J. R. R. Tolkien — Stapanul Inelelor — anexe 103

J.R.R. Tolkien 


|. R. R. Iolkien 


Stăpânul Inelelor 


ANEXA A i 
ANALELE REGILOR ŞI ALE CÂRMUITORILOR 


CUPRINS: 

Sinopsis. 

CARTEA CINCEA. 

I Minas Tirith. 

II Trecerea Frăției Sure. 

III Adunarea din Rohan. 

IV Asediul Gondorului. 

V Marşul rohirrimilor. 

VI Bătălia de pe Câmpiile Pelennor. 
VII Rugul lui Denethor. 

VIII Casele Tămăduirii. 

IX Ultimul Sfat. 

X Poarta Neagră se deschide. 
CARTEA A ŞASEA. 

I Turnul din Cirith Ungol. 

II Tărâmul Umbrei. 

III Muntele Osândei. 

IV Câmpia Cormallen. 

V Majordomul şi Regele. 

VI Multe despărţiri. 

VII Spre casă. 

VIII Se face curăţenie în Comitat. 
IX Limanurile Cenuşii. 
ANEXE. 


În privinţa surselor pentru cea mai mare parte a 
conţinutului Anexelor ce urmează, în special A-D, vezi nota 
de la sfârşitul Prologului. Secţiunea A III, Poporul lui Durin, 
provine probabil de la Gimli Gnomul, care a păstrat 
legăturile de prietenie cu Peregrin şi Meriadoc, 
reîntâlnindu-i ulterior de multe ori în Gondor şi Rohan. 

Legendele, istoriile şi datinile menţionate în surse sunt 
extensive, în paginile de faţă este prezentată numai o 
selecţie din acestea, de multe ori prescurtată. Scopul 
principal al acesteia este de a ilustra Războiul Inelului şi 
originile sale şi de a umple anumite goluri din povestea 
principală. Se fac doar scurte referiri la legendele străvechi 
ale Primului Ev, faţă de care Bilbo manifestă un interes 
deosebit, şi asta pentru că ele se referă la obârşia lui Elrond 
şi a regilor, şi căpeteniilor Numenoreeni. Citatele propriu- 
zise din anale mai lungi şi din poveşti sunt marcate cu 
ghilimele. Inserturile ulterioare sunt puse între paranteze. 
Notele din cadrul citatelor pot fi găsite în surse ca atare. 
Altele aparţin redactorului. 

Datele menţionate aparţin celui de-al Treilea Ev; cele care 
țin de al Doilea Ev sunt marcate D. E., iar cele din al 
Patrulea Ev - P E. Se consideră că al Treilea Ev s-a încheiat 
atunci când s-au stins cei Trei Regi, în septembrie 3021, dar 
în documente, Primul Ev în Gondor a început pe 25 martie 
3021. Pentru a stabili corespondenţa între calendarele din 
Gondor şi Comitat, vezi volumele 1 20, şi III 486-de corelat 
cu paginaţia volumului de faţă. Listele de date care 
urmează numelor de regi şi cârmuitori conţin anii morţii, 
atunci când apare o singură dată. Semnul t indică o moarte 
prematură, în bătălie sau din altă pricină, chiar dacă 
evenimentul ca atare nu este întotdeauna menţionat. 

[. 

REGII NUMENOREENI (i) 

NUMENOR. 

Feanor a fost cel mai renumit dintre eldari în ceea ce 
priveşte măiestria artistică şi cunoaşterea tradiţiei, dar şi 


cel mai mândru şi mai îndărătnic. Ela făurit cele Trei 
Nestemate, Silmarillii, umplându-le cu strălucirea celor Doi 
Copaci, lelperion şi Laurelin, care dădeau lumină ţării 
valarilor. Nestematele au fost râvnite de Morgoth 
Vrăjmaşul, care le-a furat şi, după distrugerea Copacilor, le- 
a dus în Pământul de Mijloc, păzindu-le în marea lui 
fortăreață din Thangorodrim. Împotriva voinţei valarilor, 
Feanor a părăsit Regatul Binecuvântat, plecând în exil în 
Pământul de Mijloc, ducând cu sine o mare parte din 
poporul său; căci, în orgoliul său, îşi pusese în gând să 
redobândească prin forţă Nestematele de la Morgoth. A 
urmat războiul fără de speranţă al eldarilor şi edainilor 
împotriva lui Thangorodrim, în care aceştia au fost într-un 
sfârşit învinşi definitiv. Edainii (atani) erau trei seminţii ale 
oamenilor care, venind la început în regiunea de Apus a 
Pământului de Mijloc şi pe țărmurile Mării celei Mari, s-au 
aliat cu eldarii împotriva Vrăjmaşului. 

Trei au fost cuplurile formate din eldari şi edaini: Luthien 
şi Beren; Idril şi Tuor; Arwen şi Aragorn. Prin căsătoria 
ultimilor doi, de mult despărţitele ramuri ale celor-pe- 
jumătate-elfi s-au reunit şi dinastia lor a fost restaurată. 

Luthien Tinuviel era fiica Regelui Thingol Mantie-Cenuşie 
din Doriath, în Primul Ev, dar mama ei era Melian, care se 
trăgea din neamul valarilor. Beren era fiul lui Barahir, din 
Prima Casă regală a edainilor. Împreună au smuls un 
silmaril din Coroana de Fier a lui Morgoth. Luthien a 
devenit muritoare, fiind pierdută pentru seminţia elfilor. 
Dior era fiul ei. Elwing era fiica ei, şi i se dăduse spre 
păstrare silmarilul. 

Idril Celebrindal era fiica lui Turgon, regele tainicului oraş 
Gondolin. Tuor era fiul lui Huor, din Casa Hador, a Treia 
Casă a edainilor şi cea mai vestită în războaiele cu Morgoth. 
Eărendil Marinarul era fiul lor. 

Eărendil s-a însurat cu Elwing şi cu ajutorul puterii 
silmarilului a trecut de Umbre şi a venit în Apusul cel mai 
Apusean şi, vorbind ca legat atât al oamenilor cât şi al 


elfilor, a obţinut ajutorul care a dus la răsturnarea de la 
putere a lui Morgoth. Lui Eărendil nu i s-a mai îngăduit să 
se întoarcă în meleagurile muritorilor, iar corabia lui care 
purta silmarilul a fost trimisă să cutreiere cerurile sub 
formă de stea şi ca semn de speranţă pentru locuitorii 
Pământului de Mijloc subjugaţi de Marele Duşman al 
supuşilor lui Eârendil. Numai silmarilii au păstrat lumina 
străveche a celor Doi Copaci din Valinor înainte ca Morgoth 
să-i otrăvească; dar ceilalţi doi silmarili s-au pierdut la 
sfârşitul Primului Ev. Despre aceste lucruri, cât şi despre 
multe altele privitoare la elfi şi la oameni se povesteşte în 
Silmarillion. 

Fiii lui Eârendil au fost Elros şi Elrond, Peredhilii sau Cei- 
pe-jumătate-elfi. Numai prin ei s-a păstrat linia căpeteniilor 
eroice ale edainilor din Primul Ev; iar după căderea lui Gil- 
galad, dinastia regilor celor-pe-jumătate-elfi a ajuns să fie 
reprezentată şi pe Pământul de Mijloc doar prin 
descendenţii lor. 

La sfârşitul Primului Ev, valarii i-au pus pe cei-pe-jumătate- 
elfi să aleagă o dată pentru totdeauna neamul de care 
doreau să aparţină de atunci încolo. Elrond a ales să fie 
socotit elf, astfel că a devenit purtătorul înţelepciunii. Şi lui i 
s-a făcut aceeaşi favoare ca şi elfilor nobili care mai vieţuiau 
încă pe Pământul de Mijloc: anume ca atunci când se vor 
sătura de meleagurile muritorilor să poată urca pe o 
corabie ancorată la Limanurile Cenuşii şi să treacă dincolo, 
în Apusul cel mai Apusean; o favoare ce a continuat şi după 
schimbarea lumii. Dar şi copiii lui Elrond au fost puşi în faţa 
unei alegeri: să treacă împreună cu părintele lor dincolo de 
cercurile lumii; sau, dacă rămâneau de această parte, să 
devină muritori şi să moară pe Pământul de Mijloc. Prin 
urmare, pentru Elrond, oricare ar fi fost soarta Războiului 
Inelului, nu se întrezărea altceva decât tristeţe. 

Elros a ales să fie om, astfel că a rămas cu edainii; dar luii 
s-a dăruit o viaţă cu mult mai lungă decât oamenilor de 
rând. Drept răsplată pentru suferinţele îndurate de ei în 


lupta împotriva lui Morgoth, valarii, străjerii Lumii, le-au 
dăruit edainilor pământ unde să se aşeze, departe de 
primejdiile Pământului de Mijloc. Astfel, cei mai mulţi dintre 
ei au luat drumul Mării şi, conduşi de Steaua lui Eărendil, 
au ajuns pe Insula cea mare a Elennei, cel mai departe spre 
apus de meleagurile muritorilor. Acolo au găsit tărâmul 
Numenor. 

În mijlocul acelui ţinut se înălța un munte semeţ, 
Meneltarma, şi de pe culmile sale cei cu privirea ageră 
puteau să desluşească turnul alb al Limanului eldarilor, în 
Eressea. De acolo au venit eldarii la edaini, aducându-le 
multă cunoaştere şi daruri pe măsură de multe; o singură 
poruncă li s-a dat Numenoreenilor, „Opreliştea Valarilor”: 
nu le era îngăduit să navigheze spre apus decât până la o 
distanţă de la care puteau să vadă propriul țărm, nici să 
încerce să pună piciorul pe Tărâmurile Nemuritoare. Căci, 
deşi li se dăruise o viaţă îndelungată, la început de trei ori 
mai lungă decât a oamenilor de rând, ei trebuiau să rămână 
muritori, întrucât valarii nu aveau îngăduinţă să le ia 
oamenilor Darul ce era al lor (sau Soarta Oamenilor, cum 
avea să fie numită mai târziu). 

Elros a fost primul rege din Numenor, cunoscut mai apoi 
sub numele de Tar-Minyatur, un nume al Elfilor Nobili. 
Urmaşii lui au avut viaţă îndelungată, dar au rămas 
muritori. Mai târziu, după ce au devenit puternici, au 
blestemat alegerea pe care o făcuse strămoşul lor, dorindu- 
şi să fi fost nemuritori în lumea muritoare, pentru a avea 
aceeaşi soartă cu a celor din neamul eldarilor, şi crâcnind 
împotriva Opreliştii. Astfel a început răscoala lor care, 
urmând hainele sfaturi ale lui Sauron, a dus la prăbuşirea 
Numenorului şi la destrămarea vechii lumi, după cum este 
povestită în Akallabeth. 

Acestea sunt numele regilor şi ale Reginelor din Numenor: 
Elros 'Tar-Minyatur, Vardamir, Iar-Amandil, Tar-Elendil, Tar- 
Meneldur, Tar-Aldarion, Tar-Ancalime (prima Regină 
Întronată), Tar-Anârion, Tar-Surion, Tar-Telperi&n (a doua 


Regină), Tar-Minastir, Tar-Ciryatan, Tar-Atanamir cel Mare, 
Tar-Ancalimon, Tar-lelemmaite, Tar-Vanimelde (a treia 
Regină), Tar-Alcarin, Tar-Calmacil. 

După Calmacil, Regii au primit o dată cu Sceptrul nume în 
limba numenoreeană (ori adunaică): Ar-Adinakhor, Ar- 
Zimrathân, Ar-Sakalthâr, Ar-Gimilzâr, Ar-Inziladun. Lui 
Inziladân nu-i plăceau câtuşi de puţin numele alese de Regi, 
astfel că pe al său şi l-a schimbat în Tar-Palantir, „Cel 
Departe-Văzător”. Fiica lui ar fi trebuit să devină a patra 
Regină, 'Tar-Miriel, dar nepotul Regelui a uzurpat sceptrul, 
devenind Ar-Pharazân Întrauratul, ultimul Rege al 
numenoreenilor. 

În zilele domniei lui Tar-Elendil, pe Pământul de Mijloc s- 
au întors primele corăbii ale numenoreenilor. Cel mai mare 
copil al regelui era o fiică, Silmarien. Fiul ei se numea 
Valandil, primul dintre Seniorii seminţiei andunie, din 
partea de apus a ţării, renumită pentru prietenia ei cu 
seminţia eldarilor. Din aceasta au descins Amandil, ultimul 
Senior, şi fiul său Elendil cel Înalt. 

Al şaselea Rege a lăsat în urmă doar un vlăstar, o fiică. Ea 
a devenit prima Regină; căci pe atunci a dat casa regală o 
pravilă, anume că cel mai mare dintre copii, fie el bărbat ori 
femeie, să fie cel care va primi sceptrul. 

Regatul Numenor a dăinuit până la sfârşitul celui de-al 
Doilea Ev, timp în care şi-a mărit puterea şi măreţia, şi până 
să se scurgă jumătate din Ev, numenoreenii au devenit şi 
mai înţelepţi şi mai veseli. Primul semn al umbrei ce avea să 
se abată asupra lor s-a arătat în timpul domniei lui Tar- 
Minastir, al unsprezecelea Rege. El a fost cel care a trimis o 
mare armie în ajutorul lui Gil-galad. Îi iubea pe cei din 
seminţia eldarilor, însă îi şi invidia. Numenoreenii erau de- 
acum navigatori neînfricaţi, străbătând toate mările de la 
răsărit, încât au început să tânjească după Apus şi apele 
neîngăduite lor; şi cu cât era mai veselă viaţa lor, cu atât îşi 
doreau mai aprig nemurirea eldarilor. 


Mai mult chiar, Regii care i-au urmat lui Minastir îşi 
doreau tot mai multă putere şi averi tot mai mari. La 
început numenoreenii sosiseră pe Pământul de Mijloc ca 
dascăli şi prieteni ai oamenilor de rând ce aveau de suferit 
din pricina lui Sauron. Apoi însă porturile lor s-au 
preschimbat în adevărate fortărețe, ţinând în puterea lor 
mari întinderi de coastă. Atanamir şi succesorii săi 
strângeau dări grele, iar corăbiile numenoreenilor se 
întorceau încărcate cu prăzi. 

Tar-Atanamir a fost cel dintâi care s-a răzvrătit împotriva 
Opreliştii, declarând că viaţa celor din seminţia Eldar era a 
sa de drept. Umbra s-a adâncit astfel şi gândul morţii a 
ajuns să întunece inimile oamenilor. N-a trecut mult şi 
numenoreenii s-au împărţit: de o parte Regii şi cei care-i 
urmau, înstrăinându-se de eldari şi valari; de cealaltă parte 
puţinii care îşi spuneau Devotaţii. Aceştia locuiau în special 
în partea de vest a ţării. 

Încetul cu încetul, regii şi suitele lor au dat uitării graiurile 
eldarine; în cele din urmă, al douăzecilea Rege şi-a luat un 
nume numenoreean, spunându-şi Ar-Adunakhâr, „Seniorul 
Apusului”. Devotaţii au luat asta ca pe un semn rău, căci 
până atunci titlul acesta fusese dat de către ei doar unuia 
singur din seminţia valarilor, sau Regelui cel Bătrân însuşi. 
Şi cu adevărat Ar-Adâinakhor a început să-i năpăstuiască pe 
Devotaţi, pedepsindu-i pe aceia dintre ei care foloseau pe 
faţă graiurile elfice; iar seminţia eldarilor nu a mai venit de 
atunci în Numenor. 

Cu toate acestea, puterea şi bogăţia numenoreenilor a 
continuat să crească; dar anii lor se împuţinau pe măsură 
ce sporea teama de moarte şi bucuria i-a părăsit. Tar- 
Palantir a încercat să îndrepte răul; dar era prea târziu, 
căci în Numenor izbucniseră răscoalele şi dihonia. După 
moartea lui, nepotul său, mai-marele răsculaților, a pus 
mâna pe sceptru şi a devenit Regele Ar-Pharaz6n. Ar- 
Pharaz6n Întrauratul a fost cel mai mândru şi mai puternic 


dintre toţi regii şi nu poftea la nimic mai mult decât la 
stăpânirea întregii lumi. 

S-a hotărât, astfel, să-l înfrunte pe Sauron cel Mare pentru 
supremaţia Pământului de Mijloc şi astfel s-a pornit el însuşi 
pe mare, în fruntea unei flote întregi, aruncând ancora 
taman în Umbar. Într-atât era de mare puterea şi 
splendoarea numenoreenilor, încât servitorii lui Sauron şi- 
au abandonat seniorul; iar Sauron s-a umilit închinându-se 
în faţa Regelui şi cerându-i în genunchi iertare. Atunci Ar- 
Pharaz6n, orbit de propria lui vanitate, l-a luat prizonier şi 
l-a dus în Numenor. Nu a trecut mult până când Sauron l-a 
prins pe Rege în mrejele sale şi a devenit mai-marele 
sfatului său; curând a reuşit să întoarne din nou inimile 
numenoreenilor, fără doar de cele ale Devotaţilor, spre 
întuneric. 

Sauron i-a minţit pe Regi, spunându-le că viaţa eternă va fi 
a celui care va pune stăpânire pe Tărâmurile Nemuritoare 
şi că Opreliştea fusese menită doar pentru a-i împiedica pe 
Regii oamenilor să-i întreacă pe valari. „Dar Regii cei mari 
îşi iau ceea ce este al lor de drept”, le-a mai spus el. 

Într-un târziu, Ar-Pharazân a dat ascultare acestui sfat, 
căci simţea cum i se împuţinează zilele şi teama de moarte 
îl măcina. A pregătit atunci cea mai mare armie pe care o 
văzuse vreodată lumea şi când totul a fost gata a suflat din 
trâmbiţe şi a ridicat pânzele; a încălcat Opreliştea Valarilor, 
pornind războiul pentru a cuceri viaţa eternă din mâinile 
Seniorilor din Apus. Dar când Ar-Pharazn a pus piciorul pe 
țărmurile Amanului cel Binecuvântat, valarii au renunţat la 
rolul lor de Străjeri şi s-au folosit de Inelul Fără de Pereche, 
şi lumea întreagă n-a mai fost aceeaşi. Numenor a fost 
prăvălit în apele Mării şi Tărâmurile Nemuritoare au fost 
îndepărtate pentru totdeauna dintre hotarele acestei lumi. 
Astfel s-a sfârşit gloria regatului Numenor. 

Ultimul cârmuitor al Devotaţilor, Elendil şi fiii săi, au 
scăpat de la Cădere pentru că se îmbarcaseră pe nouă 
corăbii, purtând cu ei un puiet de Nimloth şi cele Şapte 


Pietre Văzătoare (daruri primite de casa regelui din partea 
eldarilor); şi au fost purtaţi pe aripile unei furtuni mari şi au 
fost aruncaţi pe țărmurile Pământului de Mijloc. Acolo s-au 
aşezat în partea de nord-vest al regatelor în exil ale 
numenoreenilor, Arnor şi Gondor. Elendil era Marele Rege, 
iar sălaşul lui era la Miazănoapte, la Annuminas; la Miazăzi 
cârmuirea fusese dată în grija fiilor săi, Isildur şi Anârion. Ei 
au pus temeliile oraşului Osgiliath, între Minas Ithil şi Minas 
Anor, nu departe de hotarele Mordorului. Măcar un lucru 
bun tot se alesese din ruinele Numenorului - îşi închipuiau 
ei - anume că Sauron pierise o dată cu regatul. 

Dar n-a fost să fie aşa. Sauron a fost cu adevărat prins sub 
dărâmături, încât forma sa trupească, în care umblase atâta 
amar de vreme, a pierit; dar el s-a strecurat înapoi pe 
Pământul de Mijloc, un spirit al urii purtat de un vânt 
întunecat. Nu a mai putut niciodată să se întrupeze într-o 
formă pe placul oamenilor, ci a devenit o alcătuire neagră şi 
hidoasă, iar de atunci încolo puterea lui s-a făcut simțită 
doar prin teroare. A pătruns din nou în Mordor şi a stat 
ascuns acolo o vreme, în tăcere deplină. Dar mânia lui a fost 
neînchipuit de mare când a auzit că Elendil, pe care-l ura 
cel mai abitir dintre toţi, îi scăpase şi cârmuia acum un 
regat învecinat cu al său. 

Astfel că, după o vreme, a pornit război împotriva 
Exilaţilor, înainte să-şi poată ei înfige adânc rădăcinile. 
Orodruin a izbucnit încă o dată în flăcări, încât cei din 
Gondor i-au preschimbat numele în Amon Amarth, Muntele 
de la Capătul Lumii. Numai că Sauron a lovit prea devreme, 
înainte ca el însuşi să fi devenit destul de puternic, în vreme 
ce puterea lui Gil-galad crescuse în vremea în care lipsise 
el; şi Ultima Alianţă ce s-a alcătuit împotriva lui a izbutit să-l 
detroneze şi Inelul Suprem i-a fost luat. Astfel s-a încheiat al 
Doilea Ev. (ii) 

REGATELE ÎN EXIL. 

Dinastia nordică. 

Mogştenitorii lui Isildur. 


Arnor. Elendil ț D. E. 344, Isildur 2, Valandil 249 (A fost 
cel de-al patrulea fiu al lui Isildur, născut în Imladris. Fraţii 
lui au fost ucişi pe Câmpiile Stânjeneilor), Eldacar 339, 
Arantar 435, Tarcil 515, 'Tarondor 602, Valandur 1652, 
Elendur 777, Eărendur 861. 

Arthedain. Amlaith din Fornost (După FEârendur, Regii nu 
şi-au mai luat nume elfice) (cel mai vârstnic fiu al lui 
Eârendur) 946, Beleg 1029, Mallor 1110, Celepharn 1191, 
Celebrindor 1272, Malvegil 1349 (După Malvegil, Regii din 
Fornost şi-au cerut din nou dreptul de a cârmui peste 
întregul Arnor şi şi-au luat nume cu prefixul ar (a) în semn 
de consfinţire a acestui fapt), Argeleb I 1356, Arveleg 1 
1409, Araphoe 1589, Argeleb II 1670, Arvegil 1743, 
Arveleg II 1813, Araval 1891, Araphant 1964, Arvedui 
Ultimul-rege, 11974. Sfârşitul Regatului de Nord. 

Căpetenii. Aranarth (fiul cel mai vârstnic al lui Arvedui) 
2106, Arahael 2177, Aranuir 2247, Aravir 2319, Aragorn | 
12327, Araglas 2455, Arahad 1 2523, Aragost 2588, Aravorn 
2654, Arahad II 2719, Arassuil 2784, Arathorn I 12848, 
Aragonui 2912, Arador 12930, Arathorn II 12933, Aragorn 
II P E. 120. 

Dinastia sudică. 

Moştenitorii lui Anârion. 

Regii Gondorului. Elendil, (Isildur şi) Anărion TD. E. 3440, 
Mneldil fiul lui Anârion 158; Cemendur 238, Eărendil 324, 
Anardil 411, Ostoher 492, Romendacil I (Iarostar) 1541, 
Turambar 667, Atanatar 1 748, Siriondil 8630. Şi au urmat 
cei patru „Regi ai Corăbiilor”: 

Tarannon Falastur 913. Primul rege fără urmaşi, fiind 
urmat la tron de fiul fratelui său, Tarciryan. Eârnil 1 1936, 
Ciryandil +1015, Hyarmendacil I (Ciryaher) 1149. Regatul 
Gondor se afla acum în culmea gloriei sale. 

Atanar II Alcarin „Gloriosul” 1226, Narmacil 1 1294. Al 
doilea rege fără urmaşi, urmat la tron de fratele său mai 
mic. Calmacil 1304, Minalcar (regent 1240-1304), 


încoronat sub numele de Romendacil Il 1304, decedat în 
1366, Valacar. 

În timpul domniei sale a început primul dezastru al 
Gondorului, învrăjbirea Rubedeniilor. 

Eldacar, fiul lui Valacar (numit la început Vinitharya), 
detronat în 1437. Castamir Uzurpatorul, 11447. Eldacar 
readus pe tron, moare în 1490. 

Aldamir (al doilea fiu al lui Eldacar), 11540, Hyarmendacil 
II (Viyarion) 1621, Minardil 11634, Telemnar 11636. 
Telemnar şi toţi copiii lui au pierit în timpul ciumei; a fost 
urmat de nepotul său, fiul lui Minastan, al doilea fiul al lui 
Monardil. Tarondor 1798, Telumehtar Umbardacil 1850, 
Narmacil Il 1856, Calimehtar 1936, Ondoher 11944. 
Ondoher şi fiii săi au fost ucişi în bătălie. După un an, în 
1945, coroana a fost dăruită victoriosului general Eârnil, 
descendent al lui Telumehtar Umbardacil. Earnil Il 2043, 
Eărmer 2050. Cu aceasta s-a sfârşit dinastia Regilor, până 
când a fost restaurată de Elessar Telcontar în 1319. 
Începând cu acest an regatul a fost condus de majordomi. 

Majordomii Gondorului. Casa Hurin: Pelendur 1998. A 
cârmuit un an după căderea lui Ondoher, sfătuind Gondorul 
să refuze pretenţia lui Arvedui de a primi coroana. Vorondil 
Vânătorul 2029 (Legendele spuneau că vacile cele albe şi 
sălbatice care încă mai puteau fi găsite în apropierea Mării 
Rhăân descindeau din Vaca lui Arah, vânătorul din Seminţia 
Valarilor singurul din neamul său care obişnuia să vină în 
Pământul de Mijloc în Zilele de Odinioară. Elfii Nobili îl 
numeau Orome€.). Mardil Voronwe „Cel Neclintit”, primul 
dintre Majordomii Cârmuitori. Succesorii săi nu au mai 
folosit nume elfice. 

Majordomii Cârmuitori. Mardil 2080, Eradan 2116, Herion 
2148, Belegorn 2204, Hurin 1 2244, Turin 1 2435, Denethor 
1 2477, Boromir 2489, Cirion 2567. În timpul domniei sale, 
în Calenardhon a venit seminţia rohirrimilor. 

Hallas 2605, Hurin II 2628, Belecthor 1 2655, Orodreth 
2685, Ecthelion I 2698, Egalmoth 2743, Beren 2763, 


Beregond 2811, Belecthor II 2872, Thorondir 2882, Turin II 
2914, Turgon 2953, Ecthelion II 2984, Denethor II. Acesta 
a fost ultimul dintre Majordomii Cârmuitori, fiind urmat de 
cel de-al doilea fiu al său, Faramir, Seniorul din Emyn 
Arnen, Majordom al Regelui Elessar, P E. 82. (III) 

ERIADOR, ARNOR. 

ŞI MOŞTENITORII LUI ISILDUR 
„Eriador era numele străvechi al tuturor ținuturilor între 
Munţii Ceţoşi şi cei Albaştri; la Miazăzi se mărginea cu 
Torentul Cenuşiu şi cu Glanduin, care se varsă în cel dintâi, 
mai sus de Tharbad. 

Odată, Arnor era atât de mare, încât cuprindea întregul 
Eriador, fără de tărâmurile de dincolo de Râul Lune şi cele 
la răsărit de Torentul Cenuşiu şi de Apa Zgomotoasă, unde 
se aflau Vâlceaua Despicată şi Hollin. Pe malul celălalt al 
Râului Lune începea ţara elfilor, verde, liniştită, unde nu 
pătrundea picior omenesc; gnomii însă sălăşluiau la acea 
vreme, şi mai sălăşluiesc şi acum, la răsărit de Munţii 
Albaştri, mai cu seamă în regiunile de la sud de Golful Lune, 
unde încă-şi mai ţin deschise minele. Din această pricină se 
obişnuiseră să treacă în partea de răsărit, de-a lungul 
Drumului cel Mare, aşa cum făcuseră nenumărați ani 
înainte să venim noi în Comitat. La Limanurile Cenuşii trăia 
Cirdan Făuritorul de Corăbii şi sunt câte unii care spun că 
încă mai trăieşte acolo, până când şi Ultima Corabie îşi va 
ridica pânzele pentru a porni spre Apus. În vremea Regilor, 
cei mai mulţi dintre Elfii Nobili care încă se mai aflau pe 
Pământul de Mijloc trăiau în acelaşi loc cu Cirdan, sau în 
Lindon, ţinuturile dinspre mare. Dacă or mai fi rămas elfi 
pe-acolo, sunt tare puţini la număr.” 

Regatul de Nord şi dunedainii. 

După Elendil şi Isildur au urmat cei opt Mari Regi ai 
ținutului Arnor. După Eărendur, din pricina neînțelegerilor 
dintre fiii acestuia, regatul a fost împărţit în trei: Arthedain, 
Rhudaur şi Cardolan. Arthedain se afla în nord-vest, 
cuprinzând ţinutul dintre Viniac şi Lune, precum şi ţinutul 


de la nord de Drumul cel Mare, până Ia Dealurile Vremii. 
Rhudaur se afla în nord-est, între Pârloagele Etten, 
Dealurile Vremii şi Munţii Ceţoşi, dar tot de el ţinea şi 
unghiul dintre Izvorul Brumat şi Apa Zgomotoasă. Cardolan 
era în sud, hotarele sale fiind Viniac, Torentul Cenuşiu şi 
Drumul cel Mare. 

În Arthedain dinastia lui Isildur s-a păstrat şi s-a 
perpetuat, dar a pierit curând în Cardolan şi Rhudaur. 
Regatele se hărţuiau adesea, ceea ce a dus la pieirea 
dunedainilor. Pricina gâlcevii era stăpânirea asupra 
Dealurilor Vremii şi a ținutului dinspre apus, spre Bree. Atât 
Rhudaur cât şi Cardolan doreau să aibă în stăpânirea lor 
Amon Sul ([ancul Vremii), care se găsea la hotarele 
regatelor lor; căci turnul Amon Sul avea Piatra supremă a 
nordului - Palantirul Nordului, celelalte două pietre 
găsindu-se în păstrare în ţinutul Arthedain. 

„A fost să fie la începutul domniei lui Malgevil din 
Arthedain când răul s-a abătut asupra Amorului. Căci la 
acea vreme regatul Angmar s-a înălţat la Miazănoapte, 
dincolo de Pârloagele Etten. Pământurile sale se întindeau 
de-o parte şi de alta a Munţilor şi acolo se aciuaseră mulţi 
oameni răi şi orci, şi alte creaturi nevolnice. «Seniorul 
acelui tărâm era cunoscut drept Regele-vrăjitor, dar nu s-a 
ştiut decât mai târziu că el era într-adevăr mai-marele 
Făuritorilor Inelelor, care venise în ţinuturile de la 
miazănoapte pentru a-i nimici pe dunedaini în Arnor, 
nădejdea lui fiind aceea de a-i dezbina atâta vreme cât 
Gondorul era puternic.»,, 

Sub domnia lui Argeleb, fiul lui Malvegil, nu se mai găsea 
nici un urmaş al lui Isildur în celelalte regate, astfel că regii 
din Arthedain au dorit din nou să-şi întindă stăpânirea peste 
întregul Arnor. Ţinutul Rhudaur le-a ţinut însă piept. 
Dunedainii erau puţini la număr pe acel meleag, iar puterea 
încăpuse în mâinile unui senior ticălos, din seminţia 
delurenilor, care era aliată în taină cu ţinutul Angmar. 


Argeleb a fortificat Dealurile Vremii, dar a pierit în bătălia 
împotriva ținuturilor Rhudaur şi Angmar. 

Cu ajutorul celor din Cardolan şi Lindon, Arveleg, fiul lui 
Argeleb, a izbutit să-i alunge pe duşmani din ţinutul 
Dealurilor; şi timp de mulţi ani Arthedain şi Cardolan au 
apărat cu străşnicie hotarul de-a lungul Dealurilor Vremii, 
al Drumului cel Mare şi al regiunii de jos a Vâlcelei 
Despicate. Din câte se spune, la acea vreme Vâlceaua 
Despicată era asediată. 

În 1409, din Angmar s-a pornit o oaste numeroasă şi, 
trecând râul, a pătruns în Cardolan şi a înconjurat [ancul 
Vremii. Dunedainii au fost înfrânți, iar Arveleg a căzut 
răpus. Turnul Amon Sul a fost incendiat şi ras de pe faţa 
pământului; palantirul însă a fost salvat şi dus, în timpul 
retragerii, înapoi în Fornost; oameni ticăloşi, supuşi ai 
Angmarului, au ocupat Rhudaur, iar dunedainii rămaşi ori 
au căzut în luptă, ori au fugit spre vest. Cardolan a fost 
trecut prin foc şi sabie. Araphor, fiul lui Arveleg, era încă un 
copilandru, dar neînfricat, şi primind ajutor din partea lui 
Cirdan, i-a alungat pe duşmani din Fornost şi din Gruiurile 
de la Miazănoapte. Câţiva dintre cei rămaşi devotați printre 
dunedainii din Cardolan au ţinut piept duşmanului în Tyrn 
Gorthad (Gruiurile-gorgane) ori s-au refugiat în pădurea 
din spatele Gruiurilor. 

Se povesteşte că Angmar a fost o vreme supus de seminţia 
elfilor ce veneau dinspre Lindon; şi dinspre Vâlceaua 
Despicată, căci Elrond şi-a adus ajutoare de peste munţi, 
tocmai din Lorien. La această vreme, neamul Stoor, care 
sălăşluise în Unghiul dintre Vâlceaua Despicată şi Apa 
Zgomotoasă, a pornit în bejenie înspre apus şi miazăzi, 
alungat de războaie şi de ameninţarea ce venea dinspre 
Angmar, dar şi din pricină că pământul şi clima din Eriador, 
mai cu seamă în est, se înrăutăţeau tot mai mult şi 
deveneau neprietenoase. Unii s-au întors în [ara Pustietăţii, 
statornicindu-se de-a lungul Râului Vesel, devenind o 
seminţie de pescari în apele acestuia. 


În vremea lui Argeleb al II-lea, ciuma a pătruns în Eriador 
dinspre sud-est şi cei mai mulţi dintre locuitorii 
Cardolanului au pierit, mai cu seamă în Minhiriath. Hobbiţii 
şi celelalte seminţii au suferit cumplit, dar ciuma şi-a 
pierdut din agresivitate pe măsură ce se îndrepta spre 
miazănoapte, încât regiunile din nordul ținutului Arthedain 
au scăpat uşor. Cam la această vreme s-a sfârşit şi cu 
dunedainii din Cardolan şi spirite rele din Angmar şi 
Rhudaur au pătruns în măgurile părăsite, făcându-şi 
sălaşurile acolo. 

„Se spune că măgurile Tyrn Gorthad, după cum erau 
cunoscute Gruiurile-gorgane în vechime, sunt străvechi şi 
multe dintre ele ar fi fost ridicate pe vremea vechii lumi din 
Primul Ev, de către strămoşii neamului edainilor, înainte să 
fi trecut Munţii Albaştri în Beleriad, din care în ziua de azi 
nu a mai rămas decât Lindon. Erau dealuri pe care 
dunedainii le-au venerat după întoarcerea lor; şi mulţi 
dintre seniorii şi regii lor şi-au găsit acolo locul pentru 
odihna veşnică. «Unii spun că gorganul în care a fost ţinut 
prizonier Purtătorul Inelului fusese odată mormântul 
ultimului prinţ de Cardolan, care a căzut răpus în războiul 
din 1409.», 

În 1974, puterea din Angmar s-a ridicat din nou şi Regele- 
vrăjitor s-a năpustit asupra ținutului Arthedain înainte să se 
sfârşească iarna. A cucerit pădurea Fornost, iar pe cei mai 
mulţi dintre dunedainii ce se mai găseau pe acel meleag i-a 
alungat pe malul celălalt al râului Lune; printre aceştia se 
găseau şi fiii regelui. Regele Arvedui însă li s-a împotrivit pe 
Gruiurile de la Miazănoapte până la capăt, când a fugit spre 
nord cu câţiva din garda sa; şi au scăpat doar mulţumită 
iuţelii cailor. 

„O vreme, Arvedui a stat ascuns în galeriile minelor 
gnomilor, la capătul îndepărtat al Munţilor, dar în cele din 
urmă foamea l-a împins să ceară ajutor lossothilor, Oamenii 
Zăpezilor din Forochel (Sunt un popor ciudat, neprietenos, 
rămăşiţe ale forodwaithilor, oamenii din zilele apuse, 


deprinşi cu frigurile amarnice ale regatului Morgoth. Şi cu 
adevărat frigurile încă mai dăinuie în ţinutul acela, cu toate 
că se află la nu mai mult de o sută de leghe de Comitat. 
Casele lossothilor sunt zăpada însăşi şi se spune despre ei 
că pot alerga pe zăpadă cu oase prinse de labele picioarelor 
şi au căruţe fără roţi. Trăiesc mai cu scamă în locuri unde 
duşmanii nu-i pot ajunge, pe marele Cap Forochel, care 
închide, spre nord-vest, uriaşul golf cu acelaşi nume; dar 
adesea îşi înalţă taberele pe țărmurile sudice ale golfului, la 
poalele Muntelui.). Pe unii i-a găsit în tabăra lor de pe malul 
mării; dar nu s-au arătat dornici să-l ajute pe rege, pentru 
că nu avea ce să le ofere, decât câte-va bijuterii care pentru 
ei erau fără însemnătate; şi se temeau de Regele-vrăjitor 
care (spuneau ei) avea putere asupra îngheţului sau 
dezgheţului. Dar, pe de o parte din milă pentru regele 
vlăguit şi oamenii lui, pe de alta de frica armelor ce le 
purtau aceştia cu ei, le-au dat ceva de-ale gurii şi au 
construit pentru ei colibe de zăpadă. Acolo a fost Arvedui 
nevoit să aştepte, sperând să primească ajutor de la 
miazăzi; căci caii le pieriseră. 

Când Cirdan a auzit de la Aranarth, fiul lui Arvedui, de 
fuga acestuia spre nord, a trimis îndată o corabie spre 
Forochel, în căutarea lui. Corabia a ajuns într-un târziu, 
după multe zile, din pricina vânturilor potrivnice, iar 
marinarii au zărit din depărtare micul foc de lemne aduse 
de ape, pe care izbutiseră să-l ţină aprins. larna însă mai 
avea mult în acel an până să-şi slăbească chingile; şi cu 
toate că se aflau în martie, gheaţa care se întindea până 
departe de țărm abia începuse să crape. 

Când Oamenii Zăpezii au văzut corabia, i-a cuprins 
mirarea şi teama, căci nu-şi aminteau să fi văzut vreodată o 
asemenea corabie pe mare; între timp deveniseră mai 
prietenoşi, astfel că i-au tras pe rege şi pe cei din suita lui 
care supravieţuiseră peste gheaţă, în căruțele lor 
alunecătoare, până unde au îndrăznit să înainteze. Şi aşa a 
ajuns o barcă de la corabie până la rege. 


Oamenii Zăpezii erau neliniştiţi; spuneau că adulmecau 
primejdia în aer. lar mai-marele lossothilor i-a zis atunci lui 
Arvedui: 

— Nu te urca pe acest monstru al mării. Dacă au adus cu 
ei de-ale gurii şi veşminte, atunci să vină aici oamenii mării 
cu tot ce avem trebuinţă, iar voi puteţi rămâne aici până 
când Regele-vrăjitor se duce la casa lui. Căci vara puterea 
lui slăbeşte mult; acum respiraţia lui e încă aducătoare de 
moarte şi braţul lui rece este lung. 

Arvedui nu i-a ascultat sfatul. I-a mulţumit şi, la despărţire, 
i-a dăruit inelul său, spunându-i: 

— Este un lucru de mare preţ, atât de mare încât mintea 
voastră nici nu-l poate gândi. Doar pentru că este străvechi. 
Nu are nici o putere alta decât prețuirea de care se bucură 
din partea celor ce-mi iubesc casa. Nu vă va ajuta, dar de 
veţi fi vreodată la ananghie, neamul meu îl va răscumpăra 
cu tot ceea ce doriţi voi („Astfel a fost salvat inelul Casei 
Isildur, căci mai târziu a fost răscumpărat de dunedaini. Se 
spune că n-ar fi fost altul decât chiar inelul pe care 
Felagund din Nargothrond i l-a dat lui Barahir, iar Beren l-a 
luat înapoi înfruntând mari primejdii.”). 

Numai că sfatul lossothilor fusese bun, fie din întâmplare, 
fie ca premoniţie; căci corabia nu apucase să ajungă la 
mare deschisă când s-a pornit un vânt mare, aducând cu 
sine dinspre miazănoapte o ninsoare orbitoare; şi a împins 
corabia înapoi în gheţuri, înconjurând-o de sloiuri. Chiar şi 
marinarii lui Cirdan s-au dovedit neputincioşi şi în timpul 
nopţii gheaţa a sfărâmat corpul corăbiei, scufundând-o. 
Astfel a pierit Arvedui, ultimul rege, şi împreună cu el au 
fost îngropaţi în apele mării palantirii („Acestea erau 
Pietrele din Annumias şi Amon Sul. Singura Piatră care a 
mai rămas la Miazănoapte era cea din Turnul Emyn Beraid, 
care da spre Golful Lune. Aceea era păzită de elfi şi, cu 
toate că noi n-am ştiut acest lucru, ea a rămas acolo până 
când Cirdan i-a pus-o lui Elrond pe corabie la plecare. Dar 
ni s-a spus că nu era ca celelalte şi nu se potrivea cu ele; nu 


privea decât spre Mare. Elendil a pus-o acolo ca să poată 
privi înapoi «de-a dreptul» şi să vadă Eressea în Apusul 
pierdut; dar mările învolburate de dedesubt au acoperit 
regatul Numenor pentru totdeauna.”). A trecut multă 
vreme după aceea până când vestea naufragiului de la 
Forochel a ajuns la urechile Oamenilor Zăpezii.” 

Poporul din Comitat a supravieţuit, deşi războiul a trecut 
peste el şi mulţi au fugit să se ascundă oareunde. În 
ajutorul regelui au trimis câţiva arcaşi, care nu s-au mai 
întors nicicând; s-au dus şi alţii în bătălia în care Angmar a 
fost înfrânt (dar despre acestea se spune mai mult în 
analele de la Miazăzi). Mai apoi, în pacea care a urmat, 
poporul Comitatului a ajuns stăpân pe soarta sa şi a 
prosperat. Şi-a ales un Thain care să ia locul Regelui şi era 
mulţumit de acesta; deşi multă vreme au fost destui cei care 
au aşteptat ca Regele să se întoarcă. O nădejde care în cele 
din urmă a fost uitată, rămânând doar în zicala Când va 
veni regie înapoi, folosită pentru ceva bun ce nu putea fi 
dobândit sau pentru ceva rău ce nu putea fi alungat. Primul 
Thain al Comitatului a fost unul zis Bucea din Smârcuri, din 
care s-ar trage neamul Oldbuck, după cum ziceau ei. A 
devenit Thain în 379 după calendarul nostru (1979). 

Pieirea lui Arvedui a pus capăt regatului de la 
Miazănoapte, căci dunedainii rămăseseră puţini şi se 
împuţinaseră şi toate celelalte popoare din Eriador. Dar 
dinastiile regale au fost duse mai departe de Căpeteniile 
dunedainilor, dintre care Aranarth, fiul lui Arvedui, a fost 
primul. Arahael, fiul său, a fost crescut în Vâlceaua 
Despicată, la fel şi toţi ceilalţi fii de căpetenii după el; şi tot 
acolo erau păstrate cele câteva obiecte moştenite de la 
străbunii lor: inelul lui Barahir, frânturile săbiei Narsil, 
steaua lui Elendil şi sceptrul lui Annuminas („Sceptrul era 
însemnul suprem al regalității în Numenor, ne spune 
Regele; la fel era şi în Arnor, ai cărui regi nu purtau 
coroană, ci numai o singură nestemată albă, Elendilmir se 
numea. Steaua lui Elendil, legată peste sprâncene cu o 


plasă fină de argint”. Vorbind de o coroană, Bilbo se 
referea, fără îndoială, la Gondor; din cât se pare, cunoştea 
foarte bine tot ceea ce privea genealogia lui Aragorn. 
„Sceptrul din Numenor a pierit, pare-se, o dată cu Ar- 
Pharaz6n. Cel din Annuminas era toiagul de argint al 
Seniorilor din Andunie, şi poate că acum este cel mai vechi 
lucru făurit de mâinile oamenilor şi păstrat în Pământul de 
Mijloc Era vechi de cinci mii de ani atunci când Elrond i l-a 
dat lui Aragorn. Coroana din Gondor era făurită după forma 
coifului de război al numenoreenilor. La început arăta ca 
orice coif; şi se zice că fusese tocmai acela pe care l-a 
purtat Isildur în Bătălia de la Dagorlad (căci coiful lui 
Anârion a fost zdrobit de pietrele azvârlite din Barad-dur, 
care l-au omorât şi pe el). Dar în zilele lui Atanatar Alcarin a 
fost înlocuit de coiful cu nestemate care a fost folosit la 
încoronarea lui Aragorn.”). 

„Când regatul a încetat să mai fie, dunedainii au intrat în 
lumea umbrelor, devenind o seminţie tainică şi 
pribegitoare, iar faptele şi strădaniile lor arar erau slăvite 
în cântece ori puse pe hârtie. Puţine se mai amintesc acum 
despre ei după plecarea lui Elrond. Cu toate că încă înainte 
de a se sfârşi Pacea Străjuitoare, făpturi fără de lege au 
prins să atace ţinutul Eriador sau să-l invadeze în taină, 
Căpeteniile, cele mai multe dintre ele, şi-au trăit până la 
capăt lungile lor vieţi. Aragorn I - din câte se spune - a fost 
sfâşiat de lupi care de atunci au rămas o adevărată 
primejdie în Eriador şi încă mai sunt şi în ziua de azi. În 
vremea lui Arahad I, s-au ivit deodată orcii care, după cum 
s-a aflat mai târziu, îşi aveau de multă vreme fortărețele în 
Munţii Ceţoşi, pentru a bloca orice cale de pătrundere în 
Eriador. În 2509, Celebrian, soaţa lui Elrond, pe când 
călătorea spre Lorien, a căzut în cursă în Trecătoarea 
Cornului Roşu, suita ei a fugit care-ncotro din faţa asaltului 
neaşteptat al orcilor, iar ea a fost prinsă de aceştia şi răpită. 
Elladan şi Elrohin i-au luat totuşi urma şi au salvat-o, dar nu 
înainte ca ea să fie supusă torturilor şi rănită cu arma care 


făcea răni otrăvite. Cei doi au adus-o înapoi în Imladris, 
Elrond i-a vindecat trupul, numai că ea îşi pierduse orice 
bucurie de a sta pe Pământul de Mijloc, astfel că în anul 
următor s-a dus la Limanuri şi de acolo a trecut Marea. Mai 
târziu, pe vremea lui Arassuil, orcii s-au înmulţit din nou în 
Munţii Ceţoşi şi de acolo atacau şi părăduiau pământurile 
de la poale, iar dunedainii şi fiii lui Elrond se luptau adesea 
cu ei. Cam la acel timp, o hoardă numeroasă de orci a ajuns 
atât de departe spre apus, încât aproape că au pătruns în 
Comitat, dar cel care i-a gonit a fost Bandobras Took.” 

Au existat paisprezece Căpetenii înainte să se nască a 
cincisprezecea şi ultima dintre ele, Aragorn al II-lea, care a 
devenit din nou Rege peste Gondor şi Arnor. „Regele 
nostru, astfel îl numim; şi când vine la miazănoapte, în casa 
lui din Annuminas, care acum e din nou ca odinioară, şi 
poposeşte un timp lângă Lacul Amurgului, le-aduce bucurie 
tuturor celor din Comitat. Dar în astă ţară el nu intră şi se 
leagă prin legea pe care el însuşi a făcut-o ca nimeni din 
Seminţia Mare să nu-i treacă hotarul. Însă adeseori 
călăreşte laolaltă cu Seminţia Bălaie până la Podul cel 
Mare, acolo îşi întâmpină prietenii şi pe oricine altcineva 
care doreşte să-l vadă; şi unii călăresc mai departe cu el şi 
zăbovesc în casa lui atât cât le pofteşte inima. Thain 
Peregrin a fost acolo de multe ori; la fel şi jupânul Sam cel 
înţelept, Primarul. Fiica lui, Elanor cea Bălaie, este una 
dintre domniţele Reginei Evenstar („Steaua înserării”, 
n.tr.). 

Pentru Dinastia Nordică era o mândrie şi o minune că, deşi 
puterea o părăsise şi poporul ei se împuţina tot mai mult, 
de-a lungul multor generaţii, tronul trecuse pe rând de la 
tată la fiu. Pe lângă asta, cu toate că vieţile dunedainilor se 
scurtau din ce în ce pe Pământul de Mijloc, după moartea 
ultimului lor rege dunedainii se stingeau mai iute în 
Gondor; şi multe dintre Căpeteniile de la Miazănoapte încă 
mai aveau viaţă de două ori mai lungă decât ceilalţi oameni 
şi trăiau mai mult chiar decât cei mai bătrâni dintre noi. 


Aragorn, iată, a trăit până la două sute de ani şi încă zece, 
întrecându-i pe toţi din neamul său de la Regele Arvegil 
încoace; dar prin Aragorn Elessar a renăscut mândria 
regilor de demult. (IV) 

GONDOR ŞI MOŞTENITORII LUI ANÂRION. 

Treizeci şi unu de regi au urmat în Gondor după ce 
Anărion a fost ucis la poalele Turnului Barad-dir. Războiul 
nu a încetat nici o clipă la hotarele regatului lor, cu toate 
acestea mai bine de o mie de ani puterea şi bogăţiile 
dunedainilor de la Miazăzi au sporit atât pe uscat cât şi pe 
mare, până a urcat pe tron Atanatar al II-lea, căruia i se mai 
spunea şi Alcarin cel Glorios. Numai că semnele decăderii 
se arătau încă de pe atunci; căci oamenii nobili de la 
Miazăzi îşi întemeiau târziu familiile şi vlăstarele lor erau 
puţine la număr. Primul rege care a rămas fără urmaşi a 
fost Falastur, iar al doilea - Narmacil I, fiul lui Atanatar 
Alcarin. 

Cel care a reclădit Minas Anor a fost Ostoher, al şaptelea 
rege; acolo aveau mai apoi regii să-şi petreacă verile, şi nu 
în Osgiliath. Cât a domnit Ostoher, regatul Gondor a fost 
mai întâi atacat de oamenii sălbatici veniţi de la Răsărit. Dar 
Tarostar, fiul său, i-a învins şi i-a alungat din regat, luându-şi 
numele de Râmendacil, „Învingătorul celor de la Răsărit”. 
Mai târziu însă a fost ucis într-o bătălie cu alte hoarde de 
răsăriteni. L-a răzbunat fiul său Turambur, care a mai 
cucerit pe deasupra şi multe pământuri de la soare-răsare. 

Cu Tarannon, al doisprezecelea rege, a apărut dinastia 
Regilor Corăbiilor, care şi-au construit adevărate flote, 
întinzând regatul Gondor de-a lungul coastei la răsărit şi 
miazăzi de Gurile Râului Anduin. Pentru a sărbători 
victoriile sale în fruntea Armiilor, Tarannon a luat coroana şi 
o dată cu ea şi-a luat şi numele de Falastur, „Seniorul 
Coastelor”. 

L-a urmat la tron nepotul său, Eârnil |, care a reclădit 
fostul port Pelargir şi a întemeiat o flotă numeroasă. A 
asediat cetatea Umbar şi după ce a cucerit-o a făcut din ea 


un port mare şi o fortăreață puternică a regatului Gondor 
(Umbar, un cap mare şi un liman înconjurat aproape în 
întregime de uscat, ţinuse de regatul Numenor din 
străvechime; era însă o fortăreață a Oamenilor Regelui 
care, mai târziu, au primit numele de Numenoreenii Negri, 
căci căzuseră pradă Puterii lui Sauron; cel mai tare îi urau 
pe urmaşii lui Elendil. După înfrângerea lui Sauron seminţia 
lor s-a risipit iute ori s-a amestecat cu aceea a oamenilor de 
pe Pământul de Mijloc, dar au moştenit aceeaşi ură pentru 
Gondor. Aşa se face că Umbar a fost cucerit cu sacrificii 
mari.). Dar Eărnil nu a maitrăit mult după acest triumf. A 
pierit laolaltă cu multe corăbii şi oameni de-ai săi, într-o 
mare furtună nu departe de port. Fiul său, Ciryandil, a 
construit mai departe corăbii; oamenii din Harad, în frunte 
cu seniorii ce fuseseră alungaţi din Umbar, au venit în 
număr mare şi au atacat fortăreaţa, iar Ciryandil a căzut în 
bătălia de la Haradwaith (Waith - vânătoare, pescuit, 
braconaj, animal vagabond, n.tr.). 

Umbar a fost asediat timp de mulţi ani, dar nu a putut fi 
cucerit şi asta datorită puterii navale a regatului Gondor. 
Ciryaher, fiul lui Ciryandil, a aşteptat clipa potrivită şi, după 
ce a strâns destulă armată, a pornit de la miazănoapte, pe 
mare şi pe uscat şi, trecând Râul Harnen, a înfrânt cu 
armatele sale pe oamenii din Harad, iar regii acestora au 
fost siliţi să recunoască suzeranitatea Gondorului (1050). 
Ciryaher şi-a luat atunci numele de Hyarmendacil 
„Învingătorul celor de la Miazăzi”. 

Nici un vrăjmaş nu a îndrăznit să pună la încercare 
puterea lui Hyarmendacil în timpul domniei lui îndelungate. 
Căci a fost rege timp de o sută şi treizeci şi patru de ani, 
cea mai lungă domnie, în afară de încă una, din dinastia 
Anârion. Sub domnia lui, Gondor a atins culmile puterii sale. 
În nord s-a întins până la Celebrant şi la poalele sudice ale 
Codrului Întunecat; la vest, până la Torentul Cenuşiu; la est 
până la Marea Rhin, închisă între pământuri; iar la sud 
până la Râul Harnen şi de acolo, de-a lungul coastei, până la 


peninsula şi portul Umbar. Oamenii din văile Anduinului l-au 
recunoscut drept stăpân; iar regii din Harad se închinau 
puterii din Gondor, în vreme ce fiii lor trăiau ca ostatici la 
curtea Regelui Gondorului. Mordorul rămăsese pustiu, însă 
era păzit de fortărețe mari care străjuiau trecătorile. 

Astfel a luat sfârşit dinastia Regilor Corăbiilor. Atanatar 
Alcarin, fiul lui Hyarmendacil, a trăit în mare bogăţie, încât 
oamenii obişnuiau să spună că „în Gondor nestematele sunt 
simple pietricele de joacă pentru copii”. Lui Atanatar însă îi 
plăcea să trăiască în belşug şi făcea orice ca să păstreze 
puterea ce o moştenise; fiii săi erau plămădiţi din acelaşi 
aluat ca şi tatăl lor. Gondor începuse să decadă înainte să 
moară regele, ceea ce nu a rămas nebăgat de seamă de 
duşmani. Mordor nu mai era păzit cu aceeaşi străşnicie. 
Dar abia în timpul domniei lui Valacar s-a abătut asupra 
Gondorului primul rău mare: războiul civil al învrăjbirii 
Rubedeniilor, care a pricinuit multe pierderi şi distrugeri de 
pe urma cărora regatul nu şi-a mai revenit nicicând pe 
deplin. 

Minalcar, fiul lui Calmacil, era un om de mare curaj; în 
1249, Narmacil - pentru a scăpa de orice griji - l-a numit pe 
Minalcar Regent al Regatului. De atunci el a condus 
Gondorul în numele regilor, până l-a urmat pe tatăl său la 
tron. Ceea ce-l neliniştea peste măsură erau nordicii — 
oamenii de la Miazănoapte. 

Seminţia lor devenise nemăsurat de puternică cât a durat 
pacea înstăpânită de mai-marii Gondorului. Regii le arătau 
multă bunăvoință, căci erau oamenii de rând cei mai 
înrudiţi cu dunedainii (cei mai mulţi dintre ei fiind urmaşi ai 
acelor seminţii din care se trăsese şi neamul străvechi al 
edainilor); le-au dăruit, care va să zică, pământuri întinse 
de partea cealaltă a Râului Anduin, la miazăzi de Marea 
Pădure Verde, pentru a fi o pavăză în calea oamenilor de la 
Răsărit. Căci în trecut răsăritenii atacau mai cu seamă 
dinspre câmpie, între Marea Interioară şi Munţii Cenuşii. 


Atacurile lor au început din nou în timpul domniei lui 
Narmacil I, deşi la început n-au fost prea îndrăzneţe; însă 
regentului i-a fost dat să afle că nordicii nu erau 
întotdeauna devotați Gondorului, iar unii dintre ei chiar îşi 
uneau puterile cu răsăritenii, ori din pricina lăcomiei, ori 
pentru a sprijini pe unul sau altul dintre seniorii lor care se 
luptau între ei. Ca urmare, în 1248 Minalcar a pornit în 
fruntea unei armii numeroase şi, între Rhovanion şi Marea 
Interioară a învins marea armată a răsăritenilor, nimicindu- 
le toate taberele şi aşezările de la est de Mare. După 
această bătălie, el şi-a luat numele de Romendacil. 

Întorcându-se acasă, Râmendacil a fortificat ţărmul 
apusean al râului Anduin până la gura de vărsare a Râului 
Lumina Stinsă, neîngăduind nici unui străin să străbată 
Anduinul mai jos de Emyn Muil. Ela fost acela care a făurit 
coloanele de la Argonath, la intrarea în New Hithoel. Dar, 
întrucât avea nevoie de oameni şi dorea să strângă 
legăturile între Gondor şi nordici, i-a luat pe mulţi în 
serviciul său, numindu-i pe unii dintre ei în funcţii înalte în 
armată. 

Cel care se bucura de o trecere deosebită la ROmendacil 
era Vidugavia, pentru ajutorul pe care i-l dăduse regelui în 
război. Spunea despre sine că este Regele Rhovanionului, şi 
cu adevărat era cel mai puternic dintre toţi prinții de la 
Miazănoapte, cu toate că regatul său se întindea de la 
Codrul întunecat până la Râul Celduin (Râul care Curge). În 
1250, Romendacil l-a trimis pe fiul său Valacar drept legat 
în Rhovanion, pentru a locui o vreme în preajma lui 
Vidugavia şi a deprinde limba, obiceiurile şi felul de a fi ale 
nordicilor. Dar Valacar a făcut mai mult decât plănuise tatăl 
său. Curând a ajuns să îndrăgească ţinuturile nordice şi pe 
oamenii care sălăşluiau acolo, şi s-a însurat cu Vidumavi, 
fiica lui Vidugavia. S-a întors acasă, în regatul său, după 
câţiva ani buni. De la această căsătorie avea să izbucnească 
mai târziu războiul învrăjbirii Rubedeniilor. 


„Căci oamenii de viţă aleasă din Gondor se uitau de pe 
acum cu ochi răi la oamenii de la Miazănoapte aflaţi printre 
ei; şi până atunci încă nu se auzise ca moştenitorul tronului, 
ori altul dintre fiii Regelui, să se însoare cu o femeie dintr-o 
clasă inferioară sau dintr-o seminţie străină. Regele Valacar 
era de-acum bătrân când în ţinuturile de la miazăzi s-au 
pornit răzmeriţele. Soaţa lui, regina, fusese o domniţă 
frumoasă şi cu purtări alese, dar viaţa îi fusese scurtă, după 
cum este a oamenilor de rând, încât dunedainii se temeau 
că vlăstarele ei se vor dovedi la fel şi vor pierde din măreţia 
Regilor Oamenilor. Unde mai pui că nu doreau câtuşi de 
puţin să-l recunoască drept senior pe fiul ei, care, s-o fi fost 
numind el Eldacar, dar se născuse într-o ţară străină şi în 
tinereţe numele lui fusese Vinitharya, un nume din ţara de 
baştină a mamei sale. 

Prin urmare, atunci când Eldacar i-a urmat tatălui său la 
tron, a izbucnit război în Gondor. El a adus în dinastia 
regatului spiritul netemător al Oamenilor de la 
Miazănoapte. Era un bărbat frumos, viteaz şi nu dădea 
semne că ar fi îmbătrânit mai repede decât tatăl său. Când 
seminţiile oamenilor s-au unit şi, în frunte cu urmaşii 
regilor, s-au răsculat împotriva lui, el le-a ţinut piept până la 
capătul puterilor sale. În cele din urmă însă a fost 
împresurat în Osgiliath, unde a rezistat îndelung, dar 
foamea şi numărul mult mai mare al rebelilor l-au forţat 
într-un târziu să părăsească oraşul şi să-l lase pradă 
flăcărilor. În timpul acelui asediu şi al incendiului care a 
urmat a fost distrus Turnul Pietrei din Osgiliath şi palantirul 
s-a pierdut în ape. 

Dar Eldacar a izbutit să scape de vrăjmaşii săi şi a fugit în 
Miazănoapte, la rubedeniile sale din Rhovanion. Mulţi s-au 
strâns în jurul lui acolo, atât Oamenii de la Miazănoapte 
care se aflau în serviciul regelui din Gondor, cât şi 
dunedainii din ţinuturile dinspre miazănoapte ale regatului. 
Dintre aceştia din urmă mulţi ajunseseră să-l preţuiască şi 
încă şi mai mulţi să-l urască pe cel care-l uzurpase. Adică pe 


Castamir, nepotul lui Calimehtar, fratele mai tânăr al lui 
ROmendacil al II-lea. Nu numai că era unul dintre cei mai 
apropiaţi de coroană datorită descendenţei sale, dar era 
urmat şi de cei mai mulţi dintre rebeli; căci el era Căpitanul 
Corăbiilor şi se bucura de sprijinul celor care locuiau de-a 
lungul coastelor şi în porturile cele mari, Pelargir şi Umbar. 

Castamir nu se urcase pe tron de multă vreme, când şi-a 
arătat adevărata fire trufaşă, fără pic de dărnicie. Un om 
crud, după cum dovedise şi atunci când cucerise 
Osgiliathul. A poruncit ca fiul lui Eldacar, luat în captivitate, 
să fie ucis; iar măcelul şi nimicirile pricinuite oraşului la 
porunca lui întrecuseră cu mult răul pe care-l putea face un 
război. Locuitorii din Minas Anor şi din Ithilien n-au uitat 
aceste fapte; şi dragostea lor pentru Castamir s-a împuţinat 
şi mai mult atunci când au înţeles că lui nu-i păsa de ţară şi 
nu se gândea decât la corăbiile lui şi dorea să mute palatul 
regal în Pelargir. 

Era rege de numai zece ani când Eldacar, simțind că a 
sosit clipa prielnică pentru el, a venit de la miazănoapte în 
fruntea unei armate numeroase şi oameni veneau de peste 
tot, din Calenardhon şi Andrien şi Ithilien, ca să i se alăture. 
O bătălie mare a urmat în Lebennin, la Răspântiile Erui, şi 
mult sânge din cel mai bun al regatului Gondor a curs acolo. 
Eldacar însuşi l-a ucis pe Castamir în timpul luptelor, 
răzbunându-se astfel pentru Oruendil; dar fiii lui Castamir 
au izbutit să scape şi, împreună cu alte rubedenii de-ale lor 
şi cu mulţi din cei de pe corăbii s-au împotrivit vreme 
îndelungată la Pelargir. 

Şi după ce au strâns acolo toată flota pe care o mai aveau 
(căci Eldocar nu avea corăbii să-i asedieze şi pe mare), au 
trecut mările şi s-au statornicit în Umbar. Acolo s-au 
refugiat toţi cei care erau vrăjmaşii regelui şi şi-au ales un 
senior care nu mai recunoştea puterea regelui. Umbar s-a 
războit cu regatul Gondor timp de multe vieţi omeneşti, 
amenințând toate ţinuturile de coastă şi toate corăbiile ce 
străbăteau mările. Şi n-a mai fost supus pe de-a-ntregul 


până în vremea lui Elessar; iar ţinutul Gondor Miazăzi a 
rămas pricină de vrajbă între corsari şi Rege.” „Pierderea 
portului Umbar a îndurerat întregul Gondor, nu numai 
pentru că regatul s-a împuţinat la miazăzi şi nu-i mai putea 
stăpâni la fel de bine pe oamenii din Harad, dar şi pentru că 
acolo poposise Ar-Pharazn Întrauratul, ultimul Rege al 
Numenorului, şi înfrânsese puterea lui Sauron. Cu toate că, 
după aceea, mult rău se abătuse asupra regelui, chiar şi 
urmaşii lui Elendil îşi aminteau cu mândrie cum venise 
marea armie a lui Ar-PharazOn din îndepărtările Mării; şi pe 
cel mai înalt deal ce străjuia Limanul aşezaseră o coloană 
albă, măreaţă ca un monument. În vârf purta un glob de 
cristal care prindea razele Soarelui şi ale Lunii şi strălucea 
precum o stea luminoasă, ce putea fi văzută, pe vreme 
senină, chiar de pe coastele Gondorului şi încă şi de mai 
departe, de pe marea apuseană. Şi acolo a rămas până 
după a doua înălţare a lui Sauron, care se apropia de-acum, 
iar Umbra a căzut din nou sub stăpânirea lui şi monumentul 
umilirii a fost dărâmat”. 

După întoarcerea lui Eldacar, sângele casei regale şi cel al 
altor case ale dunedainilor s-a amestecat tot mai mult cu 
acela al oamenilor de rând. Căci mulţi dintre cei mari au 
căzut răpuşi în timpul Învrăjbirii Rubedeniilor; în vreme ce 
Eldacar îi apăra pe nordici, cu ajutorul cărora redobândise 
coroana, celor din Gondor li se alăturaseră o mulţime de 
locuitori ai ținutului Rhovanion. 

Amestecul acesta de seminţii nu a grăbit apusul neamului 
dunedainilor, aşa după cum se temuseră ei; ei însă se 
împuţinau încetul cu încetul, ca şi până atunci. Şi pricina 
acestui fapt era, fără tăgadă, însuşi Pământul de Mijloc, cât 
şi pierderea, pe rând, a harurilor cu care-i înzestraseră 
numenoreenii după decăderea ținutului Stelei. Eldacar a 
trăit până la vârsta de două sute treizeci şi cinci de ani, iar 
rege a fost vreme de cincizeci şi opt de ani, dintre care zece 
i-a petrecut în exil. 


Al doilea rău, şi cel mai mare, s-a abătut asupra 
Gondorului în timpul domniei lui Telemnar, al douăzeci şi 
şaselea rege, al cărui tată, Minardil, fiul lui Eldacar, a fost 
răpus la Pelargir de către corsarii din Umbar. (În fruntea 
lor se aflau Angamaite şi Sanga Hyando, strănepoţii lui 
Castamir). Curând după aceea, o molimă ucigătoare a fost 
adusă de vânturile întunecate de la Răsărit. Au pierit atunci 
Regele şi copiii săi, precum şi un număr mare de locuitori ai 
regatului Gondor, cu osebire cei care trăiau în Osgiliath. Şi 
atunci a fost când, din pricina sfârşelii şi împuţinării 
oamenilor, straja de la hotarele Mordorului a încetat, iar 
fortărețele ce păzeau trecătorile au rămas pustii. 

Mai târziu s-a spus că toate acestea se petrecuseră chiar 
în vremea în care Umbra creştea tot mai deasă în Pădurea 
Verde şi multe lucruri rele s-au arătat din nou atunci, 
semne ale revenirii lui Sauron. Adevărat este că nici 
duşmanii Gondorului nu o duceau mai bine, căci altfel ar fi 
putut să-l biruie în slăbiciunea lui; dar Sauron avea vreme 
să aştepte şi se prea poate ca ceea ce-şi dorea el să fi fost 
tocmai deschiderea porţilor spre ţinutul Mordor. 

O dată cu moartea Regelui Telemnar s-a ofilit şi a murit şi 
Copacul Alb din Minas Anor. Dar Tarondor, nepotul său, şi 
cel care i-a urmat la tron, a plantat încă un puiet în citadelă. 
Tot el a strămutat pentru totdeauna curtea regală în Minas 
Anor, căci Osgiliath era pe jumătate părăsit şi se 
preschimba încet în ruină. Puţini dintre cei care se 
refugiaseră din calea molimei din Ithilien ori în văile 
apusene mai doreau să se întoarcă. 

Tarondor a urcat de tânăr pe tron şi a avut cea mai lungă 
domnie dintre toţi Regii Gondorului; dar nu a izbutit să facă 
mai mult decât să reorganizeze regatul în interior şi să-i 
reclădească, încet, puterea. În schimb, fiul său, Telumehtar, 
aducându-şi aminte de moartea lui Minardil şi neavând 
linişte din pricina neobrăzării corsarilor care atacau 
ţinuturile de coastă ale regatului său până la Anfalas, şi-a 
strâns armatele şi în 1810 a cucerit fortăreaţa Umbar 


printr-un atac neaşteptat. În acel război au pierit ultimii 
urmaşi ai lui Castamir, iar Umbar a reintrat, pentru o 
vreme, sub stăpânirea regilor. lelumehtar a adăugat 
numelui său porecla Umbadarcil. Dar răul s-a abătut din 
nou asupra regatului Gondor, ceea ce a făcut ca Umbar să 
fie pierdut încă o dată, căzând de data asta în mâinile 
oamenilor din Harad. 

Al treilea rău a fost invazia Căruţaşilor, care a supt vlaga şi 
aşa slăbită a Gondorului în războaie ce au durat aproape o 
sută de ani. Căruţaşii erau un popor, sau mai curând o 
uniune de mai multe popoare, ce veneau de la Răsărit; 
numai că erau mai puternici şi mai bine înarmaţi decât toţi 
cei care veniseră până atunci. Călătoreau în căruţe mari, 
iar căpeteniile lor luptau din rădvane. Stârniţi - după cum 
s-a dovedit mai târziu - de trimişii lui Sauron, ei au atacat 
Gondorul prin surprindere, iar Regele Narmacil al II-lea a 
fost ucis în bătălia dusă cu ei pe malul celălalt al râului 
Anduin în 1856. Locuitorii din părţile de răsărit şi de la 
miazăzi ale Rhovanionului au căzut în robie; iar hotarele 
Gondorului au fost de la acea dată strămutate pe Anduin şi 
retrase până la Emyn Muil. (Din cât se pare, tot acum au 
pătruns din nou în Mordor Duhurile Inelelor.) 

Calimehtar, fiul lui Narmacil II, ajutat de o răzmeriţă, şi-a 
răzbunat tatăl printr-o mare victorie asupra răsăritenilor, la 
Dagorlad, în 1899, şi o vreme primejdia a fost abătută. Dar 
abia sub domnia lui Araphant, la miazănoapte, şi a lui 
Ondoher, fiul lui Calimehtar, la miazăzi, cele două regate s- 
au aşezat din nou la sfat împreună după lungă tăcere şi 
înstrăinare. Căci înțelegeau, în sfârşit, că o singură putere 
şi voinţă era aceea care îndrepta asalturile din multe părţi 
asupra supravieţuitorilor Numenorului. Tot atunci Arvedui, 
moştenitorul lui Araphant, s-a însurat cu Firiel, fiica lui 
Ondoher (1940). Dar nici unul dintre regate nu a izbutit să- 
şi trimită unul altuia ajutoare; căci Angmarul şi-a reînnoit 
atacurile asupra ținutului Arthedain la aceeaşi vreme la 


care Căruţaşii şi-au făcut din nou apariţia în număr şi mai 
mare. 

De data asta, mulţi dintre Căruţaşi au trecut la sud de 
Mordor, încheind alianţă cu oamenii din Khand şi din 
Haradul Apropiat; şi acest mare atac de la nord şi de la sud 
aproape că a dus la pieire Gondorul. În 1944, Regele 
Ondobar şi amândoi fiii săi, Artamir şi Faramir, au căzut în 
luptă la nord de Morannon, iar vrăjmaşii s-au revărsat în 
Ithilien. Dar Eărnil, Căpetenia Oastei Sudice, a câştigat o 
mare victorie în Ithilienul de Sud, nimicind armata din 
Harad, care trecuse Râul Poros. Grăbindu-se spre nord, ela 
adunat în jurul său tot ce a putut din Oastea Nordică ce se 
retrăgea, atacând tabăra principală a Căruţaşilor, în timp 
ce aceştia benchetuiau şi se veseleau închipuindu-şi că 
regatul Gondor fusese distrus şi că nu mai aveau altceva de 
făcut decât să prade şi să jefuiască. Eărnil a făcut prăpăd în 
tabără, dând foc la căruţe şi punând pe fugă duşmanii, până 
au ieşit cu totul din Ithilien. O mare parte dintre cei care 
fugeau mâncând pământul şi-au găsit sfârşitul în 
Smârcurile Morților. 

„La moartea lui Ondoher şi a fiilor săi, Arvedui din Regatul 
de la Miazănoapte a cerut coroana Gondorului, dată fiind 
descendența lui directă din Isildur şi ca soţ al lui Firiel, 
singura care a supravieţuit dintre copiii lui Ondoher. Dar a 
fost respins. Cel care a avut cel mai greu cuvânt în această 
respingere a fost Pelendur, Majordomul Regelui Ondoher. 

Sfatul mai-marilor Gondorului a răspuns: 

— La coroană şi la tron au dreptul numai şi numai 
moştenitorii lui Meneldil, fiul lui Anârion, căci lor le-a lăsat 
Isildur regatul. În Gondor această moştenire rămâne doar 
fiilor; şi nu am auzit ca legea să fie altminteri în Arnor. 

La care Arvedui a răspuns: 

— Elendil a avut doi fii, dintre care Isildur era cel mai 
mare şi moştenitor al tatălui său. Noi am auzit că numele lui 
Elendil se află până în această zi în fruntea dinastiei Regilor 
din Gondor, căci a fost numit marele rege al tuturor ţărilor 


dunedainilor. Cât a trăit Elendil, conducerea regatelor de la 
Miazăzi a fost încredinţată fiilor săi; dar când a pierit 
Elendil, Isildur s-a dus să ocupe tronul lui de mare rege în 
locul tatălui său, iar cârmuirea de la Miazăzi a încredinţat- 
O, ca şi înaintaşul său, fiului fratelui său. Nu şi-a părăsit 
însemnele de rege al Gondorului şi nu doreşte ca regatul lui 
Elendil să rămână învrăjbit pentru totdeauna. 

Mai mult chiar - a continuat el - în Numenor cel de 
demult, sceptrul rămânea celui mai mare vlăstar al regelui, 
femeie sau bărbat. Adevărat este că legea nu a fost urmată 
în ţările exilaţilor, mereu frământate de războaie; dar legea 
poporului nostru aceasta a fost, şi noi de ea vorbim acum, 
văzând că fiii lui Ondoher au murit fără să lase în urmă 
copii („Legea aceea a fost făcută în Numenor (după cum am 
aflat de la Rege) atunci când Tar-Aldarion, al şaselea rege, a 
lăsat în urmă un singur copil, o fiică. Ea a devenit prima 
Regină urcată pe tron, Tar-Ancalime; dar legea dăinuia încă 
dinaintea ei. Tar-Elendil, al patrulea rege, a fost urmat de 
fiul său Tar-Meneldur, cu toate că fiica sa, Silmarien, era 
mai mare. Cu toate acestea, Elendil a descins din 
Silmarien.”). 

La aceste vorbe, Gondorul nu a dat nici un răspuns. 
Coroana era cerută de Eârnil, căpetenia victorioasă; i-a fost 
dată cu consimţământul tuturor dunedainilor din Gondor, 
pentru că prin venele lui curgea sânge regesc. Era fiul lui 
Siriondil, la rândul său fiul lui Calimmacil, fiul lui Arciryas, 
el însuşi fratele lui Narmacil al II-lea. Arvedui s-a dat bătut; 
căci nu avea nici puterea şi nici dorinţa să se împotrivească 
alegerii făcute de dunedainii din Gondor; dar pretenţia lui 
nu a fost dată uitării de câtre urmaşii săi nici măcar atunci 
când nu au mai avut drept la tron. Căci nu mai era mult şi 
regatul de la Miazănoapte avea să ajungă la capătul zilelor 
sale. 

Arvedui a fost, cu adevărat, ultimul rege, după cum îi 
spune şi numele. Din câte se povesteşte, acest nume i-a fost 


dat la naştere, de câtre Malbeth-vizionarul, care i-a spus 
tatălui său: 

— Arvedui îl vei numi de-aici încolo, căci va fi cel de pe 
urmă în Arthedain. Doar că dunedainii vor fi puşi în faţa 
unei alegeri şi dacă vor alege calea ce va părea mai puţin 
dătătoare de speranţă, atunci fiul tău îşi va schimba numele 
şi va deveni rege peste un regat mare. lar de nu vor face 
astfel, atunci mare suferinţă şi multe vieţi de oameni vor 
trece până când dunedainii se vor înălța şi se vor uni încă o 
dată. 

În Gondor aşijderea, un singur rege i-a urmat lui Eărnil. 
Poate că dacă sceptrul şi coroana ar fi fost unite, atunci 
regatul nu s-ar fi prăbuşit şi multe rele nu s-ar fi petrecut. 
Dar Eărnil era un om înţelept şi câtuşi de puţin trufaş, chiar 
dacă regatul din Arthedain părea celor mai mulţi locuitori 
din Gondor un regat mic, în ciuda dinastiei cârmuitoare. 

Astfel că i-a trimis solie lui Arvedui, dându-i de ştire că el 
însuşi primise coroana Gondorului după legea şi nevoile 
regatului de la Miazăzi, «numai că eu nu am uitat credinţa 
pe care a dovedit-o Arnor şi nici înrudirea noastră şi nu 
doresc ca regatele lui Elendil să se înstrăineze unul de altul. 
Îţi voi trimite ajutoare ori de câte ori vei avea trebuinţă şi 
cât îmi stă în putere să o fac.» 

A trecut însă ceva vreme până când Eărnil s-a simţit în 
destulă siguranţă ca să îşi ţină promisiunea. Regele 
Araphant îşi irosea forţele pentru a ţine piept atacurilor 
dinspre Angmar, iar Arvedui, după ce a ajuns pe tron, a 
făcut acelaşi lucru; dar în cele din urmă, în toamna lui 
1973, în Gondor au sosit vesti cum că Arthedain se afla Ia 
mare ananghie şi că Regele-vrăjitor pregătea un ultim atac 
împotriva regatului. Atunci Eărnil l-a trimis pe fiul său 
Eăârnur spre nord, cu corăbiile peste mare şi cu poruncă să 
ajungă cât mai repede cu putinţă. A fost prea târziu. Înainte 
ca Eărnur să arunce ancorele în portul London, Regele- 
vrăjitor cucerise Arthedain şi Arvedui căzuse răpus în luptă. 


Dar când Eărnur a sosit la Limanurile Cenugşii, mare au 
fost bucuria şi mirarea oamenilor şi ale elfilor deopotrivă. 
Din pricina secetei şi a numărului mare de corăbii de-abia 
puteau găsi loc să ancoreze, cu toate că şi celelalte două 
porturi, Harlond şi Forlond, se umpluseră; iar din corăbii a 
coborât o armie numeroasă, cu muniţie şi provizii pentru un 
război purtat de regi mari. Sau cel puţin aşa părea 
oamenilor de la Miazănoapte, cu toate că ceea ce vedeau 
era doar o mică oaste expediţionară faţă de puterea pe care 
o avea regatul Gondor. Caii însă au fost lăudaţi mai presus 
de orice, căci mulţi dintre ei fuseseră aduşi din văile 
Anduinului şi pe spinările lor călăreau bărbaţi falnici şi 
chipeşi, şi prinți mândri din Rhovanion. 

Atunci Cirdan a chemat la sine pe toţi cei care doreau săi 
se alăture, din Lindon sau din Arnor, şi când toate au fost 
pregătite aşa după cum se cuvine, armia a trecut râul Lune 
şi s-a îndreptat spre nord, pentru a-l ataca pe Regele- 
vrăjitor din Angmar. Din cât se spunea, Regele sălăşluia în 
Fornost, un ţinut pe care-l umpluse de seminţii ticăloase, 
uzurpând casa regală şi legile ei străvechi. Fudul cum era, 
nu a aşteptat ca duşmanii să ajungă în fortăreaţa lui, ci a 
ieşit în întâmpinarea lor, gândind să-i alunge înapoi în apele 
râului Lune, aşa cum făcuse şi cu alţii. 

Doar că Oastea Apusului l-a atacat între Dealurile 
Amurgului şi acolo s-a încins o mare bătălie pe câmpia 
dintre Nenuial şi Gruiurile Nordice. Forţele din Angmar 
dădeau de-acum semne că se retrag spre Fornost, când 
corpul principal al cavaleriei, care ocolise dealurile, a 
năvălit asupra lor dinspre miazănoapte, împrăştiind 
duşmanul în cele patru vânturi. Regele-vrăjitor, strângând 
în grabă tot ce mai rămăsese din oastea lui împrăştiată, a 
luat-o la fugă spre nord căutând să ajungă în propria lui 
ţară, Angmar. Înainte să apuce să se adăpostească în Carn 
Dum, cavaleria din Gondor cu Eărnil în frunte l-a prins din 
urmă. lot atunci o armată condusă de Glorfindel, Seniorul 
elf, i-a ieşit în cale dinspre Vâlceaua Despicată. Şi atât de 


crunt a fost atunci învins ţinutul Angmar, încât nici picior de 
om sau orc din acel regat n-a mai rămas la apus de Munţi. 

Dar se povesteşte că, atunci când totul era pierdut, 
Regele-vrăjitor s-a arătat dintr-o dată, înveşmântat în negru 
şi cu mască neagră pe chip, călare pe un cal negru. Spaima 
i-a cuprins pe toţi cei care l-au zărit. Doar că el l-a ales pe 
Căpitanul Gondorului pentru a-şi revărsa întreaga sa ură şi, 
cu un urlet cumplit, s-a repezit asupra lui. Eârnur i-ar fi 
ţinut piept, dar calul său nu a putut îndura atacul şi, 
ridicându-se în două picioare, a ţâşnit în galop, purtându-şi 
stăpânul departe, înainte ca acesta să-l poată struni. 

Regele-vrăjitor a izbucnit atunci în râs şi nici unul care l-a 
auzit nu a mai putut să uite grozăvenia acelui hohot. 
Glorfindel însă s-a năpustit asupra lui pe calul său alb, iar 
Regele-vrăjitor, fără să-şi curme hohotele, i-a întors spatele 
şi, pornind în galop, s-a pierdut în umbre. Căci noaptea se 
lăsase peste câmpul de bătălie şi Regele-vrăjitor în noapte a 
pierit şi nimeni n-a văzut încotro s-a dus. 

Eărnur s-a întors, dar Glorfindel, uitându-se spre 
întunericul ce se adâncea, i-a spus: 

— Nu-l urmări! Nu se va întoarce în această ţară. Pieirea 
lui este încă departe şi nu de mână de om va fi răpus. 

Cuvinte pe care mulţi aveau să şi le amintească; dar 
Eărnur era mânios, singura lui dorinţă era să se răzbune 
pentru ruşinea pe care o suferise. 

Şi aşa s-a sfârşit regatul lui Angmar cel Rău; şi astfel şi-a 
atras Eârnur, Căpitanul Gondorului, ura fără de moarte a 
Regelui-vrăjitor; dar mulţi ani aveau să mai treacă până ce 
acest lucru să iasă la iveală.” 

Astfel, în timpul domniei Regelui Eărnil, după cum avea să 
se dovedească mai târziu, Regele-vrăjitor a scăpat din 
meleagurile de la Miazănoapte şi s-a întors în Mordor, unde 
a adunat celelalte Duhuri ale Inelelor, căci el era de-acum 
mai-marele lor. Numai că abia în anul 2000 au ieşit ei din 
Mordor, prin Trecătoarea Cirith Ungol, ca să asedieze 
Minas Ithil. L-au cucerit în 2002 şi au pus mâna pe piatra 


palantir aflată în turn. Nu i-a alungat nimeni de acolo cât a 
durat al Treilea Ev; iar Minas Ithil a devenit un tărâm al 
fricii şi a primit numele de Minas Morgul. Mulţi dintre cei 
care mai rămăseseră în Ithilien au plecat în bejenie. 

„Eărnur era asemenea tatălui său în vitejie, dar nu şi în 
înţelepciune. Un bărbat vânjos la trup şi aprig la fire; dar 
nu voia să se însoare, căci singura lui plăcere şi-o găsea în 
luptă sau în întrecerile de arme. Şi măiestria lui era atât de 
desăvârşită, încât nimeni nu-i putea ţine piept în acele 
sporturi care îl încântau pe el, părând mai degrabă un 
campion decât căpitan sau rege şi păstrându-şi vigoarea şi 
îndemânarea până la o vârstă mult mai înaintată decât cea 
îndeobşte menită unor asemenea îndeletniciri la acea 
vreme.” 

Când Eărnur a primit coroana în 2043, Regele din Minas 
Morgul l-a provocat la o luptă numai între ei doi, 
aruncându-i în faţă, ca să-l întărite, că nu avusese curajul 
să-l înfrunte în bătălia de la Miazănoapte. De data asta, 
Mardil Majordomul a reuşit să domolească mânia regelui. 
Minas Anor, devenit între timp oraşul principal al regatului 
încă de pe vremea Regelui Telemnar, cât şi fortăreaţa 
regilor, a fost rebotezat acum Minas Tirith, adică oraşul 
care stă de strajă împotriva răului din Morgul. 

Eărnur avea coroana de numai şapte ani de zile, când 
Seniorul din Morgul l-a provocat încă o dată, spunându-i că, 
pe lângă inima slabă de care dăduse dovadă în tinereţe, 
acum se mai arăta şi slab la bătrâneţe. Mardil nu l-a mai 
putut înfrâna de data asta, astfel că regele s-a îndreptat 
însoţit de o mică escortă de cavaleri spre poarta de intrare 
în Minas Morgul. Nici unul dintre ei nu a mai fost văzut 
vreodată. În Gondor se credea că duşmanul fără de 
credinţă prinsese regele în capcană şi că acesta murise în 
chinuri în Minas Morgul; dar, cum nici un martor nu putea 
jurui că-l văzuse mort, Mardil Majordomul cel Bun a 
cârmuit regatul în numele său timp de mulţi ani. 


De-acum urmaşii regelui se împuţinaseră. Numărul lor 
scăzuse în urma învrăjbirii Rubedeniilor; încât de-atunci 
regii ajunseseră să fie roşi de gelozie şi bănuitori faţă de cei 
de-un sânge cu ei. Adeseori cei asupra cărora cădeau 
bănuieli de tot felul se refugiau în Umbar, unde se alăturau 
rebelilor; în vreme ce alţii renunţaseră la orice legături de 
sânge şi-şi luaseră soaţe de alt neam decât cel al 
Numenoreenilor. 

Astfel s-a făcut că nu s-a aflat nici un pretendent de sânge 
regesc la tronul Gondorului, asupra căruia toţi să-şi dea 
consimţământul; unde mai pui că toţi erau cuprinşi de 
teamă la amintirea învrăjbirii, ştiind că dacă s-ar fi ajuns la 
încă o asemenea înfruntare, atunci Gondorul era sortit 
pieirii. Drept care, cu toate că anii se înşirau tot mai mulţi, 
Majordomul a cârmuit mai departe Gondorul, iar coroana 
lui Elendil continua să zacă în poala Regelui Eărnil, în 
Sălaşurile Morților, acolo unde o lăsase Eărnur. 

Majordomii. 

Casa Majordomilor se numea Casa lui Hurin, căci se 
trăgeau cu toţii din Majordomul Regelui Minardil (1621- 
1634), Hurin din Emyn Arnen, un om din rasa nobilă a 
Numenoreenilor. După ce lui i-a trecut vremea, regii şi-au 
ales întotdeauna majordomii dintre descendenţii lui; iar 
după vremea lui Pelendur, rangul a devenit ereditar, fiind 
transmis din tată în fiu sau celui mai apropiat ca grad de 
rudenie, la fel ca şi regii. 

Când era uns, fiecare nou majordom trebuia să jure că „va 
păstra toiagul şi cârma ţării în numele regelui, până ce 
acesta se va înturna”. Curând vorbele acestea au devenit un 
ritual de care nu se mai prea ţinea seamă, căci majordomii 
îşi luau toate puterile regale. Şi totuşi, în Gondor mulţi 
credeau că regele se va întoarce oarecândva; şi erau unii 
care-şi aminteau de străvechea dinastie de la Miazănoapte, 
despre care se spunea că încă mai trăia printre umbre. În 
faţa unor asemenea zvonuri, Majordomii Cârmuitori nu 
făceau decât să-şi înăsprească inimile. 


Dar pe tronul cel străvechi, majordomii nu s-au aşezat 
nicicând, şi n-au purtat coroană, şi nu au ţinut sceptrul în 
mână. Doar un toiag alb, ca semn al îndatoririi lor; 
stindardul le era şi el alb, fără stemă, stindardul regal, în 
schimb, era făcut din blană de samur, pe care era înfăţişat 
un copac alb înflorit, aşezat sub şapte stele. 

După Mardil Voronwe, socotit primul din dinastie, au 
urmat douăzeci şi patru de Majordomi Cârmuitori ai 
Gondorului, până la Denethor al II-lea, el fiind al douăzeci şi 
şaselea şi cel de pe urmă. La început cârmuirea le-a fost 
liniştită, căci acelea erau zilele Păcii Străjuitoare, în timpul 
căreia Sauron s-a retras din faţa puterii Sfatului Alb şi 
Duhurile Inelelor nu s-au arătat din ascunzătoarea lor din 
Valea Morgul. Dar începând cu domnia lui Denethor |, 
pacea n-a mai fost nicicând deplină, şi chiar şi când Gondor 
nu a avut de înfruntat războaie mari ori făţişe, hotarele sale 
s-au aflat tot timpul sub ameninţare. 

În ultimii ani ai domniei lui Denethor I, seminţia urukşilor, 
orci negri grozav de puternici, s-a ivit pentru prima oară 
din Mordor, iar în 2475 au străbătut în goană Ithilien şi au 
cucerit Osgiliath. Boromir, fiul lui Denethor (de la el şi-a 
primit mai târziu numele şi Boromir, unul dintre cei Nouă 
Peregrini) i-a înfrânt şi a recucerit Ithilien; Osgiliath însă a 
căzut în cele din urmă în ruină şi marele său pod de piatră a 
fost distrus. Nimeni nu a mai rămas să trăiască acolo. 
Boromir era un mare căpitan, temut chiar şi de Regele- 
vrăjitor. Nobil, chipeş, voinic la trup, cu voinţă de neclintit, 
dar în urma acelui război s-a ales cu o rană făcută de o 
armă din Morgul, care i-a scurtat viaţa; durerea i-a chircit 
trupul, iar el a murit doisprezece ani după tatăl său. 

I-a urmat Cirion, care a domnit ani îndelungaţi. A fost un 
majordom mereu în gardă, dar Gondorul pierduse mult din 
putere, încât mai mult decât să apere hotarele regatului 
Cirion nu avea ce să facă, în vreme ce duşmanii săi (sau 
forţa care-i punea în mişcare) pregăteau atacuri pe care el 
nu avea cum să le împiedice. Corsarii îi pustiiau coastele, 


dar pericolul cel mare pândea la hotarul de la miazănoapte. 
Pe pământurile întinse ale ținutului Rhovanion, între Codrul 
Întunecat şi Râul Curgător, trăia acum un neam fioros, aflat 
sub stăpânirea Umbrei din Dol Guldur. Adeseori făceau 
raiduri prin Pădure, până când valea Râului Anduin, la sud 
de Râul Vesel, a fost părăsită de orice altă seminţie. Neamul 
acesta se numea Balchoth şi se înmulţea din ce în ce, 
pentru că alţii asemeni lor li se alăturau dinspre răsărit, în 
vreme ce neamul celor din Calenardhon se stinsese, încât 
Cirion a avut mult de furcă să păstreze hotarul pe râul 
Anduin. 

„Presimţind furtuna, Cirion a pornit spre miazănoapte 
pentru a cere ajutor, dar prea târziu a făcut-o; căci în acel 
an (2510), balchothii, care-şi construiseră multe bărci mari 
şi plute aşijderi pe malul de răsărit al Anduinului, au trecut 
în număr mare râul şi i-au împrăştiat pe apărători ca 
pleava. Oastea ce se îndrepta spre ei dinspre miazăzi a fost 
oprită din drum şi alungată la miazănoapte, peste râul 
Lumina Stinsă, unde pe neaşteptate a fost atacată deo 
hoardă de orci coborâţi din Munţi şi împinsă de către 
aceştia înapoi spre Anduin. Abia atunci s-a ivit, dincolo de 
orice speranţe, ajutorul de la miazănoapte, şi cornurile 
rohirrimilor au fost auzite pentru întâia dată în Gondor. 
Eorl Tânărul venea în fruntea călăreţilor săi, împrăştiind 
duşmanii, urmărindu-i apoi pe balchothi până la ultimul, 
peste câmpiile Calenardhon. Cirion i-a dăruit lui Eorl acel 
ţinut, să-l locuiască, iar acesta i-a jurat lui Cirion jurământul 
lui Eorl, de prietenie la nevoie sau ori de câte ori era 
chemat de seniorii din Gondor. 

În vremea lui Beren, al nouăsprezecelea Majordom, o 
primejdie încă şi mai mare s-a abătut asupra Gondorului. 
Trei oşti mari, pregătite îndelung, au venit pe mare dinspre 
Umbar şi Harad, atacând cu furie coastele Gondorului; 
duşmanii au coborât pe țărm în multe locuri, iar în nord 
până la gura de vărsare a râului Isen. Tot atunci rohirrimii 
au fost atacați dinspre vest şi est, ţara lor a fost năpădită de 


duşmani, iar ei au fost siliţi să se refugieze în văile Munţilor 
Albi. În acel an (2758) a început Iarna cea Lungă, cu frig 
mare şi zăpezi uriaşe, venind dinspre Miazănoapte şi 
dinspre Soare-Răsare, şi care a durat timp de cinci luni. 
Helm (Helm - coif n.tr.) din Rohan şi cei doi fii ai săi au 
pierit în acel război; tristeţea şi moartea s-au lăsat peste 
Eriador şi Rohan. Dar în Gondor, la sud de munţi, lucrurile 
nu stăteau chiar atât de rău, încât înainte să vină 
primăvara, Beregond, fiul lui Beren, a reuşit să-i răpună pe 
invadatori. Şi neîntârziat a trimis ajutoare în Rohan. Ela 
fost cel mai mare căpitan pe care l-a avut regatul Gondor 
după Boromir; şi când a urmat tatălui său la cârma ţării 
(2763), Gondorul a început să-şi refacă forţele. Rohan însă 
îşi vindeca mai greu rănile pe care le suferise. Aceasta este 
pricina pentru care Beren l-a primit cu braţele deschise pe 
Saruman şi i-a dat cheile Turnului Orthanc; şi din acel an 
(2759) Saruman a rămas să trăiască în Isengard. 

Şi a fost ca pe vremea lui Beregond să aibă loc Războiul 
dintre gnomi şi orci, în Munţii Ceţoşi (2793-2799), despre 
care numai poveşti au răzbătut până la miazăzi, până când 
orcii, fugind din Mauduhirion, au încercat să treacă prin 
Rohan şi să se aşeze în Munţii Albi. Luptele au ţinut ani de 
zile în văi, până s-a pus capăt primejdiei. 

O dată cu moartea lui Belecthor al II-lea, cel de-al 
douăzeci şi unulea Majordom, a murit şi Copacul Alb în 
Minas Tirith; dar copacul a fost lăsat în picioare, „până când 
se va întoarce Regele”, căci nici un puiet nu a mai fost de 
găsit. 

În vremea lui Turin al II-lea, duşmanii Gondorului s-au pus 
din nou în mişcare; Sauron căpătase puteri noi şi ziua în 
care avea să-şi facă iarăşi apariţia se apropia. În afară de 
cei mai neîndurători dintre supușii săi, toţi ceilalţi au 
părăsit Ithilien, retrăgându-se pe malul apusean al râului 
Anduin, căci ţara pe care o părăsiseră mustea de orcii din 
Mordor. Turin a fost cel care a construit în Ithilien locuri 
tainice de refugiu pentru soldaţii săi, cel mai lung dintre 


acestea şi mai bine apărat fiind Henneth Annun. A fortificat 
încă o dată insula Cair Andros („Numele acesta înseamnă 
„Corabia cu spumă lungă”; căci insula avea forma unei 
corăbii mari, cu o prova înaltă îndreptată spre miazănoapte, 
un promontoriu cu stânci ascuţite de care se lovea spuma 
albă a râului Anduin.”), pentru a apăra Andrien. Dar 
principalul pericol se afla la sud, unde haradrimii ocupaseră 
Gondorul de la Miazăzi, drept care aveau loc multe lupte 
de-a lungul râului P6ros. Când Ithilien a fost invadat de 
vrăjmaşi, Regele Folcwine din Rohan a împlinit jurământul 
lui Eorl şi şi-a răscumpărat ajutorul primit din partea lui 
Beregond, trimițând mulţi soldaţi în Gondor. Cu ajutorul lor, 
Turin a câştigat o victorie la râul P6ros; dar fiii lui Folcwine 
au căzut amândoi în bătălie. Călăreţii i-au îngropat după 
obiceiul seminţiei lor, punându-i pe amândoi în acelaşi 
mormânt, căci erau fraţi gemeni. lar mormântul lor, Haudh 
în Gwanur, s-a aflat multă vreme pe malul înalt al râului şi 
duşmanii Gondorului se temeau să treacă prin preajma lui. 

Turgon i-a urmat lui Turin, dar despre domnia lui se mai 
ştie doar că, doi ani înainte de moartea sa, Sauron s-a 
ridicat din nou, fără să-şi mai ascundă intenţiile; şi a intrat 
în Mordor, unde era aşteptat de mult. Apoi s-a răsculat 
Barad-dur, iar Muntele Osândei a izbucnit în flăcări şi 
ultimii dintre locuitorii ținutului Ithilien au fugit cât mai 
departe de acele locuri. După moartea lui Turgon, Saruman 
a făcut din Isengard domeniul lui şi l-a fortificat. 

„Echtelion al II-lea, fiul lui Turgon, era un om tare înţelept. 
Cu puterea care îi mai rămăsese, s-a apucat să-şi întărească 
regatul împotriva atacurilor ce veneau din Mordor. I-a 
încurajat pe toţi cei merituoşi de aproape şi de departe să 
intre în serviciul său, iar pe cei care s-au dovedit oameni de 
încredere i-a înălţat în rang şi i-a răsplătit. În multe din cele 
făcute de el a primit ajutor şi sfat de la un mare căpitan pe 
care-l iubea mai presus de orice. Thorongil îl numeau 
oamenii din Gondor, Vulturul Stelei, căci era iute, cu ochi 
ager, şi purta o stea de argint pe mantia lui; dar nimeni nu-i 


cunoştea numele adevărat şi nici în ce ţară se născuse. Din 
Rohan a venit el în slujba lui Ecthelion, unde slujise Regelui 
Thengel, dar nu ţinea de neamul rohirrimilor. Era mare 
conducător de oşti, pe mare ori pe uscat, dar a plecat şi şi-a 
pierdut urma printre umbrele din care venise înainte să se 
sfârşească domnia lui Ecthelion. 

Thorongil îi spunea adesea lui Echtelion că puterea 
răzvrătiţilor din Umbar era o mare primejdie pentru 
Gondor şi o la fel de mare ameninţare pentru ţinuturile de 
la miazăzi, ce se putea dovedi mortală dacă Sauron pornea 
la război pe faţă. În cele din urmă a primit învoire de la 
Majordom să strângă o forţă mică şi a sosit în Umbar 
noaptea, pe nepusă masă, şi acolo a incendiat un număr 
mare de corăbii de-ale Corsarilor. El însuşi l-a răpus pe 
Căpitanul Limanului în bătălia purtată pe chei, apoi s-a 
retras cu pierderi neînsemnate de partea sa. Dar odată 
ajunşi înapoi în Palergir, spre marea uimire şi tristeţe a 
oamenilor, el nu a vrut să se întoarcă în Minas Tirith unde-l 
aşteptau onorurile cuvenite. 

I-a trimis însă lui Ecthelion o solie de despărţire, în care 
spunea: „Mă aşteaptă acum alte îndatoriri, Domnia ta, şi 
multă vreme şi primejdii fără număr vor trebui să treacă 
până mă vor purta din nou paşii spre Gondor, dacă aşa va 
voi soarta.” Cu toate că nimeni nu avea de unde şti care 
erau acele îndatoriri, nici cine anume i le dăduse, se ştia 
totuşi încotro se îndreptase. Căci a luat o barcă şi a trecut 
Anduinul şi acolo şi-a luat rămas-bun de la însoțitorii săi şi a 
pornit mai departe de unul singur; şi când a fost văzut 
ultima oară, faţa lui era îndreptată către Munţii Umbrei. 

Oraşul a fost cuprins de deznădejde aflând de plecarea lui 
Thorongil, şi mulţi au luat-o ca pe o mare pierdere. Dar nu 
şi Denethor, fiul lui Ecthelion, un bărbat copt de-acum 
pentru a deveni Majordom, ceea ce s-a şi întâmplat patru 
ani mai târziu, după moartea tatălui său. 

Denethor al II-lea era un om mândru, înalt, curajos şi cu o 
ţinută mult mai regească decât oricare altul născut în 


Gondor nu numai atunci, ci şi cu multe vieţi omeneşti 
înainte; mai era şi înţelept şi clarvăzător şi ştiutor de datini 
şi istorii vechi. Cu adevărat, semăna într-atât cu Thorongil, 
de-ai fi zis că erau rubedenii din cele mai apropiate, cu 
toate acestea oamenii l-au îndrăgit mai mult pe străinul 
Thorongil decât pe el, iar tatăl său tot străinului îi arătase 
mai multă cinstire. La acea vreme, mulţi au crezut că 
Thorongil plecase înainte ca rivalul său să-i devină stăpân; 
numai că Thorongil nicicând nu se luase la întrecere cu 
Denethor şi nu se văzuse pe sine mai mult decât ca 
servitorul tatălui acestuia. Şi într-o singură privinţă 
sfaturile pe care le dădeau cei doi Majordomului nu se 
potriviseră: Thorongil adesea îl avertiza pe Ecthelion să nu 
se încreadă în Saruman cel Alb din Isengard, ci mai curând 
să-l primească cu braţele deschise pe Gandalf cel Sur. 
Denethor, în schimb, nu-l avea la inimă pe Gandalf; iar după 
domnia lui Ecthelion, Pelerinul cel Sur s-a bucurat de şi mai 
puţină trecere în Minas Tirith. Prin urmare, mai târziu, 
când lucrurile s-au limpezit, mulţi au crezut că Denethor, 
care avea o minte ageră şi privea mult mai departe şi mai în 
adânc decât alţii din vremea lui, a descoperit cine era cu 
adevărat acest străin Thorongil, bănuind din acea clipă că 
el şi Mithrandir plănuiseră să-l înlăture de la putere. 

Când Denethor a devenit Majordom (2984), s-a dovedit un 
stăpân priceput, ţinând toate frâiele în mâinile sale. Vorbea 
puţin. Asculta sfaturile şi apoi făcea cum socotea el mai 
bine. S-a însurat târziu (2976), luând-o drept soaţă pe 
Finduilas, fiica lui Adrahil din Dol Amroth. Era o domniţă de 
o frumuseţe rară şi bună la suflet, dar s-a stins nici 
doisprezece ani mai târziu. Denethor a iubit-o, în felul său, 
mai mult decât pe oricine altcineva, în afară de cel mai 
mare dintre fiii pe care ii-a dăruit ea. Dar tuturor li se 
păruse că ea se ofilea în oraşul-fortăreaţă, precum o floare 
din văile dinspre mare, aşezată pe stânca golaşă. Umbra de 
la răsărit o umplea de groază şi tot timpul îşi înturna 
privirile spre miazăzi, spre marea căreia îi ducea dorul. 


După moartea ei, Denethor a devenit şi mai întunecat, şi 
mai tăcut decât înainte, şi adesea şedea de unul singur în 
turnul său, cufundat în gânduri, presimţind că Mordorul 
avea să-i atace regatul câtă vreme se mai afla el la domnie. 
Mai târziu, oamenii au crezut că, având nevoie de 
cunoaştere, dar fiind un bărbat mândru şi bizuindu-se pe 
puterea propriei sale voințe, cutezase să privească în 
palantirul din Turnul Alb. Nici unul dintre Majordomi nu 
îndrăznise încă să facă asemenea lucru, nici măcar regii 
Eărnil şi Eărnur, după căderea oraşului Minas Ithil, când 
palantirul lui Isildur încăpuse pe mâinile Duşmanului; căci 
Piatra din Minas Tirith era palantirul lui Anărion, cea mai 
apropiată de Piatra ce se afla la Sauron. 

Astfel a dobândit Denethor marea cunoaştere despre 
lucrurile ce se petreceau în regatul său şi până dincolo de 
hotarele sale, departe, trezind uimirea oamenilor; dar 
pentru această cunoaştere a plătit scump, îmbătrânind 
înainte de vreme în înfruntarea cu voinţa lui Sauron. Astfel 
că trufia lui Denethor creştea pe măsură ce creştea şi 
deznădejdea lui, până când a ajuns să vadă în toate faptele 
acelui timp o singură luptă, între Seniorul din Turnul Alb şi 
Seniorul din Barad-dur, nemaiincrezându-se în nimeni 
dintre cei care i se împotriveau lui Sauron, decât dacă îl 
slujeau pe el şi numai pe el. 

Şi aşa se scurgea vremea, apropiindu-se tot mai mult 
Războiul Inelului, iar fiii lui Denethor au ajuns la vârsta 
bărbăţiei. Boromir, cu cinci ani mai mare decât ceilalţi, era 
aidoma lui la chip şi la firea mândră, dar nimic altceva nu 
mai luase de la tatăl său. Mai curând amintea de Regele 
Eărnur, cel de demult, neluându-şi soaţă şi plăcându-i mai 
degrabă îndeletnicirea armelor; netemător şi puternic, dar 
nepăsându-i de datini, în afară de poveştile despre vechi 
bătălii. Faramir, mai tânăr, îi semăna la înfăţişare, dar nu şi 
la minte. Citea inimile oamenilor cu aceeaşi limpezime ca şi 
tatăl său, dar ceea ce afla în ele îi trezea mai curând mila 
decât disprețul. Se purta cu blândeţe, iubea legendele şi 


cântecul, din care pricină mulţi îl credeau pe atunci mai 
puţin curajos decât tatăl său. Dar nu era aşa, ci el nu căuta 
să câştige faima în primejdii fără rost. Se bucura ori de câte 
ori Gandalf sosea în Oraş şi învăţa tot ce putea din 
înţelepciunea lui; un motiv în plus ca să trezească 
nemulţumirea tatălui său. 

Fraţii însă se iubeau între ei, şi o făcuseră şi în copilărie, 
Boromir fiind cel care-l ajuta şi-i lua apărarea lui Faramir. 
Gelozia şi rivalitatea nu-şi avusese nicicând locul între ei, 
nici pentru a câştiga dreptatea părintească, nici laudele 
oamenilor. Faramir nu-şi putea închipui că cineva din 
Gondor ar putea să-l înfrunte pe Boromir, moştenitorul lui 
Denethor, Căpitanul Turnului Alb; şi la fel gândea şi 
Boromir. Când însă soarta i-a pus la încercare, lucrurile s- 
au dovedit cu totul altfel. Dar despre tot ce s-a întâmplat cu 
cei trei în Războiul Inelului se povestesc multe în altă parte. 
lar după Război, vremea Majordomilor Cârmuitori s-a 
sfârşit; căci moştenitorul lui Isildur şi al lui Anârion s-a 
întors şi regalitatea şi-a recăpătat pe deplin drepturile, iar 
stindardul Copacului Alb a prins din nou să fluture în vârful 
Turnului lui Ecthelion.” (v) 

URMEAZĂ O PARTE DIN POVESTEA LUI ARAGORN ŞI A 
LUI ARWEN 

„Arador era bunicul Regelui. Fiul său Arathorn umbla s-o ia 
de soaţă pe Gilraen cea Bălaie, fiica lui Dirhael, el însuşi 
urmaş al lui Aranorth. Dirhael s-a împotrivit la această 
căsătorie; căci Gilraen era tânără şi nu ajunsese la vârsta la 
care se căsătoreau de obicei femeile din seminţia 
dunedainilor. 

— Mai mult, a spus el, Arathorn este un bărbat în toată 
puterea cuvântului, copt ca vârstă, şi va deveni căpetenie 
mai curând decât alţi bărbaţi; inima-mi spune că nu va avea 
multe zile de trăit. 

Dar Ivorwen, soaţa lui, care îşi avea şi ea premoniţiile ei, i- 
a răspuns: 


— Cu atât mai mare e nevoia de grabă! Zilele se întunecă 
înaintea furtunii şi lucruri mari stau să se întâmple. Dacă 
cei doi se iau acum, se poate renaşte speranţa pentru 
poporul nostru; dar dacă nu se grăbesc, speranţa nu va fi 
cunoscută de evul nostru. 

Şi s-a întâmplat ca să nu treacă anul şi Arathorn şi Gilraen 
s-au luat de soţ şi soţie, şi tot atunci Arador a fost luat 
captiv de căpcăunii dealurilor, în Măgurile Reci, la 
miazănoapte de Vâlceaua Despicată, şi a fost ucis; şi 
Arathorn a devenit Căpetenie a dunedainilor. Anul următor, 
Gilraen i-a adus pe lume un fiu, care a primit numele de 
Aragorn. Dar Aragorn abia împlinise doi ani, când Arathorn 
a pornit în fruntea cavalerilor, împreună cu fiii lui Elrond şi 
a căzut răpus de o săgeată vrăjmaşă care i-a străpuns 
ochiul; s-a dovedit astfel că într-adevăr a avut o viaţă scurtă 
pentru unul din seminţia lui, neavând decât şaizeci de ani 
când a pierit. 

Atunci Aragorn, fiind de-acum Moştenitorul lui Isildur, a 
fost luat împreună cu mama lui şi dus să trăiască în casa lui 
Elrond; iar Elrond a luat locul tatălui şi a ajuns să-l iubească 
de parcă era propriul său fiu. Numai că i s-a dat numele de 
Estel, adică «Speranţa», şi adevăratul său nume şi 
adevărata sa origine au fost ţinute în taină, la porunca lui 
Elrond; căci înţelepţii ştiau atunci că Duşmanul umbla să-l 
descopere pe Moştenitorul lui Isildur, dacă o mai fi fiind 
vreunul pe pământ. 

Dar când Estel avea numai douăzeci de ani, s-a întâmplat 
că s-a reîntors în Vâlceaua Despicată după mari fapte pe 
care le făcuse alături de fiii lui Elrond; iar Elrond l-a privit şi 
a fost bucuros de ceea ce vedea, căci avea în faţa lui un 
tânăr chipeş, nobil, devenit bărbat înainte de vreme, cu 
toate că trupul şi mintea lui aveau să se împlinească încă şi 
mai mult. În acea zi, Elrond i-a spus pe numele adevărat şi 
i-a dezvăluit cine şi al cui fiu era; şi i-a dăruit cele câteva 
însemne ale casei sale, care-i rămăseseră moştenire. 


— Aici ai inelul lui Barabhir, i-a spus el, mărturia înrudirii 
noastre cu cei de departe; şi aici sunt frânturile săbiei 
Narsil. Cu acestea poţi încă face lucruri măreţe; căci 
presimt că viaţa ta va fi mai lungă decât măsura vieților 
omeneşti, dacă nu cumva te va răpune râul şi nu treci 
marea încercare. Însă marea încercare va fi grea şi lungă. 
Sceptrul lui Annuminas îl păstrez eu. Căci încă va trebui să 
te lupţi să-l meriţi. 

Ziua următoare, la ora apusului, Aragorn a pătruns de 
unul singur în pădure, cu inima tresăltându-i în piept; şi a 
început să cânte, căci era plin de speranţă şi lumea era 
minunată. Şi dintr-o dată, în timp ce cânta, a zărit o 
domniţă care se preumbla pe pajiştea verde printre 
tulpinile albe ale mestecenilor; şi s-a oprit uluit, gândind că 
păşise din nebăgare de seamă într-un vis, sau, cine ştie, 
poate că primise un dar din partea menestrelilor elfi care 
pot să facă să apară aievea în faţa ochilor celor care ascultă 
lucrurile despre care cântă în cântările lor. 

Căci Aragorn tocmai cânta acea parte din Balada lui 
Luthien care spune cum s-au întâlnit Luthien şi Beren în 
pădurea Neldareth. Şi poftim! tocmai atunci Luthien trecea 
prin dreptul ochilor lui în Vâlceaua Despicată, înveşmântată 
într-o mantie de argint şi aur, frumoasă precum zorii în 
casele elfilor; părul ei negru era învolburat de o pală de 
vânt neaşteptată, iar peste sprâncene purta o legătură de 
nestemate ca nişte stele. 

Preţ de o clipă Aragorn a privit-o în tăcere, dar, temându- 
se ca nu cumva ea să treacă şi el să nu o maizărească 
vreodată, a strigat după ea, Tinuviel, Tinuviel! aşa cum 
strigase şi Beren în zilele de odinioară, cu mult timp în 
urmă. 

Atunci fecioara s-a răsucit spre el zâmbind şi a întrebat: 

— Cine eşti tu? Şi de ce mă strigi pe acest nume? larela 
răspuns: 

— Pentru că am crezut că eşti cu adevărat Luthien Tinuviel 
din cântecul pe care-l cântam. Dar dacă nu eşti ea, umbletul 


îţi seamănă cu alei. 

— Mi-au spus-o şi alţii, a răspuns ea fără să zâmbească. 
Numai că numele ei nu este al meu. Şi poate că soarta mea 
nu va fi ca a ei. lar tu cine eşti? 

— Mi se spunea Estel, dar sunt Aragorn, fiul lui Arathorn, 
Moştenitorul lui Isildur, Seniorul dinedainilor. Însă chiar în 
timp ce vorbea simţea că obârşia sa nobilă, care-i bucurase 
inima, era fără valoare acum şi fără rost în faţa nobleţei şi a 
frumuseţii ei. 

Dar ea a râs vesel şi a spus: 

— Înseamnă că suntem înrudiţi de departe. Căci eu sunt 
Arwen fiica lui Elrond şi mi se mai zice Undomiel. 

— Adeseori se vede cum în zilele de primejdie bărbaţii 
ascund ce au mai de preţ. Şi mă minunez de Elrond şi de 
fratele tău; căci uite, stau în casa lor din copilărie, însă de 
tine n-am auzit pomenindu-se. Cum de s-a întâmplat că nu 
ne-am întâlnit până acum? Nu cumva te-a ţinut încuiată 
tatăl tău în visterie? 

— Nu, - şi fecioara s-a uitat în sus la Munţii care se înălţau 
spre răsărit. Am trăit o vreme în ţara celor de-un sânge cu 
mama mea, în îndepărtatul Lothlorien. M-am întors nu de 
mult, să-l văd din nou pe tata. Au trecut mulţi ani de când n- 
am mai venit în Imladris. 

La aceste vorbe Aragorn s-a minunat, căci n-ar fi zis că 
domniţa era mai mare în vârstă decât el, care nu trăise mai 
mult de douăzeci de ani pe Pământul de Mijloc. Arwen însă 
l-a privit în ochi şi i-a spus: 

— Nu te minuna! Vlăstarele lui Elrond au viaţa eldarilor. 
Aragorn a privit-o cu gura căscată, căci în ochii ei vedea 
lumina elfică şi înţelepciunea multor evuri; cu toate acestea, 
din acel ceas ela iubit-o pe Arwen Und6miel, fiica lui 
Elrond. 

În zilele care au urmat, Aragorn s-a închis în tăcere şi 
mama lui a înţeles că se petrecuse ceva ciudat cu el; într-un 
târziu, el s-a înduplecat să răspundă întrebărilor ei şi i-a 
povestit despre întâlnirea de la marginea pădurii. 


— Fiul meu, a zis Gilraen, visul tău e semeţ, chiar şi pentru 
cel care coboară din mulţi regi. Căci această crăiasă este 
cea mai nobilă şi mai frumoasă făptură ce se află pe 
pământ. Nu este câtuşi de puţin nimerit ca muritorii să ia 
drept soaţe pe cele înrudite cu elfii. 

— Dar şi noi suntem o părticică din înrudirea asta, a 
răspuns Aragorn, dacă este adevărată povestea pe care am 
auzit-o despre străbunii mei. 

— Adevărat este, numai că lucrurile celea s-au petrecut de 
mult, într-un alt ev al lumii, înainte ca seminţia noastră să 
se împuţineze. Şi de aceea mă tem; căci fără bunăvoință a 
Stăpânului Elrond, Moştenitorii lui Isildur nu vor avea viaţă 
lungă. Ci eu nu gândesc că dorinţa ta va primi 
binecuvântarea lui Elrond. 

— Atunci amare îmi vor fi zilele, iar eu voi umbla în 
pustietate de unul singur. 

— Şi cu adevărat aceasta va fi soarta ta, a zis Gilraen; dar 
cu toate că avea şi ea ceva din puterea de premoniţie a 
poporului ei, nu i-a mai spus lui Aragorn nimic despre 
presimţămintele ei şi nici n-a vorbit cu nimeni despre ceea 
ce-i spusese el. 

Elrond însă vedea multe şi citea în inimile oamenilor. Într-o 
zi, prin urmare, înainte de începutul toamnei, l-a chemat pe 
Aragorn în încăperea sa şi i-a zis: 

— Aragorn, fiu al lui Arathorn, Senior al dunedainilor, 
ascultă-mă bine! le aşteaptă o soartă cum alta nu-i, să te 
ridici peste toţi străbunii tăi încă de pe vremea lui Elendil, 
ori să cazi în întunecime cu tot neamul tău. Mulţi ani de 
încercări ai în faţă. Nu vei avea nici soaţă şi nici cu vreo altă 
femeie nu-ţi vei lega viaţa, până nu-ţi va sosi timpul şi nu vei 
fi găsit demn de un asemenea legământ. 

Aragorn l-a întrebat atunci neliniştit: 

— Oare mama mea să-ţi fi vorbit despre asta? 

— Nu, nicidecum. Propriii tăi ochi te-au trădat. Dar nu 
vorbesc numai de fiica mea. Nu te vei jurui nici unui vlăstar 
de om. Cât despre Arwen cea Frumoasă, Doamna Ţării 


Imladris şi a Ţării L6rien, Steaua Înserării pentru poporul 
ei, obârşia ei este mai nobilă decât a ta şi a trăit în lumea 
asta atât de mult, încât pentru ea tu eşti precum o mlădiţă 
de un an pe lângă un mesteacăn tânăr de multe veri. Dar 
chiar de n-ar fi aşa, şi inima ei s-ar înturna către tine, tot aş 
fi îndurerat din pricina soartei ce ne este hărăzită. 

— Ce soartă? a întrebat Aragorn. 

— Atâta vreme cât trăiesc aici, ea va trăi alături de tinerii 
eldari, iar când e să plec eu, ea va merge cu mine dacă aşa 
va voi. 

— Înţeleg că mi-am îndreptat ochii spre o comoară prin 
nimic mai puţin dragă decât comoara lui Thingol pe care şi- 
a dorit-o Beren odată. Asta-mi este soarta. Deodată s-a 
trezit cuprins de puterea de premoniţie a celor de-un neam 
cu el şi a zis: Dar stai! Stăpâne Elrond, anii popasului tău 
aici se apropie de sfârşit şi curând copiii tăi vor trebui să 
aleagă dacă să se despartă de tine sau de Pământul de 
Mijloc. 

— Aşa este, a spus Elrond. Curând, după socoteala 
noastră, dar mulţi ani de-ai oamenilor vor mai trebui să 
treacă. Însă nu va fi nici o alegere pentru Arwen, copila 
mea iubită, decât dacă tu, Aragorn, fiu al lui Arathorn, te vei 
pune între noi şi-l vei aduce pe unul dintre noi, pe tine sau 
pe mine, în faţa unei amarnice despărţiri dincolo de capătul 
acestei lumi. Încă nu ştii ce doreşti de la mine. A oftat şi 
după o vreme, îndreptând asupra tânărului privirile grele, a 
continuat: Numai anii ştiu ce vor aduce cu ei. Nu vom mai 
vorbi despre asta până nu vor fi trecut mulţi. Zilele se 
întunecă şi mult rău va fi să vină. 

Aragorn şi-a luat cu dragoste rămas-bun de la Elrond; şi 
ziua următoare s-a despărţit de mama sa, de casa lui 
Elrond, de Arwen, şi a plecat în pustietate. Timp de aproape 
treizeci de ani şi-a dat obolul în lupta împotriva lui Sauron; 
s-a împrietenit cu Gandalf cel Înţelept, de la care a dobândit 
multă înţelepciune. Împreună cu ela făcut multe călătorii 
primejdioase, dar, o dată cu trecerea anilor, mergea tot mai 


mult de unul singur. Drumurile sale erau grele şi lungi, iar 
el arăta tot mai întunecat la chip, în afară de rarele clipe 
când zâmbea; cu toate acestea, oamenii îl socoteau demn 
de toată cinstirea lor, ca un rege în exil, atunci când nu-şi 
ascundea adevărata sa înfăţişare. Căci umbla deghizat în 
multe feluri şi faima şi-o câştiga sub multe nume. A călărit 
laolaltă cu oastea rohirrimilor şi s-a luptat pentru Seniorul 
Gondorului pe uscat şi pe mare, şi apoi, la ceasul victoriei, a 
dispărut din lumea cunoscută de oamenii din Apus şi a 
umblat de unul singur în Răsărit, şi departe la Miazăzi, 
cercetând inimile oamenilor, atât a celor buni cât şi a celor 
răi, şi a dat la iveală ticluirile şi uneltirile slujitorilor lui 
Sauron. 

Şi astfel a devenit în cele din urmă cel mai viteaz dintre 
oamenii vii, priceput în meşteşugurile şi datinile şi istoriile 
lor, şi era încă şi mai mult decât ei; căci avea înţelepciunea 
elfică şi în ochii lui strălucea o lumină ce-i făcea 
neîndurători pentru cei mai mulţi atunci când scăpărau. 
Chipul lui era trist şi aspru din pricina sorții ce-i era menită, 
dar în inima lui stăruia speranţa din care uneori izvora 
bucuria, precum un izvor din stâncă. 

Şi a fost să fie ca atunci când Aragorn a împlinit nouă ani 
peste cei patruzeci ai lui să se întoarcă din primejdiile prin 
care trecuse dincolo de hotarele întunecate ale Mordorului, 
unde Sauron sălăşluia din nou şi punea la cale ticăloşii. Era 
obosit şi-şi dorea să se întoarcă în Vâlceaua Despicată, să se 
odihnească acolo o vreme înainte să pornească spre ţări 
îndepărtate; pe drum a ajuns la hotarul ţării L6rien şi a fost 
primit de către Doamna Galadriel în ţara ascunsă. 

El nu avea de unde să ştie, dar Arwen Undomiel se afla şi 
ea acolo, trăind o vreme cu rubedeniile mamei ei. Nu se 
schimbase aproape deloc, căci anii muritorilor trecuseră pe 
lângă ea; dar faţa ei era gravă şi rareori o mai auzea cineva 
râzând. Aragorn însă se împlinise la trup şi la minte, iar 
Galadriel l-a poftit să-şi lepede veşmintele zdrenţuite de 
drumurile multe şi l-a îmbrăcat în argintiu şi alb, cu o 


pelerină cenuşie precum a elfilor şi o nestemată 
strălucitoare deasupra sprâncenelor. Şi s-a înfăţişat el mai 
mândru decât orice om, părând mai curând un senior elf 
din Insulele de la Apus. Şi astfel s-a făcut de l-a văzut Arwen 
pentru prima oară după lunga lor despărţire; şi cum venea 
el spre ea pe sub copacii din Caras Galadon, cu braţele 
pline de flori de aur, alegerea ei a fost făcută şi soarta-i 
pecetluită. 

Şi timp de un anotimp întreg au hălăduit împreună prin 
poienile din Lothl6rien, până i-a venit lui încă o dată sorocul 
să plece. Şi în seara Mijlocului de vară, Aragorn, fiul lui 
Arathorn, şi Arwen, fiica lui Elrond, s-au dus la minunatul 
deal Cerin Amroth, din mijlocul ţării, şi s-au plimbat desculți 
pe iarba fără de moarte, printre florile de elanor şi 
niphredil. Şi acolo, pe acel deal, au privit spre răsărit, unde 
se afla Umbra, şi spre apus, către Crepuscul, şi şi-au făcut 
jurământul şi s-au bucurat de acesta. lar Arwen a spus: 

— Întunecată e Umbra, dar inima mea se bucură; căci tu, 
Estel, vei fi printre acei mari a căror vitejie o va distruge. 

Dar Aragorn a spus: 

— Vai! Nu pot să întrevăd aceasta şi cum se va face că se 
va întâmpla îmi este încă ascuns. Dar speranţa ta mă ajută 
să am şi eu speranţă. De Umbră mă lepăd. Crepusculul nu 
mi-e însă nici el hărăzit; căci eu sunt muritor şi dacă îmi 
rămâi mie credincioasă, Stea a Înserării, atunci va trebui şi 
tu să de desparţi de Crepuscul. 

Ea a rămas nemişcată precum un copac alb privind spre 
Apus şi într-un târziu a spus: 

— Îţi voi rămâne credincioasă, Dinada, şi-mi voi întoarce 
faţa de la Crepuscul. Dar acolo se află ţara poporului meu şi 
sălaşul dintotdeauna al tuturor celor de-un sânge cu mine. 

Căci ea îşi iubea nespus de mult tatăl. 

Când Elrond a aflat de alegerea făcută de fiica sa, a rămas 
tăcut, dar inima i s-a îngreunat de durere, iar soarta de 
care atât se temea i s-a părut de neîndurat. Venind Aragorn 


înapoi în Vâlceaua Despicată, el l-a chemat la sine şi i-a 
spus: 

— Fiul meu, vin anii când nădejdea se stinge şi dincolo de 
ei totul e nebulos pentru mine. lar acum o umbră s-a 
aşternut între noi. Poate că aşa a fost scris să se întâmple, 
ca prin pierderea mea Regatul Oamenilor să reînvie. Prin 
urmare, cu toate că te îndrăgesc, îţi spun acum: Arwen 
Und6miel nu-şi va pierde pentru o pricină de nimic harul 
vieţii ce i-a fost dăruit. Nu va fi soaţa nici unui Om, decât a 
celui ce va fi Rege peste Gondor şi Arnor. Şi atunci pentru 
mine, chiar şi Victoria noastră nu poate aduce decât tristeţe 
şi despărţire - iar pentru tine nădejdea în bucurie pentru 
un timp. Pentru un timp! Vai, fiul meu! Mă tem că Soarta 
oamenilor i se va părea cumplit de grea la sfârşit. 

Acestea fiind zise, Elrond şi Aragorn n-au mai adus altă 
dată vorba despre această poveste; iar Aragorn a pornit din 
nou la drum, spre alte primejdii şi încercări. În vreme ce 
lumea se întuneca şi teama cobora peste Pământul de 
Mijloc, iar puterea lui Sauron sporea şi Barad-dur se înălța 
tot mai mult şi mai puternic, Arwen a rămas în Vâlceaua 
Despicată, iar când Aragorn pleca spre zări străine, de 
departe ea îl urmărea cu gândul ei şi-l proteguia; şi plină de 
speranţă i-a făcut un stindard falnic şi regesc, cum nu putea 
să înalțe decât cineva care putea să se dovedească a fi 
Senior al numenoreenilor şi moştenitor al lui Elendil. 

După câţiva ani, Gilraen şi-a luat rămas-bun de la Elrond şi 
s-a reîntors la poporul ei, în Eriador, şi a trăit acolo de una 
singură; şi arar şi-a mai văzut fiul, căci el şi-a petrecut ani 
nenumărați în ţări îndepărtate. Dar o dată, când Aragorn s- 
a întors în ţinutul de la Miazănoapte, a venit la ea, iar ea i-a 
spus înainte ca el să plece din nou: 

— Aceasta e despărţirea noastră cea de pe urmă, Estel, 
fiul meu. M-a îmbătrânit grija, prea repede chiar şi pentru 
un om de rând; şi acum, că se apropie, nu pot să îndur 
întunecimea vremii noastre, care se lasă peste Pământul de 
Mijloc. Îl voi părăsi curând. 


Aragorn a încercat s-o mângâie, spunându-i: 

— Dar poate că mai e o lumină dincolo de întuneric; şi 
dacă e, aş vrea să o vezi şi tu şi să te bucuri. 

Ea însă i-a răspuns cu acest linnod: 

Onen i-Estel Edain, u-chebin estel anim, („Am dat speranţă 
dunedainului, pentru mine n-am păstrat nici o speranţă.”) 
iar Aragorn a pornit la drum cu greutate în inimă. Gilraen a 
murit înainte să înceapă din nou primăvara. 

Şi astfel anul se apropia de Războiul Inelului; despre care 
se spun mai multe în altă parte: cum s-au fost dezlănţuite 
căi nebănuite de a-l răsturna pe Sauron şi cum s-au împlinit 
speranţe dincolo de orice speranţă. Şi a fost să fie ca în ceas 
de înfrângere Aragorn să vină de pe mare şi să înalțe 
stindardul lui Arwen în bătălia de la Câmpiile Pelennor şi în 
acea zi a fost pentru prima oară întâmpinat cu urale ca un 
adevărat rege. Şi în sfârşit, când totul s-a fost isprăvit, a 
primit moştenirea lăsată de străbunii săi şi o dată cu 
aceasta coroana Gondorului şi sceptrul lui Arnor; iar în toiul 
verii, în anul Căderii lui Sauron, ela luat-o de mână pe 
Arwen Und6miel şi au făcut nunta în oraşul Regilor. 

Al Treilea Ev s-a desăvârşit astfel în victorie şi speranţă: 
dar printre amărăciunile acelui Ev a fost să fie şi 
despărţirea lui Elrond de Arwen, căci între ei se aflau de- 
acum Marea şi o soartă dincolo de sfârşitul lumii. După ce 
Marele Inel a fost distrus şi celor Trei le-a fost luată 
puterea, Elrond s-a simţit istovit şi a părăsit Pământul de 
Mijloc, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Dar Arwen a 
devenit ca orice femeie muritoare, numai că nu i-a fost ei 
scris să moară înainte să piardă tot ceea ce dobândise. 

Ca Regină a elfilor şi a oamenilor, a vieţuit cu Aragorn de 
şase ori câte douăzeci de ani, în mare glorie şi fericire; într- 
un târziu însă ela simţit că se apropie vârsta bătrâneţii şi 
atunci a ştiut că zilele sale sunt numărate, oricât de lungă i- 
ar fi fost viaţa. Şi i-a spus lui Arwen: 

— Crăiasă Evenstar, cea mai frumoasă din lume şi nespus 
de iubită, lumea mea se stinge. Vai! am strâns ce-am strâns, 


am risipit ce-am risipit, iar acum se apropie ziua să plătim. 

Arwen ştia foarte bine ce voia el să spună cu aceasta, şi de 
mult presimţise apropierea acestei clipe; durerea însă o 
copleşea. 

— Domnul meu, doreşti oare să părăseşti înainte de vreme 
pe cei care trăiesc după cuvântul tău? a întrebat ea. 

— Nu înainte de vreme. Căci dacă nu mă duc acum de 
bunăvoie, curând va trebui să mă duc de nevoie. Iar 
Eldarien, fiul nostru, e un bărbat numai bun pentru a 
deveni rege. 

Şi ducându-se la Casa Regilor de pe Uliţa Tăcută, Aragorn 
s-a întins pe patul cel lung ce-i fusese pregătit. Acolo şi-a 
luat rămas-bun de la Eldarien şi i-a pus în mâini coroana 
înaripată a regatului Gondor şi sceptrul lui Arnor; apoi toţi 
au plecat din preajma lui, fără doar de Arwen, şi a rămas ea 
singură lângă patul lui. Şi cu toată înţelepciunea şi obârşia 
ei, tot nu s-a putut stăpâni să nu-l roage să mai zăbovească 
puţin. Pe ea încă n-o obosiseră zilele ei, iar acum gusta 
amărăciunea soartei muritorilor, ce şi-o luase asupră-şi. 

— Doamnă Und6miel, a spus Aragorn, clipa este cu 
adevărat grea, dar aşa a fost făcută încă din ziua în care ne- 
am întâlnit sub mestecenii aceia în grădina lui Elrond, unde 
nimeni nu se mai plimbă acum. Şi pe dealul Cerin Amroth, 
când am părăsit şi Umbra şi Crepusculul, pentru a ne 
mulţumi cu astă soartă. Sfătuieşte-te cu tine însăţi, iubita 
mea, şi gândeşte-te dacă ai vrea cu adevărat să aştept până 
mă usuc şi să cad de pe tronul meu înalt, lipsit de bărbăţie 
şi de minte. Nu, doamnă, eu sunt ultimul dintre 
Numenoreeni şi Ultimul rege al Zilelor de Odinioară; iar 
mie mi s-a dat o viaţă nu numai de trei ori mai lungă decât 
cea a oamenilor din Pământul de Mijloc, dar şi darul de a 
mă duce după voinţa mea şi de a întoarce înapoi darul ce mi 
s-a dat. lată de ce acum voi dormi. 

Nu am să caut să te alin, pentru că nu este nici o alinare 
pe această lume pentru o astfel de durere. Alegerea 
supremă în faţa ta se află: să te căieşti şi să pleci la 


Limanuri şi să duci cu tine în Apusime amintirea zilelor 
noastre împreună, ce acolo vor fi întotdeauna verzi, dar 
nicicând altceva mai mult decât amintiri; sau să te supui 
Soartei Oamenilor. 

— Nu, stăpânul meu drag, această alegere demult a fost 
făcută. Nu mai este nici o corabie care să mă mai ducă într- 
acolo şi cu adevărat trebuie să mă supun Sorţii oamenilor, 
de voie, de nevoie: pierderea şi tăcerea. Dar îţi spun, Rege 
al numenoreenilor, până acum n-am înţeles povestea şi 
căderea semenilor tăi. Drept nebuni păcătoşi i-am privit, 
dar acum îmi este milă de ei. Căci dacă, după cum spun 
eldarii, acesta este cu adevărat darul făcut oamenilor de 
Cel Unic, atunci amarnic e darul acesta. 

— Aşa pare să fie, a zis Aragorn, dar să nu ne lăsăm 
înfrânți de această ultimă încercare, tocmai noi care de 
atâta vreme ne-am lepădat de Umbră şi de Inel. În tristeţe 
trebuie să ne ducem, dar nu în disperare. Ţine minte! Nu 
suntem legaţi pentru totdeauna de cercurile lumii, şi 
dincolo de ele nu e numai amintire. Cu bine! 

— Estel, Estel! a strigat ea, iar el, luându-i mâna şi 
sărutându-i-o, a închis ochii şi a adormit. 

Atunci o mare frumuseţe s-a ivit pe chipul lui, încât toţi cei 
care au venit acolo mai târziu l-au privit cu uimire; căci 
vedeau acum graţia tinereţii şi vitejia bărbăţiei lui, şi 
înţelepciunea şi măreţia vârstei lui s-au împletit laolaltă şi 
acolo a rămas el multă vreme, întruchipare a splendorii 
Regilor Oamenilor în gloria neştirbită înainte de sfârşitul 
lumii. 

Dar Arwen a plecat din Casă şi lumina din ochii ei se 
stinsese, şi oamenilor li se părea că ea devenise rece şi 
cenuşie, precum vine noaptea în iarnă fără nici o stea. Şi-a 
luat apoi rămas-bun de la Eldarion şi de la fiicele ei, şi de la 
toţi cei pe care-i iubise; şi a ieşit din oraşul Minas Tirith, şi a 
trecut în Ţara Lorien, şi acolo a trăit singură, la umbra 
copacilor care se veştejeau, până a venit iarna. Galadriel 


murise şi ea, Celeborn, şi el se dusese iar tărâmul era 
cufundat în linişte. 

Şi acolo, într-un târziu, în vreme ce frunzele de mallorn 
cădeau şi primăvara încă nu venise, ea s-a întins să se 
odihnească pe dealul Cerin Amroth; şi acolo se află 
mormântul ei verde, până se va fi schimbat lumea şi zilele 
vieţii ei se vor fi uitat cu desăvârşire de către oamenii ce vor 
veni după, şi florile de elanor şi niphredil nu vor mai înflori 
la răsărit de Mare. 

Aici se sfârşeşte această poveste, aşa cum a ajuns la noi de 
la Miazăzi; şi o dată cu pieirea Doamnei Evenstar nu se mai 
spune nimic în cartea aceasta despre zilele din 
străvechime.” 

II. 

CASA LUI EORL 

„Eorl cel Tânăr era seniorul oamenilor din Eotheod. 
Tărâmul acesta se afla aproape de izvoarele Anduinului, 
între crestele îndepărtate ale Munţilor Ceţoşi şi părţile cele 
mai de la „miazănoapte ale Codrului Întunecat. Eotheodizii 
veniseră în aste locuri pe vremea Regelui EGrnil al II-lea, de 
pe pământurile din văile Anduinului, între Carrock şi 
Câmpiile Stânjeneilor, iar ca origine erau înrudiţi de- 
aproape cu beorningii şi cu oamenii ce trăiau la marginea 
de apus a codrului. Străbunii lui Eorl se trăgeau, ziceau ei, 
din regii din Rhovanion, un regat ce se întinsese dincolo de 
Codrul Întunecat înainte de invazia Căruţaşilor, astfel că se 
socoteau rudenii cu regii Gondorului, care, la rândul lor, se 
trăgeau din Eldacar. Cel mai mult iubeau ei ţinuturile de 
câmpie şi le plăceau caii şi toate isprăvile ce ţineau de arta 
călăriei, dar se găseau mulţi bărbaţi în acele zile în văile 
mijlocii ale râului Anduin, iar pe lângă asta Umbra din Dol 
Guldur se tot întindea. Prin urmare, când au auzit de 
alungarea de pe tron a Regelui-vrăjitor, au căutat ţinuturi 
noi la Miazănoapte, alungându-i pe cei ce mai rămăseseră 
din neamul care trăia în Angmar, pe partea răsăriteană a 
Munţilor. Dar în vremea lui Leod, tatăl lui Eorl, ajunseseră 


un popor numeros şi din această pricină pământul lor 
strămoşesc devenise un loc oarecum strâmt pentru ei. 

În anul două mii cinci sute şi zece al celui de-al Treilea Ev 
o nouă primejdie a ameninţat Gondorul. O mare armie de 
oameni sălbatici dinspre Nord-Est a năvălit în ţinutul 
Rhovanion şi, venind dinspre Pământurile Maronii, au 
traversat pe plute râul Anduin. La aceeaşi vreme, din 
întâmplare sau pentru că au chitit astfel, orcii (care, pe 
atunci, erau încă tare mulţi înainte de războiul cu gnomii) 
au coborât din Munţi. Năvălitorii au cotropit Calenardhon, 
iar Cirion, Majordomul Gondorului, a trimis solie la 
miazănoapte, cerând ajutor; căci prietenia dintre oamenii 
din Valea Anduinului şi poporul din Gondor dura de multă 
vreme. Dar în valea Râului oamenii se împuţinaseră şi 
trăiau risipiţi, şi erau prea înceţi în a da ajutor atât cât 
puteau. Într-un târziu, veştile despre ananghia la care 
ajunsese Gondorul au ajuns la urechile lui Eorl, care s-a şi 
grăbit să trimită o mare mulţime de călăreţi, chiar dacă 
ajutorul lui părea să ajungă prea târziu. 

Şi astfel a nimerit el în plină luptă, care se dădea pe 
Câmpia Celebrant, căci astfel se numea întinderea verde 
dintre râurile Argintului şi Lumina Stinsă. Acolo se găsea 
armia Gondorului în primejdia cea mai mare. Învinsă pe 
Platoul Golaş şi fiindu-i tăiată retragerea spre miazăzi, 
fusese împinsă dincolo de Lumina Stinsă, unde, pe nepusă 
masă, se trezise atacată de oştirea orcilor care o mâna spre 
apele Anduinului. Nu mai era nici o nădejde, numai că, la fel 
de neaşteptat, călăreţii s-au năpustit dinspre miazănoapte, 
lovind duşmanul pe la spate. Soarta bătăliei a fost astfel 
răsturnată, duşmanii fiind măcelăriți şi alungaţi dincolo de 
Lumina Stinsă. Eorl însă nu s-a mulţumit cu atât, ci şi-a 
trimis oamenii pe urmele lor, iar spaima ce cuprindea 
suflarea dinaintea acestor călăreţi de la Miazănoapte era 
într-atât de mare, încât cei care cotropiseră Platoul Golaş 
au fost la rândul lor cotropiţi de groază, astfel că războinicii 
lui Eorli-au hăituit peste câmpiile Calenardhon.” 


Cei care sălăşluiau pe acele meleaguri se împuţinaseră 
foarte după Molimă şi mulţi dintre supraviețuitori fuseseră 
răpuşi de sălbaticii răsăriteni. Pentru a răsplăti ajutorul 
primit de la Eorl şi poporul lui, Cirion le-a dăruit ţinutul 
Calenardhon cuprins între Anduin şi Isen; iar Eorl şi ai lui 
au trimis la miazănoapte după soaţele şi pruncii şi toate 
cele pământeşti ale lor şi s-au aşezat pe acest meleag. I-au 
dat un nume nou, Obştea Călăreţilor, iar ei şi-au luat 
numele de eorlingi; dar în Gondor meleagul lor era 
cunoscut sub numele de Rohan, iar poporul vieţuind acolo - 
rohirrimii (adică Stăpânii Cailor). Eorl a devenit astfel 
primul Rege al Obştei, iar ca lăcaş şi-a ales o măgură verde 
chiar la poalele Munţilor Albi, peretele sudic al ţării sale. Şi 
acolo au trăit rohirrimii ca un popor liber, cu regii şi legile 
lor, dar mereu aliaţi cu Gondorul. 

„Mulţi seniori şi războinici şi multe femei viteze şi 
frumoase sunt pomeniţi în cântecele din Rohan ce încă 
amintesc de ţinutul de la Miazănoapte. Se spune că 
Frumgar a fost numele unei căpetenii care şi-a condus 
oamenii până în Eothâod. Despre fiul său, Fram, se spune 
că l-a ucis pe Scatha, marele dragon din Ered Mithrin, după 
care meleagul n-a mai avut de pătimit de pe urma 
viermilor-lungi. Fram a strâns astfel o mare avuţie, dar se 
afla în sfadă cu gnomii, care spuneau că ei ar trebui să fie 
stăpâni peste comoara lui Scatha. Fram însă nu voia să le 
dea nici măcar o fărâmă, trimiţându-le în schimb un şirag 
făcut din colții dragonului, spunând: «La giuvaeruri ca 
acestea nu veţi găsi pereche între comorile voastre, căci a 
le dobândi e neînchipuit de greu.» Unii spun că gnomii l-au 
răpus pe Fram pentru ocara adusă. Nu se prea aveau la 
inimă cei din Eotheod cu gnomii. 

Leod era numele părintelui lui Eorl. Era îmblânzitor de cai 
sălbatici; la acea vreme se găseau mulţi cai sălbatici în 
ţinut. A prins odată un mânz alb, care a crescut repede şi s- 
a făcut din el un bidiviu de toată frumuseţea, puternic şi 
mândru tare. Nici un om nu-l putea îmblânzi. Când Leod s-a 


încumetat totuşi să-l încalece, armăsarul a pornit cu el în 
galop şi pe neaşteptate l-a azvârlit din şa şi Leod a căzut şi 
s-a izbit cu capul de o piatră şi astfel a murit. Nu avea decât 
doi ani peste cei patruzeci ai săi, iar fiul său era un 
flăcăiandru de şaisprezece ani. 

Eorl a jurat să-şi răzbune tatăl. L-a căutat multă vreme pe 
armăsar şi până la urmă l-a zărit; însoțitorii săi au crezut 
că-l va aştepta până-i va nimeri în bătaia arcului, ca să-l 
omoare. Dar când s-au apropiat de animal, Eorl s-a ridicat 
în şa şi a strigat cu glas puternic: 

— Vino încoace, Năpasta Omului, şi primeşte un nume 
nou! Spre marea mirare a tuturor, calul a privit către Eorl, 
s-a apropiat şi s-a oprit în faţa lui, iar Eorl a spus: 

— Felarâf să-ţi fie numele. Ţi-ai iubit libertatea, şi nu te 
judec pentru asta. Dar acum îmi datorezi o mare sumă de 
bani şi-ţi vei abandona libertatea în mâinile mele până la 
sfârşitul zilelor tale. 

Şi Eorl l-a încălecat şi Felarâf i s-a supus; Eorl l-a dus 
acasă fără să aibă nevoie de zăbală sau căpăstru; şi aşa l-a 
călărit de-atunci. Calul înţelegea tot ce vorbeau oamenii, 
dar nu lăsa nici un alt bărbat să-l încalece, altul decât Eorl. 
Călare pe Felar6f s-a dus Eorl pe Câmpia Celebrant; căci 
acel armăsar s-a dovedit a avea o viaţă la fel de lungă 
precum a oamenilor, şi la fel au avut-o şi vlăstarele sale. 
Aceştia au fost mearaşii, care nu se lăsau călăriţi decât de 
Regele Obştei şi de fiii lui, şi asta până în vremea lui Iute ca 
Gândul. Oamenii spuneau că negreşit Bema (numit de 
eldari Orome) a fost cel care a adus armăsarul de prăsilă 
din Apus, de peste mare.” 

Dintre Regii Obştei, care au cârmuit între Eorl şi Theoden, 
cel mai mult se vorbeşte de Helm Mâna-Ciocan. Un bărbat 
întunecat la chip şi tare puternic. La acea vreme trăia un 
om, pe nume Freca; el zicea că se trage din Regele 
Freawine, cu toate că se spunea despre el că prin venele lui 
ar fi curs mai curând sânge dunlandian (din Ţara Murgă); 
unde mai pui că părul îi era negru ca pana corbului. 


Bogăția şi puterea lui erau nemăsurate, stăpânind 
pământuri întinse de o parte şi de alta a râului Adorn (Se 
varsă în Isen din vestul munţilor Ered Nimrais.). Nu 
departe de izvoarele acestuia şi-a durat o fortăreață, fără 
să-i pese prea mult de rege. Helm nu avea încredere în el, 
cu toate că îl chema ori de câte ori ţinea sfat; iar el venea 
ori de câte ori avea chef. 

La unul din aceste sfaturi, Freca a venit însoţit de o suită 
numeroasă, pentru a cere mâna fiicei lui Helm în numele 
fiului său, Wulf („Lup”, în engleza veche n.tr.). Dar Helm i-a 
răspuns: 

— Ai devenit tare mare de când ai fost ultima dată aici; 
dar, din câte văd, mai totul e grăsime. 

Şi oamenii au izbucnit în hohote de râs, căci Freca era lat 
în pântece. Freca însă a fost cuprins de mânie şi l-a ocărit 
pe rege şi la urmă a zis: 

— Regii bătrâni care nu primesc toiagul ce li se dă în dar 
ajung să cadă în genunchi. 

— Bine, bine! a zis împăciuitor Helm. Însurătoarea fiului 
tău e o nimica toată. Helm şi Freca îşi vor bate capul cu asta 
mai târziu. Până atunci regele şi sfatul său au lucruri mai 
însemnate de cântărit. 

Iar când sfatul s-a sfârşit, Helm s-a ridicat în picioare şi, 
lăsându-şi mâna mare pe umărul lui Freca, a zis: 

— Regele nu îngăduie sfadă în casa lui, dar în afara 
zidurilor bărbaţii sunt liberi să facă ceea ce vor - şi cu 
aceste vorbe l-a silit pe Freca să meargă înaintea lui şi să 
iasă din Edoras, la câmp deschis. Iar însoţitorilor lui Freca 
le-a zis: Plecaţi de-aici! Nu avem nevoie de urechi să ne 
audă. Căci ceea ce avem noi de împărţit ne priveşte numai 
pe noi. Duceţi-vă de vorbiţi cu oamenii mei! 

Însoţitorii lui Freca s-au uitat în jur şi au văzut că oamenii 
regelui şi prietenii lui erau cu mult mai numeroşi, astfel că 
s-au retras. 

— Acu” i-acu', Murgule, a spus regele, acu' nu-l mai ai 
decât pe Helm în faţa ta, singur şi neînarmat. Până acum ai 


vorbit tu, tot ce ţi-a venit la gură; acum e rândul meu să 
vorbesc. Freca, prostia ţi-a crescut o dată cu pântecele. 
Ziceai ceva de un toiag! Dacă lui Helm nu-i place un toiag 
cocârjat care-i este aruncat cu de-a sila, îl frânge. Aşa să 
ştii! 

Şi zicând acestea, i-a tras un pumn atât de puternic, încât 
Freca a căzut grămadă pe spate şi din asta i s-a şi tras 
moartea, nu mult după aceea. 

lar Helm a dat de ştire că fiul lui Freca şi toate celelalte 
rubedenii ale sale erau duşmanii regelui; iar aceştia au 
fugit care-ncotro, căci Helm şi-a trimis de îndată călăreţii 
către sărăturile de la apus.” 

Patru ani mai târziu (2758), mari necazuri s-au abătut 
peste Rohan, iar din Gondor nu a putut fi trimis nici un 
ajutor, căci regatul fusese lovit de trei flote ale corsarilor şi 
toate coastele erau cuprinse de război. Tot atunci Rohan a 
fost din nou invadat dinspre Răsărit, iar dunlendingii nu s- 
au mai codit să atace, astfel că au trecut râul Isen, năvălind 
dinspre Isengard. Curând s-a aflat că Wulf era căpetenia 
lor. Veneau în număr mare, căci li se alăturaseră şi vrăjmaşii 
Gondorului care sălăşluiau la gurile râurilor Lefnui şi Isen. 

Rohirrimii au fost înfrânți şi ţara lor cotropită; iar cei care 
nu au fost ucişi sau luaţi în sclavie s-au refugiat în văile 
munţilor. Helm a fost nevoit să se retragă de la Vadurile 
Isenului după ce a suferit pierderi mari, şi s-a refugiat în 
Cetatea Cornului şi în ravena din spatele cetăţii (al cărei 
nume a rămas de atunci Văgăuna lui Helm). Cetatea a fost 
asediată. Wulf a cucerit cetatea de scaun Edoras, a pus 
stăpânire pe Meduseld - Sala de Aur şi s-a proclamat rege. 
Acolo a pierit Haleth fiul lui Helm, ultimul dintre toţi, 
apărând porţile. 

„Nu mult după aceea a început Iarna cea Lungă şi Rohan a 
zăcut sub zăpadă timp de aproape cinci luni (din noiembrie 
până în martie 2758-2759). Atât rohirrimii cât şi vrăjmaşii 
lor au avut mult de pătimit din pricina frigului, dar şi a 
foametei care a durat mult mai mult. În Văgăuna lui Helm 


foametea a fost cumplită după Sărbătoarea lernii; cuprinşi 
de disperare, neascultând de sfatul regelui, fiul său mai 
mic, Hâma, a pornit în fruntea bărbaţilor ca să găsească 
hrană, dar cu toţii au fost înghiţiţi de nămeţi. Helm arăta 
acum şi mai slab, dar şi mai fioros din pricina foamei şi a 
durerii; şi spaima pe care o răspândea în jur făcea cât o 
ceată întreagă de străjeri pe zidurile Cetăţii. leşea singur 
din cetate, înveşmântat în alb, şi se avânta precum un 
căpcăun al zăpezilor în taberele vrăjmaşilor săi, ucigând cu 
mâinile goale pe mulţi dintre aceştia. Oamenii lui credeau 
că dacă ieşea neînarmat nici o armă nu-l putea atinge. 
Dunlendingii povesteau cum că ar fi mâncat oameni atunci 
când nu găsea altceva de-ale gurii. Povestea asta s-a tot 
spus multă vreme în Ţara Murgă. Helm avea un corn mare 
şi curând oamenii au băgat de seamă că, înainte de a ieşi 
din fortăreață, suna din el atât de tare, încât toată Văgăuna 
răsuna de ecou; şi auzindu-l, duşmanii lui erau cuprinşi de o 
asemenea spaimă, că, în loc să se adune pentru a-l prinde 
ori a-l omori, ei fugeau spre Viroagă. 

Într-una din nopţi, oamenii au auzit glasul cornului, dar 
Helm nu s-a mai întors. Dimineaţa a apărut cu o scăpărare 
de soare, prima după zile îndelungi, şi oamenii au zărit o 
siluetă albă stând pe Stăvilar. Singură, căci nici unul dintre 
dunlendingi nu îndrăznea să se apropie. Era Helm, mort ca 
o stană de piatră, numai că genunchii nu i se îndoiseră. 
Oamenii însă spuneau că din când în când se mai auzea 
glasul cornului în Văgăună şi fantoma lui Helm era zărită 
bântuind printre vrăjmaşii ținutului Rohan, care picau la 
pământ răpuşi de frică. 

Curând după aceea s-a isprăvit şi iarna. Şi atunci Frealâf, 
fiul Hildei, sora lui Helm, a coborât din Valea Calvarului, 
unde fugiseră mulţi; şi cu o ceată mică de bărbaţi cuprinşi 
de disperare l-au atacat pe Wulf pe neaşteptate în 
Meduseld şi l-au ucis, recucerind cetatea Edoras. După 
zăpezi au venit potopuri mari şi valea Scăldătorii Enţilor s-a 
preschimbat într-o mlaştină întinsă. Cotropitorii de la 


Răsărit au pierit ori s-au retras; şi abia acum, în sfârşit, a 
venit ajutor din Gondor, pe drumurile de la răsărit şi de la 
apus de Munţi. Înainte să se sfârşească anul (2759), 
dunlendingii au fost alungaţi până la ultimul, chiar şi din 
Isengard; şi apoi Frealâf a devenit rege. 

Adus din Cetatea Cornului, Helm a fost aşezat în cel de-al 
nouălea gorgan. Şi de atunci pe gorgan a crescut 
simbelmyne€ cea albă, în tufe dese, încât înălţimea părea 
acoperită de zăpadă. O dată cu moartea lui Frealâf s-a fost 
început un nou şir de gorgane.” 

Rohirrimii s-au împuţinat dureros de mult în urma 
războaielor şi a foametei şi în urma pierderii atâtor vite şi 
cai; şi a fost tare bine că nu i-a mai ameninţat nici o 
primejdie mare timp de mulţi ani, căci abia sub Regele 
Folcwine şi-au recăpătat forţa dinainte. 

La încoronarea lui Frealăf şi-a făcut apariţia şi Saruman, 
încărcat de daruri şi cu vorbe de laudă pentru vitejia 
rohirrimilor. Toţi l-au luat drept un oaspete bine venit. 
Curând după aceea s-a aşezat în Isengard. Pentru aceasta a 
primit învoire de la Beren, Majordomul Gondorului, întrucât 
Gondorul încă mai vedea în Isengard o fortăreață ce ţinea 
de regat, nicidecum ca fiind parte din ţinutul Rohan. Tot 
Beren a fost cel care i-a pus în mână lui Saruman cheile 
Turnului Orthanc. Un turn căruia nici un duşman nu fusese 
în stare să-i aducă vreo stricăciune, necum să pătrundă 
înăuntru. 

Şi astfel s-a făcut că Saruman a început să se poarte 
precum un senior al oamenilor; căci la început a fost mâna 
dreaptă a Majordomului în Isengard, şi străjerul turnului. 
Frealâf era la fel de bucuros ca şi Beren ca lucrurile să fie 
aşa şi nu altfel, să ştie că Isengard se afla în mâinile unui 
prieten temeinic. Şi asta a şi dat de înţeles că este, un 
prieten, şi poate că a şi fost la început. Cu toate că, mai 
târziu, puţini se mai îndoiau de faptul că Saruman s-a dus în 
Isengard cu nădejdea de a găsi piatra la locul ei şi cu 
gândul bine chitit de a-şi întemeia propria sa putere. De 


bună seamă că, după ultimul Sfat Alb (2953) socotelile sale 
legate de Rohan erau dintre cele ticăloase, chiar dacă nu le- 
a dat pe faţă. Pasul următor a fost să facă din Isengard 
domeniul său şi să-l preschimbe într-un loc al puterii bine 
străjuite şi al fricii, parcă pentru a se lua la întrecere cu 
Barad-dur. Iar drept prieteni şi slujitori şi-a ales dintre cei 
care urau regatele Gondor şi Rohan, fie aceştia oameni ori 
fiinţe încă şi mai rele. 

REGII OBŞITIEI 

Prima dinastie. 

Anul* 

1. Eorl cel Tânăr. A fost numit astfel din cauză că l-a urmat 
la tron pe tatăl său la o vârstă tânără şi a rămas cu păr 
blond şi rumen în obraji până la sfârşitul zilelor sale. Care i- 
au fost scurtate de un nou atac din partea răsăritenilor. 
Eorl a căzut în bătălie pe Platoul Golaş şi astfel s-a înălţat 
primul gorgan. 'Tot acolo a fost înmormântat şi Felarâf. 

2. Brego. Ela alungat duşmanul de pe Platoul Golaş şi 
Rohan nu a mai fost atacat mulţi ani la rând. În 2569 ela 
desăvârşit marea sală Meduseld. La festin, fiul său Baldor a 
jurat că va străbate „Căile Morților” şi nu s-a mai întors. 
Brego a murit de durere un an mai târziu. 

3. Aldor cel Bătrân. A fost al doilea fiu al lui Brego. A ajuns 
să fie cunoscut sub acest nume pentru că a trăit până la o 
vârstă înaintată şi a fost rege timp de 75 de ani. Sub 
domnia lui, rohirrimii au devenit un popor numeros, drept 
care i-au alungat ori i-au supus pe locuitorii Ţării Murge 
care încă mai vieţuiau la răsărit de Isen. Astfel au fost 
colonizate Valea Calvarului şi alte văi ale munţilor. Despre 
următorii trei regi se spun prea puţine, pentru că Rohan a 
trăit în pace şi bunăstare în timpul lor. 

4. Frea. Cel mai mare copil, dar al patrulea fiu al lui Aldor; 
era bătrân când a devenit rege. 

5. Freawine. 

6. Goldwine. 


7. Deor. În timpul domniei sale dunlendingii au făcut 
adeseori incursiuni peste Isen. În 2710 au ocupat Inelul 
Isengard, rămas pustiu, şi nu au mai putut fi alungaţi de 
acolo. 

8. Gram. 

9. Helm Mâna-Ciocan. La sfârşitul domniei lui, Rohan a 
suferit pierderi mari, în urma invaziilor şi a Iernii Lungi. 
Helm şi fiii săi Haleth şi Hâma au pierit. Frealâf, fiul surorii 
lui Helm, a devenit rege. 

A doua dinastie 

10. Frealâf, Fiul Hildei. Sub domnia lui, a venit Saruman în 
Isengard, ţinutul de unde fuseseră alungaţi dunlendingii: la 
început rohirrimii au tras foloase de pe urma prieteniei cu 
el, mai cu seamă în timpul foametei şi a zilelor de slăbiciune 
de mai târziu. 

11. Brytta. Poporul său îl numea Leofa, pentru că era 
îndrăgit de toţi; generos şi mereu gata să-i ajute pe 
nevoiaşi. În vremea lui s-a purtat război cu orcii care, fiind 
alungaţi din Nord, au căutat să se refugieze în Munţii Albi. 
Când a murit regele, s-a crezut că toţi orcii fuseseră 
alungaţi; dar nu a fost să fie aşa. 

12. Walda. A fost rege numai nouă ani. A fost prins şi ucis 
de orci împreună cu toţi cei care-l însoțeau, pe când 
străbăteau călare potecile muntelui, venind dinspre Valea 
Calvarului. 

13. Folca. A fost un mare vânător, dar s-a jurat să nu 
vâneze nici un animal sălbatic atâta vreme cât se mai 
găseau orci în Rohan. După ce a fost găsit ultimul bârlog al 
orcilor şi a fost distrus, Folca a plecat să vâneze marele vier 
Everholt din Pădurea Firien. Pe vier l-a omorât, dar şi-a dat 
şi el duhul din pricina rănilor pricinuite de colţii fiarei. 

14. Folcwine. Când a devenit rege, rohirrimii îşi 
recăpătaseră forţa. El a recucerit hotarul apusean (între 
Adorn şi Isen), cel pe care-l ocupaseră înainte vreme 
locuitorii din Ţara Murgă. Rohan fusese mult ajutat de 
Gondor în zilele cele grele. Prin urmare, când regele a aflat 


că haradrimii atacau Gondorul cu toate armiile lor, a trimis 
mulţi războinici să-l ajute pe Majordom. A vrut să se afle 
chiar el în fruntea lor, dar a fost povăţuit să nu o facă, astfel 
că în locul lui s-au dus cei doi fii gemeni ai săi, Folcred şi 
Fastred (născuţi în 2858). Au căzut unul lângă altul în 
bătălia din Ithilien (2885). Turin al II-lea al Gondorului i-a 
trimis lui Folcwine drept consolare o mare cantitate de aur. 

15. Fengel. A fost al treilea fiu şi al patrulea vlăstar al lui 
Folcwine. Nimeni nu-şi aminteşte de el cu mândrie. Era 
lacom după aur, poftea mereu la mâncare şi tot timpul se 
lua la harţă cu majordomii şi cu fiii săi. Thengel, al treilea 
copil al său şi singurul fiu, a plecat din Rohan la vârsta 
bărbăţiei, a trăit în Gondor multă vreme şi s-a acoperit de 
glorie slujindu-l pe Turgon. 

16. Thengel. Nu s-a însurat până târziu, dar în 2943 a luat- 
o de soaţă pe Marwen din Lossarnach, în Gondor, cu toate 
că era mai bătrân decât ea cu şaptesprezece ani. Marwen i- 
a născut trei copii în Gondor, dintre care Theoden, al doilea 
născut, a fost singurul său fiu. După moartea lui Fengel, 
Thengel a fost chemat în ţară de către rohirrimi, iar el s-a 
întors împotriva inimii. S-a dovedit însă un rege bun şi 
înţelept, cu toate că în casa lui se vorbea limba din Gondor 
şi nu toţi supuşii săi vedeau asta cu ochi buni. Marwen i-a 
mai născut două fete în Rohan; iar ultima dintre ele, 
Theodwyn, era cea mai frumoasă, chiar dacă s-a născut 
târziu (2963), copil făcut la bătrâneţe. Fratele ei o iubea 
nespus. Şi s-a făcut că, nu mult după întoarcerea lui 
Thengel, Saruman s-a autoproclamat senior în Isengard şi a 
început să dea de furcă regatului Rohan, încălcându-i 
hotarele şi sprijinindu-i duşmanii. 

17. Theoden. În legendele Rohanului este numit Theoden 
Renăscutul, pentru că şi-a pierdut puterea din pricina 
vrăjilor ce i le făcuse Saruman, dar Gandalf l-a tămăduit şi 
în ultimul an al vieţii sale şi-a recăpătat puterile şi, în 
fruntea oamenilor săi, a câştigat bătălia de la Cetatea 
Cornului şi apoi pe aceea de pe Câmpiile Pelennor, cea mai 


mare bătălie a Evului. A căzut răpus la porţile Fortăreţei 
Colnicului. O vreme, mormântul său a rămas pe pământul 
natal, printre Regii morţi ai Gondorului, apoi însă a fost 
adus înapoi şi aşezat în al optulea gorgan al dinastiei sale, 
în Edoras. lar după moartea lui o nouă dinastie a început. 

* Datele corespund calendarului din Gondor (Al Treilea 
Ev) Cele de pe margine reprezintă anul naşterii şi cel al 
morţii. 

A treia dinastie. 

În 2989, Theodwyn l-a luat de soţ pe Eomund din 
Depresiunea de Răsărit, majordomul suprem al Obştei. Fiul 
ei, Eomer, s-a născut în 2991, iar fiica ei, Eowyn, în 2995. 
La acea vreme, Sauron îşi arăta din nou puterile şi umbra 
din Mordor ajunsese în Rohan. Orcii dădeau năvală în 
ţinuturile răsăritene şi ucideau ori furau cai. Alţii coborau 
din Munţii Ceţoşi, mulţi dintre ei fiind urukşi din cei mari, 
aflaţi în serviciul lui Saruman, cu toate că nimeni n-a bănuit 
acest lucru decât mult mai târziu. Grija de căpetenie a lui 
Eomund era pentru paza hotarelor de la răsărit, el fiind un 
mare iubitor de cai şi nutrind o ură cumplită împotriva 
orcilor. Dacă ajungeau până la el veşti despre vreo 
incursiune a orcilor, adesea pornea neîntârziat ca să le taie 
calea, cuprins de mânie, fără să se teamă şi însoţit doar de 
o mână de oameni. Astfel s-a făcut că a fost ucis de aceştia 
în 3002; pe când urmărea o ceată mică, spre hotarul Emyn 
Muuil, a fost atacat pe neaşteptate de o adevărată oştire care 
pândea dintre stânci. 

N-a trecut mult şi Theodwyn s-a îmbolnăvit şi a murit, spre 
marea durere a regelui. Pe copiii ei însă i-a luat regele la 
sine, ca pe propriii săi copii. El avea doar un singur vlăstar 
al său, un fiu pe nume Theodred, în vârstă de douăzeci şi 
patru de ani la acea vreme; regina Elfhild murise la naştere 
şi Th&oden nu s-a mai recăsătorit. Eomer şi Eowyn au 
crescut la curtea din Edoras şi de acolo au văzut cum 
coboară umbra întunecoasă peste sălile lui Theoden. Eomer 
semăna leit cu tatăl său; Eowyn însă era înaltă şi mlădie, cu 


o graţie şi o mândrie pe care le moştenise de la neamurile 
de la Miazazi, de la Morwen din Lossarnach, pe care 
rohirrimii o numiseră Scăpărarea Tăişului. 

— Al Patrulea Ev 63 (3084) Eomer Eadig. Era încă la o 
vârstă tânără când a devenit majordom al Obştii (3017) şi i 
s-a dat aceeaşi însărcinare ca tatălui său înainte, anume să 
apere hotarele de la răsărit. În timpul Războiului Inelului, 
Theoden a fost răpus în bătălia cu Saruman de la Vadurile 
Isen. Astfel că, înainte de a muri pe Câmpiile Pelennor, 
Theoden l-a făcut pe Eomer moştenitorul său şi l-a numit 
rege. În aceeaşi zi, Eowyn s-a acoperit şi ea de glorie, 
luptând în acea bătălie îmbrăcată în haine bărbăteşti; şi de 
atunci i-a rămas în Obşte porecla de Doamna Braţului 
Scut.* 

*Asta pentru că apărătoarea de braţ i-a fost frântă de 
ghioaga Regelui-vrăjitor; dar cel răpus a fost regele, şi 
astfel s-a împlinit prorocirea de demult făcută de Glorfindel 
către Regele Eărnur, anume că Regele-vrăjitor nu de mână 
bărbătească va pieri. În cântecele din Obşte se spune că în 
această ispravă a ei, Eowyn a primit ajutor de la scutierul 
lui Theoden, şi că nici acela n-ar fi fost om, ci un piticuţ 
venit dintr-o ţară îndepărtată, cu toate că Eomer îl ţinea la 
mare cinste în Obşte şi i-a dat numele de Chelarul. (Acest 
Chelar nu era altul decât Meriadoc Magnificul, senior al 
Ţării ledului). 

Eomer a devenit un mare rege şi, fiind încă tânăr atunci 
când i-a urmat la tron lui Iheoden, a domnit timp de şaizeci 
şi cinci de ani, mai mult decât oricare alt rege dinaintea lui, 
în afară de Aldor cel Bătrân. În timpul Războiului Inelului s- 
a împrietenit cu Regele Elessar şi cu Imradil din Dol 
Amroth; şi adeseori mergea călare până în Gondor. În 
ultimul an al celui de-al Treilea Ev, şi-a luat de soaţă pe 
Lothiriel, fiica lui Imradil. Fiul său, Elfwine cel Frumos, i-a 
urmat la tron. 

În vremea lui Eomer, cei care şi-au dorit pace în Obşte au 
avut parte de ea şi populaţia devenea tot mai numeroasă în 


văi şi la câmpie şi în egală măsură se înmulţeau şi caii. În 
Gondor domnea Regele Elessar, şi tot el era rege şi în 
Arnor. Domnea peste toate acele ţinuturi ale străvechilor 
regate, în afară de Rohan; căci regele i-a dăruit lui Eomer 
încă o dată darul lui Cirion, iar Eomer a mai făcut încă o 
dată Jurământul lui Eorl. Şi s-a ţinut de el adeseori. Pentru 
că, s-o fi dus el Sauron, dar urile şi relele pe care le clocise 
n-au murit o dată cu el, iar Regele de la Apus avea mulţi 
duşmani de înfrânt înainte să poată creşte în pace Copacul 
Alb. Şi de câte ori pornea la război Regele Elessar, Regele 
Eomer îl însoțea; dincolo de Marea Rhân şi departe, pe 
câmpiile de la Miazăzi, răsuna tunetul cavaleriei Obştei şi 
Calul Alb pe Flamura Verde a fluturat bătut de multe 
vânturi până să îmbătrânească Eomer. 

III. 

NEAMUL LUI DURIN. 

Cu privire la originile seminţiei gnomilor se spun poveşti 
ciudate, atât de către eldari cât şi de către gnomi înşişi; dar 
cum toate cele cuprinse în poveşti s-au petrecut cândva 
demult, mult înaintea evurilor noastre, în paginile de faţă se 
spun puţine. Durin este numele pe care-l folosesc gnomii 
pentru cel mai bătrân dintre cei Şapte Părinţi ai seminţiei 
lor, străbunul tuturor regilor Bărbilorlungi. Singur a dormit 
până când, în adâncurile vremii şi la trezirea acelui Popor, 
el a venit în Azanulbizar şi în peşterile de deasupra 
eleşteului Kheledzâram, la răsărit de Munţii Ceţogşi, şi-a 
făcut el sălaşul, adică acolo unde, mult mai târziu, au fost 
săpate Minele Moriei Pomenite în cântece. 

Şi acolo a trăit el atât de mult, încât a ajuns să fie cunoscut 
până hăt-departe drept Durin cel Nemuritor. Până la urmă 
însă a murit şi el înainte să se fi sfârşit Zilele de Odinioară şi 
mormântul i-a fost făcut în Khazad-dâm; dar dinastia lui nu 
a pierit şi de cinci ori s-a născut câte un moştenitor în Casa 
lui, într-atât de asemenea strămoşului, încât fiecare primea 
numele de Durin. Şi asta pentru că gnomii îl priveau drept 
Nemuritorul care se întorcea de fiecare dată; căci ei aveau 


multe poveşti ciudate şi credinţe despre seminţia şi soarta 
lor în lume. 

La sfârşitul Primului Ev, puterea şi bogăţia ținutului 
Khazad-dăâm au sporit nemăsurat de mult; căci lor li s-au 
alăturat multă suflare şi datini şi meşteşuguri după ce au 
căzut în ruină străvechile oraşe Negrod şi Belegost din 
Munţii Albaştri, după decăderea regatului Thangorodrim. 
Puterea Moriei a durat de-a lungul Anilor Întunecaţi şi a 
stăpânirii lui Sauron, căci, cu toate că Eregion a fost distrus 
şi porţile Moriei au fost zăvorite, sălile din Khazad-dăm 
erau mult prea adânci şi prea puternice şi populate de o 
seminţie mult prea numeroasă şi vitează pentru ca Sauron 
să le poată cuceri de afară. Astfel că bogăţiile sale au rămas 
multă vreme neatinse, cu toate că poporul miner a început 
să se stingă încetul cu încetul. 

S-a întâmplat ca în mijlocul celui de-al Treilea Ev, Durin să 
ajungă din nou regele Moriei, fiind al şaselea care purta 
acest nume. Puterea lui Sauron, slujitor al ținutului 
Morgoth, începea din nou să se întindă asupra lumii, cu 
toate că Umbra din Pădurea care se afla în faţa intrării în 
Moria încă nu era cunoscută drept ceea ce era. Toate 
lucrurile rele începeau să se urnească din loc. Gnomii săpau 
în adâncuri la acea vreme, căutând sub Barazinbar după 
mithril, metalul fără de preţ care pe an ce trecea devenea 
tot mai greu de găsit. Şi astfel au trezit din somn (sau au 
eliberat din închisoare; se prea poate să fi fost de mult 
trezit de răutatea lui Sauron.) un lucru de mare grozăvenie 
care, luându-şi zborul din regatul Thangurodrim, a rămas 
ascuns în temeliile pământului până la venirea stăpânului 
de la Apus: un balrog din Morgoth. Durin a căzut răpus de 
el, iar un an mai târziu Nâin [, fiul său; după aceea gloria 
Moriei a pierit şi poporul său a fost distrus ori a fugit. 

Cei mai mulţi dintre cei care au scăpat au apucat-o spre 
Miazănoapte, iar Thrâin [, fiul lui Nâin, a ajuns în Erebor, 
Muntele Singuratic, aproape de poala răsăriteană a 
Codrului Întunecat, unde s-a apucat din nou să sape şi a 


devenit Rege sub Munte. În Erebor a găsit el marele 
giuvaer, Piatra Străveche, Inima Muntelui. Dar fiul său, 
Thorin I, nu a rămas acolo, ci a plecat departe în nord, în 
Munţii de Cenuşă, unde se strângeau de-acum cei mai mulţi 
din poporul lui Durin; căci munţii aceia erau bogaţi şi prea 
puţin cercetaţi. În schimb, în pustietăţile de dincolo de 
munţi sălăşluiau dragonii; iar după trecerea altor mulţi ani 
aceştia au devenit din nou puternici şi s-au înmulţit, pornind 
război împotriva gnomilor şi prădăluindu-le minele săpate 
de ei. În cele din urmă, Dâin 1, împreună cu al doilea fiu al 
său, Fror, au fost ucişi la porţile sălii tronului de către un 
zmeu uriaş. 

Nu mult după aceea, aproape întregul Popor al lui Durin a 
părăsit Munţii de Cenuşă. Gror, cel de-al treilea fiu al lui 
Dâin, a plecat de pe acel meleag, urmat de mulţi dintre 
semenii lui, spre Munţii de Fier; în schimb Thr6r, 
moştenitorul lui Dâin, împreună cu Borin, fratele tătânelui 
său, şi cei care au mai rămas din poporul lor s-au reîntors în 
Erebor. Şi revenind în Marea Sală a lui Thrâin, Thrâr a adus 
cu sine Piatra Străveche, iar el şi toţi cei veniţi cu el au 
prins din nou cheag şi s-au îmbogăţit, bucurându-se de 
prietenia tuturor oamenilor care vieţuiau în ţinuturile 
învecinate. Căci făureau lucruri de mare minune şi 
frumuseţe, dar pe lângă ele şi arme şi armuri nepreţuite; şi 
făceau negoţ cu metale cu semenii lor din Munţii de Fier. Şi 
astfel au devenit puternici Oamenii de la Miazănoapte, care 
trăiau între Celduin (Râul Curgător) şi Carnen (Apa Roşie), 
şi i-au alungat pe toţi vrăjmaşii de la Răsărit; şi gnomii au 
trăit în belşug iar din Sălile Ereborului se auzea zvon de 
petreceri şi cântec. 

Vestea despre bogăţiile din Erebor s-a dus până dincolo de 
hotare şi a ajuns la urechile dragonilor, iar într-un târziu 
Smaug Auritul, cel mai mare dintre dragonii acelui timp, s-a 
stârnit din bârlogul său şi, pe nepusă masă, s-a pornit 
împotriva Regelui Thror şi s-a lăsat asupra Muntelui cu pală 
de foc. N-a trecut mult până ca tot meleagul acela să se 


prefacă în praf şi pulbere iar oraşul Vâlceaua, aflat în 
apropiere, să cadă în ruine şi să ajungă să fie părăsit; 
Smaug însă a pătruns în Sala cea Mare şi acolo s-a întins pe 
un pat de aur. 

Mulţi dintre semenii lui Thrâr au scăpat de prăpăd şi 
pârjol; şi ultimul care au părăsit sălile palatului, printr-o uşă 
tainică, au fost Thror însuşi şi fiul său Thrâin al II-lea. Cu 
întreaga familie (s-au numărat aici şi odraslele lui Thrâin al 
II-lea: Thorin (Scut-de-Stejar), Frerin şi Dis. Thorin era 
atunci doar un flăcăiandru, după socoteala gnomilor. Mai 
târziu s-a aflat că au scăpat mai mulţi din Poporul de sub 
Munte decât s-a crezut la început; dar aceştia au apucat-o 
mai cu seamă spre Munţii de Fier.) au pornit spre miazăzi, 
într-o bejenie lungă şi fără de adăpost. Li s-a alăturat o 
ceată mică dintre rubedenii şi slujitorii cei mai devotați. 

Ani mai târziu, Thror - bătrân, sărman şi deznădăjduit - i-a 
dăruit fiului său singura nepreţuită comoară pe care o mai 
avea, şi anume ultimul dintre cele Şapte Inele, după care a 
plecat însoţit de un singur slujitor de încredere, bătrân şi el, 
pe nume Năr. Despre Inel i-a spus lui Thrâin următoarele 
cuvinte la despărţire: 

— Pentru tine se va putea dovedi temelia unei noi averi, cu 
toate că eu unul nu prea cred. Numai că aurul la aur trage. 
— Dar nu te gândeşti să te întorci în Erebor? l-a întrebat 

Thrâin. 

— La vârsta mea, nu, a răspuns Thror. Răzbunarea pentru 
ceea ce a făcut Smaug o las în seama ta şia fiilor tăi. Eu 
însă m-am săturat de sărăcie şi de batjocura seminţiei 
oamenilor. Pornesc la drum, să văd ce-oi găsi. 

Dar încotro o pornea, nu a spus. 

Poate că vârsta şi nenorocirile îi tulburaseră întrucâtva 
minţile. Şi poate şi gândurile, ce-l măcinau de multă vreme, 
la splendoarea Moriei de pe vremea strămoşilor săi; sau 
poate că Inelul îl îmbrobodea în mrejele sale rele, acum că 
stăpânul său se trezise la viaţă şi-l îndemna la nemernicii şi 
distrugeri. Şi Thror a pornit din Ţara Murgă, unde îşi găsise 


adăpost, spre miazănoapte, avându-l alături pe Nâr, şi au 
trecut Trecătoarea Cornului Roşu şi au coborât în 
Azanulbizar. 

Când a ajuns la Moria, Poarta era deschisă. Năr l-a rugat 
cu cerul şi pământul să nu pătrundă acolo, dar el nu l-a luat 
în seamă, ci a intrat precum un moştenitor ce se întoarce 
acasă. N-a mai ieşit. Nâr l-a aşteptat ascuns zile 
nenumărate. Într-o bună zi a auzit un strigăt puternic şi 
chemarea unui corn, şi un trup a fost azvârlit afară, pe 
trepte în jos. Temându-se că ar fi putut să fie Thror, Nâr s-a 
apropiat târâş, dar dinăuntrul porţii s-a auzit un glas: 

— Vino-ncoa, bărbosule! 'Te vedem, să ştii. Dar azi nu ai de 
ce te teme. Avem nevoie de tine să ne fii sol. 

Şi Nâr a ieşit din ascunzătoare şi a văzut că, în adevăr, 
trupul era al lui Thror, capul însă îi fusese retezat şi zăcea 
cu faţa la pământ. A îngenuncheat lângă el şi din umbre a 
răsunat hohotul de râs al unui orc şi vocea a vorbit din nou: 

— Dacă cerşetorii nu se opresc la poartă, ci se strecoară 
înăuntru încercând să fure, asta păţesc. Dacă vreunul 
dintre ai voştri îşi mai vâră barba puturoasă aici, va urma 
acelaşi drum. Du-te de le spune! Dar dacă familia lui 
doreşte să ştie cine este acum rege aici, numele este scris 
pe faţa ăstuia. Eu l-am scris! Eu l-am ucis! Eu sunt 
stăpânul! 

Atunci Nâr a răsucit capul retezat şi a văzut crestat pe 
sprinceană, cu rune gnomice, ca să le poată citi şi el, 
numele AZOG. Numele acela a rămas de atunci crestat în 
inima lui şi în inimile tuturor gnomilor. Nâr a vrut să ia 
capul, dar vocea lui Azog l-a oprit: 

— Lasă-l jos! Ia-ţi tălpăşiţa! Uite-ţi plata, cerşetor bărbos! 

Şi o legăturică mică s-a lovit de trupul lui. Înăuntru erau 
câteva monezi fără valoare. 

Plângând, Nâr a luat-o la fugă pe Râul Argintului la vale; s- 
a uitat însă o dată în urmă şia văzut că orcii ieşiseră pe 
poartă şi hăcuiau trupul, aruncând bucăţile la corbii negri. 


Aceasta a fost povestea cu care s-a întors Nâr la Thrâin; şi 
după ce a plâns şi şi-a smuls barba, a căzut în muţenie. 
Şapte zile a stat fără să scoată un cuvânt. Apoi s-a ridicat în 
picioare şi a zis: 

— Aşa ceva nu poate fi îndurat! 

Aşa a început Războiul dintre gnomi şi orci, un război lung 
şi nimicitor, purtat mai cu seamă în străfunduri 
subpământene. 

Thrâin s-a grăbit să trimită soli care să ducă mai departe 
povestea, spre miazănoapte, şi răsărit, şi apus; dar au mai 
trecut trei ani înainte ca gnomii să-şi refacă puterile. 
Poporul lui Durin şi-a strâns armiile cărora li s-au alăturat 
oştile numeroase trimise de casele altor seniori; căci o 
asemenea necinstire ce-o păţise moştenitorul celui mai 
vârstnic din seminţia lor îi umpluse de mânie. Când totul a 
fost pregătit, au luat cu asalt şi au cucerit pe rând toate 
fortărețele orcilor pe care le-au găsit între Gundabad şi 
Râul Vesel. Adversarii n-au avut nici unul milă şi au ucis şi 
au făptuit ticăloşii atât la lumina zilei cât şi în întunericul 
nopţii. Gnomii însă au învins prin puterea lor şi datorită 
armelor lor fără de pereche şi a focului mâniei lor, încins în 
timp ce-l căutau pe Azog prin fiece cotlon de sub munte. 

În cele din urmă, toţi orcii care fugiseră din calea lor s-au 
strâns în Moria, iar oastea gnomilor ce-i urmărea a ajuns la 
Azanulbizar. O vale largă, între culmile munţilor, 
înconjurând lacul Kheledzâram; pe vremuri ţinuse de 
regatul Khazad-dăm. Când gnomii au văzut pe coastă 
poarta principală de intrare în vechile lor sălaşuri, au scos 
un strigăt ce a bubuit în vale precum tunetul. Dar pe 
povârnişurile de deasupra lor se găseau răspândiţi 
duşmanii câtă frunză şi iarbă şi din cele câteva porţi spre 
galerii s-au revărsat orcii pe care Azog îi ţinuse pregătiţi ca 
să-i arunce în luptă la urmă. 

La început soarta a fost potrivnică gnomilor; căci era o zi 
întunecoasă de iarnă, lipsită de soare, iar orcii nu s-au codit 
câtuşi de puţin, unde mai pui că erau în număr mult mai 


mare decât duşmanii lor şi, în plus, îi atacau de sus. Astfel a 
început Bătălia de la Azanulbizar (sau Nandurihion, cum se 
numeşte în limba elfă); orcii încă şi acum se cutremură 
înfioraţi când îşi aduc aminte de ea, iar gnomii plâng. 
Primul atac al avangardei, condus de Thrâin, a fost respins 
cu pierderi mari, Thrâin însuşi fiind forţat să se retragă 
într-un codru cu arbori mari, care, în acele timpuri, creştea 
nu departe de Kheledzâram. Acolo a căzut fiul său Frerin, şi 
Fundin, rubedenia sa, şi mulţi alţii, şi Thrâin şi Thorin au 
fost amândoi răniţi (Se spune că scutul lui Thorin a fost 
despicat, astfel că l-a aruncat şi apoi şi-a retezat cu securea 
o ramură dintr-un stejar şi a ţinut-o cu mâna stingă drept 
pavăză în faţa loviturilor duşmanilor săi, sau o folosea drept 
măciucă. Astfel şi-a căpătat porecla de Scut-de-Stejar). Prin 
alte părţi soarta luptei a înclinat ba într-o parte ba în alta, 
cu măcel neînchipuit de ambele părţi până când, în cele din 
urmă, seminţia din Munţii de Fier a răsturnat soarta luptei 
în favoarea ei. Ajungând la urmă la locul luptei, şi de aceea 
cu forţe proaspete, războinicii înzăuaţi ai lui Nâin, fiul lui 
Grâr, şi-au tăiat cale printre orci chiar până în pragul 
Moriei, iar acolo au strigat, „Azog! Azog!”, în vreme ce cu 
ghioagele lor doborau tot ce le stătea în cale. 

Şi în faţa Porții s-a oprit Nâin şi a strigat din toţi rărunchii: 

— Azog! Dacă eşti înăuntru, ieşi afară! Ori poate că jocul 
din vale e prea aspru pentru tine? 

La aceste vorbe, Azog s-a înfăţişat în prag, şi era un orc 
uriaş, cu un cap la fel de uriaş acoperit cu un coif de fier, 
dar mişcările îi erau iuți şi trupul tare vânjos. Şi împreună 
cu el au venit mulţi alţii asemenea lui, luptătorii din suita 
lui, şi în vreme ce aceştia s-au prins în lupta cu războinicii 
lui Nâin, el s-a răsucit spre Nâin, spunându-i: 

— Ce-i asta? încă un cerşetor la poarta mea? Să te crestez 
şi pe tine, asta vrei? 

Şi s-a repezit la Nâin şi au început să se bată. Dar Nâin 
era orbit de furie, obosit de atâta luptă, în vreme ce Azog 
avea forţe proaspete şi era dezlănţuit şi viclean ca o fiară. 


Dintr-o dată Nâin a izbit cu ultimele lui puteri, dar Azog s-a 
ferit într-o parte şi l-a lovit pe Năin în picior, încât ghioaga 
gnomului s-a frânt de piatra pe care se aflase orcul, iar 
Nâin s-a clătinat, căzând în faţă. Cu o mişcare iute ca 
fulgerul, Azog l-a izbit în gât. Tăişul a nimerit în gulerul 
zalei, dar lovitura fusese atât de puternică, încât Nâin s-a 
prăvălit pe jos cu gâtul rupt. 

Azog a izbucnit în râs şi şi-a înălţat capul ca să scoată un 
strigăt de triumf; strigătul însă i-a murit în gâtlej. Căci abia 
acum a văzut că, în vale, întreaga sa oaste era pusă pe fugă 
şi gnomii căsăpeau în dreapta şi-n stânga, iar cei care 
izbuteau să scape de gnomi fugeau spre miazăzi ţipând ca 
din gură de şarpe. Şi ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns, 
gărzile sale zăceau moarte cu toatele. Azog s-a răsucit pe 
călcâie şi a rupt-o la fugă spre poartă. 

Dar în urma lui s-a repezit un gnom, pe scări în sus, 
înarmat cu o secure roşie. Era Dâin Picior-de-Fier, fiul lui 
Nâin. La prins pe Azog chiar în faţa porţii şi acolo l-a ucis, 
retezându-i capul. Şi a fost aceasta socotită o faptă 
măreaţă, căci Dâin era la acea vreme doar un băietan după 
socoteala gnomilor. Înaintea lui însă avea o viaţă lungă de 
trăit şi multe bătălii îl aşteptau, până când, bătrân, dar 
neîngenuncheat, a căzut în cele din urmă în Războiul 
Inelului. Se povesteşte totuşi că, oricât ar fi fost el de viteaz 
şi de plin de mânie, atunci când a coborât treptele Porții era 
pământiu la faţă, ca unul cuprins de o mare frică. 

După ce bătălia a fost în sfârşit câştigată, gnomii care mai 
rămăseseră s-au adunat în Azanulbizar. Au luat capul lui 
Azog şi i-au îndesat în gură punguţa cu monede, după care 
l-au înfipt într-un par. În noaptea aceea însă nu a urmat nici 
o petrecere şi nici cântece nu s-au cântat; căci morţii lor îi 
îndurerau peste măsură. Se zice că nici măcar jumătate din 
ei nu mai izbuteau să se ţină bine pe picioare şi nu mai 
aveau speranţe să se tămăduiască. 

Cu toate acestea, a doua zi dimineaţa Thrâin se afla în faţa 
lor. Un ochi îi era vătămat fără nădejde de tămăduire, iar 


mersul îi era şchiopătat din pricina unei răni la picior; dar 
vorbele lui acestea au fost: 

— E bine! Izbânda a noastră e. Şi cu ea, Khazad-dum! 
Gnomii însă au răspuns: 

— Oi fi tu Moştenitorul lui Durin, dar chiar şi cu un singur 
ochi ar trebui să vezi mai limpede. Am dus acest război ca 
să ne răzbunăm, şi ne-am răzbunat. Dar răzbunarea nu e 
dulce, câtuşi de puţin. Dacă asta se numeşte izbândă, atunci 
mâinile noastre sunt prea mici să o ţină. 

lar cei care nu erau din neamul lui Durin au zis: 

— Khazad-dum nu este căminul străbunilor noştri. Ce să 
fie pentru noi altceva decât nădejdea unei comori? Dar 
acum, dacă e să plecăm de-aici fără de răsplată şi de banii 
ce ni se cuvin, cu cât ne înturnăm mai iute pe meleagurile 
noastre, cu atât vom fi mai mulţumiţi. 

Atunci Thrâin s-a răsucit către Dâin, zicându-i: 

— Doar n-or să mă părăsească şi cei de-un sânge cu mine? 

— Nu, a răspuns Dâin. Tu eşti Părintele Poporului nostru şi 
noi ne-am dat sângele pentru tine, şi ni-l vom da oricând. 
Dar în Khazad-duăm n-om intra. Nici tu nu vei intra în 
Khazad-dâm. Doar eu am privit prin umbra Porții. Dincolo 
de umbră încă te mai aşteaptă Blestemul lui Durin. Lumea 
trebuie să se schimbe şi o altă putere decât a noastră 
trebuie să se înalțe înainte ca Poporul lui Durin să pătrundă 
din nou în Moria. 

Astfel s-a întâmplat că după Azanulbizar gnomii s-au risipit 
încă o dată. Dar mai înainte de asta şi-au dezbrăcat toţi 
morţii, şi cu mare caznă au făcut-o, ca nu cumva să se 
întoarcă orcii şi să se aleagă cu un munte de arme şi cămăşi 
de zale. Se povesteşte că fiecare gnom care a plecat de pe 
acel câmp de luptă era împovărat de greutatea armelor. 
Apoi au înălţat ruguri multe şi au ars toate leşurile celor din 
neamul lor. Mulţi copaci au fost doborâţi în vale, care de 
atunci a rămas nerodnică, şi fumul focului a fost zărit până 
hăt departe, în Lorien („Pentru gnomi era dureros să facă 
ceea ce făceau cu morţii lor, căci nu astfel era datina lor; 


dar a înălța mormânt (morţii şi-i puneau în morminte de 
piatră, nu de pământ) le-ar fi luat mulţi ani. Astfel că au ales 
rugurile, numai să nu-i lase pe cei de-un neam cu ei pradă 
fiarelor ori păsărilor, ori hulpavilor orci. Însă cei care au 
căzut la Azanulbizar au fost cinstiţi în amintire şi până în 
ziua de azi orice gnom va spune cu mândrie despre unul 
sau altul dintre strămoşii săi: «a fost un gnom ars pe rug», 
şi asta era de ajuns.”). 

După ce cumplitele locuri s-au prefăcut în scrum, aliaţii s- 
au întors fiecare în ţara sa de baştină, iar Dâin Picior-de- 
Fier a dus oştirile tatălui său până în Munţii de Fier. Thrâin, 
oprindu-se lângă parul cel înalt, i-a spus lui Thorin Scut-de- 
Stejar: 

— Unii vor gândi că pentru acest cap s-a plătit tare mult! 
Noi ne-am dat regatul pentru el. Vrei să te întorci cu mine 
la nicovală? Sau îţi vei cerşi pâinea pe la porţile celor 
trufaşi? 

— La nicovală, a răspuns Thorin. Ciocanul măcar ţine 
puterea braţelor până vor putea făuri din nou arme mai 
ascuţite. 

Astfel că Thrâin şi Thorin împreună cu acei rămaşi dintre 
cei ce îi urmaseră (printre care şi Balin şi GlOin) s-au 
reîntors în [ara Murgă şi curând după aceea au plecat şi de 
acolo, şi au rătăcit în Eriador până când, în cele din urmă, s- 
au aşezat ca exilați la răsărit de Ered Luin, dincolo de Lune. 
Din fier făureau cele mai multe lucruri în acele zile, dar, 
cum-necum, au început din nou să prospere şi încetul cu 
încetul numărul lor a sporit din nou (Aveau puţine femei 
printre ei. Fiica lui Dis Thrâin era una dintre ele. Era mama 
lui Fili şi Kili, născuţi în Ered Luin. Thorin nu s-a însurat.). 
Dar, după cum spusese Thror, Inelul avea nevoie de aur ca 
să aducă aur, iar din asemenea metal preţios sau din 
oricare altul aveau prea puţin ori le lipsea cu desăvârşire. 

Despre acest Inel se poate spune câte ceva aici. Gnomii 
din Neamul lui Durin îl credeau a fi primul făurit dintre cele 
Şapte; tot ei spun că a fost dat Regelui din Khazad-dum, 


Durin al III-lea, de către înşişi fierarii elfi, şi nu de către 
Sauron, cu toate că, fără îndoială, puterea lui malefică se 
afla în Inel, căci dăduse şi el o mână de ajutor la făurirea 
tuturor celor şapte. Însă cei care îl aveau în seama lor nu-l 
scoteau la lumină şi nu vorbeau despre el, şi arareori îl 
dădeau mai departe, decât doar atunci când li se apropia 
ceasul de pe urmă, încât nimeni nu ştia prea bine unde 
anume se afla. Unii credeau că rămăsese în Khazad-dum, în 
mormânturile tainice ale regilor, dacă nu cumva acestea 
fuseseră descoperite şi furate; dar printre rubedeniile 
Mogştenitorului lui Durin stăruia credinţa (greşită, desigur) 
că Thror îl făurise când se întorsese în mare grabă pe acel 
meleag. Ce anume se alesese din el nimeni nu ştia. Nu a 
fost găsit asupra lui Azog. 

Cu toate acestea, se prea poate că - aşa după cum cred 
gnomii acum - Sauron descoperise, cu puterile sale 
vrăjitoreşti, la cine anume se afla Inelul acesta, ultimul care 
mai era liber, iar nenorocirile ce se abătuseră în aşa o 
măsură neobişnuită asupra moştenitorilor lui Durin se 
datorau în mare măsură ticăloşiei sale. Gnomii, de altfel, se 
dovediseră de nesupus prin mijlocirea Inelelor. Singura 
putere pe care acestea o aveau asupra lor era aceea de a le 
stârni foamea după aur şi după obiecte preţioase, încât, 
dacă nu le aveau pe acestea, toate celelalte lucruri păreau 
fără valoare şi atunci se lăsau cuprinşi de furie şi de poftă 
de răzbunare împotriva tuturor celor ce-i lipseau de 
obiectele poftei lor. Dar, de soiul lor, încă de la începutul 
neamului lor fuseseră astfel alcătuiți încât să reziste cu 
îndărătnicie oricărei puteri ce ar fi încercat să-i domine. 
Puteau fi ucişi ori înfrânți, dar nu şi preschimbaţi în umbre 
căzute în sclavia altei puteri; din aceeaşi pricină vieţile lor 
nu au căzut sub vraja nici unui Inel, anume să fie lungite ori 
scurtate din această pricină. Cu atât mai mult îi ura Sauron 
pe stăpânii Inelelor şi dorea să-i prade de ele. 

Prin urmare, poate că puterea nefastă a Inelului a fost 
aceea care a făcut ca, după câţiva ani, Thrâin să fie cuprins 


de neastâmpăr şi de nemulţumire. În mintea lui stăruia 
pofta după aur. Într-un târziu, când nu a mai putut-o 
îndura, şi-a îndreptat gândurile spre Erebor şi a hotărât să 
se întoarcă acolo. Lui Thorin nu i-a spus nimic despre ce se 
ascundea în inima sa; dar de la Balin şi Dwalin şi de la alţii 
câţiva şi-a luat rămas-bun şi dus a fost. 

Prea puţine se ştiu despre ce s-a întâmplat cu el după 
aceea. Din cât se pare, de cum a ajuns dincolo de hotare, 
împreună cu cei câţiva care l-au însoţit, a început să fie 
vânat de trimişii lui Sauron. Lupii îl urmăreau, orcii îl 
pândeau, păsări amenințătoare îi umbreau calea, şi cu cât 
înainta spre nord, cu atât i se împotriveau mai multe 
nenorociri. Într-o noapte întunecoasă, el şi însoțitorii săi 
străbăteau ţinutul aflat pe malul celălalt al râului Anduin; o 
ploaie neagră i-a împins să-şi caute adăpost sub streaşina 
Codrului Întunecat. A doua zi dimineaţa, Thrâin nu se mai 
afla în tabără şi în zadar l-au strigat însoțitorii săi. Timp de 
multe zile l-au căutat până când, într-un târziu, pierzând 
orice speranţă, au părăsit acel meleag şi s-au întors la 
Thorin. A trecut multă vreme până s-a aflat că Thrâin fusese 
prins de viu în acea noapte şi dus pe înălțimile muntelui Dol 
Guldur. Acolo a fost supus la chinuri, i s-a luat Inelul şi a fost 
lăsat să-şi dea ultima suflare. 

Astfel, Thorin Scut-de-Stejar a devenit Moştenitorul lui 
Durin, un moştenitor fără de speranţă, căci atunci când a 
pierit Thrâin fără urmă, el avea nouăzeci şi cinci de ani şi 
era un gnom cu greutate printre ai săi şi mândru; părea 
însă mulţumit să rămână în Eriador. Muncea din greu, făcea 
negoţ şi strângea avere; iar poporul său devenea tot mai 
numeros datorită rătăcitorului Neam al lui Durin, din 
rândurile căruia mulţi, auzind de felul în care trăia el acolo 
în apus, au venit să i se alăture. De-acum aveau săli falnice 
în munţi, cămări pline cu de toate şi zilele lor nu păreau 
chiar atât de grele, cu toate că în cântecele lor pomeneau 
tot timpul de Muntele Singuratic din depărtare. 


Anii se lungeau. Tăciunii din inima lui Thorin au prins din 
nou să se încingă cu cât cugeta mai mult la nedreptăţile pe 
care le îndurase neamul său şi la răzbunarea asupra 
Dragonului, ce-i fusese hărăzită lui să o împlinească. Se 
gândea la arme şi la oştiri şi alianţe, în vreme ce uriaşul său 
ciocan răsuna în fierărie; oştirile însă se risipiseră, alianțele 
se rupseseră, iar topoarele celor din neamul său erau 
puţine la număr; şi în vreme ce bătea pe nicovală fierul 
încins, se simţea pârjolit de o mare mânie fără de speranţă. 

Dar într-un târziu, din pură întâmplare, Thorin a ajuns să-l 
întâlnească pe Gandalf şi asta a schimbat soarta Casei lui 
Durin şi a dus şi la alte fapte măreţe. S-a făcut că, 
întorcându-se în apus dintr-o călătorie, 'Thorin a poposit în 
Bree (breelichid limpede, precum sucul sau apa (vezi 
Webster's Encyclopedic Unabridged Dicţionary); în Anexa F 
- partea a Il-a Despre Traducere, omisă din volumul de faţă 
din acelaşi motiv din care am omis şi Anexa E, autorul 
menţionează sensul „deal”, de origine celtă, n.tr) pentru o 
noapte. Se îndrepta spre Comitat unde nu mai fusese de 
vreo douăzeci de ani. Obosit cum era, se gândise să se 
odihnească acolo o vreme. 

Printre multe alte griji ce-l apăsau era şi soarta 
primejduită a ținuturilor de la Miazănoapte; căci ştia, la 
acea vreme, că Sauron punea la cale un război şi, de cum 
avea să se simtă destul de puternic, avea de gând să atace 
Vâlceaua Despicată. Dar cei care ar fi putut ţine piept 
oricărei încercări dinspre Răsărit de a recuceri ţinutul 
Angmar şi trecătorile nordice din munţi nu erau decât 
gnomii din Munţii de Fier. lar dincolo de aceşti munţi se 
întindea pustiul Dragonului. Dragonul de care Sauron s-ar 
fi putut folosi pentru a-şi împlini mârşăviile. Şi atunci cum 
putea fi distrus Smaug? 

La asta cugeta Gandalf când Thorin s-a ivit în faţa lui şi i-a 
spus: 

— Meştere Gandalf, te ştiu doar din vedere, dar acum tare 
m-aş bucura să stau de vorbă cu tine. Căci în ultima vreme 


mult mi-ai mai stăruit în minte, de parcă mi-era scris să te 
caut. Şi aş fi făcut-o dacă aş fi ştiut unde să te găsesc. 

Gandalf l-a privit cu uimire. 

— E ciudat ce-mi spui, Ihorin Scut-de-Stejar. Căci şi eu m- 
am gândit la tine; şi cu toate că mă îndrept spre Comitat, 
mi-am zis că acelaşi drum duce şi la sălile tale. 

— Săli să fie, dacă aşa vrei să le numeşti. Dar nu sunt 
decât sălaşuri amărâte ale unui neam exilat. Vei fi însă bine 
venit, dacă vrei să vii. Căci merge vorba că eşti înţelept şi 
ştii mai multe decât oricare altul care trăieşte pe această 
lume; şi destule mă apasă despre care tare aşvrea sămă 
sfătuiesc cu tine. 

— Voi veni, răspunse Gandalf, pentru că am bănuiala că un 
lucru anume ne apasă pe amândoi în egală măsură. Şi 
spunând asta mă gândesc la Dragonul din Erebor, pe care 
nu cred că-l va uita vreodată nepotul lui Thrâr. 

Altundeva este povestit ce s-a întâmplat la acea întâlnire: 
despre ciudatul plan pe care l-a pus la cale Gandalf pentru 
a-l ajuta pe Thorin şi cum Thorin şi însoțitorii săi au pornit 
din Comitat să caute Muntele Singuratic, cum căutarea lor 
s-a încheiat într-un fel cu totul neaşteptat. Aici nu sunt 
amintite decât acele lucruri care ţin de poporul lui Durin. 

Dragonul a fost ucis de către Bard din Esgaroth, dar în 
Vâlcea s-a dus o adevărată luptă. Căci orcii s-au năpustit 
asupra Ereborului de cum au prins de veste că s-au întors 
gnomii; şi în fruntea lor se afla Bolg, fiul acelui Azog pe 
care-l răpusese Dâin în tinereţea lui. În acea dintâi bătălie 
din Vâlcea, Thorin Scut-de-Stejar a fost rănit de moarte; 
murind, a fost pus într-un mormânt sub Munte, cu Piatra 
Străveche aşezată pe pieptul său. Tot acolo au căzut Fili şi 
Kili, fiii surorii sale. Însă Dâin Picior-de-Fier, vărul său care 
venise tocmai din Munţii de Fier pentru a-l ajuta şi era 
totodată moştenitorul său de drept, a devenit mai apoi 
Regele Dâin al II-lea, reîntemeind astfel Regatul de sub 
Munte, întocmai cum dorise Gandalf. Dâin s-a dovedit un 


rege mare şi înţelept, iar gnomii au prosperat şi au devenit 
din nou puternici sub cârmuirea lui. 

Către sfârşitul verii acelui an (2941), Gandalf a reuşit în 
cele din urmă să-i convingă pe Saruman şi pe cei din Sfatul 
Alb să atace Dol Guldur; Sauron a fost nevoit să se retragă 
şi să se refugieze în Mordor, unde, gândea el, avea să fie la 
adăpost de toţi duşmanii săi. Aşa s-a făcut că atunci când, 
într-un târziu, a izbucnit Războiul, atacul principal a fost 
îndreptat asupra regiunilor de la miazăzi; dar chiar şi aşa, 
cu braţul lui drept care se putea întinde atât de mult, 
Sauron ar fi putut pricinui multe rele la miazănoapte dacă 
Regele Dâin şi Regele Brand nu i-ar fi stat în cale. Despre 
acestea le-a povestit Gandalf lui Frodo şi Gimli, mai târziu, 
când a stat o vreme împreună în Minas Tirith. Cu puţin timp 
înainte, în Gondor prinseseră a sosi veşti despre fapte ce se 
petreceau pe meleaguri îndepărtate. 

— Am jelit moartea lui Thorin, povestea Gandalf, şi numai 
ce auzim că şi Dâin a fost răpus pe când dădea o nouă luptă 
în Vâlcea, chiar în vreme ce noi ne băteam dincolo. Aş fi 
socotit-o o grea pierdere dacă n-ar fi fost mai curând o 
minune că, la vârsta lui înaintată, încă mai putea mânui 
toporul cu aceeaşi putere, după cum se povesteşte, stând 
de strajă deasupra leşului Regelui Brand în faţa Porții 
Erebor, până la căderea întunericului. 

Lucrurile însă ar fi putut merge încă şi mai departe şi cu 
mult mai rău. Când vă gândiţi la marea bătălie de pe 
Câmpiile Pelennor, nu uitaţi de bătăliile din Vâlcea şi de 
vitejia poporului lui Durin. Gândiţi-vă la ceea ce ar fi putut 
să iasă de aici. Focul dragonilor şi săbii sălbatice în Eriador, 
beznă peste Vâlceaua Despicată. Gondorul ar fi putut 
rămâne fără Regină. lar noi ne-am fi putut aştepta să ne 
întoarcem aici după izbândă şi să găsim totul făcut scrum şi 
pustiit. Dar iată că nu s-a întâmplat nimic din toate acestea 
- pentru că l-am întâlnit pe 'Thorin Scut-de-Stejar într-o 
seară în prag de primăvară, în Bree. O întâlnire 
întâmplătoare, cum zicem noi în Pământul de Mijloc. 


Dis era fiica lui Thrâin al II-lea. Singură ea din neamul 
gnomilor este pomenită în istoriile acestea. Gimli spunea că 
puţine femei se numără în seminţia gnomilor, s-ar zice că nu 
mai mult de o treime. Arar trec dincolo de hotarele ţării lor, 
şi doar la mare nevoie. Vocea şi înfăţişarea şi felul lor de a 
se îmbrăca atunci când pornesc în călătorie seamănă într- 
atât cu ale bărbaţilor gnomi, încât ochii şi urechile altor 
neamuri nu le pot deosebi. Pricină pentru care printre cei 
din seminţia oamenilor s-a ajuns să se creadă, prosteşte, 
nu-i vorbă, că n-ar exista femei în neamul gnomilor şi că 
bărbaţii lor, pasă-mi-te, „s-ar ivi din piatră”. 

Ci tocmai fiind atât de puţine femei, seminţia gnomilor se 
înmulţeşte încet şi se află în mare primejdie atunci când n- 
au sălaşuri bine apărate. Căci gnomii îşi iau o singură soaţă, 
iar femeile lor un singur soţ o dată în viaţă şi sunt roşi de 
gelozie, ca şi în orice altă privinţă când e vorba de ceea ce-i 
al lor de drept. Numărul bărbaţilor gnomi care se însoară 
este mai mic de o treime. Căci nu toate femeile se mărită: 
unele nu-şi doresc nici un soţ; altele şi-l doresc pe acela pe 
care nu-l pot avea, astfel că nu-l vor pe nici un altul. Cât 
despre bărbaţi, şi dintre aceştia mulţi nu vor să se însoare, 
fiind prea cufundaţi în îndeletnicirile lor meşteşugăreşti. 

Gimli, fiul lui GlOin, şi-a câştigat faima fiind unul dintre cei 
Nouă Peregrini care au pornit la drum împreună cu Inelul; 
şi a rămas în suita Regelui Elessar cât a durat Războiul. Era 
cunoscut drept prietenul elfilor datorită marii iubiri ce s-a 
născut între el şi Legolas, fiul Regelui Thranduil, şi datorită 
respectului ce l-a purtat Doamnei Galadriel. 

După căderea lui Sauron, Gimli a adus cu sine în sud o 
parte din neamul gnomilor din Erebor, devenind Seniorul 
Grotelor Sclipitoare. Împreună cu semenii săi a făcut 
isprăvi mari în Gondor şi Rohan. Pentru Minas Tirith au 
făurit porţi din mithril şi oţel ca să le înlocuiască pe acelea 
sfărâmate de Regele-vrăjitor. Prietenul său Legolas a venit 
şi el însoţit de elfii din Pădurea Verde, aşezându-se în 


Ithilien, care de atunci s-a preschimbat încă o dată în cea 
mai frumoasă ţară dintre toate meleagurile apusene. 

Dar când Regele Elessar s-a săvârşit din viaţă, Legolas şi-a 
putut în sfârşit urma dorinţa inimii de a străbate Marea. 

Aici urmează una dintre ultimele însemnări din Cartea 
Roşie. 

Am auzit povestindu-se cum că Legolas l-a luat cu sine pe 
Gimli, fiul lui Glâin, dată fiind marea lor prietenie, mai mare 
decât oricare alta vreodată între un elf şi un gnom. Dacă 
acesta este adevărul, atunci cu adevărat este ciudat; ca un 
gnom să se arate dornic să părăsească Pământul de Mijloc 
din iubire, sau ca eldarii să-l primească în mijlocul lor, sau 
ca Seniorii Apusimii să îngăduie aşa ceva. Se spune totuşi 
că Gimli a plecat şi pentru a vedea, încă o dată, frumuseţea 
lui Galadriel; şi se prea poate ca ea, având atâta putere 
printre eldari, să fie cea căreia i se datorează îngăduinţa pe 
care a primit-o Gimli. Mai multe nu se pot spune despre 
această poveste. 

ANEXA B. 

POVESTEA ANILOR (POVESTEA ŢINUTURILOR 
APUSENE) 

Primul Ev s-a încheiat cu Marea Bătălie în care Oştirea din 
Valinor a pătruns în Thangorodrim, alungându-l pe Morgoth 
de la putere. Apoi cei mai mulţi din neamul Noldor s-au 
reîntors în Vestul îndepărtat, aşezându-se în Eressea, foarte 
aproape de Valinor; iar alţii mulţi din neamul Sindar au 
trecut şi ei Marea. 

Al Doilea Ev s-a sfârşit cu prima răsturnare de la putere a 
lui Sauron, slujitorul lui Morgoth, şi cu luarea Inelului 
Suprem. 

Al Treilea Ev a ajuns la capăt o dată cu Războiul Inelului; 
dar, din cât se spune, al Patrulea Ev nu a început decât 
după plecarea Seniorului Elrond, când a sosit vremea ca 
oamenii să domnească, iar celelalte „popoare vorbitoare” 
de pe Pământul de Mijloc să se stingă încetul cu încetul. 


În cel de-al Patrulea Ev, evurile dinainte erau adeseori 
numite Zilele de Odinioară; dar acest nume se potrivea 
doar zilelor dinaintea răsturnării lui Morgoth. Istoriile 
acelor timpuri nu au fost consemnate aici. 

Al Doilea Ev. 

Aceia au fost ani întunecaţi pentru Oamenii de pe 
Pământul de Mijloc, dar şi ani de glorie pentru ţinutul 
Numenor. Despre cele întâmplate pe Pământul de Mijloc 
mărturiile sunt puţine şi neîndestulătoare, iar datele adesea 
nesigure. 

La începutul acestui ev, mai trăiau încă mulţi elfi nobili, 
locuind mai cu seamă în Lindon, la apus de Ered Luin; dar 
înainte să se fi construit Barad-dur, mulţi din seminţia 
Sindar au purces spre răsărit şi unii şi-au întemeiat sălaşuri 
în păduri îndepărtate, unde vieţuiau mai cu seamă elfii 
pădurilor. Unul dintre aceştia era Thranduil, rege în partea 
de miazănoapte a Marii Păduri Verzi. În Lindon, la 
miazănoapte de Lune, trăia Gil-galad, ultimul moştenitor al 
regilor seminţiei Noldor din exil. Era recunoscut drept 
Marele Rege al elfilor din Apus. Tot în Lindon, dar la 
miazăzi de Lune, a trăit o vreme Celeborn, înrudit cu 
Thingol; soaţa lui era Galadriel, cea mai minunată dintre 
femeile elfe. Era sora lui Finrod Felagund, Prietenul 
Oamenilor, pe vremuri rege în Nargothrond, care şi-a dat 
viaţa ca să-l salveze pe Beren, fiul lui Barabhir. 

După un timp, o parte din neamul noldor s-a strămutat în 
Eregion, la apus de Munţii Ceţoşi, nu departe de Poarta 
Vestică a Moriei. Şi au făcut astfel pentru că aflaseră că se 
descoperise mithril în Moria. Seminţia noldorilor era vestită 
pentru arta meşteşugurilor şi se arăta mai puţin 
neprietenoasă faţă de gnomi decât sindarii; dar prietenia ce 
s-a născut între poporul lui Durin şi fierarii elfi din Eregion 
a fost cea mai strânsă ce s-a aflat vreodată între cele două 
seminţii. Celebrimbor a fost cârmuitorul Eregionului şi cel 
mai vestit dintre meşteşugarii lor; era urmaş al lui Feanor. 

Anul 


1 întemeierea Limanurilor Cenugşii şi a Lindonului. 

32 Eldainii ajung în NumenoR. C. 

40 Mulţi gnomi ce-şi părăsesc vechile lor oraşe din Ered 
Luin se duc în Moria, înmulţind numărul celor aflaţi acolo. 

442 Moare Elros Tar-Minyatur. 

C.500 Sauron începe din nou să dea semne de nelinişte în 
Pământul de Mijloc. 

548 În Numenor se naşte Silmarien. 

600 Primele corăbii ale Numenoreenilor apar în dreptul 
coastelor. 

750 Seminţia noldorilor întemeiază ţinutul Eregion. 

C.1000 Speriat de puterea tot mai mare a 
Numenoreenilor, Sauron alege Mordorul drept ţinut din 
care să facă o fortăreață. Şi începe prin a construi Barad- 
dur. 

1075 'Tar-Ancalime devine prima Regină încoronată a 
Numenorului. 

1200 Sauron încearcă să-i atragă de partea sa pe eldari. 
Gil-galad refuză să trateze cu el; dar fierarii din Eregion se 
lasă înduplecaţi. Numenoreenii încep să construiască 
porturi permanente. 

C.1500 Sub îndrumarea lui Sauron, fierarii elfi devin 
adevăraţi maeştri în meseria lor. Încep să făurească Inelele 
Puterii. 

C.1590 În Eregion sunt făurite cele Trei Inele. 

C.1600 Sauron făureşte Inelul Suprem în Orodruin. 
Termină construirea fortăreței Barad-dur. Celebrimbar 
ghiceşte planurile lui Sauron. 

1693 Începe Războiul dintre elfi şi Sauron. Cele Trei Inele 
sunt ascunse. 

1695 Războinicii lui Sauron năvălesc în Eriador. Gil-galad 
îl trimite pe Elrond în Eregion. 

1697 Eregion este pustiit. Moare Celebrimbar. Porţile 
Moriei sunt ferecate. Elrond se retrage cu aceia care au 
mai rămas din seminţia noldorilor şi se refugiază în 
Imladris. 


1699 Sauron cotropeşte ţinutul Eriador. 

1700 'Tar-Minastir trimite o adevărată flotă din Numenor 
în Lindon. Sauron este înfrânt. 

1701 Sauron este alungat din Eriador. Ținuturile Apusene 
cunosc pacea o bună bucată de vreme. 

C.1800 Cam de la această dată Numenoreenii încep să îşi 
întemeieze colonii de-a lungul coastelor. Sauron îşi întinde 
puterea spre răsărit. Umbra se lasă peste Numenor. 

2251 Tar-Atanamir preia sceptrul. Încep răscoalele şi 
discordiile între Numenoreeni. În jurul acestui an apar 
pentru prima oară nazgulii, ori Duhurile Inelelor, sclavii 
celor Nouă Inele. 

2280 Umbar devine o mare fortăreață în Numenor. 

2350 Este construit Pelargir. Devine portul principal al 
Numenoreenilor Devotaţi. 

2899 Ar-Adiânakh6r preia sceptrul. 

3175 Căinţa lui Tar-Palantir. Război civil în Numenor. 

3255 Ar-Pharaz6On porneşte pe mare şi ajunge în Umbar. 

3262 Sauron este luat prizonier în Numenor; 

—3310 Sauron îl atrage în mrejele sale pe Rege şi îi 
amăgeşte pe numenoreeni. 

3310 Ar-Pharaz6n începe să formeze Marea Oştire. 

3319 Ar-Pharaz6n atacă Valinor. Numenor se predă. 
Elendil şi fiii săi reuşesc să scape. 

3320 Întemeierea Regatelor în Exil: Arnor şi Gondor. 
Despărțirea Pietrelor. Sauron se întoarce în Mordor. 

3429 Sauron atacă Gondorul, cucereşte Minas Ithil şi 
incendiază Copacul Alb. Isildur scapă luând calea Râului 
Anduin şi se refugiază la Elendil, în nord. Anăârion apără 
Minas Anor şi Osgiliath. 

3430 Ia naştere Ultima Alianţă între elfi şi oameni. 

3431 Gil-galad şi Elendil pornesc spre răsărit, spre 
Imladris. 

3434 Oştirea Alianţei traversează Munţii Ceţoşi. Bătălia de 
la Dagorlad şi înfrângerea lui Sauron. Începe asediul 
asupra fortăreței Barad-dur. 


3440 Uciderea lui Anârion. 

3441 Sauron este răsturnat de la putere de către Elendil 
şi Gil-galad, care pier amândoi. Isildur ia Inelul Suprem. 
Sauron dispare şi Duhurile Inelelor coboară în lumea 
umbrelor. Astfel se sfârşeşte al Doilea Ev. 

Al Treilea Ev. 

Aceştia au fost anii în care s-a stins seminţia eldarilor. 
Multă vreme au trăit în pace, stăpâni pe cele Trei Inele, în 
vreme ce Sauron dormea, iar Inelul Suprem a fost dat 
pierdut; dar n-au încercat să schimbe ceva din felul lor de a 
trăi, hrănindu-se din amintirea trecutului. Gnomii s-au 
ascuns în tainiţe adânci, păzindu-şi seminţia; dar când răul 
a prins din nou să dea semne de viaţă şi dragonii au scos 
încă o dată capul la lumină, rând pe rând străvechile lor 
comori au fost prădăluite, astfel că ei au ajuns un neam 
rătăcitor. Moria a rămas multă vreme ferită de primejdii, 
dar locuitorii ei s-au împuţinat tot mai mult la număr, până 
când multe din întinsele ei săli locuite au rămas în întuneric 
şi pustii. Înţelepciunea şi anii fără sfârşit ai numenoreenilor 
s-au împuţinat şi ei pe măsură ce numenoreenii se 
amestecau cu oamenii de rând. 

Şi au trecut vreo mie de ani, prima umbră se lăsase de- 
acum peste Marea Pădure Verde, când istarii, sau vrăjitorii, 
şi-au făcut apariţia pe Pământul de Mijloc. Mai târziu avea 
să se spună că veniseră din Apusul îndepărtat, fiind soli 
trimişi să înfrunte puterea lui Sauron şi să-i unească pe toţi 
aceia care aveau dorinţa să i se opună; dar nu le era 
îngăduit să împotrivească puterii lui o altă putere, sau să 
caute să-i stăpânească pe elfi ori oameni prin forţă ori 
teamă. 

Prin urmare, au venit luând înfăţişare omenească, cu toate 
că nu apăreau niciodată ca tineri, iar de îmbătrânit 
îmbătrâneau nespus de încet şi mintea şi mâna lor aveau 
puteri nebănuit de multe. Numele lor adevărate le 
mărturiseau puţinora, folosind în schimb numele ce li se 
dădeau de către alţii. Cei mai mari în rang printre aceştia 


(se spune că erau cinci cu totul) primiseră de la eldari 
numele de Curunir, „Omul Priceput”, şi Mithrandir, 
„Pelerinul cel Sur”, dar oamenii de la miazănoapte le 
spuneau Saruman şi Gandalf. Curunir a călătorit adesea în 
ţinuturile de la Soare-Răsare, aşezându-se în cele din urmă 
în Isengard. Mithrandir, în schimb, era mai apropiat de 
seminţia eldarilor, prin urmare străbătea mai mult părţile 
apusene, dar niciodată n-a avut un loc al său, unde să se 
aşeze. 

Pe tot parcursul acestui al Treilea Ev, numai cei care au 
avut în stăpânirea lor cele Trei Inele au ştiut cine anume le 
păzea. Într-un târziu s-a aflat totuşi că, la început, au fost în 
grija celor mai însemnați dintre eldari, trei la număr, Gil- 
galad, Galadriel şi Cirdan. Inelul lui Gil-galad i-a fost dat de 
către acesta în păstrare lui Elrond; Cirdan, în schimb, l-a 
dat pe al său lui Mithrandir. Căci Cirdan vedea mult mai 
departe şi mai în adânc decât oricare altul de pe Pământul 
de Mijloc, drept care l-a primit cu braţele deschise pe 
Mithrandir la Limanurile Cenugşii, ştiind de unde venea şi 
unde anume avea să se întoarcă. 

— Ia acest inel, Cărturare, i-a spus el, căci grele vor fi 
strădaniile tale; inelul te va ajuta în greaua încercare pe 
care ai luat-o pe umerii tăi. Acesta este Inelul Focului şi cu 
el vei putea să reaprinzi inimile în lumea aceasta care se 
răceşte tot mai mult. Cât despre mine, inima mea a fost 
dăruită Mării şi pe țărmurile ei cenuşii voi trăi până când şi 
ultima corabie îşi va fi înălţat pânzele. 'Te voi aştepta. 

Anul 

2 Isildur sădeşte în Minas Anor un puiet al Copacului Alb. 
Regatul de la Miazăzi îl dă lui Meneldil. Prăpădul de la 
Câmpiile Stânjeneilor; Isildur şi cei trei fii mai mari ai săi 
sunt răpuşi. 

3 Ohtar aduce în Imladris bucăţile frânte ale săbiei Narsil. 

10 Valandil devine Rege în Amor. 

100 Elrond se însoară cu fiica lui Celeborn. 

139 Naşterea lui Elladan şi a lui Elrohir, fiii lui Elrond. 


241 Naşterea lui Arwen Undomiel. 

420 Regele Ostoher rezideşte Minas Anor. 

490 Prima invazie a răsăritenilor. 

500 Romendacil I îi învinge pe răsăriteni. 

541 Romendacil este ucis în bătălie. 

830 Falastur întemeiază dinastia Regilor Corăbiilor. 

851 Moartea lui Eărendur şi împărţirea regatului Arnor. 

933 Regele Earnil | cucereşte cetatea Umbar care devine 
fortăreaţa Gondorului. 

936 Eârnil piere pe mare. 

1015 Regele Ciryandil ucis în asediul fortăreței Umbar. 

1050 Hyarmendacil cucereşte cetatea Harad. Gondorul 
ajunge în culmea puterii sale. Cam tot acum o umbră se 
lasă peste Pădurea Verde şi oamenii îi dau numele de 
Codrul Întunecat. Pentru prima oară mărturiile scrise 
pomenesc de seminţia periannathilor, o dată cu venirea în 
Eriador a celor din neamul Harfoot. 

C.1100 înţelepţi (istarii şi mai-marele eldarilor) descoperă 
că o putere malefică a preschimbat Dol Guldur într-o 
fortăreață. Se bănuieşte că puterea aceasta n-ar fi altceva 
decât un nazgul - un duh al inelelor. 

1149 Începe domnia regelui Atamatar Alcarin. 

C.1150 Neamul Fallohide pătrunde în Eriador şi este 
urmat la scurtă vreme de cei din neamul Stoor, care vin 
peste Trecătoarea Cornului Roşu şi ajung în Unghiul sau în 
Ţara Murgă. 

C.1300 Încep din nou să se înmulțească creaturile 
ticăloase. Orcii devin tot mai numeroşi în Munţii Ceţoşi şi îi 
atacă pe gnomi. Reapar nazgulii. Căpetenia lor vine din 
Angmar în ţinuturile de la miazănoapte. Seminţia 
periannathilor migrează spre apus; mulţi se aşează în Bree. 

1356 Regele Argeleb I este ucis în bătălia cu Rhudaur. 
Cam la această dată neamul Stoor părăseşte Unghiul şi unii 
dintre ei se reîntorc în Ţara Pustietăţii. 

1409 Regele-vrăjitor din Angmar invadează ţinutul Arnor. 
Regele Arveleg este răpus. Fornost şi Tyrn Gorthand sunt 


păzite de invazie. Turnul Amon Sul este distrus. 

1432 Moare Regele Valacar din Gondor şi începe războiul 
civil dintre Rubedenii. 

1437 Osgiliath este incendiat şi astfel se pierde palantirul. 
Eldacar fuge în Rhovanion; fiul său Ornendil este ucis. 

1447 Eldacar se întoarce şi-l alungă pe uzurpatorul 
Castamir. Bătălia de la Răspântiile Erui. Pelargir este 
asediat. 

1448 Rebelii scapă şi cuceresc Umbarul. 

1540 Regele Aldamir este răpus în războiul cu Haradul şi 
corsarii din Umbar. 

1551 Hyarmendacil al II-lea îi înfrânge pe oamenii din 
Harad. 

1601 Mulţi periannathi migrează din Bree. Angeleb al Il- 
lea le dă pământ dincolo de Baranduin. 

C.1630 Li se alătură cei din neamul Stoor care vin dinspre 
Ţara Murgă. 

1634 Corsarii prădăluiesc Pelargirul şi-l ucid pe Regele 
Minardil. 

1635 Marea Molimă pustieşte Gondorul. Moare Regele 
Telemnar, împreună cu copiii săi. Copacul Alb moare în 
Minas Anor. Molima se întinde la miazănoapte şi la apus şi 
multe meleaguri din Eriador rămân pustii. Periannathii 
supraviețuiesc de partea cealaltă a râului Baranduin, însă 
cu pierderi mari. 

1640 Regele Tarondor strămută Casa Regală în Minas 
Anor, unde plantează un puiet al Copacului Alb. Osgiliath 
începe să cadă în ruină. Mordor rămâne nestrăjuit. 

1810 Regele Telumehtar Umbardacil recucereşte Cetatea 
Umbar şi-i alungă pe corsari. 

1851 Începe atacul Căruţaşilor asupra Gondorului. 

1856 Gondor pierde meleagurile răsăritene, iar Narmacil 
al II-lea cade în bătălie. 

1899 Regele Calimehtar îi învinge pe Căruţaşi în 
Dagorlad. 

1900 Calimehtar înalţă Turnul Alb în Minas Anor. 


1940 Ținuturile Gondor şi Arnor reiau legăturile şi 
formează o alianţă. Arvedui se însoară cu Firiel, fiica lui 
Ondoher din Gondor. 

1944 Ondoher cade în bătălie. Eărnil înfrânge duşmanul în 
Ithilienul de Miazăzi. Apoi câştigă Bătălia Taberei şi-i alungă 
pe Căruţaşi în Smârcurile Morților. Arvedui cere coroana 
Gondorului. 

1945 Earnil al II-lea primeşte coroana. 

1974 Căderea Regatului de la Miazănoapte. Regele- 
vrăjitor cotropeşte Arthedain şi pune stăpânire pe Fornost. 

1975 Arvedui se îneacă în Golful Forochel. Palantirii din 
Annuminas şi Amon Sul dispar. Eărmer aduce o flotă în 
Lindon. Regele-vrăjitor este învins în Bătălia din Fornost şi 
este urmărit până la Pârloagele Etten. Dispare din ţinutul 
de miazănoapte. 

1976 Aranarth îşi ia titlul de Căpetenie a dunedainilor. Tot 
ce a rămas moştenire de la Arnor îi este dat spre păstrare 
lui Elrond. 

1977 Frungor îi conduce pe eotheodizi pe meleagurile de 
la miazănoapte. 

1979 Bucca din Mlaştina devine primul Thain al 
Comitatului. 

1980 Regele-vrăjitor vine în Mordor unde strânge 
duhurile inelelor - nazgălii. În Moria apare un balrog şi-l 
ucide pe Durin al VI-lea. 

1981 Nâin 1 este răpus. Gnomii fug din Moria. Mulţi dintre 
elfii pădurilor din Lorien fug spre miazăzi. Amroth şi 
Minrodel sunt daţi dispăruţi. 

1999 'Thrâin 1 vine în Erebor şi găseşte un regat al 
gnomilor „sub Munte”. 

2000 Nazgulii trec hotarele Mordorului şi asediază Minas 
Ithil. 

2001 Minas Ithil cade în mâinile duşmanului. Va fi 
cunoscut apoi drept Minas Morgul. Este capturat palantirul. 

2043 Eărnur devine Rege în Gondor. Regele-vrăjitor îi 
aruncă mănuşa războiului. 


2050 Regele-vrăjitor îl provoacă din nou. Eărnur pleacă 
spre Minas Morgul şi nu se mai ştie nimic despre el. Mardil 
devine primul Mareşal Cârmuitor. 

2060 Dol Guldur devine tot mai puternic. Înţelepţii se tem 
că Sauron începe din nou să se întrupeze. 

2063 Gandalf se duce în Dol Guldur. Sauron se retrage şi 
se ascunde în Răsărit. Începe Pacea Străjuitoare. Nazgălii 
rămân cuminţi în Minas Morgul. 

2210 'Thorin I părăseşte ţinutul Erebor, îndreptându-se 
spre miazănoapte, spre Munţii de Cenuşă, unde se strâng 
acum toţi cei care au mai rămas din Neamul lui Durin. 

2340 Isumbras 1 devine al treisprezecelea Thain, primul 
din dinastia Took. Neamul Oldbuck ocupă Ţara ledului. 

2460 Pacea Străjuitoare ia sfârşit. Sauron se întoarce cu 
puteri sporite în Dol Guldur. 

2463 Ia naştere Sfatul Alb. Tot acum Deagol din neamul 
Stoor găseşte Inelul Suprem şi este ucis de Smeagol. 

2470 Cândva în preajma acestei date Smeagol-Gollum se 
ascunde în Munţii Ceţogşi. 

2475 Un nou atac asupra Gondorului. Osgiliath cade în 
ruină şi podul său de piatră este frânt. 

C.2480 Orcii încep să-şi facă fortărețe tainice în Munţii 
Ceţoşi pentru a împiedica orice trecere spre Eriador. 
Sauron începe să populeze Moria cu propriile sale creaturi. 

2509 În drum spre L6rien, Celebrian este atacat pe 
neaşteptate în Trecătoarea Cornului Roşu şi rănit cu o armă 
otrăvită. 

2510 Celebrian pleacă pe Mare. Orcii şi răsăritenii 
năvălesc în Calenardhon. Eorl cel Tânăr câştigă bătălia pe 
Câmpia Celebrant. Rohirrimii se aşează în Calenardhon. 

2545 Eorl cade în bătălie pe Platoul Golaş. 

2569 Brego, fiul lui Eorl, termină de construit Lăcaşul 
Auriu. 

2570 Baldor, fiul lui Brego, pătrunde pe Poarta Oprită şi 
dispare. Tot acum dragonii îşi fac din nou apariţia în 


ţinuturile îndepărtate de la miazănoapte şi încep să-i 
hărţuiască pe gnomi. 

2589 Dâin 1 este ucis de către un dragon. 

2590 Thor se reîntoarce în Erebor. Gror, fratele său, 
pleacă în Munţii de Fier. 

C.2670 'Tobold plantează „iarba pipei” în Meleagul de la 
Răsărit. 

2683 Isengrin al II-lea devine al zecelea Thain şi începe să 
sape Marile Tuneluri. 

2698 Ecthelion I reconstruieşte Turnul Alb din Minas 
Tirith. 

2740 Orcii năvălesc din nou în Eriador. 

2747 Bandobras 'Took învinge o şleahtă de orci în 
Meleagul de la Miazănoapte. 

2758 Rohan este atacat de la apus şi de la răsărit şi este 
cotropit. Gondorul este atacat de corăbiile corsarilor. Helm 
din Rohan se refugiază în Văgăuna lui Helm. Wulf cucereşte 
Edoras 2758-9: urmează larna cea Lungă. Mari suferinţe şi 
mulţi morţi în Eriador şi Rohan. Gandalf vine în ajutorul 
poporului din Comitat. 

2759 Moartea lui Helm. Frealăf îl alungă pe Wulf şi 
întemeiază a doua dinastie a Regilor din Obşte. Saruman îşi 
face sălaşul în Isengard. 

2770 Smaug Dragonul pogoară peste Erebor. Vâlceaua 
este nimicită. Thror scapă împreună cu Thrâin II şi Thorin 
II. 

2790 Thror este răpus de un orc în Moria. Gnomii se 
adună pentru a porni un război de răzbunare. Se naşte 
Gerontiul, cunoscut apoi sub numele de Bătrânul 'Took. 

2793 Începe Războiul între gnomi şi orci. 

2799 Bătălia de la Nauduhirion, în dreptul Porții 
Răsăritene a Moriei. Dâin Picior-de-Fier se întoarce în 
Munţii de Fier. Thrăin al II-lea şi fiul său Thorin pornesc în 
pribegie spre apus. Se aşează la miazăzi de Ered Luin, 
dincolo de Comitat (2802). 


—2 864 Orcii de la Miazănoapte hărţuiesc Rohanul. Regele 
Walda este ucis de ei (2861). 

2841 'Thrâin al II-lea porneşte la drum pentru a revedea 
ţinutul Erebor, dar este urmărit de slujitorii lui Sauron. 

2845 Thrâin gnomul este întemnițat în Dol Guldur; îi este 
luat ultimul dintre cele Şapte Inele. 

2850 Gandalf se reîntoarce în Dol Guldur şi descoperă că 
într-adevăr stăpânul ținutului este Sauron, care strânge 
toate inelele şi caută să afle veşti despre Inelul Suprem şi 
despre Moştenitorul lui Isildur. Îl găseşte pe Thrâin şi 
primeşte cheia Ereborului. Thrâin moare în Dol Guldur. 

2851 Se întruneşte Sfatul Alb. Gandalf cere să fie atacat 
Dol Guldur. Saruman i se opune. (Mai târziu a devenit 
limpede că de pe atunci începuse Saruman să dorească 
Inelul Suprem pentru sine şi trăgea nădejde că acesta se va 
dezvălui singur, căutându-şi stăpânul, dacă Sauron avea să 
fie lăsat în pace o vreme.) Saruman începe căutările în 
apropiere de Câmpiile Vesele. 

2851 Moare Belecthor al II-lea din Gondor. Moare Copacul 
Alb şi nu se mai găseşte nici un puiet. Copacul Mort este 
lăsat în picioare. 

2885 Stârniţi de solii lui Sauron, haradrimii traversează 
râul Poros şi atacă Gondorul. Fiii lui Folcwine din Rohan 
sunt răpuşi în timp ce luptă pentru apărarea ținutului 
Gondor. 

2890 Se naşte Bilbo în Comitat. 

2901 Cei mai mulţi dintre locuitorii supraviețuitori din 
Ithilien părăsesc ţinutul din pricina atacurilor urukşilor din 
Mordor. Este construit refugiul tainic Henneth Anân. 

2907 Se naşte Gilraen, mama lui Aragorn al II-lea. 

2911 Iarna Cruntă. Baranduin şi alte râuri îngheaţă. Lupii 
Albi năvălesc în Eriador dinspre miazănoapte. 

2912 Mari revărsări de ape inundă şi prăpădesc 
Enedwaith şi Min-hiriath. Tharbad este distrus şi părăsit. 

2920 Moare Bătrânul Took. 


2929 Arathorn, fiul lui Arador din neamul dunedainilor, se 
însoară cu Gilraen. 

2930 Arador este răpus de către căpcăuni. În Minas Tirith 
se naşte Denethor al II-lea, fiul lui Ecthelion al II-lea. 

2931 Pe 1 martie se naşte Aragorn, fiul lui Arathorn al II- 
lea. 

2932 Este ucis Arathorn al II-lea. Gilraen îl duce pe 
Aragorn în Imladris: Elrond îl primeşte drept fiu adoptiv şi-i 
dă numele de Estel (Speranţa); este tăinuită originea lui. 

2939 Saruman descoperă că slujitorii lui Sauron caută în 
apele râului Anduin în apropiere de Câmpiile Stânjeneilor, 
ceea ce înseamnă că Sauron a aflat de sfârşitul lui Isildur. Îl 
nelinişteşte acest fapt, dar nu dezvăluie nimic Sfatului. 

2941 Thorin Scut-de-Stejar şi Gandalf îi fac o vizită lui 
Bilbo în Comitat. Bilbo se întâlneşte cu Smeagol-Gollum şi 
găseşte Inelul. Sfatul Alb se întruneşte; Saruman acceptă 
ca Dol Guldur să fie atacat pentru că acum doreşte să-l 
împiedice pe Sauron să mai caute în apele Râului. Sauron, 
care ştie ce era de făcut, părăseşte Dol Guldur. Bătălia celor 
Cinci Armate în Vâlcea. Moare Thorin al II-lea. Bard din 
Esgaroth îl ucide pe Smaug. Dăin din Munţii de Fier devine 
Rege sub munte (Dâin al II-lea). 

2940 Bilbo se reîntoarce în Comitat aducând cu sine 
Inelul. Sauron se întoarce în taină în Mordor. 

2944 Bard reconstruieşte Vâlceaua şi devine Rege. Gollum 
părăseşte Munţii şi începe căutarea „hoţului” Inelului. 

2948 Se naşte Theoden, fiul lui Thengel, Regele 
Rohanului. 

2949 Gandalf şi Balin îl vizitează pe Bilbo în Comitat. 

2950 Se naşte Finduilas, fiica lui Adrahil din Dol Amroth. 

2951 Sauron se proclamă singur şi pe faţă cârmuitor şi 
începe să strângă oaste în Mordor. Se apucă să reclădească 
fortăreaţa Barad-dur. Gollum porneşte spre Mordor. Sauron 
trimite trei nazguli să pună din nou stăpânire pe Dol 
Guldur. Elrond îi destăinuie lui „Estel” adevăratul său nume 
şi obârşia lui şi îi încredinţează frânturile săbiei Narsil. Abia 


întoarsă din Lorien, Arwen îl întâlneşte pe Aragorn în 
pădurea din Imladris. Aragorn porneşte în pribegie în 
Pustietate. 

2952 Ultima întâlnire a Sfatului Alb. Cumpănesc la soarta 
Inelului. Saruman le spune cum că ar fi aflat că Inelul 
Suprem a fost luat de apele Râului Anduin până în Mare. 
Saruman se retrage în Isengard, considerându-se din clipa 
aceea stăpân asupra lui, şi îl fortifică. Gelos pe Gandalf şi 
temându-se de el, trimite iscoade să-i urmărească fiece 
mişcare; astfel observă interesul vrăjitorului pentru 
Comitat. Curând începe să-şi ţină oameni de încredere în 
Bree şi în Meleagul de la Miazăzi. 

2953 Muntele Osândei, de la Capătul Lumii, izbucneşte din 
nou în flăcări. Ultimii locuitori ai ținutului Ithilien îşi găsesc 
scăparea peste Anduin. 

2956 Aragorn îl cunoaşte pe Gandalf; începe prietenia lor. 

—80 Aragorn întreprinde marile sale călătorii şi 
înfăptuieşte marile sale vitejii. Fără a se da în vileag, îi ajută 
atât pe Thengel din Rohan, cât şi pe Ecthelion al II-lea al 
Gondorului. 

2968 Se naşte Frodo. 

2976 Denethor se însoară cu Finduilas din Dol Amroth. 

2977 Bain, fiul lui Bard, ajunge Rege în Vâlcea. 

2978 Se naşte Boromir, fiul lui Denethor al III-lea. 

2979 Aragorn trece hotarele ținutului Lorien, unde se 
întâlneşte pentru a doua oară cu Arwen Und6miel. Aragorn 
îi dăruieşte inelul lui Barahir şi pe Colina Cerin Amroth se 
juruiesc unul altuia. La această vreme, Gollum ajunge la 
hotarele Mordorului, unde o cunoaşte pe Shelob. Theoden 
devine Rege al ținutului Rohan. 

2983 Se naşte Faramir, fiul lui Denethor. Se naşte Sam cel 
Înţelept. 

2984 Moare Ecthelion al II-lea. Denethor al II-lea devine 
Majordom al Gondorului. 

2988 Finduilas moare înainte de vreme. 

2989 Balin părăseşte Ereborul şi pătrunde în Moria. 


2990 În Rohan se naşte Eomer, fiul lui Eomund. 

2994 Balin piere şi colonia gnomilor este nimicită. 

2995 Se naşte Eowyn, sora lui Eomer. 

C.3000 Umbra Mordorului se lungeşte. Saruman cutează 
să folosească palantirul din Orthanc, dar este prins în mreje 
de Sauron care are Piatra Ithil. Trădează Sfatul. Află de la 
iscoadele lui că ţinutul Comitatului este păzit îndeaproape 
de Pribegi. 

3001 Petrecerea de despărţire organizată de Bilbo. 
Gandalf bănuieşte că inelul lui Bilbo este Inelul Suprem: 
paza în jurul Comitatului se întăreşte. Gandalf caută să afle 
veşti despre Gollum şi cere ajutorul lui Aragorn. 

3002 Bilbo devine oaspetele lui Elrond şi se stabileşte în 
Vâlceaua Despicată. 

3003 Gandalf îi face o vizită lui Frodo în Comitat şi îşi va 
repeta vizitele şi în următorii patru ani. 

3007 Brand, fiul lui Bain, devine Rege în Vâlcea. Moare 
Gilraen. 

3008 În toamna acestui an, Gandalf îi face ultima sa vizită 
lui Frodo. 

3009 În următorii opt ani, la răstimpuri, Gandalf şi 
Aragorn pornesc din nou pe urmele lui Gollum, căutându-l 
în văile Anduinului, în Codrul Întunecat şi în Rhovanion, 
până la hotarele Mordorului. La un moment dat, de-a lungul 
acestor ani, Gollum însuşi s-a aventurat în Mordor, unde a 
fost capturat de Sauron. Elrond trimite să fie adusă Arwen, 
iar ea se întoarce în Imladris; Munţii şi toate meleagurile de 
la răsărit devin tot mai primejdioase. 

3017 Gollum este eliberat din Mordor. Este luat de 
Aragorn în Smârcurile Morților şi adus în Thranduil, în 
Codrul Întunecat. Gandalf vizitează Minas Tirith şi citeşte 
izvodul lui Isildur. 

ANII GLORIOŞI. 

Aprilie 

12 Gandalf ajunge în Hobbiton. 

Iunie 


20 Sauron atacă Osgiliathul. Cam la acea vreme este 
atacat Thranduil şi Gollum scapă. 

29 Gandalf se întâlneşte cu Radagast. 

Iulie 

4 Boromir porneşte la drum din Minas Tirith. 

10 Gandalf este făcut prizonier în Orthanc. 

August. 

Se pierde orice urmă a lui Gollum. Din câte se pare, cam la 
această vreme, fiind vânat deopotrivă de elfi şi de slujitorii 
lui Sauron, s-a refugiat în galeriile Moriei; dar când, în cele 
din urmă, a descoperit drumul spre Poarta de Apus, nu a 
mai putut să iasă. 

Septembrie 

18 Gandalf scapă din Orthanc la primele ore ale dimineţii. 
Călăreţii Negri trec Vadurile Isenului. 

19 Gandalf ajunge la porţile Edorasului ca cerşetor şi nu îi 
este îngăduit să intre. 

20 Gandalf primeşte îngăduinţa să pătrundă în Edoras. 
Theoden îi porunceşte să plece: „Ia orice cal pofteşti, numai 
să dispari de aici chiar mâine, înainte să se întunece!” 

21 Gandalf alege pe Iute ca Gândul, dar calul nu-l lasă să 
se apropie. Se ia după lute ca Gândul până departe, pe 
întinsul câmpiei. 

22 Călăreţii Negri ajung în amurg la Vadul Sarn; îi alungă 
pe Pribegii străjeri. Gandalf prinde pe Iute ca Gândul. 

23 Patru Călăreţi intră în Comitat înainte de zori. Ceilalţi îi 
urmăresc pe Pribegi către răsărit, apoi se întorc să vegheze 
asupra Drumului Verde. Un Călăreţ Negru soseşte în 
Hobbiton la căderea nopţii. Frodo părăseşte Fundătura. 
După ce l-a îmblânzit pe lute ca Gândul, Gandalf părăseşte 
ţinutul Rohan. 

24 Gandalf traversează Isenul. 

26 Pădurea Bătrână. Frodo ajunge la Bombadil. 

27 Gandalf traversează Torentul Cenuşiu. A doua noapte la 
Bombadil. 


28 Hobbiţii sunt capturați de un Duh al Gorganelor. 
Gandalf ajunge la Vadul Sarn. 

29 Frodo ajunge seara târziu în Bree. Gandalf vizitează pe 
Unchiaş. 

30 Scobitura Râului şi Hanul din Bree sunt atacate la 
primele ceasuri ale zilei. Frodo pleacă din Bree. Gandalf 
ajunge în Scobitura Râului, apoi noaptea în Bree. 

Octombrie 

1 Gandalf pleacă din Bree. 

2 În timpul nopţii este atacat pe Ţancul Vremii. 

6 Tabăra de la poalele 'Ţancului este atacată în timpul 
nopţii. Frodo este rănit. 

9 Glorfindel părăseşte Vâlceaua Despicată. 

10 Îi alungă pe Călăreţi de pe Podul Mitheithel. 

13 Frodo traversează Podul. 

18 Glorfindel îl găseşte pe Frodo la lăsatul serii. Gandalf 
ajunge în Vâlceaua Despicată. 

19 Fuga peste Vadul Urşilor. 

25 Frodo îşi vine în simţiri întremat. Boromir ajunge în 
Vâlceaua Despicată în timpul nopţii. 

Decembrie 

26 Însoţitorii Inelului părăsesc Vâlceaua Despicată în 
amurg. 

Ianuarie 

7 Însoţitorii ajung în Hollin. 

11,12 Zăpadă pe Caradhras. 

13 Atacul Lupilor la orele dintâi ale dimineţii. Însoţitorii 
ajung la Poarta de Apus a Moriei la căderea nopţii. Gollum 
se ia pe urmele Purtătorului Inelului. 

14 Noapte petrecută în Sala Douăzeci şi Unu. 

15 Podul Khazad-dtâim, prăbuşirea lui Gandalf. Însoţitorii 
ajung la Nimrodel târziu în noapte. 

23 Gandalf îl urmăreşte pe Balrog până pe piscul Zirak- 
Zigil. 

25 Îl azvârle pe Balrog de pe înălţimi şi moare. Trupul lui 
rămâne pe pisc. 


Februarie 

14 Oglinda lui Galadriel. Gandalf revine la viaţă şi rămâne 
într-o stare de transă. 

15 Despărțirea de Lorien. Ascuns pe malul apusean, 
Gollum urmăreşte plecarea. Gwaihir îl duce pe Gandalf în 
Lorien. 

23 Bărcile sunt atacate în timpul nopţii în apropiere de 
Sarn Gebir. 

24 Însoţitorii Inelului trec de Argonath şi fac tabără la 
Parth Galen. Prima Bătălie la Vadurile Isen; Theodred, fiul 
lui Theoden, este ucis. 

25 Destrămarea Frăției. Moartea lui Boromir; chemarea 
cornului său este auzită în Minas Tirith. Meriadoc şi 
Peregrin sunt capturați. Frodo şi Sam cel înţelept pătrund 
în Emyn Muil de la răsărit. Seara Aragorn porneşte în 
căutarea orcilor. Eomer prinde de veste despre coborârea 
hoardei de orci din Emyn Muil. 

27 Aragorn ajunge pe stânca apuseană la răsăritul 
soarelui. În ciuda poruncilor lui Theoden, Eomer porneşte 
din Meleagul de la Răsărit în miez de noapte în urmărirea 
orcilor. 

28 Eomer îi prinde din urmă pe orci chiar înainte de a 
ajunge la poala Pădurii Fangorn. 

29 Meriadoc şi Pippin reuşesc să fugă şi fac cunoştinţă cu 
Arborebărbos. Rohirrimii atacă la răsăritul soarelui şi-i 
nimicesc pe orci. Frodo coboară din Emyn Muil şi îl 
întâlneşte pe Gollum. Faramir zăreşte barca funerară a lui 
Boromir. 

30 Începe Divanul Enţilor. Întors în Edoras, Eomer îl 
întâlneşte pe Aragorn. 

Martie 

1 La răsăritul soarelui Frodo începe traversarea 
Smârcurilor Morților. Divanul Enţilor continuă. Aragorn se 
întâlneşte cu Gandalf cel Alb. Pornesc spre Edoras. Faramir 
părăseşte Minas Tirith pentru a îndeplini o misie în Ithilien. 


2 Frodo ajunge la capătul Smârcurilor. Gandalf ajunge în 
Edoras şi-l tămăduieşte pe 'Theoden. Rohirrimii pornesc 
călare spre apus, împotriva lui Saruman. A doua Bătălie la 
Vadurile Isenului. Erkenbrand este înfrânt. La ceasurile 
după-amiezei ia sfârşit Divanul Enţilor. Enţii pornesc marşul 
asupra Isengardului, unde sosesc în timpul nopţii. 

3 Theoden se retrage în Văgăuna lui Helm. Începe Bătălia 
de la Cetatea Cornului. Enţii desăvârşesc distrugerea 
Isengardului. 

4 Theoden şi Gandalf pornesc din Văgăuna lui Helm spre 
Isengard. Frodo ajunge la gorganele de zgură de la 
marginea Pământului Părăginit Morannon. 

5 Theoden ajunge în Isengard la prânz. Tratative cu 
Saruman în Orthanc. Un nazgil înaripat trece pe deasupra 
taberei din Dol Baran. Gandalf porneşte însoţit de Peregrin 
spre Minas 'Tirith. Frodo se ascunde când se apropie de 
Morannon şi porneşte din nou la căderea nopţii. 

6 Aragorn prins din urmă de dunedaini la primele ceasuri 
ale dimineţii. Theoden porneşte din Cetatea Cornului spre 
Valea Calvarului. Aragorn porneşte mai târziu. 

7 Frodo este dus de Faramir la Henneth Annun. Aragorn 
soseşte în Valea Calvarului în miez de noapte. 

8 Aragorn porneşte pe „Căile Morților” la spartul zorilor; 
la miezul nopţii ajunge la Erech. Frodo părăseşte Henneth 
Annun. 

9 Gandalf ajunge la Minas Tirith. Faramir pleacă din 
Henneth Annun. Aragorn porneşte din Erech şi ajunge pe 
drumul spre Morgul. Theoden vine în Valea Calvarului. 
Bezna prinde să se reverse din Mordor. 

10 Ziua fără zori. Marea Adunare din Rohan: rohirrimii vin 
călare din Valea Calvarului. Faramir este salvat de Gandalf 
în faţa porţilor Citadelei. Aragorn traversează valea Ringl6. 
O oaste din Morannon cucereşte Cair Andros şi pătrunde în 
Andrien. Frodo trece de Răscruce şi vede oastea din Morgul 
pornind la bătălie. 


11 Gollum o vizitează pe Shelob, dar, văzându-l pe Frodo 
dormind, aproape că se căieşte. Denethor îl trimite pe 
Faramir în Osgiliath. Aragorn ajunge în Linhir şi trece 
dincolo, în Lebennin. Partea de răsărit a Rohanului este 
invadată dinspre miazănoapte. Lorien este atacat pentru 
prima dată. 

12 Gollum îl duce pe Frodo în bârlogul lui Shelob. Faramir 
se retrage spre Fortăreţele Zăgazului. Theoden aşează 
tabăra sub peretele Minrimmon. Aragorn împinge 
duşmanul spre Pelargir. Enţii îi înving pe invadatorii 
Rohanului. 

13 Frodo este luat captiv de orcii din Cirith Ungol. Cetatea 
Pelennor este cucerită. Faramir este rănit. Aragorn ajunge 
în Pelargir şi capturează flota. Theoden în Pădurea 
Druadan. 

14 Sam cel înţelept îl găseşte pe Frodo în Turn. Minas 
Tirith este asediat. Rohirrimii, în frunte cu Sălbaticii, ajung 
în Pădurea Sură. 

15 La orele dintâi ale zilei, Regele-vrăjitor străpunge 
Porţile Oraşului. Denethor îşi dă foc pe un rug. Cornii 
rohirrimilor sunt auziţi la întâiul strigăt al cocoşului. Bătălia 
de la Pelennor. Theoden este răpus. Aragorn înalţă flamura 
lui Arwen. Frodo şi Sam cel înţelept scapă şi îşi încep 
călătoria spre miazănoapte, prin valea Morgai. Bătălia de 
sub arborii Codrului Întunecat; Thranduil respinge oştile 
din Dol Guldur. Al doilea atac asupra ținutului Lorien. 

16 Sfatul căpeteniilor. Din valea Morgai, Frodo priveşte 
dincolo de tabără, spre Muntele Osândei. 

17 Bătălia din Vâlcea. Regele Brand şi Regele Dâin Picior- 
de-Fier cad în luptă. Mulţi gnomi şi oameni se refugiază în 
Erebor unde sunt asediați. Shagrat duce în Barad-dăr 
mantia lui Frodo, cămaşa lui de zale şi sabia. 

18 Oastea de la Miazănoapte porneşte în marş din Minas 
Tirith. Frodo ajunge în apropiere de Gura Isenului; este 
prins din urmă de orci pe drumul dinspre Durthang spre 
Udăân. 


19 Oastea ajunge la valea Morgul. Frodo şi Sam cel 
înţelept scapă şi îşi încep călătoria de-a lungul drumului ce 
duce la Barad-dur. 

22 Amurgul cel cumplit. Frodo şi Sam cel Înţelept 
părăsesc drumul şi o iau spre miazăzi, spre Muntele 
Osândei. Al treilea asalt asupra ținutului Lorien. 

23 Oastea iese din Ithilien. Aragorn îi trimite acasă pe cei 
slabi de inimă. Frodo şi Sam cel Înţelept îşi aruncă armele 
şi veşmintele. 

24 Frodo şi Sam cel Înţelept fac ultima călătorie până la 
poalele Muntelui Osândei. Armata aşează tabăra în 
Pământul Părăginit Morannon. 

25 Oastea este împresurată pe Dealurile de Zgură. Frodo 
şi Sam cel înţelept ajung la Sammoth Maur. Gollum ia cu 
forţa Inelul şi se prăbuşeşte în Hăul Osândei. Barad-dur se 
năruie şi Sauron piere. 

După prăbuşirea Turnului Întunecimii şi pieirea lui 
Sauron, Umbra s-a ridicat de pe inimile tuturor celor care i- 
au stat împotrivă, dar spaima şi deznădejdea i-a cuprins pe 
slujitorii şi aliaţii lui Sauron. De trei ori a fost atacat ţinutul 
L6rien dinspre Dol Guldur, numai că, pe lângă vitejia 
seminţiei elfilor de pe acel meleag, a mai fost şi puterea ce 
sălăşluia acolo, prea mare pentru ca cineva să o poată 
înfrânge, afară doar de Sauron, dacă s-ar fi dus el însuşi 
acolo. Cu tot prăpădul pricinuit minunatelor păduri de la 
hotare, atacurile au fost respinse; şi după ce Umbra a 
trecut, Celeborn a ieşit în faţa oastei din Lorien şi în fruntea 
ei a trecut Anduinul, în bărci fără număr. Au cucerit Cetatea 
Dol Guldur şi Galadriel i-a prefăcut în ruină zidurile şi i-a 
secat puţurile şi pădurea a fost curățată. 

Şi la Miazăzi au bântuit războiul şi răul cel mare. Regatul 
lui 'Thranduil a fost cotropit şi s-au dus lupte îndelungi sub 
acoperământul pădurii şi focul a mistuit copaci cu 
nemiluita; dar în cele din urmă Thranduil a ieşit victorios. Şi 
în ziua Noului An al elfilor, Celeborn s-a întâlnit cu 
Thranduil în mijlocul pădurii; şi au preschimbat numele 


Codrului Întunecat în Eryn Lasgalen, Pădurea Frunzelor 
Verzi. 'Thranduil a luat în stăpânire tărâmul de la 
miazănoapte până la poalele munţilor care se înalţă din 
codrul regatului său; iar Celeborn a luat în stăpânire 
pădurea de la miazăzi, de sub Strungi, punându-i numele 
de Lorien de la Soare-Răsare; dar toată pădurea ce e 
întinsă între Strungi a fost dată beorningilor şi pădurenilor. 
Şi după ce Galadriel s-a săvârşit dintre cei vii, lui Celeborn i 
s-a făcut lehamite de regatul său şi s-a dus în Imladris, să 
trăiască acolo cu fiii lui Elrond. În Pădurea Verde, elfii 
pădureni au rămas netulburaţi de nimeni, dar în Lorien nu 
mai rămăseseră din păcate decât câţiva din poporul de 
demult şi în Caras' Galadon nu mai răsunau cântece şi nu 
mai scăpărau lumini. 

La vremea la care marile armii asediau Minas Tirith, o 
oaste a aliaţilor lui Sauron care de mult ameninţa 
fruntariile Regatului Brand, a trecut Râul Carnen, iar Brand 
a fost alungat în Vâlcea. Acolo a primit ajutor de la gnomii 
din Erebor; şi s-a încins o bătălie mare la poalele Muntelui. 
A durat trei zile, dar în cele din urmă atât Regele Brand cât 
şi Regele Dâin Picior-de-Fier au fost ucişi, iar răsăritenii au 
învins. Poarta însă nu au putut-o dobori şi mulţi dintre 
gnomi şi oameni s-au refugiat în Erebor, ţinând de-acolo 
piept asediului. 

Când s-au aflat veşti despre marile victorii de la Miazăzi, 
oastea lui Sauron, ce se găsea la miazănoapte, a fost 
cuprinsă de deznădejde; şi cei ce fuseseră asediați au 
năvălit peste ea şi au nimicit-o, iar cei care au scăpat cu 
viaţă au fugit spre Răsărit fără să mai tulbure Vâlceaua 
vreodată. Şi Bard al II-lea, fiul lui Brand, a devenit Rege în 
Vâlcea, iar 'Thorin III Coif-de-Piatră, fiul lui Dâin, a devenit 
Rege al meleagului de la poalele Muntelui. Amândoi şi-au 
trimis legaţi la încoronarea Regelui Elessar; şi cât au mai 
durat regatele lor, au rămas de atunci în mare prietenie cu 
ţinutul Gondor; şi s-au aflat sub cârmuirea şi protecţia 
Regelui de la Soare-Apune. 


CELE MAI DE SEAMĂ ZILE DE LA PRĂBUŞIREA 
TURNULUI BARAD-DUR PÂNĂ LA SFÂRŞITUL CELUI DE- 
AL TREILEA EV* 

3019 CC. 1419 

*Lunile şi zilele corespund calendarului din Comitat (CC). 

27 martie Bard al II-lea şi Thorin al III-lea Coif-de-Piatră 
alungă Vrăjmaşul din Vâlcea. Celeborn trece Râul Anduin; 
începe distrugerea Dol Guldurului. 

6 aprilie Întâlnirea dintre Celeborn şi Thranduil. 8 
Purtătorii Inelului sunt primiţi în mare cinste pe Câmpia 
Cormallen. 

1 mai Încoronarea Regelui Elessar; Elrond şi Arwen 
pornesc la drum din Vâlceaua Despicată. 8 Eomer şi Eowyn 
pornesc din Rohan împreună cu fiii lui Elrond. 20 Elrond şi 
Arwen ajung în Lorien. 27 Însoţitorii lui Arwen părăsesc 
ţinutul L6rien. 

14 iunie Fiii lui Elrond întâlnesc pe drum pe însoțitorii lui 
Arwen şi o aduc pe Arwen în Edoras. 16 Pornesc spre 
Gondor. 25 Regele Elessar găseşte puietul Copacului Alb. 

Seninul 1 Arwen ajunge în Oraş. 

Ziua Mijlocului de An Căsătoria lui Elessar cu Arwen. 

18 iulie Eomer se întoarce în Minas Tirith. 19 Cortegiul 
funerar al Regelui Theoden porneşte la drum. 

7 august Cortegiul ajunge în Edoras. 10 Funeraliile 
Regelui 'Theoden. 14 Oaspeţii îşi iau rămas-bun de la Regele 
Eomer. 18 Ajung în Văgăuna lui Helm. 22 Ajung în 
Isengard; la apusul soarelui îşi iau rămas-bun de la Regele 
de la Soare-Apune. 28 Îl prind din urmă pe Saruman; 
Saruman se îndreaptă spre Comitat. 

6 septembrie Se opresc în apropiere de Munţii Moriei. 13 
Celeborn şi Galadriel pornesc la drum, ceilalţi se îndreaptă 
spre Vâlceaua Despicată. 21 Ajung în Vâlceaua Despicată. 
22 A o sută douăzeci şi noua sărbătorire a lui Bilbo. 
Saruman ajunge în Comitat. 

5 octombrie Gandalf şi hobbiţii părăsesc Vâlceaua 
Despicată. 6 Traversează Vadul Urşilor; Frodo simte prima 


revenire a durerii. 28 Ajung în Bree la căderea nopţii. 30 
Pleacă din Bree. „Călătorii” ajung la Podul Viniac pe 
întuneric. 

1 noiembrie Sunt opriţi din drum la Frogmorton. Ajung în 
orăşelul Lângă Ape şi ridică în picioare întregul neam din 
Comitat. 3 Bătălia de lângă orăşelul Lângă Ape şi moartea 
lui Saruman. Sfârşitul Războiului Inelului. 

CC. 1420: Gloriosul an al belşugului 

13 martie Frodo cade bolnav (în ziua în care aniversează 
otrăvirea lui de către Shelob). 

6 aprilie Florile mallorn pe Câmpia Prieteniei. 

1 mai Sam cel Înţelept o ia pe Rose de soaţă. 

Ziua Mijlocului de An Frodo se retrage din postul de 
primar; îi ia locul Will Picior Alb. 

22 septembrie A o sută treizecea aniversare a lui Bilbo. 

6 octombrie Frodo se îmbolnăveşte din nou. 

CC. 1421: Sfârşitul celui de-al Treilea Ev 

13 martie Frodo iar e bolnav. 25 Se naşte Elanor 
Preafrumoasa fiica lui Sam cel Înţelept. (Cunoscută sub 
numele de „Preafrumoasa” din pricina frumuseţii ci; mulţi 
spuneau că arăta mai curând a fi elfă, decât fiica unui 
hobbit. Avea păr auriu, ceea ce se întâlnea foarte rar în 
Comitat; dar Sam cel Înţelept mai avea două fete cu părul 
auriu şi s-au mai născut şi alţi mulţi copii asemenea lor la 
acea vreme.) În această zi a început Al Patrulea Ev după 
calendarul din Gondor. 

21 septembrie Frodo şi Sam cel Înţelept pleacă din 
Hobbiton. 22 Întâlnesc Ultima Cavalcadă a Păzitorilor 
Inelului, în Cornu Împădurit. 29 Ajung la Limanurile 
Cenugşii. Frodo şi Bilbo pleacă pe Mare împreună cu cei Trei 
Păzitori. Sfârşitul celui de-al Treilea Ev. 

6 octombrie Sam cel Înţelept se reîntoarce la Fundătura. 

EVENIMENTE ULIERIOARE PRIVITOARE LA MEMBRII 
FRĂŢIEI INELULUI. 

CC. 


1422 Din acest an a început cel de-al Patrulea Ev după 
numărătoarea din Comitat a anilor; dar numărătoarea 
anilor a continuat după acest calendar. 

1427 Will Picior Alb se retrage din funcţia de primar al 
Comitatului, în locul lui este ales Sam cel Înţelept. Peregrin 
Took se însoară cu Diamond („Diamant”, n.tr.) din Long 
Cleeve. Porunca Regelui Elessar este ca picior de om să nu 
calce în Comitat, făcând din aceasta o Ţară Liberă sub 
protecţia Sceptrului de la Miazănoapte. 

1430 Se naşte Faramir, fiul lui Peregrin. 

1431 Se naşte Goldilocks (Aprox. „Zulufi aurii”, n.tr.), fiica 
lui Sam cel Înţelept. 

1432 Meriadoc, căruia i se spune Magnificul, devine Mai- 
Marele "Ţării ledului. Daruri măreţe îi sunt trimise de către 
Regele Eomer şi de către Domnița Eowyn din Ithilien. 

1434 Peregrin devine capul familiei Took şi în acelaşi timp 
Thain. Regele Elessar este cel care îi numeşte pe Thain, pe 
Mai-Marele şi pe Sfătuitorii Primarului în Regatul de la 
Miazănoapte. Jupânul Sam cel Înţelept este ales Primar 
pentru a doua oară. 

1436 Regele Elessar porneşte călare spre miazănoapte şi 
rămâne să trăiască o vreme în apropiere de Lacul 
Amurgului. Ajunge la Podul Viniac şi acolo îşi întâmpină 
prietenii. Dăruieşte Steaua Dunedainilor lui Sam cel 
Înţelept, iar Eleanor este aleasă domnişoară de onoare în 
suita reginei Arwen. 

1442 Jupânul Sam cel Înţelept, soaţa sa şi Elanor pleacă în 
Gondor unde rămân timp de un an. Jupânul Tolman Cotton 
(„Bumbac”, n.tr) îi ţine locul ca viceprimar. 

1449 Jupânul Sam cel înţelept devine primar a patra oară. 

1451 Elanor cea Frumoasă se căsătoreşte cu Fastred din 
Ostrovul Verde pe Gruiurile din Zare. 

1452 Hotarul de la Soare-Apune, cuprins între Gruiurile 
din Zare şi Dealurile Turnului (Emyn Beraid), este alipit 
Comitatului, fiindu-i dăruit de Rege. Mulţi hobbiţi se mută 
acolo. 


1454 Se naşte Elfstan Pruncfrumos, fiul lui Fastred şi 
Elanor. 

1455 Jupânul Sam cel Înţelept devine primar a cincea 
oară. La rugămintea sa, Thainul îl numeşte pe Fastred 
Străjuitor al Hotarului de la Soare-Apune. Fastred şi Elanor 
îşi stabilesc locuinţa la Sub Turnuri, pe Dealurile Turnului, 
acolo unde aveau să trăiască timp de multe generaţii 
urmaşii lor, neamul Copiilor Bălai de la Turnuri. 

1462 Jupânul Sam cel Înţelept devine primar pentru a 
şasea oară. La rugămintea sa, Thainul îi face pe Fastred şi 
pe Elanor Străjuitori ai Hotarului de la Soare-Apune (un 
ţinut care abia începea să fie locuit); îşi stabilesc locuinţa pe 
clinele Dealurilor Turnului, acolo unde descendenţii lor, 
Copiii Bălai de la Hotarul de la Soare-Apune, aveau să 
trăiască timp de generaţii întregi. 

1463 Faramir 'Took o ia de soaţă pe Goldilocks, fiica lui 
Sam cel Înţelept. 

1469 Jupânul Sam cel Înţelept devine primar pentru a 
şaptea şi ultima oară, împlinind în 1476, la încheierea 
mandatului, nouăzeci şi şase de ani. 

1482 Moare Stăpâna Rose, soaţa jupânului Sam cel 
Înţelept, de Ziua Mijlocului de An. Pe 22 septembrie, 
jupânul Sam cel Înţelept porneşte călare de la Fundătura. 
Ajunge la Dealurile Turnului şi Elanor îl vede pentru ultima 
oară, când primeşte de la el Cartea Roşie, care de atunci se 
află în grija Copiilor Bălai. Iar ei ştiu, de la Elanor citire, că 
Sam cel Înţelept ar fi trecut de Turnuri, îndreptându-se 
spre Limanurile Cenuşii, şi de acolo ultimul dintre Purtătorii 
Inelului a traversat Marea. 

1484 În primăvara acestui an, în Ţara ledului s-a primit o 
solie din Rohan, cum că Regele Eomer dorea să-l mai vadă o 
dată pe Marele Chelar. Meriadoc îmbătrânise (avea 102 
ani), dar era încă zdravăn. A ţinut sfat cu prietenul său 
Thainul şi curând după aceea şi-au lăsat averile şi 
îndatoririle în grija fiilor lor şi duşi au fost, trecând Vadul 
Sarn, fără să mai fie văzuţi vreodată în Comitat. Mai târziu 


s-a auzit că jupânul Meriadoc a ajuns în Edoras şi a poposit 
la curtea Regelui Eomer înainte ca acesta să moară în 
toamna acelui an. După care, împreună cu Thain Peregrin, 
au plecat în Gondor, petrecându-şi pe acel meleag puţinii 
ani de viaţă care le mai rămăseseră, până au murit şi au 
fost aşezaţi în Rath Dinen, printre mărimile Gondorului. 

1541 În acest an (Al Patrulea Ev (Gondor) 120), pe 1 
martie, Regele Elessar şi-a dat în cele din urmă sfârşitul. Se 
spune că mormintele lui Meriadoc şi Peregrin au fost săpate 
alături de mormântul marelui Rege. Apoi Legolas a 
construit în Ithilien o corabie cenuşie şi cu ea a străbătut 
Râul Anduin şi, mai departe, a traversat Marea; iar 
împreună cu el, se zice, a plecat şi Gimli gnomul. Şi o dată 
cu corabia care a pierit în zare s-a isprăvit şi cu Frăția 
Inelului pe Pământul de Mijloc. 

ANEXA C. 

ARBORI GENEALOGICI. 

Numele însemnate în aceşti arbori genealogici sunt doar 
câteva dintre cele multe existente. Multe au aparţinut ori 
oaspeţilor prezenţi la Petrecerea de Rămas-Bun dată de 
Bilbo, ori moştenitorilor lor direcţi. Oaspeţii de la Petrecere 
sunt subliniaţi. Sunt menţionate, de asemenea, câteva nume 
ale unor persoane implicate în întâmplările povestite aici. În 
plus, sunt oferite câteva informaţii genealogice despre Sam 
cel Înţelept, întemeietorul familiei Grădinarului, care 
ulterior s-a bucurat de mare faimă şi influenţă. 

Cifrele menţionate după nume reprezintă data naşterii (şi 
a morţii, acolo unde au fost consemnate). Toate datele 
corespund calendarului din Comitat, socotite începând cu 
traversarea râului Viniac de către fraţii Marcho şi Blanco, 
eveniment ce a avut loc în Anul 1 al Comitatului (Al Treilea 
Ev 1601). 

ANEXA D. 

CALENDARUL COMITATULUI. 

Valabil pentru toţi anii (urmează calendarul pe foaie 
separată) 


Fiecare an începea în prima zi a săptămânii, sâmbăta, şi se 
încheia în ultima zi a săptămânii, vinerea. Ziua Mijlocului de 
An, iar în anii bisecți Prea-Seninul, nu avea un nume dezia 
săptămânii. Seninul dinaintea Zilei Mijlocului de An se 
numea Primul Senin, iar cel de după - al Doilea Senin. 
Sărbătoarea la sfârşitul anului era Prima Sărbătoare, iar 
cea de la începutul anului era a Doua Sărbătoare. Prea- 
Seninul era o zi specială de sărbătoare, dar n-a căzut în nici 
unul din anii importanţi pentru istoria Inelului Suprem. A 
căzut în anul 1420, anul vestitei recolte şi a minunatei veri, 
şi petrecerea din acel an se zice că a fost cea mai grozavă 
din câte se ţin minte sau au fost consemnate vreodată. 

CALENDARELE. 

Adeseori este greu să descoperi din poveşti şi obiceiuri 
informaţii precise despre lucruri pe care oamenii le 
cunoşteau bine şi le acceptau ca atare în vremea lor (cum 
ar fi numele literelor, ale zilelor săptămânii, sau numele şi 
lungimea fiecărei zile). Se pare însă că hobbiţii din Comitat 
erau extrem de preocupaţi de date, şi asta mulţumită 
interesului lor în general pentru genealogie, şi în mod 
special a interesului arătat istoriei străvechi de către cei 
ştiutori de carte dintre ei, mai cu seamă după Războiul 
Inelului; drept care concepeau tabele complicate care 
arătau relaţiile dintre tabelele lor şi ale altor seminţii. Eu 
unul nu mă pricep la asemenea lucruri şi poate că am făcut 
multe greşeli; dar cronologia anilor cruciali 1418 şi 1419 
din Calendarul Comitatului este cu atâta îngrijire 
consemnată în Cartea Roşie, încât în această privinţă nu e 
loc de prea mare îndoială în privinţa zilelor şi a momentelor 
din an. 

Calendarul Comitatului se deosebea în câteva privinţe de 
al nostru. Anul era la fel de lung precum este în zilele 
noastre (365 de zile, 5 ore, 48 de minute, 46 de secunde, 
n.a.), iar vremea în care timpul se măsura după anii şi 
vieţile oamenilor nu era nici ea chiar atât de depărtată. Din 
mărturiile rămase de la hobbiţi ştiu că, pe vremea când ei 


erau încă un popor rătăcitor, nu aveau „săptămână” şi cu 
toate că aveau „luni“, influențate mai mult sau mai puţin de 
Luna de pe cer, consemnarea datelor şi măsurarea timpului 
erau destul de vagi şi inexacte. După ce au început să se 
aşeze pe meleagurile vestice ale ținutului Eriador, au 
adoptat măsurătoarea regală a dunedainilor, care, în ultimă 
instanţă, era eldarină la origine; hobbiţii din Comitat au 
adus însă pe ici pe colo câteva modificări. Această 
numărătoare, sau „Calendarul Comitatului” după cum i se 
spunea, a fost în cele din urmă adoptată şi în Bree, doar că 
cei din Comitat socoteau Anul 1 drept anul în care a fost 
colonizat ţinutul lor. 


Pare limpede că eldarii din Pământul de Mijloc, care aveau 
- după cum a observat Sam - mai mult timp la dispoziţie, 
măsurau perioade mai lungi de timp şi cuvântul yen, în 
limba quenia, tradus adesea prin „an”, cuprinde de fapt 144 
de ani de-ai noştri. Eldarii preferau să socotească timpul în 
perioade de câte şase sau doisprezece ani. O „zi”-lumină se 
numea re şi se socotea de la apusul soarelui până la apusul 
soarelui. Yenul cuprindea 52596 de zile. În scopuri mai 
curând ritualistice decât practice, eldarii măsurau timpul în 
săptămâni - enquie - de şase zile; iar yenul cuprindea 8766 
asemenea enquiei, socotite una după alta de-a lungul 
întregului interval. 

În Pământul de Mijloc, eldarii mai socoteau şi o perioadă 
scurtă, un an solar, numit coranar sau „ciclul soarelui”, în 
sens astronomic mai mult sau mai puţin, dar cunoscut de 
obicei sub denumirea de loa, „creştere” (mai ales în 
regiunile nord-vestice), dacă se luau în calcul schimbările 
de vegetaţie de la un anotimp la altul, după cum făceau elfii 
în general. Loa era împărţit în perioade ce pot fi 
considerate ori drept luni lungi, ori anotimpuri scurte. 
Desigur că acestea variau de la regiune la regiune; dar 
hobbiţii ne oferă date doar despre Calendarul din Imladris. 
În acesta existau şase asemenea „anotimpuri”, numite în 
limba quenia astfel: tuile, laire, yâvie, quelle, hrive, coire, ce 
pot fi traduse prin „primăvară, vară, toamnă, pălire, iarnă, 
trezire”. În limba sindarin, numele erau etzhil, laer, iavas, 
firith, rhîw, echuir. Anotimpul „pălirii” mai era numit 
lasselanta, „căderea frunzelor”, sau în limba sindarin 
narbeleth, „stingerea soarelui”. (1) După sărbătorile iernii. 

Sărbătoarea 7142128 (4) Astrom (7) După senin. 

Seninul 7142128 (10) Slinul iernii (2) Solmath 

— 6132027 (5) Thrimidge 

— 7142129 (8) Wedmath 

— 6132027 (11) Blotmath 

— 7142129 (3) Rethe 

— 4111825 


— 6132027 

(6) Înainte de senin 

— 5121926 

— 7142128 

3101724 Seninul. 

Ziua Mijlocului de An (Foarte Seninul) (9) Halimath 

— 4111825 

— 6132027 

(12) Înainte de sărbătoarea iernii 

— 5121926 

— 7142128 

3101724 Sărbătoarea. 

Laire şi hrive erau formate fiecare din 72 de zile, iar 
celelalte din câte 54. Loa începea cu yestare, ziua imediat 
înainte de tuile, şi se isprăvea cu mettare, care urma după 
coir&. Între yâviă şi quellă erau cele trei enderi, ori „zilele 
de mijloc”. Astfel se obținea un an de 365 de zile, iar la 
fiecare doisprezece ani enderi erau dublate (adică se 
adăugau trei zile). 

Nu se ştie precis cum erau rezolvate inexactităţile. Dacă 
anul de atunci era la fel de lung ca cel de acum, însemna că 
yenul era cu o zi mai lung. Faptul că exista această 
inexactitate reiese dintr-o notă la Calendarele din Cartea 
Roşie în sensul că după „Numărătoarea din Rivendell” 
ultimul an al fiecărui al treilea yen era mai scurt cu trei zile: 
cele trei enderi din anul respectiv nu fuseseră dublate; 
„ceea ce nu s-a întâmplat în vremea noastră”. Nu a rămas 
însă nici o însemnare în legătură cu alte asemenea 
rectificări. 

Numenoreenii au schimbat socotelile. Au împărţit loa în 
perioade mai scurte, de lungimi mai egale; şi au luat şi ei 
obiceiul de a începe anul în mijlocul iernii, după cum 
făcuseră oamenii din nord-vest din care se trăseseră şi ei în 
Primul Ev. Mai târziu şi-au făcut şi ei săptămâna în 7 zile, 
măsurând ziua de la răsăritul soarelui (din marea 
răsăriteană), până la următorul răsărit. 


Sistemul numenoreean, adică aşa cum a fost el folosit în 
Numenor şi în Arnor şi în Gondor până când s-a sfârşit 
cârmuirea regilor, a fost numit Numărătoarea Regilor. Anul 
obişnuit avea 365 de zile. Era împărţit în douăsprezece 
astar sau luni, dintre care zece aveau 30 de zile, iar două 
aveau 31. Astar lungi erau cele care reprezentau Mijlocul- 
anului, aproximativ lunile iunie şi iulie ale noastre. Prima zi 
a anului se numea Yestare, ziua care marca mijlocul anului 
(a 183-a) se numea Loende, iar ultima - mettare; aceste trei 
zile nu ţineau de nici o lună anume. În fiecare al patrulea 
an, cu excepţia ultimului din secol (haranye), două enderi 
sau „zile de mijloc” erau înlocuite cu ziua numită Loende. 

În Nimenor, socoteala a început cu anul 1 al celui de-al 
Doilea Ev. Diferenţa ce apărea din pricina scăderii unei zile 
din ultimul an al fiecărui secol nu a fost îndreptată decât în 
ultimul an al mileniului, rămânând o diferenţă milenară de 
4 ore, 46 de minute, 40 de secunde. Această adăugare s-a 
făcut în Numenor în anii 1000, 2000, 3000 ai celui de-al 
Doilea Ev. După Căderea din 3319 D. E., sistemul a fost 
continuat de exilați, dar către începutul celui de-al Treilea 
Ev s-au petrecut schimbări importante datorate unui nou 
fel de numerotare: 3442 D. E. Din pricina anului 1 LE. 
Făcând din anul 4 TI. E. Un an bisect, în loc ca acesta să fie 
anul 3 T. E. (3444 D. E.), s-a mai introdus un an scurt de 
numai 365 de zile, apărând o nouă diferenţă de 5 ore, 48 de 
minute, 46 de secunde. Pentru a reduce erorile astfel 
pricinuite precum şi tot mai multele diferenţe milenare, 
Mardil Majordomul a întocmit un calendar revizuit, care 
urma să intre în vigoare în 2060 1. E., după ce se adăugau 
două zile în plus anului 2059 (5500 D. E.), împlinind cinci 
milenii şi jumătate de la începutul sistemului Numenoreean. 
Dar şi aşa tot mai rămânea o diferenţă de opt ore. Hadora 
adăugat o zi anului 2360, deşi n-a reuşit să recupereze în 
totalitate diferenţa. Alte ajustări nu s-au mai făcut ulterior, 
(în anul 3000 1. E., ameninţarea războiului care sta să 
înceapă a făcut ca asemenea preocupări să fie lăsate 


deoparte.) Către sfârşitul celui de-al Treilea Ev, după alţi 
600 de ani, Diferenţa nu ajunsese să însumeze o zi întreagă. 

Calendarul Revizuit introdus de Mardil a fost denumit 
Numărătoarea Majordomilor şi a fost până la urmă adoptat 
de către cei mai mulţi vorbitori ai limbii westron (limba 
comună), în afară de hobbiţi. Lunile aveau toate 30 de zile, 
alte două zile fiind introduse în afara lunilor: una între 
lunile a treia şi a patra (martie şi aprilie) şi una între a noua 
şi a zecea (septembrie şi octombrie). Aceste cinci zile în 
afara lunilor, Yestare, Tuilele, Loendă, Yâviere şi Mettară, 
erau zile de sărbătoare. 

Conservatori, hobbiţii au continuat să folosească o formă a 
Numărătorii Regilor adaptată propriilor lor obiceiuri. Lunile 
lor erau toate egale, având 30 de zile fiecare; dar aveau trei 
zile de vară, numite în Comitat Seninul, sau Zilele 
Seninului, între iunie şi iulie. Ultima zi a anului şi prima zi a 
anului următor erau numite Zilele Sărbătorii lernii. Zilele 
Seninului şi ale Sărbătorii Iernii nu erau cuprinse în cele 
ale lunilor, astfel că 1 ianuarie era a doua zi a anului şi nu 
prima. La fiecare patru ani, cu excepţia ultimului an al 
secolului, (În Comitat, unde Anul 1 corespundea anului 1601 
T. E. În Bre, unde Anul I corespundea anului 1300 1 E., era 
de fapt primul an al secolului) erau patru zile ale Seninului. 
Zilele Seninului şi ale Sărbătorii lernii erau sărbătorile 
principale, când toată lumea petrecea. Ziua Seninului care 
era adăugată după Ziua Mijlocului de An, decia 184-azia 
anilor bisecți, se numea Prea-Seninul, când veselia era cu 
totul deosebită. Sărbătoarea Iernii ţinea timp de şase zile, 
cuprinzând ultimele trei zile ale fiecărui an şi primele trei 
zile ale anului următor. 

Locuitorii din Comitat au introdus o mică inovaţie a lor 
proprie (adoptată ulterior şi de cei din Bree) pe care au 
denumit-o Reforma din Comitat. Pentru ei, mutarea de la un 
an la altul a numelor zilelor săptămânii în funcţie de 
diversele date era un lucru nepractic şi tare stânjenitor. 
Astfel că, în timpul domniei lui Isengrim al II-lea au stabilit 


că ziua în plus care a pus capăt succesiunii să nu primească 
nici un nume. După această dată, Ziua Mijlocului de An 
(precum şi cea a Prea-Seninului) a rămas cunoscută numai 
sub acest nume, nemaiţinând de nici o săptămână anume. 
Ca urmare a acestei reforme, anul începea întotdeauna în 
Prima Zi a săptămânii şi se încheia în ultima zi; şi aceeaşi 
dată în orice an avea aceleaşi nume în toţi ceilalţi ani, încât 
locuitorii din Comitat nu au mai fost nevoiţi să consemneze 
ziua săptămânii în scrisori ori în jurnale (Se poate observa, 
dacă privim Calendarul din Comitat, că singura zi a 
săptămânii în care nu începea nici o lună era vinerea. Astfel 
a apărut o expresie glumeaţă în Comitat, „vineri întâi”, când 
vorbeau de o zi care nu exista, sau despre o zi în care s-ar fi 
întâmplat lucruri dintre cele mai improbabile, de exemplu 
ca porcii să zboare sau ca arborii să înceapă să umble (în 
Comitat). Expresia întreagă era „vineri, întâi a Seninului 
verii”). 

Sistemul funcţiona perfect la ei în Comitat, dar nu şi dacă 
mergeau în altă parte, mai departe de Bree. 

În însemnările de mai sus, ca şi pe parcursul povestirii, am 
folosit numele moderne atât pentru luni cât şi pentru 
săptămâni, deşi, desigur, nici eldarii, nici dunedainii şi nici 
hobbiţi nu le foloseau pe acestea. Traducerea numelor din 
limba westron mi s-a părut esenţială pentru a evita 
confuziile, pentru că semnificaţiile numelor noastre în 
legătură cu unul sau altul dintre anotimpuri sunt mai mult 
sau mai puţin aceleaşi, cel puţin în Comitat. Se pare totuşi 
că Ziua Mijlocului de An trebuia să coincidă cât mai mult cu 
putinţă cu solstițiul de vară. Dacă aşa stau lucrurile, datele 
Comitatului le devansau pe ale noastre cu aproximativ zece 
zile, iar ziua noastră de An Nou corespundea mai mult sau 
mai puţin datei de 9 ianuarie din Comitat. 

Limba westron a reţinut de regulă din limba quenya 
numele care desemnau lunile, după cum în ziua de azi sunt 
larg folosite denumirile latine în diversele limbi străine. 
Aceste nume erau: Narvinve, Nenime, Sulime, Viress&, 


L6tesse, Nâri&, Cermi&, Urim&, Yavanni€, Narquelie, 
Hisime, Ringare. Numele din limba sindarin (vorbită doar 
de dunedaini) erau: Narwain, Ninui, Gwaeron, Gwirith, 
Lothron, N6rui, Cerveth, Urui, Ivanneth, Narbeleth, Hithui, 
Girithron. 

Totuşi, în privinţa acestei nomenclaturi, hobbiţii din 
Comitat şi din Bree au renunţat la denumirile din limba 
westron, adoptând numele locale proprii, de modă veche, 
pe care, din cât se pare, le învăţaseră din vremuri străvechi 
de la seminţia oamenilor din văile Anduinului; oricum, nume 
asemănătoare se găseau şi în Ţinutul de Jos şi în Rohan. 
Înţelesurile acestor nume, gândite de către oameni, 
fuseseră de regulă uitate de mult de câtre hobbiţi, chiar şi 
în cazurile în care se ştiuse la început care anume le era 
semnificaţia; din care pricină formele numelor se 
modificaseră destul de mult: math, de exemplu, ce se 
găseşte la sfârşitul unora dintre ele, este o formă 
prescurtată a cuvântului month - adică lună. 

Numele folosite în Comitat apar în Calendar. S-ar putea 
adăuga că Solmath era pronunţat de obicei şi scris uneori 
sub forma Somath; Thrimidge apărea adeseori drept 
Thrimich (ortografia arhaică fiind Thrimilch); iar Blotmath 
era pronunţat Blodmath sau Blommath. În Bree se foloseau 
alte nume: Erery, Solmath, Rethe, Chithing, Thrimidge, 
Lithe, Zilele de Vară, Wedmath, Luna Secerişului, Wintring, 
Blooting şi Luna Sărbătorii Iernii. Frery, Chithing şi Luna 
Sărbătorii Iernii erau întrebuințate şi în Meleagul de la 
Răsărit (În Bree se vorbea în glumă despre „Slinul Iernii în 
(noroiosul) Comitat”, dar, conform locuitorilor din Comitat, 
Wintring era o modificare a numelui mai vechi de către cei 
din Bree, numele vechi referindu-se, la origine, la 
împlinirea sau încheierea anului înainte de sosirea iernii şi 
provenea din vremea dinaintea adoptării depline a 
Numărătorii Regilor, când anul cel nou începea după 
seceriş). 


Săptămâna hobbiţilor fusese luată de la dunedaini, iar 
numele zilelor erau tălmăciri ale celor date zilelor în vechiul 
Regat de la Miazănoapte, fiind la rându-le inspirate din 
numele folosite de către eldari. Săptămâna de şase zile a 
eldarilor avea zile închinate sau denumite după numele 
stelelor, soarelui, lunii, celor Doi Copaci, bolţii cereşti şi 
valarilor, sau Puterilor, în această ordine, ultima zi fiind ziua 
principală a săptămânii. În limba quenya, numele lor erau 
Elenya, Anarya, Isilya, Alduya, Meuelya, Valanya (sau 
Torion); în limba sindarin, numele erau Orgilion, Oranor, 
Orithil, Orgaladhad, Ormenel, Orhelain (sau Rodyn). 

Numenoreenii au păstrat simbolistica şi ordinea, doar ziua 
a patra au schimbat-o în Aldea (Orgaladh), referindu-se 
doar la Copacul Alb, din care se credea că descindea 
Nimloth, care creştea în Curtea regelui din Numenor. De 
asemenea, dorindu-şi o a şaptea zi şi fiind marinari 
neîntrecuţi, au introdus o „zi a Mării”, Eărenya (Oraearon), 
după Ziua Cerurilor. 

Hobbiţii au preluat această împărţeală, dar înțelesurile 
numelor tălmăcite de ei s-au uitat curând ori nu s-a mai 
ţinut seama de ele; formele au fost mult reduse, mai cu 
seamă în pronunția de zi cu zi. Prima tălmăcire a numelor 
Numenoreenilor fusese probabil făcută cu două mii de ani 
sau chiar mai mult înainte de sfârşitul celui de-al Treilea Ev, 
când săptămâna dunedainilor (element al numărătorii lor 
adoptat de vreo seminţie străină) a fost preluată de către 
oamenii de la Miazănoapte. Ca şi în cazul numelor lunilor, 
hobbiţii ţineau să folosească aceste tălmăciri, chiar dacă în 
alte părţi ale regiunii în care se vorbea limba westron se 
întrebuinţau denumirile din limba quenya. 

În Comitat nu s-au păstrat prea multe documente 
străvechi. La sfârşitul celui de-al Treilea Ev, de departe cel 
mai valoros document care a supravieţuit era Pielea- 
Galbenă sau Anuarul din Târgupitit (Consemnând naşterile, 
căsătoriile sau decesele din familia Took, precum şi diverse 
evenimente din Comitat, cum ar fi vânzări de pământuri). 


Primele însemnări par să fi fost făcute cu cel puţin nouă 
sute de ani înainte să fi trăit Frodo; şi multe sunt 
menţionate în analele şi genealogiile din Cartea Roşie. 
Acolo numele zilelor săptămânii apar în forma lor arhaică, 
cele mai vechi dintre acestea fiind: (1) Sterrendei, (2) 
Sunnendei, (3) Monendei, (4) Trewesdei, (5) Hevensdei, (6) 
Meresdei, (7) Highdei. În limba care se vorbea în timpul 
Războiului Inelului, denumirile de mai sus au devenit 
Sterday, Sunday, Monday, lrewsday, Hevensday (sau 
Hensday), Mersday, Highday. 

Am tradus aceste nume prin acelea pe care le folosim noi, 
începând, desigur, cu duminică (Sunday) şi luni (Monday), 
care apar în săptămâna din Comitat cu aceleaşi nume ca şi 
la noi, şi le-am renumit pe celelalte în ordine. Trebuie totuşi 
notat faptul că asocierile numelor se făceau cu totul altfel în 
Comitat. Ultima zi a săptămânii, vineri (Highday) era ziua 
principală, o zi de sărbătoare (după ceasul prânzului) şi de 
petreceri la lăsatul serii. Astfel sâmbăta corespunde mai 
curând cu lunea noastră, iar joia cu sâmbăta (De aceea, în 
cântecul lui Bilbo (din volumul I) am folosit zilele de 
sâmbătă şi duminică, în loc de joi şi vineri). 

Ar mai putea fi menţionate câteva alte nume, care au 
referiri temporare, chiar dacă nu sunt folosite în măsurarea 
propriu-zisă a timpului. Anotimpurile erau de obicei 
denumite astfel: tuile - primăvara, lair€ - vara, yâvie - 
toamna (sau vremea secerişului), hrive - iarna; dar ele nu 
aveau definiţii exacte, iar quelle (sau lasselanta) se folosea 
pentru a denumi toamna târzie şi începutul iernii. 

Eldarii acordau o atenţie deosebită „crepusculului” (în 
regiunile mai nordice) pentru a desemna în principal 
stingerea şi aprinderea stelelor. Pentru aceste momente 
aveau multe nume, dintre care cele mai obişnuite erau 
tindome şi undomeă, primul fiind folosit mai ales pentru 
ceasurile dinaintea zorilor, iar al doilea pentru momentul 
serii. În limba sindarin, cuvântul era uial, definit drept 
minuial şi aduial. Corespondentele lor în Comitat erau 


morrowdim (zorii) şi evendim (amurgul). Lacul Amurgului 
este o traducere a denumirii Nenuial. 

Calendarul şi datele Comitatului sunt singurele ce au 
importanţă în Războiul Inelului. Toate zilele, lunile şi datele 
se regăsesc în Cartea Roşie tălmăcite în termenii folosiţi în 
Comitat ori echivalente în notele de subsol. Prin urmare, 
lunile şi zilele ce apar în Stăpânul Inelelor se referă la 
Calendarul Comitatului. Singurele aspecte în care 
diferenţele dintre acest calendar şi al nostru au 
însemnătate pentru povestea de faţă în momentul său 
crucial, anume sfârşitul lui 3018 şi începutul lui 3019 
(1418-1419, după Numărătoarea din Comitat) sunt 
următoarele: octombrie 1418 are numai 30 de zile, 1 
ianuarie este a doua zi a anului 1419, iar februarie are 30 
de zile; prin urmare, 25 martie, ziua în care a căzut Barad- 
dur, ar corespunde în calendarul nostru zilei de 27 martie, 
în cazul în care anii noştri ar începe la aceeaşi dată cu aceia 
din Comitat. Dar ziua de 25 martie rămâne valabilă şi după 
Numărătoarea Regilor şi după aceea a Majordomilor. 

Noua Numărătoare a început în Regatul restaurat în anul 
3019 al celui de-al Treilea Ev şi a însemnat o revenire la 
Numărătoarea Regilor adoptată pentru a se potrivi 
începutului de primăvară, precum loa eldarină (Cu toate că, 
de fapt, Yestare din Noua Numărătoare a avut loc mai 
devreme decât a fost menţionat în Calendarul din Imladris, 
în care corespundea mai mult sau mai puţin zilei de 6 
aprilie în Comitat.). 

După Numărătoarea cea Nouă, anul începea pe 26 martie 
în stil vechi, în amintirea căderii lui Sauron şi a faptelor 
Purtătorilor Inelului. Lunile şi-au păstrat vechile nume, dar 
începeau acum cu Viresse (aprilie), cu referire la perioade 
ce începeau de obicei cu cinci zile mai devreme decât 
înainte. 'Ioate lunile aveau 30 de zile. Existau 3 enderi, sau 
Zile de Mijloc (dintre care a doua se numea Loende), situate 
între Yavanni€ (septembrie) şi Narquelie (octombrie), 
corespunzând zilelor de 23, 24, şi 25 septembrie în stil 


vechi. Dar în onoarea lui Frodo, ziua de 30 Yavannie, 
corespunzând înainte datei de 22 septembrie, ziua lui de 
naştere, a fost declarată zi de sărbătoare, anul bisect 
formându-se astfel prin dublarea acestei sărbători, 
denumită Cormare, sau Ziua Inelului. 

Se consideră că al Patrulea Ev a debutat o dată cu 
plecarea Stăpânului Elrond, care s-a petrecut în septembrie 
3021; dar, din motive documentare, în Regat anul 1 al celui 
de-al Patrulea Ev a fost anul care a început, conform 
Numărătorii celei Noi, pe 25 martie 3012, în stil vechi. 

În timpul domniei Regelui Elessar, această numărătoare a 
fost adoptată în toate ţinuturile sale, cu excepţia 
Comitatului, unde a fost păstrat calendarul cel vechi şi s-a 
continuat Numărătoarea din Comitat. Prin urmare, anul 1 
al celui de-al Patrulea Ev a fost socotit anul 1422; şi în 
măsura în care hobbiţii au ţinut seamă de schimbarea 
Evului, din punctul lor de vedere Evul a început pe 2 Yule 
1422, nicidecum în martie. 

Nu există dovezi că populaţia din Comitat ar fi sărbătorit 
datele de 25 martie ori de 22 septembrie; dar în Meleagul 
de la Apus, în special în ţinutul din jurul Dealului Hobbiton, 
s-a înstăpânit obiceiul de a organiza petreceri şi dănţuială 
pe Câmpia Petrecerilor, pe data de 6 aprilie, ori de câte ori 
vremea îngăduia acest lucru. Unii spuneau că aceea era 
ziua de naştere a lui Sam Grădinarul, alţii că aceea era ziua 
în care a înflorit prima oară Copacul de Aur, în anul 1420, 
iar alţii că era Ziua de An Nou a elfilor. În Ţara ledului, de 
fiecare 2 noiembrie la apusul soarelui răsuna Cornul Obştei, 
urmat de focuri de artificii şi serbări câmpeneşti 
(Aniversarea zilei în care Cornul a răsunat prima dată în 
Comitat în 3019). 

ANEXA E. 

Din motive care ţin de ortografia şi pronunția specifice 
limbii engleze, această anexă care cuprinde transliterarea 
şi pronunţarea sunetelor şi literelor din diversele limbi ale 
Pământului de Mijloc în engleză a fost omisă. 


— Nota traducătorului. 

ANEXA F. 

LIMBILE ŞI POPOARELE CELUI DE-AL TREILEA EV, 

Limba reprezentată în această istorie prin engleză era 
Westron sau „Limba Comună” de pe meleagurile apusene 
ale Pământului de Mijloc în cel de-al Treilea Ev. În decursul 
acelei perioade a devenit limba natală a aproape tuturor 
seminţiilor grăitoare (cu excepţia elfilor) care trăiau între 
hotarele vechilor regate Arnor şi Gondor; adică de-a lungul 
coastelor de la Umbar în nord până la Golful Forochel, iar în 
interior până la Munţii Ceţoşi şi Ephel Diath. În nord s-a 
răspândit de-a lungul văii Anduin, cuprinzând regiunile la 
apus de Râu şi la răsărit de munţi, până la Câmpiile Vesele. 

La vremea la care a avut loc Războiul Inelului, către 
sfârşitul evului, acestea erau încă hotarele în care era 
folosită ca limbă nativă, cu toate că părţi întinse din Eriador 
fuseseră între timp părăsite şi puţini oameni mai trăiau pe 
malul Anduinului între Câmpii şi Rauros. 

Câţiva dintre străvechii Oameni Sălbatici încă mai 
bântuiau Pădurea Druadan din Andrien; iar între dealurile 
Ţării Murge mai sălăşluiau urmaşi ai unui popor străvechi, 
foştii locuitori ai celei mai mari părţi din Gondor. Aceştia îşi 
păstraseră cu încăpățânare propriile lor limbi; în câmpiile 
Rohanului trăia acum o seminţie nordică, rohirrimii, care 
veniseră pe acele meleaguri cu vreo cinci sute de ani 
înainte. Westron însă era folosită ca a doua limbă de către 
toţi cei ce vorbeau propriile lor limbi, chiar şi de către elfi, 
nu numai în Arnor şi Gondor, ci prin toate văile Anduinului, 
iar la răsărit până la îndepărtatele poale ale Codrului 
Întunecat. Chiar şi printre oamenii sălbatici şi dunlendingi, 
care se fereau de alte neamuri, se găseau unii care 
cunoşteau această limbă, deşi o vorbeau prost. 

DESPRE ELFI. 

De mult de tot, în zilele de odinioară, elfii s-au împărţit în 
două ramuri principale: elfii apuseni (eldarii) şi elfii 
răsăriteni. Din această a doua ramură făceau parte cei mai 


mulţi elfi din Codrul Întunecat şi din L6rien; dar limbile 
vorbite de ei nu apar în această istorie, în care toate 
numele şi cuvintele elfe se trag din limba eldarină (În acea 
perioadă, în Lorien se vorbea limba sindarină, deşi cu un 
anume „accent”, întrucât cei mai mulţi dintre locuitori se 
trăgeau din elfii pădureni. Acest „accent” l-a indus în eroare 
pe Frodo, precum şi propriile sale cunoştinţe sumare în ce 
priveşte limba sindarină. Toate cuvintele elfe citate în 
Cartea I, capitolele 6, 7, 8 sunt de fapt sindarine, ca şi cele 
mai multe nume de locuri şi persoane. Dar Lorien, Caras 
Galador, Amrolt, Nimrodel sunt probabil de origine 
pădureană, adaptate limbii sindarine). 

În ce priveşte limbile eldarine, în cartea de faţă se găsesc 
două: cea a elfilor nobili, qguenya, şi cea a elfilor cenuşii, 
sindarin. Limba elfilor nobili era foarte veche, venind din 
Eldamar de dincolo de Mare, prima care a fost consemnată 
în scris. Nu mai era o limbă nativă, ci devenise, ca să zic 
aşa, o „latină a elfilor”, folosită în ceremonii, în datini şi în 
cântece, de către elfii nobili care reveniseră din exil pe 
Pământul de Mijloc la sfârşitul celui Dintâi Ev. 

Limba elfilor cenuşii era, la origine, înrudită cu quenya; 
căci era limba acelor eldari care, ajungând pe țărmurile 
Pământului de Mijloc, nu traversaseră Marea, ci 
rămăseseră pe coastele Ţării Beleriand. Rege le-a fost acolo 
Thingol Mantie-Cenugşie, din Doriath, şi în îndelungatul apus 
al stirpei lor graiul pe care-l vorbeau a fost influenţat de 
schimbările ce frământă meleagurile muritorilor, 
înstrăinându-se de vorbirea eldarilor de dincolo de Mare. 

Trăind printre mult mai numeroşii elfi cenuşii, exilaţii au 
adoptat limba sindarină pentru viaţa de zi cu zi; astfel a 
ajuns să fie limba acelor elfi şi seniori elfi care apar în 
această istorie. Căci toţi făceau parte din seminţia eldarilor, 
chiar şi în acele ţinuturi unde popoarele peste care 
cârmuiau erau de rasă mai puţin nobilă. Cea mai nobilă 
dintre toate era Lady Galadriel, din Casa regală Finarphir, 
soră a lui Finrod Felagund, rege în Nargothrond. În inimile 


exilaţilor, dorul după Mare nu avea să fie stins nicicând; în 
inimile elfilor cenuşii, aleanul acesta zăcea în adormire, dar 
odată trezit, nu mai putea fi astâmpărat. 

DESPRE OAMENI. 

Limba westron era un grai al oamenilor, îmbogăţit şi 
înmuiat sub înrâurirea elfilor. La origine era limba acelora 
pe care eldarii îi numeau antani sau edaini, „Părinţii 
Oamenilor”, fiind mai ales neamul celor Trei Case ale 
prietenilor elfilor, care au venit spre apus, în Beleriand, în 
Primul Ev, ajutându-i pe eldari în Războiul Marilor 
Nestemate împotriva Puterii Întunecimii de la Miazănoapte. 

După înfrângerea Puterii Întunecimii, când Beleriand a 
fost în cea mai mare parte înecată sub ape ori fărâmiţată, 
prietenii elfilor au primit drept răsplată îngăduinţa să 
traverseze Marea spre apus, după cum făcuseră şi eldarii. 
Dar întrucât Tărâmul Nemuritor le era interzis, li s-a dăruit 
o insulă mare, la apus de toate meleagurile muritorilor. 
Numele acelei insule era Numenor (Apusimea). Prin 
urmare, cei mai mulţi dintre prietenii elfilor s-au dus să 
locuiască în Numenor şi acolo seminţia lor a înflorit şi a 
devenit puternică, şi le-a mers vestea de marinari 
neîntrecuţi şi de stăpâni peste multe corăbii. Erau frumoşi 
la chip şi înalţi şi trăiau de trei ori mai mult decât oamenii 
de pe Pământul de Mijloc. Aceştia erau numenoreenii, Regii 
oamenilor, cărora elfii le spuneau dunedaini. 

Dintre toate seminţiile oamenilor, numai dunedainii 
cunoşteau şi vorbeau o limbă elfă; căci străbunii lor 
învăţaseră graiul sindarin, pe care îl transmiseseră mai 
departe copiilor lor prin învăţătura datinilor, schimbând 
prea puţine o dată cu trecerea vremii. Iar înţelepţii lor au 
deprins şi graiul elfilor nobili, qguenya, pe care îl preţuiau 
mai presus decât orice alt grai, născocind în el nume pentru 
multe locuri vestite şi venerate, precum şi pentru mulţi 
oameni de sânge regal şi de mare faimă (De origine 
quenyană sunt Numenor (numele întreg fiind Numendre) şi 
Elendil, Isildur şi Anărion, precum şi toate numele regale 


din Gondor, inclusiv Elessar, „Piatra Elfă”. Cele mai multe 
nume ale celorlalţi bărbaţi şi femei din rândul dunedainilor, 
precum Aragorn, Denethor, Gilraen, sunt de origine 
sindarină, fiind adesea nume de elfi sau oameni despre care 
se vorbeşte în cântecele şi istorisirile din Primul Ev (de 
exemplu Beren Hunri). Câteva puţine sunt de ambele 
forme, de pildă Boromir). 

Dar limba natală a numenoreenilor a rămas pentru mulţi 
dintre ei ancestralul grai al oamenilor, adunaic, la care s-au 
reîntors, în zilele lor de slavă, regii şi seniorii oamenilor, 
abandonând vorbirea elfică, fără doar de aceia care încă 
preţuiau prietenia străveche cu eldarii. În anii puterii lor, 
numenoreenii au ţinut multe forturi şi porturi pe coastele 
apusene ale Pământului de Mijloc, pentru a-şi putea ajuta 
corăbiile; şi unul din cele mai importante dintre ele era cel 
din Pelargir, în apropiere de Gurile Anduinului. Acolo se 
vorbea limba adunaică în care s-au amestecat multe cuvinte 
din graiurile oamenilor mai de rând, devenind Limba 
Comună care s-a răspândit apoi de-a lungul coastelor 
printre toţi cei care aveau ceva de a face cu Apusimea. 

După Decăderea Numenorului, Elendil i-a dus pe cei care 
au supravieţuit dintre prietenii elfilor înapoi pe țărmurile 
nord-vestice ale Pământului de Mijloc. Acolo locuiau de 
multă vreme din aceia al căror sânge era numenoreean pe 
de-a-ntregul sau măcar în parte; dar puţini dintre ei îşi 
aminteau de vorbirea elfică. 'Toţi povesteau cum dunedainii 
fuseseră de la bun început puţini la număr faţă de oamenii 
simpli printre care trăiau şi pe care îi cârmuiau, fiind 
seniori ce trăiau viaţă îndelungată şi ale căror înţelepciune 
şi putere erau într-adevăr mari. Prin urmare, foloseau 
Limba Comună ori de câte ori aveau de-a face cu oamenii 
de rând precum şi în cârmuirea întinselor lor regate; dar îşi 
îmbogăţiseră graiul cu multe cuvinte luate din graiurile 
elfilor. 

În vremea Regilor Numenoreeni, acest fapt a dus la 
răspândirea până departe a vorbirii westron, chiar şi 


printre duşmani; dunedainii înşişi o foloseau din ce în ce 
mai mult, astfel încât atunci când a avut loc Războiul 
Inelului, limba elfilor era cunoscută doar de o mică parte a 
populaţiei din Gondor, fiind vorbită de şi mai puţini în viaţa 
de zi cu zi. Cei care încă o mai foloseau locuiau mai cu 
seamă în Minas Tirith şi pe pământurile ce ţineau de 
Citadelă, precum şi în ţinutul prinților tributari din Dol 
Amroth. Cu toate acestea, numele aproape a tuturor 
locurilor şi persoanelor din regatul Gondorului erau de 
origine elfă, atât în formă cât şi în înţeles. Câtorva dintre 
acestea li se uitase originea, provenind fără îndoială din 
epoci dinainte ca numenoreenii să străbată Marea în 
corăbiile lor; printre ele se număra Umbar, Arnach şi 
Erech; precum şi numele de munţi Eilenach şi Rimmon. Şi 
Forlong era un asemenea nume. 

Cei mai mulţi dintre oamenii regiunilor de la miazănoapte 
ale inuturilor Apusene erau descendenţi ai edainilor din 
Primul Ev sau ai unor neamuri strâns înrudite cu ei. Ca 
urmare, graiurile lor se înrudeau şi ele cu limba adunaică şi 
unele dintre ele mai păstraseră oarecari asemănări cu 
Limba Comună. Un asemenea neam era cel care trăia în 
văile superioare ale Anduinului: beorningii şi pădurenii din 
Codrul Întunecat de la Apus; iar mai către miazănoapte şi 
către răsărit, oamenii de pe malurile Lacului cel Lung şi din 
Ţinutul de Jos. Din ţinuturile aflate între Câmpiile 
Stânjeneilor şi Carrock se trăgea seminţia care în Gondor 
era cunoscută sub numele de rohirrimi, Stăpânii Cailor. 
Aceştia continuau să vorbească limba lor străveche şi 
născoceau nume în acest grai pentru aproape toate locurile 
din noua lor ţară; pentru ei înşişi foloseau numele de 
eorlingi sau oamenii din Obştea Călăreţilor. Dar seniorii 
acestui neam întrebuinţau nestânjeniţi Limba Comună şi o 
vorbeau strălucit, asemenea aliaţilor lor din Gondor; căci în 
Gondor, de unde provenea, westron păstrase un stil 
elegant, cu rezonanţe străvechi. 


Cu totul străin era felul de a vorbi al oamenilor sălbatici 
din Pădurea Druadan. Şi la fel de străină, sau poate doar de 
departe întrucâtva înrudită, era limba dunlendingilor. Erau 
aceste neamuri rămăşiţe ale popoarelor care trăiseră în 
văile Munţilor Albi în vremuri demult trecute. Oamenii 
Morți din Valea Calvarului erau rubedenii de-ale elfilor. Dar 
în Anii Întunecimii alţii s-au aşezat în văile sudice ale 
Munţilor Ceţoşi şi de acolo câţiva au trecut în ţinuturile 
pustii ce se întindeau spre miazănoapte până la Gruiurile- 
gorgane. De acolo se trăgeau oamenii din Bree, dar cu mult 
înainte ca aceştia să fi devenit supuşii Regelui Arnor de la 
Miazănoapte şi să fi adoptat graiul westron. Numai în Ţara 
Murgă îşi mai păstraseră oamenii din această seminţie 
vechiul lor fel de a vorbi şi vechile obiceiuri: un popor 
ascuns, neprietenos faţă de dunedaini şi plin de ură faţă de 
rohirrimi. 

Despre limba lor, cartea de faţă nu spune nimic, n-a 
păstrat decât numele de Forgoil, după cum îi numeau ei pe 
rohirrimi (însemnând Capete-de-Paie, din cât se pare). 
Numele ținutului - Dunland - Ţara Murgă, şi al locuitorilor 
ei, dunlendingii - murgii - sunt numele pe care le primiseră 
de la rohirrimi, deoarece oamenii aveau pielea oacheşă şi 
părul închis la culoare. 

DESPRE HOBBIŢI. 

Hobbiţii din Comitat şi din Bree vorbeau la acea vreme 
Limba Comună şi o făceau probabil de o mie de ani. O 
vorbeau în felul lor propriu, foarte liber şi cu nepăsare; cu 
toate că cei cu mai multă carte ştiau cum s-o întoarcă din 
condei atunci când era nevoie. 

Nu au rămas însemnări despre vreo limbă care să fi fost 
vorbită numai de hobbiţi. Se zice că, în timpurile de demult, 
ei foloseau graiurile acelor neamuri omeneşti alături de 
care sau în mijlocul cărora trăiau. Astfel că nu le-a fost greu 
să deprindă Limba Comună după ce au pătruns în Eriador, 
iar la vremea la care s-au aşezat în Bree unii dintre ei 
începuseră deja să uite limba pe care o vorbiseră înainte. 


Negreşit, aceasta fusese un grai al oamenilor ce trăiseră pe 
cursul superior al Anduinului, înrudită cu limba rohirrimilor, 
cu toate că neamul Stoor, pare-se, preluase o limbă înrudită 
cu aceea a dunlendingilor, înainte să fi venit în nord, în 
Comitat. (Familia Stoor din ţinutul Unghiul vorbea Limba 
Comună atunci când s-a întors în ţara Pustietăţii; dar 
Deagol şi Smeagol sunt nume din graiul oamenilor din 
ţinutul apropiat Câmpiilor Vesele). 

Pe vremea lui Frodo, se mai păstrau unele urme ale 
tuturor acestor lucruri, în nume şi cuvinte folosite în 
Comitat, dintre care multe se apropiau de acelea găsite în 
Ţinutul de Jos ori în Rohan. Cu deosebire trebuie reţinute 
numele zilelor, lunilor şi ale anotimpurilor; alte câteva de 
acelaşi gen (de pildă mathom ori smial) erau încă 
întrebuințate, dar de cele mai multe ori se regăseau în 
nume de locuri din Bree şi Comitat. Numele proprii ale 
hobbiţilor erau de asemenea deosebite, fiind rămase din 
străvechime. 

Numele de hobbit era întrebuințat de locuitorii 
Comitatului pentru toţi cei de-un neam cu ei. Oamenii le 
spuneau piticuţii, iar în elfă erau numiţi periannath. 
Aproape nimeni nu mai ştia de unde venea numele de 
hobbit. Se pare totuşi că iniţial fusese dat familiei Harfoot 
de către neamurile Fallohide şi Stoor, fiind o 
degenerescentă a unui cuvânt încă păstrat în Rohan în 
forma lui completă: holbytla, „sfredelitorul de văgăuni”. 

DESPRE ALTE SEMINŢII. 

Enţii. Cea mai veche seminţie care a supravieţuit în cel de- 
al Treilea Ev era aceea a onodrimilor sau a enydilor. În 
graiul vorbit în Rohan li se spunea enţi. Eldarii aveau 
cunoştinţă despre ei din vremuri străvechi; enţii le-au 
împărtăşit eldarilor mai curând dorinţa lor de a vorbi decât 
vreo limbă anume. Graiul pe care şi l-au născocit nu semăna 
cu nici un altul: era domol, sonor, înghesuit, repetitiv, un 
grai tărăgănat în toată puterea cuvântului; alcătuit dintr-o 
multitudine de nuanţe vocalice şi tonuri, şi cantităţi 


distincte pe care nici măcar învățații eldari nu încercaseră 
să le transpună în scris. Nu o foloseau decât atunci când 
vorbeau între ei; dar nu încercau să o tăinuiască, întrucât 
nimeni altcineva n-ar fi fost în stare să o înveţe. 

Cu toate acestea, enţii erau pricepuţi în a vorbi alte limbi, 
pe care le învățau repede şi nicicând nu le uitau. Preferau 
însă graiurile eldarilor şi le plăcea mai cu seamă limba 
străveche a elfilor nobili. Cuvintele şi numele ciudate pe 
care le desluşesc hobbiţii în vorbirea lui Arborebărbos şi a 
altor enţi sunt, prin urmare, de origine elfă, sau chiar 
fragmente din graiul enţilor înşiruite unele după altele aşa 
după cum obişnuiau enţii să facă (Ceea ce hobbiţii par să fi 
încercat să reprezinte, anume murmurările mai scurte şi 
chemările enţilor: a-lala-lala-rumba-camanda-lindor- 
burume, nu este de origine elfă, dar e, orişicum, singura 
tentativă (şi probabil extrem de inexactă) de a reda un 
fragment din limba vorbită de enţi). Unele asemenea 
cuvinte provin din quenya: Taurelilomea-tumbalemorna 
Tumbalertaurea Lomeanor, care poate fi tradus prin 
„Păduremultumbroasă-adâncăvaleneagră 
Adâncăvaleîmpădurită Ţ[arămohorâtă”, prin care 
Arborebărbos voia mai mult sau mai puţin să spună: 
„adastă o umbră neagră în văile adânci ale pădurii”. Alte 
cuvinte sunt sindarine: ca, de pildă, Fangorn, „barba-(unui)- 
copac”, sau Frimbrethil, „fag mlădiu”. 

Orcii şi Graiul Negru. Orc este forma din limba vorbită în 
Rohan a numelui pe care alte seminţii l-au dat acestui neam 
scârbavnic. În graiul sindarin era orch. Înrudit cu acesta, 
fără îndoială, era cuvântul uruk din Graiul Negru, deşi de 
regulă prin acesta se desemnau marii orci - soldaţi care, la 
acea epocă, apăreau din Mordor şi Isengard. Specimenele 
mai umile erau numite - în special de către uruk-hai - 
snaga, „sclav”. 

Orcii au fost întâiaşi dată aduşi pe faţa pământului de 
către Puterea Întunecimii de la Miazănoapte, în Zilele de 
Odinioară. Din câte se spunea, nu aveau o limbă a lor, ci 


luau ce puteau din alte graiuri, schimbând cuvintele după 
cum aveau chef; dar tot ceea ce scoteau erau doar vorbe 
urâte şi brutale, abia dacă le ajungeau pentru propriile lor 
nevoi, în afară de înjurături şi blesteme. Iar aceste creaturi 
mustind de răutate şi urându-se chiar şi între ele, au 
pritocit cu repeziciune tot atât de multe dialecte barbare 
câte erau de multe şi grupurile sau coloniile seminţiei lor, 
încât vorbirea lor orcească a ajuns să nu le fie de niciun 
folos în comunicarea dintre diversele triburi. 

Astfel s-a făcut că în cel de-al Treilea Ev orcii întrebuinţau 
limba westron pentru ca diversele neamuri să se poată 
înţelege între ele; şi cu adevărat multe dintre triburile mai 
vechi, precum acelea care încă mai sălăşluiau în nord şi în 
Munţii Ceţoşi, foloseau de multă vreme limba westron drept 
limba lor natală, deşi într-un asemenea mod încât era la fel 
de neplăcută ca şi orcească lor. 

Se spune că Graiul Negru a fost născocit de Sauron în Anii 
Întunecimii şi că dorinţa lui fusese aceea de a face din ea 
limba tuturor celor care-l slujeau pe el. Dar n-a izbutit să-şi 
împlinească planul. Totuşi din Graiul Negru au provenit mai 
apoi multe dintre cuvintele ce au ajuns larg răspândite 
printre orci, precum ghâsh „foc”, dar după răsturnarea de 
la putere a lui Sauron, limba aceasta, în forma ei străveche, 
a fost dată uitării de către toţi, în afară de nazgili. Când 
Sauron a luat din nou puterea, graiul acesta a devenit încă 
o dată limba folosită în Barad-dur şi de către căpeteniile 
Mordorului. Inscripţia de pe Inel era în vechiul Grai Negru, 
în vreme ce blestemul orcului din Gondor, care apare în 
volumul al II-lea, Cartea a Treia, era rostit, într-o formă şi 
mai înjositoare de către soldaţii Turnului Întunecimii, a 
căror căpetenie era Grishnâkh. În această limbă, sharku 
înseamnă om bătrân. 

Căpcăunii. Cuvântul căpcăun a fost folosit pentru a tălmăci 
cuvântul torog din graiul sindarin. La începutul seminţiei 
lor, demult de tot, către amurgul Zilelor de Odinioară, 
acestea erau creaturi prostănace şi stângace, fără alt grai 


decât cel al fiarelor. Dar Sauron le-a luat în slujba sa, 
învăţându-le atât cât şi ce le putea duce mintea şi cultivând 
în ele răutatea. Urmarea a fost că au deprins de bine de rău 
vorbirea orcilor, iar în ţinuturile de la apus, Căpcăunii-de- 
Piatră vorbeau o formă vulgară a Limbii Comune. 

Dar la sfârşitul celui de-al Treilea Ev, o rasă de căpcăuni 
încă necunoscută până atunci şi-a făcut apariţia în sudul 
Codrului Întunecat şi la hotarul muntos al Mordorului. Au 
fost numiţi olog-hai în Graiul Negru. Nimeni nu se îndoia de 
faptul că fuseseră plămădiţi de Sauron, deşi nimeni n-ar fi 
putut spune din ce aluat anume. Unii erau de părere că nici 
măcar nu erau căpcăuni, ci nişte orci uriaşi; numai că olog- 
haii nu se asemănau la felul cum le era alcătuit trupul sau 
mintea nici măcar cu cei mai mari dintre orci, pe care îi 
întreceau cu mult în mărime şi putere. Erau căpcăuni, nu 
încape vorbă, dar plini de voinţa ticăloasă a stăpânului lor; 
o seminţie josnică, puternică, agilă, feroce şi vicleană, dar 
mai tari chiar şi decât pietrele. Spre deosebire de rasa mai 
veche a Amurgului, aceştia îndurau Soarele atâta vreme cât 
se aflau sub înrâurirea voinţei lui Sauron. Vorbeau puţin 
între ei şi singurul grai pe care îl cunoşteau era Graiul 
Negru din Barad-dăr. 

Gnomii. Gnomii reprezintă o rasă aparte. Despre ciudatul 
lor început ca seminţie şi de ce seamănă şi nu prea cu elfii 
şi oamenii, se poate afla în Silmarillion; dar despre această 
poveste elfii de rând din Pământul de Mijloc nu aveau 
cunoştinţe, în vreme ce poveştile oamenilor de mai târziu se 
încurcă în amintiri despre alte seminţii. 

Gnomii sunt de felul lor un neam tare încăpățânat şi ursuz, 
secretoşi, dificili, ţinând minte jignirile (dar şi faptele bune), 
iubesc piatra, nestematele, lucrurile care capătă formă sub 
mâinile lor de meşteri, mai curând decât lucrurile care îşi 
au propria lor viaţă. Dar nu-s răi din fire şi puţini au slujit 
vreodată Duşmanul din proprie voinţă, indiferent de ce au 
spus despre ei oamenii în poveştile lor. Şi asta pentru că 
oamenii din vechime au tânjit după bogăţia lor şi după 


meşteşugul mâinilor lor, astfel că între cele două seminţii a 
fost vrăjmăşie. 

Dar în cel de-al Treilea Ev se mai întâlnea încă prieteşug 
strâns între oameni şi gnomi. Şi nu numai într-un singur 
loc; şi a ţinut de firea gnomilor ca, străbătând ţinuturile şi 
trudind şi neguţătorind, aşa cum au făcut după ce 
străvechile lor sălaşuri au fost nimicite, să deprindă 
graiurile oamenilor în mijlocul cărora vieţuiau. Dar în taină 
(o taină pe care, spre deosebire de elfi, n-o dezvăluiau cu 
dragă inimă, nici măcar prietenilor lor) vorbeau o limbă 
ciudată, care s-a schimbat prea puţin de-a lungul anilor; 
căci devenise mai degrabă limba istoriei lor, decât a 
cântecului de leagăn, şi aveau grijă de ea şi o păzeau ca pe 
o comoară a trecutului. Din alte seminţii puţini au reuşit s-o 
înveţe. În istoria de faţă, apare doar în nume de locuri pe 
care le dezvăluie Gimli prietenilor săi; şi în strigătul de 
luptă căruia tot el îi dă glas în timpul asediului de la Cetatea 
Cornului. Cel puţin acesta nu era tăinuit şi fusese auzit din 
cele mai vechi timpuri, pe multe câmpuri de luptă. Baruk 
khazâd! Khazâd aimenu! „Securi ale gnomilor! Gnomii sunt 
asupra voastră!” 

Totuşi, numele lui Gimli însuşi ca şi numele celor din 
seminţia lui sunt de origine nordică (provin adică din limba 
omenească). Numele lor tainice şi „interne”, numele lor 
adevărate gnomii nu le-au dezvăluit nicicând nimănui din 
altă seminţie străină de a lor. Nici măcar pe morminte nu şi 
le gravează. 


SFÂRŞIT