Clare Mackintosh — Dupa sfarsit

J 


i 
d 
SI 

Si 


yaj- 


J 


VIL 


(4 


TREI 


DE LA AUTOAREA BESTSELLERURILOR 


LASĂ-MĂ SĂ MINT ŞI TE VĂD 


2- 
2 
=, 
o 
UJ 
z 
z 
© 
© 


CLARE MACKINIOSH 
DUPĂ SFÂRŞIT 
Original: After the End (2019) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAELA IONESCU 


7 


virtual-project.eu 


Pentru Echipa de la Secţia de Terapie Intensivă 
Neonatală a Spitalului John Radcliffe, Oxford. 
Vă mulţumesc. 


PROLOG 


Leila se uită de jur-împrejurul sălii de judecată. Singurii 
care se mişcă sunt cei câţiva ziarişti cărora li s-a permis să 
asiste, făcând rapid cu pixurile semne stenografice, notând 
fiecare cuvinţel pe care îl rosteşte judecătorul. Toţi ceilalţi 
stau aproape nemişcaţi - uitându-se, aşteptând -, iar Leila 
are ciudata senzaţie că e cumva blocată în timp şi că este 
posibil să se trezească cu toţii peste un an în aceeaşi sală 
de judecată, aşteptând sentinţa care are să schimbe atât 
de multe vieţi. 

Leila are un nod în gât. Dacă ei îi este greu, cât de 
îngrozitor trebuie să fie pentru Pip şi Max să asculte ce 
spune judecătorul! Să ştie că în câteva clipe vor afla care 
va fi soarta fiului lor. 

Inainte de pauză, Max şi Pip Adams stăteau la capetele 
opuse ale băncii lungi aşezate în spatele echipelor lor de 
avocaţi. Sunt încă pe bancă, dar distanţa dintre ei s-a 
contractat, iar acum stau suficient de aproape unul de 
celălalt cât să se atingă. 

De fapt, după cum observă Leila, când judecătorul pare 
gata să dea sentinţa, se vede o mişcare. N-ar putea spune 
dacă Max este cel care s-a mişcat primul sau dacă a fost 
Pip. Şi nici nu este sigură dacă cei doi sunt conştienţi de 
ceea ce fac. Dar după cum vede ea, două mâini se 
încumetă în ţinutul nimănui dintre ei doi şi, încet, se ating 
una pe alta. 

Părinţii lui Dylan se ţin de mână. 

Judecătorul vorbeşte. 

Şi o întreagă sală de judecată îşi ţine respiraţia. 


ÎNAINTE 


1. PIP 


Îl născusem pe Dylan de şase ore când am observat un 
semn cât buricul degetului mare în spatele urechii sale 
stângi. Stăteam întinsă pe o parte, veghindu-l, cu braţul 
liber îndoit protector peste trupuşorul său. M-am uitat la 
buzele lui perfecte fremătând în timp ce respira şi apoi am 
urmat cu privirea obrăjorii şi spiralele urechilor încă prea 
fragede ca să aibă contururile formei finale. Şi atunci am 
zărit pata aceea de culoarea ceaiului cu lapte şi am zâmbit 
pentru că era ceva cu totul nou şi totuşi atât de familiar! 

— Are semnul tău din naştere. 

I l-am arătat şi lui Max, care a spus atunci nu mai e 
niciun dubiu că-i al meu, iar extenuarea şi euforia ne-au 
făcut să izbucnim într-un râs atât de puternic, încât 
asistenta şi-a băgat capul printre perdele ca să vadă care 
era motivul unei aşa veselii. lar când Max a trebuit să 
plece şi luminile au slăbit în intensitate, am atins cu vârful 
degetului semnul acela de culoarea ceaiului cu lapte, care 
era legătura dintre cei doi oameni pe care-i iubeam cel mai 
mult pe lumea asta, şi m-am gândit că viaţa era perfectă, 
nu avea cum să fie mai bună de-atât. 

Undeva în secţie se aude un geamăt înfundat; şi un 
murmur care-l însoţeşte, al unui alt părinte care încă nu s- 
a culcat, la fel ca mine. Aud scârţâitul papucilor de cauciuc 
pe coridor şi bolborositul răcitorului de apă din care curge 
o doză, după care paşii o iau înapoi spre secţie. 

Ţin cu blândeţe o mână pe fruntea lui Dylan şi-l mângâi 
uşor, spre creştet. Părul îi creşte la loc în şuviţe blonde, ca 
atunci când era bebeluş, şi mă întreb dacă va mai fi 
cârlionţat. Mă gândesc dacă se va închide din nou la 
culoare, devenind şaten, ca atunci când avea doi ani. Trec 
uşor cu degetul de-a lungul nasului, atentă să nu ating 
tubul îngust care-i şerpuieşte dintr-o nară până în stomac. 

Tubul endotraheal este mai larg decât cel pentru 
hrănire. Trece printre buzele lui Dylan, fixate cu două fâşii 
de leucoplast, una de-a lungul bărbiei şi cealaltă deasupra 


e 6» 


buzelor. De Crăciun, am adus mustăţile false care ne-au 
revenit într-una dintre tradiţionalele „pocnitori” şi am ales- 
o pentru Dylan pe cea mai stufoasă şi mai extravagantă. Şi, 
pentru câteva zile, până când bucata de leucoplast s-a 
murdărit şi a trebuit să fie schimbată, băieţelul nostru de 
aproape trei ani a făcut pe toată lumea din jurul său să 
zâmbească din nou. 

— Pot să-l ating? 

Mă uit în partea cealaltă a încăperii, unde se află băiatul 
nou-venit; acolo unde mama lui, neliniştită şi nesigură pe 
ea, veghează lângă patul fiului ei. 

— Sigur că da. 

Asistenta de gardă, Cheryl, îi zâmbeşte încurajator. 

— Ţineţi-l de mână, îmbrăţişaţi-l. Vorbiţi cu el. 

Sunt cel puţin două asistente aici tot timpul şi se 
schimbă mereu între ele, dar Cheryl este preferata mea. 
Are un fel atât de calm de a se purta, că sunt convinsă că 
pacienţii ei se simt mai bine doar prin simplul fapt că se 
află în prezenţa ei. În salonul acesta sunt trei copii: Darcy 
Bradford, care are opt luni, fiul meu, Dylan, şi băiatul nou- 
venit. 

Numele Liam Slater este scris cu carioca pe cartolina 
prinsă la capătul patului său. Dacă copiii se simt suficient 
de bine atunci când sunt internaţi la Terapie Intensivă, pot 
să-şi aleagă un abţibild cu un animal. E la fel ca la 
grădiniţa lui Dylan, unde numele sunt trecute pe plăcuţele 
de deasupra cuierului. Am ales pentru el o pisică. Lui 
Dylan îi plac mult pisicile. Le mângâie cu atâta delicateţe 
şi deschide ochii atât de mari când face asta, de parcă ar fi 
prima oară când simte ceva atât de moale. Odată, un 
motan mare şi roşcat l-a zgâriat, Dylan a deschis guriţa 
într-un cerc perfect, de şoc şi groază, după care a izbucnit 
în lacrimi. Am simţit un val de tristeţe la gândul că din acel 
moment avea să fie mereu precaut faţă de ceva ce înainte 
îi aducea atât de multă bucurie. 

— Nu ştiu ce să-i zic, şopteşte mama lui Liam, iar vocea i 
se frânge ca un stol de fluturi în zbor. 

Fiul ei este mai mare decât Dylan - probabil că merge 


e 7» 


deja la şcoală - şi are nasul cârn, cu pistrui, şi părul lăsat 
lung în creştetul capului. Pe lateral, deasupra urechii, sunt 
rase două dungi înguste. 

— Are o tunsoare foarte cool, îi spun. 

— Da, se pare că şi ceilalţi părinţi le-au dat voie copiilor 
să se tundă aşa, spune mama lui şi-şi dă ochii peste cap, 
într-o palidă imitație de frustrare maternă. 

li ţin isonul, făcând şi eu o grimasă asemănătoare. 

— O, Doamne, mă aşteaptă şi pe mine toate astea, 
zâmbesc eu. Sunt Pip, iar el este Dylan. 

— Nikki. Şi Liam, spune ea, iar vocea îi tremură când îi 
pronunţă numele. Mi-aş dori să fi fost şi Connor aici. 

— Soţul? Se întoarce mâine? 

— O să vină cu trenul. Pentru că, uite, îi ia maşina luni 
dimineaţă şi-i aduce înapoi vineri. Toată săptămâna stau 
pe şantier. 

— Constructor? 

— Tencuitor. Au o lucrare mare pe aeroportul Gatwick. 

Se uită fix la Liam, palidă la faţă. Ştiu sentimentul acela: 
spaima amplificată de o sută de ori de liniştea din secţie. 

In aripa pentru bolnavii de cancer este o cu totul alta 
atmosferă. Copiii aleargă de colo-colo pe coridoare, în 
spaţiile de joacă sunt jucării peste tot. Cei mai mari fac 
matematică împreună cu echipa de educatori, 
kinetoterapeuţii ajută membre care nu mai vor să asculte 
să-şi facă treaba. Nu înseamnă că nu mai eşti îngrijorat, 
sigur că tot eşti - Hristoase, eşti îngrozit! -, dar... e ceva 
diferit, asta e tot. Mai multă gălăgie, mai multă lumină. 
Mai multă speranță. 

— V-aţi întors? ne-au întrebat asistentele când ne-au 
văzut. 

Ochi blânzi se uită într-ai mei, spun altceva decât ceea 
ce ne spunem în cuvinte. Îmi pare rău că se întâmplă asta. 
Vă descurcaţi minunat. O să fie totul bine. 

— Cred că-ţi cam place aici, nu-i aşa, Dylan? 

Şi chestia amuzantă e că lui Dylan chiar îi plăcea. Chipul 
i se lumina când vedea feţele cunoscute şi, dacă picioarele 
lui ar fi funcţionat, ar fi alergat pe coridor până la locul de 


e 3» 


joacă să caute cutia mare cu piese Duplo, iar dacă l-ai fi 
văzut de la distanţă, concentrat la turnuleţul lui, n-ai fi zis 
că are o tumoare la creier. 

De aproape ţi-ai fi dat seama. De aproape ai fi văzut o 
curbă precum cârligul unui umeraş de haine de-a lungul 
părţii stângi a capului, acolo unde chirurgii l-au deschis şi 
au scos o bucăţică de os ca să poate ajunge la tumoare. De 
aproape i-ai fi văzut cearcănele adânci şi întunecate şi 
pielea ca de ceară tânjind după o porţie de celule roşii. De 
aproape, dacă ai fi trecut pe lângă noi pe stradă, ai fi 
tresărit fără să vrei. 

Nimeni nu tresărea însă în secţia de pediatrie. Dylan era 
doar unul din zecile de copii care purtau însemnele unui 
război ce nu fusese câştigat încă. Poate că de aceea îi şi 
plăcea acolo: se integra perfect. 

Şi mie îmi plăcea acolo. Imi plăcea patul meu pliant aflat 
lângă al lui Dylan, în care dormeam mai bine decât acasă, 
pentru că aici tot ce aveam de făcut era să apăs pe un 
buton şi cineva apărea imediat în fugă. Cineva care nu 
intra în panică dacă Dylan îşi scotea cateterul; cineva care 
mă liniştea, asigurându-mă că rănile din gura lui aveau să 
se vindece, cu timpul; cineva care zâmbea blând şi-mi 
spunea că echimozele erau destul de normale după 
chimioterapie. 

Nimeni n-a intrat în panică atunci când am apăsat 
butonul ultima oară, dar nici n-a zâmbit nimeni. 

— Pneumonită, a spus doctoriţa. 

Fusese alături de noi la prima serie de chimioterapie, 
când eu şi Max ne-am învins lacrimile şi ne-am spus unul 
altuia că trebuie să fim curajoşi pentru Dylan, şi apoi ne- 
am revăzut cu ea la fiecare ciclu de tratament; o constantă 
de-a lungul celor patru luni pe care le-am petrecut când în 
spital, când în afara lui. 

— Chimioterapia poate cauza o inflamație în plămâni - 
de-aia îi şi este greu băiatului să respire. 

— Dar ultima serie a fost în septembrie. 

lar acum era deja sfârşitul lunii octombrie. Ce mai 
rămăsese din tumoare după operaţie nu mai creştea; 


e 9» 


terminaserăm chimioterapia; Dylan ar fi trebuit să se simtă 
mai bine, nu mai rău. 

— În anumite cazuri, simptomele pot să apară la luni 
distanţă. Oxigen, te rog, a spus doctoriţa adresându-se 
asistentei care pregătea deja masca. 

Două zile mai târziu, Dylan a fost transferat la secţia de 
Terapie Intensivă Pediatrică, conectat la un ventilator. 

Atmosfera de la Terapie Intensivă este diferită. 
Domneşte tăcerea. Sobrietatea. Te obişnuieşti cu asta. Te 
poţi obişnui cu absolut orice. Dar tot e greu. 

Nikki ridică privirea. Urmăresc unde se uită, către 
Dylan, şi preţ de o clipă îmi văd fiul prin ochii ei. Văd 
pielea lui palidă, umedă şi rece, branulele din ambele 
braţe şi firele care şerpuiesc pe pieptul lui gol. li văd părul, 
subţire şi inegal. Ochii lui Dylan se mişcă pe sub pleoapele 
închise, ca zbaterea unei molii în palmele făcute căuş. 
Nikki se holbează la el. Ştiu la ce se gândeşte, chiar dacă 
nu ar recunoaşte-o niciodată. Niciuna dintre noi n-ar face- 
O. 

În sinea ei, îşi spune: Sper ca băiatul acela să fie mai 
bolnav decât al meu. 

Observă că am văzut-o şi se înroşeşte, coborând ochii în 
pământ. 

— Ce împleteşti? mă întreabă. 

În ghemul de lână galbenă ca soarele din geanta de la 
picioarele mele sunt înfipte două andrele. 

— O păturică. Pentru camera lui Dylan, îi spun şi ridic 
pătrăţelul care este gata. Aveam de ales între păturică din 
petice şi fular. Nu ştiu să împletesc decât drept. 

Probabil că am vreo 30 de asemenea pătrăţele în geantă, 
în diferite nuanţe de galben, gata să fie cusute unele lângă 
altele de îndată ce sunt destule cât să acopăr cu ele patul. 
Ai multe ore de umplut când eşti părinte în aşteptare la 
secţia de Terapie Intensivă. La început am adus de-acasă 
cărţi, doar ca să citesc aceeaşi pagină de zeci de ori şi tot 
nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce era vorba. 

— În ce clasă e Liam? 

Nu întreb niciodată de ce se află un copil în spital. Te 


e 10 - 


prinzi din mers, iar adesea părinţii îţi spun chiar ei, dar n- 
aş întreba niciodată. În schimb, întreb despre şcoală sau 
despre echipa de fotbal cu care ţin. Intreb despre ceea ce 
erau înainte să se îmbolnăvească. 

— În clasa întâi. E cel mai mic din clasa lui. 

Lui Nikki îi tremură buza de jos. În geanta de voiaj de la 
picioarele ei este îndesat un hanorac de şcoală. Liam 
poartă un halat de spital cu care trebuie să-l fi îmbrăcat 
atunci când l-au internat. 

— Poţi să-i aduci pijamale. Te lasă să aduci haine de- 
acasă, dar ai mare grijă să le pui etichete, pentru că au 
tendinţa să le rătăcească. 

Cheryl zâmbeşte crispat. 

— Adică aveţi destule pe cap cât să nu mai aveţi chef să 
umblaţi după un tricou care s-a pierdut, nu-i aşa? spun eu, 
ridicând vocea, ca să-i includ în conversaţie şi pe Aaron şi 
Yin, ceilalţi doi asistenţi de serviciu. 

— Cu siguranţă avem destulă treabă, spune Yin zâmbind 
către Nikki. Totuşi, Pip are dreptate, vă rog să aduceţi 
haine de-acasă şi poate şi o jucărie preferată. Ceva care să 
poată fi spălat ar fi ideal, din cauza infecțiilor, dar dacă are 
vreun ursuleţ de pluş pe care îl preferă, sigur că e în 
regulă şi aşa. 

— O să-l aduc pe Boo, spune Nikki şi se întoarce spre 
Liam. Îl aduc pe Boo, da? [i-ar plăcea, nu-i aşa? 

Vocea ei sună piţigăiat şi fals. Trebuie exerciţiu ca să 
înveţi să vorbeşti cu un copil sedat. Nu e ca atunci când 
dorm, când tu te strecori în camera lor în drum spre 
culcare ca să le şopteşti la ureche Te iubesc. Când rămâi în 
picioare pentru o clipă, uitându-te la claia de păr ciufulit 
care se zăreşte din plapumă şi spui Noapte bună, somn 
uşor, şapte purici pe-un picior. Nu se aude niciun geamăt 
uşor, ca atunci când copiii îţi aud vocea prin somn; niciun 
ecou, ca atunci când încearcă să mormăie adormiţi un 
răspuns. 

Sună o alarmă, iar o lumină clipeşte lângă pătuţul lui 
Darcy. Yin traversează încăperea, prinde din nou oximetrul 
de laba piciorului bebeluşului şi alarma se opreşte, nivelul 


e 11» 


de oxigen din sângele lui Darcy fiind din nou corect citit. 
Mă uit la Nikki şi-i văd panica din ochi. 

— Darcy n-are stare, îi explic. Îţi ia ceva timp până te 
obişnuieşti cu fiecare alarmă, fiecare aparat care sună. De 
obicei părinţii ei sunt aici seara, dar astăzi este 
aniversarea căsătoriei lor. S-au dus să vadă un musical. 

— Ahh, ce văd? 

Yin a văzut Poveste din cartierul de vest de unsprezece 
ori. Agăţate de şnurul de la gâtul ei sunt ecusoane de la 
Fantoma de la operă, Mizerabilii, Matilda... 

— Cred că s-au dus la Wicked. 

— Ah, e grozav! Am văzut spectacolul cu Imogen Sinclair 
în rolul Glindei. O să le placă la nebunie. 

Darcy, micuța de opt luni, are meningită. A avut 
meningită: un alt motiv pentru care părinţii ei îşi petrec 
una din puţinele seri departe de secţia de Terapie 
Intensivă. Au trecut în cele din urmă de ce a fost mai greu. 

— Şi soţul meu este plecat, îi spun lui Nikki. Călătoreşte 
mult cu serviciul, spun şi mă întorc către Dylan. Tata 
lipseşte în ziua ta cea mare, nu? 

— E ziua lui? 

— E ceva mai grozav decât ziua lui. 

Ating mânerul de lemn al scaunului meu, un gest 
instinctiv pe care probabil că-l fac de sute de ori pe zi. Mă 
gândesc la toţi părinţii care au stat în acest scaun înaintea 
mea; la  atingerile clandestine ale atâtor degete 
superstiţioase. 

— Mâine îl scot pe Dylan de la ventilator, spun şi mă uit 
la Cheryl. Am mai încercat de câteva ori, nu-i aşa, dar 
maimuţica asta mică... ei... ţinem pumnii. 

— Ţinem pumnii, spune Cheryl. 

— E un pas important? întreabă Nikki. 

Zâmbesc larg. 

— Cel mai important. 

Mă ridic în picioare. 

— Bine, dragule, eu mă duc. 

La început pare ciudat să vorbeşti aşa, de faţă cu atâtea 
alte familii în jurul tău. Eşti foarte conştient de prezenţa 


e 12 + 


lor. Ca atunci când trebuie să dai telefoane într-un birou 
deschis sau când mergi la sala de sport pentru prima oară 
şi ai impresia că toată lumea se uită la tine. Ceea ce nu 
face nimeni, desigur, căci toată lumea e prea preocupată 
de propriul telefon, propria serie de exerciţii sau propriul 
copil bolnav. 

Aşa că începi să vorbeşti şi, trei luni mai târziu, ajungi 
ca mine - nu te mai poţi opri. 

— Buni vine să te vadă în weekend... o să fie drăguţ, nu? 
I-a fost foarte dor de tine, dar n-a vrut să fie în preajma ta 
câtă vreme a avut răceala aia groaznică. Biata bunica! 

Deja a devenit un obicei, acum, sporovăială aceasta. Mă 
surprind vorbind de una singură în maşină, în magazine, 
acasă. Umplând tăcerea pentru că nu am cui să-i spun Ai 
văzut tractorul? şi E vremea de culcare sau Priveşte cu 
ochii, Dylan, nu cu mâinile. i se spune că e bine să 
vorbeşti cu copiii. Că li se pare reconfortant să audă vocea 
părinţilor. Cred că noi găsim asta reconfortant, de fapt. E 
un memento a ceea ce eram înainte să devenim părinţii de 
la Terapie Intensivă. 

Cobor grilajul lateral al pătuţului lui Dylan ca să mă pot 
apleca spre el, braţele mele odihnindu-se de o parte şi de 
alta a trupului său, nasurile noastre atingându-se. 

— Sărutul eschimoşilor, îi şoptesc uşor. 

Nu ne lasă niciodată să uităm de acel ultim sărut de 
noapte bună, indiferent câte îmbrăţişări au fost împărţite 
înainte sau câţi pupici trimişi. 

— Eschimo, ar insista el, iar eu aş cobori grilajul patului 
încă o dată şi m-aş apleca pentru un ultim noapte bună şi i- 
aş atinge năsucul cu al meu şi l-aş lăsa să-şi treacă 
degetele prin părul meu. 

— Te iubesc, băieţelul meu, îi spun acum. 

Inchid ochii şi-mi imaginez răsuflarea lui caldă pe faţa 
mea, mirosind dulce a lapte înainte de culcare. Mâine, îmi 
spun. Mâine vor scoate tubul şi de data asta n-o să-l mai 
pună la loc. Il sărut pe frunte şi ridic la loc grilajul patului, 
asigurându-mă că face clic, deci e în siguranţă şi nu va 
cădea în timpul nopţii. 


e 13 


— Noapte bună, Cheryl. La revedere, Aaron, Yin. Ne 
vedem mâine? 

— Am liber trei zile, spune Yin, ridicând mâinile către 
cer, în semn de Slavă Domnului. 

— Da, ai dreptate... te duci în vizită la sora ta, nu-i aşa? 
Distracţie plăcută! 

Mă uit la Nikki Slater, care şi-a tras scaunul mai 
aproape de fiul ei, ca să-şi poată odihni capul lângă al lui. 

— Odihneşte-te puţin, dacă poţi, îi spun încet. Avem de 
străbătut cu toţii o cale lungă. 

Imi iau la revedere de la fetele din camera asistentelor şi 
de la Paul, brancardierul care l-a adus pe Dylan de la 
secţia de Oncologie la Terapie Intensivă şi care tot timpul 
se interesează de starea lui. Imi iau haina, îmi caut cheile 
şi mă duc spre parcare, unde mai pun încă 10 lire în 
automatul pentru plată. 

Poţi cumpăra abonamente dacă vizitezi pe cineva care 
se află la Terapie Intensivă. Intotdeauna mă asigur că 
părinţii nou-veniţi ştiu chestia asta, pentru că până la urmă 
sumele se tot adună, puţin câte puţin. Mai ales cânde 
nevoie să vii aici cu două maşini, cum ni se întâmplă 
adesea mie şi lui Max. Parcarea pentru douăzeci şi patru 
de ore costă 10 lire, dar îţi dau o săptămână pentru 20 sau 
o lună întreagă pentru 40. Am cumpărat abonamentul 
lunar în noiembrie şi încă unul în decembrie, dar apoi, 
când s-a făcut ianuarie şi m-am văzut din nou cu geanta în 
mână în faţa ghişeului, nu am suportat să mai cer încă un 
abonament pentru o lună de zile. Mi se părea aşa... 
defetist. Cu siguranţă, nu vom fi aici pentru încă patru 
săptămâni, nu? Nu atâta vreme cât Dylan era cu mult mai 
stabil. 

Ingheţul face asfaltul să sclipească. Răzuiesc gheaţa de 
pe parbriz cu carcasa de la un CD cu Aretha Franklin şi 
dau căldura la maximum până când geamul se 
dezabureşte. Când reuşesc să văd prin el, e atât de cald, 
încât trebuie să deschid geamul ca să nu cumva să adorm. 

Drumul spre casă durează un pic mai mult de o oră. 
Spitalul oferă şi cazare pentru părinţi - trei garsoniere cu 


e 14» 


chicinete la fel de noi ca în ziua în care au fost date în 
folosinţă, pentru că... i-ar arde cuiva de gătit când ştie că 
are un copil la Terapie Intensivă? Am stat acolo aproape 
toată luna noiembrie, apoi Max a trebuit să meargă la 
serviciu, iar Dylan era în stare critică, dar stabil, şi ni s-a 
părut corect să cedăm locul altcuiva care avea mai mare 
nevoie de el. Nu mă deranjează să conduc până la spital. 
Ascult unul dintre programele mele preferate şi nici nu-mi 
dau seama că sunt pe drum. 

Ascult Cum o cresc pe B, un podcast înregistrat de o 
mamă care pare să fie de aceeaşi vârstă cu mine. Nu ştiu 
numele lui B, doar că are două surori, îi plac pianul şi 
pernele de catifea şi are un handicap grav. 

Ştim deja de câteva săptămâni bune că Dylan are ceva la 
creier, nu doar din cauza tumorii, ci şi din cauza operaţiei 
de care a fost nevoie pentru a îndepărta cât mai mult cu 
putinţă din ea. Când mă gândesc la asta, ceva mă apasă pe 
piept până când simt că eu sunt cea care are nevoie de 
ajutor ca să poată respira, aşa că faptul că ascult Cum o 
cresc pe B mă ajută să pun lucrurile într-o anumită 
perspectivă. : 

B nu poate să meargă. Işi petrece majoritatea timpului 
întinsă pe spate, uitându-se la CD-urile pe care surorile ei 
le-au atârnat într-o instalaţie mobilă ca să facă curcubeie 
pe tavan. Au strâns CD-urile de la prieteni, iar mama lui B 
le-a găsit panglică şi nasturi, iar ele au stat de vorbă cu B 
în timp ce s-au contrazis cu delicateţe în legătură cu modul 
în care să aşeze totul. În vocea mamei se simţea veselie în 
timp ce spunea povestea pentru miile de ascultători pe 
care nu-i va cunoaşte vreodată şi m-am întrebat câţi dintre 
ei se aflau în situaţia mea. Câţi ascultau cu lacrimi în ochi, 
dar cu inimi arzătoare, spunându-şi: Pot face asta. Și eu 
pot fi mama aceea. 

Casa este întunecată şi lipsită de iubire, iar robotul 
telefonic clipeşte. Un teanc ordonat de corespondenţă pe 
măsuţa din hol îmi dă de înţeles că mama a fost pe-aici şi 
în mod sigur este un vas în frigider pe care scrie lasagna, 
şi un bilet lângă fierbătorul de apă cu mesajul Vă iubim, 


e 15» 


M&T x. Dintr-odată simt că-mi vine să plâng. Părinţii mei 
locuiesc în Kidderminster, unde am crescut şi eu - la mai 
bine de o oră distanţă, traversând întregul oraş 
Birmingham, de casa pe care eu şi Max am cumpărat-o 
lângă Leamington. Îl vizitează pe Dylan cel puţin de două 
ori pe săptămână, dar mama a avut răceală după răceală şi 
amândoi au ajuns la concluzia că era mai bine să stea 
departe de secţia de Terapie Intensivă pentru o vreme. Cu 
toate acestea, la câteva zile, unul dintre ei - sau amândoi - 
tot mai face drumul de două ore până la Leamington ca să 
se asigure că fiica şi ginerele lor drag mănâncă. 

Părinţii mei s-au îndrăgostit de Max aproape la fel de 
repede ca mine. Mama a fost vrăjită de accentul lui; tata, 
de modul onest în care a promis să aibă grijă de singura 
lor fiică. Cum toate rudele lui Max erau în America, mama 
a considerat că era de datoria ei să-şi facă griji pentru 
amândoi. 

E prea târziu să mai mănânc acum, aşa că pun lasagna 
în congelator, lângă celelalte porţii, şi-mi fac o cană de 
ceai s-o iau cu mine la culcare. Mă opresc pe hol şi mă uit 
de jur-împrejur în lumina estompată care vine de la etaj. A 
părut un gest extravagant să cumpărăm o casă cu patru 
dormitoare, când noi nu aveam nevoie decât de două. 
Asigurare de viitor, a spus Max. 

— S-ar putea să avem copii cât pentru o echipă de 
fotbal. 

— Deocamdată unul e de-ajuns, am râs eu, fiindu-mi 
greu să-l vizualizez pe Dylan altfel decât ca pe umflătura 
enormă care m-a împiedicat să-mi văd picioarele 
săptămâni la rând. 

Unul e de-ajuns. Mi se taie răsuflarea. 

Deschid uşa de la sufragerie şi mă aplec în prag. Aici va 
fi noua cameră a lui Dylan. Mica încăpere pentru copii de 
la etaj era oricum prea de bebeluş pentru un copil de doi 
anişori mai interesat de fotbal decât de lepuraşul Peter. 
Anul trecut, pe vremea asta, vorbeam despre cum 
redecorăm. Anul trecut, pe vremea asta. Pare o altă lume 
şi mijesc ochii la toate acele Dar dacă? care se reped spre 


e 16» 


mine acuzator. Dar dacă ai fi observat mai devreme? Dar 
dacă ţi-ai fi ascultat instinctele? Dar dacă nu l-ai fi ascultat 
pe Max? 

Deschid ochii şi-mi distrag atenţia cu chestii practice. 
Dylan are în momentul acesta aproape trei ani. Acum e 
uşor de dus în braţe, dar în câţiva ani va fi prea greu să-l 
ducem sus la culcare. In sufragerie este destul spaţiu 
pentru un scaun cu rotile, pentru un pat special, pentru un 
elevator, dacă vom avea nevoie de aşa ceva. 

Imi imaginez o instalaţie cu CD-uri strălucitoare 
deasupra patului lui Dylan, şi curcubeie dansând pe tavan. 
Inchid uşa, îmi iau ceaiul şi mă duc la culcare. 

Îi trimit un mesaj lui Max. 


A fost o zi bună - semne vitale stabile şi nimic care să indice 
vreo infecţie. Băiatul nostru e un luptător! Pumnii strânşi pentru 
mâine x 


Sunt prea obosită ca să mai calculez diferenţa de fus 
orar sau dacă Max a plecat deja de la Chicago către New 
York - ultima escală din călătoria sa înainte să se întoarcă 
acasă. Era o vreme în viaţa mea când aş fi putut să spun 
cât era ceasul în oricare parte a lumii. New York, Tokyo, 
Helsinki, Sydney. Aş fi putut să recomand un loc de luat 
masa, să sugerez un hotel bun. Echipajul de cabină de la 
business class nu se află acolo doar ca să servească 
băuturi şi să recite instrucţiunile de siguranţă. Suntem şi 
asistenţi personali, bucătari, ghizi turistici. Portari la un 
hotel de cinci stele. Şi când nu munceam, începea 
petrecerea. Dans, băutură, cântece... 

De fiecare dată când mi se face dor de zilele de 
odinioară, îmi amintesc de ce am renunţat. Nu m-am putut 
descurca cu orarul plecărilor la distanţe mari odată ce a 
venit Dylan pe lume, nu câtă vreme şi Max era plecat la fel 
de mult cu serviciul, aşa că am înlocuit uniforma mea 
stilată de culoare albastră şi escalele de lux cu ţinuta din 
poliester ţipător şi cu excursiile cu buget redus la 
Benidorm. Am înlocuit un job full-time cu unul part-time. 


e 17» 


Nu mi-a plăcut, dar n-a mai contat. Era bine pentru Dylan. 
Pentru familia noastră. Şi apoi, când Dylan s-a îmbolnăvit, 
m-am oprit. Totul s-a oprit. 

Acum, secţia de Terapie Intensivă Pediatrică este 
serviciul meu. Sunt acolo de la 7, înainte ca soarele de 
iarnă să traverseze parcarea, şi plec mult după ce s-a 
întunecat, mult după ce schimbul de noapte şi-a început 
tura. Fac o plimbare în jurul spitalului pe la jumătatea 
dimineţii şi apoi încă una după-amiază, îmi mănânc 
sendvişurile în camera pentru aparţinători, iar în restul 
timpului stau cu Dylan. Fiecare zi, fiecare săptămână e la 
fel. 

Sus, deschid televizorul. Când Max e plecat, în casă este 
prea linişte, iar în capul meu prea multe bipuri şi zgomote 
de la aparatele de la Terapie Intensivă. Găsesc un film alb- 
negru şi dau volumul încet până când aproape că nu se 
mai aude nimic şi-mi trag perna într-o formă care imită 
trupul lui Max lângă mine. 

De trei ori au încercat să-l deconecteze pe Dylan de la 
aparate şi tot de trei ori a cedat şi au fost nevoiţi să-l pună 
din nou la oxigen. Mâine vor încerca iarăşi şi, dacă 
reuşeşte să se descurce de unul singur - dacă reuşeşte pur 
şi simplu să tragă aer în piept -, atunci va fi cu un pas mai 
aproape de întoarcerea acasă. 


e 18 + 


2. MAX 


— Ceva de băut, domnule? 

Insoţitoarea de zbor are dinţii de un alb-strălucitor şi 
păr lucios. Doar ce am plecat din Chicago, şi deja mă simt 
extenuat. Clienţii pe care am fost convocat să-i întâlnesc 
sunt noi - un start-up din Illinois cu finanţare academică - 
şi se aşteaptă de la mine nu doar să păstrez în portofoliu 
afacerea lor, dar să-i şi dublez valoarea. Mi-am petrecut 
prima zi prezentând soluţii rapide de succes care să 
justifice alegerea lor; iar seara am încercat să-i 
impresionez la Schwa. După ce, în cele din urmă, ne-am 
despărţit - încă un pahar, şi-am plecat! -, am stat treaz 
până la trei dimineaţa, pregătindu-mă pentru ziua 
următoare. Şi tot aşa. 

— Se pare că suntem pe mâini bune, a spus unul dintre 
ei la final. 

Dar amândoi ştim că rezultatele sunt cele care contează 
cu adevărat. Cum zice proverbul: Pomul după rod se 
cunoaşte. 

Casc. Întâlnirile încheiate la 3 dimineaţa şi-au spus 
cuvântul. Aş da orice să dorm acum. Dylan dormea deja 
toată noaptea de pe la zece luni, dar nu te mai odihneşti 
niciodată cum o făceai înainte de îndată ce ai copii, nu? 
Eşti cu urechea ciulită tot timpul, gata oricând să te 
trezeşti. Aş fi convins că Dylan s-a rătăcit pe undeva şi m- 
aş trezi brusc, iar picioarele mele ar cobori din pat înainte 
ca creierul meu să intervină şi să-mi spună că visez. Şi 
chiar şi atunci, tot ar trebui să traversez holul şi să stau în 
pragul uşii de la camera lui ca să mă asigur că este cu 
adevărat în pătuţ. 

Dar în hoteluri, când ştiam că Dylan era acasă în 
siguranţă? Doamne, ce mai eram în stare să dorm... Sigur 
că diferenţa de fus orar era neplăcută, dar nimic nu bate o 
cameră de hotel izolată fonic, cu draperii care blochează 
lumina, minibar şi mic dejun servit în regim de room 
service. 


e 19 œ 


— Cum a fost călătoria? ar fi întrebat Pip când mă 
întorceam din Phoenix, New York sau Toronto. Drăguţ 
hotelul? 

— Bunicel, aş fi spus. N-am apucat să stau prea mult 
acolo. 

Şi adevărul e că niciodată nu apuc - clienţii noştri 
plătesc onorarii consistente şi Dumnezeu ştie că fac ca 
fiecare bănuţ cheltuit să merite efortul -, dar orele acelea 
în care eram la hotel... jur că n-am dormit niciodată atât de 
bine. 

Reprizele de somn adânc de prin hoteluri au încetat 
când Dylan s-a îmbolnăvit. Am început să am din nou visele 
acelea, doar că de data asta Dylan nu numai că se rătăcise 
în casa noastră sau în parc, ci era sub apă şi, dacă nu-l 
găseam, se îneca. Aşa că stăteam treaz în camera 
cufundată în beznă şi-mi doream să fi fost la spital sau 
acasă, asigurându-mă că Pip este bine. Mă uitam la CNN şi 
mă simţeam impasibil la durerea altor oameni. 

Comand o votcă şi Coca-Cola, apoi deschid laptopul. 
Dacă-mi termin raportul cât sunt „în aer”, pot să „lucrez 
de-acasă” când ajung în Marea Britanie şi să-mi petrec, în 
schimb, timpul cu Pip şi Dylan la spital. Dacă pot să termin 
raportul. Mă uit fix la ecran, cu ochii împăienjeniţi şi 
mintea în altă parte, apoi îmi trec degetele peste trackpad 
şi deschid aplicaţia Foto. 

Când s-a născut Dylan, eu şi Pip am început să ţinem un 
album în care puneam amândoi fotografii. Ea posta câte o 
imagine nouă în fiecare zi şi a invitat întreaga familie să se 
alăture. Era o modalitate la îndemână de a uni pe toată 
lumea, în ciuda distanţei dintre noi. Dacă treci cu viteză 
prin toate imaginile, obţii acelaşi efect ca şi cum ai 
parcurge una din cărţile acelea de benzi desenate, doar că 
în locul unei figuri desenate este fiul meu, transformându- 
se din bebeluş în copilaş, cu indicii ale bărbatului care va 
deveni cândva. 

Părul blond cu care s-a născut - la fel de bălai ca al lui 
Pip - a început să se închidă la culoare anul trecut, iar 
când a început chimioterapia, şuviţele care-i rămâneau pe 


e 20 - 


pernă erau aproape la fel de întunecate ca ale mele. Dar 
încă era întruchiparea mamei sale. Ochi mari şi căprui, cu 
gene lungi, şi obraji bucălaţi. Fălcuţe de hamster, după 
cum le spune Pip, care îşi umflă şi dezumflă obrajii, 
făcându-mă să râd. _ 

Sub fotografii sunt comentarii. Adorabil! li cam place 
mâncarea, nu? La asta seamănă aşa de tare cu tine, Pip! 
Am o fotografie cu Max la plajă fix ca asta. O, te rog să ne- 
o arăţi şi nouă, ne-ar plăcea s-o vedem. Bunici care s-au 
întâlnit o singură dată, la nunta noastră, uniţi de o parte şi 
de alta a unui ocean de către unicul lor nepot. 

Fiecare fotografie trezeşte o amintire. Primul zbor cu 
avionul al lui Dylan, ca să-şi viziteze bunicii Adams la 
Chicago.  Parcul-fermă cu gaşca de la Organizaţia 
Caritabilă pentru Copii. Petreceri aniversare, Ziua 
Recunoştinţei, botezul lui Dylan. 

—O să frângă ceva inimi când va creşte, spune 
însoţitoarea de zbor când îmi ia paharul gol. V-aţi hotărât 
ce vreţi să mâncaţi? 

— Aperitivul cu somon, vă rog. Şi apoi friptura de vită. 

Femeia zâmbeşte uitându-se la ecran. 

— Ce copil drăguţ! 

Poza de pe ecran a fost făcută vara trecută. Dylan poartă 
un costum de pirat şi un tutu roz pe care a refuzat să şi-l 
dea jos. 

— Doar când dormi, a încercat să-l convingă Pip, dar 
nimeni nu negociază vreodată cu succes cu un copil mic, 
aşa că timp de trei săptămâni Dylan a dormit cu un cerc de 
tul roz în jurul pijamalei sale cu dinozauri. 

— Seamănă cu câteva dintre pasagerele de pe cursa de 
Ibiza de ieri, spunea atunci Pip, în timp ce ne plimbam prin 
împrejurimile de la Packwood House, iar tutuul lui Dylan 
era în contradicţie evidentă cu tricoul şi pantalonii scurţi 
de dedesubt. 

— Petrecere de burlăciţe? am întrebat, termenul britanic 
fiind încă străin mie, chiar şi după zece ani petrecuţi în 
Anglia. 

Colegii mei americani îmi spun că par a fi britanic; 


e 21 œ» 


englezii, că sunt yankeu sută la sută. Pip spune că ea nu-şi 
mai dă seama. 

— Eu îl aud pe Max, pur şi simplu, zice ea de fiecare 
dată. 

Am luat-o spre grădina cu topiari, unde tise vechi de 
sute de ani acopereau peluza ca nişte piese de şah 
gigantice, iar Dylan alerga printre ele cu braţele întinse, ca 
un aeroplan. 

— Da, petrecere de burlăciţe. Tutuuri şi aripioare şi deja 
abţiguite înainte ca semnalul pentru centuri să se stingă. 
Nu au avut bani ca să plătească locuri rezervate, aşa că şi- 
au petrecut tot drumul foindu-se de colo-colo prin avion şi 
stând una în poala alteia. 

— Un pic diferit de petrecerea ta. 

Dylan fuge să se ascundă în spatele unui copac, iar eu 
alerg în sens opus, ca să-i strig „Bau!” şi să-l fac să ţipe. 

Eu şi Pip am împrumutat câte ceva de pe ambele 
ţărmuri ale Atlanticului pentru festivitățile de dinainte de 
nuntă, găzduind o petrecere într-un pub de pe strada 
noastră, ceva ce s-a vrut deopotrivă petrecere de burlăciţe, 
de burlaci şi repetiţie pentru eveniment. Fără cadouri, am 
spus noi, şi totuşi toată lumea a adus atunci un dar sau le-a 
trimis după nuntă cu un nesfârşit şir de şoferi de la 
companii de curierat. 

— E o chestie de etichetă, a spus Pip, în timp ce masa 
noastră din bucătărie se clătina sub greutatea a noi şi noi 
cutii atent împachetate. Oamenii se simt prost dacă nu ne 
oferă nimic. 

— Sunt sigur că e şi mai puţin potrivit să ignori dorinţa 
fericitului cuplu de a nu primi cadouri. 

— Poate că oamenii fac toate astea ca să mă simt eu mai 
bine, a spus Pip, uitându-se cu coada ochiului la mine, 
şmechereşte. Poate cred că o vază frumoasă din cristal o 
să compenseze cumva faptul că m-am măritat cu 
americanul acela îngrozitor, care încearcă să oprească 
oamenii să-mi facă daruri şi care nu mă lasă să port 
plăcuţe de înmatriculare cu „începător” şi o pereche 
drăguță de aripi înfoiate la petrecerea mea de burlăciţe... 


e 22» 


Am tras-o spre mine şi am început s-o gâdil până când 
gâdilatul s-a transformat în sărut, iar sărutul a devenit 
ceva ce ne-a obligat să dăm la o parte cutiile de pe masă. 

Însoţitoarea de zbor zâmbeşte uitându-se la fotografia 
lui Dylan. 

— Câţi ani are? 

— Împlineşte trei ani în mai. Poza e de anul trecut. 

— Se schimbă aşa de repede, nu? spune ea. Pun pariu că 
acum arată cu totul altfel. 

Reuşesc să schiţez un zâmbet firav, iar însoţitoarea de 
zbor pleacă să-mi aducă mâncarea. Lasă în urmă o 
mireasmă florală. Pip ar şti ce anume este. Se pricepe la 
parfumuri aşa cum alţi oameni se pricep la maşini sau la 
muzică. 

— Jo Malone, Rodie neagră? ar spune ea cuiva într-un 
lift. 

Şi se mai zice că americanii sunt prea direcţi. 

Mi-a plăcut de ea imediat. Zburam acasă la Chicago 
după o călătorie la un client în Londra - aproximativ invers 
faţă de cum fac acum. Avea cele mai lungi gene pe care le- 
am văzut în viaţa mea, şi eram atât de preocupat să-mi dau 
seama cum fac femeile să le crească genele aşa de mult, 
încât au trecut câteva secunde până când am luat 
prosopelul fierbinte pe care îl ţinea cu răbdare întins spre 
mine. 

Mai apoi - când ne-am regăsit în acelaşi bar din River 
North şi băuserăm deja trei cocktailuri - am complimentat- 
o pentru genele ei. 

A râs. 

— Sunt false. 

M-am simţit ca şi cum aş fi avut din nou 16 ani şi mi-am 
dat seama că fetele îşi mai puneau câte ceva în plus în 
sutiene şi se bronzau artificial, doar că acum nu mai aveam 
16 ani, aveam 28 şi nu eram tocmai lipsit de experienţă. 
Ştiam ce sunt genele false, doar că habar n-aveam că arată 
aşa de... Adevărul era că fusesem dat pe spate de cât de 
frumoasă era ea, de fapt. 

Pip şi-a pus mâinile pe cap. 


e 23» 


— Şi-apoi, desigur, mai este şi peruca, a spus şi şi-a 
mutat mâinile aşa încât scalpul ei s-a mişcat de sus în jos şi 
trebuie să recunosc că pentru o clipă... Ce faţă ai făcut! a 
spus şi a izbucnit din nou în râs. 

Când Pip râde i se luminează toată faţa. Face gropiţe în 
obraji şi i se strâmbă cumva nasul şi e imposibil să nu te 
facă şi pe tine să râzi. 

— Nu mi-ar păsa, am spus eu cu indiferenţă. 

— Nu ti-ar păsa dacă aş fi cheală? 

Am sărutat-o chiar atunci, în mijlocul barului, iar ea mi-a 
răspuns la sărut. 

Şi nici măcar n-ar fi trebuit să mă aflu în avionul acela. 
Am făcut rezervare la American, apoi zborul s-a anulat, iar 
cei de la biroul meu mi-au schimbat zborul pe linia British 
Airways. 

— Gândeşte-te, i-am spus lui Pip odată, după ce ne-am 
logodit. Dacă avionul meu nu ar fi fost anulat, nu ne-am fi 
cunoscut. 

— Ba ne-am fi cunoscut, a spus ea imediat. Dacă ceva e 
menit să se întâmple, se va întâmpla. Indiferent de restul. 

Ne-am revăzut când ea a zburat din nou la Chicago, apoi 
iarăşi când am fost eu din nou la Londra şi aveam câteva 
ore libere înainte de zborul înapoi, iar ea tocmai îşi 
terminase tura. A început să-mi fie dor de ea, iar ea a spus 
că şi ei îi era dor de mine. 

— Nu poţi să te transferi? m-a întrebat. 

— Să mă mut în Anglia? am spus pe un ton doar pe 
jumătate în glumă. 

Dar eram deja îndrăgostit de ea şi m-am gândit că pot la 
fel de bine să lucrez de la biroul din Marea Britanie la fel 
cum o făceam de la cel din Chicago, iar restul este, cum se 
spune, istorie. 

Apăs pe keypad şi derulez imaginile, una câte una. Dylan 
cu o minge de fotbal, Dylan cu bicicleta cu rotiţe 
ajutătoare, Dylan cu peştişorul de aur pe care l-a câştigat 
la un târg. Fiecare imagine este diferită, fiecare 
surprinzând un moment în timp care nu se va mai întoarce 
niciodată. 


e 24» 


Fotografiile zilnice s-au oprit în octombrie. Pip a 
continuat să le mai facă o vreme, după ce s-a îmbolnăvit 
Dylan. În poze se vede cum el a slăbit, cum şi-a pierdut 
părul, cum ţine degetele în semn de victorie în uşa de la 
secţia de Oncologie. Sunt poze cu el dând o mână de ajutor 
la radioul spitalului şi jucându-se cu tovarăşii săi în 
încăperea de la capătul culoarului. Dar apoi a făcut 
pneumonită şi a fost transferat la Terapie Intensivă 
Pediatrică şi după aceea fotografiile nu-l mai înfăţişau cum 
creşte, ci cât de mic era progresul însănătoşirii lui. 

Mă uit în schimb la mesajul de pe WhatsApp pe care Pip 
mi l-a trimis aseară. 

Băiatul nostru e un luptător! 

În istoricul mesajelor mele este povestea vieților 
noastre. În texte şi imagini. Orare de zbor, fotografii din 
aeroport,  selfie-uri obosite şi  gif-uri  caraghioase. 
Fotografiile, la fel. Unele pe care bunicii nu le văd. 
Fotografii care vorbesc în numele nostru, atunci când nu 
ne găsim cuvintele. Un pahar de vin; o pernă goală; radioul 
din maşină la care se aude cântecul nostru. Rezultatele de 
la analizele de sânge ale lui Dylan, tubul de hrănire, 
etichetele de la noile medicamente. Când nu pot să dorm, 
intru pe Google şi caut medicamentele, ratele lor de 
succes. 

La cină, cuprins de dorul de-acasă şi obosit după zbor în 
vreun bar dintr-un hotel oarecare, caut prin conversațiile 
noastre până când mă ia ameţeala; până când ajung la 
vara trecută, înainte să aflăm că Dylan era bolnav. Citesc 
mesajele şi mă simt de parcă aş asculta conversaţia a doi 
oameni pe care i-am cunoscut cândva, dar cu care am 
pierdut de mult legătura. 

Mă întorc până-n 8. Comandăm mâncare, o sticlă de vin şi ne 
facem ceva timp sexy de îndată ce D a adormit? 

Omule, în niciun caz, dacă-i spui timp sexy. 

Zâmbesc, citind mesaje în continuare. Câinele ăla 
afurisit latră de o oră! 

Oare chiar ne pasă de câinele vecinilor de vizavi? De 
faptul că întrerupe pentru o oră vieţile noastre altminteri 


e 25» 


perfecte? Ultimele şase luni au adus în prim-plan viaţa 
într-un chip dureros, acut. 

— Aperitivul dumneavoastră, domnule. 

Pun telefonul deoparte şi mut laptopul pe scaunul gol de 
lângă mine. Însoţitoarea de zbor aşteaptă să fac loc pe 
măsuţă. 

— Îmi pare rău. 

— Nicio problemă. Aţi vrea şi vin? 

— Da, mulţumesc, roşu, vă rog. 

Dacă nu l-am fi avut pe Dylan, Pip ar lucra în continuare 
pe avioane transatlantice. E amuzant cumva să mi-o 
imaginez aici, turnând vin vreunui om de afaceri şi 
retuşându-şi machiajul pe la jumătatea zborului. I-a lipsit 
chestia asta când a renunţat - i-au lipsit avioanele de mari 
dimensiuni, destinațiile importante -, dar nu s-a plâns 
niciodată. 

— Escalele scurte se potrivesc mai bine cu programul lui 
Dylan, spunea de fiecare dată când o întrebam despre asta. 

Acum pare că nu a lucrat niciodată, e ca şi cum şi-ar fi 
petrecut toată viaţa într-o secţie de spital. 

O invidiez pe Pip pentru timpul pe care şi-l petrece cu 
Dylan, dar în acelaşi timp nu ştiu dacă eu m-aş putea 
descurca. Perioada pe care o trăiesc departe de spital îmi 
dă puteri pentru următoarea dată când trebuie să mă 
întorc acolo. Faptul că pot să mănânc mâncare adevărată 
mă hrăneşte pentru momentele în care nu mănânc deloc. 
Faptul că văd oameni sănătoşi şi fericiţi în jurul meu îmi 
aminteşte de viaţa pe care am avut-o cândva. De viaţa pe 
care o vom avea din nou. 

— Ce-ţi mai face familia? m-a întrebat clientul din New 
York de îndată ce ne-am strâns mâinile în holul de la 
recepţie cu o lună în urmă. 

— Grozav! am spus, nu doar ca să-l scutesc de o situaţie 
neplăcută, ci pentru că la momentul acela mă puteam 
preface că aşa stăteau lucrurile. 

Mă uit la însoţitoarea de zbor care trece pe culoar, 
oprindu-se să umple paharul cuiva. În bucătărioara de la 
capătul culoarului se sprijină de tejghea şi ridică un picior 


e 26 - 


scos din pantof ca să-şi frece călcâiul. Vorbeşte cu o 
persoană pe care nu o pot vedea şi o zăresc râzând de ceva 
ce şi-au spus. Simt cum mă cuprinde dorul de casă şi, 
pentru o clipă, Pip îmi lipseşte atât de mult, încât efectiv 
simt că mă doare. 

Când s-a îmbolnăvit Dylan, nu mi-a mai păsat aproape 
deloc de serviciu. Inboxul meu s-a umplut, iar telefonul îmi 
clipea mereu arătând mesaje vocale nepreluate. Am 
petrecut o zi şi o noapte la spital, n-am mâncat, n-am 
dormit. Şi apoi, medicul specialist ne-a luat deoparte. 

— Mergeţi acasă! Mâncaţi, odihniţi-vă! 

— Dar Dylan... 

Doctorul a fost ferm. 

— Nu-l puteţi ajuta dacă vă îmbolnăviţi şi voi. 

Era un sfat pe care l-am auzit de multe ori în 
săptămânile care au urmat; un sfat pe care destul de 
curând am început să-l dăm noi înşine părinţilor care erau 
nou-veniţi la spital. Odihniţi-vă! Trebuie să rămâneți 
puternici pentru fiul vostru, pentru fiica voastră, unul 
pentru celălalt. E un maraton, nu un sprint. 

Niciunul dintre noi n-a mai fost la serviciu timp de 
câteva săptămâni. Şeful lui Pip nici că ar fi putut fi mai 
înţelegător. I-a acordat concediu medical de însoțitor; a 
plătit-o pentru primele şase săptămâni, lăsându-i uşa 
deschisă pentru oricând ar fi fost dispusă să se întoarcă. 
Sunt împrejurări excepționale. Tuturor ne pare rău. Dacă 
te putem ajuta cu ceva, să ne spui. 

Compania la care lucrez eu, Kucher Consulting, 
organizează de două ori pe an zile pentru familii, 
eveniment în cadrul căruia managerii de nivel mediu sunt 
fotografiaţi împărțind bomboane şi aruncând mingea la coş 
alături de adolescenţi scrobiţi, instruiți să se comporte ca 
şi cum s-ar simţi bine. Anul trecut, Forbes ne-a introdus pe 
lista primelor 25 de companii în care echilibrul dintre 
muncă şi viaţa personală funcţiona cel mai bine. 

Când i-am spus lui Chester că fiul meu are o tumoare pe 
creier, mi-a dat trei zile libere. Mi-am folosit toate zilele de 
concediu, mi-am luat o săptămână liberă pretinzând că am 


e 27» 


gripă, iar apoi am dispărut pur şi simplu de pe radar. 
Când, în cele din urmă, mi-am ascultat mesajele vocale, 
erau toate de la Chester, fiecare mai direct decât 
precedentele. Şi ce ar trebui să le spun clienţilor, Max? 
Schulman ameninţă că se mută la Accenture. La naiba, 
Max, unde eşti? 

Am vrut să-mi dau demisia, dar Pip m-a oprit. 

— Din ce-o să trăim? 

— Îmi găsesc altă slujbă. 

Dar chiar în timp ce rosteam cuvintele, am ştiut că nu 
puteam renunţa. Mă pricepeam la ceea ce făceam. Eram 
respectat... până la un punct. Aveam un program flexibil... 
în limite rezonabile. Eram bine plătit. 

M-am întors la treabă. 

Niciunul dintre noi nu ştie de ce anume va avea nevoie 
Dylan când se va întoarce acasă. S-ar putea să-i trebuiască 
un scaun cu rotile. Echipament special. O asistentă care să 
stea cu noi. Nu ştim, iar necunoscutul acesta poate 
însemna mulţi bani. În concluzie, am nevoie de jobul 
acesta. Şi, ca să fiu pe deplin sincer, n-aş putea face ce 
face Pip. N-aş putea fi zi de zi la spital. Nu ştiu cum de 
reuşeşte ea. 

Însoţitoarea de zbor îmi ia somonul şi-l înlocuieşte cu 
friptura de vită, cu garnitură de legume noi şi o sosieră 
micuță cu un sos lucios. Nu mi-e foame, dar mănânc 
oricum, întorcând capul către laptop între înghiţituri, ca 
să-mi amintesc ce am scris până acum. Însoţitoarea de 
zbor îmi ia farfuria; îmi oferă brânzeturi, desert, cafea, 
încă puţin vin. Aleg cafeaua. În jurul meu, ceilalţi oameni 
îşi termină masa şi îşi lasă scaunele pe spate, 
transformându-le în paturi. Însoţitoarele de zbor împart 
perne suplimentare, desfac pături, oferă gustări. Luminile 
îşi pierd din intensitate. 

Mă lupt cu oboseala. Fă-ţi raportul, îmi spun, şi vei 
putea să-ţi vezi băiatul. Băiatul care - cu voia lui 
Dumnezeu - va respira singur mâine. 

Mă uit la ceasul de mână. Deja este mâine în Marea 
Britanie. Mă îndrept în scaun, mai concentrat. Astăzi. Lui 


e 28 œ 


Dylan îi este scos ventilatorul astăzi. 


e 29 œ 


3. LEILA 


Leila Khalili a pus alarma să sune la 5:30. Din cauza 
geamurilor îngheţate, aerul e rece deasupra patului, în 
ciuda încălzirii centrale, pe care e hotărâtă s-o lase pornită 
peste noapte până când mama ei se va obişnui cu 
temperatura. Sunt doar zece grade mai puţin aici decât la 
Teheran, dar Habibeh Khalili, în vârstă de 72 de ani, simte 
diferenţa până-n măduva oaselor. 

Când Leila coboară scara, Habibeh este deja la parter, 
îmbrăcată cu treningul de velur verde-mentă pe care îl 
poartă prin casă. 

— Maman! De câte ori trebuie să-ţi mai spun? Nu e 
nevoie să te scoli odată cu mine. 

La televizorul din camera de zi, o femeie machiată 
impecabil, într-un costum de culoarea lămâii, laudă un set 
de tigăi neaderente. Canalele de cumpărături sunt 
plăcerea vinovată a lui Habibeh, iar QVC, drogul ei. În 
ultimele două săptămâni, bucătăria Leilei s-a îmbogăţit cu 
un spiralizator, un decojitor de ananas şi 20 de lavete din 
microfibră. 

Habibeh o sărută pe fiica ei. 

— Ţi-am pregătit prânzul. Ce vrei la micul dejun? 

— Doar ceai. Dar îl fac eu, tu du-te înapoi în pat. 

— Stai jos! 

O împinge uşor pe Leila pe un scaun şi pune apă la fiert 
în ibricul pentru ceai, clătind ceainicul pe care Leila îl 
foloseşte doar pentru musafiri. 

— Maman, nu am timp pentru micul dejun. 

Leila nu-i spune că e puţin probabil să aibă timp şi 
pentru prânz şi că kotlet-ul şi murăturile pe care Habibeh i 
le-a împachetat cu dragoste în cutii vor rămâne în geanta 
ei până la sfârşitul zilei, când va găsi un pic de timp să le 
mănânce cât va merge spre bicicleta ei. 

Leila îşi bea ceaiul şi acceptă o felie de lipie cu faimosul 
gem de căpşune al mamei sale. 

— Trebuie să plec. leşi să te plimbi azi? 


e 30 - 


— Poate. Am o grămadă de treabă pe-aici. Ferestrele 
tale sunt o ruşine. 

— Nu te-apuca să-mi ştergi geamurile, Maman, te rog. 
Mergi la o plimbare. 

Sub verandă, bicicleta Leilei este argintie de la îngheţ. 
Vecina ei, Wilma Donnachie, îi face cu mâna de la 
fereastra dormitorului. Este 6:30 - de ce nu vrea nimeni să 
stea în pat astăzi? Când o să se pensioneze, îşi spune Leila, 
o să doarmă până târziu în fiecare zi. li face şi ea cu mâna, 
dar Wilma arată în jos, spre trotuar, şi apoi dispare. 
Coboară. Leila se uită la ceas. Are nevoie de 20 de minute 
să ajungă cu bicicleta la serviciu şi are puţin mai mult de 
atât până să intre în gardă. 

— Bună dimineaţa, drăguță. Voiam să văd cum se 
acomodează mama ta. 

Wilma e îmbrăcată bine, cu un pulover gros încheiat, 
peste o maletă. 

— Până la urmă n-am văzut-o la vânzarea de plăcinte. 

— Îmi pare rău. 

Habibeh se află aici deja de două săptămâni şi încă nu a 
ieşit din casă. Leilei i-a luat ceva timp s-o convingă pe 
mama ei să viziteze Marea Britanie. Şi chiar şi mai mult 
timp să convingă autorităţile să-i dea voie să facă asta. 
Leila se teme acum că Habibeh îşi va petrece cele şase 
luni, pe care le-a obţinut când i s-a acordat viza, închisă în 
casa fiicei sale, cu terasă şi două dormitoare, din suburbia 
Birminghamului. 

— O să trec mai târziu pe la ea s-o văd, da? Să bem un 
ceai? 

— Sunteţi foarte drăguță, mulţumesc! 

Leila dă la o parte casca de duş înflorată, cu rol de a 
păstra şaua bicicletei uscată, şi o aruncă în coşul de modă 
veche din faţa casei. 

— Dacă nu deschide uşa... 

Wilma zâmbeşte: 

— ...n-O s-o iau personal. 


Leilei îi place să meargă cu bicicleta la serviciu. Îi plac 
e 3l- 


schimbările subtile de peisaj, pe măsură ce suburbiile lasă 
loc oraşului; libertatea de a trece pe lângă o coadă de 
maşini ai căror ocupanţi bat nerăbdători cu degetele pe 
volanele care nu se mişcă. li place aerul proaspăt care 
încheie o zi de muncă lipsită de lumina zilei şi exerciţiul 
fizic pe care altfel nu ar avea timp să-l facă. Sunt zile când 
este o plăcere să mergi cu bicicleta prin Birmingham; prin 
Highbury Park, pe lângă Moscheea Centrală cu minaretele 
ei cu semiluni în vârf. Şi mai sunt şi zile precum cea de 
astăzi. 

Ploaia pare să bată orizontal, lovindu-te indiferent de 
direcţia în care circuli. Apa rece ca gheaţa i se strecoară 
prin fularul umed prelingându-i-se pe sub tricou şi, în 
ciuda faptului că sunt impermeabili, pantalonii i s-au lipit 
de picioare. Adidaşii sunt fleaşcă; picioarele, amorţite. 
Lipsa somnului face ca membrele Leilei să i se pară grele; 
fiecare mişcare de pedalat, un adevărat efort. 

Cu coada ochiului zăreşte o străfulgerare argintie; o 
oglindă laterală se freacă uşor de braţul ei. O maşină trece 
pe lângă ea, mult prea aproape, şi ea simte valul de spaimă 
care vine odată cu ideea că a fost atât cât pe ce s-o 
lovească. Drumul nu este suficient de lat pentru depăşiri 
când vine cineva din sens opus, dar asta nu-i opreşte pe 
unii să încerce. 

Mai trece o maşină pe lângă ea, apoi încă una, iar când 
Leila se uită peste umăr să vadă ce mai urmează, simte 
cum roata din faţă alunecă sub ea, deraind, în acel moment 
al ei de neatenţie. Se aude zgomotul aspru al unui claxon, 
apoi două, trei maşini trec mai departe, nerăbdătoare să 
înainteze, ca nu cumva un accident să le oblige să se 
oprească. 

Leila se loveşte cu umărul de asfalt, un bufnet care-i 
spune deja că va avea o vânătaie, dar că nu şi-a rupt nimic. 
După care se loveşte cu capul, apoi cu tot trupul, lăsând 
să-i scape în neant o înjurătură involuntară. 

— La'nati! 

Aude sunetul metalic, frecarea cauciucului pe asfalt. Ar 
vrea să ridice capul, dar corpul nu o ascultă. Cineva o ţine 


e 32 œ 


la pământ. 

— Stai liniştită, aşa. E cineva aici care poate să cheme o 
ambulanţă? 

— Sunt bine, n-am nevoie de ambulanţă. 

O femeie într-o pelerină albastră de ploaie a 
îngenuncheat lângă Leila, uitându-se în sus spre cei câţiva 
trecători care s-au oprit să caşte şi ei gura. 

— Bicicleta mea... 

— Dă-o-ncolo de bicicletă, spune femeia pe un ton 
autoritar, stai cu capul nemişcat, s-ar putea să ai gâtul 
fracturat. O ambulanţă! strigă ea din nou. 

— Nu mi-am fracturat gâtul. N 

Leila simte o durere surdă în umăr. Indoaie degetele de 
la mâini şi picioare ca să se asigure că poate s-o facă, apoi 
deschide capsa căştii de protecţie şi o împinge de pe cap, 
cuprinsă dintr-odată de claustrofobie. 

— Niciodată să nu-ţi mai dai casca jos! ţipă femeia şi, 
pentru o clipă, Leila se gândeşte că ar fi în stare să i-o 
îndese la loc pe cap. 

Încearcă din nou să se ridice, dar încă gâfâie. 

— Pot să vă ajut? 

De partea cealaltă a Leilei este un bărbat în picioare. Dă 
să-şi mişte capul ca să-l vadă mai bine, însă femeia cu 
pelerină îi strigă din nou să nu se mai mişte. 

— Am făcut cursuri de prim-ajutor şi a fost chemată şi 
ambulanţa. 

— lar eu sunt paramedic, spune bărbatul. O să mă uit 
cum stau lucrurile şi apoi o să pot informa echipajul care 
vine. 

— Nu aveţi uniformă. 

— Sunt în drum spre serviciu. 

Bărbatul îi arată legitimaţia şi, deasupra capului ei, Leila 
vede culorile familiare are legitimaţiei de spital. 

— Şi-a scos casca... eu i-am spus! 

— Mă ocup eu de-acum. 

Bărbatul o ocoleşte pe Leila şi îngenunchează, fără să-i 
lase celeilalte femei altă variantă decât să-i facă loc. Leila 
o aude mormăind ceva către o persoană pe care nu o poate 


e 33 


vedea: 

— N-ar trebui să-ţi scoţi casca. l-am spus... 

Bărbatul îi zâmbeşte: 

— Bună, eu sunt Jim. Cum te numeşti? 

— Leila Khalili. Sunt doctor. Şi n-am nimic. 

Jim îşi dă ochii peste cap. 

— Of, cei din breasla voastră sunt cei mai îngrozitori 
pacienţi. Dentiştii vin tare pe locul doi. Întotdeauna vă 
pricepeţi voi mai bine. Să ne înţelegem, nici restul 
oamenilor nu sunt cu mult mai grozavi... mai mult se 
încred în doctorul Google decât în cineva care chiar a fost 
instruit să-şi facă meseria... 

În timp ce vorbeşte, o examinează pe Leila; îi verifică 
atent craniul şi cu blândeţe, ceafa, urechile şi nasul, îi 
desface fularul şi-şi trece degetele peste clavicula ei. Leila 
geme. 

— Doare? 

— Nu, dar ai mâinile reci ca gheaţa. 

Bărbatul râde, un râs sănătos care se potriveşte cu 
figura lui amabilă. 

— Îmi pare rău. 

Ochii lui căprui au sclipiri aurii. Câţiva pistrui îi acoperă 
puntea nasului. 

— Am aterizat pe umărul stâng. Am doar o echimoză. 

Grupul de oameni s-a disipat acum, nivelul dramei 
nefiind suficient de ridicat cât să merite să te uzi până la 
piele. Jim continuă cu atenţie examinarea. Nu poartă 
geacă, iar ploaia i-a închis la culoare părul blond. 

În cele din urmă, se lasă pe călcâie: 

— E doar o vânătaie. 

— Ştiu, spune Leila, exasperată, dar zâmbeşte, pentru că 
şi el face la fel şi pentru că ştie că, în locul lui, şi ea ar fi 
procedat tot aşa. 

Prinde mâna pe care el i-o întinde şi se ridică încet în 
picioare. Doamna cu pelerină i-a recuperat bicicleta - în 
afară de o protecţie antinoroi îndoită şi de coşul zdrobit, a 
scăpat nevătămată. 

— Mulţumesc pentru ajutor, le spune Leila amândurora. 


e 34» 


— O să anulez ambulanţa, răspunde Jim. Maşina mea 
este acolo. Pune bicicleta în portbagaj şi te conduc până la 
serviciu. 

— Mulţumesc, dar mă... dă să spună Leila, însă se 
opreşte. 

Durerea din umăr i s-a amplificat, Leila e udă până la 
piele şi îngheţată şi a şi întârziat la serviciu. 

— Ar fi grozav! 

Odată bancheta din spate coborâtă, bicicleta Leilei 
încape la fix în Passatul lui Jim. 

— Scuze pentru dezordine, spune Jim şi înşfacă un braţ 
de haine de pe locul din dreapta şoferului pe care le 
abandonează în spatele lor. 

Podeaua este acoperită de sticle de apă goale, pachete 
de sendvişuri şi ambalaje de la McDonald's, şi ceva ce 
scârţâie sub picioarele Leilei. 

— A trebuit să mă mut din apartamentul meu acum 
câteva săptămâni şi încă nu am găsit unul nou. Stau pe la 
prieteni, dar de fapt trăiesc mai mult în maşină şi... ei 
bine, e greu să păstrezi curăţenia în condiţiile astea. 

— Ar trebui să ţi-o împrumut pe mama mea. 

— [i place să facă curat? 

— Nu îndrăznesc să pun jos cana de ceai până nu l-am 
băut pe tot... altfel o spală şi o pune la loc cât ai zice peşte. 

Jim râde. 

— Pare colegul perfect de apartament. E bine dacă te las 
aici? 

Opreşte în staţia de autobuz de lângă clădirea Pediatriei, 
coboară şi scoate bicicleta Leilei, îndoind protecţia 
antinoroi cât să nu mai bată în roată. 

— Ar fi bine s-o duci undeva pentru o verificare, ca să fii 
sigură. 

— Aşa voi face. Mulţumesc încă o dată. 

Pa aa 


În drum spre secție, Leila se opreşte la Neurologie, 
băgând capul pe uşa deschisă a unui birou mare în care 
sunt şiruri de rafturi. Mentorul ei, Nick Armstrong, citeşte 
un dosar, lăsat pe spate într-un scaun care stă în echilibru 


e 35» 


pe două picioare. Se apleacă în faţă când o vede pe Leila, 
scaunul aterizând cu zgomot înfundat pe toate cele patru 
picioare. 

— Ce-ai păţit? 

Leila se uită în jos la pantalonii ei impermeabili, stropiţi 
cu noroi. 

— Am căzut de pe bicicletă. 

Se aşază şi începe să caute în rucsac o pastilă de 50 de 
miligrame de codeină; o pune pe limbă şi o înghite fără 
apă. 

— Sunt bine. 

— Se întâmplă să ai ceva de mâncare în rucsac? 

Leila scoate cele două caserole din geantă şi i le împinge 
pe birou. 

— Kotlet. Cea mai bună mâncare făcută de maică-mea. 

— Ce mai face? 

— Mă aduce la disperare. Nu vrea să iasă din casă. 

— O să-ţi fie dor de ea când o să plece. 

Leila se uită de jur-împrejurul biroului lui Nick; la 
rafturile care gem de cărţi de specialitate, la pereţii 
acoperiţi cu fotografii cu soţia lui şi cei patru copii adulţi ai 
lor. Pe pervazul din spatele lui este o fotografie cu el şi 
regina, când el a primit Ordinul de Excelenţă al Marii 
Britanii în 2005. Acum are câteva riduri în plus - linia 
părului începe probabil un pic mai sus pe frunte -, dar 
altfel, nu s-a schimbat. Costumele lui sunt mereu şifonate, 
iar cravata, strâmbă. Astăzi este chiar mai boţit decât de 
obicei. 

— De când eşti aici? 

Nick se uită la ceasul de mână. 

— De cinci ore şi jumătate. Hemoragie subarahnoidă pe 
secţia Traume. 

— Ai dormit? 

— Câteva ore sub birou, spune el şi-şi freacă gâtul. N-aş 
recomanda asta. 

— Şi pacientul? 

— A murit, răspunde şi ia o gură de kotlet. Chestia asta 
e grozavă? Ce este? 


e 36 - 


— Carne de vită tocată şi cartofi, date prin ou şi pesmet 
şi apoi prăjite în baie de ulei. Îngraşă enorm. 

Leila zâmbeşte larg, pentru că Nick este înalt şi 
slăbănog şi are posibilitatea de invidiat de a mânca orice 
are chef fără să se îngraşe vreodată. Leila este exact 
opusul. Nu la fel de micuță precum Habibeh şi nici la fel de 
solid construită, dar rotunjoară şi gata să pună kilogramele 
doar dacă se uită la un foitaj. 

— Te aşteaptă o zi plină? 

— Nu e la fel tot timpul? În dimineaţa asta îl extubăm pe 
Dylan Adams. 

Nick se încruntă a mirare. 

— Adu-mi aminte! 

— Trei ani, meduloblastom. 

— Pneumonită? 

— Da, el e. Am încercat de trei ori şi de fiecare dată a 
revenit pe ventilator în douăzeci şi patru de ore. 

— Reflexele căilor respiratorii? 

— Intacte. 

— Secreţii? 

— Nimic ce nu putem gestiona. Sigur e pregătit. Am 
înlocuit cu ventilaţie impusă intermitent şi suport pentru 
presiune în ultimele patruzeci şi opt de ore... toate 
semnele sunt bune. 

— O zi bună, atunci, spune Nick, între două îmbucături 
de kotlet. 

Leila nu spune nimic. Nu-şi poate alunga sentimentul că 
ceva rău e pe punctul de a se întâmpla. 

o 


Aude vocea care se răsteşte înainte să ajungă în secţie şi 
grăbeşte pasul până când ajunge la Salonul 1, unde Cheryl 
vorbeşte calm cu cel care strigă; un bărbat cu gâtul gros 
care poartă un tricou cu echipa de fotbal a Angliei, întins 
pe burta ca un butoi. 

— După cum v-am spus, nu pot să fac asta. 

— Atunci găseşte un nenorocit de doctor care poate! 

— Bună dimineaţa tuturor, spune Leila senină, ca şi 
când n-ar fi observat că ceva era în neregulă. 


e 37 -- 


Un al doilea asistent, Aaron, stă lângă Cheryl, cu pumnii 
strânşi, ca un bărbat gata să se ia la harţă într-o încăierare 
la bar. E 

Pip Adams are un braţ întins pe perna fiului ei. În mâna 
liberă ţine o perie de păr cu dinţi moi - de genul celor pe 
care le foloseşti pentru bebeluşi. Piaptănă perişorul rar de 
pe creştetul băiatului; nu aminteşte cu nimic de nimbul de 
bucle şaten-deschis din fotografia de pe peretele de lângă 
patul lui. 

Dylan Adams, aproape trei ani. Meduloblastom. 

Detaliile trec prin mintea Leilei aproape subconştient, ca 
imaginea unei fotografii apărând pe ecran. 

De partea cealaltă a pătuţului lui Dylan sunt Alistair şi 
Tom Bradford, părinţii lui Darcy. 

Darcy Bradford, opt luni. Meningită bacteriană. 

— Cum a fost la teatru? întreabă Leila, din politeţe, dar 
şi ca să detensioneze un pic atmosfera. 

Alistair zâmbeşte. 

— Foarte frumos, mulţumim. 

— La mulţi ani pentru ziua de ieri! 

Din partea cealaltă a încăperii se aude un pufnet 
dispreţuitor şi dintr-odată Leila îşi dă seama ce se 
întâmplă, dar, în acelaşi timp, speră că se înşală. Se 
îndreaptă spre patul lui Liam Slater unde mama lui, Nikki, 
stă în picioare alături de bărbatul burtos despre care Leila 
presupune că este soţul ei. Leila îi întinde mâna dreaptă. 

— Doctor Leila Khalili. Sunt unul dintre medicii 
specialişti care au grijă de Liam. 

Bărbatul se holbează la Leila, care rezistă tentaţiei de a 
clipi. Îi susţine privirea şi ţine mâna întinsă până când 
devine evident că bărbatul nu i-o va întinde pe a lui. 

— El este Connor, spune Nikki cu vocea tremurândă, de 
parcă n-ar fi sigură că aşa stau lucrurile. Tatăl lui Liam. 

O venă pulsează pe gâtul lui Connor. Leila simte mirosul 
de transpiraţie şi un iz de bere stătută. In cele din urmă, 
bărbatul vorbeşte. 

— Vreau ca Liam să fie mutat. 

Liam Slater, cinci ani. Atac de astm. Stare critică, dar 


e 38 - 


stabilă. 

— Mutat? Domnule Slater, fiul dumneavoastră este 
foarte bolnav. Secţia de Terapie Intensivă Pediatrică este 
cel mai bun loc... 

— Nu mă lua de sus, domnişoară doctoriță, spune 
bărbatul subliniind cuvintele ca pe o insultă. Vreau să fie 
mutat în alt pat. Departe de oamenii ăştia. 

Scuipă cuvintele în direcţia lui Tom şi Alistair Bradford. 
Leila îşi ia un aer confuz, deşi în realitate nu e deloc aşa. 

— Îmi pare rău, departe de cine? 

Speră ca tatăl lui Liam să refuze să spună lucrurilor pe 
nume, dar Tom Bradford nu le dă ocazia să afle dacă aşa 
va fi. 

— Departe de nişte gay, asta vrea să zică. 

E oarecum amuzant - cu adevărat sau doar aparent, 
Leila nu poate fi sigură - felul exagerat în care Tom spune 
asta, iar buza de sus a lui Connor tremură dezaprobator. 

— Serios, domnule Slater? 

Leila este doctor, nu gardian al moralei sociale, dar 
chiar şi-aşa, felul în care pune întrebarea trădează felul în 
care judecă lucrurile. 

Îşi aminteşte seara în care Darcy a fost internată, cu 
febră mare şi o eczemă care nu lăsa loc de îndoieli 
acoperindu-i trupşorul firav. Alistair şi Tom, ţinându-se 
strâns de mână. Părinţi, ca oricare alţii, temându-se pentru 
copilul lor. 

— Vreau să fie mutat. 

Vocea lui Connor Slater este aspră şi nervoasă, bărbatul 
ţine pumnii strânşi de o parte şi de alta a corpului; iar 
ochii lui sunt umflaţi şi roşii. Sunt părinţi care plâng în 
văzul tuturor în această secţie; alţii care mai bine mor 
decât să fie văzuţi vărsând o lacrimă. Leila bănuieşte că el, 
Connor Slater, aparţine celei de-a doua categorii. 

— Mă tem că aşa ceva nu se poate. 

— Cred că este incredibil că Tom şi Alistair sunt atât de 
calmi când vorbiţi despre ei într-un asemenea fel, spune 
Pip. Asta nu demonstrează decât ce oameni minunaţi sunt. 

— Mulţumim, drăguță, şi tu eşti minunată. 


e 39 œ 


Tom adoptă un ton efeminat, Leila nu l-a mai auzit 
niciodată vorbind aşa. Ridică o mână şi-şi lasă palma să 
atârne fără vlagă din încheietură. 

Alistair îşi dă ochii peste cap. 

— Tom, asta nu ne ajută prea mult. 

— Nu vreau ca fiul meu să fie expus la... - faţa lui 
Connor devine purpurie, atât de schimosită de furie, că-i 
este greu să pronunţe cuvintele - la chestia asta. 

Aaron face un pas spre Connor. 

— Hai, amice, nu poți... 

— Nu sunt amicul tău, la dracu’! 

Un părinte aflat în vizită, care trece pe lângă uşa 
deschisă, se holbează înăuntru. Leila ridică ambele mâini, 
cu palmele deschise. 

— Ajunge! Domnule Slater, aici suntem într-un spital cu 
copii grav bolnavi, părinţii lor înspăimântați sunt la doar 
un pas distanţă, aşa că purtarea dumneavoastră este 
inacceptabilă. 

— Îmi plătesc taxele... 

— „..şi pentru asta sistemul naţional de sănătate vă este 
recunoscător. Nu sunt alte paturi, domnule Slater. Liam se 
află aici pentru că acesta este locul în care trebuie să fie. 
Dacă va fi mutat, va fi dintr-un motiv medical, nu din cauza 
unor preferinţe personale. Mai ales când acele preferinţe 
par să fie în cel mai bun caz deranjante, ca să nu zic de-a 
dreptul homofobe. 

Leila se opreşte brusc, înainte să depăşească limita. 
Poate că a făcut-o deja. 

O roşeaţă urâtă se întinde pe gâtul lui Connor în timp ce 
el continuă să se uite chiorâş la Leila. Bărbatul zâmbeşte 
strâmb şi se încruntă, după care se întoarce la nevasta lui 
şi ridică din umeri. 

— Eu nu înţeleg o iotă din ce spune, tu pricepi ceva? 

_ Leila se uită din nou la ochii înroşiţi ai lui Connor Slater. 
Işi spune din nou că e în situaţia incertă în care ar putea 
să-şi piardă un copil şi că este furios pe lume, în general, 
nu pe ea, în mod special. Vorbeşte clar şi rar. 

— Domnule Slater, nu-l mut pe Liam. 


e 40 - 


El se uită în ochii ei. 

— Îmi pare rău, nu înţeleg... e din cauza accentului, 
drăguță. 

Din spatele Leilei se aude cum cineva trage adânc aer în 
piept. Poate Pip. Leila nu reacționează. Connor Slater nu e 
primul şi nu va fi nici ultimul. 

— Vreţi să găsesc un alt doctor care să stea de vorbă cu 
dumneavoastră? 

— Da, zice Connor, şi pe chipul lui se vede un triumf 
prost mascat. Da, aş vrea. 

De data asta nu mai are nicio problemă cu accentul ei. 

— Desigur. Cred că doctorul Tomasz Lazowski e de 
gardă. Sau poate doctorul Rehan Quereshi? 

Trece o fracțiune de secundă până când ochii Leilei şi ai 
lui Connor se fixează reciproc, apoi Connor cedează. 

— Mă duc să mănânc ceva, îi spune el nevestei. 

Ea se ţine repede după el şi, în timp ce uşa se închide - 
un mecanism de siguranţă preîntâmpinând trântitul pe 
care cu siguranţă Connor şi l-ar fi dorit -, se aude o bătaie 
uşoară din palme. 

— Bravo, domnişoară doctor Khalili. 

Leila ia fişa lui Liam şi o verifică, jenată de aplauzele 
celor doi Bradford. 

— E speriat, atâta tot. 

— Cu toţii suntem speriaţi, spune Pip încet. 

— Ai fost grozavă, spune Tom, efervescent în lauda sa. 

Leila se întreabă dacă nu cumva lui Tom şi Alistair le 
pasă mai mult de cuvintele lui Connor Slater decât lasă să 
se întrevadă. Se întreabă dacă astfel de cuvinte îi rănesc 
sau dacă, la fel ca ea, sunt şi ei imuni la aşa ceva. 

— Nu ştiu ce să zic despre asta. Imi pare rău că s-a 
ajuns la o asemenea situaţie. 

Alistair îl cuprinde pe Tom cu un braţ. 

— Am trecut şi prin chestii mai rele, te asigur. 

— Chiar şi-aşa. Vreţi să încerc să găsesc alt loc pentru 
Darcy? r 

— Şi să-l lăsăm pe el să câştige? În niciun caz, zâmbeşte 
Tom larg. Şi, oricum, nu o să mai fim aici multă vreme, nu? 


e 41 >» 


— Nu atât de multă vreme, nu. 

Leila nu vrea să se angajeze la niciun fel de calendar. 

— O să vă mutăm în secţia de Tratament şi Monitorizare 
Intensivă de îndată ce se eliberează un pat, apoi vreau să 
văd că rezultatele analizelor lui Darcy sunt mai stabile, 
înainte să începem să vorbim despre plecarea acasă. 

— Ai auzit, prinţesă? Acasă! 

Alistair se apleacă peste pătuţul lui Darcy şi o ridică cu 
atâta grijă, de parcă ar fi de sticlă, atent să nu desprindă 
oximetrul ataşat de laba piciorului ei, electrozii lipicioşi 
tinând evidenţa bătăilor inimii ei. Tom îi îmbrăţişează pe 
amândoi şi cei doi se uită la fiica lor. 

— O familie superbă, spune Pip, şi pe faţa ei apare un 
zâmbet despre care ai putea să juri că e real, dacă nu ai fi 
zărit - aşa cum a făcut Leila - că durerea era acolo cu o 
clipă mai înainte. Va trebui să daţi o mare petrecere ca să 
compensaţi că aţi fost nevoiţi să petreceţi primul ei 
Crăciun aici. 

— Asta da idee, spune Tom, dar Alistair se uită la Pip, 
care a început din nou să tricoteze, încă zâmbind. 

— Ne pare rău, Pip, nu vrem să ne dăm mari. 

— Nu fi prostuţ! Mă bucur pentru voi. În scurt timp va 
veni şi rândul nostru. Dylan va fi scos de pe ventilator azi, 
nu-i aşa? spune ea uitându-se la Leila. 

Leila dă din cap că da. 

— După ce se termină vizita. Aş vrea s-o facem aici, ca 
să minimizăm stresul pentru Dylan, aşa că... zice şi se uită 
la Alistair şi la Tom. 

— Ne facem nevăzuţi, spune Tom. 

Du 


Uşa de la Salonul 1 este închisă. Familia Slater este la 
cantină, iar cei doi Bradford, la serviciu. Leila a încercat s- 
o convingă pe Pip să meargă la o plimbare, spre binele ei, 
dar şi pentru Leila şi echipa sa, însă mama lui Dylan a 
insistat să rămână cu fiul ei. Stă pe un scaun într-un colţ 
din încăpere, ca o minimă concesie la pledoaria Leilei 
pentru nevoia de spaţiu. 

Lângă Leila, pe un cărucior metalic, sunt tuburile 


e 42 œ» 


endotraheal şi de trahestomie, precum şi un bisturiu steril 
şi lidocaină, în cazul puţin probabil în care Leila va fi 
nevoită să deschidă o cale respiratorie de urgenţă. De o 
parte a lui Dylan este Cheryl, de cealaltă, Aaron, care 
scoate leucoplastul de pe faţa lui Dylan cu atâta grijă, cu 
atâta tandreţe, de parcă Dylan ar fi copilul lui. 

— OK? 

Leila confirmă din cap, privindu-şi pe rând colegii. Aaron 
trage tubul endotreaheal, apoi dezumflă balonul de aer 
care-l ţine la locul lui. Leila verifică monitoarele, căutând 
un ritm cardiac uniform şi un nivel stabil al saturaţiei de 
oxigen. Incet, milimetru cu milimetru, ea trage afară tubul. 
In spatele ei aude ritmul rapid al respirației lui Pip; vocea 
calmă a lui Cheryl în timp ce vorbeşte cu Dylan, în ciuda 
faptului că băieţelul e sedat. 

— Aproape gata, iubire, aşa. Te descurci foarte bine. 

Data trecută n-au ajuns aşa departe. Leila crezuse că 
Dylan era pregătit, aranjaseră totul la fel, dar semnele sale 
vitale cedaseră atât de repede şi atât de dramatic, că se 
opriseră şi aşteptaseră până când băieţelul avea să fie din 
nou stabilizat, şi când asta nu s-a mai întâmplat, Leila n-a 
mai avut ce să facă decât să parcurgă procesul invers. 

De data asta, îşi spune ea. Dar pe şira spinării încă simte 
fiorii reci ai unei îndoieli care o bântuie. Ceva rău o să se 
întâmple. 

Şi abia atunci tubul este scos, auzindu-se o tuse ca un 
lătrat care o face pe Pip să sară de pe scaunul ei. 

— Ce se întâmplă? E bine? Respiră? 

— E un reflex, îi spune Leila blând. La început o să-l 
ajutăm un pic pe Dylan să respire şi apoi o să reducem 
treptat presiunea şi vom vedea cum se descurcă. 

Aaron curăţă căile respiratorii ale copilului, iar Leila îi 
pune pe faţă o mască cu oxigen şi ajustează presiunea. 

— Dacă se descurcă cu asta, îi spune ea lui Pip, vom 
încerca o canulă nazală cu flux intens. Dar s-o luăm 
încetişor. 

Pip dă din cap înţelegătoare. Aşteaptă până când Cheryl 
şi Aaron dau la o parte căruciorul şi Leila se îndepărtează 


e 43» 


de patul lui Dylan, apoi Pip traversează încăperea şi îşi 
lipeşte buzele de fruntea băiatului. Işi trece degetele peste 
urma lipicioasă rămasă de la leucoplast. 

— O să rog pe cineva să vă aducă nişte spirt. 

Pip tresare, de parcă ar fi uitat că Leila era acolo. Apoi 
zâmbeşte prudent, cu ochii săgeată la Leila, de parcă ar fi 
în stare să-i citească gândurile. 

— E bine, nu-i aşa? Nu? Ce credeţi? 

Şi pe faţa ei se vede că imploră un răspuns pozitiv, iar în 
voce e disperare, încât Leila n-ar vrea să spună decât Da, e 
foarte bine, se descurcă grozav, o să fie bine. 

Dar Leila nu poate să mintă. Aşa că, în schimb, spune: 

— O să vedem cum îi merge în următoarele douăzeci şi 
patru de ore. 

Apoi pleacă. Pentru că senzaţia pe care a avut-o în capul 
pieptului toată ziua - senzaţia pe care a încercat-o şi în 
biroul lui Nick, că ceva rău urma să se întâmple - e mai 
puternică decât oricând. 


e 44» 


4. PIP 


Pe partea opusă culoarului de la Terapie Intensivă 
Pediatrică este camera destinată aparţinătorilor, un spaţiu 
comun cu fotolii confortabile, un fierbător de apă pentru 
ceai şi un frigider plin cu lapte şi o mulţime de caserole din 
plastic etichetate. Anna Roberts. Beckinsale. Bastonaşele 
de brânză ale lui Noah. Vă rog nu atingeti - e tot ce 
mănâncă! Îmi scot sendvişurile şi mă aşez la masă să le 
mănânc. 

Încăperea este amenajată precum cea din căminul de 
bătrâni în care a fost bunica mea: scaune cu spătar înalt şi 
braţe de lemn, huse impermeabile, măsuţe de cafea 
vopsite într-o culoare deschisă, teancuri de reviste vechi. 
Mai există un raft cu pliante cu titlul Copilul tău este la 
Terapie Intensivă Pediatrică - ce ai de făcut şi un televizor 
montat pe perete, prea sus ca să poată fi urmărit cu 
uşurinţă. Sunetul este oprit tot timpul, subtitrările apărând 
pe ecran la o secundă după ce se petrece acţiunea, ca un 
film prost dublat. Mă uit la o prezentatoare ITV care recită 
muteşte replicile subtitrate în josul ecranului dintr-o 
reclamă pentru un produs de curăţat covoare, înainte ca 
propriile cuvinte s-o ajungă din urmă. Îmi aminteşte de 
duminica de Ziua Mamei, în luna martie a anului trecut, 
când Max s-a trezit mai devreme ca să mă lase pe mine să 
dorm. Dylan trecea printr-o fază în care se trezea la 5 
dimineaţa şi, când m-am sculat şi eu, la 7:30 - chiar m-am 
lăfăit, dacă pui lucrurile în perspectivă -, i-am găsit pe cei 
doi uitându-se la un episod din Peppa Pig cu sonorul oprit. 

— N-am vrut să te trezim, spune Max. La mulţi ani de 
Ziua Mamei, iubito! 

— De ce ai pus subtitrare? l-am întrebat ridicându-l pe 
Dylan pentru o îmbrăţişare. 

Micuţul s-a cuibărit la pieptul meu, cu o mână pe spatele 
tricoului meu. 

— Adică, ştiu că fiul nostru este excepţional de dotat, 
dar nu cred că poate să citească încă. 


e 45 - 


Max şi-a frecat ceafa şi a ridicat din umeri, cum făcea de 
obicei. 

— Este episodul în care doctorita Hamster îl pune pe 
animăluţul ei de companie să câştige premiul întâi... e 
chiar nostim. 

— Vrei să zici că subtitrarea este pentru tine! 

Am râs atât de tare, că Dylan mi-a atins faţa uimit, apoi 
a râs şi el şi am hohotit amândoi până când Max s-a 
prefăcut ofensat. 

— Şşşt, asta-i faza, a spus el şi a dat sonorul mai tare, 
mutându-se mai încolo astfel încât eu şi Dylan să ne putem 
ghemui lângă el. 

Şi mult după ce Dylan s-a lăsat să alunece de pe canapea 
ca să se joace cu dinozaurii lui, eu şi Max am rămas 
ghemuiţi, uitându-ne la Peppa Pig. 

E prea devreme pentru prânz, dar nu mi-am luat micul 
dejun şi, de foame, mi s-a făcut greață. Sendvişurile mele - 
în frigider încă de ieri - mi se par uscate şi beau apă de la 
robinet ca să le pot înghiţi. Mă simt fără vlagă... efectul 
advers de după stresul de azi-dimineaţă. Sunt atât de 
multe lucruri care depind de succesul scoaterii lui Dylan 
de la ventilator, şi totuşi n-a fost un moment de ta-daaa!, 
căci nu există un verdict definitiv. Grăbeşte-te ca să ai ce 
aştepta, obişnuia mama mea să numească astfel de situaţii, 
când trebuia să ne grăbim îngrozitor de tare să ajungem 
undeva doar pentru ca, odată ajunşi, să stăm acolo 
degeaba. 

Patruzeci şi opt de ore, spune doctoriţa Khalili. O să-şi 
facă o idee mai clară despre felul în care răspunde Dylan 
în următoarele douăzeci şi patru de ore, dar dacă nu mai 
are nevoie de aparate timp de două zile, atunci va 
considera că procedura a fost un succes. E încă adormit. 
Nici nu-i de mirare, dată fiind perioada lungă în care a fost 
sedat, îmi spun, hotărâtă să nu las sentimentul acesta de 
lipsă de vlagă să mă înmoaie şi mai mult. Imi scot 
telefonul. 


Scoaterea tubului endotraheal a mers f.f. bine. Deocamdată, 


e 46 - 


mască de oxigen, dar până acum arată bine. Drum bun înapoi 
acasă diseară! Ne e dor de tine! 


Aproape imediat, telefonul meu bâzâie şi primesc 
răspuns. 


Şi mie mi-e dor de voi. Nu mai e mult până mă întorc. X X x 


Trei pupici. 

— Unul pentru tine, a spus Max cu nişte ani în urmă, în 
primul bileţel pe care mi l-a scris după ce i-am spus că 
sunt însărcinată, unul pentru mine şi unul pentru bebeluş. 
O familie de pupici. 

Simt cum mi se împăienjenesc ochii de lacrimi şi încerc 
să le alung. Mă ridic, strâng restul sendvişului în ambalajul 
lui din folie de aluminiu şi-l arunc la coş. Pornesc 
fierbătorul de apă şi apoi fac câţiva paşi prin încăpere, 
lăsându-mi capul într-o parte şi-n cealaltă şi simțind cum 
gâtul îmi pocneşte, de durere sau uşurare, nici eu nu mai 
ştiu sigur. 

Pe măsuţa de cafea este o agendă în format A4 pe care 
Cheryl mia dat-o atunci când am întrebat dacă pot 
deschide un caiet de sugestii. 

— Nu pentru voi, i-am explicat, ci pentru ceilalţi părinţi. 
Pentru nou-veniţi. Un caiet unde să împărtăşim sugestii 
despre cum să se descurce. 

— Ce idee genială! Îţi aduc un caiet. 

Am crezut că era vorba să-l aducă dintr-un dulap cu 
rechizite de la spital sau ceva de genul acesta, dar a doua 
zi, când mi-a dat caietul cu spirală, am văzut eticheta cu 
preţul de pe spate cojită pe jumătate. Am încercat să-i 
înapoiez banii, dar nici n-a vrut să audă. Il deschid acum, 
jucându-mă cu stiloul între degete. Ultima notiţă îmi 
aparţine. 

Domino Pizza livrează la spital! Daţi-le codul poştal al 
Spitalului de Pediatrie şi vă întâlniți cu ei la recepție. Unul 
dintre brancardieri mi-a spus şi mie când m-a găsit 
holbându-mă la un automat de mâncare gol, într-o 


e 47» 


duminică seara, târziu. Max şi cu mine am comandat pizza 
pepperoni şi ne-am năpustit pe feliile unsuroase ca şi cum 
ar fi fost mâncare de la un restaurant cu stele Michelin. 

Deasupra însemnării mele, cineva a scris cu litere de 
tipar: Dacă faceţi stânga pe lângă Secţia de Terapie 
Intensivă Pediatrică şi traversaţi parcarea auto pe lângă 
clădirea asistentelor, sub un stejar uriaş este o bancă. E un 
locşor minunat să stai şi să-ţi aduni gândurile. 

Ştiu banca aceea şi au dreptate... chiar e un loc 
minunat, liniştit. Scot capacul stiloului, încercând să mă 
gândesc la un pont pe care nu l-am împărtăşit, ceva ce va 
avea însemnătate pentru părinţii extenuaţi şi neliniştiţi. 
Părinţi care nu se mai descurcă în situaţia dată, care nu 
ştiu ce să facă, ce să spună, unde să meargă. 

Pun la loc capacul stiloului. 

Sângele îmi susură în urechi când un val de spaimă şi 
durere mă străbate, şi mă ridic în picioare ca să mă duc la 
chiuvetă. Mă gândesc la lebedele la care îl duceam pe 
Dylan ca să le hrănească pe canalele Stratford şi mă întreb 
dacă ele cedează vreodată - dacă tot acel înot furios când 
dau din picioruşe sub apă devine într-o zi prea mult, dacă 
situaţia se tensionează şi se tot tensionează, aşa cum mi se 
întâmplă mie, până când nu mai pot fi calme, nu mai pot 
aluneca pe suprafaţa apei, pretinzând că totul este în 
regulă. Şi apoi... ce se întâmplă? 

Simt cum mă prăbuşesc, am genunchii moi şi mă sprijin 
de uscătorul de vase, cu faţa distorsionată în reflexia de 
inox. Deschid gura într-un strigăt mut - De ce eu, de ce 
noi, de ce băiatul meu? - care nu e niciodată îngropat prea 
adânc în mine, şi mă gândesc la lebede, cum dau mereu 
din picioruşe, părând atât de calme, atât de stăpâne pe 
situaţie. De ce eu, de ce noi, de ce băiatul meu? 

În spatele meu se deschide uşa. Trag adânc aer în piept. 
Clipesc des. Dă din picioruşe! 

— Am pus apă la fiert, spun eu şi afişez un zâmbet. 

Pe uscătorul de inox, o reflexie diformă îmi zâmbeşte 
înapoi. Înoată, înoată, înoată! Trebuie să fie Nikki Slater 
sau bărbatul ei ori vreun părinte nou-sosit, încă năuc de 


e 48 +» 


ciudăţenia întregii situaţii şi care are nevoie de o figură 
prietenoasă, are nevoie de puţin sprijin. 

Şi atunci simt un braţ pe talia mea şi ţepi aspri care-mi 
zgârie ceafa. 

— Bună, iubito, am venit acasă. 

Scap cana pe care am luat-o şi ea scoate un zgomot 
puternic când atinge chiuveta metalică. Max. Miroase a 
cafea şi a călătorie. 

— Surprinsă? 

Mă întorc să-l văd. Inima parcă îmi explodează. 

— De unde-ai ştiut? 

— Ce să ştiu? 

Incep să plâng, de parcă dintr-odată povara a tot ce se 
întâmplă este mult prea grea. 

— Că aveam nevoie de tine chiar acum. 

Işi ia braţul de pe talia mea şi-mi cuprinde obrajii în 
palme. Are cearcăne adânci. 

— Pentru că şi eu aveam nevoie de tine tot acum. 

Du 


În ultimele luni am învăţat că pe un talger al balanței 
este speranţa, iar pe celălalt, disperarea; că trecem prea 
repede dintr-o parte în alta. Am învăţat să fim prudenţi, să 
întrebăm mai degrabă decât să presupunem, să luăm 
fiecare zi, fiecare oră aşa cum vine. 

Aşa că, chiar şi când sedativele sunt complet eliminate 
din trupul lui Dylan, suntem prudenti. Chiar şi când 
doctoriţa Khalili vine şi ne spune Bine, acum hai să trecem 
la o canulă nazală, suntem prudenti. Suntem încântați 
când vedem că, pentru prima oară în săptămâni, pe faţa 
fiului nostru nu mai există masca de oxigen şi tubul 
endotraheal, apoi ne temperăm imediat unul altuia 
entuziasmul. 

— A prins culoare în obraji, uite! 

— Încă nu e în afara oricărui pericol. 

— E atât de bine să vedem că semnele lui vitale sunt 
stabile! 

— E încă devreme să ne pronunţăm, totuşi. 

Facem cu rândul când vine vorba să aruncăm cu apă 


q 49 œ 


rece peste scânteile de speranţă ale celuilalt, nelăsându-le 
să se transforme în flăcări. Şi totuşi, pe măsură ce 
douăzeci şi patru de ore devin treizeci şi şase, iar 
extubarea lui Dylan este declarată în mod oficial un 
succes, e imposibil să nu speri. 

— Respiră, spune Max, cu o voce care pare ea însăşi un 
pic mai mult decât o respiraţie. 

Se uită cu atenţie la fiul nostru, canula nazală 
odihnindu-se acum pe pernă, lângă el, pentru orice 
eventualitate. Mă uit la monitorul care măsoară saturaţia 
de oxigen din sânge şi văd nivelul oscilând în jurul a 93 de 
procente. Saturaţia la un copil sănătos este undeva de la 
96 până la 100%, dar pentru Dylan 93 este foarte bine. Ba 
chiar 93 este grozav. 

— Respiră, spun şi eu. 

Ne uităm unul la altul, niciunul dintre noi nevrând să fie 
el primul cel care rosteşte ceea ce gândim amândoi. O să 
fie bine. 

Max dă din cap: 

— Da. 

Iar Dylan îşi întoarce capul şi se uită la tatăl lui de parcă 
ar vrea să spună: Sigur că respir... te-ai îndoit vreodată? 

— Cum se simte? 

Nikki şi Connor se întorc de la cantină. Şi Liam are 
mască de oxigen, dar asistentele nu au spus nimic legat de 
faptul că ar putea să i-o scoată şi mă întreb dacă nu cumva 
celor doi le este greu să-l vadă acum pe Dylan total 
deconectat de la oxigen. 

— Bine, cred, spun cu o voce neutră, pentru orice 
eventualitate. 

— Ţinem pumnii, spune Nikki. 

Se aşază lângă patul lui Liam, iar Connor spune ceva cu 
voce joasă, aşa că nu pot auzi. M-am enervat a doua zi 
când s-a întors la Terapie Intensivă, după ieşirea nervoasă 
din ziua anterioară, dar de-atunci de-abia dacă a mai rostit 
un cuvinţel. Aş vrea să cred că ia fost jenă, dar n-ai spune 
asta după figura lui, schimonosită în permanenţă de o furie 
mută. Liam are fraţi de vârstă şcolară, iar familia Slater nu 


e 50 - 


are decât o maşină, aşa că pe la 2:30 în fiecare după- 
amiază îşi strâng lucrurile şi pleacă acasă. Rutina asta face 
ca ei să nu se mai întâlnească cu Tom şi Alistair, care vin 
la 7 dimineaţa să-i dea micul dejun micuţei Darcy, apoi se 
întorc după serviciu ca să-şi petreacă serile împreună cu 
ea. Ca la creşă, a spus Tom odată, deşi ştim cu toţii că nu-i 
aşa. Sunt uşurată că rutina familiei Slater din timpul 
săptămânii înseamnă că nu se află la Terapie Intensivă în 
acelaşi timp cu Tom şi Alistair, dar am emoţii pentru 
weekend, când e posibil să se vadă cu toţii din nou. 

Când cei doi Bradford ajung în cele din urmă, Alistair se 
preface că se uită la Dylan ca şi cum nu l-ar recunoaşte. 

— Bravo, micuţule! 

— 94 la sută, spune Max mândru. 

Alistair îi strânge mâna lui Max, iar Tom mă 
îmbrăţişează, de parcă noi am fi fost cei care l-am făcut pe 
Dylan să respire, deşi totul i se datorează lui... micului 
meu luptător. 

— În ritmul ăsta, o să ajungeţi acasă înaintea noastră, 
spune Tom, chiar dacă Darcy s-a ridicat deja în pătuţul ei 
şi gângureşte, şi e evident că, în ciuda perfuziei prin care i 
se administrează încă antibiotice, e aproape gata să 
meargă acolo unde îi este locul. 

— Cred că mai avem cale lungă, spun, dar datele îmi 
trec prin cap precum calendarul de pe biroul lui Max şi mă 
întreb dacă Dylan va fi acasă luna aceasta, luna următoare, 
de Ziua Mamei. 

N-o să mai vreau să stăm să lenevim acasă anul acesta. 
Niciodată n-o să mai vreau să stăm să lenevim. Mă 
gândesc la toate dăţile în care m-am plâns că eram prea 
obosită, că nu mai apuc să mă duc la toaletă singură sau să 
beau o ceaşcă de ceai cât încă era fierbinte. Mă gândesc la 
toate dăţile când am bombănit Vreau doar cinci minute 
pentru mine, e chiar atât de mult ce cer? şi mi se ridică în 
gât un gust amar. De ce n-am înţeles atunci ce aveam? Cât 
de norocoasă eram? Când Dylan se va întoarce acasă, o să 
dorm când doarme şi el şi o să mă trezesc când se trezeşte 
şi el şi n-o să mai ratez nicio secundă din timpul pe care o 


e 51 œ» 


să-l avem de petrecut împreună. 

— Să ieşim la cină, spune Max mai târziu, când Dylan a 
adormit din nou; se uită la ceas. Dacă plecăm acum, 
ajungem la Bistro Pierre pe la 8:30. 

— N-am mai fost acolo de o mie de ani. De când s-a 
întâmplat asta... zic eu ezitând. 

Genele lui Dylan se odihnesc pe obrăjori; o mişcare abia 
perceptibilă pe sub pleoape. 

— Nu ştiu ce să zic. 

Max mă ia de mână. 

— O să fie bine. 

Vorbeşte mai tare, întorcându-se spre Cheryl şi o altă 
asistentă, pe care n-o cunosc, care verifică nişte 
medicamente. 

— O să fie bine, nu-i aşa? 

— Sigur. Mergeţi la cină. Sunaţi dacă vreţi să vedeţi 
cum stau lucrurile, dar dacă se schimbă ceva, vă anunţ eu. 

— Nu mi se pare normal să ieşim la cină când Dylan este 
aici. 

— Puneţi-vă masca de oxigen înainte de a-i ajuta pe alții, 
spune Cheryl, zâmbeşte şi ridică din sprânceană. Nu asta 
spuneţi voi în avion? 

Du 

Bistro Pierre este locul în care ne-am logodit, 
restaurantul micuţ şi intim luminat, cât să încapă doar 
două mese pe rând, cu un labirint de coridoare înguste şi 
separeuri micuţe care îţi lasă impresia că eşti singur acolo. 
Pierre este de fapt Larry, născut şi crescut în Birmingham, 
dar cu un talent pentru bucătăria franţuzească de care nu 
ţi-ai da seama auzindu-i accentul. 

— Bine aţi revenit, străinilor! 

— Bună, Larry, ce mai faci? 

Ne conduce la masa noastră preferată - într-un separeu, 
la capătul unui grup de trepte - şi ne întinde meniul, o 
singură foaie A4 printată în dimineaţa aceea. Nu sunt 
feluri speciale, nicio vastă varietate de feluri, doar câte trei 
opţiuni pentru fiecare fel, pe baza a ceea ce găseşte Larry 
proaspăt la piaţă în fiecare dimineaţă. 


q 52 œ 


— Şi la ce oră trebuie să-i daţi liber bonei în seara asta? 

Am venit la restaurantul acesta prima oară când l-am 
lăsat pe Dylan cu o bonă şi mi-am petrecut întreaga seară 
verificându-mi telefonul şi întrebându-mă dacă n-ar trebui 
să sun acasă. Am înghiţit în grabă felurile principale şi am 
sărit peste desert ca să putem ajunge înapoi acasă înainte 
de ora 10, doar ca s-o găsim pe bonă uitându-se fericită la 
televizor în timp ce Dylan dormea dus în pătuţul lui. 

— V-aţi întors deja? A spus ea. Credeam că o să staţi 
câteva ore. 

— Nu e cu o bonă, îi spun acum lui Larry, apoi ezit. De 
fapt, Dylan a cam fost prin spital în ultima vreme, spun şi 
simt cum Max se încordează. Are cancer. 

Max nu i-ar fi spus, Max nu spune nimănui. 

— La naiba... spune Larry, încurcat. 

Nu ştie ce să spună, ce să facă. Nimeni nu ştie. Îl 
liniştesc. 

— Dar e mai bine, am trecut de ce a fost mai rău. Dylan 
a făcut şase serii de chimioterapie şi doctorii i-au extirpat 
mare parte din tumoare, aşa că lucrurile merg spre bine. 
De fapt, suntem aici ca să sărbătorim faptul că a fost scos 
de la ventilator. 

Simt că Max este cu ochii pe mine. Vorbesc prea repede, 
spunându-i lui Larry lucruri pe care nu are nevoie să le 
afle. Dar lui Larry i se luminează privirea. 

— Ei bine, e fantastic! Şi, auziţi, să-l aduceţi pe omuleţ 
la ceai într-o zi, când se va întoarce acasă, da? Fac cinste. 

— Mulţumim, Larry. 

Mâncăm supă de ceapă cu o felie groasă de pâine prăjită 
cu brânză topită şi tocană de rață care se desprinde de pe 
os şi trebuie mâncată cu lingura de fragedă ce e. Vorbim 
despre Connor Slater şi cât de tăcut a fost de când 
doctoriţa Khalili l-a pus la punct. Vorbim despre Tom şi 
Alistair şi despre cum mi-ar plăcea să-i invităm la cină într- 
o bună zi. 

— Dar avem ceva în comun totuşi? În afară de timpul 
petrecut la STIP? 

— Dar aşa începe, nu? 


e 53» 


Rup o bucăţică de pâine şi o înmoi în tocană. 

— O prietenie, adică. Ai ceva în comun - copiii, 
plimbările cu câinele sau faptul că sunteţi în acelaşi timp 
la Secţia de Terapie Intensivă - şi, de-acolo, lucrurile 
evoluează. Nu sunt prea mulţi oameni care pot înţelege 
prin ce trecem noi acum. 

— Nici ei nu pot totuşi. Nu chiar. Experienţa lui Tom şi 
Alistair este diferită de a noastră, este diferită de a lui 
Nikki şi a bărbatului ei neanderthalian. E ca şi cum... se 
opreşte Max ca să-şi caute cuvintele potrivite. Ca şi cum 
călătorim toţi în aceeaşi ţară, dar spre destinaţii diferite. 
Ştii? Suntem singurii care ştiu cum este călătoria noastră, 
ce înseamnă s-o parcurgi, spune el şi-mi ia mâna. Doar noi. 

După căldura din restaurant, aerul rece al nopţii mă face 
să tremur şi-mi înfăşor de două, de trei ori fularul în jurul 
gâtului. Când respirăm, iese abur, aşa că mergem spre 
casă parcă învăluiţi în propria noastră ceaţă. Imi strecor 
degetele printre ale lui Max şi el îmi ia mâna şi o bagă la el 
în buzunar. 

Printr-o înţelegere tacită, când ajungem acasă nu 
zăbovim prea mult pe hol sau în bucătărie. Nu stăm în uşa 
de la sufragerie să discutăm despre cum am putea-o 
transforma în dormitor. Nu vorbim deloc. Mergem sus şi 
facem dragoste pentru prima oară de foarte multă vreme. 


e 54» 


5. MAX 


— Şi când credeţi că va putea să se întoarcă acasă? 

Suntem în genul acela de local în care nu mergi 
niciodată până când nu ai copii, când scaunele cu spătar 
înalt şi un loc de joacă deschis sunt dintr-odată mai 
importante decât gama de ginuri cu plante aromatice. 
Alison şi soţul ei, Rupert, au ajuns aici mai devreme, 
ocupând două mese mari de lângă uşa care dă în grădina 
de vară. Copiii cer permanent să fie scoşi, după care, 
aproape imediat, vor să fie aduşi înapoi înăuntru, părinţii 
lor fiind ţinuţi ostatici de terorişti de-o şchioapă, care au 
nevoie de hăinuţe şi mănuşi pe care le abandonează un 
minut mai târziu. 

— Greu de zis. 

— Dar e vorba de săptămâni sau de luni? 

Rupert este medic generalist, ceea ce aparent îi dă 
autoritatea să întrebe lucruri pe care ceilalţi le au în 
minte, dar pe care n-ar îndrăzni să le întrebe. 

Mă uit la ceas. 

— Nu ştim. 

O oră, a spus Pip. Nu se pot aştepta să stăm mai mult, 
nu cu Dylan în starea în care este. 

— Adică, deja se află la STIP de... cât... şase săptămâni? 

Trei luni, răspund în gând. 

— Câteva săptămâni, aş zice, şi Pip se uită la mine. Nu-i 
aşa? 

Ştie că nu trebuie să-mi răspundă. 

— Câteva săptămâni, continui eu. O lună, cel mult. 

Mă gândesc la altceva. Nu vreau să vorbesc despre 
Dylan în faţa tuturor acestor oameni, care se apleacă spre 
noi cu atenţie în caz că au ratat vreun cuvinţel din 
povestea îngrozitoare, teribilă, care-i face să se simtă 
disperat de uşuraţi că nu li s-a întâmplat lor. 

— Nu putem refuza, a spus Pip, când i-am sugerat să nu 
ne ţinem de promisiunea de a merge la ei. Gândeşte-te 
cum te-ai simţi şi tu dacă ei n-ar veni la ziua lui Dylan. 


e 55» 


— Aş înţelege, dată fiind situaţia. 

Dar Pip a fost de neclintit, aşa că, în loc să stăm cu 
Dylan, ne petrecem după-amiaza de duminică într-un local 
dintr-un cunoscut lanţ de restaurante, cu copiii altora. Cu 
copiii sănătoşi ai altora. Nu că le-aş dori şi lor să treacă 
prin ce trecem noi acum - sau oricui altcuiva -, dar... este 
greu, atâta tot. 

Pip le dă detalii în continuare. 

— Am avut câteva deviații după ce a fost scos de pe 
ventilator, dar e stabil deja de câteva zile. Luni are 
programată o tomografie, ca să ne asigurăm că tumoarea 
n-a mai crescut, şi apoi ne vom întâlni cu medicul 
specialist după ce Max se va întoarce de la Chicago. Nu-i 
aşa, Max? 

Încearcă să mă facă să particip şi eu la conversaţie. 

— Este grozav, spune una dintre femei. 

Să fie Phoebe? Le tot încurc. Trebuie să le tot grupez 
mental cu soţii lor ca să-mi pot aduce aminte cine e 
fiecare. Phoebe şi Craig; Fiona şi Will. Atunci este Phoebe. 
Are capul aplecat într-o parte. Ce îngrozitor! 

— Ne gândim cu toţii la voi, intervine şi Fiona. Tot 
timpul. 

— Şi ne rugăm, adaugă Phoebe. 

Gânduri şi rugăciuni, îmi spun. Surprind privirea lui Pip, 
dar ea pare cu adevărat mişcată de platitudinile acestea. 

— Mulţumesc, fetelor. Înseamnă mult pentru noi. 

Nu înseamnă nimic. Nu rezolvă nimic. Mă ridic şi mă 
duc la uşă. Afară, unul dintre copilaşi încearcă să se 
cocoaţe pe tobogan. Se agaţă de margini cu pumnişorii 
îmbrăcaţi în mănuşi, dar nu poate ridica piciorul suficient 
de sus şi, de fiecare dată, adidaşii lui alunecă pe tobogan şi 
îl fac să pice înapoi. Un bărbat aleargă la locul de joacă şi-l 
prinde pe copil de talie, purtându-l peste tobogan ca pe un 
avion. Mi se pune un nod în gât. Mă uit în altă parte. 

O chelneriţă aduce două boluri cu cartofi prăjiţi - Să 
ciugulească şi ei ceva, a spus Alison - şi toată lumea îşi 
adună copiii, îi urcă pe genunchi şi rupe bucăţi de cartof, 
pe care suflă şi le înmoaie în ketchup. Știu că e plin de 


e 56 - 


zahăr, dar n-o las să mănânce aşa ceva acasă. Fetiţa lui 
Will plânge pentru că nu voia să fie luată de la joacă, iar 
acum nu vrea să înghită, şi dacă nu vrea nimic, n-o obliga, 
o să mănânce când o să-i fie foame. 

Doar Pip stă locului. Doar Pip stă singură, fără niciun 
copil la ea în poală, fără niciun copil în braţe. Zâmbeşte şi 
vorbeşte cu Craig despre scaune de maşină, şi ai crede că 
ea chiar se simte bine, dar eu îmi cunosc soţia. O cunosc. 

Eram împreună cam de un an când am dus-o la o 
recepţie găzduită de biroul din Marea Britanie. Am fost 
separați unul de altul - Chester voia să-mi mai fac nişte 
cunoştinţe, iar Pip fusese luată de lângă mine de către 
Janice de la Contabilitate - şi de fiecare dată când 
încercam să mă întorc lângă ea, mai apărea o persoană pe 
care trebuia neapărat s-o cunosc. Am văzut-o pe Pip 
zâmbind şi chiar râzând cu Janice, apoi zâmbind şi chiar 
râzând cu prietenii lui Janice, apoi cu Brian de la IT şi, 
dacă n-o cunoşteai, ai fi zis că se distrează grozav. Dar eu 
o cunoşteam. 

— Vrei să mergem într-un loc mai drăguţ? îi şoptisem 
atunci la ureche, după ce reuşisem, în cele din urmă, să 
traversez încăperea. 

— Da. Chiar vreau! 

Mă uit acum la ea, când râde de ceva ce a spus Craig şi 
îi dă Fionei oţetul pentru cea mică - Mănâncă orice cu 
oțet, e o nebunie, nu-i aşa? -, şi plec de la locul meu de 
lângă uşă ca să mă duc lângă ea. Mă aplec până când 
părul ei îmi atinge buzele. 

— Vrei să mergem într-un loc mai drăguţ? 

— Da, chiar vreau! 

Da 

În drum spre STIP, pe coridorul lung, ne dăm la o parte 
ca să facem loc să treacă un brancardier care împinge un 
scaun cu rotile în care stă un puşti. Copilul are în jur de 14 
ani, e palid şi umflat de steroizi. Îşi împinge standerul 
pentru perfuzii cu un braţ întins, învineţit din cauza 
branulei. 

La STIP este aglomeraţie şi aşteptăm câteva minute 


e 57 œ» 


până când ni se deschide uşa. Ne atârnăm hainele în cuier, 
ne spălăm pe mâini, facem gesturile pe care le facem în 
fiecare zi de atâta vreme. Săptămâni sau luni? a întrebat 
Rupert. Dă, Doamne, să fie săptămâni! 

Pip îmi dă un ghiont când ajungem la Salonul 1 şi-i 
găsim acolo şi pe cei doi din familia Slater, şi pe cei doi 
Bradford. Sunt separați de patul lui Liam şi de pătuţurile 
lui Darcy şi Dylan; fiecare familie ignorând-o pe cealaltă cu 
simţ de răspundere. Trei copii mai mari îi însoțesc pe cei 
doi Slater, adânciţi în iPodurile lor, cu un aer plictisit. 

Nu stau să analizez prea mult situaţia din încăpere, 
pentru că părţile laterale ale patului lui Dylan au fost 
coborâte până la jumătate şi, în loc să stea întins pe spate, 
se sprijină de o pernă mare de spumă. O fizioterapeută îl 
bate uşor pe piept cu mâna făcută căuş. 

— S-a ridicat! se grăbeşte Pip spre el, zâmbindu-i larg 
fizioterapeutei. Ce bine e să-l vedem aşa! 

— Aproape c-am terminat. Asta va elibera secrețiile şi să 
sperăm că va tuşi zdravăn după aceea. 

Fizioterapeuta are cercel în nas şi accent sud-african. La 
gâtul ei, un şnur în toate culorile curcubeului e acoperit de 
ecusoane strălucitoare. Bate uşor în piept copilul din nou, 
iar Dylan scuipă, un mucus gros umplându-i guriţa. 
Fizioterapeuta îl apleacă în faţă, cu o mână acoperită în 
tifon susţinându-i bărbia şi golindu-i gura cu o mişcare 
bine exersată. 

— Ce băiat cuminte! 

Il bate din nou pe piept, plimbându-şi mâinile făcute 
căuş de-a lungul trupului său firav. Braţele lui Dylan cad ca 
două bețe pe lângă corp. 

A avut patru kilograme trei sute la naştere. Două 
săptămâni după termen şi aşezat atât de jos, că Pip nu mai 
putea să meargă fără să se ţină cu ambele mâini de burtă, 
ca şi cum acela ar fi fost singurul lucru care l-ar fi oprit să 
cadă. Avea braţele şi picioruşele ca ale omuleţului 
Michelin, şi obrajii atât de rotunzi, că ochii păreau închişi 
chiar şi atunci când nu erau. 

— Poate o să se facă luptător de wrestling, a spus Pip, 


e 58 - 


când bebeluşul avea şase luni. 

li schimba scutecul şi i-a strâns coapsele grăsuţe, 
depunând un pupic pe buricul lui. 

— Sau degustător de pizza. 

Pip mi-a aruncat o baveţică în cap. 

A pierdut toată acea grăsime când a început să meargă, 
desigur. Aproape peste noapte, colăceii de grăsime s-au 
topit de pe braţele lui şi treptat l-am văzut transformându- 
se din bebeluş în copilaş şi făcându-se apoi copil mare. 

Şi apoi s-a îmbolnăvit şi a slăbit. Şi acum aş da orice să 
mai văd din nou acele picioruşe ca ale omuleţului Michelin. 

— Cum merge, campionule? 

Dylan mai expectorează nişte mucozităţi. 

— Faci o treabă foarte bună, Dyl! 

Fizioterapeuta îl şterge la gură, apoi îi aşază capul cu 
blândeţe înapoi pe perna de spumă. 

— Poate să mai stea ridicat un pic, dacă vreţi. 

E bine să-l vedem ridicat şi, chiar dacă tot adoarme şi se 
trezeşte iar (nici nu-i de mirare, dat fiind cocktailul de 
medicamente pe care îl ia), îţi dai seama că ştie că suntem 
aici. După o vreme, fizioterapeuta se întoarce, ia perna de 
spumă şi-l întinde pe Dylan pe o parte, sprijinindu-l de o 
pernă mai mică. Pip îşi scoate lucrul de tricotat, iar eu îmi 
iau iPad-ul, mă asigur că este pe modul avion, apoi mă uit 
în gol la ecran. 

Dylan nu vorbea prea mult nici înainte să se 
îmbolnăvească. Ştia puţin peste 50 de cuvinte - le-am scris 
pe o foaie de hârtie lipită pe frigider -, dar abia începuse 
să le lege între ele. Vreau lapte. Nu pâine prăjită. Tati 
carte. 

Simt un nod în gât. Mă încrunt citind un reportaj despre 
Bitcoin, apoi închid articolul şi apăs pe meniul de articole 
salvate în lista mea de lecturi. Rate de supravieţuire în caz 
de meduloblastom, apare scris pe primul rând. Dacă boala 
nu s-a răspândit, rata de supravieţuire este în jur de 70 
până la 80 de procente. 

— 80 la sută, a repetat Pip când i-am spus. E bine. E 
foarte bine. 


e 59 œ» 


A continuat să repete asta, de parcă n-ar fi fost tocmai 
convinsă. Nu i-am spus şi ce scria pe rândul următor. 

Boala are tendinţa să fie mai agresivă în cazul copiilor 
sub trei ani, pentru care rata de supravieţuire este mai 
scăzută. 

Mă uit la fiul meu, palid şi slăbit sub păturica lui; cu 
cicatricea de la operaţie vizibilă prin părul lui fin. S-a aflat 
în sala de operaţii timp de şase ore şi fiecare minut mi s-a 
părut a fi un an. Mi-am adus laptopul; am stat în sala de 
mese răspunzând la câteva e-mailuri pe care abia dacă le- 
am citit şi pregătind o prezentare de care nu-mi păsa. 

Pip se uita la mine uimită. 

— Cum poţi să te gândeşti la muncă în asemenea 
momente? 

— Cineva trebuie să plătească ipoteca, am izbucnit eu, 
rănit de privirea ei şi incapabil să spun ceea ce voiam să 
zic de fapt, şi anume că era mult mai uşor să mă gândesc 
la muncă decât la ce se petrecea în sala de operaţii. 

Au scos cea mai mare parte din tumoare. O rezecție sub- 
totală, au spus. Am căutat termenul în timp ce aşteptam 
să-l vedem pe Dylan. Îndepărtare în proporție de 50 până 
la 90 la sută, mi-a spus Google. 

— E o diferenţă mare între 50 şi 90. 

Stăteam amândoi de o parte şi de alta a pătuţului lui 
Dylan, chirurgul aflându-se la picioare, cu dosarul în mână. 

— Puteţi fi mai precis? 

— Am scos cât de mult am putut fără să cauzez şi mai 
mult rău celulelor sănătoase din jurul tumorii. 

A driblat întrebarea, înlocuindu-ne o temere cu alta. 
Afectarea creierului. 

Creierul lui Dylan a fost afectat. Mai întâi din cauza 
tumorii, apoi - printr-o crudă ironie - din cauza operaţiei 
de îndepărtare a acesteia. Anumite părţi ale creierului îşi 
vor reveni, altele, nu şi, în ciuda tuturor cunoştinţelor 
medicale, în ciuda studiilor, doctorii nu pot şti cum se vor 
împărţi aceste zone. Va trebui să aşteptăm şi să vedem. 

— Mă duc să iau puţin aer, îi spun lui Pip. 

Se întinde spre mine s-o sărut. 


e 60 - 


Trec prin parcarea auto şi pe lângă clădirea asistentelor 
către banca de sub stejar. Mă aşez şi-mi sprijin coatele pe 
genunchi, frecându-mi ochii cu podul palmelor. Presiunea 
îmi apasă în cap de parcă m-aş afla sub apă, ca şi cum 
greutatea unui ocean ar fi toată peste mine. Mă gândesc la 
tumoarea de la baza creierului lui Dylan şi mă întreb dacă 
aşa trebuie să se fi simţit el înainte să i-o extirpe medicii. 
Mă gândesc la tomografia pe care i-o vor face luni. Încerc 
să vizualizez ce a rămas din tumoare - închipuindu-mi-o 
stafidită şi micşorată în urma radioterapiei -, dar tot ce pot 
vedea este umbra de pe acea primă tomografie care ne-a 
fost arătată după ce Dylan a fost internat. 

— Îmi pare rău, spusese medicul specialist, de parcă ar 
fi fost vina lui. 

Tumoarea era acolo de ceva vreme. De câteva luni. Luni 
de zile cu dureri de cap. Luni de zile cu greață. Luni de zile 
cu tulburări de vedere şi pierderea echilibrului şi o 
mulţime de alte simptome pe care un copil mai mare le-ar 
fi putut verbaliza, dar Dylan... Imi apăs palmele şi mai tare 
peste orbite. Mă gândesc în urmă, la vara trecută, încerc 
să-mi dau seama dacă exista vreo cale prin care să fi ştiut, 
o cale prin care ar fi trebuit să ştiu... 

— Hopaaa! făcuse Pip când Dylan s-a lovit cu capul de 
zid, a căzut şi apoi a căzut din nou când a încercat să se 
ridice. 

Am râs cu toţii. Ne-am amintit de jocul pe care îl jucam 
când eram mititei, când te învârţi în cerc şi apoi încerci să 
mergi în linie dreaptă. 

Am râs de el. 

Atunci a fost? Atunci s-a declanşat totul? Nu era 
neîndemânatic, nu era un copilaş care încerca să se ţină pe 
picioare, ci era bolnav. Las să-mi scape un geamăt. 

Cineva tuşeşte. 

Mă ridic, jenat să descopăr că nu sunt singur, şi-l văd pe 
Connor Slater pe bancă, lângă mine. Fac un gest scurt din 
cap şi dau să mă ridic, şi atunci îmi dau seama că nu o tuse 
auzisem. 

Connor Slater plânge. 


e 6l- 


S-a prins cu mâinile lui aspre şi roşii de marginea băncii. 
Pe interiorul antebraţului are un tatuaj - numele lui Liam 
scris cu litere şerpuitoare. În ciuda anotimpului, poartă 
pantaloni de trening scurţi, iar picioarele îi sunt bronzate 
şi pistruiate. În picioare, ghete de culoarea nisipului, cu 
carâmbul uzat. 

Nu ştiu pe nimeni de genul lui Connor Slater, nu ştiu 
cum să-l ajut. 

Nu-l ştiu pe omul acesta. 

Şi totuşi. 

Ştiu ce înseamnă să-ţi laşi familia lunea şi să nu te mai 
întorci decât vinerea. Ştiu cum e să primesc un telefon de 
la soţia mea, care-mi spune Sunt la spital - trebuie să vii. 
Trebuie să vii acum. Ştiu cum e să-ţi fie atât de teamă că-i 
pierzi fiul, încât nimeni şi nimic altceva nu mai contează. 

Toate astea le ştiu. 

— Greu, nu? 

Connor dă încet din cap. Se uită fix în pământ şi-şi 
cuprinde genunchii cu mâinile. 

— E un spital bun. Unul dintre cele mai bune din ţară. 
Liam e pe mâini bune. 

Îmi dau seama că sunt platitudini, chiar în timp ce le 
rostesc, dar Connor îşi freacă faţa şi dă mai viguros din 
cap, şi mă gândesc că uneori platitudinile astea sunt tot ce 
avem nevoie să auzim. 

— Încerc să fiu alături de Nick, ştii? Şi nu vreau ca 
ceilalţi băieţi să-şi facă griji, aşa că le spun că totul este în 
regulă şi mă asigur tot timpul că ei sunt bine şi că Nick e 
bine şi... 

Se opreşte, dar am apucat deja să recunosc în cuvintele 
lui propriile mele gânduri. 

— Şi nu te întreabă nimeni niciodată dacă tu eşti bine? 

Connor strânge din buze. 

— Şi nu eşti bine. 

— Nu! spune uitându-se la mine, iar ochii lui sunt roşii şi 
umflaţi. Pentru că e vina mea că Liam este aici. 


e 62 œ» 


6. PIP 


— A uitat inhalatorul. 

Nikki îi schimbă pijamaua lui Liam. Max este la birou 
astăzi, aşa că suntem doar noi două. Există nişte paravane 
pe care le poţi muta de colo-colo dacă vrei un pic de 
intimitate, dar niciunul dintre părinţi nu este aici şi pe 
niciuna dintre noi n-o deranjează prezenţa celeilalte şi e 
ceva reconfortant în felul în care amândouă avem grijă de 
băieţii noştri. 

Cu foarte mult timp în urmă, am vorbit cu Alison despre 
cum ar fi să plecăm undeva la un moment dat - despre 
cum noi, mamele, am închiria un loc pentru câteva zile 
împreună cu copiii. Să gătim, să avem grijă de cei mici. 

— Ca o micuță comunitate, a râs ea. 

Acum mă întreb dacă o s-o facem vreodată. 

Nikki îi ridică fiului ei tricoul peste cap. 

— Liam a primit un rucsac de ziua lui. Şi-a pus în el 
toate lucrurile pentru şcoală, dar nu a scos inhalatorul din 
buzunarul micuţ din faţă de la cel vechi. 

Eu îi curăţ dinţii lui Dylan. Are 14, şi chiar în spate, jos, 
pot simţi cum un set de molari îşi face loc, spărgând 
gingia. Dylan se uită la mine cu ochii mari şi sticloşi. 

— Te dor dinţii, iubire? 

Aş vrea să spună ceva. Aş vrea să scoată un sunet... 
orice fel de sunet. 

— Nu mai făcuse nicio criză de foarte mult timp, spune 
Nikki. Dar când s-au dus la Breakfast Club, Liam şi-a 
amintit dintr-odată că nu are inhalatorul cu el şi s-a necăjit 
tare. 

— Bietul copil! 

Mişc periuţa moale peste dinţişorii lui Dylan. A fost 
hrănit artificial timp de luni de zile, şi cu toate astea dinţii 
lui tot trebuie curăţaţi de trei ori pe zi ca să ne asigurăm 
că nu se depun bacterii, lucru care ar putea să-l 
îmbolnăvească. Mă întreb cât o să mai treacă până când 
voi începe să gătesc pentru el din nou; mă întreb dacă o 


e 603» 


să-i mai placă ovăzul cu banane când se va întoarce acasă 
sau dacă va prefera altceva. Clătite, poate, sau friganele. 

— Connor a întârziat şi... ei bine, cred că s-a gândit că 
nu-i mare lucru... cum am spus, Liam nu mai avusese o 
criză de luni de zile, zice Nikki pe un ton defensiv. Şi 
apoi... continuă ea şi vocea îi tremură, cei de la şcoală ne- 
au sunat să ne spună că au chemat o ambulanţă. 

— Cred că v-aţi ieşit din minţi. 

Termin de periat dinţii lui Dylan şi pun periuta în sertar, 
apoi traversez încăperea ca să vărs apa pe care am folosit- 
0. 

— Teoretic ar trebui să aibă şi ei un inhalator pentru 
urgenţe, dar nu mai fusese înlocuit. Mă tot gândesc: dacă 
Liam n-ar fi primit un rucsac nou, dacă s-ar fi întors 
Connor... 

Dacă! Mantra părinţilor de la STIP. Dacă ne-am fi dus la 
doctor mai devreme, dacă am fi ascultat, dacă ne-am fi 
gândit, dacă... 

— Eu am ştiut, spun şi scot pijamaua curată pe care am 
adus-o de-acasă şi o pun în dulapul lui Dylan, pentru 
mâine. Am ştiut că ceva era în neregulă cu Dylan. Pur şi 
simplu, am ştiut. 

Anul trecut în mai am mers toţi trei în vacanţă. Am 
închiriat un mic apartament în Gran Canaria, acolo am 
mâncat chorizo şi brânză de capră şi miere şi am înotat 
într-un ocean atât de albastru, încât te dureau ochii de 
intensitatea culorii lui. Zborul cu avionul nu prea i-a plăcut 
lui Dylan. L-au durut urechile din cauza presiunii din 
cabină şi a plâns tot drumul până acolo... şi nici a doua zi 
n-a prea fost în apele lui. 

— Uită-te la locul ăsta, i-am spus eu arătând cu braţul 
spre golf. Credeam c-o să alerge de  colo-colo 
superentuziasmat. 

Dylan era în cărucior, ameţit şi îmbufnat. Mai târziu l-am 
văzut căzând, în timp ce explora apartamentul. 

— Cade cam des, nu? i-am zis atunci lui Max. 

— Are doi ani. 

— Dar i se întâmplă mai des decât unui copil obişnuit de 


e 64» 


doi ani, nu crezi? 

Max mi-a aruncat aceeaşi privire ca înainte să meargă 
Dylan de-a buşilea, când eram convinsă că se dezvoltă cu 
întârziere; aceeaşi privire pe care mi-a aruncat-o când m- 
am întrebat cu voce tare dacă nu cumva Dylan avea 
intoleranţă la lactoză, pentru că vomase de două ori 
lăpticul dinainte de ora de culcare. 

— Bine, bine! am ridicat eu mâinile. Sunt o mamă 
paranoică. Mă declar vinovată. 

Acum îi zic lui Nikki: 

— Mai târziu am aflat că tumoarea  generase 
hidrocefalie. O acumulare de lichid la nivelul creierului. Dă 
dureri de cap, tulburări de vedere, dezechilibru. Presiunea 
din cabină trebuie să fi fost de două ori mai nocivă pentru 
Dylan decât pentru un copil care nu suferă de hidrocefalie. 

Simt un nod în gât. Dacă... 

— N-aveaţi de unde să ştiţi, spune Nikki. 

Doar că eu am ştiut. Ceva din mine ştia. O mamă ştie 
întotdeauna. 

O vreme nu mai spunem nimic, pierdute fiecare în 
gândurile ei, în propriul dacă. A trecut o lună întreagă 
până când l-am dus pe Dylan la doctor. Dacă... Mă uit cu 
atenţie la faţa fiului meu, căutând copilul care a fost, 
copilul care va fi. Arată la fel şi totuşi... e o lipsă de reacţie 
pe figura lui, o goliciune în ochii lui care mă sperie. Stă 
supus unde este aşezat, mişcând din când în când o mână 
sau un picior, dar în majoritatea timpului rămâne 
nemişcat. Cu o privire fixă. 

— Nu e un om rău, să ştii. Connor al meu. 

Replica vine din senin. 

— Sunt sigură că nu e, răspund eu automat, deşi încă am 
în urechi veninul din vocea lui când s-a războit cu Tom şi 
Alistair şi apoi cu doctoriţa Khalili. 

— Nici măcar nu cred ca a vorbit serios când a zis toate 
lucrurile pe care le-a zis. Era speriat şi-i era ruşine că nu 
se întorsese să ia inhalatorul lui Liam. 

Nikki îşi ţine degetele pe marginea patului băiatului. 

— Are mare grijă de noi toţi. Ceilalţi copii nu sunt ai lui, 


e 65» 


doar Liam este, dar nu ţi-ai da seama de asta. Îi iubeşte pe 
toţi atât de tare... şi e mult mai puternic decât mine, e 
puternic, ştii? Nu ca mine. 

— Plângea, mi-a spus Max, când mi-a povestit despre 
întâlnirea pe care a avut-o cu Connor pe bancă. 

Ne întorseserăm acasă şi Max îşi făcea bagajul pentru o 
nouă călătorie de afaceri. 

— Stătea acolo... bărbatul ăsta masiv şi furios, cu lacrimi 
curgându-i pe faţă. 

Am încercat să-mi imaginez scena, apoi am încercat să- 
mi imaginez situaţia inversă - pe Max plângând şi pe 
Connor încercând să-l consoleze - şi mi-am dat seama că 
nu-l pot vedea pe Max în felul acesta. 

— Ştiu, îi spun acum lui Nikki. 

Dacă Connor nu vrea ca soţia lui să ştie că şi lui îi este 
greu, nu e cazul să-i spun eu lucrul acesta. 

— Când i se face lui Dylan tomografia? 

Mă bucur că a schimbat subiectul. Mă bucur că sunt 
căsătorită cu un Max, şi nu cu un Connor. Uşurată că soţul 
meu se concentrează pe găsirea soluţiilor, nu pe probleme; 
pe viitor, nu pe trecut. Nu ne permitem să cedăm amândoi. 

— După-amiază, nu-i aşa, Aaron? 

Asistentul dă din cap că aşa e. 

— O să văd dacă pot să aflu exact, dar ştii cum e. 

La început eram mereu atentă când trebuia să port o 
conversaţie, căci cineva din personalul spitalului era 
mereu prezent acolo. Vorbeam cu Max în şoaptă, ca şi cum 
am fi fost singuri într-un restaurant unde nu se vorbeşte, 
chiar dacă tot ce spuneam era foarte banal. Dar ce era să 
fac? Să tac din gură şase luni de zile? Aşa că Aaron, şi Yin, 
şi Cheryl şi toate celelalte asistente au ascultat poveşti 
despre conflictele lui Max cu clienţii şi cu Chester, 
relatările mele emfatice despre vânarea bursucilor şi 
despre excursiile mele pline de remuşcări la mama şi la 
tata. Au asistat la dispute generate de stres şi oboseală şi 
la săruturi de împăcare când totul a trecut. 

— Nu bagi în seamă, a spus Cheryl când am întrebat-o 
despre asta. Poate tu crezi că ascult, dar în realitate 


e 66 - 


probabil că mă întreb unde a dispărut înlocuitorul meu, ori 
dau medicamente sau ajustez perfuzii, sau pregătesc ceva 
de mâncare ori întorc un pacient de pe o parte pe alta... 

— Ai emoţii pentru tomografie? mă întreabă Nikki acum. 

— Nu avem noi, mamele, tot timpul emoţii? zâmbesc eu. 
Dar totul pare să fie bine. Nu mai este conectat la 
ventilator, respiră bine, i-a scăzut temperatura... ţinem 
pumnii, adaug şi mă întreb dacă există vreun alt loc în 
lume unde fraza asta mai este atât de mult rostită şi dacă 
mai înseamnă altundeva atât de mult. Apoi ne întâlnim cu 
doctoriţa Khalili miercuri să discutăm despre întoarcerea 
acasă. 

— Uau! 

Invidia de pe faţa lui Nikki este evidentă şi imediat mă 
simt prost. Familia Slater este chiar la începutul călătoriei 
lor la STIP, pe când noi ne apropiem de sfârşit. Imi 
temperez spusele. 

— Totuşi, asta nu se va întâmpla deloc curând. Trebuie 
să ne mai suporţi o vreme. 

Îmi amintesc gelozia amară care-şi punea amprenta şi 
asupra mea în primele zile, de fiecare dată când un copil 
părăsea Terapia Intensivă ca să meargă într-un salon 
obişnuit. De ce ei, şi nu noi? Când vine şi rândul nostru? 

Acum, îmi spun, uitându-mă la Dylan. Acum e rândul 
nostru. 


e 607 œ» 


7. MAX 


E un sentiment ciudat să te întorci în casa în care ai 
crescut. Strada e aceeaşi, dar cumva diferită; copacii, mai 
înalţi, maşinile, mai noi. O mulţime de loturi au fost 
curățate şi noi autorizaţii de construcţie acordate. Când 
părinţii mei au cumpărat terenul de la numărul 912, N 
Wolcott Avenue, la mijlocul anilor '70, casa lor făcea parte 
dintr-un şir de clădiri identice. Cu fronton, cu trepte până 
la verandă şi o peluză pătrată cu gazon în faţă. Ingustă, 
dar lungă, cu camere dispuse una după alta, ducând până 
la curtea din spate. La vârsta la care eram destul de mare 
ca să merg cu bicicleta pe stradă, genul acesta de case de 
familie începuseră să fie deja dărâmate ca să facă loc unor 
masive blocuri de apartamente din cărămidă. Acum, casa 
mamei mele este pitică pe lângă vecinii săi, una dintre cele 
trei de genul ei rămase pe stradă. 

Încui maşina închiriată şi rămân lângă ea, uitându-mă la 
casă. Tencuiala ar avea nevoie de o zugrăveală nouă - 
roşul-intens se cojeşte, iar placarea a început să se 
îngălbenească - şi plasele atârnă cam şui la ferestrele de la 
subsol, unde eu şi prietenii mei ne prefăceam că suntem 
spioni. 

Bat la uşă şi o aud pe mama strigând „Vin acum!”, ca şi 
cum cel aflat la uşă nu vrea să aştepte nici măcar o 
secundă, apoi mă sprijin de verandă zâmbind larg în sinea 
mea. Trei, doi, unu... 

— Ooo! 

Uimirea ei se transformă în încântare şi mama întinde 
braţele către mine. Poartă pantaloni de trening şi o bluză 
cu model, iar părul negru şi l-a prins într-o coadă de cal. 

— Nu mi-ai spus că eşti în oraş! 

— Nu ştiam dacă voi avea timp să trec pe-aici. 

Mă aplec s-o sărut, uimit ca de fiecare dată de faptul că 
mereu îmi pare tot mai mică. Când eram la facultate, îmi 
spuneam că e din cauză că eu tot creşteam, dar cu 
siguranţă eu n-am mai crescut în ultimii 20 de ani. Tata a 


e 608 œ» 


murit la doi ani după ce eu şi Pip ne-am căsătorit şi mama 
s-a micşorat cu vreo doi centimetri şi jumătate peste 
noapte. Îmi fac griji pentru ea, am încercat s-o conving să 
vină să stea cu noi, dar are prieteni şi o viaţă aici. 

— Rămâi peste noapte? 

— Am avion la ora 10. 

Văd reacţia mamei şi-mi pare rău că a trecut atât de 
mult timp de când am văzut-o ultima oară. Când m-am 
mutat în Marea Britanie, întotdeauna îmi luam o zi liberă 
în plus în călătoriile mele la Chicago sau mă vedeam cu 
mama în oraş la prânz între întâlnirile de afaceri. După ce 
s-a născut Dylan, a fost un pic mai complicat. Cred că 
atunci când devii tu însuţi părinte, trebuie să te străduieşti 
mai mult să rămâi copilul părinţilor tăi. 

— Mă gândeam că poate te scot la cină mai devreme? 

— S-a făcut. Dă-mi 10 minute să mă pregătesc. 

Îmi verific telefonul în timp ce aştept. Abia aşteptăm să 
lucrăm împreună, scrie în e-mailul de după întâlnirea de 
azi şi, abia când nu mai simt nodul din stomac, îmi dau 
seama cât de neliniştit am fost. 

— Am impresia că nu prea ţi-a stat capul la treaba asta, 
mi-a spus Chester ieri. 

Am răspuns pe un ton neutru, ca să nu dau de înţeles că 
aş fi fost iritat. 

— O să obţin rezultatele scontate. 

A fluturat din mână ca şi cum ar fi fost irelevant, deşi în 
compania Kucher Consulting se pune mare accent pe 
rezultate. Chiar şi pentru Chester nu contează decât 
rezultatele. 

— Ţi-am simţit lipsa la partida de golf. Bob a întrebat de 
tine. 

Bob Matthews. Şeful cel mare de la Send It Packing, o 
firmă de curierat londoneză, un start-up care începuse să 
se dezvolte mai repede decât putea face faţă. Ne-au 
angajat ca să le sporim eficienţa procedurilor interne, să le 
dăm libertatea celor din linia de mijloc de management să 
se ocupe de cucerirea unor noi pieţe. 

— Am avut alte planuri cu familia. 


e 69 œ» 


Şi Bob Matthews are copii, chiar dacă nu ţi-ai da seama 
de asta. La fel ca Chester, îi place să facă afaceri la cină 
sau pe terenul de golf. La fel ca Chester, măsoară 
loialitatea în funcţie de timpul pe care echipa sa îl alocă 
orelor suplimentare. 

Chester s-a lăsat pe spate în scaunul lui, împreunându-şi 
degetele. 

— Când te-ai mutat în Marea Britanie, înţelegerea a fost 
că te vei ocupa de clienţii de acolo. Că vei fi „alter-egoul 
meu britanic”, spune şi face semnul ghilimelelor în aer. Că 
te vei ocupa de clienţi împreună cu fermecătoarea ta soţie. 

Strâng din pumni. 

— Fiul meu este în spital. 

— Încă? 

De parcă ar fi fost o noutate pentru el. 

— Îmi pare rău. 

Deşi nu-i părea rău. 

— O să mai rămână internat mult timp? 

De parcă i-ar fi păsat. 

Mă pregăteam să spun Nn ştim, dar da, e posibil, o să 
mai dureze ceva timp, însă am văzut cum Chester începuse 
să bată cu stiloul în birou, arborând un zâmbet îngrijorat. 

— Nu, va veni acasă în curând şi totul va reveni la 
normal. 

O minciună, oricum ai fi luat-o. 

Mama coboară. 

— Cum arăt? întreabă şi face o piruetă. 

Poartă o rochie verde şi şi-a pus o curea de aceeaşi 
culoare cu pantofii. 

— Minunat, mamă, răspund zâmbind. 

Mâncăm la Rookery, în partea de vest a oraşului 
Chicago; eu iau poutine, iar mama alege salata de creveţi 
cu garnitură de verdeţuri. 

— Şi, spune ea cu o privire serioasă, ce mai face băiatul 
nostru? 

Iau o gură de apă înainte să răspund. 

— E bine. Azi a făcut o tomografie. Pip spune c-a mers 
bine. 


e 70 - 


Mi-a trimis după aceea o poză cu obrazul ei lipit de al lui 
Dylan. Amândoi uitându-se spre cameră, niciunul dintre ei 
zâmbind, dar amândoi frumoşi. Îi arăt mamei fotografia. 

— Mâine o să aflăm mai multe. 

— Mi-e dor de fotografiile pe care Pip ni le trimitea 
tuturor. A 

— Ştiu, dar e greu. li este greu. 

— Ea ce mai face? întreabă mama, dar nu mai aşteaptă 
să-i răspund. O întrebare prostească. Dar ai grijă de ea, 
da? 

— Sigur că am grijă de ea. 

Simt că mă înghionteşte sentimentul de vinovăţie pentru 
că nu sunt cu ea acum, că e acasă sau la spital, făcându-şi 
griji pentru tomografie, ştiind că doctoriţa Khalili trebuie 
să fi văzut deja rezultatele şi se gândeşte deja la următorii 
paşi... 

— Aş vrea să vin în vizită. Nu l-am mai văzut pe Dylan de 
la ultima lui aniversare. 

Înainte să se îmbolnăvească, îmi spun. Pe vremea când 
totul era încă în regulă. 

— Aş putea să-i fiu de ajutor lui Pip, să mă ocup de casă, 
să-i mai dau o pauză de la timpul petrecut zi de zi la 
spital... 

Intervin. 

— Vino când se va întoarce Dylan acasă, mamă. Nu mai 
e mult până atunci şi vei putea să-ţi petreci ceva timp cu el 
după aceea. 

Nu-i spun că-mi fac griji că atmosfera apăsătoare de la 
Terapie Intensivă s-ar putea să fie prea mult pentru ea; că 
aparatele care ţiuie, alarmele şi toată hărmălaia o vor 
agita. Nu-i spun că, oricât de mult ar vrea să fie de ajutor, 
prezenţa ei va fi un motiv în plus pentru noi - pentru Pip - 
să ne facem griji; că în momentul de faţă, nu avem loc în 
minţile noastre decât pentru Dylan. 

Mama dă din cap şi spune Cum crezi tu că-i mai bine, iar 
eu mă gândesc la vară şi la cum o s-o iau pe mama de la 
aeroport, împreună cu Dylan. Mă gândesc la ei doi stând 
pe o rogojină în grădină, cu o tavă cu căpşune. 


e 71 œ» 


— Şi băiatul meu ce face? întreabă mama, fixându-mă cu 
privirea ca şi cum ar putea să vadă prin mine. 

— Eu? zâmbesc. Sunt bine. 

Altă minciună, oricum ai fi luat-o. 


e 72 œ» 


8. LEILA 


Leila se uită pe fereastră. 

— Şi dacă e ceva ce-mi scapă? 

— Nu este, spune Nick ferm. 

Stau amândoi fără să vorbească. Afară, un măcăleandru 
ţopăie pe pervaz, apoi îşi ia zborul. 

— Se aşteaptă? 

— Ne-au cerut să fim oneşti cu ei de la bun început. Nu 
le-am vorbit cu mănuşi. 

Leila se uită după pasăre, dar pe cer nu se vede nimic. 

— Tratat. 

Leila se uită la Nick, fără să înţeleagă. 

— Nu i-ai tratat cu mănuşi. Tratat, nu vorbit. 

— Ah, mulţumesc. 

Corecţia este neliniştitoare. Leila vorbeşte o engleză 
fluentă. Gândeşte în engleză, ba chiar visează în engleză, 
face asta de ani de zile. Dar uneori, subtilităţile limbii îi 
scapă şi ea îşi face griji ca nu cumva să ofenseze pe cineva 
sau că ceva ce a spus poate fi greşit înţeles. 

Când se întoarce în secţie, simte că-i bubuie capul. Se 
gândeşte la pacienţii pe care-i are în grijă; la 
responsabilităţile ei de la spital. Se gândeşte la raportul pe 
care Comisia pentru Decese Infantile îl aşteaptă de la ea şi 
la informările de la ultima întâlnire administrativă încă 
nedeschise în Inboxul ei. Se gândeşte la cererea venită de 
la conducerea clinicii ca ea să se implice în programul 
educaţional şi se întreabă unde să mai găsească orele 
suplimentare care să-i permită să facă asta. Se gândeşte la 
patul ei şi la cât a trecut de când a stat în el. Se gândeşte 
la mama ei şi la cum să facă s-o convingă să iasă din casă. 

Când Leila s-a întors acasă în seara precedentă, Habibeh 
o aştepta în bucătărie. O maşină SodaStream nou-nouţă 
stătea pe blatul de bucătărie, lângă cuptorul cu microunde. 

— Când ai cumpărat asta? 

— A ajuns azi. 

Habibeh s-a apucat să-i recite bla-bla-ul publicitar. 


e 73» 


— Băuturi carbogazoase delicioase printr-o simplă 
apăsare de buton! 

A umplut un castron cu ash reshteh din oala care nu 
dispărea niciodată de pe maşina de gătit, tăiţei laţi 
alunecând din polonic în castron. 

— Bokhor, azizam. Mănâncă. ă 

Stomacul Leilei ghiorţăie acum la gândul mâncării. In 
vestiarul ei, un alt prânz pe care Habibeh i l-a împachetat 
aşteaptă o pauză în care Leila ar putea avea timp să ia o 
gură, mestecând încă în timp ce s-ar întoarce în secţie. 
Mama ei purta din nou hainele ei de casă în seara 
precedentă, ridicând din umeri când Leila a întrebat-o 
dacă ieşise la aer. 

— Am avut treabă. Poţi vedea fundul coşului tău cu rufe 
de călcat... nu cred că l-ai mai văzut de ceva vreme. 

— Nu trebuie să-mi calci tu lucrurile. 

— Cineva trebuie s-o facă. 

— Îmi fac griji pentru tine, Maman. 

— Pentru mine? Ha! Fă-ţi griji pentru tine, Leila joon, că 
munceşti atâtea ore pe zi. Când o să-ţi faci timp să cunoşti 
un bărbat drăguţ? 

— Am destul timp să cunosc pe cineva. 

— Ai 34 de ani, Leila. 

— Şi crezi că ar trebui să mă mulţumesc cu vreun tip 
oarecare? 

— Eu m-am mulţumit cu tatăl tău. 

Leila zâmbeşte acum, când îşi aminteşte de încercarea 
lui Habibeh de a-i spune aşa ceva pe un ton serios, după 
care se strâmbă amuzată şi ochii-i strălucesc. Părinţii 
Leilei s-au iubit atât de mult, încât atunci când tatăl ei a 
fost omorât, Leila s-a gândit că şi mama ei o să moară, că 
viaţa avea să se scurgă din ea pur şi simplu pentru că el 
nu-i mai era alături. Habibeh n-a murit, dar s-a ofilit. A 
încetat să mai iasă din casă. A încetat să se mai vadă cu 
oameni. Leila îşi face griji pentru ea, singură în 
apartamentul ei din Teheran. 

— Dacă aş găsi un bărbat ca Bâbă, aş fi mulţumită şi eu. 

Ochii lui Habibeh se îmblânzesc, odată spusă această 


e 74 -- 


glumă. 

— Nu sunt mulţi ca el. 

— Ei bine, atunci asta e. 

Leila se gândeşte încă la toate aceste lucruri în 
momentul în care-şi informează echipa de gardă care este 
situaţia din secţie. Încearcă să se concentreze. 

— Luke Shepherd, 11 ani. Supravieţuitor cu succes al 
unui transplant de rinichi de la un donator viu, cu trei zile 
în urmă, gulerul cervical şi tubul de intubare nazogastrică 
scoase ieri. 

Leila se gândeşte la Luke, un băiat vesel şi un fan 
înfocat al echipei Birmingham City, care în permanenţă 
imploră să i se permită să stea în camera pentru 
aparţinători ca să se uite la meci, şi căruia, dacă progresul 
lui va fi constant, în curând i se va da voie să facă asta. 

— Incizia se vindecă bine şi nu sunt semne de infecţie. 

Cheryl o întrerupe să-i spună că are un vizitator. li 
aruncă Leilei o privire pe care aceasta nu prea reuşeşte s-o 
descifreze. 

— Du-te! 

Jo Beresford - specialistul care-i ia locul Leilei şi singura 
femeie pe care o cunoaşte capabilă să arate elegant în 
pantofi fără toc şi cu halat alb - îşi consultă notițele. 

— Am cam terminat, cred. A mai rămas doar Liam 
Slater. Salonul 1. Sex masculin, cinci ani, astm acut? 
Perfuzie cu salbutamol. Tahicardie. Monitorizat pentru 
hipocalcemie. 

Jo are părul blond, aproape alb, aranjat într-o tunsoare 
scurtă care îi dă un aer aproape băieţesc, dacă nu ar fi 
buzele ei pline şi roşii, culoarea lor pusă în evidenţă doar 
de un pic de balsam de buze transparent. 

— Perfect! 

— Atunci, asta e. Du-te şi fă ce ai de făcut! 

Pe holul de lângă STIP, sprijinit de un perete, cu mâinile 
băgate adânc în buzunare, stă Jim, paramedicul care a 
luat-o pe Leila de pe stradă după ce a avut accidentul de 
bicicletă. 

— M-am gândit să văd ce face pacienta. 


e 75» 


Leila zâmbeşte. 

— Am nişte vânătăi impresionante, dar pronosticul este 
bun. Mulţumesc din nou că m-ai salvat. 

— Ai nevoie de ceva medicamente? 

— Leila se uită de jur-împrejur, după care se preface 
dezamăgită. 

— Adică n-ai adus entonoxul? 

— E mai mult decât îmi permit cu slujba mea. 

Jim îşi freacă vârful ghetei pe podea, lăsând o urmă 
neagră de cauciuc. 

— Dar dacă eşti liberă într-o seară săptămâna care vine, 
aş putea să-ţi scriu o reţetă pentru vitamina B. 

— Vitamina B? 

Leila e surprinsă. Trece în mintea ei printr-o întreagă 
listă de suplimente şi beneficiile lor, când Jim ridică mâna 
dreaptă şi mimează acţiunea de a bea. 

Leila râde. Vitamina B. Bere. Se gândeşte preţ de o 
clipă. Se gândeşte la cele o sută unu lucruri pe care le are 
de făcut. Apoi se gândeşte la insistența mamei ei ca ea să 
cunoască pe cineva. Scoate o bucată de hârtie din 
buzunarul de la piept, verifică să nu fie nimic important pe 
ea şi notează numărul ei de telefon mobil. 

— Mai bine dă-mi pentru vitamina L şi S şi ne vedem. 

Şi acum e rândul lui Jim să aibă un aer confuz, în timp ce 
Leila se întoarce la treabă, întrebându-se cât timp îi va lua 
bărbatului ca să se prindă. 


Leila aşteaptă până la sfârşitul turei sale ca să 
vorbească cu Pip şi Max Adams. Vrea să se asigure că nu 
va fi chemată în altă parte; că vor fi destui colegi la datorie 
care să se ocupe de alergătura de zi cu zi din secţie. Vrea 
să le acorde toată atenţia ei părinţilor lui Dylan. 

— Vreţi să beţi ceva? Ceai? Apă? 

Cheryl participă şi ea. Va lua notițe, ca să nu existe dubii 
în legătură cu ceea ce se spune şi de către cine. La fel ca 
Leila, şi ea este tăcută. Discretă. 

— Nu, mulţumesc, spune Pip. 

— Nici eu. 


e 76 - 


Max Adams e atât de brunet pe cât e Pip de blondă, cu 
păr des care s-ar încreţi dacă n-ar fi tuns aşa de scurt. Are 
tipul acela de păr facial care e mai degrabă tepos, cu 
barba tunsă drept sub bărbie, confirmând faptul că n-a 
uitat să se bărbierească. E înalt - aproape 1.85 -, şi 
îmbrăcat în costum arată chiar impozant. Inspiră un aer de 
încredere în sine care a făcut ca de câteva ori să fie luat 
drept medic specialist de către părinţii nou-veniţi. 

Max îşi împleteşte degetele cu ale soţiei sale, iar mâinile 
le sunt îngropate în canapeaua pe care stau. Camera este 
simplu mobilată. O canapea pentru părinţi, două scaune 
pentru personal. O măsuţă de cafea şi un coş cu jucării 
pentru copii. O cutie cu şerveţele. Flori de plastic, prăfuite, 
pe pervaz. 

Pe plăcuţa de pe uşă scrie CAMERA DE RELAXARE, aici 
poate veni oricine, fie pentru o clipă de meditaţie, fie 
pentru o conversaţie departe de secţie. 

O conversaţie dificilă. 

Leila nu a adus niciodată părinţi aici ca să le spună 
despre copilul lor că e în remisie, că a scăpat de infecţie, 
că e gata să plece acasă. În această încăpere a dat numai 
veşti proaste şi deja simte cum aerul din jur o apasă, greu 
şi încărcat de tensiune. A auzit că încăperea aceasta mai 
este numită şi camera de plâns. 

Leila nu poate să îndulcească ce are de zis părinţilor lui 
Dylan şi nici nu încearcă. 

— Tumoarea a crescut. 

Pip geme surd, trăgând cu gura larg deschisă aer în 
piept, pe care apoi îl eliberează încet. Leila le spune că 
centimetrul de tumoare rămas în creier după operaţie - 
pentru că înlăturarea completă a fost imposibilă - a 
devenit un centimetru şi trei milimetri. Creşte lent, dar 
creşte. 

— Mai are nevoie de încă o operaţie? întreabă Max. 

Bărbatul se încruntă. Pip îşi muşcă interiorul buzei de 
jos. Ambii se apleacă în faţă, ascultând, aşteptând. Ar vrea 
ca Leila să sugereze ceva nou, ceva ce încă nu au încercat. 

Ceva care va funcţiona. 


e 77 œ» 


— Tumoarea este aproape de trunchiul cerebral, 
vorbeşte Leila blând, ştiind ce impact are fiecare cuvânt 
asupra lor. O altă operaţie ar implica un risc major. 

— Atunci, mai multe şedinţe de chimioterapie? 

Leila se uită pe rând la ei. 

— Domnule şi doamnă Adams, creierul lui Dylan este 
afectat global şi masiv. Starea lui, în final, este terminală şi 
chiar dacă o nouă schemă de tratament ar însemna să mai 
câştige ceva timp, va trebui să punem în balanţă acest 
lucru cu calitatea vieţii lui. 

De pe coridor se aude un râs înfundat când pe lângă 
camera de relaxare răsună paşi. 

— Ce vreţi să spuneţi? întreabă Pip şoptit. 

Un nod mare i se pune Leilei în gât. Când era la 
Facultatea de Medicină, una dintre colegele ei se temea că 
nu va fi în stare să dea veşti proaste fără să izbucnească ea 
însăşi în plâns. Era emotivă, spunea ea, întotdeauna 
fusese. Îndrumătorul lor a sfătuit-o să se concentreze pe 
un punct de pe puntea nasului persoanei cu care stătea de 
vorbă, oricare ar fi fost aceea. 

— Din punctul lor de vedere, încă îi priveşti direct în 
ochi, a explicat el. Dar de fapt n-o să le vezi ochii... nu vei 
experimenta acelaşi tip de răspuns din punct de vedere 
emoţional. 

Leilei i s-a părut că asta înseamnă să trişezi. Se uită în 
ochii lui Pip. Femeia clatină din cap; o mişcare abia 
perceptibilă, dar care nu încetează. Nu, nu, nu, nu... 

— Vă cer să luaţi o decizie pentru viitorul lui Dylan. 

Pip lasă să-i scape un geamăt. Vine din adâncul ei şi 
trece de buzele abia întredeschise, continuând până când 
nu mai rămâne niciun pic de aer în trupul ei. 

— Ştiu că de asta v-aţi temut cel mai tare de când Dylan 
a fost internat şi nu pot să vă zic cât de mult mi-aş dori să 
putem face ceva! 

— Cât timp mai are? întreabă Max. 

Vocea lui răsună puternic în încăpere şi Leila o vede pe 
Pip tresărind. 

— Fără tratament. Cât timp ar mai avea? 


e 78 - 


Asta vor să afle toate rudele; este întrebarea la care 
niciun doctor nu poate să răspundă. 

— Nu avem cum să ştim sigur, spune Leila. O să-l ajutăm 
pe Dylan să se simtă mai bine, o să avem grijă să nu aibă 
dureri, posibil să-i mai prescriem ceva chimioterapie, dar 
va fi totul paliativ... pur şi simplu, ca să atenuăm 
simptomele şi să ne asigurăm că nu va suferi. 

— Cât timp? 

— Câteva săptămâni. Trei luni, cel mult. 

Leila simte că-i dau lacrimile. Nu poate să cedeze acum. 
Ea trebuie să fie cea care deţine controlul, care conduce 
totul. Simte un nod în gât. 

— Şi dacă vom continua tratamentul? întreabă Pip, cu 
vocea înecată de lacrimi. Dacă mai face o operaţie? 
Chimioterapie? Radioterapie? Atunci? 

Leila ezită. 

— E posibil să mai aveţi câteva luni. Poate un an... chiar 
mai mult. Chiar şi cu un tratament agresiv e puţin probabil 
ca Dylan să trăiască mai mult de doi, trei ani, iar 
consecinţele degradării neurologice îl vor face să fie într-o 
stare avansată de invaliditate. 

Pip închide ochii, faţa ei e contorsionată de o durere 
mută în timp ce se ghemuieşte peste pumnii strânşi. 

— Mulţi oameni cu dizabilităţi duc vieţi pline şi 
satisfăcătoare, spune Max dintr-odată, ca şi cum ar cita 
dintr-un mesaj de interes public. 

Are dreptate. Sigur că are dreptate. 

— Dylan este paralizat de la gât în jos, spune Leila. E 
puţin probabil că va mai merge vreodată sau că va vorbi, 
va înghiţi sau va avea control asupra vezicii sau a 
intestinelor. Fără medicamente ar avea dureri 
permanente. E puţin probabil că va şti unde se află, ce e în 
jurul lui. Va fi complet dependent de voi pentru toate 
nevoile sale. 

Încet, Pip ridică privirea. Se încruntă. 

— Suntem părinţii lui, spune ea. Pentru asta ne aflăm 
aici. 

— Cercetările în domeniul cancerului sunt mai intense 


e 79 œ 


decât în cazul oricărei alte boli, spune Max. Există 
medicamente noi, tratamente noi care sunt testate tot 
timpul. 

— Da, răspunde Leila. 

— Apar tratamente miraculoase tot timpul. 

Leila nu mai spune nimic. Nu crede în miracole. Crede 
în ştiinţă şi medicamente, şi RMN-uri. Crede că Dylan a 
suferit destul. Dar decizia nu-i aparţine. 

— Sunt oameni care scriu cărţi doar clipind, care 
pictează cu picioarele. 

— Da. 

— Oameni cu dizabilităţi care fac lucruri incredibile în 
fiecare zi. 

— Da. 

Max se apleacă înainte, uitându-se la faţa Leilei. 

— Spuneţi că e puțin probabil ca Dylan să mai meargă... 
dar nu ştiţi asta cu certitudine, nu-i aşa? 

Leila ezită. Este cât se poate de sigură că Dylan Adams 
nu-şi va mai recăpăta niciodată mobilitatea voluntară. Dar 
poate ea - sau oricine altcineva - să garanteze ceva? 

— Nu. 

Max se ridică, iar Pip îl urmează, fără să-i lase Leilei altă 
variantă decât să se ridice şi ea. Bărbatul o priveşte direct 
în ochi. 

— Atunci încercăm mai departe. 

Du 


— Şi cum a rămas? 

Nick şi Leila merg spre parcarea auto, paşii Leilei sunt 
de două ori mai rapizi decât pasul lung al lui Nick. 

— Le-am spus să-şi acorde câteva zile să se gândească la 
asta, să mă întrebe tot ce vor ei şi să ia în considerare ce 
este mai bine pentru fiul lor. 

Un bărbat iese de la Maternitate cu câte un scaun de 
maşină încărcat în fiecare mână, şi cu bicepşii încordaţi în 
timp ce încearcă să împiedice scaunele să se lovească de 
picioarele lui. În spatele lui, o femeie micuță şi blondă 
merge cu pasul atent al unei proaspete mămici. Leila le 
zâmbeşte noilor părinţi, iar ei îi răspund la fel, radiind. Pe 


e 80 - 


feţele lor se citeşte un amestec de mândrie şi teamă; 
responsabilitatea de părinţi care trebuie să se descurce 
singuri apăsând din ce în ce mai greu pe umerii lor cu 
fiecare pas cu care se îndepărtează de moaşele din spital. 
El va conduce acum spre casă mai încet decât a făcut-o 
vreodată. Ea va sta în spate, între cei doi bebeluşi, pentru 
că, dacă nu le poate vedea feţele, ceva groaznic o să se 
întâmple şi ea n-o să-şi dea seama. 

Leila şi Nick merg pe cărarea dintre Maternitate şi 
Cercetare, spre spaţiul gol îngust din gardul viu care 
serveşte drept intrare neoficială la spital, economisind 
astfel cele cinci minute cât le-ar lua dacă ar ocoli pe 
drumul principal. Se duc la King's Arms, aproape de spital, 
în consecinţă mereu plin de personal medical gata să bea o 
halbă după program sau o cafea într-o gardă extenuantă. 
Leila ar trebui să fie în altă parte - a întârziat deja foarte 
mult la cina aniversară a prietenei sale, Ruby -, dar simte 
nevoia să se deconecteze înainte de a intra din nou în 
lumea reală. 

Niciunul dintre ei nu bea alcool. Leila nu o face în 
general, iar Nick este de gardă, aşa că îşi comandă două 
cafele şi le duc la o masă liberă, unde Nick se uită la Leila, 
gânditor. 

— Ce vrei să hotărască? 

Leila are inima grea. Vrei este un cuvânt nepotrivit. Nu 
vrea să-i pună pe părinţii lui Dylan într-o astfel de 
încurcătură. Dar slujba ei este plină de conversații dificile. 

— Cred c-ar trebui să-l lase să plece, spune ea în cele 
din urmă. 

Un grup de femei se reped pe uşă, vorbind toate odată. 
Abces perianal... nu voia să stea naibii locului... Amândoi, 
plini de puroi! comandă vin - Pahar mare sau mic, 
doamnelor? Oh, mare, clar! - şi stau în picioare la bar până 
când toate îşi primesc băuturile. 

— Şi dacă ei nu cred asta, spune Nick, oprindu-se, 
pentru a da greutate cuvintelor care urmează. Te-ai gândit 
la următorii paşi? 

Mama Leilei se chinuie să înţeleagă rolul lui Nick în 


e 81 œ» 


viaţa profesională a fiicei sale. 

— E profesor? a întrebat-o Habibeh. Studiezi din nou? 

— Studiez în permanenţă, Maman, dar nu, nu e profesor. 
Este mentorul meu. 

Te-ai gândit la următorii paşi? 

De când îl cunoaşte, Nick nu i-a dat niciodată el 
răspunsul Leilei. În schimb, a pus întrebările. A vrut să ştie 
ce gândea şi apoi a încurajat-o. Vezi, ştii ce ai de făcut. 
Eşti sigură pe ceea ce faci. În toţi anii în care Leila s-a dus 
la Nick să-i ceară sfatul, de fiecare dată ştia deja 
răspunsul. 

Până acum. 

Tăcerea ei vorbeşte pentru ea şi Leila se uită în jos la 
cafeaua ei. Când Nick vorbeşte, o face pe un ton blând, dar 
ferm. 

— Poate c-ar trebui. 

Leila îşi spune că poate totuşi nu va merge la 
aniversarea lui Ruby. Oricum a întârziat jenant de mult şi 
oricum ea însăşi n-ar fi o companie prea plăcută. 

— Ţi-e foame? îl întreabă ea pe Nick înainte să se 
hotărască să nu meargă. Putem să luăm ceva de mâncare? 

Se lasă o tăcere stânjenitoare, apoi Nick zâmbeşte 
amabil, ceea cei chiar mai rău decât tăcerea, pentru că e 
evident că nu vrea nici s-o supere, nici s-o jignească, iar 
acum Leila simte că ar vrea să intre sub masă şi să 
dispară. 

— Trebuie să mă întorc, spune el. Chestiuni de familie. 

Chestiuni de familie. Soţia lui. 

— Sigur. 

Leila simte că-i ard obrajii. N-a vrut să spună că... 

Sau poate că da? 

— Altă dată. 

— Sigur. 

Leila se ridică, lovindu-se de masă în graba ei. 

— Oricum ar trebui să ajung la o petrecere... cred că 
măcar ar trebui să dau un pic pe-acolo. 

Se bucură de SMS-ul care-i face telefonul să bâzâie când 
se îndepărtează, dându-i ceva de făcut cu mâinile. 


e 382 œ» 


Numărul nu este salvat în memoria telefonului. 

Lămâie şi sifon! este mesajul. Jim paramedicul şi-a dat în 
sfârşit seama care este băutura preferată a Leilei. Ar vrea 
s-o invite să bea ceva. Săptămâna următoare? 

Sigur, îi răspunde ea la mesaj. De ce nu? 

Du 


Restaurantul este aglomerat, iar Leila scrutează mesele 
în căutarea prietenei sale. 

— Îmi pare rău, Ruby. Serviciul... 

— Nicio problemă, spune Ruby, dar s-a întâmplat prea 
des pentru ca zâmbetul ei să mai fie sincer. 

Există un motiv pentru care doctorii şi asistentele 
socializează între ei, îşi dau întâlniri, se căsătoresc. Mai 
puţine explicaţii de dat, mai puţine scuze. 

Ruby se mută pentru ca Leila să se poată strecura pe 
locul de pe banchetă de lângă ea. Leila se apleacă să-l 
sărute pe soţul lui Ruby, le face cu mâna lui Scott şi Danni, 
care sunt adânciţi în conversaţie de partea cealaltă a 
mesei şi se uită de jur-împrejur să vadă pe cine mai 
cunoaşte. Sunt vreo 12 oameni la masă, aflaţi acolo pentru 
sărbătorirea tardivă a celei de-a patruzecea aniversări a lui 
Ruby, prima persoană pe care Leila a cunoscut-o când s-a 
mutat în Marea Britanie să-şi facă studiile de Master. Ruby 
se înscrisese la o şcoală postuniversitară, urmată de ceea 
ce ea a numit decizia crizei vârstei mijlocii şi anume faptul 
că şi-a părăsit locul călduţ de contabil şi a devenit 
profesoară de ştiinţe. Opt ani mai târziu, este directoarea 
şcolii pe care ziarul local o numeşte „o provocare” cu o 
viaţă socială împărţită în semestre şi vacante. 

— Suntem la desert, spune Ruby. 

Toată lumea şi-a terminat felul principal, mesele au fost 
debarasate şi faţa de masă la început albă este acum 
marcată de semiluni în culoarea vinului şi farfurioare 
unsuroase cu măsline. Leila îşi comandă un Virgin Mojito 
şi înmoaie o rămăşiţă de pâine în oţet balsamic. În aer se 
aude clinchet de tacâmuri; zgomotul de fundal al 
conversaţiilor punctate de râsete. Atât de multe râsete! Se 
uită de jur-împrejurul încăperii. La mesele din centru, sub 


e 383 


candelabrele vaste, sunt mai ales grupuri - o ciudată 
petrecere de burlăciţe şi poate o petrecere de Crăciun sau 
două serbate cu întârziere. Pe margini sunt mese mai mici, 
unde lumina difuză aruncă umbre asupra cuplurilor care 
se curtează. O pereche mai în vârstă, îmbrăcată ca pentru 
teatru, se uită la ceasuri şi cer în grabă nota. Vieţi pline de 
celebrări, dragoste, fericire. Leila simte cum i se pune un 
nod în gât şi înghite cu greu o îmbucătură de pâine. Se 
întreabă ce fac acum Max şi Pip. Dacă s-au hotărât. 

— Te simţi bine? 

Kirsty, profesoară şi ea, este o prietenă de-ale lui Ruby 
şi, acum, prin apropierea lor, şi a Leilei. 

— Am avut o zi grea la serviciu. 

— Mie-mi spui! Cred că clasa mea de nota zece la istorie 
se aşteaptă ca eu să dau simularea în locul lor, la cum 
arată rezultatele de la recapitulare. 

— Şi cum o să se descurce? 

Pe faţa lui Kirsty apare o urmă de mândrie şi ranchiună. 

— O să se descurce. Cei foarte buni şi cei foarte slabi 
vor primi ce merită, iar cei mediocri vor primi un şut în 
fund care să-i facă să recapituleze cum trebuie pentru 
examenul adevărat. Asta dacă nu şi-au ratat şansa de a 
obţine un loc la universitate. 

Ia o gură mare de vin şi apoi face o grimasă. 

— Stresant! 

Telefonul Leilei vibrează. Verifică ecranul, în caz că e 
ceva de la serviciu, dar e un mesaj de la Jim, care confirmă 
ora întâlnirii. 

— Oooo, spune Ruby uitându-se ia ecranul telefonului 
Leilei. Ai întâlnire? 

Leila întoarce ecranul spre masă. 

— Nu e nimic. 

— Haide, nu fi aşa! 

Ruby îi înşfacă telefonul şi ceva cedează în Leila... un 
punct-limită, impus de prea multe ore de muncă sau de 
prea multe lucruri care-i umplu capul şi... 

— Dă-o-n mama mă-sii de treabă, Ruby! 

Pentru o fracțiune de secundă se lasă liniştea în jurul 


e 384» 


mesei, după care vacarmul conversaţiei reîncepe. 

— Îmi pare rău, spune Leila atingând braţul prietenei 
sale. Îmi pare rău, Rubes. 

— O zi grea? 

Leila dă din cap că da. Ar vrea să vorbească despre asta, 
dar soţul lui Ruby se apleacă peste masă. 

— Ai auzit despre examenele la Biologie? Se pare că 
lucrările au fost „compromise”, spune el şi face semnul 
ghilimelelor în aer. 

La masă urmează o pauză în conversaţie; un „oooh” 
colectiv pe măsură ce toată lumea aude subiectul. Leila 
schimbă o privire solidară cu Danni, ziaristă şi singura de 
la masă care, la fel ca ea, nu este profesoară. 

— Aş vrea ca şi lucrările mele de la franceză să fi fost 
compromise, spune cineva. În felul ăsta poate că aceşti 
especes de merde ai mei ar avea o şansă să treacă. 

La auzul acestei replici urmează un râset răguşit, iar 
Leila se lasă din nou pe spate rezemată de spătarul de pluş 
şi catifea şi se gândeşte la Dylan. Când Leila a plecat de la 
serviciu, întârziată de un episod de atac febril, s-a oprit în 
uşa deschisă a Salonului 1. Keeley Jacobs, abia venită de la 
Pediatrie Generală, o cuibărise pe Darcy pe un braţ, 
legănând-o uşor în timp ce fetiţa sugea înfometată dintr-un 
biberon. În timp ce Leila se uita la ele, monitorul lui Darcy 
a început să bipăie insistent, iar Keeley, părând să nu 
audă, a luat biberonul de la gura fetiţei şi a aşteptat ca 
respiraţia să i se stabilizeze din nou înainte să-i dea iar să 
mănânce. Asistenta a surprins privirea Leilei şi i-a zâmbit. 

— Are ochii mai mari decât stomacul asta mică. 

În patul din mijloc, Dylan dormea, înconjurat de un 
păienjeniş de tuburi şi fire. Un tub subţire pentru hrănire 
şerpuia dintr-o nară, iar branulele din ambele braţe făceau 
uşor accesul la sistemul circulator, când era nevoie. Pip şi 
Max stăteau lângă el, cu scaunele trase unul lângă altul, 
aşa încât Pip să se poată rezema de soţul ei, care-şi ţinea 
braţul strâns în jurul ei. Nu şi-au ridicat privirea. Nu au 
văzut-o pe Leila, nici lacrimile care i-au umplut ochii 
înainte să se poată abţine. 


e 385» 


— S-a întâmplat ceva astăzi? 

Leila se uită în sus, confuză. La masă au fost aduse 
deserturi pentru toată lumea. 

— La serviciu, spune Ruby, scrutând faţa Leilei. S-a 
întâmplat ceva? 

Leila dă din cap, incapabilă să vorbească. 

— Ai pierdut vreun pacient? 

Leila ia o gură din băutura ei ca să-şi dreagă vocea. 

— Nu, spune ea. N-am pierdut pe nimeni. 

Nu încă. 


e 86 - 


9. PIP 


Max conduce până acasă. Eu stau cu mâinile strânse în 
poală, invidiindu-l pentru că poate să se lase absorbit de 
faptul că şofează - privirea concentrată, mişcările reflexe 
cu mâinile şi picioarele -, toate astea însemnând că el are 
ceva de făcut. Ceva la care să se gândească, altceva decât 
Dylan. 

Maşina lui Max este folosită mai rar decât a mea - 
petrece la fel de mult timp în parcările de la aeroport cât 
acasă, pe aleea noastră -, aşa că e mai puţin uzată de 
drumurile la picnicuri sau de plimbări prin noroi, şi totuşi 
ştiu că, dacă m-aş lăsa în genunchi şi aş căuta pe sub 
scaune, aş găsi o stafidă, o grisină, un pachet gol de 
pufuleţi organici care înlocuiesc chipsurile. Lângă mine, în 
buzunarul portierei, este un CD cu melodii pentru copii. In 
spatele meu, scaunul de maşină al lui Dylan aşteaptă 
cuminte următoarea lui călătorie. 

Cum se poate ca fiul meu să fie la un pas de moarte, 
când în jurul meu sunt atâtea dovezi ale vieţii sale? Când îl 
simt în inima mea, ca atunci când l-am purtat în pântec? 

Mă întorc şi-mi sprijin obrazul de tetieră, uitându-mă 
cum clădirile fac loc gardurilor vii. Am făcut drumul acesta 
de 240 de ori. De câte ori o să-l mai fac? De câte ori până 
când o să plecam de la STIP fără să mai spunem Ne vedem 
mâine? Fără să ne sărutăm copilul de noapte bună? 

M-am gândit la moarte încă de când Dylan a fost 
diagnosticat cu tumoare pe creier. La fiecare întâlnire cu 
aparţinătorii, la fiecare discuţie cu un specialist. La fiecare 
şedinţă de chimioterapie. Şi apoi, după ce a făcut 
pneumonită şi a fost internat la STIP şi a stat acolo mai 
întâi câteva zile, apoi câteva săptămâni. Pregătindu-mă 
pentru un telefon primit la trei dimineaţa: Imi pare rău... 
am făcut tot ce-a fost posibil... pur şi simplu a cedat. Mi- 
am imaginat echipa de intervenţie, defibrilatorul, picioare 
care aleargă, un cărucior cu instrumente adus în mare 
viteză. Pregăteşte-te pentru ce-i mai rău, speră la ce-i mai 


e 387 œ» 


bun, a spus Cheryl odată. Așa o să reziști. Mi-am spus că 
sunt o fiinţă realistă, imaginându-mi telefonul de la spital, 
dar adevărul e că tentam diavolul. Un concurs de uitat ochi 
în ochi; care pe care. Dacă mă gândesc la asta, n-o să se 
întâmple. 

Doar că se întâmplă. 

— Nu e drept, spun eu încet. 

Mă refer la faptul că nu e drept să ne pună pe noi să 
alegem - oameni obişnuiţi, fără pregătire medicală -, să 
hotărâm dacă cineva trăieşte sau moare, dar chiar când 
pronunţ cuvintele îmi dau seama că ce vreau să spun de 
fapt este că nu e drept că toată povestea asta s-a 
întâmplat, că Dylan era sănătos şi noi eram fericiţi şi că 
cineva a aruncat o grenadă în viaţa noastră. 

Cu ce am greşit? 

— Nu. 

Max are maxilarul încordat, iar încheieturile degetelor 
de la mâini sunt albe pe volan. Se uită din când în când în 
oglinda retrovizoare şi mă întreb dacă-l vede pe fiul nostru 
în scaunul din spate, aşa cum mi-l imaginez şi eu acum. 
Gângurind non-stop, abia inteligibil, un şir de cuvinte care 
există şi altele inventate. Arătându-ne tractoare, cai, 
camionete. Lovind cu picioruşele în spătarul scaunului 
meu şi amuzându-se să facă asta. Îmi aduc brusc aminte 
cum l-am lovit într-o zi ca să-l fac să tacă, iar amintirea 
asta vine ca un upercut în stomac. Dacă aş fi ştiut... îmi 
amintesc buclele care-i veneau în ochi pentru că nu m-am 
îndurat să-l duc la tuns încă. Părea o chestie atât de 
matură... încă nu eram pregătită să recunosc că nu mai era 
bebeluş. Şi apoi, în câteva zile, i-a căzut tot părul. 

— Când o să-ţi crească la loc, i-am spus, te duc la 
frizerul ăla grozav din oraş. O să stai culcat în scaunul 
mare şi te vor spăla pe cap. O să-şi pregătească foarfecele 
ascuţite şi o să fie foarte atenţi şi poate că pe gât o să 
folosească maşina de tuns şi o să te gâdile puţin. 

Închid ochii. 

— Ce-o să facem? 

Max scutură din cap şi nu ştiu dacă acesta este 


e 88 - 


răspunsul lui sau nu ştie, sau nu vrea să vorbească despre 
asta. Aşa că mă uit pe geam şi încerc să nu mai scot niciun 
sunet. Dar ochii mi se umplu de lacrimi şi, câteva secunde 
mai târziu, îmi curg şiroaie pe obraji, aşa că trag aer adânc 
în piept, având impresia că mă sufoc. Trag din nou o gură 
de aer, dar apoi simt că nu mai vrea să-mi iasă din 
plămâni, şi aud vocea îngrijorată a lui Max ca şi cum ar 
vorbi de undeva de deasupra apei, iar eu nu pot să respir, 
nu pot să respir, nu pot să respir. 

— Pip! Linişteşte-te! Linişteşte-te! 

Doar că nici vocea lui nu pare calmă... şi-a pus o mână 
pe genunchiul meu, în timp ce pe cealaltă o ţine pe volan, 
iar eu nu pot să respir, nu pot să respir... 

— Pip! 

După care trage pe dreapta, lasă motorul pornit şi trage 
frâna de mână, îşi desface centura de siguranţă şi mă ia în 
braţe, într-o poziţie incomodă. lar maşinile care vin din 
sens opus ne luminează puternic, dar scurt, şi tot ce simt 
se citeşte şi pe faţa lui. 

— Nu pot să fac asta, Max. 

— Poţi. Trebuie. O vom face amândoi. 

Plânge. _ 

Nu l-am mai văzut niciodată pe Max plângând. În ziua 
nunţii noastre, ochii lui luceau de emoție; când s-a născut 
Dylan, i-am simţit nodul din gât. Dar nu l-am văzut 
plângând niciodată. 

Cât despre mine, maternitatea mi-a deschis şuvoiul de 
lacrimi şi nu s-a mai închis de-atunci. Reclame, anunţuri 
umanitare, filme cu Richard Curtis. Saluturi - bună, la 
revedere -, declaraţii de iubire. Max râde de lacrimile 
mele, dar nu o face cu răutate. 

— E simpatic, spune când bocesc la partea aceea din 
Patra nunți şi-o înmormântare. Duios. 

Îl face să se simtă protector, mi-am spus eu în cele din 
urmă. Ca un bărbat alfa adevărat. 

Acum, lacrimile îşi fac drum printre pleoape strânse şi 
se scurg pe obrajii lui şi toată chestia asta este în neregulă 
- nu e nimic în regulă cu faptul că Max plânge, din moment 


q 89 œ» 


ce el a fost totdeauna cel puternic. Chestia asta nu se 
întâmplă, pur şi simplu nu se întâmplă. Vreau să mă întorc 
cu un an în urmă, când totul era încă bine, când Dylan se 
juca în grădină, când înota în mare în Gran Canaria. Vreau 
să mă duc la doctor şi acesta să-l examineze pe Dylan şi să- 
mi spună că totul este bine, toți copiii mici sunt mai 
neîndemânatici. Vreau să mă duc acasă simţindu-mă 
ridicol, iar Max să-mi spună ai văzut?, ţi-am spus eu. 

Acesta nu este Max al meu. Max al meu este puternic. 
Ştie mereu ce trebuie să facă. Deţine controlul. Nu plânge, 
e raţional, în timp ce eu sunt plângăcioasă şi emotivă. 
Acest Max este la fel de pierdut ca mine, la fel de 
neputincios. 

— Nu pot, încep să spun, iar Max clatină din cap 
încontinuu. 

— Nu. Nu putem. N-o s-o facem. 

Cuvintele - sau simplul fapt că le rostim, că ne mişcăm - 
par să-l ajute, se şterge pe obraji cu furie cu ambele mâini, 
se îndreaptă şi-şi drege glasul. 

— N-o s-o facem, spune din nou, cu mai multă siguranţă, 
cu mai multă putere. 

Mă cuprinde din nou cu braţele şi mă ţine strâns, iar eu 
închid ochii cât pot de tare, alungând decizia care trebuie 
luată, imaginea acestui Max care pare la fel de pierdut ca 
mine, la fel de dărâmat ca mine. Nu pot să-l văd aşa. Am 
nevoie ca Max să fie puternic, pentru că eu nu pot fi 
puternică. 

— ana 

N-am ajuns acasă nici de un minut, când Max îşi 
deschide laptopul. Stă jos la masa din bucătărie, cu haina 
încă încheiată şi cu cheile de la maşină în mână. Eu trec 
prin rutina pe care o am de obicei când ajung acasă: închid 
uşa de la intrare, îmi scot pantofii şi-mi pun papucii de 
casă, aprind luminile. Citesc bileţelul pe care mama mi l-a 
lăsat lângă fierbătorul de apă, mut caserola din plastic cu 
chilli - e destul de picant! - din frigider în congelator. 

Nu există niciun motiv pentru care casa să mi se pară 
mai goală decât era azi-dimineaţă - aşa cum este în fiecare 


e 90 œ 


zi în care mă întorc acasă fără băiatul meu - şi totuşi astăzi 
aşa mi se pare. Astăzi am impresia că l-am pierdut deja. 

Stau fără niciun scop în mijlocul bucătăriei, căutând 
ceva de făcut, apoi iau o lavetă din chiuvetă şi o storc. 

— Ce faci? 

— Curat în bucătărie. 

— De ce? 

Stropesc suprafeţele cu dezinfectant şi frec totul cu o 
mişcare ritmică, circulară, pe care o găsesc ciudat de 
liniştitoare. 

— Pip! 

Pe unul dintre mânerele cromate a rămas un strop de 
sos... ketchup, probabil. În cap îmi răsună vocea Fionei. 
Știu că-i plin de zahăr, dar acasă nu-i dăm voie să 
mănânce... şi mă gândesc la acel local oribil dintr-un lanţ 
de restaurante cunoscut, cu Alison şi Fiona, şi Phoebe, şi 
soţii lor gălăgioşi şi copiii lor perfecţi şi sănătoşi... şi curăţ 
ketchupul. Să te ia dracu”, Fiona. Să te dracu’ pe tine, cu 
tot cu predica ta elogioasă despre zahăr. Dacă Dylan se 
întoarce acasă, când Dylan se întoarce acasă, o să-i dau 
ketchup în fiecare nenorocită de zi dacă vrea, o să-i dau 
cât de multă ciocolată şi dulciuri şi chipsuri vrea, îi dau 
luna de pe cer dacă mi-o cere. 

Mă mut la uşile de la dulapuri, pe care cu siguranţă nu 
le-am mai şters de dinainte să rămân însărcinată. 
Pregătirea cuibului, nu aşa se cheamă? Eram deja în a 
patruzecea săptămână de sarcină - puteam să nasc în orice 
moment - şi eram hotărâtă să curăţ casa şi să vopsesc 
lambriurile de pe hol înainte să vină pe lume bebeluşul. 

Probabil că tot atunci am curăţat ultima oară şi 
cămara... sunt tot felul de lucruri acolo expirate de mult. 

Las jos laveta şi mă aşez pe podea, scot cutii de 
conserve, borcane şi pachete cu făină care împrăştie mici 
norişori albi când le pun jos, nemulţumite că au fost 
mutate de la locul lor. 

— Pip! 

Dylan s-a născut la două săptămâni după termen. Eram 
cât o balenă. O clădire, cât China. Aveam gleznele umflate 


e 91 œ» 


şi el coborâse atât de jos, că am mers ca o rață crăcănată 
la centrul de sănătate pentru ruperea membranelor. Max 
n-a vrut să vină. 

— Este... şi-a căutat el cuvântul. Scârbos? 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Nu fi ridicol! Cum o să fie când se va naşte? Şi asta o 
să ţi se pară scârbos? 

Privirea lui Max mi-a dat de înţeles că aşa era posibil să 
stea lucrurile. 

Când s-a întâmplat, nu a mai găsit nimic scârbos la 
naştere. Nici eu. Şi ştiu că suntem genetic programaţi să 
uităm părțile îngrozitoare şi să ne amintim doar 
sentimentul acela magic şi frumos de a-ţi ţine în braţe 
copilul pe care tu l-ai făcut - copilul pe care chiar l-ai făcut 
-, dar jur că într-adevăr asta este tot ce-mi amintesc eu. 
Asta şi faptul că m-am uitat la Max şi i-am văzut ochii 
strălucind. 

— Fiul nostru, a spus. Avem un fiu. 

— Pip! 

Un strigăt, de data asta, străbătând printre amintiri. Mă 
uit în jurul meu, uimită, la grămada de cutii de conserve şi 
la pachetele de paste şi orez. 

— Trebuie să fac curat. 

— Ba nu. 

— Ba da! Uită-te la tonul ăsta... e din... 

Caut data expirării, dar nu o găsesc. Şi tot învârt cutia. 

— O avem de ani de zile. Şi fasolea asta... 

— Opreşte-te! 

— Nu. Vreau să... 

— Pip, opreşte-te! 

— Adică nu e nicio problemă că tu te aşezi la laptop şi 
faci Dumnezeu ştie ce, iar eu nu pot să fac curat în 
bucătărie când e atâta mizerie şi... 

— Încerc să găsesc un leac pentru fiul nostru! 

Zbiară, iar dacă nu aş fi stat deja jos, m-aş fi prăbuşit. 

Pe când aşa, rămân stană de piatră, cu o conservă de 
fasole în mână. Ce naiba fac aici? 

— Trebuie să existe ceva, spune Max. Un tratament care 


e 92 œ 


să le fi scăpat. Ceva despre care ei n-au aflat încă. 

— Sunt doctori, Max. 

Se uită la mine. 

— Şi ce? Crezi că asta îi face mai buni decât noi? 

— Nu, dar... spun şi mă ridic, uitându-mă mirată la 
mâncarea pe care nu-mi amintesc s-o fi scos din dulap. 
Sunt experţi. E 

— Nu au cum să fie experţi în toate, nu? In fiecare tip de 
cancer, fiecare grupă de sânge, fiecare sistem nervos? 

Vorbeşte în continuare, dar ochii lui cercetează ecranul 
la fel de repede ca degetele lui care se mişcă pe tastatură. 

— Îţi aduci aminte ce a zis medicul de familie prima oară 
când l-am dus pe Dylan să-l vadă? 

Voi îl ştiţi mai bine pe fiul vostru. 

— Pare că ceva e în neregulă cu el, am spus eu, 
aşteptându-mă - ba nu, dorindu-mi - ca doctorul să ne 
trimită acasă cu un zâmbet binevoitor şi un gând pentru 
sine despre părinţi hiperprotectori. 

Vorbiserăm despre asta săptămâni întregi, la urma 
urmelor, încă din vacanţa aceea în Gran Canaria. E normal 
să doarmă atât de mult? Gemenii lui Alison nu sunt nici pe 
departe atât de neindemânatici. E palid... nu crezi că-i 
palid? 

— Pare că e ceva în neregulă cu el, i-am spus doctorului. 
Probabil că nu e nimic serios. 

— Voi îl ştiţi mai bine pe fiul vostru, a fost răspunsul 
doctorului, în timp ce scria raportul, şi în expresia gravă 
de pe figura lui s-a citit viitorul nostru, chiar dacă atunci 
nu mi-am dat seama de asta. 

— ÎL ştim mai bine pe fiul nostru, spune Max acum. 
Trebuie să fie vreo sută de pacienţi la spitalul ăla, iar 
doctoriţa Khalili se ocupă de câţi? Să zicem 30 dintre ei? 
Poate că-l vede pe fiecare dintre ei... cam cât? Câteva 
minute de trei ori pe zi... asta înseamnă 10-12 minute pe zi 
pentru fiecare pacient. 12 minute. 

Se uită la mine. 

— Cum e posibil să ştie mai multe despre ce e mai bine 
pentru un copil decât un părinte care-şi petrece 12 ore pe 


e 93 œ 


zi lângă el? Un părinte care şi-a petrecut aproape trei ani 
ţinându-l de mână? 

_ Ameţeala mă face să-mi doresc să nu mă fi ridicat. 
Incerc să-mi amintesc când am mâncat ultima oară ceva. 

— Trebuie să mai facem cercetări. 

Max se uită la mine, asigurându-se că-l ascult. 

— Cu tratamentul adecvat, Dylan ar mai putea trăi încă 
cinci ani. Ar putea să se vindece complet... citeşti tot 
timpul despre astfel de cazuri. 

Are o energie care ştiu sigur că mie îmi lipseşte; o 
energie pe care şi-a găsit-o numai de când ne-am întors 
acasă, de când a început să caute pe internet. 

— Gândeşte-te: cum pot doctorii să trateze perfect 
fiecare caz? Să analizeze fiecare boală până în pânzele 
albe? Cum şi-ar putea permite să facă asta? 

Acesta este Max în ipostaza de om care soluţionează 
probleme. Analizând, căutând, testând. Se uită la ceas. 

— E ora 8 aici, deci 2 la Chicago, 3 la Washington DC... 

Se ridică şi ia receptorul din furcă. 

— Măcar dă-ţi haina jos. 

O lasă să-i alunece de pe umeri, iar haina cade de pe 
spătarul scaunului şi se face grămadă pe podea. 

— Mă duc să dau drumul la căldură. 

Cu săptămâni în urmă, am oprit termostatul care pornea 
automat încălzirea centrală la 4 după-amiaza şi încălzea 
până la 10 seara. Ce rost avea, dacă noi tot nu eram acolo? 
Când intram pe uşă în fiecare seară, doar ca să mergem 
direct la culcare? 

Mă duc în sufragerie şi aprind gazul. Aproape că mă 
aştept ca Max să rămână la masa din bucătărie, dar vine şi 
el după mine şi se aşază greoi pe canapea, cu laptopul pe 
genunchi şi telefonul lângă el. Stau jos lângă el. Jucăriile 
lui Dylan sunt într-un colţ al încăperii, adunate cu grijă în 
coşuri crem. În ziua în care a fost internat în spital, am 
făcut curat în casă. Aveam impresia că sunt jucării şi ziare 
peste tot. L-am lăsat pe Dylan să se uite la Paw Patrol şi eu 
m-am învârtit prin casă, făcând din nou ordine înainte să 
plecăm la spital, fără să mă gândesc vreo clipă că Dylan s- 


e 94 œ» 


ar putea să nu se mai întoarcă. Acum îmi doresc să fi lăsat 
totul cum era; să las jucăriile lui împrăştiate ca şi cum s-ar 
fi oprit din joacă doar pentru o clipă. 

— Ar trebui s-o sun pe mama. 

Max nu mă bagă în seamă. Nici măcar nu ştiu dacă m-a 
auzit. lau telefonul şi formez numărul copilăriei mele; mi-o 
imaginez pe mama uitându-se la tata şi spunând Cine-ar 
putea fi? pentru că nimeni nu sună după 9 seara, apoi 
lăsând deoparte lucrul pe care-l croşeta şi răspunzând... 

— Eu sunt. 

O aud cum trage adânc aer în piept. 

— Ce s-a întâmplat? 

Familia mea nu prea foloseşte telefonul. Când sunăm, 
ceva s-a întâmplat, ceva rău. 

Dau să vorbesc, dar cuvintele parcă mă strâng de gât şi 
reuşesc să scot un sunet firav care-l face pe Max să ridice 
ochii de la ecranul lui şi să-mi întindă o mână. 

— Dylan, reuşesc eu să spun. 

Şi apoi, durerea mă face să suspin îndelung, dar neauzit, 
apoi mă chircesc şi mă cuprind cu braţele, iar Max îmi ia 
telefonul, pentru că nu pot să vorbesc din cauza 
suspinelor. 

— Karen? Nu, nu e... nu a... 

Max tace, deşi nu-mi dau seama dacă din cauză că 
vorbeşte mama sau pentru că şi el trebuie să se adune. 

— Dar mă tem că am primit veşti proaste. 

Din interiorul coconului pe care mi l-am făcut singură, 
abia dacă-i aud vocea; tonul calm pe care-i explică mamei 
mele ce ne-a spus doctoriţa Khalili azi-dimineaţă. E la fel 
de calm precum a fost şi ea, la fel de lipsit de emoție. Cum 
îşi poate bloca emoţiile în felul acesta? Nu-l doare şi pe el 
acolo, în piept? În inimă? Nu are şi el aceeaşi durere pe 
care o simt eu acum... o durere care-mi sufocă orice strop 
de aer din plămâni? Nu-l omoară şi pe el cum mă omoară 
pe mine? 

— Nu renunţăm, îl aud pe soţul meu spunând. Nu atâta 
vreme cât mai există o şansă. 

O şansă. E tot ce ne trebuie. O mică şansă ca Dylan să 


e 95 - 


supravieţuiască. 

Dacă există o mică şansă, vom profita de ea. 

Două ore mai târziu, capul mi-e greu din cauza lipsei de 
somn şi a crizelor de plâns în care izbucnesc chiar şi 
atunci când pare că nu mai am lacrimi. lau o gură de cafea 
din cana pe care o ţin în mână şi-mi dau seama că este 
rece. Mă sprijin de umărul lui Max. Ne uităm amândoi la 
laptopul lui, la un articol ştiinţific pe care l-a găsit, dar 
cuvintele plutesc în faţa ochilor mei. Per total rata de 
supravieţuire a fost semnificativ mai redusă în cazul boli 
lor recurente (P = 0,001; Fig. 2A) şi semnificativ mai bună 
pentru pacienţii care nu au mai făcut iradieri anterioare (P 
= 0,0001; Fig. 2B). Max subliniază o frază, o copiază şi o 
pune într-un document Word deschis pe ecranul lui. E plin 
de fraze similare, al căror înţeles devine clar abia după ce 
am parcurs fiecare frază de zeci de ori. 

— Mai vrei o cafea? 

Max scoate un sunet neutru pe care îl iau drept 
afirmativ. 

Mă ridic şi mă duc la bucătărie, simțind cum se clatină 
încăperea, de parcă aş fi băut. Mă uit la fierbătorul de apă 
un minut întreg după ce a fiert apa, fără să fiu în stare să- 
mi amintesc ce caut aici, apoi pun granulele de cafea 
instant în două căni şi torn lapte în a mea. 

— Crezi că doctoriţa Khalili va fi de acord? întreb în timp 
ce mă întorc în sufragerie cu ochii la cănile din mâini. 
Oncologul a spus că Dylan nu poate face radioterapie din 
cauza vârstei. 

Am umplut prea mult cănile de cafea, iar lichidul se 
loveşte de pereţii interiori ai cănilor, câteva picături 
ajungând pe covor. Calc cu şoseta peste petele de cafea de 
pe jos. 

— Terapia cu fascicul de protoni este diferită. Foloseşte 
acceleratori de particule care să meargă direct la celulele 
canceroase, fără să afecteze țesutul sănătos din jur. 

Max vorbeşte sigur pe el, fără să se uite la notițele 
consistente pe care şi le-a făcut pe laptop; la fel cum poate 
analiza o broşură a unei corporaţii la micul dejun pentru a 


e 96 - 


ţine o prezentare despre rafinăriile de ţiţei înainte de 
prânz. Îi întind lui Max cafeaua şi el se uită la ea timp deo 
secundă, ca şi cum nu prea înţelege ce-i dau, după care o 
ia şi o aşază lângă el. 

— Rata de supravieţuire de cinci ani pentru pacienţi sub 
18 ani este de 79 la sută. 

Subliniază numărul acesta, apoi se încruntă uitându-se 
la ecran. Degetele lui zboară pe tastatură. 

— El n-are nici trei ani, spun încet. Care sunt ratele de 
supravieţuire pentru pacienţi sub trei ani? 

Max nu răspunde. Notiţele lui sunt pline de procentaje 
găsite pe internet care ne dau orice răspuns căutăm. 
Cifrele sunt convingătoare. Dylan ar mai putea trăi doi ani, 
trei. Am mai putea avea încă un Crăciun împreună, câteva 
aniversări, câteva sărbători. De nicăieri, imaginile se 
întrupează în mintea mea - alergând pe plajă, sărind în 
valuri, suflând în lumânări - şi apoi intervine realitatea. 

— Trebuie să vorbim despre felul în care i-a fost afectat 
creierul. 

— Am salvat articolul ăsta. 

Apasă pe un link şi întoarce ecranul spre mine să văd. O 
adolescentă zâmbeşte spre mine, aplecată într-o parte. 

— A suferit acelaşi tip de operaţie ca Dylan, în urma 
căreia a rămas mută şi paralizată, dar învaţă să vorbească 
din nou şi tocmai a terminat o cursă sponsorizată de 5 
kilometri. 

— Şi dacă nu se întâmplă aşa, Max? 

O pauză lungă, apoi Max se uită la mine, cu ochii umezi, 
cu maxilarul încleştat. 

— Atunci vom avea un fiu handicapat. Şi vom fi 
recunoscători în fiecare zi că-l avem. 

Îmi caută mâna şi mi-o strânge, apoi se întoarce la 
laptopul lui. 

Mă ia dintr-odată frigul, îmi trag picioarele sub mine pe 
canapea şi-mi iau cana de cafea în mâinile făcute căuş. Mă 
gândesc la cuvintele doctoriţei Khalili, despre un băiat 
care nu poate să meargă, să vorbească, care nu poate 
mânca sau merge la toaletă singur sau care nici măcar nu 


e 97 œ» 


poate spune ce-l doare. Îmi iau telefonul şi caut podcastul 
Cum o cresc pe B, care mi-a ţinut companie în lungile 
drumuri cu maşina de la spital către casă, şi apăs pe linkul 
de contact. 

Nu mă cunoşti, scriu, dar am nevoie de ajutorul tău. 


e 98 œ» 


10. MAX 


Dylan se uită la minge, concentrat. Aleargă spre minge 
şi o loveşte cu toată puterea lui, aproape răsturnându-se în 
efortul de a face balonul să-şi atingă ţinta, la distanţă de 
un metru şi jumătate de el. În faţa porţii de plastic alb - 
atât de mică, încât aş putea cuprinde cu braţele întinse 
ambele laturi -, stau în genunchi în iarba încă udă după 
noaptea precedentă. 

Poarta a fost un cadou pentru Dylan când a împlinit doi 
ani şi, în fiecare dimineaţă de atunci, m-a târât afară să ne 
jucăm. Sunt la biroul din Marea Britanie de două 
săptămâni şi mai sunt câteva săptămâni bune până la 
următoarea mea călătorie, aşa că mă bucur din plin de 
timpul acesta petrecut cu fiul meu. Se schimbă atât de 
mult, chiar şi de la o zi la alta, încât o călătorie înseamnă 
că te întorci acasă la un copil diferit. 

Mingea încetineşte. Iarba a fost tăiată cu doar câteva 
zile înainte, dar în această perioadă a anului creşte repede, 
iar mingea gonflabilă a lui Dylan nu face faţă unui buchet 
de margarete. Mă duc spre margine şi mă arunc pe minge 
căzând parcă cu încetinitorul, ratând-o. Când trec pe lângă 
minge, o îndrept în direcţia potrivită, rostogolind-o pe 
iarba udă şi luându-mă cu mâinile de cap într-o mirare 
prefăcută. 

— Go! strigă Dylan, o abreviere pentru gol care mie şi 
lui Pip ne place atât de mult, încât am adoptat-o noi înşine. 

— Cum a fost meciul? mă va întreba ea după partida de 
fotbal în cinci la care particip când reuşesc. 

— N-a fost rău, voi spune. Zero-zero până când Johno a 
tras un go chiar înainte de fluierul final. 

Dylan sare peste mine şi eu stau întins pe iarbă, uitându- 
mă în sus la fiul meu, văzându-i conturul în lumina 
dimineţii. 

— Un go grozav! îi spun. 

În ciuda căldurii soarelui, umezeala mi se strecoară prin 
haine, iar gâtul mi-e înţepenit şi nu mă simt chiar 


e 99 œ» 


confortabil. 

— Hai jos, campionule! 

Mă ridic şi-l las să alunece de pe pieptul meu şi scoate 
un zgomot mult prea puternic pentru un băiat care se 
răstoarnă pe iarbă... 

Clipesc cu greu, trupul meu e tras fără voia lui din 
braţele somnului. Laptopul deschis este pe podea, la 
picioarele mele. Încă arde focul, dar lumina zilei se 
strecoară printre draperiile pe care nu ne-am mai bătut 
capul să le tragem aseară, iar aerul din încăpere e stătut şi 
fierbinte. Pip este ghemuită ca o pisică pe canapea lângă 
mine, cu ambele mâini strânse sub cap. Îi ating umărul, şi 
ea mormăie ceva, dar nu se trezeşte. 

— Iubito, e trecut de 9. 

Deschide ochii şi se ridică în capul oaselor. 

— Ce? O, nu! 

Se ridică în picioare şi aproape cade, ameţită de 
oboseală şi înţepenită din cauză că a dormit pe canapea. 

— Nu-i nimic. _ 

— Dar întotdeauna ajung acolo până-n 7. Întotdeauna! 

— Nu-i nimic. 

Se întoarce spre mine. 

— Ba nu-i aşa. Încetează să tot spui că nu-i nimic. Avem 
o rutină. Eu ajung la spital pe la ora 7. În fiecare zi. În 
fiecare zi. În fiecare zi. 

Înainte să-şi poată termina propoziţia, izbucneşte în 
lacrimi şi, chiar dacă mă ridic şi o iau în braţe, e rigidă şi 
nu mă lasă s-o fac. 

— De ce nu te duci să faci un duş, iar eu sun la STIP şi le 
spun... 

— Nu vreau să fac duş, vreau doar să fiu cu Dylan. 

Se fereşte de încercările mele de a o face să se simtă 
mai bine, s-o consolez, şi aş vrea să nu fi încercat s-o fac. 

Ies din cameră. 

— Ei bine, eu mă duc să fac duş. Port hainele astea de 
24 de ore şi put. 

Un sfert de ceas mai târziu, sunt curat şi complet treaz. 
Îmi pun un costum, dar fără cravată. Armura, după cum 


< 100 >» 


obişnuia Pip să spună când făceam bagajele pentru vreo 
călătorie. Stătea pe pat, iar eu îi spuneam cu cine trebuie 
să mă întâlnesc şi ce voi face, şi ea îmi alegea cămăşile şi- 
mi spunea că e ca şi cum aş fi plecat la bătălie. 

— Dacă ai fi femeie, ai avea nevoie şi de machiaj, a spus 
ea odată. De-aia îi spunem camuflaj de război. Ceva în 
spatele căruia ne ascundem... care să ne facă să arătăm 
mai puternice decât suntem de fapt. 

Pip mă aşteaptă în hol. Şi-a luat geanta, dar părul îi este 
turtit într-o parte, iar o urmă în formă de semilună se 
întinde de la urechea ei stângă până în dreptul nasului. 
Nici nu apuc bine să păşesc pe ultima treaptă, că a şi 
deschis uşa de la intrare, iar motorul de la maşină e pornit 
înainte să apuc să ies din casă. Dacă observă că port 
costum sau dacă se întreabă de ce port aşa ceva deşi nu 
mă duc la serviciu, nu spune nimic. 

Conduce nervos, trăgând cu putere de volan şi răţoindu- 
se la oricine îndrăzneşte să se oprească la vreo intersecţie 
sau ezită la un sens giratoriu. Este aglomerat şi, din 
tensiunea braţelor încordate ale lui Pip, până şi asta e tot 
din vina mea. La semafoare calcă cu putere frâna, chiar 
dacă ştie că mă deranjează lucrul ăsta, şi pufneşte când se 
face din nou roşu înainte să apucăm noi să trecem. 

Nu vorbim. Închid ochii. 

Limitatoarele de viteză din faţa spitalului mă trezesc. Pip 
se uită la mine. 

— Nu ştiu cum poţi să dormi... spune şi lasă propoziţia 
neterminată, în timp ce se dă jos din maşină. 

— Cred că m-am obişnuit, răspund, gândindu-mă la 
reprizele de somn de scurtă durată, din pricina efectelor 
zborului cu avionul, de care am parte în taxiuri între 
aeroport şi hotel, apoi remarc rigiditatea din coloana ei 
vertebrală în timp ce se îndepărtează şi-mi dau seama că 
ce vrea să spună este Cum poţi să dormi în asemenea 
condiții? Cum poţi să dormi când fiul nostru este pe 
moarte? 

Mă macină frustrarea. E greşit să dormi, oare? Să faci 
duş, să te îmbraci, să-ţi perii părul? E greşit să funcţionezi 


e 101 œ» 


normal, pentru că fiul nostru este în spital... asta e? E 
greşit să faci faţă situaţiei? 

Mergem către STIP unul în spatele celuilalt, nervoşi, 
printre maşinile parcate. Pip nu şi-a luat nicio haină şi văd 
vârfurile albe ale degetelor ei când îşi cuprinde trupul cu 
braţele. Când ne apropiem de STIP, văd un cuplu pe care-l 
recunosc. Între ei este un copil... un adolescent. Mama 
copilului mă vede şi ridică un braţ în semn de salut. 
Adolescentul era deja la Terapie Intensivă când l-am 
internat pe Dylan. Accident de maşină, cred. A fost 
transferat într-un salon obişnuit imediat după Crăciun. 
Tatăl cară o geantă; sub braţ are îndesată o pernă. Cred că 
pleacă acasă. Inima îmi este inundată de o invidie injustă, 
incontrolabilă. Mă uit direct înainte şi mă prefac că nu i- 
am recunoscut. 

Şi Pip i-a văzut. Se uită în cealaltă direcţie şi văd că are 
maxilarul încleştat, ceea ce înseamnă că încearcă să nu 
plângă. Se opreşte şi aşteaptă s-o ajung din urmă. 

— Îmi pare rău. 

— Şi mie. 

O iau de mână şi o strâng. 

— Tot citesc despre cupluri care se despart, spune şi se 
întoarce cu faţa spre mine. Interviuri cu oameni ai căror 
copii au avut accidente ori s-au îmbolnăvit de cancer sau 
au murit, şi de fiecare dată spun acelaşi lucru. Mereu spun 
cum situația aceea ne-a afectat căsnicia sau cum relația 
noastră n-a fost suficient de puternică să facă faţă... 

— Nu e cazul nostru, spun şi o fac să se uite la mine. 
Suntem cel mai solid cuplu din câte cunosc. Orice s-ar 
întâmpla, o să trecem peste asta. 

Vocea ei este şoptită. 

— Mi-e atât de teamă ca nu cumva să-l pierd, Max! 

O iau în braţe şi stăm aşa o vreme, până când respiraţia 
lui Pip devine mai calmă, apoi ea se trage de lângă mine. 
Este extenuată. De când a fost internat Dylan, şi-a petrecut 
fiecare zi în spital. Nu e de mirare că cedează nervos. 

O ţin de mână tot restul drumului până la STIP, dându-i 
drumul doar cât să sun la sonerie. Una dintre asistente se 


e 102 œ» 


apleacă peste ghişeul ei să se uite pe hol. Zâmbesc prin 
uşa de sticlă şi ne deschide, lăsându-ne să intrăm. În 
linişte, stăm unul lângă celălalt la lavoarul lung şi îngust 
ca un jgheab, pe coridorul de lângă Salonul 1, şi ne 
suflecăm mânecile. Ne spălăm pe mâini ca doctorii, 
frecându-ne cu săpun lichid palmele şi încheieturile 
degetelor; scufundând vârful degetelor în căuşul mâinii 
opuse. Ne clătim. Ne uscăm. Ne dezinfectăm. 

— Gata? 

Pip dă din cap că da. Nu pare pregătită. 

— E fiul nostru, îi şoptesc. Ei nu-i pot face nimic din ce 
nu dorim noi să-i facă. 

Dă din nou din cap, dar în ochii ei se citeşte nesiguranţă 
şi-mi dau seama că e speriată. Suntem crescuţi cu 
convingerea că doctorii ştiu cel mai bine cum stau 
lucrurile şi fiecare programare, fiecare diagnostic, fiecare 
explicaţie din spital ne dezarmează din ce în ce mai tare. 

Voi vă ştiţi cel mai bine fiul, a spus medicul de familie. 

Îl ştim pe Dylan. Ştim ce e mai bine pentru el. 

— Oh! 

Când intrăm în Salonul 1, Pip se opreşte în loc. Pătuţul 
de lângă cel al lui Dylan este gol. 

— Darcy este bine, spune Cheryl repede. A făcut 
progrese. Au mutat-o aseară la salonul de Tratament şi 
Monitorizare Intensivă. 

— O, slavă Domnului! N-aş putea să suport să... 

Pip nu-şi termină propoziţia, dar nici nu e nevoie. Eu nu 
spun nimic. Darcy are propriii ei părinţi care să-şi facă griji 
pentru ea. Liam îi are pe ai lui. Mă interesează un singur 
copil din încăpere şi acela este băieţelul frumos care 
doarme în pătuţul din mijloc. 

— Ce face? 

— Se simte bine. Semne vitale stabile, fluidele în regulă, 
nu are febră. 

— Grozav! 

— Mă pregăteam să-l spăl, dar dacă tot sunteţi aici... 

Cheryl îi întinde o pânză lui Pip. 

Pip îşi suflecă mânecile şi ia bucata de pânză, iar eu, un 


< 103 >» 


castron de pe tejghea, pe care-l umplu cu apă caldă. 

— Ai verificat temperatura? mă întreabă Pip când mă 
întorc. 

Simt cum mă cuprinde un val de iritare. 

— Nu, m-am gândit c-o nimeresc eu. Am mai făcut 
chestia asta şi înainte, să ştii. 

Mă uit la Cheryl căutând un semn de solidaritate, dar nu 
răspunde nimeni când ridic din sprâncene de frustrare. Se 
uită în altă parte. 

— Femeile n-au încredere în noi, amice, spun în timp ce 
Connor intră în încăpere ca şi cum ar lucra acolo, gălăgios 
şi plin de el. Ne tratează ca pe nişte copii jumătate din 
timp. 

Îmi dă o palmă pe spate şi se uită peste umărul meu, ca 
şi cum am fi într-un pub şi se uită după barman, aşteptând 
să fie servit. Mă retrag uşor, cuprins de o dorinţă 
copleşitoare de a-l ascunde pe Dylan privirii sale. Privirii 
oricui. 

— Salut, reuşesc să spun. 

Aş vrea să-l întreb pe Connor cum se mai simte astăzi, 
dar figura pe care am văzut-o pe banca de sub stejar nu 
mai este cea pe care o zăresc acum. Acum este din nou 
gălăgios şi plin de el... nici urmă de bărbatul dărâmat care 
plângea în pumni. 

— Nick e acasă, spune Connor în timp ce merge mai 
departe spre patul fiului său. S-a stricat boilerul şcolii şi au 
trimis toţi copiii acasă. Nişte sclifosiţi. N-au mai auzit până 
acum de pus încă o haină pe ei? 

— Câţi copii ai? întreabă Pip peste umăr. 

I-a scos salopeta lui Dylan, atentă să nu disloce plasturii 
lipicioşi care ţin locului firele de pe pieptul lui. lau un 
ghemotoc de vată, îl înmoi şi îl şterg pe faţă şi în spatele 
urechilor. 

— Patru. Liam, cel de aici, este cel mai mic. 

Pip stoarce bucata de pânză şi începe să şteargă cu 
blândeţe braţele lui Dylan. 

— Şi cum se simte? 

— Bine, cred. Nu-ţi spun nimic ăştia pe-aici, nu? 


e 104 œ» 


Mă întreb dacă Cheryl va spune ceva, dar fie nu ascultă, 
fie alege să nu comenteze. Pip nu răspunde şi nici eu nu 
vreau s-o fac, aşa că, în schimb, vorbim cu Dylan, 
spunându-i că o să curățăm un pic aici şi mă aştept să 
gâdile puțin. 

Acasă, Dylan făcea băiţă în fiecare seară. Era parte din 
rutina lui de dinainte de culcare. Poveste, băiţă, lăptic, 
culcare. În fiecare seară. Trebuie să fi făcut - câte? - 700 
de băiţe? Sau 800? Pe câte dintre acestea i le-am făcut eu? 

Era greu, cu serviciul. Sunt plecat câte o săptămână o 
dată, uneori, iar când vin înapoi în Marea Britanie nu mă 
întorc acasă decât târziu, revanşându-mă pentru timpul 
petrecut în afara biroului. În majoritatea serilor mă 
întorceam acasă şi-l găseam pe Dylan deja în cădiţă, cu Pip 
îngenuncheată lângă el, cu clăbuc de săpun până la coate. 
li sărutam pe amândoi, apoi coboram la parter să torn ceva 
de băut pentru mine şi Pip; pregătit cu braţele calde să-i 
citesc băiatului meu o poveste când cobora şi el. 

De ce nu preluam eu spălatul? De ce nu am venit acasă 
mai devreme? De ce nu am folosit fiecare oportunitate pe 
care am avut-o ca să îngenunchez eu lângă cadă, în timp 
ce băiatul meu - băiatul meu sănătos şi fericit - ar fi stropit 
cu apă peste tot? De ce nu mi-am dat seama că era posibil 
ca într-o zi să nu mai pot face asta? Toate dăţile acelea în 
care mi-am dorit ca Dylan să fi fost mai mare, în care mi- 
am imaginat c-o să-l iau la pescuit, să-l învăţ să conducă 
maşina... dorindu-mi viitorul, când prezentul era deja 
acolo. Prezentul era perfect. 

Iau un alt ghemotoc curat de vată şi îl frec pe Dylan pe 
palma stângă. Când fac asta, mâna i se tensionează, 
înfăşurând degetele în jurul degetului meu, ca un ecou al 
unei acţiuni de când era bebeluş. Inima mi se umple de 
dragoste, speranţă şi entuziasm şi nu mai gândesc. Nu mă 
mai mişc. Pur şi simplu, stau acolo în timp ce Pip îl spală 
pe fiul nostru, ţinându-l de mână şi simțind cum el o ţine 
pe-a mea. 

Totul se schimbă când devii tată. N-am ştiut asta la 
vremea respectivă, dar înainte să apară Dylan, băteam 


e 105 œ» 


pasul pe loc, luam fiecare zi aşa cum venea şi rareori mă 
gândeam la viitor; în afară de vacanţa pe care aveam s-o 
facem anul următor sau dacă să schimb maşina înainte să 
aibă nevoie de reparaţii costisitoare. 

Sigur că simţeam o responsabilitate faţă de Pip pe când 
eram doar noi doi, dar nimic de genul celei pe care am 
resimţit-o când am condus-o pe ea şi pe fiul nostru acasă 
de la spital. M-am limitat la o viteză cu 10 kilometri sub 
cea legală, cu palmele transpirând pe volan, convins fiind 
că, după ce am condus 16 ani fără vreun accident, în ziua 
aceea aveam să fac prima mea tamponare. Am înjurat pe 
cineva care s-a băgat în faţa noastră - nu ştiau că aveam 
un bebeluş la bord? - şi am intrat în panică la gândul că îl 
învăţ pe fiul meu să vorbească prostii. Ce-o fi fost în capul 
nostru când am hotărât să facem un copil? Nu eram 
pregătit să fiu tată. Nu ştiam destule, nu eram suficient de 
bătrân, de matur. 

Am dus scaunul de maşină înăuntru, apoi m-am întors s- 
o ajut pe Pip, care mergea ca şi cum tocmai s-ar fi dat jos 
de pe un cal. l-am instalat pe amândoi pe canapea, am 
adus perna pentru alăptat, o revistă, ceva de mâncare, 
ceva de băut. Am zăbovit prin preajmă cât Pip s-a chinuit 
să-l hrănească, încercând să-şi amintească ce spusese 
moaşa despre cum să pună copilul la sân şi strâmbându- 
mă şi eu de fiecare dată când Pip făcea câte o grimasă de 
durere. Când până la urmă a reuşit, iar Pip a închis ochii şi 
Dylan a început să sugă, m-am uitat la soţia mea şi la fiul 
meu şi m-am gândit cum de picase tocmai pe mine să am 
grijă de ei şi am simţit un amestec de bărbăţie şi mândrie, 
în combinaţie cu frică oarbă. i 

A fost o curbă de învățare foarte abruptă. Intotdeauna 
ne-am împărţit sarcinile în mod egal, trăind mereu alături 
unul de celălalt, ca doi adulți ce eram. Acum Pip era acasă 
având grijă de copil şi strecurând treburile casnice printre 
orele lui de somn, iar eu aduceam acasă banii, ca şi cum 
am fi fost June şi Ward Cleaver. Înainte de asta, nu-mi 
făcusem niciodată griji că mi-aş putea pierde slujba - 
întotdeauna erau şi alte slujbe, alte oportunităţi -, dar 


e 106 œ» 


acum lucram de două ori mai mult, de două ori mai intens, 
pentru că ce ne-am fi făcut fără salariul meu lunar? Am 
încetat să mai pierd vremea în weekenduri şi m-am 
concentrat la ce reparaţii era nevoie să fac prin casă. Am 
sărit în ajutorul lui Pip, chiar dacă ştiam că e mai mult 
decât capabilă să aibă grijă de ea. M-am transformat în 
tatăl meu. 

Şi acum, familia mea are nevoie de mine mai mult decât 
oricând. Mă uit la fiul meu, care e palid şi apatic în pătuţul 
lui. Mă uit la soţia mea, cum îngână şoptit cântece pentru 
copii în timp ce curăţă cu blândeţe saliva uscată din jurul 
gurii lui Dylan. Îmi reprim temerile şi mi se adună un nod 
în gât. Pip şi Dylan contează pe mine şi mă simt din nou 
ca-n ziua în care i-am adus acasă de la spital, la fel de lipsit 
de control şi la fel de speriat. 

Tot ce ştiu este că aceasta este lumea mea şi nu pot s-o 
pierd. 


e 107 œ» 


11. PIP 


Mama îmi pune un pahar mare cu vin în mână. 

— Nu pot. 

— E curativ. 

— Dar dacă se întâmplă ceva... 

— Atunci te conduce taică-tu. 

Mama îmi ridică bărbia până când mă uit la ea. 

— Trebuie să te linişteşti, Pip. 

Mă mângâie cu blândeţe pe obraji, iar ochii mi se umplu 
de lacrimi. Mă dor oasele de oboseală, tot corpul mă doare 
ca şi cum aş avea gripă. Max este la o cină de afaceri. I-a 
spus lui Chester că va lucra de-acasă câteva zile, dar n-a 
putut să scape de angajamentul din seara asta. 

— Dar nici măcar dacă i-ai explica? l-am întrebat, fiindu- 
mi greu să înţeleg cum Max se poate gândi la altceva decât 
la Dylan. 

Răspunsul lui a fost scurt. 

— Ştie. 

Nu conduc o organizaţie de caritate, a spus Chester 
odată, când Max l-a rugat să nu-i mai ceară să 
călătorească atât de mult cât timp Dylan se află la STIP. 
Înţeleg şi-mi pare rău, a spus el, chiar îmi pare rău, dar 
toți avem familii, Max, toți avem belele. 

Aşa îl vede el pe Dylan. Ca pe o belea. 

Aşa că am mers acasă la părinţii mei, unde am încetat să 
mai fiu eu şi m-am întors în braţele calde ale copilăriei. 
După cină, tata s-a retras în camera de zi, să moţăie cu 
ziarul în mână, iar eu şi mama am strâns masa şi am vorbit 
despre glicina care poate avea să înflorească anul acesta şi 
despre culoarea St Giles Blue, dacă ar fi prea ţipătoare 
pentru dormitorul de oaspeţi. M-am gândit la Max, la cina 
lui de afaceri şi m-am întrebat dacă o părticică din el avea 
nevoie de distragerea pe care i-o oferea serviciul, la fel 
cum eu mă simţeam mai bine ascultând flecăreala mamei 
mele. 

— Şi, spune mama în timp ce-şi trage un scaun lângă 


< 108 >» 


mine, ce mai e nou? 

— Max a găsit un doctor în Houston care crede că ne 
poate ajuta. 

Mă uit la fotografiile lui Dylan atârnate pe peretele 
bucătăriei şi la scaunul cu spătar înalt, curat, care 
aşteaptă într-un colţ. Mă gândesc la pătuţul lui pliant de 
sus, de la etaj, pentru când rămâne aici peste noapte, şi la 
cutia cu jucăriile mele pe care mama le-a păstrat în pod în 
tot acest timp. 

— E minunat! 

— Următorul pas este s-o întrebăm pe doctoriţa Khalili 
dacă Casa de Asigurări de Sănătate îl va trimite pe Dylan 
acolo ca să facă terapia cu fascicul de protoni. 

Ocolesc subiectul finanţării, dar un sentiment greu, 
dureros mi se cuibăreşte în stomac la gândul ăsta. 

— Dacă am avea asigurare privată, a spus Max, n-ar mai 
fi nevoie să întrebăm. L-am duce pur şi simplu pe Dylan la 
cel mai bun doctor din State, oriunde s-ar afla acesta. 

Şi nu era vorba despre ce a spus, ci despre ce nu a spus. 
N-a spus că el avea asigurare pe vremea când trăia în 
Statele Unite. Nu mi-a amintit de faptul că eu am fost cea 
care a vrut ca el să locuiască aici, care l-a convins să se 
mute la biroul din Marea Britanie, care n-a luat în seamă 
modificările din contractul de muncă pentru că... ce 
contau, când eşti îndrăgostit? Nu mi-a amintit că i-am 
demontat toate motivele de îngrijorare legate de 
extinderea asigurării ca să-l cuprindă astfel şi pe fiul său 
nou-născut; că i-am spus că o situaţie concretă de genul 
acesta ar fi făcut lucrurile inutile. 

— Ar însemna să zburăm cu el în State dacă s-ar 
îmbolnăvi, am spus eu. Şi, în afară de asta, Marea Britanie 
are cel mai bun sistem de sănătate din lume... toţi oamenii 
ştiu asta. 

Şi cumva povestea s-a transformat într-una din 
conversațiile acelea în glumă, de genul celor în care 
discutăm de ce noi, britanicii, nu suntem în stare să facem 
un sendviş adevărat, şi de ce americanii nu folosesc 
fierbătoare de apă. Pentru că cine se gândeşte că va avea 


e 109 œ» 


nevoie de asigurare? 

Mama are o mulţime de întrebări. 

— Şi doctorul ăsta crede că poate îndepărta tumoarea 
complet? Vor fi şi efecte secundare? Vine el aici sau 
trebuie să-l duceţi voi pe Dylan în America? 

— America, spun, pentru că este singura întrebare la 
care pot să răspund. Am fi plecaţi acolo timp de 10 
săptămâni. 

— Zece săptămâni... Dumnezeule! spune mama şi apoi 
îmbrăţişează ideea. Totuşi, facem tot ce se poate, nu? Tot 
ce contează e să-l facem să se simtă mai bine. 

Îmi muşc buzele. Mă uit la îndârjirea de pe faţa mamei, 
la dragostea din ochii ei. Dragoste nu doar pentru nepotul 
ei, dar şi pentru mine, şi pentru Max. 

— Mamă? 

Aşteaptă. 

— Ce-mi plăcea să fac când eram de vârsta lui Dylan? 

Mama ezită, nevrând să-mi facă pe plac, pentru că-şi dă 
seama în ce direcţie o va lua conversaţia, de ce întreb aşa 
ceva. Oftează. 

— Îţi plăcea să dai mâncare la rațe. Mergeam în fiecare 
zi după ce dormeai la prânz şi trebuia să te ţin de glugă ca 
să nu sari după ele. 

Zâmbeşte când îşi aduce aminte. 

— Şi mai ce? 

— Cărţile. Te cocoţai la mine-n poală şi dădeai paginile 
mai repede decât apucam eu să-ţi citesc povestea. 

La ultimul cuvânt, vocea i se frânge. 

— Şi mai ce? întreb eu feroce, chiar dacă ne răneşte pe 
amândouă. 

— Să dansezi, spune mama blând, cu ochii plini de 
lacrimi. Îţi plăcea la nebunie să dansezi. 

Am un nod în gât. Mă imaginez pe mine la trei ani, 
făcând piruete în pantofi de balet de culoare roz-pal, 
aruncând pâine la rațe, îmbrăcată cu hăinuţa mea de 
ploaie cu glugă, de culoare galbenă, dând paginile cărţilor 
una după alta, arătând imaginile, râzând la vocile pe care 
mama mea le imita atât de grozav. Mă gândesc la Dylan 


e 110 - 


aşa cum era; la cum e acum; la cum ar putea fi dacă 
trăieşte. 

Mama mă cunoaşte prea bine. 

— E un alt fel de viaţă, şopteşte ea, trăgându-mă 
aproape. Dar e viaţă, Pip. E viaţa lui. 

Iar eu suspin în braţele ei şi-mi doresc să am iarăşi trei 
ani şi să fac piruete şi mama să mă ţină încă de haina de 
ploaie să nu cad. 

P ane 

Numele adevărat al lui B este Bridget. Mama ei - femeia 
responsabilă pentru toate acele ore de Cum o cresc pe B - 
este Eileen Pearce şi familia ei trăieşte într-o casă mică cu 
terasă la periferia oraşului Bath. A răspuns la e-mailul meu 
trimiţându-mi numărul ei de telefon; când am sunat-o, 
vocea ei a fost atât de caldă, de familiară, că era ca şi cum 
stăteam de vorbă cu o prietenă. 

— Dacă ţi-e mai uşor să stăm de vorbă la o cafea, a spus, 
noi locuim în apropiere de Bath... a zis şi s-a oprit. Deşi... e 
posibil să nu poţi pleca de la spital, înţeleg. 

N-a fost zi în care să nu mă aflu lângă Dylan. Am fost cu 
el la toate programările, la toate recoltările de analize de 
sânge şi la sesiunile de chimioterapie şi la cele de după. 
Când a fost transferat la STIP, după ce am părăsit 
apartamentul părinţilor şi făceam drumul cu maşina la 
spital în fiecare zi, am intrat într-o nouă rutină. Mă sculam 
la 5:30; eram în maşină la 5:50; cu Dylan, de la 7 
dimineaţa până la 10 seara. Max venea cu mine dacă lucra 
de-acasă sau mi se alătura după serviciu dacă era la biroul 
din Marea Britanie. Ne întorceam acasă fiecare cu maşina 
lui, unul după altul, Max insistând ca eu să fiu în maşina 
din faţă, ca şi cum m-ar fi putut proteja dacă mă vedea tot 
timpul. La semafoarele de la centrul comercial mă uitam în 
oglinda retrovizoare şi el era acolo, trimiţându-mi un sărut 
sau schimonosindu-se ca să mă facă să râd. 

— Mi-ar plăcea să ne întâlnim, i-am spus lui Eileen. 

Max a promis că va fi la spital la 7 fix, iar mama s-a 
oferit să stea după-amiază acolo, ca Max să poată să treacă 
pe la birou. Şi apoi eu am condus două ore până pe strada 


e 1ll - 


liniştită unde Eileen şi familia ei locuiesc într-o casă cu 
terasă, cu o grădină pavată în faţa casei, luptându-mă cu 
dorinţa puternică de a întoarce maşina şi de a mă duce să 
fiu cu fiul meu. 

Observ rampa de ciment care înlocuieşte treptele până 
la uşa casei şi furgoneta argintie cu un abţibild lipit pe 
spate: Vă rog, lăsați loc pentru scaunul meu cu rotile! Imi 
spun ce i-am spus şi lui Max, că sunt într-o misiune de 
recunoaştere. 

— M-am gândit că poate fi folositor să-mi fac o idee 
despre ce echipament îi va trebui lui Dylan când se va 
întoarce acasă. 

— E o idee bună. Poate că-ţi dă şi nişte informaţii despre 
furnizori, genul ăsta de lucruri. 

Nu l-am mai minţit niciodată pe Max până acum. 

— Tu trebuie să fii Pip. 

Eileen este înaltă şi solidă, cu părul încărunţit, prins 
într-o coadă lungă împletită care-i ajunge până la 
jumătatea spatelui. Poartă jeanşi şi un tricou de rugby, cu 
mânecile suflecate. 

— Phil e la serviciu şi gemenele sunt la şcoală, dar 
Bridget e aici... haide, intră! 

Casa este înghesuită, lângă uşa de la intrare e un 
morman de încălţăminte, iar pe perete sunt atârnate 
echipamente de sport. O urmez pe Eileen şi văd o uşă 
deschisă către ceea ce pare a fi camera lui Bridget. 

Eileen se opreşte. 

— Înainte era camera de zi. Acum este camera lui 
Bridget, toaleta ei este fosta bucătărie, bucătăria noastră 
este acum în sufragerie, iar camera noastră de zi este la 
etaj, spune râzând. A fost mai ieftin decât dacă ne-am fi 
mutat, dar, Dumnezeule, ce an am avut atunci! 

Camera este dominată de un pat de spital şi un elevator. 
Mai sunt aici un tub de oxigen şi un fişet metalic lângă 
perete. 

— Acolo ţinem medicamentele în siguranţă, spune 
Eileen, urmărindu-mi privirea. Esenţial, cu încă doi copii în 
casă. 


e 112 œ» 


Perdele vesele atârnă la fereastră, şi zâmbesc văzând 
CD-urile de deasupra patului, care aruncă curcubeie în 
toată încăperea. 

— Acela a fost un episod atât de frumos, spun arătând 
spre instalaţia mobilă. 

— Gemenele ar face orice pentru ea, spune Eileen 
zâmbind. Din păcate, vederea lui Bridget s-a înrăutățit deja 
de ceva vreme, aşa că nu ştiu cât timp va mai fi în stare să 
le vadă. Hai, pun apa la fiert şi poţi să faci cunoştinţă cu 
ea. 

Bridget are 14 ani. Membrele ei sunt atât de subţiri, că 
aş putea să le cuprind între degetul mare şi arătător, şi 
sunt prinse de scaunul cu rotile cu fâşii lungi şi negre. O 
pernă de spumă circulară îi înconjoară capul. 

— Pare barbar, ştiu, spune Eileen repede, dar e mai 
confortabil pentru Bridget dacă stă în poziţia corectă. Ai 
noroc, astăzi are o zi bună, nu-i aşa, Bridget? 

Eileen îşi sărută fiica pe frunte. Mă uit după o reacţie 
din partea lui Bridget - o mişcare, o tresărire care să 
indice că înţelege ceva, un semn pe faţa ei -, dar nu văd 
nimic. 

— Bună, Bridget, eu sunt Pip, îi zâmbesc fetei. 

E ciudat să cunoşti pe cineva despre care ştii deja atât 
de multe lucruri. Mă gândesc la toate povestioarele 
nostime pe care ni le spune Eileen în podcastul ei şi la 
locurile în care ea şi soțul ei au dus-o pe B de-a lungul 
anilor. 

— Azi nu mergi la şcoală? 

Ştiu că Bridget este surdă şi că nu poate citi pe buze, 
dar mi s-ar părea nepoliticos să vorbesc cu Eileen ca şi 
cum Bridget nu ar fi acolo. 

— Ah, spune Eileen dându-şi ochii peste cap. Asta da 
poveste. 

Îmi întinde o cană cu ceai. 

— Îmi pare rău, nici nu te-am întrebat dacă vrei şi lapte. 
E bine aşa? 

— Perfect, mulţumesc. 

— Şcoala lui Bridget s-a închis săptămâna trecută. Am 


e 113 >» 


primit luni o scrisoare şi vineri şi-a închis porţile. 

Eileen stă la masa din bucătărie, pe care se află o 
grămadă de cărţi, pixuri şi resturile de la micul dejun din 
dimineaţa aceea. Şi eu stau jos. 

— Dar pot face asta? 

— Se pare că da. Ne-au oferit un loc într-o şcoală aflată 
la două ore distanţă sau un plasament la internat în Sussex 
- mulţumesc, dar nu e cazul. 

— Şi ce veţi face? 

Pentru prima oară de când am ajuns, în tonul ferm al lui 
Eileen se simte o urmă de şovăială. Ridică din umeri. 

— Chiar nu ştiu. În timpul orelor de şcoală eu lucrez 
part-time - fără asta n-am fi în stare să ne plătim facturile 
- şi chiar dacă avem oameni care o îngrijesc pe Bridget, ei 
nu pot fi aici fără ca unul dintre noi să fie prezent, îmi 
zâmbeşte ea. Dar o să se rezolve. Întotdeauna se rezolvă. 

Ne bem ceaiul şi apoi Eileen se scuză, ca s-o ducă pe 
Bridget la culcare să se odihnească puţin, iar eu insist să 
strâng şi să spăl cănile de ceai. După aceea trag adânc aer 
în piept şi-i pun întrebarea pe care ştiu că şi ea o aştepta. 

— Ştiai că Bridget va avea handicap? 

— Am ştiut de la ecografia de 20 de săptămâni că avea 
spina bifida, zice Eileen şi-mi zâmbeşte crispat. Restul a 
fost o surpriză. 

— Şi voi... 

Eileen mi-a spus că pot s-o întreb orice. Dar nu pot. Nu 
pot. 

— Totuşi, am avut-o? 

Dau din cap că da, ruşinată de ce implică întrebarea 
mea. 

— Nu vreau să spun că eu... 

— E-n regulă. Sunt lucruri importante care merită 
discutate. 

Se apleacă în faţă şi-şi strânge mâinile una într-alta pe 
masă, uitându-se fix la degetele ei mari. 

— Nu s-a pus niciodată problema să fac un avort. A fost 
un şoc imens, dar îi puseserăm deja un nume, ne bucuram 
de ea. O iubeam deja. Aş intra în foc pentru fata asta... şi 


e 114» 


în anumite zile am impresia că exact asta fac. 

— Aşadar, n-ai regretat niciodată? 

Eileen se uită la mine. 

— N-am spus asta. 

Priveşte dincolo de pragul uşii spre camera lui Bridget, 
vorbind încet, ca şi cum n-ar mai fi pronunţat niciodată 
cuvintele pe care le va rosti acum. 

— Oamenii spun că suntem altruişti, punând nevoile lui 
Bridget înaintea nevoilor noastre; dându-i viaţă, chiar dacă 
uneori asta face ca viaţa celorlalţi să fie aproape 
imposibilă. Dar de fapt este exact pe dos. Am avut-o pe 
fiica mea pentru că mi-am dorit să am un copil. 

Se opreşte, iar eu îmi ţin respiraţia, îndemnând-o să 
continue, având nevoie să ştiu ce gândeşte de fapt. 

— Bridget mi-a făcut viaţa mai bogată - şi vieţile tuturor 
celor care-o cunosc - într-un milion de feluri, spune ea. 
Dar, dacă aş fi ştiut cât de grea va fi propria ei viaţă, dacă 
aş fi ştiut că momentele de plăcere vor fi atât de puţine şi 
atât de trecătoare, printre medicamente, crize, operaţii... 

Eileen se îndreaptă de spate, privirea ei fiind din nou 
concentrată la spaţiul din jurul nostru. 

— Ei bine, spune ea, cu vocea încă blândă, nu ştiu dacă 
aş mai fi fost atât de egoistă. 


<e 115» 


12. LEILA 


Au trecut cinci zile de când Leila le-a cerut lui Max şi lui 
Pip Adams să ia o decizie pe care niciun părinte n-ar trebui 
să fie obligat vreodată s-o ia. A trecut pe la ei în fiecare zi, 
le-a răspuns la întrebări şi s-a arătat disponibilă ori de câte 
ori au avut nevoie. Nu i-a forţat să ia o hotărâre, dar ştie 
că va veni momentul - şi asta curând - când va trebui ca ea 
să facă asta, aşa că se simte uşurată când Max Adams îi 
solicită o întâlnire. 

— Am luat o hotărâre. 

Bărbatul poartă costum, iar aerul lui formal este în 
contrast cu puloverul lălâu al soţiei sale, întins peste 
degete neliniştite care trag de manşete, transformându-le 
în ghemotoace. 

Leila ştie care este hotărârea lor fără să fie nevoită să 
întrebe - îşi dă seama de asta din felul în care bărbatul şi-a 
încordat maxilarul şi din privirea lui oţelită -, dar aşteaptă 
ca Max să pronunţe el cuvintele. 

— Nu suntem pregătiţi să renunţăm la fiul nostru. 

Îşi ţine soţia de mână şi-şi trece degetul mare peste 
încheieturile degetelor ei, de parcă femeia ar avea nevoie 
de asigurările lui permanente că se află acolo. 

— Am făcut nişte cercetări privind boala lui Dylan şi 
înţelegem că va avea handicapuri care-i vor limita 
speranţa de viaţă, dar credem că, dacă există o şansă să i-o 
prelungim, ar trebui să încercăm şi acea variantă. 

Leila a auzit de puţine ori un părinte vorbind cu atât de 
multă încredere şi atât de fluent în mijlocul unei tragedii. 
Max Adams nici măcar nu vorbeşte ca un părinte, îşi spune 
ea. Discursul lui este concis. Repetat. Işi dă seama că este, 
de fapt, o prezentare. Pentru că, presupune ea, acesta este 
felul de a vorbi pe care îl cunoaşte Max. Nu înseamnă că în 
adâncul lui bărbatul nu e îngrozit. Şi, de fapt, când se uită 
mai atent, vede că cravata lui nu este perfect dreaptă; 
cămaşa este puţin boţită. Un muşchi îi tresare în colţul 
mandibulei. Şi în spatele ochilor încrezători şi plini de 


e 116 - 


speranţă se ascunde foarte multă teamă. 

— Înţeleg. 

Leila nu este mamă, dar a ţinut în braţe mulţi copii. A 
adus pe lume bebeluşi, atât energici, cât şi liniştiţi. A 
pierdut copii; de asemenea, a văzut durerea din ochii 
părinţilor când o parte din ei moare. Nici Leila n-ar 
renunţa la copilul ei. 

— Vrem ca Dylan să facă terapia cu fascicul de protoni. 

Leila nu se aştepta la asemenea detalii, dar nici nu este 
surprinsă. Îşi imaginase că familia Adams îi va propune o 
altă formulă de chimioterapie, dar nici nu sunt singurii 
părinţi care sugerează terapia cu fascicul de protoni. 

— Casa Naţională de Sănătate are protocoale de 
colaborare cu centre din Statele Unite, spune Max. 

Un observator obişnuit ar putea considera tonul lui un 
pic aspru. Ba chiar condescendent. 

— Aşa am înţeles. 

Leila nu este un observator obişnuit. Leila ştie că Max 
Adams este pe punctul de a ceda, aşa cum sunt mulţi 
părinţi cu copii aflaţi la Terapie Intensivă. Se luptă să-şi 
păstreze controlul într-o situaţie în care nu are niciun fel 
de control, iar Leila îl va lăsa să-l aibă. 

— Există centre de tratament planificate pentru Londra 
şi Manchester, dar deocamdată nu este ceva ce putem 
oferi aici. 

Observă ca Pip şi-a retras mâna din a soţului ei şi şi-a 
cuprins trupul cu ambele braţe. Îl lasă pe Max să preia 
conducerea şi Leila se întreabă dacă nu cumva şi faptul 
acesta contribuie la suferinţa de pe figura lui Max. 

— Dar puteţi trimite pacienţi în Statele Unite. 

— Va trebui să discut cu echipa de oncologi ca să ştim 
dacă în cazul lui Dylan se potriveşte terapia cu fascicul de 
protoni. 

— Se potriveşte. 

Max este direct şi agresiv, iar Leila simte cum în mod 
reflex se îndreaptă de spate. Îi moare fiul, îşi spune în 
sinea ei. De-a lungul anilor, Leila le-a iertat multor părinţi 
faptul că au sărit calul. Insulte spuse la mânie, diatribe 


e 117 œ» 


furioase - odată chiar o împunsătură în umăr din partea 
unei mame a cărei inimă o frânsese în două cu cuvintele ei. 
Îmi pare atât de rău... am făcut tot ce ne-a stat în putinţă. 

— Acum că ştiu că vreţi să exploraţi mai multe variante 
de tratament... 

— Vrem să explorăm terapia cu fascicul de protoni. 

— ...ne putem gândi la cel mai potrivit mod de acţiune. 

Leila se uită la Pip cum încă stă ghemuită în propria ei 
îmbrăţişare. Va trebui să raporteze această conversaţie şi 
ar vrea să aibă părerile ambilor părinţi. 

— Doamnă Adams, aţi vrea să adăugaţi ceva? 

Pip Adams se uită la soţul ei. Spune un singur cuvânt, 
dar atât de încet, că Leila trebuie să se aplece în faţă ca s- 
o audă. 

— Nu. 

— Bine, atunci, spune Leila, dar e ceva în privirea plină 
de teamă de pe chipul lui Pip care o face să se oprească, o 
face să se îndoiască de faptul că a auzit bine. Vreţi să 
spuneţi, zice Leila încet, uitându-se direct la Pip, Nu, nu 
mai am nimic de adăugat? _ 

O lacrimă îşi croieşte drum pe obrazul lui Pip. li mai 
aruncă soţului ei o privire nervoasă, apoi înghite cu greu. 

— Vreau să spun nu. Adică, m-am răzgândit. Nu mai 
vreau ca Dylan să facă vreun tratament. 

Max Adams se holbează la ea, cu gura căscată. 

— Ce? 

— Nu pot s-o fac. 

Pip începe să plângă, iar inima Leilei se strânge. 

— Ce nu poţi? o întreabă Max, cu vocea prea puternică 
pentru încăperea aceea, pentru oamenii dinăuntru. 

E palid şi chiar dacă încă stă jos, fiecare muşchi al său 
este încordat, ca şi cum ar fi pe linia de plecare într-o 
cursă de alergare. Se uită la soţia lui şi vocea i se frânge 
când vorbeşte din nou, de data asta mai calm. 

— Nu poţi să-i salvezi viaţa lui Dylan? 

Ochii lui Pip se umplu de durere, iar inima Leilei bate cu 
putere într-un piept dintr-odată prea mic pentru atâtea 
emoţii. 


< 118 + 


— Nu pot, începe Pip, respirând sacadat. Nu pot să-l 
oblig să trăiască o viaţă pe care eu n-aş vrea s-o trăiesc. 

Şi apoi îşi ridică privirea spre Leila, cu maxilarul la fel 
de încleştat, la fel de hotărâtă precum soţul ei. 

— Vreau să-l las să plece. 


< 119 + 


13. MAX 


Prima oară când am rămas peste noapte la Pip acasă, m- 
a pus să salvez un păianjen din cadă. 

— Ai grijă la picioarele lui, a spus, în timp ce căram 
creatura jos în palmele făcute căuş şi i-am dat drumul în 
grădină. Să nu-i faci rău. 

Mă uit acum la ea, fără să-mi vină să cred. Pip plânge la 
reclamele cu căţei salvaţi, donează pentru campaniile de 
întrajutorare în caz de dezastre, mută melcii ieşiţi după 
ploaie pe trotuar, ca să nu fie striviţi. Nu suportă să vadă o 
fiinţă vie suferind. Despre ce vorbeşte acum? 

— Dar am hotărât... 

— Ba nu! Tu ai hotărât, spune ea şi se întoarce să se uite 
la mine. A trecut prin atât de multe, Max... nu suport să-l 
văd suferind mai mult de-atât. 

— Terapia cu protoni ar putea să-l vindece complet de 
cancer! lar putea salva viaţa. 

— Care viaţă? 

Pip plânge, iar eu mă simt distrus, jumătate din mine ar 
vrea s-o consoleze, şi totuşi sunt îngrozit de ceea ce aud. 

— Hrănit printr-un tub, catetere, branule, sucţiune 
orală... asta nu e viaţă, Max, asta este pur şi simplu 
existenţă. 

Doctoriţa Khalili îşi drege glasul. 

— Poate că ar fi mai bine dacă v-aţi mai acorda ceva 
timp să discutaţi... 

— Nu mai e nimic de discutat, spun eu. Nu renunţ la fiul 
meu. 

— Gândiţi-vă oricât e nevoie. 

Doctoriţa pleacă, iar eu mă ridic şi mă duc la fereastră, 
cu spatele la Pip. 

— Nu pot să cred că faci asta. 

— Mi se rupe inima. 

— Şi-atunci... spun şi mă întorc, iar braţele mele întinse 
vorbesc în locul meu, dar ea scutură din cap. 

— Dacă ar fi un animal - un cal care nu poate să meargă, 


< 120 » 


nu poate să pască -, nu ai ezita. Ai spune că e cel mai 
omenesc lucru care se poate face. Un ultim act de 
compasiune. 

— Fiul nostru nu-i un animal! scuip eu cuvintele, oripilat 
de comparaţie, dar Pip nu cedează. 

— Te rog, Max. Nu-l mai lăsa să sufere. Nu este vorba 
despre noi aici, nu e vorba despre cum o să ne simţim dacă 
o să-l pierdem. Aici este vorba despre Dylan şi despre 
acceptarea faptului că am ajuns la capătul drumului. 

— Nu. 

Traversez încăperea şi deschid uşa. Nu mă mai simt 
distrus. Nu mai simt nevoia presantă să-i alung lacrimile. 

— Nu voi renunţa niciodată la fiul meu! 

Oricât de mult timp îţi petreci cu cineva, oricât de bine 
crezi că-l cunoşti, tot poate să rămână un străin pentru 
tine. 

In Salonul 1, rămân pentru o clipă lângă Dylan, ţinându-l 
de mână şi jurând în sinea mea să fac tot ce-mi stă în 
puteri ca să-l protejez. Sunt uimit de nevoia presantă de a-l 
lua în braţe şi de a-l duce de-acolo; de a-l pune în maşină şi 
de a-l duce la aeroport şi de-acolo în primul avion acasă. 

Acasă. America n-a mai fost casa mea de mai bine de 10 
ani, şi totuşi sunt dintr-odată copleşit de dorul de casă. 
Vom ajunge acolo în curând, îi promit lui Dylan. O să-ți 
facem rost de cei mai buni doctori şi de cel mai bun 
tratament, şi apoi o să te întorci acasă. Tu te vei întoarce. 

Las cheile de la maşină lângă pătuţul lui Dylan şi mă duc 
în staţia de taxiuri de lângă intrarea principală a spitalului. 

— Kenilworth? O să vă coste 70-80 de lire, ştiţi asta, da? 
mă întreabă taximetristul. 

Imi vine să-i răspund că e şofer de taxi, nu analistul meu 
financiar, în schimb mormăi că e în regulă. Omul încearcă 
nu foarte convingător să poarte o conversaţie, apoi 
renunţă şi parcurgem drumul spre casă în linişte. 

Nu sunt obişnuit să fiu acasă de unul singur. Din 
octombrie încoace, abia dacă am trecut pe-aici. Timpul 
meu se împarte între hoteluri, avioane şi maşini, între 
holurile sterile şi secţiile de la spital. Dacă sunt acasă e ca 


e 121 œ» 


să dorm sau ca să fac rapid un duş şi să mă schimb după 
un zbor lung. 

La etaj, uşa de la camera lui Dylan este deschisă şi o 
închid fără să mă uit, fără să verific. Ştiu că Pip intră aici. 
Stă în fotoliul pentru alăptat şi porneşte caruselul, se uită 
la pătuţul gol şi şi-l imaginează cu un copil în el. 

Din când în când, Pip îmi cere să-i aduc ceva din 
încăperea aceasta. O salopetă curată, o jucărie, o carte 
preferată. Trebuie să-mi fac curaj să intru şi apoi, când o 
fac, mă duc direct la comodă, la cutia cu jucării, la 
bibliotecă. Nu mă uit în jur. Nu pot. 

Mai sunt încă două camere la etajul lui Dylan; biroul, 
pentru când lucrez de-acasă, şi camera de oaspeţi, pentru 
vizitele mamei mele. Eu şi Pip ocupăm dormitorul principal 
de la ultimul etaj. Mai este acolo şi un dressing separat, cu 
dulapuri, şi o baie cu două chiuvete şi uşi pe şină mai 
joase, acolo unde acoperişul în pantă se intersectează cu 
tavanul. Deschid una dintre ele şi scot o valiză din spaţiul 
înghesuit. 

O pun pe pat şi încep s-o umplu. Pantaloni scurţi, 
pulovere, pantaloni, costume. Nu-mi dau timp să mă 
gândesc la ceea ce fac; dacă împachetez pentru o seară, o 
lună, pentru totdeauna. Nu-mi dau voie să gândesc deloc. 
Ştiu doar că în momentul acesta nu pot fi aici. 


e 122 œ» 


14. PIP 


Uneori nu ştii sigur dacă ai luat decizia corectă decât 
ulterior. Fie este clar imediat - ca şi cum nici nu se putea 
altfel -, fie gândul zăboveşte, ţepos şi diform, într-un colţ al 
minţii tale. Nu e bine - ai făcut o alegere greşită. 

Aşa am simţit şi eu când Max i-a spus doctoriţei Khalili 
că vrem ca Dylan să continue tratamentul. 

Nu e bine. 

În timp ce Max vorbea, m-am gândit la Bridget şi la 
mama ei. M-am gândit la ce anume face viaţa să fie viaţă. 
M-am gândit la cât de mult îl iubesc pe Dylan şi cum i-aş 
curma suferinţa într-o clipă dacă aş putea. 

Şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, aş putea. Că aş 
putea să fac asta pentru el. 

Dacă Dylan moare, eu voi suferi pentru totdeauna. Dar 
pentru el suferinţa se va fi terminat. Fără durere, fără 
medicamente, fără otrava care-i picură în trupul fragil. 
Fără neplăcerile nedemne ale dependenţei totale de alţii 
pentru fiecare nevoie, pentru fiecare mişcare. 

Ştiam că Max va pleca de la STIP. Pot să număr pe 
degetele de la ambele mâini de câte ori ne-am certat, dar 
toate disputele s-au încheiat cu Max plecând şi întorcându- 
se când s-a liniştit şi a avut ocazia să se gândească mai 
bine la felul cum stăteau lucrurile. 

— E enervant, am spus eu odată. Eşti atât de hotărât şi 
încăpățânat să ai tu ultimul cuvânt! 

Max s-a arătat surprins. 

— Nu e vorba deloc despre aşa ceva... o fac pentru că 
mi-e teamă să nu spun ceva ce voi regreta după aceea, 
ceva ce nu meriţi. 

Aşa că nu sunt surprinsă să găsesc cheile de la maşină 
lângă pătuţul lui Dylan şi, în toiul evenimentelor 
îngrozitoare de astăzi, faptul că lui Max îi pasă suficient 
cât să nu mă lase aici blocată mă face să mă simt mai bine. 
În camera de relaxare s-a uitat la mine de parcă mă ura. 
Are nevoie de spaţiu, atâta tot. 


e 123 + 


În mod reflex, pe drumul spre casă ascult Cum o cresc 
pe B, dar nu pot să-i aud vocea lui Eileen fără să-i văd 
chipul atunci când a pomenit despre o viaţă alternativă - 
una în care nu ar fi dus sarcina până la capăt -, aşa că 
închid radioul. 

Când ajung acasă, aleea pentru maşini este liberă. Max 
a plecat cu maşina mea. O presimţire încolţeşte în adâncul 
meu, crescând atât de repede şi cu atâta forţă că până în 
clipa în care reuşesc să intru în casă nu-l strig, nici nu-l 
caut în bucătărie, alerg sus în dormitorul nostru şi văd 
locul gol de pe noptiera lui, acolo unde îşi ţine cărţile, 
ochelarii de citit, ceasul deşteptător argintiu pe care nu şi-l 
ia niciodată în călătoriile de afaceri. Umeraşe goale 
zornăie în şifonierul lui. 

Îl sun pe telefonul mobil. E închis. Îi trimit un mesaj, 
degetele mele ezitând pe tastatură, în timp ce mă gândesc 
ce să-i scriu. Ce aş vrea să spun este M-ai părăsit? dar 
întrebarea este redundantă. Mă rezum la: Te rog, sună-mă. 

Nu sună. Trimite un mesaj, o oră mai târziu, când stau în 
bucătărie uitându-mă la cuptorul cu microunde în care se 
încălzeşte un castron cu supă pe care ştiu că trebuie să-l 
mănânc. 

M-am cazat la un hotel. 

Te întorci? 

Intreb. Urmăresc punctuleţele care clipesc pe ecran şi 
care îmi indică faptul că scrie ceva şi-mi dau seama că, 
orice ar vrea să spună, e mai lung decât un simplu Da. Mă 
uit la desenele prinse pe frigider. Petale pictate cu 
degetele într-un lan de floarea-soarelui; frunze de toamnă 
pe o farfurie de carton modelată să arate ca un dovleac; un 
om de zăpadă din vată cu un fular făcut dintr-un şerveţel. 
Toate aduse cu grijă acasă de la grădiniţă de un băieţel 
mândru nevoie mare. Uite, mami! Dylan pictat! Dylan 
desenat! 

Durerea îmi sfredeleşte pieptul când telefonul bâzâie 
anunțând răspunsul lui Max. 

Doar dacă te-ai răzgândit. 

Cum s-a întâmplat una ca asta? Cu un an în urmă eram o 


e 124 œ» 


familie fericită. Săptămână trecută pe vremea asta, eu şi 
Max eram uniţi, sărbătorind faptul că Dylan respira din 
nou singur, plini de speranţă pentru viitor. Şi acum... Chiar 
va trebui să aleg între soţul şi fiul meu? 

Pe frigider sunt cinci desene. Doar cinci. l-am mai trimis 
câteva mamei lui Max, la fel şi părinţilor mei. Un dosar cu 
alte câteva sunt în biroul lui Max, un desen solitar rămas 
în portbagajul maşinii mele. 40? 50? Şi restul, aruncate 
fără prea mare grijă în cutia pentru materiale reciclabile la 
sfârşitul fiecărei săptămâni. 

— Totuşi, nu e chiar Van Gogh, i-am spus lui Max, 
domolindu-mi sentimentul de vinovăţie cu un zâmbet larg 
şi un pahar de Pinot Noir. 

Am ridicat capodopera din ziua aceea... stropi de 
culoare împrăştiaţi printr-un pai. 

— Ai dreptate, a spus Max, cu un ochi critic la desen. E 
mai degrabă Jackson Pollock. 

Am pus desenul la coş şi am îndesat un ziar deasupra lui 
aşa încât Dylan să nu-l vadă. 

— Nu putem păstra chiar tot. 

Îmi rețin un suspin. Ceva se strânge în mine, încet şi 
insistent, apoi din ce în ce mai rapid şi mai greoi. Vină şi 
furie, şi ruşine, şi durere. De ce nu am păstrat tot? Toate 
desenele lui Dylan. Fiecare pană pe care a cules-o la 
fiecare plimbare, fiecare pietricică peste care şi-a trecut 
degetele şi pe care a examinat-o cu ochii mari, uitându-se 
la ceva ce eu uitasem de mult cum se priveşte. De ce nu le- 
am păstrat? 

Îi scriu încă un mesaj lui Max. 

Vreau doar ce-i mai bine pentru Dylan. 

Răspunsul lui vine aproape instantaneu. 

Şi eu la fel. 

r ana 

Mă trezesc de multe ori în timpul nopţii, otrăvită de vise 
cu Dylan într-o barcă şi o furtună care îl poartă din ce în ce 
mai departe pe mare. Mă trezesc plângând, căutând ceva 
în spaţiul gol de pe partea de pat a lui Max. La spital mă 
uit prin parcare după Zafira mea albastră şi nu ştiu dacă 


e 125» 


mă simt uşurată sau dezamăgită că nu o văd. Petrec mai 
mult timp decât de obicei ca să mă spăl pe mâini, nesigură 
dacă Max este totuşi aici până la urmă, întrebându-mă 
dacă asistentele au vorbit despre noi. 

— 'Neaţa! 

Cheryl e la fel de veselă ca întotdeauna. Abia mă pot 
abţine să întreb dacă l-a văzut cumva pe Max. 

— l-am pus canula nazală. Semnele vitale au fost foarte 
oscilante peste noapte, aşa că e doar ca să-l ajutăm puţin. 

Un tub îngust de plastic transparent îi înconjoară capul 
lui Dylan, două găuri mici eliberând un fir subţire de 
oxigen în ambele nări. 

— Pari obosită, spune Nikki. O noapte grea? 

Dau din cap şi mă aşez lângă patul lui Dylan. Aş vrea să 
trag perdelele în jurul nostru, dar mi se pare nepoliticos. 
Nu ştiu de ce-mi pasă, dar îmi pasă. 

— Max e iarăşi plecat? 

— Da. 

Îmi scot lucrul de tricotat din geanta de sub scaunul 
meu, chiar dacă nu m-am atins de el de vreo săptămână şi 
nu vreau s-o fac nici acum. 

— Trebuie să fie grozav să călătoreşti atât de mult. 

Nici urmă de femeia agitată care a venit cu Liam în ziua 
aceea. Acum s-a obişnuit cu atmosfera de la STIP, îşi pune 
prânzul în frigiderul din camera destinată aparţinătorilor şi 
notează sugestii în caietul pentru ceilalţi părinţi. 

— Şi totuşi, se spune că nu apuci să vezi decât 
interioarele camerelor de hotel şi aeroporturile, nu-i aşa? 
Unde este de data asta? 

— Boston, spun fără să mă gândesc şi pulsul mi se 
accelerează imaginându-mi cum ar fi dacă Max ar intra 
acum. 

Ce proastă sunt, ar trebui să spun, cred că nu m-am 
uitat bine în orarul lui... Dar şirul gândurilor mele se 
întrerupe brusc când Liam scoate un sunet. Un sunet firav, 
nu chiar un geamăt, dar în mod sigur mai mult decât o 
respiraţie. 

— Ai auzit? 


e 126 » 


Vocea lui Nikki e piţigăiată de emoție. Se ridică, iar 
picioarele scaunului ei zgârie podeaua. Cheryl a făcut deja 
câţiva paşi uşori din partea cealaltă a încăperii şi se 
apleacă deasupra lui Liam. L-au scos de pe ventilator 
alaltăieri, trupul lui eliminând treptat medicamentele care- 
l menţin sedat. Un joc al aşteptării, mi-a spus Nikki, 
încercând să fie curajoasă, iar eu am strâns-o de braţ. Știu, 
l-am jucat şi eu, am primit echipamentul. 

Liam geme din nou - sunetul inimitabil scos de un copil 
care se trezeşte -, iar Nikki îşi înăbuşă un hohot de plâns. 

— Sunt aici, iubitule, mami e aici. 

Mă ridic şi trag perdelele care despart patul lui Liam de 
al lui Dylan şi murmur Ca să aveți puțină intimitate, dar 
nimeni nu aude, pentru că de partea cealaltă a perdelei se 
spune doar Se trezeşte, chiar se trezeşte! şi Liam tuşeşte, 
şi Cheryl o cheamă pe Yin să-i dea puţină apă, doar 
înghițituri mici... nu prea repede, iar aici, de partea 
aceasta a perdelei, băiatul meu este tăcut, nemişcat şi 
palid, iar eu nu mai pot, pur şi simplu nu mai pot. 

Ies din spital, mă sprijin de un perete, respir întretăiat şi 
dureros, ca şi cum aş fi alergat. Nu mi-am luat haina cu 
mine, dar chiar şi-aşa o iau din loc, simțind nevoia să-mi 
limpezesc gândurile înainte să intru din nou. Mă îndrept 
spre şirul de magazine aflat la două străzi distanţă şi merg 
fără ţintă prin supermarketul micuţ, umplându-mi coşul cu 
tot felul de gustări pentru camera destinată 
aparţinătorilor. Coada de la casa de marcat şerpuieşte, 
întinzându-se până la raftul cu conserve, aşa că mă duc la 
casele cu autoplată. 

— E chiar aici! murmur, trecând o sticlă cu apă prin 
scanner pentru a treia, a patra oară. Efectiv te uiţi la ea! 

O femeie de la casa alăturată chicoteşte. 

— Mă bucur că nu sunt singura care vorbeşte cu 
chestiile astea. 

Zâmbesc, scanând în continuare produsele şi punându-le 
apoi în sacoşa de cumpărături din dreapta. 

— Vă rog să puneţi produsul în sacoşă, spune maşinăria, 
la o secundă după ce am pus deja un pachet de biscuiţi. 


e 127 œ» 


— Este deja în sacoşă. 

Un nou chicotit de solidaritate din partea femeii de 
lângă mine, care aproape şi-a terminat cumpărăturile şi 
tastează codul PIN. 

— Vă rog să puneţi produsul în sacoşă. 

Mă gândesc la Liam şi mă întreb dacă s-a ridicat deja, 
dacă e destul de treaz cât să vorbească. lau pachetul de 
biscuiţi şi-l mai pun încă o dată în sacoşă. 

— Vă rog să puneţi produsul în sacoşă. 

Mă întreb dacă Dylan a observat că am plecat, dacă e 
confuz, dacă îmi simte lipsa. Mă cuprinde un sentiment de 
vinovăţie. 

— E deja în afurisita de sacoşă! spun şi trântesc biscuiţii 
atât de tare, că aud cum se sfărâmă. 

De data asta, femeia de lângă mine nu mai chicoteşte. 

— Vă rog să puneţi produsul în sacoşă. 

Pe frunte îmi apar picături de sudoare, lacrimi de 
frustrare mi se adună în ochi şi-mi curge nasul. lau 
biscuiţii şi-i ţin în pumnul strâns, ridic braţul sus şi-i 
trântesc în punga de cumpărături iar, şi iar, şi iar, în timp 
ce spun fiecare cuvânt din ce în ce mai tare. 

— Produsul! Este! În! Afurisita! De! Sacoşă! 

Sunt vag conştientă de prezenţa celor din jurul meu, de 
hârâitul unei staţii de emisie-recepţie şi de un Eşti bine, 
drăguţo? şi o mână fermă pe braţul meu. 

Dau mâna aceea la o parte şi fac un pas în spate. Aerul 
freamătă de şoapte şi priviri furişe, coada de la casă 
deformată de curioşi care fac un pas în faţă să vadă mai 
bine. Femeia care nu mai chicoteşte se uită repede în altă 
parte când o surprind holbându-se la mine. 

Mâna care m-a atins era a unui bărbat în costum negru 
şi vestă fosforescentă, cu o staţie de emisie-recepţie prinsă 
la centură. Pare nesigur şi cred că trebuie să fie mai 
degrabă obişnuit să aibă de-a face cu oameni care fură din 
magazine şi cu minori care vor să se dea mari decât cu 
femei de 35 de ani care au căderi nervoase la casa de 
marcat automată. Îmi aranjez mai bine cureaua genţii pe 
umăr, ridic bărbia mai sus şi plec. Sunt înapoi la spital 


< 128 » 


înainte să-mi dau seama că încă mai ţin în mână pachetul 
de biscuiţi. 
ra ana 

— Soţul dumneavoastră vine astăzi? 

Doctoriţa Khalili n-are de unde să ştie că Max şi-a 
petrecut noaptea la hotel, dar vocea ei este aşa de 
amabilă, de parcă ar şti. E trecut de prânz şi nu am primit 
niciun semn de la Max. După explozia iniţială de 
entuziasm, Liam stă din nou nemişcat, cu Nikki lipită de el. 
Aşteptând, aşteptând. 

— Nu... nu sunt sigură, ezit eu. Ce se va întâmpla dacă 
el... dacă nu putem ajunge la un acord? 

— Nu sunteţi singurii părinţi care au păreri diferite pe 
parcursul tratamentului, spune doctoriţa Khalili. Noi vă 
putem oferi mediere - vă recomandăm pe cineva 
independent care vă poate ajuta să luaţi o decizie cu care 
să fiţi mulţumiţi amândoi şi apoi... 

— Asta nu se va întâmpla. 

Nu vreau s-o întrerup, dar ea nu-l cunoaşte pe Max, nu 
ştie cât de mult a studiat despre cazul acesta, cât de 
implicat este. 

— Aşadar, care sunt următorii paşi? întreb cu mai multă 
autoritate decât am, de fapt. 

Doctoriţa Khalili ezită. Pentru o clipă, două linii se 
formează deasupra punţii nasului ei, înainte să adopte o 
figură mai neutră. 

— În cazul puţin probabil în care nu reuşim să obţinem o 
înţelegere, îi va reveni Casei de Asigurări sarcina de a face 
o recomandare şi - dacă se ajunge acolo - să ceară apoi 
părerea unei instanţe ca să meargă mai departe cu 
varianta de tratament. 

Mă uit la doctoriţa aceasta care îl cunoaşte pe fiul meu 
de cinci luni de zile şi care, cu toate acestea, nu l-a văzut 
niciodată alergând sau nu l-a auzit vorbind. Ştie cu mult 
mai mult decât mine despre operaţia prin care a trecut 
Dylan, despre medicamentele pe care le ia, despre cât de 
afectat îi este creierul, care, pentru ochiul meu neantrenat, 
este un conglomerat de masă întunecată pe o radiografie. 


< 129 œ» 


Am văzut-o cum s-a îndreptat de spate cu atenţie când Max 
a vorbit despre terapia cu fascicul de protoni; am văzut 
sclipirea plină de respect din ochii ei. A impresionat-o... 
Max impresionează pe toată lumea. Am aceeaşi putere de 
convingere ca a lui Max, dar nu am şi puterea lui de a face 
oamenii să se comporte într-un anumit fel. Nu-mi pot 
susţine decizia cu cifre şi date concrete, ci doar cu inimă şi 
instinct şi certitudinea dureroasă şi absolută că acesta este 
cel mai uman lucru pe care-l pot face pentru fiul meu. 

Pot să mă încred că doctoriţa aceasta va lua decizia 
corectă? 

Şi ce se va întâmpla cu mine şi Max dacă o va face? 


< 130 - 


15. LEILA 


— Nu vă putem mulţumi îndeajuns, domnişoară doctor 
Khalili! 

Leila îi zâmbeşte lui Darcy, care gângureşte fericită şi 
întinde nişte braţe grăsuţe ca să prindă ochelarii lui 
Alistair. Fetiţa poartă o salopetă elastică ce are imprimat 
pe ea sloganul Doi taţi sunt mai buni decât unul singur. Au 
trecut două zile de când am stat cu părinţii lui Dylan în 
camera de relaxare, două zile de când atmosfera din secţie 
a fost încărcată de tensiune. Veştile bune ale zilei de azi 
sunt binevenite. 

— Am vrea să ne arătăm cumva recunoştinţa, spune 
Tom. Avem o casă în Antigua... 

— Aer condiţionat, intervine şi Alistair, piscină infinity, 
vedere spre ocean... 

— „şi ne-am bucura tare mult dacă aţi folosi-o. Luaţi şi 
un prieten sau pe minunata dumneavoastră mamă, poate? 

Leila se gândeşte cum ar fi să dea peisajul cenuşiu şi 
ploios din Birmingham pentru două săptămâni sub soarele 
din Caraibe; se gândeşte la Habibeh, tremurând în 
hanoracul ei gros. 

— E foarte generos din partea dumneavoastră, vă 
mulţumesc. Dar nu pot accepta. 

— Sigur, este... 

— Politica spitalului, spune Leila amabil. Ca să fie siguri 
că tratăm pe toată lumea la fel. 

Cei doi bărbaţi par dezamăgiţi, iar Leila simte că a fost 
cumva nepoliticoasă. 

— Există însă o organizaţie caritabilă, numită Prietenii 
STIP, spune ea. Sunt sigură că s-ar bucura nespus de o 
vacanţă pe care s-o ofere ca premiu la următoarea lor 
tombolă, dacă puteţi lua în considerare...? 

Inainte să apuce să termine de vorbit, amândoi bărbaţii 
dau din cap, confirmând cu entuziasm. 

— Ne-ar bucura foarte mult. 

Leila zâmbeşte. 


e 131 - 


— Vă mulţumesc foarte mult. Strâng bani pentru un 
defibrilator nou. Casa de Asigurări nu are buget să-l 
înlocuiască pe cel vechi până la noul exerciţiu financiar. 

— Dar este îngrozitor! 

— Există unul în sala de operaţii şi încă unul la secţia 
Tratament şi Monitorizare Intensivă, dar în mod cert nu 
este de-ajuns. Dacă ajutaţi organizaţia, ar fi cel mai bun 
mesaj de recunoştinţă pe care ni l-aţi putea trimite. 

Leila merge cu cei doi Bradford până la capătul 
coridorului. Sub un impuls de moment, îi îmbrăţişează pe 
amândoi când îşi iau la revedere. Când se întoarce înapoi 
în secţie, o vede pe Pip Adams uitându-se la ei din Salonul 
1. Doare, Leila ştie asta, să vezi copilul altcuiva care 
soseşte aici şi apoi pleacă, în timp ce al tău rămâne 
nemişcat şi bolnav. Max Adams este şi el aici, dar ceva s-a 
întâmplat - o schimbare în relaţia lor -, care a răspândit în 
toată secţia o atmosferă de stânjeneală. 

Pip - sau Max - a mutat cele două scaune de lângă 
pătuţul lui Dylan aşa încât, în loc să stea unul lângă altul, 
sunt despărțite de pat, ceea ce înseamnă că toate 
conversațiile între cei doi se poartă printre barele de la 
pat. 

— Oricum, abia dacă-şi vorbesc, mi-a spus Cheryl de 
dimineaţă. În dimineaţa asta el i-a spus Trebuie să trec pe 
la apartament mai târziu. 

Când Leila a părut că nu înţelege, Cheryl a ridicat din 
sprâncene: 

— Pe la apartament. Nu pe acasă, ci pe la apartament. 
Cred că s-au despărţit. 

Leila e tristă. Ar vrea să le poată spune celor doi Adams 
că totul va fi bine, că acesta este cel mai îngrozitor, cel mai 
teribil lucru care li se va întâmpla, dar că, într-o bună zi, 
vor fi în stare să râdă din nou. Că muntele care s-a ridicat 
între ei şi care pare insurmontabil poate că nu se va 
dărâma, dar ei vor învăţa să-l urce. Se vor întâlni din nou, 
în vârf, şi se vor uita în urmă la urcuşul lor şi li se va părea 
imposibil, dar cumva vor fi acolo. 

Nu le poate spune asta. Nu este sarcina ei. Ea are o 


132 + 


meserie de făcut, iar astăzi trebuie să ducă la capăt cea 
mai dificilă sarcină pe care o are de când a devenit doctor. 
Se uită la peretele din spatele pupitrului asistentelor, unde 
tabla mare de plută este acoperită cu fotografii şi scrisori 
de mulţumire. Fotografii de la şcoală, instantanee din 
vacanțe, poze de la ceremonii de absolvire. Fotografii 
făcute profesionist, cu toată familia stând pe burtă, într-un 
studio foto, râzând. Puşti schiind, lovind mingi de fotbal, 
călărind. Puşti care joacă baschet aflându-se în scaune cu 
rotile; care aleargă, deşi au proteză în locul unui picior. 
Copii care au sfidat pronosticurile, ale căror vieţi au 
atârnat în balanţă în acest spital, ai căror părinţi au stat 
chiar în această încăpere şi au ascultat un doctor care le 
spunea că este posibil ca fiul sau fiica lor să nu 
supravieţuiască. Şi totuşi au făcut-o. 

Astăzi, Leila trebuie să le spună lui Pip şi lui Max Adams 
că spitalul a făcut o recomandare oficială referitoare la 
calea de tratament pe care trebuie s-o urmeze fiul lor. 
Trebuie să le ofere ocazia să se pună de acord cu 
recomandările făcute şi apoi, dacă oricare dintre părinţi nu 
este de acord, trebuie să-i informeze că va fi intentată o 
acţiune legală de către Casa de Asigurări. 

Inainte de întâlnire are o pauză, un moment rar de 
respiro de 20 de minute, în care ar avea timp doar să 
meargă până la sala de mese şi înapoi, fără să mai aibă 
timp să mai şi cumpere ceva. În loc să facă asta, se duce în 
biroul lui Nick, unde bea pe nerăsuflate un ceai făcut cu 
fierbătorul pe care-l ţine în dulap. 

— S-ar putea să se pună de acord, spune Nick. 

— N-o vor face. 

— Atunci, ai sprijinul Casei de Asigurări, zice Nick şi se 
uită la ea. Nu eşti singură în toată povestea asta. 

Dar Leilei aşa i se pare. Printre nenumăratele pachete 
cu mâncare pe care Habibeh le-a pregătit pentru ea, este 
şi unul plat, învelit în folie de plastic. Leila zâmbeşte. 
Tahdig. Felul în care se găteşte orezul în stil persan face 
ca pe fundul cratiţei să rămână o crustă crocantă - o 
delicatesă despre care Leilei i se reamintea că trebuie 


e 133 + 


împărţită cu musafirii atunci când era copil. Rupe bucata 
de tahdig în două şi îi dă lui Nick o parte. 

— Trebuie să ascunzi paşaportul mamei tale. Chestia 
asta e incredibilă. 

— E destul de bună. 

Leila simte că dragostea mamei ei şi încurajările lui Nick 
o ajută. O sună pe Ruby când se îndreaptă din nou spre 
secţie. E 

— Am vrut să te sun mai devreme. Îmi pare rău că am 
întârziat la ziua ta. Îmi pare rău că m-am răstit la tine. 

Ruby nu a fost niciodată o persoană ranchiunoasă. 

— Păreai stresată... mi-am făcut griji pentru tine. 

— Eu sunt întotdeauna stresată, încearcă Leila să 
glumească. 

— Nu aşa. Ce se întâmplă? 

Leila îi povesteşte lui Ruby câte ceva din ce se petrece, 
iar Ruby o ascultă în linişte şi apoi spune lisuse e 
îngrozitor şi Eu aş fi praf şi Nu ştiu cum te descurci, şi apoi 
Leila se trezeşte în faţa intrării de la STIP şi... 

— Trebuie să închid. 

— Sunt aici dacă ai nevoie de mine, da? 

Sunt atât de mulţi oameni care s-o prindă în cazul în 
care cade! Ajută puţin să ştii asta, dar când bagă capul pe 
uşa Salonului 1 şi le spune lui Max şi Pip Când sunteți 
gata... şi când merge cu câţiva paşi înaintea lor, pe 
coridorul lung, ca să stea din nou împreună în camera de 
relaxare, are impresia că nu s-a simţit niciodată mai 
singură. 

o 

— Nu. 

Max Adams este cuprins de un fior care-l face să pară că 
tremură, chiar dacă stă nemişcat. 

— Nu vă las să faceţi asta. 

— Ştiu că asta este cea mai proastă veste pe care o 
puteaţi primi, spune Leila. Am analizat îndeaproape cazul 
lui Dylan şi, chiar dacă suntem de acord că terapia cu 
fascicul de protoni îi poate reduce tumoarea, nu credem c- 
o va eradica în totalitate. 


e 134 


— Aşa că o lăsaţi să crească? întreabă Max. Până îl 
omoară!? 

— O să punem la punct un plan de tratament paliativ ca 
să gestionăm situaţia şi durerile lui Dylan, şi... 

— E vina ta, spune Max întorcându-se spre Pip, care a 
ascultat în linişte rezumatul pe care Leila li l-a făcut după 
întâlnirea cu directorul medical al spitalului. Decizia era a 
noastră. A noastră. Şi apoi tu te-ai răzgândit, iar acum... 
spune şi se opreşte, frecându-şi faţa cu ambele mâini. 

— Direcţia pentru Protecţia Copilului va numi un tutore 
independent pentru Dylan, spune Leila. Acesta va 
nominaliza un avocat pentru el, continuă ea, uitându-se la 
Pip şi la Max. Amândoi veţi participa la aceste proceduri şi 
veţi avea dreptul să vă pregătiţi dosarul. 

— Va trebui să ajungem în instanţă? întreabă Pip uimită. 
Unul contra celuilalt? 

Leila îşi alege cuvintele cu grijă. 

— Spitalul a depus o cerere pentru obţinerea unei 
hotărâri judecătoreşti care să-l împiedice pe Dylan să 
părăsească spitalul St. Elisabeth şi să primească orice alt 
tip de tratament în afară de cel paliativ. La orice moment, 
cererea poate fi retrasă... 

— Aşadar... încearcă Max să spună, dar Leila insistă. 

— ...dacă amândoi vă daţi consimţământul pentru acest 
plan de tratament, termină ea ce are de zis. 

În încăpere se lasă liniştea, fiecare dintre cei trei 
gândindu-se la ce înseamnă asta pentru Dylan. Pentru ei. 

— Atunci vă aştept la tribunal, spune Max şi îi aruncă o 
privire soţiei sale, iar Leila se întreabă dacă Pip poate să 
vadă durerea din ochii lui sau dacă aceasta este suficient 
de bine mascată de furia din glas. Pe amândouă! 


Leila simte că-i bubuie capul. A stabilit să se vadă cu Jim 
la 8:30 şi se gândeşte să anuleze, dar este deja 8 seara şi 
nu vrea să fie genul de persoană care procedează astfel. 
Se întâlnesc la King's Arms. 

— Un sifon cu lămâie, vine imediat. 

Jim face o reverență teatrală şi dispare la bar. Leila vede 


<e 135 + 


masa la care a stat cu Nick în seara petrecerii lui Ruby şi 
simte un val de jenă când îşi aminteşte cât de delicat a 
refuzat el sugestia ei de a-şi petrece seara împreună. 

Jim reapare cu o halbă de bere şi cu băutura răcoritoare 
a Leilei. 

— Aşadar, Khalili, zi-mi punctele principale ale zilei tale. 
Cel mai prost moment, cel mai bun moment. S-auzim! 

Vorbeşte ca şi cum s-ar adresa unei mulţimi - plin de 
energie şi cu chef de glume - şi Leila se întreabă dacă în 
timp chestia asta poate deveni obositoare. Dacă se opreşte 
vreodată. Oricum, nu se poate stăpâni să nu zâmbească. 

— Cel mai bun moment? spune Leila şi ridică paharul. 
Un pahar după serviciu. 

— Ăsta este cel mai bun moment? Vai, trebuie să fi avut 
o zi de-a dreptul groaznică, zâmbeşte larg Jim, dar vocea i 
se înmoaie când vede figura Leilei. Of, tu chiar ai avut o zi 
groaznică, nu-i aşa? 

Leila dă din cap că da. 

— Vrei să vorbeşti despre asta? 

— Nu e mai rău decât de obicei, adică... se chinuie ea să 
găsească vorbele potrivite şi-l fixează cu privirea. Pacienţii 
mai şi mor, nu? Pierdem oameni. Tot timpul. Dar... spune 
ridicând din umeri neconvingător, asta-i meseria. 

— Asta nu înseamnă că e mai puţin dificil. 

Fiecare soarbe din băutura lui. Leila se întreabă ce se va 
întâmpla cu Pip şi Max. 

— Părinţii unuia dintre pacienţii mei nu cad de acord în 
privinţa tratamentului fiului lor. 

Jim dă din cap, căzând pe gânduri. 

— Se mai întâmplă. Mai des decât crede lumea. 

Se gândeşte la disputele din prima linie la care el, ca 
paramedic, e nevoit să asiste în fiecare zi. Nu merge la 
spital... Ba da, merge! Mă duc eu cu el... Ba nu, mă duc 
eu! Nu-l atinge... Fă ceva! Leila se întreabă dacă 
presupunerile ei cum că disputele în care se vede prins Jim 
sunt mai puţin grave pentru că sunt purtate de obicei pe 
stradă, într-un pub, în camera de zi a cuiva. Şi el are de-a 
face în fiecare zi cu situaţii de viaţă şi de moarte... poate 


e 136 » 


mai des decât i se întâmplă Leilei. Dacă cineva înţelege 
prin ce trece ea acum, atunci Jim este acela. 

— Pacientul suferă de o boală terminală. 

Nu e nimeni la mesele de lângă ei, dar Leila vorbeşte 
oricum încet. Jim se încruntă uitându-se la halba lui şi 
ascultă ce-i spune Leila. 

— Recomandarea noastră este să aplicăm un tratament 
paliativ, pentru ultima etapă de viaţă. Mama este de acord. 
Tatăl, nu. 

Jim ridică privirea. 

— Şi ce se întâmplă acum? 

— Mergem în instanţă, îi spune Leila, cu un 
profesionalism pe care nu-l simte. Şi lăsăm judecătorul să 
decidă. 

Tăcere, apoi Jim se lasă pe spate, sprijinindu-se de 
canapeaua capitonată. 

— Am avut un Ordin de neresuscitare săptămâna 
trecută. Un bătrân. Stop cardiorespirator. Măcinat de 
cancer, când în spital, când acasă, şi cred că se săturase. 
Fusese destul de clar ultima oară când a fost internat că 
nu mai voia să fie resuscitat dacă avea să se întâmple din 
nou, iar soţia lui ştia chestia asta. 

Jim ia o gură din băutura lui, apoi pune cu atenţie 
paharul înapoi pe masă. 

— Doar că atunci când s-a întâmplat, femeia ne-a cerut 
să-i salvăm viaţa. 

— Şi ce-aţi făcut? 

— Am făcut în aşa fel încât să nu aibă dureri şi l-am lăsat 
să moară, spune Jim, apoi se opreşte. lar soţia lui m-a făcut 
criminal, şi chiar dacă mă uitam la Ordinul de 
neresuscitare semnat de bărbatul a cărui mână o ţineam, o 
mică parte din mine tot s-a simţit aşa. 

— Îmi pare rău. 

Jim ridică din umeri. 

— Cum ai zis şi tu, face parte din meserie, nu? 

Trec apoi la subiecte mai uşoare - unde a crescut fiecare 
dintre ei şi ce i-a adus la Birmingham. Jim are talent la a 
mima lucruri, iar Leila râde atât de tare de impresiile lui 


e 137 œ» 


cu privire la colegii comuni, încât simte că o doare într-o 
parte. Mai beau ceva, apoi încă un pahar şi când Leila se 
uită la ceas e şocată să descopere că s-a scurs toată seara. 

— Ar trebui să mai facem chestia asta, spune Jim când 
pleacă amândoi de la pub. 

În seara asta, Leila s-a simţit bine. Timp de trei ore, a 
râs, a vorbit şi s-a gândit la viaţa de dincolo de STIP, de 
dincolo de propria ei existenţă. Dar în timp ce pedalează 
către casă, simte din nou cum o apasă o greutate pe umeri 
şi se gândeşte la Pip, la Max şi la Dylan, şi i se strânge 
inima. 

Ca majoritatea iranienilor, Leila are două rânduri de 
perdele la geamurile de pe faţada casei. Unele grele, cu 
model, care să protejeze în seri friguroase, şi un rând 
diafan, cu borduri aurite, pentru intimitate. Ambele sunt 
trase, dar când Leila îşi sprijină bicicleta de balustradă şi 
pune casca de duş înflorată peste şa, aude sonorul 
canalului de cumpărături şi sunetul firav al vocii 
prezentatoarei perorând liric despre nişte accesorii. Un 
aspirator? Robot de bucătărie? Leila intră în casă. 

— Leila, joon! Am făcut torshi. 

Leila nu trebuie să se uite ca să-şi dea seama că 
dulapurile ei sunt pline cu conserve de legume - conopidă, 
morcovi, ţelină - murate în oţet acrişor şi iute. 

— A trecut Wilma pe-aici? Imi spune că tot încearcă să 
te vadă, dar nu dă de tine. 

Leila ştie, desigur, că Wilma n-are cum să nu dea de 
Habibeh, pentru că Habibeh în continuare n-a ieşit din 
casă. Mama ei se uită în altă parte, aparent dezgustată de 
ceea ce Leila îşi dă acum seama că este un fel de aparat 
pentru lifting facial la domiciliu. 

— Aşadar, numai patru minute pentru o piele mai fină, 
cu o elasticitate sporită şi care arată în mod vizibil mult 
mai tânără. Unde mă înscriu? 

Prezentatoarea râde melodios. Leila simte cum o 
cuprinde un val de frustrare. Din cauza mamei ei, pentru 
că ignoră încercările Wilmei de a se împrieteni. Din cauza 
canalului de cumpărături, pentru  seducţiile sale 


e 138 >» 


superficiale. 

— Se poate. Cred c-am auzit pe cineva la uşă, dar aveam 
şalul sus şi până când am ajuns... zice Habibeh, ridică 
ambele mâini şi apoi ridică din umeri. 

— Maman! zice Leila, apoi ia telecomanda şi închide 
televizorul. 

Habibeh scoate un sunet dojenitor. 

— Sunt sigură că e o femeie drăguță, dar vorbeşte farsi? 
Nu, nu vorbeşte. Eu vorbesc engleză? Nu, nu vorbesc. Ţi- 
am spus, Leila, sunt fericită aici. Gătind, uitându-mă la 
canalul de cumpărături. 

Se opreşte. Se înmoaie. Pentru că este, la urma urmelor, 
mamă. 

— Ce s-a întâmplat, Leila joon? 

Leila îi povesteşte despre Dylan Adams. Despre procesul 
care le va destrăma vieţile părinţilor lui mai mult decât a 
făcut-o deja boala fiului lor. 

Habibeh cuprinde capul fiicei ei în palme, degetele sale 
mari făcând cercuri pe tâmplele Leilei. 

— Eşti o fată bună, Leila, şi un doctor bun. Poţi face 
numai ce consideri tu că este just. 

Şi Leila o lasă pe mama ei s-o ţină în braţe ca şi când ar 
fi din nou copil. 


< 139 + 


16. MAX 


Şezlonguri gri de plasă sunt înşirate ordonat pe fiecare 
latură a piscinei hotelului, iar pe fiecare dintre ele este pus 
un prosop rulat cu grijă. Dintr-un jacuzzi aflat într-un colţ 
se ridică aburi. În ultimele două săptămâni am fost primul 
în piscină în fiecare dimineaţă la ora 6, uşurat că pot să 
încetez să mă mai prefac că dorm şi că pot să umplu 
cumva orele acestea redundante înainte ca restul lumii să 
se trezească. Înot şi alerg şi muncesc suficient cât să-l ţin 
pe Chester departe de mine; aşteptând să treacă timpul 
până la momentul în care mă pot concentra pe singurul 
subiect care contează: Dylan. 

Stau, cu degetele de la picioare îndoite, pe marginea 
piscinei. Plăcile ceramice de pe fund sunt negre, dând apei 
un aspect întunecat, ca de oglindă. Mă aplec în faţă şi 
pentru o clipă simt cum mă dezechilibrez, ajungând în 
punctul din care nu mai există cale de întoarcere. N-aş 
putea să mă mai răzgândesc acum nici dacă aş vrea. Tai 
apa cu o săritură rândunică care mă duce atât de aproape 
de fund, încât mai că-l ating cu burta. 

Nu am voie să-l vizitez pe Dylan până la 3, o restricţie 
care mă scoate din sărite de fiecare dată când îmi vine în 
minte. 

— Trebuie să mă gândesc şi la ceilalţi pacienţi, mi-a spus 
doctoriţa Khalili. 

Nu ne-am certat. A fost doar o conversaţie mai aprinsă 
când Pip a îndrăznit să spună că-l târâi pe Dylan prin 
tribunale, iar eu i-am amintit că ea a fost cea care a 
început toată povestea asta, că ea a dat înapoi după ce 
hotărâserăm ceva şi a obligat spitalul să ia partea unuia 
dintre noi, şi ne-am uitat lung unul la celălalt, întrebându- 
ne cine eram... cum am ajuns în punctul acela? 

— Vă rog, domnule Adams! 

Doctoriţa Khalili ne-a invitat în camera de relaxare, dar 
eu nu m-am mişcat din loc. Am privit fix pe coridorul de 
afară, unde un inginer monta un defibrilator nou pe perete 


e 140 œ» 


şi m-am străduit să alung lacrimile pe care nu am vrut să 
le las să curgă în faţa ei. Urăsc camera de relaxare. Urăsc 
mulţimea de pliante împrăştiate pe măsuţa de cafea şi 
cutia cu şerveţele, atent plasată ca să-ţi ştergi, chipurile, 
durerea. Urăsc faptul că cineva s-a gândit în mod expres 
că nişte perne viu colorate s-ar putea prin cine ştie ce 
metodă să facă un părinte îndurerat să se simtă mai bine. 
Urăsc sticla groasă, texturată, de la geamul uşii, 
estompând graniţa dintre veştile bune şi veştile proaste. 
Urăsc toate astea. 

— Poate că dacă dumneavoastră şi doamna Adams l-aţi 
vizita pe Dylan separat ar fi mai simplu pentru personalul 
medical, a spus doctoriţa. 

Am dat s-o contrazic, dar ea nu terminase. 

— Şi pentru Dylan. 

Am acceptat restricţia - cum aş fi putut altfel? - şi de la 
3 după-amiaza şi până la miezul nopţii timpul meu petrecut 
cu Dylan este întrerupt doar de necesitatea de a suna pe 
cineva înapoi la telefon sau de a răspunde la un e-mail în 
timp ce pregătesc procesul care îl va ţine în viaţă. 

Ochelarii de înot pe care i-am împrumutat de la fata care 
stătea la recepţie şi căsca sunt zgâriaţi şi mătuiţi de-atâta 
purtat. Urmez linia distorsionată de plăci ceramice de pe 
fundul apei şi, pe măsură ce valurile generate de 
scufundarea mea se estompează, încep să înot... o mişcare, 
apoi încă una. Fără să respir. 

Când aveam 10 ani, puteam să-mi ţin respiraţia pe o 
distanţă de aproape 50 de metri. Mergeam la orele de înot 
în fiecare sâmbătă şi, când terminam antrenamentul, ne 
mai prosteam şi noi. O vreme chestia asta cu ţinutul 
respirației a fost la modă. Eram doar doi care puteam să 
ne ţinem respiraţia pe toată lungimea de 50 de metri a 
bazinului; eu şi o fată pe nume Blair, care pe-atunci locuia 
lângă casa noastră şi care a câştigat competiţia la stilul 
fluture la campionatul naţional de juniori. 

Acum simt cum plămânii mi se contractă înainte chiar ca 
vârfurile degetelor de la mâini să ajungă la ceva distanţă 
de peretele bazinului. Nu mi-am numărat mişcările, dar 


e 141 œ» 


piscina asta n-are cum să aibă mai mult de 25 de metri. Îmi 
ţin bărbia în piept cât fac o rostogolire, apoi continui cu o 
mişcare care ar trebui să fie fluidă şi lină. Doar că-mi arde 
pieptul şi bâjbâi după ceva de care să mă ţin, împingând cu 
un singur picior, ieşind de pe culoarul meu imaginar. Sunt 
dat peste cap şi nu am aer, ies la suprafaţă şi mă ridic în 
picioare în acelaşi timp, trăgând cu nesaţ aer în piept şi 
tuşind. 

— Sunteţi bine? 

E fata de la recepţie. Stă lângă vestiar, cu o grămadă de 
prosoape în mână. 

— Sunt bine. 

Jenat de faptul că am avut şi public, încep să înot din 
nou, tăind apa lină cu mişcări sigure, clare, rotindu-mi 
corpul într-o parte la fiecare trei mişcări, ca să iau o gură 
de aer. Încă îmi ard plămânii. Cred că s-au întâmplat multe 
de când aveam 10 ani. 

Am început lecţiile de înot cu Dylan când avea trei luni. 
Pip considera că era prea mic, dar lui îi plăcea la nebunie. 
Un adevărat împătimit al apei. Avem o poză cu el sub apă, 
cu ochii larg deschişi, cu braţele întinse spre mine. Îl duc 
la înot sâmbătă dimineaţa şi apoi stăm la cafeneaua din 
centrul sportiv şi înmuiem foitaje cu unt în ciocolată caldă. 
Il duceam. Simt o presiune în piept care n-are nicio 
legătură cu respiraţia mea şi apoi o durere insuportabilă 
care mă face să mă întreb pentru o clipă dacă nu cumva 
fac un infarct. Mi se înceţoşează privirea, dar nu e de la 
zgârieturile de pe ochelarii de înot, ci pentru că mi se 
umplu ochii de lacrimi. Dylan. Ascuns sub apă, las aerul 
care mi-a mai rămas în piept să iasă în suspine grele, 
zgomotoase şi, pentru că simt cum presiunea se mai 
micşorează puţin, continui. 

Mai înot încă 20 de lungimi de bazin tot aşa, hohotind de 
plâns sub apă. Imi scot ochelarii de înot când am senzaţia 
că e mai multă apă în ei decât afară şi înot mai repede şi 
cu mai multă forţă, iar ochii mă ustură din cauza clorului. 
Pe o lungime de bazin, 20 de mişcări. Apoi 18. Apoi 15. 
Când termin, mă ţin de margine, mă ridic sprijinindu-mă în 


e 142 œ» 


braţe şi, preţ de o clipă, acestea mă dor când simt muşchii 
cum se întind, dar apoi mă împing în sus afară din bazin şi 
mă duc să mă îmbrac. Trebuie să prind trenul. 

r ana 


Avocata mea, Laura King, are biroul în Londra şi mă 
taxează cu 210 lire pe oră. Poartă un inel cu diamante 
tăiate în briliant şi mă întreb câte ore de muncă 
reprezintă. O zi întreagă? Două? Biroul ei este mare, cu o 
masă din lemn de nuc curbat şi două canapele, aşezate una 
în faţa celeilalte, unde stăm noi acum. Un bărbat cu părul 
prins hipstereşte în coc ne serveşte cu cafea şi pune pe 
masă o tavă cu minicroasanțţi. 

— Nu ştiam dacă aţi luat micul dejun, spune Laura. 

Poartă un costum cu pantaloni de culoare neagră şi o 
cămaşă albă apretată. Când se lasă pe spate, sacoul se 
desface şi lasă să se vadă o căptuşeală roşu-aprins care mă 
duce cu gândul la un costum de Dracula pe care l-a purtat 
Pip la un bal mascat. 

— Bine, să începem, da? 

Sunt recunoscător pentru tonul ei formal, pentru lipsa 
de compasiune pe care mi-a arătat-o când am venit. Îmi 
permite să vorbesc despre Dylan fără să mă bâlbâi, fără să 
mă plâng. Trebuie să abordez situaţia ca pe un studiu de 
caz... e singura modalitate prin care voi putea trece prin 
asta. 

— Spitalul a solicitat o declaraţie cum că furnizarea unui 
tratament pentru susţinerea vieţii nu mai este în interesul 
copilului. 

Laura citeşte dintr-un dosar pe care îl ţine în poală. 

— Mai exact, ei caută declaraţii cum că: a) copilul este 
lipsit de capacitatea de a consimţi sau de a refuza 
tratamentul, din cauza vârstei sale fragede; şi b) că este în 
interesul lui să nu mai primească tratament suplimentar de 
susţinere a vieţii, şi în schimb să primească îngrijire 
paliativă după cum consideră necesar personalul medical 
care-l tratează. Corect până aici? 

Se uită la mine şi eu dau din cap că aşa e, deşi lucrurile 
sunt departe de a fi corecte. Aş vrea să întorc capul să mă 


< 143 + 


uit la Pip, aş vrea ca mâna mea s-o găsească pe-a ei. Ar 
trebui să înfruntăm totul împreună şi mi se pare complet 
greşit să mă aflu aici de unul singur. 

— Cum poate fi în interesul lui să i se refuze un 
tratament care iar putea salva viaţa? 

— Exact asta va trebui să-i demonstrăm judecătorului. 

Enumeră punctele, pe degetele ei subţiri. 

— Unu, că terapia cu fascicul de protoni pe care aţi 
identificat-o are o mare şansă de succes; doi, că 
potenţialele beneficii pentru Dylan depăşesc părţile 
negative. 

— Ce părţi negative? 

— Impactul unui zbor transatlantic asupra stării lui, 
mutarea de la un spital la altul, următoarele şedinţe de 
radioterapie... 

Ridică uşor din umeri, ca şi cum ar sugera că sunt 
nenumărate riscuri, iar eu simt că-mi dă târcoale o criză de 
furie. Mă întind după un croasant şi folosesc un şerveţel 
drept farfurie, rupând un foitaj în două, ca să nu 
trebuiască să mă uit în ochii ei. Da, sunt riscuri. Da, faptul 
că ar trebui să-l iau pe fiul meu să traversăm jumătate de 
lume va fi greu pentru el, chiar înainte ca efectele terapiei 
cu fascicul de protoni să intervină. 

Dar alternativa... alternativa e şi mai rea. 

— Spitalul spune următoarele: calitatea vieţii fiului 
dumneavoastră în urma terapiei cu fascicul de protoni este 
considerabil mai scăzută decât ceea ce poate fi considerat 
rezonabil. 

— Considerat rezonabil de către cine? 

— Un punct de vedere excelent. Termenul este 
subiectiv... vom încerca să demonstrăm feluritele moduri 
în care Dylan s-ar putea bucura de viaţă în ciuda 
handicapurilor sale. 

— Ce trebuie să fac? 

Vorbesc în mod conştient pe acelaşi ton serios pe care 
avocata mea l-a avut în timpul conversaţiei noastre. 

— Să mă ajutaţi să pregătesc dosarul. Doctorului... - îşi 
verifică notițele în căutarea numelui - Sanders i se va 


e 144 œ 


permite să depună mărturie prin videoconferinţă, dar 
trebuie să-l consulte pe Dylan ca să vadă despre ce e vorba 
şi să vă susţină cazul. 

Am pierdut şirul numărului de doctori cu care am vorbit 
în ultimele două săptămâni, câtor dintre ei le-am trimis e- 
mailul cu subiectul Copil mic cu meduloblastom. Cine ştia 
că există atât de multe centre care folosesc terapia cu 
fascicul de protoni în Statele Unite? L-am găsit pe doctorul 
Gregory Sanders, din Houston, Texas, când renunţasem să 
mai caut „oncolog terapie cu protoni” şi am început să 
caut „proces judiciar terapie cu protoni”. 

Domnul şi doamna Howes i-au trimis un emotionant 
mesaj de mulţumire doctorului Gregory Sanders, a cărui 
mărturie „convingătoare ” a contribuit fără doar şi poate la 
decizia curţii, în această dimineaţă. 

Il găsisem pe doctorul nostru. 

Poate că eu nu mai făcusem asta înainte, dar el da. Şi 
câştigase. 

— Aş mai sugera, de asemenea, să vorbim şi cu 
fizioterapeuţi independenţi, cu specialişti în terapia prin 
joc, spune Laura, cu oricine care ne poate oferi o imagine 
despre starea lui Dylan şi care să nu poată fi influenţat de 
Casa de Asigurări. 

— Şi dacă ce descoperă este la fel cu ce spune doctoriţa 
Khalili? 

— Atunci nu vom folosi acele dovezi. 

Răsfoieşte dosarul înainte să-şi ridice din nou privirea. 

— Din câte înţeleg, terapia cu fascicul de protoni poate 
prelungi viaţa fiului dumneavoastră, dar e puţin probabil 
că va îndepărta tumoarea cu totul. E posibil să treceţi prin 
toate astea ca să câştigaţi o foarte scurtă perioadă de 
timp. V-aţi pregătit pentru aşa ceva? 

— Dylan are aproape trei ani. O lună reprezintă aproape 
trei procente din viaţa lui. Trei procente. Chiar dacă 
terapia cu fascicul de protoni ne mai dă doar nouă luni în 
plus, asta înseamnă să adăugăm 25 la sută la speranţa lui 
de viaţă. E ca şi cum eu sau dumneavoastră am mai trăi 
încă 10 ani. 


< 145» 


Mă uit la ea. 

— Nu aţi profita de asta? 

Laura evită întrebarea. 

— Înţeleg, spune în schimb. 

— Ce mă opreşte să-l iau pe Dylan din spital? 

Dacă e alarmată de sugestia mea, n-o arată. 

— Acum? Nimic. Poliţia ar putea cere un ordin de 
protecţie emis de urgenţă, Dylan poate trece sub tutela 
curţii sau poate fi subiectul unui ordin prohibitoriu cu 
putere de arest, spune Laura, apoi se opreşte. Şi, mai 
important, fără medicaţia corectă, fără echipamentul 
potrivit, starea fiului dumneavoastră s-ar putea să aibă de 
suferit. 

Nu spun nimic, iar ea îmi susţine privirea. 

— Domnule Adams, sunteţi sută la sută sigur că vreţi să 
ajungeţi în instanţă cu povestea asta? Oricare ar fi 
rezultatul, va avea un impact important asupra 
dumneavoastră şi a familiei. 

Văd un licăr de înţelegere în ochii ei şi răspund înainte 
ca vocea tăcută a îndoielii să aibă şansa să-şi facă loc. 

— Sunt sigur, domnişoară King. Vreau să-i dau fiului 
meu o şansă să trăiască. 

Înainte să răspundă face o pauză. 

— Atunci aşa vom face. 

Mă uit la ceas când ies din biroul ei, adăugând mental 
420 de lire la nota de plată din capul meu. Slavă Domnului, 
avem economii, dar taxele legale le vor consuma imediat, 
şi asta înainte să intervină costurile tratamentului. 

Doctorul Sanders a fost de acord să-l trateze pro bono 
pe Dylan... altfel, tratamentul ar putea ajunge să coste 
100.000 de dolari. Caritate, a spus, şi sunt sigur că în 
parte aşa şi este. Publicitatea pentru clinică, acesta este 
motivul principal. Un alt proces câştigat, o altă menţiune 
în CV-ul lui. Nu contează de ce, contează numai că o face. 
Zborurile însă... nu plăteşte şi pentru acestea. Costurile de 
zi cu zi cât vom fi în Houston, hotelul la care stau chiar 
acum. Simt cum mă cuprinde amărăciunea la gândul că m- 
am mutat în ţara asta afurisită, cu legile ei arhaice, că Pip 


e 146 - 


m-a convins că nu avem nevoie de asigurare de sănătate, 
ba chiar şi că am cunoscut-o pe Pip... 

Doar că, desigur, dacă n-aş fi cunoscut-o pe Pip, nu l-aş 
fi avut pe Dylan. 

Nu pot plăti singur cheltuielile lui Dylan şi nici nu pot să 
împrumut o astfel de sumă. Mă gândesc la toate acele dăţi 
când am dat click pe un link de pe Facebook sau trimis de 
vreun coleg de la serviciu. Puteţi da o mână de ajutor 
contribuind cu câteva lire? De câte ori am făcut asta? 
Poate că nu de fiecare dată, dar destul de des. Poate că n-a 
fost o sumă prea mare de bani pe care am donat-o, dar 
chiar şi-aşa, a contat. Şi dacă gestul acesta s-ar repeta... 
iar, şi iar, şi iar... 

În tren, întorcându-mă la Birmingham, găsesc 
GoFundMe şi deschid un cont. Creez o pagină, adaug 
povestea lui Dylan, câteva fotografii. Caut prin albumul 
zilnic pe care îl ţinea Pip cu poze ale lui Dylan, oprindu-mă 
mai mult asupra uneia în care apărem toţi trei. E un selfie; 
stăm lipiţi, ni se ating obrajii, zâmbim larg. Poza e făcută 
de-aproape; nu se vede nimic în fundal. Mi se strânge 
inima. Aşa mă simţeam când eram cu Pip şi cu Dylan. 
Mergeam acasă vinerea şi nu mă mai gândeam la serviciu, 
iar lumea se micşora şi nu mai eram decât eu, Pip şi Dylan. 
Ce se va întâmpla după proces? 

Pip va veni la Houston? Ştiu răspunsul încă înainte de a 
pune întrebarea. Sigur că va veni. Dylan va avea nevoie de 
ea. Clipesc des, uitându-mă pe geam la câmpurile goale 
până când sunt sigur că nu o să plâng. Fu voi avea nevoie 
de ea. Se pare că poţi ajunge să urăşti ce face cineva şi, cu 
toate astea, să o iubeşti pe acea persoană atât de mult, 
încât doare! 

Trimit link-ul cu strângerea de fonduri tuturor 
persoanelor din agenda mea, apoi deschid contul de 
Twitter şi copiez link-ul GoFundMe într-o postare nouă. 
Ataşez două fotografii cu Dylan. Într-una din ele aleargă 
printre dunele de nisip de la Woolacombe, râzând în soare. 
În cealaltă este la STIP, cu ochii închişi şi pielea străvezie. 


e 147 œ 


Sunt împiedicat să-mi iau fiul să-l duc la un tratament care-i 
poate salva viaţa. Unde sunt drepturile mele de tată? Vă rog, 
ajutaţi-mă să strâng bani pentru lupta legală pentru 4/Dylan 
Adams şi să plătesc cheltuielile de zi cu zi cât va fi la tratament 
în America. 


Adaug câteva hashtag-uri - /dreptlaviaţă /proviaţă 
parenting -, apoi postez, share-uind postarea cu toate 
celebrităţile la care mă pot gândi. Vă rog, puteţi retrimite 
asta tuturor celor care vă urmăresc? Îmi petrec restul 
călătoriei trimițând postarea şi altora, reîncărcând pagina 
şi căutând alte celebrităţi. 

Atât de trist! O femeie pe nume Alexa Papadakis îmi 
răspunde. Biografia ei pomeneşte de trei reality show-uri 
TV şi un link către managerul ei. Haideţi, utilizatorilor, 
faceţi-vă treaba! Un emoticon trist completează postarea, 
care a fost deja distribuită de 48 de ori. Fanii Alexei îi 
urmează exemplul şi feed-ul meu este în curând plin de 
emoticoane triste şi de hashtag-uri. Apăs pe link-ul 
GoFundMe şi văd că un mare zero s-a transformat acum în 
30 de lire. Am demarat strângerea de fonduri! 


E trecut de 4 când ajung la STIP. Feed-ul meu de Twitter 
este bombardat de mesaje de solidaritate, dar faptul că am 
răspuns la toate mai degrabă m-a extenuat decât înviorat 
şi este o uşurare să-mi închid telefonul şi să trag un 
paravan în jurul pătuţului lui Dylan, ţinând la distanţă tot 
restul lumii. 

Nu-i mai aud pe cei doi Slater şi nici conversaţia în 
şoaptă dintre Cheryl şi Aaron. Cobor grilajul pătuţului şi-l 
ridic uşor pe Dylan. Are ochii deschişi, dar e greu, ca un 
copil adormit. 

— Toată lumea e de partea ta, campionule, îi şoptesc. 

Când s-a născut Dylan, moaşa a încurajat-o pe Pip să-l 
culce pe pieptul ei gol, înveliţi amândoi într-o păturică. 

— Recomandăm cât mai mult contact cu pielea când 
sunt aşa de mici, i-a spus ea lui Pip. Va stabiliza ritmul 
cardiac şi respirator al micuţului şi-i va regla 


< 148 œ» 


temperatura... ba chiar îi va creşte nivelul de oxigen din 
sânge. 

Il iau pe Dylan la mine în poală. Se mişcă cu dificultate, 
capul îi e prea greu pentru gâtul lui şi are spatele rigid. Cu 
o mână, desfac capsele de la salopeta lui, apoi îmi deschei 
cămaşa. Îl mut pe Dylan aşa încât picioarele lui să vină de 
o parte şi de alta a trunchiului meu, cu capul ghemuit în 
curbura gâtului meu şi pieptul gol lipit de al meu. Trag 
păturica de molton de pe o parte a patului şi i-o înfăşor în 
jurul spatelui. Simt cum mă cuprinde emoția şi încerc să 
mă împotrivesc, pentru că acum nu este momentul pentru 
emoţii. Nu aşa vreau să mă vadă fiul meu. 

li aud bătăile inimii în cutia sa toracică osoasă. Mă uit la 
indicaţiile semnelor vitale de pe monitorul lui, văd cum 
saturaţia nivelului de oxigen creşte de la 93 la 95, apoi 96. 
Văd cum îi scade pulsul. Şi apoi închid ochii şi ignor 
maşinăriile. Simt căldura trupului său lipit de al meu, 
ascult ticăitul regulat al inimii sale. li ascult respiraţia, 
umedă pe gâtul meu. Ascult să aud viaţa... şi o descopăr. 


e 149 œ 


17. PIP 


Opresc alarma înainte să se declanşeze şi stau întinsă în 
întuneric. Max a plecat de-acasă de trei săptămâni şi în tot 
acest răstimp n-am dormit mai mult de câteva ore, 
chinuite, înainte să mă trezesc cu o greutate ca de plumb 
pe piept, ca şi cum cineva m-ar fi țintuit în pat. In 
dimineaţa asta, greutatea este şi mai mare, iar ochii îmi 
sunt lipiţi de cât am plâns ieri. Mi-am petrecut după- 
amiaza revizuind situaţia medicală a lui Dylan împreună cu 
avocatul meu şi echipa lui. Să rezist trei ore m-a costat o 
noapte de nesomn - fraze din raportul doctorului 
învârtindu-se în întuneric în jurul meu. Nicio previziune de 
calitate a vieții... crize neplăcute... nevoia permanentă de 
medicamente pentru uşurarea durerii. 

Toţi cei care iau parte la proces trebuie să prezinte 
dovezi independente care să le susţină argumentele şi cel 
mai bun mod de a obţine aşa ceva, după cum mi s-a spus, îl 
reprezintă rapoartele medicale. 

— Judecătorul va vrea să audă şi o altă părere. 

Avocatul meu, Robin Shane, este incredibil de tânăr, cu 
o barbă care arată ca şi cum ar fi împrumutată de la cineva 
mai în vârstă. În jurul ochilor îi apar linii fine trădând 
multă empatie atunci când vorbeşte, ceea ce face 
conversaţia noastră şi mai copleşitoare. Tatăl meu l-a 
angajat şi a venit cu mine la prima întâlnire, după care i-a 
dat cartea lui de vizită lui Robin, cu instrucţiunea precisă 
să-mi trimiti toate notele de plată mie. Nu mi s-a permis să 
mă contrazic pe această temă. 

— Ai destule pe cap ca să-ţi mai faci griji şi pentru bani, 
a spus tata. 

Am căutat pe faţa lui confirmarea faptului că făceam ce 
trebuie, dar tata a fost greu de citit, ca întotdeauna. 

— Nimeni altcineva nu poate lua hotărârea asta în locul 
tău, Pip, e tot ce a spus el. Nici noi, nici Max. 

— Ai plăti taxele legale dacă ai considera că ce fac este 
greşit? 


< 150 - 


— Da, a spus tata simplu. Pentru că acum nu e vorba să 
facem ce este mai bine pentru nepotul nostru, ci să facem 
ce este mai bine pentru fiica noastră. 

Solicitarea unei „a doua opinii” înseamnă că Dylan a fost 
examinat de patru doctori diferiţi, inclusiv unul angajat de 
echipa legală plătită de stat. Rapoartele circulă pe măsură 
ce se întocmesc, fiecare echipă trebuind să prezinte în 
totalitate rezultatele sale în faţa celorlalţi înainte de 
procesul care se apropie cu paşi repezi. 

— Nu credeam că se va întâmpla totul atât de repede, îi 
spun avocatului, chiar înainte să-mi dau seama că e firesc 
să fie aşa. 

Întreaga noastră argumentaţie se bazează tocmai pe 
ideea că este inuman să-l mai ţinem pe Dylan în viaţă în 
continuare. 

Aprind lumina. Astăzi mă duc la spital devreme. Nu mai 
am mult timp de petrecut cu Dylan şi este ceva ce vreau să 
fac împreună cu el. Ceva ce vreau ca el să vadă, chiar dacă 
o singură dată în scurta lui viaţă. 

Blugii mei miros a stătut şi se vede o urmă de noroi pe 
tiv. Încerc să-mi amintesc când mi-am spălat părul ultima 
oară, când am făcut un duş. Am plutit de acasă la spital, de 
la întâlnirile cu avocatul înapoi la spital; să am grijă de 
mine a fost mereu pe planul al doilea. La urma urmei, lui 
Dylan nu-i pasă, aşa că de ce mi-ar păsa mie? 

Îmi aduc aminte de o vreme când stăteam pe pat şi-l 
ajutam pe Max să-şi facă bagajul, când selectam cravate şi 
alegeam cămăşi care să transmită Deţin controlul, ai 
încredere în mine, angajează-mă. Camuflaj de război. 
Armură. Nu pot schimba ce se întâmplă sau ce face Max, 
dar pot schimba felul în care mă raportez eu la situaţie. 

După 20 de minute stau în faţa oglinzii dintre etaje şi 
trag adânc aer în piept. E mai bine. Mă simt mai puternică. 
M-am machiat - pudră, rimel, ruj - şi chiar dacă port tot 
blugi, cel puţin sunt curaţi. 

Faptul că-mi pun o pereche de ghete cu toc în locul 
cizmelor comode din piele de oaie pe care le-am tot purtat 
de câteva săptămâni încoace mă face nu doar să par mai 


e 151 œ» 


înaltă, dar să mă şi simt la înălţime, mental vorbind. Îmi 
îndrept spatele. 

La parter, beau un suc de portocale pentru că e mai 
rapid decât să aştept să se infuzeze ceaiul şi apoi să se 
răcească. Simt un impuls bine cunoscut de a fi lângă fiul 
meu, aşa că las paharul pe jumătate băut şi plec cu maşina 
la spital. Străzile sunt încă îngheţate şi-mi stăpânesc cu 
greu dorinţa de a fi mai repede cu Dylan, ca să mă asigur 
că ajung totuşi cu bine la el. Repet ce o să le spun 
asistentelor. O să mă lase, sunt sigură de asta. 

— Îmi pare rău, Pip, pur şi simplu nu se poate. 

— Cheryl, te rog. A fost în încăperea aia şase luni de 
zile. Nu a văzut cerul de șase luni. 

Ferestrele de la Salonul 1 sunt mici şi plasate foarte 
sus... iar ce se vede dincolo de ele este zidul cenuşiu de 
cărămidă al clădirii de alături. Ca o închisoare. Mai rău 
decât la închisoare. 

— Dacă judecătorul aprobă ordinul, e posibil să mai 
avem doar câteva săptămâni cu el. Vreau să simtă din nou 
aerul pe obraji... să audă ciripitul păsărelelor. 

Cheryl se uită în altă parte. Îşi muşcă buza şi o văd cum 
îşi înghite nodul din gât. Imi ţin respiraţia, dar când se uită 
din nou la mine, încă mai clatină din cap. 

— E prea riscant. Ar trebui să luăm şi monitorul, şi... 

— E ca şi cum am merge în camera pentru aparţinători. 
Doar că un pic mai departe. 

Obişnuiam să mergem în camera pentru aparţinători 
când era linişte în secţie şi era destul personal disponibil 
care să ne ajute să mutăm tot echipamentul de care avea 
nevoie Dylan. Puneam desene animate la televizor şi 
ridicam pernele ca să se poată uita şi alegeam să nu 
observăm ochii lui translucizi, în schimb făceam un 
comentariu legat de desene, în speranţa că-mi va auzi 
vocea şi va însemna ceva pentru el. 

— Cheryl, te rog. Te implor. Doar câteva minute. 

De îndată ce ordinul judecătorului va fi dat, singura 
medicaţie care-i va mai fi administrată lui Dylan va fi 
pentru calmarea durerii. Dacă are o criză, nu va mai fi 


e 152 » 


resuscitat. 

— E prea frig. 

— ÎI învelim. 

— Îmi pare rău. 

Mă agăţ de barele de la pătuţul lui Dylan. Eram convinsă 
că Cheryl va fi de acord. 

— Poţi măcar s-o întrebi pe doctoriţa Khalili? 

Cheryl oftează. 

— Dă-mi un minut. 

Doctoriţa Khalili are aerul uşor rătăcit al unei persoane 
care tocmai a ieşit dintr-un lung schimb de noapte. Are 
uniforma pătată şi boţită, iar din coada de cal i-au scăpat 
şuviţe de păr. Îşi trece cu blândeţe o palmă peste fruntea 
lui Dylan, apoi se uită la mine. 

— Doar 10 minute. Şi rămânem cu voi tot timpul. 

Recunoscătoare, pot respira uşurată. 

— Mulţumesc! spun şi mă uit la ceas. Trebuie să... 

— Mergem acum. 

Mă ajută să-l pun pe Dylan în pături, gata să-l înfăşurăm 
în ele de îndată ce părăsim spaţiul cald al încăperii. 
Brancardierul Paul aduce un scaun cu rotile, iar Cheryl 
pregăteşte standerul cu perfuzia şi o mască cu balon de 
resuscitare. 

— Pentru orice eventualitate, spune ea repede. 

— Gata? 

Dau din cap că da, dar doctoriţa Khalili se adresează 
celorlalţi, nu mie. 

— Ne comportăm ca la orice alt transfer critic, da? 

Paul apucă scaunul cu rotile. E prea mare pentru Dylan, 
prea lipsit de structură, iar Dylan se apleacă într-o parte, 
în pernele pe care le-am aşezat de jur-împrejur. E mai uşor 
decât cu o targă, a spus doctoriţa Khalili. Şi bate şi mai 
puţin la ochi, îmi închipui. 

— Gata. Încotro, doamnă? întreabă Paul. 

— Spre banca de lângă clădirea personalului, spun dintr- 
odată. Sub stejarul acela mare. 

Şi pornim într-acolo, o procesiune ciudată alcătuită din 
doctor, asistentă, brancardier şi cu mine. Şi Dylan, un rege 


e 153 


dus cu fast în automobilul lui, un prinţ indian călare pe 
elefant. Cheryl duce monitorul pe un cărucior, iar eu 
preiau standerul pentru perfuzii, în timp ce doctoriţa 
Khalili merge grăbită în faţă. Facem un traseu circular 
prin spital, evitând scăderea de temperatură cât de mult 
putem. Nu-mi iau ochii de la Dylan; Cheryl nu-şi ia ochii de 
la monitor. Semnele vitale oscilează, dar nu se prăbuşesc. 
Ritmul cardiac încetineşte, dar se stabilizează. 

Şi reuşim să ajungem. 

Mă aşez pe bancă, umezeala pătrunzându-mi prin blugi, 
iar doctoriţa Khalili îl ridică pe fiul meu uşor ca un fulg şi 
mi-l pune în braţe ca şi cum aş fi din nou o proaspătă 
mămică, iar ea, doctoriţa care m-a ajutat să aduc copilul pe 
lume. 

— 10 minute, îmi reaminteşte blând, dar ferm, şi apoi se 
dau toţi la o parte. 

Încă nu s-a luminat de ziuă, dar întunericul care m-a 
însoţit în drumul până la spital face loc unei penumbre 
opace. În spatele nostru, clădirile spitalului sunt îmbrăcate 
în reflexii gălbui de la lămpile cu sodiu şi luminate de 
farurile maşinilor care ajung aici, dar în faţa noastră, o 
întindere de gazon coboară spre oraş. 

— Nu mai e mult, îi şoptesc lui Dylan, întrucât cerul 
cenuşiu deja se face albastru şi la orizont se întrevede o 
fâşie aurie. Vreau... spun dar mă opresc, însă e important 
ca el să audă asta, şi e important ca eu s-o spun. Vreau să 
ştii că te-am iubit din clipa în care am aflat că exişti, din 
clipa în care a existat cea mai mică șansă să exişti. 

Îi ating cu vârful degetului semnul din naştere de 
culoarea ceaiului cu lapte şi în urechi îmi răsună râsetul 
lui Max - Atunci nu mai e niciun dubiu că-i al meu - şi 
închid ochii strâns ca să blochez suferinţa amintirii unei 
zile care a fost perfectă. 

— Când te-ai născut, am promis c-o să am grijă de tine şi 
n-o să las pe nimeni să-ţi facă rău. Şi... îi spun şi respir 
încet, hotărâtă să închei fără să plâng, să-i arăt lui Dylan 
că şi eu pot fi curajoasă. Şi-mi pare rău că nu te-am putut 
feri de boală, dar o să am grijă de tine acum, iubitule. O să 


e 154» 


dau la o parte toată durerea, toate tuburile şi firele acelea 
şi toate medicamentele. Şi când se va termina procesul şi 
ţi se va da voie să adormi, totul se va termina. 

Plâng în linişte, lacrimile curgându-mi pe faţă în timp ce 
înăbuş sunetele care i-ar putea da de înţeles lui Dylan că 
sunt necăjită. Şi în timp ce fiul meu stă în braţele mele, 
cald, iar briza rece ne sărută feţele, linia orizontului se 
colorează în roz şi auriu, dezvăluind dintr-odată 
acoperişurile, iar fiul meu vede răsăritul. 


< 155» 


18. LEILA 


În secţia de Terapie Intensivă Pediatrică există un fel de 
energie specială atunci când starea unui copil trece de la 
gravă la critică; de la stabilă la urgenţă. Alarma cheamă pe 
oricine o poate auzi, şi totuşi, în ciuda resurselor 
suplimentare care apar dintr-odată în secţie, ai senzaţia că 
nu e niciodată de ajuns ca să ţii de viaţa care pare că-ți 
alunecă printre degete. 

Din senin, Liam are o cădere; semnele sale vitale sunt la 
pământ şi un lichid albăstriu i se scurge printre buze. 
Aparatele de lângă patul său cântă un duet; un ton 
continuu şi aspru presărat cu bipuri insistente care se 
prelungesc pe măsură ce ritmul său cardiac scade. 

Un rezident pregăteşte ventilatorul şi tuburile de 
sucţiune. O manevră făcută de o mie de ori, şi totuşi 
verificată şi răsverificată de parcă ar fi executată pentru 
prima oară. Leila îi eliberează căile respiratorii lui Liam. la 
balonul de resuscitare pe care i-l întinde Cheryl şi pune 
sigiliul pe gura băiatului, în timp ce Cheryl începe să apese 
cu mişcări lente, ritmice, pompând oxigen în plămânii 
goliţi ai lui Liam. 

— Rata respiratorie, 40. Semnele vitale se prăbuşesc. 

Leila este cu ochii pe ecranul pe care e afişat nivelul de 
oxigen. A stagnat la 96, dar acum este în cădere liberă, 
prea repede ca să-l mai spui: 88, 80, 75, 69... 

— Va trebui să-l intubăm. 

— Ce se întâmplă? Moare? Ce putem face? 

Cu fiecare întrebare, vocea doamnei Slater devine tot 
mai piţigăiată. 

— Vă rog, spune Leila şi-i face semn să plece într-un colţ 
al camerei, spre uşă, să se dea la o parte din locul în care 
ea încearcă să-şi facă meseria. 

Când un pacient are o cădere la televizor, vezi 
cărucioare cu instrumentar şi aparatură duse în grabă de 
colo-colo pe coridoare, doctorii strigând echipa de 
resuscitare, rude neputincioase şi îngrijorate rămase în 


e 156 » 


urmă. În sala de operaţie, doctorii lucrează în intimitate. 
Aici, totul este la vedere. 

— La naiba, nu plecăm nicăieri de-aici! se aude vocea lui 
Connor Slater, dură şi mânioasă, dar dincolo de suprafaţă 
se ascunde teama. 

Leila nu se contrazice cu el. Nu are timp pentru aşa 
ceva. Nu are timp pentru nimic decât să-i salveze viaţa lui 
Liam. Rezidentul este gata cu tubul endotraheal, dar 
cifrele coboară şi tot coboară şi bipurile sunt mai lungi şi 
mai lungi, spaţiul dintre ele închizându-se până când 
aproape că dispare în totalitate şi... 

— Îl pierdem, spune Leila cât de calm şi de încet poate. 

Începe să-i facă masaj cardiac. 

— Ne spune şi nouă cineva ce mama naibii se petrece... 
zice Connor Slater şi uită de semnul de întrebare. 

Ar vrea s-o facă pe doctoriţă să se uite la el, dar nu-şi 
poate lua ochii de la ecranul pe care cifrele spun totul, aşa 
că, în schimb, urlă la ea. 

— La naiba, nu respiră. Fă ceva! Mama naibii... 

Ultima remarcă este îndreptată către cer, bărbatul 
aflându-se la picioarele patului lui Liam, cu pumnii 
încordaţi şi ochii strânşi sub ameninţarea lacrimilor care 
stau să curgă. 

— Defibrilator, strigă Leila, dar aparatul este deja întins 
spre mâinile ei. 

Pregătit. Încărcat. În funcţiune. Leila se uită la Cheryl şi 
dă din cap. Pun padelele pe pieptul slab al lui Liam, se 
opresc să verifice o secundă, care pare să dureze prea 
mult, iar apoi Leila strigă La o parte! şi are atâta nevoie să 
salveze viaţa acestui copil, încât aproape că nu mai ştie 
cine este pacientul pe care îl tratează. Din nou o verificare 
de siguranţă, apoi un singur şoc, înainte de masaj cardiac, 
din nou, şi din nou, şi... 

— Din nou! 

O singură jumătate de secundă de linişte în timp ce 
defibrilatorul îşi face treaba, punctată doar de plânsetul lui 
Nikki şi de respiraţia sacadată şi guturală a lui Connor. 
Încăperea este plină de oameni, e cald şi nu este aer 


e 157 œ» 


suficient, iar Leila se pregăteşte să mai încerce o dată, 
când simte un tremur imperceptibil al copilului de sub 
mâinile ei. Propriul puls îi zvâcneşte Leilei în urechi. 

— Are ritm cardiac, spune ea, când cea mai mică pauză 
posibilă apare între două bipuri. 

Şi apoi, treptat, pauzele devin mai lungi şi bipurile mai 
regulate şi... 

— Ritm cardiac, spune Leila din nou, pentru că rostind 
aceste cuvinte, reuşeşte să readucă toate lucrurile la 
normal. 

Se uită la cei doi Slater şi le aruncă un zâmbet care nu 
păcăleşte pe nimeni. 

— Ne-a tras o spaimă,  maimuţica asta mică 
neastâmpărată. Pun pariu că vă cam ţine pe jar flăcăul 
ăsta. 

— O, da, ne cam ţine, ne cam ţine! spune Nikki uşurată, 
părând ameţită. Întotdeauna a fost neastâmpărat. 

— Va trebui să-l punem pe ventilator, îi spune Leila. O să 
fie sedat... nu va simţi nimic... dar e mai greu pentru 
părinţi să vadă aşa ceva şi ne-ar ajuta să avem mai mult 
spaţiu ca să ne facem treaba... 

— O să aşteptăm afară, nu-i aşa, Connor? 

Tatăl lui Liam pare că a prins rădăcini în locul unde se 
află, cu ochii fixaţi asupra fiului său, cu faţa albă ca varul. 
Fără să spună vreun cuvânt. 

Abia după aceea vorbeşte, când Liam este stabilizat din 
nou şi în secţie totul a revenit la normal. Leila se întoarce 
din sala de mese, unde a cumpărat o gogoaşă pe care a 
mâncat-o cât a stat la rând şi o cafea neagră pe care a 
băut-o pe drumul înapoi către secţie. Connor stă pe 
coridor, uitându-se fix la defibrilator. Nu, nu la defibrilator, 
ci la plăcuţa laminată pe care una dintre asistente a 
montat-o pe zid lângă aparat, până când reuşesc să-i 
convingă pe cei de la Financiar că e nevoie de ceva 
permanent. 

Donat prin amabilitatea fundaţiei Prieteni ai Secţiei de 
Terapie Intensivă Pediatrică, cu mulțumiri lui Tom şi 
Alistair Bradford şi fiicei lor, Darcy. 


e 158 œ» 


Leila se uită drept înainte pe coridor, respectând 
momentul de intimitate al bărbatului, oricare ar fi acesta, 
dar când trece pe lângă el, Connor o strigă. 

— Domnişoară doctor Khalili? 

Pronunţia este perfectă. 

Leila se opreşte. Se întoarce. Connor Slater poartă un 
război cu sine însuşi. Strânge şi desface pumnii de o parte 
şi de alta a corpului, mişcarea umflându-i antebraţul şi 
tensionând tendoanele de pe ambele părţi ale gâtului său. 
Nu se uită într-un punct anume şi clipeşte des, dar de data 
aceasta nu-şi poate stăpâni lacrimile, care-i cad pe piept. 
Nu încearcă să şi le şteargă, dar se încruntă nervos, ca şi 
cum altcineva i-ar uda obrajii, ca şi cum altcineva ar 
plânge în văzul tuturor pe un coridor de spital. 

Leila aşteaptă ca el să spună ceea ce se chinuie atât de 
mult să pună în cuvinte. 

În cele din urmă, alege cuvinte simple. Şi singurele de 
care este nevoie. 

— Mulţumesc, domnişoară doctor. 

Se uită unul la celălalt, iar privirea lui îi spune Leilei tot 
ce ar mai vrea el să rostească, dar nu reuşeşte. Poate că va 
găsi cuvintele altă dată, poate că nu. Nu contează. Leila se 
îndoieşte că va mai avea parte de alte ieşiri fanatice. Se 
îndoieşte că vor mai exista probleme ca el să-i înţeleagă 
accentul. 

— Pentru asta suntem aici, domnule Slater. 

Leila este pe punctul să plece acasă când o sună 
directorul medical. 

— Vino până la mine-n birou. Acum. 

Leila oftează. A avut iar o noapte plină şi abia aşteaptă 
să ajungă în pat, să bea un ceai şi să mănânce un biscuit 
Madar de care i-a adus Habibeh de acasă. Un sentiment de 
nelinişte i se strecoară pe şira spinării. O fi aflat Emmett 
despre excursia de ieri din zori? 

Leila i-a lăsat pe Pip şi pe Dylan afară cât de mult a 
putut, până când flăcările portocalii au dispărut de pe cer, 
fără să lase vreo urmă că ar fi existat vreodată. Apoi, 
nerăbdătoare să-l aducă înapoi pe Dylan la STIP înainte să- 


< 159 + 


i vadă careva, a atins-o pe Pip uşor pe umăr. 

Dylan n-a păţit nimic, îşi reaminteşte ea acum. Dacă 
Emmett avea de gând s-o ia la rost pentru decizia ei 
neortodoxă, nu ar fi pentru motivul că a pus un pacient în 
pericol. Nu a avut niciun efect secundar negativ după 
ieşirea afară, de fapt a fost stabil în ultimele douăzeci şi 
patru de ore, fără crize şi fără tahicardie. 

Traversează parcarea auto spre clădirea principală care 
găzduieşte departamentele administrative şi de 
management ale spitalului. Nu-i dă nimic de bănuit primul 
fotograf pe care-l vede; nu e ceva neobişnuit să vezi 
jurnalişti în jurul spitalului pentru copii, aflaţi adesea aici 
la cererea părinţilor care fac campanie pentru strângerea 
de fonduri sau ca să atragă atenţia asupra muncii depuse 
de echipa de la spital. 

Ocazional însă, presa vine pentru că cineva suspicios a 
arătat cu degetul - fondat sau nefondat - spre un 
comportament neglijent sau malpraxis, aşa că atunci când 
îl vede şi pe al doilea fotograf, rezemat de un zid, stând de 
vorbă cu un coleg într-o geacă cu puf, Leila schimbă 
direcţia şi trece de partea cealaltă a scuarului pavat unde 
se află fotoreporterii. Neliniştea ei creşte şi mai mult şi, în 
acel moment, face legătura dintre cei doi fotoreporteri şi 
faptul că a fost convocată în biroul directorului medical. 

— E peste tot pe Twitter. 

Emmett întoarce ecranul computerului aşa încât Leila să 
poată vedea miile de tweet-uri generate de răspândirea la 
nivel naţional a hashtag-ului 4/DylanAdams. Alte hashtag- 
uri îl urmează, exprimând opinia publică în câteva cuvinte. 
+ LuptapentruDylan + DreptatepentruDylanAdams 
4% Dreptullamoarte. Informaţia se actualizează chiar în timp 
ce Leila se uită la ecran. 27 de tweet-uri noi. 59 de tweet- 
uri noi. 72 de tweet-uri noi. Atât de multe păreri; atât de 
puţine date concrete! 

— Jurnaliştii au început să apară acum o oră. Mai este 
un grup în faţa casei familiei Adams. 

— Ei sunt bine? 

— Doamna Adams este foarte supărată. 


e 160 œ» 


Leila îşi aminteşte cum s-a terminat garda ei de ieri- 
dimineaţă, cât de împăcată era Pip. I-a luat mâna Leilei şi 
i-a spus Mulţumesc, mulțumesc atât de mult, apoi s-a 
întors la scaunul ei de lângă pătuţul lui Dylan şi s-a uitat la 
el, cu faţa mai liniştită decât o văzuse Leila în ultima 
vreme. Şi-a imaginat-o pe Pip acostată de jurnalişti, 
strigând la ea ca să obţină un comentariu, oferindu-i 
exclusivitate. 

— Biata femeie! 

— Soţul ei, pe de altă parte, pare să fi profitat de 
oportunitatea asta. A dat deja o declaraţie. 

Emmett îşi scoate ochelarii şi îşi freacă obrajii. 

— Înţeleg că nu e cazul să te întreb dacă ai vorbit cu cei 
de la presă? 

— Nu... bineînţeles că nu. 

— Povestea tot s-ar fi aflat până la urmă, dar aşa, ne-a 
prins pe picior greşit. Orice declaraţie de presă am face 
acum o să pară defensivă, chiar dacă am spune ce 
plănuiserăm să spunem oricum, adaugă Emmett, apoi se 
opreşte. Dar ştiu detalii, Leila. Nu doar despre ordinul 
judecătoresc, dar şi despre faptul că cei doi Adams au o 
dispută pe tema asta. Informaţie care nu poate să provină 
decât de la cei doi - lucru pe care amândoi îl neagă 
categoric - sau cineva din spital a făcut să răsufle ceva. 

Leila simte că ia foc. 

— Nu am vorbit cu niciun jurnalist. N-aş face aşa ceva. 
Dar chiar în timp ce pronunţă cuvintele, îşi aduce aminte 
de telefonul dat prietenei ei, Ruby; faptul că s-a folosit de 
tragedia celor doi Adams ca să-şi explice purtarea 
nepoliticoasă. Ruby n-ar face asta. Nu ar face aşa ceva. Nu 
intenţionat. Dar e posibil să fi pomenit despre asta 
altcuiva, gândindu-se că nu avea nicio importanţă? 

Emmett a mijit ochii la ea, iar Leila simte cum obrajii ei 
devin şi mai roşii. 

— Ce pot face ca să ajut în situaţia asta? 

— Informează personalul în legătură cu obligaţiile lor 
privind protejarea datelor cu caracter personal şi dă-le 
tuturor îndreptarul despre comunicarea cu presa. 


e 161 œ» 


I se pare Leilei, sau tonul lui Emmett s-a mai domolit? 

— Şi mută pacientul într-o rezervă unde sunt mai puţine 
şanse să fie auziţi. 

Leila face un audit mental al spaţiului de la STIP. Decât 
să-l mute pe Dylan, mai degrabă îl mută pe Liam în secţia 
principală şi îi lasă pe cei doi Adams singuri în Salonul 1. 
Nu este ideal - două paturi înseamnă să pierzi mult într-un 
departament ca STIP -, dar acum vorbim despre 
circumstanţe excepţionale. 

— Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa ceva, îi spune ea lui 
Pip, când paturile au fost mutate şi jaluzelele trase la 
geamurile dintre hol şi Salonul 1. 

Spaţiul pare cavernos, iar cuvintele Leilei au acum un 
ecou neobişnuit. Când s-a întors din cabinetul lui Emmett 
în secţie, a avut parte de un stop cardiac şi un doctor 
învoit pe motiv de boală, aşa că este deja în a opta oră din 
a doua gardă neprogramată. Oboseala a devenit un 
concept abstract, unul fără legătură cu realitatea lui aici şi 
acum. Ştie că este obosită, dar nu are nicio relevanţă. 
Trebuie să-şi facă meseria. 

— Cumva au aflat numărul meu de telefon mobil, spune 
Pip tremurând. Mă tot sună, iar şi iar. 

— O să vă arăt o cale alternativă de intrare şi ieşire din 
clădire. 

Leila desface fişa lui Dylan de la capătul pătuţului şi o 
pune deoparte, ca să nu poată fi văzută atunci când uşa 
este deschisă. 

— Drumul este mai lung, dar în felul ăsta o să puteţi 
evita orice fotoreporter care vă aşteaptă la ieşirea din 
spital. 

Pip se uită la ceas, apoi se ridică în picioare. 

— Puteţi să mi-l arătaţi acum, vă rog? 

Leila se uită şi ea la ceas. Mai este un sfert de oră până 
începe tura lui Max. 

Leila spune ezitând: 

— Cred că situaţia... e complicată pentru voi. 

— E ca şi cum ar trebui să aleg între fiul meu şi căsnicia 
mea. 


e 162 » 


Cuvintele lui Pip sunt cumva pompoase. Încearcă să nu 
plângă. 

— Nu vreau să-l pierd pe niciunul dintre ei, dar... 

Pierde bătălia şi lacrimile îi curg pe obraji. 

Dar acum ai sentimentul că-i pierzi pe amândoi, îşi 
spune Leila. Ar vrea s-o consoleze pe Pip, s-o îmbrăţişeze, 
dar nu e treaba ei, nu se cade să facă ea aşa ceva. Îl roagă 
pe Paul, brancardierul, să-i arate lui Pip ieşirea 
personalului şi apoi repetă scuzele în faţa unui Max cu 
chipul împietrit, când ajunge şi el, 10 minute mai târziu. 

— Toată lumea e de partea lui Dylan, spune el. Toţi 
reporterii, fotografii. Şi ei vor ca băieţelul să trăiască. 

Ce vor ei este o poveste, îşi spune Leila în sinea ei, dar e 
suficient de înţeleaptă cât să nu dea glas gândurilor. Nici 
asta nu se cuvine să facă. Şi este uşurată când, în cele din 
urmă, îşi termină treaba. Uşurată, de această dată, când 
cu bicicleta ei se apropie de casă, că mama ei nu citeşte 
ziarele, că nu se uită la ştiri. Când va ajunge Leila acasă, 
Habibeh probabil că se va uita la canalul de cumpărături, 
iar fiica ei va sta lângă ea şi vor discuta despre avantajele 
relative ale aparatelor de curăţat cu aburi versus soluţiile 
de curăţat grăsimi. 

Pe hol este o cutie al cărei conţinut este fragil, după cum 
o atenționează eticheta de pe pachet. Leila se întreabă 
care este ultima achiziţie pe care a făcut-o mama sa, când 
aude o voce pe care o recunoaşte. În bucătărie, lângă 
Habibeh, se află vecina lor, Wilma. În faţa celor două femei 
sunt două pahare cu ceai şi un iPad, ecranul arătând două 
casete goale ale programului Google Translate. 

— Bună, Leila! o întâmpină Habibeh pe fiica ei, în 
engleză. 

— Mama ta mă învăţa cum să fac kofte, zâmbeşte Wilma. 

La auzul menţiunii despre chifteluţe, Habibeh ridică o 
mână. 

— Yek lahzeh lotfan. Just a second... arată ea spre iPad. 

— Sigur, te rog. 

Wilma se uită la Leila. 

— Am adus iPad-ul. M-am gândit c-o să ne fie de folos să 


e 163 * 


ne putem cunoaşte. 

Habibeh tastează pe ecran. Se opreşte şi citeşte 
traducerea, vorbind rar, dar perfect, un zâmbet triumfal 
răsărindu-i pe faţă când termină. 

— O să-ţi dau mentă. 

Deschide un dulap şi-i dă vecinei una dintre punguţele 
cu mentă uscată pe care le-a adus cu ea de la Teheran. 

— Merci, Habibeh. 

— Cu plăcere. 

Cele două femei zâmbesc vesele una către cealaltă, iar 
Leila se bucură să aibă o vecină căreia să-i pese atât de 
mult, acum când inima Leilei este deja atât de plină. 


e 164 œ» 


19. MAX 


Profesorul Greenwood are o şuviţă firavă de păr alb 
pieptănată cu grijă peste creştetul chelios. Îşi odihneşte 
coatele peste braţele îmbrăcate în piele ale scaunului său 
şi îşi răsfiră degetele şi se uită la ele gânditor în timp ce 
vorbeşte. 

— Majoritatea elevilor noştri au paralizie cerebrală, 
chiar dacă îngrijim tineri cu o varietate de nevoi medicale 
complexe. Mulţi nu vorbesc şi mare parte dintre ei au boli 
degenerative sau care le diminuează calitatea vieţii. 

Mă uit la broşura lucioasă din mâna mea şi la preţurile 
care te fac să plângi de pe bucata de hârtie strecurată 
discret între pagini. Pe copertă, o fată într-un scaun cu 
rotile pictează cu degetele, cu capul dat pe spate şi gura 
deschisă într-un zâmbet vesel. 

— Scopul nostru, spune profesorul Greenwood, este să 
ajutăm fiecare elev să-şi atingă maximum de potenţial. 
Echipa noastră de terapeuţi este multidisciplinară - avem 
logopezi şi specialişti în terapia limbajului, fizioterapeuţi, 
precum şi legături excelente cu clinici care te învaţă 
despre nutriţie, ortopezi, specialişti în proteze... 

Prezintă o listă de agenţii, dintre care recunosc doar 
jumătate. Dau din cap şi scot câte-un sunet ca să vadă că-l 
ascult, şi mă uit prin broşură la feţele fericite, radiante. 
Mi-l imaginez pe Dylan într-un scaun cu rotile special, 
pictând, cântând, învățând să facă lucrurile pe care 
doctoriţa Khalili pretinde că nu le va face vreodată. 

— Doctorii de la spitalul St Elizabeth consideră că 
nevoile fiului meu vor fi complexe. 

Profesorul Greenwood pare iritat de întrerupere. Un hm 
ascuţit îi scapă, deghizat într-o expiraţie. Îşi desface 
degetele şi ridică raportul pe care i l-am trimis pe e-mail 
înainte de întâlnirea noastră; un rezumat al cazului lui 
Dylan, aşa cum se prezintă acum şi cum este prognozat. 

— Acesta este cel mai sumbru scenariu, desigur, adaug 
eu. Am aranjat ca Dylan să fie examinat de un consultant 


e 165 - 


independent şi mă aştept din partea lui la concluzii mult 
mai favorabile. 

— Desigur. 

Profesorul Greenwood pune deoparte raportul. 

— În opinia dumneavoastră, fiul meu ar putea să ducă o 
viaţă împlinită şi plăcută? 

— Ambii termeni sunt subiectivi... 

— Ar putea să facă lucrurile descrise aici? spun eu 
fluturând broşura. 

— .„..şi relativi. Ceea ce pentru o persoană poate fi o 
existenţă plictisitoare şi fără sens, pentru alta poate fi una 
plină de mulţumire şi plăcere. Filosofia noastră este că 
orice viaţă merită trăită, fiecare rezultat obţinut merită 
celebrat. 

Se ridică. 

— Poate aţi vrea să vedeţi camera noastră senzorială? 

De afară, Oakview School are aerul unui hotel de ţară; la 
interior este un mix curios de şcoală şi spital. Holurile sunt 
largi, cu rampe în loc de trepte şi mirosul de antiseptic de 
la STIP. 

— Mulţi dintre elevi au un sistem imunitar deficitar, 
spune profesorul Greenwood, aşa că menţinerea unei bune 
igiene este esenţială. 

Pe pereţii holurilor sunt expuse desenele copiilor şi 
fotografii de genul celor din broşură. Trecem pe lângă 
birouri denumite cu acronime străine - SLI, SaLI, OT - şi 
o clasă unde vreo şase copii bat la tobe. Într-o bibliotecă 
construită ca un spaţiu deschis, o copilă stă întinsă pe un 
scaun cu rotile orizontal. Lângă ea este o femeie cu un 
ecuson de identificare prins de cămaşă. 

— Genie are paralizie cerebrală, epilepsie, scolioză şi 
profunde dificultăți de învățare, spune profesorul 
Greenwood. Nu poate să meargă, să stea jos sau să 
vorbească. 

Observ ecranul computerului de lângă scaunul cu rotile. 

— Ce face? 

— Genie le trimite un e-mail părinţilor ei ca să le spună 
ce face la şcoală. 


e 166 » 


Tonul său, aproape răstit când mi se adresează, se 
înmoaie când se uită la elevă. 

— Nu o pot îngriji acasă şi trăiesc la ceva depărtare de 
aici, aşa că... Ecranul acela este un Eyegaze Edge. Poate 
surprinde privirea utilizatorului până la 0,6 centimetri. Cu 
ajutorul lui - şi cu o minimă intervenţie din partea noastră 
-, Genie îşi poate controla scaunul cu rotile, poate cânta la 
instrumente muzicale, se poate uita la videoclipuri, poate 
genera un discurs, poate trimite e-mailuri sau chiar să 
scrie o carte. 

— Incredibil! 

— Este o fetiţă incredibilă, într-adevăr. 

Să fie acesta viitorul lui Dylan? Iar dacă da, atunci cu 
siguranţă asta este viaţa pentru care merită să luptăm? Mi- 
o imaginez pe mama lui Genie deschizând e-mailul de la ea 
şi apoi arătându-i-l soţului ei, scoțând la imprimantă 
scrisoarea lui Genie pentru ca apoi s-o poată pune lângă 
celelalte care înregistrează progresul fiicei sale. Trebuie să 
fie mândri de realizările ei, mândri de ea. 

Şi totuşi, Genie nu trăieşte acasă la ea. Nu poate trăi 
acasă la ea. Pentru că nevoile ei sunt prea mari? Pentru că 
părinţii ei nu se descurcă în situaţia aceasta? Aşa că Genie 
trăieşte aici, în locul acesta scump şi foarte bine echipat 
care nu este nici spital, nici şcoală, şi totuşi cumva 
reuşeşte să fie ambele. 

Încă mă mai gândesc la Genie când ajungem la camera 
senzorială, un spaţiu liniştit şi luminat difuz, cu podele şi 
pereţi capitonaţi şi lumini strălucitoare pe un tavan în 
culorile cerului în miez de noapte. În colţ, o coloană de 
sticlă cu apă trimite spre cer explozii de bule, în timp ce 
lumina i se schimbă din verde în roşu şi apoi în mov. În 
centru, o minge sclipitoare trimite mici fascicule de lumină 
care dansează de jur-împrejurul încăperii. Este un singur 
elev în camera senzorială, întins pe podea în poziţie fetală, 
cu ochii deschişi, dar cu faţa lipsită de orice expresie. Un 
membru al personalului stă în linişte lângă el. 

— Lui David i-a fost afectat creierul când a fost rănit în 
timpul unui meci de rugby, când avea 14 ani, spune 


e 167 œ» 


profesorul Greenwood. Are deteriorări cognitive 
semnificative şi mobilitate limitată. 

Tânărul de pe covoraş trebuie să fie cât mine de înalt, cu 
membrele subţiri, dar lungi. 

— Câţi ani are acum? 

— Are 19 ani. Ar fi trebuit să ne părăsească cu un an în 
urmă, dar e o tranziţie complicată. David are nevoi 
multiple. 

— Unde o să se ducă? întreb, încercând să mi-l imaginez 
pe Dylan adult. Unde se duc de obicei? 

Profesorul Greenwood începe din nou să meargă, şi-mi 
dau seama că am făcut un cerc complet şi am ajuns 
aproape de recepţie, acolo unde m-am înregistrat la sosire. 

— li ajutăm pe părinţi să găsească locuri în aziluri 
specializate, în principal, dar, după cum vă puteţi imagina, 
locurile sunt limitate. Sunt cu mult mai puţine resurse 
pentru adulţi decât pentru cei mici. 

— Câţi elevi aveţi aici? 

— La momentul acesta, 43. 

Incep să încerc să extrapolez numerele, dar profesorul 
Greenwood intervine cu amabilitate. 

— Nu toţi dintre ei vor ajunge la vârsta adultă, desigur. 

Continuă să meargă şi, pentru o clipă, rămân în urmă, 
pe coridor, plin de incertitudini. 

Plec cu cartea de vizită a profesorului Greenwood şi cu 
asigurarea lui că va depune mărturie - dacă instanţa îl va 
solicita - în legătură cu calitatea vieţii pe care Dylan este 
de aşteptat s-o aibă dacă terapia cu fascicul de protoni va 
funcţiona. Timpul şi experienţa lui Greenwood mă vor 
costa 3.000 de lire şi mă gândesc la toate acele dăţi când 
mi-am taxat clienţii cu sume de trei ori mai mari şi nici n- 
au clipit la suma respectivă. 

Pagina de pe GoFundMe a ajuns la un număr cu cinci 
cifre şi încă mai creşte, dar deocamdată nu ştiu în 
totalitate ce ne va trebui. Sunt cheltuielile legate de 
martori şi cercetările adiţionale, şi costul zborului pentru 
ca doctorul Sanders să-l examineze pe Dylan, întrucât 
altfel instanţa nu va accepta declaraţia lui. Şi, dacă reuşim, 


e 168 œ» 


va trebui să găsesc un loc unde să locuiesc în Houston şi o 
modalitate să plătesc pentru asta. Ţin şi cu dinţii de slujba 
mea, dar este doar o chestiune de timp până când Chester 
îşi va pierde răbdarea. 

Inapoi la hotelul unde stau, mă uit la ce mai este nou pe 
Twitter, deşi acum am câteva mii de urmăritori şi nu mai 
pot ţine pasul cu sutele de mesaje pe care le primesc în 
fiecare zi. 


(OMaxAdams lumea se luptă pentru băieţelul tău - rămâi 
puternic! X 

(OMaxAdams este o inspiraţie. Băieţelul acela merită dreptate 
+ DylanAdams /Luptăpentruviaţă 

Suntem cu toţii lângă tine (GOMaxAdams 4DylanAdams 
#proviață /putereapărinţilor 


Dau click pe hashtag-ul cu numele fiului meu, mă încarc 
cu putere de la toate mesajele care curg pe ecranul meu. 
Multe dintre conturi au o luminiţă galbenă care sclipeşte la 
avatar; un filtru special adăugat ca să-şi arate sprijinul. 
Pentru fiul meu. Simt cum mă cuprinde încrederea, mă 
remontez. 

Du e 

Ridic receptorul telefonului din camera de hotel şi 
formez un număr pe care încă-l ştiu pe de rost. În timp ce 
aştept ca mama mea să răspundă, caut utilizatorul de 
Twitter al lui Pip. S-a retras de pe platformă la câteva luni 
după ce s-a înscris, iar feed-ul ei este gol, cu excepţia 
câtorva postări de pe vremea când era însărcinată. Abia 
aştept să dorm din nou pe burtă! scria ea atunci. Doi 
oameni i-au dat Jike. 

— Eu sunt. 

— Oh, dragule... 

— Sunt bine, mamă. 

— El cum e? 

— Nicio modificare. 

Aud un oftat. Mi-o imaginez în casa de cărămidă roşie în 
care am crescut, stând în picioare în bucătărie ca să 


< 169 + 


vorbească la telefon, chiar dacă aparatul fix a fost 
schimbat de mult cu unul fără fir. 

— Dar ăsta este un lucru bun, mamă. Cu cât respiră mai 
mult singur, cu atât le va fi lor mai greu să aibă argumente 
contra noastră. 

Spun noastră pentru că mă refer şi la Laura King, la 
martori precum doctorul Sanders şi profesorul Greenwood. 
O spun şi pentru cei care mă urmăresc pe Twitter, vocali în 
sprijinul lor. O spun pentru că mă face să mă simt mai 
puţin singur. 

— Şi Pip ce mai face? 

În urma căutărilor de pe feed-ul lui Pip, ajung la mesaje 
de la alţi oameni. Mi se taie răsuflarea în timp ce le citesc. 


Cineva ar trebui să-i oprească aparatele lui (OPippiLongstock 
şi să vedem atunci dacă-i mai place! 
(OPippiLongstock nu eşti demnă să te numeşti mamă 


— Max? 

— Nu ştiu. 

Mă ia greaţa. Sper că Pip n-a văzut mesajele astea, că 
nu i-a trecut prin cap să caute pe Twitter. 

— Nu vorbim. 

Liniştea de la capătul firului îmi spune ce crede mama 
despre felul în care au evoluat lucrurile. Inchid aplicaţia. 

— Nu vreau să mă amestec... 

— Atunci n-o face. Te rog. 

— ...dar adu-ţi aminte, fata asta suferă la fel de mult ca 
tine. Ca noi toţi. 

O pauză în discursul mamei şi, dacă va începe să plângă, 
ştiu că şi eu voi face la fel. 

— Trebuie să închid, mamă. 

— Vin acolo, spune ea. Rezerv un loc pentru mâine. 

— Mamă, te rog... vino să ne vezi la Houston. Atunci o să 
avem nevoie de tine. Fu voi avea nevoie de tine. 

Mama oftează un Bine şi eu închid ochii, dorindu-mi să 
nu se afle la opt ore distanţă de mine. Dorindu-mi să fiu 
acasă cu Pip, dorindu-mi ca Dylan să fie bine, dorindu-mi 


e 170 œ» 


ca nimic din toate astea să nu se fi întâmplat. 
Da 


Mă duc la consultaţie doar ca să scap de Chester, dar 
doctoriţa îmi ascultă miriadele de simptome - greață, 
dureri de cap, de stomac - şi ajunge la concluzia că sunt 
stresat. Nu zău, îmi spun. 

— La momentul acesta e ceva ce vă îngrijorează? 

Doctoriţa este tânără şi inocentă. Povestea lui Dylan 
apare în fiecare zi în toate ziarele şi mă întreb dacă chiar 
n-a făcut legătura sau dacă acesta este vreun fel prefăcut 
de a proteja datele cu caracter personal. Teoretic, este 
medicul meu de familie, chiar dacă n-am mai întâlnit-o 
niciodată până acum. De fapt, n-am mai călcat niciodată în 
cabinetul ei. Pip a fost cea care l-a adus pe Dylan la 
vaccinuri, cea care a implorat pentru o consultaţie de 
urgenţă când a avut o iritaţie. 

— Îţi faci prea multe griji, i-am spus odată lui Pip. 

Amintirea îmi lasă un gust amar. E bine. Nu e nimic în 
neregulă cu el. Toţi copiii mici sunt neîndemânatici. 

— Prefer de o mie de ori să văd un copil care este bine 
decât să ratez un copil bolnav o singură dată, i-a spus 
doctoriţa lui Pip când, în cele din urmă, ea m-a ignorat şi a 
stabilit o consultaţie, doar ca să i se spună că avea 
dreptate. Dylan era bolnav. 

Pip avea dreptate şi eu m-am înşelat. 

Și dacă greşesc şi acum? Gândul se strecoară nechemat 
printre celelalte gânduri ale mele; un vierme de îndoială 
săpând în certitudini. 

— Fiul meu este la Terapie Intensivă la St. Elizabeth, îi 
spun eu. Săptămâna viitoare, o instanţă va hotări dacă 
medicii vor putea sau nu să-i oprească aparatele sau dacă 
eu voi putea să-l duc în Texas pentru tratament. 

Doctoriţa deschide gura făcând un o perfect. 

— Terapia comportamental cognitivă poate avea 
rezultate excelente, spune doctoriţa, revenind în prezent, 
dar listele curente de aşteptare implică perioade de şase 
până la opt săptămâni, aşa că... 

Mă vede că am sprâncenele ridicate şi se întoarce la 


e 171 œ 


ecranul computerului ei. 

— O să vă prescriu ceva care să vă ajute să dormiţi şi un 
betablocant pentru anxietate. 

Imprimanta se pune în acţiune. 

— Este în mod cert o soluţie pe termen scurt, însă... tot 
trebuie să vă trimit la terapie. 

— Sigur, cum credeţi. 

În şase până la opt săptămâni, eu şi Dylan vom fi în 
Texas. Pot dormi în Texas. Pot mânca în Texas. Am doar 
nevoie de altceva decât de whisky şi ţigări - pentru că, 
după 18 ani ca nefumător, mă trezesc dintr-odată din nou 
cu ţigări în buzunar - care să mă ajute să trec de 
săptămâna următoare. 

— Poftim. 

Îmi întinde reţeta, un pliant despre terapie şi o scutire 
pe motiv de boală pentru şeful meu. Ezită, muşcându-şi 
buzele. Observ fotografia pe care o are pe birou: un copilaş 
zâmbitor, cu o barbă din îngheţată. 

— Succes, spune ea în cele din urmă. Sper... sper... 

— Mulţumesc. 

Îi trimit lui Chester adeverinţa medicală şi apoi scriu un 
anunţ - Nu sunt la birou - care să intre automat de pe e- 
mailul meu şi-mi închid telefonul de serviciu. Simt cum 
pereţii camerei de hotel mă strâng, tapetul învârtindu-se... 
pare începutul unei migrene. lau două pilule betablocante 
pe care mi le-a prescris medicul de familie şi mă duc să 
înot. Îmi las hainele la vestiar, apoi merg pe coridor spre 
piscină. Se aud voci care ricoşează pe plăcile ceramice şi 
încetinesc ritmul de mers. O familie. Mama care-şi învaţă 
fiica, cu aripioare ajutătoare, să înoate; tatăl care le 
aruncă bastoane pentru scufundări celor doi băieţi. 
Râsetele din apă ajung la mine ca o ironie a sorții. Mă 
gândesc la dimineţile de duminică pe care le petreceam cu 
Dylan la piscină, la braţele mele deschise pentru el ca să 
sară în apă de pe margine. Haide, Dylan, poți s-o faci! 

Pulsul meu nu ţine cont de betablocante, îmi zvâcneşte 
în urechi într-un ritm care mă împiedică să mai pot 
respira. Mai repede, mai repede, mai repede. Stres, a spus 


e 172 œ» 


doctoriţa. Mă întorc în vestiar şi mă îmbrac, stau pentru o 
clipă în holul hotelului - unde să mă duc, ce să fac? -, apoi 
plec să alerg, iar paşii mei la început ezitanţi îşi găsesc 
ritmul pe asfaltul umed. Alerg ca şi cum m-ar urmări 
cineva, ca şi cum sunt într-un vis urât cu monştri care-mi 
suflă-n ceafă, ca şi cum ar alerga tot timpul mai repede 
decât mine, oricât de mult m-aş strădui. Alerg şi alerg, şi 
apoi îmi dau seama că picioarele m-au adus aici. La spital. 

Nu este rândul meu. Nu este nici măcar ora prânzului, 
iar Pip poate să stea cu Dylan până la 3. Dar simt o durere- 
n piept - Iisuse, mă doare atât de tare! - şi vreau doar să- 
mi văd băiatul pentru cinci minute. Cinci minute şi apoi mă 
voi întoarce la hotelul meu, voi face un duş şi mă voi 
schimba şi o să mă simt mai bine. 

Mulțimea din faţa Spitalului de Pediatrie este mai mică 
astăzi. Există un grup devotat care vine în fiecare zi şi 
faptul că-i văd acolo mă face să mă simt mai puţin singur. 
Seara, se adună şi mai mulţi oameni. Adeseori, când plec 
de la STIP, pe la 10-11 noaptea, grupul numără deja în jur 
de 50 de persoane, stând în semicerc în jurul lumânărilor 
aprinse pe jos în forma literelor care alcătuiesc numele lui 
Dylan. Presa a fost aici în fiecare zi, iar protestatarii au 
profitat ca să amplifice lucrurile. Noi afişe, noi 
protestatari, noi tururi de forţă. Ca să-l păstreze viu pe 
Dylan în mintea oamenilor, în inimile lor. Pentru că, dacă 
el trăieşte în inimile oamenilor, cum ar putea atunci o 
instanţă judecătorească să-l lase să moară? 

— Te simţi bine, Max? 

Jamie şi soţia lui, Emma, fac cu rândul la adunările 
acestea. Câteodată vin amândoi, cu fetiţa lor în cărucior. 
Ne-am săturat de sistem, mi-a spus Jamie, când am vorbit 
prima oară. Încearcă să ne ia toate drepturile părintești. 

— Sunt bine. 

— Am vorbit pe grupul de Facebook despre ce să facem 
la tribunal. 

Jamie e ras în cap şi are un tatuaj pe gât reprezentând 
data naşterii fiicei sale. El şi Emma au organizat grupul de 
pe Facebook - Luptăm pentru Dylan - care numără acum 


e 173 + 


140.000 de membri. 

— O să vindem tricouri, iar alţi câţiva lucrează la noile 
bannere, dar dacă e ceva anume ce ai vrea, spune-mi, în 
regulă? 

— Aşa voi face. 

Pun o mână pe umărul lui. 

— Apreciez cu adevărat faptul că faceţi toate astea. 
Înseamnă mult. 

Graţie în mare parte lui Jamie şi Emmei, contul lui Dylan 
de pe GoFundMe a adunat aproape un sfert de milion de 
lire. Au mobilizat susţinători din întreaga lume, distribuind 
link-ul şi ţinând pe prima pagină a ziarelor în fiecare zi 
povestea lui Dylan. Şi chiar dacă e puţin ciudat să văd 
chipul fiului meu pe tricoul unui străin, ei bine, este un 
preţ mic pe care trebuie să-l plătesc pentru banii care ne 
vor duce în Texas. 

Il salut cu un semn din cap pe tipul de la pază în timp ce 
intru. Faptul că am vorbit cu Jamie m-a liniştit, dar când 
merg pe hol spre STIP simt cum mi se accelerează pulsul şi 
aproape că alerg, iar gândul de a mă afla atât de aproape 
de Dylan, deşi încă nu fizic, este mai greu de suportat 
decât separarea în sine. 

Dacă Cheryl este surprinsă să mă vadă la ora asta, nu se 
vede pe faţa ei. Imi deschide uşa şi eu mă spăl pe mâini, 
iar ea nu zice nimic. La urma urmelor, nu este o lege - nici 
măcar o regulă impusă de spital -, ci doar o sugestie cu 
care am fost toţi de acord, şi anume că Pip va sta cu Dylan 
ziua, iar eu, serile. Dar vreau să-l văd pe Dylan acum. Şi-mi 
dau seama, brusc, că vreau s-o văd şi pe Pip. 

li citeşte lui Dylan o poveste. Stă cu faţa la el, cartea e 
rezemată uşor de pat în timp ce ea citeşte cu voce blândă. 
„Mousse de ciocolată!”, spune Găsca-nfometată. „Nu o da 
pe jos”, spune lepurele furios. Intotdeauna s-a priceput 
atât de bine să imite vocile! Ţipătul îngrozit al lepurelui, 
căscatul Oii, mormăitul Moliei cu gura plină de pânză. 

De câte ori i-am citit cartea aceasta lui Dylan? De câte 
ori a tropăit până la biblioteca din camera lui şi a tras de- 
acolo Mousse de ciocolată pentru Găsca-nfometată? De 


e 174 + 


câte ori n-am spus Nu tot asta, în timp ce Dylan ţopăia 
spunând Asta, asta! 

— ...dar Oaia trândavă spune: „Hai acum la somn, puiule 
de om”. 

Acesta este momentul în care Dylan ar spune Din nou, 
din nou! Acum ar îmbrăţişa-o pe Pip, şi ar pupa-o pe gură, 
şi ar râde şi ar spune Nu somn! şi Pip s-ar desprinde uşor 
de el şi i-ar spune Ora de culcare acum, puiule de om. 
Mâine te aşteaptă noi aventuri. 

Dar scena din faţa mea nu respectă scenariul, iar inima 
mă doare atât de tare, că am impresia că o să cedeze. Nu 
cred că spun ceva, dar poate că o fac, pentru că Pip ridică 
privirea şi-mi dau seama că şi în mintea ei se derulează 
acelaşi film. 

— Îmi pare rău... ştiu că n-ar trebui să fiu aici. 

— Nu-i nimic. 

Traversez încăperea şi-l sărut pe Dylan. Are fruntea 
umedă şi fierbinte, cu şuviţe de păr lipite de creştetul 
capului. Mă aşez pe scaunul de lângă Pip. Sunt şocat de 
cât de slabă pare, cât de obosită. 

— Ce-o să se întâmple cu noi, Max? întreabă cu un 
tremur în glas. 

Nu se uită la mine, nu-şi ia ochii de la Dylan, al cărui 
piept se ridică şi coboară sub păturica albă. Mă gândesc la 
pătrăţelele galbene împletite de Pip, pe care ea avea de 
gând să le coasă într-o păturică pentru camera lui şi mă 
întreb ce s-a ales de ele. 

Mă străduiesc să-mi păstrez cumpătul. 

— Cred că vom afla în instanţă. 

— Nu cu Dylan, spune Pip şi se uită la mine. Cu noi. Ce 
se întâmplă cu noi, Max? 

Aş vrea s-o ţin în braţe, s-o sărut, să-i spun cât de mult o 
iubesc încă, în ciuda tuturor piedicilor. Şi că-mi este 
aproape la fel de teamă s-o pierd pe ea cum îmi este să-l 
pierd pe Dylan. 

Dar am părăsit-o. Mă lupt cu ea. Sunt ultima persoana 
pe care Pip ar vrea s-o îmbrăţişeze. Aşa că nu spun nimic. 
Şi, în cele din urmă, ea îşi mută privirea de la mine. 


e 175 


20. LEILA 


Leila simte tensiunea în aer. Emmett a decretat ca trei 
asistente să lucreze până târziu şi alte două să vină dis-de- 
dimineaţă, dar personalul suplimentar a adăugat o stare de 
agitaţie în secţie care nu ajută cu nimic. Femeile de 
serviciu au fost instruite să fie extrem de meticuloase, 
deranjate pe drept de observaţia implicită că în alte situaţii 
ar fi altfel decât aşa. Yin şi Cheryl au dat jos bucăţile de 
hârtie îndoite care le aminteau vizitatorilor Spălaţi-vă pe 
mâini şi le-a înlocuit cu instrucţiuni precise, trase în ţiplă. 
Întreaga secţie este cu sufletul la gură şi totul pentru un 
singur om. 

Doctorul Gregory Clark Sanders Jr. este cu cel puţin 10 
ani mai în vârstă decât în fotografia de pe site-ul său de pe 
internet, care-l prezintă drept un doctor tânăr şi ambițios, 
stând jos, cu picioarele deschise, într-un birou mahon. 
Leila s-a uitat de câteva ori la fotografie - a citit lista 
impresionantă de calificări pe care le deţine specialistul 
din Houston - şi s-a simţit de fiecare dată ea însăşi mai 
puţin impresionantă, mai puţin calificată. 

Acum, când traversează coridorul către uşa de sticlă de 
la intrarea în STIP, simte cum îi revine încrederea în sine. 
Gregory Sanders este un bărbat mic de statură, cam 
durduliu, cu păr nisipiu şi o figură amabilă, fără urmă din 
aroganţa afişată pe site. Bărbatul îi întinde o mână când 
Leila se apropie. 

— Domnule doctor Sanders, e o plăcere să vă cunosc. 

— Te rog, spune-mi Greg. 

Leila nu se pricepe la accente. Anticipase unul mai 
puternic la Greg - accentul texan pe care şi-l amintea din 
reluările serialului Dallas, care lui Ruby îi plăcea atât de 
mult -, dar accentul lui Greg Sanders pare diferit de al lui 
Max. 

— lar dumneaei este avocata mea, Laura King, spune 
Max punând o mână pe umărul unei femei care are în jur 
de 45 de ani. 


e 176 œ» 


Avocata are şuviţe de culoarea caramelului, părul de 
lungime medie, vopsit pe bani mulţi. Poartă un blazer 
bleumarin şi pantaloni albi şi arată ca şi cum ar trebui să 
zboare la Monte Carlo, nu să se afle la intrarea în STIP a 
Spitalul de Pediatrie St. Elizabeth din Birmingham. 

— Bine-aţi venit la secția de Terapie Intensivă 
Pediatrică! 

Leila îi conduce la chiuvetă şi aşteaptă până se spală pe 
mâini. Yin trece pe lângă ei, încercând să nu se holbeze, 
dar cu siguranţă având aceleaşi sentimente ca şi restul 
personalului faţă de acest specialist american care 
pretinde ca poate reuşi acolo unde ei au dat greş. Vizita lui 
presupune o critică implicită care-i face pe cât de curioşi, 
pe atât de defensivi. Şi Leila este curioasă, dar deşi îşi 
petrece următoarea oră cu Greg, el cere mai mult decât 
oferă şi Leila află puţine lucruri faţă de ce ştia deja. 

— Houston ProTherapy are cea mai mare rată de succes 
din lume, spune el când ajung în Salonul 1. Avem 
echipament de cea mai bună calitate şi personalul nostru 
are calificări excepţionale. 

Leila se simte dintr-odată gata să ia apărarea propriului 
ei personal excepţional. Se întreabă cum s-ar descurca 
oamenii lui Greg cu tăierile de buget din partea Casei de 
Asigurări de Sănătate şi cu resursele insuficiente sau dacă 
şi Houston ProTherapy îşi face treaba bazându-se pe 
părinţi care, din recunoştinţă, cumpără defibrilatoare 
salvatoare de vieţi. 

— Principalul avantaj al terapiei cu fascicul de protoni 
este faptul că ne permitem să direcţionăm fasciculul şi să 
ne oprim acolo unde vrem să ne oprim. 

Greg răspunde la o întrebare pusă de Laura King, dar, în 
timp ce vorbeşte, se uită pe rând în ochii fiecăruia, făcând- 
o pe Leila să se simtă ca şi cum ar fi din nou la un seminar. 

— În cazul unui meduloblastom, tratăm calea lichidului 
cerebrospinal, întregul creier şi întreaga măduvă, dar fără 
extinderea radiaţiei care are loc în cazul tratamentului 
convenţional. 

Stă lângă Dylan, mişcându-şi mâna ca să arate unde şi 


e 177 œ 


cum va fi administrat tratamentul, dar încă nu l-a salutat 
pe copil. Nu i-a atins braţul, nu i-a spus cine este, nu i-a 
explicat că vrea să se uite puţin peste fişa lui şi nici că se 
află aici pentru a-l ajuta. Leila ştie că Dylan nu poate 
înţelege cine e lângă el, dar chiar şi-aşa, doctoriţa tot 
trebuie să-şi muşte buza să nu spună nimic. Dylan Adams 
este un copil, nu un studiu de caz. Îl mângâie pe frunte şi-i 
spune în gândul ei: E în regulă, doar o grămadă de 
vorbărie. 

Leila a citit raportul aflat printre documentele care i-au 
parvenit prin intermediul avocatei Laura King, care 
contestau punerea în aplicare a ordinului judecătoresc. L-a 
citit şi nu este de acord cu el. E posibil ca terapia cu 
fascicul de protoni să reducă tumoarea aflată la baza 
craniului lui Dylan, dar cu ce cost? Alte 12 săptămâni de 
tratament - de călătorii, tomografii, iradiere - în speranţa 
că Dylan va mai câştiga câteva luni, poate câţiva ani, timp 
în care să trăiască cu limitările cu care a rămas în urma 
bolii. Nu va avea decât foarte puţin sau chiar deloc 
controlul asupra membrelor sale. Nu va vorbi aproape 
deloc. Nu-şi va putea coordona mişcările. Epilepsie, 
pierderea auzului, incapacitate cognitivă... 

— Domnule doctor Sanders - Laura are o listă de 
întrebări, cu pixul pregătit pentru fiecare dintre ele -, 
pacientul are sindrom de fosă cerebrală posterioară ca 
rezultat al operaţiei pe creier, ceea ce înţeleg că va afecta 
funcţiile executive, vorbirea, mobilitatea şi aşa mai 
departe. Terapia cu fascicul de protoni va avea un impact 
similar? 

— Dimpotrivă, efectele secundare ale terapiei cu fascicul 
de protoni sunt semnificativ mai reduse decât în cazul 
intervenţiei chirurgicale. 

Răspunsul este prea rapid, prea simplu şi Leila ştie că 
urmează un scenariu; că întrebările Laurei King sunt puse 
pentru Leila, nu pentru Greg. 

— Dacă Dylan nu ar fi avut rezecţia chirurgicală, spune 
ea, mai incisiv decât ar trebui, ar fi murit. 

Max se uită la ea. 


e 178 » 


— Dar asta vreţi acum, nu? 

Leila simte cum i se pune un nod de furie în gât. 

— Nu, nu asta este ce vreau eu. Ceea ce vrem oricare 
dintre noi. Toţi ne dorim ce este mai bine pentru Dylan şi, 
în opinia mea profesională, asta nu înseamnă să-l duci cu 
avionul jumătate de glob şi să-l pui să treacă prin alta serie 
de tratamente, când... 

— Să păstrăm discuţia aceasta pentru instanţă, da? 
intervine Laura King, cu vocea clară şi autoritară. 

Cele două femei se uită una la cealaltă, apoi Leila 
priveşte în altă parte. Işi va păstra energia - şi 
argumentele - pentru când va fi nevoie de ele. 

Du 


Protestatarii vin la spital de două săptămâni. Emmett a 
angajat personal de pază, care stă la intrarea de la STIP, 
purtând cravate negre şi geci fosforescente, cu ecusoanele 
prinse pe banderole în jurul braţului stâng. Protestatarii au 
fost de acord să rămână într-un spaţiu delimitat între 
tomberoane şi marginea parcării auto. În fiecare zi apar 
feţe noi, dar şi unele mai vechi, şi Leila se întreabă cum de 
pot oamenii aceştia să vină aici în fiecare zi. Nu au 
servicii? Familii? Viaţă personală? Ce-i face să le pese atât 
de mult de un copil care nu este al lor? 

Plouă şi doar o mână de oameni se află în spaţiul marcat 
dintre tomberoane şi parcarea auto. Demonstranţii cei mai 
hotărâți, îşi spune Leila, care nu se dau bătuţi nici pe 
vreme rea. Trece pe lângă ei, cu capul în jos şi gluga trasă 
pe cap, dar când îşi aude strigat numele intervine 
instinctul. O femeie cu o căciuliţa roşie începe să strige un 
şuvoi de cuvinte neinteligibile - şi restul turmei i se 
alătură, cerând sânge. 

A doua zi, în ziare apare o fotografie cu Leila, făcută de 
unul dintre fotoreporterii care pierd vremea pe lângă 
spaţiul pentru fumat de lângă parcarea auto, aşteptând să 
se întâmple ceva. Vede articolul la standul de ziare în 
drum spre serviciu, bicicleta ei clătinându-se când întoarce 
capul să se mai uite o dată. N 

Titlul din ziar o numeşte Doctorita Moarte. In imagine, 


e 179 


figura Leilei este surprinsă într-o grimasă amenințătoare şi 
întunecată, ochii ei sclipind către camera foto. 

Fotografia face ca mulţimea să se multiplice peste 
noapte. Lumânări; muzică; steaguri întinse între copacii de 
lângă parcare. Ar arăta mai degrabă a festival decât a 
protest dacă n-ar fi cuvintele scandate în ritmul unei tobe 
mici. Dreptul la viaţă, dreptul la viaţă. Leila ocoleşte 
parcarea auto, urmând de această dată o cale mai sinuoasă 
către STIP. La miezul zilei a fost deja convocată în biroul 
directorului medical. 

— De ce nu-ți iei nişte zile libere? Până la audiere? 

Emmett are ziarele întinse în faţa lui. 

— Nu pot... lipseşte deja o parte din personal şi... 

— O să ne descurcăm noi, spune Emmett ferm. Cu 
fiecare oră mai apar alţi protestatari - pentru Dumnezeu, 
au pus la dispoziţie autobuze. A trebuit să punem agenţi de 
pază la uşa după ce unul dintre ei a făcut un grup pe 
Facebook numit Să-i lăsăm să ardă. 

— Doar n-o să dea foc de-adevăratelea... 

— Să sperăm că nu, spune Emmett posomorât, apoi se 
îmbunează puţin. N-ai la ce să te gândeşti, Leila. Ia-ți 
câteva săptămâni de vacanţă. Lasă lucrurile să se stingă de 
la sine. 

Leila nu are altă soluţie decât să fie de acord. 

Da 


În prima zi din concediul ei forţat se trezeşte devreme. 
Aude scârţâind patul din încăperea alăturată, când mama 
ei se scoală să-şi facă rugăciunile. Astăzi este Norooz, 
prima zi a anului persan. O zi care se presupune că 
simbolizează un început, speranţă renăscută. În loc de aşa 
ceva, Leila se trezeşte cu sentimentul groazei a ceea ce 
urmează să se întâmple. 

Se gândeşte la Pip şi la Max, aşa cum face adesea, şi 
spune în gând o rugăciune, sperând ca ei să-şi găsească 
liniştea odată ce-şi vor lua rămas-bun de la fiul lor. Pentru 
că Leila este destul de sigură că instanţa va da dreptate 
spitalului, în ciuda avocaţilor scumpi pe care i-a angajat 
Max, în ciuda sprijinului pe care l-a obţinut din partea 


< 180 œ» 


opiniei publice, în ciuda încercărilor protestatarilor de a-i 
discredita mărturia. Instanţa le va da dreptate, pentru că 
este decizia corectă. 

Aşa crede ea. 

Alte imagini îşi fac loc în amintirea Leilei, dând logica la 
o parte. Dylan, care deschide ochii la auzul vocii mamei 
sale. Ritmul său cardiac stabilizându-se când se cuibăreşte 
la pieptul tatălui lui. Leila se ridică în capul oaselor şi 
aprinde veioza de lângă pat. Îşi trage afară picioarele din 
pat şi se ridică. Ştiinţă, nu emoție, îşi reaminteşte ea. 
Fapte, nu supoziţii. Doctor, nu părinte. 

La parter, cu cămaşa de noapte bine strânsă în jurul ei 
ca să alunge răcoarea dimineţii, deschide fierbătorul de 
apă şi pregăteşte două pahare. Pune ceai din recipientul 
de cositor pe care l-a adus cu ea din Iran şi urmăreşte 
frunzele întunecate învârtindu-se în ceainic când adaugă 
apa fierbinte. Ritualul acesta este  liniştitor, are o 
familiaritate care îi oferă siguranţă. În timp ce pregăteşte 
ceaiul preferat al mamei sale, aude paşi pe scări. Nu este 
pe gustul lui Habibeh băutura persană intensă, ameţitoare, 
care o face pe Leila să se simtă ca acasă, ci ceaiul Earl 
Grey de cea mai bună calitate care se găseşte la 
Marks&Spencer, împachetat în pliculeţe care atârnă de 
fire de aţă cu etichetă. Este în fruntea listei de dorinţe 
când vine vorba de lucruri pe care Habibeh i le cere Leilei 
când o vizitează, alături de ciocolată şi de brânză Cheddar 
împachetată în vacuum. Leila adaugă lapte până când 
ceaiul capătă nuanţa de bej-insipid care-i place cel mai 
mult lui Habibeh. Face sheer berenj, o budincă de orez 
care se găteşte doar în dimineaţa de Norooz, şi când mama 
ei coboară la parter, Leila se străduieşte să zâmbească. 

Habibeh o sărută. 

— Sad Saal be in Saal-ha, Leila joon. 

Încă o sută de Ani Noi fericiţi. Leila s-ar mulţumi şi cu 
unul singur. 

— Astăzi nu lucrez, Maman. 

Habibeh se luminează la faţă. S-a chinuit să înţeleagă de 
ce Leila nu voia să-şi ia zi liberă de Norooz, şi cum o secţie 


e 181 œ» 


de spital confruntată cu lipsa de personal, foarte încărcată, 
înseamnă că specialiştii nu şi-au mai luat liber de luni de 
zile. 

— De fapt, n-o să mai lucrez o vreme. Mi-am luat o 
vacanţă. 

O mică minciună nevinovată, între cele două. Habibeh 
este încântată. Leila se simte de două ori mai ruşinată. În 
onoarea ocaziei, Habibeh renunţă la QVC în favoarea 
canalului BBC Persia, unde se dă numărătoarea inversă 
pentru Anul Nou persan, cu alaiul său de staruri pop, 
dansuri şi rutina de comedii. Leila se chinuie să zâmbească 
şi o ascultă pe Habibeh cum plănuieşte să-şi petreacă 
timpul împreună - felurile de mâncare pe care le vor găti, 
filmele la care se vor uita - în timp ce în ea anxietatea 
creşte şi o învăluie ca o spirală până când se simte complet 
ameţită. 

În timp ce pregătesc masa de Norooz ciugulesc nuci şi 
curmale. Kofte, samanoo, un fel cremos de must, cu stafide 
şi petale de trandafiri, lămâie şi ulei de măsline. Masa este 
împodobită cu faţa de masă specială a Leilei, cumpărată 
din bazarul din Shiraz, o vază cu zambile, cele mai bune 
tacâmuri. Pe ecranul televizorului, Sami Beigi cântă cele 
mai cunoscute hituri ale sale. 

— Asheghetam, Leila joon. 

— Şi eu te iubesc, Maman. 

Sună la uşă. Poate că este Wilma, vecina de alături. 
Leila se duce să răspundă, în timp ce Habibeh îşi înfăşoară 
şalul în jurul capului. Dar nu este Wilma. 

— Hei, bună! 

Este Nick. I se pare ciudat să-l vadă aici, în grădina din 
faţa casei ei, şi simte cum îi bate inima mai tare. Închide 
puţin uşa... nu vrea ca Habibeh să-l audă pe Nick vorbind 
despre cazul lui Dylan sau despre ziarele pe care mama ei 
nu le va vedea niciodată. 

— Voiam să ştiu ce mai faci. 

— Sunt bine. 

Tăcere. 

— Pot să intru? 


e 182 » 


— Nu e un moment potrivit. 

Habibeh vine la uşă. Aşteaptă să se facă prezentările, 
dar înainte ca Leila să se hotărască ce să spună, Nick 
tuşeşte. 

— Hm, haletun chetorah, spune el, cumva plin de sine. 
Esm e mari Nick ask. 

Leila este la fel de surprinsă precum Habibeh. Se uită în 
jos la mâinile lui Nick, pătate de cerneală albastră. 

— Ce altceva ai mai notat acolo? 

Nick se uită la cealaltă mână. 

— Păi... dashshuee kojast? 

Se lasă o scurtă tăcere. Habibeh şi Leila se privesc. 

— La capătul scărilor, pe stânga. Mânerul de tras apa 
ţine puţin, spune Leila. Dacă chiar asta voiai sa întrebi. 

Nick are un aer jenat. 

— Mâna greşită, scuze. Am notat asta în caz de urgenţă. 

— Dar de ce ai avea nevoie de aşa ceva? întreabă Leila, 
fără să înţeleagă. 

— Nu ştiam dacă vei fi acasă şi nu am vrut s-o îngrijorez 
pe mama ta apărând aici fără să fiu în stare să spun cine 
sunt. L-am scos pe portarul iranian la o cafea - mai ştii, 
tipul ăla care cântă tot timpul? El mi-a notat câteva fraze. 

— Mai bine intri. 

Leila se bucură că holul de la intrare este îngust, pentru 
că în felul acesta nu au cum să stea toţi acolo în picioare; 
se bucură că în felul acesta se poate întoarce cu spatele ca 
să-şi ascundă faţa, roşie dintr-odată. Face un ceai pe care-l 
pune în pahare înalte de sticlă pe care le strecoară în 
suporturi de argint şi se uită la Nick, care dă sincer din 
cap în timp ce Habibeh recită numele tuturor mâncărurilor 
de pe masă. 

— Tabloidele de ieri... spune el blând, când Habibeh s-a 
dus la bucătărie să mai aducă nişte mâncare. 

— Mă numesc Doctorita Moarte... Cred cu toţii despre 
mine că sunt un monstru. 

— Este un joc, Leila. 

— Este un joc crud. 

Ochii i se umplu de lacrimi. Ia un cub de zahăr pe limbă, 


e 183 + 


o gură de ceai şi lasă dulceaţa să-i umple gura. Nick ezită, 
apoi îi strânge mâna - preţ de o secundă -, apoi îi dă 
drumul. 

— După proces o să se termine totul. 

Se trage la o parte când Habibeh se întoarce în încăpere 
şi Leila simte că-i este dintr-odată prea frig şi prea cald în 
acelaşi timp. 

— Ai auzit, spune el, încercând să schimbe subiectul, că 
unul dintre paramedici a fost dat afară din spital azi? 

— Ce? De ce? 

— Pentru că a divulgat informaţii presei. Îţi aduci aminte 
de articolul acela din The Mirror, despre operaţiile făcute 
pe coridorul spitalului? 

Leila dă din cap că da, deşi de fapt nu-şi aduce aminte. 
Se scriu atâtea prostii! 

— Se pare că el a fost la mijloc. Câteva săptămâni mai 
târziu, s-a dus la The Mail cu detalii despre un pacient în 
vârstă a cărui soţie nu era de acord cu cererea lui de a nu 
fi resuscitat, şi cei de la ziar au scris un articol de două 
pagini despre subiectul ăsta: este ordinul de neresuscitare 
mai bun sau nu decât eutanasierea? 

Ordin de neresuscitare. Leila aude în cap vocea lui Jim. 
Soţia lui mi-a spus că sunt un criminal... o parte din mine 
Chiar s-a simţit ca unul. 

— Familia a făcut o plângere la Casa de Asigurări şi 
când Emmett s-a dus la ziar să vadă despre ce era vorba, 
hackerul a dezvăluit sursa. 

— Nick... 

Leilei îi păruse atât de rău pentru Jim! A crezut că el 
înţelegea prin ce trecea ea cu cazul Adams şi că o va 
asculta fără s-o judece. A avut încredere în el. Habibeh, 
fără să înţeleagă mare lucru din conversaţie, se scuză ca 
să mai aducă nişte mâncare, pe care n-o vor mânca. 

— Nick, eu i-am spus despre Dylan Adams. 

În capul pieptului simte greață. 

O singură sprânceană, ridicată abia perceptibil, indică 
faptul că Nick a auzit. Leila aşteaptă ca el să spună ceva, 
dar bărbatul ia o gură de ceai, iar tăcerea lui deliberată 


e 184 œ» 


înseamnă că Leila este cea care va trebui să vorbească. 

— Am căzut de pe bicicletă. El m-a examinat —Jim 
Laithwaite, numele lui este Jim Laithwaite - şi m-a condus 
la serviciu. Am ieşit să bem ceva ca să-i mulţumesc. 

Ar trebui să mai facem asta. li arde faţa când îşi aduce 
aminte cât de proastă a fost. Nu este de mirare că tipul n-a 
mai sunat-o. Obţinuse deja ce voia. Leila şi-l imaginează 
punând mâna pe telefon chiar în timp ce se uita după ea 
cum se îndepărta. 

Amice, am o poveste trăsnet pentru tine... 

— "Ţi-ai dat seama că de fapt pescuia informaţii? 

Leila închide ochii strâns. 

— Nu a fost nevoie să pescuiască. Eu i-am spus tot, din 
proprie iniţiativă. 

Nu-i spune lui Nick că în ziua aceea a fost dărâmată; că 
faptul că a trebuit să asiste la cum se prăbuşea lumea lui 
Pip şi Max Adams aproape că a terminat-o. 

Nick se uită la Leila cu atenţie, apoi ridică vag din 
umeri. 

— Toţi suntem de aceeaşi parte a baricadei, Leila. Ar 
trebui să putem avea încredere unii în alţii. Când cineva îţi 
trădează încrederea, eşti rănit. Dar nu este vina ta, spune 
el şi se lasă pe spate în scaun, cu o figură surprinsă. De ce 
iei toată povestea asta aşa de dramatic? 

— Este un caz sensibil. Părinţii lui Dylan n-ar fi trebuit 
să intre aşa în atenţia publicului până când nu erau 
pregătiţi, până când nu se mai putea evita asta. 

— A fost inevitabil de la bun început. Tu ştii asta. Ce nu- 
mi spui? 

Leila simte cum o ia căldura şi mai tare, urcând pe gât şi 
cuprinzându-i toată faţa. 

— Mi-a plăcut de el, spune ea în cele din urmă. 

Se lasă o tăcere lungă. Leila nu trebuie să se uite la Nick 
ca să-şi dea seama că nu se simte în largul lui; că se 
întreabă cum poate schimba subiectul. Dar a întrebat-o, 
aşa că ea o să-i spună. 

Leila se uită fix la masă. 

— Am 34 de ani şi sunt singură... după cum îmi 


e 185» 


reaminteşte mama constant. Şi apoi l-am întâlnit pe Jim şi 
mi-a plăcut de el şi am crezut că şi el mă place pe mine 
şi... ei bine... de-asta. 

O tăcere lungă. 

— Are balta peşte. 

Leila se chinuie să zâmbească. 

— Cred că năvodul meu are găuri. 

Şi apoi se întoarce Habibeh, iar Nick se ridică s-o ajute 
cu vasele şi o întreabă despre Norooz şi despre Iran, iar 
Habibeh se deschide ca o floare care a dat de soare. Şi 
mult mai târziu, când au stomacul plin şi farfuriile goale 
sunt stivuite în chiuvetă, Nick se apleacă spre Leila. 

— Paramedicul ăla? spune el, cu colţurile gurii ridicate 
abia perceptibil. Nu te-a meritat. 


e 186 œ» 


21. PIP 


Max stă pe o canapea roşie. Poartă pantaloni de costum 
gri, dar în loc de sacou are un tricou tras peste cămaşa cu 
mânecă lungă. Tricoul are pe el imaginea lui Dylan şi arată 
ca şi cum cineva i l-ar fi dat lui Max când a intrat în platou 
şi i-ar fi zis: repede, pune ăsta pe tine... o să dea foarte 
bine la camere. Nu arată deloc bine... are mai degrabă un 
aer patetic, ca bărbaţii de 55 de ani care poartă şepci de 
baseball sau ca mamele care împrumută adidaşii copiilor 
lor adolescenţi. 

Max nu se simte confortabil, în mod evident. Are umerii 
căzuţi şi pare mai bătrân, dărâmat. În contrast, femeia de 
lângă el - avocata lui Max, Laura King - poartă un costum 
cambrat, parcă e o ţinută de seară, şi pantofi negri cărora 
li se văd tălpile roşii când îşi încrucişează picioarele, lucru 
pe care-l face frecvent. Din când în când, îl atinge pe Max 
pe braţ şi eu mă trezesc vorbind de una singură cu 
televizorul. 

— Lasă-l în pace, pentru numele lui Dumnezeu! 

Moderatorii - un bărbat şi o femeie cu mult prea multă 
chimie între ei ca să fie soţ şi soţie - rezumă povestea 
„până la acest punct”, înainte de hotărârea de mâine a 
instanţei. În timp ce moderatorii vorbesc, în colţul din 
dreapta sus a ecranului curg imagini cu Dylan. Sunt 
fotografiile mele din albumul o-poză-pe-zi... înregistrarea 
pe care am făcut-o înainte de St Elizabeth şi simt cum mă 
cuprinde furia pentru că Max nu mi-a cerut acordul înainte 
să le arate tuturor. 

— Trebuie să fie un coşmar pentru tine. 

Moderatoarea îşi lasă capul într-o parte. Chiar are 
lacrimi în ochi. 

— Nu, spune Max. Dylan este cel care trăieşte un 
coşmar. El este cel care se luptă pentru viaţa lui. Prin ce 
trec eu este nimic în comparaţie cu ceea ce a trebuit să 
îndure el în aceste ultime luni. 

Moderatorul se apleacă în faţă. Observ că în ochii Jui nu 


e 187 œ» 


sunt lacrimi. 

— Din păcate, nu este prima oară când am stat de vorbă 
cu un părinte care se luptă cu echipa medicală care-l are în 
grijă pe copilul lor, dar în cazul tău există o diferenţă 
majoră, nu-i aşa? 

Laura King îşi pune din nou mâna pe braţul lui Max. 

— Nu te plăteşte să-l agresezi, spun eu printre dinţi. 

— Fiecare caz este diferit, răspunde Laura prompt. 
Speranţa noastră este că în această săptămână se va face 
dreptate şi lui Max i se va permite să-şi exercite drepturile 
părinteşti, acordându-i lui Dylan îngrijirile medicale de 
care are nevoie cu atâta disperare. 

— Dar există un motiv pentru care mama lui Dylan nu se 
află astăzi aici cu voi, nu-i aşa? spune prezentatorul, ca un 
câine de vânătoare în căutarea unei prăzi mai suculente. 

Stirea zilei de ieri, îmi spun în gând. Aş vrea să închid 
televizorul, dar dorul de Max s-a transformat într-o durere 
fizică - ca dorul de acasă -, şi să-l văd mă răneşte şi mă 
tămăduieşte deopotrivă. 

— Şi eu, şi soţia mea ne dorim ce este mai bine pentru 
Dylan, spune Max, apoi se opreşte. Se întâmplă să nu fim 
de acord asupra a ceea ce reprezintă acest bine. 

— Înţeleg că la momentul actual locuieşti la hotel, la 
ceva distanţă de casă. 

Din nou la vânătoare. Adulmecând. 

— Am vrut să fiu mai aproape de spital. De fiul meu. 

— Şi soţia ta stă şi ea acolo? 

Max ezită. Privirea lui o caută pe Laura King, dar ea nu-l 
vede, nu preia răspunsul. 

— Avem informaţii că ţi-ai părăsit soţia... ne putem 
imagina ce fel de presiune pune asta asupra... 

Max strânge pumnii. 

— Eu şi soţia mea nu ne-am despărţit şi unde locuiesc eu 
nu are nicio legătură cu lupta pe care o duc pentru a-i 
asigura lui Dylan tratamentul pe care-l merită. 

Pare că mai are multe de zis, dar camera de filmat pune 
un primplan pe moderatori şi orice ar mai fi fost de 
adăugat s-a pierdut. 


e 188 œ» 


Și totuşi m-ai părăsit, îmi spun în gând. 
Da 


Ultimele zile de dinainte de proces par deopotrivă fără 
sfârşit şi totuşi zboară. Imi petrec fiecare clipă cu Dylan, 
înghesuind o viaţă de amintiri în ore şi minute. Aduc la 
spital fiecare carte de pe raftul său de acasă şi i le citesc 
iar şi iar, în timp ce el stă nemişcat, adormind şi trezindu- 
se repetat. li cânt, îl spăl, îi perii puţinul păr pe care îl mai 
are. li spun poveşti însorite, cu final fericit, simţindu-mă o 
mincinoasă, pentru că viaţa nu are final fericit, nu-i aşa? 

Audierea în cazul Spitalul St. Elizabeth versus familia 
Adams va avea loc la instanţa pentru Dreptul Familiei de la 
Curtea Regală de Justiţie, o clădire gotică spațioasă cu 
acoperiş cu turnulețe şi sute de ferestre care par să 
privească în jos spre noi când ne dăm jos din taxiul 
comandat de avocatul meu. 

În tribunalele pentru familii nu există galerie pentru 
public, iar mulţimea de oameni adunaţi în faţa clădirii a 
fost ţinută de partea cealaltă a străzii cu ajutorul 
barierelor metalice şi a poliţiştilor în uniforme 
fluorescente. Oamenii poartă tricouri cu chipul lui Dylan şi 
flutură pancarte cu mesajul care imploră instanţa: Lăsaţi- 
ne băiatul să trăiască! 

Băiatul nostru? Când a devenit băiatul lor? 

Mă fac să-mi doresc să-l iau pe Dylan acasă şi să încui 
uşa. Mă fac să-mi doresc să şterg orice fotografie cu el pe 
care am pus-o vreodată pe Facebook, să-i opresc pe 
oamenii aceştia să le mai copieze, să le mai retuşeze, să le 
mai folosească drept fotografie de profil. Departe de a 
căpăta putere în urma acestui spectacol, despre care ştiu 
că se vrea a fi unul de solidaritate, nu am decât senzaţia 
unui cuţit răsucit în rană. 

Strigă la mine în timp ce urc treptele împreună cu Robin 
Shane şi cei doi asistenţi ai săi. 

— Criminalo! 

— Nu te întoarce, spune Robin. Mergi mai departe! 

Inăuntru, pantofii mei creează un ecou pe podeaua cu 
plăci ceramice în timp ce ne îndreptăm spre sala de 


<e 189 œ» 


judecată, unde un brusc Toată lumea în picioare! suprimă 
rapid flecăreala avocăţească. 

Judecătorul Merritt poartă o robă neagră cu margini de 
catifea, singura pată de culoare fiind cele două panglici 
scurte, roşii, de la gâtul său. Nu poartă perucă, are părul 
grizonant şi tuns îngrijit. Are aerul unui bunic. Mi-l 
imaginez dând huţa-huţa un copilaş pe genunchi, mergând 
în patru labe pentru ca cel mic să se poată juca de-a 
căluţul. 

În faţa pupitrului la care stă judecătorul este un altul, 
mai jos, ocupat - ca în planul pe care Robin mi l-a schiţat 
cât am stat pe bancheta din spate a taxiului - de grefieri. 
Tot în faţă, dar întoarse spre judecător, mai sunt câteva 
rânduri. Noi stăm în partea stângă, în spatele echipei 
juridice a spitalului, lângă tutorele lui Dylan şi avocat. 
Echipa lui Max este în partea dreaptă. 

— Cine sunt toţi oamenii aceştia care au venit cu el? 
şoptesc eu. 

Robin ridică din sprânceană. 

— Sunt aici ca să o facă pe avocata lui să arate 
impresionant. Şi-au îmbrăcat internii la costume şi l-au 
taxat pe soţul tău pentru un aşa privilegiu. 

Am văzut pagina de strângere de fonduri pe care a 
iniţiat-o Max... am văzut cum sumele au crescut de la cinci 
la şase cifre. Am văzut, de asemenea, şi facturile venite de 
la cabinetul lui Robin acasă la tatăl meu... cu sumele atât 
de mari că te fac să plângi. Printr-un fel de acord nerostit, 
nici eu, nici Max nu ne-am atins de economiile noastre 
pentru „zile negre” şi mă întreb de ce este oare nevoie ca 
să ajungem să facem asta. 

— Onorată instanţă, începe avocatul spitalului, cazul 
adus astăzi în faţa dumneavoastră îl priveşte pe Dylan 
Adams, care este în prezent internat în unitatea de Terapie 
Intensivă Pediatrică a Spitalului de Pediatrie St. Elizabeth 
din Birmingham. Sarcina dificilă care-i revine instanţei 
este aceea de a stabili dacă este în interesul lui Dylan să se 
continue administrarea tratamentului pentru susţinerea 
vieţii sale. Întreruperea unui astfel de tratament va 


< 190 œ» 


conduce, din păcate, aşa cum vor arăta dovezile prezentate 
în faţa instanţei, la decesul copilului, dar tocmai pe 
aplicarea acestei nefericite decizii se bazează cazul de 
astăzi - clienţii mei solicită permisiunea instanţei pentru a 
pune capăt suferinţei lui Dylan. 

Îmi înăbuş un geamăt. Mi s-a spus că este posibil ca 
procesul să dureze câteva zile, că pot să plec oricând 
doresc, că poate fi prea greu. 

Este greu. Mai greu decât mi-am imaginat. 

Dar nu plec. Ascult cum doctorii spun cu voci calme, 
liniştite, tot ceea ce doctoriţa Khalili ne-a spus şi nouă în 
camera de relaxare, cu doar câteva săptămâni în urmă. Il 
ascult pe judecător cum întreabă Ce înseamnă asta mai 
exact pentru Dylan? şi Puteţi explica asta în termeni 
comuni, vă rog? şi încerc să desluşesc o figură care nu 
trădează nimic. 

A doua zi ascultăm mărturia specialistului oncolog, care 
vorbeşte elocvent despre tumoarea lui Dylan şi despre 
tratamentul prescris pentru ea şi aşteaptă în boxa 
martorilor să răspundă şi la alte întrebări, venite din 
partea avocatei lui Max. 

— Domnule Singh, se încruntă Laura King, de parcă nu 
ar înţelege ceva, câţi copii a trimis în străinătate pentru 
terapia cu fascicul de protoni Casa de Asigurări de 
Sănătate? 

— În ultimii 10 ani, cam 300. La nivel naţional, desigur. 
De la Spitalul St. Elizabeth am trimis 87 de cazuri. 

— Şi câţi dintre aceşti pacienţi au fost trataţi cu succes? 

— Aproximativ 90 la sută au avut parte de o 
îmbunătăţire considerabilă a situaţiei lor în urma terapiei. 

În sală se aude o rumoare când Laura King se aşază, 
întorcându-se spre Max să-i şoptească ceva la ureche. 
Imediat, Robin se ridică în picioare. 

— Domnule Singh, trimiteţi toți pacienţii bolnavi de 
cancer să facă terapie cu fascicul de protoni? 

— Nu. 

Specialistul pare uşor iritat de întrebare. 

— Trimitem acei pacienţi pentru care acest tip particular 


e 191 œ» 


de terapie este considerat a fi cel mai potrivit pentru 
obţinerea unor rezultate satisfăcătoare. Dacă am trimite 
toți pacienţii bolnavi de cancer, rata de succes ar fi 
semnificativ redusă. 

— Mulţumesc. 

Doctoriţa Khalili tremură uşor când se îndreaptă spre 
boxa martorilor şi-şi pune amândouă mâinile cu fermitate 
peste balustrada din lemn din faţa ei. Când este rândul 
Laurei King s-o interogheze, se vede cum doctoriţei 
maxilarul i se încleştează puţin. 

— În notițele întâlnirii din data de 10 februarie - onorată 
instanţă, ar trebui să aveţi şi dumneavoastră o copie la 
dosar - sunteţi înregistrată afirmând că în cazul lui Dylan 
Adams terapia cu fascicul de protoni nu ar reprezenta „o 
utilizare potrivită a fondurilor”. Este corect? 

— Am spus asta, aşa este. 

Mă uit la Max şi văd cum i se întunecă privirea. 

— Dar dacă pot să lămuresc... spune doctoriţa Khalili şi 
se uită la judecător, care încuviinţează. Nu este o 
problemă de buget. Nu am considerat că Dylan Adams 
trebuie să facă terapia cu fascicul de protoni, pur şi 
simplu. 

Judecătorul se apleacă în faţă. 

— Puteţi explica de ce, doamnă doctor Khalili? Nu 
credeţi că terapia cu fascicul de protoni ar funcţiona în 
acest caz? 

— Depinde de ce înţelegeţi prin „a funcţiona”. Terapia 
cu fascicul de protoni nu va vindeca boala lui Dylan, dar 
este posibil să-i mai acorde ceva timp. 

Laura King intervine, atenuând efectul întreruperii cu 
un gest politicos din cap. 

— Este exact ceea ce solicită şi clientul meu, onorată 
instanţă. Timp alături de fiul lui, oricât ar fi acesta. 

Incurajată de judecător, doctoriţa Khalili continuă ca şi 
cum cealaltă femeie nici n-ar fi vorbit. 

— A-i prelungi viaţa lui Dylan nu este singura problemă 
şi, din punctul meu de vedere, nici nu este cea mai 
importantă, spune şi trage aer în piept. Creierul lui Dylan 


e 192 œ» 


a fost afectat ireversibil. Dacă supravieţuieşte, nu va 
merge şi nici nu va vorbi. Nu va putea să-şi comunice 
nevoile şi nici sentimentele. Acelea sunt funcţii umane de 
bază şi opinia mea - deopotrivă ca doctor, dar şi ca fiinţă 
umană - este că fără aceste funcţii nu prea putem vorbi 
despre viaţă. 

Aş vrea să-i surprind privirea doctoriţei Khalili, aş vrea 
să-i arăt cât de recunoscătoare îi sunt pentru că pledează 
cauza noastră cu atâta pasiune. Dar refuză cu 
încăpățânare să se uite la mine - să se uite la oricine 
altcineva - şi, când judecătorul îi mulţumeşte şi ea trece pe 
lângă mine, înapoi la locul ei, văd că tremură din nou. 

Şi acum tremur şi eu. 

Pentru că este rândul meu. 


e 193 + 


22. MAX 


Pip poartă o cămaşă albă cu dungi galbene fine. Este 
băgată într-o fustă bleumarin mulată şi, în timp ce păşeşte 
spre boxa martorilor îmi vine brusc în minte o imagine cu 
ea la serviciu, mergând pe culoarul avionului. Îmi aduc 
aminte când am văzut-o prima oară, cu genele ei imposibil 
de lungi; îmi aduc aminte de seara aceea, câteva ore mai 
târziu, într-un bar aglomerat. Vreau să mă căsătoresc cu 
femeia aceea, mi-am spus, înainte chiar ca ea să facă 
legătura dintre tipul pe care-l servise în avion şi idiotul 
care-i zâmbea cretin de la bar. Am ştiut. Pur şi simplu, ştii. 

Fermoarul din spate al fustei ei este strâmb, iar betelia 
este mai largă decât ar fi fost cu un an în urmă. Mă 
gândesc cum, într-o altă viaţă, m-aş duce la ea şi i-aş 
aranja fermoarul, fără ca vreunul dintre noi să spună ceva 
despre asta, pentru că pur şi simplu aşa te comporţi când 
ai fost cu cineva atâta timp cât am fost noi împreună. Simt 
o durere în mine ca dorul de casă, doar că nu de casă mi-e 
dor, ci de Pip. De noi. 

Am plecat de la hotelul de lângă spital şi m-am cazat 
într-unul mai ieftin, la câteva străzi distanţă de-aici. Pip 
vine de-acasă în fiecare zi - am auzit-o vorbind cu avocatul 
când au ajuns -, dar eu trebuie să mă concentrez să fiu 
aproape de tribunal. Aseară am citit toate documentele, 
sunând-o pe Laura de vreo 12 ori pentru fiecare idee nouă 
care mi-a venit în minte. 

— Totul e sub control, mi-a spus ea în cele din urmă. 
Culcă-te! 

N-am putut să dorm şi, după cum arată, nici Pip n-a 
dormit. 

Machiajul ei este perfect, părul îi e pieptănat cu grijă pe 
spate, dar are cearcăne adânci sub ochi şi este trasă la 
faţă. 

Când Dylan avea cam un an şi jumătate, a trecut printr-o 
etapă în care obişnuia să lovească alţi copii dacă aveau 
ceva ce-şi dorea el. Camionul ăla pe care-l ţii în mână? 


e 194 œ» 


Pac! Biscuitul tău? Zdrang! 

— Dylan obraznic, i-am spus o dată. 

Pip a clătinat din cap dezaprobator. 

— Trebuie să separi copilul de fapta lui. 

Mi-a spus lucrul acesta ca şi cum ar fi citat de pe un site 
de sfaturi parentale. 

— Altfel rişti să-i induci o imagine de sine negativă. 

S-a aplecat jos de tot ca să-l poată privi pe Dylan în ochi. 

— Dylan, te iubesc foarte mult, dar nu-mi place ce-ai 
făcut adineauri. Nu vreau să te mai văd lovind pe cineva 
vreodată, da? 

Dylan a plesnit-o peste faţă. 

— Au! 

— Nu râd, am spus eu râzând. 

Mă uit la Pip. Mă gândesc la tot ce a spus şi a făcut în 
ultimele două luni şi ştiu că încă o mai iubesc. O s-o iubesc 
mereu. Şi îndată ce vom ajunge în Texas şi Dylan va fi mai 
bine, o să stăm de vorbă. Vom recâştiga ce am avut 
cândva. 

— Doamnă Adams, începe avocatul lui Pip şi se ridică, 
ştiu că vă este incredibil de greu. Ne puteţi spune, în 
cuvintele dumneavoastră, de ce susţineţi recomandarea 
spitalului ca tratamentul lui Dylan să includă exclusiv 
îngrijiri paliative? 

Pip face o minusculă mişcare din cap, o scurtă tresărire 
- mai mult un tremur decât un semn de confirmare. li 
tremură buzele când dă să vorbească şi, când o face, 
rosteşte cuvintele atât de încet, încât se aude un freamăt 
în sală, toată lumea aplecându-se în faţă ca să audă mai 
bine ce zice. 

— Îmi iubesc fiul. Ceea ce spune toată lumea în ziare, la 
TV, nu este adevărat. Nu sunt un monstru. Aş da orice ca 
acest coşmar să dispară şi să-l am din nou pe Dylan acasă, 
acolo unde îi este locul. 

O lungă perioadă de timp nu mai spune nimic, cu ochii 
strânşi şi faţa tensionată, încercând să nu plângă. Mă simt 
la fel cum m-am simţit în camera de relaxare, când Pip 
plângea... ca şi cum m-aş dedubla. Ca şi cum aş fi o 


e 195» 


persoană care se luptă cu Pip şi spitalul; şi încă o persoană 
care vrea s-o îmbrăţişeze pe Pip şi să-i spună Te descurci 
grozav. 

— Dar asta nu se poate întâmpla. 

Acum vorbeşte mai tare, iar încheieturile degetelor ei s- 
au albit, atât de tare strânge cu ele balustrada din faţa ei. 

— Mi-am petrecut fiecare zi cu fiul meu de când a fost 
internat în spital toamna trecută. Am fost acolo când a 
avut crize atât de grave, că a fost nevoie să fie sedat, când 
i-au dat morfină pentru dureri. Am învăţat cum să-i aspir 
saliva, cum să-i masez spatele ca să elibereze secrețiile, 
cum să-i manipulez braţele şi picioarele ca să nu se 
blocheze. Este un efort nesfârşit şi extenuant şi mi-ar 
consuma viaţa - vieţile amândurora dacă Dylan s-ar 
întoarce acasă. 

Simt cum mă cuprinde furia, dar n-a terminat. 

— Şi aş face mai mult de-atât dacă aş simţi că printre 
medicamente şi programările de la spital, fizioterapie şi 
aspirarea fluidelor ar fi o viaţă care sa merite să fie trăită. 

Liniştea se aşterne în sala de judecată. Pip se uită la 
judecător. 

— Dar nu cred că este. 

Mă frec pe ceafă. Las capul în jos şi mă strâmb de parcă 
asta ar alunga zgomotul din mintea mea, imaginile sădite 
acolo de Pip. Şi eu am fost acolo, nu? Şi eu am văzut 
lucrurile acelea, am ajutat cu fizioterapia şi... Când nu erai 
la serviciu, se aude o voce firavă. Eu şi Pip am luat decizii 
bazându-ne pe experienţe diferite, realităţi diferite. Imi 
dau seama de acest lucru şi asta mă nelinişteşte. 

— Doamnă Adams, înţelegeţi că, dacă instanţa aprobă 
ordinul, fiul dumneavoastră va muri? 

Un singur cuvânt, simplu şi dureros. 

— Da. 

Avocatul se pregăteşte să se aşeze, dar Pip începe din 
nou să vorbească. 

— Vreau să fie limpede că eu nu-mi doresc ca Dylan să 
moară. Dar nici nu vreau să trăiască aşa cum ar trăi dacă 
ar supravieţui. Este... 


e 196 » 


Vrea ea să spună, dar ezită, iar ultimele cuvinte se pierd 
ca şi cum ar fi dintr-odată extenuată. Este o diferenţă. 

Mă gândesc la propriul meu discurs, pregătit şi gata de 
livrat în această după-amiază, când Laura mă va invita să 
vorbesc, adresându-mi-se: Vă rog să spuneţi onoratei 
instanţe de ce vă opuneţi acestui ordin. Mă gândesc la 
cantitatea impresionantă de dovezi pe care am pregătit-o, 
toate cu scopul de a-l ţine pe Dylan în viaţă. Mă gândesc la 
imaginile pe care Pip le-a invocat pentru instanţă. Şi ezit. 

— Toate dovezile au fost în favoarea aplicantului, spune 
Laura, când instanţa ia o scurtă pauză. 

Ia o gură din cafeaua de la cantină şi se strâmbă. 

— Scopul este să te facă să ai îndoieli... asta este tot ce 
urmăresc. O să te simţi mai bine când martorii tăi vor 
spune şi ei ce au de zis. 

Aşa se şi întâmplă. Primul nostru martor, doctorul Hans 
Schultz, are păr şaten-închis, ochelari rotunzi ca ochii de 
bufniţă şi un comportament atât de rigid, încât atunci când 
a venit la spital aproape că m-am aşteptat să lovească din 
călcâie  milităreşte. A fost cel de-al doilea doctor 
independent pe care l-a găsit Laura. 

— Îmi pare rău, a spus primul, un pediatru francez 
îmbrăcat cu un costum Paul Smith. Nu vă pot susţine 
cazul. 

Raportul său a fost scurt, atât de similar cu al doctoriţei 
Khalili, că ai fi zis că au fost trase la indigo. Nicio 
posibilitate realistă de a avea o viaţă împlinită, a fost 
concluzia lui care-ţi dădea fiori de spaimă. 

— Am petrecut o perioadă considerabilă de timp cu 
pacientul, spune doctorul Schultz instanţei, într-o engleză 
impecabilă. Am observat că pupilele sale răspund la 
stimuli luminoşi şi că, atunci când îi vorbesc, întoarce 
capul în direcţia mea. 

Responsabilul cu controlul calităţii din partea spitalului 
ia notițe şi se apleacă să-i şoptească ceva asistentului său. 
În sală este aer condiţionat, dar eu simt că ard, aşa că-mi 
lărgesc nodul de la cravată şi-mi deschei primul nasture de 
la cămaşă. Sunt aici şi totuşi nu sunt prezent, îi ascult pe 


e 197 œ» 


toţi aceşti oameni vorbind despre un coşmar care cu 
siguranţă nu are cum să fie viaţa noastră. Mă tot uit la Pip, 
dar ea îşi priveşte fix mâinile, pe care le ţine strânse în 
poală ca şi cum s-ar ruga. 

Mărturia doctorului Schultz durează două ore. Răspunde 
la întrebările puse de judecător, de responsabilul cu 
controlul calităţii din partea spitalului, de Laura, de 
avocatul lui Dylan. Cred că s-a descurcat bine şi, împreună 
cu mărturia video a doctorului Gregory Sanders pe care o 
s-o vedem în această după-amiază, nu are cum să nu facă o 
breşă în cazul prezentat cu atâta certitudine de spital. 

Laura este mulţumită. Crede că judecătorul va înclina 
balanţa în favoarea noastră după mărturia doctorului 
Schultz, care a vorbit despre un copil care răspunde la 
stimuli luminoşi şi la voci. 

— Publicul o să pună accent exact pe acest detaliu... o să 
vezi! 

Stăm într-un magazin Pret a Manger şi îşi şterge o urmă 
de maioneză din colţul gurii cu şerveţelul de hârtie. 

— Jurnaliştilor o să le placă asta la nebunie. 

Cumpăr ziarele în fiecare zi. Pe toate. Le împrăştii pe 
patul meu din camera de hotel şi decupez paginile cu 
articole care luptă pentru viaţa fiului meu. Subliniez citate 
ale oamenilor care fac campanie pentru el, ale 
celebrităților, politicienilor care şi-au anunţat sprijinul şi le 
pun într-un dosar. 

Dylan suferă, dar la fel suferă şi tatăl lui, spune un citat 
din mesajul unui episcop proeminent, publicat iar şi iar, 
menţionat în fiecare ziar, pe fiecare site de ştiri. Mă rog să 
i se permită să-şi exercite dreptul de părinte şi să trateze 
suferinţa lui Dylan în ţara lui natală. 

Când Dylan va fi destul de mare, îi voi da dosarul cu 
tăieturi din ziare care arată că lumea întreagă a vrut ca el 
să trăiască. 

În această după-amiază, sunt ceva probleme cu link-ul 
mărturiei video. Mesajul doctorului Sanders este întrerupt 
de două ori, imaginea rămânând blocată la jumătatea 
frazei, doctorul arătând ca un gargui cu gura deschisă. 


< 198 » 


Judecătorul dă semne de iritare şi sunt sigur că 
reprezentantul cu controlul calităţii îşi dă ochii peste cap 
în mod deliberat, în timp ce oftează şi se uită la ceas, dar 
în cele din urmă sistemul funcţionează. 

Doctorul Sanders îşi face treaba bine - este evident că a 
mai făcut aşa ceva şi altă dată. Poate un pic prea evident. 
Încrederea lui de sine este la limita aroganţei, are tendinţa 
să înceapă să vorbească la o secundă după ce avocaţii au 
terminat ei de vorbit, obligându-l pe judecătorul Merritt 
să-i atragă atenţia: Vă rog să ascultați întrebarea. Dar 
mărturia lui este solidă. 

— Terapia cu fascicul de protoni va reduce tumoarea şi 
va prelungi durata vieţii lui Dylan, concluzionează el. 

Niciun judecător din ţară nu ar putea da o decizie 
împotriva unui astfel de argument. 

— Un rezultat bun, spune Laura. 

leşim din clădire. Laura are tocuri destul de înalte, cu 
toate astea merge mai repede decât mine, ca şi cum s-ar 
grăbi, deşi am încheiat pentru ziua de azi. Ne oprim în faţa 
hotelului meu. Este un lanţ hotelier ieftin, plin de culori vii 
şi oameni cu rucsacul în spinare. Laura stă la Four 
Seasons, iar eu plătesc factura. 

— Am ceva de lucru la un alt dosar, spune repede, dar aş 
putea ieşi la o cină mai târziu, dacă n-ai nimic altceva de 
făcut. Sau - şi detectez o schimbare subtilă de ton - poate 
doar un pahar înainte de culcare? 

Nu-şi răsuceşte o şuviţă de păr pe deget, nu flutură 
cochet din gene, doar o sprânceană ridicată şi o ofertă 
clară, fără angajamente. Se uită la mine fără să clipească, 
aşteptând. 

— Cred c-o să încerc să mă duc mai devreme la culcare, 
reuşesc să spun. 

Zâmbeşte scurt la insinuarea pe care am făcut-o fără să 
vreau, şi ridică din umeri. 

— Alegerea ta. Ne vedem la tribunal. 

O urmăresc cum se îndepărtează, tocurile făcându-i 
trupul să se unduiască în stil Marilyn Monroe. Mă gândesc 
la Pip mergând pe culoarul unui avion, păşind spre boxa 


< 199 + 


martorilor ca să spună unui judecător de ce vrea ca fiul ei 
să moară. Mă gândesc la felul în care tot corpul meu ar fi 
vrut s-o consoleze, chiar în timp ce mintea mea era plină 
de furie la auzul cuvintelor ei. Mă gândesc la faptul că este 
singura persoană din viaţa mea cu care am fost 
întotdeauna în stare să vorbesc. 

Când toate acestea se vor fi terminat, îmi spun, vom fi 
din nou o familie. 

Pip, Dylan şi cu mine. Aşa cum eram înainte. 


e 200 » 


23. LEILA 


Leila stă în faţa tribunalului. În curând va trebui să intre 
şi să-şi reia locul în sala veche, tăcută, şi vor asculta cu 
toţii decizia judecătorului, vor şti cu certitudine ce se va 
întâmpla cu Dylan Adams, băieţelul de aproape trei ani. 

Sunt cu toţii acolo. Max Adams şi echipa lui juridică; Pip, 
cu avocatul ei. Împreună, şi totuşi separați, ghemuiţi de o 
parte şi de alta a porţilor clădirii, vorbind pe un ton grav şi 
dând din cap. Leila ar trebui să se alăture echipei 
spitalului - este, la urma urmelor, de partea lor -, dar nu 
vrea să vorbească despre proces. l-a fost greu să asculte 
mărturiile de astăzi. S-a văzut convinsă de argumentele 
susţinute de doctorii aduşi de Max şi de dovezile 
prezentate de profesorul Greenwood, cu unitatea sa 
impresionant echipată. Îşi menţine recomandarea, ştie că 
face lucrul corect pentru Dylan, şi totuşi nu poate să nu se 
întrebe: dar dacă...? 

Aşa că rămâne la distanţă de cele două grupuri, între 
ele, lângă stâlpii greoi care separă trotuarul de stradă. Îşi 
doreşte ca Nick să fi fost aici şi apoi, ca să se pedepsească 
singură, şi-l imaginează pe Nick cu familia lui, alături de 
copiii lui adulţi şi de soţia despre care Leila ştie că este o 
reputată cercetătoare ştiinţifică. 

Max Adams fumează. A luat o ţigară oferită de unul 
dintre avocaţii săi şi acum închide ochii şi trage în piept 
nicotină ca şi cum ar fi oxigen. Leila nu l-a mai văzut 
niciodată fumând. Se întreabă ce efect au avut asupra lui 
aceste ultime luni. Dacă a slăbit, dacă doarme, dacă are 
coşmaruri, aşa cum are ea. 

Sunt aici de patru zile. În fiecare zi, ziarele au publicat 
pe prima pagină povestea lui Dylan şi a luptei sale pentru 
viaţă, a părinţilor săi beligeranţi, a doctorilor care şi-au 
disputat cazul. În fiecare zi, fotoreporterii i-au urmărit pe 
Leila, Pip şi Max şi echipele juridice de la maşină la 
instanţă şi invers. Şi în fiecare dimineaţă, Leila a văzut 
imaginile zilei anterioare prezentate sub titluri scrise cu 


e 201 œ» 


litere mari în ziare. 

Luptându-se să-şi ascundă emoțiile, Max Adams soseşte 
pentru a doua zi de proces la tribunal. 

Philippa, mama Copilului, a purtat un costum cu 
pantalon, croit pe corp, şi şi-a lăsat părul desfăcut la 
audieri. 

Doctorita Leila Khalili este iraniancă. 

Au ascultat probele scrise prezentate de 17 doctori, au 
înregistrat fiecare argument adus de către cele două 
echipe juridice şi Leila încă nu are nicio idee despre ce va 
hotări judecătorul Merritt. 

E gata să intre din nou în clădire când vede o siluetă 
familiară, care se grăbeşte să treacă pe trotuar. Mijeşte 


ochii - nu se poate! -, dar ochii nu o înşală. Leila se 
îndreaptă spre respectiva siluetă. 
— Surpriză! 


Habibeh zâmbeşte larg. Poartă haina ei bună şi 
acoperământul de cap pe care Leila ştie că-l păstrează 
pentru ocazii speciale. Este mov cu verde, cu fir auriu. O 
tine pe Wilma de braţ. 

— Nu te îngrijora, scumpo, nu suntem aici ca să te 
deranjăm. Mama ta voia să vadă împrejurimile şi ne-am 
gândit să trecem să te încurajăm un pic. 

— Şi să-ţi aducem prânzul, adaugă Habibeh. 

li întinde Leilei un aranjament complicat de cutii 
pătrate, prinse una de alta, şi care se termină cu un mâner 
metalic. 

— Cutiile Tiffin, spune ea, mândră. Pot fi folosite în 
siguranţă în maşina de spălat vase şi în congelator şi sunt 
izolate astfel încât să păstreze mâncarea rece sau caldă. 

— Oh, Maman, exact de asta aveam nevoie. Mulţumesc. 

Nu de mâncare - Leila ştie că nu va putea să înghită 
nimic -, ci de mama ei; cu engleza ei învățată de la canalul 
de cumpărături, şi cu îmbrăţişarea ei care aproape c-o 
striveşte şi cu deplina ei încredere că orice ar face Leila, 
va fi bine. 

— Mergem mai întâi la Covent Garden, spune Wilma, 
apoi lui Habibeh i-ar plăcea să vedem London Eye. 


e 202 » 


Leila se întreabă dacă Habibeh se va mai gândi la ideea 
de a pleca de tot din Iran ca să vină să locuiască cu fiica ei, 
acum că-şi dă seama că poate avea o viaţă şi prieteni şi 
aici. 

Habibeh caută pe cineva. Se uită pe trotuar în spatele 
Leilei. 

— Doctor Nick? 

Pare dezamăgită. 

— E la spital, Maman, el nu depune mărturie. 

— Bărbat de treabă, îi spune Wilmei. Prieten doctor. 
Păcat că el... 

Caută cuvântul, degetele ei ciupind aerul de parcă l-ar 
putea extrage de-acolo. Lasă să-i scape o gură zdravănă de 
aer, iritată de faptul că nu ştie destule cuvinte, şi-şi scoate 
telefonul. 

— Be farsi che mishaved, Maman? 

Dar Habibeh refuză calea uşoară. 

— Engleză, insistă ea tastând cuvântul pe care vrea să i-l 
traducă Google Translate. 

Leila a încercat să-l citească invers. E păcat că Nick 
este... cum? Căsătorit, îşi spune, şi se înroşeşte din nou la 
ideea că mama ei i-ar fi putut citi cu atâta acuratețe 
gândurile. 

— Divorţ! spune Habibeh triumfătoare, dezaprobarea ei 
fiind temperată de încântarea succesului lingvistic. 

— Ah, spune Wilma, filosofând. Deşi, uneori e mai bine 
aşa. Căsnicia fiicei mele s-a destrămat şi a fost îngrozitor o 
vreme, dar acum e mai fericită ca oricând. 

Leila nu ascultă povestea despre fiica Wilmei. Divorţat? 

— Doroste? întreabă ea. Eşti sigură? 

— Aw talaq gurefth. 

Divorţează, confirmă Habibeh. A spus asta de Norooz, 
când tu făceai ceai. Păcat! Ca mulţi iranieni din generaţia 
ei, Habibeh nu este de acord cu divorţul. Şi totuşi e ceva în 
felul în care o priveşte pe Leila - în felul în care l-a 
pomenit pe Nick - care o face pe Leila să se întrebe dacă 
nu cumva instinctele ei au fost corecte; dacă mama ei nu 
cumva i-a citit într-adevăr gândurile. 


e 203 >» 


Nu poate zăbovi prea mult asupra subiectului. Trebuie 
să plece. O sărută pe mama ei şi-i mulţumeşte Wilmei că 
are grijă de ea şi se uită la ele cum se îndreaptă spre 
Covent Garden şi London Eye şi spre o după-amiază 
petrecută la diverse atracţii turistice. Şi apoi intră din nou 
în sala de judecată. 

Da 

— Aceasta este audierea finală în procesul având ca 
obiect cererea făcută de Spitalul de Pediatrie St Elizabeth 
în numele Casei de Asigurări de Sănătate, aflat sub 
jurisdicţia intrinsecă a Înaltei Curți, cerere referitoare la 
Dylan Adams, născut pe 5 mai 2010, având acum aproape 
trei ani. _ 

Leila se uită la judecător. Încearcă să-i citească expresia 
de pe chip, să găsească un semn despre ce urmează să 
spună, dar aerul lui de jucător de poker este bine exersat. 

— Atunci când, ca în acest caz grav şi dificil, s-a ivit o 
dispută între părinţi şi doctorii care tratează copilul, în 
legătură cu stabilirea modalităţii adecvate de administrare 
a tratamentului pentru un copil grav bolnav, curtea poate 
fi solicitată să intervină. 

Judecătorul se opreşte şi se uită în sală. 

— Prin cererea datată 7 martie 2013, solicitanţii cer 
curţii să încuviinţeze următoarele puncte. Unu, că Dylan, 
din cauza vârstei sale foarte fragede, nu are capacitatea să 
ia decizii privind tratamentul său medical. Doi, că este 
legal şi pe deplin în interesul lui Dylan ca doctorii care se 
ocupă de tratamentul lui să-i acorde doar îngrijiri paliative. 
Şi trei, că este legal şi pe deplin în interesul lui Dylan să 
nu fie supus terapiei cu fascicul de protoni. 

Leila se uită de jur-împrejurul sălii de judecată. Singurii 
care se mişcă sunt cei câţiva ziarişti cărora li s-a permis să 
asiste, făcând rapid cu pixurile semne stenografiate, 
notând fiecare cuvinţel pe care îl rosteşte judecătorul. Toţi 
ceilalţi stau aproape nemişcaţi - uitându-se, aşteptând iar 
Leila are ciudata senzaţie că e cumva blocată în timp şi că 
este posibil să se trezească cu toţii peste un an aflându-se 
în aceeaşi sală de judecată aşteptând sentinţa care are să 


e 204 œ» 


schimbe atât de multe vieţi. 

— S-au făcut atâtea speculaţii legate de acest caz, spune 
judecătorul, încât aş vrea să-i rog pe cei care nu au 
ascultat - aşa cum am făcut noi - mărturiile medicale 
referitoare la Dylan Adams să nu judece deciziile care se 
iau în această sală. 

Face o pauză lungă înainte să vorbească din nou, iar 
când o face, se uită direct la Max şi Pip. 

— Mulţi oameni consideră că instanţele de judecată nu 
ar trebui să aibă un rol în acest tip de proceduri, că 
părinţilor ar trebui să li se permită să hotărască ce este 
just pentru copilul lor. Şi totuşi, când nu se poate ajunge la 
o înţelegere - fie între spital şi părinţi, fie între părinţii 
înşişi -, instanţa trebuie să intervină. 

Leila are un nod în gât. Dacă ei îi este greu, cât de 
îngrozitor trebuie să fie pentru Pip şi Max să asculte ce 
spune judecătorul! Să ştie că în câteva clipe vor afla care 
va fi soarta fiului lor. 

Inainte de pauză, Max şi Pip Adams stăteau la capetele 
opuse ale băncii lungi aşezate în spatele echipelor lor de 
avocaţi. Sunt încă pe bancă, dar distanţa dintre ei s-a 
contractat, iar acum stau suficient de aproape unul de 
celălalt cât să se atingă. 

De fapt, după cum observă Leila, când judecătorul pare 
gata să dea sentinţa, se vede o mişcare. N-ar putea spune 
dacă Max este cel care s-a mişcat primul sau dacă a fost 
Pip. Şi nici nu este sigură dacă cei doi sunt conştienţi de 
ceea ce fac. Dar, după cum vede ea, două mâini se 
încumetă în ţinutul nimănui existent între ei doi şi, încet, 
se ating una pe alta. 

Părinţii lui Dylan se ţin de mână. 

Judecătorul vorbeşte. 

Şi o întreagă sală de judecată îşi ţine respiraţia. 


e 205 œ» 


Două drumuri se despărţeau într-o pădure 
aurie. 

Îmi pare rău că nu le-am putut pe 
amândouă urma. 

Și, pentru că eram singurul călător, am 


zăbovit 
Privind în lungul celui dintâi, cât mai 
departe. 
ROBERT FROST! 
i Traducere de Horia Gârbea, preluată de pe 


www.horiagarbea.blogspot.com (N. tr.). 
e 206 » 


24. PIP 


Judecătorul îşi pune ochelarii pentru citit şi-şi ia notițele. 

— Cu inima grea, dar cu deplina convingere că este doar 
în interesul lui Dylan, aprob cererea făcută de Spitalul de 
Pediatrie St. Elizabeth şi decid că pot în mod legal să 
sisteze orice fel de tratament, cu excepţia celui paliativ, şi 
să-i permită lui Dylan să moară demn. 

Imediat, Max îşi trage mâna dintr-a mea. Mă întorc să 
mă uit la el, dar el priveşte fix înainte, clătinând din cap cu 
o mişcare scurtă, dar fluidă. 

Vocea judecătorului este neutră, privirea lui, fixată la 
mijlocul distanţei dintre avocata lui Max şi cel al spitalului. 
Încă mai vorbeşte, dar cuvintele lui trec pe deasupra mea, 
pentru că tot ce pot să aud este decizia lui, iar şi iar. 

Pot în mod legal să sisteze orice fel de tratament... şi să- 
i permită lui Dylan să moară demn. 

Max îşi îndeasă mâna în buzunar, unde nu pot ajunge la 
ea. Îl ating pe braţ şi sare ca ars. Încă se mai uită fix la 
judecător, clătinând mai departe din cap ca şi cum nu i-ar 
veni să creadă ce a auzit. Mă simt cuprinsă de uşurare la 
gândul că totul s-a terminat, că Dylan nu mai trebuie să 
sufere, dar uşurarea este de scurtă durată. Nu mă pot 
bucura de o decizie care înseamnă că Dylan moare, 
indiferent cât de justă ar fi. 

Când Dylan nu împlinise încă un an şi mergea de-a 
buşilea atât de repede, că n-am încetat nicio clipă să alerg 
după el, a fost bolnav o zi sau două. Nu voia deloc să se 
culce şi ne-am petrecut ore întregi pe canapea, uitându-ne 
la filme Disney. E atât de simpatic când e bolnăvior! Era 
un gând clandestin, ce trebuia să fie ţinut ascuns de alţi 
oameni, care m-ar fi putut judeca pentru el. Nu înseamnă 
că vreau să fie bolnav, explicam eu, doar că e atât de 
lipicios când nu se simte bine! 

— Max, încerc să şoptesc, dar am gâtul uscat şi trebuie 
să mă chinui să rostesc cuvântul, care iese prea puternic, 
prea ascuţit. 


e 207 œ» 


Nimeni nu se întoarce să se uite la noi, pentru că o fac 
deja, ca şi cum am fi exponate la grădina zoologică, 
specimene dintr-un laborator. 

Max lasă capul în jos. Are ochii închişi. Poate că plânge 
sau poate că nu este în stare să dea ochii cu mine. Vreau, 
ba nu, am nevoie ca el să mă ţină în braţe, dar fiecare 
muşchi din trupul său se încordează să stea la distanţă de 
mine. Începe să vorbească - prea încet ca eu să-l pot auzi - 
şi se uită fix în podea, şi eu nici măcar nu pot fi sigură că 
vorbeşte cu mine. Mă aplec spre el, disperată să-i aud 
vocea. 

Cuvintele vin încet, cu pauze între ele, şi vreau să cred 
că am înţeles greşit, dar chiar şi o şoaptă poate purta cu 
ea trădarea. 

— Tu ai făcut să se întâmple asta. 

— Poftim? 

O lovitură în stomac, când sunt deja la pământ. 

— Nu! Spitalul... 

— Ei au intentat procesul, dar tu ai întreţinut totul. Tu ai 
depus mărturia care l-a făcut pe judecător să se hotărască. 

— Max, opreşte-te... 

— Tu ai semnat condamnarea la moarte a propriului tău 
fiu. 

Mi se taie răsuflarea. O durere ascuţită îmi împunge 
pieptul şi mă agăţ cu ambele mâini de banca din faţa mea, 
ca să nu cad. 

— Toată lumea în picioare. 

Ne ridicăm. Se aude hărmălaie din boxa presei şi trei, 
patru, cinci reporteri iau asta drept semnalul că e timpul 
să plece. Unul dintre ei îi face un semn aprobator cu mâna 
judecătorului în timp ce iese printr-o parte, cu carnetul la 
piept. Decizia va fi pe internet înainte să ieşim din clădire, 
va apărea în ziarele din această seară. Publicul va diseca 
audierea la mâna a doua ca şi cum ar fi în locul meu şi va 
pronunţa descoperirile sale ca fiind absolute. Un verdict 
dat unui verdict. 

În sală pare să nu fie aer. Judecătorul se ridică şi-şi face 
drum pe o uşă aflată pe partea laterală a pupitrului şi pare 


e 208 » 


că dintr-odată cineva a dat sonorul mai tare. 

— ...0 declaraţie presei în câteva minute. 

— L-am considerat întotdeauna un judecător ca lumea. 

— Ai timp pentru un păhărel? 

Toate vocile, mai puţin a lui Max, a cărui replică 
înveninată se repetă în capul meu. Condamnarea la 
moarte. O mână mă atinge pe mânecă. Este Robin. 

— Te-ai descurcat incredibil de bine... ştiu cât de greu ţi- 
a fost. 

— Mulţumesc pentru tot ajutorul, spun eu, programată 
să fiu politicoasă, chiar dacă „ajutorul” înseamnă munca 
pentru care în scurt timp îi va trimite o factură tatălui 
meu. 

Ai semnat condamnarea la moarte a propriului tău fiu. 

Mă întorc spre Max, dar a dispărut, spaţiul în care s-a 
aflat e plin deja cu o mulţime de oameni care mă 
înconjoară, conversaţia lor fiind ca un murmur grav, ca şi 
cum nişte oameni veniţi să jelească la o înmormântare de 
fapt bârfesc. Văd pentru o clipă haina soţului meu, ceafa 
lui, şi apoi uşa se închide în urma lui. 

— Scuzaţi-mă, spun şi-mi fac drum spre ieşire. 

Un jurnalist întârziat face un pas spre mine, apoi se 
răzgândeşte. Încep să alerg. Cineva îmi deschide uşa. 

— Max! Max! 

Pe coridor, oamenii aşteaptă să fie chemaţi, timp în care 
stau pe scaune de plastic. Două femei cu peruci şi mănuşi 
trec pe lângă mine. Mă opresc pentru o clipă să-l caut pe 
Max şi imediat sunt flancată de doi reporteri, cu aparatele 
de înregistrare deja pornite, după cum indică luminiţele 
roşii care clipesc. 

— Ce părere aveţi despre decizie, doamnă Adams? 

Max stă în capul scărilor, cu o mână pe balustradă. Un 
reporter este la două trepte mai jos de el, aproape 
blocându-i drumul. 

— Max, aşteaptă! 

Se uită în urmă şi de data asta mă priveşte, doar că 
atunci când o face, eu sunt cea care nu îi poate suporta 
privirea. M-am îndrăgostit de ochii aceia şi în ei am văzut 


e 209 » 


tot dragoste. M-am uitat în ei în ziua căsătoriei noastre, 
când ne-am promis unul altuia că ne vom iubi şi respecta. 
Până când moartea ne va despărţi. Am avut sute de 
conversații fără cuvinte cu aceşti ochi, peste nenumărate 
mese şi în nenumărate încăperi pline de prieteni. Ce 
plictiseală! Încă un pahar şi mergem. Te iubesc. Şi eu te 
iubesc. Ochii aceia mi-au dat putere când trebuia să-l nasc 
pe Dylan şi eram atât de obosită şi aveam dureri atât de 
mari... Poţi s-o faci. Mai împinge o dată. Te iubesc. 

Mă chinui să susţin această privire, dar mă întoarce pe 
dos, iar în piept am o durere aşa de mare, încât simt 
nevoia să mă ghemuiesc, pentru că... e ca şi cum m-aş uita 
la un străin. Ochii soţului meu sunt goi. Ce-am făcut? 

O mişcare şi apoi pleacă, trecând de reporter, care nu 
are de ales decât să se dea la o parte din calea lui. 

Nici ziariştii de lângă mine nu s-au mişcat. În vocea lor e 
o notă de exasperare. 

— Doamnă Adams? 

— Aveţi vreo declaraţie pentru noi? 

O luminiţă roşie clipeşte în faţa mea, microfonul se află 
la câţiva centimetri de mine. Mi se înceţoşează privirea şi 
clipesc greoi, înghit. Fac totul cu efort, ca şi cum abia îmi 
amintesc cum se fac aceste gesturi. Să vorbesc mi se pare 
imposibil. Tot ce vreau sa fac este să mă întorc la spital... 
să mă întorc la Dylan. Oare tot la el s-a dus şi Max? 

— Pip? 

Doctoriţa Khalili vorbeşte încet. Nu am observat-o când 
a plecat din sala de judecată, dar acum iată că stă lângă 
uşă, la câţiva metri de mine. 

— Ai venit cu trenul? Ai nevoie să te duc înapoi cu 
maşina? 

Mă uit la ea fix. Unul dintre reporteri îşi mută greutatea 
de pe un picior pe celălalt. Luminiţa roşie continuă să 
clipească. Pare imposibil să mai vorbesc vreodată, dar 
dacă o voi face nu va fi la acest microfon. Doctoriţa Khalili 
aşteaptă răbdătoare, pe faţa ei citindu-se compasiunea 
care nu a dispărut niciodată de când o cunosc. Şi dintr- 
odată îmi dau seama că nu este vorba despre cele câteva 


<e 210 - 


cuvinte rostite de judecător, ci despre Dylan. Doctoriţa 
Khalili se va duce înapoi la Spitalul St. Elizabeth şi va 
aduce la zi fişa lui Dylan, iar următoarea dată când 
băieţelul va avea o criză va fi lăsat să moară. 

Dylan o să moară. 

Un val de groază mă cuprinde. Mă uit la doctoriţa 
Khalili, oroarea a tot ceea ce s-a întâmplat reducându-se la 
această singură femeie, la acea singură zi în care ne-a 
chemat în camera de relaxare şi a pus capăt vieților 
noastre. 

— Totul e din vina ta, şoptesc eu. 

Mă îndepărtez de ea cât de repede pot, fără să alerg. 
Cuvintele lui Max încă îmi răsună în urechi. Nu pot sta 
aici. Nu pot sta lângă această femeie care m-a făcut să-mi 
pierd nu numai fiul, dar şi soţul. 

Poate că eu am semnat condamnarea la moarte a lui 
Dylan. 

Dar Leila Khalili a scris-o. 


e 211 œ» 


25. MAX 


Judecătorul îşi pune ochelarii pentru citit şi-şi ia notițele. 

— Nu a fost uşor să luăm o decizie. Cu emoţii, dar cu 
deplina convingere că este doar în interesul lui Dylan, 
decid ca lui Max Adams să i se permită să-şi ducă fiul în 
America pentru tratamentul care poate prelungi viaţa 
băieţelului său. 

Imediat, Pip îşi trage mâna dintr-a mea. Scoate un sunet 
care nu este nici cuvânt, nici țipăt. O respiraţie. Şi apoi se 
ridică şi trece pe lângă mine, alergând afară din sala de 
judecată. Mă ridic şi eu şi sunt gata să mă duc după ea, 
dar nu ştiu dacă-şi doreşte să fac asta dacă va accepta să 
stea de vorbă cu mine. Am abandonat-o când avea mai 
multă nevoie de mine şi ştiu că o să aibă nevoie de timp ca 
să înţeleagă că tot ce am făcut a fost pentru fiul nostru. 
Pentru familia noastră. 

Oamenii se adună în jurul meu, iar echipa mea de 
avocaţi murmură respectuos felicitări şi simt cum pieptul 
mi se umflă de uşurare, dragoste şi ceva ce seamănă 
destul de mult cu mândria. 

Decid ca lui Max Adams să i se permită să-şi ducă fiul în 
America pentru tratamentul care poate prelungi viaţa 
băiețelului său. 

Am luptat pentru fiul meu şi am câştigat. Nu sunt unicul 
care crede ca viaţa lui Dylan merită salvată. Instanţa a fost 
şi ea de acord. Cu mine, cu doctorul Schultz, cu doctorul 
Sanders, cu Laura King. Spitalul nu poate sista 
tratamentul lui Dylan, trebuie să se supună deciziei 
instanţei. Trebuie să ne permită să-l ducem pe Dylan în 
America pentru terapia cu fascicul de protoni. 

Să ne permită. 

Pielea mea păstrează încă amintirea mâinii lui Pip într-a 
mea, căldura degetelor ei. Siguranţa dată de prezenţa 
unicei persoane care te cunoaşte mai bine decât te cunoşti 
tu însuţi. În cele câteva minute înainte ca judecătorul să-şi 
anunţe decizia, Pip a avut nevoie de mine şi eu am avut 


e 212 œ» 


nevoie de ea. În acel scurt interval de timp, nu am mai fost 
asmuţiţi unul împotriva celuilalt, ci am stat unul lângă 
altul. 'Ţinându-ne de mână. 

Laura dă mâna cu mine, degetele ei zăbovind în mâna 
mea câteva secunde mai mult decât ar fi nevoie. 

— O să aştepte o declaraţie - te simţi în stare să vorbeşti 
sau preferi s-o citesc eu? 

— Nu. Nu, trebuie să vorbesc eu. 

Noi. Ar fi trebuit să pot spune noi. 

Nu mă mai simt dedublat, nu mai există doi bărbaţi 
diferiţi care se luptă pentru răspunsuri diferite. Pip a făcut 
ce a considerat că era corect - şi la fel am făcut şi eu. 
Săptămânile petrecute lângă patul de spital al lui Dylan au 
epuizat-o, până când n-a mai văzut decât efortul de a-l 
îngriji, pierzând din vedere dragostea. Dar o s-o ajut mai 
mult. O să fiu mai prezent. Pip s-a temut să contrazică 
recomandările echipei medicale în care am ajuns să ne 
încredem. Dar acum va putea să aibă încredere într-o 
echipă nouă de doctori. O echipă care crede că ne poate 
salva fiul. 

— Voi da o declaraţie. Dar după aceea va trebui să-mi 
caut soţia. 

Trotuarul din faţa tribunalului e înţesat de oameni. Un 
strigăt de bucurie explodează în aer când eu şi Laura 
păşim în faţa clădirii şi văd cum cineva flutură un steag cu 
imaginea lui Dylan pe el. O femeie pe care n-am mai văzut- 
o niciodată plânge. Vede că am observat-o şi zâmbeşte 
printre lacrimi, cu o mână pe piept. Fiul meu a emoţionat o 
întreagă naţiune. O întreagă lume. 

Cineva încearcă să facă linişte, iar eu netezesc bucata 
de hârtie pe care o ţin în mână şi pe care am scris în grabă 
o declaraţie. 

— Acum câteva minute, onorabilul judecător Merritt a 
refuzat să aprobe cererea depusă în instanţă şi care ar fi 
însemnat moartea unui copil nevinovat. 

Ridic privirea. 

— S-a făcut dreptate. 

Se aud din nou urale. Mă uit prin mulţime, dar nu o pot 


e 213 + 


vedea pe Pip. Emma şi Jamie îmi fac cu mâna dintre 
oameni, cu bannerele înfipte în bețe aşezate în căruciorul 
fetiţei lor. 

— Nu ne facem iluzii că drumul din faţa noastră va fi 
uşor şi ştim că faptul că-l vom duce pe Dylan în America la 
tratament nu este o garanţie că vom avea succes, dar îi 
datorăm măcar o încercare. 

Noi. Pip a fost sfâşiată - a spus lucrul ăsta în mărturia ei 
-, dar acum, când decizia a fost luată pentru ea, tot ce are 
de făcut este să se concentreze să-l facem bine pe Dylan. 

— Suntem recunoscători pentru îngrijirile medicale care 
i-au fost acordate lui Dylan la Spitalul de Pediatrie St 
Elizabeth şi vom continua să colaborăm cu medicii de- 
acolo în săptămânile care urmează, timp în care îl 
pregătim pe Dylan pentru transferul la Houston 
ProTherapy. Suntem, de asemenea, recunoscători pentru 
sprijinul acordat nouă de oameni din întreaga lume şi 
pentru donațiile făcute pe pagina de strângere de fonduri a 
lui Dylan. Doctorul Sanders a renunţat la onorariul pentru 
terapia cu fascicul de protoni, dar cheltuielile asociate sunt 
extrem de ridicate şi nu am avea cum să ajungem acolo 
fără ajutorul vostru. 

Am gura uscată; inima îmi bate cu putere în piept. Vreau 
s-o găsesc pe Pip. Vreau să-l văd pe Dylan. Nu vreau să fiu 
aici, în faţa tribunalului, în faţa unei femei care plânge 
pentru un copil pe care nu l-a cunoscut niciodată. Mă uit în 
jur la feţele din mulţime, la Emma şi la Jamie, la femeia cu 
căciuliţa roşie, la străinii cu tricouri cu chipul lui Dylan pe 
ele. Mă uit la toţi şi, în ciuda uralelor lor, a strigătelor, a 
ţipetelor, nu văd nicio persoană cunoscută. Nimeni alături 
de care să mă simt în siguranţă. 

Pip. Am nevoie de Pip. 

— În cele din urmă, spun chinuindu-mă să vorbesc mai 
rar, aceste ultime luni au fost incredibil de stresante 
pentru noi ca familie şi vă rog ca acum să ne acordaţi 
timpul şi intimitatea de care avem nevoie pentru a merge 
mai departe. 

Unde este Pip? Mâine în ziare vor fi tot atâtea speculaţii 


e 214 œ» 


despre căsnicia noastră ca şi despre tratamentul lui Dylan. 

Mă uit la Laura şi dau din cap în timp ce ne îndepărtăm 
încet de tribunal. Pe câţiva metri suntem urmăriţi de 
reporteri care vor ceva mai mult, ceva în exclusivitate, dar 
suntem fermi în declaraţia noastră - La acest moment nu 
mai avem nimic de adăugat - şi apoi ei se îndepărtează. 

Pe următoarea stradă ne despărţim şi noi. 

— Nu-ţi pot mulţumi îndeajuns pentru tot ce ai făcut, 
spun şi-i strâng din nou mâna Laurei. 

Imi zâmbeşte cu însufleţire. 

— Ca să fiu brutal de sinceră, ar fi putut ca rezultatul să 
fie şi invers. Mă bucur că am obţinut rezultatul pe care ţi l- 
ai dorit. 

Rezultatul pe care ţi l-ai dorit. 

Fraza este atent construită, la un milion de ani distanţă 
de convingerea de ieri şi, în timp ce mă îndepărtez, îmi 
dau seama ce crede cu adevărat. Mă întreb dacă i-ar fi fost 
tot la fel de uşor să argumenteze dacă trebuia să fie de 
partea spitalului. Sunteţi sută la sută sigur că vreţi să 
ajungeţi în instanţă cu povestea asta? m-a întrebat ea la 
prima noastră întâlnire. Oricare ar fi rezultatul, va avea un 
impact important asupra dumneavoastră şi a familiei. 

Nu contează ce crede ea. Aici nu este vorba despre 
mine. Este vorba de Dylan. Despre cum să-l facem să-i fie 
mai bine, despre cum să-mi reunesc din nou familia. 
Pentru prima dată în luni de zile, simt cum o rază de 
speranţă îşi face drum către cer. 


e 215» 


DUPĂ 


e 216 œ» 


26. PIP 
2013 


Dylan a murit cu 19 zile înainte să împlinească trei ani. 

— Dar aveam de gând să aducem baloane, am spus eu, 
absolut ridicol. 

Cheryl a plâns în timp ce m-a ajutat să golesc dulăpiorul 
de lângă pătuţul lui Dylan, acum liber. L-au luat după ce 
ne-am spus rămas-bun - Stati cât timp aveţi nevoie - şi n- 
am putut suporta ideea ca el să-şi petreacă ziua de naştere 
în morga spitalului. 

— Vreau să-l înmormântăm înainte de 5 mai, i-am spus 
lui Max. 

A dat din cap, confirmând fără să zică nimic, şi împreună 
am făcut pregătirile necesare pe care niciun părinte nu ar 
trebui să le facă vreodată. 

Slujba durează 35 de minute. Câte unul pentru fiecare 
lună de viaţă a lui Dylan. 

Ne aşezăm pe locurile încă rămase calde de la ocupanţii 
anteriori, pe care le eliberăm 35 de minute mai târziu ca 
să descoperim că recepţia este deja plină, auzindu-se peste 
tot glasurile celor care au venit să-l plângă. Aud replici ca 
Dar cât ai crescut şi Asta nu poate fi Alice şi poate la fel de 
bine să treacă drept o nuntă, la câte îmbrăţişări, strângeri 
de mână şi râsete, cravate colorate şi pantofi cu toc, 
eleganţi, sunt în jur. Cineva în vârstă, îmi spun, chiar 
înainte să văd ce scrie pe panglică - Bunicul -, a ales 
pentru coroană garoafe. Cineva care a trăit destui ani 
pentru ca tristeţea morţii să devină uşurare; pentru care o 
înmormântare este o celebrare a propriei vieţi. 

Ziua de azi nu este ce mi-am dorit. Am vrut culori vii şi 
cântece intonate cu lacrimi în ochi, dar cu patos, de către 
toţi cei pe care i-am cunoscut. Am vrut prieteni şi familie, 
colegi de serviciu şi vecini. Locuri în picioare pentru 
întârziaţi, pliante cu desfăşurarea slujbei împărţite în trei 
rânduri, baloane cu aer cald pe un cer fără de nori. 


e 217 œ» 


— Vă sugerez să păstraţi totul un pic mai discret, a spus 
ofiţerul de poliţie când au completat hârţogăria. Mai 
puţine şanse să se afle locul de desfăşurare. 

Pe masa din faţa noastră, o pungă de hârtie maro 
conţinând haina mea. 

— O s-o primiţi înapoi după proces, mi-a spus colega lui. 

A scris Max Mara într-un singur cuvânt pe eticheta de 
înregistrare a probelor. 

— E posibil s-o puteţi curăța. 

N-o mai voiam înapoi. Nicio substanţă chimică din lume 
n-ar mai fi scos pata aceea şi n-ar fi îndepărtat mirosul 
acela metalic pe care încă îl simţeam în nări. 

Sânge de porc, îi spusese ea politistului. Femeia care o 
făcuse. Era încă în faţă la STIP când au arestat-o, cu 
căciuliţa ei roşie, împreună cu grupul compact de 
protestatari care se mutaseră de la instanţă la spital şi 
care nu mai părea că se vor da duşi pe la casele lor. N-au 
părut s-o deranjeze înregistrările de pe camerele de 
supraveghere, cătuşele, acuzaţiile de lovire şi alte violenţe, 
amenda penală. 

— Riscurile meseriei, mi-a spus ofiţerul de poliţie aflat în 
bucătăria mea. Totuşi, de data asta ar trebui să vorbim 
despre privare de libertate, a adăugat el vesel, de parcă 
asta era ceea ce-mi doream. 

De parcă asta conta. Nimic nu conta. Nici poliţia, nici 
haina distrusă, nici acel Ai sânge pe mâinii cum îmi 
strigase femeia aceea în faţă. Nu-mi păsa. 

Dar apoi a urmat rahatul de câine băgat în cutia de 
scrisori, zgârieturile violente care au lăsat semne ca nişte 
dungi pe maşina mea şi scrisorile - atât de multe scrisori! - 
de la oameni care păreau să ştie cu mult mai multe decât 
mine despre ceea ce era corect pentru fiul meu. Bărbatul 
care mi-a scuipat părinţii pe stradă; ziariştii care voiau să 
prezinte evenimentul, ca şi cum moartea lui Dylan ar fi fost 
o sărbătoare câmpenească. 

Aşa că înmormântarea a fost restrânsă şi liniştită. La 
crematoriu, în locul bisericii din copilăria mea. Voci prea 
subţiri ca să fie auzite. Părinţii mei, suferind la fel de mult 


<e 218 » 


pentru mine ca pentru nepotul lor. Toată lumea plângând, 
toată lumea jelind. Şi ştiu că este nedrept, şi ştiu că nu 
sunt singura care are dreptul să se simtă ca şi cum inima i 
s-a frânt, şi totuşi... Dylan era fiul nostru. Ce drept are 
oricine altcineva să simtă mai multă durere decât noi? Să 
plângă, când ochii noştri sunt uscați? Când ne chinuim atât 
de mult să ne ţinem pe picioare? 

— Haideţi înapoi cu noi. 

Mamei i-a curs rimelul sub ochi. 

Îl prinde pe Max de braţ cu o mână. 

— Amândoi. Rămâneţi. Cât de mult vreţi. 

Privirea ei zăboveşte uşor pe Max. 

— Trebuie să te fi săturat deja să trăieşti cu bagajele 
după tine. 

— Karen... o avertizează tata, lasă-i să-şi rezolve singuri 
problemele. 

Ca şi cum ar fi o ceartă de adolescenţi. 

Tata îmi zâmbeşte, dar de fapt nu e chiar un zâmbet, 
căci are buzele strânse cu putere şi sprâncenele încruntate 
în semn că mi-ar lua durerea într-o clipă dacă ar putea. 

— O să vin pe la voi în weekend, spun eu. Cred că... cred 
că am nevoie să fiu puţin singură o vreme. 

Ne uităm la ei cum pleacă. Mama lui Max, Heather, vine 
să ni se alăture. Nu-şi ascunde suferinţa şi nici 
resentimentele faţă de faptul că Max n-a lăsat-o să ne 
viziteze cât timp Dylan a fost la STIP. 

— Te simţi bine? o întreb, pentru că asta pare că am 
făcut toată ziua, am consolat alţi oameni, i-am îmbărbătat. 

O să fie mai uşor, acum e liniştit, ştiu că este greu. Da, 
aproape trei ani. Da, atât de greu. Știu. Știu. Imi pare rău. 
Rostind cuvintele pe care eu însămi aveam nevoie să le 
aud. 

— Aştept în maşină, îi spune Heather lui Max. 

Nu l-a iertat. Nu ştiu dacă o va face vreodată. Vino când 
se va simţi mai bine, i-a spus Max. Când va fi acasă. Atât 
de sigur era că instanţa va decide în favoarea lui. Doar că 
nu s-a întâmplat aşa, şi chiar dacă am fi avut timp - chiar 
dacă am fi avut luni - nu s-a întâmplat aşa. Am avut trei 


e 219 + 


săptămâni. Trei săptămâni în care am stat în linişte într-o 
încăpere cu fiul meu care nu spunea nimic, şi cu soţul meu, 
la fel de tăcut şi el. Nu am vorbit, dar nici nu ne-am certat. 
Furia amară care l-a bântuit pe Max timp de săptămâni, 
până la audieri, sa evaporat la fel de repede cum a venit, 
niciunul dintre noi nedorindu-şi să facă nimic care ar fi 
putut compromite cumva timpul pe care îl mai aveam 
împreună cu fiul nostru. 

Trei săptămâni în care am evitat protestatarii, în care 
am spus nu comentez, în care am plecat împreună de la 
spital, pentru că asta însemna mai puţine speculaţii în 
presă; şi apoi conduceam fiecare în altă direcţie şi 
ajungeam acasă singură doar ca să găsesc robotul 
telefonic înroşit de apeluri cu solicitări de interviuri. 

Şi apoi, din senin, telefonul de la STIP la două 
dimineaţa. Trebuie să veniți. Trebuie să veniţi acum. 

Max era deja acolo când am ajuns, cu haina trasă peste 
pijamale şi fără să-mi aduc aminte drumul pe care l-am 
făcut până la spital. M-am uitat la ochii lui, înroşiţi şi 
umflaţi şi pentru o clipă m-am gândit Am ajuns prea târziu, 
am ajuns prea târziu, dar el s-a întins către mine şi m-a 
tras spre pat, acolo unde fiul nostru zăcea tăcut, dar încă 
viu, şi am rămas acolo, toţi trei, până la sfârşit. 

Heather era la jumătatea drumului peste Atlantic când a 
murit nepotul ei. A aflat vestea la Sosiri, înconjurată de 
regăsiri vesele şi lacrimi de fericire, şi s-a lăsat pe Max ca 
şi cum ar fi îmbătrânit pe loc 10 ani. 

— O singură dată, a spus ea. Am vrut doar să-l mai ţin în 
braţe o singură dată. 

În clădirea din spatele nostru se aude muzică - 50 de 
voci lansându-se năprasnic în „Măreţ eşti Tu, Doamne”. 
Simt cum lacrimile mi se adună în ochi. Vreau să plec, dar 
picioarele mele refuză să se mişte şi poate că Max simte 
exact acelaşi lucru, pentru că nici el nu se mişcă din loc. 
Stăm acolo fără să spunem nimic şi mă uit la pietrele 
funerare gravate de la intrare şi încerc să-mi imaginez cum 
aş veni aici, la această bandă rulantă a durerii, ca să-l 
comemorez pe fiul meu. Îmi îndes adânc mâinile în 


e 220 » 


buzunare. 

— Am putea alege o bancă, în schimb, spune Max. 

Mă întorc şi mă uit la el. i 

— În loc de o piatră funerară, spune Max. În parc, poate, 
sau la rezervaţia naturală. Un loc unde să ne putem aşeza 
ca să fim alături de el. 

La cea de-a patra întâlnire pe care am avut-o cu Max, îi 
terminam deja propoziţiile; la a cincea, le termina el pe-ale 
mele. Când ne-am logodit, puteam purta o întreagă 
conversaţie fără să fie nevoie să ne vorbim. Imi amintesc 
că mi-am spus atunci: Asta e. Mi-am găsit jumătatea. 

— Am putea... încep, dar cuvintele rămân nerostite în 
timp ce mă imaginez împrăştiind cenuşa lui Dylan într-un 
loc frumos, în loc să le îngropăm aici. 

Max dă din cap. 

— Da, au spus că putem lua cenuşa săptămâna viitoare. 

Nu putem simţi suferinţă dacă nu am simţit mai întâi 
dragoste, iar acum inima mea este plină cu amândouă. 
Pentru fiul meu, pentru soţul meu, pentru căsnicia mea. 
Max se întoarce cu faţa spre mine şi văd că are riduri la 
ochi, riduri pe care cu o lună în urmă nu le avea. Strâmbă 
nasul, alungând lacrimile care-i fac ochii să lucească. 

— Îmi pare atât de rău, Pip! 

Încep să plâng. 

— Înţeleg dacă mă urăşti. Eu... 

Se uită în sus, spre cer. Trage adânc şi încet aer în 
piept. Când se uită din nou la mine, îmi fixează privirea cu 
o îndârjire feroce. 

— Pur şi simplu n-am putut s-o fac, Pip. N-am putut să 
cedez. Trebuia să lupt, trebuia. Chiar dacă ştiam ce-o să se 
întâmple cu noi. 

— Mi-a fost dor de tine, şoptesc. 

Un convoi de maşini întoarce pe alee şi se îndreaptă 
către parcarea auto. În crematoriu se cântă ultimul imn. 
Oamenii vor ieşi în curând, ştergându-şi lacrimile şi dând 
indicaţii legate de priveghi, spunând cât de frumoasă a fost 
slujba, cum bunicului i-ar fi plăcut foarte mult. Mâinile îmi 
cad afară din buzunare, la fel cum ale lui Max îşi caută 


e 221 œ» 


drum către mine. 

— Băiatul nostru, spune Max. Băiatul nostru frumos. 

Vocea lui frântă îmi rupe inima. Mă lipesc de el, cu capul 
sprijinit sub bărbia lui, în spaţiul care cu siguranţă a fost 
făcut să mă primească, şi simt cum lacrimile lui îmi udă 
părul. 

— Hai acasă, spun înainte să mă pot opri. 

Se trage înapoi, ţinându-mă încă de mâini. Căutându-mi 
privirea. 

— Vorbeşti serios? 

— Eşti singura persoană din lume care ştie exact prin ce 
trec acum. Nu pot face asta fără tine. 

Şi mă cuibăresc din nou la pieptul lui şi ascult cum îi 
bate inima, pentru că asta mi-a lipsit cel mai mult: dovada 
fizică a vieţii, a iubirii. 

— Te rog, Max, întoarce-te acasă! 


e 222 œ 


27. MAX 
2016 


Ne-am căsătorit în această biserică. Pip a fost botezată 
aici. A trecut prin curtea bisericii în fiecare zi în drum spre 
şcoală, a fost duminica la slujbă împreună cu părinţii, a 
aruncat bețe care să plutească în pârâul care curge pe 
lângă gardul cimitirului. Şi acum iată-ne aici, luându-ne 
rămas-bun de la fiul nostru. 

Astăzi nu este o înmormântare. Noi o numim o 
sărbătoare a vieţii. Vă rugăm să ne fiţi alături în celebrarea 
vieții lui Dylan Adams, asta scrie pe invitaţii; 5 mai 2010-1 
septembrie 2016. În faţa congregaţiei, pe ecranul adus 
pentru proiecţii şi imnuri, o prezentare cu fotografii îl pune 
pe Dylan în centrul atenţiei, un zâmbet de-o şchioapă 
luminând biserica. Câteva poze sunt cu Dylan înainte să se 
îmbolnăvească, lovind într-o minge, dar cele mai multe 
sunt mai recente. Mă uit la ecran chiar când imaginea se 
schimbă, trecând de la Dylan şi grupul său muzical la 
Dylan pe trambulină. Am cumpărat una la sugestia 
fizioterapeutului său, ancorând-o în centrul grădinii, ca să 
ne fie mai uşor să-l transferăm pe Dylan din scaunul său cu 
rotile. Stătea pe trambulină, iar noi legănam uşor 
marginile, şi Dylan râdea, pentru că probabil lui i se părea 
că zboară. 

Râsul acela mi-a umplut inima de bucurie. Nu era râsul 
obişnuit al unui copil de şase ani şi, dacă nu l-ai fi cunoscut 
pe Dylan, poate că nici nu ţi-ai fi dat seama că râdea; în 
mod cert au fost oameni care s-au holbat la noi prin mall, 
când băiatul meu îndrăznea să-şi facă apariţia în public. 
Dar era râs. Dicţionarul defineşte râsul ca pe o exprimare 
a emoțiilor cu un sunet vocal exploziv şi nici nu-mi pot 
imagina un mod mai bun de a descrie felul în care râdea 
Dylan. Râsul lui nu era mereu previzibil - Dylan găsea 
bucurii în lucruri surprinzătoare pentru mine - şi venea cu 
un volum disproporționat în comparaţie cu statura lui 


e 223 + 


măruntă. Era ca şi cum toată energia care a pus cândva în 
mişcare membrele lui acum tăcute era canalizată în acest 
singur sunet. 

— Un ban pentru gândurile tale? 

Pip poartă o rochie albastră şi un cardigan de culoarea 
lămâii cumpărat special pentru ziua de azi. 

— Mă gândeam la felul în care râdea Dylan. 

Pip afişează un zâmbet curajos. 

— Am pregătite dopuri de urechi. 

Îi susţin privirea. OK? Ea dă din cap că da. Am fost de 
acord, fără lacrimi. O sărbătoare, nu un priveghi. li iau 
mâna şi o strâng. Ea face la fel, dar o secundă mai târziu 
îşi retrage mâna, jucându-se în schimb cu lănţişorul de la 
gât. 

A fost o vreme când nu trebuia s-o iau niciodată pe Pip 
de mână, pentru că era mereu acolo. Păşeam unul lângă 
altul şi degetele lui Pip alunecau între ale mele şi nu m-aş 
fi simţit complet fără ele. Acum, văd alte cupluri mergând 
de mână şi mă simt nu invidios, ci trist. Trist că am pierdut 
acea apropiere. Şi apoi mă gândesc la toate prin câte am 
trecut şi ştiu că este un miracol că încă mai suntem 
împreună. 

O femeie pe care nu o recunosc trece ezitant prin curtea 
bisericii, cu o eşarfă galbenă în mână. 

— Verişoara Ruth, îmi şopteşte Pip. A fost la nunta 
noastră. 

Stăm la intrarea în biserică, întâmpinând oaspeţii şi 
împărțind pliante cu desfăşurătorul slujbei. Pe coperta 
fiecăruia este o fotografie cu Dylan; pe spate, o fotografie 
pe care a făcut-o la computerul de la şcoală, cu un 
software care detectează mişcările ochiului. Este o 
explozie de culoare, dar dacă te uiţi cu atenţie îţi dai 
seama că sunt trei siluete, distincte şi totuşi 
interconectate. Se cheamă Familia mea, iar originalul e 
atârnat în holul casei noastre. 

— Ruth! Mulţumim că ai venit! 

— Condoleante! 

Ruth ridică eşarfa, nesigură de excepţia aceasta de la 


e 224 œ» 


regulile convenţionale. 

— Este... 

— E perfect, spune Pip. Mulţumesc. 

Liniştită, Ruth îşi înfăşoară eşarfa în jurul gâtului şi ne 
urmează în biserică. 

— Nu negru, a spus Pip când am plănuit cum să se 
desfăşoare ziua de azi. Nu e potrivit. Nu pentru un copil, 
nu pentru Dylan. 

Aşa că stranele întunecate sunt înveselite de cravate, 
eşarfe, pălării, rochii galbene... ba chiar şi o jachetă 
muştar de velur pe care Frank, unchiul lui Pip, a scos-o de 
la naftalină. Darcy, care acum are patru ani, poartă un 
tricou Little Miss Sunshine, în timp ce taţii ei au batiste 
galbene la buzunarul de la piept al sacourilor. 

Sunt atât de mulţi oameni aici! Membri ai familiei pe 
care nu i-am văzut de ani de zile; prieteni care ne-au fost 
alături în vremuri grele şi alţii care au venit şi au plecat. 
Alison şi Rupert, Phoebe şi Craig, Fiona şi Will. Chiar şi 
Emma şi Jamie, cuplul de tineri care a făcut campanie şi 
care a reuşit să strângă atât de mulţi bani pentru călătoria 
lui Dylan în Statele Unite. 

Sunt şi prieteni noi. Părinţi de-ai colegilor lui Dylan de la 
şcoală, profesorii lui,  terapeutul său,  logopedul, 
fizioterapeutul. Peste tot sunt scaune cu rotile, scutere 
motorizate, cărucioare. Şi noi. Uitându-ne la toate acestea 
şi dându-ne seama cât de mult a fost iubit Dylan. 

Am vrut să rămânem în State - un nou început şi tot 
restul -, dar nici nu s-a pus problema. 

— N-aş putea să trăiesc atât de departe de părinţii mei, 
a spus Pip, când am sugerat ideea de a ne muta înapoi la 
Chicago. 

Aş fi vrut să-i reamintesc că eu făceam exact acest lucru 
de 10 ani, că mama mea mă vedea de trei ori pe an, dacă 
reuşeam şi-atât. 

Dar nu am făcut-o. Din cauza tuturor lucrurilor nespuse 
dintre noi şi care au rămas nerostite din clipa în care ne- 
am urcat în avion spre Houston. Pip nu voia să spună doar 
că Chicago era prea departe de ai ei; a vrut să spună Ai 


e 225» 


obținut ce-ai vrut în sala de judecată - nu mai poţi hotări 
ce se întâmplă mai departe. Nu-mi păsa. Eram încă o 
familie, asta conta. 

— Cred că putem începe, dacă sunteţi pregătiţi. 

Vicarul este o femeie tânără. In loc de sutană poartă 
blugi şi o cămaşă galbenă, de sub care se vede gulerul 
clerical. 

— Suntem pregătiţi, spunem amândoi odată. 

Lumea plânge, desigur - am fost optimişti să credem că 
nu se va întâmpla -, dar în mare parte atmosfera este 
dominată de o tristeţe caldă pentru că viaţa fiului nostru 
frumos şi curajos a ajuns la sfârşit. 

— Am fost norocoşi să avem şase ani şi jumătate cu 
Dylan. 

Vorbesc rar, cu ochii fixaţi pe o coloană din partea din 
spate a bisericii, de teamă că altfel privirea mea s-ar putea 
opri pe cineva a cărui suferinţă o va aprinde pe a mea. 

— În multe privinţe, am fost mai norocoşi decât alţi 
părinţi. Ştiam că timpul nostru cu Dylan este limitat. Am 
ştiut asta de când avea doi ani şi jumătate, când ni s-a spus 
pentru prima oară despre cancerul care avea să-i curme în 
cele din urmă zilele. A fost devastator. Dar când ştii că 
viaţa cuiva este limitată, faci ca fiecare zi să conteze. 

Pip n-a vrut să vorbească. A spus că nu ar fi în stare. Mă 
uit acum la ea şi văd că ţine capul plecat şi mă întreb dacă 
- în ciuda lipsei credinţei - nu cumva se roagă. 

— Suntem recunoscători pentru anii în plus pe care i-am 
primit cu Dylan. Recunoscători pentru prietenii pe care ni 
i-am făcut în Houston, care au fost puternici pentru noi 
când ne-a fost greu, în ciuda bolilor cu care propriii lor 
copii se luptau. Câţiva dintre copiii pe care i-am cunoscut 
în Texas nu au fost atât de norocoşi ca Dylan, dar mulţi 
alţii sunt în remisie şi duc vieţi active, vieţi împlinite. Şi 
asta ar trebui să facem cu toţii - să avem vieţi cât mai 
împlinite cu putinţă. Să călătorim, să ne vizităm rudele, să 
ne facem prieteni, să mâncăm, să bem, să râdem. Erau 
multe lucruri pe care Dylan nu le putea face, dar erau şi 
foarte multe pe care putea să le facă. 


e 226 œ» 


Mai am destule idei notate, dar dintr-odată simt că nu 
mă mai ţine vocea şi că-mi tremură picioarele. Vicarul, 
care trebuie să fie obişnuit cu genul acesta de schimbări 
bruşte de ritm, îi face un semn din cap organistului, care 
începe să cânte Amazing Grace în timp ce eu merg 
împleticit înapoi la locul meu. Pip mă înconjoară cu un braţ 
şi în timp ce toată lumea din jurul nostru se ridică să 
cânte, ne agăţăm unul de celălalt ca şi cum ne-am îneca. 

După aceea, toată lumea ia câte o mână de petale 
galbene din coşul pe care-l ţine mama lui Pip. Coborâm pe 
cărarea pietruită şi trecem de gardul cimitirului, iar când 
ajungem la pârâu şi străbatem calea lui şerpuită spre locul 
unde sunt parcate maşinile noastre, aruncăm petalele în 
apă şi soarele curge în aval. 


Acasă liniştea este încă prea asurzitoare. Dylan a murit 
cu o lună în urmă, aici, acasă, în dormitorul care a fost 
cândva sufragerie. Patul electric a fost returnat companiei 
de unde l-am închiriat - preluat de doi bărbaţi respectuoşi 
în tricouri polo cu logoul companiei - împreună cu 
elevatorul, masa pliabilă şi cadrul care-l ţinea pe Dylan 
ridicat, ca să se poată uita pe fereastră. Intr-un colţ este o 
grămadă de echipament pentru care va trebui să găsim 
alte case. O comodă şi o ploscă. Pachete cu scutece. 
Bavete. Suporturi pentru picioare. Hamuri. Cearşafuri 
pentru mutat bolnavii. Perne terapeutice pe care se 
sprijinea Dylan pe podea. Echipament specializat în 
valoare de mii de lire. 

Divanul de lângă fereastră este încă făcut. Când Dylan a 
venit acasă de la spital, a devenit clar destul de repede că 
nu-l vom auzi din dormitorul nostru de sus. Am încercat să 
folosim un monitor pentru bebeluşi, dar secundele de care 
aveam nevoie ca să ajungem de la etaj până jos erau prea 
stresante pentru Dylan, care se trezea speriat simțindu-se 
rău în toiul nopţii. Am pus divanul în camera lui şi Pipa 
început să doarmă aici în timpul săptămânii. Vinerea 
preluam eu sarcina şi Pip se muta înapoi la etaj. 

Vine un moment de la care privarea de somn se 


e 227 œ» 


transformă într-o nouă normalitate. Când senzaţia de 
plumb din membrele tale şi impresia că nu mai există 
spaţiu devin un mod de viaţă şi nu-ţi poţi aminti vremea 
când te dădeai jos din pat cu mai multă energie decât ai 
avut în seara precedentă. In schimb, te desprinzi cu greu 
de aşternuturi, prea obosit ca să mai caşti, şi bei cafea şi 
mănânci pâine prăjită cu unt de arahide până când te simţi 
din nou om. 

— Există o fundaţie caritabilă în Chelsea care va prelua 
totul, spune Pip uitându-se la grămada de echipament. 

Se aşază pe divan. 

— Foarte bine. 

A trecut o lună de când a murit Dylan şi Pip încă mai 
doarme aici. 

— Mă linişteşte, a spus ea. 

Şi, în felul acesta, chiar dacă nopţile noastre nu mai sunt 
zbuciumate, Pip rămâne jos şi eu dorm sus, într-un pat 
care a fost de prea multă vreme pe jumătate gol. 

— Mă întreb, spun eu, gândind cu voce tare, dacă ar 
trebui să vindem. 

Îmi imaginez un nou început, într-un alt oraş, chiar. Mă 
întreb dacă Pip se va opune - dacă va vrea să păstreze 
amintirile pe care ni le-am făcut în această casă - şi chiar 
pot să văd cum apar lacrimile în ochii ei. Dar chipul ei 
exprimă ceva ca o înţelegere tacită sau ca resemnare, şi 
Pip dă din cap. 

— Da. 

Un apartament, îmi spun. Ceva total diferit, un loft 
modern, din sticlă. Un oraş mare, poate. Totuşi, destul de 
aproape cât să ne poată vizita părinţii lui Pip. 

— Un nou început, spun. 

— Da. 

O lacrimă se formează încet între genele ei. În timp ce o 
privesc, alunecă şi se prelinge pe obraz. 

— O casă nouă. 

Tăcere. Şi apoi: 

— Două case noi. 

Nu înţeleg din prima. Două case? De ce avem nevoie...? 


e 228 » 


— S-a terminat, Max. 


e 229 + 


28. PIP 
2013 


Max s-a întors acasă de trei luni. Mai exact două luni, 
trei săptămâni şi cinci zile. După înmormântare a plecat de 
la hotel şi şi-a lăsat genţile în hol, a rămas acolo o clipă, ca 
şi cum n-ar fi ştiut ce să spună, ce să facă. Cum să fie. 

— Cafea? am întrebat, pentru că orice altceva ar fi fost 
prea dificil să ne spunem. 

— Sigur. 

Şi asta a fost. Max era din nou acasă, ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat, ca şi cum lucrurile erau exact la fel ca în 
urmă cu o lună, înainte ca Dylan să moară. 

— Nu trebuie să facem asta acum. 

Max îmi cercetează chipul căutând urme de îndoială. 
Stăm între etaje, eu ţin mâna pe clanţa de la uşa camerei 
lui Dylan. 

— Nu trebuie s-o facem deloc. 

— S-o lăsăm aşa, vrei să zici? Ca un fel de altar? 

Sunt momente în care mă trezesc şi este deja miercuri; 
altele în care mă uit la ceas şi nu-mi vine să cred că au 
trecut doar câteva minute. 

— Unii oameni aşa fac. 

Aşa fac? Dacă golim camera lui Dylan înseamnă că-l 
iubim mai puţin? 

— Nu, ar trebui s-o facem acum. 

Dar nu mă mişc, hotărârea din vocea mea nu determină 
degetele să se mişte. 

Max dă din cap. 

— Bine. 

Apoi îşi pune mâna peste a mea şi intrăm în cameră 
împreună. 

E posibil să te uiţi fără să vezi. Să acţionezi fără să simţi. 
Trebuie doar să-ţi fereci inima pentru o vreme. 
Îngenunchez pe podea şi încep să sortez hainele lui Dylan 
în grămezi, ridicând pulovere şi împachetându-le din nou 


e 230 œ» 


fără să-mi dau ocazia să mă gândesc la ceea ce fac. 

— Crucea Roşie va accepta toate astea, spun eu. Sau 
poate i le dau lui Alison pentru gemeni - sunt mici pentru 
vârsta lor, dar le poate păstra până când o să le vină. 

— Nu vreau ca altcineva să-i poarte lucrurile. 

Cuvintele sunt concise, tonul lui Max, aspru. Ține un 
xilofon şi, în timp ce-l pune în cutia cu jucării, clapele scot 
un sunet surd. 

— Jucăriile da, nu şi hăinuţele. 

— Nu putem să le aruncăm. 

Mă gândesc la gemenii lui Alison - identici, dar deja atât 
de diferiţi - îmbrăcaţi cu tricourile lui Dylan, cu 
excavatoarele viu colorate şi dinozaurii care-i plăceau atât 
de mult. 

— Cred că s-ar bucura să aibă ceva de la Dylan. 

— Nu. 

Max se duce la fereastră. Vara a venit fără ca eu să 
observ, iar grădina este neîngrijită şi abandonată. În jurul 
porţii de fotbal a lui Dylan, care i-a plăcut atât de mult 
pentru o perioadă de timp atât de scurtă, creşte iarba. 
Poate că ar fi mai bine să cultivăm legume în schimb. Să 
punem straturi. Să pavăm totul. Orice care să presupună 
că n-o să mă mai uit pe fereastră ca să-l aud pe fiul meu de 
doi ani şi jumătate strigând Go! Mă uit la spinarea lui Max, 
rigidă şi neclintită, în timp ce priveşte în grădină. Cu un 
junghi în suflet îmi dau seama că nu ştiu la ce se gândeşte 
şi - mai rău - că nici nu vreau să-l întreb. În schimb, 
continui să sortez haine, separând metodic ce poate fi 
purtat din nou de cele care au avut şi zile mai bune. 

— O să le duc în alt oraş, spune Max, încă cu spatele la 
mine. Sau la o fundaţie care să le trimită peste hotare. Dar 
dacă văd un alt copil purtând hainele lui Dylan... 

— Se fac un milion de cămăşi identice... 

— Nu aş putea suporta. 

Desfac tricoul pe care-l ţin. Este alb cu dungi roşii, un 
rechin aplicat sărind din valuri brodate. În mintea mea mă 
duc acasă la Alison, mi-l imaginez pe Isaac alergând la uşă 
în tricoul alb cu roşu cu rechin. Pare firesc. E reconfortant 


e 231 œ» 


să-mi imaginez bucata asta de bumbac din nou plină de 
viaţă. 

— Bine, spun, pentru că deocamdată aşa stau lucrurile. 

Dacă Max nu vrea ca alt copil să poarte lucrurile lui 
Dylan, atunci hainele nu vor fi purtate. Să-i fac pe plac lui 
Max este o compensație mică pentru tot ce simte că a 
pierdut. 

Ne facem treaba în linişte, punând cărţi în cutii pentru 
Oxfam, împachetând pijamale şi lenjerii de pat pentru 
NTC. Max găseşte un imbus ca să desfacă şuruburile care 
tin pătuţul şi eu sprijin secţiunile separate până când el 
desface totul, tot aşa cum le-am susţinut cu trei ani în 
urmă, când le-a asamblat, când aveam burta atât de mare, 
încât a trebuit să stau în lateral. 

Mă dă peste cap o şosetă. 

O şosetă mică, albă, separată de perechea sa şi căzută 
între pătuţ şi perete. Talpa este murdară, materialul are 
încă forma piciorului şi, când o ridic, aproape că mă aştept 
să fie călduţă şi acum la atingere, ca şi cum Dylan tocmai 
ce şi-a scos-o din picior. O ţin lipită de faţă şi trag în piept 
mirosul copilului meu - un asalt fizic asupra simţurilor 
mele care mă face să fiu nevoită să mă sprijin de perete ca 
să nu cad. 

— Of, iubito! 

Max vine să mă ia în braţe, dar eu scutur din cap că nu 
vreau. 

— Sunt bine. 

Dacă plâng acum - chiar şi pentru o clipă -, sunt 
pierdută. Am învăţat asta la modul dur. Plânsul nu este 
atât de simplu ca atunci când verşi o lacrimă, apoi găseşti 
un şerveţel şi îţi vezi mai departe de ale tale. Plânsul 
durează o oră şi mai bine, chircită undeva cu respiraţia 
întretăiată de junghiuri dureroase în plămâni, în timp ce 
nasul meu transformă orice cuvinţel într-un concert de 
vocale. Plânsul înseamnă că prima zi e pierdută, apoi şi a 
doua, din cauza ochilor umflaţi şi a unei senzaţii de plumb, 
chinuitoare, ca şi cum te-ai fi trezit dintr-un somn 
alimentat de Valium. Plânsul nu mai este ceva ce poate fi 


e 232 + 


luat prea uşor. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

Pun şoseta în buzunar. 

— Dar hai să ne oprim puţin. A 

Puțin înseamnă o săptămână, apoi două, apoi patru. În 
toamnă îmi petrec câteva zile cu părinţii mei şi, când mă 
întorc, Max mă ia de mână şi-mi spune că a golit camera 
lui Dylan. 

— Am pus pătuţul în pod, spune el. 

Întotdeauna am vorbit despre o familie numeroasă. 
Amândoi suntem singuri la părinţi. Amândoi ne-am dorit să 
fi avut fraţi când am crescut, şi am tânjit după ei şi mai 
mult ca adulţi, cu părinţi care îmbătrâneau, când aveam 
griji de oameni mari prea intime ca să poată fi împărtăşite 
cu prietenii. Apoi s-a îmbolnăvit Dylan, iar acum... acum mi 
se pare în neregulă. Nu e ca şi cum ai cumpăra o maşină 
ca s-o înlocuieşti pe cea pe care ai lovit-o. Braţele goale 
rămân goale pentru totdeauna, chiar şi atunci când sunt 
pline din nou. 

— Pentru orice eventualitate, spune Max, şi se uită în 
altă parte. 

Îmi arată cărţile pe care le-a păstrat şi elefantul cu o 
singură ureche, pe care Dylan l-a transformat în pernă. 
Apoi mă conduce sus şi eu simt cum am tendinţa să dau 
înapoi, pentru că nu ştiu dacă voi putea să suport să-i văd 
camera goală. 

Doar că nu este goală. 

Jaluzelele au fost schimbate cu perdele fine care cad 
până la podea, pereţii sunt zugrăviți într-un gri-deschis. 

— Tu ai făcut asta? 

Max dă din cap că da. 

— Dar deteşti să redecorezi! 

— Mi s-a părut diferit de data asta, spune el. Aproape 
cathartic. 

Lângă un perete, fotografii de familie stau pe un scrin cu 
mai multe despărţituri, plin deja cu hârtie de scris şi 
plicuri. Cana pe care se află amprenta mâinii lui Dylan de 


e 233 + 


când avea un an este folosită ca suport pentru pixuri. În 
colţul opus este un fotoliu, aşezat cu faţa spre fereastră. 
Lângă el, un lampadar pentru citit este aprins, un teanc de 
cărţi aşteaptă să fie descoperite. Pe podea este şi geanta 
mea cu lucrul de mână, plină cu pătrăţelele împletite de 
care nu m-am mai atins de când am plecat de la spital. 

— M-am gândit c-ar putea fi camera ta, spune Max, în 
timp ce eu mă uit încet de jur-împrejur, obişnuindu-mă cu 
toate schimbările. Un loc în care să tricotezi sau să citeşti, 
sau pur şi simplu să... 

— Pur şi simplu să fiu, termin eu propoziţia. Să mă 
gândesc. 

Şi iau hotărârea să nu plâng în încăperea aceasta, care 
nu va deveni un loc al tristeţii, o altă încăpere a tăcerii. Il 
iau pe Max cu braţele pe după gât şi simt cum răsuflă 
uşurat că a făcut ce trebuia. 

— Mulţumesc. Este perfect. 


Nu tricotez în camera mea. Dar citesc. Citesc într-un 
ritm în care n-am mai făcut-o de când am fost însărcinată, 
când înghiţeam o carte o dată. Când Max este plecat, îmi 
petrec serile aici, ridicând privirea doar când îmi dau 
seama că s-a făcut întuneric beznă, iar eu am înţepenit 
stând atâta timp nemişcată. 

— Câte cărţi săptămâna asta? mă întreabă Max când se 
întoarce acasă. 

Îşi pune hainele murdare la spălat, dar lasă valiza pe 
hol. 

— Luni plec la Washington DC, spune. 

— Şase. 

Deschid o sticlă cu vin. 

— II dau gata pe P.D. James. 

Mâncăm în faţa televizorului, cu farfuriile în braţe, 
uitându-ne din când în când la un serial pe care niciunul 
dintre noi nu s-a obosit să-l oprească. Camera de filmat se 
opreşte pe un copil aflat la spital, cu un ghem de fire 
încâlcite peste o pătură tricotată. Mă întind după 
telecomandă, dar Max ajunge la ea primul şi apasă la 


e 234 œ» 


întâmplare pe un buton - orice buton - şi ne încheiem cina 
având pe fundal un documentar despre creşterea oilor. 

— Meet me in Mississippi? întreb când am terminat de 
mâncat şi butonez telecomanda. Joacă Bill Strachan. Are 
cronici foarte bune. 

Max se strâmbă. 

— L-am văzut în avion. Îmi pare rău. Dar nu mă 
deranjează să-l mai văd o dată. E foarte bun. 

Cădem de acord asupra unei comedii, care încetează să 
mai fie nostimă 20 de minute mai târziu, şi când mă uit la 
Max, a adormit, cu capul dat pe spate şi gura uşor 
întredeschisă. Mă retrag de sub braţul lui şi el nu se mişcă. 
Sus, cartea mea mă aşteaptă, cu legitimaţia de la 
bibliotecă pe post de semn de carte, şi mă înfăşor într-o 
pătură şi citesc până când adorm. 

m Aana 


N-a fost Crăciun - nu-mi pot închipui că va mai fi 
vreodată. Mi-aş fi dorit să dorm până când trecea cu totul. 
M-am consolat puţin cu gândul că mai sunt şi alții ca mine 
- alte mame fără copii stând în pat cu ochii închişi, 
gândindu-se Să se termine odată; altele care îşi fac 
cumpărăturile la miezul nopţii într-un supermarket non- 
stop aproape gol, eliberat de copii entuziaşti, care se agaţă 
de fustele mamelor lor întrebând Când vine, când ajunge 
Moş Crăciun? 

Am rămas trează totuşi, ca să văd cum se schimbă anul 
din 2013 în 2014, şi am simţit începuturile optimiste ale 
unui An Nou. M-am înscris într-un club de carte online, 
petrecând şi mai mult timp în camera mea de lectură şi 
desprinzându-mă fără prea mult chef de lumile mele 
ficționale ca să mă ocup de treburi fără importanţă şi ca să 
pun ceai pe masă. 

Fac treburi casnice când îmi sună telefonul mobil. E 
ceva ce se întâmplă rar zilele acestea şi, până când ajung 
jos, telefonul deja nu mai sună, iar pe ecran apar numele 
Alison - Isaac&Toby. Majoritatea femeilor pe care le-am 
cunoscut când Dylan era bebeluş apar în agenda mea cu 
numele copiilor lor ataşate ca un sufix. Când o sun înapoi 


e 235 + 


pe Alison, mă întreb dacă şi numele meu îi apare ei ca Pip 
- Dylan şi dacă cumva acest lucru o face pe Alison să 
tresară. 

— Hei, bună! 

— Îmi pare rău că n-am apucat să-ţi răspund. Făceam 
curat în baie. 

— Credeam că ai pe cineva care te ajută la curăţenie. 

— Am avut. Dar mi s-a părut caraghios s-o mai păstrăm 
câtă vreme eu sunt aici toată ziua şi am în felul acesta şi 
ceva de făcut. 

O fracțiune de secundă de linişte, destul cât să-mi dau 
singură seama cât de patetic a sunat totul. 

— Ce mai faci? 

La capătul celălalt al liniei aud cum cineva scrie la 
calculator şi-mi dau seama că Alison mă sună de la agenţia 
de voiaj de unde lucrează. Mi-o imaginez cum ţine 
telefonul mobil între ureche şi umăr în timp ce 
completează formularele de rezervare pentru cineva. 

— Grozav. 

Trebuie să fie o listă cu lucruri de făcut pe biroul lui 
Alison. Upgrade pentru domnul şi doamna  Runclifi, 
descarcă pachetul e-learning, vezi ce mai face Pip. 

— Bifat! 

— Poftim? 

— Ah, nimic. Tu ce mai faci? 

— Un pic dată peste cap, ca să-ţi spun drept. Am luat 
cina la Phoebe şi Craig şi ştii cum beau ei. Fiona a fost 
supărată dinainte de aperitiv şi... spune ea şi se opreşte. 

Işi continuau viaţa fără noi. Ca şi cum noi nu am fi 
existat niciodată. 

— A fost o chestie de ultim moment, încearcă Alison să 
dreagă situaţia. Nu credeam că aţi vrea... 

— E-n regulă, nu mă deranjează. 

Imi iau brusc la revedere şi închid telefonul. Opresc 
sonorul, uitându-mă cum numele Alison - Isaac&Toby se 
aprinde pe ecran fără vreun sunet de vreo 12 ori înainte să 
se oprească. A fost un club, îmi dau seama acum. Carduri 
de membru emise împreună cu bebeluşii. Şi acum numele 


e 236 » 


noastre au fost scoase de pe listă. Trei ani ca membru 
invalidaţi de nouă luni fără fiul meu. 

Mă uit la bucătăria mea curată lună, la teancul de cărţi 
care trebuie returnate la bibliotecă. Mă gândesc la toate 
lucrurile pe care le înghesui în ziua mea - curăţenia, 
gătitul, cei 10.000 de paşi pe care pot să-i fac înainte de 
prânz - şi la cât de goală mi se pare totuşi săptămâna. 
Cum pur şi simplu îmi omor timpul până când Max se 
întoarce acasă. Şi-mi dau seama că a venit vremea să mă 
întorc din nou la lucru. 


e 237 œ» 


29. MAX 


2016 


— Nu poţi să mă părăseşti. 

Te rog nu mă părăsi. 

— Nu după toate cele prin câte am trecut împreună. 

— Tu m-ai părăsit pe mine. 

Pip încă plânge, dar vocea ei este aspră. Nu m-a iertat 
niciodată. 

— A fost altceva. Dylan era... a fost o chestie temporară. 

Săptămânile acelea la hotel sunt ca în ceaţă pentru mine 
acum, ca un film pe care l-am văzut de prea mult timp ca 
să mi-l mai aduc aminte. Tot ce ştiu este că nu m-am 
gândit niciodată că ar putea să se termine căsnicia mea; 
doar că nu puteam împărţi patul cu o persoană a cărei 
decizie o combăteam într-o sală de judecată. Nu am încetat 
vreodată s-o iubesc pe Pip, chiar şi când o uram. Şi nu m- 
am gândit vreodată că ea a încetat să mă mai iubească pe 
mine. 

— Te-ai fi întors dacă ar fi fost aprobat ordinul 
judecătoresc? 

Dacă Dylan ar fi murit? Mă gândesc la bărbatul care 
eram cu patru ani în urmă, la starea precară a căsniciei 
noastre pe-atunci. 

— Nu ştiu, răspund onest. 

E greu să-mi imaginez viaţa altfel. 

— Am rămas împreună pentru Dylan. 

Mi se strânge stomacul. Vorbeşte serios. Chiar mă 
părăseşte. 

— Dar Dylan s-a dus şi ne-am luat rămas-bun de la el şi 
acum este timpul ca eu să merg mai departe. 

E încruntată ca şi cum ar avea dureri şi ştiu că-mi spun 
Dacă te doare fizic chestia asta, de ce-o faci? 

Traversez încăperea, mă aşez în genunchi şi o 
îmbrăţişez, dar ea mă respinge şi se ridică, lăsându-mă pe 
podea. 


e 238 œ» 


— Pip, te rog. Te iubesc şi ştiu că şi tu mă iubeşti. 

Se uită pe fereastră, cu spatele la mine, şi chiar dacă nu- 
i pot vedea faţa ştiu ce o să spună. 

— Am făcut un lucru greşit. 

După decizia instanţei, Pip s-a dus la spital. Am găsit-o 
afară, stând pe banca de sub stejar. A început să vorbească 
înainte să ajung la ea, ca şi cum ar fi vrut să scape odată 
de cuvintele acelea. 

— Nu sunt de acord, nu voi fi niciodată de acord, dar 
dacă-l duci pe Dylan în America atunci vin şi eu şi nu mai 
vreau să vorbesc vreodată despre proces sau despre cine a 
avut dreptate şi cine nu - nu vreau să mai pierd niciun pic 
de timp fără Dylan. 

Săptămâna următoare am zburat la Houston, într-un 
avion-ambulanţă cu opt locuri care ar fi putut trece drept 
un zbor de lux dacă nu ar fi fost şi echipa medicală acolo, 
patul de la Terapie Intensivă şi tubul de oxigen de care 
avea nevoie Dylan ca să rămână în viaţă. Echipa doctorului 
Sanders ne-a întâmpinat la aeroport cu ambulanţa şi, 20 
de minute mai târziu, Dylan se afla în grija celor de la 
Houston ProTherapy. lar Pip s-a ţinut de cuvânt. Fără 
reproşuri - nici măcar când o altă criză de pneumonie a 
făcut ca Dylan să fie din nou dependent de ventilator fără 
ce-ar-fi-fost-dacă. Pip şi cu mine am stat umăr lângă umăr 
în timpul celor şase luni pe care le-am petrecut la Houston 
şi în anii care au urmat. 

Până acum. 

Am făcut un lucru greşit. 

Mă ridic cu greu în picioare. 

— Cum poţi să spui asta? 

Nu vreau să ridic vocea, dar nu mă ascultă. 

— Am avut trei ani de care altfel nu am fi avut parte 
niciodată. A mai trăit încă trei ani! 

— De ziua lui, spune ea atât de încet că abia o aud, tu şi 
cu mine am mâncat tort şi am băut şampanie. Dylan a băut 
lapte sintetic printr-un tub de hrănire. 

Mâinile, de o parte şi de alta a corpului, inerte, încep să- 
mi tremure. Strâng pumnii, apoi tremuratul se mută la 


e 239 + 


coate. 

— Când alţi copii răcesc, primesc paracetamol. Dylan a 
avut parte de aspirare, catetere,  nebulizatoare, 
inhalatoare, antibiotice, crize. 

Ridică vocea. 

— Morfină, atunci când avea dureri. 

— Dar foarte rar... 

— Prea des! 

Pip se întoarce să se uite la mine. N 

— A avut 17 tipuri diferite de medicamente. În fiecare zi! 

— Dar l-au ţinut în viaţă... 

— Aia n-a fost viaţă! 

Urlă ca şi cum ar fi fost atacată, ca şi cum nu este 
nimeni pe kilometri întregi, ca şi cum are nevoie ca toată 
lumea s-o audă. 

Şi apoi pleacă. 

O parte din mine a aşteptat ziua aceasta timp de trei ani. 
Dincolo de toate certurile - toate privirile grele şi 
reproşurile -, m-am amăgit că Pip a rămas pentru că, 
dincolo de toate aceste lucruri, exista încă ceva al nostru 
pentru care merita să lupţi. Doar că nu era vorba despre 
noi, nu? A rămas pentru Dylan. 

Deschid o sticlă de whisky. 

Trec şase zile până când sunt din nou treaz. Mă scoate 
din mahmureală sunetul soneriei, nedumerit de soarele 
care trece prin draperiile trase din dormitor, când ceasul 
de pe noptieră indică ora două. Ora două după-amiaza? 
Când a trecut ziua? La cât m-am dus la culcare? De ce mă 
doare totul? 

Deschid uşa, clipind des în lumină. 

— liuse! 

Tom Bradford se uită la mine măsurându-mă din cap 
până-n picioare. Strâmbă din nas şi-mi dau seama de 
mirosul acru pe care l-am simţit şi eu când m-am dat jos 
din pat şi care a rămas cu mine când am coborât. O tăcere 
lungă şi apoi Tom spune: 

— De obicei inviţi musafirii să intre. 

— Scuze. 


e 240 » 


Mă dau înapoi, deschizând uşa larg. Tom poartă o 
pereche de pantaloni chinos şi o cămaşă albă de in boţită 
într-un fel artistic. Îl urmez în casă, lăsând uşa de la 
intrare deschisă, pentru că dintr-odată îmi dau seama de 
aerul stătut. Când am deschis ultima oară o fereastră? 

— Alistair mi-a spus să mă prefac că eram prin zonă. Aşa 
că... ridică el din umeri, eram prin zonă şi m-am gândit să 
trec să văd ce faci... 

Se opreşte când vede în ce hal arată bucătăria. 

Castroane cu resturi uscate de cereale stau aliniate pe 
bufet, pe lângă chiuvetă, fără să fi reuşit să ajungă în 
maşina de spălat vase. Sticle goale fac cerc în jurul găleţii 
de gunoi. Pe masă, două muşte se bat pe o dâră uscată de 
lapte prins. 

— Să înţeleg că ai luat lucrurile destul de bine? 

Ignor sarcasmul. 

— Ai vorbit cu ea deja? E bine? 

Mă întreb dacă Pip are vreo cădere nervoasă. 

Se uită la mine cu un aer critic. 

— Mai bine decât tine. 

Oftează, apoi se uită la ceas. 

— Bine, du-te şi fă un duş, adună lenjeria de pe pat şi 
adu-mi-o jos. 

Îşi scoate telefonul şi, când sunt deja la jumătatea scării, 
îl aud spunând: 

— Dragule, poţi să te ocupi tu să duci copilul la 
grădiniţă? E chiar mai rău decât ne-am imaginat. 

În baie mă uit în oglindă. Am părul turtit şi când mă frec 
pe bărbie rămân în urmă dâre de piele uscată. Mă spăl pe 
dinţi, curăţându-mi şi limba şi făcând gargară cu Listerine 
până simt că se duce gustul fetid pe care-l simţeam mai 
devreme, apoi intru la duş şi folosesc fiecare produs pe 
care-l găsesc acolo. Ies 15 minute mai târziu, nu chiar un 
alt om, dar măcar mirosind mai curat decât cel vechi. 

— Slavă Domnului pentru asta, spune 'Tom când cobor. 

Uşa de la bucătărie a fost lăsată larg deschisă şi mirosul 
de lapte acrit a fost înlocuit de aroma proaspătă de lămâie. 

— Îmi pare rău. Şi-ţi mulţumesc. Nu era nevoie să faci 


e 241 œ» 


asta. 

— Chiar îmi place să beau o cană de ceai fără să fac 
botulism, aşa că... 

Tom deschide frigiderul şi apoi se răzgândeşte. 

— O să beau ceaiul simplu. 

Pip este acasă la părinţii ei. Nu vrea să mă vadă. 

Din cauza şocului, concluzionez eu. Urmarea faptului că 
l-a pierdut pe Dylan, slujba de la înmormântare... 

— Are doar nevoie de ceva timp ca să se obişnuiască cu 
toate. 

— Max, nu cred c-o să se răzgândească. 

— Nu încetezi pur şi simplu să iubeşti pe cineva. Am 
trecut prin atât de multe împreună, cu siguranţă putem 
rezolva şi asta... 

Tom se uită la mine. 

— Las-o să plece, Max. 

Vorbeşte blând, cuvintele lui sunt învăluite în tristeţe. 

— Poţi să te tot lupţi cu ce ai vrea să se întâmple, dar 
uneori este pur şi simplu timpul. Câteodată trebuie să ştii 
când să renunti. 

Abia apoi, după ce Tom a plecat acasă şi scot rufele 
curate din maşina de spălat şi le întind la uscat, îmi dau 
seama că nu se referea doar la căsnicia mea. 


e 242 œ» 


30. PIP 
2015 


— Mai doriţi ceva, domnule? 

— O bere şi numărul tău de telefon? 

Bărbatul de pe locul 3F are ochi căprui şi un zâmbet larg 
şi optimist. 

— Deci doar o bere. 

— Nu poţi să condamni un om pentru c-a încercat. 

Zâmbeşte larg şi eu clatin din cap şi-i dau berea şi, 
înainte să-mi dau seama, vine momentul în care trebuie să 
diminuăm intensitatea luminilor din cabină şi să împărţim 
perne şi pături suplimentare. Acesta este momentul meu 
preferat, când în cabină se face linişte şi afară nu este 
nimic altceva decât cer întunecat, şi înăuntru doar 
şoaptele pasagerilor care se foiesc în fotoliile lor. Singurul 
scaun încă ridicat este cel de pe locul 4B, unde o femeie cu 
păr creţ scrie la o tastatură silenţioasă, cu faţa luminată de 
ecranul laptopului. Mă gândesc la Max, care lucrează mai 
mult decât doarme şi încerc să-mi amintesc programul lui. 
A fost ciudat să ne obişnuim din nou să lucrăm amândoi, să 
fim în zone cu alt fus orar, dar am revenit la vechiul meu 
serviciu cu un an în urmă ca şi cum n-aş fi lipsit deloc. 

— Vrei un ceai? 

Jada a pregătit deja două căni. 

— Bine, fie. 

Înaltă de aproape 1.80, Jada poartă uniforma ca şi cum 
ar fi fost cusută pe ea. Nu am mai pus la loc kilogramele pe 
care le-am pierdut cât a fost Dylan bolnav, iar pe silueta 
mea atletică uniforma cu sacou roşu şi fusta creion pare o 
costumaţie corporatistă; pe Jada nu există dubiu că arată 
sexy. Nu-şi întinde părul ei afro, îl lasă creţ, şi, la fel ca 
mine, îl are prins într-un coc bine aranjat. 

— Ethan propune Ice Bar pentru shot-uri şi apoi să 
mergem la Dusk Till Dawn. Ai chef? 

Ice Bar. Destinația preferată din Hong Kong a 


e 243 œ» 


personalului companiilor aeriene, în ciuda faptului că nu 
este decât un mare congelator unde se servesc cocktailuri. 

— Încearcă doar să mă opreşti! 

— Fete petrecăreţe! 

Îşi flutură mâinile în aer şi dă din şolduri, iar eu îmi 
ascund un zâmbet. Jada are 22 de ani, pe când eu am 37, 
iar viaţa ei de până acum a fost un rollercoaster al 
distracţiei aşa încât îşi imaginează că toţi ceilalţi sunt 
parteneri la stilul ei de a se simţi bine. 

Cu o oră înainte de aterizare ajungem într-o zonă cu 
turbulenţe şi stau cu ochii pe un om de afaceri rotofei de 
pe locul 1A care a dărâmat o sticlă plină cu vin roşu şi a 
cărui faţă înfloritoare a căpătat o tentă verzuie. Sunt la fel 
de uşurată ca el că aterizăm fără probleme; şi eu, şi Jada 
stăm lângă ieşire în timp ce pasagerii noştri coboară din 
avion. 

— Mulţumim şi vă dorim o zi frumoasă. 

Zâmbetul Jadei nu dispare în timp ce-mi spune: 

— Blugi skinny, top fără bretele, tocuri înalte. Tu? 

Incerc să-mi aduc aminte ce am aruncat în valiză la 
plecare. 

— Rochie neagră petrecută, pantofi în care pot dansa. 
Mulţumim, şedere plăcută. 

Bărbatul cu ochi cafenii îmi face cu ochiul în semn de 
rămas-bun şi, în ciuda logicii, roşesc când trece pe lângă 
mine. 

— Asta a fost pentru tine, spune Jada. Cu plăcere, la 
revedere, domnule. 

— Nu e genul meu. 

— E drăguţ. 

— Nu mi-aş înşela soţul, vreau să zic. N-aş face asta. La 
revedere, călătorie în siguranţă spre casă. 

— E o partidă bună Max al tău, nu? Cu plăcere, zi 
frumoasă. 

Zâmbesc. 

— Cred că da. 

Toată lumea a plecat şi mă pregătesc să-i spun Jadei cât 
de generos este Max, cât de atent şi cum mă face să râd 


e 244 œ» 


tot timpul, când îmi dau seama că citez dintr-un scenariu 
vechi. Max şi cu mine n-am mai râs împreună de foarte, 
foarte mult timp. 

La Ice Bar este aglomerat, iar eu şi Jada ne strecurăm 
către locul unde se află ceilalţi membri ai echipajului, 
ajunşi deja la al doilea rând de shot-uri. Ethan şi Zoe 
numără până la trei înainte să-şi dea băuturile pe gât; 
Marilyn, o femeie de aproape 50 de ani, cu tot atâta 
pasiune, dar cu mult bun-simţ, îşi bea shot-ul cu înghiţituri 
mici. La fel ca Jada şi ca mine, toţi poartă hainele de blană 
supradimensionate care ne-au fost date la intrare, şi 
arătăm toţi ca şi cum abia am descoperit Narnia. 

Sunt surprinsă să-l văd pe pilotul nostru, Lars. Am 
zburat cu el de câteva ori de când m-am alăturat 
companiei aeriene cu un an în urmă, dar este prima oară 
când îl văd socializând. 

— Ai mai fost aici? mă întreabă când mă strecor în 
spaţiul îngust dintre el şi ceilalţi. 

— Cu mulţi ani în urmă, când lucram la BA. Nu s-a 
schimbat nimic. 

Pe peretele de lângă noi este un mic pătrat săpat în 
gheaţă, care serveşte drept bar. Un cuplu elegant 
comandă votcă şi ciocnesc paharele cu un toast care ar 
putea fi în rusă. 

— Nu mi-am dat seama că vii din liniile inamice, spune 
Lars pe un ton de tachinare. De ce schimbarea? 

Ridic din umeri. 

— Am trecut pe zboruri scurte pentru o vreme, dar... 

Ţin o gură de votcă în gură, apoi o las să-mi încălzească 
gâtul. Trăgând de timp. 

— Mi-au lipsit călătoriile. Şi clasa business. 

De fapt, era mai puţin vorba despre faptul că mi-ar fi 
fost dor de clasa business şi mai mult despre faptul că 
încercam să evit clasa economic. 

— Toate acele familii, i-am spus tipei care era manager 
la Resurse Umane. Nu cred că aş putea... 

— Înţeleg. 

Şi ea pierduse un bebeluş, ştiam... la a doua ecografie 


<e 245» 


aflase că nu-i mai bate inimioara. Mi-a spus despre asta 
după ce a murit Dylan... nu că s-ar fi comparat situaţia, dar 
ca să întărească faptul că ar trebui să-mi acord tot timpul 
de care aveam nevoie. Şi chiar când i-am răsplătit 
amabilitatea prezentându-mi demisia, tot a fost de partea 
mea, indiscutabil. 

— Un nou început, a spus ea şi a sunat ca un ordin, aşa 
că în loc să mă întorc la BA am aterizat la brandul special 
al companiei Virgin Atlantic, făcând un an de zboruri la 
clasa economic până când CV-ul meu şi un moment potrivit 
m-au dus înapoi la ceea ce numesc ei fără ruşine clasa 
superioară. Aici sunt mai puţine familii, mai puţini copii 
mici, îmi este mai uşor. 

Lars se uită la mine gânditor şi-mi imaginez că vrea să 
mă întrebe mai multe, în schimb zâmbeşte şi-atât. 

— Ai parte de alt gen de nemernici la clasa superioară. 

E înalt, chiar mai înalt decât Jada, cu păr des şi blond şi 
un maxilar pătrăţos şi sprâncene atât de deschise la 
culoare, că sunt aproape invizibile. Accentul lui este 
perfect, dar numele de familie, Van der Werf, mă face să 
fiu aproape sigură de presupunerea mea. 

— Eşti olandez? 

— Vinovat! 

În jurul nostru se produce ceva agitaţie, iar Jada strigă 
de dincolo de toată hărmălaia. 

— E ca naiba de frig aici... vii? 

— Ar trebui să dea mai multă căldură, spune Lars serios. 

— Ar trebui! 

Jada se înfăşoară mai bine în haina de blană şi eu 
surprind privirea lui Lars şi zâmbesc larg în timp ce-i 
urmăm pe ceilalţi afară din Ice Bar. 

La Dusk Till Dawn cântă o trupă şi pe la 3 dimineaţa, 
când ne hotărâm să plecăm, mă dor picioarele şi am vocea 
răguşită de cât am cântat. Luăm taxiuri înapoi până la 
hotelul Park Lane şi coborâm obosiţi din lifturi fiecare la 
etajul său. Jada mă îmbrăţişează când îşi ia la revedere. 

— Te iubesc la nebunie, PipPip. La naiba, mi-am pierdut 
cardul de la uşă. 


e 246 » 


— Îl ai în mână. Şi eu te iubesc. Bea nişte apă. 

Se împleticeşte pe coridor şi ţin deschisă uşa liftului 
până când mă asigur că a ajuns cu bine la ea în cameră. 

— Copii... nu-i aşa? spune Lars, dând exagerat ochii 
peste cap. 

Râd şi apăs butonul pentru etajul 18. 

— Tu ai? continuă el. 

— Poftim? 

Mă holbez la butoanele liftului, uitându-mă cum se 
aprind la fiecare etaj de care trecem. 14, 15. 

— Ai copii? repetă el. 

16. 

Doar unul. Un băiat. Care aleargă în parc, joacă fotbal 
cu tatăl lui şi stă în picioare pe un scaun lângă chiuvetă ca 
să mă ajute să spăl vasele. Înnebunit după excavatoare... 
primul lui cuvânt a fost camion. Mânuţe grăsune şi calde în 
jurul gâtului meu în fiecare seară. Somn uşor, Dylan, vise 
plăcute. 

17. 

Tăcerea mea se transformă în grosolănie. Ar trebui să 
mă întorc, măcar să mă uit la el, dar în loc să fac asta mă 
holbez pur şi simplu la butoane şi... 

18. 

Un sunet înalt şi o zgâlţâială imperceptibilă, apoi uşile 
se deschid în lateral. 

— Nu, spun eu în timp ce cobor. Nu am copii. 


e 247 œ» 


31. MAX 
2016 


Am dus-o pe Pip acasă la mama o singură dată, imediat 
după ce ne-am logodit. După aceea a venit mama în Marea 
Britanie sau ne-am întâlnit în oraş şi acum mă bucur că nu 
am umplut casa din North Wolcott numărul 912 cu amintiri 
de care să nu mai pot scăpa. În schimb, mă revăd pe mine 
la 10 ani, la 16 ani. Văd biciclete aruncate pe trotuar, 
Hubba Bubba şi Capri Sun. Văd beri ilicite despre care ai 
mei ştiau, dar pe care le-au ignorat. 

Îmi târâi valiza pe scări şi uşa de la intrare se deschide 
ca şi cum mama m-ar fi aşteptat la geam încă de când 
avionul meu a aterizat. Ca şi strada, şi mama arată la fel, şi 
totuşi diferită. Mai bătrână, şi totuşi mama. 

— Of, bietul meu băiat. 

Întinde braţele spre mine şi simt miros de mosc şi de 
aluat copt la cuptor şi mirosul greu de definit de acasă. 
Vântul suflă în casă un ghemotoc de frunze de portocal 
uscate. 

Nu a venit în Anglia la înmormântare. Ne-a vizitat cu 
puţin timp înainte să moară Dylan, ascunzându-şi de noi 
şocul la vederea faptului că se schimbase atât de mult în 
rău de la ultima ei vizită şi a faptului că avea nevoie de 
îngrijire non-stop, care la vremea aceea presupunea să 
avem şi o asistentă pe lângă Pip şi cu mine. 

— Ne-am luat rămas-bun, mi-a spus ea, când m-am oferit 
să-i cumpăr bilet de avion. Nu am nevoie de o 
înmormântare ca să mi-l amintesc pe băiatul nostru 
frumos... e chiar aici, în inima mea, în fiecare zi. 

— Pip şi cu mine o să venim să te vedem în curând, am 
promis eu. 

Amândoi, nu doar eu. 

— Niciodată n-am considerat că este suficient de bună 
pentru tine, spune mama când ne-am aşezat în camera de 
zi, pe canapeaua albastru-aprins pe care a cumpărat-o 


e 248 » 


după ce a murit tata, pentru că am nevoie din nou de 
puțină culoare în viaţa mea. 

— Mamă! 

E atât de revoltător, că izbucnesc în râs. 

— Eu şi Pip am fost împreună 13 ani şi nu mi-ai mai spus 
niciodată aşa ceva. 

— Ei bine, am gândit-o. g 

Îşi țuguie buzele şi pune cana jos cu zgomot. Îmi înăbuş 
un căscat, căldura şi oboseala de după zbor combinându- 
se, şi mă simt dintr-odată frânt. 

— Ţi-am pregătit fosta ta cameră. De ce nu te duci să 
tragi un pui de somn cât pregătesc eu cina? 

Patul de o persoană în care am dormit până când am 
împlinit 19 ani a fost înlocuit cu unul dublu, împins la 
perete ca să încapă şi acoperit cu o pilotă roz, prea 
călduroasă pentru vremea asta. Nu trebuie să mă uit sub 
pat ca să-mi amintesc arsura de pe covor care mi-a adus o 
pedeapsă de o lună de zile. Pereţii, cândva de un crem- 
murdar, au fost demult vopsiți în altă culoare, dar dacă mă 
uit cu atenţie pot să văd petele de grăsime rămase de pe 
vremea când lipeam postere pe pereţi. 

Sunt extenuat, dar agitat, am capul plin de o mie de 
voci, o mie de amintiri. Pip când s-a născut Dylan, cu părul 
lipit de faţă de atâta transpiraţie şi totuşi mai frumoasă ca 
oricând. Dylan jucând fotbal, cu braţele arcuite în 
încercarea de a lovi mingea, dar fără să cadă. Pip tricotând 
lângă patul lui de spital, apoi citindu-i o poveste. Dylan la 
Houston. Altă tomografie, altă serie de radiaţii. Dylan, 
Dylan, Dylan... mă întorc pe-o parte şi mă ghemuiesc în 
pat, cu capul îngropat sub pernă ca să nu mai aud vocea 
lui Pip. Aia n-a fost viaţă! 

Dylan a trăit. A trăit. 

Lacrimi fierbinţi îmi trec de pleoape. Îmi amintesc felul 
în care i se lumina faţa când recunoştea pe cineva care 
intra în încăpere, aud sunetul ascuţit şi ireal pe care-l 
făcea şi care trecea drept râs. Dylan a trăit. Poate că nu 
era viaţa pe care ne-am fi dorit s-o trăiască, dar a fost o 
viaţă. A fost viaţa Jui. 


e 249 » 


Mai târziu - e posibil să fi trecut o oră sau poate trei - 
aud cum se deschide uşa şi ştiu că mama stă acolo, în 
prag, încercând să se hotărască dacă să mă trezească sau 
nu. Gândul că va trebui să fac conversaţie - simplul gând 
că va trebui să mă dau jos din acest pat - este dintr-odată 
copleşitor. Mă simt în siguranţă în acest dormitor care a 
fost cândva camera mea, aşa că rămân aici. 

Stau în cameră tot restul zilei şi apoi peste noapte. O 
aud pe mama cum intră, înainte să meargă la culcare, şi îi 
simt indecizia în timp ce ezită în prag. Oare să mă 
trezească? Să-mi spună noapte bună? În cele din urmă, 
traversează repede încăperea şi trage draperiile şi simt 
cum se afundă patul când se aşază pe o parte. Oftează şi, 
pe lângă sentimentul de vinovăţie că mă prefac că dorm, 
mai este şi cel că mama încă trebuie să-şi facă griji pentru 
mine, 40 de ani mai târziu de la momentul în care am venit 
pe lume. 

La un moment dat după ora 6, mă ridic să mă duc la 
baie. Simt o gheară în piept şi o fluturare acolo unde era 
inima mea. Beau un pahar cu apă, dar strânsoarea devine 
mai puternică. E ca şi cum aş avea indigestie, doar că n-am 
mâncat nimic; ca un junghi, doar că n-am alergat. Mă 
întorc în pat şi abia când sunt din nou ghemuit cu pilota 
roz trasă peste cap strânsoarea slăbeşte cât să mă lase să 
respir din nou. 

Mă trezeşte telefonul, care sună. Bâjbâi după mobil, 
trăgându-l în întunericul peşterii mele de sub pilotă. Văd 
clipind pe ecran numele şefului meu, iar şi iar. Îmi pun 
degetul mare peste difuzor ca să atenuez sunetul care-mi 
străpunge ceața şi care-mi provoacă o durere de cap, şi 
aştept ca telefonul să nu mai sune. 

O oră mai târziu mă sună din nou. Şi la încă o oră după. 
Dau telefonul pe silențios şi număr apelurile fără niciun 
motiv evident. Şapte. Opt. Nouă. Mama îmi aduce supă de 
pui. 

— Nu arăţi prea bine. Ai febră? 

— Cred că am luat vreun virus. 

Strânsoarea din piept este însoţită acum de transpiraţii 


e 250 » 


lipicioase, umede; de crampe la stomac care mă fac să 
alerg la baie. 

— Să chem doctorul? 

— Nu, o să-mi treacă. 

Dar nu trece. Cât fac duş, mama îmi face curat în 
cameră, golind coşul de gunoi de şerveţelele folosite şi 
strângând căni de apă pe jumătate goale. Din când în când 
deschide geamul, doar pentru ca eu să-l închid la loc. Îmi 
aduce supă, sendvişuri, pui prăjit. Jeleu şi îngheţată, ca şi 
cum aş avea nouă ani. În tot acest răstimp, strânsoarea din 
piept devine din ce în ce mai puternică şi vocile din capul 
meu se aud tot mai tare. 

Pip: Aia n-a fost viaţă. 

Şi, mai tare, vocea mea: 

Eşti un ratat. 

Mă întorc din nou pe-o parte, strâng ochii cu putere şi 
trag bine pilota peste cap. 

Ai 40 de ani şi ai ajuns în aceeaşi cameră în care 
dormeai când erai copil. Căsnicia ta a eşuat. Fiul tău a 
murit. 

Aia n-a fost viaţă. 

Strânsoarea din piept, mai puternică, mai puternică. 
Transpiraţii reci. Dureri de stomac. 

Nu ai prieteni. 

N-am mai auzit vocea asta de când aveam 13 ani. De lao 
ceartă stupidă cu Danny Steinway care m-a făcut să mă 
ascund la subsol după şcoală, convins că le va spune 
tuturor copiilor din cartier să nu mai vorbească cu mine. 
Dar Danny m-a sunat a doua zi să mergem împreună la 
şcoală, aşa acum făceam mereu. 

Doar că acum vocea aceea are dreptate. Nu am prieteni. 
Am colegi de serviciu, vecini, cunoştinţe cu care-mi petrec 
timpul pe parcursul zilei. M-am mutat în Anglia ca să fiu cu 
Pip. Mi-am părăsit prietenii ca să am o familie. Pip şi Dylan 
au fost prietenii mei, familia mea, lumea mea. Dacă ieşeam 
în oraş, Pip era cea care organiza totul; Pip, cea care 
întâlnea un cuplu despre care credea că mi-ar plăcea, ea 
era cea care sugera să bem ceva împreună, să mergem la 


e 251 œ» 


masă, la cinema. La STIP ştia cum îi cheamă pe toţi de- 
acolo, ştia unde merg asistentele în vacanţă, în ce clasă 
erau ceilalţi copii. 

Eşti un ratat. 

De ce n-am făcut eu toate acele lucruri? Mi se strânge 
stomacul şi simt un nou val de greață pe care, din nou, mi-l 
reprim. Mă doare tot corpul ca şi cum aş avea gripă. Oare 
asta este în neregulă cu mine? Am gripă? 

Nu ştiu dacă în aceeaşi zi sau în ziua următoare primesc 
emailul. 

Cum nu-mi răspunzi la telefon, presupun că va trebui să 
fac asta prin e-mail... 

Chester 

Știu că ţi-a fost greu... am încercat să fiu înţelegător... 
există o limită... Sunt nevoit să te concediez. 

Abia dacă are vreun efect. Încă un punct de adăugat pe 
listă. 

Ţi-ai pierdut şotia. Ţi-ai pierdut fiul. Ţi-ai pierdut slujba. 

Ratat. 


252 + 


32. PIP 
2015 


Max mă sărută pe gât, dându-mi părul la o parte ca să 
găsească locul din spatele urechii - când mă atinge, mi se 
înmoaie genunchii, dacă stau în picioare. Suntem întinşi în 
pat, faţă în faţă, cu păturile trase pe noi în ciuda căldurii 
înserării. 

— Mi-a fost dor de tine. 

Când vorbeşte, îmi gâdilă urechea. 

— Dar m-ai tot văzut în ultimele trei zile. 

Max a lucrat de-acasă vineri, ceea ce i-a permis să aibă 
un weekend lung care să coincidă cu cele trei zile în care 
eu mi-am luat liber. Vineri dimineaţă m-am întors din 
Dubai şi am mers la cafeneaua din colţ pentru un mic 
dejun copios care m-a vindecat de efectele decalajului 
orar. 

— Mi-a fost dor de asta. 

Il sărut profund, nu mai facem asta atât de des pe cât 
obişnuiam şi, oricum, e mai simplu să te săruţi decât să 
stai de vorbă. Vine peste mine şi-mi cuprinde obrajii în 
palme, iar eu îl mângâi pe spate. Max este în cea mai bună 
formă în care a fost vreodată şi eu sunt conştientă de 
abdomenul meu moale şi de sânii lăsaţi. Se apleacă şi-i 
sărută pe rând şi mă gândesc că ar trebui să reacţionez; 
închid ochii şi gem uşor în timp ce el se mişcă în jos peste 
trupul meu. 

Când vorbeşte din nou este în mine, mişcându-se încet, 
cu greutatea trupului apăsându-mă şi buzele mângâindu- 
mi obrajii, nasul, pleoapele. Mă las în voia căldurii care mi 
se împrăştie prin corp, cu spatele arcuit şi ochii încă 
închişi. Max îmi şopteşte la ureche: 

— Hai să facem un copil. 

Acel „un” îmi pune capac. De parcă nu am fi avut unul 
deja. De parcă abia acum am face primii paşi ezitanţi 
tatonând ideea de a fi părinţi. 


253 + 


— Alt copil. 

Max se opreşte. Se sprijină în coate şi se uită la mine. 

— Da, spune el încet, alt copil. 

Îl împing de pe mine şi mă retrag de lângă el. 

— E prea curând. 

— Au trecut doi ani. 

Mă duc la baie şi închid uşa. Doi ani. Există oare o limită 
a suferinţei? Ar trebui să fi încheiat cu ea deja? Ştiu că par 
să funcţionez normal. Muncesc, socializez. Nu izbucnesc în 
plâns în momente nepotrivite şi nimeni - nici măcar o 
singură persoană - nu mă mai ia deoparte să mă întrebe 
Cum te mai simţi, Pip? 

Şi totuşi. 

Când ies din baie, Max e îmbrăcat cu pantalonii de 
jogging şi tricoul pe care-l poartă pe post de bluză de 
pijama şi stă pe marginea patului. 

— Putem să vorbim despre asta? 

Dau din cap că da, deşi nu ştiu dacă sunt în stare, şi mă 
aşez lângă el. Se uită fix la măsuţa de toaletă în timp ce 
vorbeşte şi mă bucur că face asta, pentru că, deşi nu pot să 
explic de ce, e mai simplu să avem această conversaţie 
fără să ne uităm unul la celălalt. 

— Nu încerc să-l înlocuiesc pe Dylan. 

Trag adânc aer în piept. 

— Vreau alt copil pentru că-mi doresc să fiu părinte. 

— Dar eşti părinte, spun. 

Însă răspunsul meu este lipsit de conţinut şi aud ecoul 
propriilor mele cuvinte adresate lui Lars, când uşile liftului 
s-au închis. Nu. Nu am copii. Eu şi Max nu suntem părinţi. 
Nu suntem nimic. Nu avem copii, şi asta nici din cauza 
geneticii, nici din voinţa proprie. Am avut tot ce ne-am 
dorit şi ne-a fost luat şi acum suntem pur şi simplu nişte 
oameni stând pe marginea patului, încercând sa 
funcţionăm în formulă de doi în loc de trei. 

— Vreau să joc fotbal cu fiul meu. Vreau s-o învăţ pe 
fiica mea să joace golf. 

Max vorbeşte repede, vocea lui devenind mai puternică 
cu fiecare vorbă pe care o rostește. 


e 254 œ» 


— Vreau să merg la piese de teatru la şcoală, să 
organizez mese de Ziua Recunoştinţei şi să vorbesc cu alţi 
taţi despre ce coşmar sunt anii adolescenţei. Vreau să le 
dau copiilor mei sfaturi pe care ei să le ignore; vreau să-i 
văd crescând, făcând greşeli, devenind oameni cumsecade. 

Simt că se uită la mine. 

— Vreau să fiu din nou tată, Pip. 

În spatele cuvintelor se simte o acuzaţie nerostită - tu 
mi-ai luat asta - şi aud din nou veninul din vocea lui la fel 
ca în ziua aceea la tribunal. Ai semnat condamnarea la 
moarte a propriului tău fiu. Nu întorc capul spre el. 

— Te rog. 

Cuvintele ascund promisiunea lacrimilor şi simt cum mă 
cuprinde neliniştea, gata să intervină, aflată în aşteptare. 
Dacă Max plânge, o să plâng şi eu. Or eu nu vreau să 
plâng. Ţin lucrurile sub control, mă simt cât de normal m- 
aş putea simţi în situaţia mea şi văd cum totul se destramă 
chiar acum sub ochii mei. 

— Nu pot, reuşesc să spun, uitându-mă la măsuţa de 
toaletă. 

Trec în revistă fiecare obiect. Plăci de păr, cutia cu 
bijuterii, coşuleţul cu farduri. Un vas pentru mărunţişuri, 
cu monede şi inele. Un pahar de apă gol, rămas pătat din 
maşina de spălat vase. 

— De ce nu? 

De data aceasta mă face să mă uit la el, trăgându-mă de 
umăr spre el până când suntem cu faţa unul la celălalt. 

— Ai fost o mamă aşa grozavă! 

Am fost. 

Acum plânge fără să se mai ascundă şi oricât de mult aş 
încerca să-mi înghit lacrimile, să clipesc des sau să număr 
până la zece, nu mă pot opri nici eu. Îi frâng inima din nou 
şi îi datorez mai mult decât un simplu Nu pot. Găsesc 
cuvintele. 

— Nu mai pot iubi din nou un copil pentru ca apoi să-l 
pierd iarăşi. 

— Asta n-o să se întâmple. 

— N-ai de unde să ştii aşa ceva. 


< 255» 


Acum eu sunt cea care plânge, suspine puternice îmi 
sfâşie pieptul şi tot corpul mi se cutremură. 

— Nu pot s-o fac, Max, nu pot şi n-o voi face. 

Şi, pentru a doua oară în timpul căsniciei noastre, nu 
există cale de compromis. 


Max nu mai deschide subiectul din nou, dar ştiu că se 
gândeşte la asta. O văd pe faţa lui când le zâmbeşte 
copiilor care trec pe lângă noi şi o simt în aer când Chris 
Evans le vorbeşte copiilor entuziasmați în emisiunea sa de 
dimineaţă. 

— Ce vei face pentru prima dată astăzi, Zak? 

— O să cânt la trompetă la concertul şcolii. 

Nu pot. Pur şi simplu nu pot. 

Uneori visez că sunt însărcinată sau iau sunetele făcute 
de stomacul gol drept semne timpurii ale unei sarcini şi 
inima mi se opreşte pentru o fracțiune de secundă până 
când intervine din nou raţiunea. Câteodată văd un copil în 
scaun cu rotile sau în cărucior special adaptat - sau citesc 
un articol în ziar despre succesele obţinute în ciuda 
tuturor previziunilor - şi sunt copleşită de teamă şi de 
sentimentul de vinovăţie că am făcut ceva greşit. Că eu am 
făcut ceva greşit. 

Ştiu că am o problemă. Ştiu că nu este logic să traversez 
strada ca să evit un cărucior care se îndreaptă spre mine 
sau să mă scuz de la serviciu ca să nu fiu nevoită să stau 
de vorbă cu familii. Ştiu că durerea şi vinovăția s-au 
transformat într-un comportament care este departe de 
normalitate, dar faptul că ştiu asta nu mă ajută să ţin 
lucrurile sub control. 

Este luna mai, când situaţia ajunge la limită, căci sunt 
într-unul din acele zboruri în care toate lucrurile par să 
meargă prost. Avem întârzieri din cauza ceţii şi când 
plecăm, în cele din urmă, chiar şi pasagerii de la clasa 
superioară - serviţi cu şampanie încă dinainte de decolare 
- sunt arţăgoşi şi nerăbdători. E un zbor de şapte ore până 
la Dubai şi deja în a treia oră totul este un haos. După o 
oră petrecută în avion pe pistă, pasagerii sunt agitaţi şi nu 


e 256 - 


mai stau la locurile lor, blocând culoarul şi încetinind 
servirea băuturilor. Nivelul de zgomot creşte şi coada de la 
toalete trece de perdelele care separă clasa economic de 
cea superioară. 

— Pip, poţi să ne dai o mână de ajutor la economic? 

Derek, extrem de calm şi cu nişte sprâncene pensate 
perfect este managerul echipajului însoţitorilor de zbor de 
astăzi. 

— Lucrurile au luat-o un pic razna aici. 

Se aude un bâzâit când uşa de la cabina piloților se 
deschide şi Lars iese în pauza la care are dreptul, prinzând 
ultimele cuvinte ale lui Derek şi uitându-se întrebător la el. 

— Nu e mare lucru, dar cineva a vărsat un pahar şi vreo 
două persoane au vomitat şi în rândul al treilea sunt nişte 
tineri căsătoriţi care au dat frâu liber propriului program 
de distracţie la zbor. 

— Pune semnalul de centuri pentru vreo 20 de minute, 
spune Lars. 

Când culoarele sunt libere şi nu mai este coadă la 
toalete putem îndrepta lucrurile. Celor cărora le-a fost rău 
li se oferă cuburi de gheaţă pe care să le sugă. Iar lichidul 
care s-a vărsat a fost şters cu mopul şi Derek le dă celor 
doi proaspăt căsătoriţi o pătură. 

Mai fac o ultimă verificare şi mă duc înapoi la clasa 
superioară. 

— Mă scuzaţi, credeţi că se va stinge în curând semnalul 
pentru centuri? 

Femeia de pe locul 13E are cam aceeaşi vârstă ca mine. 
Are părul lung şi negru împletit într-o coadă pe un umăr şi 
un breton care-i ajunge până la gene. Lângă ea, pe 13D, un 
băiat de vreo opt, nouă ani. 

— Va trebui să meargă la toaletă şi nu cred că se va 
putea ţine dacă sunt mulţi oameni care stau la coadă... aş 
vrea să ajung acolo cât mai repede cu putinţă. 

Băiatul are un handicap. Ţine capul sprijinit de spătar, 
dar aplecat într-o parte într-un fel care nu pare prea 
confortabil. Braţul liber îi tremură uşor. Îi zâmbesc, şi el 
îmi răspunde cu un zâmbet larg. 


e 257 œ» 


— Puteţi merge acum. 

— O, mulţumesc! 

Femeia îşi desface centura de siguranţă şi-l ajută pe fiul 
ei să se ridice. Băiatul se poate mişca, dar este 
neîndemânatic, făcând fiecare pas cu greu, ca un copil mic. 

— E primul lui zbor şi am fost tare îngrijorată, neştiind 
cum o să se descurce, spune, după care adaugă mai încet: 
Doctorii au spus că nu va mai merge niciodată. Vă puteţi 
închipui? 

Simt cum mi se face frig dintr-odată, chiar dacă în 
cabină este cald, şi mă chinui să zâmbesc şi să spun 
Incredibil, este un băieţel minunat, trebuie să fiţi tare 
mândră, şi apoi mă întorc la clasa superioară, în spaţiul 
unde Jada strânge resturile de la prânz şi Lars se sprijină 
de bufet, bând cafea şi pierzând vremea. Mă gândesc la 
decizia judecătorului şi la mărturiile pe care le-am auzit în 
acea săptămână: la convingerea doctorului Sanders că 
terapia cu fascicul de protoni avea să-i îndepărteze 
tumoarea lui Dylan. Mă gândesc la profesor şi la şcoala lui 
specială pentru copii cu dizabilităţi. Mi-l imaginez pe Dylan 
învățând cum să scoată sunete, cum să folosească un 
computer. În avion, în vacanţă, la mare. Îmi ţiuie urechile 
şi mă sprijin de bufet, prea ameţită ca să mă mai ţin pe 
picioare. 

— Te simţi bine, draga mea? întreabă Jada. 

Intr-un avion nu ai unde să te duci. Nu te poţi retrage în 
toaleta femeilor şi nici nu poţi s-o ştergi la o plimbare în 
jurul blocului. Ascunzându-te de cei din jur, de colegi, de 
tine însăţi. 

— N-am nimic. 

Zâmbesc senin şi, pentru că Jada n-a fost nevoită 
niciodată să zâmbească doar de formă, este tot ce-i trebuie 
ca s-o liniştesc. 

Dar Lars nu este convins, urmărindu-mă cu privirea în 
timp ce-mi iau un pahar cu apă pe care-l dau pe gât. Lars 
aşteaptă ca Jada să plece la un pasager, ca să mă întrebe: 

— Ce s-a întâmplat? 

Şi poate că, dacă m-ar fi întrebat, la fel ca Jada, dacă mă 


e 258 œ» 


simt bine, sau dacă ar fi zis Eşti sigură? sau Ai nevoie de 
ceva? l-aş fi ţinut la distanţă. Sunt bine, da, sunt sigură, 
nu, mulțumesc. Dar a pus întrebarea potrivită. M-a 
întrebat Ce s-a întâmplat? 

Mă uit la norii care se văd pe geam. 

— Fiul meu a murit. Instanţa a hotărât că trebuie să i se 
permită să moară, chiar dacă soţul meu nu a fost de acord. 

— Deci tu ai fost persoana aceea, spune el încet, ca 
pentru sine. 

— Eu am fost persoana aceea, spun şi mă uit la el, 
simțind că sunt gata să izbucnesc în lacrimi. Şi cred că am 
înţeles totul greşit. 


e 259 + 


33. MAX 
2016 


— Acum, îmbracă-te! 

Mama stă în faţa uşii de la baie, ţinând în mâini haine 
luate din valiza de care abia dacă m-am atins în cele două 
luni de când am ajuns aici. Blugi, tricou, şosete... toate 
împăturite cu grijă, ca şi cum m-ar trimite în tabăra de 
vară. Cred c-ar trebui să simt ceva - ruşine poate, pentru 
că mama îmi alege hainele, dar nu simt nimic. Sunt 
amortit. 

— Mai târziu. O să trag un pui de somn, tot nu mă simt 
bine. 

Îmi strâng halatul de baie mai bine pe corp, dar mama 
îmi întinde hainele în aşa fel încât, dacă nu le iau, ar cădea 
toate. Sunt obosit, am nevoie de somn. Ceasul meu 
biologic a luat-o razna, dereglat de altceva decât de 
diferența de fus orar, deşi mă comport ca şi cum despre 
asta ar fi vorba. Noaptea stau întins în pat, treaz, 
neliniştea picurându-mi parcă otravă în vene, uitându-mă 
la ceas cum trec orele, fără să dorm. Ziua, tot corpul meu 
cere odihnă, mă mişc necontrolat de pe pat pe canapea şi 
înapoi, căutând greutatea sufocantă a pilotei de culoare 
roz. Am ochii goi şi nu sunt deloc în formă, mi-au crescut 
unghiile şi am barba lungă ca a unui vagabond. Mă uit în 
oglindă şi văd un bărbat pe care nu-l cunosc. 

Trec pe lângă mama şi mă duc în camera mea, apoi mă 
opresc brusc. Mă întorc şi mă uit la ea. Pilota roz a 
dispărut, lenjeria a fost strânsă, salteaua este goală. 

— Zi de spălat rufe, spune mama veselă, ca şi cum n-are 
ce-mi face. 

— Dumnezeule, mamă, sunt bolnav! 

Las să cadă pe podea grămada de haine pe care o 
luasem de la ea şi dau cu pumnul în tocul uşii. Mama 
tresare, dar rămâne pe poziţie şi mă detest pentru că mă 
răzbun pe ea. 


e 260 » 


— Nu pot să scap de virusul ăsta şi... 

Eşti un ratat. 

Imi acopăr faţa cu mâinile, cu degetele răsfirate şi 
unghiile înfipte în pielea capului. Aud cum cineva se sufocă 
şi-mi dau seama că eu sunt acela. Mama îşi pune o mână 
pe braţul meu. 

— Nu eşti bine, Max. 

— Dar îţi tot spun asta de săptămâni întregi! 

O resping, dar mama face un pas înainte şi mă ia în 
braţe, strângându-mă cu putere, aşa cum n-a mai făcut de 
ani de zile, pentru că eu sunt acela care o strângea pe ea 
de obicei în braţe. Îmbătrâneşte, ar trebui s-o lase mai 
moale, nu să-mi spele mie aşternuturile, să mă îmbrace şi 
să aibă grijă de mine ca să nu mă fac praf. 

Eşti un ratat. 

Lacrimile vin de undeva din adâncul meu. Fierbinti, 
pline de ruşine, lacrimi patetice care mă lasă extenuat şi 
furios. Şi mama mă ţine în braţele ei până când termin şi 
apoi se retrage uşor şi văd că şi ea plânge. 

— Spune-mi cum să te ajut, Max. Nu pot suporta să te 
văd în halul ăsta. 

Dar nodul din gât este prea mare ca să pot vorbi şi, 
chiar dacă n-ar fi, tot n-aş avea nimic de zis. Mama nu 
poate face nimic. Nimeni nu poate face nimic. Mă 
împleticesc ca un betiv spre camera mea şi cad pe pat, 
ghemuindu-mă ca o minge. O aud pe mama plângând şi aş 
vrea să-mi trag pilota peste cap, dar mi-a luat-o şi nu ştiu 
dacă o urăsc pe ea sau pe mine. 

— Of, Max... spune mama încă plângând, suspinând 
printre cuvinte. Şi eu l-am pierdut pe băieţel, să ştii. 

Şi aş vrea să mă ţină din nou în braţe, aş vrea să plâng 
în braţele ei şi să-i spun cât de dor îmi este de Dylan şi de 
Pip, dar nu pot s-o fac, pentru că sunt un ratat. Am dat 
greş. Fac umbră pământului degeaba. 

E iii > 


La o săptămână după Ziua Recunoştinţei, mama mai 
face o încercare. 
— Picură robinetul de la chiuvetă... poţi să te uiţi puţin? 


e 261 œ» 


Stau pe canapea şi mă uit la Prețul corect; mi-am 
schimbat pijamalele cu o ţinută de casă, pantaloni de 
trening gri şi un tricou. 

— Cheamă un instalator. 

— Sonia Barking, vino jos imediat! 

Drew Carey zâmbeşte de dincolo de ecran de parcă ar 
spune Vezi că eu sunt mai fericit decât tine?! Mai plin de 
succes? 

— Nu găsesc pe nimeni. E doar o chiuvetă. Te rog, Max, 
durează doar un minut. 

De fapt, durează 30. 

— Mă duc înapoi în pat. 

— Dacă tot ai scos trusa de scule, ce zici să repari şi 
bucata aia desfăcută de mochetă de la capătul scărilor? 

— Ştiu ce încerci să faci, mamă. 

Trec pe lângă ea şi mă duc sus. Vine după mine şi simt 
cum mă invadează un sentiment de vinovăţie când îmi dau 
seama că a cărat după ea trusa de scule. 

— Aproape că m-am împiedicat în dimineaţa asta. Am 
tras o sperietură zdravănă la gândul că aş fi putut să mă 
prăvălesc pe trepte până jos. 

Repar mocheta. Apoi întăresc balustrada care se clatină 
şi înlocuiesc o bucată de lemn de pe acoperişul verandei. 
Mut un şifonier mai vechi la subsol şi încarce portbagajul 
mamei cu haine vechi pe care vrea să le doneze. Fac curat 
în curte când... aud nişte voci. 

— E în spate. 

Mă şterg pe mâini de pantaloni. Mama apare pe treptele 
din spatele casei cu o femeie pe care n-am mai văzut-o 
până acum. Este cam de vârsta mea, cu o claie de cârlionţi 
închişi la culoare care-i curg până la umeri când dă din 
cap. 

— Salut! 

— Îţi aduci aminte de Blair, nu? 

— Eu... îngaim şi mă uit la amândouă fără să pricep 
nimic. 

Sunt treaz şi am stat în picioare cea mai lungă perioadă 
de timp de când m-am întors la Chicago, îmi doresc cu 


e 262 » 


disperare să fiu în pat şi habar n-am cine este femeia 
aceasta. 

Blair râde. 

— A trecut ceva timp. Ca să fiu sinceră, nici eu nu sunt 
sigură că te-aş recunoaşte dacă aş trece pe lângă tine pe 
stradă. Ultima oară când te-am văzut erai pe bicicletă şi 
purtai un tricou cu Incredibilul Hulk sau îţi ţineai 
respiraţia sub apă la clubul de înot. 

Este una din acele zile ciudate de noiembrie când 
temperatura a scăzut, dar soarele nu vrea să se dea bătut, 
aşa că sunt nevoit să mă uit la ea cu ochii mijiţi. Cine este 
femeia aceasta care mă duce înapoi în 1986 cu o singură 
frază? Caut în memorie şuviţele ei creţe, dar ultimele 
săptămâni par să-mi fi învelit creierul în vată. 

— Dragule, Blair este fiica lui Bob şi a Lindei. Vecinii 
noştri. 

Şi dintr-odată îmi revin toate amintirile. Blair Arnold, 
fata de 10 ani cu pantaloni băieţeşti şi genunchii juliţi, 
care voia tot timpul să se joace cu mine şi cu Danny. Care- 
şi scotea casca de înot la sfârşitul fiecărui antrenament, 
eliberând o claie de cârlionţi închişi la culoare. Mă ridic. 

— Dar te-ai mutat. 

— Tata a primit o slujbă la Pittsburgh. Nu a mers, iar 
când ne-am întors a cumpărat o casă în Lincoln Place, aşa 
că am rămas în partea aceea a oraşului. 

— Fac o cafea, da? spune mama. Rămâi să bei o cafea, 
nu-i aşa, Blair? E drăguţ din partea ta că ai trecut pe la 
noi. 

Pe chipul lui Blair se vede că pare surprinsă, dar apoi 
surpriza dispare şi-mi zâmbeşte larg. 

— Trebuie să fi trecut... cât? 30 de ani? 

Ridic din umeri. 

— Cel puţin 30. 

Mama îmi pune o mână pe umăr. 

— Iubitule, Blair a avut... 

— Să fac eu cafeaua? Vreţi să fac eu cafeaua? Sau pot 
să-ţi dau o mână de ajutor aici, dacă vrei, Max? 

După atât de mult timp petrecut singur în camera mea, 


e 263 + 


sporovăială lui Blair este cumva copleşitoare. Fac un pas în 
lateral şi ea se opreşte şi se uită la mama. 

— Ce? mă răstesc eu. 

Se lasă un moment stânjenitor de linişte, apoi mama se 
retrage la bucătărie. 

— Mă ocup eu de cafea, spune ea. Voi doi mai povestiţi. 

Să povestim. Mi-am pierdut abilitatea de a sta la poveşti. 
Nu, de fapt mi-am pierdut dorința de a mai sta la poveşti. 
Viaţa e mai mult de-atât. 

— Aşadar, Heather te-a pus la treabă? întreabă Blair 
după o vreme, arătând cu capul spre grămada de frunze 
uscate de la picioarele mele. M-am mutat cu ai mei pentru 
o vreme după divorţul meu şi ei au procedat exact la fel. 
Mi-am găsit destul de repede un loc al meu, spune, 
zâmbind larg. Cred că asta era şi ideea. 

Accentul pus pe divorțul meu îmi arată că ştie deja de ce 
mă aflu aici. Mă întreb ce i-o fi spus mama. Doar despre 
Pip sau şi despre Dylan? I-o fi spus că sunt varză? Un 
ratat? Mă uit la femeia aceasta cu părul strălucitor şi dinţii 
izbitor de albi; cu zâmbetul larg şi curat, cu hainele 
călcate. Mi-o imaginez mergând prin Lumea Disney cu doi 
copii perfecţi; cu note perfecte, maniere perfecte, perfect 
sănătoşi... 

— Ai copii? 

Dacă i se pare că sunt prea direct, asta n-o 
descurajează. 

— Doi. Fată şi băiat. 

Desigur. Atât de previzibil! Perfect! 

— Mama te-a rugat să vii, nu-i aşa? 

Are măcar inspiraţia să se înroşească. 

— M-am întâlnit cu ea la strângerea de fonduri de la 
Happy Village - încă mai am prieteni în cartier - şi mi-a 
spus că te-ai întors. Mi-a zis că ai avut o perioadă mai 
dificilă. 

Îşi lasă capul într-o parte, cu buzele strânse, arătându- 
mi compasiune, şi deduc că a mai jucat rolul acesta şi altă 
dată. Blair Arnold este genul de femeie care găteşte pentru 
prieteni atunci când aceştia au copii nou-născuţi, care lasă 


e 264 œ» 


plăcinte pe veranda vecinilor care trec printr-un necaz. Are 
compasiune, empatie, îşi înclină capul şi zâmbeşte trist, 
apoi se întoarce la ea acasă, la copiii ei perfecţi, să se 
bucure de aura ei de profesionistă în a le face câte un bine 
celorlalţi. 

— Scuză-mă, spun şi trec pe lângă ea. Trebuie să-mi 
câştig existenţa. 

În bucătărie, mama a pregătit o tavă cu cafea şi şase 
biscuiţi aranjaţi frumos pe o farfurie. 

— Mă duc în pat. 

— Max! 

— Nu-i nimic! o aud pe Blair intrând în bucătărie. Lasă-l 
să plece! 

Din dormitor, vocile lor se aud înfundat, punctate de 
zăngănitul veselei. 

— Pur şi simplu l-a părăsit, după toate prin câte au 
trecut. 

— Îmi imaginez că şi ea suferă. 

— Aşa că tocmai ea, dintre toţi oamenii, ar trebui să 
înţeleagă. 

— Asta nu înseamnă că-i poate fi de ajutor. 

Stau pe pat, dorindu-mi să mă îngrop sub pilotă, dar 
simțind nevoia să aud ce spun despre mine. Despre Pip. 

— E ca atunci când doi oameni au gripă, spune Blair. 
Ştiu cum se simte celălalt, dar sunt prea bolnavi ca să aibă 
grijă unul de altul. Trebuie ca mai întâi fiecare dintre ei să 
se facă bine. 

Stau întins şi închid ochii. Nu ai cum să te faci bine. Asta 
este... aşa mă simt acum, aşa mă voi simţi mereu. Şi 
pentru prima dată în viaţa mea, înţeleg de ce unii oameni 
consideră că viaţa nu merită trăită. Uneori aşa stau 
lucrurile. 


e 265 » 


34. PIP 
2015 


— Mulţumesc că aţi acceptat să vă întâlniți cu mine. Nu 
eram sigură c-o veţi face. 

— De ce să n-o fac? 

Au trecut mai bine de doi ani de când am văzut-o pe 
doctoriţa Khalili în faţa tribunalului. Nu s-a întors imediat 
la serviciu şi, când a murit Dylan, Cheryl a fost cea care 
ne-a înmânat cutia cu lucrurile lui, cartea de poezii făcută 
pentru el de Prietenii STIP şi pliantul cu sfaturi despre 
Cum să treci peste pierderea unui Copil. 

— Ce am spus după decizia judecătorului, zic, forţându- 
mă să mă uit în ochii ei, a fost... Totul e din vina ta... 

Acum, când îmi amintesc cum i-am şoptit acele cuvinte 
şi cum ea s-a dat înapoi ca şi cum i le-aş fi scuipat în faţă, 
mă înroşesc toată de ruşine. 

— Este de neiertat. 

Clatină din cap: 

— A fost o perioadă stresantă, spune şi degetele ei se 
joacă cu lănţişorul de la gât. Nici nu-mi pot imagina cum 
trebuie să fi fost pentru voi... 

Am crezut că va aranja o întâlnire la spital. M-am 
îmbărbătat la gândul că voi revedea acele coridoare, că voi 
simţi din nou acel miros metalic de substanţe de curăţare 
industriale şi de mâncare de cantină. Dar doctoriţa Khalili 
- Leila, cum mă roagă să-i spun - a sugerat să ne vedem 
aici, la o cafenea de la colţul spitalului. 

— M-am gândit că e mai uşor pentru tine să ne vedem în 
afara spitalului, spune ea acum. 

— Aşa şi este. Mulţumesc. 

— În plus, ca să fiu sinceră... se întrerupe şi o uşoară 
roşeaţă îi cuprinde obrajii, nu aşa se procedează. 

— Nu ai voie să vorbeşti cu mine? 

Face o pauză în timpul căreia comandăm amândouă 
cafea şi ascultăm cum ne sunt prezentate o mulţime de 


e 266 » 


prăjituri, dar niciuna dintre noi nu vrea nimic. 

— Nu e vorba că nu am voie, spune Leila, de îndată ce 
chelneriţa s-a îndepărtat. Există nişte protocoale. 

Felul în care-şi dă ochii peste cap reprezintă un indiciu 
despre ce crede ea cu adevărat despre aceste protocoale. 

— Formulare de completat, o procedură prin care 
pacienţii şi familiile pacienţilor solicită o informare sau 
depun o reclamaţie... 

— Dar eu nu vreau să depun o reclamaţie. 

— Chiar şi-aşa. Protocoale. 

— Şi le încalci? 

Leila ridică din umeri. 

— De ce? 

— Pentru că am obosit? Sunt deziluzionată? Pentru că 
nu înţeleg în ce fel ajută ele? Pentru că tu şi soţul tău aţi 
trecut printr-un adevărat iad cu doi ani în urmă şi, dacă 
faptul că stau cu tine de vorbă într-o cafenea a doua zi 
după ce m-ai rugat să ne întâlnim înseamnă că nu trebuie 
să mai aştepţi şase luni până când cineva dintr-un birou 
oarecare va pune în mişcare procedura corectă, atunci mi 
se pare că am făcut ce trebuia. 

Se opreşte brusc, ca şi cum ar fi rămas fără aer. Pentru 
prima oară îmi trece prin cap că atunci când moare un 
pacient, şi doctorii simt o pierdere şi, chiar dacă nu poate 
fi precum pierderea unui copil, a unei surori, a unui tată, 
este totuşi o pierdere. Probabil că doare. 

Ne vin cafelele şi stăm fără să mai spunem nimic, eu 
adăugând lapte în ceaşca mea, ea punând zahăr în a ei şi 
amestecând mai mult decât ar fi nevoie. 

— Am crezut c-o să avem mai mult timp împreună cu el, 
spun, în cele din urmă. 

Mă uit fix la băutura mea. 

— Ne-ai spus că era posibil să mai avem doar câteva 
săptămâni cu el, dar am crezut... eram deja de atâta timp 
la Terapie Intensivă şi e adevărat că starea lui nu se 
îmbunătăţise, dar nici nu se înrăutăţise, aşa că am crezut... 

Mă uit la ea. 

— M-am simţit de parcă aş fi fost pedepsită. 


e 267 œ» 


— Pedepsită? 

— Pentru că nu l-am trimis în America. Pentru că am 
luptat împotriva lui Max. Pentru că am ales calea cea mai 
uşoară. 

— Uşoară? Nu e nimic uşor în ceea ce ai făcut tu, Pip. 

O vreme stăm fără să mai spunem nimic. 

— Cred, spune Leila după un timp, că oricât de mult ar 
mai fi trăit Dylan, tot ai mai fi sperat pentru ceva în plus. 

— Eu... mă tot întreb dacă am făcut ce trebuia. 

Îi povestesc despre zborul spre Dubai şi despre copilul 
care mergea ca un bebeluş, dar care reuşea să păşească. 
Copilul despre care doctorii au spus că nu va mai putea 
merge niciodată fără ajutor. li povestesc despre articolele 
pe care le-am citit, referitoare la copii al căror creier a fost 
afectat şi care totuşi sfidează soarta. Încerc să pun în 
cuvinte ceea ce vreau să spun, fără să fiu nepoliticoasă, 
fără s-o acuz pe ea. 

— Şi dacă te-ai înşelat? o întreb până la urmă direct, 
căci nu există altă cale de a o spune. 

Leila clatină încet din cap. Suflă în cafeaua ei şi ia o 
gură, apoi pune din nou ceaşca pe farfurioară şi o cuprinde 
cu palmele. 

— E posibil să mă fi înşelat. 

Trag aer în piept cu atâta putere, încât simt că mă 
împinge înapoi în spătarul scaunului. Fiecare sunet este 
amplificat - clinchetul unor cuțite pe farfurie, şuieratul 
maşinii de cafea, scârţâitul pixului chelneriţei pe 
carneţelul ei. Mă gândesc la băiatul din avion, doar că 
acum îl văd pe Dylan în locul - claia lui şatenă de păr 
înlocuită cu buclele brune ale fiului meu - şi el îşi croieşte 
drum nu pe culoarul unui avion, ci spre mine, spre Max... 

— Dar în egală măsură e posibil să fi avut dreptate. 

Cuvintele mă trezesc din reverie. Mă aduc înapoi în 
cafeneaua de la colţul spitalului, unde sunt cu doctoriţa pe 
care nu credeam că vreau s-o mai văd vreodată. 

Leila oftează şi se apleacă în faţă aşa încât să-şi sprijine 
antebraţele de o parte şi de alta a cafelei, cu palmele 
prinse între ele. 


e 268 » 


— Ne-am obişnuit ca ştiinţa să ne dea răspunsuri la 
orice. Să ne ofere leacuri şi descoperiri impresionante, 
soluţii spectaculoase. Dar încă sunt mai multe întrebări 
decât răspunsuri. 

Pentru o fracțiune de secundă, închide ochii. 

— Niciunul dintre noi nu are un glob de cristal, spune 
ea. Niciunul - nici tu, nici eu, nici instanţa nu ar putea 
spune cu certitudine cum ar fi fost viitorul lui Dylan. Tot ce 
puteam face era să luăm cea mai bună decizie posibilă, pe 
baza informaţiilor pe care le aveam la îndemână atunci. 

Frustrarea mă face să insist. 

— Şi totuşi crezi că am luat decizia corectă? 

— 'Toate dovezile indicau faptul că... 

— Nu! spun tare şi un cuplu de la masa alăturată ridică 
privirea spre noi. Ce crezi tu? A avut Max dreptate? Ar fi 
trebuit să-i acordăm lui Dylan o şansă mai bună la viaţă? 

Leila se uită în jos la cafeaua ei şi eu mă aprind dintr- 
odată din cauza lipsei de contact vizual, a lipsei de 
compasiune. Ridic vocea, fără să-mi pese de ceilalţi clienţi 
care ne ascultă. 

— Poate că Dylan ar fi mers. Poate că ar fi ştiut cine 
suntem. Poate că s-ar fi bucurat de muzică, de poveşti 
sau... 

Mă opresc, pentru că inima îmi explodează de dragoste 
şi vinovăţie, şi sentimentul pierderii şi mă gândesc la Max 
şi cum aproape că l-am pierdut şi pe el, toate acestea 
pentru că am făcut ceea ce am crezut noi că era corect. 

— A avut dreptate Max? închei eu, mai încet acum. 

Leila se uită la mine şi sunt îngrozită să văd că plânge. 
Lacrimile îi curg pe obraji şi le şterge cu mâini furioase. 

— Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. 

Acum nu mai este doctor, ci o simplă femeie bântuită de 
o decizie pe care a trebuit s-o înfrunte, dar pe care a 
încercat să nu o ia. 

— Şi, Pip, te asigur că nu este zi în care să nu mă 
gândesc la fiul tău. 

Du 
Rămânem în cafenea multă vreme după ce am golit 


< 269 » 


ceştile, vorbind despre viaţa după Dylan. Îmi povesteşte 
despre mama ei din Teheran, care refuza să ia în 
considerare varianta de a se muta în Marea Britanie ca să 
fie alături de Leila, în ciuda stării precare de sănătate, şi 
eu îi spun că sunt îngrozită de gândul de a mai avea un 
copil. Nu încercăm să ne rezolvăm problemele una alteia, 
dar ascultăm şi empatizăm, şi ne spunem Ce va fi va fi. 

Pentru că nu putem controla mereu viitorul. 

— Ar trebui să plec, spune Leila când telefonul ei mobil 
bâzâie pentru a treia oară în decurs de câteva minute. 

— Serviciul? 

Îmi imaginez Secţia de Terapie Intensivă Pediatrică 
aglomerată ca de obicei, un copil în stare critică, părinţi 
agitaţi. 

— Un prieten, spune şi apoi ezită. Iubit, cred. 

Se înroşeşte în obraji şi dintr-odată pare timidă. 

— De fapt, într-un fel caraghios, suntem împreună numai 
din cauza lui Dylan. 

Clatină din cap când vede că sunt nedumerită şi spune: 

— E o poveste lungă. 

Ne ridicăm şi, preţ de o clipă, e ciudat, după care ne 
mişcăm amândouă în acelaşi timp, într-un fel de 
îmbrăţişare care spune totul şi nimic în acelaşi timp. 

— Dacă mai vrei să vorbeşti despre asta, spune ea, ai 
numărul meu. _ 

— Şi tu pe-al meu. Îţi mulţumesc. 

Afară, ne luăm rămas-bun şi, în drum spre maşina mea, 
o văd traversând spre locul unde un bărbat mai în vârstă 
stă rezemat de un stâlp de iluminat. Faţa i se înseninează 
când o vede. Se îmbrăţişează şi merg mai departe, 
ținându-se de braţ. În seara asta o să-i povestească despre 
întâlnirea noastră, despre ceea ce ne-am spus. li va spune 
cum am plâns şi cum a plâns şi ea, şi poate că va plânge 
din nou, şi el o va ţine în braţe şi îi va spune tot ce mi-a zis 
şi ea mie. Că nu există răspunsuri corecte, nici globuri de 
cristal. Doar instinct şi speranţă şi să faci ceea ce consideri 
că este just. 

Îi invidiez pentru cât de apropiaţi sunt - felul în care 


e 270 œ» 


pare că se potrivesc unul cu celălalt, aşa cum şi eu şi Max 
eram, şi mă întreb în ce fel ar fi putut Dylan să fie cel care 
i-a adus împreună. Mă gândesc la faptul că Max n-ar fi 
trebuit să se afle în avionul în care eram eu de serviciu în 
ziua în care ne-am cunoscut şi cum ne-am întâlnit câteva 
ore mai târziu în acelaşi bar. Un miracol, cum l-a numit 
Max. Destin, i-am spus eu. Unele lucruri sunt pur şi simplu 
menite să se întâmple. 
— an 

— Alistair şi Tom ne-au invitat la prânz duminică. 

li arăt lui Max SMS-ul. Deasupra lui, într-un şir de 
mesaje care au continuat mult după ce Alison, Phoebe sau 
Fiona au renunţat să mai încerce, sunt doi ani de invitaţii 
refuzate. Cină săptămâna viitoare? Ne pare rău, lucrăm. 
Plimbare lângă râu? Scuze, suntem ocupați. Uneori, când 
mi se părea prea mult, firul mesajelor este întrerupt din 
partea mea, rămânând doar insistența lor - Cafea? Prânz? 
- sau solidaritatea amabilă a lui Tom - Hei, bună! Ne 
gândim la tine. Sperăm că eşti bine. 

— Vrei să mergi? 

Max aşteaptă să spun eu ce-mi doresc. El nu a refuzat 
invitaţii, cum am făcut eu, dar calendarul social a căzut în 
sarcina mea pur şi simplu, când cocktailurile şi cinele au 
devenit jocuri şi picnicuri. Imi dau seama că nu ştiu cum se 
simte când vede familii cu copii, dacă se întoarce spre 
televizor ca să nu rănească sentimentele mele sau pe ale 
lui. Cumva, în ultimii doi ani am încetat să mai vorbim unul 
cu celălalt - am ocolit tocmai singurele persoane care ştim 
că ar fi înţeles prin ce treceam. 

— Cred c-ar trebui să mergem. N-am mai ieşit cu nimeni 
de când... 

Propoziția este completă, este propria noastră 
prescurtare pentru viața după Dylan. 

Max zâmbegşte crispat. 

— Nu am mai ieşit nici în doi, de altfel. 

Mă uit în altă parte. Nu e corect să pară mai simplu să 
ieşi cu Tom şi Alistair decât la cină cu bărbatul pe care-l 
iubeşti. Nu e în regulă să mâncăm din farfurii ţinute în 


e 271 œ» 


braţe în faţa televizorului în fiecare seară în care suntem 
împreună sau că vorbim mai mult prin mesaje, aflaţi la 
câteva meridiane distanţă unul de celălalt decât o facem 
faţă în faţă. Eu şi Max am fost un cuplu cu mult înainte să 
devenim părinţi - cu siguranţă, ne putem întoarce la asta 
acum, nu? 

Da 

— Ai spus că iei hrean. 

— Am spus că ne trebuie hrean. 

— Ai spus c-o să iei! 

— Ei bine, n-am luat! 

Mă uit la Max şi râdem amândoi. 

— Mă bucur să văd că nu ni se întâmplă doar nouă, 
spune Max. 

Tom şi Alistair nu se mai contrazic şi zâmbesc sincer. 
Alistair îşi dă ochii peste cap. 

— Dacă ar fi după Tom, dulapurile ar fi goale şi asta 
mică - spune şi îi dă un pupic pe creştet lui Darcy - ar muri 
de foame. 

— Dacă ar fi după Alistair, am comanda mâncare în 
fiecare seară şi asta mică ar arăta ca Buddha. 

Tom se uită la Alistair, cu sprâncenele ridicate, dar nu 
poate sta încruntat prea mult şi amândoi izbucnesc în râs. 

— Bine, bine, hai să mâncăm! 

Se aşază în capul mesei şi arată cu mâna peste masa 
întinsă. 

— Friptură de vită, cartofi, păstârnac, mazăre, morcovi 
şi o chestie cu brânză pe care am cumpărat-o de la M&S şi 
pe care o să mă prefac că am gătit-o în casă. 

— Arată grozav. 

— Ți-e foame, îngeraşule? 

Scaunul cu măsuţă al lui Darcy este tras lângă al lui 
Alistair şi fetiţa loveşte cu o linguriţă de plastic în tăviţa ei, 
în aşteptarea mâncării, în timp ce tatăl ei îi umple farfuria 
şi-i taie porţia în bucăţi mici. 

— Nu credeţi că de-acum ar trebui să-i dea şi nişte 
măseluţe? Nu poate fi simplu să mesteci carnea de vită cu 
gingiile. 

e 272 a 


— Nu la cum o găteşti tu, cu siguranţă, spune Tom şi-i 
trimite o bezea peste masă lui Alistair, care se preface că 
nu a auzit. 

— Lui Dylan i-au ieşit foarte târziu, spune Max. 

Simt un junghi, nu pentru că eu nu vorbesc despre el, ci 
pentru că nici alţi oameni nu o fac. Faptul că i se 
pomeneşte numele aduce cu sine un moment de tăcere şi 
stânjeneală; obraji îmbujoraţi de jenă şi schimbarea 
subiectului. Oamenii se feresc mereu, ca şi cum pierderea 
unui copil ar fi ceva contagios, ca şi cum dacă ai vorbi 
despre asta ai încălca cine ştie ce regulă nescrisă. 

— Atunci ne-am mai liniştit. Ai auzit, îngeraşule? 

Simt o atingere sub masă. Piciorul lui Max care se 
freacă de al meu. Ridic privirea şi-l văd uitându-se la mine. 
Eşti bine? mă întreabă el fără cuvinte. Sunt bine, îi 
răspund. Îmi dau seama că încă mai pot să-l citesc, şi el 
încă mai poate să mă citească pe mine. Pur şi simplu nu 
ne-am mai ascultat unul pe celălalt. 

La aproape trei ani, Darcy Bradford îi are pe cei doi taţi 
ai ei la degetul mic. A mers foarte târziu şi se pare că a 
adoptat o politică similară şi în privinţa vorbitului. 

— l-am făcut o mulţime de teste, spune Tom, şi, din 
punct de vedere neurologic, nu este nimic în neregulă cu 
ea. Pur şi simplu nu vrea să vorbească. 

— Poate că nu are loc de tine. 

Alistair se apleacă peste masă ca să-mi umple din nou 
paharul. 

— Fiecare copil începe să vorbească în ritmul său, spun. 
Dylan a pronunţat primul său cuvânt - camion - foarte 
devreme, dar apoi a trecut o eternitate înainte să mai 
spună altceva. 

Mă uit la Max. 

— Îţi aduci aminte? Apoi a spus tata. 

Max zâmbegşte. 

— Tuturor bărbaţilor pe care-i întâlneam, de la poştaş la 
casierul de la supermarket. Pot să vă asigur că mi-a creat 
chiar un complex. 

Râdem cu toţii şi simt piciorul lui Max lipit strâns de al 


e 273 a 


meu. Îi susţin privirea şi ceva în interiorul meu se 
relaxează, ca şi cum până acum mi-aş fi ţinut respiraţia. 
Am avut doi ani fără Dylan, dar am avut mai mult de-atât 
împreună cu el. Am avut parte de sărbători şi aniversări, şi 
de îmbrăţişări... atât de multe îmbrăţişări! Am fost 
norocoşi, mai norocoşi decât multe, multe alte cupluri. 

— E minunat, spun şi mă uit la Tom şi la Alistair. 
Mulţumim de invitaţie. 

— Eram pe punctul de a trimite o echipă de căutare şi de 
a organiza o intervenţie. 

Roşesc. 

— A fost greu. 

Alistair îşi pune o mână peste a mea. Când vorbeşte, 
tonul lui glumet a dispărut. 

— Nici măcar nu ne putem imagina. 

Amândoi se uită la Darcy, care se mânjeşte pe faţă cu 
praz cu brânză cu o plăcere de neegalat. 

— Ar fi fost foarte posibil să fi fost noi în locul vostru, 
spune Tom, şi a fost o vreme când poate că aş fi gândit Si 
de ce nu a fost aşa? De ce am fost noi şi nu ei?, dar acum 
nu o mai fac. 

Ar fi putut să fie ei în locul nostru. Ar fi putut fi familia 
Slater, cei cu copilul de lângă pătuţul lui Dylan. Ar fi putut 
- şi încă mai este posibil - să fie în locul nostru oricare altă 
familie din lume. Chiar în această clipă, alţi doi părinţi stau 
în camera de relaxare, ţinându-se de mână şi ascultând 
cuvintele care le vor da lumea peste cap. 

Mă uit la Max şi ridic paharul. 

— Pentru copii! 

— Pentru copii! repetă şi ceilalţi. 

— Credeţi că veţi mai avea alţii? 

Alistair îi aruncă o privire mustrătoare lui Tom. 

— Tom! 

Clatin din cap şi spun: 

— Nu mai pot trece încă o dată prin asta. 

Văd cum chipul lui Max se înăspreşte. 

— E perfect de înţeles, spune Tom. Noi n-o să mai avem 
alţii. Deşi este o tipă nouă la serviciu, cu păr roşcat-aprins. 


e 274 œ» 


Imaginaţi-vă părul acela combinat cu structura mea osoasă 
ŞI... 
Este întrerupt de şervetul lui Alistair care zboară din 
cealaltă parte a mesei şi aterizează în farfuria lui. 

— Thomas Bradford, eşti incorigibil! 

Tom îşi pleacă fruntea. 

— Şi acesta, dragă Alistair Bradford, este exact motivul 
pentru care te-ai căsătorit cu mine. 

Mişc piciorul să-l ating pe al lui Max, dar nu-l mai găsesc 
la locul lui şi, când ridic privirea să continuăm conversaţia 
noastră mută, el nu se mai uită la mine. 


e 275 a 


35. MAX 
2016 


Îi spun mamei că nu vreau să fac nimic de Crăciunul 
acesta. În schimb, ea se duce la sora ei, unde poate să se 
joace cu copiii vărului meu, Addison, în timp ce eu stau 
întins în pat şi mă gândesc la Dylan. Cred că va fi plecată 
până pe la ora 4, ceea ce înseamnă că am şase ore în care 
pot să plâng. 

Pip spunea că plânsul o făcea să se simtă mai bine. 

— Probabil că tot ce-mi trebuie este un bocet bun, a 
spus ea odată, la sfârşitul unei săptămâni grele, când se 
mişca încet şi era un pic morocănoasă. 

Se întâmpla înainte să avem lucruri serioase pentru care 
să plângem, şi a pus la televizor Titanic şi a suspinat 
pentru Leo şi Kate şi a aruncat cu o pernă după mine 
pentru că am râs de ea. 

Un bocet bun. Oximoronul suprem. Nu e nimic bun când 
vine vorba de plâns... mai ales când eu sunt cel care 
plânge. Lacrimile par să vină de undeva din adâncul meu, 
hohote urâte, zgomotoase, care-mi cutremură tot trupul şi 
mă împiedică să respir. Cu cât plâng mai mult, cu atât se 
intensifică plânsul, până când doare fizic. Şi în tot acest 
timp aud vocea din capul meu: Eşti un mare ratat! Bărbații 
adevărați nu plâng. Uită-te la tine: verşi lacrimi în casa 
mamei tale ca un adolescent suferind din dragoste. Adună- 
te! Nu-i de mirare că Pip te-a părăsit. 

Crăciunul trecut, Dylan avea cinci ani şi jumătate şi 
nevoile sale erau atât de mari, că nu mai putea sta nicăieri 
decât în camera lui sau în centrul de îngrijiri paliative pe 
care-l vizita timp de trei weekenduri pe an. Părinţii lui Pip 
au venit la noi pentru trei zile, cu maşina încărcată de 
mâncare şi cadouri care fuseseră subiectul mai multor 
telefoane stresante. 

— Nu trebuie să-i luaţi nimic, le tot zicea Pip, dar Karen 
nu s-a lăsat înduplecată. 


e 276 


Cu un an înainte, ea şi tatăl lui Pip l-au ajutat pe Dylan 
să despacheteze jucării cu care nu avea să se joace 
niciodată şi am văzut cum Karen s-a schimbat la faţă când 
şi-a dat seama de greşeala făcută. 

Au căzut de acord până la urmă asupra unei perechi de 
mănuşi - circulaţia proastă făcea ca mâinile lui Dylan să fie 
mereu îngheţate - şi un lampadar cu şuvoaie mici de bule 
înăuntru. Am o amintire vie a feţei lui când am aprins-o, 
strigătul puternic de bucurie, şi mă ghemuiesc mai tare, în 
timp ce lacrimile îmi curg mai repede. 

Cred că Pip trebuie să fie cu părinţii ei astăzi. Mă întreb 
ce fac, dacă se gândesc şi ei la anul trecut, aşa cum fac eu. 
Strâng în pumn telefonul mobil - Mi-e atât de dor de tine -, 
formez numărul ei şi aştept să se conecteze. Apoi mă 
gândesc la cuvintele pe care mi le-a aruncat Pip - Aia n-a 
fost viaţă - şi anulez apelul. Poate că ei nici măcar nu-i 
este dor de el. Poate că se simte uşurată. Fericită, chiar. 
Şi-a primit viaţa înapoi. 

Arunc telefonul pe pat, lângă mine, dar, ca stârnit de 
gestul meu, începe să sune. Vă apelează Pip. Rahat, rahat, 
rahat, rahat! Văd cum numele ei se tot aprinde pe ecran şi, 
ca şi cum nu mi-ar aparţine mie, mâna mea se furişează şi 
răspunde. 

Pentru o clipă am impresia că a închis şi că nu mai este 
nimeni la capătul firului. Dar apoi aud un zgomot înecat şi- 
mi dau seama că, la mai bine de 6.000 de kilometri 
depărtare, Pip plânge şi ea. Stau întins în pat, cu telefonul 
lipit de ureche şi ascult cum Pip încearcă să tragă aer în 
piept. Când vorbeşte, se aude ca o şoaptă. 

— Mi-e atât de dor de el, încât doare. 

Plângem împreună acelaşi băiat, păstrat în inimi aflate 
de o parte şi de alta a oceanului. Singurii doi oameni de pe 
lume care ştiu cum se simte celălalt. Când se termină totul 
şi telefonul meu este din nou lângă mine, adorm. Şi când 
mă trezesc, am ochii umflaţi şi nasul înfundat, inima încă 
mă doare. Dar mă simt un pic mai bine. 

— 


Mama se duce prin magazine să prindă reducerile din 


e 277 œ 


luna ianuarie. Se întâlneşte cu Blair şi cu mama ei la Old 
Orcher Mall. 

— Ar trebui să vii cu noi... s-ar putea să-ţi facă bine să 
mai ieşi. 

— De ce aş vrea să merg la cumpărături cu o femeie cu 
care n-am vrut să-mi petrec timpul nici măcar când aveam 
10 ani? 

Mama arată ca şi cum ar fi gata să-mi dea şi ea o replică 
acidă, în schimb trage adânc aer în piept şi spune: 

— Oricum, şi eu s-ar putea să mă întorc pe la prânz. 
Linda poate fi îngrozitor de ţepoasă în preajma lui Blair, au 
o relaţie mai dificilă. 

— Deci nu e chiar perfectă, spun eu, mai mult pentru 
mine. 

Mama se uită la mine cu tristeţe. 

— Când ai devenit aşa de nesuferit, Max Adams? 

— Oh, nu ştiu, mă răstesc la ea. Poate atunci când mi-am 
pierdut fiul şi soţia într-o singură lună? 

Ceva se zvârcoleşte în mine. Detest omul acesta în 
interiorul căruia sunt captiv, dar nu ştiu cum să fiu altfel. 
Am pierdut şirul dăţilor în care mama a încercat să mă 
convingă să văd un doctor, un psihoterapeut... dar ce rost 
ar avea? Ei nu pot schimba ce s-a întâmplat. Nu pot 
schimba persoana care sunt. 

— Vrei să-ţi iau ceva? întreabă mama în timp ce pleacă. 
Pantaloni? Cămăşi? 

Am 40 de ani, sunt şomer şi mama se oferă să-mi 
cumpere haine. Ce naiba s-a întâmplat cu viaţa mea? 

După ce mama pleacă, fac un duş, apoi îmi pun un 
prosop în jurul taliei şi umplu lavoarul cu apă. Mă dau cu 
spumă de bărbierit pe faţă, dar înainte să-mi trec lama 
peste obraz mă opresc. Chiar vrei să vezi faţa aceasta? Nu 
mai pot fi din nou aceeaşi persoană - de ce să-mi aduc 
aminte mereu de ce s-a întâmplat, de fiecare dată când mă 
uit în oglindă? Mă clătesc de spumă. Imi aranjez barba, 
dar nu o dau jos. Nu m-am mai tuns de luni de zile şi mi s-a 
încreţit părul cum nu l-am mai avut din copilărie. 

În locul pantalonilor de trening în care am stat din 


e 278 + 


septembrie, mă îmbrac cu haine de stradă. Blugi, o 
cămaşă, şosete şi pantofi. Mi se par ciudate şi nu foarte 
confortabile şi mă întreb cum de reuşeam să port costum 
şi cravată în fiecare zi. Imi deschid laptopul. 

M-am angajat la Kucher Consulting ca analist de 
business, imediat ce am terminat facultatea. După obicei, 
ar fi trebuit să fac un MBA, dar lui Chester i-a plăcut de 
mine destul cât să-mi ofere un post de asociat - testându- 
mă cu din ce în ce mai multe contacte cu clienţii. Eram în 
al nouălea cer - nu aveam nici banii şi nici cheful să mă 
întorc din nou la şcoală pentru încă doi ani - şi la vremea 
la care am cunoscut-o pe Pip eram deja partener asociat. 

Deci, în ce situaţie sunt acum? Am experienţă, dar nu 
sunt destul de calificat, într-un domeniu extrem de 
competitiv, unde concurenţa are de partea ei atuul 
tinereţii şi diplome ataşate numelui. 

Incep cu Chester. 

— Mă simt mai bine. 

Liniştea care se lasă nu prea este promițătoare. 

— Aş vrea să mă întorc. 

— Chestia este, Max, că a trebuit să facem 
restructurări... 

— Atunci restructurează din nou. Sunt bun, Chester, ştii 
că sunt. M-am întors la Chicago, mă pot întâlni cu clienţii 
de aici, la faţa locului... 

— Ne-ai lăsat într-un mare rahat, Max. Am pierdut PWK. 
Schulman a plecat. 

— Mi-a murit fiul. P 

— Ştiu, oftează Chester. Iisuse, ştiu! Imi pare rău. Dar... 
îmi pare rău. 

Caut pe Google. Încerc la trei agenţii de consultanţă 
prea mici ca să-l fi deranjat vreodată pe Chester. Două 
dintre ele nu fac angajări. A treia îmi cere datele. 

— Cu cine lucraţi în prezent? 

— Am lucrat la Kucher Consulting până toamna trecută, 
apoi am luat o pauză ca să mă relochez din Marea Britanie 
la Chicago. 

Par mai încrezător decât mă simt de fapt. 


e 279 œ» 


— O să vă sunăm noi. 

Nu o fac. Nici ei, nici altcineva. 

— Depresia s-ar putea să fie o problemă, îmi spune un 
consultant în recrutare spilcuit, cu o cravată ţipătoare. 

— Stresul, îl corectez eu, deşi nu ştiu ce anume sună mai 
rău dintre cele două. Dar oricum nu a avut legătură cu 
serviciul. Fiul meu a murit. 

— În regulă, spune în timp ce loveşte în tastatură. S-ar 
putea să fie mai bine, presupun. Chiar şi-aşa, concediul 
neplanificat s-ar putea să trezească suspiciuni unui 
potenţial angajator, mai ales că nici de la slujba anterioară 
nu aţi plecat din proprie voinţă. 

L-am rugat pe Chester să facă să pară în aşa fel încât aş 
fi demisionat, dar era prea târziu. 

— A trebuit să-i demonstrăm lui Schulman că suntem 
serioşi, că am luat măsuri după ce ai lăsat contul lor în aer. 

Am fost sacrificat ca să păstreze un client. 

Am câteva interviuri de angajare, dar nu se 
concretizează nimic. Când vine primăvara, ajung din nou 
să nu mai ies din pantalonii de trening. Primesc un e-mail 
de la Pip şi-mi tresaltă inima când îl văd, dar îmi spune 
doar că, în cele din urmă, avem o ofertă pentru casă, şi că 
este cu 15.000 sub preţul cerut iniţial, dar că ar trebui să 
acceptăm pentru ca amândoi să ne continuăm drumul. Râd 
amar. Unii dintre noi sunt departe de a-şi continua drumul. 
Dar nici nu mai pot continua să plătesc ipotecă pentru o 
casă în care nu mai locuiesc. 

În aprilie mă duc cu mama la o strângere de fonduri la 
Happy Village, unde îmi face cunoştinţă cu câţiva dintre 
noii ei prieteni şi-mi spune fi-] aminteşti pe cutare despre 
oameni de care eu nu-mi aduc aminte deloc. Locul nu s-a 
schimbat defel în toţii anii în care n-am fost acolo - 
podeaua în pătrate alb şi negru ca o tablă de şah, scaunele 
înalte de la barul abia luminat, unde localnicii stau la bârfă 
la un pahar de old style. Stăm afară, în grădina cu terasă 
acoperită, la mese de plastic alb, pe scaune de plastic alb. 

Mama a invitat-o pe Blair, care stă lângă mine fără să 
scoată un cuvânt, şi nu e niciun dubiu că şi-ar fi dorit să nu 


e 280 » 


fi venit. Şi-a adus copiii, pe Brianna şi Logan, şi se uită la 
ei în partea cealaltă a grădinii cum se apleacă deasupra 
iazului să admire peştişorii aurii. Au 11 şi 9 ani, sunt bine 
îmbrăcaţi, se poartă frumos. Perfecţi ca mama lor. Simt 
cum mă cuprinde iritarea. 

— Ce mai faci? mă întreabă Blair dintr-odată, ca şi cum 
mi-ar putea citi gândurile. 

Ridic din umeri. 

— Sunt bine. Am venit aici numai pentru mama... nu e 
chiar locul meu preferat. 

Mă uit de jur-împrejurul grădinii de vară. Când eram 
mic, îmi plăcea la nebunie să vin aici. Grătare, muzică, îi 
imploram pe-ai mei să-mi mai ia o pungă de chipsuri. 
Desigur că foarte curând am devenit prea grozav pentru 
locul acesta - am vrut să merg la Wicker Park pentru mai 
multă distracţie, mai multă acţiune -, dar când aveam 
vârsta lui Logan, Happy Village era locul unde-mi plăcea şi 
mie să mă aflu. 

— Nu m-am referit la acum. Aici. Am vrut să spun: ce 
mai faci după ce s-a întâmplat cu fiul tău. Cum te simţi? 

Unii oameni te întreabă ca şi cum n-ar vrea să afle 
adevărul, de fapt. Sunt uşuraţi când spui Bine, în regulă, 
nu e rău, mulțumesc. Au pus întrebarea, şi-au făcut 
datoria. Dar Blair îmi susţine privirea şi-mi dau seama că 
nu mă pot uita în altă parte. Nu pot să mă eschivez de la 
întrebarea ei. 

— Destul de rău. 

Mă întreb dacă onestitatea mea o surprinde la fel de 
mult cum mă surprinde pe mine. 

— Uneori mă trezesc şi parcă am uitat. 

Dă din cap cu un aer serios, de parcă ar aştepta să spun 
mai mult. După o vreme, chiar spun. 

— Văd cerul şi totul mi se pare în regulă. Ca şi cum sunt 
plecat cu serviciul şi mai târziu o să vorbesc pe FaceTime 
cu Pip, şi Dylan o să-şi apropie faţa de cameră, ca şi cum s- 
ar putea căţăra direct în telefon. Şi apoi îmi aduc aminte. 

Masa este acoperită cu o faţă de masă de hârtie şi eu 
rup bucăţi din ea, lăsând să cadă pe duşumea confetti în 


e 281 œ» 


formă de semilună. 

— Şi este de două ori mai dureros. Pentru că mă simt ca 
şi cum l-aş pierde din nou, doar că de data asta intervine şi 
sentimentul de vinovăţie, pentru că am uitat. Pentru că 
moartea lui nu a fost primul gând care mi-a venit în minte 
când m-am trezit. Şi chestia asta mă dărâmă. 

Câţiva oameni vin la noi cu pungi de gunoi şi adună 
farfuriile de carton după ce ne întreabă Aţi terminat aici?, 
Blair aşteaptă până pleacă şi apoi răspunde. 

— Cred că e firesc să te dărâme. 

Mă gândesc la cum mi s-a spus să fiu bărbat pe terenul 
de sport, la cum am râs de Corey Chambers în clasa a 
patra pentru că a plâns ca o fetiță. Mă gândesc la 
momentul în care s-a îmbolnăvit Dylan, la oamenii care m- 
au bătut prieteneşte pe spate şi mi-au spus să am grijă de 
biata mea soţie. Cum poate fi firesc să mă dărâme? 

— De fapt, cred că ar fi ciudat dacă nu s-ar întâmpla aşa. 

Blair începe să rupă şi ea bucăţi din faţa de masă. În 
jurul picioarelor noastre este un mic cerc de confetti. De 
partea cealaltă a grădinii, mama îmi face semn cu mâna să 
vin să salut un alt vecin pe care nu mi-l amintesc. 

— Ai petrecut ani întregi fiind puternic pentru alţii. 
Pentru soţia ta, pentru Dylan. 

Blair îi pronunţă numele fără să ezite, fără milă, şi, în loc 
să mă doară, îmi face bine să-l aud pronunţat în barul 
acesta gălăgios, aglomerat, plin de muzică şi conversații. 

— Ai fost puternic în tot acel timp şi apoi, dintr-odată, n- 
a mai fost nevoie să fii aşa de puternic. 

Blair se uită la mine. 

— Ai fost vreodată răcit exact când ai plecat în vacanţă? 
E la fel. Te ţii tare, şi te ţii tare, şi te ţii tare, şi dintr-odată 
BUM. Te îmbolnăveşti. Corpurile noastre se pricep de 
minune să funcţioneze când trebuie, dar au nevoie de o 
pauză, spune Blair şi bate uşor cu degetele într-o parte a 
capului. Şi ăsta la fel. 

Apoi, brusc, Blair zâmbeşte. 

— Las-o mai moale - nu te descurci chiar aşa de rău. 

— Max! 


e 282 » 


Mama renunţă să-mi mai facă cu mâna şi, în schimb, 
strigă tare la mine: 

— Îţi aminteşti de familia Nowacki? 

Blair se abţine să nu râdă. 

— Cred că ar trebui să mergem să-i salutăm pe cei din 
familia Nowacki. 

— Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi! Vezi că Walt Nowacki scuipă când 
vorbeşte. 

— Nu, vreau să spun... 

— Ştiu. Cu plăcere. Hai să mergem! Şi ia-ţi un şerveţel. 

Du 


Mama nu poate să stea locului. A făcut curat în casă de 
două ori şi aşteaptă lângă fereastra de la camera de zi, 
trăgând draperiile de fiecare dată când trece o maşină. 

— Nu trebuie să stai aici, mamă. 

Sunt la fel de neliniştit ca ea, mă plimb de colo-colo prin 
casă, căutând lucrurile care n-au nevoie să fie reparate, 
pentru că le-am reparat deja. 

— Nu fac altceva decât să semnez actele casei. E o 
chestiune de câteva secunde. 

I-am propus lui Pip să mă văd cu ea la aeroport sau la 
hotelul ei. Lucrează din nou... de data asta pentru Virgin 
Atlantic. Sunt la început, dar e bine să zbor din nou, scria 
în e-mailul de la ea. 

— E-n regulă, o să vin eu la tine acasă. Mi-ar plăcea s-o 
văd pe Heather. 

Acum, că o văd pe mama cu buzele strânse, îmi dau 
seama că s-ar putea să regrete această decizie. 

La ora 6:00, un taxi opreşte în faţa casei. Deschid uşa şi 
ies pe verandă, vrând să ajung acolo înaintea mamei. Inima 
îmi bate cu putere. N-am mai văzut-o pe Pip de opt luni de 
zile, nu i-am mai auzit vocea de la Crăciun. Nici măcar nu 
mai ştiu ce simt pentru ea. Mi-e dor de ea, ştiu asta, dar o 
mai iubesc? Ea mă mai iubeşte? Mai avem vreo şansă? 

În clipa în care o văd, ştiu că eu încă o iubesc. În clipa în 
care ea mă vede, îmi dau seama că nu mai avem nicio 
şansă. Amărăciunea pe care am văzut-o în ochii ei când m- 


e 283 + 


a părăsit a dispărut, dar zâmbetul ei este trist. Nu este o 
întâlnire plină de emotie. E un moment de rămas-bun. 

— Salut! 

— Bună, Max. 

Ne îmbrăţişăm, trupurile noastre potrivindu-se unul cu 
celălalt ca de fiecare dată şi simt cum ceva îmi zdrobeşte 
pieptul la gândul că e posibil să nu mai facem asta 
vreodată, că după toate cele prin câte am trecut, este 
posibil să ne trăim vieţile separat. Mă gândesc la ce a spus 
Blair în ziua aceea, la doi oameni care aveau gripă, şi-mi 
doresc să fi auzit şi restul poveştii. Ce se întâmplă când cei 
doi oameni nu mai sunt bolnavi? Pot să mai aibă grijă unul 
de celălalt după aceea? Sau este întotdeauna prea târziu? 

— Imi place barba ta. 

Pip întinde mâna, apoi şi-o retrage, ca şi cum ar fi vrut 
să-mi atingă faţa, înainte să-şi aducă aminte că nu mai 
suntem împreună. 

— Îţi stă bine. 

— Cum a fost zborul? 

Tonul mamei este distant, dar politicos. Pip o 
îmbrăţişează şi pe ea şi ceva din atitudinea înţepată a 
mamei dispare. 

— Imi pare atât de rău! spune Pip, uitându-se în ochii ei. 

Mă aştept ca mama să se ia de ea, să-i spună câteva 
dintre lucrurile pe care le-a tot zis despre nora ei în aceste 
ultime câteva luni. Dar chiar dacă mijeşte ochii şi 
dezaprobarea ei este evidentă, scuzele lui Pip înseamnă că 
mama nu poate să fie nepoliticoasă. 

— Şi mie. 

După câteva minute, Pip deschide poşeta. Poartă un 
costum cu fustă şi sacou roşu-aprins şi o cămaşă albă 
apretată. Mă bucur că a schimbat compania aeriană, că nu 
mai este în costumul albastru de la British Airways pe care 
îl purta când ne-am cunoscut. Ar putea foarte bine să fie o 
altă persoană. Apoi îmi dau seama că este o altă persoană. 
Că amândoi suntem. 

— Deci trebuie să semnezi aici şi... aici. 

Actele pentru casă sunt în cele din urmă gata şi 


e 284 œ» 


cumpărătorii noştri se pot muta. Îndată ce semnez 
contractul putem face schimb şi, două săptămâni mai 
târziu, ultima legătură tangibilă dintre mine şi Pip va 
dispărea. Va mai rămâne doar divorţul. Nu a spus nimic 
despre asta încă, dar ştiu că va urma. 

Găsesc un stilou. Mama se uită pe fereastră. E agitată 
din nou şi, când aude o maşină afară, se uită la mine cu un 
aer pe care nu-l pot desluşi. Mă aşez pe canapea şi iau o 
revistă pe care să pot sprijini hârtiile. Pip se aşază şi ea, 
dar mama deschide uşa şi mă întreb cine este, când... 

— Pip, ea este Blair, o veche prietenă din copilărie a lui 
Max. 

Mama nu vrea să se uite la mine. O veche prietenă? 
Blair a fost unul dintre copiii vecinilor cu care mă jucam 
numai dacă eram obligat şi care era la clubul de înot, şi 
care putea să-şi ţină respiraţia sub apă la fel de mult ca 
mine. Dar n-am fost niciodată prieteni... 

O secundă de linişte, apoi Pip se ridică. 

— Mă bucur să te cunosc. 

Femeile îşi dau mâna, iar eu găsesc pagina unde trebuie 
să semnez ca să termin odată cu toate astea. 

— Ne scuzaţi, spune mama. Blair a venit să mă ajute să 
aleg ceva pentru aniversarea de 70 de ani a lui Bob. 

Cele două femei dispar la etaj. Pip ridică din 
sprânceană. 

— Pare drăguță. 

Ridic din umeri. 

— Abia dacă o cunosc. 

Colţurile gurii lui Pip se ridică uşor şi simt cum mă 
cuprinde furia la adresa ei, pentru că nu mă crede, şi la 
adresa mamei, pentru jocul pe care-l face. Încearcă s-o 
facă geloasă pe Pip? Asta e? Blair este şi ea parte din 
complot? Jur că nici dacă trăiesc până la 100 de ani, tot n-o 
să înţeleg femeile. 

— Scrie aici că trebuie să existe un martor pentru 
semnătura mea. 

— O s-o rugăm pe mama ta. 

Pip se duce la capătul scărilor. Ezită şi apoi strigă: 


e 285 + 


— Heather! 

Semnez paginile marcate cu bileţele galbene, când 
mama coboară. 

— Scuze că te deranjez... ai vrea să contrasemnezi 
semnătura lui Max? 

Mama dă rigid din cap şi se aşază lângă mine, iar eu dau 
din nou paginile de la început. 

— Of, la naiba! 

Pip citeşte notițele care însoțesc contractul. Ridică o 
mână chiar când mama ia stiloul de la mine. 

— Nu poate fi un membru al familiei. 

Se uită la noi, cerându-şi scuze din priviri. 

— Scuze, ar fi trebuit să citesc totul cu atenţie. Credeţi 
că... se uită în sus, spre scări. 

— Sunt sigură că ar vrea, spune mama fără să ezite. 
Blair, dragă! Poţi să cobori un pic? 

Durează o eternitate până când Blair semnează şi-şi 
completează adresa cu litere mari de tipar. Se discută mult 
dacă este în regulă să completeze cu cerneală albastră sau 
dacă ar fi trebuit să fie neagră şi Ji se pare că ăsta e mai 
degrabă M sau N?, dar în cele din urmă totul e gata. Mama 
şi Blair dispar din nou sus... Mă bucur că te-am cunoscut, 
Blair. Și eu, la fel, drum bun! Şi apoi eu ies pe verandă cu 
Pip. A cerut taximetristului s-o aştepte - nu a existat nicio 
clipă pericolul ca ea să-şi fi dorit să stea mai mult. Ne 
îmbrăţişăm din nou şi de data asta chiar este posibil să fie 
ultima noastră îmbrăţişare. Aş vrea s-o ţin în braţe pentru 
totdeauna, dar ne retragem amândoi, pentru că de acum 
înainte nu aşa stau lucrurile. Nu mai există nicio casă, 
niciun copil. 

Nu mai există noi. 


e 286 » 


36. PIP 
2015 


Stau pe closet şi mă uit fix la fereastra Perspex de pe 
testul din mâna mea, pe care viitorul meu stă scris cu 
litere mari care nu pot fi contestate. 

ÎNSĂRCINATĂ. 

Mă sprijin de peretele cabinei de toaletă şi expir adânc. 
Nu are rost să mai fac un alt test de sarcină. Cămaşa de la 
uniforma de serviciu mă strânge în dreptul pieptului, iar 
trupul mă doare şi simt o sfârşeală care este ceva mai mult 
decât oboseala obişnuită a slujbei sau adaptarea la 
diferenţele de fus orar. Ştiam deja de o săptămână, dar n- 
am vrut s-o cred. Mi-am spus că-mi imaginam tot felul de 
lucruri, că trupul meu transforma anxietatea în simptome- 
fantomă. 

Însărcinată. 

— Rahat, rahat, rahat, rahat... gem eu, cu inima 
bătându-mi cu putere. 

Ce mă fac? Nu pot să mai am un copil - nu pot risca să 
mai iubesc din nou un copil cu toată puterea mea, nu pot 
risca să-l mai pierd din nou. Dar ce variantă am? Cum să 
mai pot pune capăt unei alte vieţi după toate prin câte am 
trecut? 

Cu Dylan am rămas însărcinată din prima lună. Max s-a 
prefăcut dezamăgit - speram să pot măcar să mă bucur de 
perioada de pregătire -, dar entuziasmul lui a fost susţinut 
de sentimentul înnăscut al bărbaţilor când reuşesc să 
îndeplinească întocmai funcţia pentru care sunt biologic 
construiți. E curios cât de important este lucrul acesta 
pentru ei; cum îşi închipuie că au control asupra spermei 
lor şi că, atunci când unul dintre înotătorii lor fecundează 
cu succes un ou, asta se datorează în exclusivitate dibăciei 
lor masculine. 

Am făcut şi atunci testul de sarcină singură, convinsă 
fiind că eram însărcinată. Sâni care dureau, greață, o 


e 287 œ» 


durere surdă de burtă. 

Chiar şi aparentul gust metalic, ca şi cum aş fi ţinut o 
monedă sub limbă. Am împachetat testul de sarcină într-un 
şervet de pânză şi am pregătit o cină pentru doi. Siropos, 
ştiu. Dar a meritat, pentru ce faţă a făcut Max. 

Insărcinată. 

Am atâtea de făcut! Trebuie să-i spun lui Max, desigur. 
Va fi încântat. Va vedea totul ca pe un nou început, un 
capitol nou. Trebuie s-o sun pe mama, care suferă atât de 
mult pentru că mi-am pierdut copilul. Nimic nu va putea 
compensa vreodată pierderea lui Dylan, dar un alt nepot... 
părinţii mei vor interpreta asta ca pe un semn că totul va fi 
bine. Trebuie să anunţ la serviciu. Politica în companiile 
aeriene este ca personalul de bord să fie consemnat la sol 
de îndată ce este în situaţia de a aştepta un copil, pentru a 
reduce riscul ca ceva rău să se petreacă. 

Mă holbez la testul de sarcină. Mă gândesc la şervetul 
de pânză, la masa pregătită pentru doi, la bucuria sinceră 
a lui Max când şi-a dat seama ce a despachetat. 

Şi apoi ridic capacul coşului de gunoi de lângă mine şi 
arunc testul acolo. 

Ies din cabină, mă spăl pe mâini şi mă alătur echipajului 
să luăm autobuzul de transfer către parcarea auto. 

— Te simţi bine? Eşti cam trasă la faţă, spune Jada când 
trecem prin Terminalul 1 cu valizele noastre pe rotile, ca o 
procesiune la un priveghi. 

Sunt în egală măsură extrem de nerăbdătoare să ajung 
acasă - să scap deopotrivă de uniformă şi de zâmbetul 
afişat pe chip - şi îngrozită să ajung acolo. 

— Cred că creveţii de aseară au avut ceva. 

— Eu ţi-am spus. 

Aseară am mâncat în Vegas la un local în care se 
serveau homari, şi atât Jada, cât şi Ethan au stat departe 
de creveţi, despre care Jada s-a convins că arătau „ciudat”. 
Nu era nimic în neregulă cu ei - de fapt, au fost delicioşi -, 
dar, dacă paloarea mea de acum poate fi pusă pe seama 
unei mese cu fructe de mare stricate, lucrul acesta îmi 
convine de minune. 


e 288 » 


În autobuz, mă uit pe geam, neliniştită din cauza unui 
atac de greață subit pe care suspensiile săltăreţe ale 
maşinii îl agravează şi alerg la maşina mea, sub pretextul 
că vreau să scap de perioada de trafic intens care 
urmează. 

— Îţi trimit un mesaj mai târziu, îi strig eu Jadei. 

Cu toate acestea, tot sunt prinsă în cozile de la ora de 
vârf, naveta mea de opt minute transformându-se în două 
ore petrecute în maşină. Mă bucur de întârziere, de 
răgazul pe care îl am să mă mai gândesc, dar curând 
liniştea devine prea apăsătoare şi deschid radioul. Dintr- 
odată îmi amintesc de serile în care veneam înapoi acasă 
cu maşina de la STIP şi de ceea ce devenise aproape o 
obsesie pentru podcastul Cum o cresc pe B. Mă simt 
irațional cuprinsă de vinovăţie că am renunţat să-l mai 
ascult, că am abandonat-o pe B şi pe familia ei şi că nu mai 
ştiu nimic despre cum se mai simt, ce au mai făcut în 
ultimii trei ani. În timp ce abia mă târâi cu maşina prin 
trafic, găsesc ultimul episod şi conectez sistemul audio al 
maşinii la Bluetooth. 

Primele 10 minute sunt complet în ceaţă. Unde este tatăl 
lui Bridget? Când şi-au luat câine? Cine sunt oamenii 
aceştia? Sunt ciudaţi, şi totuşi familiari, precum noii 
membri ai distribuţiei unui serial pe care cândva l-am 
urmărit asiduu. Ascult vocea blândă a mamei lui Bridget, şi 
încet-încet pun cap la cap evenimentele pe care le-am 
ratat. Ea şi tatăl lui Bridget s-au despărţit. N-am luat parte 
la trauma, şocul, motivele despărțirii. Am ajuns la actul al 
treilea, într-o nouă stare de fapt, prea normală ca să fie 
demnă de băgat în seamă şi mă întreb de câtă suferinţă a 
fost nevoie ca să se ajungă aici. Mă întreb care va fi 
propria mea normalitate peste trei ani. 

— B a ales un tort cu Dixie, se aude vocea din boxele 
mele. De aceea, la 11 noaptea, mă chinui să tai un 
pandişpan în forma unui câine teckel şi mă întreb de ce nu 
i-am oferit nişte variante mai uşor de realizat. 

Trebuie să fie obosită această mamă - această mamă 
singură - şi totuşi se simte din vocea ei că zâmbeşte. Mi-o 


<e 289 + 


imaginez pe Eileen în bucătăria ei, cu făină în păr şi o 
chiuvetă plină de vase. Prea muncită şi prea surescitată. 
Dar se va duce la culcare mulţumită de tortul ei în formă 
de teckel, ştiind că mâine Bridget va striga de bucurie, iar 
ziua ei de naştere va fi perfectă. 

Aş putea avea din nou şi eu aşa ceva. Aş putea coace 
prăjituri şi aş sta până târziu planificând surprize pentru 
zile de naştere. Am avut o dată parte de asta, aş putea să 
am din nou. Mă apăs cu mâna pe burtă. Însărcinată. 

— 


Max deschide uşa când intru pe aleea noastră pentru 
maşini. Îi văd conturul în pragul uşii, luminat de becul din 
hol, cu un pahar de vin în mână. 

— A fost aglomerat? mă întreabă când cobor din maşină. 

— Îngrozitor. Cum a fost la serviciu? 

Îl urmez în casă. 

— Grozav! Clientul meu şi-a rupt piciorul. 

Ridic din sprânceană şi el zâmbeşte larg. 

— A trebuit să amâne vizita noastră de prospecţie, ceea 
ce înseamnă că săptămâna viitoare voi sta la birou, în loc 
să-mi petrec trei zile la Berlin. Poftim, ia ăsta, spune el şi- 
mi întinde paharul lui cu vin. Şi nu doar asta, dar 
Schulman este încântat de cum arată proiectul până acum, 
aşa de tare, încât Chester a început să bată apropouri 
despre ceva bonusuri. 

— E grozav, iubitule. 

Nu am băut alcool cât am fost însărcinată cu Dylan şi, 
chiar dacă acum duc paharul la gură, nu pot să iau nicio 
înghiţitură. 

— Pari obosită. 

Din senin, simt lacrimi în ochi şi Max are un aer 
îngrijorat. 

— Eşti bine? S-a întâmplat ceva? 

Acum. Spune-i acum. 

Dar nu o fac. 

m 

Nu-i spun nici în ziua următoare şi nici în cea de după şi, 

în timp ce o săptămână se transformă în alta, ideea de a-i 


< 290 » 


spune devine din ce în ce mai complicată. Pentru că... de 
ce nu i-am spus mai devreme? Mă prefac că nu se 
întâmplă. Alung cât de departe pot gândul că port în mine 
un copil, ignorând valurile de greață care mă trimit 
alergând la chiuvetă şi oboseala care mă face să mă duc la 
culcare la ora 9. 

La serviciu, deschid nasturele de sus al fustei şi mă lupt 
cu răul de mişcare, de care n-am mai suferit până acum. 
Acasă, trec prin valurile căsniciei, pretextând că sunt 
obosită când îl resping pe Max cu blândeţe seara, ca să nu 
simtă cum mi s-au umflat sânii şi mi s-a îngroşat talia. 

Va trebui să-i spun curând, dar să-i spun lui Max, să 
spun oricui, de altfel, va face ca lucrul acesta să fie real, şi 
când îmi dau voie să mă gândesc la această sarcină tot ce 
pot vedea este trupul inert al lui Dylan în braţele mele. Se 
va întâmpla din nou, ştiu asta, pur şi simplu. Poate nu în 
acelaşi fel - poate mai târziu, poate mai devreme -, dar se 
va întâmpla. Nu mi se va permite să am parte nici de acest 
copil. 

Max şi cu mine coabităm ca doi colegi de apartament, 
politicoşi, dar distanţi, gătind pe rând, apoi retrăgându-se 
fiecare în spaţiul său separat; el, jos cu televizorul, iar eu 
sus, în camera de citit, cu vreo carte. Mă întreb dacă nu 
cumva regretă că mi-a creat acest rai şi apoi îmi spun că 
poate tocmai asta şi-a dorit până la urmă. Văd cum apar 
fisurile în căsnicia noastră şi, chiar dacă ştiu că eu sunt 
cauza, şi chiar dacă îl iubesc pe Max atât de mult, că 
aproape că doare, tot mă retrag de lângă el. 

Serviciul este o uşurare - bănuiesc că pentru amândoi. 
Mesajele noastre reciproce devin sporadice, limitându-se 
la Am ajuns cu bine şi Sper că ai avut un zbor plăcut x. Mi- 
e dor să vorbim pe FaceTime, mi-e dor de conversațiile 
noastre lungi prin SMS-uri. Mi-e dor de el. 

— Atunci spune-i, zice Jada. 

Verificăm cabina goală înainte să debarcăm şi ea 
plănuieşte deja la ce local de noapte din Joburg să meargă 
mai întâi. In lumea ei, totul este simplu. lţi place de 
cineva? Spune-i! Ai o problemă? Spune-o! 


e 291 œ» 


— Nu ştiu de unde să încep. 

Nu i-am spus Jadei că sunt însărcinată. Suntem prietene, 
într-un fel, dar mai presus de toate este o colegă şi - în 
ciuda vârstei ei - îmi este superioară ierarhic; iar eu sunt 
gravidă în patru luni şi nu am anunţat nimic. Am pus lipsa 
alcoolului din această perioadă pe seama faptului că vreau 
să mai dau jos câteva kilograme care s-au pus pe mine „pe 
furiş”, iar Jada, care este foarte atentă la cum arată, a 
acceptat scuza mea fără prea multe întrebări. 

— Înainte puteam să vorbim despre orice, dar acum mă 
simt de parcă mi-ar rămâne cuvintele în gât. 

Ridic o eşarfă care a rămas pe un scaun, pun o revistă 
înapoi în raft. 

Jada îşi muşcă buza, căzând pe gânduri. Poartă nuanţa 
de ruj de buze creată special pentru companie, un roşu 
puternic care pare să fi fost făcut anume pentru ea. 

— Părinţii mei au făcut terapie de cuplu după ce mama a 
ameninţat că-l părăseşte pe tata dacă nu renunţă la golf. 

— Pare un pic dus la extrem. 

— Nu-i ştii pe-ai mei. Oricum, evident că a mers, pentru 
că sunt încă împreună, iar tata şi-a pus la vânzare crosele 
pe eBay. 

Ajungem la capătul cabinei, ne luăm genţile din 
compartimentele pentru pălării şi ne schimbăm cu pantofii 
de mers la sol. Nu pot să mă abţin să nu-mi pară rău 
pentru tatăl Jadei. 

— Poate că ar trebui să încercaţi şi voi. 

— Poate. 

Răspunsul meu nu înseamnă că aşa vom face, dar 
mintea îmi zbârnâie. Mă gândesc la părinţii Jadei - mama, 
fără doar şi poate la fel de înaltă şi de elegantă ca fiica ei, 
tatăl, mândru de fetiţa lui - şi-mi imaginez cum e să fii 
genul acela de persoană care se duce la terapie de cuplu 
din cauza unor dispute pe tema partidelor de golf. Şi 
totuşi, iată-mă, cu o problemă mult mai dificilă decât prea 
mult timp petrecut pe terenul de golf, şi eu ce fac, în 
schimb? O ignor. Sperând că o să dispară. 

Dar nu va dispărea. Trebuie să vorbesc cu Max. 


e 292 œ» 


În timp ce ne ţinem după pilotul nostru prin aeroportul 
din Johannesburg, deja mă simt mai bine. Un copil arată 
spre noi, atrăgându-i atenţia mamei sale, pe care o trage 
de mână. Uite! Mă gândesc la cum stăteam în grădina 
părinţilor mei, uitându-mă la avioane, şi mă întreb dacă 
băieţelul acesta va creşte şi va deveni însoțitor de zbor, 
pilot, inginer de aviaţie. Are vârsta pe care ar fi trebuit s-o 
aibă Dylan acum şi, în loc să mă uit în altă parte, îi 
zâmbesc, iar el îmi răspunde, bucuros. Pot face asta, îmi 
spun. Pot să fiu mai bine. 

În autobuzul de transfer, echipajul vorbeşte despre 
hoteluri. În mod neobişnuit, am fost împărţiţi în două 
hoteluri diferite. Căpitanul nostru, Shona, stă la Sandton 
Sun cu jumătate din echipaj, iar Jada şi cu mine stăm la 
Palazzo Montecasino, cu restul echipajului. Nu-i mai ascult 
şi-mi deschid telefonul să-i spun lui Max că am ajuns cu 
bine. Şi el zboară înapoi astăzi, după ce şi-a luat o zi în 
plus în călătoria la Chicago, ca s-o poată vedea pe mama 
lui. Chicago este cu şapte ore în urma Joburgului şi, în 
timp ce telefonul meu caută o reţea locală, eu număr orele 
pe degete, prea obosită să mai fac calculele în gând. Aici 
este 12 ziua, ceea ce înseamnă că la Max este... 5 
dimineaţa. 

Mesajul lui obişnuit de noapte bună vine automat, 
nepotrivit cu fundalul însorit care se vede pe geamurile 
autobuzului de transfer. 


Somn uşor, iubito, mi-e dor de tine. Te iubesc atât de mult şi 
mă simt atât de norocos să te am! 


Soarele sud-african îmi încălzeşte faţa, iar mesajul lui 
Max îmi încălzeşte inima. Eu sunt cea norocoasă. Max nu a 
renunţat niciodată la mine. M-a iubit în tăcere şi a aşteptat 
să mă întorc la el. 

Mai urmează ceva, dar trebuie să citesc restul mesajului 
de două ori, pentru că nu-l înţeleg. Pentru o clipă mă 
întreb dacă sunt eu de vină - diferenţa de fus orar, 
oboseala, sarcina. 


e 293 œ» 


Mi-a părut atât de bine să-mi petrec ziua de azi cu tine! Abia 
aştept următoarea ocazie X X X 


Nu l-am mai văzut pe Max de cinci zile. 
Mesajul acesta nu era pentru mine. 


e 294 œ» 


37. MAX 
2017 


Stau pe partea cealaltă a străzii, în faţa casei. 

— Arată bine. 

O femeie încărcată cu mai multe sacoşe de cumpărături 
se opreşte să se uite la casă împreună cu mine. 

— Mulţumesc. 

Roşul aprins al casei mamei mele a fost readus la gloria 
de altădată, iar acoperişul verandei străluceşte alb din 
nou. Mă dor muşchii într-un fel care nu este în totalitate 
neplăcut, iar soarele de iunie îmi încălzeşte ceafa. 

— Presupun că nu ai o carte de vizită, nu? 

— O carte de vizită? Eu... ăăă, am înţeles. Este casa 
mamei mele, nu sunt zugrav. 

Femeia se uită la salopeta mea murdară de vopsea şi la 
stropii albi şi roşii de pe mâinile mele. 

— N-aş fi zis. 

Îşi pune jos sacoşele de cumpărături şi scotoceşte prin 
poşetă. 

— Ascultă, eu stau la numărul 1021, într-un apartament 
nou-nouţ care ar avea nevoie de o tuşă personală. Albul 
pur şi simplu nu mi se potriveşte, ştii? Dacă vrei, lucrarea 
eata. 

Notează un număr pe o bucăţică de hârtie şi mi-o 
întinde. 

— Mă cheamă Nancy. 

O sun a doua zi. 

Vrea albastru pentru camera de zi, galben în bucătărie, 
verde în dormitor. 

— După cum am spus, albul nu este culoarea mea. 

Râde şi cerceii i se bălăngăne pe lângă gât. Are în jur de 
50 de ani, cu păr gri-oţel, tuns mai scurt decât al meu, şi o 
mulţime de brățări argintii care zornăie când îşi mişcă 
braţele, lucru pe care-l face des când vorbeşte. Aflu că este 
asistent social, că este într-o relaţie cu o femeie din Little 


e 295 + 


Italy, dar că nu şi-au făcut planuri să se mute împreună - 
Nu mai fac din nou greşeala asta! - şi că îi place jazzul şi 
detestă pisicile. Mă lasă cu pensulele şi vopseaua, o scară 
cu trepte şi cheia de la uşa casei. 

Lucrarea îmi ia două săptămâni. Căpătăm o rutină. 
Nancy se întoarce acasă pe la ora 6 şi, în timp ce eu curăţ 
pensulele, ea face cafea şi verifică progresul lucrării. 

La sfârşitul fiecărei săptămâni mă plăteşte cu bani cash 
şi mă duc acasă simţindu-mă din nou exact la fel ca la 15 
ani, când am obţinut prima mea slujbă, la piscina Eckhart. 

Nancy mă laudă în faţa oricui îi trece pragul şi mă mai 
aleg cu două apartamente pe care să le zugrăvesc şi cu 
exteriorul unei case ca a mamei mele, doar că vopsită gri. 

La sfârşitul lunii iulie o scot pe mama la Wicker Park 
Fest. Pretinde că e prea bătrână pentru trupele care cântă 
- deşi nu ai zice, la cum bate ritmic din picior -, dar îi face 
mare plăcere să colinde printre standurile cu mâncare. Ne 
bate soarele în timp ce hoinărim prin mulţime. Toată 
lumea mănâncă, toată lumea râde sau zâmbeşte, stând de 
vorbă cu prietenii. O femeie pe picioroange, cu valuri de 
material mătăsos fluturând în jurul ei, se apleacă să-i dea 
un balon unui copil care-o priveşte cu gura căscată. 

Am ajuns înapoi la Big Star, unde ne-am înfipt într-o 
farfurie cu tacos, când trec pe lângă noi Blair şi copiii ei. 
Blair zâmbeşte. 

— Perfect! Puteţi să ne ajutaţi să rezolvăm disputa pe 
care o avem. 

Are părul prins într-un coc lejer şi cârlionţi liberi 
năvălesc peste bandana care ar trebui să-i ţină departe de 
faţa ei. Îi îndrumă pe copiii din faţa ei. 

— Spuneţi bună ziua, copii. 

Logan salută, în timp ce Brianna reuşeşte să scoată un 
mormăit adolescentin. Ambii copii au un aer răzvrătit. 

— Nu-i aşa că Kids Fest nu este pentru copii mici? 

— Absolut deloc! intervine de îndată mama. În program 
scrie că în după-amiaza asta se fac animale din baloane şi 
aud că va fi şi concurs de decorat biscuiţi. 

Brianna îşi dă ochii peste cap. Blair îmi surprinde 


e 296 » 


privirea şi eu nu mă pot abţine să nu râd. 

— Atunci presupun că ne-am lămurit, spune Blair 
zâmbind larg. Fără Kids Fest. 

— Deşi, spun eu, ai văzut că se fac antrenamente de 
karate? 

Logan se uită atent la mine. Caut pagina din program şi 
mă uit la ceas. 

— Încep în 10 minute. Ai putea exersa cum s-o cafteşti 
pe sora ta. 

— Ha! Îl caftesc eu pe el înainte să apuce. 

— Punem pariu? 

Caut în buzunar şi scot o bancnotă de cinci dolari. 
Brianna se întinde după ea, iar eu ridic mâna mai sus. 

— Mai întâi trebuie să-i dai o bătaie serioasă. 

— Max! 

Dezaprobarea mamei mele este aproape tangibilă, dar 
Blair râde în hohote. 

— Să mergem! 

Se opreşte şi se uită la mine, ca trăsnită. 

— Vii cu noi, da? 

— Nu ratez niciodată o bătaie bună. 

După aceea, când copiii se dau mari cu loviturile lor de 
karate - abia domolite de îngheţatele din mâini -, eu şi 
Blair stăm la umbra unui frasin, cu spatele rezemat de 
scoarţa lui aspră. 

— Te comporti grozav cu copiii. 

— Sunt copii buni. 

Blair încearcă să prindă cu limba îngheţata care se 
topeşte. 

— În fiecare joi seara dau o mână de ajutor la clubul de 
înot, spune ea, de îndată ce are situaţia sub control. Au 
nevoie de voluntari şi mă întrebam dacă... 

— Sunt chiar ocupat acum. 

— Desigur, spune ea şi lasă minciuna mea să treacă 
neobservată. 

Când Dylan a ieşit din spital, am vrut să-l duc din nou la 
înot, aşa cum făceam în fiecare duminică dimineaţă, dar nu 
a fost atât de simplu. Am avut permisiunea să-l ducem la 


e 297 œ» 


hidroterapie, la un centru aflat în partea cealaltă a 
Birminghamului, dar piscinele publice erau zone interzise, 
chiar dacă erau adaptate pentru a fi folosite de către 
persoane cu dizabilităţi, cu elevatoare, rampe, personal 
calificat. Sistemul imunitar al lui Dylan era prea puternic 
compromis. 

— Ei bine, dacă te răzgândeşti, mi-ar prinde bine un 
ajutor. 

— Nu o să mă răzgândesc. 

Nu vreau să fiu arţăgos şi văd pentru o fracțiune de 
secundă pe faţa ei că se simte jignită, înainte să 
zâmbească din nou. 

— Nicio problemă. 

Ne uităm mai departe la copii cum fac mişcări de karate, 
dar dintr-odată iarba nu mai pare atât de verde, nici 
soarele la fel de strălucitor. 


e 298 œ» 


38. PIP 
2015 


Max mă sună la câteva minute după ce avionul lui 
aterizează. Mi-l imaginez cum îşi desface centura de 
siguranţă înainte ca semnalele luminoase să se stingă şi 
cum îşi deschide telefonul, în ciuda anunţurilor care le 
solicită pasagerilor să nu facă asta, dar ei sunt nerăbdători 
să afle ce s-a mai întâmplat cât timp s-au aflat în aer. Imi 
imaginez cum se albeşte la faţă când îşi dă seama că i-a 
trimis soţiei sale mesajul acela... destinat altei femei. 

Îmi dau telefonul pe silențios şi mă uit cum numele lui 
apare şi clipeşte pe ecran iar şi iar până când intră 
mesageria vocală. Cine este femeia aceea? O colegă de 
serviciu? O persoană pe care a întâlnit-o în avion? Mă 
gândesc la noaptea în care ne-am cunoscut noi doi, cu 
aproape 15 ani în urmă, şi la cât de convinsă am fost că 
avea ochi doar pentru mine. Că aveam ochi doar unul 
pentru celălalt. Oare mă amăgeam singură? Poate că asta 
face Max în călătoriile lui de afaceri în străinătate. O iubită 
în fiecare port. Nu ar fi primul - am văzut destule în 
meseria mea ca să ştiu cum stau lucrurile. 

Avem douăzeci şi patru de ore de escală la Joburg, iar 
Max mă sună de cel puţin trei ori pe oră. Încep să ascult 
mesajele vocale, dar toate spun acelaşi lucru. Ceva şi 
nimic. Pip, te rog, trebuie să vorbim. Sună-mă. Te iubesc. 

Fără explicaţii. Fără Nu e ce crezi, nu e ce pare. Pentru 
că, desigur, este ce cred. Este exact ce pare. Soţul meu are 
o aventură. 

Rămân în camera mea în timp ce toţi ceilalţi merg la 
cumpărături şi renunţ la seara de distracţie. Comand în 
cameră mâncare pe care nu o pot mânca şi o oră mai 
târziu scot tava şi o las la uşă, cu farfuriile neatinse. Trag 
draperiile şi stau întinsă în pat, singura lumină fiind cea 
care clipeşte silențios pe ecranul telefonului meu. Apel de 
la Max, apel de la Max. 


e 299 œ» 


Mă trezesc din cauza crampelor. Stau pe întuneric cu 
ochii deschişi, încercând să rămân calmă, dar am nişte 
crampe atât de puternice la stomac, încât mi se taie 
respiraţia la fiecare spasm. Incet, cobor picioarele din pat, 
mă ridic în capul oaselor şi apoi mă scol în picioare şi mă 
duc la baie. Îmi fac curaj pentru picăturile de sânge care 
vor înflori în apa din vasul de toaletă. 

Nimic. Dar burta încă mă doare şi mă îndoi de mijloc. 
Mă gândesc la durerea de la început, atunci când l-am 
născut pe Dylan - crampele atât de puternice, încât 
vedeam în burtă conturul picioarelor lui. 

Şi apoi îmi ghiorţăie maţele. Un sunet inimitabil care mă 
face să râd cu putere, râsul meu iscând ecou în camera 
îmbrăcată în plăci ceramice. Junghiuri de foame. Asta e 
tot. N-am mai mâncat de când am plecat din Marea 
Britanie. 

Îmi trag pe mine pantalonii de jogging, mă spăl pe faţă 
şi rămân în picioare pentru o clipă, uitându-mă în oglindă. 
Aerul palid şi tras la faţă din primele trei luni a dispărut 
acum, înlocuit cu o piele curată şi obraji îmbujoraţi, în timp 
ce părul este mai des şi mai strălucitor. 

Eşti liniştită, îmi spun fără cuvinte, uitându-mă la mine 
însămi. Liniştită că nu ai pierdut sarcina. 

— Da, spun cu voce tare. 

Îmi pun mâinile pe pântec, mă întorc dintr-o parte şi-mi 
îndepărtez palmele una de alta, rămânând cu una 
deasupra burţii şi cu cealaltă dedesubt. Un alt junghi de 
foame întrerupe momentul. 

— Bine, bebeluşule, să-ţi dăm ceva de mâncare. 

E prima oară când îi vorbesc - prima oară când sunt 
conştientă de prezenţa sa - şi tresărirea din inima mea 
este deopotrivă tangibilă şi înspăimântătoare. 

Deschid uşa, dar tava mea a dispărut de mult, aşa că-mi 
pun o pereche de papuci de plajă şi un tricou lălâu care să- 
mi acopere burta şi cobor la parter. Chiar dacă este 
mijlocul săptămânii, restaurantul este aglomerat şi aştept 
ca ospătăriţa să-mi găsească un loc. Cu coada ochiului văd 
cum cineva îmi face semn cu mâna. Lars Van der Werf. 


< 300 » 


Ridic o mână şi zâmbesc politicos, chiar când ospătăriţa se 
întoarce cu o scuză. 

— O să mai dureze cel puţin 40 de minute. Puteţi 
aştepta? 

Zăreşte colţul în care Lars execută o pantomimă 
elaborată, frecându-se pe stomac şi gesticulând către 
scaunul gol de la masa lui. 

— Sau poate vreţi să vă  alăturaţi prietenului 
dumneavoastră? 

— De fapt, nu este chiar un... 

Dar Lars vine spre noi. 

— Pip! Acum ai ajuns? 

— Am venit cu zborul de 20:05, dar am dormit. 

— Vii să stai cu mine? Nu am comandat de mult - sunt 
singur că pot pune comanda mea în aşteptare până te 
hotărăşti ce vrei şi tu. 

— Nu vreau să te deranjez, spun, dar de fapt îmi doresc 
o cină liniştită, îmi doresc să stau singură. 

Trebuie să mă lămuresc ce să fac cu mesajul lui Max; ce- 
i voi spune când ajung acasă, dacă o să-l sun înainte să 
plec de la Joburg. 

— Mi-ai face o mare favoare. Dacă sunt lăsat de capul 
meu, o să mănânc trei feluri de mâncare şi un platou de 
brânzeturi şi mâine no să mai încap în cabina piloților. 

Se bate cu mâna pe abdomenul ferm, de altfel. 

Masa lui Lars este lângă uşile deschise care dau spre 
terasă şi facem schimb de locuri ca să-mi ofere mie 
priveliştea pajiştilor atent tunse. Un păun se plimbă pe 
marginea unei piscine rectangulare, penele din coada lui 
trimițând în aer un nor fin de praf. Când mă aşez, telefonul 
îmi vibrează în mână, un zbârnâit insistent semnalând încă 
un mesaj de la Max. Îl dau pe silențios şi-l întorc cu faţa în 
jos pe masă. 

— Te rog, răspunde, dacă trebuie. 

— Nu-i nimic urgent. E soţul meu. 

Te iubesc atât de mult şi mă simt atât de norocos să te 
am! Acesta nu este un mesaj trimis unei aventuri de o 
noapte sau uneia fără complicaţii care a avut loc într-o 


e 301 - 


călătorie de afaceri. O iubeşte. Se simte norocos că o are. 
Norocos! Pentru că ea este mai bună decât mine, mai 
atractivă, mai inteligentă? Pentru că nu are vergeturi, deci 
nici motiv să aibă aşa ceva? Care nu se uită în gol ore în şir 
pentru că se simte dărâmată şi... 

— Pip? se uită Lars la mine curios. 

— Poftim? 

— Spuneam că este greu într-o relaţie când eşti plecat 
atâta timp. 

— O, da, scuză-mă, pentru o clipă am fost cu mintea în 
altă parte. 

Mă uit spre uşile deschise, care încadrează perfect un 
cer vast colorat în portocaliu şi roşu. 

— Da, este greu, dar te obişnuieşti. 

Culcându-te cu altcineva, ca în cazul soţului meu, adaug 
eu în gând. Accept un pahar mic de vin şi-mi doresc să-mi 
amorţesc simţurile cu alcool. Jada şi restul echipajului 
trebuie să fie deja la Club Fluid. Simt un scurt moment de 
invidie pentru vieţile lor lipsite de complicaţii. 

— Eşti căsătorit? întreb eu. 

— Văduv. 

Zâmbeşte într-un fel care-mi este familiar. Un zâmbet 
care nu este din toată inima, menit totuşi să-l facă pe cel 
care a pus întrebarea un pic mai bine, mai puţin ciudat. Un 
zâmbet pe care-l recunosc din rarele ocazii când dau un 
răspuns sincer la întrebarea Ai copii? Am avut un fiu, 
răspund eu. A murit când avea aproape trei ani. Şi 
zâmbesc şi trec cu delicateţe la un alt subiect, aşa că 
cealaltă persoană este iertată că a crezut că am depăşit 
momentul. 

Doar că nu depăşeşti momentul, pur şi simplu începi să 
te pricepi mai bine să gestionezi situaţia. Să te ascunzi. Îi 
susţin privirea lui Lars şi pun întrebarea pe care îmi 
doresc întotdeauna s-o aud şi totuşi nu se întâmplă 
niciodată. Aud Îmi pare atât de rău şi Ce îngrozitor şi 
Trebuie să fi fost groaznic, dar niciodată ceva care să-i dea 
lui Dylan viață... 

— Cum o chema? 


e 302 » 


De data aceasta zâmbetul lui este sincer. 

— Maaike. A murit când avea 31 de ani. S-a luptat cu 
cancerul de atâtea ori, dar ultima dată a fost prea mult. 

— Îmi pare tare rău. 

Emoţia, niciodată prea bine ascunsă, sapă în mine. 31 de 
ani. Mai tânără decât sunt eu acum. Mă îngrozeşte să-mi 
dau seama cât de fragilă este viaţa, cât de uşor dispar din 
vieţile noastre cei pe care-i iubim. Degetele mele îşi caută 
drum spre burtă. 

— Aţi avut copii? 

Lars dă din cap că nu. 

— Am vrut, dar la momentul la care eram pregătiţi, 
Maaike era deja bolnavă. Însă ea a fost profesoară şi şi-a 
iubit copiii, aşa că eu cred că asta a ajutat-o mult. 

Se uită cu atenţie la mine. 

— Dar tu cum te-ai mai simţit? 

Şi pentru că a vorbit cu atâta lejeritate despre pierderea 
lui, fără să se uite în jur să vadă cine ascultă, mi se pare 
natural ca şi eu să fac la fel. 

— Când bine, când rău. Am fost s-o văd pe doctoriţa 
fiului meu. 

Lars a fost cel care mi-a sugerat să vorbesc cu doctoriţa 
Khalili. 

— Ar putea să-ţi dea sentimentul unui final, a spus el. 

Lars este tipul de bărbat care rezolvă probleme, la fel ca 
Max. Comparaţia m-a întristat - ar fi trebuit să vorbesc cu 
Max despre regretul şi vinovăția care mă bântuie, nu cu o 
persoană care-mi este aproape străină. 

— "Ţi-a fost de ajutor? 

Mă gândesc o clipă. 

— A fost greu. Am plâns... amândouă am plâns, de fapt. 
A spus că şi ea a avut dubii, spun eu şi citesc îngrijorare pe 
faţa lui Lars. Ştiu, sună ca şi cum asta ar fi înrăutățit 
lucrurile, dar a fost de ajutor s-o văd aşa de... spun şi mă 
opresc,  bâjbâind în căutarea cuvântului perfect. 
Vulnerabilă. 

Lars ascultă cu atenție. 

— O să mai vorbeşti cu ea? 


< 303 + 


— Nu, nu cred, spun, ezitând. Nu avem cum să ştim cum 
ar fi arătat viaţa lui Dylan dacă l-am fi dus în America. 
Chiar dacă am avea cum să aflăm, tot ar fi prea târziu. 
Trebuie să privesc înainte, nu înapoi. 

Ca într-o sincronizare perfectă, simt o mişcare în 
pântecul meu. 

— Toţi avem nevoie să ni se reamintească asta din când 
în când, spune Lars. 

Meniul este italian şi comand salată Caprese şi un 
risotto cu ciuperci, promiţându-i lui Lars că-l las să guste şi 
el după ce se declară indecis între risotto şi calcan la 
grătar. 

— Asta este cea mai bună parte a meseriei, nu crezi? 
Cina? spune el când începem să mâncăm aperitivele. 

Râd, în parte pentru că are o sclipire în ochi care 
sugerează că glumeşte, dar şi pentru că n-am mai văzut 
niciodată pe cineva atât de pasionat de mâncare. Se uită la 
farfuriile celor de la alte mese, declarând că am ales cu 
înțelepciune şi insistă să gust o bucăţică din calamarul 
comandat de el, asezonat perfect. 

— Îţi place să găteşti? 

— Să mănânc. Mi-e ruşine să recunosc că doar Maaike 
se ocupa de gătit... eu nu pot să fac nimic mai complicat de 
un ou fiert. 

— Poate că ar trebui să înveţi. Să faci un curs? 

— Mi-ar plăcea. Timpul... nu asta este problema mereu? 
Poate, într-o bună zi. 

— O astfel de zi s-ar putea să nu vină niciodată. 

Prea târziu, îmi dau seama cât de morbid au sunat 
cuvintele mele, dar Lars se uită la mine serios. 

— Ai dreptate. 

Conversaţia noastră trece repede la subiecte despre 
serviciu - aşa cum se întâmplă adesea între colegi - şi 
ţările pe care le-am vizitat. In mijlocul discuţiei despre 
avantajele oraşului Miami versus Cancun, un băiat subţirel 
cu o chitară ajunge la masă şi se lansează într-o 
reinterpretare a melodiei lui Elton John, Your Song. 

Lars şi cu mine schimbăm o privire, râzând stânjeniţi 


e 304 >» 


când cântăreţul închide ochii, legănându-se uşor în timp ce 
cântă. Bănuiesc că-şi închipuie că suntem un cuplu - aflaţi 
în luna de miere sau serbând aici aniversarea căsătoriei. 
Mă simt vinovată, ca şi cum aş lua parte la o farsă, şi apoi 
îmi vine în minte mesajul lui Max. Mi-a părut atât de bine 
să-mi petrec ziua de azi cu tine! Abia aştept următoarea 
ocazie x x x. Trei săruturi. Oricât de ridicol ar suna, sunt la 
fel de rănită de acele trei săruturi ca de trădarea lui Max. 
Acelea sunt săruturile mele. Ale noastre. Câte unul pentru 
fiecare membru al micii noastre familii. 

— Te-am ţinut trează până târziu, spune Lars după ce 
am împărţit un tiramisu şi un platou cu brânzeturi, iar 
diferenţa de fus orar mă face să casc. 

— Nu, a fost minunat. Mulţumesc că m-ai primit la masa 
ta. 

Mergem la lifturi şi nu ştiu dacă este de vină decalajul 
orar sau jumătatea de pahar de vin după ce trei luni nu am 
băut deloc, sau pur şi simplu o dorinţă bruscă de a mă 
răzbuna pe Max, dar când uşile se deschid la etajul meu, 
fac un pas înainte şi-l sărut pe Lars pe buze. Pentru o 
clipă, îmi răspunde la sărut şi ridică o mână spre umărul 
meu, dar apoi se trage înapoi, clătinând din cap şi 
respingându-mă delicat. 

— Eşti căsătorită, Pip. 

Şi apoi uşile se închid, iar eu rămân pe coridorul de la 
etajul cinci al hotelului, arzând de ruşine. 


e 305 >» 


39. MAX 
2017 


— Ceva de băut, domnule? 

Iau o băutură răcoritoare şi o pungă de chipsuri de la o 
însoţitoare de zbor care a trebuit să-mi ia comanda de 
două ori pentru că a uitat ce i-am cerut prima dată. Toată 
lumea este nervoasă. Avionul este plin, a fost o încurcătură 
cu locurile şi este prea mult bagaj de mână pentru 
compartimentele aflate deasupra scaunelor. Când îmi 
deschid tăviţa care ţine loc de masă, femeia de lângă mine 
îşi strecoară cotul pe braţul dintre scaunele noastre; 
următoarea mişcare din disputa silenţioasă pe care am 
avut-o de când am decolat. Gamba stângă îmi este 
ameninţată de o crampă şi mă sucesc în scaun în speranţa 
că-mi voi putea întinde picioarele, dar cu tăviţa coborâtă 
sunt înghesuit pe locul meu şi trebuie să mă mulţumesc cu 
faptul că pot să-mi dezmorţesc gleznele. 

Heathrow este aglomerat şi, timp de 10 minute, trebuie 
să dăm ture în aer în jurul aeroportului înainte să primim 
permisiunea să aterizăm. Cu masa strânsă am loc să-mi 
scot cartea şi termin ultimele pagini dintr-un roman de 
Wilbur Smith pe care credeam că mi-l amintesc, dar care 
m-a luat prin surprindere. Cât a trecut de când n-am mai 
citit o carte care să fie altceva decât manual de business 
sau autobiografie motivaţional? Acceptă-ţi temerile şi lasă- 
le să te hrănească.. Nu poți să zbori dacă nu poți să sari. 
Cum să ai succes în viaţă. Ce de porcării! 

După controlul paşapoartelor trec de caruselul bagajelor 
şi mă îndrept spre Sosiri. Din obişnuinţă, mă uit la feţele 
celor care aşteaptă. Pe câteva dintre ele se citeşte emoția, 
altele sunt plictisite, obosite sau tulburate, din cauza 
zborurilor întârziate, zborurilor ratate, zborurilor rerutate. 
Taximetrişti şi şoferi personali ţin ridicate o mulţime 
pestriță de pancarte, de la cartoane scrise de mână până la 
ecrane moderne de iPad-uri. 


e 306 œ» 


Aproape că am trecut de mulţime când văd o figură 
familiară. Se uită la ceas şi apoi îl verifică iar şi iar, de 
parcă secundele dintre intervale s-ar fi putut transforma în 
minute. Bate cu degetele peste geanta de tip poştaş care-i 
atârnă peste piept. Ezit. Mă răzgândesc. De ce şi-ar aminti 
de mine? Când dau să mă întorc, îi aud vocea. 

— Domnule Adams! 

Mă întorc. Amintirile mă invadează şi expir, lăsând aerul 
să-mi iasă încet din plămâni. 

— Dumneavoastră sunteţi, nu-i aşa? 

Zâmbetul ei este ezitant. 

— M-am gândit că dumneavoastră trebuie să fiţi. 

Este cu un bărbat pe care nu l-am observat prima oară. 
Înalt şi mai în vârstă decât ea, cu păr grizonant şi ochelari. 
Zâmbeşte politicos, apoi face câţiva paşi discreţi la o 
oarecare distanţă de noi, lăsându-ne să vorbim. 

— Doamnă doctor Khalili, mă bucur să vă văd. 

Părul acum tuns îi vine până la umeri, dar în rest arată 
exact la fel cum arăta cu patru ani în urmă. Nu, nu chiar la 
fel. Doctoriţa Leila Khalili avea o faţă pe care nu o puteam 
citi. O faţă despre care credeam uneori că trădează faptul 
că nu-i pasă - că Dylan era pentru ea doar un alt pacient, 
iar eu şi Pip doar un alt cuplu de părinţi. Femeia din faţa 
mea este nesigură. Agitată. 

Îmi întinde o mână ezitantă. 

O accept. 

— Max. 

— Leila. 

Permisiunea de a ne tutui mai degrabă, decât o 
prezentare. O înţelegere a faptului că oamenii care eram 
atunci nu mai sunt chiar oamenii de acum. 

— Ce mai faci? întreabă cu băgare de seamă. 

— Dylan a murit anul trecut în septembrie. 

— Îmi pare atât de rău, spune şi apoi adaugă: totuşi, a 
trăit şase ani şi jumătate. E minunat! : 

Și jumătate. Acea jumătate este importantă. Întrebaţi 
orice părinte care a pierdut un copil şi vă va spune cu 
exactitate câte luni, câte săptămâni, câte zile a trăit. Sunt 


e 307 a 


impresionat - ba nu, sunt de-a dreptul uimit - că doctoriţa 
Khalili îşi aminteşte. Câţi copii a mai cunoscut de când l-a 
avut pacient pe Dylan? 

— Şi Pip ce mai face? 

— Este bine. De fapt, chiar urmează să mă întâlnesc cu 
ea în câteva minute. Ea... nu mai suntem împreună. 

Un moment de tăcere. 

— Îmi pare foarte rău şi pentru asta. Eraţi un cuplu atât 
de puternic! 

Mi se pune un nod în gât. Fram un cuplu puternic. Cel 
mai puternic. Schimb subiectul. 

— Aştepţi pe cineva? 

— Pe mama mea, spune ea şi ochii îi strălucesc. Se mută 
în Marea Britanie, vine să stea cu mine. 

— De la Teheran? 

Mă surprind şi pe mine cu faptul că ştiu lucrul acesta. 
Pip era cea care cunoştea detaliile din viaţa celorlalţi; Pip, 
cea care se gândea să întrebe despre rude şi să facă urări 
de sărbători. 

— Ai o memorie bună, zâmbeşte Leila. Nu s-a simţit prea 
bine şi mi-am făcut griji pentru ea o lungă perioadă de 
timp - are mulţi prieteni în Iran, dar nimeni nu o poate 
îngriji în mod regulat, spune şi oftează. Nu a fost uşor, dar 
în cele din urmă au lăsat-o să vină. 

— Felicitări! E norocoasă să te aibă. 

— Eu sunt cea norocoasă. 

La Sosiri apare un val nou de pasageri, iar Leila se 
întoarce şi apoi trage aer în piept şi-l strigă pe bărbatul cu 
care se află aici. 

— Nick! Acolo! 

— Te las acum. Mă bucur ca te-am văzut, Leila, mă 
bucur că eşti bine. 

Mă întorc să mă uit înapoi când ajung la ieşire, la timp 
ca să văd o femeie mărunţică, durdulie, cu o eşarfă 
albastru-închis care aleargă spre Leila cât de repede îi 
permit cele două valize imense ale sale. Îi cuprinde Leilei 
obrajii în palme şi o sărută pe frunte, apoi se întoarce spre 
bărbatul cu păr grizonant ca să-i facă şi lui la fel. 


< 308 » 


a d 


— Ghici cu cine m-am întâlnit adineauri? 

Mă bucur că am un subiect de care să mă agăţ, 
înlăturând stânjeneala care ar fi apărut altfel între mine şi 
Pip. Am venit să-mi iau lucrurile. Lucruri cât să pot 
înghesui într-o valiză astfel încât să mă încadrez în 25 de 
kilograme. 

— Cu cine? 

— Cu doctoriţa Khalili. 

După ce am vândut casa, Pip a mutat totul într-un 
depozit. Am vândut mobila pe care niciunul dintre noi n-a 
mai vrut-o şi acum au mai rămas doar lucrurile personale - 
cărţile, vinilurile, fotografiile. Suvenire ale vieţii de 
dinainte de a fi împreună, pe care să le ducem mai departe 
în cele două vieţi pe care ni le construim separat. 

— Aş putea să pozez lucrurile, îmi sugerase Pip. Să ţi le 
expediez pe cele pe care vrei să le păstrezi. 

— Nu sunt sigur că aş şti ce vreau până când nu le văd, 
îi spusesem, când, de fapt, ce voiam să zic era Vreau să te 
văd din nou. 

Pip strânge mai tare volanul. 

— Doctoriţa Khalili era la aeroport? 

Aş fi luat trenul, doar că Pip era de serviciu astăzi şi ar fi 
părut nepoliticos să refuz oferta ei de a mă conduce. 

— Ce făcea? 

— O aştepta pe mama ei. Ştii că doctorilor li se permite 
să mai şi iasă din spital. 

Pip îmi aruncă o privire piezişă. 

— Ştiu. Şi totuşi pare mereu ciudat, nu? Ca atunci când 
te întâlneşti cu un profesor la cinema sau când vezi o 
călugăriţă într-un montaigne-russe. 

O vreme conduce fără să mai spună nimic, apoi zice: 

— Eu n-aş vrea s-o revăd. 

— Nu? 

Pip îşi muşcă buza. Semnalizează, apoi trece pe altă 
bandă. Îmi las capul pe spate şi mă uit la reflexia ei în 
oglinda retrovizoare. Îmi plăcea la nebunie să mă uit cum 
se machiază înainte de o seară petrecută în oraş, punând 


e 309 œ» 


culoare pe pleoape până când ochii îi erau întunecaţi, 
fumurii. Îmi surprindea privirea în oglindă şi scotea limba 
la mine sau îmi trimitea un pupic cu buzele proaspăt date 
cu ruj. Înghit în sec. 

— Cred că mi s-ar părea prea greu, spune ea acum şi îmi 
ia o secundă să-mi dau seama că se referă la Leila Khalili. 
Ca să fiu sinceră, mă deranjează şi să vorbesc despre ea. 

— Nu-i nimic. Doar că... dacă aş revedea-o, m-aş 
teleporta imediat în acel loc, ştii? La fel ca atunci când 
mă... 

Se opreşte brusc. 

— Ca atunci când te uiţi la mine, vrei să spui? întreb eu 
încet. i 

Nu răspunde. In oglinda retrovizoare văd cum lacrimile 
îşi fac loc printre ridurile fine din colțul ochilor ei. 

Să scotocim printre lucrurile noastre este previzibil de 
dureros, dar nu ne certăm. De fapt, suntem bizar de 
politicoşi, amândoi insistând ca celălalt să ia o vază care 
ne-a fost oferită ca dar de nuntă de o persoană de care 
niciunul dintre noi nu-şi aminteşte. Nu, ia-o tu! Nu, serios, 
n-aş putea... ea ta. 

Pip se opreşte şi se uită la mine, cu vaza în mână. 

— Nu-ţi place, nu-i aşa? 

— O urăsc. 

Izbucneşte în râs, apoi cântăreşte vaza cu ambele mâini 
şi se uită la peretele de cărămidă din spatele boxei 
depozitului. 

— Provocare? 

— N-ai curaj! 

Drept răspuns, aruncă vaza ca un sportiv rus la un 
concurs de aruncarea greutăţii. Se face praf imediat şi 
bucăţi de porțelan verde lucios se spulberă în toate 
direcţiile. 

— Te simţi mai bine? o întreb. 

Dă încet din cap. 

— De fapt, da. Încearcă şi tu. 

Ne uităm în jur la grămada de lucruri. 

— Serviciul de ceai? 


e 310 œ» 


Nu este un serviciu urât, nicidecum. L-am primit de la 
părinţii lui Pip şi în toţi anii în care am fost căsătoriţi nu l- 
am folosit niciodată. 

— Cine mai foloseşte un serviciu de ceai? spune Pip. 

Iau asta drept o aprobare. 

Arunc primele trei ceşti încet, iar pe următoarele trei ca 
pe nişte ghiulele. Poc, poc, poc! Apoi farfurioarele, apoi 
farfuriile de desert şi, în cele din urmă, ceainicul. Poc! 

— Oho! 

— Te face să te simţi mai bine, nu-i aşa? 

Spargem căni prea mici ca să poţi bea un ceai decent în 
ele şi pahare rămase de pe la seturi desperecheate. Facem 
bucăţi o ramă foto din lut în formă de veveriţă şi un 
decantor de whisky gravat cu monograma altcuiva, pe care 
Chester mi l-a dat de un Crăciun. 

— De ce am păstrat atâtea prostii? spune Pip în timp ce 
face praf un suport de ouă pe care l-am primit gratuit cu 
punctele de la 14 cutii de cereale de porumb. 

Este uimitor, absurd, surprinzător de terapeutic. 

Ridic platoul nostru de la nuntă. Un cadou de la unul 
dintre foştii colegi ai lui Pip, a fost adus la petrecerea de 
nuntă împreună cu un set de creioane colorate şi apoi ne-a 
fost luat - plin de urări de felicitare din partea oaspeţilor 
noştri - ca să fie glazurat şi ars. Căsnicia voastră să fie 
mereu ca un cer senin, este unul dintre mesaje. 

— Nu. 

Degetele noastre se ating când Pip mi-l ia din mâini. 

— Atunci măcar ăsta, spun încet şi ridic desenul 
înrămat. Nu putem împărţi asta pe din două. 

Este imaginea pe care a făcut-o Dylan la şcoală. Familia 
mea. Nu este singura - a fost făcută pe un computer şi ne- 
a fost trimisă o copie pe e-mail ca s-o păstrăm, dar aceasta 
a fost scoasă la imprimantă la şcoală. În colţul de jos din 
dreapta este amprenta degetului mare al lui Dylan, pusă 
cu grijă la locul potrivit de profesorul lui de desen. 

— Păstreaz-o tu, spune Pip. 

Mi-o doresc atât de tare! O ţin cu amândouă mâinile şi 
mă gândesc la băiatul meu punând culori pe hârtie până 


e 311 >» 


când au apărut trei forme, una mai mică decât celelalte 
două. Poate că e fantezist să-mi închipui că ştia ce făcea, 
dar eu vreau să cred că ştia. 

— Eşti mama lui, ia-o tu! 

Ochii ei strălucesc când se uită la imagine, după care 
mi-o dă înapoi. 

— Ia-o acasă, Max. Du-o la Chicago. 

Aş vrea să-i spun că o iubesc, că este singura pe care am 
iubit-o vreodată, pe care aş putea-o iubi. 

— Mulţumesc, spun în schimb. 

Luăm cina la un restaurant aflat după colţ. Locul este 
gol, o chelneriţă plictisită stă cocoţată pe un scaun înalt de 
bar. 

— Există vreo şansă să ne puteţi înghesui şi pe noi 
undeva? întreabă Pip fără nicio expresie. Mă tem că n-am 
făcut rezervare. 

Îmi înăbuş un râs, dar chelneriţa se uită de jur-împrejur 
la sala goală. 

— Hm... da, cred că nu e o problemă. 

Ne aşază la o masă din colţ, unde stăm în unghi drept 
unul faţă de celălalt. Ne străduim să mâncăm felurile 
îngrozitoare, bem un vin alb care ne face să ne strâmbăm 
şi ne aducem aminte de restaurantul teribil la care am fost 
în luna de miere, când chelnerul n-a putut să-şi ia ochii de 
la decolteul lui Pip şi friptura a venit garnisită cu fire de 
păr. 

— Şi tot ne-au mai rugat să le scriem o recomandare pe 
TripAdvisor. 

Pip râde, apoi se uită la mine, dintr-odată serioasă. Ceva 
în mine se prăbuşeşte. În seara asta am jucat nişte roluri. 
Amintindu-ne cum era înainte. Ce se întâmplă acum nu 
este real. 

— Am cunoscut pe cineva, spune Pip. 

Îmi rotesc vinul oţetit în pahar, examinându-l sincer 
înainte să iau o gură. 

— Suntem abia la început, nimic serios, dar am vrut ca 
tu să ştii. 

— Felicitări! 

e 312 » 


Vorbesc serios? O parte din mine, da, cred. O mică 
parte. O parte infimă. O iubesc. Vreau să fie fericită. 

— ÎL cheamă Lars. Este un pilot de la serviciu. Nu ştiu 
dacă povestea asta o să ducă undeva, dar... 

Nu mai spune nimic şi mâncăm în tăcere o vreme. 

— Dacă nu aş fi... îngaim, dar de-abia pot s-o spun, dar 
ca un fel de masochist, trebuie să ştiu. Dacă nu am fi ajuns 
la tribunal, crezi că am mai fi fost împreună? 

Nu-mi dau seama de faptul că mâna mea este deja la 
jumătatea mesei decât atunci când îi simt degetele printre 
ale mele. Ochii noştri se întâlnesc, degetele noastre s-au 
împletit şi inima mă doare atât de tare, încât aş da orice să 
dau timpul înapoi... iar ea dă din cap încet, şovăitor. Da. 

— Dar nu numai verdictul ne-a despărţit, Max, ci totul. 
Tratamentul lui Dylan, procesul, faptul în sine că a trebuit 
să alegem dacă fiul nostru trăieşte sau moare. Asta ne-a 
terminat. 

— După aceea... ar fi trebuit să ne străduim mai mult. Ar 
fi trebuit să facem lucrurile să meargă. 

— După aceea totul s-a schimbat. 

Acum Pip plânge şi îi strâng mâinile într-ale mele şi mi- 
aş dori să-i pot lua toată durerea. 

— Am fost îngrijitori, nu părinţi; coechipieri, nu soţ şi 
soţie. 

Clatin din cap, dar are dreptate... tot ce spune este 
adevărat. Mi-aş dori să nu fie aşa, dar aşa este. 

— Doare să fim departe unul de celălalt, spune Pip, dar 
doare mai mult să fim împreună. 

Mă bucur că am ales restaurantul acesta uitat de lume şi 
că nimeni n-a mai vrut să mănânce aici, pentru că acum 
plâng şi eu. 

— Îmi pare atât de rău, Pip! Nu m-am gândit niciodată 
că mariajul nostru va eşua. 

— Să eşueze? întreabă Pip şi clatină hotărâtă din cap. 
Nu, Max. Căsnicia noastră s-a încheiat, dar nu a eşuat. 

Se apleacă spre mine şi-şi lipeşte obrazul de al meu şi 
stăm aşa o veşnicie. 


e 313 + 


40. PIP 
2015 


Avioanele sunt ele însele nişte ţări, iar fusurile lor orare 
sunt elastice. Pasagerii iau micul dejun la ora cinei şi dau 
pe gât un gin&tonic când soarele este încă sus pe cer. În 
avion eşti rupt de lumea reală şi azi mi-aş dori ca drumul 
să dureze la nesfârşit. 

Am luat micul dejun în cameră, prea îngrijorată că ar fi 
posibil să dau peste Lars ca să risc să ies. La ce m-am 
gândit? Ce-a fost în mintea lui când l-am sărutat? Una ca 
oricare alta, trebuie să-şi fi spus. Altă păpuşă cu valiza pe 
roți care a pus ochii pe un pilot. Dar eu nu sunt aşa. Nu fac 
asta. Şi totuşi... am făcut-o. Cel puţin, am încercat. 

Ce-aş fi făcut dacă el nu m-ar fi oprit? M-aş fi culcat cu 
el? Ca să mă răzbun pe Max? Mă strâmb, simțind că mor 
de ruşine. 

— Te simţi bine, drăguţo? 

O femeie se uită la mine îngrijorată - e îngrozitor de 
arsă de soare, cu nişte cercuri albe perfecte acolo unde a 
avut ochelarii de soare. Dau o mână de ajutor la clasa 
economic şi mă bucur de faptul că asta îmi distrage 
atenţia. 

— Sunt bine, îmi pare rău. Un vin alb, aţi spus? Şi 
Pringles? 

Pun gustările pe tăviţa ei şi-i dau soţului - asortat cu ea, 
cu aceiaşi ochi de urs panda - berea şi covrigeii pe care 
mi-i cere. Arborez un zâmbet şi continui să merg încet pe 
culoar. Suc de portocale, sigur, nicio problemă. Mă tem că 
nu mai avem apă tonică fără zahăr. Vreţi şi gheaţă? In timp 
ce vorbesc cu pasagerii mă întreb ce face Max acum. Dacă 
încă se mai gândeşte ce să-mi spună sau dacă are 
explicaţia - scuzele - gata pregătite. 

În cele din urmă, mi-am închis telefonul. Am trimis un 
mesaj de un singur rând - Vorbim când mă întorc - şi mi-am 
pus telefonul în geantă. 


e 314 >» 


Când îl deschid din nou, în maşină, în caz că am nevoie 
de el în drumul spre casă, am doar un singur mesaj de la 
el. 

Drum bun. Te iubesc xxx 

Mă uit fix la mesaj, incapabilă să simt orice altceva 
decât furie. Trei săruturi. Cândva atât de importante... 
acum atât de nesemnificative! 

Şoseaua este liberă şi pe la 9:30 ajung pe strada 
noastră. Ar trebui să dorm după o tură de noapte, dar am 
liber trei zile, ceea ce înseamnă că, dacă stau trează până 
când mă pot duce la culcare la o oră normală în această 
seară, poate reuşesc să-mi resetez ceasul biologic. 
Johannesburg pare a fi ultima mea călătorie... nu mai pot 
ascunde sarcina pentru multă vreme. Mâine o voi suna pe 
tipa de la Resurse Umane. Ignor vocea firavă din mintea 
mea care spune că e mai uşor să-l evit pe Lars dacă sunt 
consemnată la sol. 

Mă opresc la intrare, cu cheia în uşă, simţindu-mă ca un 
străin în faţa casei altcuiva. În hol aproape că am un şoc să 
găsesc totul la fel cum era - pantofii lui Max lângă covoraş, 
haina lui în cuier - când mie mi se pare că totul s-a 
schimbat. 

Max stă la masa din bucătărie. Niciunul dintre noi nu 
spune nimic. Lângă el sunt mai multe pahare şi căni goale 
şi un cuţit murdar sprijinit de o farfurie plină cu firmituri 
de pâine. Are părul nepieptănat şi cearcăne întunecate. 
Arată ca şi cum ar fi stat exact în acelaşi loc de când s-a 
întors de la Chicago. 

— Cine este? întreb eu încet. 

Tresare ca şi cum cuvintele sunt de-a dreptul dureroase 
şi mă bucur că aşa e, pentru că pe mine simplul gând legat 
de ce-mi spune mă răneşte. 

Max vorbeşte adresându-se parcă farfuriei goale. 

— O cheamă Blair. Locuia în casa de lângă noi... am 
mers la acelaşi club de înot când eram copii. M-a găsit pe 
Facebook şi noi... ezită el şi se opreşte. Am petrecut ceva 
timp împreună în Chicago. 

— „Am petrecut ceva timp împreună”? 


e 315 - 


Fac semnele de ghilimele cu degetele în aer. 

— Ce-nseamnă asta? Un eufemism pentru futai? 

Max se ridică atât de brusc, că scaunul lui cade pe 
spate, pe podeaua din plăci ceramice. Vine şi se aşază în 
faţa mea şi mă prinde hotărât de braţe şi sunt şocată să 
văd că plânge. 

— Îmi pare atât de rău, Pip, n-am avut nicio clipă 
intenţia să te rănesc. N-am vrut să se întâmple nimic din 
toate astea, dar tu ai fost atât de distantă şi... 


Il resping. 
— Să nu îndrăzneşti să-mi pui mie în cârcă toate astea! 
Dar furia mea este alimentată de teama - de 


certitudinea - că are dreptate, că l-am îndepărtat încetul 
cu încetul. 

— Nu, nu, sigur că nu... nu spun asta. Sigur că este vina 
mea, încerc doar să-ţi explic că aveam nevoie... 

Oftează frustrat, ridicând mâinile ca şi cum efectiv şi-ar 
căuta cuvintele şi, pe cât de repede s-a aprins, furia din 
mine se stinge. Mă simt extenuată. Traversez încăperea şi 
ridic scaunul răsturnat şi mă aşez lângă el la masă. 

— Simţeai nevoia să te comporţi normal cu cineva, spun 
eu încet. 

Max dă uşor din cap. 

— Da. 

Ezită, apoi se aşază lângă mine. 

Ne uităm multă vreme unul la celălalt şi mă gândesc la 
toate lucrurile pe care ni le-am împărtăşit, toate lucrurile 
pe care nimeni altcineva n-ar putea cu niciun chip să le 
înţeleagă. 

— De când te vezi cu ea? 

Nu am nevoie de răspuns şi totuşi nu pot să nu ştiu. 

— Cinci, şase luni? 

Vocea lui adaugă un semn de întrebare, de parcă are 
nevoie ca eu să-i confirm. Sunt năucită. Mă aşteptam la 
ceva de ordinul săptămânilor, nu lunilor. Ea, Blair, este la 
Chicago, Max, în Marea Britanie, nu este vorba de sex, cel 
puţin nu doar de sex. Aici este vorba de convorbiri 
telefonice la distanţă, mesaje şi Skype şi mi-e dor de tine... 


e 316 œ» 


număr în gând cinci, şase luni în urmă. Aprilie. Mai. Când 
Max a început să vorbim despre un alt copil. Despre asta 
este vorba? 

— O iubeşti? 

Max se freacă pe faţă hotărât. Se uită la mine... 
terminat, nefericit. 

— Te iubesc pe tine. 

— Dar o iubeşti şi pe ea? 

Il provoc să se uite în ochii mei, să aibă decenţa dea mă 
privi în ochi când îmi spune adevărul. Tăcerea lui durează 
o veşnicie. 

— Da. 

Dau din cap. Şi apoi, pentru că lucrurile nu au cum să fie 
mai rele de-atât, îi spun despre copil. Văd cum i se 
luminează faţa de bucurie, după care sentimentul este 
temperat de ceea ce s-a întâmplat, de faptul că abia acum 
îi spun. Se uită la mine ca şi cum m-ar vedea pentru prima 
oară, încercând să asimileze schimbările pe care le-a adus 
sarcina. 

— Nu mi-ai spus. 

— Iţi spun acum. 

— Cât de avansată este sarcina? _ 

— Nu ştiu exact, încă nu am fost la doctor. În jur de 16- 
17 săptămâni... 

Face ochii mari, surprins, apoi se arată nedumerit. 

— Nu ai fost la doctor? Nu ar fi trebuit să faci o 
ecografie deja? Ai făcut una la 12 săptămâni cu... înainte. 

Absența lui Dylan atârnă între noi, grea şi dureroasă, 
înainte ca Max să vorbească din nou. 

— Dacă e ceva în neregulă cu bebeluşul? 

Nu răspund. Ce-aş putea spune? Că la început nu mi-a 
păsat cum era bebeluşul? Că la început nici măcar n-am 
vrut să accept că eram însărcinată? Trebuie să fi văzut 
ceva pe chipul meu, pentru că se albeşte la faţă şi spune 
cuvintele ca şi cum fiecare dintre ele ar răni. 

— Aveai de gând să faci avort. 

— Nu! 

— Cum ai putut să-mi faci din nou una ca asta? 


e 317 » 


— Din nou? 

Ne-am prefăcut, încă de când a murit Dylan, că eram un 
cuplu. Am şchiopătat în vieţile noastre separate, fără să 
vorbim despre ce simţim, fără să vorbim despre ce s-a 
întâmplat, de ce am făcut ceea ce-am făcut. Şi în tot acest 
timp, dedesubt, resentimentele au ros. 

Vorbesc cât de calm pot, cu voce joasă şi tensionată. 

— N-aş fi avortat niciodată acest copil. 

— Atunci de ce ai păstrat secretul? 

— E prea greu să-ţi explic. 

— E altcineva la mijloc? Asta e? 

— Nu mă judeca pe mine după standardele tale! 

Mă gândesc la cum l-am sărutat pe Lars şi tac. Chiar 
sunt mai brează decât Max? În cele din urmă, spun: 

— Mi-a fost teamă. Teamă să pierd un alt copil, să mă 
apropii de acest bebeluş doar ca să-mi fie luat. 

Văd cum Max se mişcă de parcă ar vrea să vină spre 
mine, apoi se răzgândeşte, apucând marginile scaunului pe 
care stă. 

— Şi mi s-a părut neloial. L-am iubit - îl iubesc - pe 
Dylan atât de mult, că simplul fapt de a-l înlocui mi s-a 
părut... 

— Dar nu înseamnă că-l înlocuieşti, Pip. 

— Nu spun că are vreo logică, spun doar că asta am 
simţit. Am simţit. Nu simt acum. _ 

— Nu pot să cred că nu mi-ai spus. În tot timpul ăsta... 

— Nu prea eşti în postura să mă judeci pe mine că am 
tinut secrete, Max. 

— Să te rănesc este ultimul lucru pe care am vrut să-l 
fac, Pip, trebuie să mă crezi. 

Ne învârtim în jurul cozii. Eu trec de la acceptare tăcută 
la furie zgomotoasă, turbată. Max este mai puţin confuz, 
continuă cu scuzele şi insistă că n-a vrut ca aşa ceva să se 
întâmple. 

— Dar s-a întâmplat, spun eu deja de aproape un milion 
de ori şi el pune întrebarea la care amândoi ne-am gândit 
de când am citit mesajul lui. 

— Şi acum ce se întâmplă? 


< 318 + 


Nu răspund. Mi-e prea teamă s-o spun, să fiu eu cea care 
decide. 

— O să-i spun lui Blair că s-a terminat, nu o s-o mai văd 
niciodată. 

— Nu poţi să nu o mai iubeşti pur şi simplu. 

— Ba pot. 

Şi de data asta se întinde spre mine, mutându-şi scaunul 
aşa încât genunchii lui îi ating pe-ai mei şi luându-mi 
mâinile în ale sale. 

— Putem face lucrurile să meargă, Pip. O să avem un 
copil. 

— Ăsta nu este un motiv ca să rămânem împreună. 

Imi strânge mâinile şi-şi odihneşte fruntea lângă a mea, 
spunând cu o voce joasă şi sinceră: 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, răspund şi încep să plâng. Dar nu 
cred că este de-ajuns. 


e 319 œ» 


41. MAX 
2017 


Când micuța Darcy, în vârstă de cinci ani, deschide uşa 
de la intrare, poartă un tricou cu unicorn şi nimic altceva. 
N-am mai văzut-o de mai bine de un an - de când m-am 
mutat înapoi la Chicago - şi se uită la mine suspicioasă. 
Tom apare în hol. O ridică repede pe fiica lui. 

— Are un stil de a se îmbrăca foarte special, nu glumă. 

— Păpuşică, nu trebuie să deschizi uşa până când nu 
vine tati, spune Tom, apoi se uită la mine şi zâmbeşte larg. 
În această casă, pantalonii sunt opţionali. 

— Ah, îmi amintesc genul ăsta de petreceri... spune 
Alistair şi stă în uşa bucătăriei, cu o privire fals 
melancolică pe chip. Înainte ca jocurile şi prăjituricile cu 
Frozen să acapareze totul. 

— Hai că-ţi place la nebunie, spun şi-i strâng mâna. 

— Ce mai faci? 

Mă uit la ei, amândoi cu chipurile aproape la fel de 
îngrijorate. Aplec capul când într-o parte, când în alta. Aşa 
şi-aşa. 

— Aseară m-am văzut cu Pip. 

— Ah! 

— A fost... în regulă, spun şi mă opresc. Trist, dar în 
regulă. 

— Ca stilul lui Tom de a se îmbrăca? 

— Piş, piş, anunţă Darcy. 

Tom reacţionează imediat, trecând pe lângă noi şi 
grăbindu-se să ajungă cu cea mică la toaleta de la parter. 
Îl urmez pe Alistair la bucătărie. 

— Perioada de învăţare să meargă la toaletă? 

— Ne-am gândit să mai încercăm. Specialistul spune că 
toate se vor aşeza pe făgaşul normal într-o bună zi... 
mersul la toaletă, coordonarea, vorbirea... ridică el din 
umeri. 

Îi cercetez chipul. 


e 320 » 


— Te îngrijorează? 

Se gândeşte înainte să-mi răspundă, susţinându-mi 
privirea. 

— E aici. E tot ce contează. 

— Alarmă falsă, spune Tom întorcându-se într-un ritm 
mai lent. Cred că pur şi simplu îi place să spună piş, pis. 

— Piş, piş, proclamă Darcy la rândul ei. 

— Vezi? 

Tom ia de pe bufet o cană de cafea pe jumătate plină. 

— Hmmm... Tom? 

Se uită la mine întrebător cu o fracțiune de secundă 
înainte de a simţi căldură pe abdomen şi dându-şi seama 
de unde vine. 

— Ce mama naibii, Darce! 

— Arăţi bine, spune Alistair după ce râdem. 

Zâmbesc autodepreciativ. 

— Cred că la mijloc este munca adevărată. 

Faptul că urc şi cobor toată ziua pe scară m-a făcut să 
fiu mai slab; faptul că lucrez în aer liber m-a făcut să fiu 
mai bronzat. Mâinile mele - cândva moi şi îngrijite - sunt 
crăpate şi au bătături, dar sunt puternice. 

— Ei bine, ţi se potriveşte, orice-ar fi. 

Când Tom şi Darcy reapar, Tom poartă o altă pereche de 
pantaloni; Darcy este complet îmbrăcată. Stăm pe 
canapeaua scăldată în soare din spaţiul vitrat al bucătăriei 
şi o privim pe Darcy cum vorbeşte stricat despre 
presupusul ei magazin. 

— Aşadar... spun în timp ce iau portocala din plastic pe 
care Darcy mi-o dă şi mă prefac că o mănânc. Pip a 
cunoscut pe cineva. 

Se lasă o tăcere grea şi mă uit repede la ei. 

— Ştiaţi. 

— Lars, spune Tom, cu un aer ciudat. 

— L-aţi cunoscut? 

Am avut la dispoziţie mai puţin de douăzeci şi patru de 
ore ca să mă obişnuiesc cu gândul că Pip are pe 
altcineva... şi acum descopăr că tipul iese cu prietenii 
noştri. Poate că artrebui să plec. 


e 321 » 


Pun cana jos. 

Dar nu mă pot abţine. 

— Cum e? 

— Olandez, spune Tom. 

Alistair îşi dă ochii peste cap. 

— Asta e de mare ajutor. 

— Înalt, blond, cu ochi albaştri, adaugă Tom. Pilot. Eu 
m-aş băga. 

Alistair aruncă o pernă în el. 

— Fiica ta este de faţă! 

— Ipotetic vorbind, desigur! 

Apoi îmi văd faţa şi se opresc dintr-odată. 

— Scuze, spune Tom. 

— Problema este doar că-mi vine greu să accept lucrul 
ăsta... Abia dacă a trecut un an. Eu... îmi frec faţa cu 
putere şi-mi trec degetele prin păr. Cred că este dificil 
pentru mine să-mi dau seama că am însemnat atât de puţin 
pentru ea. 

Doare să fim departe unul de celălalt, a spus ea. E clar 
că nu doare chiar atât de tare. 

— Ding dong! se preface Tom că sună la sonerie în aer. 
A comandat cineva o petrecere la care se plânge de milă? 

— La dracu’, spun şi-mi amintesc prea târziu de 
prezenţa lui Darcy. Scuze, oameni buni! 

— E-n regulă, spune Alistair cu un aer filosofic. 
L.ogopedul îi înregistrează toate propoziţiile cu mai multe 
cuvinte, şi Ja dracu’ este la fel de bună ca oricare alta. 

Tom oftează şi îşi ia din nou un aer serios. 

— Max, întotdeauna o să însemni ceva pentru Pip. 

— Chiar dacă acum îl are pe Olandezul Zburător? 

Se lasă tăcerea înainte ca Tom şi Alistair să izbucnească 
în râs. 

— O, Dumnezeule, spune Tom, acum n-o să mai fiu în 
stare să-i spun altfel niciodată. 

Mă uit la Darcy, care transferă legume de plastic din 
dulapul ei de bucătărie într-o sacoşă de cumpărături din 
iută. 

— Sunt ridicol, nu-i aşa? 


e 322 » 


— Da. 

Alistair este puţin mai conciliant... doar puţin. 

— Îşi vede mai departe de viaţa ei, Max. Poate c-ar 
trebui să faci şi tu la fel. 


Valiza cu lucruri pe care o aduc de la spaţiul de 
depozitare stă neatinsă în holul casei din North Wolcott 
numărul 912. Cărţi, haine, un teanc de discuri pe care nu 
le-am mai ascultat de ani de zile. Nu e cine ştie ce viaţă 
acolo. 

— Ai putea zugrăvi subsolul, spune mama. Să pui o 
canapea acolo, să-ţi aşezi lucrurile. 

Are intenţii bune, ştiu, dar este picătura care umple 
paharul. Nu mai am 17 ani. Aceasta nu este o poveste cu 
adolescenţi care pierd vremea. Nu mai pot sta aici. 

— Şi care este planul tău? întreabă Blair în timp ce 
amestecă în cafea. 

Deschide pe telefonul mobil aplicaţia TripAdvisor şi 
caută restaurantul în care ne aflăm. 

— Patru? 

— Să-mi găsesc un serviciu, presupun. Să le dăm cinci... 
îmi place muzica lor. 

O dată la două sâmbete, când copiii lui Blair sunt cu 
tatăl lor, mergem într-un local care a primit o recenzie 
foarte proastă în Tribune şi facem propria noastră 
recomandare. Nu am avut de gând să facem asta în mod 
regulat. O prietenă de-ale lui Blair a primit o recenzie 
usturătoare şi ea m-a întrebat dacă aş fi disponibil pentru 
un prânz acolo. 

— Mă gândesc că are nevoie de ajutor. 

Am citit recenzia. Friptura uscată a fost o uşurare 
binevenită după mlaştina mocirloasă care a fost aperitivul 
meu cu fructe de mare. 

— Nu prea mă convingi cu asta. 

Dar Blair a fost convingătoare şi eu eram iarăşi într-o 
fundătură - la naiba, când nu eram eu într-o fundătură 
zilele acestea? - aşa că m-am întâlnit cu ea acolo. Prânzul 
a fost foarte bun, am căzut de acord că acel critic avusese 


e 323 e 


vreo poliţă de plătit şi că poate ar trebui să le dăm şi altor 
victime de-ale sale ceva atenţie. 

— Nu te bucura prea tare, mamă, am spus când i-am zis 
mamei mele că mă întâlnesc cu Blair la prânz, a doua oară. 
Suntem doar prieteni, atâta tot. 

— Dar ai deja un serviciu, spune Blair acum, în timp ce 
scrie recomandarea noastră. 

— Zugrăvesc apartamente. 

— Şi-ţi place. 

— Da, dar... 

Blair ridică din sprâncene. 

— Ce-mi scapă? 

— Am fost unul dintre cei mai căutaţi consultanţi de 
management din ţară. 

Ştiu că vorbesc ca un nemernic, dar nu mă pot opri. 

— Am sprijinit introducerea unor modificări strategice 
pentru sute de companii care ar fi dat faliment fără 
ajutorul meu. Am câştigat premiul proiectul MCA al anului 
în 2011 şi 2012. Am... dar mă opresc brusc, parcă mi-aş 
prezenta CV-ul cuiva. A fost o meserie satisfăcătoare, 
închei eu într-un mod jenant. 

— Dar pe care nu o mai faci, îmi atrage Blair atenţia, 
mai amabilă decât bănuiesc că merit, după prezentarea la 
zi ca de pe LinkedIn. Aşa că ai nevoie de ceva nou. Şi acum 
zugrăvitul apartamentelor pare o alternativă destul de 
bună. 

Dau să intervin, dar Blair nu mă lasă. 

— Max, am înţeles, îţi este dor de vechea ta slujbă! 

— Nu, eu... 

Voiam să zic că nu mă mai simt ca un consultant de 
management. Că poate că venise vremea să încerc ceva 
nou. Poate că zugrăvitul apartamentelor nu era cu nimic 
mai prejos decât orice altă slujbă. Îmi trec mâna peste 
barba care îmi pare atât de mult o parte din mine acum! 

— Înainte să am copiii, eram designer grafic. Am lucrat 
la campanii pentru Adidas, Coca-Cola, IBM... mă fixează 
Blair cu o privire care-mi aminteşte de profesoara mea de 
matematică din clasa a opta. Acum sortez hârtii şi fac 


e 324 » 


cafea pentru doi avocaţi şi dau o mână de ajutor o dată pe 
săptămână la un club de înot, pentru că asta funcţionează 
pentru mine şi copiii mei la momentul de faţă. Viaţa se 
schimbă. Lucruri nasoale se întâmplă. Treci peste asta! 

O secundă nu spun nimic, cumva pus la podea de acest 
discurs. Faptul că Blair pomeneşte de clubul de înot şi 
scuza mea patetică ca să evit s-o ajut mă face să mă simt 
chiar şi mai nemernic. 

Blair îmi zâmbeşte larg. 

— Ştiu, sunt ca mama ta, nu? 

— O, nu, eşti mult, mult mai rău, spun şi mă opresc. 
Aşadar... presupun că sunt decorator. 

Simt cum mă enervez un pic. Zugrăvitul apartamentelor 
prietenilor lui Nancy a fost ceva ce am făcut ca să-mi 
umplu timpul, un fel de a contribui şi eu cu ceva bani la 
cheltuielile mamei. N-a fost nevoie să mă bazez pe asta 
pentru un venit stabil. 

— Cred că da. 

Până acum. 

— Nu mă pot baza la nesfârşit pe agenda impresionantă 
a lui Nancy. 

— Trebuie să-ţi faci un plan. 

— Da. 

— Măcar dacă ai cunoaşte pe cineva care să fi avut 
experienţă în planificare strategică, oftează Blair. Cineva 
care, de exemplu, să fi câştigat proiectul anului în 2011 şi 
2012... 

— Touché! 

— Cerem nota? Mi se pare că ai treabă de făcut. 

P 


E de o sută de ori mai simplu să scrii un plan pentru 
afacerea altcuiva decât pentru a ta. Şterg zeci de 
încercări, fac calcule de tot atâtea ori. Durează trei 
săptămâni, încă un prânz cu Blair, o mulțime de înjurături 
şi întoarcerea vechii mele temeri, Frica de Eşec, dar intru 
la întâlnirea de la bancă cu nişte proiecții de cifre, cu 
analiza SWOT şi dovada cererii de pe piaţă şi ies cu un 
împrumut suficient de mare pentru o camionetă, o 


e 325 » 


campanie de marketing şi un set nou de pensule. Max 
Adams Decoraţiuni se lansează în afaceri. les din bancă cu 
încă ceva ce n-am mai avut de multă vreme. Un sentiment 
de mândrie. 

Îi trimit lui Blair nişte flori. Măcar atât pot să fac, după 
ce mi-a dat şutul în fund de care aveam nevoie. Ataşez o 
carte de vizită. Un pas înainte merită încă unul. Contează 
pe mine pentru clubul de înot de joi seara. 


e 326 » 


42. PIP 
2015 


— Îmi pare rău, domnule, dar nu pot face nimic. 

— Dar am zburat cu voi mai bine de 20 de ani! 

— Vă suntem recunoscători pentru loialitate, domnule, 
dar Biroul Meteo a emis o avertizare de ceaţă şi... 

Clientul meu, un bărbat de 60 şi ceva de ani, cu o 
cămaşă ţipătoare şi revere late la sacou, arată cu braţul 
spre uşile de exterior. 

— Ceaţă? Asta arată a ceaţă? 

— Ceaţa se ridică, spun eu răbdătoare, dar din păcate 
acum avem o listă de rezervări pentru pasageri... 

— O listă de rezervări? 

Bărbatul pare că este extrem de hotărât să repete tot ce 
spun eu. Se întoarce spre cei de la coadă din spatele lui, ca 
un avocat adresându-se juraţilor. 

— Aţi auzit asta? Acum se pare că suntem o „listă de 
rezervări”. Nişte servicii cu clienţii grozave. 

— Vă pot oferi vouchere pentru gustări gratuite, cu 
complimentele noastre... 

— Vouchere! 

Nu am ce face, mă chinui să nu-mi dau ochii peste cap, 
păstrând în schimb o expresie neutră până când bărbatul 
cu cămaşă ţipătoare se linişteşte, în cele din urmă. Acceptă 
voucherele şi se duce să se văicărească în altă parte, în 
cele şase ore de întârziere de dinaintea zborului care a fost 
reprogramat. 

Nu toată lumea primeşte vestea la fel de prost. 

— Mai mult timp pentru cumpărăturile de Crăciun, 
zâmbeşte larg un pasager. 

— Nu te poţi pune cu vremea, spune altul. 

Fac check-inul de zbor pentru o femeie cu o sarcină 
avansată şi partenera ei, verificând cu atenţie scrisoarea 
medicală ca să mă asigur că toate datele sunt corecte. 

— O să vă mut pe un loc lângă culoar, îi spun. Asiguraţi- 


e 327 œ» 


vă că vă ridicaţi şi mergeţi puţin la intervale de cel mult 30 
de minute şi beţi multă apă. 

— Ţi-am spus eu, o dojeneşte partenera ei. 

— Ea crede că nu ar trebui să zbor deloc, îmi spune 
femeia însărcinată, dar este nunta fratelui meu, şi are loc 
în Antigua, pentru numele lui Dumnezeu; asta s-ar putea 
să fie ultima vacanţă adevărată pentru mulţi ani de-acum 
încolo. 

Râd. 

— Este foarte posibil să fie aşa. 

Bat pe tastatură, verificând disponibilitatea pe zborul 
lor. 

— Nu găsesc nimic disponibil la clasa superioară, dar 
dacă vă mut la Premium o să aveţi mai mult loc pentru 
picioare. 

— Mulţumim. 

Amândouă zâmbesc larg, ca nişte copii cărora le-a fost 
dat drumul de la şcoală mai devreme, iar bucuria lor este 
contagioasă. 

— Distracţie plăcută! 

Le scot la imprimantă tichetele de zbor şi le dau 
paşapoartele înapoi. 

— Şi... naştere uşoară! 

— Şi ţie la fel! 

Femeia însărcinată face un semn din cap spre burta mea 
care, la 20 de săptămâni, nu mai poate fi luată drept 
altceva, ca şi cum faptul că am recunoscut că sunt gravidă 
a însemnat şi permisiunea de a mă transforma într-un 
balon. 

Tura mea se apropie de sfârşit, când îl văd pe Lars stând 
în apropiere. Se uită la ceas, aşteaptă pe cineva. Simt cum 
mă înroşesc şi încerc să ascund asta în conversaţia pe care 
o am cu fata care vine să lucreze în locul meu, dar el este 
încă acolo când mă ridic de pe scaun şi-mi iau geanta. 
Conştientă de burta mea rotundă, mi-e mai jenă ca oricând 
pentru ce s-a întâmplat ultima oară când ne-am văzut. 

Da, am încercat să te sărut. Da, sunt căsătorită. Da, şi 
sunt şi însărcinată. Surpriză! 


e 328 » 


— Bună! 

Lars vine la mine şi mă sărută uşor pe un obraz. 

— Prietena ta Jada mi-a spus noutăţile. M-am gândit să 
trec să te felicit. 

— O! Mulţumesc. 

Pe mine mă aştepta. 

— Mă întrebam dacă ai timp pentru o cafea. 

— Am o programare la spital. 

Arăt spre burta mea, explicând în felul acesta de ce nu 
sunt disponibilă şi evitând astfel riscul unei conversații 
jenante despre ce s-a întâmplat la Johannesburg. 

— Nu e nimic în neregulă, sper? 

— Doar o verificare de rutină. Ar fi trebuit să fac o 
ecografie la 12 săptămâni doar că... spun eu şi mă opresc. 
Oricum, ecografia la 20 de săptămâni este în după-amiaza 
asta, aşa că... 

Arăt vag în direcţia ieşirii. 

— Ai emoţii? mă întreabă Lars uitându-se atent la mine. 
După ce l-ai pierdut pe fiul tău. Trebuie să fie... dulce- 
amărui... asta este expresia? 

Dulce-amărui. Exact asta este expresia potrivită. 

— Da. Asta este expresia. 

— Putem sta de vorbă în timp ce mergem spre ieşire? 

Vorbeşte engleză într-o manieră corectă, de modă veche, 
care mă face să zâmbesc. Mergem împreună, despărţindu- 
ne din când în când ca să ocolim vreo valiză rătăcită sau 
un şir de pasageri. 

— Şi... ce-ai mai făcut? 

Încep cu discuţii mărunte - orice, numai să evit să 
vorbesc despre Joburg... 

— De fapt, am învăţat să gătesc. 

Mă opresc şi mă uit la el. 

— Chiar aşa? 

— Cum ai spus şi tu: ziua aceea s-ar putea să nu mai 
vină niciodată. Fac două ore, o dată pe săptămână, şi mai 
lipsesc câteodată din cauza serviciului, aşa că pot să-ți 
spun cum să faci aluat de patiserie, dar nu şi ce să faci cu 
el; şi ştiu cum să fac sos de friptură, dar nu ştiu cum să 


e 329 + 


frig un pui care să meargă cu el. 

Râd. 

— Cine mai participă la curs? 

— Suntem şase persoane, patru bărbaţi şi două femei. 
Una dintre femei crede că este chef cordon bleu şi îi tot 
spune instructorului cum face ea lucrurile. 

— Cred că asta trebuie să funcţioneze, nu glumă. 

Am ajuns la ieşire şi mă opresc. Lars se întoarce cu faţa 
spre mine. 

— Ultima oară când ne-am întâlnit... 

O, Dumnezeule, ultima oară. 

— ...am vorbit despre ţările în care am fost, despre cât 
de mult ne-a plăcut să vedem lumea. Când Jada mi-a spus 
că lucrezi la sol, m-am gândit că poate ţi-e dor de călătorii. 

Scoate ceva din buzunar şi-mi întinde. Este o vedere. Un 
apus de soare, asemenea celui pe care l-am văzut la 
restaurantul din Joburg, doar că acesta se reflectă în mare, 
şi nu într-o piscină formală dintr-o grădină. Nuanţe de roşu 
şi portocaliu strălucesc deasupra unei lagune în care este 
ancorată o barcă cu fund plat şi catarg înalt. 

— Thailanda? 

— Cambodgia. 

— Este foarte frumos. 

Mă întorc şi mă uit la el. 

— Mulţumesc. Pentru asta şi... spun, dar apoi ezit. Şi... 
pentru că te gândeşti la mine. 

Ajungem la ieşire şi ne oprim, stingheri din nou. 

— La momentul de faţă, lucrurile sunt un pic dificile. 

Sper că nu-mi va cere să detaliez. Nu o face. În schimb, 
caută din nou în buzunarul sacoului şi scoate o carte de 
vizită. 

— Numărul meu de telefon. Dacă ai chef de o cafea sau 
de o plimbare sau... ridică el din umeri. Uneori este mai 
simplu să vorbeşti cu o persoană pe care abia dacă o 
cunoşti, nu-i aşa? 

Mă uit la el cum face cale-ntoarsă şi, cu pasul lui mare, 
ajunge imediat în locul în care ne întâlniserăm. Mă 
gândesc că mi se pare de multe ori mai simplu să fiu la 


e 330 œ» 


serviciu decât acasă şi că pare mult mai uşor să-i faci 
confidente tipei de la coafor, dentistului, şoferilor de taxi 
decât celor pe care-i iubeşti. Mă gândesc la Max, care s-a 
întâlnit cu Blair după o viaţă întreagă petrecută în ţări 
diferite - anii care au trecut făcându-i să fie doi străini - şi 
la cât de uşor le-a fost să se împrietenească din nou, 
devenind apoi altceva. 

Mă gândesc la toate aceste lucruri când merg spre 
parcarea auto şi abia când îmi caut cheile îmi dau seama 
că este ceva scris pe partea cealaltă a vederii. Cu tuşe 
groase şi hotărâte, Lars a scris: 


Cambodgia, decembrie 2015 
Mi-aş dori să fii şi tu aici. 


Mă întâlnesc cu Max în parcarea de la spital. 

— O să fie mai simplu aşa, am spus, dar amândoi ştim că 
nu acesta era motivul adevărat. Maternitatea se află chiar 
lângă Spitalul de Pediatrie - nu eram convinsă că o să fiu 
în stare să merg până la uşă. 

— Arăţi grozav. 

Max mă sărută pe obraz. Se uită în ochii mei pentru o 
clipă şi mă simt dintr-odată tristă că relaţia noastră n-a 
mers, şi totuşi, în acelaşi timp, sunt sigură că s-a terminat. 

— Cum te simţi? 

— OK. 

Mă opresc. 

— Am emoţii, adaug apoi. 

— În legătură cu ecografia? 

— İn legătură cu... spun şi arăt cu mâna spre spital. 

Max mă ia de mână. 

— Şi eu la fel. Hai! 

Mergem împreună, cu ochii ţintă înainte, şi nu ne oprim 
până când nu se deschid uşile şi ne aflăm la intrarea de la 
clădirea maternității. Respir uşurată. A fost mai uşor decât 
m-am aşteptat. 

Nu seamănă deloc cu STIP. Sunt şiruri de femei care-şi 
mângâie burţile enorme şi care, în cea mai mare parte, par 


e 33l - 


destul de mulţumite să facă asta. O femeie cu o sarcină 
avansată aleargă după un copilaş pe care îl prinde la locul 
de joacă şi îl gâdilă până când acesta chiţăie de râs. Cred 
că-i va plăcea la nebunie bebeluşul. Şi apoi, când cel mic 
va începe să meargă de-a buşilea şi va vrea jucăriile 
frăţiorului mai mare... simt o durere în piept. 

— Eşti bine? 

Max se uită îngrijorat la chipul meu. 

— Sunt bine. 

Incetează să mai faci chestia asta, Pip. E ca şi cum ai 
zgândări o bubă sau ca şi cum ai arunca cu pietre într-un 
urs. Stii ce-o să se întâmple, cum o să te facă să te simți. 
Aşa că încetez. La capătul opus nouă, o asistentă cu un 
clipboard strigă numele cuiva. 

— Hai să ne aşezăm aici. 

Găsesc o revistă şi o frunzăresc. 

Max se apleacă în faţă, pe genunchi, jucându-se cu 
degetele, pregătindu-se să spună ceva şi nu mă surprinde 
atunci când o face. 

— Mi-e dor de tine. 

Ce pot să zic? Ce ar trebui să zic? Şi mie îmi este dor de 
el, dar asta nu schimbă lucrurile cu nimic. 

— Nu poţi să ne ai pe amândouă, spun eu încet. 

Dacă sunt două drumuri, posibilităţi, trebuie să te 
hotărăşti pentru una dintre ele. Dintre toţi oamenii, noi ar 
trebui să ştim asta cel mai bine. 

— Philippa Adams? 

— Salvată de clopoțel, spune Max, cu un zâmbet crispat. 

Imi întinde o mână, eu o accept şi o strâng pe a lui în 
timp ce o urmăm pe femeia cu clipboard. 

— Este primul copil? întreabă doctoriţa care îmi face 
ecografia. 

Durerea din piept reapare şi mă uit la Max, dar, înainte 
că oricare dintre noi să răspundă, doctoriţa termină de 
citit dosarul nostru. 

— Nu, văd că nu este. Condoleanţe! 

Un scurt moment de tăcere, timp în care mă întreb dacă 
mă pot descurca cu povestea asta, dar apoi femeia ia un 


e 332 + 


pix şi continuă: 

— Ceva complicaţii la prima sarcină? Cu... îşi verifică din 
nou notițele... Dylan. 

— Niciuna. 

Îmi pare bine să-i aud din nou numele. Să confirm faptul 
că a ieşit din mine, că a existat. 

— A fost o sarcină ca la carte. 

Pun o mână pe burtă şi completez: 

— Şi nici cu aceasta de acum nu pare să fie probleme. 

— Excelent! îmi zâmbeşte ea veselă, ca şi cum aş fi 
trecut testul. Atunci, sus pe pat. _ 

Ar trebui să fiu neliniştită. Dacă nu-i bate inima? Incerc 
să-mi aduc aminte când am simţit ultima oară că a mişcat. 
Dacă e ceva neregulă? În cele din urmă dau contur fricii 
care m-a bântuit încă de când am rămas însărcinată - de 
când eu şi Max am vorbit prima oară despre ideea de a 
avea un copil. Dacă şi copilul acesta este bolnav? Dacă are 
vreun handicap incompatibil cu viaţa? 

Dacă aceasta este pedeapsa mea? 

Închid ochii în timp ce doctoriţa îmi pune gel pe burtă şi 
abia când bătăile inimii bebeluşului iscă ecou în încăpere, 
întorc capul şi mă uit la copilul nostru. 

— Vreţi să aflaţi sexul? 

— Da. 

Eu şi Max răspundem în acelaşi timp. Am avut destule 
necunoscute cât să ne ajungă pentru o viaţă întreagă. Simt 
cum mâna lui alunecă într-a mea în timp ce doctoriţa îmi 
trece sonda peste burtă şi bebeluşul care arată ca un bob 
de fasole apare şi dispare pe ecran. 

— Felicitări, spune doctoriţa în cele din urmă, apăsând 
pe o tastă ca să scoată la imprimantă o copie a ecografiei. 
O să aveţi o fetiţă şi arată perfect. 


< 333 + 


43. MAX 
2016 


În cele câteva zile dintre Crăciun şi Anul Nou, îmi găsesc 
în cele din urmă o locuinţă. 

— Ştii că ai fi putut să stai aici cât ai fi vrut, spune mama 
în timp ce mă ajută să împachetez. 

Acum, că nu-mi mai petrec zilele ghemuit sub pilota roz, 
cred că chiar îi face plăcere să mă aibă în preajmă. 

— O să vin în vizită tot timpul. 

Înainte ca părinţii mei să-şi cumpere casa din East 
Village, cartierul nu se chema aşa. Erau doar câteva străzi 
între cartierul ucrainean şi Noble Square. O zonă în care 
se vorbea mai mult polonă decât engleză şi unde era mai 
simplu să cumperi kielbasa decât hotdog. În anul în care 
m-am născut eu, rata incendiilor a fost atât de mare, că a 
fost nevoie de propria staţie de pompieri. Părinţii mei au 
rămas acolo pentru că era locul în care fusese întotdeauna 
familia tatălui meu, de pe vremea când îi chema Adamezyk 
în loc de Adams. M-am uitat la câteva apartamente din 
apropiere, dar m-am hotărât până la urmă să aleg o 
garsonieră de pe Arlington 555, Lincoln Park. Este foarte 
mică, dar nu e prea departe de lac, şi am şi un loc de 
parcare. Am încheiat un contract de închiriere pentru un 
an. 

— Ai face bine să vii! 

Când m-am întors la Chicago, m-am gândit că lumea 
mamei mele era mică, că viaţa ei socială era limitată. 
Acum iese în fiecare zi şi are multe întâlniri şi dimineţi la 
cafea, şi îmi dau seama că, de fapt, stătea acasă pentru 
mine. Că şi-a pus viaţa în stand-by din cauza fiului său 
adult care a avut o cădere nervoasă. 

Fac tot ce pot ca să-i mulţumesc. Gătesc aproape în 
fiecare seară - chiar dacă nu o fac la fel de bine ca ea - şi 
caut filme care ştiu că i-ar plăcea. O conduc cu noua mea 
camionetă la orele de tai chi şi la întâlnirile de fitness 


e 334 + 


pentru grupul de seniori. 

Mă gândesc la Leila Khalili şi la cât de entuziasmată era 
de ideea că mama ei va veni să locuiască cu ea. Eu sunt 
cea norocoasă, a spus ea. Şi eu am fost norocos. Norocos 
că am avut din nou ocazia să-mi petrec timpul cu mama 
mea, să trăim împreună ca adulţi, nu ca părinte şi copil. 

Blair mă ajută să mă instalez. 

— Unde vrei să pun cărţile astea? 

Mă uit de jur-împrejur în spaţiul înghesuit, mai mic 
decât camera de zi din casa în care am locuit cu Pip şi pe 
care nu a trecut multă vreme de când am vândut-o. 

— Acolo. Va trebui să montez biblioteca. 

Garsoniera nu este mobilată, dar din moment ce nu prea 
este loc pentru mai mult de un pat, o canapea şi o 
bibliotecă, excursia mea la IKEA nu m-a băgat în faliment. 
O să mănânc stând pe canapea şi, ei bine, dacă se iveşte 
vreodată ocazia unei cine în doi, o să stăm unul lângă altul 
la barul pentru micul dejun care separă zona bucătăriei de 
restul camerei. 

E un sentiment ciudat s-o iei de la capăt. Este ciudat să 
ai în dulapuri doar câte două lucruri din fiecare - două 
căni, două farfurii, două castroane -, după ce ani întregi ai 
avut seturi de veselă şi tacâmuri în plus pentru Ziua 
Recunoştinţei. Mi se pare ciudat, de asemenea, să iau 
decizii fără să mă consult cu cineva. Să pui cele două tigăi, 
una mică şi una mare, în orice dulap vrei tu. Simt un 
început de tristeţe, dar nu o las să se instaleze. În schimb 
mă gândesc la sloganul inteligent de pe camioneta mea, la 
logoul pe care mi l-a desenat Blair, punând o pensulă 
nostimă pe post de semnul exclamării după inițialele mele. 
Mă gândesc la punctul în care mă aflu acum, şi la cât de 
diferit este de cel în care mă aflam anul trecut. Şi mă simt 
norocos. 

Când terminăm, ne trântim amândoi pe canapea şi ne 
contemplăm opera. 

— Foarte confortabil, concluzionez eu. 

Imi sprijin capul pe pilota roz pe care am luat-o de la 
mama. 


e 335 >» 


— Cred că am şi una gri pe undeva, a spus ea când am 
întrebat-o dacă pot s-o iau. 

— Mi-ar plăcea asta, dacă nu te deranjează. 

S-a uitat fix la mine şi cred că a înţeles, pentru că a 
zâmbit şi nu m-a întrebat de ce, pur şi simplu a luat-o de 
pe pat şi mi-a dat-o. 

— Ah, să nu uit, ţi-am luat ceva, spune Blair şi îşi ia 
cheile şi dispare. 

Se întoarce în două minute cărând o pungă mare cu o 
plantă şi o grămadă de multe alte lucruri care nu ştiu ce 
sunt. 

— OK, e puţin mai siropos, dar... 

Se înroşeşte şi, în loc să mă uit cum despachetează 
punga, îmi dau seama că mă uit la culoarea obrajilor ei şi 
la felul în care ochii-i sunt pe jumătate entuziasmați, pe 
jumătate temători. 

— Fie ca noua ta casă să fie plină de viaţă! 

Scoate planta, o ferigă cu ramurile verde-deschis care 
dansează în briza ce bate dinspre geam şi mi-o dă. 

— Mulţumesc... este minunată. 

— Mai e ceva. 

Se înroşeşte din nou, dar de data asta roşeaţa îi este 
ascunsă aproape în întregime de părul care-i vine pe faţă 
când se apleacă să mai ia ceva din pungă. 

— Aşa. Să trăieşti în lumină şi fericire! 

Se ridică şi-mi arată noul cadou, un felinar în stil 
marocan, cu decupaje în formă de semilună care înăuntru 
are o lumânare. 

— Este grozav, spun şi mă uit la ea. Tu eşti grozavă. 

Următorul dar este o solniţă şi mă face să ridic mirat din 
sprâncene. 

— Pentru ca viaţa ta să aibă mereu gust, spune ea şi 
zâmbeşte larg. 

— Genial! 

Imi mai dă o franzelă în speranţa că nu voi cunoaşte 
niciodată foamea în această casă; un borcan cu miere ca să 
adaug dulceaţă orelor petrecute aici. Stânjeneala lui Blair 
dispare şi culoarea din obrajii ei revine la normal. 


e 336 œ» 


— Şi ultimul, dar nu în cele din urmă, spune ea scoțând 
ultimul dar, ca să nu-ți fie niciodată sete. 

Bem şampanie din pahare înalte pentru apă - adaug 
pahare de vin pe lista lucrurilor de care am nevoie - şi 
ciocnim pentru noi începuturi. 

— Pentru prietenie, adaugă Blair, ridicând paharul. 

Preţ de o clipă ne uităm unul la celălalt şi acum eu sunt 
cel care se înroşeşte pentru că sentimentul pe care 
cuvintele ei îl trezesc în mine seamănă destul de mult cu 
dezamăgirea. 

— Pentru prietenie, spun şi eu. 

Este tot ce-mi doresc. O iubesc pe Pip şi asta nu se va 
schimba. 

— Hei, am primit cazierul de la poliţie, adaug eu, ca şi 
cum tocmai mi-am adus aminte. 

— Grozav! 

— Aşa că pot să te ajut la clubul de înot săptămâna asta, 
dacă încă mai vrei. 

— Poţi fi sigur că da. 

rr  — 

Urmez indicaţiile lui Blair către clubul sportiv de pe 
Sheffield şi îi spun numele meu femeii de la recepţie, care 
mă informează că Challenge Swim Club se desfăşoară în 
piscina mai mică dintre cele două ale clubului. Copii cu 
abilităţi diferite, a spus Blair. Mă întreb cât îmi voi mai 
aduce aminte de la antrenamentele mele de înot şi cât de 
uşor îmi va fi să împart aceste cunoştinţe cu alţii! 

În vestiar îmi păstrez pe mine tricoul, dar schimb blugii 
cu un şort pentru înot. Îmi las pantofii în dulăpior şi mă 
îndrept spre piscină. 

Un sunet mă opreşte în drum, chiar înainte să văd apa. 
Un țipăt ascuţit care ar putea indica o problemă, dar care 
îmi goleşte pieptul de aer şi mă face să caut un perete de 
care să mă sprijin. Se aude un alt țipăt ascuţit, doar că de 
data asta nu este un țipăt, ci un hohot de râs. Şi apoi altul. 
Şi apoi altul. 

Dylan. 

Gândul apare înainte ca logica să intervină. Mai fac 


e 337 œ» 


câţiva paşi şi mă apropii de piscină şi apoi picioarele mele 
nu mai vor să se mişte. M-am aşteptat să văd o mulţime de 
copii în costume de baie asortate, ghemuiţi pe marginea 
piscinei, aşteptând să le vină rândul. M-am aşteptat la 
sărituri, la înot liber, la stilul fluture şi la înot pe spate. La 
cronometre şi la curse de viteză. 

Dar nu la asta. 

În piscină sunt în jur de 12 copii şi cel puţin tot atâţia 
adulţi. Copiii stau în şezut sau sunt întinşi pe saltele care 
plutesc, cu capetele ţinute cu atenţie deasupra apei. Unii 
dintre ei nu se pot mişca deloc, singura mişcare fiind 
unduirea apei. Alţii dau agitaţi din mâini şi din picioare, 
stropind pe toată lumea din jurul lor. Pe marginea piscinei 
este un elevator hidraulic aflat acolo ca să-i ajute pe copii 
să intre şi să iasă din apă. 

Blair este în piscină. Mă vede şi spune ceva altui 
voluntar, înainte să înoate către treptele de la ieşirea din 
apă. Poartă un costum de baie întreg peste care are un 
tricou albastru cu logoul clubului. 

— Ar fi trebuit să-mi spui, zic eu imediat ce ajunge la 
mine, când un tremur îmi cuprinde tot corpul. 

— Nu eram sigură c-o să mai vii. 

— N-aş fi venit. 

Simt cum mi se opreşte inima sau cum explodează sau... 
Dylan, Dylan, Dylan. i 

— Nu pot să fac asta. Imi pare rău. 

Dau să mă îndrept spre vestiar. 

— Acesta a fost clubul la care venea fiica mea. 

Mă opresc. Mă întorc. 

— Cel mai mare dintre copiii mei, Alexis, s-a născut cu 
paralizie cerebrală şi o grămadă de alte probleme. 

Zâmbeşte blând, uitându-se în ochii mei şi oprindu-mă 
să plec. 

— A murit în anul în care s-a născut Brianna. Avea patru 
ani. 

Din piscină se aude un strigăt de bucurie. Un adolescent 
cu vestă gonflabilă este învârtit în apă de doi voluntari. 

— Nu mi-ai spus niciodată. 


e 338 + 


— N-am vrut să pară că-ţi ţin predici. Am descoperit că 
atunci când vine vorba de suferinţă, trebuie să-ţi găseşti 
singur drumul. 

Mă întreb dacă mama ştie şi dacă Blair i-a spus să nu-mi 
zică nimic. 

— Lui Alexis îi plăcea foarte mult apa, era locul unde se 
simţea cel mai fericită. Am început să dau o mână de 
ajutor aici când au rămas fără voluntari şi nu am mai 
încetat de atunci. 

— Dar ţie nu... încerc să spun şi mă opresc. 

— Dacă nu mi se pare greu? 

Se gândeşte o clipă, apoi clatină din cap. 

— Nu în felul la care te referi tu. 

Se uită la piscină şi apoi la mine. 

— Să ai copii nu este un joc cu sumă zero, Max. 

— Mă uit la copiii aceştia şi... 

Inghit cu greu. 

— ...şi îl văd pe Dylan. 

Ochii lui Blair se îmblânzesc, dar când vorbeşte din nou 
este hotărâtă. 

— Atunci nu te uiţi suficient de bine. 


e 339 œ» 


44. PIP 
2016 


Cerul are acea nuanţă de albastru lipsită de nori care îl 
face să arate ca într-o zi de vară, până când păşeşti afară 
şi vezi cum din gură îţi ies aburi. Sârma de rufe flutură cu 
bluziţe minuscule şi hăinuţe de bebeluş, mai moi după o 
spălare, prinse cu cârlige afară ca să profite de aer într-o 
rară zi în care nu plouă. Îmi sprijin coşul de şold, căci e 
greu să-l ţin în faţă, dată fiind burta mea mare, şi cu mâna 
liberă desfac fiecare obiect vestimentar şi-l las să cadă 
înăuntru. Fetiţa mea va aduce primăvara cu ea şi ne vom 
petrece lunile de vara stând întinse pe iarba la soare. 

În timp ce fac asta, un avion trece pe deasupra şi îi fac 
cu mâna, la fel ca atunci când eram o fetiţă de opt ani care 
stătea întinsă în grădina părinţilor şi se uita la avioane, 
dorindu-şi aventuri. Nu am zburat până la vârsta de 17 ani, 
dar ştiam numele tuturor avioanelor care decolau de pe 
aeroportul din Birmingham, şi cât personal se afla la bord. 
Când aveam 14 ani, tatăl meu a aranjat să pot vizita 
aeroportul. Am fost tratată ca o persoană din familia 
regală, mi s-a dat voie sa apăs butonul ca să pornesc banda 
pentru bagaje, să stau în cabina unui avion Boeing 747 şi 
să fac demonstraţia măsurilor de siguranţă pentru nişte 
pasageri imaginari. Părinţii mei au fotografia de atunci pe 
marginea şemineului lor. Când am început să lucrez la 
British Airways, opt ani mai târziu, tata a trimis fotografia 
la ziarul local, care a publicat un articol intitulat Cariera 
unei tinere localnice işi ia zborul. 

Ajung la capătul sârmei şi duc coşul de rufe, acum plin, 
înăuntru. Ce-o să fac după ce nasc? Am încetat să mai 
lucrez pe curse lungi când l-am avut pe Dylan, dar mi-a 
lipsit asta, şi mi-a luat ani întregi ca să-mi aduc cariera din 
nou în punctul în care rămăsese. Poate m-aş descurca cu 
nişte curse lungi part-time dacă Max n-ar fi plecat atât de 
mult, dar... 


e 340 >» 


— O să fiu aici pentru tine, în continuare, a spus el, când 
şi-a încărcat ultimele lucruri la maşină. Acum, şi când va 
veni şi copilul. La fel ca înainte. 

O cutie cu viniluri stătea rezemată ca un beţiv de 
geamul de lângă locul pasagerului din dreapta, iar 
deasupra, o geantă cu haine. 

— Ştiu. 

Doar că bineînţeles nu avea să mai fie ca înainte. Max nu 
avea să-mi mai maseze picioarele după o zi lungă de 
serviciu şi nici n-avea să-şi mai lipească obrazul de burta 
mea noaptea ca să cânte cântece de leagăn fără cuvinte 
copilului nostru nenăscut. N-o să mai fie acolo la 3 
dimineaţa, ţinând în braţe un copil care nu vrea să 
doarmă. 

— Nu trebuie să facem asta. 

Max se opreşte lângă uşa deschisă a maşinii. 

— Nu este prea târziu. 

Ar fi atât de simplu să-i spun să despacheteze, să-i zică 
lui Blair că nu o iubeşte, să se mute înapoi şi să aştepte ca 
bebeluşul să se nască şi apoi... ce? Să fie nefericit? Să ne 
uităm unul la altul şi să ne întrebăm ce să facem? Ce mai 
poate fi între noi? 

Când oamenii vorbesc despre trecerea prin suişurile şi 
coborâşurile unei căsnicii, se referă la stresul obişnuit al 
vieţii. La concedieri şi probleme cu banii, la sperieturi 
generate de probleme de sănătate şi recuperare. Relaţia 
mea cu Max a făcut subiectul ziarelor naţionale. S-a 
dezbătut în instanţa de judecată. Nuanţele limbajului 
trupurilor noastre au fost surprinse de paparazzi şi 
discutate la mesele din bucătărie din case în care n-am pus 
piciorul niciodată. Nu sunt nişte circumstanţe normale. Nu 
mai suntem aceiaşi oameni care eram când Dylan era în 
viaţă. 

— Ba este. 

Ne-am sărutat, apoi; un sărut lent, lung, pe care l-am 
simţit cu fiecare parte a trupului meu. 

Un sărut trist, de rămas-bun, este un alt fel de sărut. La 
fel ca noii îndrăgostiţi, prea emoţionaţi încă să rostească 


e 341 œ» 


cuvintele şi care-şi împletesc îmbrăţişările cu un te iubesc 
nerostit, tot aşa şi un sărut de rămas-bun ascunde cuvinte 
dincolo de suprafaţă. Îmi pare atât de rău, spune sărutul 
nostru, atât de rău că s-a-ntâmplat aşa. Şi, mai mult decât 
atât, încă te mai iubesc, o să te iubesc întotdeauna. 

Părinţii mei nu înţeleg. 

— Dar dacă încă vă iubiţi unul pe celălalt... 

Mama s-a uitat la tata căutând sprijin, dar disconfortul 
lui era evident. 

— Este decizia lor, Karen. 

— Dar o să aibă un copil. 

— Sunt şi eu pe-aici, le-am reamintit. Şi sunt foarte 
conştientă de faptul că o să avem un copil, la fel cum este 
şi Max. Dar ăsta nu este un motiv suficient pentru a 
rămâne împreună. 

Buzele strânse ale mamei sugerau altceva. 

Orice umbră de îndoială ar fi avut-o în legătură cu 
separarea noastră şi cu faptul că ar fi putut fi permanentă 
s-a destrămat când i-am spus că am depus actele pentru 
divorţ. 

— Dar asta este atât de... final. 

— Tocmai asta era ideea, mamă. 

Aveam nevoie de o încheiere. Aveam nevoie amândoi de 
asta, chiar dacă Max mai mult decât mine, bănuiesc. A 
rămas măcinat de vină pentru că m-a înşelat, pregătit să 
încheie socotelile cu Blair şi să dea o nouă şansă căsniciei 
noastre. Dar căsnicia noastră era o ruină. Relaţia lui cu 
Blair era o pagină nouă, nescrisă, fundaţiile erau puse, era 
gata pentru un nou început. li eram datoare cu acel nou 
început. 

În casă pun coşul de rufe pe masă şi aud cum prin fanta 
de scrisori cad câteva plicuri pe covoraşul de la uşă. Acum 
sunt atât de mare, că nu mă mai pot apleca să ridic 
corespondenţa; ca să reuşesc, trebuie să-mi desfac 
picioarele şi să mă ţin cu o mână de uşă pentru echilibru. 
Două facturi de utilităţi, o scrisoare de la avocatul meu şi o 
vedere din Johannesburg. 

Nu este la fel fără tine, scrie pe vedere, pe spatele unei 


e 342 » 


imagini cu Palazzo Montecasino. Fotografia a fost făcută 
de la capătul grădinii, spre terasa restaurantului de 
dincolo de piscină. O săgeată desenată cu mâna indică 
spre una dintre mese, către masa noastră. 

Pun vederea pe frigider, alături de cele din Barbados, 
Santa Lucia, Shanghai, Boston, Vegas, Seattle şi altele. 
Călătoria mea virtuală în jurul lumii, graţie lui Lars. Uneori 
este mai simplu să vorbeşti cu o persoană pe care abia 
dacă o cunoşti. Poate că o să-l sun la un moment dat. După 
ce nasc. 

Sus, aşez hăinuţele curate de bebeluş în comoda cu 
sertare de pe holul dintre etaje. Cea mică - încă nu i-am 
găsit un nume cu care să fim amândoi de acord - va sta 
lângă patul meu în primele câteva luni şi această întârziere 
îmi dă o justificare pentru faptul că încă nu am pregătit o 
cameră pentru ea. Avem patru camere la etaj. Dormitorul 
principal, pe care îl consider în continuare al nostru, chiar 
dacă am dormit acolo singură pentru mai bine de trei luni. 
Camera de oaspeţi. Biroul lui Max, acum eliberat de 
computerul şi de cărţile sale, şi camera lui Dylan, care este 
acum camera mea de citit. Intru în toate pe rând şi-mi 
imaginez pătuţul în fiecare dintre ele, cu o fetiţă foindu-se 
pe saltea, nerăbdătoare să se ridice. O să văd asta? Copilul 
acesta din pântecul meu va creşte să ajungă la vârsta lui 
Dylan? Va trece de vârsta aceea? Bineînţeles că da, îmi 
spun hotărâtă, dar tot nu mă pot convinge să iau pătuţul 
din pod şi să zugrăvesc camera în culori vesele. Paşi mici, 
îmi spun eu. 

Mă aşez în fotoliul de la fereastră din încăperea pe care 
Max a pregătit-o pentru mine şi mă uit peste acoperişuri. 
Imi trag sub mine picioarele care mă dor şi-mi odihnesc 
capul pe o latură a fotoliului. Cartea mea stă pe masa de 
alături, având drept semn de carte un bilet de la ultima 
programare la spital... dar acum nu am chef să citesc. 

Lângă scaunul meu, acolo unde a stat neatinsă timp de 
trei ani, este geanta mea cu împletituri. Mă întind spre ea 
şi o iau în poală, oprindu-mă câteva clipe înainte de a o 
deschide. Când o fac, trebuie să închid ochii şi să mă 


e 343 = 


concentrez să respir... inspir... expir. Mirosul de spital, 
real sau imaginar - nu-mi pot da seama - e încă acolo; 
gelul antibacterian, pantofii de cauciuc cu talpă joasă, 
uniformele scrobite ale asistentelor. Sunetul aparaturii lui 
Dylan, senzaţia lipicioasă a degetelor mele de la electrozii 
de pe pieptul lui. Cu ochii încă închişi pun mâna pe geantă 
şi simt moliciunea pătrăţelelor împletite. Îmi imaginez 
păturica terminată aşezată la capătul patului de „băiat 
mare” pe care voiam să-l cumpărăm atunci când Dylan 
avea să împlinească trei ani. Simt durerea din piept şi, în 
loc să mă împotrivesc, o las să îmbobocească, să 
înflorească şi apoi să moară, iar când a dispărut, deschid 
ochii şi mă simt mai uşoară. Mă uit o vreme la păsările de 
pe acoperişuri, apoi îmi scot andrelele, am un pătrăţel pe 
jumătate lucrat şi încep din nou să tricotez. 


e 344 œ» 


45. MAX 
2018 


— Hei, tinere, ce mai faci? Ţi-am simţit lipsa săptămâna 
trecută. 

Michael, băiatul în vârstă de 8 ani, stă întins pe apă, cu 
pernuţe gonflabile pe braţe şi la picioare. Fizioterapeutul 
său ghidează cu blândeţe membrele lui Michael într-o serie 
de mişcări menite să îmbunătăţească funcţionarea 
muşchilor şi a articulaţiilor sale, apa oferind o rezistenţă 
naturală pentru asta. 

— A fost răcit, aşa că a rămas la şcoală. Mai bine măsuri 
de precauţie decât să ne pară rău după aia, nu? 

La fel ca alţi copii din Challenge Swim Club, Michael 
locuieşte într-o şcoală cu internat din Chicago şi este adus 
la piscină o dată pe săptămână într-un microbuz special 
adaptat. Câţiva copii - inclusiv Madison, care chiar acum o 
stropeşte pe mama ei, cu o bucurie fără limite - locuiesc la 
ei acasă şi vin împreună cu părinţii lor. Pe lângă voluntari, 
cum suntem Blair şi cu mine, mai sunt şi fizioterapeuţi şi 
specialişti în terapia în apă, personalul din partea clubului 
care operează elevatoarele. Locul este aglomerat şi nivelul 
de zgomot, extraordinar: ca la un loc de joacă pentru copii, 
unde volumul a fost dat mai tare. 

Vorbesc cu Michael aşa încât fizioterapeutul lui să se 
poată concentra la exerciţii. Chiar dacă lui Michael îi place 
foarte mult în apă, detestă să fie stropit pe faţă şi 
reacţionează la asta ţinându-şi respiraţia până când buzele 
i se învineţesc. Treaba mea este să am grijă să-l feresc de 
cei care stropesc şi să-l îndepărtez uşor de acolo, lucru 
care e mai simplu de zis decât de făcut într-o piscină cu o 
grămadă de copii entuziasmați. 

După şedinţă mai stau cu Blair, care apare de la duş cu 
părul ud. Işi pune pe cap o pălărie mov şi mergem 
împreună spre parcare. 

— Ai văzut articolul din Tribune despre noua pizzerie de 


e 345 » 


la intersecţia Clark cu Diversey? întreb eu. Am putea să 
mergem acolo pentru prânzul de sâmbătă? 

Ultimul nostru prânz, în urmă cu două săptămâni, a fost 
într-un bar Latino fusion din West Loop care merita cu vârf 
şi-ndesat recenzia usturătoare din partea criticului de 
restaurante al ziarului. Am fost cât se poate de amabili cu 
recomandarea noastră de pe TripAdvisor. 

— De fapt, chiar voiam să-ţi vorbesc despre asta. 

— O să ai copiii la tine? Adu-i şi pe ei, dacă vrei. 

— Nu, o să fie tot la tatăl lor, dar... spune şi îşi scoate 
cheile din poşetă... Mă întrebam dacă în loc de prânz nu 
vrei mai bine să luăm cina împreună, zice uitându-se la 
mine, după care ridică uşor bărbia. Intr-un loc drăguţ. 

— Într-un loc drăguţ, spun şi eu la rândul meu, luându- 
mi un minut ca să-mi dau seama la ce se referă. 

Mă uit la bărbia ei ridicată, la culoarea din obraji. 

— A... vrei să spui... ca o întâlnire? 

Blair râde. 

— Da, Max. O întâlnire. O întâlnire adevărată. Tu şi cu 
mine. Ce spui despre asta? 

În ciuda vânturilor reci de martie, mi se pare dintr-odată 
că este prea cald. Aş vrea să încerc să-i explic, dar tot ce- 
mi trece prin cap este Nu e vorba despre tine, eu sunt de 
vină, şi nici măcar eu nu sunt suficient de nemernic să 
spun aşa ceva. 

— Am înţeles. 

Blair lasă capul în jos şi ridică o mână cu palma deschisă 
către mine. 

— Nu e nevoie să spui nimic. 

Apoi ridică privirea şi râde din nou, şi poate chiar nu-i 
pasă sau poate este o actriţă minunată, dar oricum, nimic 
din expresia ei nu sugerează că ar conta prea mult refuzul 
meu. 

— Atunci mergem la pizza? spun eu mai tare în timp ce 
ea se îndreaptă spre maşina ei. Se pare că meniul este la 
fel de neinspirat ca decorul, aşa că ar trebui să fie mega- 
distracţie. 

— O să te anunţ eu. 


e 346 >» 


Îmi face veselă un semn de rămas-bun şi pleacă cu 
maşina, iar eu rămân o clipă în loc, cu dorinţa de a da cele 
două minute înapoi şi apoi îmi dau seama că tot n-aş şti ce 
să spun. _ 

Blair este ocupată sâmbătă. Îmi transmite asta printr-un 
mesaj completat cu emoticoane cu sărutări şi o faţă veselă 
care mă face să cred că nu este supărată pe mine. Mă duc 
la pizzerie cu mama, care este amuzată de meniul 
plictisitor şi de zidul de cărămidă pe care, în mod 
inexplicabil, proprietarii l-au vopsit maro. Mă gândesc cum 
eu şi Blair am fi râs de chestia asta şi cum am fi comandat 
feluri diferite ca să putem experimenta toată gama de 
mâncăruri groaznice de acolo. Sâmbătă seara sunt într-o 
stare de confuzie şi a doua zi mă trezesc simţindu-mă greoi 
şi neliniştit, dorindu-mi ca ziua să se termine mai repede, 
ca toată săptămâna să se termine. Mă duc să alerg 
traversând parcul pe Fullerton şi apoi o iau la dreapta şi 
mă  îndrept spre sud către lac; pe dreapta sunt 
apartamentele de milioane de dolari, pe stânga este lacul 
mare cât un ocean. Vântul bate mai tare şi apa este 
cenuşie, valurile lovindu-se de stabilopozi şi spărgându-se 
pe plajă, acolo unde stau salvamarii. Cobor pe cărare şi-mi 
găsesc ritmul propriu, încă neliniştit când ajung în zona 
Loop. 

Blair nu mai propune un alt prânz. Mă gândesc că poate 
ar trebui să-i trimit eu un mesaj, dar zilele trec şi apoi se 
fac două săptămâni şi mi se pare ciudat să-i scriu, acum, 
că a trecut atâta timp. Accept o lucrare în afara oraşului, 
transmițând scuzele mele secretarei de la club, dar nu şi 
lui Blair, şi-mi petrec serile singur în garsoniera mea, unde 
simt că pereţii mă strâng. O greutate familiară îmi apasă 
pe piept şi, când la Chicago soseşte primăvara, un nor 
negru mă înconjoară. Nu mai caut clienţi noi, doar îi 
accept pe cei care mă găsesc singuri, iar când Blair îmi 
trimite un mesaj - Hei, străinule, ce mai faci? - nu-i răspund. 

Du 


— Aşa, carevasăzică. 
Mama se uită la sticlele goale de vin de pe bufetul din 


e 347 » 


bucătăria mea, apoi mă priveşte cu un ochi critic. 

— Nu m-am simţit prea grozav, murmur eu. 

Mă scoate cu forţa din casă, comandăm cafea şi mă 
obligă să mănânc tot la micul dejun. 

— Blair spune că nu i-ai răspuns la telefon. 

— O dată sau de două ori, poate. 

De trei, patru, cinci... 

— E o fată bună, Max. 

Mama ezită. 

— De fapt, aveţi mai multe în comun decât crezi... 

— Ştiu despre Alexis. 

Mama răsuflă uşurat. 

— Ţi-aş fi spus, dar... 

— Este în regulă. 

Simt că mi se pune un nod în gât când mă gândesc la ce 
vreau să spun. Îmi împachetez şervetul în două şi apoi încă 
o dată. 

— Săptămâna viitoare Dylan ar fi împlinit opt ani. 
Clipesc des, uitându-mă la şervetul meu, ştiind - fără să fie 
nevoie să mă uit la ea - că mama se luptă şi ea cu 
lacrimile, la fel ca mine. 

— Ar trebui să fiu prin oraş căutând să-i cumpăr un 
cadou. 

Un moment de tăcere, apoi mama se întinde şi-şi pune o 
mână peste a mea. 

— Fă-l să fie mândru de tine, Max. Este cel mai grozav 
cadou pe care ai putea să i-l dăruieşti. 

Şi-mi dau seama că mama nu plânge pentru Dylan, ci 
pentru mine. 

Du 

Îl sun înapoi pe un tip cu o lucrare de 10 zile într-o 
clădire nouă din Milwaukee şi cădem de acord să încep 
imediat. Clădirea este goală şi mă bucur de solitudine. Mă 
concentrez la mişcările pensulelor mele, la ce am de făcut, 
la linia clară de demarcaţie acolo unde vopseaua întâlneşte 
sticla. Respir odată cu mişcările pensulei. Sus, jos, 
înăuntru, afară. Îmi golesc mintea, alungând gândurile 
care ameninţă să mă înghită, şi, la sfârşitul primei 


< 348 » 


săptămâni, simt cum norul negru începe să se ridice. 

Sâmbătă la ora 5 iau o pauză. Stau pe podea cu spatele 
sprijinit de zidul pe care sunt ferestrele pe care tocmai le- 
am vopsit şi-mi odihnesc braţele pe coapse, cu telefonul în 
mână. Văd pe ceas cum trece minut după minut. 

La 5 fix mă sună Pip. M-am întrebat dacă o va face. 
Speram s-o facă. 

— Şi uite-aşa, spune ea, am devenit părinţi. La 11:10, pe 
5 mai 2010. 

— Ai fost extraordinară. 

— N-ai plecat nicio secundă de lângă mine. 

— Ţi-aduci aminte de moagşa aia genială? 

— „Puneţi alea deoparte, doctore McNab. Am adus pe 
lume copiii înainte ca dumneavoastră să vă luaţi diplomă şi 
suntem încă departe de momentul în care trebuie să 
folosim forcepsul.” 

Pip râde, iar eu închid ochii, rezemându-mă cu capul de 
zid şi dorindu-mi atât de tare ca ea să fie aici lângă mine! 

— Cum merg lucrurile cu... încep dar mă opresc înainte 
să spun Olandezul Zburător. Cu Lars. 

— Bine. 

Este un răspuns precaut, şi inima îmi tresaltă, dar ea nu 
a terminat încă. 

— Foarte bine. De fapt, grozav. 

— Mă bucur. 

Nu mă bucur. 

— Dar tu? Ai cunoscut pe cineva? 

Mă gândesc la Blair. La întâlnirea de la cina care n-a 
mai avut loc şi la felul în care ea nu a părut să fie 
deranjată de asta. Mă gândesc la felul în care i se 
colorează obrajii atunci când se simte stânjenită, şi la 
zâmbetul ei viclean de pisică atunci când nu e aşa. Mă 
gândesc la buclele ei negre, lucioase. 

— Nu. Nu am pe nimeni. 

După ce Pip a închis - după ce ne-am spus La mulți ani, 
Dylan şi mi-am înghiţit lacrimile şi am auzit-o pe Pip 
făcând acelaşi lucru -, o sun pe Blair ca să văd dacă este 
liberă în weekend. 


e 349 » 


_ — Mă întrebam dacă aş putea să te scot în oraş la cină. 
Intr-un loc drăguţ. 
P 

Locul drăguţ se dovedeşte până la urmă a fi Roister de 
pe West Loop; stăm pe scaune aflate în jurul unei bucătării 
deschise, unde mâncăm supă de vită cu tăiței bucatini şi 
pui gătit în trei feluri diferite, fiecare dintre ele delicios. 
Blair poartă o rochie făcută dintr-un material elastic care i 
se lipeşte de şolduri şi se răsuceşte într-un fel complicat de 
două ori în jurul taliei. Are părul lăsat liber şi miroase a 
ceva ce recunosc, dar n-aş putea nici într-un milion de ani 
să numesc. Pip ar şti. 

— Cât timp ţi-a luat să treci peste pierderea fiicei tale? 

O clipă, Blair face ochii mari. Foarte bine, Max. În ceea 
ce priveşte începutul conversaţiilor de la prima întâlnire, 
cu asta chiar ai dat lovitura. Clatin din cap. 

— Îmi pare rău, am vorbit fără să mă... 

— Stai liniştit, este în regulă. Nu mă deranjează să 
vorbesc despre ea. Dar de ce crezi că am depăşit 
momentul? 

— Pentru că eşti atât de... spun şi arăt cu o mână spre 
ea, spre coafura şi ţinuta ei. Eşti atât de pusă la punct! 

Atunci râde. Are un râs diferit de al lui Pip. Al lui Pip era 
înalt şi delicat, ca notele înalte ale unei melodii. Blair are 
un râs gutural, o izbucnire zgomotoasă care-i face pe 
oameni să se uite, să zâmbească. 

— Sunt de 15 ani pe un drum pe care tu abia ai pornit, 
Max. 

— Spune-mi că devine mai uşor. 

Evită, ca şi cum ar lua în considerare dacă să mintă sau 
nu, apoi clatină din cap. 

— Nu, nu devine mai uşor. Dar tu începi să te pricepi 
mai bine la asta. Ca atunci când ai început să mergi pe 
bicicletă din ce în ce mai bine când eram copii. Te-ai 
împleticit, ai căzut de câteva ori, dar de cele mai multe ori 
nu ai stat să te gândeşti la asta. Ştiai că mergi pe bicicletă 
- Ştiai că picioarele tale dau din pedale, că mâinile tale se 
ţineau de ghidon -, dar nu te gândeai la asta. Pur şi simplu 


e 350 œ» 


o făceai. 

Îmi vine în cap dintr-odată o amintire cu Blair la 10 ani, 
cu părul fluturând în urma ei în timp ce lua curba cu 
bicicleta pe care o împrumutase de la fratele ei. S-au 
întâmplat atât de multe lucruri în vieţile amândurora... am 
fi oare aceiaşi oameni dacă nu ne-am fi pierdut copiii? 

După cină mergem pe jos către metrou şi mâna mea o 
găseşte pe a lui Blair. Este moale şi caldă, dar mie mi se 
pare ciudată, parcă nu-şi găseşte locul acolo instinctiv. Mă 
simt de parcă aş juca un rol - Uite cât de bine mă simt, 
uite cum am depăşit momentul, Pip! - şi o ascult pe Blair 
vorbind şi simt cum mă îndepărtez, închizându-mă în mine. 
Când dăm colţul pe Sangamon, Blair se opreşte. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, spun eu automat. 

Continui să merg, pentru că uneori este mai uşor să 
vorbeşti dacă nu trebuie să te uiţi la persoana de lângă 
tine. Oftez. 

— Mâna ta mi se pare ciudată. 

— Mai am încă una. 

Mi le arată pe amândouă, apoi se opreşte când vede că 
eu nu râd. 

— Max, eu nu te alerg spre altar. Suntem la o întâlnire. 
Am petrecut o seară plăcută - sau cel puţin eu am avut o 
seară plăcută - şi acum mergem către metrou. Atâta tot. 

— Să fiu cu altcineva... mă simt ca şi cum aş înşela-o. 

— Chiar dacă ea se vede cu altcineva? 

— De unde ştii asta? 

Linia de metrou traversează capătul străzii şi aud 
sunetul garniturii care se apropie. Blair pare stânjenită. 

— Cred că mama ta mi-a spus. Imi pare rău. Nu vorbeam 
despre tine. Prea mult. 

Încearcă să zâmbească, dar nu prea-i iese. 

— Mă simt de tot rahatul, Blair. 

— Pentru că ai ieşit cu mine? Pentru că, sincer, eu nu 
cred că pe Pip ar deranja-o. Dacă mă întrebi pe mine, cred 
că ar fi... 

— Nu, nu are nicio legătură cu Pip... mă simt de tot 


e 351 » 


rahatul faţă de tine. 

Mă opresc şi mă întorc spre ea, cu mâinile pe umerii ei. 

— Mie chiar îmi place de tine. Mult. Şi mi-ar plăcea să 
văd unde duce chestia asta. Dar oricât de mult m-aş 
strădui, încă o iubesc pe Pip. 

— Bineînţeles că încă o iubeşti pe Pip. Aş fi îngrijorată 
dacă n-ar fi aşa, spune ea şi-mi zâmbeşte. Când s-a născut 
Alexis, am crezut că n-o să mai am un al doilea copil. Cum 
aş fi putut, când deja revărsam atât de multă dragoste 
asupra primului? Dar apoi am avut-o pe Brianna, şi apoi pe 
Logan, şi mi-am dat seama de ceva ce nu te învaţă la ora 
de biologie. 

Trenul duduie deasupra capetelor noastre, o explozie de 
lumină, zgomot şi frâne care scârţâie. Blair îmi ia mâna şi 
o pune cu palma deschisă peste pieptul meu. 

— Inima este foarte încăpătoare. 


e 352 + 


46. PIP 
2016 


Apăs pe buton şi aştept să vină liftul. Clubhouse este la 
primul etaj, dar ultimele mele săptămâni de sarcină au fost 
umbrite de nişte dureri de burtă puternice, care m-au 
obligat să-mi iau concediu de maternitate cu două 
săptămâni mai devreme. Astăzi este ultima zi la serviciu şi 
orice speranţă de a pleca mai repede acasă a dispărut 
când a apărut şefa mea, cărând o cutie mare de tort şi 
părând tulburată. 

— Poţi să duci tu asta sus la Clubhouse? Dumnezeu ştie 
cum a ajuns jos aici, dar sus are loc o petrecere privată de 
la care lipseşte tortul, şi cumva eu sunt cea în capul căreia 
se va sparge totul. 

Fără îndoială că toată lumea a fost dintr-odată „prea 
ocupată”, îmi spun eu acum, mutându-mi greutatea deloc 
confortabilă de pe un picior pe celălalt. Mirosul de glazură 
de zahăr din cutia din mâinile mele mă face să-mi plouă-n 
gură. Dacă la Clubhouse nu este prea aglomerat, câteodată 
ne lasă şi pe noi să luăm ceva de mâncare când 
reaprovizionează bufetul. Stomacul meu ghiorţăie la 
gândul acesta, dar când ajung în salon nu o recunosc pe 
fata de la recepţie. Zâmbeşte uşurată, fără niciun dubiu 
fiind la rândul ei luată la rost şi ea pentru tortul care 
lipsea. Mă duc să pun prăjitura pe biroul ei. 

— Scuze, te superi dacă te rog să o duci tu înăuntru? Nu 
am voie să plec de la recepţie. 

Simt cum îmi pierd răbdarea uşor-uşor. Probabil că sunt 
vreo sută de oameni de serviciu astăzi şi, cu toate astea, 
tocmai „cea mai gravidă” dintre toţi face comisioane. În 
mod cert nu plec de-aici fără un sendviş pe care să-l 
mănânc în drum spre casă. 

Clubhouse are mai multe zone, separate de nişte 
paravane care creează iluzia unei intimităţi. În spatele 
încăperii aud o conversaţie şi traversez salonul, unde 


e 353 + 


cupluri şi călători singuri stau într-o linişte relativă, citind, 
lucrând, mâncând. 

Şi totuşi ce trebuie să fac cu prăjitura asta? Sper că nu 
se aşteaptă să le-o şi servesc. Dar când trec de primul 
paravan, prima persoană pe care o văd este Jada, tot în 
uniformă, dar ţinând un pahar cu şampanie în mână. 

— Oh! îi arăt cutia din faţa mea. Ştii ceva despre tortul 
ăsta? 

Jada zâmbeşte larg. 

— De fapt, da, chiar ştiu, eu l-am comandat. 

Mă prind mai greu, prea ocupată să-mi spun că, dacă tot 
l-a comandat, Jada ar fi putut să-l şi ducă ea însăşi unde 
trebuie - aşa că atunci când îi văd pe Ethan şi pe Marilyn 
şi apoi, culmea obrăzniciei, chiar pe supervizoarea care m- 
a trimis aici de la bun început, tot nu-mi dau seama ce se 
întâmplă, până când... 

— Surpriză! 

Toată lumea ridică paharele, eu mă uit în sus şi văd un 
banner întins de-a lungul paravanului, pe care scrie 
Felicitări! Jada ia cutia din braţele mele şi o deschide, iar 
eu văd cel mai frumos tort cu trandafiraşi roz, pe marginea 
căruia scrie E fetiță! 

— Este tortul meu? 

— Este petrecerea pentru bebeluşul tău. 

Toată lumea râde şi cineva îmi întinde un pahar cu sirop 
de soc, şi după aceea urmează o mulţime de pupături şi 
strângeri de mână şi sper că totul va fi bine. 

Toţi oamenii aceştia ştiu ce s-a întâmplat cu Dylan. 
Vestea a trecut de la unul la altul... nu chiar o bârfă, ca să 
fiu sinceră, ci o explicaţie tăcută, şi mi-am dat seama că nu 
mă deranjează. Şi acum sunt cu toţii aici - oameni cu care 
am lucrat şi în aer şi la sol, dorindu-mi toate cele bune, nu 
doar pentru că aşa se face când cineva o să aibă un copil, 
ci pentru că ei chiar cred chestia asta. 

— O petrecere drăguță. 

Ca aproape jumătate dintre oamenii de aici, Lars bea 
suc de portocale. Întinde paharul către al meu şi ciocnim. 

— Dacă aş fi ştiut, m-aş fi îmbrăcat frumos. 


e 354 a 


Zâmbesc amuzată şi-mi trec o mână de-a lungul 
uniformei şi apoi lateral: Ta-daaa! Port costumaţia Virgin 
adaptată pentru maternitate: o bluză neagră şi pantaloni, 
plus cardiganul roşu al companiei. Cu greu pot numi aşa 
ceva elegant. 

— Arăţi... cum se spune? 

Lars caută cuvântul. 

— Înfloritor. 

— Şi eu care credeam că piloților li se cere să aibă 
vederea foarte bună... 

Dă să spună ceva în semn de protest, înainte să-şi dea 
seama că glumesc. 

— Aşadar, zice el în schimb, acum, că eşti în concediu de 
maternitate, poate reuşim să bem cafeaua aia. 

r ana 


— Ai întâlnire cu Lars Van der Werf? 

— Nu este o întâlnire. 

Petrecerea s-a terminat, iar eu şi Jada stăm pe fotolii 
învecinate într-un colţ la Clubhouse. 

— E doar o cafea. 

Pe podea lângă mine este un coş cu tot felul de bunătăţi 
- lucruri pentru copil, ciocolată, scutece, un munte de 
cosmetice şi o sticlă miniaturală de şampanie de la 
Marilyn, ca s-o strecori în geanta de spital. 

Jada ia o bucăţică de glazură de pe farfuria care se află 
pe burta mea, după ce eu am mâncat şi a doua felie 
gigantică de tort. Mănânc pentru doi, nu aşa se spune? 

— S-ar putea să vă ia valul şi să vă tăvăliţi printre 
bomboanele fondante. 

Râd şi farfuria mea se cutremură pe burtă. 

— Dar îţi place de el, nu-i aşa? 

— Nu fi ridicolă! 

Ridică din sprânceana perfect arcuită. 

— Ei bine, fie, poate îmi place puţin. 

Jada ţine o mână ridicată în semn de victorie. 

— Dar într-un fel pur obiectiv, spun şi ignor privirea ei 
suspicioasă. O să am un copil cu bărbatul de care divorţez. 
Nu ţi se pare că e cam devreme să caut un înlocuitor? 


355 a 


— Eşti proactivă. 

— Te asigur că este totul platonic. Nu în ultimul rând 
pentru că, din punctul lui de vedere, sunt tot căsătorită. 

Din fericire, Lars nu a pomenit niciodată nimic de 
încercarea mea stângace de a-l seduce. 

— Ah, ba nu, ştie că v-aţi separat, spune Jada şi se 
ridică. Haide, am promis că plecăm de-aici până la cinci. 

— Poftim? De unde ştie? 

Jada zâmbeşte larg şi întinde o mână ca să mă ajute să 
mă ridic. 

— De la mine. 

Du 

Câteva zile mai târziu, la sfârşitul lunii martie, mă 
întâlnesc cu Lars. El locuieşte în St. Albans, aşa că ne 
întâlnim la jumătatea drumului, la un pub de lângă Milton 
Keynes, unde sfârşim prin a lua prânzul în loc să ne 
rezumăm la o cafea. 

Nu este o întâlnire, îmi spun eu din nou, în timp ce mă 
ajută să-mi dau haina jos şi-mi trage scaunul să mă aşez. 
Nu este o întâlnire, repet, când simt că pielea mi se 
încălzeşte sub privirea lui şi tresar când braţul meu se 
atinge de al lui. Nu este o întâlnire. 

— Care este locul în care ţi-ai dori să mergi, dar pe care 
nu l-ai vizitat niciodată? 

Lars se lasă pe spate în scaun, aşteptând ca eu să 
răspund. Mă gândesc pentru clipă. Am zburat în fiecare 
săptămână - dacă nu punem la socoteală perioada mea cu 
Dylan - de când aveam 22 de ani. Nu sunt multe locuri în 
care să nu fi fost. Şi dintr-odată îmi vine în minte. 

— Districtul lacurilor. 

— Serios? 

Lars râde. 

— Serios. N-am fost niciodată şi cred că e foarte frumos, 
mi-ar plăcea să merg să campez lângă lacuri şi să stau la 
un foc de tabără şi să mănânc bezele şi să spun poveşti. 
Dar tu? 

Însă nu apuc să aflu unde ar vrea Lars să meargă, 
pentru că în clipa aceea simt ceva ud care îmi curge pe 


e 356 » 


picioare şi primul meu gând este cât de bucuroasă sunt că 
acesta este al doilea bebeluş pe care-l am, pentru că dacă 
nu aş mai fi născut o dată, aş fi crezut că vezica mea 
urinară tocmai a cedat. Al doilea gând care-mi trece prin 
cap este că n-am nici cea mai vagă idee unde se află Max. 

— Îmi pare extrem de rău, spun eu într-un fel absurd de 
britanic, dar o să nasc. 

Spre meritul lui, Lars pur şi simplu zâmbeşte. 

— Am observat. 

Pentru o clipă cred că se referă la ceea ce pare să fie un 
tsunami de lichid amniotic pe sub masă, dar apoi îmi dau 
seama că el crede că eu încerc pur şi simplu să mă scuz 
pentru faptul că sunt însărcinată. Dau să-i explic, exact 
când am prima contracție, şi un geamăt surd îmi scapă, ca 
unei vaci care tocmai este mulsă. Mă aplec şi mă prind de 
masă cu ambele mâini. 

— O, Dumnezeule, vrei să spui că naşti acum! 

Dau din cap, incapabilă să vorbesc până când durerea 
nu cedează, şi junghiul din burtă îmi trece. 

— Ar trebui să ajung acasă şi să-mi iau documentele. 

Încă nu mi-am pregătit geanta şi, în ciuda sfatului 
moaşei mele de a-mi ţine dosarul în maşină, el se află pe 
masa din bucătărie. 

— Te duc eu cu maşina. 

— Nu e nicio problemă, o să mai dureze încă o grămadă 
de timp. Cu Dylan am fost în travaliu timp de... dar 
amuţesc când durerea mă loveşte în stomac. O, 
Dumnezeule! 

Sunt vag conştientă de oamenii care se grăbesc spre noi, 
de Lars care roagă personalul să cheme ambulanta şi de 
mine care spun În regulă, hai să mergem cu maşina. Aud 
cum Lars le spune celorlalţi Dar este prea devreme, mai 
are încă o lună până să nască şi apoi mă gândesc dintr- 
odată că da, aş vrea ambulanta aceea, pentru că este într- 
adevăr prea devreme şi ce se întâmplă dacă... ce se 
întâmplă dacă... 

— Max, reuşesc eu să spun. 

— Íl sun eu. 


e 357 » 


Îmi caut geanta, unde ştiu că trebuie să fie o carte de 
vizită mototolită. Scotocesc înnebunită după ea şi apoi 
cineva îmi ia geanta din mână preluând sarcina şi caută şi 
găseşte cartea de vizită. Simt o nevoie urgentă să stau în 
patru labe şi aproape că asta şi fac când cad pe podea 
ţipând, în timp ce am încă o contracție. Se întâmplă totul 
prea repede. Prea devreme şi prea repede. Dacă copilul 
are o problemă, nu pot să rămân aici, să nasc pe podeaua 
unui restaurant. 

Şi apoi aud sunetul sirenelor în depărtare, devenind din 
ce în ce mai puternic, şi Lars mă freacă pe spate şi-mi 
spune Te descurci atât de bine şi apoi cineva spune Este 
aici şi văd un scaun cu rotile, şi paramedici, şi oxigen şi 
anestezic şi... Dumnezeule, oxigen şi anestezic! 

O nasc pe fiica mea în ambulanţă, la jumătatea drumului 
dintre pub şi Maternitatea de la Spitalul Milton Keynes. O 
nasc pe fiica mea cu mâna lui Lars zdrobită într-a mea şi 
un paramedic la capătul picioarelor mele. Şi, în ciuda 
faptului că mai sunt trei săptămâni şi patru zile până la 
termen şi a faptului că are doar două kilograme şi trei sute 
de grame, este perfectă! 

La spital, asistentele o iau de lângă mine. Moaşa, deşi 
amabilă, este fermă. 

— S-a născut prematur şi este un pic plângăcioasă, m-aş 
simţi mai liniştită dacă cei de la neonatologie ar consulta-o 
puţin. O să-ţi aduc o cană de ceai cu mult zahăr şi, înainte 
să-ţi dai seama, o să fie din nou alături de tine, acolo unde 
îi este locul. 

Simt o gheară în piept, iar sânii mă mănâncă, din pricina 
laptelui, pe care bebeluşul ar trebui să-l sugă. Ar trebui să 
mă aflu la Maternitatea Warwick. Ar trebui să le dau 
documentele mele, în care scrie negru pe alb că am 
pierdut un copil, că e posibil să fim îngrijoraţi, că e posibil 
să fim speriaţi. Mă transferă într-un salon şi eu tot întreb 
Când se întoarce? Puteţi verifica dacă este bine?, dar toată 
lumea este prea ocupată şi nimeni nu înţelege - pur şi 
simplu nu înţelege! - prin ce am trecut eu. 

— O să fie totul bine, spune Lars, chiar dacă n-are de 


e 358 œ» 


unde să ştie asta, dar mă linişteşte prezenţa lui calmă, 
faptul că pare complet relaxat după tot ce s-a întâmplat. 

Mă dor braţele de absenţa grea pe care o simt. Incerc 
din răsputeri, încerc foarte tare, dar nu reuşesc şi încep să 
plâng - Vreau doar s-o țin în braţe pe fiica mea. Vă rog să 
mi-o dați pe fiica mea. 

— Pip! 

O uşă se loveşte de perete cu un zgomot puternic şi Max 
intră grăbit în salon, fără haină şi cu cravata atârnându-i 
într-o parte, desfăcută. Se uită înnebunit de jur-împrejur, 
mă zăreşte şi vine lângă patul meu. Apoi mă vede plângând 
şi vede pătuţul gol de lângă mine. 

— Nu... clatină el din cap şi face un pas înapoi. Nu, nu, 
nu... 
— Uite, este aici! vine moaşa grăbită spre noi, 
împingând un pătuţ. Aici este mami. 

Vorbeşte cu ghemotocul din păturică pe care acum îl 
ridică şi mi-l pune în braţe. Vorbeşte cu fiica mea. 

— Totul este foarte bine. Are o formă uşoară de icter, 
ceea ce este normal pentru un prematur, dar nu e nimic 
pentru care să vă faceţi griji. Felicitări, mami şi... 

Moagşa se uită când la Lars, când la Max. 

Lars tuşeşte stânjenit. 

— Eu sunt doar un prieten. 

— Eram împreună la prânz când am intrat în travaliu. 

Max nu pare să asculte. Se uită la puiul de om din 
braţele mele şi se întinde să-i atingă fruntea cu un deget. 

— Pot s-o ţin în braţe? 

— Desigur. 

Deschid braţele şi-l las să-şi ia fiica, iar el se duce cu ea 
la fereastră şi o ridică, şi o sărută pe faţă, şi îi şopteşte 
cuvinte pe care le aud doar în inima mea. Moaşa pleacă, 
iar Lars se ridică. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, spun eu. Nu ştiu ce m-aş fi 
făcut dacă nu ai fi fost acolo. 

Max pare că-l vede pe Lars pentru prima dată. Sunt 
curioasă ce-o fi în mintea lui, dacă se întreabă cine este 
Lars, ce înseamnă pentru mine, dar el o mută pe fiica 


e 359 + 


noastră pe braţul stâng întinzând mâna dreaptă către Lars. 

— Max. 

— Lars. Lucrez cu Pip. 

Cei doi bărbaţi se uită pentru o clipă unul la celălalt şi 
apoi Max zâmbeşte. 

— Iţi mulţumesc. 

— N-am făcut mai nimic, spune Lars, ceea ce ne face pe 
toţi să râdem pentru că, de fapt, a făcut tot ce era nevoie 
pentru ca acum să avem motive să-i mulţumim. 

— Ai grijă de ea, îi spune el lui Max, când pleacă, şi nu 
ştiu dacă se referă la mine sau la bebeluş. 


< 360 » 


47. MAX 
2018 


La Kucher Consulting, viaţa se învârtea în jurul 
problemelor. Eu eram cel care găsea soluţii, cel care 
remedia situaţii dificile, tipul care putea să vadă ceea ce 
alţii nu reuşeau. Cel care aranja lucrurile. Puteam 
identifica obstacolele care stăteau în calea unei fuziuni de 
succes. Sau puteam stabili o strategie pentru intrarea pe o 
nouă piaţă. Puteam să identific punctele slabe din 
structura organizaţională a unei companii şi puteam să le 
întăresc. Nu exista nicio problemă pe care să nu o pot 
rezolva. 

Dintre toate însă, niciuna nu se referea la o adolescentă 
care să nu vrea să mă întâlnesc cu mama ei. 

O plac pe Brianna. Credeam că ne înţelegem bine. Am 
vorbit despre muzică - am descoperit, în mod surprinzător, 
că ne place amândurora Eminem - şi i-am dat o cutie de 
vopsea şi câteva pensule ca să poată să-şi înfrumuseţeze 
un birou pe care i l-a dăruit Blair pentru camera ei. 
Zâmbea şi mă saluta când mă duceam s-o văd pe Blair şi 
mi-a arătat nişte videoclipuri pe YouTube cu urangutani şi 
cu îngrijitorii lor. 

Aşa că este cumva un şoc când mă duc s-o iau pe Blair, 
la câteva săptămâni după ce am fost la Roisters, şi sunt 
lăsat să aştept la uşă de către Brianna, care îmi întoarce 
spatele şi dispare. 

— Adică le-ai spus copiilor? întreb după ce Blair i-a dat 
toate detaliile bonei şi mergem pe jos spre cinema. 

— Credeam c-o să se bucure. 

Blair pare îndurerată. 

— Le place să-şi petreacă timpul cu tine, nu credeam c-o 
să fie mare lucru. Dar Brianna a luat-o razna. 

Geme şi-şi sprijină capul în palme. 

— Spune că mă urăşte. 

— Nu te urăşte. 


e 361 - 


Deşi este posibil să mă urască pe mine, îmi spun eu, 
amintindu-mi privirea ei rece când mi-a deschis uşa. 

— Ştiu asta. Ştiu. Dar... spune Blair şi vocea ei se pierde, 
iar eu mă întind spre ea să o iau de mână. Sunt atât de 
proastă, am crezut c-o să se bucure că ieşim împreună. 

— O să-şi revină ei. Logan ce-a spus? 

Blair scoate un sunet care este ceva între râs şi suspin. 

— A ridicat din umeri şi a spus: „Păi mi-am dat seama 
deja că ieşiţi împreună”. 

— Hei, asta înseamnă o rată de succes de 50 la sută. Nu 
e chiar aşa grav. 

Seara noastră merge din rău în mai rău. Filmul, care a 
fost anunţat drept comedie, are atâta haz cât o petrecere 
la mănăstire, iar Blair îşi scoate telefonul din geantă de 
două ori ca să verifice mesajele de acasă. Restaurantul, de 
data asta ales fără să ţinem cont de criteriile nu-riscaţi-să- 
mergeţi-acolo din ziarul Tribune, ar fi meritat o astfel de 
recenzie. Stăm aproape tăcuţi, plimbând prin farfurie nişte 
paste fără gust. 

— Poate că a fost o greşeală. 

— Restaurantul? In mod cert... 

Dar văd chipul lui Blair. 

— Ah! Vrei să spui toată treaba asta. Tu şi cu mine. 
Desigur. 

O încercare de a mă comporta normal mă face să par 
grosolan şi nepăsător. Mă doare capul şi nu ştiu ce să spun 
ca să îndrept lucrurile. Oare Brianna nu vrea ca mama ei 
să iasă deloc cu un bărbat sau, pur şi simplu, nu vrea să o 
vadă ieşind cu mine? O voce firavă îmi şopteşte ratat la 
ureche şi eu o alung. Nu, nu o să-mi mai vorbeşti în felul 
ăsta. Nu mai ai cum. 

— Hai mai bine să mergem, vrei? 

Telefonul lui Blair a stat pe masă la îndemână toată 
seara, în caz că exista infima şansă ca Brianna să-i trimită 
un mesaj. Chiar când îl ia de pe masă, se aprinde ecranul. 

Când eşti consultant de management, petreci multă 
vreme la recepţie aşteptând să vină cineva să te conducă 
înăuntru. Te duci la birou şi îţi spui numele şi apoi aştepţi 


e 362 » 


până când recepţionera îşi trece un deget peste lista cu 
vizitatori programaţi. Nu văd numele dumneavoastră aici, 
spune ea, şi tu te apleci şi le arăţi numele, pe care tu, chiar 
dacă te uiţi invers, îl vezi imediat. Pentru că este numele 
tău. 

Sau, în acest caz, numele lui Pip. 

Pip Adams. 

Clipesc. 

— De ce-ţi trimite ţie Pip SMS-uri? 

Blair îşi pune telefonul în geantă. 

— Poftim? 

— Era numele lui Pip pe ecran. 

Se ridică. 

— Nu... era vorba de o altă Pip. 

Este agitată, făcând o întreagă scenă din a-şi pune haina 
pe ea, ca să-şi ascundă stânjeneala. 

— Altă Pip Adams? întreb eu şi râd sec, în timp ce las 
câteva bancnote pe masă. 

O urmez pe Blair afară din restaurant. 

— De unde are numărul tău? Şi de ce ai numele ei salvat 
în memorie? Ce naiba se întâmplă, Blair? 

— Bine, fie, noi două... mai vorbim! 

Blair se opreşte dintr-odată, la câţiva metri de 
restaurant, întorcându-se cu faţa la mine. Are ochii mari şi 
maxilarul încordat într-un mod sfidător. 

— Voi două... vorbiţi? 

E ca şi cum două lumi separate s-au ciocnit. 

— Cum? 

— Ei bine, ea spune ceva, apoi eu spun ceva, apoi spune 
ea, apoi... 

— Vreau să spun... cum de s-a întâmplat asta? De ce? 

Îmi trec degetele prin păr. 

— Şi de cât timp se întâmplă asta? 

Blair oftează. 

— De când a venit acasă la mama ta ca să semnezi 
actele pentru casă. Avea adresa mea de pe 
contrasemnătură şi mi-a scris. 

— Ţi-a scris? 


< 363 + 


— Îşi făcea griji pentru tine, Max. 

Blair are umerii căzuţi; face câţiva paşi. 

— A spus căi s-a părut că aveai un aer bolnav şi nu ştia 
ce să facă. Se simţea atât de departe... 

In cuvintele ei aud vocea lui Pip, mi-o imaginez acum 
căutând hârtie şi plic şi stând la masa din bucătărie şi 
scriindu-i unei femei pe care tocmai o cunoscuse. 

— Mama ta a fost puţin cam... 

Blair caută un termen diplomatic; aşteptăm la semaforul 
de la intersecţia dintre Belmont şi Broadway şi traversăm 
imediat ce maşinile opresc. 

— ...puţin cam ţepoasă cu ea - şi poate că este de înţeles 
-, iar ea a avut nevoie de cineva care să ştie cum îţi este şi 
care... să-i spună cum stau lucrurile. 

Se opreşte, ultimele cuvinte, deşi rostite cu precauţie, 
arată că recunoaşte ce a făcut. 

— Ai fost de acord să... 

Furia mă sufocă şi trebuie să mă chinui ca să rostesc 
cuvintele. 

— ...să mă spionezi. 

— Dar nu te-am spionat! I-am promis c-o să am grijă de 
tine, atâta tot. Că o să-i spun cum te simţi şi că o să încerc 
să te scot un pic din casă. 

Mă gândesc la toate acele dăţi când Blair a venit pe la 
noi ca s-o vadă pe mama. Mă gândesc cum ne-am întâlnit 
ca din întâmplare la Wicker Park Fest şi am sfârşit prin a 
ne petrece ziua împreună. Mă gândesc la sugestia ei dea o 
sprijini pe prietena care primise o recenzie proastă pentru 
restaurant în Tribune. 

— Şi atunci toate astea, spun eu şi flutur braţul într-un 
gest care înseamnă eu, tu, noi, au fost pentru că ţi-era milă 
de mine? Întâlniri din milă? 

Eşti aşa un ratat... 

— Nu! 

Blair încearcă să mă ia de braţ, dar eu mă smucesc într- 
o parte. A 

— Max, nu! Imi place de tine. Dumnezeule, s-ar putea 
chiar... 


e 364 œ» 


— Te rog, nu! spun şi mă uit la ea. Pur şi simplu, nu! 

Când mă întorc acasă, o sun pe Pip şi-i las un mesaj 
vocal furios. Sunt ca un leu în cuşcă în garsoniera mea, 
detestând spaţiul care mi s-a părut intim atunci când am 
plecat şi care acum mi se pare patetic. Arată cât de mult 
am decăzut. Deschid o sticlă de vin şi, pe la jumătatea ei, 
privirea îmi cade pe pilota din spatele canapelei. 

Nu s-a mai întâmplat o dată chestia asta? Când m-a 
părăsit Pip? Furia, alcoolul, resentimentele amare. Imi 
amintesc figura lui Tom când a văzut bucătăria murdară, 
felul în care a strâmbat din nas pentru că miroseam urât 
fiindcă nu mă mai spălasem. Mă gândesc la lunile 
petrecute ghemuit sub pilota roz acasă la mama, la 
sentimentul zdrobitor care m-a apăsat cu atâta greutate, 
încât nu mă puteam ridica nici dacă aş fi vrut. 

Nu asta s-a întâmplat? Şi înainte de asta, nu la fel 
făceam tot timpul? Nu dădeam înapoi, nu fugeam, nu 
păstram distanţa? Mă gândesc la seara în care eu şi Pip 
ne-am certat şi mi-am făcut bagajul. Mă gândesc la 
săptămânile în care am trăit în hotelul de lângă spital, 
comunicând cu Pip prin avocaţii noştri şi prin bileţele 
lăsate lângă patul de spital al lui Dylan. S-a întors la mine 
de dragul lui, dar este oare de mirare că nu a vrut să 
rămână cu mine? 

Mă uit pe perete, la tabloul făcut de Dylan. Familia mea. 

Nu. Şi o mai spun o dată, dar de data asta cu voce tare. 

— Nu! 

Pun înapoi dopul la sticlă, apoi îl scot din nou şi vărs tot 
vinul în chiuvetă. Dau drumul să curgă apa de la robinet şi 
mă uit la lichidul roşu care se face roz şi apoi dispare de 
tot. Nu! N-o să mai fug. N-o să mă mai închid în mine. 

Îi trimit un mesaj lui Blair. 

Am exagerat. Îmi pare rău. Putem să vorbim mâine? 

Şi unul lui Pip. 

Mesajul pe care ţi l-am lăsat în căsuţa vocală e aiurea, îmi 
pare rău. Dar putem sta de vorbă? 

Şi apoi mă duc la culcare. 


e 365 


De obicei nu lucrez în weekend, dar în ultimele două 
duminici am fost la Dearborn Institute, una dintre şcolile 
care aduc copii la clubul de înot. Am făcut câteva lucrări 
mărunte pentru ei, doar ca să-i ajut, şi le-am spus că o să 
zugrăvesc un zid exterior al internatului. De dimineaţă 
stau ca pe ghimpi, aşteptând ca fie Blair, fie Pip sau poate 
amândouă să sune, dar apoi mă iau cu treaba. Cred că sunt 
oameni care simt acelaşi lucru despre călcatul rufelor sau 
despre alergat - starea aceea de linişte pe care o ai când 
faci aceeaşi mişcare repetitiv. 

— Pot să te ajut. 

Este o declaraţie fără echivoc, nu o întrebare. Mă 
îndrept de spate. Un băiat de vreo 18 ani stă lângă 
pensulele mele. Un păr negru şi des aproape îi ascunde 
sprâncenele bogate care formează o singură linie dreaptă, 
întâlnindu-se deasupra punţii nasului. Poartă ochelari şi 
arborează un zâmbet larg care mă face şi pe mine să-i 
răspund la fel. 

— Sigur. 

Găsesc o pensulă de dimensiuni decente. 

— Eu am făcut marginile, aşa că acum doar colorăm. 

Ia prea multă vopsea pe pensulă - toată lumea face la fel 
- şi eu îi arăt cum să curețe pensula pe sfoara pe care am 
legat-o în partea de sus a vasului cu vopsea, ca să nu curgă 
peste cutie. Se uită la mine cum aplic vopseaua pe perete - 
insistând pe liniile de ciment, ţinând în unghi drept 
pensula pe cărămizile mai netede - şi mă copiază perfect. 

— Hei, te descurci foarte bine. O să mă laşi fără serviciu 
dacă nu sunt atent. 

li spun cum mă cheamă şi aflu că el se numeşte Glen. Şi 
că are 18 ani şi este în ultimul semestru la Dearborn. Imi 
spune care este mâncarea lui preferată (brânza), ce 
culoare are cea mai bună cămaşă a lui (verde) şi cu ce 
echipă de baseball ţine (Cubs). Aproape că am terminat 
peretele, când Jessica Miller, una dintre profesoarele de la 
internat, vine şi ea. 

— O treabă excelentă! Ai dat şi tu o mână de ajutor, 
Glen? 


e 366 » 


— A fost extraordinar. 

— Trebuie să plec acum, spune Glen. Nu vreau s-o pierd 
pe Martha Stewart. 

— Mulţumesc pentru ajutor, îi spun eu, iar Glen a plecat 
în grabă. 

Ridic din sprânceană, uitându-mă mirat la Jessica. 

— Martha Stewart? A 

— Glen este un bucătar pasionat. li place emisiunea ei 
de gătit. 

Se uită admirativ la peretele terminat. 

— A făcut o treabă bună. Poate că ar trebui să adăugăm 
şi zugrăvitul pe CV-ul lui. 

— Işi caută o slujbă? 

— O va face, în curând. Mulţi dintre copiii de aici se vor 
muta de la şcoală într-un fel de case sociale, dar o parte 
dintre ei, inclusiv Glen, vor fi sprijiniți să trăiască 
independent, ceea ce presupune că ar trebui să-şi 
găsească şi ceva de lucru. 

Se uită la mine şi văd cum gândul îi încolţeşte în minte. 

— Uite, nu am destui clienţi cât să încep să angajez 
oameni, spun eu înainte ca ea să mă întrebe, dar ar putea 
să-i fie de folos să vină să se ucenicească... 

— Serios? 

Imi sună telefonul, iar eu mă uit pe ecran. 

— Mă scuzi, te rog? Trebuie să răspund. 

— Ţinem legătura, spune Jessica în timp ce se 
îndepărtează. O să ţin cont de promisiunea ta, Max Adams! 

— Hei, bună! 

Nu pot să-mi dau seama din voce în ce stare este Blair. 
Pare îngrijorată, ca şi cum ar vrea să-mi ascundă ceva. Îmi 
place de tine, a spus aseară. S-ar putea chiar... 

— Sunt un idiot, îi zic. 

— ŞI... altceva nou? 

Imi dau seama că zâmbeşte şi răsuflu uşurat. Cred ca 
îmi acordă o a doua şansă. 


e 367 a 


48. PIP 
2016 


Vacarmul este incredibil. E ca şi cum ai sta pe pistă la 
Heathrow în timp ce un avion decolează, doar că fără căşti 
de protecţie şi în loc de avioane ai de-a face cu copii. 

— Doamne, urăsc locurile de joacă. 

Kat se uită de jur-împrejur şi face o grimasă. 

— Dumnezeu ştie ce este în groapa aia cu mingi. 

Stăm pe nişte canapele din imitație de piele în „zona 
pentru bebeluşi” din colţul unui depozit gigant din 
suburbiile Leamingtonului. 

— Şi totuşi lor le place la nebunie... uită-te la ei! 

Grace are opt luni şi se târăşte pe funduleţ cu o viteză 
impresionantă în jurul unei piste cu obstacole făcută dintr- 
o serie de cuburi capitonate şi viu colorate, străduindu-se 
din răsputeri să ţină pasul cu fiul lui Kat, Thomas, care 
este cu o săptămână mai mare decât ea, dar care merge 
deja de-a buşilea cu mare încredere. Grace are buclele 
blonde pe care le-a avut şi Dylan când era bebeluş şi mă 
întreb dacă şi ale ei se vor închide la culoare la fel cum i s- 
a întâmplat lui. Uneori îl văd pe el atât de clar în figura ei, 
încât aproape că mi se taie răsuflarea, dar de cele mai 
multe ori o văd pur şi simplu pe Grace. Fetiţa mea. În timp 
ce Kat şi cu mine ne uităm la copilaşi cum se joacă, Grace 
rămâne nemişcată într-un colţ uitând cum să se mai 
întoarcă, iar Thomas se urcă peste alt copil. 

— E ca un episod din Războiul roboților, nu-i aşa? spun 
eu în timp ce ne ducem să-i salvăm. Aproape că te aştepţi 
să-i vezi izbucnind în combustie spontană. 

Ne ridicăm copiii peste gărduleţul jos care separă zona 
pentru bebeluşi şi eu o pun pe Grace la sân s-o hrănesc, 
când Priya ajunge cu Aeesha, cu claia ei de păr strălucitor 
suficient de lung cât să fie prins cu două elastice roz în 
creştetul capului. 

— Îmi pare rău că am întârziat, spune Priya şi se uită de 


e 368 + 


jur-împrejur. Charlotte n-a venit? 

— A început serviciul, îi reamintesc eu. 

Ne strângem şi Priya se înghesuie şi ea pe canapea. 

— Uf, e ca şi cum s-ar termina vacanţa de vară şi ar 
începe din nou şcoala. 

— Nu e pentru mine, spune Kat. O să fiu falimentară, dar 
fericită, stând acasă, îngrăşându-mă, făcând prăjituri şi 
bebeluşi. 

Zâmbeşte larg şi se uită la mine. 

— Ţi-au aprobat deja programul cei de la serviciu? 

— Da. Pot să mă întorc să lucrez part-time de luna 
viitoare. Dar asta va funcţiona numai dacă Max reuşeşte 
să-l convingă pe şeful lui să fie mai flexibil. 

Grace se desprinde de la sânul meu, prea distrasă de 
zgomot şi de culorile din jurul ei ca să mănânce cum 
trebuie. Îmi aranjez din nou tricoul şi caut în geantă o 
grisină pentru ea. 

— Voi putea să fac un drum de cinci zile la fiecare două 
săptămâni, dar numai dacă Max poate să-mi garanteze că 
va lucra de la biroul din Marea Britanie în zilele acelea. Ca 
să poată duce el copilul la grădiniţă. 

— Şi şeful lui nu vrea să-i lase? 

— Încă mai duce tratative cu el. Chester nu e aşa de 
impresionat de viaţa de familie. 

Mă ridic în picioare. 

— În regulă, am nevoie de cafea... mai vrea cineva? 

Stau la coadă la cafenea, când o voce familiară mă strigă 
pe nume. 

— M-am gândit eu că tu eşti. 

Mă întorc şi o văd pe Alison cu un zâmbet larg pe faţă, 
ţinând în braţe, sprijinit de şold, un copil mic, cu degetele 
lipicioase. 

— Arăţi extraordinar. Doamne, de când nu ne-am mai 
văzut? 

De când ai incetat să mă mai incluzi pe lista ta de 
invitați. 

— Trebuie să fie vreo trei ani, spun eu relaxat. 

— Cam aşa ceva. 


< 369 + 


Face o grimasă. 

— Nu e groaznic? Isaac şi Toby sunt în clasa a doua 
acum, poţi să crezi asta? 

Chiar poate să fie atât de nesimţită? Atât de insensibilă? 
Chiar nu ştie că sunt foarte conştientă în ce clasă sunt 
copiii ei la şcoală, în ce clasă ar fi trebuit să fie şi Dylan? 
Oare nu-şi dă seama cum mă simt în fiecare septembrie 
când văd valul de fotografii de pe Facebook cu copii în 
uniformă care ţin ghiozdane mult prea mari pentru ei? 

— Mi-a şoptit o păsărică că ai un bebeluş. Un băieţel? 

— O fetiţă. Grace. 

Fără îndoială că aceeaşi păsărică i-a spus şi că eu şi Max 
ne-am despărţit. 

— Ce nume frumos! Ea este Mabel. 

Alison mi-o prezintă pe fetiţa cu degete lipicioase şi 
observ că acea chestie lipicioasă este întinsă şi pe faţa ei. 
Este clar că Mabel era la jumătatea sendvişului cu gem 
când Alison m-a văzut. 

— Spune bună, Mabel. 

Mabel îşi îngroapă faţa în pieptul mamei sale şi eu mă 
amuz, simţindu-mă răzbunată ştiind că puloverul de 
angora gri-deschis al lui Alison este acum mânjit cu gem 
de zmeură. 

Fac un pas în faţă la coadă. 

— E cam timidă. Este şi Fiona acolo... şi ea mai are o 
fetiţă. Nu vrei să vii să stai cu noi? Ar fi grozav să mai stăm 
la poveşti. Mă bucur să văd că arăţi atât de bine după 
toată situaţia aia îngrozitoare. 

Toată situaţia aia ingrozitoare. Toată perioada petrecută 
la spital. Toate ştirile devastatoare, diagnosticul terminal, 
decizia pe care niciun părinte n-ar trebui vreodată să fie 
nevoit s-o ia. Toată intruziunea din partea presei, toată 
perioada petrecută în instanţă. Toată situația aia 
îngrozitoare cu copilul tău care a murit... 

Mă uit lung şi aspru la Alison, care tocmai a descoperit 
gemul de pe puloverul ei şi se chinuie în van să-l şteargă 
cu un şerveţel. 

— Nu cred, mulţumesc, sunt aici cu nişte prietene. 


e 370 œ» 


Îmi vine rândul să comand şi mă întorc cu spatele la 
Alison. 
— Două cafele cu lapte şi un ceai, vă rog. 
m ana 


— Ce nenorocită! 

Lars stă pe jos în sufrageria mea împreună cu Grace, 
aşezând cuburi de plastic unul peste altul. De fiecare dată 
când termină turnuleţul, Grace îl împinge şi râde isteric, 
iar Lars îl construieşte din nou. Din nou, şi din nou, şi din 
nou. 

— Cred că tot timpul a fost aşa, doar că nu am observat 
eu. 

Sau poate, mă gândesc eu acum vinovată, răutatea lui 
Alison n-a fost niciodată îndreptată spre mine. Mă uit la 
ceas. E timpul s-o iau pe Grace la băiţă. 

— Mâine nu lucrez. 

Lars continuă să pună cuburile unul peste altul, cu o 
concentrare care depăşeşte cu mult nevoile sarcinii pe 
care o are de dus la îndeplinire. Lasă în aer o tăcere pe 
care cred că eu trebuie s-o umplu cu ceva. 

— Aşa că... 

Grace răstoarnă obedientă turnuleţul complet şi Lars îşi 
pune mâinile pe faţă prefăcându-se uimit. Fiica mea râde 
şi tot râde, şi Lars zâmbeşte în timp ce continuă să 
vorbească cu mine. 

— Aş putea să rămân. După cină. Aş putea să rămân în 
seara asta aici. Ştii, dacă... 

Pune mai departe cuburile unul peste altul, cu privirea 
aţintită ferm la bucăţile de plastic colorat. 

Se pare că suntem într-un fel de relaţie. Nu este o 
relaţie convenţională - cel puţin nu a avut un început 
convenţional -, dar, pe de altă parte, puţin din ce s-a 
întâmplat în ultimii patru ani în viaţa mea a fost 
convenţional. 

— Mi-ar plăcea să te invit la cină, a spus Lars când 
Grace avea şase săptămâni. Dar pentru că din punct de 
vedere logistic este puţin dificil pentru tine acum, m-am 
gândit dacă ar fi în regulă să aduc cina la tine. 


e 371 œ» 


Dacă am avut vreun dubiu că aceea avea să fie o 
întâlnire adevărată, a dispărut când am deschis uşa ca să-l 
descopăr pe Lars într-un frumos costum bleumarin, cu o 
cămaşă roz-pal şi o cravată albastră. Avea câte o pungă 
mare în fiecare mână. 

— Încă nu sunt gata, îmi pare rău. Poţi tu să ai grijă de 
Grace cât mă duc să mă schimb? 

Mă schimbasem deja, într-o pereche curată de blugi şi o 
bluză care nu avea vomă de bebeluş pe ea - dar nu mi-ar fi 
luat decât câteva momente să mă schimb din nou. 
Detestam gândul că Lars s-ar fi putut simţi prea bine 
îmbrăcat pentru ocazie şi, după ce am scos din dulap o 
rochie cu care puteam încă să alăptez, am simţit o scânteie 
de bucurie pe care nu o mai simţisem de multă vreme. 
Aveam o întâlnire! Şi nici măcar nu trebuise să plec de- 
acasă pentru asta. 

Lars nu a adus doar cina. A adus şi faţa de masă şi 
şervetele, veselă şi tacâmuri. A adus flori şi o vază în care 
să le pună, o lumânare care a stat în centrul mesei mele pe 
un mic suport argintiu. 

Am stat în uşa bucătăriei, dintr-odată timidă, privindu-l 
pe Lars care aranja ultimele detalii pe masă în timp ce 
vorbea cu Grace, care se afla în leagănul ei. Ca şi cum ar fi 
simţit că-l privesc, s-a întors spre mine şi pentru o secundă 
ne-am uitat pur şi simplu unul la celălalt. Ceva se 
schimbase în aer şi mi-am dat seama că eu chiar mă 
simţeam ca şi cum aş fi avut o întâlnire. 

— Arăţi minunat. 

M-am înroşit. 

— Ştii că şi eu am farfurii. 

— Aaa, dar asta este modalitatea prin care pot să le 
şterpelesc la sfârşitul serii şi putem să ne prefacem că am 
fost într-un restaurant şi altcineva va trebui să spele vasele 
în locul nostru. 

Am râs. 

— Presupun că o să aştepţi şi un bacşiş de 10 la sută 
pentru deranjul tău. 

— Cel puţin. 


e 372 œ» 


— Totuşi, am nevoie de nişte pahare de vin. Nu am fost 
convins că vor supravieţui drumului în sacoşa de 
cumpărături. 

— Uite aici. 

Am traversat încăperea şi am scos două pahare din 
dulap. 

— Nu ştiam dacă o să bei. 

Lars a ridicat două sticle, una cu vin şi una cu ceva 
acidulat, fără alcool. 

— Un pahar n-o să-mi facă rău. 

Am ciocnit şi am încercat să mă gândesc pe cine 
altcineva cunoşteam care şi-ar fi asumat atâta bătaie de 
cap doar ca să mă bucur eu de o seară minunată. Nu mi-a 
venit nimeni în minte. 

— Totul este cu adevărat minunat, îi spun eu. 
Mulţumesc. 

Lars a gătit. Chilii con carne, cu orez cu paprika şi cel 
mai fin pandişpan cu lămâie servit cu o cupă de îngheţată 
de vanilie. 

— Mă tem că nu eu am făcut îngheţata. 

— Sunt impresionată că ai făcut orice altceva de aici. 
Simt că ar trebui să-i trimit un e-mail cu un testimonial 
profesorului tău de la cursul de gătit. 

— M-am înscris la nivelul intermediar, spune Lars roşind 
uşor. 

După aceea ne-am retras în sufragerie cu cafeaua. Mi se 
părea ciudat să văd un alt bărbat pe locul pe care stătea 
Max şi am simţit un val de tristeţe că viaţa nu a ieşit aşa 
cum ne-am aşteptat noi. 

Dar, pe de altă parte, presupun că de puţine ori se 
întâmplă ca viaţa să iasă aşa. 

Am vorbit despre Grace şi despre călătorii, desigur, dar 
şi despre multe altele. Am vorbit despre cărţi, politică, 
feminism şi, chiar dacă mi se închideau ochii de somn, nu 
voiam ca seara să se încheie. 

M-am trezit, ameţită şi confuză, în sunetele plânsetului 
lui Grace. Luminile fuseseră diminuate în intensitate şi eu 
stăteam întinsă pe canapea, încă îmbrăcată. Trasă peste 


e 373 a 


mine era pătura din spatele canapelei, pe care o făcusem 
din pătrăţelele galbene pe care începusem să le tricotez 
lângă patul de spital al lui Dylan şi pe care le-am terminat 
în camera mea pentru citit, trei ani mai târziu. 

Unde este Grace? Unde este Lars? 

Am fost cuprinsă de panică, încurcându-mă în pătură 
când m-am ridicat şi am aruncat-o de pe mine pe jos, pe 
podea. M-am grăbit spre bucătărie, unde o lumină 
strălucea în jurul unei uşi întredeschise. 

— Grace! 

Lars s-a ridicat şi mi-a dat-o pe fiica mea. Părea uşurat, 
cum era şi normal să fie, dat fiind faptul că-l lăsasem să 
ţină copilul în braţe timp de - mi-am verificat ceasul - trei 
ore. 

— M-am gândit că ţi-ar prinde bine un pic de odihnă. 

— Îmi pare atât de rău, Lars! 

M-am întors ca s-o pun pe Grace la sân şi am verificat să 
nu se vadă nimic, întrebându-mă dacă eram singura femeie 
care a alăptat vreodată la prima întâlnire. 

— Cred că ai impresia despre mine că sunt foarte 
nepoliticoasă. 

— Cred că eşti o proaspătă mămică, care se descurcă 
grozav. Şi cred că ar trebui să vă las în linişte acum. 

Nu ne-am sărutat, nu la prima întâlnire. Dar ne-am 
sărutat la următoarea, două săptămâni mai târziu, când eu 
şi Grace ne-am întâlnit cu Lars la sera cu fluturi, şi pur şi 
simplu s-a întâmplat. 

— Ai putea să rămâi, îi spun eu acum, ca şi cum tatonez 
ideea. 

Repetând cuvintele lui, fără să dau un răspuns. 

— Doar dacă vrei şi tu. 

Inima îmi bate ritmic, deoarece chiar vreau să rămână, 
dar - Dumnezeule, este complicat - am un bebeluş de opt 
luni, pielea de pe burta mea are vergeturi argintii, cât 
despre ce se întâmplă jos acolo... îmi aduc aminte când eu 
şi Max am făcut sex după ce s-a născut Dylan... încercările 
câteodată dureroase de a avea din nou o relaţie fizică. Şi 
Max era un bărbat care mă cunoştea de dinainte, care 


e 374 a 


văzuse cum corpul meu s-a schimbat în timpul sarcinii şi 
după. 

Mă duc să mă aşez pe podea lângă Lars. Mă cuprinde cu 
un braţ, iar eu mă cuibăresc lângă el. 

— Nu mai sunt tânără, spun eu ezitând. 

— Nici eu. 

— Faptul că am avut un copil... corpul meu este... mă 
încurc în cuvinte, şi Lars se întoarce în cele din urmă să se 
uite la mine. 

— Eşti foarte frumoasă. Am considerat că eşti frumoasă 
încă de prima oară când ne-am cunoscut, şi dacă ai şti cât 
de greu mi-a fost să plec de lângă tine în seara aceea la 
Johannesburg... 

Se apleacă spre mine să mă sărute şi mă topesc în 
braţele lui. Bărbatul acesta m-a văzut născând. M-a văzut 
dormind şi alăptând şi a avut grijă de copilul meu cât eu 
am făcut o baie, după care mi-a dat-o pe Grace în braţe în 
timp ce eram înfăşurată doar într-un prosop. Îşi doreşte 
lucrul acesta. Şi eu la fel. 


e 375 a 


49. MAX 
2018 


Glen stă pe jos şi dă cu pensula cu grijă pe scândurile 
podelei. Îşi ţine limba scoasă în colţul gurii, la fel cum face 
Blair dimineaţa când îşi dă cu rimel. Şi-a petrecut şase luni 
cu mine, şi ce a început ca o săptămână în care să vină să 
se uite şi să înveţe s-a transformat în ucenicie plătită. 
Jessica Miller cu siguranţă ştie cum să te determine să-i 
faci o favoare. 

La sfârşitul zilei, Glen va pune jos pensulele pentru 
ultima oară - îl las să-şi păstreze salopeta -, iar mâine o să 
le preia Mikayla. La fel ca Glen, Mikayla are sindrom Down 
şi, la fel ca în cazul lui, funcţiile ei motorii fine sunt foarte 
bune şi este interesată şi ea de treaba asta. Rămâne de 
văzut numai dacă clienţii mei vor aprecia reinterpretările 
ei pentru cântecele din High School Musical la fel de mult 
ca mine. 

Mă opresc pe acasă pe la Blair când mă întorc de la 
treabă şi, după ce ajung, îmi scot salopeta şi o las în 
camionetă. Am mâinile acoperite cu picături mici de 
vopsea care dispar la duş în fiecare seară doar ca să fie 
înlocuite cu altele a doua zi. Imi plac. Imi place dovada 
palpabilă a faptului că am avut o zi de muncă grea... cu 
mult mai satisfăcătoare decât un raport scos la imprimantă 
sau o pagină cu notițe de la o întâlnire. 

Apăs pe butonul soneriei. Am o cheie, dar nu o folosesc 
când sunt copiii acasă. Blair a decorat apartamentul, şi o 
coroniţă festivă e atârnată la uşă, clopoței argintii legaţi cu 
panglică roşie clătinându-se când Logan deschide uşa. 
Vrea să bată palma cu mine. 

— Bate-aici, spune el mutându-şi mâna undeva la nivelul 
coapsei şi apoi retrăgând-o înainte ca mâna mea s-o atingă 
pe-a lui. 

— N-ai lipici! 

Zâmbeşte larg. 


e 376 œ» 


— Putem să jucăm /Fortnite? 

— Sigur. Unde este mama ta? 

— Găteşte. 

Blair apare pe hol. Poartă un şorţ de bucătărie şi, când o 
sărut, simt o zvâcnire nepotrivită în blugi. Se pare că şi ea 
o simte, pentru că zâmbeşte larg şi spune că duşul este 
liber dacă am nevoie de el. 

— Poate unul rece, adaugă ea mai încet. 

Râd. 

— Ce-i aşa de nostim? întreabă Logan. 

— Nimic. Aşadar, Battle Royale sau Save the World? 
întreb şi-l urmez pe Logan în camera de zi. 

— Avem nevoie de televizor, o anunţă el pe sora lui, care 
înşfacă telecomanda şi o ţine la piept. 

— Bună, Brianna. 

Nu spun altceva, dar ea nici măcar nu mă bagă în 
seamă. 

— Mă uit la ceva. 

— Te uiţi la ceva de o grămadă de timp, este rândul 
meu. Max, spune-i. 

Ridic mâinile ca şi cum sunt cu spatele la zid. 

— Nu e casa mea, nu sunt regulile mele, amice. Putem 
să ne jucăm altă dată. 

Logan trage nemulţumit un şut în canapea, apoi iese din 
încăpere, fără îndoială ca să i se plângă lui Blair de sora 
lui. Mă aşez pe canapea. Brianna se uită hotărâtă în faţă, 
la televizor. 

— Cum a fost la şcoală? 

Nu-mi răspunde. 

— Aşa de interesant? 

La televizor, o fată cu o fustă extraordinar de scurtă stă 
pe o masă într-o cantină de şcoală şi strigă ceva despre 
respect. 

— Arată bine chestia asta, mint eu. 

Brianna oftează exasperată. Ia telecomanda şi schimbă 
canalul. 

— În regulă, până aici. 

Se pare că mi-am atins limita de toleranţă pe care nici 


e 377 » 


nu mi-o cunoşteam. Mă ridic şi închid televizorul. 

— Ileşim în oraş. 

— Distracţie plăcută, spune ea pe un ton care sugerează 
exact opusul. 

— Nu. Tu şi cu mine. leşim în oraş să mâncăm vafe. O să 
vorbim despre chestia asta pe un teritoriu neutru, pentru 
că o face pe mama ta să fie foarte nefericită. 

Brianna ezită când aude asta. Poate că nu-i convine că 
ies cu mama ei, totuşi este un copil bun. 

— Bine, spune şi se ridică de pe canapea, dar eu nu 
mănânc nimic. 

— Iubito, bag eu capul pe uşa de la bucătărie, eu şi 
Brianna ieşim să mâncăm vafe. Nu stăm mult. 

— leşiţi să... spune Blair şi apoi se opreşte. Bine, atunci! 
Grozav! 

Mergem la Butcher & the Burger de pe Armitage, unde 
tentaţia tonetei de îngheţată face ca Brianna să nu-şi poată 
respecta ameninţarea. Murmură un mulțumesc, pentru că 
nici măcar ea nu este suficient de nepoliticoasă încât să 
ignore farfuria plină cu vârf de îngheţată pe care tocmai i- 
am cumpărat-o. Stăm pe scaune înalte cromate şi încerc 
să-mi dau seama ce-o să-i spun acestei adolescente 
furioase, acum că suntem aici. Insă se pare că vrea ea să 
vorbească prima. 

— Nu vreau un alt tată. Deja am unul. 

Nu pot spune că sunt surprins - nu degeaba filmele 
acelea pentru adolescenţi sunt un clişeu, la urma urmelor 
-, dar chiar şi aşa mă bucur că a zis ce avea de zis. 

— Înţeleg lucrul ăsta. 

Iau o gură de îngheţată şi o las să se topească pe limbă. 

— Chestia este, Brianna, că mie îmi cam place să stau cu 
tine şi cu Logan. Şi nu doar pentru că sunteţi nişte copii 
grozavi, ci pentru că... propriul meu fiu nu mai este aici. 

Brianna face ochii mari. Ştie despre Dylan, dar nu 
vorbesc prea mult despre el în faţa lor. De fapt, cred că nu 
prea vorbesc prea mult despre el în general, dar acum, că 
am început, nu mă mai pot opri. 

— Îi plăcea foarte mult să iasă afară. Chiar şi când era 


e 378 + 


foarte frig sau când ploua tare. Când a început să meargă, 
nu rata nicio baltă fără să sară în ea - trebuia să cărăm un 
rând de haine de rezervă cu noi pentru orice eventualitate. 

Zâmbesc când îmi aduc aminte de asta. 

— Chiar şi după ce s-a îmbolnăvit, când era într-un 
scaun cu rotile, tot voia afară. Când ploua, îşi lăsa capul pe 
spate şi deschidea gura. 

Brianna se uită fix la vafele ei, acoperite cu îngheţată şi 
sos de ciocolată fierbinte. 

— Şi mama o plimba pe sora mea într-un scaun cu rotile. 

— Ştiu. 

Ia-o încetişor. Nu strica chestia asta, Max. 

— Mama ta şi cu mine avem multe în comun. 

Îmi mănânc îngheţata, încercând să nu las să se vadă cât 
de mult îmi doresc să meargă treaba asta. O bună bucată 
de vreme, Brianna nu mai spune nimic, iar eu mă gândesc 
la un milion de lucruri pe care aş putea să i le zic, dar le 
resping apoi pe toate. Aş vrea să-i spun că mama ei m-a 
salvat. Că m-a făcut să zâmbesc din nou, că, dacă nu ar fi 
ea, poate că încă m-aş mai ascunde sub o pilotă roz. Aş 
vrea să-i spun că Blair mă face să râd într-un fel în care 
nimeni altcineva n-a mai făcut-o de când a plecat Pip; că 
mă înţelege într-un fel în care nimeni altcineva decât Pip 
nu m-a înţeles. Numai că Brianna este doar un copil. Aşa 
că-mi mănânc îngheţata, şi ea o mănâncă pe a ei, şi cred 
că fiecare dintre noi rămâne cu gândurile sale pentru o 
vreme. 

— Am avut engleză, spune ea după cinci minute în care 
nu s-a auzit nimic altceva decât zgomotul linguriţelor 
noastre. 

Se uită la mine. 

— Grozav! 

— Şi Maria Perez şi-a scrântit glezna la ora de sport şi a 
trebuit s-o ducă la urgenţă. 

— Asta nu e chiar aşa grozav. 

Brianna ridică din umeri. 

— Nimeni nu o place pe Maria Perez. 

Cred că eu o plac, îmi spun. 


e 379 a 


50. PIP 
2017 


Banca este pe un deal pe care se află şi parcul unde eu 
şi Max obişnuiam să-l aducem pe Dylan. Aici ne jucam, 
când totul a luat-o razna; eu eram cu Dylan la groapa cu 
nisip, telefonul suna - un apel despre care încă nu ştiam că 
era urgent -, m-am îndepărtat la câţiva paşi de locul unde 
se jucau copiii, cu un ochi încă la Dylan şi cu un deget 
apăsat pe urechea liberă ca să pot auzi. 

Am primit rezultatele de la analizele de sânge ale lui 
Dylan. Medicul specialist ar vrea să vorbească cu 
dumneavoastră. Când puteţi să veniţi? Nu, nu mâine. 
Astăzi, dacă se poate. 

Banca este făcută din lemn de tec. Are spătarul curbat şi 
braţe netede şi o placă argintie pe care o şterg cu mâneca 
de fiecare dată când vin aici. 

Dylan Adams, 05.05.2010-16.04.2013 

Am împrăştiat cenuşa lui Dylan împreună cu o mână de 
seminţe de flori de câmp. Acum, flori sălbatice cresc din 
abundență de fiecare parte a băncii, umplând aerul cu 
parfumul lor şi cu zumzetul albinelor. Ranunculus şi 
clocotici îmbracă pământul în razele soarelui. 

— Mami! 

Grace are 14 luni şi este la vârsta la care fiecare zi 
aduce o nouă descoperire. 

— Am văzut. Ce fată isteaţă! 

Astăzi a descoperit că, dacă stă cu spatele la mine şi se 
apleacă să se uite printre picioare, eu o să-i apar cu susul 
în jos; şi dacă se apleacă mai în faţă din această poziţie, o 
să se rostogolească şi o să sfârşească în fund. Lucru pe 
care îl face iar şi iar până când ameţeşte. 

Mă uit în jos pe deal către locul de joacă, unde o femeie 
se chinuie să adune câţiva copii mai mici. De îndată ce îl 
are pe unul dintre ei lângă poartă, un al doilea se duce la 
balansoar şi al treilea încearcă să evadeze. Al patrulea îşi 


< 380 » 


scoate haina pe care mama lui ia pus-o doar cu un minut 
înainte. E ca şi cum te-ai uita la încercările nereuşite ale 
unui câine ciobănesc de a aduna oile, şi nu pot să nu 
zâmbesc. Pe lângă ea, un bărbat vine dinspre parcare. 
Trece pe lângă locul de joacă şi urcă pe deal. 

— Gracie, vine tati. 

Micuța se opreşte în mijlocul tumbei, căzând în patru 
labe înainte să se ridice în picioare. Încă nu se ţine bine pe 
picioare, are mai mult voinţă decât direcţie. 

— Tata! 

Aleargă să-l întâmpine, şi eu tresar când coboară pe 
cărare, aşteptându-mă să se împiedice, să-şi julească 
genunchii, să plângă. 

Dar şi Max se gândeşte la acelaşi lucru şi aleargă s-o ia 
în braţe, ridicând-o de jos înainte ca ea să cadă şi 
îmbrăţişând-o ca un urs înainte să o lase jos. Merg 
împreună de mână şi o aud pe Grace gângurind pe limba 
ei, amestecată cu propria versiune de engleză. 

— Bună, îmi spune el şi mă sărută pe un obraz. 

Logistica divorţului presupune ceva efort şi sunt 
recunoscătoare pentru faptul că eu şi Max am rămas nu 
doar în relaţii amiabile, dar chiar buni prieten. Cei mai 
buni prieteni, presupun, cu amendamentul că eu nu vreau 
să ştiu detaliile relaţiei sale cu Blair şi-mi imaginez că şi el 
preferă să nu se gândească prea mult la mine şi Lars. S-au 
întâlnit, desigur, nu doar când am născut-o pe Grace, ci şi 
de câteva ori după aceea. Sunt politicoşi unul cu celălalt, 
dar nu cred că vor ajunge vreodată să iasă împreună la o 
bere, lucru care mi se pare rezonabil. Max încă trăieşte în 
Marea Britanie, dar stă din ce în ce mai mult timp la 
Chicago. Eu şi Blair suntem prietene pe Facebook, lucru 
care este teribil de modern şi de civilizat, dar care 
presupune şi că şterg din fotografiile în care nu sunt 
machiată sau în care părul îmi stă la fel ca cel ai păpuşilor 
ciufulite de Grace. 

— Vă este foame? 

Deschid coşul de picnic pe care l-am cărat pe deal şi 
întind păturica. 


e 381 >» 


— Grace, vrei să mă ajuţi să despachetez mâncarea 
pentru picnic? 

Fetiţa scoate o bucată de pâine, humusul, măslinele, 
pateul şi brânza pe care le-am împachetat în această 
dimineaţă, bagă degetele în fiecare pe rând ca să le guste, 
după care îşi găseşte un loc pe păturică. 

Max  îngenunchează lângă Grace, apoi deschide 
rucsacul. Scoate trei căni de plastic, o sticlă mică de 
şampanie şi o cutie cu suc de mere şi aliniază cănile pe 
bancă după care toarnă de băut. 

Acum are un apartament cu o cameră pictat în roz plină 
de jucăriile şi hainele lui Grace, aflat la jumătate de oră de 
casa care a rămas pe numele amândurora. O dată la două 
săptămâni, când eu plec la lucru, Max rămâne în camera 
de oaspeţi la mine acasă. O duce pe Grace la grădiniţă şi 
lucrează la biroul din Marea Britanie, graţie faptului că 
Chester a fost în sfârşit de acord cu cererea deloc 
nerezonabilă a lui Max de a-şi petrece mai mult timp în 
Marea Britanie. Este un aranjament neobişnuit, dar 
funcţionează. Uneori mă întorc acasă şi descopăr că Max a 
pregătit cina, şi mâncăm împreună, şi mă gândesc la cât 
de ciudat este faptul că ne înţelegem mult mai bine acum. 
Ne-am despărţit exact la momentul potrivit, îmi spun 
adesea, ca şi cum cineva ar fi luat capacul de pe oală exact 
când era să dea în clocot. 

— Noroc, spune Max încet, atingând cana lui de plastic 
de a mea. La mulţi ani, Dylan. 

— La mulţi ani, Dylan. 

Nu mă pot abţine, cu ochii încă plini de lacrimi, dar 
zâmbesc şi le alung şi mă uit la fiica noastră minunată, 
care are un pumn de măsline într-o mână şi căniţa cu suc 
în cealaltă. 

— Gracie! 

Loveşte cu sucul ei în cana mea şi apoi în a lui Max. 

Max clatină din cap. 

— Nu e ziua lui Grace. Este ziua fratelui tău, Dylan. Este 
a şaptea lui aniversare. 

Se uită la mine şi tonul lui se schimbă: 


e 382 » 


— Şapte. 

— Ştiu. 

Mâncăm şi apoi Grace nu mai are răbdare, iar eu o 
trimit împreună cu Max să alerge în jos pe dealul către 
locul de joacă. Strâng mâncarea şi vărs sucul care i-a mai 
rămas lui Grace. Şi după ce totul este pus la loc şi am 
verificat să nu rămână gunoi, mă aşez pe banca lui Dylan. 
Un fluture trece peste vârful unui mănunchi de ciuboţica- 
cucului. 

— Am scos tricicleta ta din pod pentru Gracie. 'Ţi-o aduci 
aminte? Avea un mâner în spate ca să te putem împinge 
când îţi oboseau picioarele. Lui Grace îi place la nebunie. I- 
am spus că a fost a ta. li povestesc despre tine tot timpul, 
ştii. Nu înţelege, nu încă, dar o s-o facă. 

Mă uit în jos spre locul de joacă unde Grace este lipită 
de un carusel. Max o învârte încet, ţinându-şi o mână pe 
umărul ei. Îmi imaginez cum ea îi spune: Mai vreau, tati, 
mai vreau! 

— Mi-aş dori... spun şi trec cu degetul mare peste fibra 
din lemn a băncii. Aş vrea să ştiu cu certitudine ce s-ar fi 
întâmplat. 

Mă gândesc la doctoriţa Leila Khalili stând în cafeneaua 
din colţul spitalului. FE posibil să mă fi înşelat... Dar e 
posibil să fi avut dreptate. 

— Ar fi trebuit să te ducem în America? 

Ridic un pic tonul. 

— Ar fi funcţionat tratamentul? Oare ţi-aş fi cumpărat o 
bicicletă nouă de ziua ta, în loc să... 

Mă opresc. Acest loc nu este ce mi-am dorit. Vreau ca 
banca asta să fie un loc fericit, unde eu şi Max - şi Grace, 
când va mai creşte - să putem să venim aici singuri sau 
împreună şi să ne gândim la vremurile fericite pe care le- 
am trăit alături de băiatul nostru frumos. Vreau ca oamenii 
să se oprească aici o vreme, ca să-şi odihnească picioarele 
după urcuşul din parc, să se bucure de florile care nu ar fi 
fost aici dacă Dylan ar fi trăit. lar dacă observă placa 
argintie, dacă se uită la date şi dacă îşi dau seama că 
băieţelul nostru nu era mai mult decât un copilaş, atunci 


< 383 + 


sper ca asta să le reamintească de faptul că viaţa este 
scurtă, şi mai sper ca în acea seară să-şi strângă copiii în 
braţe un pic mai tare. Pentru că eu aş da orice pentru o 
îmbrăţişare cu fiul meu. 


La locul de joacă, Grace şi-a făcut un prieten, un băieţel 
un pic mai mic decât ea a cărui mamă stă în apropiere, 
vorbind la telefon. Copiii răscolesc printre bucăţile de 
scoarță uscată, fac grămezi din ele şi apoi alergă în jurul 
lor până când cad. Eu şi Max ne sprijinim de balustradă şi 
ne uităm la ei. 

— Tot acest echipament, şi ea vrea să se joace în ţărână, 
spune el, încântat în sinea lui. 

Şi apoi, din senin, îmi dă vestea. 

— Chester vrea să conduc biroul din Statele Unite. E un 
fel de promovare. Mai puţine călătorii, mai multă strategie. 

O vreme nu spun nimic. 

— Şi ce-o să-i răspunzi? 

— Că nu, desigur. Grace este aici. 

Dar a răspuns prea repede, prea neechivoc, şi dacă nu 
ar fi avut nicio îndoială, de ce mi-ar mai fi spus până la 
urmă despre asta? 

— Blair ce crede? 

Max bagă vârful pantofului printre bucăţelele de scoarță 
uscată. 

— Îmi petrec cât de mult timp pot cu ea, dar i se pare 
greu din cauză că nu stăm tot timpul împreună. Este... 

Caută cuvântul care îmi va lămuri situaţia fără să fie 
neloial. 

— Pune o presiune pe relaţia noastră. 

— Iţi doreşti slujba asta? 

Văd că Max dă să răspundă şi ridic mâna. 

— Ignorând locul, slujba în sine este ceva ce vrei să faci? 

— La naiba, sigur că da. E perfectă. M-am săturat de 
călătorii, Pip, m-am săturat să tot plimb o valiză. Vreau să 
mă trezesc în acelaşi loc în fiecare zi, vreau să joc fotbal... 

Mă uit la Grace. Deja vorbeşte cu Max pe Skype când 
este plecat sau când stă în apartamentul lui. Ar fi foarte 


e 384 œ» 


diferit dacă Max s-ar afla la Chicago? 

— Atunci trebuie s-o accepţi. 

— Ba nu. N-ar fi corect. 

— De acolo eşti, Max. Acolo sunt părinţii tăi. Te-ai mutat 
în Anglia pentru că te-ai căsătorit cu mine, dar... 

Dar acum nu mai Suntem căsătoriți. 

— Grace şi cu mine am putea să venim des să te 
vizităm... aş putea să-mi folosesc biletele de călătorie 
pentru personalul aviatic. 

Îl ating pe braţ şi el se uită la mine. 

— Nu spune nu doar din cauza noastră. Şi tu trebuie să- 
ţi trăieşti viaţa. 

— Şi tu? Ce mai faci? Ce face Lars? 

Ca de fiecare dată, mi se pare ciudat să-l aud pe Max 
pronunţându-i numele. 

— Este bine. De fapt, chiar ne-am rezervat o vacanţă. Ne 
ducem să campăm în districtul lacurilor. 

— Noi n-am mai apucat să facem chestia asta, nu-i aşa? 

În vocea lui Max se simte o urmă de amărăciune, iar eu 
mă simt ca o nenorocită. Nu era nevoie să-i spun unde 
mergem... nu era nevoie să-i reamintesc că-mi promisese 
că o să mă ducă el acolo. Caut ceva de spus ca să 
echilibrez balanţa. 

— Vrea să ne căsătorim, dar eu nu vreau. 

Exagerez puţin, Lars a pomenit despre căsătorie de mai 
multe ori, dar nu m-a presat niciodată, iar eu nu am spus 
niciodată un nu categoric. Presupun că vreau doar să-i arăt 
lui Max că nici de partea mea nu este totul roz. 

— De ce nu? 

Ridic din umeri. Dacă n-am fost în stare să-i dau lui Lars 
un motiv convingător, mă îndoiesc că aş putea să-i ofer 
unul lui Max. 

— Şi tu trebuie să-ţi trăieşti viaţa, îmi aruncă un zâmbet 
pieziş. 

— Touché! 

Râd. 

— Uită-te la noi, cum ne comportăm ca doi adulţi. Ca un 
cuplu de pe un poster pentru un divorţ amiabil. 


e 385 » 


Max nu gustă gluma. Se întoarce şi se uită la Grace, 
care se joacă atât de frumos cu noul ei prieten! Şi ştiu că 
în mintea lui i se pare că acela nu e copilul unei străine, ci 
fiul nostru. Dylan al nostru. Pentru că şi eu văd acelaşi 
lucru. 

— Aş vrea ca lucrurile să fi stat altfel. 

— Doctorii au făcut ce au crezut... 

Max se întoarce spre mine: 

— Nu, nu cu Dylan. Cu tine şi cu mine, zice el, după care 
se uită în altă parte. Aş vrea ca lucrurile să fi stat altfel cu 
noi. 


< 386 » 


51. MAX 


2019 


Blair moţăie pe locul ei. Şi-a tras un pulover peste ea ca 
o pătură, şi capul ei se află la câţiva centimetri de al meu, 
genele umbrindu-i obrajii. După 10 zile în Florida s-a 
bronzat, iar nuanţa i se potriveşte. 

— Nu te mai uita la mine, spune ea fără să deschidă 
ochii. 

O sărut pe vârful nasului, iar ea zâmbeşte. Pe locurile de 
dincolo de culoar, Brianna şi Logan se uite la filme - The 
Rosie Project şi Hobbs & Shaw. Lor le lipseşte cel de-al 
şaselea simţ al mamei lor şi nu-şi dau seama că îi privesc. 
Logan încă poartă şapca Black Panther pe care i-am 
cumpărat-o în prima zi la Disney World, cu cozorocul tras 
aşa de jos, încât sunt uimit că poate să vadă ecranul TV. 
Timp de 10 zile, Brianna a purtat o bentiţă Alice roz-aurie 
strălucitoare, completată cu urechi de Minnie Mouse, dar 
când am ajuns la aeroport şi le-a scos şi le-a îndesat în 
valiza ei. Este la o vârstă dificilă, la limita dintre copil şi 
adult, iar ea şi cu mine încă încercăm să vedem în ce ape 
ne scăldăm. 

La aeroport se ciorovăiesc... nemulţumirea post vacanţă 
exacerbată de faptul că bagajele întârzie. Când banda 
pentru bagaje se pune mişcare în cele din urmă, apare 
valiza mică a lui Logan, apoi cea mare, pe care am 
împărţit-o eu cu Blair, dar nu şi geamantanul roz pe 
eticheta căruia e scris numele Brianna Arnold. 

— A declanşat o alarmă de securitate, spune Logan. 

— Taci! 

— Va trebui s-o percheziţioneze. 

— Taci! 

— Probabil, cotrobăie prin lenjeria ta intimă chiar acum. 

Logan ridică în aer un sutien imaginar pus pe pieptul lui 
slăbănog. Imită vocea groasă a unui agent de securitate 
ficțional. 


e 387 œ» 


— Domnilor, nu este loc pentru explozibili aici, putem 
continua. 

— Mamă! 

Brianna îi dă una peste ceafă lui Logan, răsturnându-i 
şapca pe jos. 

— Au! Mamă! 

— Amândoi încetaţi acum, sunteţi mai rău decât nişte 
copii mici. 

— Să comandăm ceva în seara asta? îi spun eu lui Blair. 
Mai prelungim senzaţia de vacanţă până mâine... 

Dă recunoscătoare din cap, iar eu ochesc în cele din 
urmă valiza roz a Briannei apărând pe banda pentru 
bagaje. 

Ne îndreptăm către parcare când o văd pe Pip şi pe 
colegii ei. Merg în formaţie, ca nişte păsări tropicale 
nezburătoare - 10 membri ai echipajului de cabină, cu 
sacourile lor roşii, şi doi piloţi, cu inele aurii pe mâneci. 
Trag după ei valizele pe roţi, şi-mi vine dintr-odată în 
minte o imagine cu mine scoțând valiza lui Pip din 
portbagajul maşinii ei, ducând-o în casă la etaj şi punând-o 
pe pat. 

— Pot să vă ajung din urmă? 

Îi dau lui Blair cheile de la maşină. 

— Vreau doar să... 

Dar şi Blair a văzut-o. Zâmbeşte. 

— Du-te, mă ocup eu de valiză. 

Pip vorbeşte cu o negresă înaltă care arată ca un 
fotomodel. Bănuiesc că povestesc despre seara trecută. 
Despre barul în care au fost şi despre ce au mâncat. 
Despre cumpărături, despre ce au vizitat, despre 
socializare. 

— Pip! 

Se întoarce instantaneu, zâmbind de parcă s-ar fi 
aşteptat să mă întâlnească. 

— Două minute, îi spune ea colegei sale. 

Mă îmbrăţişează strâns. 

— Unde ai fost? 

— La Disney World. 


< 388 + 


— Cu Blair şi copiii? V-aţi simţit bine? 

— A fost grozav, spun eu şi apoi ezit... Mă bucur să te 
văd. Voiam... voiam să-ţi spun personal. 

În ochii lui Pip văd o secundă îngrijorare - urmarea 
vremurilor când toate veştile erau proaste - şi nu o las să 
aştepte. 

— Eu şi Blair ne căsătorim. 

Pip deschide uşor gura, dar nu spune nimic, şi mă uit pe 
chipul ei căutând dezaprobare, regret, îngrijorare... ceva. 

— Crezi că e prea curând. Crezi că ne grăbim. 

Şi apoi Pip face ochii mari şi zâmbeşte. 

— Ba nu, cred că este minunat. Mă bucur foarte tare 
pentru tine, Max. Mă bucur că eşti din nou fericit. 

— Ne-ar plăcea să vii şi tu, dacă nu ţi se pare prea 
ciudat. 

— N-aş lipsi pentru nimic în lume. 

Ochii îi strălucesc. În spatele ei, la 100 de metri 
distanţă, formaţia în roşu şi albastru s-a oprit. O aşteaptă. 
Pip îmi urmăreşte privirea. Un pilot stă oarecum retras 
faţă de restul grupului. 

— El este Lars? 

Pip dă din cap că da. Se înroşeşte uşor, ca atunci când 
auzi numele cuiva pe care-l iubeşti. Pentru o clipă, ne 
uităm unul la altul. 

— Aş putea... 

— Să ne faci cunoştinţă? 

Când te-ai obişnuit să termini propoziţiile cuiva şi 
persoana respectivă le termină pe ale tale pentru atâţia 
ani, devine un obicei de care este foarte greu să scapi. 

Lars este înalt, cu păr blond şi ochi albaştri. Este mai în 
vârstă decât mine - e penibil să-mi pese sau chiar să 
observ chestia asta, dar asta este - şi îmi strânge mâna 
exact cum trebuie. Nici prea slab, nici prea agresiv, fără să 
fie nevoie să-şi marcheze teritoriul. 

— Pip vorbeşte despre tine tot timpul, spune el, de la 
bun început. Mă bucur să te cunosc, în sfârşit. 

— Şi eu pe tine. 

Le stă bine împreună. E ciudat să gândeşti în felul 


< 389 + 


acesta despre fosta ta soţie? Se potrivesc. Par fericiţi. Pip 
pare fericită. Şi este tot ce-mi doresc pentru ea. 

li văd cum se alătură celorlalţi, reluându-şi locurile ca şi 
cum nu ar fi ieşit niciodată din formaţie. O văd pe fata cu 
alură de model uitându-se înapoi spre mine - Deci el este 
fostul tău soţ? - şi-mi zâmbesc mie însumi când mă întorc 
şi mă îndrept spre parcarea auto. 

E un lucru curios, când te îndrăgosteşti a doua oară. Aş 
face orice să fiu în stare să dau timpul înapoi până la vara 
aceea înainte ca Dylan să intre în spital. Inainte să aflăm 
că era bolnav, înainte să fim puşi în situaţia de a alege, 
înainte ca eu şi Pip să ne îndepărtăm încet-încet unul de 
celălalt. 

Şi totuşi, dacă eu şi Pip am mai fi încă împreună, nu m- 
aş căsători cu Blair. Nu m-aş trezi în fiecare zi cu speranţa 
în suflet că o claie masivă de cârlionţi se odihneşte pe 
perna de lângă mine. Nu aş conduce o afacere care mă 
pasionează, într-un oraş pe care-l iubesc, cu ucenici care 
m-au făcut să văd lumea altfel. 

Nu pot avea ambele vieţi. Nu o pot trăi decât pe aceasta. 


e 390 œ» 


52. PIP 
2019 


Când faci nuntă a doua oară e altfel. E mai liniştită, mai 
precaută. 

Dar nu mai puţin emoţionantă sau mai puţin solicitantă. 

Fluturi îmi roiesc în stomac când mama mă înconjoară 
cu un aer critic, scuturând scame imaginare de pe rochia 
mea şi aranjându-mi la loc o şuviţă rebelă de păr. 

— Perfect, spune ea cu lacrimi în ochi. Arăţi perfect, Pip. 

Port rochie de mireasă. Am ezitat dacă să fac asta, dar 
toată lumea m-a încurajat: mama, Jada, chiar şi Lars. 

— Tu eşti cea la care o să se uite toată lumea, a spus el. 
Ar trebui să-ţi cumperi cea mai vaporoasă, cea mai 
frumoasă rochie pe care o găseşti. 

Nu este vaporoasă, dar este frumoasă. O fustă din satin 
îmi dezvăluie şoldurile şi se îngustează la genunchi înainte 
să coboare în formă de trenă. Partea de sus nu are bretele, 
dar o dantelă veche îmi acoperă braţele şi se leagă apoi 
într-o fundă lejeră la spate, în dreptul taliei, înainte să 
acopere partea de jos a rochiei. Chiar şi Jada, care a 
încercat să mă facă să cumpăr o rochie Vivien Westwood 
cu trei mărimi mai mică, a fost convinsă în cele din urmă. 

— Asta este! 

Şi-a apropiat palmele una de alta, acoperindu-şi buzele 
cu degetele mari. M-am întors să văd eticheta. 

— E îngrozitor de scumpă. 

— Doar te măriţi... 

Jada şi-a înghiţit cuvintele, iar eu am terminat propoziţia 
în locul ei, zâmbind. 

— De două ori? 

M-am uitat în oglindă. Dantela era într-o culoare auriu- 
stins, şi chiar şi fără machiaj îmi făcea pielea să 
strălucească. Într-adevăr, asta era rochia. 

— Mama frumoasă! 

Grace se întinde spre mine, iar eu o ridic şi o învârt în 


< 391 » 


aer. 

— Grace frumoasă. 

Poartă o rochiţă albă presărată cu flori de ranunculus, şi 
un jupon de tul pe care l-a arătat până acum tuturor celor 
de la oficiul stării civile şi câtorva oameni din parcarea 
auto. Îmi vine brusc în minte Dylan, care la un an şi 
jumătate făcuse o obsesie pentru tutuuri, purtând unul roz 
de dimineaţă şi până seara la culcare. O strâng pe Grace în 
braţe până când se zbate să se elibereze, apoi îi dau un 
pupic pe nas. Are trei ani - este mai mare acum decât era 
Dylan când a murit. Suntem pe teritoriu necunoscut, nu 
mai facem comparații tot timpul. Grace are personalitatea 
ei, diferită în atât de multe privinţe de fratele ei mai mare, 
descoperindu-şi drumul în lume cu energie şi încredere. 

— Ai grijă la rochia lui mami. 

Mama mea ţine picioruşele lui Grace - încălţate într-o 
pereche de converşi albi cu panglici galbene pe post de 
şireturi - departe de mine. 

— Nu e nicio problemă. 

O aşez mai bine pe şoldul meu, amintindu-mi cât de 
prețioasă am fost cu prima mea rochie de mireasă, când 
mama a trebuit să aducă un fier de călcat la biserică, s-o 
mai netezească puţin în sacristie. Se deschide uşa şi apare 
tata. 

— Sunteţi gata? 

Simt cum dintr-odată mă iau emoţiile. Mama mă sărută 
şi se duce să se aşeze la locul ei, iar Jada, care a ales să 
poarte o rochie simplă, dreaptă, ca ţinută de domnişoară 
de onoare, mai face o ultimă verificare în oglindă înainte s- 
o ia pe Grace din braţele mele. 

— Hai, prinţesa mea, s-o ajutăm pe mama să se 
căsătorească, vrei? 

Îi dă lui Grace bucheţelul ei de flori galbene şi apoi îl ia 
şi ea pe-al ei şi aşteaptă amândouă la uşa anticamerei care 
ne-a fost oferită ca loc în care să ne pregătim. Tata stă 
lângă mine şi eu îl iau de braţ. 

— Ei bine, nu m-am gândit niciodată c-o să fac chestia 
asta din nou, spune el. 


e 392 + 


— Dar nu crezi că fac lucrul greşit, nu-i aşa? 

li cercetez chipul ca să-mi dau seama ce gândeşte cu 
adevărat. Ultima oară m-a luat deoparte în timp ce oaspeţii 
se aşezau în strane, pe locurile lor, şi luau cărţile de 
imnuri, şi mi-a spus că dacă m-am răzgândit - chiar şi dacă 
eşti la jumătatea drumului spre altar, chiar şi când eşti 
lângă altar, Pip - trebuia doar să spun. Nu conta, nimeni 
nu avea să mă desconsidere pentru asta. 

— Nu-ţi plăcea de Max? l-am întrebat eu câţiva ani mai 
târziu. 

— Sigur că-mi plăcea, a venit răspunsul lui, dar mai mult 
îmi plăcea de tine. 

Acum, aştept ca el să-mi spună că fac o greşeală şi mă 
întreb ce o să mă fac dacă îmi spune asta. Dar el doar 
zâmbeşte şi-mi trage braţul mai aproape de al lui. 

— Niciunul dintre noi nu ştie ce-o să se întâmple în 
viitor, iubita mea. Singurul lucru pe care-l putem face este 
să alegem ce ne dorim acum şi aici. 

— ÎL iubesc, spun eu simplu, iar tata dă din cap, 
încuviinţând. 

— Atunci, asta este. 

Un nou început, îmi spun. Pentru mine şi pentru Grace. 

Fetiţa atrage privirile tuturor, un aahhh traversând 
încăperea ca un val de ocean. Se aude un foşnet când toată 
lumea se ridică s-o vadă pe fetiţa mea mergând încet spre 
altar, aşa cum i-a arătat Jada, cu bărbia în sus ca un 
fotomodel de-o şchioapă pe podium. Nu pot să-i văd faţa, 
dar ştiu că trebuie să aibă o mină serioasă, cu sprâncenele 
încruntate, ca de fiecare dată când se concentrează la 
ceva. 

Nu e nici urmă de seriozitate, de formalitate pe faţa 
mea, şi zâmbesc atât de larg, încât mă dor obrajii. Tata 
tine pasul cu mine, dar eu aş vrea să alerg, pentru că sunt 
dintr-odată disperată să fiu căsătorită, să-mi simt alături 
jumătatea, care mă face să fiu din nou completă. li văd pe 
Tom şi pe Alistair, şi pe Darcy, care acum are şapte ani, şi 
apoi, din faţa încăperii, Lars se întoarce să se uite la mine. 
Simt că-mi stă inima pentru o clipă. Apleacă fruntea într- 


e 393 œ 


un fel de modă veche, o reverență de gentleman, uitându- 
se la rochia mea şi dând din cap cu o admiraţie mută. Tu 
eşti cea la care o să se uite toată lumea. 

Deşi, de fapt, cea la care se uită toţi este Grace, care îl 
zăreşte pe Max şi pleacă de lângă Jada, împrăştiind petale 
din bucheţelul ei în timp ce fuge la el şi cere să fie luată în 
braţe. Din nou aaahhh şi un hohot de râs şi, înainte să-mi 
dau seama, tata îmi eliberează braţul dintr-al lui, mă 
sărută pe obraz şi-mi şopteşte la ureche Sunt mândru de 
tine, iubita mea. 

Şi apoi, ofiţerul de stare civilă ne întreabă dacă suntem 
pregătiţi şi invită pe toată lumea să ia loc. Jada se aşază 
lângă Lars, iar eu stau lângă Max, care o are pe Grace 
agăţată de gâtul lui ca o maimuţică. Şi, în timp ce începe 
ceremonia, toată încăperea dispare şi nu mai suntem decât 
eu, Max şi Grace, şi ofiţerul de stare civilă, care ne face 
din nou să fim o familie. 


e 394 œ» 


ÎNAINTE 


Două drumuri se despărţeau într-o pădure, 
iar eu 
Am pornit pe cel mai puţin străbătut. 
Și asta mi-a schimbat viaţa.? 
ROBERT FROST 


E Traducere de Horia Gârbea, preluată de pe 


www.horiagarbea.blogspot.com. (N. tr.). 
< 395 


53. LEILA 


Leila se întreabă dacă judecătorul are familie. Se 
întreabă dacă familia lui l-a vizitat în weekend, dacă 
judecătorul Merritt s-a jucat cu nepoţii săi şi s-a gândit la 
săptămâna care-l aştepta, la decizia pe care trebuia s-o ia. 
Se întreabă dacă el se va duce în seara aceasta acasă şi va 
lua cina împreună cu soţia lui şi vor vorbi despre vecini, 
despre colectarea gunoiului, despre mers la teatru. Dacă el 
va sta în biroul lui, cu uşa închisă, sperând că a făcut 
alegerea potrivită. Ştie că el se va gândi la acest caz 
pentru tot restul vieţii sale, la fel cum o va face şi ea. 

Judecătorul Merritt a ascultat toate mărturiile. A făcut 
probabil şi el cum au făcut şi Leila, şi Pip, şi Max: a 
încercat să-şi imagineze viitorul. Cum va fi viaţa dacă 
Dylan are parte de tratamentul din America? Cum va fi 
viaţa dacă îngrijirea sa este doar paliativă? Ce este mai 
bine? Ce este mai uman? Ce este just? Trebuie să-şi fi pus 
întrebare după întrebare şi să fi căutat răspunsurile în 
dovezile care i-au fost prezentate. 

Şi acum a decis. 

Leila se simte ameţită, de parcă ar fi alergat foarte 
repede şi tocmai s-a oprit dintr-odată, la linia de sosire. 
Corpul ei nu se mişcă, dar pulsul ei încă aleargă 
nebuneşte, adrenalina încă o face să clocotească, neavând 
unde să se ducă. 

Se uită de jur-împrejurul sălii de judecată şi vede nu 
oameni, ci emoţii. Anticipare. Teamă. Necaz. Regret. 
Hotărâre. Pip şi Max se uită fix înainte, ţinându-se strâns 
de mână. Leila nu a mai văzut niciodată un cuplu atât de 
potrivit. O doare inima pentru ce le-a făcut şi speră că ei 
vor rămâne puternici. Vor avea nevoie unul de celălalt, 
indiferent de rezultatul de astăzi. 

— Aş vrea să mulţumesc echipei medicale de la Spitalul 
de Pediatrie St Elizabeth şi numeroşilor experţi care au 
depus mărturie în faţa noastră în ultimele trei zile. 

Judecătorul Merritt vorbeşte încet şi clar. 


< 396 » 


— L-aţi tratat pe Dylan cu demnitatea şi compasiunea pe 
care le merită şi trebuie să vă apreciem pentru asta. Mai 
important, le mulţumesc părinţilor lui Dylan, Max şi 
Philippa Adams, care s-au comportat cu demnitate şi curaj 
în această situaţie extrem de dificilă, neavând în vedere 
nimic altceva decât interesul copilului lor. 

Părinţii lui Dylan sunt secătuiţi de durere. Leila încearcă 
să-şi imagineze cum trebuie să fie să-ţi vezi făcut public 
propriul iad şi îşi dă seama că nu poate face asta. E 
mânioasă când se gândeşte la paramedicul Jim şi la 
nepăsarea lui faţă de sentimentele celor doi. 

— Judecata mea de astăzi este extrem de dificilă, dar 
parametrii de luare a deciziei sunt simpli. Trebuie să 
hotărăsc ce este cel mai bine pentru Dylan. Trebuie să ţin 
cont de nevoile lui emoţionale, ca şi de cele medicale. 

Este şi-aşa destul de greu să ai un copil la Terapie 
Intensivă, Leila ştie asta. E şi mai greu să ştii că este 
posibil să nu supravieţuiască, este chiar şi mai greu să ţi se 
ceară să iei viaţa în mâinile tale şi apoi să te hotărăşti ce 
vrei să faci cu ea. 

— Chestiunea în jurul căreia se învârte acest caz trist, 
spune judecătorul, nu este doar dacă terapia cu fascicul de 
protoni îi va prelungi viaţa lui Dylan, dar care va fi 
calitatea acelei vieţi? Într-adevăr, ce este o viaţă? 

Cu cât mai greu trebuie să fie, se întreabă Leila, să ai 
de-a face cu toate astea când ochii lumii sunt aţintiţi 
asupra ta? Să treci pe lângă un chioşc de ziare şi să-ţi vezi 
fotografia peste tot, să deschizi radioul şi să-ţi auzi 
pomenit numele? Să citeşti rubricile din tabloide şi ziare 
care dezvăluie temerile ce te bântuie noaptea? 

Leila simte dintr-odată că-i este greață. 

— Decizia mea nu se bazează pe ceea ce aş face eu, ci 
pe ceea ce cred că este corect pentru acest copil, în aceste 
circumstanţe. 

Leila se ridică. Se luptă cu dorinţa de a o lua la fugă, în 
schimb traversează sala de judecată cât de repede poate. 
Pantofii ei fac ecou într-un spaţiu gol atât de intens, că, 
dacă un simplu ac dacă ar cădea, s-ar auzi ca un drug de 


e 397 œ» 


fier lovind pământul. Judecătorul Merritt nu face pauză 
când vorbeşte, iar Leila nu se uită în urmă să vadă dacă el 
dezaprobă plecarea ei abruptă. Cuvintele lui sunt înghiţite 
de fâsâitul uşor al uşii de la sala de judecată care se 
închide, iar Leila se trezeşte afară, în aglomeraţie. 

Pentru o clipă, este uimită de faptul că viaţa îşi continuă 
cursul ei firesc. Sunt oameni care se mişcă de colo-colo în 
acest labirint între săli de judecată, între o pledoarie de 
deschidere şi una de închidere. Sunt avocaţi şi martori, 
reclamanţi şi pârâţi. Jurnalişti. Undeva afară sunt Habibeh 
şi Wilma. Viaţa merge mai departe. 

Dar pentru Pip şi Max Adams - pentru Dylan Adams -, 
viaţa nu va mai fi niciodată la fel. Şi Leila simte dintr-odată 
că este greşit să împartă acest moment de cumpănă cu 
ei... să ia drept spectacol ceva care afectează viaţa într-o 
asemenea măsură. Nu poate împiedica ziarele să-şi mai 
publice poveştile şi nici nu le poate spune moderatorilor 
TV să nu-şi mai planifice dezbaterile. Nu le poate spune 
milioanelor de oameni de pe Twitter să înceteze să mai 
judece, să înceteze să le mai invadeze intimitatea. Nu le 
poate spune mulțimilor din faţa tribunalului să se ducă 
acasă. Dar poate fi ea însăşi surdă pentru încă puţin timp. 
Le poate da lui Pip şi lui Max această mică fărâmă de 
intimitate, de respect. 

Aşa că Leila aşteaptă în afara tribunalului. Se gândeşte 
la băieţelul cu bucle şatene, moi, la camera pentru copii 
goală de acasă, la părinţii care se iubesc, dar care îşi 
iubesc fiul mai mult. 

În câteva clipe, uşile se vor deschide şi va începe 
următorul act al poveştii lui Dylan. Indiferent care va fi 
decizia judecătorului, vieţile lui Pip şi Max se vor schimba 
ireversibil începând de astăzi şi Leila ştie că ei vor pune 
totdeauna la îndoială alegerile pe care le-au făcut în 
săptămânile de dinainte de audiere. 

Dar când eşti la o răscruce, nu poţi vedea fiecare 
destinaţie, vezi doar capătul drumurilor care duc într- 
acolo. Tot ce poţi să faci este să-l alegi pe unul dintre ele şi 
să mergi pe el, sperând că cineva va păşi alături de tine. 


e 398 + 


În spatele ei se aude rumoare. Leila se întoarce. Prin 
uşile deschise ale sălii de judecată îi vede pe Pip şi Max, 
distanţa dintre ei crescând chiar în timp ce ea se uită la ei. 

S-a terminat. Şi, în acelaşi timp, este doar începutul. 


< 399 + 


MULTUMIRI 


Cu mulțumiri sincere lui Robin Shane şi Baljinder Bath 
pentru detalii legale; către Cheryl Payne, Bryony Gamble şi 
Sarah Hawthorne pentru sfaturi despre probleme medicale 
şi tratament în străinătate; către Maryam Ozlati pentru 
perspectivele sale despre mâncarea, cultura şi limba 
iraniană; către Nina Smith, pentru informații despre 
ambulanţele aeriene private; către Shona Bowman, Nicola 
Boddy şi echipa Twitter Virgin Atlantic, pentru că mi-au 
răspuns la întrebările privind însoțitorii de zbor şi politicile 
companiei aeriene; lui Robert France, pentru rezolvarea 
unei enigme de diferență de timp; şi lui Toni Hargis, 
pentru că m-a ajutat cu engleza americană a lui Max. 
Toate greşelile sunt ale mele şi ocolurile de la realitate 
sunt făcute în general din motive considerate. Mulţumim 
lui Alan Donnachie, pentru că aţi făcut o donaţie caritabilă 
generoasă în schimbul numirii unui personaj din această 
carte. Sper că mamei tale, Wilma, i-ar fi plăcut omonimul 
ei. Îi sunt extrem de recunoscătoare Clairei Sion, care mi-a 
arătat oraşul natal din Chicago. Înţelegerile ei au făcut 
diferenţa în această carte. 

Mulţumesc, de asemenea, tuturor celor care au susţinut 
această poveste din culise, care au înţeles ce vreau să fac 
şi m-au susţinut când nu ştiam dacă aş putea să o fac. 
Agentului meu, Sheila Crowley, şi lui Abbie Greaves şi 
întregii echipe Curtis Brown; editorilor mei, Lucy Malagoni 
şi Cath Burke, şi întregului birou Little, Brown - prea mulţi 
ca să-i spun. În SUA, mulţumiri pentru Tara Singh Carlson 
şi echipei Putnam. 

Mulţumesc tuturor bloggerilor, recenzorilor, librarilor şi 
bibliotecarilor de cărţi care şi-au împărtăşit dragostea 
pentru cărţile mele şi tuturor cititorilor care le-au susţinut. 

Îţi mulţumesc Kim Allen, pentru că m-ai ţinut organizată 
şi pentru MOB că m-ai menţinut sănătoasă. Şi, în sfârşit, 
mulţumesc lui Rob, Josh, Evie şi George, pentru că mi-am 
umplut din nou braţele goale. 


< 400 » 


e 401 œ» 


NOTA AUTOAREI 


În 2006, soțul meu şi cu mine ne-am confruntat cu o 
decizie imposibilă: să-l ţinem în viaţă pe fiul nostru bolnav 
critic sau să-i îndepărtăm suportul de viaţă şi să-l lăsăm să 
moară. A fost o decizie care trebuia luată rapid şi de 
amândoi. Am întrebat consultantul ce se va întâmpla dacă 
dorim rezultate diferite, dacă nu putem fi de acord. 
„Irebuie”, a spus ea. NHS a fost incredibil; medicii 
sensibili şi plini de compasiune. Am o mare datorie faţă de 
ei şi, de asemenea, faţă de familiile noastre, care ne-au 
iubit şi ne-au susţinut şi niciodată nu ne-au pus la îndoială 
decizia. 

Au existat multe cazuri tragice, în ultimii ani, în care 
părinţii nu au fost de acord cu recomandările oferite de 
furnizorii de îngrijire a copiilor lor. În fiecare caz, am avut 
cea mai mare admiraţie pentru echipele medicale şi pentru 
părinţi, care au trebuit să-şi trăiască cel mai rău coşmar în 
ochii publicului. Toată lumea are o părere, dar adevărul 
este că nimeni nu poate şti cu adevărat ce este bine. 
Nimeni nu poate prezice viitorul şi, aşadar, tot ce putem 
face este să luăm o decizie pe baza faptelor pe care le 
avem şi - uneori - pe ceea ce ne spune inima noastră. 

Mă îndoiesc de judecata mea în fiecare zi. Imi este dor 
de fiul meu în fiecare zi. Aceasta a fost o carte incredibil de 
dificil de scris, dar care mi-a adus şi o mare bucurie. Ştiu 
că pentru mulţi oameni va fi o carte dificil de citit şi voi 
înţelege dacă aţi pus-o înainte de a ajunge pe această 
pagină. Dar aceasta este o poveste nu despre pierderi, ci 
despre speranţă. Speranţă pentru viitor, pentru o viaţă 
dincolo de o tragedie inevitabilă. Nu putem prezice viitorul 
atunci când facem alegeri dificile în viaţă, dar putem 
modela anii care urmează. Putem alege să trăim din nou. 

Clare Mackintosh 


e 402 œ» 


Clare Mackintosh a lucrat doisprezece ani în poliţie, 
apoi a fost jurnalist independent şi consultant social 
media. Este fondatoarea Festivalului de Literatură 
Chipping Norton şi patroana Silver Star Society, o 
organizaţie caritabilă care oferă asistenţă mamelor cu 
probleme în timpul sarcinii. 

În 2006, Mackintosh a născut băieţi gemeni, iar unul 
dintre ei a făcut meningită, suferind leziuni cerebrale 
severe. Împreună cu soţul, a hotărât să-l deconecteze de la 
aparate. Ulterior, Mackintosh a născut din nou gemeni. În 
prezent, locuieşte cu soţul şi cei trei copii în Cotswolds. 

De aceeaşi autoare, la Editura Trei au apărut Te las să 
pleci, Te văd şi Lasă-mă să mint. Cărţile ei au fost 
publicate în peste 40 de ţări şi sau vândut în peste două 
milioane de exemplare. 

Pentru mai multe informaţii, www.claremackintosh.com 
www.facebook.com/Claremackwrites şi Twitter 
(OClaremackintosh. 


| VIRTUAL > 


< 403 œ» 


CLARE 


MACKINTOSH 


Când Dylan se îmbolnăvește grav, iar doctorii 
le cer să decidă în privința supraviețuirii lui, 
părinţii săi, Max şi Pip, nu pot cădea de acord. 
Pip crede că supraviețuirea cu orice preț este 
de neacceptat. Max caută cu infrigurare un 
tratament nou pentru boala fiului. Nereușind 
să găsească o soluție comună, Max și Pip ajung 
în cele din urmă la proces. Care va fi oare soarta 
lui Dylan? 

O captivantă explorare a iubirii, căsniciei 
şi vieții de părinte, noul roman al lui Clare 
Mackintosh este povestea unei familii care 
trece prin chinuri inimaginabile, dar în cele din 
urmă reușește să găsească forța de a merge mai 
departe. Pentru că uneori sfârșitul nu e decat 
un nou inceput. 


O carte emoţionantă, fără 
sentimentalisme facile, care te 
va însoți multă vreme. 


SUNDAY MIRROR 


www.editaratrei.ro 


e 405 œ»