl descheie. 
Scânteie aurul din cenuşiu. 

Kostoglotov o privi cu ochi mari şi spuse aproape fără glas: 

— Foarte bine. Mulţumesc. Pe urmă o să-mi arătaţi mai 
mult? 

— Depinde ce dorinţă v-aţi pus. 

— Am să vă spun, dar mai târziu, bine? Doar o să mai stăm 
astăzi împreună, nu-i aşa? 

Zoia îşi roti ochii de jur-împrejur, ca o păpuşă. 

— Numai dacă veniţi să mă ajutaţi. De-aceea m-am şi 
încins, fiindcă am mult de lucru astăzi. 

— Dacă-i vorba de înţepat oameni vii cu acul - eu unul nu-s 
amator. 

— Dar dacă e de făcut statistică medicală? De ars gazul de 
pomană? 

— Statisticii îi port respect. Când nu e secretă. 

— Atunci, veniţi după micul dejun, îi zâmbi Zoia, în avans, 
pentru ajutor. 

Începuseră deja să împartă mâhcarea prin saloane. 


Încă de vineri dimineaţa, când a predat garda, intrigată de 
discuţia pe care-o avuseseră noaptea, Zoia se dusese la 
fişier să vadă situaţia lui Kostoglotov. 

Află că-l chema Oleg Filimonovici (patronimicul greoi se 
potrivea cu numele de familie neplăcut, dar numele 
îndulcea totul). Era născut în 1 920 şi, cu toţi cei treizeci şi 
patru de ani ai săi, era, într-adevăr, necăsătorit, lucru 
aproape incredibil, şi locuia, cu-adevărat, într-un oarecare 
Uş-lerek. Rude n-avea de nici un fel (la dispensarul 
oncologic erau obligatoriu consemnate adresele rudelor). 
De meserie era topograf şi lucra la reglementarea 
regimului terenurilor. 

Toate acestea însă nu clarificaseră lucrurile, ci le 
încâlciseră încă şi mai mult. 

Iar astăzi, în caietul cu tratamentele care trebuiau 
efectuate, citise că începuseră de vineri să-i facă injecții de 
sinestrol, câte două doze de-un centimetru cub, 
intramuscular. 

Acest lucru trebuia să-l facă cel care era de gardă seara, 
deci - astăzi - nu ea. Totuşi, Zoia îşi mişcă buzele ieşite 
înainte ca un botic. 

După micul dejun, Kostoglotov aduse manualul de 
anatomie patologică şi era pregătit s-o ajute, dar Zoia 
alerga prin saloane să împartă medicamentele care 
trebuiau băute sau înghiţite de câte trei sau patru ori pe zi. 

Într-un târziu, se aşezară la măsuţa ei. Zoia scoase o filă 
mare pentru schema de tabel, în care informaţiile trebuiau 
trecute sub formă de liniuţe, şi începu să explice (uitase şi 
ea, între timp, ce trebuia făcut exact) şi să traseze rubricile 
cu ajutorul riglei mari, greoaie. 

Zoia ştia, în general, cât preţuiesc asemenea ajutoare - 
băieţi tineri sau holtei (şi, la urma urmelor, şi cei însuraţi): 
de fiecare dată, acest gen de ajutor se transforma în 
hihăială, glumiţe, curte şi greşeli în dările de seamă. Dar 
Zoia se împăcase cu gândul acestor greşeli, fiindcă până şi 
curtea cea mai lipsită de inventivitate era mai interesantă 


decât cea mai savantă dare de seamă. Zoia n-avea nimic 
împotrivă să continue astăzi jocul care-i îndulcea orele de 
gardă. 

Cu atât mai mirată fu când Kostoglotov lăsă imediat 
deoparte privirile cu tâlc şi tonul aparte, pricepu repede ce 
şi cum trebuia făcut, ba chiar începu să-i explice el ce şi 
cum şi, adâncindu-se în fişe, începu să caute lucrurile de 
care aveau nevoie, iar ea trecea liniuţele în rubricile 
registrului mare. „Meuroblastomul...” dicta el, 
„hipernefromul... Sarcomul cavităţii na-zale. Tumoarea 
măduvei spinării...” Iar când nu înţelegea ceva - o întreba. 

Trebuia socotit de câte ori fusese întâlnit, în intervalul 
luat, tipul respectiv de tumoare - separat la femei şi 
bărbaţi, împărţiţi pe decade de vârstă. Trebuiau, de 
asemenea, prelucrate tipurile de tratament aplicate şi 
cantităţile respective... Şi, tot la fiecare categorie, trebuiau 
precizate cele cinci rezultate posibile: însănătoşirea, 
îmbunătăţirea, stoparea, înrăutățirea şi moartea. Ajutorul 
Zoiei începu să urmărească toate aceste cinci variante cu o 
atenţie deosebită. Sărea de la început în ochi că aproape nu 
existau însănătoşiri complete, dar nici morţi nu erau multe. 

— Văd că nu te lasă să mori aici, te externează la timp, 
spuse Kostoglotov. 

— Păi, ce să-i faci, Oleg, gândiţi-vă şi dumneavoastră. (îi 
spusese „Oleg” ca să-l răsplătească pentru muncă. El 
observase acest lucru şi ridicase imediat ochii spre ea.) 
Dacă e clar că un om nu poate fi ajutat şi nu-i rămâne decât 
să-şi trăiască ultimele săptămâni sau luni - ce rost are să 
ocupe degeaba un pat? Oamenii stau la coadă pentru 
internări, iar unii ar putea fi ajutaţi. Şi-apoi bolnavii 
incurabili... 

— In-cum? 

— Care nu pol fi vindecaţi... Au o influenţă foarte proastă, 
prin felul în care arată şi discuţiile pe care le poartă, asupra 
celor care pot fi vindecaţi. 


lată că, aşezându-se la măsuţa infirmierei, Oleg făcuse 
parcă un pas în situaţia socială şi-n conştientizarea lumii. 
Acel „el” care nu mai poate fi ajutat, acel „el” pentru care 
nu mai merită să ţii patul, acei bolnavi incurabili - toţi 
aceştia nu mai erau el, Kostoglotov. Cu el, cu Kostoglotov, se 
vorbea deja în aşa fel de parcă nu mai putea muri, de parc- 
ar fi fost perfect curabil. Acest salt dintr-o stare în alta, 
săvârşit fără să-l fi meritat câtuşi de puţin, prin capriciul 
împrejurărilor apărute peste noapte, îi aminti vag de ceva, 
dar nu mai stătu acum să-şi amintească de ce anume. 

— Da, toate astea sunt logice. Dar iată, l-au externat pe 
Azovkin. Iar ieri, în prezenţa mea, a fost externat un tumor 
cordiş fără să i se explice nimic, fără să i se spună despre 
ce-i vorba - şi-am avut sentimentul că particip şi eu la 
înşelătorie. 

Era întors acum spre Zoia cu obrazul pe care n-avea 
cicatrice şi faţa lui nu părea deloc aspră. 

În aceleaşi relaţii de înţelegere, au continuat să lucreze şi, 
până la prânz, au terminat totul. 

Ce-i drept, Mita îi mai lăsase şi o a doua temă - să treacă 
rezultatele analizelor de laborator pe foile de temperatură 
ale bolnavilor, pentru a avea mai puţine pagini şi a le ataşa 
mai uşor la fişele de boală. Dar asta ar fi fost deja prea mult 
pentru o singură duminică. Şi Zoia spuse: 

— Ei, vă mulţumesc tare, tare mult, Oleg Filimonovici. 

— Ei, asta nu! Acum, dacă aţi pornit-o aşa, aşa s-o ţineţi: 
Oleg! 

— Acum, după-masă, vă veţi odihni... 

— Eu nu mă odihnesc niciodată. 

— Dar sunteţi bolnav. 

— Se întâmplă ceva ciudat, Zoienka, în zilele când sunteţi 
dumneavoastră de gardă, încât din clipa în care urcați 
scara, eu sunt deja sănătos! 

— Bine, atunci, cedă Zoia cu uşurinţă. De data aceasta vă 
voi primi în salon. 


Şi făcu un semn din cap spre camera de consiliu a 
medicilor. 

Însă după-masă trebui, din nou, să împartă medicamentele 
şi avea treburi urgente în salonul cel mare pentru femei. 
Zoia îşi asculta cu atenţie propriul corp, curat şi sănătos 
până la ultima unghie şi celulă a pielii, în contrast cu 
handicapurile şi bolile care o înconjurau aici. Cu deosebită 
plăcere îşi simţea sânii strânşi laolaltă şi felul în care se 
îngreunau când se apleca peste paturile bolnavilor sau 
săltau când mergea cu pas iute. 

În sfârşit, treburile se mai împuţinară. Zoia îi porunci 
infirmierei să se aşeze la masă, să nu-i lase pe vizitatori în 
saloane şi s-o cheme dacă apare vreo problemă. Luă cu ea 
lucrul de mână şi Oleg o urmă în camera medicilor. 

Era o cameră luminoasă, de colţ, cu trei ferestre. Nu s-ar fi 
putut spune că era aranjată cu un gust liber - se simțeau, 
cu claritate, şi mâna contabilului şi cea a medicului-şef: cele 
două divane aflate aici nu erau cine ştie ce comode, ci de tip 
absolut oficial - cu spătare drepte, verticale, care-ţi rupeau 
gâtul, şi cu oglinzi deasupra, în care nu s-ar fi putut privi 
decât, poate, o girafă. lar mesele erau aşezate conform 
deprimantelor indicaţii primite de toate instituţiile: un birou 
prezidenţial masiv, acoperit cu un cristal gros şi, 
perpendicular pe el, neapărat în formă de litera T, o masă 
lungă pentru participanţii la şedinţe, însă aceasta din urmă 
era acoperită, parcă după gust oriental, cu o faţă de masă 
dintr-un pluş albastru azuriu - şi culoarea cerească a 
acestei feţe de masă lumina dintr-o dată camera. În afară 
de asta, mai erau şi câteva fotolii comode, care nu 
ajunseseră lângă masă, ci fuseseră adunate într-un grup 
nonşalant, şi asta conferea camerei ceva plăcut. 

În afara gazetei de perete „Oncologul”, scoasă pentru ziua 
de şapte noiembrie, nimic nu amintea aici de spital. 

Zoia şi Oleg se aşezară în fotoliile comode şi moi, în partea 
cea mai luminoasă a camerei unde, pe nişte suporturi, 
fuseseră aşezate vase cu agave, iar dincolo de geamul mare 


al ferestrei principale un stejar mare îşi răsfirase ramurile, 
întinzându-se tot mai sus. 

Oleg nu se aşeză, pur şi simplu, el gustă prin tot corpul, 
comoditatea acestui fotoliu, cât de bine i se mulează pe 
coloană şi cât de lin îţi poţi da pe spate, mult de tot, gâtul şi 
capul. 

— Ce răsfăţ! Spuse el. N-am mai atins asemenea obiecte 
luxoase, cu mâinile-mi nedemne, de vreo... Probabil că de 
vreo cincisprezece ani. 


(Dacă, într-adevăr, îi place atât de mult fotoliul, de ce nu-şi 
cumpărase şi el unul la fel?) 

— Ei, ia să auzim, ce fel de dorinţă v-aţi pus? Întrebă Zoia 
cu acea întorsătură a capului şi acea expresie a ochilor, 
care se potriveau momentului. 

Acum, când se retrăseseră aici singuri şi se aşezaseră în 
fotolii cu singurul scop de a discuta, depindea de un cuvânt, 
de tonul dat, de o privire, dacă discuţia va fi vaporoasă sau 
va tăia în carne vie. Zoia era gata şi pentru prima variantă, 
însă venise aici presimţind-o pe-a doua. 

Oleg n-o dezamăgi. De pe spătarul fotoliului, fără să-şi 
ridice capul, spuse ceremonios, lansându-şi cuvintele spre 
fereastră, mai sus de ea: 

— M-am întrebat... Dacă o fată cu breton de aur ar veni la 
n0i... pe pământurile desţelenite. 

Şi abia pe urmă se uită la ea. 

Zoia rezistă privirii: 

— Dar ce-o aşteaptă acolo pe-această fată? 

Oleg oftă: 

— Păi, v-am mai povestit. Nu-i cine ştie ce veselie. Apă 
curentă nu e. Fierul de călcat e cu cărbuni. Lampa - cu 
petrol, în anotimpul ploios - e noroi. Când se usucă - e praf. 
N-ai niciodată ocazia să-ţi pui o haină mai bună. 

Nimic rău nu-i scăpa din enumerare, de parcă ar fi vrut să 
nu-i lase nici o posibilitate să promită! Într-adevăr, dacă nu 
te poţi îmbrăca niciodată bine, ce fel de viaţă mai e şi aia? 


Însă, oricât de comod era să trăieşti într-un oraş mare, 
Zoia ştia că nu trăieşti cu oraşul. Şi voia, pentru început, nu 
să-şi închipuie cum e aşezarea aceea, ci să-l înţeleagă pe 
omul acesta. 

— Nu înţeleg - dar pe dumneavoastră ce vă ţine acolo? 

Oleg începu să râdă: 

— Ministerul de Interne - ce altceva! 

Continua să stea culcat, delectându-se, cu capul pe spătar. 

Zoia se crispă. 

— Am bănuit eu. Dar, staţi puţin, doar sunteţi... rus? 

— Sunt rusnac sută la sută. Ce, n-am voie să am părul 
negru? 

Şi îşi aranjă părul. 

Zoia strânse din umeri: 

— Dar atunci de ce v-au...? 

Oleg oftă: 

— Of, Doamne, în ce ignoranță creşte tineretul! Nici noi, 
când creşteam, n-aveam habar de codul penal, de articolele 
şi punctele lui, care pot fi interpretate extensiv. Dar voi 
trăiţi chiar în centrul acestui ţinut şi nici măcar nu 
cunoaşteţi diferenţa dintre un deportat cu domiciliu 
obligatoriu şi-un deportat administrativ. 

— Şi care e, totuşi? 

— Păi, eu sunt deportat administrativ. Nu sunt deportat 
din considerente naţionale, ci personal, în calitatea mea de 
Oleg Filimonovici Kostoglotov, înţelegeţi? Începu să râdă. 
Sunt un „cetăţean de onoare”, care nu-şi are locul printre 
cetăţenii cinstiţi. 

Şi-şi scânteie asupra ei ochii întunecaţi. 

Însă ea nu se sperie. De fapt, se sperie ea, dar nu într-un 
fel ireparabil. 

— Şi... Pentru cât timp sunteţi deportat? Întrebă ea 
încetişor. 

— Pe veci! lună el. 

Ea simţi că-i explodează urechile. 

— Pe viaţă? Repetă ea întrebarea aproape în şoaptă? 


— Nu, pe veci! Insistă Kostoglotov. Aşa scrie în hârtie pe 
veci. Dacă ar fi fost pe viaţă, s-ar fi putut scoate de-acolo 
măcar sicriul, dar dacă-i pe vecie - apoi probabil că nici 
sicriul nu poate fi dus. Nici după ce s-o stinge soarele nu va 
fi voie, doar veşnicia e mai lungă de-atât. 

Acum, inima i se strânsese cu-adevărat. Era clar că trebuie 
să fie ceva - şi cicatricea aia, şi de arătat arăta câteodată 
cam brutal. S-ar putea să fie un ucigaş, un om cumplit, 
poate s-o strângă chiar acum de gât, ce-are el de pierdut... 

Însă Zoia nu întoarse fotoliul pentru-a fugi mai uşor. Puse 
doar lucrul de mână deoparte (fără să fi început, de altfel, 
să brodeze). Şi, privindu-l cu curaj pe Kostoglotov, care nu 
era deloc stânjenit, ci continua să stea relaxat în fotoliu, 
întrebă tulburată: 

— Dacă vă vine greu, nu trebuie să mi-o spuneţi. Dar dacă 
puteţi - spuneţi-mi: pentru ce o condamnare atât de 
cumplită? 

Însă Kostoglotov nu numai că nu era apăsat de vina crimei 
comise, ci răspunse cu un zâmbet complet nepăsător: 

— Păi, n-a existat nici o condamnare, Zoienka. Deportarea 
veşnică mi s-a dat printr-o directivă. 

— Prin... Directivă? 

— Da, aşa se numeşte. Un soi de chitanţă. Cum se face 
când se transportă ceva de la bază la depozit: atâţia saci, 
atâtea butoaie... Lăzile folosite... 

Zoia se apucă cu mâinile de cap: 

— Staţi un pic... Nu înţeleg. Astă - e posibil?... Cu 
dumneavoastră au făcut aşa?... Le-au făcut-o tuturor? 

— Nu, n-aş putea spune că tuturor. Dacă e un punct zece 
curat - nu te trimit, dar dacă e al zecelea combinat cu al 
unsprezecelea - te trimit. 

— Şi care e punctul unsprezece? 

— Punctul unsprezece? Kostoglotov se gândi. Zoienka, am 
ajuns să vă povestesc cam multe, eu aş zice s-aveţi grijă ce 
faceţi cu tot materialul ăsta informativ, să nu vă treziţi şi 
dumneavoastră, cu una, cu alta. Condamnarea mea 


principală era, conform punctului zece, şapte ani. lar cine 
primea mai puţin de opt ani - credeţi-mă - însemna că într- 
adevăr, nu făcuse nimic, tot dosarul era ţesut, pur şi simplu, 
din aer. Dar, mai era şi punctul unsprezece, iar punctul 
unsprezece însemna grup. De fapt, nici punctul unsprezece 
nu măreşte, în sine, termenul de condamnare, dar fiindcă 
eram totuşi un grup, iată că ne-au împrăştiat prin deportări 
pe veci. Ca să nu ne mai adunăm niciodată în acelaşi loc. 
Acum aţi înţeles? 

Nu, încă nu înţelesese. 

— Deci fuseserăţi... Încercă să îndulcească ideea. Păi, cum 
s-ar spune - aţi fost o bandă? 

Kostoglotov izbucni deodată într-un hohot de râs. Dar apoi 
se întrerupse şi se încruntă, tot brusc. 

— Ca şi pe anchetatorul meu, nu v-a mulţumit cuvântul 
„grup”. Şi lui îi plăcea să ne numească bandă. Da, eram o 
bandă - o bandă de studenţi şi studente din anul întâi. 
Deodată, aruncă o privire cumplită. Eu înţeleg că aici nu se 
fumează, că fumatul e un act criminal, dar o să-mi aprind 
totuşi o ţigară, bine? Ne adunam, le făceam curte fetelor, 
dansam, iar noi, băieţii, mai discutam şi politică. Şi despre... 
EI. Nu ştiu dacă înţelegeţi, dar nouă anumite lucruri nu ne 
conveneau. Ca să mă exprim astfel, nu eram încântați. Doi 
dintre noi fuseseră pe front şi se aşteptau parcă la altceva 
după război. În mai, înainte de examene, ne-au cules pe 
toţi, inclusiv pe fete. 

Zoia era răscolită... Luă din nou în mâini broderia. Pe de-o 
parte, spunea lucruri periculoase, pe care nu doar să le 
repeţi cuiva, dar nici să le asculţi nu se cuvenea. Dar pe de 
altă parte, era o mare uşurare că nu ademeniseră pe 
nimeni în vreun gang întunecat, că nu uciseseră. 

Înghiţi în sec. 

— Eu nu înţeleg... Nu făceaţi totuşi ceva? 

— Cum să nu facem? Trăgea fumul în piept, iar apoi îi 
dădea drumul. Pe cât era el de mare, pe-atât de mică era 
ţigara. Doar v-am mai spus-o: învăţam. Beam vin, când ne 


permitea bursa. Mergeam la serate. Şi iată că pe fete le-au 
luat odată cu noi. Şi le-au dat câte cinci ani... 

— O fixă cu privirea. Imaginaţi-vă c-ar fi vorba de 
dumneavoastră. Uite, sunteţi luată înainte de examenul din 
semestrul doi şi vârâtă la zdup. 

Zoia puse deoparte broderia. 

Toate lucrurile înfricoşătoare pe care se aşteptase să le- 
audă din gura lui se dovediseră a fi nişte copilării. 

— Dar vouă, băieţilor, la ce v-au trebuit toate astea? 

— Cum? Nu înţelese Oleg. 

— Păi, asta... Să fiţi nemulţumiţi... Să v-aşteptaţi la cine 
ştie ce... 

— Da, într-adevăr! Într-adevăr! Râse supus Oleg. Asta nu 
mi-a trecut prin cap. Din nou, sunteţi gând la gând cu 
anchetatorul meu, Zoienka. Şi el spunea acelaşi lucru. În 
schimb, fotoliul ăsta e tare bun! Pe patul de spital nu poţi 
sta aşa. 

Oleg se aranjă din nou cu tot confortul şi, fumând, se uită 
cu ochii îngustaţi prin fereastra mare, cu geam întreg. 

Deşi era spre seară, ziua aceea mohorâtă, egală, nu se 
întuneca, ci se lumina. Stratul de nori dinspre apus, spre 
care dădea camera aceasta de pe colţ, se tot întindea şi se 
rărea. 

Abia acum se apucase Zoia să brodeze serios - şi 
împungea pânza cu plăcere. Şi tăceau. Oleg n-o mai lăudă 
pentru ce lucra, cum făcuse data trecută. 

— Dar cu... Prietena dumneavoastră ce s-a întâmplat? A 
fost şi ea acolo? Întrebă Zoia, fără să ridice capul de la 
lucru. 

— D-da..., spuse Oleg, împotmolindu-se în acest „d”, sau 
poate gândindu-se la altceva. 

— Dar acum unde e? 

— Acum? Pe râul Enisei. 

— Deci, pur şi simplu, n-aveţi cum să vă reuniți cu ea? 

— Nici nu încerc, spuse el impasibil. 


Zoia se uita la el, iar el privea pe geam. Dar atunci de ce 
nu se însoară aici, la el? 

— De ce-ar fi foarte complicat să vă reuniți? Se gândi ea să 
întrebe. 

— Pentru cei necăsătoriți - aproape imposibil, spuse el 
împrăştiat. Dar problema e că nici nu are rost. 

— Dar fotografia ei n-o aveţi la dumneavoastră? 

— Fotografia? Întrebă el mirat. Deţinuţii n-au voie să 
păstreze fotografii asupra lor. Sunt rupte. 

— Dar cum arăta? 

Oleg zâmbi, îşi îngustă ochii: 

— Părul îi cobora până la umeri, iar la capete - hop, se 
întorcea în sus. În ochi avea, uite, aşa cum dumneavoastră 
aveţi întotdeauna un mic zâmbet, ca avea întotdeauna un 
pic de tristeţe. Să-şi presimtă, oare, omul într-o asemenea 
măsură destinul, cum credeţi? 

— Aţi fost împreună în lagăr? 

— N-n-nu. 

— Atunci când v-aţi despărţit de ea? 

— Cu cinci minute înainte de arestarea mea... Era în plin 
mai şi stătusem multă vreme în grădiniţa din faţa casei ei. 
Trecuse de unu noaptea când mi-am luat rămas-bun de la 
ea şi-am ieşit pe poartă - iar câteva străzi mai încolo m-au 
luat. Pe loc, era o maşină la colţ. 

— Dar pe ea? 

— O noapte mai târziu. 

— Şi nu v-aţi mai văzut niciodată? 

— Ne-am mai văzut o dată. La o confruntare. Eram deja 
tuns. Se aşteptau să depunem mărturie unul împotriva 
celuilalt. Noi n-am depus. 

Îşi tot mototolea chiştocul în mână, neştiind unde să-l 
arunce. 

— Uite-acolo, îi arătă ea o scrumieră strălucind de 
curăţenie, pe locul prezidenţial. 

Iar norişorii de la apus se tot răsfirau şi soarele de un 
galben delicat ieşise deja aproape în întregime din scutece. 


Până şi faţa lui Oleg, căreia expresia de încăpățânare îi 
intrase în fibră, se îndulcise în lumina lui. 

— Dar de ce nu puteţi acum să...?! Îl compătimea Zoia. 

— Zoia! Spuse Oleg hotărât, dar se opri să se gândească. 
Vă imaginaţi cât de cât ce-o aşteaptă în lagăr pe o fată care 
arată bine? Dacă n-o violează deţinuţii de drept comun, încă 
pe drum, în dubă - ceea ce au, de altfel, tot timpul să facă 
şi-n lagăr —, atunci încă din prima seară, paraziţii din lagăr, 
ţapii ăia de brigadieri, vor aranja în aşa fel încât să fie dusă 
goală la baia de aburi prin dreptul lor. Şi va fi chiar atunci, 
pe loc, repartizată unuia dintre ei. Apoi, chiar în dimineaţa 
următoare, i se va propune: să trăiască cu respectivul şi să 
lucreze într-un loc curat şi călduros. lar dacă refuză - o vor 
hăitui şi-o vor chinui în aşa fel încât să vină singură să-i 
roage în genunchi. Închise ochii. Ea a rămas în viaţă, şi-a 
dus termenul la bun sfârşit. N-o învinuiesc, o înţeleg. Dar, 
pe de altă parte... Gata, s-a terminat. O înţelege şi ea. 

Tăceau. Soarele apăru în toată claritatea sa şi lumea 
întreagă deveni mai veselă şi mai luminoasă. Arborii 
părculeţului se profilară clari şi întunecaţi, iar aici, în 
cameră, faţa de masă albastră se aprinsese şi-n părul Zoiei 
scânteiau vâlvătăi de aur. 

— Una dintre fetele noastre s-a sinucis... Alta trăieşte... 
Trei dintre băieţi au murit deja... Despre doi, nu ştiu 
NIMIC... 

Se lăsă moale peste unul din braţele fotoliului şi, 
legănându-se uşor, recită: 


„Trecu uraganul... Puţini am rămas... 
Mulţi, la apelul prieteniei, lipsesc...” 


Stătea astfel, răsucit, privind în duşumea. Cum se zburlea 
în toate direcţiile părul de pe creştetul său! Trebuia udat şi 
netezit, udat şi netezit de două ori pe zi. 

El tăcea, dar Zoia auzise tot ce voia să audă. Era legat cu 
cătuşele de locul său de deportare - dar nu pentru 


omucidere; era neînsurat - dar nu din pricina unor vicii; 
după trecerea atâtor ani, vorbea cu tandreţe de fosta lui 
logodnică şi era, cu siguranţă, capabil de un sentiment 
adevărat. 

El tăcea, tăcea şi ea, privind când la broderie, când la el. 

Nu exista nimic frumos în el, dar nici ceva urât nu găsea. 
Cu cicatricea te puteai obişnui. Cum spunea şi bunica: „ţie 
nu-ţi trebuie om frumos, ţie-ţi trebuie om bun”. O mare 
stabilitate şi putere, dobândite în cele îndurate - pe acestea 
Zoia le simţea clar în el, o forţă care fusese pusă la 
încercare, cum n-a întâlnit la băieţaşii pe care-i cunoscuse. 

Împungând pânza, simţi privirea lui cercetătoare. Îi 
răspunse printr-o privire aruncată pe sub sprâncene. 

El începu să recite foarte expresiv, sorbind-o mereu cu 
privirea: 


„Pe cine să chem?... Cu cine să împart trista bucurie de-a fi 
rămas în viaţă?” 

— Uite c-aţi împărtăşit-o de-acum! Spuse ea în şoaptă, 
zâmbindu-i cu ochii şi cu buzele. 

Buzele nu le avea roz, dar nici vopsite nu păreau. Erau 
între roşu şi portocaliu - aveau ceva din culoarea focului, a 
unui foc deschis la culoare. 

Soarele ce asfinţea, de un galben tandru, înviora şi 
culoarea ofilită, nesănătoasă, a chipului lui slab şi bolnav. În 
această lumină caldă, părea că nu va muri, că va 
supravieţui. 

Oleg îşi scutură capul, ca un ghitarist care, după un cântec 
trist, trece la unul vesel: 

— Of, Zoienka! Aranjaţi-mi şi mie o sărbătoare adevărată! 
M-am plictisit de halatele astea albe. Faceţi ca în locul 
asistentei medicale să apară o fată frumoasă de oraş! La 
Uş-lerek, n-am unde să văd aşa ceva. 

— Şi de unde vreţi să scot eu o fată frumoasă? Spuse cu 
viclenie Zoia. 


— Scoteţi-vă doar pentru un minut halatul. Şi faceţi câţiva 
paşi! 

Se retrase alunecând odată cu fotoliul, arătându-i pe unde 
să treacă. 

— Dar sunt la serviciu, mai protestă ea. Doar n-am dreptul 
să... 

Fie că vorbiseră prea mult despre lucruri triste, fie din 
cauza soarelui de asfinţit, care îşi juca atât de vesel razele 
prin cameră, Zoia simţi pornirea aceea, prea-plinul care-i 
şoptea că asta se poate face şi că va ieşi bine. 

Puse deoparte broderia, sări din fotoliu ca o fetiţă, şi cât ai 
clipi din ochi îşi şi descheie nasturii, puţin aplecată înainte, 
grăbindu-se de parcă se pregătea, nu să facă vreo câţiva 
paşi de plimbare, ci să alerge. 

— Haideţi, trageţi odată! Îi aruncă ea un braţ de parcă n- 
ar fi fost al ei. El trase şi mâneca ieşi. A doua! Se întoarse 
ea, rotindu-se cu spatele printr-o mişcare de dans, şi el 
trase de a doua mânecă, halatul rămase pe genunchii lui, 
iar ea o porni prin cameră. Mergea ca o prezentatoare de 
modă, unduindu-se şi dreaptă cu măsură, ba desfăcându-şi 
mâinile din mers, ba ridicându-le. 

Făcu astfel câţiva paşi, apoi se întoarse şi încremeni cu 
braţele desfăcute. 

Oleg ţinea halatul Zoiei la piept, de parcă l-ar fi îmbrăţişat, 
iar pe ea o privea cu ochii holbaţi. 

— Bravo! Tună el. Superb. 

Era ceva chiar în lumina feţei de masă albastre - acest 
nesfârşit albastru uzbek, aprins sub razele soarelui - care 
continua în el melodia de ieri a recunoaşterii, a recăpătării 
vederii. Se întorceau la el toate dorinţele nătângi, confuze, 
terestre. Şi plăcerea provocată de mobila moale, şi bucuria 
camerei confortabile - după o mie de ani de trai improvizat, 
amărât, în veşnică tensiune, fără un colţ al său. Şi bucuria 
de a o privi pe Zoia, nu pur şi simplu admirând-o, nu 
dezinteresat, ci o bucurie sporită de faptul că o admira cu 


intenţii cotropitoare. El, care stătea să moară cu o jumătate 
de lună în urmă! 

Zoia îşi mişcă victorioasă buzele aducând cu focul şi, cu o 
expresie de viclenie, de parc-ar mai fi cunoscut o taină, se 
întoarse pe acelaşi drum înapoi, până la fereastră. Apoi, 
întorcându-se încă o dată spre el, rămase aşa. 

El nu se ridică, rămase aşezat, dar întindea spre ea, de jos 
în sus, claia neagră a capului său. 

După anumite semne, pe care le percepi fără a le putea 
numi, simţea în Zoia o forţă - nu cea care mută dulapurile 
din loc, ci alta, care cere tot forţă drept răspuns. Şi Oleg se 
bucura de sentimentul că poate accepta această provocare, 
că-i capabil, se pare, să se măsoare cu ea. 

Toate patimile vieţii se întorceau în corpul său pe cale să 
se însănătoşească! Toate! 

— Zo-ia! Spuse cântat Oleg. Zoia! Dumneata cum îţi 
înţelegi numele? 

— Zoia înseamnă viaţă! Răspunse ea răspicat, ca pe o 
lozincă. Îi plăcea să dea această explicaţie. 

Stătea cu mâinile adunate la spate, lângă pervaz, un pic 
înclinată din tot corpul, cu greutatea lăsată pe un singur 
picior. El zâmbea fericit. Se topise cu ochii în ea. 

— Dar faţă de zoo? Nu simţi câteodată o anumită 
apropiere faţă de străbunii zoo? 

Ea izbucni în râs, ţinându-i isonul: 

— Toţi le sunlem un pic apropiaţi. Căutăm mâncare, ne 
hrănim puii. Ce-i atât de rău în asta? 

Şi aici, probabil, ar fi trebuit să se oprească! Însă ea, 
surescitată de această admiraţie nesfârşită, totală, pe care 
n-o mai întâlnise la tinerii din oraş, care, oricum, găseau 
fără greutate, în fiecare sâmbătă, câte o fată de îmbrăţişat, 
măcar şi la dans, ea-şi ridică ambele braţe şi, pocnind din 
degete, începu să se unduiască din tot corpul, cum o cerea 
cântecelul la modă din filmul indian: 

— Avaraia a-aaa! A-va-ra-ra a-aaa! 

Însă Oleg se întunecă deodată şi o rugă: 


— Nu vreau! Te rog, nu vreau cântecul ăsta, Zoia. 

Ea îşi luă într-o clipă o înfăţişare decentă, de parcă nici n- 
ar fi cântat şi nici nu s-ar fi bâţâit adineauri. 

— Asta-i din „Vagabondul”, spuse ea. Nu l-aţi văzut? 

— L-am văzut. 

— E un film minunat! Am fost la el de două ori! (Fusese de 
patru ori, dar, nu se ştie de ce, se jenase s-o spună.) 
Dumneavoastră nu vă place? Păi, Vagabondul are destinul 
dumneavoastră. 

— Numai pe-al meu nu, se strâmbă Oleg. Nu se întorsese 
la expresia luminoasă dinainte, soarele galben nu-l mai 
încălzea şi se vedea cât este totuşi de bolnav. 

— Dar şi el s-a întors din închisoare. Şi viaţa îi e distrusă. 

— Toate astea nu-s decât iiţe. E un deţinut de drept comun 
tipic. O căzătură. 

Zoia întinse mâna după halat. 

Oleg se ridică, netezi halatul şi-o ajută să-l îmbrace. 

— Iar dumneavoastră nu vă plac? Ea îi mulţumise printr- 
un semn al capului şi-acum se încheia. 

— Îi urăsc! Privea pe lângă ea, cu cruzime, şi maxilarul i se 
mutase puţin, într-o expresie neplăcută. Sunt nişte fiare de 
pradă, paraziți care trăiesc pe spinarea altora. Timp de 
treizeci de ani, s-a tot proclamat la noi că sunt în proces de 
remodelare, că sunt „apropiaţi din punct de vedere social”, 
„socialmente înrudiţi”, pe când ei au un principiu: câtă 
vreme nu te... Aici urmează o înjurătură, una tare, dar 
ideea-i următoarea: cât nu te bate nimeni - stai cuminte, 
aşteaptă-ţi rândul; e rândul vecinilor să fie dezbrăcaţi şi nu 
al tău - stai cuminte, aşteptă-ţi rândul. Îl calcă în picioare 
cu plăcere pe cel care-i deja la pământ, iar apoi tot ei se 
drapează în pelerine romantice, şi noi îi ajutăm să intre-n 
legende, iar cântecele lor, iată, ajung şi pe ecran. 

— Ce fel de legende? Privea de parcă s-ar fi făcut vinovată 
de ceva. 

— Ar trebui să povestesc vreme de-o sută de ani. Bine, iată 
o legendă, dacă vreţi. Stăteau acum unul lângă celălalt, la 


fereastră. Oleg, fără vreo legătură cu ceea ce spunea, o 
apucase dominator de cot şi-i vorbea ca unei fetiţe. Dându- 
se drept tâlhari nobili, cei de drept comun se mândresc 
întotdeauna că nu-i pradă pe săraci, nu-i iau prizonierului 
sfânta cârjă, adică nu-i iau ultima porţie de la cazan, ci doar 
tot restul. Dar, în patruzeci şi şapte, la punctul de transfer 
de la Krasnoiarsk, celula noastră era lucie - adică n-aveai 
cui ce să-i iei. Cei de drept comun erau aproape o jumătate 
din numărul total. Li se făcuse foame - şi-şi luau pentru ei 
tot zahărul şi toată pâinea. lar compoziţia celulei era destul 
de interesantă: jumătate erau căzături, jumătate de celulă - 
japonezi, iar ruşi nu eram decât noi doi, politici, eu şi-un 
aviator polar cunoscut - în Oceanul Îngheţat exista o insulă 
care continua să-i poarte numele, pe când el era închis. 
Deci, căzăturile ne-au luat nouă şi japonezilor absolut totul 
cam vreo trei zile la rând. Iată însă că japonezii s-au înţeles, 
doar n-aveai cum să pricepi ce spun, şi noaptea s-au sculat 
fără zgomot, au rupt scândurile de la priciuri şi, cu strigăte 
de „banzai”, se repeziră să bată la căzături! Doamne, că 
frumos îi mai băteau! Trebuia să-i fi văzut! 

— Dar pe dumneavoastră? 

— N-nnu, de ce? Doar nu le-am luat noi pâinea. Noi, în 
noaptea aceea, am fost neutri, dar ţineam cu onoarea 
armelor japoneze. Până dimineaţa, ordinea fusese 
restabilită: am început să ne primim porţia întreagă de 
pâine şi de zahăr. Dar ştii ce-a făcut administraţia 
închisorii? I-a mutat de la noi pe jumătate din japonezi, iar 
nouă ne-au mai adus, pe lângă pramatiile bă-tute, uncie 
proaspete: Acum se repeziră căzăturile să-i bată pe 
japonezi - erau mai mulţi ia număr şi, pe deasupra, mai 
aveau şi cuțite, ei aveau de toate. I-au bătut sălbatic, până 
la moarte - şi-atunci eu şi cu pilotul n-am mai rezistat şi ne- 
am vârât să ne batem alături de japonezi. 

— Împotriva ruşilor? 

Oleg dădu drumul coatelor ei şi se îndreptă. Îşi mişcă un 
pic maxilarul, dintr-o parte într-alta: 


— Pentru mine, canaliile nu sunt ruşi. 

Îşi ridică mâna şi-şi trecu degetele peste cicatrice, de 
parc-ar fi curăţat-o - dinspre bărbie, peste partea de jos a 
obrazului şi pe gât: 

— Acolo m-au şi tăiat. 

Umbrele de asemenea. 

Tumoarea lui Pavel Nikolaevici nu scăzu şi nu se înmuie 
deloc nici în noaptea de sâmbătă spre duminică, înţelese 
asta încă înainte de-a se scula din pat. Se trezise devreme, 
din cauza uzbecului bătrân, care începuse să-i tuşească 
scârbos la ureche pe la sfârşitul nopţii şi continuă apoi toată 
dimineaţa. 

Afară albea o zi mohorâtă, imobilă, ca şi ieri, ca şi 
alaltăieri, sporind încă şi mai mult deprimarea. Ciobanul 
kazah se aşezase, încă din zorii zilei, pe pat, cu picioarele 
strânse sub el, şi stătea aşa, fără rost, ca un butuc. Astăzi 
nu era aşteptată vizita medicilor, nimeni nu urma să fie 
chemat la Roentgen sau la bandajat, aşa că ciobanul se 
pregătise, probabil, să stea aşa până seara. Efrem cel 
sinistru îşi vâri din nou nasul în 'Tolstoiul său de 
îngropăciune; câteodată, se mai scula să bată coridorul din 
mijlocul salonului, zgâlţâind paturile, dar, din fericire, nu se 
mai lega de Pavel Nikolaevici, cum, de altfel, nu se mai lega 
de nimeni. 

Roadeoase dispăru pentru toată ziua din salon. Geologul, 
un tânăr plăcut, educat, îşi citea geologia lui, fără să 
stânjenească pe nimeni. Ceilalţi bolnavi din salon fuseseră şi 
ei liniştiţi. 

Pe Pavel Nikolaevici îl mai încuraja faptul că urma să vină 
la el soţia. Bineînţeles că n-avea cum să-l ajute în mod 
concret, dar cât de mult însemna faptul că putea mărturisi 
cât îi e de rău, cum nu-l ajutase deloc injecţia, ce oameni 
antipatici sunt în salon. Numai faptul că ştia să-l 
compătimească şi tot era o uşurare. O s-o roage să-i aducă 
o carte vioaie, modernă. Şi-un stilou - să nu mai ajungă în 
situaţia ridicolă de ieri, când îi ceruse puştiului creionul ca 


să-şi noteze reţeta. Ah, da, şi cel mai important era - fusese 
cât pe ce să uite - să-i spună de burete, de ciuperca de 
mesteacăn. 

La urma urmelor, încă nu-i totul pierdut: dacă n-o să-l 
ajute medicamentele - iată că mai sunt şi alte metode. Cel 
mai important e să rămână optimist. 

Puțin câte puţin, Pavel Nikolaevici se adapta şi la viaţa de- 
aici. După micul dejun, a terminat de citit în ziarul de ieri 
raportul lui Zverev privind bugetul. Apoi fu adus, fără 
întârziere, la timp, şi ziarul din ziua aceea. Îl luase Diomka, 
însă Pavel Nikolaevici porunci să-i fie transmis lui şi primul 
lucru pe care îl află cu mare plăcere fu căderea guvernului 
Mendes-France (lasă-te de comploturi! Nu forţa lumea să 
accepte convențiile de la Paris!). Îşi păstră, pentru mai 
târziu, un articol mare al lui Ehrenburg şi se-adânci în 
articolul despre transpunerea în realitate a hotărârii 
Plenarei din ianuarie, privind creşterea radicală a 
producţiei în zootehnie. 

Astfel îşi petrecu Pavel Nikolaevici vremea, până când 
apăru sora s-anunţe că la Rusanov venise în vizită soţia. În 
mod normal, când era vorba de bolnavi obligaţi să stea la 
pat, vizitatorii erau admişi în salon, dar Pavel Nikolaevici n- 
avea acum energia să demonstreze că-i un bolnav legat de 
pat, plus că şi el se simţea mai la largul lui în hol, să nu-i 
mai vadă pe oamenii ăştia deprimaţi, care renunţaseră să 
mai lupte. Şi, cu gâtul înfăşurat în fulăraşul călduros, 
Rusanov cobori la parter. 

Nu se întâmplă des ca, la un an înainte de nunta de argint, 
omului să-i mai fie încă atât de dragă nevasta, cum îi era 
Kapa lui Pavel Nikolaevici. Într-adevăr, în toată viaţa n- 
avusese om care să-i fie mai aproape, alături de nimeni altul 
nu-i făcea atâta plăcere să se bucure de succese, să discute 
nenorocirile. Kapa era un prieten fidel, o femeie foarte 
energică şi deşteaptă („are un adevărat consiliu sătesc în 
cap!” - se lăuda întotdeauna, în faţa prietenilor, Pavel 
Nikolaevici). Pavel Nikolaevici nu simţise niciodată nevoia s- 


o înşele şi nici ea nu-l înşela. Nu-i adevărat că, urcând pe 
scara socială, soţul începe să se ruşineze de prietena 
tinereţii sale. Ajunseseră departe faţă de nivelul la care se 
însuraseră (ea fusese muncitoare la fabrica de macaroane, 
în a cărei secţie de frământare a aluatului lucrase şi el la 
început, dar, încă înainte de însurătoare, ajunsese în 
comitetul pe fabrică şi lucrase în sectorul de tehnica 
protecţiei muncii, apoi, pe linia komsomolului, fu trimis să 
întărească aparatul angajaţilor din reţeaua comerţului 
sovietic, iar pe urmă mai fusese, timp de un an, director al 
planului de nouă ani pe fabrică), dar interesele soţilor n-o 
luaseră, în acest răstimp, în direcţii diferite, şi reuşita nu-i 
umflase peste măsură. De sărbători, după ce beau câte un 
păhărel, dacă erau la masă cu oameni simpli, Rusanovilor le 
plăcea să-şi amintească de trecutul lor muncitoresc şi să 
cânte în gura mare „Zilele din Voloceaev” şi „Suntem 
cavaleria roşie - şi - despre - noi”. 

Acum, în hol, Kapa, cu silueta ei largă, cu gulerul din două 
vulpi argintii, cu o „poşetuţă” de mărimea unei serviete şi-o 
sacoşă cu alimente, ocupase cel puţin trei locuri pe banca 
din colţul cel mai călduros. Se sculă, îl sărută pe soţul ei cu 
buze moi şi calde şi-l invită să stea pe poala răsfrântă a 
hainei ei de blană, ca să-i fie mai cald. 

— E aici o scrisoare - spuse ea, zvâcnind dintr-un colţ al 
buzelor, şi, din această zvâcnire cunoscută, Pavel 
Nikolaevici deduse imediat că-i o scrisoare neplăcută. 
Persoană cu sânge rece şi raţională în rest, doar la această 
apucătură muierească nu reuşise Kapa să renunţe 
vreodată: când era ceva nou - fie bun sau rău, ţi-o trântea 
întotdeauna din prag. 

— Bine, hai, se ofuscă Pavel Nikolaevici, dă-mi ultima 
lovitură, termină o dată cu mine! Dacă asta crezi tu că-i cel 
mai urgent lucru - dă-mă gata. 

Însă acum, că o trântise, Kapa se uşurase şi putea să 
discute omeneşte. 


— Ba nu, lasă, nu-s decât fleacuri! Se căi ea. Ei, cum te 
mai simţi? Ce mai faci? Ce mai faci, Paşik? Despre injecție 
ştiu totul, doar am sunat-o pe sora-şefă şi vineri, şi ieri- 
dimineaţă, din nou. Dacă ceva n-ar fi mers bine, aş fi venit 
aici într-o suflare. Dar mi s-a spus c-a fost foarte bine, nu-i 
aşa? 

— Injecţia am suportat-o bine, încuviinţă Pavel Nikolaevici, 
mulţumit de rezistenţa sa. Dar atmosfera de aici, Kapelka... 
E o atmosferă! Şi într-o clipă împrejurările de aici, 
jignitoare şi amare, începând cu Efrem şi Roadeoase, i se 
înghesuiră toate în minte şi, incapabil s-aleagă de ce să se 
plângă întâi şi-ntâi, spuse cu durere: Măcar să fi avut acces 
la alt veceu decât restul oamenilor! Cum e veceul aici! 
Cabinele nu sunt despărțite! Totul e la vedere. 


(La locul său de muncă, Rusanov nu se ducea la un veceu 
comun, ci la alt etaj, la o toaletă cu acces limitat.) 

Pricepând în ce situaţie dificilă se afla şi că avea nevoie să- 
şi uşureze sufletul, Kapa nu-i întrerupea văicărelile, ci-l 
făcea să-şi amintească de altele şi, astfel, treptat, se eliberă 
de toate, ajungând şi la cea mai disperată - „pentru ce-or fi 
luând medicii salariu?” Îl descusu pe îndelete despre starea 
lui din timpul injecţiei şi de după injecție, despre senzațiile 
pe care i le provoca tumoarea şi, despăturind fulăraşul, 
privi umflătura şi spuse chiar că, după părerea ei, tumoarea 
se făcuse puţintel-puţintel mai mică. 

De fapt, nu devenise mai mică, Pavel Nikolaevici o ştia, dar 
îi făcea plăcere s-audă că poate, totuşi, s-a mai micşorat. 

— În orice caz mai mare nu-i, ce zici? 

— Nu, în nici un caz nu-i mai mare! Sigur nu-i mai mare! 
Spuse cu convingere Kapa. 

— Măcar de-ar înceta să crească! Fiindcă, dacă mai 
creştea aşa o săptămână - unde am fi ajuns?... Plus că... 

Nu, nu era capabil să pronunţe acel cuvânt, să privească 
acolo, în prăpastia aceea neagră. Dar cât era de nefericit şi- 
n ce pericol se afla! 


— O să-mi mai facă o injecție mâine. Şi-apoi miercuri. Dar 
dacă nu mă ajută? Ce facem? 

— Atunci - la Moscova! Spuse cu hotărâre Kapa. Hai să 
facem aşa: dacă încă două injecții n-au s-ajute, ne urcăm în 
avion şi - la Moscova. N-ai telefonat tu vineri şi pe urmă ai 
contramandat totul? Dar eu am sunat deja la familia 
Şendiapin şi-am fost pe la Alâmovi, iar Alâmov a dat, 
personal, telefon la Moscova şi-a aflat că, până nu demult, 
boala ta nu era tratată decât la Moscova, toţi erau trimişi 
acolo, iar acum s-au apucat s-o trateze şi-aici, vezi Doamne, 
ca urmare a specializării cadrelor locale. Ce să mai, medicii 
ăştia sunt totuşi nişte fiinţe oribile! Ce drept au ei să judece 
rezultatele producţiei, când au în prelucrare un om viu? Eu, 
una, îi urăsc pe medici, orice-ai spune! 

— Da, da! Căzu de acord, plin de amărăciune, Pavel 
Nikolaevici. Da, de altfel, eu le-am şi spus-o aici, în faţă! 

— Şi pe profesori îi mai urăsc! Cât m-am chinuit cu ei, din 
cauza Maikăi! Dar din cauza lui Lavrik? 

Pavel Nikolaevici îşi şterse ochelarii: 

— Mai era de înţeles pe vremea mea, când am fost 
director. Atunci toţi cei din învăţământ erau elemente 
duşmănoase, nu erau de-ai noştri, şi misiunea noastră era 
clară - să-i punem cu botul pe labe. Dar acum, nici acum să 
nu putem avea pretenţii de la ei? 

— Da, păi, ascultă! De-aia zic că nu-i cine ştie ce complicat 
să te trimitem la Moscova, calea n-a fost încă uitată, putem 
găsi şi-un temei legal. Pe urmă, Alâmov s-a înţeles cu ei să 
aranjeze treburile în aşa fel încât să te interneze într-un 
locşor care nu-i rău deloc. Ce zici?... Aşteptăm până la a 
treia injecție? 

Plănuiseră totul cu-atâta exactitate, încât Pavel Nikolaevici 
simţi că i se ia o greutate de pe inimă. Orice altceva era mai 
bun decât aşteptarea supusă a sfârşitului în această gaură 
împuţită. Rusanovii au fost dintotdeauna, de când se ştiu, 
oameni de acţiune, cu iniţiativă, şi-abia în acţiune îşi 
atingeau ei punctul de echilibru. 


Astăzi n-aveau de ce se grăbi şi toată fericirea lui Pavel 
Nikolaevici consta în a prelungi cât mai mult şederea aici cu 
soţia şi-a amâna întoarcerea în salon. Era un pic frig, fiindcă 
uşa de la ieşire se deschidea mereu, şi Kapitolina 
Matveevna îşi scoase de pe umeri, de sub palton, şalul, şi-l 
înfofoli. 

Vecinii lor de bancă se nimeriseră să fie oameni civilizaţi, 
curaţi. Aşa că puteau să mai zăbovească. 

Luând-o încetişor, discutau diversele probleme ale vieţii 
întrerupte de boala lui Pavel Nikolaevici. Doar subiectul 
acela principal, care plana asupra lor, îl evitau: 
deznodământul nefericit al bolii. Împotriva unui asemenea 
deznodământ nu puteau lansa nici un fel de planuri, nici un 
fel de acţiuni, nici un fel de explicaţii. Nu erau în nici un fel 
pregătiţi pentru un asemenea deznodământ - şi-acest lucru, 
în sine, făcea deja imposibil un astfel de sfârşit. (Ce-i drept, 
soţiei îi mai trecea prin minte câte-un gând, nelinişti legate 
de avere şi locuinţă, în cazul morţii soţului, dar amândoi 
erau educați într-o asemenea măsură în spiritul 
optimismului, încât era de preferat ca toate aceste treburi 
să rămână încurcate, decât să se pedepsească prin 
clarificarea lor prematură sau prin vreun testament 
decadent.) 

Discutară telefoanele, întrebările şi urările colegilor de la 
Direcţia Economică, unde se mutase Pavel Nikolaevici cu 
slujba, cu doi ani în urmă, de la departamentul special al 
uzinei. 


(Bineînţeles că nu el personal rezolva problemele 
economice de producţie, fiindcă el n-avea asemenea 
tendinţe înguste, acestea erau coroborate de ingineri şi 
economişti şi, abia în urma lor, efectua Rusanov controlul 
special.) Lucrătorii de-acolo îl iubeau cu toţii şi era flatat să 
afle acum cât erau de neliniştiţi pentru el. 

Discutară şi perspectivele lui de pensionare. Nu se ştie de 
ce, dar, cu toată slujba lui îndelungată şi fără pată în posturi 


cu destul de mare răspundere, se părea că nu va putea 
atinge visul vieţii sale - pensia de merit. Şi nici măcar o 
pensie privilegiată - avantajoasă ca sumă şi ca termen 
iniţial, s-ar putea să nu primească din pricina faptului că în 
1939 nu se hotărâse, deşi fusese chemat, să îmbrace 
uniforma comitetului de urgenţă. Păcat, deşi, judecând 
după situaţia instabilă din ultimii doi ani, poate că nici nu-i 
păcat. Poate că liniştea e mai de preţ. 

Se referiră în treacăt şi la dorinţa generală a oamenilor de 
a trăi mai bine, tot mai evident conturată în ultimii ani - şi-n 
privinţa hainelor, şi a mobilierului, şi a finisării locuinţelor. 
Şi, aici, Kapitolina Matveevna spuse că, dacă tratamentul 
soţului va merge bine, dar se va prelungi, cum fuseseră 
preveniţi, la vreo lună şi jumătate, ar fi comod să facă, în 
acest răstimp, reparaţii generale în locuinţa lor. Un burlan 
de la baie trebuia de mult mutat, iar în bucătărie trebuia 
schimbat locul chiuvetei; în toaletă trebuia pusă faianţă, iar 
în sufragerie şi-n camera lui Pavel Nikolaevici trebuiau 
împrospătaţi pereţii cu o vopsea nouă: să schimbe nuanţa 
(se gândise deja la o anumită culoare) şi să-i dea neapărat o 
tentă aurie, asta-i acum la modă. 

Pavel Nikolaevici n-avea nimic împotriva acestor planuri, 
dar se puse de îndată problema că, deşi muncitorii vor fi 
detaşaţi prin ordin oficial, de stat, şi vor primi salarii în 
consecinţă, ei vor cerşi cu siguranţă - nu vor cere, ci vor 
cerşi - completarea plăţii de către „gazde”. Nu că le-ar fi 
părut rău de bani (deşi le părea rău şi de ei!), dar încă şi 
mai importantă şi revoltătoare era, în ochii lui Pavel 
Nikolaevici, latura principială: Pentru ce? De ce elnu 
primea decât salariul legal şi gratificaţii şi nu pretindea nici 
un fel de bacşişuri sau suplimente în plus? Iar neruşinaţii 
ăştia voiau să primească bani peste bani? Era o înfrângere 
principială, o cedare inacceptabilă în faţa a tot ce-i haotic şi 
mic-burghez pe lume. Pavel Nikolaevici se tulbura de câte 
ori venea vorba despre aşa ceva: 


— Spune şi tu, Kapa, de ce sunt atât de indiferenți faţă de 
onoarea muncii? De ce noi, pe când lucram la fabrica de 
macaroane, nu puneam nici un fel de condiţii şi nu-i ceream 
maistrului nici un fel de mită? Păi, nici nu ne trecea prin cap 
aşa ceva... Nu, pentru nimic în lume nu trebuie să-i 
pervertim! Zi şi tu dacă asta nu-i corupţie? 

Kapa era perfect de acord cu el, dar tot ea se gândi la 
faptul că, dacă nu-i plăteşti, dacă nu le dai „câte una mică” 
la început şi pe la mijloc, se vor răzbuna neapărat, vor face 
treaba prost şi, pe urmă, tot lor o să le pară rău. 

— Un colonel în rezervă, mi s-a povestit, s-a ţinut tare, a 
zis că nu dă nici un ban în plus! lar muncitorii i-au pus în 
scurgerea băii o pisică moartă - nici apa nu se scurgea ca 
lumea şi mai şi puţea îngrozitor. 

Aşa că nu stabiliră nimic în privinţa zugrăvitului. 
Complicată mai e totuşi viaţa, tare complicată, şi asta orice 
subiect ai aborda. 

Au discutat despre lura. E cam prea timid, îi lipseşte forţa 
de a răzbate în viaţă, tipică Rusanovilor. lată, are o 
specialitate bună - e jurist, l-au şi aranjat bine după institut, 
dar sunt nevoiţi să recunoască faptul că nu-i făcut pentru 
această muncă. Nu se pricepe la nimic - nici să-şi 
întărească poziţiile, nici să-şi facă nişte cunoştinţe mai ca 
lumea. Acum, în deplasare, va face cu siguranţă o groază de 
greşeli. Pavel Nikolaevici era tare neliniştit. lar Kapitolina 
Matveevna îşi făcea griji în privinţa însurătorii lui. Să înveţe 
să şofeze l-a forţat taică-său, pentru un apartament separat 
tot taică-său se va zbate - dar cum să facă să nu le scape 
problema însurătorii, să-i dea o direcţie, să nu-l lase s-o dea 
în bară? Cum e el, naiv de felul lui, când l-o zăpăci vreo 
ţesătoare de la combinat - mă rog, adevărule că o 
ţesătoare n-are el unde să-ntâlnească, prin asemenea locuri 
nu umblă el, dar iată, acum, în delegaţie? Iar pasul ăsta atât 
de uşor, contractarea pe negândite a unei căsătorii, nu 
distruge doar viaţa tânărului, dar şi eforturile întregii 
familii! Nu era fata Şendiapinilor cât pe ce să se mărite, la 


institutul pedagogic, cu unul din colegii ei, unul de la ţară, 
iar maică-sa - simplă ţărancă de kolhoz? Trebuia să-ţi 
imaginezi locuinţa Şendiapinilor, mobila lor, tot 
aranjamentul casei, oamenii importanţi care vin la ei în 
vizită - şi, deodată, s-apară la masă bătrânica asta cu basma 
albă - soacra! Dracu' ştie... Noroc c-au reuşit să-l 
discrediteze pe logodnic pe linie socială şi au salvat fata. 

Cu totul altfel stau lucrurile cu Avieta, Alia. Avieta era 
perla familiei Rusanovilor. Tatăl şi mama nu-şi amintesc de 
un singur caz în care să le fi provocat supărări sau griji, mă 
rog, în afara ştrengăriilor de la şcoală. E şi frumoasă, şi 
deşteaptă, şi energică, înţelege viaţa şi-o ia exact aşa cum 
trebuie. Poţi să n-o controlezi, să nu-ţi faci griji - nu va face 
un pas greşit, nici în problemele mărunte, nici în cele 
importante. Numai din cauza numelui e supărată pe părinţi: 
nu trebuia, zice, să faceţi fiţe, acum spuneţi-mi, pur şi 
simplu, Alia. Dar în buletin e trecută Avieta Pavlovna. De 
altfel, chiar sună frumos. Vacanţa-i pe terminate, miercuri 
se întoarce cu avionul de la Moscova şi-o să se grăbească, 
cu siguranţă, să vină la spital. 

Cu numele astea e nenorocire curată: cerinţele vieţii se 
schimbă, iar numele rămân pentru totdeauna. Uite că de- 
acum şi Lavrik e supărat din cauza numelui. Cât e la şcoală 
mai merge, Lavrik în sus, Lavrik în jos, nimeni nu-şi bate joc 
de el, dar anul ăsta îşi va face buletin şi ce va sta scris 
acolo? Lavrentii Pavlovici. Când s-a născut, părinţii o 
potriviseră special astfel: avea să poarte numele 
ministrului, al dârzului camarad de arme al lui Stalin, şi să-i 
semene în toate. Dar, iată că sunt doi ani de când te mai 
gândeşti înainte de a spune cu voce tare „Lavrentii Palâci”. 
Singurul noroc ar fi că Lavrik vrea tare mult să intre la 
şcoala militară, iar în armată nimeni n-o să i se adreseze cu 
numele şi patronimicul. 

De altfel, în şoaptă, bineînţeles, dar s-ar putea pune totuşi 
întrebarea: la ce bun toate astea? Şi Şendeniapinii cred la 
fel, numai că nu le-o spun decât celor apropiaţi: chiar dacă 


presupunem că Beria avea două feţe, că era naţionalist- 
burghez şi voia să ia puterea - de acord, judecaţi-l, 
executaţi-l în secret, dar de ce trebuie anunţate toate 
acestea oamenilor simpli, din popor? De ce să le clatini 
credinţa? De ce să le trezeşti îndoieli? La urma urmelor, n- 
aveau decât să coboare pe scara ierarhică în jos, până la un 
anumit nivel, o scrisoare secretă, în care să se explice totul, 
iar prin ziare să se spună c-a murit de infarct. Şi să fie 
înmormântat cu onorori. 

Şi despre Maika, cea mai mică, au vorbit. Anul acesta se 
topiseră toate notele bune ale Maikăi şi nu numai că- 
ncetase să mai fie premiantă şi au scos-o de pe tabloul de 
onoare, dar nici note bunicele n-are prea multe. Şi toate 
astea fiindcă a trecut în clasa a cincea. În şcoala primară 
avusese o singură învăţătoare, care o cunoştea bine, îi 
cunoştea şi pe părinţi, şi Maika învățase minunat. Iar anul 
acesta are douăzeci de profesori, la fiecare obiect altul, n- 
au decât o oră pe săptămână, nici nu-i cunosc pe copii, trag 
tare să le iasă planul de învăţământ, dar cât de tare 
traumatizează copilul, ce handicap sufletesc îi provoacă, nu 
se gândesc. Însă Kapitolina Matveevna nu va precupeţi nici 
un fel de efort şi va face ordine în şcoala asta, prin 
comitetul de părinţi. 

Astfel le discutară pe toate, fără să le scape nimic, mai 
multe ore la rând - însă destul de stinse le erau vorbele şi 
fiecare dintre ei considera discuţiile acestea, fără să i-o 
arate celuilalt, ca lipsite de substanţă. Totul se prăbuşise în 
sufletul lui Pavel Nikolaevici, nu-i venea să creadă că 
vorbeau despre oameni şi evenimente reale şi n-avea chef 
să facă nimic, ba chiar cel mai bine ar fi fost acum să se 
culce, să-şi lipească tumoarea de pernă şi să se acopere. 

Iar Kapitolina Matveevna vorbea forţat, fiindcă poşetuţa îi 
era arsă de scrisoarea sosită în dimineaţa aceea din oraşul 
K., de la fratele Minai. Rusanovii locuiseră la K. Până la 
război, acolo-şi petrecuseră tinereţea, acolo se însuraseră şi 
toţi copiii li se născuseră acolo. Dar, în timpul războiului, 


fuseseră evacuaţi aici, apoi nu se mai întoarseră la K., iar 
locuinţa reuşiseră să i-o transmită fratelui Kapei. 

Ea înţelegea că nu-i momentul să-i dea acum soţului 
asemenea veşti, dar şi vestea era de-asemenea natură încât 
n-o puteai împărtăşi, pur şi simplu, unei bune cunoştinţe. În 
tot oraşul n-aveau pe nimeni, nici un om căruia i-ar fi putut 
explica toate sensurile ascunse ale celor întâmplate. Şi, la 
urma urmei, încercând să-l consoleze în toate privinţele pe 
soţul ei, avea totuşi şi ea nevoie de susţinere! Nu putea trăi 
singură, acasă, cu această noutate neîmpărtăşită. Dintre 
copii, poate doar Avietei ar fi putut să-i povestească şi să-i 
explice totul. Lui Iura - pentru nimic în lume. Dar chiar şi 
pentru asta ar fi trebuit să se sfătuiască cu soţul. 

Iar el, din ce stătea mai mult cu ea aici, din aceea se 
moleşea mai tare şi tot mai imposibil părea să-i poţi vorbi 
tocmai despre ce era mai important. 

Oricum, se apropia ora la care trebuia să plece şi începu 
să scoată din sacoşă şi să-i arate soţului ce-i adusese de 
mâncare. Mânecile hainei ei erau atât de late din cauza 
manşetelor de blană, încât abia intrau în gura deschisă a 
sacoşei. 

Şi abia acum, la vederea produselor (din care mai avea, de 
altfel, destule, şi-n noptieră), îşi aminti Pavel Nikolaevici de 
ceea ce era pentru el mai important decât orice mâncare şi 
băutură, şi cu care ar fi trebuit să înceapă astăzi - îşi aminti 
de ceaga, de ciuperca de mesteacăn! Şi, înviorându-se, 
începu să-i povestească soţiei despre minunea asta, despre 
scrisoare, despre doctor (care putea fi şi şarlatan) şi că 
trebuiau să se gândească chiar acum cine le-ar putea 
culege, în Rusia, ciupercă dintr-asta şi să-i scrie. 

— Păi, la noi, acolo, în împrejurimile K.- Ului, sunt 
mesteceni câţi vrei. Ce mare lucru pentru Minai să pună la 
cale pentru mine treaba asta? Să-i scrii imediat! Şi mai 
gândeşte-te la cineva, doar avem atâţia prieteni vechi, zi-le 
să se ocupe! Trebuie să afle cu toţii în ce situaţie sunt! 


Ei, singur adusese vorba despre Minai şi despre K. Aşa că 
acum, fără să scoată totuşi scrisoarea, fiindcă fratele-i scria 
în nişte expresii prea sumbre, ci doar deschizând şi dând 
apoi din nou drumul capcanei ţăcănitoare a gentuţei, Kapa 
spuse: 

— Ştii, Paşa, mai trebuie să ne gândim dacă e cazul să dai 
acum sfară-n ţară la K. Despre tine... Minka scrie... Acum 
sigur, poate să nici nu fie adevărat... Că-n oraş şi-a făcut 
apariţia... Rodicev... Şi că ar fi re-a-bi-...litat. E posibil aşa 
ceva, ce zici? 

Până să pronunţe acest cuvânt greţos şi lung, „re-a-bi-li- 
tat”, se uitase la încuietoarea gentuţei, cât pe ce să mai 
scoată şi scrisoarea, şi-i scăpase clipa când Paşa se făcuse 
mai alb ca varul. 

— Ce-i cu tine? Exclamă ea, încă şi mai speriată decât 
fusese la primirea scrisorii. Ce-i cu tine?! 

Se lăsase moale pe spătar şi-şi strângea şalul ei peste 
piept cu o mişcare feminină. 

— Stai că s-ar putea nici măcar să nu fie adevărat! Se 
grăbi ea să-l prindă cu mâinile ei puternice de umeri, 
continuând să-şi ţină gentuţa într-una dintre ele, de parc-ar 
fi avut de gând să i-o agaţe pe umăr. Poate să nu fie totuşi 
adevărat! Minka nu l-a văzut cu ochii lui. Dar oamenii zic 
că... 

Paloarea lui Pavel Nikolaevici dispărea treptat, dar se 
muiase tot - în şale, în umeri, mâinile-i deveniseră 
neputincioase, iar capul îi era împins într-o parte de 
tumoare. 

— De ce mi-ai spus? Pronunţă el cu o voce nenorocită, 
stinsă. Oare, nu sunt, şi aşa, destul de nenorocit? Oare, nu 
sunt destul de nenorocit?... lar pieptul şi capul îi tresăriră 
de două ori, fără lacrimi, în spasme de plâns. 

— Hai, iartă-mă, Paşenka! Te rog, iartă-mă, Paşik! Îl ţinea 
de umeri, în timp ce-şi scutura mereu cârlionţii arămii ai 
coafurii de leoaică. Dar înţelege că şi eu îmi pierd capul! 
Chiar crezi că i-ar putea lua camera lui Minai? Şi, chiar aşa, 


unde vor duce toate astea? Îţi aminteşti c-am mai auzit 
despre două cazuri dintr-astea? 

— Ce legătură are camera, fir-ar ea să fie, n-au decât să i-o 
ia, îi răspunse el cu voce plângăreaţă. 

— Cum adică, n-au decât să i-o ia? Tu cum crezi că i-ar 
veni acum lui Minai, dac-ar trebui să se restrângă? 

— Tu mai bine-ai face să te gândeşti la soţul tău! Să te 
gândeşti ce-o să mă fac eu!... Despre Guzun, nu scrie 
Nimic? 

— Despre Guzun, nu scrie... Dar dacă vor începe să se 
întoarcă acum cu toţii - ce-o să fie? 

— Eu de unde să ştiu! Răspunse soţul cu voce sugrumată. 
Cu ce drept le dau drumul, acuma?... Cum pot traumatiza 
atât de nemilos nişte oameni...? 

Justiţia 


Câte speranţe îşi pusese Rusanov în întâlnirea asta, iar 
până la urmă nu numai că nu l-a întărit, dar i-a făcut şi mai 
rău; mai bine proceda Kapa dacă nu venea deloc. Urcă 
scara clătinându-se, agăţându-se de palier cu mâinile, 
simțind că-l cuprind tot mai tare frisoanele. Kapa nu-l putea 
conduce sus îmbrăcată - leneşa de infirmieră stătea acolo 
special şi nu lăsa pe nimeni să treacă, iar Kapa o trimisese 
chiar pe ea să-l conducă pe Pavel Nikolaevici până la salon 
şi să-i ducă sacoşa cu alimente. La măsuţa asistentei de 
gardă, Zoia aia cu ochi holbaţi, care, nu se ştie de ce, în 
prima seară-i plăcuse lui Rusanov, baricadată între registre, 
stătea şi cocheta cu mitocanul de Roadeoase, fără să-i pese 
câtuşi de puţin de bolnavi. Rusanov îi ceru o aspirină, iar ea 
îi răspunse pe loc, vioi, printr-o frază învățată pe de rost, că 
aspirină se dă numai seara. Totuşi, îi dădu termometrul să- 
şi ia temperatura. lar mai târziu îi aduse altceva. 

Alimentele din noptieră fură înlocuite cu altele, parcă de la 
sine. Pavel Nikolaevici se culcă precum visase; tumoarea în 
pernă (era încă de mirare că ăştia aveau aici perne moi, n-a 


fost nevoie să-şi aducă una de acasă) şi se acoperi până 
peste cap. 

Gândurile începură să i se învârtejească într-un asemenea 
hal, încât tot restul corpului deveni insensibil, de parcă ar fi 
fost sub narcoză, şi nu mai auzea discuţiile tâmpite din 
cameră şi, tremurând odată cu duşumelele, din pricina 
paşilor lui Efrem, nu-l mai simţea, de fapt, pe-acesta 
mergând. Şi nu văzu că ziua îşi ieşise din coajă, că soarele, 
chiar înainte de a apune, apăruse printre nori, numai că nu 
de-acea parte a clădirii în care se aflau ei. Nici cum zburau 
ceasurile nu observă. 

Adormea, poate din pricina doctoriei, şi se trezea. La un 
moment dat, se trezi când lumina electrică fusese deja 
aprinsă şi adormi din nou. Şi din nou se trezi în toiul nopţii, 
în întuneric şi linişte. 

Simţi că nu mai are somn, că vălul binefăcător căzuse de 
pe el. Frica era, în schimb, toată acolo, se înfipsese în 
partea de jos a pieptului şi-l strângea. 

Şi gânduri foarte-foarte diferite începură să dea buzna şi 
să se desfăşoare în capul lui Rusanov, în cameră şi mai 
departe, pe toată lărgimea întunericului. 

De fapt, nici nu erau gânduri, ci-i era, pur şi simplu, frică. 
Pur şi simplu, îi era frică. Se temea că Rodicev ar putea, 
mâine-dimineaţă chiar, să răzbată prin barajul surorilor, 
asistentelor, infirmierelor, să se repeadă încoace şi să-l ia la 
bătaie. Nu de justiţie, nu de opinia publică, nu de ruşine se 
temea Rusanov, ci, pur şi simplu, de faptul că va fi bătut. Nu 
fusese bătut decât o singură dată în viaţă - la şcoală, în 
ultima clasă pe care o făcuse, într-a şasea: îl pândiseră 
seara la ieşire şi, cu toate că nimeni n-avea cuţit, îi 
rămăsese pentru toată viaţa senzaţia aceasta cumplită a 
pumnilor ascuţiţi care te întâmpină din toate părţile. 

Cum un mort ni se arată apoi ani în şir aşa cum l-am văzut 
ultima dată, când era tânăr, chiar dacă între timp el se 
transformase într-un moş, astfel şi Rodicev, care după 
optsprezece ani trebuie să se fi întors invalid, poate surd, 


poate cocoşat, îi apărea acum, lui Rusanov, ca namila aceea 
bronzată de pe vremuri, cu haltere şi greutăţi, de pe 
balconul lor comun, lung, în ultima lui duminică înainte de 
arestare. Gol până la brâu, îi strigase să se apropie: 

— Paşka! Vino încoa! Ia pipăie-mi bicepşii. Hai, nu te 
fandosi, nu-ţi fie scârbă, apasă! Ai priceput acum ce 
înseamnă un inginer de formaţie nouă? Noi nu suntem nişte 
rahitici nenorociţi, gen Eduard Hristoforovici, noi suntem 
oameni armonioşi. Tu, în schimb, te-ai făcut cam pirpiriu, te 
usuci în dosul uşii ăleia de piele. Vino la noi, la fabrică, îţi 
găsesc un loc în secţia noastră, ce zici? Nu vrei?... A-hhha! 

Izbucnise în hohote de râs şi se dusese să se spele, 
fredonând: 


Suntem forjori şi sufletul ni-i tânăr... 


Şi iată că pe matahala asta şi-o imagina acum Rusanov, 
dând buzna aici, în salon, cu pumnii strânşi. Şi nu reuşea să 
se descotorosească de imaginea aceasta falsă. 

Cu Rodicev fusese cândva prieten, coleg în acelaşi 
detaşament de komsomol, şi primiseră împreună locuinţa 
aceea de la fabrică. Apoi Rodicev o luase pe calea facultăţii 
muncitoreşti şi a institutului, iar Rusanov - pe linia 
sindicatelor şi a gospodăririi cadrelor. Mai întâi, începură să 
nu se mai înţeleagă soțiile, apoi ei. Rodicev i se adresa 
deseori lui Rusanov pe un ton jignitor şi, în general, avea o 
atitudine cam prea iresponsabilă, se contrapunea sistematic 
colectivului. Devenea insuportabil şi sufocant să trăieşti în 
imediata lui vecinătate. Pe urmă, toate s-au legat în aşa fel - 
plus că se şi aprinseseră în timpul unei certe, cum se- 
ntâmplă - încât Pavel Nikolaevici dădu drumul unui 
material despre el: că, într-o discuţie particulară cu el, 
Rodicev avusese cuvinte de laudă la adresa Partidului 
Industrial, care fusese desfiinţat, şi avea intenţia să adune 
la fabrică un grup de sabotori. (N-o spusese el chiar aşa, 


dar, dacă era să judeci după comportamentul său, ar fi 
putut s-o spună şi ar fi putut avea asemenea intenţii.) 

Numai că Rusanov rugase ca numele lui să nu apară 
nicăieri în acest dosar şi să nu fie chemat la confruntare 
directă. Iar anchetatorul îi garantase că, după lege, nici nu-i 
nevoie ca Rusanov să fie descoperit şi nici confruntarea nu-i 
obligatorie - va fi suficient dacă-şi va recunoaşte singur 
vina. Nici măcar declaraţia iniţială a lui Rusanov nu trebuia 
să apară neapărat în dosar, aşa că învinuitul, când va 
semna, în baza articolului 206, nu va întâlni nicăieri numele 
de familie al vecinului de apartament. 

Şi totul ar fi mers ca pe roate, de n-ar fi fost Guzun - 
secretarul comitetului de partid pe uzină. Îi venise de la 
organele competente o notă cum că Rodicev ar fi duşman al 
poporului şi că trebuia exclus din partid, în cadrul 
organizaţiei de bază. Însă Guzun se încăpăţânase să facă 
scandal, cum că Rodicev e de-al nostru şi că vrea materiale 
amănunțite. Singur şi-o făcuse, cu mâna lui; peste două zile, 
într-o noapte, îl arestară şi pe el, iar într-a treia dimineaţă îi 
excluseră şi pe Rodicev, şi pe Guzun - în calitate de membri 
ai aceleiaşi organizaţii contrarevoluţionare secrete. 

Dar pe Rusanov acum îl fulgerase ideea că, în cele două 
zile cât încercaseră să-l convingă pe Guzun, au fost totuşi 
nevoiţi să-i spună că materialele veniseră de la Rusanov. lar 
întâlnindu-se cu Rodicev acolo (şi, de vreme ce făceau parte 
din acelaşi caz, puteau, la urma urmelor, să se şi 
întâlnească), Guzun i-o fi spus-o lui Rodicev - şi iată de ce 
Rusanov se temea acum de această întoarcere cumplită, de 
această trezire din morţi, care părea inimaginabilă. 

Deşi bineînţeles că şi soţia lui Rodicev ar fi putut să-şi dea 
seama, dar mai era ea, oare, în viaţă? Kapa îşi propusese 
următoarele: de cum va fi arestat Rodicev, Katika Rodiceva 
să fie scoasă imediat din casă, iar ei să pună mâna pe toată 
locuinţa, mai ales că balconul va fi atunci în întregime al lor. 
(Acum părea caraghios că o cameră de paisprezece metri, 
într-o locuinţă fără gaze, putea avea o asemenea 


importanţă. Dar, ce să-i faci, aveau copii de crescut.) 
Operația asta cu camera era deja pusă perfect la cale şi-au 
venit s-o scoată pe Katika din locuinţă, dar ea făcu 
următoarea figură - declară că-i însărcinată. Insistară să se 
facă un control - fu adusă adeverinţa. Legea le interzicea să 
scoată din casă o gravidă. Aşa că, abia în iarna următoare 
reuşiră să scape de ea şi fură nevoiţi s-o suporte, să trăiască 
nas în nas cu ea cât a fost gravidă, până a născut şi încă 
vreo câteva luni de concediu de naştere. Bineînţeles că 
acum Kapa n-o mai lăsa să crâcnească la bucătărie, iar Ava 
împlinise deja patru ani şi-o maimuţărea foarte caraghios. 

Acum, culcat pe spate, în întunericul salonului răsunând 
de icnete şi sforăituri (doar un reflex uşor al lămpii 
infirmierei pătrundea aici din hol, prin uşa cu sticlă mată), 
Rusanov încerca să priceapă cu mintea limpede, de 
insomniac, de ce-l tulburaseră atât de tare umbrele lui 
Rodicev şi-a lui Guzun, şi dacă s-ar fi speriat la fel de mult în 
caz că s-ar fi întors vreunul din ceilalţi, a căror vinovăţie o 
putea, de asemenea, demonstra: chiar şi Eduard 
Hristoforovici, fiindcă tot îşi amintise de el, inginer de 
formaţie burgheză, care-l făcuse pe Pavel tâmpit, în faţa 
muncitorilor (iar apoi recunoscuse deschis că visa să fie 
restaurat capitalismul); stenografa care se dovedise 
vinovată de deformarea cuvântării unui şef important, 
protectorul lui Pavel Nikolaevici, pe când şeful rostise cu 
totul altfel acele cuvinte din discurs; contabilul acela 
inflexibil (care se dovedise a fi, pe deasupra, şi fiu de popă, 
aşa că mi ţi l-au înhăţat într-o clipită), soţii Elcianski şi câţi 
alţii... 

Pavel Nikolaevici nu se temea de niciunul dintre ei, ajutase 
cu tot mai mult curaj şi tot mai pe faţă la stabilirea 
vinovăţiei, ba se dusese chiar, de două ori, şi la confruntări 
directe, unde ridicase chiar vocea, pe când îi dădea în 
vileag. De altfel, pe-atunci nu se considera câtuşi de puţin 
că de fer-mitatea ideologică trebuie să te ruşinezi. În acele 
timpuri minunate, cinstite, în anii treizeci şi şapte-treizeci şi 


opt, atmosfera generală se curăța vă-zând cu ochii, aerul 
devenise parcă mai uşor de respirat! Toţi mincinoşii, 
defăimătorii, iubitorii cam prea îndrăzneţi de autocritică 
sau intelectualii care prea făceau pe deştepţii - au dispărut, 
şi-au ţinut gura, s-au pitit, iar oamenii principiali, stabili, 
fideli, prietenii lui Rusanov şi el însuşi umblau demni, cu 
capul sus. 

Şi iată acum aceste timpuri noi, tulburi, bolnăvicioase, în 
care trebuie să te ruşinezi de cele mai bune fapte 
cetăţeneşti pe care le-ai săvârşit? Sau chiar să te temi 
pentru viaţa ta? 

Ce absurditate. Păi, cercetându-şi întreaga viaţă, Rusanov 
nu se putea învinui nici o clipă de laşitate. N-avusese de ce 
să se teamă. Poate că nu era un om ieşit din comun de 
curajos, dar nici nu-şi amintea de vreun caz în care să se fi 
arătat fricos. Nu existau motive să se presupună că s-ar fi 
speriat pe front - pur şi simplu, nu-l luaseră pe front, fiindcă 
era un cadru de preţ, cu experienţă. Nu se putea afirma 
nici că s-ar fi pierdut cu firea în timpul bombardamentului 
sau al vreunui incendiu - numai că ei plecaseră din K. 
Înainte de bombardament, iar în incendiu nu nimerise 
niciodată. La fel, nu se temuse vreodată de justiţie sau de 
lege, fiindcă legea n-o încălcase, iar justiţia l-a apărat şi l-a 
susţinut întotdeauna. Şi nu se temea de dezvăluirile opiniei 
publice - fiindcă şi opinia publică îi ţinuse întotdeauna 
partea. Pe urmă, în ziarul local n-ar fi putut apărea vreo 
notiţă indecentă împotriva lui Rusanov, fiindcă Alexandr 
Mihailăci sau Nil Prokofici ar fi oprit-o cu siguranţă. lar 
ziarele centrale nu se coborau până la Rusanov. Aşa că nici 
de presă nu se temea. 

Când traversase Marea Neagră, cu vaporul, nu se temuse 
câtuşi de puţin de adâncurile mării. lar dacă se temea 
cumva de înălţime nu se putea şti, fiindcă niciodată nu 
fusese atât de fluşturatic ca să se urce pe munţi sau pe 
stânci şi, dată fiind meseria lui, nici poduri nu montase 
vreodată, Rusanov lucra, deja de mulţi ani, aproape 


douăzeci în cap, la cadre. Funcţia aceasta se numea diferit 
în diferite instituţii, dar esenţa era întotdeauna aceeaşi. 
Doar analfabeţii şi cei neiniţiaţi nu ştiu ce muncă fină, de 
filigran, e aceasta. Fiecare om completează, de-a lungul 
vieţii sale, un număr destul de mare de chestionare şi-n 
fiecare din ele e un anumit număr de întrebări. Răspunsul 
unui om la una din întrebările unui chestionar e deja un fir, 
întins o dată şi pentru totdeauna de la acel om spre centrul 
local de cadre. De la fiecare om sunt întinse, astfel, sute de 
firicele. În total se adună sute de milioane, şi, dacă aceste 
fire ar deveni vizibile, cerul s-ar acoperi în întregime de o 
pânză de păianjen, iar dac-ar deveni materiale, şi elastice, 
atunci şi autobuzele, şi tramvaiele, şi oamenii înşişi şi-ar 
pierde posibilitatea de a se mişca, iar vântul n-ar putea 
duce de-a lungul străzii bucăţile de ziar sau frunzele de 
toamnă. Însă ele nu sunt nici vizibile, nici materiale, ceea ce 
nu înseamnă că nu sunt simţite de om în permanenţă. 
Fiindcă adevărul e că aşa-numitele chestionare, de o 
puritate cristalină, sunt - precum adevărul absolut, precum 
idealul, practic de neatins. Despre orice om viu se poate 
consemna întotdeauna ceva negativ sau dubios, dacă te 
apuci să cercetezi în amănunt, fiecare om s-a făcut vinovat 
sau ascunde ceva. 

Din acest sentiment permanent al firelor nevăzute se 
naşte, în mod firesc, la oameni, şi respectul pentru 
persoanele care scot aceste fire, care conduc această 
extrem de complicată gospodărie a cadrelor. Autoritatea 
acestor persoane. 


Recurgând la încă o comparaţie, de data aceasta muzicală, 
s-ar putea spune că Rusanov, datorită poziţiei sale speciale, 
părea să se afle în posesia unui set de plăcuţe de xilofon şi 
putea lovi la alegere, conform dorinţei sale sau din 
considerente de necesitate, pe oricare dintre ele. Deşi toate 
erau din acelaşi lemn, fiecare îşi avea propriul ei glas. 

Existau plăcuţe, adică metode de acţiune, dintre cele mai 
delicate. Spre exemplu, dorind să-i sugereze unui tovarăş 
că-i nemulţumit de el, să-l prevină sau să-l pună doar un pic 
la locul său, Rusanov îl saluta cu anumite modulaţii. Când 
acel om saluta (primul, bineînţeles), Pavel Nikolaevici putea 
să-i răspundă preocupat şi fără să-i zâmbească; dar putea şi 
să-şi adune sprâncenele (acest lucru îl exersa în cabinetul 
său, în faţa oglinzii) şi să întârzie un pic, un pic de tot, 
răspunsul - de parcă s-ar îndoi că omul acela trebuie, de 
fapt, salutat - şi abia pe urmă să-l salute (dar şi atunci, 
putea s-o facă fie întorcând capul complet sau doar pe 
jumătate, fie fără să se întoarcă deloc spre el). O asemenea 
mică întârziere are totuşi, de fiecare dată, un efect 
considerabil. În capul angajatului, care a fost salutat cu o 
asemenea rezervă sau mică răceală, începea căutarea 
înfrigurată a păcatelor de care s-ar fi putut face vinovat. Şi, 
îndoiala odată semănată, rezerva aceea putea să-l 
oprească, eventual, de la o faptă greşită, la limita căreia 
poate că se afla, dar despre existenţa căreia Pavel 
Nikolaevici fusese înştiinţat cu întârziere. 

Un leac mai puternic era ca, întâlnind un anumit om (sau 
sunându-l la telefon, sau poate chiar convocându-l în mod 
special), să-i spună: „Ireceţi, vă rog, pe la mine mâine, la 
zece dimineaţa.” „Acum nu se poate?” - va întreba 
obligatoriu respectivul, fiindcă vrea să clarifice mai repede 
pentru ce-i chemat şi să epuizeze cât mai repede discuţia. 
„Nu, acum, nu se poate.” - îi va spune politicos, dar sever, 
Rusanov. Nu-i va spune că-i ocupat sau că se duce la o 
consfătuire, nu, nu va da în nici un caz o explicaţie simplă şi 
clară (aceasta şi este cheia procedeului), el va pronunţa 


acest „acum nu se poate” în aşa fel încât cuvintele să se 
umple de înţelesuri grave - şi nu toate de bine. „Dar, în ce 
problemă?” - va îndrăzni poate să mai întrebe, dând dovadă 
de o totală lipsă de experienţă, angajatul. „Veţi afla mâine”, 
va ocoli Pavel Nikolaevici, pe un ton catifelat, această 
întrebare lipsită de tact. Însă, până la ora zece din 
dimineaţa zilei următoare - câte ore mai sunt! Câte 
evenimente! Angajatul mai trebuie să-şi termine ziua de 
lucru, să se ducă acasă, să discute cu familia, să se ducă, 
poate, la film sau la şedinţa cu părinţii de la şcoală, iar apoi 
să mai şi doarmă (unii adorm, dar alţii nu), iar apoi, 
dimineaţa, îi mai stă şi micul dejun în gât - şi-n tot acest 
răstimp angajatul va fi ros de întrebarea „Dar de ce m-o fi 
chemând?” În aceste ceasuri nesfârşite, angajatul se va căi 
de multe lucruri, se va speria de multe şi-şi va promite să 
nu se mai lege de cei din conducere la şedinţe. Iar atunci 
când, până la urmă, vine, s-ar putea nici să n-aibă nimic să-i 
spună, trebuie doar verificată data naşterii sau numărul de 
serie al diplomei. 

Astfel, asemeni plăcuţelor xilofonului, procedeele creşteau 
conform timbrului plăcuţelor şi, la sfârşit, cel mai uscat şi 
brutal era următorul: „Serghei Sergheievici (era vorba de 
directorul întregii întreprinderi, stăpânul locului) v-a rugat 
să completaţi, până la data de cutare acest chestionar.” Şi 
angajatului i se întindea un formular - dar nu un formular 
simplu, ci cel mai complet şi mai neplăcut din toate 
chestionarele şi formularele păstrate în dulapul lui Rusanov 
- putea fi chiar şi cel de trecere „la secret”. Poate că nici nu 
se punea problema trecerii la secret a angajatului, iar 
Serghei Sergheievici habar să n-aibă de toată povestea, dar 
cine să se ducă să controleze, dacă de Serghei Sergheievici 
toată lumea se teme ca de foc? Angajatul îşi ia formularul şi 
mai încearcă, deocamdată, să se ţină tare, dar, de fapt, dacă 
avusese până atunci ceva de ascuns - măruntaiele-i sunt 
deja răscolite. Fiindcă în acest chestionar nu poţi ascunde 


nimic. Este un chestionar desăvârşit. E cel mai bun dintre 
chestionare. 

Cu ajutorul unor asemenea chestionare, Rusanov reuşise 
să obţină divorţul câtorva femei, ale căror soţi erau închişi 
pe baza articolului 58. Ce nu făceau aceste femei pentru a- 
şi pierde urma: trimiteau pachetele cu nume străine, din 
alte oraşe, sau nu trimiteau deloc - în acest formular însă 
ulucile întrebărilor erau prea dese şi nu mai puteau 
continua să mintă. Nu le rămânea decât o singură gaură în 
tot gardul; divorţul definitiv în faţa legii. Pe deasupra, 
această procedură le era uşurată: tribunalul nu le cerea 
prizonierilor acordul pentru divorţ şi nici măcar nu le 
anunţa pronunţarea lui. Pentru Rusanov, era important ca 
divorţul să aibă loc, pentru ca labele murdare ale 
criminalului să n-o smulgă pe femeia, care încă nu era cu 
totul pierdută, de pe drumul drept al societăţii. De altfel, 
chestionarele astea nici nu se duceau mai departe. Iar lui 
Serghei Sergheievici nu-i erau arătate decât, poate, pe post 
de bancuri. 

Situaţia lui Rusanov - izolată, deosebită, misterioasă, 
ţinând oarecum de-o altă lume decât de angrenajul general 
al producţiei - îi oferea satisfacția cunoaşterii profunde a 
proceselor reale ale vieţii. Viaţa din văzul tuturor - 
producţia, consfătuirile, anunţurile comitetului local, 
anunţurile de recepţie, cantina, clubul - nu era cea 
adevărată, ci le părea doar astfel celor neiniţiaţi. În timp ce 
adevărata orientare a vieţii era hotărâtă fără ţipete, calm, 
în cabinete liniştite, între doi-trei oameni care se înțelegeau 
perfect, sau prin apeluri telefonice tandre. Mai susura viaţa 
adevărată şi-n hârtiile îngropate în servietele lui Rusanov şi 
ale colaboratorilor lui; ea îl putea ur-mări multă vreme, în 
tăcere, pe om - apoi brusc se dezgolea pentru o clipă, îşi 
scotea botul, îşi scuipa victima cu flăcări - şi iar se ascundea 
nu se ştie unde. Iar la suprafaţă totul rămânea la fel: clubul, 
cantina, bonurile de primire, anunţurile comitetului local, 


producţia. Atâta doar că, dintre cei care pontau la poartă, 
lipsea cel concediat, dat afară, exclus. 

Conform felului său de muncă arăta şi cabinetul lui 
Rusanov. Era, de fiecare dată, o cameră izolată, cu uşa 
îmbrăcată, la început, cu piele şi bătută în ţinte lucioase, iar 
apoi, pe măsură ce societatea devenea mai bogată, mai era 
separată şi printr-un tambur protector la intrare, printr-o 
strungă întunecoasă. S-ar fi zis că acest tambur nu-i mare 
lucra: cel mult un metru în adâncime, iar vizitatorul nu 
zăboveşte acolo decât o secundă-două, după ce-a închis 
prima uşă şi încă n-a deschis-o pe-a doua. Însă, în aceste 
secunde, care preced o discuţie hotărâtoare, el pare să 
nimerească într-o scurtă detenţie: n-are nici lumină, nici 
aer, şi-şi simte toată nimicnicia în faţa celui la care intră 
acum. Şi chiar dac-a avut un dram de curaj în suflet sau 
vreun fel propriu de-a vedea lucrurile - aici, în tambur, se 
va despărţi de ele. 

Bineînţeles că oricum nu se întâmpla niciodată ca la Pavel 
Nikolaevici să dea buzna mai mulţi oameni în acelaşi timp; 
cei care fuseseră convocați sau care primiseră la telefon 
permisiunea de-a veni erau lăsaţi să intre doar unul câte 
unul. 

O asemenea organizare a locului de muncă şi-o asemenea 
ordine a intrărilor facilitau foarte mult îndeplinirea 
temeinică şi regulată a obligaţiilor în departamentul lui 
Rusanov. Pavel Nikolaevici ar fi suferit mult în absenţa 
acestui tambur de protecţie. 

Bineînţeles, conform legăturilor dialectice ale tuturor 
fenomenelor reale, comportamentul de la serviciu al lui 
Pavel Nikolaevici nu putea să nu-i influenţeze întreaga 
viaţă. Treptat, odată cu trecerea anilor, şi lui, şi Kapitolinei 
Matveevna le deveniră nesuferite nu doar vagoanele 
comune, dar chiar şi cele cu locuri rezervate, unde se 
înghesuiau oameni în cojoace, cu găleți, cu saci. Rusanovii 
începură să călătorească numai în vagoanele de clasa întăi 
ale trenurilor rapide, cu compartimente separate. 


Bineînţeles că şi la hotel, pentru Rusanov, era întotdeauna 
rezervată o cameră, ca să nu se trezească întâmplător c-ar 
fi nevoit să împartă vreuna cu alţii. Bineînţeles că, şi atunci 
când era vorba de sanatorii, Rusanovii le alegeau cu grijă, şi 
anume pe cele unde omul este cunoscut, respectat şi i se 
creează condiţii, unde şi plaja şi aleile pentru plimbări sunt 
izolate de publicul larg. De aceea, când medicii îi spuseseră 
Kapitolinei Matveevna să meargă mai mult pe jos, descoperi 
că n-are unde se mişca decât, poate, în sanatoriul acela, 
printre egali. 

Rusanovii iubeau poporul - marele lor popor, şi-l slujeau şi 
erau gata să-şi dea viaţa pentru popor. 

Însă, cu trecerea anilor, le devenea lot mai nesuferită 
populaţia. Această populaţie încăpăţânată, pusă pe harţă, 
care le aluneca mereu printre degete şi, pe deasupra, mai 
şi avea tot soiul de pretenţii. 

Rusanovilor începu să le provoace scârbă tramvaiul, 
troleibuzul, autobuzul, unde erai întotdeauna îmbrâncit, 
mai ales la urcare, în care se vârau muncitorii de la 
construcţii sau de prin altă parte, în salopete murdare, şi se 
putea întâmpla oricând să-şi şteargă de paltonul tău păcura 
sau tencuiala şi unde, mai ales asta era îngrozitor, se 
încetăţenise obiceiul ca toţi să se bată pe burtă - te rugau 
să transmiţi biletul sau restul şi trebuia să le faci servicii şi 
să dai banii, din mână în mână, la nesfârşit. 

Iar să faci drumurile prin oraş pe jos era şi departe şi nici 
nu dădea bine, având în vedere funcţia ocupată. Aşa că, 
atunci când maşinile instituţiei erau plecate sau duse la 
reparat, Pavel Nikolaevici nu reuşea s-ajungă cu orele 
acasă, pentru a mânca de prânz, şi stătea la serviciu 
aşteptând s-apară o maşină. Ce altceva putea face? Pe 
stradă, te poţi aştepta oricând la o surpriză, în mulţime se 
nimeresc mulţi oameni impertinenţi, prost îmbrăcaţi, iar 
câteodată şi băuţi. Omul prost îmbrăcat este întotdeauna 
periculos, fiindcă are un simţ diminuat al răspunderii, plus 
că, probabil, nu prea are ce pierde, căci altfel ar fi fost bine 


îmbrăcat. Ce-i drept, miliția şi legea îl apără pe Rusanov de 
omul prost îmbrăcat, dar această apărare va sosi inevitabil 
cu întârziere, va sosi pentru a-l pedepsi post-factum pe 
ticălos. 

Şi iată că Rusanov, care nu se temea de nimic pe această 
lume, începuse să aibă un sentiment pe deplin justificat de 
teamă faţă de oamenii decăzuţi, pe jumătate beţi, sau mai 
exact - de lovitura directă cu pumnul în faţă. 

De aceea, îl tulburase într-o asemenea măsură, la început, 
şi ştirea întoarcerii lui Rodicev. Nu ideea că el sau Guzun ar 
fi putut începe o acţiune conform legii; conform legii, ei nu 
puteau avea nici un fel de pretenţii faţă de Rusanov. Dar ce 
era de făcut dac-au rămas nişte hăndrălăi sănătoşi şi vor 
dori acum să-l bată? 

Deşi, dacă stai să te gândeşti lucid, prima reacţie, 
sperietura involuntară a lui Pavel Nikolaeici, era, 
bineînţeles, nemotivată. S-ar putea să nici nu fi reapărut, de 
fapt, nici un Rodicev şi să dea Dumnezeu să nici nu reapară. 
Toate vorbuliţele astea despre reveniri s-ar putea dovedi 
curate legende, fiindcă în procesul muncii sale Pavel 
Nikolaevici nu simţea, deocamdată, semnele care-ar fi putut 
prevesti o nouă întorsătură a existenţei. 

Apoi, chiar dacă Rodicev s-a întors, într-adevăr, apoi la K. 
S-a întors, şi nu aici. Şi nu-i arde lui acum să-l caute pe 
Rusanov, ci trebuie să fie cu ochii în patru să nu fie cumva 
zvârlit din nou din K. 

Pe urmă, chiar dacă va începe să-l caute, doar nu va găsi 
imediat firul care duce încoace. lar trenul face până aici trei 
zile şi trei nopţi şi trece prin opt regiuni. Şi, chiar ajuns aici, 
se va duce, cu siguranţă, acasă, şi nu la spital. Tocmai aici, 
la spital, Pavel Nikolaevici e total în afara pericolului. În 
siguranţă! Ce caraghios. Cu tumoarea asta —. În afara 
pericolului. 

Păi, dacă vor veni, într-adevăr, timpuri atât de instabile - e 
mai bine să moară. Mai bine să moară, decât să se teamă de 
fiecare întoarcere. Ce nebunie - să-i aduci înapoi! La ce 


bun? Ei se obişnuiseră acolo, se consolaseră - de ce să-i laşi 
să vină încoace, să răscolească vieţile oamenilor...? 

Se pare că Pavel Nikolaevici îşi consumase, până la urmă, 
tot combustibilul şi era gata de somn. Trebuia să-ncerce să 
adoarmă. 

Avea însă nevoie să iasă la toaletă - cel mai neplăcut 
mpment la clinică. 

Răsucindu-se cu grijă - tumoarea îi stătea iar ca un pumn 
de fier în gât şi-l apăsa —, cobori cu greu din patul afânat, 
îşi puse pijamaua, papucii, ochelarii şi porni, târşindu-şi 
încetişor picioarele. 

La măsuţă, stătea de veghe Maria cea aspră şi neagră, 
care se întoarse vigilentă la fâşâitul lui. 

În capul scării, un proaspăt sosit, un grec masiv, cu 
picioare şi mâini lungi, se chinuia şi gemea în pat. Culcat nu 
putea sta, aşa că şedea de parcă n-ar fi încăput în pat, 
petrecându-l pe Pavel Nikolaevici cu o privire îngrozită, 
insomniacă. 

Pe jumătate culcat pe nişte perne înalte, pe palierul de la 
mijlocul scării, stătea unul mic, pieptănat deocamdată şi 
absolut galben, care respira dintr-o pernă de oxigen făcută 
din foaie de cort impermeabilă. Avea pe noptieră portocale, 
biscuiţi, rahat-lukum, o sticluţă de kefir, dar toate acestea-i 
erau indiferente - simplul aer curat, care nu costă nimic, 
refuza să-i intre în cantitatea necesară în plămâni. 

Pe coridorul de jos, se aflau alte paturi cu bolnavi. Unii 
dormeau. O bătrână cu trăsături orientale, cu părul zburlit, 
zăcea, în chinuri, pe pernă. 

Apoi trecu de cămăruţa unde, pe unul şi-acelaşi divan 
micuţ şi murdar, erau puşi mai mulţi la rând, fără nici o 
diferenţă, pentru a li se face clismă. 

Şi, în sfârşit, trăgând aer în piept şi străduindu-se să-l 
păstreze, Pavel Nikolaevici intră în veceu. În acest veceu 
fără cabine, ba chiar şi fără scaune, se simţea total lipsit de 
apărare, călcat în picioare. Femeile de serviciu făceau aici 
curăţenie de mai multe ori pe zi, dar nu reuşeau să ţină 


pasul şi întotdeauna erau urme proaspete sau de vomă, sau 
de sânge, sau de alte porcării. Fiindcă de aceste toalete se 
foloseau şi sălbatici neobişnuiţi cu înlesnirile civilizaţiei şi 
bolnavi ajunşi la limită. 

Ar trebui s-ajungă cumva la medicul-şef şi să obţină 
permisiunea de-a merge la toaleta medicilor. 

Pavel Nikolaevici îşi formulă însă destul de vag această 
idee practică. 

Trecu din nou pe lângă boxa pentru clisme, pe lângă 
kazaha lăţoasă, pe lângă cei ce dormeau pe coridorm pe 
lângă muribundul cu pernă de oxigen. 

Iar sus, grecul îl întrebă cu nişte şoapte răguşite, 
cumplite: 

— Ia ascultă, frăţioare! Aici toţi se fac bine? Sau mai şi mor 
unii? 

Rusanov îi aruncă o privire sălbatică, făcând cu această 
ocazie un gest care-i dădu de ştire că nu mai poate mişca 
separat capul, că-i nevoit, asemeni lui Efrem, să se întoarcă 
cu tot corpul. Cumplita pleaşcă de pe gât îl apăsa în sus, pe 
maxilar, şi-n jos, pe claviculă. 

Se grăbi să se întoarcă la el. 

La ce se mai gândea...?! De cine se mai temea? În cine-şi 
mai punea nădejdea...? 

Aici, între maxilar şi claviculă, se afla soarta lui. 

Justiţia lui. 

Şi-n faţa acestei justiţii n-avea nici relaţii, nici merite, nici 
apărători. 

Fiecare cu ale sale 

— Dar tu câţi ani ai? 

— Douăzeci şi şase. 

— Ai ceva! 

— Dar tu? 

— Eu am şaişpe... Acum, zi şi tu, cum să renunţi la picior la 
şaisprezece ani? 

— Şi până unde vor...? 


— Păi, până la genunchi în orice caz, mai puţin de atât nu 
iau niciodată, m-am lămurit eu aici. lar, de cele mai multe 
ori, taie c-o bucată mai mult, pentru siguranţă. Uite-aşa... O 
să-mi atârne un ciot... 

— Îţi face proteză. Tu cu ce-ai vrea să le ocupi? 

— Păi, eu visez să intru la Universitate. 

— La ce facultate? 

— Păi, filologie sau istorie. 

— Şi crezi că iei admiterea? 

— Cred că da. Eu n-am niciodată emoţii. Sunt foarte calm. 

— Asta-i bine. Şi atunci cu ce te deranjează proteza? Ai să 
poţi să şi-nveţi, să şi lucrezi. Ba, o să-ţi fie chiar mai uşor să 
stai locului. Vei face mai mult în ştiinţă. 

— Dar viaţa, în general? 

— Păi, ce mai e în afară de ştiinţă? 

— Păi, ştiu eu... 

— Să te însori? 

— Păi, şi asta... Hai să zicem... 

— Las' că găse-e-eşti tu! Pe orice copac se-aşază o 
păsărică... Dar care-i alternativa? 

— În ce sens? 

— Piciorul sau viaţa? 

— Şi dac-aş merge la risc? Poate trece de la sine! 

— Nu, Dioma, nu construieşti poduri la întâmplare. Cu 
întâmplarea, nu treci marea. Nu poţi conta pe-un asemenea 
noroc în limite raţionale. Ţi-au spus cum se numeşte 
tumoarea la? 

— Păi, parcă „Eâs-a”. 

— Es-a”? Păi, atunci trebuie operată. 

— Tu de unde ştii? 

— Ştiu. Uite dacă mi s-ar propune mie acum să mi se taie 
piciorul - l-aş da. Deşi, tot sensul vieţii mele stă în mişcare, 
pe jos şi călare, automobilele nu circulă pe acolo. 

— Şi ce? Ţi-au şi propus? 

— Nu. 

— Ai întârziat? 


— Păi, cum să-ţi spun... Nu c-aş fi întârziat. Deşi, într-un 
fel, am şi întârziat. M-am luat cu treaba în câmp. Ar fi 
trebuit să vin acum vreo trei luni, dar nu mi-a venit să las 
totul baltă. Iar, din cauza mersului şi-a călăritului, rana s-a 
tot frecat, a stat în umezeală, a făcut puroi. Când se 
spărgea buba şi scăpăm de puroi, mă simţeam uşurat, 
aveam din nou chef de muncă. Ce-mi ziceam - hai că mai 
aştept un pic. Uite, acum mă roade atât de tare, că-mi vine 
să tai un crac şi să stau gol. 

— Păi, nu te bandajează? 

— Nu. 

— Arată-mi şi mie, se poate? 

— Uită-te. 

— E întunecată, de felul ei. Eu aveam aici, din naştere, o 
aluniţă mare. Şi uite c-a degenerat. 

— Dar astea ce... Sunt? 

— Aici au rămas trei fistule, în locurile unde s-a scurs, de 
trei ori, puroiul... Cu alte cuvinte, Diomka, eu am cu totul 
alt soi de tumoare decât tine. Eu am melanoblastom. 
Canalia asta nu iartă pe nimeni. De regulă, după opt luni 
dai colţul. 

— Tu de unde ştii? 

— Am citit o carte încă înainte de a veni aici. Abia când am 
citit-o m-am prins. Dar chestia e că, şi să fi sosit mai 
devreme, tot n-ar fi operat-o. Melanoblastomul e aşa o 
viperă încât de cum îl atingi cu cuțitul face metastaze. Vrea 
şi el, în felul lui, să trăiască, înţelegi? Ce-am scăpat eu, în 
schimb, în lunile astea este faptul c-a apărut şi la 
încheietura piciorului. 

— Dar Liudmila Afanasievna ce spune? 

— Păi, zice c-ar trebui să încercăm să facem rost de aur 
coloidal. Dacă am face rost, poate ar reuşi să oprească 
procesul inghinal, iar pe picior l-ar estompa cu roentgenul — 
s-ar mai câştiga timp... 

— Te-ar lecui? 


— Nu, Diomka, eu nu mai pot fi lecuit. Pentru 
melanoblastom nu există leac. Nimeni nu s-a făcut bine. Cât 
despre cazul meu? Să-mi taie piciorul ar fi prea puţin, iar 
mai sus - unde să taie? Acum se pune o singură problemă - 
cum să mai tragă de timp? Şi cât pot câştiga, luni sau ani? 

— Adică... Ce vrei să spui? Că tu...? 

— Da. Că eu. Eu, Diomka, m-am împăcat deja cu treaba 
asta. Dar nu cel ce trăieşte ani mai mulţi trăieşte cel mai 
mult. Pentru mine, acum nu mai contează decât ce mai apuc 
să fac. Doar trebuie să fac şi eu ceva pe lumea asta! Am 
nevoie de trei ani! Dacă mi s-ar da trei ani, n-aş mai cere 
nimic! Dar nu să zac la clinică trei ani, ci să stau în câmp. 

Vorbeau încet de tot, pe patul lui Vadim Zaţârko, lângă 
fereastră. Discuţia lor n-ar fi putut-o auzi decât Efrem, care 
era pe aproape, dar el zăcea încă de dimineaţă ca un lemn 
şi nu-şi lua ochii de la tavan. Poate Rusanov să mai fi auzit, 
el îl privi de câteva ori cu simpatie pe Zaţârko. 

— Şi ce-ai avea timp să faci? Se încruntă Diomka. 

— Bine, hai, încearcă să înţelegi. Eu verific acum o idee 
nouă, foarte controversată - marii savanţi de la centru 
aproape că nu cred în ea - că zăcămintele polimetalice pot 
fi descoperite după prezenţa apelor radioactive. 
„Radioactiv” ştii ce înseamnă?... Se aduc mii de argumente, 
însă pe hârtie poţi apăra sau combate orice. Iar eu simt, 
simt eu, înţelegi, că pot dovedi acest lucru practic. Însă, 
pentru asta trebuie să fii tot timpul în câmp şi să descoperi 
în mod concret minereul, numai şi numai după ape, după 
nimic altceva. Şi ar fi de dorit ca acest lucru să se întâmple 
de două ori. lar munca-i muncă, sunt atâtea lucruri care-ţi 
macină forţele. Uite, noi, spre exemplu, n-avem pompă cu 
vid, iar din pompa centrifugă, pentru a o cobori la 
adâncime, trebuie scos aerul. Cu ce? Cu gura! Şi m-am 
umflat cu apă radioactivă. Plus că, oricum, bem mereu din 
ea. Muncitorii kirghizi spun: părinţii noştri n-au băut de aici 
şi nici noi n-o să bem. Pe când noi, ruşii, bem. Păi, cu 


melanoblastomul meu, ce să mă mai tem de radioactivitate? 
Sunt tocmai bun să lucrez. 

— Mare tâmpit! Decise Efrem, fără să se fi întors, cu o 
voce inexpresivă, scârţâitoare. Deci, auzise tot. Când o să 
mori, la ce-o să-ţi mai folosească geologia? La nimic. Mai 
bine-ai încerca şi tu să afli ce-i ţine pe oameni în viaţă! 

Vadim avea piciorul imobilizat, dar capul lui liber se 
întoarse uşor pe gâtul mobil. Îşi scânteie, gata s-accepte 
provocarea, ochii negri, vii, buzele lui moi zvâcniră uşor şi 
răspunse fără să se fi supărat câtuşi de puţin. 

— Păi, tocmai asta e, că eu ştiu. Creaţia! Ajută foarte tare. 
N-ai nevoie nici de mâncare, nici de băutură. 

Şi ţăcăni mărunt între dinţi cu un pix de plastic, în mai 
multe muchii, urmărind din ochi în ce măsură i-au fost 
înţelese cuvintele. 

— Citeşte tu cărţulia asta şi-o să vezi ce-o să te mai miri! 
Spuse Podduev, tot fără a-şi întoarce trunchiul şi fără a-l 
vedea pe Zaţârko, ciocănind cu unghia în coperta 
albăstruie. 

— Eu m-am uitat deja peste ea, apuca de fiecare dată să 
răspundă, în mare viteză, Vadim. Nu-i pentru secolul 
nostru. Prea e lipsit de formă, de energie. Deviza noastră 
care e? Munciţi mai mult! Şi nu pentru propriul buzunar. 
Asta-i tot. 

Rusanov se dezmetici, îşi luci binevoitor ochelarii şi 
întrebă cu glas tare: 

— Spuneţi-mi, tinere, sunteţi comunist? 

Cu acelaşi aer deschis şi simplu, Vadim îşi mută privirea 
asupra lui Rusanov. 

— Da, spuse el blând. 

— Eram sigur! Exclamă triumfător Rusanov şi-şi ridică 
degetul. 

Semăna foarte mult cu un profesor. 

Vadim îl plesni pe Diomka peste umăr: 

— Hai, du-te la tine. Trebuie să muncim. 


Şi se-aplecă asupra „Metodelor geochimice”, în care avea 
o mică foaie de hârtie cu adnotări mărunte şi mari semne 
de exclamare şi întrebare. 

Citea, iar pixul în muchii negre se mişca uşurel între 
degetele lui. 

Citea cu toată fiinţa, de-ai fi zis că nici nu mai e acolo şi, 
totuşi, încurajat de confirmarea lui, Pavel Nikolaevici voia să 
acumuleze şi mai mult curaj înainte de-a doua injecție şi se 
hotări să-l dea gata chiar acum pe Efrem, ca să-l împiedice 
să mai pompeze în toţi deprimare. Şi, de la peretele lângă 
care se afla, privind direct la el, spre peretele opus, ţinu să- 
şi termine ideea. 

— 'Tovarăşul vă dă o lecţie bună, tovarăşe Podduev. E 
inadmisibil să vă lăsaţi copleşit în asemenea măsură de 
boală. Sau de prima cărţulie popească ce vă cade-n mână. 
Practic, dumneavoastră le cântaţi în strună... Voia să spună 
„duşmanilor”, în viaţa obişnuită puteai da oricând vina pe 
duşmani, dar aici, pe paturile de spital, cine era 
duşmanul?... Trebuie să învăţaţi să surprindeţi esenţa vieţii. 
A actului eroic. Care este mobilul oamenilor în actul eroic 
din producţie? Sau în actele eroice din Războiul pentru 
Apărarea Patriei? Sau a celui Civil, spre exemplu? 
Înfometaţi, desculți, dezbrăcaţi, lipsiţi de arme... 

Ciudat de imobil era astăzi Efrem: nu numai că nu ieşea să 
păşească pe coridor, dar părea să-şi fi uitat până şi multe 
dintre mişcările sale obişnuite. Înainte, îşi cruța doar gâtul 
şi încerca să nu-şi mişte trunchiul odată cu capul, astăzi 
însă nu-şi urnise nici piciorul, nici braţul, doar, iată, bătuse 
cu degetul în carte. Când încercaseră să-l convingă să 
mănânce de dimineaţă, el răspunse: „De nu te ghiftuieşti - 
nici n-ai nevoie să te-mbeţi”. Înainte de micul dejun şi după- 
aceea stătuse culcat, atât de nemişcat, încât, dacă n-ar fi 
clipit din când în când, s-ar fi putut crede că înţepenise. 

Dar ochii îi ţinea deschişi. 

Ochii îi erau deschişi şi tocmai pentru a-l vedea pe 
Rusanov nu trebuia să se întoarcă deloc. Numai pe el, 


chipul ăsta de mironosiţă, îl mai vedea în afara tavanului şi 
a pereţilor. 

Şi-auzea explicaţiile lui Rusanov. Buzele îi schiţară o 
mişcare şi răsună aceeaşi voce răuvoitoare, doar că molfăia 
acum încă şi mai neclar cuvintele: 

— Ce-i cu Războiul Civil? Doar nu vrei să spui că ai luptat 
în Războiul Civil? 

Pavel Nikolaevici oftă: 

— Nici dumneata, nici eu, tovarăşe Podduev, n-aveam cum 
să luptăm atunci, fiindcă n-aveam vârsta cuvenită. 

Efrem strâmbă din nas. 

— Nu ştiu tu de ce n-oi fi luptat. Eu unul am luptat. 

— Asta cum se poate? 

— Foarte simplu, spuse încet Efrem, odihnindu-se între 
fraze. Am luat revolverul şi-am luptat. Amuzant, nu? Şi nu 
eram singurul. 

— Pe unde ziceţi că aţi luptat? 

— În împrejurimile Ijevskului. Am zvântat la Comisia 
Constituantă. Am împuşcat cu mâna mea cinci dintr-ăia la 
Ijevsk. Îmi amintesc şi-acum. 

Da, se pare că-şi amintea de toţi cei şapte maturi, de locul 
şi felul în care i-a pus la pământ, puşti fiind, pe străzile 
oraşului răsculat. 

Ochelaristul continuă o vreme să-i mai explice ceva, însă 
lui Efrem, azi, i se înfundau parcă urechile, şi nu ieşea decât 
arareori la suprafaţă pentru a asculta. 

De cum deschisese dimineaţa ochii şi văzuse deasupra sa o 
bucată din tavanul alb, gol, intrase în el brusc, nedisimulat, 
fără nici un fel de motiv, o întâmplare veche, măruntă şi 
complet uitată. 

Era o zi de noiembrie, după terminarea războiului. Ningea 
şi se topea pe loc zăpada, iar pe pământul scos din tranşee, 
mai cald, nici n-apuca să se-aşeze. Săpau pentru conducta 
de gaze ce urma să treacă pe-acolo şi înălţimea din proiect 
era de unu optzeci. Podduev trecu pe acolo şi văzu că şanţul 
încă nu-i destul de adânc. Apăru însă şeful de brigadă şi 


afirmă, obraznic, că profilul a fost executat pe toată 
lungimea. „Vrei să mergem să măsurăm? Pentru tine o să 
fie mai rău!” Podduev luă prăjina de măsurat pe care avea 
arse, la fiecare zece centimetri, linii perpendiculare negre, 
fiecare a cincea fiind mai lungă şi împotmolindu-se în lutul 
ud, cleios, s-au dus să măsoare: el în cizme, şeful de brigadă 
- în ghete. Măsurară, într-un loc, o sută şaptezeci. Merseră 
mai departe. Aici săpau trei oameni: primul era un ţăran 
deşirat şi slăbănog, plin de păr până sub ochi; altul - fost 
militar, cu chipiu pe cap, chiar dacă steluța, bentiţa şi 
cozorocul de lac îi fuseseră demult smulse, şi era plin de 
glod; iar al treilea - un tinerel, în şapcă şi pardesiu de oraş 
(în anii aceia era criză de salopete şi nu li se dădeau de la 
depozit), care, pe deasupra, părea să fi fost cusut pentru el 
pe când mai era elev şi-i era scurt, strâmt, ferfeniţit. (Se 
pare că paltonaşul ăsta Efrem îl vedea atât de clar abia 
acum.) Primii doi mai dădeau din lopeţi, îşi mai ridicau din 
când în când braţele, deşi pământul ud tot nu se dezlipea 
de fier, dar al treilea, ăla cu caş la gură, stătea cu pieptul 
sprijinit de lopată de parc-ar fi fost străpuns de ea şi atârna 
de pe ea ca o sperietoare, alb de zăpadă şi cu mâinile 
ascunse în mâneci. Nu li se dăduse nimic de pus în mâini, 
iar în picioare militarul avea cizme, iar ceilalţi doi - opinci 
din anvelope de automobil. „Ce stai degeaba, gură-cască?” 
strigă şeful de brigadă la ăl' mic. „Vrei regim de arest? O să 
ai!”. Ăla micu' nu făcu decât să ofteze şi se cocârjă şi mai 
tare, ca şi cum coada lopeţii i-ar fi pătruns şi mai adânc în 
piept. Brigadierul i-a tras atunci una peste ceafă, şi atunci 
el s-a scuturat şi-a început să împungă cu lopata. 

Începură măsurătoarea. Pământul era adunat pe ambele 
părţi chiar pe marginea tranşeei şi, pentru-a pune corect, 
după ochi, marcajul de sus, trebuia să te apleci foarte mult. 
Militarul începu să-i ajute, pasămite, dar, de fapt, înclina 
joarda, câştigând astfel zece centimetri. Podduev îl înjură 
de mamă, puse joarda drept, şi ieşi clar un metru şaizeci şi 
cinci. 


— Ascultă, cetăţene şef, îl rugă atunci militarul cu voce 
scăzută. Centimetrii ăştia, ultimii, iartă-ni-i, te rog. N-avem 
cum să-i facem. Maţele ni-s goale, n-avem putere. Pe urmă, 
timpul ăsta - vezi şi tu cum €... 

— Adică să fiu eu judecat în locul vostru, da? le-te ce-i 
trecu prin minte. Proiectul e proiect. Şi laturile să fie drepte 
- să nu iasă rotunjit jos. 

Până să se îndrepte Podduev, până să-şi scoată joarda şi 
picioarele din lut, cei trei îşi ridicaseră feţele, spre el - una 
acoperită de barbă neagră, alta ca de câine hăituit, a treia 
acoperită de puf, nebărbierită încă niciodată - şi zăpada 
cădea peste feţele acelea, de parcă n-ar fi fost vii, iar ei se 
uitau spre el în sus. Şi ăl' tânăr îşi descleştă buzele şi spuse: 

— Nu-i nimic. O să fii şi tu pe moarte, brigadirule! 

Podduev n-a făcut raport să fie băgaţi la arest, doar a 
consemnat exact câţi bani au câştigat, ca să nu ia asupra sa 
greşeala lor. Şi, dacă tot era să-şi amintească, apoi au fost 
cazuri şi mai tari. Trecuseră de-atunci zece ani, Podduev nu 
mai lucra în lagăre, şeful de brigadă fusese eliberat, 
conducta de gaze fusese pusă provizoriu şi s-ar putea să 
nici nu mai dea gaz la ora asta, iar ţevile or fi folosite acum 
altcumva - dar iată că se păstrase totuşi ceva, care se 
ridicase astăzi la suprafaţă şi-i intrase în urechi ca primul 
sunet al zilei: 

— Ai să fii şi tu pe moarte, brigadirule! 

Iar de asta Efrem nu se putea baricada prin nimic cât de 
cât consistent. Că mai vrea să trăiască? Şi ăl' mic voia. Că 
Efrem are o voinţă cât toate zilele? C-a priceput ceva nou 
şi-ar vrea să trăiască altfel? Boala n-ascultă de aşa ceva, 
boala are propriul ei proiect. 

Iată, cartea asta albastră, semnată cu auriu, care înnopta 
de patru zile sub salteaua lui Efrem, îi fredona ceva despre 
credinţele Indiei, unde se spune că nu murim pe de-a- 
ntregul şi sufletul nostru se strămută în animale sau în alţi 
oameni. Un asemenea proiect ar fi fost acum pe placul lui 
Podduev: de-ar reuşi să păstreze măcar ceva din ce-i al lui, 


să nu dispară chiar totul. De-ar reuşi să treacă măcar ceva 
din el prin vama morţii. 

Numai că nu credea nici cât negru sub unghie în această 
reîncarnare a sufletelor. 

Îl puşca dinspre gât spre cap, fără-ncetare, într-un ritm 
egal de-acum, într-o măsură de patru timpi. Şi iată ce voiau 
să-i bage în cap cei patru timpi: Murit - Efrem - Podduev - 
Stop. Murit - Efrem - Podduev - Stop. 

Şi-aşa, la nesfârşit. Iar apoi începu să-şi repete şi singur 
aceste cuvinte. Şi, pe măsură ce le repeta, se desprindea 
parcă tot mai mult de Efrem Podduev, condamnatul la 
moarte. Se obişnuia cu moartea lui cum te obişnuieşti cu 
moartea vecinului. Iar acel ceva care, în el, cugeta la 
moartea vecinului Efrem Podduev, acel ceva s-ar fi zis că nu 
urma să moară. 

Dar Podduev, vecinul? Acesta se pare că n-avea scăpare. 
Poate doar dac-ar bea iască de mesteacăn? Dar în scrisoare 
spune că trebuie băută vreme de-un an întreg, fără 
întreruperi. Pentru asta ar fi nevoie de vreo două puduri de 
iască uscată, iar dacă era proaspătă - de patru... Asta ar 
însemna vreo zece pachete. Pe deasupra, iasca nu trebuia 
să fie stătută, ci cât mai proaspăt culeasă din copac. Aşa că 
nu trebuiau trimise toate coletele deodată, ci pe rând, 
frumuşel, o dată pe lună. Cine să-i adune pachetele astea şi 
să i le trimită la timp? De-acolo, din Rusia, adică. 

Numai un om apropiat, drag, ar fi putut-o face. 

Mulţi, tare mulţi oameni trecuseră prin viaţa lui Efrem şi 
niciunul dintre ei nu i-a rămas în chip de fiinţă apropiată. 

Ar fi putut s-o facă, să culeagă iasca şi s-o trimită, prima lui 
soţioară, Amina. Acolo, dincolo de Urali, nici nu mai avea cui 
să-i scrie, decât ei. Iar ea-i va scrie: „N-ai decât să crapi în 
şanţ, ţap bătrân!” Şi va avea dreptate. 

Adică va avea dreptate după cum se obişnuieşte. Fiindcă 
iată, după cărticica asta albastră, n-ar avea dreptate. Dacă 
te luai după ea, reieşea că Aminei trebuie să i se facă milă 
de el, ba chiar să înceapă să-l iubească - nu ca pe un soţ, ci, 


pur şi simplu, ca pe un om în suferinţă. Şi să-i trimită colete 
cu iască. 

Adevărul era c-avea multă dreptate cartea aia; dacă toţi ar 
începe deodată să trăiască după legea ei... 

Atunci îi intrară, plutind, în urechile amorţite cuvintele 
geologului, care spunea că trăieşte pentru muncă. Şi-atunci 
i-a ciocănit Efrem cu unghia în carte. 

Apoi se adânci din nou, fără a vedea sau auzi nimic, într- 
ale lui. Şi iar îi puşca în cap. 

Asta era singura lui grijă, că-l istoveau puşcăturile astea, 
fiindcă altfel cel mai uşor şi cel mai plăcut ar fi fost pentru 
el acum să nu se mişte, să nu se trateze, să nu mănânce, să 
nu vorbească, să nu audă şi să nu vadă. 

Să înceteze, pur şi simplu, să existe. 

Dar fu scuturat de picior şi de braţ - era Ahmadjan, care îl 
ajuta să se scoale, iar fata de la chirurgie se pare că aştepta 
de mult lângă el să-i schimbe bandajul. 

Şi iată că Efrem era nevoit să se ridice pentru a porni 
după ceva care nu-i era necesar. Trebuia să le transmită 
celor şase puduri ale corpului său voinţa de a se scula: să-şi 
încordeze picioarele, braţele, spinarea şi, din pacea în care 
începuseră să se cufunde oasele îmbrăcate în carne, să-şi 
oblige încheieturile să lucreze, greutatea - să se ridice, să 
închipuie un stâlp, să-l îmbrace în haina de pijama şi să-l 
ducă prin coridoare şi pe scări, spre un chin lipsit de noimă 
- desfăşurarea, iar apoi înfăşurarea a zeci de metri de 
bandaj. 

Toate astea luau mult timp, erau dureroase şi însoţite de 
un uruit cenuşiu. În afara Evgheniei Ustinovna, mai erau 
doi chirurgi care nu operau niciodată singuri, iar ea le 
explica şi le arăta ceva, adresându-i-se şi lui Efrem, dar el 
nu-i răspundea. 

Aşa simţea el, că ei doi nu mai au ce discuta. Uruitul 
cenuşiu, neutru, învăluia tot ce se spunea. 

Îl înfăşurară într-un colac alb, mai masiv decât cel de până 
atunci, şi-aşa se întoarse în salon. Ceea ce-l încolăcea 


ajunsese să fie mai mare decât capul lui - şi doar vârful 
adevăratului său cap se zărea de sub bandaj. 

Atunci îl întâlni pe Kostoglotov. Mergea, cu punguţa de 
mahorcă în mână. 

— Ei, ce-au hotărât? 

Efrem se gândi: chiar, ce-or fi hotărât? Şi, cu toate, că-n 
cabinetul de pansamente nu încercase parcă să înţeleagă 
nimic, acum pricepuse şi răspunse clar: 

— Să crapi unde-oi vrea, dar nu-n curtea mea. 

Federau privea îngrozit la gâtul monstruos, care poate că-l 
aştepta şi pe el, şi întrebă: 

— Vă externează? 

Şi abia din această întrebare înţelese Efrem că nu are voie 
să se culce din nou în pat, cum ar fi vrut, cică trebuie să se 
pregătească de externare. 

lar apoi el, care nici nu se putea apleca, urmă să-şi 
îmbrace hainele obişnuite. Iar apoi - să-şi târască, nevolnic, 
stâlpul corpului pe străzile oraşului. 

Şi i se păru insuportabil faptul că mai trebuia să facă 
efortul de a duce la bun sfârşit toate aceste treburi, nu se 
ştie în ce scop şi la ce bun. 

Kostoglotov nu-l privea cu milă, nu, ci cu compasiune 
soldăţească: glonţul ăsta s-a nimerit să fie pentru tine, iar 
următorul s-ar putea să fie al meu. Nu cunoştea viaţa de 
dinainte a lui Efrem, nu se împrietenise cu el în salon, dar 
firea lui directă îi plăcea şi nu era nici pe departe cel mai 
rău om pe care-l întâlnise Oleg în viaţă. 

— Hai, ţine Efrem! Bătu el palma. 

Răspunzând la strânsoare, Efrem rânji: 

— Pe lume se iveşte - titirez se învârteşte; de cum se- 
nălţează - turbează; ortul popii dat-a - calea, sprâncenata. 

Oleg se întorsese deja cu spatele, pregătindu-se să iasă la 
fumat, când pe uşă intră laboranta care-aducea ziarul şi, 
văzându-l mai aproape, i-l întinse lui. Kostoglolov îl luă, îl 
despături, dar Rusanov observă ce se întâmplă şi-i reproşă 


laborantei, care nu apucase încă s-o şteargă, cu glas tare şi 
foarte jignit: 

— Ia staţi! Ia staţi! Doar v-am rugat, cât se poate de clar, 
să-mi daţi întâi mie ziarul! 

O sfâşiere reală îi răsunase în glas, dar Kostoglotov nu se 
îndură de el, ci-l repezi doar: 

— Şi de ce aţi fi, mă rog, dumneavoastră, primul? 

— Cum adică, de ce? Cum adică? Suferea cu voce tare 
Pavel Nikolaevici pentru evidenţa dreptului său indiscutabil, 
care, totuşi, nu putea fi demonstrat prin cuvinte. 

Ceea ce simţea el când un altul lua, cu degete profane, şi 
despăturea ziarul proaspăt sosit era nici mai mult nici mai 
puţin decât gelozie. Niciunul dintre cei de-aici n-ar fi putut 
înţelege ceea ce înţelegea Pavel Nikolaevici. El interpreta 
ziarul ca pe o instrucţie cifrată, chiar dacă aparent 
deschisă, în care nu totul poate fi exprimat direct, dar din 
care un om priceput şi ştiutor putea - după tot felul de 
indicii mărunte, după aşezarea articolelor în pagină, după 
ceea ce nu apărea, fiind evitat - să-şi facă o imagine corectă 
despre ultimele tendinţe. 

lată de ce Rusanov trebuia să citească primul ziarul. 

Dar aceste lucruri nu le putea spune aici! Aşa că lui Pavel 
Nikolaevici nu-i rămăsese decât să se plângă: 

— Mie o să mi se facă imediat o injecție. Vreau şi eu să mă 
uit, până la injecție. 

— Injecţie? Roadeoase se mai înmuie. Im-m-mediat... 

Termină de cercetat ziarul în fugă, se uită peste 
materialele sesiunii şi celelalte anunţuri înghesuite, din 
pricina acesteia, prin colţuri. El, oricum, se ducea să 
fumeze. Începuse deja să foşnească ziarul, dându-l mai 
departe, când deodată observă ceva, se vâri în ziar şi 
începu aproape imediat să repete, pronunţându-le cu o 
voce tensionată, de parcă le-ar fi frecat între limbă şi cerul 
gurii, mereu aceleaşi cuvinte contopite: 

— F-f-f-foar-te-n-te-re-sant... F-f-f-foar-te-n-te-re-sant... 


Cele patru lovituri beethoveniene ale Destinului îi 
răsunaseră deasupra capului - dar în salon nimeni nu le 
auzise şi poate nici n-avea să le audă - aşa că altceva ce 
putea spune cu voce tare? 

— Da' ce s-a-ntâmplat? Ce-i? Se nelinişti, acum de-a 
binelea, Rusanov. Dar daţi-mi odată ziarul ăla! 

Kostoglotov nu simţi nevoia să-i arate nimănui nimic. Şi 
nici lui Rusanov nu-i răspunse. Adună paginile ziarului, le 
mai împături o dată, în două şi în patru, cum fusese strâns 
la început, dar, gros de şase pagini, el nu se mai îndoi pe- 
aceleaşi locuri şi stătea umflat. Făcând un pas către 
Rusanov (iar acela către el), îi transmise ziarul. Şi, tot 
atunci, până să iasă, îşi desfăcu punguţa de mătase şi 
începu să ruleze cu mâini tremurătoare o mică ţigară de 
mahorcă în hârtie de ziar. 

Tot cu mâini tremurătoare desfăcea ziarul şi Pavel 
Nikolaevici. Acest „foarte-nteresant” al lui Kostoglotov îl 
lovise ca un şiş în coaste. Ce anume putea să fie „foarte- 
nteresant” pentru Roadeoase? 

Îşi plimbă ochii ca un cunoscător, trecând peste fleacuri, 
peste titluri, peste materialele sesiunii şi deodată, şi 
deodată... 

Cum? Cum...? 

Cules cu litere obişnuite, deloc mari, total nesemnificativ 
pentru cei care nu se pricep, din pagină ţipa, ţipa... Un 
ordin nemaivăzut! Imposibil! Privind schimbarea totală a 
completului Curţii Supreme de Justiţie! 

Cum?! Matulevici, locţiitorul lui Ulrich?! Detistov? 
Pavlenko? Klopov? Şi Klopov! De când exista pe lume 
Curtea Supremă, Klopov a fost mereu acolo! lar acum 
Klopov era destituit!... Păi, cine va veghea cadrele? Nişte 
nume cu totul noi... Toţi cei care judecaseră vreme de-un 
sfert de secol - măturaţi dinlr-o singură lovitură? Toţi?! 

Asta nu putea fi o întâmplare! 

Era un pas al istoriei... 


Broboane de sudoare apăruseră pe faţa lui Pavel 
Nikolaevici. Abia reuşise să se liniştească spre dimineaţă, 
spunându-şi că toate temerile sale sunt nemotivate, când 
iată... 

— Injecţia dumneavoastră. 

— Cum? Sări el, ca un dement. 

Doctoriţa Gangart stătea lângă el, cu seringa pregătită. 

— Descoperiţi-vă mâna, Rusanov. Trebuie să vă fac 
injecţia. 

Incompatibilitate. 

Se târa. Se târa printr-o ţeavă de beton - sau poate nu era 
țeavă, printr-un tunel poate, din care se iţeau pe margini 
fiarele armăturii, de care se agăța câteodată, anume cu 
partea dreaptă a gâtului, cu cea bolnavă. Se târa pe piept şi 
cel mai tare simţea greutatea corpului care-l turtea de 
pământ. Această greutate era mult mai mare decât 
greutatea corpului său, nu era obişnuit cu o asemenea 
povară, era strivit, pur şi simplu. La început crezuse că-l 
apasă, de sus, betonul - dar nu, propriul lui corp era atât de 
greu. Îl simţea şi-l târa ca pe-un sac cu fiare vechi. Îi trecu 
prin cap şi gândul că, apăsat de o asemenea greutate, s-ar 
putea să nici nu fie capabil să se ridice în picioare, dar cel 
mai important era să iasă din trecătoarea asta, să respire, 
să zărească măcar lumina. Dar tunelul nu se mai termina, 
nu se mai termina, nu se mai termina. 

Atunci glasul cuiva - fără glas însă, ci transmiţându-i doar 
gândurile, îi comandă s-o cotească, să se târască într-o 
parte. Cum să mă târăsc într-acolo, dacă acolo e zid? Se 
gândi el. Însă, cu aceeaşi greutate cu care i se turtea 
corpul, îi fusese dată şi comanda indiscutabilă de a se târi 
spre stânga. El începu să geamă şi continuă să se târască - 
şi se târa, într-adevăr, ca şi până atunci, înainte. Totul 
continua să fie la fel de greu şi nu se întrezăreau nici vreo 
lumină, nici capătul. Abia se obişnuise aici, când aceeaşi 
voce pătrunzătoare îi ordonă s-o ia la dreapta, dar repede. 
Începu să dea din coate şi din tălpi şi, cu toate că-n dreapta 


era un zid compact, el se târa totuşi şi parcă reuşea. Tot 
timpul se proptea de perete cu gâtul şi capul îi plesnea de 
durere. Atât de greu nu-i fusese încă niciodată în viaţă şi cel 
mai nedrept ar fi fost să moară aici, fără a atinge capătul. 

Dar, deodată, îşi simţi picioarele uşurate - deveniseră 
uşoare, de parcă fuseseră umflate cu aer, şi începuseră să 
se ridice, picioarele, iar pieptul şi capul le avea în 
continuare lipite de pământ. Îşi încordă auzul - nu venea 
nici o comandă. Atunci, se gândi că uite-aşa ar putea să iasă 
de-aici: picioarele n-au decât să se ridice din tunel, iar el se 
va târi cu spatele, în urma lor, şi va ieşi. Şi, într-adevăr, 
începu să meargă cu spatele şi, arcuindu-şi braţele - de 
unde luase atâta forţă? —, începu să se târască în urma 
picioarelor înapoi, prin gaură. 

Gaura era îngustă, dar mai rău era că tot sângele i se 
strânsese în cap şi se gândea că aici va muri, că o să-i crape 
capul. Totuşi se mai împinse o dată cu braţele în pereţi - era 
jupuit peste tot - şi ieşi. 

Se trezi pe-o conductă, în mijlocul unui şantier, numai că 
era pustiu, probabil că ziua de lucru se terminase. În jur 
era noroi, mocirlă. Se aşeză pe conductă să se odihnească - 
şi văzu stând alături o fată în haine de lucru, murdare, dar 
cu capul neacoperit; părul de culoarea paiului îl avea lăsat 
liber, fără nici un pieptene, fără nici un ac. Fata nu se uita la 
el, stătea şi ea aşa, pur şi simplu, dar aştepta de la elo 
întrebare, ştia asta. La început, se sperie, dar apoi înţelese 
că ea se teme încă şi mai mult de el. Nu-i ardea câtuşi de 
puţin de discuţii, dar ea aştepta atât de tare întrebarea 
încât el o puse: 

— Fată, unde-i maică-ta? 

— Nu ştiu, răspunse fata, cu privirea-n pământ şi rozându- 
şi unghiile. 

— Păi, cum nu ştii? El începuse să se supere. Trebuie să 
ştii. Şi trebuie s-o spui sincer. Să scrii totul exact aşa cum 
e... De ce taci?... le mai întreb o dată, unde e maică-ta? 


— Şi eu care voiam să vă întreb pe dumneavoastră, îşi 
ridică fata ochii din pământ. 

Ea îl privi - şi avea ochii apoşi. El se cutremură şi înţelese 
de câteva ori, dar nu de câteva ori la rând, ci toate dintr-o 
singură dată. Înţelese că-i fiica lucrătoarei de la presă - 
Gruşa, arestată pentru c-a trăncănit împotriva 
Conducătorului Popoarelor. Şi că această fiică îi adusese un 
chestionar inexact, că-i ascunsese ceva, iar el o convocase 
şi-o ameninţase că va fi judecată pentru răspunsurile 
incorecte, şi atunci ea s-a otrăvit. Ea se otrăvise, dar acum, 
după păr şi ochi, el îşi dădu seama că, de fapt, se înecase. 
Şi-şi mai dădu seama că ea îşi dăduse seama cine e el. Şi-şi 
mai dădu seama că, dacă ea se înecase, iar el stătea alături 
de ea - înseamnă că şi el murise. 

Şi-l trecură toate năduşelile. Îşi şterse transpiraţia, iar ei îi 
spuse: 

— Ce căldură poate să fie! De unde-aş putea bea nişte apă, 
nu Ştii? 

— Ie-te, îi făcu fata un semn din cap. 

Îi arătase un soi de covată sau ladă, plină de apă de ploaie 
stătută, amestecată cu un soi de argilă verde. Şi atunci 
Înţelese din nou că ea înghiţise pe vremuri apă dintr-asta şi 
voia ca şi el să se înece acum cu ea. Dar dacă ea vrea asta, 
înseamnă că el mai este încă viu? 

— Uite ce-i, recurse el la un vicleşug, pentru a scăpa de 
ea. Du-te de chemă-mi-l încoace pe şeful de şantier. Şi să 
aducă şi o pereche de cizme pentru mine, fiindcă altfel cum 
vrei să trec? 

Fata dădu din cap, sări de pe conductă şi plecă lipăind prin 
băltoace, neglijentă cum era, cu părul neacoperit, doar în 
salopetă şi cizme, cum poartă fetele pe şantiere. 

Iar el voia atât de tare să bea, încât se hotărâse să bea şi 
din covată asta. Dacă o să bea puţin, n-o să se-ntâmple 
NIMIC. 

Cobori şi el şi observă cu mirare că nu alunecă deloc în 
noroi. Pământul de sub picioare era cumva nedefinit. Şi 


totul în jur era nedefinit, nu se vedea nimic în depărtare. Ar 
fi putut să continue să meargă astfel, dar brusc se sperie că 
pierduse o hârtie importantă. Îşi controlă buzunarele - 
toate buzunarele deodată, şi, chiar înainte ca mâinile să-şi fi 
terminat treaba, înţelese că, într-adevăr, o pierduse. 

Se sperie imediat, se sperie foarte tare, fiindcă, aşa cum 
sunt vremurile în ziua de azi, oamenii nu trebuie să citească 
hârtii de acest soi. El ar putea avea mari neplăceri. Înţelese 
imediat unde-o pierduse - la ieşirea din tunel. Şi-o porni 
repede înapoi. Dar nu găsea locul. Nu mai recunoştea deloc 
locul. Nu mai era nici un fel de conductă. În schimb, umblau 
de colo-colo muncitorii. Asta era cel mai rău: puteau s-o 
găsească ei! 

Muncitorii erau cu toţii necunoscuţi, tineri. Un băiat în 
haină de doc, cum au sudorii, cu aripioare pe umeri, se opri 
şi începu să-l privească. De ce se uită aşa? O fi găsit-o el? 

— Ascultă, băiete, n-ai nişte chibrituri? Întrebă Rusanov. 

— Păi, tu nu fumezi, răspunse sudorul. 


(Toate le ştiu! De unde le ştiu?) 

— Mie pentru altceva îmi trebuie chibriturile. 

— Păi, pentru ce altceva? Îl studie sudorul. 

Într-adevăr, ce răspuns tâmpit dăduse! Era răspunsul tipic 
al diversionistului. Poate au de gând să-l reţină aici, iar între 
timp s-ar putea găsi şi hârtia. De altfel, şi de chibrituri, 
pentru asta avea nevoie - ca să ardă hârtia aceea. 

lar băiatul se apropia de el, tot mai mult şi mai mult - 
Rusanov se sperie foarte tare, avea toi soiul de presimţiri. 

Băiatul îl privi apropiindu-şi ochii de ochii lui şi spuse clar, 
răspicat: 

— Judccând după faptul că Elceanskaia mi-a încredinţat, 
cum ar veni, prin testament, fata, deduc că se simte 
vinovată şi aşteaptă să fie arestată. 

Rusanov începu să tremure, zgâlţâit de friguri: 

— Dar, dumneavoastră, de unde ştiţi? 


(Întrebase şi el aşa, dar, de fapt, era clar că băiatul tocmai 
citise hârtia lui: era cuvânt cu cuvânt ceea ce scria acolo!) 

Însă sudorul nu răspunse nimic şi se duse-n drumul său. 

Rusanov începu să se agite! Era clar că aici, prin 
apropiere, zace declaraţia lui şi trebuia, repede, cât mai 
repede găsită! 

Se repezi printre nişte ziduri, o coti pe după colţuri, inima- 
i sărea înainte, iar picioarele nu reuşeau să ţină pasul, 
picioarele i se mişcau încet de tot, erau exasperante! Dar 
iată că, până la urmă, zări hârtiuţa! A înţeles, de la început, 
că ea trebuie să fie. Vru să fugă spre ea, dar picioarele nu-l 
duceau deloc. Atunci, se lăsă în patru labe şi, împingându-se 
mai mult în braţe, o porni spre hârtie. Numai să nu pună 
cineva mâna pe ea înaintea lui! Numai să nu i-o ia înainte, 
să nu i-o smulgă! 

Mai aproape, mai aproape... În sfârşit, apucă hârtia! Ea 
era! Însă nu mai avea nici măcar atâta forţă în degete cât s- 
o rupă şi se culcă să se odihnească, iar hârtia o strâhse sub 
el. 

Atunci, cineva îi atinse umărul. Hotări să nu se întoarcă şi 
să nu scape din mâini hârtia. Însă atingerea era delicată, 
era o mână de femeie, şi Rusanov înţelese că era chiar 
Elcianskaia. 

— Prietene! Întrebă ea blând, aplecată probabil chiar la 
urechea lui. Auzi, prietene! Spuneţi-mi, unde-i fiica mea? 
Ce-aţi făcut cu ea? 

— E într-un loc bun, Elena Fiodorovna, nu vă faceţi griji! 
Răspunse Rusanov, fără să întoarcă însă capul spre ca. 

— Dar în care loc anume? 

— La o casă de copii. 

— Dar la care casă de copii? 

Nu-l interoga, vocea ei suna trist. 

— Asta, zău că n-o mai ştiu. 

Ar fi vrut de-acum sincer să-i răspundă, dar nu ştia nici el: 
nu el o dusese, plus că s-ar putea să fi fost mutată de-acolo. 


— Dar e înscrisă cu numele meu? Răsunau aproape tandru 
întrebările ce veneau din spatele lui. 

— Nu, spuse plin de compătimire Rusanov. Aşa-i regula: 
numele de familie se schimbă. Eu n-am nici un amestec, 
aşa-i regula. 

Zăcea, amintindu-şi că pe cei doi Elcianski aproape că-i 
iubise. Nu le purta nici un fel de pică. Şi, dacă fusese nevoit 
să-l denunțe pe bătrân, o fă-cuse doar fiindcă-l rugase 
Ciuhnenko, căruia Elcianski îi făcea greutăţi la servici. După 
ce soţul fusese arestat, Rusanov le purtase sincer de grijă 
soţiei şi fiicei şi de aceea mama, aşteptându-se să fie 
arestată, îi încredinţase lui fata. Dar cum se întâmplase de o 
denunţase şi pe ea - nu mai reuşea să şi amintească. 

Acum se răsuci jos, pe pământ, pentru a se uita la ea, dar 
ea nu era a-colo, nu era deloc (de altfel, ea murise, cum ar fi 
putut să fie?), în schimb simţi o înţepătură puternică în gât, 
în dreapta. Îşi îndreptă capul şi continuă să zacă. Trebuia să 
se odihnească - era atât de obosit, cum nu mai fusese 
niciodată! 

Tot corpul îi era frânt. 

Locul acela, unde stătea el culcai, era un fel de galerie de 
mină, însă ochii i se obişnuiseră cu întunericul şi observă 
alături de sine, pe pământul presărat cu cărbune mărunt, 
aparatul de telefon. Asta-l miră, într-adevăr, foarte tare - de 
unde putea s-apară aici un telefon ca la oraş? Te pomeneşti 
că mai şi funcţionează? Atunci poate suna să i se-aducă de 
băut. Şi să fie dus la spital. 

Luă receptorul, dar, în loc de ton, auzi o voce alertă, 
hotărâtă: 

— 'Tovarăşe Rusanov? 

— Da, da, îşi adună Rusanov degrabă puterile (se simţea 
cumva din pornire că-i o voce de sus, nu de jos). 

— Treceţi pe la Tribunalul Suprem. 

— La Tribunalul Suprem? Am înţeles! Imediat! Bine! Şi era 
deja pe cale să pună receptorul, când îşi aminti: Dar, iertaţi- 


mă vă rog, la care Tribunal Suprem - la cel vechi sau la cel 
nou? 

— La cel nou, i se răspunse cu răceală. Grăbiţi-vă. 

Şi receptorul fu pus. 

Deodată-şi aminti toată povestea cu schimbarea 
Tribunalului şi se blestemă că ridicase primul receptorul. 
Matulevici nu era... Klopov nu era... Da, şi nici Beria nu era 
- ce timpuri! 

Trebuia totuşi să se ducă. Singur n-ar fi avut puterea să se 
scoale, dar fiindcă fusese convocat trebuia să se ridice. Îşi 
încorda cele patru membre, se sălta un pic şi cădea din nou, 
ca un vițel care încă nu învățase să meargă. E adevărat că 
nu i se fixase o oră exactă, însă i se spusese: „Grăbiţi-vă”. În 
sfârşit, ţinându-se de perete, se ridică în picioare. Şi o porni 
aşa, încetişor, pe picioarele moi, nesigure, ţinându-se mereu 
de perete. Pe deasupra, nu se ştie de ce, îl mai durea şi 
gâtul în dreapta. 

Mergea şi se gândea: doar n-or să-l judece? Este oare 
posibilă o asemenea cruzime: să fie judecat, după trecerea 
atâtor ani? Of, schimbarea asta a Tribunalului! Of, nu-i a 
bine! Ce să-i faci, cu tot respectul lui pentru Curtea 
Superioară de Justiţie, nu-i rămânea altceva decât să se 
apere şi acolo. Va avea curajul de a se apăra! 

lată ce le va spune: nu eu condamnam! Şi nici ancheta n-o 
conduceam eu! Eu semnalam doar bănuielile. Dacă în 
veceul public găsesc fâşii de ziar cu portretul rupt al 
Conducătorului, obligaţia mea e să depun acest colţ de 
hârtie şi să atrag atenţia. Iar rostul procuraturii e să 
verifice! Poate să fie o îmâmplare, dar poate că nu e. De 
aceea se fac cercetări, pentru a clarifica adevărul! Eu nu 
făceam decât să-mi îndeplinesc o simplă datorie 
cetăţenească. 

Asta le va spune: toţi aceşti ani a fost important să 
însănătoşim societatea! S-o însănătoşim moral! lar asta era 
imposibil fără o curăţire a societăţii. lar curățirea nu se 
putea face decât cu cei cărora nu le e scârbă de făraş. 


Pe măsură ce se desfăşurau în el argumentele, se-ncingea 
tot mai mult, gândindu-se cum avea să le expună în faţa lor. 
Acum Chiar voia să ajungă mai repede, să fie chemat mai 

repede înăuntru şi să le strige în faţă: 

— N-am făcut-o singur! De ce mă judecaţi tocmai pe mine? 
Cine n-a făcut-o? Şi cum ar fi rezistat în funcţie, dacă n-ar fi 
ajutat?! Guzun? Păi, n-a intrat şi el la puşcărie? 

Se-ncordase de parcă ar fi ţipat deja, dar observă că nu 
striga câtuşi de puţin, i se umflase doar gâtul. Şi-l durea. 

Acum parcă nu mai mergea prin labirintul galeriei, ci, pur 
şi simplu, pe un coridor, şi cineva îl strigă din spate: 

— Paşka! Doar n-oi fi bolnav? Ce-ai de te târăşti în halul 
ăsta? 

El se învioră şi, se pare, începu să meargă ca un om 
sănătos. Se întoarse să vadă cine-l strigă - era Zveinek, în 
haină militară, cu centiron. 

— Dar tu încotro te duci, lan? Întrebă Pavel şi se miră de 
ce-o fi acela atât de tânăr. Adică, fusese el tânăr, dar câţi ani 
trecuseră de atunci? 

— Cum, încotro? Ca şi tine, la comisie. 

Adică, la ce comisie? Încercă să ghicească Pavel. Parcă 
fusese chemat în altă parte, dar nu mai reuşea să-şi 
amintească unde anume. 

Începu să meargă în pas cu Zveinek şi-o porni alături de el 
vioi, repede, tinereşte. Simţi că n-are nici douăzeci de ani 
împliniţi, că-i încă flăcău. 

Traversau o încăpere mare, unde, la o mulţime de birouri 
funcţionăreşti, şedea intelectualitatea - contabili bătrâni cu 
bărbi preoţeşti şi cu cravate; ingineri cu ciocănele la 
butonieră; doamne în vârstă, arătând ca nişte boieroaice; 
dactilografe tinerele, fardate, cu fuste mai sus de genunchi. 

De cum intrară el şi cu Zveinek, bătând pasul ritmat, la 
patru cizme, cei vreo treizeci de oameni se întoarseră spre 
ei, unii se ridicaseră pe jumătate, alţii se înclinau de pe 
scaun, şi toţi îşi roteau capul după ei, urmărindu-i din ochi, 


şi pe toate feţele se putea vedea teama, iar Pavel şi lan erau 
flataţi de-acest lucru. 

Apoi intrară în camera următoare, îi salutară pe ceilalţi 
membri ai comisiei şi se aşezară la masă, punând dosarele 
pe faţa de masă roşie. 

— Hai, daţi-i drumul! Dădu ordin Vanika, preşedintele. 

Îi dădură deci drumul. Prima intră tanti Gruşa, de la secţia 
de forjă. 

— Tanti Gruşa, tu ce cauţi aici? Se miră Vanika. Noi 
curăţăm aici aparatul, tu ce treabă ai? Să nu-mi spui că te- 
ai căţărat în aparat. 

Toţi începură să râdă. 

— Ei, nici chiar aşa, dar, vezi, nu se pierdu tanti Gruşa, mi- 
a crescut fata, ar trebui s-o aranjez la grădiniţă, ce ziceţi? 

— Bine, tanti Gruşa! Strigă Pavel. Fă o cerere, aranjăm noi 
ceva. Treaba cu fata o aranjăm! lar acum nu ne mai 
deranja, avem de curăţat intelectualitatea! 

Şi se-ntinse spre carafă să-şi toarne apă - însă carafa se 
dovedi a fi goală. Atunci îi făcu semn din cap vecinului să-i 
dea carafa din celălalt capăt al mesei. I-au transmis-o, dar şi 
aceasta era goală. 

Iar lui îi era atât de sete încât îl ardea gâilejal. 

— Apă! Ceru el. Apă! 

— Imediat, spuse doctoriţa Gangart, o să vi se aducă 
imediat apă. 

Rusanov deschise ochii. Ea şedea din nou alături de el, pe 
pat. 

— Am compot în noptieră, articulă Pavel Nikolaevici, cu 
voce stinsă. 

Avea frisoane, dureri surde, iar în cap simţea un dangăt 
greu. 

— Bine, atunci vă dăm compot, zâmbi Gangart cu buzele ei 
subţirele. 

Deschise singură noptiera, scoase sticla cu compot şi 
paharul. 


În ferestre se ghicea lumina soarelui în amurg. Pavel 
Nikolaevici trase cu coada ochiului cum îi toarnă Gangart 
compotul. Să nu-i pună ceva în el. 

Compotul dulce-acrişor îi pătrundea plăcut în tot corpul. 

Pavel Nikolaevici sorbi, de pe pernă, din mâinile doctoriţei 
Gangart, tot paharul. 

— Azi mi-a fost rău, se plânse el. 

— N-aş spune, aţi suportat destul de bine injecţia, îl 
contrazise Gangart. Numai că astăzi v-am mărit doza. 

O nouă bănuială îl înţepă pe Rusanov. 

— Şi-o să mi-o măriţi de fiecare dată? 

— De-acum încolo va rămâne ca aceea de azi. Vă veţi 
obişnui şi vă va fi mai uşor. 

Iar broasca râioasă a tumorii stătea sub maxilar cum 
stătuse şi până atunci. 

— Dar Tribunalul Suprem?... Începu el, dar amuţi brusc. 

Începuse să confunde delirul cu realitatea. 

Rădăcina de Issâk-Kuli 


Vera Kornilievna, neliniştită pentru felul în care va suporta 
Rusanov doza completă, îl vizită în ziua aceea de câteva ori, 
apoi zăbovi la el şi după terminarea zilei de lucru. Dacă de 
serviciu ar fi fost, cum era prevăzut în grafic, Olimpiada 
Vladislavovna, n-ar fi fost nevoie să vină atât de des, dar ea 
fusese totuşi luată, până la urmă, la cursurile casierilor 
sindicali şi-n locul ei făcea de gardă Turgun, iar el era prea 
nepăsător. 

Rusanov suportase injecţia cam greu, totuşi în limitele 
admisibile. După injecție i se dăduse un somnifer, aşa că nu 
s-a trezit, însă se foise neliniştii, se bâţâise, gemuse. De 
fiecare dată Vera Kornilievna stătea să-l observe o vreme şi- 
i lua pulsul. El se chircea, apoi îşi întindea din nou 
picioarele. Faţa i se înroşise şi era udă leoarcă. Fără 
ochelari şi culcat pe pernă, capul lui nu mai avea deloc 
aerul impunător, de şef. Părul rar, alb, rămas pe marginea 
cheliei, era lipit de creştet. 


Dacă tot venea însă, mereu, în salon, Vera Kornilievna mai 
făcea, paralel, şi alte treburi. Se externa Podduev, care era 
considerat starostele salonului, şi, cu toate că această 
funcţie nu însemna nimic, totuşi se cuvenea să existe. Aşa 
că, trecând pe lângă patul lui Rusanov, Vera Kornilievna a- 
nunţă: 

— Kostoglotov. Începând de azi, sunteţi starostele 
salonului. 

Kostoglotov se culcase peste plapumă, îmbrăcat, şi citea 
ziarul (Gangart venise deja pentru-a doua oară, iar el tot 
citea ziarul). Aşteptându-se oricând de la el la o ieşire, 
Gangart îşi însoţi cuvintele de un zâmbet vaporos, arătând 
astfel că înţelege şi ea cât de lipsite de sens sunt toate 
astea. Kostoglotov ridică din ziar un chip vesel şi, neştiind 
cum să-şi exprime mai bine respectul faţă de medic, îşi 
trase un pic picioarele lungi, prea întinse de-a lungul 
patului. Avea o înfăţişare foarte binevoitoare, dar de spus 
spuse următoarele: 

— Vera Kornilievna! Dumneavoastră vreţi să-mi daţi o 
lovitură morală. Nici un administrator nu-i scutit de greşeli, 
iar câteodată cade chiar în ispita puterii. De-aceea, după o 
reflecţie de mai mulţi ani, mi-am jurat, în sufletul meu, să 
nu mai ocup niciodată o funcţie administrativă. 

— Deci aţi mai ocupat cândva? Şi era una înaltă? Se lăsase 
şi ea antrenată de tonul amuzant pe care-l adoptase el. 

— Cea mai înaltă a fost de ajutor de comandant de pluton. 
Dar, practic, era chiar mai înaltă de-atât. Comandantul meu 
de companie, ca urmare a incapacității sale şi-a deplinei lui 
obtuzităţi, a fost trimis, drept răsplată, la cursuri de 
perfecţionare, de unde urma să se întoarcă cel puţin 
comandant de baterie, dar asta la o altă divizie. lar celălalt 
ofiţer, cel trimis în locul lui, a fost ataşat imediat la secţia 
politică, pe un post auxiliar. Comandantul meu de divizie n-a 
protestat, fiindcă eu eram un topograf destul de bun şi 
băieţii mă ascultau. Astfel am fost, vreme de doi ani, cu 
grad de sergent-major, comandant de companie - de la Eleţ 


până la Frankfurt pe Oder. Şi trebuie să spun c-au fost cei 
mai frumoşi ani din viaţa mea, oricât ar părea de caraghios. 

Totuşi, chiar şi cu picioarele strânse sub el, era cam 
nepoliticos, aşa că le cobori pe duşumea. 

— Păi, vedeţi, zâmbetul binevoitor nu părăsea faţa 
doctoriţei Gangart nici când îl asculta pe el, nici când 
vorbea ea. Păi, atunci de ce mă refuzaţi? O să vă fie din nou 
bine. 

— Drăguţă logică! Să-mi fie mie bine! Dar democraţia? Nu 
vedeţi că încălcaţi principiile democraţiei: salonul nu m-a 
ales, alegătorii nici măcar nu-mi cunosc biografia... De 
altfel, nici dumneavoastră n-o cunoaşteţi... 

— Atunci haideţi, povestiţi-o. 

Ea nu vorbea niciodată tare şi ci îşi coborâse vocea atât 
cât să-l audă numai ea. Rusanov dormea, Zaţârko citea, 
patul lui Podduev era deja liber, nu-i auzea aproape nimeni. 

— E prea lung. Şi pe urmă sunt jenat de faptul că eu stau 
jos, iar dumneavoastră în picioare. Nu se discută astfel cu o 
femeie. Dar, dacă m-aş ridica în poziţie de drepţi pe coridor, 
aş arăta încă şi mai stupid. Luaţi loc pe patul meu, vă rog. 

— De fapt, eu ar trebui să mă cam duc, spuse ea. Şi se 
aşeză pe margine. 

— Vedeţi, Vera Kornilievna, tocmai pentru fidelitatea mea 
faţă de democraţie am suferit eu cel mai mult în viaţă. Am 
încercat să răsădesc democraţia în armată - adică filosofam 
cam mult. Din pricina asta, în '39, nu m-au trimis la 
academie, ci m-au lăsat în grad de soldat neinstruit, iar în 
'40 am ajuns la academie, dar i-am răspuns odată obraznic 
unui şef de acolo şi m-au dat afară. Aşa că abia în '41 am 
terminat, cu chiu cu vai, cursurile de sublocotenenţi, în 
Orientul Îndepărtat. Ca să fiu sincer, îmi părea tare rău că 
nu sunt ofiţer, toţi prietenii mei deveniseră ofiţeri. În 
tinereţe, suferi pe chestii dintr-astea. Dar dreptatea era 
pentru mine mai presus. 

— Am avut şi eu pe cineva foarte apropiat, spuse Gangart, 
uitându-se în plapumă, cu o soartă asemănătoare: un om 


deosebit - soldat de rând şi el. O jumătate de pauză, o clipă 
de tăcere zbură între capetele lor, şi ea-şi ridică ochii. Dar 
dumneavoastră aţi rămas şi acum la fel. 

— Adică de rând sau deosebit? 

— Obraznic. Să luăm, de exemplu, felul în care discutaţi cu 
medicii! Mai ales, cu mine. 

I-o spusese pe un ton sever, dar avea o severitate ciudată, 
îmbibată toată de melodie, cum erau toate cuvintele şi 
mişcările Verei Gangart. 

— Cu dumneavoastră? Eu vorbesc cu dumneavoastră 
extrem de respectuos. Este modul meu superlativ de a 
discuta, dumneavoastră încă nu ştiţi. lar, dacă aveţi în 
vedere prima zi, înseamnă că nu vă imaginaţi în ce 
strânsoare de cleşte mă aflam. Cu greu m-au lăsat, aşa 
muribund cum eram, să plec din regiune. Am ajuns aici şi, 
în loc de iarnă, dau peste o ploaie torențială, iar eu - eram 
cu cizmele de pâslă sub braţ; la noi acolo e un ger de crapă 
pietrele acum. Mantaua mi se udase de puteai s-o storci. 
Mi-am lăsat cizmele în gară, la bagaje, am luat tramvaiul să 
mă duc în oraşul vechi: aveam încă de pe front adresa unui 
soldat de-al meu. Se făcuse deja întuneric: toţi cei din 
tramvai încercau să mă convingă să nu merg acolo, fiindcă 
o să-mi taie beregata! După amnistia din '53, când au dat 
drumul la toate canaliile, nu mai reuşesc să pună din nou 
mâna pe ei. Iar eu nici nu eram sigur că soldatul meu e la 
faţa locului şi nici de strada aia n-auzise nimeni. Am 
încercat pe la hoteluri. Holurile hotelurilor sunt atât de 
frumoase, mi-era şi ruşine să intru cu picioarele mele, iar în 
unele dintre ele erau şi locuri, dar când, în loc de buletin, le 
arătam adeverinţa mea de deportat - „Nu-i voie! Nu-i voie”! 
Ei, ce era să fac? Eram eu gata să mor, dar de ce în şanţ? 
Mă duc direct la miliţie: „Ascultaţi-mă, eu sunt al 
dumneavoastră. Găsiţi-mi un loc de dormit.” Au început să 
se foiască, şi ce-mi spun: „Duceţi-vă la ceaihana şi-nnoptaţi 
acolo, acolo nu controlăm documentele.” Dar n-am găsit 
ceaihanaua şi am plecat din nou la gară. De dormit n-aveam 


cum, fiindcă umbla un miliţian care mă tot gonea. 
Dimineaţa am venit la voi, la control. Coadă. M-au consultat 
- cică să mă internez imediat. Acum trebuia să traversez cu 
două tramvaie tot oraşul până la comandament. E zi de 
lucru în toată Uniunea Sovietică? Este, dar comandantul a 
plecat şi puţin îi pasă. Nici măcar nu-i onorează pe 
deportaţi cu vreun bileţel: poate că vine - dar poate că nu 
vine. Atunci mi-a picat fisa că, dacă-i dau lui adeverinţa, s-ar 
putea să nu-mi mai capăt înapoi cizmele de pâslă la gară. 
Aşa că am luat-o din nou, cu două tramvaie, spre gară. 
Fiecare drum - o oră şi jumătate. 

— Parcă nu-mi amintesc să fi avut cizme de pâslă. Aţi avut 
aşa ceva? 

— Nu vă amintiţi. Fiindcă le-am vândut chiar atunci, la 
gară, unui uncheş. Mi-am făcut socoteala că iarna asta o voi 
petrece la clinică, iar până iarna următoare tot n-am să mai 
trăiesc. Acum, din nou, la comandament! Numai pe 
tramvaie am cheltuit un cervoneț. Acolo, mai era şi-un 
kilometru de făcut pe jos, prin noroi, iar eu aveam dureri, 
abia mă târam. Şi căram peste tot sacul după mine. Noroc 
c-a venit comandantul. Îi las drept gaj adeverinţa de la 
comandamentul meu regional, îi arăt trimiterea voastră, 
primită la controlul ambulatoriu, şi el face acolo un semn că 
mă pot interna. Acum pornesc... Deocamdată nu la 
dumneavoastră, ci în centru. Am văzut pe afişe că la Operă 
o să fie „Frumoasa din pădurea adormită”. 

— Aşa deci! Prin urmare aţi mai bântuit şi pe la balete! 
Păi, dacă ştiam, nu vă mai internam! Zău că nu! 

— Vera Kornilievna, dar e o minune! Să mai vezi o ultimă 
dată, înainte de moarte, un balet! De altfel, şi fără să fie 
vorba de moarte, nu mai apucam eu să văd aşa ceva, cu 
deportarea mea pe vecie! Ei bine, fir-ar să fie! Spectacolul a 
fost înlocuit! „Frumoasa din pădurea adormită” fusese 
înlocuită cu „Agu-Balf. 

Râzând pe înfundate, Gangart clătina din cap. Bineînţeles 
că-i plăcea toată povestea asta a muribundului cu baletul, îi 


plăcea foarte tare. 

— Ce era să fac? La conservator, era recitalul de pian al 
unei doctorande. Dar era departe de gară şi n-aş mai fi 
prins nici un colţ de bancă. lar ploaia biciuieşte şi 
biciuieşte! Nu mai aveam decât o singură soluţie: să vin să 
mă predau vouă. Sosesc aici - „N-avem locuri, va trebui s- 
aşteptaţi câteva zile.” Iar bolnavii îmi spun că aici se 
aşteaptă şi câte o săptămână. Unde s-aştept? Ce-mi 
rămânea? Dacă n-aveam şcoala lagărului, eram un om 
pierdut. Şi-atunci veniţi dumneavoastră de-mi mai luaţi şi 
hârtia din mâini? Spuneţi şi dumneavoastră, cum trebuia să 
vă vorbesc? 

Acum, când îşi aminteau, era vesel, amândurora li se 
părea caraghios. 

El povestea toate acestea fără vreun efort de gândire, dar 
iată la ce se gândea, de fapt; dac-a terminat institutul de 
medicină în '46, acum trebuie să aibă cel puţin treizeci şi 
unu de ani, este aproape de-aceeaşi vârstă cu el. De ce, 
atunci, Vera Kornilievna îi pare mai tânără decât Zoia cea 
de douăzeci şi patru de ani? Nu la faţă, ci după felul ei de-a 
fi: după timiditatea ei, după felul în care se ruşinează. În 
asemenea cazuri se poate presupune, de obicei, că e...0O 
privire atentă ştie să deosebească asemenea femei după 
anumite amănunte ale comportamentului, însă Gangart e 
măritată. Atunci de ce...? 

Iar ea îl privea şi se mira de ce i se păruse la început atât 
de răuvoitor şi grosolan. E adevărat că are o privire 
întunecată şi nişte cute aspre, dar, iată, ştie să privească şi 
să vorbească foarte prietenos şi vesel, ca acum. Mai bine zis 
e oricând gata să recurgă fie la una, fie la cealaltă dintre 
maniere, şi niciodată nu ştii la care să te-aştepţi. 

— În ceea ce priveşte balerinele şi pâslarii, am priceput 
totul, zâmbi ea. Dar cizmele? Ştiţi că cizmele 
dumneavoastră sunt o contravenţie nemaipomenită faţă de 
regulamentul nostru? 

Şi-şi îngustă ochii. 


— Iar regulament, se strâmbă Kostoglotov, şi i se strâmbă 
şi cicatricea. Dar dreptul la plimbare se-acordă până şi-n 
închisoare. Eu nu pot fără plimbare, aşa n-am să mă fac 
bine. Doar nu vreţi să mă lipsiţi de aer proaspăt? 

Da, Gangart îl văzuse plimbându-se îndelung pe aleile 
mărginaşe, singuratice, ale complexului medical: ceruse de 
la garderobă un halat, cum nu îi se dădea decât femeilor, 
fiindcă n-aveau destule; cutele halatului le muta, sub 
centura militară, de pe burtă pe şolduri, fiindcă poalele 
oricum se desfăceau. În cizme, fără căciulă, cu părul negru 
zbârlit, se plimba cu paşi mari şi apăsaţi, privind pietrele 
din faţă, şi ajuns la o limită fixată dinainte, se-ntorcea. Şi 
întotdeauna ţinea mâinile adunate la spate. Şi întotdeauna 
era singur, fără altcineva. 

— Într-una din zilele următoare, se aşteaptă controlul lui 
Nizamutdin Bahramovici şi ştiţi ce o să se-ntâmple dacă o 
să vadă cizmele dumneavoastră? O să primesc mustrare 
scrisă. 

Nici de data asta nu pretindea nimic, ci îl ruga, ba chiar 
mai degrabă i se plângea. Se mira şi ea de acel ton nici 
măcar de egalitate, ci un pic de supunere, pe care-l luase 
faţă de el şi cum nu mai avusese niciodată cu vreun alt 
bolnav. 

Încercând s-o convingă, Kostoglotov îi atinse mâna cu laba 
lui: 

— Vera Kornilievna! Vă garantez sută la sută că n-o să mi 
le găsească. Şi nici nu mă va întâlni vreodată încălţat cu ele, 
în hol. 

— Dar pe alee? 

— Acolo n-o să-şi dea seama că sunt din pavilionul lui! 
Uite, merg până acolo încât, dacă vreţi, putem scrie aşa, ca 
distracţie, un denunţ anonim despre faptul că eu mi-am luat 
cizmele la mine, iar el va veni cu două infirmiere să 
scotocească totul aici - şi tot nu le vor găsi, în veci de veci. 

— Păi, frumos e să scrii denunţuri? Ea îşi îngustă din nou 
ochii. 


Pe urmă şi chestia asta: de ce se ruja oare? Era o treabă 
cam grosieră pentru ea, contrasta cu delicateţea ei. El oftă: 

— Dar se scriu totuşi, Vera Kornilievna, se scriu într-o 
veselie! Şi ţine. Romanii spuneau: testis unus - testis nullus, 
un singur martor - nu-i martor deloc. Iar, în secolul 
douăzeci, şi unul e chiar prea mult, nu mai e nevoie de 
niciunul. 

Ea îşi feri ochii. Adevărul e că nu-i uşor să discuţi despre 
asemenea lucruri. 

— Şi unde ziceţi că le ascundeţi? 

— Cizmele? Păi, sunt zeci de metode, în funcţie de cât timp 
ai. Pot să le zvârl în soba stinsă, pot să le atârn de o sfoară 
pe geam, afară. Nu vă faceţi griji! 

N-aveai cum să nu râzi şi să nu-l crezi pe cuvânt că se va 
descurca. 

— Dar cum aţi izbutit să nu le predaţi la sosire? 

— Ei, asta chiar c-a fost simplu. Le-am pus după uşa 
magherniţei ăleia unde m-am schimbat. Sora a strâns tot 
restul într-un sac cu etichetă, pe care l-a dus la depozitul 
central. Eu am ieşit din baie, le-am împachetat într-un ziar 
şi le-am luat cu mine. 

Ajunseseră să discute tot soiul de prostii. Ziua de lucru era 
în toi, de ce mai zăbovea ea aici? Rusanov dormea neliniştit, 
transpirat, dar dormea totuşi, şi nu vomita. Gangart îi mai 
luă odată pulsul şi era deja gata să plece, când îşi aminti de 
ceva şi se întoarse spre Kostoglotov: 

— Da', spuneţi-mi, dumneavoastră vi se dă supliment la 
masă? 

— Nici gând, îşi ciuli urechile Kostoglotov. 

— Atunci o să vi se dea, începând de mâine. Două ouă pe 
zi, două pahare de lapte şi cincizeci de grame de unt. 

— Cu-u-um? Nu pot să-mi cred urechilor? Păi, eu n-am fost 
niciodată în viaţă hrănit astfel!... Dar să ştiţi totuşi că mi se 
pare un lucru drept. Fiindcă eu, pentru boala asta, nici 
măcar concediu fără plată nu voi primi. 

— Asta cum se poate? 


— Foarte simplu. S-a descoperit că încă n-au trecut şase 
luni de când sunt membru al sindicatului. Aşa că nu mi se 
cuvine nimic. 

— Of-of-of! Păi, asta cum e posibil? 

— Adevărul e că mă dezobişnuisem, pur şi simplu, de viaţă. 
Cum să-mi dau eu seama că, odată ajuns la locul de 
deportare, trebuie să mă înscriu cât mai repede în sindicat? 

Pe de o parte, atât de descurcăreţ, iar pe de altă parte - 
atât de neadaptat. Porţia aceasta în plus i-o obținuse 
Gangart, ba chiar fusese nevoită să insiste, nu fusese prea 
uşor... Dar trebuia să se ducă, să se ducă, aşa ar fi putut 
discuta ziua întreagă. 

Ea se apropiase deja de uşă, când el îi strigă în glumă: 

— Ia staţi, nu cumva vreţi să mă mituiţi în calitate de 
staroste? Acum mă vor chinui remuşcările c-am căzut pradă 
corupţiei încă din prima zi...! 

Gangart plecă. 

Însă, după masa de prânz a bolnavilor, trebuia obligatoriu 
să mai trecă pe la Rusanov. Între timp, se aflase că vizita 
plănuită a medicului-şef va fi chiar mâine. Aşa că mai 
apăruse ceva de făcut prin saloane - trebuiau controlate 
noptierele, fiindcă Nizamutdin Bahramovici ţinea cel mai 
mult la faptul ca în noptiere să nu fie firimituri, prea multe 
produse în plus, iar ideal ar fi fost să nu fie nimic, în afară 
de pâinea şi zahărul primite la spital. Şi mai controla şi 
curăţenia, dar cu un ochi atât de ager, încât descoperea 
lucruri care nici unei femei nu i-ar fi trecut prin cap. 

Urcând la etajul doi, Vera Kornilievna îşi ridică privirea şi 
se uită cu mare atenţie prin colţurile de sus ale încăperilor 
înalte. Deasupra lui Sibgatov, pe tavan, i se năzări o pânză 
de păianjen (era mai multă lumină acum, afară apăruse 
soarele). 

Gangart o chemă pe îngrijitoare - era Elizaveta 
Anatolievna, pe capul căreia se nimereau toate urgenţele şi 
controalele, îi explică ce trebuie făcut, cum trebuie spălat 
totul pentru ziua de mâine şi-i arătă pânza de păianjen. 


Elizaveta Anatolievna îşi scoase ochelarii din halat, şi-i 
puse pe nas şi spuse: 

— Să ştiţi că aveţi perfectă dreptate. Îngrozitor! Apoi îşi 
scoase ochelarii şi se duse după scară şi perie. Curăţenia o 
făcea întotdeauna fără ochelari. 

Apoi Gangart intră în salonul bărbaţilor. Rusanov se afla în 
aceeaşi poziţie, năduşit, însă pulsul îi mai scăzuse, iar 
Kostoglotov tocmai îşi pusese cizmele şi capotul şi se 
pregătea să plece la plimbare. Vera Kornilievna le anunţă 
tuturor celor din salon importanta vizită de mâine şi-i rugă 
să-şi controleze singuri noptierele, înainte de controlul lor. 

— Iar noi o să începem cu starostele, spuse ea. 

Ar fi putut foarte bine începe şi cu altcineva decât cu 
starostele, nu ştia de ce se dusese, din nou, tocmai în acel 
colţ. 

Vera Kornilievna era formată din două triunghiuri puse 
unul peste altul: jos un triunghi mai lat, sus - unul mai 
îngust. Inelul taliei îl avea atât de îngust încât mâinile 
cereau parcă să-l cuprindă cu degetele şi s-o arunce în aer. 
Însă Kostoglotov nu făcu nimic de acest fel, ci deschise 
binevoitor noptiera în faţa ei: 

— Poftiţi. 

— Ia să vedem, ia să vedem, îşi croi ea drum. 

El se dădu la o parte. Ea se aşeză pe patul lui, chiar lângă 
noptieră, şi începu să controleze. 

Ea se aşezase, iar el stătea în picioare în spatele ei şi-i 
privea ceafa - liniile subţiri, fragile, şi părul nu prea 
întunecat, adunat simplu într-un coc la spate, fără nici o 
pretenţie de cochetărie. 

Trebuia să scape cumva de himerele astea. Era inadmisibil 
ca orice femeie drăguță să-i provoace întunecarea totală a 
minţilor. Uite, a stat un pic cu el, au trâncănit, a plecat - iar 
el, toate orele astea, se gândise la ea. Pe când ei ce-i pasă? 
Se va duce seara acasă şi soţul ei o va îmbrăţişa. 

Trebuia să se elibereze! Dar nici nu se putea elibera altfel 
decât tot printr-o femeie. 


Şi o privea aşa, în ceafă. În spate, gulerul halatului se 
ridicase ca un bor de tichie şi descoperise un osişor rotund 
- cea mai de sus vertebră a spinării. Ar fi vrut s-o contureze 
cu degetul. 

— Noptiera, între noi fie vorba, este una dintre cele mai 
cumplite din clinică, comenta, între timp, Gangart. 
Firimituri, hârtie unsuroasă, totul amestecat cu mahorcă, şi 
tot aici cărţile şi mănuşile. Nu vă e ruşine? Până diseară, să 
fie ordine perfectă aici. 

Iar el îi privea gâtul şi tăcea. 

Ea deschise sertarul de sus şi aici, printre tot soiul de 
fleacuri, observă un mic flacon cu o soluţie tulbure, de vreo 
patruzeci de mililitri. Flaconul era bine închis, dopul strâns, 
şi avea alături un păhărel de plastic, ca la trusele de 
călătorie, şi o pipetă. 

— Dar asta ce e? Un medicament? 

Kostoglolov fluieră uşurel. 

— Fleacuri. 

— Ce fel de medicament? Noi nu v-am prescris aşa ceva. 

— Şi ce dacă, nu pot să am un medicament de-al meu? 

— Atâta vreme cât sunteţi internat în clinica noastră şi fără 
să ştim şi noi de el - bineînţeles că nu! 

— Păi, mi-e cam jenă să vă spun... E pentru bătături, însă 
ea învârtea între degete flaconul fără nume, fără inscripţie, 
încercând să-l deschidă pentru a-l mirosi - şi Kostoglotov n- 
o lăsă. Îşi puse ambele lopăţoaie aspre peste mâinile ei şi o 
îndepărtă pe cea care voia să scoată dopul. 

Această veşnică întâlnire a mâinilor, inevitabilă continuare 
a discuţiilor... 

— Atenţie, o preveni el foarte încet. La asta trebuie să te 
pricepi. Nu-i voie să v-o vărsaţi pe deget. Şi nici s-o mirosiţi 
n-aveţi voie. 

Şi-i luă, blând, flaconul. 

La urma urmelor asta depăşea limitele oricăror glume! 

— Cee asta? Se încruntă Gangart. O substanţă puternică? 


Kostoglotov se aşeză alături de ea şi spuse preocupat, 
încetişor de tot: 

— Foarte. Este din rădăcină de issâk-kul. Nu trebuie 
mirosit, nici sub formă de tinctură, nici când e uscat. De 
aceea are un dop atât de fix. Dacă muţi rădăcina dintr-un 
loc într-altul, iar apoi nu te speli pe mâini şi le lingi din 
greşeală - poţi să şi mori. 

Vera Kornilievna se sperie: 

— Şi de ce aveţi nevoie de ea? 

— Ce ghinion, boscorodea Kostoglotov, de ce aţi 
descoperit-o? Ar fi trebuit s-o ascund... Fiindcă m-am tratat 
cu ea şi mă mai tratez şi acum. 

— Numai pentru asta? Îl cercetă ea din ochi. Acum nu-i 
mai îngusta deloc, era un doctor ca oricare altul. 

Se uita ea, ce-i drept, ca un doctor, dar ochii erau cafeniu- 
deschis. 

— Numai, răspunse el sincer. 

— Sau o ţineţi pentru... Pentru orice eventualitate, încă 
nu-l credea ea. 

— Păi, dacă vreţi să ştiţi adevărul, când am venit încoace - 
mi-a trecut şi asta prin cap. Să nu mă chinui fără rost... Însă 
durerile mi-au trecut şi varianta asta a căzut. Dar am 
continuat să mă tratez cu el. 

— În secret? Când nu vă vedea nimeni? 

— Păi, ce să facă omul, dacă nu e lăsat să trăiască liber? 
Dacă peste tot i se impune un regulament? 

— Şi câte picături aţi luat? 

— Păi, trebuie respectate dozele. Există o schemă în scară. 
De la o picătură până la zece, apoi de la zece până la una şi 
zece zile de pauză. Acum sunt tocmai în pauză. Şi, ca să fiu 
sincer, nu sunt convins că durerile mi-au scăzut numai din 
pricina roentgenului. Poate că şi rădăcina m-a ajutat. 

Vorbeau amândoi cu voce voalată. 

— Pe ce bază e tinctură? 

— Vodkă. 

— Aţi făcut-o singur? 


— Înâm. 

— Şi ce concentraţie are? 

— Ştiu eu... Mi-a dat omul un smoc şi zice: asta-i pentru 
trei jumătăţi de litru. Iar eu am împărţit-o în trei. 

— Dar totuşi, cât cântăreşte? 

— Păi, nici el n-a cântărit-o. Mi-a adus-o aşa, după ochi. 

— După ochi? Aşa o otravă? Asta-i akonitum! V-aţi gândit 
ce se poate întâmpla! 

— Păi, la ce bun să mă gândesc? Începu să se supere 
Kostoglotov. Să fi încercat dumneavoastră să muriţi singură, 
fără nimeni în întregul univers, ba, pe deasupra, şi cu 
comandamentul care nu vă lasă să depăşiţi incinta 
cătunului, atunci să vă fi văzut cum v-aţi mai fi gândit la 
akonitum! Şi la cât cântăreşte! Ştiţi dumneavoastră cât 
putea să mă coste mâna asta de rădăcini? Douăzeci de ani 
de muncă silnică! Pentru părăsirea nereglementară a 
locului de deportare. Dar eu tot m-am dus. Lao sută 
cincizeci de kilometri. În munţi. Trăieşte acolo unul 
Kremenţov, unul ca Pavlov, academicianul. Un colonist de la 
începutul secolului. Un vraci adevărat - el culege rădăcinile, 
el fixează dozele. Oamenii din satul lui râd de el - nimeni 
nu-i profet în ţara lui, se ştie doar. În schimb, vin oameni de 
la Moscova şi din Leningrad. A fost şi corespondentul 
„Pravdei”. Cică s-a convins şi el. lar acum umblă zvonul că 
bătrânul a fost băgat la beci. Fiindcă nişte tâmpiţi au 
macerat rădăcina într-o jumătate de litru şi ţineau sticla, 
deschisă, la bucătărie, iar de aniversarea revoluţiei au 
invitat nişte musafiri, ălora nu le-a ajuns vodka şi, gazdele 
nefiind acolo, au băut tinctura. Trei dintre ei s-au curăţat. 
Iar, într-o altă casă, s-au otrăvit copiii. Dar ce vină are 
bătrânul? El îi prevenise. 

Dându-şi seama deodată că pledează împotriva sa, 
Kostoglotov tăcu. 

Gangart era tulburată: 

— Da, tocmai! Este interzisă păstrarea unor substanţe 
puternice în saloanele comune! Este total interzisă! Oricând 


e posibil un accident. Daţi-mi sticluţa! 

— Nu, refuză el categoric. 

— Daţi-mi-o! Ea îşi încruntă sprâncenele şi întinse mâna 
spre pumnul lui strâns. 

Degetele puternice, mari, muncite, ale lui Kostoglotov se 
închiseseră în aşa fel, încât sticluţa nici nu se mai vedea 
printre ele. 

El zâmbi: 

— Aşa n-o să reuşiţi. 

Ea îşi relaxă fruntea: 

— La urma urmelor, ştiu când vă duceţi la plimbare şi pot 
să iau flaconul în lipsa dumneavoastră. 

— Bine că m-aţi prevenit, acum ştiu că trebuie să-l ascund. 

— Pe-o aţişoară, după fereastră? Ce-mi rămâne atunci, să 
mă duc să vă denunţ? 

— Nu cred. Chiar dumneavoastră aţi condamnat astăzi 
denunţurile! 

— Dar nu-mi lăsaţi nici o alternativă! 

— Asta nu înseamnă că trebuie să mă denunţaţi! Ar fi cam 
urât. Vă temeţi că, iată, tovarăşul Rusanov, spre exemplu, ar 
putea bea tinctura? N-aş admite aşa ceva. Am s-o 
împachetez şi-am s-o strâng. Dar, când am să plec de la 
dumneavoastră, voi continua să mă tratez cu rădăcina asta, 
dumneavoastră ce vă închipuiţi! Dumneavoastră nu credeţi 
în ea? 

— Absolut deloc! Sunt superstiții şi jocuri cu moartea. Eu 
cred numai în schemele ştiinţifice, experimentate practic. 
Aşa am fost învățată. Şi la fel gândesc toţi oncologii. Daţi-mi 
sticluţa. 

Încercă totuşi să-i desfacă unul dintre degete. 

EI se uita în ochii ei supăraţi, de culoarea cafelei deschise, 
şi nu numai că n-avea chef să se încăpăţâneze şi s-o 
contrazică, ci i-ar fi dat cu mare plăcere sticluţa aceea, ba 
chiar toată noptiera. Dar îi venea greu să renunţe la 
principiile sale. 


— O-of, sfânta ştiinţă! Oftă el. Dacă toate astea ar fi atât de 
categorice, n-ar mai fi infirmate la fiecare zece ani. Dar eu 
în ce vreţi să cred? În injecţiile dumneavoastră? Spuneţi-mi, 
spre exemplu, pentru ce mi s-au dat injecţiile astea noi? Ce 
fel de injecții sunt astea? 

— Unele absolut necesare! Foarte importante pentru viaţa 
dumneavoastră! Trebuie să vă salvăm viaţa! Îi spuse 
deosebit de insistent şi în ochi i se aprinsese lumina 
încrederii. Să nu credeţi că sunteţi sănătos! 

— Bine, dar mai exact? Care-i efectul lor? 

— De ce vreţi să ştiţi mai exact! Vă vindecă. Preîntâmpină 
metastazele. Mai exact, tot n-o să înţelegeţi... Bine, atunci 
daţi-mi sticluţa, iar eu vă dau cuvântul meu de onoare c-am 
să v-o dau înapoi la plecare! 

Se priveau unul pe altul. 

El arăta cât se poate de comic - îmbrăcat cum era de 
plimbare, în capotul muieresc, încins cu cureaua militară cu 
stemă. 

Dar ea, cât de tare insista! Dă-o ncolo de sticluţă, nici nu-i 
părea rău să i-o dea, acasă mai avea de zece ori pe atâta 
akonitum. Alta era durerea; iată o femeie plăcută, cu ochi 
de culoarea cafelei deschise. Cu o faţă atât de luminoasă. 
Este atât de plăcut să discuţi cu ea. Dar nu va fi niciodată 
posibil s-o săruţi. lar când se va întoarce la el, în fundul lui 
de lume, nici nu-i va mai veni să creadă c-a stat aproape, 
atât de aproape, lipit chiar de o femeie atât de luminoasă, 
care voia să-l salveze pe el, pe Kostoglotov, cu orice preţ! 

Dar tocmai să-l salveze nu stătea în puterea ei. 

— Şi eu mă tem să v-o dau dumneavoastră, glumi el. Dacă 
o bea cineva din casă? 


(Cine! Cine s-o bea acasă?! Trăia singură. Dar era 
imposibil, indecent s-o spună acum.) 

— Bine, haideţi să facem un compromis. Haideţi s-o luăm şi 
s-o vărsăm, pur şi simplu. 


EI începu să râdă. Îi părea rău că poate face atât de puţin 
pentru ea. 

— Bine. Mă duc în curte şi o vărs. 

Totuşi, păcat că-şi dădea cu ruj. 

— Ei, nu, eu una nu vă mai cred. Trebuie să fiu eu însămi 
de faţă. 

— Staţi că am o idee! De ce s-o vărsâm? Mai bine i-o dăm 
unui om bun pe care oricum n-aveţi cum să-l salvaţi. Dacă-l 
ajută? 

— Cui adică, spre exemplu? 

Kostoglotov arătă cu o mişcare a capului spre patul lui 
Vadim Zaţârko şi-şi cobori încă şi mai mult vocea: 

— Doar are melanoblastom, nu? 

— Uite, abia acum m-am convins definitiv că trebuie 
vărsată. O să-mi otrăviţi neapărat pe cineva aici! Cum puteţi 
să vă gândiţi măcar să-i daţi unui om grav bolnav otravă? Şi 
dacă moare? N-o să vă mustre conştiinţa? 

Evita să i se adreseze în vreun fel. Pe tot parcursul acestei 
lungi discuţii nu-l numise niciodată nicicum. 

— Ăsta nu se otrăveşte. E tare băiatul. 

— Nu-nu-nu! Să mergem s-o vărsăm! 

— Adevărul e că sunt într-o dispoziţie formidabilă astăzi. 
Bine, haideţi să mergem. 

Trecură printre paturi, apoi coborâră scara. 

— Dar n-o să vă fie frig? 

— Nu, am o bluză pe dedesubt. 

lată, spusese - „am o bluză pe dedesubt”. De ce a zis-o? 
Cât ar fi vrut să vadă ce fel de bluză era, de ce culoare. Dar 
nici asta n-o va afla vreodată. 

leşiră în balcon. Timpul se înseninase, era o adevărată zi 
de primăvară, unui străin nu i-ar fi venit să creadă că-i 
abiaşapte februarie. Soarele strălucea. Crengile înalte ale 
plopilor şi tufele gardului viu mai erau încă golaşe, dar şi 
petele de zăpadă din umbră se răriseră deja. Printre copaci, 
iarba ruginită şi cenuşie din anul precedent fusese culcată 


la pământ. Aleile, dalele, pietrele, asfaltul erau umede, nu 
se zvântaseră încă. 

Părculeţul era cuprins de agitația obişnuită - oamenii 
mergeau unul în întâmpinarea celuilalt, se depăşeau, se 
intersectau pe diagonală. Treceau doctori, infirmiere, 
asistente, femei de serviciu, bolnavi în tratament 
ambulatoriu şi rude de-ale celor internaţi. Unii se aşezaseră 
chiar, în vreo două locuri, pe bănci. Ici-colo, în diferite 
pavilioane, fuseseră deschise primele ferestre. 

În faţa intrării ar fi fost cam ciudat s-o verse. 

— Bine, hai să mergem acolo! Arăâtă el spre parcela dintre 
pavilionul canceroşilor şi pavilionul ORL. Era unul dintre 
locurile lui de plimbare. 

O porniră alături pe cărarea acoperită cu dale. Boneta de 
uniformă a doctoriţei Gangart, făcută după modelul şepcilor 
marinăreşti, îi venea lui Kostoglotov exact la nivelul 
umerilor. 

O privi cu coada ochiului. Păşea foarte solemnă, de parcă 
urma să înfăptuiască ceva cu adevărat serios. Simţea că-i 
vine să râdă. 

— Spuneţi-mi, cum vi se spunea la şcoală? O întrebă el, 
deodată. 

Ea îi aruncă o privire rapidă. 

— Asta ce importanţă mai are? 

— Bineînţeles că n-are, dar sunt şi eu curios. 

Merse câţiva paşi în tăcere, ţăcănind uşor pe dale. 

Picioarele ei subţiri, de gazelă, le observase încă de prima 
dată, când zăcea gata să moară pe duşumea, şi ea se 
apropiase de el. 

— Vega, spuse ea. 


(De fapt, nici asta nu era adevărat. Nu era perfect 
adevărat. 1 s-a spus astfel la şcoală, dar n-o făcuse decât un 
singur om. Era vorba chiar de acel soldat de rând, extrem 
de evoluat, care nu s-a mai întors din război. Dintr-un 


impuls, fără să ştie nici ea de ce o face, încredința altuia 
acest nume.) 

leşiră din umbră pe porţiunea dintre pavilioane - îi păli 
soarele şi sufla un vânt uşor. 

— Vega? În cinstea stelei? Dar Vega este de un alb orbitor. 

Se opriră. 

— Iar eu nu sunt orbitoare, clătină ea din cap, înţelegător. 
Numai că sunt VE-ra GA-ngart. Atâta tot. 

Pentru prima dată nu ea, ci el fu cel care se pierdu în faţa 
ei. 

— Voiam să spun..., începu el să se justifice. 

— 'Totu-i clar. Turnaţi! Porunci ea. 

Şi nu-şi îngădui să zâmbească. 

Kostoglotov hâţână dopul foarte ţeapăn, îl scoase cu grijă, 
apoi se aplecă (arăta chiar foarte caraghios cu halatul- 
fustanelă pe deasupra cizmelor) şi împinse la o parte o 
piatră mai mică, rămasă aici de la caldarâmul care fusese 
înlocuit. 

— Uitaţi-vă bine! Să nu spuneţi pe urmă că mi-am turnat-o 
în buzunar! Declară el aşa cum stătea, pe vine, la picioarele 
ei. 

Picioarele ei, picioarele ei de gazelă, le remarcase încă de 
prima dată. 

Turnă în gropiţa reavănă, pe pământul întunecat, această 
moarte tulbure-ruginie a nu se ştie cui. Sau această 
sănătate tulbure-ruginie a cuiva. 

— Pot s-o astup? Întrebă el. 

Ea privea de sus şi zâmbea. 

Era ceva băieţesc în această îngropare şi astupare cu 
piatra. Băieţesc, dar şi asemănător cu un jurământ, cu o 
taină. 

— Ei, haideţi, acum lăudaţi-mă, măcar, se ridică el de pe 
vine. 

— Vă laud, zâmbi ea. Dar o spuse cu tristeţe. Acum puteţi 
să vă plimbaţi. 

Şi-o porni spre pavilion. 


Se uita la spinarea ei albă. La cele două triunghiuri, cel de 
sus şi cel de jos. 

Cât de tare a început să-l tulbure orice gest de atenţie 
feminină! Dincolo de fiecare cuvânt, el înţelegea mai mult 
decât trebuia. Şi după fiecare întâmplare aştepta o alta. 

Ve-Ga. Vera Gangart. Ceva nu se potrivea aici, dar acum 
nu putea pricepe ce anume. Privea în urma ei. 

— Vega! Ve-ga! Rosti el cu jumătate de voce, încercând s-o 
sugestioneze de la distanţă. Întoarce-te, auzi? Întoarce-te! 
Hai, priveşte măcar în urmă! 

Dar n-a funcţionat. Ea nu întoarse capul. 

„Şi fie ca-n pragul mormântului” 


Aşa cum o bicicletă, o roată, dacă sunt cumva pornite, 
rămân stabile doar în mişcare, iar odată cu încetarea ei cad, 
aşa şi jocul dintre o femeie şi-un bărbat, odată început, nu 
poate exista decât în măsura în care evoluează. Dacă pe 
ziua de azi nimic nu s-a schimbat faţă de ziua de ieri, jocul 
dispare. 

Oleg aşteptase cu mare nerăbdare seara de marţi, când 
Zoia urma să fie de gardă noaptea. Roata veselă, colorată, a 
jocului lor urma cu siguranţă să se rostogolească mai 
departe decât în prima seară sau în ziua de duminică. 
Simţea în sine şi prevedea în ea toate impulsurile necesare 
acestei înaintări şi-o aştepta, emoţionat, pe Zoia. 

Mai întâi, ieşise să o întâmpine în parc, ştiind pe care 
dintre aleile laterale urma să vină, fuma acolo două ţigări 
de mahorcă, dar apoi se gândi că în halatul său de damă 
arată stupid, cu totul altfel decât i-ar fi plăcut să apară în 
faţa ei. În afară de asta, începuse deja să se întunece. Aşa 
că se duse în pavilion, îşi scoase halatul şi cizmele şi, 
îmbrăcat doar cu pijamaua - cu nimic mai puţin caraghios, 
de altfel, decât până atunci - se postă jos, în capul scării. 

Ea nu se opri şi el, pentru a nu rămâne în urmă, o porni 
alături de ea, păşind cu picioroangele sale lungi peste câte 
două trepte. Acum îi venea uşor să meargă aşa. 


— Ei, ceva noutăţi? Îl întrebă ea, ca pe-un adjutant. 

Noutăţi! Înlocuirea Tribunalului Suprem - asta era 
noutatea. Dar ca să înţelegi asta - trebuiau ani de 
pregătire. Şi nu asta voia acum Zoia. 

— Noutatea ar fi că v-am găsit un nume nou. Am înţeles, în 
sfârşit, cum vă cheamă. 

— Da? Şi cum anume? Între timp urca sprintenă treptele. 

— Nu pot să vi-l spun aşa, din mers. E prea important. 

Dar iată că ajunsese deja sus, iar el rămăsese în urmă, pe 
ultimele trepte. Privind în urma ei, remarcă faptul că 
picioarele-i sunt cam groase. Potrivite, de altfel, cu silueta 
plină. Ba, poate c-avea şi asta un farmec special. Totuşi, 
altceva era când erau zvelte, aeriene. Ca ale Vegăi. 

Se mira şi el de sine însuşi. Niciodată nu gândise astfel, nu 
făcuse asemenea observaţii şi le considera vulgare. 
Niciodată nu trecuse aşa de la o femeie la alta. Bunicul lui 
trebuie să fi numit aşa ceva furia muierilor. Dar se ştie că-i 
bine să mănânci când ţi-e foame şi să iubeşti cât eşti tânăr. 
Oleg însă, în tinereţe, scăpase totul. Iar acum, aşa cum 
plantele de toamnă se grăbesc să scoată din pământ ultima 
hrană, pentru a nu regreta vara pierdută, aşa şi Oleg, în 
această scurtă reîntoarcere a vieţii, însă deja în declinul ei, 
cu siguranţă că în declin, se grăbea să vadă şi să absoarbă 
în sine femeile - şi asta dintr-un punct de vedere pe care n- 
ar fi putut să Li-l mărturisească. El simţea mai acut decât 
alţii ce anume există în ele, fiindcă mulţi ani nu văzuse deloc 
femei. Dar deloc. Nici voci de femei nu auzise, uitase şi cum 
sună. 

Zoia preluă garda şi începu să se învârtă imediat, ca un 
titirez, între biroul său, lista de tratamente şi dulapul cu 
medicamente, luând-o apoi, în mare viteză, spre una din uşi 
- ce mai, exact ca un titirez. 

Oleg o urmărea şi când observa că are o clipă să răsufle, 
apărea imediat lângă ea. 

— Şi nici o altă noutate în toată clinica? Întreba Zoia cu 
vocea ei ispititoare, în timp ce fierbea seringile pe-o plită 


electrică şi deschidea fiolele. 

— O! La clinică a avut loc astăzi un mare eveniment. A 
avut loc vizita lui Nizamutdin Bahramovici. 

— Ză-ăa-ău? Ce bine că eu n-am fost!... Şi? Va luat cizmele? 

— Cizmele nu mi le-a luat, dar o mică ciocnire tot a fost. 

— Pe ce temă? 

— Adevărul e c-a fost măreț. Îşi făcuseră apariţia la noi în 
salon vreo cincisprezece halate deodată - şi şefii de secţii, şi 
medicii principali, şi secundarii, şi unii pe care nu i-am mai 
văzut niciodată pe-aici - iar mediculşef se repezi precum un 
tigru la noptiere. Numai că avem şi noi agenţiile noastre 
care ne furnizează informaţii, aşa că eram pregătiţi şi n-a 
avut parte de mare lucru. S-a încruntat, era tare 
nemulţumit. În timpul ăsta, tocmai i se raporta despre mine, 
şi Liudmilei Afanasievna i-a scăpat o mică greşeală: citindu- 
mi dosarul... 

— Care dosar! 

— Voiam să spun fişa medicală. A dat numele localităţii 
unde s-a pus pentru prima dată diagnosticul şi-a ieşit la 
iveală că sunt din Kazahstan. „Cum? Spuse Nizamutdin. Din 
altă republică? Suntem în criză de paturi şi ne-apucăm să 
tratăm străini? Să fie externat pe loc!” 

— Şi? Se încorda Zoia. 

— Şi-atunci Liudniila Afanasievna, nici nu mă aşteptam la 
aşa ceva, a sărit să mă apere ca o cloşcă: „Este un caz 
complicat, cu importanţă ştiinţifică! Ne este necesar pentru 
tragerea unor concluzii de principiu...” Eu eram într-o 
situaţie absolut tâmpită: zilele trecute mă certasem cu ea 
şi-i cerusem să mă externeze, ea ţipase la mine, iar acum 
îmi lua apărarea. Ar fi fost de-ajuns să-i spun lui Nizamuldin 
- „aşa-i, aşa-i” - şi până-n prânz n-aş mai fi fost aici! Nici pe 
dumneavoastră nu v-aş mai fi văzut... 

— Deci din cauza mea n-aţi spus „aşa-i, aşa-i”? 

— Păi, dumneavoastră cum credeţi? Vocea lui Kostoglotov 
se estompă. Nici măcar nu mi-aţi lăsat adresa. N-aş fi avut 
nici cum să vă caut. 


Dar ea trebăluia ceva şi nu era clar în ce măsură îl 
crezuse. 

— Cum era să-i fac greutăţi Liudmilei Afanasievna, 
continuă el să povestească din nou, cu voce mai tare. 
Stăteam ca un lemn, tăceam. Nizamutdin zice: „Mă duc 
acum în sala de aşteptare şi vă aduc cinci bolnavi dintr- 
ăştia! Şi toţi de-ai noştri. Să fie externat!” Şi-atunci eu am 
făcut, probabil, o greşeală - am ratat şansa asta formidabilă 
de-a pleca! Mi s-a făcut milă de Liudmila Afanasievna, ea se 
uita ca un câine bătut şi tăcea. Mi-am fixat coatele pe 
genunchi, mi-am dres vocea şi am întrebat liniştit: „Cum 
adică să mă externaţi, când eu vin de pe pământurile 
desţelenite?” „Ah, sunteţi erou al desţelenirii”! Se sperie 
cumplit Nizamutdin (se temea că făcuse o gafă politică!). 
„Pentru desţelenire ţara nu va precupeţi nici un efort.” 

Şi s-au dus mai departe. 

— Da' ştiu c-aveţi tupeu, clătină Zoia din cap. 

— În lagăr am devenit atât de obraznic, Zoienka. Nu eram 
aşa. De altfel, eu am multe trăsături care nu sunt ale mele, 
ci căpătate în lagăr. 

— Veselia însă nu poate fi de acolo? 

— De ce nu? Sunt vesel, fiindcă m-am obişnuit cu 
pierderile. Mie mi se pare uimitor c-aici, în timpul vizitelor, 
toată lumea plânge. De ce-or fi plângând? Nu-i deportează 
nimeni, nu li se confiscă nimic... 

— Deci, mai rămâneţi la noi o lună? 

— Puşchea pe limbă... Dar vreo două săptămâni probabil 
că tot o să stau. Acum pare că i-am dat Liudmilei 
Afanasievna chitanţă că sunt gata să îndur orice... 

Seringa era plină cu un lichid încălzit şi Zoia o şterse de 
acolo în grabă. 

În ziua aceea urma să aibă un moment jenant şi nu ştia 
cum să procedeze. Trebuia să-i facă şi lui Oleg injecţia care- 
i fusese prescrisă. Ea trebuia făcută în acea mult-încercată 
parte a corpului care pe toate le îndură, dar, având în 
vedere tonul care se stabilise între ei, injecţia devenise 


imposibilă: s-ar fi spulberat tot jocul. Ca şi Oleg, Zoia nu 
voia să piardă acest ton şi acest joc. lar până la situaţia în 
care injecţia devenea din nou posibilă - de data asta, ca 
între oameni apropiaţi - mai aveau de împins mult la roată. 

Aşa că, întoarsă la masă şi pregătind o injecție 
asemănătoare pentru Ahmadjan, Zoia întrebă: 

— Dar la injecții ştiţi să staţi cuminte? Nu daţi cu copita? 

Să-l întrebi aşa ceva pe Kostoglotov! Abia aştepta ocazia să 
se explice. 

— Doar îmi cunoaşteţi convingerile, Zoienka. Întotdeauna 
prefer să nu le fac, dacă se poate. Dar, nu ţine cu oricine. 
Cu Turgun e perfect: el tot caută pe cineva să-l înveţe să 
joace şah. Aşa că ne-am înţeles: câştig eu - nu facem 
injecție, câştigă el - facem. Numai că eu aş putea să-l bat şi 
fără tură. Pe când cu Maria nu te joci: vine cu seringa, faţa 
o are ca de lemn. Eu încerc să glumesc, dar ea: „Bolnav 
Kostoglotov! Dezgoliţi locul pentru injecţie!”. N-ar spune un 
cuvânt în plus, o vorbă mai omenească. 

— Vă urăşte. 

— Pe mine? 

— Pe voi, în general - pe bărbaţi. 

— Mă rog, aici s-ar putea, în principiu, să aibă dreptate. 
Mai e infirmiera cea nouă, nici cu ea nu pot să mă-nţeleg. 
Iar când s-o întoarce Olimpiada - nici atât, sigur n-ar lăsa 
de la ea nici o iotă. 

— Uite-aşa o să fac şi eu! A spus Zoia, măsurând doi 
centimetri cubi. Dar era clar că vocea îi cedează. 

Şi s-a dus să-i facă injecţia lui Ahmadjan. lar Oleg rămase 
din nou lângă măsuţă. 

Mai era şi o a doua cauză, mai importantă, pentru care 
Zoia nu voia ca lui Oleg să i se facă aceste injecții. Încă de 
duminică se tot gândea dacă să-i vorbească despre efectul 
lor. 

Fiindcă, dacă urma ca tot ce-şi aruncau ei unul altuia în 
glumă să ia o întorsătură serioasă - şi putea lua o asemenea 
întorsătură... Dacă n-avea să se termine şi de data aceasta 


cu trista adunare a hainelor risipite prin cameră - ci se va 

clădi ceva trainic, iar Zoia se va hotări, într-adevăr, să fie 

albinuţa lui şi să plece după el în exil (şi, la urma urmei, el 

are dreptate - parcă poţi să ştii în ce colţ uitat de lume te 

aşteaptă fericirea...?). În această situaţie deci, injecţiile 

prescrise lui Oleg nu-l mai priveau doar pe el, dar şi pe ea. 
lar ea era împotrivă. 

— Ei! Spuse ea vesel, când se întoarse cu seringa goală. V- 
aţi făcut până la urmă curaj? Mergeţi de vă dezgoliţi locul 
pentru injecție, bolnav Kostoglotov! Vin imediat! 

Dar el n-o privea deloc cu ochi de bolnav. La injecții nici nu 
se mai gândea, în privinţa lor se înţeleseseră deja. Se uita la 
ochii ei uşor bombaţi, dornici să iasă parcă din orbite. 

— Haideţi să mergem undeva, Zoia, nu pronunţă, cât 
mormăi el cu voce joasă. 

Cu cât mai surdă devenea vocea lui, cu atât mai sonor 
vorbea ea. 

— Undeva? Se miră ea şi începu să râdă. În oraş? 

— În camera medicilor. 

Ea acceptase în sine privirea lui insistentă şi-i spuse, fără 
glumă. 

— Dar, nu se poate, Oleg! Am mult de lucru. 

El părea să nu fi înţeles: 

— Haideţi! 

— Da, chiar, îşi aminti ea. Trebuie să umplu punga de 
oxigen pentru... Făcu un semn din cap în direcţia scării, 
poate să fi spus şi numele de familie al vreunui bolnav, el n-o 
auzi. lar robinetul buteliei este foarte tare strâns. O să mă 
ajutaţi. Haideţi. 

Şi coborâră, el în urma ei, un rând de scări până la 
următorul palier. 

Omuleţul acela gălbui, cu nas ascuţit, nenorocit, ros în 
ultimul stadiu de un cancer la plămâni, poate micuţ de felul 
lui, sau poate smochinit acum de boală, atât de grav bolnav, 
încât în timpul vizitelor nimeni nu-l mai întreba nimic - 
şedea pe pat şi trăgea des aer din pungă, c-un hârâit 


puternic în piept. Fusese el în stare proastă şi până atunci, 
dar în ziua aceea îi era şi mai rău, asta se vedea cu ochiul 
liber. Una dintre pungi era pe terminate, cealaltă, goală, 
zăcea alături. 

Era atât de bolnav, încât nici nu-i mai vedea pe oameni - 
oameni în trecere, oameni în vizită. 

Luară de la el punga terminată şi-şi continuară coborârea. 

— Cum îl trataţi? 

— Nicicum. E un caz inoperabil. lar roentgenul nu l-a 
ajutat. 

— Cutia toracică nu se deschide deloc? 

— La noi în oraş, deocamdată, nu. 

— Deci, o să moară? 

Ea dădu din cap afirmativ. 

Şi cu toate că duceau punga lui, ca să nu se sufoce, uitară 
de el imediat. Fiindcă în curând, foarte curând, urma să se 
petreacă ceva interesant. 

Butelia de oxigen, înaltă, se afla într-un coridor separat, 
încuiat acum, în acel coridor de lângă cabinetele roentgen 
unde-l culcase cândva doctoriţa Gangart pe acel 
Kostoglotov de atunci, ud leoarcă şi pe moarte. (De la acest 
„cândva” nu trecuseră încă nici trei săptămâni...) 

Şi dacă nu aprindeau al doilea bec din coridor (iar ei îl 
aprinseseră doar pe primul), atunci ungherul din spatele 
unui stâlp ieşit din perete, unde se afla butelia, se cufunda 
în semiintuneric. 

Zoia era mai mică decât butelia, iar Oleg mai înalt. Ea 
începu să unească ventilul pungii cu ventilul rezervorului. 

EI stătea în spatele ei şi-i respira părul scăpat de sub 
bonetă. 

— Uite, robinetul ăsta. E foarte strâns, se plânse ea. 

Puse degetele pe robinet şi-l deschise imediat. Oxigenul 
începu să intre în pungă cu un susur uşor. 

Şi atunci, fără nici un pretext, cu mâna cu care deschisese 
robinetul, Oleg o luă pe Zoia de încheietura mâinii libere, 
neocupate de pungă. 


Ea nu tresări, nu se miră. Urmărea cum se umflă punga. 
Atunci mâna îi alunecă mângâind, cuprinzând, de la 
încheietură în sus - pe braţ, dincolo de cot - spre umăr. 

O acţiune de recunoaştere destul de naivă, necesară însă, 
şi pentru el, şi pentru ea. O verificare a cuvintelor - 
fuseseră oare înţelese toate cum se cuvine. 

Da. 

Îi mai zburli bretonul cu două degete, nu se revoltă, nu 
dădu înapoi - ea urmărea punga. 

Şi atunci, cuprinzând-o strâns pe după umeri şi trăgând-o 
toată spre sine, ajunse, în sfârşit, la buzele ei, buzele ei 
care-i râseseră şi-i sporovăiseră atâta. 

Iar buzele Zoiei nu erau nici deschise, nici relaxate - ci 
încordate, gata să-l întâmpine. 

Toate acestea se clarificară într-o clipă - cu un minut în 
urmă încă nici nu-şi amintea, uitase, că buzele pot fi 
diferite, că săruturile pot fi diferite, şi unele nu pot intra în 
comparaţie cu altele. 

Dar, început cu un ciugulit, acesta dura acum, o contopire 
îndelungată, care nu putea fi întreruptă şi n-avea de ce să 
se termine. Mişcându-şi, mişcându-şi mereu buzele, ar fi 
putut rămâne astfel, pentru totdeauna. 

Dar cu timpul, peste două secole, buzele se rupseră totuşi 
unele de altele - şi-atunci Oleg o văzu pentru prima dată pe 
Zoia şi, imediat, o şi auzi: 

— Tu de ce închizi ochii când te săruţi? 

Păi, el mai avea şi ochi? Nici nu mai ştia acest lucru. 

— Vrei să-ţi închipui pe altcineva...? 

El nici nu observase că-i închisese. 

Cum te arunci din nou, după ce-ai luat o gură de aer, 
pentru-a găsi acolo, pe fundul apei, în străfundurile ei, perla 
ascunsă, îşi regăsiră din nou buzele, dar acum observă că 
închisese ochii şi-i deschise imediat. Şi văzu aproape, 
aproape de tot, oblic, doi ochi galben-căprui, care-i părură 
lacomi. Cu unul dintre ochi vedea un ochi, cu celălalt - pe 
celălalt. Ea săruta, clătinându-se uşurel, cu aceleaşi buze 


ferme, încordate, încordate în întâmpinare, fără să le 
răsfrângă - şi se uita, controlând parcă, după ochii lui, ce se 
întâmplă cu el după prima vecie, după a doua, după a treia. 

Dar iată că ochii-i fugiră într-o parte, se smulse brusc şi 
exclamă: 

— Robinetul! 

Doamne, Dumnezeule, robinetul! El îşi aruncă mâna spre 
robinet şi-l închise repede. 

Cum de nu s-a rupt punga! 

— lată urmările săruturilor! Spuse Zoia dintr-o suflare, cu 
respiraţia încă inegală. Bretonul îi era zburlit, boneta îi 
alunecase. 

Şi, cu toate că avea perfectă dreptate, îşi uniră din nou 
gurile, fiecare încercând să tragă în sine ceva din celălalt. 

Coridorul avea uşi de sticlă şi poate că cineva zărise, de 
după stâip, coatele ridicate - n-avea decât. 

Iar când, totuşi, aerul se întoarse în plămâni, Olog spuse, 
ţinând-o de ceafă şi cercetând-o: 

— Auraş! Aşa te cheamă. Auraş! 

Ea repetă, jucându-şi buzele: 

— Auraş?... Papanaş? 

Mă rog. Mergea şi-aşa. 

— Nu le-ai speriat că sunt deportat? Delicvent...? 

— Nţ, dădu ea, uşuratică, din cap. 

— Dar că sunt bătrân? 

— Cum să fii bătrân? 

— Dar că sunt bolnav...? 

Ea se propti cu fruntea în pieptul lui şi rămase aşa. 

Mai aproape, trase încă şi mai aproape de el aceste 
console calde, elipsoidale, pe care tot n-apucase să verifice 
dacă ar putea fi aşezată rigla aceea grea, şi spuse: 

— Nu-i aşa că o să vii la Uş-Ilerek?... O să ne căsătorim... O 
să ne construim acolo o căsuţă. 

Aşa părea să fie totul, precum acea continuare stabilă 
care-i lipsise, ce stătea în firea ei de albinuţă. Lipită de el şi 


simţindu-l din rărunchi, ar fi vrut, tot din rărunchi, să 
ghicească: el e? 

Se întinse şi-i petrecu din nou braţul pe după gât: 

— Olejek! Ştii care-i rostul acestor injecții? 

— Care? El îşi freca obrazul de-al ei. 

— Injecţiile astea... Cum să-ţi explic... Denumirea lor 
ştiinţifică este de hormonoterapie... Se aplică încrucişat: 
femeilor li se introduc hormoni masculini, iar bărbaţilor - 
femeieşti... Se consideră că astfel este împiedicat procesul 
de răspândire al metastazelor... Dar, în primul şi în primul 
rând, se împiedică, în general... Înţelegi?... 

— Cum? Nu! Nu chiar! Întreba Oleg sacadat, schimbat 
între timp, neliniştit. Acum o ţinea deja altfel pe după umeri 
- de parcă ar fi vrut să scuture mai repede din ea adevărul. 
Hai spune, spune! 

— Sunt inhibate, în general... Capacităţile sexuale... Asta 
chiar înainte de apariţia simptomelor secundare 
caracteristice sexului opus. La doze mari, femeilor poate să 
înceapă să le crească barba, bărbaţilor - sâni... 

— Ia stai! Cum adică? Urlă Oleg, abia acum începând să 
priceapă. Injecţiile astea? Care mi se fac mie! Şi cum - 
inhibă, totul? 

— Ei nu chiar totul. Libidoul mai persistă încă multă 
vreme. 

— Ăla ce mai e - libidoul? 

Ea îl privea drept în ochi şi-i zburli uşor o şuviţă de păr: 

— Păi, ceea ce simţi tu acum pentru mine... Dorinţa... 

— Dorinţa - rămâne, iar posibilităţile - nu? Aşa-i? O 
iscodea el, uluit. 

— lar posibilităţile slăbesc foarte tare. Pe urmă, şi 
dorinţele. Înţelegi? Ea îşi plimbă degetul de-a lungul 
cicatricei lui, îi mângâie obrazul astăzi proaspăt bărbierit. 
lată de ce nu vreau să ţi se facă aceste injecții. 

— Fru-moa-să-po-ves-te! Îşi venea el treptat în fire şi se 
îndrepta. Frumos! Simţeam eu ceva, mă aşteptam să fiu 
înşelat, într-un fel sau altul - şi-am avut dreptate! 


I-ar fi plăcut săi înjure de mamă pe doctori, pentru faptul 
că dispun, după pofta lor, de vieţile altora - şi deodată-şi 
aminti chipul senin şi sigur al doctoriţei Gangart, ieri, când 
îl privise cu o prietenie atât de evidentă: „Foarte 
importante pentru viaţa dumneavoastră! Dumneavoastră 
trebuie să vi se salveze viaţa!” 

Aşa deci, Vega! Îi dorea binele? Şi-n acest scop îi 
pregătise, înşelându-l, o asemenea soartă? 

— Şi tu o să fii aşa? Se uită el chiorâş la Zoia. 

Nu, de ce era atât de nedrept! Ea înţelegea viaţa că şi el: 
fără asta - ce rost ar mai avea viaţa? Ea îl făcuse să 
traverseze astăzi, numai cu ajutorul buzelor ei de foc, 
întregul masiv al Caucazului. Iat-o aici, la doi paşi, şi buzele 
- iată-le! Şi atâta timp cât acest aşa-numit libido îi mai 
circula încă prin picioare, prin coloană, trebuia să se 
grăbească, să se sărute! 

— Dar invers, n-ai putea să-mi injectezi ceva? 

— M-ar da afară de aici... 

— Dar există asemenea injecții? 

— Aceleaşi, cum ar veni, dar administrate invers... 

— Ascultă, Auraş, hai să mergem undeva... 

— Păi, n-am mers? Şi-am sosit. Şi trebuie să ne 
întoarcem... 

— Hai în camera medicilor, hai...! 

— Acolo e femeia de serviciu, pe acolo trece lume... Şi nu 
trebuie să ne grăbim, Olejek! Altfel n-o să avem un mâine... 

— Păi, care mâine, dacă mâine n-o să mai fie libido?... Sau, 
invers, mersi, libidoul o să rămână, da? Hai, gândeşte-te 
unde, hai să mergem undeva! 

— Olejek, trebuie lăsat ceva şi pentru altă dată... Trebuie 
să ducem punga. 

— Da, ai dreptate, să ducem punga. O ducem imediat... 

— O ducem imediat... 

— O du-cem... I-me-diat... 

Urcau scara fără să se ţină de mână, dar ţinându-se de 
punga umflată ca o minge de fotbal, şi impulsurile paşilor 


lui şi-ai ei se transmiteau prin minge. De parcă s-ar fi ţinut 
de mână. 

Iar pe palier, în patul improvizat pe lângă care treceau zi 
şi noapte oameni bolnavi şi sănătoşi, cu preocupările lor, 
stătea între perne şi nu mai tuşea, ci se dădea cu capul de 
genunchii ridicaţi, cu capul ce mai păstra încă o urmă de 
cărare decentă - de genunchi, un om galben, uscat, slab de 
plămâni, care poate că-şi simţea propriii genunchi cu 
fruntea ca pe un zid ce-l închidea fără scăpare. 

Mai era încă viu - dar oamenii vii lipseau din jurul lui. 

Poate că tocmai azi murea el - fratele lui Oleg, aproapele 
lui Oleg, părăsit, însetat de compătimire. Poate că, 
aşezându-se pe patul lui şi petrecând cu el o noapte, Oleg i- 
ar fi uşurat într-un fel ultimele ceasuri. 

Dar n-au făcut decât să-i lase punga de oxigen şi s-au dus 
mai departe. Ultimii centimetri cubi ai răsuflării lui, punga 
lui de muribund, care pentru ei nu era decât o pricină de a 
se uni şi de a-şi cunoaşte unul altuia sărutările. 

Oleg se ridica în urma Zoiei pe scară, de parc-ar fi fost 
legat de ea. Nu se gândea la muribundul lăsat în urmă, cum 
fusese şi el cu o jumătate de lună mai devreme, sau cum va 
fi peste-o jumătate de an, ci se gândea la această fată, la 
această femeie, la această muiere, şi cum s-o convingă să 
rămână undeva singuri. 

Şi mai era şi acea senzaţie uitată şi de aceea atât de 
neaşteptată, senzaţia cântătoare a buzelor inflamate, 
umflate de săruturi până la amorţire - care se transmitea, 
tânără, prin tot corpul său. 

Viteza apropiată de lumină 


Nu oricine îi spune mamei - mamă, mai ales faţă de străini. 
Băieţilor peste cincisprezece ani şi sub treizeci le e ruşine s- 
o facă. Însă Vadim, Boris şi Jurii Zaţârko nu se ruşinau 
niciodată de mama lor. O iubiseră cu toţii, şi cât trăise tatăl 
lor, dar după executarea lui - cu atât mai mult. Despărţiţi 
de diferenţe mici de vârstă, ei au crescut laolaltă, ocupați 


întotdeauna, şi la şcoală şi acasă, fără a pierde vremea pe 
stradă şi fără s-o supere vreodată pe mama rămasă văduvă. 
Începând cu o fotografie din copilărie şi pornind de la 
dorinţa de a face pe urmă comparații, îşi luaseră obiceiul 
ca, o dată la doi ani, mama să-i ducă pe toţi la fotograf (iar 
mai târziu se fotografiau singuri, cu aparatul lor) şi-n 
albumul de familie se adăuga, fotografie după fotografie: 
mama şi cei trei fii, mama şi cei trei fii. Ea era blondă, iar ei, 
toţi trei, bruneţi - probabil de la prizonierul acela turc ce se 
căsătorise, cândva, în căzăcime, cu străbunica lor. Oamenii 
din afară nu-i deosebeau întotdeauna pe fotografii - care 
unde-o fi. Cu fiecare fotografie, erau tot mai înalţi, mai 
legaţi, îşi întreceau mama, ea îmbătrânea pe neobservate, 
dar se ţinea dreaptă în faţa obiectivului, mândră de această 
istorie vie a vieţii sale. Ea era un medic cunoscut în oraşul 
lor, şi avusese parte de multă recunoştinţă, buchete de flori 
şi cutii cu torturi, dar şi să nu fi făcut nimic altceva de folos 
în viaţă - să creşti trei băieţi cum erau ai ei ar fi dat o 
justificare vieţii oricărei femei. S-au dus toţi trei la unul şi 
acelaşi institut politehnic, cel mai mare a terminat geologia, 
cel mijlociu - electrotehnica, cel mai mic termina acum 
construcţiile, şi mama era cu ei. 

A fost cu el, până a aflat de boala lui Vadim. Joi era cât pe 
ce să pornească încoace. Sâmbătă a primit telegrama 
Donţovei că-i nevoie de aur coloidal. Duminică a trimis o 
telegramă de răspuns că pleacă la Moscova să facă rost de 
aur. Luni a ajuns acolo, ieri şi astăzi s-a zbătut probabil să 
obţină audienţe pe la miniştri şi pe la alte instanţe 
importante, încercând să capete, în amintirea tatălui mort 
(În timpul războiului el fusese lăsat în oraş în chip de 
intelectual certat cu regimul sovietic şi a fost executat de 
nemți pentru legăturile sale cu partizanii şi găzduirea unor 
răniţi sovietici), aprobarea de a scoate aur coloidal, de la 
tezaur, pentru fiul ei. 

Toate aceste alergături îi provocau scârbă şi-l jigneau pe 
Vadim, chiar şi de la distanţă. Nu suporta nici un fel de pile 


şi nici pe cei care profitau de pe urma unor merite sau 
cunoştinţe. Chiar şi faptul că mama o avertizase printr-o 
telegramă pe Donţova îl deprimase. Oricât de important ar 
fi fost pentru el să supravieţuiască, nu voia să profite de nici 
un fel de privilegiu, nici măcar dinaintea chipului sinistru al 
morţii canceroase. Până la urmă, însă, urmărind-o pe 
Donţova, Vadim înţelese repede că şi fără telegrama mamei, 
Liudmila Afanasievna i-ar fi acordai la fel de mult timp şi la 
fel de multă atenţie. Poate doar telegrama cu aurul coloidal 
n-ar mai fi trimis-o. 

Acum, dacă mama va face rost de aurul acela, îl va aduce, 
cu siguranţă, ea singură, cu avionul, încoace. Şi chiar dacă 
nu va face rost -toto să vină cu avionul. I-a scris de-aici o 
scrisoare despre buretele de mesteacăn - nu fiindcă s-ar fi 
pătruns de încredere, ci din dorinţa de a-i da mamei de 
lucru pentru salvarea lui, de-a nu-i lăsa timp de gândire. Iar 
dacă disperarea va continua să crească, ea se va duce - în 
pofida tuturor cunoştinţelor şi convingerilor medicale - şi la 
vraciul acela din munţi, după rădăcină de issâk-kul (Oleg 
Kostoglotov venise ieri să-şi toarne cenuşă în cap că, din 
cauza unei muieri, vărsase un macerat de rădăcină, din 
care oricum nu rămăsese, ce-i drept, decât prea puţin, dar 
îi dădu adresa bătrânului, iar dacă bătrânul era cumva deja 
băgat la zdup, Oleg era gata să-i cedeze lui Vadim din 
rezervele sale.) 

Pentru mama, viaţa nu mai e viaţă, dacă fiul ei cel mare e 
ameninţat. Mama va face orice, ba chiar mai mult decât 
orice, va face chiar şi lucruri de prisos. Va veni după el şi-n 
expediţie, deşi acolo o are pe Calka. La urma urmelor, după 
cum înţelesese Vadim din crâmpeiele auzite şi citite despre 
boala sa, însăşi tumoarea explodase din pricina prea marii 
griji şi precauţii a mamei: el avusese din copilărie, pe picior, 
o pată pigmentată mare şi mama, ca medic, cunoştea, se 
pare, pericolul degenerării ei într-o formaţiune malignă; 
găsea mereu pretextul de-a pipăi pata aceea şi, la un 
moment dat, a insistat ca un chirurg bun să facă o operaţie 


preventivă - dar se pare că era exact ceea ce nu trebuia 
făcut. 

Însă chiar dacă drumul său spre moarte începuse de la 
mama, el n-ar fi acuzat-o nici în faţă, nici în lipsa ei. Nu poţi 
fi chiar atât de pragmatic încât să judeci după rezultate - e 
mai uman să judeci după intenţii. Şi-ar fi fost nedrept să se 
simtă iritat acum că, din vina mamei, munca sa rămânea 
neterminată, preocupările întrerupte, posibilităţile 
neîmplinite. Doar nici interesul acesta, nici posibilităţile, 
nici pornirea de-a munci n-ar fi existat dacă n-ar fi existat el 
însuşi, Vadim. Născut de mama. 

Omul are dinţi cu care roade, din care scrâşneşte. lar 
plantele, iată, n-au dinţi şi cât de liniştite cresc, şi cât de 
liniştite mor! 

Totuşi, iertând-o pe mama, Vadim nu putea ierta 
împrejurările! Nu le putea ceda nici un centimetru pătrat 
din epiteliul său! Şi nu putea să nu strângă din dinţi. 

Doamne, când s-a găsit să-i iasă în cale boala asta 
blestemată! Cum l-a secerat în momentul cel mai important. 

Ce-i drept, Vadim a presimţit parcă din copilărie că timpul 
n-avea să-i ajungă. Era nervos când venea vreo musafiră 
sau 0 vecină şi trâncănea, răpindu-le timpul mamei şi lui. 
Era indignat de veşnicele adunări de pe la şcoală şi de la 
institut pentru care, fie că se mergea la muncă sau în 
excursie, fie că era o serată sau o demonstraţie, întâlnirea 
se fixa, întotdeauna, cu o oră sau două mai devreme, 
contându-se, dinainte, pe faptul că oamenii vor întârzia cu 
siguranţă. Vadim nu suporta ştirile de-o jumătate de oră de 
la radio, fiindcă tot ce era important şi necesar acolo 
încăpea în cinci minute, iar restul nu era decât apă de 
ploaie. Îl irita faptul că, la orice magazin te duceai, exista o 
şansă din zece să-l găseşti în inventar, în inspecţie, în 
momentul în care se primea marfă - şi nu puteai prevedea 
niciodată acest lucra. Orice primărie comunală, orice oficiu 
poştal de la ţară puteau fi închise, la orice oră, din orice zi 


lucrătoare - şi niciodată nu puteai ghici a-cest lucru de la o 
distanţă de douăzeci şi cinci de kilometri. 

Poate că lăcomia de timp o sădise în el tatăl lui. Nici tatălui 
său nu-i plăcea inactivitatea şi mai ţinea minte cum, odată, 
jucându-se cu el între genunchi, îi spusese: „Vadika! Dacă 
nu vei şti să foloseşti un minut, vei pierde de pomană şi ora, 
şi ziua, şi viaţa întreagă.” 

Nu, nu! Demonul acesta - setea devoratoare de timp, 
sălăşluia în el şi fără influenţa tatălui, de când era mic de 
tot. În clipa în care jocul cu băieţii lâncezea, el nu mai 
pierdea vremea cu ei la poartă, ci pleca imediat, fără să ţină 
cont de ironii. În clipa în care o carte începea să i se pară 
diluată - n-o termina de citit, o lăsa, căutând alta mai 
consistentă. Dacă primele secvenţe ale vreunui film se 
dovedeau a fi tâmpite (şi niciodată n-ai cum să ştii dinainte 
ceva despre un film, e special gândit astfel) - nu dădea 
importanţă banilor pierduţi, trântea tăblia scaunului şi 
pleca, salvându-şi timpul şi curăţenia minţii. Îl exasperau 
profesorii care le făceau câte zece minute la rând morală, 
apoi nu-şi terminau de explicat lecţia, unele lucruri le 
lungeau, altele le înghiţeau, iar temele pentru acasă le 
dădeau după ce suna de pauză. Ei nu-şi închipuiau că elevul 
ar putea avea recreaţia mai raţional împărţită decât lecţia 
lor. 

Sau poate că, fără să cunoască pericolul, îl simţise încă din 
copilărie, pândindu-l dinăuntru? Fără a avea vreo vină, el 
fusese încă din primii ani ai vieţii sub ameninţarea acestei 
pete pigmentate! Poate că atunci când economisea atât de 
tare timpul, băiat fiind, transmiţându-le această zgârcenie 
şi fraţilor săi, atunci când cărţile pentru maturi le citea încă 
înainte de-a se duce la şcoală, iar pe când era într-a şasea 
îşi făcuse acasă un laborator chimic - începuse, de fapt, 
cursa contra tumorii care abia urma să apară şi gonea 
orbeşte fără să vadă unde-i duşmanul - ea însă vedea totul 
şi s-a repezit şi s-a înfipt în momentul cel mai fierbinte! Nu 


era boală - era o viperă. De altfel, şi numele-l avea de şarpe 
- melanoblastom. 

Când a început anume, Vadim n-a observat. Asta s-a 
întâmplat în timpul expediției din masivul Alai-ului. Mai întâi 
se întărise, apoi începuse să doară, apoi buba se rupsese şi 
se simţise uşurat, apoi iar s-a întărit şi se freca atât de tare 
de haine, încât orice mişcare îi devenise aproape 
insuportabilă. 

Dar nu-i scrisese nici mamei, nu-şi întrerupsese nici 
munca, fiindcă tocmai aduna primul rând de materiale pe 
care voia să le ducă neapărat la Moscova. 

Expediția lor se ocupa numai de ape radioactive şi nimeni 
nu le cerea să descopere zăcăminte de metal. Dar, fiind 
informat cum puţini erau la vârsta lui şi bine familiarizat cu 
chimia, pe care nu toţi geologii o ştiu bine, Vadim 
prevăzuse, sau poate presimţise, c-aici se ascunde o nouă 
metodă de descoperire a minereurilor. Şeful expediției 
boscorodea văzând această înclinaţie a lui, şeful expediției 
n-avea nevoie decât de îndeplinirea planului. 

Vadim ceru să plece în delegaţie la Moscova, dar şeful nu-l 
lăsă pentru o treabă ca asta. Atunci Vadim se gândi să le 
arate tumoarea. Îşi luă concediu de boală şi se prezentă la 
dispensarul acesta. Aici află diagnosticul şi faptul că vor să-l 
interneze imediat, considerând că nu-i timp de pierdut. Cu 
biletul de internare în buzunar, luă avionul spre Moscova, 
unde tocmai se ţinea o consfătuire la care spera să-l 
întâlnească pe Ceregorodţev. Vadim nu-l văzuse niciodată, îi 
citise doar manualul şi cărţile. Fusese prevenit că 
Ceregorodţev mai mult de câteva cuvinte nu stă să asculte, 
iar după prima frază hotărăşte dacă-i nevoie să vorbească 
cu cineva. Tot drumul până la Moscova, Vadim a pritocit 
fraza aceea. Îi fu prezentat lui Ceregorodţev într-o pauză, 
în pragul bufetului. Vadim îşi slobozi fraza ca pe un glonte, 
şi Ceregorodjev o coti dinspre bufet, îl apucă mai sus de cot 
şi-l luă cu el. În această discuţie de cinci minute - lui Vadimi 
se păruse o discuţie încinsă - dificil era faptul că trebuia să 


spună totul repede, să absoarbă răspunsurile fără pierderi, 
să-şi arate într-o destul de mare măsură erudiţia, dar să nu 
spună chiar tot, să păstreze pentru sine esenţialul. 
Ceregorodţev îi turnă de îndată toate contraargumentele 
care dovedeau că apele radioactive nu sunt decât un indiciu 
secundar şi nu unul de bază, din care pricină să cauţi 
minereuri numai pe urmele lor nu-i treabă serioasă. Ce mai 
înţelese Vadim era că, se pare, un întreg institut de 
cercetare de la Moscova bate pasul pe loc în pragul 
descoperirii cu care şi-a bătut el singur capul, scotocind 
printre pietrele Munţilor Alai. 

Mai mult de-atât deocamdată nu se putea obţine! Acum ar 
fi fost cu adevărat momentul să dea bice! 

Numai că tocmai acum trebuia să se interneze la clinică... 

Şi să-i spună adevărul mamei. Ar fi putut pleca şi la 
Novocerkask, dar îi plăcuse aici, plus că era şi mai aproape 
de munţii lui. 

La Moscova, nu se interesase doar de ape şi minereuri. 

Mai aflase că melanoblastomul ucide - întotdeauna. Că se 
poate trăi cu el un an, dar e mai probabil că nu vor fi decât 
vreo opt luni. 

Ce să-i faci, cum se întâmplă cu un corp ce înaintează cu o 
viteză apropiată de cea a luminii, şi timpul şi masa lui 
deveniseră acum diferite de-ale altor corpuri, ale altor 
oameni: timpul devenise mai încăpător, masa - mai 
penetrantă. Anii se comprimau pentru el în săptămâni, 
zilele - în minute. Oricum, se grăbise el toată viaţa, însă 
abia acum începuse să se grăbească cu-adevărat! După 
şaizeci de ani de viaţă confortabilă, orice tâmpit poate să 
devină doctor în ştiinţe. Da' la douăzeci şi şapte? 

Douăzeci şi şapte e vârsta lermontoviană. Nici Lermontov 
nu voia să moară. (Vadim era conştient că seamănă puţin cu 
Lermontov: nu era nici el prea înalt, era negru ca smoala, 
zvelt, uşor, cu mâinile mici, doar mustăţi n-avea.) Şi, totuşi, 
s-a impus în memoria noastră - şi nu pentru o sută de ani, 
pentru totdeauna! 


În prezenţa morţii, a panterei morţii, care-şi cabra deja 
trupul negru, care plesnea deja din coadă, care se cuibărise 
deja lângă el, în patul lui de spital, Vadim, om al raţiunii, 
trebuia să găsească o formulă - de-a trăi în vecinătatea ei. 
Cum să fructifice aceste luni care-i rămăseseră, dacă nu vor 
fi decât luni? Trebuia să analizeze moartea ca pe-un factor 
nou şi neprevăzut al vieţii sale. Şi, odată analiza efectuată, 
observă că începuse, se pare, să se obişnuiască cu ea, ba 
chiar să şi-o asume. 

Cel mai greşit ar fi fost să-şi pornească raţionamentul de la 
ce are de pierdut: cât ar fi fost de fericit, pe unde-ar fi putut 
călători şi ce-ar fi putut face dacă ar fi avut o viaţă lungă. 

Corect era să accepte datele statistice, care spun că 
trebuie cineva să moară şi de tânăr. În schimb, cel ce-a 
murit tânăr rămâne în amintirea oamenilor pentru 
totdeauna tânăr. Cel ce s-a aprins înainte de moarte va 
străluci de-a pururi. Aici era şi-o trăsătură, paradoxală la 
prima vedere, pe care Vadim o detectase în ultimele 
săptămâni de reflecţii: că talentul înţelege şi acceptă mai 
uşor moartea decât mediocritatea! Mediocritatea are 
neapărată nevoie de viaţă lungă. 

Sigur, era enervant să te gândeşti că, dacă ar reuşi să 
reziste câţiva ani acolo, vreo trei-patru, cu siguranţă că s-ar 
descoperi - în acest secol al descoperirilor, al unor 
tulburătoare descoperiri ştiinţifice în toate domeniile - şi un 
medicament pentru melanoblastom. Însă Vadim îşi 
impusese să nu viseze la prelungirea vieţii, să nu viseze la 
însănătoşire - nici măcar minutele nopţii să nu le 
cheltuiască pentru asemenea gânduri neserioase - ci să se 
concentreze, să muncească şi să lase oamenilor, în urma sa, 
o nouă me-todă de căutare a zăcămintelor. 

Astfel, compensând moartea sa timpurie, el spera să 
moară senin. 

Oricum, la cei douăzeci şi şase de ani ai săi, nu încercase 
senzaţie de armonie mai puternică, mai deplină decât cea a 


timpului petrecut cu folos. Deci aşa era cel mai raţional să- 
şi petreacă ultimele luni. 

Cu această pornire de-a munci intrase Vadim, cu cele 
câleva cărţi la subţioară, în salon. 

Primul duşman pe care se-aşteptase să-l înfrunte în salon 
era radioul, difuzorul - şi Vadim era gata să se lupte cu el 
prin toate metodele legale şi ilegale: mai întâi prin 
convingerea vecinilor, apoi prin scurtarea firelor cu ajutorul 
unui ac şi, în ultimă instanţă, chiar şi prin smulgerea prizei 
din perete. Permanenta difuzare, prin amplificaţie, a 
emisiunilor, considerată la noi, nu se ştie de ce, semn de 
răspândire a culturii este, dimpotrivă, un semn de 
primitivism cultural, încurajare a indolenţei mentale - însă 
Vadim nu reuşea aproape niciodată să convingă pe cineva 
de-acest lucru. 

Pisălogeala asta nesfârşită, alternarea unei informaţii pe 
care n-ai cerut-o cu o muzică pe care n-ai ales-o, era curat 
furtişag de timp şi entropie a spiritului, foarte comode 
pentru oameni molâi, insuportabile pentru cei cu iniţiativă. 
Un prostănac căruia i s-ar fi făcut cadou veşnicia, probabil 
că n-ar putea-o îndura altfel, decât ascultând radioul. 

Intrând în salon însă, Vadim, fericit şi uimit, nu găsi vreo 
instalaţie radio! Şi nu exista nici un difuzor pe tot etajul. 


(Această scăpare se explica prin faptul că, de la un an la 
altul, se tot plănuia mutarea dispensarului într-o altă 
clădire, mai bine utilată, unde urma să existe, într-adevăr, o 
radioficare totală.) 

Al doilea duşman pe care se aştepta Vadim să-l întâlnească 
era întunericul: stingerea prea devreme a luminii, 
aprinderea ei târzie, ferestre îndepărtate. Însă mărinimosul 
de Diomka îi cedase locul de la fereastră şi Vadim se adapta 
încă din prima zi: se culca odată cu toţii, devreme, iar orele 
de lucru din zori erau, oricum, cele mai bune, cele mai 
liniştite. 

Al treilea duşman posibil putea fi trăncăneala din salon. 


Şi, într-adevăr, aceasta nu lipsea. În general, însă, lui 
Vadim îi plăcu componenţa salonului, din punctul de vedere 
al liniştii, în primul rând. 

Cel mai simpatic i se păru Eghenberdiev: el tăcea aproape 
întotdeauna şi zâmbea ca un uriaş - desfăcându-şi buzele 
groase şi obrajii plini. 

Mursalunov şi Ahmadjan erau şi ei oameni drăguţi, 
discreţi. Când vorbeau în uzbecă, mi-l deranjau absolut 
deloc pe Vadim, mai ales că vorbeau liniştit, cumpătat. 
Mursalimov părea un bătrân înţelept, Vadim întâlnise 
asemenea oameni în munţi. O singură dată avuseseră o 
neînțelegere şi Mursalimov îl certase pe Ahmadjan pe un 
ton destul de supărat. Vadim îi rugă să-i traducă despre ce 
e vorba. Află că Mursalimov era supărat pe invențiile astea 
noi în privinţa numelor, cu compunerea mai multor cuvinte 
într-unul singur. El afirma că nu există decât patruzeci de 
nume adevărate, lăsate de prooroc, iar toate celelalte nume 
erau incorecte. 

Nici Ahmadjan nu era băiat rău. Dacă-l rugai să vorbească 
mai încet, vorbea mai încet. Odată, Vadim îi povestise 
despre viaţa evencilor şi-i tulburase total imaginaţia. Timp 
de două zile, Ahmadjan cugetase la viaţa aceea de 
neimaginat şi-i punea lui Vadim întrebări dintre cele mai 
neaşteptate: 

— Ia zi, dar, ce fel de uniformă au evencii. 

Vadim răspundea în grabă şi Ahmadjan se cufunda iar, 
pentru câteva ore, în gânduri. Venea însă apoi din nou, 
şchiopătând, şi întreba: 

— Dar programul zilei cum îl au ei, evencii? 

lar a doua zi, dimineaţa: 

— Ia zi, dar care-i sarcina lor? 

Nu putea să accepte explicaţia că evencii „trăiesc şi ei, 
doar aşa”. 

Liniştit şi politicos era şi Sibgatov, care venea adesea la 
Ahmadjan să joace popice. Era clar că nu era un om 
cultivat, dar înţelegea, nu se ştie cum, că nu se face şi nici 


nu-i nevoie să vorbeşti foarte tare. Chiar şi atunci când se 
certa cu Ahmadjan, el tot cu o voce liniştitoare vorbea: 

— Păi, ce, ăştia de aici sunt struguri? Ăştia-s cantalupi 
adevăraţi? 

— Păi, unde sunt cei adevăraţi? Fierbea Ahmadjan. 

— În Crimeea, unde vrei să fie... Acolo să vezi... 

Diomka era şi el băiat bun, Vadim simţea că are substanţă, 
Diomka gândea, lucra. Ce-i drept, nu purta pe chip pecetea 
luminoasă a talentului, se cam încrunta atunci când încerca 
să digere o idee surprinzătoare. Calea învăţăturii şi a 
preocupărilor intelectuale nu i se va deschide fără efort, 
dar din firi dintr-astea încete ies câteodată profesionişti 
temeinici. 

Nici Rusanov nu-l irita pe Vadim. Fusese toată viaţa lui un 
lucrător cinstit, chiar dacă n-a făcut gaură-n cer. 
Raţionamentele lui erau, în general, corecte, numai că nu 
ştia să le exprime nuanţat, ci o făcea prin locuri comune, 
într-un fel mecanic. 

La început, Kostoglotov nu i-a plăcut lui Vadim: un 
scandalagiu grosolan. Dar înţelese apoi că toate astea nu-s 
decât o pojghiţă, că nu-i deloc încrezut, ba e chiar 
înţelegător, numai că viaţa lui a luat o întorsătură nefericită 
şi asta l-a înrăit. Probabil că era şi el, prin firea lui dificilă, 
vinovat de nereuşitele sale. Starea lui se îmbunătăţea şi-ar 
mai fi avut timp să-şi îndrepte întreaga viaţă, dacă ar fi fost 
mai adunat şi-ar fi ştiut ce vrea. În primul rând, îi lipsea 
concentrarea, făcea risipă de timp, ba rătăcea fără nici un 
rost prin curte, ba se apuca să citească, şi prea alerga după 
fuste. 

Aflat în pragul morţii, Vadim n-ar fi pierdut pentru nimic în 
lume timpul cu fetele. Îl aştepta ea, Galka, în expediţie, şi 
visa să se mărite cu el, dar nici la asta nu mai avea dreptul, 
nici ea nu va mai avea prea mult parte de el. 

Nimeni nu va mai, avea parte de el. 

Asta-i preţul, atâta dai. O pasiune care ne cuprinde, le 
izgoneşte pe toate celelalte. 


Dacă-l irita cineva pe Vadim în salon, apoi acela era 
Podduev. Podduev fusese rău, puternic, şi deodată se 
pleoştise şi se lăsase copleşit de fiţele astea dulceag- 
idealiste. Vadim nu putea să sufere, era iritat de fabulele 
acestea leşinate despre smerenie şi dragostea de 
aproapele, despre faptul că trebuie să te sacrifici şi s- 
aştepţi cu gura căscată, doar-doar o pica vreun trecător, 
vreun om întâmplător pe care să-l ajuţi. lar ăsta, de-ţi iese 
în întâmpinare, n-are decât să fie un leneş, un nespălat sau 
un tâlhar! Un asemenea adevăr diluat şi şters contravenea 
total pornirilor proaspete, nerăbdării arzătoare din care 
era făcut Vadim, nevoii sale de a izbucni ca un arc, de a se 
destinde şi a dărui. Doar şi el se pregătise, se condamnase 
nu să ia, ci să dea - dar nu în fleacuri, nu la fiecare pas 
împleticit, ci-n explozia unui gest eroic - întregului popor şi 
întregii omeniri deodată! 

Aşa că s-a bucurat când Podduev a fost externat, iar pe 
patul lui s-a mutat, din colţ, spelbul de Federau. Ăsta chiar 
că era liniştit! 

— Mai liniştit decât el, nici nu era altul în salon. Putea să 
nu spună nici o vorbă cât era ziua de lungă - zăcea şi privea 
trist. Ca vecin, era ideal pentru Vadim, dar deja poimâine, 
vinerea, urma să fie luat la operaţie. 

Au tăcut ei ce-au tăcut, dar în ziua aceea începuseră totuşi 
să vorbească despre boli şi Federau spuse că a avut cândva 
o meningită şi era cât pe ce să moară din cauza asta. 

— Oho! V-aţi lovit? 

— Nu, am răcii. M-am supraîncălzit, iar pe urmă, când m- 
au dus cu maşina acasă de la fabrică, m-a tras curentul. Mi 
se inflamase meningele, nu mai vedeam. 

Povestea liniştit acest lucru, zâmbind chiar, fără a sublinia 
e-a fost ceva tragic, cumplit. 

— Dar cum de v-aţi supraîncălzit? Vadim întrebase, dar 
ochii îi fugeau deja spre carte, timpul nu aştepta. 

Însă o discuţie despre boli va găsi întotdeauna ascultători 
într-un salon. Dinspre celălalt perete, Federau zări 


îndreptată spre el privirea lui Rusanov, foarte înmuiat azi, 
aşa că-i povestea, într-un fel, lui: 

— A fost avariat un cazan şi trebuia făcută o sudură 
complicată. Dar dacă era să scoţi tot aburul din el şi să 
aştepţi până se răceşte cazanul, se pierdeau douăzeci şi 
patru de ore. Directorul a trimis noaptea o maşină după 
mine, zice: „Federau! Ca să nu întrerupem munca, ia pune- 
ţi tu un costum de protecţie şi vâră-te-n abur, ce zici?” - 
„Păi, dacă trebuie - haideţi!” Asta era înainte de război, 
aveam mult de lucru, graficul era încărcat - trebuia s-o fac. 
M-am băgat înăuntru şi l-am făcut. În vreo oră jumate... 
Cum puteam să refuz? Eu întotdeauna am fost printre 
primii pe panoul de onoare. 

Rusanov îl asculta şi-l privea, încuviinţând din ochi. 

— E-o faptă de care se poate mândri şi-un membru de 
partid, l-a lăudat el. 

— Păi, eu chiar sunt... Membru de partid, zâmbi Federau, 
încă şi mai liniştit, încă şi mai modest. 

— Aţi fost, îl corectă Rusanov. (Un pic dacă-i lauzi îşi iau 
nasul la purtare.) 

— Şi sunt, spuse foarte încet Federau. 

Lui Rusanov nu-i ardea în ziua aceea să se adâncească în 
problemele altora, să intre în dispute, să-i pună pe oameni 
la locul lor. Propria lui situaţie era cât se poate de tragică. 
Dar n-aveai cum să nu corectezi o absurditate atât de 
evidentă. Iar geologul se cufundase în cărţi. Cu o voce 
înceată, de o claritate scăzută (ştiind că ascultătorul se va 
încorda - şi-l va auzi), Rusanov spuse: 

— Aşa ceva e imposibil. Doar sunteţi neamţ, nu? 

— Da, încuviinţă Federau din cap, dezolat se pare. 

— Păi? Când aţi fost deportaţi - trebuiau să vă ia carnetele 
de partid. 

— Nu ni le-au luat, negă, din cap, Federau. 

Rusanov se strâmbă, îi era greu să vorbească: 

— Păi, asta trebuie să fie o scăpare, s-au grăbit, s-au 
zăpăcit, s-au încurcat. Va trebui să-l predaţi singur. 


— Nu, zău că nu! Cât era Federau de timid, dar acum se 
încăpăţânase. Am de paisprezece ani carnetul, despre ce 
greşeală poate fi vorba! Am fost adunaţi şi la comitetul pe 
raion şi ni s-a explicat: rămâneţi membri de partid, nu vă 
amestecăm cu marea masă. De înregistrat la comandament 
trebuie să vă înregistraţi, dar cotizaţia rămâne cotizaţie. N- 
aveţi voie să ocupați funcţii de conducere, dar pe posturile 
voastre trebuie să munciţi exemplar. Uite-aşa. 

— Ei, nu ştiu, oftă Rusanov. Până şi pleoapele i se 
închideau, îi venea greu de tot să vorbească. 

Injecţia de alaltăieri, cea de a doua, nu-l ajutase deloc - 
tumoarea nu scăzuse, nu se înmuiase şi continua să-l apese 
ca un nod de fier sub maxilar. Astăzi, slăbit şi ştiind că avea 
să urmeze un nou delir chinuitor, zăcea în aşteptarea celei 
de-a treia injecții. Se-nţelesese cu Kapa ca, după a treia 
injecție, să plece la Moscova - însă Pavel Nikolaevici îşi 
pierduse orice avânt de a lupta, abia acum ajunsese să 
simtă ce înseamnă să fii condamnat: putea să fie a treia sau 
a zecea injecție, aici sau la Moscova, însă dacă tumoarea nu 
ceda în faţa medicamentului - înseamnă că nu ceda. Ce-i 
drept, tumoarea încă nu însemna neapărat moartea: putea 
să rămână şi să-l transforme într-un invalid, într-un 
monstru, într-un bolnav. Pavel Nikolaevici nu văzuse 
legătura tumorii cu moartea până ieri, când Roadeoase, 
care citise o groază de cărţi medicale, începuse să-i explice 
cuiva că tumoarea răspândeşte otravă în tot organismul - 
de aceea nu poate fi îngăduită în corp. 

Şi Pavel Nikolaevici înţelese că nu poate face abstracţie de 
moarte. Ieri, la parter, văzuse cu propriii lui ochi cum îi 
trăseseră cearceaful peste cap unui bolnav scos din sala de 
operaţie. Pricepuse şi el, în sfârşit, cuvintele pe care le 
schimbau între ele femeile de serviciu: „ăsta mai are puţin 
şi ajunge sub cearceaf”. Deci, asta era! Noi ne închipuim 
moartea ca fiind neagră, negre sunt însă doar treptele ce 
duc la ea, ea însăşi este albă. 


Bineînţeles, Rusanov a ştiut dintotdeauna că toţi oamenii 
fiind muritori, la un moment dat, va trebui şi el să predea 
ştafeta. Dar asta, cândva, nu acum! Să mori cândva nu-i 
înfricoşător - înfricoşător e să mori chiar acum. 

Moartea indiferentă, albă, în chip de cearceaf care 
acoperă o siluetă oarecare, un gol, se apropia de el cu grijă, 
fără zgomot, în papuci, iar Rusanov, surprins de această 
furişare a morţii, nu-şi pierduse doar capacitatea de a lupta 
cu ea, dar nu putea nici măcar să gândească ceva despre 
ea, să hotărască sau să exprime ceva. Ea venise ilegal şi nu 
exista o regulă, o instrucţiune, care să-l apere pe Pavel 
Nikolaevici. 

Şi-i părea rău de sine. Suferea imaginându-şi că o viaţă 
atât de activă, ba chiar, s-ar putea spune, frumoasă, ca a lui 
- poate fi doborâtă de piatra acestei tumori din afară, pe 
care mintea lui refuza s-o perceapă ca pe o necesitate. 

Îi părea atât de rău de sine însuşi, încât ochii i se umpleau 
de lacrimi şi i se împăienjenea mereu vederea. Ziua şi-i 
ascundea ba după ochelari, ba după un pretins guturai, ba 
acoperindu-se c-un prosop, însă în noaptea aceea plânsese 
multă vreme încetişor, fără să-i fie câtuşi de puţin ruşine de 
sine însuşi. Nu mai plânsese din copilărie, uitase cum e să 
plângi, şi uitase total şi faptul că lacrimile, iată, uşurează. 
Nu îndepărtau de el pericolele şi nenorocirile - nici moartea 
canceroasă, nici judecarea în instanţă a dosarelor vechi, 
nici injecţia pe care urmau să i-o facă şi delirul care avea 
să-i urmeze, şi totuşi parcă-l ridicau pe o treaptă ferită de 
aceste pericole. Se mai luminase oarecum. 

Pe deasupra, mai era şi foarte slăbit, abia se răsucea de pe 
o parte pe alta, mânca fără poftă. Era slăbit - şi găsea chiar 
ceva plăcut în această stare, dar ceva plăcut în sensul rău, 
asemănător cu amorţirea celui pe cale să degere. lar 
patima lui cetăţenească, refuzul de-a accepta lucrurile 
monstruoase şi incorecte din jur, pe care o avusese de când 
se ştia, fusese şi ea parcă paralizată sau tapetată cu vată. 
Ieri, Roadeoase îl minţise cu zâmbetul pe buze pe medicul- 


şef, spunându-i că lucrase la desţeleniri, şi-ar fi fost 
suficient ca Pavel Nikolaevici să deschidă gura, să spună 
două vorbe - Roadeoase ar fi zburat de acolo cât ai zice 
peşte. 

Dar nu spusese nimic, tăcuse. Asta era necinstit, din punct 
de vedere civic, datoria lor ar fi fost să dea în vileag 
minciuna. Dar, în mod inexplicabil, Pavel Nikolaevici nu 
spusese nimic. Şi nu că i-ar fi lipsit aerul din plămâni s-o 
facă sau că s-ar fi temut de răzbunarea lui Roadeoase, nu. 
Dar parcă nici n-avea chef să spună - de parcă unele lucruri 
care se petreceau în salon nu-l mai priveau pe Pavel 
Nikolaevici. Avea chiar un sentiment ciudat că scandalagiul 
şi mitocanul ăsta, care ba nu-l lăsa să stingă lumina, ba 
deschidea de capul lui fereastra de aerisire, ba dădea 
buzna să pună primul mâna pe ziarul neînceput, care este, 
la urma urmei, un om matur, îşi are libertatea lui, poate nu 
cea mai fericită, şi n-are decât să trăiască aşa cum vrea. 

Iar astăzi Roadeoase o dăduse din nou în bară. Venise 
laboranta să facă listele de votare (erau şi ci aici pregătiţi 
pentru alegeri), le ceruse tuturor buletinele şi toţi dădeau 
fie buletinul, fie adeverinţele de la colhoz, numai 
Kostoglotov se trezi că n-are nimic. Bineînţeles că laboranta 
se miră şi insistă să-i dea buletinul, iar Kostoglotov făcu 
scandal că atâta cultură politică ar trebui să aibă fiecare 
încât să ştie că există diferite feluri de deportaţi şi n-are 
decât să sune la telefonul cutare, şi că el are drept de vot 
dar, la o adică, poate să nici nu voteze. 

lată ce personaj tulbure şi stricat se dovedise a fi vecinul 
lui de pat, îl dibuise bine Pavel Nikolaevici. Dar acum, în loc 
să se îngrozească de spelunca în care ajunsese, de cei 
alături de care-i internat, Rusanov se lăsase cuprins de o 
indiferenţă copleşitoare: Kostoglotov? 

— Şi ce dacă, Federau? 

— N-avea decât, Sibgatov? 

— Să fie sănătos. Las' să se facă cu toţii bine, să trăiască - 
numai de-ar rămâne şi Pavel Nikolaevici în viaţă. 


În faţă îi flutura giulgiul cearşafului. 

Lasă-i să trăiască şi Pavel Nikolaevici n-o să-i mai 
iscodească şi n-o să-i mai controleze. Dar nici ei să nu-l 
iscodească. Să nu scurme nimeni în trecutul lui. Ce a fost - 
a fost, s-a dus, şi-i nedrept acum să scormoneşti, cine ce 
greşeală a făcut cu optsprezece ani în urmă. 

Din vestibul s-a auzit vocea aspră a îngrijitoarei, Nellea, 
singura voce de acest fel din toată clinica. Întreba pe 
cineva, aflat la vreo douăzeci de metri, fără să strige, de 
altfel: 

— Auzi, da' ăia de lac, cât zici că fac? 

Ce răspunse cealaltă - nu se auzi, în schimb, vocea Nellei 
da: 

— 0-o-o-of, dacă aş ieşi eu într-unii dintr-ăia - să vezi cum 
ar intra toţi gagiii-n călduri! 

Cealaltă replică ceva şi Nellea îi dădu, într-un fel, 
dreptate: 

— Asta aşa e! Când mi-am pus eu prima dată d-ăia de 
mătase - era rupere. Dar Serghei a aruncat un chibrit şi mi 
i-a ars imediat, canalia! 

Apoi, intră în salon cu peria şi întrebă: 

— Ei, băieţi, am auzit că ieri s-a şmotruit pe aici, nu glumă, 
aşa că astăzi dau şi eu, pe deasupra, bine?... Da! Amo 
veste! Îşi aminti ea şi, arătându-l pe Federau, anunţă cu 
seninătate: Ăsta al vostru a mierlit-o! A dat ortu' popii! 

Heinrich lakobovici, cât era el de rezervat şi tot s-a 
cutremurat. Îi trecuse un fior pe spinare. 

N-o înţeleseseră, aşa că ea ţinu să explice: 

— Păi, ăla ciufulitu'! Ala, înfăşurat în bandaje! Ieri, la gară. 
Lângă casa de bilete. Acu' l-au adus să-i facă autopsia. 

— Doamne-dumnezeule! Mai găsi putere să spună 
Rusanov. Cum de puteţi fi atât de lipsită de tact, tovarăşă 
îngrijitoare! Ce rost are să răspândiţi asemenea ştiri 
deprimante? 

Cei din salon căzură pe gânduri. Efrem vorbise mult 
despre moarte şi, ce-i drept, părea condamnat. Se oprea 


de-a curmezişul coridorului dintre paturi şi încerca să-i 
convingă pe toţi, strecurându-şi cuvintele printre dinţi: 
„Adevăru-i că nu stăm niciunul prea bine!” 

Totuşi, ultimul pas al lui Efrem nu-l văzuseră şi, odată 
plecat, le rămăsese viu în amintire. lar acum erau nevoiţi 
să-şi imagineze că omul care călcase în picioare, încă 
alaltăieri, aceste duşumele, pe care umblau şi ei, se afla 
acum la morgă, tăiat de-a lungul liniei axiale anterioare, ca 
un cârnat polonez crăpat. 

— Mai bine-ai spune şi tu ceva mai vesel, îi ceru Ahmadjan. 

— lo pot să spun şi ceva mai vesel - o să faceţi pe voi de 
râs. Numai că o să fie cam indecent... 

— Lasă, nu-i nimic! Dă-i drumul! 

— Da! Îşi mai aminti Nellea. Tu, băiete, eşti chemat la 
roentgen! Da, tu, tu! Îl arătă ea pe Vadim. 

Vadim puse cartea pe pervazul terestrei. Îşi cobori cu 
grijă, ajutându-se cu mâinile, piciorul bolnav, apoi şi pe 
celălalt. 

Şi, cu silueta lui de balerin, de n-ar fi fost piciorul acela 
umflat, purtat cu grijă, porni spre ieşire. 

Auzise de Podduev, dar nu simţise pic de milă. Podduev nu 
era un om preţios pentru societate, cum nu era nici femeia 
asta de serviciu vulgară. lar omenirea e valoroasă, totuşi, 
nu prin cantitatea mare a membrilor ei adunaţi în 
muşuroaie, ci prin calitatea distilată. 

Atunci intră laboranta cu ziarul. 

Iar în spatele ei venea Roadeoase. Putea intercepta dintr-o 
clipă în alta ziarul. 

— Mie! Mie! Spuse stins Pavel Nikolaevici, întinzând mâna. 

Îl căpătă. 

Văzu, încă înainte de a-şi pune ochelarii, că toată pagina e 
acoperită de fotografii şi titluri mari. După ce-şi căută, 
uşurel, o poziţie comodă şi-şi puse încet ochelarii, el 
observă, lucru previzibil, că era vorba de încheierea sesiunii 
Sovietului Suprem: apărea fotografia prezidiului şi-a sălii şi 
fuseseră tipărite, cu literă mare, ultimele hotărâri 


importante. O literă atât de mare, încât nu mai era nevoie 
să răsfoieşti şi să cauţi în altă parte vreo notiţă măruntă, 
dar semnificativă. 

— Cum? Cum? Nu se putu abţine Pavel Nikolaevici, deşi nu 
i se adresa nimănui din salon, şi era indecent să te miri 
astfel şi să exclami, cu ziarul în faţă. 

Mare, pe prima coloană, era anunţat că preşedintele 
Consiliului de Miniştri, G. M. Malenkov, şi-a cerut demisia 
din proprie iniţiativă, iar Sovietul Suprem i-a acceptat, cu 
unanimitate de voturi, cererea. 

Astfel se încheiase sesiunea de la care Rusanov nu 
aşteptase nimic altceva decât aprobarea bugetului...! 

Simţi că i s-au dus şi ultimele forţe, şi mâinile-i scăpară 
ziarul. Nu putea citi mai departe. 

La ce aveau să ducă toate astea - nu înţelegea. Încetase să 
înţeleagă instrucţiunile difuzate într-un mod accesibil 
oricui. 

Atâta lucru însă pricepea şi el - că totul se întâmpla prea 
brusc, mult prea brusc! 

De parcă, undeva, la o foarte mare adâncime, straturile 
geologice începuseră să fiarbă şi se urniseră din albia lor - 
iar acest lucru zguduise tot oraşul, spitalul şi patul lui Pavel 
Nikolaevici. 

Dar, fără să observe cum se clatină camera şi duşumeaua, 
dinspre uşă venea spre el, egal, delicat, într-un halat 
proaspăt călcat, cu un zâmbet încurajator pe faţă şi 
seringă-n mână, doctoriţa Gangart. 

— Ei, haideţi să facem injecţia! Spuse ea binevoitoare. 

lar Kostoglotov trase de pe picioarele lui Rusanov ziarul - 
văzu şi el imediat totul, iar apoi citi şi textul. 

Citi şi se ridică. Nu mai putea sta locului. 

Nici el nu înţelegea exact toată semnificaţia ştirii. 

Dar, dacă ieri fusese schimbată toată Curtea Supremă, iar 
astăzi primul-ministru, aceştia erau paşi ai Istoriei! 

Paşi ai Istoriei, şi nu-şi putea închipui, nu putea crede că 
pot fi spre mai rău. 


Alaltăieri, îi mai interzisese încă inimii sale să bată prea 
tare, îşi interzisese să creadă, să spere! 

Dar trecuseră două zile - şi aceleaşi patru lovituri 
beethoveniene izbiră prevestitor în cer ca într-o membrană. 

Iar bolnavii zăceau liniştiţi, prin paturile lor - nu auzeau 
NIMIC! 

Iar Vera Gangart introduce liniştită embihina în venă. 

Oleg se repezi afară - la plimbare! 

La aer liber! 

Amintirea despre ceva minunat. 

Nu, îşi interzisese de mult să mai creadă! Nu îndrăznea 
să-şi îngăduie aşa o bucurie! 

Doar în primii ani ai detenţiei condamnatul novice crede, 
de câte ori este chemat să iasă cu lucrurile din celulă, că va 
fi scos în libertate, la auzul fiecărei şoapte despre amnistie - 
că arhanghelii îşi sună trâmbiţele. De fapt, este scos din 
celulă pentru a i se citi o hârtiuţă nemernică şi-a fi vârât 
într-o altă celulă, cu un etaj mai jos, şi mai întunecată, cu 
aerul la fel de închis. lar amnistia se amână - de la 
aniversarea Revoluţiei până la sesiunea Sovietului Suprem, 
amnistia se sparge ca un balon de săpun sau le este dată 
hoţilor, escrocilor, dezertorilor - în locul celor care-au luptat 
şi-au suferit. 

Şi acele celule din țesutul inimii, pe care natura le-a creat 
pentru bucurie, pierzându-şi utilitatea - mor. Şi acei 
centimetri pătraţi ai pieptului unde se refugiază speranţa, 
odată cu trecerea anilor, se golesc şi se usucă. 

Destul crezuse, la vremea lui, destul aşteptase eliberarea 
şi-şi împachetase lucruşoarele - acum, în sfârşit, nu voia 
decât în minunatul său Exil, în dragul lui Uş-Ierek! Da, 
drag! 

Oricât ar fi părut de ciudat, astfel îi apărea colţişorul în 
care fusese deportat, văzut de aici, din spital, din oraşul 
acesta mare, din această lume cu mecanism complicat, la 
care Oleg nu se simţea capabil să se adapteze şi, la urma 
urmei, nici dorinţa de-a o face n-o simţea. 


Uş-Terek înseamnă „Irei plopi”. Numele venea de la cei 
trei plopi bătrâni ce se văd în stepă de la zece kilometri 
depărtare. Plopii sunt strânşi laolaltă. Nu sunt zvelţi cum 
sunt plopii de obicei, ba sunt chiar destul de strâmbi. S-ar 
putea să aibă vreo patra sute de ani. Odată crescuţi, ei nu 
se mai înălţaseră, ci se lăţiseră şi-mpletiseră o umbră deasă 
deasupra arâkului principal. Se spune că mai erau şi alţi 
copaci străvechi în aul, însă în 1 931, când Budionnâi a 
reprimat revolta kazahilor, au fost tăiaţi. lar acum copacii 
de acest soi nu se mai prind. De câte ori i-au sădit pionierii, 
i-au ros iezii de cum le-au dat mugurii. Doar arţarii 
americani s-au prins, în piaţa din faţa comitetului raional. 

Ce loc să iubeşti mai mult pe lume: acela unde, prunc fiind, 
ai ieşit la lumină urlând, fără să-nţelegi nimic, nici măcar 
ceea ce-ţi arată ochii şi urechile? Sau acela unde ţi s-a spus 
pentru prima dată: nu-i nimic, mergeţi neîncolonaţi! 
Mergeţi singuri! Pe picioarele tale! „Ia-ţi patul şi umblă!”. 

Prima noapte în semilibertate! Comandamentul nu-i 
slăbea, deocamdată, din ochi şi nici nu fuseseră lăsaţi să 
intre în localitate, dar li se permisese să doarmă liberi, sub 
o şură de paie în curtea Ministerului de Interne. În şură, 
caii au molfăit încetişor, toată noaptea, fân - şi nu se putea 
inventa sunet mai dulce! 

Însă Oleg adormi abia pe la mijlocul nopţii. Pământul 
bătătorit al curţii era alb din cauza lunii - şi se duse să se 
plimbe, ca ameţit, traversând curtea încolo şi încoace. Nu 
erau turnuri de control, nimeni nu se uita la el şi, 
împiedicându-se fericit de dâmburile curţii, umbla cu capul 
dat pe spate, cu faţa îndreptată spre cerul alb şi mergea, se 
tot grăbea undeva, temându-se parcă să nu întârzie - de 
parcă nu într-un aul sărăcăcios şi uitat de lume urma să 
iasă a doua zi, ci într-o lume largă, triumfală. În aerul cald 
al primăverii sudice, timpurii, nu era deloc linişte: aşa cum 
într-o gară mare, cu drumurile de fier risipite pe o 
suprafaţă largă, locomotivele se cheamă unele pe altele, 
noaptea întreagă, la fel au urlat, nesăţios şi victorios, din 


toate capetele cătunului, prin toate ţarcurile şi curţile, 
catârii şi cămilele: despre pasiunile lor matrimoniale, 
despre convingerea că viaţa avea să continue. Şi acest urlet 
de nuntă se contopea cu cel din pieptul lui Oleg însuşi. 

Păi, poate exista oare un loc mai drag decât acela în care 
ai petrecut o asemenea noapte? 

Şi iată că în noaptea aceea sperase şi crezuse din nou, deşi 
îşi promisese de atâtea ori să n-o mai facă. 

După lagăr, nu puteai numi lumea deportaților crudă, 
chiar dacă şi aici, în timpul muncilor de irigare se stârneau 
bătăi cu ketmeniurile peste picioare. Lumea deportaților 
era mult mai largă, mai uşoară, mai diversă. Dar o oarecare 
asprime avea şi ea şi nu-i era uşor rădăcinii să-şi facă drum 
prin pământ, şi nici tulpina nu era uşor s-o hrăneşti. 
Trebuia să ai mare grijă ca nu cumva comandantul să te 
trimită cu încă vreo sută cincizeci de kilometri mai departe, 
în adâncul deşertului. Mai trebuia să găseşti şi-un acoperiş 
de paie lipite cu lut deasupra capului şi să-i plăteşti ceva 
femeii care te găzduia, când, de fapt, n-aveai din ce plăti. 
Trebuia să cumperi zilnic pâine şi câte ceva de la cantină. 
Trebuia să-ţi găseşti de lucru, dar, după şapte ani în care ai 
tras tare cu târnăcopul, nu-ţi venea să iei săpăliga şi să te 
duci să lucrezi câmpul. Şi cu toate că existau în cătun 
văduve care-şi încropiseră câte-o căsuţă de pământ, cu 
grădină de zarzavat şi chiar cu vaci, gata la o adică să ia de 
bărbat un deportat singur - i se părea totuşi prea devreme 
să se vândă ca soţ: avea totuşi sentimentul că viaţa nu se 
termina, ci abia începe. 

Înainte, în lagăr, socotind câţi bărbaţi lipseau în lumea 
liberă, prizonierii erau siguri că, în clipa în care gardianul 
te lasă în pace - prima femeie va fi a ta. Părea că umblă 
săracele singure, bocind după un bărbat, şi nu se mai 
gândesc la nimic altceva. Dar în cătun erau o mulţime de 
copii şi femeile păreau pline de propria lor viaţă şi, nici cele 
singure, nici fetele nu voiau, doar aşa, ci numai şi numai 


măritate, cinstit - să-şi clădească o căsuţă sub ochii aşezării. 
Moravurile din Uş-lerek ţineau de secolul trecut. 

Şi iată că gardienii îl lăsaseră demult în pace pe Oleg, dar 
el continua să trăiască fără femeie, ca şi-n anii petrecuţi 
după sârma ghimpată, deşi existau în cătun grecoaice 
încondeiate, cu părul ca pana corbului, şi nemţoaice 
harnice, bălaie. 

În documentul prin care fuseseră deportaţi, scria pe veci, 
şi mintea lui Oleg acceptase, în bună măsură, că pe vecie va 
fi, nici nu-ţi puteai imagina nimic altceva. Dar iată că mereu 
auzea câte ceva care-l împiedica să se însoare aici. Ba 
fusese doborât, cu dangătul de alamă al unui idol calp, 
Beria - şi toată lumea se aşteptase la schimbări radicale, 
dar schimbările se furişau încetişor, mărunte. Ba o regăsise 
pe fosta lui prietenă, deportată la Krasnoiarsk, şi schimbase 
câteva scrisori cu ea. Ba începuse o corespondenţă cu o 
veche cunoştinţă de la Leningrad - şi a purtat-o o vreme la 
piept, sperând că va veni aici. (Dar cine lasă un apartament 
la Leningrad, pentru a veni în văgăuna lui?) lar apoi îi 
crescu tumoarea şi durerea insuportabilă, permanentă, 
spulberase totul, iar femeile deveniră fiinţe la fel de 
atrăgătoare ca orice om bun. 

Oleg înţelese că-n deportare nu există doar elementul 
deprimant, ştiut de oricine, măcar şi din literatură (alt ţinut 
decât cel pe care-l iubeşti, alţi oameni decât cei pe care i-ai 
fi dorit în jur), dar şi un element eliberator, mai puţin 
cunoscut: o eliberare de îndoieli, de răspunderea faţă de 
tine însuţi. 

Nefericiţi nu erau cei deportaţi, ci cei eliberaţi, cu 
buletinul marcat de murdarul punct 39, şi nevoiţi să plece 
undeva, să locuiască undeva, reproşându-şi fiecare 
greşeală, să caute de lucru şi să fie izgoniți de pretutindeni. 
Prizonierul sosit la locul de deportare avea, în schimb, toate 
drepturile: nu lui îi trecuse prin cap să vină încoace şi 
nimeni nu-l putea goni de-aici! În locul lui se gândise 
conducerea şi nu se temea că poate-i scăpase un loc mai 


bun, nu se agita în căutarea unei combinaţii mai 
avantajoase. Ştia că merge pe singurul drum posibil şi acest 
lucru îl umplea de energie. 

Aşa că, acum, când începuse să se însănătoşească, aflat 
din nou faţă în faţă cu ghemul de nedescurcat al vieţii, Oleg 
se gândea cu plăcere că există pe lume un loc sfânt, senin, 
numit Uş-Terek, unde cineva a hotărât pentru el, unde totul 
e foarte clar, unde-i considerat, de cum vine, cetăţean cu 
drepturi depline, şi unde se va întoarce în curând acasă. 
Nişte fire de rudenie îl legau deja de locul acela şi-i venea 
să spună: la noi. 

Trei sferturi din anul pe care-l petrecuse la Uş-Terek, Oleg 
fusese bolnav - nu apucase să observe mai de-aproape 
particularităţile naturii şi ale vieţii de acolo şi nu se 
bucurase îndeajuns de ele. Unui om bolnav, stepa îi părea 
prea prăfuită, soarele prea fierbinte, grădinile de zarzavat 
prea pârjolite, frământarea chirpiciului prea istovitoare. 

Dar acum, când viaţa prinsese din nou glas în el, asemeni 
catârilor aceia pe care-i auzise urlând primăvara, Oleg se 
plimba pe aleile complexului medical, plin de copaci, de 
oameni, de culori şi de case de piatră - şi reconstituia cu 
duioşie fiecare trăsătură austeră şi modestă a lumii Uş- 
Terekului. Şi lumea aceea zgârcită îi era mai dragă - fiindcă 
era a lui, până la mormânt, pe veci a lui, iar aceasta era - 
provizorie, închiriată pentru o vreme. 

Îşi amintea de jusan - floarea de stepă cu miros amărui, 
dar atât de drag! Şi de jantac-ul cu spini ascuţiţi. Încă mai 
ţepos era djihghili-ul folosit pentru garduri, ale cărui flori 
violete miroseau, în mai, exact ca liliacul. Şi copacul acela 
ameţitor, djidu, cu florile sale mirosind atât de excesiv 
condimentat, încât semănau cu o femeie ce depăşise orice 
limită a dorinţei şi se parfumase peste măsură. 

Ciudat că un rus, legat prin firele sufletului său de 
crângurile şi luminişurile ruseşti, de rezerva discretă a 
naturii din Rusia Centrală, trimis aici împotriva voinţei şi 
pentru totdeauna - se putuse ataşa de acest peisaj 


descoperit şi sărăcăcios, când prea fierbinte, când bătut de 
vânturi, unde o zi noroasă liniştită e percepută ca o 
relaxare, iar ploaia - ca o sărbătoare, şi s-a împăcat deja, se 
pare pe deplin, cu ideea că va trăi aici până la moarte. Şi, 
judecând după băieţi ca Sarâmbetov, Teleghenov, Maukeev, 
fraţii Skokov, se ataşase, fără a-i fi învăţat deocamdată 
limba, şi de poporul acesta; sub influenţa superficială a 
unor impresii întâmplătoare, care înlănţuie greşelile cu 
lucrurile importante, influenţat de devotamentul datorat 
neamurilor străvechi, el îl percepea ca pe un popor profund 
naiv, răspunzând întotdeauna cu sinceritate la sinceritate, 
cu simpatie la simpatie. 

Oleg avea treizeci şi patru de ani. Toate Institutele au ca 
limită de vârstă, la admitere, treizeci şi cinci. De studiat, nu 
va mai avea cum să studieze. Asta e, n-a fost să fie. Abia 
recent reuşise să se ridice, de la rangul de pregătitor de 
chirpici, la acela de ajutor de topograf (nu chiar topograf, 
cum o minţise pe Zoia, ci ajutor de topograf, cu trei sute 
cincizeci de ruble pe lună). Şeful lui, inginer topograf pe 
regiune, nu prea cunoştea semnele de pe riglă, de aceea 
Oleg ar putea lucra pe săturate, dar nici el nu prea avea ce 
face: pământurile fiind împărţite colhozurilor în folosinţă 
veşnică (tot veşnică), rar avea ocazia să mai taie câte ceva 
din ele, când se extindea vreo aşezare. Ce distanţă între el 
şi mhab - sâăpânul lucrărilor de irigare - miratul, care 
simţea fiecare pantă a terenului! 

Probabil că, odată cu trecerea anilor, Oleg se va putea 
aranja mai bine. Dar chiar şi acum - de ce-şi amintea oare 
cu atâta drag de Uş-Ierek, de ce aşteaptă să se încheie 
odată tratamentul pentru a se întoarce, în sfârşit, acolo, fie 
şi doar pe jumătate lecuit? 

N-ar fi fost oare firesc să capete ură pe locul deportării 
sale, să se înrăiască şi să-l blesteme? Nu, chiar şi ceea ce 
ţinea, mai degrabă, de domeniul satirei - până şi acele 
lucruri îi apar lui Oleg doar ca nişte glume demne de un 
zâmbet. Şi noul director al şcolii, Aben Berdenov, care a 


smuls din perete tabloul „Graurii” de Savrasov şi l-a zvârlit 
după dulap (zărise în el o biserică şi considerase că se face 
propagandă religioasă). Şi responsabila sanitară pe raion, o 
rusnacă înfiptă, care le ţinea de la tribună prelegeri 
intelectualilor de prin partea locului, iar pe urmă le vindea 
madamelor din regiune, pe sub mână, cu preţ dublu, crepe- 
de-chine-ul care, oricum, apărea apoi, în curând, şi la 
magazinul raional. Şi maşina salvării care gonea în nori de 
praf, dar de multe ori nu cu vreun bolnav, ci cu treburile 
comitetului raional, pe post de simplu automobil, dacă nu 
chiar ducând făina şi untul pe la locuinţele şefilor. Şi 
comerţul „en-gros“, al micului comerciant cu bucata 
Orembaev: la băcănia lui nu găseşti niciodată nimic, dar pe 
acoperiş e un munte de lăzi goale, rămase de la marfa 
vândută - a fost şi premiat pentru depăşirea planului, dar 
dormitează mereu la uşa magazinului. Îi e lene să 
cântărească, să pună în pungi, să împacheteze. După ce-i 
aprovizionează pe toţi atotputernicii, îi alege pe cei demni, 
după părerea lui, de atenţie şi le oferă cu glas scăzut: „la o 
ladă de macaroane - dar întreagă”, „la un sac de zahăr - 
dar tot”. Sacul sau lada pleacă direct clin depozit la locuinţa 
respectivului, dar în acte sunt trecute de Orembacv ca 
vândute cu bucata. Şi, în încheiere, îşi aminti şi de 
secretarul trei al comitetului raional, care, vrând să-şi dea 
examenele de liceu ca extern, dar neştiind pic de 
matematică, se furişase noaptea la un profesor deportat şi-i 
oferise o blană de astrahan. 

Toate aceste lucruri le lua cu zâmbetul pe buze, fiindcă 
veneau după lagărul în caie domnea legea haitei de lupi. 

Bineînţeles, ce nu pare o glumă, după lagăr? Ce nu pare 
adevărată odihnă? 

Este curată minune să-ţi pui, în asfinţit, cămaşa albă 
(singura, cu gulerul deja rupt, iar cum sunt pantalonii şi 
ghetele - mai bine nu întrebaţi) şi s-o porneşti pe strada 
principală a cătunului. Lângă club, sub acoperişul de stuf, 
zăreşti afişul „un nou film artistic - trofeu de război” şi pe 


prostul satului, Vasea, care invită pe toată lumea la film. Să 
încerci să cumperi cel mai ieftin bilet de două ruble - în 
rândul întâi, la grămadă cu puştii. Şi, o dată pe lună, s-o faci 
lată - să bei de două ruble şi jumătate, cu şoferii ceceni, o 
halbă de bere. 

În mare parte, Oleg preluase aceaslă viziune amuzantă, 
plină de bucurie, a deportării, de la soţii Kadmin - 
ginecologul Nikolai Ivanovici şi soţia sa, Elena 
Abksandrovna. Orice li s-ar fi întâmplat Kadminilor, în 
deportare, ei spuneau de fiecare dată: 

— Ce bine! Cât de bine-i, în comparaţie cu ce-a fost! Ce 
noroc ani avut c-am nimerit în locul asia fermecător! 

Făceau rost de o pâine albă - ce bucurie! Astăzi e un film 
bun la club - ce bucurie! A apărut la librărie Paustovski, în 
două volume - bucurie! A venit un tehnician şi le-a pus dinţii 
- bucurie! Au mai trimis un ginecolog, o deportată - foarte 
bine! N-are decât să preia ea ginecologia, să facă ea 
chiuretajele ilegale, Nikolai Ivanâci o să facă terapie 
generală - bani mai puţini, în schimb, linişte mai multă. Un 
apus portocaliu-trandafiriu-roşu aprins-stacojiu în stepă - o 
încântare! Mic, zvelt şi cărunt, Nikolai Ivanovici o ia de braţ 
pe Elena Aleksandrovna - rotundă şi îngreunată, din păcate 
şi din pricina bolilor - şi, păşind tacticos, ies dincolo de 
ultimele case ale aşezării, să vadă apusul soarelui. 

Dar viaţa li se transformase definitiv într-o ghirlandă 
împletită din florile bucuriei din ziua în care-şi cumpăraseră 
propriul bordei dărăpănat, cu grădină de zarzavat alături - 
ultimul refugiu din viaţa lor, asta o înțelegeau şi ei, ultimul 
acoperiş sub care vor trăi şi vor muri. (Au luat hotărârea să 
moară împreună: dacă moare unul, celălalt o să-l conducă, 
fiindcă ce rost ar avea să rămână, şi de dragul cui?) Mobilă 
n-aveau de nici un fel, şi bătrânul Homratovici, deportat şi 
el, primise comanda să construiască, în colţ, un 
paralelipiped din cărămizi. A ieşit un pat conjugal - dar, cât 
de larg, cât de comod! Asta da, bucurie! S-a cusut un sac 
lat, pentru saltea, şi s-a umplut cu paie. Următoarea 


comandă la Homratovici a fost o masă, dar una rotundă. 
Homratovici nu mai înţelegea nimic: de şaptezeci de ani 
trăia pe-acest pământ, dar masă rotundă nu văzuse. De ce 
să fie rotundă? „Ba am să vă rog frumos!” i-o schiţase 
Nikolai Ivanovici cu mâinile sale albe, pricepute, de 
ginecolog. „Să fie neapărat rotundă!” Următoarea grijă - să 
facă rost de o lampă cu gaz, dar nu de tablă, ci de sticlă, pe 
picior înalt, şi nu cu şapte focuri, ci neapărat cu zece - şi să 
mai aibă şi sticle de rezervă. La Uş-lerek, aşa ceva nu 
există, aşa ceva se procură treptat, li se aduce de câtre 
oameni buni de departe, dar iată că pe masa rotundă se 
aşază o asemnea lampă, care se mai şi acoperă c-un abajur 
făcut în casă - şi aici, la Uş-Terek, în 1954, când în capitală 
oamenii aleargă după lămpi cu picior şi a fost inventată deja 
bomba cu hidrogen - lampa aceasta, aşezată pe masa 
rotundă, meşterită în sat, transformă bordeiul lipit cu 
pămâht într-un salon formidabil de acum două secole. Ce 
triumf! Se aşează toţi trei în jurul mesei şi Elena 
Aleksandrovna spune din inimă: 

— Ah, Oleg, cât de bine trăim acum! Trebuie să vă spun că, 
dacă nu punem la socoteală copilăria, e cea mai fericită 
perioadă a vieţii mele! 

Şi adevărul e că are dreptate! Nu nivelul de trai îi face pe 
oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim 
viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră 
şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă-o 
doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica. 

Înainte de război, locuiseră lângă Moscova, împreună cu 
soacra, iar ea era atât de neîmpăcată şi insistentă când era 
vorba de mărunţişuri, iar fiul atât de respectuos cu mama 
lui, încât Elena Aleksandrovna - femeie matură, cu propria 
ei soartă şi nu la prima căsătorie, se simţea veşnic 
oprimată. Aceşti ani ai săi îi numea acum „evul ei mediu”. A 
trebuit să se întâmple o mare nenorocire pentru ca aerul 
din familia lor să se primenească. 


Şi nenorocirea veni - de altfel, tot soacra fu cea care trase 
firul; în primii ani de război, veni la ei un om fără 
documente şi-i rugă să-l ascundă. Combinând asprimea faţă 
de cei din familie cu convingerile general-creştine, soacra îl 
adăposti pe dezertor - şi asta fără să se sfătuiască măcar cu 
tinerii. Dezertorul dormi la ei două nopţi, plecă, fu prins 
undeva, iar la interogatoriu indicase casa care-l găzduise. 
Soacra se-apropia deja, pe atunci, de optzeci de ani, aşa că 
fu lăsată în pace, dar se consideră că nu strică să fie arestat 
fiul, de cincizeci de ani, şi nora, de patruzeci. În timpul 
anchetei, încercară să clarifice dacă dezertorul nu le era 
cumva rudă, fiindcă, în acest caz, vina le-ar fi fost 
diminuată: ar fi fost un simplu caz de complicitate, lucru de 
înţeles, ba chiar scuzabil. Numai că dezertorul era un 
simplu trecător, aşa că cei doi Kadmini primiră câte zece 
ani, nu pentru complicitate cu dezertorul, ci ca duşmani ai 
patriei, care subminează cu bună ştiinţă puterea Armatei 
Roşii. 

Se termină războiul şi dezertorul acela fu eliberat în urma 
marii amnistii date de Stalin, în 1 945 (istoricii îşi vor bate 
capul, fără să poată înţelege vreodată, de ce tocmai 
dezertorii au fost eliberaţi primii şi fără nici un fel de 
restricţii). Acela uitase de mult că înnoptase şi el într-o 
casa, că trăsese pe cineva după sine. lar pe Kadmini 
amnistia aceea nu-i atinsese în nici un fel: doar ei nu erau 
dezertori, erau duşmani. Nici după ce făcură câte zece ani, 
nu fură lăsaţi acasă: doar nu acţionaseră individual, ci în 
grup, ca organizaţie - soi şi soţie! Aşa că li se cuvenea 
deportarea pe vecie. Prevăzând acest lucru, Kadminii 
înaintaseră din timp o cerere, ca măcar în deportare să fie 
trimişi în acelaşi loc. Se pare că nimeni n-a avut nimic de 
obiectat, iar cererea părea şi ea destul de legitimă - totuşi, 
soţul fu trimis în sudul Kazahstanului, iar soţia - în ţinutul 
Krasnoiarskului. Poate că voiau să-i despartă, ca membri ai 
aceleiaşi organizaţii? Nu, n-o făcuseră drept pedeapsă, şi 
nici ca să le facă în ciudă, ci, pur şi simpla, din aparatul 


Ministerului de Interne lipsea, bineînţeles, un om a cărui 
obligaţie să fie reunirea soţilor cu soțiile lor - de-aceea nu i- 
au reunit. Soţia, în jur de cincizeci de ani, dar cu mâinile şi 
picioarele umflate, a nimerit în taiga, unde nu exista altă 
muncă decât tăierea pădurilor, atât de cunoscută de pe 
vremea lagărului. (Îşi aminteşte însă şi-acum de taigaua de 
pe Enisei - ce peisaje!) Vreme de-un an, au tot scris 
plângeri - la Moscova, la Moscova, la Moscova - şi abia 
după aceea a sosit un trimis special - s-o aducă pe Elena 
Aleksandrovna, aici, la Uş-Ierek. 

Păi, cum sa nu se bucure acum de viaţă! Cum să nu 
îndrăgească Uş-Terekul! Şi bordeiul lor lipit cu pământ! La 
ce altceva mai bun se puteau aştepta? 

N-avea decât să fie şi pe veci! Într-o veşnicie, ai tot timpul 
să cunoşti clima din Uş-Ilerek! Nikolai Ivanovici scoate afară 
trei termometre, pune un borcan în care măsoară 
precipitaţiile, iar pentru a afla viteza vântului se duce pe la 
Inna Strein - o elevă din clasa a zecea, care conduce 
centrul meteorologic de stat. Încă nu se ştie ce-o să iasă din 
centrul ăsta meteorologic, dar Nikolai Ivanăci are deja un 
jurnal meteo de-o stricteţe statistică demnă de invidiat. 

Încă de copil, preluase de Ia tatăl său, inginer de drumuri, 
pofta de-a fi mereu activ şi dragostea pentru exactitate şi or 
dine. Uite, cine-ar putea zice despre Kololenko că era 
pedant, dar şi el spunea (iar Nikolai Ivanâci îl cita) că 
„ordinea păstrată în treburile noastre ne asigură liniştea 
sufletească”. Şi-o altă zicală preferată a doctorului Kadmin: 
„Lucrurile îşi cunosc locul.” Lucrurile ştiu totul, noi trebuie 
doar să nu le împiedicăm. 

Pentru serile de iarnă, Nikolai Ivanovici are o ocupaţie 
preferată: legatul cărţilor. Îi place să le dea cărţilor 
ciufulite, zdrenţăroasc, distruse, un aspect îngrijit şi 
luminos. Chiar şi la Uş-Ierek îşi făcuse rost de-o presă de 
legătorie şi-un curier extrem de ascuţit. 

Imediat după cumpărarea bordeiului, Kadminii s-au pus, 
vreme de câteva luni, pe economii, poartă aceleaşi lucruri 


vechi şi adună bani pentru un radio cu baterii. Mai întâi, 
trebuie să se înţeleagă, la librărie, cu vânzătorul kurd, să le 
reţină baterii, când or aduce, fiindcă bateriile vin separat şi 
nu le găseşti oricând. Mai trebuie depăşită şi frica pe care-o 
au toţi deportații faţă de aparatele radio: ce-o să creadă 
supraveghetorul şef? Oare, nu pentru-a asculta BBC-ul au 
pus la cale toată povestea? 

Dar groaza a fost depăşită, bateriile au fost aduse, radioul 
deschis - şi-o muzică paradisiacă pentru urechile 
prizonierilor, aleasă, în fiecare zi, din program - Puccini, 
Sibelius, Bortnianski - curge curată din aparatul alimentat 
cu baterii, în cocioaba Kadminilor. Şi iată că lumea lor se 
umple! Şi se revarsă peste margini, incapabilă să mai 
absoarbă ceva din afară, gata să ofere din preaplinul ei. 

Primăvara, serile de radio s-au scurtai, în schimb, au grija 
grădiniţei de lângă casă. Cei zece ari ai grădinii lui Nikolai 
Ivanovici sunt împărţiţi cu atâta energie şi inventivitate, 
încât prinţul Bolkonski, cu tot domeniul lui din Lâsâie Gori 
şi specialiştii lui arhitecţi, păleşte pe lângă el. 

Slujba de la spital Nikolai Ivanovici şi-o face, la şaizeci de 
ani, cu mare vioiciune, are o normă şi jumătate şi e gata să 
dea oricând fuga noaptea să asiste la o naştere. Prin 
aşezare nu umblă, ci zboară, fără să se jeneze de barba sa 
căruntă, cu poalele hainei de doc, cusută de Elena 
Aleksandrovna, fâlfâind în urma lui. Pentru lopată însă nu 
mai are destulă putere - după o jumătate de oră de săpat, 
dimineaţa, începe să se sufoce. Dar, chiar dacă mâinile şi 
inima rămân în urmă, planurile armonioase ating idealul, îl 
poartă pe Oleg prin grădina sa goală, mărginită, pe latura 
din spate, de doi pomişori purtători de noroc, şi se laudă: 

— Iată, Oleg, aici toată parcela va fi traversată de-o 
cărare. De partea stângă, veţi vedea cândva trei zarzări, 
sunt deja sădiţi. Pe dreapta, o să fie o vie, sunt sigur că se 
va prinde. Iar în capăt, cărarea se va încheia cu un chioşc - 
un chioşc adevărat, cum n-a văzut încă Uş-Ierekul! Bazele 
chioşcului au fost deja puse, iată, divanul ăsta în semicerc 


făcut din cărămizi nearse (acelaşi Homratovici: „de ce în 
semicerc?”) - şi nuielele astea, pe care se va urca hameiul. 
Alături îşi va răspândi mireasma regina nopţii. Ziua, ne vom 
ascunde aici de arşiţă, iar serile vom bea ceai, ceai din 
samovar, sunteţi binevenit! (Deşi, mă rog, deocamdată, nici 
samovar nu există.) 

Ce-o să crească acolo în viitor - nu se ştie, dar lipsesc încă 
de pe-acum - cartofii, varza, castraveţii, roşiile şi dovlecii, 
tot ce există la vecini. „Păi, astea se pot cumpăra!” - replică 
soţii Kadmin. Coloniştii din Uş-Ilerek sunt gospodari, ţin 
vaci, porci, oi, găini. Nici Kadminii nu sunt total străini de 
creşterea animalelor, dar ferma lor are şi ea un profil 
nepractic: n-au decât câini şi pisici. Kadminii zic că laptele 
şi carnea se pot lua de la piaţă - dar unde poţi cumpăra 
devotamentul unui câine? Ce, pentru bani, ar sări oare 
astfel pe tine Juk cel negru-fumuriu, cu urechi lungi, imens 
ca un urs, sau Tobik cel ascuţit şi băgăreţ, alb în întregime, 
dar cu urechiuşele negre, jucăuşe? 

Dragostea faţă de animale n-o preţuim acum deloc la 
oameni, iar de ataşamentul faţă de pisici ne simţim chiar 
obligaţi să râdem. Dar dacă ne-am pierdut, pentru început, 
dragostea faţă de animale - oare nu este inevitabil să ne-o 
pierdem apoi şi pe cea faţă de oameni? 

Kadminii nu iubesc în animale blăniţa, ci personalitatea. Şi 
acea căldură sufletească pe care-o iradiază soţii se 
transmite aproape imediat, fără nici un dresaj, animalelor 
lor. Animalele preţuiesc foarte mult momentele când 
Kadminii le vorbesc, şi sunt gata să-i asculte multă vreme. 
Animalele ţin la compania stăpânilor lor şi-s mândre să fie 
pretutindeni alături de ei. Dacă 'Tobik zace în cameră (iar 
intrarea în cameră nu-i este niciodată interzisă) şi vede că 
Elena Aleksandrovna îşi pune paltonul şi-şi ia sacoşa, el nu 
înţelege doar că imediat urmează o plimbare în cătun, dar o 
ia din loc, fuge după Juk în grădină şi se-ntoarce de îndată 
cu el. În limba lor câinească, i-a spus, acolo, de plimbare - şi 
Juk a venit vesel, gata de plecare. 


Juk cunoaşte bine măsura timpului. După ce-i conduce pe 
Kadmini la cinematograf, nu se culcă lângă club, ci pleacă, 
dar se întoarce întotdeauna la sfârşitul filmului. Odată s-a 
dat o peliculă scurtă de tot şi-a întârziat. Câtă durere a fost 
la început - şi câte sărituri pe urmă! 

În schimb, câinii nu-l conduc niciodată pe Nikolai Ivanovici 
la serviciu, înțelegând că asta ar fi lipsă de tact. Dacă, spre 
seară, doctorul iese pe poartă cu pasul lui uşor, tânăr, câinii 
ştiu după nişte efluvii sufleteşti, dacă s-a dus să vadă o 
lehuză (şi-atunci nu-l însoțesc) sau să facă baie - şi atunci se 
duc cu el. 

La scăldat, se merge departe - la râul Ciu, până acolo sunt 
vreo cinci kilometri. Nici localnicii, nici deportații, nici 
tinerii, nici cei de vârstă medie nu se duc zilnic acolo - e 
prea departe. Nu se duc decât puştii şi doctorul Kadmin cu 
câinii. De fapt, este singura plimbare care nu le face cu 
adevărat plăcere câinilor: drumul prin stepă e aspru şi plin 
de spini, Juk are labele bolnave, pline de tăieturi, iar Tobik, 
după ce-a apucat să facă o dată baie, se teme să mai ajungă 
în apă. Dar simţul datoriei e mai presus de toate, şi ei îl 
însoțesc pe doctor tot drumul. Doar la vreo trei sute de 
metri, păstraţi pentru siguranţă, 'Tobik începe să rămână în 
urmă, ca să nu fie luat pe sus, se scuză din urechi, se scuză 
din coadă şi se culcă. Juk merge chiar până la râpă, aici îşi 
depune corpul mare şi urmăreşte scăldatul de sus, ca un 
monument. 

Datoria de al însoţi Tobik i-o aplică şi lui Oleg, care vine 
des pe la Kadmini. (Atât de des, încât, la un moment dat, 
acest lucru îl nelinişteşte pe supraveghetorul şef şi-i 
interoghează pe fiecare în parte: „Cum de v-aţi apropiat 
atât de tare? Ce aveţi, de fapt, în comun? Dar despre ce 
discutaţi?”) 

Juk poate să nu-l conducă pe Oleg, dar Tobik e obligat, şi 
asta pe orice vreme. Când afară e ploaie şi noroi, labele-i 
îngheaţă, i se udă, tare n-ar avea chef 'Tobik să se ducă, se 
întinde pe picioarele din faţă, se întinde şi pe cele din spate 


- şi, până la urmă, se duce, totuşi! De altfel, tot Tobik este şi 
poştaşul dintre Kadmini şi Oleg. Când trebuie să-l anunţe 
pe Oleg că astăzi e un film interesant, sau că o să fie o 
emisiune muzicală foarte bună, sau că s-a adus ceva 
important la magazinul alimentai', sau la cel universal - lui 
Tobik i se pune o zgardă de pânză c-un bilet, i se arată 
direcţia cu degetul şi i se spune cu voce fermă: „La Oleg!”. 
Şi, oricum ar fi vremea, el se duce pe picioruşele lui subţiri 
la Oleg, iar dacă, odată ajuns, nu-l găseşte acasă, îl aşteaptă 
la uşă. Cel mai uimitor este faptul că nimeni nu l-a învăţat 
să facă asta, nu l-a dresat, ci a înţeles el singur totul, de 
prima dată, şi-a început s-o facă de câte ori e nevoie. 


(E adevărat că pentru a-i întări stabilitatea ideologică, 
Oleg îi dă, la fiecare cursă poştală, şi-o încurajare 
materială.) 

Juk - înalt şi masiv ca un lup german, dar fără ferocitatea 
lupilor, e copleşit de bunătatea fiinţelor mari şi puternice. 
Are deja destui ani, a avut mulţi stăpâni, iar pe Kadmini şi i- 
a ales singur. Înainte de asta, îi aparținuse proprietarului 
unui duhan, al unei ceainării. Acela-l ţinea pe Juk în lanţ, 
lângă lăzile cu sticle goale, iar câteodată se distra dându-i 
drumul şi întărâtându-l împotriva câinilor din vecini. Juk se 
lupta cu curaj şi băga groaza în câinii galbeni şi leşinaţi de 
pe-aici. Dar cu una din aceste ocazii a trecut şi pe la o nuntă 
câinească din apropierea casei Kadminilor, a simţit căldura 
sufletească a curţii lor - şi a început să treacă pe la ei, cu 
toate că nimeni nu-l hrănea aici. 

Stăpânul duhanului plecă şi i-l dărui pe Juk prietenei sale 
de deportare, Emilia. Ea îl hrănea pe Juk pe săturate - dar 
el tot se smulgea din lanţ şi fugea la Kadmini. Emilia se 
supăra pe Kadmini, îl lua pe Juk acasă, îl punea din nou în 
lanţ - dar el iar se smulgea şi pleca. Atunci l-a legat cu 
lanţul de o roată de automobil. Într-o bună zi, Juk văzu din 
curte că pe stradă trece Elena Aleksandrovna, întorcându- 
se special cu spatele. Se smuci şi - ca un cal de povară, 


hârâind, cără roata de automobil legată de gâtul său vreo 
sută de metri, până căzu la pământ. După asta. Emilia îşi 

luă mâna de pe Juk. Iar la noii stăpâni, Juk adoptă repede 
bunătatea ca normă principală a comportamentului. 

Câinii vagabonzi încetară să se mai teamă de el, iar Juk 
deveni binevoitor şi cu trecătorii, nu însă şi linguşitor. 

Numai că şi la Uş-Ierek existau amatori să tragă în fiinţe 
vii. În lipsa unui vânat mai bun, umblau beţi pe străzi şi 
omorau câini. În Juk se trăse-se deja de două ori. Acum se 
temea de orice orificiu îndreptat spre el, inclusiv de 
obiectivul aparatului de fotografiat, şi nu se lăsa prins în 
poză. 

Kadminii mai aveau şi motani - răsfăţaţi, năzuroşi şi 
amatori de artă; însă Oleg, în vreme ce se plimba acum pe 
aleile complexului clinic, şi-l imagina anume pe Juk, capul 
imens şi bun al lui Juk, şi asta nu pur şi simplu, pe stradă - 
ci în cadrul ferestrei sale: cum, brusc, în fereastra lui Oleg, 
apare capul lui Juk - se ridică pe picioarele din spate şi se 
uită pe fereastră ca un om. Asta înseamnă că lângă el se 
zbenguie 'Tobik şi nici Nikolai Ivanovici nu poate fi prea 
departe. 

Şi Oleg simţi cu duioşie că-i cât se poate de fericit de 
soarta sa, că-i pe deplin împăcat cu deportarea şi nu cere 
cerului decât sănătate şi nu cine ştie ce mari minuni. 

Uite, să trăieşti aşa cum trăiesc Kadminii, să te bucuri de 
ce ai! Cu-adevărat înţelept e doar acela care se mulţumeşte 
cu puţin. 

Cine-i optimist? Cel care spune: în ţară, în general, totul e 
foarte rău, oriunde e mai rău decât la noi, noi încă am avut 
noroc. Şi-i fericit cu ce are şi nu se macină. 

Cine-i pesimist? Cel care spune: În general, totul e 
minunat în ţara noastră, peste tot e bine, numai la noi, 
întâmplător, e rău. 

Acum - numai de-ar suporta până la capăt tratamentul! 

De-ar scăpa din cleştii ăştia ai roentgeno-terapiei, ai 
hormonoterapiei, fără să fi degenerat total. Să-şi păstreze 


cumva libido-ul şi ce se mai cuvine să aibă omul! Fiindcă, 
fără asta, fără asta... Şi să plece la Uş-Terek. Şi să nu mai 
trăiască holtei! Să se însoare! 

Zoia probabil că n-o să vină. De altfel, chiar dac-ar veni, 
asta s-ar întâmpla abia peste un an şi jumătate. Să aştepte, 
să aştepte din nou, să aştepte toată viaţa! 

Se poate însura cu Ksana. Ce gospodină! Când, ştergând 
farfuriile simple, îşi zvârle prosopul peste umăr - zici că-i 
împărăteasă! Nu-ţi poţi lua ochii de la ea. Se poate trăi bine 
cu ea - şi casa o să fie casă, şi copii o să-i toarne pe 
săturate. 

Sau poate să se însoare cu Inna Strem. E puţin neliniştitor 
faptul că n-are decât optsprezece ani. Pe de altă parte, asta 
îl şi atrage! Şi mai are şi zâmbetul acela aerian-impertinent, 
gânditor-provocator. Pe de altă parte, asta te şi atrage... 

Aşa că nu trebuie să creadă în nici un fel de răsturnări, în 
nici un fel de gonguri beethoveniene! Toate astea nu-s 
decât baloane de săpun. Să-şi strângă inima - şi să nu 
creadă! Să nu aştepte nimic de la viitor - nimic mai bun! 

Bucură-te de ceea ceai! 

Dacă e pe vec - apoi, pe vecie să fie. 

Umbrele se risipesc. 

Oleg avusese norocul s-o întâlnească exact la intrarea în 
clinică. Se dădu la o parte, ţinându-i uşa, dar şi dacă nu i-ar 
fi făcut loc - ea mergea cu un asemenea elan, uşor înclinată 
înainte, încât, la o adică, putea să-l şi doboare. 

Cuprinse totul dintr-o privire: bascul albastru de pe părul 
ciocolatiu, capul aşezat parcă în aşa fel încât să taie aerul şi 
paltonul croit cu tare multă personalitate - un fel de coadă 
lungă, incredibilă, încheiată la gât. 

Dac-ar fi ştiut că-i fiica lui Rusanov, probabil că s-ar fi 
întors, dar, aşa - se duse să-şi plimbe paşii pe cărarea lui 
singuratică. 

Avieta primi fără probleme permisiunea de a urca în salon, 
fiindcă tatăl ei era foarte slăbit şi, oricum, era joi, zi de 
vizită. Paltonul şi-l scosese şi-şi pusese pe umeri, peste 


pulovărul vişiniu, un hălăţel alb, atât de mic, încât poate 
doar în copilărie l-ar fi putut îmbrăca aşa cum se cuvine. 

După a treia injecție, cea de ieri, Pavel Nikolaevici, într- 
adevăr, foarte slăbit, nici nu mai ieşea de sub plapumă 
decât atunci când era absolută nevoie. Nici în pat nu se 
mişca prea mult, nu-şi pusese nici ochelarii şi nu mai 
intervenea în discuţii. Voința ce-l caracteriza fusese 
zdruncinată şi se lăsase pradă slăbiciunii sale. lumoarea, 
căreia, mai întâi, îi purtase pică şi de care apoi se temuse, 
îşi intrase, până la urmă, în drepturi - de acum încolo nu el, 
ci ea hotăra ce şi cum. 

Pavel Nikolaevici ştia că Avieta soseşte de la Moscova şi o 
aşteptase în dimineaţa aceea. O aşteptase ca întotdeauna, 
cu bucurie, dar astăzi şi cu un fel de nelinişte: hotărâseră, 
în cele din urmă, că soţia-i va povesti despre scrisoarea lui 
Minai, despre Rodicev şi Guzun, totul, aşa cum a fost. Până 
acum, nu avusese nici un rost să ştie cum stau lucrurile, dar 
acum aveau nevoie de mintea şi de sfatul ei. Avieta era fată 
deşteaptă, niciodată, în nici o privinţă, nu raţionase mai 
puţin bine decât părinţii ei şi totuşi era un pic neliniştit: 
cum va privi ea această poveste? Va fi ea oare capabilă să se 
transpună în situaţia de atunci şi să înţeleagă? Nu-i va 
condamna cu nepăsarea omului ignorant? 

În salon, Avieta intră tot avântată, deşi una dintre mâini îi 
era ocupată de o sacoşă grea, iar cu cealaltă îşi ţinea 
halatul, să nu-i alunece de pe umeri. Fata ei proaspătă şi 
tânără strălucea, n-avea acea expresie de compătimire falsă 
pe care o arborează de obicei oamenii când se apropie de 
patul cuiva grav bolnav şi pe care Pavel Nikolaevici n-ar fi 
vrut s-o vadă pe chipul fiicei sale. 

— Salut, tată! Păi, ce-ai făcut, tată! Îl salută ea însufleţită, 
aşezându-se pe patul lui şi sărutându-l sincer, fără nici un 
efort, pe ambii obraji nebărbieriţi, care-şi pierduseră 
prospeţimea. Ei, ia zi, cum te simţi astăzi? Spune-mi exact! 
Hai, spune! 


Înfăţişarea ei înfloritoare şi pretenţiile ridicate cu o voce 
vioaie mai pompară nişte forţe în Pavel Nikolaevici, care se- 
nvioră un pic. 

— Păi, cum să-ţi spun? Spuse el măsurat, slab, încercând 
să-şi clarifice singur situaţia. N-aş spune că s-a micşorat, 
asta nu. Dar am totuşi senzaţia că-mi mişc mai uşor capul. 
Un pic mai uşor. Parcă mă apasă mai puţin. 

Fiica, fără să-i ceară voie, dar şi fără să-i provoace vreo 
durere, descheie gulerul tatălui şi-i cercetă gâtul. Se uită de 
parc-ar fi fost medic şi-ar fi avut ocazia să consulte zilnic 
asemenea tumori. 

— Păi, nu-i deloc sfârşitul lumii! Stabili ea. Un nodul mărit 
- atâta tot. La halul în care m-a speriat mama, credeam că 
cine ştie ce găsesc aici! De altfel, şi tu spui că ţi-e mai uşor - 
înseamnă că injecţiile te ajută. Pe urmă, o să se mai şi 
micşoreze. lar după ce se reduce la jumătate, nici n-o să te 
mai deranjeze, poţi să te şi externezi. 

— Da, într-adevăr, oftă Pavel Nikolaevici. Dacă s-ar 
înjumătăţi, s-ar putea trăi şi cu ea. 

— Şi te-ai putea trata acasă! 

— Crezi că s-ar putea face injecţiile astea acasă? 

— De ce nu? O să te obişnuieşti cu ele, ai să intri într-un 
ritm - şi-ai să poţi continua acasă. O să discutăm treaba 
asta, ne mai gândim noi! 

Pavel Nikolaevici se înveseli. Nu era încă deloc sigur că i 
se va permite să facă injecţiile acasă, dar însuşi faptul că 
fiica lui era atât de hotărâtă să lupte şi să obţină ce vrea îl 
umplea de mândrie. Avieta se aplecase spre el, aşa că-i 
vedea şi fără ochelari chipul sincer, cinstit şi deschis, atât 
de energic, atât de viu, cu nările şi sprâncenele mobile, 
tresărind la orice nedreptate. Cine oare? 

— Se pare că Gorki o spusese: dacă urmaşii tăi nu sunt 
mai buni decât tine, degeaba le-ai dat viaţă, şi degeaba ai 
trăit. lată însă că Pavel Nikolaevici nu trăise degeaba. 

Era totuşi neliniştit fiindcă nu ştia dacă aflase, şi ce avea 
să spună despre asta. 


Dar ea nu se grăbea să treacă la subiectul acela, ci-l mai 
descusu cum e cu tratamentul, şi cum sunt medicii de pe 
aici, apoi îi controlă noptiera, se uită ce mâncase şi ce se 
stricase, şi puse înăuntru mâncarea proaspătă. 

— 'Ţi-am adus un vin întăritor, să bei câte un păhărel pe zi. 
Şi icrişoare roşii - ai să le mănânci, nu-i aşa? Şi portocale ţi- 
am adus, de la Moscova. 

— Da, cred că da. 

Între timp, ea cercetase tot salonul şi pe cei aflaţi în salon, 
şi-i arătă printr-o mişcare expresivă a frunţii că sunt, 
bineînţeles, nişte nenorociţi, dar acest lucru trebuie privit 
pe latura umoristică. 

Deşi s-ar fi zis că nu-i ascultă nimeni, se aplecă totuşi mai 
aproape de tatăl ei şi începură să discute doar între ei. 

— Da, tată, e cumplit, atacă Avieta, brusc, subiectul. La 
Moscova, asta nu mai e o noutate, se vorbeşte deja mult 
despre asta. Practic, începe o revizuire în masă a dosarelor. 

— În masă? 

— Da, efectiv. E un soi de epidemie. Un exces, cad în 
extrema cealaltă. Parcă roata istoriei poate fi dată înapoi! 
Nimeni n-o poate face! Şi cine ar avea curajul! Hai, să 
spunem - au fost condamnaţi, la un moment dat, pe drept 
sau pe nedrept - dar de ce să-i readuci acum, aici, din 
depărtările lor? Să-i răsădeşti acum în viaţa lor de 
odinioară este un proces dureros şi chinuitor, nemilos, în 
primul şi primul rând, pentru ei înşişi! Iar unii dintre ei au 
murit - ce rost are să tulburi umbrele? De ce să le trezeşti 
rudelor speranţe nejustificate, sentimente de răzbunare?... 
Şi, pe urmă, chiar acest cuvânt, „reabilitat”, ce înseamnă 
el? Doar nu poate să însemne că era perfect nevinovat! Cu 
siguranţă că trebuie să fi existat ceva acolo, chiar dacă nu 
prea mare. 

Doamne, că deşteaptă mai e! Cu ce fervoare a dreptăţii 
vorbea! Încă înainte de a ajunge să discute situaţia lui, 
Pavel Nikolaeviei se convinsese deja că va găsi întotdeauna 


în fiica lui un sprijin. Că Alia nu s-ar lăsa, pentru nimic în 
lume, derutată. 

— Şi chiar ştii cazuri în care s-au întors? Chiar şi la 
Moscova? 

— Chiar şi la Moscova! Păi, tocmai asta-i. Ei trag acuma 
spre Moscova, ca muştele la miere. Şi ce cazuri tragice am 
întâlnit! Îţi imaginezi, trăieşte omul în linişte şi pace şi, 
deodată, este convocat acolo. La confruntare! Îţi imaginezi? 

Pavel Nikolaevici se sirâmbă de parcar fi gustat ceva acru. 
Alia observase acest lucru, dar ea îşi ducea întotdeauna 
gândul până la capăt, nu se putea opri. 

— Şi i se propune să repete ce a spus, ştiu eu, cu douăzeci 
de ani în urmă, îţi închipui? Cine mai ţine minte? Şi pe cine 
poate încălzi aşa ceva? Păi, dacă v-a pocnit chestia asta, n- 
aveţi decât să-i reabilitaţi, dar fără confruntări! De ce să 
nevrozezi oamenii! Fiindcă omul ăla, când s-a întors acasă, 
era să se spânzure! 

Pe Pavel Nikolaevici îl trecură toate sudorile. Numai 
gândul ăsta nu-i trecuse încă prin cap, că i s-ar putea cere 
să se prezinte la o confruntare cu Rodicev, cu Elceanski, sau 
cine mai ştie cu cine. 

— Pe urmă, cine i-a pus pe tâmpiţii ăia să semneze tot soiul 
de enormităţi despre ei înşişi! Să nu fi semnat şi gata! 
Mintea mobilă a Aliei cuprindea toate aspectele problemei. 
Şi, în general, cum e posibil să răscoleşti tot infernul ăla 
fără să te gândeşti la cei care munceau pe atunci. N-ar fi 
trebuit să se gândească şi la ei? Cum vor suporta ei aceste 
schimbări bruşte? 

— "Ţi-a povestit mama...? 

— Da, tăticule! Mi-a povestit. Dar pe tine nu trebuie să te 
preocupe povestea asta! Îşi cuprinse tatăl, cu degete sigure 
şi puternice, pe după ambii umeri. Uite, vrei să-ţi spun cum 
văd eu problema? Cel care deschide drumul şi 
semnalizează este un progresist şi un om cu conştiinţa 
trează! Mobilurile lui sunt dintre cele mai nobile şi poporul 
ştie să înţeleagă şi să aprecieze acest lucru. În anumite 


cazuri, un asemenea om poate să şi greşească. Dar numai 
cel care nu face nimic nu greşeşte. De obicei, însă, el se 
călăuzeşte după instinctul său de clasă, care nu-l înşeală 
niciodată. 

— Îţi mulţumesc, Alia! Mulţumesc! Pavel Nikolaevici simţi 
cum îl sufocă lacrimile, dar nişte lacrimi bune, eliberatoare. 
Asta ai spus-o foarte bine: poporul - înţelege, poporul - ştie 
să aprecieze. Numai că există acum o tendinţă tâmpită - să 
cauţi poporul, neapărat jos. 

El mângâie cu încheietura transpirată a mâinii sale, mâna 
răcoroasă a fiicei. 

— E foarte important ca tinerii să ne înţeleagă, să nu ne 
condamne. Ia zi, dar tu cum crezi... Nu vor găsi, oare, în 
lege un articol, după care, tot noi... Uite, eu spre exemplu... 
Să fim condamnaţi, să spunem,... Pentru mărturie falsă? 

— Imaginează-ţi că, la Moscova, replică prompt Alia, am 
fost, întâmplător, martoră la o discuţie despre probleme... 
Temeri asemănătoare. Şi era un jurist care zicea că 
articolul privind mărturiile false, oricum, nu prevede mai 
mult de doi ani, iar de atunci au fost vreo două amnistii - 
aşa că-i absolut exclus să poată cineva da în judecată 
pentru mărturie falsă! Aşa ca Rodicev nici nu va crâcni, fii 
pe pace! 

Lui Pavel Nikolaevici i se păru chiar că tumoarea îl sufocă 
mai puţin. 

— Ah, deşteapta lu' tata! Spuse el uşurat şi fericit. Pe toate 
le ştii! Şi pentru toate-ţi faci timp. Cum ai ştiut să-mi redai 
forţele! 

Şi luând, de data asta, în ambele palme mâna fiicei, o 
sărută cu adoraţie. 

Pavel Nikolaevici era un om dezinteresat. Interesele 
copiilor erau, pentru el, întotdeauna mai presus de propriile 
lui interese. Era conştient că el, personal, nu străluceşte 
prin nimic altceva decât prin loialitate, acuratețe şi 
tenacitate. Adevărata înflorire o trăia prin fiica lui - şi se 
încălzea la lumina ei. 


Alia se pliclisi să tot ţină pe umeri hălăţelul alb, îmbrăcat 
de formă, care aluneca mereu, şi acum, izbucnind în râs, îl 
zvârli pe spătarul patului, peste fişa de temperatură a 
tatălui. 

La ora aceea, nu intrau în salon nici medici, nici surori. 

Şi Alia rămase în pulovărul ei vişiniu, nou, în care tatăl ei 
încă n-o văzuse. Un zig-zag lat, alb, traversa vesel pulovărul 
peste cele două mâneci şi peste piept şi acest zig-zag 
energic se lega foarte bine cu gesturile energice ale Allei. 

Tatăl nu protesta niciodată când banii erau cheltuiţi 
pentru ca Alia să fie bine îmbrăcată. Făceau rost de lucruri 
din pachet sau de import - şi Alia se îmbrăca într-un stil 
curajos, mândru, punându-şi în evidenţă înfăţişarea 
pregnantă şi atrăgătoare, combinată cu o inteligenţă trează 
şi hotărâtă. 

— Ascultă, o întrebă încet tatăl, mai ţii minte că te-am 
rugat să afli: expresia asta ciudată... Tot dai peste ea în 
câte-o cuvântare sau în articole - cultul personalităţii? Doar 
nu fac aluzie la...? 

Pavel Nikolaevici nici nu ştia de unde să mai ia aer pentru 
a pronunţa cuvântul următor. 

— Mă tem că da, tată... Mă tem că da... La Conferinţa 
Scriitorilor, spre exemplu, a fost pronunţată de câteva ori. 
Mai rău e că nimeni n-o discută deschis - şi toţi se prefac 
că-nţeleg. 

— Ascultă, dar asta-i, de-a dreptul, blasfemie! Cum de- 
ndrăznesc, poţi să-mi spui? 

— O ruşine, ce mai! A lansat-o careva şi uite că nu se mai 
opreşte... Acum, adevărul e că se vorbeşte şi de „cultul 
personalităţii”, dar şi de „marele continuator”. Aşa că 
important e să nu deviezi în niciuna din direcţii... Şi, în 
general, tată, trebuie să fim mobili. Trebuie să fim receptivi 
la cerinţele perioadei prin care trecem. Am să te supăr 
poate, tată, dar - fie că ne place sau nu - trebuie să fim 
consonanţi cu fiecare nouă epocă! Ce chestii am văzut eu 
acolo! Am fost şi-n cercuri scriitoriceşti, şi nu doar în 


trecere - crezi că scriitorilor le-a venit uşor să se 
reorienteze, în ultimii doi ani vreau să spun? Ba, le-a fost 
chiar foarte greu! Dar ce oameni cu experienţă, cu tact, 
câte poţi învăţa de la ei! 

În sfertul de oră pe care Avieta îl petrecuse cu el, lovind cu 
replici rapide şi exacte în monştrii întunecaţi ai trecutului şi 
eliberând noi orizonturi deschise, Pavel Nikolaevici se 
însănătoşise văzând cu ochii, căpătase curaj, nu mai avea 
nici un chef să discute despre tumoarea sa plicticoasă şi i se 
părea deja inutil să se zbată pentru mutarea sa într-o altă 
clinică - ar fi vrut s-asculte la nesfârşit poveştile optimiste 
ale fiicei sale, să respire vântul acesta proaspăt stârnit de 
ea. 

— Hai, spune, spune, o rugă el. Ce zici că se-ntâmplă la 
Moscova? Cum ai călătorit? 

— Ah! Alia îşi scutură capul ca un cal ce vrea să scape de 
tăuni. Parcă poţi reda Moscova în cuvinte? La Moscova 
trebuie să trăieşti! Moscova-i o altă lume! Dai o fugă până la 
Moscova şi te trezeşti într-o lume cu cincizeci de ani mai 
avansată! Păi, în primul rând, la Moscova toată lumea stă şi 
se uită la televizor... 

— În curând, o să fie şi la noi. 

— Curând!... Numai că ăla n-o să fie programul televiziunii 
centrale, ce emisiuni vor mai fi şi alea! Îţi spun, parcă te 
trezeşti în Wells: stau şi se uită la televizor! Dar, să luăm 
lucrurile dintr-un punct de vedere mai larg; am sentimentul 
că prind repede chestiile astea, că se-apropie o adevărată 
revoluţionare a vieţii cotidiene! Şi nu mă refer doar la 
frigidere sau la maşinile de spălat, totul se va schimba încă 
şi mai mult de atât. Apar, din loc în loc, un fel de holuri de 
sticlă. În hoteluri s-au pus măsuţe joase, joase de tot, ca la 
americani - uite-aşa. La început nici nu ştii cum să te 
adaptezi la ele. Abajururile de pânză, cum avem noi acasă, 
sunt acum ruşine curată, trebuie să fie neapărat de sticla! 
Paturile cu tăblii - ceva cu totul jenant, se pun, pur şi 
simplu, nişte sofale largi sau nişte divanuri... Camera arată 


cu totul altfel. Ce mai, se schimbă tot stilul de viaţă... Nici 
nu poţi să-ţi închipui. Am discutat problema asta şi cu mama 
- va trebui să schimbăm radical multe lucruri. Şi n-ai cum 
să le cumperi aici, trebuie aduse de la Moscova... Există, 
bineînţeles, şi mode foarte nesănătoase, absolut 
condamnabile. Pieptănături ciufulite, dar special ciufulite, 
de parc-abia te-ai fi sculat din pat. 

— Occidentu-i de vină! Vrea să ne corupă. 

— Bineînţeles. Dar asta se reflectă imediat şi-n sfera 
culturii, spre exemplu în poezie. 

Pe măsură ce Avieta trecea de la problemele intime la 
altele, de interes general, vorbea mai tare, nestânjenită, şi- 
acum o ascultau toţi cei din salon. Dar, dintre ei toţi, doar 
Diomka îşi întrerupse învăţătura şi, uitând de durerea ce-l 
măcina şi-l trăgea tot mai implacabil spre masa de operaţie, 
o asculta pe Avieta cu urechile ciulite. Ceilalţi nu păreau 
interesaţi sau nu erau în paturile lor şi doar Vadim Zaţârko 
îşi mai ridica, din când în când, ochii din carte şi se uita la 
Avista din spate. 

Toată spinarea ei, încordată ca un pod solid, bine mulată 
de pulovărul nepurtat, era de-o culoare densă, vişinie, şi 
doar unul dintre umeri, luminat de-un reflex al soarelui 
printr-o fereastră deschisă pe undeva - doar umărul era de- 
un stacojiu aprins. 

— Mai bine, vorbeşte-mi de tine! O rugă tatăl. 

— Păi, eu, tată, am avut o călătorie tare reuşită. Au promis 
să-mi includă volumul de poezii în planul editurii! Ce-i 
drept, pentru la anul. Dar mai repede nu se face niciodată. 
Imaginează-ţi că nici nu se poate mai repede! 

— Hai, nu zău! Vorbeşti serios, Alia? Oare chiar vom ţine în 
mâini, peste un an...? 

Fiica îl acoperise azi cu o avalanşă de bucurii. Ştia că 
plecase la Moscova cu nişte poezii, dar de la foile acelea 
dactilografiate şi până la o carte pe care să scrie „Alia 
Rusanova” părea să fie un drum nesfârşit. 

— Dar, cum ai reuşit? 


Alia zâmbea mulţumită şi sigură de ea însăşi. 

— Bineînţeles, dacă te duci aşa, pur şi simplu, la editură, 
să le propui nişte versuri - n-o să stea nimeni de vorbă cu 
tine! Dar Anna Ivghenievna mi-a făcut, cunoştinţă cu M., mi- 
a făcut cunoştinţă cu S., le-am citit câteva poezii, le-au 
plăcut amândurora - iar pe urmă au dat şi ei nişte 
telefoane, i-au trimis cuiva un bilet, totul a mers foarte uşor. 

— Asta-i nemaipomenit, radia de fericire Pavel Nikolaevici. 
Îşi găsise pe noptieră, pe pipăite, ochelarii şi şi-i pusese pe 
nas, de parcă ar fi urmat să cerceteze chiar acum mult 
dorita carte. 

Diomka vedea pentru prima dată în viaţa lui un poet viu, 
ba chiar o poetesă. Rămăsese cu gura căscată. 

— Şi, în general, am stat mult printre ei. Cât de simplu se 
poartă unii cu alţii! Sunt oameni cu premii importante, dar 
îşi spun pe nume. Şi ce oameni deschişi sunt în general, cât 
de lipsiţi de trufie. Noi ne imaginăm că scriitorul stă undeva 
deasupra norilor, fruntea-i e palidă, te ţine la distanţă! 
Când, de fapt - nici vorbă! Sunt deschişi la toate bucuriile 
vieţii: le place să bea un păhărel, să mănânce, să dea o raită 
cu maşina - şi toate astea în gaşcă! Fac tot soiul de poante, 
şi ce se mai râde! Eu aş zice tocmai c-au o viaţă veselă. lar 
când le vine timpul să scrie un roman - se închid într-o casă 
de vară, vreo două-trei luni, şi-l dau gata! Nu, eu sunt 
dispusă să fac orice efort ca să intru în Uniune! 

— Cum adică, şi n-ai să munceşti în meserie? Se nelinişti 
un pic Pavel Nikolaevici. 

— Tată! Avieta îşi cobori vocea: Ce viaţă-i aia, de ziarist? 
Orice-ai zice, e muncă de lacheu. [i se dă o sarcină - uite, fă 
aşa şi-aşa, n-ai pic de libertate, iei interviuri de la tot soiul... 
de celebrităţi. Parcă se compară! 

— Alia, sunt, totuşi, neliniştit: şi dacă n-ai să reuşeşti? 

— Cum adică, să nu reuşesc? Eşti naiv. Gorki spunea că 
orice om poate deveni scriitor! Prin muncă, se poate obţine 
orice! La urma urmelor, mă fac scriitoare pentru copii. 


— De fapt, asta-i foarte bine, se mai gândea încă la 
problemă Pavel Nikolaevici. De fapt, e minunat. Adevărul e 
că-i bine ca literatura să încapă pe mâinile unor oameni 
sănătoşi din punct de vedere moral. 

— Am şi-un nume de familie frumos, n-o să-mi iau 
pseudonim. Pe urmă, şi calităţile mele exterioare sunt 
nemaipomenit de reuşite pentru literatură! 

Mai exista totuşi şi-un alt pericol pe care fiica, în avântul 
ei, poate că-l subestima. 

— Dar, ia imaginează-ţi că o să te înjure criticii? Gândeşte- 
te că la noi asta-i ca un fel de oprobriu public, e periculos! 

Dar, cu şuviţele părului ciocolatiu date pe spate, Alia 
privea neînfricată spre viitor: 

— Acum, foarte serios n-o să mă-njure nimeni, fiindcă n-o 
să am devieri ideologice! Iar, din punct de vedere artistic, n- 
au decât să mă critice. Important e să nu-ţi scape 
întorsăturile de care-i plină viaţa. Spre exemplu, până nu 
demult se tot spunea: „fără conflicte”! lar acum se spune 
„falsa teorie a lipsei de conflict”. Dacă unii ar spune ca 
înainte, iar alţii ca acum, s-ar observa că s-a schimbat ceva. 
Dar cum toţi încep să spună varianta nouă, fără nici un fel 
de perioadă de trecere, nici nu se mai observă c-a avut loc o 
cotitură. Aici trebuie să fii cu ochii-n patru! Cel mai 
important este să ai tact şi să reacţionezi la mersul 
evenimentelor. Atunci nu rişti să încapi pe mâna criticii... 
Da! Parcă ceruseşi nişte cărţi, tăticule, ţi-am adus câteva. 
Acum e momentul cel mai potrivit să citeşti, nu-i aşa? 

Şi începu să le scoată din geantă. 

— Uite, „La noi e deja dimineaţă”, „Lumina deasupra 
pământului”, „Iruditorii universului”, „Munţi în floare”. 

— Ia stai, „Munţi în floare” parc-am citit deja... 

— Tu ai citit „Pământ în floare”, iar asta-i „Munţi în floare”. 
Uite, mai e şi „Linereţea e cu noi”, asta s-o citeşti neapărat, 
eu zic să începi cu asta. E suficient să citeşti titlurile ca să te 
remontezi, am ştiut eu ce s-aleg. 


— Asta-i bine, spuse Pavel Nikolaevici. Dar ceva mai 
sentimental n-ai adus şi tu? 

— Sentimental? Nu, tăticule. Eu ziceam... Că la starea în 
care eşti tu... 

— Astea toate le ştiu eu oricum, arătă Pavel Nikolaevici cu 
două degete spre teancul de cărţi. Să-mi cauţi şi mie ceva, 
bine? 

Ea se pregătea deja de plecare. 

Însă Diomka, tot chinuindu-se şi încruntându-se, de la un 
timp încoace, în colţul său, nu se ştie dacă din cauza durerii 
permanente din picior sau a timidităţii care-l împiedica să 
intre în discuţie cu fata asta sclipitoare, cu poetesa aceasta 
- se hotărî, până la urmă, să-i pună o întrebare. O întrebă, 
fără să-şi fi curăţat gâtlejul înainte, şi mai şi tuşi pe la 
mijlocul propoziției: 

— Spuneţi-mi, vă rog... Ce părere aveţi dumneavoastră 
despre nevoia de sinceritate în literatură? 

— Cum aţi spus? Se întoarse sprintenă spre el Avieta, cu 
un zâmbet încurajator totuşi, fiindcă răguşeala din glasul lui 
Diomka era o dovadă destul de grăitoare a timidităţii lui. A 
ajuns şi până la voi povestea asta cu sinceritatea? O 
redacţie întreagă a fost desfiinţată din cauza sincerităţii 
ăsteia, şi uite că-şi scoate din nou corniţele? 

Avieta se uită la faţa necultivată, necizelată a lui Diomka. 
Nu prea mai avea timp, dar nici să-l lase pe puşti sub o 
influenţă nefastă nu se cuvenea. 

— Ascultaţi-mă, tinere! Declară ea tare, sonor, ca de lao 
tribună. Sinceritatea nu poate fi nicidecum criteriul 
principal de judecare al unei cărţi. Dacă însoţeşte idei 
greşite sau atitudini duşmănoase, sinceritatea nu face decât 
să sporească efectul negativ al operei respective, 
sinceritatea poate fi nesănătoasă! Sinceritatea subiectivă 
poate intra în conflict cu descrierea veridică a vieţii - 
înţelegeţi această dialectică? 

Ajungeau cam greu ideile astea la Diomka, toată fruntea i 
se încreţise. 


— Nu chiar, spuse el. 

— Bine, haideţi să vă explic. Avieta îşi desfăcuse larg 
braţele şi zig-zagul alb ţâşni ca un fulger de la o mână la 
alta, traversând pieptul. Nimic nu-i mai uşor decât să iei un 
fapt real mediocru, aşa cum e el, şi să-l descrii. Dar trebuie 
să prăşeşti adânc, pentru a arăta acele mlădiţe ale viitorului 
care nu se văd. 

— Mlădiţele... 

— Ce e? 

— Mlădiţele trebuie să răzbată singure, se grăbi să 
intervină Diomka, dacă le prăşeşti, nu mai au cum să 
crească. 

— Mă rog, nu despre agricultură discutăm noi acum. 
Băieţel! Să-i spui poporului adevărul nu înseamnă câtuşi de 
puţin să-i spui lucrurile rele, s-arăţi cu degetul defectele. 
Poţi vorbi neînfricat despre ceea ce-i bine - ca să devină şi 
mai bun! De unde cerința asta falsă a aşa-numitului „adevăr 
crud”? De ce-ar trebui să fie, mă rog, adevărul crud? De ce 
să nu fie sclipitor, pasionant, optimist! Toată literatura 
noastră trebuie să devină sărbătorească! La urma urmelor, 
oamenii se simt jigniţi când viaţa lor este descrisă în tonuri 
mohorâte. Lor le place ca ea să fie descrisă înfrumusețat. 

— S-ar putea spune că aveţi dreptate, răsună din spate o 
voce bărbătească, plăcută şi curată. Într-adevăr, de ce să 
răspândim deprimarea? 

Avieta nu avea nevoie, bineînţeles, de nici un fel de aliaţi, 
dar ştia că, la cât era ea de norocoasă, de câte ori cineva îşi 
expunea o părere, aceea trebuia să fie în folosul ei. Ea se 
întoarse, sclipindu-şi şi spre fereastră, spre reflexul 
ferestrei, albul zig-zagului desfăşurat. Tânărul cel expresiv, 
colegul ei de generaţie, ţăcănea între dinţi capătul pixului 
negru în opt muchii. 


— Dar, la ce foloseşte literatura? Gândea el cu voce tare, 
poate pentru Diomka, sau poate pentru Alia. Literatura e 
făcută să ne distreze când a-vem o stare proastă. 

— Literatura ne învaţă să trăim, trâmbiţă Diomka, şi tot el 
roşi pentru cât de caraghios sunaseră cuvintele lui. 

Vadim îşi dădu capul pe spate: 

— Ei, asta-i acum, ţi-ai găsit învăţător! Las' că ne 
descurcăm noi în viaţă şi fără ea. Doar n-or fi scriitorii mai 
deştepţi decât noi, tehnocraţii? 

Se măsură din priviri cu Alia. Privirile le erau egale: deşi 
se potriveau ca vârstă şi n-aveau de ce să nu se placă în 
privinţa înfăţişării, fiecare dintre ei urma atât de clar 
drumul pe care şi-l propusese în viaţă, încât n-ar fi căutat în 
nici o privire întâmplătoare începutul vreunei aventuri. 

— Rolul literaturii este, de obicei, foarte tare exagerat, 
raţionă Vadim. Sunt ridicate în slăvi cărţi care n-o merită. 
Spre exemplu, „Gargantua şi Pantagruel”. Până s-o citeşti îţi 
închipui că-i ceva grandios. Dar, când o iei în mână, vezi că 
nu-s decât porcării, timp pierdut. 

— Momentul erotic apare şi ia autorii contemporani. Nu-i 
de prisos, replică Avieta cu severitate. Se combină şi cu 
devotamentul faţă de ideile cele mai progresiste. 

— Ba-i de prisos, îşi declină argumentul Vadim. Nu pentru 
a gâdila patimile a fost inventat tiparul. Excitantele trebuie 
vândute la farmacii. 

Şi, fără a se mai uita la pulovărul vişiniu, fără să se aştepte 
ca ea să încerce să-l convingă de contrariul, îşi cobori 
privirea spre carte. 

Avieta era întotdeauna nemulțumită când gândurile 
oamenilor nu se împărțeau clar în două grupe de 
argumente, adevărate şi false, ci se risipeau, devenind tot 
mai difuze, în tot soiul de nuanţe neaşteptate, care nu 
făceau decât să instaureze o confuzie ideologică - iată nici 
acum nu era clar dacă tânărul ăsta-i dădea dreptate sau 
nu? Dac-ar fi trebuit să polemizeze cu el sau era mai bine s- 
o lase baltă? 


O lăsă baltă şi termină, adresându-i-se tot lui Diomka: 

— Deci iată, băieţel, încearcă să înţelegi. E mult mai uşor 
să descrii ceea ce există, decât ceea ce nu există, dar tu ştii 
că va fi. Ceea ce vedem noi astăzi cu ochiul liber - nu este 
neapărat adevărul. Adevărul este - ceea ce trebuie să fie, 
ceea ce va fi mâine. Şi acest „mâine” al nostru minunat este 
ceea ce trebuie să descriem...! 

— Şi, atunci, mâine ce se va mai descrie? Îşi încruntă 
fruntea băiatul cam greu de cap. 

— Mâine?... Păi, mâine o să se descrie ziua de poimâine. 

Avieta se ridicase deja şi stătea în picioare pe interval - 
puternică, bine făcută, sănătoasă, ca toţi cei din neamul 
Rusanovilor. Pavel Nikolaevici ascultase cu plăcere şi 
prelegerea de morală pe care i-o ţinuse lui Diomka. 

După ce-şi sărută tatăl, Alia mai adăugă, ridicându-şi 
încurajator mâna cu degetele răsfirate: 

— Ei, tată, luptă-te pentru sănătate! Luptă-te, tratează-te, 
zvârle de pe tine tumoarea - şi nu-ţi face griji pentru nimic! 
Totul, dar absolut totul, va fi perfect! 


Partea a doua. 

Râul ce se varsă în nisipuri 

3 MARTIE 1955 

Dragii mei Elena Aleksandrovna şi Nikolai Ivanăci! 

lată o imagine misterioasă - spuneţi-mi ce anume ar putea 
fi şi unde se petrece acţiunea? Ferestrele au gratii (ce-i 
drept doar la parter, să nu intre hoţii, şi sunt cu model - 
nişte raze ce pornesc din colţ, şi nici vizetă nu există). 
Camera e plină de paturi acoperite cu aşternuturi. Pe 
fiecare pat, se află câte un om speriat. Dimineaţa, se împart 
porţii de zahăr şi de ceai (diferenţa e că se mai dă şi micul 
dejun). Dimineaţa, domneşte o tăcere mohorâtă, nimeni n- 
are chef de discuţii, în schimb, seara e zarvă şi discuţiile 
generale se animă. Se iscă certuri legate de deschiderea şi 
închiderea ferestrelor, se discută cine trebuie să se aştepte 
la mai bine şi cine la mai rău şi din câte cărămizi e făcută 


moscheia din Samarkand. Ziua, oamenii sunt „luaţi” unul 
câte unul - să discute cu şefii, la proceduri, la întâlniri cu 
rudele. Se joacă şah, se citesc cărţi. Se primesc şi pachete 
de acasă - cei care primesc aşa ceva se-nfruptă din ele. Se 
întâmplă ca unora să li se mai dea şi supliment, ce-i drept 
nu-i vorba de turnători (sunt sigur, fiindcă şi eu primesc). 
Din când în când, se face percheziţie, sunt ridicate obiectele 
personale, eşti nevoit să le ascunzi şi să te lupţi pentru 
dreptul de a te plimba. Baia este un mare eveniment şi, în 
acelaşi timp, o întreagă catastrofă: va fi oare cald? Va 
ajunge apa? Ce lenjerie ai să capeţi? Nimic nu-i mai 
caraghios decât momentul în care este adus un boboc, care 
începe să pună întrebări naive, neştiind ce-l aşteaptă... 

Ei, aţi ghicit?... Veţi spune, bineînţeles, că am cam luat-o 
razna, fiindcă dacă-i o închisoare de tranzit - nu poate fi 
vorba de lenjerie de pat, iar daca e una de arest preventiv - 
unde-au dispărut interogatoriile nocturne? Deoarece 
presupun că această scrisoare va fi controlată la poşta din 
Uş-Terek, nu mai continui cu analogiile. 

lată, un trai dintr-ăsta duc eu, de cinci săptămâni, în 
pavilionul canceroşilor. Sunt momente în care mi se pare că 
m-am întors la viaţa de odinioară şi nu-i văd sfârşitul. Cel 
mai apăsător e faptul că nu mi s-a dat un termen, că „stau” 
până la „dispoziţii speciale”. (lar eu nu aveam permisie de 
la comandament decât pentru trei săptămâni, formal 
vorbind, am depăşit deja termenul şi-aş putea fi judecat 
pentru evadare.) Nu mi se spune când au de gând să mă 
externeze, nu mi se promite nimic. Ei sunt obligaţi, 
probabil, conform indicaţiilor de tratament, să stoarcă din 
bolnav tot ce-i de stors şi să nu-i dea drumul decât în 
momentul când sângele n-o să mai „ţină” deloc. 

Şi iată rezultatele: starea aceea mai bună - „euforică”, 
după cum aţi numit-o dumneavoastră în ultima scrisoare - 
pe care-am avut-o după două săptămâni de tratament, când 
mă întorceam, pur şi simplu, fericit la viaţă, s-a dus, n-a mai 
rămas din ea nici urmă. Regret foarte tare că n-am insistat 


atunci să fiu externat. 'Tot ce era sănătos în tratamentul 
meu s-a epuizat, acum a început partea dăunătoare. 

Mă îndoapă cu câte două şedinţe de Roentgen pe zi, de 
câte douăzeci de minute, a trei sute de „r” fiecare, şi cu 
toate c-am uitat de mult durerile cu care am plecat din Uş- 
Terek, am cunoscut, în schimb, greaţa provocată de 
Roentgen (sau poate de injecții, toate astea se combină). 
Îmi sfâşie pieptul şi mă ţine cu orele! De fumat, bineînţeles 
că m-am lăsat: s-a lăsat fumatul de mine. Şi am o stare atât 
de scârboasă - nu pot să mă plimb, nu pot sta locului, n-am 
găsit decât o singură poziţie bună (în ea mă aflu şi acum, 
când vă scriu, de-aceea folosesc creionul şi rândurile-mi ies 
inegale): fără pernă, pe burtă, cu picioarele uşor ridicate, 
iar capul lăsat chiar să atârne puţin din pat. Când sunt 
chemat la şedinţă şi intru în sala cu aparate, unde-i un 
„miros” dens de Roentgen, de fiecare dată mă tem să nu 
borăsc. La greaţa asta, ajută întrucâtva castraveţii acri şi 
varza murată, însă nici la spital, nici în complexul clinic n- 
am, bineînţeles, de unde să fac rost de-aşa ceva, iar bolnavii 
n-au voie să iasă pe poartă. Cică, să vă aducă rudele. 
Rudele...! 

Doar se ştie că rudele noastre aleargă prin taigaua 
Krasnoiarskului pe patru picioare! Ce-i rămâne sărmanului 
deţinut? Îmi pun cizmele, mă încing peste halat cu centura 
militară şi mă furişez într-un loc unde zidul complexului 
este pe jumătate distrus. Acolo, ies din incintă, trec calea 
fera-tă - şi-n cinci minute sunt la piaţă. Nici pe străduţele 
din cartierul pieţei, nici chiar în piaţă, aspectul meu nu-i 
provoacă nimănui mirarea sau râsul. 

Eu percep acest lucru ca pe-un semn de sănătate 
spirituală a poporului nostru, care s-a obişnuit cu orice. 
Umblu prin piaţă şi mă tocmesc încruntat, cum cred că 
numai cei trecuţi prin lagăr ştiu s-o facă (să fornăi pe nas, în 
legătură cu o găină grasă, alb-gălbuie: „şi cât zici că vrei, 
muiere, pe puiul ăsta tuberculos?”). La câte rublişoare am 
eu! Şi cum am făcut rost de ele... Nu degeaba spunea 


bunicul meu: copeica scapă rubla, rubla scapă capul. Tare 
deştept era bunicul meu. 

Castraveţii sunt singura mea scăpare, în rest nu-mi vine să 
mănânc nimic. Capul mi-e greu, o dată am şi ameţit 
îngrozitor. Dar adevărul e că şi tumoarea a scăzut la 
jumătate, marginile i s-au muiat, până şi eu abia mai 
reuşesc s-o palpez. Între timp, însă, sângele se distruge, mi 
se dau tot soiul de medicamente care-ar trebui să-mi 
sporească numărul de leucocite (or fi stricând şi-astea ceva, 
la rândul lor!) şi s-au gândit să-mi facă „pentru provocarea 
leucocitozei” (aşa zic ei - au şi ăştia un limbaj...!). Injecţii cu 
lapte! Ce barbarie! Daţi-mi, oameni buni, o cană de lapte 
proaspăt muls! Nu mă las pentru nimic în lume injectat. 

Şi mă mai ameninţă că o să-mi facă transfuzie. Nici aici nu 
vreau să mă las. Norocul meu e că am grupa sanguină unu, 
iar dintr-ăsta li se aduce mai rar. 

În general, cu responsabila secţiei de radiologie am relaţii 
destul de încordate, de câte ori ne întâlnim - ne certăm. E o 
femeie tare severă. Ultima dată a început să-mi palpeze 
pieptul şi să mă asigure că „nu există nici o reacţie la 
sinestrol”, că eu evit injecţiile şi o înşel. Bineînţeles că am 
fost absolut indignat (deşi, bineînţeles că o înşel). 

În schimb, cu medicul curant mi-e mai greu să mă ţin tare, 
nu ştiu de ce. Fiindcă e ea foarte delicată. (Dumneavoastă, 
Nikolai Ivanâci, începuseţi, la un moment dat, să-mi 
povestiţi de unde vine expresia „vorba dulce osul frânge”. 
Amintiţi-mi, vă rog!) Dincolo de faptul că nu ţipă niciodată, 
nici măcar să se încrunte ca lumea nu se pricepe. Dacă 
trebuie să-mi prescrie ceva împotriva voinţei mele - lasă 
ochii în pământ. Şi eu, nu se ştie de ce, cedez. Pe urmă, 
unele detalii ne vine şi greu să le discutăm: e încă tânără, 
mai tânără decât mine, parcă mi-e jenă să lămuresc cu ea 
totul până la capăt. 

De altfel, e şi foarte plăcută ca înfăţişare. 

Are însă şi ea o atitudine cam scolastică, crede neclintit în 
metodele lor, stabilite o dată pentru totdeauna, şi nu 


reuşesc s-o fac să se-ndoiască. În general, nimeni nu se 
coboară să discute cu mine aceste metode, nimeni nu 
încearcă să mă transforme într-un aliat raţional. Sunt nevoit 
să-mi bat capul pentru a pricepe discuţiile medicilor, să 
ghicesc unele lucruri, să completez ceea ce nu s-a spus, să 
fac rost de cărţi medicale - abia astfel reuşesc să-mi clarific 
situaţia. 

Aşa că-mi vine greu să hotărăsc: ce-i de făcut? Cum ar fi 
mai corect să procedez? Uite, mă tot pipăi deasupra 
claviculelor, dar oare cât de probabil este ca metastazele să 
apară tocmai acolo? De ce mă ciuruiesc cu aceste mii şi mii 
de unităţi roentgen? Oare o fac, într-adevăr, pentru ca 
tumoarea să nu înceapă din nou să crească? Sau, pentru 
orice eventualitate, asigurându-se de cinci, de zece ori, cum 
se construiesc podurile? Sau doar pentru a îndeplini 
instrucţiunile seci, de la care nu se pot depaărta, fiindcă 
altfel şi-ar pierde slujbele? Dar eu, unul, aş putea liniştit să 
nu le-ndeplinesc! Eu aş putea să rup acest cerc, numai să 
mi se spună adevărul!... Dar nu mi-l spun. 

Că doar eu nu cer viaţă lungă! Nu-mi fac planuri de 
viitor!... Ori am trăit sub pază permanentă, ori am suferit 
de boală, acum vreau să trăiesc şi eu un pic, şi fără pază şi 
fără durere, simultan fără una cealaltă - iată punctul 
culminant al visurilor mele. Nu vreau nici Leningradul, nici 
Rio de Janeiro, vreau colţul nostru de la capătul lumii, în 
modestul nostru Uş-Ierek. Curând o să fie vară şi-n vara 
asta vreau să dorm sub stele pe un culcuş de scânduri, 
astfel încât, dacă mă trezesc noaptea, să aflu, după poziţia 
Lebedei şi a Pegasului, cât e ceasul. Uite, doar vara asta s-o 
trăiesc aşa, să văd stelele neacoperite de reflectoarele 
pazei - iar, apoi, pot să nici nu mă mai trezesc. Da, şi mai 
vreau, Nikolai Ivanăci, să merg cu dumneavoastră (şi cu 
Juk, bineînţeles, şi cu Tobik) serile, când o să se mai 
domolească vipia, pe cărarea de stepă ce duce la Ciu şi 
acolo, într-un loc mai adânc, unde apa-i mai sus de 
genunchi, să mă aşez pe nisip, să-mi întind picioarele în 


josul curentului şi să stau multă-multă vreme aşa, luându- 
mă la întrecere în încremenire cu barza de pe malul 
celălalt. 

Pe râul ăsta al nostru, Ciu, nu-l ţin puterile să ajungă la 
nici o mare, la nici un lac, la nici o apă mai întinsă, E un râu 
care-şi termină viaţa în nisipuri! Un râu care nu se varsă 
nicăieri, care-şi dăruieşte cele mai bune ape şi cele mai 
bune forţe aşa, pur şi simplu, pe drum şi întâmplător - 
prieteni, oare nu-i aceasta un simbol al vieţii noastre de 
deţinuţi cărora nu le e dat să înfăptuiască nimic, care vor 
dispărea fără ştire - şi tot ce avem noi mai bun nu-i decât 
un prundiş pe care încă nu ne-am uscat, iar amintirea 
noastră nu-i mai multă decât apa ce încape în căuşul 
palmelor, cea pe care ne-am oferit-o unii altora prin câte-o 
întâlnire, o discuţie, o mână de ajutor. 

Un râu care se varsă în nisipuri!... Dar iată că şi de acest 
ultim prundiş vor să mă lipsească medicii. Cu ce drept - lor 
nici nu le trece prin cap să se întrebe dacă au dreptul - 
hotărăsc ei, fără mine şi-n locul meu, să-mi aplice un 
tratament atât de cumplit cum este hormonoterapia. Doar 
asta-i precum acea bucată de fier încins pe care ţi-o apropie 
cineva de trup, într-o bună zi, şi te face invalid pentru toată 
viaţa. Şi cât de obişnuit pare acest lucru în viaţa obişnuită a 
clinicii! 

M-am gândit şi altă dată la asta, dar acum mă gândesc şi 
mai des: care-i, totuşi, preţul cel mai înalt al vieţii? Cât poţi 
plăti pentru ea şi cât nu poţi? Cum sunt învăţaţi acum copiii 
la şcoală: „Lucrul cel mai de preţ pe care-l are omul este 
viaţa - ea nu ni se dă decât o singură dală.” De unde 
concluzia că trebuie să te-agăţi de viaţă cu orice preţ... Pe 
mulţi dintre noi lagărul ne-a ajutat să stabilim că trădarea, 
distrugerea unor oameni buni şi neajutoraţi - este un preţ 
prea mare, viaţa noastră nu-l merită. Acum, în ceea ce 
priveşte compromisul, linguşeala, minciuna - părerile celor 
din lagăr erau împărţite, unii spuneau că-i un preţ 
suportabil şi poate că aşa şi e. 


Dar acum iată un alt preţ: să plăteşti păstrarea vieţii prin 
tot ceea ce-i conferă acesteia culoare, miros şi emoţii? Să 
capeţi o viaţă cu digestie, respiraţie, activitate musculară, 
activitate cerebrală - şi gata? Să devii o schemă 
umblătoare. Oare nu-i exagerat un asemenea preţ? Oare nu 
este-o batjocură? Oare trebuie plătit? După şapte ani de 
armată şi şapte ani de lagăr - de două ori câte şapte ani, de 
două ori termenul din basme sau sorocul biblic - să-ţi pierzi 
capacitatea de-a simţi cine-i bărbat şi cine femeie - oare nu 
este un preţ cam prea pipărat? 

Poate că m-aş fi certat de mult cu ei şi-aş fi plecat - dar aş 
fi riscat să pierd adeverinţa lor - Zeița Adeverinţă - şi vai, 
cât îi este ea de necesară amărâtului de deportat! Poate că 
mâine comandantul se gândeşte să mă trimită la încă trei 
sute de kilometri mai departe, în deşert - iar eu o să mă 
agăţ de adeverinţa mea: „are nevoie de îngrijire medicală 
permanentă” - scuzaţi, don' şef! Cum să renunţe un vechi 
prizonier la un certificat medical? Ar fi ceva de neimaginat! 

Dar asta înseamnă că iar sunt nevoit să recurg la 
vicleşuguri, să mă prefac, să înşel, să trag de timp - dar, 
într-o viaţă întreagă, m-am plictisit s-o tot fac!... (Apropo, 
din prea multă viclenie, ajungem să obosim şi să greşim. Eu 
însumi am provocat toată povestea asta, arătându-le 
scrisoarea laborantei de la Omsk, pe care v-am rugat să mi- 
o trimiteţi. Le-am dat-o lor, iar ei s-au înfipt în ea, au 
adăugat-o la fişa de boală şi-abia mai târziu am înţeles c-am 
ajuns la mâna lor: acum nu mai au nici un fel de îndoieli în 
privinţa hormonoterapiei, pe când până atunci nu fuseseră 
chiar siguri.) 

Adeverinţa, să pun doar mâna pe adeverinţă şi plec de-aici 
cu binele, fără să mă cert. lar când m-oi întoarce la Uş- 
Terek, pentru ca tumoarea să nu-şi zvârle pe nicăieri 
metastazele, o s-o dau gata cu rădăcinuţa de issâk-kuli. 
Tratamentul cu o otravă puternică are ceva nobil: otrava nu 
se preface a fi un medicament nevinovat, ea declară sus şi 


tare: sunt otravă! Fereşte-te! Care pe care! Ştim de la- 
nceput pentru ce optăm. 

Ultima dumneavoastră scrisoare (care-a ajuns repede, în 
cinci zile) m-a tulburat: cum? O expediţie geodezică în zona 
noastră? Ce bucurie ar fi să pot mânui din nou teodolitul! 
Dac-aş putea lucra măcar un an omeneşte! Dar credeţi că 
m-ar lua? Fiindcă aş fi nevoit să depăşesc graniţele fixate de 
comandament şi, în general, toate poveştile astea sunt 
arhisecrete de stat, cum altfel, iar eu sunt un om pătat. 

„Podul Waterloo” şi „Roma - oraş deschis”, pe care le 
lăudaţi, n-o să le mai pot vedea niciodată: la Uş-Ilerek, a 
doua oară, nu le mai aduce nimeni, iar aici, ca să mă duc la 
film, ar trebui, după externare, să înnoptez undeva, dar 
unde? Şi încă nici nu pot fi sigur că n-am să mă externez de- 
a buşilea! 

Îmi propuneţi să-mi mai trimiteţi nişte bani. Mulţumesc. 
Mai întâi am vrut să refuz: toată viaţa am evitat (şi-am 
reuşit să evit) să fac datorii. Mi-am amintit însă că, după 
moartea mea, va rămâne oarece moştenire: cojocul de oaie 
de la Uş-lerek - e totuşi ceva, nu? Dar cei doi metri de stofă 
neagră, care-mi servesc drept plapumă? Dar perna de puf, 
cadoul familiei Melniciuc? Dar cele trei lăzi unite sub formă 
de pat? Dar cele două cratiţe? Cana din lagăr? Lingura? Şi 
mai e şi găleata. Şi leţurile de saksau. Toporul! Şi, în sfârşit, 
lampa cu gaz! Dacă stau să mă gândesc, am fost inconştient 
de nu mi-am făcut testamentul. 

Vă voi fi, deci, recunoscător dacă-mi trimiteţi o jumătate 
de sută (nu mai mult!). Comanda dumneavoastră - să caut 
hipermanganat, sodă şi scorţişoară - o voi avea în vedere. 

Gândiţi-vă şi scrieţi-mi ce mai trebuie? Poate să cumpăr 
totuşi un fier de călcat uşor? Îl car eu cumva, nu trebuie să 
vă fie jenă. 

După buletinul dumneavoastră meteorologic văd, Nikolai 
Ivanovici, că la dumneavoastră-i cam frig, deocamdată, că 
încă nu s-a dus zăpada. Aici, în schimb, e o primăvară de-a 
dreptul neruşinată şi inexplicabilă. 


Apropo de meteo. Dacă o vedeţi pe Inna Strem - 
transmiteţi-i calde salutări din partea mea. Spuneţi-i că mă 
gândesc, aici, adesea la ea... 

Sau poate-i mai bine să nu-i spuneţi... 

Mă chinuie nişte sentimente neclare, nici eu nu ştiu ce 
vreau? Sau ce am dreptul să vreau? 

Dar când îmi amintesc de cea care ne-a consolat 
dintotdeauna, de măreaţa zicală: „doar a fost şi cu mult mai 
rău!” - îmi revin pe loc. N-o să ne lăsăm tocmai noi aşa, cu 
una, cu două. Ne mai perpelim o vreme, până s-o mai 
putea! 

Elena Aleksandrovna spune că-n două seri a scris zece 
scrisori. Şi m-am gândit: cine se mai gândeşte în ziua de azi 
la cei aflaţi departe, dăruindu-le, astfel, seară după seară? 

De aceea e şi plăcut să vă scrie omul scrisori lungi, fiindcă 
ştie că le veţi citi cu voce tare, le veţi reciti, iar apoi le veţi 
lua propoziţie cu propoziţie şi veţi răspunde la fiecare în 
parte. 

Fiţi, dară, la fel de fericiţi şi luminoşi, prietenii mei! 

Al dumneavoastră, Oleg. 

De ce să trăieşti prost? 


Cinci martie se nimeri să fie o zi tulbure, cu o ploaie 
măruntă şi rece care nu se mai termina. În salon, în schimb, 
era forfotă, se făcuseră multe schimbări: după ce în ajun îşi 
dăduse acordul pentru operaţie, Dioma cobori jos, la 
chirurgie, şi fură aduşi doi bolnavi noi. 

Primul dintre ei ocupă chiar patul lui Diomka, cel din colţ, 
de lângă uşă. Era un om înalt, însă foarte adus de spate, cu 
spinarea strâmbă, cu faţa consumată până la îmbătrânire. 
Avea pleoapele atât de umflate, iar cele de jos mai şi 
atârnau aşa de tare, încât ceea ce apare de obicei, la toţi 
oamenii, ca un oval se transformase, la el, într-un cerc - şi, 
în acest cerc, albul ochilor avea o roşeaţă nesănătoasă, iar 
inelul irizat, de culoarea tutunului, părea şi el mai mare din 
cauza pleoapelor inferioare trase în jos. Cu aceşti ochi mari 


şi rotunzi, bătrânul părea să-i studieze pe toţi cu o atenţie 
insistentă şi neplăcută. 

În ultima săptămână, Diomka nu-şi mai găsea locul: o 
durere surdă şi scurte spasme îi chinuiau neîncetat piciorul, 
nu mai putea nici să doarmă, nici să înveţe şi se abţinea cu 
greu să nu geamă, ca să nu-i deranjeze pe vecini. Ajunsese 
într-un asemenea hal de exasperare, încât piciorul nu-i mai 
părea acum preţios pentru viaţă, ci o povară blestemată, de 
care ar fi dorit să se elibereze cât mai repede şi cât mai 
uşor. lar operaţia, pe care cu o lună în urmă o considera 
sfârşitul lumii, îi apărea acum ca o salvare. 

Cu toate că se sfătuise cu toţi cei din salon înainte de a-şi 
da semnătura de consimţământ, încă şi azi, cu bocceluţa 
strânsă şi gata de plecare, mai aducea încă vorba în aşa fel 
încât cei din jur să-l liniştească şi să încerce să-l convingă 
că-i bine ce face. Vadim fu şi el nevoit să repete ceea ce-i 
mai spusese şi altă dată: că Diomka e un norocos dacă 
poate scăpa atât de uşor; că el, Vadim, ar fi fost fericit să fie 
în locul lui. 

Dar Diomka tot mai găsea contraargumente: 

— Dar ştii că osul se taie cu fierăstrăul? Îl taie aşa, pur şi 
simplu, ca pe-o buturugă. Cică se aude, oricât de puternică 
ar fi anestezia. 

Însă lui Vadim nu-i plăcea şi nici nu se pricepea să 
consoleze îndelung: 

— Asta e, doar nu eşti primul. Ai să suporţi şi tu cum au 
suportat-o şi alţii. 

Era şi de data asta, ca întotdeauna, drept şi chibzuit: nici 
pentru sine n-ar fi cerut şi n-ar fi acceptat vreo consolare. 
Orice consolare conţine, din pornire, ceva lipsit de vlagă, 
religios. 

Vadim rămăsese la fel de adunat, de orgolios şi de politicos 
ca-n primele zile petrecute aici, doar că bronzul lui de 
munte fusese înlocuit de-o paloare gălbuie, buzele-i 
tresăreau mai des de durere, iar fruntea i se încreţea de 
nerăbdare şi nedumerire. Atâta vreme cât spusese doar că 


mai are de trăit opt luni, dar continuase să umble călare, iar 
apoi plecase cu avionul la Moscova şi se-ntâlnise cu 
Ceregorodţev - fusese convins, de fapt, că avea să se 
smulgă el cumva. Dar iată că se afla aici deja de olună -o 
lună din cele opt, poate că nici măcar nu prima, ci a treia 
sau a patra din cele opt. Cu fiecare zi, îi venea mai greu să 
meargă - nu prea mai putea visa să iasă călare în câmp. 
Avea acum dureri şi-n regiunea inghinală. 

Din cele şase cărţi pe care le adusese cu el, trei le citise 
deja, dar îi mai scăzuse convingerea că găsirea 
minereurilor, după indiciul apelor - e singurul lucru 
important şi, din această pricină, nu mai citea atât de atent, 
nu mai punea atâtea semne de întrebare şi de exclamare. 
Vadim considerase dintotdeauna că zilele cele mai reuşite 
sunt cele în care nu-ţi ajunge timpul, atâtea ai de făcut. Dar 
iată că zilele începuseră să-i ajungă, ba chiar îi mai 
rămânea ceva timp, iar ceea ce-i lipsea era viaţa. 

Coarda capacităţii lui de a lucra slăbise. Nu se mai trezea 
atât de des dimineţile, pentru a lucra în linişte, iar 
câteodată zăcea, pur şi simplu, acoperit până peste cap, şi-l 
bântuia gândul că poate ar fi mai simplu să cedeze şi să 
termine odată, decât să lupte. Tot ce era în jur, toate 
discuţiile i se păreau tâmpite, îl îngrozeau şi, spărgând 
crusta ţinutei sale poleite, îi venea să urle ca un animal 
prins în capcană: „hai, ajunge cu gluma, lasă-mi odată 
piciorul!” 

Mama lui Vadim nu reuşi să obţină, în cele patru înalte 
audienţe, aurul coloidal. Aduse din Rusia ceaga, stabili aici 
cu o femeie de serviciu să-i aducă borcanele cu infuzia o 
dată la două zile, iar apoi luă din nou avionul la Moscova: să 
încerce să facă rost, în alte audienţe, de acelaşi aur. Nu se 
putea împăca cu faptul că aurul radioactiv există undeva, 
iar în trupul fiului ei metastazele pătrund prin vintre. 

Diomka se apropie şi de Kostoglotov pentru a-i spune sau 
pentru a auzi ultimul cuvânt. Kostoglotov zăcea de-a 
curmezişul patului său, cu picioarele ridicate pe tăblie şi 


capul atârnat pe intervalul dintre paturi. Astfel, răsturnat în 
ochii lui Diomka şi văzându-l la rândul său pe acesta tot 
răsturnat, el îi întinse mâna şi-l sfătui cu voce stinsă (în 
ultimul timp, îi era greu să vorbească tare, îi rezona ceva 
sub plămâni): 

— Curaj găină... Nu te teme, Diomka. Am văzut că s-a 
întors Lev Leonidovici. El, ştii cum ţi-l taie - în doi timpi şi 
trei mişcări. 

— Nu zău? Se însenină Diomka. L-ai văzut chiar tu? 

— Da. 

— Asta ar fi grozav! Vezi ce bine cam tras de timp! 

Într-adevăr, de cum îşi făcuse din nou apariţia, pe 
coridoarele clinicii, beldia aceasta de chirurg cu mâinile 
atârnându-i prea lungi, bolnavii prinseră curaj, înțelegând 
parcă brusc că tocmai deşiratul acesta le lipsise atât de tare 
în ultima lună. 

Dacă chirurgii ar fi trecuţi mai întâi prin faţa bolnavilor, ca 
la „vedere”, şi aceştia ar fi puşi să aleagă - majoritatea sar fi 
înscris, probabil, la Lev Leonidovici. Şi asta cu toate că prin 
clinică umbla întotdeauna cu o faţă plictisită, dar chiar şi 
mutra asta plictisită se explica prin faptul că tocmai era o zi 
în care nu se opera. 

Deşi Diomka nu găsea nimic rău la Evghenia Ustinovna, 
deşi fragila Evghenia Ustinovna era şi ea un chirurg 
minunat, era cu totul altceva să te laşi în voia acestor mâini 
păroase de maimuţă. Oricum avea să se termine toată 
povestea, fie că va reuşi sau nu să-l salveze, dar că el unul 
n-o va da în bară, de acest lucru Diomka era, nu se ştie de 
ce, convins. 

Bolnavul nu se înrudeşte cu chirurgul, decât pentru un 
timp scurt, dar se înrudeşte cu el mai strâns decât cu 
propriul său tată. 

— Ziceţi că-i un chirurg bun? Întrebă surd, dinspre fostul 
pat al lui Diomka, bolnavul cel nou, cu ochii umflaţi. Avea o 
înfăţişare de om luat prin surprindere, derutat. Era 
înfrigurat şi purta, chiar şi-n cameră, pe deasupra 


pijamalei, un hălăţel de bumbac, descheiat în faţă, şi privea 
în jur de parcă, aflat singur într-o casă, fusese trezit 
noaptea de bătăi în uşă, coborâse din pat şi nu ştia de unde 
vine pericolul. 

— M-m-m-m! Făcu Diomka, înseninându-se tot mai mult, 
tot mai mulţumit, de parc-ar fi scăpat de jumătate din 
operaţie. E un băiat pe cinste! Un om şi jumătate! Aveţi şi 
dumneavoastră de făcut operaţie? Ce aveţi, de fapt? 

— Şi eu, da, atâta răspunse celălalt, de parcă n-ar fi auzit 
întrebarea. Faţa lui nu preluă uşurarea lui Diomka, ochii 
rotunzi, holbaţi, poate prea atenţi sau poate total 
nevăzători, nu se schimbară în nici un fel. 

Diomka plecă, patul fu schimbat pentru noul-venit şi 
acesta se aşeză pe el, se rezemă de perete şi-şi pironi, din 
nou tăcut, ochii măriţi. El nu-şi plimba ochii, ci şi-i fixa 
asupra cuiva din salon şi privea aşa îndelung. Apoi, îşi 
întorcea tot capul şi privea la altcineva. Sau poate pe lângă 
altcineva. Nu tresărea la sunetele şi mişcările din salon. Nu 
vorbea, nu răspundea, nu întreba. Trecuse o oră şi nu 
reuşiseră să smulgă altceva de la el, decât că-i din Fergana. 
Mai auziseră, de la infirmieră, că numele lui era Şulubin. 

Era o bufniţă, asta era, Rusanov îşi dăduse imediat seama, 
după ochii aceia rotunzi şi ficşi, nemişcaţi. Salonul era 
oricum destul de mohorât, numai bufnița asta le mai lipsea. 
Îşi pironise ochii asupra lui Rusanov şi-l privi atât de multă 
vreme că acela se simţi de-a dreptul stânjenit. Pe fiecare-l 
fixa în aşa fel, de parcă toţi i-ar fi greşit cu ceva. Viaţa 
salonului lor nu-şi mai putea continua curgerea 
nepăsătoare de până atunci. 

Pavel Nikolaevici făcuse ieri a douăsprezecea injecție. Se 
obişnuise cu aceste injecții, nu mai delira după ele, însă 
începuse să aibă frecvente dureri de cap şi se simţea slăbit. 
Important era totuşi că, bineînţeles, nu era în pericol de 
moarte - nu fusese decât o panică în familie. lată că 
dispăruse deja jumătate din tumoare, iar ceea ce-i mai 
stătea încă pe gât se înmuiase şi-l jena mai puţin, iar capul 


îşi recăpăta, treptat, libertatea de mişcare. Rămânea doar 
slăbiciunea asta. Slăbiciunea însă poate fi îndurată, ba chiar 
are ceva plăcut: să zaci, să zaci şi să citeşti „Ogoniok” şi 
„Krokodil”, să bei întăritoare, să alegi bunătăţi din 
mâncare, să discuţi cu oameni plăcuţi, să asculţi radioul - 
dar asta când o să fie acasă. N-ar fi fost decât slăbiciunea, 
dacă Donţova nu l-ar fi pipăit de fiecare dată dureros, 
apăsând tare cu degetele, de parc-ar fi împins cu bâta, la 
subţioară. Căuta ceva, iar după o lună petrecută aici, se 
putea bănui cam ce caută: o altă tumoare, una nouă. L-a 
chemat şi la cabinet, l-a culcat şi i-a palpat partea de jos a 
abdomenului, apăsând la fel de dureros. 

— Poate să treacă în altă parte? Întreba, neliniştit, Pavel 
Nikolaevici. Bucuria provocată de scăderea tumorii se 
tulbura. 

— De aceea se şi face tratamentul - ca să nu treacă! 
Scutura din cap Donţova. Dar va trebui să mai înduraţi 
multe injecții. 

— Câte? Se îngrozi Rusanov. 

— Vedem noi mai încolo. 


(Medicii nu-ţi spun niciodată ceva clar.) 

Era deja atât de slăbit după douăsprezece, deja doctorii 
clătinau din cap la vederea analizelor lui de sânge - şi să 
mai suporte încă pe atât? Într-un fel sau altul, boala-şi 
cerea drepturile. Tumoarea scădea, dar tot nu era bucuros 
cu adevărat. 

Pavel Nikolaevici îşi petrecea - zilele mai mult în pat, 
zăcând fără puteri. Noroc că şi Roadeoase se domolise, 
încetase să urle şi să se răstească, acum se vedea că nu se 
preface, că boala-l copleşise şi pe el. Stătea tot mai des cu 
capul atârnându-i din pat şi zăcea îndelung aşa, cu ochii 
strâns închişi. lar Pavel Nikolaevici lua prafuri pentru 
dureri de cap, îşi umezea fruntea cu o cârpă şi-şi acoperea 
ochii, să-i ferească de lumină. 


Stăteau culcaţi astfel, alături, cu orele, cât se poate de 
paşnic, fără să se certe. 

Între timp, pe palierul larg al scării (de unde fusese dus la 
morgă bolnavul acela micuţ, care tot sugea din punga de 
oxigen) apăruse o lozincă - după toate regulile artei, cu 
litere albe pe o pâftză lungă, purpurie: 


BOLNAVI! NU DISCUTAŢI ÎNTRE VOI DESPRE BOLILE 
VOASTRE! 


Bineînţeles că pe o asemenea pânză purpurie şi la un loc 
atât de vizibil s-ar fi cuvenit să fie afişată o lozincă precum 
cele de la sărbătorile din octombrie sau întâi mai, dar 
pentru viaţa lor de aici era important şi acest apel şi, deja, 
de câteva ori, Pavel Nikolaevici, referindu-se la el, îi oprise 
pe bolnavi să-i mai chinuie sufletul. 


(De fapt, dacă treaba ar fi fost corect gândită, bolnavii cu 
tumori n-ar fi trebuit ţinuţi toţi în acelaşi loc, ci împrăştiaţi 
prin spitale - atunci nu s-ar mai speria unii pe alţii şi li s-ar 
fi putut ascunde adevărul, ceea ce ar fi fost mult mai uman.) 

Oamenii din salon se schimbau, dar niciodată nu veneau 
alţii mai veseli, toţi erau loviți de soartă, amărâţi. Doar 
Ahmadjan, care nu mai avea nevoie de cârje şi urma să se 
externeze curând, îţi rânjea dinţii albi, nepricepându-se 
însă să înveselească pe nimeni în afara propriei sale 
persoane şi provocând, mai degrabă, invidie. 

Şi iată că astăzi, la vreo două ore după venirea bolnavului 
acela mohorât, în miezul zilei cenuşii, când toată lumea 
zăcea prin paturi, iar geamurile, tulburate de ploaie, lăsau 
să treacă atât de puţină lumină încât îţi venea s-aprinzi 
lămpile încă înainte de prânz, dorindu-ţi să vină mai repede, 
eventual, seara - în salon intră cu pas rapid şi sănătos, 
luând-o înaintea infirmierei, un om nu prea înalt şi foarte 
vioi. Nici nu s-ar fi putut spune că intrase, el năvălise 
înăuntru, atât de grăbit de parcă cei de aici, înşiraţi în 


poziţie de drepţi, l-ar fi aşteptat demult şi ar fi fost obosiţi. 
Şi se opri, mirat că toată lumea zace neputincioasă prin 
paturi. Fluieră chiar a mirare. Apoi spuse vioi, cu 
nemulţumirea omului energic: 

— Hei, fraţilor, ce-i - aţi făcut pe voi de frică? Şi, cu toate 
că ei nu erau gata de întâlnire, îi salută cu un gest aproape 
militar: Cealăi, Maksim Petrovici! Îmi pare bine de 
cunoştinţă! Pe loc, repa-us! 

Pe chipul lui nu se vedeau semnele epuizării canceroase, ci 
flutura zâmbetul unui om iubitor de viaţă şi sigur de el - şi 
unii îi răspunseră, la rândul lor, cu un zâmbet, inclusiv Pavel 
Nikolaevici. În luna pe care o petrecuse aici, cu toţi 
plângăcioşii ăştia, acesta era, se pare, primul om! 

— Aşş-şşa, îşi căută el repede, din priviri, patul, fără să mai 
întrebe pe nimeni şi păşi apăsat până la el. Era patul de 
lângă Pavel Nikolaevici, care fusese al lui Mursalimov, şi 
bolnavul cel nou intră pe intervalul dinspre Pavel 
Nikolaevici. Se aşeză pe pat, se legănă oleacă, îl încercă, 
făcându-l să scârţâie. Apoi, trase concluzia: amortizare 
şaizeci la sută. Medicul-şef nu arde gazul de pomană. 

Începu să despacheteze, dar se dovedi că nu arc ce 
despacheta: în mâini n-avea nimic, într-unul din buzunare - 
un brici, în celălalt un pachet, dar nu de ţigări, ci de cărţi de 
joc aproape noi. Scoase pachetul, îl filă între degete şi, 
privindu-l cu ochi şmechereşti pe Pavel Nikolaevici, întrebă: 

— Mai faceţi câte-o foiţă? 

— Da, câteodată, mărturisi binevoitor Pavel Nikolaevici. 

— Preferance? 

— Puțin. Mai mult popa-prostul. 

— Ăla nu-i joc, spuse sever Cealăi. Dar stos? Whist? Poker? 

— Da, de unde! Fu nevoit să nege, jenat, Rusanov. N-am 
avut când să-nvăţ. 

— Păi, atunci o să-nvăţăm aici, fiindcă, dacă nici aici n-om 
avea timp!... Se repezi Cealăi. Cum se spune: nu ştii - te- 
nvăţăm, nu vrei - te obligăm! 


Şi râse. În comparaţie cu faţa, nasul îi era exagerat de 
moale, mare, rumenit. Dar, tocmai datorită acestui nas, faţa 
lui căpăta ceva deschis, atrăgător. 

— Joc mai ca lumea decât pokerul nu există! Declară el 
autoritar. lar mizele trebuie să fie blaind. 

Şi, nemaiîndoindu-se de Pavel Nikolaevici, se uită în jur 
după parteneri. Dar nimeni din apropiere nu-i inspira vreo 
speranţă. 

— Eu! Eu ai să-nveţi! Strigă din spate Ahmadjan. 

— În ordine, aprobă Cealăi. la să vedem, ce-am putea 
aranja aici, între paturi. 

Se răsuci şi mai mult, zări privirea fixă a lui Şulubin, mai 
văzu un uzbek în turban trandafiriu, cu mustăţile 
atârnându-i subţiri, răsucite parcă dintr-un fir de argint, 
când intră Nellea cu o găleată şi cârpă să spele, peste 
program, duşumeaua. 

— Asta, da! Aprecie pe loc situaţia Cealăi. Ce bucăţică 
bună! Păi, pân-acu' unde-ai fost? Să ne fi dat şi noi în bărci. 

Nellea îşi ţuguie buzele groase - aşa zâmbea ea. 

— Păi, ce-are a face, nici acum n-ar fi târziu. Doar că eşti 
beteag acu' şi nu-ţi dă mâna. 

— Faţă peste faţă - totul prinde viaţă! Dădu raportul 
Cealăi. Ori te ruşinezi de mine? 

— D'apăi, cât bărbat o fi şi-n tine! Îl măsură din ochi 
Nellea. 

— Prin tine, ca prin pâine, n-ai grijă, şi mâine! I-o servi 
Cealăi. Hai, dă-i drumul mai repede, apleacă-te să speli pe 
jos, să-ţi contemplu şi eu faţada! 

— N-ai decât să te uiţi, asta-i cadou din partea firmei, 
spuse cu mărinimie Nellea şi, trântind cârpa udă sub primul 
pat, se-aplecă să spele. 

Să nu fi fost bolnav deloc omul ăsta? N-avea nici un semn 
exterior şi nici vreo durere interioară nu i se citea pe faţă. 
Sau se ţinea atât de tare prin puterea voinţei, oferind acel 
exemplu care lipsea din salon, dar pe care-ar fi trebuit să-l 


ofere, în vremea noastră, orice om din ţară? Pavel 
Nikolaevici se uita cu invidie la Cealăi. 

— Dar dumneavoastră ce-aveţi? Întrebă el încet, cât să n- 
audă decât ei doi. 

— Eu? Se scutură Cealăi. Polipi! 

Ce erau polipii nu ştia exact niciunul dintre bolnavi, dar 
când la unul, când la altul apăreau, destul de des, aceşti 
polipi. 

— Şi nu vă doare? 

— Păi, de cum a-nceput să mă doară, m-am şi prezentat. 
Tre! tăiat? Poftiţi, sunteţi invitaţii mei, ce rost are să tragi 
de timp? 

— Şi unde sunt? Îl descosea cu tot mai mare respect 
Rusanov. 

— Pe stomac, cică! Spuse nepăsător Cealăi şi mai şi zâmbi. 
Practic, o să-mi cam măcelărească stomacul. Vor să ia trei 
sferturi din el. 

Îşi tăie cu muchia palmei burta şi-şi îngustă ochii. 

— Păi, asta cum vine? Se mira Rusanov. 

— Las' că nu-i nimic, mă acomodez eu! Numai să rămână 
permeabil la vodkă! 

— Dar vă ţineţi formidabil de tare! 

— Dragă vecine, îşi clătină Cealăi capul plin de bunătate, 
cu ochi sinceri şi nas mare, rumenit. Dacă vrei să nu dai 
colţul - nu te deprima. Ăl de toacă mai puţin, urâtul nu-l 
prinde din plin. Aşa te sfătuiesc şi pe tine să faci! 

Ahmadjan tocmai se apropia cu o placă de furnir. O puseră 
între paturile lui Rusanov şi Cealăi - se potrivi foarte bine. 

— Un pic foarte civilizat, se bucură Ahmadjan. 

— Aprindeţi lumina! Comandă Cealăi. 

Lumina fu aprinsă. Se înveseliră şi mai mult. 

— Şi-acum, cine-i al patrulea? 

Al patrulea nu prea era de găsit. 

— Nu-i nimic, deocamdată explicaţi-ne aşa. Rusanov 
căpătase mare curaj. Stătea acum cu picioarele pe 
duşumea, ca un om sănătos. Când întorcea capul, gâtul îl 


durea mult mai puţin decât înainte. Chiar dacă nu era decât 
o bucată de furnir, dar iată că se adunaseră totuşi în jurul 
unei mese de joc, luminată vesel de becul puternic din 
tavan. Semnele vii, negre şi roşii, ale cărţilor, se profilau 
pregnant conturate, pe suprafaţa lor albă, lăcuită. Poate că 
ăsta-i secretul, să priveşti boala aşa cum o vede Cealăi şi 
atunci ea se va îndepărta, târâş, de tine? La ce bun să te 
deprimi? Ce rost are să te agăţi mereu de aceleaşi gânduri 
sumbre? 

— Ce să fi aşteptat mai mult? Se rugă şi Ahmadjan. 

— Aş-ş-ş-a, printre degetele sale hotărâte, Cealăi fila 
pachetul de cărţi cu viteza unei pelicule de film: pe cele de 
care n-aveau nevoie le punea deoparte, pe celelalte - lângă 
sine. Folosim cărţile de la nouă la As. Culorile vin în 
următoarea ordine: trefla, caroul, inima, pica. Şi-i arătă 
semnele lui Ahmadjan. Ai înţeles? 

— Am înţeles, să trăiţi! Răspunse cu mare plăcere 
Ahmadjan. 

Maksim Petrovici continua să dea explicaţii, când îndoind 
şi trosnind uşurel pachetul selectat, când amestecând 
uşurel cărţile: 

— Se-mpart câte cinci cărţi, restul rămâne în pachet. 
Acum trebuie înţeleasă valoarea crescătoare a 
combinațiilor. lată ordinea lor. O pereche. Le arătă o 
pereche. Două perechi. Chintă - asta înseamnă cinci cărţi 
una după alta. Uite-aşa. Sau aşa. Pe urrnă - trei la fel. Full... 

— Cine-i Cealăi? Întrebă cineva din uşă. 

— Eu sunt Cealăi! 

— Sunteţi chemat afară, a venit soţia! 

— O fi adus vreo sacoşă, n-aţi văzut?... Asta-i fraţilor, 
facem pauză. 

Şi plecă vioi şi nepăsător. 

În salon, se lăsă liniştea. Lămpile ardeau ca seara. 

Ahmadjan se duse la el. Nellea se apropia repede, trecând 
peste duşumea cârpa fleşcăită şi fură nevoiţi să-şi ridice cu 
toţii picioarele pe paturi. 


Pavel Nikolaevici se culcă şi el. Simţea parcă fizic privirea 
bufniței din colţ aţintită asupra sa - o apăsare tenace şi 
plină de reproş pe cap, într-o parte. Şi pentru a slăbi 
apăsarea întrebă: 

— Dar dumneavoastră, tovarăşe, ce aveţi? 

Dar bătrânul mohorât nu făcu nici măcar un gest de 
politeţe spre cel ce întrebase, de parcă nu el ar fi fost cel 
întrebat. Privea cu ochi rotunzi, înroşiţi, de culoarea 
tutunului, pe lângă capul celui care i se adresase. Pavel 
Nikolaevici nu obţinu nici un răspuns şi-ncepu să studieze 
cărţile de joc lăcuite. Abia atunci auzi răspunsul surd: 

— Aia. 

Care „aia”? Necioplitul!... De data aceasta, Pavel 
Nikolaevici fu cel care nici nu se uită la el, ci se culcă pe 
spate şi zăcu aşa, cufundat în gânduri. 

Venirea lui Cealăi şi cărţile de joc îi mai distrăseseră 
gândurile, de fapt, însă el tocmai aştepta venirea ziarului. 
Prea era astăzi o zi importantă. O zi foarte importantă şi 
semnificativă, iar după ziar urma să ghicească multe despre 
viitor. Iar viitorul ţării este propriul tău viitor. Va avea întreg 
ziarul chenar de doliu? Sau doar prima pagină? Portretul va 
ocupa, oare, o coloană întreagă, sau doar un sfert? Şi cum 
vor suna titlurile, ce expresii se vor folosi în articolul de 
fond? După destituirile din februarie, toate aceste lucruri 
aveau o semnificaţie deosebită. La serviciu, Pavel 
Nikolaevici ar mai fi putut afla câte ceva de la alţii, aici însă 
n-avea decât ziarul. 

Între paturi, se înghesuia şi se agita Nellea, care nu 
încăpea în nici un interval de trecere. Dar, de spălat, spăla 
repede, era deja pe terminate şi-ntindea covoraşul îngust. 

Iar pe covoraşul întins se întorcea de la Roentgen, 
mutându-şi cu grijă piciorul bolnav şi tresărind de durere, 
Vadim. 

Aducea cu el şi ziarul. 

Pavel Nikolaevici îl chemă cu degetul: 

— Vadim! Veniţi până aici, luaţi loc. 


Vadim zăbovi un pic, se gândi, o coti spre Rusanov printre 
paturi şi se-aşeză, ţinând mereu cracul pantalonului în aşa 
fel încât să nu-l roadă. 

Era clar că Vadim despăturise deja ziarul, nu era pliat ca 
unul proaspăt. Încă din clipa în care-l luă în mâini, Pavel 
Nikolaevici observă că lipsesc şi chenarul de pe prima 
pagină şi portretul de pe prima coloană. Uitându-se apoi 
mai de aproape, răsfoind grăbit, cu foşnet, paginile, nu găsi 
- nici mai departe! 

— Nici portretul, nici chenarul, nici vreun şapou şi, până la 
urmă, părea să nu fie chiar nici un articol! 

— Nu e? Nu-i nimic? Îl întrebă el pe Vadim, speriat şi 
uitând să precizeze ce anume nu e. 

Nu-l cunoştea aproape deloc pe Vadim. Era el membru de 
partid, dar încă prea tânăr. Şi nu era un cadru de 
conducere - avea o specializare îngustă. Cu ce-o fi fost 
împuiat capul lui nu se putea şti. Dar odată îi inspirase 
încredere lui Pavel Nikolaevici: se discuta în salon despre 
popoarele deportate şi Vadim, ridicându-şi ochii din 
geologia lui, îl privi pe Rusanov, strânse din umeri şi-i spuse 
încetişor, doar lui: „Înseamnă că trebuie să fi fost ceva. La 
noi, nimeni nu e deportat degeaba.” 

În această propoziţie atât de corectă, Vadim arătase ce om 
inteligent şi neclintit este. 

Şi se pare că Pavel Nikolaevici nu se înşelase! Acum nu fu 
nevoit să-i explice lui Vadim despre ce-i vorba, căutase deja 
şi el în ziar. Şi-i arătă lui Rusanov un articol în subsol care 
acestuia, în tulburarea lui, îi scăpase. 

Un simplu subsol. Fără să fie marcat în vreun fel. Fără 
portret. Pur şi simplu, articolul unui academician. Şi nici 
articolul nu era despre a doua aniversare! Despre durerea 
întregului popor! Despre faptul că „e viu şi veşnic viu va fi”! 
Ci - „Stalin şi problemele construirii comunismului”. 

Atâta tot? Doar - „problemele”? Doar aceste probleme? 
Ale construirii? De ce ale construirii? Păi, aşa se putea scrie 
şi despre lizierele de păduri! Unde dispăruseră - victoriile 


din război? Dar - geniul filosofic? Dar - Corifeul Ştiinţei? 
Unde era iubirea întregului popor? 

Prin ochelari, cu fruntea încreţită şi plin de suferinţă, Pavel 
Nikolaevici privi chipul întunecat al lui Vadim. 

— Asta cum e posibil, cum?... Se uită la Kostoglotov, 
întorcându-se peste umăr. Acela părea să doarmă: ochii şi-i 
ţinea închişi, iar capul îi atârna şi-acum din pat. Cu două 
luni în urmă - n-au trecut mai mult de două, nu-i aşa? 

— Vă mai amintiţi: a şaptezeci şi cincea aniversare! Totul 
era ca şi până acum: un portret imens! Un titlu imens - 
„Marele Continuator”. Da?... Nu...? 

Nici măcar pericolul, nu, nu pericolul care-i ameninţa tot 
mai tare pe cei ce supravieţuiseră, ci - lipsa de 
recunoştinţă! Nerecunoştinţa, iată ce-l rănise acum cel mai 
tare pe Rusanov - de parcă propriile lui merite, propria lui 
perfecţiune fusese scuipată şi aruncată la gunoi. Dacă Slava 
răsunând în veacuri s-a ponosit, ca o cârpă, în doi ani; dacă 
Cel mai Iubit, Cel mai Înţelept, acela căruia i se supuneau 
toţi conducătorii tăi direcţi şi conducătorii conducătorilor - 
a fost făcut ghem şi vârât la naftalină în douăzeci şi patru 
de luni - atunci ce-i mai rămâne lui? Unde să afle sprijin? Şi 
cum să se însănătoşească? 

— Vedeţi, spuse foarte încet Vadim, formal, există o 
dispoziţie recentă să nu mai fie aniversate zilele morţii, ci 
numai cele de naştere. Dar, bineînţeles că, judecând după 
articol... 

Clătină abătut din cap. 

Se simţea şi el, într-un fel, ofensat. În primul rând, în 
numele tatălui mort. Îşi amintea cât îl iubise tatăl lui pe 
Stalin! În orice caz, mai mult decât pe sine însuşi (pentru 
sine tatăl lui nu încercase niciodată să obţină ceva). Şi mai 
mult decât pe Lenin. Şi, probabil, mai mult decât pe soţia şi 
pe fiii săi. 

Despre familie, putea discuta şi liniştit şi glumeţ, despre 
Stalin, însă - niciodată, vocea începea să-i tremure. Un 
portret al lui Stalin îl avea în cabinet, altul - în sufragerie, şi 


încă unul - în camera copiilor. Cât au crescut, băieţii au 
văzut întotdeauna deasupra lor aceste sprâncene groase, 
aceste mustăţi dese, faţa aceasta fermă, invulnerabilă, se 
pare, la teamă sau la bucurii uşoare, ale cărei sentimente 
erau adunate, toate, în sclipirea ochilor negri, catifelaţi. Şi, 
încă un lucru: după ce citea în întregime fiecare discurs al 
lui Stalin, tatăl le citea apoi fragmente şi băieţilor, 
explicându-le ce gând profund se afla în cutare loc şi-n ce 
limbă rusă frumoasă este exprimat. Mai târziu abia, când 
tatăl nu mai era printre cei vii iar Vadim crescuse, el 
începuse să descopere că, totuşi, limba acelor discursuri 
era cam nesărată, iar ideile prea puţin concentrate, că ele 
ar fi putut fi expuse mult mai pe scurt, iar la volumul 
respectiv puteau fi şi mai multe. Aşa i se părea lui, dar n-ar 
fi spus-o cu voce tare. Aşa i se părea lui, dar se simţea mai 
întreg când se împărtăşea din admiraţia cultivată în el din 
copilărie. 

Era încă foarte vie în memoria lui ziua Morţii. Plângeau şi 
bătrânii, şi tinerii, şi copiii. Fetele se zguduiau de plâns, iar 
băieţii îşi ştergeau ochii. Din pricina acestor lacrimi 
nesfârşite se crea senzaţia că nu murise un om, ci fusese 
zdruncinată întreaga ordine universală. S-ar fi zis că 
omenirea nu va supravieţui acestei zile decât, poate, pentru 
foarte scurt timp. 

Şi iată că la a doua aniversare nu mai cheltuiseră nici 
măcar cerneală tipografică pentru chenarul de doliu. Nu 
găsiseră nici măcar acele câteva cuvinte simple, calde: „cu 
doi ani în urmă, s-a stins din viaţă...” Acela al cărui nume se 
afla, ca ultim cuvânt de pe această lume, pe buzele 
soldaţilor ce se împiedicau şi cădeau pe câmpurile de luptă 
ale războiului mondial. 

Dar nu era vorba numai de educaţie. Vadim s-ar fi putut şi 
dezobişnui la nevoie, dar toate argumentele raţiunii duceau 
la concluzia că Marele Om plecat dintre cei vii trebuia 
venerat. El întruchipa seninătate, iradia convingerea că 
ziua de mâine nu va deraia de pe traiectoria celei 


precedente. El înălţase ştiinţa, îi înălţase pe oamenii de 
ştiinţă, îi eliberase de gândul la salariu, la locuinţă. Ştiinţa 
însăşi avea nevoie de stabilitatea lui, de consecvenţa lui, de 
garanţia că nici mâine nu se vor produce nici un fel de 
zguduiri care să-i oblige pe savanţi să se împrăştie, să se 
rupă de marea lor menire - cercetarea - pentru certuri 
legate de organizarea societăţii, pentru educarea 
înapoiaţilor mintali, pentru convingerea tâmpiţilor. 

Vadim nu era prea vesel când plecă, ducându-şi piciorul 
bolnav, spre pat. 

Tocmai atunci se întoarse Cealăi, foarte mulţumit, cu o 
sacoşă întreagă de mâncare. În timp ce muta alimentele în 
noptiera sa, de cealaltă parle a patului, nu pe intervalul 
dinspre Rusanov, zâmbi modest: 

— Ultimele zile în care mai pot să mărânc! Pe urmă, când 
oi rămâne numai cu maţele, nu ştiu cum o să meargă. 

Rusanov nu se mai sătura admirându-l pe Cealăi: ce 
optimist! Bravo lui! 

— Roşioare marinate..., continua să scoată din sacoşă 
Cealăi. Scoase apoi cu degetele una din borcan, o înghiţi, se 
strâmbă de plăcere: Că bune mai sunt!... Carne de vițel. A 
rămas sucul în ea, nu-i prea uscată. O atinse şi o linse. Mâini 
de femeie, mâini de aur! 

Apoi puse pe noptieră, fără comentarii, ascunzând-o de 
restul camerei, dar nu şi de Rusanov, o sticlă de jumătate. 
Şi-i făcu cu ochiul lui Rusanov. 

— Deci sunteţi de prin partea locului, din oraş, spuse Pavel 
Nikolaevici. 

— Nu-u-u, nu-s de-aici. Vin câteodată în delegaţie. 

— Dar soţia, ea stă aici? 

Dar Cealăi nu mai asculta, plecase cu sacoşa goală. 

Când se-ntoarse, deschise noptiera, se uită cu atenţie, 
cumpăni o vre-me, apoi mai mâncă o roşie şi închise uşiţa. 
Îşi scutură capul de plăcere. 

— La ce-am rămas, deci? Să continuăm. 


Ahmadjan găsise, între timp, un al patrulea partener, un 
tânăr kazah de pe scară, şi, deocamdată, îi povestea aprins 
pe ruseşte, la el în pat, completându-şi cuvintele cu gesturi 
ale mâinilor, cum ai noştri, ruşii, i-au bătut pe turci (fusese 
ieri într-un alt pavilion şi văzuse acolo filmul „Căderea 
Plevnei”). 

Acum amândoi se mutară aici, fixară din nou placa de 
furnir între paturi şi Cealăi, încă şi mai vesel acum, alegea 
cărţile de joc cu gesturi rapide şi îndemânatice, arătându-le 
diverse exemple de combinaţii: 

— Deci - full-ul, da? Asta-i când ai trei dintr-una şi o 
pereche dintr-altă. Ai înţeles, cecimek? 

— Nu sunt cecimek, se scutură, fără supărare, Ahmadjan. 
Cecimek am fost până la armată. 

— Bin-n-n-ne. Următoara e chinta spartă. Asta când ai 
cinci de aceeaşi culoare. Pe urmă - careul: patru la fel, a 
cincea poate să fie cum o fi. Pe urmă - pokerul mic. Asta-i 
chinta de-o culoare, de la nouă la popă. Uite-aşa... Sau uite- 
aşa... Mai mare, este pokeral mare... 

Nu se putea spune că totul era foarte limpede, dar Maksim 
Petrovici promisese că, în timpul jocului, lucrurile se vor 
clarifica. Şi apoi vorbea cu atâta bunăvoință, cu o voce atât 
de curată şi blândă, încât Pavel Nikolaevici simţi cum i se 
încălzeşte sufletul. Un om atât de simpatic nu sperase să 
întâlnească într-un spital obişnuit! lată că se aşezaseră ca 
un colectiv sudat, de prieteni, şi o s-o ţină aşa ore în şir, şi 
asta zi de zi dacă au chef, fiindcă la boală n-avea nici un rost 
să te gândeşti! Sau la alte neplăceri - n-avea nici un rost! 
Are dreptate Maksim Petrovici! 

Rusanov tocmai se pregătea să precizeze că până nu 
învaţă jocul n-o să joace pe bani, când, deodată, cineva 
întrebă din uşă: 

— Cine e Cealăi? 

— Eu sunt Cealăi! 

— Sunteţi chemat afară, a venit soţia! 


— Ptiu, fire-ai tu să fii de curvă, scuipă, fără ură, Maksim 
Petrovici. Dacă nu i-aş fi spus: nu veni sâmbătă, vino 
duminică. Cum de n-or fi dat nas în nas!... Ei, iertaţi-mă, 
fraţilor. 

Şi iar se strică jocul, Maksim Petrovici plecă, iar Ahmadjan 
şi kazahul luară cărţile la ei: să repete, să exerseze. 

Pavel Nikolaevici îşi aminti din nou şi de cinci martie, simţi 
şi privirea răuvoitoare a Bufniţei îndreptată spre el, din 
colţ, iar când se-ntoarse, văzu şi ochii deschişi ai lui 
Roadeoase. Roadeoase nu dormea câtuşi de puţin. 

Kostoglotov nu dormise deloc în tot acest răstimp şi, când 
Rusanov cu Vadim foşniseră ziarul şi şuşotiseră, auzise 
fiecare cuvânt şi special nu deschisese ochii. Era curios ce 
vor spune, cum va vorbi Vadim. Acum nici nu mai avea 
nevoie să facă vreun gest pentru a lua ziarul sau pentru a-l 
despături, totul era şi aşa destul de clar. 

Din nou bătea. Îi bătea inima. Se izbea de uşa de fier care 
n-ar fi trebuit să se deschidă niciodată - dar iată că scârţâia 
totuşi! lată că se clintise! Şi se scutura primul strat de 
rugină de pe balamale. 

Kostoglotov nu reuşise să se obişnuiască cu ceea ce auzise 
de la oamenii liberi: cu doi ani în urmă, în acea zi, 
plânseseră bătrânii şi fetele tinere, iar lumea părea să fi 
rămas orfană. Asta era pentru el o enormitate de 
neînchipuit, fiindcă el mai ţinea minte ce se-ntâmplase la ei. 
La un moment dat, nu-i mai scoseseră la lucru şi nu le mai 
deschiseseră nici barăcile - îi ţi-neau închişi. Fusese închisă 
şi staţia de amplificare din spatele zonei, care se auzea 
întotdeauna. Toate astea puse laolaltă dovedeau că stăpânii 
erau derutaţi, că li s-a întâmplat o mare nenorocire. lar 
nenorocirea stăpânilor este bucuria deţinuţilor! N-aveai de 
mers la lucru, puteai să stai toată ziulica-n pat, porţia îţi era 
adusă oricum. Mai întâi, îşi făcură somnul, apoi se mirară, 
apoi cântară un pic la chitară, la bandură, umblară de la o 
baracă la alta, încercând să-şi dea seama ce se întâmplă. 
Oricât i-ai izola pe prizonieri, adevărul se strecoară 


întotdeauna! Prin cantină, prin spălătorie, prin bucătărie. 
lar odată cea scăpat un zvon! 

La început, mai nehotărâţi, bântuind prin baracă, 
aşezându-se pe câte un pat: „Ei, băieţi, pare-se c-a dat 
colţul Canibalul.” - „Ei, na?” - „Asta n-o s-o cred niciodată 
- „Ba, să ştii că eu cred!” - „Era şi timpul!” Cât s-a mai râs! 
Au răsunat mai tare chitarele, mai tare şi balalaicele! 
Douăzeci şi patru de ore, n-au deschis barăcile. 

Iar în dimineaţa următoare, geroasă încă în Siberia, 
adunară tot lagărul în careu şi erau de faţă toţi - şi maiorul, 
şi cei doi căpitani, şi locotenentul. Şi maiorul, negru de 
supărare, începu să-şt facă numărul: 

— Cu adâncă durere... Ieri, la Moscova... 

Iar chipurile lor întunecate, aspre, ascuţite de puşcăriaşi 
rânjeau deja, puţin mai lipsea să izbucnească în urale. Şi, 
observând aceste zâmbete incipiente, maiorul ordonă 
furibund: 

— Căciulile - jos! 

Şi sute de oameni stăteau pe muchie de cuţit: să nu le 
scoată - încă nu se putea, dar şi să le scoată le părea tare 
rău. 

Şi atunci, luând-o înaintea tuturor, bufonul lagărului, un 
umorist înnăscut, îşi smulse căciula - o „stalinkă” din blană 
artificială - şi o azvârli în aer! Îndeplinise, cum ar veni, 
comanda! 

Şi văzându-l, sute de oameni le aruncară şi ei în sus! 

Şi-i stătu în gât maiorului comanda. 

Iar, după toate astea, Kostoglotov afla acum că plânseseră 
bătrânii şi fetele tinere şi lumea părea să fi rămas orfană... 

Cealăi se întoarse încă şi mai vesel - şi tot cu o sacoşă 
plină de alimente, alta de data asta. Cineva zâmbi ironic, 
dar Cealăi fu primul care să râdă de situaţie: 

— Ce mi te faci cu muierile astea? Dacă le face plăcere? 
De ce să nu le faci hatârul, doar nu-i faci nimănui vreun 
rău? Cât ar fi de ţanţoşă muierea.../Iot. 


VW 


Şi izbucni în râs, făcându-i să râdă şi pe ceilalţi, şi 
scuturându-şi mâinile din pricina hohotelor de râs. Rusanov 
începuse şi el să râdă sincer, fiindcă prea o potrivise bine 
Maksim Petrovici. 

— Şi, totuşi - care-i soţia? Se sufocă Ahmadjan. 

— Ce să mai discutăm, frăţioare, oftă Maksim Petrovici, 
mutând alimentele în noptieră. E nevoie de o reformă 
legislativă. La musulmani, problema-i rezolvată în mod 
umanist. Uite, din august, s-a dat drumul la avorturi - viaţa 
a devenit cu mult, dar cu mult mai simplă! De ce să trăiască 
o femeie singură? Măcar o dată pe an să vină cineva la ea. 
Iar pentru cei aflaţi în delegaţie e foarte comod: în fiecare 
oraş au câte o cameră şi supă de găină cu tăieţei. 

Printre celelalte produse apăru, din nou, pentru o clipă, o 
sticlă închisă la culoare. Cealăi închise uşiţa şi ieşi cu sacoşa 
goală. Pe muierea asta se pare că n-o răsfăţa - se întoarse 
de îndată. Se opri de-a curmezişul intervalului, unde se 
oprea pe vremuri Efrem şi, privindu-l pe Rusanov, se 
scărpină în cârlionţii cefei (iar părul îl avea stufos, între 
culoarea inului şi a pa-iului de ovăz): 

— Ce zici, vecine, gustăm şi noi ceva? 

Pavel Nikolaevici zâmbi aprobator. Masa comună cam 
întârzia în ziua aceea şi nici nu-ţi mai făcea poftă după ce 
Maksim Petrovici îşi aranjase a-tât de tacticos fiecare 
produs în parte. Plus că, în Maksim Petrovici însuşi, în 
zâmbetul buzelor lui groase, era ceva plăcut, ademenitor, 
care te făcea să-ţi doreşti tocmai să stai la masă cu el. 

— Haideţi, îl invită Rusanov la noptiera sa. Am şi eu aici 
câte ceva... 

— Dar păhărele aveţi? Se aplecă Cealăi, mutând deja cu 
mâinile sale pricepute pe noptiera lui Rusanov borcanele şi 
pacheţelele. 

— Păi, nu prea-i voie! Clătină din cap Pavel Nikolaevici. Cu 
bolile noastre, este strict interzis... 

Timp de o lună nimeni din salon n-avusese curajul nici 
măcar să se gândească la aşa ceva, pe când lui Cealăi i s-ar 


fi părut absurd să facă altfel. 

— Pe tine cum te cheamă? Se aşezase deja în dreptul lui şi- 
şi proptise genunchii în genunchii lui Rusanov. 

— Pavel Nikolaici. 

— Paşa! Îi puse Cealăi o mână prietenească pe umăr. Nu-i 
asculta pe medici! Ei te tratează - ei te băga-n mormânt. 
Dar noi trebuie să trăim - ţine steagul sus! 

Faţa de om simplu a lui Cealăi exprima convingere şi 
bunăvoință. Iar în clinică, sâmbăta, toate tratamentele se 
întrerupeau până luni. Afară ploua, separându-l pe Rusanov 
de toate rudele şi de toţi prietenii săi. În ziar lipsea 
portretul în chenar de doliu şi-o mare supărare i se 
cuibărise în ini-mă. Lămpile dădeau o lumină puternică, 
devansând mult seara nesfârşit de lungă, pe când cu acest 
om, într-adevăr plăcut, puteai să bei acum un păhărel, să 
guşti ceva, iar apoi să joci poker. (Ce noutate o să fie asta 
pentru prietenii lui Pavel Nikolaevici - pokerul!) 

Iar Cealăi, şmecherul, avea sticla deja la îndemână, sub 
pernă. Scoase dopul şi turnă câte o jumătate de pahar, jos, 
la nivelul genunchilor. Tot a-colo le şi ciocniră. 

În eternul stil rusesc, Pavel Nikolaevici uitase şi de 
spaimele recente, şi de interdicții, şi de promisiuni, şi nu 
dorea decât să-şi spele sufletul de urât şi să simtă cum îl 
cuprinde căldura. 

— Sănătate! Să trăim! Să trăim, Paşa! Îl hipnotiză Cealăi şi 
faţa lui caraghioasă deveni severă, ba chiar hrăpăreaţă. 
Cine vrea, n-are decât s-o mierlească, dar noi doi o să 
trăim! 

Acestea fiind spuse, băură. Rusanov slăbise foarte mult în 
această lună, nu băuse nimic în afara vinului roşu uşurel, 
aşa că acum fu pălit pe loc şi, de la o clipă la alta, începu să 
se relaxeze, să se înceţoşeze şi să se convingă că n-are rost 
să-şi bată capul, fiindcă se trăieşte şi-n pavilionul 
canceroşilor, se iese şi de-aici. 

— Şi dor tare, ăia?... Polipii? Întrebă el 


— Păi, cam dor. Dar eu nu mă las!... Paşa! Vodka n-are ce 
să facă rău, înţelege-mă! Vodka te lecuieşte de toate bolile. 
Eu şi înainte de operaţie o să beau nişte spirt, ce-ţi 
închipui? Uite, am acolo, în sticlă... Şi-o să beau spirt - 
fiindcă alcoolul curat se asimilează imediat, nu lasă apă de 
prisos în urma lui. Chirurgul o să-mi desfacă burta şi n-o să 
găsească nimic, curăţenie perfectă! lar eu o să fiu beat! Dar 
ce rost are să-ţi explic, doar ştii şi tu, că doar ai fost pe 
front: înainte de atac - vodka... Rănit ai fost? 

— Nu. 

— Ai avut noroc!... Eu am fost - de două ori: aici şi, uite, 
aici... 

Iar în pahare din nou erau de două ori câte o sută. 

— Zău, că nu mai e voie, se împotrivea cu blândeţe Pavel 
Nikolaevici. E periculos. 

— Ce să fie periculos? Cine ţi-a băgat în cap că-i 
periculos?... la o roşioară! Ah, ce roşioare! 

Şi, într-adevăr, ce mai conta dacă erau o sută sau două 
sute de grame, dacă tot încălcaseră regula. Două sute sau 
două sute cincizeci, dac-a murit un mare om - şi nu se 
spune despre el nici un cuvânt? Pentru luminoasa amintire 
a Stăpânului, Pavel Nikolaevici goli şi următorul pahar. Îl 
goli ca la parastas. 

Şi buzele i se strâmbară a tristeţe. Şi sorbea totodată şi 
roşioarele. Şi, cu fruntea lipită de fruntea lui Maksim, îl 
asculta cu înţelegere. 

— Of, roşioarele astea! Filosofă Maksim. Aici dai o rublă pe 
kilogram, iar dacă le duci la Karaganda - iei treizeci. Şi ţi le 
smulg din mâini! Dar n-ai cum să le duci. La bagaje - nu-i 
voie. De ce n-o fi voie? Spune-mi, te rog, de ce să nu fie 
voie...? 

Maksim Petrovici se tulburase şi ochii i se lărgiseră în 
căutarea sensului! A sensului vieţii. 

— Vine la şeful de gară un omuleţ îmbrăcat cu o hăinuţă 
veche: „Tu vrei să trăieşti, şefule?” Ăla a şi pus mâna pe 
telefon, crede c-a venit să-l omoare... lar omul îi pune pe 


masă trei hârtiuţe. De ce să nu fie voie? Cum adică să nu fie 
voie? Aşa cum tu vrei să trăieşti, vreau şi eu să trăiesc. Dă 
ordin să-mi primească şi mie coşurile la bagaje. Şi viaţa 
învinge, Paşa! Trenul merge, se numeşte „de pasageri”, dar, 
de fapt, este de roşii, pe rafturi sunt coşuri, sub rafturi - 
coşuri. Mită la însoţitorul de tren, mită la controlor. De la 
Miliția căilor ferate vin alţi controlori - mită şi la ăia. 

Pe Rusanov îl luase cu ameţeală, se încălzise foarte tare şi 
era acum mai puternic decât boala sa. Dar, se pare că 
Maksim spunea ceva care nu se putea împăca... Împăca... 
Ceva care contravenea... 

— Asta - contravine! Se încăpăţână Pavel Nikolaevici. La 
ce bun? Asta nu-i bine... 

— Nu-i bine? Se miră Cealăi. Păi, atunci ia un castravecior 
murat! Sau nişte salată de vinete!... La Karaganda stă scris 
cu piatră pe piatră: „Cărbunele e Pâinea”. Asta pentru 
industrie, cum ar veni. Dar, roşioare pentru oameni - nu- 
ssss! Şi, dacă nu le aduc oamenii cu iniţiativă - nici n-o să 
fieeee. i le smulg din mână, cu douăzeci şi cinci de ruble, 
şi-ţi mai zic şi mersi. Fiindcă altfel n-ar vedea în vecii vecilor 
roşii. Cât pot să fie de tâmpiţi ăia din Karaganda, nici nu-ţi 
poţi imagina! Adună paznici, nişte găligani, şi-n loc să-i 
trimită după mere, să aducă vreo patruzeci de vagoane - îi 
împrăştie pe toate drumurile din stepă - să bage de seamă 
nu cumva să aducă cineva mere la Karaganda. Să nu 
permită! Aşa că nerozii ăia stau şi păzesc...! 

— Şi asta - tu? Tu? Se necăji Pavel Nikolaevici. 

— De ce eu? Eu, Paşa, nu umblu cu coşurile. Eu - cu 
servieta. Maiorii, sublocotenenţii bat la uşa casieriilor: Li s- 
au terminat foile de drum! lar bilete nu sunt! Nu sunt!... Eu 
însă nu ciocănesc la uşa lor, eu plec când vreau. Eu ştiu la 
fiecare gară dacă trebuie să-ţi iei biletul de la bufet sau de 
la bagaje. Să ştii, Paşa - viaţa învinge întotdeauna! 

— Dar tu, de fapt, unde lucrezi? 

— Eu, Paşa, sunt tehnician. Deşi n-am terminat nici un 
institut. Mai lucrez şi ca agent. Eu lucrez în aşa fel încât de 


fiecare dată să iasă ceva. Dacă într-un loc nu mai sunt plătit 
- plec. Ai înţeles? 

Pavel Nikolaevici observase că parcă n-ar fi chiar totul în 
ordine, parcă o ia cam câş sau e de-a dreptul strâmb. Dar 
era un om atât de bun, de vesel, de încredere - primul în 
toată luna aceea. N-avea inimă să-l supere. 

— Dar, e frumos ce faci? Îl descusu, doar. 

— E frumos, foarte frumos! Îl linişti Maksim. Mai ia şi 
carne de vițel. Acugşi o să pilim şi din compoţelul tău. Paşa! 
O dată trăim pe lume - de ce să trăim prost? Trebuie trăit 
bine, Paşa! 

Cu asta Pavel Nikolaevici n-avea cum să nu fie de acord, 
asta aşa-i: o dată trăim pe lume, de ce să trăim prost? 
Numai că, iată... 

— Înţelegi, Maksim, asta se condamnă..., îi aminti el 
delicat. 

— Dar, Paşa, îi răspunse Maksim cu aceeaşi tandreţe, 
ţinându-l de umăr. Asta depinde din ce unghi priveşti 
chestiunea. Depinde de loc. 


Ai un fir de praf în ochi - şi simţi cum te-nţeapă, 
Ai ditamai sula într-altul - şi-ncepe să-ţi placă! 


Râdea în hohote Cealăi şi-l lovea pe Rusanov peste 
genunchi; şi nici Rusanov nu se putea abţine şi se clătina de 
râs: 

— Văd că ştii o groază de poezii!... Ce mai, eşti un 
adevărat poet, Maksim! 

— Dar tu? Tu unde lucrezi? Îl iscodi noul prieten. 

Oricât s-ar fi bătut pe burtă pân-atunci, acum Pavel 
Nikolaevici, fără să vrea, se sumeţi totuşi un pic: 

— Păi, ca să zic aşa - la cadre. 

Fusese modest. Era ceva mai sus, bineînţeles. 

— Şi, unde, asta? 

Pavel Nikolaevici îi spuse unde. 


— Ascultă! Se bucură Maksim. Trebuie s-ajutăm un om de 
treabă! Taxa de intrare e asigurată, nu-ţi face griji! 

— Doamne fereşte! Cum ai putut să gândeşti aşa ceva! Se 
ofensă Pavel Nikolaevici. 

— Păi, ce să mă mai gândesc? Fu uluit Cealăi şi din nou 
aceeaşi căutare a sensului vieţii, un pic mai diluată din 
pricina celor băute, pâlpâi în ochii lui. Păi, dacă şefii de 
cadre n-o să ia taxe de intrare - din ce o să trăiască? Cum 
să-şi crească copiii? Tu câţi copii ai? 

— Aţi terminat cumva cu ziarul? Răsună deasupra lor o 
voce surdă, neplăcută. 

Era Bufnița, se târâse până la ei din colţul său, cu ochii săi 
răuvoitori, umflaţi, îmbrăcat în halatul desfăcut. 

lar Pavel Nikolaevici descoperi că stătea pe ziar şi că-l 
şifonase. 

— Vă rog, vă rog! Sări cu gura Cealăi, trăgând ziarul de 
sub Rusanov. Lasă-l, Paşa. Ia-l tăticule, poate la altceva să 
ne zgârcim, dar la asta sigur nu. 

Şulubin luă mohorât ziarul şi voi să plece, când îl reţinu 
Kostoglotov. Aşa cum îi privea Şulubin fix şi tăcut pe toţi, 
aşa începuse şi Kostoglotov să-l studieze, iar acum îl vedea 
de aproape şi foarte bine. Cine putea fi acest om? Cu faţa 
asta atât de deosebită? 

Cu dezinvoltura întâlnirilor din lagărele de tranzit, unde 
poţi întreba pe oricine, din prima clipă, despre orice, 
Kostoglotov întrebă şi acum, din poziţia sa culcată, aproape 
răsturnată: 

— Ia zi, tăticule, dar dumneata unde lucrezi? 

Şulubin îşi întoarse către Kostoglotov nu doar ochii, ci tot 
capul. Şi-l privi o vreme, fără să clipească. Continuând să-l 
privească, făcu o mişcare ciudată, rotitoare, din gât, de 
parcă l-ar fi strâns gulerul, deşi nu avea ce să-l jeneze - 
gulerul cămăşii era destul de liber. Apoi deodată răspunse, 
nu refuză s-o facă: 

— Sunt bibliotecar. 


— Dar unde anume? Nu rată Kostoglotov ocazia de a pune 
şi a doua întrebare. 

— La şcoala tehnică de agricultură. 

Nu se ştie de ce, probabil pentru greutatea privirii lui, 
pentru tăcerea de cucuvea ascunsă-n colţ, Rusanov simţi 
nevoia să-l înjosească într-un fel, să-l pună la locul lui. Sau 
poate că vorbea vodka din el, căci strigă la el, mai tare şi 
mai uşuratic decât s-ar fi cuvenit: 

— Ne-membru de partid, bineînţeles? 

Bufnița îl privi cu ochii lui de tutun. Clipi, de parcă n-ar fi 
înţeles întrebarea. Mai clipi o dată. Şi deodată deschise 
ciocul: 

— Din contră. 

Şi porni să traverseze camera. 

Avea un mers nefiresc. Ceva îl rodea sau îl înţepa. Mai 
degrabă se târa cu poalele halatului larg desfăcute, se 
apleca stângaci, amintind de o pasăre mare cu aripile tăiate 
inegal ca să nu-şi poată lua zborul. 

În timpul perfuziei 


În căldura soarelui, pe-o piatră mai joasă decât o bancă de 
parc, Kostoglotov şedea cu cizmele în picioare, adunate 
chinuit, atingând pământul cu genunchii. Braţele-i atârnau 
ca nişte bice, tot până la pământ. Iar capul descoperit îi 
căzuse pe piept. Stătea aşa şi se-ncălzea, în halatul cenugşiu, 
desfăcut acum - nemişcat şi de o formă la fel de colţuroasă 
ca piatra cenuşie de sub el. Capul acoperit de păr negru i se 
încinsese şi spinarea îl ardea, dar el continua să stea 
neclintit, absorbind căldura lui martie - fără să facă nimic, 
fără să se gândească la nimic. Putea sta astfel 
nemaipomenit de multă vreme, completând din căldura 
soarelui ceea ce nu primise la vremea potrivită din pâine şi 
supă. 

Nici măcar umerii nu păreau să i se ridice şi să coboare 
din pricina respirației. Totuşi, nici nu cădea într-o rână, se 
ținea cumva. 


O îngrijitoare grasă de la etajul unu, femeia aceea masivă, 
care-l gonise pe vremuri din coridor, spunându-i că acesta 
fusese sterilizat, ea însăşi foarte mare amatoare de seminţe 
- spărsese şi acum, pe alee, câteva, dacă tot ieşise la aer - 
se apropie de el şi-l strigă cu o voce de precupeaţă 
binevoitoare: 

— Du-te la camera de pansamente, te cheamă doctorul. 

Se obişnuise într-atâta cu împietrirea sa încinsă, atât de 
silă-i era să se mişte, să se ridice, de parc-ar fi trebuit să 
iasă la o muncă nesuferită! 

— Care doctor? Bombăni el. 

— Ăla care o fi având nevoie! Spuse cu voce ridicată 
îngrijitoarea. Nu-s obligată să vă adun de prin grădină. 
Dacă eşti chemat, du-te. 

— Păi, mie n-au ce să-mi bandajeze. N-o fi vorba de mine, 
se tot încăpăţâna Kostoglotov. 

— Ba, pe tine, pe tine te cheamă! Îngrijitoarea nu pierdea 
timpul, ronţăia mereu seminţe. Parcă poate să te confunde 
cineva, cu picioroangele alea de barză. Altul haios ca tine n- 
avem. 

Kostoglotov oftă, îşi îndreptă picioarele şi, opintindu-se şi 
gemând, începu să se ridice. 

Îngrijitoareal privea cu dezaprobare: 

— Ai tot umblat, nu ţi-ai cruțat forţele. Trebuia să stai în 
pat. 

— Of, surioară, oftă Kostoglotov. 

Şi-ncepu să se târască pe potecă. Nu mai purta centura, 
ţinuta militară se evaporase, spinarea se încovoiase. 

Se ducea la sala de pansamente, unde-l aştepta o nouă 
neplăcere, şi era pregătit să lupte, numai că nu ştia nici el 
cu ce anume. 

La cabinet, nu-l aştepta Ella Rafailovna, care o înlocuia de 
vreo zece zile încoace pe Vera Kornilievna, ci o femeie 
tânără şi trupeşă, despre care ar fi fost prea puţin să spui 
că era rumenă - avea obrajii de-a dreptul stacojii de 
sănătoasă ce era. 


O vedea pentru prima dată. 

— Numele de familie? Îl luă ea din scurt, încă din prag. 

Cu toate că soarele nu-i mai bătea în ochi, Kostoglotov se 
uita la fel de strâmb, de nemulţumit. Se grăbea să-şi dea 
seama de situaţie, s-o evalueze, dar cu răspunsul nu se 
grăbea. Câteodată e necesar să-ţi ascunzi numele de 
familie, câteodată să minţi. Încă nu ştia ce-i de făcut acum. 

— Deci? Numele de familie? Ţinea să afle doctoriţa cu 
braţe pline. 

— Kostoglotov, mărturisi el în silă. 

— Unde aţi dispărut? Dezbrăcaţi-vă repede! Veniţi 
încoace, culcaţi-vă pe masă! 

Abia acum îşi aminti Kostoglotov şi pricepu totul pe loc: o 
să-i facă transfuzie de sânge! Uitase că asta se face în sala 
de pansamente. Numai că, în primul rând, continua să ţină 
la principiul lui: sânge străin nu vreau, dar nici dintr-al meu 
nu dau! Iar, în al doilea, muieruşca asta înfiptă nu-i inspira 
nici un fel de încredere. Iar Vega plecase. Din nou alt medic, 
alte obiceiuri, alte greşeli - ce demon o fi învârtind 
caruselul ăsta, de nu-i nimic statornic pe lume? 

Îşi scoase halatul, se uită pe unde l-ar putea atârna - sora-i 
arătă unde, între timp însă, mintea căuta un pretext de care 
să se poată lega ca să nu se lase. Agăţă halatul. Îşi scoase 
haina, o agăţă şi pe aceasta. Împinse cizmele în colţ (aici, la 
parter, veneau şi oameni din afară, încălţaţi). Porni desculţ 
pe podeaua curată, acoperită cu linoleum, spre patul înalt 
acoperit cu o saltea moale. Tot nu reuşise să inventeze un 
motiv, dar ştia că-l va inventa imediat. 

Pe stativul sclipitor, de oţel, se înălța aparatul de 
transfuzie: furtune de cauciuc, eprubete de sticlă, într-una 
din ele - apă. Pe acelaşi stativ se aflau câteva inele pentru 
fiole de diferite mărimi: de-o jumătate de litru, de un sfert şi 
de-o optime. Mai era şi o fiolă de o optime de litru, plină. 
Sângele cafeniu din ea era parţial acoperit cu o etichetă cu 
grupa sanguină, numele donatorului şi data recoltării. 


Cu obiceiul lui de a pătrunde cu ochii oriunde, fără să mai 
aştepte vreo invitaţie, în timp ce se urca pe pat, Kostoglotov 
citi toate acestea şi, fără să-şi culce capul, declară pe loc: 

— Oho! Douăzeci şi opt februarie! E vechi sângele. Nu 
puteţi să-mi faceţi transfuzie. 

— Asta ce mai înseamnă? Se indignă doctoriţa. Vechi, nou, 
ce ştiţi dumneavoastră despre conservarea sângelui? 
Sângele poate fi păstrat şi mai mult de o lună! 

Pe faţa ei stacojie supărarea lua culori violacee. Braţele, 
dezgolite până la cot, erau pline, rozalii, iar pielea-i era 
acoperită de bubuliţe, dar nu din acelea pricinuite de frig, 
ci de unele permanente. Şi bubuliţele acelea îl făcură pe 
Kostoglotov, nu se ştie de ce, să ia definitiv hotărârea de-a 
nu se lăsa. 

— Suflecaţi-vă mâneca şi lăsaţi mâna moale! Îi comandă 
doctoriţa. 

Lucra de doi ani la transfuzii şi nu-şi amintea de nici un 
bolnav care să nu fi fost bănuitor: fiecare se purta de parc- 
ar fi avut sânge de conte şi s-ar fi temut să şi-l corcească. 
Bolnavii se uitau neapărat strâmb la culoare, la grupă, la 
dată, voiau să vadă dacă nu-i prea rece sau prea fierbinte şi 
dacă nu s-a coagulat cumva, sau întrebau direct, siguri de 
ei: „Îmi băgaţi sânge stricat?” - „De ce să fie stricat?!” - 
„Păi, scrie pe el să nu fie atins” - „Asta fiindcă fusese pus 
deoparte pentru cineva, iar apoi n-au mai avut nevoie.” 
Chiar şi-n momentul în care se lăsa înţepat, bolnavul încă 
mai mârâia în gând: „Păi, fiindcă s-o fi dovedit de proastă 
calitate.” Numai datorită tenacităţii ei reuşea să înfrângă 
bănuielile acestea prosteşti. Pe deasupra, se mai şi grăbea 
întotdeauna, fiindcă norma de transfuzii pentru o zi, pe 
care o îndeplinea în mai multe locuri, era destul de mare. 

Însă şi Kostoglotov apucase să vadă aici, la clinică, şi 
acumulări de sânge în vene, şi spasme după transfuzie, aşa 
că n-avea deloc chef să se lase în voia acestor mâini rozalii 
cu bubuliţe. Propriul lui sânge, chinuit de roentgen şi 
îngroşat, îi era totuşi mai drag decât orice adaos proaspăt. 


Se va mai îmbunătăţi, mai încolo, şi-al lui. Şi, pe urmă, cu 
sângele lui prost îi vor întrerupe mai repede tratamentul - 
cu atât mai bine. 

— Nu, spuse el sumbru, fără să-şi suflece mâneca şi fără 
să-şi relaxeze mâna. Sângele dumneavoastră e vechi, iar eu 
mă simt prost astăzi. 

Ştia şi el foarte bine că nu trebuie invocate niciodată două 
motive, întotdeauna trebuie spus numai unul, dar îi venise 
aşa, fără voia lui. 

— O să controlăm acum tensiunea, nu se pierdu doctoriţa, 
iar infirmiera îi şi aducea aparatul. 

Doctoriţa era proaspăt venită, iar infirmiera era de aici, de 
la sala de pansamente, numai că Oleg n-avusese treabă cu 
ea până atunci. Era încă foarte tinerică, un copil, dar înaltă, 
bruneţica şi cu ochi de japoneză. Pe cap avea o construcţie 
atât de complicată, încât nici o bonetă şi nici măcar un batic 
n-ar fi putut acoperi totul - de aceea fiecare ieşitură a 
turnuleţului de păr şi fiecare şuviţă o avea înfășurată cu 
răbdare, în feşe-feşe - pesemne, venea cu vreo 
cincisprezece minute mai devreme la slujbă, să şi le- 
nfăşoare. 

Cu toate că pe Oleg asta nu-l privea în nici un fel, cerceta 
cu interes coroana albă, încercând să-şi închipuie 
pieptănătura fetei fără răsucelile feşelor. Importantă era 
aici doctoriţa, şi avea de luptat cu ea, fără întârziere, 
trebuia să polemizeze şi să se eschiveze, iar el pierdea timp 
studiind-o pe fata cu ochi de japoneză. Ca orice fată tânără, 
numai pentru că-i tânără, ascundea un mister, îl purta cu 
sine clipă de clipă, era conştientă de el la fiecare 
întorsătură a capului. 

Între timp, braţul lui Kostoglotov fusese strâns cu un şarpe 
negru şi se stabilise că tensiunea e normală. 

Deschisese deja gura pentru a comunica următorul 
argument din pricina căruia nu-i de acord cu transfuzia, 
însă cineva o chemă pe doctoriţă, din pragul uşii, la telefon. 


Ea se smuci şi plecă, infirmiera aşeză tuburile negre în 
cutie, iar Oleg continuă să stea culcat pe spate. 

— Ia zi, de unde-i doctoriţa asta? Întrebă el. 

Orice mlădiere a vocii avea legătură cu misterul interior al 
fetei şi ea simţea asta şi vorbea, ascultându-şi cu atenţie 
glasul: 

— De la centrul de transfuzii. 

— Şi de ce aduce sânge vechi? Se exersa Oleg şi pe contul 
copilei. 

— Nu-i vechi, clătină domol din cap fata şi-şi purtă coroana 
spre celălalt colţ al camerei. 

Fata asta era convinsă că ştie tot ce are nevoie. 

Şi poate c-aşa şi era. 

Soarele lumina acum acea parte a clădirii în care se afla 
sala de pansamente. Chiar înăuntru nu pătrundea, dar se 
aprinseseră cele două ferestre, iar o parte a tavanului era 
ocupată de o mare pată de lumină, reflexie a ceva nevăzut. 
Era multă lumină şi era curat şi linişte. 

Era bine în cameră. 

Se deschise uşa pe care Oleg n-o vedea, numai că intră 
altcineva, nu femeia aceea. 

Intră, fără a face aproape deloc zgomot cu pantofii, fără 
să-şi ţăcâne „eu”-ul din tocuri. 

Şi Oleg ghici cine este. 

Nimeni nu mai mergea ca ea. Numai ea lipsea din camera 
aceasta, numai şi numai ea. 

Vega! 

Da, ea era. Intră în câmpul lui vizual. Intră atât de firesc 
de parc-abia ar fi ieşit de aici. 

— Păi, unde aţi fost, Vera Kornilievna?... Zâmbi Oleg. 

Nu exclamase, o întrebase doar, cu voce scăzută, fericit şi 
fără să se ridice, deşi nu era prins în curele. 

În cameră era acum cu adevărat linişte, lumină, bine. 

lar Vega avea şi ea de pus o întrebare, şi tot zâmbind: 

— V-aţi revoltat? 


Dar, odată clătinat în hotărârea sa de a rezista, deja fericit 
că zace pe această masă şi că nu poate fi gonit atât de uşor 
de pe ea, Oleg răspunse: 

— Eu?... Nu, eu mi-am încheiat perioada revoluţionară. 
Unde-aţi fost? Mai mult de-o săptămână. 

Răspicat, de parcă i-ar fi dictat unui prostuţ nişte cuvinte 
noi, neobişnuite, ea spuse, aplecată deasupra lui: 

— Am fost să pun la punct nişte centre oncologice. Să fac 
propagandă anticanceroasă. 

— Undeva, la capătul lumii? 

— Da. 

— Şi nu vă mai duceţi? 

— Deocamdată, nu. Dar, dumneavoastră - vă simţiţi râu? 

Ce era în ochii aceştia? Răbdare. Atenţie. Semnele unei 
alarmări neverificate încă. Ochi de medic. 

Dar, dincolo de toate acestea, ochii aveau nuanţa unei 
cafele deschise la culoare. Ca şi cum într-o ceaşcă de cafea 
ai pune două degete de lapte. Adevărul e că Oleg nu mai 
băuse de mult cafea, nu prea ţinea minte cum arată, dar 
ochii erau prietenoşi - ochii unui vechi prieten! 

— Aiurea, prostii. Probabil c-am stat prea mult la soare. 
Am stat atâta încât eram cât pe ce să adorm. 

— Păi, dumneavoastră n-aveţi voie la soare! N-aţi înţeles, 
stând aici, că bolnavilor cu tumori le este interzisă 
expunerea la căldură? 

— Eu credeam că-i vorba doar de buiote. 

— Iar de soare, cu atât mai mult. 

— Înseamnă că plajele Mării Negre îmi sunt interzise? 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Ce viaţă!... Păi, atunci să-mi schimb locul de deportare 
cu Norilskul... 

Ea ridică din umeri. Apoi îi cobori. Asta nu era doar mai 
presus de puterile ei, dar şi mai presus de înţelegerea ei. 

Uite, acum s-o fi întrebat: de ce aţi spus că sunteţi 
măritată...? 

Oare lipsa unui soţ e o umilinţă? 


O întrebă: 

— Şi de ce nu v-aţi ţinut de cuvânt? 

— Cum? 

— Doar ne-nţelesesem. Aţi promis că dumneavoastră o să- 
mi faceţi transfuzia, că n-o să mă daţi pe mâna vreunui 
stagiar! 

— Ea nu-i stagiar, din contră, e specialist. Când vin ei, noi 
n-avem dreptul să intervenim. Dar acum a plecat. 

— Cum adică a plecat? 

— A fost chemată. 

O, roată a vieţii! Dar cui pe cui se scoate. 

— Şi atunci - dumneavoastră? 

— Eu. Şi care sânge vi se pare vechi? 

El îi arătă cu o mişcare a capului. 

— Nu-i vechi. Dar nu-i pentru dumneavoastră. 
Dumneavoastră o să vă introducem două sute cincizeci. 
Uite! Vera Kornilievna îl aduse de pe cealaltă masă şi i-l 
arătă. Citiţi, controlaţi. 

— Da, Vera Kornilievna, aşa-i viaţa asta a mea blestemată: 
să nu crezi în nimic, să verifici orice. Dumneavoastră 
credeţi că eu nu sunt bucuros când nu mai trebuie să 
controlez? 

O spusese atât de obosit de parcă trăgea să moară. Dar nu 
putea refuza totuşi ochilor săi curioşi o verificare. Şi iată ce 
surprinseră ochii: „Grupa I, laroslavţeva I. L.., 5 martie”. 

— O! Cinci martie - asta ni se potriveşte! Se învioră Oleg. 
Asta ne prieşte chiar. 

— În sfârşit aţi înţeles că o să vă fie de folos. Şi cât v-aţi 
opus! 

Asta n-o înţelesese. În fine, nu conta. 

Îşi suflecă mâneca mai sus de cot şi-şi aşeză mâna relaxată 
de-a lungul corpului. Într-adevăr, aceasta era singura 
relaxare a atenţiei lui veşnic bănuitoare: să se încreadă, să 
se lase în voia încrederii. Acum ştia că femeia aceasta 
blândă, făcută dintr-un aer doar un pic mai dens, care se 


mişca fără zgomot şi-şi calcula fiecare mişcare, nu va greşi 
cu Nimic. 

Aşa că stătea culcat şi parcă se odihnea. 

Pata cea mare de pe tavan, palid-însorită, dantelat- 
însorită, umplea un cerc neregulat. Şi-această pată, care nu 
se ştia ce reflecta, îi părea şi ea acum tandră şi înfrumuseţa 
camera curată şi liniştită. 

Iar Vera Kornilievna, vicleană, îi scoase cu acul din venă o 
cantitate anume de sânge, roti centrifuga şi-l risipi, pe 
farfurioară, în patru sectoare. 

— De ce patru? Întrebă el doar pentru că se obişnuise să 
întrebe toată viaţa, oriunde s-ar fi aflat. De fapt, acum îi era 
de-a dreptul lene să ştie de ce. 

— Unul - pentru compatibilitate, iar trei - pentru-a verifica 
dacă la staţie s-a stabilit corect grupa. Pentru orice 
eventualitate. 

— Păi, dacă grupa coincide - despre ce compatibilitate mai 
e vorba? 

— Păi, se întâmplă ca serul bolnavului să se coaguleze în 
contact cu sângele donatorului. Rar, dar se întâmplă. 

— Aşa, deci. Şi pentru ce-l rotiţi? 

— Se dau deoparte eritrocitele. Toate vreţi să le ştiţi. 

De fapt, putea să nici nu le ştie. Oleg se uita la pata irizată 
de pe tavan. N-ai cum să afli totul pe-această lume. Tot 
prost mori. 

Infirmiera cu coroană albă introduse în inelul stativului 
flaconul răsturnat, datat cinci martie. Apoi, îi puse o perniţă 
sub cot. Îi legă braţul mai sus de cot cu o bucată de cauciuc 
roşu şi începu să-l răsucească, urmărind cu ochii ei de 
japoneză când trebuie să se oprească. 

De ce i se năzărise oare un mister în fetiţa asta. N-avea 
nimic deosebit, era o fetiţă ca oricare alta. 

Se apropie doctoriţa Gangart cu seringa. Seringa era 
obişnuită şi plină cu un lichid transparent; acul, în schimb, 
era neobişnuit: era mai degrabă un tub, decât un ac, şi avea 


capătul triunghiular. Tubul în sine n-ar fi fost cine ştie ce, 
dacă n-ar fi urmat să-ţi fie introdus în venă. 

— La dumneavoastră se vede bine vena, îl ducea cu vorba 
Vera Kornilievna, în timp ce-o sprânceană îi tresărea mereu 
de tensiunea căutării. Apoi introduse cu efort, cu o ruptură 
a pielii care aproape că se putea auzi, acul monstruos. Asta- 
i tot. 

Ar mai fi fost aici multe lucruri de clarificat: de ce-i 
răsuciseră bucata de cauciuc mai sus de cot? De ce lichidul 
din seringă părea să fie, pur şi simplu, apă? Putea să- 
ntrebe, dar putea să-şi bată şi singur capul: probabil pentru 
ca aerul să nu năvălească în venă, iar sângele să nu 
năvălească-n seringă. 

Între timp, seringa-i rămăsese în venă, cauciucul fu slăbit, 
apoi scos, seringa fu retrasă şi ea cu îndemânare, infirmiera 
scutură deasupra unui lighenaş capătul aparatului de 
transfuzie, zvârlind din el primele picături de sânge - şi iată 
că Gangart potrivise deja la ac, în loc de seringă, acest 
capăt, şi-l ţinea cu mâna, după ce deschisese ventilul de sus. 

În eprubeta de sticlă a aparatului de transfuzie, cea care 
se lărgea, începură să se ridice încet, una câte una, prin 
lichidul transparent, bule transparente de aer. 

La fel ca bulele acelea care se ridicau la suprafaţă, se 
ridicau, una după alta, şi întrebările: de ce-i nevoie de un ac 
atât de larg? De ce-a fost scuturat sângele? La ce bun 
bulele acelea? Dar un singur prost poate pune atâtea 
întrebări, încât o sută de deştepţi n-ar prididi să-i răspundă. 

Dac-ar fi fost să întrebe, altceva ar fi vrut să afle. 

Toate lucrurile din cameră aveau un aer sărbătoresc şi, 
mai ales, pata alburie de soare de pe tavan. 

Acul fusese introdus pentru vreme mai îndelungată. 

Nivelul sângelui din flacon aproape că nu scădea. Nu 
scădea deloc. 

— Mai aveţi nevoie de mine, Vera Kornilievna? Întrebă 
insinuant infirmiera japoneză, ascultându-şi glasul. 

— Nu, nu am, răspunse încet doctoriţa Gangart. 


— Dau şi eu fuga aici... O jumătate de oră, se poate? 

— Eu n-am nevoie de nimic. 

Şi infirmiera aproape că fugi cu coroana ei albă. 

Rămăseseră numai ei doi. 

Bulele de aer se ridicau încet. Dar Vera Kornilievna atinse 
ventilul şi ele încetară să se mai ridice. Dispărură de tot. 

— Aţi închis? 

— Da. 

— De ce? 

— Iar vreţi să ştiţi? Zâmbi ea, acum, încurajator. 

Era foarte multă linişte în sala de pansamente - ziduri 
vechi, uşi masive. Se putea vorbi cu un singur ton mai sus 
de şoaptă, prin simpla eliberare a aerului din piept. Şi, într- 
adevăr, astfel îţi venea să vorbeşti. 

— Firea asta a mea blestemată. Întotdeauna vreau să ştiu 
mai mult decât e permis. 

— Cât mai vreţi, tot e bine..., remarcă ea. Buzele ei nu 
rămâneau niciodată indiferente la ce spunea. Prin mişcări 
minuscule - prin răsuciri diferite în dreapta şi-n stânga, 
printr-o uşoară răsfrângere nu chiar simetrică, ele 
susțineau ideea şi-o explicitau. După primii douăzeci şi cinci 
de centimetri cubi trebuie făcută o pauză serioasă, şi 
controlată starea bolnavului. Încă mai ţinea cu o mână 
capătul acului. Şi, cu un uşor zâmbet pe buze, aplecată 
deasupra lui, se uita binevoitor şi iscoditor în ochii lui Oleg: 
Cum vă simţiţi? 

— În clipa de faţă - minunat. 

— Ăsta nu-i un cuvânt cam tare - „minunat”? 

— Nu, mă simt cu adevărat minunat. Mult mai bine decât 
„bine”. 

— N-aveţi frisoane, un gust neplăcut în gură? 

— Nu. 

Flaconul, acul şi transfuzia - erau munca lor comună, 
unificatoare, asupra unei a treia persoane pe care o tratau 
în doi şi voiau s-o facă bine. 

— Dar, în rest, nu în clipa de faţă? 


— Nu în clipa de faţă? E formidabil să priveşti, uite aşa, 
vreme îndelungată în ochii celuilalt, când ai tot dreptul să 
priveşti, când nu eşti obligat să-ţi muţi privirea. În general, 
nu mă simt deloc bine. 

— Dar, cum anume? De ce? 

Întreba cu compasiune, cu nelinişte, ca un prieten. Însă, 
merita o lovitură. Şi Oleg simţea că i-o va da chiar acum. 
Că, oricât ar fi de blânzi ochii aceia deschişi, de culoarea 
cafelei, lovitura tot va trebui dată. 

— Păi, mă simt rău - moralmente. Mă simt rău, fiindcă 
sunt conştient că plătesc prea scump pentru viaţă. Şi că 
până şi dumneavoastră participaţi la aceasta şi mă înşelaţi. 

— Eu? 

Când ochii privesc neîntrerupt unii într-alţii, apar calităţi 
cu totul noi: vezi lucruri care nu ţi se dezvăluie când doar 
treci peste ei cu privirea. Ochii par să-şi piardă pojghiţa 
colorată care-i apără, iar adevărul ţâşneşte din ei fără 
cuvinte şi fără să-l poată reţine cineva. 

— Cum aţi putut să-mi explicaţi atât de convingător că-i 
nevoie de injecţiile acelea, dar eu nu le pot înţelege sensul? 
Care era problema? E, pur şi simplu, hormonoterapie - ce 
era de neînțeles? 

Adevărul e că nu prea era cinstit ce făcea - să iei astfel 
prin surprindere nişte ochi lipsiţi de apărare. Dar numai 
astfel o putea întreba cu adevărat. Ceva tresări în ei, erau 
dezorientaţi. 

Şi doctoriţa Gangart - nu, Vega - îşi retrase ochii. 

Cum se retrage din câmp un detaşament înainte de-a fi 
distrus cu totul. 

Se uită la flacon - dar n-avea la ce să se uite, doar ventilul 
fusese închis. Se uită la bulele de aer - dar nici bule de aer 
nu mai erau. 

Şi dădu drumul la ventil. Porniră să urce bulele de aer. 

Era, probabil, şi timpul. 

Ea îşi plimbă degetele peste furtunul de cauciuc, care 
cobora dinspre aparat până la ac, descongestionând parcă 


circulaţia dinăuntru. Apoi, mai puse vată sub capătul lui, 
pentru ca furtunul să nu se îndoaie deloc. Apoi, mai găsi 
prin preajmă şi nişte leucoplast şi lipi cu o bucată de 
plasture capătul furtunului de mâna lui. Mai petrecu pe 
urmă furtunul de cauciuc printre degetele sale, degetele 
aceleiaşi mâini, îndreptată liber în sus, ca pe nişte cârlige, 
astfel încât furtunul să se ţină singur. 

Acum Vega putea să nu-l mai ţină deloc, să nu stea lângă 
el, şi să nu-l privească în ochi. 

Cu chipul întunecat, sever, reglă bulele să vină un pic mai 
des şi spuse: 

— Uite-aşa, nu vă mişcaţi. 

Şi plecă. 

Nu plecă din cameră, ci doar din cadrul decupat de ochii 
lui. Dar cum el n-avea voie să se mişte, în câmpul său vizual 
nu rămăsese decât stativul cu aparate: flaconul cu sânge 
maroniu; bulele luminoase; părţile de sus ale ferestrelor 
însorite; imaginile reflectate ale ferestrelor împărţite în 
şase, pe suprafaţa mată a lămpii din tavan: şi restul 
tavanului, cu pata de lumină pâlpâind în razele stinse ale 
soarelui. 

Iar Vega dispăruse. 

Dar întrebarea căzuse totuşi - ca un obiect transmis cu 
neglijenţă, nesupravegheat. 

lar ea nu-l prinsese din zbor. 

Oleg trebuia să se descurce şi mai departe singur. Privind 
în tavan, el începu să gândească încet, cu voce tare: 

— Fiindcă viaţa oricum mi-e pierdută. Până şi-n oase mi s-a 
întipărit amintirea faptului că sunt un deţinut pe veşnicie. 
După ce că destinul nici măcar nu-mi promite nimic bun, să 
fie omorâtă conştient, artificial, în mine şi această 
posibilitate - la ce bun să mai salvezi o asemenea viaţă? 
Pentru ce? 

Vega auzise totul, dar se afla în afara cadrului. Poate că 
era mai bine aşa: îi venea mai uşor să vorbească. 


— Mai întâi, am fost prădat de propria viaţă. Acum mi se ia 
şi dreptul de... A mă continua. Cine şi la ce-ar mai avea 
acum nevoie de mine?... Un mutilat! Să provoc milă?... Să 
mi se dea pomană...? 

Vega tăcea. 

lar pata aceea de pe tavan, nu se ştie de ce, tresărea din 
când în când; îşi strângea marginile poate, sau se încreţea, 
de parcă şi ea s-ar fi gândit, fără să-nţeleagă. Apoi devenea 
din nou imobilă. 

Bolboroseau bulele transparente şi vesele. Nivelul 
sângelui din flacon scădea. Un sfert intrase deja în el. 
Sânge de femeie. Sângele Iaroslavţevei, al Irinei. O fată? O 
bătrânică? O studentă? O vânzătoare? 

— Pomană... 

Şi, deodată, Vega, rămânând nevăzută, nu-l contrazise, ci, 
de-acolo de unde era, îşi smulse din rărunchi: 

— Dar asta nu-i adevărat!... Nu se poate ca 
dumneavoastră să gândiţi astfel! Nu pot să cred că omul 
care gândeşte aşa sunteţi dumneavoastră!... Controlaţi-vă! 
Sunt gânduri de-mprumut, sunt stări de spirit preluate de 
la cineva! 

Vorbea cu o energie pe care n-o simţise niciodată în ea. 
Vorbea trădându-şi o vulnerabilitate pe care nu i-ar fi 
bănuit-o. 

Apoi se opri brusc, tăcu. 

— Dar cum trebuie să gândesc? Încercă să şi-o apropie cu 
grijă Oleg. 

Uf, ce linişte se lăsase! Bulele uşoare din flaconul închis - 
până şi ele se auzeau sunând. 

Îi era greu să vorbească. Cu o voce frântă, depăşindu-şi 
puterile, ea se căţără peste prăpastie. 

— Trebuie să gândească cineva şi altfel! Poate să nu fie 
decât un grup mic, o mână de oameni - dar să gândească 
altfel! Fiindcă dacă s-ar gândi numai aşa - atunci pentru 
cine să trăieşti? La ce bun?... Şi-ar fi oare posibil...? 


Ajunsă de cealaltă parte, strigase ultimele cuvinte din nou 
cu disperare. Şi parcă l-ar fi împins cu strigătul ei. Parcă l- 
ar fi împins din toate forţele ei firave, s-ajungă, rigid şi greu 
cum era, în singurul loc unde s-ar mai fi putut salva. 

Şi, asemeni unei pietre slobozite din praştia unui băieţoi, 
dintr-o tulpină de floarea-soarelui care-i prelungise mâna: 
sau chiar ca un proiectil din tunurile acelea cu ţevi lungi din 
ultimul an de război - care vâjâiau, iar apoi fluierau, 
fluierau sus, în aer - Oleg se înălţă şi zbură urmând o 
parabolă dementă, smulgându-se din tipare, lăsând 
deoparte împrumuturile - peste primul pustiu al vieţii sale, 
peste al doilea pustiu al vieţii sale - şi ajunse într-o ţară de 
demult. 

În ţara copilăriei! N-o recunoscu imediat. Dar când ochii, 
care încă-i mai clipeau, încă-i mai erau tulburi, o 
recunoscură, se simţi imediat ruşinat, fiindcă şi el gândise 
aşa pe când era băiat, iar acum nu el, ci ea fusese nevoită 
să-i vorbească despre asta cea dintâi, ca despre o 
descoperire. 

Şi se mai prelingea, se furişa încă ceva din memorie, ceva 
legat de cazul ăsta, trebuia să-şi aducă aminte cât mai 
repede - şi-şi aminti! 

Îşi aminti repede, dar începu să vorbească rar, 
măsurându-şi fiecare cuvânt: 

— În anii douăzeci, se bucurau la noi de un imens succes 
cărţile doctorului Friedland, un venerolog. Pe atunci, se 
considera foarte sănătos să deschizi ochii populaţiei în 
general, şi mai ales tineretului. Era un fel de propagandă 
sanitară privind problemele cele mai imposibile de numit. 
Probabil că aceste lucruri sunt într-adevăr necesare, poate 
că-i mai bine aşa, decât o tăcere ipocrită. Una dintre cărţi 
se numea „În spatele uşii închise”, alta - „Despre 
suferinţele dragostei”. Dumneavoastră nu v-au căzut în 
mână? Păi... Eventual când aţi devenit medic? 

Bulele de aer bolboroseau, rare. Şi se mai auzea parcă şi 
respiraţia din afara cadrului. 


— Eu le-am citit, trebuie să recunosc, cam prea devreme, 
la vreo doisprezece ani. Pe ascuns, bineînţeles. Era o 
lectură uluitoare, dar şi pustiitoare. Sentimentul era... Că 
parcă nici nu-ţi mai venea să trăieşti... 

— Am citit, i se răspunse deodată fără nici o expresie. 

— Da? Da? Şi dumneavoastră? Se bucură Oleg. El spuse 
„Şi dumneavoastră”, de parcă el ar fi fost primul care se 
destăinuise. Erau de un materialism atât de consecvent, 
atât de logic, atât de indiscutabil încât, de fapt... Ce rost 
mai avea să trăieşti? Aceste calcule exacte în procente, câte 
femei nu simt nimic, câte cad în extaz. Aceste poveşti, cum 
femeile, în căutarea propriului eu, trec dintr-o categorie 
într-alta... Amintindu-şi mereu lucruri noi, luă aer de parcă 
s-ar fi lovit sau s-ar fi ars. Această convingere lipsită de 
suflet că orice psihologie este, în problemele de cuplu, un 
derivat, autorul garantând că poate explica fiziologic orice 
„nepotrivire de caracter”. Ce mai, probabil că ţineţi şi 
dumneavoastră minte totul. Dumneavoastră, când le-aţi 
citit? 

Nu răspunse. 

Nu trebuia s-o descoasă. Probabil că oricum exprimase 
totul prea brutal, prea direct. N-avea deprinderea de a 
discuta cu femeile. 

Ciudata pată palid-însorită de pe tavan se tulbură deodată, 
pe întinderea ei sclipiră nişte puncte argintii, luminoase, 
care o luară la fugă. Şi, după cutele repezi, după micile 
valuri alergătoare, Oleg înţelese în sfârşit că galaxia 
misterioasă, siderală, de pe tavan era, pur şi simplu, 
reflexul unei bălți rămase după ploaie, în apropierea 
gardului. Reflexul unei simple bălți. lar acum începuse să 
sufle un vânt uşor. 

Vega tăcea. 

— Vă rog să mă iertaţi! Se căi Oleg. Îi făcea plăcere, găsea 
chiar o anumită plăcere în a-şi cere iertare. N-am spus-o 
cum trebuie... Încercă să-şi răsucească gâtul spre ea, dar 


tot n-o vedea. Asta distruge însă tot ce-i omenesc pe lume. 
Fiindcă dacă te laşi copleşit, dacă accepţi toate astea... 

Se lăsa acum cu bucurie în voia vechii lui credinţe şi 
încerca s-o convingă - pe ea! 

Şi Vega se întoarse! Intră în cadru - disperarea şi 
asprimea pe care le întrevăzuse dispăruseră de pe faţa ei, 
pe care apăruse obişnuitul zâmbet binevoitor. 

— Asta vreau şi eu, să n-o acceptaţi. Eram şi convinsă, de 
altfel, că n-o acceptaţi. 

Era de-a dreptul radioasă. 

Păi, era chiar fetiţa din copilăria lui, prietena lui de şcoală, 
cum de n-o recunoscuse. 

Ar fi vrut să-i spună o vorbă bună, ceva simplu, cum ar fi: 
„hai noroc”! Şi să-i strângă mâna - uite ce bine c-am intrat 
în vorbă! 

Dar dreapta lui era sub ac! 

Dacă i-ar putea spune Vega! Sau Vera! 

Dar era imposibil. 

Iar sângele din flacon scăzuse, între timp, la jumătate. Cu 
câteva zile în urmă, mai curgea încă într-un corp străin ce- 
şi avea propria lui fire, propriile gânduri - şi iată că intra 
acum în el, sănătate stacojiu-maronie. Oare, chiar nu 
aducea nimic odată cu sine? 

Oleg urmărea mâinile fâlfâitoare ale Vegăi: cum îndrepta 
perniţa de sub cot sau vata de sub capătul furtunului, cum 
îşi petrecu degetele peste furtun şi începu să ridice câte 
puţin, odată cu flaconul, partea de sus, mobilă, a stativului. 

De fapt, nu să strângă această mână ar fi vrut el, ci s-o 
sărute. 

Vega. 

leşise din clinică într-o dispoziţie sărbătorească şi fredona 
ceva uşurel, numai pentru sine, fără să deschidă gura. 

Într-un pardesiu de un bej deschis, nisipiu, deja fără 
ghete, fiindcă trotuarele se uscaseră, îşi simţea tot corpul 
uşor, mai ales picioarele - mergea atât de lejer încât ar fi 
putut traversa tot oraşul. 


Seara era la fel de luminoasă ca ziua - deşi se răcorise, 
mirosea totuşi clar a primăvară. Părea o nebunie să te 
înghesui în autobuz, să te sufoci. Ar fi vrut să meargă tot 
drumul pe jos. 

Şi o porni. 

Nu exista nimic mai frumos în oraşul lor decât piersicii în 
floare. Deodată, îşi dori să vadă acum, luând-o înaintea 
primăverii, măcar un piersic înflorit - să-i poarte noroc; 
după un gard, poate, sau dincolo de duvaluri, de zidurile de 
pământ, măcar de departe - rozul acela vaporos nu se 
poate confunda cu nimic. 

Dar, era încă prea devreme pentru aşa ceva. Cenugşiul 
copacilor abia începuse să capete reflexe verzui; era acel 
moment când verdele nu mai lipseşte din copac, dar 
cenuşiul încă predomină. Iar acolo unde, în dosul duvalului, 
se zărea o mică grădină smulsă din piatra oraşului, acolo nu 
se vedea decât pământ roşcat, uscat, trecut deja o dată prin 
săpăligă. 

Era devreme. 

De obicei, grăbită parcă, Vera lua autobuzul - îşi făcea loc 
pe arcurile rupte ale scaunelor sau se-ntindea cu degetele 
până la bară şi, atârnând astfel, se gândea că n-are chef de 
Nimic şi, cu toate că are toată seara la dispoziţie, nu-i vine 
să facă nimic. Contrar oricărei logici, ceasurile de seară 
trebuiau, pur şi simplu, omorâte, dimineaţa urmând să se 
grăbească din nou, într-un autobuz asemănător, la serviciu. 

Astăzi, în schimb, mergea fără grabă - şi-avea chef să facă 
de toate, de toate! Deodată, apăreau o mulţime de treburi - 
şi prin casă, şi cumpărături, şi, poate, ceva de cusut, şi la 
bibliotecă, şi, pur şi simplu, unele ocupaţii plăcute, care nu-i 
erau câtuşi de puţin interzise sau inaccesibile, iar ea, nu se 
ştie de ce, le evitase până acum. Acum avea chef de toate, 
ba chiar de toate odată! Totuşi, nu se grăbea deloc să 
meargă cu autobuzul şi să le rezolve mai repede, ci mergea 
încet, bucurându-se de fiecare pas al pantofului pe asfaltul 
uscat. 


Trecea pe lângă magazinele care mai erau încă deschise, 
dar nu intră în niciunul să cumpere mâncare sau alte 
lucruri necesare. Trecea pe lângă afişe, dar nu citi niciunul, 
deşi tocmai afişe ar fi avut acum chef să citească. 

Merse aşa multă vreme, şi-n asta consta toată plăcerea. 

Şi, din când în când, zâmbea. 

Ieri fusese sărbătoare - se simţise însă apăsată şi 
dispreţuită. lar astăzi era zi de lucru - şi se simţea lipsită de 
griji şi fericită. 

E-o sărbătoare să simţi că ai dreptate. Concluziile tale 
ascunse, insistente, ironizate şi respinse, firicelul de care nu 
te mai ţii decât tu - se dovedeşte a fi, deodată, o armătură 
de oţel, şi rezistenţa lui o recunoaşte, ba chiar se încrede-n 
ea, apucându-se şi el de armătură, un om care a trecut prin 
atâtea, atât de suspicios, atât de dur. 

Şi, încrezându-se unul în celălalt, ei alunecă lin, ca în 
cabina unui teleferic, deasupra prăpastiei inimaginabile a 
nepăsării omeneşti. 

Asta o încântase, de-a dreptul! Fiindcă nu ajunge să ştii că 
eşti normală, că nu eşti nebună, mai trebuie să şi auzi că - 
da, eşti normală, nu eşti nebună, şi de la cine! Ar fi vrut să-i 
mulţumească pentru c-a spus-o astfel, pentru că s-a păstrat 
astfel, după ce-a trecut prin înfrângerile vieţii. 

Să-i mulţumească, dar, deocamdată, să se şi justifice în 
faţa lui - pentru hormonoterapie. Îl nega şi pe Friedland, 
dar nega şi hormonoterapia. Asta era contradictoriu, dar 
logică i se cere medicului, nu bolnavului. 

Că era aici o contradicţie, ori nu - trebuia să-l convingă să 
se supună acestui tratament! Nu putea să-l cedeze pe-acest 
om, din nou, tumorii! O cuprindea tot mai puternic pofta de 
luptă: să-l convingă, să-l facă să se răzgândească şi să-l 
însănătoşească anume pe-acest bolnav! Dar, pentru a-l 
convinge din nou şi din nou pe-un asemenea încăpățânat 
ţâfnos, trebuia să creadă foarte tare ea însăşi. Numai că ea 
înţelesese brusc, ascultându-i reproşurile, că 
hormonoterapia fusese introdusă în clinica lor conform unei 


instrucţiuni privind un spectru larg de tumori şi cu o 
motivaţie destul de generală. Nu ţinea minte acum să fi citit 
vreun articol de specialitate dedicat felului în care se 
justificase aplicarea hormonoterapiei în lupta cu 
seminomul, dar s-ar putea să existe chiar mai multe, 
inclusiv unele publicate în străinătate. Ca să-l convingă - ar 
trebui să le citească pe toate. Numai că ea, în general, nu 
reuşea să citească prea multe... 

Dar acum, acum o să aibă timp de toate! Acum, o să le 
citească neapărat. 

Kostoglotov îi spusese odată, în treacăt, că nu vede de ce 
vraciul lui cu rădăcina n-ar fi tot medic - el nici în medicină 
nu observă prea multe calcule matematice. Vera se simţise 
jignită atunci. Dar, apoi se gândi: într-un fel, are dreptate. 
Oare atunci când distrug cu roentgenul țesuturile, ei ştiu, 
măcar aproximativ, ce procent al distrugerilor revine 
celulelelor sănătoase şi ce procent - celor bolnave? E oare 
asta mult mai sigur decât atunci când vraciul măsoară 
rădăcina uscată cu pumnul, fără cântar?... Sau, există vreo 
explicaţie pentru compresele cu boabe de muştar, folosite 
dintotdeauna? Sau: toţi s-au grăbit să se trateze cu 
penicilină, dar nimeni în lumea medicală n-a explicat cu 
adevărat care-i esenţa acţiunii penicilinei! Oare nu se 
merge mereu pe bâjbâite?... Câtă nevoie ar avea să 
urmărească revistele, să citească, să se gândească! 

Dar acum va avea timp de toate! 

lată că ajunsese deja - nici nu observase cât de repede - 
acasă. Urcând câteva trepte pe veranda mare, comună, cu 
balustrada acoperită de covoraşele şi ştergătoarele nu se 
ştie cui, traversând podeaua de ciment ştirbită, descuie, 
fără deprimare, uşa cea mare, cu tapiţeria smulsă pe 
alocuri, a apartamentului în care stătea la comun şi o porni 
pe coridoarele întunecoase, în care nu toate becurile 
puteau fi aprinse, fiindcă erau ataşate de contoare diferite. 

Cu a doua cheie deschise uşa camerei sale - şi nu i se păru 
deloc apăsătoare această chilie cu ferestrele prinse în gratii 


de teama hoţilor, ca toate ferestrele de la parter din oraş, 
unde se lăsa acum amurgul, iar soarele lumina puternic 
doar dimineaţa. Vera se opri în uşă, fără să-şi scoată 
pardesiul, şi se uită la camera sa cu mirare, de parc-ar fi 
fost nouă. Aici se poate trăi foarte bine şi foarte vesel! Poate 
ar trebui doar schimbată faţa de masă. Şi mutat locul 
tablourilor cu cetatea Petropavlovskului într-o noapte albă 
şi cu chiparoşii negri din Alupka. 

După ce-şi scoase pardesiul şi-şi puse şorţul, se duse mai 
întâi la bucătărie. Ţinea minte vag că trebuia să facă, 
pentru început, ceva în bucătărie. A, da! Trebuia s-aprindă 
focul şi să pregătească ceva de mâncare. 

Însă băiatul vecinilor, un ditamai hăndrălăul care se lăsase 
de şcoală, ocupase toată bucătăria cu motocicleta lui, o 
demonta acum fluierând, punea piesele pe jos şi le ungea. 
Ferestrele bucătăriei dădeau spre apus, aşa că aici mai era 
încă lumină. Adevărul e că s-ar fi putut strecura până la 
masa ei. 

Însă Verei îi pieri deodată cheful să trebăluiască pe aici - 
avea s-o facă în cameră, de una singură. 

De altfel, nici nu prea-i era foame, ba nu-i era chiar deloc! 

Se întoarse deci la ea şi încuie cu plăcere yala. N-avea 
deloc nevoie să iasă astăzi din cameră. Avea într-o rozetă 
nişte bomboane de ciocolată, putea să le ronţăie câte 
puţin... 

Vera se lăsă pe vine în faţa scrinului mamei sale şi trase de 
sertarul în care avea o altă faţă de masă. 

Dar nu, mai întâi, trebuia şters praful! 

De fapt, întâi şi-ntâi, trebuia să se schimbe cu alte haine! 

Şi fiecare modificare de plan îi făcea plăcere Verei, 
precum paşii schimbători ai unui dans. Fiecare schimbare îi 
făcea plăcere, de fapt, chiar acesta era dansul. 

Poate c-ar fi trebuit să mute mai întâi cetatea şi chiparoşii? 
Nu, pentru asta ar fi avut nevoie de ciocan şi cuie, iar cel 
mai neplăcut era să faci munci bărbăteşti. Mai puteau 
rămâne aşa o vreme. 


Luă deci cârpa şi începu să se mişte cu ea prin cameră, 
fredonând. 

Dar, imediat, dădu peste felicitarea primită ieri, sprijinită 
de o sticluţă bombată. Pe una din părţi erau nişte trandafiri 
roşii, panglici verzi şi un opt albastru. lar pe cealaltă, era 
felicitată printr-un text negru, scris la maşină. Comitetul 
orăşenesc o felicita cu ocazia zilei internaţionale a femeii. 

Orice sărbătoare comună îl apasă pe omul singur. Dar de-a 
dreptul insuportabilă este pentru o femeie singură, ai cărei 
ani se duc - sărbătoarea femeii! Văduve şi nemăritate, 
femeile de acest fel se strâng să bea vin şi să cânte, de parc- 
ar fi vesele. Aici, în curte, ieri, o făcuse lată o asemenea 
adunare. Era şi soţul uneia dintre ele acolo: la sfârşit, bete, 
s-au sărutat cu el, toate, pe rând. 

Comitetul orăşenesc îi ura, fără urmă de ironie: mari 
succese în muncă şi fericire în viaţa personală. 

Viaţă personală! De parc-ar fi vorba de o mască pe care o 
poţi scoate, teaca uscată a unei larve. 

Rupse vederea în patru şi o aruncă la coş. Continuă să 
şteargă ba nişte sticluţe, ba o mică piramidă de sticlă cu 
privelişti din Crimeea, ba cutia cu discuri de lângă radio, ba 
muchiile casetei de plastic a pick-up-ului. 

lată, acum ar fi putut asculta, fără durere, oricare din 
discurile sale preferate. Putea pune până şi insuportabilul: 


Şi acum, în zilele acestea, 
Sunt singur, din nou, ca înainte... 


Căută însă o altă placă, o puse, porni aparatul şi se 
cufundă în fotoliul adânc al mamei, adunându-şi sub ea 
picioarele încălţate în ciorapi. Cârpa de şters praful îi 
rămăsese strânsă în mână şi cobora spre duşumea, ca un 
stindard. 

Era deja foarte cenuşiu în cameră şi lumina verde a scalei 
radioului se profila desluşit. 


Era suita din „Frumoasa din pădurea adormită”. Mai întâi, 
adagio, apoi „Apariţia Zânelor”. 

Vega asculta, dar nu pentru sine. Voia să-şi închipuie cum 
ar fi ascultat acest adagio, din balconul Operei, un om ud 
leoarcă de ploaie, răvăşit de durere, condamnat la moarte 
şi care n-a cunoscut niciodată fericirea. 

Puse din nou acelaşi lucru. 

Şi din nou. 

Începu să discute - dar nu cu voce tare. Purta cu el o 
discuţie imaginară, de parcă s-ar fi aflat şi el aici, de 
cealaltă parte a mesei rotunde, în aceeaşi lumină verzuie. 
Ea spunea ce-avea de spus şi-i asculta răspunsurile: auzul 
ei fin alegea ce anume ar fi putut răspunde. La el, e foarte 
greu de prevăzut încotro avea s-o cotească, dar se pare că 
ea se obişnuise. 

Termină mai întâi ceea ce începuse să-i spună astăzi, dar, 
având în vedere relaţiile lor, nu-i putuse spune atunci până 
la capăt - acum însă, putea s-o facă. Îi dezvoltă teoria ei 
despre bărbaţi şi femei. Supermasculii lui Hemingway sunt 
fiinţe care nu s-au ridicat până la om, Hemingway are miză 
mică (la asta, Oleg o să mârâie cu siguranţă că n-a citit nici 
un Hemingway, ba chiar va sublinia cu mândrie: în armată, 
n-aveai de unde, şi nici în lagăr nu era). De cu totul altceva 
are nevoie o femeie de la un bărbat: de o tandreţe atentă şi 
de sentimentul că este apărată de pericole, că se află în 
siguranţă. 

Şi tocmai alături de Oleg - aşa cum era el, lipsit de 
drepturi, lipsit de orice importanţă socială, se simţea Vega 
apărată. 

Iar cu femeia, oamenii au încurcat şi mai rău lucrurile. 
Drept culme a feminităţii a fost declarată Carmen. A fost 
declarată drept cea mai feminină, femeia care caută activ 
plăcerea. Dar ea este o falsă femeie, este un bărbat 
travestit. 

Aici, mai sunt multe de explicat. Dar, fiindcă aceste 
gânduri l-au luat pe nepregătite, pare foarte surprins. 


Rămâne pe gânduri o vreme. 

lar ea pune, din nou, acelaşi disc. 

Se-ntunecase deja de tot, iar ea uitase să mai şteargă 
praful. Tot mai adânc, tot mai semnificativ scânteia scala 
verde, luminoasă, a radioului. 

N-ar fi vrut, pentru nimic în lume, s-aprindă lumina, dar 
trebuia neapărat să se uite. 

Găsi însă şi pe întuneric, cu o mână sigură, mica ramă de 
pe perete, o scoase mângâietor şi o apropie de scală. Chiar 
dacă scala nu şi-ar fi revărsat acum verdele astral, chiar 
dacă s-ar fi stins în clipa aceea, Vera tot ar fi continuat să 
desluşească fiecare punct de pe fotografie, acest chip 
curăţel de băiat: lumina lipsită de apărare a ochilor de 
culoare deschisă, care nu apucaseră să vadă nimic; prima 
cravată din viaţă, peste cămaşa albă; primul costum din 
viaţă - şi, fără milă pentru reverul sacoului, o insignă sobră 
înşurubată în stofă: un cerc alb şi-n el un profil negru. 
Fotografia e de şase pe nouă, insigna e micuță de tot, şi 
totuşi ziua se vede clar, iar ea vede şi acum, din amintire, că 
profilul este al lui Lenin. 

„Eu n-am nevoie de alte decoraţii.”, zâmbea băiatul. 

Băiatul acela îi inventase numele de Vega. 

Agava nu înfloreşte decât o dată în viaţă şi apoi, curând 
după aceea, moare. 

Astfel se îndrăgostise şi Vera Gangart. De foarte tânără, 
încă de pe băncile şcolii. 

lar el fusese ucis pe front. 

După aceea, războiul putea fi oricum: drept, eroic, de 
apărare a patriei, sfânt - pentru Vera Gangart acesta era 
ultimul război. Războiul în care, odată cu logodnicul, fusese 
ucisă şi ea. 

Voia atât de mult să fie ucisă şi ea! Voia să plece imediat pe 
front, lăsând baltă institutul. Dar, ca nemţoaică, fusese 
respinsă. 

Două-trei luni din prima vară a războiului, mai fuseseră 
încă împreună. Şi era clar că el va fi luat foarte curând în 


armată. lar acum, după ce s-a mai dus o generaţie, nu mai 
puteai explica nimănui: cum de nu s-au căsătorit atunci? 
Sau, şi fără să se fi căsătorit - cum de-au putut pierde acele 
luni - ultimele? Singurele? Ce le mai putuse sta în cale, 
când lumea se cutremura şi se prăbuşea? 

Şi totuşi le stătuse ceva. 

lar acum nu mai putea justifica în faţa nimănui acest lucru. 
Nici măcar faţă de sine însăşi. 

„Vega! Vega mea!” striga el de pe front. „Nu pot să mor 
fără să fii a mea. Acum ştiu că, dacă m-aş putea smulge, 
pentru trei zile - într-o permisie, într-un spital de campanie 
- ne-am căsători! Nu-i aşa? Nu-i aşa?” „Să nu te laşi sfâşiat 
de aceste gânduri. N-am să fiu niciodată a nimănui. A ta.” 

Îi scrisese cu atâta siguranţă. Dar îi scria unui om viu! 

Numai că el nu fu rănit şi n-avu parte nici de spital de 
campanie, nici de permisie. Fu omorât pe loc. 

Ela murit, dar steaua lui arde. Ardea nestinsă... 

Iar lumina ei se pierde în gol. 

Nu era o stea care mai luminează încă, deşi s-a stins. Ci 
steaua care luminează, luminează încă din plin, dar nimeni 
nu-i mai vede lumina şi nu mai are nevoie de ea. 

N-au luat-o să fie şi ea omorâtă. Aşa că era nevoită să 
trăiască. Să studieze la institut. La institut, a fost chiar şefă 
de grupă. Era prima când trebuia mers la sădit, la recoltat, 
la muncile patriotice duminicale. Ce altceva îi mai 
rămăsese? 

Termină institutul cu brio şi doctorul Orescenkov, la care 
şi-a făcut practica, era foarte mulţumit de ea (el o şi 
recomandase Donţovei). Şi asta deveni singura ei 
preocupare: medicina, bolnavii. În asta-şi găsise salvarea. 

Bineînţeles, dacă era să gândeşti la nivelul lui Friedland, 
toate astea erau prostii, aberaţii, demenţă: să-ţi aminteşti 
de un mort şi să nu cauţi un viu. Asta nu există, fiindcă nu 
există derogări de la legile ţesuturilor, legile hormonilor, 
legile vârstei. 


Nu există? Dar Vega ştia că, în ea, toate legile fuseseră 
derogate. 

Nu că s-ar fi considerat legată pentru eternitate de 
promisiunea: „a ta întotdeauna”. Deşi, era şi asta: un om 
care ne e prea aproape nu poate muri de tot, iar asta 
înseamnă că vede un pic, aude un pic, e prezent, există. 
Deci ar vedea neputincios, incapabil să replice, cum îl înşeli. 

Şi, pe urmă, despre ce legi ale creşterii celulelor, ale 
reacţiilor şi secreţiilor poate fi vorba, dacă nu există un alt 
om ca acela! Nu există altul! Ce amestec au aici celulele? 
Sau reacţiile? 

Numai că odată cu trecerea anilor devenim mai opaci. 
Obosim. Nu avem cu adevărat talent nici în durere, nici în 
credinţă. Le predăm timpului. În ingurgitarea zilnică a 
mâncării şi în linsul degetelor suntem, în schimb, extrem de 
statornici. 

Ţineţi-ne două zile fără mâncare şi ne ieşim din fire, ne 
urcăm pe pereţi. 

Zău că n-a ajuns prea departe omenirea. 

Vega nu se schimbase, dar se frânsese. Pe urmă îi murise 
şi mama, iar ea numai cu mama sa trăise. lar mama ei 
murise fiindcă se frânsese şi ea: fiul ei, fratele mai mare al 
Verei, inginer, fusese arestat în patruzeci. Câţiva ani, le-a 
mai scris. Câţiva ani, i-au mai trimis colete undeva în Buriat- 
Mongolia. 

Dar, într-o bună zi, sosi o înştiinţare încâlcită de la poştă şi 
mama primi coletul înapoi acoperit de ştampile şi ştersături. 

Ducea coletul acasă ca pe un mic sicriu. El, când abia se 
născuse, aproape c-ar fi încăput în cutiuţa aceea. 

Acest lucru o frânsese pe mama. În afară de asta - nora ei 
se mărită curând. Mama nu putu înţelege acest lucru. Ea o 
înţelegea pe Vera. 

Şi Vera rămase singură. 

Nu singură, bineînţeles, nu singura, ci una din multele 
milioane. 


Erau atâtea femei singure în ţară, încât aproape că-ţi 
venea să faci un mic calcul aproximativ printre cunoştinţe - 
nu vor fi fiind mai multe decât cele măritate? Şi aceste 
femei singure - erau toate de vârsta ei. Zece contingente la 
rând. De aceeaşi vârstă cu cei căzuţi pe front. 

Milostiv cu bărbaţii, războiul i-a luat cu el. Pe femei însă le- 
a lăsat să-şi ducă mai departe chinul. 

Iar cel care s-a târât pân-acasă de sub dărâmăturile 
războiului - acela nu-şi mai alegea femeie de aceeaşi vârstă 
cu el, acela-şi alegea fete tinere. Iar cei mai tineri cu câţiva 
ani - erau mai mici cu o întreagă generaţie, nişte copii: 
războiul nu trecuse peste ei. 

Şi, astfel, fără să fie vreodată adunate-n divizii, milioane de 
femei trăiau pe lume fără nici un rost. Un rebut al istoriei. 

Dintre acestea, mai aveau scăpare totuşi cele pregătite să 
ia viaţa auf die leichte Schulter. Adică mai uşor. 

Anii lungi ai vieţii obişnuite de pe timp de pace se 
scurgeau unii după alţii, iar Vega trăia şi se mişca de parc- 
ar fi purtat mereu o mască de gaze, cu capul veşnic prins în 
cauciucul nesuferit. Masca o ameţise, o slăbise - şi până la 
urmă şi-o smulse. 

Asta se manifesta prin faptul că începuse să trăiască mai 
omeneşte: îşi îngădui să fie agreabilă, se îmbrăca atent, nu 
evita întâlnirile cu oamenii. 

Există o înaltă euforie a fidelității. Poate - cea mai înaltă. 
Chiar dacă nimeni nu ştie de fidelitatea ta. Chiar dacă nu-i 
preţuită. 

Fidelitatea trebuie însă să folosească la ceva! 

Dar când ea nu serveşte la nimic? Când nimeni n-are 
nevoie de ea...? 

Oricât de mari ar fi ochii măştii de gaze - prin ei se vede 
prost şi puţin. Fără sticlele măştii, Vega ar fi putut vedea 
lucrurile mai bine. 

Dar nu le-a văzut. Lipsită de experienţă, s-a lovit dureros. 
Imprudentă, făcuse un pas greşit. Acea apropiere scurtă, 
nedemnă, nu numai că nu-i uşurase, nu-i luminase viaţa, ci 


i-o pătase, i-o înjosise, îi ştirbise integritatea, îi rupsese 
armonia. 

lar, de uitat, nu mai avea cum să uite. lar, de şters, nu se 
mai putea şterge. 

Nu, nu era vocaţia ei să ia viaţa mai uşor. Cu cât este mai 
fragil un om, cu atât mai multe zeci, poate chiar sute de 
împrejurări trebuie să coincidă pentru a se putea apropia 
de semenul său. Fiecare nouă coincidenţă nu-i apropie 
decât un pic. În schimb, o singură neînțelegere poate 
distruge totul. Şi această neînțelegere intervine 
întotdeauna mai devreme sau mai târziu şi se vede extrem 
de clar. N-avea pe nimeni care s-o înveţe: ce era de făcut? 
Cum se putea trăi? 

Fiecare om cu drumul său. 

Fusese sfătuită cu insistenţă să înfieze un copil. Purtă pe 
această temă discuţii lungi şi serioase cu diferite femei şi 
aproape că o convinseseră, se aprinsese deja, începuse să 
facă vizite pe la casele de copii. 

Şi, totuşi, dădu înapoi. Nu putea îndrăgi un copil aşa, 
deodată - fiindcă aşa a hotărât, fiindcă n-avea încotro. Mai 
există şi-un mare pericol: dragostea putea să-i treacă mai 
târziu. 

Sau altul, încă şi mai mare: crescând, copilul putea deveni 
un străin. 

Dac-ar putea avea, în schimb, o fiică a ei, proprie, 
adevărată! (O fiică - fiindcă ştii din experienţă curn s-o 
creşti, pe un băiat nu-l poţi creşte aşa.) 

Dar nici să parcurgă încă o dată acest drum alunecos cu 
un străin nu mai era în stare. 

Stătu în fotoliu până la miezul nopţii, fără să fi făcut nimic 
din ce-avusese chef să facă şi fără s-aprindă măcar lumina, 
îi lumina destul scala radioului - şi se putea gândi foarte 
bine, uitându-se la verdele acela moale şi la liniuţele negre. 

Ascultase multe discuri; chiar şi pe cele mai sfâşietoare le- 
ascultase cu uşurinţă. Apoi, a ascultat marşuri. Şi marşurile 
erau ca nişte procesiuni triumfale ce defilau prin faţa ei, în 


întunericul de jos. Iar ea, în fotoliul vechi şi sărbătoresc, cu 
spătar înalt, cu picioarele uşoare adunate oblic sub ea, 
stătea ca o învingătoare. 

Trecuse prin paisprezece deşerturi - şi iată că sosise. 

Trecuse prin paisprezece ani de nebunie - şi iată c- 
avusese dreptate! 

Tocmai astăzi, credinţa ei de atâţia ani căpătase un sens 
nou, desăvârşit. 

Aproape-fidelitate. Se putea considera fidelitate. 

Fidelitate, în ceea ce era esenţial. 

Deodată, îl resimţi pe cel care murise ca pe-un băiat, nu ca 
pe-un coleg de generaţie, nu ca pe un bărbat - lipsit de 
acea inerție greoaie, bărbătească, singura în care-şi 
găseşte refugiu femeia. Nu văzuse nici războiul până la 
capăt, nici încheierea lui, nici anii grei de după aceea, 
rămăsese un tânăr cu ochi curaţi, lipsiţi de apărare. 

Când se culcă, nu adormi imediat, dar nici nu-şi făcu griji 
că va dormi puţin în noaptea aceea. lar, după ce adormi, se 
mai trezi de câteva ori şi avu multe vise, cam prea multe 
pentru-o singură noapte. Şi unele dintre ele n-aveau nici un 
sens, iar pe altele încercase să le reţină alături de sine până 
dimineaţa. 

Când se trezi dimineaţa - zâmbea. 

În autobuz, fu înghesuită, apăsată, împinsă, călcată pe 
picioare, dar îndură totul fără supărare. 

Deja în halat, pe când se ducea la şedinţa-fulger de cinci 
minute, ea zări cu plăcere, încă de departe, în coridorul de 
jos, silueta puternică, caraghioasă şi dragă, aducând cu o 
gorilă, a lui Lev Leonidovici, pe care nu-l văzuse încă după 
întoarcerea lui de la Moscova. Mâinile aparent 
disproporționat de grele, prea mari, îi atârnau parcă 
încercând să tragă-n jos şi umerii, păreau să fie defectul 
siluetei, când, de fapt, o înfrumuseţau. Pe capul lui de 
construcţie riguroasă, cu partea bombată trasă în spate şi 
trăsături sculpturale, se afla o mică bonetă, purtată degajat, 
fără nici o noimă, cu nişte mici clape atârnând îndărăt şi cu 


calota goală, mototolită. Iar pieptul lui, încins de halatul 
netăiat în faţă, era ca al unui tanc vopsit în culoarea zăpezii. 

Păşea încruntat ca întotdeauna, cu o expresie sever- 
amenințătoare, dar Vega ştia că era suficient ca trăsăturile 
să i se reaşeze puţin şi totul să se transforme într-un 
zâmbet zeflemitor. 

Ceea ce se şi întâmplă, când Vera şi Lev Leonidovici ieşiră, 
în acelaşi timp, din coridoarele care veneau din direcţii 
opuse şi se-ntâlniră la picioarele scării. 

— Ce bine-mi pare că te-ai întors! De-a dreptul, ţi-am dus 
dorul! Spuse Vera, prima. 

El zâmbi şi mai larg şi, cu mâna lui coborâtă undeva jos, o 
prinse de cot şi-o conduse spre scară. 

— De ce eşti atât de veselă? Zi-mi, să mă bucur şi eu. 

— Nimic deosebit, aşa, pur şi simplu. Ei, cum a fost 
călătoria? 

Lev Leonidovici oftă: 

— Şi bine, dar şi deprimant. Moscova fierbe. 

— Bine, o să-mi povesteşti pe urmă, mai amănunţit. 

— 'Ţi-am adus discuri. Trei bucăţi. 

— Nu serios? Cu ce? 

— Ştii doar că eu mă încurc în Saint-Saens-ii ăştia... M-am 
dus direct la GUM, unde s-a deschis acum un raion de 
discuri, le-am dat listuţa ta şi fata mi-a împachetat trei 
bucăţi. i le-aduc mâine. Ascultă, Verusea, hai să mergem 
azi la proces. 

— La ce proces? 

— Nu ştii nimic? O să fie judecat un chirurg de la spitalul 
numărul trei. 

— Un proces adevărat? 

— Nu, deocamdată la comisia de împăciuire. Dar ancheta 
a durat opt luni. 

— Şi pentru ce-i judecat? 

Infirmiera Zoia, ieşită din garda de noapte, cobora scara 
şi-i salută pe amândoi, clipindu-şi genele mari, blonde. 


— A murit un copil după operaţie... Cât mai am impulsul 
de la Moscova, vreau să mă duc, să le trag un perdaf. 
Fiindcă, dup-o săptămână petrecută acasă, iar te trezeşti cu 
coada-ntre picioare. Mergem? 

Însă Vera n-apucă nici să răspundă, nici să hotărască: 
intrau deja în camera pentru şedinţe-fulger, cu fotoliile ei 
îmbrăcate în huse şi cu faţa de masă de-un azuriu aprins. 

Vera punea mare preţ pe relaţia ei cu Lev. Alături de 
Liudmila Afanasievna, îi era omul cel mai apropiat de-aici. 
Relaţiile lor erau preţioase pentru că aşa ceva aproape nu 
există între un bărbat necăsătorit şi-o femeie nemăritată: 
Lev n-o privise niciodată mai deosebit, nu făcuse nici o 
aluzie, nu depăşise nici o limită, nu încercase nimic, şi cu 
atât mai puţin ea. 

Relaţiile lor erau inocent-prieteneşti, total lipsite de 
tensiune: un singur lucru era evitat, nenumit şi nediscutat 
între ei - dragostea, căsătoria, precum şi tot ce ţine de ele, 
de parcă aşa ceva nici n-ar fi existat pe pământ. Lev 
Leonidovici ghicise probabil că tocmai de asemenea relaţii 
avea nevoie Vega. El însuşi fusese cândva căsătorit, apoi 
necăsătorit, apoi avusese o „prietenă”, partea feminină a 
dispensarului (adică întreg dispensarul) îl bârfea cu 
plăcere, iar acum era bănuit, se pare, de-o legătură cu 
asistenta de la sala de operaţii. O doctoriţă tânără de la 
chirurgie - Angelina, susţinea şi ea acest lucru, dar ceilalţi o 
bănuiau că-l vrea pe Lev pentru ea. 

Cât a durat şedinţa-fulger, Liudmila Afanasievna a tot 
schiţat ceva colţuros pe-o hârtie, ba a ajuns chiar s-o rupă 
cu creionul. lar Vera, din contră, era astăzi mai liniştită ca 
niciodată. Se simţea nemaipomenit de echilibrată. 

Şedinţa se termină şi ea îşi începu vizita cu salonul mare al 
femeilor. Vera Kornilievna avea mulţi bolnavi acolo şi 
consultarea lor dura întotdeauna mult. Se aşeza pe patul 
fiecărei bolnave, le consulta discutând încetişor, fără să aibă 
pretenţia ca în tot acest răstimp salonul să păstreze 
tăcerea, fiindcă ar fi fost o tăcere prea lungă şi nici n-aveai 


cum să le ţii în frâu pe femei. (În saloanele cu femei trebuia 
să ai şi mai mult tact decât în cele bărbăteşti. Aici, 
importanţa şi statutul ei deosebit, de medic, nu erau atât de 
indiscutabile. Era suficient s-apară într-o dispoziţie mai 
bună sau să se lase luată de val şi să dea asigurări că totul 
se va termina cu bine - cum o cerea psihoterapia - şi deja 
să simtă câte o privire nedisimulat tăioasă sau vălul discret 
al invidiei: „[ie ce-ţi pasă! Tu eşti sănătoasă. Tu n-ai cum să- 
nţelegi.” După legile aceleiaşi psihoterapii, încerca să le 
convingă pe femeile bolnave, derutate, să nu înceteze să se 
îngrijească la spital, să-şi facă pieptănătura, să se machieze 
un pic - dar cum ar fi fost oare privită dacă ar fi exagerat ea 
însăşi în acest sens?) 

Astfel trecea şi astăzi de la un pat la altul, cât mai 
modestă, mai concentrată şi, din reflex, nu asculta vuietul 
general, ci numai ce spunea pacienta ei. Deodată, din colţul 
opus, răsună o voce deosebit de vulgară şi nepăsătoare: 

— Şi-ncă ce bolnavi! Păi, sunt aici unii care fac pe ţapii în 
călduri - să te ţii! Uite, şi lăţosul ăla de se-ncinge cu centură 
- cum începe garda de noapte, cum se repede s-o pipăie pe 
Zoika, infirmiera! 

— Cum?... Ce-aţi spus?... O mai întrebă o dată doctoriţa 
Gangart pe bolnava ei. Încă o dată, vă rog. 

Bolnava începu să repete. 


(Dar Zoia fusese de gardă chiar în noaptea trecută! În 
noaptea trecută, în vreme ce ardea scala verde...) 

— Vă rog să mă iertaţi, o să vă rog să mai repetaţi totul, 
dar de la început şi foarte amănunţit! 

O iniţiativă bună 


Când e neliniştit un chirurg cu experienţă? Nu la operaţii. 
Operația este o muncă deschisă şi cinstită, se ştie ce şi cum, 
trebuie doar să te străduieşti să cureţi cât mai radical tot 
ce-i de scos, ca să nu regreţi pe urmă că n-ai fost destul de 
temeinic. Se mai întâmplă câteodată, ce-i drept, s-apară 


complicaţii, să se declanşeze o hemoragie şi, brusc, să-ţi 
aminteşti că Rutherford a murit în timpul unei operaţii de 
hernie. Neliniştile chirurgului încep însă cu adevărat abia 
după operaţie când, nu se ştie de ce, temperatura nu vrea 
să scadă sau burta nu se dezumflă şi atunci, contra 
cronometru, trebuie să deschizi în minte, fără bisturiu, să 
vezi, să-nţelegi şi să-ndrepţi - ca pe-o greşeală a ta. Cel mai 
fără rost este să pui complicațiile post-operatorii pe seama 
unei cauze întârnplătoare, colaterale. 

lată de ce Lev Leonidovici avea obiceiul să treacă, încă 
înainte de şedinţa-fulger, pe la pacienţii săi post-operatorii, 
s-arunce o privire. 

Dat fiind că mâine se opera, vizita generală urma să fie 
lungă şi Lev Leonidovici nu mai putea răbda încă o oră şi 
jumătate până să afle ce-i cu bolnavul operat de stomac şi 
cu Diomka. Situaţia celui operat la stomac nu era rea; îi 
spuse infirmierei ce să-i dea de băut şi-n ce cantităţi. Intră 
apoi în cămăruţa de alături, o rezervă de numai două 
persoane, să-l vadă pe Diomka. 

Celălalt bolnav de aici era aproape sănătos, urma să se 
externeze, iar Diomka zăcea pe spate, cenuşiu la faţă, 
acoperit până sub bărbie. Se uita în tavan, dar nu senin, ci 
neliniştit, cu toţi muşchii din jurul ochilor încordaţi, de parc- 
ar fi vrut, fără să reuşească însă, să desluşească, acolo sus, 
ceva mărunt. 

Lev Leonidovici se opri în tăcere, cu picioarele uşor 
depărtate, puţin într-o parte faţă de Diomka şi, cu mâinile 
lungi atârnate, cea dreaptă un pic depărtată de trup, se 
uita pe sub sprâncene, ca şi cum ar fi cumpănit: dacă l-ar 
trosni pe Diomka acum cu dreapta, de jos, în maxilar - ce-ar 
fi? 

Diomka întoarse capul, îl văzu - şi izbucni în râs. 

Expresia ameninţător-severă a chirurgului se transformă 
şi ea uşor în zâmbet. Lev Leonidovici îi făcu cu ochiul lui 
Diomka, cum ar veni înţelegându-se între ei, băieţii: 

— Deci, merge, da? Totu-i normal? 


— Da' de unde normal? Diomka ar fi avut de ce se plânge. 
Dar, între bărbaţi, cum să se plângă. 

— Te roade? 

— Înâm. 

— În acelaşi loc? 

— Înâm. 

— O să te mai doară multă vreme, Diomka. Încă şi la anul o 
să mai întinzi mâna s-apuci de locul gol. Dar când te roade, 
să-ţi aminteşti totuşi că - nu mai e! Şi-o să-ţi fie mai uşor. 
Important este că vei trăi, ai înţeles? În timp ce piciorul e 
dincolo! 

Cât de uşor o spusese Lev Leonidovici! Şi într-adevăr, 
ducă-se pe pustii molima aia blestemată! Era mai uşor fără 
ea. 

— Ei, o să mai venim pe la matale! 

Şi, despicând repede aerul din calea sa, o şterse la 
şedinţa-fulger - era ultimul, întârziase (iar lui Nizamutdin 
nu-i plăcea când se întârzia). Avea un halat rotunjit în faţă, 
fără tăietură, iar în spate, şnurul încrucişat peste haină nu 
reuşea deloc să adune marginile. Când mergea singur prin 
clinică, o făcea întotdeauna repede, sărind peste câte o 
treaptă, cu gesturi simple şi largi din mâini şi picioare - şi 
tocmai după mişcările astea avântate trăseseră concluzia 
bolnavii că nu arde gazul de pomană şi nu stă pe aici să se 
distreze. 

Apoi începu şedinţa-fulger ale cărei cinci minute durară o 
jumătate de oră. Nizamutdin intră demn (din punctul lui de 
vedere), salută demn (din punctul lui de vedere) şi începu 
să conducă şedinţa plăcut (din punctul lui de vedere). Era 
evident că-şi asculta glasul şi-şi urmărea probabil fiecare 
gest şi întorsătură de frază cu ochi străini - ce om solid, 
autoritar, cultivat şi deştept era. În aulul din care venise se 
compuneau despre el legende, dar era cunoscut şi în oraş, 
fiind pomenit din când în când şi-n ziar. 

Lev Leonidovici se aşezase pe un scaun mai la o parte, îşi 
încrucişase picioarele lungi, iar degetele desfăcute şi le 


agăţase pe după sfoara cordonului alb, legat pe burtă. Faţa- 
i era schimonosită de încruntare sub bască, dar fiindcă, în 
prezenţa celor din conducere, era mai totdeauna încruntat, 
medicul-şef nu consideră că această expresie îi este 
adresată lui. 

Medicul-şef nu-şi percepea poziţia ca pe o obligaţie 
permanentă, lipsită de odihnă şi epuizantă, ci ca pe o 
permanentă ocazie de autoadmiraţie ţanţoşă, ca pe o 
răsplată şi o gamă de drepturi. Fusese numit medic-şet şi 
credea că, din cauza acestui titlu, devenea cu adevărat şeful 
medicilor, că înţelege mai multe decât ceilalţi şi că, în fine, 
poate nu în detaliu, dar pricepe suficient de bine ce 
tratamente folosesc subordonații săi şi, îndrumându-i şi 
conducându.-i, îi fereşte de greşeli. lată de ce trebuia să 
dureze atâta şedinţa de cinci minute care, de altfel, le făcea 
plăcere, evident, tuturor. Şi, fiindcă drepturile de medic-şef 
atârnau atât de greu în balanţă şi contracarau cu atâta 
succes obligaţiile funcţiei, şi angajările de personal pentru 
dispensar - administratori, medici, infirmiere - le făcea cu 
uşurinţă: îi lua pe cei în legătură cu care era sunat şi rugat 
de la direcţia sanitară, sau de la comitetul municipal, sau de 
la institut, unde avea de gând să-şi susţină în curând 
doctoratul; sau pe cei pe care promisese să-i ia, într-un 
moment plăcut din timpul unei cine; sau dacă omul 
aparţinea aceleiaşi ramuri a străvechii familii căreia-i 
aparţinea şi el. lar dacă şefii de secţii protestau că 
proaspătul angajat nu ştie şi nu se pricepe să facă nimic, 
Nizamutdin Bahramovici se arăta încă şi mai mirat decât ei: 
„Păi, învăţaţi-l, tovarăşi! Nu pentru asta vă aflaţi aici?”. 

Cu acel păr cărunt care, de la o anumită vârstă în sus, 
înconjoară cu un nimb la fel de distins capetele talentelor şi- 
ale mediocrităţilor, ale altruiştilor şi-ale apucătorilor, ale 
harnicilor şi-ale leneşilor; cu acea prestanţă şi calm prin 
care natura recompensează evitarea chinurilor gândirii; cu- 
acel bronz egal, lustruit, care se potriveşte deosebit de bine 
cu părul alb, Nizamutdin Bahramovici le povestea cadrelor 


sale medicale ce anume e rău în munca lor şi cum să lupte, 
cu şanse mai mari de izbândă, pentru preţioasele vieţi 
omeneşti. Şi, aşezaţi pe divanele cu spătare drepte, oficiale, 
în fotolii sau pe scaune, lângă faţa de masă azurie ca pana 
de păun, cei pe care încă nu reuşise să-i concedieze şi cei 
pe care apucase deja să-i angajeze îl ascultau cu o atenţie 
vizibilă pe Nizamutdin. 

Halmuhamedov cel cârlionţat stătea chiar în faţa lui Lev 
Leonidovici. Părea coborât din ilustrațiile la Călătoriile 
căpitanului Cook, proaspăt ieşit din junglă: pe cap i se 
încolăceau liane, chipul de bronz avea incizii de-un negru- 
cărbune, dinţii albi, mari, se-arătau într-un zâmbet de 
fericire sălbatică şi nu lipsea decât - dar lipsea foarte tare - 
inelul din nas. Bineînţeles că nu înfăţişarea lui era 
problema, şi nici diploma legală de la institutul de medicină, 
ci faptul că nu putea pune mâna pe nici o operaţie fără s-o 
compromită. De vreo două ori l-a lăsat să încerce Lev 
Leonidovici - dar şi-a promis să n-o mai facă niciodată. 
Totuşi, n-avea cum să-l dea afară, fiindcă asta s-ar fi 
considerat o subminare a cadrelor naţionale. Şi iată că 
Halmuhamedov completa de patru ani încoace fişe de boală 
- asta pentru cazurile mai simple —, era prezent, plin de 
importanţă, la vizite, la pansări, făcea de gardă (dormea) 
noaptea, ba chiar, în ultimul timp, avea o normă şi jumătate, 
deşi, de plecat, tot la sfârşitul unei zile de lucru obişnuite 
pleca. 

Mai erau aici şi două femei cu diplome de chirurg. Una era 
Pantiohina, o persoană extrem de trupeşă, la vreo patruzeci 
de ani, foarte preocupată de faptul că avea de crescut şase 
copii de la doi soţi şi nu-i ajungeau nici banii, nici timpul să-i 
supravegheze. Aceste griji nu-i părăseau chipul nici în aşa- 
numitele ore de serviciu - adică orele pe care trebuia să le 
petreacă, pentru a primi leafă, în incinta dispensarului. 
Cealaltă, Angelina, tinerică, absolvise institutul cu trei ani în 
urmă, era micuță, roşcată, destul de frumugşică, dar 
prinsese ură pe Lev Leonidovici, fiindcă acesta nu-i dăduse 


atenţie şi-acum devenise nucleul intrigilor împotriva lui la 
secţia de chirurgie. 

Niciuna dintre ele nu putea face nimic care să depăşească 
nivelul unui control ambulatoriu obişnuit, nu le puteai 
încredința niciodată bisturiul - dar existau şi aici cauze 
importante pentru care medicul-şef n-ar fi concediat-o 
pentru nimic în lume pe niciuna dintre ele. 

Astfel, în secţie existau cinci posturi de chirurg şi numărul 
de operaţii era calculat pentru cinci chirurgi, dar numai doi 
puteau să le facă. 

Mai erau aici şi surori, unele dintre ele fiind pe măsura 
acestor doctori, dar şi pe ele le primise şi le apăra 
Nizamutdin Bahramovici. 

Câteodată, pe Lev Leonidovici îl sufoca gândul că aici nu 
se mai poate lucra nici o zi, că trebuie să termine cu ei şi să 
plece! Dar, unde să plece? Oriunde s-ar duce, pretutindeni 
va găsi un alt şef - poate să fie unul încă şi mai rău - o altă 
mediocritate umflată şi alţi chiulangii în locul lucrătorilor. 
Altceva ar fi fost să aibă clinica lui şi, în chip de 
excentricitate, să clădească totul numai şi numai pe 
criteriul eficienţei: toţi să muncească şi să nu fie angajaţi 
decât cei de care-i nevoie. Dar nu era Lev Leonidovici în 
poziţia în care să i se încredinţeze postul de medic-şef, sau 
poate doar foarte departe, iar el, oricum, nici aici nu era 
prea aproape de Moscova. 

Pe urmă, ideea de-a conduce nu-l atrăgea în sine. 
Carapacea de administrator, o ştia prea bine, te împiedică 
să lucrezi cumsecade. Şi nu uitase încă acea perioadă din 
viaţa lui când văzuse prăbuşindu-se glorii şi cunoscuse, din 
exemplul lor, deşertăciunea puterii: văzuse comandanţi de 
divizii care visau să facă de planton, iar pe primul său 
profesor practician, pe chirurgul Koriakov, îl scosese din 
gunoi. 

În răstimpuri însă atmosfera se destindea parcă, se 
echilibra, şi lui Lev Leonidovici i se părea că poate să 
suporte situaţia, că nu-i nevoie să plece. Şi-atunci începea 


dimpotrivă, să se teamă că el, şi Donţova, şi Gangart vor fi 
daţi deoparte, că ăsta ar fi cursul evenimentelor, că 
atmosfera va fi an de an tot mai încărcată, iar împrejurările 
- tot mai complicate, tot mai dificile. Iar lui îi venea deja 
destul de greu să îndure fracturile vieţii: se-apropia totuşi 
de patruzeci, şi trupul îi cerea deja confort şi stabilitate. 

Oricum, se afla într-o stare de nedumerire în privinţa 
propriei vieţi. Nu ştia dac-ar fi trebuit să se hotărască la o 
ruptură eroică sau să se lase dus de curent. În altă parte şi 
altfel debutase munca lui - începuse cu perspective 
formidabile. La un moment dat, se aflase la câţiva paşi de 
Premiul Stalin. Apoi, deodată, întregul lor institut sări în aer 
din cauza rezultatelor forţate şi-a grabei şi se trezi că nici 
măcar doctoratul nu şi-l făcuse. Într-un fel, Koriakov fusese 
cel care-l învățase aşa pe vremuri: „Voi munciţi, munciţi! De 
scris aveţi tot timpul.” Dar - când o să mai aibă „tot 
timpul”? 

Sau s-o lase dracului şi cu scrisul? 

Fără să-şi arate prin expresia feţei dezacordul cu medicul- 
şef, Lev Leonidovici îşi îngustase ochii şi părea să asculte. 
Cu atât mai mult cu cât i se propunea să facă, în luna 
următoare, prima operaţie pe cutia toracică. 

Dar, totul are un sfârşit! Se termină până şi şedinţa-fulger. 
Şi, strecurându-se treptat din camera de consiliu, chirurgii 
se adunară în holul de sus. Continuând să-şi ţină labele 
vârâte sub cordonelul de pe burtă, Lev Leonidovici, ca un 
conducător de oşti încruntat şi cu gândul aiurea, o luă cu el, 
la o vizită medicală mare, pe trestioara căruntă de 
Evghenia Ustinovna, pe Halmuhamedov cel excesiv de 
cârlionţat, pe grasa de Pantiohina, pe roşcata de Angelina şi 
încă două surori. 

Câteodată, când se grăbeau să se întoarcă la lucru, vizitele 
se făceau din zbor. Şi astăzi era o zi în care ar fi trebuit să 
se grăbească, dar în orar aveau trecută o vizită generală 
amănunţită, cu examinarea fiecărui pacient de operat. 
Intrau, deci, toţi şapte, încet, în fiecare salon, cufundându- 


se în aerul închis - din pricina amestecurilor sufocante de 
mirosuri medicamentoase, fiindcă bolnavii aeriseau fără 
prea mare plăcere, şi chiar din cauza lor, a bolnavilor - se 
înghesuiau şi-şi croiau drum pe intervalele de trecere 
înguste, făcându-şi loc unii altora să treacă, pentru-a privi, 
apoi, peste umărul celor din faţă. Şi, adunaţi în cerc în jurul 
fiecărui pat, trebuiau cu toţii într-un minut, în trei sau în 
cinci, să se cufunde, la fel cum intraseră în aerul greu al 
tuturor, în durerile acestui singur bolnav - în durerile şi-n 
sentimentele lui, în anamneză lui, în fişa bolii, în evoluţia 
tratamentului, în starea lui de astăzi şi în tot ceea ce teoria 
şi practica le permiteau să întreprindă mai departe. 

Dacă ar fi fost mai puţini; dacă fiecare din ei ar fi fost cel 
mai bun în domeniul său; dacă n-ar fi venit câte treizeci de 
bolnavi de fiecare medic curant; dacă mintea nu le-ar fi fost 
preocupată de ce anume şi cum era cel mai bine de 
consemnat în documentul procuraturii, în fişă adică; dacă ei 
înşişi n-ar fi fost oameni, adică fiinţe închise inevitabil în 
pielea şi oasele lor, în memoria şi intenţiile lor de viaţă, şi 
care se simt uşuraţi la gândul că ei înşişi n-au aceste boli; - 
atunci poate că, într-adevăr, n-ar fi existat soluţie mai bună 
decât o astfel de vizită. 

Însă aceste condiţii nu erau îndeplinite, iar vizita nu putea 
fi nici amânată, nici înlocuită. De-aceea, Lev Leonidovici îi 
conducea mecanic şi, cu ochii îngustaţi, cu unul însă mai 
mult decât cu celălalt, asculta raportul medicilor curanţi 
despre fiecare bolnav (şi asta nu pe dinafară, ci după dosar) 
- de unde vine, când a intrat în spital (pentru cei internaţi 
de mult, aceste lucruri erau arhicunoscute), cauza 
internării, ce tratament primeşte, în ce doze, rezultatele 
analizelor de sânge, dacă i s-a fixat deja data operaţiei, ce 
piedici mai există sau de ce nu s-a luat încă o decizie. El 
asculta totul şi, de multe ori, se aşeza pe pat, pe unii îi ruga 
să-şi dezvelească locul bolnav, îl cerceta, îl pipăia, iar după 
palpare îndoia el însuşi cuvertura cu care era acoperit 
bolnavul sau le propunea şi altor medici să palpeze. 


Cazurile cu adevărat dificile nu puteau fi soluționate în 
timpul unei asemenea vizite - pentru asta trebuia să chemi 
omul la cabinet şi să te ocupi de el separat. În timpul vizitei, 
nici nu puteai spune lucrurilor pe nume, nu puteai vorbi 
direct şi nu te puteai înţelege clar cu colegii. Aici nu puteai 
spune nici măcar că starea s-a înrăutățit, poate doar că 
„procesul a devenit ceva mai acut”. Aici totul era descris 
prin aluzii, sub pseudonim (ba chiar cu un al doilea rând de 
pseudonime) sau chiar invers faţă de situaţia reala. N-a fost 
pronunţat niciodată nu doar cuvântul „cancer” sau 
„sarcom”, dar nici măcar pseudonimele pe care bolnavii 
începuseră să le înţeleagă, cum ar fi „tumoare malignă”, 
„oncologic”, c-r, s-m, nu se pronunţau. În locul acestora 
spuneau ceva nevinovat gen: „ulcer”, „gastrită”, 
„inflamaţie”, „polipi” - dar ce-a vrut să spună exact medicul 
care-a folosit cuvântul respectiv nu putea fi clarificat decât 
mai târziu, după vizită. Pentru a face totuşi posibilă 
comunicarea, li se permisese să folosească termeni gen: „s- 
a mărit umbra mediastinului”, „timponit”, „caz 
nerezectabil”, „nu este exclus un deznodământ letal” (ideea 
era: să nu moară pe masa de operaţie). Când totuşi 
expresiile lipseau, Lev Leonidovici spunea: 

— Puneţi fişa deoparte. 

Şi treceau mai departe. 

Cu cât mai puţin reuşeau în timpul unei asemenea vizite să 
înţeleagă un caz, să se înţeleagă între ei şi să stabilească 
ceva - cu atât mai mare importanţă dădea Lev Leonidovici 
încurajării bolnavilor. Începuse chiar să considere 
încurajarea drept scopul principal al acestui tip de vizite. 

— Status idem, i se spunea. (Asta însemna: situaţia e 
neschimbată.) 

— Da? Răspundea el bucuros. Apoi se grăbea să se 
convingă, întrebând-o chiar pe bolnavă: Vă simţiţi, deci, un 
pic uşurată? 

— Da, parcă da, confirma, mirată, şi bolnava. Ea nu 
observase aşa ceva, dar dac-au observat-o medicii, probabil 


că aşa era. 
— Păi, vedeţi! Uite-aşa, treptat, o să vă însănătoşiţi. 
O altă bolnavă intrase în panică: 
— Spuneţi-mi, vă rog! De ce mă doare atât de rău 
coloana? Poate am şi-acolo o tumoare? 
— Este un sindrom secundar. 


(Nu minţea: metastazele erau, într-adevăr, un sindrom 
secundar.) 

La căpătâiul unui bătrân cumplit de colţuros, cenuşiu ca 
moartea şi care, răspunzându-i, abia îşi mai mişca buzele, i 
se raporta: 

— Bolnavului i se administrează fortifiante şi calmante. 

Adică: s-a terminat, e prea târziu pentru tratament, nu 
mai au ce-i face, nu pot decât să-i diminueze suferinţele. 

Atunci, cu sprâncenele grele adunate laolaltă, încercând 
parcă să se hotărască la o explicaţie dificilă, Lev Leonidovici 
întredeschidea portiţa: 

— Haide, tataie, s-o spunem p-aia dreaptă! ot ce simţiţi e- 
o reacţie la tratamentul de până acum. Dar am să vă rog să 
nu ne zoriţi, staţi liniştit - şi-o să vă facem bine. 
Dumneavoastră trebuie doar să staţi culcat: s-ar zice că nu 
facem nimic deosebit, dar noi ajutăm organismul să se 
apere. 

Şi cel condamnat dădea afirmativ din cap. Sinceritatea se 
dovedise a nu fi deloc ucigătoare! Îi aprinsese speranţa. 

— În cavitatea iliacă s-a constatat o formaţiune tumorală 
de acest tip, i se raporta lui Lev Leonidovici şi i se arăta 
radiografia. 

El privea la lumină folia de Roentgen neagră- 
transparentă-tulbure şi dădea din cap, încuviinţând. 

— Foar-rte bună radiografie! Foarte bună! La ora actuală, 
operaţia nu-i necesară. 

Şi bolnava era fericită: situaţia ei nu era doar bună, ci de-a 
dreptul foarte bună. 


Iar fotografia era bună, fiindcă nu necesita repetarea 
radiografiei, arăta cu toată claritatea dimensiunile şi 
conturul tumorii. Şi că operaţia este imposibilă, că era prea 
târziu. 

Astfel, pe tot parcursul acelei ore şi jumătate cât dura 
vizita generală, şeful secţiei de chirurgie spunea altceva 
decât credea, era atent ca tonul să nu-i trădeze 
sentimentele, dar între timp avea grijă şi ca medicii curanţi 
să facă însemnări corecte în fişă - acel teanc însăilat de 
formulare din semi-carton, umplute cu scris de mână, 
poticnit sub peniţa stiloului, care putea servi, oricând, drept 
bază pentru-a fi trimişi în faţa tribunalului. Nu-şi întorsese 
niciodată prea brusc capul, nu privise niciodată neliniştit şi, 
după expresia binevoitor-plictisită a lui Lev Leonidovici, 
bolnavii îşi dădeau seama cât de simple erau cazurile lor, că 
aveau boli cunoscute de când lumea şi niciuna nu era mai 
serioasă. 

După o oră şi jumătate de interpretare actoricească 
îmbinată cu raționamente profesionale, Lev Leonidovici era 
obosit şi-şi descreţea cu o mişcare repetată pielea de pe 
frunte. 

Însă o bătrână se plânse că de mult nu i-a mai ciocănit 
coastele în timpul consultaţiei, aşa că o consultă şi i le 
ciocăni. 

Iar un bătrân declară: 

— Aşa! Acum am să vă spun câte ceva! 

Şi începu să povestească încurcat cum pricepe el apariţia 
şi evoluţia bolii sale. Lev Leonidovici îl asculta cu răbdare, 
ba chiar dădea afirmativ din cap. 

— Parcă voiaţi să ziceţi şi dumneavoastră ceva! Îi îngădui 
bătrânul. 

Chirurgul zâmbi: 

— Păi, ce să mai spun? Interesele noastre coincid. 
Dumneavoastră vreţi să vă însănătoşiţi şi noi vrem, de 
asemenea, să fiţi sănătos. Haideţi să acţionăm şi pe mai 
departe de comun acord. 


Uzbecilor putea să le spună lucrurile mai simple şi-n 
uzbecă. Pe o intelectuală foarte distinsă, cu ochelari, pe 
care te simţeai stânjenit s-o vezi culcată şi în halat, n-o mai 
consultă în văzul tuturor. Unui băiat mic, însoţit de mamă, îi 
întinse serios mâna. Altuia, de şapte ani, îi dădu un 
bobârnac în burtă şi izbucniră amândoi în râs. 

Doar unei profesoare, care pretindea să fie chemat un 
neuropatolog s-o consulte, nu-i răspunse prea politicos. 

Dar asta se întâmpla deja în ultimul salon. leşi obosit, ca 
după o ope-raţie pe cinste. Şi declară: 

— Cinci minute, pauză de fumat. 

Şi începu să fumeze împreună cu Evghenia Ustinovna, cu 
o asemenea poftă de parcă țelul întregii vizite acesta ar fi 
fost (şi cât de sever le spuneau bolnavilor că tutunul e 
cancerigen şi absolut contraindicat!). 

Apoi, intrară cu toţii într-o cameră mică, se aşezară în 
jurul unei mese şi reluară aceleaşi nume din timpul vizitei, 
dar imaginea îmbunătăţirii şi în-sănătoşirii generale, pe 
care şi-ar fi putut-o face un martor din afară prezent în 
saloane, se spulberă. Cel cu „status idem” avea o formă 
inoperabilă, iar roentgeno-terapia i se administra 
simptomatic, adică pentru înlăturarea durerilor imediate, şi 
nu în speranţa de a-l vindeca. 

Copilaşul căruia Lev Leonidovici îi întinsese mâna era 
incurabil, cu un proces generalizat, şi doar la insistenţele 
părinţilor urma să mai fie ţinut o vreme în spital şi să i se 
facă şedinţe radiologice false, fără electricitate în tub. 
Despre bătrâna care insistase s-o consulte ca înainte, 
ciocâănindu-i coastele, Lev Leonidovici spuse: 

— Are şaizeci şi opt. Dacă o tratăm cu roentgenul - poate 
s-o ducă până la şaptezeci. lar dacă o operăm - nici un an 
nu mai rezistă. Ce spuneţi, Evghenia Ustinovna? 

Dacă un asemenea admirator al cuţitului cum era Lev 
Leonidovici se hotăra să renunţe la el, Evghenia Ustinovna 
era cu atât mai mult gata s-o facă. 


Doar că el nu era câtuşi de puţin un admirator al cuţitului. 
Numai că era un sceptic. Ştia că nu poţi vedea cu nici un fel 
de instrumente la fel de bine cum vezi direct, cu ochiul. Şi 
cu nimic nu poţi curăța atât de radical cum cureţi cu 
bisturiul. 

Despre bolnavul care nu se decidea pentru operaţie, ci-i 
rugase să-l lase să se sfătuiască cu rudele, Lev Leonidovici 
spuse acum: 

— Rudele lui sunt la capătul pământului. Până luăm 
legătura cu ei, pân-ajung aici, şi încă nici nu se ştie ce vor 
spune - o să moară. Trebuie să-l convingem şi să-l urcăm pe 
masă, dacă nu mâine, atunci până data viitoare. Riscul e 
mare, bineînţeles. Facem o revizie, poate-l coasem la loc. 

— Şi dacă moare pe masa de operaţie? Întrebă 
Halmuhamedov cu un aer atât de important de parcă el ar 
fi fost cel care risca. 

Lev Leonidovici îşi undui sprâncenele lungi, unite, de o 
formă complicată. 

— Aşa mai rămâne un „dacă”, iar fără noi e lucru sigur. Se 
gândi. Deocamdată, avem o mortalitate clasa-ntâi, putem să 
şi riscăm. 

De fiecare dată întreba: 

— Cine e de altă părere? 

De fapt, nu-l interesa decât părerea Evgheniei Ustinovna. 

Dar, cu toată diferenţa de experienţă, de vârstă şi de 
atitudine, cel mai adesea părerile lor coincideau, dovedind 
faptul că oamenii raţionali se înţeleg mai uşor. 

— Pe aia cu părul galben, întrebă Lev Leonidovici, chiar n- 
o putem ajuta nicicum, Evghenia Ustinovna? E obligatoriu 
să i-l extirpăm? 

— Nu putem. E obligatoriu, îşi strânse buzele şerpuitoare, 
rujate, Evghenia Ustinovna. Şi mai trebuie să-i administrăm 
şi-o porţie bună de raze după aceea. 

— Păcat, oftă deodată Lev Leonidovici şi-şi înclină capul cu 
calota împinsă înapoi, acoperit cu boneta aceea 
caraghioasă. 


Plimbându-şi degetul mare - foarte mare - de-a lungul 
celorlalte patru, de parcă şi-ar fi studiat unghiile, mormăi: 
Parcă ţi se opune mâna să i-l extirpi unei fete atât de tinere. 
Ai sentimentul că păcătuieşti împotriva firii. 

Apoi contura cu vârful arătătorului marginea degetului 
mare. Tot degeaba. Şi înălţă capul: 

— Da, tovarăşi! Aţi priceput care-i situaţia lui Şulubin? 

— C-r recti! Spuse Pantiohina. 

— C-r recti, da, dar cum s-a descoperit acest lucru? Asta 
dă măsura întregii noastre propagande, precum şi a 
activităţii centrelor oncologice. Avea dreptate Orescenkov 
când a spus, odată, la o conferinţă: medicul căruia i-e silă 
să-şi vâre degetul în rectul bolnavului - nu e medic! În ce 
hal de delăsare suntem! Şulubin a bătut pragurile pe la tot 
soiul de policlinici şi s-a plâns de faptul că are senzaţii 
frecvente de scaun, iese afară cu sânge, pe urmă că are 
dureri - şi i s-au făcut toate analizele, în afara celei mai 
simple - să palpezi cu degetul! L-au tratat de dezinterie, de 
hemoroizi - degeaba. Şi iată că într-una din policlinici el a 
citit un un afiş oncologic şi şi-a dat seama ce are! S-a palpat 
singur, şi şi-a descoperit tumoarea! Păi, nu puteau s-o facă 
medicii cu o jumătate de an mai devreme? 

— Şi e adâncă? 

— La vreo şapte centimetri, chiar după sfincter. S-ar fi 
putut păstra foarte bine mugşchiul constrictor, şi omul ar fi 
rămas om! lar acum este prins şi sfinclerul, trebuie o 
amputare regresivă, ceea ce înseamnă că scaunul va scăpa 
de sub control, iar anusul trebuie scos lateral, prin şold - ce 
viaţă o să mai fie şi aia?... Şie un om detreabă... 

Începură să facă lista operaţiilor de mâine. Îşi notară care 
dintre bolnavi în ce fel trebuie încurajat: care să fie dus la 
baia de aburi, care nu, care în ce fel trebuie pregătit. 

— Cealăi nu trebuie potenţat, spuse Lev Leonidovici. Are 
cancer la stomac, dar e într-o dispoziţie atât de bună, cum 
rar se întâmplă. 


(Dac-ar fi ştiut că Cealăi are de gând să se potenţeze 
singur a doua zi dimineaţa, din sticlă!) 

Se înţeleseră cine urma să asiste, cine să facă perfuziile. 

Din nou, toate se nimereau în aşa fel încât pe Lev 
Leonidovici urma să-l asiste Angelina. Deci, mâine, ea va sta 
din nou în dreptul lui, iar lateral se va agita asistenta de la 
chirurgie şi, în loc să ghicească singură, din timp, de ce 
instrument e nevoie, o să tragă cu ochiul la Angelina, iar 
Angelina o să fie iritată, ţinând cont de relaţiile lor. Numai 
că aia-i dementă, de aia să nu te atingi, una-două îţi aduce o 
pensă nesterilizată - şi s-a dus dracului toată operaţia... 
Muieri blestemate! Nu cunosc o regulă bărbătească simplă: 
unde munceşti nu te... 

Părinţii naivi îi dăduseră fetiţei, la naştere, numele de 
Angelina, neimaginându-şi în ce demon avea să se 
transforme. 

Lev Leonidovici trăgea cu ochiul la mutriţa ei drăguță, 
chiar dacă de vulpe, şi-ar fi avut chef s-o îmbuneze, 
spunându-i: „Ascullaţi-mă, Angelina sau Angela, cum doriţi. 
Dumneavoastră nu sunteţi deloc lipsită de calităţi. Dacă nu 
le-aţi îndrepta spre ţeserea unor intrigi de măritiş, ci spre 
chirurgie - la ora asta, aţi putea lucra deja destul de bine. 
Ascultaţi-mă, noi nu ne putem permite să ne certăm, doar 
ne aflăm lângă aceeaşi masă de operaţie...” 

Numai că ea ar deduce din asta că-i obosit de campania ci 
şi cedează. 

Ar mai fi vrut să le povestească, în amănunt, despre 
procesul de ieri. Dar Evgheniei Ustinovna îi spusese câte 
ceva pe scurt, în timp ce fumau, iar acestor colegi de 
serviciu nici nu-ţi venea să le povesteşti nimic. 

Aşa că, de cum se încheie şedinţa de planificare, Lev 
Leonidovici se sculă, aprinse o ţigară şi, lopătând larg cu 
mâinile sale exagerate şi spintecând aerul cu pieptul mulat 
în alb, se duse cu pas rapid spre coridorul radiologilor. 
Simţea nevoia să-i povestească totul Verei Gangart. O găsi 


în camera aparatelor Roentgen, stând la o masă cu 
Donţova, cu nişte hârtii în faţa lor. 

— E momentul să faceţi pauză de prânz! Declară el. Daţi- 
mi un scaun! 

Şi, vârând sub sine un scaun, se aşeză. Era dispus să stea 
la o tacla prietenească, dar remarcă: 

— De ce sunteţi astăzi atât de neprietenoase cu mine? 

Donţova schiţă un zâmbet, rotindu-şi între degete ochelarii 
mari, de os: 

— Din contră, nu ştiu dacă dumneavoastră o să vă placă 
ce-am să vă spun. Aţi accepta să mă operaţi? 

— Pe dumneavoastră? Pentru nimic în lume! 

— De ce? 

— Fiindcă dacă vă căsăpesc, o să zică lumea c-am făcut-o 
din invidie, din cauză că secţia dumneavoastră a obţinut 
mai multe succese decât a mea. 

— Fără glumă, Lev Leonidovici, vă întreb serios. 

Ce-i drept, nici nu era prea uşor să ţi-o imaginezi pe 
Liudmila Afanasievna glumind. 

Vera era tristă, chircită, cu umerii surpaţi, de parcă i-ar fi 
fost un pic frig. 

— Într-una din zilele următoare trebuie s-o examinăm pe 
Liudmila Afanasievna, Lev. Îţi închipui, are demult dureri de 
stomac şi nu spune nimic. Şi susţine că-i oncolog! 

— Şi bineînţeles c-aţi adunat deja toate simptomele care 
pledează pentru cancer, nu-i aşa? Lev Leonidovici îşi undui 
sprâncenele ciudate, care se întindeau de la o tâmplă la 
alta. În cea mai simplă discuţie, chiar dacă aceasta nu avea 
nimic caraghios, expresia lor obişnuită era de ironie, nu se 
ştie la adresa cui. 

— Încă nu toate, recunoscu Donţova. 

— Dar, totuşi, care ar fi, spre exemplu? 

Donţova le numi. 

— Puțin! Stabili Lev Leonidovici. Sau puţân, cum ar zice 
comicul Raikin. Uite, când o să semneze Vera diagnosticul, 
mai discutăm. În curând, o să am propria mea clinică - şi 


am să v-o iau pe Verocika, să-mi fie diagnosticiană. Mi-o 
daţi? 

— Pe Verocika, pentru nimic în lume! Luaţi alta! 

— Nu vreau alta, n-o vreau decât pe Verocika! Altfel, ce 
interes aş avea să vă operez? 

El privea şi pălăvrăgea glumeţ, terminându-şi de fumat 
ţigara până la capăt, dar gândurile i se derulau fără urmă 
de glumă. Cum spunea acelaşi Koriakov: cât eşti tânăr - n-ai 
experienţă, când eşti bătrân - n-ai forţă. Dar doctoriţa 
Gangart se afla acum (ca şi el) la acea vârstă de vârf, când 
spicul experienţei s-a îngreunat, iar tulpina energiei este 
încă fermă. Se transformase sub ochii lui dintr-o fetiţă- 
asistentă într-un diagnostician atât de abil, încât avea la fel 
de mare încredere în ea, ca şi în Donţova. Cu asemenea 
diagnostician, chirurgul, fie el şi un sceptic, trăieşte ca-n 
sânul lui Avraam. Numai că, la femei, această vârstă este 
încă şi mai scurtă decât la bărbaţi. 

— Ai ceva de mâncare la tine? O întrebă pe Vera. Tot n-o s- 
o mănânci, de fiecare dată o duci acasă. Dă-mi-o mie! 

Şi, într-adevăr, dincolo de bancuri, îşi făcură apariţia 
sandvişurile cu caşcaval şi el începu să mănânce, oferindu- 
le şi lor: 

— Luaţi şi voi!... Deci, uite ce-i, ieri am fost la proces. 
Trebuia să veniţi şi voi, a fost instructiv! S-a ţinut în clădirea 
şcolii. S-au adunat vreo patru sute de oameni - era 
interesant!... Circumstanţele sunt următoarele: un copil a 
fost operat din cauza unei ocluzii intestinale. S-a făcut. 
Copilul a trăit câteva zile - ajunsese deja să se joace! Ăsta-i 
lucru stabilit. Şi, deodată - o nouă ocluzie parţială - şi 
moare. Timp de opt luni, chirurgul acela nefericit a fost 
ţinut în anchetă - cum a putut să opereze în lunile alea! 
Acum, la proces, au venit reprezentanţi ai direcţiei sanitare 
pe oraş, a venit chirurgul-şef al oraşului, iar acuzatorul 
public e de la institutul de medicină, vă închipuiţi? Şi îi tot 
dă cu atitudine neglijent-criminală! Părinţii sunt luaţi drept 
martori - vă închipuiţi ce martori - cică o pătură era pusă 


strâmb, nişte prostii! lar mulţimea, cetăţenii noştri stau şi 
se holbează: ce ticăloşi sunt doctorii! Eram în public câţiva 
medici care înţelegeam perfect tot absurdul situaţiei şi 
vedeam cum se închide capcana: doar suntem cu toţii în 
puterea ci, astăzi tu, mâine eu! 

— Dar tăcem. Şi, de n-aş fi fost proaspăt întors de la 
Moscova, poate c-aş fi tăcut şi eu. Dar, după-o lună de aer 
proaspăt, moscovit, problemele, atât ale tale, cât şi ale 
altora, capătă parcă alte dimensiuni, barierele de fier se 
dovedesc a fi din lemn mucegăit. Aşa că m-am vârât şi am 
luat cuvântul. 

— Se putea lua cuvântul? 

— Păi, da, era un soi de dezbatere. Le zic: cum nu vă e 
ruşine să faceţi un asemenea spectacol? (I-am zdrobit! Aia 
mă trag de mânecă: „Vă luăm dreptul la cuvânt!”) Sunteţi 
convinşi că se întâmplă mai rar să se comită o eroare 
juridică decât una medicală?! Acest caz poate fi obiectul 
unei dezbateri ştiinţifice, şi în nici un caz obiectul unui 
proces! Trebuiau adunaţi numai medici - la o consfâtuire 
calificată, ştiinţifică. Noi, chirurgii, ne asumăm riscul în 
fiecare marţi şi în fiecare vineri - ieşim în câmp minat! Şi 
toată munca noastră se bazează pe încredere, mama 
trebuie să ne încredinţeze copilul şi nu să apară ca martor 
în proces! 

Lev Leonidovici se emoţionase şi acum, ceva îi tresărise în 
gâtlej. Uitase de sandvişul început şi, rupând un pachet pe 
jumătate consumat, scoase-o ţigară şi-o aprinse: 

— Şi încă ăsta era un chirurg rus! Dar dac-ar fi fost neamţ 
sau, uite, să spunem, jjidan - prelungi el moale, j'-ul, cu 
buzele ţuguiate - îl spânzurau fără să mai stea pe gânduri, 
nu?... Am fost aplaudat! Păi, cum să taci? Când simţi că ţi se 
strânge laţul trebuie să-l rupi, ce să mai aştepţi?! 

Vera clătina din cap, clătina mereu din cap uluită de 
povestire. Ochii îi deveniseră inteligent-tensionaţi, motiv 
pentru care-i şi plăcea, de altfel, lui Lev Leonidovici să-i 
povestească totul. Iar Liudmila Afanasievna asculta 


nedumerită, apoi îşi scutură capul mare cu părul tuns, de 
culoarea scrumu-lui: 

— Eu nu sunt de acord! Cum altfel se poate discuta cu noi, 
medicii? Ba auzi că unuia i-au cusut un şervet în burtă, l-au 
uitat acolo. Ba că altuia i-au devitalizat piciorul cu un ghips! 
Acolo au administrat din greşeală o doză de zece ori mai 
mare! Facem transfuzii cu sânge dintr-o grupă nepotrivită! 
Provocăm arsuri! Cum să se discute cu noi? Trebuie să fim 
traşi de păr ca nişte copii! 

— M-aţi omorât, Liudmila Afanasievna! Îşi ridică spre cap 
cele cinci degete lungi, apărându-se parcă, Lev Leonidovici. 
Cum puteţi spune aşa ceva - dumneavoastră? Păi, asta-i o 
problemă care depăşeşte, de fapt, domeniul medicinei! Aici 
e vorba de o luptă pentru caracterul întregii societăţi! 

— Uite ce trebuie făcut! Uite ce! Încerca să-i împace 
doctoriţa Gangart, prinzând mâinile agitate ale 
amândurora. Trebuie mărită, bineînţeles, responsabilitatea 
medicilor, dar asta prin scăderea normelor - la jumătate! La 
o treime! Nouă bolnavi într-o oră de consultaţii ambulatorii 
- păi, asta-i de neimaginat? Să li se dea posibilitatea să 
vorbească liniştiţi cu bolnavii, să se gândească în linişte. lar 
dacă-i vorba de operaţii - păi, un chirurg să facă o operaţie 
pe zi - una, nu trei! 

Dar Liudmila Afanasievna şi Lev Leonidovici mai strigară o 
vreme unul la altul, nereuşind să se pună de acord. Totuşi, 
Vera îi linişti până la urmă şi întrebă: 

— Şi cum s-a terminat? 

Faţa lui Lev Leonidovici se netezi, spuse zâmbind: 

— Am reuşit! Tot procesul a fost spulberat, au ajuns doar 
la concluzia că fişa n-a fost corect întocmită. Dar staţi, că 
ăsta încă nu-i sfârşitul! După verdict, ia cuvântul secretarul 
secţiei sanitare pe oraş - mă rog, cu tot ta-câmul: ne 
educăm prost medicii, ne educăm prost bolnavii, se fac prea 
puţine şedinţe de sindicat. Iar, în încheiere, ia cuvântul 
chirurgul-şef pe oraş! Ce concluzie a tras el din toate astea, 


ce-a priceput? Judecarea medicilor, zice, e o iniţiativă bună, 
tovarăşi, foarte bună...! 

Fiecare cu treaba lui. 

Era o zi ca oricare alta din săptămână şi o vizită medicală 
obişnuită: Vera Kornilievna se ducea singură să-şi vadă 
bolnavii radiologiei, iar în holul de sus i se alătură şi 
infirmiera. 

Infirmiera era Zoia. 

Se opriră un pic lângă Sibgatov, dar, fiindcă aici fiecare 
nou pas era hotărât de Liudmila Afanasievna personal, nu 
zăboviră prea mult şi intrară în salon. 

Acum se vedea că sunt exact de aceeaşi înălţime: şi buzele, 
şi ochii, şi bonetele erau exact la acelaşi nivel. Dar fiindcă 
Zoia era mult mai plină, părea şi mai mare. Se putea 
imagina că peste doi ani, când va fi ea însăşi doctoriţă, va 
arăta mult mai impozant decât Vera Kornitievna. 

Începuseră pe un alt rând şi Oleg le vedea tot timpul doar 
spinările, plus micul coc de par castaniu închis ce răsărea 
de sub boneta Verei Kornilievna şi inelele de aur de sub 
căciuliţa Zoiei. 

Dar nici măcar la chemaiea acestor ineluşe de aur nu mai 
răspunsese în ultimele două gărzi de noapte. Ea nu spusese 
nimic de acest fel, dar lui i se năzărise deodată că toată 
rezerva ei, atât de iritant-trenantă, care-l supăra atât de 
mult - nu-i deloc cochetărie, ci teamă: teama de a păşi 
peste pragul dintre neveşnic spre veşnic. Fiindcă el era - 
veşnic. Cu un veşnic nu te joci? 

Numai că, în acest punct limită, Oleg îşi recăpăta, într-o 
clipă, luciditatea: ăştia suntem. Sau ne acceptaţi aşa cum 
suntem, sau... 

Tot rândul acela era cu bolnavi radiologiei şi înaintau 
încet, fiindcă Vera Kornilievna se aşeza lângă fiecare, îl 
consulta, discuta. 

Lui Ahmadjan, după ce-i controlă pielea şi toate cifrele din 
fişa de boală şi de pe ultima analiză de sânge, Vera 
Kornilievna îi spuse: 


— Ei, curând terminăm cu roentgenul! Pleci acasă! 

Lui Ahmadjan îi sclipiră dinţii. 

— Unde locuieşti? 

— Karabair. 

— Păi, uite, ai să te poţi duce acolo. 

— M-am făcut bine? Sunt sănătos? Strălucea Ahmadjan. 

— Te-ai făcut bine. 

— De tot? 

— Deocamdată, de tot. 

— Deci, nu mai trebuie să vin? 

— Peste o jumătate de an, o să mai vii. 

— De ce, dacă m-am însănătoşit de tot? 

— Să te vedem. 

Aşa trecu prin tot rândul, fără să se uite niciodată la Oleg, 
întoarsă mereu cu spatele. Şi nici Zoia nu se uitase decât o 
singură dată spre colţul lui. 

Se uitase cu dezinvoltura pe care o adoptase de la o vreme 
încoace. În timpul vizitelor găsea întotdeauna un moment în 
care doar el îi vedea ochii şi atunci îi trimitea, ca un fel de 
semnale Morse, scurte pâlpâiri de veselie, o scăpărare - 
pauză, o scăpărare - pauză. 

Dar, tocmai din această dezinvoltură sporită, Oleg îşi dădu 
seama, la un moment dat, că nu-i vorba de roata care se 
rostogoleşte mai departe, ci că uşurinţa asta e tocmai 
semnul unei prea mari dificultăţi, peste care nu se poate 
trece numai prin proprie voinţă. 

Şi, într-adevăr, dacă tagma asta liberă nu poate renunţa la 
un apartament din Leningrad - de ce-ar putea pleca de- 
aici? 

Bineînţeles că fericirea nu este undeva, ci cu cineva, dar 
totuşi într-un oraş mare... 

Lângă Vadim, Vera Kornilievna zăbovi multă vreme. Îi 
cercetă piciorul şi-i pipăi încheieturile picioarelor, 
amândouă încheieturile, iar apoi şi burta, şi plexul, 
întrebându-l mereu ce simte, iar apoi mai puse şi o 


întrebare nouă pentru Vadim: ce simte după mâncare, după 
diferite mâncăruri. 

Vadim era concentrat, ea întreba încet şi el îi răspundea 
tot încet. Când începură palpările, neobişnuite pentru el, în 
dreapta plexului şi întrebările despre mâncare, el întrebă: 

— La ficat vă uitaţi? 

Îşi aminti că mama, înainte de plecare, îl palpase, ca din 
întâmplare, tot acolo. 

— Pe toate vrea să le ştie, clătină din cap Vera Kornilievna. 
Atâtea au învăţat bolnavii din ziua de azi că parcă-ţi vine să 
le dai lor halatul alb. 

De pe perna albă, cu ochii negri ca smoala, cu pielea 
măslinie, cu capul aşezat drept, Vadim o privea pe doctoriţă 
pătrunzător şi sever, cu privirea pruncilor din icoane. 

— Eu chiar înţeleg, spuse el încet. Doar am citit despre ce 
e vorba. 

O spusese atât de domol, fără vreo pretenţie de la 
Gangart, să-i dea dreptate sau să înceapă pe loc să-i explice 
totul, încât ea se pierdu, nu-şi găsi cuvintele şi rămase 
aşezată în faţa lui, pe pat, de parcă ar fi fost vinovată. Era 
frumos de felul lui, şi tânăr, şi probabil foarte capabil - şi-i 
amintea de un băiat dintr-o familie cu care erau prieteni, 
care a murit încet, perfect conştient, şi nici un fel de medici 
nu l-au putut ajuta, şi tocmai din cauza lui Vera, elevă în 
clasa a opta pe atunci, se răzgândise să se facă inginer şi 
hotărâse să devină medic. 

Dar, iată că nici ea nu putea fi acum de ajutor. 

Într-un borcan aşezat pe pervaz, Vadim avea tinctură 
tulbure-întunecată de ceaga, la care alţi bolnavi, invidioşi, 
veneau să se uite ca la o minune. 

— Beţi din ea? 

— Beau. 

Gangart nu credea în ceaga - pur şi simplu nu auzise de 
ea până atunci, dar, în orice caz, periculoasă nu putea fi - 
spre deosebire de rădăcina de issâk-kul. Iar dacă bolnavul 
credea în ea - prin acest simplu fapt şi deja era de folos. 


— Cu aurul radioactiv cum stăm? Întrebă ea. 

— Au promis totuşi. S-ar putea să-l primesc zilele astea, 
spuse el la fel de concentrat şi de întunecat. Numai că am 
aflat că nu se înmânează personal, ci trebuie transmis pe 
cale oficială. Spuneţi-mi, o privea provocator pe doctoriţa 
Gangart, dacă... L-aş primi peste două săptămâni - 
metastazele vor fi deja în ficat, nu-i aşa? 

— Ba nu, ce tot spuneţi! Sigur că nu! Minţi foarte convinsă 
şi însufleţită doctoriţa Gangart, şi se pare că reuşi să-l 
convingă. Dacă tot vreţi să aflaţi acest lucru, trebuie să ştiţi 
că procesul ăsta durează luni de zile. 


(Dar, atunci, de ce-i palpase baza abdomenului? De ce îl 
întrebase cum suportă mâncarea...?) 

Vadim era înclinat să-i dea crezare. 

Dacă ar crede-o, i-ar fi mai uşor... 

Cât timp Gangart stătuse pe patul lui Vadim, Zoia, în lipsă 
de altă treabă, întorsese capul şi se uitase pieziş la cartea 
lui Oleg, de pe pervaz, apoi la el însuşi şi-l întrebase ceva 
din ochi. Dar nu era clar ce anume. Ochişorii ei întrebători, 
cu sprâncenele ridicate, arătau foarte drăgălaş, dar Oleg o 
privea lipsit de expresie, fără răspuns. Îmbibat cum era de 
roentgen, nu înţelegea ce rost avea acum, după epuizarea 
subiectului, jocul acesta al privirilor. Dacă pentru altceva 
nu, pentru un asemenea joc se simţea, în orice caz, prea 
bătrân. 

EI se pregăti pentru o consultaţie amănunţită, cum vedea 
că se face astăzi, îşi scoase haina de pijama şi era gata să-şi 
dea jos şi cămaşa de corp. 

Dar, după ce termină cu Zaţârko, după cc-şi şterse mâinile 
şi se întoarse spre el, Vera Kornilievna nu numai că nu-i 
zâmbi lui Kostoglotov, nu numai că nu-l pofti să-i 
povestească totul pe îndelete, nu se aşeză pe patul lui, dar îl 
şi privi doar în treacăt, atâta cât era necesar pentru a 
remarca faptul că de acum încolo despre el va fi vorba. Dar, 
şi din această scurtă alunecare a ochilor, Kostoglotov reuşi 


să înţeleagă cât erau de înstrăinaţi. Lumina şi bucuria 
specială pe care o iradiau în ziua transfuziei, chiar şi 
bunăvoința blândă de până atunci, ba până şi atenţia 
binevoitoare de la început - toate dispăruseră din ei. 

Privirea era goală. 

— Kostoglotov, spuse doctoriţa Gangart, uitându-se mai 
degrabă la Rusanov. Tratamentul - acelaşi. Ce ciudat, şi se 
uită la Zoia, reacţia la hormonoterapie este foarte slabă. 

Zoia strânse din umeri: 

— Poate fi o reacţie specifică a organismului? 

Ea crezuse probabil că doctoriţa Gangart se consultă cu 
ea, studentă în penultimul an, cum ar face-o cu un coleg. 

Dar, făcând abstracţie de ideea Zoiei, doctoriţa Gangart o 
întrebă, evident fără intenţia de a se consulta: 

— Cât de regulat i se fac injecţiile? 

Zoia, care înţelegea repede orice situaţie, îşi dădu un pic 
capul pe spate, îşi deschise un pic ochii şi şi-i aţinti - galben- 
căprui, bulbucaţi, sincer-miraţi - cu o expresie sinceră şi 
directă, spre doctoriţă: 

— Păi, ce fel de îndoieli pot să existe?... Toate procedurile 
care se cuvin... Întotdeauna! Puțin mai lipsea să se arate 
de-a dreptul jignită. Cel puţin, când sunt eu de gardă. 

Despre alte gărzi n-avea de ce s-o întrebe, asta era clar. 

Dar acest „cel puţin” îl pronunţase dintr-o suflare şi tocmai 
sunetele grăbite, topite într-unul singur, o convinseseră, nu 
se ştie de ce, pe doctoriţa Gangart, că Zoia minte. Doar 
trebuia cineva să sară peste injecții, din moment ce nu-şi 
făceau efectul din plin! Maria nu putea fi. Nu putea fi nici 
Olimpiada Vladislavovna. Iar în gărzile de noapte ale Zoiei, 
după cum se ştie... 

Din privirea curajoasă, hotărâtă să reziste, a Zoiei, Vera 
Kornilievna înţelegea că nu va putea să i-o dovedească, 
deoarece Zoia se decisese deja că nimeni nu i-o va putea 
dovedi! 

Iar rezistenţa şi fermitatea Zoiei în a nega erau atât de 
mari, încât Vera Kornilievna nu rezistă şi-şi cobori ochii. 


Îi cobora de fiecare dată când gândea ceva neplăcut 
despre un om. 

Ea-şi cobori ochii vinovată, iar Zoia, victorioasă, continuă 
încă s-o încerce cu privirea ei jignită, sinceră. 

Zoia învinsese, dar totodată înţelesese că nu poate risca 
atât de mult: dacă Donţova va începe să facă cercetări, iar 
cineva dintre bolnavi, spre exemplu Rusanov, va confirma că 
ea nu-i făcuse nici un fel de injecții lui Kostoglotov - şi-ar 
putea pierde chiar şi locul în clinică, ba ar putea primi chiar 
şi-o caracterizare proastă pentru institut. 

Să rişte - dar, pentru ce? Roata jocului nu mai avea încotro 
să se rostogolească. Să depăşească limitele jocului, să-şi 
ceară transferul în nenorocitul ăla de Uş-Ierek, să-şi lege 
viaţa de un om care... Era ceva prea absurd, oricum, nu 
avea o asemenea intenţie... Şi Zoia îl mătură pe Oleg cu o 
privire care o dezlega de înţelegerea de-a nu face injecţiile. 

Iar Oleg vedea clar că Vega nu vrea nici măcar să se uite la 
el, dar nu putea înţelege nici în ruptul capului - din ce 
cauză, şi de ce aşa brusc? El ar fi zis că nu s-a întâmplat 
nimic. 

Şi fără nici un fel de trecere! E adevărat că ieri îi întorsese 
spatele în hol, dar el crezuse că-i doar o întâmplare. 

Firile astea femeieşti, uitase cu totul cum sunt! La ele, 
totul e aşa: e deajuns să sufli şi totul se spulberă. Numai cu 
bărbaţii poţi avea relaţii durabile, egale şi fireşti. 

Uite că şi Zoia îi făcea, prin fluturări ale genelor, 
reproşuri. S-a speriat. Iar dacă vor începe injecţiile - ce mai 
poate rămâne între ei, ce fel de taină? 

Dar, doctoriţa Gangart ce mai vrea? Să facă neapărat 
toate injecţiile? De ce i-o fi căşunat în halul ăsta pe ele? Nu-i 
un preţ cam prea mare pentru bunăvoința ei?... Ducă-se... 
pe pustii! 

Iar Vera Kornilievna îi vorbea între timp grijuliu, cu 
căldură, lui Rusanov. Această căldură punea şi mai mult în 
evidenţă cât fusese de aspră cu Oleg. 


— Acum v-aţi obişnuit cu injecţiile noastre. Le suportaţi cu 
uşurinţă, probabil că nici nu veţi mai dori să le întrerupeţi, 
glumea ea. 


(N-ai decât să înşiri dulcegării, ce să spun!) 

Aşteptând ca vizita să se apropie de el, Rusanov văzuse şi 
auzise schimbul de cuvinte dintre doctoriţa Gangart şi Zoia. 

EI, ca vecin, ştia foarte bine că fata minte de dragul 
ţapului său, că are o înţelegere cu Roadeoase. Şi dac-ar fi 
fost vorba numai de Roadeoase, Pavel Nikolaevici probabil 
că le-ar fi şoptit medicilor adevărul - poate nu chiar deschis, 
în timpul vizitei, ci la ei în cabinet. Dar Zoikăi nu se hotăra 
să-i facă mizerii, ciudat: într-o lună de stat la spital, 
înţelesese că până şi cea mai nenorocită infirmieră se poate 
răzbuna foarte neplăcut, îţi poate face mult rău. Aici, la 
spital, există un sistem propriu de subordonări, şi, atâta 
timp cât are de stat aici, n-avea rost să-şi complice viaţa nici 
măcar cu o infirmieră din cauza unui fleac care nu-l privea. 

lar dacă Roadeoase, în tâmpenia lui, refuză să facă 
injecţiile, n-are decât. Din partea lui, poate să şi crape. 

Despre sine, în schimb, Rusanov ştia acum cu siguranţă că 
n-avea să moară. Tumoarea scădea rapid şi el aştepta cu 
plăcere fiecare nouă vizită, pentru ca medicii să-i confirme 
acest lucru. Vera Kornilievna îi confirmă că tumoarea 
continua să scadă, că tratamentul înaintează bine, iar 
slăbiciunea şi durerile de cap - le va învinge cu timpul. În 
plus, ea avea să-i facă, în curând, o transfuzie. 

Acum lui Pavel Nikolaevici îi era prețioasă mărturia acelor 
bolnavi care-i văzuseră tumoarea la început de tot. În afară 
de Roadeoase, în salon mai rămăsese de atunci Ahmadjan, 
plus Federau, care se întorsese zilele trecute din salonul de 
chirurgie. Operația de la gât i se vindeca bine, nu cum i se 
întâmplase lui Podduev pe vremuri, şi inelul de tifon se 
micşora de la o bandajare la alta. Fedeiau fusese culcat în 
patul lui Cealăi devenind astfel cel de-al doilea vecin al lui 
Pavel Nikolaevici. 


În sine, acest fapt era, desigur, o umilinţă, o ironie a sorții: 
Rusanov să stea între doi deportaţi. Dacă Pavel Nikolaevici 
ar fi rămas omul care fusese înainte de spital, s-ar fi dus să 
pună problema principial: e oare admisibil să fie 
amestecate astfel cadrele de conducere cu elemente 
dubioase? Dar, în aceste cinci săptămâni, târât de tumoare 
ca de-un cârlig, Pavel Nikolaevici devenise mai bun, sau 
poate mai suplu. Lui Roadeoase putea, la o adică, să-i şi 
întoarcă spatele, dar acela oricum nu prea deschidea, în 
ultimul timp, gura şi nici nu se prea mişca. Mai mult zăcea. 
lar Federau, dacă-l tratai condescendent, era un vecin 
suportabil. În primul rând, era entuziasmat de felul în care-i 
scăzuse tumoarea lui Pavel Nikolaevici - până la o treime 
din dimensiunea iniţială, şi, la cererea lui Pavel Nikolaevici, 
se uita din nou şi din nou, pentru a-şi spune părerea. 

Era răbdător, deloc obraznic şi gata oricând să asculte, 
fără să protesteze, toi ce-i povestea Pavel Nikolaevici. 
Despre serviciu, din motive de la sine înţelese, Pavel 
Nikolaevici nu putea discuta aici, dar de ce să nu 
povestească despre apartamentul lor, pe care-l iubea din 
suflet şi în care urma să se întoarcă în curând? Aici nu 
existau secrete şi lui Federau îi făcea desigur plăcere să 
asculte cât de bine pot trăi oamenii (şi cum vor trăi cândva 
toţi). După patruzeci de ani, cel mai bine poţi judeca 
realizările unui om după apartamentul lui. Şi Pavel 
Nikolaevici povestise, ba o făcuse chiar în repetate rânduri, 
cum e aşezată şi aranjată una dintre camerele lui, apoi a 
doua şi-a treia, şi cum e balconul, şi ce-au făcut acolo. Pavel 
Nikolaevici avea o memorie bună, îşi amintea bine de 
fiecare dulap şi divan - unde, când şi la ce preţ fusese 
cumpărat şi care-i sunt calităţile. 

Cu atât mai amănunţit îi povestea vecinului său despre 
baia lui, ce gresie e pe jos şi ce faianţă pe pereţi, şi despre 
plintele de ceramică, despre suporturile pentru săpun, 
despre partea rotunjită pentru cap, despre robinetul de apă 


fierbinte, despre felul în care se face trecerea la duş, şi 
despre bara pentru prosoape. 

Toate astea nu erau chiar nişte fleacuri, din ele se clădea 
existenţa de zi cu zi, existenţa materială, iar existenţa 
materială determină conştiinţa, de-aceea existenţa de zi cu 
zi trebuie să fie placută, bună, şi-atunci şi conştiinţa va fi şi 
ea corectă. 

Cum a spus Gorki, un suflet sănătos într-un corp sănătos. 

Şi albiciosul, spelbul de Federau, asculta cu gura deschisă 
povestirile lui Rusanov, fără să-l contrazică vreodată, ba 
chiar dând din cap afirmativ, atât cât îi permitea gâtul 
bandajat. 

Deşi neamţ, deşi deportat, acest om liniştit era, s-ar putea 
spune, absolut decent, puteai sta alături de el fără grijă. lar 
formal, era chiar şi co-munist. Cu francheţea sa 
dintotdeauna, 

Pavel Nikolaevici i-o şi spusese în faţă: 

— Faptul că aţi fost deportat, Federau, era o necesitate de 
stat. Înţe-legeţi acest lucru, nu-i aşa? 

— Înţeleg, înţeleg, îşi plecă Federau gâtul rigid. 

— Altfel nu se putea proceda. 

— Bineînţeles, bineînţeles. 

— Toate iniţiativele trebuie înţelese corect, inclusiv 
deportarea. Şi, pe urmă, sper că apreciaţi faptul că, se 
poate spune, n-aţi fost dat afară din partid. 

— O, cred şi eu! Bineînţeles... 

— Iar funcţii în partid probabil că n-aţi avut nici înainte? 

— Nu, n-am avut. 

— Aţi fost mereu simplu muncitor? 

— Am fost mereu mecanic. 

— Şi eu am fost cândva simplu muncitor, şi iată cum am 
avansat! 

Discutau amănunţii şi despre copii, şi astfel află că fiica lui 
Federau, Henrietta, este deja în anul doi la institutul 
pedagogic regional. 


— Ca să vezi! Exclamă Pavel Nikolaevici, de-a dreptul 
înduioşat. Trebuie să apreciaţi la justa lui valoare acest 
lucru: dumneavoastră sunteţi deportat, iar ea e pe cale să 
termine institutul! Cine-ar fi putut să viseze la aşa ceva în 
Rusia ţaristă! Nici un fel de piedici, nici un fel de restricţii! 

Aici fu prima dată când Henrik Ilakobovici îl contrazise: 

— Abia de anul acesta s-au ridicat restricţiile. Până acum, 
era nevoie de permisiunea comandamentului. Plus că şi 
institutele trimiteau documentele înapoi: pasămite, n-a luat 
concursul. Parcă aveai cum să-i controlezi. 

— Totuşi, fata dumneavoastră e în anul doi! 

— Ştiţi, ea joacă bine baschet. De-aceea au luat-o. 

— N-are importanţă pentru ce-au luat-o - să fim drepţi, 
Federau. lar de anul acesta, iată, s-au ridicat toate 
restricţiile. 

La urma urmelor, Federau era lucrător în agricultură, iar 
Rusanov lucrător în industrie - era firesc să preia 
îndrumarea lui. 

— Acum, după hotărârile plenarei din ianuarie, situaţia 
voastră o să se îmbunătăţească simţitor, îi explică binevoitor 
Pavel Nikolaevici. 

— Bineînţeles. 

— Fiindcă crearea unor grupe de instructori în zonele 
SMlurilor va fi o verigă hotărâtoare. Ea va rezolva totul. 

— Da. 

Dar nu-i de-ajuns să spui un simplu „da”» trebuie să şi 
înţelegi situaţia, şi Pavel Nikolaevici îi mai explică pe 
îndelete vecinului înţelegător de ce anume SMil-urile, după 
crearea grupelor de instructori, se vor transforma în cetăţi 
inexpugnabile. A comentat cu el şi apelul Comitetului 
central al PCUS privind cultivarea porumbului - acest lucra 
urma să schimbe, la rândul său, faţa întregii agriculturi. Iar 
din ziarul de ieri citiră despre schimbarea practicii însăşi de 
planificare a agriculturii - aşa că acum mai aveau temă de 
discuţii pentru multă vreme! 


În general, Federau se dovedi un vecin pozitiv şi câteodată 
Pavel Nikolaevici îi citea, pur şi simplu, ziarul cu voce tare - 
lucruri la care n-ar fi ajuns nici el dacă n-ar fi fost răgazul 
pe care-l avea în spital: o declaraţie în care se explica de ce- 
i imposibilă încheierea unui tratat cu Austria, fără a se fi 
încheiat, în prealabil, unul cu Germania; discursul lui Râkosi 
de la Budapesta; despre încingerea luptei împotriva 
ruşinoaselor înţelegeri de la Paris; despre cât de puţin, cât 
de liberal sunt judecaţi, în Germania de Vest, cei implicaţi în 
organizarea lagărelor de concentrare. Câteodată, îl trata 
chiar pe Federau din prisosul său de alimente, dându-i o 
parte din mâncarea de spital. 

Dar, oricât de încet ar fi discutat - îl deranja faptul că 
discuţiile lor erau, probabil, întotdeauna ascultate de 
cucuveaua de Şulubin, care stătea nemişcat şi tăcut, cu 
două paturi mai încolo. De când apăruse în salon acest om, 
nu puteai uita nici o clipă de existenţa lui, de faptul că te 
priveşte cu ochii săi îngreunaţi, că aude probabil tot şi, 
când clipeşte, s-ar putea chiar să nu fie de acord. Prezenţa 
lui devenise o apăsare permanentă pentru Pavel 
Nikolaevici. Pavel Nikolasvici încercase să-l facă să 
vorbească, să afle ce are pe suflet sau ce boală are - dar 
Şulubin nu făcea decât să pronunţe câteva cuvinte 
mohorâte şi nici măcar despre tumoarea lui nu găsea de 
cuviinţă să vorbească. 

Chiar şi atunci când stătea aşezat, îşi alegea o poziţie atât 
de încordată, încât nu se odihnea, cum fac cei care stau jos, 
ci obosea prin simplul proces al şederii - şederea crispată a 
lui Şulubin era percepută, şi ea, tot ca o pândă. Câteodată, 
obosea să stea, se ridica - dar şi când mergea avea dureri, 
se târa, iar apoi se fixa, nemişcat, pentru câte-o jumătate de 
oră sau câte-o oră într-o poziţie în picioare - şi asta era, de 
asemenea, ceva neobişnuit şi deprimant. În afară de asta, 
Şulubin n-avea cum să stea în picioare lângă patul său, 
fiindcă ar fi stat în dreptul uşii, şi nici pe interval nu putea 
sta, fiindcă l-ar fi barat, şi uite-aşa îi căşunase pe locul 


dintre fereastra lui Kostoglotov şi fereastra lui Zaţârko. Aici 
se înălța, veghind cu duşmănie la tot ceea ce mânca, făcea 
şi spunea Pavel Nikolaevici. Abia rezemat cu spinarea de 
perete, stătea acolo la nesfârşit. 

Şi astăzi, după vizită, se postă acolo. Stătea la încrucişarea 
privirilor lui Oleg şi Vadim, profilându-se pe perete ca un 
basorelief. 

Din cauza poziţiei paturilor lor, privirile lui Oleg şi Vadim 
se întâlneau adesea, dar, de vorbit, nu vorbeau mult. În 
primul rând, le era amândurora greață şi le era greu să ţină 
discursuri de prisos. În al doilea rând, Vadim le-o tăiase 
tuturor din scurt încă mai demult, când spusese: 

— Tovarăşi, pentru-a încălzi un pahar de apă prin vorbire, 
trebuie vorbit încet două mii de ani sau strigat tare vreme 
de şaptezeci şi cinci de ani. Dar şi asta numai în cazul în 
care paharul nu ar avea pierderi de căldură. Trageţi şi voi 
concluzia care-i folosul pălăvrăgelii. 

În afară de asta - fiecare apucase să-i spună ceva neplăcut 
celuilalt, chiar dacă n-o făcuseră special. Vadim îi spusese 
lui Oleg: „Trebuia să luptaţi! Nu înţeleg de ce n-aţi luptat 
acolo.” (Şi avea dreptate. Dar Oleg încă n-avea curajul să 
deschidă gura pentru a povesti că, de fapt, ei chiar 
luptaseră.) Iar Oleg îi spusese lui Vadim: „Pentru cine-or fi 
păstrând aurul ăla? Tatăl tău şi-a dat viaţa pentru patrie, de 
ce nu ţi-l dau ţie?” 

Şi asta era corect, Vadim gândea el însuşi astfel şi-şi punea 
tot mai des această întrebare. Dar, când întrebarea venea 
din altă parte, se simţea jignit. Cu o lună în urmă, mai 
considera încă superfluă agitația mamei, iar apelul la 
memoria tatălui - jenant. Dar acum, cu piciorul prins de 
capcană, se zbătea în aşteptarea unei telegrame fericite de 
la mama şi-şi punea mereu în gând: numai de-ar reuşi 
mama! Să fii salvat în numele meritelor tatălui nu era un 
lucru drept, asta aşa era, însă foarte drept ar fi fost, în 
schimb, să fie salvat în numele propriului său talent, de care 
însă nu puteau şti cei care împărțeau aurul. Să porţi în tine 


un talent care încă n-a făcut vâlvă, care dă peste margini - 
este un chin şi-o datorie, iar să mori cu el neaprins, 
neeliberat, e cu mult mai tragic decât pentru un om simplu, 
obişnuit, decât pentru oricare alt om din acest salon. 

Şi singurătatea lui Vadim pulsa, se zbătea, nu fiindcă nu le 
avea alături pe mama sau pe Galia, nu fiindcă nu-l vizita 
nimeni, ci fiindcă nici cei din jur, nici medicii curanţi, nici cei 
în mâinile cărora se afla salvarea lui nu ştiau cu cât mai 
important era pentru el să supravieţuiască decât pentru toţi 
ceilalţi! 

Şi-atâta îi tot umbla gândul acesta în cap, dinspre 
speranţă spre disperare, încât începu să nu mai priceapă ca 
lumea ce citeşte. Citea câte o pagină întreagă şi se trezea 
că n-a înţeles, că s-a îngreunat, că nu mai poate prinde din 
zbor gândurile altora cu uşurinţa unei căprioare. Şi 
încremenea deasupra cărţii, părând că citeşte când, de 
fapt, nu citea. 

Piciorul era în capcană - şi viaţa întreagă odată cu el. 

EI stătea astfel, iar deasupra lui, între ferestre, stătea 
Şulubin - cu durerile sale, cu tăcerea sa. Şi Kostoglotov 
zăcea în tăcere, cu capul atârnat din pat. 

Puteau rămâne astfel, în tăcere, precum cele trei berze 
din poveste, foarte mult timp. 

Aşa că a fost ciudat când tocmai Şulubin, cel mai 
încăpățânat dintre ei în materie de tăcere, îl întrebă, 
deodată, pe Vadim: 

— Şi sunteţi convins că nu vă extenuaţi? Că aveţi nevoie de 
toate astea? Tocmai de asta? 

Vadim îşi înălţă capul. Îl studie pe bătrân cu ochii lui foarte 
închişi la culoare, aproape negri, neputând parcă să creadă 
că tocmai din el ieşise acea întrebare atât de lungă sau 
poate mirat de întrebarea în sine. 

Totuşi, nimic nu părea să indice că întrebarea aceea 
absurdă n-ar fi fost pusă de bătrân. Ochii roşii, traşi în jos, 
ai bătrânului se uitau chiorâş, cu curiozitate, la Vadim. 


Bineînţeles că Vadim ştia cum să-i răspundă, dar nu simţea 
în sine impulsul acela de resort elastic pentru a răspunde. 
Vorbi, parcă dintr-o rezervă mai veche de energie. Încet, 
semnificativ: 

— E interesant. Eu nu cunosc nimic mai interesant pe 
această lume. 

Oricât ar fi fost de sfâşiat interior, oricât l-ar fi săgetat 
durerea din picior, oricât de repede s-ar fi topit cele opt luni 
fatale, lui Vadim îi făcea plăcere să-şi păstreze ţinuta, de 
parcă nici o nenorocire nu şi-ar fi întins aripa deasupra lui 
şi s-ar afla aici într-un sanatoriu - nu la oncologie. 

Şulubin privea deprimat în podea. Apoi, fără să-şi mişte 
corpul, făcu o mişcare ciudată, rotită, din cap, de parc-ar fi 
vrut să şi-l elibereze şi n-ar fi putut. Apoi spuse: 

— Ăsta nu-i un argument - că-i „interesant”. Şi comerţul e 
interesant. Să faci bani, să-i numeri, să faci avere, să 
construieşti, să te înconjori de confort - toate astea sunt şi 
ele interesante. Explicată astfel, ştiinţa nu se ridică 
deasupra unui lung şir de preocupări egoiste şi absolut 
amorale. 

Ciudat punct de vedere. Vadim strânse din umeri: 

— Dar, dacă-i într-adevăr interesant? Dacă nimic nu-i mai 
interesant? 

Şulubin îşi întinse degetele uneia dintre mâini - şi ele 
trosniră singure. 

— Cu o asemenea concepţie nu veţi crea niciodată ceva 
moral. 

Ăsta chiar că era un contraargument straniu. 

— Păi, ştiinţa nici nu trebuie să creeze valori morale, 
explică Vadim. Ştiinţa creează valori materiale, pentru asta 
e şi păstrată. Dar, apropo, ce anume consideraţi 
dumneavoastră a fi valori morale? 

Şulubin clipi o dată prelung. Şi încă o dată. Apoi pronunţă 
rar: 

— Cele îndreptate spre luminarea reciprocă a sufletelor 
omeneşti. 


— Păi, ştiinţa chiar că le luminează, zâmbi Vadim. 

— Nu sufletele!... Mişcă din deget Şulubin. Dacă ziceţi că-i 
„interesant”. N-aţi avut niciodată ocazia să intraţi pentru 
cinci minute în crescătoria de găini a unui colhoz? 

— Nu. 

— Ei bine, imaginaţi-vă un şopron lung, cu tavanul jos, 
întunecos, căci ferestrele sunt ca nişte crăpături şi sunt 
acoperite cu plase, ca să nu zboare găinile. La o 
îngrijitoare, vin două mii cinci sute de găini. Pe jos, e 
pământ, iar găinile scurmă mereu şi se ridică un asemenea 
praf, încât ar fi cazul să se poarte măşti de gaz. În afară de 
asta, ea opăreşte mereu chilcă stătută într-un cazan deschis 
- deci pute. N-are nici un schimb. Ziua de lucru, vara, 
durează de la trei dimineaţa până la apusul soarelui. La 
treizeci de ani, arată de cincizeci. Dumneavoastră ce ziceţi 
- pentru îngrijitoarea respectivă o fi interesant? 

Vadim se miră şi-şi ridică sprâncenele: 

— Păi, eu de ce trebuie să-mi pun această întrebare? 

Şulubin îşi ridică degetul în faţa lui Vadim: 

— Iată, la fel gândeşte şi-un negustor. 

— Ea suferă tocmai din cauza insuficientei dezvoltări a 
ştiinţei, găsi un argument puternic Vadim. Când ştiinţa va fi 
mai înaintată, crescătoriile de găini vor fi mai bune. 

— Dar, până să se dezvolte - sunteţi dispus să înghiţiţi trei 
bucăţi, dimineaţa, fripte în tigaie, nu? Şulubin îşi închise un 
ochi, şi cu atât mai neplăcută era privirea celuilalt. Până să 
se dezvolte ştiinţa - n-aţi dori să vă duceţi să lucraţi o 
vreme într-o crescătorie de găini? 

— Pentru dânşii, asta nu-i interesant! Spuse cu voce 
brutală, din poziţia sa suspendată, Kostoglotov. 

Această siguranţă de sine a lui Şulubin în comentarea 
situaţiei din agricultură Rusanov o remarcase mai demult, 
odată, când Pavel Nikolaevici explica o chestie legată de 
păioase, iar Şulubin se amestecase şi-l corectase. Acum, 
Pavel Nikolaevici se gândise să-l împungă pe Şulubin: 

— N-aţi terminat cumva Academia Timiriazev? 


Şulubin tresări şi-şi întoarse capul spre Rusanov. 

— Ba da, chiar Academia Timiriazev, încuviinţă el mirat. 

Şi deodată - se umflă, se încovoie - şi cu aceleaşi mişcări 
stângace, zburătăcite şi întretăiate, începu să se târască 
spre patul său. 

— Păi, atunci de ce lucraţi ca bibliotecar? Triumfă în urma 
lui Rusanov. 

Numai că ăla - gata, tăcuse. Mormânt. 

N-avea Pavel Nikolaevici respect pentru genul ăsta de 
oameni, care, în viaţă, n-o luau în sus, ci în jos. 

Pierderi pe toată linia 


Încă de la prima apariţie a lui Lev Leonidovici în clinică, 
Kostoglotov trase concluzia că-i un tip serios. Oleg îl 
studiase, din lipsă de altă ocupaţie, în timpul vizitelor. 
Această bonetă, pusă pe cap, de fiecare dată, evident fără 
confruntarea oglinzii: aceste mâini prea lungi, vârâte 
câteodată cu pumnii strânşi în buzunarul din faţă ai 
halatului nedespicat în faţă; această strângere în părţi a 
buzelor, de parc-ar fi vrut să fluiere; această manieră de-a 
vorbi glumeţ cu bolnavii, în pofida evidentei lui forţe şi-a 
înfăţişării amenințătoare - toate acestea îl făceau foarte 
atrăgător în ochii lui Kostoglotov şi treziseră în el dorinţa de 
a sta de vorbă, de a-i pune câteva întrebări, la care nu 
putea sau nu voia să-i răspundă niciuna dintre muierile- 
doctoriţe de pe-aici. 

Dar n-avea când să i le pună: în timpul vizitelor medicale, 
Lev Leonidovici nu observa pe nimeni în afara bolnavilor 
chirurgicali, trecea pe lângă radiologiei ca pe lângă nişte 
cantităţi neglijabile; iar în coridoare şi pe scări le 
răspundea uşurel tuturor celor care-l salutau, însă faţa nu i 
se elibera niciodată de expresia preocupată, şi era veşnic 
grăbit. 

lar odată, despre un bolnav care se tot fofilase să dea un 
răspuns, dar până la urmă cedase, Lev Leonidovici spusese 
râzând: „A dat pe gură, până la urmă!” - şi Oleg îl simţi încă 


şi mai aproape. Fiindcă nu oricine cunoştea şi nu oricine ar 
fi folosit această expresie. 

În ultimul timp, Kostoglotov bântuia mai puţin prin clinică, 
aşa că se ciocnise mai rar de chirurgul-şef. Într-o zi însă, îl 
văzu pe Lev Leonidovici descuind uşa cămăruţei de lângă 
sala de operaţii şi intrând în ea - deci era cu siguranţă 
numai el acolo. Şi, după ce bătu în uşa de sticlă dată cu ulei, 
Kosloglotov o deschise. 

Lev Leonidovici apucase deja să se aşeze pe un taburet la 
singura masă de aici, aflată în mijlocul camerei, şi stătea 
într-o rână, cum nu te aşezi pentru multă vreme, cu toate 
că începuse să scrie ceva. 

— Da? Îşi ridică el capul, fără mirare parcă, dar şi fără să 
se întrerupă, ci continuând să scrie preocupat, gândindu-se 
la ce avea de făcut. 

Toţi sunt veşnic ocupați! Destine întregi trebuie hotărâte 
într-un minut. 

— Iertaţi-mă, Lev Leonidovici, Kostoglotov încerca să fie 
cât putea el de politicos. Ştiu că n-aveţi timp. Dar, în afară 
de dumneavoastră, n-am pe cine să... Două minute - îmi 
permiteţi? 

Chirurgul încuviinţă din cap. Se gândea la ale lui, asta era 
clar. 

— Uite, mi se face hormonoterapie pentru... Injecţii de 
sinestrol intramusculare, în doze de... Tactica lui 
Kostoglotov, de care era foarte mândru, era să li se 
adreseze medicilor pe limba lor şi cu exactitatea lor - 
pretinzând astfel să i se vorbească şi lui cu sinceritate. Deci, 
iată ce mă interesează: acţiunea hormonoterapiei este 
cumulativă sau nu? 

Secundele următoare nu mai depindeau de el şi aştepta 
tăcut, privindu-l de sus pe medicul aşezat pe scaun care, 
deşirat cum era, părea acum cocoşat. 

Lev Leonidovici îşi încreţi fruntea, schimbându-şi gândul. 

— În principiu, nu, se consideră că n-ar trebui, răspunse 
el. Dar n-o spusese pe un ton prea decis. 


— Dar eu, nu ştiu de ce, simt că ar fi cumulativă, insistă 
Kostoglotov, de parcă asta şi-ar fi dorit, sau parc-ar fi 
încetat să-l mai creadă pe Lev Leonidovici. 

— Nu, n-ar trebui, răspunse la fel de puţin categoric 
chirurgul, poate fiindcă nu era domeniul lui sau fiindcă nu 
reuşise totuşi să se rupă de gândurile sale. 

— Pentru mine e foarte important să înţeleg, Kostoglotov 
se uita şi vor-bea de parcă avea de gând să-l amenințe, dacă 
după acest tratament voi pierde cumva definitiv 
posibilitatea... Păi... În ceea ce priveşte femeile?... Sau doar 
pentru o perioadă de timp? Hormonii aceştia introduşi în 
corpul meu se vor duce? Sau vor rămâne acolo pentru 
totdeauna?... Sau, poate, după câtva timp, această 
hormonoterapie poate fi contracarată cu injecții de semn 
opus? 

— Nu, asta nu v-aş sfătui. Nu-i voie. Lev Leonidovici îl 
privea pe bolnavul cu chică neagră, dar îi vedea mai mult 
cicatricea interesantă. Îşi imagină cum trebuie să fi arătat 
această tăietură când era proaspătă, adusă chiar atunci la 
secţia chirurgicală, şi ce-ar fi fost de făcut. Dar de ce aveţi 
nevoie de asta? Nu înţeleg. 

— Cum adică nu înţelegeţi? Kostoglotov nu pricepea ce era 
de neînțeles aici. Sau, pur şi simplu, loial tagmei sale 
medicale, acest om de treabă nu face nici el altceva decât 
să-l înduplece pe bolnav să se supună? Nu înţelegeţi? 

Asta depăşea de acum şi două minute, şi relaţiile dintre 
medic şi bolnav, dar Lev Leonidovici, cu lipsa de îngâmfare 
pe care o remarcase la el Kostoglotov, îi spuse deodată, ca 
unui vechi prieten, cu o voce scăzută, neprofesională: 

— Ascultaţi, chiar credeţi că-n muieri e tot farmecul 
vieţii?... Păi, asta devine, la un moment dat, cumplit de 
plictisitor... Nu face decât să te împiedice de la ceva mai 
serios. 

O spusese foarte sincer, chiar obosit. Îşi amintise că, în cel 
mai important moment al vieţii, nu-l ţinuseră curelele, poate 


tocmai din cauza acestui consum de forţe care-l împiedicase 
să se concentreze. 

Dar Kostoglotov nu-l putea înţelege! Oleg nu se putea 
imagina acum sastisit de un asemenea sentiment! Capul i se 
clătina gol de la stânga spre dreapta, şi tot în gor priveau şi 
ochii: 

— Numai că mie nu mi-a rămas nimic mai serios în viaţă. 

O asemenea discuţie nu era însă trecută în orarul clinicii 
oncologice! Nu erau trecute în program consultaţiile 
conţinând speculaţii pe marginea sensului vieţii, şi încă la 
un medic de la altă secţie! Întredeschise uşa, iar apoi intră 
doctoriţa aceea chirurg subţirică, micuță, pe tocuri înalte, 
care se unduia toată când mergea. Se duse, fără oprire, la 
Lev Leonidovici, foarte aproape de el, îi puse în faţă, pe 
masă, o foaie de la laborator, se lipi şi ea de masă (lui Oleg, 
de la distanţă, i se părea că se lipise de Lev Leonidovici) şi, 
fără a i se adresa în vreun fel, spuse: 

— Uitaţi-vă, Ovdienko are zece mii de leucocite. 

Fumul difuz, roşcat, al părului ei fâlfâia chiar lângă faţa lui 
Lev Leonidovici. 

— Ei şi? Strânse din umeri Lev Leonidovici. Asta nu-i 
neapărat semnul unei adevărate leucocitoze. Are doar un 
proces inflamator care trebuie frânat cu raze roentgen. 

Atunci, ea începu să vorbească, să vorbească fără oprire 
(şi, zău, pur şi simplu, se lipise cu umărul de braţul lui Lev 
Leonidovici!). Hârtia începută fu părăsită, stiloul, rămas 
fără întrebuințare, se răsturnase între degetele lui Lev 
Leonidovici. 

Probabil că Oleg ar fi trebuit să iasă. Convorbirea demult 
visată fusese întreruptă în punctul cel mai interesant. 

Angelina se întoarse, mirându-se de ce o mai fi stând acolo 
Kostoglotov, dar, peste capul ei se uită, cu un vag umor, şi 
Lev Leonidovici. Era în expresia feţei lui ceva imponderabil, 
datorită căruia Kostoglotov se hotări să continue: 

— Şi am mai vrut să vă întreb, Lev Leonidovici, aţi auzit de 
buretele de mesteacăn, de ceaga? 


— Da, încuviinţă acesta, nu fără interes. 

— Şi ce părere aveţi despre el? 

— E greu de spus. Admit faptul că anumite tipuri de 
tumori sunt sensibile la el. Spre exemplu, cele din stomac. 
La Moscova, lumea este acum nebună după el. Cică, pe o 
rază de două sute de kilometri, au cules toţi bu-reţii, unul 
nu mai găseşti în pădure. 

Angelina se depărta de masă, îşi luă hârtiuţa, şi cu o 
expresie dispreţuitoare, clătinându-se la fel de independent 
(şi foarte plăcut) în mers, plecă. 

Se dusese însă, din păcate, şi prima lor discuţie: într-o 
oarecare măsu-ră i se răspunsese la întrebare, dar să 
revină acum asupra problemei, să înceapă să clarifice 
anume ce adaugă femeile vieţii, era deplasat. 

Însă acea privire uşoară şi veselă pe care o aruncase Lev 
Leonidovici, acest fel al lui de a fi, foarte deschis, îi dădeau 
lui Kostoglotov ocazia să-i pună şi cea de-a treia întrebare 
pregătită, nelipsită nici ea de importanţă. 

— Lev Leonidovici! lertaţi-mi indiscreţia, îşi scutură el într- 
o parte ca-pul. Dacă mă înşel - o lăsăm baltă. 
Dumneavoastră..., îşi cobori el vocea şi îşi îngustă un ochi, 
acolo, unde se dansează şi se cântă veşnic - n-aţi fost 
cumva? 

Lev Leonidovici se însufleţi: 

— Am fost. 

— Hai, nu zău! Se bucură Kostoglotov. Deci, iată că erau 
egali! Şi după care articol? 

— După niciunul. Am fost voluntar. 

— A, volunta-ar! Fu dezamăgit Kostoglotov. 

Nu, egalitatea nu-i reuşise. 

— Dar, cum de aţi ghicit? Fu curios să afle chirurgul. 

— După nişte cuvintele: „a dat pe gură”. lar altădată, am 
impresia că aţi mai spus şi „zăcătoare”. 

Lev Leonidovici începu să râdă: 

— De astea nu te dezveţi. 


Egali sau nu, oricum ajunseseră acum mult mai apropiaţi, 
decât adineauri. 

— Şi-aţi stat mult acolo? Îl întrebă fără fasoane. 

Kostoglotov. Îşi îndreptase chiar şi spinarea, nu mai arăta 
ca un cadavru. 

— Păi, vreo trei anişori. Am fost detaşat acolo, după 
armată - iar, pe urmă, nu mai puteai să scapi. 

Asta putea să n-o mai adauge. Dar o adăugase. Ce slujbă o 
mai fi şi aia - onorabilă cum ar veni, pentru care însă 
oamenii de treabă simt nevoia să se justifice? Există totuşi 
undeva, în om, un reper fix. 

— Şi - cu ce funcţie? 

— Şeful serviciului sanitar. 

Oho! La fel ca madam Dubinskaia - stăpân al vieţii şi al 
morţii. Numai că aia nu s-ar fi justificat. lar ăsta a mai şi 
plecat. 

— Deci, aţi apucat să terminaţi institutul de medicină încă 
înainte de război? Se agăţă Kostoglotov prin noi întrebări, 
ca un scaiete. Nici nu avea nevoie să afle asta, doar că 
păstrase de pe vremea lagărului de tranzit obiceiul de-a 
parcurge în câteva minute, între un pocnet şi altul al 
grilajului de fier prin care li se dădea mâncarea, întreaga 
viaţă a unui trecător. În ce an sunteţi născut? 

— Nu, după anul patru, am plecat voluntar, ca simplu 
medic. Lev Leonidovici se ridică din dreptul hârtiei sale 
neterminate, se apropie curios de Oleg şi începu să 
parcurgă, să pipăie cu degetul cicatricea. Asta e de acolo? 

— Înâm. 

— Au închis-o bine... Chiar bine. A făcut-o un medic 
deţinut? 

— Înâm. 

— Nu-i ţineţi minte numele? Nu era Koriakov? 

— Nu ştiu, era într-un lagăr de tranzit. Dar Koriakov, după 
ce articol ajunsese acolo? Se legase acum Oleg şi de 
Koriakov, grăbindu-se să se lămurească şi-n privinţa lui. 


— A fost arestat, fiindcă tatăl lui fusese ofiţer în armata 
ţaristă. 

În clipa aceea intră infirmiera cu ochi de japoneză şi 
coroană albă - să-l cheme pe Lev Leonidovici în cabinetul 
de pansare. (Primele pansări ale celor operaţi de el le 
supraveghea întotdeauna personal.) 

Kostoglotov se gârbovi din nou şi-o luă, târându-şi 
picioarele, pe coridor. 

Încă o biografie punctată. Chiar două. Restul se putea 
completa cu imaginaţia. În câte feluri ajung oamenii acolo... 

Nu, nu asta, altceva îl preocupa: stai în salon, mergi pe 
coridor, te plimbi prin grădină - alături de tine sau în 
întâmpinarea ta, vine un om ca oricare altul şi nici lui, nici 
ție nu-ţi trece prin cap să-l opreşti şi să-i spui: „la arată-mi 
ce ai sub rever!” 

Asta era, semnul unui ordin misterios! A fost, a avut 
legătură, a colaborat, ştie! Şi câţi sunt aşa?! Dar muţenia 
pune stăpânire pe toţi. Şi din afară nu-ţi dai seama de 
nimic. Asta da zăcătoare! 

Ce aberaţie! S-ajungi în aşa hal încât femeile să ţi se pară 
o povară! Cum poate omul să cadă atât de jos? E de 
neimaginat! 

În rest, nu s-ar spune c-ar avea motive să se bucure. Lev 
Leonidovici nu negase nimic destul de insistent ca să-l poată 
crede. 

Trebuia să înţeleagă că totul e pierdut. 

Totul... 

De parcă pedeapsa capitală i-ar fi fost înlocuită cu detenţia 
pe viaţă. Rămânea în viaţă, dar nu se ştie pentru ce. 

Uitând încotro o luase, rămăsese pironit pe coridorul de 
jos şi stătea degeaba. 

lar dintr-o uşă - la vreo trei uşi distanţă de el - se arătă un 
hălăţel alb, foarte îngust în talie, brusc atât de cunoscut. 

Vega! 

Venea încoace! Nu mai avea mult, dacă o lua drept 
încoace, trebuia doar să ocolească două paturi lipite de 


perete. 

Însă Oleg nu ieşi în întâmpinarea ei - mai avea o secundă, 
o secundă, încă o secundă - de gândire. 

De la vizita aceea, cu trei zile în urmă - era uscată, 
preocupată, nici o privire prietenească. 

Mai întâi, se gândise - mai ducă-se dracului, o să facă şi el 
la fel. Doar n-o să se apuce să clarifice, să se milogească... 

Dar - era păcat! Era păcat s-o jignească. Şi de el era 
păcat. Uite-acum ce vor face, vor trece unul pe lângă 
celălalt ca nişte străini, da? 

El e de vină? Ea e vinovată: îl minţise cu injecţiile, îi dorise 
răul. El era cel care ar fi putut să n-o ierte! 

Fără să se uite (dar văzându-l), ea ajunse în dreptul lui şi 
Oleg, fără să fi avut de gând, îi spuse cu o voce scăzută, ca 
pe-o rugăminte: 

— Vera Kornilievna... 


(Ce ton nătâng! Dar îi făcea şi lui plăcere.) 
Acum îşi ridică ochii reci, îl văzu. 


(Nu, zău, de ce-o iertase oare...?) 
— Vera Kornilievna... N-aţi vrea... Să-mi mai faceţi o 
transfuzie? 


(S-ar fi zis că se umileşte, dar tot îi făcea plăcere.) 

— Păi, nu dumneavoastră v-aţi zbătut cât aţi putut să nu vi 
se facă? Îl privi ea cu aceeaşi severitate necruțătoare, însă 
o umbră de nesiguranţă îi tresărise în ochi. În ochii aceia 
dragi, de culoarea cafelei. 


(De fapt, în felul ei, nici nu era vinovată. Şi nici nu puteau 
trăi în aceeaşi clinică atât de înstrăinaţi.) 

— Atunci mi-a plăcut. Mai vreau. 

El zâmbea. Cicatricea i se făcuse mai sinuoasă, dar mai 
scurtă. 


(Acum o s-o ierte, iar apoi, cândva, o să clarifice totul.) 

Ceva tresări totuşi în ochii ei, un fel de căinţă. 

— Poate-o să primim mâine. 

Ea se mai sprijinea încă de-un mic stâlp nevăzut, care se 
topea însă sau se îndoia parcă sub braţul ei. 

— Dar s-o faceţi dumneavoastră! Neapărat 
dumneavoastră! Pretinse din toată inima Oleg. Altfel nu mă 
las! 

Eschivându-se de toate astea, încercând să nu mai vadă, 
ea scutură din cap: 

— Asta cum s-o nimeri. 

Şi plecă. 

Dragă, îi era oricum dragă. 

Numai că ce voia el, de fapt? Condamnat pe viaţă, ce mai 
voia, oare...? 

Oleg stătea fără nici o noimă pe coridor, încercând să-şi 
amintească încotro se ducea, de fapt. 

Da, îşi amintise! Mergea să-i facă o vizită lui Diomka. 

Diomka stătea într-o cameră mică, de două persoane, 
celălalt se externase, iar următorul urma să fie adus mâine, 
după operaţie. Deocamdată, Diomka era singur. 

Trecuse deja o săptămână şi se dusese prima arsură a 
piciorului amputat. Operația rămânea în urmă, dar piciorul 
continua să trăiască şi să se chinuie tot aici, de parcă n-ar fi 
fost tăiat, ba, Diomka îşi simţea chiar fiecare deget în parte 
al piciorului lipsă. 

Diomka se bucură de Oleg ca de-un frate mai mare. 

Prietenii din vechiul salon erau singurele lui rude. Mai 
erau şi nişte fe-mei care-i aduseseră câte ceva, pe noptieră, 
sub şerveţel. 

Fiindcă din afară n-avea cine veni la el, nimeni nu-i putea 
aduce nimic. 

Diomka stătea culcat pe spate, odihnindu-şi piciorul, ceea 
ce rămăsese din piciorul tăiat mai sus de femur, şi tot 
pansamentul imens de tifon. Dar capul şi mâinile i se mişcau 
liber. 


— Hai, salut Oleg! Strânse el mâna lui Oleg. Stai jos, 
povesteşte-mi. Ce mai e acolo, în salon? 

Salonul de sus devenise pentru el un univers familiar. 

Aici, jos, erau alte surori, alte femei de serviciu şi alte 
reguli. 

Plus că mereu se certau: care ce era sau nu era obligat să 
facă. 

— Dă-l încolo de salon, se uita Oleg la faţa micşorată, 
devenită mai amărâtă a lui Diomka. De parcă cineva i-ar fi 
scrijelit nişte şănţuleţe peste obraji, i-ar fi pilit şi ascuţit 
arcadele sprâncenelor, nasul, bărbia. Totu-i neschimbat. 

— Şefu'-i acolo? 

— Şefu'-i acolo. 

— Dar Vadim? 

— Cu Vadim nu prea-i bine. N-au făcut rost de aur. Se tem 
de metastaze. 

Diomka îşi încreţi fruntea, gândindu-se la Vadim ca la un 
frate mai mic: 

— Sărmanul. 

— Aşa că, Diomka, fă-ţi cruce că ţi l-au tăiat la timp. 

— Şi la mine mai pot apărea metastaze. 

— Ei, e puţin probabil. 

Cine putea şti? Chiar şi medicii: parcă ei ştiau dacă 
porniseră sau nu să plutească micile celule singuratice, 
ucigătoare, bărci ale trupelor de desant în întuneric? Sau în 
ce loc au debarcat? 

— Îţi fac raze roentgen? 

— Da, mă duc cu căruciorul. 

— Tu, prietene, ai acum un drum clar în faţă - trebuie să 
te faci bine, să te obişnuieşti cu cârja. 

— Cu două. Voi avea nevoie de două. 

La toate se gândise deja orfanul. Şi până atunci se 
încruntase, ca un om mare, acum însă se maturizase şi mai 
mult. 

— Şi unde o să ţi le facă? Tot aici? 

— La secţia ortopedică. 


— Măcar o să fie gratuite? 

— Păi, am făcut cerere. Cu ce să plătesc? 

Oftară - erau uşori la oftat, ca toţi cei care, an după an, n- 
au motiv de veselie. 

— Cum o să poţi termina a zecea la anul? 

— Să ştiu c-am să crap, şi tot trebuie s-o termin. 

— Şi din ce ai să trăieşti? Doar n-ai să poţi sta la strung. 

— Mi-au promis pensie de invaliditate. Nu ştiu dacă o fi de 
grupa a doua sau a treia. 

— Cum e a treia? Kostoglotov habar n-avea de toate 
grupele astea de invaliditate, cum nici de legile civile nu 
avea habar. 


— Cea mai cea. O să-mi ajungă de pâine, dar nu şi de 
zahăr. 

Bărbat, Diomka se gândise la toate. Tumoarea încerca, tot 
încerca să-l copleşească, iar el mereu căuta s-o întoarcă 
după voia lui. 

— Şi la universitate? 

— Vreau să încerc. 

— La litere? 

— Înâ. 

— Ascultă, Diomka, vorbesc serios: te distrugi. Ocupă-te 
de radioreceptoare - ai putea trăi ca omul şi să mai şi scoţi 
un ban. 

— Dă-le-ncolo de radiouri, fornăi Diomka. Eu iubesc 
adevărul. 

— Păi, n-ai decât să repari radiouri şi să spui adevărul, 
nătărăule! 

Aici nu se înţeleseră. Mai vorbiră de una, de alta. 

Discutară şi situaţia lui Oleg. Era şi asta una din 
trăsăturile necopilăreşti ale lui Diomka: să se intereseze de 
alţii. Tinereţea e de obicei preocupată doar de sine însăşi. 
Şi Oleg îi povesti, ca unui om mare, despre situaţia sa. 

— Ufff, naso-ol..., mârâi Diomka. 

— Eu zic că n-ai schimba cu mine, ce zici? 

— D-d-dracu' ştie... 

În concluzie, Diomka urma să mai rămână aici, cu 
roentgenul şi cu cârjele, vreo lună şi jumătate, aveau să-l 
externeze prin mai. 

— Şi unde-ai să te duci, întâi şi întâi? 

— La grădina zoologică, direct! Diomka se înveseli. Îi 
povestise deja de nenumărate ori despre grădina asta 
zoologică lui Oleg. Stăteau alături pe terasa dispensarului şi 
Diomka îi arăta, foarte sigur de ci, unde era ascunsă, 
dincolo de râu, dincolo de copacii deşi, grădina zoologică. 
Diomka citise ani în şir despre animale şi ascultase o 
mulţime de lucruri la radio - dar nu văzuse niciodată cu 
ochii lui nici o vulpe, nici un urs şi, cu atât mai mult, tigri 


sau elefanţi. Locuia într-o zonă unde nu era nici menajerie, 
nici circ, nici pădure. Şi visul lui - să umble şi să cunoască 
animalele nu pălise nici când a crescut. Aştepta ceva 
deosebit de la această întâlnire. În ziua când, cu piciorul ros 
de durere, sosise aici pentru a se interna la spital, se 
dusese, în primul rând, la grădina zoologică, dar acolo era 
zi liberă. Uite ce-i, Oleg! Probabil că pe tine te vor externa 
curând. 

Oleg stătea gârbovit. 

— Probabil că da. Sângele nu mai rezistă. Mă dă gata 
greaţa. 

— Şi n-o să te duci la grădina zoologică?! Diomka nu putea 
admite aşa ceva, Diomka şi-ar fi stricat părerea despre 
Oleg. 

— Ba, cred că o să mă duc. 

— Zău aşa, să te duci neapărat! Ie rog eu să te duci! Şi, 
ştii ceva - scrie-mi dup-aia o vedere, ce zici? Hai, zău, ce 
mare lucru?... lar mie, îţi închipui ce bucurie o să-mi faci! O 
să-mi scrii ce animale sunt acum acolo şi care-i cel mai 
interesant, bine? Aşa o să aflu cu o lună mai devreme! Le 
duci? O să-mi scrii? Cică sunt şi crocodili acolo, şi lei! 

Oleg îi promise. 

Apoi, plecă la culcare, iar Diomka, rămas singur în camera 
mică, cu uşa închisă, mai zăcu mult fără să ia o carte în 
mâini, se uita în tavan, pe fereastră, şi se gândea. Pe 
fereastră, nu vedea nimic - era prinsă într-un grilaj sub 
formă de raze şi dădea într-o fundătură, spre zidul 
complexului medical. Şi nici măcar vreo rază dreaptă de 
soare nu se zărea acum pe zid, dar nici înnorat nu era, ci 
doar o lumină blândă, învăluită parcă - lumina unui soare 
uşor voalat, dar nu acoperit. Trebuie să fi fost o zi dintr- 
aceea leşinată, nici prea caldă, nici prea strălucitoare, când 
lucrarea primăverii se săvârşeşte din plin, dar în tăcere. 

Diomka stătea nemişcat şi gândurile îi erau optimiste: se 
gândea că va înceta treptat să-şi simtă piciorul tăiat; că va 
învăţa să meargă repede şi bine în cârje; că va veni ziua 


aceea din ajunul lui întâi mai - zi de vară deja, când Diomka 
va umbla de dimineaţă şi până la trenul de seară prin 
grădina zoologică; cât de mult timp va avea pe urmă şi cum 
va parcurge, repede şi bine, toată materia de şcoală medie 
şi va citi o mulţime de cărţi importante care i-au scăpat. Vor 
dispărea de acum definitiv acele seri pierdute, când băieţii 
se duc la bal, iar pe tine te chinuie gândul că te-ai duce şi 
tu, dar nu ştii să dansezi. Asta n-o să mai fie. S-aprindă 
becul şi să studieze. 

În clipa aceea bătu cineva la uşă. 

— Intraţi! Spuse Diomka (Acest cuvânt „intraţi” îl 
pronunţa cu plăcere. Încă nu se aflase niciodată în 
asemenea împrejurări încât oamenii să fie nevoiţi să-i bată 
la uşă înainte de a intra.) 

Uşa se deschise dintr-o smucitură şi în cameră apăru Asea. 

Asea intrase dând parcă buzna, foarte grăbită, ca şi cum 
ar fi fost urmărită - dar, odată ce trase uşa în urma ei, 
rămase în prag, cu o mână pe clanţă, iar cu cealaltă 
ţinându-şi marginile halatului. 

Nu mai era nici pe departe acea Asea, care se repezise 
doar pentru „trei zile de analize” şi care era aşteptată în 
zilele acelea pe pistele stadionului de iarnă. Se ofilise şi 
pălise; până şi părul auriu, care n-avea cum să se schimbe 
atât de repede, îi atârna destul de pleoştit. Iar halatul era 
acelaşi - nesuferit, fără nasturi, aşezat pe nenumărați 
umeri şi fiert în nu se ştie câte cazane. Acum i se potrivea 
mai bine decât înainte. 

Cu o uşoară tresărire a sprâncenelor, Asea se uita la 
Diomka: intrase oare unde trebuie; să nu fugă mai departe? 

Dar aşa cum era acum, lovită, şi nu mai mare cu o clasă, cu 
trei călătorii lungi şi cunoaşterea întregii vieţi, Asea îi 
devenise lui Diomka mai apropiată. Era bucuros s-o vadă: 

— Asea! la loc!... Ce ai? 

În timpul care se scursese, pălăvrăgiseră de multe ori, 
discutaseră şi despre picior (Asea era tare pe poziţii - să 
nu-l cedeze!), şi venise la el de două ori şi după operaţie: îi 


adusese mere şi biscuiţi. Intraseră uşor în vorbă şi-n prima 
seară, apoi relaţiile lor deveniseră încă şi mai simple. Chiar 
dacă nu imediat, până la urmă, şi ea îi povestise lui ce boală 
are: o durea sânul drept, găsiseră nişte cheaguri în el, o 
tratau cu raze şi-i mai dădeau şi nişte pastile să şi le pună 
sub limbă. 

— Aşează-te, Asea! Hai, aşează-te! 

Ea părăsi uşa şi, trăgând mâna după sine pe perete, de 
parcă astfel s-ar fi sprijinit sau ar fi pipăit drumul, păşi spre 
taburetul de la căpătâiul patului lui Diomka. 

Se aşeză. 

Se aşeză şi privi spre Diomka, dar nu în ochi, ci alături, 
spre cuvertură. Nu se întorcea direct spre el, iar el nu se 
putea răsuci. 

— Hai spune, ce-i cu tine? Aşa-i era dat lui, să fie 
întotdeauna cel mai mare! Sprijinit în pernele înalte, 
întoarse capul spre ea - doar capul, în rest însă era culcat 
pe spate. 

Buzele începură să-i tremure şi pleoapele să clipească. 

— A-asenka! Atâta apucă să spună Diomka (i se făcuse tare 
milă de ea, altfel n-ar fi avut curajul să-i spună Asenka), iar 
ea se vâri imediat în perna lui, cap lângă cap, şi micul ei 
snop de păr îi gâdilă urechea. 

— Hai, Asenka! O rugă el şi începu să caute pe cuvertură 
mâna ei - dar n-o găsea, nu-i vedea mâinile. 

Iar ea bocea în pernă. 

— Ei, ce e? Hai spune - ce-i? 

De fapt, aproape că-şi dăduse seama. 

— O să mi-lta-ie...! 

Şi plângea, plângea. lar apoi, începu să geamă: 

— Au-u-u-u! 

Aşa un sunet prelung de durere, cum era acest „au-u-u 
cumplit, Diomka nu ţinea minte să fi auzit vreodată! 

— Poate că n-o fi chiar aşa? Încercă el s-o potolească. 
Poate scapi totuşi? 


VW 
! 


LLA 


Dar simţea că acest „au-u-u-u!” nu putea fi liniştit doar cu- 
atâta. 

Şi plângea, şi-i plângea în pernă. Simţea deja totul ud 
lângă el. 

Diomka îi găsi mâna şi începu s-o mângâie: 

— Asenka! Poate scapi, totuşi? 

— Nu-u-u... Vor să mă pregătească pentru vineri... 

Şi gemea din nou, parcă smulgându-i sufletul lui Diomka. 

Diomka nu-i vedea faţa plânsă, numai şuviţele de păr îi 
intrau direct în ochi. Erau moi, gâdilătoare. 

Diomka se gândea cum să-i vorbească, dar nu reuşea. Îi 
strângea doar foarte tare mâna, să înceteze. 1 se făcuse mai 
milă de ea, decât de sine însuşi. 

— De-ce-să-mai-tră-ie-esc? Plânse ea. De-ce? 

La întrebarea asta, Diomka trăsese unele concluzii din 
experienţa sa, dar acum nu ştiu să le spună pe nume. Şi 
chiar dac-ar fi putut - judecând după geamătul Asei, nici el, 
nici vreun altul, nici altceva n-ar fi putut-o convinge. Din 
experienţa ei atâta reieşea: nu mai avea pentru ce trăi! 

— Ci-ne-o-să-ai-bă-a-cum-ne-vo-ie-de-mi-ne? Se 
împotmolea ea neconsolată. Ci-ne? 

Şi iar se vâra în pernă, iar obrazul lui Diomka se udase 
deja şi el. 

— Cum adică, încerca el s-o convingă, strângându-i mereu 
mâna. Doar ştii cum se însoară oamenii... Se potrivesc la 
păreri... la caracter... 

— Ca-re-tâm-pit-se-în-dră-gos-teş-te-de-ca-rac-ter?! Se 
revoltă ea enervată, ca o iapă care se ridică pe picioarele 
din spate, şi-şi smulse mâna. Abia acum îi văzu Diomka faţa 
udă şi roşie, acoperită de pete şi jalnică. Cui îi trebuie una 
cu un sân?! Cui?! La şaptesprezece ani! Striga ea la el, cel 
vinovat de toate. 

Nici s-o liniştească nu se pricepea. 

— Cum o să mă duc acum la plajă?! Exclamă ea, împunsă 
de un nou gând. La plajă! Cum o să fac baie?! Şi, luat parcă 
de-un vârtej, răsucit şi dus undeva, departe de Diomka, în 


jos, pe duşumea, trupul ei se prăbuşi, cu capul prins între 
mâini. 

Asei îi apăru imaginea insuportabilă a costumelor de baie 
de toate modelele - cu bretele şi fără bretele, întregi sau 
din două părţi, după toate modele de azi şi cele care aveau 
să vină, costume portocalii şi azurii, zmeurii şi de culoarea 
valului mării, uni sau în dungi, cu tivuri rotunjite, 
neîncercate, nestudiate în faţa oglinzii - toate costumele pe 
care nu şi le va cumpăra şi nu le va îmbrăca niciodată! Şi 
tocmai această latură a existenţei ei - imposibilitatea de-a 
se mai arăta vreodată pe plajă - îi apăru acum drept cea 
mai arzătoare, cea mai ruşinoasă! Tocmai din această cauză 
viaţa îşi pierdea orice rost... 

Iar Diomka, de pe pernele lui înalte, mormăia ceva 
nelalocul său: 

— Ştii, dacă nu te ia nimeni... Mă rog, sigur, eu înţeleg 
cum sunt acum... Dar, altfel, să ştii că eu mă însor oricând 
cu plăcere cu tine, să ştii asta... 

— Ascultă, Diomka! Înţepată de-un nou gând, Asea se 
ridicase şi se întorsese spre el, privindu-l cu ochi deschişi, 
fără lacrimi. la ascultă: doar tu eşti - ultimul! Tu eşti ultimul 
care-l mai poţi vedea şi-l poţi săruta! Nimeni n-o să-l mai 
sărute niciodată! Diomka! Hai, sărută-l măcar tu! Măcar tu! 

Ea îşi trase în părţi halatul, care oricum nu mai voia să 
stea adunat şi, plângând şi gemând se pare din nou, trase 
de-o parte răscroiala liberă a cămăşii - şi de acolo răsări 
micul ei sân drept, condamnat la tăiere. 

Strălucea precum soarele, dac-ar fi pătruns acolo pe 
fereastră! Tot salonul începu să scânteieze, să ardă în 
vâlvătăi! 

Iar când îi apăru în faţă sfârcul îmbujorat - mai mare 
decât îşi închipuise Diomka - ochii îi fură izbiţi de acel 
trandafiriu intens! 

Asea îl aplecase foarte aproape de capul lui şi continua să-l 
ţină aşa. 

— Sărută-l! Sărută-l! Îi cerea ea. 


Şi trăgând în piept căldura sânului, dăruită lui, începu să 
împungă, ca un purceluş, recunoscător şi încântat, cu buze 
repezi, toată suprafaţa asta rotunjită şi grea, suspendată 
deasupra lui, care-şi păstra eterna formă şi nu s-ar fi putut 
nici desena, nici modela una mai lină şi mai frumoasă de- 
atăt. 

— Ai să ţii minte? Ai să-ţi aduci aminte c-a existat? Despre 
cum este acum? Lacrimile Asei îi picurau pe capul tuns. 

Ea nu-l luă, nu-l îndepărtă, iar el se întorcea din nou la 
acea îmbujorare şi-o atingea moale cu buzele, aşa cum 
viitorul ei copil n-o va face niciodată cu acel sân. Nimeni nu 
intră şi ci sărută peste tot această minune de deasupra sa. 

Astăzi - o minune, iar mâine - la coş. 

Vorbă aspră, vorbă dulce 


De cum se întoarse din delegaţie, Iura veni să-şi vadă tatăl 
şi stătu la el două ore încheiate. Pavel Nikolaevici îi spusese 
la telefon să-i aducă nişte ghete mai călduroase, pardesiul şi 
pălăria: se plictisise de salonul împuţit, cu cretinii de prin 
paturi, de discuţiile lor idioate şi de holul care nu era nici el 
mai breaz, aşa că, deşi era foarte slăbit, lui Pavel 
Nikolaevici i se făcuse dor de aer proaspăt. 

Aşa şi făcură. Tumoarea fu uşurel învelită în fular. Pe aleile 
complexului medical, n-avea cine să-i întâlnească pe 
Rusanov şi, chiar dacă l-ar fi întâlnit, nu l-ar fi recunoscut în 
hainele acelea pestriţe, aşa că Pavel Nikolaevici se plimba 
fără să se simtă stingherit. Iura îl luă pe tatăl său la braţ şi 
Pavel Nikolaevici se sprijini de el cu toată greutatea. Era 
atât de neobişnuită senzaţia picioarelor mutate, mutate 
mereu pe asfaltul curat şi, mai ales, presimţirea pe care i-o 
stârnea, a întoarcerii neîntârziate - mai întâi la o-dihnă, în 
locuinţa multiubită, apoi şi la munca pasionantă. Pavel 
Nikolaevici nu era epuizat doar de tratament, dar şi de 
această inactivitate tâmpă din spital, din cauză că încetase 
să mai fie o rotiţă necesară în marele mecanism şi, iată, 
simţea cum îşi pierde puterea şi importanţa. Voia să se 


întoarcă mai repede acolo unde era iubit şi unde lumea nu 
se putea lipsi de el. 

În săptămâna asia, apucase şi să fie frig şi să plouă - dar, 
astăzi, timpul se încălzise din nou. În umbra clădirilor, mai 
era încă răcoare şi pământul era reavăn, dar soarele 
dogorea atât de tare, încât până şi pardesiul lui Pavel 
Nikolaevici devenise prea greu de dus în spinare, aşa că 
începu să-l descheie nasture după nasture. 

Era o ocazie deosebit de prielnică pentru a avea o discuţie 
serioasă cu fiul: sâmbăta aceasta era considerată ultima zi a 
delegaţiei lui, aşa că nu trebuia să se grăbească la slujbă. 
Cât despre Pavel Nikolaevici, el nu se grăbea nici atât. 

Iar situaţia fiului fusese neglijată, poate că devenise chiar 
periculoasă, inima lui de tată o simţea. Chiar şi acum, de 
când se întorsese, se vedea că n-are cugetul împăcat, îşi tot 
ferea privirea, nu-şi privea tatăl drept în ochi. În copilărie, 
Iura nu avusese asemenea apucături, îi apăruseră în anii 
studenţiei şi anume în relaţiile cu tatăl său. Această eschivă 
în faţa confruntării sau timiditate îl iritau pe Pavel 
Nikolaevici şi, câteodată, i se întâmplase chiar să strige: „la 
ţine capul sus!” 

Totuşi, astăzi decisese să nu recurgă la un ton dur, să 
discute cu mai multă înţelegere. Îl rugă să-i povestească în 
ce fel îşi demonstrase Iura calităţile şi prin ce se 
evidenţiase, ca reprezentant al procuraturii republicane în 
acele orăşele îndepărtate. 

Iura începu să povestească un caz, apoi altul, dar îşi ferea 
mereu privirea. 

— Hai, spune, spune! 

Se aşezară pentru mai multă vreme pe-o bancă uscată, la 
soare. Iura purta o scurtă de piele şi-o şapcă de lână 
călduroasă (era imposibil să-l faci să poarte o pălărie de 
fetru), înfăţişarea nu-i era lipsită nici de seriozitate, nici de 
bărbăţie, dar o vagă slăbiciune interioară strica totul. 

— Pe urmă, am mai avut un caz cu un şofer..., spuse lura, 
privind în pământ. 


— Ce-a mai fost şi cu şoferul? 

— Avea o cursă, iarna, transporta produsele unei 
cooperative de consum. Avea de făcut şaptezeci de 
kilometri şi, la mijlocul traseului, l-a prins viscolul. Totul era 
acoperit de zăpadă, roţile se împotmoliseră, era ger, în 
preajmă - nimeni. Viscolul a durat mai mult de o zi şi o 
noapte. Şi iată că n-a rezistat în cabină, a părăsit maşina, 
aşa cum era, cu produse cu tot, şi s-a dus să caute un loc 
unde să înnopteze. Dimineaţa, viscolul s-a domolit, el s-a 
întors cu un tractor, numai că lipsea o ladă de macaroane. 

— Dar delegatul? 

— Şoferul făcea şi pe delegatul, aşa se nimerise, era 
singur. 

— Ce debandadă. 

— Bineînţeles. 

— De-aia şi-a permis să profite şi el. 

— Tată, prea l-ar fi costat scump lada aia. Iura îşi ridică 
totuşi ochii. Pe faţă îi apăruse o expresie de încăpățânare 
care nu promitea nimic bun. Pentru lada aia s-a ales cu cinci 
ani. lar acolo erau şi lăzi cu vodkă - şi au rămas neatinse. 

— Iura, eşti mult prea credul şi prea naiv. Cine mai putea 
s-o ia, pe viscolul ăla? 

— Păi, putea să treacă oricine călare, sau - mai ştiu eu? 
Până dimineaţa, nu mai rămăseseră nici un fel de urme. 

— Şi chiar dacă n-a luat-o el - şi-a părăsit totuşi postul! 
Cum să laşi baltă averea statului şi să pleci?! 

Cazul era indiscutabil, condamnarea - de o corectitudine 
desăvârşită, ba, chiar i se dăduse un termen prea mic! 

— Şi Pavel Nikolaevici era iritat de faptul că pentru fiul lui 
acest lucru nu era clar şi mai era nevoie să ducă muncă de 
lămurire. În general, era moale, dar când era vorba să 
demonstreze o prostie, devenea încăpățânat ca un măgar. 

— Tată, imaginează-ţi: e viscol, minus zece grade, cum era 
să-nnopteze în cabină? Asta însemna moarte curată. 

— Şi, ce dacă? Dar santinelele? 

— O santinelă este înlocuită după două ore. 


— Şi dacă nu-i înlocuită? Dar pe front? Pe orice timp, 
oamenii rămân neclintiţi şi mor, dar postul nu şi-l părăsesc! 
Pavel Nikolaevici indicase chiar cu degetul locul acela, unde 
se stă şi se rămâne neclintit. Gândeşte-te şi tu ce spui! 
Dacă-l ierţi pe ăsta - toţi şoferii se vor apuca să-şi 
părăsească maşinile, toţi vor începe să-şi părăsească postul 
- ce mai, tot statul va fi jefuit, chiar nu-ţi dai seama? 

Nu, lura nu-şi dădea seama! Se vedea după tăcerea lui că 
nu-şi dădea seama. 

— Bine, hai să trecem peste asta, e părerea ta de 
băieţandru, tinereţea ta-i de vină, puteai, eventual, să i-o-şi 
spui cuiva, dar sper că n-ai exprimat-o şi-n mod formal? 

Fiul îşi mişcă buzele crăpate, da, şi le mişcă. 

— Eu... Am scris un protest. Am contestat validitatea 
condamnării. 

— Ai contestat-o?! Şi cazul va fi rejudecat? Vai-vai-vai! Vai- 
vai-vai! Îşi acoperi jumătate din faţă Pavel Nikolaevici. Nu 
degeaba se temuse! Iurka ducea de râpă şi munca, îşi 
ducea de râpă şi propria situaţie şi arunca o umbră şi 
asupra tatălui. Lui Pavel Nikolaevici i se făcu rău, din 
pricina acestei mânii paterne neputincioase când, oricât ai 
vrea, nu-i poţi transmite nici mintea, nici priceperea ta unui 
nătăfleţ. 

Se ridică, iar în urma lui se ridică şi Iura. Porniră, şi lura 
vru să-l susţină din nou de braţ pe tatăl său, dar lui Pavel 
Nikolaevici nu-i ajungeau nici ambele braţe pentru a băga 
cu ghiotura în fiul său explicaţiile greşelii săvârşite. 

Mai întâi, i-a vorbit de lege, de legalitate, de neclintirea 
preceptelor, pe care n-ai voie să le mânuieşti cu 
superficialitate, mai ales dacă ai de gând să lucrezi la 
procuratură. Făcea însă pe loc precizarea că orice adevăr 
este concret şi, de aceea, chiar dacă legea rămâne lege, mai 
trebuie înţeles şi momentul concret, luate în considerare şi 
împrejurările, cerinţele momentului. Şi mai încerca să-i 
deschidă ochii asupra inter-relaţiei organice dintre toate 
instanţele şi ramurile aparatului de stat, din cauza căreia, 


până şi într-un fund de provincie, dacă soseşti ca procuror 
republican, nu trebuie să-ţi ţii nasul pe sus, din contră - 
trebuie să ţii cont, cu tact, de condiţiile locale şi să nu 
contrazici cu tot dinadinsul activitatea lucrătorilor locali, 
care cunosc mai bine decât tine împrejurările şi cerinţele; şi 
dacă şoferului i s-au dat cinci ani, înseamnă că-n raionul 
respectiv aşa trebuia făcut. 

Astfel, intrară în umbrele pavilioanelor şi ieşiră din ele, 
parcurseră alei drepte şi strâmbe, merscră apoi şi de-a 
lungul râului, iar Iura asculta, tot asculta, dar de spus nu 
spuse decât atât: 

— N-ai obosit, tată? Nu ne aşezăm şi noi un pic? 

Pavel Nikolaevici obosise, bineînţeles, şi se încinsese de 
căldură în pardesiu, aşa că se aşezară din nou pe-o băncuţă 
ascunsă între tufişurile dese - dar dese nu erau decât 
crenguţele, totul mai era încă, deocamdată, străveziu, 
fiindcă abia se-arătaseră urechiuşele răsucite ale frunzelor 
ieşind din muguri. Soarele încălzea bine. Pavel Nikolaevici 
nu-şi pusese ochelarii în timpul plimbării, i se odihnise faţa, 
i se odihniseră şi ochii. Închisese strâns pleoapele şi stătea 
astfel la soare. Jos, în prăpastie, se auzea, ca la munte, râul. 
Pavel Nikolaevici îl asculta, se încălzea şi se gândea: cât de 
plăcut este totuşi să te întorci la viaţă, să ştii cu siguranţă 
că, iată, curând totul va înverzi - iar tu vei trăi şi primăvara 
viitoare la fel. 

Trebuia însă să se lămurească definitiv ce-i cu Iura. Să se 
stăpânească şi să nu se supere, pentru a nu-l speria cumva. 

Şi, după ce se odihni, tatăl îl rugă să continue, povestindu-i 
şi alte ca-zuri. 

Iura, cât era el de încet în reacţii, înţelegea perfect pentru 
ce anume avea să-l laude şi pentru ce să-l certe tatăl lui. 

Aşa că povesti de data asta un caz cu care Pavel 
Nikolaevici nu putea să nu fie de acord. Dar ochii şi-i ferea 
în continuare şi tatăl simţi că mai trebuie să fie la mijloc un 
caz. 


— Să-mi povesteşti totul, auzi, totul să-mi spui! Eu nu pot 
altceva de-cât să-ţi dau un sfat înţelept. Doar îţi doresc 
binele. Vreau să nu greşeşti. 

Iura trase aer în piept şi povesti următoarea întâmplare. 

Pe parcursul inspecției pe care-o efectua, a fost nevoit să 
cerceteze multe registre judiciare şi documente vechi, 
unele chiar şi de cinci ani. La un moment dat, el începu să 
observe că în multe locuri unde-ar fi trebuit să fie timbre 
fiscale - de-o rublă sau de trei, acestea lipseau. Mai bine zis, 
rămăseseră urme care arătau că ele existaseră, dar 
fuseseră scoase de acolo. Ce se-ntâmplase cu ele? Iura 
începu să se gândească, să scotocească - şi găsi pe 
documentele noi timbre cam uzate, unele rupte chiar. Şi-şi 
dădu seama că una dintre cele două fete care aveau acces 
la arhivă - Katia sau Nina, lipea timbre vechi, încasând însă 
de la clienţi banii pentru timbre noi. 

— Ei, ca să vezi! Izbucni Pavel Nikolaevici şi-şi desfăcu 
braţele uluit. Câte portiţe există! Câte căi prin care este 
jefuit statul! Auzi la ce-i poate duce mintea! 

Însă Iura îşi continuase cercetările în secret, fără să spună 
un cuvânt. Hotărâse să le ducă la bun sfârşit, să afle care 
dintre cele două era infractoarea şi, pentru a salva 
aparențele, se gândise s-o curteze mai întâi pe Katia, apoi 
pe Nina. Le duse pe fiecare în parte la film şi le vizită pe- 
amândouă acasă: la care-ar fi găsit o ambianţă mai 
îmbelşugată, covoare - aceea trebuia să fie hoaţa. 

— Bine gândit! Bătu din palme Pavel Nikolaevici şi începu 
să zâmbească. Foarte inteligent! Cum ar veni, te şi distrai, 
iar între timp îţi făceai şi treaba. Bravo. 

Iura descoperi însă că şi una şi cealaltă, prima cu părinţii, 
iar cea de-a doua cu o surioară, trăiau foarle modest: nu 
doar covoarele lipseau, dar, spre uimirea lui lura, şi multe 
altele din lucrurile fără de care nu-şi imaginase că se poate 
trăi. Se gândi ce-i de făcut şi, până la urmă, se duse să 
povestească totul judecătorului, rugându-l însă să nu 
pornească o anchetă, ci să atragă pur şi simplu atenţia 


fetelor. Judecătorul îi mulţumi foarte mult lui Iura că 
preferase să rezolve afacerea în cerc închis: dacă aceasta 
ar fi fost dată publicităţii, faptul l-ar fi atins şi pe el. O 
chemară împreună mai întâi pe prima fată, apoi pe-a doua 
şi le prelucrară vreme de câteva ceasuri. Amândouă îşi 
recunoscură vina. Cu alte cuvinte, fiecare scotea în jur de o 
sută de rublişoare pe lună din treaba asta. 

— Ar fi trebuit să faci formele, of, trebuiau făcute formele! 
Pavel Nikolaevici regreta atât de tare situaţia, de parcă el 
ar fi ratat cazul. Sigur, judecătorul nu trebuia pus în 
dificultate, asta aşa-i, în sensul acesta Iura procedase cu 
tact. Ar fi trebuit însă ca ele să compenseze măcar totul! 

Spre sfârşit, Iura vorbea deja cu o mare lene. Nici el nu 
înţelegea sensul acestei întâmplări. Când se dusese la 
judecător şi-i propusese să nu deschidă un caz, ştia şi 
simţea că procedează cu generozitate, era mândru în sinea 
lui de hotărârea pe care-o luase. Îşi imagina bucuria ce le 
va cuprinde pe fete după aceste dezvăluiri dificile, când îşi 
vor aştepta pedeapsa şi, deodată, vor afla c-au fost iertate. 
Aşa că le făcuse reproşuri, cot la cot cu judecătorul, 
explicându-le ce ruşine, ce josnicie săvârşiseră şi, pătruns el 
însuşi de propriul său glas, le dăduse exemple din practica 
vieţii sale de douăzeci şi trei de ani, cazuri de oameni 
cinstiţi care-ar fi avut toate condiţiile să fure, dar nu furau. 
Iura le biciuia pe fete cu cuvinte aspre, ştiind că mai târziu 
iertarea le va da acestor cuvinte o altă coloratură. 

Dar, iată că fură iertate şi plecară. Totuşi, în zilele 
următoare, nu-l întâmpinară câtuşi de puţin cu zâmbete 
luminoase pe lura şi nu doar că nu veniseră să-i 
mulţumească pentru gestul lui nobil, dar încercau chiar să-l 
evite. Acest lucru îl uluise, nu-l putea înţelege! Să crezi că 
nu înțelegeau de ce fel de soartă scăpaseră - păi, lucrând la 
tribunal, o ştiau prea bine. N-a rezistat şi, apropiindu-se de 
Nina, o întrebă dacă-i bucuroasă. lar Nina îi răspunse: „De 
ce să mă bucur? Acum, trebuie să-mi schimb slujba. Din 
salariul ăsta, n-am cum să trăiesc.” lar pe Katia, care avea o 


înfăţişare mai plăcută, o mai invită o dată la cinema. Dar 
Katia îi răspunse: „Nu, eu mă plimb numai pe cinstitelea, 
aşa nu mă pricep!” 

Cu această nelămurire se întorsese din delegaţie şi se mai 
gândea şi-acum la ea. Lipsa de recunoştinţă a fetelor îl 
rănise foarte tare. El ştia că viaţa e mai complicată decât o 
vede tatăl lui, om dintr-o bucată, dar iată că se dovedea a fi 
încă şi mai complicată de-atât. Ce-ar fi trebuit să facă Iura - 
să nu le cruţe? Sau să nu spună nimic, să nu bage în seamă 
timbrele acelea mutate dintr-un loc într-altul? Dar, atunci, 
ce rost mai avea toată munca lui? 

Tatăl nu-i mai punea întrebări şi Iura tăcea cu plăcere. 

Din această nouă istorioară de care se alesese praful din 
cauza nepriceperii, tatăl trase definitiv concluzia că, dacă 
un om n-are, încă din copilărie, şira spinării, n-o să mai aibă 
vreodată. E greu să te superi pe propriul tău fiu, dar îi 
părea tare rău de el. 

Se pare că zăboviseră cam prea mult, pe Pavel Nikolaevici 
îl luase cu frig la picioare şi avea deja chef să se culce. Se 
lăsă pupat, îi dădu drumul lui lura să plece şi-o luă către 
salon. 

În salon, se încinsese o discuţie aprinsă. E adevărat că 
oratorul principal era lipsit de glas: vorbea acel docent în 
filosofie cu ţinută de ministru, care, la un moment dat, îi tot 
vizitase în salon, apoi trecuse printr-o operaţie a gâtului şi 
fusese mutat, zilele trecute, de la secţia de chirurgie la cea 
de radiologie de la etajul unu. În gât, pe locul cel mai vizibil, 
în faţă, avea introdusă o chestie de metal, ceva asemănător 
cu veriga de la cravata de pionieri. Acest docent era un om 
civilizat şi plăcut, şi Pavel Nikolaevici făcea tot posibilul să 
nu-l jignească, să nu-i arate cum îl trec fiorii la vederea 
inelului din gât. 

Pentru a vorbi cu o voce abia auzită, filosoful îl acoperea 
acum, de fiecare dată, cu degetul. Îi plăcea însă să 
vorbească, era obişnuit s-o facă şi, după operaţie, se folosea 
de această capacitate redobândită. 


Acum, stătea în picioare în mijlocul salonului şi povestea 
cu voce surdă, dar mai tare totuşi decât în şoaptă: 

— Dar ce n-are! Într-o cameră a aranjat cu toată 
convingerea un salon din lemn alb, aurit, cu speteze, 
scaune şi mânecare dintr-o catifea de un vişiniu stins, patru 
fotolii şi o sofa. De unde le-o fi luat, de la Luvru? Râdea cu 
poftă filosoful. Şi, chiar în aceeaşi cameră, are o altă 
garnitură, netapiţată, cu speteze înalte şi negre. Un pian cu 
coadă, vienez. O masă cu intarsii de fildeş, din Weimar, de 
pe vremea lui Goethe, numai că insul o acoperă cu un covor 
azuriu cu auriu, atârnând până la pămârit. Pe cealaltă 
masă, are o statuie de bronz, o adolescentă goală, aplecată, 
cu un cerc împodobit cu lampioane în mână, numai că astea 
nu se-aprind. Statuia e prea mare pentru cameră, ajunge 
aproape până-n tavan, e limpede c-a fost făcută pentru a sta 
într-un parc... Are toate soiurile de ceasuri, de perete, de 
masă, un perete întreg, numai că mai niciunul nu merge. 
Un vas enorm, de muzeu, iar în el o portocală. În numai 
două camere, au cinci oglinzi, cu ramă de stejar, sculptată, 
şi consolă de marmură... Ce să mai spun de tablouri - 
marine, peisaje montane, străzi italiene... Filosoful râdea. 

— Păi, de unde a luat toate chestiile astea? Se minună 
Sibgatov, stând, ca întotdeauna, cu mâinile în şold. 

— O parte-i captură de război, o parte - dintr-o 
consignaţie. S-a împrietenit cu o vânzătoare, întâi a 
chemat-o să-i evalueze lucrurile, şi dup-aia s-a însurat cu 
ea... Pe urmă, împreună, şi-au făcut rost numai de lucruri 
de mâna-ntâi. 

— Da' unde lucrează? Întrebă Ahmadjan. 

— Nicăieri. S-a pensionat la patruzeci şi doi de ani. 
Deştept! Ai putea să crapi lemne pe căpăţâna lui! Mai ţine 
pe lângă el şi o fată vitregă, o nepoată. De vorbit, le 
vorbeşte cam aşa: „Eu comand aici! Eu sunt stăpânul! Casa 
asta eu am făcut-o”. Îşi bagă mâna sub reverul mantalei şi 
se plimbă ca un feldmareşal. În buletin, îl cheamă Emilian, 
numai că pretinde să i se spună Saşik. Aţi crede că-i fericit? 


Aiurea, câtuşi de puţin: îl roade faptul că, la Kislovodsk, 
fostul lui comandant de armată are o casă cu zece camere, 
fochist şi două automobile, iar el, Saşik, toate chestiile astea 
n-a reuşit să le obţină. 

Izbucniră cu toţii în râs. 

Lui Pavel Nikolaevici, această poveste i se păru şi lipsită de 
haz, şi nelalocul ei. 

Nici Şulubin nu râdea. Se uita la toţi de parcă ei l-ar fi 
împiedicat să doarmă. 

— Cazul o fi el caraghios, spuse Kostoglotov, din poziţia lui 
ghemuită, dar când... 

— Dar când, bolnavii din salon îşi amintiră că zilele trecute 
fusese un articol în ziarul regional, când unul şi-a făcut vilă 
din banii întreprinderii şi a fost dat în gât? Ei, şi? Şi-a 
recunoscut greşeala, a predat casa unei instituţii pentru 
copii şi n-a primit decât o mustrare, nici măcar judecat n-a 
fost. 

— Tovarăşi! Explică Rusanov. Dacă s-a câit şi şi-a 
conştientizat crima, iar apoi a mai şi donat casa unui 
orfelinat - de ce era neapărat nevoie de măsuri extreme? 

— Cazul o fi el caraghios, insistă Kostoglotov, dar cum 
explicaţi dumneavoastră toate acestea din punct de vedere 
filosofic? 

Docentul îşi întinse un braţ, pe celălalt îl ţinea la gât: 

— Rămăşiţe ale concepţiei burgheze. 

— Şi de ce, mă rog - burgheze? Mârâi Kostoglotov. 

— Păi, care alta? Se puse în gardă şi Vadim. Tocmai astăzi, 
când avea şi el chef de citit, începuse harţa asta la care 
participa tot salonul. 

Kostoglotov se ridică un pic din poziţia sa ghemuită şi se 
trase mai sus pe pernă ca să-l vadă mai bine pe Vadim şi pe 
toţi ceilalţi. 

— Păi, aia de-o au oamenii - lăcomia omenească - na 
concepţia burgheză. Au existat oameni lacomi şi înainte de 
burghezie, şi vor exista şi după burghezie. 


Rusanov încă nu se culcase. Îi spuse de sus în jos, 
moralizator, lui Kostoglotov: 

— În asemenea cazuri, dacă sapi un pic, imediat dai de o 
origine socială burgheză. 

Kostoglotov dădu din cap de parcă ar fi scuipat: 

— Toate astea-s tâmpenii, cu originea socială! 

— Cum adică - tâmpenii?! Pavel Nikolaevici se apucase de 
şold, simţise o înţepătură acolo. La aşa o ieşire neobrăzată 
nici de la Roadeoase nu se aştepta. 

— Cum adică - tâmpenii? Îşi ridică, nedumerit, 
sprâncenele negre Vadim. 

— Păi, uite cum, cârâi Kostoglotov şi se mai trase un pic în 
sus - acum stătea aproape aşezat. V-au împuiat capul. 

— Cum adică - împuiat? Sunteţi gata să răspundeţi pentru 
ce spuneţi? Exclamă strident Rusanov, din nişte resurse 
nebănuite de energie. 

— Cui adică - vouă? Vadim îşi îndreptase spinarea, dar 
continua să stea cu cartea pe picior. Nu suntem roboţi. Noi 
nu acceptăm nici o idee de-a gata. 

— Care - voi? Rânji Kostoglotov. O şuviţă lăţoasă îi atârna 
peste faţă. 

— Noi! Generaţia noastră. 

— Şi atunci de ce aţi acceptat ideea de origine socială? 
Doar ăsta nu-i marxism - e rasism. 

— Cum adică?! Aproape urlă Rusanov. 

— Uite-aşa! Îi răspunse urlând Kostoglotov. 

— Ia, staţi! la, staţi! Rusanov ajunsese aproape să se 
clatine pe picioare şi acum chema pe toată lumea, îi chema 
pe toţi cei din salon să vină la el. Vreau să fiţi martori! 
Vreau să fiţi martori! Este o diversiune ideologică! 

Kostoglotov îşi cobori vioi picioarele din pat şi-i arătă lui 
Rusanov, cu ajutorul celor două coate ale sale, unul dintre 
gesturile cele mai indecente, însoţindu-l, în plus, de o 
înjurătură ordinară, prezentă pe toate gardurile: 

—. Cu dumneavoastră cu tot... Care diversiune ideologică! 
S-au obişnuit... Mama lor, că dacă omu' nu-i de-acord cu ei - 


aia-i diversiune ideologică! 

Ars, jignit de această neruşinare banditească, de gestul 
obscen şi de înjurături, Rusanov se sufoca şi-şi îndrepta 
mereu ochelarii care-i alunecau. lar Kostoglotov urla cât să- 
laudă întreg salonul, ba chiar şi cei din coridor (încât Zoia 
îşi băgă chiar capul pe uşă): 

— Ce tot descântaţi ca un vraci - „origine socială, origine 
socială”? Ştiţi vorba aia din anii douăzeci - arătaţi-vă 
bătăturile din palme? De ce aveţi dumneavoastră mâinile 
atât de albe şi de moi? 

— Eu am muncit, am muncit! Exclamă Rusanov, dar abia îl 
desluşea pe agresor, fiindcă nu reuşea să-şi aşeze ochelarii. 

— Vă cre-ed! Lălăi pe un ton scârbos Kostoglotov. Vă cred! 
Vi s-o fi întâmplat chiar şi să ridicaţi câte o buturugă în vreo 
sâmbătă de muncă patriotică, numai că v-aţi nimerit 
întotdeauna la mijloc! Iar eu poate că sunt fiu de negustor 
de clasa a treia, dar m-am canonit toată viaţa, poftim, uitaţi- 
vă la bătăturile mele - şi se numeşte că sunt burjui? Ce, 
eritrocitele, leucocitele pe care le am eu de la tata sunt 
altfel? De-aia spun că viziunea dumneavoastră nu-i de clasă, 
ci de rasă. Sunteţi rasist! 

Jignit pe nedrept, Rusanov ţipa, din când în când, cu voce 
subţire, Vadim vorbea repede şi indignat, fără să se ridice 
însă, iar filosoful îşi clătina cu reproş capul mare şi 
impozant, cu părul îngrijit dat pe spate, vocea sa bolnavă n- 
avea însă nici o şansă să se facă auzită. 

Aşa că se apropie la doi paşi de Kostoglotov şi, până când 
acela trase aer în piept, apucă să-i şoptească: 

— Dar expresia „proletar din ţâţă-n fiu” o cunoaşteţi? 

— Din partea mea, poate să aibă şi zece străbunici 
proletari, dacă nu lucrează - nu-i proletar! Urla acum, 
scăpat din hăţuri, Kostoglotov. Nu-i decât un hrăpăreţ, asta 
e, nu proletar! Altă grijă n-are, decât să-şi facă rost de 
pensie de merit, las' c-am auzit eu! Şi, văzând că Rusanov a 
rămas cu gura căscată, continuă să-i servească lovitură 
după lovitură: De fapt, voi, nu patria v-o iubiţi, ci pensia! Şi 


să vină cât mai devreme, aşa, pe la patruzeci şi cinci de ani! 
Pe când eu, iată, am fost rănit lângă Voronej şi ciuciu - m- 
am ales cu vax albina plus nişte cizme peticite - dar patria 
tot mi-o iubesc! Uite, eu n-o să iau nici un ban pe concediu 
de boală în aceste două luni, dar patria tot mi-o iubesc! 

Îşi flutura braţele lungi, aproape atingându-l pe Rusanov. 

Se enervase brusc şi intrase în fierberea acestei discuţii, 
cum intrase de zeci de ori în clocotul discuţiilor din 
închisoare, de unde-i şi veneau acum, pe negândite, fraze şi 
argumente auzite pe vremuri de la oameni ce nu mai erau, 
poate, în viaţă. În fierbinţeala ce-l cuprinsese, imaginaţia i-o 
luase chiar razna şi această cameră închisă, plină de paturi 
şi oameni, îi apăruse ca o celulă - de aceea înjura cu atâta 
uşurinţă, fiind gata să se ia, dacă ar fi cazul, şi la bătaie. 

Simţind acest lucru - că Kostoglotov poate, la o adică, să-i 
dea şi una peste bot - ce avea el de pierdut! 

— Sub presiunea mâniei lui, Rusanov se pleoşti şi tăcu. 
Dar ochii îi ardeau de ură. 

— Pe când eu n-am nevoie de pensie! Continuă să strige, 
fără să-i pese, Kostoglotov. Uite, eu n-am para chioară - şi 
sunt mândru de asta! Şi nici nu vreau să am! Şi nu vreau să 
am un salariu mare - eu îl dispreţuiesc! 

— Ş-ş! Ş-ş! Îl opri filosoful. Socialismul prevede un sistem 
de retribuire diferențiat. 

— Mai duceţi-vă dracului cu sistemele voastre diferenţiate! 
Se înfurie Kostoglotov. Ce vreţi să spuneţi, că, pe drumul 
spre comunism, privilegiile unora trebuie să crească, da? 
Adică, pentru a deveni egali, trebuie să devenim mai întâi 
inegali, da? Asta-i dialectică, da? 

El ţipa, dar ţipătul îi rezona dureros în partea de sus a 
stomacului şi acest lucru îi tăie glasul. 

Vadim încercase de câteva ori să se amestece, dar 
Kostoglotov scotea şi zvârlea, nu se ştie de unde, atât de 
repede, ca pe nişte cărţi de joc, noi şi noi argumente, încât 
nici Vadim nu apuca să ţină pasul cu el. 


— Oleg! Încerca el să-l oprească. Oleg! Cel mai uşor e să 
critici o societate care abia se clădeşte. Dar nu trebuie să 
uităm că nu are decât patruzeci de ani, ba nici chiar atâta 
n-are. 

— Păi, nici eu n-am mai mult! Reacţionă cu rapiditate 
Kostoglotov. Şi nici nu voi avea mai mult! Şi atunci ce propui 
- să tac toată viaţa? 

Oprindu-l cu mâna, cerând cruţare pentru gâtul său 
bolnav, filosoful şoptea fraze edificatoare despre contribuţia 
diferențiată la valoarea produsului a celui care spală pe jos 
în clinica şi a şefului direcţiei sanitare. 

Kostoglotov era gata să-i trântească şi la asta ceva 
neobrăzat, dar atunci începu să se târască spre ei, din 
colţul său îndepărtat, Şulubin, de care toată lumea uitase. 
Mutându-şi greoi picioarele, venea spre ei încet, cu 
înfăţişarea sa neîngrijită, cu halatul descheiat, trezit parcă 
brusc în miezul nopții. 

Toţi îl văzură - şi se mirară. lar el se postă în dreptul 
filosofului, ridică un deget şi-l întrebă, în liniştea care se 
lăsase: 

— Dar dumneavoastră mai ţineţi minte ce promiteau 
„Lezele din aprilie”? Şeful direcţiei sanitare pe regiune n-ar 
trebui să primească mai mult decât Nellka asta. 

Şi-o porni, şchiopătând, spre colţul său. 

— A-ha! A-ha! Se bucură Kostoglotov de sprijinul 
neaşteptat - cum îl scosese din încurcătură bătrânul! 

Rusanov se aşeză şi se întoarse cu spatele: nu se mai 
putea uita la Kostoglotov. lar pe huhurezul acela nesuferit 
din colţ nu degeabal antipatizase Pavel Nikolaevici, chiar de 
la început: uite că nu găsise nimic mai inteligent de spus 
decât să pună semnul egalităţii între şeful direcţiei sanitare 
pe regiune şi femeia de serviciu care spală podelele! 

Toţi se risipiră dintr-o dată şi Kostoglotov nu mai vedea pe 
nimeni cu care să fi putut continua discuţia. 

Atunci Vadim, care tot nu se sculase din pat, îi făcu semn 
cu degetul să se ducă la el, îl invită să se aşeze pe pat şi 


începu să-l lămurească pe un ton scăzut: 

— Aveţi criterii greşite, Oleg. Şi iată care-i greşeala pe 
care o faceţi: dumneavoastră luaţi drept termen de 
comparaţie idealul viitorului, dar ia să comparaţi cu bubele 
şi puroiul de care a fost plină toată istoria Rusiei până în 
anul şaptesprezece. 

— Eu n-am trăit pe-atunci, nu ştiu, căscă Kostoglotov. 

— Păi, nu-i nevoie să fi trăit, e uşor de aflat. Citeşte-l pe 
Saltâkov-Scedrin, nici nu mai e nevoie de alte documente. 

Kostoglotov mai căscă o dată, interzicându-şi să-l 
contrazică. Tot umflându-şi plămânii, îşi solicitase foarte 
tare stomacul sau poale tumoarea, iar asta însemna că n- 
avea voie să vorbească tare. 

— Dumneavoastră n-aţi făcut armata, Vadim? 

— Nu, de ce? 

— Asta cum s-a întâmplat? 

— La institut, am avut bursă de merit, cu scutire de 
armată. 

— Aha-a-a-a... Eu am făcut şapte ani. Ca sergent. Armata 
noastră se numea pe atunci Armata Muncitorilor şi 
Țăranilor. Comandantul de grupă primea douăzeci de ruble, 
iar comandantul companiei - şase sute, ai înţeles? Iar, pe 
front, ofiţerii primeau raţie suplimentară - biscuiţi, unt, 
conserve şi se ascundeau de noi când le mâncau, ai înţeles? 
Fiindcă le era ruşine. lar noi construiam adăposturile lor 
blindate, înainte să ni le facem pe ale noastre. Eu, fiind 
sergent, repet. 

Vadim se încruntă. 

— Şi ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Păi, vreau şi eu să înţeleg cine are conştiinţă burgheză 
în toată povestea asta? Cine? 

Oleg spusese deja oricum mult prea multe în ziua aceea, 
adunate la un loc ar fi făcut cam cât un articol de cod penal, 
dar avea acum sentimentul de amară uşurare că nu prea 
avea ce pierde. 


Căscă din nou zgomotos şi se duse spre patul său. Apoi, 
mai căscă o dată. Şi încă o dată. 

De oboseală oare? Sau de boală? Sau fiindcă toate aceste 
discuţii, certuri, încăpăţânări şi ochi plini de ură îi apărură 
deodată, ca un oftat de mlaştină, nesemnificative în 
comparaţie cu boala lor, cu starea lor de oameni aflaţi pe 
buza morţii? 

Ar fi vrut să-şi îndrepte gândul către cu totul altceva. Pur. 
Etern. 

Dar unde era de găsit aşa ceva - Oleg nu ştia. 

În dimineaţa aceea, primise o scrisoare de la Kadmini. 

Doctorul Nikolai Ivanâci îi scria, printre altele, de unde 
vine expresia - „vorba dulce osul frânge”. Existase, în Rusia 
veacului XV (Nikolai Ivanovici ştia tot soiul de lucruri din 
vechime), o carte numită „Palia Lămuritoare”, un manuscris 
se pare, iar acolo se afla pilda lui Kitovras. Kitovras locuia 
într-un deşert îndepărtat şi nu ştia să umble decât drept. 
Regele Solomon îl chemă pe Kitovras la el, îl puse, printr-o 
înşelătorie, în lanţ şi-l puse să taie piatră. Însă Kitovras nu 
mergea decât pe drumul său drept şi când era dus prin 
Ierusalim, casele trebuiau dărâmate în faţa lui ca să-i 
elibereze calea. Odată, îi căzu în cale căsuţa unei văduve. 
Văduva se puse pe plâns, începu să-l implore pe Kitovras să 
nu strice căsuţa ei amărâtă - şi iată că-l îmbună. Kitovras se 
răsuci, se căzni - şi-şi rupse o coastă. Dar casa a rămas 
întreagă. Atunci, el a spus: „vorba dulce osul frânge”. 

Şi iată că Oleg stătea acum să cugete: Kitovras ăla, şi 
copiştii din secolul cincisprezece - cât de oameni erau, pe 
lângă noi care, faţă de ei, nu suntem decât lupi. 

Cine s-ar lăsa, în ziua de azi, înduplecat de un cuvânt 
blând, să i se rupă o coastă? 

Dar cu altceva începea scrisoarea Kadminilor, Oleg o dibui 
pe noptieră. lată ce-i scriau: 


„Dragă Oleg! 
Ni s-a întâmplat o mare nenorocire. 


A fost ucis Juk. 

Sfatul comunal a angajat doi vânători să umble prin sat şi 
să omoare câinii. Mergeau pe stradă şi trăgeau. Pe Tobik |- 
am ascuns, dar Juk s-a smuls şi-a început să latre la ei. Tu 
ştii că se temea până şi de obiectivul aparatului de 
fotografiat, ca să vezi ce premoniţie a avut! L-au nimerit în 
ochi, a căzut pe marginea arâkului, cu capul atârnându-i 
înăuntru. Când ne-am apropiat de el - încă mai zvâcnea. Un 
corp atât de mare, zvâcnind - cumplită privelişte. 

Şi, ştiţi, parcă s-a golit casa. Pe urmă, mai e şi sentimentul 
vinei faţă de Juk: nu ne-am priceput să-l oprim, să-l 
ascundem.... 

L-am înmormântat în colţul grădinii, lângă chioşc.” 


Oleg stătea culcat şi şi-l imagina pe Juk. Dar nu ucis, nu cu 
ochiul sângerând, nu cu capul atârnându-i în arâk - ci cu 
cele două labe şi imensul cap bun şi blând, cu urechi mari, 
care acoperea toată fereastra magherniţei lui Oleg, când 
sosea şi-l ruga să deschidă. 

Bătrânul doctor 


În cei şaptezeci şi cinci de ani ai vieţii sale şi într-o 
jumătate de secol de practică medicală, doctorul 
Orescenkov nu-şi ridicase palat de piatră, dar o căsuţă de 
lemn fără etaj, cu o mică grădină, tot îşi luase, asta încă în 
anii douăzeci. Şi de-atunci trăia acolo. Casa se afla pe o 
străduţă liniştită, care nu avea doar o alee largă, dar şi 
trotuare destul de late ce îndepărtau casa cam la vreo 
cincisprezece metri de stradă. Pe trotuare, creşteau copaci 
cu trunchiuri groase, sădiţi încă în secolul trecut, ale căror 
vârfuri se uneau, pe timp de vară, într-un acoperiş verde 
compact, iar jos, lângă fiecare, pământul era curăţat, iar 
tulpina înconjurată cu un grilaj de fier. Pe timp de arşiţă, 
oamenii se plimbau aici, fără să simtă dogoarea soarelui, 
mai ales că, pe marginea trotuarelor, în mici şănţuleţe 
îmbrăcate în ţiglă, curgea apă răcoroasă de arâk. Această 


stradă semicirculară cuprindea cea mai frumoasă, cea mai 
solidă parte a oraşului şi era podoaba cea mai de preţ a 
cartierului. (De altfel, în consiliul orăşenesc se ridicaseră 
glasuri care spuneau că prea se lăbărţează aceste case fără 
etaj, nelipite unele de altele, că, din această cauză, serviciile 
publice devin prea costisitoare şi c-ar fi timpul să fie 
demolate pentru a se clădi în locul lor blocuri cu patru 
etaje.) 

Autobuzul nu avea staţie în apropierea casei lui 
Orescenkov şi Liudmila Afanasievna era nevoită s-o ia pe 
jos. 

Era o seară foarte călduroasă, uscată, încă nu se 
întunecase, se mai vedea cum copacii aflaţi la vremea 
primei lor înfloriri se pregăteau de noapte, iar plopii înalţi şi 
subţiri ca nişte lumânări încă n-aveau nici urmă de 
verdeață. Însă Donţova se uita în pământ şi nu în sus. 
Această primăvară i se părea lipsită de veselie şi 
convenţională; nu se ştie ce va fi cu Liudmila Afanasievna 
până când toţi aceşti copaci îşi vor desface frunzele, până li 
se vor îngălbeni şi le vor pierde. De altfel, şi până atunci 
fusese, întotdeauna, atât de ocupată, încât nu prea i se 
întâmplase să se oprească, să-şi înalțe faţa spre cer şi să 
rămână astfel, pironită locului. 

La căsuţa lui Orescenkov, portiţa spre grădină şi uşa de la 
intrare, cu clanţă de aramă cu model în relief, ca pe 
vremuri, se aflau alături. La asemenea case, uşile, trecute 
de vârsta tinereţii, sunt, de obicei, blocate şi trebuie să intri 
prin portiţă. 

Dar aici cele două trepte de piatră care duceau la uşă nu 
erau năpădite de iarbă şi de muşchi, iar plăcuţa de aramă 
gravată cu un scris caligrafic înclinat: „Doctorul D. 1. 
Orescenkov” mai era şi acum lustruită. Şi nici ceşcuţa 
soneriei electrice nu se învechise. 

Liudmila Afanasievna sună. Se auziră paşi şi uşa fu 
deschisă chiar de Orescenkov, îmbrăcat într-un costum 


cafeniu purtat, de calitate cândva, cu gulerul cămăşii 
descheiat. 

— A-a, Liudocika, doctorul nu-şi ridică decât puţintel 
colţurile buzelor, dar asta însemna la el un zâmbet cât se 
poate de larg. Vă aşteptam, intraţi, mă bucur. Mă bucur, 
deşi nu sunt bucuros. Dacă vă era bine, n-aţi fi venit în 
vizită la bătrân. 

Îl sunase pentru a-i cere permisiunea să treacă pe la el. Ar 
fi putut să-i spună tot ce dorea la telefon, dar ar fi fost 
nepoliticos. Acum îl asigura, vinovată, că l-ar fi vizitat şi fără 
să se fi-ntâmplat ceva rău, iar el n-o lăsă să-şi scoată 
singură pardesiul. 

— Permiteţi-mi, încă nu sunt o ruină! 

Agăţă pardesiul în vârful unui cuier înalt, şlefuit, închis la 
culoare, primitor cu vizitatorii, şi-o conduse păşind amândoi 
pe duşumelele de lemn îngrijit vopsite. Ocoliră, mergând pe 
coridor, camera cea mai bună şi mai luminoasă a casei, în 
care se afla pianul cu pupitrul ridicat, arătând vesel 
datorită partiturilor deschise, şi unde locuia nepoata cea 
mai mare a lui Orescenkov; traversară sufrageria, ale cărei 
ferestre, acoperite de vrejurile acum uscate ale viței de vie, 
dădeau în curte, şi-n care se afla o combină muzicală mare 
şi scumpă, şi ajunseră astfel la cabinet, ai cărui pereţi erau 
acoperiţi, de jur-împrejur, cu rafturi de cărţi, alături de un 
birou greoi de altădată, cu un divan vechi şi nişte fotolii 
confortabile. 

— Ia staţi, Dormidont Tihonovici, Donţova îşi plimbă ochii 
îngustaţi de-a lungul pereţilor. Mi se pare că aveţi şi mai 
multe cărţi. 

— Ba nu, clătină Orescenkov uşurel din capul său mare, 
turnat parcă. Deşi, ce-i drept, am mai cumpărat recent vreo 
douăzeci de bucăţi, şi ştiţi de la cine? Privirea i se mai 
înveselise. De la Aznaceev. A ieşit la pensie, cică a împlinit 
şaizeci de ani. Iar în ziua aceea s-a clarificat că, de fapt, el 
nu era radiolog, că nu mai vrea să ştie de medicină nici o zi 
în plus, ci este un apicultor înnăscut şi de-acum încolo nu se 


va mai ocupa decât de albine. Asta cum de-i posibil, puteţi 
să-mi spuneţi? Dacă eşti apicultor, de ce ţi-ai irosit cei mai 
buni ani?... Aşa, unde vreţi să v-aşezaţi, Liudocika? O 
întrebă el pe bunicuţa căruntă care era Donţova. Apoi, în 
locul ei hotări tot el: Uite, în fotoliul acesta o să vă simţiţi 
foarte comod. 

— Păi, n-am de gând să stau prea mult pe capul 
dumneavoastră, Dormidont Tihonovici. Am venit pentru o 
clipă, mai protestă încă Donţova, dar, cufundându-se în 
fotoliul moale, se simţi imediat mai liniştită, ba chiar fu 
convinsă că acum şi aici urmează să se ia cea mai bună 
hotărâre posibilă. 

Povara responsabilităţii permanente, povara opțiunii şi-a 
luării unor decizii în privinţa propriei vieţi, îi căzuse de pe 
umeri încă lângă cuierul din coridor şi iată că dispăruse cu 
desăvârşire acum, când se cufundase în acest fotoliu. 
Relaxată, cercetă uşor din ochi cabinetul atât de bine 
cunoscut şi revăzu cu duioşie spălătorul vechi, de marmură, 
din colţ - nu o chiuvetă nouă, ci un spălător cu găleată 
dedesubt, dar complet acoperit şi foarte curat. 

Se uită apoi deschis la Orescenkov, bucuroasă că-i viu, că 
există şi că-i va lua toată neliniştea asupra lui. El încă mai 
stătea în picioare. Stătea cu spinarea dreaptă, deloc 
predispusă la încovoiere; păstra aceeaşi poziţie fermă a 
umerilor şi aceeaşi atitudine a capului. Părea întotdeauna 
atât de sigur de el, de parcă, tratându-i pe ceilalţi, lui nu i s- 
ar fi putut întâmpla, în nici un caz, să se îmbolnăvească. Din 
mijlocul bărbiei îi izvora o barbă mică, tunsă, argintie. Încă 
nu chelise, nici măcar nu albise încă de tot, şi părul îi era 
împărţit de o cărare pe-o parte, prea puţin schimbată, se 
pare, în aceşti ani. Iar faţa lui era din categoria celor care 
nu reflectă direct sentimentele - trăsăturile rămân netede, 
la locul cuvenit. Doar sprâncenele cu colţuri arcuite, 
ridicate, preluau asupra lor, prin mişcări minuscule, toată 
gama emoţiilor trăite. 


— Pe mine însă, Liudocika, vă rog să mă scuzaţi, eu o să 
mă aşez la birou. Să nu vi se pară oficial, dar prea m-am 
obişnuit cu locul. 

Cum să nu se fi obişnuit! Pe vremuri mai des, în fiecare zi, 
apoi mai rar, dar totuşi încă şi acum veneau la el, în acest 
cabinet, bolnavi care-şi petreceau câteodată multă vreme în 
discuţii chinuitoare, hotărâtoare pentru viitorul lor. În 
meandrele acestor discuţii, se întâmpla să li se-ncrusteze 
pentru totdeauna în memorie postavul verde al mesei, prins 
în rama de stejar cafeniu-închis, sau cuțitul vechi, de lemn, 
linguriţa nichelată pentru consultarea gâtlejului, călimara 
cu capac de aramă sau ceaiul extrem de concentrat, vişiniu- 
închis, răcit în pahar. Doctorul stătea la biroul său sau, 
atunci când trebuia să-i lase bolnavului un răgaz de sub 
privirea lui scrutătoaie, ca să se gândească, se ridica şi 
făcea câţiva paşi până la spălător sau până la raftul de cărţi. 
În rest însă, ochii permanent atenţi ai doctorului 
Orescenkov nu-şi mutau niciodată, fără să fie nevoie, 
privirea, nu erau coborâţi spre masă sau spre hârtii, nu 
pierdeau nici un minut pe care-l aveau la dispoziţie pentru 
a se uita la pacient sau la vizitator. Ochii aceştia erau 
principalul aparat prin care doctorul Orescenkov îşi analiza 
bolnavii sau elevii şi le transmitea hotărârea şi voinţa sa. 

Dintre multele persecuții de care avusese parte Dormidont 
Tihonovici la viaţa sa - pentru atitudini revoluţionare în 
'902 (făcuse atunci şi-o săptămână de închisoare, împreună 
cu alţi studenţi); pentru faptul că tatăl său, decedat, fusese 
preot; pentru faptul că el însuşi, în timpul primului război 
imperialist, fusese medic de brigadă în armata ţaristă, şi nu 
un simplu medic de brigadă, ci, conform depoziţiilor 
martorilor, în momentul retragerii în panică a regimentului, 
sărise el însuşi în şa, întorsese regimentul din drum şi-l 
dusese din nou în încăierarea imperialistă, îndreptându-l 
împotriva muncitorilor germani - dintre toate aceste 
persecuții, cea mai cruntă şi cea mai insistentă fusese 
provocată de faptul că Orescenkov ţinea cu încăpățânare la 


dreptul său de-a avea un cabinet medical particular, deşi 
acest lucru era interzis, cu tot mai mare severitate, 
pretutindeni, ca exemplu de capitalism şi izvor de 
îmbogăţire, ca o activitate străină de sfera producţiei, care 
genera, la fiecare pas şi clipă de clipă, burghezie. Aşa că, 
pentru câţiva ani, fusese nevoit să-şi scoată tăbliţa de medic 
şi să-i refuze din prag pe toţi bolnavii, oricât de mult l-ar fi 
rugat aceştia şi oricât de rău s-ar fi simţit, fiindcă în 
apropiere vegheau spioni benevoli sau plătiţi ai secţiei 
financiare şi pe urmă nici bolnavii înşişi nu reuşeau să 
păstreze secretul - iar asta ar fi putut însemna, pentru 
doctor, pierderea oricărei slujbe, ba chiar şi-a locuinţei. 
Însă tocmai la dreptul său de-a avea un cabinet particular 
ţinea el cel mai mult. Fără plăcuţa aceea gravată de pe uşă, 
avea sentimentul că viaţa lui e nelegitimă, de parc-ar fi 
purtat un nume străin. Nu-şi susţinuse, din principiu, nici 
doctoratul mic, nici pe cel mare, spunând că doctoratele nu 
dovedesc câtuşi de puţin succesul în tratamentele zilnice, 
că bolnavul se simte chiar stânjenit când medicul lui e 
profesor, iar, în timpul cheltuit pentru scrierea lucrării de 
doctorat, mai bine prinzi un diagnostic în plus. În cei 
treizeci de ani petrecuţi la institutul de medicină de-aici, 
Orescenkov apucase să lucreze şi la policlinică, şi la 
pediatrie, şi la chirurgie, şi la infecțioase, şi la urologie, ba 
chiar şi la oftalmologie - şi abia apoi devenise radiolog şi 
oncolog. Printr-o strâmbătură de-un milimetru doar, a 
buzelor, el îşi exprima părerea despre „oamenii de ştiinţă 
emeriţi”. El zicea că, dacă un om a fost numit, în timpul 
vieţii, om de ştiinţă, şi încă unul emerit, înseamnă că s-a 
terminat cu el: celebritatea îl împiedică să trateze, aşa cum 
o îmbrăcăminte prea pompoasă te împiedică să te mişti. Un 
„om de ştiinţă emerit” este întotdeauna însoţit de o suită şi 
n-are dreptul nici să greşească, nici să nu ştie ceva, ci n-are 
nici măcar dreptul să stea pe gânduri; se poate întâmpla să 
fie blazat, plictisit sau depăşit şi să ascundă acest lucru - 
dar toată lumea se aşteaptă ca el să facă, neapărat, minuni. 


Ei bine, Orescenkov nu-şi dorea nimic din toate astea, ci 
doar o plăcuţă de aramă pe uşă şi o sonerie accesibilă 
oricărui trecător. 

Până la urmă, lucrurile luară totuşi o întorsătură fericită şi 
Orescenkov îl salvă pe fiul unui ştab important de prin 
partea locului, care se afla deja la doi paşi de moarte. lar 
altă dată - chiar pe un ştab în persoană, altul ce-i drept, dar 
tot important. lar apoi şi pe alţi câţiva membri ai unor 
familii de vază. 

Şi toate astea, aici, în acest oraş, fără să plece niciodată 
nicăieri. Astfel se născu, în cercurile influente, faima 
doctorului Orescenkov şi un oarecare nimb protector în 
jurul lui. Poate că-ntr-un oraş pur rusesc nici acest lucru nu 
i-ar fi uşurat situaţia, dar în acest oraş oriental, mai 
îngăduitor, toţi se pricepură să nu observe că-şi pusese din 
nou plăcuţa şi începuse să primească din nou bolnavi. După 
război, nu mai avusese nici o slujbă permanentă, dar dădea 
consultaţii la câteva clinici şi se ducea la şedinţele 
societăţilor ştiinţifice. Astfel, către şaizeci şi cinci de ani, 
ajunsese să ducă, nepedepsit, acel tip de existenţă pe care- 
o considera potrivită pentru un medic. 

— Deci, iată despre ce este vorba, Dormidont Tihonovici, 
am venit să vă rog ceva: n-aţi putea veni la spital, să 
aruncaţi o privire la stomacul meu?... Putem să stabilim 
consultaţia pentru ziua care vă convine... 

Era cenuşie la faţă, vocea îi era stinsă. Orescenkov n-o 
slăbea din privirea sa egal scrutătoare. 

— Bineînţeles că o să alegem şi ziua. Dar vorbiţi-mi, totuşi, 
despre simptomele dumneavoastră. Spuneţi-mi ce credeţi 
dumneavoastră. 

— Simptomele am să vi le spun imediat - dar ce gândesc 
eu însămi? Trebuie să vă spun că mă strădui să nu gândesc! 
De fapt, mă gândesc la asta cam prea mult, am început să 
nu mai dorm nici nopţile, dar aş fi preferat să nu ştiu nimic! 
Pe cuvânt. Hotărâţi dumneavoastră: dacă va trebui să mă 
operez - am să mă operez, dar nu vreau să ştiu nimic. Dacă 


e să mă internez, prefer să nu ştiu diagnosticul, ca să nu mă 
gândesc în timpul operaţiei: oare ce vor fi făcând acum 
acolo? De ce-or fi trăgând acum? Înţelegeţi? 

Nu era clar dacă din cauza fotoliului mare sau al umerilor 
căzuţi, dar acum nu mai părea o femeie masivă. Se 
micşorase. 

— De înţeles, poate că înţeleg eu, Liudocika, dar de acord 
nu sunt. Şi de ce vă gândiţi aşa, imediat, la operaţie? 

— Păi, trebuie să fii gata pentru... 

— Şi-atunci de ce n-aţi venit mai repede? Că doar 
dumneavoastră - ştiţi... 

— Păi, aşa s-a întâmplat, Dormidont Tihonovici! Oftă 
Donţova. Aşa ne e viaţa: ne agităm, ne agităm mereu. Sigur 
că trebuia să vin mai devreme... Dar nici n-a trecut chiar 
atât de mult timp, să nu credeţi! Îşi recăpăta treptat felul 
accelerat, profesional, de a vorbi. Dar de ce această 
nedreptate, de ce trebuia tocmai pe mine, oncolog de 
meserie, să mă atingă o boală oncologică, când eu le ştiu pe 
toate, când îmi pot imagina toate efectele secundare, toate 
urmările, toate complicaţiile...? 

— Nu-i nici o nedreptate la mijloc, faptul că era joasă şi 
cadenţată făcea ca vocea să-i fie foarte convingătoare. Din 
contră, e cât se poate de drept. E cea mai sigură încercare 
pentru un medic: să facă o boală care ţine de domeniul său. 


(De ce zicea că-i drept? De ce să fi fost o încercare sigură? 
Vorbea aşa fiindcă el nu se îmbolnăvise.) 

— De Pania Fiodorova, infirmiera, vă amintiţi? Ea zicea: 
„Aoleu, de ce m-oi fi făcut aşa nesuferită cu bolnavii? Ar fi 
timpul să mă internez din nou...” 

— Niciodată n-aş fi crezut c-am să mă frământ atât! Îşi 
trosni Donţova degetele împletite între ele. 

Şi totuşi era acum mai puţin disperată decât în toată 
perioada din urmă. 

— Spuneţi-mi deci ce aţi observat la dumneavoastră? 


Ea începu să povestească în linii generale, el însă ceru 
observaţii mai detaliate. 

— Dar, Dormidont Tihonovici, nu aveam câtuşi de puţin de 
gând să vă răpesc seara de sâmbătă! Dacă tot o să veniţi să 
mă consultaţi la Roentgen... 

— Păi, dumneavoastră nu ştiţi ce eretic sunt eu? Nu ştiţi că 
eu am lucrat douăzeci de ani şi până să apară Roentgenul? 

Şi ce diagnostice se puneau! Mai ales că-i o treabă foarte 
simplă: să nu fie omis nici un simptom şi toate să fie luate la 
rând, în ordinea apariţiei. Cauţi diagnosticul care să 
cuprindă toate simptomele deodată - şi dai chiar peste cel 
corect, drăguţul de el! Cu Roentgenul e ca şi cu 
fotoexponometrul sau cu ceasul: când le ai asupra ta, te 
dezveţi să apreciezi după ochi perioada de expunere sau să 
simţi trecerea timpului. lar când lipsesc - te adaptezi rapid. 
Pentru medic era mai greu, dar pentru bolnav - mai uşor, se 
făceau mai puţine analize. 

Donţova începu să povestească, diferenţiind şi grupând 
simptomele şi forţându-se să nu treacă peste detaliile care- 
ar fi condus spre un diagnostic grav (deşi, involuntar, îi 
venea să treacă peste câte ceva pentru-a auzi: „Păi, ce-aveţi 
dumneavoastră e un fleac, Liudocika, un fleac”) Îi spuse şi 
hematograma, slăbuţă compoziţie, apoi şi VSH-ul era 
crescut. El o ascultă, fără s-o întrerupă, iar apoi îi mai puse 
şi alte întrebări. 

Câteodată, dădea din cap de parc-ar fi fost lucruri uşoare, 
înlâlnite adesea, dar că-i un „fleac” totuşi nu spuse. 
Donţovei îi trecu prin cap că, de fapt, el stabilise deja 
diagnosticul probabil şi că l-ar putea întreba chiar acum, 
fără să mai aştepte s-o vadă la Roentgen. Dar să-l întrebe 
aşa, de-a dreptul, şi să afle ceva corect sau, poate, incorect 
- să afle chiar acum - îi era tare frică. Trebuia neapărat s- 
amâne, să îmblânzească totul prin câteva zile de aşteptare! 

Ce prieteneşte discutau, când se întâlneau la sesiunile 
ştiinţifice! Dar iată că ea venise pentru a-i vorbi de boala sa, 
ca despre o crimă, şi coarda egalităţii, întinsă între ei, se 


rupse pe loc! Nu, nu a egalităţii - nu existase o adevărată 
egalitate cu profesorul, dar acum se întâmplase ceva încă şi 
mai rău de-atât; prin confesiunea sa, ea se exclusese din 
nobila tagmă a medicilor şi se strămuta în tagma nevoiaşă, 
dependentă, a bolnavilor. E adevărat că Orescenkov nu-i 
propuse să palpeze chiar acolo, fără întârziere, locul 
dureros. Continua să-i vorbească precum unei musafire. Se 
pare că-i sugera să rămână în amândouă tagmele deodată - 
dar ea fusese lovită şi nu mai avea rezistenţa de odinioară. 

— De fapt, Verocika Gangart este şi ea, la ora asta, un 
diagnostician atâl de bun încât m-aş fi putut încrede pe 
deplin în ea, continuă Donţova să-şi arunce frazele în 
aceeaşi manieră rapidă, elaborată, ca urmare a zilei de 
lucru dense, dar fiindcă existaţi dumneavoastră, Dormidont 
Tihonovici, m-am hotărât... 

Orescenkov o privea fără întrerupere. Acum Donţova nu 
vedea clar, dar deja de doi ani observase în privirea lui 
fermă un permanent reflex al fatalităţii. Apăruse după 
moartea soţiei lui. 

— Ei, şi dacă va fi totuşi nevoie... Să vă luaţi oleacă de 
concediu? Puteţi s-o lăsaţi pe Verocika în locul 
dumneavoastră? 


(„Oleacă de concediu”! Găsise cuvântul cel mai blând! Dar 
asta însemna că n-are o nimica toată...?) 

— Da. E perfect capabilă să conducă secţia. 

Orescenkov dădu din cap şi se-apucă de bărbuţa moale: 

— De capabilă, o fi ea capabilă, dar - cu măritişul, cum 
stă? 

Donţova clătină din cap. 

— Şi nepoata mea, la fel. Orescenkov trecu, fără să fi fost 
nevoie, la şoaptă. Nu-şi găseşte pe nimeni. Nu-i lucru uşor. 
Colţurile sprâncenelor lui exprimară, printr-o umbră de 

mişcare, cât era de alarmat. 
Apoi, insistă el însuşi să nu mai amâne consultaţia şi s-o 
vadă pe Donţova luni. 


(Cât de grăbit €...!) 

Se instalase acea tăcere când se cuvine, probabil, să-ţi iei 
râămas-bun şi, după ce ai mulţumit, să pleci. Aşa că Donţova 
se ridică. Dar Orescenkov insistă să rămână la un pahar de 
ceai. 

— Dar zău că nu vreau! Îl asigură Liudmila Afanasievna. 

— În schimb, vreau eu! E exact ora la care beau ceai. 

Trăgea, trăgea de ea, încercând s-o mute, din categoria 
celor vinovat-bolnavi, în categoria celor disperat-sănătoşi! 

— Dar tinerii dumneavoastră sunt acasă? 

„Linerii” aveau aceeaşi vârstă cu Liudmila Afanasievna. 

— Nu. Şi nici nepoata mea nu este. Sunt singur. 

— Deci, mai trebuie să şi trebăluiţi în bucătărie din cauza 
mea? Pentru nimic în lume! 

— Ba, n-am de gând să fac nimic. Termosul e plin. lar 
checurile şi farfurioarele alea de prin bufete, treacă de la 
mine, puteţi să le scoateţi dumneavoastră. 

Se mutară în sufragerie şi începură să bea ceai pe colţul 
unei mese pătrate de stejar, care i-ar fi putut servi drepl 
ring de dans şi unui elefant şi care n-ar fi ieşit, probabil, pe 
niciuna dintre uşile de-acolo. Pendula din perete, nici ea 
prea tinerică, nu arăta o oră prea târzie. 

Dormidont Tihonovici începu să vorbească despre nepoata 
sa, preferata lui. lerminase, nu demult, conservatorul, 
cânta fermecător şi era foc de deşteaptă, lucru mai rar 
printre muzicieni, şi atrăgătoare. Îi arătă o fotografie de-a 
ei recentă, dar nu vorbi prea mult, n-avea pretenţia ca 
nepoata lui să ocupe întru totul atenţia Liudmilei 
Afanasievna. De altfel, toată atenţia sa n-o mai putea dărui 
nici unui subiect, fiindcă se fărâmase în bucăţi şi nu mai 
putea fi adunată într-un întreg. Cât de ciudat era să stai şi 
să bei nepăsător ceai cu un om care-şi imaginează deja 
amploarea pericolului, care s-ar putea să cunoască deja şi 
desfăşurarea ulterioară a bolii, dar iată că nu-i spune un 
cuvânt, nu face decât să-i împingă biscuiţii mai aproape. 


Avea şi ea ocazia să-şi spună păsul, dar nu despre fiica, 
divorțată, prea era încă proaspătă rana, ci despre băiat. 
Fiul ei ajunsese în clasa a opta, moment în care avusese 
revelaţia că n-are nici un rost să înveţe mai departe, lucru 
pe care-l şi declarase! Şi nici tatăl, nici mama nu reuşiră să 
găsească argumente împotriva lui, toate argumentele se 
loveau de el ca nişte mingi. - „Llrebuie să fii un om cultivat!” 
- „Şi de ce, mă rog?” - „Cultura e cea mai importantă!” - 
„Cel mai important e să trăieşti vesel.” - „Dar, fără studii, 
nu vei avea o meserie bună!” - „Mă lipsesc.” - „Deci, o să 
lucrezi ca simplu muncitor?” - „Nu, n-am de gând să mă 
canonesc.” - „Şi din ce-ai să trăieşti?” - „Găsesc eu ceva. 
Dacă te pricepi...” Intrase într-o gaşcă dubioasă şi Liudmila 
Afanasievna era alarmată. 

Orescenkov avea o expresie de parcă, şi fără să fi auzit 
povestea asta, o ştia de mult. 

— Când te gândeşti că, dincolo de toţi ceilalţi preceptori ai 
tinerei generaţii, am mai pierdut unul, foarte important, 
spuse el, pe medicul de familie! Fetiţele de paisprezece ani 
şi băieţii de şaisprezece trebuie neapărat să discute cu un 
medic. Şi nu în bănci, câte patruzeci de oameni deodată 
(dar nici aşa nu li se vorbeşte), şi nici la cabinetul medical 
de la şcoală, câte trei minute cu fiecare. Trebuie s-o facă 
tocmai acel nene doctor care li s-a uitat de mici în gât şi 
care-a luat ceaiul la ei acasă. Ce se întâmplă când acest 
nene doctor incoruptibil, bun şi sever, pe care nu-l duci nici 
cu capricii, nici cu rugăminţi, ta pe părinţi, se închide, într-o 
bună zi, cu fetiţa sau cu băiatul în cabinet? Iar, pe urmă, 
mai şi aduce vorba despre lucruri ciudate şi începe o 
discuţie de care ţi-e şi ruşine, dar te şi interesează şi-n care, 
fără nici un fel de întrebări ale puştiului, doctorul înţelege 
totul şi-i spune sin-gur tot ce-i mai important şi mai dificil? 

Sau poate-l mai cheamă şi la o a doua discuţie de acest fel? 
Păi, astfel nu sunt doar prevenite greşelile, pornirile false, 
stricarea propriului trup, dar şi întreaga imagine a lumii se 
primeneşte şi se reaşează. Din clipa în care vor fi înţeleşi în 


neliniştea lor cea mai mare, în căutarea lor cea mai 
importantă, nu li se va mai părea că sunt atât de exasperant 
de neînţeleşi şi din celelalte puncte de vedere. Din acel 
moment, vor înţelege mai bine şi celelalte argumente ale 
părinţilor. 

Orescenkov vorbea cu o voce sonoră, neatinsă de 
bătrâneţe, privea cu ochi limpezi, completându-şi cuvintele 
şi prin expresia lor vie, dar Donţova observă că, de la un 
minut la altul, liniştea benefică ce-o cuprinsese, care-o 
remontase în fotoliul cabinetului o părăseşte şi o vagă 
impuritate, ceva deprimant i se ridică treptat din piept, 
senzaţia de ceva pierdut sau care se pierde chiar în 
momentul acela, în vreme ce-ascultă acest discurs înţelept, 
în loc să se ridice, să plece, să se grăbească - deşi nu era 
clar unde şi de ce. 

— Asta aşa e, încuviinţă Donţova. Educaţia sexuală e 
neglijată la noi. 

— La noi, se consideră că, asemeni animalelor, copiii 
trebuie să ştie totul de la sine. Aşa se face că ajung să ştie... 
ca animalele. La noi, se consideră că nu-i nevoie să previi 
perversiunile, pentru că se porneşte de la ideea că într-o 
societate sănătoasă toţi copiii sunt normali. lar ei ajung să 
cunoască tot felul de lucruri unul de la altul, în secret, într- 
un fel deformat. În toate domeniile considerăm că e nevoie 
să-i îndrumăm pe copiii noştri, în afara acestuia: acest lucru 
este „ruşinos”. Şi câteodată întâlneşti o femeie care 
prezintă un handicap al simţurilor numai pentru că el n-a 
ştiut cum să se comporte cu ea în prima noapte. 

— Mă rog, spuse Donţova. 

Lui Orescenkov nu-i scăpă starea tulbure ce-o cuprinsese, 
deruta nerăbdătoare de pe chipul Donţovei. Dar, pentru a 
trece luni în spatele ecranului de Roentgen ea, care nu 
dorea să ştie, n-avea câtuşi de puţin nevoie să reia la 
nesfârşit, în această seară de sâmbătă, simptomele şi 
trebuia să-şi schimbe firul gândurilor printr-o discuţie. 


— În general, medicul de familie este cel mai necesar 
personaj din viaţă, dar iată c-a fost eliminat. Medicul de 
familie este figura fără de care, într-o societate evoluată, 
nici chiar familia nu poate exista. Aşa cum mama cunoaşte 
gusturile tuturor celor din familie, aşa cunoaşte el 
necesităţile fiecăruia. Medicului de familie i te poţi adresa, 
fără jenă, pentru orice fleac, altfel ar trebui să mergi la 
dispensar, să iei număr de ordine, s-aştepţi să fie consultaţi 
nouă bolnavi pe oră. Din fleacuri se trag toate bolile 
neglijate. Oare, câţi adulţi nu se zbat în tăcere, neştiind 
unde să găsească un medic şi-un suflet căruia să-i exprime 
propriile spaime, cele mai ascunse, cele mai ruşinoase? 
Căutarea unui medic poate fi la fel de intimă ca şi căutarea 
unui soţ, a unei soţii. Dar chiar şi-o soţie bună-i mai uşor de 
găsit în vremea noastră decât un asemenea doctor. 

Liudmila Afanasievna îşi încruntă fruntea. Abstracţiuni. În 
schimb, în minte îi veneau simptomele şi tindeau să se 
completeze în cel mai nefericit dintre moduri. 

— Păi, da, dar de câţi medici de familie ar fi nevoie? Asta 
n-ar mai încăpea în sistemul nostru general de îngrijire 
medicală gratuită. 

— Într-un sistem general ar putea încăpea, într-unul 
gratuit - nu, continua Orescenkov să-şi susţină ideile cu 
fermitate. 

— Iar gratuitatea este marea noastră realizare. 

— Să fie oare chim” aşa? Ce înseamnă „gratuit”? Medicii 
nu lucrează gratis. Nu plăteşte pacientul, ci bugetul 
naţional, dar banii tot de la aceiaşi pacienţi vin. Nu este o 
îngrijire medicală gratuită, ci una depersonalizată. Dacă 
banii ar veni direct de la pacient, înainte de-a cheltui zece 
ruble, pacientul s-ar gândi o clipă. lar dac-ar avea nevoie cu 
adevărat, s-ar duce la doctor şi de cinci ori. 

— Dar asta n-ar fi posibil. 

— La naiba cu perdelele noi sau cu-a doua pereche de 
pantofi, dacă nu eşti sănătos! Ce, e mai bine acum? Ai plăti 
orice sumă pentru-o consultaţie făcută cu tot sufletul, dar 


nu ştii cui să te adresezi: peste tot e un grafic, o normă de 
producţie, înainte cine poate! Chiar şi la policlinica cu plată 
se cam grăbesc. Oare de ce se merge la doctor? Pentru un 
certificat, pentru o dovadă, pentru-o expertiză - iar medicul 
trebuie să te dea de gol. Bolnavul şi medicul sunt ca nişte 
duşmani: asta să fie medicina? Dar să trecem la doctorii. În 
anii douăzeci, la noi, erau gratuite. Vă amintiţi? 

— Chiar aşa? Într-adevăr, aveţi dreptate. S-a şi uitat. 

— Aţi uitat? Toate erau gratuite. Numai că s-a renunţat. 
De ce? 

— Costa prea mult statul? Rosti cu oarecare greutate 
Donţova şi clipi. 

— Nu doar atât. Era şi absurd. Un bolnav lua întotdeauna 
toate doctoriile, pentru că nu-l costau nimic, şi jumătate le 
arunca. Eu nu spun că absolut toate tratamentele trebuie 
să fie plătite. Dar îngrijirea de bază - neapărat. lar dacă s-a 
stabilit că bolnavul trebuie internat şi are nevoie de 
aparatură - acolo drept ar fi ca totul să fie gratuit. Deşi, 
uite, şi-aici: de ce la clinica voastră doi chirurgi operează, 
iar trei se uită-n gura lor? Fiindcă salariul le merge oricum, 
n-au de ce se teme? Dar, ia să vină banii de la pacienţi, iar 
la ei să nu se ducă niciunul - atunci să-l văd pe 
Halmuhamedov al vostru! Sau pe Pantiohina. Într-un fel sau 
altul, Liudocika, medicul trebuie să depindă de impresia pe 
care-o face bolnavilor. De popularitatea sa. 

— Asta nu, Doamne fereşte să depinzi de toţi! De câte o 
scandalagioaică... 

— Şi de ce-i mai bine, mă rog, să depinzi de medicul-şef? 
De ce-ar fi mai cinstit să-ţi iei banii de la casierie, ca un 
funcţionar? 

— Păi, vine câte-un pisălog care-i capabil să te dea gata cu 
întrebările lui teoretice, cu ăla ce te faci - îi răspunzi la 
toate? 

Nici măcar un rid nu brazdă fruntea dreaptă a lui 
Orescenkov. El ştiuse dintotdeauna limitele Liudmilei 
Afanasievna, dar erau tolerabile, fiindcă ştia să înfrunte şi 


să rezolve singură cazurile dii'icile. Circa două sute de 
exemple de diagnoze foarte dificile au fost explicate în 
articolele ei din reviste. 

Erau lucrurile cele mai complicate din medicină. De ce să 
ceară mai mult de la ea? 

— Da, îi răspunzi la toate, încuviinţă liniştit. 

— Păi, de unde atâta timp! Se indignă şi se implică mai viu 
în discuţie Donţova. Lui îi convine să se plimbe aici, în 
papuci, prin cameră. Vă imaginaţi ce ritmuri sunt acum în 
instituţiile medicale? Dumneavoastră n-aţi prins aşa ceva. 

Orescenkov îşi dădu seama după faţa obosită, după ochii 
chinuiţi ai Liudmilei Afanasievna, că discuţia de distragere a 
gândurilor nu-i fusese de folos. Apoi, se mai deschise şi uşa 
de la verandă şi intră un câine, dar atât de mare, atât de 
călduros şi neverosimil, de parc-ar fi fost un om care s-a 
pus, din motive inexplicabile, pe patru labe. Liudmila 
Afanasievna era cât pe ce să se sperie, nu cumva s-o muşte, 
dar nu te puteai speria de omul acesta înţelept, cu ochi 
trişti. 

Umbla prin cameră agale, îngândurat, fără să-şi închipuie 
că s-ar putea cineva mira de apariţia lui. Îşi ridicase o 
singură dată, drept formulă de introducere, mătura 
pufoasă, albă a cozii, o fluturase în aer şi-o coborâse. În 
afară de urechile negre, clăpăuge, era în întregime alb- 
roşcat, aceste două culori îmbinându-se în blana lui într-un 
desen complicat: pe spinare părea să poarte o pătură albă, 
coastele le-avea de culoarea focului, iar fundul de-a dreptul 
portocaliu. Se-apropiase, ce-i drept, de Liudmila 
Afanasievna şi-i mirosise genunchii, dar toate astea fără 
ostentaţie. Nu se aşeză în apropierea mesei, pe fundul său 
portocaliu, cum ar fi fost de aşteptat de la orice câine, şi nu 
manifestă nici un fel de interes faţă de mâncarea de pe 
masa care nu-i depăşea decât cu puţin înălţimea capului, ci 
rămase astfel, în patru labe, iar ochii săi mari, rotunzi, de- 
un castaniu dens, priveau cu fatalism pe deasupra mesei. 


— Asta ce fel de rasă mai e? Se miră Liudmila Afanasievna 
şi uită, pentru prima dată în acea seară, de sine şi de 
durerea ei. 

— Saint-Bernard, se uită Orescenkov încurajator la câine. 
Toate-ar fi bune, dar prea are urechile lungi, îi cad în 
strachină. 

Liudmila Afanasievna cercetă câinele. Un astfel de câine 
nu-şi avea locul în aglomeraţia străzii şi cu el probabil că 
nici n-aveai voie să urci în vreun un mijloc de transport. Aşa 
cum omului zăpezilor nu-i rămăsese loc decât în Munţii 
Himalaya, la fel şi-un asemenea câine n-ar fi putut trăi 
decât într-o casă fără etaj şi cu grădină. 

Orescenkov tăie o bucată de plăcintă şi i-o oferi câinelui - 
dar n-o aruncă, aşa cum li se aruncă altor câini, ci-l servi cu 
plăcintă, ca pe-un egal - iar acela o luă cu dinţii din palma- 
farfurie, tot ca un egal, fără grabă, fără să-i fie foame, poate 
din pură politeţe. 

Şi nu se ştie de ce, venirea acestui câine calm şi 
îngândurat o reconfortă şi o înveseli pe Liudmila 
Afanasievna, şi-abia când se sculă de la masă se gândi că 
situaţia ei s-ar putea să nici nu fie, deocamdată, atât de rea; 
în schimb, rău făcuse că nu-l ascultase cum trebuie pe 
Dormidont Tihonovici: 

— Sunt de-a dreptul nesimţită! Am venit cu necazul meu şi 
nici nu v-am întrebat: dar dumneavoastră cum staţi cu 
sănătatea? Cum vă simţiţi? 

El stătea în faţa ei - drept, chiar masiv, cu ochii încă 
neînlăcrimaţi, cu urechi cărora nu le scăpa nimic, şi nu-ţi 
venea să crezi că era cu douăzeci şi cinci de ani mai în 
vârstă decât ea. 

— Deocamdată, merge. Oricum, eu m-am decis să nu 
bolesc înainte de moarte. Am să mor, cum se spune, subit. 

O conduse, se întoarse în sufragerie şi se-aşeză în 
balansoarul din lemn negru, curbat, cu plasa galbenă 
lustruită de-a lungul anilor. Se aşezase clătinându-l puţin, 
dar, din clipa în care se linişti singur, nu se mai legănă. În 


atitudinea aceea specială de răsturnare şi libertate pe care 
ţi-o dă balansoarul, încremeni şi nu se mai mişcă multă 
vreme. 

Era acum nevoit să se odihnească deseori astfel. Şi nu mai 
puţin decât corpul său, care pretindea şi el această refacere 
a forţelor, starea lui interioară, mai ales după moartea 
soţiei, cerea şi ea această adâncire în sine, protejată de 
zgomotele exterioare, de discuţii, de gândurile profesionale, 
chiar şi de tot ceea ce-l transforma în medic. Starea lui 
interioară îi pretindea parcă să se curețe, să devină 
străveziu. 

În asemenea clipe, tot sensul vieţii - a lui însuşi, în trecutul 
îndelungat şi-n scurtul viitor, al soţiei moarte, al nepoatei 
tinere şi-al tuturor oamenilor, în general, nui mai părea a fi 
ocupaţia lor principală, care le mânca tot timpul, în care 
credeau că-şi pot investi tot interesul şi prin care deveneau 
cunoscuţi oamenilor, ci felul în care reuşeau să păstreze 
limpede, nepervertită, nedesfigurată imaginea veşniciei, 
sădită în fiecare. 

Ca un crai-nou de argint într-un lac liniştit. 

Idolii pieţei 


Se iscase şi rămăsese în el un fel de tensiune interioară, 
însă nu obositoare, ci care-l făcea fericit. Ar fi putut chiar 
indica exact locul acestei tensiuni: în partea din faţă a 
pieptului, sub coaste. Tensiunea aceasta avea tendinţa să 
dea peste margini, ca un aer supraîncălzit: era ca o durere 
vagă, plăcută; iar în afară de asta - parcă mai şi suna, dar 
nu cu sunete pământeşti, nu prin sunete destinate urechii. 

Era un sentiment diferit - altul decât cel care-l împinsese, 
în săptămânile trecute, s-o caute, serile, pe Zoia. 

O purta în sine şi ţinea la această tensiune, o asculta 
mereu. Îşi aminti că o cunoscuse în tinereţe, dar apoi i se 
ştersese cu desăvârşire din memorie. Ce fel de sentiment e 
acesta? Cât de durabil? Nu cumva este amăgitor? Depinde 
el, oare, în întregime de femeia care l-a provocat, sau ţine şi 


de mister, de faptul că nu te-ai apropiat de femeia aceea, 
urmând să se risipească, apoi? 

De altfel, expresia „a te apropia” îşi pierduse acum sensul 
pentru el. 

Sau şi-l mai păstra, totuşi?... Acest sentiment din piept era 
singura speranţă care-i rămăsese, de-aceea, Oleg îl păstra 
cu-atâta grijă. Acum el îi umplea, el îi înfrumuseţa viaţa. Se 
mira şi ei de-această transformare: prezenţa Vegăi făcea ca 
întregul pavilion al canceroşilor să devină interesant, 
colorat, era singurul lucru care ţinea pavilionul în viaţă... 
Faptul că erau prieteni. Şi asta, cu toate că Oleg o vedea 
foarte rar, de cele mai multe ori doar în trecere. Îi mai 
făcuse o transfuzie zilele trecute. Discutaseră din nou 
foarte plăcut, ce-i drept însă nu la fel de liber, în prezenţa 
infirmierei. 

Cât îşi dorise să plece de-aici, iar acum, când i se apropia 
termenul de externare, iată că-i părea rău. La Uş-lerek, n-o 
va mai vedea pe Vega. Ce-o să se facă atunci? 

Astăzi era duminică şi n-avea speranţa s-o vadă. Era o zi 
caldă, cu aerul nemişcat, însorită, promițând să devină 
toridă, sufocantă; Oleg plecă să se plimbe prin curte şi, 
respirând, pătrunzându-se de căldura tot mai densă, 
încerca să-şi imagineze cum îşi va petrece ea această 
duminică? Cu ce se va ocupa? 

Se mişca greu acum, nu că-nainte, nu mai păşea ferm pe 
drumul drept pe care şi-l propusese, întorcându-se brusc la 
capetele lui. Mergea fără vlagă, cu grijă, se aşeza pe câte-o 
bancă, iar, dacă se întâmpla să fie vreuna liberă în 
întregime, se culca pe ea şi stătea întins o vreme. 

Aşa şi astăzi, în halatul neîncheiat, zvârlit pe umeri, 
mergea încetişor, cocârjat, oprindu-se la tot pasul şi 
ridicându-şi ochii să se uite la copaci. Unii erau pe jumătate 
înfrunziţi, alţii pe sfert, iar stejarii încă nu-şi dăduseră deloc 
drumul. Şi totul era bine! 

Iarba care-şi făcea drum pe neauzite, pe nevăzute, 
apăruse deja în destul de multe locuri - era atât de mare 


încât, dacă n-ar fi fost aşa de verde, ai fi putut-o lua drept 
cea din anul trecut. 

Pe una din aleile lipsite de umbră, încălzite de soare, Oleg 
îl văzu pe Şulubin. Se-aşezase pe-o bancă şubredă, din 
scânduri înguste, şi fără spătar, stătea pe coapse, atârnând 
puţin şi-n spate, şi-n faţă, iar mâinile întinse cu degetele 
împletite le avea strânse între genunchi. Şi astfel, cu capul 
căzut, pe banca izolată, în lumini şi umbre puternice, era ca 
un monument al derutei. 

Oleg n-ar fi avut acum nimic împotrivă să se aşeze lângă 
Şulubin: nu apucase încă niciodată să vorbească cu el mai 
pe îndelete, şi-ar fi vrut s-o facă, fiindcă ştia din lagăr: cei 
care tac sunt cei care au ceva înăuntru. Pe urmă, şi 
intervenţia lui Şulubin în discuţie, atunci când îl susţinuse 
pe Oleg, i-l făcuse simpatic şi-i intrigase. 

Totuşi se pregătea să treacă pe lângă el: tot acolo 
înţelesese şi acceptase dreptul sfânt al fiecărui om la 
singurătate. 

Trecea prin dreptul lui, încet însă, târşindu-şi cizmele prin 
pietriş, lăsându-i şi celuilalt posibilitatea de a-l opri. Şulubin 
văzu, într-adevăr, cizmele, iar după cizme îşi ridică şi capul. 
Îl privi apatic, de parcă tot ce-ar fi realizat ar fi fost - „păi, 
da, suntem internaţi în acelaşi salon”!'. Aşa că Oleg mai 
făcuse deja vreo doi paşi când Şulubin îi propuse pe-un ton 
întrebător: 

— Nu luaţi loc? 

Nici Şulubin n-avea în picioare nişte simpli papuci de 
spital, ci nişte pantofi de casă mai înalţi, în care putea să se 
plimbe şi să stea aici. lar capul îl avea descoperit, cu inele 
rare de păr cenuşiu. 

Oleg o coti din drum şi se aşeză, de parcă i-ar fi fost 
indiferent dacă-şi continuă plimbarea sau dacă se aşează, 
deşi parcă era mai bine aşa. 

Ar fi putut începe cu orice, i-ar fi putut zvârli lui Şulubin 
întrebarea cheie - întrebarea în al cărei răspuns omul este 
cuprins în întregime. Dar, în loc de asta, întrebă doar: 


— Deci, poimâine, Aleksei Filipâci? 

Ştia prea bine, chiar înainte de a auzi răspunsul, că 
poimâine urma să se întâmple. 'Tot salonul ştia că pentru 
poimâine fusese fixată operaţia lui Şulubin. Pontul consta 
însă în „Aleksei Filipâci”, cum nu-i spunea nimeni din salon 
taciturnului de Şulubin. 1 se adresase ca între veterani. 

— Mă încălzesc şi eu la ultimele raze de soare, dădu din 
cap Şulubin. 

— Ei, n-or fi ele chiar ultimele, pronunţă cu vocea sa joasă 
Kostoglotov. 

Dar, trăgând cu ochiul la Şulubin, se gândi c-ar putea fi 
într-adevăr ultimele. Rezistenţa fizică a lui Şulubin era 
minată de faptul că mânca foarte puţin, mai puţin decât i-ar 
fi dictat-o pofta de mâncare: se ferea, pentru a îndura pe 
urmă mai puţine dureri. Kostoglotov ştia deja de ce boală 
suferă Şulubinşi acum îl întrebă doar: 

— Până la urmă, cum s-a hotărât? Vi-l scoate într-o parte? 

Cu buzele adunate ca pentru o bezea, Şulubin confirmă 
din nou din cap. 

Tăcură. 

— Adevăru-i că există diferite soiuri de cancer, spuse 
Şulubin privind înainte, nu spre Oleg. Chiar şi printre 
cancere, unele sunt mai ceva decât altele. La fiecare 
situaţie rea, există una încă şi mai rea. Cazul meu e de aşa 
natură încât nici nu-ţi vine să-l discuţi, să te sfătuieşti cu 
oamenii. 

— Păi, eu aş zice că şi al meu e la fel. 

— Nu, al meu e mai rău, orice-aţi zice dumneavoastră! 
Boala mea e deosebit de umilitoare. Şi deosebit de 
jignitoare. lar urmările sunt cumplite. Dacă rămân în viaţă - 
iar ăsta mai e încă un mare „dacă” - lângă mine va fi 
neplăcut de stat, uite, aşa cum staţi dumneavoastră acum. 
Toţi vor încerca să păstreze vreo doi paşi distanţă. lar, dacă 
cineva se va apropia totuşi mai tare, eu voi fi cel care se va 
gândi: probabil că abia suportă, probabil că mă blesteamă. 


Adică, nu va mai exista nici o posibilitate de a sta. În 
preajma oamenilor. 

Kostoglotov căzu pe gânduri fluierând uşurel - nu printre 
buze, ci în dinţii strânşi, împingând aerul printre ei. 

— În general, e greu să socoteşti cui îi vine mai greu. E 
încă şi mai greu decât să faci întrecere în materie de 
succese. Propriile nenorociri îi par fiecăruia mai iritante. 
Eu, spre exemplu, aş putea trage concluzia c-am trăit o 
viaţă extrem de nereuşită. Dar n-am cum să ştiu: poate c-a 
dumneavoastră a fost şi mai dihai? Cum pot eu să judec de 
la distanţă? 

— Păi, eu chiar zic să nu faceţi aşa o afirmaţie, fiindcă o să 
greşiţi. Şulubin îşi întoarse totuşi capul şi se uită de 
aproape la Oleg cu ochii săi prea expresivi, al căror alb era 
acoperit de vase de sânge sparte. Viaţa cea mai grea n-o au 
cei care naufragiază în mare, sapă ţărâna sau caută apă în 
deşert. Viaţa cea mai grea o are acela care, în fiecare zi, 
ieşind din casă, se loveşte cu fruntea de pragul de sus al uşii 
- prea-i jos... Dumneavoastră înţeleg c-aţi luptat în război, 
iar pe urmă aţi fost închis, da? 

— Şi n-am terminat institutul. Si n-am fost făcut ofiţer. Şi 
mai sunt şi deportat pe vecie. Oleg le enumera pe un ton 
îngândurat, fără să se plângă. Şi, iată că am şi cancer. 

— Mă rog, cu cancerele suntem chit. Iar în ceea ce 
priveşte tot restul, tinere... 

— Ce fel de tânăr mai sunt eu, fir-ar să fie! Credeţi că m- 
am născut ieri? Fiindcă nu mi-am dat încă pielea la-ntors? 

— În ceea ce priveşte restul, iată ce am să vă spun: măcar 
dumneavoastră aţi minţit mai puţin, înţelegeţi? Măcar v-aţi 
plecat mai puţin, e mare lucru! Voi aţi fost arestaţi, iar noi 
eram mânaţi la şedinţe: să vă prelucrăm. Voi aţi fost 
executaţi - iar noi am fost obligaţi să aplaudăm în picioare 
sentinţele pronunţate. Ba, chiar mai mult decât să 
aplaudăm - să cerem executarea, s-o cerem! Mai ţineţi 
minte cum scria în ziar: „ca un singur om s-a ridicat 
întregul popor sovietic aflând de ticăloşiile fără 


precedent...” Ştiţi dumneavoastră cât a costat acest „ca un 
singur om”? Fiecare dintre noi e un om cu totul diferit şi - 
poftim - „ca un singur om”! Fiindcă, atunci când aplauzi, 
trebuie să ridici mânuţele mai sus, să vadă şi vecinii, şi cei 
din prezidiu. Dar cine nu vrea să trăiască? Cine v-a luat 
apărarea? Cine-a protestat? Unde sunt ei acum?... Dacă 
unul se abţine, nu, nu votează împotrivă, să fim serioşi! Se 
abţine, când e votată executarea Partidului Industrial, „să 
se explice!” - i se strigă - „să se explice!” Se ridică în 
picioare, gâtlejul îi e uscat: „Eu cred că-n al doisprezecelea 
an de revoluţie se pot găsi şi alte mijloace de stăvilire...” 
Vai, ticălosul! Colaboraţionistul! Agentul!... lar a doua zi - o 
convocare la GPU. lar apoi - pe viaţă. 

Şulubin făcu acel gest ciudat de răsucire a gâtului în 
spirală şi a capului după un cerc. Cum stătea pe bancă, 
atârnând în faţă şi-n spate, părea o pasăre mare şi 
stângace, care-şi pierduse echilibrul. 

Kostoglotov încercă să nu se lase flatat de cele spuse: 

— Aleksei Filipâci, asta depinde de lozul pe care l-ai tras. 
În locul nostru, şi dumneavoastră aţi fi fost martir, iar noi, 
într-al dumneavoastră, am fi fost tot nişte adaptaţi. În 
schimb, iată care-i problema: chinuiţi şi sfâşiaţi erau cei ca 
dumneavoastră, care înțelegeau. Cei care au înţeles 
devreme. Dar celor care credeau le-a fost uşor. Ei au 
mâinile însângerate - şi nici nu ştii dacă sunt însângerate, 
din moment ce nu înțelegeau nimic. 

Bătrânul îl fulgeră cu o privire piezişe, devoratoare: 

— Păi, cine credea? 

— Păi, uite, eu am crezut. Până la războiul cu Finlanda. 

— Cât aţi crezut deci? Cât timp n-aţi înţeles? De la un 
puşti, nimeni n-are pretenţii. Dar să cred că tot poporul 
ăsta al nostru s-a tâmpit deodată - nu pot! Eu, unul, nu! Pe 
vremuri, când boierul spunea verzi şi uscate din tindă, 
ţăranii zâmbeau doar uşurel în bărbi: o vedea şi boierul, o 
vedea şi vechilul care stătea deoparte. Dar când venea 
momentul să se încline: „Toţi ca un singur om”. Asta ce să 


LIA 


însemne - că ţăranii îl credeau pe boier, da? Păi, cine 
trebuie să fii, ca să crezi? Începuse brusc să se irite şi se 
irita tot mai mult Şulubin. Când era tulburat faţa i se 
descompunea în întregime, se schimba, se deforma, nici o 
trăsătură nu rămânea calmă. Ba toţi profesorii universitari, 
toţi inginerii devin sabotori şi el - crede? Ba cei mai buni 
comandanţi de divizie din războiul civil devin spioni 
germano-japonezi, iar el - crede? Ba toată garda lui Lenin 
se transformă într-o gaşcă de trădători cu două feţe, iar el - 
crede? Ba toţi prietenii şi cunoştinţele sunt duşmani ai 
poporului, iar el - crede? Ba milioane de soldaţi ruşi şi-au 
trădat patria, iar el - tot mai crede? Ba popoare întregi, 
începând cu bătrânii şi până la sugari sunt retezate din 
rădăcini, iar el - tot mai crede? Păi, atunci ce este el, iertaţi- 
mă - un tâmpit? Păi, poate să fie un popor întreg făcut 
numai din tâmpiţi? Pe mine, să mă iertaţi, dar nu cred! 
Poporul e deştept - numai că vrea să trăiască. Popoarele 
mari au ele, aşa, o lege: să reziste la toate şi să 
supravieţuiască! Iar când, despre fiecare dintre noi, istoria 
va întreba, deasupra montantului - cine a fost ăsta? 

— Nu va rămâne decât posibilitatea de alegere lăsată de 
Rişkin: 


În veacul nostru ticălos, 
Oriunde omul s-ar afla — 
Nu poate fi decât tiran, ori trădător, ori prizonier. 


Oleg tresări. Nu cunoştea aceste versuri, dar se găsea în 
ele acea revelaţie copleşitoare, când autorul şi adevărul 
devin tangibili. 

Iar Şulubin îl ameninţă cu degetul său mare: 

— Pentru tâmpit, nici n-a găsit loc în vers. Deşi ştia, 
bănuiesc, că mai există şi tâmpiţi. Nu, n-avem decât această 
triplă posibilitate de alegere. Şi, dacă nu-mi amintesc să fi 
stat la închisoare, şi ştiu cu siguranţă că tiran n-am fost, 


înseamnă... Şulubin surâse ironic şi începu să tuşească - 
înseamnă... 

Tot tuşind, se legăna înainte şi înapoi. 

— Şi credeţi că o asemenea viaţă e mai uşoară decât a 
dumneavoastră, da? Toată viaţa am fost înfricoşat, iar acum 
aş schimba bucuros cu altceva. 

Kostoglotov stătea şi el tot aşa, gârbovit şi atârnând în faţă 
şi-napoi, pe banca îngustă, ca o codobatură pe un beţigaş. 

În faţă, pe pământ, li se profilau umbrele cu picioarele 
adunate, de-un negru intens. 

— Nu, Aleksei Filipovici, prea judecaţi totul în negru. 
Sunteţi prea crud. Trădători eu îi consider pe cei care 
scriau denunţuri, care se prezentau ca martori. Şi dintr- 
aceştia sunt milioane. Dacă pui un turnător la doi, hai, la 
trei deţinuţi - iată că s-au şi adunat nişte milioane. Dar nici 
să-i treci pe toţi la turnători - asta-i prea de tot. Şi Puşkin s- 
a aprins cam tare. Când copacii cad doborâţi de furtună, 
iarba se culcă la pământ, asta ce înseamnă, că iarba a 
trădat copacii? Fiecare cu viaţa lui. Doar aţi spus-o şi 
dumneavoastră: supraviețuirea e legea poporului. 

Şulubin îşi schimonosi întreaga faţă, o încreţi atât de tare 
încât gură nu-i rămase mai deloc, iar ochii dispărură şi ei. 

Ochii cei mari şi rotunzi - dispăruseră, nu se vedea decât o 
piele oarbă, încreţită. 

Apoi şi-o destinse. Se ivi acelaşi curcubeu de tutun 
înconjurat de un alb roşiatic, însă ochii priveau întrucâtva 
primeniţi: 

— Păi, atunci să numim asta sentiment de turmă înnobilat. 
Frica de a rămâne singur. În afara colectivului. Adevărul e 
că nu-i ceva nou. Francis Bacon a lansat, încă în secolul XVI, 
teoria idolilor. El spunea că oamenii au tendinţa de-a nu trăi 
din experienţă pură, ei preferă s-o păteze cu prejudecăţi. 
lar aceste prejudecăţi sunt idolii. Idolii neamului, cum le 
spunea Bacon. Idolii peşterei... 

Spusese - „idolii peşterei”, şi Oleg îşi imagină o peşteră: cu 
focul aprins în mijlocul ei, toată cufundată în fum, sălbaticii 


frig carne şi, în fundul ei, aproape imposibil de distins - un 
idol albăstriu. 

— Idolii teatrului. 

Unde să fie idolul? În hol? Pe cortină? Nu, mai degrabă în 
piaţa teatrului, în mijlocul părculeţului. 

— Dar ce înseamnă idolii teatrului? 

— Idolii teatrului sunt părerile străine investite cu 
autoritate, de care omului îi place să se servească atunci 
când trebuie să explice o experienţă prin care el n-a trecut. 

— Of, cât de des se întâmplă asta! 

— Sau chiar şi-o experienţă proprie, dar e mai comod să 
crezi pe altcineva. 

— Şi-aşa ceva am văzut... 

— Tot idoli ai teatrului se consideră şi lipsa de măsură în 
creditul acordat descoperirilor ştiinţei. Cu alte cuvinte - 
sunt rătăcirile altora acceptate de bunăvoie. 

— Formidabil! Fu încântat Oleg. Rătăcirile altora 
acceptate de bunăvoie! Da! 

— Şi, în sfârşit, idolii pieţei. 

O! Asta-i cel mai uşor de imaginat! Înghesuiala oamenilor 
dintr-un bazar şi idolul de alabastru ce se înalţă deasupra. 

— Idolii pieţei - sunt rătăcirile provenite din legăturile 
reciproce, din complicitatea oamenilor. Sunt greşelile în 
care omul se împotmoleşte fiindcă s-a creat obişnuinţa de-a 
folosi formule care se opun raţiunii. Uite, să zicem: duşman 
al poporului! Nu-i de-al nostru! E trădător! Şi toţi se 
leapădă. 

Şulubin îşi susţinea exclamaţiile prin zvâcnirile nervoase 
când a uneia dintre mâini, când a celeilalte - şi asta semăna 
din nou cu încercările de a-şi lua zborul ale unei păsări, şuie 
şi stângace, peste ale cărei aripi trecuseră foarfecele 
zimţate. 

Spinările le erau dogorite de un soare atât de fierbinte 
cum mai rar se întâmplă primăvara: ramurile neadunate 
încă, acoperite, fiecare separat, de primele frunzuliţe verzi, 
nu dădeau umbră. Cerul nu era, deocamdată, încins ca un 


cer sudic, îşi mai păstra încă azurul printre fulgii albi ai 
norişorilor ce-l traversau în timpul zilei. Dar, refuzând să 
vadă sau, poate, să creadă, agitându-şi degetul ridicat 
deasupra capului, Şulubin spuse: 

— lar deasupra tuturor idolilor, se află cerul fricii! Printre 
norii cenuşii - cerul greu al fricii. Ştiţi, serile, fără să fie 
furtună, se adună, câteodată, jos de tot, asemenea nori 
groşi, negri-cenuşii, se mohorăşte înainte de vreme, se- 
ntunecă, lumea întreagă devine neprimitoare şi tot ce-ţi 
doreşti este să te-ascunzi sub un acoperiş, mai aproape de 
foc şi de cei dragi. Eu am trăit douăzeci şi cinci de ani sub 
un asemenea cer - şi nu m-am salvat decât prin faptul că m- 
am plecat şi-am tăcut. Am tăcut douăzeci şi cinci de ani, sau 
poate chiar douăzeci şi opt, faceţi singur socoteala, şi ba am 
tăcut de dragul soţiei, ba de dragul copiilor, ba am tăcut de 
dragul trupului meu păcătos. Dar soţia mi-a murit. lar 
trupul meu e un sac cu rahat care va fi găurit într-o parte. 
Copiii mei au crescut, în mod inexplicabil, incredibil de 
distanţi! Şi dacă fiica mea a început să-mi scrie şi-mi 
trimite, iată, a treia scrisoare la rând (nu aici, ci acasă - 
asta-i socoteala pe doi ani), aflu că o face fiindcă organizaţia 
de partid i-a cerut să-şi normalizeze relaţiile cu tatăl, 
înţelegeţi? Iar fiului nici măcar asta nu i s-a cerut... 

Mişcându-şi sprâncenele stufoase, Şulubin îşi întoarse 
toată silueta de arici spre Oleg - vai, iată cine era el, de 
fapt! Era morarul nebun din „Rusalka” - „Păi, ce morar sunt 
eu? 

— Eu sunt un corb!”. 

— Acum nici nu mai ştiu - poate că i-oi fi visat pe copiii 
ăştia? Poate că nici n-au existat?... Spuneţi-mi - poate fi 
omul o simplă buturugă? Doar unui lemn nu-i pasă dacă 
zace singur sau alături de alte lemne. Iar eu trăiesc în aşa 
fel încât, dac-ar fi să-mi pierd cunoştinţa, să cad, să mor - 
vecinii nu m-ar descoperi nici în câteva zile. Şi, totuşi - 
auziţi, auziţi! Se-agăţă el de umărul lui Oleg, parcă 
temându-se că acesta nu-l va auzi, eu încă mă mai feresc, 


încă mai pândesc în jur! Uite, ce-am spus la voi în salon - la 
Fergana, n-aş fi spus-o! La serviciu, n-aş fi spus-o! lar 
dumneavoastră v-am spus acum toate astea, fiindcă mi se 
pregăteşte deja masa de operaţie! Dar, chiar şi-acum - în 
prezenţa unui al treilea n-aş fi făcut-o! Uite-aşa. Uite în ce 
hal m-au adus... Eu, care-am terminat cândva Academia de 
agricultură... Am absolvit cursurile superioare de 
materialism dialectic şi istoric. Am ţinut cursuri la mai 
multe specialităţi - toate astea la Moscova. Dar au început 
să cadă stejarii. La Academia de agricultură a căzut 
Muralov. Profesorii erau măturaţi cu zecile. Trebuiau 
recunoscute greşelile! Le-am recunoscut! Trebuia să te 
dezici? M-am dezis! Doar a supravieţuit un procent, nu-i 
aşa? Păi, uite - eu am intrat în acel procent. M-am retras în 
biologie pură - mi-am găsit un refugiu!... Dar, au început şi- 
acolo epurările, şi încă ce epurări! Erau măturate toate 
catedrele facultăţilor de biologie. Trebuiau întrerupte 
conferințele? 

— Bine, le-am întrerupt. Am devenit asistent - eram de 
acord să mă fac mic de tot! 

Cu câtă uşurinţă vorbea taciturnul din salon! Cuvintele 
curgeau din el de parcă nici o altă ocupaţie nu i-ar fi fost 
mai familiară decât oratoria. 

— Erau distruse manualele marilor oameni de ştiinţă, se 
schimbau programele - bine, sunt de acord, o să predăm 
după cele noi. S-a făcut propunerea ca anatomia, 
microbiologia, bolile nervoase să fie reorganizate după 
teoriile unui agronom analfabet şi după practica din 
horticultura. Bravo, aşa gândesc şi eu, eu sunt - pentru! 
Nu, renunţaţi şi la postul de asistent! Bine, eu nu mă cert, 
eu pot să fiu şi laborant. Nu, sacrificiul dumneavoastră nu-i 
acceptat, vi se ia şi locul de laborant - bine, sunt de acord, 
am să fiu bibliotecar, bibliotecar în îndepărtatul Kokanda! 
Cât am regresat! Dar, am rămas, totuşi, în viaţă, copiii mei 
şi-au terminat, totuşi, facultăţile. Numai că bibliotecarii 
primesc de sus liste secrete: să fie distruse cărţile legate de 


falsa ştiinţă a geneticii! Să fie distruse cărţile numiţilor 
cutare şi cutare. Nici o problemă, noi suntem obişnuiţi! 
Parcă n-am declarat şi cu de la catedra de materialism 
dialectic şi istoric, cu un sfert de veac în urmă, că teoria 
relativităţii este o erezie contrarevoluţionară? Aşa că fac 
actul, mi-l semnează secretarul de partid, biroul special - şi 
vârâm acolo, în sobă, genetica! Estetica de stânga! Etica! 
Cibernetica! Aritmetica...! 

Mai şi râdea pe deasupra, corbul cel nebun! 

— Ce nevoie avem noi de ruguri în stradă, de dramatismul 
acesta excesiv? Noi o facem într-un colţişor retras, noi le 
vârâm în sobiţă şi sobiţa dă căldură!... Uite până unde m-au 
împins - cu spatele la sobiţă... În schimb, mi-am crescut 
copiii. Şi fiica mea, redactor la un ziar regional, a scris 
următoarele versuri pline de lirism: 


Nu, nu, eu nu vreau să dau înapoi! 

Eu nu ştiu iertare să cer. 

Dacă e să mă bat, apoimă bat! 

E tatăl meu? Chiar şi pe el să-l iau de gât sunt gata! 


Îi atârna de pe umeri halatul - aripile lui neputincioase. 

— Mda-a-a-a!... Atâta putu să replice Kostoglotov. Sunt de 
acord că nu v-a fost mai uşor. 

— Păi, vedeţi. Şulubin îşi trase sufletul, se aşeză mai 
echilibrat şi începu să vorbească potolit: Şi spuneţi-mi, vă 
rog, care-i misterul înlănţuirii acestor perioade ale Istoriei? 
În unul şi-acelaşi popor, în doar zece ani, scade la zero toată 
energia civică, iar impulsurile de demnitate, schimbându-şi 
semnul, devin impulsuri de laşitate. lată, eu sunt bolşevic 
încă din o mie nouă sute şaptesprezece. Cu ce curaj am 
risipit, la Tambov, Duma legislativă a eserilor şi-a 
menşevicilor, deşi nu ştiam decât să bat pasul de front. Am 
participat la războiul civil. Noi nu ne-am cruțat viaţa! Eram 
de-a dreptul fericiţi să ne-o dăm pentru revoluţia 
universală! Ce s-a întâmplat cu noi? Cum am putut ceda? Şi 


în faţa cui am cedat, mai degrabă? A fricii? A idolilor pieţei? 
A idolilor teatrului? Bine, hai să spunem, eu nu sunt decât 
un om mărunt, dar Nadejda Konstantinovna Krupskaia? 
Doar trebuie să fi înţeles, să fi văzut? De ce nu şi-a ridicat 
ea vocea? Cât de mult ar fi însemnat o singură luare de 
atitudine a ei pentru noi toţi, chiar dac-ar fi costat-o viaţa? 
Poate că ne-am fi schimbat cu toţii, ne-am fi încăpățânat - şi 
lucrurile s-ar fi oprit acolo? Dar Ordjonikidze? Doar era un 
vultur! Nu l-a frânt nici Schlissellburgul, nici ocna - ce l-a 
împiedicat să se ridice pe faţă împotriva lui Stalin? Ei au 
preferat însă să moară în mod misterios sau să se sinucidă - 
ăsta-i curaj, spuneţi-mi, vă rog? 

— Păi, eu să vă explic dumneavoastră, Aleksei Filipovici? 
Eu - dumneavoastră... Nu, faceţi bine şi explicaţi-mi-o tot 
dumneavoastră mie. 

Şulubin oftă şi încercă să-şi schimbe poziţia pe bancă. Dar 
îl durea oricum s-ar fi întors. 

— Pe mine altceva mă intresează. Uite, dumneavoastră 
sunteţi născut deja după revoluţie. Şi aţi fost închis. Ia 
spuneţi-mi - sunteţi dezamăgit de socialism? Sau nu? 

Kostoglotov zâmbi vag. 

Şulubin îşi eliberă mina cu care se sprijinise de bancă, o 
mână slabă, bolnavă, şi se agăţă cu ea de umărul lui Oleg: 

— Tinere! Doar această greşeală să n-o faceţi! Numai să 
nu deduceţi din suferinţele dumneavoastră, din anii aceştia 
crunţi, că de vină este socialismul. Adică, orice-aţi crede 
dumneavoastră, dar la capitalism istoria a renunţat pentru 
totdeauna. 

— La noi, acolo... Unii spuneau că în iniţiativa particulară 
sunt multe lucruri bune. Se trăieşte mai uşor, înţelegeţi? 
Există întotdeauna de toate. Ştii întotdeauna unde şi ce să 
cauţi. 

— Ascultaţi-mă, astea sunt raționamente mic-burgheze! 
Iniţiativa particulară este, într-adevăr, foarte mobilă, dar 
nu-i bună decât într-un cadru foarte restrâns. Dacă nu 
strângi iniţiativa particulară într-un cleşte de fier, ea 


generează oameni-fiare, care nu doresc nici măcar să audă 
de restrângerea dorințelor şi-a lăcomiei. Înainte de-a fi 
condamnat economic, capitalismul a fost condamnat moral! 
De mult! 

— Dar ştiţi, îşi clătină fruntea Oleg, oameni care n-au 
limite în pofte şi lăcomie am cunoscut, ca să fiu sincer, şi la 
noi. Şi nu neapărat printre meşteşugarii particulari, cu 
autorizaţie. 

— Aşa-i! Braţul lui Şulubin se lăsa tot mai greu pe umărul 
lui Oleg. Asta fiindcă la noi este socialism, dar de care fel? 
Noi am cotit-o repejor, ne-am spus că-i suficient să schimbi 
modul de producţie şi oamenii se vor schimba şi ei imediat. 
Pe dracu', s-au schimbat! Ba nu s-au schimbat deloc. Omul 
este un tip biologic! El se schimbă în mii de ani! 

— Păi, atunci, despre ce socialism poate fi vorba? 

— Păi, asta e, de ce fel? Mister? Se spune - „democratic”, 
dar ăsta este un indiciu superficial: nu trimite la esenţa 
socialismului, ci doar la formula introductivă, la tipul de 
organizaţie statală. Asta este doar o declaraţie că nu vor 
cădea capete, dar nici o vorbă despre fundamentul pe care 
se va clădi acest socialism. Căci nu pe surplusul de mărfuri 
se poate clădi acest socialism, fiindcă, dacă oamenii devin 
fiare, calcă-n picioare şi mărfurile. Şi nu poate fi socialism 
nici acela care nu mai oboseşte să tot vorbească despre ură 
- fiindcă viaţa societăţii nu se poate clădi pe ură. lar cel ce-a 
ars, an de an, în vâlvătaia urii, nu poate spune, peste 
noapte: basta! Astăzi mi-am terminat socotelile cu ura, de 
azi încolo nu voi face decât să iubesc. Nu, el va rămâne 
oricum plin de ură, şi va găsi la îndemână pe cineva pe care 
să-l urască. Nu cunoaşteţi poezia lui Herweg: 


Wir haben lang genug geliebt... 
Oleg o prinse din mers: 


— Und wollen endlich hassen! 
Destulă vreme am iubit... 


Şi vrem acum cu ură... 


Cum să n-o ştiu. Am învăţat-o prin şcoli. 

— Da, aşa e, aţi învăţat-o la şcoală! Dar asta-i cumplit! Aţi 
învăţat-o la şcoală, când, de fapt, ar fi trebuit să învăţaţi 
exact invers: 


Wir haben lang genug gehasst, 
Und wollen endlich Heben! — 
Destulă vreme am mit, 

Şi vrem acum iubire... 


La dracu' cu ura voastră, vrem, în sfârşit, să iubim! lată 
cum trebuie să fie socialismul. 

— Deci, creştin, vreţi să spuneţi? Înţelese Oleg. 

— Creştin” este-un cuvânt deja uzat. Nu ştiu cum şi cu 
cine au de gând să construiască socialismul partidele 
intitulate astfel, apărute după război în societăţile proaspăt 
ieşite din mâinile lui Hitler şi Mussolini. Când, la sfârşitul 
veacului trecut, Tolstoi s-a gândit să răsădească în mod 
practic creştinismul - straiele lui s-au dovedit a fi 
insuportabile pentru contemporaneitate, predica lui n-avea 
nici o legătură cu realitatea. Dar eu aş spune că tocmai în 
Rusia, cu căinţele noastre, cu spovedaniile şi revoltele 
noastre, cu Dostoievski, Tolstoi şi Kropotkin, nu poate exista 
decât un singur fel de socialism potrivit: cel moral! Şi asta e 
perfect real. 

Kostoglotov se încruntă: 

— Dar cum se poate înţelege şi imagina acest lucru - 
„socialismul moral”? 

— Păi, nici nu-i greu de imaginat! Se învioră din nou 
Şulubin, dar fără expresia aceea neliniştită, zbuciumată, de 
morar-corb. Era mai luminos acum şi se vedea că-şi dorea 
foarte tare să-l convingă pe Kostoglotov. Vorbea răspicat, de 
parc-ar fi predat o lecţie: Să oferi lumii o societate în care 
toate relaţiile şi legile să reiasă doar din moralitate - numai 


şi numai din ea! Ioate socotelile: cum să educi copiii? 
Pentru ce să-i pregăteşti? Care să fie scopul muncii celor 
mari? Cu ce să-şi ocupe timpul liber? 

— Toate trebuie deduse doar din preceptele moralității. 
Cercetările ştiinţifice? Doar acelea care nu vor ştirbi 
moralitatea - în primul rând, cea a cercetătorilor. În politica 
externă, la fel! La fel şi cu problemele legate de orice 
graniţă: să nu ne gândim cu cât ne va îmbogăţi acel pas, cu 
cât ne va face mai puternici sau ne va spori prestigiul, ci să 
ne întrebăm doar: cât va fi de moral? 

— Păi, nu prea cred ca asta să fie posibil! Oricum, nu în 
următorii două sute de ani! Dar, ia staţi, se încruntă 
Kostoglotov. Îmi scapă ceva. Păi, ce-aţi făcut cu baza 
materială? Parcă economia trebuia să... Asta, să preceada? 

— Să preceadă? Asta depinde de împrejurări. Vladimir 
Soloviov, de exemplu, dezvoltă o teorie destul de 
convingătoare pe ideea că economia trebuie înălţată pe 
bazele moralității. 

— Cum?... Mai întâi moralitatea, şi pe urmă economia? Se 
uita ca prostit Kostoglotov. 

— Da! Spuneţi-mi, dumneavoastră sunteţi rus, cum ar 
veni, dar din Vladimir Soloviov cu siguranţă n-aţi citit nici 
un rând? 

Kostoglotov negă din buze. 

— Dar numele l-aţi auzit? 

— La pârnaie. 

— Dar din Kropotkin aţi citit vreo pagină? „Întrajutorarea 
oamenilor...”? 

Kostoglotov repetă acelaşi gest. 

— Păi, sigur, dacă n-are dreptate ce rost are să-l citiţi?... 
Dar pe Mihailovski? Bineînţeles că nu, doar a fost combătut, 
iar după aceea interzis şi exclus. 

— Păi, când să citesc? Când să citesc? Se indignă 
Kostoglotov. Eu muncesc toată viaţa şi sunt tras de mânecă 
din toate părţile: aia ai citit? Ailaltă ai citit? În armată n-am 


lăsat lopata din mână, în lagăr - la fel, iar acum, în 
deportare, am luat sapa - când vreţi să citesc? 

O expresie de tulburare şi presimţirea unei revelații 
lumina faţa cu ochi rotunzi şi sprâncene stufoase a lui 
Şulubin: 

— Păi, uite ce-i socialismul moral: oamenii să nu fie 
îndemnați să-şi caute fericirea, fiindcă şi ea e tot un idol al 
pieţei - „fericirea”! Ci înţelegerea reciprocă. Fericit este şi 
animalul care-şi sfârtecă prada, dar dragoste unul altuia 
nu-şi pot purta decât oamenii! Şi acesta este lucrul suprem 
accesibil oamenilor! 

— Nu, fericirea vă rog să mi-o lăsaţi! Insistă cu vioiciune 
Oleg. Lăsaţi-mi-o măcar pentru aceste câteva luni dinaintea 
morţii! Fiindcă, altfel - la ce dracu'...? 

— Fericirea e un miraj! Insistă cu ultimele puteri Şulubin. 
Pălise. Uite, eu îmi educam copiii - şi eram fericit. Iar ei m- 
au călcat în picioare. Ca să nu mai vorbim de aşa-numita 
„fericire a generaţiilor viitoare”. Cine ştie ceva despre ele? 
Cine a discutat cu generaţiile astea viitoare pentru-a şti 
căror idoli li se vor mai închina şi ele? Prea mult s-a 
schimbat ideea despre fericire de-a lungul veacurilor, ca să 
ne încumetăm s-o pregătim din timp. Când vom putea să 
călcăm în picioare franzelele de pâine albă şi să ne înecăm 
cu lapte, încă nu înseamnă că vom fi fericiţi. Dar împărțind 
din puţinul nostru suntem fericiţi deja şi astăzi! Dacă nu te 
preocupă decât „fericirea” şi înmulţirea - vom umple, fără 
nici o noimă, pământul şi vom crea o societate cumplită... 
Parcă mi-e cam rău, ştiţi... Trebuie să mă duc să mă întind... 

Oleg nu observase cât de palidă şi marcată de suferinţă 
devenise faţa lui Şulubin şi-aşa destul de chinuită. 

— Haideţi, haideţi, Aleksei Filipovici, să vă iau de braţ...! 

Nici să se ridice din poziţia sa nu-i fu uşor lui Şulubin. 

Apoi o porniră la drum, încet de tot. Erau înconjurați de 
aeruluşor al primăverii, dar ei se aflau, amândoi, în puterea 
gravitaţiei, iar oasele, şi carnea ce le mai rămăsese, şi 


hainele, şi încălţămintea, ba chiar şi şuvoiul de soare care-i 
copleşea - totul îi împovăra şi-i apăsa. 

Mergeau în tăcere, obosiţi de atâta vorbă. 

Abia ajuns la treptele cerdacului de la pavilionul 
canceroşilor, acoperite deja de umbra clădirii, Şulubin, 
sprijinindu-se de Oleg, îşi ridică faţa spre plopi, se uită la 
petecul de cer vesel şi spuse: 

— Numai de h-aş muri sub cuţit. Mi-e frică... Oricât ai trăi, 
oricât de câinească ţi-ar fi fost viaţa - tot mai vrei... 

Apoi, intrară în hol - şi aerul deveni închis, împuţit. 

Urcau încet, treaptă cu treaptă, scara cea mare. 

Oleg întrebă: 

— Ia spuneţi-mi, la toate acestea v-aţi gândit vreme de 
douăzeci şi cinci de ani, în timp ce vă deziceaţi...? 

— Da. Mă deziceam - şi mă gândeam, spuse gol, mai slab 
cu fiecare clipă, Şulubin. Puneam cărţile pe foc şi cugetam. 
Ce, adică? Prin chinul. Şi prin trădarea mea. N-am meritat 
măcar un pic de gândire...? 

Cotitura. 

Ca un lucru atât de cunoscut, cercetat de-a lungul şi de-a 
latul, în nenumărate rânduri, să se poată transforma într- 
atâta încât să ţi se pară cu totul nou şi străin - Donţova nu- 
şi putuse totuşi imagina. De treizeci de ani se ocupa de 
bolile altor oameni, de douăzeci stătea în faţa ecranului 
roentgen, citea rezultatele pe ecrane, le citea de pe filme, le 
citea în ochii lor disperaţi, rugători, le confrunta cu 
analizele, cu cărţile, scria articole, se certa cu colegii, se 
contrazicea cu bolnavii - şi tot mai indiscutabilă îi părea 
propria ei experienţă şi punctul ei propriu de vedere, tot 
mai armonios legată - teoria medicală. 

Existau etiologia şi patogeneza, simptomatologia, 
diagnosticul, evoluţia, tratamentul, profilaxia şi 
prognosticul, iar rezistenţa, îndoielile şi temerile bolnavilor, 
cu toate că erau slăbiciuni omeneşti de înţeles şi provocau 
compătimirea medicului - erau simple nimicuri când venea 


momentul cântăririi argumentelor - în reţeaua logică, ele 
nu-şi găseau locul. 

Până acum toate corpurile omeneşti aveau exact aceeaşi 
constituţie, descrisă de atlasul anatomic universal. La fel 
era şi fiziologia proceselor vitale şi fiziologia senzaţiilor. Tot 
ce era normal şi tot ce devia de la normalitate - avea o 
explicaţie raţională în compendiile cu autoritate. 

Şi deodată, în câteva zile, propriul ei corp căzuse din acest 
sistem armonios, se lovise de pământul aspru şi se dovedise 
a fi un sac lipsit de apărare, burduşit cu organe, în care 
fiecare dintre ele în orice clipă putea să se-mbolnăvească şi 
să-nceapă să ţipe. 

În câteva zile totul fusese întors pe dos şi, deşi continua să 
fie compus din elementele cunoscute, devenise necunoscut 
şi înfricoşător. 

Pe când fiul ei mai era încă un băieţel mic, se uitase cu el 
la nişte poze: cele mai simple obiecte din casă - ceainicul, 
lingura, scaunul deveniseră, desenate dintr-un unghi 
neobişnuit, de nerecunoscut. 

La fel de nerecunoscut îi părea acum mersul propriei ei 
boli şi noul ei loc în procesul de tratament. Încetase să fie 
forţa raţională ce conduce tratamentul şi devenise ghemul 
irațional care se zbate. Primul moment de conştientizare a 
bolii o strivise ca pe-o broască. Perioada în care învățase să 
convieţuiască cu boala fusese insuportabilă: lumea se 
răsturnase, se răsturnase toată ordinea lucrurilor în 
univers. Fără să fi murit deocamdată, trebuia să-şi 
părăsească şi soţul, şi fiul, şi fiica, şi nepotul, şi munca - 
deşi, tocmai această muncă a ei urma acum să treacă, 
nepăsătoare, prin ea şi peste ea. Trebuia să renunţe, într-o 
singură zi, la tot ce-i alcătuise viaţa, şi să se mai chinuie 
apoi un timp, în chip de umbră palid-verzuie fără să afle 
încă multă vreme dacă, până la urmă, va muri sau se va 
întoarce la existenţă. 

S-ar fi zis că viaţa-i era lipsită de orice frumuseţe, bucurii 
sau sărbători - muncă şi nelinişti, muncă şi nelinişti - dar 


acum se dovedea cât de minunată era această viaţă şi cât 
de imposibil îi era să se despartă de ea. 

Ziua de duminică nu mai fu pentru ea duminică, ci o 
pregătire a măruntaielor pentru Roentgenul de-a doua zi. 

Luni, după cum se înţcleseseră, Dormidont Tihonovici, 
împreună cu Vera Gangart şi încă una dintre asistente, 
stinseră lumina în cabinetul lor radiologie şi începură să se 
adapteze la întuneric. Liudmila Afanasievna se dezbrăcă şi 
intră după ecran. Pe când lua din mâinile femeii de serviciu 
primul pahar cu soluţie de bariu, vărsă cu stângăcie o parte 
din el: descoperi că mâna ei care, îmbrăcată în mănuşă de 
cauciuc, frământase de atâtea ori, chiar aici, tot soiul de 
abdomene - tremura. 

Şi toate metodele cunoscute fură reluate acum cu ea: 
palparea, frământarea, răsucirea, ridicarea mâiniior, 
reținerea respirației. Apoi coborâră ecranul, o culcară şi 
făcură radiografii în diferite proiecţii. Fură nevoiţi să 
aştepte un timp ca substanţa contrastantă să pătrundă mai 
departe pe căile digestive - aparatul Roentgen nu putea sta 
însă de pomană, şi doctoriţa asistentă îşi consulta, între 
timp, bolnavii, care aşteptau la rând. 

Liudmila Afanasievna i se alătură şi ea, dar creierul îi 
funcţiona prost, aşa că nu-i fu de ajutor. Îi veni din nou 
timpul să se aşeze în spatele ecranului, să bea bariu şi să se 
culce sub aparat. 

Diferenţa era numai că, de-această dată, consultaţia nu 
decurgea în obişnuita linişte profesională, întreruptă doar 
de comenzi scurte - Orescenkov glumea tot timpul ba pe 
seama tinerelor lui colaboratoare, ba pe seama Liudmilei 
Afanasievna, ba pe seama propriei persoane: povestea cum 
fusese pe vremuri, când era student, dat afară de la MHAT, 
Teatral de Artă de la Moskova, pe-atunci abia înfiinţat, 
pentru următoarea boacănă - avea loc premiera piesei 
„Puterea întunericului” şi Akim îşi sufla atât de natural 
nasul şi-şi desfăşura atât de firesc obielele, încât Dormidont 
cu prietenul său se gândiră să-l pună la punct. De atunci, 


spunea el, de câte ori se duce la MHAIT, se teme să nu fie 
recunoscut şi dat afară din nou. De altfel, toţi se străduiau 
să vorbească mai mult, pentru ca pauzele dintre explorările 
făcute-n tăcere să nu fie alât de apăsătoare. 

Numai că Donţova îşi dădea prea bine seama că doctoriţa 
Gangart vorbeşte forţat, gâtlejul i se uscase - pe ea chiar că 
o cunoştea bine! 

Dar, oare, nu asta-şi dorise Liudmila Afanasievna? 

Ştergându-se pe gură după smântâna de bariu, mai 
declarase o dată: 

— Nu, bolnavul nu trebuie să ştie totul! Aşa am considerat 
întotdeauna, la fel consider şi acum. Când veţi avea ceva de 
discutat - eu am să ies din cameră. 

Acceptaseră această regulă cu toţii, şi Liudmila 
Afanasievna ieşea, în-cercând să-şi facă de lucru, ba cu 
laboranţii roentgen, ba cu fişele - era mult de lucru, dar 
astăzi nu era capabilă să-nţeleagă nimic până la capăt. Şi 
iată că din nou o chemau - şi ea intra cu inima gata să-i sară 
din piept, sperând că va fi întâmpinată cu o veste bună, că 
Verocika Gangart o va îmbrăţişa uşurată şi o va felicita - dar 
nu se întâmpla nimic din toate acestea, ci comenzile, 
răsucirile şi consultările erau reluate din nou. 

Supunându-se fiecărei comenzi de acest fel, Liudmila 
Afanasievna nu putea să nu se gândească şi ea la ele, să nu 
încerce să şi le explice. 

— După metodele aplicate, văd şi eu ce căutaţi la mine! îi 
scanase to-tuşi la un moment dat. 

Înţelesese că o bănuiesc de o tumoare nu la stomac, şi nici 
la ieşirea din stomac, ci la intrare - iar acesta era cazul cel 
mai dificil, fiindcă ar fi necesitat, în caz de operaţie, 
deschiderea parţială a toracelui. 

— Dar Liu-u-udocika, uruia în întuneric Orescenkov, parcă 
doreaţi o diagnosticare timpurie, iar acum nu sunteţi 
mulţumită de metodologie! Dacă vreţi, mai aşteptăm vreo 
trei luni, atunci putem să vă spunem rezultatul mai repede! 

— Nu, mulţumesc frumos, pentru cele trei luni! 


Nici radiografia mare, principală, obţinută spre sfârşitul 
zilei nu vru s-o vadă. Îşi pierduse gesturile bărbăteşti, 
hotărâte, care o caracterizau şi, luminată de lampa 
puternică din tavan, stătea fără vlagă pe un scaun şi aştepta 
concluzia lui Orescenkov - cuvinte, hotărâri, dar nu 
diagnosticul! 

— Deci, iată care-i situaţia, stimată colega, spuse lungind 
binevoitor discuţia Orescenkov, părerile celebrităților sunt 
împărţite. 

Între timp, ţinea însă permanent sub observaţie, de sub 
sprâncenele colţuroase, starea de derută în care se zbătea 
ea. 

Ar fi zis că, de la Donţova cea hotărâtă şi dârză, s-ar fi 
putut aştepta la mai multă putere într-o asemenea 
încercare. Brusca ei descurajare confirma, încă şi încă o 
dată, părerea lui Orescenkov că omul contemporan e 
neajutorat în faţa morţii, că o întâmpină dezarmat. 

— Şi cine crede cum e mai rău? Se silea să zâmbească 
Donţova. 


(Ar fi vrut ca nu el să fie acela!) 

Orescenkov îşi desfăcu degetele: 

— Mai rău cred fetele dumneavoastră. Ca să vedeţi cum le- 
aţi educat. Eu am totuşi despre dumneavoastră o părere 
mai bună. 

O curbură mică, însă foarte binevoitoare, i se reflectă în 
colţul buzelor. 

Gangart era palidă, de parcă hotărârea ce urma să fie 
luată o privea pe ea. 

— Ei, vă mulţumesc, se simţi un pic uşurată Donţova. Şi... 
Ce este totuşi? 

De câte ori aşteptaseră bolnavii, după această gură de aer, 
hotărârea ei, iar această hotărâre era întotdeauna clădită 
pe rațiune, pe cifre, era concluzia unui proces logic de 
cunoaştere, verificat din toate punctele de vedere. Dar ce 


mare de spaimă se ascundea în această gură de aer abia 
acum aflase! 

— Păi, ce să fie, Liudocika, uruia liniştitor Orescenkov. Ştiţi 
doar că lumea-i nedreaptă. Dacă n-aţi fi fost de-a noastră, v- 
am fi predat acum, cu un diagnostic alternativ, chirurgilor, 
iar ei ar fi tăiat şi ar fi scos câte ceva din mers. Există 
ticăloşi dintr-ăştia, care nu se mulţumesc până nu-şi iau o 
amintire din aparatul digestiv. V-ar fi tăiat şi, astfel, s-ar fi 
clarificat cine are dreptate. Dar dumneavoastră sunteţi de-a 
noastră. lar la Moscova, la institutul de roentgeno- 
radiologie lucrează Lenocika noastră, şi Serioja e tot acolo. 
Aşa că, uite ce am hotărât: ce-ar fi să vă duceţi 
dumneavoastră până acolo?... Ce ziceţi? Ei o să citească ce- 
o să le scriem noi, o să vă consulte şi ei. Numărul părerilor 
va creşte. Dacă va trebui tăiat - păi, acolo se şi taie mai 
bine. Şi, în general, acolo totul e mai bine, ce spuneţi? 


(El spusese: „dacă va trebui tăiat”. Voia să spună că poate 
nu va fi totuşi nevoie?... Sau nu, asta era... Ceva şi mai 
rău...) 

— Adică, îşi dădu seama Donţova, operaţia este atât de 
complicată încât nu vă hotărâți s-o faceţi aici? 

— Ba, nu, Dumnezeule, nu! Se încruntă şi ridică chiar 
tonul Orescenkov. Nu căutaţi în spatele cuvintelor mele mai 
mult decât v-am spus. Doar că vrem şi noi să vă punem... 
Cum se cheamă asia?... O pilă. lar, dacă nu ne credeţi, 
poftim, luaţi radiografia şi uitaţi-vă singură. 

Chiar, ar fi fost atât de simplu! Trebuia doar să întindă 
mâna şi-ar fi putut-o analiza singură. 

— Nu, nu, se feri Donţova de roentgenogramă. Nu vreau. 

Rămase deci cum hotărâseră. Vorbiră cu medicul-şefi. 

Donţova se duse până la Ministerul Sănătăţii din 
republică. Acolo, în mod inexplicabil, nu tărăgănară deloc 
treaba, îi dădură şi acordul, şi trimiterea. Şi deodată deveni 
clar că, de fapt, nimic n-o mai reţine în oraşul în care 
lucrase douăzeci de ani. 


Avusese dreptate Donţova să le ascundă tuturor durerile 
care-o chinuiau: e suficient să i-o spui unui singur om - şi 
toate-o iau la vale, nimic nu mai depinde de tine. Toate 
legăturile permanente ale existenţei, atât de stabile, atât de 
eterne - se rupeau şi plesneau, nu în decurs de zile, ci de 
ore. Atât de unică şi de neînlocuit la dispensar şi acasă - iat- 
o deja înlocuită. 

Atât de legaţi de pământ, nu ne ţinem, totuşi, prea bine pe 
el...! 

Acum ce rost ar fi avut să mai tragă de timp? În miercurea 
din aceeaşi săptămână îşi făcu ultima vizită prin saloane cu 
doctoriţa Gangart, căreia-i preda secţia de radiologie. 

Cu toate că începuseră vizita dimineaţa, aceasta dură 
până spre prânz. Deşi Donţova îşi punea mari speranţe în 
Verocika, iar doctoriţa Gangart îi cunoştea pe cei internaţi 
la fel de bine ca şi Donţova, trecând prin dreptul paturilor, 
conştientă de faptul că era puţin probabil să se-ntoarcă la 
bolnavii ei mai curând decât peste-o lună, ba s-ar putea 
chiar să nu se mai întoarcă deloc, Liudmila Afanasievna îşi 
recăpătase, pentru prima dată în aceste zile, luciditatea şi 
se mai întărise un pic. Îi revenise interesul şi capacitatea 
de-a raţiona. Hotărârea luată de dimineaţă, de-a scăpa cât 
mai repede de treburi şi de a perfecta urgent ultimele 
hârtii, pentru a putea pleca imediat acasă - se desprinsese 
de pe ea ca o coajă. Era atât de obişnuită să conducă 
singură totul cu mână sigură, încât nici astăzi nu se putea 
îndepărta de vreunul din bolnavi fără să-şi imagineze măcar 
prognosticul pentru o lună: ce curs va lua boala, la ce noi 
mijloace va trebui să se recurgă în timpul tratamentului, de 
ce măsuri neaşteptate ar putea fi nevoie. Umbla aproape ca 
înainte prin saloane - şi erau primele ore mai uşoare în 
vârtejul ultimelor ei zile. 

Se obişnuise cu nenorocirea. 

Şi, în acelaşi timp, făcea această vizită şi ca cineva deja 
lipsit de drepturi medicale, de parc-ar fi fost descalificată 
din cauza unei fapte de neiertat, din fericire neanunţată 


încă bolnavilor. Asculta, fixa tratamentul, dădea indicaţii, 
privea cu ochi prefăcut promiţători la o bolnavă, când, de 
fapt, şira spinării îi era săgetată de gândul care o îngheţa 
că nu mai are curajul să judece viaţa şi moartea altora, că 
peste câteva zile va zăcea şi ea, la fel de neajutorată, într- 
un pat de spital, fără să-şi îngrijească înfăţişarea şi 
aşteptând ce-au să spună cei mai mari şi mai experimentați. 
Şi se va teme de dureri. Şi se va gândi că poate n-a ales cea 
mai bună clinică. Şi, poate, se va îndoi că i se aplică cel mai 
potrivit tratament. Şi va începe să viseze, ca la fericirea 
supremă, la dreptul prozaic de-a se elibera de pijamaua de 
spital şi de-a se duce, seara, acasă la ea. 

Toate astea o împresurau şi-o împiedicau să gândească cu 
exactitatea de altădată. 

Iar Vera Kornilievna prelua fără nici o bucurie povara pe 
care nu şi-o dorise deloc cu un asemenea preţ. De fapt, n-o 
dorise în nici un fel. 

„Mama” nu era un cuvânt gol pentru Vera. Din ei trei, ea îi 
dăduse Liudmilei Afanasievna cel mai grav diagnostic, se 
aştepta la o operaţie istovitoare, pe care ea, slăbită de o 
boală de iradiere, s-ar fi putut să n-o suporte. Mergea astăzi 
alături de ea şi se gândea că putea fi pentru ultima dată - 
iar ea va mai trebui să umble mulţi ani printre aceste paturi 
amintindu-şi în fiecare zi, cu durere, de cea care făcuse din 
ea medic. 

Şi-şi culegea cu degetul, pe neobservate, câte o lacrimă 
din ochi. 

Şi tocmai astăzi Vera trebuia să prevadă totul cât mai clar, 
să nu uite să pună nici o întrebare importantă - fiindcă 
toate vieţile acestea, vreo cincizeci la număr, rămâneau de- 
acum, pentru prima dată, numai şi numai pe seama 
conştiinţei sale, căci nu va mai avea cui să ceară un sfat. 

Astfel, plină de nelinişti şi zăpăceală, vizita lor dură o 
jumătate de zi. Parcurseră mai întâi saloanele femeilor. Apoi 
îi consultară pe toţi cei care zăceau pe palierele din casa 


scărilor şi pe coridoare. Zăboviră, bineînţeles, lângă patul 
lui Sibgatov. 

Cât investiseră în tătarul acesta liniştit! Şi nu câştigaseră 
decât nişte luni de amânare, şi ce luni erau acelea - luni de 
existenţă jalnică într-un colţ neaerisit din hol. Acum coloana 
nu-l mai ţinea deloc pe Sibgatov, doar cele două braţe 
puternice, alipite de spinare îi mențineau verticalitatea; 
singura lui plimbare era să se mute în salonul vecin, pentru- 
a asculta ce se discută acolo; aerul - numai cel care intra 
prin fereastra de aerisire îndepărtată; singurul cer - 
tavanul. 

Dar, chiar şi pentru această viaţă nemernică, care n-avea 
alt conţinut decât procedurile, certurile femeilor de 
serviciu, mâncarea de cantină şi jocul de domino - chiar şi 
pentru această viaţă cu spinarea mâncată de rană, ochii lui 
chinuiţi de boală se luminau de recunoştinţă, la fiecare 
vizită. 

Şi Donţova se gândi că dacă-ar fi fost să lase deoparte 
criteriile obişnuite şi să le adopte pe-ale lui Sibgatov, ea mai 
era încă un om fericit. 

Iar Sibgatov auzise de undeva că Liudmila Afanasievna 
venea în acea zi pentru ultima dată. 

Fără să-şi spună nimic, se oglindeau unul în celălalt, aliaţi 
distruşi, dar loiali, înainte ca biciul învingătorului să-i 
gonească în ţinuturi diferite. 

„Vezi şi tu, Şaraf, spuneau ochii Donţovei, c-am făcut ce-am 
putut. Dar sunt rănită şi cad acum, la rândul meu.” „Ştiu, 
mamă, răspundeau ochii tătarului. Nici cea care m-a născut 
n-a făcut mai mult pentru mine. Eu, în schimb, nici nu pot 
încerca să te salvez.” 

Cu Ahmadjan obţinuseră rezultate strălucite: era un caz 
luat din pripă, totul fusese executat conform indicaţiilor 
teoretice şi teoria se justificase din plin. Calculară câte 
radiaţii primise şi Liudmila Afanasievna îl anunţă: 

— Te externezi! 


Ar fi trebuit s-o facă de dimineaţă, pentru a o înştiinţa pe 
infirmieraşefă şi pentru-a lăsa destul timp să i se aducă 
hainele de la depozit, dar Ahmadjan dădu oricum fuga la 
Mita, pe scară în jos, fără nici un fel de cârje. Din clipa 
aceea, n-ar mai fi suportat să stea aici nici o zi în plus - 
seara îl aşteptau prietenii din Oraşul vechi. 

Vadim ştia şi el că Donţova predă secţia şi pleacă la 
Moscova. Şi iată de unde: în seara precedentă venise o 
telegramă de la mama, cu adresă dublă - către el şi către 
Liudmila Afanasievna - care-i anunţa că aurul coloidal 
fusese expediat dispensarului lor. Vadim se dusese imediat, 
şchiopătând, jos. 

Donţova era la Ministerul Sănătăţii, dar Vera Kornilievna 
văzuse deja telegrama, îl felicitase şi-i făcuse pe loc 
cunoştinţă cu Ella Rafailovna, noul lor radiolog, care urma 
să-i facă tratamentul, din clipa în care aurul va ajunge la 
cabinetul lor. 

Atunci sosi, zdrobită, şi Donţova, citi telegrama şi, prin 
ceața propriei dezorientări, încercă să-i facă semne 
încurajatoare lui Vadim. 

Ieri Vadim se bucurase fără reţinere, nu putuse s- 
adoarmă, dar, până spre dimineaţă, gândurile i se 
schimbaseră: cine ştie cât avea să mai dureze până s- 
ajungă aurul? Dacă i-ar fi fost dat direct mamei - în 
dimineaţa aceasta, ar fi fost deja aici. Cât o să dureze - trei 
zile, o săptămână? Cu această întrebare îi şi întâmpină 
Vadim pe medicii care se apropiau de el. 

— Într-una din zilele următoare, bineînţeles, într-una din 
zilele următoare, îi spuse Liudmila Afanasievna. 


(De fapt, ştia însă şi ea cum e cu zilele acestea. Cunoştea 
un caz când un preparat oarecare fusese trimis de un 
institut de la Moscova unui dispensar din Riazan, dar fata 
care făcuse formalităţile scrisese: „Kazan”, iar la minister - 
nimic nu se urneşte fără minister - citiseră „Kazah” şi-l 
trimiseseră la Alma-Ata.) 


Ce poate să facă o veste bună dintr-un om! Aceiaşi ochi 
negri, atât de mohorâţi în ultima vreme, străluceau acum 
de speranţă, aceleaşi buze inflamate, înconjurate deja de 
ireparabile cute oblice, se îndreptaseră şi întineriseră, şi 
toată silueta lui Vadim, bărbierit, curăţel, zvelt, politicos, 
strălucea de parc-ar fi fost ziua lui de naştere şi fusese 
înconjurat de dimineaţă cu daruri. 

Cum putuse să se descurajeze într-atât, să-şi piardă într-o 
asemenea măsură voinţa, în ultimele două săptămâni! Doar 
în voinţă se afla salvarea, totul se afla în voinţă! Acum, urma 
cursa! Acum, nu mai conta decât atât: ca aurul să parcurgă 
mai repede cei trei mii de kilometri, decât metastazele cei 
treizeci de centimetri pe care-i mai aveau de făcut! Fiindcă 
atunci aurul îi va curăța vintrele. Îi va apăra restul corpului. 
Iar piciorul, mă rog, piciorul poate fi sacrificat. Sau poate că 
- nici o ştiinţă nu ne poate interzice să sperăm, la urma 
urmelor? 

— Răspândindu-se în jur, aurul radioactiv avea să 
lecuiască până şi piciorul? 

Ar fi fost drept, raţional, ca tocmai el să rămână în viaţă! 
Iar gândul împăcării cu moartea, gândul de a se lăsa sfâşiat 
de pantera neagră - fusese prostesc, neputincios, nedemn. 
Strălucirea talentului său îi întărea credinţa că va 
supravieţui, va supravieţui! Nu dormise jumătate din 
noapte, tulburat de o bucurie explozivă ce dădea peste 
margini, imaginându-şi ce se petrece, oare, acum cu micul 
container de plumb în care este transportat aurul lui: o fi 
într-un vagon de bagaje? Sau este dus la aeroport? Sau 
este deja în avion? Se înălța prin ochii minţii acolo, sus, la 
cei trei mii de kilometri de spaţiu cufundat în întunericul 
nopţii, şi-l grăbea, îl grăbea - ar fi fost gata să cheme chiar 
şi îngerii în ajutor, dacă îngerii ar fi existat. 

Acum, în timpul vizitei, Vadim urmărea bănuitor ce făceau 
medicii. Ei nu spuneau nimic rău şi încercau ca nici pe 
feţele lor să nu se vadă nimic, dar pipăiau. Pipăiau, ce-i 
drept, nu doar ficatul, ci şi alte locuri, şi schimbau nişte 


replici nesemnificative. Vadim încerca să evalueze din ochi 
dacă nu cumva palpează ficatul mai îndelung decât tot 
restul. 


(Vedeau cu ce bolnav atent, mereu la pândă au de-a face şi 
îi atingeau, fără nici un rost, chiar şi splina, dar scopul real 
al degetelor lor experimentate era să controleze cât de 
modificat este ficatul.) 

Nici de Rusanov n-aveau cum să treacă prea repede: îşi 
aştepta doza privilegiată de atenţie. În ultimul timp, era 
mult mai blând cu aceşti medici: nu erau ei emeriţi şi nici 
doctori docenţi, dar fapt e că reuşiseră să-l vindece. 
Tumoarea de pe gât se clătina acum uşor, era plată şi destul 
de mică. Dar poate că nici la început pericolul nu fusese 
atât de mare cum îşi imaginaseră ei, în mod exagerat. 

— Uite ce-i, tovarăşi, le declară el medicilor. Nu ştiu 
dumneavoastră ce-o să ziceţi, dar eu am obosit de aceste 
injecții. Am făcut peste douăzeci. N-ajunge, oare, ce ziceţi? 
Sau n-aş putea să le fac acasă? 

Adevărul era că analizele de sânge nu erau deloc grozave, 
deşi i se făcuseră patru transfuzii. Şi era galben, arăta 
prăpădit şi smochinit. Până şi şepcuţa de pe cap îi era parcă 
acum prea largă. 

— Cu alte cuvinte, cu vă mulţumesc, doctore! Atunci, la 
început, n-am avut dreptate, îi declară cinstit Rusanov 
Donţovei. Îi plăcea să-şi recunoască greşelile. M-aţi 
vindecat - vă mulţumesc. 

Donţova clătină nedefinit din cap. Nu din modestie, nu 
fiinţă s-ar fi pierdut cu firea, ci fiindcă el nu ştia ce spune. 
Deocamdată se aşteptau la explozia unor tumori la mai 
mulţi ganglioni. Şi doar de viteza procesului depindea dacă 
va mai fi în viaţă peste-un an. 

Ca şi ea însăşi, de altfel. 

Donţova şi Gangart îl pipăiau aspru la subţiori şi deasupra 
claviculelor. Rusanov se strâmbase chiar, atât de tare 
apăsau. 


— Zău că nu-i nimic acolo! Încerca el să le convingă. 

Acum era clar că voiau doar să-l bage în sperieţi cu boala 
asta. Numai că el, om dârz, iată că o suportase uşor. De- 
această dârzenie, descoperită în sine însuşi, era deosebit de 
mândru. 

— Cu-atât mai bine. Dar trebuie să fiţi şi dumneavoastră 
foarte atent, tovarăşe Rusanov, îi explica Donţova. Vă mai 
facem vreo două injecții şi probabil că o să vă externăm. Va 
trebui însă să vă prezentaţi la control în fiecare lună. Iar, 
dacă observați singur ceva pe undeva, chiar şi mai 
devreme. 

Dar Rusanov, vesel acum, trase concluzia, după propria sa 
experienţă de serviciu, că aceste convocări obligatorii la 
consultaţii sunt simple formalităţi - trebuia umplută o 
rubrică. 

Şi, de bucurie, se duse imediat să dea telefon acasă. 

Îi veni rândul şi lui Kostoglotov. El le aştepta cu un 
sentiment amestecat: s-ar fi zis că medicii l-au salvat, dar 
părea că tot ei l-au distrus. Mierea era amestecată în butoi, 
în părţi egale, cu catran, astfel că nu mai era bună acum 
nici de mâncat, nici de uns roţile. 

Când se apropia de el Vera Kornilievna singură, era Vega 
şi orice l-ar fi întrebat din punct de vedere profesional, şi 
orice tratament i-ar fi dat - el o privea şi se bucura. În mod 
inexplicabil, în ultima săptămână îi iertase complet 
mutilarea pe care-o pricinuia trupului său. Începuse să-i 
recunoască parcă un fel de drept asupra trupului său - şi 
asta-l încălzea. Când se apropia de el în timpul vizitelor, îi 
venea de fiecare dată să-i mângâie mâinile mici sau să se 
frece cu botul de ea, ca un câine. 

Dar iată că se apropiară amândouă, ca nişte medici prinşi 
în armura dispoziţiilor lor, şi Oleg nu se putea elibera de 
nedumeriri şi de jignire. 

— Ei, cum merge? Întrebă Donţova, aşezându-se pe patul 
lui. 


Iar Vega stătea în spatele ei şi-i zâmbea uşurel de tot. i 
revenise din nou această simpatie sau poate chiar fatalitate 
- să-i zâmbească la fiecare înlâlnire, chiar dacă doar un pic 
de tot. Numai că astăzi îi zâmbea parcă printr-un văl. 

— Păi, nu prea grozav, răspunse obosit Kostoglotov, 
ridicându-şi capul, care-i atârna, pe pernă. A început să mă 
strângă, când fac câte-o mişcare greşită, aici... În plex. În 
general, am sentimentul că mi s-a aplicai un tratament 
excesiv. Vă rog să-l încheiaţi. 

N-o cerea cu ardoarea de odinioară, ci vorbea indiferent, 
ca despre problemele unui străin, mult prea clare, de altfel, 
pentru-a mai fi nevoie să insiste. 

Şi nici Donţova nu insistă, obosise şi ea: 

— Aveţi un cap pe umeri, aşa că faceţi cum credeţi. Dar, 
tratamentul n-a fost încheiat. 

Începu să-i cerceteze pielea pe conturul iradierii, Adevărul 
era că pielea cerea să se termine odată. Reacţia de 
suprafaţă putea să se mai agraveze şi după încheierea 
şedinţelor. 

— Nu i se mai fac câte două pe zi? Întrebă Donţova. 

— Nu, câte una deja, răspunse Gangart. 


(Ea pronunţa frazele simple, cum era: „Câte una deja”, 
întinzându-şi uşor gâtul subţire, şi se crea senzaţia că 
spune ceva tandru!) 

Nişte fire vii, ciudate, se întinseseră, asemeni unui păr 
lung de femeie, se agăţaseră şi o împotmoliseră în relaţia cu 
acest bolnav. Dar numai ea simţea durerea când se 
întindeau şi se rupeau, pe el asta nu-l atingea, iar în jur 
nimeni nu vedea nimic. În ziua când Vera auzise de scenele 
nocturne cu Zoia, parcă-i fusese smuls un smoc întreg. Şi 
poate c-ar fi fost mai bine să se termine astfel. Prin acel şoc 
îi fusese reamintită legea după care bărbaţilor nu le trebuie 
femei din aceeaşi generaţie, ci fete mai tinere. Nu trebuia 
să uite că generaţia ei fusese depăşită. 


Apoi începuse să-i iasă atât de evident în cale, îi sorbea cu 
atâta atenţie cuvintele, vorbea şi privea atât de frumos. Şi 
firele - firele de păr începură să se desprindă unul câte 
unul şi să se împotmolească din nou. 

Ce erau aceste fire? Ceva inexplicabil şi lipsit de noimă. 
Urma să plece foarte curând - iar acolo va fi strâns de o 
gheară puternică. Şi nu va mai veni decât atunci când îi va 
fi foarte rău, când moartea îl va da gata. Sau, cu cât va fi 
mai sănătos, cu atât va veni mai rar, cu-atât nu va mai veni 
niciodată. 

— Dar câte injecții de sinestrol a făcut? Se informă 
Liudmila Afanasievna. 

— Mai mult decât trebuie, i-o luă înainte Verei Kornilievna, 
acru, Kostoglotov şi aruncă o privire încăpăţânată. Or să-mi 
ajungă pentru toată viaţa. 

În mod normal, Liudmila Afanasievna nu i-ar fi iertat o 
asemenea replică grosolană şi i-ar fi făcut o morală cruntă. 
Dar acum nu mai avea pic de voinţă, abia mai putea să-şi 
termine vizita. În afara funcţiei sale, luându-şi de pe acum 
rămas-bun de la ea, n-avea ce contraargument să-i aducă, 
de fapt, lui Kostoglotov. Tratamentul era, într-adevăr, 
barbar. 

— Iată care-i sfatul meu, spuse ea împăciuitor şi în aşa fel 
încât să nu se audă în salon. Nu trebuie să tindeţi spre 
fericirea vieţii de familie. Va trebui să mai trăiţi încă mulţi 
ani fără o familie în adevăratul sens al cuvântului. 

Vera Kornilievna îşi cobori ochii. 

— Fiindcă, vă mai amintiţi, cazul dumneavoastră a fost 
foarte neglijat. Aţi venit târziu la noi. 

Kostoglotov ştia că situaţia lui nu-i strălucită, dar auzind 
aşa ceva chiar din gura Donţovei, rămase cu gura căscată. 

— M-m-mda, făcu el. Apoi, îl consolă un gând liniştitor. 
Oricum, cred că va avea şi conducerea grijă de asta. 

— Vera Kornilievna, o să-i continuaţi tezanul şi pentazxilul. 
Dar, vom fi totuşi nevoiţi să-i dăm drumul să se odihnească. 
Uite cum o să facem, Kostoglotov: o să vă scriem reţetă 


pentru o rezervă de trei luni de sinestrol, se găseşte acum 
în farmacii, o să vi-l cumpăraţi - şi faceţi neapărat în aşa fel 
încât să vă continuaţi tratamentul acasă. Dacă n-are cine să 
vă facă acolo injecții - luaţi tablete. 

Kostoglotov aproape deschisese gura pentru a-i spune că, 
în primul rând, el n-are nici un fel de casă, în al doilea - n- 
are bani, iar în al treilea nu-i tâmpit să se ocupe cu o 
asemenea sinucidere lentă. 

Dar ea era cenuşiu-verzuie, chinuită, aşa că se răzgândi şi 
nu-i mai spuse nimic. 

Astfel se termină vizita. 

Sosi în fugă Ahmadjan: totul se aranjase, trimiseseră şi 
după hainele lui. Astăzi o să bea cu prietenul lui! lar după 
hârtii o să treacă mâine. Era atât de aţâţat, vorbea atât de 
repede şi atât de tare, cum nu-l văzuse încă nimeni 
niciodată. Se mişca cu o asemenea forţă şi siguranţă, de 
parcă n-ar fi zăcut cu ei aici vreme de două luni, bolnav. Sub 
părul negru tuns perie, sub smoala sprâncenelor negre, 
ochii-i ardeau ca unui beţiv şi toată spinarea-i tresărea de 
sentimentul vieţii - dincolo de prag, chiar acum. Se repezi 
să-şi adune lucrurile, le lăsă baltă, dădu fuga s-aranjeze să i 
se dea prânzul odată cu cei de la parter. 

Iar Kostoglotov fu chemat la roentgen. Aşteptă acolo un 
timp, apoi se culcă sub aparat, apoi mai ieşi încă o dată în 
cerdac să se uite de ce-o fi vremea atât de mohorâtă. 

Tot cerul era învolburat de nori repezi, cenuşii, iar dincolo 
de ei se târa unul vineţiu, promițând o mare ploaie. Era însă 
foarte cald, aşa că nu putea fi decât o ploaie de primăvară. 

N-avea cum să iasă la plimbare, aşa că urcă din nou în 
salon. Auzi încă din coridor ce povestea Ahmadjan în 
surescitarea sa. 

— Sunt hrăniţi, să fiu al dracului, mai bine ca soldaţii! Mă 
rog - nu mai rău în orice caz! Porţiile, de un kil două sute. 
Când, de fapt, ar trebui să fie hrăniţi cu rahat! Iar, de 
muncit, nu muncesc! Cum duceam în zonă, imediat au fost 
fugit, fost ascuns şi dormit toată ziua! 


Kostoglotov păşi încet în cadrul uşii. Deasupra patului 
despuiat de cearceafuri şi faţa de pernă, Ahmadjan stătea 
cu bocceaua gata pregătită şi, gesticulând cu mâinile, 
sclipindu-şi dinţii albi, îşi termina ultima întâmplare 
povestită în salon. 

Iar salonul era schimbat în întregime - nu mai era nici 
Federau, nici filosoful, nici Şulubin. În mod inexplicabil, pe 
vremea când salonul avea altă alcătuire, Kostoglotov n- 
auzise niciodată această poveste de la Ahmadjan. 

— Şi nici nu construiesc nimic? Întrebă cu voce scăzută 
Kostoglotov. Chiar nu se ridică nimic în zonă? 

— Mă rog, de construit construiesc, se încurcă un pic 
Ahmadjan. Dar prost construit. 

— Păi, să-i fi ajutat..., spuse încă şi mai încet, pierzându-şi 
forţele, Kostoglotov. 

— Treaba noastră - puşca; a lor - lopata! Răspunse 
prompt Ahmadjan. 

Oleg privea faţa colegului său de salon de parc-ar fi văzut- 
o pentru prima oară, sau nu, de parcă o văzuse ani la rând 
încadrată de gulerul cojocului şi cu arma automată. 

Nefiind dezvoltat peste nivelul jocului de domino, el era 
sincer, Ahmadjan, un om dintr-o bucată. 

Dacă decenii după decenii nu-i laşi pe oameni să 
povestească lucrurile aşa cum sunt - minţile omeneşti o iau 
inevitabil razna şi devine mai greu să-ţi înţelegi 
compatriotul decât pe un locuitor de pe Marte. 

— Păi, cum îţi imaginezi tu asta? Nu-i dădea pace 
Kostoglotov. Ca nişte oameni să fie hrăniţi cu rahat? Ai 
glumit, nu-i aşa? 

— Ba, n-am glumit deloc! Ăia nu oameni! Nu sunt oameni! 
Insistă sigur de el şi aprins Ahmadjan. 

Spera să-l convingă şi pe Kostoglotov, cum îl crezuseră şi 
alţi ascultători. Ştia, ce-i drept, că Oleg e deportat, dar de 
lagărele lui nu ştia. 

Kostoglotov trase cu ochiul la patul lui Rusanov, 
neînţelegând cum de nu-i ia acela partea lui Ahmadjan, însă 


acela lipsea din salon. 

— Când te gândeşti că eu te credeam soldat în armată. 
Deci, ia-a-ată în ce unităţi îţi faci tu serviciul, lungi vorbele 
Kostoglotov. Deci tu l-ai slujit pe Beria? 

— Eu nu ştiu nici o Berie! Se supără şi roşi Ahmadjan. Cine 
pune acolo sus - pe mine nu mă priveşte. Eu depus 
jurămânul - şi slujit. Dacă te pun pe tine - ai să slujit şi tu... 

Deznodământ fericit 


Chiar în ziua aceea începuse şi ploaia. Plouase toată 
noaptea şi se stârnise şi vântul, iar vântul se făcea tot mai 
rece, iar până joi dimineaţa ploua deja amestecat cu zăpadă 
şi toţi cei care, în clinică, prevestiseră primăvara şi 
deschiseseră ramele duble, de iarnă, fură puşi cu botul pe 
labe, Kostoglotov inclusiv. 

Dar tot joi, ninsoarea se opri, ploaia încetă brusc, vântul 
scăzu şi vremea deveni mohorâtă, rece şi neclintită. 

La asfinţit însă, în zare începu să se întrevadă, printr-o 
crăpătură subţire de aur, partea de apus a cerului. 

Iar vineri dimineaţa, când se externă Rusanov, cerul se 
deschise fără nici un norişor, ba soarele dimineţii începuse 
chiar să usuce bălțile mari de pe asfalt şi potecile de 
pământ ce traversau, de-a curmezişul, peluzele de iarbă. 

Şi toţi simţiră că abia acum începe adevărata primăvară. 
Aşa că fu scoasă hârtia izolatoare de pe geamuri, date jos 
cremoanele, ramele fură deschise, iar chitul uscat cădea pe 

jos, să aibă femeile de serviciu ce mătura. 

Pavel Nikolaevici nu-şi lăsase lucrurile la depozit, nu luase 
nici un fel de îmbrăcăminte de la spital, aşa că se putea 
externa la orice oră a zilei ar fi dorit. Veniră să-l ia 
dimineaţa, imediat după micul dejun. 

Dar, cine venise! Maşina era condusă de Lavrik: îşi luase în 
ajun car-netul de şofer! Şi tot în ajun începuse şi vacanţa - 
cu serate pentru Lavrik, cu plimbări pentru Maika, aşa 
încât cei mici erau în culmea fericirii. Cu ei doi, îşi făcu 
apariţia şi Kapitolina Matveevna, fără cei mari. Lavrik 


apucase să spună că, mai târziu, vrea să-şi ducă prietenii la 
plimbare, aşa că acum trebuia să demonstreze cât de sigur 
este la volan în lipsa lui lurka. 

Şi, ca într-o peliculă derulată invers, totul o porni înapoi, 
dar cât de vesel de data aceasta! Pavel Nikolaevici intră în 
cămăruţa infirmierei-şefe în pijama şi ieşi într-un costum 
cenuşiu. Hazosul de Lavrik, frumos şi zvelt, îmbrăcat într-un 
costum nou, albastru, deja un băiat mare, s-ar fi zis, de nu 
s-ar fi apucat să se alerge prin hol cu Maika, rotea mereu 
pe deget cureluşa cu cheile automobilului. 

— Ai închis toate uşile? Întreba Maika. 

— Toate. 

— Dar geamurile - le-ai închis pe toate? 

— Păi, du-te să controlezi. 

Maika fugea scuturându-şi cârlionţii întunecaţi, apoi se 
întorcea: 

— "Totul e-n ordine. Şi se prefăcea pe loc speriată: Dar 
portbagajul l-ai închis? 

— Păi, du-te să controlezi. 

Şi ea dădea din nou fuga. 

Prin holul de la intrare erau şi acum duse spre laborator 
borcane cu lichid galben, oameni epuizați, cu feţe distruse, 
aşteptau şi acum să se elibereze locuri, iar cineva se 
întinsese pe o bancă. Dar Pavel Nikolaevici se uita la toate 
acestea cu condescendenţă: se dovedise a fi un om curajos, 
mai puternic decât împrejurările. 

Lavrik luă geamantanul tatălui. Kapa, într-un pardesiu de 
culoarea caisei, cu mulţi nasturi mari, cu chica ei arămie, 
întinerită de bucurie, dădu drumul infirmiereişefe c-un gest 
al capului şi-şi luă bărbatul de braţ. De cealaltă parte, se 
agăţă Maika. 

— Uită-te şi tu la căciuliţa ei! Vezi, are o căciuliţă nouă, în 
dungi! 

— Paşa, Paşa! Se auzi strigat din spate. 

Îşi întoarseră capetele. 

Dinspre coridorul secţiei de chirurgie, se-apropia Cealăi. 


Arăta foarte bine şi era vioi, nici măcar galben nu mai era. 
Numai pijamaua de spital şi papucii arătau că-i bolnav. 

Pavel Nikolaevici îi strânse vesel mâna şi spuse: 

— Iată, Kapa, îţi prezint un erou al frontului spitalicesc. I- 
au scos mai tot stomacul, iar el nu face decât să zâmbească. 
Făcând cunoştinţă cu Kapitolina Matveevna, Cealăi îşi lovi 
într-o manieră delicată călcâiele, îşi înclină capul pieziş - pe 

de-o parte respectuos, pe de alta jucăuş. 

— Păi, telefonaşul, Paşa! Lasă-mi telefonaşul! Îl sâcâia 
Cealăi. 

Pavel Nikolaevici se prefăcu că s-a împiedicat în uşă şi n-a 
auzit rugămintea. Era om bun de felul lui Cealăi, dar 
aparţinea unui alt cerc, avea alte concepţii şi totuşi n-ar fi 
fost prea serios să păstreze legătura cu el. Rusanov căuta o 
pricină mai nobilă să-l refuze. 

leşiră în cerdac şi Cealăi puse imediat ochii pe Moskviciul 
întors deja de Lavrik, gata de plecare. Evaluă maşina din 
ochi şi, fără să întrebe: „e a ta?”, trecu la: 

— Ce kilometraj are la bord? 

— Păi, nici cincisprezece mii n-are. 

— Atunci de ce sunt cauciucurile atât de proaste? 

— Uite, aşa le-am nimerit... Aşa le-au făcut - drăguţii de 
muncitori... 

— Şi nu vrei să-ţi fac rost? 

— Dar poţi?! Maksim! 

— Ceara mă-sii! Păi, i-o nimica toată! Notează-ţi şi tu 
numărul meu, notează-ţi-l! Îl împungea el în piept pe 
Rusanov. După ce ies de aici, îţi garantez eu că se rezolvă 
într-o săptămână! 

Nu mai trebuia inventat nici un pretext! Pavel Nikolaeviei 
rupse din agendă o foiţă şi-i scrise lui Maksim numerele lui 
de la serviciu şi de-acasă. 

— Gara, e-n ordine! Ne sunăm! Îşi luă rămas-bun. 

Maika sări pe scaunul din făt, iar părinţii se aşezară în 
spate. 

— O să fim prieteni! Îi încurajă Maksim, la plecare. 


Pocniră uşile. 

— O să trăim! Stigă Maxim, cu mâna ridicată ca la salutul 
„Frontului Roşu”. 

— Ei? O examină Lavrik pe Maika. Acum ce trebuie să fac? 
Să pornesc ambreiajul? 

— Nu, mai întâi controlează cheia de contact! Turuia 
Maika. 

Porniră, împroşcând pe-alocuri apa din bălți, şi-o cotiră pe 
după pavilionul ortopedic. Aici, într-un halat cenuşiu şi 
cizme, mergea chiar pe mijlocul aleii de asfalt, fără grabă, 
ca la plimbare, un bolnav deşirat. 

— la claxonează-l mai tare, aşa! Apucă să-l observe şi să 
spună Pavel Nikolaevici. 

Lavrik claxonă scurt şi puternic. Deşi omul o coti brusc şi- 
şi întoarse capul, Lavrik acceleră şi trecu la zece centimetri 
de el. 

— Pe ăsta l-am botezat Roadcoase. Dac-aţi şti ce tip 
antipatic şi invidios poate să fie. De altfel, tu l-ai văzut, 
Kapa. 

— Ce te miri, Paşik! Oftă Kapa. Unde-i fericire acolo-i şi 
invidie. Dacă vrei să fii fericit, n-ai cum trăi iară invidioşi. 

— Duşman de clasă: mârâi Rusanov. Să fi fost alte 
împrejurări... 

— Păi, atunci trebuia să-l calc, de ce mi-ai spus să-l 
claxonez? Râse Lavrik şi se-ntoarse pentru o clipă. 

— Să nu îndrăzneşti să-ntorci capul! Se sperie Kapitolina 
Matveevna. 

Şi, într-adevăr, maşina deviase un pic. 

— Să nu-ndrăzneşti să-ntorci capul! Repetă Maika şi 
începu să râdă în hohote. Dar eu pot, mama? Şi-şi întorcea 
capul înapoi, ba pe stânga, ba pe dreapta. 

— Când i-oi interzice să plimbe fetele, atunci o să vadă el! 

În timp ce ieşeau din complexul medical, Kapa deschise 
fereastra şi, aruncând ceva mărunt pe geam, spuse: 

— Ei, măcar de nu ne-am mai întoarce aici, fir-ar 
blestemat! Să nu-ntoarcă nimeni capul! 


Iar Kostoglotov trase o înjurătură în urma lor, una lungă şi 
dichisită. 

Dar concluzia pe care-o trase fu următoarea - a procedat 
foarte bine: şi el o să se externeze, neapărat, tot dimineaţa. 
Nu i-ar conveni deloc s-o facă ziua, când se externează toţi, 
fiindcă n-ar mai avea timp de nimic. 

I se promisese că va fi externat în ziua următoare. 

Ziua blândă, însorită, începea să se încălzească. Totul se- 
ncălzea şi se zvânta repede. La Uş-Ierek, probabil că 
oamenii au început deja să şi sape grădinile, să curețe 
arâkurile. 

În timpul plimbării începuse să viseze. Ce fericire: plecase 
să moară pe-un ger cumplit, iar acum se întoarce în plină 
primăvară - poate să-şi planteze ceva în grădiniţa lui. Era o 
mare bucurie să înfigi ceva în pământ, iar apoi să te uiţi ce 
lese. 

Numai că toţi lucrează grădinile în doi. lar el va fi singur. 

Tot plimbându-se, se gândi să se ducă la infirmiera-şefă. 

Se duseseră vremurile în care Mita îl repezea spunându-i 
că „nu sunt locuri” în clinică. Făcuseră de mult cunoştinţă. 

Mita stătea în cămăruţa ei de sub seară, fără fereastră, cu 
lumină electrică, un loc insuportabil, după plimbarea din 
parc şi pentru plămâni şi pentru ochi - stătea şi muta la 
nesfârşit, dintr-un teanc în altul, nişte fişe de evidenţă. 

Aplecându-se, Kostoglotov intră pe uşa prea scundă şi 
spuse: 

— Mita! Am o rugăminţică. Una foarte mare. 

Mita îşi ridică faţa lungă, aspră. Faţa aceasta 
nearmonioasă îi fusese hărăzită fetei chiar din naştere şi, 
până la patruzeci de ani, nimeni nu fusese ispitit s-o sărute, 
s-o mângâie cu palma şi toată tandreţea care-ar fi putut-o 
înviora, a rămas pentru totdeauna neexprimată. Aşa se 
făcuse că Mita devenise căluţ de povară. 

— Ce fel de rugăminte? 

— Mâine mă externez. 

— Îmi pare foarte bine pentru dumneavoastră! 


Era bună Mita, numai la prima vedere părea supărată. 

— Nu asta-i problema. În cursul zilei trebuie să rezolv o 
mulţime de treburi în oraş, iar seara trebuie să plec. Numai 
că boarfele se-aduc foarte târziu de la depozit. Cum am 
putea face, Mitocika, s-aducem lucrurile mele încă de 
astăzi, să le punem pe undeva, iar eu m-aş schimba mâine 
devreme de tot şi-aş pleca. 

— Adevărul e că n-ar prea fi voie, oftă Mita. Dacă află 
Nizamutdin. 

— Păi, de unde să afle? Eu ştiu că-i o încălcare, dar 
Mitocika, viaţa omului e plină de încălcări! 

— Şi dacă n-o să fiţi externat mâine? 

— Vera Kornilievna mi-a spus sigur. 

— Totuşi, trebuie întrebată încă o dată. 

— Bine, mă duc acum până la ea. 

— Dar noutatea noastră o ştiţi? 

— Nu, care? 

— Cică până la sfârşitul anului ne dau drumul la toţi! Şi se 
vorbeşte mult despre asta! Faţa ei urâtă deveni de-a 
dreptul drăgălaşă când începu să vorbească despre acest 
Zvon. 

— Pe care noi? Pe voi? 

Asta însemna - pe deportații cu regim special, popoarele. 

— Păi, cică şi pe noi, şi pe voi! Nu credeţi? Aşteptă ea, cu 
teamă, răspunsul lui. 

Oleg se scărpină în creştet, se strâmbă, unul dintre ochi şi- 
| strânse de toi: 

— S-s-s-ar putea. De fapt, nu-i exclus. Dar, după câte 
flapsuri dintr-astea am avut eu parte la viaţa mea - nu-mi 
mai arde să umblu după cai verzi... 

— Dar acum se spune foarte sigur, foarte-foarte sigur! 

Voia atât de tare să creadă, n-o puteai refuza! Oleg îşi 
răsfrânse buza de jos peste cea de sus şi căzu pe gânduri. 
Eadevărat că totuşi ceva se cocea. Căzuse Tribunalul 
Suprem. Numai că mergea prea încet, într-o lună nu se mai 


întâmplase nimic, aşa că iar nu-i mai venea să creadă. Prea- 
i lentă istoria pentru viaţa noastră, pentru inima noastră. 

— Ei, să dea Dumnezeu, spuse el, mai mult pentru ea. Şi 
atunci ce-o să faceţi? O să plecaţi? 

— N-nu ştiu, pronunţă aproape fără voce Mita, cuprinzând 
sub degetele cu unghii mari fişele ferfeniţite de care se 
săturase până peste cap. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi din zona Salskului, nu? 

— Da. 

— Păi, ce, acolo-i mai bine? 

— Li-ber-ta-te, şopti ea. 

Mai probabil era însă că, în ţinutul natal, mai spera încă să 
se mărite. 

Oleg plecă s-o caute pe Vera Kornilievna. N-o găsi imediat: 
era ba la cabinetul Roentgen, ba la chirurgi. În sfârşit, o 
văzu venind cu Lev Leonidovici pe coridor - şi porni după ei. 

— Vera Kornilievna! Putem sta de vorbă un minut? 

Era plăcut să i te adresezi, să spui ceva special pentru ea, 
şi observase că lui i se adresa cu o altfel de voce decât 
celorlalţi. 

Ea se întoarse. Inerţia omului ocupat era clar exprimată 
de unghiul în care-i era înclinată silueta, de poziţia mâinilor, 
de preocuparea oglindită pe faţă. Se oprise totuşi îndată, cu 
atenţia pe care-o acorda, cu consecvență, tuturor. 

— Da...? 

Şi nu adăugă - „Kostoglotov”. Doar la persoana a treia, 
când trebuia să le spună ceva medicilor sau infirmierelor, îl 
mai numea acum astfel. Direct nu i se adresa nicicum. 

— Vera Kornilievna, am o rugăminte mare la 
dumneavoastră... Nu-i puteţi spune Mitei că voi fi sigur 
externat mâine? 

— De ce? 

— Am mare nevoie. Ştiţi, eu mâine-seară trebuie deja să 
plec, dar pentru asta... 

— Hai, Liova, du-te! Vin şi eu imediat. 


Şi Lev Leonidovici plecă, clătinându-se şi gârbovindu-se, 
cu mâinile înfipte în buzunarele halatului şi cu şnururile 
întinse pe spinare. lar Vera Kornilievna îi spuse lui Oleg: 

— Haideţi până la mine. 

Şi porni înaintea lui. Uşoară. Ca o nălucă. 

Îl duse în camera aparatelor unde avusese, pe vremuri, 
discuţia aceea lungă în contradictoriu cu Donţova. Se aşeză 
la aceeaşi masă neşlefuită, iar lui îi indică acelaşi loc. El 
rămase în picioare. 

Nu mai era nimeni în cameră. Soarele intra aici în chip de 
stâlp de aur înclinat, făcut din firicele de praf ce jucau, şi se 
mai reflecta şi în detaliile nichelate ale aparatelor. Lumina 
era atât de puternică, încât îţi venea să-ţi strângi ochii, şi 
era veselă. 

— Dar, dacă n-am să am timp mâine să vă externez? Ştiţi, 
în asemenea situaţii, trebuie să scriu o epicriză. 

El nu înţelegea dacă vorbea strict profesional sau cu o 
uşoară viclenie: 

— Epi-ce? 

— Epicriză - este concluzia întregului tratament. Până nu 
e gata epicriza, nu vă pot externa. 

Câte treburi fuseseră puse pe-aceşti umeri mici! Era 
aşteptată şi chemată pretutindeni, iar acum a mai 
întrerupt-o şi el, şi mai trebuie să scrie şi epicriza asta. 

Dar ea stătea - şi strălucea. Şi nu doar ea, nu doar privirea 
aceasta binevoitoare, chiar tandră - mai erau şi evantaiele 
de raze răsfirate cu care-i înconjurase silueta lumina 
puternic reflectată. 

— Dar care-i problema, vreţi să plecaţi imediat? 

— Nu c-aş vrea, aş rămâne cu plăcere. Dar n-am unde să 
înnoptez. Nu mai vreau să dorm în gară. 

— Chiar, dumneavoastră n-aveţi voie la hotel, dădu ea din 
cap. Şi se încruntă: Ce ghinion, îngrijitoarea la care 
înnoptează de obicei bolnavii nu-i acum la serviciu. Cei de 
făcut? Trăgea ea de timp, muşcându-şi uşurel buza de sus 


cu şirul dinţilor de jos şi desenând pe hârtie un fel de opt. 
Ştiţi... de fapt... Aţi putea dormi liniştit... la mine. 

Cum? Ce-a spus? Nu i se năzărise? Cum s-ar putea face să 
repete asta? 

Obrajii îi roşiseră în mod evident. Şi continua să-i evite 
privirea. Dar, de vorbit, vorbea foarte simplu, de parc-ar fi 
fost ceva perfect obişnuit - ca bolnavul să se ducă să 
înnopteze la doctor: 

— Întâmplător, mâine am o zi mai neobişnuită: dimineaţa 
n-am să stau la clinică decât două ore, iar apoi am să fiu 
toată ziua acasă şi nu mai plec decât după prânz... O să-mi 
fie foarte uşor să înnoptez la nişte cunoştinţe... 

Şi - l-a privit! Obrajii îi erau încinşi, iar ochii luminoşi, fără 
umbră de păcat. A înţeles-o, oare, cum se cuvine? Este el 
oare demn de ceea ce i se propusese? 

Dar, Oleg, pur şi simplu, nu putea înţelege. Oare ce se 
poate înţelege când o femeie vorbeşte în acest fel?... Poate 
să fie şi foarte mult, dar şi foarte puţin. Dar el nu se gândea, 
nu avea timp să se gândească: ea privea cu atâta nobleţe şi 
aştepta. 

— Mul-ţumesc, pronunţă el (cu greu). Asta... E, 
bineînţeles, formidabil. Uitase complet cum fusese învăţat 
cu o sută de ani în urmă, în copilărie, să fie galant, să 
răspundă politicos. Asta - e foarte bine... Dar cum pot să vă 
lipsesc... Mi-e ruşine. 

— Nu vă faceţi griji, îl linişti zâmbind Vega. Dacă vreţi să 
staţi douătrei zile - putem inventa ceva şi-n acest caz. Doar 
vă pare rău să plecaţi din oraş, nu? 

— Sigur că-mi pare râu... Da! Dar atunci biletul de 
externare trebuie făcut nu pentru mâine, ci pentru 
poimâine, fiindcă altfel o să fiu întrebat la comandament de 
ce nu plec. Pot să mă aresteze din nou. 

— Ei bine, bine, o să ne fofilăm. Deci, Mitei să-i spun astăzi 
de externat, să vă externez - mâine, iar în adeverinţă să 
scriu pomâine? Ce om complicat sunteţi. 


Dar ochii ei nu erau disperaţi de atâtea complicaţii, ci 
râdeau. 

— Eu să fiu complicat, Vera Kornilievna! Sistemul e 
complicat! Mie şi adeverinţele trebuie să mi le faceţi, nu ca 
la toţi oamenii, într-un exemplar, ci în câte două. 

— De ce? 

— Pe una o s-o ia comandantul ca să justifice călătoria, iar 
cealaltă o să-mi rămână mie. 


(La comandament s-ar putea să nu fie nevoie s-o lase, o să 
ţipe că n-are decât una, dar - nu trebuia să aibă o rezervă? 
Ce, degeaba a suferit pentru adeverinţă...?) 

— Şi-o a treia pentru gară, ea îşi notă câteva cuvinte pe o 
hârtiuţă. Deci, iată adresa mea. Să vă explic cum ajungeţi? 

— Am să găse-e-esc cu, Vera Kornilievna! 


(Nu zău, chiar o spunea serios?... Chiar îl invita de- 
adevăratelea...?) 

— Şi... Îi mai dădu câteva foiţe lunguieţe gata pregătite. 
lată reţetele de care v-a vorbit Liudmila Afanasievna. Sunt 
mai multe la fel, ca să se mai împartă doza. 

Reţetele acelea! Acelea! 

Vorbise despre ele, ca despre ceva lipsit de importanţă. 

Aşa, un mic adaos la adresă: reuşise performanţa să nu 
discute niciodată, în cele două luni cât îl tratase, despre 
asta. 

Asta se numea, probabil, tact. 

Ea se ridicase deja. Se îndrepta spre uşă. 

O aşteptau treburile. O aştepta Liova... 

Şi, deodată, în evantaiele risipite ale razelor care 
umpluseră camera până la refuz, el o văzu albă, uşoară, 
subţire în talie şi, parcă pentru prima dată - atât de 
înţelegătoare, de prietenoasă şi - de necesară! Cum nu 
fusese niciodată până atunci! 

Se înveseli şi avu un acces de sinceritate. O întrebă: 


— Vera Kornilievna! Dar de ce-aţi fost supărată pe mine 
atâta vreme? 

Din inelul de lumină privea zâmbind, nu se ştie de ce, cu 
înţelepciune: 

— Păi, dumneavoastră nu v-aţi făcut vinovat cu nimic? 

— Nu. 

— Cu nimic? 

— Cu nimic! 

— Amintiţi-vă mai bine. 

— Nu-mi amintesc. Haideţi, sugeraţi-mi măcar! 

— Trebuie să mă duc... 

Cheia era în mâna ei. Trebuia să încuie uşa. Şi să plece. 

Dar era atât de bine cu ea! Ar fi stat aşa o zi şi-o noapte. 

Ea se îndepărta, mică, pe coridor, iar el stătea şi privea în 
urmă. 

Şi ieşi imediat din nou la plimbare. Primăvara se încingea - 
nu te mai saturai să respiri. A umblat două ore fără rost, 
adunând, adunând aer, căldură. Îi părea de-acum rău să 
părăsească şi parcul acesta, în care se simţise prizonier. Îi 
părea rău că nu va fi acolo când vor înflori salcâmii 
japonezi, când vor apărea primele frunze, târzii, ale 
stejarilor. 

Parcă nici greață nu i mai era astăzi şi nici slăbit nu se 
simţea. I-ar fi făcut plăcere acum să lucreze pământul. Voia 
ceva, voia ceva, dar nici ei nu ştia ce. Observă că degetul 
mare se plimbă singur pe arătător, cerând o ţigară. Ei nu, 
n-are decât s-ajungă să le şi viseze - odată ce s-a lăsat, 
gata! 

După ce umblă pe săturate se duse la Mita. Mita făcuse 
treabă bună; geanta lui Oleg sosise şi fusese ascunsă în 
baie, iar cheia de la baie o va putea lua de la îngrijitoarea 
mai în vârstă, care-o să preia garda seara. Iar, spre sfârşitul 
zilei de lucru, va trebui să treacă pe la policlinică să-şi ia 
toate adeverinţele. 

Externarea lui se contura inevitabilă. 


Nu chiar ultima dată, dar una dintre ultimele dăţi, urcă 
scara. 

Iar sus o întâlni pe Zoia. 

— Ei, cum mai staţi, Oleg? Întrebă Zoia, dezinvoltă. 

Îşi însuşise cu o naturaleţe uimitoare, cu mare uşurinţă 
acest ton lejer. De parcă n-ar fi fost niciodată nimic între ei: 
nici porecle tandre, nici dansul din „Vagabondul”, nici 
rezervorul de oxigen. 

Şi poate c-avea dreptate. De ce să-i amintească mereu? De 
ce să nu uite? De ce să-şi poarte pică? 

Într-una din gărzile ei de noapte nu se mai duse să-i dea 
târcoale, ci mersese la culcare. Într-o seară oarecare ea se- 
apropie de el, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cu 
seringa, iar el se întoarse şi o lăsă să-i facă injecţia. Şi ceea 
ce începuse să crească între ei atât de tensionat, ca punga 
de oxigen pe care o duseseră cândva împreună - începuse 
brusc să se dezumfle. Şi se transformă în nimic. Tot ce 
rămăsese era un salut prietenesc: 

— Ei, cum staţi, Oleg? 

El se sprijini de masă cu mâinile drepte, lungi, şi-şi lăsă 
laţele negre s-atârne: 

— Leucocite două mii opt sute. E a doua zi când nu mi se 
mai fac raze. Mâine mă externez. 

— Deja mâine? Îşi flutură ea genele aurii. Păi, atunci, 
noroc! Vă felicit! 

— Credeţi că aveţi vreun motiv...? 

— Cât sunteţi de nerecunoscător! Zoia clătină din cap. la 
faceţi un efort să vă amintiţi prima dumneavoastră zi de 
aici, în hol! Mai speraţi, oare, atunci să trăiţi mai mult de o 
săptămână? 

Şi asta era adevărat. 

Nu, zău că era fată bună Zoika: veselă, harnică, sinceră, 
ce-i în guşă şi-n căpuşă. Dac-ar putea face abstracţie de 
acel lucru neplăcut care se instalase între ei, de parcă s-ar 
fi înşelat unul pe celălalt, dac-ar lua-o acum de la zero - ce 
i-ar putea împiedica să fie prieteni? 


— Uite-aşa, zâmbi el. 

— Uite-aşa, zâmbi ea. 

De muline, nu-i mai aminti. 

Asta era tot. Va face de gardă aici de patru ori pe 
săptămână. Va toci manualele. Din când în când, va broda. 
Iar acolo, în oraş - va sta cu cineva în umbră, după dans. 

Doar nu putea fi supărat pe ea fiindcă are douăzeci şi trei 
de ani şi-i sănătoasă până la ultima celulă, până la ultima 
picătură de sânge. 

Porni mai departe. Deodată, cu aceeaşi uşurinţă şi 
simplitate, ea îl strigă din urmă: 

— Hei, Oleg! 

EI se întoarse. 

— Poate, n-aveţi unde înnopta? Notaţi-vă adresa mea. 


(Cum? Şi ea?) 

Oleg o privi uluit. Asta era mai presus de înţelegerea lui. 

— E foarte comod, chiar lângă staţia de tramvai. Suntem 
două persoane, eu şi bunica, dar avem şi două cămăruţe. 

— Mulţumesc mult, primi el năucit bucăţica de hârtie. Dar 
nu cred... Nu ştiu cum o să fie... 

— Dar, dacă, totuşi? Zâmbi ea. 

Ce mai, s-ar fi descurcat mai uşor în taiga decât printre 
femei. 

Mai făcu doi paşi şi-l văzu pe Sibgatov deprimat, întins pe 
spate pe o planşetă rigidă, în colţul lui de hol sufocant. Până 
şi într-o asemenea zi, în care soarele dăduse năvală peste 
tot, aici nu ajungeau decât nişte reflexe nevolnice. 

Sibgatov se uita în tavan. 

Situaţia i se înrăutăţise mult în aceste două luni. 

Kostoglotov se aşeză lângă el, pe marginea planşetei. 

— Şaraf! Umblă zvonuri serioase cum că toţi deportații vor 
fi eliberaţi. Şi cei speciali, şi administrativii. 

Şaraf nu-şi întoarse spre Oleg capul, ci doar ochii. Şi părea 
să nu fi receptat nimic, în afară de sunetul vocii. 

— Auzi? Şi pe voi, şi pe noi. Cică e sigur. 


Iar el - nu înţelegea. 

— Nu crezi?... O să pleci acasă? 

Sibgatov îşi mută privirea şi o pironi în tavanul lui. Îşi 
deschise buzele palide: 

— Pentru mine - ar fi trebuit să vină mai devreme. 

Oleg îşi puse mâna peste mâna lui, pe care o ţinea aşezată 
pe piept, ca un mort. 

Trecând pe lângă ei, Nellea se îndrepta zglobie spre salon: 

— Nu v-au rămas farfurioari p'-aci? Şi se uită în jur. Hei, 
lăţosule! 'Tu de ce nu mănânci? Ia, du-te şi eliberează-ţi 
farfuria, că doar n-oi sta s-aştept după tine? 

Grozav! Kostoglotov scăpase masa şi nici nu observase. 

Îl dăduseră gata! Un singur lucru nu pricepea: 

— Păi, tu ce treabă ai? 

— Cum ce treabă am? Eu sunt acuma la bucătărie - 
servesc! Declară mândră de ea Nellea. Vezi ce halat curat 
am? 

Oleg se ridică şi se duse să-şi soarbă din lingură ultima 
masă de prânz din spital. Insinuant, nevăzut şi mut, 
Roentgenul îi distrusese orice urmă de poftă de mâncare. 
Dar, după codul deţinutului, era inadmisibil să laşi ceva în 
strachină. 

— Haide, haide, dă-o gata repejor! Îi comandă Nellea. 

Nu-şi schimbase doar halatul, acum avea şi cârlionţii altfel 
aranjaţi. 

— Ia te uită la tine, cum te-ai schimbat! Se miră 
Kostoglotov. 

— Păi! Proastă-oi fi să mă târăsc pe jos pentru trei sute 
cincizeci pe lună! Aici măcar m-aleg cu ceva de-ale gurii! 
Ceva mai greu. 

Cum, probabil, li se întâmplă să aibă o senzaţie de pustiu 
bătrânilor care şi-au îngropat toţi colegii de generaţie - „e 
timpul, e timpul să mă duc şi eu de-acum”, astfel nici 
Kostoglotov nu-şi mai găsea locul în seara aceea în salon, 
deşi paturile erau toate pline, şi oamenii erau tot oameni, şi 
se puneau din nou, de la capăt, aceleaşi întrebări: o fi 


cancer sau n-o fi? Se poate vindeca sau nu? Şi ce alte 
mijloace mai pot fi de-ajutor? 

Spre sfârşitul zilei, plecă, ultimul, Vadim: sosise aurul şi 
era mutat în salonul de radiologie. 

Lui Oleg nu-i mai rămăsese decât să ia la rând paturile şi 
să-şi amintească cine-a stat în fiecare la început şi câţi 
dintre ei au murit. Şi reieşea că parcă nici nu muriseră 
chiar atât de mulţi. 

În salon, aerul era atât de închis, iar afară era atât de cald, 
încât Kostoglotov se culcă cu fereastra întredeschisă. Aerul 
primăverii se prăbuşea peste el de după pervaz. Freamătul 
primăverii se auzea şi din curţile căsuţelor vechi care se 
înghesuiau, lipite de zidul complexului clinic, de partea 
cealaltă. 

Zidul de cărămidă al complexului te împiedica să vezi viaţa 
acestor curticcle, dar acum se auzeau clar ba uşile trântite, 
ba cum se ţipa la copii, ba un urlet de beţiv, ba un disc de 
patefon gângav, iar, mai târziu, după ce s-a dat stingerea, 
se-auzi o voce puternică şi joasă de femeie care cânta lălăit, 
poate cu disperare sau poate cu plăcere: 


Şi-n apartament adus-a 
Tânăr chipeş, un miner... 


Toate cântecele erau despre acelaşi lucru. Toţi oamenii se 
gândeau la acelaşi lucru. Numai Oleg trebuia să se 
gândească la altceva. 

Tocmai în această noapte, când urma să se scoale devreme 
şi trebuia să-şi cruţe forţele, Oleg nu reuşea deloc s- 
adoarmă. Prin cap, îi treceau tot soiul de gânduri, cu sau 
fără rost: ce uitase să spună în certurile cu Rusanov; ce nu 
apucase să-i zică Şulubin; şi ce fel de argumente i-ar mai fi 
putut expune lui Vadim; capul lui Juk cel ucis; şi chipurile 
însufleţite ale soţilor Kadmin, la lumina galbenă a lămpii de 
gaz, când o să le servească milioanele de impresii din oraş, 
iar ei vor veni cu noutăţile lor despre aul şi despre 


emisiunile muzicale pe care le ascultaseră - şi li se va părea 
că-n bordeiul pleoştit a încăput tot universul; apoi expresia 
distrat-orgolioasă a Innei Strem, cea de optsprezece ani, de 
care Oleg nici nu va mai îndrăzni acum să se apropie; şi- 
aceste două invitaţii - două invitaţii de la femei, să rămână 
să-nnopteze la ele: îi plesnea capul şi din cauza lor - oare 
cum trebuiau înţelese corect? 

În lumea aceea de gheaţă, care-şi pusese pecetea pe 
sufletul lui Oleg, nu exista fenomenul, noţiunea de: 
„bunătate dezinteresată”. Oleg uitase cu desăvârşire că 
există aşa ceva. 

Şi-acum i-ar fi fost mai simplu să dea orice altă explicaţie 
acestei invitaţii, decât simpla bunătate. 

Ce voiau să spună? Dar el, cum trebuia să procedeze? 

Lui, toate astea i se păreau de neînțeles. 

Se răsucea de pe-o parte pe alta şi degetele-i mototoleau o 
ţigară nevăzută... 

Oleg se ridică şi se târi la plimbare. 

În semiîntunericul holului, chiar lângă uşă, stătea, în 
ligheanul lui dintotdeauna, de pe duşumea, Sibgatov, 
luptându-se pentru noada lui, dar nu cu speranţa 
răbdătoare de odinioară, ci parcă sub vraja disperării. 

lar la măsuţa infirmierei de gardă, cu spatele la Sibgatov, 
stătea aplecată lângă veioză o femeie mică de statură, cu 
umeri înguşti, în halat alb. Nu era însă niciuna dintre 
infirmiere - de gardă era Turgun, care dormea deja, 
probabil, în sala de şedinţe. Era femeia aceea de serviciu, 
cu ochelari, stranie şi cultivată, Elizaveta Anatolievna. 
Apucase să-şi termine toate treburile până la căderea serii, 
iar acum stătea şi citea. 

În cele două luni pe care le petrecuse Oleg aici, această 
femeie de serviciu conştiincioasă, cu o expresie de 
inteligenţă mobilă pe chip, se târâse nu o dată pe sub 
paturile lor, spălând pe jos, în vreme ce ei toţi, bolnavii, 
stăteau culcaţi sus; ea muta acolo, în adâncime, cizmele 
ascunse de Kostoglotov, fără să spună o singură dată vreo 


vorbă de ocară; mai ştergea apoi, cu cârpa, lambriurile de 
pe pereţi; golea scuipătorile şi le freca până străluceau; le 
împărțea bolnavilor borcanele cu etichete; şi, în general, 

aducea şi lua de acolo toate lucrurile grele, incomode sau 
murdare, pe care infirmiera nu se cuvenea să pună mâna. 

Şi cu cât muncea mai supusă, cu-atât mai puţin era băgată 
în seamă în pavilion. S-a spus deja, şi cu două mii de ani în 
urmă, că, dacă ai ochi, nu înseamnă că şi vezi. 

Viaţa grea adânceşte capacitatea de-a vedea. Existau aici, 
în pavilion, oameni care se recunoşteau de la prima vedere. 
Deşi nu se distingeau între ceilalţi nici prin epoleţi, nici prin 
vreo uniformă sau banderolă vizibilă - se recunoşteau 
totuşi, cu uşurinţă: de parc-ar fi avut un semn luminos în 
frunte; de parc-ar fi purtat stigmate în palme şi pe tălpi. (De 
fapt, existau o mulţime de indicii: un singur cuvânt, scăpat 
din întâmplare; tonul cu care-a fost pronunţat acel cuvânt; 
strânsul buzelor între cuvinte; un zâmbet, când toţi ceilalţi 
sunt serioşi; seriozitatea - când toţi ceilalţi râd.) Aşa cum 
uzbecii sau karakaipacii îi recunoşteau cu uşurinţă în clinică 
pe-ai lor, la fel se recunoşteau şi cei peste care căzuse 
măcar o dată umbra sârmei ghimpate. 

Kostoglotov cu Elizaveta Anatolievna se recunoscuseră şi 
ei de mult şi se salutau cu subînţeles. Dar nu se nimerise 
niciodată să poată vorbi pe îndelete. 

Acum, Oleg se-apropie de măsuţa ei, plescăind destul de 
tare cu papucii, ca să n-o sperie: 

— Bună seara, Elizaveta Anatolievna! 

Citea fără ochelari. Îşi întoarse capul - şi însăşi această 
răsucire se deosebea, prin ceva inefabil, de felul mereu 
serviabil în care-ntorcea capul când era chemată la muncă. 

— Bună seara, zâmbi ea, cu toată demnitatea unei doamne 
în vârstă care, sub acoperişul ei, îşi salută oaspetele drag. 

Se priviră cu bunăvoință, fără grabă. 

Mesajul era că sunt oricând gata să se ajute unul pe 
celălalt. 

Numai că n-au cum să se-ajute. 


Oleg îşi răsuci capul pletos pentru-a vedea mai bine 
cartea. 

— Iar una franţuzească? Şi, ce anume? 

Ciudata femeie de serviciu răspunse pronunţând moale 
„L”-ul: 

— Claude Farrer. 

— Dar, de unde tot luaţi cărţi franţuzeşti? 

— Păi, în oraş există o bibliotecă de cărţi străine. Pe urmă, 
mai iau şi de la o bătrânică. 

Kostoglotov se uita la carte pieziş, ca un dulău la o pasăre 
împăiată: 

— Şi de ce numai franţuzegşti? 

Razele ridurilor din jurul ochilor şi buzelor îi trădau şi 
vârsta, şi chinul, şi inteligenţa. 

— Doare mai puţin, răspunse ea. 

Nu vorbea niciodată cu voce ridicată, pronunția îi era 
moale. 

— Păi, de ce să vă temeţi de durere? Replică Oleg. 

Îi era greu să stea mult timp în picioare. Ea observă acest 
lucru şi-i împinse un scaun mai aproape. 

— La noi, în Rusia - de când? 

— De vreo două sute de ani probabil, se tot oftează: 
Parisul! Parisul! Ni s-a tot împuiat capul, bombănea 
Kostoglotov. Trebuie să-i cunoaştem fiecare stradă, fiecare 
cârciumioară pe dinafară. Dar uite că eu, de-al dracului, nu 
vreau câtuşi de puţin la Paris! 

— Câtuşi de puţin? Începu ea să râdă, şi el de asemenea - 
în urma ei. Preferaţi supravegherea comandamentului? 

Aveau acelaşi fel de a râde: un râs pe care-l începeau doar, 
fără să-l prelungească. 

— Nu, zău, boscorodea Kostoglotov. Parcă-i ceva uşuratic 
în pălăvrăgeala lor. Îţi tot vine să-i repezi: hei, prieteni, dar 
ce aţi zice de nişte muncă mai apăsată? Sau de oleacă de 
bulău, fără potol? 

— Asta-i nedrept. Înseamnă că ei au depăşit etapa muncii 
forţate. E meritul lor. 


— Mă rog, se poate. Oi fi vorbind aşa din invidie. Dar tot îţi 
vine să-i repezi. 

Aşezat pe scaun, Kostoglotov se clătina, când în dreapta, 
când în stânga, de parcă i-ar fi fost greu să-şi poarte 
trunchiul prea înalt. Fără nici un fel de trecere, o întrebă 
firesc şi direct: 

— Dumneavoastră - din cauza soţului? Sau, pe cont 
propriu? 

La fel de direct şi fără întârziere răspunse şi ea, de parcă 
i-ar fi pus o întrebare legată de serviciul din acea zi: 

— Toată familia. Nici nu se mai înţelege cine din cauza cui. 

— Şi acum sunteţi împreună? 

— O, nu! Fiica noastră a murit în deportare. După război, 
ne-am mutat aici. De-aici soţul a fost luat, cu al doilea val, în 
lagăr. 

— Şi acum sunteţi singură? 

— Am un fiu. De opt ani. 

Oleg îi privea chipul care nu-i tremurase de milă. 

De fapt, purtau o discuţie la obiect. 

— Al doilea val a fost patruzeci şi nouă? 

— Da. 

— Normal. Şi, ce lagăr? 

— Gara Iaişet. 

Oleg încuviinţă din cap: 

— Clar. În lagărele de pe lacuri. El poate să fie şi lângă 
râul Lena, dar cutia poştală tot la Taişet este. 

— Aţi fost şi dumneavoastră acolo? 

Speranţa însă nu şi-o putea ascunde! 

— Nu, dar ştiu. Ne mai intersectam totuşi. 

— Duzarski?! Nu l-aţi întâlnit?... Nicăieri...? 

Totuşi, mai spera! L-a întâlnit... Acum o să-i povestească... 

— Duzarski...? 

Oleg ţâţâi din buze: nu, nu-l întâlnise. N-aveai cum să-i 
întâlneşti pe toţi. 

— Două scrisori pe an! Se plânse ea. 

Oleg dădu din cap. Era normal. 


— Iar anul trecut a venit doar una. În mai. De-atunci 
NIMIC...! 

Şi iată că tremura deja pe un fir, pe un fir subţire. 

Femeie. 

— Nu daţi importanţă! O lămuri cu glas sigur Kostoglotov. 
Două scrisori pe an, de la fiecare - ştiţi câte mii înseamnă 
asta? Iar cenzura e leneşă. În lagărul de la Spasskoc, un 
sobar, un deţinut, s-a dus vara să controleze sobele - şi în 
cea de la cenzură a găsit vreo două sute de scrisori 
neexpediate. Uitaseră să le dea foc. 

Oricât de blând încercase să-i explice şi cu toate că trebuia 
să se fi obişnuit de mult cu toate astea - tot îl privea acum 
sălbăticit speriată. 

Să fie oare omul făcut astfel încât să nu-l poţi dezvăţa să se 
mire? 

— Deci, băieţelul s-a născut în deportare? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Şi-acum trebuie să-l puneţi pe picioare din salariul 
dumneavoastră? lar pe-un post mai mare nu vă ia nimeni? 
Peste tot vi se scot ochii? Probabil că trăiţi într-o hrubă. 

S-ar fi zis că-i pune întrebări, însă interogaţia lipsea din 
întrebările lui. Oricum, toate astea erau atât de clare, încât 
simţeai un gust acru în gură. 

Pe cărticica groasă, în copertă moale, de un format 
elegant, mic, pe hârtie de prin alte părţi, cu marginile puţin 
zimţate din cauză că fuseseră tăiate cândva cu coupe- 
papier-ul, Elizaveta Anatolievna îşi aşezase mâinile mici, 
zdrenţuite de spălat, de frecatul duşumelelor, de apa fiartă, 
şi-acoperite pe deasupra şi cu vânătăi şi tăieturi. 

— Dacă n-ar fi fost decât atât, că-i o hrubă! Spunea ea. 
Alta-i nenorocirea: băiatul e deştept, îmi pune tot soiul de 
întrebări - cum să-l educ? Să-l împovărez cu tot adevărul? 
Păi, şi-un matur ar fi zdrobit de-aşa o greutate! Îţi frânge 
coastele! Atunci, să-i ascund adevărul, să-l împac cu viaţa? 
Ar fi oare corect? Ce-ar spune tatăl lui? Şi nici nu poţi fi 
sigur că vei reuşi - că doar are şi copilul ochi şi vede totul. 


— Să-l încărcaţi cu adevărul! Oleg îşi apăsă cu hotărâre 
palma în geamul de pe masă. O spusese de parcă ar fi dat 
drumul în viaţă la zece băieţi fără să rateze cu vreunul. 

Ea-şi sprijini tâmplele de sub batic în încheieturile întoarse 
ale mâinilor şi-l privi neliniştită pe Oleg. Fusese atinsă în 
punctul nevralgic! 

— E-atât de greu să creşti un fiu fără tată! Pentru asta ar fi 
nevoie de-o armătură în viaţă, de-un fir călăuzitor - dar, de 
unde să-l iei? Într-un fel sau altul, mereu se găseşte ceva 
care să te-abată într-o direcţie sau alta. 

Oleg tăcea. Auzise despre aşa ceva şi înainte, dar nu putea 
înţelege. 

— lată de ce citesc vechi romane franţuzeşti şi asta numai 
în timpul gărzilor de noapte. Nu ştiu dacă ele trec sau nu 
sub tăcere ceva mai important, dacă viaţa de după ziduri 
era, în acele vremuri, la fel de aspră - nu ştiu, şi citesc 
liniştită. 

— Narcoză? 

— Binefacere, îşi clătină ea capul de călugăriţă albă. Nu 
cunosc, mai aproape, cărţi care să nu irite. În unele din ele, 
cititorul e considerat un netot. În altele - lipseşte minciuna 
şi autorii sunt, din această cauză, foarte mândri de ei. Ei 
studiază, plini de importanţă, pe care drum de ţară a trecut 
poetul în anul o mie opt sute şi atât sau despre ce doamnă 
pomeneşte la pagina cutare. S-ar putea ca, într-adevăr, 
clarificarea acestor lucruri să nu le fi fost uşoară, dar şi cât 
de lipsită de pericole a fost! Şi-au ales o soartă 
îngăduitoare! Doar de cei vii, de cei ce suferă astăzi nu le 
pasă. 

Poate că-n tinereţe i se spusese Lilea. Această şa a nasului 
trebuie că încă nu purta urmele ochelarilor. Tânăra fată 
făcea ochi dulci, pufnea în râs, zâmbea, în viaţa ei existase 
şi liliac, şi dantele, şi versurile simboliştilor - şi nici o 
ţigancă nu i-ar fi putut prezice că-şi va termina viaţa ca 
femeie de serviciu pe undeva, prin Asia. 


— Toate tragediile literare mi se par ridicole în comparaţie 
cu ceea ce trăim noi, insista Elizaveta Anatolievna. Aidei i s- 
a permis să coboare la omul drag şi să moară împreună cu 
el. lar nouă nu ni se permite nici măcar să primim veşti de 
la el. Fiindcă, dacă m-aş duce la Ozerlag... 

— Nu vă duceţi! N-ar avea nici un rost. 

— Copiii scriu la şcoală compuneri despre viaţa nefericită, 
tragică, distrusă şi nu mai ştiu cum a Annei Karenina. Dar a 
fost, oare, Anna nefericită? Ea a ales pasiunea - şi-a plătit 
pentru pasiune, asta-i fericire! Era un om liber şi orgolios! 
Dar dacă, în casa în care te-ai născut şi trăieşti de când te 
ştii, intră, pe timp de pace, mantale şi chipiuri militare - şi 
ordonă întregii familii să părăsească în douăzeci şi patru de 
ore această casă şi acest oraş doar cu ce pot duce în mâinile 
lor slabe...? 

Tot ce putuseră plânge, ochii aceştia prinseseră demult şi 
era puţin probabil să mai poată curge ceva din ei. Poate - 
doar o mică scânteie uscată şi crispată să se mai fi putut 
aprinde - pentru un ultim blestem. 

— Când deschizi uşile şi-i inviţi pe trecătorii din stradă să 
cumpere, eventual, ceva de la tine, de fapt, nu - să-ţi zvârle 
ceva mărunţiş pentru pâine! Şi intră comercianţi versaţi, 
care ştiu totul pe lume, în afară de faptul că trăsnetul 
urmează să-i lovească şi pe ei! lar pentru pianul mamei tale 
ţi se oferă, fără ruşine, a suta parte din preţ, iar fetiţa ta, cu 
părul legat în funde, se-aşează pentru ultima dată să cânte 
Mozart, dar plânge şi fuge - de ce să recitesc „Anna 
Karenina”? Nu-mi ajunge, oare, şi-atât?... Unde-aş putea 
citi ceva despre noi, despre noi? Abia peste-o sută de ani? 

Şi cu toate c-ajunsese aproape să strige, antrenamentul 
fricii atâtor ani n-o trădase: nu ţipa, acela nu era țipăt. N-o 
auzea decât Kostoglotov. 

Sau poate şi Sibgatov, din lighenaş. 

Nu erau foarte multe indicii în povestirea ei, dar nici prea 
puţine nu erau. 

— Leningrad? Recunoscu Oleg. În treizeci şi cinci? 


— Recunoaşteţi? 

— Pe ce stradă aţi locuit? 

— Pe Furştadskaia, bâigui cu tristeţe, dar şi-un pic 
bucuroasă Elizaveta Anatolievna. Dar dumneavoastră? 

— Pe Zaharievskaia. Alături! 

— Alături... Şi câţi ani aveaţi atunci? 

— Paisprezece. 

— Şi nu ţineţi minte nimic? 

— Puțin. 

— Nu ţineţi minte? Parc-ar fi fost cutremur - locuinţele 
stăteau cu uşile larg deschise, intrau, luau ceva, plecau, 
nimeni nu întreba nimic. A fost deportată atunci jumătate 
din populaţia oraşului. lar dumneavoastră - nu ţineţi 
minte...? 

— Ba, ţin. Dar ştiţi care-i ruşinea: asta nu părea să fie 
lucrul cel mai important. La şcoală ni s-a explicat de ce e 
nevoie de asta, de ce-i util. 

Ca o iapă ţinută strâns în hăţ, vârstnica femeie de serviciu 
îşi plimbă capul în sus şi în jos: 

— Despre blocadă vorbesc toţi! Despre blocadă se scriu 
poeme! Asta-i permis. De parcă înainte de blocadă n-ar fi 
fost nimic. 

Da, da. Avea dreptate. Iată, la fel se încălzea în lighenaşul 
său Sibgatov, uite aici stătea Zoia şi, tot aici - Oleg, şi, la 
măsuţa aceasta, la lumina acestei lămpi discutaseră - 
despre blocadă, despre ce altceva? 

Doar până la blocadă, nu se întâmplase nimic în acel oraş. 

Oleg oftă, îşi propti capul în cot şi se uită deprimat la 
Elizaveta Anatolievna. 

— E ruşinos, spuse el încet. De ce suntem liniştiţi până nu 
ne izbeşte pe noi înşine sau pe cei care ne sunt apropiaţi? 
De ce-i aşa firea omenească? 

Şi se mai ruşina şi pentru faptul că înălţase mai presus de 
vârfurile Pamirului cazna asta a lui: ce-i trebuie unei femei 
de la un bărbat - cât, exact? De parcă, în punctul ăsta s-ar fi 


concentrat toată viaţa. De parcă, fără asta, n-ar fi existat în 
patria lui nici chin, nici fericire. 

I se făcu ruşine - dar se şi linişti. Inundându-l, nenorocirile 
altora o spălau şi pe-a lui. 

— Cu câţiva ani înainte de asta, au fost deportaţi din 
Leningrad cei de origine aristocratică. Tot vreo sută de mii, 
probabil - dar parcă noi am observat? Şi ce fel de 
aristocrați mai rămăseseră în oraş - bătrâni şi copii, nişte 
neajutoraţi. lar noi ştiam, priveam şi - nimic: din moment ce 
noi eram lăsaţi în pace. 

— Dar piane aţi cumpărat? 

— Poate să fi cumpărat. Cu siguranţă c-am cumpărat. 

Între timp, Oleg îşi dăduse seama că această femeie n- 
avea nici cincizeci de ani. Dar, după figură, o puteai lua 
drept o băbuţă. De sub basma îi atârna o şuviţă de păr lins, 
bătrânicios, care nu se mai lăsa ondulată. 

— Dar, pe voi, de ce v-au deportat - cu ce acuzaţie? 

— Ca periculoşi din punct de vedere social, pentru ce 
altceva. Existau articole de lege notate prin litere mici, nu 
trebuia făcut proces, era foarte comod. 

— Soţul dumneavoastră - cine era? 

— Nimeni. Flautist la Filarmonică. Îi plăcea să dezbată 
anumite probleme când se îmbăta. 

Oleg îşi aminti de mama lui moartă - fusese şi ea o 
bătrânică prematură, la fel de agitat-intelectuală, la fel de 
neajutorată fără soţ. 

Dac-ar fi trăit în acelaşi oraş, ar fi putut-o ajuta pe femeia 
aceasta. S-ar fi putut ocupa de băiat. 

Dar fiecare fusese pus în pătrăţica lui separată - ca 
insectele prinse în ace de gămălie. 

— În familia unor cunoştinţe de-ale noastre, povestea 
acum, fără să se mai poată opri, sufletul acesta care tăcuse 
atâta vreme, copiii erau mari, un băiat şi o fată, amândoi 
comsomolişti fervenţi. Deodată, toată familia a fost 
nominalizată pentru deportare. Copiii s-au grăbit la 
comitetul local al comsomolului: „apăraţi-ne!” „O să vă 


apărăm, le-au spus acolo. Luaţi o hârtie şi scrieţi: vă rog ca 
de la data de... Să nu fiu socotit fiul/socotită fiica cutărora. 
Mă dezic de ei ca de nişte elemente sociale periculoase şi 
promit ca pe viitor să nu am nimic în comun cu ei şi să nu 
întreţin nici un fel de legături.” 

Oleg se cocârjase, umerii lui osoşi ieşiseră în evidenţă, 
capul îi atârna fără vlagă. 

— Şi mulţi scriau... 

— Da. Iar fraţii aceştia au spus: o să ne gândim. Au venit 
acasă, au aruncat carnetele de comsomol în sobă şi-au 
început să se pregătească de deportare. 

Începuse să se mişte Sibgatov. Ţinându-se de pat, se ridica 
din lighean. 

Femeia de serviciu se repezi să ia ligheanul, ca s-arunce 
apa din el. 

Oleg se ridică şi el şi, înainte de a se duce la culcare, 
începu să coboare aceeaşi scară dintotdeauna. 

În coridorul de jos, ajunse lângă uşa camerei unde stătea 
Diomka; al doilea din cameră fusese un postoperatoriu, 
care murise luni, iar în locul lui fusese adus acolo Şulubin. 

Uşa aceasta se închidea perfect, dar acum era 
întredeschisă, iar înăuntru era întuneric. Din întuneric, se 
auzea un horcăit greu. Iar infirmiere nu se vedeau prin 
apropiere: fie că erau pe la alţi bolnavi, fie că dormeau. 

Oleg deschise mai mult uşa şi-şi vâri capul înăuntru. 

Diomka dormea. Cel care horcăia şi gemea era Şulubin. 

Oleg intră. Uşa întredeschisă lăsa să intre un pic de lumină 
din coridor. 

— Aleksei Filipâci! 

Horcăitul încetă. 

— Aleksei Filipâci!... Vă e rău...? 

— Cum? Se auzitot ca un horcăit. 

— Vă e râu?... Să vă dau ceva?... S-aprind lumina? 

— Cine-i? O răsuflare speriată, apoi tuse şi-un nou acces 
de geamăt, fiindcă tusea îi provoca dureri. 


— Kostoglotov. Oleg. Ajunsese deja lângă el, se aplecase şi 
începuse să distingă pe pernă capul mare al lui Şulubin. Ce 
să vă dau? Să chem infirmiera? 

— Ni-mic, răsuflă Şulubin. 

Nu mai tuşea şi nu mai gemea. Oleg distingea totul din ce 
în ce mai amănunţit, chiar şi inelele de păr de pe pernă. 

— Pe de-a-ntregul, oricum, n-am să mor, şopti Şulubin. 

Deci, delira. 

Kostoglotov îi pipăi mâna fierbinte de pe cuvertură, o 
strânse uşor. 

— Aleksei Filipâci! 'Ţineţi-vă tare, Aleksei Filipăci! 

— O fărâmă, da?... O mică fărâmă?... Şoptea bolnavul. 
Şi-abia atunci pricepu Oleg că Şulubin nu delira, ba chiar 
îl recunoscuse şi-i amintea de ultima lor discuţie dinainte de 
operaţie. El spusese atunci: „Dar câteodată simt atât de 
clar că nu sunt cuprins pe de-a-ntregul în mine. Că mai e 

ceva absolut indestructibil, foarte înalt! O fărâmă a 
Spiritului Universal. Nu simţiţi şi dumneavoastră la fel?” 
Prima zi a creaţiei 


Dimineţă devreme, când toţi mai dormeau încă, Oleg se 
sculă încetişor, îşi făcu patul după toate regulile, cu 
cearceaful plic pliat în patru şi, călcând pe vârfuri în 
cizmele grele, ieşi din salon. 

Aşezat la masa infirmierei de gardă, cu capul acoperit de 
păr negru şi des culcat pe braţele încrucişate deasupra 
unui manual, dormea Turgun. 

Bătrâna îngrijitoare de la parter îi deschise baia şi Oleg se 
îmbrăcă acolo cu hainele sale de care, după două luni, se 
simţea înstrăinat: pantalonii vechi de la uniformă, bufanţi, 
tunica militară de postav, mantaua. Câtă vreme stătuse el 
prin lagăre, toate acestea zăcuseră la magazie - de-aceea, 
se păstraseră cât de cât şi nu erau definitiv tocite. Căciula 
lui de iarnă era, în schimb, civilă, cumpărată la Uş-lerek şi, 
mult prea mică pentru el, îl strângea. Se-anunţa o zi 
călduroasă, Oleg se gândi să nu-şi mai pună deloc căciula, 


prea îl făcea să arate ca o momâie. Iar cu centura nu-şi 
încinse mantaua, ci tunica de sub manta, aşa că înfăţişarea 
lui în haine de stradă părea acum să fie aceea de soldat în 
permisie, proaspăt demobilizat sau fugit de la arest. lar 
căciula şi-o puse în sacul de campanie - unul vechi, cu pete 
de grăsime, pârlit la un foc de tabără şi cu o gaură peticită, 
făcută de ţandăra unui obuz - mătuşa îi adusese lui Oleg 
sacul ăsta, cu un pachet la închisoare - el refuzase să ia 
lucruri bune în lagăr. 

Dar, după pijamaua din spital, chiar şi-aceste haine îl 
făceau mai arătos, mai vioi şi mai sănătos parcă. 

Kostoglotov se grăbea să iasă, de teamă să nu intervină 
ceva. Îngrijitoarea trase fierul vârât prin clanţa uşii de la 
intrare şi-l lăsă afară. 

leşi în cerdac - şi se opri. Respiră - aerul era proaspăt, 
neclătinat încă de nimic, netulburat! Aruncă o privire - 
lumea era verde, tânără! Ridică privirea mai sus - cerul se 
desfăşura trandafiriu din cauza soarelui care răsărise 
undeva. Ridică privirea încă şi mai sus - fuioare de nori albi, 
de-o lucrătură migăloasă, multiseculară erau întinse peste 
tot cerul - doar pentru câteva minute, înainte de-a se risipi 
care încotro, doar pentru acei puţini care-şi vor ridica ochii, 
poate, în tot oraşul - doar pentru Oleg Kostoglotov. 

Iar printre decupajele, dantela, fulgii, spuma acestor nori - 
plutea, încă bine conturată, strălucitoare, secera subţire a 
craiului nou ştirbit. 

Era dimineaţa creaţiei! Lumea era creată din nou, numai 
pentru a-i fi redată lui Oleg: du-te! Trăieşte! 

Şi doar luna curată ca o oglindă nu era tânără, nu era cea 
care lumina pentru îndrăgostiţi. 

Cu faţa topită de fericire, zâmbind nimănui - cerului şi 
copacilor, în acea bucurie a primăverii timpurii, a dimineţii 
timpurii, care-i cotropeşte şi pe bătrâni şi pe bolnavi, Oleg o 
porni pe aleile cunoscute, fără să-ntâlnească pe nimeni, în 
afara unui bătrân măturător. 


Privi în urmă, spre pavilionul canceroşilor. Pe jumătate 
acoperită de măturile lungi ale plopilor piramidali, clădirea 
se înălța îmbrăcată, bucată cu bucată, în cărămida cenuşie 
deschisă la culoare, fără să fi îmbătrânit deloc în cei 
şaptezeci de ani ai săi. 

Oleg mergea şi-şi lua rămas-bun de la copacii complexului 
medical. În arţari atârnau deja cerceluşi. Prima culoare era 
a florilor de corcoduş: o nuanţă de alb, care, din cauza 
frunzelor, părea alb-verzuie. 

În schimb, piersici nu erau deloc aici. Dar i se spusese că 
înfloriseră deja. O să-i vadă în Oraşul vechi. 

În prima dimineaţă a creaţiei - cine-i capabil să se poarte 
cu înţelepciune? Dându-şi peste cap toate planurile, Oleg 
puse la cale o aiureală: să se ducă imediat, dimineaţa 
devreme, în Oraşul vechi să privească piersicii înfloriţi. 

Trecu de porţile interzise şi văzu piaţa aproape goală, cu 
linia circulară a tramvaiului din care, udat de ploaia de 
ianuarie, strivit şi disperat, intrase pe această poartă 
pentru a muri. 

Ieşirea asta pe poarta spitalului - prin ce diferea ea de 
ieşirea pe poarta închisorii? 

În ianuarie, când Oleg se zbătea să fie internat, tramvaiele 
ţipătoare, hurducate şi tixite cu oameni îl ameţiseră. 

Acum, la o fereastră liberă, până şi clănţănitul roţilor era 
plăcut. Să mergi cu tramvaiul era o formă de viaţă, o formă 
a libertăţii. 

Tramvaiul se târa pe podul de peste râu. Acolo, jos, 
stăteau aplecate sălcii firave şi pletele lor, atârnate 
deasupra apei repezi, galben-cafenie, erau acoperite de o 
verdeață naivă. Copacii sădiţi de-a lungul trotuarului e-rau 
şi ei înverziţi, dar numai atât cât să nu acopere casele - fără 
etaj, de piatră solidă, clădite fără grabă de oameni care nu 
se grăbeau. Oleg se uita la ele cu invidie: când te gândeşti 
că există oameni fericiţi, care trăiesc în aceste case! Trecea 
prin cartiere uluitoare: trotuare extrem de largi, bulevarde 


extrem de largi. De altfel, care oraş n-ar părea frumos 
văzut în primele ore ale unei dimineţi trandafirii! 

Cartierele se înlănţuiau unele după altele: bulevardele 
dispărură, cele două părţi ale străzii se apropiară, începură 
să se înghesuie case grăbite, indiferente la frumuseţe şi 
rezistenţă - astea fuseseră construite deja înainte de 
război. Aici Oleg citi un nume de stradă care i se păru 
cunoscut. 

lată de unde.-l ştia: pe strada asta stătea Zoia! 

Scoase un carneţel de hârtie zgrunţuroasă, găsi numărul 
casei. Începu să privească din nou pe fereastră şi, la o 
încetinire a tramvaiului, văzu chiar casa respectivă: cu 
ferestre diferite, cu etaj, cu porţile veşnic larg deschise, sau 
poate chiar smulse o dată pentru totdeauna şi, în plus, cu 
nişte depen-dinţe în curte. 

Uite, pe aici pe undeva. Ar fi putut să coboare. 

Nu era lipsit de acoperiş în acest oraş. Era invitat aici; 
invitat de-o fată. 

Şi continuă să stea pe scaun, acceptând aproape cu 
plăcere ghionturile şi uruitul. Tramvaiul era la fel de gol. În 
faţa lui Oleg, se aşeză un uzbek bătrân, cu ochelari - avea 
înfăţişarea unui învăţat din vechime. Biletul primit de la 
taxatoare îl rulase într-un cilindru şi şi-l vârâse în ureche. 
Îşi continuă apoi călătoria cu micul tub de hârtie roz 
ieşindu-i din ureche. Şi din cauza acestei naivităţi, la 
intrarea în Oraşul vechi, Oleg se înveseli şi mai mult şi se 
simţi şi mai liber. 

Străzile se îngustară şi mai tare, se înghesuiau acum 
căsuțe mici, lipite umăr la umăr, iar pe urmă rămaseră şi 
fără ferestre, începură zidurile înal-te şi oarbe, lipite cu lut, 
iar, dacă din spatele lor mai răsăreau şi case, acestea erau 
întoarse cu spatele, fără ferestre, oarbe. În pereţi, apăreau 
pentru câte o clipă portiţe sau mici tuneluri - joase, cât să 
intri aplecat. De la scara tramvaiului până la trotuar, puteai 
ajunge dintr-un salt, iar trotuarele erau înguste de un pas. 
Şi strada se prăbuşea sub tramvai. 


Probabil că acesta era chiar Oraşul vechi, spre care se 
îndrepta Oleg. Numai că nu erau nici un fel de copaci pe 
străzile goale, iar piersici înfloriţi nici atât. 

Nu putea risca să se îndepărteze prea mult. Oleg cobori. 

Putea vedea acum aceleaşi lucruri, însă, mergând la pas,i 
se înfăţişau mai lent. Şi, în lipsa zdrăngănitului de tramvai, 
începu să audă - s-audă un ţăcănit de fier. În curând Oleg 
văzu un uzbek cu tiubiteică neagră brodată cu alb, într-un 
halat negru matlasat şi cu un fular trandafiriu la brâu. 
Stând pe vine în mijlocul străzii, uzbekul bătea cu ciocanul, 
pe şina liniei de tramvai, capătul rotunjit al săpăligii sale. 

Oleg se opri înduioşat: poftim, secol atomic! Aici, ca şi la 
Uş-Terek, metalul este încă şi acum atât de rar în 
gospodărie, încât un loc mai bun decât şina nu se găsise. 
Oleg îl urmărea pe uzbek să vadă dacă apucă să termine 
până la următorul tramvai. Însă uzbekul nu se grăbea 
deloc, el ciocănea temeinic, iar când claxona, din josul 
străzii, tramvaiul din cealaltă direcţie, se dădu cu o 
jumătate de pas în urmă, aşteptă să treacă, apoi se ghemui 
din nou pe vine. 

Oleg privea la spinarea răbdătoare a uzbekului, la fularul 
lui roz de la brâu (care absorbise tot trandafiriul cerului ce 
devenise, între timp, albastru). Nu putea schimba cu acest 
uzbek nici două cuvinte, dar îl simţea ca fiindu-i frate de 
trudă. Să ciocăneşti ketmeniul într-o dimineaţă de 
primăvară - nu era, oare, şi asta, o revenire la viaţă? 

Bine...! 

Mergea încet, mirându-se de lipsa ferestrelor. Ar fi vrut s- 
arunce o privire dincolo de ziduri, înăuntru. Însă portiţele 
erau închise, nu se făcea să intre. Deodată, o trecere i se 
arătă în întregime. Oleg se aplecă şi, printr-un coridor 
umed, intră în curte. 

Curtea încă nu se trezise, dar puteai înţelege că aici se 
desfăşoară, de fapt, toată viaţa casei. Sub copac, se afla o 
bancă îngropată în pământ, o masă, erau risipite jucării cât 
se poate de moderne. Exista aici şi o cişmea, de unde 


curgea licoarea vieţii. Mai era şi o covată de spălat rufe. lar 
ferestrele din jur - şi se dovedi că erau multe ferestre în 
casă, dădeau toate spre curte. Niciuna spre stradă. 

Mergând apoi încă un pic pe stradă intră, printr-un 
tunelaş asemănător, într-o altă curte. Şi acolo totul era la 
fel, doar că mai era şi-o uzbecă tânără, într-o haină liliachie, 
cu cozi negre şi subţiri, lungi până la brâu, care-şi făcea de 
lucru cu nişte copilaşi. Pe Oleg îl văzu, dar nu-l băgă în 
seamă. Plecă. 

Ăsta nu era un fel de a fi rusesc. În satele ruseşti şi în 
oraşele mai mici, toate ferestrele camerelor bune dau 
neapărat spre stradă, iar printre florile de la ferestre şi 
perdele se uită, ca dintr-un loc de pândă, gospodinele - să 
vadă cine mai trece pe stradă, cine la cine s-a dus în vizită şi 
cu ce scop. Dar Oleg înţelese imediat şi acceptă ideea 
orientală: cum trăieşti tu - nu vreau să ştiu, dar nici tu să 
nu tragi cu ochiul la mine! 

După anii de lagăr, expus vederii tuturor, veşnic pipăit, 
cercetat şi pândit - ce mod de viaţă mai bun şi-ar fi putut 
alege un fost deţinut? 

Oraşul vechi îi plăcea tot mai mult. 

Zărise deja mai demult, într-o spărtură dintre case, o 
ceainărie pustie, unde slăpânul tocmai se trezea. Acum mai 
dădu peste una pe o terasă, deasupra străzii. Oleg urcă 
acolo. 

Aici stăteau deja câţiva bărbaţi cu tiubiteice pe cap: una cu 
modele ţesute, una vişinie şi una albastră, şi-un bătrân cu 
turban alb brodat cu fire colorate. Şi nici o femeie. Oleg îşi 
aminti că nici până atunci nu văzuse vreodată femei în 
ceainării. Nu exista nici o inscripţie cum că femeilor le-ar fi 
interzisă intrarea, dar nu erau invitate. 

Oleg căzu pe gânduri. Totul era nou pentru ci, în această 
primă zi a noii sale vieţi, totul trebuia înţeles. Adunându-se 
separat, voiau oare bărbaţii să demonstreze că viaţa lor 
poate curge şi fără femei? 


Se aşeză lângă balustradă. De aici putea urmări bine uliţa. 
Aceasta se însufleţea, dar nimeni nu alerga grăbit, ca 
orăşenii. Trecătorii se mişcau măsurat. La ceaihana se 
stătea cu un calm nesfârşit. 

S-ar fi putut considera că sergentul Kostoglotov, deţinutul 
Kostoglotov, după ce-şi făcuse serviciul militar şi-şi 
îndeplinise termenul pe care i-l pretinseseră oamenii, după 
ce se chinuise cât îi pretinsese boala - murise în ianuarie. 
lar acum, clătinându-se pe picioare nesigure, ieşise din 
clinică un nou Kostoglotov, „subţire, sonor şi transparent”, 
cum se spune în lagăr, dar nu mai ieşise pentru o viaţă 
întreagă şi completă, ci doar pentru un supliment de viaţă - 
ca suplimentul de pâine înfipt în porţia de bază cu o sureică 
de pin: într-un fel - parte din aceeaşi porţie, dar totuşi 
bucăţică separată. 

Şi, începând astăzi să-şi trăiască viaţa aceasta 
suplimentară, proaspăt dăruită, Oleg voia ca ea să nu 
semene cu aceea deja trăită, de bază. Ar fi vrut să nu mai 
facă de acum încolo greşeli. 

Dar greşise deja la alegerea ceainicului: ar fi fost mai bine 
să nu facă pe nebunul şi să ia ceai negru, verificat. lar el, ca 
să fie mai exotic, luase kok-ceai, ceai verde. Descoperi că 
acesta n-avea nici tărie, nici energie, gustul nu era de ceai, 
iar firele de iarbă ce se adunau în ceaşca fără toartă nu-ţi 
venea să le-nghiţi, ci să le zvârli. 

Între timp, ziua se încingea, soarele se ridica în tării. 

Oleg ar fi fost deja dispus să mănânce ceva - la ceaihana, 
însă, nu aveau nimic, în afară de două feluri de ceai 
fierbinte, dar şi acela fără zahăr. 

Totuşi, preluând maniera lor infinit de lipsită de grabă, nu 
se ridică, nu se duse să caute mâncare, ci mai rămase 
aşezat o vreme, mutându-şi scaunul altfel. Şi atunci, de pe 
terasa ceaihanalei, văzu în curtea închisă din vecini un fel 
de păpădie transparentă, trandafirie, doar că avea vreo 
şase metri în diametru - un balon aerian, roz, imponderabil. 


Unul atât de mare şi de roz nu mai văzuse niciodată în 
realitate? 

Uriuk? Piersic...? 

Oleg începuse să-nveţe câte ceva: uite că-şi primise şi 
recompensa pentru lipsa de grabă. Asta însemna: nu te 
grăbi să te duci mai departe, până nu te-ai uitat în jur. 

Se apropie de balustradă şi de aici, de sus, se uită, se uită 
la minunea trandafirie, translucidă. 

Şi-o dăruia - de ziua creaţiei. 

Cum stă într-o casă din nord un brad împodobit cu 
lumânări, aşa stătea şi aici, în curtea închisă între zidurile 
lipite cu pământ şi deschisă doar spre cer, unde se trăia ca 
într-o cameră, stătea în chip de copac unic un piersic 
înflorit şi sub el se târau copilaşii şi o femeie cu batic negru 
şi flori verzi afânau pământul. 

Oleg se uită mai cu atenţie. Trandafiriul nu era decât o 
impresie generală. În piersic mai erau şi muguri vişinii, ca 
nişte lumânări; florile, în timp ce se desfăceau, erau roz la 
suprafaţă, iar, odată deschise, erau de-a dreptul albe, ca la 
măr sau la vişin. lar media dădea un roz de o delicateţe 
inimaginabilă - şi Oleg se străduia s-o cuprindă toată cu 
ochii, pentru a-şi aminti multă vreme de ea, pentru a le-o 
povesti Kadminilor. 

Minunea pusă la cale fusese găsită. 

Îl mai aşteptau multe bucurii deosebite astăzi, în lumea 
nou-născută! 

Iar luna-seceră nu se mai zărea deloc. 

Oleg cobori treptele spre stradă. Capul neacoperit începea 
să i se cam încingă. Trebuia să cumpere vreo patru sute de 
grame de pâine neagră, s-o mănânce aşa, goală, şi să se 
ducă în centru. Poate hainele de om liber îl încurajaseră 
într-atât, fiindcă nu-i era greață şi umbla fără nici un fel de 
efort. 

Atunci, Oleg zări un chioşc, încastrat în nişa unui zid, în 
aşa fel încât să nu strice alinierea străzii. Pânza umbrarului 
de la chioşc fusese ridicată ca o vizieră şi era susţinută de 


două bețe. De sub copertină, se prefira un fum albăstrui. 
Oleg fu nevoit să-şi aplece tare capul pentru a intra 
dedesubt, iar acolo se îndreptă fără să-şi îndrepte însă şi 
gâtul. 

Grătarul lung, de fier, era cât tejgheaua de mare. Într-un 
loc ardea focul, iar în rest era plin de cenuşă albă. De-a 
curmezişul grătarului, deasupra focului erau puse vreo 
cincisprezece tije lungi şi ascuţite de aluminiu cu bucățele 
de carne însăilate pe ele. 

Oleg îşi dădu seama: ăsta era şaşlâkul, astea erau 
frigăruile! Încă o descoperire a lumii create, acele frigărui 
despre care auzise atâtea poveşti în discuţiile gastronomice 
de la închisoare. Dar Oleg nu apucase să vadă aşa ceva în 
cei treizeci şi patru de ani de viaţă: nici în Caucaz, nici la 
restaurant nu fusese niciodată, iar, în cantinele populare 
dinainte de război, se mâncau sarmale şi terci de arpacaş. 

Şaşlăâk! Frigărui! 

Mirosul era ademenitor - mirosul acesta amestecat de fum 
şi carne! Carnea de pe beţişoare nu doar că nu era arsă, 
dar n-avea nici măcar culoarea maronie a bronzului, ci era 
de un roz-cenuşiu delicat, ca atunci când e aproape făcută. 
Vânzătorul de la chioşc, cu o faţă rotundă şi grasă întorcea, 
fără grabă, unele beţişoare, iar pe altele le muta de pe foc 
în direcţia cenuşii. 

— Cât costă bucala? Întrebă Kostoglotov. 

— Trei, răspunse somnoros vânzătorul. 

Oleg nu înţelesese: ce anume, trei? Trei copeici era prea 
puţin, trei ruble prea mult. Poate trei beţişoare de o rublă? 
Avea mereu parte de asemenea confuzii de când ieşise din 
lagăr: nu reuşea deloc să surprindă valoarea preţurilor. 

— Cât - de trei ruble? Inventă Oleg cum să se descurce. 

Vânzătorului îi era lene să vorbească, el apucă unul dintre 
beţişoare de un capăt, îl flutură înaintea lui Oleg ca în faţa 
unui copil şi-l puse din nou să se frigă. 

Un beţişor - trei ruble?... Oleg clătină din cap. Asta era 
dintr-un alt domeniu de unităţi, dintr-o lume cu alte 


dimensiuni. Cu cinci ruble, el trebuia să trăiască o zi. Dar 
cât de mult dorea să guste! Cerceta din ochi fiecare 
bucăţică şi-şi alegea beţişorul. Pe fiecare beţişor era ceva 
ispititor. 

În apropiere, aşteptau trei şoferi, camioanele lor erau tot 
acolo, pe stradă. Se mai apropie şi-o femeie, dar vânzătorul 
îi spuse ceva în uzbecă şi ea se îndepărtă nemulțumită. lar 
vânzătorul începu deodată să pună toate beţişoarele pe o 
singură farfurie, presără deasupra, direct cu degetele, 
ceapă tăiată, iar apoi le mai şi stropi dintr-o sticluţă. Şi Oleg 
înţelese că şoferii cumpăraseră toate frigăruile acelea, 
fiecare câte cinci bețe. 

Erau din nou acele preţuri inexplicabile, pe două nivele, şi 
salariile pe două nivele, care domneau pretutindeni - însă 
Oleg nici nu-şi putea imagina cel de-al doilea nivel şi, cu 
atât mai mult, nu se putea cocoţa acolo. Şoferii aceştia luau 
în treacăt câte o gustare de cincisprezece ruble fiecare - şi 
s-ar putea ca aceasta să nici nu fie măcar masa lor de bază. 
Salariul nu le putea ajunge pentru un asemenea mod de 
viaţă - de altfel, frigăruile nu erau pentru salariaţi. 

— Nu mai e, îi spuse vânzătorul lui Oleg. 

— Cum, nu mai e? Nu mai e deloc? Se amări foarte tare 
Oleg. Cum de mai stătuse pe gânduri! Poate că era prima şi 
ultima ocazie în viaţă! 

— Astăzi nu mi-au mai adus. Vânzătorul aduna resturile 
muncii sale şi se pare că avea de gând să coboare 
copertina. 

Şi atunci Oleg îi imploră pe şoferi: 

— Fraţilor! Cedaţi-mi un beţişor! Fraţilor - un beţişor! 

Unul dintre şoferi, un băiat tânăr foarte bronzat, dar cu 
părul de culoare cânepei, dădu din cap: 

— Hai, ia. 

Ei încă nu plătiseră, iar hârtiuţa verde pe care Oleg o 
scosese din buzunarul închis cu un ac de siguranţă, 
vânzătorul nici măcar n-o luă în mână, ci-i făcu vânt de pe 
tejghea în sertar, cum scuturi firimiturile şi gunoiul. 


Dar beţişorul era al lui Oleg! Abandonându-şi rucsacul 
soldăţesc pe pământ, luă cu două mâini tija de aluminiu şi, 
după ce numără bucăţelele - erau cinci, iar dintr-a şasea 
era o jumătate - a început să le smulgă cu dinţii de pe 
beţişor, dar nu întregi, ci câte puţin. Mânca îngândurat, 
cum îşi mănâncă un câine partea ascunsă într-un colţ sigur, 
şi cugeta la faptul că-i atât de uşor să stârneşti dorinţele 
omeneşti şi atât de greu să saturi ce a fost stârnit. Câţi ani 
nu existase pentru el un cadou mai mare pe pământ decât o 
bucată de pâine neagră! Acum o clipă, se mai pregătea încă 
să se ducă să-şi cumpere aşa ceva pentru mâncarea de 
dimineaţă - dar iată că simţise mirosul fumului albăstrui al 
fripturii, primise un beţişor să-l roadă - şi-i dădea deja 
târcoale disprețul pentru pâine. 

Şoferii îşi terminară cele cinci beţişoare de căciulă, 
porniră maşinile, plecară - iar Oleg tot îşi mai sugea partea 
lui. 


Încerca cu buzele şi limba fiecare bucăţică - cum iese 
sucul din carnea fragedă, cum miroase, cât este de bine 
friptă şi totuşi deloc arsă, câtă atracţie primitivă se mai 
ascunde încă, mai supravieţuieşte în fiecare bucăţică de 
acest fel. Şi, cu cât se adâncea mai mult în problema 
frigăruilor, cu cât le savura mai mult, cu atât mai lucid 
ajungea la concluzia definitivă - către Zoia calea-i era 
închisă. Acum va trece, în tramvai, prin dreptul casei ei şi 
nu va cobori. Acest lucru îi deveni absolut clar chiar în 
vreme ce stătea aplecat deasupra şaşlâkului. 

Şi tramvaiul, foarte plin de data aceasta, îl târî, pe acelaşi 
drum, spre centrul oraşului. Oleg recunoscu staţia Zoiei şi 
mai merse încă două. Nu ştia unde-i mai bine să coboare. 
Deodată, prin fereastra vagonului, o femeie începu să vândă 
de jos, de afară, ziare, şi Oleg îşi dori deodată să vadă cum 
se întâmplă asta - nu mai văzuse vânzători de ziare 
ambulanți din copilărie (mai exact, ultima dată asta s-a 
întâmplat - când se îimpuşcase Maiakovski şi puştii alergau 
pe străzi cu o ediţie specială). 

Dar aici era vorba de o femeie în vârstă, rusoaică, nu prea 
îndgmânatică, care nu găsea imediat rest, şi totuşi invenţia 
era de folos: la fiecare nou tramvai apuca să vândă câteva 
exemplare. 

Oleg o observă o vreme şi se convinse că treaba merge. 

— Miliția nu vă goneşte? Întrebă el. 

— Încă nu s-au prins, se şterse cu cotul vânzătoarea de 
ziare. 

Despre sine nu-şi dădea seama cum arată. Dacă i-ar fi 
privit mai cu atenţie, un miliţian i-ar fi cerut mai întâi lui 
documentele, nu vânzătoarei de ziare. 

Ceasul de stradă, electric, arăta abia ora nouă, dar ziua 
era deja atât de clăduroasă, încât Oleg începu să-şi 
descheie copcile mantalei, la gât. Fără să se grăbească, 
lăsându-se întrecut şi îmbrâncit, mergea pe partea însorită 
a pieţei, îşi îngusta ochii şi zâmbea la soare. 

Îl mai aşteptau multe bucurii în ziua aceea...! 


Era soarele acelei primăveri pe care nu sperase s-o mai 
prindă în viaţă. Şi, cu toate că nimeni în jur nu se bucura de 
întoarcerea lui la viaţă, ba chiar nici nu ştia măcar de ea - 
doar soarele o ştia, şi Oleg îi zâmbea şi el. Mai mult de atât, 
chiar dacă primăvara următoare nu mai urma să vină 
niciodată, chiar dacă aceasta urma să fie ultima - oricum, 
era o primăvară în plus! Se mulțumea şi cu atât! 

Nimeni dintre trecători nu se bucura de Oleg, însă el se 
bucura de toţi! Era bucuros să se întoarcă la ei! Şi la tot ce 
era pe străzi! Nimic nu i se părea neinteresant, tembel sau 
dezgustător în lumea lui proaspăt creată! Luni întregi, ani 
întregi de viaţă nu se puteau compara cu această singură zi 
prea plină de azi. 

Se vindea îngheţată în păhărele de hârtie. Oleg nici nu mai 
ştia de când nu văzuse asemenea păhărele. Îşi mai luă 
zborul o rublă şi jumătate! Rucsacul pârlit şi găurit de 
gloanţe în război îl purta pe spate, amândouă mâinile-i erau 
libere şi, desfăcând straturile răcoritoare cu beţigaşul, o 
porni şi mai încet. 

Apoi dădu peste vitrina unui fotograf care mai era, pe 
deasupra, şi la umbră. Oleg se sprijini de balustrada de fier 
şi încremeni pentru multă vreme, studiind viaţa purificată şi 
feţele îmbunătăţite expuse în vitrină, dar în special, de bună 
seamă, portretele fetelor, care oricum erau cele mai multe 
la număr. Mai întâi - fiecare din ele se îmbrăcase cu ce avea 
mai bun, pe urmă fotograful îi rotise capul şi mutase de 
zece ori lumina, apoi făcuse mai multe poze şi o alesese pe 
cea mai bună dintre ele, o retuşase şi, în sfârşit, din fiecare 
zece fete alesese una - astfel se ajunsese la această vitrină, 
şi Oleg o ştia, dar îi făcea totuşi plăcere să privească şi să 
creadă că din asemenea fete e făcută viaţa. Pentru toţi anii 
pe care-i pierduse şi pentru tot ce i se răpea acum - privea 
şi aduna din priviri, fără ruşine. 

Îngheţata se termină şi păhărelul trebuia aruncat, dar era 
atât de curăţel, de bine întocmit, încât Oleg se gândi că va fi 


bun să bea din el apă pe drum. Şi-l vâri în rucsac. Ascunse 
şi beţişorul - putea să aibă şi de el nevoie, cândva. 

Apoi, dădu peste o farmacie. Farmacia e şi ea un loc foarte 
interesant! Kostoglotov întră imediat în ea. Puteai studia 
zile în şir dreptunghiurile tejghelelor ei curate. Toate 
obiectele expuse aici erau neobişnuite pentru ochiul unui 
deţinut, în lumea - aceea treceau decenii fără să vezi aşa 
ceva, iar pe cele văzute cândva de Oleg în libertate, nici n- 
ar fi ştiut acum să le numească-n vreun fel sau să-şi 
amintească la ce folosesc. Cerceta, cu respectul 
băştinaşului, formele de nichel, de sticlă sau de plastic. Pe 
urmă, ierburile în pacheţele cu etichete pe care li se explica 
efectul. În ierburi, Oleg credea foarte tare - dar unde era 
iarba aceea, unde?... Urmau apoi vitrinele cu medicamente, 
şi erau aici o mulţime de denumiri noi, de care nu auzise în 
viaţa lui. Cu alte cuvinte, numai farmacia asta, şi era 
suficientă pentru a-i deschide lui Oleg un întreg univers de 
observaţii şi reflecţii. Oftă de la o vitrină la alta şi ceru doar 
ce-i comandaseră Kadminii: un termometru de apă, sodă şi 
hipermanganat. lermometru n-aveau, sodă n-aveau, iar 
pentru hipermanganat se duse să plătească trei copeici la 
casă. 

Pe urmă, Kostoglotov se aşeză la coada de la 
medicamentele eliberate pe reţetă şi stătu acolo vreo 
douăzeci de minute: îşi dăduse jos rucsacul şi simţea deja 
că-l chinuie zăpuşeala. Îl cuprinsese, pentru un moment, 
îndoiala - ce-ar fi să ia totuşi medicamentul? Puse-n 
fereastra ghişeului una dintre cele trei reţete pe care i le 
dăduse ieri Vega. Spera că nu vor avea medicamentul şi 
problema va cădea de la sine. Dar aveau, îi făcură calculul 
la ghişeu şi-i scriseră cincizeci şi opt de ruble şi câteva 
copeici. 

Oleg pufni în râs, de-a dreptul uşurat şi se îndepărtă. 

Faptul că, la fiecare pas al vieţii, îl urmăreşte cifra 
„cincizeci şi opt” nu-l mai mira. Dar că i se cereau o sută 
cincizeci şi şapte de rublişoare pentru trei reţete - asta era 


prea de lot. Cu aceşti bani se putea hrăni o lună. Îi trecu 
prin minte să rupă pe loc reţetele şi să le arunce în 
scuipătoare, dar se gândi că Vega ar putea întreba de ele - 
şi le ascunse. 

Îi părea rău să părăsească suprafeţele îmbrăcate în 
oglindă ale farmaciei. Dar ziua se încingea şi-l chema, era 
ziua bucuriilor lui. 

Îl mai aşteptau multe bucurii în ziua aceea. 

Păşea fără nici un fel de grabă. Trecea de la o vitrină la 
alta, agăţându-se, ca un scaiete, de fiecare ieşitură. Ştia că 
surprizele îl pândesc la tot pasul. 

Şi într-adevăr, dădu peste o poştă, iar în geam văzu o 
reclamă: „Utilizaţi fototelegraful!” Uluitor! Un lucru despre 
care, cu zece ani în urmă, se scria în romanele fantastice - 
iată că le era acum oferit trecătorilor. Oleg intră. Era afişată 
o listă - vreo treizeci de oraşe în care puteai trimite 
fototelegrame. 

Oleg începu să aleagă în gând - cui ar putea să-i trimită 
aşa ceva, şi unde? Dar în niciunul dintre aceste oraşe mari, 
risipite pe a şasea parte a uscatului, nu-şi putu aminti de 
vreun om, căruia scrisul lui să-i facă vreo bucurie. 

Totuşi, pentru a se lămuri mai îndeaproape, se apropie de 
ghişeu şi ceru să i se arate formularul şi cât de mari trebuie 
să fie literele. 

— Acum e stricat, îi răspunse femeia. Nu funcţionează. 

A, nu funcţionează! Păi, atunci, ducă-se pe pustii. Aşa era 
mai în firea lucrurilor. Parcă era şi mai liniştit aşa. 

Porni mai departe, citi afişele. Exista un circ şi câteva 
cinematografe. În fiecare rula ceva şi la matineu, dar nu 
putea cheltui pe-aşa ceva ziua dăruită pentru a cerceta 
universul. Uite, dac-ar fi avut, într-adevăr, ocazia să rămână 
pentru mai mult timp în oraş, nici la circ n-ar fi fost păcat să 
se ducă: doar era ca un copil, doar se născuse abia în ziua 
aceea. 

Era o oră la care se putea duce deja la Vega. 

Dacă era să se ducă... 


Dar, cum să nu se ducă? Doar era un prieten. Şi-l invitase 
sincer. Şi se fâstâcise, jenată. Era singurul suflet apropiat 
din tot oraşul - cum să nu se ducă? 

De fapt, nici el n-avea altă dorinţă decât să se ducă la ea. 

Chiar fără să fi vizitat universul oraşului - la ea. 

Dar, ceva îl reţinea şi-i servea argumente: n-o fi încă prea 
devreme? Poate că nu s-a întors încă sau, mai ştii, n- 
apucase să facă ordine? 

Bine, mai târziu... 

La fiecare răscruce se oprea, stând pe gânduri: cum să nu 
greşească şi s-aleagă drumul cel mai bun? Nu întreba pe 
nimeni şi alegea străzile după bunul lui plac. 

Astfel, ajunse la o prăvălie de vinuri - nu un magazin cu 
sticle, ci chiar o prăvălie cu butoaie: pe jumătate 
întunecoasă, pe jumătate umedă, c-un aer special, acrişor. 
O tavernă veche! 

Vinul era turnat din butoaie în pahare. Un pahar de vin 
ieftin costa două ruble. După frigărui, era, într-adevăr, 
ieftin! Şi Kostoglotov scoase dintr-un buzunar adânc 
următoarea hârtie neschimbată de zece ruble. 

Gustul nu se dovedi a fi cine ştie ce, dar capul lui slăbit 
începuse să ameţească deja, în timp ce golea paharul. Iar, 
când ieşi din dugheană şi porni mai departe - viaţa-i apăru 
şi mai uşoară, chiar dacă fusese binevoitoare cu el încă de 
dimineaţă. 

Se simţea acum atât de uşor şi atât de plăcut, încât s-ar fi 
zis că nimic nu l-ar mai fi putut supăra. Fiindcă, de tot ce 
era rău în viaţă, de tot ce putea fi mai rău - avusese deja 
parte, iar restul nu putea fi decât mai bun. 

Se mai aştepta la multe bucurii în ziua aceea. 

Dacă i-ar mai fi ieşit în cale o prăvălie de vinuri, ar fi 
meritat să mai bea un pahar. 

Dar nu mai întâlni altă dugheană. 

În schimb, o mulţime deasă umpluse trotuarul şi trecătorii 
erau nevoiţi s-o ocolească pe partea carosabilă. Oleg crezu 
că se întâmplase ceva pe stradă. Dar nu, toţi erau întorşi 


spre nişte trepte largi şi nişte uşi pe măsură şi aşteptau. 
Kostoglotov îşi ridică ochii şi citi: „Magazin universal 
central”. Asta era pe înţelesul oricui: urma să se dea ceva 
important. Dar ce anume? Îl întrebă pe unul, apoi pe altul, 
apoi pe o a treia, dar toţi se fofilau, nimeni nu răspundea ca 
lumea. Oleg nu află decât că se apropie ora deschiderii. Ei, 
asta era, aşa a fost să fie. Oleg se vâri şi ci în mulţime. 

Peste câteva minute, doi bărbaţi deschiseră uşile largi, 
încercară să domolească, cu gesturi speriat-prevenitoare, 
presiunea primului rând, dar fură nevoiţi să sară în lături, 
ca din faţa unui corp de cavalerie. Bărbaţii şi femeile care 
aşteptau, iar cei din primele rânduri erau toţi tineri, 
năvăliră pe uşă, apoi pe scara dreaptă ce ducea la etaj, cu 
râvna cu care ar fi trebuit să părăsească clădirea, în caz de 
incendiu. Se înghesui înăuntru şi restul mulţimii, şi fiecare 
alerga, pe măsura forţelor şi a vârstei sale, pe trepte în sus. 
Un mic firicel se prefirase şi la parter, dar marele val o 
luase spre etaj. În acest asalt, nu puteai rămâne liniştit, şi 
Oleg, negru şi ciufulit, cu rucsacul în spinare, o luă şi el la 
fugă (În înghesuiala aceea era înjurat ca „soldat”). 

Iar sus şuvoiul se împărțea: oamenii alergau în trei direcţii 
diferite, cotind-o cu grijă pe parchetul alunecos. Lui Oleg 
nu-i rămase decât o secundă pentru a alege. Dar cum ar fi 
putut lua o hotărâre? Alergă la nimereală după grupul de 
alergători cel mai puţin numeros. 

Şi se trezi la coada în creştere de la raionul de tricotaje. 

Vânzătoarele, în halatele albastre, se mişcau şi căscau atât 
de liniştite, de parcă n-ar fi văzut nimic din toată bătaia 
aceea şi aveau în faţă o zi plictisitoare şi pustie. 

După ce-şi recapătă suflul, Oleg află că se aşteaptă fie 
bluziţe, fie pulovăraşe de damă. Îi trase în şoaptă o 
înjurătură şi se-ndepărtă. 

Iar încotro o luaseră, între timp, celelalte două şuvoaie nu 
mai putea să-şi dea seama. Acum era deja mişcare peste 
tot, la toate raioanele erau oameni. Într-un loc, mulţimea 
era mai deasă şi se gândi că poate acolo era locul potrivit. 


Aici, erau aşteptate farfurii adânci, ieftine. Iată că se 
despachetau deja şi lăzile. Asta era ceva. La Uş-ITerek, nu 
existau farfurii adânci, Kadminii mâncau dintr-unele ciobite. 
Să duci la Uş-Ilerek o duzină de farfurii din acestea ar fi fost 
o treabă bună! Numai că până acolo ar fi ajuns numai cu 
cioburile. 

Apoi, Oleg începu să se plimbe la întâmplare pe cele două 
nivele ale magazinului. Se uită la raionul fotografic. 
Aparatele, care erau de negăsit înainte de război, precum şi 
toate piesele auxiliare de care mai era nevoie, umpleau 
acum rafturile, ispitind şi cerând bani. Era şi acesta unul 
din visele lui Oleg din copilărie - să se ocupe de fotografie. 

Îi plăcură foarte tare trenciurile bărbăteşti. După război, 
visase să-şi cumpere un trenci civil, i se părea cel mai 
frumos lucru pentru un bărbat. Dar acum ar fi trebuit să 
lase acolo treisute cincizeci-de rublişoare, salariul pe o 
lună. Aşa că Oleg porni mai depaite. 

Nu cumpără nicăieri nimic, dar se simţea, parc-ar fi avut 
buzunarele doldora de bani, doar că n-avea nevoie de 
NIMIC. 

Mai era şi vinul, ai cărui aburi veseli îşi continuau 
lucrarea. 

Se vindeau cămăşi de tercot. Oleg cunoştea bine cuvântul 
„tercot”: la auzul lui, toate femeile din Uş-Ierek dădeau 
fuga la magazinul sătesc. Se uită la cămăşi, le pipăi, îi 
plăcură. lar, pe una dintre ele, verde cu dunguliţe albe, o şi 
cumpără în gând. (De costat, costa însă şaizeci de ruble, n- 
avea cum s-o cumpere.) 

Cât a stat el pe gânduri, aplecat deasupra cămăşii, se 
apropie, dar nu de cămăşile acestea, ci de cele de mătase, 
un bărbat într-un palton de calitate, care o întrebă politicos 
pe vânzătoare: 

— Spuneţi-mi, vă rog, dintr-acestea aveţi numărul 
cincizeci, cu guler treizeci şi nouă? 

Oleg simţi că-l ia cu friguri pe spinare! Nu, mai exact, 
părea că cineva i-ar fi plimbat un fierăstrău pe toate 


coastele deodată! Se întoarse şi-] privi sălbatic pe acest 
bărbat proaspăt bărbierit, fără urmă de zgârietură, cu o 
pălărie bună, de fetru, pe cap, cu cravată şi cămaşă albă, îl 
privi de parcă acela i-ar fi dat una peste ureche şi acum era 
inevitabil ca unul dintre ei să zboare pe scară în jos. 

Cum? Oamenii putrezeau în tranşee, oamenii cădeau în 
mormintele comune în gropile prea puţin adânci de la polul 
îngheţat, oamenii erau luaţi o dată, a doua oară, a treia 
oară în lagăr, oamenii degerau în timpul etapelor, oamenilor 
le plesnea inima de cât săpau pentru a-şi câştiga dreptul la 
o pufoaică cârpită, iar curăţelul ăsta nu doar că-şi aminteşte 
de numărul cămăşii sale, dar mai ştie şi ce număr poartă la 
guler?! 

Uite, numărul ăsta de la guler îl dăduse gata pe Oleg! N-ar 
fi crezut niciodată că gulerul mai are şi el un număr 
separat! Ascunzându-şi geamătul de fiară rănită, se- 
ndepărtă de raionul de cămăşi. Auzi, numărul gulerului! La 
ce bun o viaţă atât de ticăloasă? De ce să se întoarcă în ea? 
Ca să ţii minte numărul gulerului, trebuie să uiţi altceva, 
nu?! Ceva mai important! 

Simţi că i se topesc toate forţele din cauza acestui număr 
de guler... 

La articole casnice, Oleg îşi aminti că Elena 
Aleksandrovna, chiar dacă nu i-o spusese direct, visa să 
aibă un fier de călcat modern, cu aburi. Oleg spera că nu va 
găsi aşa ceva, cum nu se găsea nimic din ceea ce era 
necesar, şi conştiinţa lui va fi, odată cu umerii, eliberată de 
această greutate. Dar vânzătoarea îi arătă un asemenea 
fier. 

— Şi e sigur că-i din acela modern, duduie? Kostoglotov 
cântărea neîncrezător fierul într-o mână. 

— Păi, ce interes aş avea să vă mint? Îşi strâmbă buzele 
vânzătoarea. Ea avea, oricum, o privire metafizică, adâncită 
parcă în ceva îndepărtat, ca şi cum cei ce treceau prin faţa 
ei n-ar fi fost cumpărători reali, ci umbrele lor indiferente! 


— Mă rog, nu c-aţi vrea să mă-nşelaţi, dar poate greşiţi 
dumneavoastră, presupuse Oleg. 

Coborând, împotriva voinţei sale, în viaţa asta trecătoare şi 
făcând efortul insuportabil de a muta un obiect material, 
vânzătoarea puse înaintea lui un alt fier de călcat. Nu-i mai 
rămăseseră însă forţe pentru a mai şi explica ceva prin 
cuvinte. 

Ce să-i faci, adevărul se cunoaşte comparând. Cel modern 
era, într-adevăr, cu un kilogram mai uşor. lar simţul datoriei 
îi ordona să-l cumpere. 

Oricât ar fi sleit-o transportarea fierului, faâa mai era 
acum nevoită să-i elibereze, cu degete obosite, şi bonul, şi 
mai avea de pronunţat, cu buze lipsite de vlagă, şi 
cuvintele: „la control”. (Care control? Cine trebuia 
verificat? Oleg uitase cu desăvârşire. Doamne, cât era de 
greu să te-ntorci în această lume!) Şi, oare, nu tot ea 
trebuia să ducă, atingând pământul cu picioarele, acest fier 
modern, la control? Oleg se simţea de-a dreptul vinovat că o 
smulsese pe vânzătoare din visarea ei. 

Când fierul de călcat ajunse în rucsac, umerii îl simţiră 
imediat. Îi era deja cald în manta; trebuia să iasă cât mai 
repede din magazinul universal. 

Dar, în clipa aceea, se zări într-o oglindă imensă din 
pământ până-n tavan. Nu se face ca un bărbat să se 
oprească şi să se studieze-n oglindă, dar o oglindă atât de 
mare nu găseai în tot Uş-ITerekul. Ce mai, într-o oglindă atât 
de mare nu se mai văzuse de zece ani. Şi, făcând abstracţie 
de ce se va crede, se privi mai întâi de departe, apoi mai 
deaproape, apoi şi mai deaproape. 

Silueta lui nu mai păstra nimic militar, cum crezuse el. 

Asemănarea mantalei lui cu o manta şi a cizmelor lui cu 
nişte cizme era extrem de vagă. În plus, umerii îi erau 
gârboviţi şi nici nu reuşea să se mai ţină drept. lar, fără 
căciulă şi fără centură, nu mai era soldat, ci mai degrabă un 
prizonier fugit sau un băiat de la ţară, sosit la oraş să vândă 
şi să cumpere ceva. 


Dar, pentru asta, ar fi trebuit să aibă un aer ceva mai 
înfipt, iar Kostoglolov arăta chinuit, amărât. 

Mai bine nu s-ar fi văzut. Până să se vadă, îşi păruse plin 
de îndrăzneală, pus pe fapte mari - pe trecători îi privise cu 
condescendenţă, iar pe femei - pe picior de egalitate. lar 
acum, fiindcă mai avea pe umăr şi rucsacul acela îngrozitor, 
care nu mai era de mult soldăţesc, ci, mai degrabă, o 
desagă de cerşetor, dacă s-ar fi apucat să-ntindă mâna pe 
stradă - sigur i s-ar mai fi zvârlit un ban. 

Dar el trebuia să se ducă la Vega... Cum să se ducă la ea 
aşa? 

Mai făcu un pas şi nimeri la raionul de galanterie sau de 
cadouri; cu alte cuvinte - la raionul de bijuterii pentru 
femei. 

Şi, printre femeile care ciripeau, probau, schimbau şi 
refuzau, acest om - pe jumătate soldat, pe jumătate 
cerşetor, cu cicatricea traversându-i partea de jos a feţei, se 
opri şi încremeni prostit, uitându-se cu atenţie. 

Vânzătoarea surâse ironic - ce voia el oare să-i cumpere 
iubitei de la ţară? 

— Şi trăgea cu ochiul să nu fure ceva. 

Dar el n-o rugă să-i arate nimic, nu luă nimic în mână. 

Stătea şi se uita prostit. 

Raionul acesta, strălucind de sticlă, pietre, metal şi plastic, 
se ridică în faţa frunţii lui de taur, aplecată ca o barieră 
vopsită cu fosfor. Prin bariera asta, fruntea lui Kostoglotov 
nu putea răzbi. 

Înţelesese. Înţelesese cât e de minunat să-i cumperi unei 
femei o bijuterie şi să i-o prinzi de piept sau să i-o pui la gât. 

Atâta timp cât nu ştia - n-avea nici o vină. Dar acum o 
înţelesese atât de sfâşietor, încât, din minutul acela, i se 
păru că nu se mai poate duce la Vega fără să-i ducă un 
cadou. 

Dar nici să-i dăruiască ceva n-ar fi putut, şi nici n-ar fi avut 
curajul. La lucrurile scumpe n-avea nici un rost să se uite. 
Cât despre cele ieftine - ce ştia el despre ele? Uite, broşele 


alea, sau ce-or fi, pandantivele acelea cu model, agăţate pe 
nişte ace, şi mai ales asta, în şase colţuri, cu multe sticluţe 
sclipitoare - nu-i frumoasă? 

Dar poate că-i absolut banală, vulgară”... Poate că o 
femeie cu gust s-ar ruşina şi s-o ia în mâini?... Poate că-aşa 
ceva nu se mai poartă de mult, nu mai e la modă?... De 
unde să ştie el ce se poartă şi ce nu? 

Şi, pe urmă, cum vine asta - să se ducă să înnopteze şi săi 
întindă, roşind, o broşuliţă acolo? 

Uimirile îl secerau din picioare, una câte una, ca bilele la 
jocul de popice. 

Şi lumea aceasta plină de complicaţii - în care trebuie să 
cunoşti modele femeieşti, să te pricepi s-alegi bijuteriile 
pentru femei, şi s-arăţi decent în faţa oglinzii, şi să ţii minte 
numărul pe care-l porţi la guler - se întunecă în ochii săi... 

Iar Vega trăia tocmai în această lume, şi ştia tot, şi se 
simţea bine. 

lar el se simţi derutat şi deprimat. Dacă era să se ducă la 
ea, trebuia s-o facă acum, chiar în clipa asta! 

Iar el nu putea. Îi pierise elanul. Se temea. 

Îi despărţise acest Magazin universal... 

Şi, din acest templu păgân blestemat, unde dăduse fuga 
încă nu demult, cu o lăcomie atât de stupidă, ascultând de 
idolii pieţei, Oleg ieşi atât de zdrobit, atât de chinuit, de 
parc-ar fi făcut aici cumpărături de-o mie de ruble, de parc- 
ar fi probat câte ceva la fiecare raion, iar lucrurile îi 
fuseseră împachetate şi iată că purta acum, pe spinarea 
încovoiată, muntele acesta de geamantane şi pachete. 

Când, de fapt, nu era decât un fier de călcat. 

Obosise atât de tare, de parcă ar fi cumpărat ceasuri la 
rând tot soiul de lucruri frivole - unde rămăsese dimineaţa 
aceea curată şi trandafirie, care-i promisese o viaţă cu totul 
nouă şi minunată? Acei nori lucraţi într-o manieră 
nemuritoare. Şi luntrea lunii, ascunsă printre nori...? 

Unde se găsise el să-şi schimbe pe mărunţiş sufletul său, 
întreg de dimineaţă? La Magazinul universal... lar mai 


devreme şi-l băuse odată cu vinul. lar şi mai devreme şi-l 
mâncase odată cu frigăruile. 

Pe când el trebuia doar să vadă un piersic înflorit şi să se 
grăbească la Vega... 

Lui Oleg i se făcu greață nu numai să se uite la vitrine şi 
reclame, dar până şi să se-nghesuie pe stradă, în stupul tot 
mai des de oameni preocupaţi şi veseli. Voia să se culce 
undeva la umbră, lângă râu, să zacă şi să se curețe. Iar în 
oraş mai putea merge, eventual, la grădina zoologică, cum 
îl rugase Diomka. 

Lumea animalelor o resimțea ca fiind parcă mai pe 
înţelesul lui. Mai la nivelul lui. 

Oleg mai era deprimat şi de faptul că-i era cald în manta, 
dar nici s-o care pe braţ n-ar fi vrut. Începu să întrebe cum 
s-ajungă la grădina zoologică. Într-acolo îl conduseră străzi 
solide, largi, liniştite, cu trotuarele acoperite de dale de 
piatră, cu copaci rămuroşi. Nici magazine, nici fotografii, 
nici teatre, nici dughene cu vin - aici nu era nimic de genul 
ăsta. Uruitul tramvaielor rămăsese şi el undeva mai 
departe. Aici era o zi bună, liniştită şi însorită, a cărei 
căldură răzbătea şi printre copaci. Fetele săreau şotronul 
pe trotuare. În grădinițele de flori, gospodinele sădeau câte 
ceva sau înfigeau araci pentru plantele căţărătoare. 

Lângă porţile grădinii zoologice, era imperiul copiilor - 
doar era o zi frumoasă de vacanţă! 

De cum intră în grădina zoologică, primul animal pe care-l 
văzu Oleg fu un ţap cu coarne răsucite. În împrejmuirea lui 
se înălța o stâncă în pantă abruptă şi, dincolo de ea, o 
prăpastie. Şi acolo, pe picioare subţiri şi puternice, chiar la 
marginea râpei, stătea nemişcat şi orgolios ţapul cu coarne 
uimitoare: lungi, răsucite şi rulate parcă, spirală cu spirală, 
dintr-o panglică de os. Nu avea barbă, ci o coamă bogată 
care-i atârna până la genunchi, de ambele părţi, ca un păr 
de sirenă. 'Iotuşi ţapul avea o asemenea demnitate încât 
părul acesta nu-l făcea nici feminin, nici caraghios. 


Cei care pândeau lângă plasa animalului cu coarne 
răsucite nu mai sperau să vadă vreo mutare a micilor copite 
ferme pe stânca aceea lucioasă. Stătea aşa de mult, exact 
ca o sculptură, ca o prelungire-a acestei stânci; şi, când nu 
bătea vântul să-i fluture pletele, nu rămânea nici o dovadă 
c-ar fi viu, că nu-i o înşelătorie. 

Oâeg stătu vreo cinci minute şi plecă încânlat: ţapul tot nu 
se mişcase! lată, cu-aşa o voinţă poţi lua viaţa-n piept! 

Ajuns la începutul celeilalte alei, Oleg observă că-n dreptul 
unei cuşti lumea, mai ales copiii, sunt mai însufleţiţi. Ceva 
se zbătea ca turbat acolo, înăuntru, se zbătea însă într-un 
singur loc. Şi iată ce era: o veveriţă prinsă-n roată. Chiar 
veveriţă-n roată din proverb. Doar că-n zicală sensurile s-au 
tocit şi nu-ţi mai poţi da seama - ce-i cu veverița? Ce-i cu 
roata? 

Aici, în schimb, acest lucru era ilustrat pe viu. În cuşcă, 
veverița avea şi-un trunchi de copac, cu ramurile îndreptate 
în sus, dar, pe lângă copac, mai era atârnată, cu viclenie, şi 
roata: o tobă deschisă privitorului, care avea, pe dinăuntru, 
nişte fuşteie ce-o transformau în cercul închis al unei scări 
nesfârşite. Şi iată că, neglijându-şi copacul cu ramurile 
îndreptate spre înălţimi, veverița stătea, nu se ştie de ce, în 
roată, deşi nimeni n-o obligase să intre acolo şi nici n-o 
momise cu mâncare - o atrăgea doar ideea falsă a 
activităţii, surogatul de mişcare. Începuse, probabil, 
atingând uşor fuşteiele, din curiozitate, neştiind încă peste 
ce lucru crud şi acaparator dăduse (n-o ştiuse prima dată, 
fiindcă pe urmă, după mii de ori, ştia deja, şi totuşi!). Dar, 
iată că totul se-nvârtejise până la turbare! Tot trupul roşcat, 
de suveică, al veveriţei şi coada cenuşiu-roşcată fluturau de- 
a lungul cercului, într-o alergare nebună, treptele scării în 
cerc scânteiau până la contopire, toate forţele fuseseră 
puse la bătaie, astfel încât inima stătea să plesnească - dar 
veverița nu reuşea să urce nici măcar o treaptă cu lăbuţele 
din faţă. 


Cei care stătuseră aici înainte de venirea lui Oleg - tot 
alergând o văzuseră, stătu şi el câteva minute - iar ca 
continua. 

Nu exista în cuşcă o forţă din afară, care să oprească roata 
şi să salveze veverița, şi nu exista nici o inteligenţă care s-o 
convingă: „Lasă asta! Asta nu-i decât deşertăciune!”. Nu! 
Nu exista decât un singur deznodământ clar - moartea 
veveriţei. 

N-ar fi vrut s-apuce să-l vadă. Porni mai departe. 

Astfel, prin două exemple grele de înţelesuri, aşezate pe 
dreapta şi pe stânga porţii de intrare, prin două soluţii 
posibile de existenţă, îşi întâmpina grădina zoologică de aici 
micii şi marii vizitatori. 

Oleg trecu pe lângă fazanul argintiu, fazanul auriu, 
fazanul cu pene roşii şi albastre. Se minună de peruzeaua 
uluitoare a gâtului de păun şi de coada lui desfăcută, de-un 
metru, cu ciucuri roz şi aurii. După deportarea cenuşie, 
după spitalul monoton, ochiul participa acum la un festin al 
culorilor. 

Aici, căldura nu era chinuitoare: grădina zoologică era 
largă, iar copacii începeau deja să dea un pic de umbră. Tot 
mai odihnit, Oleg depăşi o întreagă fermă de păsări - găini 
andaluze, gâşte de Toulouse şi de Holmogorsk - iar apoi 
urcă muntele unde erau ţinuţi cocori, ulii, grifoni şi, în 
sfârşit, pe-o stâncă pe care cuşca o acoperea ca un cort, 
sus, deasupra întregii grădini zoologice, trăiau condori cu 
capete albe; de n-ar fi fost inscripţia, i-ai fi putut lua uşor 
drept vulturi. Fuseseră aşezaţi cât mai sus, dar acoperişul 
cuştii era prea aproape de stâncă şi păsările acestea mari şi 
mohorâte se chinuiau, îşi desfăceau aripile, se zbăteau, dar 
n-aveau încotro zbura. 

Privind cum se chinuie condorul, Oleg îşi mişcă şi el 
omoplaţii, îndreptându-se. (Din cauza fierului de călcat să fi 
simţit apăsarea aceea-n spinare?) 

Totul îl provoca la interpretări. Pe-o cuşcă, era o inscripţie: 
„Bufniţele albe suportă greu privarea de libertate”. Deci, o 


ştiu! Şi, totuşi, le întemniţează! 

Păi, care nemernic suportă bine lipsa de libertate? 

O altă inscripţie: „Viaţa porcului spinos se desfăşoară 
noaptea.” Las' că ştim noi: te cheamă la nouă jumate seara 
şi nu-ţi dă drumul decât la patru dimineaţa. 

Iar: „Bursucul trăieşte în vizuini adânci şi întortocheate”. 

Ăsta da, ăsta-i de-al nostru! Bravo, bursucule, păi, ce 
altceva-ţi mai rămâne? Şi mutra o are în dungi, ca o saltea, 
adevărat ocnaş. 

Astfel interpreta totul Oleg - probabil că n-ar fi trebuit să 
vină încoace, cum n-ar fi trebuit să intre nici la Magazinul 
universal. 

Se dusese deja o bună parte din zi - iar bucuriile promise 
întârziau să se arate. 

Oleg ajunse la urşi. Unul negru, cu cravată albă, stătea şi 
se vâra cu nasul printre gratiile cuştii. Apoi făcu deodată un 
salt şi rămase atârnat de gratii cu labele din faţă. De fapt, 
nu avea o cravată albă, ci un lanţ de preot cu cruce pe 
piept. 

Sărise şi rămăsese atârnat! Păi, cum altfel şi-ar fi putut 
exprima disperarea? 

În celula de alături, se afla ursoaica lui cu puiul. 

Iar în următoarea, se chinuia un urs fumuriu. Acesta se 
foia mereu, neliniştit, pe loc, ar fi vrut să umble prin cuşcă, 
dar n-avea loc decât să-ntoarcă, fiindcă, de la un perete la 
altul, nu erau mai mult de trei corpuri de-ale lui. 

Aşa că, după măsură ursească, aceea nu era celulă, ci 
boxă. 

Pasionaţi de privelişte, copiii discutau între ei: „Auzi, ia să-i 
zvârlim o piatră, o să creadă că-i bomboană!” 

Oleg nu observase cum se uită copiii la el. Nici el nu era 
altceva decât un animal în plus, gratuit, doar că nu-şi dădea 
seama cum arată. 

Aleea cobora spre râu - aici erau ţinuţi urşii albi - dar ei 
erau măcar împreună, o pereche. Spre cuşca lor se scurgea 
apa câtorva fântâni, adunându-se într-un iaz îngheţat şi ei 


săreau acolo să se răcorească, la fiecare câteva minute; 
apoi ieşeau pe terasa de ciment, îşi scuturau cu labele apa 
de pe bot şi umblau, umblau, umblau, pe marginea terasei, 
deasupra apei. Cum trebuie să se simtă aici urşii polari 
vara, la patruzeci de grade? Cam cum ne simţeam noi, 
dincolo de cercul polar. 

Cea mai încurcată treabă cu detenţia animalelor era că, 
luându-le partea şi, să presupunem, având puterea s-o facă, 
Oleg tot n-ar fi putut deschide cuştile pentru a le elibera. 
Fiindcă, odată cu patria, ci îşi pierduseră şi ideea de 
libertate raţională. Şi eliberarea lor bruscă putea fi încă şi 
mai cumplită. 

Asemenea gânduri absurde îi treceau lui Kosloglotov prin 
cap. Creierii îi fuseseră răsuciţi în aşa fel, încât nu mai 
putea recepta nimic cu naivitate sau indiferenţă. Tot ce 
vedea în viaţă - totul trezea în el fantoma cenuşie şi uruitul 
adâncurilor. 

Pe lângă cerbul cel trist, căruia-i lipsea aici cel mai mult 
spaţiul în care s-alerge, pe lângă sfântul zebu indian, pe 
lângă iepurele auriu aguti, Oleg urcă, din nou, îndreptându- 
se de data aceasta spre maimuțe. 

Lângă cuşti, copii şi maturi se-amuzau hrănind maimuţele. 
Kostoglotov trecu pe lângă ei fără să zâmbească. 
Nepieptănate, de parc-ar fi fost toate tunse cu aparatul, 
triste, ocupate pe priciurile lor cu bucurii şi tristeţi 
primitive, îi aminteau prea mult de cunoscuţii lui de pe 
vremuri, care mai erau poate şi acum prin închisori, pe unii 
din ei recunoscându-i personal. 

Într-un cimpanzeu singuratic şi îngândurat, cu ochi 
inflamaţi, cu braţele atâmându-i între genunchi, Oleg îl 
recunoscu, se pare, pe Şulubin - stătea şi-acela, câteodată, 
într-o poziţie asemănătoare. 

În ziua aceea luminoasă şi caldă, Şulubin se zbătea pe 
patul său, între moarte şi viaţă. 

Nesperând să găsească ceva interesant în rândul 
maimuţelor, Kostoglotov îl parcurse rapid, ba chiar 


începuse deja să o cotească, numai că văzu pe-o cuşcă 
îndepărtată o explicaţie pe care-o citeau mai mulţi oameni. 

Se duse acolo. Cuşca era goală şi pe tăbliţa obişnuită scria: 
„macacus rhesus”. Iar pe-un anunţ scris în grabă şi prins în 
pioneze de plăcuţă, se spunea: „Maimuţica ce trăia aici a 
orbit din cauza cruzimii absurde a unuia dintre vizitatori. 
Un om rău a zvârlit nişte tutun în ochii lui macacus-rhesus.” 

Abia acum îi pică fisa lui Oleg! Până-acum se plimbase cu 
un zâmbel atoateştiutor, dar acum îi venea să ţipe, să urle, 
în aşa fel încât să-l audă toată grădina zoologică - de parcă 
lui i ar fi presărat cineva tutun în ochi. 

De ce...?! Păi, uite-aşa - de ce nu?... Pur şi simplu... 

— De ce? 

Cele scrise impresionau mai ales prin simplitatea lor 
copilărească. Despre necunoscutul care plecase nepedepsit, 
nu se spunea că fusese inuman. Nu se spunea despre el că-i 
agent al imperialismului american. Nu se spunea, despre el, 
decât atât - că e rău. Şi asta uluia: ce motiv avea el să fie, 
pur şi simplu, fără nici un motiv - rău? Copii! Să nu creşteţi 
răi! Copii! Să nu ucideţi fiinţele lipsite de apărare! 

Anunţul fusese citit şi recitit, iar maturii şi copiii stăteau şi 
se uitau la cuşca goală. 

Iar Oleg se duse, cărându-şi în spate sacul slinos, ars, 
găurit de gloanţe şi îngreunat de fierul de călcat - în ţara 
târâtoarelor şi-a răpitorilor. 

Şopârlele stăteau culcate pe nisip, ca nişte pietre cu solzi, 
lipite unele de altele. Ce mişcare din libertate pierduseră 
ele? Pierduseră oare şi ele ceva? 

Mai zăcea acolo şi-un crocodil chinezesc imens, de-un 
fumuriu-întunecat, cu botul plat, cu labele răsucite parcă 
într-o direcţie greşită. Inscripţia spunea că, pe căldură, nu 
înghite în fiecare zi carne. 

Să-i fi convenit, oare, lumea raţională-a grădinii zoologice, 
cu mâncare primită de-a gata? 

Un piton masiv se lipise de un copac, ca un buştean gros şi 
uscat. Era complet imobil şi nu-şi agita decât limba mică şi 


ascuţită. 

Cobra cea veninoasă se răsucea sub un clopot de sticlă. 

Iar şerpii obişnuiţi erau în mai multe exemplare. 

N-avea nici un chef să-i studieze pe toţi. Ar fi vrut să-şi 
imagineze faţa macacului orb. 

Dar, începuse deja aleea carnivorelor. Superbi, 
diferenţiindu-se prin blănurile lor bogate, erau închişi aici şi 
râşi, şi pantere, şi pume de-un maro fumuriu, şi jaguarul 
roşcat, acoperit de pete negre. Erau prizonieri, sufereau în 
lipsa libertăţii, dar Oleg îi percepea la fel ca pe cei de drept 
comun. 'Tlotuşi, pe lumea asta, se poate stabili cinc-i în mod 
evident vinovat. 

Uite, acolo scrie că jaguarul mănâncă o sulă patruzeci de 
kilograme de came pe lună. Păi, asta-i inimaginabil! De 
carne roşie, curată! Iar, în lagăr, nici nu se-aduce aşa ceva, 
în lagăr, se-aduc zgârciuri şi măruntaie, câte-un kilogram 
de brigadă. 

Oleg îşi aminti de cavaleriştii aceia, scoşi de sub convoi, 
care scăpaseră cu viaţă mâncând ovăzul furat de la caii 
lor... 

Mai departe, îl văzu pe domnul tigru. În mustăţi, în 
mustăţi, îi era concentrată expresia de rapacitate! Iar ochii 
îi avea galbeni... Totul se încurcase în capul lui Oleg - 
începuse să-l privească pe tigru cu ură. 

Un vechi ocnaş politic, deportat pe vremuri în Turuhan, şi 
pe care Oleg îl întâlnise, în timpurile noi, în lagăr, îi 
povestise că ochii aceia nu erau negri-catifelaţi, ci chiar 
galbeni! 

Ţintuit de ură, Oleg înţepenise lângă cuşca tigrului. 

Totuşi de ce uite-aşa, de ce - pur şi simplu? 

Îi era greață. Nu mai voia să stea în grădina asta 
zoologică. Voia să fugă de-aici. Nu se mai duse să vadă leii. 
Începu să-şi croiască, la nimereală, drum spre ieşire. 

Trecând prin dreptul unei zebre, Oleg trase cu ochiul şi se 
duse mai departe. 

Şi, deodată, se opri în faţa... 


În faţa unei minuni de spiritualitate, după setea de sânge 
greoaie. Antilopa nilgau - de-un cafeniu deschis, cu picioare 
subţiri şi uşoare, cu căpşorul veşnic atent, dar deloc 
speriată, stătea aproape de plasă şi-l privea pe Oleg cu ochi 
mari, încrezători şi - dragi! Da, dragi! 

Nu, asemănarea era atât de mare, încât simţea că nu mai 
poate suporta! Nu-şi mai cobora de la el privirea blând- 
reprobatoare. Îl întreba: „De ce nu vii? Doar a trecut deja o 
jumătate de zi, tu de ce nu vii?” 

Era o nebunie, era o migrare a sufletelor, fiindcă era clar 
că stătea aici şi-l aştepta pe Oleg. De cum se apropiase, 
începuse să-l întrebe, cu ochi plini de reproş, dar şi de 
iertare: „Nu vii? Chiar n-ai să vii? Şi eu care te-am 
aşteptat...” 

Dar el, de ce nu se ducea?! De ce nu se ducea, odată...! 

Se scutură şi se grăbi spre ieşire. 

O mai putea prinde încă! 

Şi ultima 


Nu se putea gândi la ea acum nici cu lăcomie, nici cu 
mânie - acum ar fi fost fericit să se culce la picioarele ei, ca 
un câine, ca un biet câine bătut. Să se culce pe jos şi să-i 
încălzească picioarele cu respiraţia lui, ca un câine. Asta 
era singura fericire care se putea imagina. 

Dar această simplitate de animal bâând - să se ducă, pur şi 
simplu, şi să se-ntindă la picioarele ei, bineînţeles că nu şi-o 
putea permite. Va trebui să pronunţe nişte cuvinte 
politicoase de scuză, fiindcă aşa complicaseră oamenii totul, 
în aceste multe mii de ani. 

Mai avea şi acum în faţa ochilor roşeaţa ce-i invadase 
obrajii ieri, când îi spusese: „Ştiţi, aţi putea să înnoptaţi la 
mine, fără nici o problemă, fără absolut nici o problemă!” 

Această roşeaţă trebuia răscumpărată, ocolită prin râs, n-o 
putea lăsa să-şi mai trădeze odată timiditatea - de-aceea 
era nevoit să-şi inventeze primele fraze, suficient de 
politicoase şi cu destul umor, pentru a minimaliza situaţia 


neobişnuită care făcuse ca el să vină la medicul lui, o femeie 
tânără şi singură - şi, pe deasupra, să mai şi rămână peste 
noapte. Fiindcă, altfel n-ar fi vrut să inventeze nici un fel de 
fraze, ci să se-aşeze în uşă şi să se uite la ea. Şi să-i spună, 
neapărat: „Vega! Am venit!” 

Dar, oricum, va fi o fericire care-l va depăşi - să se 
găsească alături de ea, nu într-un salon de spital, ci într-o 
locuinţă obişnuită - şi să vorbească despre ceva, despre 
orice. 

Probabil că va face greşeli, gesturi nepotrivite, fiindcă se 
dezobişnuise cu totul de traiul neamului omenesc, dar cu 
ochii va reuşi probabil totuşi să exprime: „Fie-ţi milă de 
mine! Ascultă, fie-ţi milă de mine, mi-e atât de rău fără 
tine!” 

Cum putuse să piardă atâta timp? Cum putuse să nu se 
ducă la Vega - să nu se ducă, demult deja, demult de tot? 

Acum mergea întins, fără să şovăie, temându-se de un 
singur lucru - să n-o scape. După o jumătate de zi de rătăcit 
prin oraş, înţelesese deja aşezarea străzilor şi ştia încotro 
trebuie să meargă. Şi mergea. 

Dacă-şi sunt simpatici. Dacă le e atât de plăcut să fie 
împreună şi să-şi vorbească. Dacă va putea cândva să-i ia 
mâna într-a lui, şi s-o cuprindă pe după umeri, şi s-o 
privească tandru, de aproape, în ochi - oare, asta era puţin? 
Şi dacă mai era posibil încă şi mult mai mult de-atât - era, 
oare, puţin...? 

Cu Zoia bineînţeles c-ar fi fost puţin. Dar - cu Vega? Cu 
antilopa nilgau? 

Căci, iată, nu făcuse decât să-şi imagineze c-ar putea 
cuprinde mâinile ei într-ale sale, şi deja nişte strune se 
întinseseră în sufletul lui şi se tulburase - cum o să fie asta? 

Păi, asta era puţin...? 

Pe măsură ce se apropia de casa ei, era tot mai emoţionat, 
îi era de-a dreptul frică! Dar o frică fericită, o bucurie 
aproape de leşin. Numai această frică fusese de-ajuns să-l 
facă acum fericit! 


Mergea, uitându-se doar la numele străzilor, fără să mai 
observe magazinele, vitrinele, tramvaiele, oamenii şi 
deodată, la colţ, nereuşind, din cauza înghesuielii, să 
ocolească o femeie în vârstă, oprită în stradă, se trezi şi 
văzu că vindea bucheţele de flori mici, mov. 

Nicăieri, nici în cele mai ascunse cotloane ale memoriei lui 
modificate, nu rămăsese vreo umbră din ideea că, mergând 
la o femeie, trebuie să-i duci flori...! 

— Astea ce fel de flori sunt? O întrebă el timid pe 
precupeaţă. 

— Violete, ce să fie! Se simţi aceea jignită. O rublă - 
măânunchiul. 

Violete?... Violetele-acelea poetice?... El şi le amintea 
altfel, parcă. Tulpina ar fi trebuit să fie mai zveltă, mai 
lungă, iar florile - mai adunate în clopoțel. Dar, poate că 
uitase el. Sau poate era un soi local. În orice caz, n-avea de 
ales. lar acum, că-şi amintise, nu numai că nu se putea duce 
fără flori, ci-i era ruşine că încă o clipă în urmă mersese 
atât de liniştit fără ele. 

Dar câte trebuia să cumpere? Unul? Arăta prea 
sărăcăcios. Două? Cam amărât arătau şi aşa. Trei? Patru? 
Era deja foarte scump. Experienţa din lagăr îi clănţăni 
undeva în cap, ca o maşină de calculat, că s-ar putea târgui 
pentru a lua două bucheţele de-o rublă jumate, sau cinci 
buchete pentru patru, dar clinchetul acela clar parcă nu 
răsunase pentru Oleg. 

Scoase două ruble şi le întinse liniştit. 

Şi luă două bucheţele. Miroseau. Dar nu miroseau cum ar 
fi trebuit să miroasă violetele din tinereţea lui. 

Astfel, mirosindu-le, mai putea să le ducă, fiindcă separat, 
cu ele în mână, arăta caraghios de tot: un soldat bolnav, 
demobilizat, fără căciulă, cu rucsac şi violete. Nu era 
capabil să le găsească un loc, aşa că le-ascunse în mânecă şi 
le ducea aşa, neobservate. 

lar numărul la care locuia Vega - uite-l! 


Îi spusese să intre prin curte. Intră în curte. Apoi o luă la 
stânga. 


(lar sufletul îi era răvăşit!) 

Casa avea o verandă lungă de ciment, comună, deschisă, 
dar cu o copertină şi un grilaj din stinghii oblice drept 
balustradă. Pe balustradă, fuseseră zvârlite la uscat 
plăpumi, saltele, perne - iar pe sforile întinse între 
stâlpişori, mai erau atârnate şi rufe. 

Toate astea nu se potriveau deloc cu locul unde stătea 
Vega. Prea multe piedici în cale. Dar ce să-i faci, nu era ea 
de vină. Uite acolo, mai departe, dincolo de toate lucrurile 
astea atârnate, urmează uşa cu numărul ei, iar în spatele 
uşii - lumea Vegăi - şi numai a ei. 

Se vâri pe sub cearceafuri şi găsi uşa. O uşă ca oricare 
alta. Acoperită cu vopsea maro-deschis, cojită pe alocuri. O 
cutie poştală, verde. 

Oleg scoase violetele din mâneca mantalei. Îşi îndreptă 
părul. Era tulburat - şi fericit din cauza tulburării. Cum să 
şi-o imagineze fără halatul de medic, printre lucrurile din 
casa €i...? 

Nu, nu era vorba doar de cele câteva cartiere parcurse, de 
la grădina zoologică, în cizmoaie grele! Venise pe drumurile 
lungi ale ţării, venise de două ori câte şapte ani! Şiiată că, 
în sfârşit, demobilizat, ajunsese la uşa unde-l aşteptase, 
vreme de paisprezece ani, în tăcere, o femeie. 

Şi atinse uşa cu degetul mijlociu. 

N-apucase însă să bată cum se cuvine, că uşa şi începuse 
să se întredeschidă (Îl văzuse ca mai devreme? Pe 
fereastră?) - se deschise - şi de acolo, îndreptându-şi direct 
spre Oleg motocicleta de un roşu aprins, deosebit de masivă 
în uşa îngustă, dădu buzna un tânăr botos, cu nasul lat şi 
spart. Fără să întrebe măcar ce caută acolo Oleg, la cine se 
duce, îşi împinse motocicleta - nu era obişnuit s-o cotească 
- şi Oleg se dădu deoparte. 


Oleg fu paralizat şi, în prima clipă, nici nu înţelese: ce-i era 
acest băiat Vegăi, care locuia singură, de ce ieşea din casa 
ei? Doar nu putuse uita cu desăvârşire, chiar dacă 
trecuseră osută de ani, că oamenii nu mai trăiesc în general 
singuri, de capul lor, că trăiesc la comun! Nu putea să uite, 
dar nici să ţină minte nu era obligat. Din baraca de lagăr, 
lumea liberă apare drept tot ceva cu totul opus barăcii şi, în 
nici un caz, ca o casă la comun. Păi, chiar şi la Uş-Ierek, 
oamenii trăiau fiecare în parte, habar n-aveau de locuinţele 
comune. 

— Spuneţi-mi, vă rog, i se adresă el tânărului. 

Dar băiatul, rulând motocicleta pe sub cearceaful întins, 
cobora deja pe scară cu bufnituri sonore de roţi pe trepte. 

Dar uşa o lăsase deschisă. 

Oleg intră, nehotărât. În adâncul neluminat al coridorului 
se mai vedeau uşi, uşi, uşi - care dintre ele putea fi? 

În semiîntuneric, fără să aprindă becul, se arătă o femeie 
şi-l întrebă, duşmănoasă din pornire. 

— Dumneavoastră, pe cine căutaţi? 

— Pe Vera Kornilievna, spuse timid, câtuşi de puţin în stilul 
său, Kostoglotov. 

— Nu e! Spuse femeia, fără să controleze uşa, fără să se 
uite într-acolo, cu o siguranţă antipatică, şi înaintă drept 
spre Kostoglotov, obligându-l să se retragă. 

— Ciocăniţi la uşa ei, îşi veni în fire Kostoglotov. Se 
înmuiase atât de tare fiindcă sperase s-o vadă pe Vega, dar 
la lătratul vecinei ştia să latre şi el. Astăzi nu-i la serviciu. 

— Ştiu. Nu-i. A fost. A plecat. Femeia cu frunte îngustă şi 
obraji asimetrici îl studia. 

Văzuse deja şi violetele. Nu mai avea acum rost să le 
ascundă. 

Să nu fi avut violetele astea în mâini s-ar fi simţit acum om 
- ar fi putut ciocăni chiar el, ar fi putut vorbi liber, ar fi 
puâut insista - când a plecat, dacă se întoarce curând, să 
lase un bilet (sau poate că şi lui îi fusese lăsat unul...?) 


Dar violetele îl transformau într-un fel de petiţionar venit 
cu ploconul, un îndrăgostit, un nătâng... 

Şi el se retrase pe verandă sub presiunea femeii cu obraji 
asimetrici. 

Iar aceea, împingându-l din urmă de pe câmpul de luptă, îl 
ţinea sub observaţie. Vagabondul mai avea un obiect care 
ieşea prin sacul de campanie, nu cumva să mai şterpelească 
şi de-aici ceva. 

Motocicleta din curte se burzuluia în împuşcături, fără 
amortizor, apoi se îneca, fornăia şi se îneca din nou. 

Oleg se tot foia. 

Femeia îl privea iritată. 

Cum putea să lipsească Vega dacă-i promisese? Da, numai 
că-l aşteptase mai devreme - şi iată că plecase undeva. Ce 
nenorocire! Nu ghinion, nu neplăcere - ci nenorocire! 

Oleg îşi trase mâna cu violete în manta, de parcă i-ar fi fost 
retezată. 

— Spuneţi-mi, se mai întoarce sau a plecat la serviciu? 

— A plecat, spuse răspicat femeia. 

Dar acesta nu era un răspuns. 

Pe de altă parte, şi să stea aici, în faţa ei, şi s-aştepte ar fi 
fost stupid. 

Motocicleta se zvârcolea, scuipa, împuşca - şi murea. 

lar pe balustrade se-aeriseaii perne grele. Saltele subţiri. 
Plăpumi în cearceafuri-plic. Fuseseră scoase să se zvânte la 
soare. 

— Păi, ce mai aşteptaţi, cetăţene? 

Mai erau şi bastioanele astea de aşternuturi care-l 
împiedicau să gândească. 

Iar aia îl tot cerceta şi nu-l lăsa să cugete. 

lar motocicleta aceea blestemată îi sfâşia sufletul - nu voia 
să pornească. 

Şi, din cauza bastioanelor de perne, Oleg începu să se 
retragă cu spatele - în jos, înapoi, de unde venise - respins. 

Măcar pernele astea să nu fi fost: cu câte-un colţ mototolit, 
cu două atârnând ca nişte ugere de vacă şi unul înălţat ca 


un obelisc - măcar pernele să nu fi fost, poate că atunci s-ar 
fi gândit el la ceva, s-ar fi hotărât la ceva. N-ar fi avut voie 
să plece aşa, imediat. Vega se va mai întoarce, probabil! Se 
va întoarce-n curând! Şi-i va părea şi ei rău! Îi va părea rău! 

Dar în pernele, în saltelele, în plăpumile îmbrăcate în 
plicuri, în stindardele ceraceafurilor, se afla acea experienţă 
de secole, stabilă, pe care n-avea acum forţă s-o nege. N- 
avea dreptul. 

Mai ales - acum. Mai ales -el. 

Un bărbat singur poate dormi pe-o stivă de lemne, pe 
scânduri, ataţi timp cât inima-i e arsă de credinţă sau 
ambiţie. Doarme pe priciuri goale şi deţinutul care n-are de 
ales. Şi, la fel, deţinuta, despărțită de el cu forţa. 

Dar, acolo unde femeia şi bărbatul s-au înţeles să fie 
împreună - boturile astea umflate şi moi îşi aşteaptă 
tributul. Ele ştiu că n-au cum să dea greş. 

Şi, cu ghiuleaua fierului de călcat pe umeri, cu braţul tăiat, 
Oleg părăsi cetatea cu care nu se putea lupta, şi ieşi 
anevoie pe poartă - iar bastioanele de perne îi trimiteau 
fericite - în spinare ghiulelele lor. 

Nu pornea, blestemata! 

De-afară, exploziile acelea erau mai estompate şi Oleg se 
opri să mai aştepte un pic. 

Mai exista o speranţă să vină Vega. Dacă se întoarce - n- 
are cum să nu treacă pe aici. Îşi vor zâmbi şi cât vor fi de 
bucuroşi: „Bună ziua...!” „Ştiţi...” „Ca să vezi, ce 
întâmplare...” 

Şi-atunci să scoată din mânecă violetele mototolite, 
pleoştite, ofilite deja? 

Ar putea s-o aştepte, apoi să treacă din nou prin curte - 
dar tot nu vor putea evita acele bastioane umflate şi sigure 
de ele! 

Nu vor putea trece împreună. 

Dacă nu astăzi, atunci poate într-o altă zi, dar şi Vega, şi 
Vega cea cu picioare uşoare, însufleţită, cu ochi deschişi de 
culoarea cafelei, fără nici o legătură cu acele lucruri 


pământeşti - îşi scoate doar şi ea pe-această verandă 
aerianul, diafanul, fermecătorul - dar, totuşi, obişnuit 
aşternut. 

Pasărea nu trăieşte fără cuib, femeia nu trăieşte fără 
aşternuturi. 

De-ai fi de trei ori nemuritoare, de-ai fi de trei ori de 
neatins - de cele opt ore de somn noaptea tot nu scapi. 

De adormiri. 

De treziri. 

A ieşit! A ieşit motocicleta purpurie, mai împuşcându-l şi 
din mers pe Kostoglotov, iar tânărul cu nas pleoştit arunca 
împrejur priviri triumfătoare. 

Iar Kostoglotov plecă, bătut. 

Scoase violetele din mânecă. Erau ultimele clipe, când mai 
puteau fi dăruite. 

În întâmpinarea lui veneau două pioniere uzbece cu codițe 
negre asemănătoare, strânse mai ceva decât şnururile 
electrice. Cu două mâini, Oleg le întinse cele două 
bucheţele: 

— Luaţi-le, fetiţelor. 

Se mirară. Se priviră. Îl priviră. Îşi spuseră ceva în uzbekă. 
Înţeleseseră că nu-i beat şi nu se leagă de ele. Ba poate au 
înţeles chiar că nenea soldatul le dăruieşte bucheţelele de 
durere. 

Una îl luă şi dădu din cap. 

Cealaltă îl luă şi dădu din cap. 

Şi porniră repede mai departe, umăr lângă umăr şi 
discutând însufleţite. 

Iar lui nu-i rămase decât sacul de campanie jerpelit, 
transpirat. 

Unde să înnopteze - trebuia să inventeze din nou ceva. 

La hotel, n-avea voie. 

La Zoia, n-avea voie. 

La Vega, n-avea voie. 

Adică avea, are voie. Şi-ar fi bucuroasă. Nici nu i-ar arăta 
c-a fost supărată. 


Dar era mai interzis, decât dacă n-ar fi avut voie. 

Iar, fără Vega, tot acest oraş minunat, îmbelşugat, cu 
milioane de oameni, se transformase pentru el într-un sac 
greu, atârnându-i pe spinare. I se părea ciudat că, încă în 
acea dimineaţă, oraşul îi plăcuse atâta şi-ar fi vrut să 
zăbovească mai mult în el. 

Nici asta nu înţelegea: de ce se bucurase atât de mult 
dimineaţa? Toată însănătoşirea încetă să i se mai pară un 
dar atât de deosebit. 

Oleg nici nu apucase să traverseze tot cartierul când 
înţelese cât îi e de foame, cât de tare-l roseseră cizmele, cât 
de obosit îi era tot corpul şi cum i se rostogoleşte înăuntru 
tumoarea nezdrobită definitiv. Acum, nu voia decât să plece 
mai repede. 

Dar şi întoarcerea la Uş-Terek, perfect posibilă acum, 
încetase să-l mai atragă. Oleg înţelese că acolo tristeţea 
avea să-l macine şi mai tare de-acum. 

Ce mai, nu-şi putea imagina în clipa aceea un loc sau un 
lucru care să-l poată înveseli. 

În afară de întoarcerea la Vega. 

Să se lase la picioarele ei: „Nu mă goni, nu mă goni! Doar 
nu-i vina mea.” 

Dar asta era mai interzis decât oricare „nu e voie”. 

Se uită la soare. Începuse să coboare. De parcă n-ar fi fost 
abia trecut de ora două. Trebuia să hotărască ceva. 

Văzu tramvaiul care ducea la comandament. Începu să se 
uite după staţia cea mai apropiată. 

Şi, cu un scrâşnet de fier, mai ales la cotituri, tramvaiul, de 
parc-ar fi fost el însuşi grav bolnav, începu să-l târască prin 
străduţele înguste de piatră. Ţinându-se de mânerul din 
piele, Oleg se apleca pentru-a vedea ceva pe fereastră. Dar 
pavajul şi casele pricăjite se succedau fără verdeață, fără 
bulevarde. 

Zări afişul unui cinematograf de zi, în aer liber. Ar fi fost 
interesant de văzut cum arată asta, dar curiozitatea lui faţă 
de noutăţile din lume se mai tocise. 


Era orgolioasă că rezistase la paisprezece ani de 
singurătate. Dar ce ştie ea cât de grea poate fi chiar şi-o 
jumătate de an, când eşti şi nu eşti împreună... 

Îşi recunoscu staţia şi cobori. Acum avea de mers vreun 
kilometru şi jumătate pe jos, pe o stradă industrială largă, 
plicticoasă, fără un copăcel, încinsă de soare. Pe partea ei 
carosabilă, uruiau, în ambele direcţii, camioane şi tractoare, 
iar trotuarul se întindea de-a lungul unui zid lung de piatră, 
apoi traversa calea ferată a fabricii, apoi un morman de 
cărbune mărunt, apoi trecea pe lângă un loc viran, cu gropi 
de fundaţie, din nou peste şine şi din nou pe lângă zid şi, în 
sfârşit, ajungea la genul acela de barăci de lemn fără etaj, 
trecute în documente drept „construcţii civile temporare”, 
dar care sunt păstrate, de fapt, astfel, câte zece, câte 
douăzeci, ba chiar câte treizeci de ani. Măcar acum nu era 
noroiul din ianuarie, când, pe ploaie, Kostoglotov căutase 
pentru prima dată comandamentul. Totuşi drumul era 
insuportabil de lung şi de plicticos şi nu-ţi venea să crezi că 
această stradă se află în acelaşi oraş unde există bulevarde 
de centură, stejari de necuprins, plopi ce nu pot fi ţinuţi în 
frâu şi minunea trandafirie a piersicului. 

Cu cât încerca mai mult să se convingă acum că aşa-i bine, 
că aşa-i corect, că aşa se cuvine - cu atât mai disperat o va 
lua razna mai târziu. 

Ce fusese în capul celor ce plasaseră, într-un loc atât de 
ascuns, atât de mărginaş, comandamentul care dispunea de 
soarta tuturor deportaților din oraş? Dar iată că aici, 
printre barăci, treceri murdare, ferestre sparte şi acoperite 
cu traforaj, printre rufe, rufe, rufe, întinse la uscat - iată că 
totuşi aici se afla. 

Oleg îşi aminti de expresia greţoasă de pe faţa 
comandantului, care nici măcar la slujbă nu venise în zi de 
lucru, de felul în care-l primise aici, şi-şi încetini paşii în 
coridorul barăcii comandamentului, pentru a da şi feţei sale 
o expresie nepăsătoare şi închisă. Kostoglotov nu-şi 
permitea niciodată să le zâmbească gardienilor, chiar dacă 


aceia-i zâmbeau. Considera de datoria lui să le-aducă 
aminte mereu că el ţine minte tot. 

Bătu la uşă, intră. Prima cameră, cufundată în 
semiîntuneric, era goală: nu erau decât două bănci 
şchioape, fără spetează şi, după despărţitura unei 
balustrade, o masă, la care probabil că avea loc, de două ori 
pe lună, ceremonialul tainic al păstrării evidenţei 
deportaților din localitate. 

Acum nu era nimeni aici, iar uşa pe care scria 
„Comandant” era larg deschisă. Intrând în spaţiul acestei 
uşi, Oleg întrebă cu severitate: 

— Se poate? 

— Vă rog, vă rog... 

Asta ce mai era? Un asemenea ton Oleg nu auzise la 
Comisariatul Afacerilor Interne de când se ştia. Intră. În 
toată camera însorită nu se afla decât comandantul, aşezat 
la masa lui. 

Nu era însă cel de data trecută - tâmpitul misterios, cu o 
expresie de adâncă îngândurare pe faţă - ci un armean cu 
chipul blând, chiar intelectual, deloc încrezut şi nici 
îmbrăcat în uniformă, ci într-un costum civil de calitate, 
nepotrivit cu barăcile astea de cartier mărginaş. Armeanul 
privea atât de vesel, de parcă munca lui ar fi constat în 
împărţirea biletelor pentru spectacolele de balet şi era 
bucuros că Oleg venise cu o cerere bună. 

După viaţa de lagăr, Oleg n-avea cum să le poarte prea 
multă simpatie armenilor: acolo, deşi puţini la număr, se 
acopereau cu râvnă unii pe alţii, ocupau întotdeauna doar 
locurile bune sau de-a dreptul mănoase, la magazie sau la 
bucătărie. 

Dar, dacă era să fii drept, nici nu puteai fi supărat pe ei, 
din această cauză: nu ei inventaseră acele lagăre, şi nici 
Siberia n-o inventaseră ei - în numele cărei idei ar fi 
trebuit, deci, să nu se salveze unii pe alţii, să dispreţuiască 
comerţul şi să lovească pământul cu târnăcopul. 


Iar acum, văzându-l pe acest armean vesel, binevoitor faţă 
de el, aşezat la o masă oficială, Oleg se gândi cu 
recunoştinţă tocmai la lipsa de morgă oficială şi la eficienţa 
armenilor. 

Auzind numele de familie al lui Oleg şi faptul că era 
înregistrat aici temporar, comandantul se ridică uşor şi, cu 
plăcere, deşi era trupeş, începu să răsfoiască fişele dintr-un 
dulap. Între timp, dorind parcă să-l distreze pe Oleg, 
spunea mereu câte ceva cu voce tare - ba scotea nişte 
interjecţii fără sens, ba murmura nume de familie, pe care 
instrucţiunile-i interziceau categoric să le pronunţe: 

— Aş-ş-şa... la să vedem... Kalifotidi... Konstantinidi... Dar 
luaţi loc, vă rog... Kulaev... Karanuriev. Of, ce colţ 
flenduros... Kazâmagomaev... Kostoglotov! Şi, din nou, 
încălcând toate regulile NKVD-ului, nu-l întrebă, ci i se 
adresă el însuşi după nume şi patronimic: Oleg 
Filimonovici? 

— Da. 

— Aş-ş-şa... Aţi fost internat la dispensarul oncologic, 
începând cu douăzeci şi trei ianuarie... Şi-şi ridică din fişă 
ochii vii, omeneşti: Acum, cum staţi? Vă e mai bine? 

Iar Oleg simţi că-i deja înduioşat, că simte chiar nişte 
furnicături în gât. Cât de puţin trebuia - să fie puşi la 
mesele astea greţoase oameni omenoşi - şi deja să fie altă 
viaţă. Aşa că răspunse şi el, de data asta fără crispare, 
simplu: 

— Păi, cum să vă spun... Într-un sens mai bine, într-altul 
mai râu... (Mai rău? Ce fiinţă nerecunoscătoare e omul! Ce 
putea fi mai rău, decât să zaci pe duşumeaua dispensarului 
şi să vrei să mori...?) De fapt, mai bine. 

— Păi, e bine atunci! Se bucură comandantul. Dar, de ce 
nu luaţi loc? 

Eliberarea biletelor pentru spectacol lua şi ea, totuşi, un 
pic de timp! Trebuia pusă o ştampilă, trebuia scrisă data cu 
cerneală şi mai trebuia consemnată într-un registru gros, şi 
ştearsă dintr-altul. Armeanul făcu toate acestea vesel şi cu 


uşurinţă, îi emise lui Oleg o adeverinţă cu pernisiunea de 
plecare, iar, în timp ce i-o întindea, îi spuse, privindu-l 
expresiv, cu un ton deloc oficial şi mai încet un pic: 

— Nu fiţi... Trist. Curând, toate astea or să se termine. 

— Care - astea? Se miră Oleg. 

— Cum, care astea? Evidenţa, deportarea. Co-man-dan-ţii! 
Zâmbi el, fără grijă. (Probabil că avea el în rezervă şi-o 
muncă mai plăcută.) 

— Cum? Există, deja... Un ordin? Se grăbea să-i smulgă 
cât mai multe Oleg. 

— Păi, chiar ordin încă nu e, oftă comandantul, dar sunt 
semne clare. V-o spun absolut sigur. O să fie. Ţine-ţi-vă cât 
puteţi de bine, însănătoşiţi-vă - mai aveţi şanse să intraţi în 
rândul lumii. 

Oleg zâmbi strâmb: 

— Din rândul lumii, eu unul am ieşit. 

— Ce specialitate aveţi? 

— Niciuna. 

— Sunteţi căsătorit? 

— Nu. 

— Asta-i bine! Spuse cu convingere comandantul. De 
obicei, lumea divorţează de soțiile din deportare şi-i o 
întreagă tevatură. lar dumneavoastră o să vă eliberaţi, o să 
vă întoarceţi în patrie - şi-o să vă însuraţi! 

O să vă însuraţi... 

— Păi, dacă-i pe-aşa, vă mulţumesc, se sculă Oleg. 

Urându-i drum bun printr-o înclinare a capului, 
comandantul nu-i întinse totuşi mâna. Traversând cele două 
camere, Oleg se gândi: de unde, aşa un comandant? Aşa-i el 
din naştere sau s-a molipsit mai nou? O fi aici permanent 
sau doar temporar? Sau poate c-au început să numească 
special oameni dintr-ăştia? Ar fi fost foarte important să 
afle, dar nu putea totuşi să se întoarcă. 

Din nou pe lângă barăci, din nou peste şine, din nou peste 
cărbune, Oleg porni pe aceeaşi stradă lungă, de cartier 
industrial, mai repede, mai egal, iar curând îşi dezbrăcă, de 


căldură, şi mantaua - şi, treptat, creştea şi se revărsa în 
sufletul lui găleata de bucurie pe care o turnase înăuntru 
comandantul. Toate acestea îi ajungeau abia acum, treptat 
la conştiinţă. 

Şi-ajungeau doar treptat, fiindcă Oleg fusese dezvăţat să-i 
creadă pe cei care stăteau la asemenea mese. Cum ar fi 
putut uita minciunile răspândite special de oamenii cu 
funcţii, de căpitani şi maiori, în anii de după război, despre 
faptul că s-ar fi pregătit, pasămite, o mare amnistie pentru 
prizonierii politici? Cum îi mai crezuseră - „chiar căpitanul 
mi-a spus-o”! lar lor li se poruncise pur şi simplu să-i mai 
încurajeze pe cei disperaţi - ca să tragă! Ca să-şi facă 
norma! Ca să aibă, cât de cât, un mobil să supravieţuiască! 

Dar pe-acesl armean îl puteai bănui cel mult de faptul că-i 
cam prea informat, mult peste funcţia pe carc-o ocupă. 

Dar, oare, nu se aşteptase şi Oleg, după frânturile citile în 
ziare, la acelaşi lucru? 

Şi pe urmă, Doamne, Dumnezeule, oare nu era şi timpul? 
Păi, adevărul e că era de mult timpul, ce să mai!... Omul 
moare din cauza unei tumori - cum să trăiască atunci o ţară 
năpădită de lagăre şi deportare? 

Oleg se simţi din nou fericit. La urma urmelor, nu murise. 
Şi iată că în curând îşi va putea cumpăra bilet până la 
Leningrad. La Leningrad!... Oare chiar se va putea apropia 
şi va putea atinge coloana catedralei Sf. Isaak? 

Şi parcă n-ar fi fost decât Sfântul Isaak! Acum totul se 
schimba cu Vega! Ameţitor! Acum, dacă, într-adevăr... Dacă 
e serios... 

— Asta nu mai e o simplă fantezie! Va putea trăi aici, cu 
ea! 

Să trăiască cu Vega?! Să trăiască! Împreună! Păi, i-ar 
exploda pieptul, numai dacă şi-ar închipui aşa ceva...! 

Dar cât de bucuroasă ar fi ea, dacă s-ar duce acum şi i-ar 
povesti totul! De ce să nu-i povestească? De ce să nu se 
ducă? 


Păi, cui altuia din lumea asta să-i povestească, dacă nu ci? 
Pe cine mai interesează libertatea lui? 

Între timp, ajunsese deja la staţia de tramvai. Acum 
trebuia să aleagă numărul: spre gară? Sau la Vega? Şi 
trebuia să se grăbească, fiindcă, pe urmă, avea să plece. 
Soarele nu mai era chiar atât de sus. 

Şi iar era tulburat. Şi iar voia la Vega! lar argumentele 
clare elaborate pe drumul spre comandament se 
spulberaseră. 

De ce trebuie s-o evite ca un vinovat, de parc-ar fi fost 
pătat? Doar avusese şi ea ceva în cap când i-a prescris 
tratamentul! 

Doar a tăcut, doar a ieşit din cadru, atunci când o rugase 
să oprească tratamentul? 

De ce să nu se ducă? Oare povara asta era prea grea 
pentru ei? Oare n-ar reuşi să fie mai presus? Oare nu sunt 
oameni? 

Păi, Vega - Vega, în orice caz! 

Şi-şi croia deja drum spre uşa tramvaiului. Toţi oamenii 
adunaţi în staţie năvăliseră tocmai la tramvaiul aceia! Toţi 
trebuiau să meargă cu el! Iar Oleg avea într-o mână 
mantaua, în cealaltă sacul de campanie, nu se putea apuca 
de bare, şi fu luat de vârtej şi înghesuit, mai întâi pe 
platformă, iar apoi în vagon. 

Împins cu sălbăticie din toate părţile, se trezi în spatele a 
două fete tinere, care păreau studente. Una blonduţă şi una 
bruneţica, erau atât de aproape de el, încât simțeau, 
probabil, respiraţia lui. Amândouă mâinile lui îndepărtate 
de corp, îi fuseseră strânse într-o menghină separată, aşa 
că nu-i era doar imposibil să-i plătească taxatoarei 
supărate, dar nici măcar nu şi le mai putea mişca, nici pe 
una, nici pe cealaltă. Cu braţul stâng, în care ţinea 
mantaua, părea s-o cuprindă pe cea bruneţica. lar de 
blonduţă fusese lipit cu tot corpul, de la genunchi şi până la 
bărbie, o simţea toată, şi nici ea nu putea să nu-l simtă. Nici 
cea mai mare pasiune nu i-ar fi putut uni la fel de tare ca 


mulţimea aceasta. Gâtul ei, urechile, inelele părului erau 
apropiate de el, dincolo de orice limită imaginabilă. Prin 
postavul vechi şi tocit al hainelor sale, îi primea căldura şi 
moliciunea şi tinereţea. Fata brunetă continua să vorbească 
despre treburile de la facultate, blonduţa încetase să-i mai 
răspundă. 

La Uş-Ierek, nu erau tramvaie. Nu fusese atât de 
înghesuit decât în dube. Dar, acolo, nu erau întotdeauna 
amestecați cu femeile. Această senzaţie nu-i fusese 
confimată, nu-i fusese întărită de decenii - şi cu atât mai 
proaspătă era acum! 

Dar nu era fericire. Era şi nenorocire. Exista în această 
senzaţie un prag, dincolo de care nu putea trece oricât s-ar 
fi sugestionat. 

Păi, nu fusese oare prevenit: va rămâne libidoul. Şi numai 
libidoul...! 

Merseră astfel vreo două staţii. lar apoi, chiar dacă erau 
înghesuiți, nu mai erau totuşi atât de împinşi din spate, şi 
Oleg ar fi putut să se depărteze un pic. Dar n-o făcu: îi 
dispăruse orice urmă de voinţă şi nu se putu dezlipi pentru 
a pune capăt acestei fericiri chinuitoare. În clipa aceasta, 
acum, nu mai voia nimic altceva, doar să mai stea, să mai 
stea astfel. De-ar lua-o acum tramvaiul spre Oraşul vechi! 
De-ar înnebuni şi-ar începe să dea roată, fără să se mai 
oprească în staţii, clănţănind, până la noapte! De s-ar hotări 
brusc să plece într-o călătorie în jurul pământului! Oleg n- 
avea voinţa de-a se rupe primul! Prelungind această 
fericire, cea mai înaltă de care era în stare acum, Oleg 
încerca să-şi întipărească-n memorie, recunoscător, inelele 
de pe ceafa ei (iar faţa nici nu i-o văzu, până la urmă). 

Blonduţa se rupse şi începu să înainteze. 

Şi, îndreptându-şi genunchii slăbiţi, îndoiţi, Oleg înţelese 
că se duce la Vega - întru chin şi înşelăciune. 

Se duce să-i pretindă mai mult decât îşi pretindea sieşi. 

Se înţeleseseră atât de înălţător că, pentru ei, 
comunicarea sufletească e mai preţioască decât oricare 


alta. Dar, după ce înălţase acest pod din braţele lui şi-ale ei, 
iată că le vedea deja pe-ale sale îndoindu-se. Se duce la ea 
s-o asigure cu nonşalanţă de un lucru, deşi gândeşte, 
chinuit, altceva. lar când ea va pleca şi el va rămâne în 
camera ei singur, ar începe să scâncească la vederea 
hainelor ei, la vederea oricărui fleac. 

Nu, trebuia să fie mai înţelept decât copila. Trebuia să se 
ducă la gară. 

Şi-şi croi drum - dar nu prin faţă, nu pe lângă studentele 
acelea - spre platforma din spate, şi sări, înjurat de cineva. 

Lângă staţia de tramvai se vindeau din nou violete... 

Soarele se apropia deja de asfinţit. Oleg îşi puse mantaua 
şi luă tramvaiul spre gară. În vagonul acesta nu mai era 
aceeaşi înghesuială. 

După ce se foi în piaţa din faţa gării, întrebând şi primind 
răspunsuri inexacte, ajunse, în sfârşit, la un soi de piaţă 
acoperită, unde se vindeau bilete pentru trenurile de lungă 
distanţă. 

Existau patru case de bilete şi la fiecare era câte o coadă 
de-o sută cincizeci, două sute de persoane. Plus că mai erau 
şi unii plecaţi, care-şi ţinuseră loc. 

Oleg recunoscu această imagine a cozilor din gări, la care 
se stătea cu zilele, de parcă nici n-ar fi părăsit-o vreodată. 

Multe lucruri se schimbaseră în lume - erau alte mode, 
alte felinare, alte apucături ale tineretului, dar asta 
rămăsese la fel, de când se ştia: aşa a fost şi-n patruzeci şi 
şase, şi-n treizeci şi nouă, tot aşa a fost, şi la fel fusese şi-n 
treizeci şi patru, şi-n treizeci. Mai ţinea minte vitrinele 
doldora de produse din timpul NEP-ului, dar casierii 
accesibile în gări nici nu-şi putea imagina: doar cei care 
aveau legitimaţii speciale sau cei cu adeverinţe ocazionale 
nu cunoşteau opreliştea de-a pleca. 

Acum avea şi el o adeverinţă, nu prea arătoasă, dar 
potrivită. 

Era zăpuşeală, era lac de sudoare şi totuşi mai scoase din 
sac şi căciula de blană strâmtă şi şi-o trase pe cap, ca pe un 


calapod pentru lărgit. Sacul de campanie şi-l agăţă pe 
umăr. Feţei sale îi insuflă expresia că n-au trecut nici două 
săptămâni de când se aflase pe masa de operaţie, sub 
cuțitul lui Lev Leonidovici, şi-n această stare de epuizare, cu 
privirea stinsă, se târi printre cozi - acolo, mai aproape de 
ghişeu. 

Erau şi alţi amatori de acest fel, însă nu se înghesuiau spre 
ghişeu şi nu se băteau, fiindcă era şi un miliţian. 

Aici, la vedere, Oleg scoase cu o mişcare neputincioasă 
adeverinţa din buzunarul oblic de sub poala mantalei şi i-o 
întinse încrezător tovarăşului miliţian. 

Miliţianul - un uzbec ţanţoş, mustăcios, aducând cu un 
tânăr general, o citi c-un aer important şi îi anunţă pe cei 
din capul cozii: 

— Pe acesta - o să-l lăsăm. E operat. 

Şi-i arătă al treilea loc din rând. 

Privindu-i sfârşit pe noii săi tovarăşi de coadă, Oleg nici nu 
încercă măcar să se-nghesuie, stătea deoparte, cu capul 
căzut. Îl împinse în rând un uzbek gras, mai în vârstă, 
ascuns sub streaşină de bronz a unei pălării de catifea maro 
cu boruri late, asemănătoare cu o farfurie. 

Să stai la rând în apropierea casei era vesel: vedea 
degetele casieriţei, biletele zvârlite pe tejghea, banii 
transpiraţi, strânşi în pumnul pasagerului, scoşi dintr-un 
buzunar secret, dintr-un brâu cusut, auzea rugăminţile 
timide ale călătorului, refuzurile nemiloase ale casieriţei - 
se vedea că treaba înaintează, şi încă destul de repede. 

Dar iată că veni şi rândul lui Oleg să se-aplecă acolo. 

— Daţi-mi, vă rog, unul de clasa a treia până la Han-Iau? 

— Până unde? Întrebă casieriţa. 

— Până la Han-Tau. 

— De-aşa ceva n-am auzit, strânse ea din umeri şi începu 
să răsfoiască un indice imens. 

— De ce iei la clasa a treia, dragule? Îl compătimi o femeie 
din spate. La clasa a treia - după operaţie? Dacă va trebui 


să te caţeri sus - or să ţi se rupă cusăturile. Mai bine ai lua 
loc la clasa a doua! 

— N-am bani, oftă Oleg. 

Ăsta era adevărul. 

— Nu există aşa o gară! Strigă casieriţa, închizând cu 
pocnet indicele. Luaţi până la altă gară! 

— Păi, cum să nu fie, zâmbi fără vlagă Oleg. Funcţionează 
deja de-un an, eu de acolo am plecat. Dac-aş fi ştiut, v-aş fi 
păstrat biletul. 

— Nu ştiu nimic! Dacă nu apare în indice, înseamnă c-aşa 
o gară nu există! 

— Dar trenurile se opresc totuşi! Spuse mai arţăgos decât 
ar fi putut-o face un proaspăt operat, aprinzându-se de 
ceartă, Oleg. Doar e şi acolo o casierie! 

— Cetăţene, dacă nu luaţi bilet - vă rog să vă vedeţi de 
drum! Următorul! 

— Aşa-i, de ce să pierdem timpul? Răsunară din spate voci 
înțelepte. la până unde ţi se dă!... Vii de la operaţie şi te mai 
şi moşmondeşti. 

Of, ce s-ar mai fi putut Oleg lua acum cu ei la harţă! Of, 
cum i-ar mai fi luat acum la rând, cerând să fie chemat şeful 
serviciului de pasageri şi şeful de gară! Of, cât îi mai plăcea 
să dea lecţii la proşti şi să demonstreze adevărul - măcar 
acest adevăr, mic şi amărât, dar totuşi adevăr! Măcar în 
această luptă, să se simtă şi el o individualitate. 

Dar legea cererii şi ofertei era lege de fier şi la fel era şi 
legea planificării transporturilor! Femeia aceea bună la 
suflet, care încercase să-l convingă să-şi ia bilet de clasa a 
doua, îşi vâra deja banii peste umărul lui. Miliţianul, care 
adineauri îl băgase în coadă, ridicase deja braţul pentru a-l 
da la o parte. 

— De la gara aia, mai aveam de mers treizeci de kilometri, 
iar de la astălaltă, şaptezeci - se mai plânse Oleg în 
fereastra ghişcului, dar asta era deja ceea ce în lagăr se 
numea smiorcăitul fraierului. De fapt, se grăbea deja şi el 
să-şi dea acordul: Bine, daţi-mi până la gara Ciu. 


Gara asta casieriţa o ştia pe dinafară, cunoştea şi preţul, şi 
mai avea deocamdată şi bilete - aşa c-ar fi trebuit să fie 
bucuros. 'Tot acolo, fără să se îndepărteze prea mult, Oleg 
controlă şi desenul găurilor, la lumină, controlă vagonul, 
controlă preţul, controlă restul - şi se îndepărtă încetişor. 

lar, pe măsură ce se îndepărta de cei care-l ştiau drept 
operat - se îndrepta tot mai mult şi, scoţându-şi căciula 
amărâtă, o vâri din nou în sac. Până la tren mai avea două 
ore şi era plăcut să le petreci cu biletul în buzunar. Putea 
acum să benchetuiască: să mănânce îngheţată, fiindcă, la 
UşTerek, n-o să mai găsească, să bea cvas (fiindcă, acolo, 
nici aşa ceva nu există). Să cumpere nişte pâine neagră 
pentru drum. Să nu uite de zahăr. Şi să aibă răbdare să-şi 
pună nişte apă fiartă într-o sticlă (e mare lucra să ai apa ta 
pe drum!). lar scrumbie să nu ia în nici un caz. O, ce 
diferenţă faţă de călătoriile de etapă ale deţinuţilor! Nu tu 
percheziţie la urcarea în tren, nu eşti adus cu duba, nu te 
aşează pe pământ în încercuirea gardienilor, şi nici de sete 
n-ai să te chinui două zile şi două nopţi! Iar, dac-ar reuşi să 
ocupe cel de-al treilea raft, cel pentru bagaje, unde s-ar 
putea întinde cât e de lung - ca acela să fie numai şi numai 
al lui, singur, nu pentru doi, nici pentru trei! Să zaci şi să nu 
simţi cum te doare tumoarea. Păi, nu-i curată fericire? Era 
un om fericit! De ce s-ar putea plânge...? 

Îi mai scăpase şi comandantului ceva despre amnistie... 

Venise mult-aşteptata fericire din viaţă, venise! Dar, în 
mod inexplicabil, Oleg n-o recunoştea. 

La urma urmelor, doar există acel „Liova” şi „lu”-ul dintre 
ei. Sau poate şi-un altul. Şi chiar dacă n-ar fi - sunt atâtea 
posibilităţi!... Un om apare ca o explozie în viaţa altuia. 

Când văzuse luna, de dimineaţă - aşa crezuse! Dar luna 
aceea era ştirbită... 

Acum, trebuia să iasă pe peron - să iasă din timp, cu mult 
înainte să-nceapă îmbarcarea în trenul lui: când va fi adusă 
garnitura lor, goală, va trebui să-şi ochească cât mai repede 
vagonul şi să fugă spre el, ca să prindă loc la coadă. 


Oleg se duse să vadă orarul. De la aceeaşi linie mai pleca 
şi un tren, în altă direcţie, numărul şaptezeci şi cinci, în 
care, deja, acum urca lumea. Aşa că, reuşind să pară cu 
sufletul la gură, croindu-şi repede drum prin uşă, începu să 
întrebe la nimereală, inclusiv pe controlorul de peron 
(biletul îi ieşea din buzunar): 

— Al şaptezeci şi cincilea, pleacă?... Şapteşcinci - 
pleacă...? 

Părea alât de speriat c-ar putea întârzia la trenul şaptezeci 
şi cinci, încât controlorul, fără să-i mai verifice biletul, îl 
împinse în rucsacul îngreunat, umflat. 

Ajuns pe peron, Oleg începu să se plimbe liniştit, apoi se 
opri şi zvârli sacul pe o consolă de piatră. Îşi aminti de o 
întâmplare la fel de caraghioasă de la Stalingrad, în treizeci 
şi nouă, în ultimele sale zile de libertate: era după 
încheierea pactului cu Ribbentrop, dar încă înaintea 
discursului lui Molotov şi înaintea mobilizării celor de 
nouăsprezece ani. În vara aceea, coborâse, împreună cu un 
prieten, cu barca pe Volga. La Stalingrad, vânduseră barca 
şi trebuiau să ia trenul pentru a ajunge acasă până la 
începutul cursurilor. Dar rămăseseră cu o mulţime de 
lucruri din excursie, abia le cărau în patru mâini, şi, pe 
deasupra, prietenul lui mai cumpărase într-un magazin 
universal dintr-un sat uitat de lume şi-un difuzor - pe 
vremea aceea, la Leningrad nu găseai aşa ceva. Difuzorul 
era o pâlnie mare, deschisă, fără cutie - şi prietenul se 
temea să nu-l strice când vor urca în tren. Intraseră în gara 
de la Stalingrad - şi se treziră imediat la capătul unei cozi, 
care umpluse toată sala cu geamantane de lemn, cu saci şi 
lădiţe - şi era imposibil să-ţi faci drum peste rând, şi riscau 
să rămână, timp de două nopţi, fără locuri de dormit. lar 
peronul era pe-atunci păzit cu străşnicie. Şi Oleg avu o idee 
genială: „Crezi c-ai putea târi tu toate lucrurile până la 
vagon, fie el şi ultimul?” Luă difuzorul şi, cu pas uşor, se 
duse la intrarea de serviciu, care era încuiată. Îi făcu semn 
plin de importanţă, cu pâlnia difuzorului, femeii care stătea 


de pază. Aceea-i deschise. „Îl mai montez şi pe ăsta - şi 
gata”, spuse Oleg. Femeia dădu din cap cu înţelegere, de 
parcă el ar fi bântuit pe-acolo toată ziua, montând 
difuzoare. Trenul sosise - el sări înăuntru, înainte ca 
pasagerii să fie lăsaţi pe peron, şi ocupă două rafturi pentru 
bagaje. 

Nu se schimbase nimic, în şaisprezece ani. 

Oleg umbla pe peron şi vedea şi alţi descurcăreţi ca el: 
intraseră şi ei la alt tren şi aşteptau aici, cu lucrurile. Nu 
erau puţini, dar peronul era totuşi mult mai gol decât gara 
sau părculeţele din jurul gării. Se plimbau aici, lipsiţi de 
griji, şi unii dintre cei de la trenul şaptezeci şi cinci — 
oameni liberi, bine îmbrăcaţi, cu locuri numerotate, pe care 
nu le putea ocupa nimeni, în afară de ei. Erau femei cu 
buchete de flori primite cadou, bărbaţi cu sticle de bere, 
cineva fotografia pe cineva - o viaţă inaccesibil şi aproape 
de neînțeles. În seara călduroasă de primăvară, acest peron 
lung cu copertină îi amintea de ceva sudic din copilărie - 
poate de-o staţiune de ape minerale. 

Deodată, Oleg observă că un oficiu poştal dă spre peron, 
mai mult de-atât, afară, pe peron, se afla o masă pentru 
scris, în patru pante. 

Asta începu să-l roadă. Fiindcă, trebuia s-o facă. Şi era mai 
bine s-o facă acum, până nu s-a fărâmiţat, nu s-a tocit. 

Se înghesui cu sacul înăuntru, cumpără un plic - nu, două 
plicuri cu două foi de hârtie - nu, mai cumpără şi-o vedere - 
apoi se-nghesui, din nou, pe uşă, spre peron. Sacul cu fierul 
de călcat şi pâinile şi-l puse între picioare, îşi făcu loc la 
măsuţa înclinată şi începu cu ce era mai uşor - cu vederea: 


„Salut Diomka! 

Păi, am fost la grădina zoologică! Trebuie să-ţi spun că-i o 
chestie grozavă! Aşa ceva n-am mai văzut. Să te duci 
neapărat. Urşi albi - îţi imaginezi? Crocodili, tigri, lei. Să-ţi 
laşi o zi întreagă ca s-o vizitezi; acolo, înăuntru, se vând şi 
piroşti. Să nu-ţi scape ţapul cu coarne răsucite. Să te 


opreşti lângă el, fără grabă, şi să te gâtideşti. Şi lângă 
antilopa nilgau la fel... 

Sunt o groază de maimuțe, o să ai de ce râde. Doar una 
lipseşte: lui macacus rhesus un om rău i-a zvârlit tutun în 
ochi - fără nici un rost, într-o doară. Şi-a orbit. 

Trebuie să-mi vină trenul, mă grăbesc. 

Fă-te bine şi fii om! Am încredere în tine! Să-i urezi lui 
Aieksei Filipâci numai bine, din partea mea! Sper să se 
însănătoşească. 

Îţi sârâng mâna! 

Oleg.” 


Îi venea uşor să scrie, numai că tocul cam lăsa urme, 
peniţele erau strâmbe sau stricate, rupeau hârtia, se 
opinteau în ea ca nişte lopeţi, iar călimara era plină de 
zdrenţe, aşa că, oricâtă grijă-ar fi avut, scrisoarea arăta 
îngrozitor: 


„Albinuţă Zoicika! 

Vă sunt recunoscător că mi-aţi permis să ating cu buzele 
viaţa adevărată. Fără acele câteva seri, m-aş fi simţit cu 
totul, dar cu totul jefuit. 

Aţi fost mai înţeleaptă decât mine. În schimb, acum, pot 
pleca fără remuşcări. M-aţi invitat să trec pe la 
dumneavoastră, iar eu n-am trecut. Mulţumesc! Dar m-am 
gândit că-i mai bine să rămânem cu ce-a fost, să nu stricăm 
totul. Am să ţin întotdeauna minte, cu recunoştinţă, tot. 

Vă urez, sincer, cinstit - o căsnicie cât mai fericită! 

Oleg.” 


E ca la închisoare - în zilele de declaraţii, li se dădea, tot 
aşa, o porcărie în călimări, cam ca asta, hârtia era mai mică 
decât o vedere, iar cerneala se lăbărţa pe ea şi trecea pe 
partea cealaltă. Scrie-i cui vrei, despre ce vrei - pasămite. 

Oleg reciti scrisoarea, o împături, o băgă în plic, vru să-l 
lipească (Încă ţinea minte din copilărie un roman detectiv în 


care totul începuse cu confuzia dintre plicuri) - dar ţi-ai 
găsit! Doar dunga mai întunecată de pe margini indica acei 
loc în care, dacă era să te iei după STAS, era lipici, acesta 
însă bineînţeles că lipsea. 

Şi, ştergând o peniță mai puţin proastă, aleasă din trei 
tocuri, Oleg se concentră asupra celei de-a treia scrisori. 
Până atunci fusese hotărât, ba chiar zâmbea. Dar acum, 
totul se-nceţoşase. Era sigur că va scrie „Vera Kornilievna”, 
dar scrise: 


„Draga mea Vega! 


(Mereu mi-a venit să vă chem astfel; ei, măcar acum.) 

Pot să vă scriu, sincer de tot - aşa cum noi doi n-am vorbit 
cu voce tare, dar, nu-i aşa, am gândit? Fiindcă nu-i un 
simplu bolnav cel căruia medicul îi oferă camera şi patul 
său... 

Am pornit de câteva ori spre dumneavoastră azi! O dată, 
chiar am şi ajuns. Mergeam spre dumneavoastră şi eram 
emoţionat, ca la şaisprezece ani, cum poate că nici nu s-ar 
mai cuveni să fiu, cu biografia mea. Eram emoţionat, 
bucuros, speriat. Fiindcă trebuie să fii bătut de toate 
valurile ca să fii capabil să înţelegi; Dumnezeu ţi-o trimite! 

Dar, Vega! Dacă v-aş fi găsit acasă, între noi ar fi început 
ceva neadevărat, ceva pus la cale artificial! Am umblat, pe 
urmă, prin oraş şi m-am gândit: mai bine că nu v-am găsit. 
Ce v-a chinuit pe dumneavoastră până acum şi ce m-a 
chinuit pe mine până acum poate fi măcar numit, poate fi 
mărturisit] Dar ce-ar fi început între noi - asta nici măcar 
nu s-ar fi putut mărturisi cuiva! Dumneavoastră, eu, şi, între 
noi, asta - un şarpe cenuşiu, mort, dar crescând neîncetat. 

Sunt mai mare decât dumneavoastră - nu neapărat la ani, 
dar ca viaţă. Deci, credeţi-mă: aveţi dreptate, aveţi dreptate 
în toate, în toate, în toate! 

— În trecutul dumneavoastră, în prezentul 
dumneavoastră, doar viitorul dumneavoastră nu vă e dat să- 


l ghiciţi. Puteţi să nu fiţi de acord cu mine, dar vă prezic: 
Încă înainte de a ajunge la indiferența bătrâneţii, veţi 
binecuvânta ziua în care nu mi-aţi împărtăşit soarta. (Eu nu 
vorbesc despre deportare acum - despre ea, se spune chiar 
că se va termina în curând.) Aţi înjunghiat prima jumătate 
din viaţa dumneavoastră, ca pe un miel - fie-vă milă de-a 
doua! 

Acum, când oricum plec (dacă deportarea va lua sfârşit, 
voi continua să fac controale şi să mă tratez în altă parte, 
deci - ne luăm rămas-bun), am să vă fac o mărturisire: până 
şi atunci când vorbeam despre lucrurile cele mai 
spiritualizate, iar eu gândeam cu sinceritate astfel, şi 
credeam, îmi venea tot timpul, dar tot timpul - să vă ridic în 
braţe şi să vă sărut buzele! 

Spuneţi şi dumneavoastră ce-i de făcut! 

lar acum, fără permisiunea dumneavoastră - le sărut.” 


Acelaşi lucru se întâmplă şi cu al doilea plic: o dungă 
întunecată, deloc lipicioasă. Oleg crezuse dintotdeauna că 
asta nu-i întâmplător, că asta-i gândit pentru ca cenzura să 
lucreze mai uşor. 

Iar în spatele lui - o-ho! Unde-i dispăruse toată viclenia - 
fusese tras deja trenul şi oamenii fugeau spre el! 

Apucă sacul, apucă plicurile, se îndesă în încăperea poştei: 

— Unde-i lipiciul? Duduie! Aveţi lipici? Lipici! 

— Fiindcă îl iau oamenii de aici! Îi explică tare fata. Îl privi, 
scoase nehotărâtă borcănaşul - Lipiţi-l aici, de faţă cu mine! 
Fără să vă îndepărtați. 

În cleiul negru şi gros era o pensuliţă de şcoală, acoperită 
demult, pe toată lungimea, cu bulgăraşi uscați şi proaspeţi 
de lipici. Aproape că n-aveai unde s-o apuci şi trebuia să 
ungi cu toată coada, plimbând parcă un fierăstrău pe 
marginea plicului. Apoi să scoţi surplusul cu degetele. Să 
lipeşti plicul. Şi să mai scoţi cu degetul şi prisosul stors 
dintre foi. 

lar oamenii fugeau. 


Acum: lipiciul - la duduie, sacul - în mâini (rămăsese tot 
timpul între picioare, să nu-i fie şterpelit), scrisoarea - în 
cutie, şi fuga! 

Ai fi zis că era pe moarte, că n-are pic de putere, dar dacă 
trebuia să fugă - apoi fugea! 

De-a curmezişul celor care, târându-şi bagajele grele de 
pe peron, în jos, pe şine, iar apoi ridicându-le pe-a doua 
platformă, fugeau dinspre porţile cele mari ale peronului, 
Oleg ajunse gonind la vagonul său şi se-aşeză la coadă cam 
al douăzecilea. Să zicem că, la cei de la coadă, se mai 
adăugau şi-ai lor, să fi fost deci, poate, al treizecilea. Al 
doilea nivel n-avea să-l mai prindă, dar lui nici nu-i trebuia, 
la cât avea picioarele de lungi. Dar un raft de bagaje normal 
ar fi fost să mai găsească. 

Toţi duceau nişte coşuri asemănătoare, ba chiar şi găleți - 
să fi ieşit deja primele verdeţuri? Oare, nu la Karaganda 
mergeau oamenii, pentru a îndrepta greşelile de 
aprovizionare? 

Conductorul, un bătrânel cărunt, striga ca lumea să se 
înşire de-a lungul vagonului, să nu se înghesuie, or să fie 
locuri pentru toţi. Dar acest ultim lucru nu suna la el prea 
convingător, iar coada din spatele lui Oleg creştea. Şi Oleg 
observă imediat o mişcare de care se temea, pornirea 
unora de-a se vâri în faţă. Primul dintre aceştia era un 
schimonosit, pe care-un nepriceput l-ar fi luat drept 
psihopat şi l-ar fi lăsat în plata domnului - ducă-se şi peste 
rând, dar Oleg recunoscuse în psihopatul acela un şuţ, cu 
maniera lor de-a băga groaza în oameni. Şi-n urma 
ţipăciosului împingeau şi alţii mai liniştiţi: dacă ăla are voie, 
noi de ce nu? 

Bineînţeles că şi Oleg s-ar fi putut vâri astfel, şi-ar fi prins 
cu siguranţă un raft, dar i se urâse de chestii dintr-astea, în 
toţi anii din urmă, acum ar fi vrut - pe cinstitelea, la rând, 
cum voia şi bătrânelul conductor. 

Bătrânelul nu-l lăsa totuşi pe dement să treacă, iar acela îl 
împingea deja în piept şi înjura cu-atâta uşurinţă, de parc- 


ar fi folosit cele mai obişnuite cuvinte ale vorbirii. lar coada 
începuse să uruie compătimitor: 

— Da' lasă-l să se ducă! E bolnav! 

Atunci Oleg se smulse de la locul lui, ajunse din câţiva paşi 
mari până la dement şi-i urlă chiar în ureche, fără să-i cruţe 
timpanul: 

— He-e-ei! Şi eu tot de acolo vin! 

Dementul se dădu la o parte, îşi frecă urechea: 

— De unde? 

Oleg ştia că n-are acum putere să se ia la bătaie, că tot ce 
face, face din ultimele puteri, dar, la o adică cele două braţe 
ale sale, lungi, erau libere, în timp ce dementul avea într- 
una din mâini un coş. Şi, aplecat deasupra lui, îi picură 
acum, din contră, încetişor de tot: 

— Unde nouăzeci şi nouă plâng, iar unul râde. 

Coada nu înţelese cum fusese lecuit dementul, dar văzură 
că se răcise, clipise din ochi şi-i spusese lunganului în 
manta: 

— Păi, ce, eu zic ceva, n-am nimic împotrivă, urcă tu. 

Dar Oleg rămase alături de dement şi de conductor. În cel 
mai rău caz, avea să urce şi el de-aici. Însă cei care 
dăduseră buzna începuseră să se risipească pe la locurile 
lor. 

— Poftim! Spuse, cu reproş, dementul. Putem să şi 
aşteptăm! 

Şi veneau oameni cu coşuri, cu găleți. Sub un strat de sac, 
se întrevedeau clar nişte ridichi mari, prelungi, de-un roz 
liliachiu. Din trei oameni, doi prezentau bilete de 
Karaganda. 

lată pentru cine făcuse Oleg ordine la coadă! Erau şi 
pasageri normali. O femeie decentă, în jachetă albastră. 
După Oleg urcă, sigur de el, şi dementul. 

Traversând în grabă vagonul, Oleg observă un raft pentru 
bagaje aproape gol deocamdată. 

— Aşa, declară el. Coşul ăsta o să-l mutăm un pic. 

— Unde? Cum? Se agită unul şchiop, dar sănătos. 


— Uite-aşa! Îi răspunse Kostoglotov de sus. N-au loc 
oamenii să se culce. 

Se obişnui repede cu raftul: sacul, după ce scoase din el 
fierul de călcat, şi-l puse deocamdată la căpătâi; mantaua 
şi-o dezbrăcă şi-o întinse, iar apoi îşi dădu jos şi tunica 
militară - aici, sus, puteai face orice. Şi se culcă, să se 
răcorească. Picioarele lui, în cizme numărul patruzeci şi 
patru, atârnau deasupra coridorului cam de la jumătatea 
carâmbului, dar, la înălţimea asta, nu deranjau pe nimeni. 

Iar jos, oamenii se răcoreau, făceau cunoştinţă. Șchiopul 
acela, comunicativ, spunea că înainte fusese felcer. 

— Şi de ce te-ai lăsat? Se mirară cei din jur. 

— Cum adică! Decât să ajungi pe bancă pentru orice 
mieluşel, că de ce-a murit, mai bine se numeşte că sunt 
invalid şi duc şi eu o legumă, acolo! Explică şchiopul cu voce 
tare. 

— Păi, de ce nu! Spuse femeia în jachetă albastră. Doar pe 
vremea lui Beria, te prindeau dacă duceai legume, fructe. 
Acum te ridică doar dacă ai produse industriale. 

Soarele era deja, probabil, aproape de apus, şi oricum îl 
ascundea gara. În partea de jos a compartimentului, mai 
era un pic de lumină, dar sus era amurg. Cei cu locuri în 
cupeuri şi la clasa întâi se plimbau acum pe peron, iar aici 
oamenii se aşezaseră pe banchete şi-şi aranjau bagajele. 
Oleg se întinse şi el, cât era de lung. Ce bine! E tare rău să 
călătoreşti, două zile şi două nopţi, cu picioarele strânse 
sub tine, în vagoanele de deţinuţi. E tare rău când sunt 
nouăsprezece oameni într-un asemenea compartiment. lar 
când sunt douăzeci şi trei, e încă şi mai rău. 

Alţii muriseră. lar el rămăsese în viaţă. Şi nici de cancer 
nu murise. Şi uite că şi deportarea stă să crape, ca o coajă 
de ou. 

Îşi aminti de sfatul comandantului de-a se însura. În 
curând, toată lumea o să-i dea sfaturi. 

Era bine să stai culcat. Bine. 


Doar atunci când trenul tresări şi se urni - acolo unde se 
află inima sau poate sufletul - undeva, în locul cel mai 
important al pieptului, simţi o strângere şi dorul după ceea 
ce părăsea. Se răsuci, se culcă pe burtă pe manta şi-şi vâri 
faţa cu ochii strânşi în sacul colţuros din cauza pâinilor 
dinăuntru. 

Trenul mergea - şi cizmele lui Kostoglotov se legănau, ca 
moarte, cu boturile în jos, deasupra coridorului. 

Un om rău a aruncat cu tutun în ochii macacului rhesus. 

Numai aşa, ca să se afle şi el în treabă... 


SFÂRŞIT