Harriet Tyce — Minciuni mortale

penie 


HARRIET TYCE 


MINCIUNI MORTALE 


Original: The Lies You Told (2020) 


Traducere din limba engleză: 
ANA-MARIA SCARLAT 


i 


e 
o 
e~ 


virtual-project.eu 


2021 


VP - 


PARTEA ÎNTÂI 


1. 


E prima dată când am dormit în camera mamei mele. Din câte 
îmi amintesc, în orice caz. E frig. Am scos doar braţul de sub 
pătură și îmi simt pielea umedă și degetele reci. Mă întorc pe o 
parte, învelindu-mă complet, și mă lipesc de căldura lui Robin. 
Ea sforăie încetișor lângă mine. Au trecut câţiva ani de când n-a 
mai vrut să doarmă cu mine, dar temperatura casei a înfrânt-o. 
În noaptea în care am ajuns, a intrat în camera pe care o 
pregătisem pentru ea și a ieșit imediat. 

— Îngheţi aici, a spus, și nu-mi place tabloul ăsta ciudat de pe 
perete. 

— O să-l mut, i-am răspuns. 

Dar nu m-am contrazis cu Robin când a decis să împărțim 
patul meu. Nu vreau să o scap din ochi. 

Pătura e prea subţire. Am înșirat hainele noastre deasupra 
pentru mai multă căldură, dar au alunecat pe podea în timp ce 
dormeam. M-am întins și le-am tras din nou peste noi, încercând 
să n-o deranjez pe Robin, ca să mai doarmă câteva minute 
măcar. O să fie frig când o să ne sculăm. 

Șemineul pe gaz este încă aici. Îmi amintesc că uneori, iarna, 
în zilele cele mai friguroase, mama mă lăsa să mă îmbrac lângă 
el, avertizându-mă să nu mă apropii prea mult. Pe vremea 
aceea, n-aveam voie să-l ating. Și acum mi-e frică să-l ating. E 
maro, lucios, iar colţurile ascuţite ies de sub vopsea. Arzătoarele 
de ceramică sunt înnegrite de funingine. Nici nu știu dacă mai 
funcţionează. Căminul din jurul lui, odată alb, s-a îngălbenit și 
are urme de arsură deasupra focului. Aseară mi-am întors 
privirea de la bibelourile din porțelan de pe polita de deasupra 
căminului. În lumina difuză a dimineţii pot să văd că sunt 
aceleași; o păstorită zâmbitoare, un Pierrot cu un rânjet distrat, 
toate înghesuite pe raftul îngust. 

Robin se mișcă lângă mine, oftează și se cufundă din nou în 
somn. Nu vreau s-o trezesc. Azi va fi o zi destul de grea pentru 


VP-3 


ea. Mă încearcă neliniștea. Pereţii cu igrasie mă apasă, iar 
gândurile la casa călduroasă pe care am părăsit-o mă bântuie. 
Contrastul dintre camera liberă de aici, refuzată de Robin, și 
propriul ei dormitor pe care am fost forţate să îl abandonăm: 
patul cu draperii roz, covoarele pufoase de pe podea. Nu sunt 
covoare pufoase în casa mamei mele - doar craniul berbecului 
încă expus deasupra scărilor, strălucind între coarnele lui. 

Totuși e sigură. Departe. Robin se întoarce în pat, mai 
aproape de mine, cu mâna ei caldă lângă a mea. Ține strâns 
suricata mică, croșetată, pe care prietena mea cea mai bună, 
Zora, a făcut-o pentru ea. Respirația mea încetinește. După tot 
ce s-a întâmplat, m-ar fi trecut fiori reci în casa acea, în ciuda 
căldurii. Tremur la gândul ăsta, șocul e încă proaspăt. Inspiră 
profund, expiră. Acum suntem aici. 

M-am întins și mi-am luat telefonul de pe noptieră - nimic. 
Niciun mesaj. Bateria este aproape descărcată - bineînțeles că 
nu sunt prize lângă pat. Dar măcar electricitatea încă 
funcţionează. Atât timp cât nu ne electrocutăm înainte să apuc 
să chem pe cineva să verifice instalația. Mă întind pe spate, 
înșiruind în minte toate lucrurile care sunt esenţiale pentru 
siguranţa casei și mă simt copleșită de numeroasele sarcini pe 
care le am în față. Măcar n-o să mai am timp să mă gândesc la 
nimic altceva. 

— Cât e ceasul? mormăie Robin întorcându-se, apoi se 
întinde. 

— Aproape șapte, îi răspund. Fac o pauză. Ar fi bine să ne 
sculăm. 

Pentru încă un moment mai stăm acolo, ezitând amândouă să 
înfruntăm frigul. Mă îmbărbătez, împing așternuturile dintr-o 
mișcare și sar în picioare. 

— Ești așa de rea, spune Robin, ridicându-se rapid. Trebuie să 
fac duș? E foarte frig în baie. 

— Nu, e OK. O să încerc să găsesc o soluţie pentru mai târziu. 

Fuge spre camera ei și îi aud pașii înăbușiţi în timp ce se 
pregătește. Trag pe mine niște blugi și un pulover fără să acord 
ţinutei mele vreo atenţie. E prea frig pentru vanitate. 

e 

— Nu vreau să merg, spune Robin, punând bucata de pâine 
prăjită înapoi pe farfurie, fără să mănânce din ea. 

Oftează. Inima mea se prăbușește. 


VP -4 


— Știu. 

— O să o urăsc, îmi spune, întorcându-se pentru a-și prinde 
părul într-un coc răsucit în vârful capului. 

— Poate n-o să fie chiar așa de rău. 

— Ba da, o să fie, spune ea, uitându-se fix la mine. 

Tonul ei nu admite replică. 

Este pe punctul de a trece pragul unei noi școli în clasa a 
șasea, o nouă uniformă - proaspătă, din cutie, tare și ţeapănă -, 
la niște ani după ce toată lumea și-a format găștile și clicile. 
Uniforma pe care o poartă nici măcar nu i se potrivește cum 
trebuie, gulerul e prea larg în jurul gâtului, fusta prea lungă. 
Faţa ei este palidă în contrast cu roșul deschis al cardiganului 
noii școli, albul curat al noii cămăși, tot ce am cumpărat pe 
grabă, ieri, de la magazinul de uniforme de pe Finchley Road, pe 
care mi-l aminteam din copilărie. Gâtlejul mi se strânge, dar mă 
forțez să zâmbesc. _ 

— Va fi bine, îi spun, cu o undă de disperare în voce. |ţi vei 
face niște prieteni noi, drăguţi. 

Ridic o felie de pâine prăjită, mă uit la ea, apoi o pun jos. Nici 
mie nu mi-e foame. 

— Poate, spune Robin, cu vocea plină de îndoială. 

Işi termină de aranjat părul și își scoate telefonul din buzunar, 
captivată imediat de ecranul lui. Tresar, încerc să mă controlez. 
Vreun mesaj de la Andrew, urându-i noroc fiicei sale la noua ei 
școală? Nu știu dacă Robin și tatăl ei au vorbit de când am 
plecat... de când a trebuit să plecăm. Robin continuă să 
deruleze mesajele, cu ochii sclipindu-i. 

— Ceva interesant? spun într-un final, neputând să mă abțin, 
dar încercând să păstrez un ton neutru. Ţi-a dat tatăl tău vreun 
mesaj? 

Nepăsătoare, am ridicat propriul telefon și l-am pus în geantă. 

Robin ridică privirea, cu faţa ei calmă și palidă, cu ochii 
întunecațţi ca părul. Scutură din cap. 

— Nu tata, spune ea. N-ai vorbit cu el? 

Zâmbesc indiferentă. Trebuie să continuăm conversaţia pe alt 
subiect. Ea trebuie să creadă că totul este normal. Nu trebuie să 
știe că ultimul contact dintre mine și tatăl ei a fost un schimb de 
replici șuierat la telefon înainte ca linia să moară. „Pleacă 
odată”, a spus el. „Nu te mai vreau aici. Pe niciuna dintre voi”. 
Scârba aceea din vocea lui n-o mai auzisem niciodată. 


VP-5 


Am tăcut mult prea mult. Se uită la mine și o întrebare apare 
pe chipul ei. 

— Vreo bârfă? Vorbești cu cineva? spun eu cu efort. 

De-a lungul ultimelor luni a existat un șir complicat de 
întâmplări între prietenii lui Robin și colegii din fosta ei clasă, iar 
eu am descoperit că noutăţile erau ciudat de captivante. 

— Toată lumea încă doarme, mamă. Este miezul nopţii acasă. 

— Scuze, da. Bineînţeles. Nu m-am gândit. 

Cuvintele atârnă în aer înainte ca Robin să se înduplece. 

— Dar sunt o mulţime de mesaje de aseară, când am dormit. 
Vineri, Tyler a stat lângă Addison în autobuz în loc să stea cu 
Emma și acum nimeni nu mai vorbește cu Addison. 

— Oh, Doamne! 

— Știu. E așa stupid. 

Se mai uită o dată la telefon înainte să îl pună jos. 

— Poate va fi mai bine să mergi la o școală de fete, îi spun, 
străduindu-mă să găsesc un ton convingător și eșuând. 

Robin ridică din umeri. 

— Se pare că vom afla. 

Ultimul an de școală primară. Amintiri cu el, adânc 
înrădăcinate. Toată lumea împlinea unsprezece ani, unii arătând 
ca niște adolescenţi, alţii tot niște copii încă. Măcar Robin se află 
la mijlocul acestui spectru, nici foarte înaltă, nici foarte scundă, 
nimic extrem în dezvoltarea ei care să iasă în evidență. 
Suprimând un tremur, îmi amintesc respingerile, dușmănia. 
Indiferent prin ce trec, cel puţin nu va mai fi nevoie să mă 
integrez iar într-o școală nouă. 

— Nu știu cum se descurcă ei fără să te aibă ca mediator. 

— Nu cred că se descurcă, spune Robin cu faţa serioasă. Se 
ceartă mult mai mult acum, că nu sunt acolo. N-o să văd 
niciodată mesajele la timp. 3 

— Sunt sigură că o să se descurce. Și o să-i vezi în curând. În 
vacanţa de Crăciun, poate. 

Robin e tăcută. Prea multe schimbări de asimilat. Prea mult, 
prea repede. Lumea mea și a lui Robin s-a întors cu susul în jos 
în răstimp de câteva zile. Aerul atârnă greu. 

— Știu că e dificil, îi zic. Dar putem face să meargă. Suntem 
norocoase că a apărut locul acesta. Școala de acasă era 
grozavă, dar noi am vrut mereu ca tu să mergi la școală aici, în 
Londra. O să-ţi placă foarte mult. 


VP-6 


Vocea mea se pierde. Îmi amintesc acea ultimă zi, grăbită, din 
Brooklyn, pe când aruncam haine în genţi, cu un zâmbet fals în 
timp ce o mințeam pe Robin fără să clipesc cu privire la motivul 
pentru care trebuia să plecăm. Chiar atunci. Nu era timp să ne 
luăm rămas-bun. 

— Și tu ai fost fericită acolo? Ești sigură că o să-mi placă? 

Faţa ei este schimonosită, suspicioasă. 

— Da, i-am spus. 

Altă minciună. Dar una mică de data asta. 

— Dar mi-ai spus că nu ai avut cea mai grozavă copilărie, 
spune Robin. 

Este isteaţă fiica mea. Cam prea isteaţă. 

Mă reculeg repede. 

— Avea mai mult de-a face cu ce era acasă, îi spun. Bunica ta. 
Nu prea era încântată de copii - nici măcar de ai ei. Școala era o 
evadare. Adică, bineînţeles că au fost părți dificile, dar mi-am 
făcut câţiva prieteni. Îmi plăcea biblioteca. M-au numit căpitanul 
școlii în clasa a șasea și mi-au pus numele pe un panou - asta a 
fost destul de tare. A fost cu siguranţă mai bine decât aici. 

Am făcut un gest în jurul meu la bucătăria obosită și rece. 

Robin zâmbește. 

— Măcar o să fie cald, spune ea încercând să facă o glumă. 

Mă întind peste masă și o îmbrăţișez, iar după un moment mă 
îmbrățișează și ea. 

— Hai să plecăm de aici. Nu cred că vrei să întârzii tocmai în 
prima zi. 

Robin încuviinţează din cap și traversează cameră ca să își ia 
ghiozdanul și să își pună o pereche de mănuși, îmi pun o căciulă 
de lână ca să-mi acopere cât mai mult din părul gras și ieșim. 

Mergem până la staţia de autobuz, pașii noștri lovind în 
același timp pavajul. Arunc o privire către fiica mea. Chipul ei e 
hotărât, bărbia fermă - aproape un adult și totuși încă mult prea 
tânără. 

Nu știu ce ne așteaptă în faţă. Vreau să fiu calmă. Dar nu pot 
să mă feresc de teama din stomac, la fel de grea ca pașii noștri. 


VP -7 


2. 


Stau lângă fereastra autobuzului, sprijinindu-mi fruntea de 
geam. Autobuzul 46 este plin și lent; se mișcă greoi din staţie în 
staţie, din Camden până la St. John's Wood. Îmi amintesc 
drumul atât de bine încât l-aș putea parcurge cu ochii închiși. 
Totul e diferit, totul e la fel, rânduri noi de construcţii, pete de 
vopsea proaspătă peste clădiri vechi. 

Mă uit la profilul lui Robin - încă este captivată de telefonul ei. 
Pufnește în râs, apoi își ridică privirea. 

— Emma mi-a trimis un mesaj nou. Atâta dramă! Mă bucur că 
nu sunt acolo să am de-a face cu toate acestea, a spus ea 
punându-și telefonul în ghiozdan. 

Aproape că am crezut-o. 

Stomacul mi se strânge pe măsură ce ne apropiem de stația 
de autobuz cunoscută. Deodată, devin conștientă de zgomotul 
traficului din jurul meu. Scârțăitul frânelor, sunetul claxoanelor, 
un bărbat ţipând „du-te dracului” în depărtare. Aburi din 
canalizare se scurg dinspre străzi, îi simt în gât, un șir constant 
de SUV-uri negre se înghesuie pe lângă noi. Vom fi singurele din 
autobuz care se vor opri la școală. 

Autobuzul frânează neașteptat și capul mi se lovește de 
geam. Închid ochii împotrivindu-mă amintirilor. 

e 

— Nu vom obţine niciodată un loc, am spus când am aflat 
prima dată ce făcuse mama, cu doi în urmă. E prea târziu. Prea 
mare concurenţa. Nu e nicio posibilitate să apară acum vreun 
loc. Nu la începutul clasei a patra, nu în cel puţin doi ani. Va fi o 
listă de așteptare lungă cât braţul meu. Ea crede că poate 
controla totul, dar nu poate. Chiar dacă ar fi să continuăm, nu 
am avea cum. 

Și asta a fost adevărat, a fost bucuria mea imensă când 
secretara de la admiteri mi-a respins scurt cererea șovăitoare. 

Dar asta a fost înainte ca totul să o ia razna și mariajul meu 
cu Andrew să se prăbușească în doi ani scurți. A fost o surpriză 
să primesc un apel de la aceeași secretară, cu numai câteva 
săptămâni în urmă, spunându-mi că era un loc disponibil dacă 
Robin putea începe imediat. Eram pe punctul de a spune nu, din 


VP-8 


nou, dar ceva m-a făcut să mă opresc. „Trebuie să mă gândesc 
puţin, dacă e OK”. Au apărut aceste cuvinte, în schimb. 

Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru disperarea pe care o 
simţeam când am sunat-o după numai patruzeci și opt de ore, 
cu inima în gât, să o întreb - să o implor - dacă locul mai era 
disponibil. „Vă rog”. O ofertă de rutină pentru ea, o modalitate 
de a umple un gol neașteptat în clasă. Un miracol pentru mine - 
tot ce ne trebuia pentru evadarea noastră. O evadare de care 
nu știam că aveam nevoie până în acel moment. Condiţia 
impusă pentru a accesa moștenirea mamei mele se întrunea 
prin trimiterea lui Robin la Ashams - fără prezenţa ei acolo, nu 
aș fi avut acces la această casă sau la micul venit din 
proprietatea mamei - suficient pentru a trăi, acum, că îmi 
lăsasem căsnicia în urmă. 

Când am părăsit casa mamei, cu peste un deceniu în urmă, 
am jurat pe viaţa mea că nu mă voi mai întoarce. Niciodată nu o 
voi mai lăsa pe mama să mă controleze. 

Dar aș încălca orice promisiune pentru Robin. 

x 


Acum suntem la porțile școlii, iar mâinile mele sunt încleștate 
strâns în buzunare. Chiar și prin ochii unui adult, încă arată 
imensă, impunătoare. Arhitectura se potrivește perfect pentru 
cea mai prestigioasă școală de fete din nordul Londrei. Incerc să 
nu îmi imaginez cât de intimidant ar putea fi pentru fiica mea. 

Două porţi din fier, un spaţiu verde între ele, cu gard viu și 
ciclame. De la fiecare poartă, drumul se curbează spre un șir de 
trepte largi care duc spre intrarea principală. În ciuda măreției 
construcției, nu cu foarte mult timp în urmă, luându-mă după 
pavaj - o trăsură ar fi trebuit manevrată cu grijă în dreptul 
porţilor mai degrabă decât să le străbată maiestuos. Locul ăsta 
e cum nu se poate mai diferit decât fosta școală a lui Robin, o 
clădire modernă pe o stradă liniștită. Această școală poartă 
povara istoriei, un aer solemn care pare că desconsideră 
prezenţa unor copii reali în spatele acelor uși enorme. 

Privesc în jos spre Robin. Chipul ei e rigid, iar culoarea i-a 
dispărut din obrajii. 

— O să fie bine, îi spun. 

Vreau să îi promit. Nu pot. 

Robin privește în jur, fără să clipească. Îmi apucă strâns 
brațul. 


VP-9 


— Asta e o școală primară? 

— Da, este. E mult mai prietenoasă decât pare, îţi promit. 

Mă abţin să încrucișez degetele. 

— Uau. 

— Ar fi bine să intrăm, spun eu, iar ea încuviinţează. 

Mergem încet de-a lungul drumului până la treptele de piatră. 
Ușile sunt largi, de lemn, cu ornamente de alamă lustruite ce 
strălucesc intens. Mă întind să deschid ușa, dar este împinsă 
puternic înapoi din interior. O femeie iese cu repeziciune, 
lovindu-se de mine. Sar înapoi speriată, apucând-o pe Robin de 
braţ și aproape aruncând-o în aer și pe ea, pentru a-mi recăpăta 
echilibrul. Glezna mi se sucește și simt o durere ascuţită în 
picior. 

— Uită-te pe unde mergi! 

Batjocura femeii se simte puternic în vocea sa. Aș fi putut să 
cad pe scări. 

Se grăbește pe lângă noi și merge apăsat spre ieșire, părul 
perfect aranjat balansându-se pe umerii săi la fiecare pas. Mă 
uit după ea cu inima încă bătându-mi puternic după întâlnire. 
Înaltă, blondă. Ostilă. 

— Ești bine? mă întreabă Robin în același moment în care o 
altă femeie începe să bombăne și să ne împingă cu umărul în 
timp ce trece pe lângă noi. 

Gâtul mi se strânge pe când mă gândesc că aș putea începe 
să plâng. Sau să ţip la ele să se ducă dracului, îmi apăs rapid 
ochii să-mi opresc lacrimile. 

— Sunt bine. 

e 

De îndată ce suntem în siguranță înăuntru, iar eu i-am 
prezentat-o pe Robin secretarei care se ocupă cu înregistrarea 
elevilor și am completat formularele pentru contactele de 
urgență, stau lângă Robin într-o manieră expectativă. 

— Poţi să pleci acum, mamă, spune Robin, iar secretara râde. 

— Este în siguranţă cu noi, doamnă Spence. 

— Acela e numele soțului meu, îi spun eu. Nu mă simt în stare 
să spun fostul soț când Robin e lângă mine. Numele meu e 
Roper. Sadie Roper. 

— Bineînţeles, doamnă Roper, spune ea. 

Se uită amândouă la mine așteptând să plec. Robin dă din 
cap. 


VP - 10 


— Du-te, mamă. 

Privesc spre secretară. 

— Nu aveţi nevoie de mine pentru nimic altceva? Un tur, sau 
o întâlnire cu dirigintele, sau ceva? 

Ea scutură din cap. 

— Nu azi. ÎI veți întâlni pe dirigintele lui Robin la ședință. O să 
vă trimitem detalii privind după-amiaza părinţilor. 

Se întoarce spre Robin. 

— O să te duc în clasă. 

O îndepărtează rapid pe fiica mea de lângă mine, înainte să 
apuc să îmi iau măcar la revedere. 


3, 


Mă îndrept repede spre staţia de autobuz de pe partea 
cealaltă a drumului, durerea risipindu-se din gleznă pe măsură 
ce merg. Trebuie să fac niște progrese în casă, iar apoi să merg 
la birou! pentru a vedea dacă este ceva de muncă disponibil. 
Lungii ani petrecuţi departe de dreptul penal se deschid în faţa 
mea, dar refuz să le permit să mă dea la o parte. Am sfidat 
lucruri mai rele în ultimele săptămâni. Mult mai rele. 

Nu ar trebui să fie așa. Mă străbate furia: către Andrew pentru 
că a fost așa un ticălos; faţă de respingerea, mânia care m-a 
târât peste Atlantic, direct înapoi, în ghearele mamei mele, și în 
acea dărăpănătură de casă. Gânduri la un apartament nou, 
curat îmi trec prin minte. Pereţi albi și podele din lemn curate, 
nu harababura întunecată a unei case victoriene neglijate, 
ferestre obscure din cauza iederii crescute în neștire. O 
moștenire toxică. 

Autobuzul se oprește. Nu e timp să mă gândesc la asta acum. 
Voi spăla, freca, curăța; voi albi totul. Imi scot telefonul, 
pregătită să îi scriu Zorei, să o invit la cină. Degetele se plimbă 
un moment deasupra ecranului înainte să scriu mesajul. 

Surpriză! Poveste lungă, dar eu și Robin ne-am întors și stăm 
în casă. Cina, mâine? Avem o grămadă să ne povestim. xx 


1 În original, chambers. Avocaţii pledanţi sunt jurisconsulţi specializaţi și își pot 
reprezenta clienţii în instanţă. In termeni generali, aceștia sunt liber-profesioniști și 
lucrează în grupuri în cabinete cunoscute drept chambers, fiind numiţi tenants (n.tr.). 


VP -11 


Plănuind viitorul, fără să ne uităm înapoi. 
e 

De îndată ce ajung acasă, mă uit la boilerul pe care am fost 
mult prea obosită pentru a-l examina aseară, și descopăr că 
este relativ nou, spre surprinderea mea. După câteva minute, 
este gata de funcţionare. Căldură, apă caldă - asta va alunga 
demonii. 

Insufleţită, mă apuc de treabă, lustruind și frecând fiecare 
suprafaţă aflată la vedere, fără să mă opresc pentru a lăsa 
vreun gând legat de trecut să se strecoare, blocând orice urmă 
de recunoaștere a vreunei podele care scârțâie sau a vreunei 
plăci de gresie crăpate, a semnului de pe perete făcut de mama 
când a aruncat cu o carte în mine, a cuiului care iese din podea, 
unde mi-am rupt nenumărate perechi de ciorapi, uitând mereu 
că e acolo. Odată cu praful care se ridică, la fel face și 
melancolia din casă, iar razele de soare reci lovind fereastra 
murdară de la bucătărie îmi îmbunătăţesc încă puţin starea de 
spirit. 

După câteva ore de activitate frenetică, bucătăria poate fi 
folosită. Tot același cuptor, cel pe care mi-l amintesc din toți 
acei ani de demult. Il încerc să văd dacă funcţionează, 
amintindu-mi aproape instinctiv cât de mult să ţin apăsat pe 
buton până ia foc gazul. 

Vechiul ceainic electric este tot acolo, cu cablul uzat și cu 
sârmele expuse. Imi amintesc că i-am spus să îl arunce ultima 
dată când am fost aici, în urmă cu cincisprezece ani. Il ridic și îl 
întorc în mâini pentru un moment, urmărind cu degetul urmele 
de calcar gravate pe suprafaţa lui, înainte ca pieptul să mi se 
strângă și un gust acru să îmi umple gura. „Ce-ţi pasă dacă mă 
electrocutez?”, îmi răsună în urechi. Il arunc în coșul de gunoi 
negru, cu un zâmbet ridicându-mi-se în colțul gurii. Răscolind 
prin dulapuri, scot o cratiţă mică și o umplu cu apă, apoi o pun 
la fiert. 

Chiar dacă această casă se află pe un drum aglomerat, nu se 
aude niciun sunet de trafic în bucătăria din spate. Sunt speriată 
de liniște. Privesc pe geamul ușii din spate curtea betonată. Este 
umbrită de copaci veșnic verzi - tisa, calmă și întunecată în colț, 
toate plantele de care mama obișnuia să aibă grijă, ruginii și 
veștejite, iar în colţuri zac mormane de frunze moarte. O s-o 
înveselesc - mușcate, bulbi de flori în ghivece mari, albastre. Imi 


VP - 12 


amintesc momentul când am adus acasă câteva lalele pentru 
Ziua Mamei și i le-am înmânat. „Atât de zgomotos”, a spus ea în 
timp ce le sfărâma, petalele prăbușindu-se în chiuvetă. „E destul 
de rău că sunt mamă”, a zis. „Nu am nevoie de ceva care să îmi 
amintească”. Îmi aduc aminte cât de mică m-am simţit în acel 
moment, cât de proastă, îmi simţeam picioarele mult prea mari 
pentru mine în timp ce mă împleticeam înapoi și fugeam din 
bucătărie. 

Era timpul să plantez narcise, ghiocei. Brândușe. Lalele 
multicolore, cu cât mai strălucitoare, cu atât mai bine. O s-o pun 
pe Robin să mă ajute. Intorcându-mă dinspre ușă, privesc din 
nou spre bucătărie. Poate că e mai curată, dar încă e sumbră, 
încă pustie. 

Apa fierbe și fac ceai. Mă așez din nou și savurez căldura cănii 
în mâinile mele. Aproape amiază. Este oare timpul pentru 
prânzul lui Robin? Poate mâncarea va fi mai bună acum. Sper să 
fie mai bună. Îmi amintesc ce obișnuiau să ne servească: 
lasagna înotând în grăsime, piure de cartofi rece, ouă fierte gri- 
verzui cu vițel tare ca piatra și plăcintă cu şuncă. Inspir adânc, 
apoi expir. Nu acum. Nu mă duc acolo. Ce zace dedesubt este 
mai rău, mult mai rău, și nu am timp. Gândurile mele se întorc la 
Robin. 

„Va fi bine”, i-am spus lui Robin. „Cu adevărat primitoare.” 
Fraze încurajatoare rostogolindu-se pe limba mea. Dar în 
realitate, nu a fost niciodată cu adevărat primitoare. Formală, 
incisivă, absolut încrezătoare. Scufundă-te sau înoată. Așa a fost 
în toţi acei ani. Poate că s-a schimbat. Îmi amintesc strânsoarea 
degetelor lui Robin pe brațul meu, ţinându-mă atât de strâns 
încât sunt surprinsă că nu au lăsat urme. Sper că nu este așa de 
rău precum se temea Robin. 

Mă tem că ar putea fi mult mai rău. 

Ceaiul mi se răcește rapid și îl beau cu înghiţituri mari, 
împingând cana departe de mine când termin. Trebuie să mă 
schimb ca să merg la birou și să îi întreb pe funcţionari dacă 
este ceva de lucru pentru mine. In mod realist, știu că poate fi 
complicat, dar nu pot să las îndoiala să se strecoare. 

Înainte să plec, vreau să sortez o parte din lucrurile din 
camera lui Robin. Este camera pe care mama o folosea pentru 
musafiri, așa, puţini, câţi erau. Am adunat mormane de ziare 
vechi și reviste rupte, nemiloasă în curăţenia mea. Un cufăr cu 


VP - 13 


sertare a ieșit la suprafaţă, o garderobă, haine și jachete vechi, 
o blană de vulpe mâncată de molii, coada îi era ţinută în gură de 
o broșă în formă de țestoasă. Toate astea merg direct în sacii de 
gunoi. 

Primesc un mesaj de la Zora. 

Da te rog cina mâine. Vreau să aud TOTUL despre ce dracu 
se întâmplă. Nu pot să cred că v-ati întors deși abia aştept să vă 
văd xx 

Simt cum starea mea de spirit se îmbunătățește, cum 
pătrunde o rază de lumină printr-o mică crăpătură. Va fi așa 
bine să o văd! Dar va fi nevoie de o lungă explicaţie. Îi trimit 
înapoi un emoji cu degetul mare ridicat, nemaiputând să adun 
alte cuvinte. 


7 


4. 


Să mă îmbrac ca să merg la birou pare ca și cum aș păși 
înapoi în timp. Îmi pun lenjerie intimă, colanţi negri, o cămașă 
albă, o fustă neagră și o jachetă, recunoscătoare sentimentului 
care m-a făcut să mă agăţ de acest costum de-a lungul anilor 
când nu aveam la ce să îl folosesc. Un costum negru, obosit, pe 
care obișnuiam să îl port în sala de judecată în urmă cu peste 
zece ani. 

Fusta se ridică ușor. Jacheta îmi vine bine - de parcă toți 
aceşti ani nu au intervenit niciodată. Îmi privesc silueta 
reflectată într-o oglindă prăfuită de pe ușă. Ar putea fi cu 
aproape douăzeci de ani în urmă, prima mea zi la birou, înainte 
de Andrew, înainte de Robin, înainte ca propria mea carieră să 
facă loc unei vieţi pe care am eșuat total să o anticipez. 

În ciuda tuturor lucrurilor, a acestui nou început forţat, simt 
un junghi de emoție. Cel puţin, în sfârșit, voi fi capabilă să îmi 
folosesc competențele juridice din nou. Mă întorc la muncă. 

e 

Merg repede pe Kentish Town Road până la metroul din 
Camden Town, cu emoțiile crescând, și, mai devreme decât mi- 
aş fi dorit, ajung la Embankment, apoi la Temple. Merg pe lângă 
Temple Place, apoi o scurtez pe Milford Lane. Vopseaua lucioasă 
de pe gardul negru de fier strălucește în soare. Mă opresc un 


VP -14 


moment, privind din stânga în dreapta. Îmi amintesc aleea 
aceasta foarte bine. Am coborât odată cu Andrew aici, exact la 
începutul relaţiei noastre, ameţiţi de la vinul ieftin și focul unei 
iubiri incipiente. 

Aceea a fost o noapte fericită, o amintire plăcută. Gânduri 
legate de o perioadă înainte de asta se târăsc la suprafaţă, o 
noapte mai întunecată, câteva luni înainte, avocatul mai în 
vârstă care credea că ucenicele tinere erau ale lui pentru a le 
apuca, ale lui pentru a le pipăi. A trebuit să lupt puternic, să îl 
lovesc și mai tare, înainte de a mă putea elibera. Mă opresc în 
locul unde s-a întâmplat, în stânga scărilor, ștergându-mi 
palmele pe fustă. Aproape cu două decenii în urmă, dar încă 
proaspăt în mintea mea. Îmi scutur capul pentru a-mi limpezi 
mintea, continui să merg în sus pe scări și prin arcada de la 
capătul lui Essex Street, direct între șirurile din cărămidă roșie, 
ordonate, paralele ale birourilor de avocatură. 

Când ajung la vechiul meu birou, pe la jumătatea lui Essex 
Street, mă opresc un moment și inspir adânc. Mai devreme, se 
părea că timpul s-a întors. Se întâmplă din nou. Sunt la fel de 
neîndemânatică și greoaie ca în prima zi când am început 
stagiul, numai piele și oase, cu mâinile fierbinţi. Inspir profund, 
îmi trag umerii în spate, apoi deschid ușa. 

e 

— Domnişoară Roper, spune David Phelps, iar de data 
aceasta, anii se rostogolesc înapoi și rămân așa. 

— David, spun eu, suprimând nota rugătoare care mi se 
strecoară în voce. 

— Cărui fapt îi datorăm această plăcere? 

Stă în spatele recepţiei, cu niște hârtii în mână. Probabil era în 
drum spre biroul lui, nu-mi vine să cred că răspundea la 
telefoane - și ca răspuns la acest gând, o tânără se strecoară pe 
lângă el și se așază pe scaunul de la birou, lângă centrală. 

— Aveţi programare? mă întreabă pe un ton neutru, 
cercetându-mă atent, din cap până în picioare. 

Devin brusc conștientă de costumul meu demodat. 

— Nu, spun eu, ridicându-mi bărbia. 

— Atunci, cu ce vă pot ajuta? 

— Domnișoara Roper este un membru vechi al breslei, spune 
David, probabil fiindu-i milă de mine. 


VP -15 


Sau poate că nu. Îi zâmbesc, iar el privește prin mine cu ochii 
unui rechin, întunecaţi și prădători, așteptând primul semn de 
sânge. 

— Voiam să vorbesc cu tine despre reluarea activității mele, îi 
spun. Știu că ar fi fost mai bine dacă aș fi scris mai întâi, dar 
totul s-a întâmplat mult mai repede decât am anticipat. 

— Înţeleg, zice David. 

— M-am întors în Londra. Fiica mea e la școală. Nu este nimic 
care să mă oprească să încep din nou. 

O notă de sfidare se strecoară în vocea mea. Îmi pot simţi 
nervii întinși la maximum, dar nu îl voi lăsa să mă îndepărteze. 

— Hm, spune David. Mica problemă a unor avocaţi instructori, 
domnişoară? Nu îi văd stând la coadă, disperaţi să îţi dea de 
lucru. 

Este aproape liniştitor că încă foloseşte cuvântul 
„domnişoară” cu mai mult dispreţ decât ar putea fi posibil. 
Aproape. Nu complet. Măcar știu cum stau cu el. Întotdeauna 
am știut. 

— Speram că ar putea fi disponibilă ceva muncă de asistenţă, 
David, și prin asta aș fi putut să îmi recapăt antrenamentul în 
timp. 

— Imi pare teribil de rău, domnişoară, dar așa cum ţi-ar putea 
spune oricare dintre asistenții noştri, nu este chiar aşa o 
abundență de treabă în perioada aceasta. O mulțime de lucruri 
s-au schimbat în ultimii ani, lucruri de care, fără îndoială, ești 
conștientă. A făcut o pauză pentru a-și aranja părul, un tic pe 
care mi-l amintesc. Apropo de asta, câţi ani au trecut? 

— Aproape unsprezece. 

Bărbia mea e încă sus. 

— Nu e ca și cum te poți întoarce pur și simplu, domnișoară. 
Este vorba de asigurare, certificatul de practică, dezvoltarea ta 
profesională continuă. Așa cum am spus, o mulţime de lucruri s- 
au schimbat. Nu va fi posibil. 

— Dar am făcut toate astea deja, îi spun. El crede că este cu 
un pas înaintea mea, dar se înșală. Am asigurare. Certificatul de 
practică și orele de CPD? sunt la zi. M-am asigurat că mă voi ţine 


2 Continuing Professional Development - formare profesională continuă pentru ca o 
persoană să câștige sau să menţină credite profesionale, cum ar fi diplome 
academice până la cursuri formale, participarea la conferințe și oportunităţi de 
învățare informală situate în practică (n.tr.). 


VP - 16 


la curent cu toate schimbările de legislaţie prin online. Știam că 
mă voi întoarce într-o zi. 

— Domnișoară... începe David să spună, dar este întrerupt. 

— Conferinţa mea de la ora unsprezece va începe aici în 
curând, zice o femeie din spatele meu, cu o notă de urgenţă în 
voce. 

Ceva familiar în legătură cu ea se declanșează în memoria 
mea. 

— Bineînţeles, domnișoară Carlisle. Aţi dori să fie adusă cafea 
în sala de conferințe? 

David pare o persoană total diferită. Respectuoasă. Servilă, 
chiar. Nu mă surprinde. Trebuia să-mi amintesc imediat ce i-am 
auzit vocea. Barbara Carlisle este unul dintre cei mai influenți 
consilieri ai reginei? din barou. Foarte puternică, chiar și atunci 
când eu eram începătoare, cu atâţia ani în urmă. 

Mi-am ţinut capul jos. 

— Firește, spune ea. Pentru opt persoane. 

Nu spune „te rog”. Imi feresc fața de ea, sperând că va pleca 
în curând ca să mă pot întoarce la conversaţia mea cu David, în 
privat. El are o altă idee. 

— Domnișoară Roper, spune el, întorcându-se spre mine. Îţi 
înţeleg poziția. Dar pur și simplu nu e posibil să te întorci la 
firmă, dintr-odată, după mai bine de un deceniu, și să te aștepți 
să primești de muncă. Avem proceduri. Indiferent de practica ta 
precedentă, protocoalele noastre încă se aplică. Dacă scrii o 
scrisoare în formatul corect către Comisia Juridică, ei îţi vor 
analiza poziția la un moment dat. Cred că următoarea lor 
ședință este la sfârșitul lunii martie. 

În câteva luni. Încuviinţez, mută, înghiţindu-mi frustrarea. Mă 
întorc să plec, merg către ușă când Barbara mă abordează. 

— Sadie, spune ea. Imi amintesc de tine. Ai fost al doilea 
stagiar în acea fraudă cu mine? 

— Da, am fost. 

— Și ai plecat în America, corect? Ai născut un copil? 

— Da, Robin are aproape unsprezece ani acum, îi spun eu. 

— Și te întorci la muncă? 


3 În original, QC: Queen's Counsel, Consilier al reginei - înalt titlu acordat juriștilor 
pentru merite deosebite, considerați ca reprezentanți în instanță ai coroanei, în Marea 
Britanie și în unele teritorii din Comonwealth (KC - King's Counsel, Consilier al regelui) 
(n.tr.). 


VP - 17 


— Vreau să mă întorc. Am nevoie să mă întorc. Dar se pare că 
nu este nimic disponibil. 

Privesc către David care îmi oferă un rânjet plin de sine, cu 
sprânceana ridicată. 

— Înţeleg... spune Barbara, dar nu aud restul propoziției sale. 

Rânjetul lui David m-a terminat și sunt aproape de a vărsa 
lacrimi de umilinţă sau furie - nu sunt sigură care din ele -, dar 
să fiu a naibii dacă îi voi lăsa să mă vadă prăbușindu-mă. les cu 
pași apăsaţi din recepție fără să privesc în urmă. 


5. 


O aştept pe Robin în fața şcolii, concentrându-mă asupra 
telefonului, ca să nu trebuiască să întâlnesc privirea cuiva. Știu 
că la un moment dat va trebui să discut cu cineva, dar nu acum, 
nu am loc în interiorul meu. Prea dezamăgită de primirea mea la 
firmă, prea obosită de mersul de colo colo cu metroul. Imi ia un 
minut să realizez că Robin este exact lângă cotul meu. Expresia 
ei este încă încordată, deși nu la fel de mult ca în această 
dimineață. 

— Cum a fost? o întreb, aplecându-mă să o sărut pe obraz. 

Robin se trage înapoi. 

— Putem să plecăm? Te rog? 

Mergem repede spre staţie. Când suntem în autobuz, după 
vreo zece minute, și după ce Robin a privit în jur o dată, de două 
ori, ca pentru a verifica de mai multe ori că nu este nimeni 
îmbrăcat cu aceeași uniformă ca ea în apropierea noastră, abia 
atunci este pregătită să spună ceva despre ziua ei. 

— A fost bine, zice ea. Bine. Departamentul de arte este 
foarte bun. 

— Grozav. Cum au fost celelalte fete? 

Robin expiră brusc pe nas, dar altminteri nu îmi răspunde. 
Deschid gura să o întreb din nou, dar mă opresc. 

— Zora vine mâine la noi. Vrea să audă totul despre asta. 

— Totul despre ce? 

— De ce suntem aici așa repede, de ce te-am trimis la 
Ashams... 


VP-18 


— Poate îmi spui și mie dacă tot ești la subiectul ăsta, spune 
ea cu o privire distrusă și se întoarce spre fereastră. 

Nu mai este o fetiță. Are doar zece ani, dar deja pot vedea 
adolescenta care va deveni, fără vreo urmă a copilului care a 
fost; privesc profilul ei încordat în lumina gri a după-amiezii. 

De îndată ce intrăm în casă, Robin se năpustește în camera 
ei. O las în pace. După vreo câteva ore, coboară și mă 
îmbrățișează. 

— Casa pare puţin mai caldă, spune ea. Și camera mea arată 
mult mai bine. Mulţumesc. Am început să îmi așez lucrurile. 

Aceasta este răsplata pe care o doream; mult mai mult decât 
aș fi putut aștepta. Am făcut tot ce am putut mai bine cu 
dormitorul lui Robin. Camera în care dorm eu - dormitorul 
mamei mele - este la fel de oribilă, dar încă nu îndrăznesc să 
urc la etaj, în fostul meu dormitor, preferând să dorm la același 
nivel cu Robin. Dornică să evit acele fantome. 

— Ti-ar plăcea să mâncăm pizza la cină? 

Plăcerea lui Robin la această sugestie îndepărtează orice 
discuţie cu privire la casă. Chipul ei se înmoaie și petrece restul 
serii discutând entuziasmată despre vechii săi prieteni și 
necazurile lor. În cele din urmă, tot un copil a rămas. 

e 

În seara următoare, Zora dă buzna pe ușa din față, 
strângându-mă într-o îmbrățişare puternică înainte să îmi dea 
drumul pentru a o îmbrăţișa pe Robin. Apoi se întoarce spre 
mine, mă îmbrățișează din nou. Miroase la fel ca întotdeauna - 
țigări și un parfum cu aromă de vanilie. Majoritatea oamenilor 
pe care îi cunosc au renunțat la fumat - nu și Zora. 
Argumentează mereu că munca sa, ca avocat consultant de 
drept penal ocupat, îi provoacă prea mult stres pentru a se 
putea lăsa. 

— la uitaţi-vă la voi amândouă, spune ea. Nu pot să cred că 
vă am acasă din nou. 

— Este... interesant să fim înapoi, zic eu. 

— Pot să îmi imaginez, spune Zora. Știu că nu ai vrut 
niciodată să te întorci aici. Cred că simţiţi că viaţa s-a prăbușit 
pur și simplu peste voi. Sunteţi bine? 

Eu și Robin încuviințăm din cap, fără cuvinte, înainte ca Robin 
să murmure ceva și să fugă pe scări spre camera ei. 

— Și Andrew? Cum face faţă? 


VP -19 


— Hai să nu vorbim despre Andrew, îi spun, întorcându-mă și 
mergând spre bucătărie. Este foarte greu. Ce-ar fi să vii să bei 
ceva? 

Zora mă urmează în bucătărie și se așază la masă. Privește în 
jur cu o expresie aprobatoare. 

— Arată mult mai bine aici, spune ea. 

— Mulţumesc că ai avut grijă de locul ăsta, îi spun, turnând 
vin în două pahare și așezând unul în faţa Zorei. 

— Am fost bucuroasă să ajut, zice Zora. 

— Și mulțumesc că nu ai pus prea multe întrebări. Mi-a luat 
ani să procesez asta. 

Îmi amintesc apelul către ea, vocea mea încordată, neliniștită, 
încercând din răsputeri să fiu serioasă după bomba pe care a 
produs-o descoperirea clauzelor din testamentul mamei mele. O 
vânzare rapidă era exclusă, așa cum am presupus, și ceea cea 
urmat a fost o lungă, interminabilă agonie în timp ce hotărâm 
dacă să ne conformăm termenilor săi pentru moștenire sau să o 
trecem cât mai repede în mâinile altcuiva. Nu i-am spus atunci 
Zorei, neputând să exprim în cuvinte cât de dominatoare a fost 
mama. A fost și așa destul de greu să o rog să aibă grijă de 
această casă. 

— Deci, spune-mi, zice Zora. De ce sunteţi aici? Și de ce ai 
trimis-o pe sărăcuţa de Robin la școala aia îngrozitoare pe care 
am urât-o atât de mult? 

Cuvintele ei sunt dure, dar chipul său e blând. Chipul Zorei 
este mereu blând - deschis, binevoitor, încălzit de un zâmbet. 
Cu toate că acum nu zâmbește, iar ochii îi sunt plini de 
îngrijorare. 

— Nu e nevoie să mergem mai departe, îi spun, umplând 
paharele. 

— E mare nevoie să mergem mai departe, zice Zora, luând o 
înghiţitură hulpavă. Ai jurat că nu vei face asta. 

Sorb din vin. N-am băut de câteva săptămâni și mă ajută, 
căldura se răspândește în mine. 

— Nu am avut de ales. A trebuit să plec, iar mama a pecetluit 
deznodământul ăsta. 

— Ce vrei să spui? Ce are mama ta de-a face cu asta? Cu greu 
te poate controla de dincolo de mormânt. 

Zora începe să râdă. Eu nu mă alătur ei. După un moment, 
Zora se oprește. 


VP - 20 


— Doamne, Dumnezeule, serios? Încă are ghearele băgate? 
Cum dracu' a reușit asta? 

— E complicat. 

— Nu mă grăbesc nicăieri. 

— Fac tot ce pot, spun eu. Fac tot ce pot să transform o 
situaţie de rahat în ceva bun. Asta vreau să ai în minte. Bine? 

— Bine, zice Zora. Am asta în minte. Acum varsă tot. 

— Ştii că m-a lăsat baltă când am rămas însărcinată? 

Zora aprobă. 

— Îmi amintesc. 

— Chiar am încercat să găsesc o soluţie. M-am gândit că o să 
își revină după ce se naște Robin, dar a rămas foarte supărată 
pe mine. Îmi tot spunea cât de mult mi-am ruinat viaţa că am 
făcut-o pe Robin, cât de mult voi regreta în următorii ani că mi- 
am distrus viitorul. Nu am putut să accept felul în care vorbea 
despre propria ei nepoată. Și l-a urât și pe Andrew. 

— Îmi amintesc, spune Zora. 

— Ei bine, când Andrew a primit oferta de lucru la New York - 
acela a fost sfârșitul. Noi am plecat, iar eu nu am mai vorbit cu 
ea niciodată. La ultima noastră ceartă, mi-a spus că dacă voi 
pleca, dacă voi alege familia în defavoarea carierei, din acel 
moment voi fi moartă pentru ea. Și că mă dezmoștenește. 

— Uau! spune Zora, inspirând adânc. Nu mi-ai spus asta. 
Propria ei nepoată... 

— Nu a avut niciodată cu adevărat instincte materne. Aceasta 
e femeia care răspundea doar la numele de Lydia, îți amintești? 
Nu mami sau mamă. Nu am vrut să mă gândesc la asta, ca să 
fiu sinceră. Plecasem de aici - nu m-am bazat niciodată pe vreo 
moștenire, oricum. 

Mă ridic și gesticulez în jurul meu. 

— Adică, privește locul ăsta. Îți amintești cum era ea - 
zgârcită până în măduva oaselor. Intotdeauna am crezut că nu 
sunt bani, nu destui. 

Fac o pauză și mai beau din vin. 

— Dar? 

— Ei bine, există bani. Câţiva, cel puţin. Și casa. 

— Și ţi-a lăsat-o ţie? întreabă Zora. 

— Nu chiar. Aici devine complicat. l-a lăsat întreaga avere lui 
Robin - niște investiţii, un venit, casa. 

— Asta e bine, nu-i așa? 


VP -21 


— Nu e așa de simplu cum pare, îi spun. E condiţionată de 
prezența lui Robin la Ashams. Clasele primare, până la sfârșitul 
claselor secundare. 

Mă gândesc să îi spun povestea completă, felul în care am 
fost forțată în final. Dar nu pot să mă descurc cu asta acum. Nu 
încă - frica este încă foarte mare, acele ore când Robin a fost 
dispărută, când nu am putut să îi contactez nici pe ea și nici pe 
Andrew. Fierbe pe dedesubt. 

Inspir profund, nu expir. Ea este în siguranţă. Suntem 
amândouă în siguranţă. Nu mă gândesc la asta. Continui. 

— Toată treaba e psihologică, de fapt. Totul atârna, în primul 
rând, de găsirea unui loc disponibil la Ashams - ceva ce ea știa 
că ar fi aproape imposibil. Locurile alea nu apar dintr-odată - 
trebuie să înregistrezi numele fetelor pentru clasele primare 
încă dinainte să se nască. Secretara mi-a râs practic în nas când 
am sunat să întreb despre disponibilitate prima dată. 

— Nu s-ar fi gândit și ea la asta? spune Zora. 

— Ba da. Cred că a fost felul ei de a ne lăsa banii fără a avea 
intenţia ca noi să intrăm în posesia lor cu adevărat. Un act 
elaborat de dușmănie postumă. 

— Cred că ar fi fost capabilă de așa ceva. 

— Și eu, îi spun. Așa că atunci când locul ăsta a apărut la 
Ashams... Din cauza asta a trebuit să o înscriu pe Robin acolo. 
Altfel nici nu mă gândeam. 

Urmează o pauză lungă. Zora scutură din cap. Nu pot să o 
judec. 

— E al naibii de arhaic. Ar trebui să încerci să ataci dispoziţia 
testamentară. 

Aproape râd la expresia de oroare de pe chipul ei. 

— Mă gândeam la asta. Avocatul ei, cel care a redactat 
testamentul, este și executorul testamentar, și el nu e atât de 
implicat în asta. Atât timp cât Robin este la Ashams, casa va fi 
deţinută în custodie pentru ea, cu un mic venit care să ne 
susțină pe amândouă, iar atunci când termină clasele 
secundare, va intra complet în posesia moștenirii și dispoziția va 
înceta. Dar dacă ea pleacă sau nu trece de clasele secundare, 
casa este confiscată. Va fi vândută și noi nu vom primi nimic din 
moștenire. Avocatului nu îi place asta. Se pare că i-a spus Lydiei 
să nu facă așa ceva. Mi-a zis cam tot ce am nevoie pentru a 


VP - 22 


ataca testamentul. În acest moment nu trebuie să ne deranjăm 
cu asta. 

În acest moment, Robin intră în bucătărie. 

— Și acum sunt blocată în școala asta oribilă unde nimeni nu 
vorbește cu mine, spune ea, sigur auzind ce am discutat. ȘI 
trebuie să locuim în această casă oribilă. 

— Robin, te rog... 

— Mi-e foame, zice Robin, întorcându-se. Avem ceva de 
mâncare? 

Imi opresc explicaţia și mă apuc să pregătesc cina, gătind 
spaghete și încălzind un sos pe care l-am preparat mai 
devreme. Pot simţi privirea Zorei în ceafă, totuși, și știu că 
întrebările nu s-au terminat. 


6. 


Starea de spirit a lui Robin se îmbunătățește pe parcursul 
cinei și vorbește cu Zora despre prietenii săi din America, dar 
imediat ce terminăm de mâncat fuge sus pe scări. Așez farfuriile 
lângă chiuvetă și mă îndrept alături de Zora către living pentru a 
ne așeza pe canapeaua diformă, cu sticla de vin în mână. 

— Robin nu pare că se descurcă foarte bine cu toate astea, 
spune Zora, golind paharul de vin și întinzându-se pentru a-l 
umple iar. Și, în plus, nici nu am ajuns la Andrew. 

Nu vreau să vorbesc despre Andrew. Nu acum. Nici altă dată. 
Rămân tăcută, sperând că Zora va prinde mesajul și nu va 
insista. 

— Cred că ei îi este foarte greu, spune Zora. 

Se uită atent la mine, iar eu încerc să îi întâlnesc privirea, dar 
după câteva secunde îmi întorc capul, înghițind cu greu pentru a 
scăpa de nodul din gât. 

— Cred că și ţie îţi este foarte greu. 

Vocea ei se înmoaie. „Da”, mă gândesc. „Da, îmi este, și tu nu 
ştii nici măcar jumătate”. Zora nu mai întreabă altceva. 

In schimb, rătăcește prin cameră. O urmăresc cu privirea, 
văzând tapetul floral obosit, vopseaua crăpată. Sunt rafturi în 
nișa de lângă șemineu pline cu fotografii vechi și bibelouri. 


VP - 23 


— Am vrut să întreb - care e treaba cu astea? Sunt incredibil 
de urâte, spune Zora, ridicând o figurină. 

O aduce la mine. Este o statuetă dintr-o pereche, 
asemănătoare cu cele pe care le detest de la etaj. Figurina Zorei 
este a unei mame ţinând un coș cu fructe în braţe, râzând, pe 
când un băiețel își ia un măr. Cealaltă statuetă este a unui tată 
aplecându-se să îi ofere o bomboană unei fetițe cu șorţul întins. 
Culorile sunt extrem de dulci, nuanțe pastelate de albastru, roz 
și verde; expresiile de pe chipurile lor, aproape la fel de 
grețoase. A 

— Era obsedată de ele, spun. Imi plăceau enorm când eram 
copil, dar acum nu-mi mai plac atât de tare. Îmi amintesc că mă 
furișam aici ca să mă uit la ele când ea nu vedea. Am îndrăznit 
odată să ridic una. Dar m-a prins în fapt - a ţipat atât de tare 
încât am scăpat-o și i s-a rupt capul. 

— La dracu’, spune Zora. 

— Exact. A fost bărbatul. Dacă te uiţi de aproape, poţi să vezi 
unde a fost lipit. 

Zora pune deoparte statueta femeii pe care o ţinea și o 
întoarce pe cea cu bărbatul, urmărind cu degetul linia lipiturii. 

— De ce naiba îi plăceau atât de mult? 

— Nu știu, îi răspund, dar avea o înclinaţie ciudată spre 
sentimentalism. lubea pisicutele, fundele roz și chestiile 
pufoase. Dolores Umbridge*, înţelegi? 

Zora aprobă. 

— Ei bine, nu-mi place. Nu-mi place nimic din toate astea. 
Această casă trebuie golită complet și refăcută. Trebuie să scapi 
de toate aceste amintiri, să începi să le construiești pe ale tale. 
Dacă ai de gând să rămâi aici, vreau să spun. Ceea ce nu cred 
că ar trebui să faci, dacă nu m-am făcut înțeleasă până acum. 

— Te-ai făcut perfect înţeleasă, îi spun. Însă nu am prea multe 
opţiuni. Singurii bani pe care îi am în acest moment sunt cei 
care vin pentru că fac ce mi-a spus ea să fac: să o trimit pe 
Robin la Ashams. Nu-mi permit să locuiesc în altă parte acum. 
Va trebui să găsesc o soluţie. 

— Adică, Robin la școala aceea pe care am urât-o amândouă 
atât de mult... Sadie, sincer... Sper că știi ce faci. 

Nu mai am cuvinte. 


+ Personaj antipatic din seria Harry Potter (n.red.). 
VP - 24 


— Îți voi explica, promit. Și vei înțelege. Sincer, chiar nu am 
avut altă opţiune. Dar sunt epuizată. Putem să o lăsăm așa? Poţi 
să ai încredere în mine că fac tot ce pot mai bine? 

Zora se uită la mine încruntată, dar după un moment cedează 
și schimbă subiectul. 

— Uite, mai bea un pahar. Am încredere în tine. Putem să 
vorbim despre ceva mai vesel? Ai reușit să găsești ceva de 
muncă? 

Mă prăbușesc și mai mult. 

— Credeam că urmează să vorbim despre ceva mai pozitiv. 
Am încercat. leri am fost să discut cu funcţionarii că vreau să 
mă întorc. Eram sigură că vor avea ceva de făcut pentru 
tribunal, măcar. 

— Și? 

— Nicio șansă. Este același funcţionar superior, David... Îţi 
amintești? 

— David? Rahatul ăla? 

— Nu e un rahat. E doar... învechit. 

— Imi amintesc că vorbeai despre el înainte. Și eu am de-a 
face cu el în mod regulat, acum. Am angajat niște avocaţi de 
acolo într-un proces de fraudă pe care l-am avut recent, spune 
Zora. Este cu siguranţă un rahat. Nu te-a certat el atunci când l- 
ai lovit pe acel consilier al reginei în boașe, acela care îţi făcea 
avansuri? Aproape ţi-a spus să accepţi ceea ce ar fi vrut și alţi 
avocaţi seniori să-ţi facă, să nu creezi probleme. 

Memoria Zorei este prea bună uneori. Am ales să uit reacția 
lui David la acel incident. 

— N-a fost grozav când s-a întâmplat asta, nu. Dar am primit 
locul în firmă până la urmă, așa că... Nu că asta are vreo valoare 
acum. Am fost plecată prea mult timp. Trebuie să redepun în 
scris cererea la Comisia Juridică. Ei o vor analiza în martie când 
vor lua decizii pentru toate cererile care au fost făcute pentru 
calitatea de membru. 

— Asta e în câteva luni, spune Zora. Ai suficient pentru a trăi 
până atunci? Îţi oferă Andrew sprijin suficient? 

Mă uit la ea. 

— E complicat. 

O voce de acum o săptămână îmi șuieră în cap, una pe care 
am refuzat să o aud toată ziua. „Pleacă dracului de aici, Sadie. 
Nu te vreau. Nu o vreau nici pe Robin”. Sprijin? După tot ce s-a 


VP -25 


întâmplat nici nu sunt sigură că îl voi mai vedea vreodată. Știu 
că nu vreau asta. Mâinile îmi tremură și le îndes în buzunare. 

— Sadie, spune Zora. Eşti bine? 

Cu puțin efort, îmi relaxez trăsăturile într-un zâmbet. 

— Scuze, sunt doar obosită. 

— Uite, știu că nu vrei să ceri. Dar te pot ajuta să găsești o 
soluţie. Trimit o mulțime de muncă la biroul acela al tău, spune 
ea. 

— Ai dreptate, zic eu. Nu am vrut să cer. Ai făcut deja prea 
multe. 

— Prostii, spune ea. Am verificat văgăuna asta din când în 
când, asta e tot. Vorbesc serios - o să mă gândesc la asta, o să 
văd ce urmează să vină la birou. Nu te las să te ofilești. 

— Nu am nevoie de favoruri, spun eu. 

Zora se uită la mine, iar eu la ea, dar sunt prima care își 
coboară privirea. Amândouă știm că o favoare este exact ceea 
ce am nevoie în acest moment, chiar dacă nu îmi place deloc 
acest lucru. 

— Erai al naibii de bună la jobul tău, spune Zora. Nu va fi 
caritate. Va trebui să meriti. 

Îi zâmbesc, ridicând paharul, iar restul serii trece repede. 

In cele din urmă, când se ridică să plece, spune: 

— E așa plăcut să te am înapoi, să știi. Pe tine și pe Robin. 
Chiar dacă viaţa ta e puţin dereglată în momentul ăsta. 

Mă îmbrățișează. E consolator să mă regăsesc în mirosul ei 
familiar. 

— Și mă voi asigura că o să îmi povestești ce se întâmplă. N-o 
să mă poţi păcăli la nesfârșit, îmi spune, dându-mi drumul cu o 
scuturare. Cât de repede pot, o să te anunţ cu privire la muncă. 

e 

De îndată ce Zora a plecat cu taxiul, mă duc sus. Verific 
camera lui Robin, dar ea nu este acolo. Este învelită în patul 
meu, mică, sub plapuma subţire. Simt din nou un junghi în piept, 
ascuțit și insistent. 

— Ești bine, iubito? o întreb, așezându-mă pe pat lângă ea și 
punând mâna pe ridicătura de sub plapumă. 

— Presupun, spune Robin. 

Işi saltă capul de sub așternuturi. 

— Îmi doresc să ne întoarcem acasă. 

Incep să vorbesc, dar ea continuă. 


VP - 26 


— Îmi pare rău că am fost enervantă. Doar că îmi doresc ca 
totul să fi fost altfel, atât. 

— Știu. Și eu îmi doresc să fi fost altfel. Dar putem să facem 
lucrurile să meargă. Promit. 

Mă întind lângă ea și o îmbrăţișez. 

— Dormi aici sau te întorci în camera ta? 

— Mă întorc. Am vrut doar să te văd când vii sus. 

Se dă jos din pat și merge în camera ei. După ce se așază, o 
sărut de noapte bună înainte să mă opresc lângă ușă și să 
privesc în cameră. Vopseaua e pătată, covorul, ponosit. Dar este 
curat acum, și cald. Ajungem și acolo. Primele zile, dar e un 
progres. 

— Te iubesc, îi spun lui Robin, încet, și închid ușa în urma 
mea. 

Apoi traversez coridorul și mă urc în patul meu, împingându- 
mi picioarele în locul pe care l-a încălzit Robin. 


DUMINICĂ, 06.07 


O pocnitură, sticlă spartă. Bubuituri pe scări. Știu că ceva e 
foarte rău dinainte ca el să intre pe ușă, un miros de transpiratie 
și frică îl preced. Sunt înghețată, cu mâinile strânse pe lângă 
corp, pe când el traversează camera în trei pași uşori, mă ridică 
de pe scaunul meu, mă întoarce. Simt ceva rece la gâtul meu, 
vocea lui îmi zgârie urechea. 

— Pleacă dracului de aici! Sau n-ai s-o mai vezi niciodată. E 
timpul să te întorci dracului acasă. 

Încep să mă zbat, luptând pentru a mă elibera, dar mâinile lui 
s-au lungit, au crescut, s-au înfășurat în jos pe picioarele mele, 
până la tălpi. Nu pot să mă eliberez în timp ce el se transformă 
într-un șarpe, o anaconda, spirale înfășurate în jurul meu. Mă 
zbat dintr-o parte în alta. 

Mă trezesc, așternuturile sunt peste fața mea, sufocându-mă. 
Le dau deoparte chinuindu-mă să respir în timp ce inima Îmi 
bubuie puternic în piept. E OK. Un vis. Nu este real. Nu s-a 
întâmplat niciodată. 

Arunc așternuturile, merg în camera ei să o văd, să mă 
liniștesc. Este OK. Sunt încă pe jumătate adormită, cu visul 


VP - 27 


atârnând greu deasupra mea. Asta mă va calma, să o văd în 
siguranță în patul ei. 

Dar ea nu este acolo. Și deși îmi amintesc imediat prin ceața 
somnului că ea nu e dispărută, că nici măcar nu ar trebui să fie 
aici, aceeași panică din după-amiaza precedentă se instalează în 
mine, acele ore în care a dispărut, când am jurat că voi face 
orice va fi necesar pentru a o ține în siguranță dacă o voi mai 
avea vreodată înapoi, acasă. 

O sută douăzeci de minute de teroare, fiecare întinzându-se la 
nesfârșit de fiecare dată când mă gândesc la ele. 

Știu că e diferit de data aceasta. Dar durează câteva 
momente lungi inainte ca bătăile inimii să îmi revină la normal, 
patul ei e rece și gol în fața mea. 

În cele din urmă, mă întorc în patul meu, inspirând, expirâna, 
inspirând din nou. Ea este în siguranță. Știu că e în siguranță. 
Totul e bine. 

Si adorm. 


7. 


Timpul trece. Drumuri de acasă la școală, de la școală spre 
casă, curăţenie, weekenduri, o oază de calm. lese la suprafaţă 
un tipar, un ritm al zilelor mele. Nimeni nu vorbește cu mine în 
zona școlii; prefer așa. 

să fiu trecută cu vederea are anumite avantaje. Nederanjată 
de nimeni, încep să îmi dau seama cine e cine în ierarhia din 
jurul porţilor. Cel mai zgomotos grup se formează în jurul unei 
femei blonde al cărei păr este întotdeauna coafat perfect; 
femeia care aproape m-a doborât în prima zi. In fiecare 
dimineaţă are câte un costum de fitness de culoare diferită, 
blugi și o vestă lungă după-amiaza, marginea gulerului alb al 
cămășii ivindu-se în partea din faţă. Femeile din jurul ei o 
privesc captivate în timp ce vorbește, râsul lor atârnând în aer 
pentru, probabil, câteva secunde în plus. 

Un torent de râsete se revarsă dinspre ele acum, în timp ce 
așteptăm să ne luăm copiii, iar umerii mi se încordează înainte 
să îi pot forţa în jos. Îmi scot telefonul și mă uit prin știri, făcând 


VP - 28 


tot ce pot să le ignor. Nu are nimic de-a face cu mine. Cu 
siguranţă nu râd de mine. 

— Te gândești că oamenii ar avea măcar bunul-simţ să 
răspundă, spune tare o femeie. 

— Te străduiești foarte mult cu aceste evenimente, Julia, 
spune alta. 

— Este nepoliticos, zice a treia. 

O rafală de aprobări. 

— Nu ar trebui să judecăm, spune o voce fermă, oprind corul. 
Poate se făceau altfel lucrurile unde erau ele înainte. 

Nu înțeleg de ce, dar simt din ce în ce mai mult că aceste 
comentarii sunt, într-un fel, îndreptate spre mine. Arunc o privire 
pe deasupra telefonului meu și, pentru prima dată, iau contact 
direct cu privirea blondei înalte. Ochii ei albaștri privesc spre 
mine pe deasupra capetelor acolitelor sale. 

— Nu toată lumea știe că trebuie să răspundă dacă li se 
trimite o invitaţie, spune aceeași voce. 

Este ea. Mă uit în altă parte, repede. 

O altă femeie intervine. 

— Dar este foarte evident din e-mailurile tale. Folosești acea 
aplicație pentru invitații - tot ce trebuie să facă cineva este să 
dea click pe Da sau Nu. Nici măcar nu trebuie să dea vreo 
explicație. 

Deci, femeia înaltă se numește Julia. Risc o altă privire. Ochii 
albaștri încă mă străpung. Mă mișc de pe un picior pe altul, mă 
întorc puţin pentru a nu fi cu faţa direct spre grup. 

— Mă duc să îi zic ceva, spune femeia cu vocea ascuţită. 

Îmi ridic privirea și mă confrunt cu o persoană cu păr 
întunecat, mică și iute, scântei de furie aproape vizibile zburând 


dinspre ea. 
— Tu ești mama fetei noi, nu? spune femeia. 
Clipesc. 
— Robin. Clasa a șasea. Da? 
— Mm... da. 


Femeia nu mă lasă să spun mai mult. 

— Este extrem de nepoliticos să nu răspunzi unei invitaţii. 

— Ce invitaţie? spun eu, încercând să nu par furioasă. Nu știu 
despre ce vorbești. 

— Ce invitaţie? Hai, fii serioasă. Invitaţia la petrecerea din 
seara aceasta. Cea pe care Julia a fost suficient de drăguță să o 


VP - 29 


organizeze și să o găzduiască. Și la care tu nici nu te deranjezi 
să răspunzi. 

— Nu am primit nicio invitație. 

Femeia nu aude niciun cuvânt din ce îi spun. 

— Ar trebui să fii recunoscătoare că primești invitații din 
partea cuiva ca Julia. Nu ai cum să le ignori. Este incredibil de 
nepoliticos. 

Se întoarce pe tocuri și merge în grupul ei de prietene. Am 
rămas pe loc, cu gura puţin căscată, nesigură pe ceea ce tocmai 
s-a întâmplat. 

— Așa i-a trebuit, aud pe cineva din grup spunând, iar eu mă 
holbez la ea, neîncrezătoare, înainte să privesc în altă parte, 
rugându-mă la Dumnezeu ca nimeni altcineva să nu îmi mai 
vorbească înainte ca Robin să apară. 

e 

— Mama lui Daisy este foarte nervoasă pe tine, spune Robin 
în timp ce ne așezăm în autobuz. 

— Cine? 

— Mama lui Daisy. Este președinta PT... ceva. 

— PTA"? 

— Așa, spune Robin. Organizează o petrecere în seara asta și 
tu nu ai răspuns. 

Evenimentele din faţa școlii încep dintr-odată să capete sens. 

— Ştii care e numele mamei lui Daisy? 

Robin se uită la mine fără expresie. 

— Nu, bineînţeles că nu, spun eu, întinzând mâna pentru a-i 
atinge fața lui Robin. A fost o zi mai bună azi? 

— Nu știu. Poate. Au vorbit cu mine. Dar doar ca să îmi spună 
cât de nepoliticoasă ești tu. Robin se scutură, dându-mi mâna 
într-o parte. De ce nu ai răspuns invitaţiei? Întotdeauna îmi spui 
că trebuie să răspundem. 

— Și întotdeauna trebuie să o facem. Doar că eu nu am primit 
nicio invitație, asta e tot. 

— Daisy spune că mama ei a trimis-o special. Nu ar inventa 
asta, spune Robin cu atâta siguranță încât nu mai pot să zic 
nimic. 


5 Parent-Teacher Association - Organizaţia Părinţi-Profesori este o organizaţie formală 
alcătuită din părinţi, profesori și personal, destinată să faciliteze participarea părinţilor 
în cadrul unei școli (n.tr.). 


VP - 30 


Îmi verific e-mailurile. Nimic în inbox. Verific folderul spam, 
fără a avea vreo așteptare că aș găsi ceva, dar apoi îl văd, simt 
cum mi se strânge gâtul. Robin avea dreptate. Am fost invitată. 
În urmă cu o săptămână. 


În calitate de reprezentant oficial și președinte al Asociaţiei 
Părinți-Profesori a școlii, îmi face o deosebită plăcere să vă urez 
bun venit la Scoala Ashams. Poate părea puțin neobișnuit să 
veniți în clasa a șasea și nu mai devreme, dar vom face tot 
posibilul ca tu şi fiica ta, Robin, să vă simtiti bine-venite în 
școală. Găzduiesc o mică recepție marti seara, la ora 19.30 
pentru a sărbători noul semestru - poate vei avea plăcerea să ni 
te alături? Te rog să mă anunti. 


Toate cele bune, 
Julia Burnet 


Îi întind telefonul lui Robin, mută. Ea citește și mi-l dă înapoi. 

— Ți-am spus că ţi-a trimis o invitaţie, spune ea, zâmbind. 
Marţi. Asta e în seara aceasta. 

— De înţeles că erau nervoase. O, Doamne... 

— Trimite-le un e-mail înapoi și spune-le că te duci. O să fie 
distractiv pentru tine să le întâlnești pe celelalte mame, spune 
Robin. 

Îmi mușc limba. Continui să mă uit prin folderul spam ca să 
verific dacă nu am ratat altceva important și, pe când fac asta, 
un nou e-mail apare în fruntea listei. De la Julia Burnet. Aceeași 
adresă de e-mail ca înainte. Dau click pe el. 

Sadie, spune. Având în vedere lipsa unui răspuns din partea 
ta la invitația mea voi presupune că nu ești disponibilă pentru a 
participa la petrecerea din seara aceasta. Nu te voi mai deranja 
cu altă corespondență din moment ce este evident că ești 
extrem de ocupată. Julia 

Înghit. Nu este un început bun. 

— Ar trebui să mergi, mamă. Daisy este probabil cea mai 
importantă fată din clasă, spune Robin. 

Vocea ei este rugătoare. 

— Nu pot. Nu avem o bonă. Nu am cu ce să mă îmbrac. 

— Nu am nevoie de bonă, spune Robin cu un geamăt. Am 
aproape unsprezece ani. 


VP - 31 


Tensiunea pe care o simt în piept se domolește datorită 
expresiei de demnitate rănită a lui Robin. Pare și mai jignită 
când râd la ideea de a o lăsa singură. 

— Bine, mamă, hai să o întrebăm pe Zora. Și poate o să-mi fie 
și mie mai ușor dacă o să le cunoști pe mame. Atunci nu vor mai 
putea fi așa nesuferite cu mine pe motiv că nici tu nu ești prea 
prietenoasă. 

Inhibând gândul că e posibil ca poziţia lui Robin să devină 
mult mai rea, nu mai bună, dacă mamele vor ajunge să mă 
cunoască, mă aplec și o îmbrăţișez. 

— Bine. O vom întreba pe Zora. Dar nu mă duc dacă ea nu 
poate să vină. _ 

Robin își dă ochii peste cap și se întoarce la telefonul ei. li dau 
mesaj Zorei, dezamăgită că l-a văzut imediat, punctele gri 
mișcându-se pe măsură ce Zora scrie răspunsul. 

Sigur. La tine la șapte xx 

Inima mea se prăbușește, dar îi scriu înapoi multumesc şi îi 
spun lui Robin. Sunt răsplătită cu un zâmbet. 

e 

Îi pregătesc de mâncare lui Robin și îi trimit un e-mail Juliei, 
încercând să găsesc un echilibru între nonșalanţă - zăpăcita de 
mine, nu mi-am verificat folderul spam - și justificare pentru 
răspunsul întârziat. Verific adresa pe care a lăsat-o la finalul e- 
mailului - cunosc strada, o zonă exclusivistă în Belsize Park. 
Aruncând pe mine niște haine mai potrivite, mă grăbesc să mă 
pregătesc. Este aproape șapte acum și nu am timpul necesar 
sau intenţia de a-mi spăla părul, așa că îl rotesc într-un coc și îl 
prind în vârful capului. Apoi mă așez în fața oglinzii și aplic niște 
fond de ten și corector. Măcar arat mai puţin obosită. 

După câteva minute, sunt gata de plecare. Port blugi, ghete și 
un top negru de mătase. Nu prea formal, nu prea casual - 
potrivit pentru a bea un pahar la cineva acasă. Fug în jos pe 
scări pe când Zora bate la ușă. Mergem în bucătărie unde Robin 
își face temele. Se ridică și îmi oferă o îmbrăţișare încurajatoare. 

— Arăţi drăguţ, mamă, spune Robin. 

— Da, așa e, confirmă Zora. Uluitor. O să îi dai pe spate. 

Dacă ar fi așa, de fapt. Nu o spun totuși. Le zâmbesc 
amândurora și o îmbrăţișez pe Robin înapoi, înainte să ies pe 
ușă. 


VP - 32 


8. 


Am întârziat. Nu e timp pentru metrou. De îndată ce văd un 
taxi cu lumina aprinsă, ridic mâna și îl chem. Pe când ne 
îndreptăm spre Belsize Park, privesc pe fereastră, încercând să 
mă liniștesc. 

— Asta e, dragă? spune taximetristul, oprind în faţa unui front 
de clădiri lungi și albe, cu stâlpi de o parte și de alta a ușilor. 

— Cred că da, zic eu, platindu-l cu ultimii bani din poșetă. 
Mulţumesc. 

Inspir adânc, apoi merg cu pași mari spre ușa de la intrare și 
apăs pe sonerie. Niciun răspuns. Aștept puţin, sun din nou. 
Nimic. Pe ușă este un ciocan mare de alamă și dau să ridic 
mâna, când ușa se deschide. Îmi pierd echilibrul și mă lovesc 
puternic de o fată cam de aceeași vârstă cu Robin, îmbrăcată cu 
o rochie simplă, roșie. 

— Scuze, scuze, îi spun, îndreptându-mă. 

Măcar nu am dărâmat-o. 

— Este OK. Sunteţi invitată? 

— Da, sunt. Sunt invitată. Am invitaţia în telefon. 

Încep să o caut. 

— Vrei s-o vezi? 

— N-am nevoie de aia, spune fata. Dar mama m-a rugat să 
iau numele oamenilor. 

Râd. 

— Aveţi mulţi musafiri nepoftiţi la o petrecere de la școală? 

— Mama spune că trebuie să avem grijă, zice fata pe un ton 
serios, iar mie îmi pare rău că am tachinat-o. 

— Sunt Sadie. Sadie Roper. 

Ridică o foaie de hârtie de pe măsuţa din hol și trece cu 
degetul peste ea. Devine puţin roz la faţă de îngrijorare. 

— Roper? Sunteţi sigură? 

— Da, sunt sigură. 

Fata se uită la mine, apoi din nou la listă. Scutură din cap. 
Până și vârful nasului i s-a îmbujorat. 

— Nu vă găsesc, spune ea. Imi pare foarte rău... 

Frunzăresc prin e-mailurile din telefon și îl deschid pe cel de la 
Julia, triumfătoare. 

— Uite, îi spun. Ti-am spus că am fost invitată. 


VP - 33 


Fata se uită la e-mail, apoi din nou la listă. 

— Mama nu mi-a spus ce să fac dacă cineva nu este pe listă, 
spune ea. 

Mă simt și mai vinovată că pun fata în această situaţie. 

— Uite, înțeleg perfect ce ţi-a spus mama ta. Dar cred că a 
intervenit o neînțelegere. Este vina mea - nu am răspuns decât 
foarte târziu, așa că e posibil ca ea să fi crezut că nu ajung. 
Crezi că... 

Fata scutură din cap înainte ca eu să apuc să îmi termin 
propoziţia. 

— Nu am voie să vă las să intraţi, spune ea. Așa a spus 
mama. 

— Dar e absurd. Este o petrecere pentru școală. Cine dracu’ o 
să vină nepoftit la o petrecere pentru școală? Ti-am arătat 
invitaţia. 

Ochii fetei încep să se umple cu lacrimi. 

— OK, plec. Îi scriu un e-mail mamei tale și îi explic, mâine, îi 
spun și mă întorc să plec. 

Totuși, pe când ajung pe ultima treaptă, cineva mă strigă. 

— Ce se întâmplă? 

Este femeia de la poarta școlii. Înaltă, blondă. Subţire. Julia 
însăși. 

— Această doamnă este invitată, dar nu i-am găsit numele pe 
listă. Îmi pare foarte rău, spune fata, cuvintele ei amestecându- 
se unele peste altele. 

Julia râde. Își pune braţul în jurul fetei și strânge. Fata tresare 
puţin la atingerea ei. Pare o dovadă de afecţiune, dar 
încheieturile Juliei sunt albe pe umărul fetei. 

— Cred că ai fost un pic prea literală, draga mea. Nu ţi-am 
spus să refuzi oamenii. 

— Îmi pare rău... spune fata, cu chipul îmbujorat complet 
acum. 

În ton cu rochia roșie. 

— Nu am vrut să... 

— Este în întregime vina mea, spun eu, dornică să domolesc 
situaţia. Tu făceai doar ce ţi-a spus mama ta. 

Urc din nou scările. 

Julia o strânge încă o dată pe fiica sa, apoi îi dă drumul. 


VP - 34 


— În regulă. Bine. Vrei să te duci înăuntru și să umpli 
paharele? Oamenii rămân fără băuturi, spune Julia, iar fata 
scapă fugind. 

Privesc în sus și mă descopăr prinsă în privirea albastră de 
oțel. 

— Sadie, spune Julia, și simt bucăți de gheaţă în vocea ei. 

— Scuze că nu ţi-am răspuns - mesajul tău a ajuns în spam. 
Poate asta a fost cauza confuziei... 

Ea nu răspunde, pleacă țanţoșă de lângă mine spre zgomotul 
vocilor. Mă grăbesc să ţin pasul. Mergem printr-un hol lung, cu 
marmură și cu o scară ce se îndepărtează în stânga ușii 
principale, intrând pe o ușă dublă care dă într-o zonă mare de 
primire. Nu pot să nu o compar cu mizeria de casă a mamei și 
mă întreb cum ar reacționa Julia dacă s-ar trezi mutată din acest 
palat, de ai cărui pereţi atârnă folie aurită, candelabre de cristal 
suspendate la fiecare capăt al încăperii, în relicva mea de casă. 

Nu numai pereţii sunt auriţi. Înainte de a intra în aglomeratie, 
o chelneriță se oprește în faţa mea și îmi întinde o tavă cu 
tartine, ouă de prepeliță tăiate pe jumătate și garnisite cu foiţă 
de aur și caviar. Arată delicios. lau două, aruncându-le pe 
ambele în gură, înainte să îmi dau seama că tava cu mâncare 
este efectiv neatinsă. Probabil sunt singura persoană care a luat 
ceva de mâncare în toată seara, mă gândesc cu oroare 
crescândă, și încerc să înghit dovada lăcomiei mele. 

Prea repede. O bucată de ou îmi rămâne în gât și tușesc, fața 
înroșindu-mi-se, iar ochii lăcrimând. Încep să mă panichez - 
mâncarea este blocată adânc în gât; nu pot să respir. 
Bolborosesc acum, aplecată, încercând să fac să alunece bucata 
blestemată de ou - la naiba cum s-a putut întâmpla asta? -, apoi 
simt o pocnitură puternică pe spate, o lovitură între omoplați și 
oul zboară din gura mea, direct pe podea. Mă îndrept, 
ștergându-mi ochii, cu obrajii roșii. 

— Doamnelor, doamnelor, spune Julia ușor, făcându-și apariţia 
lângă mine. 

Este ca și cum întregul incident cu oul nu s-ar fi petrecut 
niciodată, deși o chelneriță îngenunchează în fața mea, 
curățând podeaua. 

— Permiteţi-mi să v-o prezint pe noua noastră mamă. Sadie 
Spence, mama lui Robin, cea care tocmai ni s-a alăturat. 


VP - 35 


Încerc să par calmă, dar încă mă străduiesc să-mi revin după 
șocul de a mă îneca, ochii și nasul îmi curg. Nu pot să văd cine 
m-a lovit pe spate - nimeni nu îmi oferă vreun ajutor acum, că 
stau iar dreaptă. Un trio de femei se adună în jurul meu, 
zâmbind politicos. Simt cum căldura dispare din obrajii mei, mă 
șterg sub ochi, amintindu-mi mult prea târziu de mascara pe 
care, acum, o port probabil pe toată faţa. 

— Toate ne vom asigura că tu și fiica ta vă veţi simţi bine- 
venite, spune Julia. 

Cuvintele ei sunt blânde, dar un fior îmi trece prin corp. Se 
întoarce spre mine. 

— Te voi prezenta tuturor. 

Restul e în ceaţă. Julia mă învârte de la un grup la altul, 
prezentându-mă atât de repede încât oamenii par că se 
amestecă unul cu altul. Toţi sunt îmbrăcați elegant. Rușinea 
crește în interiorul meu, mă roade un sentiment că am înțeles 
totul greșit; ţinuta mea părea șic și lejeră mai devreme, acum 
pare ieftină și neglijentă în comparaţie cu mătasea și taftaua 
care foșnesc în cameră. Tusea mi-a desprins părul din coc și 
când îmi pun mâinile să îl împing înapoi, pot să simt grăsimea 
de pe degetele mele. 

Acustica din salon este stridentă și toată lumea din jurul meu 
vorbește, așa că îmi este greu să aud numele care sunt 
murmurate către mine sau numele fiicelor, colegele lui Robin. 
Cineva îmi înmânează un pahar cu șampanie la un moment dat 
și sorb din el ușurată, dar zumzăitul încet pe care încep să îi 
simt nu mă ajută să îmi dau seama cine e cine. Așez paharul pe 
tava unui ospătar în trecere și iau în schimb niște apă. 

Nimeni nu bea prea mult, asta e evident, iar mâncarea e abia 
atinsă. Fiecare femeie este subţire, reținută, mâncând jumătate 
de tartină înainte de a lăsa restul pe o tavă, în mod discret, sau 
înfășurat într-un șerveţel. Pe când stau în grupurile lor mici, 
femeile privesc doritoare către mâncare, un moment, în timp ce 
trece pe lângă ele, înainte ca una să refuze, iar celelalte să o 
imite. Deși sunt înfometată, nu am curajul să risc și să mănânc 
altceva. 

Ultima persoană pe care mi-o prezintă Julia este o femeie pe 
nume Jessica. 

— Aceasta este cea care a luat, mm... locul liber? o întreabă 
pe Julia, fără a-mi oferi vreo atenţie. 


VP - 36 


— Eu nu... începe Julia să spună când se aude o pocnitură. 

Sar în timp ce lichidul mă stropește. Femeia din cealaltă parte 
a mea și-a scăpat paharul. 

— Imi pare foarte rău, spune ea, ștergându-mi ineficient 
brațul. 

Julia pleacă, probabil pentru a chema pe cineva să curețe. 

Jessica își redirecţionează atenţia către mine. 

— Este puţin ciudat să începi la o nouă școală în clasa a 
șasea, spune ea. Nu cred că e foarte confortabil pentru fiica ta. 
Cu greu va putea fi pregătită cum trebuie. 

Clipesc, uimită de comentariul ei direct. 

— Nu acesta a fost planul original, dar nu am avut prea multe 
opţiuni în final. Pregătită pentru ce? 

Jessica are în jur de patruzeci de ani. Privirea ei are o 
fermitate ce sugerează o anumită cantitate de intervenții 
estetice. Imi ignoră întrebarea și continuă cu o alta. 

— V-aţi mutat? 

— Am locuit în State în ultimii ani, datorită locului de muncă al 
soțului meu. In Brooklyn. Lucrează în investiţii. Dar apoi... Ei 
bine, locul de aici a apărut pe neașteptate, așa că ne-am mutat, 
spun eu. 

Știu că explicaţia e plină de goluri, dar privirea Jessicăi 
alunecă în jur, în timp ce vorbesc, lipsa ei de interes fiind 
evidentă. 

— Înţeleg, spune ea, un pic prea târziu. 

— Fac tot ce pot ca lui Robin să îi fie mai ușor cu mutarea, zic 
eu. 

— Va fi dificil din moment ce se apropie examenul de 
admitere pentru clasele secundare. Cu greu îmi pot imagina că 
se ridică la standardele academice ale celorlalte. Sper ca școala 
să nu aloce prea multe resurse pentru a o ajuta să recupereze. 

Jessica zâmbește, buzele îi sunt întinse peste dinți. 

Sunt jignită. Cum îndrăznește? 

— Oh, este foarte bine pregătită din punct de vedere 
academic, spun eu. A fost la o școală excelentă în clasele 
primare și este foarte bună la matematică. 

Jessica clipește, sprâncenele sale mișcându-se fracţionar. 
Cred că ar putea să încerce să se încrunte, deși botoxul nu îi 
permite. 


VP - 37 


— Ei bine, sunt sigură că tu știi mai bine. Noi ne-am pregătit 
fetele de-a lungul ultimilor ani pentru acest examen. Este foarte 
selectiv, să știi. Simplul fapt că ai fost în clasele primare nu îţi 
oferă o garanţie că vei avea un loc și în clasele secundare. Toate 
suntem nerăbdătoare. 

Durează un moment până când înțeleg adevăratul sens al 
cuvintelor sale. Întreaga noastră existenţă depinde de șederea 
lui Robin la Ashams. Nu mi-am dat seama că tranziţia ei prin 
școală nu va fi automată. Grozav, încă un lucru pentru care să 
îmi fac griji. Îmi strâng buzele într-un fel de zâmbet. Vreau să 
îmi scot colții la ea. Dar înainte să îi pot răspunde, se aude 
sunetul politicos al unei furculițe atinse de cristal, iar Julia se 
adresează întregii încăperi. 

— În primul rând, aș vrea să îi mulţumesc fiicei mele 
minunate, Daisy, pentru tot ajutorul din seara aceasta. Este o 
chelneriţă fabuloasă, și chiar și mai mult, un sous chef fabulos, 
ajutându-mă să prepar toate tartinele dinainte. 

Aplauzele răsună în aer. Îmi ridic capul să o văd pe fata în 
rochie roșie stând lângă Julia, cu zâmbetul ei fix pe când mama 
sa o îmbrățișează. 

Julia vorbește din nou. 

— Așa cum știți, doamnelor, în ciuda presiunii imense ce ne 
așteaptă în lunile care vor urma, nu putem permite ca asta să 
ne domine în totalitate. Este foarte important să le oferim 
copiilor un echilibru - ei au nevoie de sprijinul nostru complet în 
aceste vremuri de presiune academică. Trebuie să ne amintim 
că în ciuda solicitărilor examenului de admitere în clasele 
secundare, a competiţiei pentru locuri, noi nu concurăm unii cu 
alţii aici - trebuie să lucrăm ca o echipă. 

Nu sunt sigură, dar pot să jur că am auzit pe cineva pufnind în 
spatele meu. Când privesc în jur, tot ce văd este un rând de 
chipuri amabile, expresii neutre pe când Julia își continuă 
discursul. 

— Deci, vor fi o mulţime de oportunităţi pentru activităţi de 
voluntariat în acest semestru. Avem vânzarea de produse de 
cofetărie, vânzarea uniformelor uzate și, bineînţeles, Târgul de 
Crăciun. Și, ca de obicei, mă voi aștepta la mult sprijin. Haideţi 
să facem ca acesta să fie semestrul cu cele mai multe strângeri 
de fonduri. 


VP - 38 


Un ropot de aplauze. Aplaud și eu, deși cred că Julia a 
exagerat cu examenul de admitere. Presiune imensă și vremuri 
problematice? Jessica se întoarce spre mine, probabil pentru a- 
mi da o șansă de a mă revanșa. 

— Voluntariatul va fi benefic pentru tine, spune ea. Un mod 
de a cunoaște oameni. Mereu mă gândesc cât de minunat este 
că avem o asociaţie a părinţilor atât de activă. 

— Doamne, nu! râd eu. Urăsc târgurile școlii. Am făcut o 
mulţime la fosta școală a lui Robin - prea multe. Din cauza asta 
sunt așa disperată să mă întorc la muncă. 

De îndată ce cuvintele îmi ies pe gură, îmi dau seama că a 
fost un lucru greșit să spun asta. Și felul decisiv în care Jessica 
se întoarce și pleacă de lângă mine îmi confirmă acest lucru. 


9. 


Zora nu mă consolează deloc. Rânjește în timp ce îi povestesc 
ce s-a întâmplat. Sunt aproape tentată să o înghiontesc, 
cortizolul încă alunecând prin mine de la tensiunea întregii seri. 
Îmi înec impulsul într-o înghiţitură mare de vin, îmi umplusem 
un pahar din sticla pe care Zora o deschisese în faţa ei pe masa 
din bucătărie. 

După ce am golit jumătate de pahar dintr-odată, încep să văd 
puțin mai bine partea amuzantă a serii și furia îmi trece. Totuși, 
Zora arată încă insuportabil de îngâmfată, și după mai multe 
sorbituri, mă aplec în faţă. 

— De ce ai pe faţă expresia aia antipatică de ti-am spus eu? 

— Pentru că ţi-am spus eu, zice Zora. De la început era 
evident că vor fi groaznici. Nu știu de ce te-ai gândit că această 
școală va fi o idee bună, chiar nu știu. Am urât-o în urmă cu 
treizeci de ani - cu greu s-ar fi putut îmbunătăţi, nu-i așa? 

— Las-o baltă, Zora. Știi că nu am altă soluţie. Nu am starea 
necesară. Putem vorbi despre asta altă dată? 

— Dar m-ai întrebat de ce am faţa asta! S-a lăsat pe spate în 
scaun și și-a încrucișat braţele. Mai exact, când o să vorbim 
despre asta cum trebuie? Nu ai venit aici doar din cauza 
testamentului mamei tale. Fiica ta se simte mizerabil; tu, de 


VP - 39 


asemenea, detești situaţia. De ce dracu' faci asta? Ce s-a 
întâmplat cu Andrew? 

Nu am văzut-o niciodată atât de serioasă. Toţi anii de 
prietenie cu Zora, toate momentele în care am discutat despre 
problemele noastre... aceasta este prima dată când mă simt 
atât de nesigură să îi povestesc ce s-a întâmplat. 

— De ce nu vrei ca eu să știu, Sadie? 

Îmi privesc prietena, amintirea tuturor conversaţiilor pe care 
le-am avut se adună în mintea mea. Momentele în care Zora mă 
convingea să nu fug de acasă, să fiu calmă în faţa celor mai 
puternice provocări ale Lydiei. Consolarea pe care mi-a oferit-o 
atunci când Lydia a fost clară că trebuie să aleg între a deveni 
mamă și a o avea pe ea ca mamă, o înstrăinare potenţială fiind 
o promisiune, nu doar o ameninţare. 

— Nu am spus nimănui ce s-a întâmplat. 

— Sunt prietena ta cea mai bună, Sadie. Știi că te poţi baza 
pe mine. Și te cunosc - nu ţi-ai distruge familia pentru ceva lipsit 
de importanţă sub nicio formă. Trebuie să fie ceva important. L- 
ai găsit în pat cu altcineva? 

Scutur din cap. 

— Imi doresc să fi fost așa direct. Adică, mă gândesc că se 
petrecea ceva de genul acesta, comportamentul lui devenise 
fără interes. Dar nu din cauza asta am plecat... 

Mai iau o înghiţitură de vin. Dintr-odată simt nevoia disperată 
de a împărtăși povara a ceea ce s-a întâmplat. Dar frica încă mă 
face să fiu reticentă. 

— Dar vorbim despre Andrew aici. Andrew, produsul unui 
cămin destrămat, cel mai loial bărbat de pe fața pământului. 

— Așa cum zice toată lumea. 

— Uite, nu spun că nu te cred. Ce-a făcut? 

Mă foiesc pe scaun. Pot să îi spun cum a început, măcar. 

— A devenit din ce în ce mai distant față de mine, în ultimii 
ani. Nu pot să îmi amintesc prima dată când mi-am dat seama - 
a fost destul de dificil după ce a murit mama. 

Zora mormăie cu simpatie. 

— Îmi amintesc. 

— Nu pot să spun cu exactitate când anume. Vorbea la 
telefon îndelung, noaptea, închis în biroul lui. Nu își lăsa 
niciodată telefonul nesupravegheat. Și apoi a încetat să se mai 
uite la mine. 


VP - 40 


— Ce? 

— A încetat să se mai uite la mine. Am avut o ceartă urâtă în 
urmă cu doi ani când am aflat despre testament, ce condiţii a 
impus Lydia. El credea că ar trebui să acceptăm imediat. Am 
spus nu. A fost îngrozitor când a aflat că am contactat totuși 
școala, într-un final, dar că nu aveau niciun loc disponibil - așa 
cum ţi-am spus. Și la puţin timp după asta, a încetat să se mai 
uite la mine. A fost ca și cum aș fi încetat să exist. 

— Nu înțeleg. 

— În ultimii ani, Andrew a refuzat să se uite la mine. A devenit 
de teflon, o suprafață impermeabilă. Cu totul politicos, cu totul 
de ajutor, făcând toate lucrurile pe care le făceam de obicei. Dar 
nu se uita la mine. 

Zora e tăcută. 

— Vezi, știam că nu vei înțelege. Zora rămâne tăcută încă 
puţin. Nu spui nimic? 

— Nu sunt foarte sigură ce să spun, zice Zora. Îți oferea 
tratamentul silențios? Asta se întâmpla? 

— Nu. Nu tratamentul silențios. Vorbea cu mine. Sau mai 
degrabă, îmi vorbea. Pur și simplu, nu avea nimic important de 
spus. Era totul fără substanţă. Administrare. Cumpărături. Nimic 
substanțial. 

— Dar încă vorbea cu tine? spune Zora. 

— Da. Dar era ca și cum el nu era acolo. Am încercat, Zora. 
Am încercat totul. Am încercat să sugerez să ieșim la întâlniri, 
am gătit mâncare sofisticată - am încercat chiar să îl seduc de 
câteva ori. 

Rămân tăcută, mi se face rușine amintindu-mi felul în care 
aproape că s-a uitat la mine, cu o blândețe resemnată în 
gesturile sale pe când îmi înmâna o cămașă de noapte ca să mă 
acopăr înainte ca el să se întoarcă. 

— Oh, Doamne, vrei să spui că nu mai făceaţi nimic? 

Respir adânc, aprob din cap. 

— Am pus-o pe seama presiunii de la muncă. Am încercat, de 
asemenea, să dau vina pe acele telefoane de la muncă, noaptea 
târziu. Dar apoi... Fac o pauză. Apoi, au fost câteva nopţi când el 
nu a venit acasă. 

— Și? 

Zora bea o înghiţitură, apoi alta. 


VP - 41 


— L-am urmărit. Am trimis-o pe Robin la o petrecere în 
pijamale și l-am așteptat până a plecat de la birou, apoi l-am 
urmat. Asta a fost săptămâna trecută. 

— Ai văzut ceva? Ă 

Mă uit la Zora, nu o văd pe ea. Il văd pe Andrew, ceafa lui, 
panta umerilor să-i pe când mergea în fața mea spre metrou, 
felul în care urca scările două câte două la ultima stație, 
sărindu-le, de parcă abia aștepta să ajungă la destinaţie. ȘI 
părul blond al femeii pe care o întâlnea, strălucitor în după- 
amiaza mohorâtă. 

Mă concentrez din nou la Zora și aprob din cap, o dată. Ea nu 
mai întreabă altceva. 

— Deci, avea o aventură, spune ea cu determinare. Chiar 
trebuia să pleci? Nu ar fi trebuit să rămâi și să îl înfrunţi? 

M-am uitat la ea, pustiită. 

— Am făcut-o. L-am înfruntat. 

— Ce-a spus? 

— A râs, Zora, spun eu. Doar a râs de mine. Apoi a plecat de 
acasă. A dispărut câteva ore. Telefonul îi era închis. Și când s-a 
întors, a fost de parcă era cu totul altă persoană. Ca și cum 
altcineva preluase controlul asupra corpului său. 

Simt un fior gândindu-mă la asta acum, la răceala din ochii 
lui, la felul în care s-a uitat la mine de parcă aș fi fost o străină. 
Primul contact vizual pe care îl avusesem de luni bune, iar eu 
tremuram sub disprețul lui. „Da, mă fut cu altcineva. Și vreau să 
pleci. Dacă nu pleci în weekendul ăsta, dacă nu o iei și pe Robin 
cu tine, o iau departe, undeva, și n-o mai vezi niciodată”. 

Inspir profund, îi repet Zorei cuvintele lui. 

— Ei, haide, spune ea. Astea sunt prostii. Nu putea să facă 
asta. 

— Poate că nu, zic eu. Dar l-am crezut. Nu puteam să-l 
opresc. Mi-a demonstrat asta, în ziua următoare. Cineva a luat-o 
pe Robin de la școală cu acordul lui - o femeie blondă, mi-a spus 
ea după aceea -, a dus-o la Andrew, și el a ţinut-o câteva ore 
indisponibilă. Ambele lor telefoane erau închise. Nimeni nu-i 
văzuse. Eram foarte tulburată. 

— Asta sună foarte urât, spune Zora. 

— A fost cea mai groaznică seară din viaţa mea, spun eu. Ai 
crede că ar trebui să fi fost nemaipomenit, să o văd acasă în 
siguranţă, dar acela a fost aproape cel mai înfricoșător moment 


VP - 42 


dintre toate. O convinsese că era ceva absolut normal, doar un 
răsfăţ la cinema seara - chiar a determinat-o să-și închidă 
telefonul ca să nu-i deranjeze nimeni. Ea a venit ţopăind și eu n- 
am putut să spun nimic din ce-mi doream să zic. N-am vrut s-o 
sperii. Atunci am realizat că mă luptam cu ceva ce nici măcar nu 
înțelegeam. Pe atunci, aveam oferta pentru locul lui Robin, casa 
- poţi să mă învinuiești că am venit aici? 

Se uită la mine un moment și oftează. 

— Mă gândesc că ar fi trebuit să îl înfrunţi cu curaj. Dar în 
același timp... Trebuie să fi fost terifiant să nu știi unde era 
Robin. 

Mă cutremur amintindu-mi felul în care am fugit de la școală 
când am conștientizat că Robin dispăruse, încercând să îi sun pe 
amândoi, iar și iar, imaginaţia mea luând-o la fugă odată cu 
mine la gândul a ceea ce i s-ar fi putut întâmpla. 

— Totul a fost orchestrat pentru a ne aduce aici. Asta a fost 
cealaltă chestie - și-a petrecut toată seara spunându-i despre 
minunata aventură pe care urma să o aibă, că mutarea în 
Regatul Unit va fi grozavă, că totul era hotărât, și că noi doi 
eram foarte fericiţi cu asta. Așa că atunci când s-a întors, ea era 
resemnată cu mutarea. Ce puteam să fac? Cu greu aș putea să 
îi zic ce nenorocit e tatăl ei. A fost picătura care a umplut 
paharul. L-am suportat ani de zile. Dar nu mai e acolo. Nimic nu 
mai e acolo. 

Ea continuă să mă privească. 

— Totuși, nu are niciun sens. De ce s-ar comporta așa? 

— Nu am nicio idee, Zora. Nici cea mai mică idee. S-a 
schimbat mai mult decât ai vrea să crezi. Nu mai este bărbatul 
cu care m-am căsătorit. 

Mă ridic, direct în faţa Zorei. Ea își întoarce capul. 

— Nici tu nu te uiţi la mine, îi spun, așteptând un răspuns. 

Zora își ţine capul plecat. Aerul se îngreunează între noi. 
Oftează, sprijinindu-se de canapea. 

Mă întorc cu spatele, îmi fac de lucru cu o altă sticlă de vin. 
Nu mă întorc până ce nu sunt sigură că expresia feței mele este 
sub control. După ce i-am umplut paharul, într-un final, mă așez 
din nou. 

— Oricum, zice ea. Hai să schimbăm subiectul. Cred că ţi-am 
găsit ceva de muncă. 

Toată dușmănia mea se disipează. 


VP - 43 


— Serios? 

— Serios. Urmează un proces, abuz sexual asupra unui minor 
într-o școală din centrul Londrei. Profesor, elevă. El este fiul unui 
judecător și ei plătesc. Barbara Carlisle conduce cazul. lţi 
amintești, consilierul juridic al reginei? 

— Am văzut-o zilele trecute când am fost la birou, îi spun. 
Deși mi-am ţinut capul în jos. 

— Ei bine, ne-au fost servite mai multe dovezi pentru a merge 
mai departe. Cazul în sine este destul de direct, dar cineva 
trebuie să treacă prin toate astea, și nu va fi Barbara. Urma să 
pun pe cineva de la birou să se ocupe, dar ea a fost de acord că 
ar putea fi de ajutor să folosim un stagiar, așa că... 

Am trecut de la a vrea să o scutur pe Zora la a o îmbrăţișa 
puternic, vărsând vin din paharul ei pe bluza mea în timp ce 
făceam asta. 

— Când încep? o întreb. 

— O să iau asta ca pe un da, spune ea, râzând. 

— Da. Da, te rog, îi spun. Mi-ar plăcea asta. Singura problemă, 
la care tribunal? Nu am găsit niciun after school, încă. 

— Abia ai ajuns aici, zice Zora. la-ţi o pauză. Este în Londra 
Interioară. Drept în jos pe Northern Line până la Elephant and 
Castle - va fi bine. Nu sunt sigură când te vor chema, mai exact. 
Îți voi trimite instrucţiunile mâine, iar după asta va depinde de 
Barbara să te contacteze. Îmi imaginez că va fi destul de 
curând, totuși. Este destul de mult material de parcurs. 

— Îţi rămân datoare pentru asta, îi spun. Serios că da. Abia 
aștept să mă întorc la tribunal. Mi-a lipsit așa mult! 

— Era și timpul. E așa păcat că voi, toate avocatele, o dați în 
bară imediat ce faceţi copii, să știi! 

— Bărbaţii nu ne prea ajută, spun eu. Cu greu aș putea, pe 
neașteptate, să mă ocup de un proces cu arme, în Nottingham, 
de două săptămâni, nu-i așa? Andrew nu ar fi renunţat la muncă 
pentru a sta acasă. 

— Presupun că nu, spune Zora. Oricum, va fi plăcut să te 
avem iar la bară. Abia aștept să lucrăm împreună din nou. 

— Și eu, îi spun, și o îmbrăţișez încă o dată. 

De data aceasta, nu îi mai vărs vinul. 


DUMINICĂ, 09.35 


VP - 44 


Alt coșmar. Fără formă, fără chip; teroarea se ivește peste 
mine, învârtindu-se la orizont. Mă trezesc, simt pleoapele grele, 
groaza aproape. 

Cafea, duș, simţurile mele neliniștindu-se. Nu ar fi trebuit să 
sune până acum? Nu e timpul ca ea să fie acasă? O vreau 
acasă, asta e sigur. Casa e prea liniștită fără ea. 

Altă cafea. Nervii încă îmi zbârnăie. 

Dacă aș fi putut măcar să apăs pe un buton, să văd unde este 
ea pe un ecran... Dar nu. Nu voi fi una dintre acele mame. Nu 
sunt o mamă-elicopter. Nicio actiune secretă de recunoaștere - 
fără cipuri, fără dispozitive de urmărire. Nu voi lăsa ca ceea ce 
s-a întâmplat să îmi distrugă încrederea. Și nici liniștea 
sufletească. 

Asta e o glumă. Sunt o pisică pe un acoperiș de tablă încinsă, 
fugind dintr-o cameră în alta, în pustietatea intensă. De îndată 
ce va ajunge acasă, nu o voi mai scăpa din ochi niciodată. Find 
My Friends, Life360 - îi voi implanta un cip în brat dacă voi 
putea. 

Timpul trece. Încet, încet, indiferent de ceea ce fac pentru a 
încerca să umplu această perioadă. Imi ridic telefonul, îl pun jos 
din nou. Încă e devreme. Prea devreme. Încă nu e momentul să- 
mi fac griji. Nu va fi niciodată timp să-mi fac griji. Aia a fost 
atunci, asta e acum. A avut un weekend plăcut în afara casei și 
este pe drum înapoi. Totul este bine. 

O pisică urlă afară și eu sar speriată, îmi reiau ritmul, 
fereastră după fereastră, în timp ce aștept și aștept. 


10. 


— Te-ai înecat cu o bucată de ou? spune Robin în timp ce 
stăm în autobuz mergând spre școală, în ziua următoare. 

— Da. 

— Și toată lumea era îmbrăcată în fuste și rochii? 

— Da, îi spun. Nu trebuie să pui sare pe rană. 

— Au, zice Robin. 

Râd și mă simt mai bine în legătură cu seara precedentă 
pentru prima oară. „Au” este cel mai bun răspuns. 

— Și casa mamei lui Daisy e foarte frumoasă? 


VP - 45 


— Da, este încântătoare. Ti-am spus deja toate astea, zic eu. 

Poate că mă simt mai bine cu privire la evenimentele care s- 
au petrecut, dar nu înseamnă că vreau să stărui asupra lor. 

— Cu cine ai vorbit? 

— Nu sunt foarte sigură. Au fost multe nume. Cineva pe nume 
Jessica. 

Amintirea disprețului Jessicăi taie drept prin mine. 

— Cred că este mama Portiei, spune Robin. Portia este una 
din Grup. 

— Corect, spun eu, punând numele deoparte, încă disperată 
să obțin cât mai multe informaţii despre școală, cele pe care 
Robin e dispusă să le împărtășească, încercând în același timp 
să nu par așa de disperată. Ce este Grupul? 

Mă aştept ca Robin să ţipe la mine mai degrabă decât să îmi 
răspundă, dar în loc să răbufnească, Robin se gândește la asta 
un minut. 

— Sunt fetele care decid cine cu cine vorbește și unde stă 
fiecare. 

— Dar nu-i poţi lăsa pe alţii să-ţi spună ce să faci! 

Cuvintele izbucnesc înainte să le pot opri. 

— Mamă, spune Robin, cu chipul întors. 

— Serios, acum. Nu are cum să fie un comitet central care să 
decidă cui i se vorbește. Nu se poate întâmpla așa ceva. Voi 
discuta la școală despre asta, îi spun. 

Panica începe să prindă contur, furia, de asemenea, 
răsuflarea mea este rapidă. 

— Le spun celorlalte să nu-ţi vorbească? 

Liniște din partea lui Robin. Chipul îi este încă întors. 

— Robin, uite-te la mine. Le spun celorlalte să nu vorbească 
cu tine? 

— Promite-mi că nu te vei duce la școală. 

Tonul ei este implorator, iar eu renunţ. 

Nu mai vorbim până când ajungem la colţul școlii. Robin fuge 
de lângă mine fără să-și ia rămas-bun. Mă lasă clipind, 
îngrijorarea mi se infiltrează până la oase. 

Îmi scot telefonul din buzunar, sperând că voi găsi un mesaj 
de la birou în legătură cu procesul, când două femei trec pe 
lângă mine, una dintre ele prinzându-mi cotul atât de puternic 
încât îmi scap telefonul. Pe când mă aplec să îl ridic, o aud pe 
una dintre ele râzând, cealaltă spunându-i să facă liniște. Mă 


VP - 46 


ridic în picioare și îmi pun telefonul direct în buzunar, pregătită 
să explodez. Cele două femei s-au întors spre mine. Una dintre 
ele este Jessica de la petrecere. 

— Mâine-dimineaţă este o întâlnire la cafea pentru a discuta 
despre Târgul de Crăciun, printre altele. Dar nu cred că vei fi 
interesată, spune ea, din moment ce urăști activităţile de 
voluntariat. 

Femeia din stânga Jessicăi chicotește. 

Simt cum căldura se ridică în obrajii mei. Îmi doresc să le 
spun să se ducă la dracu', dar gândul la Robin mă reţine. Știu că 
ea își dorește să depun mai mult efort. 

— Voi fi acolo. Unde se ţine? 

Jessica și prietena ei se uită una la cealaltă, ridicând din 
sprâncene. 

— Bravo ţie, spune Jessica. Îţi voi trimite un e-mail. Nu este 
corect ca Julia să se ocupe de toate. 

Și fără alte cuvinte, cele două femei se îndepărtează. Stau la 
colț, puţin ameţită, cu mâinile încleștate în buzunare. Abia când 
simt o durere bruscă în palmă îmi dau seama că, probabil, sticla 
telefonului s-a spart. Privesc în mână - un mic fir de sânge, 
nimic altceva. Trebuie să fiu mai atentă. 

e 

Până când mi-am reparat ecranul telefonului și am făcut curat 
în casă, se face timpul să o iau pe Robin de la școală. Îmi pun 
haina când îmi sună telefonul. 

— Doamna Roper? Sunt Kristen Glynn. De la firmă. 

— Da, doamna Roper la telefon. Bună, Kristen. 

O pauză. 

— Toate detaliile sunt puse la punct, doamnă. Zora Gaunt a 
păstrat legătura. Nu sunt sigură ce anume vi s-a spus, dar veţi fi 
jurisconsult alături de Barbara Carlisle în acest proces, 
consilierul juridic al reginei - vă aduceţi aminte de ea din 
perioadă petrecută la birou? 

— Da, îmi amintesc. 

Pot simţi tensiunea risipindu-se, umerii mei înmuindu-se din 
locul în care îi tineam încordaţi puternic, până aproape de 
urechi. Măcar un lucru merge bine. 

— Ei bine, are un proces de abuz de încredere. Apără un 
profesor acuzat că a avut o aventură cu una dintre elevele sale. 

— Ce vârstă are eleva? întreb eu. 


VP - 47 


— Șaptesprezece ani, spune Kristen. Barbara urma să se 
descurce singură, dar de curând au apărut o grămadă de 
materiale noi și cineva trebuie să le sorteze. Este un caz bun. 
Începe săptămâna viitoare. 

— Da, Zora mi-a dat niște detalii. Sună grozav. 

— Bine. Este în regulă dacă veniţi mâine-dimineaţță? 

În jur de zece? 

— Da. Este absolut perfect. Ne vedem atunci, îi spun. 

Stau la masa din bucătărie, triumfătoare. Este de muncă. Un 
proces serios. Mă voi întoarce la birou, înapoi, la tribunal. După 
cazul acesta, vor urma altele. Poate că lucrurile se vor așeza la 
locul lor. 

e 

Acest sentiment pozitiv dăinuie de-a lungul drumului până la 
școală pentru a o lua pe Robin, apoi înapoi, acasă, și în timp ce 
mâncăm paste cu sos de roșii clasice. Supraviețţuiește chiar și 
tăcerii lui Robin, care continuă pe tot parcursul serii, dornică să 
evite orice conversaţie despre ziua de la școală când se ascunde 
în camera ei, ieșind doar pentru a mânca rapid pastele înainte 
de a dispărea din nou la etaj. Știu că ar trebui să încerc să 
vorbesc cu ea, dar este evident că nu vrea să fie deranjată și nu 
am puterea necesară pentru a forța această situaţie. Stau la ușa 
camerei sale, ascultând-o cum vorbește pe FaceTime cu 
prietenii de la fosta școală, ciripit de voci, cu râsete ocazionale, 
și îngrijorarea se estompează în mintea mea. 

Toate sentimentele pozitive mă părăsesc când deschid un e- 
mail, seara, târziu, care conţine detaliile cafelei de dimineață. 


08.30 la Café Marche, camera privată din spate. Vom discuta 
despre Târgul de Crăciun și alte evenimente - ne punem mintea 
la contribuției 


08.30. Când eu trebuie să fiu la birou la zece. Am avut atât de 
puţine lucruri de făcut, nicio programare, nimic de făcut decât 
să o târăsc pe săraca Robin la școală și înapoi acasă, și acum, 
exact când lucrurile încep să se așeze, trebuie să fiu în două 
locuri în același timp. Îmi pun capul în mâini câteva momente, 
înainte să îl scutur pentru a-mi limpezi mintea. Asta nu eo 
problemă. Pot să merg la cafeaua de dimineaţă pentru douăzeci 
de minute, mă ofer să am grijă de o tarabă sau orice urmăresc 


VP - 48 


părinţii, apoi mă grăbesc către metrou și voi ajunge la timp. Și 
dacă sun la birou și anunţ dinainte, sigur Barbara nu se va 
supăra. Nu e ca și cum sunt la tribunal; va fi bine. Aproape îmi 
cred propriile asigurări. 

Dar în acea noapte abia pot să dorm, sfâșiată între cele două 
scenarii, o spirală nesfârșită de neliniște. La patru dimineața, 
când m-am convins că celelalte mame vor râde de mine în timp 
ce mă gonesc din cafenea și că Barbara și Kristen își vor uni 
braţele pentru a nu mă lăsa să intru în birou, în primul rând, 
țipând ai întârziat, ai întârziat, renunţ la ideea de somn și mă 
ridic, înfășurându-mă într-o pătură pe canapeaua dură din living 
și holbându-mă la perete până când e timpul să o trezesc pe 
Robin. 


11. 


Robin este mai vorbăreaţă pe drumul spre școală. Fac tot ce 
pot ca să evit orice întrebare care o poate supăra, delicată ca o 
coajă de ou. Chiar dacă tot ce povestește are legătură cu vechii 
săi prieteni, și nu cu faptele actuale, sunt ușurată că este mai 
veselă. Copiii se adaptează mai ușor. Chiar și vocea ei începe să 
se schimbe, jargonul din fosta școală primară folosit tot mai rar, 
măruntul accent american începând să dispară. În autobuz se 
apleacă mai aproape de braţul meu decât de obicei, iar eu mă 
las într-o parte spre ea, puţin, nu prea mult, încercând din greu 
să păstrez echilibrul fragil dintre noi. 

Mă ridic prima când autobuzul ajunge în staţie; Robin e în 
spatele meu, iar pe când autobuzul oprește, ea se prinde de 
bara din faţa mea. Nu remarc nimic la început, apoi mă 
concentrez mai atent la unghiile lui Robin. Sunt roase din carne, 
colțuroase și sângerii pe margini, de parcă ar fi tras de piele și 
și-ar fi ros unghiile. Imi pun mâna peste a ei, acoperindu-i 
degetele, încercând să nu îi arăt lui Robin că am observat. 
Degetele ei se strâng, iar când, în cele din urmă, autobuzul se 
oprește, își retrage mâna. De îndată ce coborâm din autobuz, ea 
se îndepărtează fără să îmi spună la revedere. Echilibrul e 
restaurat. Dar nu într-un mod bun. Oftez și mă îndrept către 
cafeaua de dimineață, înspăimântată în adâncul sufletului. 


VP - 49 


Stau în camera privată din spatele cafenelei, ciugulind dintr- 
un croasant pe care l-am luat dintr-o grămadă uriașă aranjată 
pe o masă mare, de lemn. Masa este înconjurată de femei pe 
care aproape le recunosc de la petrecere, deși nu îmi amintesc 
prea multe nume. Este evident că nici ele nu și-l amintesc pe al 
meu, doar câteva persoane au spus bună când am ajuns. 
Singurele pe care le pot numi sigur sunt Julia și Jessica, cea care 
se agită în jurul platoului cu produse de patiserie pentru micul 
dejun, aranjând grămezi și mutând produse pentru a umple 
goluri. Nu că există cu adevărat goluri pe care să le umple - ca 
și în urmă cu două seri, eu sunt singura care mănâncă. 

Cele două femei stau una lângă alta, discutând ceva între ele, 
cu voci joase. Nu pot să înţeleg ce își spun, este greu să aud 
peste masă, dar la un moment dat, pare că discută în 
contradictoriu, chipul Jessicăi se face roșu, cu buzele strânse, pe 
când Julia vorbește cu ceea ce pare a fi o mare expresivitate, 
deși cuvintele ei sunt imperceptibile. 

Zâmbesc cu speranţă de fiecare dată când cineva aruncă o 
privire în direcţia mea, dar nimeni nu se deranjează să mă ia în 
considerare, ochii lor trecând peste mine ca și cum nu sunt 
acolo. Îmi scot telefonul ca să nu par atât de mult o piesă de 
rezervă, și verific ceasul. Este 08:40 deja. 

Îmi dreg glasul, la naiba cu îndrăzneala mea. 

— Pardon, scuzaţi-mă că vă întrerup. Mă întrebam doar... 
Urmează să începem în curând? Eu... 

— Le așteptăm și pe celelalte. 

— Celelalte? 

— Mai sunt câteva de venit. Așa că ne pare rău dacă te 
reținem de la ceva mai important, spune Julia, tonul ei 
dispreţuitor. 

— Este foarte important ca toată lumea să fie aici, zice 
Jessica. Ne place să facem totul împreună anul acesta. 

— Bineînţeles, spun eu, încercând să par conciliantă. 

Evident, fără succes. Jessica nu pare împăciuitoare, buza 
tresărindu-i și încrucișându-și braţele peste piept. Se uită fix la 
mine încă un moment înainte ca atenţia să îi fie atrasă de o 
mișcare la ușă. 

— Și iată-le, spune ea. 

Cele nou-venite se apleacă spre mâncare, apoi se retrag. Julia 
își drege glasul și ridică un clipboard. 


VP - 50 


— Începem cu începutul. Vreau să sugerez să facem o regulă 
absolută că nu vom discuta nimic ce are de-a face cu presiunile 
considerabile pe care le avem de înfruntat. Nimic nu este mai 
important decât să ne păstrăm unite pentru binele fetelor 
noastre. Suntem de acord cu asta? 

Murmure de aprobare. Arunc o privire discretă către telefonul 
meu - cincisprezece minute până când trebuie să plec neapărat. 

Julia continuă. 

— Așa cum am spus marți seara, anul acesta avem de depășit 
o limită mare la Târgul de Crăciun. Va trebui să lucrăm extrem 
de mult pentru a ne asigura că vom ajunge unde ne-am propus. 

Încă un rând de aprobări circulă de-a lungul mesei, capetele 
coafate mișcându-se la unison. Dar înainte ca Julia să continue, 
este întreruptă. 

— Mă scuzaţi, avem un nou părinte aici? Este o persoană pe 
care nu o recunosc. 

Mă întorc să mă uit la vorbitor, o femeie cu șuvite aurii, 
purtând un top și colanţi de fitness - bine strânsă în lycra. 
Femeia pare mâhnită. 

Nimeni nu răspunde, iar eu devin ușor conștientă că toți ochii 
sunt fixaţi pe mine. Mă foiesc pe scaun, neliniștită de inspecția 
lor, așteptând ca Julia să mă prezinte. Nicio prezentare nu are 
loc. Incerc să nu reacţionez, dar suspansul devine de 
nesuportat. 

— Sunt Sadie. Robin este fiica mea. Ea abia a început, spun 
eu, vocea mea subțiindu-se spre final. 

— Cum ai reușit să găsești un loc? A fost din cauză că... 

Mai multe șușuieli. Mai puternice de data aceasta. Nu văd 
cine a pus întrebarea. 

— A intervenit o schimbare de planuri. M-am mutat în oraș cu 
Robin. Am sunat și se pare că era un loc liber. A fost totul în 
ultima clipă, spun eu. Nu am nicio idee de ce era un loc 
disponibil. Mă gândesc că oamenii se mută. 

Mă uit în jur la chipurile care mă privesc. 

— Da, probabil, spune Julia. Putem să ne întoarcem la subiect, 
vă rog? 

Își lipește un zâmbet pe faţă. 

— Am hotărât că tema târgului de anul acesta va fi... clopoței! 
Va rămâne la latitudinea fiecărui deţinător de tarabă cum 
interpretează asta. 


VP -51 


Se produc foieli de-a lungul mesei. 

— Voi aloca tarabe în funcţie de clase, ca de obicei, și voi lăsa 
să circule o listă în timp util. Ca noutate, am în vedere 
extinderea competiţiei de rochii sofisticate pentru a include și o 
categorie pentru părinţi. 

Foielile devin mult mai evidente. 

Trebuie să fie aproape 09.00 deja. Julia este la jumătatea 
discursului. Mă simt prizonieră complet. Bineînţeles că e mai 
important să ajung la birou, dar am avut deja parte de un 
început foarte prost cu oamenii aceștia. Cu greu aș putea să 
plec în mijlocul discuţiilor, îmi scot telefonul pentru a verifica 
ceasul din nou, când devin conștientă de liniștea din cameră. 
Îmi ridic privirea pentru a o vedea pe Julia uitându-se fix la mine, 
cu sprâncenele ridicate. 

— Fără telefoane, te rog. Avem o politică strictă de a nu folosi 
telefoanele la aceste întâlniri, spune Julia. 

— Da, sigur, voiam doar... 

— Pune-l deoparte, te rog, spune Julia, cu un zâmbet plin de 
dulceaţă pe chip, dar cu atâta forță încât fac exact ce îmi spune, 
împingându-mi telefonul adânc în buzunar. 

Julia aprobă din cap și continuă să vorbească. 

— Ce trebuie să hotărâm acum sunt premiile de la tombolă și 
voluntarii care să se ocupe de fiecare tarabă. Reprezentanţii 
formali, veţi putea să îmi daţi nume până la sfârșitul 
săptămânii? 

Capetele aprobă în același timp, mâinile scriind furioase în 
agende. 

— Sadie, vei putea să coordonezi premiile pentru tombolă? 
Asta ar trebui să fie suficient de ușor pentru tine și îţi va oferi 
posibilitatea de a discuta cu o mulțime de oameni la școală, a 
spus Julia. 

— Nu aș putea, spun eu, cuvintele ieșind înainte ca eu să le 
pot opri. 

Prea mult efort pentru a face o impresie bună. 

Toată lumea se uită la mine, străpungându-mă cu privirile. 
Jessica este atât de entuziasmată că practic ţopăie pe scaun. 

— Speram să fac eu asta. Am niște idei fantastice. 

Încerc să zâmbesc. 

— Jessica ar fi mult mai bună decât mine. Nu am idee pe cine 
ar trebui să abordez. 


VP - 52 


Julia se uită la mine, apoi la Jessica, expresia ei fiind una 
gânditoare. 

— Speram ca tu să te ocupi de coordonarea tarabelor, Jessica 
- ai făcut o treabă atât de bună anul trecut. Poate ai putea să 
discuţi ideile tale cu Sadie și ea poate continua de acolo? 

O privește pe Jessica, aceasta aprobă din cap, sfâșiată în mod 
evident între bucuria provocată de compliment și furia că mie 
mi s-a oferit lucrul pe care și-l dorea ea. Îmi aruncă o privire 
josnică. 

— Bun, deci asta s-a aranjat, spune Julia, trecând la următorul 
subiect ca și cum implicarea mea e o înțelegere încheiată. 

Mă gândesc serios la asta un moment, șovăind dacă să fiu 
agresivă atât de devreme. Dar șovăi și mai mult să fiu târâtă 
într-o sarcină chinuitoare cu cineva care este evident că nu își 
dorește să lucreze cu mine. Îmi dreg glasul și o întrerup pe Julia. 
_ — mi pare rău, spun eu, dar nu voi putea să ajut cu asta. 
Incep un nou job... de azi, de fapt. O să stau deoparte la acest 
târg și o să încerc să îmi dau seama ce pot face și cine sunt 
oamenii. Cu siguranţă că o să mă ofer voluntar semestrul viitor. 

Julia mă privește complet uimită. Mă întreb când a fost ultima 
dată când cineva i-a spus nu. Trece repede mai departe 
împărțind mai multe responsabilități participanţilor doritori și 
încheie ședința. Mă ridic în picioare, nerăbdătoare să ies repede, 
și privesc în jur verificând să nu fiu totuși prima care pleacă. 
Grămezile de mâncare sunt abia atinse, doar o femeie din 
celălalt capăt al mesei ciugulește dintr-un croasant, cu firimituri 
pe buză. Încremenesc, holbându-mă la femeia care este 
pregătită să arate grupului slăbiciunea de a-i fi foame. Femeia 
mă privește și zâmbește. Eu mă înroșesc, privesc în altă parte. 
Râsete se aud din altă parte a mesei și mă grăbesc să plec, 
aproape ieșind pe ușă când Jessica mă strigă. 

— Incă nu ai plătit, spune ea. 

— Oh, scuze - nu mi-am dat seama. O hârtie de cinci ar trebui 
să fie suficient? 

Caut în geantă și scot o bancnotă mototolită. Jessica se uită 
disprețuitor spre ea. 

— Sunt treizeci de lire, te rog. 

— Cât? 

— Treizeci de lire. Trebuie să acoperim mâncarea. 

— Dar nimeni nu a mâncat mâncarea... mormăi eu. 


VP-53 


Caut în continuare și mai găsesc câteva bancnote, 
împingându-le în mâna Jessicăi. Mă întorc să plec, dar pe când 
fac asta, observ din nou munţii de produse de patiserie 
nemâncate, și înainte să-mi pot controla impulsul, iau un 
șerveţel și îl umplu cu croasanţi și pateuri cu ciocolată. Le aud 
pe femei murmurând în jurul meu, dar mi-a ajuns, cele treizeci 
de lire sunt picătura care a umplut paharul - la naiba, voi lua 
câteva cu mine. 

— Doamne, spune cineva în spatele meu. 

— Ce crezi că faci? întrebă Jessica. 

— lau câteva pateuri pentru care tocmai am plătit, spun eu, 
cu bărbia ridicată. Se poate? 

— Ei bine, adică, e mai degrabă neobișnuit. Nu e genul de 
lucru... 

Cuvintele Jessicăi se pierd. 

— Julia! Julia! Această mamă nouă vrea să ia la pachet. 

— Să ia la pachet? spune Julia, cu sprâncenele ridicate. 
Pardon? 

Se uită la mine plină de dispreţ. Strâng mai tare șervețelul cu 
pateuri, înfruntându-i privirea cu fermitate. După un moment, 
Julia se uită în altă parte, îndepărtându-și părul cu un gest 
sfidător. 

— În mod normal, spune ea, resturile noastre ar fi dăruite 
oamenilor fără adăpost. Știu că sunt întotdeauna foarte 
recunoscători. Dar poate că nevoia ta este mai mare. 

— Nu voiam să fie aruncate la gunoi, spun eu. Dar nu vreau 
să creez probleme. _ 

— Nicio problemă. Uite - am o pungă la mine. Imi voi goli 
hârtiile. Trebuie să iei mai multe. 

Julia ridică o pungă inscripționată cu etichetele unor designeri 
și răstoarnă conţinutul pe masă înainte să înceapă să îndese 
pateuri și chifle cu pumnul plin în străfundurile ei spaţioase. 
Golește fiecare platou de pe masă, umplând punga atât de mult 
încât mâncarea se varsă pe deasupra. Când e pe cale să 
explodeze, mi-o înmânează cu un zâmbet. 

— Poftim. Asta ar trebui să îţi fie de ajuns. 

Îi zâmbesc și eu, dar pot simţi cum sângele îmi inundă obrajii. 
Murmurând un mulțumesc, mă întind să iau punga, pregătită să 
plec ca și cum totul ar fi perfect normal. Dar când sunt pe cale 
să o apuc, aud un hohot de râs dintr-un colț al camerei. Se 


VP - 54 


oprește rapid, dar nu suficient de repede. Când apuc mânerul, 
mâna mea o atinge pe a Juliei. Nervii mei sunt atât de întinși 
încât îmi smucesc mâna, sar înapoi și conţinutul pungii se varsă 
pe podea. 

Pentru un moment pare că timpul s-a oprit; eu și Julia stând 
deasupra ruinelor bufetului de la micul dejun. Deschid gura, dar 
tot ce iese este o bâlbâială incoerentă, iar eu fug, nici măcar nu 
mă deranjez să încerc să evit mizeria de pe podea, în mână 
având încă șerveţelul plin cu mâncare. 

Doar când sunt afară îmi dau seama că o bucată imensă din 
acele produse de patiserie era străpunsă de tocul pantofului 
meu. Încerc să îl curăţ de marginea trotuarului, dar o pată 
groasă de ciocolată se fixează în golul dintre talpă și toc, sfidând 
toate eforturile mele de a o curăța. 


12. 


Când ajung la birou, este aproape zece și jumătate. Am 
alergat de la stația de autobuz, iar pulsul îmi bubuie în spatele 
ochilor. O salut pe Kristen la recepţie cu o scuză, dar fata doar 
râde și îmi spune să mă așez. 

— Nici Barbara nu a ajuns încă. Nu te voi conduce în biroul ei 
până nu ajunge aici, dacă nu te superi. Nu trebuie să întârzie 
mult. 

Panica s-a risipit. Mă îndrept spre canapeaua lungă de piele 
din zona de așteptare, încă strângând în mână șervețelul cu 
pateuri. Mă uit în jur după un coș de gunoi, înainte de a mă 
întoarce la recepţie. 

— Pot să arunc astea undeva? 

— Sigur, spune Kristen. Le arunc eu. 

Se întinde după șerveţel, iar eu i-l înmânez, ezitând dintr- 
odată să renunţ la premiul meu. Ea se uită la mâncarea din 
interior. 

— Ce e în neregulă cu astea? 

— Nimic, presupun. Sunt puţin strivite. Nu am unde să le pun, 
totuși. 

— Arată bine pentru mine. Voi face o cafea și o să iau unul - 
vrei să mi te alături cât timp aștepți? 


VP-55 


Sunt atât de defensivă de la cafeaua de dimineaţă încât sunt 
pe cale să spun „nu”, suspectând că îmi întinde o capcană, când 
observ că expresia ei este complet lipsită de viclenie, 
entuziasmul luminându-i chipul. Simt cum mă relaxez. 

— Da, te rog. Mi-a plăcea o cafea. Ai niște farfurii? 

O mașină de cafea se află într-o parte a recepţiei, iar Kristen 
se duce acolo și face două cafele, apoi aduce farfurioare pentru 
pateuri. Mi se alătură pe canapea și mâncăm împreună. După ce 
am terminat, îmi șterg firimiturile de la gură și beau niște cafea 
înainte de a-mi drege glasul. 

— Ştii ceva despre acest caz? L-ai întâlnit pe acuzat? 

— Oh, da, spune Kristen. A fost deja la o audiere. Un om 
foarte politicos. Mi se pare așa o rușine! Nu știu cum acea fată 
poate trăi cu ea însăși. 

— Acea fată? 

— Victima. Așa-zisă. Ar trebui să îi fie rușine. Să distrugi viața 
cuiva în felul ăsta! spune Kristen. 

A terminat primul pateu cu ciocolată și se apucă de al doilea. 

Înainte să pot răspunde, ușa de la recepţie se deschide. 
Kristen se mișcă cu o viteză care nu m-aș fi gândit că e posibilă, 
curățând farfuriile și ștergându-și firimiturile de pe buze, apoi 
revenind la locul ei din spatele biroului, cu un zâmbet 
strălucitor. 

Barbara Carlisle intră. De data aceasta, nu mă ascund de ea - 
o întâmpin direct, privind-o cum trebuie. Mai înaltă decât media, 
mai subţire, de asemenea, nu prea s-a schimbat mult în ultimii 
zece ani, doar părul îi este mai alb și liniile verticale din jurul 
gurii sunt mai pronunţate. Încerc să mă curăţ puţin, conștientă 
de firimiturile pe care le port. Încă scutur rămășițele de pe fustă 
când se oprește în faţa mea, cu un zâmbet pe chip. 

— Sadie, mă bucur să te am la bord. Nu mai fugi de la birou 
acum, sper! 

— Mm, da, scuze pentru aia... 

— Ce-ar fi să mergem în biroul meu și să te pun la curent 
pentru a grăbi cazul? 

Se întoarce și trece prin ușile de la recepţie, fără să aștepte 
să vadă dacă o urmez. |i fac cu mâna lui Kristen, murmurând un 
mulțumesc către ea în timp ce merg repede ca să ţin pasul cu 
Barbara. 


VP - 56 


Un rând de scări, altul. Ajungem pe un coridor pe care mi-l 
amintesc foarte bine din anii petrecuţi în firmă - în această 
cameră din stânga mea, am stat cu primul meu supraveghetor; 
acolo, mi-am pregătit primul proces. Trec ușor pe lângă amintiri, 
prin ușa de lemn, întunecată, pe care Barbara o ţine deschisă 
pentru mine la capătul coridorului. 

— Am ajuns, spune ea. Scuze pentru dezastru. Am încercat să 
rezolv câteva dosare. Poţi să vezi de ce e nevoie detine. 

Privesc în jur. Hârtii și cărţi împrăștiate pe fiecare suprafaţă 
disponibilă; și podeaua e acoperită. Camera e suficient de 
luminoasă, cel puţin, lumina pătrunde de la o fereastră înaltă 
care privește spre Essex Street, dar e praf și câteva grămezi de 
cărţi se înclină precar pe pervaz. Sunete din trafic se infiltrează 
prin fereastra deschisă. Și în ciuda interdicţiei de a fuma, în aer 
se simte un miros puternic de ţigări. 

Ca un răspuns la întrebarea mea nerostită, Barbara își 
împinge scaunul din spatele biroului în dreptul ferestrei și se 
așază, aprinzând o ţigară cu o brichetă argintie și trăgând adânc 
înainte de a o îndrepta spre fereastra deschisă. Incerc să îmi 
controlez expresia, dar nu reușesc să o păcălesc, pentru că anii 
în care a examinat martori au învăţat-o să repereze cea mai 
mică minciună. 

— Cine crezi că îmi va spune să mă opresc? spune Barbara 
râzând gros. 

— Presupun că dacă zic eu ceva nu va fi suficient, spun eu. 

— Draga mea, am șaizeci și cinci de ani. Nu m-a omorât până 
acum, zice ea, întinzând pachetul către mine. 

Este tentant. Aproape. Frecarea chibritului, izbucnirea flăcării 
pe când se aprinde, mirosul dulce al primelor fumuri înainte să 
devină grele și stătute. Dar nu pot. 

— Nu, nu, mulțumesc. Nu fumez. M-am lăsat când am rămas 
însărcinată. Nu m-am apucat din nou. Nu îndrăznesc. Nu pot să 
o fac pe jumătate. 

— Ah, da, desigur. Ai făcut un copil. Cariera ta era pe cale să 
aibă un succes foarte mare, iar tu ai rămas însărcinată și ai 
dispărut în America. Nu crezi că a fost mai degrabă o risipă? 

Clipesc, surprinsă de caracterul direct al întrebării. E cum nu 
se poate mai diferită de mamele pe care le-am lăsat în St. John's 
Wood, toate aranjate în costumele de fitness. 


VP - 57 


— Haide, spune Barbara. Stai jos și povestește-mi. Nu am 
înțeles asta niciodată la niciuna dintre voi, fetele. lată-te, unul 
dintre cei mai străluciți tineri avocaţi pledanţi, se iveau procese 
la tribunalul superior, și ai aruncat toate astea pentru un copil. 
Pare mai degrabă un păcat, dacă mă întrebi pe mine. 

Strâng hârtiile de pe al doilea scaun din cameră și le pun pe 
podea. Mă așez, luându-mi puţin timp înainte de a spune ceva. 
Deși au trecut mai mult de zece ani, vocea tărăgănată a 
Barbarei îmi este încă familiară. Este de necrezut că m-am 
întors la birou. Chiar și mirosul ţigării Barbarei este același, 
luptându-se pentru supremație cu parfumul pe care l-a folosit 
avocata întotdeauna; un parfum care este la fel ca cel din urmă 
cu atâţia ani. Deschid gura ca să vorbesc și anii care au trecut 
dispar. 

— Da. A fost păcat. Nu sunt sigură că aș mai lua și acum 
aceeași decizie. 

— Intotdeauna e ceva, în fiecare an, spune Barbara. Unul 
dintre stagiari cedează. De obicei, este vorba despre a desființa 
sau a linguși pe cineva la o petrecere de la birou. Sau spunându- 
i persoanei greșite să se ducă la dracu'. Tu ai fost una dintre cei 
inteligenţi, totuși. Credeam că vei fi aici mult timp. 

Garda mi se ridică din nou. Valurile de amintiri s-au retras. Îmi 
amintesc de norul de răutate care a pândit mereu, nu departe 
de capul Barbarei. 

— Nu e atât de ușor să ai un bebeluș și să trebuiască să mergi 
așa des la tribunal. De altfel, partenerul meu a primit o ofertă în 
State, prea bună pentru a o putea refuza. Din această cauză ne- 
am mutat. 

Gura Barbarei tresare cu dispreț. 

— Te descurcai atât de bine! Nu îmi pot imagina ce ofertă ar 
putea fi prea bună pentru a fi refuzată și care necesita ca tu să 
renunţi la toți acei ani de muncă asiduă. Este păcat că a avut 
întâietate cariera lui și nu vocaţia ta, spune ea fornăind. În 
sfârșit, te-ai întors acum. Presupun că el se va ocupa de 
îngrijirea copilului? 

— El este încă în Statele Unite, spun eu. Ne-am despărțit. 

Un alt fornăit. 

— Nu sunt surprinsă. Trebuia să îl lași cu mulţi ani în urmă - 
ţi-ai irosit ultimul deceniu de viaţă. Cel puţin nu l-ai lăsat prea 
târziu ca să te poţi întoarce la muncă. Sincer, toate aceste femei 


VP -58 


au atât de mult potenţial, diplome de la cele mai bune 
universităţi, practici strălucite, și ele renunţă la tot pentru a 
pleca să facă copii. Nu le mai vedem niciodată. E ridicol. 

Clipesc. Pot să îi înţeleg punctul de vedere. M-am înfuriat 
datorită lui, tăcută, de-a lungul acestor ani. Dar cu siguranță 
Barbara nu poate fi atât de oarbă la realităţile situației, la 
dificultățile pe care le înfruntă părinţii într-un asemenea mediu 
de lucru inflexibil, cerinţele tribunalului și regula de a nu refuza 
un caz având întâietate în faţa oricăror alte considerente. 

— Este complicat, spun într-un final. Nu regret în niciun fel că 
am făcut-o pe fiica mea, dar sunt bucuroasă că m-am întors. Și 
sunt foarte recunoscătoare că am oportunitatea de a lucra cu 
tine la cazul acesta. Poţi să îmi spui câte ceva despre el? 

Este timpul să schimbăm subiectul. 

Barbara pufăie din nou, poate că nu știe sigur dacă a terminat 
să mă inspecteze, dar îi zâmbesc luminos, sperând că asta ar 
putea să o descurajeze să meargă mai departe. După un 
moment, își aprinde altă ţigară și răscolește niște hârtii. 

— O să îţi ofer o scurtă cronologie a cazului. Pentru orice 
eventualitate. Nu am văzut niciodată în viaţa mea ceva mai 
lipsit de sens, spune ea, așezându-se în scaunul său. 


13. 


Scot un dosar la întâmplare din una dintre cutiile pe care 
Barbara mi le-a dat să le sortez - capturi de ecran de pe o 
pagină de Facebook, o serie de fotografii cu reclamanta din caz. 
Este tânără, râzând, cu braţul în jurul unui prieten întruna, 
pozând cu o pălărie în alta. Mă uit mai atent la datele postărilor. 
Fata era în primii ani de adolescenţă. Doar un copil. În a treia 
poză, își ţuguia buzele, cu o eșarfă din pene înfășurată 
seducător în jurul gâtului. Dar totuși încă un copil care se juca 
cu hainele. 

Mă las pe spate în scaun și închid ochii. De îndată ce Barbara 
a terminat de povestit, a ieșit pentru masa de prânz, așa că am 
întreaga încăpere pentru mine. Trebuie să pun la un loc ceea ce 
mi s-a spus, să blochez sentimentul de compasiune pentru 
reclamantă, care a pus stăpânire pe mine. Trebuie să mă 


VP - 59 


concentrez pe găsirea celei mai bune variante care să fie de 
folos intereselor clientului nostru. 

„Este un bărbat drăguţ”, a spus Kristen. 

„Am o părere foarte clară despre cazul acesta”, a zis Barbara. 
„Un pericol semnificativ de nedreptate gravă este aici. Va trebui 
să luptăm foarte puternic la cazul acesta”. 

Repet faptele așa cum mi-au fost oferite în hârtii și din scurta 
prezentare a Barbarei: Freya MacKinley, acum în vârstă de 
șaptesprezece ani, a avut o viaţă chinuită, în ciuda tinereţii sale. 
A fost problematică pentru o perioadă, atât la școală, cât și 
acasă: neatentă, indisciplinată și foarte rezistentă în faţa 
oricărei autorităţi. Anii săi în școala primară au trecut fără 
incidente nedorite, și la un moment dat, a arătat un potenţial 
academic grozav. Dar a eșuat în obţinerea unui loc la oricare 
dintre școlile secundare preferate, potrivit unui raport oferit de 
fostul ei diriginte, și a ajuns la o școală secundară privată 
renumită pentru socializare mai mult decât pentru standardele 
academice. Din clasa a șaptea până în prezent, atitudinea ei la 
școală s-a deteriorat, iar când părinţii săi au divorţat, când ea 
avea treisprezece ani, problemele au crescut. A fost prima din 
clasă care a experimentat fumatul și alcoolul, apoi canabisul, și 
folosirea unor droguri mai puternice este suspectată, deși 
niciodată confirmată. 

Freya abia a evitat exmatricularea în diverse ocazii, fiind 
tratată cu indulgență, având în vedere divorțul foarte ostil al 
părinţilor săi. Este evident, totuși, chiar și cu standardele lejere 
ale școlii, că se îndrepta spre un dezastru academic, când a fost 
luată sub aripa protectoare a clientului Barbarei, Jeremy Taylor, 
un profesor de limba franceză și engleză în jur de douăzeci și 
cinci de ani. Preda de asemenea teatru, iar prin participarea 
șovăielnică a Freyei în producţia Îmblânzirea scorpiei, el a reușit 
să creeze o conexiune suficient de bună cu ea, încât a fost de 
acord să facă meditații cu el. Prin asta, a reușit să se adune 
suficient încât să se îndrepte spre un set de rezultate credibile la 
GCSE. 

Până în acest punct, și acuzarea, și apărarea sunt de acord, în 
mare, în privinţa faptelor. Dar de aici, poveștile încep să difere. 


€ General Certificate of Secondary Education - Certificat General de învăţământ 
Secundar, este o calificare academică la o anumită disciplină, obținută în Anglia, Țara 
Galilor și Irlanda de Nord (n.tr.). 


VP - 60 


Potrivit acuzării, Taylor a meditat-o pe Freya la mai mult decât 
la verbele neregulate. Ei spun că de la început, el o pregătea 
pentru o relaţie sexuală, care a fost fructificată după ce ea a 
împlinit șaisprezece ani și a continuat până când el a încercat să 
rupă legătura, după care ea a mers direct la poliţie cu declaraţia 
sa, care formează temeiul acuzațiilor ce atârnă acum asupra lui. 

Pe de altă parte, versiunea evenimentelor potrivit apărării 
este că lui Jeremy i-a părut rău de fată și a făcut tot ce a putut 
ca să o ajute. Ea persista în a-i face mici avansuri, dar el era 
ezitant în a renunţa la ea deoarece simțea că avea potenţial și îi 
părea rău pentru ea. El s-a asigurat că toate ședințele de 
meditații erau ţinute în locuri publice și că mama ei primea o 
copie a corespondenţei lor. În ciuda celor mai bune intenţii ale 
lui de o ajuta, în orice caz, problema a ajuns într-un punct în 
care, în timpul unei ședințe de meditații care avea loc în casa ei, 
ea s-a dezbrăcat într-o încercare de a-l seduce. In acest 
moment, el a pus capăt aranjamentului. Furioasă și rănită de 
respingere, Freya a mers la poliţie cu afirmaţiile ei nefondate. El 
neagă complet orice fel de relaţie sexuală sau romantică dintre 
ei doi. 

Mă frec la ochi. Este o poveste simplă, o apărare simplă. Totul 
se va rezuma la cine va fi mai credibil la bară. Frunzăresc 
fotografiile imprimate până găsesc un instantaneu mai recent cu 
Freya, din timpul acestui an. Este mai matură, expresia chipului 
mai precaută, ochii ei nu privesc exact spre cameră. Incă un 
copil totuși, încă având un aer de lipsă de experienţă, de 
inocență. Citesc din nou descrierea pe care Jeremy i-a făcut-o - 
nu se potrivește cu fotografia. Poate că acest caz nu va fi așa de 
simplu până la urmă... 

Există poze cu acuzatul? Încep să caut, dar renunţ, înfrântă de 
hârtii. Inspiră căldură, cel puţin, măcar atât e clar din reacţiile lui 
Kristen și ale Barbarei cu privire la el. Și eu voi fi capabilă să 
judec pentru mine în curând, când va veni la birou pentru o 
audiere cu Barbara. 

Între timp, jobul meu e clar. Trebuie să trec prin teancurile de 
mesaje din telefonul și computerul Freyei, căutând dovezi care 
să susțină opinia fetei că ea și acuzatul au avut o relaţie. Sau 
mai degrabă, căutând /ipsa vreunei dovezi. Freya s-ar putea să 
pretindă că era discretă cu felul în care ea și Jeremy comunicau, 
dar nu e vreo șansă ca relaţia lor să fi existat așa cum spune ea, 


VP -61 


și să nu existe vreo urmă pe una dintre rețelele ei de socializare. 
Jeremy a spus că nu a existat niciodată vreun fel de comunicare 
externă între ei doi. Trebuie să mă asigur că nu există nimic 
care să contrazică asta. 

După trei ore, abia am scrijelit suprafața. Se pare, cel puţin în 
acest stadiu, că Freya și-a făcut cont de Facebook prima dată 
când avea unsprezece ani. Atât de aproape de vârsta lui Robin! 
Imi Suprim un tremurat. Am reușit să o ţin departe pe Robin de 
social media până acum, mesageria instant fiind singura formă 
de comunicare permisă, dar știu că e o chestiune de timp. Ca și 
cu Freya. Pe când avea treisprezece ani, au urmat Instagram și 
Twitter, deși Twitter nu pare că a fost un site care să trezească 
interesul copilului prea mult - printul cu profilul Freyei arată că 
urmărea o mână de oameni, două staruri pop, câteva reviste 
pentru adolescenţi și serviciul de știri BBC. Apoi Snapchat, deși 
știu că asta e puțin probabil să ducă la niște informații utile, 
ștergerea automată a fotografiilor fiind farmecul principal. Am 
început să notez date și perioade până când este timpul să plec 
să o iau pe Robin. lau primul dosar din cutie și îl pun în geanta 
mea, pregătită să continui să lucrez mai târziu în acea seară. 

e 

Aştept la poarta școlii cu capul plecat, umerii ghemuindu-se 
împotriva răcorii serii de toamnă și a mamelor care rânjesc. Mă 
gândesc la caz, întrebându-mă ce tip de relaţie avea Freya cu 
mama ei dacă s-a înscris pe reţelele sociale la o vârstă atât de 
fragedă. Apoi mă dojenesc. N-ar trebui să judec. Din câte știu 
eu, Robin este pe jumătate dintre ele deja. Au trecut luni de 
când nu i-am mai verificat telefonul. 

Sunt adâncită în gânduri când simt o bătaie pe umăr. Ridic 
capul cu un zâmbet, presupunând că e Robin. Dar nu este. Este 
una dintre mame. Chipul meu se încordează în momentul în 
care o văd, dar de îndată ce observ zâmbetul de pe chipul 
femeii, mușchii maxilarului meu se destind puţin. 

— Am crezut că ești Robin, spun eu. 

— Scuze că te deranjez. Păreai la mile depărtare, dar am vrut 
să mă prezint. Te-am văzut mai devreme la cafeaua de 
dimineaţă, dar nu am avut ocazia să vorbim. 

Mă uit la ea mai atent, recunoscând-o acum - este femeia cu 
păr întunecat care mânca un croasant. Cea care arăta cel mai 
normal dintre ele, minionă, nu chiar slabă, părul ei purtând 


VP - 62 


urma ciudată de gri. Îmi simt faţa relaxându-se încă puţin, dar 
sunt tot în alertă maximă, cu nervii zbârnâind. 

— A trebuit să merg la muncă, spun eu. A durat mai mult 
decât am crezut. 

— Intotdeauna durează prea mult, spune femeia, și râde. 

Sunt atât de luată prin surprindere încât râd și eu, înainte să 
mă pot stăpâni. Această femeie poate părea plăcută, dar în 
orice moment își va arăta colții. 

— În orice caz, se pare că fetele vor ieși din clipă în clipă, 
spun eu. 

— Cred că va mai dura câteva minute, spune femeia, 
aruncând o privire spre porţi. Permite-mi să mă prezint. Sunt 
Nicole. Nu mușc. 

Îmi simt obrajii luând foc, femeia oglindindu-mi gândurile 
foarte fidel. 

— Sunt Sadie, spun eu. 

— Mă bucur să te cunosc așa cum se cuvine, în cele din urmă, 
spune Nicole. Sunt mama Pippei. Cred că este în aceeași clasă 
cu fiica ta. 

— Robin nu mi-a spus. 

— Cred că este prea mult de asimilat pentru ea, spune Nicole, 
cu toate aceste persoane noi. Pippa spune că pare tăcută. 

Oftez. 

— Întotdeauna este greu la început. Încă își caută locul. 

— Sunt sigură că va trece peste toate acestea foarte curând, 
zice Nicole. Copiii sunt foarte flexibili. Se adaptează foarte ușor. 
Nu ca noi. Cum te descurci cu toate? Mi-a părut rău pentru tine 
când te-ai înecat cu acea tartină la petrecere. 

Are o notă suavă în voce, un sunet neprefăcut de 
compasiune, și a trecut atât de mult timp de când mi-a vorbit 
cineva în felul acesta încât îmi dau lacrimile, înghit, puternic. 

— Scuze, reușesc să formulez cuvântul peste nodul care mi s- 
a format în gât. Scuze. Tu ai fost? Cea care m-a ajutat în acea 
seară? N-am văzut pe nimeni să-i mulţumesc. 

— Te rog, nu-ţi cere scuze. Și să nu crezi că trebuie să-mi 
multumești - eram la locul potrivit în momentul potrivit, asta e 
tot, spune Nicole. 

Ridică o mână și o așază pe braţul meu, strângând încet. 


VP - 63 


— Întotdeauna este dificil să te acomodezi cu un loc nou. În 
special într-un loc care pare atât de neprietenos ca acesta. Nu 
este chiar atât de rău pe cât pare. Serios. 

Mă simt ciudat de ezitantă în a-i spune că știu exact cum e - 
că am urmat cursurile acestei școli eu însămi, încerc să râd, dar 
sună gol. Mă simt înfierbântată, gulerul prea strâns, dosul 
mâinilor începând să mă mănânce. 

Nicole continuă. 

— Și eu mă simt ca o intrusă uneori, să știi. Această școală e 
o adevărată provocare pentru mine, mai ales că sunt mamă 
singură. Dar merită. Fetele sunt atât de fericite! Și se descurcă 
atât de bine! 

— Chiar crezi că fetele sunt fericite? 

— Da, absolut. Poate dura puţin până te obișnuiești, dar vei 
ajunge acolo. Robin, de asemenea. Sunt doar probleme minore. 
Acordă-i câteva săptămâni și va fi ca și când a fost aici 
dintotdeauna. 

Nicole mă bate pe braţ din nou. 

— Mulţumesc. Chiar apreciez asta. 

— Ne-am dori ca Robin să vină să petreacă ceva timp cu 
Pippa, dacă ţi-ar plăcea. Pot să te pun la curent cu unele bârfe. 

— Asta ar fi minunat, spun, reușind să scot un zâmbet, în 
sfârșit. 


DUMINICĂ, 11.05 


Merg încolo și încoace, încolo și încoace. Așteptând. Casa se 
simte mai rece, mai goală cu fiecare minut. Trece ora zece. 
Unsprezece. Sun pe cineva. 

— Sunt sigură că există o explicație bună, spune ea. Trebuie 
să rămânem calme. 

— Fac tot ce pot ca să fiu calmă, spun eu. Dar unde naiba 
sunt? 

— Nu știu acum, spune ea, dar sunt sigură că sunt pe drum. 

— Sun la poliție. 

— Nu face asta, zice ea. Nu încă. Trebuie să existe un motiv 
bun pentru care nu s-au întors încă. Poate s-au oprit undeva 
pentru micul dejun. Sau poate că au făcut o pană. Nu poti să te 


VP - 64 


arunci la cea mai rea concluzie. Doar rămâi calmă - trebuie să 
ajungă din clipă în clipă. 

— Nu pot să stau aici și să nu fac nimic, spun eu. 

— Trebuie să rămâi acasă, spune ea. Posibil să fie în 
apropiere de Londra. Trebuie să fii acolo în caz că ajunge acasă. 

— Nu pot... Nu ştiu ce să fac, spun eu. 

Capul mi se învârte și mă lupt cu un val de greață, panică și 
acid în gât. 

— Rămâi calmă, spune ea. Te voi suna foarte curând. Doar 
stai pe loc. Îţi promit că va fi bine. 

Incerc să rămân calmă, să trec prin toate explicațiile logice pe 
care le pot gândi, dar tensiunea se acumulează în capul meu, 
sus, foarte sus, tare, foarte tare, picioarele scârțâitoare ale 
insectelor mergând împrejur, fugind departe cu frică și auto- 
recriminare. Încep să tip, cuvinte la început, UNDE EȘTI?, dar 
sunetul se sparge în incoerență, un dezastru de zgomote țipate, 
până când mă prăbușesc la masa din bucătărie, cu capul în 
mâini. 

In sfârșit, pot să respir. La dracu’, sun la poliție. Tastez 999 pe 
telefon și aştept cu disperare să îmi răspundă operatorul. 


14. 


— Cum e Pippa? o întreb pe Robin când ajungem acasă în 
acea după-amiază. 

— Pippa? Intotdeauna pare puţin speriată. Dar e OK. De ce? 

— Am vorbit cu mama ei, asta e tot. Și ea pare prietenoasă. A 
vorbit cu mine la poarta școlii. A spus ceva despre o întâlnire la 
joacă - ai fi interesată? 

— Asta ar fi foarte distractiv, spune Robin. 

— Grozav! 

Când Robin se duce în pat, curăţ bucătăria și scot dosarul pe 
care l-am luat de la birou, pregătită să-mi continui căutările. 
Sunt absorbită repede, surprinsă să descopăr că este trecut de 
zece când telefonul bipăie de la un mesaj. Nu este Andrew - știu 
asta fără să mă uit. Ar putea fi Zora, să verifice cum a fost ziua, 
deși știu că ea e ocupată. Dar nu este. Este un număr pe care 
nu îl recunosc. 


VP - 65 


Aici Nicole - cum ești? Esti liberă vinerea viitoare ca Robin să 
vină la noi? De asemenea, în caz că ti-a scăpat, este nevoie de 
costume pentru serbarea fetelor de mâine. Personajul preferat 
din miturile grecești. 

Ah, asta e drăguţ, este prima mea reacţie. Poate situaţia va 
deveni mai bună. Vom avea prieteni până la jumătatea... Scuze, 
ce? Creierul meu face o întoarcere rapidă de o sută optzeci de 
grade. Costume? Personajul 

preferat din miturile grecești? Mă grăbesc la etaj în camera lui 
Robin și o trezesc scuturând-o. 

— Ti-am spus, zice Robin. 

— Nu mi-ai spus. Mi-aș fi amintit. 

— Nu contează. Pot să port uniforma. 

— Ba contează. Nu vreau să pară că nu ne pasă. Cine este 
personajul tău preferat din miturile grecești? 

— Nu știu niciun mit grecesc, spune Robin. Mă întorc la somn. 

Se întoarce într-o parte, cufundată în uitare. 

Simt cum îmi crește furia, îmi verific e-mailurile. În mijlocul 
multitudinii de informaţii de început de semestru pe care le-am 
primit, găsesc un calendar însemnat cu toate evenimentele 
semestrului și, desigur, scris cu font mic, spune: C/asa a șasea, 
serbare cu tema mituri grecești, costumele vor fi aduse de 
părinți. Cum se presupune că aș fi putut observa asta? Dacă aș 
fi început să vorbesc cu Nicole cu câteva zile mai devreme... 

După câteva minute de căutat pe internet la măști și scuturi 
din carton, îmi opresc telefonul. Voi face ceva dintr-un așternut 
de pat și va trebui să meargă. Mă întorc la muncă cu un oftat, 
suprimând gândul că așternuturile au mai mult de a face cu 
togile și romanii decât cu miturile grecești. 

În dimineaţa următoare, Robin nu este fericită de efortul meu 
de mântuială. 

— Arăt foarte stupid, spune ea. Toată lumea va râde. 

— Nu vor râde. Toate veţi purta cam același lucru. 

— Pariu că nu, spune ea, dar se oprește din lamentare. 

Mă dau înapoi și îmi admir opera. Un așternut aranjat într-un 
fel clasic, prins la umăr, o cunună făcută din niște bucăţi de 
material verde pe care le-am găsit într-un sertar. Și piece de 
résistance, o bufniţă împăiată care locuia în hol, într-o casetă de 
sticlă pe care Robin o ţine acum, deși fără prea mare entuziasm. 


VP - 66 


— Ce se întâmplă dacă o scap? spune Robin. Sau o pierd? Sau 
ceva rău se întâmplă cu ea? 

— Nimic rău nu se va întâmpla. la-o la serbare, pune-o în 
banca ta pentru siguranţă, apoi o vom lua acasă la finalul zilei. 

— Nu vreau, spune Robin. 

— Dacă nu o iei, cum își va da seama cineva că se presupune 
că ești Atena, zeița războiului? Zeița înțelepciunii? Care nu s-a 
născut bebeluș, ci a ţâșnit complet înarmată din craniul tatălui 
său, Zeus. 

Robin arată zăpăcită. 

— Dacă ea e zeiţa războiului, nu ar trebui să am o sabie sau 
ceva? 

— Nu avem nicio sabie. Avem o bufniţă. Semnul înțelepciunii. 
Va trebui să meargă. 

— Tu să o cari la școală atunci, spune Robin. 

Işi închide fermoarul hanoracului până peste partea de sus a 
așternutului. Efectul clasic este stricat, cumva. Dar ei, pe 
vremuri, probabil nici nu ar fi folosit așternuturi cu imprimeu 
floral pentru hainele lor, mă gândesc, îndesând bufnița într-o 
pungă de plastic. Robin își dă ochii peste cap și pornește cu pași 
mari înaintea mea spre staţia de autobuz. 

e 

Îmi iau rămas-bun de la Robin în capătul drumului și o privesc 
grăbindu-se, cu capul plecat și cu așternutul începând să atârne 
pe jos. De îndată ce a trecut de porţi, mă îndrept spre metrou. 
Pe când mă pregăteam să intru în staţie am realizat că încă 
aveam blestemata de bufniţă. Știu că Robin ar prefera să nu o 
aibă, dar nu asta e ideea. Fără ea, chiar este doar învelită în 
așternuturi - mă întorc pe călcâi și pornesc spre școală din nou. 
Când ajung la porţi, mă lovesc de Nicole. 

— Bună, spune Nicole, părând încântată că mă vede, cu 
vocea ei caldă. Totul gata pentru serbare? 

— Totul gata. Mulţumesc pentru reamintire. 

— Oh, oricând. Mă gândesc uneori că reprezentanţii formali ar 
putea să fie mai dedicați, știi, cu memento-uri, genul ăsta de 
lucruri. Dacă mă ocupam eu de asta... 

Încerc să îmi menţin zâmbetul pe buze, dar simt cum îmi 
dispare. 

— Trebuie să îi duc asta lui Robin, spun, fluturând punga spre 
Nicole. 


VP - 67 


— Nu intri oricum? spune Nicole, vocea ei ridicându-se cu o 
notă de surprindere spre sfârșitul propoziției. 

— Am de lucru. Putem să participăm? 

— Bineînţeles că putem, spune Nicole, luându-mă de braţ și 
târându-mă prin porţi până în clădirea școlii înainte ca eu să mă 
pot opune. 

Este prima dată când sunt de-a dreptul în interiorul școlii în 
aproape treizeci de ani. Mă încurajez, așteptându-mă ca un 
potop de amintiri să mă doboare, dar arată complet diferit, cu 
vopseaua și podelele îmbunătăţite și curate. Pe atunci, mirosea 
a dezinfectant de pin, dar și asta s-a dus, un miros dulceag, de 
citrice i-a luat locul. Doar când ajungem la intrarea în sala de 
festivități recunosc cu șoc o trăsătură a trecutului, scuturile de 
lemn de deasupra ușilor, pline de numele aurite ale tuturor 
căpitanilor și a vicecăpitanilor școlii. 

Mă trag din strânsoarea lui Nicole și mă îndrept spre ele, 
citind datele de deasupra scuturilor, căutând una în special. 
Durează un minut până o găsesc, au trecut atât de mulţi ani de 
când am plecat, atât de multe nume de fete memorate în acest 
fel. Dar iată-mă, Sadie Roper, Căpitan. Mi-o amintesc pe mama 
rânjind la asta - „Cu greu se poate compara cu poziţia de 
Reprezentat General la Eton, nu-i așa? E o prostie că fac asta 
pentru o mulţime de eleve de unsprezece ani” - cum a înțepat 
bula mândriei mele, ofilind-o în mod jenant. Nu am mai putut să 
mă uit la inscripţie după aceea, pentru că îmi pângărise 
plăcerea, mi-o pătase. 

Văzând-o acum, mă împunge același sentiment de 
stânjeneală, înainte să-l pot îndepărta, imaginându-mi în schimb 
cât de fericită va fi Robin când îi voi arăta. Ea nu va crede că e 
ridicol. 

— Nu vii înăuntru? spune Nicole, și mă întorc, percepându-i 
prezenţa din nou. 

— Ba da. Doar... dar ea e deja în sală înainte ca eu să îmi 
termin propoziţia. 

Pot să-mi dau seama că bufnița e o greșeală din momentul în 
care i-o înmânez unei profesoare să i-o dea lui Robin. 

— Este adevărată? întreabă femeia, ţinând-o la distanţă de un 
braț. 

— Da. 

— O bufniţă moartă? 


VP - 68 


— Da. Este împăiată. Taxidermie. 

— Sunt vegană, spune ea. 

— Nu îţi cer să o mănânci, spun eu, încercând să nu par 
exasperată. 

— Pentru ce e, mai exact? întreabă profesoara. 

— Este pentru costumul fiicei mele, Robin. Trebuie doar să o 
țină și va arăta ca atare - zeița înțelepciunii. 

— Corect, spune femeia, luând bufnița de la mine cu o 
expresie de dezgust și ţinând-o cât se poate de delicat. 

Nu devine deloc mai bine când fetele ies pe scenă în faţa 
întregii școli. Chiar și din spatele sălii, pot vedea că este un 
spaţiu în jurul lui Robin și că fetele sunt agitate, nefiind complet 
atente la performanţa lor artistică. Spun povestea lui Perseu și 
cum el a învins-o pe Medusa, iar fata care interpretează partea 
Medusei este în cel mai bun costum din această dimineaţă, cu 
pielea ei pictată toată în verde și părul împletit într-un cuib de 
șerpi multicolori. Toate fetele sunt frumos deghizate, de fapt - 
Bachus cu vinurile, Afrodita cu un măr de aur, o mulțime de 
nimfe în rochii potrivite. Nimeni nu poartă un așternut în afară 
de Robin, iar ea arată foarte neîngrijită acum. Ca și bufnița, 
penele slăbite urmând-o pe Robin în jurul scenei. 

Robin nu este nici la fel de fluentă ca celelalte fete când are 
de spus o replică, și trebuie să mă încordez ca să o aud. Incerc 
să nu îmi las paranoia să zboare, dar încep să capăt un 
sentiment distinct că ceva se întâmplă pe scenă ca să o 
indispună. Ignor sentimentul, încerc să fiu raţională, dar când se 
ajunge la ultima parte, nu pot să mă prefac că nu este real. 
Robin este cu siguranţă criticată. Vine în fața scenei cu gura 
deschisă ca pentru a face o declamaţie, când cineva din colțul 
îndepărtat al scenei strigă: 

— Ține o pasăre moartă. Și pute. 

Strâng mânerele scaunului pe când privesc dezastrul care se 
desfășoară cu încetinitorul. Un zumzet se petrece în jurul meu 
pe când ceilalți părinţi încep și ei să observe. Faţa lui Robin se 
face roșie, mai roșie decât am văzut-o vreodată de când era un 
bebeluș. Începe să vorbească, dar ezită, se oprește, ţinând 
bufnița în față ei parcă surprinsă, parcă pentru a spune: „Cum a 
ajuns această bufniță în mâna mea?” Gura i se schimonosește, 
urmată de tot restul expresiei sale. Se mai uită o dată la bufniță, 
pe faţa ei văd cum crește umilinţa, o smulge de pe ea și o 


VP - 69 


aruncă de-a lungul scenei, direct în grupul de nimfe și zeițe, apoi 
se întoarce și fuge. Dar nici măcar nu poate să fugă din cauza 
așternutului, porcăria, porcăria de așternut cu imprimeu floral. Îi 
cade în jurul picioarelor și o face să se împiedice, și nu știu unde 
să privesc, între norul de pene și țipete din audienţă și imaginea 
lui Robin, întinsă pe jos, înainte de a se ridica în picioare și a fugi 
în afara scenei purtând vesta și șortul sport. 

Inainte să mă pot ridica să o caut pe Robin să o salvez din 
dezastru, cineva se grăbește pe lângă mine. Este Julia. Aleargă 
prin sală, ţipând și făcându-și loc printre profesorii care s-au 
materializat pe scenă. 

— Daisy are alergii, spune Nicole cu voce gravă. Este foarte 
alergică la pene. Asta poate fi ceva foarte serios. Julia o să facă 
o criză de nervi. 

— Unde e Daisy? 

Sper dincolo de orice speranţă că ea a fost la periferia 
acţiunii, poate chiar în spatele scenei. 

Nicole își ridică mâna și arată, exact în mijlocul mișcării. 
Privesc căutător spre scenă. Este greu să deosebești copiii de la 
distanţă. Dar pe când mă uit chiorâș, încep să îi disting unul de 
altul. Pot să îmi dau seama ce fată a fost lovită de bufniţă, văd 
bucăți din cadavrul disecat al bufniței peste capul și corpul ei. 
Este Medusa, șerpii ei sunt distruși și machiajul verde, mânjit. Și 
pe când Julia se aruncă asupra copilului, curăţând alternativ 
bucăţi de pasăre și îmbrăţișând-o, devine foarte evident că 
Medusa este Daisy. O piatră mi se înfige adânc în stomac. 

Mă îmbărbătez și mă apropii de scenă, sperând să o găsesc 
pe Robin și să o scot de acolo. Se ascunde în colțul îndepărtat, 
cu lacrimi curgând șiroaie pe chipul ei. Nimeni nu îi oferă vreun 
pic de atenţie pe când se îmbulzesc în jurul lui Daisy. Sunt 
aproape de Robin când Julia începe să ţipe. 

— Tu! Hei, tu de-acolo! strigă Julia cu toată forţa vocii sale. 
Fata nouă! Sadie! 

Incerc să afișez o expresie de cine, eu? pe chip, dar nu mă 
păcălește nici măcar pe mine. Mă întorc încet să o înfrunt pe 
Julia. 

— Mica ta schemă stupidă aproape mi-a ucis fiica, spune Julia. 
Privește în ce stare e. 

Privesc. Nu e grozavă. Daisy este un complet dezastru. Totuși, 
nu pare pe moarte. 


VP - 70 


— Nu cred că e nevoie să exagerăm proporția acestei situații, 
spun eu. Evident, ne pare foarte rău amândurora că s-a 
întâmplat asta, dar nu se pune problema că cineva a fost 
aproape să fie ucis. 

— Cum îndrăznești să minimalizezi această situaţie? Are o 
formă serioasă de astm și o alergie la păsări - ar putea avea o 
reacţie întârziată. Și dacă aia, chestia aia ar fi lovit-o în alt 
unghi, ar fi putut să îi scoată ochiul. Știu că ai făcut asta 
intenţionat, încercând să o rănești pe Daisy în felul acesta. Fiica 
ta deplorabilă este atât de jalnică! Este geloasă. Incearcă să o 
submineze pe Daisy în orice fel poate. 

Aproape ţip și eu la ea spunându-i să înceteze să mai fie așa 
ridicolă. Dar am suficient autocontrol pentru a mă opri, uitându- 
mă la starea lui Robin, cu umerii căzuţi, cu chipul pătat de 
lacrimi, absolut jalnică. Mă duc la ea și îmi pun un braţ în jurul 
umerilor săi, dar ea rămâne încordată ca o piatră, tremurând cu 
tot corpul. 

— Consider asta ca un act deliberat de sabotaj, spune Julia. 

Stă exact în faţa mea, cu venele de la gât pulsându-i, cu 
tendoanele atât de întinse încât pare că sunt pe cale să 
pocnească. 

— Este vineri, au testul practic azi - amândouă știți asta. Asta 
nu e altceva decât o încercare de a o supăra pe Daisy, să vă 
asiguraţi că nu este la capacitatea ei maximă. Dacă se întâmplă 
ceva, vă dau în judecată. _ 

Cu asta, o apucă pe Daisy de braţ și se retrag. Incerc să o 
îmbrăţișez pe Robin, dar și ea se trage înapoi. 

— Ce teste? o întreb pe Robin. 

— Teste practice pentru examenul de admitere din semestrul 
viitor, spune Robin. Le pasă mult prea mult de asta. 

— Nu mi-ai zis de testele practice. 

— Nu sunt importante, din cauza asta. 

— Robin... încep să zic, dar ea se întoarce și se îndepărtează. 

Nu am altă opţiune decât să o urmez. 


VP -71 


15. 


Restul trece ca prin ceaţă. Eu și Robin părăsim scena și 
suntem preluate de Nicole care scoate sunete liniștitoare și îi 
găsește lui Robin o fustă și un pulover la lucruri pierdute pentru 
a înlocui așternutul căzut. Directoarea se uită la amândouă cu o 
expresie foarte serioasă înainte de a mă întreba dacă pot veni la 
sfârșitul după-amiezii să discutăm despre asta. Încuviinţez din 
cap. Nu e ca și cum pot comenta. Robin dispare din sala de 
festivități, iar eu, văzând-o pe Julia apropiindu-se de mine, fac la 
fel. les repede pe ușa din faţă și pe porțile școlii. Dar imediat ce 
trec de colț, ieșind din raza de vedere a școlii, o rup la fugă. 

David Phelps este la recepţie când, în sfârșit, ajung la birou, 
dar sunt prea frântă pentru a vorbi cu el. Zâmbesc, colţurile 
gurii mele abia ridicându-se, și merg direct în sus pe scări, în 
biroul Barbarei, unde mă arunc în muncă, citind pagini peste 
pagini de mesaje. 

Până la prânz, am început să construiesc o imagine clară a 
reclamantei. Are limba ascuţită, e arogantă și se ofuschează 
foarte repede. O mulţime de contacte pe social media. Poate că 
nu tot atât de mulţi prieteni. Este limitată în schimburile de 
replici, atitudinea dominantă se exprimă prin du-te dracului. 
Începe să-mi placă. E amuzantă. De asemenea, e o mincinoasă, 
îmi reamintesc, conform informaţiilor pe care le-am primit. Cel 
puțin nu există vreo urmă de comunicare cu acuzatul. Până 
acum, toate bune. 

Îi prezint raportul Barbarei, care a fost la tribunal în mod 
neașteptat în această dimineață, în altă chestiune. 

— Foarte bine, asta ne dorim să auzim, spune ea ca răspuns. 
Și eu sunt sigură că nu e nimic de găsit, dar este bine să avem 
totul confirmat. În orice caz, lasă totul deoparte momentan. 
Clientul va fi aici în câteva minute. í 

Mă duc la toaletă și mă aranjez puţin, îmi pieptăn părul. In 
lumina stridentă pot să văd că jacheta mea și fusta sunt 
acoperite de o mulţime de fulgi gri vizibili pe stofa întunecată. 
Îmi trec mâna peste ei încercând să-i înlătur, dar după numai 
câteva minute, Barbara își strecoară capul pe lângă ușa băii și 
îmi spune să mă grăbesc. Măcar ce era mai rău s-a dus. 


VP- 72 


— Pe aici, spune Barbara, conducându-mă în sala de 
conferinţe. 

Este mobilată cu o masă ovală și câteva scaune. Un bufet cu 
un aparat de cafea, apă și două platouri mari cu sandvișuri. 

— Câţi oameni vin? întreb eu. 

— Jeremy, avocatul său consultant, Zora. Cred că o cunoști. Și 
mama lui, spune Barbara. 

Încuviinţez din cap. 

— Mama lui? 

— Părinţii lui sunt foarte protectori, spune Barbara pe un ton 
sec. 

— Aproape competitiv de protectori. 

Ridic o sprânceană. În acea sterilitate se află o poveste. 

Barbara își deschide gura, pe punctul de a vorbi, dar e 
întreruptă de un apel. 

— Trimite-i sus, spune Barbara la telefon. Suntem gata. 

Se întoarce spre mine. 

— Da. Săracul bărbat, părinţii lui nu vorbesc unul cu altul. Un 
divorț foarte dur a avut loc în urmă cu câţiva ani. Tatăl plătește 
taxele, mama este umărul pe care poate plânge. 

— Asta pare complicat. 

— E cumva pueril. Clientul e foarte plăcut, dar mai degrabă 
slab de caracter. Nu e complet surprinzător, spune Barbara. 
Jeremy este singurul lor copil. Ei îl adoră de-a dreptul. Asta îi 
face pe toți să treacă prin iad. Așa cum îmi spun ei mereu. Vor fi 
foarte atenţi la cum decurge apărarea. 

Clipesc din nou. 

— O, Doamne! 

— Exact, spune Barbara. 

Aud un zgomot la ușă și intră Kristen cu clienţii după ea. O 
femeie de vârstă mijlocie intră prima după Kristen, apoi Zora, la 
patru ace, într-un costum cu pantaloni negri, și la coada 
grupului, un bărbat tânăr care trebuie să fie Jeremy. Femeia mai 
în vârstă este sigură, aproape arogantă în mișcări, luând loc 
imediat în capătul mesei. E îmbrăcată foarte elegant, cu 
pantaloni închiși la culoare și o jachetă și poartă o eșarfă de 
mătase înfășurată în jurul gâtului. Jeremy ezită la ușă, puţin 
gârbovit, cu atitudinea lui spăsită și jacheta sa de tweed. Arată 
chiar mai tânăr decât m-am așteptat. 


VP-73 


Barbara îi primește pe Zora și pe Jeremy și îi invită să ia loc la 
masă. Kristen face cafea și scoate sandvișurile. Când ea 
părăsește camera, Barbara începe. 

— Jeremy, mă bucur să te văd. Alexandra, de asemenea. Vă 
mulțumesc că aţi venit. Vreau să v-o prezint pe Sadie. Sadie 
Roper, Alexandra Taylor, Jeremy Taylor. 

Barbara înclină capul spre fiecare dintre ei. 

— Sadie este noul meu jurisconsult în acest caz. A revenit 
recent la birou după ceva timp în care a fost plecată. 

— După ceva timp în care a fost plecată, hm? Sper că te-ai 
ținut la curent, spune Alexandra cu voce rece. 

Se uită sever la mine. 

Mă întind peste masă pentru a strânge mâini, zâmbind, 
încercând să nu reacţionez. Strânsoarea lui Jeremy este 
confortabilă; caldă, dar nu prea fierbinte. O strângere de mână 
liniștitoare - nu ceea ce mă așteptam. Mâna Alexandrei atârnă 
moale și grea într-a mea. 

— Bineînţeles, spune Barbara. Este bună. Înţelege. Și își face 
treaba. Avem nevoie de o echipă integrală de femei, să ne 
asigurăm că el pare încântător. Da? 

Cu șovăială, privirea Alexandrei se transformă încet într-o 
expresie care este mai cântărită, mai puţin ostilă. 

— Bun punct de vedere, spune ea. Ai un punct de vedere 
foarte bun. Sunt de acord. Bine lucrat, Zora. 

Zora îmi zâmbește, îmi face cu ochiul. 

— Bine ai venit la bord, Sadie. 

Pe când conferinţa continuă, mă las pe spate și analizez 
camera. Barbara nu îi pune întrebări clientului, ci mai degrabă îi 
oferă un rezumat în linii mari despre stadiul pregătirii cazului 
său și unde vor să ajungă. Au obţinut mărturii despre caracterul 
lui de la câteva personaje ilustre, conexiunile tatălui său ieșind 
la suprafaţă. Chiar și un episcop e acolo, și capelanul școlii pe 
care a urmat-o el, glorificându-i virtuțile. 

Totul sună mult prea frumos pentru a fi adevărat, încerc să nu 
fiu prea cinică în legătură cu asta. În mod normal, el ar fi capabil 
să potențeze tot acest sprijin, sub toate aspectele. Toate locurile 
educaţionale potrivite, toate însemnele privilegiului aliniate în 
ordine. Totuși nu pare că este un om rău, ceva lipsit de viclenie 
se observă în privirea lui francă. Părul lui castaniu este 
pieptănat pe spate, dar o șuviţă din breton continuă să-i alunece 


VP - 74 


pe frunte, iar el o împinge înapoi cu o mișcare automată. Este 
greu de crezut că e un profesor complet calificat - arată ca un 
student. Ar putea trece chiar drept un elev de șaisprezece - 
optsprezece ani dacă lumina ar fi mai difuză. Nu e fastidios. 

După ce termină de enumerat referinţele, Barbara se întoarce 
spre Jeremy. 

— Eşti cu adevărat dispus să depui mărturie? spune ea. Va fi 
un mediu foarte dificil. 

Îl privesc atent. Gura lui e imobilă, dar percep o mișcare 
discretă în bărbia sa. Tușește, își drege glasul. 

— Tot ce am vrut să fac a fost să ajut, spune el. Nu am avut 
nicio idee că se va ajunge aici. Chiar crezi că va fi necesar să 
ajung în boxa martorilor? 

Vocea lui e blândă, armonizându-se cu restul fiinţei sale. 
Rezistenţa mea în fața lui scade, chiar dacă mi-aş dori să îl mai 
analizez puţin. Pare deznădăjduit. Incepe să pară plauzibil că e 
mai mult ghinionist decât prădător. 

— Cred că va fi absolut necesar, spune Barbara, dacă nu 
reușim să închidem cazul în baza lipsei de dovezi concludente. 

— Bineînţeles că va fi închis din cauza lipsei de dovezi 
concludente. Nu există nicio nenorocită de dovadă, de niciun fel, 
întrerupe Alexandra. 

Barbara aprobă, dar continuă. 

— Nu întotdeauna mi-aș sfătui clienţii să depună mărturie, dar 
în acest caz tu vei fi categoric cel mai bun apărător al tău. 

Alexandra zâmbește, un zâmbet care nu conţine niciun pic de 
căldură. 

— Asta e foarte adevărat. Deși noi sperăm că tu vei fi cel mai 
bun apărător pe care banii îl pot cumpăra. 

Barbara nu clipește, deși simt un fior în aer. 

— După cum știți, continuă ea, am avut succes cu solicitarea 
de a verifica telefonul Freyei și laptopul. Sadie verifică aplicaţiile 
de social media ale fetei pentru a ne asigura că nu se vor găsi 
conversații între Jeremy și Freya. 

— Ei bine, cu siguranţă nu se vor găsi, întrerupe Alexandra cu 
destulă forţă. 

— Despre asta e vorba, spune Barbara. Va întări faptul că nu 
există altă relaţie între ei decât cea strict profesională, între elev 
și profesor. Asta e important pentru juriu să vadă. Datorită 


VP-75 


timpului pe care adolescenţii îl petrec pe dispozitivele lor, 
absenţa vreunei menţiuni a lui Jeremy este foarte grăitoare. 

— Sunt e-mailurile, spune Jeremy, cu vocea lui ezitantă. 

— E-mailuri? zice Barbara. 

— E-mailurile dintre mine și Freya, spune el. Deși îi trimiteam 
o copie automată mamei sale de fiecare dată. Erau pentru a 
stabili teme, pentru a discuta proiecte, pentru a stabili orare. 

— Da, spune Barbara, răsfoind printr-un dosar. Le am pe 
acelea. 

— Pot să le văd? spun eu. 

Toţi se uită la mine parcă surprinși că pot vorbi. 

— Da, bineînţeles, spune Barbara. Sunt cu materialul nefolosit 
pe care acuzarea ni l-a servit. Acuzarea nu se bazează pe ele 
pentru că nu arată nimic care să le susţină cazul. De ajutor 
pentru noi, în schimb. 

Zora deschide un dosar și își trece degetul de-a lungul paginii 
înainte să se oprească într-un punct și să ridice privirea. 

— Așa cum, de asemenea, știți, suntem programaţi pentru 
proces în scurt timp. Am solicitat o amânare pentru a ne da timp 
să trecem prin materialele suplimentare din telefon, dar nu ne- 
au aprobat. Asta explică de ce a fost necesar să angajăm un 
jurisconsult în caz. 

Se uită spre mine. 

— Vei avea o mulţime de făcut într-un timp foarte scurt. 

Încuviinţez din cap. 

— Inţeleg de la Barbara că ai copii, spune Alexandra. 

— Un copil. 

Sunt surprinsă că acest subiect este adus în discuție. 

— Sper că nu vei fi una dintre acele mame pe care nu ne 
putem baza, care trebuie să-și ia timp liber pentru un copil 
bolnav. Ești sigură că vei putea să te ridici la înălțimea 
așteptărilor? 

— Da, sunt sigură, spun eu. Nu aș fi acceptat speța dacă nu 
aș fi fost capabilă să duc la bun sfârșit angajamentul. 

— Ei bine, spune Alexandra, ţuguindu-și buzele un moment, 
cu o privire gânditoare. Sper că așa va fi. 

Nu răspund. li surprind privirea Zorei, iar ea îmi face cu ochiul 
din nou. Momentul meu de furie trece și încerc să nu râd. 


VP - 76 


Odată ședința încheiată, Zora și Alexandra se adună lângă 
Barbara, iar eu îmi fac de lucru curățând farfuriile și punându-le 
deoparte. 

Jeremy se apleacă cu o farfurie goală și o pune în mâna mea. 
Îmi zâmbește. 

— Mulţumesc că ai acceptat cazul într-un timp atât de scurt. 

— Nicio problemă. Am fost foarte mulțumită că mi s-a propus. 
M-am mutat înapoi aici recent, așa că am fost nerăbdătoare să 
îmi reîncep activitatea. 

— Te-ai mutat înapoi de unde? 

— Din State. Brooklyn. Munca soţului meu... 

Jeremy încuviințează din cap ca și cum asta explică totul. 

— De cât timp ești înapoi, aici? 

— Nu de foarte mult. Reacomodarea ia ceva timp, dar o să 
reușesc. 

— Deci jobul soţului tău s-a mutat aici, nu? 

— Nu, eu și Robin am venit singure. 

— Corect, spune el. Corect. Bine. Robin... e un nume drăguţ. 

Tresar. Jeremy își ridică mâinile, obrajii i se înroșesc. 

— Ăsta e lucrul îngrozitor când ești acuzat de așa ceva. 
Schimbă totul. Nici măcar nu pot să fac un comentariu despre 
numele unui copil fără ca asta să pară neadecvat într-un fel. 

Gura i se schimonosește cu dezgust. 

Mă simt prost. Nu am vrut să reacţionez în felul acesta. 

— Nu, îmi pare rău. Mulţumesc că ai spus că e un nume 
drăguţ. Ea e drăguță. Deși încearcă să se adapteze unei noi 
clase a șasea, ceea ce nu e ușor. În ianuarie urmează 
examenele de admitere pentru școala secundară și se pare că 
produc ceva tensiune. 

— O, Doamne! Clasa a șasea. Te compătimesc. 

— Încep să cred că nu am luat toate astea suficient de serios. 
Vreau să spun că, după nebunia admiterii la școala din New 
York, am crezut că am văzut totul. Dar toată lumea pare 
complet isterică în privinţa asta. 

— Părinţii o iau razna. Devine tot mai rău. Așa mi s-a spus, în 
orice caz. Nu am predat niciodată la acest nivel, spune Jeremy. 
Din câte aud, duce la foarte multă presiune. Nivelul foarte înalt 
de competiție. 

Deschid gura să vorbesc, dar Alexandra și-a întors atenţia 
către conversaţia noastră. 


VP - 77 


— Trebuie să plecăm, îi spune lui Jeremy. Mi-a părut bine să 
te cunosc, îmi spune mie. 

Zora face cu mâna și ei pleacă. Barbara își strânge dosarele. 

— A mers bine, luând în considerare toate aspectele, spune 
ea. 

— Ce aspecte? 

— Alexandra poate fi vicleană. Poate că ai observat asta, 
spune ea cu o sprânceană ridicată. Și tatăl este. Este obișnuit să 
fie la conducere. Vreau să vorbesc cu clientul meu singur la un 
moment dat, dar până acum unul sau altul a dat buzna la 
fiecare audiere. Am încercat să atrag atenţia că se implică prea 
îndeaproape pentru a lua cele mai bune decizii, dar e complicat. 

Barbara pare gânditoare. 

— În orice caz, ai face bine să te întorci la muncă. Simte-te 
liberă să iei material acasă pentru a lucra și seara. 

— Asta o să fac. Mulţumesc. Asta va face lucrurile mult mai 
simple. 

Cu o mișcare din mână, sunt concediată. 


16. 


Am trecut ușor printr-un alt dosar plin cu printuri până la 
începutul după-amiezii și încă nu am găsit niciun semn al 
vreunei corespondențe între reclamată și Jeremy. 

— Ei chiar își bazează cazul doar pe declaraţia ei? îi spun 
Barbarei când mă întorc în biroul său. 

— Aparent așa e. Și pe testimonialele unor prieteni care spun 
că ea le-a povestit despre asta la momentul respectiv. Cazul e 
foarte slab. Anticipez că voi face o solicitare pentru a-l închide în 
baza lipsei de dovezi concludente. Adică, ezit să cred sugestia 
că acest caz ar fi iniţiat ca un atac, dar uneori trebuie să te 
întrebi. 

Aprob din cap. Adun niște hârtii pentru a le pune în geantă. 

— Va trebui să plec în curând. Trebuie să o iau pe Robin. 

Atenţia Barbarei este îndreptată către computerul ei, înainte 
să își arunce privirea spre mine. 

— Atât timp cât mergi mai departe cu lucrul. Nu vreau să ne 
scape ceva. OK? 


VP - 78 


— OK. 

Încuviinţez din cap din nou. 

Sunt jos, în recepţie, spunându-i la revedere lui Kristen, când 
îmi sună telefonul. Mă uit la număr un moment, înainte să 
răspund ezitant. 

— Da... bineînţeles... înţeleg că este necesar... la ora patru. 

Vocea de la celălalt capăt a fost rece, liniștită. Au primit o 
reclamaţie, nimic important, cel mai bine să ne întâlnim și să 
vorbim despre asta, totul e foarte ușor de rezolvat. Nu 
împărtășesc aceeași încredere ca cea a secretarei școlii. Dacă 
este așa ușor de rezolvat, de ce trebuie să mă întâlnesc cu 
directoarea? Speram ca toată încurcătura să dispară de la sine 
în timp. Îmi pun telefonul în buzunar și stau un moment, 
nedorind să părăsesc calmul biroului pentru a înfrunta drama. 

— Toate bune? spune Kristen. 

— Da. De fapt, nu. Nu chiar. A fost o... situaţie în această 
dimineaţă la serbare, și una dintre mame a făcut o reclamaţie. 
Trebuie să merg acolo și să mă întâlnesc cu directoarea. 

Chipul lui Kristen e plin de simpatie. 

— Una dintre acele mame obsedate? 

— Poate, puţin. 

— Directoarea o să rezolve situaţia, spune ea. O să pară căo 
ascultă pe femeie, o să scoată toate sunetele potrivite, dar n-o 
să-ţi facă nimic. Nu-ţi face griji. 

— Crezi? 

— Ne-am făcut și noi plinul de întâlniri neplăcute la școală. 
Acele mame care nu lucrează sunt cele mai rele - nu au altceva 
mai bun de făcut decât să transforme fiecare lucru mărunt într-o 
dramă masivă, doar de dragul de a face asta. Sunt sigură că va 
fi bine. Nu te stresa. 

e 

La școală, sunt condusă într-o cameră de așteptare. O întreb 
pe secretară de Robin și dacă s-au făcut aranjamente pentru ea, 
având în vedere că este timpul de a o prelua de la școală, dar 
ea îmi înlătură îngrijorarea cu un gest din mână. 

— S-a aranjat asta, spune ea, ieșind din cameră. 

Mă așez și mă holbez la ușa de la biroul directoarei. Sunt un 
avocat pledant calificat, am fost jurisconsult în câteva grupuri 
de birouri de avocatură și am avut de-a face cu un proces 
important; mama unei fete de zece ani. Nimic nu contează. 


VP - 79 


Sunt, de asemenea, o fată de șapte ani, așteptând să fie 
mustrată pentru că a furat o carte cu exerciţii din dulap. Am 
nouă ani, încheieturile degetelor încă mă dor în locul în care am 
lovit-o pe Carole pentru că nu se putea opri din a mă tachina cu 
faptul că tatăl meu era mort. Palmele mele sunt umede de la 
transpiraţie, inima îmi bubuie în piept. Traheea se strânge în 
așteptare, amigdala cerebrală e deturnată complet - fugi sau 
luptă. 

Liniștea se întinde în anticameră, un ceas ticăie zgomotos pe 
polita de deasupra căminului aflat pe peretele opus, o petală 
cade dintr-o vază cu trandafiri de lângă el. Un ritm bate în 
mintea mea - treci peste asta, treci peste asta -, iar eu încerc să 
îmi sincronizez respiraţia cu ticăitul ceasului. La trei inspiri, la 
alte trei expiri, patru, cinci. 

Funcţionează, mă calmez, deși așteptarea se întinde 
insuportabil de mult, brațul lung al ceasului mutându-se de la și 
un minut, la două, la trei. Niciun sunet din spatele ușii de la 
birou. Niciun sunet de nicăieri din clădire. Nicio dovadă a 
prezenței sutelor de copii de dincolo de cealaltă ușă. 
Dumnezeule, nu pot să deschidă ușa aia nenorocită și SA 
TRECEM PESTE ASTA? În ciuda respirației, presiunea mi se 
acumulează în creier, liniștea aproape prea multă pentru a o 
îndura, când se sparge din cauza unui sunet strident și imperios. 

— Este absolut revoltător că trebuie să intru și eu. Total inutil. 
O pierdere completă a timpului meu. Tot ce trebuie să faceţi e 
să îi spuneţi fetei noi și mamei sale groaznice cum să se 
comporte și nu va mai fi nicio problemă. 

Secretara se întoarce în camera de așteptare, Julia în spatele 
său. S-a schimbat pentru ocazie, nu mai este în echipament de 
sport, acum e într-o pereche de blugi mulati negri, cămașă albă 
și ceea ce pare a fi o jachetă Chanel. Lanţuri lungi de aur și 
perle ornamentate cu formele cuplate ale literei C zornăie în 
timp ce se mișcă. Cu siguranţă, Chanel. Mă îndoiesc că sunt 
imitații. O imagine cu această femeie plimbându-se printre 
tarabele din piaţă și căutând mărfuri de designer false îmi trece 
prin minte și, în ciuda tensiunii pe care o simt - sau poate din 
cauza ei -, îmi scapă un pufnet de râs. 

— Și la ce dracu’ râzi? 


VP - 80 


Julia merge cu pași mari spre locul în care sunt așezată. Faţa 
ei de porțelan e pătată cu roșu și saliva zboară din gura ei, 
stropindu-mi obrazul. 

O milisecundă în care situația o poate lua în orice direcţie. 
Chiar pare că e pe punctul de a mă lovi. Îmi păstrez calmul. Am 
avut de înfruntat lucruri mult mai rele decât asta în celulele din 
arestul tribunalelor. Așteptând să o văd pe directoare, poate mi 
s-au redeșteptat nesiguranţele din copilărie, dar nu o femeie ca 
aceasta, cu dreptul și superioritatea privilegiilor ţâșnind din 
fiecare por bine întreţinut. Mă ridic încet în picioare, cu maxilarul 
încordat, cu umerii drepţi. 

Și umerii Juliei sunt drepţi. Stau fix în faţa ei, ochi în ochi, 
aversiunea trecând ca un curent între noi. Sunt fermă, 
nemișcată, permiţând ca disprețul Juliei să treacă peste mine, 
tare ca piatra împotriva batjocurii sale. 

— Doamnelor, spune o voce, și vraja e ruptă. 

Julia se mișcă, se dă înapoi. Eu inspir profund. 

— Doamnelor, spune din nou vocea, iar acum ușa 
sanctuarului tainic se deschide și iat-o pe directoare, cu un 
zâmbet plin de beatitudine. Vă mulțumesc că aţi venit. 


DUMINICĂ, 11.09 


— Care este adresa urgentei? Unde sunteți? spune operatorul 
serviciului de urgență. 

— Nu ştiu care este adresa, spun eu. În altă parte. Este fiica 
mea. 

— Vă aud, doamnă, dar am nevoie să îmi spuneți adresa și 
numărul de telefon de pe care sunati. 

— Nu contează care este adresa mea, spun eu. Nu a dispărut 
de aici. 

— Tot voi avea nevoie de un număr de telefon, vă rog, spune 
vocea de la celălalt capăt. 

li spun repede adresa și numărul de telefon. Știu că 
operatorul doar îşi face datoria. Înteleg necesitatea întrebării. 
Dar e inutilă. Nu contează unde sunt. Contează unde e fiica 
mea, și e prea complicat de explicat. Nu atunci când nu pot să 
îmi pun fricile în cuvinte. Nici măcar pentru mine. 

— Care este natura urgenței dumneavoastră? 


VP - 81 


— Este fiica mea. Și-a petrecut noaptea trecută cu niște 
prieteni. Și ei au spus că o aduc acasă, dar nu este aici încă. 

— Aveţi adresa locului unde a stat? 

— Nu, nu o am. Dar nu ar fi fugit. 

— Haideţi să trecem prin astea în ordine. Puteţi să îmi spuneți 
exact ce s-a întâmplat? 

Inspir profund. Încerc să mă calmez. Nu pot să încep să tip la 
operator chiar dacă asta e tot ce îmi doresc. 

— Fiica mea a fost luată de niște prieteni pentru a sta la o 
cabană de vacanță. Mi-au spus acum câteva ore că o aduce 
acasă altcineva, dar ea nu este aici și nu pot să iau legătura cu 
nimeni. M-am gândit că ar trebui să sun la 999. Să implic poliția. 

— Aveţi adresa locului unde stă fiica dumneavoastră? 

— V-am spus deja, nu, zic eu. 

Înainte să mă pot opri, izbucnesc în hohote, plânsul meu 
devenind isteric acum. Mă reped la butonul roșu pentru a 
închide apelul, copleșită de inutilitatea de a incerca să explic 
ceva ce nu înțeleg, și arunc telefonul frustrată. 

În cele din urmă, reușesc să mă controlez și cad în genunchi 
pentru a-mi recupera telefonul. O notificare de apel nepreluat 
de la un număr necunoscut - trebuie să fie operatorul de 
urgență. Îl sterg - nu are niciun rost. Niciun fel de rost. 

Mă ridic și mă așez la masă pentru câteva minute, inspirând și 
expirând, recâștigând puțin calm. Apoi mă ridic. Mă duc la casa 
din Londra acum. Chiar acum. Să văd dacă sunt acolo. Și dacă 
nu răspunde nimeni, o să dărâm ușa cu mâinile goale. 


17. 


Directoarea ne îndeamnă spre o pereche de scaune așezate 
oblic în fața unui birou mare, de mahon, în spatele căruia ea se 
așază pe scaunul său. lau loc imediat, lăsându-mi geanta cu 
hârtii sprijinită de peretele de lângă ușă. Julia continuă să stea în 
picioare. 

— Luaţi loc, îi spune directoarea, cuvintele ei căzând în 
cameră ca o piatră. 

Privesc fascinată cum ordinul își creează drumul prin Julia. 
Este în mod evident sfâșiată între dorința de a se afirma și 


VP - 82 


recunoașterea unei autorități mai mari decât a ei. Dacă nu aș fi 
fost așa încordată, aș fi râs. 

Directoarea face un gest spre scaun încă o dată și spune: 

— Vă rog să luaţi loc, doamnă Burnet. 

O răceală care nu era acolo mai devreme îi cuprinde vocea. 
Încă împotrivă, Julia mai stă un moment în picioare înainte de a 
renunţa la luptă și de a se arunca pe scaunul din spatele său. 

— Așa e bine, spune directoarea. Acum, doamnă Roper, noi 
nu ne-am cunoscut încă. Sunt Florence Grayson. 

Îmi întinde mâna. Strângerea ei este fermă și privirea sigură. 
O femeie în vârstă de peste cincizeci de ani, degajând un aer 
practic și, în ciuda circumstanțelor, mă simt liniștită. Se întoarce 
spre Julia și dă din cap. 

— Doamnă Burnet. 

— Putem să trecem la subiect? spune Julia. Cu toţii știm de ce 
suntem aici. Acea fată nouă a făcut tot posibilul să saboteze 
performanța fiicei mele la serbarea din această dimineaţă. A 
fost o încercare deliberată de a o submina înainte de a participa 
la testul practic de azi. 

— Asta nu e adevărat, mă reped eu. 

Mâna ridicată a doamnei Grayson mă oprește. 

— Doamnă Burnet, vă rog să vă calmați. Incidentul din 
această dimineaţă este parte a motivului acestei întâlniri, dar 
asta nu e tot. 

— Ce poate fi mai mult de atât? spune Julia cu o indignare 
imensă. 

— M-am gândit că asta va fi o oportunitate bună de a vă 
aduce împreună, să vedem dacă putem aduce calmul în această 
situaţie. 

Privește fix între noi. 

— Nu este ideal ca un asemenea meci de ţipete să aibă loc în 
fata copiilor. Înţeleg că există tensiuni mari în cursa pentru 
examenul de admitere în clasele secundare, dar nu este 
recomandat să aruncăm în jur acuzaţii de sabotaj. 

Julia nu răspunde. Eu profit de tăcerea ei. 

— Robin nu are niciun interes să saboteze pe cineva, sincer. 
Ea nici nu înţelege despre ce este vorba în aceste examene. Și 
bufnița a fost vina mea, nu a ei - nu m-am organizat cum 
trebuie pentru costumul din această dimineaţă și a fost necesar 
să improvizez în ultima clipă. 


VP - 83 


— Asta pentru că ești prea ocupată să lucrezi în loc să ai grijă 
de fiica ta cum trebuie, spune Julia. 

— Pardon, ce-ai spus? 

Mă enervez, dar doamna Grayson ne întrerupe din nou. 

— Haideţi să ne abţinem de la orice fel de atac personal, 
spune ea. Nu este loc pentru prejudecăţi în această școală, 
indiferent dacă este vorba de părinţi care lucrează sau care stau 
acasă. Ne sprijinim unii pe alţii. 

Buzele Juliei sunt strâns lipite, ochii îngustaţi. Chipul ei este în 
mod ciudat foarte plăcut și fără expresie, totuși, în ciuda emoţiei 
sale evidente - o mască neîmbătrânită, plină de Botox și alte 
umpluturi. 

— Nu înţeleg de ce școala continuă să facă asta, spune Julia. 
De ce continuaţi să aduceți fete noi așa de târziu în cursul 
anului? Aţi mai făcut asta și știți ce s-a întâmplat. Aţi făcut 
aceeași greșeală din nou, dar de data aceasta este mult prea 
aproape de examene ca noi să ignorăm asta. A distrus dinamica 
clasei. Daisy este foarte nefericită. 

— Daisy este o fată excelentă, care se poate adapta foarte 
ușor și care poate gestiona foarte bine o nouă prezenţă în clasa 
ei, spune doamna Grayson ferm. Și din cauza asta am vrut să 
vorbesc cu amândouă. Nu ar trebui să lăsați ca divergenţțele 
personale să evolueze în felul acesta în fața fetelor. Este un 
lucru destabilizator pentru ele. Ele își doresc ca noi să fim 
modele pozitive, nu exemple ale unui comportament pe care ar 
trebui să îl evite. 

— Cum îndrăzniţi să îmi vorbiţi așa? scuipă Julia. 

— Nu vă vorbesc în niciun fel, spune doamna Grayson. Vă 
spun că Daisy este absolut bine. Am rezultatele testului din 
această dimineaţă și a obţinut un punctaj de șaptezeci și cinci la 
sută. 

— Doar șaptezeci și cinci la sută? spune Julia. Vedeţi? Cum 
puteți să spuneţi că nu e afectată? M-aș fi așteptat la peste 
optzeci la sută în această etapă. E mai mult decât capabilă. 

— Ei bine, noi, nu. Nu există niciun motiv pentru ca ea să 
obțină mai mult de atât - deja este un punctaj foarte mare și 
dumneavoastră trebuie să aveţi încredere în noi și în Daisy că 
știm ce facem. Știţi perfect de bine că va intra în clasele 
secundare fără niciun fel de problemă. 


VP - 84 


— Ea ar trebui să câștige bursa. Ştiţi că o merită. Și nu am 
încredere în nimeni altcineva în afară de mine, spune Julia. Ce 
punctaj a luat fiica eí? 

Doamna Grayson se uită la mine. Mă cutremur. Verifică 
hârtiile de pe biroul său și ridică privirea. 

— Optzeci și doi la sută. Prima lucrare la matematică. Este un 
punctaj foarte bun. Amândouă sunt. 

Julia a devenit deja de un roșu intens. 

— Asta... Asta e ceea ce voiam să spun. Este revoltător. Va fi 
incredibil de tulburător pentru Daisy să aibă pe cineva care o 
provoacă în felul acesta. Cum o voi calma acum? 

Incerc să nu afișez niciun fel de expresie, dar sunt îngrozită 
de reprezentaţia pe care Julia o oferă. Mă uit spre doamna 
Grayson și pentru un moment privirile ni se încrucișează. Pentru 
prima dată de când am de-a face cu școala, mă simt în perfect 
acord cu unul dintre jucătorii săi. Apoi ea privește în altă parte și 
sentimentul de înțelegere dintre noi se estompează. 

— Doamnă Burnet, înțeleg că sunteţi neliniștită în privinţa 
acestor rezultate ale testului, dar vă pot asigura că nu este 
nevoie să fiți îngrijorată. Daisy se descurcă foarte bine, într- 
adevăr. Trebuie să fie lăsată să continue cu asta. Noi chiar știm 
ce facem, să știți. 

— Privind la acel rezultat, mă îndoiesc foarte mult, spune 
Julia, ridicându-se de pe scaun. Sunt extrem de nemulțumită cu 
această situaţie. Școala nu avea niciun drept să introducă un 
elev nou atât de târziu în timpul procesului de admitere și vă voi 
considera pe deplin responsabilă dacă nu va trece examenul cu 
brio. Ea ar trebui să fie prima în linia pentru bursă. Și dacă 
această... această uzurpatoare i-o înhaţă, vă puteţi aștepta să 
primiţi vești de la avocatul meu consultant. 

— Nu am aplicat pentru nicio bursă, întrerup eu. Nu știu 
despre ce vorbești. 

— Nu aplici, spune Julia cu furie. Merge la fata cu cele mai 
bune note din clasă. Locul care i se cuvine lui Daisy. 

Doamna Grayson ridică o sprânceană. 

— V-aş recomanda serios să vă calmaţi și să încetaţi să mai 
țipaţi în felul acesta. 

Julia pufneşte realmente la acest comentariu. Își înalţă capul 
și părăsește nervoasă camera, trântind ușa după ea. Dar o 
milisecundă mai târziu, dă buzna înapoi în cameră. 


VP - 85 


— Mă voi asigura că va fi marginalizată pentru restul timpului 
pe care îl va petrece aici. 

Se uită fix la mine. 

— Nimeni nu ţi se va mai adresa atunci când voi termina cu 
tine. Nici măcar nu vor ști că exiști. 

Se întoarce pentru a o înfrunta pe directoare. 

— Și tu - ţie ar trebui să îţi fie rușine, de asemenea, că ai 
lăsat o fată să se alăture atât de târziu. Distrugând totul. Nu știu 
cum poţi trăi cu tine însăți. 

— Ajunge, doamnă Burnet. Duceţi asta mult prea departe 
acum. Trebuie să insist să vă calmaţi, spune doamna Grayson. 

Julie pufnește și se întoarce pe călcâie, ieșind degrabă din 
cameră pentru a doua oară, și ușa se închide cu un zgomot 
puternic. 

Doamna Grayson se uită în jos spre mâinile sale pentru un 
moment, apoi în sus, la mine. 

— Sper că Robin începe să se acomodeze destul de bine, 
spune ea, și că nu va lăsa ca această chestiune nefericită să o 
supere. N-o vom lăsa să se simtă izolată niciun moment, vă pot 
asigura. 

— Cineva care vine atât de târziu poate distruge totul pentru 
întreaga clasă? 

O pauză foarte lungă. 

— Doamna Burnet are, din nefericire, un fel de a spune 
lucrurile în anumite ocazii, spune ea. Chiar nu se întâmplă așa. 
Este în regulă pentru copii să ni se alăture în orice stadiu - clasa 
este complet adaptabilă. Și, desigur, sunteți o absolventă a 
școlii și dumneavoastră, întotdeauna ne place să continuăm 
asocierile familiale în felul acesta. 

Îmi forţez un zâmbet. 

— Nu pare a fi fosta mea școală, trebuie să spun. S-a 
schimbat foarte mult. 

— În bine, sper eu, spune doamna Grayson. 

Chiar atunci, se aude un ciocănit și secretara își strecoară 
capul înăuntru. Directoarea îi face un semn din cap, apoi se 
întoarce spre mine. 

__— Ei bine, mă tem că va trebui să-mi continui programul. 
Incercaţi să nu vă faceţi prea multe griji în legătură cu asta. E 
doar zgomot, să știți, spune ea, aplecându-se spre mine cu o 
expresie sinceră. Ele nu vorbesc serios nici măcar pe jumătate. 


VP - 86 


Este fierbințeala momentului. Se supără teribil pe moment, apoi 
le trece. 

— N-am mai văzut niciodată așa ceva, spun eu. 

Vreau să mă simt încrezătoare, dar nu pot. Cu excepţia lui 
Nicole, de fiecare dată când am avut de-a face cu alte mame, a 
fost un dezastru, și acum Robin este și mai exclusă din grupuri, 
de parcă lucrurile nu erau deja suficient de rele. 

— Ar trebui să-mi fac griji pentru examenul de admitere în 
clasele secundare? întreb eu. Totul pare foarte stresant. Am 
nevoie ca Robin să poată continua aici. 

Doamna Grayson se apleacă spre mine. 

— Nu trebuie să vă faceți griji pentru nimic. Vă pot asigura de 
asta. Notele lui Robin vorbesc de la sine - cu siguranţă va trece 
în clasele secundare. 

Încuviinţez din cap, încrezătoare în asta, măcar. 

— Dacă aveţi orice fel de probleme, vă rog să nu ezitaţi să ne 
spuneţi, zice doamna Grayson, dar v-aș sfătui să nu ieșiți în 
evidenţă un timp, apoi totul va trece, întotdeauna trece. 

Se uită la o hârtie din faţa sa în timp ce vorbește, iar eu știu 
că i-am pierdut atenţia. Cu un sentiment de spaimă care îmi 
atârnă greu în stomac, părăsesc încăperea. 

e 

Robin stă singură în camera de aşteptare. Pare obosită, dar 
nu foarte plânsă. Mă duc la ea și îi iau mâna, o ridic. 

— Eşti bine? 

— Putem să mergem acasă acum? 

— Da. Hai să plecăm de aici. 

Plecăm. Școala e goală acum, toată lumea fiind deja plecată 
acasă la sfârșitul după-amiezii de vineri. Sentimentul de spaimă 
începe să se miște puţin în interiorul meu. Măcar putem pleca 
de aici fără alte interacțiuni, să avem tot weekendul pentru noi. 

Mă uit la Robin. Este încă în uniforma pe care Nicole a găsit-o 
pentru ea. 

— Presupun că va trebui să spălăm uniforma asta și s-o 
aducem înapoi, spun eu. 

Robin ridică din umeri. 

— Măcar a fost mai bine decât să îmi petrec întreaga zi în 
așternutul acela. Ar fi trebuit să am uniforma cu mine într-o 
pungă, spune ea. 


VP - 87 


— O, Doamne, îmi pare foarte rău! Am făcut un dezastru din 
toate astea. M-am gândit că ar fi un costum bun. Ziua de azi a 
fost un pic ratată. _ 

— A fost un pic, spune Robin. Imi pare rău, mamă, dar te rog 
să nu mai ai alte idei bune cu bufniţe. 

Se oprește și îmi ia mâna din nou. 

— A fost amuzant totuși, într-un fel. l-ai văzut faţa lui Daisy 
când au explodat penele? 

— Robin... spune eu, pregătită să o dojenesc cu privire la 
alergiile cu potenţial sever, dar râsul lui Robin este contagios, 
iar reacţia Juliei a fost așa de ridicolă, încât încep să râd și eu. 

Impreună ieşim pe porţile școlii, mână în mână, două zile de 
liniște întinzându-se înaintea noastră până lunea viitoare. 


18. 


Dimineaţa de sâmbătă este liniștită. Fără alergatul la școală. 
Facem mai multă treabă împreună pentru casă, aruncând saci 
de gunoaie în grădina din spate, lăsând rafturi și suprafeţe 
limpezite, în sfârșit, de harababura care s-a adunat în ultimele 
decenii. După aceea, Robin continuă cu temele ei și, pe când stă 
la masa din bucătărie, eu spăl vesela pe care ea a găsit-o 
îngrămădită în dulapul din living. 

— Asta e drăguță, spun eu, ţinând un bol înflorat spre Robin, 
care zâmbește când îl vede. Nu știu de ce bunica ta le-a ţinut 
ascunse. 

— Îmi place, spune Robin. Începe să se simtă ca acasă. Deși 
îmi doresc ca tata să fie aici. 

Nu am un răspuns la asta. Continui să spăl, iar Robin continuă 
să scrie. Avem pizza la prânz și când terminăm, Robin urcă 
scările, apoi se întoarce imediat. 

— Pot să mă uit în dormitorul tău vechi? spune ea. 

Sar, scăpând una dintre ceștile de ceai în chiuvetă cu un 
pleoscăit. 

— De ce vrei să mergi acolo? O să fie sinistru. 

— Vreau să văd unde ai dormit când erai de vârsta mea, 
spune Robin. Și vreau să văd ce jucării sunt acolo. 


VP - 88 


Nu există răspuns la așa ceva. Deși îmi doresc cu disperare să 
spun nu, cuvintele lui Robin încă îmi răsună în urechi. „Îmi 
doresc ca tata să fie aici”. Nu vreau să o mai dezamăgesc în 
niciun fel. 

— Nu sunt sigură că vor mai fi jucării acolo. Dar OK. Putem să 
mergem sus. Dă-mi voie doar să termin aici. 

Spăl restul ceștilor din chiuvetă, mișcându-mă încet, 
întârziind. Dar oricât aș încerca, nu pot să ignor prezenţa lui 
Robin în spatele meu, care plutește cu un scop. 

— OK, spun din nou. OK, hai să mergem. 

Robin fuge prima pe scări. Vin în spatele ei, cu pași lenți. Din 
nou, e ca și cum m-am întors cu treizeci de ani în urmă, 
alergând pe scări pentru a mă ascunde după ce Lydia a ţipat din 
nou la mine pentru că nu mă descurc destul de bine la școală. 
Ajung pe palier și mă uit în sus la următorul set de scări. Ultima 
dată le-am urcat acum mai bine de zece ani, atunci când Lydia 
m-a pus să aleg: un copil sau pe ea. N-a fost o decizie grea. 

Am urcat în camera mea, mi-am împachetat câteva lucruri pe 
care le adusesem cu mine pentru vizita scurtă și am ieșit din 
casă pe ușa din faţă fără să spun la revedere. Ştiam că era 
ultima dată când o vedeam pe mama mea. Am crezut că va fi 
ultima dată când voi mai pune piciorul în această casă. Dar iată- 
mă. 

Robin este în capătul scărilor. Sunt la mică distanţă în spatele 
ei, fiecare parte din mine dorind să se întoarcă și să fugă. Dar 
Robin deschide ușa. Aud sunetul făcut de mânerul rotund și 
scârțâitul ușii pe când se deschide. L-am recunoscut imediat, 
sunetul familiar a răsunat adânc în interiorul meu. Mă 
îmbărbătez. Apoi, sunete pe care nu le așteptam. Un icnet, 
hohote de plâns. Robin se aruncă năvalnic pe scări, direct în 
mine. Mă împleticesc înapoi, prinzând balustrada cu ambele 
mâini. 

— Care naiba e problema? 

— Camera ta, mamă. Camera ta... 

Robin forțează cuvintele înainte să înceapă să plângă solemn. 

— Este oribilă. 

Fuge în jos spre propriul dormitor. Sunt pe punctul de a o 
urma, dar ceva mă trage în sus pe ultimele trepte, amintindu-mi 
instinctiv ce placă scâărţâitoare să evit. Stau în pragul ușii joase, 


VP - 89 


la limită, prinsă între atunci și acum, un copil rănit - un adult 
speriat. Privesc înainte. 

Este un coșmar. Praful stă așezat peste toate, straturi groase 
de praf. Pânze de păianjen în colțuri, muște moarte căzute pe 
podea. Dar nu asta îmi strânge gâtul și mă face să încleștez 
pumnii, cu degetele reci și cu braţele rigide pe lângă mine. Totul 
a fost distrus în cameră. Fiecare carte, fiecare bucată de hârtie, 
fiecare jucărie; totul, toată copilăria mea, a fost rupt în bucățele 
mici, bibelourile zdrobite, hainele sfâșiate. 

Deasupra grămezii, ca o parodie sinistră a jucăriilor lăsate la 
locul accidentelor fatale, se află capul ursuleţului meu de pluș 
preferat, în timp ce trunchiul zace mai încolo, cu umplutura 
vărsându-se din burta tăiată. Am vrut să-l iau în acel ultim 
moment înainte să părăsesc casa pentru totdeauna, dar nu am 
mai avut loc în bagaj. Întind mâna spre el, apoi o retrag, 
nedorind să ating ceva din grămadă. 

Aerul este dens și mucegăit, e neaerisit de ani de zile, dar 
chiar mai greu este sentimentul de malițiozitate care stăpânește 
totul, palpabil în obscuritate. Mama mea stând în spatele meu, 
respiraţia ei grea pe gâtul meu. „Credeai că ai scăpat, nu-i așa? 
Nicio șansă”. 

Grămada de distrugeri este o mâăzgălitură roșie pe 
manuscrisul trecutului meu - biroul la care am lucrat, patul în 
care am stat întinsă, fereastra pe care m-am uitat ore în șir. Dar 
originalul este încă acolo, sub toate astea, în ciuda eforturilor 
strașnice ale Lydiei de a trage linie peste ele. Mă hotărăsc 
atunci și acolo. Voi curăța ruinele copilăriei mele, le voi îndesa în 
saci de gunoi, voi revendica spațiul și voi începe din nou. 

Viziunea mi se clarifică pe când continui să evaluez dauna. 
Vechea casă a păpușilor este în colţul îndepărtat al camerei, 
încă intactă. Puţină căldură îmi revine pe chip, speranţa ieșind la 
suprafaţă că poate ceva mai poate fi salvat. Mă duc acolo, 
croindu-mi drum prin mizeria de pe podea, și îngenunchez în 
fața ei. Mă jucam cu ea tot timpul când eram mică, aranjând și 
rearanjând siluetele din interior pe mobila miniaturală. O mamă, 
un tată, doi copii și o pisică - structura familiei pe care mi-o 
doream atât de mult. 

Întind mâna și o așez pe partea din faţă a căsuței păpușilor, 
pregătită să deschid panoul pentru a dezvălui camerele din 
interior. Dar în momentul în care pun mâna pe ea, structura se 


VP - 90 


prăbușește. În interior, fiecare piesă micuță de mobilier a fost 
zdrobită, iar capetele celor patru figurine umane au fost smulse. 

Malițiozitatea s-a întors, respiraţia Lydiei greoaie încă, o rafală 
rece care acum este prea puternică pentru a-i opune rezistenţă. 
O iau la fugă din cameră. 

e 

Robin este învelită sub plapuma ei, citind o carte. Sau cel 
puţin, prefăcându-se că citește, ţinând cartea în fața sa atunci 
când intru în cameră. 

— A fost oribil, spune ea. De ce era așa? 

— Nu știu. Dar bunica ta se înfuria uneori destul de tare. 

Mi-am revenit puţin acum, deși sentimentul de răceală încă 
trece prin oasele mele. O apuc de mână pe Robin și căldura ei 
mă liniștește. 

— De ce? 

— Nu era o persoană foarte fericită. 

Îmi aleg cuvintele cu grijă. 

— A vrut să fie avocat pledant, vezi tu, dar s-a măritat și m-a 
avut pe mine, în schimb. Nu cred că m-a iertat vreodată pentru 
asta. A trebuit să renunţe la cariera sa - așa era atunci. Prin 
urmare era foarte dornică să devin eu avocat pledant, în 
schimb. Spera că voi merge atât de departe încât să ajung 
consilier juridic al reginei, iar apoi judecător. Că o voi face 
pentru ea. Dar l-am întâlnit pe tatăl tău și am decis să ne 
căsătorim, iar apoi te-am avut pe tine și ne-am mutat în State, 
așa că a fi avocat pledant a încetat să mai fie o posibilitate. 

— Și ea ce-a făcut? 

Inspir adânc. Nu-i pot spune întregul adevăr, că bunica ei a 
fost atât de furioasă de existența sa încât a încetat să mai 
vorbească cu mine când am spus că voi merge până la capăt cu 
sarcina. 

— Ei bine, când i-am spus că mă voi căsători cu tatăl tău, m-a 
pus să aleg. A spus că dacă mă voi căsători cu el, nu voi mai 
vorbi cu ea niciodată. 

— Uau! 

— Da, uau. Așa că presupun că a distrus camera mea cândva 
după asta. 

Robin pare supărată acum, chipul ei s-a înroșit. 

— E oribil ce-a făcut, izbucnește ea, aproape ţipând. E foarte 
răutăcios. 


VP - 91 


— Da, presupun că este. Uneori, când oamenii sunt nefericiti, 
fac lucruri urâte. Nu le fac intenţionat, dar devin atât de 
emoționali încât nu se pot controla. 

— Nu contează, spune Robin. Cred că este oribil. 

— Este, spun eu. Știi, n-a fost prima dată când a zdrobit ceva 
de-al meu. O matrioșka - știi acele păpuși care se cuibăresc una 
într-alta? Tatăl meu mi-a adus-o dintr-o vizită la Moscova când 
eram un bebeluș. lubeam păpușa aia - unul dintre puţinele 
lucruri pe care tata mi le-a dăruit înainte să moară. În orice caz, 
am picat un examen. Un test obișnuit. Și ea a luat-o și a zdrobit- 
o în bucățele în fața mea, cu un ciocan... 

Vocea mea se pierde pe când îmi amintesc expresia de pe 
chipul Lydiei când mânuia ciocanul, o combinaţie de satisfacţie 
și hotărâre îndârjită. Robin se întinde și mă atinge pe genunchi, 
nimic altceva decât compătimire în privirea sa. 

— Atunci mi-a spus să mă adresez ei cu Lydia. Nu mai voia să- 
i zic „mami”. 

O îmbrăţișez pe Robin - simt copilul real în braţele mele. 
Pentru un moment, inspir mirosul cald și familiar al părului ei, iar 
strângerea din piept scade, căldura ridicându-se din nou în 
obrajii mei odată cu întoarcerea sângelui. Dar numai pentru un 
moment. Poate că nu atunci când m-am măritat a zdrobit ea 
camera. Poate a fost atunci când a aflat că i-am dat naștere lui 
Robin, toate visurile ei pentru viitoarea mea carieră fiind 
distruse definitiv. 


19. 


O sun pe Zora. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— De ce nu ţi-am spus ce? 

— Ce a făcut Lydia. 

— Ce a făcut? 

— Dormitorul... dormitorul meu. Este... este complet distrus. 
Cred că a fost Lydia. 

— Doamne! Îmi pare rău. Nu m-am uitat niciodată acolo, sus. 
Vrei să vin la tine? 


VP - 92 


Am stabilit să ne vedem la prânz în ziua următoare. Hotărăsc 
să lucrez puţin, să îmi distrag atenţia, dar merge greu, imagini 
cu distrugerea continuă să îmi apară nepoftite în minte. Să sap 
în viaţa Freyei începe să mă enerveze, îmi simt mâinile murdare 
în timp ce pipăi prin mesajele ei. 

Nici măcar nu înțeleg limbajul foarte bine, toate acele 
abrevieri ciudate și omiterea semnelor de punctuație și a 
majusculelor; emojiuri împrăștiate de-a lungul paginilor ca 
gloanţele unui revolver de calibru mare, pe capturile de ecran 
ale mesajelor de pe Facebook ce alcătuiesc unul dintre dosare. 
Trebuie să existe o cheie pentru limbajul adolescenților, un fel 
de a înţelege. Strâng din dinţi și merg mai departe. 

Pe când mă adâncesc mai mult în dosare și nervii mi se 
calmează, sentimentul că sunt indiscretă dispare. Mă 
interesează doar dovezile și nimic altceva. Și după o vreme, am 
terminat cu ce era mai rău din alte două dosare; încă nimic care 
să îl lege pe Jeremy de fată, încă nimic care să o lege pe Freya 
de alt bărbat sau băiat, indiferent de care. Casc. Ar trebui să iau 
o pauză, să pregătesc cina pentru Robin - am făcut destul de 
mult, nu ar fi de neînțeles dacă m-aș opri, dar acum că am 
început... Deschid al treilea dosar și încep să citesc. 

Pe la șapte și jumătate, ochii îmi sunt uscați și mă ustură. 
Cincizeci de mii de mesaje imprimate pe mai mult de două mii 
de pagini. Pagină după pagină, scanez textul din faţa mea, 
cuvintele dansând unele peste altele. Sunt pe punctul de a 
renunța pentru această seară, când atenţia îmi este complet 
atrasă. Am dat de aur. Marcând secţiunea cu etichete adezive, 
mă uit cu atenţie pe pagină și am un sentiment de ușurare. 
Poate că nu știu eu multe despre folosirea acronimelor de către 
adolescenţi, dar știu când am citit un schimb de replici care va 
merge departe pentru a submina credibilitatea Freyei. 

Imi fac o cafea și continui să citesc, uitând de timp, până când 
Robin coboară plângându-se de foame, iar eu realizez surprinsă 
că este aproape ora nouă. Pregătesc felul preferat al lui Robin, 
paste cu pesto și mazăre, și mâncăm în fața unei reluări a 
serialului Prietenii tăi pe Netflix. Niciuna dintre noi nu vorbește 
prea mult, tensiunea zilei scurgându-se departe. 

e 

Toată duminica ne prefacem amândouă că ziua de luni nu va 

veni și nu menționăm ușa închisă de la etaj. Mergem la 


VP - 93 


supermarket și facem cumpărături ca să gătim o friptură pentru 
prânzul cu Zora. Pregătesc masa cu atenţie specială, lăsând 
cartofii să dea într-un clocot și făcând aluat pentru budinca 
Yorkshire. 

Spăl și usuc uniforma lui Robin. Când e gata, o împachetez și 
o duc în camera ei. Stă întinsă pe pat, uitându-se la telefon. 
Când vede hainele din mâinile mele face o faţă surprinsă. 

— Nu vreau să mă duc mâine la școală. O urăsc. 

— O să fie mai bine. Promit. 

— Nu poți să promiţi asta, spune Robin. Știu că n-o să fie mai 
bine. Este un loc oribil cu oameni oribili. 

— Mai acordă-i încă puţin timp, draga mea. Se poate să se 
îmbunătăţească, spun eu, dar nu mă aștept ca ea să creadă 
asta. 

Nu cred nici eu asta. Faţa lui Robin este palidă, tristă, și un 
șuvoi de furie izbucnește în mine. 

— Bine, spun eu cu asemenea determinare încât Robin se 
ridică brusc. Bine. Până la finalul semestrului. O să-i acorzi timp 
până la sfârșitul semestrului. Și dacă va continua să fie la fel de 
rău, atunci te scoatem de acolo. Nu-mi pasă că e o școală atât 
de bună. Sunt o mulţime de alte școli. Și te pot învăţa acasă 
între timp. O să ne descurcăm cumva. 

— Dar cum rămâne cu testamentul? Casa aceasta? Credeam 
că nu putem să locuim aici dacă nu mă duc la școala aia. 

— O să mă duc la tribunal dacă e nevoie. Și putem să stăm la 
Zora dacă ne evacuează. Dar n-o vor face. 

— Serios? 

— Am să fac tot ce îmi stă în puteri, îţi promit. Nu o să te las 
să te simţi mizerabil - este îngrozitor de privit. Nu pot să-ţi 
promit că o să fie mai bine, dar pot să-ţi promit că dacă n-o să 
fie mai bine până la sfârșitul semestrului, te scot de acolo. De 
acord? 

Chipul lui Robin s-a luminat, culoarea revenindu-i în obraji. 

— Mulţumesc, mamă. 

* 

Zora ajunge în acest moment și o ducem sus să vadă 
masacrul din vechea mea cameră. 

— N-am vrut niciodată să urc, se cutremură Zora. Odată am 
urcat câteva trepte, apoi am simţit ceva ce m-a făcut să mă 
întorc. 


VP - 94 


Îmi dau ochii peste cap. 

— Nu asculta un cuvânt din ce spune, îi zic lui Robin. Zora a 
avut mereu o înclinaţie spre melodramă. 

— OK, poate că e un pic prea mult, dar nu mi-a plăcut vibrația 
locului. Casa nu se simţea foarte bine, știi? 

— Încă nu se simte. Dar asta o să se îndrepte. O facem a 
noastră, nu e așa, Robin? spun eu, iar Robin râde, aproape 
convinsă, în timp ce conversaţia se mută direct către incidentul 
cu bufnița, pe care Zora îl găsește amuzant. 

Robin o ia apoi pe Zora să îi arate îmbunătățirile recente pe 
care le-a suferit camera sa - un covor nou și niște abțibilduri 
florale mari pe perete. 

Când Zora se întoarce la parter este încurajatoare. 

— Începe să prindă formă, spune ea. Lui Robin îi place camera 
ei, măcar. Sunt foarte fericită că încă are acea suricată punk pe 
care i-am croșetat-o - nu am crezut niciodată că va rezista atât 
de mult. 

— lubește acea suricată. N-o să se despartă de ea, spun eu. A 
fost întotdeauna cel mai drăguţ dormitor - poate pentru că nu 
era așa plin de lucrurile mamei. 

— Trebuie să fie dificil pentru tine să te afli în vechea ei 
cameră. 

— E OK, de fapt. Cred că m-am obișnuit cu ea. Sau nu îmi dau 
voie să mă gândesc la acest aspect. Asta probabil e mai 
aproape de adevăr. 

— Nu pot să cred că ai făcut asta, să știi, spune Zora, 
așezându-se greoi. 

— Ţi-ai făcut cunoscute sentimentele foarte clar acum două 
seri, spun eu. Suficient de clar. Nu am nevoie să o spui din nou. 

— Nu urma să fac asta, spune Zora. Îmi fac griji pentru tine. 
N-ai văzut-o pe mama ta în ultimii ei ani de viață - n-ai venit nici 
măcar la înmormântarea ei. Îmi surprinde privirea, ridică o 
mână. Scuze. Știu că a fost decizia ei să nu mai vorbească cu 
tine. Știu că ţi-a interzis să vii la înmormântare. Dar acum ești 
înapoi, dormind în patul ei, trimițând-o pe fiica ta la fosta ta 
școală. Cum s-a ajuns la asta? A fost chiar așa rău cu Andrew? 

Aprob din cap, mă uit la Zora. Îi susţin privirea până când 
Zora privește în jos. 

— OK, zice Zora. OK. Dar uite, ai o fetiță care se simte 
mizerabil acolo, sus, căreia îi este dor de tatăl ei. Nu crezi că ai 


VP - 95 


putea să vorbeşti cu el din nou? Să vezi dacă poţi să rezolvi 
lucrurile? 

Aș putea să râd. 

— Nicio șansă. Asta e din vina lui, Zora. Asta e ceea ce vrea 
el. 

Zora se uită înspre mine. Un moment de ezitare. 

— Nu poţi să știi asta. 

— Nu poți să crezi ce îți spun? Știu despre ce vorbesc. Totul 
este exact așa cum vrea el să fie, și nu există altă variantă. În 
orice caz, este bine pentru munca mea, nu-i așa? Mi-ai ţinut 
destule predici despre asta. Toţi acei ani la care am renunțat 
după ce am născut-o pe Robin, locuind într-un loc unde nu 
puteam să îmi folosesc calificările, toate, pentru jobul lui 
Andrew. Măcar m-am întors la tribunal - mulţumită ţie. Un loc la 
școală pentru Robin, un loc unde să locuim, suficienţi bani din 
dispoziția testamentară pentru a ne susţine ca eu să am timp să 
îmi reconstruiesc cariera. Vom face ca lucrurile să meargă. 

— Eu încă am impresia că greșești în privinţa lui Andrew, 
totuși. Cred că altceva se petrece, ceva ce nu are legătură cu 
tine. Este prea ciudat altfel, spune Zora. 

Scutur din cap. . 

— Nu știi, Zora. Incetează să îi mai iei apărarea. Și-a luat 
tălpășiţa. S-a terminat. 

— Nu cred că asta e adevărat, spune Zora. Nu poţi să renunți 
la el în felul acesta. Gândește-te la Robin. 

— Ei vorbesc unul cu altul, spun eu. Asta și-a dorit el. 

Mânia trece ca fulgerul prin mine pentru un moment, simt 
furia în ochii mei, înainte de a se diminua, iar eu ridic din umeri, 
neajutorată. Zora înțelege mesajul. Mergem mai departe și 
discutăm despre dovezile pe care le-am analizat și nu mai 
aducem vorba despre Andrew. 


20. 


Sunt în mijlocul unui vis cu un accident, cu mașina mea care 
se răstoarnă peste trei benzi de mașini care se apropie, când 
alarma străbate visul, în același timp în care eu sunt aruncată 
din vehicul. Mă trezesc și descopăr că sunt prinsă în așternuturi, 


VP - 96 


transpirată și înfierbântată, cu inima bubuind. Pe măsură ce 
ritmul respirației mele se reduce, privesc spre telefon: 06:30. 
Luni dimineaţă. M-am pus să dorm abia la patru și acum e 
timpul de plecare. 

Am crezut că Robin a fost speriată în prima zi a semestrului. 
Aia a fost nimic. Azi, bietul copil e palid, apatic. Trebuie să îi 
spun de trei ori să se ridice din pat înainte ca ea să se 
conformeze, iar expresia de disperare de pe chipul său ar topi o 
inimă de piatră. 

— Mă doare burta, spune Robin. Mă simt foarte rău. 

— Robin. 

— Serios, mamă. Cred că o să vomit peste tot. 

Merg în jurul mesei și o îmbrăţișez înainte de a mă așeza 
lângă ea. Pun mâna pe braţul ei. 

— Fuga nu va rezolva situaţia. 

— Nu fug. Nu pot să controlez dacă mi-e rău. 

Aerul apatic al lui Robin este întrecut de indignare. 

— Nu te-ai simţit rău ieri când ai mâncat acea imensă budincă 
Yorkshire. 

— Poate e tocmai din cauză că am mâncat prea multe chestii 
nesănătoase aseară? Am mâncat toate acele dulciuri. Ai spus că 
o să mi se facă rău, spune Robin, stând dreaptă ca o săgeată, 
triumfătoare pentru răspunsul său înainte de a-și aminti de 
reprezentaţia ei de rățușcă suferindă în furtună, și capul să-i 
cadă din nou pe umărul meu. ă 

— Știu că nu vrei să mergi la școală, spun eu. Ințeleg asta 
complet. Nici eu nu vreau să dau ochii cu ei. Dar nu ai făcut 
nimic greșit. Daisy și mama ei sunt complet iraționale. 

— Urăsc numai felul în care nimeni nu va vorbi cu mine, 
spune Robin. E jalnic. Stau acolo și e ca și cum nu aș exista. 

— Nu era Pippa puţin mai prietenoasă decât restul? Mama ei 
plănuiește ca noi să mergem în vizită la ele, îți amintești? 

— Presupun. Dar chiar și Pippa vorbește cu mine doar dacă nu 
se uită nimeni. Urăsc asta. 

— Știu. Și înţeleg perfect. Încă puţin. Hai să vedem cum 
merge. Și apoi o vom lua de acolo. 

Robin scoate un sunet morocănos pe nas, dar stă dreaptă și 
își mănâncă pâinea prăjită. 

— Poţi să faci asta, spun eu. Știu că poţi. Poate să devină cea 
mai bună școală la care ai fost. 


VP - 97 


Robin ronţăie ultima bucată de pâine prăjită înainte de a se 
uita la mine cu o expresie terminată, iar eu ridic o mână și râd, 
retrăgându-mă. 

e 

Nu râd atunci când coborâm din autobuz lângă şcoală. Nici 
când cel puțin trei mame pe care le recunosc de la cafeaua de 
dimineață trec pe lângă mine cu fețele întoarse în altă parte. 
Robin se cocoșează, e palidă și este nevoie de tot autocontrolul 
pe care îl posed ca să continui să merg către școală și să nu o 
iau pe Robin de mână și să o duc departe de locul acesta teribil. 

Chiar și vremea a amuţit pentru a se potrivi cu starea noastră 
de spirit, o falsitate jalnică de nori gri și o lumină difuză. 

— lată-ne, spune Robin, când ajungem la porţile școlii. 
Urează-mi noroc. 

— Mult noroc, spun eu. Dă-i o șansă. 

O privesc pe Robin cum calcă apăsat pe scări înainte dea mă 
întoarce. Plecând de la școală, o văd pe Julia pe partea cealaltă 
a drumului și îmi las capul în jos, hotărâtă să evit o confruntare 
suplimentară. Nu sunt suficient de rapidă, totuși. Julia se repede 
peste drum și mă oprește brusc. 

— Fiica ta ar face bine să se ţină departe de a mea, spune 
Julia, stând fix în faţa mea. 

Fac un pas înapoi, nedorind ca situaţia să se intensifice, dar 
Julia continuă, încolţindu-mă lipită de gardul de fier. 

— Dacă aud încă o singură plângere de la Daisy în legătură cu 
ceva ce face acea fată, jur pe Dumnezeu că nu voi fi 
responsabilă de acțiunile mele. 

Este atât de aproape că pot să văd venele mici și roșii din 
ochii săi, porii de pe nasul său acolo unde machiajul s-a crăpat. 
Crăpături în mască. Imperfecțiunile îmi dau un impuls de curaj și 
îmi încleștez maxilarul, împingându-mi fața mai aproape de Julia 
în loc să îmi urmez instinctul iniţial de a mă trage înapoi. 

— Nu știu cine dracu' crezi că ești, dar mi-a ajuns. Te 
comporți ca o vacă absolută și prețioasa ta fiică face la fel. Ar 
face bine să stea foarte departe de Robin, șuier eu. Sau tu nu 
vei fi singura care va lua măsuri. 

— Cine dracu' cred că sunt? Sunt președinta PTA, asta sunt, 
spune Julia. Și sunt absolventa acestei școli. Cunosc școala asta. 
Această școală e a mea. 


VP - 98 


— Și ce dacă, la naiba? Și eu sunt absolventa școlii. Și știi ce? 
Am urât-o atunci și nu e cu nimic mai bună acum, din cauza 
oamenilor ca tine. 

Stăm nas în nas, nemișcate pentru câteva momente lungi. 

— Mami! strigă o voce și vraja este ruptă. 

Îmi slăbesc strângerea pumnului și fac un pas în spate. Nue 
Robin, deși nota de panică ar fi putut și a ei. Este Daisy, fiica 
Juliei. A alergat până la noi și acum o strânge pe mama sa de 
braţ. 

— Doar lasă-mi fiica în pace, șuieră Julia, și se rotește de 
lângă mine atât de puternic încât aproape o dărâmă pe Daisy. 

Fata îi dă drumul mamei sale și se clatină înainte de a-și 
recăpăta echilibrul. Julia este la câţiva metri în faţa ei, mergând 
cu pași mari de-a lungul drumului spre porţi. Pentru un moment 
scurt, Daisy se uită la mine, cu o expresie aproape rugătoare pe 
chip, înainte să se întoarcă și să fugă după mama ei, cu 
ghiozdanul lovindu-i-se de spate. 

Merg către metrou cu picioarele grele, cu inima și mai grea. 
Săptămâna nu ar fi putut avea un început mai prost. 


21. 


Fiecare zi a acestei săptămâni continuă în același fel. Violenţa 
nu mai ameninţă, dar pot simţi tensiune de fiecare dată când 
mă apropii de clădirea școlii. Grupuri de mame se ghemuiesc 
strâns sau se despart ca Marea Roșie la trecerea mea. Fac tot ce 
pot ca să nu fiu paranoică, dar sunt sigură că nu îmi imaginez 
asta. Aș putea la fel de bine să flutur un clopoțel în fața mea și 
să intonez, Murdar! Murdar” 

Asta nu e cel mai rău, totuși. Cel mai rău e cu Robin. Devine 
mai palidă, terorizată de tensiunea ostracizării. Și-a ros unghiile 
până le-a transformat în mici cioturi însângerate, și un petic de 
piele uscată i se întinde lângă gură. Dar n-ar vorbi despre asta. 

— A fost bine, îmi spune miercuri seara când o întreb cum a 
fost ziua, ciugulind din pizza. 


7 În original, Undean! - aluzie la obligaţia bolnavilor de lepră din Evul Mediu de a-și 
anunţa astfel prezenţa în locurile publice, pentru a evita contaminarea altor persoane 
(n.red.). 


VP - 99 


Nu-i vine să se uite la mine. 

— A vorbit cineva cu tine? spun eu. 

O pauză lungă. Strecoară degetul sub o bucată mare de 
caşcaval și o cojește dintr-o singură mișcare de pe blat. Işi 
deschide gura de parcă e pe punctul de a spune ceva, apoi o 
închide. Scutură din cap. 

— Ce zici despre netball? 

Am să insist cu asta până scot ceva de la ea. Este tăcută încă 
un moment, înainte de a scutura din cap, cu o mișcare ușoară, 
dar suficientă. 

— Nu vor să-mi paseze, mamă. Am fost în locul potrivit pentru 
ca Daisy să îmi paseze și ea a lăsat în mod intenţionat cealaltă 
echipă să ia mingea în loc să mi-o paseze mie. Și mama ei nici 
măcar nu a certat-o, doar a râs. 

— Mama ei a fost la meciuri? 

— Da, îi place să vină și la antrenamente. Are o mulţime de 
ponturi îndrumătoare. 

— Pentru netball? 

Nu pot să-mi ascund neîncrederea din voce. 

— Și adulţii joacă, mamă, spune Robin. 

Urmează o pauză. 

— Țipă foarte mult, totuși. A făcut-o pe Daisy să plângă azi. 

— Cum a făcut-o să plângă? 

— A ratat o aruncare la coș și mama ei s-a enervat foarte tare 
pe ea. Îi tot spunea cât de inutilă e și cum nu va intra niciodată 
în echipa A. 

— Asta e oribil, spun eu. Cât de stupid să îi pese atât de mult 
de netball în clasa a șasea! 

— Mamă, spune Robin. E important. 

— Oh, știu că e important, dar înţelegi ce vreau să spun. Nu e 
atât de important - nu suficient de important încât să faci pe 
cineva să plângă din cauza asta. Nici nu mi-am dat seama că 
părinţii pot veni și să urmărească antrenamentele. 

— Mama lui Daisy este singura. 

— Nu încearcă profesoara să o oprească atunci când ţipă? 

Robin se uită la mine de parcă mi-am pierdut minţile. 

— Și profesoarei îi este frică de ea. Țipă foarte mult. 

Împinge restul de pizza deoparte și merge apăsat la etaj. 
Vreau să o urmez și să o fac să vorbească mai mult, dar mă 
abţin, stând pe canapeaua de la parter și încercând să citesc o 


VP - 100 


carte. Întorc paginile deși nu percep niciun cuvânt din faţa mea. 
Imagini ale violenţei pe care aș vrea să i-o aplic Juliei defilează 
în faţa ochilor mei. 

Este aproape ora opt când mă hotărăsc să merg la etaj pentru 
a mă asigura că Robin se pregătește de culcare. Sunt la 
jumătatea scărilor când aud un plâns înăbușit din camera ei. 
Alerg restul drumului, urcând câte două trepte. 

Stă pe podea lângă patul ei, cu conţinutul ghiozdanului 
împrăștiat în jur. Ţine în mână o cutie pe care nu o recunosc, 
pătrată și albastră, culoarea oului de rață. Arată ca o cutie de la 
Tiffany și, pe când mă apropii, observ logoul pe capacul de 
lângă ea de pe podea. Exact asta este. 

Robin se uită la mine, continuând să ţină cutia în mână. 
Constat că nu se poate mișca. Mă duc și îi iau cutia cu grijă. Apoi 
privesc în interior. Nu pot să îmi dau seama ce este la început, o 
masă nedeslușită de maro și alb la fund. Mă uit mai atent. Para 
fi boabe de orez. Dar se mișcă. Sunt la fel de îngheţată ca Robin 
un moment, uitându-mă fără să înțeleg complet ce este ceea ce 
țin în mână. Dar apoi conștientizarea mă lovește cu adevărat. 

— Larve! Este plină de larve! 

Țip și o arunc departe de mine și privesc îngrozită cum larvele 
se revarsă peste Robin, cutia aterizând pe patul ei. Incepe să 
tipe și aleargă înnebunită în baie. Aud cum apa curge în duș, 
tipetele ei continuând până când se domolesc în hohote de 
plâns. 

Și eu ţip, trecându-mi mâinile peste mine, încercând să scap 
de orice ar fi putut ateriza pe mine, până când îmi amintesc 
brusc că de Robin ar trebui să am grijă. Mă duc la ușa de la baie 
și strig prin ea, întrebând-o dacă este bine. S-a oprit din suspine 
acum, iar tot ce pot auzi este apa de la duș. O las în pace, alerg 
la parter să aduc lucruri de curăţat, un coș de gunoi. 

Pregătită cu mănușile de cauciuc, strâng din dinţi și mă apuc 
să curăț. La început, îmi e scârbă să adun larvele, chiar și având 
mănușile, dar gândul la Robin îmi întărește curajul și curând îmi 
trece, adunându-le una câte una cu o determinare îndârjită. 

Robin a terminat în timpul ăsta și stă în ușa dormitorului, 
înfășurată într-un prosop. Șocul pare că a trecut puţin, dar încă 
este destul de zguduită, refuzând să vină în apropierea locului 
unde au aterizat larvele. Curăţ podeaua cât de bine pot, apoi mă 
mut la pat unde a aterizat cutia. Este într-o parte și o întorc în 


VP - 101 


poziția normală. Încerc din răsputeri să îmi depășesc dezgustul, 
dar este greu. Mă uit la Robin, la suferința ei, și mă încurajează. 
Privesc din nou în cutie, înghiontind conţinutul delicat, încercând 
să mișc larvele ca să văd ce e dedesubt. Un trup mic, nu prea 
mult din el a mai rămas acum, și niște pene. Pene maro. Și roșii. 

Este un măcăleandru. Rămășițele unui măcăleandru mort. 

— Ce este, mamă? spune Robin din ușă și eu împing cât de 
mult pot din mizerie înapoi în cutie, apoi trântesc capacul la loc. 

Nu e nevoie ca ea să vadă asta. 

— Este o pasăre moartă, spun eu. Unde ai găsit asta? 

— Cineva trebuie să fi pus cutia în fundul ghiozdanului meu. 
Am găsit-o abia acum. 

— Unde a fost ghiozdanul tău? 

— În vestiar la netball. Oricine ar fi putut să o facă. 

Aprob din cap. Oricine ar fi putut. 

Am adunat fiecare larvă pe care am văzut-o. Am pus cutia 
într-o pungă de plastic și am legat-o strâns. Adun așternuturile 
de pe pat -o să le fierb. 

— Pot să dorm în camera ta? întreabă ea. 

— Bineînţeles că poţi, spun eu. 

Pleacă fără zgomot. lau la parter punga legată și 
așternuturile, punându-le direct în mașina de spălat, adăugând 
înălbitor peste detergent. Apoi mă duc sus ca să verific dacă am 
scăpat de toată mizeria. Mă uit prin lucrurile de pe podea, cărțile 
din ghiozdan și prin penar, așezându-le îngrijit într-o grămadă. 
Apoi apuc ghiozdanul lui Robin și privesc în interiorul lui înainte 
de a-l întoarce pe dos pentru a mă asigura că nu mai este nimic 
dezgustător pândind pe acolo. 

Fără alte larve. Dar o bucată de hârtie împăturită cade. O ridic 
cu mâna înmănușată și o desfac. Este A4, ruptă dintr-un caiet cu 
spirală. Și mâzgălit pe ea cu majuscule inegale: . 

UN MĂCĂLEANDRUE PENTRU ROBIN. SPER CĂ TE BUCURI DE 
LOCUL MEU. 

Mă mănâncă scalpul. Împăturesc biletul cu grijă, mă duc în 
camera mea și o găsesc pe Robin cuibărită în pat. 

— A vorbit cineva cu tine despre faptul că ai luat locul altcuiva 
la școală? întreb eu. 

Încerc să îmi păstrez tonul moale. Nu vreau să îi spun ce mai 
este scris pe bilet. 


8 Robin - în limba engleză, „măcăleandru”; de asemenea, nume propriu (n.tr.). 
VP - 102 


Se ridică în fund și se freacă la ochi. 

— Nu. Cineva m-a strigat vampir, care se hrănește cu morți. 
Nu am vrut să îţi zic, dar doar asta spun acum. Daisy a avut 
usturoi cu ea azi - continua să îl fluture la mine de fiecare dată 
când eram în preajma ei. Totuși, nu știu de ce. 

— O, draga mea... 

— Știu că e stupid. Dar nu-mi place. 

— Nici mie nu-mi place. Știi că va trebui să îi spun doamnei 
Grayson despre asta, nu-i așa? 

— Mamă, nu. Te rog, nu. Te rog, putem, pur și simplu, să 
ignorăm asta? Doar va face lucrurile și mai rele. Te rog! Trebuie 
să promiţi că nu vei spune nimănui. 

Robin începe să plângă, suspinele sale crescând în intensitate 
până când încuviinţez, cu toate că șovăi. 

Mă aplec și o îmbrăţișez până se potolește, mă întind lângă ea 
până adoarme. Sunt disperată să scriu un e-mail către școală și 
să raportez ce s-a întâmplat, dar i-am promis lui Robin că nu o 
voi face... De altfel, nici măcar nu știu pe cine acuz. Julia pare a 
fi suspectul cel mai probabil, sau fiica ei, dar ar fi putut fi oricine 
cu acces la vestiare. Cu siguranţă este doar un act maliţios de a 
o necâji, nimic altceva mai sinistru. Poate că oricine a făcut-o 
intenţiona doar să îi dea lui Robin pasărea, fără să își dea seama 
că ar putea să iasă larve din ea, dându-i o latură atât de sinistră. 

Sunt zguduită. Stau trează aproape toată noaptea, regretând 
promisiunea făcută lui Robin. Creierul meu zumzăie, încercând 
să îmi dau seama care este cea mai bună modalitate de a 
aborda asta. Încerc să nu-mi amintesc senzaţia larvelor 
agitându-se pe degetele mele înmănușate în timp ce le adunam, 
una câte una, de pe podea. 


DUMINICĂ, 12.15 


Sunt în afara casei și alerg cu cheile într-o mână și cu 
telefonul în cealaltă. Continui să îl verific la fiecare câteva 
minute în cazul în care sună cineva, dar nimic. Mă uit din nou pe 
când dau colțul străzii mele spre strada principală când mă 
împiedic de trotuar. Mă împleticesc și cad cu capul înainte la 
pământ, împingând marginea ochelarilor în partea de sus a 
orbitei ochiului drept. 


VP - 103 


Telefonul a zburat din mâna mea, aterizând cu un pocnet la o 
distanță la care nu îl pot ajunge. Mă ridic şi întind mâna să-l iau, 
dar mă doare capul și sunt amețită și aproape că mă împleticesc 
iar. Capul mă doare, simt o înțepătură ascuţită acolo unde m-a 
tăiat lentila spartă. 

Nu am timp ca să îmi pese. Nu contează - o să îmi permit să 
simt durerea mai târziu. În acest moment trebuie să găsesc un 
taxi, să ajung acolo cât de repede pot. Mă aplec încet, cu grijă, 
ridicându-mi telefonul. Înainte să îl pot verifica din nou văd un 
autobuz apropiindu-se și fug spre el, ridicând mâna. Ar putea 
trece veacuri înainte ca un taxi să apară și nu pot să suport să 
stau pe loc. Autobuzul oprește în staţie și eu urc, atingându-mi 
cartela de cititor. 

E doar pe jumătate plin și găsesc un loc liber cu ușurință. 
Odată ce sunt așezată Îmi întorc telefonul. Dauna e mare. Mai 
rea decât mi-am dat seama. Ecranul este complet crăpat, bucăți 
mici de sticlă căzând din centrul zonei distruse. 

Vreau să îl arunc departe de mine. Vreau să tip cât de tare 
mă ține vocea, să îi spun șoferului să meargă mai repede, să mă 
mișc dracului. În ciuda eforturilor mele de a mă controla, un 
hohot îmi scapă printre buzele strâns lipite. Observ oameni 
întorcându-se spre mine și îmi feresc capul aplecându-mă, 
nedorind să interacționez cu cineva. Dacă va trebui să vorbesc, 
știu că Îmi voi pierde controlul. 

Prea târziu, o femeie cu o eșarfă pe cap s-a mutat lângă mine. 
Își pune mâna pe bratul meu, cu îngrijorarea citindu-i-se pe față. 

— Esti bine? 

— Bine, spun eu, cu umerii ridicati defensiv. 

— Se pare că te-ai rănit, continuă ea. 

— Sunt bine, spun eu. Te rog, ai putea să mă lași în pace? 

— E cineva pe care aș putea să-l sun? Ai nevoie de ajutor? 

— Te rog, lasă-mă în pace, spun eu. lti garantez că sunt bine. 
Multumesc, dar serios, sunt bine. 

Se uită la mine, chipul ei e îngrijorat, dar după un moment se 
mută de lângă mine. E drăguță cu mine, dar îmi doresc ca 
oamenii să își vadă de treaba lor. Autobuzul nu se poate mișca 
suficient de repede. 

Ceva se prelinge pe fața mea, pe gât, iar eu îmi ridic mâna 
pentru a mă șterge. Autobuzul se zdruncină violent deasupra 
unei gropi și eu mă împing în spătarul scaunului din fată pentru 


VP - 104 


a mă susține. Când autobuzul oprește în stația următoare îmi 
retrag mâinile. Am lăsat o urmă. O urmă de degete roșie. O 
urmă de sânge. 

Capul îmi  zvâcnește din nou, dar adrenalina mă 
impulsionează înainte. Strâng din dinţi. Trebuie să ajung acolo. 
Doar asta contează acum. 


22. 


Niciun răspuns bun nu și-a făcut apariţia până când este 
timpul să ne trezim în ziua următoare. Robin pare puţin mai 
veselă după ceva somn, nicio sugestie că nu ar trebui să 
meargă la școală, deși m-am pregătit să primesc plângeri legate 
de dureri de burtă sau mai rău. Nu este nerăbdătoare să se 
întoarcă în camera ei, dar am asigurat-o că am scăpat de toate 
larvele, iar în cele din urmă ea consimte, îmbrăcându-se fără 
alte incidente. 

Sunt sfâșiată în legătură cu cea mai bună abordare în 
legătură cu pasărea moartă. Ar trebui să nu mai aduc vorba 
despre ea? Nu vreau să o sperii. Dar vreau ca ea să aibă grijă. 
Înainte ca eu să îmi dau seama ce să zic, deschide ea însăși 
subiectul. 

— l-am dat mesaj tatei în această dimineaţă și i-am spus 
despre pasăre, spune ea. El spune că trebuie să fiu curajoasă și 
să înfrunt orice persoană care mă hărțuiește. Așa că asta voi 
face. 

Ironia cuvintelor sale este atât de puternică încât aproape aș 
putea să râd, înainte ca un val de furie să mă înghită, și trebuie 
să părăsesc camera mai degrabă decât să îi arăt lui Robin ce 
simt. Să înfrunte persoanele care o hărţuiesc? Îmi doresc, 
Dumnezeule, să îl și înfruntat pe el și manipulările sale, ceea ce 
a făcut ca să scape de mine și de Robin. Andrew este cel mai 
mare hărțuitor pe care îl cunosc, omorând căsnicia noastră, 
izgonindu-ne aici cu amenințările sale. 

Nu pot să rezist. Pentru prima dată de când am ajuns aici, 
hotărârea mea e înfrântă. Trebuie să îi spun ce simt. 

Să înfrunte persoanele care o hărțuiesc? A dracului glumă! 
Ticălos nenorocit! 


VP - 105 


Mult mai multe aș putea să spun. Dar nu o fac. Apăs pe 
Trimite, apoi îmi închid telefonul. Mi-a ajuns. Călătorim spre 
școală în liniște, iar eu o privesc pe Robin trecând prin porțile 
școlii, cu o greutate în piept. 

e 

Călătoria până la birou reuşeşte să-mi abată gândurile. 
Trebuie să îi arăt Barbarei dovada pe care am descoperit-o în 
weekend. _ 

— E genial, spune ea când o așez în fața ei. li distruge 
credibilitatea. 

Este o asemenea bucurie în vocea ei că aproape mă alarmez. 

— Am crezut că poate fi ceva cu asta, spun eu, dar chiar crezi 
că va face mare diferență? 

— Da, bineînţeles că va face. Este tot cazul în miniatură; arată 
o dată pentru totdeauna ce mincinoasă mică este. 

O întorc pe toate părţile în capul meu. Mă lupt cu 
incertitudinea. Pe de o parte, sunt încântată că am găsit ceva 
care ajută la apărare. Mi-am dovedit utilitatea în echipă. Va 
conduce la muncă mai bună în viitor - locul meu la birou este 
mai sigur. Dar pe de altă parte, un sentiment de vină își face loc 
în stomacul meu. Ce spune Freya despre Jeremy i-ar putea 
distruge viaţa acestuia, desigur, dar și ea și-a distrus propria 
viață, în proces, cu toate măruntele ei frici și petele rușinoase 
expuse în felul acesta în faţa ochilor ostili. 

Trec încă o dată prin dovezi, simţindu-mă rușinată de felul în 
care se prezintă în paginile din faţa mea. 

Aproape cu un an în urmă, după datele mesajelor, un schimb 
între Freya și cineva pe nume Susie. A durat, mai mult sau mai 
puţin, două săptămâni, începând cu mesajul în care Freya 
povestea cu sufletul la gură cum a cunoscut un băiat la o 
petrecere și s-au sărutat, și au făcut schimb de numere de 
telefon. El era la una dintre marile școli private din sudul 
Londrei, elevii ei socializând frecvent cu elevii de la școala 
Freyei din centrul Londrei. 

S-au întâlnit în weekendul următor, atunci când relaţia (atâta 
câtă era) a părut că se acrește, culminând cu explicaţiile Freyei 
către prietena sa, Susie, cum că el a încercat-o cu ea. Asta a 
condus la o rafală de mesaje și la folosirea exagerată de 
acronime precum OMG și OMFG, și multe expresii de susținere, 
apoi Susie a devenit brusc tăcută. Un lung șir de mesaje de la 


VP - 106 


Freya a rămas fără răspuns, până când Susie s-a întors la ea, o 
săptămână mai târziu. Ea a spus că a vorbit cu băieți de la 
cealaltă școală, că afirmaţia Freyei cum că a mers „prea 
departe” era în totalitate falsă, că, de fapt, Susie știa că Freya a 
încercat să îl seducă pe băiat, a fost respinsă, și acum inventa o 
poveste pentru a-și acoperi propria rușine și stânjeneală 
produse de respingere. Freya trebuia să aibă mai multă grijă cu 
ceea ce spunea. Nu poți să ti-o arzi așa, aruncând acuzații și 
minciuni despre oameni. 

Freya a scris un singur mesaj ca răspuns - sumbru. 

M-a sugrumat și voia anal, iar eu am spus nu. M-a obligat să fi 
fac felație. Plângeam. El nu s-a oprit. 

Din nefericire pentru ea, Susie nu mergea pe drumul 
solidarităţii. Cu toții știm că nu spui nu nimănui. Nu mai spune 
minciuni. El nu a vrut asta pentru că ești așa o târfă și acum 
spui rahaturi ca să te răzbuni pe el. Să nu îmi mai trimiti mesaje. 

— Nu pot să cred că poliţia nu s-a legat de asta mai devreme, 
îi spun Barbarei. Cu siguranţă ajunge în miezul credibilităţii sale, 
dacă a mai făcut așa ceva. Cu povestea asta s-a dus la poliţie? 

— Nu, din câte știm noi. Și, în general, sunt suprasolicitaţi, 
fără resurse suficiente, fără personal suficient. Din cauza asta, 
multe procese de viol se pierd pe drum - o fată face o afirmaţie, 
apărarea, în cele din urmă, ajunge să îi verifice telefonul și, 
bum! Oricum ai lua-o, ea arată că nu este ușă de biserică. Juriul 
nu va da nicio condamnare. 

— Pari foarte filosofică în privinţa asta, spun eu. 

— Este un avantaj al avocaților apărării, spune Barbara. ȘI știi 
ce simţim cu privire la asta - este mai bine ca zece bărbați 
vinovaţi să fie liberi decât ca un bărbat nevinovat să fie 
condamnat. În plus, privește în mod raţional. Jeremy are întregul 
viitor în față. Nu merită să aibă cariera vătămată de ceva atât 
de meschin. 

— Crezi că el a făcut-o? spun eu, cuvintele ieșind înainte ca 
eu să le pot opri. 

Barbara se uită la mine cu dispreț, iar rușinea se târăște prin 
mine din cauza lipsei de tact a întrebării. Cea mai proastă 
întrebare pe care i-o poţi adresa unui avocat apărător. Aș putea 
gândi mai bine de atât. Dar am fost mult prea mult timp în afara 
jocului, mi-am pierdut îndemânarea. După un moment lung, 
Barbara râde. 


VP - 107 


— Cu siguranţă nu trebuie să îți reamintesc că ceea ce cred 
eu este complet irelevant. Singura întrebare de care trebuie să 
ne preocupăm este dacă acuzarea este capabilă să dovedească 
asta. 

Râd și eu, îmi cer scuze. Bineînțeles că asta este singura 
întrebare relevantă. Dar acea claritate a gândului fuge de mine 
și lasă loc unui mic sentiment de vină cum că aș fi complice la 
ceva rușinos, o senzaţie incertă că fac ceva greșit, ceva greu de 
înlăturat. 

Nu ar trebui să am niciun fel de sentimente faţă de 
reclamantă. Ar trebui doar să îmi fac treaba. Dar Freya nu e cu 
mult mai mare decât Robin - ideea că în câţiva ani scurți Robin 
va trece peste aceste ape tulburi este terifiantă, iar că Robin 
însăși va fi tratată cu așa lipsă de empatie este încă și mai 
tristă. 

Cariera lui Jeremy poate fi supusă riscului, reputaţia lui. 

Dar cum rămâne cu cea a Freyei? 


23. 


Ultimele zile ale săptămânii urmează același model. Robin își 
târăște picioarele la școală, eu mă îndârjesc să nu o duc înapoi 
acasă. În dimineaţa de joi o văd pe Julia pe partea cealaltă a 
drumului, iar eu îmi grăbesc pașii ca să plec de acolo înainte de 
a avea loc altă confruntare. În după-amiaza de joi, o văd pe 
Jessica de la distanță. Pare că îmi face cu mâna. Imi întorc capul, 
încercând să alung imaginea măcăleandrului mort care plutește 
în faţa ochilor mei. 

Dar pe când plecăm de la școală, aud pe cineva strigându-mi 
numele și mă uit în jur. Este Jessica, iar Portia e lângă ea. 

— Bună, spune ea. 

— Bună. 

Mă uit la ea fără expresie, așteptând să vorbească. Sunt pe 
cale să mă îndepărtez când începe să vorbească în sfârșit, 
cuvintele căzând cu rapiditate. 

— Se pare că ai spus că ești absolventă... ai spus că ai fost la 
școala asta? 

— Da, am spus asta. 


VP - 108 


— Este adevărat? 

Mă uit la ea cu dispreț total. 

— Chiar crezi că aș minţi în legătură cu asta? Nu e ceva de 
care să fiu mândră, mai exact. Nu am fost fericită aici. 

— E corect. Ei bine. Nu ne amintim de tine. Am discutat 
despre asta și nu ne amintim de tine deloc. Așa că... 

Mă uit la ea, scuturând din cap. Realmente nu pot să cred că 
ea mă interoghează în felul acesta. 

Robin mă trage de mână. 

— Arată-i panoul. Cel cu numele tău pe el. 

— Ce panou? spune Jessica. 

Se simte disprețul în vocea ei, sau ceva aproape de asta, și 
faptul că ea îndrăznește să îi vorbească așa fiicei mele mă face 
să devin furioasă. 

— OK, da. E o idee bună, Robin. O idee foarte bună. Numele 
meu e pe panoul din interior. Lista ce conţine căpitanii și 
vicecăpitanii școlii. Sunt sus pe acel panou nenorocit și îţi voi 
arăta chiar acum. 

Incep să merg cu pași mari direct spre școală, fără să mă 
deranjez să privesc în jur ca să văd dacă mă urmează, deși 
sunetul unor pași rapizi în spatele meu îmi sugerează că vine 
după mine. Imping ușa de la intrarea în clădirea școlii și mă 
opresc la recepție. 

— Aş dori să mă uit la panoul de deasupra ușilor sălii de 
festivități, vă rog. 

Recepţionista se uită la mine fără expresie. Jessica este acum 
lângă mine, Robin și Porţia, puţin mai în spate. 

— Scuze, ce anume... 

— Vreau să merg până la intrarea în sala de festivități și să îi 
arăt acestei doamne numele meu pe lista cu foștii căpitani ai 
școlii. Se pare că nu crede că sunt absolventa acestei școli. 

Mă întorc și mă duc direct acolo, cu Jessica foarte aproape pe 
urmele mele. Găsesc panourile și îmi localizez imediat numele. 

— Privește. Acolo sunt. Uite. Sadie Roper, vicecăpitan. Exact 
acolo. 

— Asta nu e numele tău, totuși. Nu te numești Sadie Spence? 

— O, la dracu', nu ai auzit de conceptul de preluare a numelui 
soțului după căsătorie? Spence este numele soţului meu. Roper 
e numele meu de fată. Numele pe care îl folosesc. 

— Nu e cazul să înjuri, spune Jessica, dar fără convingere. 


VP - 109 


Pare că se simte inconfortabil. 

— E cazul ideal în care să înjur, spun eu. Mi-au ajuns toate 
astea. Toate v-aţi purtat îngrozitor timp de săptămâni. Nu are 
sens. In orice caz, unde dracu’ sunt numele voastre? Nici eu nu 
îmi amintesc de voi deloc. 

Face un gest spre scutul din dreapta. Mă uit sus și citesc lista 
din anii de sub mine. Patru ani după mine văd numele Jessica 
Morton, vicecăpitan. Mă întorc și mă uit la ea. 

— Erai cu patru ani sub mine, atunci, spun eu. Nu o văd pe 
Julia totuși. 

— Ai auzit de conceptul de preluare a numelui soţului după 
căsătorie? rânjește la mine, deși fără convingere, înainte de a 
arăta deasupra propriului său nume. 

Privesc chiorâș și văd numele Julia Brumfitt, trei ani sub mine. 

— Aia e Julia, deci? spun eu. 

Jessica aprobă. 

— Eraţi amândouă mult mai mici decât mine. Nu e de mirare 
că nu m-aţi recunoscut. Nici eu nu îmi amintesc nimic despre 
niciuna dintre voi. 

Încă pare că se simte inconfortabil. Îi examinez chipul, 
încercând să văd dacă îi pot găsi locul după tot acest timp. Dar 
nu pot. Nici măcar numele nu îmi spune nimic. 

Într-un final, vorbește. 

— Îți datorez scuze. Nu se aude ca și cum îi pare rău. Pare că 
e enervata. Nu ar fi trebuit să te acuz că ai mințit. 

— Nu, nu ar fi trebuit. Nu am nicio amintire cu niciuna dintre 
voi, spun eu. Sunt surprinsă, trebuie să fiu sinceră. Nu a fost 
chiar cea mai tare experienţă să fiu căpitanul școlii - nu ofereau 
asta persoanelor de care le părea rău, celor fără prieteni? Sau 
persoanelor cărora încercau să le influențeze comportamentul? 

Jessica își scutură capul. 

— O, nu, absolut deloc. Era în definitiv o insignă de onoare. 
Doar cele mai populare fete erau alese. Pe când am fost eu 
aleasă, cu siguranţă. 

O privesc cu scepticism. 

— Poate și-au schimbat politica. Cu siguranţă așa a fost cu 
mine, spun eu. Și privește, nimic nu s-a schimbat. Oricum, e de 
ajuns cu amintirile pentru o zi. Asigură-te că mesajul ajunge la 
tot restul grupulețului tău, te rog. Din moment ce pare atât de 
important pentru voi. Doar Dumnezeu știe de ce. 


VP - 110 


Plec de acolo fără să mai spun ceva, cu Robin lângă mine. 
Într-o înţelegere tacită continuăm să mergem fără să vorbim 
până suntem în siguranţă în autobuz, moment în care izbucnim 
în râs amândouă. Disconfortul Jessicăi mă alimentează pentru 
restul zilei. Uit chiar și de pasărea moartă. 

Mai târziu în acea seară îi trimit un mesaj Zorei. Îți amintești 
de Julia Brumfitt sau de Jessica Morton de la școală? Cu trei sau 
patru ani mai mici decât noi? Apoi mă duc la culcare, încă 
zâmbind la amintirea expresiei de pe chipul Jessicăi. 


24. 


În sfârșit, e ora trei, vineri după-amiază. Am lucrat acasă azi, 
o listă de solicitări de la Barbara stă lângă cotul meu. Se simte 
pe muchie de cuțit pe măsură ce se apropie data procesului, în 
ciuda progreselor pe care le-am făcut pentru întărirea apărării. 
Mă uit pe listă, bifez ce am reușit să obţin până acum, uitându- 
mă la celelalte patru dosare cu un oftat. 

Am găsit mai multe pepite de informaţie. Alte ocazii când 
Freya a aruncat acuzaţii interlocutorilor săi, o dată sugerând că 
cineva a început o relaţie sexuală cu un băiat pe care îl plăcea 
ea și altă dată afirmând că o fată pe nume Priva i-a furat 
portfardul din dulap. De fiecare dată, o puternică respingere și 
contraacuzaţii conform cărora Freya este o regină a dramei - o 
persoană care inventează povești pentru a primi atenţie. 

Remușcările mi-au dispărut. Cu cât văd mai mult acest tipar 
de comportament, cu atât mai mult încep să mă îndoiesc de 
credibilitatea reclamantei. Acesta fiind scopul exerciţiului, în 
cele din urmă. Creez un document pe computerul meu, 
salvându-l cu numele Minciunile pe care le-a spus Freya. Trei 
puncte până acum, dar cu alte șase luni pline de mesaje prin 
care să sap, sunt destul de sigură că vom găsi mai mult material 
de adăugat, combustibil pentru contrainterogatoriul Barbarei. Va 
trebui să lucrez peste weekend. 

Zora îmi trimite mesaj exact când termin de lucrat. 

Nu îmi amintesc de Jessica. Nu era ceva dramă în jurul acelei 
Julia? Ceva legat de hărțuire? Voi întreba în jur, să văd dacă 
cineva își amintește. xx 


VP - 111 


În ciuda intenţiei de a nu mă deranja, de a nu face niciun fel 
de efort, îmi fac duș înainte de a o lua pe Robin de la școală. 
Apoi mă îmbrac și aplic machiajul cu mai multă grijă decât de 
obicei. M-am săturat să mă simt de rahat de fiecare dată când 
sunt în apropierea porţilor școlii. Ele m-au văzut doar în 
costumul meu vechi, negru, chestii de muncă plictisitoare - e 
timpul să folosesc ceva haine mai puţin formale. Imi dau cu un 
strat de ruj roșu, îl șterg, apoi îl aplic iar, și ies din casă fără să 
mă mai uit în oglindă. 

O văd pe Nicole pe când iese de la metrou. Femeia se uită în 
jur o dată, de două ori, înainte de a veni la mine. 

— Bună, spune ea. Aproape că nu te-am recunoscut. Arătți... 
diferit. 

— O, da? 

— Bine, vreau să spun. Arăţi bine. Mai tânără. Scuze, n-am 
vrut... 

Se înroșește. Nu răspund imediat, lăsând-o în suspans. Apoi 
mă îmbunez puţin. Măcar Nicole face un efort. 

— Mulţumesc, spun eu, o mică concesie. 

Incă nu-i ușurez situaţia. 

— Mm... mă întrebam... Știu că ţi-am spus că am să sun ca să 
ne întâlnim cu fetele. Scuze pentru că n-am făcut-o, este... 

Cuvintele ei se pierd. 

— Complicat? spun eu, senină. 

— Da. Complicat. 

O pauză lungă înainte să înceapă o tiradă de cuvinte, 
învălmășindu-se unele peste altele. 

— Uite, știu cum poate părea Julia. Dar ea e OK, serios. A fost 
foarte bună cu mine când soţul meu a plecat. Nu realizează cum 
este percepută, este foarte concentrată pe Daisy. Adică, și pe ea 
a părăsit-o soţul. Este foarte dificil pentru ea. O poate face să 
pară foarte... dură. Dar odată ce ajungi să o cunoști... 

— A spus destul de clar că ea nu vrea să mă cunoască pe 
mine, o întrerup eu. 

— Va ajunge acolo, spune Nicole. Doar dă-i timp. Mai ales 
acum, când știe că ești absolventă. Sincer, este foarte drăguță 
în adâncul ei. li datorez atât de multe. 

Vocea i se sparge. Pare a fi pe punctul de a plânge, rozalie în 
jurul ochilor. 


VP - 112 


Sunt fără cuvinte, am un zornăit în urechi. Știu că Nicole 
încearcă să fie drăguță, să fie de ajutor, dar nu îmi voi cobori 
zidurile de apărare doar pentru asta. Nu îndrăznesc, nu după tot 
ce s-a întâmplat. Inspir adânc, mă calmez. Zâmbesc. 

— Sunt sigură că totul se va rezolva, spun eu. 

Nicole îmi zâmbește înapoi și mergem împreună restul 
drumului spre școală. 

e 

— Arăţi drăguţ, spune Robin și mă îmbrățișează. 

Îndoielile mele cu privire la strălucirea prea puternică a rujului 
se disipează. O trag pe Robin mai aproape pentru o clipă, apoi 
mă retrag, păstrându-mi mâinile pe umerii săi. 

— Cum a fost? spun eu. 

Robin își dă ochii peste cap. 

— Îngrozitor. Dar m-am descurcat foarte bine la testul de 
înțelegere a textului. 

— Îmi pare rău, am uitat complet să îţi urez succes. 

— E OK. Nu mă deranjează prea mult. Deși e plăcut să te 
descurci bine. 

— Cum s-au descurcat celelalte? 

O iau pe Robin de mână și plecăm de la școală, rujul meu fiind 
un scut împotriva oricăror priviri josnice sau murmure. 

Robin râde. 

— Nu trebuie să ne spunem notele. Dar Daisy mi-a furat 
lucrarea după ce am primit-o înapoi. Când a văzut cât am luat s- 
a înroșit toată și a izbucnit în lacrimi. 

— O, nu! De ce? S-a descurcat prost? 

— Deloc. A obţinut șaptezeci și șase la sută de data asta. Dar 
mama ei vrea ca ea să obţină peste optzeci la sută de fiecare 
dată. 

Îmi scutur capul când aud asta. 

— Nebunie. Nu înţeleg asta. A vorbit de fapt cu tine? 

— Nu. Am auzit-o vorbind cu Pippa. Încă mă ignoră. 

În acel moment, autobuzul oprește și noi urcăm, iar 
conversaţia se întrerupe. E timpul să ne concentrăm la 
weekendul care urmează. 


VP-113 


25. 


Lasagna se rumenește aurie în cuptor, cu aroma ei 
atrăgătoare. Cu luminile difuze, în amurg, casa pare aproape 
ademenitoare. Am parcurs un drum lung. Robin este realmente 
fericită pentru combinaţia dintre cina ei preferată și weekendul 
care se întinde înaintea noastră. 

Toc salata, cuțitul tăind perfect prin roșii și castravete. Mă 
bucur de calm. Este plăcut că măcar o dată, Robin nu se simte 
mizerabil. Suntem pe punctul de a ne așeza să mâncăm când se 
aude un ciocănit la ușă. 

Robin fuge să răspundă. Mă aștept ca ea să se întoarcă, dar 
nu se aude nimic. Mă panichez dintr-odată - a luat-o cineva? A 
fost copleșită la ușă de o invazie a casei? Mă reped spre intrare, 
apoi mă opresc brusc. Andrew stă în pragul ușii ţinând-o pe 
Robin strâns. Ea îl strânge de mijloc - pare că nu i-ar mai da 
drumul niciodată. Nu își dau seama că sunt acolo. 

Imi fac curaj. 

— Nu mă așteptam să te văd, spun eu cu ceva efort. 

Vreau să încep să ţip. De îndată ce Andrew mă aude, sare ca 
o pisică, dându-i drumul lui Robin. 

— Intră, tată. Intră și mănâncă. Mama a făcut lasagna. E o 
mulţime. De ce nu mi-ai spus că vii? Mi-a fost foarte dor de tine, 
spune Robin, trăgându-l înăuntru înainte ca eu să pot să spun 
ceva. 

Robin vorbește fără oprire pe tot parcursul cinei, contribuția 
lui Andrew fiind doar câteva zgomote de încurajare în timp ce 
Robin îi povestește fiecare detaliu din ultimele săptămâni. 
Bufnița, ostracizarea, toate jignirile și mojiciile pe care le-a 
îndurat. Larvele. Sunt și raze de lumină, totuși; îi plac 
profesoarele, departamentul de arte. Dar per total, e o litanie de 
supărare, înghit lasagna cu dificultate, făcând să alunece 
bucăţile din gât cu înghiţituri de vin sau de apă. Incerc să nu mă 
îmbăt, speriată că voi ceda, că voi începe să strig insulte către 
Andrew și nu mă voi opri niciodată. 

— Și mama o urăște, spune Robin. Mamele sunt toate oribile. 

— Totul va fi mai bine în curând, spune Andrew, prima lui 
propoziție completă de ceva timp. 


VP - 114 


Se apleacă în direcţia mea, dar privirea lui trece peste 
urechea mea, peste umăr. 

— Mama spune că dacă situaţia nu se îmbunătățește, pot să 
plec la sfârșit de semestru, spune Robin. 

— Nu cred că asta e cea mai bună atitudine, spune Andrew. 
Ce s-a întâmplat cu mica mea luptătoare? Îți amintești când 
cineva te hărțuia în școala primară și l-ai înfruntat și i-ai spus să 
te lase în pace? Trebuie să canalizezi ceva din asta și aici. 

Strâng pumnii pe sub masă, înfigându-mi unghiile în palme. 
N-am să ţip. Nu este corect faţă de Robin. 

— Tată, spune Robin. Este oribil. 

— Pun pariu că poţi să întorci situaţia, spune el. Eşti 
nemaipomenită la a-ţi face prieteni. Nu renunța. Nu asta e calea 
de urmat. 

Nu pot să mă uit la el. Vreau să îl lovesc cu pumnul, stând 
acolo la masa mea, mâncând mâncarea mea, când este vina lui 
nenorocită că suntem aici. 

— Ei bine, ăsta nu e cel mai rău lucru. Ar trebui să vezi ce a 
făcut bunica în dormitorul vechi al mamei, spune Robin, în mod 
clar nedorind să se oprească din a se plânge. 

Protestez, încerc să opresc asta, dar este prea târziu, Robin îl 
conduce pe Andrew afară din bucătărie și în sus pe scări. Stau 
pe scaun cu capul aplecat, ciugulind pielea din jurul unghiilor, 
imaginându-mi scena pe când Andrew privește distrugerea pe 
care a cauzat-o Lydia. Va simţi simpatie? Sau o va privi fără 
surpriză, aceasta confirmând că sunt în mod fundamental de 
neiubit, respinsă și de mama mea, și de el. 

După o vreme, aud pași coborând pe scări. Robin prima, 
ușoară pe trepte. Apoi pașii lui Andrew. Grei, lenți. Va mai veni 
el în bucătărie sau va pleca chiar acum? 

Dar vine până în bucătărie, stă în prag. Robin nu e cu el. Mă 
uit spre el și, pentru prima dată în câteva luni, el realmente are 
contact vizual cu mine. Ne sustinem privirea pentru câteva 
secunde lungi și nu sunt sigură, dar e o scânteie de ceva, o 
conexiune care se realizează sau se reface. 

— O iau pe Robin ca să petreacă weekendul cu mine. Stau la 
un hotel; o cameră twin. Sunt sigur că ţi-ar prinde bine o pauză. 
O voi duce la școală luni, să văd locul. Poţi să o iei tu după- 
amiază, spune el. 

Legătura e ruptă. 


VP - 115 


— Cum ar fi dacă n-aș accepta? 

— Atunci hai să o întrebăm pe Robin ce vrea, ce zici? Vrei să îi 
spui că nu poate să petreacă timp cu mine? 

Inspir profund. M-a prins. 

— Cum aș putea să am încredere în tine, că o vei duce la 
școală? Cum pot să știu că nu o vei duce înapoi, în Statele 
Unite? 

Se uită la mine surprins. 

— De ce aș face asta? 

— Nu mai știu de ce ești capabil. Nici măcar nu știu cine ești. 
Nu pot să pierd vremea dansând în jurul subiectului. Ce dracu' 
faci aici, Andrew? 

— Voiam să o văd pe Robin. Bineînţeles. Și voiam să văd... 

— Ce? Ce voiai să vezi? 

— Voiam să văd că îţi este bine fără mine, spune el. Și așae. 

Ne uităm unul la altul. Mesajul pe care i l-am trimis atârnă 
greu între noi, nemenţionat, așa cum sunt multe altele. Nu mai 
pot să fac asta. 

— De ce dracu’ ţi-ar păsa? Tu m-ai obligat la asta în primul 
rând. Du-te dracului, Andrew. Pleacă. Nu vreau să te mai văd 
niciodată. 

Stă un moment, privind în podea, înainte de a se duce să o 
găsească pe Robin. Îi aud pașii în timp ce urcă scările, aud 
vocea lui în depărtare. Ea își va împacheta haine de weekend și 
uniforma. În orice minut va veni și îmi va cere ajutorul. Niciodată 
nu poate găsi tot ce caută. Sunt pregătită pentru strigătul ei, dar 
nu aud nimic. Stau în bucătărie și aștept până când Robin vine 
să își ia rămas-bun, distrată. Atât de entuziasmată este la 
perspectiva de a-și petrece weekendul cu tatăl ei încât practic 
țopăie la fiecare pas. Andrew pleacă fără să mai vină să mă 
vadă, cu Robin sărind în urma lui. Restul weekendului este 
întunecat. 


26. 


Este prima zi a procesului. Șterg weekendul de pe mine și mă 
îmbrac în costumul meu negru. Măcar nu trebuie să mă descurc 
cu mersul la școală. Mă gândesc dacă ar trebui să sun la școală 


VP - 116 


să mă asigur că Andrew a dus-o de fapt acolo și nu a fugit cu ea, 
dar mă controlez. Mă vor anunţa ei destul de curând dacă nu a 
ajuns. Dacă el se va muta înapoi în UK, va trebui să mă 
obișnuiesc cu asta. 

Trecută de securitate, o văd pe Barbara în camera cu robe și îi 
înmânez ce am lucrat. 

— Așa cum bănuiam, nicio dovadă de comunicare între client 
și reclamantă, spun eu. Și mai sunt exemple în care a inventat 
lucruri pentru a încerca să își impresioneze prietenii. Fac o listă. 
Minciunile pe care le-a spus. 

— Excelent, spune Barbara. Bună treabă. Mai ai mult de 
verificat? 

— Incă un dosar. Atât. 

Stăm una lângă alta în faţa oglinzii, ajustându-ne centurile și 
punându-ne perucile. Barbara este cu cel puţin douăzeci și cinci 
de ani mai mare decât mine, și se vede, dar nu foarte mult. 
Menţinută bine, mă gândesc. Principalul semn al vârstei 
Barbarei este încrețirea din jurul gurii formată de liniile mici și 
verticale, dovada unei existențe petrecute fumând. Miroase a 
țigări acum, aroma fumului vechi e puternică, straturi peste 
straturi de-a lungul anilor - femeia e complet afumată. 

Peruca Barbarei este îngălbenită în față. Spre deosebire de a 
mea, care este încă proaspăt scoasă din cutie, albă și evident, 
abia purtată. Barbara se uită la ea întrebătoare în oglindă - îi 
surprind privirea. 

— Am petrecut doar câţiva ani la tribunalul superior înainte să 
plec, spun eu. Nu prea am folosit-o. 

— Ne vom asigura că va fi folosită cum trebuie, spune 
Barbara. Ai făcut o treabă excelentă până acum. Mă voi asigura 
că vei primi locul cuvenit. 

e 

Pregătite, ieşim din cameră împreună, cu robele negre 
fluturând în urma noastră. Jeremy așteaptă în sala din față a 
tribunalului, cu o expresie de om hărțuit. Poartă o jachetă 
neagră și o cămașă albă, pregătit pentru boxa acuzaților. Pare 
că se simte mai puţin confortabil în ea decât în cea de tweed, 
aproape ca și cum ar fi împrumutat hainele tatălui său pentru 
ocazia cea mare. 

— Cred că acel tip e jurnalist, spune el, făcând un gest în 
spatele său spre un bărbat într-un costum care nu i se 


VP - 117 


potrivește. Îl recunosc - dădea târcoale săptămâna trecută pe 
lângă apartamentul meu. 

Barbara se uită și ridică din umeri. 

— Cel mai probabil, spune ea. Procesul e menit să atragă 
ceva atenţie din partea presei. Am discutat despre asta deja. 

În mod evident, Jeremy are mai multe de spus despre acest 
subiect, dar strânge buzele. 

— Zora trebuie să ajungă în orice minut, spune Barbara. Apoi 
vom găsi o sală de audieri, să te punem la curent cu ce urmează 
să se întâmple. Mă duc să îmi iau o cafea acum. Vreţi ceva? 

Și eu, și Jeremy scuturăm din cap, iar pe când Barbara pleacă 
spre cantină, ne mutăm amândoi în spatele sălii de la intrare. El 
continuă să se uite peste umăr, evident nervos. 

— Ar trebui să găsim o sală de audieri, dacă este una liberă, 
spun eu. Îi pot da un mesaj Barbarei să-i spun unde suntem. 

Mergem de-a lungul unui coridor cu lambriu de lemn, 
încercând uși. Suntem pe la jumătatea drumului când se aude 
un țipăt zgomotos. 

— Domnu', domnu'! Uite, e aici! 

Un grup de adolescente cu machiajul aplicat în strat gros și 
sprâncene trasate cu mâini grele. Mă uit la bronzul lor fals și 
clipesc, conștientă dintr-odată de cât de palidă și bolnăvicioasă 
arăt eu. Fetele se adună în jurul lui, atingându-l pe braț, ciripind 
pe rând. 

— Domnu’, am venit să vă susţinem, domnu’. Nu vrem să 
mergeţi la închisoare, domnu'. Suntem aici ca să le arătăm 
tuturor ce profesor grozav sunteți, domnu', cât de mult ne place 
de dumneavoastră. ă 

Jeremy arată ca un animal prins în capcană. Imi surprinde 
privirea și este atât de evident de disperat să fie salvat încât 
aproape râd, deși sunt conștientă de cât de serioasă este 
situaţia. Știu care sunt condiţiile cauțiunii sale. Lăsând la o parte 
orice altceva, el nu trebuie să aibă contact cu niciun elev de la 
vechea școală a Freyei. Bine, teoretic, nu el le-a căutat, dar ele 
cu siguranţă își dau toată silința pentru a avea cât mai mult 
contact fizic cu el. Dacă acuzarea îl vede în această situaţie, ar 
putea face ca poziţia cauţiunii sale să fie în cel mai bun caz 
problematică. 

O sală de audieri liberă este chiar în spatele nostru, îi fac un 
semn lui Jeremy, arătându-i cu mâna să intre, iar când el nu se 


VP - 118 


mișcă, îmi fac loc prin îmbulzeală și îl apuc de braţ, trăgându-l în 
cameră, după care trântesc ușa și proptesc un scaun în ea ca să 
nu poată intra cineva. 

El stă în picioare lângă masă, palid de frică. Mă întorc spre el 
și îmi pun mâna pe braţul lui, dar mult mai blând de data 
aceasta. Inspiră o dată, de două ori, apoi se mută mai aproape 
de mine, capul căzându-i pe umărul meu. Ezit, încordată un 
moment înainte de a-mi pune o mână în jurul lui și a-l bate pe 
spate. Respirația i se calmează. În cele din urmă, se 
îndepărtează. 

— Scuze, spune el. Scuze. Asta chiar m-a speriat de moarte. 

— E OK, spun eu. Înţeleg. A fost destul de intens. 

Zâmbesc, îl bat pe mână. Întorcându-mă cu spatele, îmi scot 
telefonul din geantă, pe punctul de a-i da un mesaj Barbarei, 
când mă sună ea. 

O pun la curent rapid, iar în câteva minute, cineva încearcă să 
deschidă ușa, iar scaunul pe care l-am proptit în calea ei se 
lovește de podea. Mă mișc repede să eliberez drumul și Barbara 
intră. Își dă ochii peste cap spre mine, dar nu face alt 
comentariu despre fetele de afară. 

Când ne așezăm la masa de conferință, Barbara își drege 
glasul, apoi începe să vorbească. 

Îi spune lui Jeremy la ce se poate aștepta în prima zi la 
tribunal, unde va sta, cât de puţină putere vor avea în alegerea 
juriului. Datorită faptului că tatăl său este judecător, este foarte 
probabil ca el să știe deja toate astea, mă gândesc, dar pare că 
se calmează pe măsură ce Barbara vorbește cu el, culoarea 
revenindu-i încet în obraji. 

— Ambii tăi părinţi vor fi prezenţi la tribunal? întreabă 
Barbara. 

— Da, spune Jeremy cu o deosebită lipsă de entuziasm. Mama 
va fi aici pe toată durata, presupun. Va ajunge în orice minut. 
Tata va veni atunci când vom ști la ce oră începem. Nu a vrut să 
petreacă ore așteptând și le este greu să fie în aceeași cameră 
unul cu celălalt. 

Jeremy face o pauză. 

— Amândoi mă susţin foarte mult, totuși, continuă el, ca 
pentru a contracara orice critică. 


VP - 119 


Ne refugiem în sala de conferinţă. Alexandra își face apariţia 
curând, condusă de Jeremy, îl îmbrățișează pe fiul său și se 
agaţă de mâna lui. El seamănă din ce în ce mai mult cu un 
școlar într-un costum împrumutat. Este greu să te gândești la el 
ca la un prădător. 

Tatăl lui Jeremy e înţelept că nu vine înainte - aproape 
prânzul și noi nu am intrat încă în sala de judecată. Barbara îi dă 
mesaje spunându-i de întârziere, iar el răspunde zicând că în 
aceste condiţii nu va mai fi timp pentru nimic substanţial, deci 
nu are niciun sens să mai vină. Barbara îi arată mesajul lui 
Jeremy, care primește informaţia cu o ridicare din umeri. 

— Ca și cum n-ar fi ceva tipic tatălui tău, spune Alexandra, 
ochii ei aruncând scântei de furie. 

Jeremy nu răspunde. 

Continui să îmi verific telefonul ca să mă asigur că școala nu 
m-a contactat să mă întrebe unde e Robin, în cazul în care 
Andrew nu a reușit să o ducă. Nimic. Nicio veste este o veste 
bună, în cele din urmă. Cel puţin, întârzierea ne oferă timp 
pentru a trece prin toate discuţiile necesare - Jeremy și 
Alexandra sunt mulţumiţi de descoperirile pe care le-am făcut în 
mesajele din computerul Freyei. Alexandra mormăie spre mine 
un bravo, iar Barbara se declară pregătită pentru interogare, 
promițând că o va sfâșia pe fata aceea în boxa martorilor. Îmi 
imaginez cât de înspăimântată trebuie să fie Freya de apariţia 
sa la tribunal și îmi opresc un tremur, deși sunt din ce în ce mai 
curioasă să o văd în carne și oase după ce am petrecut atât de 
mult timp în rețelele sale sociale. Neliniștea lui Jeremy nu se 
potolește și un sentiment de tensiune continuă să se ridice, în 
special atunci când trebuie să părăsim sala de audieri la prânz și 
suntem îngrămădiți de adolescentele care au așteptat în mod 
inexplicabil să îl vadă pe idolul lor. 

— Cu greu poate fi considerat un Beatle, mormăie Barbara, 
dar îl apucă de braţ și îl conduce în cantina tribunalului. 

Echipa acuzării ocupă altă masă din încăpere, iar Barbara 
gesticulează spre ei într-o manieră prietenoasă, dar cele două 
părţi nu interacționează. 

Până când, în sfârșit, suntem chemaţi în sala de judecată la 
două și jumătate, sunt gata să o sugrum pe Alexandra. Este una 
dintre cele mai enervante femei care are o părere despre orice 
din câte am avut nefericirea de a cunoaște vreodată, care își 


VP - 120 


exprimă opinia zgomotos, de la felul în care apărarea ar trebui 
să câștige, până la dezaprobarea sa faţă de mamele care 
muncesc, îmi ţin gura sub control, dar este o ușurare când 
suntem nevoiţi să o lăsăm în galeria publicului în timp ce Jeremy 
este trimis în boxa acuzaților. Judecătorul vine și ne spune că 
după părerea sa nu vom ajunge prea departe cu procedurile 
judiciare astăzi. Işi cere scuze pentru întârziere și spune că se 
va asigura că vom progresa mâine. 

— Deci asta este? spune Jeremy după ce plecăm de la 
tribunal. 

— Așa o pierdere de vreme. Și de bani, spune Alexandra. Toţi 
acei oameni stând acolo în felul acela. Ar trebui să se facă ceva. 

— Asta fac anii de austeritate, spun eu. 

Îmi aruncă o privire maliţioasă. 

Barbara ridică o mână. 

— Nu este nevoie de lucruri neplăcute. Asta se întâmplă 
ocazional. Mai mult decât ne-ar plăcea să credem. Dar ar trebui 
să meargă cum trebuie mâine. 

Ne luăm rămas-bun unii de la alţii, strângându-ne mâinile. 
Dacă sunt rapidă, voi ajunge la timp să o iau pe Robin la 
sfârșitul programului înainte ca ea să fie nevoită să meargă la 
clubul after school. 

e 

Drumul spre şcoală este primul moment pe tot parcursul zilei 
când am avut timp să mă gândesc. Sunt furioasă pe Andrew 
pentru felul în care s-a întors dezinvolt și a luat-o iar pe Robin. 
Mi-a fost frică toată ziua că ar putea să o ia pe Robin, cănuova 
mai aduce înapoi de data asta. Dacă o voi avea înapoi - nu, 
când o voi avea înapoi, voi solicita consultanță legală, voi 
intenta divorţul. Îi voi bloca posibilitatea de a se întoarce și de a 
o lua oricând vrea el. Asta nu se poate întâmpla din nou. 

Furia se înalță în mine, fierbinte și puternică. Școala poate să 
se ducă dracului și ea. Și ce dacă aceste femei nu vor să mă 
cunoască? Nici eu nu vreau să am nimic de-a face cu ele. Cobor 
din metrou cu foc în stomac, mai degrabă decât cu viermele de 
spaimă înfipt în intestine, rece și lipicios. L-am scos afară, i-am 
pus sare pe coadă. li voi usca pe toţi. 

Dar ceva s-a schimbat. Ceva e diferit. M-am așteptat la o 
luptă. Nu o primesc. 

— Bună, Sadie, spune o mamă. 


VP - 121 


— Salut, spune alta. 

Un grup de femei îmi zâmbește, îmi zâmbește sincer, și fac cu 
mâna, chipurile lor par deschise și calde în timp ce merg. 

Ce dracu' P Nu înțeleg nimic. 

— Bună ziua, spune a treia. 

Sunt confuză. Este ca și cum am aterizat într-o realitate 
alternativă. 

— Sadie, spune Julia, venind spre mine. Speram să te văd. 
Crezi că putem să vorbim? 

A trecut de la ciudat la absolut incredibil, crăpături în 
dimensiunea spaţio-temporală. 

— Julia, spun eu, încercând să îmi păstrez vocea neutră. 
Despre ce vrei să vorbim? 

— Am avut un început îngrozitor, spune ea. Cred că ar trebui 
să încercăm să o luăm de la capăt. 

Nu am nicio idee cum să îi răspund. 

— Jessica mi-a povestit totul despre săptămâna trecută, 
despre numele tău pe panou. Căpitanii școlii împreună! 

Clipesc. 

— Ei haide! Cu siguranță, asta nu schimbă nimic. 

— Schimbă totul. Tu meriţi locul - sau mai degrabă, Robin. 
Totul are sens acum. Dar sincer, ar fi trebuit să ne spui exact de 
la început. Nu am fi avut atâtea probleme. 

— Atâtea probleme? spune eu. 

Aproape chiţăi, sunt şocată. 

— Dacă aș fi știut, vezi tu, aș fi realizat că nu ești vreo intrusă. 
Bineînțeles că Robin trebuie să fie aici. Chiar dacă nu a început 
școala mai devreme. Sunteţi parte din familia școlii, spune ea, 
gesticulând în jurul său într-o manieră expansivă. 

Încă nu îmi găsesc cuvintele, dar Nicole se apropie și ni se 
alătură. 

— Ti-am spus că Julia e drăguță, nu-i așa? spune ea. Totul va 
fi bine, acum. Vei vedea. 

— Sincer, da, spune Julia. Chiar sper să îmi accepţi scuzele. 
Pot fi cam teritorială uneori. Și, bineînţeles, suntem foarte 
tensionate cu examenul. Este un semestru foarte important. Dar 
bineînţeles, știi toate astea deja, nu-i așa? Ai trecut prin toate tu 
însăţi. 

Chiar se poate întâmpla asta, toate săptămânile ostile 
netezite într-o scuză simplă? Cu siguranţă nimeni nu poate trece 


VP - 122 


de la o stare la alta atât de repede - trebuie să fie un fel de 
capcană. Dar înainte să pot să spun ceva, Robin trece de porți. 
Nu mă vede la început, și e evident nefericită, are umerii căzuţi 
și colțurile gurii coborâte. Se uită în jur un moment, iar când mă 
vede, chipul i se luminează puţin - dar numai puţin. 

Își târâie picioarele spre mine. O îmbrăţișez rapid și începem 
să ne îndepărtăm. Julia ne oprește. 

— Stai, stai un minut, spune ea. Cred că ar trebui să mergem 
toate la ceai. O mică petrecere de bun-venit. Să ne asigurăm că 
am trecut peste orice neînțelegere. 

— Ce se întâmplă, mamă? spune Robin, devenind rigidă în 
strânsoarea mea. 

— Julia crede că trebuie să fim prieteni cu toții. 

Înainte ca Robin să poată răspunde, intervine Julia. 

— Cred că tu și Daisy vă veţi înțelege foarte bine. Va fi bine 
pentru ea să fie prietenă cu cineva la fel de inteligent. Are 
nevoie de competiție. _ 

Îi surprind privirea lui Nicole pe deasupra capului lui Robin. Își 
ridică o sprânceană. 

— Știu că tu nu crezi că Pippa îi este egală lui Daisy, spune 
ea, cu vocea seacă. 

— Nu asta am vrut să spun, zice Julia. 

Nicole râde. 

— Este în regulă, Julia. Știu ce ai vrut să spui. 

În acest moment, Daisy și Pippa apar. Par surprinse să ne 
vadă pe mine și pe Robin cu mamele lor, dar Julia nu pierde 
timpul cu explicaţii suplimentare. 

— Vom merge toate la ceai, anunţă ea. 

— Ce se întâmplă cu temele? spune Daisy. 

— Hai să nu ne facem griji în seara aceasta, spune Julia. 
Faceți o grămadă de teme. Ceaiul va fi mult mai distractiv. 

Eu și Robin suntem trase de o forță de neoprit. Mă uit la ea, 
întrebându-mă dacă ar trebui să sărim peste asta, dar vorbește 
cu Daisy și Pippa. Puțin șovăitoare, probabil fiindu-i frică să nu 
fie ridicolă, dar în timp ce privesc, celelalte două fete râd la ceva 
ce a spus ea, nu cu răutate, ci sincer, și când Robin 
conștientizează că ele nu o tachinează, începe să i se citească 
pe chip bucuria și începutul timid al unui zâmbet. 

— Veniţi? spune Julia, iar eu o mai privesc o dată pe Robin. 


VP - 123 


Sunt disperată să o duc acasă și să aflu cum și-a petrecut 
weekendul. Sunt, de asemenea, disperată să nu aud nimic 
despre asta, să mă prefac că nici nu s-a întâmplat. Robin se uită 
la mine imploratoare. 

— Putem să mergem, mamă? Pippa spune că au cea mai 
bună ciocolată caldă din lume. 

Ar trebui să refuz, dar nu mă lasă inima să zic nu. Nu am mai 
văzut-o pe Robin atât de fericită de săptămâni. Imi reprim 
rezervele. Este doar o ceașcă de ceai. Ce rău poate să facă? 

— Da. Hai să mergem, spun eu. Va fi distractiv. 


27. 


Restul după-amiezii trece ca un vârtej. Julia este o forță a 
naturii, conducându-ne pe drum și ocupând spatele unei 
cafenele din apropiere, comandând prăjituri, și ceai, și ciocolată 
caldă, totul gata înainte să apuc să clipesc. 

— Acum, voi, fetelor, staţi jos și vorbiţi frumos, spune ea, 
când toate farfuriile și ceștile au fost așezate în fața lor. Voi 
avea o discuţie plăcută cu mama ta, Robin. Să o cunosc mai 
bine. 

Robin pare la fel de copleșită ca și mine. Nu îmi este încă 
foarte clar ce rol trebuie să joc în această nouă dramă, dar beau 
ceai și mănânc prăjituri, ascultând conversaţia. O privesc pe 
Robin în timp ce și ea face la fel, chipul său relaxându-se din ce 
în ce mai mult pe măsură ce fetele vorbesc cu ea. In sfârșit, 
râde, și cu asta, un nod de încordare se desface în interiorul 
meu. 

— Chiar îmi doresc să fi spus că ești absolventă, spune Julia 
din nou. Ar fi făcut ca totul să fie foarte diferit. 

— Nu înțeleg de ce asta trebuie să facă totul diferit, spun eu. 
Nu ar trebui să ne dovedim apartenenţa. 

Gura Juliei se încordează. Nicole se foiește pe scaun, iar copiii 
se opresc din vorbit, privind spre adulţi cu îngrijorare. Mi se 
strânge gâtul să văd neliniștea așternându-se din nou pe chipul 
lui Robin. Vreau să îmi retrag cuvintele, să anulez provocarea pe 
care i-am aruncat-o Juliei. Dar în același timp, refuz să trec totul 
sub tăcere. 


VP - 124 


— A fost foarte dificil, continui hotărâtă. Este suficient de greu 
să te muţi într-un loc nou - nou cel puţin pentru Robin - și fără 
să găsești atâta ostilitate. S-au întâmplat niște lucruri cu 
adevărat neplăcute. 

Mă gândesc la măcăleandrul mort, deși nu spun asta. 

Buzele Juliei se încordează și mai mult, holbându-se într-un 

punct fix, parcă încercând să cântărească totul. Privesc spre 
Robin, care se uită fix la mine, cu ochii că ai unui cățeluș - nu 
strica asta, nu te certa, lasă să fie bine, te rog. Totul depinde de 
Julia acum. Pauza se întinde, fiecare secundă durând mai mult, 
și mai mult, timpul formând bucle și spirale în timp ce așteptăm 
să îi auzim răspunsul. 
_ În sfârșit, se concentrează din nou la mine, își deschide gura. 
Imi blochez în minte scâncetele imaginare ale lui Robin, îmi ridic 
bărbia. Voi înfrunta asta cu capul sus, indiferent în ce direcţie va 
merge. 

— Ai dreptate, spune Julia. Am fost prea ostilă. Îmi pare rău. 
Putem să o luăm de la capăt? 

Ar trebui să menţionez larvele. Atârnă în mintea mea. Dar în 
jurul mesei, încordarea a dispărut. Chipul lui Robin se relaxează 
și se întoarce spre celelalte fete. Știu că dacă voi continua 
acum, dacă voi refuza să accept scuzele Juliei, Robin va fi lividă 
din cauza mea. Nu pot să suport să o supăr mai mult. 

— Sigur, spun eu. Putem să începem din nou. 

Robin râde, iar Daisy și Pippa râd și ele, și ceva din furia mea 
se diminuează. Vreau ca Robin să fie acceptată. Poate ar trebui 
să am curajul moral de a-i spune Juliei cât de mizerabilă este. N- 
o fac. Dar chiar dacă i-am acceptat scuzele, nu înseamnă că am 
încredere în ea. Voi fi foarte atentă la mișcările sale. 

Zâmbesc. 

— Trebuie să fie foarte ciudat să se alăture cineva nou în 
clasa a șasea. In special cu aceste teste îngrozitoare care 
urmează. Pot să înțeleg că este dificil. 

— Mulţumesc, spune Julia. Chiar apreciez asta. Adică, privește 
ce bine se înţeleg fetele. Este mult mai plăcut când putem fi 
prietene. 

Se lasă pe spate, gesticulând expansiv spre Nicole. 

— Nu ești de acord, Nic? 

Nicole aprobă, zâmbind cu o expresie liniștită pe chipul său. 

— Ți-am spus că totul va fi bine, nu-i așa? îmi spune. 


VP-125 


— Mi-ai spus. 

— E atât de amuzant să ne gândim că am fost la școală 
împreună, spune Julia. Ce păcat că am fost la distanţă de atâţia 
ani! Presupun că nu îţi amintești nimic de mine, nu-i așa? 

— Nici cel mai mic detaliu, mă tem - și nici în legătură cu 
Jessica. Patru ani e puţin cam mult. 

— Da, bineînţeles, spune Julia. Nici noi nu ne amintim de tine. 
Presupun că nu se amestecau clasele. Nici acum nu e foarte 
diferit. 

În acel moment îmi bipăie telefonul. Citesc mesajul de la 
Barbara. Mâine începem devreme - judecătorul spune că ne 
întrunim la 09.30. Ne vedem la 9. 

— Muncă? spune Julia. 

— Muncă. Procesul meu. Se întrunesc devreme mâine. 

— Trebuie să fie foarte fascinant. La ce lucrezi acum? E un job 
foarte interesant, să fii avocat de drept penal, spune Julia. 

Mă uit la ea surprinsă că știe cu ce mă ocup. Cineva se poate 
să fi menţionat. Poate Robin. 

— Lucrezi la ceva important acum? 

Nu pot rezista ocaziei de a mă lăuda. 

— Ei bine, presupun că este un proces destul de serios. Dar 
nu joc un rol important în el. Sunt doar jurisconsult. Și am venit 
foarte târziu - cea mai mare parte din treabă a fost făcută deja. 
Este vorba despre un profesor acuzat că a întreținut relaţii 
sexuale cu eleva sa. 

— Nu am citit despre asta? Nu era ceva în Standard ieri? 
spune Nicole cu foarte mult entuziasm. Era o fotografie cu el. E 
școala aceea de fete din centrul Londrei, corect? El e superb. 

— Oh, știu totul despre asta, spune Julia. Fiica prietenului unui 
prieten este acolo. Fata în chestiune este un pic... ușuratică, să 
spunem. Ei spun că îi place să inventeze povești despre oameni. 
Sentimentul e unul de rușine că acest caz a ajuns atât de 
departe. El e fiul unui judecător, sau ceva. Este foarte ciudat. 

Trebuie să discern remarcile rapid pentru a înţelege la ce pot 
să răspund și la ce nu. Sunt nerăbdătoare să o întreb pe Julia 
mai multe despre comentariu ei, „îi place să inventeze povești 
despre oameni”, dar nu vreau să atrag atenţia prea mult asupra 
lui sau să spun ceva mult prea detaliat despre caz. 


VP - 126 


— Ei bine, lucrez pentru el. Și avocata principală care îl 
reprezintă este foarte bună. Sunt sigură că a dezgropat toate 
astea deja. 

— Este la fel de arătos ca în poză? întreabă Nicole. 

— Nu pot să spun că am observat. Este clientul meu. Este și 
foarte tânăr. Nu m-am uitat la el în felul acela. În plus, ochii lui 
sunt foarte apropiaţi. Dar presupun că poţi să spui că este 
arătos. 

Nicole râde. 

— Norocoasa de tine! Am crezut că are ochii blânzi din 
fotografie - nu păreau deloc prea apropiaţi. Și ce e greșit în a 
simpatiza un bărbat mai tânăr? Priviţi familia Macron. 

Incerc să scap râzând, dar tachinările lui Nicole continuă, deși 
Julia rămâne distantă. Nu e agresivă - doar mici înțepături și 
zâmbre. Îmi face plăcere să fiu iar într-un grup de femei. Mi-au 
lipsit prietenele mele mămici atât de mult de când m-am întors 
în Londra. 

Înainte să îmi dau seama cât e ceasul, este deja șase și 
jumătate. Petrecerea se sparge - temele și practica muzicală ne 
cheamă. Și Robin s-a simţit bine și împreună ne croim drum spre 
casă într-o stare de spirit mult mai bună decât a fost de ceva 
vreme. 

— Deci, te-ai distrat? spun eu. 

— Da. După-amiaza asta a fost distractivă. M-am bucurat că 
oamenii au vorbit cu adevărat cu mine. 

— Știu exact ce vrei să spui. 

Robin fuge sus pe scări și, cu toate că ar trebui să întreb 
despre weekendul cu Andrew, dacă s-a simţit bine, sunt 
bucuroasă să las subiectul deoparte. 


28. 


Cuprinse în tsunamiul acceptării sociale creat de Julia, devine 
foarte clar că experienţa lui Robin la școală va fi complet diferită 
de acum înainte. Vorba s-a împrăștiat peste noapte. M-am trezit 
cu diverse mesaje de la numeroase mame întrebându-mă dacă 
lui Robin i-ar face plăcere să meargă la casele lor pentru a se 
juca. li arăt lui Robin și ea își dă ochii peste cap datorită 


VP - 127 


terminologiei infantile, dar, cu toate acestea, e fericită pentru 
atenţie. Sunt invitată la mai multe întâlniri la un pahar sau la 
cafea dimineaţa, iar într-un e-mail mai formal sunt întrebată 
dacă mi-ar plăcea să mă alătur comitetului pentru 
aranjamentele florale. Clipesc nedumerită la acela. Sunt pe cale 
să îmi pun telefonul jos și să mă pregătesc pentru ziua pe care o 
am în faţă când intră alt mesaj. De data aceasta e de la Zora. 


Am găsit niște potențiale informații despre această Julia - am 
vorbit cu Sophie și crede că își amintește mai multe, o Julia care 
a fost hărțuită foarte rău - avea dinții proeminenți și mirosea. 
Mai târziu, a mai dezvoltat și o acnee foarte severă. Mă gândesc 
că se răzbună pentru atunci. XX 


Pentru un moment, nu înțeleg informaţia. Julia nu are un aer 
de victimă absolut deloc. Cu siguranţă nu are empatie. Dar pe 
când mă gândesc la asta, piesele încep să se așeze la locul lor. 
Dinţii ei perfecţi, înfățișarea ei perfectă, totul perfect. Speranța 
ei că nu mi-o amintesc din timpul școlii. În ciuda tuturor 
lucrurilor pe care le-a făcut, încep să o compătimesc puţin. 
Poate nu suntem foarte diferite, sub unele aspecte - și eu am 
avut o perioadă mizerabilă. Deși răspunsul meu a fost să mă 
îndepărtez cât de mult am putut, poate că nu e atât de ciudat că 
Julia vrea să își revendice trecutul, să îl reinventeze. N-o să spun 
nimic. Este prietenoasă acum, iar asta o să-i îmbunătăţească 
enorm viaţa lui Robin. Dar nu am uitat ce s-a întâmplat și mă 
bucur pentru informație. 

Robin realmente ţopăie până când ajungem la școală, sărind 
parcă un pic mai sus de fiecare dată când trecem pe lângă o 
fată care o salută. Acum, că suntem în interior, pot să văd cât 
de izolate eram. Julia și Nicole mă întâmpină la porţi, aproape ca 
și cum m-ar fi așteptat, și mă trag în îmbrăţișări calde înainte de 
a încerca să mă convingă să merg cu ele la cafea. 

— Nu pot, trebuie să ajung la tribunal, spun eu. Altă dată, 
când se termină totul. 

— Bineînţeles, mergi să îl reprezinţi pe dl Sexy, spune Julia, 
făcând cu ochiul. 

— Cu toată puterea, râd eu. 

— La ce oră vei termina? întreabă Nicole. 

— În jur de patru, cred. 


VP - 128 


— Nu vei fi aici la timp pentru a o lua pe Robin? spune Nicole. 

— Nu. Robin va merge la clubul after school. Am rezolvat 
totul. 

— Cred că putem să ne descurcăm mai bine de atât, spune 
Julia. 

Se întoarce spre Robin. 

— Ti-ar plăcea să mergi cu noi acasă în după-amiaza asta? Tu 
și Daisy puteţi să vă faceţi temele împreună. 

Robin aprobă din cap, entuziasmată. Eu protestez - este prea 
mult, prea curând. Dar Daisy începe imediat să vorbească cu 
Robin despre ce pot face după ce termină de făcut temele și, din 
nou, nu mă lasă inima să spun nu. 

— Atunci totul e stabilit, spune Julia. Poate veni la noi și tu o 
poți lua de acolo. Asta te va relaxa puţin până se termină 
procesul. Nicole, nu ești de acord? 

— Ba da, o idee grozavă. Și e bine-venită și la noi. Știu că 
Pippa s-ar bucura dacă ar veni. 

Am rezerve, dar Robin este atât de entuziasmată încât 
blochez orice rezervă. Nu pot să neg că asta va face viaţa mai 
ușoară. Clubul after school e deschis până la cinci și jumătate, 
iar dacă procesul durează mai mult de atât, voi întârzia. 

— Este foarte drăguţ din partea voastră, spun eu. Va face 
totul mult mai ușor. Știu că trebuie să mă organizez mai bine, 
dar între timp... 

e 

Merg spre tribunal cu inima ușoară. Încă mă gândesc cu 
cinism la faptul că acceptarea noastră în grup s-a bazat pe o 
premisă atât de superficială, dar în stadiul acesta nu mă voi 
lupta cu asta. Sunt recunoscătoare că Robin are prieteni în final. 
O larvă de îndoială se târăște prin mintea mea, iar eu o strivesc. 
Îmi menţin garda ridicată - nu vor deveni noii noștri cei mai buni 
prieteni. Nu încă. 

Dau peste Jeremy la Elephant and Castle, zăbovind în pragul 
unei uși cu o expresie timorată pe chip. 

— Le-am văzut pe câteva dintre ele în metrou, din nou, spune 
el. 

Nu trebuie să explice despre cine e vorba. 

— Ne vom croi drum printre ele, spun eu, și vom găsi o sală 
de audieri. 


VP - 129 


Bineînţeles, adolescentele sunt la tribunal, aruncându-și părul 
pe spate în faţa mea pe când încerc să trec printre ele, aproape 
sufocându-mă din cauza mirosului puternic de parfum ieftin care 
se revarsă dinspre ele. Măcar sunt pregătită pentru atac de data 
aceasta, ţinându-mi bărbia sus și croindu-mi drum printre ele. 
Găsim aceeași sală de audieri ca în ziua precedentă și blocăm 
ușa. Pe când tensiunea dispare, începem să râdem. 

— De ce Dumnezeu sunt aici? spun eu. 

Jeremy pare solemn; râsul i s-a oprit imediat. 

— Este o școală de fete, spune el. Devin caraghioase pe lângă 
profesorii de sex masculin. Și știi cum se poate împrăștia isteria 
printre fete. Sunt doar ceva la modă pentru ele. Nu 
conștientizează că e viața mea. 

Solemnitatea crește cu fiecare cuvânt pe care îl spune, aerul 
din cameră devine mai greu. 

— Dar nu au ore? 

— Așa ai crede, spune el. Dar sunt eleve în ani terminali. Au 
perioade libere dimineaţa. Vor dispărea până la prânz, cel puţin. 
Și se vor plictisi în curând, în orice caz. Imediat ce își vor da 
seama că le ignor. 

— Bine. 

— Mulţumesc că ai venit cu mine. Nu cred că aș fi putut să o 
fac fără tine. 

Zâmbește. 

— Nicio problemă, spun eu. Face parte din job. 

Fără să îmi pun geanta jos, scotocesc prin ea, căutând unul 
dintre dosare, dar sunt neîndemânatică și o scap pe podea, 
vărsând conţinutul peste tot. Îngenunchez ca să le adun și 
Jeremy îngenunchează și el, ca să mă ajute. Este aproape acum, 
foarte aproape. Pentru un moment, simt căldura lui și glumele 
lui Nicole își găsesc ecoul în mintea mea. Cu siguranţă nu sunt 
atrasă de clientul meu. Mă ridic rapid, puţin uimită. Telefonul 
sună și îmi revin. Este Barbara, la cinci minute distanţă. 

— Trebuie să plec și să îmi pun roba, spun eu, netezindu-mi 
fusta. Barbara va fi aici dintr-o clipă în alta. Și intrăm la nouă 
jumate, nu uita. Începe devreme azi. 

Deschid ușa și ies din cameră cu o asemenea viteză încât le 
surprind pe adolescente nepregătite, lovind-o pe una dintre ele 
în gleznă cu geanta mea cu rotile pe când trec. 


VP - 130 


— Au, spune una dintre ele, iar eu mă întorc și șoptesc 
„Scuze” către ea. Dar nu vorbesc serios. 


DUMINICĂ, 12.30 


În cele din urmă, vine și stația mea. Mă ridic și îmi croiesc 
drum printre pasagerii care stau în picioare, cu capul în jos, 
ignorând comentariile îngrijorate, protestele, pe când mă imping 
spre ușa autobuzului ca să cobor prima. Alerg pe trotuar, pașii 
mei lovind - unu, doi, unu, doi - orice ca să ajung acolo acum, 
chiar acum. 

Nu pot să alerg, totuși, iar o durere ascuţită se ivește în 
partea dreaptă, insistentă. Încerc să o ignor, dar nu pot. Trebuie 
să mă opresc. Mă sprijin de zidul unei grădini, încercând să imi 
potolesc respirația, iar durerea, în sfârșit, se retrage. 

Telefonul meu bipăie, mă uit la el. După ce părea mort, revine 
la viață, ca Lazăr. Ecranul e în mare parte obscur din cauza 
spărturii, dar pot să observ un mesaj. Zora. 

Au ajuns deja? Este acasă? 7 

Nu pot să răspund. Este prea mult. Incep să alerg din nou, dar 
trebuie să mă opresc, junghiul se ridică incă o dată, iar eu mă 
sprijin din nou de zid și zbier NU, NU, NU, NU AU AJUNS. 

O atingere pe umăr. Sar, retrăgându-mă înainte să îmi dau 
seama că este un polițist comunitar; jacheta lui pentru 
vizibilitate strălucește galbenă în ochii mei. 

— Este totul în regulă? spune el. Vă simtiti bine? 

Nu am timp pentru asta. Nu pot să îmi pierd răsuflarea 
convingându-l că e bine când nimic nu e bine, deloc bine. Scutur 
din cap. 

— A dispărut, spun eu. A dispărut. Trebuie să o găsesc. 

Inspir adânc și junghiul a dispărut, așa că mă debarasez de el. 

— Bine, sunt bine - apoi fug din nou, până în capătul drumului 
și dând colțul înainte ca el să aibă posibilitatea să reacționeze. 


29. 


În sfârșit, începe. Jeremy își ia locul în boxa acuzaților, 
avocaţii acuzării și ai apărării, în stânga și în dreapta, Barbara în 
VP - 131 


față, eu în mijloc, Zora în spate, mai aproape de Jeremy, în cazul 
în care el va avea nevoie să o consulte în timpul procedurilor. 
De partea cealaltă, procurorul, Edward Kayode. Este singur, fără 
jurisconsulţi, fără reprezentanţi ai Serviciului de Procuratură a 
Coroanei. Dar știu că lipsa de ajutoare a procuraturii nu va fi o 
problemă pentru el. Are aproape douăzeci de ani de experienţă 
și e foarte competent; Legal 500 îl descrie ca „un avocat foarte 
charismatic, cu o cunoaștere profundă, de neegalat a cazurilor 
sale”. 

Ne ridicăm cu toţii când intră judecătorul. Ne înclinăm în faţa 
sălii. judecătorul se înclină și ne ocupăm locurile. Pe când încep 
procedurile, zgomote din galeria publicului încep să își croiască 
drum spre sala principală. Mă uit în jur la adolescentele care au 
ocupat locurile opuse nouă în faţa galeriei publicului. Alexandra 
stă la celălalt capăt al rândului, chipul ei e o mască de 
dezaprobare. In acest moment nu văd pe nimeni care ar putea 
să fie tatăl lui Jeremy. 

Jeremy este distras, atenţia lui pare captivată de activitatea 
din spate mai degrabă decât unde ar trebui să fie, la judecător. 
Mă întreb dacă s-ar putea uita după tatăl său. Funcţionarul sălii 
de judecată trebuie să îl strige de două ori înainte ca el să 
reacționeze, sărind să își confirme numele și adresa. 

Zora își deschide agenda și începe să mâzgălească un bilet; 
rupe pagina și mi-o întinde. Mi se pare că tatăl e imposibil, 
spune. /mi trimite întruna e-mailuri, spunându-mi ce să fac, apoi 
el nici măcar nu poate să vină la timp să își sprijine fiul. 

Citesc asta, mă întorc și îi surprind privirea Zorei. Ridicăm din 
sprâncene una la alta. Știu că ar fi mai bine pentru echipa 
apărării ca el să nu fie aici, înecându-ne cu expertiza sa, dar mă 
tem că va avea un efect negativ asupra lui Jeremy. Mă mai uit o 
dată la el. Se uită fix în jos, înaintea sa, palid, încordat. 

De nicăieri gândul se ivește în mintea mea - este chipeș. În 
costumul lui, acolo, este ceva atractiv la el. Și este tânăr. Foarte 
tânăr. Pe măsură ce mă uit la el, încep să am un sentiment 
ciudat că l-am mai întâlnit, chipul lui îmi pare dintr-odată 
familiar, cu gulerul alb și jacheta neagră, cu părul dat într-o 
parte într-un fel îngrijit. Ridică privirea și mă surprinde uitându- 
mă la el, un colț al gurii sale ridicându-se într-un zâmbet. 
Sentimentul de familiaritate se estompează. Îi zâmbesc și mă 
întorc la notițele mele. 


VP - 132 


Juriul începe să își ocupe locul. Este timpul să fiu atentă la 
proceduri. Numele juraţilor sunt citite și, pe rând, ei își ocupă 
locurile. Zora se uită la Jeremy ca să verifice că el nu are nicio 
reacție la niciunul dintre ei - el ridică din umeri ușor către 
fiecare dintre ei. Nu îi cunoaște, în mod evident. Juriului i se 
spune că acest caz va dura mai puţin de două săptămâni și că 
are legătură cu o școală din centrul Londrei, spunându-i numele 
și locaţia exactă. Dacă cineva din juriu are legături cu școala, 
trebuie să declare acum. Toţi scutură din cap. Juriul este gata. 

Pe măsură ce fiecare își depune jurământul, mă uit intens la 
chipurile lor. Este mixajul potrivit pentru obiectivele unui proces 
ca acesta. Opt femei, acoperind o varietate de vârste și etnii, 
patru bărbaţi. Ținând cont că totul depinde de credibilitatea 
reclamantei, este un echilibru bun; femeile sunt mai dure cu 
reclamantele, cel puţin din experienţa mea. Mai dure cu alte 
femei, punct. 

Procedura administrativă fiind încheiată, Edward Kayode, 
procurorul, se ridică în picioare și expune juriului pledoaria 
acuzării. Ei sunt atenţi, toţi cu excepţia unui bărbat din partea 
stângă din rândul din spate, care nu pare tocmai captivat. Își 
ridică fruntea în mod vizibil când Edward ajunge la specificul 
inculpării, cele trei ocazii în care acuzatul a întreţinut relaţii 
sexuale cu reclamanta, acuzarea va aduce dovezi, spune el. Nici 
măcar felul liniștit în care sunt prezentate detaliile, sterile în 
terminologie, nu este suficient pentru a potoli privirea 
înfometată de pe chipul juratului. 

Mi se strânge gâtlejul și mă întorc, încercând să nu arăt 
repulsia pe care o simt. Va fi în beneficiul lui Jeremy. „Bine jucat, 
fiule”, sunt cuvintele pe care îl pot auzi pe jurat spunându-le în 
momentul în care Freya apare în boxa martorilor. Este oribil. Dar 
dacă ajută apărarea... 

Continui să iau notițe. 

e 

Jeremy este chiar și mai palid pe când curtea se retrage la 
finalul zilei. 

— Sună înspăimântător, spune el în timp ce ieşim din sală. O 
să se pronunţe imediat. 

— Nu te panica, spun eu. Așa trebuie să sune. Sunt nevoiţi să 
exprime asta în cei mai duri termeni pe care îi pot folosi. Trebuie 
să își construiască acuzarea. Acesta este probabil cel mai bun 


VP - 133 


moment al lor, înainte ca oricare martor ce apare să strice 
povestea lor mică și îngrijită. 

— Presupun, spune Jeremy. 

— Și juriul nu este împotriva ta. Pot să îmi dau seama de asta. 

— Nu am vrut să mă uit la ei, spune el. 

— Ei bine, ar trebui. Câteva doamne mai în vârstă îţi 
zâmbeau. Și tipul din spate este destul de mult de partea ta. 
Pare mai degrabă să aprobe ceea ce spun ei că ai făcut. 

— Doamne, oamenii sunt îngrozitori, spune Jeremy. Dar dacă 
Freya e convingătoare? Poliţia în mod evident o crede - nu m-ar 
fi acuzat altfel. Dacă și juriul o va crede? 

— Ai încredere, spun eu. Bine, procurorul e al naibii de bun. 
Dar și Barbara este foarte bună. Este una dintre cei mai buni. 
Face asta de mult mai mulţi ani decât el. E ca un rottweiler când 
vine vorba de contrainterogatoriu. Ai să vezi. 

Jeremy râde, apoi se oprește, chipul lui devenind solemn din 
nou. 

— Este foarte trist. Mă simt groaznic că s-a ajuns la asta. 
Urăsc să mă gândesc cât de mult trebuie să sufere Freya. 

— Un sentiment lăudabil, spune Barbara când ne ajunge din 
urmă. Dar gândește-te la lucrurile prin care te face să treci. Este 
de neiertat. 

— Nimic nu ar trebui să fie de neiertat, spune el. Ar trebui să 
ne forțăm să vedem ambele laturi ale poveștii. 

Sunt surprinsă de înţelegerea lui, dar Barbara nu pare 
convinsă, ridică o sprânceană. Incepe să spună ceva, dar se 
oprește. 

— Hai să vedem cum decurg lucrurile, spune ea într-un final. 
Apoi putem să începem să ne gândim la iertare. 

Jeremy aprobă. În acest moment, suntem în faţa ușii de la 
camera de robe. Apare Zora și stăm într-un cerc strâns într-o 
parte a coridorului. Măcar nu suntem îngrămădiţi de 
adolescente plini de hormoni. Au plecat toate, așa cum a prezis 
Jeremy. 

— A sunat tatăl tău, Jeremy, spune Zora. l-am spus unde am 
ajuns. i 

Fața lui Jeremy se schimonosește. Işi scoate telefonul și se 
uită la el. 

— Nu a ținut legătura cu mine, spune el. Presupun că a fost 
ocupat. Și presupun că încă nu era prea mult de văzut. 


VP - 134 


— Nu, spune Zora. Asta a fost doar deschiderea și cu toţii 
știam ce urma să se spună. Ținând cont că el finanţează 
apărarea, sunt sigură că va veni ca să vadă că banii lui sunt 
cheltuiţi așa cum trebuie. Face o pauză înainte de a continua. Și 
ca să fie alături de tine, de asemenea. 

Jeremy se sprijină de peretele de lângă el, închizând ochii 
scurt înainte de a-i roti spre tavan. 

— Sunt sigur că va veni, spune el. Probabil se simte sub 
presiune mare. Nu e tocmai o poziţie ideală pentru el, fiul său 
fiind acuzat de ceva de tipul acesta. 

— Măcar presa nu a făcut conexiunea încă, spune Zora. Într- 
un fel, ar putea fi mai bine dacă nu ar veni deloc la tribunal. 
Este suficientă publicitate în jurul cazului. 

Jeremy aprobă. El și Zora își iau la revedere, Alexandra, de 
asemenea, iar eu și Barbara mergem în camera de robe. Nu 
discutăm cazul. Nu e prea mult de spus. Nicio surpriză încă. 
Sper că nu va fi deloc vreo surpriză. 

Barbara pleacă prima. Sunt cu câteva minute în urma ei. Îi 
dau mesaj Juliei să văd cum merg lucrurile și primesc un 
răspuns aproape imediat. Totul bine aici - continuă să facă teme 
și sunt pe punctul de a mânca paste la ceai. O fată foarte 
drăguță! Este bine-venită oricând, J xxxx. Îi dau mesaj înapoi 
mulțumindu-i înainte de a-mi strânge lucrurile. 

Tribunalul se închide seara, coridoarele sunt acum pustii, doar 
o adiere pală a mai rămas de la tocana pe care a servit-o 
cantina la prânz. Sunt distrasă, gândindu-mă la Robin, sperând 
că ziua ei a fost mai bună, sperând că prietenii ei noi vor 
rămâne așa, când cineva mă apucă de braț din spate și inima mi 
se ridică în gât. 

— Sadie, spune vocea unui bărbat. 

Nu îl recunosc la început; părul mi-a căzut peste ochi, 
obstrucţionându-mi vederea când mă întorc spre el. 

— Sadie, spune el din nou, și acum realizez că e Jeremy. 

Chiar dacă ar trebui să fiu ușurată, sperietura pe care mi-a 
cauzat-o încă persistă. Imi netezesc părul și inspir. 

— Dumnezeule, m-ai speriat de moarte. 

— Scuze, spune el, făcând un pas în spate. Scuze. Nu am vrut 
asta. 

Râd, puţin stânjenită acum, că frica a trecut. 


VP - 135 


— Am vrut să vorbesc cu tine, spune el. Am vrut să văd cum 
crezi tu că a decurs ziua de azi. 

— Barbara ar fi fost încântată să vorbească cu tine. Sau Zora, 
spun eu. 

— Știu, spune el. Face o pauză un moment, râde. Trebuie să 
fiu sincer, Barbara mă sperie puţin. Nu vreau să o întreb ceva 
care s-o facă să creadă că sunt prost. De asemenea, cred că îi 
va transmite tatei. 

Zâmbesc. 

— Poate fi puţin intimidantă, presupun. Dar ţi-ar răspunde la 
orice întrebări, stupide sau nu. Și ar respecta confidenţialitatea 
de client. 

Pornesc spre ieșirea din clădire. 

Umerii lui Jeremy sunt căzuţi. 

— Presupun că ar trebui să o întreb pe ea, spune el, fără vreo 
urmă a râsului de mai devreme în vocea sa. Este greu, totuși. Se 
comportă foarte profesional, dar probabil crede că sunt un idiot 
că am ajuns în această situaţie. 

— Sunt sigură că nu crede asta, spun eu. Ești îndreptăţit să 
crezi ce e mai rău pentru că toate astea sunt foarte stresante 
pentru tine. Dar măcar a început. Este mai bine decât acea 
așteptare groaznică. Sau așa ar trebui să fie. i 

— Este, spune el. Vreau doar ca asta să se termine. In oricare 
direcție va fi, ca să fiu sincer. 

leșim din clădirea tribunalului și coborâm treptele de_la 
intrare. Mă întreb dacă ar vrea să meargă să bea ceva. Imi 
imaginez seara acum, discuție despre caz, despre examenul de 
admitere, despre tatăl lui și mama mea și cât de greu este să 
trăieşti cu un astfel de părinte. Jeremy are acelaşi aer de a fi o 
dezamăgire pentru familia lui pe care l-am simțit și eu 
întotdeauna. Aproape că pot să simt gustul vinului pe buze, 
camaraderia uşoară a unui vin roşu. Dar mă rețin din a face 
asta. 

— Trebuie să plec, spun eu. Trebuie să o iau pe fiica mea. 

Chiar dacă se lasă seara, văd cum zâmbetul lui păleşte. 

— Bineînțeles, spune el. Este târziu. 

— Este. Măcar asta înseamnă că jurnalistul și-a luat tălpăşița. 

Aprobă din cap. 

— Slavă Domnului! Și nu a fost aici nici de dimineaţă. 


VP - 136 


— Totuși nu fi prea entuziasmat în legătură cu asta, spun eu. 
A fost un jurnalist de la asociaţia de presă în sala de judecată. 
Barbara mi l-a arătat. O să apară un reportaj. 

— Știu, spune el. Măcar nu mă strâng cu ușa... încă. Ar putea 
fi mai rău. 

— Ar putea. Oricum, trebuie să plec. Ne vedem mâine. 
Amintește-ţi că se întrunesc la zece, nu la nouă și jumătate. 
Deși, cu cât ești mai devreme, cu atât mai mult vei evita presa. 

— Corect, spune el. 

Sunt pe punctul de a mă îndepărta când dintr-odată se aruncă 
spre mine și mă îmbrățișează, obrazul lui pe gâtul meu, piele pe 
piele. Nu mă relaxez în îmbrăţișare; sunt foarte conștientă de 
mine, îmi simt mâinile mari și neîndemânatice pe când mă 
întind ca să îl bat pe spate ferm, o dată, de două ori, de trei ori, 
înainte ca el să îmi dea drumul. Mă retrag cu o mână ridicată 
într-un fel de salut și mă îndepărtez repede după colț către 
metrou. 

e 

Mai târziu în seara aceea, când Robin doarme, o sun pe Zora. 
Am schimbat mesaje despre Julia, dar până acum nu am avut 
ocazia să îi zic despre vizita lui Andrew. Acum o pun la curent. 

— Ce voia? 

— Nu am nici cea mai vagă idee, spun eu. Voia să vadă dacă 
ne descurcăm bine fără el. 

— Asta nu are niciun sens. 

— Nu are, spun eu. Oricum, măcar procesul a început. 

— Da, e bine. Faci o treabă bună. Barbara e mulțumită de 
tine. 

— Asta e ceva. Poate o să fie bine. Greșești în privința școlii, 
să știi. Cred că o să fie bine. S-a schimbat foaia. Oamenii au 
început, în sfârșit, să fie prietenoși. Robin e fericită. 

— Scuze, ce? Oamenii au început să fie prietenoși? Ai spus că 
sunt îngrozitori. 

Mă bucur acum că nu i-am spus despre măcăleandrul mort. 
Nu ar fi avut pace până ce nu m-aș fi dus cu tunete și fulgere în 
școală pentru a cauza și mai multe probleme. 

— A fost destul de groaznic pentru Robin. Sunt doar 
recunoscătoare că e puţin mai fericită acum. 

— OK, sigur. Dar ai grijă. Nu ai nevoie de acele femei, să știi. 


VP - 137 


— Îmi doresc ca asta să fie adevărat. Chiar îmi doresc. Dar 
chiar am nevoie de oamenii ăștia. Groaznici sau nu, trebuie să 
înghit asta. Este important pentru Robin să ne înţelegem bine. 
Este doar ceva de suprafaţă, știi asta. 

— Presupun că da. Dar nu cred că ar trebui să ai încredere în 
acele femei după felul în care te-au tratat. 

— Știu. Am grijă. Dar ele fac un efort acum și trebuie să îmi 
joc rolul. 

Închid apelul. Știu că Zora are un punct de vedere, dar nu 
vreau să sparg prima bulă de fericire pe care am avut-o de 
câteva săptămâni. Mă duc la culcare îngrijorată, dar pe când 
neliniștea se calmează, hotărârea mea se clarifică. Ce i-am spus 
Zorei este adevărat. Este ceea ce este. Nu o voi ierta pe Julia 
pentru ostilitatea ei anterioară, dar îi voi da o șansă și mă voi 
opri din a le privi cu suspiciune. 

Nu e ca și cum aș avea prea multe opţiuni, oricum. 


30. 


Robin este fericită în dimineaţa următoare când se trezește, 
iar starea mea de spirit s-a îmbunătăţit în timpul nopţii. Nu au 
avut loc drame sau lucruri neplăcute în casa Juliei ieri și văzând- 
o pe Robin atât de veselă, sunt și mai hotărâtă să fac cât mai 
bun acest nou început. Mă duc spre tribunal cu o ușurime a 
pașilor pe care nu am mai simţit-o de săptămâni. Nici măcar 
vederea unui fotograf dând târcoale în parcarea din faţa 
tribunalului nu mă deranjează. Cel puţin până când își ridică 
aparatul de fotografiat și îndreaptă spre mine teleobiectivul, 
trăgând de masca de solemnitate pe care mi-am lipit-o pe faţă. 

Este o ușurare să trec de intrarea principală. Inspir profund de 
câteva ori în timp ce aștept ca paza să îmi verifice geanta și 
trecând prin detectoarele de metal. Mă aștept să îl văd pe 
Jeremy în sală, dar nu este acolo. Mă duc direct în camera de 
robe. Barbara întârzie, ajunge doar cu câteva minute înainte de 
a începe. 

— Am primit un mesaj de la Edward Kayode în această 
dimineaţă, spune ea. Va face o solicitare de amânare azi. 

— De ce? 


VP - 138 


— Reclamanta este bolnavă. Chipurile. 

Își dă ochii peste cap. 

— Ce e în neregulă cu ea? 

— O migrenă. Există un bilet de la doctorul ei, spune Barbara. 

— Corect. Nu poate să continue cu un alt martor între timp? 

— Asta am spus și eu. Asta îi voi spune judecătorului. 

Fac o pauză. Cunosc tonul acela. 

— Intuiesc un „dar”. 

— Da. Dar cred că judecătorul va acorda amânarea. Și eu aș 
cere același lucru. Întregul lor caz se bazează pe mărturia ei. 
Trebuie să fie piesa centrală, spune Barbara, aruncându-și 
peruca pe cap și împingându-și ochelarii în poziţie dreaptă. 

— Vei obiecta, totuși? spun eu, grăbindu-mă pentru a ţine 
pasul cu mersul Barbarei către sala de judecată. 

— Drept cine mă iei? spune Barbara cu un pufnet. l-am spus 
că este cea mai revoltătoare cerere pe care am auzit-o vreodată 
și că ar trebui făcute eforturi pentru a pune capăt agoniei 
clientului meu. 

— Ţi-a răspuns? 

Barbara se oprește. 

— A fost extrem de impertinent, spune ea, dar zâmbește. 

Caută în geantă și scoate telefonul, deschizând un mesaj pe 
ecran. 

— Asta e ceea ce a trimis. 

Privesc concentrată la mesaj. Răspunsul este un singur emoji, 
fața mică și galbenă care își rotește ochii în sus, spre cer. Râd. 

— Exact, spune Barbara, și intrăm în sala de judecată cu 
numai câteva secunde înainte ca Onorabila Judecătoare 
Chynoweth să își facă apariţia. 

e 

Exact cum a prezis Barbara, cazul este amânat pentru a doua 
zi. În timp ce Barbara își exprimă argumentele împotriva 
solicitării, devine clar că judecătoarea nu este impresionată, 
expresia ei devenind dură. Face un gest către Barbara să se 
așeze. 

— Am auzit suficient, domnișoară Carlisle. Cazul e amânat. Cu 
toţii cunoaștem importanţa mărturiei reclamantei. Deși ar fi de 
preferat ca ea să fie capabilă să se prezinte mâine, spune 
judecătoarea, sau voi avea nevoie de o altă scrisoare de la 
doctorul său. Acest caz trebuie să progreseze. 


VP - 139 


Edward încuviințează din cap și suntem toți concediaţi până în 
ziua următoare. Plec repede, încântată că voi avea întreaga zi 
pentru mine și că voi putea ajunge la timp pentru a o lua pe 
Robin de la școală. 

e 

Decid să o surprind pe Robin la porţile școlii, dar când ajung 
acolo, sunt surprinsă să văd chipul lui Nicole prăbușindu-se la 
vederea mea. Expresia dispare repede, totuși, un zâmbet ivindu- 
se în locul ei. 

— Cât de drăguţ! Robin va fi așa de încântată, spune ea. Nu 
am crezut că o să te vedem decât foarte târziu. 

— Am terminat mai devreme azi, spun eu. Așa că m-am 
gândit să vin. Pot să o iau acum acasă. 

— Ah, asta mă temeam că vei spune. Pippa va fi foarte 
dezamăgită dacă Robin nu vine - abia aștepta. Ce-ar fi să vii și 
tu? Pot să văd ce face Julia. Hai să facem o seară a fetelor! 

Zâmbesc, dar sunt destul de surprinsă de intensitatea lui 
Nicole. Și de a celorlalte mame, de asemenea. Ultimele 
săptămâni au fost un coșmar din care m-am trezit, dar nu 
complet. „Bună”, spune una, „Salut, mă bucur să te văd”, alta. 
„Trebuie să o lași pe Robin la noi într-o după-amiază, o fată așa 
de drăguță”, a treia. O văd pe Julia în mijlocul unui grup de 
femei și imediat ce mă observă, îmi face cu mâna, toate 
celelalte făcând la fel, după indicaţia primită de la maestrul lor 
păpușar. Sunt atinsă în cele din urmă de praful magic al 
aprobării Juliei. 

Julia vine lângă noi și aprobă planul. Sunt învăluită de ea și de 
Nicole. Săgeţile de invidie aruncate de toate cele excluse din 
această echipă binecuvântată, cad inofensive la picioarele mele, 
ținute la depărtare de protecţia șarmului Juliei. Eu și Robin 
mergem de-a lungul străzii spre casa lui Nicole, mână în mână, 
iar eu pot să îmi dau seama după zâmbetul de pe chipul lui 
Robin că și ea simte aceeași înviorare. 

Nicole deschide o sticlă de Prosecco imediat ce intrăm în 
casă, iar fetele dispar la etaj într-o rafală de chicote și șoapte. 
Apuc paharul pe care mi-l împinge Nicole, simt umezeala 
paharului rece pe degetele mele. Bulele mi se opresc în gât și 
tușesc, gândindu-mă că sunt pe punctul de mă umili înecându- 
mă din nou. Dar Nicole începe să râdă, și Julia la fel. Tusea trece 
și mai iau o înghiţitură, și încă una, beată nu din cauza 


VP - 140 


alcoolului, ci datorită începutului unei prietenii și de făgăduiala 
unor seri asemănătoare în viitor. 
e 

O oră mai târziu băuserăm două sticle. Mi-au spus bârfe 
despre profesori și alte mame, cum ambele lor căsnicii s-au 
destrămat, dar ele au supraviețuit. Absorb totul, deşi nu 
împărtășesc prea multe despre Andrew, doar că ne-am 
despărțit. Le spun că am fost invitată să mă alătur comitetului 
pentru aranjamentele florale și ele râd, spunându-mi să nu mă 
ating de asta sub nicio formă. 

— Nu au nicio idee despre ceea ce fac, spune Julia. Una dintre 
ele a făcut un curs de o zi la un florar din Marylebone și de 
atunci a fost măcel în privinţa aranjării unui singur trandafir. 

Nicole pufnește. 

— Ce vrea să zică Julia este că ea a condus comitetul foarte 
bine din clasa întâi până în a treia, dar apoi noi părinţi au apărut 
în clasa a treia și au preluat asta, susținând că au cunoștințe 
mai bune. Sabotau aranjamentele pe care le făceam noi. Nu mai 
merita. 

Mă uit la Julia mirată. 

— Nu pot să îmi imaginez că cineva te poate învinge, spun eu. 

— Îmi aleg bătăliile, spune Julia, bând o înghiţitură de 
Prosecco. Totul a început să devină neplăcut în aceeași perioadă 
în care eu și Paul ne ocupam de separarea noastră iniţială. lau 
foarte în serios implicarea mea în școală, dar nu aveam de gând 
să îmi irosesc energia certându-mă pentru hortensii. 

Se îndreaptă în scaun, ca și cum și-ar fi amintit ceva brusc. 

— Nu au avut testul la mate azi? 

Nicole aprobă. 

— Fetelor! strigă Julia. 

Se ridică și merge în dreptul scărilor, strigând din nou. 

— Fetelor, puteţi să veniţi jos? Trebuie să vorbesc cu voi. 

Un trăsnet de pași de la etaj și apoi trei fete apar. 

Daisy stă dreaptă și serioasă în spate, cu sprâncenele 
adunate într-o expresie de îngrijorare. Și Pippa pare încordată. 
Doar Robin pare mai relaxată. Camera și-a schimbat modul de 
funcționare, cumva, starea de spirit s-a schimbat. 

— Cum v-aţi descurcat la testul de mate de azi? spune Julia. 


VP - 141 


Expresia lui Robin rămâne neschimbată. Pippa se mută de pe 
un picior pe altul, iar Daisy se îmbujorează, pete apărându-i pe 
gât. Nimeni nu răspunde. 

— Serios, fetelor. Cum v-aţi descurcat? 

Robin se uită la mine și înclină întrebător capul într-o parte. 
Eu ridic din umeri, dau din cap. 

— Optzeci și doi la sută, spune ea. Dar am făcut fracţii anul 
trecut la fosta mea școală. 

Daisy a devenit și mai roșie acum, iar Pippa aproape sare de 
pe un picior pe altul cu mișcări extrem de smucite. 

— Este foarte impresionant, spune Julia. Tu ce zici, Pippa? 

Pippa se agită și murmură. 

— Șaizeci și nouă la sută. 

— Dar te chinui cu fracțiile, nu-i așa? spune Julia. Nu e rău. 

Chipul Pippei se relaxează puţin. Se duce în locul în care 
Nicole stă așezată, planând deasupra ei, iar după un moment 
Nicole își pune un braţ în jurul ei și o strânge puternic. 

— Și tu, Daisy? spune Julia. 

Zâmbește, dar în spatele ochilor sunt bucăţi de gheață. Mă 
simt încordată și nici măcar nu am avut un test la mate azi. 

— Șaptezeci și șapte, spune Daisy, privind în jos. 

— Scuze, dragă. Ce-ai spus? zice Julia, accentuând puternic 
cuvântul „dragă”. 

— Șaptezeci și șapte, la sută, spune Daisy, mai tare. 

Își împinge părul din faţă, merge mai aproape de mama sa. 

— Șaptezeci și șapte la sută! Nu optzeci. Bine? Ești fericită 
acum? 

Mamă și fiică stau nas în nas înainte ca Daisy să izbucnească 
în lacrimi și să fugă din cameră, cu Pippa pe urmele ei. Robin 
mai stă un moment, uitându-se la mine într-un fel confuz, 
înainte de a-și urma prietenele. 

— Nu e chiar atât de rău, spune Nicole. A fost mai bine decât 
nota Pippei. 

— Nu asta e ideea, spune Julia. Bineînţeles că e mai mult 
decât nota Pippei. Dar ea ar trebui să ia cu ușurință peste 
optzeci. 

Mă las pe spate în scaun, spectator al celor două femei bete 
în timp ce se privesc una pe alta, toată prietenia părând a fi 
uitată. Îmi ţin respiraţia și doar atunci când Nicole râde, îi dau 
drumul într-un oftat lung și silențios. 


VP - 142 


— lei toate astea mult prea în serios, să știi, îi spune Nicole 
Juliei. Va fi bine. 

— Nu știi asta cu siguranţă, spune Julia. Nu vreau să iau nimic 
drept garantat. 

— Oh, haide, spune Nicole, într-un fel în care sugerează că a 
mai avut de-a face cu asta de multe ori. Știi că va fi foarte bine. 
A fost prima din clasă tot anul. În mod cert va merge mai 
departe, cu toţii știm asta. 

Cred că e OK să întrerup. 

— Este chiar așa de rău? 

Ambele femei se uită la mine surprinse. 

— Nu știi nimic despre proces? spune Nicole. 

— Nu încă, spun eu. Presupun că aș fi putut să aflu, dar am 
fost copleșită de mutare, și caz, și toate celelalte. 

Ele râd, dar este o urmă tăioasă de neîncredere în rândul lor. 

— O, câtă ignoranță! spune Julia. 

Nicole râde. 

— Julia a abordat asta ca pe o campanie militară. A pus-o pe 
Daisy să treacă prin tabăra militară încă din clasa a patra, cel 
puţin. 

Julia ridică din umeri. 

— Viaţa e un război, spune ea. Și asta e o bătălie pe care 
intenţionez să o câștig. Trebuie să te gândești la întregul joc. 
Rezultatele GCSE, nivelurile A. Oxbridge. Este foarte competitiv. 

Face o pauză, oftează. 

— Știu că voi credeți că sunt nebună, dar voi face orice e 
nevoie ca să mă asigur că ajunge în clasele secundare. Poate 
părea că are locul asigurat cu notele pe care le are, dar este 
foarte important. Daisy iubește Ashams foarte mult. 

Pare că mai are puţin și izbucnește în lacrimi. 

— Și bursa, mormăie Nicole. Daisy a fost mereu prima din 
clasă. 

Julia zâmbește într-un fel reţinut. 

— Voi rezolva ca ea să intre în clasele secundare, să știi. Asta 
e tot ce contează. Bursa nu e importantă, serios. 

Clipesc amintindu-mi vehemenţa cu care a discutat despre 
asta în biroul directoarei, dar nu voi aduce vorba despre asta din 
nou, nu când totul merge așa de bine. 

— Sunt surprinsă că ai dat-o la Ashams, să știi, spun eu. O 
prietenă mi-a povestit despre hărţuire. 


VP - 143 


Imediat ce spun asta, regret. Este de la Prosecco; mă face să 
fiu defensivă. Împing paharul la o parte. 

— Ce hărţuire? spune Julia, cu voce aproape plată. 

— Vorbeam cu cineva din clasa mea. Ea spunea că ai fost 
hărţuită destul de rău. Scuze, nu voiam să menţionez asta... 

Îmi doresc să îmi fi ţinut gura închisă. 

— Nu îmi place să vorbesc despre asta, spune Julia cu oftat 
adânc. 

Nicole se apleacă și îi pune o mână pe braţ. 

— Am lăsat toate astea în urmă. Dar da, a fost o perioadă 
foarte dificilă și notele mele au avut de suferit. Nu vreau să o 
văd pe Daisy trecând prin același lucru. Vreau doar să fie 
fericită. Adică, serios, bursa nu e importantă deloc, nu cu 
adevărat. Atât timp cât trece în clasele secundare, eu sunt 
absolut în regulă cu asta. 

Surprind privirea lui Nicole. Este clar că ne gândim la același 
lucru. Nu credem un cuvânt din ce spune. Daisy trebuie să fie 
cea mai bună sau va avea de suferit. 


31. 


În dimineaţa următoare, sunt îmbrăcată pentru tribunal și pe 
punctul de a pleca din casă cu Robin când primesc un mesaj de 
la Barbara. Acuzarea a obţinut a doua scrisoare medicală, iar 
reclamanta este încă bolnavă. Procesul a fost amânat până în 
următoarea zi de luni. Nu mă voi supăra pentru bonusul 
neașteptat al unui weekend lung, petrecând timp cu Robin după 
weekendul său cu Andrew. Mă întreb dacă s-ar putea să mai 
apară încă o dată neanunţat și simt un fior de teamă, dar apoi 
îmi amintesc ultimele sale cuvinte înainte să plece, că voia să 
vadă dacă suntem bine fără el. Nu a dat niciun semn că plănuia 
să se întoarcă prea curând. Îl voi scoate din mintea mea, cel 
puţin pentru următoarele câteva zile. 

Vremea e bună și vreau să mă ocup de grădină și de iedera 
care crește necontrolat în faţa casei, să plantez bulbii pe care îi 
plănuiam. Robin se plânge din ce în ce în mai mult de păianjenii 
care își croiesc drum în dormitorul ei în căutare de căldură - 


VP - 144 


tăierea frunzișului din jurul ferestrei sale ar putea fi soluţia 
problemei. 

Mă schimb repede în blugi înainte să o duc pe Robin la școală. 
E mai tăcută decât de obicei. 

— Eşti bine? întreb eu. 

— Mă gândeam doar la seara trecută, spune ea. A fost destul 
de ciudat cât de agresivă a fost mama lui Daisy cu ea. 

— Nu prea mi-a plăcut. Știu că e important să îţi dai toată 
silinţa, dar a exagerat. 

— Daisy devine foarte stresată din cauza asta, spune Robin. 
Vorbeam despre asta la începutul săptămânii, în cafenea. 

— Ei bine, îţi promit că nu o voi lua razna. Așa cum am spus, 
continuă să îţi dai silința. 

Înainte să mai pot spune ceva, Nicole și Pippa ni s-au alăturat. 
Fetele se îndepărtează împreună. 

— Mulţumesc că ne-ai primit aseară, spun eu. A fost drăguţ să 
stăm și să vorbim. 

— Mi-a făcut mare plăcere că ai putut veni, spune Nicole. Îmi 
pare rău că totul a devenit tensionat. Julia e foarte preocupată 
de examene. Mult prea mult. Eu încerc să îi zic să se calmeze, 
dar nu mă ascultă niciodată. 

Mă uit la ea în timp ce vorbește, încercând să nu o compar cu 
Julia în mintea mea. Nicole e scundă, timidă și agitată, puţin 
cocoșată; prea pregătită să râdă la glumele Juliei. Julia este 
practic o forţă a naturii, debordând de energie. Nu sunt 
surprinsă că nu o ascultă pe Nicole. 

— Daisy mă îngrijorează, de fapt. Trebuie să fie sub multă 
tensiune. Pippa mi-a spus că și-a petrecut aproape tot semestrul 
în lacrimi, continuă Nicole. Julia este una dintre prietenele mele 
cele mai bune, dar chiar cred că ar trebui să se retragă puţin. 

— Deci ai încercat să vorbești cu ea despre asta? 

Nicole râde, un lătrat scurt. 

— Am încercat o dată, la începutul semestrului. Aproape mi-a 
zburat capul. Și apoi aţi apărut tu și Robin... Poate ai putea să 
încerci tu? Chiar te place; așa a spus după ce ai plecat. 

Sunt surprinsă, dar n-am s-o contrazic. Indiferent dacă mă 
place sau nu, nu am niciun fel de entuziasm la ideea de a vorbi 
deschis cu ea despre felul în care i-a vorbit lui Daisy în seara 
anterioară. 


VP - 145 


Chiar atunci, apare Julia cu Daisy în spatele ei. Julia ne sărută 
pe amândouă salutându-ne, în timp ce Daisy planează în fundal. 
Nu arată bine, are pungi sub ochi și faţa palidă și trasă. Se 
mișcă de pe un picior pe altul. Julia se întoarce și se uită la ea. 

— Ai face bine să intri, spune ea, sau o să întârzii. Și 
amintește-ţi, trebuie să te descurci mai bine azi. 

Daisy aprobă, tăcută, se întoarce și fuge spre școală. 

Îmi fac curaj, deschid gura pregătită să spun ceva, orice, în 
apărarea bietei fete, dar Julia vorbește înaintea mea. 

— Pun pariu că te gândești că sunt îngrozitoare, spune ea, dar 
fata asta chiar are nevoie să fie împinsă de la spate. Cu toții 
avem felul nostru de a face lucrurile. Ea nu e ca Robinata-nu 
face niciun efort din proprie iniţiativă. Trebuie să mă asigur că 
se va menţine în standarde. 

— A părut foarte supărată aseară, spun eu. 

Julia se uită la mine cu ochii ei foarte albaștri și reci. 

— Fiecare familie este diferită, spune ea, într-un fel în care 
oprește orice alt răspuns. 

— Te descurci foarte bine, spune Nicole, evident hotărându-se 
să calmeze situația. 

Julia continuă să arate furioasă încă un moment înainte ca 
expresia să i se îmbuneze. 

— Abia ai ajuns aici, îmi spune. Încă nu înţelegi presiunile 
examenului de admitere în clasele secundare. Nu este cum era 
pe vremea noastră. Când vei înțelege, îţi vei da seama de ce 
trebuie să le forțăm așa de tare. 

— Știu că suntem foarte noi în toate astea, spun eu. 

— Sunteţi. Dar vei înţelege suficient de curând. Uite, ce-ar fi 
să veniți toate la mine în seara asta? Fetele își pot face temele 
împreună, apoi se pot uita la un film; noi putem să vorbim și ne 
vom asigura că nu sunt supărări. Nu ca aseară. ă 

Ar trebui să fiu foarte fericită datorită invitaţiei. Inapoi, în 
sanctuarul interior, o oportunitate pentru mine să răscumpăr 
umilința acelei prime dăţi în casa Juliei, un moment care pare că 
a avut loc cu mulţi ani în urmă. Dar nu pot să înfrunt asta. 
Noaptea pe care am plănuit-o implică pizza și un film, iar eu nu 
am nicio intenţie de a renunţa la această idee. 

— Îmi pare foarte rău, spun eu. Pare plăcut. Dar eu și Robin 
avem deja planuri pentru această seară. Altă dată, cu siguranţă. 


VP - 146 


— Ce planuri? începe să spună Julia, dar îi sună telefonul și 
trebuie să răspundă, lătrând instrucţiuni oricui o fi nefericitul cu 
care vorbește. 

Sesizez ocazia și fug de acolo. 

e 

După o zi petrecută tăind plante fericită, ajung devreme să o 
iau pe Robin de la școală, plănuind să o culeg și să fug înainte 
ca Julia să arunce invitaţia din nou către noi. Când o văd pe 
Nicole în depărtare inima mi se prăbușește, gândindu-mă că nu 
are niciun rost, dar mă voi preface captivată de telefonul meu. 
Din fericire, Robin iese singură, una dintre primele fete care 
pleacă. O apuc de mână și mergem spre staţia de autobuz cât 
de repede putem. li explic lui Robin planurile pentru seara 
aceasta, cumva fără suflare, în timp ce mergem. 

— E bine cum m-am gândit? o întreb când ne așezăm în 
autobuz. 

Robin nu îmi răspunde, își sprijină capul de umărul meu. 

— Voi lua asta ca pe un da. 


32. 


Sâmbătă dimineaţă. 

Mă trezesc încurcată în plapumă. Fierbinte, transpirând. 
Telefonul sună. Mă foiesc prin așternuturi și îl găsesc. Se oprește 
din sunat când îl ridic, dar începe din nou. Nicole. 

— Dumnezeule, trebuie să te trezești, te rog, trezește-te! 
Ceva îngrozitor s-a întâmplat, ceva îngrozitor! 

Nicole ţipă în telefon, cuvintele ei sunt aproape incoerente, 
vorbește atât de repede, suspinând, vocea îi tremură. 

— Ce se întâmplă? spun eu, ridicându-mă în șezut în pat. 

— Daisy, spune Nicole, urlând. 

— Ce e cu Daisy? 

— Nu se trezește. Julia a încercat, eu am încercat. Dar nu se 
trezește. Ambulanţa e pe drum. Te rog, vino! Trebuie să vii! Nu 
știu ce-o să se întâmple. 

Telefonul moare. Sunt complet trează acum. Este mai târziu 
decât am crezut - aproape opt fix. Sar din pat și arunc niște 
haine pe mine. Tristețea lui Nicole este contagioasă - toate 


VP - 147 


rezervele mele cu privire la Julia sunt în așteptare; ea are nevoie 
de ajutorul meu, iar eu i-l voi oferi. Robin doarme profund și 
pentru un moment scurt mă întreb dacă nu ar fi mai în siguranță 
să o las, să o protejez de această situaţie, dar îmi scot gândul 
din minte. Poate e sensibilă, dar este mult prea mică. Și apoi, 
Andrew - dacă se întoarce când nu sunt aici? O trezesc și îi spun 
să se îmbrace, apoi fugim din casă. 

Inainte să ajungem în staţia de autobuz, observ un taxi negru, 
cu lumina aprinsă. Îl opresc și ne urcăm, îmi împing mâinile cu 
putere în scaun pentru a căpăta ceva control asupra mea, 
încercând să nu strig mai repede, mai repede, mai repede la 
șofer. Continui să îmi verific telefonul, sunând-o pe Nicole din 
când în când, fără niciun rezultat. 

In sfârșit ajungem pe strada Juliei, o călătorie care pare că a 
durat ore, deși în realitate au fost doar cincisprezece minute. 
Oprim peste drum de casă, în același loc în care acel taxi m-a 
lăsat în urmă cu câteva săptămâni, când am fost la petrecere. 
Mi-o amintesc pe Daisy la ușa principală, atât de grijulie să 
stabilească dacă sunt un invitat potrivit, iar gândul la acea fetiță 
serioasă, la zâmbetul ei încordat, trimite un junghi direct prin 
mine. 

O ambulanţă este fix în faţa casei Juliei. Ușa de la intrare este 
larg deschisă. Mă întind după mâna lui Robin și degetele ei reci 
le strâng puternic pe ale mele. Traversăm drumul împreună. 
Oameni încep să iasă pe ușa de la intrare. Doi paramedici 
cărând o targă, un bărbat în faţă, o femeie în spate. Pentru un 
moment, pare că targa e goală, iar banda de frică din jurul 
tâmplelor mele se slăbește, dar se strânge de zece ori mai tare 
când observ chipul mic, palid, de deasupra păturii care îi 
învelește corpul. Chipul lui Daisy. Cel puţin, nu un cadavru. Faţa 
ei ar fi acoperită. Cu siguranţă faţa ei ar fi acoperită. 

Robin o vede pe Daisy în același timp și scâncește. O trag mai 
aproape și împreună privim cum targa este introdusă în 
ambulanţă. Când e în siguranţă în interior, paramedicul bărbat 
închide ușa, lăsând-o pe femeie în interior, cu Daisy. Apoi el se 
urcă pe scaunul șoferului și ambulanţa pornește cu sirenele 
urlând. 

— Unde este mama lui Daisy? spune Robin. De ce nu este cu 
Daisy? 


VP - 148 


— Nu știu, iubito. Va pleca în curând și ea, sunt sigură, spun 
eu, încercând să par convingătoare, deși e departe de felul în 
care mă simt. 

Încremenesc la vederea mașinii parcate în faţa casei Juliei, 
dezvăluită de plecarea ambulanţei. O mașină de poliţie. Nimeni 
în interior. Nu știu sigur de ce Julia nu a putut să plece cu Daisy, 
dar am un sentiment din ce în ce mai puternic că asta ar putea 
furniza o explicație. 

Încet, mergem pe scări spre ușa de la intrare. Mă opresc cu 
Robin lipită de mine. Este întuneric în casă, îl pot simţi croindu-și 
calea afară cu forța. Am putea pleca acum. 

— Sadie, Sadie! 

Vocea lui Nicole ţipă din interior. 

— Sadie, slavă Domnului că ești aici! Este îngrozitor. Intră. 

Dorinţa mea de a pleca trece. Nicole plânge, lacrimile îi curg 
pe faţă. Nu o pot lăsa să se descurce cu asta de una singură. 
Indiferent ce înseamnă „asta”. Îmi slăbesc strânsoarea asupra 
lui Robin. 

Împreună intrăm în casă. 

e 

Nicole se află lângă ușa sălii de pictură, cu Pippa lângă ea. 
Locul pare foarte diferit acum; aurirea locului s-a atenuat. Ușa e 
închisă și se aud zgomote de voci. 

— Este poliţia, spune Nicole, vorbind atât de încet încât mă 
chinui să o aud. 

Repetă cuvintele, murmurând într-un fel exagerat. 

— Poliţia. 

Mă mut mai aproape. 

— De ce este poliţia aici? De ce nu se duce Julia la spital? 

Nicole le spune fetelor să meargă în bucătărie și să își ia o 
gustare, iar pe mine mă trage în living. Pereţi verzi, mobilă din 
lemn întunecat; sumbru deja. 

— Este groaznic, spune Nicole. Așa de groaznic! Mă bucur că 
ești aici. N-am știut pe cine să sun. 

O îmbrăţișez. Nicole se prăbușește în brațele mele, plângând 
la gâtul meu. Se retrage, îndreptându-se și trăgându-și nasul, 
ștergându-l cu mâneca bluzei. Se așază pe unul dintre scaunele 
ornate și inspiră adânc. 

— Am venit aici aseară, da? Și tu ai fost invitată? 

Aprob. 


VP - 149 


— Ne-am gândit că fetelor le-ar plăcea o petrecere în 
pijamale, din moment ce au muncit atât de mult. O șansă pentru 
mine și Julia să ne spunem noutăţile, de asemenea. Nu ne-am 
văzut prea mult în acest semestru, așa cum ne-ar plăcea. 

Vocea lui Nicole e joasă. Trebuie să mă aplec. 

— Am comandat pizza. Fetele le-au mâncat pe ale lor în faţa 
televizorului. Am stat în bucătărie și am băut câteva sticle de 
vin. 

— Ca atunci, joi, spun eu. 

— Ei bine, da. Ca joi. Dar Julia a fost mult mai relaxată. Cel 
puţin, așa am crezut. A spus că a vorbit cu Daisy și că au pus la 
punct un plan. Totul urma să fie bine. Daisy urma să se adune și 
să obțină note mai bune de acum înainte. 

Ridic o sprânceană. Nicole observă. 

— Ai dreptate, spune ea, răspunzând întrebării mele nerostite. 
Ai dreptate. Notele ei sunt extraordinare oricum. 

— Cum era Daisy? 

Sunt disperată ca Nicole să ajungă la punctul care a pus-o pe 
Daisy într-o ambulanţă în această dimineaţă, dar nu vreau să o 
agit grăbind-o să-și spună povestea. 

— Nu a fost grozavă, în retrospectivă. Realmente obraznică, 
plângându-se de durere de burtă, durere de cap. Nu avea stare, 
chiar dacă se uitau la Fete rele. Continua să vină la parter, 
dorind să vorbească cu Julia. Cred că era îngrijorată de ceva. 

— De ce? 

— Testele. Julia fiind nervoasă pe ea. Nu știu. Dar îmi doresc 
să fi văzut cât de bolnavă era. 

Nicole inspiră adânc din nou. Volumul vocii sale scade chiar și 
mai mult pe măsură ce ajunge mai aproape de sfârșitul poveștii. 

— În sfârșit, s-a dus la culcare devreme. Pippa a stat puţin 
mai mult, vorbind cu noi, înainte de a se duce sus. Am sugerat 
să plecăm, dar deja băusem puţin prea mult. 

Se uită la mine ca pentru a obţine iertare. 

— Ştii cum este... 

Încuviinţez din nou. 

— Da. Vineri seara. Bineînțeles că știu cum e. 

— Puteam să luăm un taxi să ne întoarcem, dar Julia pregătise 
o cameră pentru mine. Ne-am dus la culcare. Nu era chiar atât 
de târziu. În jur de unsprezece, presupun. Pippa s-a trezit 
devreme și a venit la mine. Mi-a spus că Daisy era încă epuizată. 


VP - 150 


Am coborât să luăm micul dejun, iar Julia a mers să o ia pe 
Daisy. 

O pauză lungă. 

— Ce s-a întâmplat după asta, Nicole? 

Se uită la mine, albă ca varul. 

— Atunci au început ţipetele. 


33. 


Nicole nu mai spune altceva, dar rămâne tăcută, cu faţa 
împietrită de șoc. Vreau să o întreb ce s-a întâmplat după aceea, 
dar de fiecare dată când încep să vorbesc, ea ridică mâna ca să 
mă oprească, de parcă se străduiește cu disperare să audă ce 
se întâmplă în restul casei. Timpul pe care îl petrece Julia cu 
poliţia pare a fi ore întregi, deși au trecut mai puţin de douăzeci 
de minute. Ea iese din living și intră în camera în care suntem 
noi, cu faţa în lacrimi și mâinile încleștate. Aud pași grei urcând 
scările - poliția pare că nu a plecat încă. Julia nu vorbește nici cu 
Nicole, nici cu mine. Mergem în bucătărie și Nicole îi pregătește 
o ceașcă de ceai Juliei și încearcă să o facă să bea, darea o 
împinge. 

— Vrei să merg la spital cu tine? întreabă Nicole, în sfârșit. 

Julia se uită la telefon. Ridică privirea spre Nicole, cu o 
expresie zăpăcită. 

— L-au anunţat pe tatăl lui Daisy. Va fi acolo. Cred că e pe 
drum. Nu vreau să-l văd. 

— Dar, Daisy... 

— Este inconștientă, Nicole. Ai văzut-o. Nu pot să o trezească. 
N-o să știe dacă sunt acolo sau nu. N-o să fie nicio diferenţă 
pentru ea. 

— E posibil să te poată auzi, spune Nicole. Nu vrei să o vezi? 

— Am spus nu! 

Julia e în picioare acum. Îmi înfig unghiile adânc în palme, 
încercând să îmi controlez șocul la reacţia Juliei. Nimeni nu 
vorbește pentru un moment, liniștea palpabilă vibrând între noi, 
înainte de a fi întreruptă de intrarea Pippei și a lui Robin, în 
urma ei. Se duce direct lângă Nicole, încordată. 


VP - 151 


— Asta e numai vina ta, spune Julia, întorcându-se spre fiica 
lui Nicole. 

E atâta ură în vocea ei încât ar putea să o strivească pe Pippa 
pe podea. 

— Ar fi trebuit să te trezești. Atunci am fi găsit-o mai 
devreme. Dacă moare, tu vei fi responsabilă. 

Pippa izbucnește în lacrimi. Nicole face un pas în faţă, ochii îi 
strălucesc, înainte de a face un efort vizibil pentru a se controla. 

— Spui asta din cauza șocului, spune ea. Ştii că nu e 
adevărat. 

— Cum dracu' aș putea să știu ce e adevărat și ce nu e? 
Amândouă s-au dus la culcare absolut în regulă. Și acum fiica ta 
e bine și a mea e într-o comă nenorocită. Pe cine altcineva ar 
trebui să dau vina, la dracu'? 

Fiecare înjurătură a Juliei trece prin mine vibrând. Pippa se 
leagănă vizibil sub atac. Nicole își pune un braţ în jurul ei. 

— Știu că ai suferit un șoc înspăimântător, spune Nicole, dar 
asta e o nebunie. Nu poţi să dai vina pe Pippa pentru asta. 
Dumnezeu știe ce s-a întâmplat - se vor face teste la spital. Ar 
putea fi orice. Nu trebuie să sari la concluzii. 

— De ce nu? Poliţia sare la concluzii. Acea polițistă a spus 
ceva despre posibilitatea unei supradoze, despre rapoarte 
toxicologice. Vor percheziționa casa. 

Julia se așază brusc, acoperindu-și faţa cu mâinile. 

— Ce caută, Julia? spune Nicole calm, insistent. 

Ea își înalţă capul dintre mâini. 

— Nu știu bine, scuipă ea. Nu știu, la dracu’! Fiica mea e 
inconștientă la spital și ei nici măcar nu mă lasă să merg să o 
văd. Trebuie să stau aici, sub un fel de pază, în timp ce ei îmi 
răvășesc casă, și în loc să fiu eu cu ea, propria ei mamă, ei îl 
lasă pe nenorocitul de Paul să meargă să o vadă în schimb. 

Nicole pare serioasă. 

— Chiar nu ai nicio idee ce ar putea căuta? 

— Bineînţeles că nu am! Doar pentru că au găsit o cutie cu 
pastile lângă pat... Sunt vitamine, bine? 

Julia ţipă acum. Se ridică și merge lângă Nicole, exact în faţa 
ei. Pippa se face mică. Nicole e fermă pe poziţie și într-un final 
Julia se retrage, așezându-se din nou la masă. 

— Vrei să merg eu la spital? spune Nicole. Pot să te ţin la 
curent. 


VP - 152 


Julia scutură din cap. Pare că furia ei s-a consumat deja. 

— Nu are sens. Nu te vor lăsa înăuntru. Ea va fi la terapie 
intensivă. Paramedicii mi-au promis că spitalul mă va suna. 

O polițistă intră în cameră. 

— Doamnă Burnet, spune ea, vom începe din dormitorul 
dumneavoastră. Este în regulă? 

Își pune o pereche de mănuși de unică folosinţă. 

— Nu pot să fac nimic ca să vă opresc, spune ea. Apoi se uită 
spre mine, expresia ei devenind tăioasă. Tu ești avocatul. Pot să 
îi opresc? 

Sunt prinsă în privirea ei, un iepure în lumina farurilor. 

— Nu prea mă ocup de cazuri în acest moment... cred că dacă 
spui nu, vor trebui să solicite un mandat de percheziţie. Nu e 
absolut sigur că îl vor primi, dar șansele sunt în favoarea lor. 
Având în vedere circumstanţele, poate ar fi mai bine dacă ai 
chema un avocat consultant. 

Julia mișcă mâna într-un gest de concediere. 

— Lasă-i să caute. Nu-mi pasă. Și nu vreau să văd un avocat 
consultant. Vor vedea că nu am făcut nimic greșit. Se uită din 
nou la mine cu o expresie și mai tăioasă. Ce faci aici, oricum? 

— Nicole m-a rugat să vin, spun eu. 

— Cât de ciudat, spune Julia. Ei bine, spectacolul s-a terminat. 
Ai putea la fel de bine să pleci. 

Mă uit spre Nicole care ridică din umeri, chipul ei e neutru, 
deși sunt urme de roz care se ridică pe gâtul său. 

— M-am gândit că Sadie s-ar putea să fie de ajutor, spune ea. 

— Nu știu ce fac. Nu cred că cineva poate ajuta în acest 
moment, spune Julia. Și tu ar trebui să pleci. Toate. Poate 
trebuie să mă descurc cu poliţia în casa mea, dar nu trebuie să 
vă tolerez pe toate. Plecaţi de aici. Vă rog. 

lese din cameră, trântind ușa în urma ei. 

Mă întorc spre Nicole. 

— Ar trebui să plecăm. 

— Nu-mi place să o las așa. 

Totuși, Nicole se ridică și își ia geanta. Pippa are deja geanta 
de peste noapte cu ea și ieșim toate din casă. Robin e aproape 
de mine, cu ochii larg deschiși. 

— Cel puţin poliţia e aici. Vor fi cu ochii pe ea, spun eu. 

S-au oprit lângă scări. Mă întorc să mă uit la casă. Dimineaţa 
e întunecată, norii atârnând greoi, iar lumina de la subsol este 


VP - 153 


aprinsă. O pot vedea pe Julia clar din stradă, trecând printr-o 
serie de salutări ale soarelui. O trag pe Nicole de braţ, făcând 
semn spre subsol. O privim pe Julia aplecându-se în poziţia 
câinelui. Un poliţist iese din casă. Ne cere numele și detalii de 
contact, pe care i le oferim. După ce le-a scris, mă întorc să văd 
dacă Julia s-a oprit. Acum se balansează stând în cap, cu 
picioarele perfect perpendiculare pe podea. 

— Nu am văzut niciodată așa ceva, murmură ofițerul de 
poliție. 

— Pe cineva făcând yoga? spune Nicole. 

— Pe cineva stând în cap în timp ce copilul îi este în comă, 
spune el. 

Se holbează încă o secundă, înainte de a se întoarce în casă. 


34. 


O ţin pe Robin aproape pentru restul weekendului. Rezist 
tentaţiei de a o suna pe Nicole sau pe Julia ca să întreb cum se 
simte Daisy, luând în considerare că vor suna ele dacă sunt 
noutăţi. Întregul episod m-a lăsat tulburată, îngrijorată de 
efectul pe care îl poate avea asupra lui Robin. 

Lucrăm în grădină împreună, ne uităm la filme, în noaptea de 
sâmbătă, Robin are coșmaruri și vine în camera mea, dar e mai 
calmă până duminică seara, extenuată de toată munca pe care 
am făcut-o desprinzând și tăind plante. Ferestrele din faţă sunt 
mai puţin obstrucţionate de iederă, mai multă lumină intră în 
camere, deși dezavantajul este că se observă și mai clar starea 
teribilă a varului și petele de pe tapet. 

— Ar putea să fie o casă drăguță, totuși, spune Robin, 
uitându-se în jurul livingului devreme, în seara de duminică. Imi 
place mai mult decât casa Juliei. Pare mai primitoare. 

Mă uit la pete, la șemineu, la polița care a rămas goală de 
când am pus figurinele deoparte. 

— Serios? spun eu. 

— Serios, mamă. O facem a noastră. Așa cum spun la acea 
emisiune de cântat. Dacă o mai decorăm puţin, o să arate 
grozav. Am putea face curat chiar și în fostul tău dormitor. 


VP - 154 


— Vom vedea, iubito. Vom vedea. În orice caz, e ora de 
culcare. O îmbrăţișez. S-ar putea să fie destul de greu mâine, să 
știi. Nu am auzit încă nimic despre Daisy. Probabil vor fi niște 
vești. 

Robin mă îmbrățișează înapoi. 

e 

În dimineaţa următoare nu pot să stau prea mult la școală. 
Chiar dacă sunt disperată să aflu ce s-a mai întâmplat cu Daisy, 
cu Julia de asemenea, am primit un mesaj de la Barbara 
confirmând că azi vom merge mai departe cu procesul. 
Reclamanta, Freya, și-a revenit complet din „migrenă” 
(ghilimelele fiind puternice în mesajul Barbarei) și curtea se va 
întruni cu siguranţă. Sper că, deși am ajuns devreme, am putea 
să o vedem pe Nicole, dar ea nu e la poartă. Sunt grămezi de 
părinți care șoptesc încet împreună. E multă secretomanie. 
Veștile s-au scurs, cu siguranţă. 

Îmi iau rămas-bun de la Robin, îi spun să nu bârfească cu 
nimeni și o iau la pas spre metrou, nedorind să ajung târziu într- 
o zi atât de importantă pentru proces. În timp ce merg, îi scriu 
un mesaj lui Nicole, întrebând dacă va fi dispusă să o ia la ea pe 
Robin după școală. înțeleg perfect dacă nu poți, spun eu, dar ai 
putea să mă anunti ca să o programez la after school? Pe când 
intru în staţie, Nicole îmi scrie înapoi spunând Da, bineînțeles - 
îți voi povesti atunci. Sper să intru în spital azi. Niciun cuvânt de 
la Julia. 

Cobor pe scara rulantă și pierd semnalul. Indiferent de cât de 
îngrijorată sunt pentru Daisy, va trebui să o las deoparte 
momentan, să mă concentrez la caz. Barbara va avea nevoie să- 
i dau notițe adecvate și să trec din nou prin dovezile pentru 
contrainterogatoriu pe care le-am găsit în mesajele de pe 
rețelele sociale. Trebuie să mă concentrez - fără distrageri. 

x 

— Sadie, spune Jeremy imediat ce mă vede. 

Îmi ia mâna, o scutură. Alexandra e lângă el și, de asemenea, 
zâmbește și ea, deși zâmbetul nu îi include și ochii. Va fi o zi 
stresantă. 

— Eşti bine? îi spun lui, iar el încuviinţează din cap o dată, cu 
chipul încordat. 

În acest moment apare Barbara. 


VP - 155 


— Ne vom pune robele, spune ea, și ne vom întâlni cu voi în 
faţa sălii de judecată. 

Jeremy aprobă. 

— Să vedem ce avem, spune Barbara în timp ce ne croim 
drum spre camera robelor. Dacă au îmbrăcat-o în ceva sensibil, 
avem o problemă. Dacă și-a ales ea însăși îmbrăcămintea, am 
putea fi chiar bine. 

e 

Un ropot de zgomote dinspre galeria publicului întâmpină 
intrarea Freyei în sala de judecată. Imbrăcămintea ei e una 
reținută, un top negru și o fustă, dar a mers departe cu 
machiajul, fondul de ten și conturul ochilor aplicate atât de gros 
încât nicio urmă a înfățișării sale tinere nu mai este vizibilă. 

Mă uit atent la ea în timp ce se întinde să atingă Biblia, jurând 
să spună adevărul și numai adevărul. Îmi mut privirea de la 
chipul său la mâna care ţine cartea. Ținând cont de efortul pe 
care l-a făcut cu înfățișarea ei, m-aș fi așteptat la o manichiură, 
extensii cu gel sau ceva asemănător. Dar unghiile sale sunt 
roase până aproape au devenit carne vie, pielea din jurul 
unghiilor este roșie și umflată. Și când mă uit din nou la chipul 
Freyei, acum văd dincolo de vopseaua de război, dincolo de 
masca pe care o recunosc pentru că este una pe care am afișat- 
o și eu când aveam nevoie de întăriri, deși cu o nuanţă mai 
deschisă. Pot să văd că ochii Freyei sunt roșii, iar buza îi tremură 
pe când rostește jurământul și mâna îi tremură pe când 
înapoiază Biblia aprodului. Imi aplec capul mai în faţă, uitându- 
mă prin dosar, cuprinsă de milă pentru fată. 

Odată ce mi-am revenit, mă uit înspre juriu. Ei nu par 
prietenoși. Se întorc când spre Jeremy, în boxa acuzaților, când 
spre Freya, în boxa martorilor, iar chipurile se schimbă de la 
unul la altul, o înmuiere a trăsăturilor către tânărul curat, 
îmbrăcat potrivit, azi într-o pereche de pantaloni de bumbac 
uzaţi și o jachetă sport. Este clientul ideal - nu este nevoie să îi 
spunem să se îmbrace sensibil. Din punctul de vedere al 
apărării, decorul e ideal, greutatea părerilor, cel puţin până 
acum, în favoarea clientului lor, cazul câștigat mai mult ca sigur. 
Dar gândindu-mă prin ce o să treacă Freya și la noroiul prin care 
a fost târât numele lui Jeremy, mi-e greu să cred că din această 
situație va ieși cineva victorios. 


VP - 156 


DUMINICĂ, 12.48 


După colț, în jos pe deal. Nu este o vânătoare de urși, totuși. 
Nu știu dacă voi trece de asta. 

Un pas după altul. Pe jumătate alerg, pe jumătate merg, 
junghiul încă ținându-mă într-o parte. Și cu cât ajung mai 
aproape, cu atât merg mai încet, până ajung să mă opresc. Sunt 
atât de concentrată să ajung acolo, să dărâm ușa, găsind-o și 
scoțând-o afară. Dar dacă nu e acolo? Dacă am înteles asta 
greșit? 

Poate el a luat-o. Poate s-a întors și a luat-o. Poate a găsit o 
modalitate de a ajunge la ele cumva și au complotat împreună 
și el a prins-o și o va lua și eu nu o voi mai vedea niciodată și... 

Stop! Trebuie să opresc asta. 

Câte un pas pe rând. 

Un picior în fața celuilalt. 

Pot să văd casă, chiar acolo, drept acolo, și voi ajunge acolo și 
voi suna la sonerie, voi ciocăni la ușă și ea va ieși alergând și 
mă va îmbrățișa și va fi bine, totul va fi frumos. 

Totul va fi bine. 

Totul va fi bine și tot felul de a fi al lucrurilor va fi bine. 

Sunt aproape acolo. Doar câțiva pași. 

Apoi o voi găsi. 


35. 


Procurorul o trece blând pe Freya prin dovezile sale. La 
început vocea ei e joasă, dar după ce judecătoarea o roagă să 
vorbească puţin mai tare, vocea îi poate fi auzită mai bine. Se 
uită direct la Jeremy, din când în când, în timp ce povestește 
despre zilele de început ale relaţiei sale cu el, așa cum descrie 
ea. Trebuie să îi admir curajul - acuzarea ar fi putut face o 
solicitare pentru măsuri speciale, metode prin care fata să fie 
scutită de confruntarea directă cu el, să dea declaraţia din 
spatele unui ecran sau prin intermediul unui link către un video, 
dar Barbara mi-a spus în acea dimineaţă că, potrivit acuzării, 
Freya a spus că nu le vrea. A vrut ca Jeremy să vadă ce efect a 
avut comportamentul lui asupra ei. 


VP - 157 


S-au întâlnit când ea avea paisprezece ani, spune Freya, când 
el a început să îi predea lecţii de istorie. Istoria a devenit una 
dintre materiile ei preferate, iar el a adus-o la viaţă. Edward o 
roagă să dezvolte ceea ce vrea să zică prin asta, iar ea spune că 
unul dintre lucrurile pe care el le-a făcut și care i-au plăcut a fost 
să îi recomande romane din aceeași perioadă ca cea pe care o 
studiau, și i-a făcut plăcere să citească acele povești. Edward 
întreabă dacă a observat ceva în particular la acele romane. 

— Aveau foarte mult sex în ele, spune ea, uitându-se în jos la 
mâinile sale. 

— Poţi să dezvolți? 

— Primele pe care mi le-a recomandat erau povești normale, 
dar apoi au devenit mai mult povești de dragoste, cu foarte 
multe scene de sex. 

— Ce ai simţit în legătură cu asta? 

— Nu mi-am dat seama că istoria poate fi așa - am crezut că 
e foarte plictisitoare. Regi și regine, și bătălii. Nu am știut că 
poate fi ca viaţa reală, că cineva ca Elisabeta | s-ar gândi la sex. 

Pregătirea a continuat de-a lungul a două semestre, 
povestește Freya. Conţinutul ușor erotic al ficţiunii istorice 
populare este înlocuit de material mai explicit, cărți pe care 
Jeremy i-a spus Freyei să le cumpere sau să le ia de la 
bibliotecă. Ea scria eseuri despre cărţi pentru el, teme 
suplimentare pentru prima dată. Nu e numai prima dată când ei 
i s-a părut istoria interesantă, spune Freya, este prima dată 
când un profesor a luat-o în serios, văzând sub aparenta ei 
atitudine superficială faţă de învăţătură, o valoare academică de 
care nici ea nu știa că există în interiorul său. 

— Cum ţi-a făcut domnul Taylor aceste recomandări? întreabă 
Edward. 

— Vorbea cu mine la sfârșitul lecţiilor. Uneori mă găsea în 
clasă sau aveam o discuţie pe coridor. 

— Când aveau loc aceste conversații? 

— În timpul școlii. Până când am băut ceai în camera 
personalului după ce orele s-au terminat. Atunci a fost prima 
dată. 

— Poţi să spui curții ce s-a întâmplat atunci? Care a fost data, 
îti amintești? 


VP - 158 


— Bineînţeles că îmi amintesc, spune Freya, vocea ei 
spărgându-se pentru prima dată. A fost ziua în care mi-am 
pierdut virginitatea. Cred că mi-aş aminti asta, nu credeți? 

Edward Kayode face o pauză un moment, dându-i Freyei 
ocazia să își revină. 

— Ai spus că îţi amintești data - care a fost? 

— A fost în iunie anul trecut, atunci a fost prima dată când ne- 
am întâlnit în afara orelor de școală. Pe șaisprezece iunie. 

— Cu propriile cuvinte, poţi să spui curții ce s-a întâmplat? 

Data se potrivește primei părţi a inculpării. S-au întâlnit în 
fața porţilor școlii din întâmplare, spune Freya. Jeremy i-a dat un 
exemplar dintr-o carte, Fanny Hill. Procurorul ridică o pungă de 
plastic conţinând o carte și cere să îi fie înmânată - ea se uită la 
carte și aprobă. 

Întorcându-se la declaraţie, spune că Jeremy a întrebat-o ce 
credea despre ultima carte pe care i-a recomandat-o. Freyei i s- 
a părut foarte cuprinzătoare. 

— Ce vrei să spui cu asta? întreabă Edward. 

Calmul Freyei s-a crăpat în sfârșit, obrajii ei sunt de un roz 
intens. Ridică paharul de apă care a fost adus pentru ea și bea 
din el, înghițind sonor. Pumnii îmi sunt strânși de încordare pe 
când Freya încearcă să se calmeze pentru a ajunge la partea 
cea mai dificilă. 

— Vreau să spun că e dură, spune ea. Foarte dură. Pare că își 
adună forța de undeva. Vreau să spun că evident, vezi lucruri pe 
internet tot timpul. Nu poți să scapi de asta. Băieţii îţi trimit, vezi 
pe telefon. Explicit, în orice caz. Dar faptul că el mi-a 
recomandat această carte, felul în care descrie sexul... Părea 
foarte personal. Ca și cum încerca să îmi spună ceva. 

— Ce să-ţi spună? 

Fiecare membru al jurului se uită la fată insistent. Freya face 
o pauză, se îmbujorează din nou, pete roșii îi apar pe gât și în 
obraji. 

— Am început să mă întreb dacă încerca să îmi spună că mă 
place. 

— Că te plăcea în ce fel? 

— Într-un fel... sexual. Că era atras de mine. 

Se întoarce la întâlnirea din întâmplare. A plecat de la școală 
puţin mai târziu, a spus ea, pentru că a încercat să termine în 
grabă ceva pentru cursul de geografie. Pe când ieșea pe porţi, s- 


VP - 159 


a ciocnit de Jeremy. El se întorcea, explicându-i că a uitat ceva. 
A întrebat-o despre carte și ea s-a îmbujorat și a spus că era 
dură, dar după ce el a insistat puțin mai mult, ea a recunoscut 
că i-a plăcut. Ea s-a întors în școală cu el ca să își adune 
lucrurile de care avea nevoie și au descoperit că totul era pustiu 
în clădire. El a dus-o în camera personalului și i-a făcut o ceașcă 
de ceai, apoi a rugat-o să îi arate fragmentul ei preferat din 
carte. A refuzat să continue când a auzit asta, așa că el a luat 
cartea de la ea și a găsit fragmentul despre care a spus că e 
preferatul său înainte să înceapă să îl citească cu voce tare. 

După ce a terminat de citit, a întrebat-o dacă ea ar vrea ca el 
să îi facă ce era descris în fragment. Nu era foarte 
nerăbdătoare, dar nici șovăitoare. l-a permis să o sărute, să o 
dezbrace, să îi ofere sex oral (după ce a ezitat puţin, spune că i- 
a plăcut), după care au avut contact sexual complet. A folosit 
prezervativ și gesturile lui au fost toate foarte blânde. 

Vocea Freyei devine din ce în ce mai slabă pe când 
povestește asta, iar judecătoarea trebuie să o roage de mai 
multe ori să vorbească mai tare, cu voce blândă, dar fermă. 
Încerc să nu reacţionez, dar îi simt ruşinea. Încerc să nu mi-o 
imaginez pe Robin în locul ei. Mă uit la jurați și încerc să le 
citesc reacţiile - chipurile le sunt neutre, parcă pentru a încerca 
să îi ușureze situaţia fetei. Este o mare discordanţă între 
înfățișarea aspră a Freyei, machiajul ochilor de „nu te pune cu 
mine”, și tremurul din vocea sa, care poate fi auzit de toată sala 
de judecată. Când ajunge la finalul acestei părţi, judecătorul 
ordonă o pauză de douăzeci de minute, iar ușurarea de pe 
chipul fetei este evidentă pe când părăsește sala de judecată cu 
reprezentanţii de la susținerea martorilor. 

— E mai bună decât am crezut, spune Barbara, dar nu cred că 
va fi prea greu să o reducem la tăcere. Totul este prea nimerit - 
hărțuire sexuală prin cărți. Cu siguranţă a citit bloguri online. 

Încuviinţez. Este nimerit. Dar asta poate fi, de asemenea, 
pentru că este adevărat. Îndepărtez gândul din capul meu - nu 
așa ar trebui să gândesc. 

— Du-te și verifică-l pe Jeremy, spune Barbara. Vezi ce are de 
spus până acum. 

Mă duc la boxa acuzaților. Ofiţerul de pază mă lasă în zona de 
custodie din spatele sălii de judecată, unde Jeremy stă până 
când se reia procesul. Este palid, cu maxilarul încleștat. 


VP - 160 


— Ești bine? 

— Este doar supărător de auzit, spune el. Am făcut tot ce am 
putut mai bine pentru acea fată. Și ea învârte totul ca să ajungă 
la mine. Vorbind despre acele cărți, este ridicol. 

— Nu i le-ai dat tu, spun eu. 

— Pe internet este plin de pornografie directă, spune el. De ce 
Dumnezeu m-aș reduce la o grămadă de cărți erotice manieriste 
pentru a seduce o adolescentă? Nu are sens. 

Are un punct de vedere, mă gândesc. 

— Presupun că nu. 

Înainte să apuc să mai spun ceva, îmi simt telefonul vibrând 
în buzunarul costumului. 

— Scuze, trebuie să verific... 

Este un mesaj de la Nicole. Daisy este încă inconștientă, 
spune. Sunt așteptate rezultatele testelor toxicologice. Se 
suspectează o supradoză. 

Inspir brusc la cuvântul supradoză. 

— Este totul în regulă? 

Privesc în sus, puţin surprinsă că în ciuda stresului prin care 
trece, mi-a observat îngrijorarea. Ezit un moment înainte de a-i 
răspunde la întrebare. 

— Este vorba despre fiica unei prietene, spun eu. S-a simţit 
rău vineri seara - este inconștientă de atunci. Totul indică 
posibilitatea să fi luat o supradoză. 

— Asta e groaznic, spune el. 

— Ai destule pe cap. Nu ar trebui să vorbesc despre asta. 

— Asta e ceva serios, totuși, spune el. Pot să înțeleg cât de 
îngrijorată trebuie să fii. Face o pauză un moment. Fiica ta 
merge la Ashams, nu-i așa? 

— Da, aşa e. 

— Clasa a șasea? 

— Da. 

Face o pauză din nou, continuă. 

— Uite, probabil nu ar trebui să spun nimic. Este doar bârfă, 
nu știu nimic concret. Dar se aud lucruri... încă păstrez legătura 
cu profesorii de la școală. Vorbim despre unele lucruri. 

— Ce lucruri? spun eu, brusc. 

— Este foarte competitiv, nu-i așa? 

— Da, asta mi s-a spus. 

— Și locurile sunt extrem de greu de găsit? 


VP - 161 


— Da. Asta cu siguranţă e impresia ce mi-a fost inoculată. 

O pauză lungă. 

— Ce am auzit... și, uite... nu știu dacă e adevărat. Am auzit 
că au probleme serioase. Părinţii sunt incredibil de agresivi și 
chiar dacă școala face tot ce poate mai bine pentru copii, nu îi 
pot proteja de orice. 

Simt o izbucnire de alarmă. 

— AȘ spune că e corect - am descoperit că personalul e foarte 
bun, până acum. Părinţii, ei bine, asta e o poveste diferită. Dar 
ne descurcăm mai bine acum, spun eu. 

— Ei bine, asta e grozav. O altă pauză. Uite, asta nu e tot. 
Este doar... am vorbit cu cineva despre asta chiar săptămâna 
trecută. Mi-a rămas în minte că fiica ta e acolo. 

Acum pare îngrijorat. 

— ȘI? 

Incerc să par calmă, dar mâinile mele încep să tremure. 

— Nu am crezut nimic despre asta atunci, spune el. Se 
întâmplă accidente. Dar acum mai e una... 

— Cum adică mai e una? 

— Mai e un copil în spital, spune el. 

— Cine a fost cealaltă? 

— A fost anul trecut, spune el. Nu știu exact ce s-a întâmplat, 
dar... 

Este întrerupt de paznic. 

— Este timpul să mergeţi în sala de judecată, domnule. 

Trebuie să plec, dar am nevoie să aud și restul. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? șuier la el. 

Jeremy se ridică, își îndreaptă cravata, pregătit să se întoarcă 
în sala de judecată. 

— A murit, spune el. Nu știu cum, dara murit. 

Un fior rece trece prin mine. Mă întorc în sală, urmându-l pe 
Jeremy. Cuvintele lui îmi sună în urechi. 

Frica e înfiptă rece în gâtul meu. 


36. 


Următoarea parte a declaraţiei Freyei este ca în ceaţă. Încet, 
mă întorc în cameră. Ea povestește celelalte două ocazii în care 


VP - 162 


pretinde că ea și Jeremy au făcut sex; o dată, într-o sală de 
clasă goală; cealaltă, înapoi, în camera personalului, după ore. 
S-a simţit specială să fie aleasă, adora să vorbească despre cărți 
cu el. l-a sugerat Cincizeci de umbre ale lui Grey ca fiind o carte 
mai modernă pe care ea ar aprecia-o. Și-au trimis mesaje în 
stilul celor două personaje principale. El chiar a încercat să o 
convingă pe Freya să îi trimită niște fotografii cu ea pozând nud 
pentru el, dar ea a refuzat. 

Acum sunt complet atentă. Mă îndepărtez de simpatia pe care 
o simţeam pentru Freya. În cele din urmă, dacă este un lucru 
familiar mie, acela e conţinutul reţelelor de socializare ale Freyei 
și aplicaţiilor de mesaje. Și nu există urmă a acestor schimburi 
nicăieri. Procurorul, Edward, este în mod evident conștient de 
asta. 

— Cum vă scriaţi mesaje unul altuia? întreabă el, după ce ea 
a descris un schimb care i-a lăsat pe juraţi mușcându-și buzele. 

— Foloseam o aplicaţie numită Viber, spune ea. O aveam 
instalată pe iPadul meu. 

— Ai posibilitatea de a arăta curţii aceste mesaje? 

Ea se uită în jos, scuturând din cap. 

— Îmi pare rău, voi avea nevoie să îţi verbalizezi răspunsul, 
spune Edward. 

— Nu, spune ea. Nu le pot arăta curții. Aplicația era pe iPadul 
meu, nu există pe altceva, și mi-am pierdut dispozitivul vara 
trecută. 

— Ce vrei să spui prin faptul că l-ai pierdut? 

— Probabil l-am lăsat la școală sau în autobuz. Nu l-am mai 
găsit. De asemenea, întotdeauna foloseam chatul secret. 

— Poţi să spui curții ce este un chat secret? 

— Șterge mesajele imediat ce sunt citite. Jeremy - domnul 
Taylor - era foarte strict cu asta. Nu ne puteam trimite mesaje 
în alt mod. 

Freya se uită la boxa acuzaților unde stă Jeremy. Mă întorc ca 
să văd că el nu îi întâlnește privirea Freyei: ţine capul plecat. Mă 
surprinde când Freya îi spune domnul Taylor. O face să pară 
foarte tânără. Mă uit în jurul sălii, întrebându-mă unde sunt 
așezați părinţii săi. Dacă era Robin, aș fi înnebunit văzând-o pe 
fiica mea înfruntând așa ceva. Dacă era Robin, aș fi vrut să îl 
omor pe Jeremy cu mâinile goale. Măcar ea e în siguranţă la 
școală acum. Așa cum ar fi trebuit să fie și Freya... 


VP - 163 


— Aţi comunicat și prin alte mijloace? întreabă Edward. 

— Nu. Doar așa. Și e-mailurile ocazionale despre teme prin 
intermediul școlii. Dar nu era nimic în ele - erau doar normale. 

— Cum trimiteai e-mailurile? 

— De pe laptopul meu. 

— Erau mesaje pe telefonul tău? 

— Nu. Este doar un Nokia standard, nu un smartphone. Nu mi- 
ar fi trimis mesaje pe el, totuși, pentru că el nu voia să lase o 
urmă electronică. Așa a denumit-o. 

— Aş vrea să clarific asta pentru curte - ai avut un laptop, un 
telefon mobil și un iPad, este corect? 

— Da. 

— Nu este neobișnuit ca tu să ai un Nokia vechi mai degrabă 
decât un smartphone? 

— Să îi spuneţi asta mamei mele! 

Un ropot de râsete cuprinde sala, o pauză în tensiune. Chiar și 
Freya zâmbește. 

— Am avut un iPhone, dar l-am spart de prea multe ori. Mama 
a spus că va trebui să mă descurc cu Nokia până când îi voi 
demonstra că pot să am grijă de el. Urma să primesc un nou 
telefon când mi-am pierdut iPadul. 

— Când zici că ai pierdut iPadul? 

— Vara trecută. 

— Și nu ai încercat să descarci aplicaţia Viber pe laptop? 

— El mi-a spus să n-o fac. A spus că era mai în siguranţă dacă 
o aveam doar pe un singur dispozitiv. 

Edward răsfoiește prin hârtiile sale. 

— S-a întâmplat ceva cu laptopul și cu telefonul? 

— Poliţia le-a luat. Nu le mai am acum. Mama mi-a luat un alt 
Nokia pentru că era foarte enervată de toată situaţia asta. 

Edward semnalează că a terminat cu întrebările, iar curtea se 
retrage pentru prânz. Mâncăm sandvișuri în cantină. Jeremy e 
încordat, dar Barbara e relaxată. 

— Nu-ţi face griji, spune ea. În mod sincer, mai rău de atât nu 
are cum să devină pentru tine. Odată ce încep 
contrainterogatoriul, totul va fi bine. lar juriul nu părea 
impresionat. Nu ești de acord, Sadie? 

— Este adevărat, spun eu. Nu cred că le-a plăcut deloc 
sugestia că ea și-a pierdut iPadul. Sau această funcţie de 
autodistrugere a mesajelor. Totul, mult prea convenabil. 


VP - 164 


Jeremy încuviințează din cap. Măcar arată parțial convins. 

— Voi spulbera această întreagă poveste, Jeremy, spune 
Barbara. Ai cuvântul meu. Nu o vom lăsa să scape cu asta. 

Plec puţin mai devreme decât ceilalți pentru a merge la 
toaletă. Adolescentele stau adunate pe coridor. Au rămas mai 
mult ca să audă întreaga declaraţie a Freyei. Se opresc din 
vorbit când trec pe lângă ele, încep din nou imediat ce am cotit 
spre baie. 

— Este așa mincinoasă, spune una dintre ele. Mă opresc din 
mers, incapabilă să rezist tentaţiei de a trage cu urechea. Știu 
că și-a tras-o cu cel puţin trei persoane înainte de ceea ce spune 
că s-a întâmplat. 

— Nu știi asta totuși, spune alta. E doar bârfă. 

— Nu a fost doar bârfă. Emma mi-a spus. Fratele ei îi 
cunoaște pe băieți. 

— Emma bârfește tot timpul. Ea întotdeauna inventează 
lucruri. 

— Nu pot să cred că îi iei apărarea Freyei. Privește ce i-a făcut 
domnului Taylor. 

Cealaltă fată nu se lasă mai prejos. 

— Cum rămâne cu „o cred”? Vorbești mereu despre asta. 
Trebuie să credem victima. Îi iei lui apărarea doar pentru că ești 
atrasă de el. 

— Nu sunt. 

— Ba da, ești. Și este dezgustător. Este mult mai mare decât 
tine. 

Această ultimă remarcă este spusă foarte tare și este 
întâmpinată de ţipete incoerente, sunete de mișcare rapidă. O 
încăierare pare că se produce între fete, îndreptându-se mai 
aproape de locul unde stau eu ascultând. Îmi las capul în jos și 
merg mai departe cu mintea zbârnâind. 

* 

Când ne întoarcem în sala de judecată, înainte ca 
judecătoarea să apară, îmi scot telefonul și îi scriu lui Nicole ca 
să o întreb dacă are noutăţi. Mimic, vine răspunsul aproape 
imediat. Sunt foarte îngrijorată. O să trec pe la spital după- 
amiază, când o iau pe Pippa de la școală. Vrei să o iau și pe 
Robin? 

Mă întorc spre Barbara. 

— Vei avea nevoie de mine după proces? 


VP - 165 


— Nu. Vreau doar să mă asigur că ai trecut prin toate 
mesajele pe care le avem cu mare atenţie. 

— Cred că am pus totul în acel document pe care ţi l-am dat. 
Nu este nimic despre Jeremy, sau către el. Nicio dovadă 
concludentă. Pare aproape incredibil să nu fie nimic. Nu înghit 
povestea cu iPadul. 

— Nici eu, spune Barbara. Și când voi termina 
contrainterogatoriul, nici altcineva din această sală. 

li scriu lui Nicole înapoi. Dacă nu te deranjează să o iei pe 
Robin la tine, ar fi grozav. Nu voi ajunge târziu. Apăs Trimite 
exact când Onorabila judecătoare Chynoweth se întoarce în sala 
de judecată. 

Edward pare înviorat de pauza scurtă, sărind în picioare 
imediat ce e momentul ca el să își continue examinarea. Freya 
nu pare așa veselă. Machiajul său este în mare parte la locul lui, 
dar sunt pete în jurul ochilor, ca și cum ar fi uitat de masca pe 
care o poartă și s-ar fi frecat la ochi, întinzând conturul. Pare 
obosită, se ridică și rămâne puţin aplecată. Și judecătoarea 
observă asta și o întreabă dacă ar vrea să stea jos în timp ce 
declară, dar ea scutură din cap. 

Edward începe din nou. 

— Ai descris acele trei ocazii când ai avut relaţii intime cu 
acuzatul și un șir de mesaje foarte personale pe care le-aţi 
schimbat între voi. Ai spus că ultimul dintre aceste incidente a 
avut loc în prima săptămână din iulie, exact înainte de sfârșitul 
semestrului. 

El face o pauză, iar Freya încuviințează din cap, apoi spune 
„da”. 

— Ai avut vreo discuţie cu acuzatul despre continuarea 
relației și în perioada vacanței de vară? 

— Da, spune Freya. Am crezut că va continua. Am vrut să 
merg la apartamentul lui. 

— Şi l-ai văzut în vacanţă? 

— Doar o dată. 

Freya pare supărată acum, are umerii căzuţi. 

— Poţi povesti curții despre acea ocazie? 

Își înclină capul și inspiră profund. 

— Ne-am trimis foarte multe mesaje în prima săptămână de 
vacanţă. El a spus că trebuie să stabilim o dată ca să ne vedem 
în curând. Trebuia să avem grijă, dar reușeam noi. Apoi mi-am 


VP - 166 


pierdut iPadul. Nu l-am mai găsit pe nicăieri. Așa că nu puteam 
să îi scriu. 

— Ai încercat să îl contactezi prin alte mijloace? 

O altă pauză lungă. Altă respiraţie profundă. 

— Da, spune Freya. Am făcut-o. Am mers la apartamentul lui. 

— Ţi-a dat acuzatul adresa lui? 

— Nu, am găsit-o eu, spune Freya, vocea ei joasă. 

— Ai găsit-o? 

— Ultima dată când... am fost cu el, s-a dus la toaletă să 
arunce prezervativul. Își lăsase portofelul pe birou. Am făcut o 
poză permisului său de conducere. Așa că aveam adresa lui. 

Vocea ei este încordată în acest moment. 

— De ce ai făcut o poză permisului său de conducere? spune 
Edward. 

— Pentru că avea poza lui. Voiam să am asta. Și presupun că 
voiam adresa lui. Pentru orice eventualitate. Se îndreaptă. Nu 
am intenţionat să o fac, dar nu m-am putut abţine. 

— Și ai făcut ceva cu acea adresă? 

— Da. Am mers acolo. Voiam să întreb dacă pot avea numărul 
lui de telefon ca să îi pot scrie, acum că îmi pierdusem iPadul. 
Mama era foarte nervoasă și nu avea de gând să îmi ia altul, așa 
că eu nu mai puteam folosi aplicaţia. 

— Hai să ne întoarcem la ziua în care ai fost la adresa lui. Era 
acolo? 

Freya face o pauză. 

— Era acolo. Dar era foarte supărat pe mine pentru că am 
ajuns acolo. A spus că a fost stupid și imatur din partea mea. 
Așa că am plecat. 

Freya pare supărată, de parcă amintirea e încă vie. 

— Cum te-a făcut asta să te simţi? spune Edward. 

— Oribil. Am crezut că era ceva special între noi. 

Are loc o pauză în timp ce Edward își verifică hârtiile. Notez 
furios toate astea. Pot să îmi dau seama după înclinarea în sus a 
capului Barbarei că ea consideră această dovadă importantă, iar 
eu vreau să fiu meticuloasă cu transcrierile mele. 

El începe din nou. 

— L-ai mai văzut în acea vară? 

Pentru prima dată, Freya chiar începe să plângă, câteva 
suspine scăpându-i înainte ca ea să își pună o mână la gură. Işi 
freacă ochii cu dosul celeilalte mâini. Acum arată mai mult ca 


VP - 167 


școlărița care este de fapt. Deși nu îi face pe juraţi să fie mai 
empatici cu ea. Ei se mișcă în scaunele lor, iar o femeie își 
verifică ceasul. 

Aprodul îi oferă Freyei încă un pahar cu apă și ea bea din el. 
jJudecătoarea o întreabă dacă este în regulă să continue sau 
dacă are nevoie de o mică pauză. ` 

— Este în regulă, spune ea. Pot să continui. Işi ridică bărbia. L- 
am văzut din nou. S-a întâmplat în august. Stăteam la casa 
tatălui meu din Surrey, dar mă plictiseam, iar el nu era niciodată 
acolo. Așa că am decis să mă întorc la mama. Am plecat într-o 
dimineaţă devreme pentru că iubita lui proastă era acolo din 
nou și nu o plac. Am luat trenul înapoi spre Londra, dar în loc să 
iau metroul înspre casă, am hotărât să merg din nou la 
apartamentul lui, să văd dacă îl pot întâlni. li comandasem o 
carte, un exemplar special din Fanny Hill, și voiam să i-o dau. M- 
am gândit că poate mă va plăcea din nou dacă îi ofer un cadou. 

— Înţeleg, spune Edward. Deci atunci când ai fost la 
apartamentul lui, cât era ceasul? 

— In jur de nouă. 

— Nu erai așteptată acasă? 

— Nu. Nu îi spusesem mamei. Am mers direct la Jeremy 
acasă. 

— Ce ai făcut când ai ajuns acolo? îmboldește Edward. 

— Urma să sun la sonerie, dar mă simţeam prea emoţionată. 
Așa că am stat pe un zid opus apartamentului său și am 
așteptat să văd dacă iese. 

— Și a ieșit cineva? 

— Da. Jeremy a ieșit. 

— Era singur sau era cu cineva? 

Freya se uită direct la Jeremy. 

— Era cu cineva. O fată. Nu știu cine era. 

Privesc spre el, dar, ca de obicei, capul său e plecat. 

— Ce făceau? 

— EI îi spunea la revedere. Ea părea că își petrecuse noaptea 
acolo - el purta un halat de baie. A sărutat-o foarte mult și apoi 
ea a plecat. 

Pe chipul ei e o expresie de triumf aproape, înlocuită repede 
de tristeţe. 

— Și ce ai făcut? 


VP - 168 


— Mi-am ţinut capul în jos. Imediat ce a închis ușa, am alergat 
acolo și am împins cartea prin fanta pentru poștă, apoi am 
plecat. 

— Ai vrut să îi oferi un cadou chiar și după ce l-ai văzut 
sărutând pe altcineva? 

— M-am gândit că o să îl facă să se simtă vinovat, spune 
Freya, cu o tristeţe profundă în voce. 

— Curând după asta s-a întâmplat să povestești despre ce s-a 
întâmplat între tine și acuzat? 

— Da. l-am spus mamei, dar ea a zis că inventez. Apoi am 
sunat la poliție eu însămi. Atunci a început totul. 

Gesticulează în jurul său spre sala de judecată înainte să îi 
cadă capul, de parcă este copleșită de acest gând. 


37. 


Curtea se retrage puţin după aceea. Mărturia Freyei pentru 
acuzare s-a încheiat. _ 

Barbara este pregătită pentru contrainterogatoriu. Imi repetă 
instrucțiunile să verific de două ori dosarele cu printuri. Jeremy 
pare calm acum, că mărturia a fost expusă. Pleacă aproape 
imediat ce suntem concediaţi din sala de judecată. Spun la 
revedere și plec și eu. Vreau să îl întreb despre zvonurile pe 
care le-a auzit de la școala lui Robin, dar nu e momentul. 

Nicole nu mi-a mai scris, așa că îmi croiesc drumul spre 
nordul Londrei cât de repede pot, tensiunile din sala de judecată 
făcând loc celor pentru Daisy, pentru Julia, pentru Robin. 

Ajung la casa lui Nicole, iar ea vine la ușă. Aud râsetele 
copiilor de la etaj. Cel puţin Robin este fericită, nu se gândește 
prea mult la Daisy sau la ce s-ar putea întâmpla. Miroase a 
mâncare gătită, încântător și ademenitor. Casa este caldă, 
draperiile trase în fața înserării de toamnă, iar când Nicole vine 
mai aproape ca să mă îmbrăţișeze, sunt trasă în îmbrăţișarea 
căminului său. 

Nicole e îmbujorată de la gătit, un miros vag de ceapă prăjită 
vine din părul ei. Când se îndepărtează de mine, este evident 
cât de tensionată este. Puloverul îi este pătat, iar părul n-a fost 
pieptănat de ceva timp. 


VP - 169 


— Ai vreo veste? 

— Nimic. Daisy e în comă, cu o pneumonie de aspirație - ei 
spun că e posibil să fi căzut în inconștienţă de la droguri, înainte 
să vomite și să se sufoce cu acea vomă. Era aproape de moarte 
când Julia a văzut în ce stare se afla. A suferit o lipsă de oxigen, 
ducând la hipoxie cerebrală și, peste toate astea, a respirat un 
aer contaminat în timp ce a fost inconștientă și asta a dus la o 
infecție a plămânilor. Următoarele câteva zile vor fi critice. Nu 
știu cum va fi după ce se va trezi, ce nivel de funcţionare 
cerebrală va avea. Dacă se va trezi din comă măcar... 

Nicole spune ultimele cuvinte în șoaptă. 

Simt cuvântul vibrând prin mine. Comă. 

— Nu mi-am dat seama că e atât de rău. 

— Nu e ceva ce puteam să scriu într-un mesaj, spune Nicole. 
Voiam să îţi spun eu însămi. 

Mă trage în living și se așază pe canapea, bătând cu mâna 
locul de lângă ea. 

— Nu am nicio idee cum s-a întâmplat, sau ce ar fi putut să ia 
Daisy, dar ei par să sugereze o supradoză de droguri. 

— De unde ar fi făcut ea rost de droguri? Ce fel de droguri? 

Nu mă pot opri din a pune întrebări. 

— Nu știu încă. Fac teste. Și cu privire la sursă... Ei bine, din 
cauza asta poliţia percheziţiona casa Juliei. 

Insist. 

— Cât timp a fost inconștientă? 

— Pippa nu și-a dat seama că ceva e în neregulă - s-a trezit 
foarte devreme și a venit direct în camera mea. Ea doar a crezut 
că Daisy doarme. Abia când Julia s-a dus să o trezească mai 
târziu, atunci a realizat că este o problemă, că Daisy nu era în 
regulă. Era inconștientă și avea vomă în jurul gurii. Nu respira. l- 
am făcut resuscitare cardio-pulmonară, iar ambulanţa a ajuns 
foarte repede și a preluat. Creierul ei a fost privat de oxigen un 
timp - nu se știe cât. E foarte serios. 

— Ai spus că nu era bine în timpul serii de vineri? 

— Era... agitată. A spus că are dureri de burtă și de cap, dar 
am crezut că e doar supărată. Noua mea prietenă pare 
nervoasă. Acel ultim test la matematică nu a mers atât de bine, 
iar ea era încă supărată de punctajul atât de mic pe care l-a 
obținut. 

— Când a luat șaptezeci și șase la sută? 


VP - 170 


Nicole se uită la mine. 

— Punctajul pe care Julia l-a considerat mic. Acela. 

— Daisy pare că este sub multă presiune. 

— Este, spune Nicole. Adică, Julia chiar o iubește, dar o ţine la 
standarde incredibil de ridicate. 

Se ridică de pe canapea, merge în jurul camerei de câteva ori, 
oprindu-se în fața oglinzii de deasupra poliţei căminului și 
trăgându-se de păr. 

— Toate lucrurile pe care le spunem - să facă ce poate mai 
bine, nu să fie cea mai bună. Nu cred că Julia a primit acea 
notificare. 

Eu râd, deși este puţin umor în asta. 

— Este competitiv. 

— Sigur. Nicole se așază lângă mine pe canapea. Din cauza 
asta te-am sunat. Știu că poate părea ciudat, pentru că abia am 
început să vorbim Una cu alta. Dar tu pari mult mai normală 
decât celelalte. A devenit puţin nebună toată treaba. În special 
anul acesta, toată presiunea de a trece în clasele secundare... 

Stăm în liniște un moment. În ciuda îngrijorării mele, sunt 
puţin flatată că Nicole m-a văzut ca pe o sursă de normalitate. 

— Presupun că am evitat ce a fost mai rău, venind atât de 
târziu, spun eu. 

— Ei bine, ăsta e un fel de a vedea lucrurile. Nu ne vezi pe 
niciuna dintre noi într-un moment bun. Totul era atât de plăcut, 
dar a devenit foarte stresant... 

Aproape uitasem ce mi-a spus Jeremy mai devreme în sala de 
judecată, dar acest comentariu îmi amintește. 

— Am auzit ceva. De la cineva din afara școlii. 

— Continuă, spune Nicole. 

— A murit cineva? 

Nicole își răsucește vârfurile părului. 

— Nu sunt foarte sigură... 

— Nici eu nu sunt sigură. Și mi-a zis că s-ar putea să fie doar o 
bârfă, dar... 

Nicole își deschide gura ca pentru a spune mai multe, înainte 
să fie întreruptă de sonerie. Se ridică și se grăbește la ușa de la 
intrare. Murmur de voci. Este Julia, iar eu merg în holul de la 
intrare ca să mă alătur lor. Este palidă, cu cercuri întunecate în 
jurul ochilor. Când mă vede, îmi oferă o jumătate de zâmbet 
înainte să își dea haina jos. 


VP - 171 


— AȘ ucide pentru un pahar. 

e 

Mergem în bucătărie și Nicole deschide o sticlă de vin alb, 
pune trei pahare pe masă și toarnă vinul în ele zgomotos. 

— Deci, cum e? întreabă Nicole. 

— La fel. Julia bea jumătate de pahar dintr-o înghiţitură. Exact 
la fel. Doar stă acolo toată albă și obosită cu un tub pe gât. Nici 
măcar nu arată ca ea. 

— Îmi doresc să mă fi lăsat să o văd, spune Nicole. 

— Știu cât de mult o să te întristeze, spune Julia. Doar încerc 
să te protejez. Mai ia o înghiţitură, își umple din nou paharul. lar 
ei nu vor prea mulți vizitatori. Tulbură procesul de recuperare. 
Adică, e terapie intensivă... 

Nicole o bate pe braț. 

— Este groaznic, spune ea. Te descurci foarte bine. 

— Ce opţiune am? Paul a venit să o vadă azi. Era foarte 
supărat. 

— A fost bine? Să îl vezi, adică? întreabă Nicole. 

Julia își lipește buzele, scutură din cap. 

— A fost un rahat egoist la fel ca întotdeauna. S-a luat de 
mine, a spus că nu am avut grijă de ea în mod adecvat, că va 
cere custodia ei imediat ce va fi suficient de bine să meargă 
acasă. 

— Ce i-ai spus? întreabă Nicole. 

— Că nu e nici locul, nici timpul pentru asta. Singurul lucru 
important era ca Daisy să fie în siguranţă. 

— A fost de acord? 

Julia bea din nou, apoi își coboară paharul. 

— Mi-a spus să nu mai fiu așa o ipocrită nenorocită. Că iar joc 
rolul de mamă perfectă și i se face rău pentru că sunt foarte 
departe de a fi o mamă perfectă. 

Își pune capul în mâini, umerii încep să i se zguduie. Nicole se 
grăbeşte la ea și o trage într-o îmbrăţișare în care Julia stă 
liniștită câteva momente, apoi singurul sunet care se mai aude 
este un suspin înfundat. Le privesc, plină de empatie pentru 
Julia. O fi ea îngrozitoare, dar este o situaţie atât de oribilă încât 
nu se poate să nu-mi pară rău pentru ea. 

— E așa un nenorocit, murmură Nicole în părul prietenei sale. 

Gândul la Andrew apare în mintea mea - cât de crud a fost cu 
mine! -, iar simpatia mea pentru Julia crește și mai mult. 


VP - 172 


Sună timerul de la cuptor. Nicole îi dă drumul Juliei și merge 
să îl oprească înainte de a scoate o plăcintă de pește imensă cu 
o crustă de brânză aurie. Îmi lasă gura apă. 

— M-am gândit că avem nevoie de ceva care să ne aline în 
seara asta. 

Julia merge la ea și o îmbrățișează. 

— Tu chiar ești minunată, spune ea. Ești un sprijin enorm, 
Nicole. Și tu, Sadie. 

Se întoarce să se uite la mine. Emoţie sinceră în spatele 
botoxului. 

— Nu am început noi cum trebuie, dar știu că mă pot baza pe 
tine. 

— Și Robin a fost minunată cu Pippa, spune Nicole. A fost o 
consolare să le aud râzând de la etaj. S-a descurcat de minune 
să îi distragă atenţia. 

— Mi-ar plăcea să îmi fie distrasă atenţia așa de ușor, 
murmură Julia. 

Încerc să nu mă simt ofensată. 

Fetele coboară și Nicole le servește plăcintă. Toate stăm în 
jurul mesei din bucătărie. Mănânc înfometată - pare că au trecut 
ore de la prânzul din cantină cu Jeremy -, iar Robin și Pippa 
mănâncă și ele, dar Nicole și Julia își împing amândouă 
mâncarea în farfurie dintr-o parte în alta cu furculițele. 

— Daisy ar fi mâncat toată porția până acum, spune Julia cu 
un oftat. 

— Un apetit așa de mare, aprobă Nicole. 

— Nu chiar atât de mare, spune Julia, și înlocuiește oftatul cu 
ceva mai înțepat. Nu ca Pippa - a trecut deja la a doua portie. 

— Pippa... spune Nicole, știi că trebuie să ceri înainte să te 
servești singură. 

Îi ia farfuria fiicei sale, chiar dacă Pippa era la jumătatea unei 
îmbucături. 

— Scuze, mormăie fata, începând să se îmbujoreze. 

— E în regulă, scumpo. Doar amintește-ţi, totuși, că nu e 
nevoie să mănânci atât de mult. 

Robin se uită la mine ca pentru a verifica că este în regulă să 
continue să mănânce, iar eu încuviinţez din cap spre ea, înainte 
de a mă întinde după lingura de servire și de a-mi lua încă o 
portie. 


VP - 173 


— O, chiar te invidiez că nu-ţi pasă ce mănânci, spune Julia, 
iar eu clipesc. Mi-aș dori să pot să scap de o parte din controlul 
acesta. Dar, știi, chiar și într-un moment de stres foarte mare, 
pur și simplu nu îmi pot da voie să îndes mâncare pe gât în felul 
acesta. 

Am o furculiță plină cu mâncare în dreptul buzelor. Surprind 
privirea lui Nicole înainte de a-mi lăsa furculita ușor în jos. 

— O, Julia, ești așa curajoasă, spune Nicole. Ești pur și simplu 
nemaipomenită. Eu aș fi fost bucăţi până acum. 

Murmur în semn de aprobare, îmi culeg farfuria și pe cea a lui 
Robin și le pun grămadă într-o parte, lângă mașina de spălat 
vase. 

— Ar trebui să plecăm, spun eu. Nu vreau să mai deranjăm. ȘI 
trebuie să lucrez puţin. 

— Suntem foarte fericite să o avem pe Robin mâine la noi, 
spune Nicole. Și oricând. 

Ne conduce la ușa din față. Pe când mă îmbrățișează de 
rămas-bun, se apleacă mai aproape. 

— Continui să o spun, dar te rog să nu te superi din cauza a 
ceea ce a spus Julia. Este foarte stresată. Este foarte dificil. 

— Nici măcar nu îmi pot imagina. 

Gândul la Daisy stând inconștientă în spital nu e departe de 
mintea mea. Ţin strâns mâna lui Robin pe tot drumul spre casă. 


38. 


Nici în dimineaţa următoare nu sunt vești. Situația este tot la 
fel, spune Nicole. Robin este bine-venită în seara asta ca 
întotdeauna. 

Îi trimit un răspuns rapid mulţumindu-i pentru informaţie. 
Gândindu-mă la conversaţia cu Jeremy din ziua precedentă, 
rulez o căutare pe internet - fată de /a Ashams moare. Nimic 
altceva decât rezultate care au o legătură pozitivă cu școala în 
primele pagini pe Google. Nicio informaţie negativă, nicio 
menţiune a unei fete moarte, doar poveste după poveste despre 
schema lor de burse și activitatea filantropică în comunitatea 
locală și o mulţime de articole despre rezultatele lor academice 


VP - 174 


remarcabile. Continui să sap printre rezultate, dar intră Robin și 
trebuie să mă pregătesc să plec cu ea. 

— Ești sigură că vrei să mergi din nou la ele acasă? o întreb 
eu pe drumul spre școală. 

— Da, îmi plac, spune Robin. Este în regulă, mamă, te asigur. 

Nu contest. Nu pot, de altfel, luând în calcul faptul că nu 
aveam pregătită nicio alternativă după școală. 

— Când se va termina procesul, spun eu când ajungem la 
porţile școlii, îți promit că vom aranja lucrurile cum trebuie. |ți 
voi găsi o bonă pentru după-amiază dacă voi fi la tribunal. Voi 
aranja totul. 

— Poate, până atunci, tata se va muta aici, spune Robin 
întâmplător. 

Clipesc. 

— Se gândește să facă asta? _ 

— Nu sunt sigură. A spus ceva când a venit. Nu știu. In orice 
caz, nu-ţi face griji. Îmi plac Pippa și Nicole, spune Robin și mă 
sărută în semn de rămas-bun. 

O văd pe Nicole în depărtare, dar e lipită de telefonul său și 
nu ridică privirea, așa că îmi croiesc drum spre metrou, 
recunoscătoare că nu trebuie să port o conversaţie. Mă gândesc 
la ceea ce a spus Robin despre Andrew, că e posibil să se mute 
înapoi. Este o problemă la care nu vreau să mă gândesc 
momentan - îmi place ca el să nu fie în raza mea vizuală, în 
mintea mea. Știu că va trebui să înfrunt toate astea la un 
moment dat. Doar că nu acum. 

(J 

Călătoria cu metroul își exercită magia obişnuită de a 
compartimenta grija pentru Daisy, înlocuind acea tensiune cu 
îngrijorări legate de proces și de felul în care va decurge 
contrainterogatoriul Barbarei. Atunci când metroul trece pe sub 
Tamisa, le-am pus deja pe Daisy, Julia și Nicole undeva în 
fundalul minţii mele. Acum răsfoiesc în gând printre hârtii. Știu 
că am trecut minuţios prin toate mesajele și cu siguranţă nu 
este vreun semn legat de aplicaţia Viber, pe care Freya a 
menţionat-o ieri în sala de judecată, dar încă îmi fac griji că e 
posibil să fi omis ceva. Nu pot să îmi dau seama ce anume, 
totuși. Nu este nicio urmă despre presupusa relaţie dintre Freya 
și Jeremy, nici pe laptopul pe care Freya îl folosea pentru mesaje 
și rețele sociale, și nici pe acel Nokia simplu. 


VP - 175 


iPadul pierdut, Viber - totul pare prea nimerit, așa cum a spus 
Barbara. Freya poate să spună ce dorește despre asta, dar fără 
vreo dovadă care să-i susţină afirmaţiile, acestea nu au nicio 
valoare. Cazul acuzării nu e substanţial. Chiar dacă Freya s-a 
prezentat mult mai bine decât am anticipat, juriul tot nu părea 
convins. 

Trenul se oprește la Elephant and Castle, iar eu îmi croiesc 
drum spre tribunal. 

e 

După cincisprezece minute în care Barbara oœ 
contrainteroghează pe Freya, juriul pare chiar și mai puțin 
convins. Îi urmăresc atent pe tot parcursul, privind în altă parte 
doar când trebuie să notez detaliile importante din răspunsurile 
pe care Barbara le solicită. Zora, de asemenea, mâzgălește în 
spatele meu, asigurându-ne că avem însemnări complete ale 
dovezilor. 

Răspunsurile Freyei nu sunt prea importante, ci narativa pe 
care o creează Barbara prin întrebările sale. Pot să văd de ce 
Barbara este atât de solicitată ca avocat. Tonul ei este 
înţelegător, fără prejudecată. O ajută pe Freya să se simtă 
confortabil. Este evident că Freya a avut o perioadă dificilă cu 
familia sa - da. Este greu când părinţii divorțează - da. Freya a 
avut resentimente față de mama sa pentru că l-a izgonit pe tatăl 
ei când i-a descoperit aventura - da. Freya credea că mama ei 
ar fi trebuit să îi ofere o altă șansă - da. Freyei i se părea 
complicat uneori să locuiască cu mama sa - da. Dar acestea 
fiind spuse, nu era ușor nici să locuiască cu tatăl ei - nu. 

Fata e în gardă, degetele îi sunt încleștate strâns pe marginea 
boxei martorilor, dar pe când Barbara o conduce departe de 
întrebările legate de Jeremy, Freya pare că se relaxează puţin, o 
emoție trece prin carapacea machiajului pe care și l-a aplicat din 
nou. 

Probabil uneori se simţea singură - da. 

Îi era greu să obţină atenţie - da. 

Suferea când mama sa petrecea timp cu alte persoane și nu 
cu ea. O pauză lungă. Da. 

Și, în mod contrar, era fericită când mama ei îi oferea atenţie 
ei - un da vehement. 

Mama ei era foarte drăguță când ceva o supăra pe Freya - da. 


VP - 176 


Ea putea să o ajute foarte mult dacă era vreo problemă - un 
alt da puternic. 

Dar, altminteri, era foarte preocupată de propria viaţă - da. 

E corect de spus că Freya avea probleme la școală - da. 

A pierdut câţiva prieteni de-a lungul anilor - da. 

De asemenea, a cauzat o mulţime de probleme la școală de-a 
lungul anilor - un da timid, cu ochii îndreptaţi spre galeria 
publicului. 

Dar acuzatul - domnul Taylor - a ajutat-o. Da. Așa a fost. A 
ajutat-o foarte mult. Freya aprobă. 

Ea a dezvoltat sentimente puternice pentru domnul Taylor ca 
rezultat. O pauză lungă. Da, dar nu... 

— Da sau nu, te rog, spune Barbara. 

— Da. 

Și așa continuă. Știu ce imagine pictează Barbara. Nu va dura 
prea mult. Freya, copilul singur, acţionând ca să primească 
atenţie, supărată din cauza divorțului părinţilor săi în momentul 
în care a primit orice fel de atenţie din partea unui profesor, s-a 
atașat de el. lar când totul devine greșit... 

Barbara trece la o mică digresiune. Ține lista pe care eu am 
creat-o cu minciunile pe care le-a spus Freya. Face o pauză 
înainte de a începe. 

— Ţi-a confiscat poliţia un laptop, mai exact un Hewlett 
Packard? 

— Da. 

— Acolo era un cont de Facebook pe numele tău? 

— Da. 

— l-ai scris unei prietene pe nume Susie? 

O pauză lungă, o încuviinţare din cap. 

— Da. 

Barbara își drege glasul. 

— l-ai scris vreodată lui Susie spunându-i că un băiat de la o 
altă școală te-a agresat sexual? 

Edward se ridică în picioare. 

— Onorată Instanță, trebuie să întrerup această serie de 
întrebări făcută de distinsa mea colegă... 

Judecătoarea își ridică mâna. 

— Aveţi grijă, domnișoară Carlisle. 


VP - 177 


— Da, Onorată Instanță, spune Barbara. Totul are un scop. Se 
întoarce spre Freya. l-ai trimis vreodată prietenei tale Susie un 
astfel de mesaj? 

— Da. 

— Când ai emis acuzaţia, ai crezut că era adevărată? 

O pauză foarte lungă. Freya se uită în jos la mâinile sale, apoi 
din nou la Barbara. Pare foarte expusă. Mă întorc să privesc spre 
Jeremy. Pentru prima dată se uită la Freya, cu o expresie 
serioasă. 

— Poţi să răspunzi la întrebare, te rog? spune Barbara. 

— Nu, spune Freya. Nu, nu am crezut că e adevărat. 

— Ai spus-o ca să capeţi atenţie? 

— Nu, spune Freya. 

O privesc atent. Vocea ei spune nu, dar chipul ei spune cu 
totul altceva. 

— Ai spus-o din răzbunare? 

— Nu, spune Freya, dar pare și mai îngrijorată. 

— Eşti sigură de asta? spune Barbara. 

Deși ea este cea care atacă, abordarea ei e încă blândă. 
Există empatie în tonul întrebărilor sale, în înclinarea capului. 

Freya se uită la ea, cu o privire sfidătoare. Cele două se 
privesc atent, femeie și fată, dar Freya este cea care își coboară 
privirea prima. 

— Da, am spus-o din răzbunare. 

— Deoarece el nu a vrut să aibă o relaţie cu tine? 

Liniște. O altă bătălie a voinţei purtată și pierdută. 

— Da, pentru că nu era atras de mine. 

Un telefon sună în galeria publicului, iar judecătorul strigă, și 
în acel moment realizez cât de multă tensiune s-a acumulat în 
sala de judecată. Barbara se întoarce spre mine. | se distinge 
pulsul în vena jugulară. Puţine cuvinte au fost spuse, dar 
această parte a războiului aparţinea în mod definitiv 
consilierului juridic al reginei. Și juriul, de asemenea, o poate 
simţi - pentru prima dată, sunt foarte atenţi, câţiva dintre ei 
luându-și notițe. Expresiile lor s-au schimbat pe când se uită la 
Freya, acum sunt reci și raţionale. A făcut-o o dată, cine spune 
că nu o face din nou... 

Barbara scoate o altă bucată de hârtie. A trecut de ceea ce 
am dezgropat eu. Are exact ceea ce își dorește de la martor - 


VP - 178 


orice altceva legat de subiect va micșora efectul care a fost 
produs. 

— Ai spus curții că domnul Taylor ţi-a dat cărţi să citeşti? 

— Da. 

— Și ai numit unele dintre cărţi - una dintre ele a fost Fanny 
Hill? 

— Da. 

— Domnul Taylor nu ţi-a recomandat acea carte, nu-i așa? 

— Mi-a recomandat-o. Da, spune Freya și indignarea se ridică 
în vocea ei. 

— Ţi-a recomandat niște cărţi despre dinastia Tudorilor, este 
corect? 

— Da. 

— Și când i s-a atras atenţia că erau scene de sex în cărți, și-a 
schimbat recomandările, nu-i așa? 

— Nu, nu a făcut-o. A început cu cărţi de Philippa Gregory, iar 
apoi au devenit mai rele. Cu mai mult sex. 

— Ai găsit Fanny Hill în altă parte, nu-i așa? 

— Nu, spune Freya, aproape ţipând. 

— Și ai folosit-o ca pe un suport bun în fabricarea acestei 
povești, nu-i așa? 

— Nu fabric nimic! 

Barbara încuviinţează din cap de parcă e satisfăcută de 
răspunsul acela. 

— Să lăsăm cartea un moment. Ai dezvoltat o iubire 
adolescentină faţă de domnul Taylor, nu-i așa? 

— Eu, nu. Da. Adică... 

— Dă-mi voie să clarific ce vreau să spun, zice Barbara. Ţi-a 
acordat atenţie ca profesor, iar tu ai dezvoltat sentimente 
nepotrivite pentru el. 

— Nu! Nu a fost așa. Răstălmaciţi! 

Îmbujorarea i se ridică în obraji, vag i se vede și pe gât. 

— Dar acele sentimente nu au fost reciproce, nu-i așa? 

— Au fost! 

— Ai încercat să obţii atenţia domnului Taylor, dar el ţi-a spus 
că nu are niciun interes în felul acela. 

— Nu asta s-a întâmplat. 

— lar durerea respingerii a fost întregită de descoperirea că el 
avea o relaţie. 


VP - 179 


Freya a început să plângă acum, cu mici pufnete, ștergându-și 
fața cu mâneca. 

— M-a lăsat baltă. Da, a durut, spune ea, foarte încet. 

— Și atunci ai spus poliţiei că el a avut o relaţie cu tine? 

— Da. 

O lungă pauză din partea Barbarei, de parcă se asigură că 
juriul a înţeles punctul de vedere pe care ea îl creează. 

Trebuie să îi acord meritul Barbarei, totul este foarte eficace. 
Clarifică faptul că nu este nicio șansă ca iPadul să fie găsit și că 
este doar cuvântul Freyei că a existat vreodată vreo 
corespondenţă între ea și Jeremy. In final, Barbara pune alte 
câteva întrebări în care ea sugerează puţin mai clar că Freya 
inventează întreaga poveste din răzbunare pentru respingerea 
lui Jeremy. Bula de încredere în sine a Freyei este complet 
spartă. Plânge incontrolabil pe când părăsește boxa martorilor, 
iar rămășițele mărturiei sale cad peste tot în jurul său. 

Și totul a fost făcut cu sensibilitate. Nu a existat nicio sugestie 
că Freya este promiscuă din punct de vedere sexual, nicio 
încercare de a-i supune valorile morale la judecată. In mod abil, 
a fost creat un portret al unei relaţii sfărâmate dintre părinți și 
fiică, fata fiind disperată după iubire și atenţie, dar incapabilă să 
o găsească fără să se prefacă sau să mintă. Chipul lui Edward 
este sumbru pe când părăsește sala de judecată în pauza de 
prânz, atunci când contrainterogatoriul se sfârșește. 

El cunoaște dauna care a fost produsă cazului său. 


39. 


Îmi verific telefonul imediat ce ieșim din sala de judecată. Nu 
e nimic, niciun mesaj de la Nicole sau de la Julia cu noutăți 
despre Daisy. Cu cât Daisy petrece mai mult timp inconștientă, 
cu atât mai rău va fi prognosticul. 

Stând la masa din cantină cu o cafea în faţă, răsfoiesc grăbită 
prin aplicaţiile din telefon, nesigură dacă ar trebui să întreb dacă 
sunt noutăţi sau dacă ar trebui să aștept. 

— Cred că se va termina azi cazul acuzării, spune Barbara, 
stând în fața mea la masă. Mâine, cel târziu. 


VP - 180 


— Crezi? spune Jeremy. El stă în stânga. Se uită la cafeaua 
mea. Nu ai de gând să mănânci ceva? 

— Nu mi-e foame. 

— Oh, este acea biată fată, nu-i așa? spune el. Nu sunt 
noutăţi încă? 

— Niciuna, spun eu, apăsând pe telefon din nou. 

— Ce e asta? zice Barbara. 

— Este vorba despre una dintre fetele din clasa fiicei lui Sadie, 
explică Jeremy. Este în comă. Este foarte îngrijorător. 

Barbara ridică o sprânceană. 

— Este la Ashams, știi, adaugă Jeremy. 

— Da. Părinţi groaznici acolo, din toate punctele de vedere. 
Deși nu toți. 

Barbara își îndeasă restul de sandviș în gură. 

— Trebuie să dau un telefon. Ne vedem în sala de judecată. 

e 

Restul după-amiezii trece fără daune pentru cazul apărării. 
Edward cheamă o fată pe nume Asha, care se presupune că 
este o prietenă a Freyei, dar mărturia ei nu face cazul să 
avanseze prea mult. Freya i-a dat câteva indicii despre o relație 
secretă, dar nu a intrat în prea multe detalii. Mă uit la declarația 
fetei și pot vedea că, indiferent de motiv, încearcă să 
minimalizeze importanța ei. Când a dat declarația la poliție, era 
convinsă că Freya, într-adevăr, a discutat despre Jeremy 
folosindu-i numele, dar acum spune că nu își poate aminti. 
Edward este, în mod evident, frustrat, dar nu poate forța prea 
mult. 

Barbara o contrainteroghează, dar foarte scurt, pentru a 
lămuri că Freya nu a spus niciodată cu cine avea ea acea relație 
secretă. De asemenea, o întreabă pe Asha dacă ea a presupus 
anumite lucruri despre asta - atunci când fata răspunde că 
Freya era cunoscută că inventa iubiți și situații urâte pentru a se 
face pe sine interesantă, umerii lui Edward se prăbușesc vizibil. 
Nu mai sunt întrebări. 

La sfârșitul zilei, întreaga echipă a apărării, în afară de mama 
lui Jeremy, stă în sala de conferinţă în timp ce Barbara trasează 
următorii pași. Ea propune înaintarea unei solicitări de achitare 
fără declaraţia acuzatului, deoarece, din punctul ei de vedere, 
cazul e subţire ca o foaie de hărtie. 


VP - 181 


— Crezi că va avea succes? spune Jeremy. Se va termina asta 
în sfârșit? 

— Așa ar trebui, spune Barbara. Dar judecătoarea poate avea 
în vedere că din moment ce totul ţine de credibilitatea 
martorului, ar trebui să fie un subiect pe care să îl decidă juriul, 
deci procesul va continua. Va trebui să vedem cum merge. 

Se ridică, semnalând că ședința a luat sfârșit, iar ea și Zora 
părăsesc camera. Jeremy mă apucă de braţ când sunt pe 
punctul de a le urma. 

— Ai timp să bem ceva repede? spune el. Știu că totul pare 
pozitiv, dar sunt complet îngrozit. Chiar mi-ar fi de ajutor doar 
ca să mă calmez. 

Nu sunt sigură. Nu vreau ca Barbara să creadă că mă comport 
necorespunzător. Sunt îngrijorată și pentru Robin, dar felul în 
care mi-a adresat întrebarea atinge ceva în mine. Face tot ce 
poate să pară calm, se vede asta, dar este o încordare care 
zumzăie pe interior, și privindu-l mai atent, văd că are ochii 
roșii, și o cută adâncă lângă sprânceana stângă. 

— Permite-mi să verific niște lucruri, spun eu. E posibil să fie 
nevoie să merg acasă. Dă-mi câteva minute și îţi spun. Bine? 

— Bine, spune el. Știu că ești foarte solicitată, dar m-ar ajuta 
foarte mult. 

Mă îndrept spre camera robelor și mă schimb. Barbara își 
verifică e-mailurile. 

— Jeremy a sugerat să ieșim să bem ceva, îi spun. Cred că e 
destul de îngrijorat. 

— Nu trebuie să fie, spune Barbara. Dar presupun că e 
stresat. Ridică privirea. O idee bună. Du-te și calmează-l. Totul, 
ca parte a jobului. 

Îi trimit un mesaj lui Nicole. Vreo veste despre Daisy? Totul în 
regulă cu fetele? Am fost rugată să ies la un pahar cu clientul - 
e convenabil dacă o iau pe Robin puțin mai târziu în seara asta? 
XX 

Niciun fel de problemă, vine răspunsul. Și nu sunt vești. Robin 
îi distrage atentia Pippei de la asta, deci e bine. xx 

* 


Mergem împreună spre Blackfriars, oprindu-ne în final la un 
pub de pe The Cut. Cer vin alb și Jeremy se duce la bar, în timp 
ce eu stau la o masă aproape de partea din spate a încăperii. Se 
umple, angajaţi de birou, obosiţi, în costume șifonate. Nu sunt 


VP - 182 


copii aici, nici grupuri de mame. Mă uit în jur cu senzaţia că 
timpul a fugit de lângă mine; ultimii zece ani pe care i-am 
petrecut în America crescând-o pe Robin s-au strecurat departe, 
obiceiul de a merge la tribunal și de a bea după muncă atât de 
ușor reluat. 

Jeremy stă în faţa mea și pune o sticlă de vin pe masă și două 
pahare. 

— A fost mai ieftin așa decât la pahar, spune el. Era mai logic. 

— Mulţumesc. 

El umple paharele și iau o înghiţitură, apoi alta, alcoolul 
netezindu-și drumul prin mine. 

— Fetița este în regulă? 

— Nu știu, spun eu. Chiar nu știu. Este foarte ciudat. Și mama 
este puţin stranie. 

Jeremy aprobă din cap. 

— Știu exact ce vrei să spui. Am întâlnit aproape toate tipurile 
de părinţi făcând acest job. Unii dintre ei sunt complet nebuni. 
Întotdeauna îmi dau silinţa să păstrez distanţa. Chiar îmi pare 
rău pentru unele fete, pentru felul în care se comportă părinţii 
lor. 

— Din cauza asta încercai să o ajuţi pe Freya? spun eu, 
înainte să mă gândesc. Fac o pauză și mai beau o înghiţitură de 
vin. Scuze. Nu ar trebui să discutăm despre asta. 

— Este în regulă. Freya avea probleme la școală și aveau loco 
mulţime de ședințe. Nu avea niciun ajutor parental. Nu erau 
interesaţi, nici mama și nici tatăl, în mod special după ce s-au 
despărțit. Am încercat să discut cu mama ei, dar n-am ajuns 
prea departe. Era ca și cum renunţase la Freya. Presupun că 
divorțul este întotdeauna greu pentru copii. 

— Asta mă îngrijorează, efectul pe care îl va avea asupra lui 
Robin. 

Nu mai pare că vorbesc cu un client. Mă uit în jos spre masă și 
ridic un suport de pahare, rupându-l în bucățele mici. 

— Părinţii Freyei au trecut printr-un divorț neplăcut, din câte 
am înţeles. Am crezut că părinţii mei sunt răi, dar ai ei erau 
groaznici din câte a spus ea. Nu trebuie să fie așa, totuși, spune 
el. Nu mi-am dat seama că tu divorțezi. 

Se uită la mâna mea stângă. Îi urmăresc privirea, îmi rotesc 
verigheta. 


VP - 183 


— Ne-am despărțit recent, spun eu. Din cauza asta Robin a 
început la Ashams. A fost... dificil. 

Barul este plin acum, toate mesele sunt ocupate. Jeremy și-a 
coborât vocea și eu a trebuit să mă aplec mai aproape de el 
pentru a-l auzi. Un bărbat se împinge în spatele scaunul meu în 
timp ce trece, iar zdruncinătura mă împinge în faţă. Îl lovesc pe 
Jeremy în frunte și el sare înapoi. Îmi frec fruntea și amândoi 
începem să râdem. 

— Hai să nu mai vorbim despre Freya, spune el. Hai să mai 
bem un pahar și îmi poţi povesti întreaga istorie. 

Gheaţa e spartă acum. Încep să mă relaxez. Se poate să nu fi 
căutat această schimbare în viața mea, dar acum am un proces 
adecvat, o viitoare carieră. Robin începe să își facă prieteni; eu 
încep să vorbesc cu oameni. De asemenea, și Jeremy începe să 
se relaxeze; știe că nu avem cazul în traistă, dar totul se poate 
termina în ziua următoare. 

Noaptea are aproape un aer de sărbătoare, conversaţia 
mutându-se rapid de la Andrew la subiecte mai ușoare, mai 
amuzante. Prima sticlă se termină curând, alta este cumpărată. 
Comandăm mâncare și înainte să îmi dau seama cât e ceasul, 
este trecut de ora opt. Îmi verific telefonul. Nicole îmi scrisese 
un mesaj: Robin poate rămâne dacă vrei - avem destule 
uniforme pentru mâine. Se simt încântător împreună. Nxxx 

— Ar trebui să plec, îi spun lui Jeremy. Trebuie să o iau pe 
Robin. Deși Nicole spune că poate petrece noaptea acolo. 

— Atunci rămâi, spune el. Mai bea niște vin. Meriţi o pauză. 
Nu poate fi ușor să faci totul de una singură. 

Mă uit la telefon, la vin, la Jeremy. Îi scriu Multumesc xx lui 
Nicole și mă instalez înapoi până când pubul se închide la ora 
unsprezece și suntem rugați să plecăm. 

— Mulţumesc, spune Jeremy când ne oprim să ne urăm 
noapte bună în fața staţiei de metrou. Mă simt mult mai bine. 

— Și eu am avut o seară plăcută. 

El se apleacă să mă sărute pe obraz. Mă întorc și ne privim 
fix. Doar atunci când simt atingerea buzelor sale sunt trasă 
înapoi în propriul corp, dintr-odată foarte conștientă că el e 
clientul meu. Mă trag în spate, îi fac cu mâna în timp ce fug să 
opresc un taxi cu luminile aprinse, iar el îmi face cu mâna înapoi 
și dispare în staţia de metrou. Stau în taxi, revizuindu-mi 
conștiința. Se poate să nu fi fost întru totul adecvată, dar seara 


VP - 184 


a fost încurajată de Barbara, iar clientul a plecat acasă fericit. 
Așa cum sunt și eu, în ciuda a tot ce se întâmplă. L-am întrebat 
din nou despre ceea ce a spus în legătură cu fata moartă de la 
Ashams, dar nici el nu știa mai multe, și a fost o ușurare să îmi 
petrec seara vorbind despre cărţi, și filme, și muzică, uitând de 
toate grijile mele pentru un timp. Merg spre casă cu un zâmbet 
pe chip, adormind imediat ce capul îmi atinge perna. 


40. 


Până dimineaţă, starea mea de spirit bună s-a estompat. Casa 
este mult prea goală fără Robin. 

Mă spăl și mă îmbrac repede, nerăbdătoare să ies, înainte să 
conștientizez că fără drumul spre școală nu e necesar să plec 
atât de devreme spre tribunal. Îmi mai fac o cafea și hoinăresc 
prin casă, incapabilă să mă stăpânesc. Tot ce văd sunt 
defectele, crăpăturile din pereţi, găurile din podea. Am făcut o 
mulțime de îmbunătățiri în timpul pe care l-am petrecut aici, dar 
nu e suficient. Nu va fi niciodată suficient. 

Așa cum eu nu am fost niciodată suficientă pentru Lydia. De 
obicei ignor gândul la grămada de lucruri distruse din vechiul 
meu dormitor de la ultimul etaj al casei, dar în acest moment 
atârnă greu deasupra mea. Încerc să nu îmi imaginez triumful 
Lydiei, pe care mai mult ca sigur l-ar simţi dacă ar ști că mult 
dispreţuita mea căsnicie s-a sfârșit. 

Ridic fotografia tatălui meu de pe raft și îl privesc, întrebându- 
mă dacă totul ar fi fost diferit în cazul în care el ar fi trăit mai 
mult. Lydia vorbea rar despre el, iar atunci, doar ca să se plângă 
de cât de nechibzuit a fost din partea lui să moară în felul acela 
și să o lase singură să se descurce când el a fost cel care și-a 
dorit un copil în primul rând. Atât de mult resentiment, atât de 
multă vină. El zâmbește în fotografie, are părul pieptănat îngrijit 
într-o parte, iar eu zâmbesc spre el. Cel puţin el m-a vrut, chiar 
dacă Lydia, nu. 

Încă nu pot să înțeleg motivul din spatele moștenirii Lydiei 
către Robin, bunică spre nepoată. A fost pur și simplu ca să 
instituie controlul asupra noastră? Nu m-ar surprinde. Dar în loc 
să fie distructiv, de fapt mi-a oferit lucrul de care aveam nevoie 


VP - 185 


cu disperare, calea de a scăpa de Andrew. Robin este și ea 
fericită. Dacă mama mea spera altceva, ar fi dezamăgită. 

Abia am pus fotografia jos când îmi sună telefonul. 

Este Andrew. Ultima persoană la care mă așteptam să mă 
sune. Este miezul nopţii în New York, lăsând orice altceva 
deoparte. Aştept un moment până să răspund, emoția mă 
sufocă. La fel, furia la gândul că el consideră că mă poate 
contacta în felul acesta, așa, dintr-odată. O întârziere pe linie, 
liniște câteva secunde, apoi niște trosnituri. Sunetul începe să 
apară și să dispară treptat, înainte ca linia să se întreruptă. 
Incerc să sun înapoi o dată, de două ori, dar niciun răspuns. 
Toată liniștea sufletească pe care am adunat-o se destramă. 
Trimit un mesaj - Ce vrei? - și aștept în zadar o replică. Diferite 
răspunsuri la întrebare dansează în mintea mea, niciunul dintre 
ele, bun. Andrew mutându-se aici, demarând un divorț, cerând 
custodia lui Robin. 

Le îndepărtez pe toate și îmi croiesc drum spre tribunal, dar 
oricât încerc, gânduri legate de apelul său îmi distrag atenţia. 
Observ procedurile din acea zi dintr-un loc din sala de judecată, 
de undeva de deasupra propriului cap. Edward și polițistul care 
s-a ocupat de caz citesc transcrierile interogărilor efectuate de 
poliție cu voce tare, vocile lor zumzăind, Niciun comentariu 
repetându-se ca o mantră. La un moment dat aproape aţipesc, 
trezindu-mă brusc cu o senzaţie de cădere. 

Singurul moment când sunt complet atentă este când 
polițistul este întrebat de confiscarea laptopului și despre faptul 
că nu a fost găsit niciun iPad. Polițistul îi confirmă Barbarei că 
telefonul Freyei este un Nokia de bază, fără acces la internet, și 
că laptopul ei este un computer personal, utilizând o versiune 
veche de Windows. 

— Foarte mulţi adolescenţi sunt experţi în tehnologie, spune 
el, dar reclamanta nu mi-a lăsat această impresie. Dispozitivele 
sale sunt neactualizate. 

— Era ceva pe laptop care să indice că un iPad ar fi putut fi 
conectat la el? 

— Absolut nimic. Adică, nu ar fi fost nevoie să fie - nu mai 
este necesar să le sincronizezi cu un computer. 

— Dar nu există nimic care să sugereze că ea într-adevăr a 
avut un iPad, nu-i așa? 

El face o pauză, ridică din umeri. 


VP - 186 


— Doar cuvântul ei. 

— Și există ceva care să arate că ea a folosit aplicaţia Viber 
pentru a comunica cu acuzatul așa cum pretinde? 

— Absolut nimic, spune polițistul. 

— Deci nu este nimic care să susţină declaraţia ei că această 
aplicaţie era una pe care o folosea? 

Polițistul ridică din umeri din nou. 

— Nu. Nimic altceva decât declaraţia ei. 

Barbara mai are doar câteva întrebări rămase în 
contrainterogatoriul său. 

— Aţi confiscat toate dispozitivele electronice aflate în posesia 
reclamantei? 

— Da. 

— Și aţi găsit vreun mesaj de la reclamantă către acuzat? 

— Nu. Nu am găsit. 

Asta încheie cazul apărării. Cercetez atent juriul și ei nu par 
impresionați, cel puţin așa îmi par mie. Trei femei în rândul din 
față, cu buzele strânse - aproape mi le pot imagina croșetând în 
timp ce furgonul pentru arestaţi trece pe drum, Edward pare și 
el dezamăgit. Știe că de aici încolo poate deveni doar mai rău. 

e 

După-amiaza a trecut foarte greu și sunt țeapănă de la statul 
jos toată ziua - încerc să îmi întind gâtul fără să fiu prea 
evidentă. Barbara se ridică în picioare. 

— Onorată Instanță, sunt câteva chestiuni care ţin de 
organizare pe care aș dori să le adresez în absenţa juraților. 
Luând în considerare timpul, aș putea sugera ca ei să fie 
eliberați de îndatoriri pentru restul zilei? 

Judecătoarea este de acord, spunându-le juraţilor să revină 
mâine la ora obișnuită. les grupaţi, uitându-se la Jeremy și la 
galeria publicului pe când pleacă. Le urmăresc privirile 
observând-o pe Freya stând acolo, exact în faţă. 

Stă singură. 

Entuziasmul fan clubului lui Jeremy s-a epuizat, iar acum sunt 
doar câteva adolescente în sala de judecată, uitându-se la 
Freya. Ea se apleacă peste balconul galeriei publicului, cu 
încheieturile degetelor strânse tare încât au devenit albe. Mă 
întorc, aplecându-mi capul. 


VP - 187 


— Onorată Instanță, continuă Barbara odată ce juraţii au 
plecat, aș dori să intentez o solicitare de achitare fără a depune 
mărturie. 

Judecătoarea încuviințează din cap, invitând-o să continue. 

— Intenţionez să fiu succintă în adresare. Sunteţi, bineînțeles, 
informată de expertiză așa cum a fost ea expusă în R. v. 
Galbraith”. Nu sugerez că n-ar exista nici o dovadă că acuzatul a 
comis infracțiunile care reies din inculpare. Solicitarea mea are 
de-a face cu faptul că indiferent ce dovadă există, este inerent 
slabă până la punctul în care devine inexistentă. Am auzit în 
esenţă doar afirmaţiile reclamantei și aș susţine că versiunea ei 
asupra evenimentelor este complet vagă și neconfirmată de 
vreo sursă externă. Nu există niciun fel de dovadă, din nicio altă 
sursă, care să susțină existenţa presupusei relaţii. In ciuda 
afirmațiilor sale cum că există o urmă de corespondenţă între ea 
și acuzat, niciun indiciu legat de asta nu a fost descoperit, pe 
niciunul dintre dispozitivele sale sau pe telefonul acuzatului, 
care a fost, de asemenea, examinat în detaliu de poliţie. 
Consider că distinsul meu coleg va argumenta că Onorata 
dumneavoastră Instanță ar trebui să aibă în vedere că 
credibilitatea reclamantei este în centrul acestui caz, și astfel 
cazul ar trebui de drept să fie expus juriului pentru ca ei să 
decidă; dar solicitarea mea are în vedere faptul că nu este 
suficient pentru ca juriul să dezbată. Acesta este în esență un 
caz construit la limită în care v-aș invita să vă exercitaţi 
prerogativele pentru a închide cazul. 

Edward scutură din cap cap la toate acestea, iar când Barbara 
termină, se ridică. 

— Eu voi fi chiar mai succint, spune el. Sunt recunoscător 
pentru că distinsa mea colegă a anticipat răspunsul meu la 
această solicitare. Credibilitatea reclamantei este, realmente, 
centrul acestui caz care se cuvine să fie dezbătut de juriu, la 
finalul pledoariei acuzării, și nu închis în acest punct. 

— Înclin să fiu de acord, domnule Kayode, spune 
judecătoarea. În orice caz, aserţiunea domnișoarei Carlisle cum 
că nu există dovezi care să susţină acest caz este adevărată. 


? Regina v. Galbraith (1981) - caz din jurisprudenţa britanică ce a generat o decizie de 
îndrumare conform căreia acuzatul este achitat fie în lipsa probelor care să susțină 
acuzarea, fie în cazul în care acestea sunt atât de inconsistente încât hotărârea 
juriului nu s-ar putea fundamenta pe aceste probe, ci ar fi mai degrabă una 
subiectivă, emoţională (n.red.). 


VP - 188 


Se uită în sus la ceas - este trei și jumătate. 

— Având în vedere ora, sunt dispusă să mă gândesc la 
această solicitare până mâine. 

Își strânge hârtiile și se ridică. Curtea se retrage pentru restul 
zilei. 

Barbara și Zora se consultă în faţa camerei de robe. Ambele 
par gânditoare atunci când mă apropii de ele. 

— Discutăm cum e mai bine să jucăm asta, spune Barbara. 
Așa cum am spus la început, Jeremy are o mulţime de referinţe 
legate de caracterul său. Avem doi dintre acești martori 
pregătiţi să fie prezenţi la tribunal. Provizoriu, am aranjat ca ei 
să participe luni, dar episcopul mi-a transmis într-un e-mail că 
poate veni doar mâine. Mă gândesc să îl întreb și pe celălalt 
dacă poate veni și el tot mâine. 

— Și dacă va fi închis cazul? spun eu. 

— Mai bine să fim pregătiţi. 

— l-ai chema la bară înainte că el să depună mărturie? spune 
Zora. 

Barbara încuviințează din cap. 

— Nu e ortodox, îţi garantez. Dar va da tonul. 

— Judecătoarei s-ar putea să nu-i placă, spune Zora. 

— Poate că nu, dar dacă episcopul e disponibil doar mâine, ce 
altă opţiune avem? spune Barbara. 

Mă uit atent la ea, fiind bănuitoare datorită sincronizării, dar 
chipul ei și tonul sunt complet inocente, zâmbetul ei, amabil. 

a 

Simt cumva că e posibil ca Jeremy să dea târcoale în speranța 
de a mai bea un pahar, dar plec cât de repede pot, disperată să 
o iau pe Robin. Metroul pare că nu ajunge suficient de repede; 
ajung la poarta școlii cu câteva minute înainte. Durează un 
moment să îmi dau seama cât de tensionată este atmosfera, se 
simte încordarea în grupurile de părinţi care se adună și mai 
strâns decât în mod normal. Mă uit în jur să văd dacă e cineva 
cunoscut și în cele din urmă o găsesc pe Nicole, în mijlocul unui 
grup de femei îngrijorate. Îmi croiesc drum până la ea și o ating 
pe umăr. Îmi oferă o îmbrăţișare rapidă. 

— E un fotograf acolo, îmi șuieră în ureche. 

— Unde? 

— Acolo, îmi indică discret Nicole. 


VP - 189 


Durează un moment până îl observ. Stă pe trotuarul opus, cu 
o cameră cu teleobiectiv. 

— De ce e aici? 

— A avut loc o scurgere de informaţii, spune Nicole. Se 
transformă într-un scandal. Privește. 

Îmi pune în mână un ziar de seară. _ 

ACEST CENTRU EDUCATIONAL DE ELITA UCIDE COPIII? spune 
titlul, imprimat deasupra unei poze a școlii. Scanez articolul. 
Întrebări au început să apară în legătură cu presiunea 
academică de la prestigioasă școală Ashams, ca urmare a 
spitalizării unei fete din clasa a șasea, în circumstanțe care 
așteaptă să fie explicate. Situația este în curs de investigare de 
către poliție. Aceasta se trage de la incidentul morții prin 
înecare a lui Zoe Leonard, anul trecut, a cărui... 

Nicole trage hârtia din mâinile mele înainte să termin de citit. 
Mă uit la ea. 

— Este groaznic că au dezgropat asta din nou. Biata ei 
familie! Era o fetiţă din clasa Pippei, de anul trecut, spune 
Nicole. A fost un accident îngrozitor - s-a înecat când familia era 
plecată în vacanţă. Singurul lor copil. O mare tragedie. 

— Sună înfiorător, spun eu. De ce nu mi-a spus nimeni asta 
înainte? 

Nicole se uită în altă parte un moment, apoi din nou la mine. 

— Trebuie să înţelegi, a fost îngrozitor. Sunt din străinătate - 
tatăl ei are o funcţie înaltă în serviciul diplomatic, s-au întors 
direct acasă după ce s-a întâmplat. A tulburat pe toată lumea 
foarte mult; pe copii, în special... 

— Bună, mamă, spune Robin din spatele lui Nicole, care tace 
imediat. 

Se mută într-o parte pentru a o lăsa pe Robin să vină la mine. 

— Eşti bine, scumpete? 

— Da, spune Robin. Nu pare complet sigură. Putem să 
mergem acasă acum? 

— Nu vrei să vii la o ciocolată caldă cu mine și cu Pippa? 
spune Nicole. 

Mă uit la Robin care scutură din cap. 

— AȘ vrea să merg acasă, spune ea din nou. 

— Cred că e bine să pornim, zic eu. Îți mulţumesc foarte mult 
pentru că ai ținut-o la tine. 


VP - 190 


Pippa merge înainte cu Robin pe când plecăm de la școală. Au 
o mică discuţie înainte să se oprească și să o aștepte pe Nicole. 
Pare obosită, ochii grei și părul neobișnuit de gras. 

— Este cu adevărat îngrijorată pentru Daisy, spune Robin 
după ce ele au plecat. Am încercat să o înveselesc, dar se simte 
foarte rău. 

— Ai auzit ceva despre o fată pe nume Zoe? 

— Cea care a murit? Da, vorbeau despre asta mai devreme. 
M-a speriat puţin. 

Mă opresc din mers, mă întorc spre fiica mea. Robin e palidă, 
puţin zguduită. 

— De ce te-a speriat? 

— Cred că am ocupat locul ei. Dulapul ei. Au spus că nimeni 
nu s-a înscris până am venit eu. Să înlocuiesc fata moartă... 

Nu pot să mă gândesc la un răspuns pentru asta. O trag pe 
Robin aproape de mine și îi ofer o îmbrăţișare lungă, așteptând 
să se calmeze înainte să îi dau drumul. 


41. 


Când Robin este în pat și a adormit, îmi deschid computerul 
ca să fac mai multe cercetări despre Zoe. Dar nu găsesc prea 
multe informații. O vacanţă care nu a mers cum trebuie, un 
comunicat scurt de la Associated Press, niciun nume al vreunui 
jurnalist pe care să îl pot contacta. Probabil pentru că părinţii 
sunt străini, poate pentru că s-a întâmplat în străinătate, dar 
poveștii nu i-a fost acordat nici măcar un fragment scurt 
altundeva decât în comunicatul despre probleme dificile pe care 
școala le are de înfruntat. Interesul asupra acelei povești este 
de departe mult mai puternic acum, având în vedere coma în 
desfășurare a lui Daisy și speculaţiile cu privire la cauză, cu 
detalii fără nicio legătură despre faptul că Julia și soţul ei, Paul, 
au divorţat în urmă cu doi ani, într-o confruntare dură, care a 
continuat la tribunal, cu împărţirea bunurilor. 

li trimit mesaj lui Nicole întrebând-o dacă știe ceva în plus, 
dar nu primesc niciun răspuns. Mă gândesc să îi scriu Juliei, dar 
nu sunt sigură dacă i se va părea deranjant sau nu. Stau singură 
în living, casa e tăcută în jurul meu, iar eu știu că dacă urc la 


VP-191 


etaj și stau în faţa camerei lui Robin, îi voi auzi respiraţia, micile 
sunete în somn și foșnetul așternuturilor în timp ce se întoarce. 
Fără să îmi doresc, imaginea lui Daisy pe acea targă îmi apare în 
minte, iar imaginaţia mea merge mai departe, într-un pat de 
spital, fata înconjurată de tuburi și aparate cu lumini 
pâlpâitoare. Apoi merge chiar mai departe, la o vilă necunoscută 
dintr-o ţară fără nume, o piscină întunecată și trupul nemișcat 
plutind deasupra apei, ţipetele mamei când copilul este găsit. 

Îmi strâng genunchii mai aproape de mine, ţinându-mă în 
siguranţă de invazia gândurilor, de oroarea din ele, până când 
telefonul bipăie și rupe vraja. 

Nicole. fti voi povesti despre asta data viitoare când ne vedem 
cum trebuie. Nu pot să scriu. Îmi pare foarte rău pentru Julia. 
Era suficient de rău și fără ca presa să răscolească totul. 

Cum e Daisy? îi răspund eu. 

Durează un moment până când Nicole își compune mesajul. 
Pot vedea punctele gri dansând în josul ecranului telefonului. 
Tot la fel. Foarte îngrijorător totul. 

Încheiem și mă duc în pat, deși nu adorm timp de ore întregi, 
gândurile mele neliniștite cotind de la Daisy la a-mi face griji 
despre ce ar putea plănui Andrew și din nou înapoi. În final, îmi 
iau plapuma și câteva perne, merg în camera lui Robin și îmi fac 
un cuib pe podea, potrivindu-mi respiraţia cu cea a lui Robin; 
inspir, expir, inspir, expir, și la un moment dat, adorm. 

e 

Robin este înceată când se îmbracă și mănâncă micul dejun. 
Își târâie picioarele deliberat, dar fac tot ce pot ca să ignor asta. 
Doar atunci când Robin se plânge de o durere de burtă spun 
ceva. 

— Îţi vine greu să te duci la școală? 

— Nu, spune Robin imediat. O pauză lungă. Da. Puțin. Cu 
toate astea care se întâmplă și mai este și testul la engleză... 

— Încearcă să nu-ți faci griji pentru test, spun eu. Atât timp 
cât faci tot ce poţi mai bine. 

— Dar nu cred că pot să fac tot ce pot mai bine, spune Robin. 
Nu când mă gândesc cum am luat locul unei fete moarte. 
Probabil îi folosesc dulapul. Poate e bântuit. 

Nu știu dacă să râd sau să plâng. 


VP - 192 


— Doar încearcă să treci peste asta. Și nu te gândi în felul 
acesta. Chiar dacă a fost dulapul ei, nu contează. Știi că nu 
există lucruri precum fantomele. 

— Presupun. 

Robin ridică din umeri. 

— Așa te vreau. E în regulă. Și Daisy va fi bine, de asemenea. 
Promit. 

Robin mă îmbrățișează și își termină micul dejun mai veselă. 
Sorb din cafea, sperând că am făcut o promisiune care poate fi 
ținută. 

e 

Lăsatul la școală decurge destul de lin. Ajungem în același 
timp cu Nicole și Pippa, așa că fetele fug în școală împreună. 
Plănuiam să o întreb pe Nicole mai multe despre Zoe, dar pare 
obosită și palidă și nu vreau să o presez. 

— Ești bine? 

— N-am dormit bine, spune Nicole. Mi-am amintit totul din 
nou. Și Pippa a fost foarte neliniștită. Dumnezeu știe ce efect va 
avea asta asupra testelor. 

— Cu siguranţă, asta nu contează chiar acum, nu? 

Nicole își scutură capul. 

— Presupun că nu, spune ea. Dar au muncit atât de mult. 
Sper că nu se va destrăma totul. 

— Sunt sigură că totul va fi bine. 

Nicole mă apucă de mână și stăm împreună un minut. 

— Ai dreptate, spune ea. Nu ar trebui să permit să mă 
afecteze atât de mult. Fetele sunt bine, asta e ce contează. 
Imaginează-ţi să fii în pielea bietei Julia... 

— Este vreo veste? 

— Nimic, spune Nicole, retrăgându-și mâna. Daisy nu e mai 
rău, dar nu e nici mai bine. Și până nu se trezește, nu e nicio 
cale de a ști cât de afectată este. 

Scutur din cap. Șuvoaie de oameni trec pe lângă noi, părinţi și 
copii intrând în școală, dar e de parcă am fi pe propria noastră 
insulă, izolate de oricine altcineva. 

— Am spus-o și înainte, spune Nicole, dar chiar nu știu ce aș fi 
făcut dacă nu erai tu aici. Știu că suntem prietene doar de 
câteva săptămâni, dar simt că e de mult mai mult. Întotdeauna 
mi s-a părut că e complicat să fiu prietenă cu alte mame. Așa că 


VP - 193 


e plăcut să fi întâlnit un spirit înrudit. A contat foarte mult să am 
parte de sprijinul tău. Și Robin îi face atât de mult bine Pippei! 

— Și tu ai fost un mare sprijin pentru mine, spun eu. Nu știu 
cum m-aș fi descurcat cu acest proces. Lui Robin îi face plăcere 
să fie prietenă cu Pippa. Când mă gândesc la începutul 
semestrului, cât de mult s-a schimbat totul... 

— Va trebui să rămânem împreună și vom depăși toate astea, 
spune Nicole. Acum, nu trebuie să ajungi la tribunal? 

Râd, îi spun la revedere. Încă sunt îngrijorată, dar Nicole are 
dreptate, trebuie să mă concentrez pe proces acum, pe nimic 
altceva. Pe când ajung la Tribunalul Superior din centrul Londrei, 
grija mea pentru Daisy este împachetată, pusă deoparte. Sunt 
pregătită pentru ziua care mă așteaptă. 


DUMINICĂ, 12.57 


Obloanele casei sunt trase, fața sa e închisă invaziei. Bat la 
ușă până când încheieturile degetelor imi sângerează. Fiecare 
parte din mine mă doare, bratele, genunchii de la șocul căderii, 
capul îmi zvăcnește. Tip „Deschide-mi, deschide-mi!” cât pot de 
tare, dar nimeni nu vine la ușă. Este liniște; casa e moartă pe 
dinăuntru. 

Trebuie să mă calmez, să mă adun. Să plănuiesc care este 
următorul pas. Mă dau înapoi și examinez clădirea atent. Nicio 
crăpătură, nicio deschidere. Fiecare fereastră este acoperită. O 
ușă într-o parte a casei care duce spre grădină și merg la ea, îi 
încerc mânerul, împing în ea de câteva ori, dar fără niciun folos. 

— Pot să vă ajut? spune o femeie de pe trotuar și eu mă 
întorc, un val de speranță și ușurare trecând prin mine. 

Dar nu e ea este o femeie mai în vârstă, privindu-mă. 

— Sunt o prietenă, spun eu, abordând-o grăbită. Stiti unde 
este? 

— Sunt sigură că dacă ea ar fi vrut să știi unde este, ti-ar fi 
spus, răspunde ea cu aroganță uriașă. Să bati în ușa ei în felul 
acesta și să faci atât de mult zgomot nu este un comportament 
Cuviincios. 

— O caut pe fiica mea, spun eu. Cred că ea a luat-o pe fiica 
mea. 


VP - 194 


Încerc să mă controlez în timp ce vorbesc cu femeia. Ştiu că 
par nebună. Dar nu pot să îmi rețin lacrimile, suspinele enorme, 
nasul care începe să-mi curgă - este stresul, îngrijorarea că nu 
știu unde se află fiica mea, emoția imposibil de controlat care se 
poate  exterioriza doar în felul acesta. Toate, adunate, 
exacerbate de cuvintele înghețate ale femeii. 

Face un pas în spate. 

— Dacă nu te îndepărtezi de această casă, voi chema poliția, 
spune ea. Fac parte din echipa de monitorizare a cartierului 
pentru această stradă și tu te comporti foarte suspect. 

O privesc, căutând o urmă de umanitate, orice fel de ajutor, 
dar nu e nimic acolo: rece, dură, cu gura strâns închisă. Femeia 
începe să întindă mâna în geanta sa ca pentru a scoate un 
telefon, iar eu mă întorc și plec, cu capul coborât, controlându- 
mă cu ceva efort. 

Voi veni înapoi, totuși. Orice va trebui să fac voi face. 

Îmi voi găsi fiica. 

Fac orice va fi necesar. 


42. 


Jeremy și mama sa sunt amândoi tensionați la maximum când 
ajung la tribunal. Stau împreună cu Zora și Barbara. 

— Speranţa te omoară, spune Alexandra. Chiar crezi că este o 
șansă ca acest caz să se sfârșească? 

Barbara ridică din umeri. 

— Este posibil. Dar cel mai bine e să acţionăm pe principiul că 
urmează să demarăm o apărare. 

Suntem abordate de doi bărbaţi care par că ar avea în jur de 
șaizeci de ani, ambii purtând costume. Unul dintre ei este 
impecabil în acea croială, jacheta i se potrivește bine, cravata sa 
de mătase, într-o nuanţă de bun-gust; înfățișarea sa este 
formală, purtarea îi este sigură, dar are o bărbie slabă și o gură 
irascibilă. Celălalt e mai puţin spilcuit, dar cu un aer mult mai 
plin de solemnitate. Un aer ecleziastic, presupun. Trebuie să fie 
episcopul. Martorii de caracter au ajuns. 

Zora mă prezintă. Cel mai puţin ferchezuit este episcopul, așa 
cum am presupus; cel mai afabil, un director de școală, 


VP-195 


pensionat recent, de la o școală cu internat din Oxfordshire. 
Ambii îl îmbrățișează pe Jeremy, vocile lor sunt pline de 
simpatie. 

— Imi pare rău că tata nu poate să fie aici, spune Jeremy, dar 
vă transmite salutări. 

— Al naibii bărbat inutil, întrerupe Alexandra. Singurul lui 
băiat are proces și el nu și-a arătat fața. 

— Te rog, o oprește Jeremy. Ştii că e prins într-un caz el 
însuși. Se întoarce spre cei doi bărbaţi din nou. Știu că el este 
foarte recunoscător că aţi putut să vă faceţi timp să fiţi prezenţi 
aici. Și eu sunt recunoscător. 

— Bineînţeles, dragă băiete. Sunt foarte fericit să spun câteva 
cuvinte în favoarea ta, spune episcopul. 

Directorul încuviințează din cap. 

— Voi fi nevoită să vă cer să așteptați în afara sălii de 
tribunal, spune Barbara. Și cu puţin noroc, nu va fi nevoie să fiţi 
prezenţi deloc. Dar dacă nu vă deranjează să staţi aici, voi 
aduce la cunoștința curții unde vă aflaţi ca să vă poate chema 
dacă este necesar. 

Ambii bărbaţi aprobă din cap și se așază. Noi mergem în sala 
de judecată. Eu și Zora stăm împreună în spatele sălii în timp ce 
restul își ocupă locurile. 

— Pari obosită, spune ea. Cum e totul? Prietena lui Robin e 
bine? 

— Chiar nu știu. Nu pare să fie nicio îmbunătăţire. Robin 
abordează o mină curajoasă, dar pot să îmi dau seama că o 
afectează. 

— Ti-am spus că acea școală e o idee proastă... 

Îi arunc o privire tăioasă, iar ea își ridică mâna într-un gest 
prin care își cere scuze. 

— Scuze, știu. lInțeleg. Oricum, vorbind despre părinţi 
îngrozitori... 

— E amuzant că tatăl nu și-a făcut apariţia în sala de judecată 
deloc, spun eu. Deși, dacă seamănă măcar puţin cu mama, 
probabil e mai bine. A 

Zora își dă ochii peste cap și râde. Imi ocup locul în spatele 


Barbarei, pregătită ca întrunirea să înceapă. 
* 


VP - 196 


— Poate fi rugată Onorata Instanță să se pronunţe cu privire 
la solicitarea de achitare fără a mai depune mărturie pe care am 
făcut-o ieri în apărarea acuzatului? 

— Da, ajungeam și acolo. 

Barbara murmură o scuză, dar judecătoarea continuă 
nepăsătoare. 

— Am luat în considerare solicitarea dumneavoastră cu mare 
atenție și deși apreciez valoarea a ceea ce aţi avut de spus, este 
incontestabil că acest caz se constituie pe credibilitatea 
reclamantei. După părerea mea, aceasta este o situaţie care, 
prin urmare, trebuie să fie dezbătută de juriu și în acest temei, 
resping solicitarea dumneavoastră. Cazul va continua. Face o 
pauză. In orice caz, regret să anunţ curtea că datorită unui 
angajament personal, voi fi nevoită să suspend cazul astăzi la 
ora prânzului, pentru a fi reluat în dimineaţa de luni. 

Barbara se ridică în picioare. 

— In cazul acesta, Onorată Instanță, poate ar avea sens dacă 
i-am chema pe cei doi martori ai caracterului care sunt prezenţi 
pentru declaraţie astăzi, și să așteptăm până luni pentru a-l 
chema pe acuzat să depună mărturie. 

Edward Kayode se ridică. 

— Nu am nicio obiecţie pentru acest curs al procedurii, 
Onorată Instanță. 

Judecătoarea încuviinţează din cap. În timp ce primul dintre ei 
este adus în sala de judecată, Barbara se întoarce spre mine și 
murmură: 

— Nu pot să spun că sunt foarte surprinsă. Este păcat, totuși. 
Speram că îi vom putea curma suferinţa azi. Sunt convinsă că îl 
vor achita, dar presupun că trebuie să treacă prin moțiuni. 

Incuviinţez din cap. Are dreptate. Privesc spre Jeremy. Se 
holbează fix în față cu o expresie goală; doar un mic spasm într- 
o parte a feței indică dezamăgirea pe care probabil că o simte. 

Barbara îl trece prin mărturia sa pe director mai întâi. Fiecare 
replică pe care o spune e calculată, lustruită, ascuţită la 
perfecţie. E laudă, nu biografie idealizantă, puţină critică la 
adresa naturii impetuoase a lui Jeremy ca tânăr, aruncată 
pentru a tempera descrierea lui, pentru a o transmite mai 
impresionant. Juraţii își înclină capul la unison, aprobarea 
citindu-se pe cele mai multe chipuri. Edward face o treabă bună 


VP - 197 


din a-și ţine mimica sub control - îmi pot imagina destul de bine 
că altfel și-ar da ochii peste cap. 

Când este întrebat dacă dorește să contrainterogheze, se 
ridică. 

— Doar câteva întrebări, spune el. Îl cunoașteţi pe acuzat de 
când s-a născut? 

— Da. 

— Un prieten de familie, aţi spus? 

— Da. 

— Este o prietenie cu mama acuzatului sau cu tatăl său? 

Directorul pare iritat. 

— Cu tatăl său. Am fost la școală împreună. Îl cunosc de 
aproape o viaţă întreagă. Nu aș ezita să garantez pentru el sau 
pentru fiul său. 

Edward înclină din cap. 

— Da, desigur. Câţi ani aveaţi când v-aţi întâlnit prima dată? 

— Treisprezece. 

— Deci asta ar însemna că este o prietenie de peste cincizeci 
de ani, am dreptate? 

— Da. 

— Un prieten din școală? 

— Da. Așa cum am spus. 

— A fost o școală cu internat? 

— Ce are asta de-a face cu tot restul? 

— Da sau nu, vă rog, spune Edward. 

— Da, o școală cu internat. 

— Loialităţi puternice sunt generate la școlile cu internat, nu-i 
așa? 

— Ei bine, vreau să spun... Dacă sugeraţi că aș pune 
loialitatea faţă de prietenul meu mai presus de spunerea 
adevărului despre fiul său, atunci... 

— Eu doar stabilesc circumstanţele relaţiei dumneavoastră cu 
acuzatul, spune Edward. 

Se uite spre judecătoare. 

— Nu mai am întrebări, Onorată Instanță. 

e 

Episcopul este la fel de impresionant, vocea sa e armonioasă 
și liniștitoare. Ce îi lipsește din ferchezuială acoperă cu 
seninătatea sa. Când Edward îl contrainteroghează în același stil 
pare aproape ca un afront la adresa clericului să fie contestat în 


VP - 198 


felul acesta. El își ascunde iritarea mai bine decât directorul, dar 
efectul pozitiv al declaraţiei sale este afectat, o mică dâră pe 
paharul pietăţii. Cu câteva cuvinte, Edward a evocat un 
sentiment de clică, o facțiune legată pe terenul de joacă, loial 
unul altuia mai presus de orice. Este bun. Dar este suficient de 
bun? 

Este doar ora unsprezece și treizeci de minute când ambii 
martori au terminat. Barbara citește încă două scrisori de la 
persoane care atestă caracterul acuzatului - una, de la 
capelanul lui Jeremy de la fosta lui școală și cealaltă, a unui lider 
de afaceri, care afirmă că este prieten cu tatăl lui Jeremy din 
școală. Este evident că Edward vrea să își ridice sprâncenele 
când aude asta, dar este mult prea profesionist ca să facă 
grimase spre juriu. El doar încuviinţează din cap la finalul 
fiecăreia, iar eu privesc cum câţiva juraţi își iau notițe. Curtea se 
retrage până luni, când Jeremy își va susține declaraţia. 

Ne adunăm afară: Barbara, eu, Alexandra, Jeremy și Zora. 
Jeremy pare încordat, mama sa, furioasă lângă el. 

— Este revoltător că acest caz continuă, spune Alexandra. Ar 
fi trebuit să insiști mai mult. 

— Eram convins că îl va închide, spune Jeremy. Mărturia 
Freyei a fost o glumă. 

— Cred că juriul va fi de acord, spune Barbara, dar 
judecătoarea are dreptate când spune că punctul de discuţie în 
această situaţie este credibilitatea ei. Va trebui să mai rabzi 
câteva zile în plus. 

— Asta înseamnă că va trebui să depun mărturie? întreabă 
Jeremy. 

— Am discutat despre asta, spune Barbara. Decizia îţi 
aparţine în totalitate, dar știi că părerea mea este că vei lăsa o 
impresie extrem de bună juriului. 

— Chiar nu îmi doresc asta. Dar și tata crede că ar trebui. 
Totuși, mi-ar fi cu adevărat de ajutor dacă aș putea să trec din 
nou prin toate cu una dintre voi înainte de a depune mărturie. 

— Bineînţeles. Ce-ar fi s-o facem acum? spune Barbara. 
Putem să ne întoarcem la birou. 

— Da, spune Alexandra. Trebuie să te asiguri că ai exersat 
corespunzător. Cred că ar trebui să vin și eu - după dezastrul cu 
acea așa-zisă solicitare, mi-am pierdut destul de mult 


VP - 199 


încrederea în tine, Barbara. Este evident că ai nevoie de 
supraveghere îndeaproape. 

Jeremy își târâie picioarele, văd panică în ochii săi. 

— Îmi pare rău, spune el, nu pot. l-am spus tatei că procesul 
s-a terminat mai devreme azi, așa că ne întâlnim să luăm 
prânzul împreună. 

— Credeam că noi urma să luăm prânzul împreună, spune 
Alexandra. Ar fi o schimbare să mănânc cu tine în orice alt loc 
decât aici. Face un gest în jurul său cu o expresie de repulsie pe 
chip. Mi-a ajuns să fiu în zona de sud a râului cât pentru toată 
viaţa. 

— Chiar îmi pare rău, mamă. Nu pot. l-am promis tatei. 

În vocea lui Jeremy este suferinţă. 

— De parcă promisiunile înseamnă ceva pentru omul acela, 
pufăie Alexandra. Ei bine, e evident că preferi compania lui în 
detrimentul companiei mele. 

Se întoarce cu o fluturare și pleacă ţanţoșă. Toţi ne holbăm 
după ea, ușor uimiţi. După un moment, Jeremy își revine. 

— Și tata crede că ar trebui să îmi exersez declaraţia. E vreo 
șansă să facem asta mâine, la un moment dat? 

Zora scutură din cap. 

— Îmi pare rău, am deja aranjamente stabilite, spune ea. 

— Nici eu nu sunt disponibilă, spune Barbara. Cum rămâne cu 
tine, Sadie? 

Mă gândesc la Robin și îmi înăbuș împotrivirea iniţială. Rezolv 
cumva cu Robin. Nu va dura mult. 

— Sigur, spun eu. Pot să eliberez câteva ore după-amiază. 
Poate ne putem întâlni la birou? 

— Mulţumesc, spune Jeremy. Hai să facem schimb de numere 
de telefon și putem să stabilim ora exactă de dimineaţă. 

Zora și Barbara zâmbesc amândouă către mine, mulțumite că 
am rezolvat problema pentru ele, iar eu nu vreau să le 
dezamăgesc. Tastez numărul lui Jeremy în telefonul meu când 
mi-l dictează, scriindu-i „bună” într-un mesaj ca el să îl aibă pe 
al meu, și toți ne luăm ramas-bun. 


VP - 200 


43. 


Stau în metrou cu ochii închiși, încercând să îmi explic fricile, 
să le pun într-un fel de ordine. Cel puţin Robin este bine, pot să 
contez pe asta. Dar oare am pus-o în pericol trimiţând-o la 
această școală? Un incident care ameninţă viaţa unui copil 
poate fi trecut ca o nenorocire, dar două? Trenul se apropie deo 
staţie și luând o decizie bruscă, mă ridic. Schimb linia metroului 
și îmi croiesc drum spre un loc pe care nu-l vizitez de obicei. 

Când ies din staţie îi scriu un mesaj lui Nicole. Mă gândeam să 
o vizitez pe Daisy. Crezi că e în regulă? 

Răspunsul lui Nicole vine aproape imediat. Da, du-te. Etajul 7, 
camera 20. Sunt sigură că Julia va fi fericită să te vadă. 

Pașii devin mai lenți pe măsură ce mă apropii de spital, griul 
betonului său planând sus, deasupra mea. Aproape mă întorc și 
mă îndepărtez, dar mă opresc. Totul e foarte bine pentru mine - 
pot să scap de suferința locului, să mă ascund de realitatea pe 
care o are de înfruntat Julia pentru fiica sa. Dar nu este un mod 
corect de a te comporta. Îmi încleștez maxilarul și intru pe 
intrarea principală, croindu-mi drumul până la etajul al șaptelea. 

Este o secțiune privată a spitalului, cu un birou de recepţie 
imediat în spatele ușilor. Mă apropii și întreb unul din angajaţi 
unde ar trebui să merg. Îmi indică direcţia corectă. Explic pe 
cine urmează să vizitez, dar el nu e interesat, doar înclină din 
cap și zâmbește. Este în regulă să mergi, nu-ţi face griji, este 
mesajul clar pe care el îl transmite în timp ce se întoarce la 
computerul său. Merg acolo, inspir profund și bat la ușă. 

Niciun răspuns. Ușa este întredeschisă și o împing fără 
zgomot. Camera este întunecată și pătrund încet în anticamera 
salonului. O lampă mică luminează într-o parte a patului, 
jaluzelele sunt trase peste fereastra din capătul îndepărtat al 
camerei. Cealaltă sursă de lumină o constituie pâlpâirile 
aparatelor care bănuiesc că o ţin pe Daisy în viaţă. 

Acum stau lângă pat și observ o mică siluetă înfășurată în 
învelitoare. O femeie stă lângă pat, cu capul plecat, cu mâinile 
întinse peste așternuturi. 

Julia. 

— Bună, spun eu cu voce blândă. 

Nicio reacţie. 


VP - 201 


— Bună, spun din nou, mai tare de data aceasta. 

Tot nimic. 

Merg în jurul patului în locul în care Julia este așezată și îmi 
pun mâna pe umărul său, o atingere ușoară la început, 
strânsoarea mea devenind mai puternică, deși ea nu 
reacţionează. În final, exact când sunt pe punctul de a renunţa, 
ea întoarce spre mine chipul abătut. 

— Sadie, spune ea, cu o voce care pare că vine de departe. 
Sadie. 

— Am vrut să vin și să o văd pe Daisy. Este în regulă? 

— E în regulă, spune Julia. Poţi să o vezi. 

Privesc spre pat. Din Daisy nu este prea mult de văzut. 
Fiecare parte din ea care nu este acoperită de așternuturi este 
conectată la echipament. Faţa ei este ascunsă de o mască de 
oxigen din plastic și un sunet de pompare ritmică se aude 
dinspre aparatele de alături. 

— Va fi bine? spun eu, cuvintele ieșind înainte să le pot opri. 

Chipul Juliei se încordează - o sclipire de ceva ce ar putea fi 
frică, ar putea fi furie faţă de stângăcia mea. Se uită în altă 
parte, apoi din nou la fiica sa. 

— Nu știu, spune ea. Chiar nu știu. 

Nu spune mai multe. Eu mai stau câteva minute în plus și cu o 
ultimă strângere a umărului osos al Juliei, plec simțind toată 
greutatea camerei apăsându-mă în timp ce ies din spital și îmi 
croiesc drum spre casă, zguduită până în măduva oaselor după 
ce am văzut-o pe Daisy atât de bolnavă. 

J 

În ciuda faptului că mi-am petrecut după-amiaza frecând prin 
casă și reorganizând mobila prăfuită, ceva din greutatea 
aceasta încă planează asupra mea pe când plec spre școală să o 
iau pe Robin. l-am scris lui Nicole să o anunț că voi fi acolo, 
sugerând să bem o cafea înainte de a le întâmpina pe fete, dar 
ea nu a răspuns. Când o văd la poarta școlii mă întreb dacă va 
dori să vorbească cu mine, dar ea e prietenoasă ca întotdeauna, 
cerându-și scuze pentru lipsa unui răspuns și arătându-și 
îngrijorarea față de rezumatul pe care i-l ofer despre vizita mea 
la spital. 

— Este sinistru, spune Nicole. Îmi pare foarte rău pentru ele. 
Totuși, nu putem face nimic altceva. Doar să îi oferim sprijin 


VP - 202 


Juliei atunci când ni-l cere, asta e tot. Când va ieși, vor fi mai 
multe de făcut. 

— Presupun că da, spun eu. 

Sunt pe cale să continui, să o întreb pe Nicole care crede că 
sunt șansele de recuperare ale lui Daisy cu adevărat, dar 
suntem întrerupte de un grup de alte mame care se adună în 
jurul lui Nicole ca să întrebe care sunt cele mai recente vești. Mă 
dau în spate, lăsând-o pe Nicole să le pună la curent până când 
fetele ies din școală. Chipul lui Robin se luminează când mă 
vede. 

— Cum a fost ziua ta, iubito? spun eu. 

— A fost bine, spune Robin. Am trecut de teste cu bine. 

— Asta e grozav, spun eu. 

Mă întorc, pregătită să plec, când observ că Pippa și Nicole au 
o discuţie intensă într-o parte a trotuarului. Nicole gesticulează 
din mâini și se pare că Pippa plânge. 

— Pippa e bine? 

— S-a descurcat foarte prost la teste, spune Robin. Adică, sub 
cincizeci la sută. Este incredibil de stresată. 

Le privesc din nou, simțind simpatie faţă de ele. Ne întoarcem 
să plecăm când mă strigă Nicole. 

— Sadie! Așteaptă. Vreau să te întreb ceva. 

Ne întoarcem și le așteptăm să vină spre noi. Pippa este în 
lacrimi, are ochii roșii, dar Nicole pare entuziasmată. 

— Am o idee minunată, spune ea. Cred că ceea ce le trebuie 
acestor fete este o pauză. O mică excursie la mare. 

Pippa începe să arate un pic mai veselă. Nicole continuă. 

— Am o casă de vacanţă în Aldeburgh, pe Coasta Suffolk. 
Uite-acum m-am gândit, ce-ar fi să iau copiii pentru un weekend 
acolo? Ai putea veni și tu? 

— Mi-ar plăcea, spun eu, dar trebuie să lucrez mâine. 

— Oh, mamă, spune Robin, dezamăgită. 

— Îmi pare rău, spun eu, dar trebuie să merg la o ședință. 

— Este în regulă, spune Nicole. Sunt foarte fericită să o iau cu 
mine. Sincer, nu este niciun fel de problemă. 

Ambele fete spun „da” în același timp. Robin se uită la mine 
cu ochi imploratori. Nicole face la fel. 

— Mi-ai face o mare favoare, spune ea. Robin are o influență 
foarte bună asupra Pippei. E așa liniștitoare. Poţi să te lipsești de 
ea câteva nopţi? 


VP - 203 


— Nu cred... încep să spun. 

Nu vreau să o las pe Robin să plece, vreau să o ţin aproape. 

— Te rog, mamă. Va fi foarte distractiv. Te rog. 

— Te rog, spune și Pippa. S-a oprit din plâns, chipul ei e 
tensionat de așteptare. Mi-ar plăcea dacă ar veni și Robin. Îmi 
place Robin. 

Este prea mult. Nu pot să mă descurc cu presiunea pe care o 
exercită asupra mea. Nu mă lasă inima să produc atâta 
dezamăgire. 

— Dacă ești sigură, îi spun lui Nicole. Ai avut-o la tine destul 
de mult în ultima perioadă. Nu vreau să deranjez. 

— Nu este niciun deranj, te asigur, spune Nicole, întinzându- 
se și apucându-mă de mână. Mulţumesc. 

Vocea ei se sparge când spune asta, văd lacrimi în ochii ei. 

Zâmbesc. 

— Va fi plăcut pentru Robin să vadă marea. Puțin aer 
proaspăt este exact ceea ce le trebuie. 


44. 


După câteva discuţii, am hotărât că Nicole le va lua pe fete în 
dimineața următoare. Eu și Robin avem o seară liniștită; pizza și 
televizor. Ea își scoate hainele de care va avea nevoie pentru 
excursia la mare. Totul este foarte liniștitor. 

In ziua următoare suntem treze și ieșim din casă înainte de 
ora opt. Nicole și Pippa sunt amândouă încântate că ne văd, iar 
eu le fac cu mâna în timp ce ele pleacă, îndepărtându-se pe 
drum. Mi-am eliberat tot weekendul acum, nu am altceva de 
făcut decât întâlnirea cu Jeremy din după-amiaza asta. Ar trebui 
să fiu mulțumită. 

Plec de lângă casa lui Nicole, uitându-mă la telefon ca să 
verific dacă am mesaje, când îmi prind piciorul într-o bucată 
inegală de pavaj. Cad în faţă, recâștigându-mi echilibrul în 
ultima clipă, dar, chiar dacă sunt dreaptă, simt că încă sunt în 
cădere. Fără Robin acolo, pare că nu mai sunt conectată, simţul 
gravitaţiei mi s-a dereglat cumva. Încerc să îmi limpezesc capul 
scuturându-l. Imi zgârii mâna de-a lungul suprafeţei dure a 


VP - 204 


zidului de piatră de care mă sprijin, ancorându-mă în stabilitatea 
lui. Inspir o dată, de două ori, ca să mă echilibrez. 

Este bine. Eu sunt bine. Robin e bine. Amândouă suntem bine. 
Merg spre casă, inspirând pe nas și expirând pe gură în ritmul 
pașilor. 

* 

Mai târziu în acea dimineață îi trimit un mesaj lui Jeremy, 
sugerând să ne vedem la birou la ora două. El îmi răspunde în 
scurt timp spunând că s-a lovit la genunchi când a ieșit la 
alergare dimineaţă, devreme, și întrebând, în schimb, dacă aș 
putea să merg la apartamentul lui - Abia pot să stau, darămite 
să merg. Simt o deosebită lipsă de entuziasm la ideea de a face 
drumeţii prin Londra în loc să merg pur și simplu la birou. Nu am 
altceva mai bun de făcut, totuși, așa că îi răspund și îi cer 
adresa. 

După ce mă gândesc puţin, găsesc o ţinută care e aproape 
potrivită pentru o conferință de weekend - îngrijită, dar nu 
exagerat, negru pe negru cu o eșarfă colorată. Barbara mi-a 
trimis mesaj amintindu-mi să îi transmit lui Jeremy indicaţii de 
ultim moment precum: să rămână calm, să își ia un moment 
înainte de a răspunde la întrebări. Sunt gata. Imi croiesc drum 
spre sudul Londrei cu metroul până la apartamentul său, într-o 
parte a orașului pe care nu am vizitat-o de ani de zile. 

Durează un moment să mă orientez după ce ies din staţia de 
metrou, străzile nu-mi sunt familiare. Îmi scot telefonul din 
geantă să verific pe hartă direcţiile spre apartamentul lui Jeremy 
și observ că bateria e aproape moartă; am uitat să îl încarc 
peste noapte. Mă concentrez pe memorarea rutei. 

În timp ce mă uit pe hartă, primesc un mesaj de la Zora, 
urmat imediat de un al doilea. Nu e asta firma lui Andrew? Sper 
că totul e bine, spune primul. Al doilea e un link către o știre. 
Privesc titlul, dar apoi bateria telefonului scade de la 2% la 1%, 
așa că mă întorc imediat la hartă, nu e timp de pierdut. 

Telefonul rezistă cu 1% din baterie aproape tot drumul până 
acolo. Încerc să nu îl verific de prea multe ori, dar străzile sunt 
identice, terase peste terase ale unor case asemănătoare. Când 
intru pe strada lui Jeremy, telefonul moare. Merg jumătate din 
drum, sun la sonerie, 74B. Am reușit. 


VP - 205 


Durează o vreme până când Jeremy răspunde la ușă. Aud pași 
grei, lenți din interior, de parcă cineva ar cobori cu greutate un 
șir de scări. Când în sfârșit ajunge, este roșu la faţă de la efortul 
pe care l-a făcut, sprijinindu-se de tocul ușii cu linii de durere 
strânse în jurul gurii. 

— Scuze că nu am fost mai rapid, spune el, gesticulând spre 
genunchiera pe care o poartă peste o pereche de pantaloni de 
pijama. 

— Nu contează deloc, spun eu. Scuze că te-am târât jos. 

— Intră, spune el. 

Îmi face semn să merg înaintea lui, iar eu urc scările de lemn 
până la apartamentul de la primul etaj. El vine în spatele meu, 
ținându-se strâns de balustradă. Mă întorc și îl văd făcând o 
pauză, de parcă e prea mult pentru el, înainte de a strânge din 
dinţi și a continua. Stând într-o parte, îl las pe el să intre primul 
în camera principală, un living plin de plante și cărți, luminat de 
cele două ferestre mari. Este o cameră care îmi oferă confort 
imediat. 

El se așază pe o canapea mare, iar eu iau loc pe un fotoliu din 
fața ei și îmi deschid geanta pentru a scoate declaraţia sa. 

— Stai puţin, spune el. Nu trebuie să trecem direct la asta. 
Permite-mi să îţi ofer ceva de băut. 

Se ridică din nou, foarte încet, și începe să șchiopăteze până 
în partea din spate a casei. 

— Sunt bine, spun eu, sincer. Nu am nevoie de nimic. Cred că 
ar trebui să trecem la treabă. 

— Ei bine, eu am nevoie de ceva, spune el, dacă trebuie să 
mă gândesc la toate astea. 

Continuă să meargă, părăsind livingul. Se aud clinchete și 
pocnituri, de parcă încearcă să găsească ceva într-un dulap. Mă 
întind din instinct spre telefon, doar ca să-mi amintesc că este 
terminat. Merg către ușă. 

— Ai să-mi împrumuți un încărcător? spun eu. Telefonul meu e 
mort. 

Un moment de liniște înainte ca Jeremy să răspundă. 

— Este unul în priza din perete. 

Îl găsesc, dar nu se potrivește. 

— Al meu e iPhone, strig eu. Ai un încărcător pentru Apple? 

O altă pauză înainte ca el să răspundă. 

— Nu cred. 


VP - 206 


— Eşti sigur? Telefonul meu e complet mort. 

El oftează, expiraţia lungă auzindu-se din bucătărie, apoi 
spune: 

— Încearcă în sertarul din măsuţța de cafea. Exact în faţă. 

Mă întorc la măsuța de cafea, o piesă mare, joasă, din lemn, 
cu un sertar care ocupă mare parte din lăţimea sa. Îl deschid, 
dar nu văd niciun încărcător. Scotocesc în interior. Grămezi de 
hârtii și facturi, bilete vechi la piese de teatru. Încerc să deschid 
sertarul cât de mult se poate, dar este blocat de ceva și nu 
reușesc decât până la jumătate. Îmi introduc mâna înăuntru și 
încep să caut, uimită de cantitatea de rahaturi de acolo, într-un 
final, simt capătul unui încărcător, un fir. Trag de el să îl scot, 
dar este blocat de ceva. Trag mai tare, caut mai adânc. Capătul 
firului este blocat așa că trag de el și de sertar cu atâta forță 
încât sertarul iese de tot din măsuţă, vărsându-și conţinutul 
peste tot pe podea, cu încărcătorul zăcând deasupra grămezii. 

Il ridic și îl pun în priza din peretele din colţ; îmi conectez 
telefonul. Jeremy se întoarce în cameră, cu un tirbușon în gură, 
o sticlă de vin sub braţ și două pahare ţinute strâns într-o mână. 
Se susține de perete cu cealaltă mână. Îl ajut luând paharele și 
sticla de vin și așezându-le pe măsuţța de cafea. Se uită bănuitor 
la dezastrul de pe podea. 

— Scuze, spun eu. Era blocat. 

Mă mut către mizeria pe care am împrăștiat-o pe podea, dar 
el mă îndepărtează cu un gest. 

— Lasă așa, mormăie el, acordându-și timp să se așeze pe 
canapea. 

Odată ce e așezat, își scoate tirbușonul din gură și se întinde 
spre sticlă ca să o deschidă. 

— Nu vreau, mulțumesc, spun eu. Este prea devreme pentru 
mine. 

— Și te numești avocat pledant în drept penal? spune el, 
râzând. Haide, nu fi plictisitoare. 

Toarnă vin în ambele pahare, lichidul roșu bolborosind 
aproape de marginea de sus a paharelor. Și sunt pahare mari; 
mai mult de jumătate din sticlă s-a scurs în ele. El împinge unul 
spre mine, vărsând o picătură pe masă în timp ce face asta. 
Ridicându-l pe al său, ia o sorbitură adâncă; vinul îi pătează 
buzele. 

— Haide, spune el. N-o să te omoare. 


VP - 207 


Tonul lui e agresiv. Încearcă să afișeze un zâmbet, dar nu îi 
atinge ochii. Și privind mai atent, observ că sunt congestionați și 
roșii pe margini. Împinge paharul spre mine din nou, cu mai 
multă forţă, vărsând și mai mult. Încep să mă întreb dacă acesta 
e primul lui pahar pe ziua de azi. Nu l-am văzut niciodată așa. 
Îmi ridic paharul și iau o înghiţitură mică, apoi îl pun jos. 

— Începem? spun eu. 

— Ce să începem? 

— Să discutăm despre declaraţia ta, spun eu. Am o copie a 
mărturiei tale aici, dacă vrei să arunci o privire. 

Încerc să i-o înmânez, dar o îndepărtează. 

— Nu acum, spune el. Nu am chef. E prea stresant. 

— Cu toate acestea, trebuie să trecem prin ea. 

— Cu toate acestea. Cu toate acestea, spune el, cu și mai 
multă zeflemea în voce. Acum semeni mai mult cu un avocat 
pledant. Pune munca deoparte o dată în viaţa ta, la naiba, și bea 
o nenorocită de băutură! 

Mă enervează acum. Îmi adun hârtiile, le pun în geantă și mă 
ridic. 

— Voi pleca, spun eu. Nu pare cel mai potrivit moment pentru 
tine. 

Se lasă să cadă pe canapea, capul prăbușindu-i-se în mâini. 

— Nu pleca, mormăie el. Imi pare rău. 

Furia trece prin mine. Am renunțat la un weekend cu Robin 
pentru asta. Dar poziţia lui este atât de abjectă încât simt un 
junghi de simpatie. i 

— Este o perioadă foarte dificilă pentru tine, spun. Ințeleg 
asta. Dar ar trebui să încerci să te calmezi. Să devii atât de 
stresat nu va ajuta. Ce-ai zice dacă ţi-aș face o ceașcă de ceai? 
Sau o cafea? 

— Dă-l dracului de ceai, spune el. Dă-o dracului de cafea. 

Lupta i-a părăsit vocea, totuşi. Pare că e pe punctul de a 
plânge. Mă așez pe măsuţa de cafea aproape de locul în care 
stă el, las geanta pe podea. Sunt în dubiu dacă să întind o mână 
să îl bat pe braţ, de exemplu, sau să îl frec pe umăr. Sunt pe 
cale să îl bat pe genunchi când se lansează înainte spre mine și 
mă apucă strâns, îi simt bărbia aspră pe gât. 

Mă încordez imediat, şocată de bruscheţea mișcării sale. 
Încerc să mă trag înapoi, dar nu îmi dă drumul, trăgându-mă în 
schimb de pe măsuța de cafea pe genunchiul său. li împing 


VP - 208 


brațele, lovindu-i picioarele, dar el e puternic, mult mai puternic 
decât pare. Mult mai puternic decât mine. Inima îmi bate cu 
putere în piept, panica și furia ridicându-se rapid, și mă împing 
din braţele sale. 

— Dă-mi drumul! țip eu. Dă-mi drumul! 

Găsesc un punct de sprijin în podea și mă împing puternic, 
lovindu-i bărbia cu capul, suficient de tare pentru a-i da capul pe 
spate. Imi dă drumul, foarte brusc, iar eu țâșnesc din braţele lui. 
Oprindu-mă doar pentru a-mi culege geanta, îmi croiesc drum 
repede spre ușă. 

Jeremy plânge strașnic acum. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău, spune el. Îmi pare rău. Nu am 
vrut să te sperii. 

Incearcă să se ridice, dar se prăbușește înapoi, genunchiul, în 
mod clar, provocându-i durere. 

— Nu te poţi comporta în felul acesta, spun eu. Nu sunt aici 
pentru niciun fel de scop social. Am venit ca să trecem prin 
declaraţia ta. 

— Am crezut doar... 

— Ce ai crezut? 

— Am crezut că ai putea fi interesată, spune Jeremy. Ai ieșit 
cu mine să bem ceva. Ai fost drăguță. Toată lumea ţipă la mine. 
Spunându-mi ce să fac. 

— Imi pare rău dacă ţi-am lăsat o impresie greșită, spun eu. 
Din capul locului, nu ar fi trebuit să ies cu tine să bem ceva. Dar 
asta chiar e doar muncă. 

Suspină, umerii zguduindu-i-se. 

— Nu vreau să fiu singur, spune el. Continui să am coşmaruri 
că voi ajunge la închisoare. Sunt îngrozit. 

— Nu vei merge la închisoare, spun eu. E mai mult ca sigur că 
vei fi achitat. 

— Nu poți să îmi promiţi asta, totuși, spune el. 

— Nu, nu pot. Depinde de juriu. Dar juraţilor nu le place să 
condamne oameni ca tine. 

— Ce vrei să spui cu oameni ca mine? 

Mă uit în jur prin apartament - toate semnele bogăției. 
Draperii de mătase, podele de lemn masiv. Scaune cu design 
scandinav. Niciunul dintre ele obținut ușor dintr-un salariu de 
profesor. Mă uit la Jeremy, la felul în care umerii i se prăbușesc, 
autocompătimirea scurgându-se prin el odată cu alcoolul. 


VP - 209 


— Bărbaţi albi, drăguţi, de clasă mijlocie, așa ca tine. Se vor 
uita la tine și vor decide că nu își doresc să îţi distrugă viața. 
Poate că ai făcut-o, dar lor nu le va păsa de asta. Amândoi știm 
că Freya nu a fost un martor grozav, și chiar dacă ea ar fi fost 
extraordinară, lor tot nu le place să condamne când nu există 
altă dovadă. 

Jeremy se apleacă în faţă, își ridică paharul și îl golește. 
Privește în paharul gol și expresia lui e la fel de goală. Lovește 
cu piciorul puternic în grămada de lucruri din sertar care zace la 
picioarele sale. Mormanul se prăbușește și toate lucrurile se 
împrăștie pe covor. 

— Poate ar trebui să le pese. Mi-a părut foarte rău pentru ea 
acolo, spune el. Când Barbara o contrainteroga. 

Clipesc. Nu mă așteptam la asta. Mă uit la el și observ că se 
holbează la podea cu chipul încordat, cu privirea intensă, 
aproape plină de frică. De parcă a văzut un prădător, un șarpe 
care e pe cale să atace. li urmăresc privirea. 

O carte e pe podea. Cu copertă cartonată, cu faţa în jos. 
Jeremy începe să se miște în direcţia ei, dar un instinct puternic 
mă face să mă mișc repede, apucând-o exact înainte ca el să o 
ajungă. Mă mut spre ușă înainte de a o întoarce ca să o privesc. 

Fanny Hill - Memoriile unei femei ușoare. O carte mică, roșie, 
cu titlul auriu. O deschid și mă uit la pagina din interior. Abia 
aștept să reluăm totul de la început. Toată dragostea mea, Fxx 

Mă uit de la carte la el, și din nou la carte. 

Se prăbușește înapoi pe canapea. 

— Nu e cum pare, spune el. 

Sunt nemișcată. Nemișcată ca șarpele pe care am crezut că l- 
a văzut. 

— Și cum anume pare, Jeremy? șuier eu. 

El e tăcut. 

Simt furnicături și mi se face pielea de găină. 

Mă gândesc la Freya, la defăimarea prin care a trecut. Mă 
gândesc la felul în care juriul a privit-o, cu buzele strânse. Mă 
gândesc la mine ca fată, înfometată după orice fel de atenţie din 
partea mamei și cât de ușor i-ar fi fost cuiva ca Jeremy să se 
strecoare în interior, cineva pretinzând că este drăgut, 
înţelegător, toate acele calităţi care lipseau atât de mult din 
viața mea. Eu am fost norocoasă. Mult mai norocoasă decât 
Freya. 


VP - 210 


Jeremy s-a mutat mai în față, cu coatele pe genunchi, cu 
mâinile strânse împreună. Chipul său e încordat. 

— Avea cincisprezece ani când ai început să o pregătești, 
Jeremy. Cincisprezece, spun eu. Asta nu înseamnă nimic pentru 
tine? Eşti atât de lipsit de rușine încât poţi să stai acolo și să îmi 
spui că tu crezi că asta e OK? Nu te ţine treaz noaptea gândul la 
ceea ce ai făcut, la minciunile pe care le-ai spus? 

— Nu... spune el. 

— De ce dracu' nu? Este cazul ca cineva să o spună. l-ai 
distrus viaţa acelei fete de două ori - prima oară, pentru a te 
distra; a doua oară, pentru a te proteja. E un comportament 
dezgustător. 

El plânge acum. Simt că e prima dată când îl văd - toate 
manierele lui fermecătoare văzute, în sfârșit, prin prisma 
adevărului. 

— Eşti un laş împuţit, spun eu. Este oribil. 

Ridică o mâna ca pentru a mă opri, o coboară. 

— Tu nu înţelegi, spune el. 

— Nu vreau să înțeleg, spun eu. 

Telefonul meu începe să sune, un sunet strident și insistent. 
Mă aduce la realitate pentru prima dată de când mi-am revenit 
după ce i-am spus lui Robin la revedere în dimineaţa asta. Îmi 
scutur capul și mă duc la telefon, eliberându-l din încărcător. Mă 
întorc să îl înfrunt. 

— Dacă nu le spui tu, o voi face eu. M-ai pus într-o situație 
imposibilă. 

— Crezi că nu știu deja? 

Incremenesc. Il privesc, așteptându-mă să văd un rânjet, dar 
chipul său e o mască de amărăciune. 

— Cine știe? 

— Cine crezi? Tata, Barbara. E cusută într-un mod frumos. Nu 
mă pot lăsa să denigrez numele familiei. Cel puţin nu e numele 
tatălui meu - am renunțat la el când ne-a părăsit. Acum îmi 
doresc să nu o fi făcut - nimeni nu îl poate acuza pe Înălţimea 
Sa că are un fiu pedofil. 

— Zora? spun eu, aproape într-o șoaptă. 

— Oh, nu, spune el. Am lăsat avocatul consultant deoparte. 
Nu era necesar să știe, în cele din urmă. 

Râde, dar râsul se transformă într-un suspin. 


VP - 211 


Nu mă mișcă lacrimile sale. Vreau să arunc cartea în el, să îl 
lovesc în faţă cu ea, în schimb, o pun în geanta mea. Se ridică în 
picioare, rana părând să fie uitată, și blochează ușa, apucându- 
mi geanta și scoțând cartea. Stau nemișcată și el se prăbușește 
din nou pe canapea, scoțând un plânset de durere pe când își 
îndoaie genunchiul. Mă întorc și îl privesc. Poate să facă ce 
dorește cu ea, să nege cât de mult vrea - am văzut-o de-acum. 
El știe că eu știu. Apoi ies din cameră, în jos pe scări, trântind 
ușa în urma mea. 


45. 


O întorc pe toate părțile în minte pe tot drumul spre casă. Nu 
e o confesiune, nu chiar atât. Dar asta e o dovadă concretă pe 
care nu ar trebui să refuz să o arăt curții. Nu ştiu cum să o 
abordez pe Zora, totuși, ca să îi spun că a fost îndrumată foarte 
greşit de consilierul juridic al reginei care a angajat-o. Ar trebui 
să vorbesc la barou, să le cer sfatul în legătură cu felul în care ar 
trebui abordat cursul acțiunii. Inima mi se strânge la gândul 
acela. Deja sunt foarte obosită. 

Aştept până ajung acasă și îmi pregătesc o cafea înainte să 
mă uit din nou la telefon. Câteva apeluri nepreluate. Patru de la 
Jeremy - probabil a încercat să mă sune în timp ce eram în 
metrou - și îi blochez numărul imediat. Nu voi mai vorbi cu el. Și 
unul de la un număr din Statele Unite, un număr pe care nu îl 
recunosc. In timp ce mă uit la el, sună din nou, iar eu răspund. 
Este Andrew. 

— Sadie, spune el. Trebuie să îţi spun ceva. 

Acum sunt copleșită de epuizare. 

— Ştii ceva, Andrew? Nu ai dreptul să faci asta acum. Sunt 
obosită. Sunt realmente obosită. Am o problemă masivă la 
muncă și una dintre prietenele lui Robin este în comă. Am 
suficient de digerat. 

— Bine. Bine. Înţeleg. Voiam doar să îţi zic asta. Continuă să 
vorbească deși îi e greu. Știu că sunt o mulţime de lucruri de 
explicat. Știu că a fost foarte dificil. Dar nu e ceea ce pare. 
Vreau să crezi în mine, indiferent de ceea ce se aude. Și îţi voi 
explica. Dar nu pot momentan. 


VP - 212 


— Nu, spun eu. Nu. Nu acum. Sunt prea obosită, închid apelul. 

Mă uit din nou la telefon, amintindu-mi de mesajul Zorei 
pentru prima dată de când am fost la apartamentul lui Jeremy. 
Intrebarea referitoare la serviciul lui Andrew nu are sens de sine 
stătătoare, așa că deschid linkul pe care l-a trimis Zora. Mă duce 
pe Reuters. 


Departamentul de Justitie acuză fondatorul unei firme 
imobiliare, foști directori, de schema Ponzi’ 


(Reuters) - procurorii federali ai Statelor Unite au 
acuzat joi proprietarul și alți directori ai Seacliff 
Securities de orchestrarea unei scheme Ponzi în 
valoare de 250 de milioane de dolari implicând două 
mii de victime. 


Seacliff Securities. Firma lui Andrew. Parcurg repede restul 
articolului, dar nu dau numele directorilor, încerc să îl sun din 
nou, nerăbdătoare să primesc o explicaţie, dar telefonul sună o 
dată și se închide, iar când încerc pe mobilul lui, este închis. 

Sun pe numărul lui din nou, dar pe când fac asta, se aude un 
ciocănit puternic la ușa de la intrare. Punând telefonul jos, merg 
la ușă și o deschid. Sunt pe pilot automat, gândurile mele sunt 
la mile depărtare. 

Julia intră în casă, tremurând și plângând. În orice alte 
circumstanţe m-aș fi simţit conștientă de starea casei în 
comparaţie cu vila sa, dar ea nu observă nimic, este foarte 
supărată. 

— Nu am știut unde altundeva să merg, spune ea. M-au dat 
afară ca tatăl lui Daisy să o poată vizita. Nu am putut suporta să 
fiu singură. A 

O aduc în bucătărie. Incerc să mă gândesc la ce aș putea să îi 
spun pentru a scăpa de ea, deși știu că ar trebui să fiu mai 
înțelegătoare. 

— Nu puteţi să o vizitaţi împreună? 

— Nu e posibil, spune Julia. Nu putem fi în aceeași încăpere. 
Nu de când am divorțat. Știi că am ajuns la tribunal. 


19 O schemă Ponzi este o operaţiune investiţională frauduloasă ce implică plata unor 
profituri deosebit de mari unor investitori de pe urma unor fonduri investite de alte 
persoane și nu de pe urma veniturilor pe care afacerea le-a generat în realitate (n.tr.). 


VP - 213 


Încuviinţez din cap. Privind-o pe Julia la lumină, este evident 
că se află într-o stare foarte proastă și simt mai multă 
compasiune, pe când gândurile la Andrew dispar. Chipul ei e 
palid sub lumina puternică de deasupra. Toată stăpânirea ei 
normală a zburat pe fereastră. A slăbit, faţa sa e istovită acum. 
Inelele îi atârnă largi și pe când își freamătă mâinile laolaltă, iar 
și iar, îi cade un inel, rostogolindu-se pe podea. Nu e neatentă, 
dar eu îl ridic. E greu, un inel de aur lucios, simplu, cu două 
litere „T” așezate oblic în mijloc, una în faţa celeilalte. Îl învârt în 
mână. 

— Nu pot să explic ce se întâmplă, spune Julia, dar încearcă 
să îmi însceneze ceva. Știu asta. 

Vorbește cu insistenţă, aplecându-se peste masă înspre mine. 
Respirația sa e acră, fetidă de la nopţi nedormite și neliniște. 

— Îţi înscenează? spun eu. Cine încearcă să îţi însceneze? Ce 
să îţi însceneze? 

— Vor spune că totul e din vina mea, spune Julia. Dar nu am 
făcut nimic rău. Jur asta. Am făcut tot ce am putut mai bine. 

Mă mișc în jurul mesei și îmi pun un braţ în jurul său. E rigidă 
la început, dar apoi se sprijină de mine, înainte de a se încorda 
din nou, smucindu-se atât de tare că îmi înlătură brațul. 

— Trebuie să mă crezi, Sadie. Nu am făcut nimic ca să o 
rănesc pe Daisy. Sincer. 

Încerc să stabilesc contact vizual cu ea, dar eșuez. Vreau să 
încerc să port o discuţie adecvată cu Julia, să primesc atenţia ei, 
să îi ofer sprijin, dar ea e mult prea nervoasă. 

— Știu că nu ai făcut, spun eu. Bineînțeles că nu ai făcut nimic 
ca să o rânești. 

— Știu că vor da vina pe mine pentru tot. Din cauza asta nu 
vor să mă lase să o văd, continuă Julia de parcă eu nu am vorbit. 

— Credeam că este din cauză că e fostul tău acolo. 

Acum se uită la mine, ochii ei strălucind. 

— Ăsta spun ei că e motivul. Dar ar spune orice, nu-i așa? 

— Cred că exagerezi complet. Eşti epuizată. Ai nevoie de 
mâncare, o baie și o noapte de somn normal. 

Julia continuă să se holbeze la mine, susținându-mi privirea 
atât de mult timp încât ochii încep să îmi lăcrimeze. Clipesc și 
privesc în altă parte. Julia râde, un sunet aspru care nu conține 
niciun pic de amuzament în el. 

— În orice moment îmi vei pregăti o ceașcă de ceai, spune ea. 


VP - 214 


Îmi deschid gura, o închid. O deschid din nou. 

— Îmi pare rău. Nu pot spune nimic care să fie de ajutor. Dar 
dacă nu poţi fi la spital, nu ar avea sens să te odihnești? 
Probabil ești epuizată. 

— Sunt epuizată, spune Julia. Complet epuizată. 

— Ai putea să stai aici dacă vrei. Robin e plecată în seara 
asta. Nu va fi nicio problemă. 

Julia se lasă pe spate, expresia ei înmuindu-se. 

— Asta e foarte drăguţ, spune ea cu un zâmbet. Totuși, nu aș 
vrea să deranjez. Mă voi duce acasă - este cel mai bine. Unde e 
plecată? 

— Cu Nicole și Pippa. Au plecat să petreacă weekendul la 
mare. 

Ceva se schimbă pe chipul Juliei, căldura a dispărut, de parcă 
o lumină a fost stinsă în spatele ochilor săi. Dar e numai pentru 
o secundă, pentru un timp atât de scurt încât mă întreb dacă nu 
mi-am imaginat, în timp ce Julia se întoarce spre mine, zâmbind 
încă o dată. _ 

— Ai fost foarte drăguță cu mine, spune Julia. Imi pare rău că 
nu am avut un început mai bun. Odată ce Daisy iese din spital, 
sper să devenim mai apropiate. 

— Și eu. Și chiar sper să fie curând. Cum mai e? Au fost 
îmbunătăţiri? 

Întunericul reapare în ochii Juliei, o distanţă se redeschide 
între noi. Pentru un moment pare lipsită de esenţă. 

— Nu știu, spune ea. Pur și simplu nu știu. Ei spun că fac tot 
ce pot, dar... 

Este sfârșitul conversaţiei. Julia se închide, de parcă a venit 
aici fiind sub un fel de vrajă care acum s-a rupt. 

— Îmi pare rău, nu ar fi trebuit să vin, spune ea. Nu prea știu 
la ce mă gândeam. Mă duc acasă. Ai dreptate, ar trebui să mă 
odihnesc. Și să fac o baie. 

Se ridică, îmi oferă o îmbrăţișare rapidă și iese din bucătărie 
înainte ca eu să apuc să mă ridic. 

— Inelul tău? strig eu. 

Se întoarce. Îl pun în mâna ei, iar ea îl privește. 

— L-am cumpărat ca să mă mai înveselesc, spune ea. Tiffany. 
Preferatul meu. E amuzant cât de puţină valoare are acum. 

ÎI îndeasă în buzunar și iese cu paşi mari. Îi strig la revedere, 
dar aud ușa de la intrare închizându-se în urma ei. 


VP - 215 


După ce am stat așezată un moment, încercând să îmi dau 
seama care a fost scopul vizitei, ce se întâmplă de fapt, renunţ 
și mă întorc la telefon. Despre Andrew vreau să aflu mai multe. 
Trec repede prin mesajele de la Jeremy, ștergându-le înainte să 
le citesc, după ce o privire rapidă îmi confirmă că toate sunt 
variante de scuze, m-a luat valul. Cu siguranţă l-a luat. 

În acel moment apare un mesaj de la Nicole. 

Robin și-a uitat telefonul, în cazul în care încercai să îi scrii 
mesaje. A observat mai devreme, dar am uitat să te anunt - 
scuze dacă ai încercat să iei legătura cu ea. Nxx. 

Un șoc trece prin mine. În ciuda faptului că îmi e dor de Robin, 
nici măcar nu mi-a trecut prin cap să îi dau mesaj. Doar că nu 
sunt obișnuită ca ea să aibă telefon. Fug la etaj să verific și, 
bineînţeles, telefonul stă pe colțul unui raft, cu bateria terminată 
de mult. Un sentiment dulce-amar trece prin mine. Nu va mai 
dura mult până când Robin va trebui desprinsă chirurgical de 
telefonul său, precum alţi adolescenţi pe care i-am văzut în 
autobuz, absorbiți de micile lor ecrane. Cel puţin în adâncul 
inimii sale, Robin este încă un copil, indiferent de cât de matură 
pare uneori. 

Mă întorc la parter și ridic telefonul ca să îi scriu lui Nicole, dar 
sunt copleșită de un impuls de a simţi o conexiune umană, de a 
schimba niște cuvinte cu Robin. O sun pe Nicole. Ea răspunde 
după câteva apeluri, dar pare distrasă, răspunde scurt la 
întrebările mele, cu toate că e prietenoasă. Conversaţia nu 
durează mult. 

— Aş face bine să te las, spune Nicole. Trebuie să pregătesc 
niște mâncare pentru fete. 

— Ele cum sunt? Pot să vorbesc cu Robin? 

— Se joacă pe plajă momentan, spune Nicole, dar îţi voi 
trimite niște poze mai târziu. Au avut parte de o după-amiază 
grozavă. Cred că sunt cu adevărat fericite. 

— E minunat, spun eu. Știi, întâlnirea mea s-a terminat de 
fapt. Aș putea veni și eu? 

— Ar fi grozav, spune Nicole. Dar e destul de greu să ajungi 
fără o mașină, totuși. Nu există gară în oraș. 

— A, corect. Presupun că pot închiria o mașină, dar... 

— De ce nu îţi oferi o seară relaxantă și apoi o vei vedea pe 
Robin mâine. Putem aranja o excursie altă dată. 

— În regulă. 


VP - 216 


Sunt pe punctul de a-i spune despre vizita Juliei, cât de 
stresată era, dar Nicole a închis deja și nu am energia de ao 
suna înapoi și de a-i povesti totul. Vreau să caut informații 
online despre Seacliff Securities, să aflu ce dracu’ se întâmplă. 

e 

Mult mai târziu în acea seară, când stau pe canapea, încă 
luptând pentru a-mi croi drum prin numeroasele căutări pe 
internet, telefonul meu bipăie. Este un mesaj de la Nicole: 
Obosite praf! spune. Cuvintele sunt ataşate unei fotografii cu 
Robin și Pippa dormind împreună pe o canapea gri. Fiecare și-a 
întins picioarele spre celălalt capăt al canapelei, capetele lor 
întâlnindu-se la mijloc, deoarece împart o pernă, păr blond și 
șaten amestecat, obraji îmbujorați de la alergatul în aer liber. 
Apropii poza pe chipul lui Robin - este relaxată în somn, 
marginile gurii sale ridicându-se ca într-un zâmbet. O tensiune 
se destinde în pieptul meu. Cel puțin ea e bine. O problemă în 
minus pentru care să îmi fac griji. 

Fac mai multe eforturi de a afla ce dracu' se întâmplă cu 
Andrew, dar articolul de pe Reuters este singurul pe care îl pot 
găsi. Nu este publicat nimic de la nicio altă agenție de știri. 
Incerc site-ul Seacliff Securities, dar pare ca de obicei. Numărul 
de la birou se deschide cu un mesaj că biroul este închis, dar 
ținând cont că este sâmbătă după-amiază în New York, nu este 
atât de neobișnuit. Mă gândesc să sun câţiva colegi de-ai lui 
Andrew, dar nu mă pot convinge să o fac, să rup tăcerea de luni 
de zile ca să întreb... să întreb ce, mai exact? Cine a fost 
arestat? Este o organizaţie frauduloasă? E prea mult de 
priceput. 

Hotărăsc să urc la etaj, sperând că vor fi mai multe informaţii 
disponibile de dimineaţă. Incui casă, verific ca ușa de la intrare 
să fie încuiată de două ori înainte să mă bag în pat, în sfârșit. Mă 
uit la poza cu Robin un timp îndelungat înainte să cad într-un 
somn capricios, plin de imagini fugare cu ea fugind de mine de-a 
lungul unui țărm stâncos, cu părul lung, șaten, fluturând în 
spatele ei în bătaia vântului. 


VP - 217 


46. 


Mă trezesc dintr-un coșmar, smucindu-mă, dimineața 
devreme, grăbindu-mă în camera lui Robin să o verific înainte să 
îmi amintesc că ea nu e aici. Mă întorc în pat, iar problemele se 
strecoară în mintea mea, alungând orice beneficiu al somnului 
meu scurt. 

Andrew. A fost arestat? Dacă nu, unde este? Și care dracu' e 
povestea cu Seacliff Securities și schema Ponzi? Dacă a fost 
implicat în ceva de tipul acesta, are logică, asta oferă o 
explicaţie a comportamentului său din ultima vreme. Dar nu știu 
cum să gestionez ideea că el s-ar putea să fi comis o infracţiune. 
Se poate să fiu despărțită de el, dar e încă tatăl lui Robin. Este 
de neconceput. 

Apoi Jeremy. Cartea. Va trebui să fac ceva în legătură cu asta, 
deși nu știu ce anume. Din nou, îmi reamintesc că trebuie să 
discut cu departamentul de consultanţă al Baroului și să le cer 
părerea în această situaţie. De asemenea, mă gândesc să o 
denunţ pe Barbara pentru conduita ei lipsită de etică. Nu ar fi 
trebuit să merg niciodată în apartamentul lui, în primul rând. 

Mă rostogolesc, pregătită să mă ridic. E timpul să înfrunt 
totul. Dar înainte să mă ridic, mă uit la telefon. Un mesaj de la 
Nicole, trimis în jur de șase dimineața. 

Lui Robin îi e dor de casă. Julia a venit pentru a petrece seara 
cu noi, dar se întoarce cu Robin la prima oră a acestei dimineți. 
O va lăsa la tine. Sper că e în regulă. Nxx 

O sun pe Nicole imediat, care răspunde aproape la fel de 
repede. 

— Ce s-a întâmplat? spun eu. 

Sunt precaută. Nu îngrijorată, dar precaută. 

— Oh, sărăcuța Robin. A avut un coșmar îngrozitor, s-a trezit 
țipând și plângând. De neconsolat. Te voia doar pe tine. Am 
reușit să o calmăm, i-am dat ceva de băut. Julia a spus că o 
aduce înapoi în dimineaţa aceasta, iar apoi am lăsat-o să se 
întoarcă la somn. 

— La ce oră au plecat? 

Incerc să rămân calmă, dar îmi pot simţi pulsul crescând, 
amintirile încă bântuindu-mă de ultima dată când nu am știut 
unde e Robin, acele ore îngrozitoare. 


VP - 218 


— În jur de șapte, spune Nicole. Deci ar trebui să fie la tine 
destul de curând. 

— Nu mi-am dat seama că Julia urma să vă viziteze. Nu a spus 
asta ieri. 

— A, da, a menţionat că te-a văzut. Ei bine, știi cât de 
supărată era. S-a întors la ea acasă și pur și simplu nu a putut 
să se descurce cu faptul că trebuia să stea singură acolo, fără 
Daisy, și nici măcar să nu poată să fie la spital și să o vadă. Așa 
că a crezut că o va ajuta să vină la noi, să vadă marea. Chiar am 
vrut să refuz, dar ea a insistat. 

— Îmi doresc să mă fi întrebat înainte să o trimiţi pe Robin cu 
ea, spun eu. 

— Ți-am trimis mesaj. Dar Robin era atât de încântată că se 
întoarce acasă... 

Simt reproș în cuvintele lui Nicole. Robin nu poate face față 
unei nopţi departe de casă. A deranjat pe toată lumea. 

— Îmi pare rău, spun eu. Am crezut că îi va plăcea. Presupun 
că a fost prea mult pentru ea. 

— Bine că a fost Julia aici. 

— Mulţumesc că ai luat-o cu tine, spun eu, iar conversaţia se 
termină. 

Imediat ce am închis apelul cu Nicole, sun pe mobilul Juliei. 
Niciun răspuns. Încerc din nou și sună până se închide apelul. Nu 
e nimic pentru care să îmi fac griji, totuși, mă gândesc. Julia 
conduce. Poate nu e conectat la handsfree. Copilul altcuiva e cu 
ea în mașină - e obligată să conducă cu atenție, cu mai multă 
atenţie decât de obicei. Nu își va dori distragerea pe care i-o 
poate produce un apel. 

Nici măcar nu e ora opt încă. Mă întind în pat din nou și ochii 
îmi devin grei iar. Adorm, telefonul e încă în mâna mea până 
când un alt coșmar mă trage din somn cu puţin peste nouă și 
jumătate, spaima planând asupra mea, groaza aproape. 

Niciun apel de la Julia. Nici urmă de ele. Unde dracu' sunt? 

Pun telefonul jos, fac cafea, mă duc la baie și îmi fac duș. 
Când trag apa la toaletă, mânerul îmi rămâne în mână, 
instalaţia sanitară învechită murind în cele din urmă, iar din 
cauza frustrării arunc mânerul înspre perete, în direcţia 
chiuvetei de la baie. Lovește oglinda de deasupra chiuvetei cu 
suficientă forţă încât o sparge și crăpătura se întinde. 


VP - 219 


Nu sunt superstițioasă, dar mă uit la ea cu spaimă, 
tentaculele sale întinzându-se în interiorul meu. Știu că mă 
comport stupid. Nu e nimic pentru care să îmi fac griji. Cu 
siguranţă există o explicaţie bună pentru tot ce se întâmplă. 
Trebuie să îmi distrag atenţia, să încetez să mai fiu isterică. Prea 
multă presiune. Sunt sub prea multă presiune. 

Mișcându-mă cu o hotărâre bruscă, merg la parter și găsesc o 
rolă de saci de gunoi. Voi face curat în vechiul meu dormitor, voi 
pune toată mizeria în tomberon și voi începe din nou, voi rade 
toate urmele de ciudă și furie ale Lydiei. Aceasta este casa lui 
Robin acum, iar eu o voi face perfectă. E timpul să încetez să tot 
amân asta. 

Inspirând profund, urc la etaj din nou și intru în cameră, 
înfruntând haosul cu capul înainte. Deschid primul sac de gunoi, 
îndes în el bucăţi de hârtie și fâșii de material, ruinele copilăriei 
mele. Din când în când, găsesc câte o pagină care a scăpat de 
distrugere, un fragment dintr-o carte mult iubită. Nu zăbovesc 
asupra lor totuși, umplând un sac, apoi pe următorul. Sunt într-o 
frenezie, furie față de Jeremy, faţă de Andrew, grijă pentru 
Robin, și sub toate astea, o bătaie de tobă plină de sfidare 
îndreptată împotriva mamei. „Du-te dracului du-te dracului du- 
te dracului” pe când adun și îndes, adun și îndes. „Nu sunt ca 
tine; îmi iubesc fiica. lau ura ta faţă de mine și scuip pe ea. Du- 
te dracului”. 

Frenezia se estompează în curând. Se poate să fi început fiind 
imună la ostilitatea care pulsează în cameră, dar curând mă 
doboară. : 

E aproape zece. Julia nu a sunat înapoi. Incă nu știu unde e 
Robin. Mă întorc la parter și străbat cameră după cameră. 
Așteptând. Și pe când aştept, cuvântul „Tiffany” îmi apare în 
minte, o cutie de un albastru pal, o pasăre cu larve târâtoare. O 
mână rece mă strânge pe dinăuntru. 


VP - 220 


PARTEA A DOUA 


DUMINICĂ, 13.00 


Mă împleticesc înapoi spre staţia de autobuz de la casa Juliei, 
simțind durere în genunchi și la cap, acolo unde m-am lovit când 
am căzut. Știu că încă îmi sângerează capul, dar nu îmi pasă. 
Adrenalina m-a amorțit. Șocul va lovi la un moment dat, dar 
acum întâmpin cu bucurie durerea, înțepătura zgărieturilor 
distrăgându-mi atenţia de la întunericul din mintea mea. 
Imaginaţia mea merge în profunzimea unor locuri pe care nu mi- 
am dorit niciodată să le vizitez, fricile mele scăpând de sub 
control. 

Ar trebui să fiu acasă, în cazul în care Robin a ajuns cumva 
acolo. Nu are niciun sens să bat străzile când nu am nici cea mai 
mică idee unde ar putea să fie fiica mea. Trebuie să mă așez, să 
trec în revistă ce s-a întâmplat, să vorbesc adecvat cu poliţia. 

La gândul poliţiei, amintirea apelului meu de mai devreme mă 
lovește, isteria mea. Mă vor însemna ca o persoană care face 
necazuri, o pierdere de timp. Va fi dificil să îi conving să ia în 
serios orice le-aș spune. 

Știu măcar ce purta Robin ieri? Trebuie să efectuez o 
descriere pentru poliţie, asta e sigur. Pot să văd acum. 

DISPĂRUTĂ: Fată de zece ani, un metru patruzeci înălțime, 
păr saten, lung până la umeri, ochi albaștri. Robin a fost văzută 
ultima dată purtând... 

Ce? Ce purta? Nu eram cu ea - cum aș putea să știu? Oricum 
nu e Robin în descrierea asta așa de rece și bidimensională. Nu 
spune nimic despre copilul care este ea cu adevărat, caldă, 
iubitoare. Și curajoasă. Așa de curajoasă. A avut de-a face cu 
această mutare peste Atlantic, de la tot ce era cunoscut, 
familiar, toţi prietenii de la școala care era ca o casă pentru ea. 
A trecut peste separarea noastră, toate săptămânile în care nu |- 
a văzut pe tatăl său, mutarea la Londra, școala cea nouă, 
încercarea de a-și face prieteni noi, starea casei vechi... Am pus- 
o pe Robin să treacă prin atât de multe. Nici măcar nu vreau să 
mă gândesc la tot ce se întâmplă acum cu Andrew. 


VP - 221 


Va fi diferit acum. Imediat ce Robin este din nou acasă, înapoi 
cu mine, se va schimba totul. Imi voi pune casa în ordine. 

Hotărârea îmi înlocuiește disperarea. Ajunge cu smiorcăielile 
acum. E timpul să merg acasă și să găsesc o soluție pentru 
rahatul acesta. 

Sunt aproape de stația de autobuz când aud o femeie 
strigând. 

— Sadie, Sadie! 

Este Jessica. Imbrăcată într-un costum de alergare, cu obrajii 
îmbujoraţi. Vreau să o ignor, dar se apropie mai mult, cu mâna 
întinsă. 

— M-am gândit eu că tu ești, spune ea, apucându-mă de 
umăr. 

Mă încordez la atingerea ei nedorită. 

— Mă îndreptam spre casă. 

— Pentru a te întâlni cu cineva la cafea? spune Jessica, și ochii 
ei sunt bulbucaţi de curiozitate. 

— Ceva de genul acesta, spun eu. Oricum, ar trebui să plec. 

Incerc să-i dau mâna deoparte, dar ea mă strânge mai tare de 
umăr. 

— Totul este în regulă? Nu arăţi prea bine. 

Îmi ofer un moment înainte să îi răspund, nedorind să îi arăt 
vreo urmă de slăbiciune, ridicându-mi bărbia împotriva ochilor 
să-i bulbucaţi. 

— Am căzut, spun eu, făcând un gest spre noroiul de pe blugii 
mei din dreptul genunchilor. M-am împiedicat de o piatră din 
pavaj. 

— Ah, bine. Intri să bei o cafea cu Julia, poate? Sau cu Nicole? 

Chipul ei e flămând. Nu m-am gândit la efectul pe care îl va 
avea noua mea prietenie cu femeile acelea. Jessica este 
geloasă. Nici măcar nu pot să mă descurc cu asta acum. 

— Am venit să o văd pe Julia, dar nu e acasă. 

— Ei bine, are destule pe cap în momentul acesta, spune 
Jessica, vârful limbii ei ieșind în afară și umezind colțurile gurii. 
Se apleacă spre mine. Știu că e teribil de populară, dar pare că 
atrage o grămadă de ghinion. Biata ei fiică... 

Nu vreau să mă angajez într-o discuţie absolut deloc. Vreau 
să plec repede cât mai departe de această femeie; chipul ei are 
din ce în ce mai mult un aspect de prădător. Dar nu mă pot 
abţine. Vreau să știu ce vrea să spună. 


VP - 222 


— Ghinion? spun eu încet. 

Atât de încet încât nu sunt sigură că Jessica mă va auzi 
măcar. Dar e concentrată atât de avid asupra mea, încât nu 
ratează niciun cuvânt. 

— Ghinion. Cel puţin, așa i-ar spune unii oameni. Fetiţa aceea 
în pragul morții în spital. Se spune că e posibil ca ea să o fi 
drogat, șuieră Jessica. 

__ Simt respiraţia femeii pe obraz, caldă și stătută, murdară. 
Incerc să mă dau mai în spate, dar gheara se înfige mai strâns. 

— Și bineînţeles, a fost și cealaltă fetiță, Zoe. Ai auzit probabil 
despre asta? 

— Știu că acolo a fost un accident, spun eu. Ce legătură are 
asta cu Julia? 

— Ei bine, ea a fost acolo, bineînțeles. Nu știai? 

— Unde? 

— In vacanţă cu familia lui Zoe. Când s-a întâmplat. Când Zoe 
s-a înecat. 

Un șoc trece direct prin mine. Chipul mi se încordează. 

— O, dragă, spune Jessica, chiar ești palidă, Sadie. Nu știu de 
ce ar trebui să fie un șoc totuși. Unde e Julia, lucruri rele se 
întâmplă. Probabil ai auzit poveștile de la școală. 

Mă uit la ea complet surprinsă, nici măcar nu încerc să ascund 
asta. 

— Școală? Nu, nimic. Nu îmi amintesc nimic. 

— Despre cât de intimidantă era cu toată lumea? Era 
legendară. 

— Nu am auzit niciun cuvânt. Ai în vedere că era cu câţiva ani 
mai mică decât mine totuși - nu aș avea cum să știu. Prietena 
mea spune că a auzit că Julia era intimidată foarte mult. 

Jessica începe să râdă, un sunet de veselie pură. E nevoită să- 
și ia mâna de pe umărul meu pentru a-și șterge ochii, iar eu fac 
un pas în spate. Vreau să mă îndepărtez de ea. 

— Prietena ta greșește, spune ea. Prietena ta greșește foarte 
mult, într-adevăr. Ea a fost o scorpie desăvârșită. Ea și acoliţii 
săi au hărțuit o fată atât de tare încât a plecat - eram prietenă 
cu sora ei mai mică. 

— Atunci, cum de te dai bine pe lângă ea acum? Dacă e atât 
de groaznică? spun eu. 


VP - 223 


Expresia prădătoare de pe chipul Jessicăi dispare, buzele ei 
încordându-se. Își înfășoară braţele în jurul său, încălzindu-se 
împotriva amintirilor. 

— Nu am vrut niciodată să o enervez, spune ea. Mă sperie. 
Am aproape patruzeci de ani, iar Julia Brumfitt încă mă sperie de 
moarte. 

Sunt îngheţată până în măduva oaselor. Încerc să mă dau 
înapoi, disperată să scap. 

— Robin nu e cu tine? strigă Jessica. 

Nu răspund. Mă întorc și continui să merg, îngheţată de 
teroare. 


47. 


Îmi doresc ca autobuzul să se grăbească pe când mă îndrept 
spre casă. Dar când cobor, pașii mei sunt dintr-odată șovăitori. 

Sunt sfâșiată. 

Aproape că mi-e frică să mă grăbesc să văd dacă Robin a 
ajuns. Îmi e teamă că voi găsi casa încuiată și goală așa cum am 
lăsat-o, cu luminile stinse, fără vreun semn de viaţă în ea. 

Dar chiar acum, Robin ar putea să fie în prag, bătând la ușă. 
S-ar putea muta de pe un picior pe altul, supărată că nu sunt 
înăuntru. Mă grăbesc. Nici măcar nu sunt sigură că Robin și-a 
luat o geacă la ea, nu am acordat suficientă atenţie lucrurilor pe 
care le-a împachetat. Îi va fi frig și va fi obosită și supărată. 
Aproape alerg acum. 

Un alt gând vine nepoftit. Dacă ea nu e acolo... Dacă nu e 
nimeni care așteaptă, nicio siluetă mică, nerăbdătoare să mă 
întorc. Pașii mei încetinesc, se grăbesc, încetinesc, până când 
sunt la colțul străzii, în sfârșit, aproape de casă, iar acolo e 
cineva care așteaptă la ușă, o siluetă mișcându-se prin jur, o 
siluetă care știu că este realmente prea înaltă pentru a fi Robin, 
dar încă ar putea fi ea, ar putea fi ea... O rup la fugă. 

Dau buzna pe poarta din față, strigând numele lui Robin cât 
de tare pot. Și o voce îmi răspunde. Dar nu e Robin. 

— Sadie, spune Zora. 

La vederea ei izbucnesc în lacrimi. 

— Nu știu unde este, spun eu. Nu știu unde este. 


VP - 224 


Zora rămâne tăcută, așteptând ca eu să continui, și cu ce e 

mai rău deja spus, restul cuvintelor ies și ele la suprafață. 
e 

Odată ce i-am povestit Zorei tot ce s-a întâmplat, intru în 
acţiune. O sun pe Nicole și o rog să îmi povestească din nou 
seria evenimentelor din acea zi. De asemenea, îmi notez adresa 
din Aldeburgh și o pun să îmi spună exact ce purta Robin când a 
plecat. Nicole pare surprinsă de furia mea, dar îmi răspunde la 
întrebări fără ezitare. O sun pe Julia din nou. Unde dracu” ești? 
Unde dracu' e fiica mea? Sună-mă acum. După asta, stăm la 
masa din bucătărie, încordate de concentrare. 

— Mai e cineva pe care ai putea să suni? spune ea. 

— Nu. Robin și-a uitat telefonul aici. Nu am nicio cale de a lua 
legătura cu ea. 

— Corect, spune Zora. Este timpul să implicăm poliţia. Nu-mi 
pasă ce spune femeia aia despre așteptare, despre cum se va 
rezolva de la sine. Julia ar fi trebuit să o aducă pe Robin aici de 
câteva ore. Nu putem să mai așteptăm. 

Încremenesc pentru un moment. Totul este mult prea real. 
Depășesc momentul. Încuviințez din cap, o dată, și sun la 999, 
discutând cu operatoarea cu forţă și eficiență, mult mai eficace 
decât mai devreme. Ea spune că ofițerii vor veni acasă în 
curând, să mă interogheze, iar apoi apelul se închide. 

Odată acea treabă făcută, frica se întoarce. Este prea mult 
pentru mine, mult prea mult. Mă duc la etaj în camera lui Robin, 
mă întind în patul ei; aproape de perna sa, de ursuleţul de pluș 
pe care l-a lăsat în urmă. Mirosul este liniștitor, cel puţin pentru 
moment, iar eu înfășor plapuma aproape, în jurul meu, 
acoperindu-mă cu urmele pe care Robin le-a lăsat în urmă. Zora 
zornăie vesela la parter, făcând curat, iar eu îmi bag capul sub 
plapumă și mi-l înfășor strâns. Închid ochii, dorind să înlătur 
totul, iar Robin să fie alături de mine. 

e 

Mă trezesc cu mâna Zorei pe umărul meu, o scuturare blândă. 
Camera e întunecată. Mă ridic tresărind. 

— M-am gândit că aș face bine să te trezesc, spune ea. Deși 
am vrut cu adevărat să te las să dormi. 

— Nu ar fi trebuit să mă pun să dorm, spun eu. Nu pot să cred 
că am făcut asta. 


VP - 225 


— E din cauza șocului, presupun, spun ea. Erai ghemuită aici 
de parcă te ascundeai. 

Împing cuvintele ei deoparte și plapuma, ridicându-mă în 
picioare. Mi-am recâștigat puterea din acest moment de 
retragere. 

— Vești? spun eu. Sunt vești? 

— Nimic, spune ea. 

— Poliţia? 

— Nu au ajuns încă. Presupun că încă nu sunt siguri că ea a 
dispărut. 

— Sau că a fost răpită, spun eu. 

— Sau că a fost răpită. 

Zora pare îngrijorată, vocea ei sună plat. La fel de epuizată 
cum am fost eu cu o oră în urmă. 

Mă uit la ea. 

— Mulţumesc, spun eu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai venit și m-ai ajutat. Că ai stat cu mine. Nu aș 
putea face asta de una singură. 

— Nu ar trebui să fii singură, spune Zora. Andrew ar trebui să 
fie aici. 

— Andrew, spun eu. Nici măcar nu m-am gândit la el. Nu pot 
să iau legătura cu el. Am citit povestea aceea pe care mi-ai 
trimis-o, dar nu am nicio idee despre ce se întâmplă. 

— Doamne! De parcă nu era suficient... presupun că ar putea 
să-i explice comportamentul, dacă a fost implicat într-o fraudă... 

Suntem tăcute amândouă pentru o clipă. Știu că un nor negru 
planează imens la orizont, dar chiar acum mă întorc dinspre el. 
Andrew s-a separat singur de noi cu luni în urmă - am plâns 
suficient pentru el, m-am gândit suficient la el. Robin este 
singura persoană din mintea mea. 

Stăm împreună în camera lui Robin și așteptăm în timp ce 
seara cade și noaptea devine mai întunecată. 


48. 


Mă trezesc tresărind. Sunt confuză, mă apucă frica. Am visat 
că am pierdut ceva foarte important și mă smucesc în sus cu un 


VP - 226 


junghi de panică. Durează un moment până mă orientez - sunt 
încă în camera lui Robin, lampa stradală din faţa ferestrei 
luminează portocaliu. Stele de pe tavan luminează în întuneric și 
pot vedea una în colț, verdele ei fosforescent sclipește tăcut 
împotriva luminii de pe stradă. 

Gâtul mă doare din cauza poziţiei în care am adormit. ÎI întind 
într-o parte, apoi în cealaltă, înainte să mă lovească 
conştientizarea completă și să sar din pat, căutându-mi 
telefonul. ÎI ţineam în mână când am adormit la două dimineaţa, 
epuizarea și stresul fiind prea mult pentru mine. Chiar dacă au 
trecut patru ore de când l-am verificat ultima dată, nu e nimic. 

Nicio urmă de Robin. 

Zora e adormită și ea, întinsă de-a lungul peste capătul 
patului lui Robin, picioarele ei atârnă pe podea. 

O motocicletă se turează puternic în timp ce trece de stradă și 
ea se trezește, tresărind în același fel în care am tresărit eu. Se 
uită în jur, chipul său e vlăguit de la somn și șoc. 

Ne privim una pe alta prin strălucirea portocalie. 

— Ceva? spune Zora, iar eu scutur din cap. 

— Nimic. E aproape șase. Trebuie să sunăm la poliţie din nou. 

— Da, spune Zora. Trebuie să ia asta în serios acum. Robin 
este dispărută de aproape douăzeci și patru de ore. 

Rămânem tăcute amândouă, încercând să nu luăm în 
considerare că primele douăzeci și patru de ore când un copil e 
dispărut sunt cele mai importante. 

Zora stă lângă mine în timp ce sun la poliţie din nou, insistând 
foarte mult că dispariţia lui Robin trebuie să fie tratată acum ca 
o urgenţă. Închid, mă întorc spre Zora. 

— Cred că au prins ideea, spun eu. Au promis că vor trimite 
pe cineva aici în foarte scurt timp pentru a-mi lua declaraţii, să 
obţină povestea. Se ocupă de asta. 

— Bine, spune Zora. Asta e bine. Face o pauză un moment. 
Vreo veste de la Andrew? 

— Nimic. 

Sunt tăcută o vreme, trecând prin celelalte probleme pe care 
le-am ignorat, probleme mult prea importante pentru a le mai 
da deoparte. 

— Suntem așteptate la tribunal în această dimineaţă la zece, 
Zora. Sau cel puţin... vocea mea se stinge treptat. O să încerc la 
Andrew din nou. Dar telefonul lui e mort de sâmbătă. 


VP - 227 


Mă mut în camera mea ca să îl sun, nefiind capabilă să mă 
descurc cu o audienţă, chiar dacă e vorba de Zora. Stau exact în 
prag, ezitând un moment înainte de a apela. De data aceasta 
sună, deși nu e niciun răspuns. Mă gândesc rapid, îi las un 
mesaj. 

— Nu știu ce dracu' se întâmplă. Și nu îmi pasă. Robin a 
dispărut. Trebuie să vii aici acum, oriunde ai fi. Fetița ta a 
dispărut și eu nu știu ce să fac. 

Cobor telefonul și stau privind în cameră o clipă. Vechea 
cameră a mamei. Plină de posesiile mamei, kitsch-urile adunate 
în ani de zile, pe care nu le-am băgat în seamă în tot timpul în 
care am stat acolo, preocupată doar să fac din restul casei un 
cămin pentru Robin. Intoarcerea la casa copilăriei mele ar fi 
trebuit să fie un refugiu, un loc sigur, dar s-a dovedit a fi exact 
contrariul. Fiecare zi a fost o luptă împotriva respingerii Lydiei, 
respingerii mele de către mamele de la porțile școlii. Și acum, 
singura persoană care contează pentru mine a dispărut. 

Dacă o primesc pe Robin înapoi - nu, când o primesc pe Robin 
înapoi -, voi începe din nou. Voi ataca testamentul, voi dobândi 
ce îmi aparţine, ce îi aparţine lui Robin. Spintecând totul, tăind 
totul. Eu și Robin ne vom așeza, vom hotărî împreună unde vom 
dori să fim, ce vom dori să facem. Și nimic nu ne va opri. 

e 

— În niciun caz nu pot veni la tribunal, îi spun Zorei. 

Suntem la parter, în bucătărie, bând cafea. Confesiunea lui 
Jeremy răsună puternic în urechile mele și nu pot să nu îi mai 
acord atenţie. Am pus rolul Zorei de avocat consultant 
îndrumător departe de mintea mea, atât de disperată am fost 
pentru susținerea ei, dar nu îl mai pot ignora. 

— Poate te-ar ajuta să faci altceva? 

Mă uit la ea sever. 

— Vorbești serios? Nu aș avea cum. Trebuie să vorbesc cu 
poliția. Dacă se întoarce? Va avea nevoie de mine. 

— Poliţia va fi aici foarte curând, spune Zora. Vei avea timp 
mai mult decât suficient să vorbești cu ei înainte să fie nevoie să 
pleci. 

— Nu sunt sigură... 

— Cred că să te comporţi normal, să te ţii de puţină rutină, s- 
ar putea să nu fie o idee așa de proastă. Putem să mergem 
amândouă. Nu va dura mult să te întorci în cazul în care se 


VP - 228 


întâmplă ceva. Vei avea telefonul - te vor contacta imediat, 
dacă sunt noutăţi. Îmi fac griji pentru tine. Stresul din toată 
situaţia asta... S-ar putea să fie bine să îţi abaţi mintea pentru o 
scurtă perioadă. 

Cad de pe marginea unei stânci, direct într-o gaură 
întunecată. E un zumzet în urechile mele, inima mea bate o 
sincopă rapidă, fiecare bătaie fiind o silabă a numelui lui Robin, 
RO-BIN, RO-BIN. Apoi mă adun. Să intru într-o anumită stare nu 
va fi de ajutor situaţiei absolut deloc. 

— Poate că ar trebui, spun eu. 

— Voi fi acolo dacă devine prea mult. Și vei putea oricând să 
pleci și să te întorci acasă. 

Pentru prima dată de când am conștientizat că Robin a 
dispărut, simt și altceva în afară de teroarea de a nu ști unde se 
află. Simt vinovăţie. Rușine că nu am fost sinceră cu Zora în 
legătură cu găsirea cărţii. Nu am spus nimic la început pentru 
nu eram sigură cum să gestionez asta, iar apoi atenţia mea a 
fost acaparată de toate celelalte, până a devenit prea târziu să-i 
mai spun. Mă îngrijorează ce trebuie să fac, cum să gestionez 
situația mai bine. Subiectul a fost îndepărtat din mintea mea de 
Robin, iar acum e prea târziu. Ar fi trebuit să îi spun imediat. Dar 
dacă e să fiu sinceră, mi-a fost frică să o fac. Speriată că s-ar fi 
putut ca și ea să fie implicată. Că și ea ar fi putut să mă mintă. 
Ar fi trebuit să am încredere în ea, totuși, să îi spun imediat. 

Acum nu știu deloc cum să îi spun. 

e 

Fac duș, mă îmbrac într-un costum. În timp ce mă pregătesc 
iau o decizie. Îi voi spune Zorei, indiferent ce complicaţii va crea 
situaţiei. Imediat ce sunt gata mă duc la parter. 

— Zora, trebuie să-ţi spun ceva, spun eu pe când intru în 
bucătărie. 

Ea se uită la mine. 

— Ce? 

— Îmi pare rău, e ceva ce ar fi trebuit să îţi spun mai 
devreme. Despre Jeremy. 

— Nu sunt sigură că... începe ea să spună, când se aude o 
bătaie în ușă. 

În ciuda faptului că știu că poliţia trebuie să ajungă, nu pot să 
îmi rețin o fărâmă de speranţă, spulberată imediat ce Zora 
deschide ușa și aud sunetul vocilor unor adulți. 


VP - 229 


Cele două femei se așază la masa din bucătărie, prezentându- 
se. Ambele sunt detectivi, una pe nume Hughes, cealaltă, 
Labinjoh. Sunt empatice, blânde, dar e oţel în ochii lor și își iau 
notițe cu un aer care conţine un scop pe care îl găsesc 
convingător. Nu putea să fie un contrast mai puternic cu felul în 
care a fost primit apelul meu în ziua precedentă. 

Le explic ce știu, că Nicole mi-a spus că Julia o aduce pe Robin 
acasă, că au plecat în dimineaţa anterioară și că nu am putut să 
iau legătura cu Julia de atunci. Ele încuviinţează din cap, mai 
notează câte ceva. 

— Unul dintre colegii noștri din Suffolk a fost să vorbească cu 
Nicole, în Aldeburgh, deci cunoaștem cronologia evenimentelor. 
Avem o alertă pe mașina în cauză - facem tot ce e posibil ca să 
o localizăm pe fiica dumneavoastră. 

— E păcat că nu aţi luat mai în serios asta ieri, spun eu, 
cuvintele scăpându-mi înainte să le pot opri. 

Nu vreau să am o atitudine conflictuală, chiar dacă sunt 
furioasă. 

— Avem o transcriere a apelului dumneavoastră la serviciul 
de urgențe de ieri-dimineaţă, spune Hughes, privindu-mă. Vă 
înţeleg punctul de vedere, dar nu erau suficiente informaţii în 
acel moment. 

Imi amintesc de incoerenţa mea pe când vorbeam cu 
operatorul. Detectiva nu greșește. 

— A fost și al doilea apel al meu, totuși. Ar fi trebuit să îi 
acordaţi atenţie atunci. 

Detectivii se privesc reciproc. Labinjoh își drege glasul. 

— A fost un incident în Wood Green. O înjunghiere dublă. 

Nu explică mai departe. Nu e nevoie. Sunt foarte conștientă 
de presiunile bugetului la Poliţia Metropolitană, stresul sub care 
lucrează forțele de poliţie, reducerea numărului de agenţi. 

Încuviinţez din cap. 

— Puteţi să observați că mă aflu sub o tensiune extrem de 
mare. 

— Bineînţeles. Sunt sigură că vom avea mai multe vești foarte 
curând. 

Poliţistele pleacă. E aproape ora nouă. Dacă e să mă duc la 
tribunal, trebuie să plec acum. Zora îmi simte ezitarea. 

— Haide, spune ea. Să mergem. 


VP - 230 


Stau în pragul ușii un moment în plus, nehotărâtă, înainte de 
a inspira profund. Pornim în jos pe drum spre metrou, scanând 
fiecare mașină în parte pe când trece, într-o speranţă inutilă că 
o voi vedea pe Robin în siguranță îndreptându-se spre casă. 


49. 


Pe când călătorim spre Elephant and Castle, grija pentru 
Robin se învârte în mintea mea. Și Zora pare chinuită, are chipul 
tras. Nu spune nimic referitor la comentariul meu de mai 
devreme legat de Jeremy, iar mie nu îmi răsare în minte decât 
atunci când suntem la tribunal. 

Acum zbiară în mine. Nu îmi pasă deloc de Jeremy în acest 
moment, indiferent de rolul meu în apărarea sa. Imi pasă de 
Freya, totuși. S-ar fi putut atât de ușor să fiu eu. Și îmi pasă de 
Zora. Nu vreau să îi fie afectată cariera din cauza aceasta. 

Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât crește furia mea, 
alimentată de tot stresul înăbușit din cauza dispariţiei lui Robin. 
Las-o pe Zora - pe Barbara vreau eu să o văd. Lăsând-o pe Zora 
în urmă, intru cu pași mari în clădirea tribunalului, merg până în 
camera de robe goală. Îmi scot peruca și roba din geantă înainte 
să le îndes înapoi și să mă plimb prin cameră până când ajunge 
Barbara, câteva minute mai târziu. Își înclină capul în semn de 
bună dimineața. 

— Trebuie să vorbim despre întâlnirea de sâmbătă, spune ea. 
Tocmai mi s-a comunicat. 

O privesc pe Barbara într-un fel în care nu am făcut-o 
niciodată, cu disprețul întipărit adânc pe faţă. 

— Ce anume? spun eu. 

— Tatăl lui a trebuit să își petreacă tot weekendul 
convingându-l că nu ar trebui să pledeze vinovat. Nu pot să cred 
ce dezastru ai creat. 

— Ce dezastru am creat eu? Cu siguranţă poţi vedea cât de 
greșit este asta. Ar trebui să pledeze vinovat. Cu siguranţă nu îl 
putem reprezenta. 

Barbara ridică din umeri, fără urmă de scuze pe chipul ei. 

— Maturizează-te, spune ea. Știi că nu așa merg lucrurile. 
Acuzarea trebuie să dovedească vinovăția lui, îţi amintești? Știu 


VP - 231 


că ești emoţională și idealistă, dar serios, gândește-te la asta. El 
are tot viitorul înainte. Fără să menţionez reputaţia tatălui său 
ca judecător. Ar fi un spectacol destul de ieftin să aibă un fiu 
care a comis o infracţiune sexuală. Depinde de acuzare și până 
acum au făcut o treabă foarte proastă, nu ai fi de acord? 

— Pentru că tu conduci curtea într-o direcție greșită, spun eu. 

Vocea mea e suficient de puternică încât câţiva avocaţi care 
tocmai deschiseseră ușa de la camera de robe aruncă o privire 
asupra situaţiei și se retrag, închizând ușa rapid în urma lor. 

— Nu pot să cred că te comporţi atât de nonșalant când e 
vorba de o încălcare uriașă a eticii. 

— Revino-ţi, spune Barbara. Trebuie să priveşti ca un întreg. 
Freya e la fel de vinovată ca el. Ea a făcut prima mișcare. 

— E un copil, Barbara. 

— Vrei să îmi spui că tu nu erai activă sexual în adolescenţă? 
Sunt cu peste douăzeci de ani mai în vârstă decât tine și eu cu 
siguranţă am fost. Aș fi fost recunoscătoare să am pe cineva așa 
matur ca el în preajmă, în loc de acele bâlbâieli groaznice cu 
băieții de vârsta mea. Nu fi așa bleagă în legătură cu asta. 

— Asta e incredibil, spun eu, șuierând cuvintele la Barbara cu 
furie. Nu mai lucrez la caz. 

Barbara râde. 

— Nu că ai fi lucrat prea mult până acum, să recunoaștem. Ti- 
ai petrecut puţin timp trecând prin dovezi, dar asta e tot. Treaba 
ta s-a terminat. 

— Dă-i înainte și apără-l - o vei face fără mine. Hai să vedem 
ce are de spus Consiliul Baroului despre asta. Mă voi asigura că 
Zora știe totul, de asemenea. 

Ochii Barbarei se îngustează. Se uită la mine, o expresie pe 
chipul său care probabil niciodată înainte nu a eșuat în a-și 
exercita puterea. Stau un moment, creierul pulsându-mi cu 
furie, înainte de a-mi apuca geanta și a ieși furtunos din cameră. 

Doar când ușa s-a închis cu zgomot în spatele meu îmi dau 
seama că nu m-am gândit la Robin în ultimele câteva minute. Și 
cu asta, furia îmi dispare, dată din nou la o parte de frica rece. 
Nu ar trebui să fiu aici, susținând o apărare putredă pentru un 
acuzat toxic. Ar trebui să îmi caut fiica. 

Îmi las capul în jos și merg spre ieșirea din clădirea 
tribunalului. Îi văd pe Zora și pe Jeremy, cu un bărbat mai în 
vârstă lângă ei, dar continui să merg, chiar și când Zora îmi 


VP - 232 


strigă numele. Sunt în capătul parcării când simt pe cineva 
trăgând de umărul meu, suficient de tare încât să mă oprească 
din mers. E Zora, cu Jeremy și cu celălalt bărbat în spatele ei. 
Privesc spre bărbatul mai în vârstă și văd asemănarea familială 
clară dintre tată și fiu. Bărbaţi care ar putea fi chipeși dacă ochii 
nu le-ar fi atât de apropiaţi. Brusc, sunt înapoi pe acea alee de 
acum douăzeci de ani, mâinile sale dure pe sânii mei, respiraţia 
lui acră în faţa mea. Lovitura mea grea în boașele lui. Mă uit la 
amândoi cu teroare. 

— Unde mergi? spune Jeremy. 

— Nu mai lucrez la caz. Nu pot să continui să te apăr. 

— Dar... 

— Tu însuţi nu ar trebui să continui să te aperi, îi spun lui 
Jeremy. Dar depinde de tine. Sunt sigură că vei face exact ceea 
ce el îți spune să faci. 

— Stai așa puţin, bolborosește tatăl lui Jeremy. 

— Niciun stai așa puţin, spun eu, scuipând cuvintele. Totul are 
sens, el folosind numele de familie al mamei sale, nu pe al tău. 
Dar așa tată, așa fiu. Tu nu ţi-ai asumat niciodată 
responsabilitatea pentru comportamentul tău de rahat. De ce ar 
face-o el? 

— Nu sunt deloc ca el, spune Jeremy, plin de revoltă. 

— Întreabă-l cum se purta cu ucenicii. Întreabă-l câte fete a 
pipăit în pub. Întreabă-l despre plângerile oficiale, spun eu. 
Haide, întreabă-l. Va spune că nu are nici cea mai vagă idee 
despre ce vorbesc, dar încearcă. Intreabă-l cum obișnuia să se 
comporte în anii nouăzeci. Cum se comportă încă, cel mai 
probabil. 

Furia mi-a dat aripi. Mă înalt deasupra lor, furia trecând prin 
mine pură și rece. 

— Cum îndrăznești să faci astfel de acuzaţii? spune Onorabilul 
Judecător Michael Forest. 

— Aveam aceeași vârstă pe care o are el acum când m-ai 
agresat pe acea alee și am fost nevoită să te lovesc cu piciorul 
în boașe ca să te îndepărtez de pe mine, spun eu, arătând spre 
Jeremy. Îl tratezi ca pe un copil, dar erai destul de fericit să o 
încerci cu mine, nu-i așa? Exhibându-ţi gradul superior asupra 
mea și a celorlalţi ucenici, în toate acele nopți la Temple. Știu că 
nu îţi amintești de mine, dar ţi-am zis să te duci dracului. A 
trebuit să te lovesc puternic ca să scap de tine. Și am fost 


VP - 233 


îngrozită luni de zile că îi vei spune instructorului meu. Nu e 
niciun rahat de surpriză că fiul tău e atât de dizgraţios. 

— Cum îndrăznești? spune Forest. 

Mă întorc și îi arăt degetul mijlociu. 

— Du-te dracului, libidinos de rahat. Am plecat de aici. 

Plec. Zora aleargă după mine. 

— Ce dracu’ se întâmplă? spune ea. Ce s-a întâmplat cu 
procesul? 

— Îmi pare rău, Zora. Apoi fac o pauză. Ai uitat de rahatul ăla? 
Ce mi-a făcut el mie? Ea își întoarce privirea în altă parte. 
Serios? M-ai pune să îi reprezint fiul? Nu pot să cred așa ceva. 

— Știam că ai nevoie de caz, spune Zora. M-am gândit că e 
mai important să te întorci la muncă. _ 

— Ti-am spus că nu am nevoie de mila ta, spun eu. In special 
nu pentru un caz ca acesta. Nu când ei știau că el e vinovat ca 
păcatul de la început. Pun pariu că știai și tu. 

— Despre ce vorbești? spune Zora. 

— Am găsit în casa lui exemplarul din Fanny Hill pe care Freya 
i l-a dat, spun eu. Este atât de evident. 

— De ce dracu' nu mi-ai spus mai devreme? Ai avut la 
dispoziție tot weekendul, spune ea. 

Furia mea se estompează. Ea are dreptate. 

— Îmi pare rău. Totul era prea complicat. Apoi Robin... 

— Vom vorbi despre asta mai târziu, spune Zora. Du-te acasă. 
Rezolv eu. 


50. 


Înainte să ajung prea departe, telefonul meu bipăie. Mă 
opresc imediat să mă uit la el, neatentă la femeia care merge în 
spatele meu, forțată să sară în lateral brusc ca să mă evite în 
ultima secundă, șuierând la mine să fiu atentă la ceilalți oameni. 

Am aproape cincizeci de apeluri pierdute de la tine. Totul e 
OK? M-am dat la fund un timp, dar sunt înapoi - vino să bem o 
cafea dacă ti-ar plăcea. Julia xx 

Trebuie să citesc mesajul de trei ori înainte să pricep ce 
spune. Dar chiar și când am absorbit cuvintele, tot nu pot să îl 
înțeleg. Nonșalanţa din el, felul lejer în care Julia spune că s-a 


VP - 234 


dat la fund, de parcă eu nu am încercat în mod disperat să iau 
legătura cu ea în ultimele treizeci și șase de ore, de parcă poliția 
nu încearcă să o găsească. Nu înțeleg. Toate ostilitățile uitate, 
mă întorc să o prind din urmă pe Zora și îi arăt telefonul. Ea vine 
cu mine imediat, lăsându-i pe Jeremy și pe tatăl său să se certe 
în mijlocul parcării. 

— Trebuie să spui poliţiei, spune Zora, dar eu deja fac asta. 

Imediat ce am închis apelul, comand un Uber, notând adresa 
Juliei. Așteptăm ca el să apară. 

— A spus poliţia că e în regulă ca noi să mergem acolo? spune 
Zora când urcăm în mașină. 

— La dracu' cu poliţia, spun eu. Îmi vreau fiica. 

x 


Taxiul se mişcă încet prin traficul de dimineață. Îmi înfig 
unghiile în palmă atât de tare încât îmi străpung pielea, dar 
durerea aduce un confort ciudat, stigmate ale disperării mele. 

Imediat ce ajungem, deschid ușa mașinii cu putere și sar din 
ea, alergând direct spre intrare. Zora e aproape în spatele meu. 
Lovesc ușa de la intrare și după un moment se deschide. Julia 
stă în coridor, cu o expresie confuză pe chipul său. 

— Unde e fiica mea? spun eu. Ce ai făcut cu fiica mea? 

— Nu știu despre ce vorbești, spune Julia. Ce s-a întâmplat cu 
Robin? 

Mă arunc asupra ei și Zora face un pas rapid pentru a mă 
trage înapoi. Mă zbat puternic pentru un moment, recăpătându- 
mi controlul. 

— Te rog, Julia, spun eu, coborându-mi vocea cu efort. Te rog, 
spune-ne ce ai făcut cu Robin. 

— Nu am făcut nimic cu ea, spune ea. Nu am văzut-o de 
câteva zile. 

— Dar... 

— Uite, aţi face bine să intraţi. Am o mulţime de vecini foarte 
iscoditori, spune Julia, trăgându-ne în interior. Stăm pe coridor. 
Ce se întâmplă? 

— Mi s-a spus că tu o vei aduce ieri pe Robin din Aldeburgh, 
spun eu. Nicole a spus că o aduci acasă. Și am tot așteptat și 
așteptat, dar nimic. Nicio Robin. Și acum tu spui... 

— Îți spun că nu am nici cea mai vagă idee despre ce 
vorbeşti, spune Julia. Îmi pare rău. 


VP - 235 


O privesc atent. Ea pare că e confuză în mod sincer, dar asta 
nu înseamnă nimic. Hainele ei sunt șifonate, părul ei nu e la fel 
de neted ca de obicei, dar ea pare aproape la fel de normală. 
Este ireal, de parcă am visat ultimele zile, întunericul în care am 
fost absorbită de când Nicole mi-a spus că Robin a plecat. În 
orice minut, Robin ar putea fugi pe scări și până la mine, 
strângându-mă într-o îmbrăţișare puternică. 

— Nu asta mi s-a spus, zic eu. O vreau pe Robin. 

Julia începe să vorbească din nou, chipul ei e serios, dar nu 
aud nimic din ce spune. Un bâzâit se aude în urechile mele, o 
presiune puternică și stele dansând în faţa ochilor mei. M-am 
mai simţit în felul acesta și știu ce înseamnă. Sunt pe cale să 
leșin. Clătinându-mă spre scări, mă așez și îmi las capul între 
mâini. 

Zora ţipă acum și Julia plânge, iar sunetul îmi face capul să se 
învârtă și mai rău, mult mai rău. Încep să tip și eu, dar sunt atât 
de ameţită încât nu pot să mă ţin pe picioare, prăbușindu-mă în 
schimb de perete. Anxietatea plutește în aer, absenţa lui Robin 
e ca un ciob de durere înfipt adânc în mine. 

In acel moment, în punctul în care totul ar putea exploda, se 
aud bătăi în ușă. Puternice, insistente, urmate imediat de vocile 
polițiștilor care au fost la mine acasă de dimineață. Deschid 
ochii și observ că sunt trei polițiști în uniforme în spatele lor. Mă 
ridic precaută. 

— Julia Burnet, te arestez pentru suspiciunea de tentativă de 
omor asupra lui Daisy Burnet. Ai dreptul să nu spui nimic, dar va 
dăuna apărării tale dacă nu menţionezi atunci când vei fi 
interogată ceva pe care te-ai putea baza mai târziu la tribunal. 
Orice spui poate fi folosit împotriva ta. Înţelegi ce spun? 

Zora s-a retras, stând lângă mine în dreptul scărilor, iar chipul 
Juliei este șocat și palid, gura deschisă ca pentru a vorbi, însă 
fără a scoate niciun sunet. 

Un alt bărbat și o altă femeie intră pe ușă. Ei poartă costume 
albe de criminaliști. Detectiva Labinjoh i se adresează Juliei din 
nou. 

— Am obţinut un mandat de percheziţie a proprietăţii tale, 
care va avea loc acum. 

O conduc pe Julia afară. Eu și Zora îi urmăm, senzația de leșin 
e înlocuită de șoc. În timp ce poliţia o bagă pe Julia în mașină, 
îmi adun puterea și alerg până la ei. 


VP - 236 


— Cum rămâne cu Robin? Ea neagă că ar ști ceva despre ea. 
Unde e fiica mea? 

— Ancheta noastră este în derulare. Vă vom contacta în 
momentul în care avem informaţii. Între timp, v-aș ruga să aveţi 
răbdare. Vă pot asigura că facem tot ce este posibil să o găsim 
pe fiica dumneavoastră. 

Fac un pas în spate, iar polițiștii urcă în mașină și pleacă cu 
Julia. Sunt aproape în lacrimi. Zora mă apucă de brat. 

— Hai să mergem acasă, Sadie. Haide, hai să mergem acasă. 
Ei știu unde să ne găsească. Și poate Robin e acolo acum. 

Mă uit la Zora, speranţa strălucind evidentă în ochii mei. O 
apuc de braţ și ne împleticim împreună, agățându-ne una de 
alta pentru sprijin. 


51. 


Orele trec. Nu se întâmplă nimic. Stăm jos, ne plimbăm prin 
camere. Sun la poliţie o dată pe oră, în același interval, până 
când mi se spune ferm să încetez. 

— Nu avem altceva decât versiunea lui Nicole, spun eu, 
cuvintele explodând din mine. 

Zora oftează. Nu pot să nu speculez, gândurile se repetă în 
buclă, fără speranţă. 

— Nu are niciun motiv pentru care să mintă, spune Zora. Și 
mai mult, poliţia a verificat totul. l-ai auzit - ne-au spus asta. Au 
fost la cabană. Au verificat cum trebuie. A 

Cuvintele Zorei sunt sigure. Dar tot nu sunt convinsă. In mod 
raţional, înţeleg punctul de vedere al Zorei. Dar dacă poliția nu 
ne-ar fi spus să așteptăm, m-aș fi dus direct ca un glonț să o 
găsesc pe Nicole, să o pun la zid și să o întreb exact ce se 
întâmplă. Poate tot ce a spus a fost o minciună? Poate a 
inventat totul? Poate Julia nici nu a mers la Aldeburgh și nici nu 
le-a văzut pe Nicole și pe Robin? 

Dar nu pot merge acolo în mintea mea. O gaură neagră în 
jurul căreia mă învârt tot timpul. Dacă Julia nu a luat-o pe Robin 
așa cum a spus Nicole, atunci nu am nicio explicaţie pentru 
dispariţia ei, niciun indiciu unde ar putea fi, iar gândul acela mă 


VP - 237 


aruncă într-un vid de disperare pe care nu îl pot suporta nici 
măcar o secundă. 

— Ar trebui să fac ceva de mâncare pentru noi, spun eu, 
încercând să rup cercul de griji. 

N-am mâncat cum trebuie toată ziua. 

Fac ouă jumări, pâine prăjită. Pâinea e mucegăită, dar doar pe 
margini, așa că tai coaja, aruncând părţile stricate la gunoi. Pun 
o farfurie cu mâncare în fața Zorei și mă așez ca să o mănânc 
pe a mea, dar îmbucăturile îmi stau în gât. Reușesc să înghit 
forțat jumătate din porţie înainte de a renunța. 

Zora e la fel. A mâncat puţin din ea, dar cu aceeași lipsă de 
entuziasm, împingând mâncarea în farfurie înainte de a renunţa 
și ea. Adun farfuriile și încep să le spăl. Poate mă va calma puţin 
dacă fac curat. Ar trebui să vorbim despre caz, dar nu mă pot 
convinge să îmi pese. 

Odată ce am terminat spălatul vaselor, mă așez din nou la 
masă și mă uit la telefon. E un mesaj de la Nicole. 

Inapoi în Londra acum - nu am dus-o pe Pippa azi la ore. Hai 
să bem o cafea mâine după ce o las la școală. Mă gândesc la 
tine. Nxx 

Îi arăt Zorei, întinzându-i telefonul fără cuvinte. 

— Ce crezi? 

— Poliţia a fost de acord să o lase să plece din Aldeburgh. 
Dacă ar fi crezut că e ceva suspect, nu era nicio șansă să o lase 
să plece, spune Zora. 

Gaura neagră din mintea mea se retrage puţin. 

— Poate ai dreptate, spun eu. Dar tot nu știm unde dracu’ e 
Robin... 

Vocea mea se sparge, bărbia tremurându-mi. Mi-am pierdut 
controlul. Aplecându-mi umerii, izbucnesc în lacrimi, hohote de 
plâns enorme năpustindu-se din mine. 

Plâng atât de mult încât nu percep bătaia din ușă la început. 
Continuă să bată, totuși, și alerg la ușă ca să le găsesc pe cele 
două detective acolo. 

Le conduc în living, încercând să mă adun puţin, deși probabil 
e evident în ce stare mă aflu. Se uită la mine cu expresii blânde 
din cealaltă parte a camerei pe când se așază în fotoliile antice. 
Mă lupt cu impulsul de a le spune că asta nu e cu adevărat casa 
mea, că o renovez, ca ele să nu mă judece pentru starea în care 


VP - 238 


se află. Nu că le-ar păsa. Vreau doar să întrerup liniștea, să 
păstrez mișcarea în jurul meu ca să nu mă prăbușesc din nou. 

Detectiva Hughes își drege glasul. 

— Cazul a evoluat, spune ea. 

Capul meu se ridică brusc. 

— Nu vă putem oferi mai multe informaţii în acest moment, 
continuă detectiva, dar așa cum aţi auzit mai devreme, 
investigația Juliei Burnet a luat o nouă turnură. Am primit 
anumite dovezi care au schimbat situaţia din jurul fiicei sale, 
Daisy, într-o anchetă pentru tentativă de omor. 

— Ce dovezi? spun eu. 

Cele două se privesc, iar Labinjoh încuviințează spre Hughes 
să continue. 

— Am primit rapoartele toxicologice ale lui Daisy. Arată 
cantităţi considerabile de modafinil și, de asemenea, diazepam. 

— Ce înseamnă asta mai exact? 

— inseamnă că a primit cantităţi nepotrivite de medicamente, 
care nu erau necesare din punct de vedere medical. Modafinilul 
este prescris de obicei pentru tulburări de somn, pentru a 
gestiona stări precum narcolepsia, dar este folosit în mod greșit 
de unele persoane. Este destul de ușor să faci rost de el online. 
Studenţii uneori îl consumă pentru a rămâne concentrați și treji 
perioade lungi ca să poată să termine ce au de făcut. 

— De ce ar lua Daisy așa ceva? spun eu, dar sunt conștientă 
imediat ce o adresez cât de stupidă e întrebarea. 

Hughes este suficient de drăguță încât să nu rânjească. 

— Nu aceasta e ipoteza la care lucrăm noi. Teoria noastră 
este că cineva i-a administrat drogul lui Daisy, probabil într-o 
încercare de a-i îmbunătăţi performanţa școlară. Au avut loc 
examene recente? Sau teste de o anumită importanţă? 

Nu îmi pot controla șocul. 

— Examenul de admitere pentru clasele secundare. Este doar 
un examen la începutul semestrului următor pentru admiterea 
în clasele secundare. Adică, este o școală competitivă, dar să îţi 
droghezi copilul? Asta e o nebunie. 

Mă ridic și merg de-a lungul camerei înainte și înapoi, 
încercând să mă adun. Nu mai pot să stau nemișcată. 

— Diazepamul nu ar fi de folos pentru concentrare, totuși, nu-i 
așa? spune Zora. 

Și ea pare șocată. 


VP - 239 


— Nu, spune Hughes. Exact contrariul. Și aceasta e a doua 
parte a ipotezei. Că tranchilizantul a fost administrat într-o 
încercare de a calma copilul, după o supradoză de stimulent. 

Cuvintele ei cad în liniștea camerei ca pietrele într-o piscină. 
Simt o vibraţie în jurul meu. 

— Cum ai putea să îi faci asta unui copil de zece ani? spun eu. 

După un moment, Zora spune: 

— Asta e îngrozitor, dar ce are de-a face cu Robin? 

Mă așez lângă ea din nou. Frica se înfige în intestinele mele. 

— Am primit dovezi care sugerează că Julia considera aceste 
examene foarte importante, spune Hughes. 

Încuviinţez din cap. 

— De asemenea, am primit informaţia că Robin, fiica 
dumneavoastră, obținea punctaje foarte mari. Este corect? 

— Da, spun eu. Este foarte inteligentă. Îi fac plăcere testele. 
Nu am pus niciun fel de presiune asupra ei, totuși. 

— Nu asta sugerăm, doamnă Roper. Nu vă faceţi griji. Credem 
că ar putea fi o conexiune, totuși. Dacă Julia a crezut că fiica 
dumneavoastră era un fel de concurență pentru Daisy? Aproape 
sigur să Îi ia locul? 

— Sunt sigură că Daisy urma să aibă locul ei în școală, fără 
probleme. 

— Sau poate era un fel de premiu? 

Mă opresc, mă gândesc. 

— Bursa școlară. Există o bursă școlară. Dar cu siguranţă... 

Detectivii fac schimb de priviri din nou. Labinjoh vorbește 
pentru prima dată. 

— Vrem să vă uitaţi la un obiect, să vedeți dacă îl 
recunoașteţi. 

Ea se întinde spre o servietă neagră care este la picioarele 
sale și scoate o pungă de plastic transparentă cu ceva micuţ în 
interior. Recunosc pungile de tipul acela pe care îl folosește 
poliția pentru dovezi la procese și înghit un scâncet. 

Labinjoh își pune o pereche de mănuși de unică folosinţă. 
Introduce mâna în pungă, scoțând obiectul, îl ridică pentru mine. 

Este o jucărie moale. Una mică. O suricată croșetată, purtând 
o vestă verde și pantaloni negri, cu un ac de siguranţă în 
ureche. Jucăria pe care a făcut-o Zora pentru Robin cu atâţia ani 
în urmă, de care nu s-a despărțit niciodată. Mă ridic sărind și 
încerc să o apuc de la ea, dar detectiva o îndepărtează de mine. 


VP - 240 


— Recunoașteţi asta? îmi spune ea. Încă încerc să o apuc. Vă 
rog, nu o atingeţi. Asta ar putea fi o dovadă importantă. 

Mă clatin pe picioare. Simt mâini pe braţele mele, ghidându- 
mă înapoi la locul meu, împingându-mă jos și ţinându-mă. Este 
Zora. 

— Da, spun eu. Da, o recunosc. Este suricata lui Robin. Unde 
ați găsit-o? 

O altă pauză lungă. Un alt schimb de priviri între detectivi. 
Simt acut tensiunea din cameră. 

— În mașina Juliei, spune Hughes. Fix sub scaunul pasagerului 
din față. Era ceva ce Robin avea în permanenţă cu ea? 

— Da, spun eu. Întotdeauna o avea cu ea. 

— Lucrăm la teoria că ar fi căzut cumva și nimeni nu a văzut- 
O. 

— Și unde e Robin? spun eu, foarte încet. 

— Nu știm, spune ea. Dar vă promit, vom afla unde este. 


52. 


Curând după aceea, detectivele pleacă. Mi-au dat instrucţiuni 
ferme să rămân pe poziţii, să nu încerc să fac ceva, fără acuzații 
pe reţelele sociale, nimic. Ele se ocupă de caz - sunt sigure că 
Julia este implicată și vor descoperi unde este Robin foarte 
curând. Încrederea lor pare de nezdruncinat, fără nicio urmă de 
îndoială, dar groaza mea este intactă, de asemenea, simt 
gheare înfipte adânc în mine. Sunt lipsită de energie, totuși. 
Ziua aceasta m-a terminat. 

— Ar trebui să mergi la culcare, spune Zora. 

— Nu pot să dorm. 

— Trebuie să te odihnești, cel puţin. Nu e de niciun folos dacă 
te prăbușești. 

— Presupun. 

— Ai auzit ceva de la Andrew? 

— Nimic, spun eu. Ti-am spus că nu îi pasă. 

Zora nu reacţionează. Nici nu e nevoie. 

— Du-te, du-te și dormi puţin. Te trezesc dacă se întâmplă 
ceva. 


VP - 241 


Mă duc la etaj în camera lui Robin, întinzându-mă pe patul 
mic. Îmi doresc apropierea de fiica pe care o iubesc, nu de 
mama care m-a urât. Dar până când fiica mea va fi acasă, nu 
voi avea niciodată apropierea pe care mi-o doresc. Stau trează 
ore întregi, trasând modele între stelele strălucitoare, în timp ce 
sufletul îmi plânge. 

Adorm în sfârșit, exact înainte de zori, dar sunt trezită de 
bătăi puternice în ușă. Sar imediat din pat, sigură că trebuie să 
fie poliţia, aducând-o pe Robin înapoi la mine. Mișcându-mă 
repede, ratez partea de sus a scărilor și cad cu capul înainte pe 
ele, lovindu-mă de balustradă la baza lor. Stau un moment cu 
piciorul sucit sub mine, înainte să se audă o altă bătaie în ușă și 
Zora să deschidă. Mă ridic în picioare, împleticindu-mă, capul și 
genunchiul îmi zvâcnesc, dar nu îmi pasă, nu contează, am auzit 
vocea Zorei vorbind cu cineva și trebuie să fie Robin, cu 
siguranţă trebuie să fie Robin. 

— Ești bine? spune vocea unui bărbat, iar eu îmi ridic privirea. 

Este Andrew. Nu Robin. lar dezamăgirea mă cuprinde. 

Soțul meu înstrăinat și prietena mea cea mai bună mă ajută 
să ajung la bucătărie. Zora se duce la etaj, murmurând ceva 
despre a-și face un duș. 

Andrew se prăbușește pe scaun, privind în jur. 

— Locul acesta are nevoie de o muncă serioasă. 

— Știu. 

— Dar l-ai făcut confortabil, să știi. Se simte mai mult ca o 
casă acum decât s-a simţit vreodată. Sau ar fi dacă... 

Nu își continuă propoziţia. Nu pot să respir corespunzător, 
aerul e absorbit din cameră de toate lucrurile pe care nu le 
spunem. 

— Nu suntem aici ca să vorbim de îmbunătățirile casei. Ce se 
întâmplă, Andrew? spun eu. Am văzut reportajul la știri, 
arestările. De ce ești aici? 

— Pentru Robin, spune el. Pentru tine. 

— i-o tragi cu acea femeie. Nu îţi mai pasă, spun eu cu voce 
plată. 

— Asta e ceea ce îmi doream să crezi. Ca să pleci. 

— Nu înțeleg. 

— Am vrut să îţi explic. Când am sunat... 

— Corect, spun eu. 


VP - 242 


— Știu că acum cu greu mai contează. Dar sper că va conta în 
curând. Aveam nevoie să vă scot din ţară în siguranţă. Pe tine și 
pe Robin. 

— Ce vrei să spui? 

— E o fraudă mare - ai văzut asta, de la arestări. Au pus mâna 
pe toţi șefii de top. Compania de investiţii e o schemă Ponzi. Nu 
mi-am dat seama la început, dar de-a lungul ultimilor ani a 
devenit din ce în ce mai evident pentru mine. Am adunat dovezi, 
cooperând cu Comisia pentru Bursă și Valori Mobiliare. 

— Nu înţeleg... 

— Ştiam că urma să explodeze. Urmau să fie arestări, o 
mulțime de publicitate. Am crezut că și eu aș putea fi arestat, 
cel puţin la început. Am fost îngrijorat în privinţa vizelor... în 
privinţa a tot ce se întâmpla. 

— Cine dracu' a fost acea femeie, atunci? Toate acele apeluri 
misterioase? 

El se uită la mine rugător. 

— Ea a fost avocata mea. Singura persoană cu care îmi era 
permis să vorbesc despre orice lucru fără să compromit 
investigația. Nu mi-au dat voie să spun nimănui. Moștenirea 
mamei tale... ei bine, în primul rând, bineînțeles că m-am gândit 
că e o idee groaznică. Dar asta a fost înainte să îmi dau seama 
de întreaga proporţie a ceea ce se petrecea la muncă. A început 
să pară din ce în ce mai mult ca un colac de salvare. Și când 
locul pentru Robin a apărut... am știut că nu te-aș fi putut 
convinge niciodată. Trebuia să te fac să mă părăsești - era 
singura cale. 

— Ai făcut toate acele lucruri intenţionat? Să mă îndepărtezi, 
să nu te uiţi la mine în toate acele luni? M-ai făcut să cred că te 
culcai cu altcineva. Că o vei lua pe Robin de lângă mine. 

Andrew încuviinţează din cap, cu chipul palid. 

— Îmi pare rău. 

— Este cel mai rău lucru pe care mi l-a făcut cineva vreodată. 
Cum aș putea să cred ceva din ce îmi spui acum? De ce nu ai 
putut pur și simplu să îmi spui? 

II privesc, e doar de cealaltă parte a mesei din bucătărie, dar 
ar putea, la fel de bine, să fie la mii de mile depărtare. Își pune 
capul în mâini și umerii i se zguduie. Nu fac nicio mișcare ca să îl 
consolez. 

În final își ridică privirea, obrajii îi sunt uzi. 


VP - 243 


— N-am putut. Nu aveam voie să spun nimănui. Am făcut asta 
pentru propriul tău bine, te asigur. Am vrut doar să vă protejez 
pe amândouă. 

Nu e loc pentru această furie acum, dar prin frica pentru 
Robin care mă consumă complet, am o certitudine rece că dacă 
vom trece vreodată de partea cealaltă, cu Robin înapoi la mine, 
va avea loc o răfuială, iar mânia mea va fi puternică. 

Nu mai spun altceva. Nu am niciun interes pentru altceva 
decât pentru locul unde este Robin. Andrew nici măcar nu îmi 
pare real acum; sunt amorțită în faţa oricărei dureri pe care mi-a 
produs-o el, deși știu că în subconștient începe să crească 
gândul că dacă el nu făcea nimic din toate astea, Robin nu ar fi 
fost dispărută acum... 

e 

Zora se întoarce la parter și ni se alătură. Îi explică situaţia lui 
Andrew în timp ce eu continui să îmi verific telefonul. Când ea a 
terminat, stăm așezați pentru ceea ce pare a fi câteva ore în 
plus, liniștea pulsând puternic în jurul nostru. Mă duc în living să 
mă uit pe fereastra din faţă, vin înapoi. Măcar primesc un apel 
de la Nicole. 

— Sunt la spital cu Daisy, spune ea. Ce-ar fi să vii să ne vezi și 
așa putem vorbi cum trebuie? 

li repet conversaţia Zorei. Nu mă uit la Andrew. 

— Nu pot să merg totuși, nu-i așa? Dacă se întâmplă ceva 
aici? Poliţia mi-a spus să stau pe poziţii. 

— Cred că ar trebui să mergi, spune Zora. Ai putea descoperi 
ceva folositor. Promit că te sun dacă apare orice fel de veste. 

e 

Daisy se află în aceeași cameră de spital ca atunci când am 
vizitat-o, aceleași aparate încă bipăie în jurul său, masca 
acoperindu-i faţa. Nicole stă lângă pat, Pippa e cu ea. În 
momentul în care intru în cameră, Nicole sare de pe scaun și 
aleargă spre mine, apucându-mă într-o îmbrăţișare. O cuprind și 
eu. Stăm îmbrăţișate un moment înainte ca Nicole să îmi dea 
drumul. 

— Nu mă voi ierta niciodată, spune ea. Nu ar fi trebuit să o las 
niciodată pe Robin să se urce în mașină cu Julia. Trebuia să îmi 
dau seama în ce stare era Julia. 


VP - 244 


O privesc atent. Acest gând mi-a apărut în minte mai mult de 
o dată - cât de multă vină ar trebui să îi atribui lui Nicole. Dar în 
același timp, lucrurile de care e acuzată Julia sunt de necrezut. 

— Cum s-ar fi putut anticipa, totuși? spun eu. Nu aveai cum să 
știi că Julia era atât de nebună încât să își drogheze propria fiică 
și să încerce să elimine competiţia. 

Pe când spun cuvântul „competiţie”, încep să tremur - 
reducerea lui Robin la asta, doar la o barieră în calea ambiţiei 
altcuiva, care să fie doborâtă după bunul plac! 

Nicole mă îmbrățișează din nou. ` 

— Nu mă voi ierta niciodată, spune ea în părul meu. Imi pare 
atât de rău! 

Stau pe un scaun la capătul patului lui Daisy, lângă locul în 
care stă Pippa. Pippa pare cocoșată și înfrigurată, înfofolită într- 
un hanorac mult prea mare. Strânge ceva în mâini și mă uit mai 
atent ca să văd că este un ursuleț de pluș mic, cu blana tocită 
pe margini. În ciuda propriei suferinţe, inimii mele îi pare rău 
pentru fată. Stă aici alături de o prietenă, inconștientă în spital, 
și așteaptă vești despre alta. 

— Cum ești? o întreb. 

Pippa tresare. Se uită la mine, scurt, apoi își întoarce atenţia 
la ursuleţ, învârtindu-l în mâini. Părul ei e gras, cu urmele 
pieptenului trecut prin el vizibile în apropierea cărării. În timp ce 
privesc, își ridică mâna și începe să își scarpine scalpul, trăgând 
de ceva. În cele din urmă, își coboară mâna și sunt îngrozită să 
văd că în locul în care a scărpinat e o pată sângerândă vizibilă 
acum, întunecată pe părul ei blond. 

— Scalpul tău, spun eu. Sângerează. Eşti bine? 

Pippa se încovoaie și mai mult peste ursuleţul ei, cu o mimică 
chinuită. Nu răspunde. Nicole se mută lângă ea și își pune braţul 
în jurul său, privind-o. 

— E bine, spune ea. Pippa își ciupește puţin scalpul când e 
neliniștită, asta e tot. A fost o perioadă dificilă pentru ea. Pentru 
noi toți. 

Incuviinţez din cap. Nu e nimic ce pot spune ca răspuns. 
Privind-o pe Nicole ţinând-o pe Pippa, îmi vine să plâng. Nu e 
nimic ce îmi doresc mai mult decât să pot să îmi îmbrăţișez și eu 
fiica. Aproape că pot să simt căldura solidă a lui Robin, să îi 
miros părul. 


VP - 245 


Nicole se uită la Daisy. Nu își dă seama că o privesc. Ceva se 
schimbă pe chipul ei, parcă i se ascut trăsăturile. Pentru un 
moment pare complet diferită de ea însăși, mi-e total străină. 
Apoi se întoarce și zâmbește, căldura revenind la fel de brusc 
cum a dispărut, contrastul neașteptat scoțând în evidenţă 
întunericul sumbru care a existat în ochii săi cu o clipă înainte. 

Un bărbat intră în salon cu pași zgomotoși. 

— Paul, spune Nicole. Cum ești? Daisy a fost bine. Nicio 
schimbare. 

Paul. Fostul soț al Juliei. Îl privesc. Îmi amintesc felul în care a 
vorbit Julia despre el, un bărbat nepăsător, insensibil, care a 
tratat-o cu asemenea cruzime, un monstru care a târât-o la 
tribunal, în final, pentru a primi o reglementare financiară 
corespunzătoare pentru ea și Daisy. 

Nu așa se prezintă. Pare relaxat și firesc, un profesor de 
geografie mai degrabă decât rechinul investitor bancar la care 
am fost împinsă să mă aștept. Totuși, pot mai mult decât să 
judec aparențele. El ar putea arăta plăcut, dar asta nu este o 
asigurare asupra felului în care ar putea cu adevărat să fie. Pe 
când înaintează în cameră, pot vedea tristeţe pe chipul său, 
pungi adânci sub ochi de la multe nopţi nedormite. 

— Ea e Sadie, spune Nicole, prezentându-mă. Este mama lui 
Robin. Știi, fata care... 

Nu termină propoziţia. Este evident că nu e nevoie. O 
expresie de simpatie a apărut pe chipul lui Paul și mi-a luat 
mâinile într-ale sale. 

— Îmi pare foarte rău, spune el. Probabil treci prin iad. 

Mă încălzește empatia din vocea sa. El știe prin ce trec eu. 
Chiar dacă fiica lui e aici, în pat, în mod fizic, și ea e pierdută, 
întoarcerea ei la fel de nesigură ca a lui Robin. 

— Îmi pare foarte rău pentru voi amândoi, spune Nicole. 

Paul ocupă scaunul lui Nicole, cel mai aproape de Daisy, iar 
Nicole mi se alătură în capătul patului. Pippa se duce să se 
așeze pe podea în colţul camerei, ridicând o carte. Privesc 
chiorâș cu o curiozitate inutilă. Hard Times. Clipesc surprinsă. 

— Sunt vești? spune Nicole. 

Nu zice în legătură cu ce, dar este clar că se referă la Julia. 

Paul încuviințează din cap. 

— Tocmai am vorbit cu poliția. Perchiziţia casei s-a soldat cu 
găsirea unor pachete de modafinil și diazepam, cu amprentele 


VP - 246 


sale pe ele. Au acuzat-o că i-a administrat droguri lui Daisy. Nu 
pot să înţeleg. Nu aveam nicio idee că era atât de îngrijorată de 
admiterea lui Daisy în clasele secundare. Sau că îi păsa atât de 
mult de bursa școlară. 

— Nimic despre Robin? Nu a spus nimic? izbucnesc eu. 

— Îmi pare foarte rău, Sadie. Nu vrea să vorbească deloc, 
spune Paul, iar bunătatea din vocea lui aproape mă rupe. Dar 
mai e ceva. Verifică și un deces care a avut loc cu optsprezece 
luni în urmă, o fetiţă care s-a înecat. 

Simt că-mi explodează capul. Probabil se referă la Zoe. Jessica 
a spus că Julia a fost acolo. 

— Părinţii nu au fost niciodată complet satisfăcuţi de 
circumstanţele morţii sale. lar Julia a fost în acea vacanţă. 
Acum, că s-a stabilit motivaţia, poliţia o întreabă despre asta. 

— A fost ceva îngrozitor, spune Nicole, cu voce foarte joasă. Și 
Pippa a fost în vacanţă cu ei când s-a întâmplat, deși ea a 
dormit pe tot parcursul evenimentului - Zoe s-a strecurat afară 
din casă în timpul nopţii, ca să exerseze înotul. Asta au 
presupus, în orice caz. 

Devine palidă la acel gând. Apoi își scutură capul, ca pentru a- 
| alunga, uitându-se la Pippa care stă pe podea cu cartea sa. 

— Pippa, scumpo, o să îţi strici ochii citind pe întuneric în felul 
acesta. 

Pippa se ridică, se întinde. 

— Mi-e foame, mamă. Putem să luăm ceva de mâncare? 

— O duc eu jos la cantină dacă vrei, spun eu. 

Deși sunt disperată după informaţii, sunt și mai disperată, 
dintr-odată, să ies de acolo, să mă îndepărtez de toată 
intensitatea emoţiilor. Dacă nu scap din cameră voi exploda, 
presiunea din capul meu e insuportabilă. 

— Oh nu, e în regulă. O duc eu, spune Nicole și se ridică, 
pregătită să plece. 

În acel moment, apare o doctoriţă. Vrea să vorbească cu Paul 
despre Daisy. El se întoarce spre Nicole. 

— Vrei să rămâi cu mine? Nu rețin întotdeauna toate detaliile 
- poate fi puţin copleșitor. 

Nicole se uită de la Paul la doctoriță, la Pippa, apoi la mine. 
Ridică din umeri de parcă e înfrântă, apoi se uită la mine. 

— Te-ar deranja să o duci pe Pippa jos, în cele din urmă? 


VP - 247 


53. 


Pippa e înfometată. Mănâncă întregul sandviș cu şuncă și 
cașcaval înainte ca eu să apuc să mă ating de cafeaua mea și 
aprobă din cap entuziasmată când o întreb dacă mai vrea unul. 
Este deja la jumătatea celui de-al doilea, înainte să vorbească 
pentru prima dată. 

— Mulţumesc, spune ea. Nu am avut timp pentru cină aseară. 
A fost foarte ciudat. 

Nu elaborează, deschizând doza de cola pe care am adăugat- 
o la comandă și bând o înghiţitură mare. O privesc în timp ce 
mănâncă. Chiar dacă Robin a fost prietenă cu ea de la începutul 
semestrului, asta e prima dată când mă uit la ea cum trebuie. 
Mereu se pierdea în fundal când Robin și Daisy erau în preajmă. 
Amuzant, aproape, că cea în care sclipea viața cel mai puţin 
este, în acest moment, cea care are cea mai multă. Mă 
cutremur la gândul acela, frica pentru Robin copleșindu-mă încă 
o dată. 

— Sâmbătă a fost o zi distractivă, spune Pippa. Mi-a plăcut să 
o am pe Robin în preajmă. Mi-a părut rău când m-am trezit și ea 
nu mai era acolo. 

Clipesc. Nu pot să cred că nu m-am gândit să o întreb pe 
Pippa mai devreme despre asta. Stresul mă face să fiu lentă, 
stupidă. 

— Ce crezi că s-a întâmplat, Pippa? spun eu, cât de blând pot. 
Ai vreo idee? 

— Chiar nu știu. Ne-am petrecut toată ziua alergând pe plajă, 
plimbându-ne în sus și în jos cu bicicletele. În sfârșit, nu aveam 
de învățat. Apoi am luat cina, iar Robin a adormit și mama a 
cărat-o până în pat; eu am mers la culcare, iar când m-am trezit, 
ea nu mai era acolo. 

Adormită pe canapea. Acela a fost momentul când Nicole a 
făcut poza și mi-a trimis-o. Neobișnuit pentru Robin, totuși. Dar 
nu imposibil. 

— Îți amintești să o fi văzut pe Julia? spun eu. 

Pippa are o privire goală. 

— Mama lui Daisy? îmboldesc eu. 


VP - 248 


— O, da. A luat cina cu noi. Mama spune că a plecat devreme 
de dimineaţă. Înainte să mă trezesc și să văd că și Robin a 
plecat. 

Nimic nou. Nimic care să arunce vreo lumină asupra situației. 

— S-a întâmplat ceva neobișnuit cât a fost ea acolo? Ceva, cât 
de cât? întreb eu, nefiind dispusă să renunţ la speranţa că fata 
ar putea avea în cele din urmă vreun indiciu care să conducă la 
locul unde e Robin. 

Pippa ridică din umeri. 

— A fost o zi foarte distractivă, spune ea din nou. Mama chiar 
ne-a lăsat să mergem în casa secretă. 

O pauză lungă, chipul Pippei se îmbujorează încet, lacrimi 
apărând în ochii ei. Își ridică doza de cola, dar mâinile îi tremură 
și scapă doza care cade într-o parte pe masă, vărsând ce a mai 
rămas în interior. Pippa apucă o mână de șervețele și încearcă 
să șteargă, dar pare incapabilă să facă asta, mizeria 
împrăștiindu-se și mai mult. 

— Ce e casa secretă, Pippa? spun eu. 

Lumea s-a oprit din mișcare în jurul meu. Toată lumea a 
dispărut, mai puţin fata din faţa mea, iar dâra lungă și 
întunecată de lichid de pe masă, picură încet pe podea. 

— N-ar fi trebuit să spun nimic. Este un secret. 

— Promit că nu voi spune nimănui, spun eu. Dar eu iubesc 
secretele. În special casele secrete. Sună foarte interesant. 

Ușurel, ușurel... 

— Mama a găsit cheia, în sfârșit, spune Pippa. Lipsea de mulți 
ani. Aproape atât de mulţi câţi am eu. Dara găsit-o și am intrat 
toate și ne-am uitat, dar am ieșit repede afară pentru că era 
plină de muște moarte. 

— Unde este locul acesta? 

— Promiţi că nu vei spune? zice Pippa. 

— Promit, spun eu. 

Nu am nicio intenţie să ţin această promisiune. Nimic nu e 
mai important decât Robin. 

— Te rog, spune-mi unde este. 

— Este în spatele casei noastre de la mare. Seamănă cu un 
garaj, dar nu e. E ca o căsuţă înăuntru. 

Foarte atentă, verific dacă Pippa mai vrea ceva de mâncat 
sau de băut. O duc la etaj, fără să o grăbesc, fără să fac ceva 
care să arate că ceea ce a spus ar avea cea mai mică 


VP - 249 


importanţă, vorbind cu ea despre teste, și Crăciun, și orice alt 
subiect la care mă pot gândi în timp ce așteptăm liftul, 
păstrându-mi vocea blândă și calmă. Pare să funcţioneze. Pippa 
vorbește cu mine tot drumul până la etajul al șaptelea, unde i-o 
predau lui Nicole. 

— Mă duc acasă acum, spun eu. Andrew mi-a dat mesaj și 
pare că e îngrozit. Trebuie să plec și să fiu cu el. 

— Dar nu am apucat să vorbim, spune Nicole. 

— Ce-ar fi să vii mai târziu? 

Mă retrag din cameră, încercând să nu pară că mă grăbesc. 
Nicole îmi zâmbește, îmbrățișând-o pe Pippa strâns - modelul 
unei prietene iubitoare, unei mame iubitoare. Nu îmi doresc 
nimic mai mult decât să cred că ea este la fel de bună pe cât 
pare, dar fiecare instinct pe care îl posed îmi spune să ies de 
acolo, acum, și să aflu ce dracu' e cu casa aia secretă. 

Și Paul îmi zâmbește, un zâmbet prietenos, apoi vine și mă 
îmbrățișează repede. 

— Îmi pare foarte rău pentru fiica ta, spune el. Mă gândesc la 
voi toţi. Îmi doresc să se întoarcă în siguranţă. 

Mă uit la silueta mică din pat. 

— Și eu mă gândesc la tine, spun eu. 

Din momentul în care ies pe ușă, alerg direct spre lift. 


54. 


Sun la poliţie pe drumul spre casă, spunându-le că am 
informaţii esenţiale. lau în serios ce le spun. Și după o călătorie 
care durează doar câteva minute, dar se simte precum ore 
întregi, sunt în sfârșit acasă, intru pe ușă și mă trezesc faţă în 
faţă cu defectivele Labinjoh și Hughes, iar Andrew și Zora apar 
din spatele lor. 

— Tocmai am vorbit cu fiica lui Nicole, gâfâi eu. Spune că 
există o parte separată de casă. O parte ascunsă. A numit-o 
casă secretă. Aţi verificat acolo? 

Se uită una la alta, înapoi la mine. Hughes vorbește. 

— Nu pot să spun că am făcut-o, spune ea. Informaţia asta n- 
o aveam. 

— Dar nu credeți că merită verificată? Poate Robin e acolo. 


VP - 250 


Se uită una la alta din nou. 

— Totul pare cam prea subţire, spune Labinjoh. Dar... 

— Subţire? Ce dracu’ e subţire la asta? Am crezut că ați spus 
că nu veţi lăsa nicio piatră neîntoarsă. 

— Dacă mă lăsaţi să termin, spune Labinjoh, vom da un 
telefon la poliţia locală acum. Și vom merge și noi până acolo. 
Doar în caz de ceva. 

Sunt atât de nervoasă încât deschid gura să ţip la ea înainte 
să conștientizez ce a spus. 

— O, bine, spun eu. Veţi merge. 

— Vom merge acum. 

Ele se îndreaptă pe alee, hotărâte. Dintr-odată alerg după ele. 

— Pot să vin și eu? spun, încercând să nu le implor. Dacă 
Robin e acolo, va avea nevoie de mine. 

— Urcaţi, spune Hughes, făcând un gest spre partea din spate 
a mașinii lor fără însemne, un sedan care nu se remarcă prin 
nimic. 

Fără ezitare, fac ce mi s-a spus, trântind portiera în urma 
mea. 

e 

Mașina poate fi obișnuită ca înfățișare, dar este evident că i-a 
fost făcut ceva pentru a-i mări performanța. Labinjoh conduce 
rapid, tăind traficul din nordul Londrei, alunecând pe North 
Circular și intrând pe A12 aproape fără probleme. Hughes îmi 
cere să-i spun încă o dată tot ce a declarat Pippa, iar ea repetă 
informaţia în telefonul său. 

— Este o lipsă de personal acum, spune ea. A avut loc un 
incident în Ipswich, o explozie într-o fabrică. Toată lumea e la 
datorie acolo - posibile decese. Va trebui să ne grăbim. 

Fără avertizare, Labinjoh pornește sirenele. Sunt împinsă în 
spate în scaun în timp ce viteza crește, din ce în ce mai tare. Nu 
eram sigură că iau asta în serios. 

Greșeam. 

Azvârlită dintr-o parte în alta pe când frânăm brusc prin 
interminabilele sensuri giratorii, încerc să mă ţin strâns de 
mașină cu mâna stângă și de telefon, cu mâna dreaptă. Pe când 
facem o mișcare laterală la o cotitură spre dreapta peste o 
autostradă cu două benzi, telefonul vibrează în mâna mea. Mă 
uit la ecran - un mesaj de la Nicole. Încerc să deschid mesajul, 
dar mașina se trage într-o parte fără avertizare ca să 


VP - 251 


depășească un tractor, iar telefonul zboară din mâna mea în 
cealaltă parte a mașinii, nemaiputând să îl ajung. 

Suntem acolo, totuși, aproape acolo, și trecem de un teren de 
golf, o stradă lungă cu case, o biserică în stânga. Abia am timp 
să asimilez totul înainte să frânăm pe un drum principal și să 
facem la dreapta pe lângă un pub, pe un drum rezidenţial 
îngust, pe malul mării. Oprim în dreptul unui alt pub, aproape de 
intrarea pe o alee. 

— Aici? spun eu. 

— Aici, spune Labinjoh. 

Intre pub și alee este o clădire mică. Pe toată lăţimea ei este 
o ușă de garaj din lemn, o ușă mai mică este tăiată în ea, dar 
structura are un zid jos în faţa ei, în spatele căruia sunt aliniate 
câteva coșuri de gunoi, blocând întreaga intrare. Stăm un 
moment uitându-ne la ea înainte ca Hughes să se împingă în 
poartă și să dispară pe alee. Un strigăt se aude câteva secunde 
mai târziu. 

— Mai este o ușă aici, spune ea. 

Labinjoh fuge după ea, iar eu sunt foarte aproape. În capătul 
aleii, în spatele casei care presupun că îi aparţine lui Nicole, e o 
ușă laterală care duce în clădirea mică cu ușă de garaj. 
Detectivele o împing cu rândul, dar nu se clintește, și nici nu 
vine vreun răspuns când ele întreabă dacă e cineva acolo. Țip și 
eu, strigând numele lui Robin, cu o voce aflată la limita 
disperării. 

Detectivele renunţă la ușă și se întorc la mașină. Eu mă mut 
mai aproape luându-le locul și împingând în ușă de câteva ori, 
lovindu-mi pumnii de lemn, până ce poliţistele se întorc și mă 
îndepărtează din calea lor, pe alee până în dreptul drumului 
principal. Hughes cară un berbec manual mic, tipul acela pe 
care l-am văzut doar la televizor în dramele polițiste. Strigă o 
avertizare, aleargă și îl leagănă în ușă o dată, de două ori, iara 
treia oară, ușa este deschisă și noi ne repezim înăuntru, în timp 
ce berbecul cade la pământ cu zgomot. 

Hughes este prima, Labinjoh imediat în urma ei. Eu sunt în 
spate. Dar când o aud pe Hughes strigând, mă arunc înainte, 
împingând-o pe Labinjoh din calea mea, și o urmez pe Hughes 
pe câteva trepte ca să o văd îngenunchind pe podea lângă o 
grămadă de zdrenţe. O grămadă de zdrențe înconjurate de sute 


VP - 252 


de muște moarte. Grămezi de muște, mai multe decât am văzut 
vreodată în viaţa mea adunate la un loc în felul acesta. 

Mă concentrez pe lucrul greșit. Muștele nu contează. Pentru 
că Hughes face ceva cu grămada de zdrențe, le dă la o parte, 
ridicând pături și fâșii de material, împinge toată grămada în 
spate și se apleacă, iar acum văd ce a găsit. 

Pe cine a găsit... 

Alerg acolo și îngenunchez în dreptul ei, lângă fiica mea, pe 
când ea zace pe podea și buzele ei sunt albastre, încep să 
suspin, un sunet puternic, pe când mă întind și apuc mâna lui 
Robin. 

Este rece. 


MAI TÂRZIU 


Sunt la fel de rece ca un cadavru. 

Florile sunt albe şi sicriul e alb, de asemenea, cu floricele roz 
pictate peste tot. l-ar fi plăcut. Drăgut, așa cum a fost ea. O 
lacrimă alunecă pe obrazul meu. Alta. Nu pot să îmi amintesc un 
timp în care nu am plâns. 

Îmi strâng mâinile împreună pe când încep citirile: lar lisus a 
zis: Lăsaţi copiii și nu-i opriţi să vină la Mine. Copiii suferă. Cât 
de mult suferă ei! Fortati să cânte și să danseze la comandă, să 
trăiască speranțele părinților, visurile lor. Să le rezolve toate 
eșecurile. 

Îmi pare rău, îmi pare foarte rău. 

Mă uit la florile presărate peste cutia albă, pictată. Fără crini, 
cu petalele ceruite grele și extrem de dulci, ci cu floarea- 
soarelui strălucitoare, veselă, frezii, picături de iederă verde 
împletită printre flori, sclipind pe vopseaua albă, un parfum 
delicat răspândindu-se în biserică. Toate florile ei preferate. 

Citirile se opresc și cântecele religioase se opresc și acum nu 
este nimic care să împiedice banda rulantă să împingă sicriul în 
flăcări. Ei adună florile, așezându-le cu grijă pe podea, iar eu 
vreau să tip la ei să se oprească, nimănui nu îi pasă de flori, 
doar scoateți-o din cutie, scoateți-o! 

Nu tip. Îmi mușc buza atât de tare încât sângerează. 

Cortina se trage înapoi, sicriul înaintează prin gaură. 


VP - 253 


Cortina se închide. Mirosul freziilor se oprește în gâtul meu. 
Mă ridic, ies afară din crematoriu, în lumina soarelui, 
strălucitoare și caldă, dar ochii îmi sunt întunecați, mă împiedic, 
cad. 


55. 


— Știu că ai alte lucruri în minte, îmi spune Zora la telefon 
ceva timp mai târziu. Dar m-am gândit că ai vrea să știi ce s-a 
întâmplat cu procesul. 

Ridic din umeri. 

— A pledat vinovat. Pentru fiecare acuzaţie. A fost zarvă în 
sala de judecată. 

— Corect, spun eu. Corect. Ei bine, asta e ceva. Nu am crezut 
că va avea curajul. 

Pare că toate astea s-au întâmplat într-o altă viață. 

— A mers în boxa martorilor să depună mărturie și în loc să 
spună ce am repetat, a spus curţii că totul e adevărat. 

Ceva se rotește în interiorul meu, un mic junghi de emoție. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Judecătoarea a întrebat dacă își schimbă pledoaria, și el a 
spus că da. De asemenea, a strigat către întreaga curte că tatăl 
său și consilierul juridic al reginei l-au făcut să își susțină 
pledoaria de nevinovat atât de mult timp. 

— Uau, spun eu. 

Aproape îmi pot imagina scena, chipurile lor roșii, maronii de 
furie, integritatea lor profesională sfărâmată în bucăţi. 

— Nu am știut nimic despre asta, să știi, spune Zora. Vreau să 
fiu absolut clară cu tine în privința asta. Nu aș fi condus 
niciodată o apărare pe acel temei. 

— Știu, spun eu. Jeremy a spus că tatăl lui a fost principalul 
instigator. Nu că Barbara ar fi făcut ceva să contracareze asta. 

— Iși protejau oamenii, spune Zora. Cu lipsă de integritate. 

— Biata fată, spun eu. 

— Da, biata fată. 

Suntem amândouă tăcute un moment. Mă gândesc la Freya, 
cât de curajos a depus mărturie. Apoi inspir. 


VP - 254 


— Îmi pare rău că nu ţi-am spus că am găsit cartea. A fost 
incredibil de stupid din partea mea. Trebuia să fi gândit mai bine 
de atât. A fost totul foarte... dificil. Amintindu-mi de acel 
weekend îngrozitor, îmi reprim un tremur. Deci ce se întâmplă 
acum? spun eu. 

— Va fi condamnat în câteva săptămâni. Și am făcut o 
plângere la biroul tău și la Comisia de disciplină în legătură cu 
felul în care a fost gestionat cazul. Sincer, sunt îngrozită. 

— Bine. 

— Va trebui să își conducă propria reducere a sentinţei. Sau 
să găsească pe altcineva. Nu mai lucrăm la caz, spune Zora. O 
altă pauză. Nu știu care sunt planurile tale pentru muncă, Sadie. 
Dacă vrei să te întorci la acel birou. Sau dacă ai fi interesată de 
o slujbă la noi. Dar noi avem nevoie mereu de oameni buni. Sunt 
o mulţime de oportunităţi de procese și ar putea fi mult mai 
flexibil pentru tine. În orice caz, i-am spus lui David că 
intenţionez să te angajez cu fiecare ocazie posibilă. 

Cântăresc asta un moment, o pun deoparte. O să mă gândesc 
la asta în timp. Nu acum. 

— Ce s-a întâmplat cu Freya? întreb eu. Ai văzut cum a 
reacţionat? 

— Am auzit-o plângând în galeria publicului, spune Zora. M- 
am uitat în jur și am văzut-o. Ceva ce s-ar putea să îţi facă 
plăcere să auzi, totuși. Mama ei era cu ea, îmbrăţișând-o. Cred 
că ele ar putea să fie foarte bine. 

— Bine, spun eu. Sunt pe cale să închid, dar apoi mă opresc. 
Zora, vreau doar să îţi mulțumesc. Pentru tot ce ai făcut. Ai fost 
o prietenă fantastică. Nu știu când mă voi putea revanșa, dar 
mi-ar plăcea să lucrez cu tine. Dar putem să ne asigurăm că nu 
vom mai reprezenta alţi nesimţiţi? 

Zora râde. 

— Ştii că nu pot să îţi garantez asta. 

— Adevărat. Foarte adevărat. 


56. 


Robin se mișcă. Începe să se trezească. Mă întind lângă ea, 
privindu-i chipul în timp ce ea se trezește treptat. A dormit în 


VP - 255 


patul meu de când am adus-o acasă de la spital, deși a început 
să se descurce singură puţin mai bine. Incă nu s-a întors la 
școală, deși spune că e aproape pregătită. 

Simt căldura prezenţei sale ca pe o alinare. Nervii mei sfâșiați 
încep să se vindece, iar nivelul de cortizol a coborât la normal. 
Un instinct de mamifer, această nevoie de a fi într-o haită, spate 
în spate în timpul nopţii. Câteodată stau trează în întuneric 
ascultând-o pe Robin respirând și îmi imaginez cum ar fi putut 
să fie în acea dependinţă întunecată. Robin nu vorbește despre 
asta, nu își poate aminti. Sau nu vrea să își amintească. Sper că 
nu s-a trezit deloc cerând alinare, căutându-mă și negăsind pe 
nimeni acolo. 

Am citit despre un experiment odată, pui de maimuţă 
înlăturați de lângă mamele lor și întemnițați alături de o 
structură de sârmă ca înlocuitor, nemișcată și neatinsă de 
plânsetele lor. A tăiat în mine adânc; plânsetele puilor de 
maimuţă erau atât de puternice în mintea mea încât era 
asurzitor. Propria mea mamă era atât de dură, atât de 
inflexibilă. Încercam din când în când să vorbesc cu ea, să o fac 
să mă observe. Dar am fost mult prea des o dezamăgire, 
niciodată suficient de bună. Mama mea și-ar fi putut petrece 
săptămâni întregi în aceeași casă cu mine, gătind pentru mine, 
spălându-mi hainele, dar neprivindu-mă nici măcar o dată în 
ochi. 

e 

Odată ce Robin e trează complet, ne îmbrăcăm și urcăm la 
etaj în fostul meu dormitor. Este timpul. Am discutat în seara 
anterioară. Vom fi rapide, brutale. Are cea mai bună vedere din 
toată casa, de sus, de sub streșini. Mă uit peste grădină, la 
ghivecele de ciclamă strălucitoare pe care le-am plantat pentru 
iarnă. Vor fi narcise acolo când va veni primăvara, brândușe și 
ghiocei. Perfecte pentru Robin. Vom revendica spaţiul, vom rupe 
hegemonia urii. Și nu durează mult să terminăm treaba pe care 
am început-o cu toate acele săptămâni în urmă. 

— Vreţi să duc gunoiul acela jos? întreabă Andrew în timp ce 
urcă scările. Am scăpat deja de patru saci din camera ta. 

Îi înmânez mizeria pe care am strâns-o până acum și îl ascult 
în timp ce își croiește drum spre ușa de la intrare cu pașii săi 
grei pe scări. Camera ta, a spus. El încă stă pe canapeaua din 


VP - 256 


living. Este în beneficiul lui Robin ca el să fie aici, asta e tot. Asta 
e ceea ce îmi spun mie însămi, în orice caz. 

Robin a răscolit prin sertare în celălalt capăt al camerei. Am 
trecut peste groaza noastră iniţială faţă de ceea ce a făcut 
Lydia, descoperind că e aproape amuzant acum. 

— Probabil a zdrobit bucata asta cu un pantof sau ceva, spune 
Robin, arătându-mi capul de plastic sfărâmat al unui bebeluș de 
jucărie. Unul din ochi a dispărut complet, celălalt atârnă din 
orbită într-un unghi alarmant. Este uimitor. 

Continuăm să muncim în liniște. Găsesc niște pagini din 
Tărâmul monștrilor care sunt mai mult sau mai puţin intacte și 
încerc să le pun împreună, gândindu-mă la cât de fericită aș fi 
fost să mă aflu într-o casă unde aș fi fost iubită. 

— Mamă, spune Robin, întrerupându-mi concentrarea. Mamă, 
spune ea din nou. Uită-te la asta. 

Îmi ridic privirea. Ţine o cutie veche de pantofi. 

— Ce e aia? 

— Era în sertarul de jos. Nu e distrusă deloc. 

— Uau, probabil singurul lucru întreg din această cameră, 
spun eu și râdem amândouă. 

Robin își croiește drum peste podeaua murdară, îmi 
înmânează cutia și ne uităm împreună la ea. 

— Imi e aproape frică să mă uit înăuntru, spun eu. Ce crezi că 
va fi? O broască râioasă moartă? Un deget despicat? 

— Poate că e o inimă de bou plină de cuie, așa cum obișnuiau 
să facă vrăjitoarele, spune Robin, făcând niște ochi rotunzi și 
înspăimântători. 

Este tentant să o las, să o arunc direct într-un sac de gunoi și 
să nu mă mai gândesc la ea niciodată. Dar știu că gândul la ea 
mă va bântui. Inspir profund, încercând să mă calmez. Cunosc 
foarte bine profunzimile răutăţii mamei mele, dar acum nu mai 
poate face nimic care să aibă puterea să mă rănească. 

— Haide, mamă, termină odată cu ea, spune Robin, iar eu mă 
încurajez și ridic capul. 

— O, spun eu. Și din nou „o”. 

Mâna îmi zboară la gură să o acopăr și rămân fără suflare. 

— Ce este? spune Robin. Dă-mi să văd. 

Bagă mâna în cutie și ridică o păpușă matrioșka pe care mi-o 
amintesc în ciuda atâtor ani care au trecut. Am privit-o pe 


VP - 257 


mama  zdrobind-o în bucățele, tendoanele din gâtul ei 
încordându-se cu forță pe când mânuia ciocanul. 

— Am crezut că ai spus că a spart-o, spune Robin. 

Păpușa a ieșit din cutie într-o bucată. O iau de la ea și îmi trec 
degetele peste îmbinări, micile pete de lipici. 

— Probabil că a reparat-o, spun eu, iar în aer se simte o undă 
cumva, o relaxare. 

— Asta va fi o cameră drăguță, spune Robin și stă aproape de 
mine și mă îmbrățișează. 

e 

— Îmi pare rău, spune Andrew, mai târziu în acea zi. 

ÎI privesc. 

— Ştiu. 

— Crezi că vei putea să mă ierți? 

Continui să îl privesc, iar el mă privește înapoi. Ne susţinem 
privirea pentru mult timp. 

e 

— Te vei întoarce la birou? întreabă Andrew, și mai târziu. 

— Unul dintre noi va trebui să câştige bani, spun eu. Acum te- 
ai dovedit informator, ai făcut ca șeful tău să fie arestat și ţi-ai 
pierdut viza de muncă. 

— Putem să ne descurcăm, spune el. Este timpul tău acum. 
Sunt aici. 

— Nu sunt sigură, repet eu. Nu știu nici dacă vreau să stau 
aici. Fac un gest spre bucătărie. Nu că ne-am putea întoarce în 
Statele Unite. 

— Peste cadavrul meu. În orice caz, chiar dacă am putea, nu 
sunt sigur că Robin va permite ca asta să se întâmple, spune 
Andrew. 

Râde. După un moment, râd și eu. 

— Ce e așa amuzant? spune o voce din living, apoi Robin e 
acolo, în fața noastră. 

Încă palidă, încă puţin sub greutatea normală, după timpul pe 
care l-a petrecut în spital. Dar e bine. Complet bine. 

— Mama ta sugerează să ne mutăm înapoi în America, spune 
Andrew. Nu eram sigur că tu vei fi de acord cu ideea. 

— În niciun caz! spune ea. Nu mă mut din nou. Îmi place aici. 
Îmi place școala. Putem să rămânem? 

Îi privesc pe amândoi și zâmbesc. De parcă nimic din toate 
acestea nu s-a întâmplat. Umbra s-a îndepărtat de Robin, deși 


VP - 258 


eu nu cred că voi fi liberă de ea vreodată. Atingerea mâinii lui 
Robin atât de rece pe a mea, în urmă cu toate acele săptămâni, 
încă se păstrează pe pielea mea. 

e 

Totul s-a derulat atât de repede după ce am găsit-o pe Robin, 
încât mi-a luat o vreme să procesez ce s-a întâmplat mai exact. 
O ambulanță a venit și a fost urcată în ea. Din cauza 
temperaturii scăzute a corpului și a urmelor de sânge de pe 
capul ei, inițial am fost convinsă că e moartă, dar un puls slab a 
fost descoperit. l-a luat câteva săptămâni să își revină complet, 
în orice caz, și ca tranchilizantele care i-au fost administrate să 
își croiască drum afară din organismul său. 

— Dacă o găseaţi puţin mai târziu, ar fi fost prea târziu, mi-a 
spus unul dintre doctorii din spital. Sau dacă i-ar fi fost 
administrat puţin mai mult. A fost norocoasă, având în vedere 
toate circumstanţele. 

e 

O privesc acum, sărind în jurul casei cu Andrew. Foarte 
norocoasă, într-adevăr. Nu ca biata Daisy. Inmormântarea ei a 
fost unul dintre cele mai triste evenimente la care am participat 
vreodată. Mi s-a frânt inima să îl privesc pe Paul în faţa 
crematoriului. Cu capul plecat cu disperare, Nicole, lângă el. Se 
apropie, Nicole și Paul. Pare că îi aduce ceva consolare. 

Nu pot să îmi imaginez cum se poate simţi Julia. Dar nimic în 
legătură cu ea nu are sens. Este de neimaginat că cineva ar 
putea să fie atât de stăpânit de ambiţie pentru copilul său încât 
să fie pregătit să omoare competiția. Dar asta e exact ce s-a 
întâmplat. 

Julia este momentan în custodia poliţiei, acuzată de uciderea 
din culpă a lui Daisy și de privarea de libertate și tentativa de 
omor a lui Robin. Mesajul lui Nicole către mine în momentul în 
care am găsit-o pe Robin în casa secretă a fost trimis ca să îmi 
spună că pierduse cheile de la clădire; Julia vizitase casa cu 
câţiva ani în urmă și știa de camerele din spate. Probabil i-a 
furat cheile când a avut ocazia. Nicole nu s-a gândit să 
menţioneze asta înainte - pur și simplu nu i-a trecut prin cap că 
Robin ar putea fi ascunsă acolo. 

Fibre din hainele pe care le purta Julia au fost găsite de 
criminaliști peste toate hainele lui Robin, amprentele sale pe 
cheile care au fost găsite în cele din urmă în geanta Juliei și pe 


VP - 259 


un pachet de tranchilizante din aceeași gamă cu cele folosite 
pentru a le droga pe Daisy și pe Robin, aruncat în gunoiul din 
afara casei Juliei, cu numele său pe etichetă. 

Julia pledează vinovat pentru omorul din culpă al fiicei sale, 
mi-a spus poliţia. Ea spune că e devastată, că nu se va ierta 
niciodată pentru ce s-a întâmplat. A spus că e nevinovată la 
orice acuzaţie legată de Robin. Până acum. Dar nu a adus nicio 
explicaţie alternativă. Probabil nu mai contează pentru ea, 
având în vedere moartea lui Daisy. Pare că a renunţat la orice 
încercare de a se apăra. 

Poliţia ia în calcul teoria că, fiind copleșită de durere și vină 
pentru coma lui Daisy, a decis în fierbințeala momentului să o ia 
pe Robin, acuzând-o de tulburarea echilibrului clasei. Odată ce a 
avut-o pe Robin la prima oră a dimineţii de duminică, i-a dat o 
băutură măsluită și a lovit-o în cap înainte de a o ascunde în 
construcția de lângă casa lui Nicole. 

Nu voi ști niciodată ce îi trecea prin cap, deși am încercat să 
îmi imaginez. Să o drogheze pe Daisy - ei bine, asta avea un fel 
de logică, într-o manieră întunecată, ciudată. Dorinţa Juliei de 
succes era nemiloasă. Este evident că nu se oprea pentru nimic. 
Până să vină Robin în clasă, lui Daisy îi era garantată câștigarea 
bursei, era recunoscută ca fiind cea mai bună. Robin a continuat 
să o învingă pe Daisy la testele de matematică - poate din 
cauza aceasta Julia continua să îi dea din ce în ce mai multe 
droguri fiicei sale, pregătind-o artificial, calmând-o, până când 
totul a mers mult prea departe. Probabil a crezut că este vina lui 
Robin. Așa că atunci când a văzut ocazia să se răzbune pe 
Robin, să o facă să sufere la fel de mult ca Daisy, a profitat 
imediat. 

Mă uit la fiica mea acum. Puterea de refacere pe care ţi-o dă 
tinereţea. Și-a revenit complet, i-a rămas doar un mic semn pe 
cap. Nicio altă cicatrice. Nimic. Nu va trebui să dea examenul de 
admitere în clasele secundare - școala Ashams a fost atât de 
zguduită de scandal încât au suspendat procedura de admitere 
pentru fetele care în prezent sunt în clasele primare. Admiterea 
în clasele secundare va fi de acum înainte automată. 

In timp ce acesta este un exemplu extrem al pericolelor 
reprezentate de părinții competitivi, spunea scrisoarea de la 
doamna Grayson, cu un remarcabil adevăr spus pe jumătate, 


VP - 260 


suntem hotărâți ca pe viitor să nu încurajăm o atmosferă care 
să conducă la alte comportamente de genul acesta. 

Bine pentru Robin. Bine pentru Pippa. 

Mult prea târziu pentru Daisy, bietul copil pus sub asemenea 
presiune mortală de mama sa, umplută până la refuz de droguri 
care îmbunătăţesc performanţele în încercarea zadarnică a Juliei 
de a o face să strălucească. 

Și mult prea târziu pentru Zoe. Nu vor fi acuzaţii acolo. Dar 
este doar din cauza lipsei de dovezi. Poliţia mi-a spus că mama 
lui Zoe e convinsă că Julia a fost în spatele morţii fiicei sale, 
cumva, locul lui Zoe în fruntea clasei fiind o provocare mult prea 
mare pentru Julia chiar și când copiii erau în clasa a patra. 

Mă uit la Robin. Știu exact cât de norocoase suntem. 

e 

Pippa vine mai târziu în acea zi pentru a se juca. Va rămâne 
peste noapte. Imediat ce ajunge, fetele fug pe scări împreună, 
chicotind. Sunt prietene foarte bune. 

Nicole se dă jos din mașină și îmi înmânează geanta Pippei în 
pragul ușii. Știu că ar trebui să o invit înăuntru, dar nu mai am 
cuvinte la vederea sa, mult mai drăguță decât am văzut-o 
vreodată, cu părul proaspăt tuns și vopsit, cu ruj pe buze. 

— Paul mă așteaptă în mașină, spune ea. Plecăm în noaptea 
aceasta. La un hotel în Cotswolds. 

Trece un moment înainte ca eu să formulez un răspuns. 

— Sper să petreceţi un timp plăcut împreună, spun într-un 
final. 

Nicole e la jumătatea potecii înainte să se întoarcă, să vină 
înapoi. 

— Sper ca Robin să se întoarcă la școală în curând, spune ea. 
Ne este dor de ea. Și de tine. 

Mă uit la ea fără expresie. 

— Abia așteptăm să te facem să te oferi voluntar pentru 
Târgul de Crăciun! Am preluat îndatoririle Juliei acum - sunt 
președinta PTA. Ținând cont de cât de îndeaproape am lucrat cu 
ea, decizia a fost unanimă, spune Nicole. 

Fac cu mâna în timp ce ei se îndepărtează. Cuvintele ei sunt 
vesele, dar se aud ca sunetul produs de gheaţa care se lovește 
de gheață. 

O imagine trece ca fulgerul, neinvitată, prin mintea mea. 
Nicole, de data aceasta. Chipul său atunci când a privit-o pe 


VP - 261 


Daisy la spital. Ochii întunecaţi de o emoție pe care nu am 
recunoscut-o pe moment. Dar acum mă întreb: ar fi putut să fie 
invidie? Ura fetele care luau note mai bune decât Pippa? Râvnea 
la poziţia Juliei de la școală? Ar fi putut ea să o drogheze pe 
Daisy și să încerce să o omoare pe Robin, lăsând-o pe Julia să ia 
vina asupra sa? Ea avea motiv, mijloace și oportunitate. 

Scutur din cap. Sunt stupidă trasând conexiuni acolo unde nu 
e niciuna. Știu care e povestea - nu e necesar să o complic. 

— Putem să facem un tort, mamă? Este în regulă? spune 
Robin, toată roz și entuziasmată, cu Pippa în spatele ei. 

— Da, bineînţeles că puteţi, spun eu. 

— Mulţumim, mamă, spune Robin, fugind din cameră. 

Pippa e aproape în spatele ei. Dar înainte să iasă, se întoarce 
spre mine. 

— Îmi place Robin, spune ea. Ea nu e ca Zoe sau Daisy - se 
lăudau mereu și mă făceau să mă simt proastă. Robin nu face 
asta - ea e prietena mea. Ea va fi mereu prietena mea. 

Se uită la mine fără să clipească, cu privirea sa intensă. 

Nu e vreun motiv logic pentru asta, dar degete reci trec prin 
mine. Apoi Pippa zâmbește și ele se topesc. Ea e un copil, doar 
un copil. Mă duc în bucătărie și pornesc cuptorul, pregătită să 
ajut. 


EPILOG 


Nimeni nu îşi amintește de mine. Poate că nu exist. 

Mami spune că sunt reală, totuși. Mami mă vede. Ea vede tot 
ce fac. Facem totul împreună. Rezolvăm orice problemă 
împreună. 

Sunt o parte din ea, spune ea. 

Ei nu cred că sunt la fel de inteligentă ca celelalte fete. Totuși 
se înșală. Îmi place să ascund asta ca să nu își dea seama. Ei 
știu că pot să fac alte lucruri mai bine, totuși. 

Alergat, sărit. Înot. 

Zoe, spun eu, Zoe. Doar puțin mai adânc. Poţi s-o faci. 

Să nu-ți fie frică. 

Te ajut eu. 


VP - 262 


N-am ajutat-o. Ea nu m-a ajutat niciodată pe mine. N-o 
plăceam. 


Dar am ajutat-o pe Robin. M-am asigurat că va fi găsită. Chiar 
dacă mami a spus nu, pentru că Robin va ajunge să fie la fel de 
nesuferită cu mine. 


Mami greşește. Robin e drăguță cu mine. Sper că va fi mereu 
drăguță cu mine. 


Robin e prietena mea. 


VP - 263 


virtual-project.eu 


violin 


N 


VP - 264