JRR Tolkien — 2. Stapanul inelelor Anexe

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOC)

Cumpără: caută cartea la librării

ANEXA A 


ANALELE REGILOR 
ŞI ALE CARMUITORILOR 


În privinţa surselor pentru cea mai mare parte a 
conţinutului Anexelor ce urmează, în special A-D, vezi nota de la 
sfârşitul Prologului. Secţiunea A Ill, Poporul lui Durin, provine 
probabil de la Gimli Gnomul, care a păstrat legăturile de 
prietenie cu Peregrin şi Meriadoc, reîntâlnindu-i ulterior de multe 
ori în Gondor şi Rohan. 

Legendele, istoriile şi datinile menţionate în surse sunt 
extensive, în paginile de faţă este prezentată numai o selecţie 
din acestea, de multe ori prescurtată. Scopul principal al 
acesteia este de a ilustra Războiul Inelului şi originile sale şi de a 
umple anumite goluri din povestea principală. Se fac doar scurte 
referiri la legendele străvechi ale Primului Ev, faţă de care Bilbo 
manifestă un interes deosebit, şi asta pentru că ele se referă la 
obârşia lui Elrond şi a regilor, şi căpeteniilor Numenoreeni. 
Citatele propriu-zise din anale mai lungi şi din poveşti sunt 
marcate cu ghilimele. Inserturile ulterioare sunt puse între 
paranteze. Notele din cadrul citatelor pot fi găsite în surse ca 
atare. Altele aparţin redactorului. 

Datele menţionate aparţin celui de-al Treilea Ev; cele care 
ţin de al Doilea Ev sunt marcate D.E., iar cele din al Patrulea Ev - 
P.E. Se consideră că al Treilea Ev s-a încheiat atunci când s-au 
stins cei Trei Regi, în septembrie 3021, dar în documente, 
Primul Ev în Gondor a început pe 25 martie 3021. Pentru a 
stabili corespondenţa între calendarele din Gondor şi Comitat, 
vezi volumele | 20, şi III 486- de corelat cu paginaţia volumului 
de faţă. Listele de date care urmează numelor de regi şi 
cârmuitori conţin anii morţii, atunci când apare o singură dată. 
Semnul t indică o moarte prematură, în bătălie sau din altă 
pricină, chiar dacă evenimentul ca atare nu este întotdeauna 
menţionat. 


REGII NUMENOREENI 
(i) 


NUMENOR 


Fëanor a fost cel mai renumit dintre eldari în ceea ce 
priveşte măiestria artistică şi cunoaşterea tradiţiei, dar şi cel 
mai mândru şi mai îndărătnic. El a făurit cele Trei Nestemate, 
Silmarillii, umplându-le cu strălucirea celor Doi Copaci, Telperion 
şi Laurelin, care dădeau lumină ţării valarilor. Nestematele au 
fost râvnite de Morgoth Vrăjmaşul, care le-a furat şi, după 
distrugerea Copacilor, le-a dus în Pământul de Mijloc, păzindu-le 
în marea lui fortăreață din Thangorodrim. Împotriva voinţei 
valarilor, Fëanor a părăsit Regatul Binecuvântat, plecând în exil 
în Pământul de Mijloc, ducând cu sine o mare parte din poporul 
său; căci, în orgoliul său, îşi pusese în gând să redobândească 
prin forţă Nestematele de la Morgoth. A urmat războiul fără de 
speranţă al eldarilor şi edainilor împotriva lui Thangorodrim, în 
care aceştia au fost într-un sfârşit învinşi definitiv. Edainii (atani) 
erau trei seminţii ale oamenilor care, venind la început în 
regiunea de Apus a Pământului de Mijloc şi pe țărmurile Mării 
celei Mari, s-au aliat cu eldarii împotriva Vrăjmaşului. 

Trei au fost cuplurile formate din eldari şi edaini: Luthien 
şi Beren; Idril şi Tuor; Arwen şi Aragorn. Prin căsătoria ultimilor 
doi, de mult despărţitele ramuri ale celor-pe-jumătate-elfi s-au 
reunit şi dinastia lor a fost restaurată. 

Luthien Tinuviel era fiica Regelui Thingol Mantie-Cenuşie 
din Doriath, în Primul Ev, dar mama ei era Melian, care se trăgea 
din neamul valarilor. Beren era fiul lui Barahir, din Prima Casă 
regală a edainilor. Împreună au smuls un silmaril din Coroana de 
Fier a lui Morgoth. Luthien a devenit muritoare, fiind pierdută 
pentru seminţia elfilor. Dior era fiul ei. Elwing era fiica ei, şi i se 
dăduse spre păstrare silmarilul. 

Idril Celebrindal era fiica lui Turgon, regele tainicului oraş 
Gondolin. Tuor era fiul lui Huor, din Casa Hador, a Treia Casă a 
edainilor şi cea mai vestită în războaiele cu Morgoth. Eărendil 


Marinarul era fiul lor. 

Eärendil s-a însurat cu Elwing şi cu ajutorul puterii 
silmarilului a trecut de Umbre şi a venit în Apusul cel mai 
Apusean şi, vorbind ca legat atât al oamenilor cât şi al elfilor, a 
obţinut ajutorul care a dus la răsturnarea de la putere a lui 
Morgoth. Lui Eărendil nu i s-a mai îngăduit să se întoarcă în 
meleagurile muritorilor, iar corabia lui care purta silmarilul a fost 
trimisă să cutreiere cerurile sub formă de stea şi ca semn de 
speranţă pentru locuitorii Pământului de Mijloc subjugaţi de 
Marele Duşman al supuşilor lui Eärendil. Numai silmarilii au 
păstrat lumina străveche a celor Doi Copaci din Valinor înainte 
ca Morgoth să-i otrăvească; dar ceilalţi doi silmarili s-au pierdut 
la sfârşitul Primului Ev. Despre aceste lucruri, cât şi despre 
multe altele privitoare la elfi şi la oameni se povesteşte în 
Silmarillion. 

Fiii lui Eärendil au fost Elros şi Elrond, Peredhilii sau Cei- 
pe-jumătate-elfi. Numai prin ei s-a păstrat linia căpeteniilor 
eroice ale edainilor din Primul Ev; iar după căderea lui Gil-galad, 
dinastia regilor celor-pe-jumătate-elfi a ajuns să fie reprezentată 
şi pe Pământul de Mijloc doar prin descendenţii lor. 

La sfârşitul Primului Ev, valarii i-au pus pe cei-pe- 
jumătate-elfi să aleagă o dată pentru totdeauna neamul de care 
doreau să aparţină de atunci încolo. Elrond a ales să fie socotit 
elf, astfel că a devenit purtătorul înţelepciunii. Şi lui i s-a făcut 
aceeaşi favoare ca şi elfilor nobili care mai vieţuiau încă pe 
Pământul de Mijloc: anume ca atunci când se vor sătura de 
meleagurile muritorilor să poată urca pe o corabie ancorată la 
Limanurile Cenugşii şi să treacă dincolo, în Apusul cel mai 
Apusean; o favoare ce a continuat şi după schimbarea lumii. Dar 
şi copiii lui Elrond au fost puşi în faţa unei alegeri: să treacă 
împreună cu părintele lor dincolo de cercurile lumii; sau, dacă 
rămâneau de această parte, să devină muritori şi să moară pe 
Pământul de Mijloc. Prin urmare, pentru Elrond, oricare ar fi fost 
soarta Războiului lInelului, nu se întrezărea altceva decât 
tristeţe. 

Elros a ales să fie om, astfel că a rămas cu edainii; dar lui i 
s-a dăruit o viaţă cu mult mai lungă decât oamenilor de rând. 
Drept răsplată pentru suferinţele îndurate de ei în lupta 
împotriva lui Morgoth, valarii, străjerii Lumii, le-au dăruit 
edainilor pământ unde să se aşeze, departe de primejdiile 


Pământului de Mijloc. Astfel, cei mai mulţi dintre ei au luat 
drumul Mării şi, conduşi de Steaua lui Eärendil, au ajuns pe 
Insula cea mare a Elennei, cel mai departe spre apus de 
meleagurile muritorilor. Acolo au găsit tărâmul Numenor. 

În mijlocul acelui ţinut se înălța un munte semet, 
Meneltarma, şi de pe culmile sale cei cu privirea ageră puteau 
să desluşească turnul alb al Limanului eldarilor, în Eressëa. De 
acolo au venit eldarii la edaini, aducându-le multă cunoaştere şi 
daruri pe măsură de multe; o singură poruncă li s-a dat 
Numenoreenilor, „Opreliştea Valarilor”: nu le era îngăduit să 
navigheze spre apus decât până la o distanţă de la care puteau 
să vadă propriul țărm, nici să încerce să pună piciorul pe 
Tărâmurile Nemuritoare. Căci, deşi li se dăruise o viaţă îndelun- 
gată, la început de trei ori mai lungă decât a oamenilor de rând, 
ei trebuiau să rămână muritori, întrucât valarii nu aveau 
îngăduinţă să le ia oamenilor Darul ce era al lor (sau Soarta 
Oamenilor, cum avea să fie numită mai târziu). 

Elros a fost primul rege din Numenor, cunoscut mai apoi 
sub numele de Tar-Minyatur, un nume al Elfilor Nobili. Urmaşii 
lui au avut viaţă îndelungată, dar au rămas muritori. Mai târziu, 
după ce au devenit puternici, au blestemat alegerea pe care o 
făcuse strămoşul lor, dorindu-şi să fi fost nemuritori în lumea 
muritoare, pentru a avea aceeaşi soartă cu a celor din neamul 
eldarilor, şi crâcnind împotriva Opreliştii. Astfel a început 
răscoala lor care, urmând hainele sfaturi ale lui Sauron, a dus la 
prăbuşirea Numenorului şi la destrămarea vechii lumi, după cum 
este povestită în Akallabeth. 

Acestea sunt numele regilor şi ale Reginelor din Numenor: 
Elros Tar-Minyatur, Vardamir, Tar-Amandil, Tar-Elendil, Tar- 
Meneldur, Tar-Aldarion, Tar-Ancalime (prima Regină Intronată), 
Tar-Anârion, Tar-Surion, Tar-Telperien (a doua Regină), Tar- 
Minastir, Tar-Ciryatan, Tar-Atanamir cel Mare, Tar-Ancalimon, 
Tar-Telemmaite, Tar-Vanimelde (a treia Regină), Tar-Alcarin, 
Tar-Calmacil. 

După Calmacil, Regii au primit o dată cu Sceptrul nume în 
limba  numenoreeană (ori adânaică): Ar-Adânakhor, Ar- 
Zimrathân, Ar-Sakalthâr, Ar-Gimilzâr, Ar-Inziladân. Lui Inziladân 
nu-i plăceau câtuşi de puţin numele alese de Regi, astfel că pe 
al său şi l-a schimbat în Tar-Palantir, „Cel Departe-vVăzător”. 
Fiica lui ar fi trebuit să devină a patra Regină, Tar-Miriel, dar 


nepotul Regelui a uzurpat sceptrul, devenind Ar-Pharazân 
Întrauratul, ultimul Rege al numenoreenilor. 

În zilele domniei lui Tar-Elendil, pe Pământul de Mijloc s-au 
întors primele corăbii ale numenoreenilor. Cel mai mare copil al 
regelui era o fiică, Silmarien. Fiul ei se numea Valandil, primul 
dintre Seniorii seminţiei anduni€, din partea de apus a ţării, 
renumită pentru prietenia ei cu seminţia eldarilor. Din aceasta 
au descins Amandil, ultimul Senior, şi fiul său Elendil cel Înalt. 

Al şaselea Rege a lăsat în urmă doar un vlăstar, o fiică. Ea 
a devenit prima Regină; căci pe atunci a dat casa regală o 
pravilă, anume că cel mai mare dintre copii, fie el bărbat ori 
femeie, să fie cel care va primi sceptrul. 

Regatul Numenor a dăinuit până la sfârşitul celui de-al 
Doilea Ev, timp în care şi-a mărit puterea şi măreţia, şi până să 
se scurgă jumătate din Ev, numenoreenii au devenit şi mai 
înţelepţi şi mai veseli. Primul semn al umbrei ce avea să se 
abată asupra lor s-a arătat în timpul domniei lui Tar-Minastir, al 
unsprezecelea Rege. El a fost cel care a trimis o mare armie în 
ajutorul lui Gil-galad. Îi iubea pe cei din seminţia eldarilor, însă îi 
şi invidia. Numenoreenii erau de-acum navigatori neînfricaţi, 
străbătând toate mările de la răsărit, încât au început să 
tânjească după Apus şi apele neîngăduite lor; şi cu cât era mai 
veselă viaţa lor, cu atât îşi doreau mai aprig nemurirea eldarilor. 

Mai mult chiar, Regii care i-au urmat lui Minastir îşi doreau 
tot mai multă putere şi averi tot mai mari. La început 
numenoreenii sosiseră pe Pământul de Mijloc ca dascăli şi 
prieteni ai oamenilor de rând ce aveau de suferit din pricina lui 
Sauron. Apoi însă porturile lor s-au preschimbat în adevărate 
fortărețe, ţinând în puterea lor mari întinderi de coastă. 
Atanamir şi succesorii săi strângeau dări grele, iar corăbiile 
numenoreenilor se întorceau încărcate cu prăzi. 

Tar-Atanamir a fost cel dintâi care s-a răzvrătit împotriva 
Opreliştii, declarând că viaţa celor din seminţia Eldar era a sa de 
drept. Umbra s-a adâncit astfel şi gândul morţii a ajuns să 
întunece inimile oamenilor. N-a trecut mult şi numenoreenii s-au 
împărţit: de o parte Regii şi cei care-i urmau, înstrăinându-se de 
eldari şi valari; de cealaltă parte puţinii care îşi spuneau 
Devotaţii. Aceştia locuiau în special în partea de vest a ţării. 

Încetul cu încetul, regii şi suitele lor au dat uitării graiurile 
eldarine; în cele din urmă, al douăzecilea Rege şi-a luat un 


nume  numenoreean, spunându-şi Ar-Adânakhâr, „Seniorul 
Apusului”. Devotaţii au luat asta ca pe un semn rău, căci până 
atunci titlul acesta fusese dat de către ei doar unuia singur din 
seminţia valarilor, sau Regelui cel Bătrân însuşi. Şi cu adevărat 
Ar-Adânakhâr a început să-i năpăstuiască pe Devotaţi, 
pedepsindu-i pe aceia dintre ei care foloseau pe faţă graiurile 
elfice; iar seminţia eldarilor nu a mai venit de atunci în 
Numenor. 

Cu toate acestea, puterea şi bogăţia numenoreenilor a 
continuat să crească; dar anii lor se împuţinau pe măsură ce 
sporea teama de moarte şi bucuria i-a părăsit. Tar-Palantir a 
încercat să îndrepte răul; dar era prea târziu, căci în Numenor 
izbucniseră răscoalele şi dihonia. După moartea lui, nepotul său, 
mai-marele răsculaților, a pus mâna pe sceptru şi a devenit 
Regele Ar-Pharazân. Ar-Pharaz6n Întrauratul a fost cel mai 
mândru şi mai puternic dintre toţi regii şi nu poftea la nimic mai 
mult decât la stăpânirea întregii lumi. 

S-a hotărât, astfel, să-l înfrunte pe Sauron cel Mare pentru 
supremaţia Pământului de Mijloc şi astfel s-a pornit el însuşi pe 
mare, în fruntea unei flote întregi, aruncând ancora taman în 
Umbar.  lIntr-atât era de mare puterea şi splendoarea 
numenoreenilor, încât servitorii lui Sauron şi-au abandonat 
seniorul; iar Sauron s-a umilit închinându-se în faţa Regelui şi 
cerându-i în genunchi iertare. Atunci Ar-Pharazân, orbit de 
propria lui vanitate, l-a luat prizonier şi l-a dus în Númenor. Nu a 
trecut mult până când Sauron l-a prins pe Rege în mrejele sale 
şi a devenit mai-marele sfatului său; curând a reuşit să întoarne 
din nou inimile numenoreenilor, fără doar de cele ale 
Devotaţilor, spre întuneric. 

Sauron i-a minţit pe Regi, spunându-le că viaţa eternă va 
fi a celui care va pune stăpânire pe Tărâmurile Nemuritoare şi 
că Opreliştea fusese menită doar pentru a-i împiedica pe Regii 
oamenilor să-i întreacă pe valari. „Dar Regii cei mari îşi iau ceea 
ce este al lor de drept”, le-a mai spus el. 

Într-un târziu, Ar-Pharazân a dat ascultare acestui sfat, 
căci simţea cum i se împuţinează zilele şi teama de moarte îl 
măcina. A pregătit atunci cea mai mare armie pe care o văzuse 
vreodată lumea şi când totul a fost gata a suflat din trâmbiţe şi 
a ridicat pânzele; a încălcat Opreliştea Valarilor, pornind războiul 
pentru a cuceri viaţa eternă din mâinile Seniorilor din Apus. Dar 


când Ar-Pharazân a pus piciorul pe țărmurile Amanului cel 
Binecuvântat, valarii au renunţat la rolul lor de Străjeri şi s-au 
folosit de Inelul Fără de Pereche, şi lumea întreagă n-a mai fost 
aceeaşi. Numenor a fost prăvălit în apele Mării şi Tărâmurile 
Nemuritoare au fost îndepărtate pentru totdeauna dintre 
hotarele acestei lumi. Astfel s-a sfârşit gloria regatului Numenor. 

Ultimul cârmuitor al Devotaţilor, Elendil şi fiii săi, au 
scăpat de la Cădere pentru că se îmbarcaseră pe nouă corăbii, 
purtând cu ei un puiet de Nimloth şi cele Şapte Pietre Văzătoare 
(daruri primite de casa regelui din partea eldarilor); şi au fost 
purtaţi pe aripile unei furtuni mari şi au fost aruncaţi pe 
țărmurile Pământului de Mijloc. Acolo s-au aşezat în partea de 
nord-vest al regatelor în exil ale numenoreenilor, Arnor şi 
Gondor. Elendil era Marele Rege, iar sălaşul lui era la 
Miazănoapte, la Annuminas; la Miazăzi cârmuirea fusese dată în 
grija fiilor săi, Isildur şi Anârion. Ei au pus temeliile oraşului 
Osgiliath, între Minas Ithil şi Minas Anor, nu departe de hotarele 
Mordorului. Măcar un lucru bun tot se alesese din ruinele 
Numenorului - îşi închipuiau ei -, anume că Sauron pierise o dată 
cu regatul. 

Dar n-a fost să fie aşa. Sauron a fost cu adevărat prins sub 
dărâmături, încât forma sa trupească, în care umblase atâta 
amar de vreme, a pierit; dar el s-a strecurat înapoi pe Pământul 
de Mijloc, un spirit al urii purtat de un vânt întunecat. Nu a mai 
putut niciodată să se întrupeze într-o formă pe placul oamenilor, 
ci a devenit o alcătuire neagră şi hidoasă, iar de atunci încolo 
puterea lui s-a făcut simțită doar prin teroare. A pătruns din nou 
în Mordor şi a stat ascuns acolo o vreme, în tăcere deplină. Dar 
mânia lui a fost neînchipuit de mare când a auzit că Elendil, pe 
care-l ura cel mai abitir dintre toţi, îi scăpase şi cârmuia acum 
un regat învecinat cu al său. 

Astfel că, după o vreme, a pornit război împotriva 
Exilaţilor, înainte să-şi poată ei înfige adânc rădăcinile. Orodruin 
a izbucnit încă o dată în flăcări, încât cei din Gondor i-au 
preschimbat numele în Amon Amarth, Muntele de la Capătul 
Lumii. Numai că Sauron a lovit prea devreme, înainte ca el 
însuşi să fi devenit destul de puternic, în vreme ce puterea lui 
Gil-galad crescuse în vremea în care lipsise el; şi Ultima Alianţă 
ce s-a alcătuit împotriva lui a izbutit să-l detroneze şi Inelul 
Suprem i-a fost luat. Astfel s-a încheiat al Doilea Ev. 


(ii) 
REGATELE ÎN EXIL 


Dinastia nordică 
Moştenitorii lui Isildur 


Arnor. Elendil t D.E. 344, Isildur t2, Valandil 249 (A fost cel 
de-al patrulea fiu al lui Isildur, născut în Imladris. Frații lui au 
fost ucişi pe Câmpiile Stânjeneilor), Eldacar 339, Arantar 435, 
Tarcil 515, Tarondor 602, Valandur t652, Elendur 777, Eärendur 
861. 

Arthedain. Amlaith din Fornost (După Eärendur, Regii nu 
şi-au mai luat nume elfice) (cel mai vârstnic fiu al lui Eărendur) 
946, Beleg 1029, Mallor 1110, Celepharn 1191, Celebrindor 
1272, Malvegil 1349 (După Malvegil, Regii din Fornost şi-au 
cerut din nou dreptul de a cârmui peste întregul Arnor şi şi-au 
luat nume cu prefixul ar (a) în semn de consfinţire a acestui 
fapt), Argeleb | 1356, Arveleg | 1409, Araphoe 1589, Argeleb Il 
1670, Arvegil 1743, Arveleg Il 1813, Araval 1891, Araphant 
1964, Arvedui Ultimul-rege, 11974. Sfârşitul Regatului de Nord. 

Căpetenii. Aranarth (fiul cel mai vârstnic al lui Arveduli) 
2106, Arahael 2177, Aranuir 2247, Aravir 2319, Aragorn | 12327, 
Araglas 2455, Arahad | 2523, Aragost 2588, Aravorn 2654, 
Arahad Il 2719, Arassuil 2784, Arathorn | 12848, Aragonui 2912, 
Arador 12930, Arathorn Il 12933, Aragorn II P.E. 120. 


Dinastia sudică 
Moştenitorii lui Anârion 


Regii Gondorului. Elendil, (Isildur şi) Anârion 1D.E. 3440, 
Mneldi! fiul lui Anárion 158; Cemendur 238, Eärendil 324, Anardil 
411, Ostoher 492, ROmendacil | (Tarostar) 1541, Turambar 667, 
Atanatar | 748, Siriondil 830. Şi au urmat cei patru „Regi ai 
Corăbiilor”: 

Tarannon Falastur 913. Primul rege fără urmaşi, fiind 
urmat la tron de fiul fratelui său, Tarciryan. Eârnil | 1936, 
Ciryandil 11015, Hyarmendacil | (Ciryaher) 1149. Regatul 


Gondor se afla acum în culmea gloriei sale. 

Atanar Il Alcarin „Gloriosul” 1226, Narmacil | 1294. Al 
doilea rege fără urmaşi, urmat la tron de fratele său mai mic. 
Calmacil 1304, Minalcar (regent 1240-1304), încoronat sub 
numele de ROmendacil II 1304, decedat în 1366, Valacar. 

În timpul domniei sale a început primul dezastru al 
Gondorului, învrăjbirea Rubedeniilor. 

Eldacar, fiul lui Valacar (numit la început Vinitharya), 
detronat în 1437. Castamir Uzurpatorul, t1447. Eldacar readus 
pe tron, moare în 1490. 

Aldamir (al doilea fiu al lui Eldacar), 11540, Hyarmendacil 
II (Viyarion) 1621, Minardil 11634, Telemnar 11636. Telemnar şi 
toţi copiii lui au pierit în timpul ciumei; a fost urmat de nepotul 
său, fiul lui Minastan, al doilea fiul al lui Monardil. Tarondor 
1798,  Telumehtar Umbardacil 1850, Narmacil II 11856, 
Calimehtar 1936, Ondoher 11944. Ondoher şi fiii săi au fost ucişi 
în bătălie. După un an, în 1945, coroana a fost dăruită 
victoriosului general Eărnil, descendent al lui Telumehtar 
Umbardacil. Eărnil II 2043, Eărmer t2050. Cu aceasta s-a sfârşit 
dinastia Regilor, până când a fost restaurată de Elessar 
Telcontar în 1319. Începând cu acest an regatul a fost condus 
de majordomi. 

Majordomii Gondorului. Casa Húrin: Pelendur 1998. A 
cârmuit un an după căderea lui Ondoher, sfătuind Gondorul să 
refuze pretenţia lui Arvedui de a primi coroana. Vorondil 
Vânătorul 2029 (Legendele spuneau că vacile cele albe şi 
sălbatice care încă mai puteau fi găsite în apropierea Mării Rhân 
descindeau din Vaca lui Arah, vânătorul din Seminţia Valarilor 
singurul din neamul său care obişnuia să vină în Pământul de 
Mijloc în Zilele de Odinioară. Elfii Nobili îl numeau Oromë.). 
Mardil Voronwe& „Cel Neclintit”, primul dintre Majordomii 
Cârmulitori. Succesorii săi nu au mai folosit nume elfice. 

Majordomii Cârmuitori. Mardil 2080, Eradan 2116, Herion 
2148, Belegorn 2204, Hurin | 2244, Turin | 2435, Denethor | 
2477, Boromir 2489, Cirion 2567. În timpul domniei sale, în 
Calenardhon a venit seminţia rohirrimilor. 

Hallas 2605, Húrin II 2628, Belecthor | 2655, Orodreth 
2685, Ecthelion | 2698, Egalmoth 2743, Beren 2763, Beregond 
2811, Belecthor II 2872, Thorondir 2882, Turin II 2914, Turgon 
2953, Ecthelion Il 2984, Denethor Il. Acesta a fost ultimul dintre 


Majordomii Cârmuitori, fiind urmat de cel de-al doilea fiu al său, 
Faramir, Seniorul din Emyn Arnen, Majordom al Regelui Elessar, 
P.E. 82. 


(HI) 


ERIADOR, ARNOR 
ŞI MOŞTENITORII LUI ISILDUR 


„Eriador era numele străvechi al tuturor ținuturilor între 
Munţii Ceţoşi şi cei Albaştri; la Miazăzi se mărginea cu Torentul 
Cenuşiu şi cu Glanduin, care se varsă în cel dintâi, mai sus de 
Tharbad. 

Odată, Arnor era atât de mare, încât cuprindea întregul 
Eriador, fără de tărâmurile de dincolo de Râul Lune şi cele la 
răsărit de Torentul Cenuşiu şi de Apa Zgomotoasă, unde se aflau 
Vâlceaua Despicată şi Hollin. Pe malul celălalt al Râului Lune 
începea ţara elfilor, verde, liniştită, unde nu pătrundea picior 
omenesc; gnomii însă sălăşluiau la acea vreme, şi mai 
sălăşluiesc şi acum, la răsărit de Munţii Albaştri, mai cu seamă 
în regiunile de la sud de Golful Lune, unde încă-şi mai ţin 
deschise minele. Din această pricină se obişnuiseră să treacă în 
partea de răsărit, de-a lungul Drumului cel Mare, aşa cum 
făcuseră nenumărați ani înainte să venim noi în Comitat. La 
Limanurile Cenuşii trăia Círdan Făuritorul de Corăbii şi sunt câte 
unii care spun că încă mai trăieşte acolo, până când şi Ultima 
Corabie îşi va ridica pânzele pentru a porni spre Apus. In vremea 
Regilor, cei mai mulţi dintre Elfii Nobili care încă se mai aflau pe 
Pământul de Mijloc trăiau în acelaşi loc cu Cirdan, sau în Lindon, 
ţinuturile dinspre mare. Dacă or mai fi rămas elfi pe-acolo, sunt 
tare puţini la număr.” 


Regatul de Nord şi dunedainii 


După Elendil şi Isildur au urmat cei opt Mari Regi ai 
ținutului Arnor. După Eărendur, din pricina neînțelegerilor dintre 
fiii acestuia, regatul a fost împărţit în trei: Arthedain, Rhudaur şi 
Cardolan. Arthedain se afla în nord-vest, cuprinzând ţinutul 
dintre Viniac şi Lune, precum şi ţinutul de la nord de Drumul cel 
Mare, până la Dealurile Vremii. Rhudaur se afla în nord-est, între 


Pârloagele Etten, Dealurile Vremii şi Munţii Ceţoşi, dar tot de el 
ţinea şi unghiul dintre Izvorul Brumat şi Apa Zgomotoasă. 
Cardolan era în sud, hotarele sale fiind Viniac, Torentul Cenuşiu 
şi Drumul cel Mare. 

În Arthedain dinastia lui Isildur s-a păstrat şi s-a perpetuat, 
dar a pierit curând în Cardolan şi Rhudaur. Regatele se hărţuiau 
adesea, ceea ce a dus la pieirea dunedainilor. Pricina gâlcevii 
era stăpânirea asupra Dealurilor Vremii şi a ținutului dinspre 
apus, spre Bree. Atât Rhudaur cât şi Cardolan doreau să aibă în 
stăpânirea lor Amon Sul (Tancul Vremii), care se găsea la 
hotarele regatelor lor; căci turnul Amon Sil avea Piatra supremă 
a nordului - Palantirul Nordului, celelalte două pietre găsindu-se 
în păstrare în ţinutul Arthedain. 

„A fost să fie la începutul domniei lui Malgevil din 
Arthedain când răul s-a abătut asupra Amorului. Căci la acea 
vreme regatul Angmar s-a înălţat la Miazănoapte, dincolo de 
Pârloagele Etten. Pământurile sale se întindeau de-o parte şi de 
alta a Munţilor şi acolo se aciuaseră mulţi oameni răi şi orci, şi 
alte creaturi nevolnice. «Seniorul acelui tărâm era cunoscut 
drept Regele-vrăjitor, dar nu s-a ştiut decât mai târziu că el era 
într-adevăr mai-marele Făuritorilor Inelelor, care venise în 
ţinuturile de la miazănoapte pentru a-i nimici pe dunedaini în 
Arnor, nădejdea lui fiind aceea de a-i dezbina atâta vreme cât 
Gondorul era puternic.»" 

Sub domnia lui Argeleb, fiul lui Malvegil, nu se mai găsea 
nici un urmaş al lui Isildur în celelalte regate, astfel că regii din 
Arthedain au dorit din nou să-şi întindă stăpânirea peste întregul 
Arnor. Ţinutul Rhudaur le-a ţinut însă piept. Dunedainii erau 
puţini la număr pe acel meleag, iar puterea încăpuse în mâinile 
unui senior ticălos, din seminţia delurenilor, care era aliată în 
taină cu ţinutul Angmar. Argeleb a fortificat Dealurile Vremii, dar 
a pierit în bătălia împotriva ținuturilor Rhudaur şi Angmar. 

Cu ajutorul celor din Cardolan şi Lindon, Arveleg, fiul lui 
Argeleb, a izbutit să-i alunge pe duşmani din ţinutul Dealurilor; 
şi timp de mulţi ani Arthedain şi Cardolan au apărat cu 
străşnicie hotarul de-a lungul Dealurilor Vremii, al Drumului cel 
Mare şi al regiunii de jos a Vâlcelei Despicate. Din câte se 
spune, la acea vreme Vâlceaua Despicată era asediată. 

În 1409, din Angmar s-a pornit o oaste numeroasă şi, 
trecând râul, a pătruns în Cardolan şi a înconjurat Ţancul Vremii. 


Dunedainii au fost înfrânți, iar Arveleg a căzut răpus. Turnul 
Amon Sul a fost incendiat şi ras de pe faţa pământului; 
palantirul însă a fost salvat şi dus, în timpul retragerii, înapoi în 
Fornost; oameni ticăloşi, supuşi ai Angmarului, au ocupat 
Rhudaur, iar dunedainii rămaşi ori au căzut în luptă, ori au fugit 
spre vest. Cardolan a fost trecut prin foc şi sabie. Araphor, fiul 
lui Arveleg, era încă un copilandru, dar neînfricat, şi primind 
ajutor din partea lui Cirdan, i-a alungat pe duşmani din Fornost 
şi din Gruiurile de la Miazănoapte. Câţiva dintre cei rămaşi 
devotați printre dunedainii din Cardolan au ţinut piept duş- 
manului în Tyrn Gorthad (Gruiurile-gorgane) ori s-au refugiat în 
pădurea din spatele Gruiurilor. 

Se povesteşte că Angmar a fost o vreme supus de 
seminţia elfilor ce veneau dinspre Lindon; şi dinspre Vâlceaua 
Despicată, căci Elrond şi-a adus ajutoare de peste munţi, tocmai 
din Lórien. La această vreme, neamul Stoor, care sălăşluise în 
Unghiul dintre Vâlceaua Despicată şi Apa Zgomotoasă, a pornit 
în bejenie înspre apus şi miazăzi, alungat de războaie şi de 
ameninţarea ce venea dinspre Angmar, dar şi din pricină că 
pământul şi clima din Eriador, mai cu seamă în est, se 
înrăutăţeau tot mai mult şi deveneau neprietenoase. Unii s-au 
întors în Ţara Pustietăţii, statornicindu-se de-a lungul Râului 
Vesel, devenind o seminţie de pescari în apele acestuia. 

În vremea lui Argeleb al II-lea, ciuma a pătruns în Eriador 
dinspre sud-est şi cei mai mulţi dintre locuitorii Cardolanului au 
pierit, mai cu seamă în Minhiriath. Hobbiţii şi celelalte seminţii 
au suferit cumplit, dar ciuma şi-a pierdut din agresivitate pe 
măsură ce se îndrepta spre miazănoapte, încât regiunile din 
nordul ținutului Arthedain au scăpat uşor. Cam la această vreme 
s-a sfârşit şi cu dunedainii din Cardolan şi spirite rele din 
Angmar şi Rhudaur au pătruns în măgurile părăsite, făcându-şi 
sălaşurile acolo. 

„Se spune că măgurile Tyrn Gorthad, după cum erau 
cunoscute Gruiurile-gorgane în vechime, sunt străvechi şi multe 
dintre ele ar fi fost ridicate pe vremea vechii lumi din Primul Ev, 
de către strămoşii neamului edainilor, înainte să fi trecut Munţii 
Albaştri în Beleriad, din care în ziua de azi nu a mai rămas decât 
Lindon. Erau dealuri pe care dunedainii le-au venerat după 
întoarcerea lor; şi mulţi dintre seniorii şi regii lor şi-au găsit 
acolo locul pentru odihna veşnică. «Unii spun că gorganul în 


care a fost ţinut prizonier Purtătorul lInelului fusese odată 
mormântul ultimului prinţ de Cardolan, care a căzut răpus în 
războiul din 1409.»" 

În 1974, puterea din Angmar s-a ridicat din nou şi Regele- 
vrăjitor s-a năpustit asupra ținutului Arthedain înainte să se 
sfârşească iarna. A cucerit pădurea Fornost, iar pe cei mai mulţi 
dintre dunedainii ce se mai găseau pe acel meleag i-a alungat 
pe malul celălalt al râului Lune; printre aceştia se găseau şi fiii 
regelui. Regele Arvedui însă li s-a împotrivit pe Gruiurile de la 
Miazănoapte până la capăt, când a fugit spre nord cu câţiva din 
garda sa; şi au scăpat doar mulţumită iuţelii cailor. 

„O vreme, Arvedui a stat ascuns în galeriile minelor 
gnomilor, la capătul îndepărtat al Munţilor, dar în cele din urmă 
foamea l-a împins să ceară ajutor lossothilor, Oamenii Zăpezilor 
din Forochel (Sunt un popor ciudat, neprietenos, rămăşiţe ale 
forodwaithilor, oamenii din zilele apuse, deprinşi cu frigurile 
amarnice ale regatului Morgoth. Şi cu adevărat frigurile încă mai 
dăinuie în ţinutul acela, cu toate că se află la nu mai mult de o 
sută de leghe de Comitat. Casele lossothilor sunt zăpada însăşi 
şi se spune despre ei că pot alerga pe zăpadă cu oase prinse de 
labele picioarelor şi au căruţe fără roţi. Trăiesc mai cu scamă în 
locuri unde duşmanii nu-i pot ajunge, pe marele Cap Forochel, 
care închide, spre nord-vest, uriaşul golf cu acelaşi nume; dar 
adesea îşi înalţă taberele pe țărmurile sudice ale golfului, la 
poalele Muntelui.). Pe unii i-a găsit în tabăra lor de pe malul 
mării; dar nu s-au arătat dornici să-l ajute pe rege, pentru că nu 
avea ce să le ofere, decât câte-va bijuterii care pentru ei erau 
fără însemnătate; şi se temeau de Regele-vrăjitor care (spuneau 
ei) avea putere asupra îngheţului sau dezgheţului. Dar, pe de o 
parte din milă pentru regele vlăguit şi oamenii lui, pe de alta de 
frica armelor ce le purtau aceştia cu ei, le-au dat ceva de-ale 
gurii şi au construit pentru ei colibe de zăpadă. Acolo a fost 
Arvedui nevoit să aştepte, sperând să primească ajutor de la 
miazăzi; căci caii le pieriseră. 

Când Cirdan a auzit de la Aranarth, fiul lui Arvedui, de 
fuga acestuia spre nord, a trimis îndată o corabie spre Forochel, 
în căutarea lui. Corabia a ajuns într-un târziu, după multe zile, 
din pricina vânturilor potrivnice, iar marinarii au zărit din 
depărtare micul foc de lemne aduse de ape, pe care izbutiseră 
să-l ţină aprins. larna însă mai avea mult în acel an până să-şi 


slăbească chingile; şi cu toate că se aflau în martie, gheaţa care 
se întindea până departe de țărm abia începuse să crape. 

Când Oamenii Zăpezii au văzut corabia, i-a cuprins 
mirarea şi teama, căci nu-şi aminteau să fi văzut vreodată o 
asemenea corabie pe mare; între timp deveniseră mai 
prietenoşi, astfel că i-au tras pe rege şi pe cei din suita lui care 
supravieţuiseră peste gheaţă, în căruțele lor alunecătoare, până 
unde au îndrăznit să înainteze. Şi aşa a ajuns o barcă de la 
corabie până la rege. 

Oamenii Zăpezii erau neliniştiţi; spuneau că adulmecau 
primejdia în aer. lar mai-marele lossothilor i-a zis atunci lui 
Arvedui: 

- Nu te urca pe acest monstru al mării. Dacă au adus cu ei 
de-ale gurii şi veşminte, atunci să vină aici oamenii mării cu tot 
ce avem trebuinţă, iar voi puteţi rămâne aici până când Regele- 
vrăjitor se duce la casa lui. Căci vara puterea lui slăbeşte mult; 
acum respiraţia lui e încă aducătoare de moarte şi braţul lui 
rece este lung. 

Arvedui nu i-a ascultat sfatul. l-a mulţumit şi, la 
despărţire, i-a dăruit inelul său, spunându-i: 

- Este un lucru de mare preţ, atât de mare încât mintea 
voastră nici nu-l poate gândi. Doar pentru că este străvechi. Nu 
are nici o putere alta decât prețuirea de care se bucură din 
partea celor ce-mi iubesc casa. Nu vă va ajuta, dar de veţi fi 
vreodată la ananghie, neamul meu îl va răscumpăra cu tot ceea 
ce doriţi voi („Astfel a fost salvat inelul Casei Isildur, căci mai 
târziu a fost răscumpărat de dunedaini. Se spune că n-ar fi fost 
altul decât chiar inelul pe care Felagund din Nargothrond i l-a 
dat lui Barahir, iar Beren l-a luat înapoi înfruntând mari 
primejdii.”). 

Numai că sfatul lossothilor fusese bun, fie din întâmplare, 
fie ca premoniţie; căci corabia nu apucase să ajungă la mare 
deschisă când s-a pornit un vânt mare, aducând cu sine dinspre 
miazănoapte o ninsoare orbitoare; şi a împins corabia înapoi în 
gheţuri, înconjurând-o de sloiuri. Chiar şi marinarii lui Círdan s- 
au dovedit neputincioşi şi în timpul nopţii gheaţa a sfărâmat 
corpul corăbiei, scufundând-o. Astfel a pierit Arvedui, ultimul 
rege, şi împreună cu el au fost îngropaţi în apele mării palantirii 
(„Acestea erau Pietrele din Annumias şi Amon Sil. Singura 
Piatră care a mai rămas la Miazănoapte era cea din Turnul Emyn 


Beraid, care da spre Golful Lune. Aceea era păzită de elfi şi, cu 
toate că noi n-am ştiut acest lucru, ea a rămas acolo până când 
Cirdan i-a pus-o lui Elrond pe corabie la plecare. Dar ni s-a spus 
că nu era ca celelalte şi nu se potrivea cu ele; nu privea decât 
spre Mare. Elendil a pus-o acolo ca să poată privi înapoi «de-a 
dreptul» şi să vadă Eressëa în Apusul pierdut; dar mările 
învolburate de dedesubt au acoperit regatul Numenor pentru 
totdeauna.”). A trecut multă vreme după aceea până când 
vestea naufragiului de la Forochel a ajuns la urechile Oamenilor 
Zăpezii.” 

Poporul din Comitat a supravieţuit, deşi războiul a trecut 
peste el şi mulţi au fugit să se ascundă oareunde. In ajutorul 
regelui au trimis câţiva arcaşi, care nu s-au mai întors nicicând; 
s-au dus şi alţii în bătălia în care Angmar a fost înfrânt (dar 
despre acestea se spune mai mult în analele de la Miazăzi). Mai 
apoi, în pacea care a urmat, poporul Comitatului a ajuns stăpân 
pe soarta sa şi a prosperat. Şi-a ales un Thain care să ia locul 
Regelui şi era mulţumit de acesta; deşi multă vreme au fost 
destui cei care au aşteptat ca Regele să se întoarcă. O nădejde 
care în cele din urmă a fost uitată, rămânând doar în zicala 
Când va veni regie înapoi, folosită pentru ceva bun ce nu putea 
fi dobândit sau pentru ceva rău ce nu putea fi alungat. Primul 
Thain al Comitatului a fost unul zis Bucea din Smârcuri, din care 
s-ar trage neamul Oldbuck, după cum ziceau ei. A devenit Thain 
în 379 după calendarul nostru (1979). 

Pieirea lui Arvedui a pus capăt regatului de la 
Miazănoapte, căci  dunedainii rămăseseră puţini şi se 
împuţinaseră şi toate celelalte popoare din Eriador. Dar 
dinastiile regale au fost duse mai departe de Căpeteniile 
dunedainilor, dintre care Aranarth, fiul lui Arvedui, a fost primul. 
Arahael, fiul său, a fost crescut în Vâlceaua Despicată, la fel şi 
toţi ceilalţi fii de căpetenii după el; şi tot acolo erau păstrate 
cele câteva obiecte moştenite de la străbunii lor: inelul lui 
Barahir, frânturile săbiei Narsil, steaua lui Elendil şi sceptrul lui 
Annuminas („Sceptrul era însemnul suprem al regalității în 
Numenor, ne spune Regele; la fel era şi în Arnor, ai cărui regi nu 
purtau coroană, ci numai o singură nestemată albă, Elendilmir 
se numea. Steaua lui Elendil, legată peste sprâncene cu o plasă 
fină de argint”. Vorbind de o coroană, Bilbo se referea, fără 
îndoială, la Gondor; din cât se pare, cunoştea foarte bine tot 


ceea ce privea genealogia lui Aragorn. „Sceptrul din Numenor a 
pierit, pare-se, o dată cu Ar-Pharaz6n. Cel din Annuminas era 
toiagul de argint al Seniorilor din Anduniă, şi poate că acum este 
cel mai vechi lucru făurit de mâinile oamenilor şi păstrat în 
Pământul de Mijloc Era vechi de cinci mii de ani atunci când 
Elrond i l-a dat lui Aragorn. Coroana din Gondor era făurită după 
forma coifului de război al numenoreenilor. La început arăta ca 
orice coif; şi se zice că fusese tocmai acela pe care l-a purtat 
Isildur în Bătălia de la Dagorlad (căci coiful lui Anărion a fost 
zdrobit de pietrele azvârlite din Barad-dûr, care l-au omorât şi 
pe el). Dar în zilele lui Atanatar Alcarin a fost înlocuit de coiful cu 
nestemate care a fost folosit la încoronarea lui Aragorn.”). 

„Când regatul a încetat să mai fie, dunedainii au intrat în 
lumea umbrelor, devenind o seminţie tainică şi pribegitoare, iar 
faptele şi strădaniile lor arar erau slăvite în cântece ori puse pe 
hârtie. Puţine se mai amintesc acum despre ei după plecarea lui 
Elrond. Cu toate că încă înainte de a se sfârşi Pacea Străjuitoare, 
făpturi fără de lege au prins să atace ţinutul Eriador sau să-l 
invadeze în taină, Căpeteniile, cele mai multe dintre ele, şi-au 
trăit până la capăt lungile lor vieţi. Aragorn | - din câte se spune 
- a fost sfâşiat de lupi care de atunci au rămas o adevărată 
primejdie în Eriador şi încă mai sunt şi în ziua de azi. In vremea 
lui Arahad |, s-au ivit deodată orcii care, după cum s-a aflat mai 
târziu, îşi aveau de multă vreme fortărețele în Munţii Ceţoşi, 
pentru a bloca orice cale de pătrundere în Eriador. In 2509, 
Celebrian, soaţa lui Elrond, pe când călătorea spre Lórien, a 
căzut în cursă în Trecătoarea Cornului Roşu, suita ei a fugit care- 
ncotro din faţa asaltului neaşteptat al orcilor, iar ea a fost prinsă 
de aceştia şi răpită. Elladan şi Elrohin i-au luat totuşi urma şi au 
salvat-o, dar nu înainte ca ea să fie supusă torturilor şi rănită cu 
arma care făcea răni otrăvite. Cei doi au adus-o înapoi în 
Imladris, Elrond i-a vindecat trupul, numai că ea îşi pierduse 
orice bucurie de a sta pe Pământul de Mijloc, astfel că în anul 
următor s-a dus la Limanuri şi de acolo a trecut Marea. Mai 
târziu, pe vremea lui Arassuil, orcii s-au înmulţit din nou în 
Munţii Ceţoşi şi de acolo atacau şi părăduiau pământurile de la 
poale, iar dunedainii şi fiii lui Elrond se luptau adesea cu ei. Cam 
la acel timp, o hoardă numeroasă de orci a ajuns atât de 
departe spre apus, încât aproape că au pătruns în Comitat, dar 
cel care i-a gonit a fost Bandobras Took.” 


Au existat paisprezece Căpetenii înainte să se nască a 
cincisprezecea şi ultima dintre ele, Aragorn al II-lea, care a 
devenit din nou Rege peste Gondor şi Arnor. „Regele nostru, 
astfel îl numim; şi când vine la miazănoapte, în casa lui din 
Annuminas, care acum e din nou ca odinioară, şi poposeşte un 
timp lângă Lacul Amurgului, le-aduce bucurie tuturor celor din 
Comitat. Dar în astă ţară el nu intră şi se leagă prin legea pe 
care el însuşi a făcut-o ca nimeni din Seminţia Mare să nu-i 
treacă hotarul. Însă adeseori călăreşte laolaltă cu Seminţia 
Bălaie până la Podul cel Mare, acolo îşi întâmpină prietenii şi pe 
oricine altcineva care doreşte să-l vadă; şi unii călăresc mai 
departe cu el şi zăbovesc în casa lui atât cât le pofteşte inima. 
Thain Peregrin a fost acolo de multe ori; la fel şi jupânul Sam cel 
înţelept, Primarul. Fiica lui, Elanor cea Bălaie, este una dintre 
domniţele Reginei Evenstar („Steaua înserării”, n.tr.). 

Pentru Dinastia Nordică era o mândrie şi o minune că, deşi 
puterea o părăsise şi poporul ei se împuţina tot mai mult, de-a 
lungul multor generaţii, tronul trecuse pe rând de la tată la fiu. 
Pe lângă asta, cu toate că vieţile dunedainilor se scurtau din ce 
în ce pe Pământul de Mijloc, după moartea ultimului lor rege 
dunedainii se stingeau mai iute în Gondor; şi multe dintre 
Căpeteniile de la Miazănoapte încă mai aveau viaţă de două ori 
mai lungă decât ceilalţi oameni şi trăiau mai mult chiar decât cei 
mai bătrâni dintre noi. Aragorn, iată, a trăit până la două sute de 
ani şi încă zece, întrecându-i pe toţi din neamul său de la Regele 
Arvegil încoace; dar prin Aragorn Elessar a renăscut mândria 
regilor de demult. 


(IV) 
GONDOR ŞI MOŞTENITORII LUI ANÂRION 


Treizeci şi unu de regi au urmat în Gondor după ce 
Anârion a fost ucis la poalele Turnului Barad-dûr. Războiul nu a 
încetat nici o clipă la hotarele regatului lor, cu toate acestea mai 
bine de o mie de ani puterea şi bogăţiile dunedainilor de la 
Miazăzi au sporit atât pe uscat cât şi pe mare, până a urcat pe 
tron Atanatar al II-lea, căruia i se mai spunea şi Alcarin cel 
Glorios. Numai că semnele decăderii se arătau încă de pe 
atunci; căci oamenii nobili de la Miazăzi îşi întemeiau târziu 


familiile şi vlăstarele lor erau puţine la număr. Primul rege care 
a rămas fără urmaşi a fost Falastur, iar al doilea - Narmacil |, fiul 
lui Atanatar Alcarin. 

Cel care a reclădit Minas Anor a fost Ostoher, al şaptelea 
rege; acolo aveau mai apoi regii să-şi petreacă verile, şi nu în 
Osgiliath. Cât a domnit Ostoher, regatul Gondor a fost mai întâi 
atacat de oamenii sălbatici veniţi de la Răsărit. Dar Tarostar, fiul 
său, i-a învins şi i-a alungat din regat, luându-şi numele de 
ROmendacil, „Invingătorul celor de la Răsărit”. Mai târziu însă a 
fost ucis într-o bătălie cu alte hoarde de răsăriteni. L-a răzbunat 
fiul său Turambur, care a mai cucerit pe deasupra şi multe 
pământuri de la soare-răsare. 

Cu Tarannon, al doisprezecelea rege, a apărut dinastia 
Regilor Corăbiilor, care şi-au construit adevărate flote, întinzând 
regatul Gondor de-a lungul coastei la răsărit şi miazăzi de Gurile 
Râului Anduin. Pentru a sărbători victoriile sale în fruntea 
Armiilor, Tarannon a luat coroana şi o dată cu ea şi-a luat şi 
numele de Falastur, „Seniorul Coastelor”. 

L-a urmat la tron nepotul său, Eărnil |, care a reclădit 
fostul port Pelargir şi a întemeiat o flotă numeroasă. A asediat 
cetatea Umbar şi după ce a cucerit-o a făcut din ea un port 
mare şi o fortăreață puternică a regatului Gondor (Umbar, un 
cap mare şi un liman înconjurat aproape în întregime de uscat, 
ţinuse de regatul Númenor din străvechime; era însă o 
fortăreață a Oamenilor Regelui care, mai târziu, au primit 
numele de Numenoreenii Negri, căci căzuseră pradă Puterii lui 
Sauron; cel mai tare îi urau pe urmaşii lui Elendil. După 
înfrângerea lui Sauron seminţia lor s-a risipit iute ori s-a 
amestecat cu aceea a oamenilor de pe Pământul de Mijloc, dar 
au moştenit aceeaşi ură pentru Gondor. Aşa se face că Umbar a 
fost cucerit cu sacrificii mari.). Dar Eârnil nu a mai trăit mult 
după acest triumf. A pierit laolaltă cu multe corăbii şi oameni 
de-ai săi, într-o mare furtună nu departe de port. Fiul său, 
Ciryandil, a construit mai departe corăbii; oamenii din Harad, în 
frunte cu seniorii ce fuseseră alungaţi din Umbar, au venit în 
număr mare şi au atacat fortăreaţa, iar Ciryandil a căzut în 
bătălia de la Haradwaith (Waith - vânătoare, pescuit, braconaj, 
animal vagabond, n.tr.). 

Umbar a fost asediat timp de mulţi ani, dar nu a putut fi 
cucerit şi asta datorită puterii navale a regatului Gondor. 


Ciryaher, fiul lui Ciryandil, a aşteptat clipa potrivită şi, după ce a 
strâns destulă armată, a pornit de la miazănoapte, pe mare şi 
pe uscat şi, trecând Râul Harnen, a înfrânt cu armatele sale pe 
oamenii din Harad, iar regii acestora au fost siliţi să recunoască 
suzeranitatea Gondorului (1050). Ciryaher şi-a luat atunci 
numele de Hyarmendacil „Învingătorul celor de la Miazăzi”. 

Nici un vrăjmaş nu a îndrăznit să pună la încercare 
puterea lui Hyarmendacil în timpul domniei lui îndelungate. Căci 
a fost rege timp de o sută şi treizeci şi patru de ani, cea mai 
lungă domnie, în afară de încă una, din dinastia Anârion. Sub 
domnia lui, Gondor a atins culmile puterii sale. În nord s-a întins 
până la Celebrant şi la poalele sudice ale Codrului Întunecat; la 
vest, până la Torentul Cenuşiu; la est până la Marea Rhin, 
închisă între pământuri; iar la sud până la Râul Harnen şi de 
acolo, de-a lungul coastei, până la peninsula şi portul Umbar. 
Oamenii din văile Anduinului l-au recunoscut drept stăpân; iar 
regii din Harad se închinau puterii din Gondor, în vreme ce fiii lor 
trăiau ca ostatici la curtea Regelui Gondorului. Mordorul 
rămăsese pustiu, însă era păzit de fortărețe mari care străjuiau 
trecătorile. 

Astfel a luat sfârşit dinastia Regilor Corăbiilor. Atanatar 
Alcarin, fiul lui Hyarmendacil, a trăit în mare bogăţie, încât 
oamenii obişnuiau să spună că "în Gondor nestematele sunt 
simple pietricele de joacă pentru copii". Lui Atanatar însă îi 
plăcea să trăiască în belşug şi făcea orice ca să păstreze 
puterea ce o moştenise; fiii săi erau plămădiţi din acelaşi aluat 
ca şi tatăl lor. Gondor începuse să decadă înainte să moară 
regele, ceea ce nu a rămas nebăgat de seamă de duşmani. 
Mordor nu mai era păzit cu aceeaşi străşnicie. Dar abia în timpul 
domniei lui Valacar s-a abătut asupra Gondorului primul rău 
mare: războiul civil al învrăjbirii Rubedeniilor, care a pricinuit 
multe pierderi şi distrugeri de pe urma cărora regatul nu şi-a 
mai revenit nicicând pe deplin. 

Minalcar, fiul lui Calmacil, era un om de mare curaj; în 
1249, Narmacil - pentru a scăpa de orice griji - l-a numit pe 
Minalcar Regent al Regatului. De atunci el a condus Gondorul în 
numele regilor, până l-a urmat pe tatăl său la tron. Ceea ce-l 
neliniştea peste măsură erau nordicii - oamenii de la 
Miazănoapte. 

Seminţia lor devenise nemăsurat de puternică cât a durat 


pacea înstăpânită de mai-marii Gondorului. Regii le arătau multă 
bunăvoință, căci erau oamenii de rând cei mai înrudiţi cu 
dunedainii (cei mai mulţi dintre ei fiind urmaşi ai acelor seminţii 
din care se trăsese şi neamul străvechi al edainilor); le-au 
dăruit, care va să zică, pământuri întinse de partea cealaltă a 
Râului Anduin, la miazăzi de Marea Pădure Verde, pentru a fi o 
pavăză în calea oamenilor de la Răsărit. Căci în trecut răsăritenii 
atacau mai cu seamă dinspre câmpie, între Marea Interioară şi 


Munţii Cenugşii. 
Atacurile lor au început din nou în timpul domniei lui 
Narmacil |, deşi la început n-au fost prea îndrăzneţe; însă 


regentului i-a fost dat să afle că nordicii nu erau întotdeauna 
devotați Gondorului, iar unii dintre ei chiar îşi uneau puterile cu 
răsăritenii, ori din pricina lăcomiei, ori pentru a sprijini pe unul 
sau altul dintre seniorii lor care se luptau între ei. Ca urmare, în 
1248 Minalcar a pornit în fruntea unei armii numeroase şi, între 
Rhovanion şi Marea Interioară a învins marea armată a 
răsăritenilor, nimicindu-le toate taberele şi aşezările de la est de 
Mare. După această bătălie, el şi-a luat numele de Romenadacil. 

Intorcându-se acasă, ROmendacil a fortificat ţărmul 
apusean al râului Anduin până la gura de vărsare a Râului 
Lumina Stinsă, neîngăduind nici unui străin să străbată Anduinul 
mai jos de Emyn Muil. El a fost acela care a făurit coloanele de 
la Argonath, la intrarea în New Hithoel. Dar, întrucât avea 
nevoie de oameni şi dorea să strângă legăturile între Gondor şi 
nordici, i-a luat pe mulţi în serviciul său, numindu-i pe unii dintre 
ei în funcţii înalte în armată. 

Cel care se bucura de o trecere deosebită la Romendacil 
era Vidugavia, pentru ajutorul pe care i-l dăduse regelui în 
război. Spunea despre sine că este Regele Rhovanionului, şi cu 
adevărat era cel mai puternic dintre toţi prinții de la 
Miazănoapte, cu toate că regatul său se întindea de la Codrul 
întunecat până la Râul Celduin (Râul care Curge). În 1250, 
ROmendacil l-a trimis pe fiul său Valacar drept legat în 
Rhovanion, pentru a locui o vreme în preajma lui Vidugavia şi a 
deprinde limba, obiceiurile şi felul de a fi ale nordicilor. Dar 
Valacar a făcut mai mult decât plănuise tatăl său. Curând a 
ajuns să îndrăgească ţinuturile nordice şi pe oamenii care 
sălăşluiau acolo, şi s-a însurat cu Vidumavi, fiica lui Vidugavia. 
S-a întors acasă, în regatul său, după câţiva ani buni. De la 


această căsătorie avea să izbucnească mai târziu războiul 
învrăjbirii Rubedeniilor. 

„Căci oamenii de viţă aleasă din Gondor se uitau de pe 
acum cu ochi răi la oamenii de la Miazănoapte aflaţi printre ei; şi 
până atunci încă nu se auzise ca moştenitorul tronului, ori altul 
dintre fiii Regelui, să se însoare cu o femeie dintr-o clasă 
inferioară sau dintr-o seminţie străină. Regele Valacar era de- 
acum bătrân când în ţinuturile de la miazăzi s-au pornit 
răzmeriţele. Soaţa lui, regina, fusese o domniţă frumoasă şi cu 
purtări alese, dar viaţa îi fusese scurtă, după cum este a 
oamenilor de rând, încât dunedainii se temeau că vlăstarele ei 
se vor dovedi la fel şi vor pierde din măreţia Regilor Oamenilor. 
Unde mai pui că nu doreau câtuşi de puţin să-l recunoască drept 
senior pe fiul ei, care, s-o fi fost numind el Eldacar, dar se 
născuse într-o ţară străină şi în tinereţe numele lui fusese 
Vinitharya, un nume din ţara de baştină a mamei sale. 

Prin urmare, atunci când Eldacar i-a urmat tatălui său la 
tron, a izbucnit război în Gondor. El a adus în dinastia regatului 
spiritul netemător al Oamenilor de la Miazănoapte. Era un 
bărbat frumos, viteaz şi nu dădea semne că ar fi îmbătrânit mai 
repede decât tatăl său. Când seminţiile oamenilor s-au unit şi, în 
frunte cu urmaşii regilor, s-au răsculat împotriva lui, el le-a ţinut 
piept până la capătul puterilor sale. În cele din urmă însă a fost 
împresurat în Osgiliath, unde a rezistat îndelung, dar foamea şi 
numărul mult mai mare al rebelilor l-au forţat într-un târziu să 
părăsească oraşul şi să-l lase pradă flăcărilor. În timpul acelui 
asediu şi al incendiului care a urmat a fost distrus Turnul Pietrei 
din Osgiliath şi palantirul s-a pierdut în ape. 

Dar Eldacar a izbutit să scape de vrăjmaşii săi şi a fugit în 
Miazănoapte, la rubedeniile sale din Rhovanion. Mulţi s-au 
strâns în jurul lui acolo, atât Oamenii de la Miazănoapte care se 
aflau în serviciul regelui din Gondor, cât şi dunedainii din 
ţinuturile dinspre miazănoapte ale regatului. Dintre aceştia din 
urmă mulţi ajunseseră să-l preţuiască şi încă şi mai mulţi să-l 
urască pe cel care-l uzurpase. Adică pe Castamir, nepotul lui 
Calimehtar, fratele mai tânăr al lui Romendacil al II-lea. Nu 
numai că era unul dintre cei mai apropiaţi de coroană datorită 
descendenţei sale, dar era urmat şi de cei mai mulţi dintre 
rebeli; căci el era Căpitanul Corăbiilor şi se bucura de sprijinul 
celor care locuiau de-a lungul coastelor şi în porturile cele mari, 


Pelargir şi Umbar. 

Castamir nu se urcase pe tron de multă vreme, când şi-a 
arătat adevărata fire trufaşă, fără pic de dărnicie. Un om crud, 
după cum dovedise şi atunci când cucerise Osgiliathul. A 
poruncit ca fiul lui Eldacar, luat în captivitate, să fie ucis; iar 
măcelul şi nimicirile pricinuite oraşului la porunca lui întrecuseră 
cu mult răul pe care-l putea face un război. Locuitorii din Minas 
Anor şi din Ithilien n-au uitat aceste fapte; şi dragostea lor 
pentru Castamir s-a împuţinat şi mai mult atunci când au înţeles 
că lui nu-i păsa de ţară şi nu se gândea decât la corăbiile lui şi 
dorea să mute palatul regal în Pelargir. 

Era rege de numai zece ani când Eldacar, simțind că a 
sosit clipa prielnică pentru el, a venit de la miazănoapte în 
fruntea unei armate numeroase şi oameni veneau de peste tot, 
din Calenardhon şi Andrien şi Ithilien, ca să i se alăture. O 
bătălie mare a urmat în Lebennin, la Răspântiile Erui, şi mult 
sânge din cel mai bun al regatului Gondor a curs acolo. Eldacar 
însuşi l-a ucis pe Castamir în timpul luptelor, răzbunându-se 
astfel pentru Oruendil; dar fiii lui Castamir au izbutit să scape şi, 
împreună cu alte rubedenii de-ale lor şi cu mulţi din cei de pe 
corăbii s-au împotrivit vreme îndelungată la Pelargir. 

Şi după ce au strâns acolo toată flota pe care o mai aveau 
(căci Eldocar nu avea corăbii să-i asedieze şi pe mare), au trecut 
mările şi s-au statornicit în Umbar. Acolo s-au refugiat toţi cei 
care erau vrăjmaşii regelui şi şi-au ales un senior care nu mai 
recunoştea puterea regelui. Umbar s-a războit cu regatul 
Gondor timp de multe vieţi omeneşti, amenințând toate 
ţinuturile de coastă şi toate corăbiile ce străbăteau mările. Şi n-a 
mai fost supus pe de-a-ntregul până în vremea lui Elessar; iar 
ţinutul Gondor Miazăzi a rămas pricină de vrajbă între corsari şi 
Rege.” 

„Pierderea portului Umbar a îndurerat întregul Gondor, nu 
numai pentru că regatul s-a împuţinat la miazăzi şi nu-i mai 
putea stăpâni la fel de bine pe oamenii din Harad, dar şi pentru 
că acolo poposise Ar-Pharaz6n Întrauratul, ultimul Rege al 
Numenorului, şi înfrânsese puterea lui Sauron. Cu toate că, după 
aceea, mult rău se abătuse asupra regelui, chiar şi urmaşii lui 
Elendil îşi aminteau cu mândrie cum venise marea armie a lui 
Ar-Pharazân din îndepărtările Mării; şi pe cel mai înalt deal ce 
străjuia Limanul aşezaseră o coloană albă, măreaţă ca un 


monument. În vârf purta un glob de cristal care prindea razele 
Soarelui şi ale Lunii şi strălucea precum o stea luminoasă, ce 
putea fi văzută, pe vreme senină, chiar de pe coastele 
Gondorului şi încă şi de mai departe, de pe marea apuseană. ŞI 
acolo a rămas până după a doua înălţare a lui Sauron, care se 
apropia de-acum, iar Umbra a căzut din nou sub stăpânirea lui şi 
monumentul umilirii a fost dărâmat". 

După întoarcerea lui Eldacar, sângele casei regale şi cel al 
altor case ale dunedainilor s-a amestecat tot mai mult cu acela 
al oamenilor de rând. Căci mulţi dintre cei mari au căzut răpuşi 
în timpul Învrăjbirii Rubedeniilor; în vreme ce Eldacar îi apăra pe 
nordici, cu ajutorul cărora redobândise coroana, celor din 
Gondor li se alăturaseră o mulţime de locuitori ai ținutului 
Rhovanion. 

Amestecul acesta de seminţii nu a grăbit apusul neamului 
dunedainilor, aşa după cum se temuseră ei; ei însă se împuţinau 
încetul cu încetul, ca şi până atunci. Şi pricina acestui fapt era, 
fără tăgadă, însuşi Pământul de Mijloc, cât şi pierderea, pe rând, 
a harurilor cu care-i înzestraseră numenoreenii după decăderea 
ținutului Stelei. Eldacar a trăit până la vârsta de două sute 
treizeci şi cinci de ani, iar rege a fost vreme de cincizeci şi opt 
de ani, dintre care zece i-a petrecut în exil. 

Al doilea rău, şi cel mai mare, s-a abătut asupra 
Gondorului în timpul domniei lui Telemnar, al douăzeci şi 
şaselea rege, al cărui tată, Minardil, fiul lui Eldacar, a fost răpus 
la Pelargir de către corsarii din Umbar. (În fruntea lor se aflau 
Angamaită şi Sanga Hyando, strănepoţii lui Castamir). Curând 
după aceea, o molimă ucigătoare a fost adusă de vânturile 
întunecate de la Răsărit. Au pierit atunci Regele şi copiii săi, 
precum şi un număr mare de locuitori ai regatului Gondor, cu 
osebire cei care trăiau în Osgiliath. Şi atunci a fost când, din 
pricina sfârşelii şi împuţinării oamenilor, straja de la hotarele 
Mordorului a încetat, iar fortărețele ce păzeau trecătorile au 
rămas pustii. 

Mai târziu s-a spus că toate acestea se petrecuseră chiar 
în vremea în care Umbra creştea tot mai deasă în Pădurea 
Verde şi multe lucruri rele s-au arătat din nou atunci, semne ale 
revenirii lui Sauron. Adevărat este că nici duşmanii Gondorului 
nu o duceau mai bine, căci altfel ar fi putut să-l biruie în 
slăbiciunea lui; dar Sauron avea vreme să aştepte şi se prea 


poate ca ceea ce-şi dorea el să fi fost tocmai deschiderea 
porţilor spre ţinutul Mordor. 

O dată cu moartea Regelui Telemnar s-a ofilit şi a murit şi 
Copacul Alb din Minas Anor. Dar Tarondor, nepotul său, şi cel 
care i-a urmat la tron, a plantat încă un puiet în citadelă. Tot ela 
strămutat pentru totdeauna curtea regală în Minas Anor, căci 
Osgiliath era pe jumătate părăsit şi se preschimba încet în ruină. 
Puţini dintre cei care se refugiaseră din calea molimei din 
Ithilien ori în văile apusene mai doreau să se întoarcă. 

Tarondor a urcat de tânăr pe tron şi a avut cea mai lungă 
domnie dintre toţi Regii Gondorului; dar nu a izbutit să facă mai 
mult decât să reorganizeze regatul în interior şi să-i reclădească, 
încet, puterea. În schimb, fiul său, Telumehtar, aducându-şi 
aminte de moartea lui Minardil şi neavând linişte din pricina 
neobrăzării corsarilor care atacau ţinuturile de coastă ale 
regatului său până la Anfalas, şi-a strâns armatele şi în 1810 a 
cucerit fortăreaţa Umbar printr-un atac neaşteptat. În acel 
război au pierit ultimii urmaşi ai lui Castamir, iar Umbar a 
reintrat, pentru o vreme, sub stăpânirea regilor. Telumehtar a 
adăugat numelui său porecla Umbadarcil. Dar răul s-a abătut 
din nou asupra regatului Gondor, ceea ce a făcut ca Umbar să 
fie pierdut încă o dată, căzând de data asta în mâinile oamenilor 
din Harad. 

Al treilea rău a fost invazia Căruţaşilor, care a supt vlaga 
şi aşa slăbită a Gondorului în războaie ce au durat aproape o 
sută de ani. Căruţaşii erau un popor, sau mai curând o uniune 
de mai multe popoare, ce veneau de la Răsărit; numai că erau 
mai puternici şi mai bine înarmaţi decât toţi cei care veniseră 
până atunci. Călătoreau în căruţe mari, iar căpeteniile lor luptau 
din rădvane. Stârniţi - după cum s-a dovedit mai târziu - de 
trimişii lui Sauron, ei au atacat Gondorul prin surprindere, iar 
Regele Narmacil al II-lea a fost ucis în bătălia dusă cu ei pe 
malul celălalt al râului Anduin în 1856. Locuitorii din părţile de 
răsărit şi de la miazăzi ale Rhovanionului au căzut în robie; iar 
hotarele Gondorului au fost de la acea dată strămutate pe 
Anduin şi retrase până la Emyn Muil. (Din cât se pare, tot acum 
au pătruns din nou în Mordor Duhurile Inelelor.) 

Calimehtar, fiul lui Narmacil Il, ajutat de o răzmeriţă, şi-a 
răzbunat tatăl printr-o mare victorie asupra răsăritenilor, la 
Dagorlad, în 1899, şi o vreme primejdia a fost abătută. Dar abia 


sub domnia lui Araphant, la miazănoapte, şi a lui Ondoher, fiul 
lui Calimehtar, la miazăzi, cele două regate s-au aşezat din nou 
la sfat împreună după lungă tăcere şi înstrăinare. Căci 
înțelegeau, în sfârşit, că o singură putere şi voinţă era aceea 
care îndrepta asalturile din multe părţi asupra supravieţuitorilor 
Numenorului. Tot atunci Arvedui, moştenitorul lui Araphant, s-a 
însurat cu Firiel, fiica lui Ondoher (1940). Dar nici unul dintre 
regate nu a izbutit să-şi trimită unul altuia ajutoare; căci 
Angmarul şi-a reînnoit atacurile asupra ținutului Arthedain la 
aceeaşi vreme la care Căruţaşii şi-au făcut din nou apariţia în 
număr şi mai mare. 

De data asta, mulţi dintre Căruţaşi au trecut la sud de 
Mordor, încheind alianţă cu oamenii din Khand şi din Haradul 
Apropiat; şi acest mare atac de la nord şi de la sud aproape că a 
dus la pieire Gondorul. În 1944, Regele Ondobar şi amândoi fiii 
săi, Artamir şi Faramir, au căzut în luptă la nord de Morannon, 
iar vrăjmaşii s-au revărsat în Ithilien. Dar Eărnil, Căpetenia 
Oastei Sudice, a câştigat o mare victorie în lthilienul de Sud, 
nimicind armata din Harad, care trecuse Râul P6ros. Grăbindu- 
se spre nord, el a adunat în jurul său tot ce a putut din Oastea 
Nordică ce se retrăgea, atacând tabăra principală a Căruţaşilor, 
în timp ce aceştia benchetuiau şi se veseleau închipuindu-şi că 
regatul Gondor fusese distrus şi că nu mai aveau altceva de 
făcut decât să prade şi să jefuiască. Eârnil a făcut prăpăd în 
tabără, dând foc la căruţe şi punând pe fugă duşmanii, până au 
ieşit cu totul din Ithilien. O mare parte dintre cei care fugeau 
mâncând pământul şi-au găsit sfârşitul în Smârcurile Morților. 

„La moartea lui Ondoher şi a fiilor săi, Arvedui din Regatul 
de la Miazănoapte a cerut coroana Gondorului, dată fiind 
descendența lui directă din Isildur şi ca soţ al lui Firiel, singura 
care a supravieţuit dintre copiii lui Ondoher. Dar a fost respins. 
Cel care a avut cel mai greu cuvânt în această respingere a fost 
Pelendur, Majordomul Regelui Ondoher. 

Sfatul mai-marilor Gondorului a răspuns: 

- La coroană şi la tron au dreptul numai şi numai 
moştenitorii lui Meneldil, fiul lui Anârion, căci lor le-a lăsat Isildur 
regatul. În Gondor această moştenire rămâne doar fiilor; şi nu 
am auzit ca legea să fie altminteri în Arnor. 

La care Arvedui a răspuns: 

- Elendil a avut doi fii, dintre care Isildur era cel mai mare 


şi moştenitor al tatălui său. Noi am auzit că numele lui Elendil se 
află până în această zi în fruntea dinastiei Regilor din Gondor, 
căci a fost numit marele rege al tuturor ţărilor dunedainilor. Cât 
a trăit Elendil, conducerea regatelor de la Miazăzi a fost 
încredinţată fiilor săi; dar când a pierit Elendil, Isildur s-a dus să 
ocupe tronul lui de mare rege în locul tatălui său, iar cârmuirea 
de la Miazăzi a încredinţat-o, ca şi înaintaşul său, fiului fratelui 
său. Nu şi-a părăsit însemnele de rege al Gondorului şi nu 
doreşte ca regatul lui Elendil să rămână învrăjbit pentru 
totdeauna. 

Mai mult chiar - a continuat el - în Numenor cel de demult, 
sceptrul rămânea celui mai mare vlăstar al regelui, femeie sau 
bărbat. Adevărat este că legea nu a fost urmată în ţările 
exilaţilor, mereu frământate de războaie; dar legea poporului 
nostru aceasta a fost, şi noi de ea vorbim acum, văzând că fiii 
lui Ondoher au murit fără să lase în urmă copii („Legea aceea a 
fost făcută în Numenor (după cum am aflat de la Rege) atunci 
când Tar-Aldarion, al şaselea rege, a lăsat în urmă un singur 
copil, o fiică. Ea a devenit prima Regină urcată pe tron, Tar- 
Ancalimă&; dar legea dăinuia încă dinaintea ei. Tar-Elendil, al 
patrulea rege, a fost urmat de fiul său Tar-Meneldur, cu toate că 
fiica sa, Silmarien, era mai mare. Cu toate acestea, Elendil a 
descins din Silmarien.”). 

La aceste vorbe, Gondorul nu a dat nici un răspuns. 
Coroana era cerută de Eărnil, căpetenia victorioasă; i-a fost dată 
cu consimţământul tuturor dunedainilor din Gondor, pentru că 
prin venele lui curgea sânge regesc. Era fiul lui Siriondil, la 
rândul său fiul lui Calimmacil, fiul lui Arciryas, el însuşi fratele lui 
Narmacil al Il-lea. Arvedui s-a dat bătut; căci nu avea nici 
puterea şi nici dorinţa să se împotrivească alegerii făcute de 
dunedainii din Gondor; dar pretenţia lui nu a fost dată uitării de 
către urmaşii săi nici măcar atunci când nu au mai avut drept la 
tron. Căci nu mai era mult şi regatul de la Miazănoapte avea să 
ajungă la capătul zilelor sale. 

Arvedui a fost, cu adevărat, ultimul rege, după cum îi 
spune şi numele. Din câte se povesteşte, acest nume i-a fost dat 
la naştere, de către Malbeth-vizionarul, care i-a spus tatălui său: 

- Arvedui îl vei numi de-aici încolo, căci va fi cel de pe 
urmă în Arthedain. Doar că dunedainii vor fi puşi în faţa unei 
alegeri şi dacă vor alege calea ce va părea mai puţin dătătoare 


de speranţă, atunci fiul tău îşi va schimba numele şi va deveni 
rege peste un regat mare. lar de nu vor face astfel, atunci mare 
suferinţă şi multe vieţi de oameni vor trece până când 
dunedainii se vor înălța şi se vor uni încă o dată. 

În Gondor aşijderea, un singur rege i-a urmat lui Eărnil. 
Poate că dacă sceptrul şi coroana ar fi fost unite, atunci regatul 
nu s-ar fi prăbuşit şi multe rele nu s-ar fi petrecut. Dar Eârnil era 
un om înţelept şi câtuşi de puţin trufaş, chiar dacă regatul din 
Arthedain părea celor mai mulţi locuitori din Gondor un regat 
mic, în ciuda dinastiei cârmuitoare. 

Astfel că i-a trimis solie lui Arvedui, dându-i de ştire că el 
însuşi primise coroana Gondorului după legea şi nevoile 
regatului de la Miazăzi, «numai că eu nu am uitat credinţa pe 
care a dovedit-o Arnor şi nici înrudirea noastră şi nu doresc ca 
regatele lui Elendil să se înstrăineze unul de altul. Îţi voi trimite 
ajutoare ori de câte ori vei avea trebuinţă şi cât îmi stă în putere 
să o fac.» 

A trecut însă ceva vreme până când Eărnil s-a simţit în 
destulă siguranţă ca să îşi ţină promisiunea. Regele Araphant îşi 
irosea forţele pentru a ţine piept atacurilor dinspre Angmar, iar 
Arvedui, după ce a ajuns pe tron, a făcut acelaşi lucru; dar în 
cele din urmă, în toamna lui 1973, în Gondor au sosit vesti cum 
că Arthedain se afla la mare ananghie şi că Regele-vrăjitor 
pregătea un ultim atac împotriva regatului. Atunci Eărnil l-a 
trimis pe fiul său Eârnur spre nord, cu corăbiile peste mare şi cu 
poruncă să ajungă cât mai repede cu putinţă. A fost prea târziu. 
Inainte ca Eărnur să arunce ancorele în portul London, Regele- 
vrăjitor cucerise Arthedain şi Arvedui căzuse răpus în luptă. 

Dar când Eărnur a sosit la Limanurile Cenuşii, mare au fost 
bucuria şi mirarea oamenilor şi ale elfilor deopotrivă. Din pricina 
secetei şi a numărului mare de corăbii de-abia puteau găsi loc 
să ancoreze, cu toate că şi celelalte două porturi, Harlond şi 
Forlond, se umpluseră; iar din corăbii a coborât o armie 
numeroasă, cu muniţie şi provizii pentru un război purtat de regi 
mari. Sau cel puţin aşa părea oamenilor de la Miazănoapte, cu 
toate că ceea ce vedeau era doar o mică oaste expediţionară 
faţă de puterea pe care o avea regatul Gondor. Caii însă au fost 
lăudaţi mai presus de orice, căci mulţi dintre ei fuseseră aduşi 
din văile Anduinului şi pe spinările lor călăreau bărbaţi falnici şi 
chipeşi, şi prinți mândri din Rhovanion. 


Atunci Cirdan a chemat la sine pe toţi cei care doreau săi 
se alăture, din Lindon sau din Arnor, şi când toate au fost 
pregătite aşa după cum se cuvine, armia a trecut râul Lune şi s- 
a îndreptat spre nord, pentru a-l ataca pe Regele-vrăjitor din 
Angmar. Din cât se spunea, Regele sălăşluia în Fornost, un ţinut 
pe care-l umpluse de seminţii ticăloase, uzurpând casa regală şi 
legile ei străvechi. Fudul cum era, nu a aşteptat ca duşmanii să 
ajungă în fortăreaţa lui, ci a ieşit în întâmpinarea lor, gândind 
să-i alunge înapoi în apele râului Lune, aşa cum făcuse şi cu 
alţii. 

Doar că Oastea Apusului l-a atacat între Dealurile 
Amurgului şi acolo s-a încins o mare bătălie pe câmpia dintre 
Nenuial şi Gruiurile Nordice. Forţele din Angmar dădeau de- 
acum semne că se retrag spre Fornost, când corpul principal al 
cavaleriei, care ocolise dealurile, a năvălit asupra lor dinspre 
miazănoapte, împrăştiind duşmanul în cele patru vânturi. 
Regele-vrăjitor, strângând în grabă tot ce mai rămăsese din 
oastea lui împrăştiată, a luat-o la fugă spre nord căutând să 
ajungă în propria lui ţară, Angmar. Inainte să apuce să se 
adăpostească în Carn Dum, cavaleria din Gondor cu Eärnil în 
frunte l-a prins din urmă. Tot atunci o armată condusă de 
Glorfindel, Seniorul elf, i-a ieşit în cale dinspre Vâlceaua 
Despicată. Şi atât de crunt a fost atunci învins ţinutul Angmar, 
încât nici picior de om sau orc din acel regat n-a mai rămas la 
apus de Munţi. 

Dar se povesteşte că, atunci când totul era pierdut, 
Regele-vrăjitor s-a arătat dintr-o dată, înveşmântat în negru şi 
cu mască neagră pe chip, călare pe un cal negru. Spaima i-a 
cuprins pe toţi cei care l-au zărit. Doar că el l-a ales pe Căpitanul 
Gondorului pentru a-şi revărsa întreaga sa ură şi, cu un urlet 
cumplit, s-a repezit asupra lui. Eärnur i-ar fi ţinut piept, dar calul 
său nu a putut îndura atacul şi, ridicându-se în două picioare, a 
ţâşnit în galop, purtându-şi stăpânul departe, înainte ca acesta 
să-l poată struni. 

Regele-vrăjitor a izbucnit atunci în râs şi nici unul care l-a 
auzit nu a mai putut să uite grozăvenia acelui hohot. Glorfindel 
însă s-a năpustit asupra lui pe calul său alb, iar Regele-vrăjitor, 
fără să-şi curme hohotele, i-a întors spatele şi, pornind în galop, 
s-a pierdut în umbre. Căci noaptea se lăsase peste câmpul de 
bătălie şi Regele-vrăjitor în noapte a pierit şi nimeni n-a văzut 


încotro s-a dus. 

Eärnur s-a întors, dar Glorfindel, uitându-se spre 
întunericul ce se adâncea, i-a spus: 

- Nu-l urmări! Nu se va întoarce în această ţară. Pieirea lui 
este încă departe şi nu de mână de om va fi răpus. 

Cuvinte pe care mulţi aveau să şi le amintească; dar 
Eărnur era mânios, singura lui dorinţă era să se răzbune pentru 
ruşinea pe care o suferise. 

Şi aşa s-a sfârşit regatul lui Angmar cel Rău; şi astfel şi-a 
atras Eärnur, Căpitanul Gondorului, ura fără de moarte a 
Regelui-vrăjitor; dar mulţi ani aveau să mai treacă până ce acest 
lucru să iasă la iveală.” 

Astfel, în timpul domniei Regelui Eărnil, după cum avea să 
se dovedească mai târziu, Regele-vrăjitor a scăpat din 
meleagurile de la Miazănoapte şi s-a întors în Mordor, unde a 
adunat celelalte Duhuri ale Inelelor, căci el era de-acum mai- 
marele lor. Numai că abia în anul 2000 au ieşit ei din Mordor, 
prin Trecătoarea Cirith Ungol, ca să asedieze Minas Ithil. L-au 
cucerit în 2002 şi au pus mâna pe piatra palantir aflată în turn. 
Nu i-a alungat nimeni de acolo cât a durat al Treilea Ev; iar 
Minas Ithil a devenit un tărâm al fricii şi a primit numele de 
Minas Morgul. Mulţi dintre cei care mai rămăseseră în Ithilien au 
plecat în bejenie. 

„Eărnur era asemenea tatălui său în vitejie, dar nu şi în 
înţelepciune. Un bărbat vânjos la trup şi aprig la fire; dar nu voia 
să se însoare, căci singura lui plăcere şi-o găsea în luptă sau în 
întrecerile de arme. Şi măiestria lui era atât de desăvârşită, 
încât nimeni nu-i putea ţine piept în acele sporturi care îl 
încântau pe el, părând mai degrabă un campion decât căpitan 
sau rege şi păstrându-şi vigoarea şi îndemânarea până la o 
vârstă mult mai înaintată decât cea îndeobşte menită unor 
asemenea îndeletniciri la acea vreme.” 

Când Eărnur a primit coroana în 2043, Regele din Minas 
Morgul l-a provocat la o luptă numai între ei doi, aruncându-i în 
faţă, ca să-l întărite, că nu avusese curajul să-l înfrunte în 
bătălia de la Miazănoapte. De data asta, Mardil Majordomul a 
reuşit să domolească mânia regelui. Minas Anor, devenit între 
timp oraşul principal al regatului încă de pe vremea Regelui 
Telemnar, cât şi fortăreaţa regilor, a fost rebotezat acum Minas 
Tirith, adică oraşul care stă de strajă împotriva răului din Morgul. 


Eärnur avea coroana de numai şapte ani de zile, când 
Seniorul din Morgul l-a provocat încă o dată, spunându-i că, pe 
lângă inima slabă de care dăduse dovadă în tinereţe, acum se 
mai arăta şi slab la bătrâneţe. Mardil nu l-a mai putut înfrâna de 
data asta, astfel că regele s-a îndreptat însoţit de o mică escortă 
de cavaleri spre poarta de intrare în Minas Morgul. Nici unul 
dintre ei nu a mai fost văzut vreodată. În Gondor se credea că 
duşmanul fără de credinţă prinsese regele în capcană şi că 
acesta murise în chinuri în Minas Morgul; dar, cum nici un 
martor nu putea jurui că-l văzuse mort, Mardil Majordomul cel 
Bun a cârmuit regatul în numele său timp de mulţi ani. 

De-acum urmaşii regelui se împuţinaseră. Numărul lor 
scăzuse în urma învrăjbirii Rubedeniilor; încât de-atunci regii 
ajunseseră să fie roşi de gelozie şi bănuitori faţă de cei de-un 
sânge cu ei. Adeseori cei asupra cărora cădeau bănuieli de tot 
felul se refugiau în Umbar, unde se alăturau rebelilor; în vreme 
ce alţii renunţaseră la orice legături de sânge şi-şi luaseră soaţe 
de alt neam decât cel al Numenoreenilor. 

Astfel s-a făcut că nu s-a aflat nici un pretendent de sânge 
regesc la tronul Gondorului, asupra căruia toţi să-şi dea 
consimţământul; unde mai pui că toţi erau cuprinşi de teamă la 
amintirea învrăjbirii, ştiind că dacă s-ar fi ajuns la încă o 
asemenea înfruntare, atunci Gondorul era sortit pieirii. Drept 
care, cu toate că anii se înşirau tot mai mulţi, Majordomul a 
cârmuit mai departe Gondorul, iar coroana lui Elendil continua 
să zacă în poala Regelui Eărnil, în Sălaşurile Morților, acolo unde 
o lăsase Eärnur. 


Majordomii 


Casa Majordomilor se numea Casa lui Húrin, căci se 
trăgeau cu toţii din Majordomul Regelui Minardil (1621-1634), 
Hurin din Emyn Arnen, un om din rasa nobilă a Numenoreenilor. 
După ce lui i-a trecut vremea, regii şi-au ales întotdeauna 
majordomii dintre descendenţii lui; iar după vremea lui 
Pelendur, rangul a devenit ereditar, fiind transmis din tată în fiu 
sau celui mai apropiat ca grad de rudenie, la fel ca şi regii. 

Când era uns, fiecare nou majordom trebuia să jure că „va 
păstra toiagul şi cârma ţării în numele regelui, până ce acesta 
se va înturna”. Curând vorbele acestea au devenit un ritual de 


care nu se mai prea ţinea seamă, căci majordomii îşi luau toate 
puterile regale. Şi totuşi, în Gondor mulţi credeau că regele se 
va întoarce oarecândva; şi erau unii care-şi aminteau de 
străvechea dinastie de la Miazănoapte, despre care se spunea 
că încă mai trăia printre umbre. În faţa unor asemenea zvonuri, 
Majordomii Cârmuitori nu făceau decât să-şi înăsprească inimile. 

Dar pe tronul cel străvechi, majordomii nu s-au aşezat 
nicicând, şi n-au purtat coroană, şi nu au ţinut sceptrul în mână. 
Doar un toiag alb, ca semn al îndatoririi lor; stindardul le era şi 
el alb, fără stemă, stindardul regal, în schimb, era făcut din 
blană de samur, pe care era înfăţişat un copac alb înflorit, 
aşezat sub şapte stele. 

După Mardil Voronwe, socotit primul din dinastie, au 
urmat douăzeci şi patru de Majordomi Cârmuitori ai Gondorului, 
până la Denethor al II-lea, el fiind al douăzeci şi şaselea şi cel de 
pe urmă. La început cârmuirea le-a fost liniştită, căci acelea 
erau zilele Păcii Străjuitoare, în timpul căreia Sauron s-a retras 
din faţa puterii Sfatului Alb şi Duhurile Inelelor nu s-au arătat din 
ascunzătoarea lor din Valea Morgul. Dar începând cu domnia lui 
Denethor |, pacea n-a mai fost nicicând deplină, şi chiar şi când 
Gondor nu a avut de înfruntat războaie mari ori făţişe, hotarele 
sale s-au aflat tot timpul sub ameninţare. 

În ultimii ani ai domniei lui Denethor |, seminţia urukşilor, 
orci negri grozav de puternici, s-a ivit pentru prima oară din 
Mordor, iar în 2475 au străbătut în goană Ithilien şi au cucerit 
Osgiliath. Boromir, fiul lui Denethor (de la el şi-a primit mai 
târziu numele şi Boromir, unul dintre cei Nouă Peregrini) i-a 
înfrânt şi a recucerit Ithilien; Osgiliath însă a căzut în cele din 
urmă în ruină şi marele său pod de piatră a fost distrus. Nimeni 
nu a mai rămas să trăiască acolo. Boromir era un mare căpitan, 
temut chiar şi de Regele-vrăjitor. Nobil, chipeş, voinic la trup, cu 
voinţă de neclintit, dar în urma acelui război s-a ales cu o rană 
făcută de o armă din Morgul, care i-a scurtat viaţa; durerea i-a 
chircit trupul, iar el a murit doisprezece ani după tatăl său. 

l-a urmat Cirion, care a domnit ani îndelungaţi. A fost un 
majordom mereu în gardă, dar Gondorul pierduse mult din 
putere, încât mai mult decât să apere hotarele regatului Cirion 
nu avea ce să facă, în vreme ce duşmanii săi (sau forţa care-i 
punea în mişcare) pregăteau atacuri pe care el nu avea cum să 
le împiedice. Corsarii îi pustiiau coastele, dar pericolul cel mare 


pândea la hotarul de la miazănoapte. Pe pământurile întinse ale 
ținutului Rhovanion, între Codrul Întunecat şi Râul Curgător, 
trăia acum un neam fioros, aflat sub stăpânirea Umbrei din Dol 
Guldur. Adeseori făceau raiduri prin Pădure, până când valea 
Râului Anduin, la sud de Râul Vesel, a fost părăsită de orice altă 
seminţie. Neamul acesta se numea Balchoth şi se înmulţea din 
ce în ce, pentru că alţii asemeni lor li se alăturau dinspre răsărit, 
în vreme ce neamul celor din Calenardhon se stinsese, încât 
Cirion a avut mult de furcă să păstreze hotarul pe râul Anduin. 

„Presimţind furtuna, Cirion a pornit spre miazănoapte 
pentru a cere ajutor, dar prea târziu a făcut-o; căci în acel an 
(2510), balchothii, care-şi construiseră multe bărci mari şi plute 
aşijderi pe malul de răsărit al Anduinului, au trecut în număr 
mare râul şi i-au împrăştiat pe apărători ca pleava. Oastea ce se 
îndrepta spre ei dinspre miazăzi a fost oprită din drum şi 
alungată la miazănoapte, peste râul Lumina Stinsă, unde pe 
neaşteptate a fost atacată de o hoardă de orci coborâţi din 
Munţi şi împinsă de către aceştia înapoi spre Anduin. Abia atunci 
s-a ivit, dincolo de orice speranţe, ajutorul de la miazănoapte, şi 
cornurile rohirrimilor au fost auzite pentru întâia dată în Gondor. 
Eorl Tânărul venea în fruntea călăreţilor săi, împrăştiind 
duşmanii, urmărindu-i apoi pe balchothi până la ultimul, peste 
câmpiile Calenardhon. Cirion i-a dăruit lui Eorl acel ţinut, să-l 
locuiască, iar acesta i-a jurat lui Cirion jurământul lui Eorl, de pri- 
etenie la nevoie sau ori de câte ori era chemat de seniorii din 
Gondor. 

In vremea lui Beren, al nouăsprezecelea Majordom, o 
primejdie încă şi mai mare s-a abătut asupra Gondorului. Trei 
oşti mari, pregătite îndelung, au venit pe mare dinspre Umbar şi 
Harad, atacând cu furie coastele Gondorului; duşmanii au 
coborât pe țărm în multe locuri, iar în nord până la gura de 
vărsare a râului Isen. Tot atunci rohirrimii au fost atacați dinspre 
vest şi est, ţara lor a fost năpădită de duşmani, iar ei au fost 
siliţi să se refugieze în văile Munţilor Albi. În acel an (2758) a 
început larna cea Lungă, cu frig mare şi zăpezi uriaşe, venind 
dinspre Miazănoapte şi dinspre Soare-Răsare, şi care a durat 
timp de cinci luni. Helm (Helm - coif n.tr.) din Rohan şi cei doi fii 
ai săi au pierit în acel război; tristeţea şi moartea s-au lăsat 
peste Eriador şi Rohan. Dar în Gondor, la sud de munţi, lucrurile 
nu stăteau chiar atât de rău, încât înainte să vină primăvara, 


Beregond, fiul lui Beren, a reuşit să-i răpună pe invadatori. ŞI 
neîntârziat a trimis ajutoare în Rohan. El a fost cel mai mare 
căpitan pe care l-a avut regatul Gondor după Boromir; şi când a 
urmat tatălui său la cârma ţării (2763), Gondorul a început să-şi 
refacă forţele. Rohan însă îşi vindeca mai greu rănile pe care le 
suferise. Aceasta este pricina pentru care Beren l-a primit cu 
braţele deschise pe Saruman şi i-a dat cheile Turnului Orthanc; 
şi din acel an (2759) Saruman a rămas să trăiască în Isengard. 

Şi a fost ca pe vremea lui Beregond să aibă loc Războiul 
dintre gnomi şi orci, în Munţii Ceţoşi (2793-2799), despre care 
numai poveşti au răzbătut până la miazăzi, până când orcii, 
fugind din Mauduhirion, au încercat să treacă prin Rohan şi să se 
aşeze în Munţii Albi. Luptele au ţinut ani de zile în văi, până s-a 
pus capăt primejdiei. 

O dată cu moartea lui Belecthor al ll-lea, cel de-al 
douăzeci şi unulea Majordom, a murit şi Copacul Alb în Minas 
Tirith; dar copacul a fost lăsat în picioare, „până când se va 
întoarce Regele”, căci nici un puiet nu a mai fost de găsit. 

In vremea lui Turin al II-lea, duşmanii Gondorului s-au pus 
din nou în mişcare; Sauron căpătase puteri noi şi ziua în care 
avea să-şi facă iarăşi apariţia se apropia. În afară de cei mai 
neîndurători dintre supuşii săi, toţi ceilalţi au părăsit Ithilien, 
retrăgându-se pe malul apusean al râului Anduin, căci ţara pe 
care o părăsiseră mustea de orcii din Mordor. Turin a fost cel 
care a construit în Ithilien locuri tainice de refugiu pentru soldaţii 
săi, cel mai lung dintre acestea şi mai bine apărat fiind Henneth 
Annun. A fortificat încă o dată insula Cair Andros ("Numele 
acesta înseamnă „Corabia cu spumă lungă”; căci insula avea 
forma unei corăbii mari, cu o prova înaltă îndreptată spre 
miazănoapte, un promontoriu cu stânci ascuţite de care se 
lovea spuma albă a râului Anduin."), pentru a apăra Ansrien. 
Dar principalul pericol se afla la sud, unde haradrimii ocupaseră 
Gondorul de la Miazăzi, drept care aveau loc multe lupte de-a 
lungul râului P6ros. Când Ithilien a fost invadat de vrăjmaşi, 
Regele Folcwine din Rohan a împlinit jurământul lui Eorl şi şi-a 
răscumpărat ajutorul primit din partea lui Beregond, trimițând 
mulţi soldaţi în Gondor. Cu ajutorul lor, Turin a câştigat o 
victorie la râul P6ros; dar fiii lui Folcwine au căzut amândoi în 
bătălie. Călăreţii i-au îngropat după obiceiul seminţiei lor, 
punându-i pe amândoi în acelaşi mormânt, căci erau fraţi 


gemeni. lar mormântul lor, Haudh in Gwanir, s-a aflat multă 
vreme pe malul înalt al râului şi duşmanii Gondorului se temeau 
să treacă prin preajma lui. 

Turgon i-a urmat lui Turin, dar despre domnia lui se mai 
ştie doar că, doi ani înainte de moartea sa, Sauron s-a ridicat din 
nou, fără să-şi mai ascundă intenţiile; şi a intrat în Mordor, unde 
era aşteptat de mult. Apoi s-a răsculat Barad-dir, iar Muntele 
Osândei a izbucnit în flăcări şi ultimii dintre locuitorii ținutului 
Ithilien au fugit cât mai departe de acele locuri. După moartea 
lui Turgon, Saruman a făcut din Isengard domeniul lui şi l-a 
fortificat. 

„Echtelion al II-lea, fiul lui Turgon, era un om tare înţelept. 
Cu puterea care îi mai rămăsese, s-a apucat să-şi întărească 
regatul împotriva atacurilor ce veneau din Mordor. l-a încurajat 
pe toţi cei merituoşi de aproape şi de departe să intre în 
serviciul său, iar pe cei care s-au dovedit oameni de încredere i- 
a înălţat în rang şi i-a răsplătit. În multe din cele făcute de ela 
primit ajutor şi sfat de la un mare căpitan pe care-l iubea mai 
presus de orice. Thorongil îl numeau oamenii din Gondor, 
Vulturul Stelei, căci era iute, cu ochi ager, şi purta o stea de 
argint pe mantia lui; dar nimeni nu-i cunoştea numele adevărat 
şi nici în ce ţară se născuse. Din Rohan a venit el în slujba lui 
Ecthelion, unde slujise Regelui Thengel, dar nu ţinea de neamul 
rohirrimilor. Era mare conducător de oşti, pe mare ori pe uscat, 
dar a plecat şi şi-a pierdut urma printre umbrele din care venise 
înainte să se sfârşească domnia lui Ecthelion. 

Thorongil îi spunea adesea lui Echtelion că puterea 
răzvrătiţilor din Umbar era o mare primejdie pentru Gondor şi o 
la fel de mare ameninţare pentru ţinuturile de la miazăzi, ce se 
putea dovedi mortală dacă Sauron pornea la război pe faţă. In 
cele din urmă a primit învoire de la Majordom să strângă o forţă 
mică şi a sosit în Umbar noaptea, pe nepusă masă, şi acolo a 
incendiat un număr mare de corăbii de-ale Corsarilor. El însuşi l- 
a răpus pe Căpitanul Limanului în bătălia purtată pe chei, apoi s- 
a retras cu pierderi neînsemnate de partea sa. Dar odată ajunşi 
înapoi în Palergir, spre marea uimire şi tristeţe a oamenilor, el 
nu a vrut să se întoarcă în Minas Tirith unde-l aşteptau onorurile 
cuvenite. 

l-a trimis însă lui Ecthelion o solie de despărţire, în care 
spunea: „Mă aşteaptă acum alte îndatoriri, Domnia ta, şi multă 


vreme şi primejdii fără număr vor trebui să treacă până mă vor 
purta din nou paşii spre Gondor, dacă aşa va voi soarta.” Cu 
toate că nimeni nu avea de unde şti care erau acele îndatoriri, 
nici cine anume i le dăduse, se ştia totuşi încotro se îndreptase. 
Căci a luat o barcă şi a trecut Anduinul şi acolo şi-a luat rămas- 
bun de la însoțitorii săi şi a pornit mai departe de unul singur; şi 
când a fost văzut ultima oară, faţa lui era îndreptată către Munţii 
Umbrei. 

Oraşul a fost cuprins de deznădejde aflând de plecarea lui 
Thorongil, şi mulţi au luat-o ca pe o mare pierdere. Dar nu şi 
Denethor, fiul lui Ecthelion, un bărbat copt de-acum pentru a 
deveni Majordom, ceea ce s-a şi întâmplat patru ani mai târziu, 
după moartea tatălui său. 

Denethor al Il-lea era un om mândru, înalt, curajos şi cu o 
ţinută mult mai regească decât oricare altul născut în Gondor nu 
numai atunci, ci şi cu multe vieţi omeneşti înainte; mai era şi 
înţelept şi clarvăzător şi ştiutor de datini şi istorii vechi. Cu 
adevărat, semăna într-atât cu Thorongil, de-ai fi zis că erau 
rubedenii din cele mai apropiate, cu toate acestea oamenii l-au 
îndrăgit mai mult pe străinul Thorongil decât pe el, iar tatăl său 
tot străinului îi arătase mai multă cinstire. La acea vreme, mulţi 
au crezut că Thorongil plecase înainte ca rivalul său să-i devină 
stăpân; numai că Thorongil nicicând nu se luase la întrecere cu 
Denethor şi nu se văzuse pe sine mai mult decât ca servitorul 
tatălui acestuia. Şi într-o singură privinţă sfaturile pe care le 
dădeau cei doi Majordomului nu se potriviseră: Thorongil adesea 
îl avertiza pe Ecthelion să nu se încreadă în Saruman cel Alb din 
Isengard, ci mai curând să-l primească cu braţele deschise pe 
Gandalf cel Sur. Denethor, în schimb, nu-l avea la inimă pe 
Gandalf; iar după domnia lui Ecthelion, Pelerinul cel Sur s-a 
bucurat de şi mai puţină trecere în Minas Tirith. Prin urmare, mai 
târziu, când lucrurile s-au limpezit, mulţi au crezut că Denethor, 
care avea o minte ageră şi privea mult mai departe şi mai în 
adânc decât alţii din vremea lui, a descoperit cine era cu 
adevărat acest străin Thorongil, bănuind din acea clipă că el şi 
Mithrandir plănuiseră să-l înlăture de la putere. 

Când Denethor a devenit Majordom (2984), s-a dovedit un 
stăpân priceput, ţinând toate frâiele în mâinile sale. Vorbea 
puţin. Asculta sfaturile şi apoi făcea cum socotea el mai bine. S- 
a însurat târziu (2976), luând-o drept soaţă pe Finduilas, fiica lui 


Adrahil din Dol Amroth. Era o domniţă de o frumuseţe rară şi 
bună la suflet, dar s-a stins nici doisprezece ani mai târziu. 
Denethor a iubit-o, în felul său, mai mult decât pe oricine 
altcineva, în afară de cel mai mare dintre fiii pe care i i-a dăruit 
ea. Dar tuturor li se păruse că ea se ofilea în oraşul-fortăreaţă, 
precum o floare din văile dinspre mare, aşezată pe stânca 
golaşă. Umbra de la răsărit o umplea de groază şi tot timpul îşi 
înturna privirile spre miazăzi, spre marea căreia îi ducea dorul. 

După moartea ei, Denethor a devenit şi mai întunecat, şi 
mai tăcut decât înainte, şi adesea şedea de unul singur în turnul 
său, cufundat în gânduri, presimţind că Mordorul avea să-i atace 
regatul câtă vreme se mai afla el la domnie. Mai târziu, oamenii 
au crezut că, având nevoie de cunoaştere, dar fiind un bărbat 
mândru şi bizuindu-se pe puterea propriei sale voințe, cutezase 
să privească în palantirul din Turnul Alb. Nici unul dintre 
Majordomi nu îndrăznise încă să facă asemenea lucru, nici 
măcar regii Eărnil şi Eärnur, după căderea oraşului Minas Ithil, 
când palantirul lui Isildur încăpuse pe mâinile Duşmanului; căci 
Piatra din Minas Tirith era palantirul lui Anărion, cea mai 
apropiată de Piatra ce se afla la Sauron. 

Astfel a dobândit Denethor marea cunoaştere despre 
lucrurile ce se petreceau în regatul său şi până dincolo de 
hotarele sale, departe, trezind uimirea oamenilor; dar pentru 
această cunoaştere a plătit scump, îmbătrânind înainte de 
vreme în înfruntarea cu voinţa lui Sauron. Astfel că trufia lui 
Denethor creştea pe măsură ce creştea şi deznădejdea lui, până 
când a ajuns să vadă în toate faptele acelui timp o singură 
luptă, între Seniorul din Turnul Alb şi Seniorul din Barad-dir, 
nemaiîncrezându-se în nimeni dintre cei care i se împotriveau lui 
Sauron, decât dacă îl slujeau pe el şi numai pe el. 

Şi aşa se scurgea vremea, apropiindu-se tot mai mult 
Războiul Inelului, iar fiii lui Denethor au ajuns la vârsta bărbăţiei. 
Boromir, cu cinci ani mai mare decât ceilalţi, era aidoma lui la 
chip şi la firea mândră, dar nimic altceva nu mai luase de la 
tatăl său. Mai curând amintea de Regele Eărnur, cel de demult, 
neluându-şi soaţă şi plăcându-i mai degrabă îndeletnicirea 
armelor; netemător şi puternic, dar nepăsându-i de datini, în 
afară de poveştile despre vechi bătălii. Faramir, mai tânăr, îi 
semăna la înfăţişare, dar nu şi la minte. Citea inimile oamenilor 
cu aceeaşi limpezime ca şi tatăl său, dar ceea ce afla în ele îi 


trezea mai curând mila decât disprețul. Se purta cu blândeţe, 
iubea legendele şi cântecul, din care pricină mulţi îl credeau pe 
atunci mai puţin curajos decât tatăl său. Dar nu era aşa, ci el nu 
căuta să câştige faima în primejdii fără rost. Se bucura ori de 
câte ori Gandalf sosea în Oraş şi învăţa tot ce putea din 
înţelepciunea lui; un motiv în plus ca să trezească nemulţumirea 
tatălui său. 

Fraţii însă se iubeau între ei, şi o făcuseră şi în copilărie, 
Boromir fiind cel care-l ajuta şi-i lua apărarea lui Faramir. 
Gelozia şi rivalitatea nu-şi avusese nicicând locul între ei, nici 
pentru a câştiga dreptatea părintească, nici laudele oamenilor. 
Faramir nu-şi putea închipui că cineva din Gondor ar putea să-l 
înfrunte pe Boromir, moştenitorul lui Denethor, Căpitanul 
Turnului Alb; şi la fel gândea şi Boromir. Când însă soarta i-a pus 
la încercare, lucrurile s-au dovedit cu totul altfel. Dar despre tot 
ce s-a întâmplat cu cei trei în Războiul Inelului se povestesc 
multe în altă parte. lar după Război, vremea Majordomilor 
Cârmuitori s-a sfârşit; căci moştenitorul lui Isildur şi al lui 
Anăârion s-a întors şi regalitatea şi-a recăpătat pe deplin 
drepturile, iar stindardul Copacului Alb a prins din nou să fluture 
în vârful Turnului lui Ecthelion.” 


(v) 


URMEAZĂ O PARTE DIN POVESTEA LUI ARAGORN ŞI A LUI 
ARWEN 


„Arador era bunicul Regelui. Fiul său Arathorn umbla s-o ia 
de soaţă pe Gilraen cea Bălaie, fiica lui Dírhael, el însuşi urmaş 
al lui Aranorth. Dirhael s-a împotrivit la această căsătorie; căci 
Gilraen era tânără şi nu ajunsese la vârsta la care se căsătoreau 
de obicei femeile din seminţia dunedainilor. 

- Mai mult, a spus el, Arathorn este un bărbat în toată 
puterea cuvântului, copt ca vârstă, şi va deveni căpetenie mai 
curând decât alţi bărbaţi; inima-mi spune că nu va avea multe 
zile de trăit. 

Dar Ivorwen, soaţa lui, care îşi avea şi ea premoniţiile ei, i- 
a răspuns: 

- Cu atât mai mare e nevoia de grabă! Zilele se întunecă 
înaintea furtunii şi lucruri mari stau să se întâmple. Dacă cei doi 


se iau acum, se poate renaşte speranţa pentru poporul nostru; 
dar dacă nu se grăbesc, speranţa nu va fi cunoscută de evul 
nostru. 

Şi s-a întâmplat ca să nu treacă anul şi Arathorn şi Gilraen 
s-au luat de soţ şi soţie, şi tot atunci Arador a fost luat captiv de 
căpcăunii dealurilor, în Măgurile Reci, la miazănoapte de 
Vâlceaua Despicată, şi a fost ucis; şi Arathorn a devenit 
Căpetenie a dunedainilor. Anul următor, Gilraen i-a adus pe 
lume un fiu, care a primit numele de Aragorn. Dar Aragorn abia 
împlinise doi ani, când Arathorn a pornit în fruntea cavalerilor, 
împreună cu fiii lui Elrond şi a căzut răpus de o săgeată 
vrăjmaşă care i-a străpuns ochiul; s-a dovedit astfel că într- 
adevăr a avut o viaţă scurtă pentru unul din seminţia lui, 
neavând decât şaizeci de ani când a pierit. 

Atunci Aragorn, fiind de-acum Moştenitorul lui Isildur, a 
fost luat împreună cu mama lui şi dus să trăiască în casa lui 
Elrond; iar Elrond a luat locul tatălui şi a ajuns să-l iubească de 
parcă era propriul său fiu. Numai că i s-a dat numele de Estel, 
adică «Speranţa», şi adevăratul său nume şi adevărata sa 
origine au fost ţinute în taină, la porunca lui Elrond; căci 
înţelepţii ştiau atunci că Duşmanul umbla să-l descopere pe 
Moştenitorul lui Isildur, dacă o mai fi fiind vreunul pe pământ. 

Dar când Estel avea numai douăzeci de ani, s-a întâmplat 
că s-a reîntors în Vâlceaua Despicată după mari fapte pe care le 
făcuse alături de fiii lui Elrond; iar Elrond l-a privit şi a fost 
bucuros de ceea ce vedea, căci avea în faţa lui un tânăr chipeş, 
nobil, devenit bărbat înainte de vreme, cu toate că trupul şi 
mintea lui aveau să se împlinească încă şi mai mult. In acea zi, 
Elrond i-a spus pe numele adevărat şi i-a dezvăluit cine şi al cui 
fiu era; şi i-a dăruit cele câteva însemne ale casei sale, care-i 
rămăseseră moştenire. 

- Aici ai inelul lui Barahir, i-a spus el, mărturia înrudirii 
noastre cu cei de departe; şi aici sunt frânturile săbiei Narsil. Cu 
acestea poţi încă face lucruri măreţe; căci presimt că viaţa ta va 
fi mai lungă decât măsura vieților omeneşti, dacă nu cumva te 
va răpune răul şi nu treci marea încercare. Insă marea încercare 
va fi grea şi lungă. Sceptrul lui Annuminas îl păstrez eu. Căci 
încă va trebui să te lupţi să-l meriţi. 

Ziua următoare, la ora apusului, Aragorn a pătruns de 
unul singur în pădure, cu inima tresăltându-i în piept; şi a 


început să cânte, căci era plin de speranţă şi lumea era 
minunată. Şi dintr-o dată, în timp ce cânta, a zărit o domniţă 
care se preumbla pe pajiştea verde printre tulpinile albe ale 
mestecenilor; şi s-a oprit uluit, gândind că păşise din nebăgare 
de seamă într-un vis, sau, cine ştie, poate că primise un dar din 
partea menestrelilor elfi care pot să facă să apară aievea în faţa 
ochilor celor care ascultă lucrurile despre care cântă în cântările 
lor. 

Căci Aragorn tocmai cânta acea parte din Balada lui 
Luthien care spune cum s-au întâlnit Luthien şi Beren în pădurea 
Neldareth. Şi poftim! tocmai atunci Luthien trecea prin dreptul 
ochilor lui în Vâlceaua Despicată, înveşmântată într-o mantie de 
argint şi aur, frumoasă precum zorii în casele elfilor; părul ei 
negru era învolburat de o pală de vânt neaşteptată, iar peste 
sprâncene purta o legătură de nestemate ca nişte stele. 

Preţ de o clipă Aragorn a privit-o în tăcere, dar, temându- 
se ca nu cumva ea să treacă şi el să nu o mai zărească 
vreodată, a strigat după ea, Tinuviel, Tinuviel! aşa cum strigase 
şi Beren în zilele de odinioară, cu mult timp în urmă. 

Atunci fecioara s-a răsucit spre el zâmbind şi a întrebat: 

- Cine eşti tu? Şi de ce mă strigi pe acest nume? larela 
răspuns: 

- Pentru că am crezut că eşti cu adevărat Lúthien Tinuviel 
din cântecul pe care-l cântam. Dar dacă nu eşti ea, umbletul îţi 
seamănă cu alei. 

- Mi-au spus-o şi alţii, a răspuns ea fără să zâmbească. 
Numai că numele ei nu este al meu. Şi poate că soarta mea nu 
va fi ca a ei. lartu cine eşti? 

- Mi se spunea Estel, dar sunt Aragorn, fiul lui Arathorn, 
Moştenitorul lui Isildur, Seniorul dunedainilor. Însă chiar în timp 
ce vorbea simţea că obârşia sa nobilă, care-i bucurase inima, 
era fără valoare acum şi fără rost în faţa nobleţei şi a frumuseţii 
ei. 

Dar ea a râs vesel şi a spus: 

- inseamnă că suntem înrudiţi de departe. Căci eu sunt 
Arwen fiica lui Elrond şi mi se mai zice Und6miel. 

- Adeseori se vede cum în zilele de primejdie bărbaţii 
ascund ce au mai de preţ. Şi mă minunez de Elrond şi de fratele 
tău; căci uite, stau în casa lor din copilărie, însă de tine n-am 
auzit pomenindu-se. Cum de s-a întâmplat că nu ne-am întâlnit 


până acum? Nu cumva te-a ţinut încuiată tatăl tău în visterie? 

- Nu, - şi fecioara s-a uitat în sus la Munţii care se înălţau 
spre răsărit. Am trăit o vreme în ţara celor de-un sânge cu 
mama mea, în îndepărtatul Lothlórien. M-am întors nu de mult, 
să-l văd din nou pe tata. Au trecut mulţi ani de când n-am mai 
venit în Imladris. 

La aceste vorbe Aragorn s-a minunat, căci n-ar fi zis că 
domniţa era mai mare în vârstă decât el, care nu trăise mai mult 
de douăzeci de ani pe Pământul de Mijloc. Arwen însă l-a privit 
în ochi şi i-a spus: 

- Nu te minuna! Vlăstarele lui Elrond au viaţa eldarilor. 
Aragorn a privit-o cu gura căscată, căci în ochii ei vedea lumina 
elfică şi înţelepciunea multor evuri; cu toate acestea, din acel 
ceas el a iubit-o pe Arwen Und6miel, fiica lui Elrond. 

În zilele care au urmat, Aragorn s-a închis în tăcere şi 
mama lui a înţeles că se petrecuse ceva ciudat cu el; într-un 
târziu, el s-a înduplecat să răspundă întrebărilor ei şi i-a povestit 
despre întâlnirea de la marginea pădurii. 

- Fiul meu, a zis Gilraen, visul tău e semet, chiar şi pentru 
cel care coboară din mulţi regi. Căci această crăiasă este cea 
mai nobilă şi mai frumoasă făptură ce se află pe pământ. Nu 
este câtuşi de puţin nimerit ca muritorii să ia drept soaţe pe cele 
înrudite cu elfii. 

- Dar şi noi suntem o părticică din înrudirea asta, a 
răspuns Aragorn, dacă este adevărată povestea pe care am 
auzit-o despre străbunii mei. 

- Adevărat este, numai că lucrurile celea s-au petrecut de 
mult, într-un alt ev al lumii, înainte ca seminţia noastră să se 
împuţineze. Şi de aceea mă tem; căci fără bunăvoință a 
Stăpânului Elrond, Moştenitorii lui Isildur nu vor avea viaţă 
lungă. Ci eu nu gândesc că dorinţa ta va primi binecuvântarea 
lui Elrond. 

- Atunci amare îmi vor fi zilele, iar eu voi umbla în 
pustietate de unul singur. 

- Şi cu adevărat aceasta va fi soarta ta, a zis Gilraen; dar 
cu toate că avea şi ea ceva din puterea de premoniţie a 
poporului ei, nu i-a mai spus lui Aragorn nimic despre 
presimţămintele ei şi nici n-a vorbit cu nimeni despre ceea ce-i 
spusese el. i 

Elrond însă vedea multe şi citea în inimile oamenilor. Intr- 


o zi, prin urmare, înainte de începutul toamnei, l-a chemat pe 
Aragorn în încăperea sa şi i-a zis: 

- Aragorn, fiu al lui Arathorn, Senior al dunedainilor, 
ascultă-mă bine! Te aşteaptă o soartă cum alta nu-i, să te ridici 
peste toţi străbunii tăi încă de pe vremea lui Elendil, ori să cazi 
în întunecime cu tot neamul tău. Mulţi ani de încercări ai în faţă. 
Nu vei avea nici soaţă şi nici cu vreo altă femeie nu-ţi vei lega 
viaţa, până nu-ți va sosi timpul şi nu vei fi găsit demn de un 
asemenea legământ. 

Aragorn l-a întrebat atunci neliniștit: 

- Oare mama mea să-ţi fi vorbit despre asta? 

- Nu, nicidecum. Propriii tăi ochi te-au trădat. Dar nu 
vorbesc numai de fiica mea. Nu te vei jurui nici unui vlăstar de 
om. Cât despre Arwen cea Frumoasă, Doamna Ţării Imladris şi a 
Ţării Lórien, Steaua Inserării pentru poporul ei, obârşia ei este 
mai nobilă decât a ta şi a trăit în lumea asta atât de mult, încât 
pentru ea tu eşti precum o mlădiţă de un an pe lângă un 
mesteacăn tânăr de multe veri. Dar chiar de n-ar fi aşa, şi inima 
ei s-ar înturna către tine, tot aş fi îndurerat din pricina soartei ce 
ne este hărăzită. 

- Ce soartă? a întrebat Aragorn. 

- Atâta vreme cât trăiesc aici, ea va trăi alături de tinerii 
eldari, iar când e să plec eu, ea va merge cu mine dacă aşa va 
voi. 

- Înţeleg că mi-am îndreptat ochii spre o comoară prin 
nimic mai puţin dragă decât comoara lui Thingol pe care şi-a 
dorit-o Beren odată. Asta-mi este soarta. Deodată s-a trezit 
cuprins de puterea de premoniţie a celor de-un neam cu el şi a 
zis: Dar stai! Stăpâne Elrond, anii popasului tău aici se apropie 
de sfârşit şi curând copiii tăi vor trebui să aleagă dacă să se 
despartă de tine sau de Pământul de Mijloc. 

- Aşa este, a spus Elrond. Curând, după socoteala noastră, 
dar mulţi ani de-ai oamenilor vor mai trebui să treacă. Însă nu 
va fi nici o alegere pentru Arwen, copila mea iubită, decât dacă 
tu, Aragorn, fiu al lui Arathorn, te vei pune între noi şi-l vei 
aduce pe unul dintre noi, pe tine sau pe mine, în faţa unei 
amarnice despărţiri dincolo de capătul acestei lumi. Încă nu ştii 
ce doreşti de la mine. A oftat şi după o vreme, îndreptând 
asupra tânărului privirile grele, a continuat: Numai anii ştiu ce 
vor aduce cu ei. Nu vom mai vorbi despre asta până nu vor fi 


trecut mulţi. Zilele se întunecă şi mult rău va fi să vină. 

Aragorn şi-a luat cu dragoste rămas-bun de la Elrond; şi 
ziua următoare s-a despărţit de mama sa, de casa lui Elrond, de 
Arwen, şi a plecat în pustietate. Timp de aproape treizeci de ani 
şi-a dat obolul în lupta împotriva lui Sauron; s-a împrietenit cu 
Gandalf cel inţelept, de la care a dobândit multă înţelepciune. 
Impreună cu el a făcut multe călătorii primejdioase, dar, o dată 
cu trecerea anilor, mergea tot mai mult de unul singur. 
Drumurile sale erau grele şi lungi, iar el arăta tot mai întunecat 
la chip, în afară de rarele clipe când zâmbea; cu toate acestea, 
oamenii îl socoteau demn de toată cinstirea lor, ca un rege în 
exil, atunci când nu-şi ascundea adevărata sa înfăţişare. Căci 
umbla deghizat în multe feluri şi faima şi-o câştiga sub multe 
nume. A călărit laolaltă cu oastea rohirrimilor şi s-a luptat pentru 
Seniorul Gondorului pe uscat şi pe mare, şi apoi, la ceasul 
victoriei, a dispărut din lumea cunoscută de oamenii din Apus şi 
a umblat de unul singur în Răsărit, şi departe la Miazăzi, 
cercetând inimile oamenilor, atât a celor buni cât şi a celor răi, 
şi a dat la iveală ticluirile şi uneltirile slujitorilor lui Sauron. 

Şi astfel a devenit în cele din urmă cel mai viteaz dintre 
oamenii vii, priceput în meşteşugurile şi datinile şi istoriile lor, şi 
era încă şi mai mult decât ei; căci avea înţelepciunea elfică şi în 
ochii lui strălucea o lumină ce-i făcea neîndurători pentru cei 
mai mulţi atunci când scăpărau. Chipul lui era trist şi aspru din 
pricina sorții ce-i era menită, dar în inima lui stăruia speranţa 
din care uneori izvora bucuria, precum un izvor din stâncă. 

Şi a fost să fie ca atunci când Aragorn a împlinit nouă ani 
peste cei patruzeci ai lui să se întoarcă din primejdiile prin care 
trecuse dincolo de hotarele întunecate ale Mordorului, unde 
Sauron sălăşluia din nou şi punea la cale ticăloşii. Era obosit şi-şi 
dorea să se întoarcă în Vâlceaua Despicată, să se odihnească 
acolo o vreme înainte să pornească spre ţări îndepărtate; pe 
drum a ajuns la hotarul ţării Lórien şi a fost primit de către 
Doamna Galadriel în ţara ascunsă. 

El nu avea de unde să ştie, dar Arwen Und6miel se afla şi 
ea acolo, trăind o vreme cu rubedeniile mamei ei. Nu se 
schimbase aproape deloc, căci anii muritorilor trecuseră pe 
lângă ea; dar faţa ei era gravă şi rareori o mai auzea cineva 
râzând. Aragorn însă se împlinise la trup şi la minte, iar Galadriel 
l-a poftit să-şi lepede veşmintele zdrenţuite de drumurile multe 


şi l-a îmbrăcat în argintiu şi alb, cu o pelerină cenuşie precum a 
elfilor şi o nestemată strălucitoare deasupra sprâncenelor. Şi s-a 
înfăţişat el mai mândru decât orice om, părând mai curând un 
senior elf din Insulele de la Apus. Şi astfel s-a făcut de l-a văzut 
Arwen pentru prima oară după lunga lor despărţire; şi cum 
venea el spre ea pe sub copacii din Caras Galadon, cu braţele 
pline de flori de aur, alegerea ei a fost făcută şi soarta-i 
pecetluită. 

Şi timp de un anotimp întreg au hălăduit împreună prin 
poienile din Lothlórien, până i-a venit lui încă o dată sorocul să 
plece. Şi în seara Mijlocului de vară, Aragorn, fiul lui Arathorn, şi 
Arwen, fiica lui Elrond, s-au dus la minunatul deal Cerin Amroth, 
din mijlocul ţării, şi s-au plimbat desculți pe iarba fără de 
moarte, printre florile de elanor şi niphredil. Şi acolo, pe acel 
deal, au privit spre răsărit, unde se afla Umbra, şi spre apus, 
către Crepuscul, şi şi-au făcut jurământul şi s-au bucurat de 
acesta. lar Arwen a spus: 

- Întunecată e Umbra, dar inima mea se bucură; căci tu, 
Estel, vei fi printre acei mari a căror vitejie o va distruge. 

Dar Aragorn a spus: 

- Vai! Nu pot să întrevăd aceasta şi cum se va face că se 
va întâmpla îmi este încă ascuns. Dar speranţa ta mă ajută să 
am şi eu speranţă. De Umbră mă lepăd. Crepusculul nu mi-e 
însă nici el hărăzit; căci eu sunt muritor şi dacă îmi rămâi mie 
credincioasă, Stea a Înserării, atunci va trebui şi tu să de 
desparţi de Crepuscul. 

Ea a rămas nemişcată precum un copac alb privind spre 
Apus şi într-un târziu a spus: 

- Îţi voi rămâne credincioasă, Dunada, şi-mi voi întoarce 
faţa de la Crepuscul. Dar acolo se află ţara poporului meu şi 
sălaşul dintotdeauna al tuturor celor de-un sânge cu mine. 

Căci ea îşi iubea nespus de mult tatăl. 

Când Elrond a aflat de alegerea făcută de fiica sa, a rămas 
tăcut, dar inima i s-a îngreunat de durere, iar soarta de care atât 
se temea i s-a părut de neîndurat. Venind Aragorn înapoi în 
Vâlceaua Despicată, el l-a chemat la sine şi i-a spus: 

- Fiul meu, vin anii când nădejdea se stinge şi dincolo de 
ei totul e nebulos pentru mine. lar acum o umbră s-a aşternut 
între noi. Poate că aşa a fost scris să se întâmple, ca prin 
pierderea mea Regatul Oamenilor să reînvie. Prin urmare, cu 


toate că te îndrăgesc, îţi spun acum: Arwen Und6miel nu-şi va 
pierde pentru o pricină de nimic harul vieţii ce i-a fost dăruit. Nu 
va fi soaţa nici unui Om, decât a celui ce va fi Rege peste 
Gondor şi Arnor. Şi atunci pentru mine, chiar şi Victoria noastră 
nu poate aduce decât tristeţe şi despărţire - iar pentru tine 
nădejdea în bucurie pentru un timp. Pentru un timp! Vai, fiul 
meu! Mă tem că Soarta oamenilor i se va părea cumplit de grea 
la sfârşit. 

Acestea fiind zise, Elrond şi Aragorn n-au mai adus altă 
dată vorba despre această poveste; iar Aragorn a pornit din nou 
la drum, spre alte primejdii şi încercări. În vreme ce lumea se 
întuneca şi teama cobora peste Pământul de Mijloc, iar puterea 
lui Sauron sporea şi Barad-dûr se înălța tot mai mult şi mai 
puternic, Arwen a rămas în Vâlceaua Despicată, iar când 
Aragorn pleca spre zări străine, de departe ea îl urmărea cu 
gândul ei şi-l proteguia; şi plină de speranţă i-a făcut un stindard 
falnic şi regesc, cum nu putea să înalțe decât cineva care putea 
să se dovedească a fi Senior al numenoreenilor şi moştenitor al 
lui Elendil. 

După câţiva ani, Gilraen şi-a luat rămas-bun de la Elrond şi 
s-a reîntors la poporul ei, în Eriador, şi a trăit acolo de una 
singură; şi arar şi-a mai văzut fiul, căci el şi-a petrecut ani 
nenumărați în ţări îndepărtate. Dar o dată, când Aragorn s-a 
întors în ţinutul de la Miazănoapte, a venit la ea, iar ea i-a spus 
înainte ca el să plece din nou: 

- Aceasta e despărţirea noastră cea de pe urmă, Estel, fiul 
meu. M-a îmbătrânit grija, prea repede chiar şi pentru un om de 
rând; şi acum, că se apropie, nu pot să îndur întunecimea vremii 
noastre, care se lasă peste Pământul de Mijloc. ÎI voi părăsi 
curând. 

Aragorn a încercat s-o mângâie, spunându-i: 

- Dar poate că mai e o lumină dincolo de întuneric; şi dacă 
e, aş vrea să o vezi şi tu şi să te bucuri. 

Ea însă i-a răspuns cu acest linnod: 


Onen i-Estel Edain, u-chebin estel anim, ("Am dat speranţă 
dunedainului, pentru mine n-am păstrat nici o speranţă.”) 


iar Aragorn a pornit la drum cu greutate în inimă. Gilraen 
a murit înainte să înceapă din nou primăvara. 


Şi astfel anul se apropia de Războiul Inelului; despre care 
se spun mai multe în altă parte: cum s-au fost dezlănţuite căi 
nebănuite de a-l răsturna pe Sauron şi cum s-au împlinit 
speranţe dincolo de orice speranţă. Şi a fost să fie ca în ceas de 
înfrângere Aragorn să vină de pe mare şi să înalțe stindardul lui 
Arwen în bătălia de la Câmpiile Pelennor şi în acea zi a fost 
pentru prima oară întâmpinat cu urale ca un adevărat rege. Şi în 
sfârşit, când totul s-a fost isprăvit, a primit moştenirea lăsată de 
străbunii săi şi o dată cu aceasta coroana Gondorului şi sceptrul 
lui Arnor; iar în toiul verii, în anul Căderii lui Sauron, el a luat-o 
de mână pe Arwen Und6miel şi au făcut nunta în oraşul Regilor. 

Al Treilea Ev s-a desăvârşit astfel în victorie şi speranţă: 
dar printre amărăciunile acelui Ev a fost să fie şi despărţirea lui 
Elrond de Arwen, căci între ei se aflau de-acum Marea şi o 
soartă dincolo de sfârşitul lumii. După ce Marele Inel a fost 
distrus şi celor Trei le-a fost luată puterea, Elrond s-a simţit 
istovit şi a părăsit Pământul de Mijloc, pentru a nu se mai 
întoarce niciodată. Dar Arwen a devenit ca orice femeie 
muritoare, numai că nu i-a fost ei scris să moară înainte să 
piardă tot ceea ce dobândise. 

Ca Regină a elfilor şi a oamenilor, a vieţuit cu Aragorn de 
şase ori câte douăzeci de ani, în mare glorie şi fericire; într-un 
târziu însă el a simţit că se apropie vârsta bătrâneţii şi atunci a 
ştiut că zilele sale sunt numărate, oricât de lungă i-ar fi fost 
viaţa. Şi i-a spus lui Arwen: 

- Crăiasă Evenstar, cea mai frumoasă din lume şi nespus 
de iubită, lumea mea se stinge. Vai! am strâns ce-am strâns, am 
risipit ce-am risipit, iar acum se apropie ziua să plătim. 

Arwen ştia foarte bine ce voia el să spună cu aceasta, şi 
de mult presimţise apropierea acestei clipe; durerea însă o 
copleşea. 

- Domnul meu, doreşti oare să părăseşti înainte de vreme 
pe cei care trăiesc după cuvântul tău? a întrebat ea. 

- Nu înainte de vreme. Căci dacă nu mă duc acum de 
bunăvoie, curând va trebui să mă duc de nevoie. lar Eldarien, 
fiul nostru, e un bărbat numai bun pentru a deveni rege. 

Şi ducându-se la Casa Regilor de pe Uliţa Tăcută, Aragorn 
s-a întins pe patul cel lung ce-i fusese pregătit. Acolo şi-a luat 
rămas-bun de la Eldarien şi i-a pus în mâini coroana înaripată a 
regatului Gondor şi sceptrul lui Arnor; apoi toţi au plecat din 


preajma lui, fără doar de Arwen, şi a rămas ea singură lângă 
patul lui. Şi cu toată înţelepciunea şi obârşia ei, tot nu s-a putut 
stăpâni să nu-l roage să mai zăbovească puţin. Pe ea încă n-o 
obosiseră zilele ei, iar acum gusta amărăciunea soartei 
muritorilor, ce şi-o luase asupră-şi. 

- Doamnă Und6miel, a spus Aragorn, clipa este cu 
adevărat grea, dar aşa a fost făcută încă din ziua în care ne-am 
întâlnit sub mestecenii aceia în grădina lui Elrond, unde nimeni 
nu se mai plimbă acum. Şi pe dealul Cerin Amroth, când am 
părăsit şi Umbra şi Crepusculul, pentru a ne mulţumi cu astă 
soartă. Sfătuieşte-te cu tine însăţi, iubita mea, şi gândeşte-te 
dacă ai vrea cu adevărat să aştept până mă usuc şi să cad de 
pe tronul meu înalt, lipsit de bărbăţie şi de minte. Nu, doamnă, 
eu sunt ultimul dintre Numenoreeni şi Ultimul rege al Zilelor de 
Odinioară; iar mie mi s-a dat o viaţă nu numai de trei ori mai 
lungă decât cea a oamenilor din Pământul de Mijloc, dar şi darul 
de a mă duce după voinţa mea şi de a întoarce înapoi darul ce 
mi s-a dat. lată de ce acum voi dormi. 

Nu am să caut să te alin, pentru că nu este nici o alinare 
pe această lume pentru o astfel de durere. Alegerea supremă în 
faţa ta se află: să te căieşti şi să pleci la Limanuri şi să duci cu 
tine în Apusime amintirea zilelor noastre împreună, ce acolo vor 
fi întotdeauna verzi, dar nicicând altceva mai mult decât 
amintiri; sau să te supui Soartei Oamenilor. 

- Nu, stăpânul meu drag, această alegere demult a fost 
făcută. Nu mai este nici o corabie care să mă mai ducă într- 
acolo şi cu adevărat trebuie să mă supun Sorţii oamenilor, de 
voie, de nevoie: pierderea şi tăcerea. Dar îţi spun, Rege al 
numenoreenilor, până acum n-am înţeles povestea şi căderea 
semenilor tăi. Drept nebuni păcătoşi i-am privit, dar acum îmi 
este milă de ei. Căci dacă, după cum spun eldarii, acesta este cu 
adevărat darul făcut oamenilor de Cel Unic, atunci amarnic e 
darul acesta. 

- Aşa pare să fie, a zis Aragorn, dar să nu ne lăsăm înfrânți 
de această ultimă încercare, tocmai noi care de atâta vreme ne- 
am lepădat de Umbră şi de Inel. In tristeţe trebuie să ne ducem, 
dar nu în disperare. Ţine minte! Nu suntem legaţi pentru 
totdeauna de cercurile lumii, şi dincolo de ele nu e numai 
amintire. Cu bine! 

- Estel, Estel! a strigat ea, iar el, luându-i mâna şi 


sărutându-i-o, a închis ochii şi a adormit. 

Atunci o mare frumuseţe s-a ivit pe chipul lui, încât toţi cei 
care au venit acolo mai târziu l-au privit cu uimire; căci vedeau 
acum graţia tinereţii şi vitejia bărbăţiei lui, şi înţelepciunea şi 
măreţia vârstei lui s-au împletit laolaltă şi acolo a rămas el 
multă vreme, întruchipare a splendorii Regilor Oamenilor în 
gloria neştirbită înainte de sfârşitul lumii. 

Dar Arwen a plecat din Casă şi lumina din ochii ei se 
stinsese, şi oamenilor li se părea că ea devenise rece şi cenuşie, 
precum vine noaptea în iarnă fără nici o stea. Şi-a luat apoi 
rămas-bun de la Eldarion şi de la fiicele ei, şi de la toţi cei pe 
care-i iubise; şi a ieşit din oraşul Minas Tirith, şi a trecut în Ţara 
Lórien, şi acolo a trăit singură, la umbra copacilor care se 
veştejeau, până a venit iarna. Galadriel murise şi ea, Celeborn, 
şi el se dusese iar tărâmul era cufundat în linişte. 

Şi acolo, într-un târziu, în vreme ce frunzele de mallorn 
cădeau şi primăvara încă nu venise, ea s-a întins să se 
odihnească pe dealul Cerin Amroth; şi acolo se află mormântul 
ei verde, până se va fi schimbat lumea şi zilele vieţii ei se vor fi 
uitat cu desăvârşire de către oamenii ce vor veni după, şi florile 
de elanor şi niphredil nu vor mai înflori la răsărit de Mare. 

Aici se sfârşeşte această poveste, aşa cum a ajuns la noi 
de la Miazăzi; şi o dată cu pieirea Doamnei Evenstar nu se mai 
spune nimic în cartea aceasta despre zilele din străvechime.” 


II 
CASA LUI EORL 


„Eorl cel Tânăr era seniorul oamenilor din Eotheod. 
Tărâmul acesta se afla aproape de izvoarele Anduinului, între 
crestele îndepărtate ale Munţilor Ceţoşi şi părţile cele mai de la 
miazănoapte ale Codrului Întunecat. Eoth&odizii veniseră în aste 
locuri pe vremea Regelui E6rnil al II-lea, de pe pământurile din 
văile Anduinului, între Carrock şi Câmpiile Stânjeneilor, iar ca 
origine erau înrudiţi de-aproape cu beorningii şi cu oamenii ce 
trăiau la marginea de apus a codrului. Străbunii lui Eorl se 
trăgeau, ziceau ei, din regii din Rhovanion, un regat ce se 
întinsese dincolo de Codrul Întunecat înainte de invazia 
Căruţaşilor, astfel că se socoteau rudenii cu regii Gondorului, 


care, la rândul lor, se trăgeau din Eldacar. Cel mai mult iubeau 
ei ţinuturile de câmpie şi le plăceau caii şi toate isprăvile ce 
ţineau de arta călăriei, dar se găseau mulţi bărbaţi în acele zile 
în văile mijlocii ale râului Anduin, iar pe lângă asta Umbra din 
Dol Guldur se tot întindea. Prin urmare, când au auzit de 
alungarea de pe tron a Regelui-vrăjitor, au căutat ţinuturi noi la 
Miazănoapte, alungându-i pe cei ce mai rămăseseră din neamul 
care trăia în Angmar, pe partea răsăriteană a Munţilor. Dar în 
vremea lui Leod, tatăl lui Eorl, ajunseseră un popor numeros şi 
din această pricină pământul lor strămoşesc devenise un loc 
oarecum strâmt pentru ei. 

In anul două mii cinci sute şi zece al celui de-al Treilea Ev 
o nouă primejdie a ameninţat Gondorul. O mare armie de 
oameni sălbatici dinspre Nord-Est a năvălit în ţinutul Rhovanion 
şi, venind dinspre Pământurile Maronii, au traversat pe plute 
râul Anduin. La aceeaşi vreme, din întâmplare sau pentru că au 
chitit astfel, orcii (care, pe atunci, erau încă tare mulţi înainte de 
războiul cu gnomii) au coborât din Munţi. Năvălitorii au cotropit 
Calenardhon, iar Cirion, Majordomul Gondorului, a trimis solie la 
miazănoapte, cerând ajutor; căci prietenia dintre oamenii din 
Valea Anduinului şi poporul din Gondor dura de multă vreme. 
Dar în valea Râului oamenii se împuţinaseră şi trăiau risipiţi, şi 
erau prea înceţi în a da ajutor atât cât puteau. Într-un târziu, 
veştile despre ananghia la care ajunsese Gondorul au ajuns la 
urechile lui Eorl, care s-a şi grăbit să trimită o mare mulţime de 
călăreţi, chiar dacă ajutorul lui părea să ajungă prea târziu. 

Şi astfel a nimerit el în plină luptă, care se dădea pe 
Câmpia Celebrant, căci astfel se numea întinderea verde dintre 
râurile Argintului şi Lumina Stinsă. Acolo se găsea armia 
Gondorului în primejdia cea mai mare. Învinsă pe Platoul Golaş 
şi fiindu-i tăiată retragerea spre miazăzi, fusese împinsă dincolo 
de Lumina Stinsă, unde, pe nepusă masă, se trezise atacată de 
oştirea orcilor care o mâna spre apele Anduinului. Nu mai era 
nici o nădejde, numai că, la fel de neaşteptat, călăreţii s-au 
năpustit dinspre miazănoapte, lovind duşmanul pe la spate. 
Soarta bătăliei a fost astfel răsturnată, duşmanii fiind măcelăriți 
şi alungaţi dincolo de Lumina Stinsă. Eorl însă nu s-a mulţumit 
cu atât, ci şi-a trimis oamenii pe urmele lor, iar spaima ce 
cuprindea suflarea dinaintea acestor călăreţi de la Miazănoapte 
era într-atât de mare, încât cei care cotropiseră Platoul Golaş au 


fost la rândul lor cotropiţi de groază, astfel că războinicii lui Eorl 
i-au hăituit peste câmpiile Calenardhon.” 

Cei care sălăşluiau pe acele meleaguri se împuţinaseră 
foarte după Molimă şi mulţi dintre supraviețuitori fuseseră 
răpuşi de sălbaticii răsăriteni. Pentru a răsplăti ajutorul primit de 
la Eorl şi poporul lui, Cirion le-a dăruit ţinutul Calenardhon 
cuprins între Anduin şi Isen; iar Eorl şi ai lui au trimis la 
miazănoapte după soaţele şi pruncii şi toate cele pământeşti ale 
lor şi s-au aşezat pe acest meleag. l-au dat un nume nou, 
Obştea Călăreţilor, iar ei şi-au luat numele de eorlingi; dar în 
Gondor meleagul lor era cunoscut sub numele de Rohan, iar 
poporul vieţuind acolo - rohirrimii (adică Stăpânii Cailor). Eorl a 
devenit astfel primul Rege al Obştei, iar ca lăcaş şi-a ales o 
măgură verde chiar la poalele Munţilor Albi, peretele sudic al 
ţării sale. Şi acolo au trăit rohirrimii ca un popor liber, cu regii şi 
legile lor, dar mereu aliaţi cu Gondorul. 

„Mulţi seniori şi războinici şi multe femei viteze şi 
frumoase sunt pomeniti în cântecele din Rohan ce încă amintesc 
de ţinutul de la Miazănoapte. Se spune că Frumgar a fost 
numele unei căpetenii care şi-a condus oamenii până în 
Eotheod. Despre fiul său, Fram, se spune că l-a ucis pe Scatha, 
marele dragon din Ered Mithrin, după care meleagul n-a mai 
avut de pătimit de pe urma viermilor-lungi. Fram a strâns astfel 
o mare avuţie, dar se afla în sfadă cu gnomii, care spuneau că ei 
ar trebui să fie stăpâni peste comoara lui Scatha. Fram însă nu 
voia să le dea nici măcar o fărâmă, trimiţându-le în schimb un 
şirag făcut din colții dragonului, spunând: «La giuvaeruri ca 
acestea nu veţi găsi pereche între comorile voastre, căci a le 
dobândi e neînchipuit de greu.» Unii spun că gnomii l-au răpus 
pe Fram pentru ocara adusă. Nu se prea aveau la inimă cei din 
Eotheod cu gnomii. 

Leod era numele părintelui lui Eorl. Era îmblânzitor de cai 
sălbatici; la acea vreme se găseau mulţi cai sălbatici în ţinut. A 
prins odată un mânz alb, care a crescut repede şi s-a făcut din 
el un bidiviu de toată frumuseţea, puternic şi mândru tare. Nici 
un om nu-l putea îmblânzi. Când Leod s-a încumetat totuşi să-l 
încalece, armăsarul a pornit cu el în galop şi pe neaşteptate l-a 
azvârlit din şa şi Leod a căzut şi s-a izbit cu capul de o piatră şi 
astfel a murit. Nu avea decât doi ani peste cei patruzeci ai săi, 
iar fiul său era un flăcăiandru de şaisprezece ani. 


Eorl a jurat să-şi răzbune tatăl. L-a căutat multă vreme pe 
armăsar şi până la urmă l-a zărit; însoțitorii săi au crezut că-l va 
aştepta până-i va nimeri în bătaia arcului, ca să-l omoare. Dar 
când s-au apropiat de animal, Eorl s-a ridicat în şa şi a strigat cu 
glas puternic: 

- Vino încoace, Năpasta Omului, şi primeşte un nume nou! 
Spre marea mirare a tuturor, calul a privit către Eorl, s-a apropi- 
at şi s-a oprit în faţa lui, iar Eorl a spus: 

- Felarâf să-ţi fie numele. Ţi-ai iubit libertatea, şi nu te 
judec pentru asta. Dar acum îmi datorezi o mare sumă de bani 
şi-ţi vei abandona libertatea în mâinile mele până la sfârşitul 
zilelor tale. 

Şi Eorl l-a încălecat şi Felar6f i s-a supus; Eorl l-a dus 
acasă fără să aibă nevoie de zăbală sau căpăstru; şi aşa l-a 
călărit de-atunci. Calul înţelegea tot ce vorbeau oamenii, dar nu 
lăsa nici un alt bărbat să-l încalece, altul decât Eorl. Călare pe 
Felarâf s-a dus Eorl pe Câmpia Celebrant; căci acel armăsar s-a 
dovedit a avea o viaţă la fel de lungă precum a oamenilor, şi la 
fel au avut-o şi vlăstarele sale. Aceştia au fost mearaşii, care nu 
se lăsau călăriţi decât de Regele Obştei şi de fiii lui, şi asta până 
în vremea lui lute ca Gândul. Oamenii spuneau că negreşit 
Béma (numit de eldari Oromë) a fost cel care a adus armăsarul 
de prăsilă din Apus, de peste mare.” 

Dintre Regii Obştei, care au cârmuit între Eorl şi Théoden, 
cel mai mult se vorbeşte de Helm Mâna-Ciocan. Un bărbat 
întunecat la chip şi tare puternic. La acea vreme trăia un om, pe 
nume Freca; el zicea că se trage din Regele Freawine, cu toate 
că se spunea despre el că prin venele lui ar fi curs mai curând 
sânge dunlandian (din Ţara Murgă); unde mai pui că părul îi era 
negru ca pana corbului. Bogăția şi puterea lui erau nemăsurate, 
stăpânind pământuri întinse de o parte şi de alta a râului Adorn 
(Se varsă în Isen din vestul munţilor Ered Nimrais.). Nu departe 
de izvoarele acestuia şi-a durat o fortăreață, fără să-i pese prea 
mult de rege. Helm nu avea încredere în el, cu toate că îl chema 
ori de câte ori ţinea sfat; iar el venea ori de câte ori avea chef. 

La unul din aceste sfaturi, Freca a venit însoţit de o suită 
numeroasă, pentru a cere mâna fiicei lui Helm în numele fiului 
său, Wulf („Lup”, în engleza veche n.tr.). Dar Helm i-a răspuns: 

- Ai devenit tare mare de când ai fost ultima dată aici; dar, 
din câte văd, mai totul e grăsime. 


Şi oamenii au izbucnit în hohote de râs, căci Freca era lat 
în pântece. Freca însă a fost cuprins de mânie şi l-a ocărit pe 
rege şi la urmă a zis: 

- Regii bătrâni care nu primesc toiagul ce li se dă în dar 
ajung să cadă în genunchi. 

- Bine, bine! a zis împăciuitor Helm. Însurătoarea fiului tău 
e o nimica toată. Helm şi Freca îşi vor bate capul cu asta mai 
târziu. Până atunci regele şi sfatul său au lucruri mai însemnate 
de cântărit. 

lar când sfatul s-a sfârşit, Helm s-a ridicat în picioare şi, 
lăsându-şi mâna mare pe umărul lui Freca, a zis: 

- Regele nu îngăduie sfadă în casa lui, dar în afara zidurilor 
bărbaţii sunt liberi să facă ceea ce vor - şi cu aceste vorbe l-a 
silit pe Freca să meargă înaintea lui şi să iasă din Edoras, la 
câmp deschis. lar însoţitorilor lui Freca le-a zis: Plecaţi de-aici! 
Nu avem nevoie de urechi să ne audă. Căci ceea ce avem noi de 
împărţit ne priveşte numai pe noi. Duceţi-vă de vorbiţi cu 
oamenii mei! 

Însoţitorii lui Freca s-au uitat în jur şi au văzut că oamenii 
regelui şi prietenii lui erau cu mult mai numeroşi, astfel că s-au 
retras. 

- Acu’ i-acu', Murgule, a spus regele, acu’ nu-l mai ai decât 
pe Helm în faţa ta, singur şi neînarmat. Până acum ai vorbit tu, 
tot ce ţi-a venit la gură; acum e rândul meu să vorbesc. Freca, 
prostia ţi-a crescut o dată cu pântecele. Ziceai ceva de un toiag! 
Dacă lui Helm nu-i place un toiag cocârjat care-i este aruncat cu 
de-a sila, îl frânge. Aşa să ştii! 

Şi zicând acestea, i-a tras un pumn atât de puternic, încât 
Freca a căzut grămadă pe spate şi din asta i s-a şi tras moartea, 
nu mult după aceea. 

lar Helm a dat de ştire că fiul lui Freca şi toate celelalte 
rubedenii ale sale erau duşmanii regelui; iar aceştia au fugit 
care-ncotro, căci Helm şi-a trimis de îndată călăreţii către 
sărăturile de la apus.” 

Patru ani mai târziu (2758), mari necazuri s-au abătut 
peste Rohan, iar din Gondor nu a putut fi trimis nici un ajutor, 
căci regatul fusese lovit de trei flote ale corsarilor şi toate 
coastele erau cuprinse de război. Tot atunci Rohan a fost din 
nou invadat dinspre Răsărit, iar dunlendingii nu s-au mai codit 
să atace, astfel că au trecut râul Isen, năvălind dinspre Isengard. 


Curând s-a aflat că Wulf era căpetenia lor. Veneau în număr 
mare, căci li se alăturaseră şi vrăjmaşii Gondorului care 
sălăşluiau la gurile râurilor Lefnui şi Isen. 

Rohirrimii au fost înfrânți şi ţara lor cotropită; iar cei care 
nu au fost ucişi sau luaţi în sclavie s-au refugiat în văile 
munţilor. Helm a fost nevoit să se retragă de la Vadurile Isenului 
după ce a suferit pierderi mari, şi s-a refugiat în Cetatea 
Cornului şi în ravena din spatele cetăţii (al cărei nume a rămas 
de atunci Văgăuna lui Helm). Cetatea a fost asediată. Wulf a 
cucerit cetatea de scaun Edoras, a pus stăpânire pe Meduseld - 
Sala de Aur şi s-a proclamat rege. Acolo a pierit Haleth fiul lui 
Helm, ultimul dintre toţi, apărând porţile. 

„Nu mult după aceea a început larna cea Lungă şi Rohan a 
zăcut sub zăpadă timp de aproape cinci luni (din noiembrie până 
în martie 2758-2759). Atât rohirrimii cât şi vrăjmaşii lor au avut 
mult de pătimit din pricina frigului, dar şi a foametei care a 
durat mult mai mult. În Văgăuna lui Helm foametea a fost 
cumplită după Sărbătoarea lernii; cuprinşi de disperare, 
neascultând de sfatul regelui, fiul său mai mic, Hâma, a pornit în 
fruntea bărbaţilor ca să găsească hrană, dar cu toţii au fost 
înghiţiţi de nămeţi. Helm arăta acum şi mai slab, dar şi mai 
fioros din pricina foamei şi a durerii; şi spaima pe care o 
răspândea în jur făcea cât o ceată întreagă de străjeri pe zidurile 
Cetăţii. leşea singur din cetate, înveşmântat în alb, şi se avânta 
precum un căpcăun al zăpezilor în taberele vrăjmaşilor săi, 
ucigând cu mâinile goale pe mulţi dintre aceştia. Oamenii lui 
credeau că dacă ieşea neînarmat nici o armă nu-l putea atinge. 
Dunlendingii povesteau cum că ar fi mâncat oameni atunci când 
nu găsea altceva de-ale gurii. Povestea asta s-a tot spus multă 
vreme în Ţara Murgă. Helm avea un corn mare şi curând 
oamenii au băgat de seamă că, înainte de a ieşi din fortăreață, 
suna din el atât de tare, încât toată Văgăuna răsuna de ecou; şi 
auzindu-l, duşmanii lui erau cuprinşi de o asemenea spaimă, că, 
în loc să se adune pentru a-l prinde ori a-l omori, ei fugeau spre 
Viroagă. 

Într-una din nopţi, oamenii au auzit glasul cornului, dar 
Helm nu s-a mai întors. Dimineaţa a apărut cu o scăpărare de 
soare, prima după zile îndelungi, şi oamenii au zărit o siluetă 
albă stând pe Stăvilar. Singură, căci nici unul dintre dunlendingi 
nu îndrăznea să se apropie. Era Helm, mort ca o stană de piatră, 


numai că genunchii nu i se îndoiseră. Oamenii însă spuneau că 
din când în când se mai auzea glasul cornului în Văgăună şi 
fantoma lui Helm era zărită bântuind printre vrăjmaşii ținutului 
Rohan, care picau la pământ răpuşi de frică. 

Curând după aceea s-a isprăvit şi iarna. Şi atunci Frealâf, 
fiul Hildei, sora lui Helm, a coborât din Valea Calvarului, unde 
fugiseră mulţi; şi cu o ceată mică de bărbaţi cuprinşi de 
disperare l-au atacat pe Wulf pe neaşteptate în Meduseld şi l-au 
ucis, recucerind cetatea Edoras. După zăpezi au venit potopuri 
mari şi valea Scăldătorii Enţilor s-a preschimbat într-o mlaştină 
întinsă. Cotropitorii de la Răsărit au pierit ori s-au retras; şi abia 
acum, în sfârşit, a venit ajutor din Gondor, pe drumurile de la 
răsărit şi de la apus de Munţi. Inainte să se sfârşească anul 
(2759), dunlendingii au fost alungaţi până la ultimul, chiar şi din 
Isengard; şi apoi Frealâf a devenit rege. 

Adus din Cetatea Cornului, Helm a fost aşezat în cel de-al 
nouălea gorgan. Şi de atunci pe gorgan a crescut simbelmyn€ 
cea albă, în tufe dese, încât înălţimea părea acoperită de 
zăpadă. O dată cu moartea lui Frealâf s-a fost început un nou şir 
de gorgane.” 

Rohirrimii s-au împuţinat dureros de mult în urma 
războaielor şi a foametei şi în urma pierderii atâtor vite şi cai; şi 
a fost tare bine că nu i-a mai ameninţat nici o primejdie mare 
timp de mulţi ani, căci abia sub Regele Folcwine şi-au recăpătat 
forţa dinainte. 

La încoronarea lui Frealâf şi-a făcut apariţia şi Saruman, 
încărcat de daruri şi cu vorbe de laudă pentru vitejia rohirrimilor. 
Toţi l-au luat drept un oaspete bine venit. Curând după aceea s- 
a aşezat în Isengard. Pentru aceasta a primit învoire de la 
Beren, Majordomul Gondorului, întrucât Gondorul încă mai 
vedea în Isengard o fortăreață ce ţinea de regat, nicidecum ca 
fiind parte din ţinutul Rohan. Tot Beren a fost cel care i-a pus în 
mână lui Saruman cheile Turnului Orthanc. Un turn căruia nici 
un duşman nu fusese în stare să-i aducă vreo stricăciune, 
necum să pătrundă înăuntru. 

Şi astfel s-a făcut că Saruman a început să se poarte 
precum un senior al oamenilor; căci la început a fost mâna 
dreaptă a Majordomului în Isengard, şi străjerul turnului. Frealâf 
era la fel de bucuros ca şi Beren ca lucrurile să fie aşa şi nu 
altfel, să ştie că Isengard se afla în mâinile unui prieten 


temeinic. Şi asta a şi dat de înţeles că este, un prieten, şi poate 
că a şi fost la început. Cu toate că, mai târziu, puţini se mai 
îndoiau de faptul că Saruman s-a dus în Isengard cu nădejdea 
de a găsi piatra la locul ei şi cu gândul bine chitit de a-şi 
întemeia propria sa putere. De bună seamă că, după ultimul 
Sfat Alb (2953) socotelile sale legate de Rohan erau dintre cele 
ticăloase, chiar dacă nu le-a dat pe faţă. Pasul următor a fost să 
facă din Isengard domeniul său şi să-l preschimbe într-un loc al 
puterii bine străjuite şi al fricii, parcă pentru a se lua la întrecere 
cu Barad-dur. lar drept prieteni şi slujitori şi-a ales dintre cei 
care urau regatele Gondor şi Rohan, fie aceştia oameni ori fiinţe 
încă şi mai rele. 


REGII OBŞTEI 
Prima dinastie 
Anul* 
1. Eorl cel Tânăr. A fost numit astfel din cauză că l-a 
urmat la tron pe tatăl său la o vârstă tânără şi a rămas 
2485- CU păr blond şi rumen în obraji până la sfârşitul zilelor 
2545 sale. Care i-au fost scurtate de un nou atac din partea 


răsăritenilor. Eorl a căzut în bătălie pe Platoul Golaş şi 
astfel s-a înălţat primul gorgan. Tot acolo a fost 
înmormântat şi Felarsf. 

2. Brego. El a alungat duşmanul de pe Platoul 
Golaş şi Rohan nu a mai fost atacat mulţi ani la rând. 
2512- În 2569 el a desăvârşit marea sală Meduseld. La festin, 
2570 fiul său Baldor a jurat că va străbate „Căile Morților” şi 

nu s-a mai întors. Brego a murit de durere un an mai 
târziu. 
2544- 3. Aldor cel Bătrân. A fost al doilea fiu al lui Brego. A 
2645 ajuns să fie cunoscut sub acest nume pentru că a trăit 


2570- 
2659 
2594- 
2680 
2619- 
2699 


2644- 
2718 


2668- 
2741 


2691- 
2759 


2726- 
2798 


2752- 
2842 


2780- 
2851 


până la o vârstă înaintată şi a fost rege timp de 75 de 
ani. Sub domnia lui, rohirrimii au devenit un popor 
numeros, drept care i-au alungat ori i-au supus pe 
locuitorii Ţării Murge care încă mai vieţuiau la răsărit 
de Isen. Astfel au fost colonizate Valea Calvarului şi 
alte văi ale munţilor. Despre următorii trei regi se spun 
prea puţine, pentru că Rohan a trăit în pace şi 
bunăstare în timpul lor. 

4. Frea. Cel mai mare copil, dar al patrulea fiu al lui 
Aldor; era bătrân când a devenit rege. 


5. Freawine. 


6. Goldwine. 


7. Deor. În timpul domniei sale dunlendingii au făcut 
adeseori incursiuni peste Isen. În 2710 au ocupat Inelul 
Isengard, rămas pustiu, şi nu au mai putut fi alungaţi 
de acolo. 


8. Gram. 


9. Helm Mâna-Ciocan. La sfârşitul domniei lui, Rohan a 
suferit pierderi mari, în urma invaziilor şi a lernii Lungi. 
Helm şi fiii săi Haleth şi Hâma au pierit. Frealâf, fiul 
surorii lui Helm, a devenit rege. 


A doua dinastie 


10. Frealâf, Fiul Hildei. Sub domnia lui, a venit 
Saruman în Isengard, ţinutul de unde fuseseră alungaţi 
dunlendingii: la început rohirrimii au tras foloase de pe 
urma prieteniei cu el, mai cu seamă în timpul foametei 
şi a zilelor de slăbiciune de mai târziu. 

11. Brytta. Poporul său îl numea Leofa, pentru că era 
îndrăgit de toţi; generos şi mereu gata să-i ajute pe 
nevoiaşi. În vremea lui s-a purtat război cu orcii care, 
fiind alungaţi din Nord, au căutat să se refugieze în 
Munţii Albi. Când a murit regele, s-a crezut că toţi orcii 
fuseseră alungaţi; dar nu a fost să fie aşa. 

12. Walda. A fost rege numai nouă ani. A fost prins şi 
ucis de orci împreună cu toţi cei care-l însoțeau, pe 


2804- 
2864 


2830- 
2903 


2870- 
2953 


2905- 
2980 


când străbăteau călare potecile muntelui, venind 
dinspre Valea Calvarului. 

13. Folca. A fost un mare vânător, dar s-a jurat 
să nu vâneze nici un animal sălbatic atâta vreme cât 
se mai găseau orci în Rohan. După ce a fost găsit 
ultimul bârlog al orcilor şi a fost distrus, Folca a plecat 
să vâneze marele vier Everholt din Pădurea Firien. Pe 
vier l-a omorât, dar şi-a dat şi el duhul din pricina 
rănilor pricinuite de colții fiarei. 

14. Folcwine. Când a devenit rege, rohirrimii îşi 
recăpătaseră forţa. El a recucerit hotarul apusean 
(între Adorn şi Isen), cel pe care-l ocupaseră înainte 
vreme locuitorii din Ţara Murgă. Rohan fusese mult 
ajutat de Gondor în zilele cele grele. Prin urmare, când 
regele a aflat că haradrimii atacau Gondorul cu toate 
armiile lor, a trimis mulţi războinici să-l ajute pe 
Majordom. A vrut să se afle chiar el în fruntea lor, dara 
fost povăţuit să nu o facă, astfel că în locul lui s-au dus 
cei doi fii gemeni ai săi, Folcred şi Fastred (născuţi în 
2858). Au căzut unul lângă altul în bătălia din Ithilien 
(2885). Turin al ll-lea al Gondorului i-a trimis lui 
Folcwine drept consolare o mare cantitate de aur. 

15. Fengel. A fost al treilea fiu şi al patrulea vlăstar al 
lui Folcwine. Nimeni nu-şi aminteşte de el cu mândrie. 
Era lacom după aur, poftea mereu la mâncare şi tot 
timpul se lua la harţă cu majordomii şi cu fiii săi. 
Thengel, al treilea copil al său şi singurul fiu, a plecat 
din Rohan la vârsta bărbăţiei, a trăit în Gondor multă 
vreme şi s-a acoperit de glorie slujindu-l pe Turgon. 

16. Thengel. Nu s-a însurat până târziu, dar în 2943 a 
luat-o de soaţă pe Marwen din Lossarnach, în Gondor, 
cu toate că era mai bătrân decât ea cu şaptesprezece 
ani. Marwen i-a născut trei copii în Gondor, dintre care 
Theoden, al doilea născut, a fost singurul său fiu. După 
moartea lui Fengel, Thengel a fost chemat în ţară de 
către rohirrimi, iar el s-a întors împotriva inimii. S-a 
dovedit însă un rege bun şi înţelept, cu toate că în 
casa lui se vorbea limba din Gondor şi nu toţi supuşii 
săi vedeau asta cu ochi buni. Marwen i-a mai născut 
două fete în Rohan; iar ultima dintre ele, Theodwyn, 


era cea mai frumoasă, chiar dacă s-a născut târziu 
(2963), copil făcut la bătrâneţe. Fratele ei o iubea 
nespus. Şi s-a făcut că, nu mult după întoarcerea lui 
Thengel, Saruman s-a autoproclamat senior în 
Isengard şi a început să dea de furcă regatului Rohan, 
încălcându-i hotarele şi sprijinindu-i duşmanii. 
17 .Theoden. In legendele Rohanului este numit 
Theoden Renăscutul, pentru că şi-a pierdut puterea din 
pricina vrăjilor ce i le făcuse Saruman, dar Gandalf l-a 
tămăduit şi în ultimul an al vieţii sale şi-a recăpătat 
puterile şi, în fruntea oamenilor săi, a câştigat bătălia 
2948- de la Cetatea Cornului şi apoi pe aceea de pe Câmpiile 
3019 Pelennor, cea mai mare bătălie a Evului. A căzut răpus 
la porţile Fortăreţei Colnicului. O vreme, mormântul 
său a rămas pe pământul natal, printre Regii morţi ai 
Gondorului, apoi însă a fost adus înapoi şi aşezat în al 
optulea gorgan al dinastiei sale, în Edoras. lar după 
moartea lui o nouă dinastie a început. 


* Datele corespund calendarului din Gondor (Al Treilea Ev) Cele 
de pe margine reprezintă anul naşterii şi cel al morții. 


A treia dinastie 


În 2989, Th&odwyn l-a luat de soţ pe Eomund din 
Depresiunea de Răsărit, majordomul suprem al Obştei. Fiul ei, 
Eomer, s-a născut în 2991, iar fiica ei, Eowyn, în 2995. La acea 
vreme, Sauron îşi arăta din nou puterile şi umbra din Mordor 
ajunsese în Rohan. Orcii dădeau năvală în ţinuturile răsăritene şi 
ucideau ori furau cai. Alţii coborau din Munţii Ceţoşi, mulţi dintre 
ei fiind urukşi din cei mari, aflaţi în serviciul lui Saruman, cu 
toate că nimeni n-a bănuit acest lucru decât mult mai târziu. 
Grija de căpetenie a lui Eomund era pentru paza hotarelor de la 
răsărit, el fiind un mare iubitor de cai şi nutrind o ură cumplită 
împotriva orcilor. Dacă ajungeau până la el veşti despre vreo 
incursiune a orcilor, adesea pornea neîntârziat ca să le taie 
calea, cuprins de mânie, fără să se teamă şi însoţit doar de o 
mână de oameni. Astfel s-a făcut că a fost ucis de aceştia în 
3002; pe când urmărea o ceată mică, spre hotarul Emyn Muil, a 
fost atacat pe neaşteptate de o adevărată oştire care pândea 


dintre stânci. 

N-a trecut mult şi Th&odwyn s-a îmbolnăvit şi a murit, spre 
marea durere a regelui. Pe copiii ei însă i-a luat regele la sine, 
ca pe propriii săi copii. El avea doar un singur vlăstar al său, un 
fiu pe nume Theodred, în vârstă de douăzeci şi patru de ani la 
acea vreme; regina Elfhild murise la naştere şi Theoden nu s-a 
mai recăsătorit. Eomer şi Eowyn au crescut la curtea din Edoras 
şi de acolo au văzut cum coboară umbra întunecoasă peste 
sălile lui Théoden. Éomer semăna leit cu tatăl său; Éowyn însă 
era înaltă şi mlădie, cu o graţie şi o mândrie pe care le 
moştenise de la neamurile de la Miazăzi, de la Morwen din 
Lossarnach, pe care rohirrimii o numiseră Scăpărarea Tăâişului. 
2991 -al Patrulea Ev 63 (3084) Éomer Eadig. Era încă la o 

vârstă tânără când a devenit majordom al Obştii (3017) 
şi i s-a dat aceeaşi însărcinare ca tatălui său înainte, 
anume să apere hotarele de la răsărit. În timpul Răz- 
boiului lInelului, Théoden a fost răpus în bătălia cu 
Saruman de la Vadurile Isen. Astfel că, înainte de a muri 
pe Câmpiile Pelennor, Théoden l-a făcut pe Éomer 
moştenitorul său şi l-a numit rege. În aceeaşi zi, Eowyn 
s-a acoperit şi ea de glorie, luptând în acea bătălie 
îmbrăcată în haine bărbăteşti; şi de atunci i-a rămas în 
Obşte porecla de Doamna Braţului Scut.* 

*Asta pentru că apărătoarea de braţ i-a fost frântă de 
ghioaga Regelui-vrăjitor; dar cel răpus a fost regele, şi astfel s-a 
împlinit prorocirea de demult făcută de Glorfindel către Regele 
Eärnur, anume că Regele-vrăjitor nu de mână bărbătească va 
pieri. În cântecele din Obşte se spune că în această ispravă a ei, 
Eowyn a primit ajutor de la scutierul lui Théoden, şi că nici acela 
n-ar fi fost om, ci un piticuţ venit dintr-o ţară îndepărtată, cu 
toate că Eomer îl ţinea la mare cinste în Obşte şi i-a dat numele 
de Chelarul. (Acest Chelar nu era altul decât Meriadoc 
Magnificul, senior al Ţării ledului). 

Eomer a devenit un mare rege şi, fiind încă tânăr atunci 
când i-a urmat la tron lui Theoden, a domnit timp de şaizeci şi 
cinci de ani, mai mult decât oricare alt rege dinaintea lui, în 
afară de Aldor cel Bătrân. În timpul Războiului Inelului s-a 
împrietenit cu Regele Elessar şi cu Imradil din Dol Amroth; şi 
adeseori mergea călare până în Gondor. În ultimul an al celui 
de-al Treilea Ev, şi-a luat de soaţă pe Lothiriel, fiica lui Imradil. 


Fiul său, Elfwine cel Frumos, i-a urmat la tron. 

În vremea lui Eomer, cei care şi-au dorit pace în Obşte au 
avut parte de ea şi populaţia devenea tot mai numeroasă în văi 
şi la câmpie şi în egală măsură se înmulţeau şi caii. În Gondor 
domnea Regele Elessar, şi tot el era rege şi în Arnor. Domnea 
peste toate acele ţinuturi ale străvechilor regate, în afară de 
Rohan; căci regele i-a dăruit lui Eomer încă o dată darul lui 
Cirion, iar Eomer a mai făcut încă o dată Jurământul lui Eorl. Şi s- 
a ţinut de el adeseori. Pentru că, s-o fi dus el Sauron, dar urile şi 
relele pe care le clocise n-au murit o dată cu el, iar Regele de la 
Apus avea mulţi duşmani de înfrânt înainte să poată creşte în 
pace Copacul Alb. Şi de câte ori pornea la război Regele Elessar, 
Regele Eomer îl însoțea; dincolo de Marea Rhin şi departe, pe 
câmpiile de la Miazăzi, răsuna tunetul cavaleriei Obştei şi Calul 
Alb pe Flamura Verde a fluturat bătut de multe vânturi până să 
îmbătrânească Eomer. 


II 
NEAMUL LUI DURIN 


Cu privire la originile seminției gnomilor se spun poveşti 
ciudate, atât de către eldari cât şi de către gnomi înşişi; dar cum 
toate cele cuprinse în poveşti s-au petrecut cândva demult, mult 
înaintea evurilor noastre, în paginile de faţă se spun puţine. 
Durin este numele pe care-l folosesc gnomii pentru cel mai 
bătrân dintre cei Şapte Părinţi ai seminţiei lor, străbunul tuturor 
regilor Bărbilorlungi. Singur a dormit până când, în adâncurile 
vremii şi la trezirea acelui Popor, el a venit în Azanulbizar şi în 
peşterile de deasupra eleşteului Kheledzâram, la răsărit de 
Munţii Ceţoşi, şi-a făcut el sălaşul, adică acolo unde, mult mai 
târziu, au fost săpate Minele Moriei Pomenite în cântece. 

Şi acolo a trăit el atât de mult, încât a ajuns să fie 
cunoscut până hăt-departe drept Durin cel Nemuritor. Până la 
urmă însă a murit şi el înainte să se fi sfârşit Zilele de Odinioară 
şi mormântul i-a fost făcut în Khazad-dim; dar dinastia lui nu a 
pierit şi de cinci ori s-a născut câte un moştenitor în Casa lui, 
într-atât de asemenea strămoşului, încât fiecare primea numele 
de Durin. Şi asta pentru că gnomii îl priveau drept Nemuritorul 
care se întorcea de fiecare dată; căci ei aveau multe poveşti 
ciudate şi credinţe despre seminţia şi soarta lor în lume. 


La sfârşitul Primului Ev, puterea şi bogăţia ținutului 
Khazad-dâăm au sporit nemăsurat de mult; căci lor li s-au 
alăturat multă suflare şi datini şi meşteşuguri după ce au căzut 
în ruină străvechile oraşe Negrod şi Belegost din Munţii Albaştri, 
după decăderea regatului Thangorodrim. Puterea Moriei a durat 
de-a lungul Anilor Intunecaţi şi a stăpânirii lui Sauron, căci, cu 
toate că Eregion a fost distrus şi porţile Moriei au fost zăvorite, 
sălile din Khazad-dûm erau mult prea adânci şi prea puternice şi 
populate de o seminţie mult prea numeroasă şi vitează pentru 
ca Sauron să le poată cuceri de afară. Astfel că bogăţiile sale au 
rămas multă vreme neatinse, cu toate că poporul miner a 
început să se stingă încetul cu încetul. 

S-a întâmplat ca în mijlocul celui de-al Treilea Ev, Durin să 
ajungă din nou regele Moriei, fiind al şaselea care purta acest 
nume. Puterea lui Sauron, slujitor al ținutului Morgoth, începea 
din nou să se întindă asupra lumii, cu toate că Umbra din 
Pădurea care se afla în faţa intrării în Moria încă nu era 
cunoscută drept ceea ce era. Toate lucrurile rele începeau să se 
urnească din loc. Gnomii săpau în adâncuri la acea vreme, 
căutând sub Barazinbar după mithril, metalul fără de preţ care 
pe an ce trecea devenea tot mai greu de găsit. Şi astfel au trezit 
din somn (sau au eliberat din închisoare; se prea poate să fi fost 
de mult trezit de răutatea lui Sauron.) un lucru de mare 
grozăvenie care, luându-şi zborul din regatul Thangurodrim, a 
rămas ascuns în temeliile pământului până la venirea stăpânului 
de la Apus: un balrog din Morgoth. Durin a căzut răpus de el, iar 
un an mai târziu Náin |, fiul său; după aceea gloria Moriei a pierit 
şi poporul său a fost distrus ori a fugit. 

Cei mai mulţi dintre cei care au scăpat au apucat-o spre 
Miazănoapte, iar Thrâin |, fiul lui Nâin, a ajuns în Erebor, Muntele 
Singuratic, aproape de poala răsăriteană a Codrului Întunecat, 
unde s-a apucat din nou să sape şi a devenit Rege sub Munte. În 
Erebor a găsit el marele giuvaer, Piatra Străveche, Inima 
Muntelui. Dar fiul său, Thorin |, nu a rămas acolo, ci a plecat 
departe în nord, în Munţii de Cenuşă, unde se strângeau de- 
acum cei mai mulţi din poporul lui Durin; căci munţii aceia erau 
bogaţi şi prea puţin cercetaţi. In schimb, în pustietăţile de 
dincolo de munţi sălăşluiau dragonii; iar după trecerea altor 
mulţi ani aceştia au devenit din nou puternici şi s-au înmulţit, 
pornind război împotriva gnomilor şi prădăluindu-le minele 


săpate de ei. În cele din urmă, Dáin |, împreună cu al doilea fiu 
al său, Frór, au fost ucişi la porţile sălii tronului de către un 
zmeu uriaş. 

Nu mult după aceea, aproape întregul Popor al lui Durin a 
părăsit Munţii de Cenuşă. Gror, cel de-al treilea fiu al lui Dáin, a 
plecat de pe acel meleag, urmat de mulţi dintre semenii lui, spre 
Munţii de Fier; în schimb Thrór, moştenitorul lui Dáin, împreună 
cu Borin, fratele tătânelui său, şi cei care au mai rămas din 
poporul lor s-au reîntors în Erebor. Şi revenind în Marea Sală a 
lui Thrâin, Thrór a adus cu sine Piatra Străveche, iar el şi toţi cei 
veniţi cu el au prins din nou cheag şi s-au îmbogăţit, bucurându- 
se de prietenia tuturor oamenilor care vieţuiau în ţinuturile 
învecinate. Căci făureau lucruri de mare minune şi frumuseţe, 
dar pe lângă ele şi arme şi armuri nepreţuite; şi făceau negoţ cu 
metale cu semenii lor din Munţii de Fier. Şi astfel au devenit 
puternici Oamenii de la Miazănoapte, care trăiau între Celduin 
(Râul Curgător) şi Carnen (Apa Roşie), şi i-au alungat pe toţi 
vrăjmaşii de la Răsărit; şi gnomii au trăit în belşug iar din Sălile 
Ereborului se auzea zvon de petreceri şi cântec. 

Vestea despre bogăţiile din Erebor s-a dus până dincolo de 
hotare şi a ajuns la urechile dragonilor, iar într-un târziu Smaug 
Auritul, cel mai mare dintre dragonii acelui timp, s-a stârnit din 
bârlogul său şi, pe nepusă masă, s-a pornit împotriva Regelui 
Thrór şi s-a lăsat asupra Muntelui cu pală de foc. N-a trecut mult 
până ca tot meleagul acela să se prefacă în praf şi pulbere iar 
oraşul Vâlceaua, aflat în apropiere, să cadă în ruine şi să ajungă 
să fie părăsit; Smaug însă a pătruns în Sala cea Mare şi acolo s-a 
întins pe un pat de aur. 

Mulţi dintre semenii lui Thrór au scăpat de prăpăd şi 
pârjol; şi ultimul care au părăsit sălile palatului, printr-o uşă 
tainică, au fost Thrór însuşi şi fiul său Thrâin al lIl-lea. Cu 
întreaga familie (s-au numărat aici şi odraslele lui Thrâin al Il- 
lea: Thorin (Scut-de-Stejar), Frerin şi Dis. Thorin era atunci doar 
un flăcăiandru, după socoteala gnomilor. Mai târziu s-a aflat că 
au scăpat mai mulţi din Poporul de sub Munte decât s-a crezut 
la început; dar aceştia au apucat-o mai cu seamă spre Munţii de 
Fier.) au pornit spre miazăzi, într-o bejenie lungă şi fără de 
adăpost. Li s-a alăturat o ceată mică dintre rubedenii şi slujitorii 
cei mai devotați. 

Ani mai târziu, Thrór - bătrân, sărman şi deznădăjduit - i-a 


dăruit fiului său singura nepreţuită comoară pe care o mai avea, 
şi anume ultimul dintre cele Şapte Inele, după care a plecat 
însoţit de un singur slujitor de încredere, bătrân şi el, pe nume 
Nár. Despre Inel i-a spus lui Thrâin următoarele cuvinte la 
despărţire: 

- Pentru tine se va putea dovedi temelia unei noi averi, cu 
toate că eu unul nu prea cred. Numai că aurul la aur trage. 

- Dar nu te gândeşti să te întorci în Erebor? l-a întrebat 
Thrâin. 

- La vârsta mea, nu, a răspuns Thrór. Răzbunarea pentru 
ceea ce a făcut Smaug o las în seama ta şi a fiilor tăi. Eu însă m- 
am săturat de sărăcie şi de batjocura seminţiei oamenilor. 
Pornesc la drum, să văd ce-oi găsi. 

Dar încotro o pornea, nu a spus. 

Poate că vârsta şi nenorocirile îi tulburaseră întrucâtva 
minţile. Şi poate şi gândurile, ce-l măcinau de multă vreme, la 
splendoarea Moriei de pe vremea strămoşilor săi; sau poate că 
Inelul îl îmbrobodea în mrejele sale rele, acum că stăpânul său 
se trezise la viaţă şi-l îndemna la nemernicii şi distrugeri. Și 
Thrór a pornit din Ţara Murgă, unde îşi găsise adăpost, spre 
miazănoapte, avându-l alături pe Nár, şi au trecut Trecătoarea 
Cornului Roşu şi au coborât în Azanulbizar. 

Când a ajuns la Moria, Poarta era deschisă. Nár l-a rugat 
cu cerul şi pământul să nu pătrundă acolo, dar el nu l-a luat în 
seamă, ci a intrat precum un moştenitor ce se întoarce acasă. N- 
a mai ieşit. Nâr l-a aşteptat ascuns zile nenumărate. Într-o bună 
zi a auzit un strigăt puternic şi chemarea unui corn, şi un trup a 
fost azvârlit afară, pe trepte în jos. Temându-se că ar fi putut să 
fie Thrór, Nár s-a apropiat târâş, dar dinăuntrul porţii s-a auzit 
un glas: 

- Vino-ncoa, bărbosule! Te vedem, să ştii. Dar azi nu ai de 
ce te teme. Avem nevoie de tine să ne fii sol. 

Şi Nâr a ieşit din ascunzătoare şi a văzut că, în adevăr, 
trupul era al lui Thrór, capul însă îi fusese retezat şi zăcea cu 
faţa la pământ. A îngenuncheat lângă el şi din umbre a răsunat 
hohotul de râs al unui orc şi vocea a vorbit din nou: 

- Dacă cerşetorii nu se opresc la poartă, ci se strecoară 
înăuntru încercând să fure, asta păţesc. Dacă vreunul dintre ai 
voştri îşi mai vâră barba puturoasă aici, va urma acelaşi drum. 
Du-te de le spune! Dar dacă familia lui doreşte să ştie cine este 


acum rege aici, numele este scris pe faţa ăstuia. Eu l-am scris! 
Eu l-am ucis! Eu sunt stăpânul! 

Atunci Nâr a răsucit capul retezat şi a văzut crestat pe 
sprinceană, cu rune gnomice, ca să le poată citi şi el, numele 
AZOG. Numele acela a rămas de atunci crestat în inima lui şi în 
inimile tuturor gnomilor. Nár a vrut să ia capul, dar vocea lui 
Azog l-a oprit: 

- Lasă-l jos! la-ţi tălpăşiţa! Uite-ţi plata, cerşetor bărbos! 

Şi o legăturică mică s-a lovit de trupul lui. lnăuntru erau 
câteva monezi fără valoare. 

Plângând, Nár a luat-o la fugă pe Râul Argintului la vale; s- 
a uitat însă o dată în urmă şi a văzut că orcii ieşiseră pe poartă 
şi hăcuiau trupul, aruncând bucăţile la corbii negri. 

Aceasta a fost povestea cu care s-a întors Nár la Thrâin; şi 
după ce a plâns şi şi-a smuls barba, a căzut în muţenie. Şapte 
zile a stat fără să scoată un cuvânt. Apoi s-a ridicat în picioare şi 
a zis: 

- Aşa ceva nu poate fi îndurat! 

Aşa a început Războiul dintre gnomi şi orci, un război lung 
şi nimicitor, purtat mai cu seamă în străfunduri subpământene. 

Thrâin s-a grăbit să trimită soli care să ducă mai departe 
povestea, spre miazănoapte, şi răsărit, şi apus; dar au mai 
trecut trei ani înainte ca gnomii să-şi refacă puterile. Poporul lui 
Durin şi-a strâns armiile cărora li s-au alăturat oştile numeroase 
trimise de casele altor seniori; căci o asemenea necinstire ce-o 
păţise moştenitorul celui mai vârstnic din seminţia lor îi umpluse 
de mânie. Când totul a fost pregătit, au luat cu asalt şi au 
cucerit pe rând toate fortărețele orcilor pe care le-au găsit între 
Gundabad şi Râul Vesel. Adversarii n-au avut nici unul milă şi au 
ucis şi au făptuit ticăloşii atât la lumina zilei cât şi în întunericul 
nopţii. Gnomii însă au învins prin puterea lor şi datorită armelor 
lor fără de pereche şi a focului mâniei lor, încins în timp ce-l 
căutau pe Azog prin fiece cotlon de sub munte. 

In cele din urmă, toţi orcii care fugiseră din calea lor s-au 
strâns în Moria, iar oastea gnomilor ce-i urmărea a ajuns la 
Azanulbizar. O vale largă, între culmile munţilor, înconjurând 
lacul Kheledzâram; pe vremuri ţinuse de regatul Khazad-dûm. 
Când gnomii au văzut pe coastă poarta principală de intrare în 
vechile lor sălaşuri, au scos un strigăt ce a bubuit în vale 
precum tunetul. Dar pe povârnişurile de deasupra lor se găseau 


răspândiţi duşmanii câtă frunză şi iarbă şi din cele câteva porţi 
spre galerii s-au revărsat orcii pe care Azog îi ţinuse pregătiţi ca 
să-i arunce în luptă la urmă. 

La început soarta a fost potrivnică gnomilor; căci era o zi 
întunecoasă de iarnă, lipsită de soare, iar orcii nu s-au codit 
câtuşi de puţin, unde mai pui că erau în număr mult mai mare 
decât duşmanii lor şi, în plus, îi atacau de sus. Astfel a început 
Bătălia de la Azanulbizar (sau Nandurihion, cum se numeşte în 
limba elfă); orcii încă şi acum se cutremură înfioraţi când îşi 
aduc aminte de ea, iar gnomii plâng. Primul atac al avangardei, 
condus de Thrâin, a fost respins cu pierderi mari, Thrâin însuşi 
fiind forţat să se retragă într-un codru cu arbori mari, care, în 
acele timpuri, creştea nu departe de Kheledzâram. Acolo a căzut 
fiul său Frerin, şi Fundin, rubedenia sa, şi mulţi alţii, şi Thrâin şi 
Thorin au fost amândoi răniţi (Se spune că scutul lui Thorin a 
fost despicat, astfel că l-a aruncat şi apoi şi-a retezat cu securea 
o ramură dintr-un stejar şi a ţinut-o cu mâna stingă drept 
pavăză în faţa loviturilor duşmanilor săi, sau o folosea drept 
măciucă. Astfel şi-a căpătat porecla de Scut-de-Stejar). Prin alte 
părţi soarta luptei a înclinat ba într-o parte ba în alta, cu măcel 
neînchipuit de ambele părţi până când, în cele din urmă, 
seminţia din Munţii de Fier a răsturnat soarta luptei în favoarea 
ei. Ajungând la urmă la locul luptei, şi de aceea cu forţe 
proaspete, războinicii înzăuaţi ai lui Náin, fiul lui Gr6r, şi-au tăiat 
cale printre orci chiar până în pragul Moriei, iar acolo au strigat, 
„AZog! Azog!”, în vreme ce cu ghioagele lor doborau tot ce le 
stătea în cale. 

Şi în faţa Porții s-a oprit Náin şi a strigat din toţi rărunchii: 

- Azog! Dacă eşti înăuntru, ieşi afară! Ori poate că jocul 
din vale e prea aspru pentru tine? 

La aceste vorbe, Azog s-a înfăţişat în prag, şi era un orc 
uriaş, cu un cap la fel de uriaş acoperit cu un coif de fier, dar 
mişcările îi erau iuți şi trupul tare vânjos. Şi împreună cu el au 
venit mulţi alţii asemenea lui, luptătorii din suita lui, şi în vreme 
ce aceştia s-au prins în lupta cu războinicii lui Nâin, el s-a răsucit 
spre Náin, spunându-i: 

- Ce-i asta? încă un cerşetor la poarta mea? Să te crestez 
şi pe tine, asta vrei? 

Şi s-a repezit la Nâin şi au început să se bată. Dar Nâin era 
orbit de furie, obosit de atâta luptă, în vreme ce Azog avea forţe 


proaspete şi era dezlănţuit şi viclean ca o fiară. Dintr-o dată 
Nâin a izbit cu ultimele lui puteri, dar Azog s-a ferit într-o parte 
şi l-a lovit pe Nâin în picior, încât ghioaga gnomului s-a frânt de 
piatra pe care se aflase orcul, iar Nâin s-a clătinat, căzând în 
faţă. Cu o mişcare iute ca fulgerul, Azog l-a izbit în gât. Tăişul a 
nimerit în gulerul zalei, dar lovitura fusese atât de puternică, 
încât Nâin s-a prăvălit pe jos cu gâtul rupt. 

Azog a izbucnit în râs şi şi-a înălţat capul ca să scoată un 
strigăt de triumf; strigătul însă i-a murit în gâtlej. Căci abia acum 
a văzut că, în vale, întreaga sa oaste era pusă pe fugă şi gnomii 
căsăpeau în dreapta şi-n stânga, iar cei care izbuteau să scape 
de gnomi fugeau spre miazăzi ţipând ca din gură de şarpe. Şi ca 
şi când asta n-ar fi fost de ajuns, gărzile sale zăceau moarte cu 
toatele. Azog s-a răsucit pe călcâie şi a rupt-o la fugă spre 
poartă. 

Dar în urma lui s-a repezit un gnom, pe scări în sus, 
înarmat cu o secure roşie. Era Dâin Picior-de-Fier, fiul lui Nâin. L- 
a prins pe Azog chiar în faţa porţii şi acolo l-a ucis, retezându-i 
capul. Şi a fost aceasta socotită o faptă măreaţă, căci Dâin era 
la acea vreme doar un băietan după socoteala gnomilor. 
Înaintea lui însă avea o viaţă lungă de trăit şi multe bătălii îl 
aşteptau, până când, bătrân, dar neîngenuncheat, a căzut în 
cele din urmă în Războiul Inelului. Se povesteşte totuşi că, oricât 
ar fi fost el de viteaz şi de plin de mânie, atunci când a coborât 
treptele Porții era pământiu la faţă, ca unul cuprins de o mare 
frică. 

După ce bătălia a fost în sfârşit câştigată, gnomii care mai 
rămăseseră s-au adunat în Azanulbizar. Au luat capul lui Azog şi 
i-au îndesat în gură punguţa cu monede, după care l-au înfipt 
într-un par. În noaptea aceea însă nu a urmat nici o petrecere şi 
nici cântece nu s-au cântat; căci morţii lor îi îndurerau peste 
măsură. Se zice că nici măcar jumătate din ei nu mai izbuteau 
să se ţină bine pe picioare şi nu mai aveau speranţe să se 
tămăduiască. 

Cu toate acestea, a doua zi dimineaţa Thrâin se afla în 
faţa lor. Un ochi îi era vătămat fără nădejde de tămăduire, iar 
mersul îi era şchiopătat din pricina unei răni la picior; dar 
vorbele lui acestea au fost: 

- E bine! lzbânda a noastră e. Şi cu ea, Khazad-dăm! 
Gnomii însă au răspuns: 


- Oi fi tu Moştenitorul lui Durin, dar chiar şi cu un singur 
ochi ar trebui să vezi mai limpede. Am dus acest război ca să ne 
răzbunăm, şi ne-am răzbunat. Dar răzbunarea nu e dulce, câtuşi 
de puţin. Dacă asta se numeşte izbândă, atunci mâinile noastre 
sunt prea mici să o ţină. 

lar cei care nu erau din neamul lui Durin au zis: 

- Khazad-dûm nu este căminul străbunilor noştri. Ce să fie 
pentru noi altceva decât nădejdea unei comori? Dar acum, dacă 
e să plecăm de-aici fără de răsplată şi de banii ce ni se cuvin, cu 
cât ne înturnăm mai iute pe meleagurile noastre, cu atât vom fi 
mai mulţumiţi. 

Atunci Thrâin s-a răsucit către Dâin, zicându-i: 

- Doar n-or să mă părăsească şi cei de-un sânge cu mine? 

- Nu, a răspuns Dâin. Tu eşti Părintele Poporului nostru şi 
noi ne-am dat sângele pentru tine, şi ni-l vom da oricând. Dar în 
Khazad-dûm n-om intra. Nici tu nu vei intra în Khazad-dûm. Doar 
eu am privit prin umbra Porții. Dincolo de umbră încă te mai 
aşteaptă Blestemul lui Durin. Lumea trebuie să se schimbe şi o 
altă putere decât a noastră trebuie să se înalțe înainte ca 
Poporul lui Durin să pătrundă din nou în Moria. 

Astfel s-a întâmplat că după Azanulbizar gnomii s-au risipit 
încă o dată. Dar mai înainte de asta şi-au dezbrăcat toţi morții, 
şi cu mare caznă au făcut-o, ca nu cumva să se întoarcă orcii şi 
să se aleagă cu un munte de arme şi cămăşi de zale. Se 
povesteşte că fiecare gnom care a plecat de pe acel câmp de 
luptă era împovărat de greutatea armelor. Apoi au înălţat ruguri 
multe şi au ars toate leşurile celor din neamul lor. Mulţi copaci 
au fost doborâţi în vale, care de atunci a rămas nerodnică, şi 
fumul focului a fost zărit până hăt departe, în Lórien („Pentru 
gnomi era dureros să facă ceea ce făceau cu morţii lor, căci nu 
astfel era datina lor; dar a înălța mormânt (morţii şi-i puneau în 
morminte de piatră, nu de pământ) le-ar fi luat mulţi ani. Astfel 
că au ales rugurile, numai să nu-i lase pe cei de-un neam cu ei 
pradă fiarelor ori păsărilor, ori hulpavilor orci. Însă cei care au 
căzut la Azanulbizar au fost cinstiţi în amintire şi până în ziua de 
azi orice gnom va spune cu mândrie despre unul sau altul dintre 
strămoşii săi: «a fost un gnom ars pe rug», şi asta era de 
ajuns.”). 

După ce cumplitele locuri s-au prefăcut în scrum, aliaţii s- 
au întors fiecare în ţara sa de baştină, iar Dâin Picior-de-Fier a 


dus oştirile tatălui său până în Munţii de Fier. Thrâin, oprindu-se 
lângă parul cel înalt, i-a spus lui Thorin Scut-de-Stejar: 

- Unii vor gândi că pentru acest cap s-a plătit tare mult! 
Noi ne-am dat regatul pentru el. Vrei să te întorci cu mine la 
nicovală? Sau îţi vei cerşi pâinea pe la porţile celor trufaşi? 

- La nicovală, a răspuns Thorin. Ciocanul măcar ţine 
puterea braţelor până vor putea făuri din nou arme mai ascuţite. 

Astfel că Thrâin şi Thorin împreună cu acei rămaşi dintre 
cei ce îi urmaseră (printre care şi Balin şi Gl6in) s-au reîntors în 
Ţara Murgă şi curând după aceea au plecat şi de acolo, şi au 
rătăcit în Eriador până când, în cele din urmă, s-au aşezat ca 
exilați la răsărit de Ered Luin, dincolo de Lune. Din fier făureau 
cele mai multe lucruri în acele zile, dar, cum-necum, au început 
din nou să prospere şi încetul cu încetul numărul lor a sporit din 
nou (Aveau puţine femei printre ei. Fiica lui Dis Thrâin era una 
dintre ele. Era mama lui Fili şi Kili, născuţi în Ered Luin. Thorin 
nu s-a însurat.). Dar, după cum spusese Thrór, Inelul avea 
nevoie de aur ca să aducă aur, iar din asemenea metal preţios 
sau din oricare altul aveau prea puţin ori le lipsea cu 
desăvârşire. 

Despre acest Inel se poate spune câte ceva aici. Gnomii 
din Neamul lui Durin îl credeau a fi primul făurit dintre cele 
Şapte; tot ei spun că a fost dat Regelui din Khazad-dâm, Durin al 
III-lea, de către înşişi fierarii elfi, şi nu de către Sauron, cu toate 
că, fără îndoială, puterea lui malefică se afla în Inel, căci dăduse 
şi el o mână de ajutor la făurirea tuturor celor şapte. Însă cei 
care îl aveau în seama lor nu-l scoteau la lumină şi nu vorbeau 
despre el, şi arareori îl dădeau mai departe, decât doar atunci 
când li se apropia ceasul de pe urmă, încât nimeni nu ştia prea 
bine unde anume se afla. Unii credeau că rămăsese în Khazad- 
dûm, în mormânturile tainice ale regilor, dacă nu cumva acestea 
fuseseră descoperite şi furate; dar printre rubedeniile 
Moştenitorului lui Durin stăruia credinţa (greşită, desigur) că 
Thrór îl făurise când se întorsese în mare grabă pe acel meleag. 
Ce anume se alesese din el nimeni nu ştia. Nu a fost găsit 
asupra lui Azog. 

Cu toate acestea, se prea poate că - aşa după cum cred 
gnomii acum - Sauron descoperise, cu puterile sale vrăjitoreşti, 
la cine anume se afla Inelul acesta, ultimul care mai era liber, 
iar nenorocirile ce se abătuseră în aşa o măsură neobişnuită 


asupra moştenitorilor lui Durin se datorau în mare măsură 
ticăloşiei sale. Gnomii, de altfel, se dovediseră de nesupus prin 
mijlocirea Inelelor. Singura putere pe care acestea o aveau 
asupra lor era aceea de a le stârni foamea după aur şi după 
obiecte preţioase, încât, dacă nu le aveau pe acestea, toate 
celelalte lucruri păreau fără valoare şi atunci se lăsau cuprinşi 
de furie şi de poftă de răzbunare împotriva tuturor celor ce-i 
lipseau de obiectele poftei lor. Dar, de soiul lor, încă de la înce- 
putul neamului lor fuseseră astfel alcătuiți încât să reziste cu 
îndărătnicie oricărei puteri ce ar fi încercat să-i domine. Puteau 
fi ucişi ori înfrânți, dar nu şi preschimbaţi în umbre căzute în 
sclavia altei puteri; din aceeaşi pricină vieţile lor nu au căzut sub 
vraja nici unui Inel, anume să fie lungite ori scurtate din această 
pricină. Cu atât mai mult îi ura Sauron pe stăpânii Inelelor şi 
dorea să-i prade de ele. 

Prin urmare, poate că puterea nefastă a lInelului a fost 
aceea care a făcut ca, după câţiva ani, Thrâin să fie cuprins de 
neastâmpăr şi de nemulţumire. In mintea lui stăruia pofta după 
aur. Într-un târziu, când nu a mai putut-o îndura, şi-a îndreptat 
gândurile spre Erebor şi a hotărât să se întoarcă acolo. Lui 
Thorin nu i-a spus nimic despre ce se ascundea în inima sa; dar 
de la Balin şi Dwalin şi de la alţii câţiva şi-a luat rămas-bun şi 
dus a fost. 

Prea puţine se ştiu despre ce s-a întâmplat cu el după 
aceea. Din cât se pare, de cum a ajuns dincolo de hotare, 
împreună cu cei câţiva care l-au însoţit, a început să fie vânat de 
trimişii lui Sauron. Lupii îl urmăreau, orcii îl pândeau, păsări 
amenințătoare îi umbreau calea, şi cu cât înainta spre nord, cu 
atât i se împotriveau mai multe nenorociri. Într-o noapte 
întunecoasă, el şi însoțitorii săi străbăteau ţinutul aflat pe malul 
celălalt al râului Anduin; o ploaie neagră i-a împins să-şi caute 
adăpost sub streaşina Codrului Întunecat. A doua zi dimineaţa, 
Thrâin nu se mai afla în tabără şi în zadar l-au strigat însoțitorii 
săi. Timp de multe zile l-au căutat până când, într-un târziu, 
pierzând orice speranţă, au părăsit acel meleag şi s-au întors la 
Thorin. A trecut multă vreme până s-a aflat că Thrâin fusese 
prins de viu în acea noapte şi dus pe înălțimile muntelui Dol 
Guldur. Acolo a fost supus la chinuri, i s-a luat Inelul şi a fost 
lăsat să-şi dea ultima suflare. 

Astfel, Thorin Scut-de-Stejar a devenit Moştenitorul lui 


Durin, un moştenitor fără de speranţă, căci atunci când a pierit 
Thrâin fără urmă, el avea nouăzeci şi cinci de ani şi era un gnom 
cu greutate printre ai săi şi mândru; părea însă mulţumit să 
rămână în Eriador. Muncea din greu, făcea negoţ şi strângea 
avere; iar poporul său devenea tot mai numeros datorită 
rătăcitorului Neam al lui Durin, din rândurile căruia mulţi, auzind 
de felul în care trăia el acolo în apus, au venit să i se alăture. 
De-acum aveau săli falnice în munţi, cămări pline cu de toate şi 
zilele lor nu păreau chiar atât de grele, cu toate că în cântecele 
lor pomeneau tot timpul de Muntele Singuratic din depărtare. 

Anii se lungeau. Tăciunii din inima lui Thorin au prins din 
nou să se încingă cu cât cugeta mai mult la nedreptăţile pe care 
le îndurase neamul său şi la răzbunarea asupra Dragonului, ce-i 
fusese hărăzită lui să o împlinească. Se gândea la arme şi la 
oştiri şi alianţe, în vreme ce uriaşul său ciocan răsuna în fierărie; 
oştirile însă se risipiseră, alianțele se rupseseră, iar topoarele 
celor din neamul său erau puţine la număr; şi în vreme ce bătea 
pe nicovală fierul încins, se simţea pârjolit de o mare mânie fără 
de speranţă. 

Dar într-un târziu, din pură întâmplare, Thorin a ajuns să-l 
întâlnească pe Gandalf şi asta a schimbat soarta Casei lui Durin 
şi a dus şi la alte fapte măreţe. S-a făcut că, întorcându-se în 
apus dintr-o călătorie, Thorin a poposit în Bree (bree- lichid 
limpede, precum sucul sau apa (vezi Webster's Encyclopedic 
Unabridged Dicţionary); în Anexa F - partea a ll-a Despre 
Traducere, omisă din volumul de faţă din acelaşi motiv din care 
am omis şi Anexa E, autorul menţionează sensul „deal”, de 
origine celtă, n.tr) pentru o noapte. Se îndrepta spre Comitat 
unde nu mai fusese de vreo douăzeci de ani. Obosit cum era, se 
gândise să se odihnească acolo o vreme. 

Printre multe alte griji ce-l apăsau era şi soarta 
primejduită a ținuturilor de la Miazănoapte; căci ştia, la acea 
vreme, că Sauron punea la cale un război şi, de cum avea să se 
simtă destul de puternic, avea de gând să atace Vâlceaua 
Despicată. Dar cei care ar fi putut ţine piept oricărei încercări 
dinspre Răsărit de a recuceri ţinutul Angmar şi trecătorile 
nordice din munţi nu erau decât gnomii din Munţii de Fier. lar 
dincolo de aceşti munţi se întindea pustiul Dragonului. Dragonul 
de care Sauron s-ar fi putut folosi pentru a-şi împlini mârşăviile. 
Şi atunci cum putea fi distrus Smaug? 


La asta cugeta Gandalf când Thorin s-a ivit în faţa lui şi i-a 
spus: 

- Meştere Gandalf, te ştiu doar din vedere, dar acum tare 
m-aş bucura să stau de vorbă cu tine. Căci în ultima vreme mult 
mi-ai mai stăruit în minte, de parcă mi-era scris să te caut. Şi aş 
fi făcut-o dacă aş fi ştiut unde să te găsesc. 

Gandalf l-a privit cu uimire. 

- E ciudat ce-mi spui, Thorin Scut-de-Stejar. Căci şi eu m- 
am gândit la tine; şi cu toate că mă îndrept spre Comitat, mi-am 
zis că acelaşi drum duce şi la sălile tale. 

- Săli să fie, dacă aşa vrei să le numeşti. Dar nu sunt decât 
sălaşuri amărâte ale unui neam exilat. Vei fi însă bine venit, 
dacă vrei să vii. Căci merge vorba că eşti înţelept şi ştii mai 
multe decât oricare altul care trăieşte pe această lume; şi 
destule mă apasă despre care tare aş vrea să mă sfătuiesc cu 
tine. 

- Voi veni, răspunse Gandalf, pentru că am bănuiala că un 
lucru anume ne apasă pe amândoi în egală măsură. Şi spunând 
asta mă gândesc la Dragonul din Erebor, pe care nu cred că-l va 
uita vreodată nepotul lui Thrór. 

Altundeva este povestit ce s-a întâmplat la acea întâlnire: 
despre ciudatul plan pe care l-a pus la cale Gandalf pentru a-l 
ajuta pe Thorin şi cum Thorin şi însoțitorii săi au pornit din 
Comitat să caute Muntele Singuratic, cum căutarea lor s-a 
încheiat într-un fel cu totul neaşteptat. Aici nu sunt amintite 
decât acele lucruri care ţin de poporul lui Durin. 

Dragonul a fost ucis de către Bard din Esgaroth, dar în 
Vâlcea s-a dus o adevărată luptă. Căci orcii s-au năpustit asupra 
Ereborului de cum au prins de veste că s-au întors gnomii; şi în 
fruntea lor se afla Bolg, fiul acelui Azog pe care-l răpusese Dâin 
în tinereţea lui. In acea dintâi bătălie din Vâlcea, Thorin Scut-de- 
Stejar a fost rănit de moarte; murind, a fost pus într-un mormânt 
sub Munte, cu Piatra Străveche aşezată pe pieptul său. Tot acolo 
au căzut Fíli şi Kili, fiii surorii sale. Însă Dáin Picior-de-Fier, vărul 
său care venise tocmai din Munţii de Fier pentru a-l ajuta şi era 
totodată moştenitorul său de drept, a devenit mai apoi Regele 
Dáin al II-lea, reîntemeind astfel Regatul de sub Munte, întocmai 
cum dorise Gandalf. Dâin s-a dovedit un rege mare şi înţelept, 
iar gnomii au prosperat şi au devenit din nou puternici sub 
cârmuirea lui. 


Anexa A 


din Erebor aşa 

cum a fost ea 
întocmit 

de Gimli, 

fiul lui Gidin, 

pentru Regele Elessar. 


Thrór Frór 
2542 -2790 2552-2589 


Thráin U 
2644 - 2850 
Sondemeja” 151s 276 
stejar” 2751- 2 
2746 -2941 2799 
ili Kili 
2859 - 2864 - 
2941 2941 
Întemeierea Ereborului. 1999. 
sapho ar vera 2589. 
ntoarcerea în Erehor, ; 
Jefuirea Ereborului, 2770. 


Uciderea lui Thrór, 2790. I 


Durin 


isa adi 


* Durin VI 
1731 - 1980 
l 
* Nain I 
1832 : 1981 


* Thráin ] 
1934 - 2190 
l 
* Thorin I 
2035 - 2289 
| 
* Gtóin 
2136 - 2385 


adi 

2238 = 2488 
| 

* Nain II 

2338 - 2585 

* Dain I 

2440 - 2589 


Grór 
2563 - 2805 


* Dáin il 


„Picior de Fier“ 


2767 - 3019 
| 
* Thorin II 
„Coif de 
piatra” 
2866 


(Durin VII 
si ultimul) 


Balin Dwalin Oin Gidin 
2763- 2772- 2774- 2783 - 
2994 3NR 2994 PE. 15 
| 

Gimli 
Elfilor 
2879-31 

Batalia de la Nanduhirion, 2799. 

"Thrâi rea 


Batalia celor Cinci Armate şi moartea 


Către sfârşitul verii acelui an (2941), Gandalf a reuşit în 
cele din urmă să-i convingă pe Saruman şi pe cei din Sfatul Alb 
să atace Dol Guldur; Sauron a fost nevoit să se retragă şi să se 
refugieze în Mordor, unde, gândea el, avea să fie la adăpost de 
toţi duşmanii săi. Aşa s-a făcut că atunci când, într-un târziu, a 
izbucnit Războiul, atacul principal a fost îndreptat asupra 
regiunilor de la miazăzi; dar chiar şi aşa, cu braţul lui drept care 
se putea întinde atât de mult, Sauron ar fi putut pricinui multe 
rele la miazănoapte dacă Regele Dáin şi Regele Brand nu i-ar fi 
stat în cale. Despre acestea le-a povestit Gandalf lui Frodo şi 
Gimli, mai târziu, când a stat o vreme împreună în Minas Tirith. 
Cu puţin timp înainte, în Gondor prinseseră a sosi veşti despre 
fapte ce se petreceau pe meleaguri îndepărtate. 

- Am jelit moartea lui Thorin, povestea Gandalf, şi numai 
ce auzim că şi Dâin a fost răpus pe când dădea o nouă luptă în 
Vâlcea, chiar în vreme ce noi ne băteam dincolo. Aş fi socotit-o o 
grea pierdere dacă n-ar fi fost mai curând o minune că, la vârsta 
lui înaintată, încă mai putea mânui toporul cu aceeaşi putere, 
după cum se povesteşte, stând de strajă deasupra leşului 
Regelui Brand în faţa Porții Erebor, până la căderea 
întunericului. 

Lucrurile însă ar fi putut merge încă şi mai departe şi cu 
mult mai rău. Când vă gândiţi la marea bătălie de pe Câmpiile 
Pelennor, nu uitaţi de bătăliile din Vâlcea şi de vitejia poporului 
lui Durin. Gândiţi-vă la ceea ce ar fi putut să iasă de aici. Focul 
dragonilor şi săbii sălbatice în Eriador, beznă peste Vâlceaua 
Despicată. Gondorul ar fi putut rămâne fără Regină. lar noi ne- 
am fi putut aştepta să ne întoarcem aici după izbândă şi să 
găsim totul făcut scrum şi pustiit. Dar iată că nu s-a întâmplat 
nimic din toate acestea - pentru că l-am întâlnit pe Thorin Scut- 
de-Stejar într-o seară în prag de primăvară, în Bree. O întâlnire 
întâmplătoare, cum zicem noi în Pământul de Mijloc. 

Dis era fiica lui Thrâin al II-lea. Singură ea din neamul 
gnomilor este pomenită în istoriile acestea. Gimli spunea că 
puţine femei se numără în seminţia gnomilor, s-ar zice că nu 
mai mult de o treime. Arar trec dincolo de hotarele ţării lor, şi 
doar la mare nevoie. Vocea şi înfăţişarea şi felul lor de a se 


îmbrăca atunci când pornesc în călătorie seamănă într-atât cu 
ale bărbaţilor gnomi, încât ochii şi urechile altor neamuri nu le 
pot deosebi. Pricină pentru care printre cei din seminţia 
oamenilor s-a ajuns să se creadă, prosteşte, nu-i vorbă, că n-ar 
exista femei în neamul gnomilor şi că bărbaţii lor, pasă-mi-te, 
„S-ar ivi din piatră”. 

Ci tocmai fiind atât de puţine femei, seminţia gnomilor se 
înmulţeşte încet şi se află în mare primejdie atunci când n-au 
sălaşuri bine apărate. Căci gnomii îşi iau o singură soaţă, iar 
femeile lor un singur soţ o dată în viaţă şi sunt roşi de gelozie, 
ca şi în orice altă privinţă când e vorba de ceea ce-i al lor de 
drept. Numărul bărbaţilor gnomi care se însoară este mai mic de 
o treime. Căci nu toate femeile se mărită: unele nu-şi doresc nici 
un soţ; altele şi-l doresc pe acela pe care nu-l pot avea, astfel că 
nu-l vor pe nici un altul. Cât despre bărbaţi, şi dintre aceştia 
mulţi nu vor să se însoare, fiind prea cufundaţi în îndeletnicirile 
lor meşteşugăreşti. 

Gimli, fiul lui Gl6in, şi-a câştigat faima fiind unul dintre cei 
Nouă Peregrini care au pornit la drum împreună cu Inelul; şi a 
rămas în suita Regelui Elessar cât a durat Războiul. Era 
cunoscut drept prietenul elfilor datorită marii iubiri ce s-a născut 
între el şi Legolas, fiul Regelui Thranduil, şi datorită respectului 
ce l-a purtat Doamnei Galadriel. 

După căderea lui Sauron, Gimli a adus cu sine în sud o 
parte din neamul gnomilor din Erebor, devenind Seniorul 
Grotelor Sclipitoare. Împreună cu semenii săi a făcut isprăvi 
mari în Gondor şi Rohan. Pentru Minas Tirith au făurit porţi din 
mithril şi oţel ca să le înlocuiască pe acelea sfărâmate de 
Regele-vrăjitor. Prietenul său Legolas a venit şi el însoţit de elfii 
din Pădurea Verde, aşezându-se în Ithilien, care de atunci s-a 
preschimbat încă o dată în cea mai frumoasă ţară dintre toate 
meleagurile apusene. 

Dar când Regele Elessar s-a săvârşit din viaţă, Legolas şi-a 
putut în sfârşit urma dorinţa inimii de a străbate Marea. 


Aici urmează una dintre ultimele însemnări 
din Cartea Roşie 


Am auzit povestindu-se cum că Legolas l-a luat cu sine pe 
Gimli, fiul lui Gl6in, dată fiind marea lor prietenie, mai mare 


decât oricare alta vreodată între un elf şi un gnom. Dacă acesta 
este adevărul, atunci cu adevărat este ciudat; ca un gnom să se 
arate dornic să părăsească Pământul de Mijloc din iubire, sau ca 
eldarii să-l primească în mijlocul lor, sau ca Seniorii Apusimii să 
îngăduie aşa ceva. Se spune totuşi că Gimli a plecat şi pentru a 
vedea, încă o dată, frumuseţea lui Galadriel; şi se prea poate ca 
ea, având atâta putere printre eldari, să fie cea căreia i se 
datorează îngăduinţa pe care a primit-o Gimli. Mai multe nu se 
pot spune despre această poveste. 
ANEXA B 


POVESTEA ANILOR 
(POVESTEA ŢINUTURILOR APUSENE) 


Primul Ev s-a încheiat cu Marea Bătălie în care Oştirea din 
Valinor a pătruns în Thangorodrim, alungându-l pe Morgoth de 
la putere. Apoi cei mai mulţi din neamul Noldor s-au reîntors în 
Vestul îndepărtat, aşezându-se în Eressëa, foarte aproape de 
Valinor; iar alţii mulţi din neamul Sindar au trecut şi ei Marea. 

Al Doilea Ev s-a sfârşit cu prima răsturnare de la putere a 
lui Sauron, slujitorul lui Morgoth, şi cu luarea Inelului Suprem. 

Al Treilea Ev a ajuns la capăt o dată cu Războiul Inelului; 
dar, din cât se spune, al Patrulea Ev nu a început decât după 
plecarea Seniorului Elrond, când a sosit vremea ca oamenii să 
domnească, iar celelalte „popoare vorbitoare” de pe Pământul 
de Mijloc să se stingă încetul cu încetul. 

În cel de-al Patrulea Ev, evurile dinainte erau adeseori 
numite Zilele de Odinioară; dar acest nume se potrivea doar 
zilelor dinaintea răsturnării lui Morgoth. Istoriile acelor timpuri 
nu au fost consemnate aici. 


Al Doilea Ev 


Aceia au fost ani întunecaţi pentru Oamenii de pe 
Pământul de Mijloc, dar şi ani de glorie pentru ţinutul Numenor. 
Despre cele întâmplate pe Pământul de Mijloc mărturiile sunt 
puţine şi neîndestulătoare, iar datele adesea nesigure. 

La începutul acestui ev, mai trăiau încă mulţi elfi nobili, 
locuind mai cu seamă în Lindon, la apus de Ered Luin; dar 
înainte să se fi construit Barad-dur, mulţi din seminţia Sindar au 


purces spre răsărit şi unii şi-au întemeiat sălaşuri în păduri 
îndepărtate, unde vieţuiau mai cu seamă elfii pădurilor. Unul 
dintre aceştia era Thrandulil, rege în partea de miazănoapte a 
Marii Păduri Verzi. În Lindon, la miazănoapte de Lune, trăia Gil- 
galad, ultimul moştenitor al regilor seminţiei Noldor din exil. Era 
recunoscut drept Marele Rege al elfilor din Apus. Tot în Lindon, 
dar la miazăzi de Lune, a trăit o vreme Celeborn, înrudit cu 
Thingol; soaţa lui era Galadriel, cea mai minunată dintre femeile 
elfe. Era sora lui Finrod Felagund, Prietenul Oamenilor, pe 
vremuri rege în Nargothrond, care şi-a dat viaţa ca să-l salveze 
pe Beren, fiul lui Barahir. 

După un timp, o parte din neamul noldor s-a strămutat în 
Eregion, la apus de Munţii Ceţoşi, nu departe de Poarta Vestică 
a Moriei. Şi au făcut astfel pentru că aflaseră că se descoperise 
mithril în Moria. Seminţia noldorilor era vestită pentru arta 
meşteşugurilor şi se arăta mai puţin neprietenoasă faţă de 
gnomi decât sindarii; dar prietenia ce s-a născut între poporul lui 
Durin şi fierarii elfi din Eregion a fost cea mai strânsă ce s-a aflat 
vreodată între cele două seminţii. (Celebrimbor a fost 
cârmuitorul Eregionului şi cel mai vestit dintre meşteşugarii lor; 
era urmaş al lui Fëanor. 

Anul 

1 întemeierea Limanurilor Cenuşii şi a Lindonului. 

32  Eldainii ajung în Númenor. c. 

40 Mulți gnomi ce-şi părăsesc vechile lor oraşe din Ered 
Luin se duc în Moria, înmulţind 

numărul celor aflaţi acolo. 

442 Moare Elros Tar-Minyatur. 

c.500 Sauron începe din nou să dea semne de 
nelinişte în Pământul de Mijloc. 

548 În Númenor se naşte Silmarien. 

600 Primele corăbii ale Numenoreenilor apar în dreptul 
coastelor. 

750 Seminţia noldorilor întemeiază ţinutul Eregion. 

c.1000 Speriat de puterea tot mai mare a 
Numenoreenilor, Sauron alege Mordorul drept ţinut 

din care să facă o fortăreață. Şi începe prin a 
construi Barad-dur. 

1075 Tar-AncalimE& devine prima Regină încoronată a 
Numenorului. 


1200 Sauron încearcă să-i atragă de partea sa pe eldari. 
Gil-galad refuză să trateze cu el; dar 
fierarii din Eregion se lasă înduplecaţi. 
Numenoreenii încep să construiască porturi perma- 
nente. 
c.1500 Sub îndrumarea lui Sauron, fierarii elfi devin 
adevăraţi maeştri în meseria lor. Încep să făurească 
Inelele Puterii. 


c.1590 În Eregion sunt făurite cele Trei Inele. 
c.1600 Sauron făureşte Inelul Suprem în Orodruin. 
Termină construirea fortăreței Barad-dur. 


Celebrimbar ghiceşte planurile lui Sauron. 

1693 Incepe Războiul dintre elfi şi Sauron. Cele Trei Inele 

sunt ascunse. 

1695 Războinicii lui Sauron năvălesc în Eriador. Gil-galad îl 

trimite pe Elrond în Eregion. 

1697 Eregion este pustiit. Moare Celebrimbar. Porţile 
Moriei sunt ferecate. Elrond se retrage cu aceia care 
au mai rămas din seminţia noldorilor şi se refugiază 
în Imladris. 

1699 Sauron cotropeşte ţinutul Eriador. 

1700 Tar-Minastir trimite o adevărată flotă din Númenor în 

Lindon. Sauron este înfrânt. 

1701 Sauron este alungat din Eriador. Ținuturile Apusene 
cunosc pacea o bună bucată de vreme. 

c.1800 Cam de la această dată Numenoreenii încep să 
îşi întemeieze colonii de-a lungul coastelor. Sauron 
îşi întinde puterea spre răsărit. Umbra se lasă peste 
Numenor. 

2251 Tar-Atanamir preia sceptrul. Încep răscoalele şi 
discordiile între Numenoreeni. În jurul acestui an 
apar pentru prima oară nazgilii, ori Duhurile 
Inelelor, sclavii celor Nouă Inele. 

2280 Umbar devine o mare fortăreață în Númenor. 

2350 Este construit Pelargir. Devine portul principal al 

Numenoreenilor Devotaţi. 

2899 Ar-Adûnakhôr preia sceptrul. 

3175 Căinţa lui Tar-Palantir. Război civil în Númenor. 

3255 Ar-Pharazân porneşte pe mare şi ajunge în Umbar. 

3262 Sauron este luat prizonier în Numenor; 


3262-3310 Sauron îl atrage în mrejele sale pe Rege şi îi 

amăgeşte pe numenoreeni. 

3310 Ar-Pharazân începe să formeze Marea Oştire. 

3319 Ar-Pharazân atacă Valinor. Númenor se predă. 

Elendil şi fiii săi reuşesc să scape. 

3320 Întemeierea Regatelor în Exil: Arnor şi Gondor. 
Despărțirea Pietrelor. Sauron se întoarce în Mordor. 

3429 Sauron atacă Gondorul, cucereşte Minas Ithil şi 
incendiază Copacul Alb. Isildur scapă luând calea 
Râului Anduin şi se refugiază la Elendil, în nord. 
Anârion apără Minas Anor şi Osgiliath. 

3430 la naştere Ultima Alianţă între elfi şi oameni. 

3431 Gil-galad şi Elendil pornesc spre răsărit, spre 

Imladris. 

3434 Oştirea Alianţei traversează Munţii Ceţoşi. Bătălia de 
la Dagorlad şi înfrângerea lui Sauron. Incepe asediul 
asupra fortăreței Barad-dăr. 

3440 Uciderea lui Anărion. 

3441 Sauron este răsturnat de la putere de către Elendil şi 
Gil-galad, care pier amândoi. Isildur ia Inelul 
Suprem. Sauron dispare şi Duhurile Inelelor coboară 
în lumea umbrelor. Astfel se sfârşeşte al Doilea Ev. 


Al Treilea Ev 


Aceştia au fost anii în care s-a stins seminţia eldarilor. 
Multă vreme au trăit în pace, stăpâni pe cele Trei Inele, în vreme 
ce Sauron dormea, iar Inelul Suprem a fost dat pierdut; dar n-au 
încercat să schimbe ceva din felul lor de a trăi, hrănindu-se din 
amintirea trecutului. Gnomii s-au ascuns în tainiţe adânci, 
păzindu-şi seminţia; dar când răul a prins din nou să dea semne 
de viaţă şi dragonii au scos încă o dată capul la lumină, rând pe 
rând străvechile lor comori au fost prădăluite, astfel că ei au 
ajuns un neam rătăcitor. Moria a rămas multă vreme ferită de 
primejdii, dar locuitorii ei s-au împuţinat tot mai mult la număr, 
până când multe din întinsele ei săli locuite au rămas în 


întuneric şi pustii. Înţelepciunea şi anii fără sfârşit ai 
numenoreenilor s-au împuţinat şi ei pe măsură ce numenoreenii 
se amestecau cu oamenii de rând. 

Şi au trecut vreo mie de ani, prima umbră se lăsase de- 
acum peste Marea Pădure Verde, când istarii, sau vrăjitorii, şi-au 
făcut apariţia pe Pământul de Mijloc. Mai târziu avea să se 
spună că veniseră din Apusul îndepărtat, fiind soli trimişi să 
înfrunte puterea lui Sauron şi să-i unească pe toţi aceia care 
aveau dorinţa să i se opună; dar nu le era îngăduit să 
împotrivească puterii lui o altă putere, sau să caute să-i 
stăpânească pe elfi ori oameni prin forţă ori teamă. 

Prin urmare, au venit luând înfăţişare omenească, cu toate 
că nu apăreau niciodată ca tineri, iar de îmbătrânit îmbătrâneau 
nespus de încet şi mintea şi mâna lor aveau puteri nebănuit de 
multe. Numele lor adevărate le mărturiseau puţinora, folosind în 
schimb numele ce li se dădeau de către alţii. Cei mai mari în 
rang printre aceştia (se spune că erau cinci cu totul) primiseră 
de la eldari numele de Curunir, „Omul Priceput”, şi Mithrandir, 
„Pelerinul cel Sur”, dar oamenii de la miazănoapte le spuneau 
Saruman şi Gandalf. Curunir a călătorit adesea în ţinuturile de la 
Soare-Răsare, aşezându-se în cele din urmă în Isengard. 
Mithrandir, în schimb, era mai apropiat de seminţia eldarilor, 
prin urmare străbătea mai mult părţile apusene, dar niciodată n- 
a avut un loc al său, unde să se aşeze. 

Pe tot parcursul acestui al Treilea Ev, numai cei care au 
avut în stăpânirea lor cele Trei Inele au ştiut cine anume le 
păzea. Într-un târziu s-a aflat totuşi că, la început, au fost în 
grija celor mai însemnați dintre eldari, trei la număr, Gil-galad, 
Galadriel şi Cirdan. Inelul lui Gil-galad i-a fost dat de către 
acesta în păstrare lui Elrond; Círdan, în schimb, l-a dat pe al său 
lui Mithrandir. Căci Cirdan vedea mult mai departe şi mai în 
adânc decât oricare altul de pe Pământul de Mijloc, drept care l- 
a primit cu braţele deschise pe Mithrandir la Limanurile Cenugşii, 
ştiind de unde venea şi unde anume avea să se întoarcă. 

- la acest inel, Cărturare, i-a spus el, căci grele vor fi 
strădaniile tale; inelul te va ajuta în greaua încercare pe care ai 
luat-o pe umerii tăi. Acesta este Inelul Focului şi cu el vei putea 
să reaprinzi inimile în lumea aceasta care se răceşte tot mai 
mult. Cât despre mine, inima mea a fost dăruită Mării şi pe 
țărmurile ei cenuşii voi trăi până când şi ultima corabie îşi va fi 


înălţat pânzele. Te voi aştepta. 


Anul 

2 Isildur sădeşte în Minas Anor un puiet al Copacului 
Alb. Regatul de la Miazăzi îl dă lui Meneldil. Prăpădul 
de la Câmpiile Stânjeneilor; Isildur şi cei trei fii mai 
mari ai săi sunt răpuşi. 

3 Ohtar aduce în Imladris bucăţile frânte ale săbiei 

Narsil. 

10  Valandil devine Rege în Amor. 

100 Elrond se însoară cu fiica lui Celeborn. 

139 Naşterea lui Elladan şi a lui Elrohir, fiii lui Elrond. 

241 Naşterea lui Arwen Und6miel. 

420 Regele Ostoher rezideşte Minas Anor. 

490 Prima invazie a răsăritenilor. 

500 R6mendacil | îi învinge pe răsăriteni. 

541  R6mendacil este ucis în bătălie. 

830 Falastur întemeiază dinastia Regilor Corăbiilor. 

851 Moartea lui Eărendur şi împărţirea regatului Arnor. 

933 Regele Eârnil | cucereşte cetatea Umbar care devine 

fortăreaţa Gondorului. 

936 Eărnil piere pe mare. 

1015 Regele Ciryandil ucis în asediul fortăreței Umbar. 

1050 Hyarmendacil cucereşte cetatea Harad. Gondorul 
ajunge în culmea puterii sale. Cam tot acum o 
umbră se lasă peste Pădurea Verde şi oamenii îi dau 
numele de Codrul Intunecat. Pentru prima oară 
mărturiile scrise pomenesc de seminţia 
periannathilor, o dată cu venirea în Eriador a celor 
din neamul Harfoot. 

c.1100 înţelepţii  (istarii şi  mai-marele  eldarilor) 
descoperă că o putere malefică a preschimbat Dol 
Guldur într-o fortăreață. Se bănuieşte că puterea 
aceasta n-ar fi altceva decât un nazgul - un duh al 


inelelor. 
1149 Incepe domnia regelui Atamatar Alcarin. 
c.1150 Neamul Fallohide pătrunde în Eriador şi este 


urmat la scurtă vreme de cei din neamul Stoor, care 
vin peste Trecătoarea Cornului Roşu şi ajung în 
Unghiul sau în Ţara Murgă. 


c.1300 Încep din nou să se înmulțească creaturile 
ticăloase. Orcii devin tot mai numeroşi în Munţii 
Ceţoşi şi îi atacă pe gnomi. Reapar nazgulii. 
Căpetenia lor vine din Angmar în ţinuturile de la 
miazănoapte. Seminţia periannathilor migrează spre 
apus; mulţi se aşează în Bree. 

1356 Regele Argeleb | este ucis în bătălia cu Rhudaur. 
Cam la această dată neamul Stoor părăseşte 
Unghiul şi unii dintre ei se reîntorc în Ţara 
Pustietăţii. 

1409 Regele-vrăjitor din Angmar invadează ţinutul Arnor. 
Regele Arveleg este răpus. Fornost şi Tyrn Gorthand 
sunt păzite de invazie. Turnul Amon Sil este distrus. 

1432 Moare Regele Valacar din Gondor şi începe războiul 
civil dintre Rubedenii. 

1437 Osgiliath este incendiat şi astfel se pierde palantirul. 
Eldacar fuge în Rhovanion; fiul său Ornendil este 
ucis. 

1447 Eldacar se întoarce şi-l alungă pe uzurpatorul 
Castamir. Bătălia de la Răspântiile Erui. Pelargir este 
asediat. 

1448 Rebelii scapă şi cuceresc Umbarul. 

1540 Regele Aldamir este răpus în războiul cu Haradul şi 

corsarii din Umbar. 

1551 Hyarmendacil al Il-lea îi înfrânge pe oamenii din 

Harad. 

1601 Mulţi periannathi migrează din Bree. Angeleb al Il- 
lea le dă pământ dincolo de Baranduin. 

c.1630 Li se alătură cei din neamul Stoor care vin 
dinspre Ţara Murgă. 

1634 Corsarii prădăluiesc Pelargirul şi-l ucid pe Regele 
Minardil. 

1635 Marea Molimă pustieşte Gondorul. Moare Regele 
Telemnar, împreună cu copiii săi. Copacul Alb moare 
în Minas Anor. Molima se întinde la miazănoapte şi 
la apus şi multe meleaguri din Eriador rămân pustii. 
Periannathii supraviețuiesc de partea cealaltă a 
râului Baranduin, însă cu pierderi mari. 

1640 Regele Tarondor strămută Casa Regală în Minas 
Anor, unde plantează un puiet al Copacului Alb. 


1810 


Osgiliath începe să cadă în ruină. Mordor rămâne 
nestrăjuit. 
Regele Telumehtar Umbardacil recucereşte Cetatea 


Umbar şi-i alungă pe corsari. 


1851 


Incepe atacul Căruţaşilor asupra Gondorului. 


1856 Gondor pierde meleagurile răsăritene, iar Narmacil 
al II-lea cade în bătălie. 


1899 


Regele Calimehtar îi învinge pe Căruţaşi în Dagorlad. 


1900 Calimehtar înalţă Turnul Alb în Minas Anor. 


1940 


1944 


1945 
1974 


1975 


1976 


1977 


Ținuturile Gondor şi Arnor reiau legăturile şi 
formează o alianţă. Arvedui se însoară cu Firiel, fiica 
lui Ondoher din Gondor. 

Ondoher cade în bătălie. Eărnil înfrânge duşmanul în 
lthilienul de Miazăzi. Apoi câştigă Bătălia Taberei şi-i 
alungă pe Căruţaşi în Smârcurile Morților. Arvedui 
cere coroana Gondorului. 

Eärnil al II-lea primeşte coroana. 

Căderea Regatului de la Miazănoapte. Regele- 
vrăjitor cotropeşte Arthedain şi pune stăpânire pe 
Fornost. 

Arvedui se îneacă în Golful Forochel. Palantirii din 
Annuminas şi Amon Sul dispar. Eărmer aduce o flotă 
în Lindon. Regele-vrăjitor este învins în Bătălia din 
Fornost şi este urmărit până la Pârloagele Etten. 
Dispare din ţinutul de miazănoapte. 

Aranarth îşi ia titlul de Căpetenie a dunedainilor. Tot 
ce a rămas moştenire de la Arnor îi este dat spre 
păstrare lui Elrond. 

Frungor îi conduce pe 6otheodizi pe meleagurile de 


la miazănoapte. 


1979 


Bucca din Mlaştina devine primul Thain al 


Comitatului. 


1980 


1981 


Regele-vrăjitor vine în Mordor unde strânge duhurile 
inelelor - nazgûlii. În Moria apare un balrog şi-l ucide 
pe Durin al VI-lea. 

Nâin | este răpus. Gnomii fug din Moria. Mulţi dintre 
elfii pădurilor din Lórien fug spre miazăzi. Amroth şi 
Minrodel sunt daţi dispăruţi. 


1999 Thrâin | vine în Erebor şi găseşte un regat al 
gnomilor „sub Munte”. 


2000 Nazgilii trec hotarele Mordorului şi asediază Minas 
Ithil. 

2001 Minas Ithil cade în mâinile duşmanului. Va fi 
cunoscut apoi drept Minas Morgul. Este capturat 
palantirul. 

2043 Eärnur devine Rege în Gondor. Regele-vrăjitor îi 

aruncă mănuşa războiului. 

2050 Regele-vrăjitor îl provoacă din nou. Eärnur pleacă 
spre Minas Morgul şi nu se mai ştie nimic despre el. 
Mardil devine primul Mareşal Cârmuitor. 

2060 Dol Guldur devine tot mai puternic. Înţelepţii se tem 
că Sauron începe din nou să se întrupeze. 

2063 Gandalf se duce în Dol Guldur. Sauron se retrage şi 
se ascunde în Răsărit. Începe Pacea Străjuitoare. 
Nazgilii rămân cuminţi în Minas Morgul. 

2210 Thorin | părăseşte ţinutul Erebor, îndreptându-se 
spre miazănoapte, spre Munţii de Cenuşă, unde se 
strâng acum toţi cei care au mai rămas din Neamul 
lui Durin. 

2340 Isumbras | devine al treisprezecelea Thain, primul 
din dinastia Took. Neamul Oldbuck ocupă Tara 
ledului. 

2460 Pacea Străjuitoare ia sfârşit. Sauron se întoarce cu 

puteri sporite în Dol Guldur. 

2463 la naştere Sfatul Alb. Tot acum Déagol din neamul 
Stoor găseşte Inelul Suprem şi este ucis de 
Smeagol. 

2470 Cândva în preajma acestei date Smeagol-Gollum se 

ascunde în Munţii Ceţoşi. 

2475 Un nou atac asupra Gondorului. Osgiliath cade în 
ruină şi podul său de piatră este frânt. 

c.2480 Orcii încep să-şi facă fortărețe tainice în Munţii 
Ceţoşi pentru a împiedica orice trecere spre Eriador. 
Sauron începe să populeze Moria cu propriile sale 
creaturi. 

2509 In drum spre Lórien, Celebrian este atacat pe 
neaşteptate în Trecătoarea Cornului Roşu şi rănit cu 
o armă otrăvită. 

2510 Celebrian pleacă pe Mare. Orcii şi răsăritenii 
năvălesc în Calenardhon. Eorl cel Tânăr câştigă 


bătălia pe Câmpia Celebrant. Rohirrimii se aşează în 
Calenardhon. 
2545 Eorl cade în bătălie pe Platoul Golaş. 
2569 Brego, fiul lui Eorl, termină de construit Lăcaşul 
Auriu. 

2570 Baldor, fiul lui Brego, pătrunde pe Poarta Oprită şi 
dispare. Tot acum dragonii îşi fac din nou apariţia în 
ţinuturile îndepărtate de la miazănoapte şi încep să-i 
hărţuiască pe gnomi. 

2589 Dâin | este ucis de către un dragon. 

2590 Thór se reîntoarce în Erebor. Grâr, fratele său, 

pleacă în Munţii de Fier. 

c.2670 Tobold plantează „iarba pipei” în Meleagul de 

la Răsărit. 

2683 Isengrin al II-lea devine al zecelea Thain şi începe să 

sape Marile Tuneluri. 

2698 Ecthelion | reconstruieşte Turnul Alb din Minas Tirith. 

2740 Orcii năvălesc din nou în Eriador. 

2747 Bandobras Took învinge o şleahtă de orci în 

Meleagul de la Miazănoapte. 

2758 Rohan este atacat de la apus şi de la răsărit şi este 
cotropit. Gondorul este atacat de corăbiile corsarilor. 
Helm din Rohan se refugiază în Văgăuna lui Helm. 
Wulf cucereşte Edoras 2758-9: urmează larna cea 
Lungă. Mari suferinţe şi mulţi morţi în Eriador şi 
Rohan. Gandalf vine în ajutorul poporului din 
Comitat. 

2759 Moartea lui Helm. Frealâf îl alungă pe Wulf şi 
întemeiază a doua dinastie a Regilor din Obşte. 
Saruman îşi face sălaşul în Isengard. 

2770 Smaug Dragonul pogoară peste Erebor. Vâlceaua 
este nimicită. Thrór scapă împreună cu Thrâin II şi 
Thorin Il. 

2790 Thrór este răpus de un orc în Moria. Gnomii se 
adună pentru a porni un război de răzbunare. Se 
naşte Gerontiul, cunoscut apoi sub numele de 
Bătrânul Took. 

2793 Începe Războiul între gnomi şi orci. 

2799 Bătălia de la  Nauduhirion, în dreptul Porții 
Răsăritene a Moriei. Dáin Picior-de-Fier se întoarce 


2800- 


în Munţii de Fier. Thrâin al Il-lea şi fiul său Thorin 
pornesc în pribegie spre apus. Se aşează la miazăzi 
de Ered Luin, dincolo de Comitat (2802). 

2864 Orcii de la Miazănoapte hărţuiesc Rohanul. 


Regele Walda este ucis de ei (2861). 


2841 


2845 


2850 


2851 


2851 


2885 


Thrâin al II-lea porneşte la drum pentru a revedea 
ţinutul Erebor, dar este urmărit de slujitorii lui 
Sauron. 

Thrâin gnomul este întemnițat în Dol Guldur; îi este 
luat ultimul dintre cele Şapte Inele. 

Gandalf se reîntoarce în Dol Guldur şi descoperă că 
într-adevăr stăpânul ținutului este Sauron, care 
strânge toate inelele şi caută să afle veşti despre 
Inelul Suprem şi despre Moştenitorul lui Isildur. Il 
găseşte pe Thrâin şi primeşte cheia Ereborului. 
Thrâin moare în Dol Guldur. 

Se întruneşte Sfatul Alb. Gandalf cere să fie atacat 
Dol Guldur. Saruman i se opune. (Mai târziu a 
devenit limpede că de pe atunci începuse Saruman 
să dorească Inelul Suprem pentru sine şi trăgea 
nădejde că acesta se va dezvălui singur, căutându-şi 
stăpânul, dacă Sauron avea să fie lăsat în pace o 
vreme.) Saruman începe căutările în apropiere de 
Câmpiile Vesele. 

Moare Belecthor al II-lea din Gondor. Moare Copacul 
Alb şi nu se mai găseşte nici un puiet. Copacul Mort 
este lăsat în picioare. 

Stârniţi de solii lui Sauron, haradrimii traversează 
râul POros şi atacă Gondorul. Fiii lui Folcwine din 
Rohan sunt răpuşi în timp ce luptă pentru apărarea 
ținutului Gondor. 


2890 Se naşte Bilbo în Comitat. 


2901 


Cei mai mulţi dintre locuitorii supraviețuitori din 
Ithilien părăsesc ţinutul din pricina atacurilor 
urukşilor din Mordor. Este construit refugiul tainic 
Henneth Anân. 


2907 Se naşte Gilraen, mama lui Aragorn al Il-lea. 


2911 


2912 


larna Cruntă. Baranduin şi alte râuri îngheaţă. Lupii 
Albi năvălesc în Eriador dinspre miazănoapte. 
Mari  revărsări de ape inundă şi  prăpădesc 


Enedwaith şi Min-hiriath. Tharbad este distrus şi 
părăsit. 


2920 Moare Bătrânul Took. 


2929 


Arathorn, fiul lui Arador din neamul dunedainilor, se 


însoară cu Gilraen. 


2930 
2931 


lea. 
2932 


2939 


2941 


2940 
2944 
2948 


Rohanului. 
2949 


Arador este răpus de către căpcăuni. În Minas Tirith 
se naşte Denethor al II-lea, fiul lui Ecthelion al II-lea. 
Pe 1 martie se naşte Aragorn, fiul lui Arathorn al Il- 


Este ucis Arathorn al lIl-lea. Gilraen îl duce pe 
Aragorn în Imladris: Elrond îl primeşte drept fiu 
adoptiv şi-i dă numele de Estel (Speranţa); este 
tăinuită originea lui. 

Saruman descoperă că slujitorii lui Sauron caută în 
apele râului Anduin în apropiere de Câmpiile 
Stânjeneilor, ceea ce înseamnă că Sauron a aflat de 
sfârşitul lui Isildur. Îl nelinişteşte acest fapt, dar nu 
dezvăluie nimic Sfatului. 

Thorin Scut-de-Stejar şi Gandalf îi fac o vizită lui 
Bilbo în Comitat. Bilbo se întâlneşte cu Smeagol- 
Gollum şi găseşte Inelul. Sfatul Alb se întruneşte; 
Saruman acceptă ca Dol Guldur să fie atacat pentru 
că acum doreşte să-l împiedice pe Sauron să mai 
caute în apele Râului. Sauron, care ştie ce era de 
făcut, părăseşte Dol Guldur. Bătălia celor Cinci 
Armate în Vâlcea. Moare Thorin al Il-lea. Bard din 
Esgaroth îl ucide pe Smaug. Dâin din Munţii de Fier 
devine Rege sub munte (Dáin al II-lea). 

Bilbo se reîntoarce în Comitat aducând cu sine 
Inelul. Sauron se întoarce în taină în Mordor. 

Bard  reconstruieşte Vâlceaua şi devine Rege. 
Gollum părăseşte Munţii şi începe căutarea „hoţului” 
Inelului. 

Se naşte Théoden, fiul lui Thengel, Regele 


Gandalf şi Balin îl vizitează pe Bilbo în Comitat. 


2950 Se naşte Finduilas, fiica lui Adrahil din Dol Amroth. 


2951 


Sauron se proclamă singur şi pe faţă cârmuitor şi 
începe să strângă oaste în Mordor. Se apucă să 
reclădească fortăreaţa Barad-dâr. Gollum porneşte 


spre Mordor. Sauron trimite trei nazgili să pună din 
nou stăpânire pe Dol Guldur. Elrond îi destăinuie lui 
„Estel” adevăratul său nume şi obârşia lui şi îi 
încredinţează frânturile săbiei Narsil. Abia întoarsă 
din Lórien, Arwen îl întâlneşte pe Aragorn în pădurea 
din  Imladris. Aragorn porneşte în pribegie în 
Pustietate. 

2952 Ultima întâlnire a Sfatului Alb. Cumpănesc la soarta 
Inelului. Saruman le spune cum că ar fi aflat că 
Inelul Suprem a fost luat de apele Râului Anduin 
până în Mare. Saruman se retrage în Isengard, 
considerându-se din clipa aceea stăpân asupra lui, şi 
îl fortifică. Gelos pe Gandalf şi temându-se de el, 
trimite iscoade să-i urmărească fiece mişcare; astfel 
observă interesul vrăjitorului pentru Comitat. 
Curând începe să-şi ţină oameni de încredere în 
Bree şi în Meleagul de la Miazăzi. 

2953 Muntele Osândei, de la Capătul Lumii, izbucneşte 
din nou în flăcări. Ultimii locuitori ai ținutului Ithilien 
îşi găsesc scăparea peste Anduin. 

2956 Aragorn îl cunoaşte pe Gandalf; începe prietenia lor. 

2957-80 Aragorn întreprinde marile sale călătorii şi 
înfăptuieşte marile sale vitejii. Fără a se da în vileag, 
îi ajută atât pe Thengel din Rohan, cât şi pe 
Ecthelion al II-lea al Gondorului. 

2968 Se naşte Frodo. 

2976 Denethor se însoară cu Finduilas din Dol Amroth. 

2977 Bain, fiul lui Bard, ajunge Rege în Vâlcea. 

2978 Se naşte Boromir, fiul lui Denethor al III-lea. 

2979 Aragorn trece hotarele ținutului Lórien, unde se 
întâlneşte pentru a doua oară cu Arwen Und6miel. 
Aragorn îi dăruieşte inelul lui Barahir şi pe Colina 
Cerin Amroth se juruiesc unul altuia. La această 
vreme, Gollum ajunge la hotarele Mordorului, unde o 
cunoaşte pe Shelob. Théoden devine Rege al 
ținutului Rohan. 

2983 Se naşte Faramir, fiul lui Denethor. Se naşte Sam cel 

Înţelept. 
2984 Moare Ecthelion al II-lea. Denethor al II-lea devine 
Majordom al Gondorului. 


2988 
2989 


Finduilas moare înainte de vreme. 
Balin părăseşte Ereborul şi pătrunde în Moria. 


2990 În Rohan se naşte Éomer, fiul lui Eomund. 

2994 Balin piere şi colonia gnomilor este nimicită. 

2995 Se naşte Éowyn, sora lui Éomer. 

c.3000 Umbra  Mordorului se  lungeşte. Saruman 


3001 


3002 


cutează să folosească palantirul din Orthanc, dar 
este prins în mreje de Sauron care are Piatra Ithil. 
Trădează Sfatul. Află de la iscoadele lui că ţinutul 
Comitatului este păzit îndeaproape de Pribegi. 
Petrecerea de despărţire organizată de Bilbo. 
Gandalf bănuieşte că inelul lui Bilbo este Inelul 
Suprem: paza în jurul Comitatului se întăreşte. 
Gandalf caută să afle veşti despre Gollum şi cere 
ajutorul lui Aragorn. 

Bilbo devine oaspetele lui Elrond şi se stabileşte în 


Vâlceaua Despicată. 


3003 


3007 
Gilraen. 

3008 
lui Frodo. 

3009 


3017 


Gandalf îi face o vizită lui Frodo în Comitat şi îşi va 
repeta vizitele şi în următorii patru ani. 
Brand, fiul lui Bain, devine Rege în Vâlcea. Moare 


În toamna acestui an, Gandalf îi face ultima sa vizită 


În următorii opt ani, la răstimpuri, Gandalf şi 
Aragorn pornesc din nou pe urmele lui Gollum, 
căutându-l în văile Anduinului, în Codrul Întunecat şi 
în Rhovanion, până la hotarele Mordorului. La un 
moment dat, de-a lungul acestor ani, Gollum însuşi 
s-a aventurat în Mordor, unde a fost capturat de 
Sauron. Elrond trimite să fie adusă Arwen, iar ea se 
întoarce în Imladris; Munţii şi toate meleagurile de la 
răsărit devin tot mai primejdioase. 

Gollum este eliberat din Mordor. Este luat de 
Aragorn în Smârcurile Morților şi adus în Thrandull, 
în Codrul Întunecat. Gandalf vizitează Minas Tirith şi 
citeşte izvodul lui Isildur. 


ANII GLORIOŞI 
3018 
Aprilie 
12 Gandalf ajunge în Hobbiton. 
lunie 


20 Sauron atacă Osgiliathul. Cam la acea vreme este 
atacat Thranduil şi Gollum scapă. 
29 Gandalf se întâlneşte cu Radagast. 


lulie 


4 Boromir porneşte la drum din Minas Tirith. 
10 Gandalf este făcut prizonier în Orthanc. 


August 


Se pierde orice urmă a lui Gollum. Din câte se pare, cam 
la această vreme, fiind vânat deopotrivă de elfi şi de slujitorii lui 
Sauron, s-a refugiat în galeriile Moriei; dar când, în cele din 
urmă, a descoperit drumul spre Poarta de Apus, nu a mai putut 
să iasă. 


Septembrie 


18 Gandalf scapă din Orthanc la primele ore ale 
dimineţii. Călăreţii Negri trec Vadurile Isenului. 

19 Gandalf ajunge la porţile Edorasului ca cerşetor şi nu 

îi este îngăduit să intre. 

20 Gandalf primeşte îngăduinţa să pătrundă în Edoras. 
Théoden îi porunceşte să plece: „la orice cal 
pofteşti, numai să dispari de aici chiar mâine, 
înainte să se întunece!” 

21 Gandalf alege pe lute ca Gândul, dar calul nu-l lasă 
să se apropie. Se ia după lute ca Gândul până 
departe, pe întinsul câmpiei. 


22 Călăreţii Negri ajung în amurg la Vadul Sarn; îi 
alungă pe Pribegii străjeri. Gandalf prinde pe lute ca 
Gândul. 

23 Patru Călăreţi intră în Comitat înainte de zori. Ceilalţi 
îi urmăresc pe Pribegi către răsărit, apoi se întorc să 
vegheze asupra Drumului Verde. Un Călăreţ Negru 
soseşte în Hobbiton la căderea nopţii. Frodo 
părăseşte Fundătura. După ce l-a îmblânzit pe lute 
ca Gândul, Gandalf părăseşte ţinutul Rohan. 

24 Gandalf traversează Isenul. 

26 Pădurea Bătrână. Frodo ajunge la Bombadil. 

27 Gandalf traversează Torentul Cenuşiu. A doua 

noapte la Bombadil. 

28 Hobbiţii sunt capturați de un Duh al Gorganelor. 

Gandalf ajunge la Vadul Sarn. 

29 Frodo ajunge seara târziu în Bree. Gandalf vizitează 

pe Unchiaş. 

30  Scobitura Râului şi Hanul din Bree sunt atacate la 
primele ceasuri ale zilei. Frodo pleacă din Bree. 
Gandalf ajunge în Scobitura Râului, apoi noaptea în 


Bree. 
Octombrie 
1 Gandalf pleacă din Bree. 
2 In timpul nopţii este atacat pe Ţancul Vremii. 


6 Tabăra de la poalele Ţancului este atacată în timpul 
nopţii. Frodo este rănit. 

9 Glorfindel părăseşte Vâlceaua Despicată. 

10 li alungă pe Călăreţi de pe Podul Mitheithel. 

13 Frodo traversează Podul. 

18  Glorfindel îl găseşte pe Frodo la lăsatul serii. Gandalf 

ajunge în Vâlceaua Despicată. 

19 Fuga peste Vadul Urșilor. 

25 Frodo îşi vine în simţiri întremat. Boromir ajunge în 

Vâlceaua Despicată în timpul nopţii. 


Decembrie 


26  Însoţitorii Inelului părăsesc Vâlceaua Despicată în 


amurg. 


lanua 


7 
11,12 
13 


14 
15 


23 
zigil. 
25 


3019 
rie 


Însoţitorii ajung în Hollin. 

Zăpadă pe Caradhras. 
Atacul Lupilor la orele dintâi ale dimineţii. Însoţitorii 
ajung la Poarta de Apus a Moriei la căderea nopţii. 
Gollum se ia pe urmele Purtătorului Inelului. 
Noapte petrecută în Sala Douăzeci şi Unu. 
Podul Khazad-dâm, prăbuşirea lui Gandalf. Însoţitorii 
ajung la Nimrodel târziu în noapte. 
Gandalf îl urmăreşte pe Balrog până pe piscul Zirak- 


Îl azvârle pe Balrog de pe înălţimi şi moare. Trupul 


lui rămâne pe pisc. 


Febru 


14 


arie 


Oglinda lui Galadriel. Gandalf revine la viaţă şi 


rămâne într-o stare de transă. 


15 


23 
Sarn Gebir. 
24 


25 


27 


Despărțirea de Lórien. Ascuns pe malul apusean, 
Gollum urmăreşte plecarea. Gwaihir îl duce pe 
Gandalf în Lórien. 

Bărcile sunt atacate în timpul noptii în apropiere de 


Însoţitorii Inelului trec de Argonath şi fac tabără la 
Parth Galen. Prima Bătălie la Vadurile Isen; 
Théodred, fiul lui Théoden, este ucis. 

Destrămarea Frăției. Moartea lui Boromir; chemarea 
cornului său este auzită în Minas Tirith. Meriadoc şi 
Peregrin sunt capturați. Frodo şi Sam cel înţelept 
pătrund în Emyn Muil de la răsărit. Seara Aragorn 
porneşte în căutarea orcilor. Eomer prinde de veste 
despre coborârea hoardei de orci din Emyn Muil. 
Aragorn ajunge pe stânca apuseană la răsăritul 
soarelui. În ciuda poruncilor lui Théoden, Éomer 
porneşte din Meleagul de la Răsărit în miez de 


noapte în urmărirea orcilor. 


28 Éomer îi prinde din urmă pe orci chiar înainte de a 

ajunge la poala Pădurii Fangorn. 

29 Meriadoc şi Pippin reuşesc să fugă şi fac cunoştinţă 
cu  Arborebărbos. Rohirrimii atacă la răsăritul 
soarelui şi-i nimicesc pe orci. Frodo coboară din 
Emyn Muil şi îl întâlneşte pe Gollum. Faramir zăreşte 
barca funerară a lui Boromir. 

30 Începe Divanul Enţilor. Întors în Edoras, Éomer îl 

întâlneşte pe Aragorn. 

Martie 

1 La răsăritul soarelui Frodo începe traversarea 


Smârcurilor Morților. Divanul Enţilor continuă. 
Aragorn se întâlneşte cu Gandalf cel Alb. Pornesc 
spre Edoras. Faramir părăseşte Minas Tirith pentru a 
îndeplini o misie în Ithilien. 

Frodo ajunge la capătul Smârcurilor. Gandalf ajunge 
în Edoras şi-l tămăduieşte pe Théoden. Rohirrimii 
pornesc călare spre apus, împotriva lui Saruman. A 
doua Bătălie la Vadurile Isenului. Erkenbrand este 
înfrânt. La ceasurile după-amiezei ia sfârşit Divanul 
Enţilor. Enţii pornesc marşul asupra lIsengardului, 
unde sosesc în timpul nopţii. 

Théoden se retrage în Văgăuna lui Helm. Începe 
Bătălia de la Cetatea Cornului. Enţii desăvârşesc 
distrugerea Isengardului. 

Théoden şi Gandalf pornesc din Văgăuna lui Helm 
spre Isengard. Frodo ajunge la gorganele de zgură 
de la marginea Pământului Părăginit Morannon. 
Théoden ajunge în Isengard la prânz. Tratative cu 
Saruman în Orthanc. Un nazgul înaripat trece pe 
deasupra taberei din Dol Baran. Gandalf porneşte 
însoţit de Peregrin spre Minas Tirith. Frodo se 
ascunde când se apropie de Morannon şi porneşte 
din nou la căderea nopţii. 

Aragorn prins din urmă de dunedaini la primele 
ceasuri ale dimineţii. Theoden porneşte din Cetatea 
Cornului spre Valea Calvarului. Aragorn porneşte 


7 


mai târziu. 
Frodo este dus de Faramir la Henneth Annun. 


Aragorn soseşte în Valea Calvarului în miez de noapte. 


10 


11 


12 


13 


14 


15 


Aragorn porneşte pe „Căile Morților” la spartul 
zorilor; la miezul nopții ajunge la Erech. Frodo 
părăseşte Henneth Annun. 

Gandalf ajunge la Minas Tirith. Faramir pleacă din 
Henneth Annun. Aragorn porneşte din Erech şi 
ajunge pe drumul spre Morgul. Théoden vine în 
Valea Calvarului. Bezna prinde să se reverse din 
Mordor. 

Ziua fără zori. Marea Adunare din Rohan: rohirrimii 
vin călare din Valea Calvarului. Faramir este salvat 
de Gandalf în faţa porţilor Citadelei. Aragorn 
traversează valea Ringló. O oaste din Morannon 
cucereşte Cair Andros şi pătrunde în Anórien. Frodo 
trece de Răscruce şi vede oastea din Morgul pornind 
la bătălie. 

Gollum o vizitează pe Shelob, dar, văzându-l pe 
Frodo dormind, aproape că se căieşte. Denethor îl 
trimite pe Faramir în Osgiliath. Aragorn ajunge în 
Linhir şi trece dincolo, în Lebennin. Partea de răsărit 
a Rohanului este invadată dinspre miazănoapte. 
Lórien este atacat pentru prima dată. 

Gollum îl duce pe Frodo în bârlogul lui Shelob. 
Faramir se retrage spre Fortăreţele Zăgazului. 
Theoden aşează tabăra sub peretele Minrimmon. 
Aragorn împinge duşmanul spre Pelargir. Enţii îi 
înving pe invadatorii Rohanului. 

Frodo este luat captiv de orcii din Cirith Ungol. 
Cetatea Pelennor este cucerită. Faramir este rănit. 
Aragorn ajunge în Pelargir şi capturează flota. 
Théoden în Pădurea Druadan. 

Sam cel înţelept îl găseşte pe Frodo în Turn. Minas 
Tirith este asediat. Rohirrimii, în frunte cu Sălbaticii, 
ajung în Pădurea Sură. 

La orele dintâi ale zilei, Regele-vrăjitor străpunge 
Porţile Oraşului. Denethor îşi dă foc pe un rug. Cornii 
rohirrimilor sunt auziţi la întâiul strigăt al cocoșului. 
Bătălia de la Pelennor. Théoden este răpus. Aragorn 


16 


17 


18 


19 


înalţă flamura lui Arwen. Frodo şi Sam cel înţelept 
scapă şi îşi încep călătoria spre miazănoapte, prin 
valea  Morgai. Bătălia de sub arborii Codrului 
Intunecat; Thranduil respinge oştile din Dol Guldur. 
Al doilea atac asupra ținutului Lórien. 

Sfatul căpeteniilor. Din valea Morgai, Frodo priveşte 
dincolo de tabără, spre Muntele Osândei. 

Bătălia din Vâlcea. Regele Brand şi Regele Dâin 
Picior-de-Fier cad în luptă. Mulţi gnomi şi oameni se 
refugiază în Erebor unde sunt asediați. Shagrat duce 
în Barad-dâr mantia lui Frodo, cămaşa lui de zale şi 
sabia. 

Oastea de la Miazănoapte porneşte în marş din 
Minas Tirith. Frodo ajunge în apropiere de Gura 
Isenului; este prins din urmă de orci pe drumul 
dinspre Durthang spre Udân. 

Oastea ajunge la valea Morgul. Frodo şi Sam cel 


înţelept scapă şi îşi încep călătoria de-a lungul drumului ce 
duce la Barad-dur. 


22 


23 


24 


25 


Amurgul cel cumplit. Frodo şi Sam cel Înţelept 
părăsesc drumul şi o iau spre miazăzi, spre Muntele 
Osândei. Al treilea asalt asupra ținutului Lórien. 
Oastea iese din Ithilien. Aragorn îi trimite acasă pe 
cei slabi de inimă. Frodo şi Sam cel Înţelept îşi 
aruncă armele şi veşmintele. 

Frodo şi Sam cel Înţelept fac ultima călătorie până la 
poalele Muntelui Osândei. Armata aşează tabăra în 
Pământul Părăginit Morannon. 

Oastea este împresurată pe Dealurile de Zgură. 
Frodo şi Sam cel înţelept ajung la Sammoth Maur. 
Gollum ia cu forţa Inelul şi se prăbuşeşte în Hăul 
Osândei. Barad-dûr se năruie şi Sauron piere. 


După prăbuşirea Turnului Întunecimii şi pieirea lui Sauron, 
Umbra s-a ridicat de pe inimile tuturor celor care i-au stat 
împotrivă, dar spaima şi deznădejdea i-a cuprins pe slujitorii şi 
aliaţii lui Sauron. De trei ori a fost atacat ţinutul Lórien dinspre 
Dol Guldur, numai că, pe lângă vitejia seminţiei elfilor de pe acel 
meleag, a mai fost şi puterea ce sălăşluia acolo, prea mare 
pentru ca cineva să o poată înfrânge, afară doar de Sauron, 


dacă s-ar fi dus el însuşi acolo. Cu tot prăpădul pricinuit 
minunatelor păduri de la hotare, atacurile au fost respinse; şi 
după ce Umbra a trecut, Celeborn a ieşit în faţa oastei din Lórien 
şi în fruntea ei a trecut Anduinul, în bărci fără număr. Au cucerit 
Cetatea Dol Guldur şi Galadriel i-a prefăcut în ruină zidurile şi i-a 
secat puţurile şi pădurea a fost curățată. 

Şi la Miazăzi au bântuit războiul şi răul cel mare. Regatul 
lui Thranduil a fost cotropit şi s-au dus lupte îndelungi sub 
acoperământul pădurii şi focul a mistuit copaci cu nemiluita; dar 
în cele din urmă Thrandulil a ieşit victorios. Şi în ziua Noului An al 
elfilor, Celeborn s-a întâlnit cu Thranduil în mijlocul pădurii; şi au 
preschimbat numele Codrului Întunecat în Eryn Lasgalen, 
Pădurea Frunzelor Verzi. Thranduil a luat în stăpânire tărâmul de 
la miazănoapte până la poalele munţilor care se înalţă din 
codrul regatului său; iar Celeborn a luat în stăpânire pădurea de 
la miazăzi, de sub Strungi, punându-i numele de Lórien de la 
Soare-Răsare; dar toată pădurea ce e întinsă între Strungi a fost 
dată beorningilor şi pădurenilor. Şi după ce Galadriel s-a săvârşit 
dintre cei vii, lui Celeborn i s-a făcut lehamite de regatul său şi 
s-a dus în Imladris, să trăiască acolo cu fiii lui Elrond. În Pădurea 
Verde, elfii pădureni au rămas netulburaţi de nimeni, dar în 
Lórien nu mai rămăseseră din păcate decât câţiva din poporul 
de demult şi în Caras' Galadon nu mai răsunau cântece şi nu 
mai scăpărau lumini. 

La vremea la care marile armii asediau Minas Tirith, o 
oaste a aliaţilor lui Sauron care de mult ameninţa fruntariile 
Regatului Brand, a trecut Râul Carnen, iar Brand a fost alungat 
în Vâlcea. Acolo a primit ajutor de la gnomii din Erebor; şi s-a 
încins o bătălie mare la poalele Muntelui. A durat trei zile, dar în 
cele din urmă atât Regele Brand cât şi Regele Dâin Picior-de-Fier 
au fost ucişi, iar răsăritenii au învins. Poarta însă nu au putut-o 
dobori şi mulţi dintre gnomi şi oameni s-au refugiat în Erebor, 
ţinând de-acolo piept asediului. 

Când s-au aflat veşti despre marile victorii de la Miazăzi, 
oastea lui Sauron, ce se găsea la miazănoapte, a fost cuprinsă 
de deznădejde; şi cei ce fuseseră asediați au năvălit peste ea şi 
au nimicit-o, iar cei care au scăpat cu viaţă au fugit spre Răsărit 
fără să mai tulbure Vâlceaua vreodată. Şi Bard al II-lea, fiul lui 
Brand, a devenit Rege în Vâlcea, iar Thorin III Coif-de-Piatră, fiul 
lui Dâin, a devenit Rege al meleagului de la poalele Muntelui. 


Amândoi şi-au trimis legaţi la încoronarea Regelui Elessar; şi cât 
au mai durat regatele lor, au rămas de atunci în mare prietenie 
cu ţinutul Gondor; şi s-au aflat sub cârmuirea şi protecţia 
Regelui de la Soare-Apune. 


CELE MAI DE SEAMĂ ZILE 


DE LA PRĂBUŞIREA TURNULUI BARAD-DUR 
PANA LA SFARŞITUL CELUI DE-AL TREILEA EV* 


3019 CC. 1419 


*Lunile şi zilele corespund calendarului din Comitat (CC). 


27 martie Bard al II-lea şi Thorin al Ill-lea Coif-de-Piatră 


6 aprilie 


1 mai 


14 iunie 


alungă Vrăjmaşul din Vâlcea. Celeborn trece 
Râul Anduin; începe distrugerea Deol 
Guldurului. 


Întâlnirea dintre Celeborn şi Thranduil. 8 


Purtătorii Inelului sunt primiți în mare cinste 


pe Câmpia Cormallen. 


Incoronarea Regelui Elessar; Elrond şi Arwen 
pornesc la drum din Vâlceaua Despicată. 8 
Éomer şi Éowyn pornesc din Rohan împreună 
cu fiii lui Elrond. 20 Elrond şi Arwen ajung în 
Lórien. 27 Însoţitorii lui Arwen părăsesc ţinutul 
Lórien. 

Fiii lui Elrond întâlnesc pe drum pe însoțitorii 
lui Arwen şi o aduc pe Arwen în Edoras. 16 
Pornesc spre Gondor. 25 Regele Elessar 
găseşte puietul Copacului Alb. 


Seninul 1 Arwen ajunge în Oraş. 
Ziua Mijlocului de An Căsătoria lui Elessar cu Arwen. 


18 iulie Eomer se întoarce în Minas Tirith. 19 Cortegiul 
funerar al Regelui Theoden porneşte la drum. 

7 august  Cortegiul ajunge în Edoras. 10 Funeraliile 
Regelui Théoden. 14 Oaspeţii îşi iau rămas- 
bun de la Regele Eomer. 18 Ajung în Văgăuna 
lui Helm. 22 Ajung în Isengard; la apusul 
soarelui îşi iau rămas-bun de la Regele de la 
Soare-Apune. 28 Il prind din urmă pe 
Saruman; Saruman se îndreaptă spre Comitat. 

6 septembrie Se opresc în apropiere de Munţii Moriei. 
13 Celeborn şi Galadriel pornesc la drum, 
ceilalţi se îndreaptă spre Vâlceaua Despicată. 
21 Ajung în Vâlceaua Despicată. 22 A o sută 
douăzeci şi noua sărbătorire a lui Bilbo. 
Saruman ajunge în Comitat. 

5 octombrie Gandalf şi hobbiţii părăsesc Vâlceaua 
Despicată. 6 Traversează Vadul Urşilor; Frodo 
simte prima revenire a durerii. 28 Ajung în 
Bree la căderea nopţii. 30 Pleacă din Bree. 
„Călătorii” ajung la Podul Viniac pe întuneric. 


1 noiembrie Sunt opriţi din drum la Frogmorton. 
Ajung în orăşelul Lângă Ape şi ridică în 
picioare întregul neam din Comitat. 3 


Bătălia de lângă orăşelul Lângă Ape şi 
moartea lui Saruman. Sfârşitul Războiului 
Inelului. 


3020 
CC. 1420: Gloriosul an al belşugului 


13 martie Frodo cade bolnav (în ziua în care aniversează 
otrăvirea lui de către Shelob). 

6 aprilie Florile mallorn pe Câmpia Prieteniei. 

1 mai Sam cel Înţelept o ia pe Rose de soaţă. 

Ziua Mijlocului de An Frodo se retrage din postul de 

primar; îi ia locul Will Picior Alb. 

22 septembrie A o sută treizecea aniversare a lui Bilbo. 

6 octombrie Frodo se îmbolnăveşte din nou. 


3021 
CC. 1421: Sfârşitul celui de-al Treilea Ev 


13 martie Frodo iar e bolnav. 25 Se naşte Elanor 
Preafrumoasa fiica lui Sam cel înțelept. 
(Cunoscută sub numele de „Preafrumoasa” 
din pricina frumuseţii ci; mulţi spuneau că 
arăta mai curând a fi elfă, decât fiica unui 
hobbit. Avea păr auriu, ceea ce se întâlnea 
foarte rar în Comitat; dar Sam cel Înţelept mai 
avea două fete cu părul auriu şi s-au mai 
născut şi alţi mulţi copii asemenea lor la acea 
vreme.) În această zi a început Al Patrulea Ev 
după calendarul din Gondor. 

21 septembrie Frodo şi Sam cel Inţelept pleacă din 
Hobbiton. 22  intâlnesc Ultima Cavalcadă a 
Păzitorilor Inelului, în Cornu Împădurit. 29 
Ajung la Limanurile Cenuşii. Frodo şi Bilbo 
pleacă pe Mare împreună cu cei Trei Păzitori. 
Sfârşitul celui de-al Treilea Ev. 

6 octombrie Sam cel lInţelept se reîntoarce la 

Fundătura. 


EVENIMENTE ULTERIOARE 
PRIVITOARE LA MEMBRII 
FRĂŢIEI INELULUI 
CC. 


1422 Din acest an a început cel de-al Patrulea Ev după 
numărătoarea din Comitat a anilor; dar 
numărătoarea anilor a continuat după acest 
calendar. 

1427 Will Picior Alb se retrage din funcția de primar al 
Comitatului, în locul lui este ales Sam cel Ințelept. 
Peregrin Took se însoară cu Diamond („Diamant”, 
n.tr.) din Long Cleeve. Porunca Regelui Elessar este 
ca picior de om să nu calce în Comitat, făcând din 
aceasta o Ţară Liberă sub protecţia Sceptrului de la 
Miazănoapte. 

1430 Se naşte Faramir, fiul lui Peregrin. 


1431 Se naşte Goldilocks (Aprox. „Zulufi aurii”, n.tr.), fiica 
lui Sam cel Inţelept. 


1432 


1434 


1436 


Meriadoc, căruia i se spune Magnificul, devine Mai- 
Marele Ţării ledului. Daruri măreţe îi sunt trimise de 
către Regele Éomer şi de către Domnița Éowyn din 
Ithilien. 

Peregrin devine capul familiei Took şi în acelaşi timp 
Thain. Regele Elessar este cel care îi numeşte pe 
Thain, pe Mai-Marele şi pe Sfătuitorii Primarului în 
Regatul de la Miazănoapte. Jupânul Sam cel Înţelept 
este ales Primar pentru a doua oară. 

Regele Elessar porneşte călare spre miazănoapte şi 
rămâne să trăiască o vreme în apropiere de Lacul 
Amurgului. Ajunge la Podul Viniac şi acolo îşi 
întâmpină prietenii. Dăruieşte Steaua Dunedainilor 
lui Sam cel lInţelept, iar Eleanor este aleasă 
domnişoară de onoare în suita reginei Arwen. 


1442 Jupânul Sam cel Inţelept, soaţa sa şi Elanor pleacă în 


Gondor unde rămân timp de un an. Jupânul Tolman 
Cotton („Bumbac”, n.tr) îi ţine locul ca viceprimar. 


1449 Jupânul Sam cel înţelept devine primar a patra oară. 


1451 


1452 


1454 


Elanor cea Frumoasă se căsătoreşte cu Fastred din 
Ostrovul Verde pe Gruiurile din Zare. 

Hotarul de la Soare-Apune, cuprins între Gruiurile 
din Zare şi Dealurile Turnului (Emyn Beraid), este 
alipit Comitatului, fiindu-i dăruit de Rege. Mulţi 
hobbiţi se mută acolo. 

Se naşte Elfstan Pruncfrumos, fiul lui Fastred şi 
Elanor. 


1455 Jupânul Sam cel Înţelept devine primar a cincea 


oară. La rugămintea sa, Thainul îl numeşte pe 
Fastred Străjuitor al Hotarului de la Soare-Apune. 
Fastred şi Elanor îşi stabilesc locuinţa la Sub Turnuri, 
pe Dealurile Turnului, acolo unde aveau să trăiască 
timp de multe generaţii urmaşii lor, neamul Copiilor 
Bălai de la Turnuri. 


1462 Jupânul Sam cel Înţelept devine primar pentru a 


şasea oară. La rugămintea sa, Thainul îi face pe 
Fastred şi pe Elanor Străjuitori ai Hotarului de la 
Soare-Apune (un ţinut care abia începea să fie 


1463 


locuit); îşi stabilesc locuinţa pe clinele Dealurilor 
Turnului, acolo unde descendenţii lor, Copiii Bălai de 
la Hotarul de la Soare-Apune, aveau să trăiască timp 
de generaţii întregi. 

Faramir Took o ia de soaţă pe Goldilocks, fiica lui 


Sam cel Înţelept. i 
1469 Jupânul Sam cel Ințelept devine primar pentru a 


1482 


1484 


1541 


şaptea şi ultima oară, împlinind în 1476, la 
încheierea mandatului, nouăzeci şi şase de ani. 
Moare Stăpâna Rose, soaţa jupânului Sam cel 
înţelept, de Ziua Mijlocului de An. Pe 22 septembrie, 
jupânul Sam cel Înţelept porneşte călare de la 
Fundătura. Ajunge la Dealurile Turnului şi Elanor îl 
vede pentru ultima oară, când primeşte de la el 
Cartea Roşie, care de atunci se află în grija Copiilor 
Bălai. lar ei ştiu, de la Elanor citire, că Sam cel 
înţelept ar fi trecut de Turnuri, îndreptându-se spre 
Limanurile  Cenuşii, şi de acolo ultimul dintre 
Purtătorii Inelului a traversat Marea. 

În primăvara acestui an, în Ţara ledului s-a primit o 
solie din Rohan, cum că Regele Eomer dorea să-l 
mai vadă o dată pe Marele Chelar. Meriadoc 
îmbătrânise (avea 102 ani), dar era încă zdravăn. A 
ţinut sfat cu prietenul său Thainul şi curând după 
aceea şi-au lăsat averile şi îndatoririle în grija fiilor 
lor şi duşi au fost, trecând Vadul Sarn, fără să mai 
fie văzuţi vreodată în Comitat. Mai târziu s-a auzit că 
jupânul Meriadoc a ajuns în Edoras şi a poposit la 
curtea Regelui Eomer înainte ca acesta să moară în 
toamna acelui an. După care, împreună cu Thain 
Peregrin, au plecat în Gondor, petrecându-şi pe acel 
meleag puţinii ani de viaţă care le mai rămăseseră, 
până au murit şi au fost aşezaţi în Rath Dinen, 
printre mărimile Gondorului. 

În acest an (Al Patrulea Ev (Gondor) 120), pe 1 
martie, Regele Elessar şi-a dat în cele din urmă 
sfârşitul. Se spune că mormintele lui Meriadoc şi 
Peregrin au fost săpate alături de mormântul 
marelui Rege. Apoi Legolas a construit în Ithilien o 
corabie cenuşie şi cu ea a străbătut Râul Anduin şi, 


mai departe, a traversat Marea; iar împreună cu el, 
se zice, a plecat şi Gimli gnomul. Şi o dată cu 
corabia care a pierit în zare s-a isprăvit şi cu Frăția 
Inelului pe Pământul de Mijloc. 


ANEXA C 
ARBORI GENEALOGICI 


Numele însemnate în aceşti arbori genealogici sunt doar 
câteva dintre cele multe existente. Multe au aparţinut ori 
oaspeţilor prezenţi la Petrecerea de Rămas-Bun dată de Bilbo, 
ori moştenitorilor lor direcţi. Oaspeţii de la Petrecere sunt 
subliniaţi. Sunt menţionate, de asemenea, câteva nume ale unor 
persoane implicate în întâmplările povestite aici. În plus, sunt 
oferite câteva informaţii genealogice despre Sam cel inţelept, 
întemeietorul familiei Grădinarului, care ulterior s-a bucurat de 
mare faimă şi influenţă. 

Cifrele menţionate după nume reprezintă data naşterii (şi 
a morţii, acolo unde au fost consemnate). Toate datele 
corespund calendarului din Comitat, socotite începând cu 
traversarea râului Viniac de către fraţii Marcho şi Blanco, 
eveniment ce a avut loc în Anul 1 al Comitatului (Al Treilea Ev 
1601). 


Familia Baggins din Hobbiton 


= Berylla Boffin 
Mu Ponto Largo 
1207 = 1300 fri 1216 ~ 1311 1220 — 1312 
= Laura Grubb = Fastolph Bolger = Mimosa Bunce = Tanta Hornblower 
Bunj Belba Longo Linda Bi Rosa Polo Fosco 
1246 -1326 1256 - 1356 1260 - 1350 1262 - 1363 1264 "06360 1256 1246 — 1360 
= Belladonna = Rudigar = Camellia = Bodo = Chica i 4 = Ruby Bolger 
Took Bolger Sackville Proudfoot Chubb 
BILBO Otho Sackville-Baggins  lOdo Falco : Posco Prisca Dora 
1290 1310 ~- 1412 Proudfoot) Chubb- : 1302 1306 1302-1406 1308- 1380 1 
din Fundatura = 1304 - 1405 Baggins Pi = Gilly = Wilibald = Primula 
1303 - 1399 í Bolger Brandybuck 
* Pono Pono | 
$ 1346 1348 pier 
Lotho lQlo] Poppy : = Milo FRODO 
1364 — 1419 1346 ~ 1435 1344 : Angelica Burrows 1368 
= Filibert Bolger ; 1381 
ISancho] AE i 
IPEREGRIN MERIADOCI [Musso Moro Myrle Minto) 
1390 1 i387. 1391 1393 1396 
al erien Tain 
din dinastiaTook) 
A k i 1020- 1159 
Took din Marile Tuneluri | 
Isumbras LU 
1066 = 1159 
Ferumbras I Bandobras 
1104 - 1204 (Urlet de Taur) 
l 1104 — 1206 
Fortinbrus | 
1145 = 1248 Moly descendenţi, inclusiv 
ramura nordica din 
Geromius. Barinul Tuvok 
1190 -- 1320 
= Adamama Chubb 


m Hildigard  Isumhras IV Hikdigrim lsembold Hildifom lsemhrad Hildibrand Belladonna  Domnamira Mirabella 
1237-1330 imon denar) 1238- 1339 1340- IHI 1242 — 1346 1244 1247- 1346 1249- 1334 1252- 1334 1256-1348 1260- 136 
= = = 


f i R 
na E cae TR ie MD panee 
cm ain l z 
dessendeni) ) TBILHOI | 
Fortinbras I1 Flambrad ap P) 
1278 = 1380 En 1287- 1389 1290-1398 = E 
Bents = 1333- 1434 a: și PE: piei Respnda e 
(necăsătorit = Eglamine Backs = Saradoc = Odovacar 
a ma a 
n Ma si mai ci LE azi EO ci ice zen Lie = 
amis BO g 
ale 
1430 


Brandybuck din Ţara ledului 


Gorhendad Oldbuck din Smircurile, c. 740 a început construirea Conacului Coniac şi a schimbat numele de familie 


-Si -in- 
1134- 1236 
= Malva 
Madoc „Gitmindru“ Sadoc 1179 
1175 = 1277 
a mele 
Murmadoc 
1217 71300 ai, = Gundabald Bolger 
= Adaldrida Bolger 
(doua fiice) 
1260 - 1363 
= Mirabella Took 
Rorimac „Nasul“ Amaranth  Saradas  Dodinas Dinodas Primula 
(Batrina Rory) 1304-1398 1308 — 1407 1513- 1412 1320 — 1380 


„Risipitorul-de aur” 347 
1340 — 1432 | = Hilda Bracegirdle Petar 
= da 
Took 1380 a 
“Magme 1389 1391 1394 l l 
382 
= Estella Bolger 


rr mo Arborele stră-strâbunilor Meşterului Sam cel Înţelept 


[Meşterul îndemânatic”) ~ à 4 Ae ada > - ~ e aa ` 
din Gamwich (înfaţişînd şi genealogia familiilor Gardner din Deal şi Fairbaim din Turnuri) 


Holman Cotar 
z . din Hobbuon 1220 
Gamwich Înteleptul „bobocul“ 
1210 


(mutat în Tighiield) 
| 


Hob Gammidge =Rowan  Haltred Erling Hending Rose = Cotman Car 
Fringhierul 1294  Greenhand 1254 1259 1262 1260 1263 
4.„Banrînul Gammidgy“) 125) 
2 (grădinar) 
| | Holman Cotton 
Hobson Holman (Hom cel Lung”) 
(„Fringhierul Gamgee’) Greenhand din Linga-Ape 
1285 — 1384 1292 1302 
pÅ 
Andwise HAMFAST s-a asociat ca May Halfred din Tolman Cotton W'ilcome 
Fringhierul (Ham Gumgecul grădinar cu „Varu 1328 Pestedeul (.„lom”) (Wil) 
din Tighfield „Unchiesul” [ Holman“ 1332 1341 — 1440 1346 
(„Andy”) 1326 — 1428 4 in Hobbiton = Lily Brown 
1323 = Bell Gooduhild din Zare şi 
Anson Hamson Holfrod Daisy May Sam cel Marigold = Tolman ROSE Wilcome Bowman 
1361 1365 1340 1373 1376  Întelept 1383 („Tom“) 1384 (udoliy*) Nick) 
(s-a alaturat (samua în 1380 1380 LL] 1384 1386 
unchiului sau, Meleagul de (gradinar) Sam 
Fringhierul) la Miaza-Noapte) i Gamgee 
Rose Conon 
oa 
ELANOR FRODO Rose Mery Pippin ZULUFIAURII Hamasi Daisy Primrose Bilbo Ruby Robi 
cea Frumoasa Gardner 1425 1427 429 1431 1432 1433 1435 1436 1438 134 
1421 1423 li 
Ii I Faramir | 
Fastred din Holfust fiul 
Osrovuverde Ganiner Thainului Peregrin | 


1462 
| 
Harding din Deal 
1501 S-au mutat în Hotarul de la Soare-Apune, o jara abia Întemeiată 
la acea vreme (un dar facut de Regele Elessar), între Gruiurile din zare și 


Dealurile Tumului. Din aceasta ramură se trage familia Fairbaim din 
Turnuri, Străjaitorii Hotarului de la Soare-Apune, care a mostenit Cartea 
Roşie şi a făcut mai muhe copii cu tot felul de note şi adaugiri ulterioare. 


ANEXA D 
CALENDARUL COMITATULUI 


Valabil pentru toţi anii 
(urmează calendarul pe foaie separată) 


Fiecare an începea în prima zi a săptămânii, sâmbăta, şi 
se încheia în ultima zi a săptămânii, vinerea. Ziua Mijlocului de 
An, iar în anii bisecți Prea-Seninul, nu avea un nume de zi a 
săptămânii. Seninul dinaintea Zilei Mijlocului de An se numea 
Primul Senin, iar cel de după - al Doilea Senin. Sărbătoarea la 
sfârşitul anului era Prima Sărbătoare, iar cea de la începutul 
anului era a Doua Sărbătoare. Prea-Seninul era o zi specială de 
sărbătoare, dar n-a căzut în nici unul din anii importanţi pentru 
istoria lInelului Suprem. A căzut în anul 1420, anul vestitei 
recolte şi a minunatei veri, şi petrecerea din acel an se zice că a 


fost cea mai grozavă din câte se ţin minte sau au fost 
consemnate vreodată. 


CALENDARELE 


Adeseori este greu să descoperi din poveşti şi obiceiuri 
informaţii precise despre lucruri pe care oamenii le cunoşteau 
bine şi le acceptau ca atare în vremea lor (cum ar fi numele 
literelor, ale zilelor săptămânii, sau numele şi lungimea fiecărei 
zile). Se pare însă că hobbiţii din Comitat erau extrem de 
preocupaţi de date, şi asta mulţumită interesului lor în general 
pentru genealogie, şi în mod special a interesului arătat istoriei 
străvechi de către cei ştiutori de carte dintre ei, mai cu seamă 
după Războiul Inelului; drept care concepeau tabele complicate 
care arătau relaţiile dintre tabelele lor şi ale altor seminţii. Eu 
unul nu mă pricep la asemenea lucruri şi poate că am făcut 
multe greşeli; dar cronologia anilor cruciali 1418 şi 1419 din 
Calendarul Comitatului este cu atâta îngrijire consemnată în 
Cartea Roşie, încât în această privinţă nu e loc de prea mare 
îndoială în privinţa zilelor şi a momentelor din an. 

Calendarul Comitatului se deosebea în câteva privinţe de 
al nostru. Anul era la fel de lung precum este în zilele noastre 
(365 de zile, 5 ore, 48 de minute, 46 de secunde, n.a.), iar 
vremea în care timpul se măsura după anii şi vieţile oamenilor 
nu era nici ea chiar atât de depărtată. Din mărturiile rămase de 
la hobbiţi ştiu că, pe vremea când ei erau încă un popor 
rătăcitor, nu aveau „săptămână” şi cu toate că aveau „luni”, 
influențate mai mult sau mai puţin de Luna de pe cer, 
consemnarea datelor şi măsurarea timpului erau destul de vagi 
şi inexacte. După ce au început să se aşeze pe meleagurile 
vestice ale ținutului Eriador, au adoptat măsurătoarea regală a 
dunedainilor, care, în ultimă instanţă, era eldarină la origine; 
hobbiţii din Comitat au adus însă pe ici pe colo câteva modi- 
ficări. Această numărătoare, sau „Calendarul Comitatului” după 
cum i se spunea, a fost în cele din urmă adoptată şi în Bree, 
doar că cei din Comitat socoteau Anul 1 drept anul în care a fost 
colonizat ţinutul lor. 

Pare limpede că eldarii din Pământul de Mijloc, care aveau 
- după cum a observat Sam - mai mult timp la dispoziţie, 
măsurau perioade mai lungi de timp şi cuvântul yen, în limba 


quenia, tradus adesea prin „an”, cuprinde de fapt 144 de ani de- 
ai noştri. Eldarii preferau să socotească timpul în perioade de 
câte şase sau doisprezece ani. O „zi”-lumină se numea re şi se 
socotea de la apusul soarelui până la apusul soarelui. Yenul 
cuprindea 52596 de zile. În scopuri mai curând ritualistice decât 
practice, eldarii măsurau timpul în săptămâni - enquie - de şase 
zile; iar yenul cuprindea 8766 asemenea enquiăi, socotite una 
după alta de-a lungul întregului interval. 

In Pământul de Mijloc, eldarii mai socoteau şi o perioadă 
scurtă, un an solar, numit coranar sau „ciclul soarelui”, în sens 
astronomic mai mult sau mai puţin, dar cunoscut de obicei sub 
denumirea de loa, „creştere” (mai ales în regiunile nord- 
vestice), dacă se luau în calcul schimbările de vegetaţie de la un 
anotimp la altul, după cum făceau elfii în general. Loa era 
împărţit în perioade ce pot fi considerate ori drept luni lungi, ori 
anotimpuri scurte. Desigur că acestea variau de la regiune la 
regiune; dar hobbiţii ne oferă date doar despre Calendarul din 
Imladris. In acesta existau şase asemenea „anotimpuri”, numite 
în limba quenia astfel: tuilë, lairë, yávië, quellë, hrivă, coirë, ce 
pot fi traduse prin „primăvară, vară, toamnă, pălire, iarnă, 
trezire”. In limba sindarin, numele erau etzhil, laer, iavas, firith, 
rhîw, echuir. Anotimpul „pălirii” mai era numit lasse-lanta, 
„căderea frunzelor”, sau în limba sindarin narbeleth, „stingerea 
soarelui”. 


(1) După (4) Astrom (7) După (10) Slinul 
sărbătorile senin iernii 
iernii 1 8 
Sărbătoarea 7 15 22 29 Seninul 7 14 1 815 
14 21 28 2 9 2128 22 29 
1 815 162330 1 8 2 916 
22 29 3 10 152229 23 30 
2 916 1724 - 2 9 3 10 17 
23 30 4 11 162330 24 - 
31017 1825 - 3 10 41118 
24 - 512 1724 - 25 - 
41118 1926 - 411 5 12 19 
25 - 6 13 1825 - 26 - 
512 19 2027 - 5 12 6 13 20 


26 - 7 14 1926 - 27 - 


6 13 20 
27 - 


(2) Solmath 


- 512 
19 26 


20 27 


21 28 
1 815 

22 29 
2 916 

23 30 
3 10 17 

24 - 
4 11 18 25 - 


(3) Rethe 


- 310 
17 24 


18 25 
19 26 
- 613 
20 27 
21 28 
22 29 


23 30 


21 28 - 


(5) Thrimidge 


- 6 
13 20 27 

- 7 
14 21 29 

1 8 
15 22 30 

2 9 
16 23 - 

3 10 
17 24 - 

4 11 
18 25 - 

5 12 19 26 
(6) Înainte de 
senin 

- 4 
11 18 25 
- 5 
12 19 26 
- 6 
13 20 27 
- 7 
14 21 28 
1 8 
15 22 29 
2 9 
16 23 30 
3 10 
17 24 Seninul 
Ziua Mijlocului 
de An 
(Foarte 


Seninul) 


6 13 
20 27 - 


(8) Wedmath 


- 5 

12 19 26 
- 6 

13 20 27 
- 7 

14 21 28 
1 8 

15 22 29 
2 9 

16 23 30 
3 10 

17 24 - 
4111825 
(9) Halimath 
- 3 

10 17 24 
- 4 

11 18 25 
- 5 

12 19 26 
- 6 

13 20 27 
- 7 

14 21 28 
1 8 

15 22 29 
2 9 

16 23 30 


7 1421 
28 - 


(11) Blotmath 


- 613 
20 27 
- 714 
21 29 
1 815 
22 30 
2 916 
23 - 
3 10 17 
24 - 
41118 
25 - 
5121926 - 
(12) Înainte de 
sărbătoarea 
iernii 
- 41118 
25 
- 51219 
26 
- 61320 
27 
- 71421 
28 
1 81522 
29 
2 91623 
30 
3 10 17 24 
Sărbătoarea 


Lairë şi hrive erau formate fiecare din 72 de zile, iar 
celelalte din câte 54. Loa începea cu yestară, ziua imediat 
înainte de tuil€, şi se isprăvea cu mettarë, care urma după coiră. 
Intre yávië şi quelle erau cele trei enderi, ori „zilele de mijloc”. 
Astfel se obținea un an de 365 de zile, iar la fiecare doisprezece 
ani enderi erau dublate (adică se adăugau trei zile). 

Nu se ştie precis cum erau rezolvate inexactităţile. Dacă 
anul de atunci era la fel de lung ca cel de acum, însemna că 
yenul era cu o zi mai lung. Faptul că exista această inexactitate 
reiese dintr-o notă la Calendarele din Cartea Roşie în sensul că 
după „Numărătoarea din Rivendell” ultimul an al fiecărui al 
treilea yen era mai scurt cu trei zile: cele trei enderi din anul 
respectiv nu fuseseră dublate; „ceea ce nu s-a întâmplat în 
vremea noastră”. Nu a rămas însă nici o însemnare în legătură 
cu alte asemenea rectificări. 

Numenoreenii au schimbat socotelile. Au împărţit loa în 
perioade mai scurte, de lungimi mai egale; şi au luat şi ei 
obiceiul de a începe anul în mijlocul iernii, după cum făcuseră 
oamenii din nord-vest din care se trăseseră şi ei în Primul Ev. 
Mai târziu şi-au făcut şi ei săptămâna în 7 zile, măsurând ziua de 
la răsăritul soarelui (din marea răsăriteană), până la următorul 
răsărit. 

Sistemul numenoreean, adică aşa cum a fost el folosit în 
Numenor şi în Arnor şi în Gondor până când s-a sfârşit cârmuirea 
regilor, a fost numit Numărătoarea Regilor. Anul obişnuit avea 
365 de zile. Era împărţit în douăsprezece astar sau luni, dintre 
care zece aveau 30 de zile, iar două aveau 31. Astar lungi erau 
cele care reprezentau Mijlocul-anului, aproximativ lunile iunie şi 
iulie ale noastre. Prima zi a anului se numea Yestare, ziua care 
marca mijlocul anului (a 183-a) se numea Loendă, iar ultima - 
mettară&; aceste trei zile nu ţineau de nici o lună anume. În 
fiecare al patrulea an, cu excepţia ultimului din secol (haranyă), 
două enderi sau „zile de mijloc” erau înlocuite cu ziua numită 
Loende. 

In Numenor, socoteala a început cu anul 1 al celui de-al 
Doilea Ev. Diferenţa ce apărea din pricina scăderii unei zile din 
ultimul an al fiecărui secol nu a fost îndreptată decât în ultimul 
an al mileniului, rămânând o diferenţă milenară de 4 ore, 46 de 
minute, 40 de secunde. Această adăugare s-a făcut în Numenor 


în anii 1000, 2000, 3000 ai celui de-al Doilea Ev. După Căderea 
din 3319 D.E., sistemul a fost continuat de exilați, dar către 
începutul celui de-al Treilea Ev s-au petrecut schimbări 
importante datorate unui nou fel de numerotare: 3442 D.E. din 
pricina anului 1 T.E. Făcând din anul 4 T.E. un an bisect, în loc 
ca acesta să fie anul 3 T.E. (3444 D.E.), s-a mai introdus un an 
scurt de numai 365 de zile, apărând o nouă diferenţă de 5 ore, 
48 de minute, 46 de secunde. Pentru a reduce erorile astfel 
pricinuite precum şi tot mai multele diferenţe milenare, Mardil 
Majordomul a întocmit un calendar revizuit, care urma să intre 
în vigoare în 2060 T.E., după ce se adăugau două zile în plus 
anului 2059 (5500 D.E.), împlinind cinci milenii şi jumătate de la 
începutul sistemului Numenoreean. Dar şi aşa tot mai rămânea 
o diferenţă de opt ore. Hador a adăugat o zi anului 2360, deşi n- 
a reuşit să recupereze în totalitate diferenţa. Alte ajustări nu s- 
au mai făcut ulterior, (în anul 3000 T.E., ameninţarea războiului 
care sta să înceapă a făcut ca asemenea preocupări să fie 
lăsate deoparte.) Către sfârşitul celui de-al Treilea Ev, după alţi 
600 de ani, Diferenţa nu ajunsese să însumeze o zi întreagă. 
Calendarul Revizuit introdus de Mardil a fost denumit 
Numărătoarea Majordomilor şi a fost până la urmă adoptat de 
către cei mai mulţi vorbitori ai limbii westron (limba comună), în 
afară de hobbiţi. Lunile aveau toate 30 de zile, alte două zile 
fiind introduse în afara lunilor: una între lunile a treia şi a patra 
(martie şi aprilie) şi una între a noua şi a zecea (septembrie şi 
octombrie). Aceste cinci zile în afara lunilor, Yestară, Tuilelă, 
Loëndë, Yâviere şi Mettară, erau zile de sărbătoare. 
Conservatori, hobbiţii au continuat să folosească o formă a 
Numărătorii Regilor adaptată propriilor lor obiceiuri. Lunile lor 
erau toate egale, având 30 de zile fiecare; dar aveau trei zile de 
vară, numite în Comitat Seninul, sau Zilele Seninului, între iunie 
şi iulie. Ultima zi a anului şi prima zi a anului următor erau 
numite Zilele Sărbătorii Iernii. Zilele Seninului şi ale Sărbătorii 
lernii nu erau cuprinse în cele ale lunilor, astfel că 1 ianuarie era 
a doua zi a anului şi nu prima. La fiecare patru ani, cu excepţia 
ultimului an al secolului, (În Comitat, unde Anul | corespundea 
anului 1601 T.E. în Bre, unde Anul I corespundea anului 1300 
T.E., era de fapt primul an al secolului) erau patru zile ale 
Seninului. Zilele Seninului şi ale Sărbătorii lernii erau sărbătorile 
principale, când toată lumea petrecea. Ziua Seninului care era 


adăugată după Ziua Mijlocului de An, deci a 184-a zi a anilor 
bisecți, se numea Prea-Seninul, când veselia era cu totul 
deosebită. Sărbătoarea lernii ţinea timp de şase zile, cuprinzând 
ultimele trei zile ale fiecărui an şi primele trei zile ale anului 
următor. 

Locuitorii din Comitat au introdus o mică inovaţie a lor 
proprie (adoptată ulterior şi de cei din Bree) pe care au denumit- 
o Reforma din Comitat. Pentru ei, mutarea de la un an la altul a 
numelor zilelor săptămânii în funcţie de diversele date era un 
lucru nepractic şi tare stânjenitor. Astfel că, în timpul domniei lui 
Isengrim al Il-lea au stabilit că ziua în plus care a pus capăt 
succesiunii să nu primească nici un nume. După această dată, 
Ziua Mijlocului de An (precum şi cea a Prea-Seninului) a rămas 
cunoscută numai sub acest nume, nemaiţinând de nici o 
săptămână anume. Ca urmare a acestei reforme, anul începea 
întotdeauna în Prima Zi a săptămânii şi se încheia în ultima zi; şi 
aceeaşi dată în orice an avea aceleaşi nume în toţi ceilalţi ani, 
încât locuitorii din Comitat nu au mai fost nevoiţi să consemneze 
ziua săptămânii în scrisori ori în jurnale (Se poate observa, dacă 
privim Calendarul din Comitat, că singura zi a săptămânii în care 
nu începea nici o lună era vinerea. Astfel a apărut o expresie 
glumeaţă în Comitat, „vineri întâi”, când vorbeau de o zi care nu 
exista, sau despre o zi în care s-ar fi întâmplat lucruri dintre cele 
mai improbabile, de exemplu ca porcii să zboare sau ca arborii 
să înceapă să umble (în Comitat). Expresia întreagă era „vineri, 
întâi a Seninului verii”). 

Sistemul funcţiona perfect la ei în Comitat, dar nu şi dacă 
mergeau în altă parte, mai departe de Bree. 

In însemnările de mai sus, ca şi pe parcursul povestirii, am 
folosit numele moderne atât pentru luni cât şi pentru săptămâni, 
deşi, desigur, nici eldarii, nici dunedainii şi nici hobbiţi nu le 
foloseau pe acestea. Traducerea numelor din limba westron mi 
s-a părut esenţială pentru a evita confuziile, pentru că 
semnificaţiile numelor noastre în legătură cu unul sau altul 
dintre anotimpuri sunt mai mult sau mai puţin aceleaşi, cel puţin 
în Comitat. Se pare totuşi că Ziua Mijlocului de An trebuia să 
coincidă cât mai mult cu putinţă cu solstițiul de vară. Dacă aşa 
stau lucrurile, datele Comitatului le devansau pe ale noastre cu 
aproximativ zece zile, iar ziua noastră de An Nou corespundea 
mai mult sau mai puţin datei de 9 ianuarie din Comitat. 


Limba westron a reţinut de regulă din limba quenya 
numele care desemnau lunile, după cum în ziua de azi sunt larg 
folosite denumirile latine în diversele limbi străine. Aceste nume 
erau: Narvinve, Nenimă, Sulimă, Viressă, Lótessë, Nárië, Cermiă, 
Urim&, Yavanni&, Narqueli&, Hisimă&, Ringar&. Numele din limba 
sindarin (vorbită doar de dunedaini) erau: Narwain, Ninui, 
Gwaeron, Gwirith, Lothron, N6rui, Cerveth, Urui, lvanneth, 
Narbeleth, Hithui, Girithron. 

Totuşi, în privinţa acestei nomenclaturi, hobbiţii din 
Comitat şi din Bree au renunţat la denumirile din limba westron, 
adoptând numele locale proprii, de modă veche, pe care, din cât 
se pare, le învăţaseră din vremuri străvechi de la seminţia 
oamenilor din văile Anduinului; oricum, nume asemănătoare se 
găseau şi în Ţinutul de Jos şi în Rohan. Înţelesurile acestor 
nume, gândite de către oameni, fuseseră de regulă uitate de 
mult de către hobbiţi, chiar şi în cazurile în care se ştiuse la 
început care anume le era semnificaţia; din care pricină formele 
numelor se modificaseră destul de mult: math, de exemplu, ce 
se găseşte la sfârşitul unora dintre ele, este o formă prescurtată 
a cuvântului month - adică lună. 

Numele folosite în Comitat apar în Calendar. S-ar putea 
adăuga că Solmath era pronunţat de obicei şi scris uneori sub 
forma Somath; Thrimidge apărea adeseori drept Thrimich 
(ortografia arhaică fiind Thrimilch); iar Blotmath era pronunţat 
Blodmath sau Blommath. În Bree se foloseau alte nume: Erery, 
Solmath, Rethe, Chithing, Thrimidge, Lithe, Zilele de Vară, 
Wedmath, Luna Secerişului, Wintring, Blooting şi Luna Sărbătorii 
lernii. Frery, Chithing şi Luna Sărbătorii lernii erau întrebuințate 
şi în Meleagul de la Răsărit (În Bree se vorbea în glumă despre 
„Slinul lernii în (noroiosul) Comitat”, dar, conform locuitorilor din 
Comitat, Wintring era o modificare a numelui mai vechi de către 
cei din Bree, numele vechi referindu-se, la origine, la împlinirea 
sau încheierea anului înainte de sosirea iernii şi provenea din 
vremea dinaintea adoptării depline a Numărătorii Regilor, când 
anul cel nou începea după seceriş). 

Săptămâna hobbiţilor fusese luată de la dunedaini, iar 
numele zilelor erau tălmăciri ale celor date zilelor în vechiul 
Regat de la Miazănoapte, fiind la rându-le inspirate din numele 
folosite de către eldari. Săptămâna de şase zile a eldarilor avea 
zile închinate sau denumite după numele stelelor, soarelui, lunii, 


celor Doi Copaci, bolţii cereşti şi valarilor, sau Puterilor, în 
această ordine, ultima zi fiind ziua principală a săptămânii. În 
limba quenya, numele lor erau Elenya, Anarya, Isilya, Alduya, 
Meuelya, Valanya (sau T6rion); în limba sindarin, numele erau 
Orgilion, Oranor, Orithil, Orgaladhad, Ormenel, Orhelain (sau 
Rodyn). 

Numenoreenii au păstrat simbolistica şi ordinea, doar ziua 
a patra au schimbat-o în Ald&a (Orgaladh), referindu-se doar la 
Copacul Alb, din care se credea că descindea Nimloth, care 
creştea în Curtea regelui din Numenor. De asemenea, dorindu-şi 
o a şaptea zi şi fiind marinari neîntrecuţi, au introdus o „zi a 
Mării”, Eărenya (Oraearon), după Ziua Cerurilor. 

Hobbiţii au preluat această împărţeală, dar înțelesurile 
numelor tălmăcite de ei s-au uitat curând ori nu s-a mai ţinut 
seama de ele; formele au fost mult reduse, mai cu seamă în pro- 
nunţia de zi cu zi. Prima tălmăcire a numelor Numenoreenilor fu- 
sese probabil făcută cu două mii de ani sau chiar mai mult 
înainte de sfârşitul celui de-al Treilea Ev, când săptămâna 
dunedainilor (element al numărătorii lor adoptat de vreo 
seminţie străină) a fost preluată de către oamenii de la 
Miazănoapte. Ca şi în cazul numelor lunilor, hobbiţii ţineau să 
folosească aceste tălmăciri, chiar dacă în alte părţi ale regiunii 
în care se vorbea limba westron se întrebuinţau denumirile din 
limba quenya. 

In Comitat nu s-au păstrat prea multe documente 
străvechi. La sfârşitul celui de-al Treilea Ev, de departe cel mai 
valoros document care a supravieţuit era Pielea-Galbenă sau 
Anuarul din Târgupitit (Consemnând naşterile, căsătoriile sau 
decesele din familia Took, precum şi diverse evenimente din 
Comitat, cum ar fi vânzări de pământuri). Primele însemnări par 
să fi fost făcute cu cel puţin nouă sute de ani înainte să fi trăit 
Frodo; şi multe sunt menţionate în analele şi genealogiile din 
Cartea Roşie. Acolo numele zilelor săptămânii apar în forma lor 
arhaică, cele mai vechi dintre acestea fiind: (1) Sterrendei, (2) 
Sunnendei, (3) Monendei, (4) Trewesdei, (5) Hevensdei, (6) 
Meresdei, (7) Highdei. In limba care se vorbea în timpul 
Războiului Inelului, denumirile de mai sus au devenit Sterday, 
Sunday, Monday, Trewsday, Hevensday (sau Hensday), 
Mersday, Highday. 

Am tradus aceste nume prin acelea pe care le folosim noi, 


începând, desigur, cu duminică (Sunday) şi luni (Monday), care 
apar în săptămâna din Comitat cu aceleaşi nume ca şi la noi, şi 
le-am renumit pe celelalte în ordine. Trebuie totuşi notat faptul 
că asocierile numelor se făceau cu totul altfel în Comitat. Ultima 
zi a săptămânii, vineri (Highday) era ziua principală, o zi de 
sărbătoare (după ceasul prânzului) şi de petreceri la lăsatul 
serii. Astfel sâmbăta corespunde mai curând cu lunea noastră, 
iar joia cu sâmbăta (De aceea, în cântecul lui Bilbo (din volumul 
|) am folosit zilele de sâmbătă şi duminică, în loc de joi şi vineri). 

Ar mai putea fi menţionate câteva alte nume, care au 
referiri temporare, chiar dacă nu sunt folosite în măsurarea 
propriu-zisă a timpului. Anotimpurile erau de obicei denumite 
astfel: tuil& - primăvara, lair€ - vara, yâvi€ - toamna (sau vremea 
secerişului), hrívë - iarna; dar ele nu aveau definiţii exacte, iar 
quelle (sau lasselanta) se folosea pentru a denumi toamna 
târzie şi începutul iernii. 

Eldarii acordau o atenţie deosebită „crepusculului” (în 
regiunile mai nordice) pentru a desemna în principal stingerea şi 
aprinderea stelelor. Pentru aceste momente aveau multe nume, 
dintre care cele mai obişnuite erau tindómë şi und6mă, primul 
fiind folosit mai ales pentru ceasurile dinaintea zorilor, iar al 
doilea pentru momentul serii. În limba sindarin, cuvântul era 
uial, definit drept minuial şi aduial. Corespondentele lor în 
Comitat erau morrowdim (zorii) şi evendim (amurgul). Lacul 
Amurgului este o traducere a denumirii Nenuial. 

Calendarul şi datele Comitatului sunt singurele ce au 
importanţă în Războiul Inelului. Toate zilele, lunile şi datele se 
regăsesc în Cartea Roşie tălmăcite în termenii folosiţi în Comitat 
ori echivalente în notele de subsol. Prin urmare, lunile şi zilele 
ce apar în Stăpânul Inelelor se referă la Calendarul Comitatului. 
Singurele aspecte în care diferenţele dintre acest calendar şi al 
nostru au însemnătate pentru povestea de faţă în momentul său 
crucial, anume sfârşitul lui 3018 şi începutul lui 3019 (1418- 
1419, după Numărătoarea din Comitat) sunt următoarele: 
octombrie 1418 are numai 30 de zile, 1 ianuarie este a doua zi a 
anului 1419, iar februarie are 30 de zile; prin urmare, 25 martie, 
ziua în care a căzut Barad-dur, ar corespunde în calendarul 
nostru zilei de 27 martie, în cazul în care anii noştri ar începe la 
aceeaşi dată cu aceia din Comitat. Dar ziua de 25 martie 
rămâne valabilă şi după Numărătoarea Regilor şi după aceea a 


Majordomilor. 

Noua Numărătoare a început în Regatul restaurat în anul 
3019 al celui de-al Treilea Ev şi a însemnat o revenire la 
Numărătoarea Regilor adoptată pentru a se potrivi începutului 
de primăvară, precum loa eldarină (Cu toate că, de fapt, Yestare 
din Noua Numărătoare a avut loc mai devreme decât a fost 
menţionat în Calendarul din Imladris, în care corespundea mai 
mult sau mai puţin zilei de 6 aprilie în Comitat.). 

După Numărătoarea cea Nouă, anul începea pe 26 martie 
în stil vechi, în amintirea căderii lui Sauron şi a faptelor 
Purtătorilor Inelului. Lunile şi-au păstrat vechile nume, dar 
începeau acum cu Viress& (aprilie), cu referire la perioade ce 
începeau de obicei cu cinci zile mai devreme decât înainte. 
Toate lunile aveau 30 de zile. Existau 3 enderi, sau Zile de Mijloc 
(dintre care a doua se numea Lo&ndă), situate între Yavannië 
(septembrie) şi Narqueli& (octombrie), corespunzând zilelor de 
23, 24, şi 25 septembrie în stil vechi. Dar în onoarea lui Frodo, 
ziua de 30 Yavannie, corespunzând înainte datei de 22 
septembrie, ziua lui de naştere, a fost declarată zi de 
sărbătoare, anul bisect formându-se astfel prin dublarea acestei 
sărbători, denumită Cormare, sau Ziua Inelului. 

Se consideră că al Patrulea Ev a debutat o dată cu 
plecarea Stăpânului Elrond, care s-a petrecut în septembrie 
3021; dar, din motive documentare, în Regat anul 1 al celui de- 
al Patrulea Ev a fost anul care a început, conform Numărătorii 
celei Noi, pe 25 martie 3012, în stil vechi. 

In timpul domniei Regelui Elessar, această numărătoare a 
fost adoptată în toate ţinuturile sale, cu excepţia Comitatului, 
unde a fost păstrat calendarul cel vechi şi s-a continuat 
Numărătoarea din Comitat. Prin urmare, anul 1 al celui de-al 
Patrulea Ev a fost socotit anul 1422; şi în măsura în care hobbiţii 
au ţinut seamă de schimbarea Evului, din punctul lor de vedere 
Evul a început pe 2 Yule 1422, nicidecum în martie. 

Nu există dovezi că populaţia din Comitat ar fi sărbătorit 
datele de 25 martie ori de 22 septembrie; dar în Meleagul de la 
Apus, în special în ţinutul din jurul Dealului Hobbiton, s-a 
înstăpânit obiceiul de a organiza petreceri şi dănţuială pe 
Câmpia Petrecerilor, pe data de 6 aprilie, ori de câte ori vremea 
îngăduia acest lucru. Unii spuneau că aceea era ziua de naştere 
a lui Sam Grădinarul, alţii că aceea era ziua în care a înflorit 


prima oară Copacul de Aur, în anul 1420, iar alţii că era Ziua de 
An Nou a elfilor. În Ţara ledului, de fiecare 2 noiembrie la apusul 
soarelui răsuna Cornul Obştei, urmat de focuri de artificii şi 
serbări câmpeneşti (Aniversarea zilei în care Cornul a răsunat 
prima dată în Comitat în 3019). 


ANEXA E 


Din motive care ţin de ortografia şi pronunția specifice 
limbii engleze, această anexă care cuprinde transliterarea şi 
pronunţarea sunetelor şi literelor din diversele limbi ale 
Pământului de Mijloc în engleză a fost omisă. 

- Nota traducătorului. 


ANEXA F 


LIMBILE ŞI POPOARELE 
CELUI DE-AL TREILEA EV 


Limba reprezentată în această istorie prin engleză era 
Westron sau „Limba Comună” de pe meleagurile apusene ale 
Pământului de Mijloc în cel de-al Treilea Ev. In decursul acelei 
perioade a devenit limba natală a aproape tuturor seminţiilor 
grăitoare (cu excepţia elfilor) care trăiau între hotarele vechilor 
regate Arnor şi Gondor; adică de-a lungul coastelor de la Umbar 
în nord până la Golful Forochel, iar în interior până la Munţii 
Ceţoşi şi Ephel Duath. În nord s-a răspândit de-a lungul văii 
Anduin, cuprinzând regiunile la apus de Râu şi la răsărit de 
munţi, până la Câmpiile Vesele. 

La vremea la care a avut loc Războiul Inelului, către 
sfârşitul evului, acestea erau încă hotarele în care era folosită ca 
limbă nativă, cu toate că părţi întinse din Eriador fuseseră între 
timp părăsite şi puţini oameni mai trăiau pe malul Anduinului 
între Câmpii şi Rauros. 

Câţiva dintre străvechii Oameni Sălbatici încă mai 


bântuiau Pădurea Druadan din An6rien; iar între dealurile Ţării 
Murge mai sălăşluiau urmaşi ai unui popor străvechi, foştii 
locuitori ai celei mai mari părţi din Gondor. Aceştia îşi păstraseră 
cu încăpățânare propriile lor limbi; în câmpiile Rohanului trăia 
acum o seminţie nordică, rohirrimii, care veniseră pe acele 
meleaguri cu vreo cinci sute de ani înainte. Westron însă era 
folosită ca a doua limbă de către toţi cei ce vorbeau propriile lor 
limbi, chiar şi de către elfi, nu numai în Arnor şi Gondor, ci prin 
toate văile Anduinului, iar la răsărit până la îndepărtatele poale 
ale Codrului Intunecat. Chiar şi printre oamenii sălbatici şi 
dunlendingi, care se fereau de alte neamuri, se găseau unii care 
cunoşteau această limbă, deşi o vorbeau prost. 


DESPRE ELFI 


De mult de tot, în zilele de odinioară, elfii s-au împărţit în 
două ramuri principale: elfii apuseni (eldarii) şi elfii răsăriteni. 
Din această a doua ramură făceau parte cei mai mulţi elfi din 
Codrul Intunecat şi din Lórien; dar limbile vorbite de ei nu apar 
în această istorie, în care toate numele şi cuvintele elfe se trag 
din limba eldarină (In acea perioadă, în Lórien se vorbea limba 
sindarină, deşi cu un anume „accent”, întrucât cei mai mulţi 
dintre locuitori se trăgeau din elfii pădureni. Acest „accent” l-a 
indus în eroare pe Frodo, precum şi propriile sale cunoştinţe 
sumare în ce priveşte limba sindarină. Toate cuvintele elfe 
citate în Cartea l, capitolele 6, 7, 8 sunt de fapt sindarine, ca şi 
cele mai multe nume de locuri şi persoane. Dar Lórien, Caras 
Galador, Amrolt, Nimrodel sunt probabil de origine pădureană, 
adaptate limbii sindarine). 

In ce priveşte limbile eldarine, în cartea de faţă se găsesc 
două: cea a elfilor nobili, quenya, şi cea a elfilor cenuşii, 
sindarin. Limba elfilor nobili era foarte veche, venind din 
Eldamar de dincolo de Mare, prima care a fost consemnată în 
scris. Nu mai era o limbă nativă, ci devenise, ca să zic aşa, o 
„latină a elfilor”, folosită în ceremonii, în datini şi în cântece, de 
către elfii nobili care reveniseră din exil pe Pământul de Mijloc la 
sfârşitul celui Dintâi Ev. 

Limba elfilor cenuşii era, la origine, înrudită cu quenya; 
căci era limba acelor eldari care, ajungând pe țărmurile 
Pământului de Mijloc, nu traversaseră Marea, ci rămăseseră pe 


coastele Ţării Beleriand. Rege le-a fost acolo Thingol Mantie- 
Cenugşie, din Doriath, şi în îndelungatul apus al stirpei lor graiul 
pe care-l vorbeau a fost influenţat de schimbările ce frământă 
meleagurile muritorilor, înstrăinându-se de vorbirea eldarilor de 
dincolo de Mare. 

Trăind printre mult mai numeroşii elfi cenuşii, exilaţii au 
adoptat limba sindarină pentru viaţa de zi cu zi; astfel a ajuns să 
fie limba acelor elfi şi seniori elfi care apar în această istorie. 
Căci toţi făceau parte din seminţia eldarilor, chiar şi în acele 
ţinuturi unde popoarele peste care cârmuiau erau de rasă mai 
puţin nobilă. Cea mai nobilă dintre toate era Lady Galadriel, din 
Casa regală Finarphir, soră a lui Finrod Felagund, rege în 
Nargothrond. În inimile exilaţilor, dorul după Mare nu avea să fie 
stins nicicând; în inimile elfilor cenuşii, aleanul acesta zăcea în 
adormire, dar odată trezit, nu mai putea fi astâmpărat. 


DESPRE OAMENI 


Limba westron era un grai al oamenilor, îmbogăţit şi 
înmuiat sub înrâurirea elfilor. La origine era limba acelora pe 
care eldarii îi numeau antani sau edaini, „Părinţii Oamenilor”, 
fiind mai ales neamul celor Trei Case ale prietenilor elfilor, care 
au venit spre apus, în Beleriand, în Primul Ev, ajutându-i pe 
eldari în Războiul Marilor Nestemate împotriva Puterii 
Întunecimii de la Miazănoapte. 

După înfrângerea Puterii Întunecimii, când Beleriand a fost 
în cea mai mare parte înecată sub ape ori fărâmiţată, prietenii 
elfilor au primit drept răsplată îngăduinţa să traverseze Marea 
spre apus, după cum făcuseră şi eldarii. Dar întrucât Tărâmul 
Nemuritor le era interzis, li s-a dăruit o insulă mare, la apus de 
toate meleagurile muritorilor. Numele acelei insule era Numenor 
(Apusimea). Prin urmare, cei mai mulţi dintre prietenii elfilor s- 
au dus să locuiască în Númenor şi acolo seminţia lor a înflorit şi 
a devenit puternică, şi le-a mers vestea de marinari neîntrecuţi 
şi de stăpâni peste multe corăbii. Erau frumoşi la chip şi înalţi şi 
trăiau de trei ori mai mult decât oamenii de pe Pământul de 
Mijloc. Aceştia erau numenoreenii, Regii oamenilor, cărora elfii 
le spuneau dunedaini. 

Dintre toate seminţiile oamenilor, numai dunedainii 
cunoşteau şi vorbeau o limbă elfă; căci străbunii lor învăţaseră 


graiul sindarin, pe care îl transmiseseră mai departe copiilor lor 
prin învăţătura datinilor, schimbând prea puţine o dată cu 
trecerea vremii. lar înţelepţii lor au deprins şi graiul elfilor nobili, 
quenya, pe care îl preţuiau mai presus decât orice alt grai, 
născocind în el nume pentru multe locuri vestite şi venerate, 
precum şi pentru mulţi oameni de sânge regal şi de mare faimă 
(De origine quenyană sunt Númenor (numele întreg fiind 
Númenóre) şi Elendil, Isildur şi Anăârion, precum şi toate numele 
regale din Gondor, inclusiv Elessar, „Piatra Elfă”. Cele mai multe 
nume ale celorlalţi bărbaţi şi femei din rândul dunedainilor, 
precum Aragorn, Denethor, Gilraen, sunt de origine sindarină, 
fiind adesea nume de elfi sau oameni despre care se vorbeşte în 
cântecele şi istorisirile din Primul Ev (de exemplu Beren Hunri). 
Câteva puţine sunt de ambele forme, de pildă Boromir). 

Dar limba natală a numenoreenilor a rămas pentru mulţi 
dintre ei ancestralul grai al oamenilor, adunaic, la care s-au 
reîntors, în zilele lor de slavă, regii şi seniorii oamenilor, 
abandonând vorbirea elfică, fără doar de aceia care încă 
preţuiau prietenia străveche cu eldarii. În anii puterii lor, 
numenoreenii au ţinut multe forturi şi porturi pe coastele 
apusene ale Pământului de Mijloc, pentru a-şi putea ajuta 
corăbiile; şi unul din cele mai importante dintre ele era cel din 
Pelargir, în apropiere de Gurile Anduinului. Acolo se vorbea 
limba adunaică în care s-au amestecat multe cuvinte din 
graiurile oamenilor mai de rând, devenind Limba Comună care 
s-a răspândit apoi de-a lungul coastelor printre toţi cei care 
aveau ceva de a face cu Apusimea. 

După Decăderea Numenorului, Elendil i-a dus pe cei care 
au supravieţuit dintre prietenii elfilor înapoi pe țărmurile nord- 
vestice ale Pământului de Mijloc. Acolo locuiau de multă vreme 
din aceia al căror sânge era numenoreean pe de-a-ntregul sau 
măcar în parte; dar puţini dintre ei îşi aminteau de vorbirea 
elfică. Toţi povesteau cum dunedainii fuseseră de la bun început 
puţini la număr faţă de oamenii simpli printre care trăiau şi pe 
care îi cârmuiau, fiind seniori ce trăiau viaţă îndelungată şi ale 
căror înţelepciune şi putere erau într-adevăr mari. Prin urmare, 
foloseau Limba Comună ori de câte ori aveau de-a face cu 
oamenii de rând precum şi în cârmuirea întinselor lor regate; dar 
îşi îmbogăţiseră graiul cu multe cuvinte luate din graiurile elfilor. 

In vremea Regilor Numenoreeni, acest fapt a dus la 


răspândirea până departe a vorbirii westron, chiar şi printre 
duşmani; dunedainii înşişi o foloseau din ce în ce mai mult, 
astfel încât atunci când a avut loc Războiul Inelului, limba elfilor 
era cunoscută doar de o mică parte a populaţiei din Gondor, 
fiind vorbită de şi mai puţini în viaţa de zi cu zi. Cei care încă o 
mai foloseau locuiau mai cu seamă în Minas Tirith şi pe 
pământurile ce ţineau de Citadelă, precum şi în ţinutul prinților 
tributari din Dol Amroth. Cu toate acestea, numele aproape a 
tuturor locurilor şi persoanelor din regatul Gondorului erau de 
origine elfă, atât în formă cât şi în înţeles. Câtorva dintre 
acestea li se uitase originea, provenind fără îndoială din epoci 
dinainte ca numenoreenii să străbată Marea în corăbiile lor; 
printre ele se număra Umbar, Arnach şi Erech; precum şi 
numele de munţi Eilenach şi Rimmon. Şi Forlong era un 
asemenea nume. 

Cei mai mulţi dintre oamenii regiunilor de la miazănoapte 
ale Ţinuturilor Apusene erau descendenţi ai edainilor din Primul 
Ev sau ai unor neamuri strâns înrudite cu ei. Ca urmare, 
graiurile lor se înrudeau şi ele cu limba adunaică şi unele dintre 
ele mai păstraseră oarecari asemănări cu Limba Comună. Un 
asemenea neam era cel care trăia în văile superioare ale 
Anduinului: beorningii şi pădurenii din Codrul Întunecat de la 
Apus; iar mai către miazănoapte şi către răsărit, oamenii de pe 
malurile Lacului cel Lung şi din Ţinutul de Jos. Din ţinuturile 
aflate între Câmpiile Stânjeneilor şi Carrock se trăgea seminţia 
care în Gondor era cunoscută sub numele de rohirrimi, Stăpânii 
Cailor. Aceştia continuau să vorbească limba lor străveche şi 
născoceau nume în acest grai pentru aproape toate locurile din 
noua lor ţară; pentru ei înşişi foloseau numele de eorlingi sau 
oamenii din Obştea Călăreţilor. Dar seniorii acestui neam între- 
buinţau nestânjeniţi Limba Comună şi o vorbeau strălucit, 
asemenea aliaţilor lor din Gondor; căci în Gondor, de unde 
provenea, westron păstrase un stil elegant, cu rezonanţe 
străvechi. 

Cu totul străin era felul de a vorbi al oamenilor sălbatici 
din Pădurea Druadan. Şi la fel de străină, sau poate doar de 
departe întrucâtva înrudită, era limba dunlendingilor. Erau 
aceste neamuri rămăşiţe ale popoarelor care trăiseră în văile 
Munţilor Albi în vremuri demult trecute. Oamenii Morți din Valea 
Calvarului erau rubedenii de-ale elfilor. Dar în Anii Întunecimii 


alţii s-au aşezat în văile sudice ale Munţilor Ceţoşi şi de acolo 
câţiva au trecut în ţinuturile pustii ce se întindeau spre 
miazănoapte până la Gruiurile-gorgane. De acolo se trăgeau 
oamenii din Bree, dar cu mult înainte ca aceştia să fi devenit 
supuşii Regelui Arnor de la Miazănoapte şi să fi adoptat graiul 
westron. Numai în Ţara Murgă îşi mai păstraseră oamenii din 
această seminţie vechiul lor fel de a vorbi şi vechile obiceiuri: un 
popor ascuns, neprietenos faţă de dunedaini şi plin de ură faţă 
de rohirrimi. 

Despre limba lor, cartea de faţă nu spune nimic, n-a 
păstrat decât numele de Forgoil, după cum îi numeau ei pe 
rohirrimi (însemnând Capete-de-Paie, din cât se pare). Numele 
ținutului - Dunland - Ţara Murgă, şi al locuitorilor ei, dunlendingii 
- murgii - sunt numele pe care le primiseră de la rohirrimi, 
deoarece oamenii aveau pielea oacheşă şi părul închis la 
culoare. 


DESPRE HOBBIŢI 


Hobbiţii din Comitat şi din Bree vorbeau la acea vreme 
Limba Comună şi o făceau probabil de o mie de ani. O vorbeau 
în felul lor propriu, foarte liber şi cu nepăsare; cu toate că cei cu 
mai multă carte ştiau cum s-o întoarcă din condei atunci când 
era nevoie. 

Nu au rămas însemnări despre vreo limbă care să fi fost 
vorbită numai de hobbiţi. Se zice că, în timpurile de demult, ei 
foloseau graiurile acelor neamuri omeneşti alături de care sau în 
mijlocul cărora trăiau. Astfel că nu le-a fost greu să deprindă 
Limba Comună după ce au pătruns în Eriador, iar la vremea la 
care s-au aşezat în Bree unii dintre ei începuseră deja să uite 
limba pe care o vorbiseră înainte. Negreşit, aceasta fusese un 
grai al oamenilor ce trăiseră pe cursul superior al Anduinului, 
înrudită cu limba rohirrimilor, cu toate că neamul Stoor, pare-se, 
preluase o limbă înrudită cu aceea a dunlendingilor, înainte să fi 
venit în nord, în Comitat. (Familia Stoor din ţinutul Unghiul 
vorbea Limba Comună atunci când s-a întors în ţara Pustietăţii; 
dar Deagol şi Smeagol sunt nume din graiul oamenilor din 
ţinutul apropiat Câmpiilor Vesele). 

Pe vremea lui Frodo, se mai păstrau unele urme ale 
tuturor acestor lucruri, în nume şi cuvinte folosite în Comitat, 


dintre care multe se apropiau de acelea găsite în Ţinutul de Jos 
ori în Rohan. Cu deosebire trebuie reţinute numele zilelor, lunilor 
şi ale anotimpurilor; alte câteva de acelaşi gen (de pildă 
mathom ori smial) erau încă întrebuințate, dar de cele mai 
multe ori se regăseau în nume de locuri din Bree şi Comitat. 
Numele proprii ale hobbiţilor erau de asemenea deosebite, fiind 
rămase din străvechime. 

Numele de hobbit era întrebuințat de locuitorii Comitatului 
pentru toţi cei de-un neam cu ei. Oamenii le spuneau piticuţii, 
iar în elfă erau numiţi periannath. Aproape nimeni nu mai ştia 
de unde venea numele de hobbit. Se pare totuşi că iniţial fusese 
dat familiei Harfoot de către neamurile Fallohide şi Stoor, fiind o 
degenerescentă a unui cuvânt încă păstrat în Rohan în forma lui 
completă: holbytla, „sfredelitorul de văgăuni”. 


DESPRE ALTE SEMINŢII 


Enţii. Cea mai veche seminţie care a supravieţuit în cel de- 
al Treilea Ev era aceea a onodrimilor sau a enydilor. În graiul 
vorbit în Rohan li se spunea enţi. Eldarii aveau cunoştinţă 
despre ei din vremuri străvechi; enţii le-au împărtăşit eldarilor 
mai curând dorinţa lor de a vorbi decât vreo limbă anume. 
Graiul pe care şi l-au născocit nu semăna cu nici un altul: era 
domol, sonor, înghesuit, repetitiv, un grai tărăgănat în toată 
puterea cuvântului; alcătuit dintr-o multitudine de nuanţe 
vocalice şi tonuri, şi cantităţi distincte pe care nici măcar 
învățații eldari nu încercaseră să le transpună în scris. Nu o 
foloseau decât atunci când vorbeau între ei; dar nu încercau să 
o tăinuiască, întrucât nimeni altcineva n-ar fi fost în stare să o 
înveţe. 

Cu toate acestea, enţii erau pricepuţi în a vorbi alte limbi, 
pe care le învățau repede şi nicicând nu le uitau. Preferau însă 
graiurile eldarilor şi le plăcea mai cu seamă limba străveche a 
elfilor nobili. Cuvintele şi numele ciudate pe care le desluşesc 
hobbiţii în vorbirea lui Arborebărbos şi a altor enţi sunt, prin 
urmare, de origine elfă, sau chiar fragmente din graiul enţilor 
înşiruite unele după altele aşa după cum obişnuiau enţii să facă 
(Ceea ce hobbiţii par să fi încercat să reprezinte, anume 
murmurările mai scurte şi chemările enţilor: a-lala-lala-rumba- 
camanda-lindor-burume, nu este de origine elfă, dar e, orişicum, 


singura tentativă (şi probabil extrem de inexactă) de a reda un 
fragment din limba vorbită de enţi). Unele asemenea cuvinte 
provin din quenya: Taurelilsme&a-tumbalemorna Tumbalertaurea 
Lómëanor, care poate fi tradus prin „Păduremultumbroasă- 
adâncăvaleneagră Adâncăvaleîmpădurită Ţarămohorâtă”, prin 
care Arborebărbos voia mai mult sau mai puţin să spună: 
„adastă o umbră neagră în văile adânci ale pădurii”. Alte cuvinte 
sunt sindarine: ca, de pildă, Fangorn, „barba-(unui)-copac”, sau 
Frimbrethil, „fag mlădiu”. 

Orcii şi Graiul Negru. Orc este forma din limba vorbită în 
Rohan a numelui pe care alte seminţii l-au dat acestui neam 
scârbavnic. În graiul sindarin era orch. Înrudit cu acesta, fără 
îndoială, era cuvântul uruk din Graiul Negru, deşi de regulă prin 
acesta se desemnau marii orci - soldaţi care, la acea epocă, 
apăreau din Mordor şi Isengard. Specimenele mai umile erau 
numite - în special de către uruk-hai - snaga, „sclav”. 

Orcii au fost întâiaşi dată aduşi pe faţa pământului de 
către Puterea Întunecimii de la Miazănoapte, în Zilele de 
Odinioară. Din câte se spunea, nu aveau o limbă a lor, ci luau ce 
puteau din alte graiuri, schimbând cuvintele după cum aveau 
chef; dar tot ceea ce scoteau erau doar vorbe urâte şi brutale, 
abia dacă le ajungeau pentru propriile lor nevoi, în afară de 
înjurături şi blesteme. lar aceste creaturi mustind de răutate şi 
urându-se chiar şi între ele, au pritocit cu repeziciune tot atât de 
multe dialecte barbare câte erau de multe şi grupurile sau 
coloniile seminţiei lor, încât vorbirea lor orcească a ajuns să nu 
le fie de nici un folos în comunicarea dintre diversele triburi. 

Astfel s-a făcut că în cel de-al Treilea Ev orcii întrebuinţau 
limba westron pentru ca diversele neamuri să se poată înţelege 
între ele; şi cu adevărat multe dintre triburile mai vechi, precum 
acelea care încă mai sălăşluiau în nord şi în Munţii Ceţoşi, 
foloseau de multă vreme limba westron drept limba lor natală, 
deşi într-un asemenea mod încât era la fel de neplăcută ca şi 
orcească lor. 

Se spune că Graiul Negru a fost născocit de Sauron în Anii 
Întunecimii şi că dorinţa lui fusese aceea de a face din ea limba 
tuturor celor care-l slujeau pe el. Dar n-a izbutit să-şi 
împlinească planul. Totuşi din Graiul Negru au provenit mai apoi 
multe dintre cuvintele ce au ajuns larg răspândite printre orci, 
precum ghâsh „foc”, dar după răsturnarea de la putere a lui 


Sauron, limba aceasta, în forma ei străveche, a fost dată uitării 
de către toţi, în afară de nazguli. Când Sauron a luat din nou 
puterea, graiul acesta a devenit încă o dată limba folosită în 
Barad-dur şi de către căpeteniile Mordorului. Inscripţia de pe 
Inel era în vechiul Grai Negru, în vreme ce blestemul orcului din 
Gondor, care apare în volumul al II-lea, Cartea a Treia, era rostit, 
într-o formă şi mai înjositoare de către soldaţii Turnului 
Întunecimii, a căror căpetenie era Grishnâkh. În această limbă, 
sharku înseamnă om bătrân. 

Căpcăunii. Cuvântul căpcăun a fost folosit pentru a 
tălmăci cuvântul torog din graiul sindarin. La începutul seminţiei 
lor, demult de tot, către amurgul Zilelor de Odinioară, acestea 
erau creaturi prostănace şi stângace, fără alt grai decât cel al 
fiarelor. Dar Sauron le-a luat în slujba sa, învăţându-le atât cât şi 
ce le putea duce mintea şi cultivând în ele răutatea. Urmarea a 
fost că au deprins de bine de rău vorbirea orcilor, iar în ţinuturile 
de la apus, Căpcăunii-de-Piatră vorbeau o formă vulgară a 
Limbii Comune. 

Dar la sfârşitul celui de-al Treilea Ev, o rasă de căpcăuni 
încă necunoscută până atunci şi-a făcut apariţia în sudul 
Codrului Intunecat şi la hotarul muntos al Mordorului. Au fost 
numiţi olog-hai în Graiul Negru. Nimeni nu se îndoia de faptul că 
fuseseră plămădiţi de Sauron, deşi nimeni n-ar fi putut spune 
din ce aluat anume. Unii erau de părere că nici măcar nu erau 
căpcăuni, ci nişte orci uriaşi; numai că olog-haii nu se asemănau 
la felul cum le era alcătuit trupul sau mintea nici măcar cu cei 
mai mari dintre orci, pe care îi întreceau cu mult în mărime şi 
putere. Erau căpcăuni, nu încape vorbă, dar plini de voinţa 
ticăloasă a stăpânului lor; o seminţie josnică, puternică, agilă, 
feroce şi vicleană, dar mai tari chiar şi decât pietrele. Spre 
deosebire de rasa mai veche a Amurgului, aceştia îndurau 
Soarele atâta vreme cât se aflau sub înrâurirea voinţei lui 
Sauron. Vorbeau puţin între ei şi singurul grai pe care îl 
cunoşteau era Graiul Negru din Barad-dur. 

Gnomii. Gnomii reprezintă o rasă aparte. Despre ciudatul 
lor început ca seminţie şi de ce seamănă şi nu prea cu elfii şi 
oamenii, se poate afla în Silmarillion; dar despre această 
poveste elfii de rând din Pământul de Mijloc nu aveau 
cunoştinţe, în vreme ce poveştile oamenilor de mai târziu se 
încurcă în amintiri despre alte seminţii. 


Gnomii sunt de felul lor un neam tare încăpățânat şi ursuz, 
secretoşi, dificili, ţinând minte jignirile (dar şi faptele bune), 
iubesc piatra, nestematele, lucrurile care capătă formă sub 
mâinile lor de meşteri, mai curând decât lucrurile care îşi au 
propria lor viaţă. Dar nu-s răi din fire şi puţini au slujit vreodată 
Duşmanul din proprie voinţă, indiferent de ce au spus despre ei 
oamenii în poveştile lor. Şi asta pentru că oamenii din vechime 
au tânjit după bogăţia lor şi după meşteşugul mâinilor lor, astfel 
că între cele două seminţii a fost vrăjmăşie. 

Dar în cel de-al Treilea Ev se mai întâlnea încă prieteşug 
strâns între oameni şi gnomi. Şi nu numai într-un singur loc; şi a 
ţinut de firea gnomilor ca, străbătând ţinuturile şi trudind şi 
neguţătorind, aşa cum au făcut după ce străvechile lor sălaşuri 
au fost nimicite, să deprindă graiurile oamenilor în mijlocul 
cărora vieţuiau. Dar în taină (o taină pe care, spre deosebire de 
elfi, n-o dezvăluiau cu dragă inimă, nici măcar prietenilor lor) 
vorbeau o limbă ciudată, care s-a schimbat prea puţin de-a 
lungul anilor; căci devenise mai degrabă limba istoriei lor, decât 
a cântecului de leagăn, şi aveau grijă de ea şi o păzeau ca pe o 
comoară a trecutului. Din alte seminţii puţini au reuşit s-o 
înveţe. In istoria de faţă, apare doar în nume de locuri pe care le 
dezvăluie Gimli prietenilor săi; şi în strigătul de luptă căruia tot 
el îi dă glas în timpul asediului de la Cetatea Cornului. Cel puţin 
acesta nu era tăinuit şi fusese auzit din cele mai vechi timpuri, 
pe multe câmpuri de luptă. Baruk khazâd! Khazâd aimenu! 
„Securi ale gnomilor! Gnomii sunt asupra voastră!” 

Totuşi, numele lui Gimli însuşi ca şi numele celor din 
seminţia lui sunt de origine nordică (provin adică din limba 
omenească). Numele lor tainice şi „interne”, numele lor 
adevărate gnomii nu le-au dezvăluit nicicând nimănui din altă 
seminţie străină de a lor. Nici măcar pe morminte nu şi le 
gravează. 


Cuprins 


Sinopsis 

CARTEA CINCEA 

I Minas Tirith 

II Trecerea Frăției Sure 

III Adunarea din Rohan 

IV Asediul Gondorului 

V Marşul rohirrimilor 

VI Bătălia de pe Câmpiile Pelennor 
VII Rugul lui Denethor 

VIII Casele Tămăduirii 

IX Ultimul Sfat 

X Poarta Neagră se deschide 


CARTEA A ŞASEA 

|I Turnul din Cirith Ungol 

II Tărâmul Umbrei 

III Muntele Osândei 

IV Câmpia Cormallen 

V Majordomul şi Regele 

VI Multe despărţiri 

VII Spre casă 

VIII Se face curăţenie în Comitat 
IX Limanurile Cenuşii 


ANEXE