George R.R. Martin — [Cantec de gheata si foc] 00 Foc si Sange

CU 300 DE ANI ÎNAINTE DE 


DRAGONII DOMNEAU PESTE WESTEROS. 


(GEORGE R. R 


ILUSTRAŢII DE DOUG WHEATLEY 


GEORGE R.R. 
MARTIN 


FOC & SÂNGE 


Traducere din limba engleză 
Ana-Veronica Mircea 
Mihai-Dan Pavelescu 


Pentru Lenore, Elias, Andrea și Sid, 
acei Mountain Minions 


Foc și sânge 


Hronicul Casei regilor 
Targaryen din Westeros 


la ai 


Cartea întâi 
de la Aegon I (Cuceritorul) 
până la regența 
lui Aegon al Ill-lea (Otrava Dragonilor) 
scrisă de Arhimaesterul Gyldayn 


din Citadela Orașului Vechi 
(în tălmăcirea lui George R.R. Martin) 


Cucerirea lui Aegon 
Rp tu 


Maesterii Citadelei care consemnează istoria Westerosului au 
folosit Cucerirea lui Aegon ca punct de pornire al cronicii 
ultimilor trei sute de ani. Nașterile, morţile, bătăliile și alte 
evenimente sunt datate fie D.C. (După Cucerire), fie Î.C. (inainte 
de Cucerire). 

Adevăraţii cărturari știu însă că o asemenea datare este 
departe de a fi precisă. Cucerirea celor Şapte Regate de către 
Aegon Targaryen n-a avut loc într-o singură zi. Au trecut mai 
bine de doi ani între debarcarea lui Aegon și încoronarea sa în 
Orașul Vechi... dar chiar și atunci Cucerirea a rămas incompletă, 
întrucât Dorne n-a fost supus. Incercări sporadice de a-i subjuga 
pe locuitorii săi au continuat pe toată durata domniei regelui 
Aegon și a fiilor lui, făcând imposibilă stabilirea unei date 
precise a sfârșitului Războaielor Cuceririi. 

Până și data de începere rămâne controversată. Mulţi 
presupun, în mod eronat, că domnia regelui Aegon | Targaryen a 
început in ziua când a debarcat la gura Apei Negre, la poalele 
celor trei dealuri unde avea să se ridice, în cele din urmă, 
Debarcaderul Regelui. Nu este adevărat. Ziua Debarcării lui 
Aegon a fost sărbătorită de rege și de descendenţii săi, însă 
Cuceritorul și-a datat începutul domniei din ziua în care a fost 
încoronat și uns în Septul Stelat din Orașul Vechi de către înaltul 
Septon al Credinței. Incoronarea aceea s-a petrecut la doi după 
Debarcarea lui Aegon, la mult timp după ce fuseseră purtate și 
câștigate toate cele trei bătălii importante din Războaiele 
Cuceririi. Se poate astfel vedea că majoritatea cuceririlor reale 
ale lui Aegon s-au petrecut între anul 2 și anul 1 Î.C. 

Targaryenii se trăgeau din sânge valyrian pur și erau stăpâni 
de viță veche ai dragonilor. Cu doisprezece ani înainte de Urgia 
din Valyria (114 1.C.), Aenar Targaryen și-a vândut bunurile din 
Ținutul Liber și din Tărâmurile Verii Lungi și s-a mutat cu toate 
soaţele sale, bogăţiile, sclavii, dragonii, fraţii și surorile, 
neamurile și copiii în Piatra Dragonului, o citadelă insulară 
mohorâtă, aflată la poalele unui munte fumegând de pe Marea 
Ingustă. 

La apogeul său, Valyria a fost cel mai măreț oraș din lumea 


cunoscută, centrul civilizaţiei. Între zidurile lui strălucitoare, 
patruzeci de Case rivale se luptau pentru putere și glorie în 
Curte și în consiliu, ridicându-se și prăbușindu-se într-o bătălie 
nesfârșită, subtilă, adesea sălbatică pentru supremație. 
Targaryenii erau departe de a fi cei mai puternici dintre stăpânii 
dragonilor, iar rivalii lor au considerat că fuga la Piatra 
Dragonului fusese un act de capitulare, o lașitate. Însă Daenys, 
fiica fecioară a lordului Aenar, care avea să fie cunoscută după 
aceea de-a pururi drept Daenys Visătoarea, prorocise 
distrugerea Valyriei prin foc. Și când Urgia s-a abătut asupra 
cetăţii, doisprezece ani mai târziu, Targaryenii au fost singurii 
stăpâni ai dragonilor care au supravieţuit. 

De două veacuri, Piatra Dragonului fusese avanpostul cel mai 
apusean al puterii Valyriei. Poziţia sa, de cealaltă parte a 
Defileului, a oferit stăpânilor săi dominarea asupra Golfului Apei 
Negre și le-a permis atât targaryenilor, cât și aliaţilor lor 
apropiaţi, Velaryonii din Driftmark (o Casă minoră, de 
descendență  valyriană) să-și umple cuferele pe seama 
negustorilor aflaţi în trecere. Corăbiile Velaryonilor, împreună cu 
ale altei Case valyriene aliate, Celtigar din Insula Cleștilor, 
dominau mijlocul Mării înguste, în vreme ce targaryenii erau 
stăpânii cerului cu dragonii lor. 

Cu toate acestea, timp de aproape o sută de ani după Urgia 
din Valyria (pe bună dreptate numiţi Veacul Sângelui), Casa 
Targaryen a privit spre răsărit, nu spre apus, fiind foarte puţin 
interesată de ce se întâmpla în Westeros. Gaemon Targaryen, 
fratele și soţul lui Daenys Visătoarea, i-a urmat lui Aenar 
Surghiunitul ca lord de Piatra Dragonului și a devenit cunoscut 
drept Gaemon Giloriosul. Fiul lui, Aegon, și fiica sa, Elaena, au 
domnit împreună după moartea lui. Le-a urmat la conducere fiul 
lor, Maegon, fratele său, Aerys, și fiii lui: Aelyx, Baelon și 
Daemion. Ultimul dintre cei trei fraţi a fost Daemion, al cărui fiu, 
Aerion, i-a succedat la conducerea Pietrei Dragonului. 

Aegon, care a intrat în istorie drept Aegon Cuceritorul și 
Aegon Dragonul, s-a născut în Piatra Dragonului în anul 27 Î.C. A 
fost singurul fiu și al doilea copil al lui Aerion, lord de Piatra 
Dragonului, și al doamnei Valaena din Casa Velaryon, ea însăși 
pe jumătate Targaryană după mamă. Aegon a avut două surori 
de sânge: Visenya, care era mai mare decât el, și mezina 
Rhaenys. Multă vreme, stăpânii dragonilor respectaseră obiceiul 


din Valyria de a căsători fratele cu sora, pentru a păstra 
puritatea sângelui, însă Aegon și-a luat de soațe ambele surori. 
Prin tradiţie, era de așteptat să se însoare numai cu sora mai 
mare, Visenya; includerea lui Rhaenys ca a doua soţie a fost 
neobișnuită, fără a fi totuși ceva nemaiauzit. Unii au spus că 
Aegon s-a căsătorit cu Visenya din datorie și cu Rhaenys din 
dorință. 

Cei trei frați se dovediseră stăpâni ai dragonilor înainte de a 
se fi căsătorit. Dintre cei cinci dragoni care zburaseră din Valyria 
cu Aenar Surghiunitul, numai unul supravieţuise până în zilele 
lui Aegon: uriașul numit Balerion, Teroarea Neagră. Dragonii 
Vhagar și Meraxes erau mai tineri și fuseseră clociţi chiar pe 
Piatra Dragonului. 

O legendă răspândită printre neștiutori afirmă că Aegon 
Targaryen nu călcase niciodată pe pământul Westerosului până 
în ziua când a ridicat pânzele pentru a-l cuceri, însă așa ceva nu 
poate fi adevărat. Masa Pictată fusese sculptată și decorată la 
porunca sa cu destui ani înainte de expediţie: o tăblie masivă 
din lemn, lungă de cincisprezece metri, tăiată după conturul 
Westerosului și pictată astfel încât să înfăţișeze toate pădurile, 
râurile, orașele și castelele din cele Şapte Regate. În mod vădit, 
interesul lui Aegon pentru Westeros precedase cu mult 
evenimentele ce l-au împins la război. De asemenea, există 
relatări de încredere despre călătoria făcută în tinereţe de 
Aegon și de sora lui, Visenya, în Citadela Orașului Vechi și 
despre vânătoarea lor cu șoimi pe Arbor, ca oaspeţi ai lordului 
Redwyne. S-ar putea să fi ajuns și în Lannisport, însă istorisirile 
diferă. 

În tinereţea lui Aegon, Westerosul era alcătuit din șapte 
regate gâlcevitoare și aproape că nu existase vreun moment în 
care două sau trei să nu se războiască între ele. Nordul întins, 
rece și stâncos, era condus de Casa Stark de Winterfell. În 
deșerturile din Dorne domneau prinții Casei Martell. 'Tinuturile 
bogate în aur din apus erau cârmuite de Lannisterii de Casterly 
Rock, iar fertilul Reach de către Casa Gardener de Highgarden. 
Valea, Degetele și Munţii Lunii aparţineau Casei Arryn... însă cei 
mai beligeranţi regi din vremea lui Aegon erau și cei mai 
apropiaţi de Piatra Dragonului: Harren cel Negru și Argilac 
Arogantul. 

Din citadela lor uriașă numită Capătul Furtunii, Regii Furtunii 


din Casa Durrandon domniseră cândva peste jumătatea de 
răsărit a Westerosului, de la Capul Mâniei până la Golful 
Crabilor, însă puterea li se împuţinase de-a lungul veacurilor. 
Dinspre apus, regii din Reach le ocupaseră petice din domenii, 
dinspre miazăzi îi hărţuiseră dornishenii, iar Harren cel Negru și 
oamenii lui din Insulele de Fier îi împinseseră afară din Trident și 
de pe meleagurile aflate la miazănoapte de Apa Neagră. Regele 
Argilac, ultimul Durrandon, oprise pentru un timp această 
decădere, respingând o invazie dornisheană pe când era încă 
flăcău; el traversase Marea îngustă și se alăturase marii alianţe 
împotriva „tigrilor” acaparatori din Volantis, iar după alți 
douăzeci de ani îl ucisese pe Garse al VIl-lea Gardener, 
suveranul din Reach, în Bătălia de la Câmpia Verii. Insă Argilac 
îmbătrânise, faimoasa coamă de păr negru îi încărunţise și îi 
pierise iscusința în mânuirea armelor. 

La miazănoapte de Apa Neagră, Ținuturile Riverane erau 
conduse de mâna însângerată a lui Harren cel Negru, din Casa 
Hoare, Rege al Insulelor și al Râurilor. Bunicul lui Harren, 
Harwyn Mână Grea, se născuse în Insulele de Fier și cucerise 
Tridentul de la bunicul lui Argilac, Arrec, ai cărui strămoși îl 
doborâseră pe ultimul rege riveran cu veacuri înainte. Tatăl lui 
Harren își extinsese domeniul spre răsărit, spre Duskendale și 
Rosby. Harren însuși își dedicase mare parte din îndelungata lui 
domnie, de aproape patruzeci de ani, construirii unui castel 
gigantic lângă Ochiul Zeilor, dar cu Harrenhal apropiindu-se în 
sfârșit de finalizare, oamenii de fier aveau în curând să fie liberi 
să caute noi teritorii de cucerit. 

Niciun rege din Westeros nu era mai temut decât Harren cel 
Negru, a cărui cruzime devenise legendară în toate cele Şapte 
Regate. Și niciun rege din Westeros nu se simţea mai ameninţat 
ca Argilac, Regele Furtunii, ultimul din Casa Durrandon, un 
războinic îmbătrânit al cărui singur moștenitor era fiica sa 
fecioară. De aceea Argilac s-a îndreptat spre Targaryenii din 
Piatra Dragonului și i-a oferit-o suveranului Aegon pe fiica sa de 
soție, primind ca zestre toate pământurile aflate la răsărit de 
Ochiul Zeilor, de la Trident și până la Apa Neagră. 

Aegon Targaryen i-a refuzat propunerea. Avea deja două 
neveste, a spus el, și nu-i mai trebuia a treia. lar pământurile 
oferite ca zestre aparținuseră Harrenhalului pentru mai bine de 
o generaţie. Nu erau ale lui Argilac ca să le poată dărui. Era 


limpede că bătrânul Rege al Furtunii dorea să-i plaseze pe 
Targaryeni de-a lungul Apei Negre, ca o pavăză între propriile 
sale teritorii și cele ale lui Harren cel Negru. 

Lordul de Piatra Dragonului a prezentat însă propria lui ofertă. 
Era dispus să accepte teritoriile oferite ca zestre, dacă Argilac 
ceda, de asemenea, și Ciocul lui Massey și pădurile și câmpiile 
de la Apa Neagră spre sud, până la râul Apa Lină și izvoarele 
Manderului. Pactul avea să fie pecetluit prin căsătoria fiicei lui 
Argilac cu Orys Baratheon, prietenul din copilărie al lui Aegon și 
campionul său. 

Argilac Arogantul a respins furios condiţiile acelea. După cum 
umbla vorba, Orys Baratheon era frate vitreg al lordului Aegon, 
de origine umilă, și Regele Furtunii nu-și putea dezonora fiica, 
măritând-o cu un bastard. Propunerea l-a înfuriat. A poruncit să 
fie tăiate mâinile solului lui Aegon și i le-a trimis acestuia într-o 
cutie. „Acestea sunt singurele mâini pe care le va primi de la 
mine bastardul tău”, i-a scris el. 

Aegon nu i-a răspuns, dar și-a adunat prietenii, lorzii stegari și 
principalii aliaţi pe Piatra Dragonului. Nu erau prea mulți. 
Velaryonii de pe Driftmark erau fideli Casei Targaryen, 
asemenea Celtigarilor de pe Insula Cleștilor. De la Ciocul lui 
Massey au venit lordul Bar Emmon din Sharp Point și lordul 
Massey din Stonedance, ambii juraţi Capătului Furtunii, însă cu 
legături mai strânse cu Piatra Dragonului. Lordul Aegon și 
surorile sale s-au sfătuit cu ei și au mers la septonul din castel 
pentru a se ruga Celor Şapte din Westeros, cu toate că până 
atunci el nu fusese considerat niciodată cucernic. 

In cea de-a șaptea zi, un nor de corbi a ţâșnit din turnurile 
Pietrei Dragonului pentru a duce cuvântul lordului Aegon spre 
cele Șapte Regate din Westeros. Au zburat spre cei șapte regi, 
spre Citadela din Orașul Vechi, spre lorzi mari și mici deopotrivă. 
Toţi purtau același mesaj: din ziua aceea în Westeros nu va mai 
exista decât un singur rege. Cei care plecau genunchiul înaintea 
lui Aegon din Casa Targaryen aveau să-și păstreze pământurile 
și titlurile. Cei care ridicau armele împotriva lui aveau să fie 
doborâţi, umiliţi și distruși. 

Istorisirile diferă cu privire la numărul de oșteni care s-au 
îmbarcat de la Piatra Dragonului împreună cu Aegon și surorile 
lui. Unii zic că au fost trei mii; alţii spun că au fost doar de 
ordinul sutelor. Această armată targariyană modestă a debarcat 


la gurile Apei Negre, pe malul de miazănoapte al răului, unde 
trei coline împădurite se ridicau deasupra unui sătuc de pescari. 

În vremurile celor O Sută de Regate, mulţi regi mărunți 
revendicaseră stăpânirea gurii râului, printre care regii Darklyn 
de Duskendale, Massey de Stonedance și regii riverani din 
vechime, fie ei Mudd, Fisher, Bracken, Blackwood sau Hook. 
Turnuri și forturi încununaseră în mai multe rânduri cele trei 
dealuri, numai pentru a fi distruse într-un război sau altul. Acum 
doar bolovani sparţi și ruine năpădite de verdeață mai 
rămăseseră pentru a-i întâmpina pe Targaryeni. Cu toate că 
fusese revendicată atât de Capătul Furtunii, cât și de Harrenhal, 
gura râului nu era apărată, iar castelele cele mai apropiate erau 
deţinute de lorzi mărunți, fără mare putere sau iscusinţă 
militară, și care aveau puţine motive să-și iubească așa-zisul 
suzeran, pe Harren cel Negru. 

Aegon Targaryen a ridicat iute o palisadă din bușteni și 
pământ bătătorit în jurul dealului cel mai înalt, apoi și-a trimis 
surorile pentru a dobândi supunerea celor mai apropiate 
castele. Rosby s-a înclinat fără luptă în faţa lui Rhaenys și a lui 
Meraxes, cel cu ochi aurii. La Stokeworth, câţiva arbaletrieri şi- 
au slobozit săgețile spre Visenya, până când flăcările lui Vhagar 
au aprins acoperișurile castelului. Atunci și ei au plecat 
genunchiul. 

Prima încercare adevărată pentru Cuceritori a venit din partea 
lorzilor Darklyn de Duskendale și Mooton de lazul Fecioarelor, 
care și-au contopit trupele și au pornit spre miazăzi cu trei mii 
de oameni, pentru a-i împinge pe cotropitori înapoi în mare. 
Aegon l-a trimis pe Orys Baratheon să-i atace în timpul marșului, 
în vreme ce el însuși a coborât asupra lor călare pe Teroarea 
Neagră. Cei doi lorzi au fost uciși în bătălia fără nicio șansă 
pentru ei; fiul lui Darklyn și fratele lui Mooton și-au predat după 
aceea castelele și au jurat credinţă Casei Targaryen. In acea 
vreme, Duskendale era principalul port din Westeros la Marea 
îngustă și se extinsese și se îmbogăţise de pe urma negoţului. 
Visenya Targaryen n-a îngăduit ca orașul să fie jefuit de soldaţi, 
însă n-a șovăit să-i revendice bogăţiile, ticsind cuferele 
Cuceritorilor. 

Poate că acesta ar fi momentul potrivit pentru a discuta 
despre firile diferite ale lui Aegon Targaryen și ale surorilor și 
reginelor sale. 


Visenya, cea mai mare dintre cei trei fraţi, era la fel de 
războinică precum Aegon însuși, simțindu-se la fel de bine în 
cămașa de zale pe cât se simţea în mătăsuri. Purta spada 
valyriană lungă, numită Sora întunecată, și era pricepută în 
folosirea ei, întrucât se antrenase încă din copilărie alături de 
fratele ci. Deși avea părul argintiu-auriu și ochii violeţi ai 
valyrienilor, frumuseţea îi era aspră și austeră. Până și cei care o 
iubeau o considerau rece, sobră, neiertătoare; unii susțineau 
chiar că folosea otrăvuri și practica magia neagră. 

Rhaenys, cea mai mică dintre cei trei Targaryeni, era complet 
opusă surorii ei: glumeaţă, curioasă, impulsivă și capricioasă. Nu 
era o adevărată războinică, ci iubea muzica, dansul și poezia și 
sprijinea mulţi menestreli, saltimbanci și păpușari. Se spunea 
totuși că petrecea mai mult timp pe spinarea dragonului decât 
fratele și sora ei la un loc, pentru că, mai presus de orice, îi 
plăcea să zboare. Odată fusese auzită spunând că, înainte de a 
muri, voia să zboare cu Meraxes peste Marea Apusului, să vadă 
ce se afla pe celelalte țărmuri ale ei. In vreme ce nimeni n-a pus 
vreodată la îndoială fidelitatea Visenyei faţă de soțul care-i era 
și frate, Rhaenys s-a înconjurat de bărbaţi tineri și atrăgători, ba 
chiar (așa umbla vorba) i-a primit pe unii în iatac în nopţile când 
Aegon era cu sora ei mai mare. În pofida acelor zvonuri, curtenii 
n-au putut să nu observe însă că regele petrecea zece nopţi cu 
Rhaenys pentru fiecare noapte petrecută cu Visenya. 

În mod ciudat, Aegon Targaryen a fost pentru contemporanii 
săi la fel de enigmatic cum este și pentru noi. Înarmat cu spada 
din oţel valyrian, numită Focul Negru, era considerat unul dintre 
cei mai de seamă războinici ai vremii sale, deși nu-i plăceau 
armele și nici nu participa la turniruri sau meleuri. Dragonul lui 
era Balerion, Teroarea Neagră, dar Aegon zbura numai în bătălii 
sau pentru a călători iute peste uscat și mare. Prezenţa lui 
autoritară îi aduna pe oameni sub flamurile sale, totuși nu avea 
niciun prieten apropiat, în afară de Orys Baratheon, tovarășul lui 
din copilărie. Femeile erau atrase de el, însă Aegon le-a rămas 
de-a pururi credincios surorilor sale. Ca rege, și-a pus mare 
încredere în Consiliul Restrâns și în surori, lăsând în seama lor 
mare parte din cârmuirea de zi cu zi a Ținutului... totuși n-a 
ezitat să preia comanda atunci când a considerat că era 
necesar. Deși i-a tratat cu asprime pe rebeli și pe trădători, era 
gata să-i primească cu braţele deschise pe foștii dușmani ce 


plecaseră genunchiul. 

A arătat asta pentru prima dată la Aegonfort, castelul 
grosolan, din lemn și pământ, pe care-l ridicase pe coama 
Dealului lui Aegon, așa cum avea să fie cunoscut de atunci și 
pentru totdeauna. După ce cucerise douăsprezece castele și 
dobândise controlul asupra gurii Apei Negre de pe ambele 
maluri ale râului, le-a poruncit lorzilor pe care-i înfrânsese să se 
supună. Ei și-au lăsat spadele la picioarele lui, iar Aegon le-a 
confirmat domeniile și titlurile. Celor mai vechi dintre 
susținătorii săi le-a dăruit noi onoruri. Daemon Velaryon, Lord al 
Valurilor, a fost făcut maestru al corăbiilor, comandantul flotei 
regale. Triston Massey, lord de Stonedance, a fost numit 
maestru al legilor, iar Crispian Celtigar, maestru al banilor. Orys 
Baratheon a fost proclamat „scutul meu, aliatul meu loial, mâna 
mea dreaptă și puternică”. De aceea Baratheon este considerat 
de maesteri prima Mână a Regelui. 

Flamurile heraldice fuseseră multă vreme o tradiţie printre 
lorzii din Westeros, însă nu fuseseră folosite niciodată de 
stăpânii dragonilor din Valyria. Când cavalerii lui Aegon i-au 
desfășurat marele stindard de bătălie din mătase, cu un dragon 
roșu, cu trei capete, suflând foc peste un câmp negru, lorzii l-au 
considerat un semn că acum era cu adevărat unul dintre ai lor, 
un rege vrednic și măreț pentru Westeros. Când regina Visenya 
a pus o coroană din oţel valyrian, bătută cu rubine, pe capul 
fratelui ei, iar regina Rhaenys l-a numit „Aegon, Primul pe 
Numele Său, Regele al întregului Westeros și Scut al Poporului 
Său”, dragonii au răgit, iar lorzii și cavalerii au izbucnit în urale... 
dar oamenii de rând, pescarii, ţăranii și gospodinele au strigat 
cel mai tare. 

Cei șapte regi pe care Aegon Dragonul intenţiona să-i 
detroneze n-au izbucnit însă în urale. În Harrenhal și în Capătul 
Furtunii, Harren cel Negru și Argilac Arogantul își chemaseră 
deja oștile. In apus, regele Mern din Reach a străbătut Drumul 
Mării spre miazănoapte, până la Casterly Rock, pentru a-l întâlni 
pe regele Loren din Casa Lannister. Prinţesa din Dorne a trimis 
un corb la Piatra Dragonului, oferindu-se să i se alăture lui 
Aegon împotriva lui Argilac, Regele Furtunii... însă doar ca egală 
și aliată, nu ca vasală. Altă propunere de alianţă a venit din 
partea regelui-copil din Eyne, Ronnel Arryn, a cărui mamă a 
cerut toate meleagurile la răsărit de Furca Verde a Tridentului în 


schimbul sprijinului oferit de Vale împotriva lui Harren cel Negru. 
Chiar și în Nord, regele Torrhen Stark din Winterfell s-a sfătuit cu 
lorzii săi stegari și sfetnici până târziu în noapte, discutând ce 
era de făcut cu acest posibil cuceritor. Toţi așteptau cu 
îngrijorare următoarea acţiune a lui Aegon. 

La câteva zile după încoronarea lui Aegon, oștile sale au 
pornit din nou în marș. Cea mai mare parte a armatei a 
traversat Apa Neagră, îndreptându-se spre miazăzi, spre 
Capătul Furtunii, sub comanda lui Orys Baratheon. Regina 
Rhaenys l-a însoţit călare pe Meraxes, dragonul cu ochi aurii și 
solzi argintii. Sub comanda lui Daemon Vehuyon, flota 
targaryană a părăsit Golful Apei Negre și s-a îndreptat spre 
miazănoapte, pornind către Gulltown și Vale, împreună cu 
regina Visenya și Vhagar. Regele însuși a pornit în marș spre 
nord-est, spre Ochiul Zeilor și Harrenhal, fortăreaţa uriașă care 
era mândria și obsesia regelui Harren cel Negru. 

Toate cele trei invazii targaryene au întâmpinat rezistență 
înverșunată. Lorzii Errol, Fell și Buckler, stegari ai Capătului 
Furtunii, au luat prin surprindere avangarda armatei lui Orys 
Baratheon în timp ce traversa Apa Lină și au ucis peste o mie de 
oameni înainte de a se retrage în pădure. O flotă adunată în 
pripă de Arryn, întărită cu o duzină de corăbii din Braavos, a 
întâlnit și a învins flota targaryană în apele din largul lui 
Gulltown. Printre morţi s-a numărat și amiralul lui Aegon, 
Daemon Velaryon. Aegon însuși a fost atacat lângă ţărmul de 
miazăzi al Ochiului Zeilor, nu o dată, ci de două ori. Targaryenii 
au câștigat Bătălia Papurii, dar au suferit pierderi grele la 
Sălciile Plângătoare, unde doi dintre fiii regelui Harren au 
traversat lacul în corăbii lungi, cu vâslele învelite ca să nu facă 
zgomot, și le-au căzut în spate. 

În cele din urmă însă dușmanii lui Aegon n-au avut răspuns în 
fața dragonilor săi. Oamenii din Vale au scufundat o treime din 
corăbiile targaryene și au capturat aproape la fel de multe, dar 
când regina Visenya a coborât asupra lor din cer, le-a incendiat 
ambarcaţiunile. Lorzii Errol, Fell și Buckler s-au ascuns în 
pădurile ce le erau cunoscute, până când regina Rhaenvys l-a 
dezlănţuit pe Meraxes și un val de foc a măturat codrii, 
transformând copacii în torţe. lar învingătorii de la Sălciile 
Plângătoare, care reveneau peste lac la Harrenhal, n-au fost 
deloc pregătiți când Balerion a coborât asupra lor din cerul 


dimineţii. Corăbiile lungi ale lui Harren au ars. La fel ca fiii săi. 

Dușmanii lui Aegon s-au pomenit hărţuiţi și de alți potrivnici. 
Pe când Argilac Arogantul își aduna oștenii la Capătul Furtunii, 
piraţii de pe Treptele de Piatră au debarcat pe țărmurile Capului 
Mâniei pentru a profita de absenţa lor, iar năvălitori dornisheni 
au coborât ca o furtună din Munţii Roșii pentru a mătura 
Hotarele. În Vale, tânărul rege Ronnel a trebuit să facă faţă unei 
răzmeriţe pe Trei Surori, când insularii au renunţat la loialitatea 
față de Eyrie și au proclamat-o pe lady Marla Sunderland regina 
lor. 

Acestea n-au fost totuși decât neplăceri mărunte prin 
comparaţie cu soarta lui Harren cel Negru. Deși Casa Hoare 
domnea peste Ținuturile Riverane de trei generaţii, cei din 
Trident nu-i iubeau pe suzeranii lor din Insulele de Fier. Harren 
cel Negru îi trimisese la moarte pe mii dintre ei în timpul 
construirii marelui castel Harrenhal, pustiind Ținuturile Riverane 
de materiale de construcţie și aducându-i la sapă de lemn atât 
pe lorzi, cât și pe oamenii de rând cu setea lui de aur. Așa că 
acum Ținuturile Riverane s-au ridicat împotriva lui, conduse de 
lordul Edmyn Tully de  Riverrun. Chemat în apărarea 
Harrenhalului, Tully s-a declarat de partea Casei Targaryen, a 
înălţat flamura dragonului deasupra castelului său și a pornit în 
fruntea cavalerilor și arcașilor pentru a se alătura armatei lui 
Aegon. Sfidarea lui le-a dat curaj și celorlalţi lorzi riverani. Unul 
câte unul, lorzii din Trident l-au părăsit pe Harren și și-au 
declarat loialitatea pentru Aegon Dragonul. Casele Blackwood, 
Mallister, Vance, Bracken, Piper, Frey, Strong... și-au adunat 
trupele și au năvălit asupra Harrenhalului. 

Copleșit numeric pe neașteptate, regele Harren cel Negru s-a 
refugiat în fortăreaţa sa considerată inexpugnabilă. Cel mai 
mare castel construit vreodată în Westeros, Harrenhalul se 
lăuda cu cinci turnuri imense, o sursă inepuizabilă de apă 
potabilă, pivnițe uriașe, boltite, pline cu provizii, și ziduri masive 
din piatră neagră, mai înalte decât orice scară de asalt și prea 
groase ca să poată fi sparte de berbeci sau spulberate de 
baliste. Harren și-a baricadat porţile și s-a pregătit împreună cu 
fiii și aliaţii rămași pentru a rezista unui asediu. 

Aegon din Piatra Dragonului avea alte gânduri. După ce și-a 
unit forţele cu cele ale lui Edmyn Tully și ale celorlalți nobili 
riverani și au înconjurat castelul, el a trimis un maester la porţi, 


cu steag de pace, pentru negocieri. Harren a ieșit să-l 
întâmpine: un bătrân cărunt, dar încă aprig în armura neagră. 
Fiecare rege era însoţit de un stegar și un maester, așa că 
vorbele schimbate de ei n-au fost uitate. 

— Supune-te acum, a început Aegon, și poţi rămâne lord al 
Insulelor de Fier! Capitulează și fiii tăi vor trăi să domnească 
după tine! Am opt mii de oameni în jurul zidurilor tale. 

— Ce se află în afara zidurilor mele nu mă interesează câtuși 
de puţin, a zis Harren. Sunt ziduri puternice și groase. 

— Dar nu atât de înalte cât să-i ţină departe pe dragoni. 
Dragonii zboară. 

— Am zidit totul din piatră, a spus Harren. Piatra nu arde. 

La care Aegon a spus: 

— La apusul soarelui, neamul tău se va fi sfârșit. 

Se zice că Harren a scuipat auzind asta și s-a întors în castelul 
său. Odată ajuns înăuntru, și-a trimis toți oamenii pe metereze, 
înarmaţi cu sulițe, arcuri și arbalete, și a promis pământuri și 
bogății oricui va reuși să doboare dragonul. 

— Dacă aș fi avut o fiică, omorâtorul dragonului i-ar fi putut 
cere mâna, a proclamat Harren cel Negru. În loc de asta, i-o voi 
da pe una dintre fiicele lui Tully sau pe toate trei dacă vrea. Ori 
ar putea s-o ia pe vreuna dintre potăile lui Blackwood sau Strong 
sau pe oricare dintre fetele trădătorilor Tridentului, lorzii aceștia 
de noroi galben. 

Apoi s-a retras în tumul său, înconjurat de garda personală, 
pentru a lua cina cu fiii care îi mai rămăseseră. 

Când ultima geană de lumină a soarelui a dispărut, oamenii 
lui Harren cel Negru au scrutat bezna, strângând în mâini 
sulițele și arbaletele. Cum n-a apărut niciun dragon, unii s-ar 
putea să se fi gândit că amenințările lui Aegon fuseseră doar 
vorbe goale. Insă Aegon Targaryen l-a ridicat pe Balerion sus în 
văzduh, prin nori, sus, tot mai sus, până când dragonul n-a fost 
mai mare decât o muscă în zbor prin faţa lunii. Abia atunci a 
coborât între zidurile castelului. Cu aripi negre ca noaptea, 
Balerion a descins în întuneric și, când marile turnuri ale 
Harrenhalului au apărut sub el, dragonul a răgit furios și le-a 
scăldat în foc negru, marmorat cu volburi roșii. 

„Piatra nu arde", se lăudase Harren, însă castelul lui nu era 
făcut numai din piatră. Lemnul și lâna, cânepa și paiele, pâinea, 
carnea de oaie sărată și grânele, toate au luat foc. Nici oamenii 


de fier ai lui Harren nu erau făcuţi din piatră. Fumegânăd, urlând, 
cuprinși de flăcări, au alergat prin curţi sau au căzut de pe 
metereze, pentru a muri zdrobiți pe pământul de dedesubt. Și 
până și piatra va crăpa și se va topi, dacă focul este îndeajuns 
de aprig. Lorzii riverani din afara zidurilor castelului au povestit 
mai târziu că turnurile Harrenhalului au strălucit roșietice în 
noapte, precum cinci lumânări mari... și, la fel ca lumânările, au 
început să se strâmbe și să se topească, șiroaie de piatră 
scurgându-se de-a lungul lor. 

Harren și ultimii lui fii au murit în incendiile ce au cuprins 
cetatea sa monstruoasă în noaptea aceea. Casa Hoare a pierit 
odată cu el, la fel cum s-a întâmplat și cu dominaţia Insulelor de 
Fier asupra inuturilor Riverane. In ziua următoare, lângă 
ruinele fumegânde ale Harrenhalului, regele Aegon a primit 
jurământul de credinţă al lui Edmyn Tully, lord de Riverrun, și l-a 
numit Lord Suprem al Tridentului. Și ceilalţi lorzi riverani s-au 
plecat înaintea lui Aegon, ca rege, și înaintea lui Edmyn Tully ca 
lord suzeran. Când cenușa s-a răcit destul pentru a permite 
oamenilor să intre în siguranţă în castel, spadele celor căzuţi, 
multe rupte sau topite, ori strâmbate și transformate în panglici 
de oţel de focul dragonului, au fost adunate și trimise în căruţe 
înapoi la Aegonfort. 

La miazăzi și la răsărit, lorzii stegari ai Regelui Furtunii s-au 
dovedit mult mai loiali decât cei ai regelui Harren. Argilac 
Arogantul a strâns o armată mare la Capătul Furtunii. Cetatea 
Durrandonilor era o fortăreață mândră, al cărei zid de apărare 
era chiar mai gros decât cel de la Harrenhal. Și despre ea se 
credea că putea rezista oricărui asalt. Vestea despre sfârșitul 
regelui Harren a ajuns însă iute la urechile vechiului său 
dușman, regele Argilac. Lorzii Fell și Buckler s-au retras înaintea 
oștii care se apropia (lordul Errol fusese ucis) și i-au trimis vorbă 
despre regina Rhaenys și dragonul ei. Bătrânul rege războinic a 
răcnit că nu dorea să moară ca Harren, perpelit înăuntrul 
propriului său castel, ca un purcel de lapte cu un măr în gură. 
Obișnuit să lupte, avea să-și decidă singur soarta cu spada în 
mână. Așa că Argilac Arogantul a plecat călare de la Capătul 
Furtunii pentru ultima dată, pentru a-și înfrunta dușmanii în 
câmp deschis. 

Apariţia Regelui Furtunii n-a însemnat o surpriză pentru Orys 
Bara- theon și oamenii săi; zburând pe Meraxes, regina Rhaenys 


îi văzuse plecarea de la Capătul Furtunii și i-a putut oferi Mâinii o 
relatare completă despre numărul și dispunerea adversarilor. 
Orys a ocupat o poziţie întărită pe dealurile din miazăzi de 
Poarta de Bronz și a așteptat acolo, la înălțime, sosirea soldaţilor 
furtunii. 

Când cele două armate s-au înfruntat, soldații furtunii s-au 
dovedit demni de numele lor. In dimineaţa aceea începuse o 
ploaie monotonă, care până la miezul zilei s-a transformat într-o 
furtună cumplită. Lorzii stegari ai regelui Argilac l-au îndemnat 
să-și amâne atacul pentru a doua zi, în speranţa că ploaia va 
înceta, însă Regele Furtunii îi depășea pe Cuceritori în proporţie 
de aproape doi la unu și avea de patru ori mai mulţi cavaleri și 
cai de luptă. Imaginea flamurilor targaryene fluturând ude pe 
propriile lui dealuri l-a înfuriat și bătrânul războinic călit în lupte 
n-a întârziat să observe că ploaia bătea dinspre miazăzi, lovind 
fețele oștenilor targaryeni de pe dealuri. Așa că Argilac 
Arogantul a dat porunca de atac și a început bătălia cunoscută 
în istorie sub numele de Ultima Furtună. 

Lupta s-a prelungit mult în noapte, sângeroasă și mult mai 
puţin dezechilibrată decât fusese cucerirea Harrenhalului de 
către Aegon. In trei rânduri Argilac Arogantul și-a condus 
cavalerii împotriva poziţiilor lui Baratheon, dar povârnișurile 
erau prea abrupte și ploaia înmuiase pământul și-l transformase 
în măzgă, așa încât caii de luptă s-au zbătut și s-au înglodat, iar 
șarjele și-au pierdut coeziunea și forța. Soldaţii furtunii s-au 
descurcat mult mai bine când și-au trimis sulițașii să suie dealul 
pe jos. Orbiţi de ploaie, cotropitorii nu i-au văzut decât prea 
târziu, iar corzile ude făcuseră inutile arcurile. Un deal a fost 
cucerit, apoi altul, iar a treia și ultima șarjă a Regelui Furtunii a 
spart centrul armatei lui Baratheon... și i-a întâlnit pe regina 
Rhaenys și pe Meraxes. Chiar și pe sol, dragonul s-a dovedit a fi 
redutabil. Dickon Morrigen și Bastardul din Blackhaven, care 
comandau avangarda, au fost înghiţiţi de flăcările sale, 
împreună cu cavalerii din garda personală a regelui Argilac. Caii 
de luptă au intrat în panică și au fugit înspăimântați, lovindu-se 
de călăreţii dinapoia lor și transformând şarja în haos. Regele 
Furtunii însuși a fost azvârlit din șa. 

Cu toate acestea, Argilac a continuat să lupte. Când Orys 
Baratheon a coborât dealul noroios împreună cu oamenii săi, l-a 
găsit pe bătrânul rege ţinând piept la șase potrivnici, cu tot 


atâtea cadavre la picioare. 

— În lături! a poruncit Baratheon. 

A descălecat apoi, pentru a-l întâlni pe Regele Furtunii pe 
picior de egalitate, și i-a oferit o ultimă șansă de a se preda. 
Argilac însă l-a blestemat. Așa că s-au luptat, bătrânul rege 
războinic, cu păr alb și învolburat, și apriga Mână a lui Aegon, cu 
barbă neagră. Se spune că fiecare l-a rănit pe celălalt, dar până 
la urmă ultimului dintre Durrandoni i-a fost împlinită dorinţa și a 
murit cu o spadă în mâini și un blestem pe buze. Moartea 
regelui lor a retezat elanul soldaţilor Furtunii, și pe măsură ce 
vestea că Argilac a căzut se răspândea, lorzii și cavalerii lui și-au 
aruncat spadele și au fugit. 

Timp de câteva zile s-a crezut că și Capătul Furtunii ar putea 
avea aceeași soartă ca Harrenhalul și de aceea fiica lui Argilac, 
Argella, a baricadat porţile în faţa lui Orys Baratheon și a 
armatei targaryene, declarându-se Regina Furtunii. Apărătorii de 
la Capătul Furtunii nu vor pleca genunchiul, ci vor muri până la 
ultimul om, a promis ea când regina Rhaenys a coborât călare 
pe Meraxes în castel pentru negocieri. 

— Îmi puteţi lua castelul, dar veţi câștiga numai oase, sânge 
și cenușă, a anunţat ea... 

Dar soldaţii din garnizoană s-au dovedit mai puţin doritori să 
moară. 

În noaptea aceea ei au ridicat o flamură de pace, au deschis 
larg porţile castelului și au adus-o pe lady Argella cu un căluș în 
gură, înlănţuită și goală, în tabăra lui Orys Baratheon. 

Se povestește că Baratheon i-a scos lanţurile cu propriile lui 
mâini, a învelit-o cu mantia sa, i-a turnat vin și i-a glăsuit cu 
blândeţe, vorbindu-i de curajul tatălui ei și de felul cum murise 
el. După aceea, pentru a-l onora pe regele căzut, a preluat 
pentru sine blazonul și deviza Durrandonilor. Cerbul încoronat a 
devenit pecetea sa, Capătul Furtunii a devenit cetatea sa de 
scaun, iar lady Argella, femeia sa. 

Întrucât atât Ținuturile Riverane, cât și Ținuturile Furtunii se 
aflau acum sub controlul lui Aegon Dragonul și al aliaţilor săi, 
regii rămași în Westeros au înţeles că le va sosi și lor rândul. In 
Winterfell, regele Torrhen și-a chemat lorzii stegari; ţinând 
seama de distanţele mari de la miazănoapte, el știa că 
strângerea unei armate va lua timp. Regina Sharra din Vale, 
regenta fiului ei, Ronnel, s-a refugiat în Eyrie, și-a consolidat 


apărarea și a trimis o oaste la Poarta însângerată, calea spre 
Valea lui Arryn. În tinereţea ei, regina Sharra fusese numită 
„Floarea Munţilor”, cea mai frumoasă fecioară din cele Şapte 
Regate. Sperând poate să-l încânte pe Aegon cu frumuseţea ei, 
i-a trimis un portret și i s-a oferit drept soţie, cu condiţia să-l 
numească pe Ronnel moștenitorul său. Deși portretul a ajuns 
până la urmă la el, nu se știe dacă Aegon Targaryen a răspuns 
propunerii; avea deja două regine, iar Sharra Arryn era pe atunci 
doar o floare ofilită, cu zece ani mai vârstnică decât el. 

Intre timp, cei doi mari regi de la apus s-au aliat și și-au 
adunat propriile armate, hotărâți să-l oprească pe Aegon o dată 
pentru totdeauna. De la Highgarden a plecat în marș Mern al IX- 
lea din Casa Gardener, Regele din Reach, în fruntea unei oști 
impresionante. Sub zidurile Castelului Crângul de Aur, cetatea 
de scaun a Casei Rowan, el s-a întâlnit cu Loren | Lannister, 
Regele Stâncii, care-și conducea propria sa armie din Ținuturile 
Vestice. Laolaltă, cei doi regi comandau cea mai mare armată 
văzută vreodată în Westeros: cincizeci și cinci de mii de oameni, 
printre care șase sute de lorzi, mari și mărunți, și peste cinci mii 
de cavaleri călări. „Pumnul nostru de fier!" s-a lăudat regale 
Mern. Cei patru fii ai săi călăreau alături de el, iar ambii nepoți îi 
erau scutieri. 

Cei doi regi n-au zăbovit prea mult la Crângul de Aur; o 
armată de asemenea mărime trebuie să mărșăluiască întruna, 
pentru a nu sărăci ţinutul din jur. Aliaţii au plecat de îndată, 
îndreptându-se spre miazănoapte prin nord-est, prin iarba înaltă 
și lanurile aurii de grâu. 

Avertizat de sosirea lor în tabăra lui de lângă Ochiul Zeilor, 
Aegon și-a adunat propria oaste și apoi a înaintat pentru a-și 
înfrunta noii dușmani. Nu dispunea decât de o cincime din 
numărul de oameni ai celor doi regi, iar mare parte din armata 
lui era alcătuită din soldaţi ce juraseră credinţă nobililor riverani, 
a căror loialitate pentru Casa Targaryen era doar recentă și 
nepusă la încercare. Având o oștire mai mică, Aegon se putea 
deplasa însă mai repede decât inamicii săi. In orașul Septul de 
Piatră, ambele regine i s-au alăturat împreună cu dragonii lor; 
Rhaenys venise de la Capătul Furtunii, iar Visenya de la Capul 
Ghearei Despicate, unde acceptase multe jurăminte înflăcărate 
de credință din partea lorzilor locali. Împreună cei trei 
Targaryeni au privit din văzduh cum armata lui Aegon a 


traversat izvoarele Apei Negre și s-a îndreptat cu iuţeală spre 
miazăzi. 

Cele două armate s-au întâlnit pe câmpiile întinse și deschise 
de la miazăzi de Apa Neagră, lângă locul pe unde avea să treacă 
într-o bună zi Drumul de Aur. Cei doi regi s-au veselit când 
iscoadele lor s-au întors cu numărul targaryenilor și cu 
dispunerea acestora. Se părea că ei aveau de cinci ori mai mulţi 
soldaţi decât Aegon, iar diferenţa dintre lorzi și cavaleri era 
chiar și mai mare. De asemenea, terenul era întins și deschis, 
numai iarbă și grâu cât vedeai cu ochii, ideal pentru cavaleria 
grea. Aegon Targaryen nu avea să deţină niciun punct înalt, ca 
Orys Baratheon la Ultima Furtună; solul era tare, nu mocirlos. 
Nu aveau să fie nici stânjeniţi de ploaie. Ziua era senină, deși 
vântoasă. Nu mai plouase de peste două săptămâni. 

Regele Mern adusese o dată și jumătate mai mulţi soldați 
decât regele Loren, așa că a cerut să i se facă onoarea dea 
comanda centrul. Fiul și moștenitorul său, Edmund, a căpătat 
avangarda. Regele Loren și cavalerii lui formau flancul drept, iar 
lordul Oakheart pe cel stâng. Întrucât targaryenii nu aveau 
obstacole naturale îndărătul cărora să se adăpostească, cei doi 
regi intenționau să-l atace pe Aegon din ambele flancuri, apoi 
să-l lovească din spate, în vreme ce „pumnul lor de fier”, o 
săgeată imensă, formată din cavaleri împlătoșaţi și mari lorzi, 
avea să zdrobească centrul lui Aegon. 

Aegon Targaryen și-a dispus oamenii într-o semilună, înţesată 
de sulițe și ţepușe, cu arcași și arbaletrieri în spatele lor și 
cavalerie ușoară pe flancuri. l-a încredinţat comanda armatei lui 
Jon Mooton, lord de lazul Fecioarelor, unul dintre primii dușmani 
care se alăturaseră cauzei sale. Regele însuși intenţiona să lupte 
din văzduh, împreună cu reginele. Aegon observase și el 
absenţa ploii; iarba și grânele ce înconjurau armatele erau înalte 
și coapte... și foarte uscate. 

Targaryenii au așteptat până când cei doi regi au sunat din 
trâmbiţe și au început înaintarea sub o mare de flamuri. Regele 
Mern însuși conducea şarja împotriva centrului, călare pe 
armăsarul lui auriu, alături de fiul său, Gawen, care îi purta 
stindardul, o mână verde deasupra unui câmp alb. Urlând și 
răcnind, îmboldiți de cornuri și tobe, Gardenerii și Lannisterii au 
șarjat printr-un uragan de săgeți, aruncându-se asupra 
dușmanilor, măturându-i pe sulițașii targaryeni și spulberându-le 


rândurile. Dar Aegon și surorile lui erau deja în văzduh. 

Aegon a zburat cu Balerion pe deasupra liniilor inamice, 
printr-o furtună de sulițe, pietre și săgeți, coborând de 
nenumărate ori peste ei, pentru a-i scălda în flăcări. Rhaenys și 
Visenya au stârnit incendii care să fie purtate de vânt spre faţa 
și spatele inamicilor. larba și tulpinile de grâu uscate s-au aprins 
imediat. Vântul a întețit văpăile și a suflat fumul în feţele 
soldaților ce înaintau. Izul focurilor i-a făcut pe armăsarii lor să 
intre în panică și, pe măsură ce fumul s-a îndesit, caii și călăreţii 
au fost orbiți deopotrivă. Rândurile au început să li se spargă, în 
vreme ce ziduri de foc se înălţau în jurul lor. Apăraţi de vânt, 
oamenii lordului Mooton au așteptat cu arcurile și suliţele 
pregătite, omorându-i pe soldaţii arși și arzând, care ieșeau 
clătinându-se din infern. 

Câmpia de Foc a fost numele dat acelei bătălii. 

Peste patru mii de oameni au murit în flăcări. Alţi o mie au 
pierit de spade, sulițe și săgeți. Zeci de mii au suferit arsuri, 
unele atât de profunde, încât cicatricile au rămas pe viaţă. 
Regele Mern al IX-lea s-a numărat printre cei căzuţi, împreună 
cu fiii săi, nepoții, fraţii, verii și alte rubedenii. Un nepot a 
supravieţuit trei zile. Când a murit din cauza arsurilor, Casa 
Gardener a murit odată cu el. Loren Regele Stâncii a 
supravieţuit, trecând călare printr-un zid de flăcări și fum, spre 
siguranţă, atunci când a înţeles că pierduse bătălia. 

Targaryenii au pierdut mai puţin de o sută de oameni. Regina 
Visenya a fost rănită de o săgeată în umăr, dar s-a refăcut 
curând. Pe când dragonii se ospătau din morţi, Aegon a poruncit 
ca spadele celor uciși să fie adunate și le-a trimis pe râu în jos. 

Loren Lannister a fost capturat în ziua următoare. Regele 
Stâncii și-a pus spada și coroana la picioarele lui Aegon, s-a 
lăsat într-un genunchi și s-a supus. lar Aegon, respectându-și 
făgăduiala, și-a ridicat în picioare dușmanul învins și l-a 
confirmat ca stăpân al ținuturilor sale și al rangului nobiliar, 
numindu-l lord de Casterly Rock și Păzitor al Apusului. Lorzii 
stegari ai lordului Loren i-au urmat exemplul, la fel ca mulţi alţi 
lorzi din Reach care supravieţuiseră focului dragonilor. 

Cucerirea apusului nu se încheiase încă, așa că regele Aegon 
s-a despărțit de surorile lui și a pornit de îndată în marș spre 
Highgarden, sperând să-l cucerească înainte ca altcineva să 
ridice pretenții asupra sa. A găsit castelul în mâinile 


administratorului său, Harlan Tyrell, ai cărui strămoși slujiseră 
de veacuri Casa Gardener. Tyrell i-a predat cheile castelului fără 
luptă și a făgăduit sprijinul său regelui cuceritor. Drept răsplată, 
Aegon i-a acordat Highgarden și toate domeniile sale, numindu-l 
Păzitor al Sudului și Lord Suprem de Mander, făcându-l stăpân 
peste toţi foștii vasali ai Casei Gardener. 

Regele Aegon intenţiona să-și continue marșul spre miazăzi 
ca să supună Orașul Vechi, Arbor și Dorne, dar, pe când se afla 
în Highgarden, a primit vestea unei noi provocări. Torrhen Stark, 
Rege al Nordului, traversase Gâtul și intrase în 'inuturile 
Riverane în fruntea unei armate de treizeci de mii de nordici 
sălbatici. Aegon a pornit imediat într-acolo pentru a-l opri, 
gonind înaintea armatei sale pe aripile lui Balerion, Teroarea 
Neagră. De asemenea, le-a trimis vorbă reginelor lui și tuturor 
lorzilor și cavalerilor ce îi juraseră credinţă după Harrenhal și 
Câmpia de Foc. 

Când Torrhen Stark a ajuns pe malurile Tridentului, a 
descoperit o armată cu o dată și jumătate mai numeroasă decât 
a lui așteptându-l la miazăzi de râu. Lorzi riverani, apuseni, din 
Capul Furtunii, din Reach... veniseră cu toţii. lar deasupra 
taberei lor, Balerion, Meraxes și Vhagar cutreierau văzduhul, 
descriind cercuri tot mai largi. 

Iscoadele lui Torrhen văzuseră ruinele de la Harrenhal, unde 
focuri roșietice continuau să ardă mocnit sub mormanele de 
sfărâmături. Regele din Nord auzise de asemenea multe istorisiri 
despre Câmpia de Foc. Știa că aceeași soartă l-ar putea aștepta 
și pe el, dacă încerca să forțeze traversarea râului. Unii dintre 
lorzii lui stegari l-au îndemnat să atace imediat, insistând că 
valoarea nordicilor îi putea aduce victoria. Alţii l-au implorat să 
se retragă la Moat Cailin și să-și consolideze poziția acolo, pe 
pământul Nordului. Fratele bastard al regelui, Brandon Snow, s-a 
oferit să treacă Tridentul singur, la adăpostul întunericului, și să 
ucidă dragonii în timp ce dormeau. 

Regele Torrhen l-a trimis într-adevăr pe Brandon Snow peste 
râu, însă însoţit de trei maesteri și nu ca să ucidă, ci ca să 
negocieze. Mesajele au trecut de pe un mal pe celălalt toată 
noaptea, iar în dimineaţa următoare, Torrhen Stark a traversat 
Tridentul. Acolo, pe malul de miazăzi, el a îngenuncheat, a pus 
străvechea coroană a Regilor lernii la picioarele lui Aegon și a 
jurat să-i fie credincios. S-a ridicat ca lord de Winterfell și Păzitor 


al Nordului, dar nu mai era rege. De atunci Torrhen Stark a fost 
pomenit drept Regele îngenuncheat... însă niciun om din Nord 
nu și-a lăsat oasele arse lângă Trident, iar spadele adunate de 
Aegon de la lordul Stark și de la vasalii săi n-au fost răsucite, 
nici topite sau strâmbate. 

Aegon Targaryen și reginele lui s-au despărţit din nou. Aegon 
s-a îndreptat iarăși spre miazăzi, mărșăluind spre Orașul Vechi, 
în vreme ce surorile sale au pornit călări pe dragoni - Visenya 
către Vale unde domnea Arryn, iar Rhaenys către Sunspear și 
deșerturile din Dorne. 

Sharra Arryn întărise fortificațiile de la Gulltown, amplasase o 
armată puternică la Poarta însângerată și triplase mărimea 
garnizoanelor de la Piatră, Zăpadă și Cer, castelele de etapă ce 
apărau drumurile spre Eyrie. Toate defensivele acelea sau 
dovedit inutile împotriva Visenyei Targaryen, care a trecut peste 
ele, călare pe Vhagar, și a aterizat în curtea interioară din Eyrie. 
Când regenta-mamă din Vale a ieșit s-o înfrunte, urmată de o 
duzină de gărzi, a găsit-o pe Visenya cu Ronnel Arryn pe 
genunchiul ei, privind fermecat dragonul. 

— Mamă, pot să mă duc să zbor cu doamna asta? a întrebat 
copilul-rege. 

Nu s-au proferat niciun fel de ameninţări, nu s-au schimbat 
niciun fel de cuvinte mânioase. Cele două regine și-au zâmbit și 
s-au complimentat reciproc. Apoi lady Sharra a trimis după cele 
trei coroane (propria ei coroană de regentă, cea mică, a fiului ei, 
și Coroana Șoimului de Munte și Vale, pe care regii Arryn o 
purtaseră de o mie de ani) și le-a înmânat reginei Visenya, 
împreună cu spadele garnizoanei. Se povestește că după aceea 
micul rege a zburat de trei ori peste vârful Lancea Uriașului, iar 
când a aterizat, era deja un mic lord. Astfel Visenya Targaryen a 
adus Valea lui Arryn sub stăpânirea fratelui ei. 

Rhaenys Targaryen n-a avut parte de o cucerire așa ușoară. O 
armată de sulițași dornisheni păzea Trecătoarea Prințului, calea 
prin Munţii Roșii, însă Rhaenys nu s-a angajat în luptă. A zburat 
peste trecătoare, peste nisipurile roșii și albe, dar atunci când a 
coborât în Vaith pentru a-i cere să se predea, a găsit castelul 
pustiu și abandonat. In orașul de sub zidurile sale nu mai 
rămăseseră decât femeile, copiii și bătrânii. Când erau întrebaţi 
unde plecaseră lorzii lor, aceștia răspundeau doar: „Departe.” 
Rhaenys a urmat cursul râului spre vărsare, până la Graţia 


Zeilor, cetatea de scaun a Casei Allyrion, însă și aceea era 
părăsită. Și-a luat iar zborul. Acolo unde Sângele Verde se varsă 
în mare, Rhaenys a ajuns la Orașul Colibelor, unde sute de bărci 
cu prăjini, schifuri de pescuit, barje, pontoane-dormitoare și 
corăbii dezafectate se scăldau sub soare, legate laolaltă cu 
frânghii, lanţuri și podeţe din scânduri astfel încât să alcătuiască 
un oraș plutitor, totuși numai câteva bătrâne și copii mici au 
părut să ridice privirea spre ea, în vreme ce Meraxes descria 
cercuri pe deasupra. 

În cele din urmă, zborul reginei a dus-o până la Sunspear, 
vechea cetate de scaun a Casei Martell, unde a găsit-o pe 
prinţesa lui Dome așteptând în castelul ei abandonat. Maesterii 
ne spun că Meria Martell avea optzeci de ani și domnise peste 
dornisheni de șaizeci de ani. Era foarte grasă, oarbă și aproape 
cheală, cu pielea gălbejită și atârnându-i în falduri. Argilac 
Arogantul o poreclise „Broscoiul Galben din Dorne”, însă nici 
vârsta, nici pierderea vederii nu-i tociseră inteligenţa. 

— Nu mă voi lupta cu voi, i-a spus prinţesa Meria lui Rhaenys, 
și nici n-am să îngenunchez în fața voastră. Dorne nu are rege. 
Spune-i asta fratelui tău. 

— Îi voi spune, a răspuns Rhaenys, dar ne vom întoarce, 
prinţesă, iar data viitoare vom veni cu foc și sânge. 

— Astea-s cuvintele tale, a zis prinţesa Meria. Ale noastre sunt 
Neplecaţi, Neinfrânţi, Nesfărâmați. Puteţi să ne ardeţi, nobilă 
doamnă... însă nu ne veţi sfărâma, nu ne veţi înfrânge și nici nu 
ne veţi sili să ne plecăm. Acesta este Dorne. Nu sunteţi bine- 
veniţi aici. Dacă vă veţi întoarce, o veţi face pe riscul vostru. 

Așa s-au despărţit regina și prinţesa, iar Dorne a rămas 
necucerit. 

Spre apus, Aegon Targaryen a fost întâmpinat ceva mai 
călduros. Orașul Vechi, așezarea cea mai mare din Westeros, 
era încins de ziduri masive și condus de Casa Hightower, cea 
mai veche, bogată și puternică dintre casele nobile din Reach. 
Orașul Vechi era de asemenea inima Credinței. Aici locuia 
Marele Septon, Tatăl Credincioșilor, glasul pe pământ al noilor 
zei, care avea autoritate peste milioane de adepţi din Tinut (mai 
puţin în Nord, unde vechii zei încă rezistau) și peste soldaţii 
Credinței Militante, ordinul războinic pe care oamenii de rând îl 
numeau Stele și Săbii. 

Când Aegon Targaryen și armata lui s-au apropiat de Orașul 


Vechi, au găsit însă porţile cetăţii deschise și pe lordul 
Hightower așteptând să se închine. După ce vestea debarcării 
lui Aegon ajunsese la Orașul Vechi, Marele Septon se încuiase în 
Septul Stelat pentru șapte zile și șapte nopţi, căutând călăuzirea 
zeilor. Se hrănise doar cu pâine și apă, și-și petrecuse în 
rugăciuni toate orele de trezie, mergând de la un altar la altul. 
lar în cea de-a șaptea zi, Baba își ridicase lampa aurie ca să-i 
arate calea de urmat. Dacă Orașul Vechi va ridica armele 
împotriva lui Aegon Dragonul, a văzut Preacucernicia Sa, orașul 
va arde cu siguranţă, iar Turnul înalt, Citadela și Septul Stelat 
vor fi dărâmate și distruse. 

Manfred Hightower, lordul Orașului Vechi, era un nobil 
prudent și cucernic. Unul dintre fiii săi mai mici luptase în 
rândurile Fiilor Războinicului, iar altul abia depusese jurământul 
de septon. Când Marele Septon i-a povestit viziunea sa, 
împărtășită de Babă, lordul Hightower a hotărât că nu se va 
opune Cuceritorului prin forța armelor. Și astfel nimeni din 
Orașul Vechi n-a ars pe Câmpia de Foc, cu toate că Hightowerii 
erau lorzi stegari ai Casei Gardener din Highgarden. De aceea 
lordul Manfred l-a întâmpinat călare pe Aegon Dragonul și i-a 
oferit spada, orașul și jurământul de credință. (Unii spun că 
lordul Hightower i-ar fi oferit și mâna celei mai mici fiice ale sale, 
pe care Aegon a refuzat-o politicos, pentru a nu-și ofensa cele 
două regine.) 

Trei zile mai târziu, în Septul Stelat, însăși Preacucernicia Sa l- 
a uns pe Aegon cu cele șapte uleiuri, i-a pus coroana pe cap și l- 
a proclamat Aegon din Casa Targaryen, Primul pe Numele Său, 
Rege al Andalilor, al Rhoynarilor și al Primilor Oameni, Stăpân al 
celor Şapte Regate și Protector al Ţinutului. („Şapte Regate” era 
expresia folosită atunci, cu toate că Dorne nu închinase steagul 
Şi nici n-avea s-o facă, pentru mai bine de un veac după aceea.) 

Numai câţiva lorzi fuseseră prezenţi la prima încoronare a lui 
Aegon, la gurile Apei Negre, dar câteva sute au asistat la a doua 
și zeci de mii de oameni l-au ovaţionat după aceea pe străzile 
Orașului Vechi, când a plutit deasupra lor pe spinarea lui 
Balerion. Printre cei prezenţi la a doua încoronare a lui Aegon s- 
au numărat maesterii și arhimaesterii Citadelei. Poate că de 
aceea, această încoronare, iar nu cea de la Aegonfort din ziua 
debarcării, a devenit data oficială a începerii domniei lui Aegon. 

Astfel au fost unite cele Șapte Regate din Westeros într-un 


singur și mare Tinut, prin vrerea lui Aegon Cuceritorul și a 
surorilor sale. 

Mulţi s-au gândit că, după terminarea războaielor, regele 
Aegon va face din Orașul Vechi cetatea sa de scaun, în vreme 
ce alţii au crezut că va domni din Piatra Dragonului, străvechea 
citadelă insulară a Casei Targaryen. Regele i-a surprins pe toţi, 
declarându-și intenţia de a-și ţine Curtea în noul oraș care se 
ridica deja la poalele celor trei dealuri de la gura Apei Negre, pe 
locul unde el și surorile lui călcaseră prima dată pe pământul 
WesterosuluL Noul oraș a fost numit Debarcaderul Regelui. De 
acolo, Aegon Dragonul și-a condus Tinutul, așezat pe un tron 
uriaș făcut din spadele topite, răsucite, bătute și frânte ale 
tuturor dușmanilor săi căzuţi, un loc periculos care în curând 
avea să fie cunoscut în toată lumea ca Tronul de Fier din 
Westeros. 


Domnia Dragonului 
Războaiele regelui Aegon | 


E 3 


Lunga domnie, a regelui Aegon I Targaryen (1 D.C. — 37 D.C.) 
a fost în general pașnică... mai cu seamă în ultimii ei ani. Dar 
înainte de Pacea Dragonului, așa cum au numit mai târziu 
maesterii din Citadelă ultimele două decenii ale cârmuirii sale, 
au existat războaiele Dragonului, dintre care cel din urmă a fost 
unul dintre cele mai crude și sângeroase lupte purtate vreodată 
în Westeros. 

Deși s-a spus că Războaiele Cuceririi ar fi luat sfârșit odată cu 
încoronarea și ungerea lui Aegon de către înaltul Septon în 
Septul Stelat din Orașul Vechi, nu tot Westerosul se supusese 
încă stăpânirii sale. 

În Mușcătură, lorzii celor Trei Surori profitaseră de haosul 
Cuceririi lui Aegon pentru a se declara popor liber și o 
încoronaseră ca regină pe lady Marla din Casa Sunderland. 
Întrucât flota Casei Arryn fusese aproape complet distrusă în 
timpul Cuceririi, regele i-a poruncit Păzitorului Nordului, Torrhen 
Stark din Winterfell, să pună capăt rebeliunii celor de pe Surori 
și o armie din Nord a plecat din Portul Alb la bordul unei flote de 
galere tocmite din Braavos sub comanda lui ser Warrick 
Manderly. Vederea pânzelor flotei și apariţia neașteptată a 
reginei Visenya și a lui Vhagar în văzduh deasupra lui Sisterton 
i-a îngrozit pe locuitorii Surorilor, care au înlocuit-o fără șovăială 
pe regina Marla cu fratele ei mai tânăr. Steffon Sunderland și-a 
reînnoit loialitatea faţă de Eyrie, a îndoit genunchiul înaintea 
reginei Visenya și a acceptat ca fiii să-i fie puși chezășie pentru 
buna lui purtare - unul dintre ei urma să fie crescut de Casa 
Manderly, iar celălalt de Casa Arryn. Sora lui, regina detronată, 
a fost surghiunită și întemniţată. După cinci ani, i-a fost tăiată 
limba și și-a petrecut restul vieţii alături de surorile tăcute, 
ocupându-se de nobilii morți. 

De cealaltă parte a Westerosului, Insulele de Fier erau 
cuprinse de haos. Casa Hoare îi condusese multe veacuri pe 
oamenii de fier, pentru ca apoi să dispară într-o singură noapte, 
când Aegon dezlănţuise focul lui Balerion asupra lui Harrenhal. 
Deși Harren cel Negru și fiii lui pieriseră în incendiile acelea, 


Qhorin Volmark de Harlaw, a cărui bunică fusese o soră mai 
mică a bunicului lui Harren, s-a declarat urmașul legitim „al 
descendenţei negre” și a preluat puterea. 

Nu toţi oamenii de fier i-au acceptat însă revendicarea aceea. 
Pe Vechiul Wyk, sub osemintele lui Nagga, Dragonul Mării, 
preoţii Zeului Inecat au pus o coroană făcută din lemne aduse 
de valuri pe capul unuia dintre ei, sfântul desculț Lodos, care se 
autoproclama fiul în viaţă al Zeului Inecat și despre care se 
spunea că putea înfăptui minuni. Și alţi pretendenți au apărut 
pe Marele Wyk, Pyke și Orkmont, iar pentru mai bine de un an, 
susţinătorii lor s-au războit între ei pe uscat și pe mare. S-a spus 
că apa dintre insule era atât de ticsită de leșuri, încât au apărut 
sute de krakeni, atrași de sânge. _ 

Aegon Targaryen a pus capăt luptelor. In anul 2 D.C., ela 
coborât asupra insulelor, călare pe Balerion. Era urmat de flotele 
de război din Arbor, Highgarden și Lannisport, ba chiar și de 
câteva corăbii lungi din Insula Ursului, trimise de Torrhen Stark. 
Impuţinaţi de un an de război fratricid, oamenii de fier au opus 
puţină rezistenţă... ba chiar, mulţi au salutat apariţia dragonilor. 
Regele Aegon l-a ucis pe Qhorin Volmark cu Focul Negru, dar i-a 
îngăduit fiului său, încă prunc, să moștenească pământurile și 
castelul tatălui. Pe Vechiul Wyk, preotul-rege Lodos, presupusul 
fiu al Zeului înecat, i-a chemat pe krakenii din adâncuri să se 
ridice și să scufunde corăbiile cotropitorilor. Când asta nu s-a 
petrecut, Lodos și-a umplut straiele cu pietre și a intrat în mare 
„să caut povaţa tatălui meu”. A fost urmat de mii de insulari. 
Mulţi ani după aceea stârvurile lor umflate și mâncate de crabi 
au fost aduse pe țărmurile Vechiului Wyk. 

S-a pus apoi întrebarea cine ar trebui să fie rege al Insulelor 
de Fier. S-a propus ca oamenii de fier să devină vasali ai Casei 
Tully de Riverrun sau ai Casei Lannister de Casterly Rock. Unii 
au insistat chiar să fie lăsaţi în seama lui Winterfell. Aegon a 
ascultat toate părerile, dar în cele din urmă a decis că le va 
îngădui oamenilor de fier să-și aleagă Lordul Suprem. Deloc 
surprinzător, au ales pe unul dintre ei: Vickon Greyjoy, Lord 
Secerător de Pyke. Lordul Vickon s-a închinat regelui Aegon și 
Dragonul a plecat cu flotele sale. 

Stăpânirea lui Greyjoy s-a întins însă doar asupra Insulelor de 
Fier; el a renunţat la orice pretenţii asupra pământurilor pe care 
Casa Hoare le cucerise în Tinut. Aegon a dăruit ruinatul castel 


Harrenhal și domeniile sale lui ser Quenton Qoherys, maestrul 
său de arme din Piatra Dragonului, dar în același timp i-a cerut 
să-l accepte ca lord suzeran pe lordul Edmyn Tully de Riverrun. 
Proaspăt-unsul lord Quenton a avut doi fii puternici și un nepot 
dolofan, care să-i asigure descendența, dar, întrucât prima lui 
soție căzuse victimă lingorii cu trei ani în urmă, el a fost de 
acord să se însoare cu una dintre fiicele lordului Tully. 

După supunerea celor Trei Surori și a Insulelor de Fier, tot 
Westerosul aflat la miazăzi de Zid era condus acum de Aegon 
Targaryen, cu excepţia lui Dorne. De aceea Dragonul și-a întors 
atenţia într-acolo. La început a încercat să-i câștige pe 
dornisheni prin vorbe, trimițând o solie de înalţi lorzi, maesteri și 
septoni la Sunspear, ca să trateze cu prinţesa Meria Martell, 
poreclită „Broscoiul Galben din Dorne“, și s-o convingă de 
avantajele de a-și alătura tărâmul de al său. Negocierile lor au 
continuat aproape un an, dar nu au dus la niciun rezultat. 

In general se consideră că Primul Război Dornishean a început 
în anul 4 D.C., când Rhaenys Targaryen a revenit în Dorne. De 
data aceasta ea a venit cu foc și sânge, așa cum ameninţase. 
Călare pe Meraxes, regina a coborât din cerul senin și a 
incendiat Orașul Colibelor, cu focul sărind de la o ambarcaţiune 
la alta, până când toată gura Sângelui Verde a fost înțesată de 
resturi ce ardeau, iar coloana de fum putea fi zărită tocmai din 
Sunspear. Locuitorii orașului plutitor au fugit pe râu pentru a-și 
găsi scăpare din faţa flăcărilor, așa că nicio sută dintre ei n-au 
murit în urma atacului, iar cei mai mulţi dintre aceia s-au înecat, 
nu au fost arşi de focul dragonului. Incepuse însă vărsarea de 
sânge. 

In același timp, Orys Baratheon a condus pe Drumul Oaselor o 
mie de cavaleri aleși cu grijă, in timp ce Aegon însuși a 
mărșăluit prin Trecătoarea Prințului în fruntea unei armate de 
treizeci de mii de oșteni, având în primele rânduri aproape două 
mii de cavaleri și trei sute de lorzi și stegari. Se spune că lordul 
Harlan Tyrell, Păzitorul Sudului, ar fi afirmat că aveau mai mult 
decât suficientă putere pentru a distruge orice armată 
dornisheană ce ar fi încercat să le stea in cale, chiar și fără 
Aegon și Balerion. 

Fără doar și poate că avea dreptate, totuși adevărul în 
privinţa aceea n-a fost niciodată aflat, întrucât dornishenii nu s- 
au angajat în lupte. Ei au preferat să se retragă dinaintea oștirii 


regelui Aegon, arzându-și holdele de pe câmpuri și otrăvind 
fântânile. Cotropitorii au găsit abandonate foișoarele de veghe 
dornishene din Munţii Roșii. În trecătorile înalte, avangarda lui 
Aegon s-a pomenit cu drumul blocat de un zid construit din 
stârvuri de oi, complet tunse de lână și prea putrezite pentru a 
mai putea fi mâncate. Când a ieșit din Trecătoarea Prințului și a 
zărit nisipurile dornishene, armata regelui suferea deja de lipsa 
hranei și a nutreţului. Acolo Aegon și-a împărțit trupele, 
trimițându-l pe lordul Tyrell spre miazăzi împotriva lui Uthor 
Uller, lord de Hellholt, iar el s-a întors către răsărit, pentru a-l 
asedia pe lordul Fowler în fortăreaţa sa montană, Skyreach. 

Era al doilea an al toamnei și se credea că iarna se apropie. In 
acel anotimp, sperau cotropitorii, dogoarea din deșerturi avea 
să fie mai puţin aprigă, iar apa mai multă. Însă soarele 
dornishean s-a dovedit necruţător în timp ce lordul Tyrell a 
înaintat spre Hellholt. Pe o asemenea arșiță, oamenii beau mai 
mult, dar toate oazele și fântânile din calea armatei fuseseră 
otrăvite. Caii au început să moară, tot mai mulți în fiecare zi, 
urmaţi de călăreţii lor. Mânadrii cavaleri și-au abandonat 
flamurile, scuturile, ba până și armurile. Lordul Tyrell a pierdut 
aproape un sfert din oameni și aproape toţi caii în nisipurile 
dornishene, iar, când a ajuns într-un final la Hellholt, l-a găsit 
abandonat. 

Atacul lui Orys Baratheon a fost doar cu puţin mai reușit. Caii 
lui au întâmpinat greutăţi la suișul povârnișurilor stâncoase ale 
trecătorilor înguste și întortocheate, dar mulţi s-au oprit complet 
când au ajuns la părţile cele mai prăpăstioase ale drumului, 
acolo unde dornishenii săpaseră trepte în munţi. Bolovani s-au 
prăvălit de sus asupra cavalerilor Mâinii Regelui dinspre 
apărători pe care soldaţii nu i-au văzut niciodată. In locul unde 
Drumul Oaselor traversa râul Wyl, arcași dornisheni au apărut 
pe neașteptate când coloana înainta peste un pod și au abătut 
asupra ei o ploaie de mii de săgeți. Când lordul Orys le-a 
poruncit oamenilor săi să se retragă, o surpare masivă de stânci 
le-a retezat calea. Neputând nici să nici să dea înapoi, oștenii 
din Ținuturile Furtunii au fost măcelăriți ca porcii într-un ţarc. 
Orys Baratheon a fost cruțat, alături de o duzină de lorzi de la 
care se credea că se poate dobândi răscumpărare grasă, încă au 
devenit prizonierii lui Wyl de Wyl, sălbaticul lord al munţilor 
poreclit „lubăreţul-văduvelor". 


Regele Aegon însuși a avut mai mult succes. Mărșăluind spre 
răsărit pe la poalele dealurilor, acolo unde șiroirile de pe înălțimi 
asigurau apă, iar vânatul abunda prin văi, el a capturat castelul 
Skyreach ca o vijelie și a cucerit Yronwood după un asediu scurt. 
Lordul de Tor murise recent și administratorul său s-a predat 
fără luptă. Mai spre răsărit, lordul Toland de Dealul Fantomei și- 
a trimis campionul pentru a-l provoca pe rege la duel. Aegon a 
acceptat și l-a ucis, doar ca să descopere mai târziu că nu 
fusese campionul, ci bufonul lordului. Lordul Toland însuși 
dispăruse. 

La fel dispăruse și Meria Martell, prințesa de Dorne, când 
regele Aegon, călare pe Balerion, a coborât asupra lui Sunspear 
unde a găsit-o pe sora sa Rhaenys. După ce incendiase Orașul 
Colibelor, ea cucerise Lemonwood, Pădurea Pătată și Apa 
Puturoasă, acceptând supunerea bătrânelor și copiilor, dar 
negăsind nicăieri un inamic real. Până și orașul-mahala din 
exteriorul zidurilor lui Sunspear era pe jumătate părăsit și 
nimeni dintre cei rămași nu voia să admită că ar fi știut unde se 
aflau lorzii și prinţesele domishene. 

— Broscoiul Galben s-a topit în nisipuri, i-a spus regina 
Rhaenys regelui Aegon. 

Răspunsul acestuia a fost o declraţie de victorie. În sala uriașă 
din Sunspear, el i-a adunat pe toți demnitarii rămași și i-a 
anunţat că Dorne făcea acum parte din Tinut, că de acum 
înainte ei îi vor fi supuși loiali, iar foștii lor lorzi erau rebeli și 
proscriși. Pe capetele lor au fost puse recompense, îndeosebi pe 
al Broscoiului Galben, prințesa Meria Martell. Lordul Jon Rosby a 
fost numit Castelan de Sunspear, urmând să conducă Dorne în 
numele regelui. Administratori și castelani au fost numiţi pentru 
toate celelalte teritorii și castele ocupate de Cuceritor. După 
aceea regele Aegon și oastea sa au plecat pe același drum pe 
care veniseră, spre apus, pe la poalele dealurilor și prin 
Trecătoarea Prințului. 

Abia ajunseseră la Debarcaderul Regelui când Dorne a irupt în 
urma lor. Suliţași dornisheni au apărut din senin, ca florile 
deșertului după o ploaie. In răstimp de două săptămâni, 
Skyreach, Yronwood, Tor și Dealul Fantomei au fost recapturate, 
iar garnizoanele lor regale au fost trecute prin sabie. 
Castelanilor și administratorilor lui Aegon li s-a îngăduit să 
moară numai după torturi îndelungate. S-a spus că lorzii 


dornisheni puseseră rămășag între ei, pentru a vedea cine își 
poate ţine prizonierul mai mult în viaţă, în vreme ce era 
dezmembrat treptat. Lordul Rosby, Castelan de Sunspear și 
Păzitor al Nisipurilor, a avut parte de un sfârșit mai blând decât 
majoritatea. După ce dornishenii au năvălit din orașul-mahala și 
au recucerit castelul, el a fost legat de mâini și de picioare, târât 
în vârful Turnului Suliţei și azvârlit pe o fereastră de nimeni alta 
decât însăși bătrâna prinţesă Meria. 

În scurtă vreme au mai rămas doar lordul Tyrell și oastea sa. 
Regele Aegon îl lăsase pe Tyrell în urmă, când plecase. Despre 
Hellholt, un castel fortificat pe Râul Pucioasei, se credea că era 
bine situat pentru a face faţă oricăror revolte, însă apele râului 
erau sulfuroase și peștii pescuiţi din ele i-au îmbolnăvit pe 
highgardeneri. Casa Qorgyle de Sandstone nu plecase niciodată 
genunchiul și suliţașii din Qorgyle ucideau ostașii trimiși de 
Tyrell să patruleze și să vâneze, când aceștia înaintau prea mult 
spre apus. Vaithii de Vaith procedau la fel în răsărit. Când 
vestea Defenestrării din Sunspear a ajuns la Hellholt, lordul 
Tyrell și-a adunat soldaţii rămași și a pornit peste nisipuri. 
Intenţia sa anunţată era de a captura Vaith, de a continua spre 
răsărit în lungul râului, de a recuceri Sunspear și orașul-mahala 
și de a-i pedepsi pe ucigașii lordului Rosby. Dar undeva la răsărit 
de Hellholt, printre nisipurile roșii, Tyrell a dispărut împreună cu 
toată armata sa. Niciunul dintre oamenii aceia n-a mai fost 
revăzut vreodată. 

Aegon Targaryen nu era un bărbat care să accepte 
înfrângerea. Războiul avea să continue alţi șapte ani, deși după 
6 D.C luptele au degenerat în atrocități, raiduri și represalii 
sângeroase, întrerupte de perioade lungi de inactivitate, câteva 
armistiţii scurte și numeroase crime și asasinate. 

În anul 7 D.C., Orys Baratheon și ceilalţi lorzi care fuseseră 
luaţi în captivitate pe Drumul Oaselor au fost răscumpăraţi de 
Debarcaderul Regelui în schimbul greutăţii lor în aur, dar când 
au revenit s-a văzut că lubăreţul-văduvelor le tăiase tuturor 
mâna cu care ţineau spada, pentru a nu mai putea lupta 
niciodată împotriva lui Dorne. Ca represalii, regele Aegon însuși 
a atacat cu  Balerion fortărețele montane din Wyls, 
preschimbând câteva dintre foișoarele și donjoanele lor în 
mormane de piatră topit! Cei din Wyls s-au refugiat însă prin 
grote și tuneluri de sub munţi, iar lubăreţul-văduvelor a mai trăit 


alţi douăzeci de ani. 

In 8 D.C., un an foarte secetos, năvălitori dornisheni au 
traversat Marea lui Dorne pe corăbii asigurate de un rege pirat 
de pe Treptele de Piatră, au atacat șase-șapte orășele și sate de 
pe ţărmul de miazăzi al Capului Mâniei și au provocat incendii 
care s-au întins prin jumătate din păduri. Se spune că prinţesa 
Meria ar fi spus: „Foc pentru foc.” 

Acţiunea aceea nu era una căreia Targaryenii să nu-i 
răspundă! Mai târziu în cursul aceluiași an, Visenya Targaryen a 
apărut pe cerul lui Dorne și focurile lui Vhagar au fost 
dezlănţuite peste Sunspear, Lemonwood, Dealul Fantomei și 
Tor. 

In anul 9 D.C., Visenya a revenit, de data aceasta însoţită de 
Aegon însuși, iar Sandstone, Vaith și Hellholt au ars. 

Răspunsul dornishean a sosit în anul următor, când lordul 
Fowler a condus o armie prin Trecătoarea Prințului și în Reach, 
înaintând atât de rapid, încât a putut să incendieze câteva sate 
și să captureze marele castel Cântecul Nopţii, înainte ca Lorzii 
Hotarelor să-și dea seama că inamicul era în pragul lor. Când 
vestea atacului a ajuns la Orașul Vechi, lordul Hightower l-a 
trimis pe fiul său Addam în fruntea unei oști puternice pentru a 
recuceri Cântecul Nopţii, însă dornishenii anticipaseră exact 
acţiunea aceea. O a doua armie dornisheană, condusă de ser 
Joffrey Dayne, a coborât din Starfall și a atacat orașul. Zidurile 
Orașului Vechi s-au dovedit prea puternice pentru a fi străpunse 
de dornisheni, dar Dayne a incendiat câmpuri, ferme și sate pe 
o rază de douăzeci de leghe în jurul orașului și l-a ucis pe 
mezinul lordului Hightower, Garmon, când acesta a condus 
atacul unui grup ce ieșise din oraș. Ser Addam Hightower a 
ajuns la Cântecul Nopţii doar pentru a descoperi că lordul Fowler 
îl incendiase și trecuse toată garnizoana prin sabie. Lordul 
Caron, soția și copiii săi fuseseră luaţi în Dorne ca prizonieri. În 
loc să plece în urmărirea lor, ser Addam a revenit de îndată la 
Orașul Vechi pentru a-l despresura, dar ser Joffrey și armata lui 
dispăruseră de asemenea în munți. 

Bătrânul lord Manfred Hightower a murit la scurt timp după 
aceea. Ser Addam i-a urmat tatălui său ca lord al Turnului Înalt, 
iar Orașul Vechi a cerut răzbunare. Regele Aegon a zburat cu 
Balerion la Highgarden, pentru a se sfătui cu Păzitorul Sudului, 
însă tânărul lord Theo Tyrell nu era deloc încântat să plănuiască 


altă invazie în Dorne după soarta avută de tatăl său. 

O dată în plus, regele și-a dezlănţuit dragonii împotriva lui 
Dorne. Aegon însuși a atacat Skyreach, jurând să facă din 
cetatea de scaun a lui Fowler „un al doilea Harrenha!”. Visenya 
și Vhagar au adus focul și sângele în Starfall. lar Rhaenys și 
Meraxes s-au întors la Hellholt... unde s-a petrecut tragedia. 
Dragonii targaryeni, împerecheaţi și antrenați pentru luptă, 
zburaseră de multe ori prin furtuni de sulițe și săgeți fără a 
suferi multe răni. Solzii unui dragon matur erau mai duri decât 
oţelul și chiar acele săgeți ce-și atingeau ţinta pătrundeau 
rareori suficient pentru a face mai mult decât să înfurie fiarele 
uriașe. Însă acum, când Meraxes a pornit să coboare spre 
Hellholt, un apărător din tumul cel mai înalt al castelului a lansat 
un scorpion și săgeata din fier lungă de un metru a lovit 
dragonul reginei în ochiul drept. Meraxes n-a murit pe loc, dar s- 
a prăbușit pe pământ în agonia morţii, distrugând turnul și o 
porțiune mare din zidul lui Hellholt în zvârcolirile sale. 

Rămâne discutabil dacă Rhaenys Targaxyen a supravieţuit 
dragonului ei. Unii spun că a căzut de pe Meraxes și a murit, 
alţii, că ar fi fost strivită sub acesta în curtea castelului. Câteva 
istorisiri afirmă că ea ar fi supravieţuit prăbușirii dragonului, însă 
a murit după aceea lent și chinuitor, torturată în temniţele 
Ullerilor. Probabil că adevăratele împrejurări ale morţii ei nu vor 
fi cunoscute niciodată, însă Rhaenys Targaryen, sora și soţia 
regelui Aegon |, a pierit la Hellholt, în Dorne, în anul 10 D.C. 

Următorii doi ani au fost anii Turbării Dragonului. Toate 
castelele din Dorne au fost arse de câte trei ori, deoarece 
Balerion și Vhagar au revenit, iar și iar. Pe alocuri nisipurile din 
jurul lui Hellholt au fost topite în asemenea măsură, încât s-au 
transformat în sticlă, atât de fierbinte era răsuflarea arzătoare a 
lui Balerion. Lorzii dornisheni au fost siliți să se ascundă, dar n- 
au scăpat nici așa. Lorzii Fowler și Vaith, lady Toland și alţi patru 
lorzi succesivi de Hellholt au fost uciși, unul după altul, deoarece 
Tronul de Fier oferise o răsplată în aur regească pentru capul 
oricărui lord dor- nishean. Însă numai doi dintre asasini au 
supravieţuit pentru a-și încasa răsplata, iar dornishenii au recurs 
la rândul lor la represalii plătind cu sânge pentru sânge. Lordul 
Connington de Cuibarul Grifonului a fost ucis pe când era la 
vânătoare. Lordul Mertyns de Pădurea Ceţurilor a murit 
împreună cu toţi cei din castelul său, otrăvit de o balercă de vin 


dornishean, lordul Fell a fost strangulat într-un bordel din 
Debarcaderul Regelui. 

Nici targaryenii n-au fost exceptaţi. Regele a fost atacat de 
trei ori și ar fi fost răpus în două dintre incidentele acelea, dacă 
n-ar fi intervenit gărzile lui. Regina Visenya a fost atacată într-o 
seară în Debarcaderul Regelui. Două dintre gărzile ei au fost 
ucise înainte ca Visenya însăși să-l spintece pe ultimul agresor 
cu Sora întunecată. 

Actul cel mai infam al epocii aceleia sângeroase s-a petrecut 
în anul 12 D.C., când Wyl de Wyl, lubăreţul-văduvelor, a sosit 
neinvitat la nunta lui ser Jon Cafferen, moștenitorul lui Fawnton, 
cu Alys Oakheart, fiica lordului de Old Oak. După ce au fost 
lăsaţi să intre printr-o poartă dosnică de către o slugă 
trădătoare, atacatorii din Wyl l-au ucis pe lordul Oakheart și pe 
majoritatea nuntașilor și după aceea au silit-o pe mireasă să 
privească în timp ce i-au jugănit soţul. Apoi le-au siluit pe rând 
pe lady Alys și pe slujitoarele ei, după care le-au luat cu ei și le- 
au vândut unui negustor de sclavi myrishean. 

La momentul acela Dorne era un pustiu fumegând, copleșit de 
foamete, molime și mană. „Un tărâm blestemat” l-au numit 
neguţătorii din Orașele Libere. Și totuși Casa Martell a rămas 
Neplecată, Neinfrântă, Nesfărâmată, aşa cum juraseră propriile 
lor cuvinte. Un cavaler dornishean, adus ca prizonier înaintea 
reginei Visenya, a insistat că Meria Martell ar prefera să-și vadă 
oamenii morți decât sclavi ai Casei Targaiyen. Visenya a replicat 
că ea și fratele ei ar fi fost încântați s-o mulţumească pe 
prinţesă. 

Vârsta și bolile au făcut până la urmă ceea ce nu fuseseră în 
stare dragonii și oștile. În anul 13 D.C., Meria Martell, Broscoiul 
Galben din Dorne, a murit în patul ei (pe când avea relaţii intime 
cu un armăsar, au insistat inamicii ei). Fiul ei Nymor i-a urmat ca 
lord de Sunspear și prinţ de Dorne. În vârstă de șaizeci de ani și 
cu sănătatea deja șubredă, noul prinţ dornishean nu dorea alte 
lupte. El și-a început domnia prin trimiterea la Debarcaderul 
Regelui a unei solii care să înapoieze craniul dragonului Meraxes 
și să-i ofere regelui Aegon termeni de pace. Solia a fost condusă 
de propria lui fiică, Deria, care urma să-i succeadă la tron. 

Propunerile de pace ale prințului Nymor au întâmpinat o 
opoziţie puternică în Debarcaderul Regelui. Regina Visenya li s-a 
împotrivit cu hotărâre. 


— Nicio pace fără supunere! a declarat ea și prietenii ei din 
consiliul regelui i-au repetat cuvintele. 

Orys Baratheon, care se gârbovise și se înrăise în ultimii ani, a 
susţinut trimiterea prinţesei Deria înapoi la tatăl ei fără o mână. 
Lordul Oakheart a expediat un corb, sugerând ca fata 
dornisheană să fie vândută „în bordelul cel mai nenorocit din 
Debarcaderul Regelui, până ce toţi cerșetorii din oraș își vor 
satisface plăcerile cu ea”. Aegon Targaryen a respins toate 
propunerile de felul acela; prințesa Deria venise ca emisar sub 
un stindard de pace și de aceea, a jurat el, nu avea să sufere 
niciun neajuns sub acoperișul său. 

Toţi au fost de acord că pe rege îl obosise războiul, însă dacă 
le-ar fi acordat dornishenilor pace fără supunere, ar fi fost 
totuna cu a spune că iubita lui soră Rhaenys murise în zadar, că 
toată vărsarea de sânge și omorurile fuseseră inutile. Lorzii din 
Consiliul Restrâns au avertizat după aceea că orice pace de felul 
acela putea fi văzută ca un semn de slăbiciune și putea încuraja 
alte rebeliuni, care ar fi trebuit apoi să fie înăbușite. Aegon știa 
că Reach, Ținuturile Furtunii și Hotarele suferiseră teribil în 
cursul luptelor și nu aveau nici să uite, nici să ierte. Nici chiar în 
Debarcaderul Regelui el n-a cutezat să-i lase pe dornisheni în 
afara lui Aegonfort fără o escortă puternică, de teamă ca 
orășenii să nu-i facă bucăţi. Din toate aceste motive, după cum 
a scris mai târziu Marele Maester Lucan, regele a fost pe punctul 
de a refuza propunerile dornishenilor și de a continua războiul. 

In clipa aceea prințesa Deria i-a înmânat o scrisoare 
pecetluită din partea tatălui eL 

— Este numai pentru ochii voștri, Înălţimea Ta. 

Regele Aegon a chit cuvintele prinţului Nymor de faţă cu toţi 
curtenii, cu chipul împietrit și în tăcere, așezat pe Tronul de Fier. 
S-a spus că, atunci când s-a ridicat, din mână îi picura sânge. A 
ars scrisoarea și n-a mai vorbit niciodată despre ea, dar în 
noaptea aceea l-a încălecat pe Balerion și a zburat peste apele 
Golfului Apei Negre, spre Piatra Dragonului de pe muntele ei 
fumegător. Când a revenit în dimineaţa următoare, Aegon 
Targaryen a fost de acord cu termenii propuși de Nymor. La 
scurtă vreme după aceea, el a semnat un tratat de pace veșnică 
cu Dorne. 

Nici în ziua de azi nimeni nu poate spune cu certitudine ce a 
conţinut scrisoarea Deriei. Unii afirmă că ar fi fost o simplă 


rugăminte de la tată la altul, cuvinte rostite din inimă care l-au 
mișcat pe regele Aegon. Alţii insistă că a fost o listă a lorzilor și 
nobililor cavaleri care-și pierduseră vieţile în timpul războiului. 
Unii septoni au ajuns chiar să sugereze că misiva fusese 
solomonită, că fusese scrisă de Broscoiul Galben înaintea morții, 
folosind drept cerneală sângele reginei Rhaenys pe care-l 
strânsese într-o sticluță, astfel ca regele să fie neajutorat 
înaintea farmecelor ei vătămătoare. 

Marele Maester Clegg, care a venit în Debarcaderul Regelui 
mulți ani mai târziu, a ajuns la concluzia că Dorne nu mai avea 
de acum puterea să lupte. El a sugerat că, împins de disperare, 
prinţul Nymor era posibil să fî ameninţat că, dacă pacea îi va fi 
refuzată, avea să-i tocmească pe Oamenii Fără Chip din Braavos 
să-l ucidă pe fiul și moștenitorul regelui Aegon, băiatul reginei 
Rhaenys, Aenys, care pe atunci avea doar șase ani. Poate că așa 
a fost... totuși nimeni nu va ști niciodată adevărul. 

Așa a luat sfârșit Primul Război Dornishean (4-13 D.C.). 

Broscoiul Galben din Dorne făcuse ceea ce Harren cel Negru, 
cei Doi Regi și Torrhen Stark nu izbutiseră: i-a înfrânt pe Aegon 
Tar- garyen și pe dragonii săi. Cu toate acestea, la miazănoapte 
de Munţii Roșii, tacticile ei nu i-au adus decât dispreţ. „Curaj 
dornishean” a devenit o poreclă batjocoritoare pentru lașitate 
printre lorzii și cavalerii din regatele lui Aegon. „Când este 
ameninţat”, a consemnat un scrib, „broscoiul sare-n gaura lui”. 
Un altul a spus: „Meria a luptat ca o femeie, cu minciuni, trădări 
și vrăjitorii.” „Victoria” dornishenilor (dacă se poate vorbi despre 
o victorie) a fost considerată dezonorantă, iar supraviețuitorii 
luptei, precum și fiii și fraţii celor căzuţi și-au promis unii altora 
că va sosi și altă zi și va aduce și o răfuială. 

Răzbunarea lor avea să fie nevoită să aștepte o generaţie 
viitoare și urcarea pe tron a unui rege mai tânăr și mai însetat 
de sânge. Deși Aegon Cuceritorul urma să mai stea douăzeci și 
patra de ani pe Tronul de Fier, conflictul dornishean avea să fie 
ultimul lui război. 


Trei capete avut-a Dragonul 


Cârmuirea în timpul regelui Aegon | 


pi 3 


Aegon I Targaryen a fost un războinic faimos, cel mai măreț 
Cuceritor din istoria Westerosului, deși mulţi sunt de părere că 
realizările lui cele mai de seamă au fost în vremurile de pace. S- 
a spus că Tronul de Fier a fost făurit cu foc, oţel și teroare, însă, 
după ce s-a răcit, a devenit locul de împărţire a dreptăţii pentru 
tot WesterosuL Împăcarea celor Șapte Regate sub conducerea 
Targaryenilor a fost cheia de boltă a politicii regelui Aegon |. În 
acest scop, el a întreprins eforturi uriașe pentru a include în 
Curtea și consiliile sale bărbaţi (ba chiar și câteva femei) din 
toate părţile Ţinutului. Foștii lui inamici au fost încurajați să-și 
trimită copiii (în principal, fiii și fiicele mezine, întrucât 
majoritatea marilor Jorzi doreau să-și ţină succesorii aproape de 
casă) la Curte, unde băieţii slujeau ca paji, paharnici și scutieri, 
iar fetele ca slujitoare și doamne de companie ale reginelor lui 
Aegon. In Debarcaderul Regelui, ei au asistat în mod direct la 
împărţirea dreptăţii de către rege și au fost îndemnați să se 
considere supuși loiali ai unui Tinut măreț, nu ca locuitori ai 
tărâmurilor din apus, ai Tinuturilor furtunii ori ai Nordului. 

Targaryenii au mijlocit de asemenea multe căsătorii între case 
nobile din capete opuse ale Ţinutului, cu Speranţa că aceste 
alianţe vor ajuta să lege laolaltă teritoriile cucerite, făcând din 
cele șapte regate unul singur. Reginele lui Aegon, Visenya și 
Rhaenys, au fost mai cu seamă încântate în aranjarea acestor 
partide. În urma eforturilor lor, tânărul Ronnel Arryn, lord de 
Eyrie, a luat de soţie o fiică a lui Torrhen Stark de Winterfell, în 
vreme ce fiul cel mai mare al lui Loren Lannister, moștenitor al 
Casterly Rock, s-a căsătorit cu o fiică Redwyne din Arbor. Când 
trei fete, tripleţi, i s-au născut Luceafărului de Tarth, regina 
Rhaenys le-a mijlocit căsătorii cu Casa Corbray, Casa Hightower 
și Casa Harlaw. Regina Visenya a intermediat o nuntă dublă 
între Casele Blackwood și Bracken, rivale ale căror trecut de 
dușmănie se întindea pe veacuri, astfel încât câte un fiu din 
fiecare Casă s-a însurat cu o fiică din cealaltă Casă, pentru a 
pecetlui pacea între ei. lar când o fată Rowan aflată în slujba lui 
Rhaenys a rămas grea cu un ajutor de bucătar, regina a găsit în 


Portul Alb un cavaler care să o ia de soţie, și în Lannisport un 
altul care a fost dispus să-i ia bastardul ca fiu vitreg. 

Deși nimeni nu s-a îndoit că Aegon Targaryen a fost 
autoritatea finală în toate chestiunile legate de cârmuirea 
Ţinutului, surorile sale Visenya și Rhaenys i-au rămas partenere 
la conducere de-a lungul domniei sale. Cu excepţia poate a 
Bunei Regine Alysanne, soţia regelui Jaehaerys Întâiul, nicio altă 
regină din istoria celor Șapte Regate n-a mai exercitat atâta 
influenţă asupra politicii ca surorile Dragonului. Regele obișnuia 
s-o ia pe una dintre regine cu el oriunde ar fi călătorit, pe când 
cealaltă rămânea în Piatra Dragonului sau în Debarcaderul 
Regelui, adesea șezând pe Tronul de Fier și judecând orice 
probleme erau aduse înaintea ei. 

Deși Aegon desemnase Debarcaderul Regelui drept cetate de 
scaun și instalase Tronul de Fier în sala lungă și afumată din 
Aegonfort, el n-a petrecut acolo niciun sfert din domnia sa. Cam 
tot atâtea din zilele și nopţile lui au fost petrecute în Piatra 
Dragonului, citadela insulară a strămoșilor săi. Castelul de sub 
Muntele Dragonului era de zece ori mai mare decât Aegonfbrt și 
asigura considerabil mai mult confort, siguranţă și istorie. 
Cuceritorul a fost chiar auzit spunând o dată că iubea izul din 
Piatra Dragonului, unde aerul sărat mirosea întotdeauna a fom 
și pucioasă. Aegon petrecea aproape jumătate de an în cele 
două locuri, împărţindu-și timpul între ele. 

Cealaltă jumătate era dedicată nesfârșitelor vizite regale, 
întrucât își ducea Curtea de la un castel al altul, fiind pe rând 
oaspetele marilor lorzi locali. Gulltown și Eerie, Harrenhal, 
Rivverun, Lannisport și Casterly Rock, Crakehall, Old Oak, 
Highgarden, Orașul Vechi, Arbor, Horn Hill, Ashford, Capătul 
Furtunii și Evenfall Hall avuseseră cinstea de a o găzdui pe 
Înălțimea sa de multe ori, însă Aegon putea să apară, şi adesea 
o făcea, aproape oriunde, însoţit uneori de o mie de cavaleri, 
lorzi și doamnele lor. A călătorit de trei ori la Insulele de Fier (de 
două ori pe Pyke și o dată pe Marele Wyk), a petrecut două 
săptămâni pe Sisterton în 19 D.C. și a fost în Nord de șase ori, 
ţinând judecată de trei ori în Portul Alb, de două ori la 
Barrowtown și o dată la Winterfell, în chiar ultima sa vizită 
regală în anul 33 D.C. 

Afirmația lui Aegon când a fost întrebat asupra motivelor 
călătoriilor sale a rămas faimoasă: „Mai bine să prevezi 


? 


rebeliunile decât să le înăbuși.” Vederea regelui la apogeul 
puterii sale, călare pe Balerion, Teroarea Neagră, și însoţit de 
sute de cavaleri strălucitori în mătase și oţel, era importantă 
pentru insuflarea loialității în lorzii care nu aveau astâmpăr. 
Oamenii de rând trebuiau de asemenea să-și vadă regii și 
reginele la răstimpuri, a adăugat Aegon, și să știe că le pot 
povesti despre supărările și grijile lor. 

Şi așa au și făcut. Mare parte a vizitelor regale era dedicată 
banchetelor și balurilor și vânătorilor cu hăitași sau șoimi, 
întrucât fiecare lord căuta să-i întreacă pe ceilalţi prin 
splendoare și ospitalitate, dar Aegon a stăruit de asemenea să-și 
împartă dreptatea de oriunde s-ar fi aflat în timpul călătoriilor 
sale, indiferent dacă se găsea pe podiumul din castelul unui 
mare lord sau pe un bolovan acoperit cu mușchi de pe ogorul 
unui fermier. Şase maesteri îl însoțeau pentru a-i răspunde la 
orice întrebări ar fi putut avea despre legile, tradiţiile și istoria 
locală și pentru a consemna în scris decretele și judecăţile 
emise de Înălţimea Sa. Un /ord trebuie să cunoască tărâmul pe 
care-l conducea, i-a spus mai târziu Cuceritorul fiului său Aenys, 
iar de-a lungul călătoriilor sale Aegon a învăţat multe despre 
cele Șapte Rega și locuitorii lor. 

Fiecare dintre regatele cucerite avea propriielui legi și tradiţii, 
iar regele Aegon a încercat să nu se amestece prea mult în ele. 
Le-a îngăduit lorzilor lui să continue să domnească așa cum 
făcuseră dintotdeauna, cu aceleași puteri și prerogative. 
Pravilele moștenirii și succesiunii au rămas neschimbate, 
structurile feudale existente au fost confirmate, lorzii, mari și 
mărunți deopotrivă, au păstrat puterea ștreangului și înecului pe 
propriile lor pământuri, ca și dreptul primei nopţi, acolo unde 
obiceiul predominase. : 

Principala preocupare a lui Aegon a fost pacea. Inainte de 
Cucerire, războaiele între ținuturile din Westeros erau frecvente. 
Aproape că nu trecea un an fără ca undeva să nu se poarte vreo 
bătălie. Până și în acele regate între care se spunea că exista 
pace, lorzii vecini recurgeau adesea la arme pentru a-și 
soluţiona disputele. Întronarea lui Aegon a pus în mare parte 
sfârșit acelor conflicte. Acum lorzii lorzii mărunți și cavalerii 
împroprietăriți trebuiau să-și înfăţișeze vrajbele înaintea lorzilor 
suzerani și să le respecte judecăţile. Divergenţele între marile 
Case ale Ţinutului erau judecate de Coroană. „Prima lege a 


Ţinutului va fi Pacea Regelui”, a decretat regele Aegon, „și orice 
lord care va pomi război fără acordul meu va fi considerat un 
rebel și un dușman al Tronului de Fier”. 

Regele Aegon a emis de asemenea decrete ce au reglementat 
vămile, îndatoririle și dările în tot Ţinutul, întrucât până atunci 
fiecare port și fiecare lord mărunt fusese liber să ceară oricât 
dorea de la arendași, oameni de rând și neguţători. De 
asemenea, el a proclamat ca oamenii sfinţi ai Credinței și toate 
pământurile și bunurile lor să fie scutite de la plata dărilor și a 
afirmat dreptul tribunalelor Credinței de a-i judeca și condamna 
pe orice septoni, Fraţi Juraţi sau sfinte surori acuzate de 
samavolnicie. Deși el însuși nu era credincios, primul rege 
targaryan a avut întotdeauna grijă să caute susţinerea Credinței 
și a Înaltului Septon din Orașul Vechi. 

Debarcaderul Regelui a crescut în jurul lui Aegon și al Curţii 
sale, atât pe cele trei dealuri din preajma gurii Apei Negre, cât și 
în vecinătatea lor. Cel mai înalt dintre dealurile acelea a devenit 
cunoscut ca Dealul lui Aegon, iar în scurtă vreme celelalte două 
au fost botezate Dealul Visenyei și Dealul lui Rhaenys, iar 
numele lor anterioare au fost date uitării. Fortăreaţa-castru 
glosolană pe care Aegon o clădise la iuţeală nu era nici 
îndeajuns de mare, nici îndeajuns de măreaţă pentru a-l găzdui 
pe rege și Curtea sa, astfel că începuse să se extindă chiar 
înainte de terminarea Cuceririi. A fost construit un donjon nou, 
numai din bușteni și înalt de cincisprezece metri, sub care se 
afla o sală vastă și o bucătărie, clădite din piatră și acoperite cu 
ardezie ca măsură de siguranța împotriva focului, de cealaltă 
parte a curții interioare. Au apărut grajduri, apoi un hambar. A 
fost ridicat un turn de veghe, de două ori mai înalt decât cel 
dinaintea sa. În scurtă vreme Aegonfort ameninţa să-și iasă 
dintre ziduri, de aceea s-a construit altă palisadă, care a 
acoperit o suprafaţă mai întinsă din vârful dealului, creând 
spaţiu suficient pentru o garnizoană, un arsenal, un sept și un 
turn tambur. 

La poalele dealurilor, cheiuri și magazii se întindeau pe 
malurile râului, iar în locurile unde până atunci fuseseră văzute 
doar câteva bărci de pescuit, acum ancorau negustori din Orașul 
Vechi și Orașele Libere alături de corăbiile lungi ale velaryonilor 
și celtigarilor. Mare parte din negoţul ce se purtase prin lazul 
Fecioarelor și Duskendale sosea acum la Debarcaderul Regelui. 


O piaţă de pește a apărut în lungul râului și un târg de straie s-a 
întins între dealuri. A apărut o casă pentru vămuire. Un sept 
modest s-a deschis pe Apa Neagră, în carena unei bărci vechi de 
pescuit, urmat de altul mai solid, din chirpici, pe mal. După 
aceea al doilea sept, de două ori mai larg și de trei ori mai înalt, 
a fost construit în vârful Dealului Visenyei, cu galbeni trimiși de 
Înaltul Septon. Prăvăliile și locuinţele s-au înmulţit precum 
ciupercile după ploaie. Bogătașii au clădit case din zid pe 
coastele dealurilor, în vreme ce sărmanii trăiau în colibe 
murdare din lut și paie, în locurile mai joase dintre acelea. 

Nimeni n-a rânduit lărgirea Debarcaderului Regelui. Orașul a 
crescut pur și simplu... dar a crescut rapid. La prima încoronare 
a lui Aegon, era un simplu sătuc pitit sub un castel-castru. La a 
doua sa încoronare, era deja o așezare prosperă, cu câteva mii 
de suflete. Până în anul 10 D.C era un oraș în toată puterea 
cuvântului, aproape la fel de mare ca Gulltown sau Portul Alb. 
Până în anul 25 D.C, le depășise pe ambele și devenise al treilea 
cel mai populat oraș din Ţinut, întrecut doar de Lannisport și de 
Orașul Vechi. 

Spre deosebire însă de rivalii săi, Debarcaderul Regelui nu era 
înconjurat de ziduri. Şi nici nu avea nevoie de ele, așa cum se 
știe că afirmau unii dintre locuitorii săi; niciun inamic n-ar fi 
cutezat să-l atace vreodată, atâta timp cât era apărat de 
Targaryeni și de dragonii lor. Poate că și regele însuși a 
împărtășit la început părerea aceea, dar moartea surorii sale 
Rhaenys și a dragonului ei Meraxes în anul 10 D.C., ca și 
atentatele la adresa propriei lui persoane l-au pus neîndoios pe 
gânduri... 

lar în anul 19 După Cucerire, în Westeros s-a auzit despre un 
raid cutezător în Insulele Verii, unde o flotă de pirați pustiise 
Orașul Copacilor Înalţi, adunase prăzi importante și înrobise o 
mie de femei și copii. Istorisirile despre incursiune l-au neliniștit 
pe rege, care a înţeles că Debarcaderul Regelui va fi la fel de 
vulnerabil înaintea oricărui inamic destul de viclean ca să-l 
atace atunci când el și Visenya se aflau altundeva. De aceea, 
Înălţimea Sa a poruncit construirea unui inel de ziduri în jurul 
Debarcaderului Regelui, la fel de înalte și de puternice precum 
cele ce apărau Orașul Vechi și Lannisport. Misiunea construirii 
lor le-a fost încredinţată Marelui Maester Gawen și lui ser 
Osmund Strong, Mâna Regelui. Pentru a cinsti cele Şapte 


Regate, Aegon a decretat ca orașul să aibă șapte porţi, fiecare 
protejată printr-un corp de gardă masiv și turnuri de apărare. 
Munca la ziduri a început în anul următor și a continuat până în 
26 D.C. 

Ser Osmund a fost a patra Mână a Regelui. Cea dintâi fusese 
lordul Orys Baratheon, fratele său vitreg bastard și tovarăș din 
tinereţe, dar el căzuse prizonier în Războiul Dornishean și își 
pierduse mâna cu care ţinea spada. După ce a fost răscumpărat 
și a revenit acasă, nobilul lord i-a cerut regelui să fie eliberat de 
îndatoririle sale. 

— Mâna Regelui, a spus el, trebuie să aibă mâini. Nu vreau ca 
oamenii să vorbească despre Ciotul Regelui. 

De aceea Aegon l-a chemat pe Edmyn Tully, lord de Riverrun, 
ca să-i fie Mână. Lordul Edmyn a slujit între anii 7 și 9 D.C, dar, 
după ce soţia i-a murit în lăuzie, a hotărât că propriii lui copii 
aveau mai multă nevoie de el decât Tinutul și a rugat să fie 
lăsat să se întoarcă în Ținuturile Riverane. Tully a fost înlocuit de 
Alton Celtigar, lord de Insula Cleștilor, care a slujit destoinic ca 
Mână a Regelui până la moartea sa din cauze naturale, 
survenită în anul 17 D.C, după care regele l-a numit pe ser 
Osmund Strong. 

Marele Maester Gawen a fost al treilea în funcţia aceea. 
Aegon Targaryen avusese întotdeauna un maester în Piatra 
Dragonului, la fel ca tatăl lui și tatăl tatălui lui. Toţi marii lorzi 
din Westeros și mulţi lorzi mai mărunți și cavaleri împroprietăriți 
se sprijineau pe maesteri educați în Citadela din Orașul Vechi, 
care le slujeau ca vindecători, scribi și sfetnici, împerecheau și 
antrenau corbii ce le purtau mesajele (și de asemenea scriau și 
citeau mesajele acelea pentru lorzii care nu aveau cunoașterea 
respectivă), îi ajutam pe administratori cu socotelile gospodăriei 
și-i educau pe copiii lor. In decursul Cuceririi, Aegon și surorile 
lui avuseseră fiecare câte un maester care îi slujea, iar după 
aceea regele a folosit chiar și cinci-șase pentru a se ocupa de 
toate problemele care-i erau prezentate. 

Insă cei mai înţelepţi și mai învăţaţi oameni din cele Șapte 
Regate erau arhimaesterii din Citadelă, fiecare dintre ei fiind 
autoritatea supremă în una dintre marile discipline. În anul 5 
D.C., simțind că Tinutul ar putea beneficia de pe urma 
înţelepciunii lor, regele Aegon a cerut Conclavului să-i trimită pe 
unul dintre membrii săi, care să-l sfătuiască și cu care să se 


consulte în toate chestiunile legate de cârmuirea Tinutului. Așa 
a fost creată funcţia de Mare Maester, la cererea regelui Aegon. 

Primul care a ocupat funcţia aceea a fost Arhimaesterul 
Ollidar, păstrătorul cronicilor, ale cărui inel, sceptru și mască 
erau din bronz. Deși formidabil de învăţat, Ollidar era de 
asemenea formidabil de bătrân și a părăsit lumea aceasta la 
mai puţin de un an după ce îmbrăcase mantia de Mare Maester. 
Pentru a-l înlocui, Conclavul l-a ales pe Arhimaesterul Lyonce, 
ale cărui inel, sceptru și mască erau din aur galben. El s-a 
dovedit mai robust decât predecesorul lui și a slujit Ţinutul până 
în anul 12 D.C., când a alunecat în noroi, și-a frânt șoldul și a 
murit la scurt timp după aceea, apoi a fost numit în funcţie Mare 
Maesterul Gawen. 

Instituţia Consiliului Restrâns al regelui n-a înflorit până la 
domnia regelui Jaehaerys Impăciuitorul, dar asta nu înseamnă 
că Aegon | ar fi condus fără ajutorul consiliului. Se știe că el se 
consulta frecvent cu Marii lui Maesteri, ca și cu maesterii din 
propria lui casă. In chestiunile legate de dări, datorii și venituri, 
el a căutat sfatul maeștrilor banilor. Deși avea un septon în 
Debarcaderul Regelui și altul în Piatra Dragonului, regele i-a 
scris mai adesea Inaltului Septon din Orașul Vechi în chestiunile 
religi- oase și avea grijă să treacă pe la Septul Stelat de fiecare 
dată în cursul vizitei sale anuale. Mai mult decât oricare dintre 
ei, regele Aegon se bizuia pe Mâna Regelui și, desigur, pe 
surorile lui, reginele Rhaenys și Visenya. 

Regina Rhaenys a fost o mare protectoare a banilor și 
menestrelilor din cele Şapte Regate, răsplătindu-i cu aur și 
daruri pe aceia care o încântau. Deși regina Visenya își 
considera sora frivolă, în comportamentul acela exista o 
înţelepciune care trecea dincolo de simpla iubire a muzicii. Asta 
deoarece menestrelii din inut, în dorința lor de a dobândi 
favorurile reginei, au compus multe cântece care preamăreau 
Casa Targaryen și pe regele Aegon, după care au cutreierat și 
au cântat cântecele acelea în toate turnurile, castelele și satele, 
de la Hotarele dornishene până la Zid. În felul acesta Cucerirea 
a fost glorificată pentru oamenii simpli, iar 
Dragonul însuși a devenit un rege-erou. 

Regina Rhaenys a fost de asemenea interesată de soarta 
oamenilor de rând și a iubit îndeosebi femeile și copiii. Odată, pe 
când ţinea judecată în Aegonfort, înaintea ei a fost adus un 


bărbat care-și omorâse soţia în bătaie. Fraţii femeii doreau să fie 
pedepsit, dar soţul a susţinut că fusese dreptul lui legitim de a 
proceda așa, fiindcă își găsise soţia în pat cu alt bărbat. Dreptul 
soțului de a-și pedepsi soţia infidelă era bine stabilit în toate 
cele Șapte Regate (mai puţin în Dorne). În continuare, soțul a 
arătat că băţul cu care-și bătuse consoarta nu fusese mai gros 
decât degetul lui mare, ba chiar a adus băţul acela pentru a fi 
văzut. Când regina l-a întrebat însă de câte ori îţi lovise soţia, el 
n-a putut răspunde, însă fraţii moartei au insistat că fuseseră o 
sută de lovituri. 

Regina Rhaenys și-a consultat maesterii și septonii, apoi și-a 
anunţat judecata. O adulteră le aducea mare jignire Celor Sapte, 
care creaseră femeile pentru a fi fidele și supuse soţilor lor, și de 
aceea ea trebuia pedepsită. Dar întrucât un zeu nu are decât 
șapte chipuri, pedeapsa ar trebui să fie de numai șase lovituri 
(pentru că a șaptea ar fi pentru Străin, iar Străinul este chipul 
morţii). De aceea primele șase lovituri aplicate de bărbat 
fuseseră legiuite... însă restul de nouăzeci și patru fuseseră un 
afront la adresa zeilor și oamenilor și trebuia pedepsit în 
consecință. Începând cu ziua aceea, „uzanţa celor șase” a 
devenit parte din dreptul cutumiar, alături de „uzanţa degetului 
mare”. (Bărbatul a fost dus la poalele Dealului lui Rhaenys, unde 
a primit nouăzeci și patru de lovituri din partea fraţilor moartei, 
care au folosit bețe de aceeași grosime.) 

Regina Visenya n-a împărtășit dragostea pentru muzică și 
cântece a surorii ei. Ea n-a fost însă lipsită de simţul umorului și 
mulţi ani a avut propriul ei bufon, un cocoșat hirsut poreclit 
lordul Față-de-maimuţă, ale cărui caraghioslăcuri o amuzau 
teribil, el a murit înecându-se cu un sâmbure de piersică, regina 
și-a făcut rost de o maimuţică și a îmbrăcat-o în straiele lordului 
Faţă-de-maimuţă. Se spune că ar fi zis „Bufonul cel nou este mai 
isteț.” 

In același timp în Visenya Targaryen a existat o latură 
întunecată. Pentru majoritatea lumii, ea a etalat chipul încruntat 
al unui războinic, sever și neiertător. Până și frumuseţea ei avea 
un tăiș, au recunoscut admiratorii reginei. Cea mai vârstnică 
dintre cele trei capete ale dragonului, Visenya avea să le 
suprabieţuiască celorlaţi doi și a umblat vorba că în ultimii ani ai 
vieţii sale, când nu mai putea mânui spada, ea s-a dedicat 
magiei negre, combinând otrăvuri și murmurând vrăji rele. Unii 


au sugerat chiar că este posibil să fi fost fratricidă și regicidă, 
deși n-au fost prezentate niciodată dovezi in sprijinul acelor 
ponegriri. 

Dacă ar fi totuși adevărate, ele ar însemna o crudă ironie a 
sorții, deoarece în tinereţea ei nimeni n-a întreprins mai multe 
pentru a-l proteja pe rege. Visenya a folosit-o în două rânduri pe 
Sora Întunecată în apărarea lui Aegon, când acesta a fost atacat 
de asasini dornisheni. Pe rând suspicioasă și feroce, ea nu avea 
încredere în nimeni cu excepţia fratelui ei. In cursul Războiului 
Dornishean, a purtat cămașa de zale zi și noapte, chiar și pe sub 
veșmintele de la Curte și l-a îndemnat pe rege să procedeze la 
fel. Când Aegon a refuzat, Visenya s-a mâniat. 

— Chiar dacă ţii în mâini Focul Negru, a spus ea, ești singur și 
eu nu pot să fiu mereu cu tine. 

Când regele i-a atras atenţia că era înconjurat de gărzi, 
Visenya a tras-o pe Sora Întunecată din teacă și i-a crestat 
obrazul, atât de iute, încât gărzile n-au avut vreme să 
reacționeze. 

— Gărzile tale sunt încete și leneșe, a continuat ea. Te-aș fi 
putut ucide la fel de ușor pe cât te-am tăiat. Ai nevoie deo 
apărare mai bună. 

Sângerând, regele Aegon n-a putut decât să fie de acord. 

Mulţi regi aveau campioni care să-i apere. Aegon era lordul 
celor Şapte Regate și, ca atare, a hotărât regina Visenya, 
trebuia să aibă șapte campioni. Așa a luat naștere Garda 
Regelui; o frăție de șapte cavaleri, cei mai faimoși din Tinut, 
înveșmântaţi și împlătoșaţi în alb imaculat, care aveau ca unic 
scop apărarea regelui, gata oricând să-și jertfească viaţa pentru 
el, dacă ar fi fost nevoie. Visenya le-a conceput jurământul, 
bazându-se pe cel al Rondului de Noapte; precum ciorile cu 
mantii negre de la Zid, Săbiile Albe slujeau pe viaţă, renunțând 
la toate pământurile, titlurile și bunurile lor lumești pentru a 
duce un trai de castitate și obedienţă, fără altă răsplată decât 
onoarea. 

Atât de mulţi cavaleri au sosit pentru a se oferi să facă parte 
din Garda Regelui, încât regele Aegon s-a gândit să organizeze 
un turnir măreț pentru a decide care dintre ei erau cei mai 
destoinici. Visenya nici n-a vrut să audă însă de așa ceva. Ca să 
faci parte din Garda Regelui, a spus ea, nu ajungea doar să fii 
iscusit în mânuirea armelor. Ea nu voia să riște să plaseze în 


jurul regelui oameni de a căror loialitate nu era complet sigură, 
indiferent cât de bine s-ar fi descurcat ei într-un meleu. Ca 
atare, avea să-i aleagă personal pe cavaleri. 

Campionii pe care i-a desemnat erau tineri și bătrâni, înalţi și 
scunzi, oacheși și bălai. Ei proveneau din toate colţurile 
Ţinutului. Unii erau fiii cei mai tineri, alții succesorii la 
conducerea unor Case vechi, care renunţaseră la moștenirilor 
lor pentru a-l sluji pe rege. Unul era un cavaler rătăcitor, altul un 
bastard. Toţi erau însă iuți, puternici, cu spirit de observaţie, 
îndemânatici cu spada și cu scutul, și devotați regelui. lată 
numele celor Şapte ai lui Aegon, așa cum stau scrise în Cartea 
Albă a Gărzii Regelui: ser Richard Roote; ser Addison Hill, 
bastard de Cornfield; ser Gregor Goode; ser Griffith Goode, 
fratele său; ser Humfrey Saltimbancul, ser Robin Darklyn, 
poreclit  Ciocârlanul Negru, și ser Corlys Velaryon, Lord 
Comandant. Istoria a confirmat că Visenya Targaryen a ales 
bine. Doi dintre cei șapte cavaleri numiţi iniţial de ea aveau să 
moară în apărarea regelui și toți aveau să slujească cu vitejie 
până la sfârșitul vieţii. Mulţi bărbaţi curajoși le-au urmat de 
atunci, scriindu-și numele în Cartea Albă și îmbrăcând mantia 
albă. Garda Regelui a rămas până azi un simbol al onoarei. 

Şaisprezece Targaryeni i-au urmat lui Aegon Dragonul pe 
Tronul de Fier, până ce dinastia a fost răsturnată în cele din 
urmă prin Rebeliunea lui Robert. Printre ei s-au numărat oameni 
înţelepţi și neghiobi, cruzi și blânzi, buni și ticăloși. Cu toate 
acestea, dacă regii dragonilor sunt judecaţi doar pe baza 
moștenirii pe care au lăsat-o, a legilor, instituţiilor și 
îmbunătăţirilor rămase în urma lor, atunci numele regelui Aegon 
Întâiul figurează în capul listei, atât pe timp de pace, cât și pe 
timp de război. 


Fiii Dragonului 
ps tu 


Regele Aegon Întâiul Targaryen s-a căsătorit cu ambele lui 
surori. Rhaenys și Visenya au fost călăreţe de dragoni, cu păr 
argintiu-auriu, ochi  liliachii şi frumusețea  adevărațţilor 
Targaryeni. În rest, cele două regine au fost pe atât de 
deosebite pe cât pot fi două femei între ele... cu o singură 
excepţie. Fiecare dintre ele i-a dăruit regelui un fiu. 

Aenys a fost primul născut. Adus pe lume in anul 7 D.C. de 
către Rhaenys, soţia mai tânără a lui Aegon, băiatul a fost 
mititel la naștere și bolnăvicios. Plângea întruna și se spune că 
membrele îi erau firave și ochii micuţi și apoși, iar maesterii 
regelui s-au temut că s-ar putea să nu supravieţuiască. El scuipa 
sfârcurile doicii și sugea doar la sânii mamei, iar potrivit 
zvonurilor ar fi urlat timp de două săptămâni după ce a fost 
înţărcat. Se deosebea atât de mult de regele Aegon, încât câţiva 
au cutezat chiar să sugereze că Înălţimea Sa nu era adevăratul 
tată al copilului și că Aenys era un bastard zămislit de unul 
dintre numeroșii favoriţi chipeși ai reginei Rhaenys, fiul unui 
menestrel, al unui saltimbac sau al unui mim. De asemenea, 
prinţul a crescut foarte încet. Aenys Targaryen a început să se 
dezvolte abia după ceia căpătatpe tânărul dragon Quicksilver, 
care se născuse în același an pe Piatra Dragonului. 

Prinţul Aenys avea trei ani când mama lui, regina Rhaenys și 
dragonul ei, Meraxes, au fost omorâţi în Dorne. Moartea ei l-a 
lăsat neconsolat pe băiat. El a încetat să mai mănânce, ba chiar 
a început să se târască, așa cum făcuse la vârsta de un an, de 
parcă ar fi uitat să meargă. Tatăl lui a fost cuprins de disperare 
și prin Curte s-a zvonit că regele Aegon ar putea să-și ia altă 
soţie, deoarece Rhaenys murise, iar Visenya nu avea copii și era 
poate stearpă. Regele nu și-a destăinuit însă nimănui gândurile 
în această privinţă, așa încât nimeni nu putea spune care-i erau 
intenţiile, totuși mulţi mari lorzi și nobili cavaleri au sosit la 
Curte cu fiicele lor fecioare, una mai atrăgătoare decât alta. 

Toate speculaţiile acelea au luat sfârșit însă în anul 11 D.C., 
când regina Visenya a anunţat pe neașteptate că purta în 
pântece copilul regelui. Un fiu, a proclamat ea plină de 


încredere, și într-adevăr așa s-a dovedit. Prinţul a pătruns țipând 
în lumea aceasta în anul 12 D.C. Maesterii și moașele au fost de 
acord cu toţii că niciun nou-născut n-a fost vreodată mai robust 
decât Maegor Targaryen; la naștere, greutatea pruncului a fost 
de aproape două ori mai mare decât cea a fratelui său. 

Fraţii vitregi n-au fost niciodată apropiaţi. Prinţul Aenys era 
succesorul legitim la tron, iar regele Aegon l-a ţinut aproape de 
sine. Când călătorea prin Tinut, de la un castel la altul, prinţul îl 
însoțea. Prinţul Maegor a rămas cu mama lui și stătea lângă ea 
când ţinea judecată. În anii aceia regina Visenya și regele Aegon 
au fost adesea departe unul de celălalt. Când nu era într-o vizită 
regală, Aegon revenea la Debarcaderul Regelui și Aegonfort, în 
timp ce Visenya și fiul ei rămâneau în Piatra Dragonului. Din 
acest motiv, lorzii și oamenii de rând deopotrivă au început să-l 
numească pe Maegor prinţul de Piatra Dragonului. 

Regina Visenya a pus o sabie în mâna fiului ei când acesta 
avea trei ani. Se spune că primul lucru pe care l-a făcut cu arma 
a fost să spintece una dintre pisicile castelului... deși este mai 
probabil ca istoria aceasta să fie o ponegrire născocită mult mai 
târziu de dușmanii lui. Pe ae altă parte nu se poate nega că 
prinţul a îndrăgit de îndată arta mânuirii sabiei. Ca prim maestru 
de arme, mama i l-a ales pe ser Gawen Corbray, unul dintre cei 
mai nimicitori cavaleri din toate cele Şapte Regate. 

Prinţul Aenys se afla atât de frecvent în tovărășia tatălui său, 
încât propria lui instruire în artele cavalerești a provenit în mare 
parte de la cavalerii din Garda Regelui, iar uneori din partea 
regelui însuși. Instructorii săi au fost de acord că băiatul era 
silitor și nu ducea lipsă de curaj, dar ii lipseau statura și forța 
tatălui și n-a fost niciodată decât un luptător onorabil, chiar și 
când regele îi dădea pe mâini Focul Negru, așa cum proceda la 
răstimpuri. Aenys n-avea să se facă de rușine în luptă, au spus 
dascălii lui, dar niciodată n-aveau să fie cântate balade despre 
isprăvile lui de arme. 

Darurile pe care le deţinea prinţul erau de cu totul altă 
natură. Aenys era un bun cântăreţ, cu glas puternic și dulce. Era 
curtenitor și fermecător, inteligent fără a fi șoarece de 
bibliotecă. Își făcea prieteni cu ușurință și fetele păreau să-l 
soarbă din ochi, indiferent dacă erau de viţă nobilă ori din 
popor. Lui Aenys îi plăcea de asemenea să călărească. Tatăl său 
i-a dăruit cai de curse, buiestrași și bidivii de luptă, dar favoritul 


lui a rămas dragonul Quicksilver. 

Prințul Maegor călărea de asemenea, însă nu dovedea mare 
iubire pentru cai, câini sau orice alte animale. Pe când avea opt 
ani, un buiestraș l-a lovit cu copita în grajd. Maegor a înjunghiat 
calul, ucigându-l... și a brăzdat cu sabia fața grăjdarului care 
sosise în fuga mare, auzind zbieretele animalului. Prinţul de 
Piatra Dragonului a avut mulţi tovarăși de-a lungul anilor, dar 
niciun prieten adevărat. Era un băiat certăreţ, ușor iritabil, care 
ierta cu greu și era de temut când era cuprins de accese de 
mânie. Pe de altă parte însă iscusința sa cu armele nu avea 
egal. La opt ani era scutier, iar la doisprezece ani dobora de pe 
cai băieţi cu patru și cinci ani mai vârstnici și silea oșteni 
veterani să i se recunoască înfrânți în curtea castelului. La a 
treisprezecea sa aniversare, în 25 D.C., mama lui, regina 
Visenya, i-a dăruit propria ei spadă din oţel valyrian, Sora 
întunecată... cu o jumătate de an înaintea însurătorii sale. 

Tradiţia printre Targaryeni fusese întotdeauna de a se 
căsători cu rude apropiate. Ideală era considerată căsătoria 
între frate și soră. Dacă asta era imposibil, o fată se putea 
mărita cu un unchi, văr sau nepot; pe când un băiat se putea 
însura cu o verișoară, mătușă sau nepoată. Datina aceasta se 
trăgea tocmai din Vechea Valyria, unde era uzuală printre multe 
familii străvechi, mai ales cele care creșteau și călăreau dragoni. 
O vorbă din bătrâni spunea: Sângele dragonilor trebuie să 
rămână neamestecat. De asemenea, unii prinți vrăjitori își luau 
mai mult de o soţie, deși așa ceva era mai puţin obișnuit decât 
căsătoriile incestuoase. Cărturarii au scris că în Valyria dinaintea 
Urgiei erau cinstiţi o mie de zei, însă niciunul nu era temut, așa 
că puţini cutezau să vorbească împotriva acestor obiceiuri. 

Nu la fel stăteau lucrurile în Westeros, unde puterea Credinței 
nu era pusă la îndoială. Vechii zei continuau si fie venerați în 
Nord, iar Zeul Înecat era cinstit în Insulele de Fier, dar în restul 
Ţinutului exista un singur zeu cu șapte chipuri, iar glasul lui pe 
pământ era Înaltul Septon din Orașul Vechi. lar doctrinele 
Credinței, transmise de-a lungul veacurilor chiar din Andalos, 
condamnau obiceiurile valyriene de căsătorie, așa cum erau 
practicate de Targaryeni. Incestul era considerat un păcat 
mârșav, indiferent dacă se comitea între tată și fiică, între 
mamă și fiu sau între frate și soră, iar roadele unor asemenea 
uniri erau considerate spurcăciuni în ochii oamenilor și ai zeilor. 


Privind retrospectiv, se poate vedea că discordia dintre Credinţă 
și Casa Targaryen a fost inevitabilă. Într-adevăr, mulţi dintre Cei 
Mai Cucernici se așteptaseră ca Inaltul Septon să se pronunţe 
împotriva lui Aegon și a surorilor sale în timpul Cuceririi și au 
fost extrem de nemulţumiţi când Tatăl Credincioșilor l-a sfătuit 
pe lordul Hightower să nu se împotrivească Dragonului, ba chiar 
l-a binecuvântat și l-a uns la a doua lui încoronare. _ 

Se spune că obișnuinţa este părintele acceptării. Inaltul 
Septon care-l încoronase pe Aegon Cuceritorul a rămas Păstorul 
Credincioșilor până la moartea sa în anul 11 D.C., vreme în care 
Ţinutul se obișnuise cu ideea unui rege cu două regine, care 
erau atât soţii, cât și surori. Regele Aegon a avut întotdeauna 
grijă să onoreze Credinţa, confirmându-i drepturile și privilegiile 
tradiționale, exceptând-o de la plata dărilor pentru bogăţiile și 
proprietăţile sale și afirmând că acei septoni, septe și alţi 
slujitori ai Celor Șapte care erau acuzaţi de fărădelegi puteau fi 
judecaţi doar de tribunalel Credinței. 

Acordul între Credinţă și Tronul de Fier a continuat pe toată 
durata domniei lui Aegon |. Între anii 11 D.C. și 37 D.C., șase 
Înalţi Septoni au purtat coroana de cristal; Înălţimea Sa a rămas 
în relaţii bune cu toţi, trecând pe la Septul Stelat de fiecare dată 
când a venit în Orașul Vechi. 

Cu toate acestea, problema căsătoriilor incestuoase a rămas, 
mocnind ca o otravă dedesubtul politețurilor. In vreme ce Inalţii 
Septoni din timpul regelui Aegon nu s-au pronunţat niciodată 
împotriva căsătoriilor dintre rege și surorile sale, ei nu le-au 
declarat legitime. Membrii mai mărunți ai Credinței - septonii 
satelor, surorile sfinte, fraţii cerșetori, Fraţii Săraci - continuau 
să considere că era păcat ca fratele să se culce cu sora sau ca 
un bărbat să ia două neveste. 

Aegon Cuceritorul nu avusese însă fiice, așa că problemele 
acelea nu s-au rezolvat imediat. Fiii Dragonului nu aveau surori 
cu care să se însoare, așa că au fost siliţi să-și caute altundeva 
mirese. 

Prinţul Aenys s-a însurat cel dintâi. În anul 22 D.C., el s-a 
căsătorit cu lady Alyssa, fiica fecioară a Lordului Valurilor, 
Aethan Velaryon, lordul amiral și comandantul flotei regelui 
Aegon. Fata avea cincisprezece ani, la fel ca prinţul, cu același 
păr argintiu și ochi liliachii, pentru că Velaryonii erau o familie 
străveche, care se trăgea din spiţă valyriană. Insăși mama 


regelui Aegon fusese Velaryonă, astfel încât căsătoria a fost 
considerată între veri. A 

În scurt timp s-a dovedit a fi atât fericită, cât și rodnică. În 
anul următor, Alyssa a născut o fiică, pe care prinţul Aenys a 
numit-o Rhaena, în cinstea mamei lui. Precum tatăl ei, fetiţa a 
fost micuță la naștere, dar, spre deosebire de el, s-a dovedit un 
copil sănătos și vesel, cu ochi violeţi și plini de viaţă și păr care 
sclipea ca argintul bătut. S-a scris că regele Aegon însuși a plâns 
când nepoata i-a fost pusă pentru prima dată în braţe, iar după 
aceea a răsfăţat-o pe copilă... poate fiindcă, pe de o parte, o 
vedea pe regina lui pierdută, Rhaenys, în amintirea căreia 
fusese numită. 

Când vestea fericită a nașterii Rhaenei s-a răspândit, Ţinutul 
s-a bucurat... cu excepţia, poate, a reginei Visenya. Toţi erau de 
acord că prinţul Aenys era moștenitorul incontestabil al Tronului 
de Fier, totuși acum a apărut întrebarea dacă prinţul Maegor 
rămânea al doilea în linia succesiunii sau coborâse pe poziția a 
treia, înapoia prințesei nou-născute. Regina Visenya a propus să 
rezolve chestiunea, logodind-o pe infanta Rhaena cu Maegor, 
care tocmai împlinise unsprezece ani. Aenys și Aegon s-au 
împotrivit însă acelei căsătorii... iar când vestea a ajuns la 
Septul Stelat, Înaltul Septon a trimis un corb, avertizându-l pe 
rege că o asemenea nuntă nu avea să fie pe placul Credinței. 
Preacucemicia Sa a propus altă mireasă pentru Maegor. Pe 
propria lui nepoată, Ceryse Hightower, fiica fecioară a lordului 
Orașului Vechi, Manfred Hightower (care nu trebuie confundat 
cu strămoșul lui cu același nume). Atent la avantajele unor 
legături mai strânse cu Orașul Vechi și cu Casa lui conducătoare, 
regele Aegon a considerat alegerea ca fiind înţeleaptă și a 
acceptat-o. 

Astfel s-a făcut că în anul 25 D.C., Maegor Targaryen, prinţ de 
Piatra Dragonului, s-a însurat cu lady Ceryse Hightower în Septul 
Stelat din Orașul Vechi, iar însuși Înaltul Septon a oficiat 
ceremonia nupţială. Maegor avea treisprezece ani și mireasa era 
cu zece ani mai mare... totuși lorzii care au asistat la ceremonia 
nupţială au fost de acord că prinţul fusese un soţ pasional, iar 
Maegor însuși s-a fălit că în noaptea aceea consumase căsătoria 
de o duzină de ori. 

— Azi-noapte am zămislit un fiu pentru Casa Targaryen, s-a 
lăudat el la micul dejun. 


Un fiu a sosit în anul următor... dar băiatul, numit Aegon după 
bunicul său, a fost născut de lady Alyssa și procreat de prinţul 
Aenys. Serbările s-au ţinut din nou lanţ în cele Șapte Regate. 
Prinţișorul era robust și energic și avea „căutătură de războinic”, 
a declarat chiar bunicul lui, Aegon Dragonul în vreme ce mulţi 
continuau să dezbată dacă prinţul Maegor sau nepoata lui, 
Rhaena, ar trebui să aibă precedenţă în ordinea succesiunii la 
tron, părea foarte limpede că Aegon îi va urma tatălui său, 
Aenys, tot așa cum Aenys îi va urma lui Aegon. 

În anii ce au urmat, alţi copii s-au născut pe rând în Casa 
Targaryen... spre încântarea regelui Aegon, dacă nu chiar 
neapărat spre cea a reginei Visenya. In anul 29 D.C., prinţul 
Aegon a căpătat un frăţior, când Alyssa i-a dăruit prinţului Aenys 
un al doilea fiu, Viserys. În anul 34 D.C., ea l-a născut pe 
Jaehaerys, al patrulea ei copil și al treilea fiu. In 36 D.C. s-a 
născut o a doua fiică, Alysanne. 

Prințesa Rhaena avea treisprezece ani când s-a născut sora ei 
mai mică, însă Marele Maester Gawen a consemnat că „fetița a 
fost atât de încântată de prunc, încât ai fi putut crede că ea 
însăși era mama sa”. Cea mai mare dintre fiicele lui Aenys și 
Alyssa era sfioasă și visătoare și părea să se simtă mai în largul 
ei cu animalele decât alături de alți copii. În copilărie se 
ascundea adesea îndărătul fustei mamei sau strângea în braţe 
un picior al tatălui ei, când se afla în prezenţa unor străini... dar 
îi plăcea să hrănească pisicile castelului și avea întotdeauna 
unul sau doi căţeluși în pat. Deși mama ei i-a asigurat o 
succesiune de însoțitoare potrivite, fiice de lorzi mari și mărunți, 
Rhaena n-a părut niciodată să se împrietenească cu vreuna 
dintre ele, preferând tovărășia unei cărți. 

La vârsta de nouă luni, Rhaenei i-a fost dăruit un pui-femelă 
de dragon din gropile Pietrei Dragonului, pe care a numit-o 
Dreamfyre și de care s-a legat pe dată. Având dragonul alături, 
prinţesa a început treptat să-și piardă sfiala; la vârsta de 
doisprezece ani, ea a suit prima dată în văzduh, iar după aceea, 
deși a rămas o fată tăcută, nimeni nu a mai cutezat s-o 
numească „timidă”. La scurt timp după aceea, Rhaena și-a găsit 
prima prietenă adevărată în persoana verișoarei ei Larissa 
Velaryon. Pentru o vreme cele două fete au fost inseparabile... 
până când Larissa a fost chemată pe neașteptate înapoi pe 
Driftmark pentru a fi măritată cu al doilea fiu al Luceafărului de 


Tarth. Tinerii trec însă repede peste pierderi și în scurtă vreme 
prinţesa și-a găsit o nouă tovarășă în fiica Mâinii Regelui, 
Samantha Stokeworth. 

Legenda spune că prinţesa Rhaena ar fi fost cea care a pus un 
ou de dragon în leagănul prinţesei Alysanne, la fel cum făcuse 
pentru prinţul Jaehaerys cu doi ani în urmă. Dacă istoriile acelea 
sunt adevărate, din ouăle cu pricina au ieșit dragonii Silverwing 
și Vermithor, ale căror nume ar trebui scrise cu majuscule în 
analele anilor ce au urmat. 

Dragostea prinţesei Rhaena pentru fraţii și surorile ei, ca și 
bucuria Ținutului pentru fiecare nou-născut targaryan n-au fost 
împărtășite de prinţul Maegor sau de mama sa, regina Visenya, 
întrucât fiecare nou fiu al lui Aenys îl împingea pe Maegor mai 
jos în linia de succesiune, ca să nu mai amintim că unii 
susțineau că locul lui Maegor era, de fapt, și în urma fiicelor lui 
Aenys. In tot acel timp Maegor a rămas fără copii, întrucât lady 
Ceryse nu a rămas grea în anii ce au urmat căsătoriei lor. 

Pe de altă parte, pe câmpurile de bătălie și în turniruri, 
realizările prinţului Maegor le-au depășit cu mult pe cele ale 
fratelui său. În marele turnir de la Riverrun din anul 28 D.C., 
Maegor a doborât de pe cai trei cavaleri ai Gărzii Regelui în 
confruntări succesive, înainte de a fi învins de cel care avea să 
câștige turnirul. În meleuri niciun bărbat nu-i putea sta 
împotrivă. După aceea a fost învestit cavaler pe câmpul de luptă 
de către tatăl său, care a folosit pentru asta Focul Negru. La 
vârsta de șaisprezece ani, Maegor a devenit cel mai tânăr 
cavaler din cele Şapte Regate. 

Au urmat și alte isprăvi. În anul 29, apoi în 30 D.C., Maegor i-a 
însoţit pe Osmund Strong și Aethan Velaryon la Treptele de 
Piatră, în căutarea piratului lysean Sargoso Saan și a luptat în 
câteva încăierări sângeroase, dovedindu-se atât neînfricat, cât și 
letal. În anul 31 D.C., el l-a urmărit în Ținuturile Riverane pe 
faimosul cavaler-tâlhar Gigantul Tridentului și l-a omorât. 

Totuși Maegor nu era încă un călăreț de dragoni. Deși în 
ultimii ani ai domniei lui Aegon, o duzină de pui se născuseră 
printre focurile de pe Piatra Dragonului și fuseseră oferiţi 
prinţului, el i-a refuzat pe toţi. Când nepoţica lui, Rhaena, pe 
atunci în vârstă de numai doisprezece ani, a suit în văzduh 
călare pe Dreamfyre, nevolnicia aceea a lui Maegor a devenit 
subiect de bârfă în tot Debarcaderul Regelui. Lady Alyssa l-a 


tachinat în această privinţă într-o zi la Curte, întrebându-se cu 
glas tare dacă „Nu cumva cumnatul meu se teme de dragoni?” 
Prinţul Maegor s-a înnegurat la faţă, după care a răspuns cu 
răceală că exista un singur dragon vrednic de el. 

Ultimii șapte ani ai domniei lui Aegon Cuceritorul au fost 
pașnici. După nereușitele din Războiul Dornishean, regele a 
acceptat perpetuarea independenţei lui Dorne și a zburat la 
Sunspear călare pe Balerion la a zecea aniversare a acordului de 
pace, pentru a participa la un „banchet de prietenie” cu Deria 
Martell, prinţesa domnitoare din Dorne. Prinţul Aenys l-a însoţit 
călare pe Quicksilver, în timp ce Maegor a rămas în Piatra 
Dragonului. Cu sânge și foc, Aegon a făcut din cele șapte regate 
unul singur, dar după ce și-a sărbătorit a șaizecea aniversare în 
anul 33 D.C., el s-a întors către cărămidă și mortar. Câte 
jumătate din fiecare an continua să fie dedicată vizitelor regale, 
însă acum prinţul Aegon și lady Alyssa erau cei care călătoreau 
de la un castel la altul, în timp ce regele bătrân își împărțea 
zilele între Piatra Dragonului și Debarcaderul Regelui. 

Sătucul de pescari unde debarcase întâia oară Aegon 
devenise un oraș întins și urât-mirositor, în care locuiau pe 
atunci o sută de mii de suflete; doar Orașul Vechi și Lannisport 
erau mai mari. În acelaşi timp însă, din multe puncte de vedere, 
Debarcaderul Regelui rămăsese o tabără ostășească crescută la 
dimensiuni grotești: murdar, duhnitor, neplanificat, efemer. lar 
Aegonfort, care în vremea aceea se întinsese în jos pe jumătate 
din Dealul lui Aegon, era unul dintre cele mai urâte castele din 
cele Şapte Regate, o construcţie haotică din lemn, pământ și 
cărămidă ce depășise de mult vechile palisade din bușteni care-i 
fuseseră singurele ziduri. _ 

În tot cazul nu era potrivit ca sălaș pentru un rege măreț. În 
anul 35 D.C., Aegon s-a mutat cu toată Curtea înapoi în Piatra 
Dragonului și a poruncit ca Aegonfort să fie demolat, pentru ca 
în locul lui să se construiască un nou castel. De data aceasta, a 
decretat el, avea să clădească în piatră. Tot Aegon i-a numit și 
pe cei care aveau să se ocupe de plănuirea și construirea noului 
castel: Mâna Regelui, lordul Alyn Stokeworth (Ser Osmund 
Strong murise cu un an în urmă), și regina Visenya. (La Curte se 
glumea că regele Aegon îi dăduse Visenyei sarcina construirii 
Fortăreţei Roșii astfel ca să nu fie nevoit să-i îndure prezenţa în 
Piatra Dragonului.) 


Aegon Cuceritorul a murit de atac de cord în Piatra 
Dragonului, în anul 37 D.C. Nepoţii lui, Aegon și Viserys, i-au fost 
alături în clipa morţii, în Sala Mesei Pictate; regele le arăta 
amănuntele cuceririlor sale. Prinţul Maegor, care pe atunci 
locuia în Piatra Dragonului, a rostit necrologul după ce trupul 
tatălui său a fost așezat pe un rug funerar în curtea castelului. 
Regele purta armură de luptă și mâinile înzăuate îi erau 
încrucișate pe mânerul Focului Negru. Încă din zilele Vechii 
Valyrii, obiceiul Casei Targaiyen fusese de a-și arde morţii, în loc 
să le încredinţeze resturilor pământului. Flăcările lui Vhagar au 
fost cele care au aprins rugul. Focul Negru a ars odată cu regele, 
însă a fost recuperată de Maegor după aceea, cu lama mai 
întunecată, dar altfel nevătămată. Niciun foc obișnuit nu putea 
face rău oţelului valyrian. 

În urma Dragonului au rămas sora lui Visenya, fiii lui, Aenys și 
Maegor, și cinci nepoți. Prinţul Aenys avea treizeci de ani la 
moartea tatălui său, iar prinţul Maegor douăzeci și cinci. 

Aenys fusese în Highgarden în vizită regală, când murise tatăl 
său, dar Quicksilver l-a adus la Piatra Dragonului pentru 
funeralii. După aceea el și-a pus coroana din fier și rubine a 
tatălui, iar Marele Maester Gawen l-a proclamat Aenys de Casa 
Targaryen, Primul pe Numele Său, Rege al Andalilor, al 
Rhoynarilor și al Primilor Oameni și Protector al Ţinutului. Lorzii 
care veniseră la Piatra Dragonului pentru a-și lua rămas-bun de 
la regele lor au îngenuncheat și au plecat capetele. Când a sosit 
rândul prinţului Maegor, Aenys l-a ridicat în picioare, l-a sărutat 
pe obraz și a rostit: 

— Frate, tu nu trebuie să mai îngenunchezi niciodată în faţa 
mea. Noi doi vom conduce Ţinutul acesta împreună. 

Apoi i-a înmânat spada tatălui lor, Focul Negru, spunând: 

— Tu ești mai destoinic decât mine în a purta spada aceasta. 
Mânuiește-o în slujba mea și voi fi mulțumit. 

(Darul acela s-a dovedit cu totul lipsit de înţelepciune, așa 
cum aveau s-o dovedească evenimente ulterioare. Deoarece 
regina Visenya îi dăruise deja Sora întunecată fiului ei, prinţul 
Maegor avea acum ambele spade străvechi din oţel valyrian ale 
Casei Targaryen. Din clipa aceea însă el să folosească doar 
Focul Negru, lăsând-o pe Sora Întunecată pe peretele iatacului 
său din Piatra Dragonului.) 

După încheierea ritualurilor funerare, noul rege și alaiul său 


au pornit pe mare până la Debarcaderul Regelui, unde Tronul de 
Fier continua să se afle în mijlocul mormanelor de sfărâmături și 
pământ noroios. Vechiul Aegonfort fusese dărâmat și gropi 
adânci și tuneluri presărau dealul în care erau săpate beciurile și 
fundaţiile Fortăreţei Roșii, totuși noul castel nu începuse încă să 
se ridice. Cu toate acestea, mii de oameni au venit să-l aclame 
pe regele Aenys, când s-a așezat pe tronul răposatului său tată. 

După aceea Înălțimea Sa a pornit spre Orașul Vechi, pentru a 
primi binecuvântarea lInaltului Septon. Deși ar fi putut străbate 
distanţa în numai câteva zile pe Quicksilver, Aenys a preferat să 
meargă pe uscat, însoţit de trei sute de cavaleri și de suitele lor. 
Regina Alyssa a călărit alături, împreună cu cei trei copii mai 
mari ai lor. Prinţesa Rhaena avea paisprezece ani pe atunci și 
era o fată ce fura inima oricărui cavaler ce o zărea; prinţul 
Aegon avea unsprezece ani, iar prinţul Viserys opt ani. (Fraţii lor 
mai mici, Jaehaerys și Alysanne, au fost consideraţi prea 
plăpânzi pentru un asemenea drum dificil și au rămas în Piatra 
Dragonului.) După ce a pornit din Debarcaderul Regelui, alaiul 
regelui a mers către miazăzi, către Capătul Furtunii, apoi spre 
apus, peste Hotarele dor- nishene, către Orașul Vechi, poposind 
la fiecare castel din cale. S-a decretat că întoarcerea avea să fie 
prin Highgarden, Lannisport și Riverrun. 

Pe tot parcursul drumului, oamenii de rând au apărut cu 
sutele și miile pentru a-i întâmpina pe rege și regină și a-i 
aclama pe tinerii prinți și prinţesă. Dar în vreme ce Aegon și 
Viserys au fost încântați de ovaţiile mulțimilor și de ospeţele și 
petrecerile cu care toate castelele i-au desfătat pe noul monarh 
și familia sa, prinţesa Rhaena a revenit la timiditatea ei 
anterioară. În Capătul Furtunii, maesterul lui Orys Baratheon a 
scris chiar: „Prinţesa a părut că nu-și dorea să fie acolo și nici n- 
a fost încântată de nimic din ce a văzut sau auzit. Abia dacă a 
părut să mănânce, nu a vrut să vâneze, nici cu hăitașii, nici cu 
șoimii, iar când a fost rugată să cânte - întrucât se spunea că 
avea un glas minunat -, a refuzat nepoliticos și a revenit în 
odăile ei.” Prinţesa fusese extrem de nemulțumită să se 
despartă de Dreamfyre și de cea mai recentă dintre favoritele 
ei, Melony Piper, o fecioară cu părul roșu din Ținuturile Riverane. 
Abia după ce mama ei, regina Alyssa, a trimis după lady Melony 
să li se alăture în vizita regală, Rhaena și-a abandonat 
îmbufnarea și a participat la festivități. 


În Septul Stelat, Înaltul Septon l-a uns pe Aenys Targaryen, tot 
așa cum predecesorul lui îl unsese cândva pe tatăl său, și i-a 
pus pe cap o coroană de aur galben cu chipurile Celor Şapte 
incrustate cu jad și perle. Pe când Aenys primea binecuvântarea 
Tatălui Credinței, alții își exprimau însă îndoieli despre vrednicia 
lui pentru a ocupa Tronul de Fier. Westeros avea nevoie de un 
războinic, se șoptea, și Maegor era în mod limpede cel mai 
puternic dintre cei doi fii ai Dragonului. În fruntea clevetitorilor 
era însăși regina-văduvă Visenya Targaryen. „Adevărul este 
destul de limpede”, se spune că ar fi zis ea. „Până și Aenys îl 
vede. De ce altfel i-ar fi dăruit Focul Negru fiului meu? El știe că 
doar Maegor are puterea să conducă.” 

Curajul noului rege avea să fie pus la încercare mai devreme 
decât și-ar fi putut imagjna cineva. Războaiele Cuceririi lăsaseră 
cicatrici în tot Ţinutul. Fiii care ajunseseră acum la maturitate 
visau să-și răzbune taţii omorâţi cu mult timp în urmă. Cavalerii 
își aminteau zilele când un bărbat cu o spadă, un cal și o armură 
își putea croi drum spre bogății și glorie, spintecând în stânga și- 
n dreapta. Lorzii își aminteau o vreme când nu avuseseră nevoie 
de aprobarea regelui pentru a-i dijmui pe oamenii de rând sau 
pentru a-și ucide dușmanii. „Lanţurile făurite de Dragon pot fi 
totuși frânte”, își spuneau nemulţumiţii între ei. „Ne putem 
recâștiga libertăţile, însă acum este momentul să lovim, 
deoarece regele cel nou este slab.” 

Primele mișcări de revoltă s-au consemnat în Ținuturile 
Riverane, printre ruinele colosale ale Harrenhalului. Aegon 
dăruise castelul lui ser Quenton Qoherys, vechiul lui maestru de 
arme. Când lordul Qoherys a murit în urma unei căderi de pe cal 
în anul 9 D.C., titlul a revenit nepotului său, Gargon, un bărbat 
gras și nesăbuit, cu un apetit scandalos pentru fete tinere, care 
a devenit cunoscut ca Gargon Oaspetele. In scurt timp lordul 
Gargon s-a acoperit de infamie, deoarece participa la toate 
nunțile ce aveau loc pe domeniile sale, astfel ca să se poată 
bucura de dreptul primei nopţi care-i revenea lordului. Cu greu 
poate fi închipuit un oaspete mai puţin binevenit la o nuntă. De 
asemenea, el își băga în pat soțiile și fiicele propriilor lui 
servitori. 

Regele Aenys se afla încă în vizita sa, fiind musafirul lordului 
Tully de Riverran pe drumul de întoarcere la Debarcaderul 
Regelui, când tatăl unei fecioare care fusese „onorată” de lordul 


Qoherys i-a deschis o ușă unui proscris care se autointitula 
Harren cel Roșu și susținea că ar fi nepotul lui Harren cel Negru. 
Atacatorii l-au smuls pe nobilul lord din patul său și l-au târât în 
pădurea zeilor castelului, unde Harren i-a retezat mădularul și l- 
a aruncat la câini. Câţiva soldaţi loiali au fost uciși; restul au 
acceptat să i se alăture lui Harren, care s-a declarat lord de 
Harrenhal și Regele al Râurilor (nefiind om de fier, nu putea să 
revendice insulele). 

Când vestea a ajuns la Riverrun, lordul Tully l-a îndemnat pe 
rege să suie în spinarea lui Quicksilver și să coboare asupra 
Harrenhalului, așa cum făcuse tatăl său. Însă Înălţimea Sa, 
amintindu-și poate de moartea mamei lui la Dorne, i-a poruncit 
lui Tully să-și cheme lorzii stegari și a zăbovit la Riverrun până la 
adunarea lor. Abia după ce s-au strâns o mie de oameni, Aenys 
a pornit la drum... dar când a ajuns la Harrenhal, l-a găsit pustiu 
cu excepţia leșurilor. Harren cel Roșu îi ucisese pe slujitorii 
lordului Gargon și luase calea pădurilor cu banda sa. 

Până când Aenys a revenit la Debarcaderul Regelui, veștile se 
înrăutăţiseră și mai mult. În Vale, Jonos, fratele mezin al lordului 
Ronnel Arryn, își înlăturase fratele de la tron, îl întemniţase și se 
declarase pe sine Rege al Muntelui și Văii. Pe Insulele de Fier, alt 
preot-rege ieșise din mare și anunţase că era Lodos Cel de Două 
Ori Înecat, fiul Zeului înecat, revenit după ce-și văzuse tatăl. lar 
în Munţii Roșii din Dorne apăruse un pretendent intitulat Regele 
Vultur, care-i chemase pe toţi dornishenii adevăraţi să răzbune 
ticăloșiile abătute de Targaryeni peste Dorne. Deși prinţesa 
Deria îl respinsese, jurând că ea și toți dornishenii loiali nu 
doreau decât pace, mii de oameni s-au înrolat sub flamurile 
sale, coborând din dealuri si suind din întinderile de nisip, pentru 
a trece munţii pe cărările caprelor și a pătrunde în Reach. 

„Acest Rege Vultur”, i-a scris regelui lordul Harmon 
Dondarrion, „este pe jumătate nebun, iar cei ce-l urmează sunt 
o adunătură nedisciplinată și nespălată. Le putem simţi 
duhoarea apropiindu-se de la cincizeci de leghe depărtare.” La 
scurt timp după aceea însă, aceeași adunătură i-a atacat și 
cucerit castelul Blackhaven. Regele Vultur i-a retezat nasul lui 
Dondarrion, după care a incendiat Blackhaven și și-a urmat 
drumul. 

Regele Aenys știa că rebelii aceia trebuiau reprimaţi, dar a 
părut incapabil să se hotărască de unde să înceapă. Marele 


Maester Gawen a scris că regele nu putea înţelege de ce se 
întâmplau toate astea. Poporul îl iubea pe el, nu? Jonos Arryn, 
acest nou Lodos, Regele Vultur... le făcuse oare vreun rău? Dacă 
ei aveau nemulțumiri, de ce nu i le prezentau? „l-aș fi ascultat 
cu multă atenţie.” Înălțimea Sa s-a gândit să trimită soli 
rebelilor, pentru a le afla motivele acţiunilor. Temându-se că 
Debarcaderul Regelui ar putea să nu fie sigur atâta vreme cât 
Harren cel Roșu era viu și se afla în apropiere, Aenys a trimis-o 
pe regina Alyssa și pe copiii lor cei mai mici la Piatra Dragonului. 
l-a poruncit apoi Mâinii sale, lordul Alyn Stokeworth, să plece cu 
o flotă și o armată în Vale, pentru a-l răsturna pe Jonos Arryn și 
a-l readuce la conducere pe fratele său Ronnel. Insă, când 
corăbiile au fost gata de plecare, regele a retras porunca aceea, 
temându-se că plecarea lui Stokeworth va lăsa Debarcaderul 
Regelui fără apărare. De aceea, el a trimis Mâna Regelui cu 
numai câteva sute de oameni să-l vâneze pe Harren cel Roșu și 
a hotărât convocarea unui Mare Consiliu pentru a discuta modul 
cel mai bun pentru a-i reprima pe ceilalţi rebeli. 

În vreme ce regele tărăgăna trecerea la acţiune, lorzii lui au 
pornit la luptă. Unii au acţionat pe baza propriei lor autorităţi, 
alţii la unison cu regina-văduvă. În Vale, lordul Allard Royce de 
Runestone a adunat douăzeci de lorzi stegari loiali și a pornit 
împotriva lui Eyrie, învingându-i cu ușurință pe susţinătorii 
autointitulatului Rege al Muntelui și Văii. Insă când ei au cerut 
eliberarea lordului lor legitim, Jonos Arryn și-a trimis fratele prin 
Poarta Lunii. Acela a fost tristul sfârșit al lui Ronnel Arryn, care 
zburase de două ori peste Lancea Uriașului călare pe un dragon. 

Eyrie era inexpugnabilă faţă de orice atacuri obișnuite, astfel 
că  „regele” Jonos și discipolii lui încăpăţânaţi i-au scuipat 
sfidător pe susținătorii din înălţimi și s-au pregătit pentru un 
asediu... până ce prinţul Maegor a apărut în văzduh deasupra 
lor, călare pe Balerion. Mezinul Cuceritorului revendicase până 
la urmă un dragon: nimeni altul decât Teroarea Neagră, cel mai 
măreț dintre toţi. 

Decât să înfrunte văpăile lui Balerion, garnizoana din Eyrie l-a 
capturat pe pretendent și l-a trimis lordului Royce, deschizând 
din nou Poarta Lunii și procedând cu Jonos Regicidul tot așa cum 
el procedase cu fratele său. Predarea i-a scăpat pe susţinătorii 
pretendentului de arderea de vii, însă nu și de moarte. După ce 
a ocupat Eyrie, prinţul Maegor i-a executat până la unul. Până și 


celor mai nobili dintre ei li s-a refuzat onoarea de a muri de 
sabie; trădătorii nu meritau decât ștreangul, a decretat Maegor, 
și de aceea cavalerii capturați au fost spânzurați goi-pușcă de 
zidurile lui Eyrie, zbătându-se într-o moarte lentă. Hubert Arryn, 
un văr al fraţilor morţi, a fost instalat ca lord de Vale. Întrucât 
avea deja șase fii de la soţia sa, lady Royce de Runestone, 
succesiunea Arryn părea asigurată. 

Pe Insulele de Fier, Goren Greyjoy, Lord Secerător de Pyke, i-a 
adus „regelui” Lodos (Al Doilea pe Numele Său) un sfârșit la fel 
de rapid, strângând o sută de corăbii lungi cu care a atacat 
Vechiul Wyk și Marele Wyk, unde susţinătorii pretendentului 
erau cei mai numeroși, și a trecut mii de potrivnici prin sabie. 
După aceea, a pus capul regelui-preot într-un butoiaș cu 
saramură și l-a trimis la Debarcaderul Regelui. Regele Aenys a 
fost atât de încântat de darul acela, încât i-a promis lui Greyjoy 
orice hatâr i-ar fi trecut prin minte, ceea ce s-a dovedit însă 
lipsit de înțelepciune. Dorind să se dovedească un adevărat fiu 
al Zeului Inecat, lordul Goren i-a cerut regelui dreptul de a-i 
alunga pe toţi septonii și septele ce sosiseră pe Insulele de Fier 
după Cucerire, pentru a-i converti pe oamenii de fier la adorarea 
Celor Şapte. Regele Aenys n-a putut decât să accepte. 

Rebeliunea cea mai întinsă și mai amenințătoare rămânea 
cea a Regelui Vultur în Hotarele dornishene. Deși prințesa Deria 
a continuat să proclame înfierări din Sunspear, mulţi bănuiau că 
ea făcea un joc dublu, deoarece nu ieșea pe câmpul de bătălie 
împotriva rebelilor și se zvonea că le trimitea oameni, bani și 
provizii. Adevărat sau nu, sute de cavaleri dornisheni și câteva 
mii de sulițași experimentați se alăturaseră adunăturii Regelui 
Vultur, iar adunătura în sine crescuse enorm, depășind treizeci 
de mii de oameni. Armia lui devenise atât de mare, încât Regele 
Vultur a luat o decizie prost gândită și și-a divizat forţele. În 
vreme ce el a înaintat spre apus împotriva Cântecului Nopţii și a 
lui Horn Hill cu jumătate din trupele dornishene, cealaltă 
jumătate a pornit spre răsărit pentru a asedia Stonehelm, 
așezământul Casei Swann, sub comanda lordului Walter Vyl, fiul 
lubăreţului-văduvelor. 

Ambele oști au cunoscut un sfârșit dezastruos. Orys 
Baratheon, cunoscut acum ca Orys Ciungul, a pornit pentru 
ultima oară din Capătul Furtunii pentru a-i zdrobi pe dornisheni 
sub zidurile lui Stonehelm. Când Walter Wyl i-a fost adus înainte, 


rănit, dar viu, lordul Orys a spus: 

— Tatăl tău mi-a luat mâna. Acum eu o voi lua pe a ta, ca 
restituţie. 

Spunând cuvintele acelea, a retezat mâna cu care lordul 
Walter își mânuia spada. După care i-a tăiat și cealaltă mână, și 
ambele picioare, numindu-le „dobânda” sa. Ca o ciudăţenie a 
sorții, lordul Baratheon a murit pe drumul de întoarcere la 
Capătul Furtunii, în urma rănilor pe care el însuși le primise în 
lupte, dar fiul său, Davos, a spus mereu că murise mulţumit, 
zâmbind spre mâinile și picioarele intrate în putrefacție, ce se 
legănau în cortul său ca o funie de cepe. 

Regele Vultur însuși nu s-a bucurat de o soartă mai bună. 
Neizbutind să cucerească Cântecul Nopţii, el a abandonat 
asediul și a continuat spre apus, însă lady Caron a ieșit din 
castel în urma lui și s-a raliat unei armii puternice conduse de 
Harmon Dondarrion, mutilatul lord de Blackhaven. Intre timp, 
lordul Samwell Tarly de Horn Hill a apărut pe neașteptate în 
flancul direcţiei de înaintare a dornishenilor cu câteva mii de 
cavaleri și arcași. Lordul acela era poreclit Sălbaticul Sam și așa 
s-a și dovedit în bătălia sângeroasă ce a urmat, în care a ucis 
zeci de dornisheni cu spada lui uriașă din oţel valyrian, numită 
Năpasta Inimii. Regele Vultur avea de două ori mai mulţi oameni 
decât cei trei inamici ai săi laolaltă, însă majoritatea erau 
neinstruiți și nedisciplinaţi, iar când s-au văzut înfruntând 
cavaleri împlătoșațţi care soseau atât din faţă, cât și din spate, ei 
au rupt rândurile. Lepădându-și lăncile și scuturile, dornishenii s- 
au împrăștiat și au luat-o la fugă spre munţii îndepărtați, dar 
lorzii Hotarelor i-au urmărit și i-au doborât în „Vânătoarea 
Vulturului”, așa cum a devenit cunoscută mai târziu. 

Cât despre regele rebel însuși, bărbatul care își spunea 
Regele Vultur, a fost capturat de viu și legat în pielea goală între 
doi stâlpi de către Sălbaticul Sam Tarly. Menestrelilor le place să 
spună că el a fost sfâșiat în bucăţi tocmai de vulturii de la care 
își împrumutase stilul, dar adevărul este că a murit de sete și de 
frig, iar păsările de pradă n-au coborât asupra lui decât după ce 
murise. (În anii următori, alţi bărbaţi aveau să-și asume titlul de 
Rege Vultur, dar nimeni nu poate spune dacă au fost sau nu din 
același sânge cu cel dintâi.) În general, moartea sa este 
considerată drept sfârșitul celui de-Al Doilea Război Dornishean, 
deși nu-i tocmai corect, întrucât niciun lord din Dorne n-a luptat 


în el, iar prinţesa Deria a continuat să-l defăimeze pe Regele 
Vultur până la moartea lui și nu a luat parte la campaniile sale. 

Primul dintre rebeli s-a dovedit de asemenea și ultimul, iar 
Harren cel Roșu a fost încolţit în cele din urmă într-un sat la 
apus de Ochiul Zeilor. Regele proscris n-a murit resemnat. În 
ultima sa luptă, el l-a ucis pe Mâna Regelui, lordul Alyn 
Stokeworth, dar a fost doborât de scutierul acestuia, Bernarr 
Brune. Recunoscător, regele Aenys l-a învestit cavaler pe Brune 
și i-a răsplătit pe Davos Baratheon, Samwell Tarly, Dondarrion 
Fără-nas, Ellyn Caron, Allard Royce și Goren Greyjoy cu aur, 
titluri și onoruri. Cele mai mari laude le-a revărsat însă asupra 
propriului său frate. Când a revenit la Debarcaderul Regelui, 
prinţul Maegor a fost primit ca un erou. Regele Aenys l-a 
îmbrățișat înaintea unei mulțimi care ovaţiona și l-a numit Mana 
Regelui. lar când, la sfârșitul anului aceluia, doi pui de dragon au 
ieșit din găoace printre gropile de foc de pe Piatra Dragonului, 
apariţia lor a fost considerată un semn. 

Totuși armonia dintre fiii Dragonului n-a durat mult. 

Poate că era inevitabil conflictul, întrucât cei doi fraţi aveau 
firi foarte deosebite. Regele Aenys își iubea soţia, copiii și 
poporul și nu dorea în schimb decât să fie iubit. Sabia și lancea 
pierduseră orice atracţie avuseseră vreodată pentru el. 
Înălţimea Sa s-a afundat în schimb în alchimie, astronomie și 
astrologie, s-a dedat plăcerilor muzicii și dansului, a purtat cele 
mai fine mătăsuri, blănuri și catifele și s-a bucurat de compania 
maesterilor, septonilor și cărturarilor. Fratele său Maegor, mai 
înalt, mai lat în spate și înfricoșător de puternic, nu avea 
răbdare pentru asemenea preocupări, ci trăia doar pentru 
războaie, turniruri și bătălii. Pe bună dreptate, el era a privit ca 
unul dintre cei mai de seamă cavaleri din Westeros, deși au fost 
consemnate de asemenea sălbăticia pe care o dovedea pe 
câmpul de luptă și cruzimea faţă de dușmanii învinși. Regele 
Aenys căuta întotdeauna să facă plăcere; confruntat cu 
dificultăţi, el răspundea cu prin vorbe blânde, pe când replica lui 
Maegor era mereu oţel și foc. Marele Maester Gawen a scris că 
Aenys se încredea în toți oamenii, pe când Maegor nu se 
încredea în nimeni. Tot Gawen a observat că regele era ușor 
influenţabil, oscilând de o parte și de alta ca o trestie de vânt, 
gata să urmeze cuvintele pe care i le șoptise ultimul consilier 
spre care își plecase urechea. Pe de altă parte, prinţul Maegor 


era rigid ca un baston de fier, nedispus să cedeze sau să se 
îndoaie. 

In ciuda deosebirilor acelora, fiii Dragonului au continuat să 
conducă împreună aproape doi ani. Dar, în anul 39 D.C., regina 
Alyssa i-a dăruit regelui Aenys alt moștenitor, o fată pe care a 
numit-o Vaella, care din păcate a murit în leagăn la scurt timp 
după aceea. Poate că dovada aceea continuă a fertilităţii reginei 
l-a împins pe prinţul Maegor spre pasul următor. Indiferent care 
ar fi fost motivul, el a șocat Ţinutul și pe rege deopotrivă, când a 
anunţat pe neașteptate că lady Ceryse era stearpă și că de 
aceea își luase a doua soție, pe Alys Harroway, fiica noului lord 
de HarrenhaL 

Nunta a avut loc în Piatra Dragonului, sub oblăduirea reginei- 
văduve Visenya. Întrucât septonul castelului a refuzat să 
oficieze căsătoria, Maegor și noua lui mireasă au fost uniţi 
printr-un ritual valyrian, „împreunaţi prin sânge și foc.“ 
Căsătoria a avut loc fără acordul, știința sau prezenţa regelui 
Aenys. Când a devenit cunoscută, cei doi fraţi vitregi s-au certat 
amarnic. lnălțimea Sa n-a fost singurul mânios. Manfred 
Hightower, tatăl lui lady Ceryse, a protestat pe lângă rege, 
cerând ca lady Alys să fie îndepărtată. lar în Septul Stelat din 
Orașul Vechi, înaltul Septon a mers încă și mai departe, acuzând 
căsătoria lui Maegor ca fiind păcat și concubinaj și numind-o pe 
noua mireasă a prinţului „târfa din Harroway”. Înaintea ei, a 
tunat Inaltul Septon, n-avea să se plece niciun fiu sau fiică 
adevărată a celor Șapte Regate. 

Prinţul Maegor a rămas neînduplecat. El a atras atenţia că 
tatăl său se însurase cu ambele lui surori; obiceiurile Credinței îi 
puteau conduce pe oamenii de rând, dar nu și pe cei din sângele 
dragorilor. Niciun cuvânt al regelui Aenys n-a putut vindeca rana 
pe care au deschis-o astfel vorbele fratelui său, iar mulţi lorzi 
cucernici din cele Şapte Regate au condamnat mariajul și au 
început să vorbească pe faţă despre „Târfa lui Maegor”. 

Jignit și mânios, regele Aenys i-a dat fratelui său de ales: fie 
să renunţe la Alys Harroway și să revină la lady Ceryse, fie să 
sufere cinci ani de surghiun. Prinţul Maegor a ales surghiunul. În 
anul 40 D.C., el a plecat în Pentos, împreună cu lady Alys, 
dragonul Balerion și spada Focul Negru. (S-a spus că Aenys i-ar 
fi cerut să înapoieze Focul Negru, la care fratele lui ar fi replicat: 
„O invit pe Inălţimea Ta să încerce să mi-o ia.”) Lady Ceryse a 


fost abandonată în Debarcaderul Regelui. 

Pentru a-l înlocui pe fratele său în funcţia de Mâna Regelui, 
Aenys a apelat la septonul Murmison, un cleric cucernic despre 
care se spunea că ar fi fost capabil să-i tămăduiască pe bolnavi 
prin atingerea cu palmele. (Regele îl pusese să atingă cu 
palmele pântecele lui lady Ceryse în fiecare seară, cu speranţa 
că fratele lui s-ar putea căi de nesăbuinţa sa dacă soţia lui 
legitimă putea deveni fecundă, dar în scurt timp nobila doamnă 
s-a săturat de ritualul acels nocturn și a plecat din Debarcaderul 
Regelui spre Orașul Vechi, unde s-a alăturat tatălui ei în 
Hightower.) Fără doar și poate Înălţimea Sa sperase că alegerea 
va satisface Credinţa. Dacă așa a fost cu adevărat, atunci se 
înșelase. Septonul Murmison n-a putut vindeca Ținutul, tot așa 
cum n-a putut aduce fertilitatea lui Ceryse Hightower. Înaltul 
Septon a continuat să tune și să fulgere, iar în tot Tinutul lorzii 
au vorbit în castelele lor despre slăbiciunea regelui. 

— Cum poate el stăpâni cele Şapte Regate, când nu-și poate 
stăpâni nici propriul frate? au zis ei. 

Regele a rămas indiferent față de nemulţumirile din Tinut. 
Pacea revenise, fratele lui rebel se afla dincolo de Marea Îngustă 
și un castel nou și măreț începuse să se ridice pe coama 
Dealului lui Aegon: clădită din piatră roșu-deschis, noua cetate 
de scaun a regelui avea să fie mai mare și mai somptuoasă 
decât Piatra Dragonului, cu ziduri masive, fortificaţii și turnuri 
capabile să reziste oricărui inamic. Cei din Debarcaderul Regelui 
au numit-o Fortăreaţa Roșie și construirea ei a devenit obsesia 
regelui. 

— Descendenții mei vor domni o mie de ani din locul acesta, a 
declarat Înălţimea Sa. 

Cu gândul poate la descendenţii aceia, în anul 41 D.C. Aenys 
Targaryen a comis o gafă dezastruoasă, anunţându-și intenţia 
de a o mărita pe fiica sa Rhaena cu fratele ei Aegon, urmașul la 
Tronul de Fier. 

Prinţesa avea optsprezece ani, iar prinţul cincisprezece. Ei 
fuseseră apropiaţi încă din copilărie, tovarăși de joacă în 
adolescenţă. Deși nu revendicase niciodată propriul său dragon, 
Aegon suise de multe ori în văzduh cu sora sa, pe Dreamfyre. 
Zvelt, chipeș, și tot mai înalt de la un an la altul, Aegon era 
considerat de mulţi imaginea leită a bunicului său la aceeași 
vârstă. Trei ani de servitute ca scutier îi șlefuiseră abilitățile cu 


sabia și toporul și era considerat cel mai bun tânăr sulițaș din 
Ținut. În ultima vreme multe fete priviseră cu interes pe prinţ, 
iar Aegon nu fusese indiferent la farmecele lor. „Dacă prinţul nu 
se va însura”, a scris Marele Maester Gawen către Citadelă, 
„este posihil ca în scurtă vreme Înălţimea Sa să fie nevoită să se 
mulţumească cu un nepot bastard.” 

Prinţesa Rhaena avea de asemenea mulţi peţitori, dar, spre 
deosebire de fratele ei, nu-l încurajase pe niciunul dintre ei. Ea 
prefera să-și petreacă zilele cu fraţii și surorile, cu câinii și 
pisicile, și cu favorita ei cea mai recentă, Alayne Royce, fiica 
lordului de Runestone... o fată grăsună și banală, dar atât de 
îndrăgită încât Rhaena o lua uneori în zbor pe spinarea lui 
Dreamfyre, așa cum făcea și cu fratele ei Aegon. De cele mai 
multe ori însă Rhaena zbura de una singură. După împlinirea a 
șaisprezece ani, prinţesa s-a declarat o femeie matură, „liberă 
să zbor unde voi dori”. 

Și într-adevăr așa a făcut. Dreamfyre a fost zărită hăt 
departe, tocmai la Harrenhal, Tarth, Runestone sau Gulltown. Se 
șoptea (deși nu s-a dovedit niciodată) că în unul dintre zborurile 
acelea Rhaena și-ar fi dăruit floarea fecioriei unui iubit din 
popor. Unii povesteau că ar fi fost vorba despre un cavaler 
rătăcitor, alții pomeneau de un menestrel, un fiu de fierar, un 
septon de sat. În lumina zvonurilor acelora, unii au sugerat că 
era posibil ca Aenys să fi simţit nevoia de a-și vedea fiica 
măritată cât mai curând. Indiferent de adevărul presupunerilor, 
Rhaena ajunsese într-adevăr la vârsta măritișului, fiind cu trei 
ani mai mare decât fuseseră părinţii ei când se căsătoriseră. 

Ţinând seama de tradiţiile și practicile Casei Targaryen, 
căsătoria între copiii lui cei mai mari trebuie să fi părut cursul 
evident pentru regele Aenys. Afecţiunea dintre Rhaena și Aegon 
era bine-cunoscută și niciunul nu ridica vreo obiecţie față de 
căsătorie; ba chiar, multe sugerează că ambii anticipaseră un 
asemenea parteneriat încă de când se jucaseră prima dată 
împreună în copilăria petrecută în Piatra Dragonului și în 
Aegonfort. 

Furtuna care a întâmpinat anunţul regelui i-a luat pe toţi prin 
surprindere, deși semnele de avertizare fuseseră îndeajuns de 
limpezi pentru cei înţelepţi să le citească. Credinţa trecuse cu 
vederea, sau cel puţin ignorase, căsătoria Cuceritorului cu cele 
două surori ale sale, dar nu era dispusă să procedeze la fel 


pentru nepoţii lui. Dinspre Septul Stelat a sosit o condamnare 
usturătoare, care acuza căsătoria dintre frate și soră ca fiind o 
necuviinţă. Copiii zămisliți dintr-o asemenea însoţire ar fi fost 
„Spurcăciuni în ochii zeilor și ai oamenilor”, a proclamat Tatăl 
Credincioșilor într-o declaraţie care a fost citită de zece mii de 
septoni în toate cele Șapte Regate. 

Aenys Targaryen era faimos pentru indecizia sa, totuși acum, 
confruntat de furia Credinței, s-a încordat și a devenit 
încăpățânat. Regina-văduvă Visenya i-a spus că nu avea decât 
două opţiuni: fie abandona căsătoria și găsea alte perechi 
pentru fiul și fiica sa, fie suia pe Quicksilver și zbura la Orașul 
Vechi, ca să ardă Septul Stelat și pe Inaltul Septon odată cu el. 

Regele Aenys n-a recurs la niciuna dintre variante, ci a 
insistat să-și urmeze decizia inițială. 

În ziua căsătoriei, străzile din jurul Septului Aducerii Aminte - 
clădit în vârful Dealului lui Rhaenys și numit așa în cinstea 
reginei prăbușite a Dragonului— erau mărginite de ambele părți 
de Fiii Războinicului în armuri argintii strălucitoare, care îi 
priveau cu atenţie pe toţi invitaţii la nuntă, pe măsură ce 
treceau, pe jos, călare sau în lectici. Lorzii mai înţelepţi, poate 
așteptându-se la așa ceva, se feriseră să vină. 

Cei care au venit totuși pentru a fi martori au văzut mai mult 
decât o nuntă. La ospăţul de după ceremonie, regele Aenys și-a 
amplificat eroarea, acordându-i titlul de prinţ de Piatra 
Dragonului prezumptivului succesor, prinţul Aegon. O tăcere a 
pogorât peste sală la auzul acelor cuvinte, deoarece toţi cei 
prezenţi știau că titlul îi aparținuse până atunci prinţului Maegor. 
La masa înaltă, regina Visenya s-a ridicat și a părăsit sala fără 
acceptul regelui, în noaptea aceea, ea a încălecat pe Vhagar și a 
revenit la Piatra Dragonului; cronicile scriu că atunci când 
dragonul ei a trecut prin faţa lunii, faţa acesteia s-a înroșit ca 
sângele. 

Aenys Targaryen n-a părut să înţeleagă măsura în care 
stârnise Tinutul împotriva sa. Doritor să recâștige simpatia 
oamenilor de rând, el a decretat că prinţul și prinţesa vor face o 
vizită regală prin inut, gândindu-se fără doar și poate la ovaţiile 
ce-l întâmpinaseră pe el peste tot când fusese în propria sa 
vizită. Mai înțeleaptă poate decât tatăl ei, prinţesa Rhaena i-a 
cerut voie s-o ia și pe Dreamfyre, însă Aenys i-a interzis. Intrucât 
prinţul Aegon încă nu călărise un dragon, regele se temea că 


lorzii și poporul l-ar putea considera pe fiul lui lipsit de bărbăţie, 
dacă-i vedeau soţia pe un dragon, iar el călărind un buiestraș. 

Regele judecase cu totul greșit starea de spirit a regatului, 
pietatea poporului său și puterea cuvintelor Inaltului Septon. Din 
prima zi a călătoriei lor, Aegon, Rhaena și alaiul lor au fost 
huiduiţi de mulţimi de Credincioși, oriunde s-or fi dus. La lazul 
Fecioarelor, nu a putut fi găsit nici măcar un singur septon care 
să pronunţe o binecuvântare la banchetul pe care lordul Mooton 
l-a dat în cinstea lor. Când au ajuns Harrenhal, lordul Locas 
Harroway a refuzat să-i primească în castel dacă nu acceptau să 
o recunoască pe fiica sa Alys ca fiind unica si legitima soţie a 
unchiului lor. Refuzul lor nu le-a atras iubirea cucernicilor, ci 
doar o noapte friguroasă și umedă petrecută în corturi sub 
zidurile uriașe ale castelului măreț al lui Harren cel Negru. Într- 
un sat din Ținuturile Riverane, câţiva Fraţi Săraci au mers într- 
atât, încât să arunce cu tină în cuplul regal. 

Prinţul Aegon și-a scos spada pentru a-i pedepsi și a trebuit să 
fie oprit de propriii lui cavaleri, deoarece suita prinţului era mult 
copleșită numeric. Asta n-a împiedicat-o însă pe prinţesa 
Rhaena să călărească până la ei și să le spună: 

— Văd că sunteţi viteji, când aveţi de-a face cu o fată pe cal. 
Data viitoare când voi veni, voi fi pe un dragon. Vă rog s- 
aruncaţi și atunci cu pământ în mine. 

În alte părţi ale Ţinutului, lucrurile mergeau din rău în mai 
rău. Septonul Murmison, Mâna Regelui, a fost exclus din 
Credinţă ca pedeapsă pentru că oficiase slujbele nupţiale 
interzise, moment în care Aenys însuși a luat pana în mână 
pentru a-i scrie Inaltului Septon, cerându-i Preacucerniciei Sale 
să-l reprimească pe „bunul meu Murmison” și explicând 
îndelungata tradiţie a căsătoriilor dintre fraţi și surori în vechea 
Valyria. Răspunsul Înaltului Septon a fost atât de veninos, încât 
lnălţimea Sa a pălit la faţă când l-a citit. Departe de a ceda, 
Păstorul Credincioșilor îl numea pe Aenys „regele Spurcăciune” 
și-l declara un ipocrit și un tiran, care nu avea niciun drept să 
conducă cele Şapte Regate. 

Credincioșii ascultau. La nici două săptămâni după aceea, pe 
când septonul Murmison traversa orașul în lectica sa, un grup de 
Frați Săraci a năvălit asupra lui de pe o uliţă lăturalnică și l-au 
sfârtecat cu topoarele. Fiii Războinicului au început să fortifice 
Dealul lui Rhaenys, transformând Septul Aducerii Aminte în 


propria lor citadelă. Deoarece terminarea Forțăreţei Roșii avea 
să dureze mai mulţi ani, regele a hotărât că reședința sa din 
vârful Dealului Visenyei era prea vulnerabilă și a plănuit să se 
mute în Piatra Dragonului cu regina Alyssa și copiii lor mai mici. 
Precauţia aceea s-a dovedit înțeleaptă. Cu trei zile înainte de 
îmbarcare, doi Fraţi Săraci au trecut peste zidurile reședinței și 
au pătruns în iatacul regal. Doar intervenţia promptă a Gărzii 
Regehu l-a salvat pe Aenys de la o moarte dezonorantă. 

Înălțimea Sa a schimbat Dealul Visenyei cu Visenya însăși în 
Piatra Dragonului, regina-văduvă l-a întâmpinat cu vorbele 
faimoase;. 

— Nepoate, ești un prost și un bicisnic. Tu crezi că ar fi 
cutezat cineva să-i vorbească așa tatălui tău? Ai un dragon, da? 
Folosește-l! Zboară la Orașul Vechi și fă din Septul Stelat un al 
doilea Harrenhal. Sau îngăduie-mi mie s-o fac și să-l perpelesc 
pe idiotul ăla cucernic în numele tău. 

Aenys nici n-a vrut să audă de așa ceva. El a trimis-o pe 
regina-văduvă în odăile ei din Turnul Dragonului Mării și i-a 
poruncit să rămână acolo. 

Până la sfârșitul anului 41 D.C. mare parte din Tinut fusese 
cuprins de convulsiile unei rebeliuni pe scară mare împotriva 
Casei Targaryen. Cei patru regi falși care apăruseră după 
moartea lui Aegon Cuceritorul păreau acum tot atâţia impostori 
nepricepuţi prin comparaţie cu ameninţarea reprezentată de 
noua revoltă, întrucât rebelii actuali se considerau soldaţi ai 
celor Şapte Regate, care duceau un război sfânt împotriva 
tiraniei păgâne. 

Zeci de lorzi cucernici din toate cele Şapte Regate au răspuns 
chemării, doborând flamurile regelui și declarându-se de partea 
Septului  Stelat. Fiii  Războinicului au ocupat porţile 
Debarcaderului Regelui, controlându-i astfel pe cei care intrau 
sau ieșeau din oraș, și i-au alungat pe muncitori din Fortăreaţa 
Roșie neterminată. Mii de Fraţi Săraci au pornit pe drumuri, 
silindu-i pe călătorii întâlniți să declare dacă erau de partea 
„Zeilor sau a Spurcăciunii”, și au protestat în fața porţilor 
castelelor, până ce lorzii acestora au ieșit și l-au acuzat pe 
regele targaryan. În Ținuturile Vestului, prinţul Aegon și prinţesa 
Rhaena au fost nevoiţi să-și abandoneze vizita și să se 
adăpostească în castelul Crakehall. Un sol de la Banca de Fier 
din Braavos, trimis în Orașul Vechi ca să trateze cu Martyn 


Hightower, noul lord de Hightower și glasul Orașului Vechi (tatăl 
său, lordul Manfred, murise cu câteva luni în urmă), a trimis 
acasă o misivă în care a spus că Inaltul Septon era „adevăratul 
rege al Westerosului din toate punctele de vedere, mai puţin cu 
numele”. 

Sosirea noului an l-a găsit pe regele Aenys tot în Piatra 
Dragonului, sfâșiat de frică și indecizie. Înălţimea Sa nu avea 
decât treizeci și cinci de ani, dar se spune că arăta ca un bărbat 
de șaizeci de ani, iar Marele Maester Gawen a consemnat că 
adesea era silit să se întindă în pat, chinuit de diaree și crampe 
stomacale. Când niciunul dintre tratamentele Marelui Maester 
nu s-au dovedit eficace, regina-văduvă a luat în seama ei 
îngrijirea regelui și starea lui Aenys a părut să se 
îmbunătăţească pentru o vreme... după care s-a prăbușit brusc 
când a aflat că mii de Fraţi Săraci înconjuraseră Crakehall, unde 
fiul și fiica sa erau „oaspeţi” fără să vrea. După alte trei zile, 
regele a murit. 

Precum tatăl său, Aenys Targaryen, Primul pe Numele Său, a 
fost încredinţat flăcărilor în Curtea din Piatra Dragonului. La 
funeralii au participat fiii lui Viserys și Jaehaerys, care aveau 
doisprezece, respectiv șapte ani, și fiica lui Alysanne în vârstă 
de cinci ani. Văduva lui, regina Alyssa, i-a cântat un prohod și 
dragonul lui iubit, Quicksilver, a dat foc rugului, deși s-a 
consemnat că i s-au alăturat Vermithor și Silverwing. 

Regina Visenya n-a fost prezentă. La niciun ceas după 
moartea regelui, ea încălecase pe Vhagar și pornise spre răsărit 
peste Marea îngustă. Când a revenit, era însoţită de prinţul 
Maegor, pe Balerion. 

Maegor a coborât pe Piatra Dragonului doar atât cât să 
revendice Coroana; nu pe cea din aur împodobit pe care o 
îndrăgise Aenys, cu imagini ale celor Șapte Regate, ci coroana 
din fier a tatălui lor, încrustată cu rubine roșii ca sângele. Mama 
lui i-a pus-o pe cap, iar lorzii și cavalerii adunaţi acolo au 
îngenuncheat când el s-a proclamat Maegor de Casa Targaryen, 
Primul pe Numele Său, Rege al Andalilor, al Rhoynarilor și al 
Primilor Oameni, Stăpân al celor Șapte Regate și Protector al 
Ţinutului. 

Numai Marele Maester Gawen a cutezat să obiecteze. Potrivit 
tuturor legilor de succesiune, legi pe care Cuceritorul însuși le 
afirmase după Cucerire, Tronul de Fier trebuia să-i revină lui 


Aegon, fiul regelui Aenys, a spus bătrânul maester. 

— Tronul de Fier va reveni celui care are puterea să-l ocupe, a 
replicat Maegor. 

După aceea, a decretat execuţia imediată a Marelui Maester, 
retezând el însuși capul încărunţit al lui Gawen printr-o singură 
lovitură a Focului Negru. 

Regina Alyssa și copiii ei n-au fost de față la încoronarea 
regelui Maegor. Ea plecase din Piatra Dragonului la numai 
câteva ceasuri după funeraliile soţului ei, traversând marea spre 
castelul tatălui ei, lordul de pe apropiata Driftmark. Când a fost 
anunţat, Maegor a ridicat din umeri... apoi s-a retras în Sala 
Mesei Pictate cu un maester, pentru a dicta misive adresate 
lorzilor mari și mărunți din tot Ținutul. 
` În ziua aceea din Piatra Dragonului au plecat o sută de corbi. 
In ziua următoare a plecat și Maegor însuși. Călare pe Balerion, 
el a trecut peste Golful Apei Negre spre Debarcaderul Regdui, 
însoțit de regina-văduvă Visenya pe Vhagar. Apariţia dragonilor 
a iscat răscoale în oraș, deoarece sute de oameni au încercat să 
fugă, dar au găsit porţile închise și baricadate. Fiii Războinicului 
ocupaseră zidurile orașului, gropile și mormanele de materiale 
de construcție de pe locul viitoarei Fortăreţe Roșii și Dealul lui 
Rhaenys, unde făcuseră din Septul Aducerii Aminte propria lor 
fortăreață. Targaryenii și-au ridicat flamurile pe Dealul Visenyei 
și i-au chemat pe toţi cei credincioși lor să li se alăture. Au venit 
mii de oameni. Visenya Targaryen a anunţat că fiul ei Maegor 
venise pentru a le fi rege. 

— Un rege adevărat, din sângele lui Aegon Cuceritorul, care a 
fost fratele meu, soţul meu și iubirea mea. Dacă există cineva 
care să conteste dreptul fiului meu la Tronul de Fier, să-și 
dovedească spusele cu propriul lui trup. 

Fiii Războinicului n-au șovăit în a-i accepta provocarea. De pe 
Dealul lui Rhaenys au coborât șapte sute de cavaleri în oţel 
strălucitor, conduși de marele lor căpitan, ser Damon Morrigen, 
poreclit Damon Cucernicul. 

— Să nu pierdem vremea cu vorbe! i-a spus Maegor. Spadele 
vor decide în această privinţă. 

Ser Damon a încuviinţat; zeii aveau să acorde victoria celui a 
cărui cauză era dreaptă, a zis el. 

— Fiecare tabără să aleagă șapte campioni, așa cum se 
proceda în Vechiul Andalos. Poţi să găsești șase bărbaţi care să 


stea alături de tine? 

Pentru că Aenys dusese Garda Regelui în Piatra Dragonului, 
iar Maegor era singur acum. 

Regele s-a întors către mulţime. 

— Cine va veni să stea alături de regele său? a strigat el. 

Mulţi s-au întors înfricoșaţi, ori s-au prefăcut că nu auziseră, 
deoarece vitejia Fiilor Războinicului era bine-cunoscută tuturor. 
In cele din urmă însă un bărbat a pășit înainte; nu era cavaler, ci 
un simplu oștean, care a spus că se numea Dick Bean. 

— Am fost un om al regelui din copilărie, a zis el. Vreau să 
mor un om al regelui. 

Abia atunci primul cavaler a înaintat și el. 

— Fasolea! asta ne face pe toţi de ocară! a răcnit el. Aici nu 
există cavaleri? Nu există oameni loiali? 

Vorbitorul era Bernarr Brune, scutierul care-l omorâse pe 
Harren cel Roșu și fusese învestit cavaler de regele Aenys însuși. 
Zeflemeaua lui i-a împins și pe alţii să-și ofere spadele. Numele 
celor patru pe care i-a ales Megor sunt scrise cu litere mari în 
istoria Westerosului: cavalerul rătăcitor ser Bramm de Blackhull, 
ser Rayford Rosby, ser Guy Lothston, poreclit Guy Mâncăul, și 
ser Lucifer Massey, lord de Stonedance. 

Numele celor șapte Fii ai Războinicului ni s-au transmis de 
asemenea. Ei au fost: ser Damon Morrigen, poreclit Damon 
Cucernicul, Mare Căpitan al Fiilor Războinicului, ser Lyle 
Bracken, ser Harys Horpe, poreclit Harry Capul Morţii, ser Aegon 
Ambrose, ser Dickon Flowers, bastardul de Beesbury, ser Willam 
Rătăcitorul și ser Garibald de Şapte Stele, cavalerul-septon. Stă 
scris că Damon Cucernicul a condus o rugăciune, implorându-l 
pe Războinic să le pună putere în braţe. După aceea regina- 
văduvă a dat porunca de începere. Şi disputa a pornit. 

Dick Bean a murit primul, doborât de Lyle Bracken, la doar 
câteva clipe după începerea luptei. După aceea istorisirile diferă 
destul de mult. Un cronicar a spus că atunci când a fost 
spintecat ser Guy Mâncăul, care era enorm de gras, dinăuntrul 
lui s-au revărsat resturile a patruzeci de plăcinte pe jumătate 
digerate. Un altul a afirmat că ser Garibald de Şapte Stele a 
cântat un imn în timp ce lupta. Câţiva au scris că lordul Massey 
i-a retezat braţul lui Harry Horpe. Potrivit unei relatări, Harry 
Capul Morţii și-a trecut toporul de luptă în mâna cealaltă și l-a 


1 În Ib. engleză „bean” înseamnă „fasole” (n. tr.) 


înfipt între ochii lordului Massey. Alţi cronicari au sugerat că ser 
Harys a murit pur și simplu. Unii au spus că lupta a durat multe 
ore, alții că majoritatea combatanţilor au fost doborâţi și uciși 
după numai câteva clipe. Toţi au fost de acord că s-au schimbat 
lovituri puternice și au fost fapte vitejești, până ce finalul l-a 
găsit pe Maegor Targaryen stând singur împotriva lui Damon 
Cucernicul și Willam Rătăcitorul. Ambii Fii ai Războinicului 
suferiseră răni grave, iar Înălţimea Sa avea Focul Negru în 
mână, totuși victoria a stat sub semnul întrebării până în ultima 
clipă. Chiar în clipa când s-a prăbușit, ser Willam a trimis spre 
capul regelui o lovitură nimicitoare, care i-a crăpat coiful și l-a 
lăsat fără mișcare. Mulţi au crezut că Maegor murise, până ce 
mama sa i-a scos coiful spart. 

— Regele respiră, a anunţat ea. Regele este viu. 

Victoria i-a revenit lui. 

Şapte dintre cei mai puternici fii ai Războinicului erau morți, 
printre care comandantul lor, însă rămăseseră mai bine de 
șapte sute, înarmaţi, împlătoșaţi și strânși pe vârful dealului. 
Regina Visenya a poruncit ca fiul ei să fie dus la mesteri. Când 
purtătorii lectiii l-au coborât dealul, Spadele Credinței au căzut 
în genunchi în semn de supunere. Regina-văduvă le-a poruncit 
să revină în septul fortificat de pe Dealul lui Rhaenys. 

Vreme de douăzeci și șapte de zile, Maegor Targaryen a zăcut 
între viață și moarte, în timp ce maesterii l-au tratat cu licori și 
cataplasme, iar septonii s-au rugat lângă patul lui. În Septul 
Aducerii Aminte, Fiii Războinicului s-au rugat de asemenea și au 
discutat despre cursul pe care să-l urmeze. Unii au fost de 
părere că Ordinul nu avea de ales decât să-l accepte pe Maegor 
ca rege, întrucât zeii îl binecuvântaseră cu victoria; alţii au 
insistat că erau legaţi prin jurământ să-l asculte pe Înaltul 
Septon și să continue lupta. 

Intre timp Garda Regelui a sosit de la Piatra Dragonului. La 
porunca reginei-văduvă, ei au preluat comanda miilor de 
susţinători targariyeni din oraș și au înconjurat Dealul lui 
Rhaenys. Pe Driftmark, regina-văduvă Alyssa l-a proclamat pe 
fiul ei Aegon drept adevăratul rege, însă puţini i-au dat curs 
chemării. Tânărul prinţ, care în foarte scurt timp avea să fie 
major, a rămas în Crakehall, la jumătate de Tinut depărtare, 
captiv într-un castel înconjurat de Fraţi Săraci și de ţărani 
cucernici, care în majoritate îl considerau o spurcăciune. 


În Citadela din Orașul Vechi, arhimaesterii s-au întâlnit în 
conclav pentru a dezbate succesiunea și pentru a alege un nou 
Mare Maester. Mii de Fraţi Săraci au pornit spre Debarcaderul 
Regelui. Cei din apus l-au urmat pe cavalerul rătăcitor ser Horys 
Hill, cei de la miazăzi pe un uriaș mânuitor de topor numit Wat 
Cioplitorul. Când bandele neorganizate ce campaseră în jurul lui 
Crakehall au plecat pentru a se alătura tovarășilor lor în marș, 
prinţul Aegon și prinţesa Rhaena au putut să plece în cele din 
urmă. Abandonându-și vizita regală, ei s-au îndreptat către 
Casterly Rock, unde lordul Lyman Lannister le-a oferit protecţia 
sa. Maesterii lordului Lyman ne-au spus că soţia lui, lady 
Jocasta, a fost cea dintâi care și-a dat seama că prinţesa Rhaena 
era însărcinată. 

În a douăzeci și opta zi de după Judecata celor Şapte, o 
corabie a sosit din Pentos cu fluxul de seară, aducând două 
femei și șase sute de mercenari. Alys din Casa Harroway, a doua 
soție a lui Maegor Targaryen, revenise în Westeros... dar nu 
singură. Era însoţită de altă femeie, o frumuseţe cu piele albă și 
părul ca pana corbului, cunoscută doar ca Tyanna din Turn. Unii 
au spus că era concubina lui Maegor. Alţii au numit-o iubita lui 
lady Alys. Fiica naturală a unui mgistru pentoshi, Tyanna 
începuse ca dansatoare în taverne, după care înaintase, 
devenind curtezană. Despre ea se spunea de asemenea că ar fi 
fost otrăvitoare și vrăjitoare. Multe povești stranii s-au spus 
despre ea... totuși de îndată ce a sosit, regina Visenya i-a 
îndepărtat pe maesterii și septonii fiului ei și l-a lăsat pe Maegor 
în grija Tyannei. 

In dimineața următoare, regele s-a trezit odată cu soarele. 
Când Maegor a apărut pe zidurile Fortăreţei Roșii, între Alys 
Harroway și Tyanna din Pentos, mulțimile au ovaţionat frenetic 
și orașul a început să sărbătorească. Insă celebrările au încetat 
când Maegor a încălecat pe Balerion și a coborât asupra 
Dealului lui Rhaenys, unde șapte sute de Fii ai Războinicului 
erau la rugăciunea de dimineaţă în septul fortificat. Focul 
dragonului a incendiat clădirea, iar arcași și suliţași i-au așteptat 
afară pe cei ce au năvălit dinăuntru pe uși. S-a spus că urletele 
oamenilor care ardeau au putut fi auzite în tot orașul și un 
linţoliu de fum a dăinuit zile în șir deasupra Debarcaderului 
Regelui. Astfel și-a aflat sfârșitul arzător elita Fiilor 
Războinicului. Deși alte sedii i-au mai rămas în Orașul Vechi, 


Lannisport, Gulltown și Septul de Piatră, Ordinul nu s-a mai 
apropiat niciodată de fosta sa putere. 

Insă războiul regelui Maegor împotriva Credinței Militante abia 
începuse. Avea să continue pe tot restul domniei sale. După 
urcarea pe Tronul de Fier, prima lui acţiune a fost să le 
poruncească Fraţilor Săraci ce înaintau spre oraș să lase armele, 
sub ameninţarea cu pedeapsa proscrierii și morţii. Când decretul 
lui n-a avut niciun efect, Înălțimea Sa a poruncit tuturor „lorzilor 
loiali” să iasă pe câmpul de bătălie și să împrăștie cu forța 
hoardele pestriţe ale Credinței. Drept răspuns, Înaltul Septon din 
Orașul Vechi a apelat la „adevărații și cucernicii fii ai zeilor” să 
ia armele în apărarea Credinței și să pună capăt domniei 
„dragonilor, monștrilor și spurcăciunilor”. 

Bătălia a început în Reach, lângă târgul Podul-de-piatră. 
Acolo, nouă mii de Fraţi Săraci conduși de Wat Cioplitorul s-au 
trezit prinși între șase oști ale lorzilor, când au încercat să 
traverseze râul. Cu jumătate din oameni la miazănoapte de râu 
și cu cealaltă jumătate pe malul opus, armata lui Wat a fost 
distrusă. Susţinătorii lui neinstruiţi și nedisciplinaţi, purtând 
cuirase din piele opărită, lână grosolană și bucăţi de fier ruginit, 
și înarmaţi în general cu topoare de pădurari, bețe ascuţite și 
unelte agricole, s-au dovedit complet incapabili de a face față 
unei șarje de cavaleri înzăuaţi, pe armăsari masivi de luptă. 
Măcelul a fost atât de teribil, încât Manderul a curs roșu cale de 
douăzeci de leghe, după care târgul și castelul unde se purtase 
bătălia au devenit cunoscute ca Podul Amar. Wat însuși a fost 
capturat viu, deși nu înainte de a ucide vreo șase cavaleri, 
printre care pe lordul Meadows de Grassy Vale, comandantul 
oștii regale. Gigantul a fost adus în lanţuri la Debarcaderul 
Regelui. 

In momentul acela ser Horys Hill ajunsese la Furca Mare a 
Apei Negre cu o armie încă și mai mare; aproape treisprezece 
mii de Fraţi Săraci, a căror forţă era întărită de două sute de Fii 
ai Războinicului călări din Septul de Piatră și de cavaleri locali și 
oșteni de la douăzeci de lorzi rebeli din Ținuturile Riverane și 
Ținuturile de Vest. Lordul Rupert Falwell, faimos ca Nebunul 
Luptător, conducea cucernicii care răspunseseră chemării 
Inaltului Septon; alături de el călăreau ser Lyonel Lorch, ser Alyn 
Terrick, lordul Tristifer Wayn, lordul Jon Lychester și mulţi alţi 
cavaleri puternici. Oastea Credincioșilor număra douăzeci de mii 


de oameni. 

Armata regelui Maegor era însă cam de aceeași putere, iar 
Înălțimea Sa avea aproape de două ori mai mulţi cai împlătoșaţi 
și un contingent mare de arcași cu arcuri lungi, cărora se alătura 
regele însuși, călare pe Balerion. Cu toate acestea, bătălia s-a 
dovedit o luptă sălbatică. Nebunul Luptător a ucis doi cavaleri 
din Garda Regelui, înainte de a fi doborât el însuși de lordul de 
lazul Fecioarelor. Uriașul Jon Hogg, luptând pentru rege, a fost 
orbit de o tăietură de spadă la începutul bătăliei, totuși și-a 
strâns oamenii și a condus o șarjă ce a străpuns liniile 
Credincioșilor și i-a pus pe fugă pe Fraţii Săraci. O furtună cu 
ploaie a redus efectul flăcărilor lui Balerion, dar nu le-a putut 
stinge cu totul și, prin fum și răcnete, regele Maegor a coborât 
în mod repetat pentru a-și scălda dușmanii în foc. Până la 
căderea nopţii, victoria era în mâinile lui, întrucât Fraţii Săraci 
rămași în viaţă și-au aruncat topoarele și s-au împrăștiat în toate 
direcțiile. 

Maegor a revenit triumfător la Debarcaderul Regelui, pentru a 
se așeza din nou pe Tronul de Fier. Când i-a fost adus Wat 
Cioplitorul, înlănţuit, dar tot sfidător, Maegor i-a retezat 
membrele chiar cu toporul lui, însă le-a poruncit maesterilor săi 
să-l ţină pe bărbat în viaţă, „ca să poată asista la nunta mea”. 
După aceea înălţimea Sa și-a anunţat intenţia de a o lua pe 
Tyanna din Pentos ca a treia soţie. Deși se șoptea că mama lui, 
regina-văduvă, n-o iubea pe vrăjitoarea pentoshi, doar Marele 
Maester Myros a cutezat să vorbească deschis împotriva ei. 

— Singura voastră soţie adevărată vă așteaptă în Hightower, 
a spus Myros. 

Regele l-a ascultat în tăcere, apoi a coborât de pe tron, a scos 
Focul Negru din teacă și l-a ucis. 

Maegor Targaryen și Tyanna din Turn s-au căsătorit pe 
culmea Dealului lui Rhaenys, printre tăciunii și osemintele Fiilor 
Războinicului care muriseră acolo. S-a spus că Maegor a trebuit 
să omoare șapte septoni, până a găsit unul care a acceptat să 
oficieze ceremonia. Wat Cioplitorul, fără membre, a fost ţinut în 
viață pentru a fi martor la căsătorie. 

Regina Alyssa, văduva regelui Aenys, a fost de asemenea 
prezentă, cu fiii ei cei mai tineri, Viserys și Jaehaerys, și cu fiica 
ei Alysanne. O vizită făcută de regina-văduvă și Vhagar o 
convinsese să-și părăsească sanctuarul de pe Driftmark și să 


revină la Curte, unde Alyssa și fraţii și verii ei din Casa Velaryon 
l-au cinstit pe Maegor ca fiind adevăratul rege. Regina-văduvă a 
fost chiar silită să se alăture celorlalte doamne ale Curţii pentru 
a-l dezbrăca pe Înălţimea Sa și a-l însoţi în iatacul nupţial pentru 
consumarea căsătoriei, o ceremonie ce a fost prezidată de a 
doua soţie a regelui, Alys Harroway. După ce și-au îndeplinit 
misiunea, Alyssa și celelalte nobile doamne au părăsit iatacul 
regal, dar Alys a rămas și s-a alăturat regelui și celei mai 
recente soții ale sale într-o noapte de pasiune carnală. 

De cealaltă parte a Tinutului, în Orașul Vechi, Inaltul Septon 
se pronunţa cu vehemenţă împotriva „Spurcăciunii și a târfelor 
sale”, în timp ce prima soţie a regelui, Ceryse din Casa 
Hightower, a continuat să susțină că ea era unica regină 
legitimă a lui Maegor. lar în Ținuturile Vestice, Aegon Targaryen, 
prinţ de Piatra Dragonului, și soaţa lui, prinţesa Rhaena, au 
rămas de asemenea sfidători. 

Pe toată durata tumultului creat de ascensiunea lui Maegor, 
fiul regelui Aenys și prinţesa, soția sa, rămăseseră în Casterly 
Rock, unde Rhaena își purta sarcina. Majoritatea cavalerilor și 
vlăstarelor de lorzi care porniseră alături de ei în vizita regală de 
rău augur îi abandonaseră, grăbindu-se către Debarcaderul 
Regelui ca să plece genunchiul în faţa lui Maegor. Până și 
slujitoarele și însoţitoarele Rhaenei găsiseră pretexte pentru a-i 
părăsi, cu excepţia prietenei ei Alayne Royce și a unei foste 
favorite, Melony Piper, care sosise la Lannisport cu fraţii ei 
pentru a jura loialitate Casei. 

Toată viaţa sa prinţul Aegon fusese considerat moștenitorul 
prezumtiv al Tronului de Fier, dar acum, dintr-odată, el s-a 
pomenit ponegrit de cucernici și abandonat de mulţi despre care 
crezuse că-i erau prieteni credincioși. Susţinătorii lui Maegor, 
care păreau zilnic tot mai numeroși, nu se sfiau să spună că 
Aegon era „fiul tatălui său”, sugerând că vedeau în el aceleași 
slăbiciuni care-l învinseseră pe regele Aenys. Ei au atras atenţia 
că Aegon nu călărise niciodată un dragon, pe când Maegor îl 
revendicase pe Balerion, și că propria lui soţie, prinţesa Rhaena, 
zburase pe Dreamfyre încă de la doisprezece ani. Participarea 
reginei Alyssa la nunta lui Maegor a fost trâmbiţată ca dovadă 
că până și mama lui Aegon îi abandonase cauza. Deși Lyman 
Lannister, lordul de Casterly Rock, a rămas ferm când Maegor a 
cerut ca Aegon și sora lui să fie aduși la Debarcaderul Regelui 


„în lanţuri, dacă va fi nevoie”, nici el n-ar fi mers atât de departe 
încât să-și jure sabia tânărului care era numit acum 
„pretendentul” și „Aegon Neîncoronatul”. 

Așa s-a făcut că prinţesa Rhaena a născut în Casterly Rock 
fiicele lui Aegon, gemenele pe care le-au numit Aerea și Rhaella. 
Din Septul de Piatră a sosit altă proclamaţie năprasnică. Copilele 
acelea erau de asemenea spurcăciuni, a declarat Înaltul Septon: 
roadele poftelor trupești și ale incestului, blestemate de zei. 
Maesterul din Casterly Rock care a ajutat la nașterea copilelor a 
lăsat scris că, după aceea, prințesa Rhaena l-a implorat pe soţul 
ei să le ducă dincolo de Marea îngustă, la Tyrosh, Myr sau 
Volantis, unde să nu poată fi ajunse de unchiul lor, întrucât: „Aș 
fi oricând dispusă să-mi jertfesc viaţa pentru ca tu să ajungi 
rege, dar nu voi pune în primejdie fetele noastre.” Însă cuvintele 
ei au căzut pe urechi de piatră și lacrimile ei au fost vărsate în 
zadar, pentru că prinţul Aegon era decis să-și revendice dreptul 
cuvenit prin născare. 

Inceputul anului 43 D.C. l-a găsit pe regele Maegor în 
Debarcaderul Regelui, unde se ocupa personal de construirea 
Fortăreţei Roșii. Mare parte din munca terminată a fost 
demolată sau modificată, au fost aduși noi constructori și 
muncitori, iar tuneluri și pasaje secrete au fost săpate în 
adâncurile Dealului lui Aegon. În timp ce turnurile de piatră roșie 
s-au înălţat, regele a poruncit construirea unui castel în 
interiorul castelului, o redută fortificată înconjurată de un șanț 
adânc, dar fără apă, care avea să fie cunoscută în scurt timp 
drept Cetăţuia lui Maegor. 

In același an, Maegor l-a numit pe lordul Lucas Harroway, 
tatăl soţiei sale, regina Alys, noua sa Mână a Regelui... dar n-a 
fost o Mână la care regele să-și plece urechea. Poate că 
înălţimea Sa conducea cele Șapte Regate, vorbeau oamenii, dar 
el însuși era condus de trei regine: regina Visenya - mama sa; 
regina Alys - iubita sa; și regina Tyanna - vrăjitoarea pentoshi. 

Aceasta din urmă era poreclită „stăpâna șoptitorilor” și 
„corbul regelui” din cauza părului ei negru. Se mai spunea că 
vorbea cu șobolanii și păianjenii și că toată vermina din 
Debarcaderul Regelui se furișa noaptea în iatacul ei pentru a-i 
povesti despre orice nebun îndeajuns de nesăbuit ca să fi grăit 
împotriva regelui. Între timp mii de Fraţi Săraci continuau să 
străbată drumurile și locurile sălbatice din Reach, Trident și 


Vale; deși n-aveau să se mai reunească niciodată în număr atât 
de mare încât să înfrunte regele în bătălie deschisă, Stelele au 
continuat lupta în chipuri mai reduse, atacând călători și târguri, 
sate și castele insuficient apărate, omorându-i pe susţinătorii 
regelui oriunde i-or fi găsit. Ser Horys Hill scăpase din bătălia de 
la Furca Mare, însă înfrângerea și fuga în sine îi stinseseră focul 
din privire, iar cei care-l urmau erau puţini. Noii conducători ai 
Fraţilor Săraci erau oameni ca Zdrenţărosul Silas, septonul Moon 
și Dennis Ologul, care cu greu puteau fi deosebiți de niște 
proscriși. Unul dintre comandanții lor cei mai sângeroși era o 
femeie numită Poxy Jeyne Poore, ai cărei susţinători sălbatici 
făceau codrii dintre Debarcaderul Regelui și Capătul Furtunii de 
netrecut de către călătorii cinstiţi. 

În vremea aceasta Fiii Războinicului aleseseră un nou mare 
căpitan în persoana lui ser Jofirey Doggett, Dulăul Roșu din Hills, 
care era hotărât să restabilească fosta glorie a Ordinului. Când a 
pornit din Lannisport pentru a căuta binecuvântarea înaltului 
Septon, ser Joffrey era însoţit de o sută de călăreţi. Până a ajuns 
în Orașul Vechi, i se alăturaseră atât de mulţi cavaleri, scutieri și 
mercenari, încât numărul lor ajunsese la două mii. În alte părți 
din inut, alţi lorzi nemulţumiţi și oameni credincioși adunau de 
asemenea oaste și plănuiau căi prin care să doboare dragonii. 

Nimic din toate acestea nu trecuse neobservat. Corbi zburau 
în toate colțurile Tinutului, chemând lorzi și cavaleri 
împroprietăriți cu loialitate îndoielnică la Debarcaderul Regelui, 
pentru a pleca genunchiul, a jura supunere și a aduce un fiu sau 
o fiică drept ostatici pentru obedienţa lor. Stelele și Săbiile au 
fost scoase în afara legii; din clipa aceea, apartenenţa la oricare 
dintre Ordine era pedepsită cu moartea. Înaltului Septon i s-a 
poruncit de asemenea să se înfăţișeze la Fortăreaţa Roșie, ca să 
fie judecat pentru înaltă trădare. 

Preacucemicia Sa a replicat din Septul Stelat, poruncindu-i 
regelui să se înfăţișeze în Orașul Vechi pentru a cerși iertarea 
zeilor pentru păcatele și cruzimile sale. Mulţi Credincioșii i s-au 
alăturat în sfidare, totuși au existat lorzi cucernici care au mers 
la Debarcaderul Regelui pentru a-și declara supunerea și a 
aduce ostatici, dar majoritatea n-au procedat așa, încrezându-se 
în numărul lor și în puterea castelelor care să-i apere. 

Regele Maegor a lăsat otrăvurile să se acumuleze aproape o 
jumătate de an, într-atât de absorbit era de clădirea Fortăreţei 


Roșii. Mama lui a fost cea care a lovit prima. Regina-văduvă a 
încălecat pe Vhagar și a adus foc și sânge în Ținuturile Riverane, 
așa cum făcuse cândva în Dorne. Într-o singură noapte, 
reședințele Caselor Blanetree, Terrick, Deddings, Lychester și 
Wayn au fost date pradă focului. Apoi Maegor însuși s-a înălțat 
în văzduh, zburând cu Balerion în Ținuturile de Vest, unde a ars 
castelele Caselor Broome, Falwell, Lorche și ale celorlalţi „lorzi 
cucernici” care-i sfidaseră chemarea. În cele din urmă a coborât 
asupra reședinței Casei Doggett, transformând-o în cenușă. Au 
pierit în flăcări tatăl lui ser Joffrey, mama lui și sora mai mică, 
alături de spadele lor jurate, servitori și sclavi. Pe când trâmbe 
de fum se ridicau prin toate Ținuturile de Vest și Tinuturile 
Riverane, Vhagar și Balerion s-au îndreptat spre miazăzi. Alt lord 
de Hightower, sfătuit de alt înalt Septon, deschisese porțile 
Orașului Vechi în timpul Cuceririi, dar acum se părea că orașul 
cel mai mare și mai populat din Westeros avea să ardă cu 
siguranţă. 

Mii de oameni au fugit în noaptea aceea din Orașul Vechi, 
ieșind pe porţi sau îmbarcându-se pe corăbii spre porturi 
îndepărtate. Alte mii au ieșit pe străzi în orgii stropite de 
băutură. „Noaptea asta-i a cântecelor, păcatelor și vinului”, și-au 
spus oamenii între ei, „fiindcă de mâine, virtuoșii și ticăloșii vor 
arde laolaltă.” Alţii s-au strâns în septe, temple și păduri 
străvechi, pentru a se ruga să fie cruţaţi. În Septul Stelat, Înaltul 
Septon a tunat și a fulgerat, chemând furia zeilor să se abată 
asupra Targaryenilor. Arhimaesterii Citadelei s-au reunit în 
conclav. Bărbaţii din Garda Orașului au umplut saci cu nisip și 
găleți cu apă, pentru a se lupta cu focurile despre care știau că 
vor sosi. In lungul zidurilor orașului, pe metereze au fost aduse 
arbalete, scorpioni, aruncătoare de flăcări și de sulițe, cu 
speranţa de a dobori dragonii când vor apărea. Conduși de ser 
Morgan Hightower, un frate mai tânăr al lordului Orașului Vechi, 
două sute de Fii ai Războinicului au venit din așezământul 
Ordinului lor pentru a o apăra pe Preacucernicia Sa, înconjurând 
Septul Stelat cu un cerc de oţel. În vârful Turnului înalt, uriașul 
foc-baliză a căpătat culoarea verzuie a veninului, prin care 
lordul Martyn Hightower și-a chemat lorzii stegari. Orașul Vechi 
a așteptat zorii și sosirea dragonilor. 

lar aceștia au sosit intr-adevăr. Mai întâi Vhagar, odată cu 
răsăritul soarelui, apoi Balerion, cu puţin înainte de amiază. Însă 


ei au găsit porţile orașului deschise, meterezele lipsite de 
apărători, iar flamurile Caselor Targaryen, Tyrell și Hightower 
fluturând una lângă cealaltă în vârful zidurilor orașului. Regina- 
văduvă Visenya a fost prima care a aflat vestea, în cursul orei 
celei mai negre din noaptea aceea lungă și groaznică. Inaltul 
Septon murise. 


Un bărbat în vârstă de cincizeci și trei de ani, pe atât de 
neobosit pe cât era de neînfricat și, potrivit tuturor aparenţelor, 
înzestrat cu o sănătate de fier, Inaltul Septon fusese renumit 
pentru rezistența sa. Nu doar o dată, el se rugase zi și noapte 
fără să doarmă ori să mănânce. Moartea lui neașteptată a 
zguduit orașul și i-a descurajat pe susținătorii săi. Cauzele ei 
sunt dezbătute până în ziua de azi. Unii afirmă că Preacucemicia 
Sa și-ar fi luat singur viaţa, fie în actul unui laș care se temuse 
să înfrunte mânia regelui Maegor, fie ca sacrificiu nobil pentru a- 
i cruța pe locuitorii Orașului Vechi de focul dragonilor. Alţii susţin 
că Cei Şapte l-ar fi doborât pentru păcatul mândriei, pentru 
erezie, trădare și aroganță. 

Mulţi, ba chiar mai mulţi, rămân convinși că el a fost ucis... 
dar de cine? Unele voci spun că ser Morgan Hightower ar fi 
făcut-o la porunca lordului său frate (și într-adevăr ser Morgan a 
fost zărit în noaptea aceea, intrând și ieșind din odăile private 
ale Înaltului Septon). Alţii o indică pe lady Patrice Hightower, 
mătușa fecioară a lordului Martyn, despre care umbla vorba că 
ar fi fost vrăjitoare (care fusese într-adevăr în audienţă la 
Preacucernicia Sa în amurg, deși el trăia la plecarea ei). Sunt de 
asemenea suspectaţi arhimaesterii Citadelei, deși nu este sigur 
dacă ar fi recurs la artele negre, la un asasin sau la un 
pergament otrăvit (mesaje au fost schimbate întruna în tot 
cursul nopţii între Citadelă și Septul Stelat). lar alţii îi declară pe 
toţi aceștia nevinovaţi și pun moartea Inaltului Septon pe seama 
altei presupuse vrăjitoare, regina-văduvă Visenya Targaryen. 

Adevărul nu va fi cunoscut probabil niciodată... totuși este 
incontestabilă reacţia rapidă a lordului Martyn când i-a fost 
adusă la cunoștință vestea în Hightower. El și-a trimis imediat 
propriii cavaleri să-i dezarmeze și să-i aresteze pe Fiii 
Războinicului, printre care se număra și fratele său. Porţile 
orașului au fost deschise, iar flamurile targaryene au fost 
ridicate pe ziduri. Chiar înainte să fi fost zărite aripile lui Vhagar, 


oamenii lordului Hightower îi ridicau pe Cei Mai Cucernici din 
paturile lor și-i duceau, împungându-i cu sulițele, spre Septul 
Stelat pentru a alege un nou înalt Septon. 

N-a fost necesar decât un singur tur de scrutin. Aproape ca 
unul, bărbații și femeile înțelepte ale Credinței s-au întors către 
septonul Pater. In vârstă de nouăzeci de ani, orb, gârbov și 
fragil, dar faimos prin amabilitate, noul Înalt Septon aproape că 
s-a năruit sub greutatea coroanei de cristal când i-a fost așezată 
pe cap... dar când Maegor Targaryen a apărut înaintea sa în 
Septul Stelat, el a fost încântat să-l binecuvânteze ca rege și să-l 
miruiască cu uleiuri sfinte, chiar dacă uitase cuvintele 
binecuvântării. 

In scurtă vreme, regina Visenya a revenit cu Vhagar la Piatra 
Dragonului, însă regele Maegor a rămas în Orașul Vechi aproape 
o jumătate de an, ţinând judecată și conducând procesele. 
Săbiilor captive din Fiii Războinicului li s-a oferit o alegere. Celor 
care renunţau la loialitatea față de Ordin avea să li se îngăduie 
să plece la Zid și să-și ducă restul zilelor ca fraţi ai Rondului de 
Noapte. Cei care refuzau puteau muri ca martiri ai credinţei lor. 
Trei sferturi din captivi au ales să îmbrace veșmintele negre. 
Restul au murit. Şapte dintre ei, cavaleri faimoși și fii de lorzi, au 
primit onoarea de a fi decapitaţi cu Focul Negru de însuși regele 
Maegor. Restul condamnaților au fost decapitaţi de foștii lor 
camarazi din Ordin. Dintre toţi, unul singur a primit graţierea 
regală: ser Morgan Hightower. 

Noul Înalt Septon a desfiinţat în mod oficial atât Fiii 
Războinicului, cât și Fraţii Săraci, poruncindu-le membrilor lor 
supraviețuitori să depună armele în numele zeilor. Cei Șapte nu 
mai aveau nevoie de războinici, a proclamat Preacucemicia Sa; 
de acum înainte, Tronul de Fier avea să protejeze și să apere 
Credinţa. Regele Maegor le-a acordat membrilor supraviețuitori 
ai Credinței Militante o perioadă de graţie până la sfârșitul 
anului pentru a-și preda armele și a renunţa la rebeliuni. După 
aceea, cei care rămâneau sfidători aveau să descopere că pe 
capetele lor fusese pusă o recompensă: câte un dragon de aur 
pentru capul fiecărui Fiu al Războinicului care nu se căise, câte 
un cerb de argint pentru scalpul „plin de păduchi” al unui Frate 
Sărac. . 

Noul Inalt Septon n-a ridicat nicio obiecţie, și nici Cei Mai 
Cucernici. 


În perioada cât a stat în Orașul Vechi, regele s-a împăcat de 
asemenea cu prima lui soţie, regina Ceryse, sora gazdei sale, 
lordul Hightower. Înălţimea Sa a fost de acord să le accepte pe 
celelalte soţii ale regelui, să le trateze cu respect și onoare și să 
nu le mai vorbească de rău, în timp ce Maegor a jurat să-i 
restabilească lui Ceryse toate drepturile, veniturile și privilegiile 
care i se datorau ca soție legitimă și regină. Un banchet măreț 
s-a ţinut în Hightower pentru a celebra împăcarea lor; 
celebrările au inclus o ceremonie nupţială și o „a doua 
consumare a căsătoriei”, pentru ca toţi să știe că aceea era o 
însoţire adevărată și iubitoare. 

Nu se poate ști cât ar mai fi zăbovit regele Maegor în Orașul 
Vechi, deoarece spre sfârșitul anului 43 D.C. a apărut altă 
provocare la adresa tronului său. Îndelungata absenţă a Înălţimii 
Sale din Debarcaderul Regelui nu trecuse neobservată de 
nepotul său, iar prinţul Aegon a profitat iute de șansa care i s-a 
oferit. leșind în cele din urmă din Casterly Rock, Aegon 
Neîncoronatul și soţia sa, Rhaena, au străbătut iute Ținuturile 
Riverane cu o mână de însoțitori și au intrat în oraș ascunși sub 
saci cu porumb. Întrucât avea atât de puţini susţinători, Aegon 
n-a cutezat să se așeze pe Tronul de Fier, pentru că știa că nu-l 
putea menţine. Ei veniseră aici pentru Dreamfyre a Rhaenei... 
astfel ca prinţul să poată revendica dragonul tatălui său, 
Quicksilver. În întreprinderea aceea îndrăzneață ei au fost 
ajutaţi de prieteni de la Curtea lui Maegor, care se săturaseră de 
cruzimile regelui. Prinţul și prinţesa au intrat în Debarcaderul 
Regelui într-o căruţă trasă de măgari, dar au plecat pe spinarea 
dragonilor, zburând unul lângă celălalt. 

Aegon și Rhaena au revenit în Ținuturile de Vest pentru a 
strânge o armie. Întrucât Lannisterii din Casterly Rock continuau 
să șovăie în susținerea deschisă a cauzei prinţului Aegon, 
susţinătorii acestuia s-au strâns la castelul Pinkmaiden, 
reședința Casei Piper. Jon Piper, lord de Pinkmaiden, își jurase 
spada prinţului, dar cei mai mulţi credeau că fusese câștigat 
pentru cauză de înfocata lui soră Melony, prietena din copilărie 
a Rhaenei. Călare pe Quicksilver, Aegon Targaryen a coborât din 
văzduh la Pinkmaiden și, după ce l-a acuzat pe unchiul său ca 
fiind tiran și uzurpator, a adresat o chemare către toţi oamenii 
cinstiți să se alăture flamurilor sale. 

Lorzii și cavalerii care au venit erau în majoritate din 


Ținuturile Riverane și Ținuturile Vestului; printre ei s-au numărat 
lorzii Tarbeck, Roote, Vance, Charlton, Frey, Paege, Parren, 
Farman și Westerling, alături de lordul Corbray din Vale, 
Bastardul de Barrowton și al patrulea fiu al lordului de Cuibarul 
Grifonului. Din Lannisport au sosit cinci sute de oameni sub 
steagul unui fiu bastard al lui Lyman Lannister, ser Tyler Hill, 
vicleșug prin care șiretul lord de Casterly Rock i-a trimis 
susţinători tânărului prinţ, dar în același timp și-a păstrat 
mâinile curate pentru eventualitatea în care Maegor ar fi ieșit 
învingător. Oștenii lui Piper nu erau conduși de lordul Jon sau de 
fraţii săi, ci de sora lor Melony, care a îmbrăcat cămașa de zale 
și a luat în mâini sulița. Cincisprezece mii de bărbaţi se 
alăturaseră rebeliunii când Aegon Neîncoronatul și-a început 
marșul peste Ținuturile Riverane pentru a revendica Tronul de 
Fier, conduși de prinţ însuși, călare pe Quicksilver, dragonul iubit 
al regelui Aenys. 

Deși dintre ei făceau parte comandanţi experimentați și 
cavaleri puternici, niciun mare lord nu se alăturase cauzei 
prinţului Aegon... totuși regina Tyanna, stăpâna șoptitorilor, i-a 
scris lui Maegor ca să-l avertizeze că Eyrie, Capătul Furtunii, 
Winterfell și Casterly Rock purtaseră discuţii secrete cu regina- 
văduvă a fratelui său, Alyssa. Inainte de a se declara de partea 
prinţului de Piatra Dragonului, Casele acelea doreau să se 
convingă că el putea învinge. Prințului Aegon îi trebuia o 
victorie. 

Maegor nu i-a îngăduit s-o dobândească. Din Harrenhal a sosit 
lordul de Harroway, iar din Riverrun, lordul Tully. Ser Davos 
Darklyn din Garda Regelui a strâns cinci mii de spade în 
Debarcaderul Regelui și a pornit spre apus, pentru a-i întâlni pe 
rebeli. Din Reach au venit lorzii Peake, Merryweather, Caswell și 
oștenii lor. Armata prinţului Aegon, care înainta încet, s-a 
pomenit practic înconjurată de oști ce se apropiau; fiecare dintre 
ele era mai mică decât a sa, dar erau atât de numeroase, încât 
tânărul prinţ (pe atunci în vârstă de șaptesprezece ani) n-a știut 
în ce parte să se întoarcă. Lordul Corbray l-a sfătuit să atace 
fiecare dușman separat, înainte ca ei să-și poată uni trupele, 
însă Aegon nu dorea să-și divizeze forțele. De aceea a preferat 
să continue înaintarea spre Debarcaderul Regelui. 

La miazăzi de Ochiul Zeilor, el i-a întâlnit pe oștenii lui Davos 
Darklyn, înșiruiți de-a curmezișul drumului, ocupând teren înalt 


înapoia unui zid de sulițe, iar în același timp cercetașii l-au 
anunţat că lorzii Merryweather și Caswell avansau dinspre 
miazăzi, iar lorzii Tully și Harroway dinspre miazănoapte. Prinţul 
Aegon a poruncit o șarjă, sperând să străpungă rândurile celor 
din Debarcaderul Regelui înainte ca restul susținătorilor să-l 
atace din flancuri, și l-a încălecat pe Quicksilver pentru a 
conduce personal atacul. Insă abia se desprinsese de pământ, 
când a auzit strigăte și și-a văzut oamenii de dedesubt arătând 
către miazăzi, unde Balerion Teroarea Neagră apăruse pe cer. 

Sosise regele Maegor. 

Pentru prima dată după Urgia din Valyria, dragoni s-au 
înfruntat între ei în văzduh, în vreme ce bătălia s-a dezlănţuit pe 
sol. 

Quicksilver, care era doar pe sfert cât Balerion, nu-i putea 
face față dragonului mai vârstnic și mai aprig, iar mingile sale 
de foc alb au fost cuprinse și spulberate de râuri mari de flăcări 
negre. După aceea Teroarea Neagră s-a prăbușit din înalt 
asupra sa, închizându-și fălcile în jurul gâtului lui Quicksilver și 
smulgându-i o aripă. Zbierând și înconjurat de fum, tânărul 
dragon s-a prăbușit spre pământ, purtându-l cu sine pe prinţul 
Aegon. 

Bătălia de dedesubt a fost aproape la fel de scurtă, dar mai 
sângeroasă. După căderea lui Aegon, rebelii au înţeles că lupta 
le era sortită pieirii și au luat-o la fugă, lepădând arme și armuri, 
însă armatele susținătoare erau de jur împrejur și nu exista cale 
de scăpare. Până la sfârșitul zilei, două mii dintre oamenii lui 
Aegon muriseră, faţă de numai o sută ai regelui. Printre morţi s- 
au numărat lordul Alyn Tarbeck, Denys Snow Bastardul de 
Banowton, lordul Ronnel Vance, ser Willam Whistler, Melony 
Piper și trei dintre fraţii ei... și prinţul de Piatra Dragonului, 
Aegon Neîncoronatul din Casa Targaryen. Singura pierdere 
notabilă dintre susținători a fost ser Davos Darklyn din Garda 
Regelui, ucis de lordul Corbray cu spada sa, Lady Forlom. A 
urmat apoi o jumătate de an de judecăţi și execuţii. Regina 
Visenya și-a convins fiul să-i cruţe pe unii dintre lorzii rebeli, dar 
chiar și aceia care și-au păstrat viaţa au pierdut domenii și titluri 
și au fost siliți să lase ostatici. 

Un nume însemnat n-a putut fi găsit nici printre morţi, nici 
printre captivi: Rhaena Targaryen, sora și soţia prinţului Aegon, 
nu se alăturase oștirii. Nici în zilele noastre nu se știe dacă a 


procedat așa în urma poruncii lui Aegon, sau dacă a fost propria 
ei alegere. Tot ce se știe cu certitudine este că Rhaena a rămas 
în castelul Pinkmaiden cu fiicele ei când Aegon a plecat cu 
armia... și o avea pe Dreamfyre. Oare prezenţa unui al doilea 
dragon în oastea prinţului ar fi jucat vreun rol important în 
soarta bătăliei? Nu vom ști niciodată... deși s-a subliniat, și în 
mod întemeiat, că prințesa Rhaena nu era războinică, iar 
Dreamfyre era mai tânără și mai mică decât Quicksilver și nu 
putea reprezenta o ameninţare pentru Balerion Teroarea 
Neagră. 

Se spune că atunci când vestea bătăliei a ajuns în apus și 
prinţesa Rhaena a aflat că atât soțul ei, cât și prietena ei lady 
Melony căzuseră, ea s-a cufundat în tăcere de piatră. 

— Nu plângi? a fost întrebată, la care a replicat: 

— Nu am vreme de lacrimi. 

După care, temându-se de mânia unchiului ei, și-a luat fiicele, 
Aerea și Rhaella, și a zburat, mai întâi la Lannisport, după care a 
trecut marea spre Insula Frumoasă, unde noul lord Marq Farman 
(al cărui tată și frate mai mare pieriseră ambii în bătălie, luptând 
pentru prinţul Aegon) i-a oferit refugiu și i-a jurat că niciun rău 
n-o va atinge sub acoperișul său. Vreme de aproape un an, 
locuitorii de pe Insula Frumoasă au privit spre răsărit cu spaimă, 
temându-se de apariţia aripilor negre ale lui Balerion, însă 
Maegor n-a sosit niciodată. Regele victorios s-a întors în 
Fortăreaţa Roșie, unde a încercat cu îndârjire zămislirea unui 
urmaș. 

Anul 44 D.C. a fost pașnic prin comparaţie cu ce se 
întâmplase anterior... totuși maesterii care ne-au lăsat cronici 
despre vremurile acelea au scris că mirosul de sânge și foc 
continua să persiste în aer. Maegor | Targaryen a stat pe Tronul 
de Fier, în timp ce Fortăreaţa Roșie se ridica în jur, dar Curtea îi 
era mohorâtă și lipsită de veselie, în ciuda prezenţei celor trei 
regine ale sale... sau poate tocmai din cauza lor. În fiecare 
noapte el își chema una dintre soții în pat și totuși nu avea copii, 
astfel că singurii urmași la tron erau fiii și fiicele fratelui său 
Aenys. A fost poreclit „Maegor cel Crud” și de asemenea 
„fratricidul", deși rostirea acelor nume în preajma sa aducea 
după sine moartea fulgerătoare. 

În Orașul Vechi, bătrânul Înalt Septon a murit și în locul lui a 
fost numit altul. Deși acesta n-a spus niciun cuvânt împotriva 


regelui sau a reginelor sale, dușmănia dintre regele Maegor și 
Credinţă a dăinuit. Sute de Fraţi Săraci fuseseră vânaţi și uciși, 
iar scalpurile lor fuseseră trimise oamenilor regelui pentru 
recompensă, dar alte mii continuau să hălăduiască prin codri, 
păduri și sălbăticiile din cele Şapte Regate, blestemându-i pe 
Targaryeni cu fiecare răsuflare. Ba chiar una dintre bandele 
acelea și-a încoronat propriul Înalt Septon, în persoana unei 
brute bărboase cunoscute ca septonul Moon. De asemenea, au 
supravieţuit câţiva dintre Fiii Războinicului, conduși de ser 
Joffrey Doggett, Dulăul Roșu din Hills. Proscris și condamnat, 
Ordinul nu mai avea puterea să-i înfrunte pe oamenii regelui în 
bătălie deschisă, așa încât Dulăul Roșu i-a trimis deghizați în 
cavaleri rătăcitori, pentru a-i vâna și ucide pe susţinătorii 
targaiyeni și pe „trădătorii Credinței”. Prima lor victimă a fost 
ser Morgan Hightower, fost membru al Ordinului lor, ucis și 
ciopârțit pe drumul spre Honeyholt. După aceea a fost asasinat 
bătrânul lord Merryweather, urmat de fiul și moștenitorul 
lordului Peake, de bătrânul tată al lui Davos Darklyn, ba chiar și 
de Jon Hogg Orbul. Deși recompensa pentru capul unui Fiu al 
Războinicului era un dragon de aur, oamenii de rând și ţăranii 
din Tinut îi ascundeau pe aceștia și-i protejau, amintindu-și ce 
fuseseră. 

In Piatra Dragonului, regina-văduvă Visenya slăbise și se 
scofâlcise, cu carnea topindu-i-se pe oase. Regina Alyssa a 
rămas de asemenea pe insulă, cu fiul ei Jaehaerys și fiica ei 
Alysanne, practic captivi. Prinţul Viserys, cel mai mare dintre fiii 
supraviețuitori ai lui Aenys și ai Alyssei, fusese chemat la Curte 
de Inălţimea Sa. Un flăcău promiţător în vârstă de cincisprezece 
ani, iubit de oamenii de rând, Viserys a fost numit scutier al 
regelui... dar avea de-a pururi ca umbră un cavaler din Garda 
Regelui, care să-l ţină departe de comploturi și trădări. 

Pentru scurt timp în anul 44 D.C. s-a părut că regele ar putea 
căpăta în curând fiul pe care-l dorea cu atâta disperare. Regina 
Alys a anunţat că rămăsese grea și Curtea s-a veselit. Marele 
Maester a obligat-o pe Înălțimea Sa să rămână la pat pe măsură 
ce sarcina a înaintat și s-a ocupat personal de ea, ajutat de două 
septe, o moașă și surorile reginei, jJeyne și Hanna. Maegor a 
insistat ca și celelalte soţii ale lui s-o slujească pe regina 
gravidă. 

Insă în cursul celei de-a treia luni a șederii la pat, lady Alys a 


început să sângereze abundent prin partea de jos a trupului și a 
pierdut pruncul. Când regele Maegor a venit să vadă fătul mort, 
a constatat îngrozii că băiatul era un monstru, cu membre 
contorsionate, cap uriaș și fără ochi. 

— Asta nu poate să fie fiul meu! a răcnit el, tulburat. 

După aceea durerea i s-a preschimbat în mânie și a poruncit 
execuţia imediată a moașei și septelor ce o îngrijiseră pe regină, 
ca și pe a Marelui Maester Desmond, cruțându-le doar pe 
surorile lui Alys. 

Se spune că Maegor stătea pe Tronul de Fier cu capul Marelui 
Maester în mâini, când regina Tyanna a venit și i-a spus că 
fusese înșelat. Fătul nu fusese sămânţa lui. Văzând-o pe regina 
Ceryse revenind la Curte, bătrână, înverșunată și fără copii, Alys 
Harroway începuse să se teamă că aceeași soartă o aștepta și 
pe ea dacă nu-i dăruia regelui un fiu, așa că se adresase tatălui 
ei, Mâna Regelui. In nopţile când regele împărțea patul cu 
regina Ceryse sau cu regina Tyanna, Lucas Harroway trimitea 
bărbaţi în patul fiicei sale pentru a o lăsa grea. Maegor a refuzat 
să creadă. l-a spus Tyannei că era o vrăjitoare invidioasă și 
stearpă, după care a aruncat capul Marelui Maester spre ea. 

— Păianjenii nu mint, a replicat stăpâna șoptitorilor și i-a 
întins regelui o listă. 

Pe aceasta erau scrise numele a douăzeci de bărbaţi despre 
care se afirma că și-ar fi lăsat sămânţa în regina Alys. Bătrâni și 
tineri, chipeși și serbezi, cavaleri și scutieri, lorzi și slujitori, ba 
chiar și rândași, fierari și menestreli; se părea că Mâna Regelui 
aruncase un năvod larg. Toţi bărbaţii aceia aveau un singur 
lucru în comun: potenţa tuturor fusese dovedită și erau taţi de 
băieți sănătoși. 

Cu două excepţii, toți au recunoscut fapta după ce au fost 
torturați. Unul dintre ei, tată a doisprezece copii, avea încă aurul 
ce-i fusese plătit de lordul Harroway pentru serviciile aduse. 
Interogarea lor s-a desfășurat iute și în taină, astfel că lordul 
Harroway și regina Alys n-au știut nimic despre bănuielile 
regelui, până când Garda Regelui a năvălit peste ei. Târâtă din 
pat, regina Alys și-a văzut surorile ucise sub ochii ei, când au 
încercat s-o apere. Tatăl ei, care se afla în inspecţie în Turnul 
Mâinii, a fost aruncat de pe acoperișul acestuia și s-a zdrobit de 
stâncile de dedesubt. Au fost de asemenea ridicați fiii, fraţii și 
nepoţii lui Harroway. Au fost azvârliţi peste ţărușii ascuţiţi ce 


mărgineau șanțul adânc din jurul Cetăţuii lui Maegor, iar unii 
dintre ei s-au chinuit ceasuri în șir până au murit; Horas 
Harroway cel sărac cu duhul a murit abia după câteva zile. În 
scurtă vreme li s-au alăturat cele douăzeci de nume de pe lista 
reginei Tyanna, apoi altă duzină de bărbaţi, numiţi de primii 
douăzeci. 

Moartea cea mai crudă a fost rezervată reginei Alys înseși, 
care a fost dată pe mâinile soţiei Tyanna ca s-o tortureze. Nu 
vom vorbi despre moartea ei, căci unele lucruri este mai bine să 
fie îngropate și uitate. Ajunge să spunem că a suferit aproape 
două săptămâni până să moară și că Maegor însuși a fost 
prezent la toate torturile, martor la agonia ei. După moarte, 
trupul reginei a fost tăiat în șapte părţi, care au fost înfipte în 
tepe deasupra celor șapte porţi ale orașului, unde au rămas 
până au putrezit. 

Regele Maegor a părăsit Debarcaderul Regelui în fruntea unei 
trupe puternice de cavaleri și soldaţi pe care a condus-o la 
Harrenhal, pentru a încheia distrugerea Casei Harroway. Uriașul 
castel de la Ochiul Zeilor avea o garnizoană mică și castelanul 
său, nepot al lordului Lucas și văr al reginei răposate, a deschis 
porţile la apropierea regelui. Predarea nu l-a salvat; Înălțimea Sa 
a trecut prin sabie toată garnizoana, alături de toţi bărbaţii, 
femeile și copiii despre care a găsit că aveau vreo picătură de 
sânge Harroway. După aceea a intrat în orașul lordului Harroway 
de pe Trident, unde a procedat la fel. 

După vărsările acelea de sânge, oamenii au început să spună 
că Harrenhal era blestemat, pentru că toate Casele ce-ll 
deţinuseră sfârșiseră tragic și violent. Cu toate acestea, mulţi 
dintre oamenii ambiţioși ai regelui tânjeau după reședința 
puternică a lui Harren cel Negru, cu pământurile ei întinse și 
fertile... ba chiar atât de mulţi, încât regele Maegor s-a săturat 
de rugăminţile lor şi a decretat că Harrenhal va reveni celui mai 
puternic dintre ei. In felul acesta, douăzeci și trei de cavaleri din 
suita lui s-au luptat cu sabia, buzduganul și sulița pe străzile 
scăldate în sânge ale orașului lordului Harroway. Ser Walton 
Towers a învins și Maegor l-a numit lord de Harrenhal... însă 
meleul acela fusese o încăierare sălbatică, iar ser Walton n-a 
trăit destul de mult ca să se poată bucura de titlu, ci a murit în 
mai puţin de două săptămâni în urma rănilor căpătate. 
Harrenhal i-a revenit fiului său cel mai vârstnic, deși Domeniile i- 


au fost mult împuţinate, fiindcă regele îi acordase lordului Alton 
Butterwell orașul lordului Harroway, iar resturile proprietăţilor 
Harroway le dăruise lordului Darnold Darry. 

Când Maegor a revenit în cele din urmă la Debarcaderul 
Regelui pentru a sta din nou pe Tronul de Fier, a fost întâmpinat 
cu vestea că mama sa, regina Visenya, murise. Mai mult încă, în 
confuzia ce urmase morţii reginei-văduvă, regina Alyssa și copiii 
ei evadaseră din Piatra Dragonului, cu dragonii Vermithor și 
Silverwing... şi nimeni nu știa unde plecaseră. Înainte de a fugi, 
ei furaseră de asemenea Sora întunecată. 

Inălțimea Sa a poruncit ca trupul mamei sale să fie ars, iar 
osemintele și cenușa să fie îngropate alături de ale 
Cuceritorului. După aceea, a trimis Garda Regelui să-l aresteze 
pe scutierul său, prințul Viserys. 

— Inlănţuiţi-l într-o celulă neagră și interogaţi-l cu asprime, a 
poruncit Maegor. Intrebaţi-l unde a fugit mama lui. 

— Este posibil să nu știe, a protestat ser Owen Bush, un 
cavaler din Garda Regelui. 

— Atunci lăsaţi-l să moară, a sosit răspunsul faimos al regelui. 
Poate că javra o să vină la funeraliile lui. 

Prinţul Viserys nu știa unde plecase mama lui și n-a știut nici 
după ce Tyanna din Pentos l-a torturat cu magia ei neagră. După 
nouă zile de interogatorii, a murit. La porunca regelui, trupul i-a 
fost lăsat în curtea Fortăreţei Roșii timp de două săptămâni. 

— Să vină maică-sa și să-l ia, a spus Maegor. 

insă regina Alys n-a apărut și în cele din urmă Înălţimea Sa a 
poruncit ca nepotul lui să fie dat pradă focului. Prinţul avea 
cincisprezece ani când a fost omorât și fusese mult iubit de 
oamenii de rând și de lorzi deopotrivă. Ținutul l-a plâns. 

In anul 45 D.C. S-a încheiat într-un final construirea Fortăreţei 
Roșii. Regele Maegor a sărbătorit evenimentul, oferindu-le un 
ospăț muncitorilor care trudiseră la castel, trimițându-le căruţe 
cu vinuri tari și dulciuri, ca și prostituate din cele mai renumite 
bordeluri ale orașului. Petrecerile au durat trei zile. După aceea 
au apărut cavalerii regelui și i-au trecut pe toţi prin sabie, ca să-i 
împiedice să dezvăluie vreodată secretele Fortăreţei Roșii. 
Oasele le-au fost îngropate sub castelul pe care-l ridicaseră. 

La scurtă vreme după terminarea castelului, regina Ceryse s-a 
îmbolnăvit pe neașteptate și a murit. În Curte s-a zvonit că 
Inălţimea Sa îl ofensase pe rege printr-o replică usturătoare, așa 


că el îi poruncise lui ser Owen să-i taie limba. Potrivit zvonului, 
regina se zbătuse, iar cuțitul lui ser Owen alunecase și-i 
retezase beregata. Deși povestea aceasta n-a fost niciodată 
dovedită, i s-a dat crezare la momentul acela; în prezent însă 
majoritatea maesterilor consideră că a fost o calomnie născocită 
de inamicii regelui pentru a-i mânji mai mult reputaţia. 
Indiferent care ar fi fost adevărul, moartea primei lui soţii l-a 
lăsat pe Maegor cu o singură regină, pentoshi Tyanna cu păr 
negru și inimă neagră, stăpâna păianjenilor, care era detestată 
și temută de toţi. 

Abia fusese așezată ultima piatră pe Fortăreaţa Roșie, când 
Maegor a poruncit ca ruinele Septului Aducerii Aminte să fie 
curățate de pe vârful Dealului lui Rhaenys, iar odată cu ele 
osemintele și cenușa Fiilor Războinicului care pieriseră acolo. In 
locul lor, a decretat el, urma să fie înălțat un uriaș „grajd pentru 
dragoni” din piatră, o vizuină demnă de Balerion, Vhagar și 
urmașii lor. Așa a început construirea Gropii Dragonului. Găsirea 
de constructori, pietrari și muncitori pentru proiectul acela a fost 
dificilă, poate deloc surprinzător. Atât de mulţi oameni au dat bir 
cu fugiţii, încât regele a fost silit până la urmă să folosească 
deţinuţi din temniţele orașului ca forță de muncă, sub 
supravegherea constructorilor aduși din Myr și Volantis. 

Spre sfârșitul anului 45 D.C., regele Maegor a luat din nou 
armele, pentru a-și continua războiul împotriva rămășițelor 
proscrise ale Credinței Militante, lăsând-o pe regina Tyanna să 
conducă Debarcaderul Regelui împreună cu noua lui Mână, 
lordul Edwell Celtigar. În codrul uriaș aflat la miazăzi de Apa 
Neagră, trupele regelui au vânat zeci de Fraţi Săraci care se 
refugiaseră acolo, trimițându-i pe mulţi la Zid și spânzurându-i 
pe cei care au refuzat să îmbrace veșmintele negre. 
Conducătorul lor, femeia cunoscută sub numele Poxy Jeyne 
Poore, a continuat să-i scape regelui, până ce, in cele din urmă, 
a fost trădată de trei dintre propriii ei susţinători, care au fost 
răsplătiți cu graţierea și rangul de cavaler. 

Trei septoni care călătoreau cu lnălțimea Sa au declarat-o 
vrăjitoare pe Poxy Jeyne și Maegor a poruncit să fie arsă de vie 
pe un câmp de lângă Wendwater. Când a sosit ziua execuţiei, 
trei sute de susținători ai ei, Fraţi Săraci și ţărani, au năvălit din 
păduri pentru a o elibera. Regele anticipase insă acţiunea aceea 
și oamenii lui erau pregătiți pentru atac. Eliberatorii au fost 


încercuiți și măcelăriți. Printre ultimii care au murit s-a numărat 
și conducătorul lor, care s-a dovedit a fi ser Horys Hill, cavalerul 
rătăcitor bastard care scăpase cu trei ani in urmă din măcelul de 
la Marea Furcă. De data aceea a fost mai puțin norocos. 

In alte părţi ale Ţinutului însă roata timpului începuse să se 
întoarcă împotriva regelui. Oameni de rând și lorzi deopotrivă 
ajunseseră să-l dispreţuiască pentru numeroasele lui cruzimi și 
mulţi au început să ofere ajutor inamicilor săi. Septonul Moon, 
„Inaltul Septon” ridicat de Fraţii Săraci împotriva celui din Orașul 
Vechi, pe care-l porecliseră Inaltul Lingău, călătorea în voie prin 
Ținuturile Riverane și Reach, atrăgând mulţimi uriașe de câte ori 
ieșea din codri pentru a predica împotriva regelui. Tărâmul 
deluros aflat la miazănoapte de Dintele de Aur era condus 
practic de Dulăul Roșu, ser Joffrey Doggett, autoproclamat Mare 
Căpitan al Fiilor Războinicului. Nici Casterly Rock, nici Riverrun 
nu păreau dispuse să acţioneze împotriva lui. Dermis Ologul și 
Zdrenţărosul Silas au rămas în libertate și, pe oriunde ar fi 
umblat, oamenii de rând îi ajutau să fie în siguranţă. Cavaleri și 
soldați trimiși pentru a-i aduce la judecată au dispărut adesea. 

In anul 46 D.C., regele Maegor a revenit la Fortăreaţa Roșie cu 
două mii de ţeste, roadele unui an de campanie. El le-a aruncat 
sub Tronul de Fier și a anunţat că erau capetele Fraţilor Săraci și 
ale  Fiilor  Războinicului... dar aproape toţi credeau că 
majoritatea trofeelor acelea hâde aparţineau unor simpli 
meșteșugari, ţărani și porcari a căror singură vină fusese 
urmarea Credinței. 

Sosirea noului an l-a găsit pe Maegor tot fără fecior, nici 
măcar un bastard care ar fi putut fi acceptat ca legitim. De 
asemenea, părea improbabil ca regina Tyanna să îi ofere 
moștenitorul pe care-l dorea. Deși ea a continuat s-o slujească 
pe lnălţimea Sa ca stăpână a șoptitorilor, regele nu-i mai căuta 
patul. 

Consilierii lui Maegor au fost de acord că era timpul să-și ia o 
nouă soţie... dar părerile difereau în privința aceleia. Marele 
Maester Benifer a propus-o pe frumoasa și mândra Lady de 
Starfall, Clarisse Dayne, cu speranţa de a-i desprinde teritoriile 
și Casa de Dorne. Alton Butterwell, maestrul banilor, a oferit-o 
pe sora sa văduvă, o femeie robustă cu șapte copii. Deși nu era 
nici pe departe o frumuseţe, a susţinut el, fertilitatea îi fusese 
dovedită mai presus de orice îndoială. Mâna Regelui, lordul 


Celtigar, avea două fiice fecioare, în vârstă de doisprezece, 
respectiv treisprezece ani. El l-a îndemnat pe rege să aleagă pe 
una dintre ele sau să se însoare cu ambele dacă dorea. Lordul 
Velaryon de Driftmark l-a sfătuit pe Maegor să trimită după 
nepoata sa Rhaena, văduva lui Aegon Neîncoronatul. Luând-o de 
soţie, Maegor putea uni revendicările lor, preveni orice rebeliuni 
care s-ar fi putut aduna în jurul ei și dobândi o ostatică împotriva 
oricăror comploturi pe care le-ar fi putut urzi mama ei, regina 
Alyssa. 

Regele Maegor l-a ascultat pe fiecare consilier în parte. Deși 
până la urmă a respins majoritatea femeilor pe care i le-au 
propus ei, unele dintre motivele și argumentele lor au prins 
rădăcini în mintea sa. Dorea o femeie cu fertilitatea dovedită, 
totuși nu pe sora grasă și banală a lui Butterwell. Avea să ia mai 
multe soţii, așa cum îl îndemnase lordul Celtigar. Două soţii i-ar 
fi dublat șansele de a căpăta un fiu; trei soţii le-ar fi triplat. lar 
una dintre soțiile acelea trebuia într-adevăr să fie nepoata sa; 
sfatul lordului Velaryon fusese plin de înţelepciune. Regina 
Alyssa și cei doi copii mici ai ei rămâneau ascunși (se credea că 
zburaseră peste Marea îngustă, spre Tyrosh sau, poate, 
Volantis), însă ei continuau să fie o ameninţare pentru coroana 
lui Maegor și orice fiu pe care l-ar fi putut zămisli. Dacă ar fi luat- 
o de soţie pe fiica lui Aenys, ar fi slăbit orice revendicări 
înaintate de fraţii și surorile ei mai mici. 

După moartea soţului și fuga ei pe Insula Frumoasă, Rhaena 
Targaryen acţionase rapid pentru a-și proteja fiicele. Dacă 
prinţul Aegon fusese cu adevărat rege, potrivit legii fiica lui cea 
mai mare, Aerea, îi era moștenitoare și de aceea putea 
revendica să fie regina legitimă a celor Şapte Regate... totuși 
Aerea și sora ei Rhaella aveau abia un an, iar Rhaena știa că 
trâmbiţarea unor astfel de revendicări ar fi însemnat practic 
condamnarea lor la moarte. De aceea, le-a vopsit părul, le-a 
schimbat numele și le-a trimis de lângă ea, încredinţându-le 
unor aliaţi puternici, care aveau grijă să le vadă crescute în case 
bune, de către oameni vrednici, care să nu aibă habar de 
adevăratele lor identități. Prinţesa a insistat ca nici chiar ea să 
nu știe unde vor merge fetele; ceea ce nu știa nu putea 
dezvălui, nici sub tortură. 

O asemenea evadare nu era însă posibilă pentru Rhaena 
Targaryen însăși. Cu toate că și-ar fi putut schimba numele, 


vopsi părul și îmbrăca straiele grosolane ale unei târfe de 
tavernă, ori robele unei septe, ea nu avea cum să-și ascundă 
dragonul. Dreamfyre era o femelă dragon zveltă, albastru-pal cu 
pete argintii, care produsese deja două rânduri de ouă și pe care 
Rhaena o călărise de la vârsta de doisprezece ani. 

Dragonii nu sunt ușor de ascuns. De aceea prinţesa a plecat 
cu Dreamfyre cât mai departe de Maegor, tocmai pe Insula 
Frumoasă, unde Marq Farman i-a acordat ospitalitatea 
Castelului Frumos, ale cărui turnuri înalte și albe se ridicau mult 
deasupra Mării Apusului. Acolo ea s-a odihnit, citind, rugându-se 
și întrebându-se cât timp i se va oferi înainte de a fi chemată de 
unchiul ei. Rhaena a spus după aceea că nu se îndoise niciodată 
în privinţa aceea; se punea doar întrebarea când, nu dacă. 

Chemarea a sosit mai repede decât i-ar fi plăcut, deși nu pe 
atât de curând pe cât s-ar fi putut teme. Nici nu se punea 
problema refuzului. Așa ceva l-ar fi adus pe rege deasupra 
Insulei Frumoase călare pe Balerion. Rhaena ajunsese să-l 
îndrăgească pe lordul Farman, ba chiar într-o măsură mult mai 
mare pe al doilea fiu al său, Androw, și nu intenţiona să le 
răsplătească bunătatea cu foc și sânge. A încălecat pe 
Dreamfyre și a zburat la Fortăreaţa Roșie, unde a aflat că 
trebuia să se mărite cu unchiul ei, ucigașul soțului ei. Și tot 
acolo Rhaena și-a întâlnit tovarășele mirese, fiindcă aceea urma 
să fie o nuntă triplă. 

Lady Jeyne din Casa Westerling fusese măritată cu Alyn 
Tarbeck, care murise alături de prinţul Aegon în bătălia de sub 
Ochiul Zeilor. Peste câteva luni, ea îi dăruise răposatului lord un 
fiu post-mortem. Înaltă și zveltă, cu păr castaniu strălucitor, lady 
Jeyne, era curtată de un fiu mai tânăr al lordului de Casterly 
Rock când Maegor a trimis după ea, dar așa ceva nu avea niciun 
fel de însemnătate pentru rege. 

Mai încurcat era cazul lui lady Elinor din Casa Costayne, soţia 
lui ser Theo Bolling, un cavaler împroprietărit care luptase 
pentru rege în ultima sa campanie împotriva Fraţilor Săraci. Deși 
avea doar nouăsprezece ani, lady Elinor îi dăruise deja lui 
Bolling trei fii, când ochii regelui se opriseră asupra ei. Cel mai 
mic dintre băieţi încă îi sugea la sân, când ser Theo a fost 
atestat de Garda Regelui și acuzat de complot alături de regina 
Alyssa pentru a-l asasina pe rege și a-l aduce pe Jaehaerys pe 
Tronul de Fier. Deși și-a declarat nevinovăția, Bolling a fost găsit 


vinovat şi decapitat în aceeași zi. În cinstea zeilor, regele 
Maegor i-a acordat văduvei șapte zile pentru a jeli, după care a 
chemat-o și a anunţat-o că se vor căsători. 

În orașul Septului de Piatră, septonul Moon a acuzat planurile 
de căsătorie ale regelui Maegor și sute de locuitori au ovaţionat 
zgomotos, dar puţini alţii au cutezat să ridice vocile împotriva 
Înălţimii Sale. Înaltul Septon s-a îmbarcat din Orașul Vechi, 
navigând spre Debarcaderul Regelui pentru a oficia riturile de 
căsătorie. Într-o zi caldă de primăvară a anului 47 D.C., Maegor 
Targaryen s-a însurat cu trei soţii în curtea Fortăreţei Roșii. Deși 
fiecare dintre reginele sale era înveșmântată în culorile Casei 
tatălui ei, cei din Debarcaderul Regelui le-au numit „Miresele 
Negre”, pentru că toate erau văduve. 

Prezenţa la nuntă a fiului lui lady Jeyne și a celor trei băieţi ai 
lui lady Elinor garanta că cele două femei își vor juca rolurile în 
ceremonie, dar mulţi se așteptau să vadă o demonstraţie de 
sfidare din partea prinţesei Rhaena. Speranţele acelea au fost 
spulberate când regina Tyanna a apărut însoţită de două fetițe 
cu păr argintiu și ochi liliachii, purtând veșmintele roșu și negru 
ale Casei Targaryen. 

— Ai fost nesăbuită, crezând că le poţi ascunde de mine, i-a 
spus Tyanna prinţesei. 

Rhaena a plecat capul și și-a rostit jurămintele cu glas rece ca 
gheaţa. 

Multe povești ciudate și contradictorii se relatează despre 
noaptea ce a urmat, iar după trecerea atâtor ani este greu de 
separat adevărul de legende. Au împărțit cele trei Mirese Negre 
un singur pat, așa cum au afirmat unii? Pare improbabil. A fost 
Înălțimea Sa la toate trei în cursul nopţii și a consumat toate trei 
căsătoriile? Poate că da. A încercat prinţesa Rhaena să-l ucidă 
pe rege cu un pumnal ascuns sub perne, așa cum a susţinut ea 
mai târziu? A zgâriat Elinor Costayne spinarea regelui cu 
unghiile, brăzdând-o și însângerând-o, în timp ce s-au 
împreunat? A băut Jeyne Westerling licoarea fertilităţii despre 
care se spune că i-ar fi adus-o regina Tyanna, sau i-a azvârlit-o 
în faţă? Și, de fapt, a existat o astfel de licoare sau a fost oferită 
vreodată? Prima relatare despre ea nu apare decât la mult timp 
după începerea domniei regelui Jaehaerys, la douăzeci de ani de 
la moartea celor două femei. 

lată ce știm cu certitudine: după nuntă, Maegor a declarat-o 


pe Aerea, fiica lui Rhaena, drept moștenitoarea lui legitimă, 
„până va sosi vremea ca zeii să-mi dăruiască un fiu”, și în 
același timp a trimis-o pe sora ei geamănă, Rhaella, în Orașul 
Vechi pentru a fi educată ca septă. Același decret îl 
dezmoștenea explicit pe nepotul său Jaehaerys, succesorul de 
drept la tron potrivit tuturor legilor celor Șapte Regate. Fiul 
reginei Jeyne a fost confirmat ca lord de Tarbeck Hall și trimis la 
Casterly Rock, pentru a fi crescut ca un copil vitreg al lui Lyman 
Lannister. Băieţii mai mari ai reginei Elinor au fost trimiși în mod 
similar, unul la Eyrie și unul la Highgarden. Cel mai mic dintre fiii 
reginei a fost încredinţat unei doici, deoarece regele era iritat de 
alăptarea reginei. 

Peste o jumătate de an, Mâna Regelui Edwell Celtigar a 
anunţat că regina Jeyne era grea. Abia începuse pântecul să-i 
crească și regele însuși a anunţat câ și regina Elinor era cu 
prunc. Maegor le-a acoperit pe ambele femei cu daruri și onoruri 
și a dăruit pământuri și ranguri noi taţilor, fraţilor și unchilor lor, 
însă bucuria i s-a dovedit de scurtă durată. Cu trei luni înainte 
de soroc, regina Jeyne a fost doborâtă la pat de dureri 
neașteptate ale facerii și a născut un prunc mort la fel de 
monstruos precum cel al lui Alys Harroway, o creatură fără 
mâini și fără picioare, cu mădular de bărbat și sex de femeie. 
Mama nu a supravieţuit mult pruncului. 

Oamenii au spus că Maegor era blestemat. El își ucisese 
nepotul, purtase război împotriva Credinței și a Înaltului Septon, 
îi sfidase pe zei, comisese crime și incest, adulter și viol. 
Mădularul lui era otrăvit, sămânţa îi era plină de viermi și zeii n- 
aveau să-i dăruiască niciodată un fiu viu. Cel puţin așa se 
șoptea. Maegor însuși a preferat altă explicaţie și i-a trimis pe 
ser Owen Bush și ser Maladon Moore s-o ridice pe regina Tyanna 
și s-o arunce în temniţă. Acolo regina pentoshi a mărturisit totul, 
încă de când călăii regelui abia începuseră să-și pregătească 
instrumentele: ea otrăvise copilul Jeynei Westerling în pântecul 
mamei sale, tot așa cum făcuse și cu Alys Harroway. A promis 
de asemenea că la fel se va întâmpla cu potaia lui Elinor 
Costayne. 

S-a spus că regele a ucis-o cu propria lui mână, scoțându-i 
inima cu Focul Negru și aruncând-o la câini. Însă Tyanna din 
Turn s-a răzbunat și după moarte, deoarece lucrurile s-au 
petrecut așa cum făgăduise. A trecut o lună, apoi încă una, iar în 


bezna nopţii, regina Elinor a născut un prunc mort și deformat, 
un băiat firă ochi și care avea pe umeri cioturi de aripi. 

Asta s-a petrecut în anul 48 După Cucerire, al șaselea al 
domniei regelui Maegor și ultimul al vieţii sale. Nimeni din cele 
Șapte Regate nu se putea îndoi acum că regele era blestemat. 
Puţinii lui susţinători au început să dispară ca rouă sub soarele 
dimineţii. La Debarcaderul Regelui a sosit vestea că ser Joffrey 
Doggett fusese văzut intrând în Riverrun, dar nu ca prizonier, ci 
ca oaspete al lordului Tully. Septonul Moon a apărut din nou, 
conducând mii de Credindoși într-un marș peste Reach spre 
Orașul Vechi, cu intenţia anunţată de a-l înfrunta pe Lingău în 
Septul Stelat, pentru a-i cere să acuze „Spurcăciunea de pe 
Tronul de Fier” și de a-și anula anatema aruncată asupra 
Ordinelor militare. Când lorzii Oakheart și Rowan au apărut 
înaintea lui cu ostașii lor, ei n-au făcut-o pentru a-l ataca pe 
Moon, ci pentru a i se alătura. Lordul Celtigar a demisionat din 
funcţia de Mâna Regelui și a revenit în reședința lui din Insula 
Cleștilor. Rapoarte din Hotare au sugerat că dornishenii se 
adunau în trecători, pregătindu-se să invadeze Tinutul. 

Lovitura cea mai grea a sosit din partea Capătului Furtunii. 
Acolo, pe țărmurile Golfului Naufragiilor, lordul Rogar Baratheon 
l-a proclamat pe tânărul Jaehaerys Targaryen adevăratul și 
legitimul rege al Andalilor, al Rhoynarilor și al Primilor Oameni, 
iar prinţul Jaehaerys l-a numit pe lordul Rogar Protector al 
Ținutului și Mâna Regelui. Mama prinţului, regina Alyssa, și sora 
lui, Alysanne, i-au stat alături când Jaehaerys a scos-o pe Sora 
întunecată din teacă și a jurat să pună capăt domniei unchiului 
său uzurpator. O sută de lorzi stegari și cavaleri din Capătul 
Furtunii au ovaţionat proclamația. Prinţul Jaehaerys avea 
paisprezece ani când a revendicat tronul; era un tânăr chipeș, 
iscusit cu lancea și arcul lung și un călăreț destoinic. În plus, el 
călărea o fiară uriașă de culoarea bronzului pe nume Vermithor, 
iar Alysanne, o fecioară de doisprezece ani, avea propriul ei 
dragon, Silverwing. 

— Maegor n-are decât un dragon, a spus lordul Rogar lorzilor 
Furtunii. Prinţul nostru are doi. 

Și în curând aveau să fie trei. Când la Fortăreaţa Roșie s-a 
aflat că Jaehaerys își aduna trupe la Capătul Furtunii, Rhaena 
Targaryen a încălecat pe Dreamfyre și a zburat să i se alăture, 
abandonându-și unchiul cu care fusese silită să se mărite. A luat 


cu ea pe fiica ei Aerea... și pe Focul Negru, pe care o furase din 
teaca regelui în timp ce acesta dormea. 

Răspunsul lui Maegor a fost lent și confuz. El i-a poruncit 
Marelui Maester să-și trimită corbii, chemându-și toţi lorzii loiali 
și lorzii stegari la Debarcaderul Regelui, doar pentru a afla că 
Benifer se îmbarcase spre Pentos. După ce a descoperit că 
prinţesa Aerea fugise, a trimis un călăreț la Orașul Vechi pentru 
a cere capul surorii ei gemene, Rhaella, ca s-o pedepsească pe 
mama lor pentru trădare, dar lordul Hightower l-a întemnițat pe 
mesagerul acela. Doi cavaleri din Garda Regelui au dispărut într- 
o noapte, trecând de partea lui Jaehaerys, iar ser Owen Bush a 
fost găsit mort în faţa unui bordel, cu propriul său mădular 
îndesat în gură. 

Lordul Velaryon de Driftmark s-a numărat printre primii care 
s-au declarat de partea lui Jaehaerys. Deoarece Velaryonii erau 
amiralii tradiționali ai Tinutului, Maegor s-a trezit că pierduse 
întreaga flotă regală. A urmat Tyrell din Highgarden, cu toată 
armata din Reach. Casa Hightower din Orașul Vechi, Redwyne 
din Arbor, Lannister din Casterly Rock, Arryn din Eyrie, Royce 
din Runestone... una câte una, toate s-au întors împotriva 
regelui. 

In Debarcaderul Regelui, vreo douăzeci de lorzi mărunți au 
răspuns poruncii lui Maegor, printre ei numărându-se lordul 
Darklyn de Duskendale, lordul Massey de Stonedance, lordul 
Towers de Harrenhal, lordul Staunton de Popasul Corbilor, lordul 
Bar Emmon de Sharp Point, lordul Buckwell de Antlers, lorzii 
Rosby, Stokeworth, Hayford, Harte, Byrch, Rollingford, Bywater 
și Mallery. Toţi aceștia laolaltă nu comandau însă nici patru mii 
de oameni și doar o zecime dintre aceia erau cavaleri. 

Maegor i-a adunat pe toţi în Fortăreața Roșie într-o seară 
pentru a discuta planul bătăliei pe care-l gândise. Când lorzii au 
văzut însă cât de puţini erau și au înţeles că nu li se va alătura 
niciun mare lord, mulţi au fost descurajaţi, iar lordul Hayford a 
mers atât de departe încât să-l îndemne pe Înălţimea Sa să 
abdice și să îmbrace veșmintele negre. Înălţimea Sa a poruncit 
decapitarea imediată a lui Hayford și a continuat sfatul de război 
cu capul nobilului lord înfipt într-o lance înapoia Tronului de Fier. 
Lorzii au făcut planuri toată ziua, continuând până târziu în 
noapte. Era ora lupului când Maegor le-a îngăduit în cele din 
urmă să plece. Regele a rămas singur, cufundat în gânduri pe 


Tronul de Fier, după ieșirea lor. Lorzii Towers și Rosby au fost 
ultimii care l-au văzut pe Înălțimea Sa. 

Când s-au ivit zorii, ultima dintre reginele lui Maegor a pornit 
in căutarea sa. Regina Elinor l-a găsit tot pe Tronul de Fier, alb 
la faţă și mort, cu veșmintele îmbibate de sânge. Braţele îi 
fuseseră spintecate de la încheieturi până la coate cu ghimpi 
zimţaţi, iar un tăiș îi străpunsese gâtul, ieșindu-i pe sub bărbie. 

Mulţi cred și în ziua de azi că Tronul de Fier însuși l-ar fi ucis. 
Ei susțin că Maegor era viu când Rosby și Towers au părăsit sala 
tronului, iar străjerii de la uși au jurat că nimeni n-a intrat după 
aceea, până când regina Elinor a făcut descoperirea. Alţii spun 
că regina însăși l-ar fi împins pe ghimpii și tăișurile acelea, 
pentru a răzbuna uciderea primului ei soţ. Este posibil să fi fost 
mâna Gărzii Regelui, deși asta ar fi necesitat ca ei să acţioneze 
dimpreună, întrucât la fiecare ușă erau postați câte doi cavaleri. 
Poate de asemenea să fi fost una sau mai multe persoane 
necunoscute, care să fi intrat și ieșit din sala tronului printr-un 
pasaj secret. Fortăreaţa Roșie avea tainele ei, ce erau cunoscute 
numai de cei morţi. Este de asemenea posibil ca regele să fi fost 
cuprins de disperare în orele mici ale nopţii și să-și fi luat singur 
viața, răsucind tăișurile după cum era necesar și deschizându-și 
venele pentru a se cruța de înfrângerea și dizgraţia ce-l 
așteptau cu certitudine. 

Domnia regelui Maegor | Targaryen, cunoscut în istorie și 
legendă ca Maegor cel Crud, a durat șase ani și șaizeci și șase 
de zile. Leșul i-a fost ars în curtea Fortăreţei Roșii, iar cenușa i-a 
fost îngropată după aceea pe Piatra Dragonului, lângă cea a 
mamei sale. A murit fără copii, astfel că nu a lăsat niciun urmaș 
din carnea sa. 


De la prinţ la rege 


Întronarea lui Jaehaerys Întâiul 


ETN 


Jaehaerys Targaryen Întâiul a urcat pe Tronul de Fier în anul 
48 D.C., la vârsta de paisprezece ani, și avea să conducă cele 
Șapte Regate pentru următorii cincizeci și patru de ani, până la 
moartea sa din cauze naturale în 103 D.C. In ultimii ani ai 
domniei sale, ca și în timpul domniei succesorului său, el a fost 
numit Regele cel Bătrân, din motive evidente, însă Jaehaerys a 
fost un bărbat tânăr și viguros mai multă vreme decât a fost 
bătrân și nevolnic, iar cărturari știutori vorbesc despre el cu 
respect, numindu-l „Conciliatorul”. Scriind după un veac, 
Arhimaesterul Umbert a declarat în mod faimos că Aegon și 
surorile lui au cucerit cele Șapte Regate (cel puţin șase dintre 
ele), dar Jaehaerys Împăciuitorul a fost cel care le-a preschimbat 
cu adevărat într-un singur regat. 

Sarcina lui n-a fost defel ușoară, întrucât predecesorii săi 
imediaţi prăpădiseră multe din cele construite de Cuceritor, 
Aenys prin slăbiciune și nehotărâre, iar Maegor prin cruzime și 
sete de sânge. Ţinutul moștenit de Jaehaerys era sărăcit, sfâșiat 
de războaie și măcinat de dezbinare și neîncredere, în timp ce 
noul rege însuși era practic un băiat, fără niciun fel de 
experienţă în cârmuire. 

Până și revendicarea de către el a Tronului de Fier nu era mai 
presus de îndoială. Deși Jaehaerys era unicul fiu supravieţuitor 
al regelui Aenys |, fratele lui mai mare Aegon pretinsese domnia 
înaintea sa. Aegon Neîncoronatul murise în bătălia de sub Ochiul 
Zeilor, când încercase să-l răstoarne pe unchiul său Maegor, dar 
nu înainte de a se însura cu propria lui soră, Rhaena, cu care 
avusese două fiice, gemenele Aerea și Rhaella. Dacă Maegor cel 
Crud ar fi fost socotit doar un uzurpator, fără niciun drept la 
domnie, așa cum au susţinut unii maesteri, atunci prinţul Aegon 
ar fi fost adevăratul rege, iar succesiunea ar fi trebuit să revină 
de drept fiicei lui cea mare, Aerea, nu fratelui său mezin. 

Sexul gemenelor a cântărit însă împotriva lor, alături de 
vârstă; fetiţele nu aveau decât șase ani la moartea lui Maegor. 
În plus, istorisiri lăsate de contemporanii lor sugerează că Aerea 
era o copilă timidă, predispusă să plângă și să-și ude 


aștemuturile, pe când Rhaella, cea mai îndrăzneață și mai 
robustă dintre cele două, era o novice care slujea în Septul 
Stelat și fusese jurată Credinței. Niciuna nu părea să aibă croială 
de regină; propria lor mamă, regina Rhaena, a recunoscut asta 
când a fost de acord ca tronul să fie ocupat de fratele său 
Jaehaerys, nu de fiicele ei. 

Unii au sugerat că Rhaena însăși putea revendica în mod 
întemeiat Coroana, fiind cea dintâi născută a regelui Aenys și a 
reginei Alyssa. Existau chiar unii care șopteau că regina Rhaena 
fusese cea care izbutise, cumva, să scape Ținutul de Maegor cel 
Crud, deși nu se stabilise niciodată cu succes prin ce mijloace i- 
ar fi putut aranja moartea, după ce fugise din Debarcaderul 
Regelui călare pe draga ei Dreamfyre. Sexul i s-a pus însă 
împotrivă. „Aici nu-i Dorne“, a răspuns lordul Rogar Baratheon 
când a fost întrebat, „și Rhaena nu-i Nymeria“. Mai mult încă, 
regina rămasă de două ori văduvă ajunsese să urască 
Debarcaderul Regelui și Curtea și-și dorea doar să revină pe 
Insula Frumoasă, unde găsise o măsură de tihnă înainte ca 
unchiul ei să o facă una dintre Miresele lui Negre. 

Când a suit pe Tronul de Fier, prinţul Jaehaerys mai avea un 
an și jumătate până la majorat și de aceea s-a decis ca mama 
lui, regina-văduvă Alyssa, să-i fie regentă, în vreme ce lordul 
Rogar să-i slujească drept Mână și Protector al Ţinutului. Să nu 
se creadă totuși că Jaehaerys a fost doar o păpușă de paie. De la 
bun început, regele-băiat a insistat să aibă un cuvânt de spus în 
toate deciziile luate în numele lui. 

Prinţul Jaehaerys s-a confruntat cu prima lui hotărâre 
esenţială chiar pe când rămășițele pământești ale lui Maegor | 
Targaryen erau depuse pe un rug funerar: cum să procedeze cu 
acei susţinători ai unchiului său care rămăseseră în viaţă? După 
ce Maegor fusese găsit mort pe Tronul de Fier, majoritatea 
marilor Case din inut și numeroși lorzi mărunți îl 
abandonaseră... totuși majoritatea nu însemna toți. Mulţi dintre 
cei ale căror domenii și castele se aflau aproape de 
Debarcaderul Regelui și de domeniile regale stătuseră lângă 
Maegor până chiar în clipa morţii lui, iar printre ei se 
număraseră lorzii Rosby și Towers, ultimii care-l văzuseră în 
viaţă. Dintre cei ce se înrolaseră sub flamurile lui făceau parte 
lorzii Stokeworth, Massey, Harte, Bywater, Darklyn, Rollingford, 
Mallery, Bar Emmon, Byrch, Staunton și Buckwell. 


În haosul ce urmase descoperirii leșului lui Maegor, lordul 
Rosby deșertase o cupă de cucută pentru a se alătura 
stăpânului său în moarte. Buckwell și Rollingford se îmbarcaseră 
spre Pentos, iar aproape toţi ceilalți se refugiaseră în propriile 
lor castele și fortărețe. Doar Darklyn și Staunton avuseseră 
curajul să rămână alături de lordul Towers pentru a preda 
Fortăreaţa Roșie când prinţul Jaehaerys și surorile sale, Rhaena 
și Alysanne, coborâseră peste castel, călare pe dragonii lor. 
Cronicarii Curţii ne spun că atunci când tânărul prinţ a coborât 
de pe spinarea lui Vermithor, acești „trei lorzi loiali” au plecat 
genunchiul înaintea lui, și-au depus spadele la picioarele sale și 
l-au întâmpinat ca pe un rege. 

— Aţi venit târziu la ospăț, se spune că le-ar fi zis prinţul 
Jaehaerys, deși cu glas blând, și aceleași spade au ajutat la 
uciderea fratelui meu Aegon sub Ochiul Zeilor. 

La porunca sa, cei trei au fost pe dată puși în fiare, deși unii 
din suita prinţului au cerut să fie executaţi pe loc. În celulele 
întunecate, lor li s-au alăturat Dreptatea Regelui, Lordul 
Confesor, Temnicerul-Șef, comandantul Gărzii Orașului și cei 
patru cavaleri din Garda Regelui care rămăseseră alături de 
regele Maegor. 

După două săptămâni, lordul Rogar Baratheon și regina 
Alyssa au ajuns la Debarcaderul Regelui cu oastea lor, iar alte 
sute de oameni au fost arestaţi și închiși. Fie că erau cavaleri, 
scutieri, administratori, septoni sau simpli slujitori, acuzaţia 
împotriva lor era aceeași: erau învinovăţiţi că-l ajutaseră și-i 
fuseseră complici lui Maegor Targaryen în uzurparea Tronului de 
Fier și în toate crimele, cruzimile și fărădelegile ce urmaseră. 
Nici chiar femeile n-au fost cruţate; acele doamne de sânge 
nobil care participaseră la nunta Mireselor Negre au fost de 
asemenea arestate, alături de zeci de prostituate de stirpe 
umilă, și numite „târfele lui Maegor”. 

Deoarece temniţele Fortăreţei Roșii erau pline ochi, s-a ridicat 
întrebarea ce trebuia făcut cu prizonierii. Dacă Maegor urma să 
fie considerat uzurpator, atunci întreaga lui domnie era 
nelegitimă și cei care-l sprijiniseră se făceau vinovaţi de trădare 
și trebuiau daţi morţii. Acesta a fost cursul susţinut de regina 
Alyssa. Regina-văduvă pierduse doi fii pe seama cruzimii lui 
Maegor și nu intenţiona să acorde nici măcar demnitatea unei 
judecăţi celor care-i îndepliniseră poruncile. 


— Când băiatul meu Viserys a fost torturat și ucis, ei au rămas 
tăcuţi, fără un cuvânt de protest, a spus ea. De ce ar trebui să-i 
ascult acum? 

Impotriva mâniei ei s-a ridicat lordul Rogar Baratheon, Mâna 
Regelui și Protector al Ținutului. În vreme ce a fost de acord că 
oamenii lui Maegor meritau fără doar și poate să fie pedepsiţi, 
nobilul lord a atras atenţia că dacă își vor executa prizonierii, 
atunci aceia care rămăseseră loiali uzurpatorului n-aveau să fie 
dispuși să plece genunchiul. Lordul Rogar n-ar fi avut atunci de 
ales, decât să pornească spre castelele lor, pe rând, și să-l 
nimicească pe fiecare dintre ei în fortăreaţa sa, trecându-i prin 
oţelul spadelor și prin foc. 

— Poate fi făcut, a rostit el, dar cu ce preţ? Ar fi o campanie 
sângeroasă ce ar putea înăspri inimi împotriva noastră. 

Mai bine ca oamenii lui Maegor să fie supuși judecății și să-și 
mărturisească trădarea, a îndemnat Lordul Protector. Cei care 
aveau să fie găsiţi vinovaţi de crimele cele mai rele puteau fi 
condamnaţi la moarte, dar celorlalţi aveau să li se ceară ostatici, 
care le-ar fi asigurat loialitatea pe viitor, și li s-ar fi confiscat o 
parte din pământuri și castele. 

Inţelepciunea cuvintelor lordului Rogar a fost limpede pentru 
majoritatea susținătorilor tânărului rege, totuși este posibil ca 
ideile acelea să nu fi prevalat, dacă n-ar fi intervenit Jaehaerys 
însuși. Deși în vârstă de numai paisprezece ani, regele-băiat a 
dovedit de la bun început că n-avea să se mulţumească să stea 
supus, în vreme ce alţii domneau în numele lui. Însoţit de 
maesterul său, de sora lui, Alysanne, și de o mână de tineri 
cavaleri, Jaehaerys s-a așezat pe Tronul de Fier și i-a chemat pe 
toţi lorzii înaintea sa. 

— Nu vor exista procese, nici torturi și nici execuţii, i-a 
anunţat el. Ţinutul trebuie să vadă că eu nu sunt unchiul meu. 
Nu-mi voi începe domnia cu o baie de sânge. Unii au sosit sub 
flamurile mele mai devreme, alții au sosit mai târziu. Restul mi 
se pot alătura acum. 

Jaehaerys nu fusese deocamdată nici încoronat, nici uns și nu 
avea nici majoritatea de partea sa; ca atare, declaraţia lui nu 
avea nicio forţă legală, pe lângă faptul că el nu deţinea 
autoritatea de a-și nesocoti consiliul și regenta. Cu toate 
acestea, puterea vorbelor lui și hotărârea pe care a dovedit-o, 
pe când îi privea pe toţi de pe Tronul de Fier, au fost atât de 


mari, încât lorzii Baratheon și Velaryon i-au oferit de îndată 
susținerea lor, iar restul i-au urmat la scurt timp după aceea. 
Dar sora lui, Rhaena, a cutezat să i se opună. 

— Ei te vor aclama când coroana îţi va fi pusă pe frunte, a 
spus ea, așa cum, cândva, l-au aclamat pe unchiul nostru, și pe 
tatăl nostru mai înainte. 

În cele din urmă, decizia finală a aparţinut regentei... și, cu 
toate că regina Alyssa dorea răzbunare pentru sine, nu voia în 
același timp să se împotrivească dorințelor fiului ei. 

— Așa ceva l-ar face să pară slab, se pare că i-ar fi spus ea 
lordului Rogar, iar el nu trebuie niciodată să pară slab. Aceea a 
fost pierzania tatălui său. 

Așa s-a făcut că majoritatea oamenilor lui Maegor au fost 
cruțaţi. 

În zilele următoare, temniţele din Debarcaderul Regelui au 
fost golite. După ce au căpătat hrană, băutură și veșminte 
curate, captivii au fost aduși înaintea tronului, câte șapte odată. 
Acolo, sub ochii zeilor și ai oamenilor, ei au renunţat la 
loialitatea faţă de Maegor și s-au declarat vasali ai nepotului 
său, Jaehaerys, stând în genunchi, după care tânărul rege l-a 
ridicat pe fiecare dintre ei, pe rând, i-a acordat iertarea și i-a 
înapoiat domeniile și titlurile. Nu trebuie crezut totuși că acuzaţii 
au scăpat fără pedeapsă. Lorzi și cavaleri deopotrivă au fost 
siliţi să trimită câte un fiu la Curte, care să-l slujească pe rege și 
să fie ostatic; celor care nu aveau fii, li s-a cerut o fiică. Cei mai 
avuţi dintre lorzii lui Maegor au cedat de asemenea unele 
domenii, printre ei numărându-se Towers, Darklyn și Staunton. 
Alţii și-au cumpărat iertarea cu aur. 

lertarea regală nu s-a extins asupra tuturor. Toţi temnicerii lui 
Maegor, călăii și confesorii au fost declaraţi vinovaţi de ajutarea 
Tyannei din Turn în torturarea și uciderea prinţului Viserys, care 
fusese pentru așa puţin timp moștenitorul și ostaticul lui 
Maegor. Capetele lor au fost trimise reginei Alyssa, însoţite de 
mâinile ce cutezaseră să se ridice împotriva celor din sângele 
dragonilor. Înălțimea Sa s-a declarat „mulţumită” de darurile 
acelea. 

Un alt bărbat și-a pierdut de asemenea capul: ser Maladon 
Moore, cavaler din Garda Regelui, care a fost acuzat că o ţinuse 
pe Ceryse Hightower, prima regină a lui Maegor, în vreme ce 
Fratele său Jurat, ser Owen Bush, îi reteza limba, moment în 


care zbaterile Înălţimii Sale duseseră la lunecarea tăișului, care 
o omorâse. (Ar trebui amintit că ser Maladon a insistat că totul 
era o născocire și că numita regină Ceryse murise de „răutate”.) 
El a recunoscut totuși că o dăduse pe Tyanna din Turn pe 
mâinile regelui Maegor și că fusese de faţă când acesta o 
ucisese, așa că era oricum mânjit de sângele unei regine. 

Cinci dintre cei șapte cavaleri din Garda Regelui au 
supravieţuit însă. Doi dintre ei, ser Olyver Bracken și ser 
Raymund Mallery, jucaseră un rol în căderea răposatului rege, 
deoarece își lepădaseră mantiile și trecuseră de partea lui 
Jaehaerys, dar regele-băiat a observat pe bună dreptate că, 
procedând astfel, ei își încălcaseră jurământul de a-l apăra pe 
rege cu propria lor viaţă. 

— În Curtea mea nu voi avea oameni fără cuvânt, a proclamat 
el. 

De aceea toţi cei cinci cavaleri au fost condamnaţi la 
moarte... dar la insistenţele prinţesei Alysanne, s-a convenit să 
fie cruţaţi, dacă își vor schimba mantiile albe cu cele negre, 
alăturându-se Rondului de Noapte. Patru dintre ei au acceptat 
graţierea aceea și au plecat spre Zid; trădătorilor ser Olyver și 
ser Raymund li s-au alăturat ser Jon Tollett și ser Symond 
Crayne. 

Al cincilea cavaler din Garda Regelui, ser Harrold Langward, a 
cerut o judecată prin luptă. Jaehaerys i-a satisfăcut dorinţa și s-a 
oferit el însuși să-l înfrunte pe ser Harrold în duel, dar în această 
privinţă a prevalat regina regentă. Drept campion al Coroanei a 
fost ales ser Gyles Morrigen, un cavaler tânăr din Ținuturile 
Furtunii, nepotul lui Damon Cucernicul, Mare Căpitan al Fiilor 
Războinicului, care-i condusese în Judecata celor Șapte 
împotriva lui Maegor. Dornic să dovedească loialitatea Casei 
sale faţă de noul rege, ser Gyles l-a răpus iute pe mai vârstnicul 
ser Harrold și la scurtă vreme după aceea a fost numit Lord 
Comandant al Gărzii Regelui Jaehaerys. 

Între timp zvonul despre milostenia prinţului s-a răspândit 
prin tot Ţinutul. Unul câte unul, restul susținătorilor regelui 
Maegpor și-au lăsat armiile la vatră, și-au părăsit castelele și au 
pornit spre Debarcaderul Regelui pentru a-i jura supunere. Unii 
au făcut-o cu șovăială, temându-se că Jaehaerys s-ar putea 
dovedi un rege la fel de bicisnic și nepriceput cum fusese tatăl 
lui... dar, întrucât Maegor nu avusese urmași din sângele său, 


nu mai exista niciun rival plauzibil în jurul căruia s-ar fi putut 
strânge opoziţia. Până și susținătorii cei mai fervenţi ai lui 
Maegor au fost cuceriți de îndată ce l-au întâlnit pe Jaehaerys, 
deoarece era întru totul așa cum trebuia să fie un prinţ: drept, 
deschis și pe atât de curtenitor, pe cât era de viteaz. Marele 
Maester  Benifer (revenit din  surghiunul pe care și-l 
autoimpusese în Pentos) a scris că era „învăţat ca un maester și 
cucernic ca un septon“ și chiar dacă unele dintre cuvintele 
acelea ar putea fi ignorate ca lingușiri, în ele exista de 
asemenea și adevăr. Se spune că până și propria lui mamă, 
regina Alyssa, l-ar fi numit pe Jaehaerys „cel mai bun dintre cei 
trei fii ai mei”. 

Nu trebuie crezut că împăcarea lorzilor ar fi adus pacea în 
Westeros peste noapte. Eforturile regelui Maegor de a-i 
extermina pe Fraţii Săraci și pe Fiii Războinicului ridicaseră 
împotriva lui și împotriva Casei Targaryen mulţi cucernici, 
bărbaţi și femei deopotrivă. Deși strânsese capetele a sute de 
Stele și Săbii, alte sute rămăseseră în libertate, iar zeci de mii 
de lorzi mărunți, cavaleri împroprietăriți și oameni de rând îi 
adăposteau, îi hrăneau și le ofereau ajutor și confort atunci când 
o puteau face. Zdrenţărosul Silas și Dennis Ologul comandau 
bande rătăcitoare de Fraţi Săraci, care apăreau și dispăreau ca 
duhurile, pierind prin codri de câte ori erau primejduiţi. La 
miazănoapte de Dintele de Aur, Ser Joffrey Doggett, Dulăul Roșu 
din Hills, hălăduia după voie între Ținuturile Apusene și 
Ținuturile Riverane, cu sprijinul și complicitatea lui lady Lucinda, 
cucernica soţie a lordului de Riverrun. Ser Joffrey, care-și pusese 
pe umeri mantia de Mare Căpitan al Fiilor Războinicului, își 
anunţase intenţia de a restabili la fosta sa glorie Ordinul acela 
cândva mândru și de a recruta cavaleri sub flamurile sale. 

Cea mai mare ameninţare se afla însă la miazăzi, unde 
septonul Moon și susţinătorii lui ridicaseră tabără sub zidurile 
Orașului Vechi, apărat de lorzii Oakhcart și Rowan și de cavalerii 
lor. Moon era un bărbat masiv, binecuvântat cu glas tunător și o 
prezenţă fizică impunătoare. Deși Fraţii săi Săraci îl 
proclamaseră „adevăratul Inalt Septon“, acest septon (dacă a 
fost într-adevăr așa ceva) nu era o imagine a smereniei. Se 
lăuda cu mândrie că Steaua în Șapte Colţuri era singura carte 
pe care o citise vreodată și mulţi puneau sub semnul întrebării 
până și afirmaţia aceea, întrucât nu se știa ca el să fi citat 


vreodată din cartea aceea sfântă și nimeni nu-l văzuse citind 
sau scriind. 

Desculţ, bărbos și stăpânit de o fervoare colosală, „Fratele cel 
mai Sărac” putea vorbi ceasuri la rând și adesea chiar o făcea... 
și vorbea numai despre păcat. „Eu sunt un păcătos” erau 
cuvintele cu care septonul Moon își începea toate predicile, și 
într-adevăr așa era. Un bărbat cu pofte uriașe, mâncău și beţiv, 
renumit pentru desfrâul trupesc, Moon se culca în fiecare noapte 
cu altă femeie, lăsând grele pe atâtea dintre ele, încât discipolii 
săi au început să spună că sămânţa lui putea rodi și într-o 
femeie stearpă. Neștiinţa și nesăbuinţa susținătorilor lui era într- 
atât de mare, încât povestea aceea a devenit crezută cu 
adevărat; soți au început să-i ofere nevestele lor, iar mame și-au 
adus fiicele la el. Septonul Moon n-a refuzat niciodată asemenea 
oferte și după o vreme unii dintre cavalerii rătăcitori și oștenii lui 
au început să picteze imagini ale „Sulei lui Moon” pe scuturile 
lor și s-a întețit negoţul de măciuci, pandantive și toiege astfel 
lucrate încât să semene cu mădularul lui Moon. Se credea că o 
atingere a capului acelor talismane aducea prosperitate și 
noroc. 

In fiecare zi septonul Moon acuza păcatele Casei Targaryen și 
ale Lingăului care le îngăduise spurcăciunile, în vreme ce 
înăuntrul Orașului Vechi adevăratul Tată al Credinței devenise 
practic un prizonier în propriul lui palat, neputincios să iasă din 
Septul Stelat. Deși lordul Hightower își închisese porţile înaintea 
septonului Moon și a susținătorilor săi, refuzându-le intrarea în 
orașul lui, el nu dovedea dorinţa de a ridica armele împotriva 
lor, în ciuda repetatelor rugăminţi ale Preacucerniciei Sale. Când 
fusese îndemnat să ofere un temei, nobilul lord rostise ceva 
despre neplăcerea vărsării de sânge cucernic, însă mulţi 
susțineau că adevăratul motiv era reținerea lui de a lupta cu 
lorzii Oakheart și Rowan, care-i oferiseră lui Moon protecţia lor. 
Șovăiala aceea i-a câștigat porecla de lordul Donnel 
Pregetătorul din partea maesterilor Citadelei. 

Lordul Rogar și regenta-mamă au căzut de acord că 
îndelungatul conflict dintre regele Maegor și Credinţă făcea 
imperativă ungerea lui Jaehaerys ca rege de câtre Inaltul 
Septon. Dar pentru asta era necesară rezolvarea problemei 
ridicate de septonul Moon și hoarda lui de zdrențăroși, astfel 
încât prinţul să poată călători în siguranţă spre Orașul Vechi. Se 


sperase că vestea morţii lui Maegor va fi suficientă pentru a-i 
convinge pe susţinătorii lui Moon să se împrăștie, iar unii dintre 
ei chiar o făcuseră... dar nu fuseseră mai mult de câteva sute 
într-o armie ce număra aproape cinci mii de suflete. 

— Ce contează moartea unui dragon, când altul se ridică 
pentru a-i lua locul? tunase septonul Moon înaintea oamenilor 
săi. Westerosul nu va fi din nou curat, până ce toţi targaryenii 
nu vor fi uciși sau aruncaţi în mare. 

În fiecare zi el predica din nou, cerându-i lordului Hightower 
să-i predea Orașul Vechi, cerându-i lInaltului Lingău să 
părăsească Septul Stelat și să înfrunte mânia Fraţilor Săraci pe 
care-i trădase și cerându-le oamenilor de rând din Tinut să se 
ridice la luptă. (Și în fiecare noapte, el păcătuia din nou.) 

De cealaltă parte a Ținutului, în Debarcaderul Regelui, 
Jaehaerys și consilierii lui se gândeau cum să scape de pacostea 
aceea. Regele-băiat și surorile lui, Rhaena și Alysanne, aveau 
dragoni, iar unii apreciau că modul cel mai bun de a trata cu 
septonul Moon era cel în care Aegon Cuceritorul și surorile lui 
trataseră cu cei doi regi pe Câmpia de Foc. Pe Jaehaerys nu-l 
încânta însă gândul unui asemenea măcel, iar mama lui, regina 
Alyssa, l-a interzis apăsat, reamintindu-i soarta lui Rhaenys 
Targaryen și a dragonului ei în Dorne. Cu destule reticenţe, 
lordul Rogar, Mâna Regelui, a declarat că-și va conduce propria 
oaste peste Reach și-i va împrăștia pe susţinătorii lui Moon prin 
forța armelor... deși asta ar fi însemnat să-și opună oamenii din 
Ținuturile Furtunii și orice alţi oșteni ar fi putut strânge 
împotriva lorzilor Oakheart și Rowan, a cavalerilor și soldaţilor 
lor, ca și împotriva Fraţilor Săraci. 

— Cel mai probabil, a spus Protectorul, este că vom învinge, 
dar cu un preţ considerabil. 

Poate că zeii îi ascultau, pentru că în vreme ce regele și 
consiliul discutau în Debarcaderul Regelui, problema a fost 
rezolvată într-un chip cu totul neașteptat. Amurgul pogora peste 
Orașul Vechi, când septonul Moon s-a retras în cortul său pentru 
cină, epuizat după o zi de predici. Ca întotdeauna era păzit de 
Fraţii săi Săraci, bărbaţi voinici cu bărbi vâlvoi și topoare în 
spinare, dar, când o tânără drăgălașă a apărut la cortul 
septonului cu un clondir de vin pe care dorea să-l dăruiască 
Preacucemiciei Sale drept răsplată pentru ajutorul lui, ei au 
lăsat-o pe dată să intre. Știau ce soi de ajutor căuta femeia - din 


acela care avea să-i pună un prunc în pântece. 

A trecut un timp, nu prea mult, iar cei din afara conului au 
auzit doar hohote sporadice de râs din partea septonului Moon, 
la interior. Apoi însă, pe neașteptate, s-au auzit un icnet și 
ţipătul unei femei, urmate de un muget de furie. Pânza de la 
intrarea în con a fost smucită în lături și femeia a năvălit afară, 
pe jumătate dezbrăcată și desculţă, fugind, cu ochii holbaţi și 
îngroziţi, înainte ca vreunul dintre Fraţii Săraci să se fi putut 
gândi s-o oprească. Septonul Moon însuși a urmat-o după câteva 
clipe, gol-pușcă, răgind și roșu tot. Se ţinea de gât, iar printre 
degete i se prelingea sânge care picura în barbă din locul unde-i 
fusese retezată beregata. 

Se spune că Moon s-a împleticit prin jumătate de tabără, 
bălăbănindu-se de la un foc la altul în urmărirea târfei care-l 
tăiase. In cele din urmă, nici uriașele sale puteri nu l-au mai 
ajutat; s-a năruit și a murit, în vreme ce susţinătorii lui s-au 
strâns în jur, bocindu-și durerea. Asasina dispăruse în noapte și 
n-a mai fost revăzută niciodată. Fraţi Săraci scoși din minţi au 
răscolit tabăra o zi și o noapte în căutarea ei, dărâmând corturi, 
oprind zeci de femei și bătând orice bărbat care încerca să le 
aţină calea... dar vânătoarea a fost zadarnică. Nici chiar gărzile 
septonului Moon nu puteau cădea de acord despre cum arăta 
ucigașa. 

Gărzile și-au reamintit totuși că ea adusese un clondir de vin, 
ca dar pentru septon. Jumătate din vin rămăsese în clondir când 
cortul a fost scotocit și patru Fraţi Săraci l-au împărţit între ei 
când soarele răsărea, după ce purtaseră trupul neînsufleţit al 
profetului lor înapoi în propriul lui pat. Toţi patru au murit 
înainte de amiază. Vinul fusese otrăvit. 

După moartea lui Moon, oastea dezorganizată pe care el o 
adusese la Orașul Vechi a început să se dezintegreze. Unii dintre 
cei care-l urmaseră plecaseră deja când aflaseră de moartea 
regelui Maegor și întronarea prinţului Jaehaerys. Acum firicelul 
acela s-a transformat într-un torent. Înainte ca leșul septonului 
să fi început măcar să duhnească, câţiva rivali au ieșit în față 
pentru a-i revendica mantia și au început să se lupte între ei. 
Poate că unii ar fi crezut că oamenii lui Moon se vor întoarce 
spre cei doi lorzi aflaţi printre ei pentru a-i conduce, dar nimic n- 
ar fi mai departe de adevăr. Mai ales Fraţii Săraci nu-i respectau 
defel pe nobili... iar șovăiala lorzilor Oakheart și Rowan de a-și 


trimite cavalerii și ostașii să asalteze zidurile Orașului Vechi îi 
făcuse să-i privească suspicios pe cei doi. 

Bunurile lui Moon au devenit ele însele obiect de dispute între 
doi dintre cei care voiau să-i urmeze, doi Fraţi Săraci cunoscuţi 
ca Rob Nemâncatul și un anume Lorcas, poreclit Lorcas 
Luminatul, care se fălea că știa pe dinafară toată Steaua în 
Sapte Colţuri. Lorcas mai susținea că avusese o viziune în care 
Moon aducea Orașul Vechi în mâinile discipolilor săi chiar și 
după moarte. După ce luase cu sila trupul septonului de la Rob 
Nemâncatul, acest nebun „luminat” îl legase pe un armăsar de 
luptă, gol-pușcă, însângerat și intrat în putrefacție, ca să atace 
porţile Orașului Vechi. 

Nici măcar o sută de oameni nu i s-au alăturat, însă și cei mai 
mulţi și-au găsit moartea sub o ploaie de săgeți, sulițe și pietre 
înainte să fi ajuns la mai puţin de o sută de metri de ziduri. Cei 
care au reușit totuși s-o facă au fost scăldaţi în ulei clocotit sau 
au fost arși de păcură arzătoare, iar printre ei s-a numărat și 
Lorcas Luminatul. Când toţi oamenii lui au fost morţi sau pe 
moarte, câţiva dintre cei mai bravi cavaleri ai lordului Hightower 
au ieșit printr-o portiță tăinuită, au luat trupul septonului Moon 
și i-au retezat capul. Tăbăcit și împăiat, avea să fie adus ca dar 
Înaltului Septon din Septul Stelat. 

Asaltul eșuat s-a dovedit a fi ultima suflare a cruciadei 
septonului Moon. In mai puţin de un ceas, lordul Rowan a părăsit 
tabăra cu toţi cavalerii și soldaţii lui. Lordul Oakheart l-a urmat a 
doua zi. Restul armiei, cavaleri rătăcitori, Fraţi Săraci, susținători 
și meșteșugari, s-au împrăștiat în toate direcţiile (prădând și 
jefuind fermele, satele și fortărețele din cale). Nici patru sute n- 
au mai rămas din cei cinci mii pe care septonul Moon îi adusese 
la Orașul Vechi, când lordul Donnel Pregetătorul a acţionat în 
cele din urmă și a ieșit cu trupe din cetate pentru a-i ucide pe 
cei rămași în urmă. 

Uciderea lui Moon a îndepărtat ultimul obstacol major din 
calea lui Jaehaerys Targaryen spre Tronul de Fier, dar de atunci 
și până acum n-au încetat discuţiile despre cel care a fost 
responsabil pentru asasinat. Nimeni n-a crezut cu adevărat că 
femeia care a încercat să-l otrăvească pe „septonul păcătos” și 
a sfârșit prin a-i reteza beregata acţionase pe cont propriu. În 
mod limpede, ea fusese năimită... dar de cine? O trimisese 
regele-băiat însuși sau era, poate, o agentă a Mâinii sale, Rogar 


Baratheon, ori a mamei sale, regina regentă? Unii au ajuns să 
creadă că femeia făcea parte dintre Oamenii fără Chip, infama 
ghildă de vrăjitori-asasini din Braavos. În sprijinul acelei 
prezumţii, s-a amintit dispariţia bruscă a femeii, modul cum 
păruse să se „topească în noapte” după crimă și faptul că 
gărzile septonului Moon n-o putuseră descrie. 

Cei mai înţelepţi, ca și aceia mai familiarizați cu obiceiurile 
Oamenilor fără Chip acordă puţin credit acelei presupuneri. 
Insăși stângăcia cu care s-a comis asasinarea lui Moon 
dovedește că nu putea fi opera lor, întrucât Oamenii fără Chip 
au multă grijă să procedeze astfel încât crimele lor să pară morţi 
naturale. Pentru ei, acesta este un motiv de mândrie, ba chiar 
cheia de boltă a artei lor. Retezarea gâtului unui bărbat și 
lăsarea lui să se împleticească în noapte, răcnind că a fost 
asasinat, este mai prejos de ei. In ziua de azi, cărturarii cred că 
ucigașa n-a fost decât o prostituată dintre cele ce urmau tabăra 
peste tot și care acţionase la porunca lordului Rowan sau a 
lordului Oakheart sau poate a ambilor. Cu toate că niciunul nu 
cutezase să-l părăsească pe Moon cât timp era în viaţă, iuţeala 
cu care ambii i-au abandonat cauza după moartea lui sugerează 
că nemulţumirea lor fusese legată de Maegor, nu de Casa 
Targaryen... și într-adevăr, ambii aveau să revină în scurt timp 
în Orașul Vechi, pocăiţi și supuși, ca să plece genunchiul 
înaintea prinţului Jaehaerys la încoronarea sa. 

Intrucât drumul spre Orașul Vechi  redevenise sigur, 
încoronarea a avut loc în Septul Stelat în ultimele zile ale anului 
48 După Cucerire. Înaltul Septon - Înaltul Lingău pe care 
septonul Moon sperase să-l înlocuiască - l-a uns el însuși pe 
tânărul rege și i-a așezat pe cap coroana lui Aenys, tatăl său. Au 
urmat șapte zile de ospeţe, timp în care sute de lorzi mari și 
mărunți au venit să plece genunchiul și să-și jure spadele lui 
Jaehaerys. Printre cei care au asistat la ceremonii s-au numărat 
surorile sale, Rhaena și Aly- sanne; nepoţelele lui, Aere și 
Rhaella; mama lui, regenta Alyssa; Mâna Regelui, Rogar 
Baratheon; ser Gyles Morrigen, Lordul Comandant al Gărzii 
Regelui; Marele Maester Benifer; arhimaesterii Citadelei... și un 
bărbat pe care nimeni nu s-ar fi putut aștepta să-l vadă: ser 
Joffrey Doggett, Dulăul Roșu din Hills, autoproclamat Mare 
Căpitan al Fiilor Războinicului scoși în afara legii. Doggett venise 
alături de lordul și lady Tully de Riverrun... nu în lanţuri, așa 


cum poate s-ar fi așteptat cei mai mulţi, ci cu un salvconduct ce 
purta chiar sigiliul regelui. 

Marele Maester Benifer a scris mai târziu că întâlnirea dintre 
regele-băiat și cavalerul proscris „a dat tonul” întregii domnii a 
lui Jaehaerys ce a urmat. Când ser Joffrey și lady Lucinda l-au 
îndemnat să anuleze decretele unchiului său Maegor și să 
reinstaleze Stelele și Săbiile, Jaehaerys a refuzat ferm. 

— Credinţa n-are nevoie de săbii, a declarat el. Ea se bucură 
de protecţia mea. De protecţia Tronului de Fier. 

Cu toate acestea, a abrogat recompensele puse de Maegor pe 
capetele Fiilor Războinicului și Fraţilor Săraci. 

— Nu voi purta război împotriva propriului meu popor, a spus 
Jaehaerys, însă nici nu voi tolera trădarea și rebeliunea. 

— Eu m-am ridicat împotriva unchiului tău, așa cum ai făcut și 
tu, a replicat sfidător Dulăul Roșu din Hills. 

— Este adevărat, a încuviinţat Jaehaerys, și ai luptat cu 
bravură, nimeni nu poate tăgădui asta. Fiii Războinicului nu mai 
există, iar jurămintele tale de credință pentru ei sunt încheiate, 
dar nu la fel trebuie să se întâmple și cu serviciile tale. Am un 
loc pentru tine. 

Și prin cuvintele acelea tânărul rege a șocat Curtea, oferindu-i 
lui ser Joffrey un loc lângă el în calitate de cavaler în Garda 
Regelui. Tăcerea s-a pogorât atunci, a scris Marele Maester 
Benifer, iar când Dulăul Roșu și-a tras din teacă spada lui cea 
lungă, unii s-au temut că l-ar putea ataca pe rege... dar 
cavalerul n-a făcut-o, ci s-a lăsat într-un genunchi, a plecat 
capul și a lăsat spada la picioarele lui Jaehaerys. S-a spus că pe 
obraji îi străluceau lacrimi. 

La nouă zile după încoronare, tânărul rege a plecat din Orașul 
Vechi spre Debarcaderul Regelui. Majoritatea Curţii sale l-a 
însoţit într-o procesiune măreaţă ce a traversat Reach... dar 
sora lui, Rhaena, a rămas alături de el doar până la Highgarden, 
unde a încălecat pe Dreamfyre, ca să revină pe Insula Frumoasă 
și la castelul lordului Farman de deasupra mării, despărțindu-se 
nu numai de rege, ci și de fiicele ei. Rhaella, novicea jurată 
Credinței, rămăsese în Septul Stelat, pe când geamăna ei, 
Aerea, a continuat alături de rege spre Fortăreaţa Roșie, unde 
avea să slujească drept paharnic și damă de companie a 
prinţesei Alysanne. 

S-a observat totuși că ceva ciudat s-a petrecut cu fetele 


reginei Rhaena după încoronarea regelui. Gemenele fuseseră 
imagini în oglindă una a celeilalte ca înfățișare, dar nu și ca 
temperament. Pe când despre Rhaella se spunea că era o copilă 
îndrăzneață și voluntară, și o teroare pentru septele ce o aveau 
în grijă, Aerea fusese cunoscută ca o făptură sfioasă, predispusă 
la spaime și lacrimi. „Se sperie de cai, câini, băieţi cu glasuri 
ascuţite, bărbaţi cu bărbi și dansuri și este îngrozită de dragoni”, 
a scris Marele Maester Benifer când Aerea a sosit la Curte 
pentru prima oară. 

Asta se întâmpla însă înainte de căderea lui Maegor și de 
încoronarea lui Jaehaerys. După aceea, fata care a rămas în 
Orașul Vechi s-a dedicat rugăciunilor și studiului și n-a mai fost 
nevoie nidodată să fie mustrată, pe când fata care a revenit la 
Debarcaderul Regelui s-a dovedit plină de viaţă, spirituală și 
aventuroasă, iar în scurtă vreme își petrecea jumătate din timp 
la cuștile câinilor, în grajduri și în curţile dragonilor. Deși nimic 
n-a fost dovedit vreodată, foarte mulţi au fost de părere că 
cineva - poate chiar regina Rhaena, sau mama ei, regina Alyssa 
- se folosise de încoronarea regelui pentru a le schimba pe 
gemene între ele. Dacă așa s-a petrecut într-adevăr, nimeni n-a 
fost dispus să pună sub semnul întrebării amăgirea, pentru că, 
până ce Jaehaerys avea să zămislească un urmaș din vintrele 
sale, prinţesa Aerea (sau fata care purta acum numele acela) 
era urmașa la Tronul de Fier. 

Toţi cronicarii sunt de acord că revenirea regelui de la Orașul 
Vechi la Debarcaderul Regelui a însemnat un triumf. Ser Joffrey 
a călărit alături de el și pe tot drumul au fost aclamațţi de 
mulțimi ce ovaţionau. Ici-colo au apărut Fraţi Săraci, bărbați 
slăbănogi și nespălaţi, cu bărbi lungi și topoare mari, care să 
cerșească aceeași milostivire ce-i fusese acordată Dulăului 
Roșu. Jaehaerys le-a acordat-o tuturor, cu condiţia să pornească 
spre miazănoapte și să se alăture Rondului de Noapte de la Zid. 
Sute de bărbaţi au jurat c-o vor face, iar printre ei nimeni altul 
decât Rob Nemâncatul. „La nicio lună după ce a fost încoronat”, 
a scris Marele Maester Benifer, „regele Jaehaerys a împăcat 
Tronul de Fier cu Credinţa și a pus capăt vărsării de sânge care 
tulburase domniile unchiului și tatălui său.” 


Anul celor Trei Mirese 
49 D.C. 


Alia: i 


Anul al 49-lea după Cucerirea după cucerirea lui Aegon a 
oferit oamenilor din Westeros un răgaz bine-venit după haosul și 
conflictele de până atunci. Avea să fie un an de pace, belșug și 
căsătorii, pe care analele celor Şapte Regate aveau să-l 
numească Anul celor Trei Mirese. 

Noul an începuse de numai două săptămâni, când vestea 
primei dintre cele trei nunţi a sosit din vest, de la Insula 
Frumoasă de pe Marea Apusului. Acolo, într-o ceremonie scurtă 
și restrânsă desfășurată sub cerul liber, Rhaena Targaryen s-a 
măritat cu Androw Farman, al doilea fiu al lordului de Insula 
Frumoasă. Era prima căsătorie pentru mire și a treia căsătorie 
pentru mireasă. Deși rămăsese de două ori văduvă până atunci, 
Rhaena avea doar douăzeci și șase de ani. Noul ei soţ, care abia 
împlinise șaptesprezece ani, era mult mai tânăr, un flăcău 
arătos și amabil despre care se spunea că era cu totul fermecat 
de mireasa sa. 

Nunta a fost condusă de tatăl mirelui, Marq Farman, lord de 
Insula Frumoasă, și oficiată de propriul lui septon. Lyman 
Lannister, lord de Casterly Rock, și soţia lui Jocasta au fost 
singurii mari lorzi care au participat la festivitate. Două foste 
favorite ale Rhaenei, Samantha Stokeworth și Alayne Royce, au 
ajuns oarecum în pripă pe Insula Frumoasă, pentru a fi alături de 
regina-văduvă, alături de lady Elissa, sora plină de viaţă a 
mirelui. Restul nuntașilor au fost lorzi stegari și cavaleri de casă, 
juraţi fie Casei Farman, fie Casei Lannister. Regele și Curtea au 
rămas cu totul neștiutori în privinţa căsătoriei până ce un corb 
de la Rock le-a adus vestea, multe zile după ospăţul de nuntă și 
ceremonia nupţială. 

Cronicarii din Debarcaderul Regelui au scris că regina Alyssa a 
fost profund ofensată fiindcă fusese exclusă de la nunta fiicei 
sale și că relaţiile dintre mamă și fiică n-au mai fost după aceea 
niciodată la fel de calde, pe când lordul Rogar Baratheon a fost 
furios că Rhaena cutezase să se recăsătorească fără acordul 
Coroanei... Coroana în cazul de față însemnând chiar el, ca 
Mână a tânărului rege. Dacă acordul acela i-ar fi fost cerut însă, 


nu era sigur că l-ar fi aprobat, întrucât Androw Farman, al doilea 
fiu al unui lord mărunt, era considerat de mulţi nici pe departe 
demn de mâna unei femei care fusese de două ori regină și care 
rămânea mama succesoarei regelui la tron. (Cel mai tânăr 
dintre fraţii lordului Rogar rămăsese încă necăsătorit în anul 49 
D.C., iar nobilul lord avea doi nepoți din partea altui frate, care 
erau de asemenea de vârsta și descendența cuvenită pentru a fi 
consideraţi perechi potrivite pentru o văduvă Targaryen, ceea 
ce ar putea explica prea bine atât furia Mâinii, cât și taina în 
care s-a măritat regina Rhaena.) Regele Jaehaerys însuși și sora 
sa Alysanne s-au bucurat de veste și au trimis cadouri și 
felicitări spre Insula Frumoasă, poruncind de asemenea să fie 
bătute clopotele din Fortăreaţa Roșie în semn de sărbătoare. 

În vreme ce Rhaena Targaryen își serba nunta pe Insula 
Frumoasă, în Debarcaderul Regelui regele Jaehaerys și mama 
sa, regina regentă, erau ocupați cu alegerea consilierilor care 
aveau să-i ajute la conducerea Ținutului în următorii doi ani. 
Concilierea a rămas principiul lor călăuzitor, deoarece 
dezbinările ce sfâșiaseră atât de recent Westerosul nu se 
tămăduiseră nici pe departe. Tânărul rege a socotit că 
răsplătirea propriilor săi susținători și excluderea de la putere a 
oamenilor lui Maegor și a adepților Credinței n-ar fi făcut decât 
să deschidă și mai adânc rănile, dând naștere la nemulțumiri 
noi. Mama lui a fost de aceeași părere. 

De aceea, Jaehaerys a trimis veste lordului de Insula Cleștilor, 
Edwell Celtigar, care fusese Mâna Regelui sub Maegor, și l-a 
rechemat la Debarcaderul Regelui pentru a sluji ca lord 
vistiernic și maestru al banilor. 

Ca lord amiral și comandant al flotei, tânărul rege a apelat la 
unchiul său Daemon Velaryon, Lord al Valurilor, fratele reginei 
Alyssa și unul dintre primii mari lorzi care-l abandonaseră pe 
Maegor cel Crud. Prentys Tully, lord de Riverrun, a fost chemat 
la Curte pentru a sluji ca maestru al legilor și a sosit împreună 
cu redutabila sa soţie, lady Lucinda, faimoasă pentru cucernicia 
ei. Regele a încredinţat comanda Gărzii Orașului, cea mai mare 
forță armată din Debarcaderul Regelui, lui Qarl Corbray, lord de 
Casa Inimii, care luptase alături de Aegon Neîncoronatul sub 
Ochiul Zeilor. Deasupra tuturor se afla Rogar Baratheon, lord de 
Capătul Furtunii și Mâna Regelui. 

Ar fi o greșeală să subestimăm influenţa lui Jaehaerys 


Targaryen însuși în anii regenței sale, pentru că, în ciuda 
tinereţii lui, regele-băiat a participat la majoritatea consiliilor 
(dar nu la toate, așa cum se va arăta în curând) și nu s-a sfiit 
niciodată să-și facă auzit glasul. În cele din urmă însă 
autoritatea finală în toată perioada aceasta o aveau mama sa, 
regina regentă, și Mâna Regelui, un bărbat redutabil în sine. 

Cu ochi albaștri, barbă neagră și musculos ca un taur, lordul 
Rogar era cel mai vârstnic dintre cinci fraţi, toți nepoți ai lui 
Orys Ciungul, primul lord Baratheon de la Capătul Furtunii. Orys 
fusese frate bastard cu Aegon Cuceritorul și comandantul în 
care acesta avusese cea mai mare încredere. După ce-l ucisese 
pe Argilac Arogantul, ultimul din Casa Durrandon, el o luase de 
soţie pe fiica sa, astfel că lordul Rogar putea susţine că prin 
venele lui curgea atât sângele dragonilor, cât și al străvechilor 
regi de la Capătul Furtunii. Nobilul lord nu era un spadasin de 
temut, ci prefera să mânuiască în bătălie un topor cu două 
tăișuri, despre care spunea adesea că era „îndeajuns de mare și 
de greu pentru a despica ţeasta unui dragon”. 

Cuvintele acelea erau periculoase în timpul domniei lui 
Maegor cel Crud, însă, dacă Rogar Baratheon s-a temut de 
mânia lui Maegor, el și-a tăinuit bine frica. Cei care-l cunoșteau 
n-au fost surprinși când le-a oferit adăpost reginei Alyssa și 
copiilor ei după ce fugiseră din Debarcaderul Regelui și nici când 
a fost cel dintâi care l-a proclamat rege pe prinţul Jaehaerys. 
Propriul lui frate, Borys, a fost auzit spunând că Rogar visa să-l 
înfrunte pe regele Maegor în duel și să-l doboare cu toporul său. 

Soarta i-a refuzat visul acela. Lordul Rogar n-a devenit un 
ucigaș de regi, ci un creator de regi, suindu-l pe prinţul 
Jaehaerys pe Tronul de Fier. Puţini i-au contestat dreptul de a 
sta ca Mână alături de tânărul rege; unii au mers chiar într-atât, 
încât să murmure că de acum înainte Rogar Baratheon va 
conduce Tinutul, deoarece Jaehaerys nu era decât un băiat și 
fiul unui tată slab, iar mama lui nu era decât o femeie. lar când 
s-a anunţat că lordul Rogar și regina Alyssa aveau să se 
căsătorească, șoaptele au sporit în intensitate... întrucât ce este 
soţul unei regine, dacă nu un rege? 

Lordul Rogar mai fusese însurat o dată, dar soţia lui murise de 
tânără, răpusă de pojar la mai puţin de un an după nunta lor. 
Regina regentă Alyssa avea patruzeci și doi de ani și se 
considera că trecuse de vârsta zămislirii de copii; lordul de 


Capătul Furtunii era cu zece ani mai tânăr. După niște ani, 
septonul Barth a scris că Jaehaerys se împotrivise căsătoriei, 
considerând că Mâna Regelui exagera, motivat mai degrabă de 
dorința pentru putere și poziție, decât de o afecţiune adevărată 
pentru mama sa. De asemenea, a mai scris Barth, Jaehaerys era 
furios pentru că nici mama lui, nici peţitorul ei nu-i ceruseră 
acordul... dar, întrucât regele nu avusese obiecţii față de 
măritișul surorii sale, nu credea că avea dreptul să-l împiedice 
pe cel al mamei. De aceea, și-a ţinut gura și n-a lăsat să-i scape 
niciun semn despre îndoielile lui decât unor confidenţi foarte 
apropiaţi. 

Mâna Regelui era admirat pentru vitejia sa, respectat pentru 
putere, temut pentru abilitatea militară și măiestria în mânuirea 
armelor. Regina regentă era iubită. Atât de frumoasă:, atât de 
bravă, atât de încercată de tragedii, spuneau femeile despre ea. 
Până și acei lorzi care poate că s-ar fi opus să fie conduși de o 
femeie erau de acord s-o accepte deasupra lor, simțindu-se 
asiguraţi că îl avea pe Rogar Baratheon alături și că tânărul rege 
nu mai avea niciun an până la majorat. 

Alyssa fusese o copilă frumoasă, toţi bărbaţii erau de acord, 
fiica puternicului Aethan Velaryon, Lord al Valurilor, și al soţiei 
sale lady Alarra din Casa Massey. Descendenţa îi era veche, 
mândră și bogată, mama ei era socotită o mare frumuseţe, iar 
bunicul i se numărase printre prietenii cei mai vechi și mai 
apropiaţi ai lui Aegon Dragonul și ai reginelor sale. Zeii o 
binecuvântaseră pe Alyssa însăși cu ochii violet-intens și părul 
argintiu-strălucitor al Vechii Valyria și-i dăruiseră de asemenea 
farmec, isteţime și bunătate, iar pe măsură ce crescuse, peţitorii 
se înghesuiseră în jurul ei, sosind din toate colţurile Tinutului. 
Nimeni nu se întrebase însă cu adevărat cu cine se va mărita 
ea. Pentru o fată ca Alyssa numai regalitatea ar fi fost 
satisfăcătoare, iar în anul 22 D.C. ea s-a măritat cu prinţul Aenys 
Targaryen, moștenitorul necontestat al Tronului de Fier. 

Căsătoria lor a fost fericită și rodnică. Prinţul Aenys era un soţ 
blând și atent, cu o fire caldă, generoasă și niciodată infidel. 
Alyssa i-a născut cinci copii puternici și sănătoși, două fiice și 
trei fii (un al șaselea copil, o fiică, a murit în pruncie, la scurtă 
vreme după naștere), iar când tatăl său a murit în anul 37 D.C., 
coroana i-a revenit lui Aenys și Alyssa a devenit regina sa. 

În anii ce au urmat, ea a văzut cum domnia soţului ei s-a 


sfărâmat și s-a preschimbat în cenușă, în vreme ce inamicii se 
ridicau împrejurul lui. În 42 D.C., el a murit, un bărbat frânt și 
disprețuit, care împlinise doar treizeci și cinci de ani. Regina 
abia a avut timp să-l jelească înainte ca fratele lui să suie pe 
tronul ce aparţinea de drept fiului ei cel mai mare. Alyssa și-a 
văzut fiul ridicându-se împotriva unchiului său și murind, laolaltă 
cu dragonul lui. La scurtă vreme după aceea, al doilea fiu al ei i- 
a urmat pe rugul funerar, torturat până la moarte de Tyanna din 
Turn. Împreună cu copiii ei cei mai mici, Alyssa a devenit practic 
prizoniera celui care cauzase moartea fiilor ei și a fost silită să 
fie martoră la căsătoria cu sila a fiicei sale mai mari cu același 
monstru. 

Urzelile tronurilor cunosc însă multe întorsături neașteptate și 
Maegor însuși s-a prăbușit la rândul său, iar un rol deloc 
neînsemnat în căderea aceea a fost jucat de curajul reginei- 
văduve Alyssa și de cutezanţa lordului Rogar, care s-a 
împrietenit cu ea și i-a acordat adăpost într-un moment când 
nimeni altul n-ar fi făcut-o. Zeii fuseseră buni cu ei și le 
acordaseră victoria, iar acum femeia care fusese Alyssa de Casa 
Velaryon urma să primească o a doua șansă la fericire, cu un 
nou soț. 

Căsătoria Mâinii Regelui cu regina regentă urma să fie tot atât 
de splendidă pe cât de modestă fusese cea a reginei-văduvă 
Rhaena. Înaltul Septon însuși avea să oficieze riturile, în a 
șaptea zi a celei de-a șapte luni din noul an. Locul nunţii avea să 
fie Groapa Dragonului doar pe jumătate terminată și încă 
deschisă spre cer, ale cărei rânduri de bănci din piatră ce se 
înălţau pe niveluri în amfiteatru aveau să îngăduie ca zeci de mii 
de oameni să asiste la ceremonial. Serbările aveau să includă un 
turnir măreț, șapte zile de ospeţe și distracţii, ba chiar și 
simularea unei bătălii navale pe apele Golfului Apei Negre. 

Nicio căsătorie măcar pe jumătate atât de fastuoasă nu se 
mai ţinuse în Westeros de când știau bătrânii și lorzi mari și 
mărunți din toate cele Şapte Regate și dincolo de ele au sosit 
pentru a lua parte. Donnel Hightower a venit din Orașul Vechi cu 
o sută de cavaleri și șaptezeci și șapte de Cei Mai Cucernici, 
care-l escortau pe Preacucemicia Sa, Inaltul Septon, în vreme ce 
Lyman Lannister a adus trei sute de cavaleri din Casterly Rock. 
Brandon Stark, suferindul lord de Winterfell, a întreprins lunga 
călătorie din Nord cu fiii săi Walton și Alaric, însoţit de o duzină 


de lorzi stegari nordici aprigi și treizeci de Fraţi Juraţi ai Rondului 
de Noapte. Lorzii Arryn, Corbray și Royce au reprezentat Valea, 
lorzii Selmy, Dondarrion și Tarly au reprezentat Hotarele 
dornishene. Nume măreţe și puternice au sosit chiar și dinafara 
Ţinutului; prinţul de Dorne a trimis-o pe sora sa, Lordul Mării din 
Braavos și-a trimis un fiu. Arhontele Tyroshului a traversat el 
însuși Marea îngustă cu fiica sa fecioară, așa cum au făcut-o nu 
mai puţin de douăzeci și doi de magisteri din Orașul Liber 
Pentos. Toţi au adus daruri minunate pentru Mâna Regelui și 
regina regentă; cele mai bogate au fost din partea celor care 
recent fuseseră vasalii lui Maegor, ca și de la Rickard Rowan și 
Torgen Oakheart, care fuseseră alături de septo- nul Moon. 

Oaspeţii au venit aparent pentru a sărbători însoţirea lui 
Rogar Baratheon cu regina-văduvă, însă fără doar și poate ei 
aveau și alte motive. Unii doreau să trateze cu Mâna Regelui, 
care era considerat de mulţi adevărata putere din Tinut; alţii 
doreau să-l evalueze pe noul rege-băiat. lar Înălţimea Sa nu le-a 
refuzat ocazia aceea. Ser Gyles Morrigen, campionul regelui și 
scutul lui jurat, a anunţat că Jaehaerys va fi încântat să 
primească în audienţă orice lord sau cavaler împroprietărit care 
dorea să-l cunoască și o sută douăzeci i-au acceptat invitaţia. 
Ocolind sala mare și măreţia Tronului de Fier, tânărul rege i-a 
primit pe lorzi în intimitatea salonului său, doar în prezenţa lui 
ser Gyles, a unui maester și a câtorva slujitori. 

Se spune că acolo el i-a încurajat pe toţi să vorbească liber și 
le-a împărtășit părerile sale despre problemele Tinutului și 
despre felul cum puteau fi rezolvate cel mai bine. 

— El nu-i fiul tatălui său, i-a spus după aceea lordul Royce 
maesterului său; poate că fusese o laudă invidioasă, totuși 
fusese cu adevărat o laudă. 

Lordul Vance de Popasul Călătorului a fost auzit spunând: 
„Ascultă bine, dar zice puţine.” Rickard Rowan l-a găsit pe 
Jaehaerys blând și cu vorba domoală, lui Kyle Connington i s-a 
părut spiritual și cu simţul umorului, iar Morton Caron l-a 
considerat precaut și șiret. „Râde adesea și deschis, chiar de 
propria sa persoană”, a spus aprobator Jon Mertyns, însă Alec 
Hunter l-a considerat sobru, iar lui Torgen Oakheart i s-a părut 
încruntat. Lordul Mallister l-a declarat mai înţelept decât anii pe 
care-i avea, în vreme ce lordul Darry a spus că promitea să fie 
„soiul de rege înaintea căruia orice lord ar fi fost mândru să 


îngenuncheze”. Lauda cea mai de seamă a sosit din partea lui 
Brandon Stark, lord de Winterfell, care a spus: „În el îl văd pe 
bunicul lui.” 

Mâna Regelui n-a participat la niciuna dintre audienţele 
acelea, totuși n-ar trebui să se creadă că lordul Rogar a fost o 
gazdă neglijentă. Insă orele pe care le-a petrecut cu oaspeţii lui 
au fost dedicate altor activităţi. El a vânat împreună cu ei, atât 
cu hăitași, cât și cu șoimi, au jucat jocuri de noroc, au prăznuit și 
au „secat beciurile regale”. După nuntă, când a început turnirul, 
lordul Rogar a fost prezent la toate duelurile și meleurile, 
înconjurat de o suită animată și adesea ameţită de băutură, 
alcătuită din mari lorzi și cavaleri faimoși. 

Cea mai infamă însă dintre distracţiile nobilului lord a avut loc 
cu două zile înaintea ceremoniei. Deși în nicio cronică a Curţii nu 
există vreo consemnare, povești spuse de servitori, și repetate 
mulţi ani după aceea printre oamenii de rând, afirmă că fraţii 
lordului Rogar au adus șapte virgine peste Marea îngustă, de la 
cele mai rafinate case de plăceri din Lys. Regina Alyssa își 
pierduse propria feciorie cu mulţi ani în urmă cu Aenys 
Targaryen, așa că nu putea fi vorba ca lordul Rogar s-o 
defloreze în noaptea nunţii. Fecioarele lysene erau menite să 
compenseze lipsa aceea. Dacă șoaptele ce s-au auzit după 
aceea în Curte erau adevărate, atunci se pare că nobilul lord a 
cules floarea a patru fete înainte ca oboseala și băutura să-l 
oprească; fraţii lui, nepoţii și prietenii s-au ocupat de celelalte 
trei și de alte patruzeci de frumuseți mai coapte ce le însoţiseră 
din Lys. 

In timp ce Mâna Regelui chefuia și se destrăbăla, iar regele 
Jaehaerys îi primea în audienţă pe lorzii Tinutului, sora lui, 
prinţesa  Alysanne, le întreținea pe nobilele sosite la 
Debarcaderul Regelui. Sora mai mare a regelui, Rhaena, alesese 
să nu participe la eveniment, preferând să rămână pe Insula 
Frumoasă cu noul ei soţ și Curtea lor, iar regina regentă Alyssa 
era ocupată cu pregătirile de nuntă, astfel că sarcinile gazdei 
pentru soțiile, fiicele și surorile celor măreţi și puternici au căzut 
în seama Alysannei. Toţi au fost de acord că, deși abia împlinise 
treisprezece ani, tânăra prinţesă a făcut faţă cu strălucire. Timp 
de șapte zile și șapte nopţi, ea a dejunat cu un grup de nobile, a 
prânzit cu un al doilea grup și a cinat cu un al treilea. Le-a arătat 
minunile din Fortăreața Roșie, a mers cu ele în croazieră pe 


Golful Apei Negre și s-a plimbat cu ele prin oraș. 

Alysanne Targaryen, cel mai mic dintre copiii regelui Aenys și 
ai reginei Alyssa, fusese puţin cunoscută până atunci printre 
nobilii Ţinutului. Copilăria ei fusese petrecută în umbra fraţilor și 
a surorii mai mari, Rhaena, iar când se vorbea totuși despre ea, 
era numită „copiliţa” și „cealaltă fiică”. Era micuță, asta era 
adevărat; subţirică și scundă, Alysanne a fost adesea descrisă 
ca fiind drăguță, dar rareori ca fiind frumoasă, deși era vlăstarul 
unei Case renumită pentru frumuseţe. Ochii ei erau mai degrabă 
albaștri decât liliachii și părul era o claie de bucle de culoarea 
mierii. Nimeni însă nu-i contestase isteţimea. 

Mai târziu avea să se spună despre ea că învățase să citească 
înainte să fi fost înțărcată, iar bufonul Curţii făcea glume despre 
micuța Alysanne care băloșea laptele mamei peste pergamente 
valyriane, pe când încerca să citească și în același timp să sugă 
din țâța doicii. Dacă ar fi fost băiat, ar fi fost trimisă cu siguranţă 
în Citadelă pentru a făuri colanul de maester, ar fi spus septonul 
Barth despre ea... pentru că bărbatul acela înţelept o aprecia 
chiar mai mult decât pe soțul ei, pe care l-a slujit atâta vreme. 
Dar asta se găsea încă departe în viitor; în anul 49 D.C., 
Alysanne nu era decât o fată de treisprezece ani, însă toţi 
cronicarii au fost de acord că lăsase o impresie puternică 
acelora care o cunoscuseră. 

Când a sosit în cele din urmă ziua nunţii, peste patruzeci de 
mii de oameni de rând au suit Dealul lui Rhaenys spre Groapa 
Dragonului, ca să asiste la însoţirea dintre regina regentă și 
Mâna Regelui. (Unii observatori spun că ar fi fost vorba chiar 
despre mai mulţi.) Alte mii i-au aclamat pe lordul Rogar și regina 
Alyssa pe străzi, în vreme ce alaiul lor traversa orașul, însoţit de 
sute de cavaleri pe cai cu valtrapuri bogate și de șiruri de septe 
care sunau din clopoței. „Nicicând în analele Westerosului n-a 
mai existat o asemenea minunăţie”, a scris Marele Maester 
Benifer. Lordul Rogar era înveșmântat din cap până în picioare 
în straie de aur și avea un coif deschis cu coarne de cerb, în 
vreme ce mireasa lui purta o mantie minunată care scânteia de 
nestemate, cu dragonul tricefal al Casei Targaryen și căluţul-de- 
mare argintiu al Velaryonilor faţă în faţă pe un câmp divizat. 

În ciuda splendorii miresei și a mirelui, sosirea copiilor Alyssei 
i-a făcut pe cei din Debarcaderul Regelui să povestească ani 
buni după aceea despre cele văzute. Regele Jaehaerys și 


prinţesa Alysanne au apărut ultimii, coborând din cerul senin pe 
dragonii lor, Vermithor și Silverwing (trebuie să ne reamintim că 
Groapa Dragonului încă nu avea cupola uriașă care avea s-o 
încununeze în chip glorios), ale căror aripi pieloase gigantice au 
ridicat nori de nisip, când au poposit unul lângă altul, spre 
uimirea și groaza mulțimilor adunate. (Povestea adesea spusă 
că sosirea dragonilor l-a făcut pe bătrânul Inalt Septon să se 
scape pe el este mai mult ca sigur o simplă calomnie.) 

Despre festivitate în sine, ca și despre ospăţul și ceremonia 
nupţială ce au urmat la vremea cuvenită, nu trebuie să spunem 
prea multe. Uriașa sală a tronului din Fortăreaţa Roșie i-a 
găzduit pe cei mai măreţi lorzi și pe cei mai distinși oaspeţi 
sosiți de peste mare; lorzii de rang mai mic, laolaltă cu cavalerii 
și oștenii lor, au sărbătorit în curţile și sălile mai mici ale 
castelului, pe când oamenii de rând din Debarcaderul Regelui s- 
au veselit într-o sută de hanuri, vinării, olării și bordeluri. Din 
surse demne de crezare se spune că, departe de a fi fost istovit 
de presupusele eforturi pe care le depusese cu două nopţi în 
urmă, lordul Rogar și-a îndeplinit îndatoririle de soţ cu vigoare, 
aplaudat de fraţii lui ameţiţi de băutură. 

După nuntă au urmat șapte zile de turnir, care i-au vrăjit pe 
lorzi și pe locuitorii orașului deopotrivă. Toţi au fost de acord că 
duelurile cu sulițe au fost cele mai disputate și aţâţătoare ce 
fuseseră văzute de mulţi ani în Westeros... totuși luptele 
desfășurate pe sol cu sabia, lancea și toporul au fost cele care 
au trezit cu adevărat pasiunile mulţimii, și din motive cât se 
poate de întemeiate. 

Ne vom reaminti că trei dintre cei șapte cavaleri care slujiseră 
ca Gardă a Regelui pentru Maegor cel Crud muriseră; cei patru 
rămași în viaţă fuseseră trimiși la Zid pentru a îmbrăca 
veșmintele negre. In locurile lor, regele Jaehaerys îi numise până 
atunci doar pe ser Gyles Morrigen și ser Joffrey Doggett. Regina 
regentă Alyssa fusese cea care venise cu ideea de a completa 
cele cinci locuri rămase libere prin încercarea armelor, și ce 
ocazie mai bună putea fi decât nunta, când aveau să se adune 
cavaleri din tot Tinutul? 

— Maegor era înconjurat de bătrâni, lingăi, lași și brute, a 
declarat ea. Eu vreau ca acei cavaleri care-l vor apăra pe fiul 
meu să fie cu adevărat cei mai buni din tot Westerosul, bărbați 
cu adevărat onești, ale căror loialitate și curaj să fie mai presus 


de orice îndoială. Fie ca ei să-și câștige mantiile prin fapte de 
arme, sub ochii întregului Ţinut. 

Regele Jaehaerys i-a susţinut fără întârziere propunerea, dar i- 
a adăugat o precizare practică. Tânărul rege a decretat cu 
înţelepciune că viitorii lui apărători trebuiau să-și dovedească 
iscusinţa pe jos, nu călări. 

— Arareori aceia care doresc să-i facă rău regelui lor, a 
declarat lnălţimea Sa, îl vor ataca de pe cal, cu lancea în mână. 

Așa s-a făcut că duelurile cu lancea care au urmat nunţii 
mamei lui au cedat locul de onoare meleurilor sălbatice și 
înfruntărilor sângeroase pe care maesterii aveau să le 
numească Războiul pentru Mantiile Albe. 

Intrucât sute de cavaleri doreau să se întreacă pentru 
onoarea de a sluji în Garda Regelui, luptele au durat șapte zile. 
Câţiva dintre concurenţii cei mai pitorești au devenit favoriţii 
oamenilor de rând, care i-au aclamat sonor de fiecare dată când 
au luptat. Un asemenea concurent a fost Cavalerul Beţivan, ser 
Willam Stafford, un bărbat scund și voinic, cu pântec uriaș, care 
părea întruna atât de beat, încât era de mirare că putea sta în 
picioare, cu atât mai puţin să lupte. Poporul l-a poreclit „Bere-n 
burtă” și scanda „Luptă, luptă, Bere-n burtă”, de câte ori ieșea 
pe câmpul de bătaie. Alt favorit al spectatorilor era Bardul din 
Fundătura Puricilor, Tom Zdrăngănitorul, care-și batjocorea 
oponenții cu cântece deșucheate înaintea fiecărei înfruntări. 
Cavalerul misterios subţirel, cunoscut doar ca Şarpele Stacojiu, 
avea de asemenea o sumedenie de susţinători; când a fost în 
cele din urmă înfrânt și a trebuit să-și scoată coiful, s-a dovedit 
că era o femeie, Jonquil Darke, fiica bastardă a lordului de 
Duskendale. 

Intr-un final, niciunul dintre aceia nu avea să câștige o mantie 
albă. Cei care au izbândit, deși mai puţin nebunatici, s-au 
dovedit fără pereche în privinţa valorii, cavalerismului și 
iscusinţei în mânuirea armelor. Unul singur dintre ei era 
vlăstarul unei case nobile: ser Lorence Roxton, din Reach. Doi 
erau vasali; ser Victor Viteazul, din reședința lordului Royce de 
Runestone, și ser Willam Viespea, care-l slujea pe lordul 
Smallwood de Castelul Ghindei. Cel mai tânăr campion, Pate 
Sitarul, a luptat cu o lance în loc de spadă și unii s-au întrebat 
dacă era de fapt cavaler, dar s-a dovedit atât de iscusit cu arma 
aleasă, încât ser Joffrey Doggett a pus capăt disputelor, 


alegându-l el însuși pe flăcău în ovaţiile a sute de spectatori. 

Cel mai vârstnic campion a fost un cavaler rătăcitor cu părul 
sur pe nume Samgood din Sour Hill, un bărbat tăbăcit și acoperit 
de cicatrici, în vârstă de treizeci și șase de ani, care afirma că 
luptase în o sută de bătălii „și nu trebuie să știți de partea cui, 
fiindcă ăsta-i secretul meu și-al zeilor”. Chior de un ochi, pleșuv 
și aproape complet știrb, cavalerul numit Sam Ursuzul părea 
slăbănog ca un par, dar în lupte dovedea iuţeala unuia de două 
ori mai tânăr și o dibăcie letală, șlefuită în deceniile de bătălii, 
mari și mici. 

Jaehaerys Împăciuitorul avea să stea cincizeci și cinci de ani 
pe Tronul de Fier și mulţi cavaleri aveau să poarte mantia albă 
în slujba lui în cursul domniei aceleia îndelungate, mai mulţi 
decât s-a putut făli orice alt monarh. Dar s-a spus, și pe bună 
dreptate, că niciodată un Targaryen n-a mai avut o Gardă a 
Regelui care să-i poată egala pe primii Șapte ai regelui-băiat. 

Războiul pentru Mantiile Albe a marcat sfârșitul festivităților 
Nunții de Aur, așa cum a devenit cunoscută în scurt timp. Pe 
când se pregăteau să revină la domeniile și castelele lor, toți 
oaspeţii au fost de acord că fusese un eveniment magnific. 
Tânărul rege câștigase admiraţia și afecțiunea multor lorzi, mari 
și mărunți, iar surorile, soțiile și fiicele acelora aveau numai 
cuvinte de laudă pentru căldura ce le fusese arătată de prinţesa 
Alysanne. Poporul din Debarcaderul Regelui era de asemenea 
mulțumit; regele-băiat păruse să dovedească toate semnele 
unui domnitor drept, milos și cavaleresc, iar Mâna lui, lordul 
Rogar, era la fel de deschis pe cât era de cutezător în bătălie. 
Cei mai mulţumiţi dintre toţi au fost hangiii, proprietarii 
tavernelor, vinarii, negustorii, hoţii de buzunare, târfele și 
matroanele bordelurilor, care profitaseră din plin de monedele 
aduse de cei sosiți în oraș. 

Insă, deși Nunta de Aur a fost cea mai bogată dintre 
căsătoriile ce au avut loc în anul 49 D.C. și a răsunat până hăt 
departe, a treia nuntă din anul acela profetic avea să se 
dovedească cea mai importantă. 

Imediat după plecarea oaspeţilor, regina regentă și Mâna 
Regelui și-au întors atenţia spre găsirea unei perechi potrivite 
pentru regele Jaehaerys... și, într-o măsură mai mică, pentru 
sora lui, prinţesa Alysanne. Atâta vreme cât regele-băiat 
rămânea neînsurat și fără urmași, fiicele surorii lui, Rhaena, 


aveau să-i fie moștenitoare... totuși Aerea și Rhaella erau 
deocamdată copile și mulţi le considerau cu totul nepotrivite 
pentru coroană. 

În plus, lordul Rogar și regina Alyssa se temeau de soarta ce 
s-ar fi putut abate asupra Ţinutului dacă Rhaena Targaryen ar fi 
revenit din apus ca să joace rolul de regentă pentru una dintre 
fiice. Deși nimeni nu cuteza să vorbească despre asta, era 
limpede că între cele două regine apăruse discordia, întrucât 
fiica nu participase la nunta mamei și nici n-o invitase pe 
aceasta la propria ei nuntă. Ba chiar existau unii care mergeau 
mai departe și șopteau că Rhaena era o vrăjitoare ce folosise 
artele negre pentru a-l ucide pe Maegor pe Tronul de Fier. Prin 
urmare, era imperios necesar ca regele Jaehaerys să se însoare 
și să procreeze un fiu cât mai iute cu putinţă. 

Alegerea unei perechi pentru tânărul rege a fost mai greu de 
rezolvat. Lordul Rogar, despre care se știa că nutrea gânduri de 
extindere a puterii Tronului de Fier peste Marea îngustă, către 
Essos, a înaintat ideea stabilirii unei alianţe cu Tyrosh, prin 
căsătoria lui Jaehaerys cu fiica Arhontelui, o fată drăgălașă de 
cincisprezece ani, care-i fermecase pe toţi la nuntă cu istețimea 
ei, cu cochetăria și cu părul albastru-verzui. 

În privinţa aceea însă, nobilului lord i s-a opus chiar soţia sa, 
regina Alyssa. Oamenii de rând din Westeros n-aveau să 
accepte niciodată ca regină o străină cu părul vopsit, a susținut 
ea, indiferent cât de delicios i-ar fi fost accentul. lar cucernicii i 
s-ar fi împotrivit cu fervoare, deoarece se știa că tyroshii nu-i 
venerau pe Cei Șapte, ci pe R'hllor cel Roșu, pe Zămislitorul-de- 
tipare, pe Trios cel cu trei capete și pe alţi zei ciudațţi. Preferinţa 
Alyssei se îndrepta mai degrabă spre Casele ce se ridicaseră în 
sprijinul lui Aegon Neîncoronatul în Bătălia de sub Ochiul Zeilor. 
Ea prefera ca Jaehaerys să se însoare cu o fată din Casele 
Vance, Corbray, Westerling sau Piper. Loialitatea trebuia 
răsplătită, iar printr-o asemenea căsătorie regele ar fi cinstit 
amintirea lui Aegon și valoarea celor care luptaseră și muriseră 
pentru el. 

Marele Maester Benifer a fost cel care a vorbit cel mai apăsat 
împotriva unei asemenea căsătorii, arătând că sinceritatea 
dedicării lor spre pace și împăcare putea fi pusă sub semnul 
îndoielii dacă ar fi fost văzuţi că-i favorizează pe cei care 
luptaseră pentru Aegon în detrimentul celor care rămăseseră 


alături de Maegor. El considera că o alegere mai bună ar fi fost o 
fiică provenită din una dintre marile Case care nu participaseră 
deloc, sau prea puţin, la bătăliile dintre unchi și nepot: Tyrell, 
Hightower sau Arryn. 

Deoarece Mâna Regelui, regina regentă și Marele Maester nu 
se înțelegeau între ei, alţi consilieri s-au simţit încurajați să vină 
cu propriile propuneri. Maestrul legilor Prentys Tully a numit o 
soră mai tânără a propriei lui soţii, Lucinda, faimoasă pentru 
cucernicia ei. O asemenea alegere ar fi încântat cu certitudine 
Credinţa. Lordul amiral Daemon Velaryon a sugerat ca 
Jaehaerys să se însoare cu regina-văduvă Elinor din Casa 
Costayne. Căsătoria cu una dintre Miresele Negre, ba poate 
chiar adoptarea celor trei fii ai ei din prima căsătorie, ar fi fost 
modul cel mai bun de a le arăta susținătorilor lui Maegor că 
fuseseră iertaţi. El a adăugat că fertilitatea dovedită a reginei 
Elinor reprezenta un alt atu în favoarea ei. Lordul Celtigar avea 
două fiice nemăritate și rămăsese faimos pentru că-i oferise lui 
Maegor să aleagă dintre ele; acum le oferea pe aceleași fete lui 
Jaehaerys. Lordul Baratheon nici n-a vrut să audă de așa ceva. 

— Ti-am văzut fiicele, i-a spus el lui Celtigar. N-au bărbie, n-au 
ţâţe și n-au minte. 

Regina regentă și consilierii ei au discutat în mod repetat 
problema căsătoriei regelui timp de aproape o lună, dar n-au 
izbutit nicidecum să cadă de acord. Jaehaerys însuși n-a 
participat la discuţiile acelea. In privinţa asta regina Alyssa și 
lordul Rogar au fost de aceeași părere. Deși era mult mai 
înțelept decât cei de-o seamă cu el, continua să fie un băiat și 
să fie condus de dorinţele unui băiat, dorinţe cărora nu li se 
putea îngădui sub nicio formă să primeze asupra binelui 
Ținutului. Regina Alyssa mai cu seamă nu avea nicio îndoială 
despre fata cu care ar fi ales să se însoare fiul ei dacă l-ar fi 
lăsat să decidă: fiica ei mezină, propria soră, prinţesa Alysanne. 

Desigur fraţii și surorile targaryene se căsătoriseră între ei de 
multe veacuri, iar Jaehaerys și Alysanne crescuseră așteptându- 
se să se căsătorească, așa cum făcuseră fraţii lor mai mari, 
Aegon și Rhaena. In plus Alysanne era cu doar doi ani mai mică 
decât fratele ci și cei doi copii fuseseră mereu apropiaţi și ţineau 
mult unul la celălalt. Tatăl lor, regele Aenys, și-ar fi dorit cu 
siguranţă să se căsătorească între ei și, cândva, poate că 
aceasta fusese și dorinţa mamei lor... însă ororile la care 


asistase după moartea soţului o convinseseră pe regina Alyssa 
să-și schimbe gândurile. Deși Fiii Războinicului și Fraţii Săraci 
fuseseră risipiţi și scoși în afara legii, mulţi foști membri ai 
ambelor Ordine continuau să trăiască în libertate în Ținut și ar fi 
putut să ia din nou săbiile în mâini dacă ar fi fost provocati. 
Regina regentă se temea de furia lor, deoarece avea amintiri vii 
despre cele abătute asupra fiului Aegon și a fiicei Rhaena, când 
fusese anunţată căsătoria lor. „Nu cutezăm să mai purcedem pe 
drumul acela”, se spune că ar fi zis ea, și nu doar o dată. 

In privinţa aceea era susţinută de cel mai recent membru al 
Curţii, septonul Mattheus din Cei Mai Cucernici, care rămăsese 
în Debarcaderul Regelui după ce Inaltul Septon și restul frăţiei 
sale reveniseră la Orașul Vechi. Un bărbat gigantic, faimos atât 
pentru corpolenţă, cât și pentru veșmintele-i magnifice, 
Mattheus susținea că se trăgea din străvechii regi Gardener, 
care domniseră cândva peste Reach din cetatea lor de scaun 
Highgarden. Mulţi îl priveau ca fiind în mod cert viitorul Înalt 
Septon. ` 

Actualul Inalt Septon, pe care septonul Moon il poreclise în 
derâdere Înaltul Lingău, era precaut și cooperant, așa că nu 
exista niciun pericol ca vreo căsătorie să fie acuzată din Orașul 
Vechi atâta timp cât el continua să vorbească în numele Celor 
Şapte de pe jilţul său din Septul Stelat. Tatăl Credincioșilor nu 
mai era însă tânăr și se spunea că lunga călătorie până la 
Debarcaderul Regelui pentru oficierea Nunții de Aur însemnase 
aproape sfârșitul pentru el. 

— Dacă se va întâmpla să-i îmbrac mantia, i-a asigurat 
septonul Mattheus pe regina regentă și pe consilierii ei, 
bineînţeles că Înălţimea Sa se va bucura de sprijinul meu în 
orice alegere ar face, însă nu toți fraţii mei sunt înclinați în 
această privinţă și... cutez s-o spun... printre ei există și alţii 
precum Moon. Ţinând seama de cele petrecute, căsătoria dintre 
frate și soră în acest moment crucial va fi văzută ca un afront 
dureros adus cucernicilor și mă tem de ce s-ar putea întâmpla. 

Deoarece reţinerile reginei fuseseră confirmate în felul acela, 
Rogar Baratheon și ceilalţi lorzi au îndepărtat posibilitatea ca 
prinţesa Alysanne să fie mireasă pentru fratele ei Jaehaerys. 
Prinţesa avea treisprezece ani și-și sărbătorise recent primul 
soroc, așa că era de dorit să fie măritată cât mai curând. Deși 
continuau să nu se înţeleagă în privinţa unei mirese potrivite 


pentru rege, consilierii au convenit destul de iute asupra unui 
partener pentru prinţesă; avea să se mărite în a șaptea zi a 
noului an cu Orryn Baratheon, cel mai tânăr dintre fraţii lordului 
Rogar. 

Așa au statornicit regina regentă, Mâna Regelui și lorzii lor 
consilieri și sfetnicii acestora, dar, precum atâtea aranjamente 
de felul acesta dea lungul veacurilor, planul le-a fost în scurtă 
vreme spulberat, pentru că subestimaseră în mod serios voinţa 
și hotărârea Alysannei Targaryen însăși și a tânărului ei rege 
Jaehaerys. 

Deocamdată niciun anunţ nu fusese făcut despre măritișul 
Alysannei, așa că nu se știe cum a ajuns la urechile ei vestea 
deciziei. Marele Maester Benifer a suspectat un servitor, 
deoarece mulţi intraseră și ieșiseră în timp ce lorzii dezbătuseră 
în salonul reginei. Lordul Rogar l-a bănuit pe Daemon Velaryon, 
lordul amiral, un bărbat mândru, care era posibil să fi crezut 
despre Casa Baratheon că exagera în acţiunile ei, sperând să-l 
înlăture pe Lordul Valurilor din poziţia de a doua Casă din Tinut. 
După mulţi ani, când evenimentele acelea intraseră deja în 
legendă, oamenii de rând aveau să spună că „șoriceii din pereţi” 
auziseră discuţiile lorzilor și se grăbiseră să-i comunice prinţesei 
știrea. 

Nu s-a păstrat nicăieri ce a spus sau ce a gândit Alysanne 
Targaryen când a aflat că va fi măritată cu un bărbat cu zece 
ani mai vârstnic, pe care abia îl cunoștea și (dacă se poate da 
crezare zvonurilor) pe care nu-l plăcea. Noi știm doar ce a făcut 
ea. Poate că altă fată ar fi plâns, ar fi fost cuprinsă de furie sau 
ar fi alergat la mama ei, rugând-o să se răzgândească. In multe 
balade melancolice, fecioarele silite să se mărite împotriva vrerii 
lor se aruncau din turnuri înalte, găsindu-și sfârșitul. Prinţesa 
Alysanne n-a făcut nimic din toate acelea, ci s-a dus direct la 
Jaehaerys. 

Tânărul rege a fost la fel de nemulţumit ca și sora lui la auzul 
veștii. „Fără doar și poate”, a dedus el deîndată, „ei vor face 
planuri dc nuntă și pentru mine”. Precum sora sa, Jaehaerys n-a 
irosit timpul cu reproșuri, incriminări sau rugăminţi. El a acţionat 
imediat. A chemat Garda Regelui și i-a poruncit să pornească de 
îndată spre Piatra Dragonului, unde avea să-i aștepte. 

— Mi-aţi jurat spadele și ascultarea voastră, le-a reamintit el 
celor Şapte. Nu uitaţi de jurămintele acelea și nu rostiţi nicio 


vorbă despre plecarea mea. 

In noaptea aceea, la adăpostul întunericului, regele Jaehaerys 
și prinţesa Alysanne au suit pe dragonii lor, Vermithor și 
Silverwing, și au plecat din Fortăreaţa Roșie către străvechea 
citadelă targaryană de sub Muntele Dragonului. Se spune că 
primele cuvinte rostite de tânărul rege după ce a descălecat au 
fost: 

— Am nevoie de un septon. 

Pe bună dreptate, regele nu avea încredere în septonul 
Mattheus, care i-ar fi trădat cu siguranţă planul, însă septul din 
Piatra Dragonului era în grija unui bătrân pe nume Oswyck, 
care-i știa pe Jaehaerys și Alysanne de la naștere și care-i 
învățase misterele Celor Şapte pe toată durata copilăriei. In 
tinereţe, septonul Oswyck îl slujise pe regele Aenys, iar în 
copilărie fusese novice la Curtea reginei Rhaenys. El era mai 
familiarizat cu tradiţia targaryeană a căsătoriei între fraţi și când 
a auzit porunca regelui a fost de acord pe dată. 

Peste câteva zile, Garda Regelui a sosit cu o galeră de la 
Debarcaderul Regelui. În dimineaţa următoare, când soarele a 
răsărit, Jaehaerys Targaryen, Primul pe Numele Său, a luat de 
soție pe sora sa Alysanne în curtea cea mare din Piatra 
Dragonului, înaintea ochilor zeilor, oamenilor și dragonilor. 
Septonul Oswyck a oficiat ritualul de căsătorie; deși vocea 
bătrânului era slabă și tremurătoare, nicio parte a ceremoniei n- 
a fost neglijată. Cei șapte cavaleri din Garda Regelui au fost 
martori la însoţire, iar mantiile lor albe au fluturat și au pocnit în 
vânt. Au fost de asemenea părtași garnizoana și servitorii din 
castel, alături de mulţi dintre locuitorii satului de pescari aflat 
lângă zidurile măreţe ale Pietrei Dragonului. 

Ceremonia a fost urmată de un ospăț modest și s-au închinat 
multe toasturi în sănătatea regelui-băiat și a reginei sale. După 
aceea Jaehaerys și Alysanne s-au retras în iatacul unde Aegon 
Cuceritorul dormise cândva lângă sora sa Rhaenys, dar, ţinând 
seama de tinereţea miresei, n-a existat nicio ceremonie nupţială 
și căsătoria nu s-a consumat. 

Omisiunea aceea avea să se dovedească de mare importanţă 
când lordul Rogar și regina Alyssa au sosit cu întârziere de la 
Debarcaderul Regelui înir-o galeră de război, însoţiţi de 
doisprezece cavaleri, patruzeci de oșteni, septonul Mattheus și 
Marele Maester Benifer, ale cărui scrisori ne oferă relatarea cea 


mai completă a faptelor ce au urmat. 

Jaehaerys și Alysanne i-au întâmpinat în interiorul porţilor 
castelului, ţinându-se de mână. Se spune că regina Alyssa a 
plâns când i-a văzut. 

— Copii proști! a spus ea. Nu știți ce aţi făcut! 

După aceea a vorbit septonul Mattheus, care i-a admonestat 
cu glas tunător pe rege și pe regină și a profeţit că spurcarea 
aceea va azvârli din nou în război întregul Westeros. 

— Vă vor blestema incestul de la Hotarele dornishene până la 
Zid și toţi fiii cucernici ai Mamei și Tatălui vă vor acuza ca niște 
păcătoși ce sunteți. 

Benifer a scris că septonul se înroșise și se umflase la faţă în 
timp ce zbiera, iar buzele îi împroșcau stropi de salivă. 

Jaehaerys Împăciuitorul este onorat pe bună dreptate în 
analele celor Şapte Regate pentru purtarea calmă și 
temperamentul blând, totuși nimeni n-ar trebui să creadă că în 
venele lui n-ar fi ars focul targaryenilor. 

lar el și l-a arătat atunci. Când septonul Mattheus a făcut în 
cele din urmă o pauză pentru a-și trage răsuflarea, regele a 
spus: _ 

— Voi accepta mustrările Inălțimii Sale mama mea, dar nu ale 
tale. Potolește-ţi limba, grăsane! Dacă un singur cuvânt îţi va 
mai ieși printre buze, voi porunci să-ţi fie cusute. 

Septonul Mattheus n-a mai scos o vorbă. 

Lordul Rogar nu era la fel de ușor de intimidat. Direct și fără 
menajamente, el a întrebat doar dacă mariajul fusese consumat. 

— Spune-mi adevărul, lnălţimea Ta! A existat o ceremonie 
nupţială? l-ai cules fecioria? 

— Nu, a răspuns regele. Este prea tânără. 

La auzul cuvintelor acelora, lordul Rogar a zâmbit. 

— Perfect! Nu sunteţi căsătoriţi. 

S-a răsucit după aceea către cavalerii care-l însoţiseră de la 
Debarcaderul Regelui. 

— Despărţiţi-i pe copiii aceștia, cu toată blândeţea. Duceţi-o 
pe prinţesă in Turnul Dragonului Mării și ţineţi-o acolo. Înălțimea 
Sa ne va însoţi înapoi în Fortăreaţa Roșie. 

Dar când oamenii săi au dat să înainteze, cei șapte cavaleri 
din Garda Regelui și-au scos spadele din teacă. 

— Nu vă apropiaţi, i-a avertizat ser Gyles Morrigen. Orice om 
care îi va atinge pe regele și regina noastră va muri azi. 


Lordul Rogar a rămas uluit. 

— Vârâţi-vă spadele în teacă și daţi-vă în lături! a poruncii el. 
Aţi uitat? Eu sunt Mâna Regelui. 

— Așa-i, a replicat bătrânul Sam Ursuzul, dar noi suntem 
Garda Regelui, nu garda Mâinii, și flăcăul ăsta stă pe tron, nu tu! 

Rogar Baratheon s-a zbârnlit la auzul cuvintelor lui ser 
Samgood și a răspuns: 

— Voi sunteţi șapte, iar eu am înapoia mea o sută de spade. 
Ajunge un singur cuvânt din partea mea și vă vor tăia în bucăţi. 

— S-ar putea să ne omoare, a zis tânărul Pate Sitarul, 
lustruindu-și lancea, dar tu vei fi primul care va muri, nobile 
lord, îţi dau cuvântul în privinţa asta. 

Nimeni nu poate spune ce s-ar fi întâmplat în continuare, dacă 
regina Alyssa n-ar fi ales momentul acela pentru a vorbi. 

— Am văzut destulă moarte, a spus ea. Noi toţi am văzut 
destulă moarte. Cavaleri, băgaţi-vă săbiile în teacă! Ce s-a 
făptuit s-a făptuit, iar acum noi toţi trebuie să trăim cu asta. Fie 
ca zeii să aibă milă de Tinut. S-a întors apoi către copiii ei: Vom 
pleca în pace. Nimeni nu trebuie să sufle o vorbă despre ce s-a 
întâmplat azi aici. 

— Așa cum poruncești, mamă. 

Regele Jaehaerys a tras-o mai aproape pe sora sa și a cuprins- 
o cu braţul. 

— Dar să nu crezi că veţi desface căsătoria aceasta. Noi 
suntem unul acum și nici zeii, nici oamenii nu ne vor despărți. 

— Niciodată, a încuviinţat mireasa lui. Trimiteţi-mă la capătul 
pământului și măritaţi-mă cu regele lui Mossovy sau cu lordul 
Pustiului Cenușiu, dar Silverwing mă va aduce mereu înapoi la 
Jaehaerys. 

lar după cuvintele acelea, s-a ridicat în vârfurile picioarelor, și- 
a întors faţa spre rege și l-a sărutat apăsat pe buze sub privirile 
tuturor?. 


? Cel puţin așa a fost redată confruntarea de la porțile Pietrei Dragonului de 
către Marele Maester Benifer, care a văzut-o cu propriii lui ochi. De atunci și 
până acum, povestea a fost o favorită a fecioarelor îndrăgostite și a 
scutierilor lor în cele Șapte Regate și mulţi barzi au cântat despre vitejia celor 
din Garda Regelui, șapte bărbaţi în mantii albe care au înfruntat o sută de 
oșteni. Toate istorisirile acelea ignoră însă existenţa garnizoanei castelului; 
consemnările ce ni s-au transmis arată că la vremea respectivă în Piatra 
Dragonului se aflau douăzeci de arcași și tot atâtea gărzi, aflaţi sub comanda 
lui ser Merrell Bullock și a fiilor săi, Alyn și Howard. Nu vom ști niciodată care 


După ce Mâna Regelui și regina regentă au plecat, regele și 
tânăra sa mireasă au închis porţile castelului și au revenit în 
odăile lor. Piatra Dragonului avea să le rămână refugiu și 
reședință pentru restul timpului până la majoratul lui Jaehaerys. 
Stă scris că tânărul rege și regina lui au fost rareori despărțiți, 
împărțind fiecare masă, stând de vorbă până noaptea târziu 
despre zilele copilăriei lor și despre greutăţile ce aveau să-i 
aștepte, pescuind împreună și vânând cu șoimii, amestecându- 
se printre oamenii de rând de pe insulă în hanurile de lângă 
docuri, citindu-și unul celuilalt din tomurile colbuite și legate în 
piele pe care le găsiseră în biblioteca din castel, luând lecţii 
împreună de la maesterii din Piatra Dragonului („pentru că mai 
avem încă multe de învăţat”, se spune că i-ar fi reamintit 
Alysanne soţului ei), rugându-se lângă septonul Oswyck. De 
asemenea, au zburat împreună, în jurul Muntelui Dragonului și 
adesea chiar până la Driftmark. 

Dacă se poate da crezare poveștilor servitorilor, regele și 
regina lui dormeau împreună goi-pușcă și se sărutau îndelung și 
pătimaș, în pat, la masă și de multe ori în timpul zilei, totuși nu 
și-au consumat însoţirea. Avea să mai treacă un an și jumătate 
înainte ca Jaehaerys și Alysanne să se unească în cele din urmă 
ca bărbat și femeie. 

De câte ori lorzi și membri ai consiliului au sosit în Piatra 
Dragonului ca să se consulte cu tânărul rege, așa cum procedau 
la răstimpuri, Jaehaerys i-a primit în Sala Mesei Pictate, unde 
bunicul lui își plănuise cândva cucerirea Westerosului, și de 
fiecare dată Alysanne i-a fost alături. 

— Aegon, a spus el, n-a avut secrete față de Rhaenys și 
Visenya, și nici eu n-am secrete față de Alysanne. 

Deși poate să fi fost adevărat că n-au existat secrete între ei 
în zilele acelea luminoase din zorii căsătoriei lor, însoţirea în 
sine a rămas un secret pentru majoritatea Westerosului. După 
revenirea în Debarcaderul Regelui, lordul Rogar le-a poruncit 
tuturor celor care-i însoţiseră la Piatra Dragonului să nu sufle un 
cuvinţel despre cele petrecute acolo, dacă doreau să-și păstreze 
limbile întregi. De asemenea, n-a fost făcută nicio proclamaţie 


le erau loialităţile la momentul acela și ce rol s-ar putea să fi jucat în orice fel 
de conflict, totuși poate fi cam mult să presupunem că cei Șapte ai regelui au 
fost singuri. 


către Tinut. Când septonul Mattheus a încercat să trimită vorbă 
despre căsătorie Înaltului Septon și Celor Mai Cucernici din 
Orașul Vechi, Marele Maester Benifer i-a ars scrisoarea, în loc s- 
o trimită cu un corb, potrivit poruncii Mâinii. 

Lordul de Capătul Furtunii avea nevoie de timp. Mânios pe 
lipsa de respect pe care simţea că i-o arăâtase regele și 
neobișnuit cu înfrângerile, Rogar Baratheon a stăruit să 
găsească o cale prin care să-i despartă pe Jaehaerys și 
Alysanne. Era de părere că mai rămânea o șansă, atâta vreme 
cât căsătoria lor rămânea neconsumată. De aceea era mai bine 
s-o păstreze secretă, pentru ca să poată fi desfăcută fără ca 
nimeni să știe că existase. 

Regina Alyssa își dorea de asemenea timp, deși din cu totul 
alt motiv. Ce s-a făptuit s-a făptuit, spusese ea la porţile Pietrei 
Dragonului și așa și credea... totuși amintirile vărsărilor de 
sânge și ale haosului ce urmaseră căsătoriei dintre celălalt fiu și 
cealaltă fiică a ei continuau să-i bântuie nopţile și regina 
regentă era disperată să găsească un mod prin care să se 
asigure că istoria nu se va repeta. 

Între timp ea și soţul ei aveau de condus Ținutul aproape un 
an întreg, până ce Jaehaerys împlinea șaisprezece ani și lua 
puterea în mâinile sale. 

Așa stăteau lucrurile în Westeros când Anul celor Trei Mirese 
s-a apropiat de sfârșit și a lăsat locul următorului an, al 
cincizecilea de la Cucerirea lui Aegon. 


Un prisos de domnitori 
lau 


Toţi oamenii sunt păcătoși, ne învaţă Părintele Credinței. Până 
și cei mai nobili regi și cei mai galanţi cavaleri pot fi copleșiți de 
furie, patimi și invidie și pot comite fapte care să-i rușineze și să 
le păteze reputaţia. lar bărbaţii cei mai ticăloși și femeile cele 
mai stricate pot în același fel să facă uneori fapte bune, 
deoarece iubirea, compasiunea și mila pot fi găsite chiar și în 
inimile cele mai negre. „Noi suntem așa cum ne-au făcut zeii”, a 
scris septonul Barth, omul cel mai înţelept care a slujit vreodată 
ca Mână a Regelui, „puternici și slabi, buni și răi, cruzi și blânzi, 
viteji și meschini. Să știți astea dacă veţi domni vreodată peste 
regatele oamenilor.” 

Arareori a fost văzut mai clar adevărul cuvintelor lui ca în anul 
50 După Cucerirea lui Aegon. Încă din primele sale zile, în tot 
Ținutul au început să se întocmească planuri pentru a sărbători 
o jumătate de veac de domnie a Targaryenilor în Westeros, prin 
ospeţe, petreceri și turniruri. Ororile domniei regelui Maegor se 
îndepărtau în trecut, Tronul de Fier și Credinţa se împăcaseră, 
iar tânărul rege Jaehaerys Întâiul era iubit de oamenii de rând și 
de marii lorzi deopotrivă, din Orașul Vechi și până la Zid. Cu 
toate acestea, fără să fie știut decât de foarte puţini, nori de 
furtună se adunau în zare și înţelepţii puteau auzi hăt departe 
bubuitul de tunet. 


Un ţinut cu doi regi este ca un om cu două capete, vor spune 
cei din popor. În anul 50 D.C., ţinutul Westeros s-a pomenit cu 
un rege, o Mână și trei regine, ca în vremea regelui Maegor... 
dar pe când reginele lui Maegor îi fuseseră consoarte, supuse 
voinţei lui, trăind și murind după cum i se năzărea, fiecare dintre 
reginele de acum reprezenta o putere în sine. 

In Fortăreaţa Roșie din Debarcaderul Regelui stătea regina 
regentă Alyssa, văduva răposatului rege Aenys, mama fiului 
acestuia, Jaehaerys, și soția Mâinii Regelui, Rogar Baratheon. De 
cealaltă parte a Golfului Apei Negre, în Piatra Dragonului, 
apăruse o regină mai tânără, când fiica Alyssei, Alysanne, o 
fecioară de treisprezece ani, se legase prin jurământ de fratele 
ei regele Jaehaerys, în ciuda dorinţei mamei ei și a soţului 


acesteia. lar departe spre apus, pe Insula Frumoasă, separată 
de mama și de sora ei prin toată lățimea Westerosului, se afla 
fiica mai mare a Alyssei, călăreaţa de dragoni Rhaena 
Targaryen, văduva prinţului Aegon Neîncoronatul. În Tinuturile 
de Vest, Ținuturile Riverane și părţi din Reach, existau oameni 
care o numeau deja Regina din Vest. 

Două surori și o mamă, cele trei regine erau legate laolaltă 
prin sânge, durere și suferinţă... și totuși între ele se întindeau 
umbre vechi și noi, care se întunecau pe zi ce trecea. Armonia și 
unitatea de scop care le îngăduise lui Jaehaerys, surorilor sale și 
mamei lor să-l răstoarne pe Maegor cel Crud începuseră să se 
destrame, pe măsură ce se făceau simţite resentimente ce 
mocneau de mult, ca și deosebiri de păreri. Pentru tot restul 
regenței, regele-bâiat și micuța lui regină aveau să fie în 
dezacord total cu Mâna Regelui și regina regentă, într-o 
rivalitate ce avea să continue în domnia propriu-zisă a lui 
Jaehaerys și să amenințe să întoarcă cele Şapte Regate înapoi în 
război?. 

Cauza imediata a încordării a fost căsătoria neașteptată și 
secretă a regelui cu sora sa, care-i luase prin surprindere pe 
Mână și pe regina regentă, dându-le peste cap propriile planuri. 
Ar fi totuși o greșeală să credem că aceea ar fi fost singura 
cauză a înstrăinării; celelalte căsătorii care făcuseră ca 49 D.C. 
să fie numit Anul celor Trei Mirese lăsaseră de asemenea 
cicatrici. 

Lordul Rogar nu-i ceruse niciodată permisiune lui Jaehaerys să 
se însoare cu mama lui, o omisiune pe care regele-băiat a luat-o 
ca pe un semn de lipsă de respect. În plus, Înălţimea Sa nu 


3 Pentru a nu fi acuzaţi de omisiune, ar trebui amintit că în anul 50 D.C. în 
Westeros mai exista și o a patra regină. Regina Elinor din Casa Costayne, de 
două ori văduvă, care-l găsise pe regele Maegor mort pe Tronul de Fier, 
plecase din Debarcaderul Regelui după întronarea lui Jaehaerys. Îmbrăcaţi în 
straie de penitenţi și însoţită doar de o cameristă și de un oștean credincios, 
ea se îndreptase către Eyrie din Valea lui Arryn, pentru a-l vizita pe cel mai 
mare dintre cei trei fii ai ei al cărui tată fusese ser Theo Bolling, iar de acolo 
spre Highgarden în Reach, unde al doilea fiu îi fusese zămislit de lordul Tyrell. 
După ce fusese mulțumită că erau sănătoși și prosperi, fosta regină îl luase 
pe băiatul ei cel mai mic și revenise la reședința tatălui ei la Trei Turnuri în 
Reach, unde declarase că va trăi în liniște pentru tot restul vieţii. Soarta și 
regele Jaehaerys aveau alte planuri pentru ea, așa cum vom povesti mai 
târziu. Ajunge să spunem că regina Elinor n-a jucat niciun rol în evenimentele 
din anul 50 D.C. 


aproba căsătoria; așa cum avea să-i mărturisească mai târziu 
septonului Barth, îl preţuia pe lordul Rogar ca prieten și sfetnic, 
dar nu avea nevoie de un al doilea tată și considera că propria 
sa judecată, temperament și inteligenţă erau superioare Mâinii. 
Jaehaerys simţea de asemenea că ar fi trebuit să fi fost 
consultat asupra căsătoriei surorii sale Rhaena, deși asta nu-l 
afecta chiar la fel de mult. Pe de altă parte, regina Alyssa fusese 
profund rănită că ea nu fusese nici consultată, nici invitată la 
nunta Rhaenei de pe Insula Frumoasă. 

Departe în miazănoapte, Rhaena Targaryen nutrea propriile ei 
nemulțumiri. După cum s-a încredințat vechilor prietene și 
favorite cu care se înconjurase, ea nici nu înţelegea și nici nu 
împărtășea dragostea mamei ei pentru Rogar Baratheon. Deși îl 
respecta, cu reticenţă, pentru că se ridicase în sprijinul fratelui 
ei Jaehaerys împotriva unchiului lor Maegor, nu putea nici să-i 
uite, nici să-i ierte pasivitatea de care dăduse dovadă când 
propriul ei soț, prinţul Aegon, îl înfruntase pe Maegor în Bătălia 
de sub Ochiul Zeilor. De asemenea, odată cu trecerea timpului, 
regina Rhaena devenise chiar mai ranchiunoasă pentru că 
revendicarea Tronului de Fier de către ea și fiicele ei fusese 
ignorată în favoarea celei a „frăţiorului meu“ (așa cum obișnuia 
să-i spună lui Jaehaerys). Ea era prima născută, le reamintea 
celor care o ascultau, și călărise un dragon înaintea oricăruia 
dintre fraţii și surorile ei, și totuși ei toţi, ba „chiar propria-mi 
mamă”, conspiraseră s-o îndepărteze. 

Privind faptele și profitând de știința celor petrecute, este 
lesne de spus că Jaehaerys și Alysanne au avut dreptate în 
conflictele ce s-au iscat în ultimul an de regență al mamei lor, 
iar regina Alyssa și lordul Rogar au fost personajele negative. 
Desigur, așa povestesc toţi menestrelii; căsătoria neașteptată și 
rapidă a lui Jaehaerys și Alysanne a fost o idilă fără pereche încă 
din zilele lui Florian Bufonul și Jonquil. lar în balade, ca 
întotdeauna, iubirea cucerește totul. Adevărul, trebuie să 
recunoaștem, este mult mai simplu. Neliniștile reginei Alyssa 
legate de căsătorie se născuseră mai degrabă din îngrijorarea 
reală pentru copiii ei, dinastia Targaryen și Tinutul ca un tot. De 
asemenea, temerile ei nu erau neîndreptăţite. 

Motivele lordului Baratheon erau mai puţin altruiste. Bărbat 
mândru, el fusese uluit și înfuriat de „ingratitudinea” regelui- 
băiat, pe care-l privise ca pe un fiu, și se simţise umilit să se 


retragă de la porţile Pietrei Dragonului în faţa a cincizeci de 
oameni ai săi. Războinic până în măduva oaselor Rogar visase 
cândva să-l înfrunte în duel pe Maegor cel Crud și nu putea 
răbda să fi fost rușinat de un flăcău de cincisprezece ani. Pentru 
a nu-l privi totuși cu ochi prea aspri, ar fi bine să ne amintim 
cuvintele septonului Barth. Deși în ultimul său an ca Mână avea 
să comită unele fapte crude, nebunești și ticăloase, Rogar 
Baratheon nu era în adâncul inimii un om crud sau ticălos, și 
deloc nebun; odată fusese un erou și trebuie să ne amintim asta 
când îi vom examina anul cel mai întunecat al vieţii. 

În zilele imediat următoare confruntării cu Jaehaerys, lordul 
Rogar nu s-a putut gândi aproape la nimic altceva decât la 
umilința pe care o suferise. Primul lui impuls a fost de a reveni 
la Piatra Dragonului cu mai mulţi oșteni, destui ca să 
copleșească garnizoana castelului și să tranșeze situaţia prin 
forță. Cât despre Garda Regelui, lordul Rogar a reamintit 
consiliului că Spadele Albe juraseră să-și dea viaţa pentru rege 
și „voi fi încântat să le ofer onoarea aceea”. Când lordul Tully a 
atras atenţia că Jaehaerys putea să închidă pur și simplu porțile 
Pietrei Dragonului, lordul Rogar nu a cedat. 

— N-are decât s-o facă. Dacă va fi nevoie, pot cuceri castelul 
prin asediu. 

În cele din urmă doar regina Alyssa a putut să se facă auzită 
prin furia soțului ei și să-l convingă să-și abandoneze ideea 
nesăbuită. 

— lubirea mea, i-a spus cu blândeţe, copiii mei călăresc 
dragoni, pe când noi nu avem așa ceva. 

Nu mai puţin decât soţul ei, regina regentă dorea anularea 
căsătoriei pripite a regelui, întrucât era convinsă că vestea ei ar 
fi ridicat din nou Credinţa împotriva Coroanei. Temerile îi erau 
ațâțate de septonul Mattheus; după ce se îndepărtase de 
Jaehaerys și avusese siguranţa că buzele nu-i vor fi cusute, 
septonul își regăsise tăișul limbii și nu vorbise decât despre felul 
cum „oamenii respectabili” vor condamna însoţirea incestuoasă 
a regelui. 

Dacă Jaehaerys și Alysanne ar fi revenit în Debarcaderul 
Regelui la timp pentru a celebra noul an, așa cum se ruga 
regina Alyssa („își vor veni în fire și se vor căi de nebunia 
aceasta”, a spus ea consiliului), poate că împăcarea ar fi fost 
posibilă, dar asta nu s-a întâmplat. După ce au trecut două 


săptămâni, apoi alte două și regele tot n-a reapărut la Curte, 
Alyssa și-a anunţat intenţia de a reveni la Piatra Dragonului, de 
data aceasta singură, pentru a-și ruga copiii să vină acasă, dar 
lordul Rogar i-a interzis-o furios. 

— Dacă te vei duce în genunchi în faţa lui, a zis el, băiatul nu- 
ţi va mai da ascultare niciodată. El și-a pus propriile dorinţe mai 
presus dc binele "Ţinutului și așa ceva nu se poate accepta. Vrei 
să sfârșească precum tatăl lui? 

Așa că regina s-a supus voinţei lui și n-a mai plecat. 

„Nimeni n-ar trebui să se îndoiască”, a scris septonul Barth 
după niște ani, „că regina Alyssa dorea să facă ceea ce era cel 
mai bine. Din păcate însă, ea părea adesea să nu știe ce anume 
ar fi fost cel mai bine. Dorea mai mult ca orice să fie iubită, 
admirată și lăudată, o dorință pe care a împărtășit-o cu regele 
Aenys, primul ei soţ. Un domnitor trebuie să săvârșească uneori 
fapte necesare, însă nepopulare, deși știe că vor fi primite cu 
siguranță cu oprobriu și dezaprobare. Regina Alyssa a fost 
rareori în stare de astfel de fapte.” 

Zilele au trecut și s-au transformat în săptămâni, apoi în luni, 
iar în acest răstimp inimi s-au îndârjit și oamenii au devenit mai 
hotărâți de ambele părţi ale Golfului Apei Negre. Regele-băiat și 
micuța lui regină au rămas în Piatra Dragonului, așteptând ziua 
când Jaehaerys avea să preia în propriile-i mâini conducerea 
celor Şapte Regate. Regina Alyssa și lordul Rogar au continuat 
să ţină frâiele puterii în Debarcaderul Regelui, căutând o cale 
prin care să desfacă mariajul regelui și să evite catastrofa 
despre care erau siguri că va urma. Cu excepţia consiliului, ei nu 
povestiseră nimănui ce se întâmplase în Piatra Dragonului, iar 
lordul Rogar le poruncise celor care-i însoţiseră să nu sufle o 
vorbă despre cele văzute, sub pedeapsa pierderii limbii. Nobilul 
lord socotea că, odată ce căsătoria va fi anulată, pentru 
majoritatea Westerosului ar fi fost ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic... atâta timp cât rămânea secretă. Până ce avea să fie 
consumată, însoţirea putea fi anulată cu ușurință. 

Speranţa aceea avea să se dovedească deșartă, așa cum știm 
acum, dar pentru Rogar Baratheon în anul 50 D.C. ea părea 
posibilă. Pentru o vreme el trebuie să fi fost cu certitudine 
încurajat de tăcerea regelui. Jaehaerys acţionase iute pentru a 
se căsători cu Alysanne, însă după aceea nu păruse să se 
grăbească s-o anunţe. Cu siguranţă, dacă ar fi dorit s-o facă, 


dispunea de mijloacele necesare. Maesterul Culiper, încă vioi la 
optzeci de ani, slujise încă din zilele reginei Visenya și era ajutat 
cu iscusinţă de doi maesteri mai tineri. De asemenea, în Piatra 
Dragonului existau o mulţime de corbi. La un simplu cuvânt din 
partea lui Jaehaerys, căsătoria lui ar fi putut fi anunţată dintr-un 
capăt în celălalt al Ţinutului. Însă el n-a rostit cuvântul acela. 

De atunci și până în zilele noastre cărturarii au dezbătut 
motivele tăcerii sale. Se căia pentru o căsătorie făcută în grabă, 
așa cum ar fi dorit regina Alyssa? Îl rănise cumva Alysanne? 
Incepuse să se teamă de reacţia Ținutului faţă de căsătorie, 
amintindu-și toate cele abătute asupra lui Aegon și Rhaena? Era 
posibil ca profeţiile teribile ale septonului Mattheus să-l fi 
zguduit mai mult decât ar fi vrut să recunoască? Sau era pur și 
simplu un băiat de cincisprezece ani care acţionase pripit, fără 
să reflecteze asupra consecinţelor, iar acum nu mai știa în ce fel 
să procedeze? 

Toate aceste explicaţii pot fi susținute și argumentate, dar ele 
sună găunos în lumina celor ce știm acum despre Jaehaerys 
Targaryen Întâiul. Tânăr sau bătrân, el a fost un rege care n-a 
acţionat niciodată fără să reflecteze. Pentru scriitorul acestor 
rânduri pare clar că Jaehaerys nu se căia pentru căsătoria sa și 
nici nu intenţiona s-o anuleze. El își alesese regina pe care o 
dorea și avea să-și anunţe Ţinutul la momentul cuvenit, dar 
atunci când avea să aleagă el, într-o manieră gândită cel mai 
bine pentru a duce la acceptare: când avea să fie bărbat și rege 
cu drepturi depline, nu un băiat care se însurase în pofida 
dorinţei regentei sale. 

Absența tânărului rege de la Curte n-a trecut neobservată 
mult timp. Tăciunii focurilor de sărbătoare aprinse pentru 
celebrarea noului an abia se răciseră când oamenii din 
Debarcaderul Regelui au început să pună întrebări. Pentru a 
curma zvonurile, regina Alyssa a anunţat că Înălţimea Sa se 
odihnea și medita în Piatra Dragonului, reședința străveche a 
Casei sale... dar pe măsură ce a trecut și mai mult timp, fără 
vreun semn din partea lui, lorzii și oamenii de rând au început 
să se întrebe. Era oare regele bolnav? Fusese făcut prizonier, 
din motive încă necunoscute? Regele-băiat chipeș și fermecător 
umblase printre locuitorii din Debarcaderul Regelui liber, părând 
atât de încântat să se amestece cu ei, încât această dispariţie 
bruscă nu-i stătea deloc în fire. 


Nici regina Alysanne nu se grăbea să revină la Curte. 

— Aici te am numai al meu, zi și noapte, i-a spus lui 
Jaehaerys. Când ne vom întoarce, voi fi norocoasă să prind un 
ceas cu tine, fiindcă fiecare om din Westeros va dori o bucăţică 
din tine. 

Pentru ea, zilele acelea din Piatra Dragonului au însemnat o 
idilă. 

— Peste mulţi ani, când vom fi bătrâni și cărunţi, ne vom 
aminti de zilele astea și vom surâde, amintindu-ne cât de fericiţi 
am fost. 

Jaehaerys însuși a împărtășit fără doar și poate unele dintre 
sentimentele acelea, totuși tânărul rege avea și alte motive 
pentru a rămâne în Piatra Dragonului. Spre deosebire de unchiul 
său Maegor, el nu era predispus la răbufniri de mânie, dar era 
perfect capabil de furie și n-avea să uite niciodată, și nici să 
ierte, că fusese exclus în mod deliberat de la întrunirile de 
consiliu la care fuseseră discutate căsătoria sa și a surorii sale. 
Și cu toate că avea să-i rămână recunoscător lui Rogar 
Baratheon pentru că-l ajutase să ajungă pe Tronul de Fier, nu 
intenţiona să se lase condus de el. 

— Eu am avut un tată, i-a spus Jaehaerys maesterului Culiper 
în zilele acelea petrecute în Piatra Dragonului. Nu-mi mai trebuie 
altul. 

Regele recunoștea și aprecia calităţile Mâinii, însă în același 
timp era pe deplin conștient de cusururile lui, care deveniseră 
foarte evidente în zilele dinaintea Nunții de Aur, când fusese 
spectator alături de lorzii Tinutului, în vreme ce lordul Rogar 
vâna, bea și deflora fecioare. 

Jaehaerys își cunoștea de asemenea propriile cusururi - pe 
care intenţiona să le îndrepte înainte de a se așeza pe Tronul de 
Fier. Tatăl lui, regele Aenys, fusese numit „slab”, pe de o parte 
fiindcă nu fusese războinicul care era fratele său, Maegor. 
Jaehaerys a decis ca nimeni să nu-i pună vreodată sub semnul 
întrebării propriul curaj sau măiestria în mânuirea armelor. În 
Piatra Dragonului, el îi avea pe ser Merrell Bullock, comandantul 
garnizoanei castelului, pe fiii acestuia, ser Alyn și ser Howard, pe 
ser Elyas Scales, un maestru de arme experimentat, și pe 
propriii săi Şapte, cei mai de seamă luptători din Tinut. În 
fiecare dimineaţă Jaehaerys s-a antrenat cu ei în curtea 
castelului, strigându-le să-l lovească cu mai multă energie, să-l 


încolţească și să-l atace în toate felurile pe care le știau. De la 
răsăritul soarelui și până la amiază, se antrena cu ei, șlefuindu-și 
abilităţile luptei cu spada, lancea, ghioaga și toporul, sub 
privirile reginei sale. 

Era un regim dur și brutal. Fiecare duel se încheia doar când 
regele însuși sau oponentul lui îl declara mort. Jaehaerys a 
„murit” de atâtea ori, încât soldaţii garnizoanei făcuseră un joc 
din asta, strigând „Regele e mort!” de fiecare dată când cădea 
și „Trăiască regele!” când el se ridica iarăși. Oponenții lui au 
început un concurs, punând prinsoare între ei cine îl putea omori 
de mai multe ori pe rege. (Câștigătorul, ni s-a spus, a fost 
tânărul ser Pate Sitarul, a cărui lance fulgerătoare se pare că-l 
scotea din minţi pe înălţimea Sa.) Până seara, Jaehaerys era 
adesea plin de vânătăi și însângerat, spre tulburarea Alysannei, 
totuși iscusinţa i s-a îmbunătăţit atât de neîndoielnic încât, spre 
sfârșitul șederii sale în Piatra Dragonului, bătrânul ser Elyas 
însuși i-a spus: 

— Înălţimea Ta, nu vei face niciodată parte din Garda Regelui, 
dar dacă prin cine știe ce vrăjitorie unchiul tău Maegor s-ar 
ridica din mormânt, eu mi-aș paria galbenii pe tine. 

Într-o seară, după o zi în care Jaehaerys fusese aspru 
scărmănat, maesterul Culiper i-a spus: g 

— Înălțimea Ta, de ce te pedepsești cu atâta încrâncenare? În 
Tinut domnește pacea. 

Tânărul rege s-a mulțumit să surâdă, după care a replicat: 

— În Tinut domnea pacea când a murit bunicul meu, dar tata 
abia dacă a suit pe tron și dușmanii s-au ridicat din toate părţile. 
Ei îl încercau, ca să afle dacă era puternic ori slab. Mă vor 
încerca și pe mine. 

Nu s-a înșelat, deși prima lui încercare, atunci când a sosit, a 
fost de o natură cu totul diferită, una pentru care nu l-ar fi putut 
pregăti niciun fel de antrenamente în curţile din Piatra 
Dragonului. Pentru că aveau să-i fie probate valoarea ca bărbat 
și iubirea lui pentru micuța regină. 

Cunoaștem foarte puține despre copilăria  Alysannei 
Targaryen; fiind al cincilea copil al regelui Aenys și al reginei 
Alyssa, și de asemenea fată, observatorii de la Curte au găsit-o 
mai puţin interesantă decât pe fraţii ei mai mari, aflaţi înaintea 
ei în linia de succesiune la tron. Din puţinul ajuns până la noi, 
știm că Alysanne a fost o fetiță inteligentă, dar cu nimic 


remarcabilă; micuță, totuși niciodată bolnăvicioasă, amabilă, 
ascultătoare, cu zâmbet dulce și voce plăcută. Spre marea 
ușurare a părinţilor ei, nu dovedea nimic din sfiiciunea ce o 
afectase pe sora ei mai mare, Rhaena, în copilărie. De 
asemenea, nu dovedise nici temperamentul voluntar și 
încăpățânat al Aerei, fiica Rhaenei. 

Ca prinţesă regală, Alysanne a avut desigur servitoare și 
însoţitoare de la o vârstă fragedă. În copilărie a avut cu 
siguranţă o doică; ca majoritatea femeilor nobile, regina Alyssa 
nu și-a alăptat propriii copii. Mai târziu un maester a învăţat-o să 
citească, să scrie și să facă adunări, iar o septă a educat-o în 
cucernicie, comportare și tainele Credinței. Fete de rând i-au 
slujit drept cameriste, spălându-i veșmintele și golindu-i oala de 
noapte, iar la momentul potrivit ea a ales cu siguranţă fete de 
aceeași vârstă și de sânge nobil ca domnișoare de companie, ca 
să călărească, să se joace și să coasă împreună. 

Alysanne nu și-a ales singură însoţitoarele acelea; ele i-au fost 
selectate de mama ei, regina Alyssa, și au fost schimbate destul 
de des, astfel ca prinţesa să nu se atașeze prea mult de una 
dintre ele. Predilecţia surorii ei Rhaena de a revărsa o cantitate 
necuviincioasă de afecţiune și atenţie asupra unei succesiuni de 
favorite, dintre care unele nu erau considerate tocmai 
acceptabile, fusese sursa multor șușoteli la Curte, iar regina nu 
dorea ca Alysanne să fie subiectul unor zvonuri similare. 

Toate acestea s-au schimbat când regele Aenys a murit în 
Piatra Dragonului, iar fratele său Maegor s-a întors peste Marea 
îngustă pentru a sui pe Tronul de Fier. Noul rege a dovedit 
puţină iubire și încă și mai puţină încredere faţă de vreun copil 
al fratelui său și a silit-o pe mama lui, regina-văduvă Visenya, 
să-i îndeplinească voia. Cavalerii și slujitorii reginei Alyssa au 
fost alungaţi, laolaltă cu slujitorii și însoţitoarele copiilor ei, iar 
Jaehaerys și Alysanne au fost trecuţi sub tutela strămătușii lor, 
teribila Visenya. Practic ostatici, ei au petrecut domnia unchiului 
lor, între Driftmark, Piatra Dragonului și Debarcaderul Regelui, 
fiind mutaţi după voia altora, până când moartea Visenyei în 
anul 44 D.C. i-a oferit reginei Alyssa ocazia de a fugi, o ocazie de 
care ea a profitat prompt, fugind în Piatra Dragonului cu 
Jaehaerys, Alysanne și sabia Sora întunecată. 

Nu s-a păstrat până în zilele noastre nicio relatare demnă de 
încredere despre viaţa prinţesei Alysanne după evadarea aceea. 


Ea nu reapare în analele Ţinutului decât în ultimele zile ale 
domniei sângeroase a lui Maegor, când mama ei și lordul Rogar 
au plecat din Capătul Furtunii în fruntea unei armii, în vreme ce 
Alysanne, Jaehaerys și sora lor Rhaena au coborât peste 
Debarcaderul Regelui călare pe dragoni. 

Neîndoios, prințesa Alysanne a avut cameriste și domnișoare 
de companie în zilele ce au urmat morţii lui Maegor. Din păcate, 
nu ni s-au transmis numele și caracteristicile lor. Ştim totuși că 
niciuna dintre ele n-a însoţit-o pe prinţesă când a părăsit 
Fortăreața Roșie alături de Jaehaerys, călare pe dragonii lor. Cu 
excepţia celor șapte cavaleri din Garda Regelui, de garnizoana 
castelului, bucătărese, grăjdari și alţi slujitori, regele și mireasa 
lui nu au avut pe nimeni altcineva în Piatra Dragonului. 

Așa ceva nu era nici pe departe cuvenit pentru o prinţesă, și 
cu atât mai puţin pentru o regină. Alysanne trebuia să aibă 
slujitoarele ei, iar în această privință mama ei Alyssa a întrezărit 
o ocazie pentru a le măcina, și poate chiar desface, căsătoria. 
Regina regentă a decis să trimită în Piatra Dragonului un grup 
ales cu multă grijă de dame de companie și slujnice, pentru a se 
îngriji de nevoile tinerei regine. Planul, ne-a asigurat Marele 
Maester Benifer, i-a aparţinut reginei Alyssa... dar lordul Rogar l- 
a aprobat cu încântare, întrucât a văzut imediat un mod de a-l 
modifica pentru propriul lui câștig. 

Bătrânul septon Oswyck, care oficiase ritualurile de căsătorie 
pentru Jaehaerys și Alysanne, și-a păstrat septul din Piatra 
Dragonului, însă o tânără lady de obârșie regală necesita de 
asemenea o femeie, care să se ocupe de educaţia ei religioasă. 
Regina Alyssa a trimis trei asemenea femei: pe redutabila septă 
Ysabel și două novice de viță nobilă de vârsta Alysannei, Lyia și 
Edyth. La conducerea slujitoarelor și cameristelor Alysannei, ea 
a numit-o pe lady Lucinda Tully, soţia lordului de Riverrun, a 
cărei cucernicie pătimașă era renumită în tot Tinutul. Ea a fost 
însoţită de sora ei mai mică, Ella din Casa Broome, o fecioară 
plină de modestie al cărei nume fusese propus scurt timp ca 
mireasă pentru Jaehaerys. Au fost de asemenea incluse fiicele 
lordului Celtigar, atât de recent ridiculizate de Mâna Regelui, 
fiindcă nu aveau bărbie, sâni și minte. („Am putea măcar să le 
folosim cumva” se pare că ar fi spus lordul Rogar tatălui lor.) Lor 
li s-au alăturat alte trei fete de obârșie nobilă ce proveneau din 
Vale, din Ținuturile Furtunii și din Reach: Jennis din Casa 


Templeton, Coryanne din Casa Wylde și Rosamund din Casa 
Ball. 

Regina Alyssa dorea fără doar și poate ca fiica ei să fie slujită 
de însoţitoare potrivite, care să aibă vârsta și statutul ei, totuși 
acela n-a fost singurul motiv pentru care le-a trimis în Piatra 
Dragonului. Septa Ysabel, novicele Edyth și Lyra, alături de 
foarte cucernica lady Lucinda și sora ei aveau și o altă sarcină. 
Regina regentă spera ca femeile acelea extrem de morale să o 
convingă pe Alysanne, și poate chiar și pe Jaehaerys, că 
împerecherea dintre frate și soră era spurcată în ochii Credinței. 
„Copiii” (așa cum insista Alyssa să-i numească pe rege și regină) 
nu erau răi în sine, ci doar tineri și îndărătnici; dacă ar fi fost 
educați așa cum se cuvenea, ei ar fi putut înţelege greșeala 
drumului pe care porniseră și s-ar fi putut căi de căsătoria lor 
înainte ca aceasta să dezbine Ţinutul. Sau cel puţin așa se ruga 
ea. 

Motivele lordului Rogar erau mai simple. Fiindcă nu se putea 
bizui pe loialitatea garnizoanei castelului sau pe cavalerii din 
Garda Regelui, Mâna avea nevoie de ochi și urechi în Piatra 
Dragonului. El le-a informat limpede pe lady Lucinda și pe 
celelalte femei că trebuiau să-i raporteze tot ce spuneau și 
făceau Jaehaerys și Alysanne. Lordul Rogar era mai cu seamă 
doritor să afle dacă regele și regina intenționau să-și consume 
căsătoria. Asta, a subliniat el, trebuia prevenit cu orice preţ. 

Şi poate că au fost mai multe. 

lar acum, din păcate, trebuie să ne întoarcem privirile spre o 
anume carte dezagreabilă care a apărut în cele Șapte Regate la 
vreo patruzeci de ani după evenimentele pe care le discutăm 
acum. Copii ale ei continuă să fie trecute din mână în mână în 
locurile îndoielnice din Westeros și multe pot fi adesea găsite în 
bordeluri speciale (care se adresează clienţilor ce știu să 
citească) și în bibliotecile bărbaţilor imorali, unde este mai bine 
să fie ţinute sub cheie, ferite de ochii fecioarelor, soțiilor fidele, 
copiilor, ca și ale tuturor celor neprihăniţi și cucernici. 

Scrierea respectivă este cunoscută sub diverse titluri, printre 
care Păcatele trupesti, Nobili și grăjdari, Povestea unei stricate 
și Nemernicia bărbaților, însă toate versiunile poartă subtitlul 
Pentru tinerele fete, spre luare aminte. Se afirmă că ar fi 
mărturia unei fecioare de obârșie nobilă, care și-a cedat virtutea 
unui argat din castelul tatălui ei lord, a născut un copil din flori, 


iar după aceea a participat la tot soiul de perversiuni 
imaginabile, de-a lungul unei lungi vieţi de păcate, suferinţe și 
sclavie. 

Dacă povestea autoarei este adevărată (părţi din ea pun la 
încercare credulitatea), în cursul vieţii ei a fost cameristă de 
regină, concubina unui tânăr cavaler, târfă de bivuac în 
Ținuturile Discordiei din Essos, servitoare într-o tavernă din Myr, 
saltimbanc în Tyrosh, jucăria unei regine-corsar în Insulele 
Baziliscului, sclavă în Vechiul Volantis (unde a fost tatuată și i-au 
fost puși cercei în tot felul de locuri), slujnica unui vrăjitor din 
Qarth, și în cele din urmă patroana unei case a plăcerilor din 
Lys... înainte de a reveni într-un final în Orașul Vechi și la 
Credinţă. Se afirma că și-ar fi sfârșit viața ca septă în Septul 
Stelat, unde și-a scris povestea vieţii ca să le avertizeze pe alte 
tinere să nu-i urmeze exemplul. 

Detaliile lubrice ale aventurilor erotice ale autoarei nu ne 
interesează aici. Ne atrage atenţia doar partea de început a 
poveștii ei sordide, istoria tinereţii ei... deoarece presupusa 
autoare nu este alta decât Coryanne Wylde, una dintre 
domnișoarele de companie trimise în Piatra Dragonului pentru 
micuța regină. 

Nu dispunem de nicio modalitate prin care să stabilim 
veridicitatea poveștii ei, ba nici măcar dacă ea a fost cu 
adevărat autoarea acestei cărţi infame (unii argumentează în 
mod plauzibil că textul ar fi fost produs de mai multe mâini, 
întrucât stilul variază evident de la un episod la altul). Cu toate 
acestea, începuturile vieţii lui lady Coryanne sunt confirmate în 
istorisirile maesterului care a slujit în Casa Ploii în perioada 
tinereţii ei. La vârsta de treisprezece ani, a scris el, mezina 
lordului Wylde fusese într-adevăr sedusă și deflorată de un 
„flăcău ursuz” care lucra la grajduri. În Pentru tinerele fete, spre 
luare aminte, flăcăul acela este descris ca un tânăr chipeș de 
vârsta ei, totuși relatarea maesterului diferă, zugrăvindu-l pe 
seducător ca o secătură de treizeci de ani, ciupit de vărsat, care 
ieșea în evidenţă doar printr-un „mădular bărbătesc la fel de 
zdravăn ca al unui armăsar”. 

Indiferent care ar fi fost adevărul, „flăcăul ursuz” a fost 
jugănit și trimis la Zid de îndată ce fapta i-a fost aflată, iar lady 
Coryanne a fost închisă în odăile ei pentru a da naștere fiului de 
obârșie umilă. La scurt timp după ce s-a născut, băieţelul acela 


a fost trimis la Capătul Furtunii, unde avea să fie crescut de unul 
dintre administratorii castelului și de soţia lui stearpă. 

Potrivit jurnalelor maesterului, bastardul s-a născut în anul 48 
D.C., lady Coryanne a fost supravegheată după aceea cu 
atenţie, dar puţini dinafara zidurilor Casei Ploii au știut de 
rușinea ei. Când corbul a sosit s-o cheme la Debarcaderul 
Regelui, mama ei i-a atras atenţia cu severitate că nu trebuia să 
vorbească niciodată despre copilul ori despre păcatul ei. 

— În Fortăreaţa Roșie, ei te vor crede fecioară, însă pe când 
fata se îndrepta spre oraș, însoţită de tatăl ei și de un frate, au 
tras peste noapte într-un han de pe malul de miazăzi al Apei 
Negre, lângă debarcaderul bacului. Acolo ea s-a pomenit 
așteptată de un mare lord. 

lar aici povestea devine încă și mai încâlcită, întrucât 
identitatea bărbatului din han este o chestiune mult discutată 
chiar și de cei care acceptă că Pentru tinerele fete, spre luare 
aminte conţine doar crâmpeie de adevăr. 

De-a lungul anilor și veacurilor, pe măsură ce cartea a fost 
copiată și recopiată, în text s-au strecurat multe schimbări și 
amendamente. Maesterii care trudesc în Citadelă copiind cărţi 
sunt instruiți cu rigurozitate să reproducă originalul cuvânt cu 
cuvânt, totuși puţini scribi obișnuiți sunt la fel de disciplinați. 
Adesea septonii, septele și surorile sfinte care copiază și 
anluminează cărţi pentru Credinţă elimină sau modifică orice 
pasaje despre care cred că sunt ofensatoare, obscene sau false 
din punct de vedere teologic. Întrucât practic întreaga Pentru 
tinerele fete, spre luare aminte este obscenă, este improbabil ca 
ea să fi fost transcrisă fie de maesteri, fie de septoni. Ţinând 
seama de numărul copiilor a căror existență este cunoscută 
(sute, deși tot atât de multe au fost arse de Baelor cel 
Binecuvântat), scribii responsabili au fost probabil septoni 
alungaţi din Credinţă pentru beţie, furt sau păcat trupesc, 
învăţăcei care dăduseră greș și părăsiseră Citadela fără colan, 
scribi tocmiţi din Orașele Libere sau saltimbanci (care erau cei 
mai nepricepuţi dintre toţi). Întrucât nu deţineau rigorile 
maesterilor, astfel de scribi se simțeau adesea liberi să 
„improvizeze” pe textele pe care le copiau. (indeosebi 
saltimbancii sunt predispuși spre așa ceva.) 

În cazul lui Pentru tinerele fete, spre luare aminte, asemenea 
„ÎImbunătăţiri” au constat în general în adăugarea și mai multor 


episoade de depravare și în modificarea celor existente, pentru 
a le face și mai tulburătoare și mai lascive. Pe măsură ce 
modificările s-au succedat de-a lungul anilor, a devenit tot mai 
greu de stabilit care era textul original, astfel încât nici chiar 
maesterii din Citadelă nu pot conveni asupra titlului cărţii, așa 
cum am amintit. Identitatea bărbatului care s-a întâlnit cu 
Coryanne Wylde în hanul de lângă bac, dacă într-adevăr a 
existat o astfel de întâlnire, este alt subiect contestat. În copiile 
intitulate Păcatele trupesti și Nobili și grăjdari (care tind să fie 
versiunile mai vechi, și cele mai scurte), bărbatul de la han este 
identificat ca ser Borys Baratheon, cel mai mare dintre cei patru 
fraţi ai lordului Rogar. În Povestea unei stricate și Nemernicia 
bărbaților individul este însă chiar lordul Rogar. 

Toate aceste versiuni cad de acord asupra celor ce s-au 
petrecut în continuare. Ignorandu-i pe tatăl și pe fratele 
Coryannei, lordul i-a cerut fetei să se dezbrace pentru ca s-o 
poată cerceta. „El și-a trecut palmele peste toate părţile mele”, 
a scris ea, „și m-a silit să mă-ntorc într-o parte și în alta, să mă 
aplec, să mă-ntind și să-mi desfac picioarele sub ochii lui, până 
când, în cele din urmă, s-a declarat mulţumit.” Abia atunci 
bărbatul a dezvăluit scopul pentru care ea fusese chemată la 
Debarcaderul Regelui. Urma să plece în Piatra Dragonului, 
chipurile ca fecioară, pentru a sluji drept domnişoară de 
companie reginei Alysanne, însă după ce ajungea acolo trebuia 
să-și folosească vicleșugurile și trupul pentru a-l ademeni pe 
rege în pat. 

— jaehaerys este un bărbat mai degrabă neprihănit și 
îndrăgostit până peste cap de propria lui soră, se spune că i-ar fi 
zis bărbatul acela Coryannei, însă Alysanne nu-i decât o fetiţă, 
în vreme ce tu ești o femeie pe care și-ar dori-o orice bărbat. 
Odată ce lnălțimea Sa va gusta din farmecele tale, s-ar putea 
să-și vină în fire și să abandoneze nebunia acestei căsătorii. Este 
chiar posibil să aleagă să te păstreze după aceea, cine poate 
ști? Desigur, nu poate fi vorba de nicio căsătorie, însă vei avea 
giuvaieruri, slujnice și orice ţi-ai putea dori. Cine încălzește patul 
regelui se poate aștepta la răsplăţi bogate. lar dacă Alysanne va 
descoperi că voi doi vă culcaţi, cu atât mai bine. Este o fată 
mândră și nu va pregeta să abandoneze un soţ infidel. lar dacă 
vei rămâne iarăși grea, tu și copilul veţi fi bine îngrijiţi, iar tatăl 
și mama ta vor fi răsplătiți din plin pentru serviciul pe care l-ai 


adus Coroanei”. 

Putem da crezare acestei povești? În prezent este imposibil să 
fim siguri, deoarece ne aflăm la o depărtare mare de 
evenimentele în chestiune și toți actorii principali au murit de 
mult. Cu excepţia mărturiei fetei în sine, nu dispunem de nicio 
sursă pentru a verifica dacă întâlnirea de lângă bac a existat cu 
adevărat. lar dacă totuși un Baratheon s-a întâlnit în taină cu 
Coryanne Wylde înainte ca ea să fi ajuns la Debarcaderul 
Regelui, nu putem ști ce i-a spus. Este foarte posibil s-o fi 
instruit doar în îndatoririle ei de iscodire și tragere de limbă, la 
fel ca pe celelalte fete. 

Scriind în Citadelă în ultimii ani ai lungii domnii a regelui 
Jaehaerys, Arhimaesterul Crey a crezut că întâlnirea de la han a 
fost o calomnie stângace care avusese intenţia de a mâniji 
numele lordului Rogar și a mers într-atât încât să atribuie 
minciuna lui ser Borys Baratheon însuși, care se sfădise aprig cu 
fratele lui spre sfârșitul vieţii. Alţi cărturari, printre care 
maesterul Ryben, cel mai de seamă cunoscător din Citadelă al 
textelor proscrise, interzise, false și obscene, a considerat 
povestea o simplă istorie indecentă din categoria celor despre 
care se știe că stârnesc pasiunile băieţilor tineri, bastarzilor, 
târfelor și celor care se bucură de favorurile lor. „Printre oamenii 
de rând“, a scris el, „există întotdeauna unii cu firi lubrice, pe 
care îi încântă poveștile despre mari lorzi și nobili cavaleri ce 
pângăresc fecioare, întrucât asta îi convinge că până și cei aflaţi 
mai presus de ei au aceleași patimi ale cărnii.” 

Poate că așa este, totuși există unele amănunte pe care le 
știm cu certitudine și care ne pot îngădui să tragem propriile 
concluzii. Știm astfel că mezina lui Morgan Wylde, lordul din 
Casa Ploii, a fost deflorată la o vârstă fragedă și a născut un fiu 
bastard. Putem fi rezonabil de siguri că lordul Rogar știa despre 
rușinea ei; nu numai că el era seniorul lordului Morgan, dar 
băieţelul a fost plasat chiar în gospodăria sa. Mai știm despre 
Coryanne Wylde că s-a numărat printre fecioarele ce au fost 
trimise în Piatra Dragonului pentru a sluji drept însoţitoare ale 
reginei Alysanne... o alegere notabil de stranie, dacă într-adevăr 


+ Unele copii ale Poveștii unei stricate includ un episod amoros suplimentar în 
care lordul Rogar însuși se dedă cunoașterii cărnii fetei „cât îi noaptea de 
lungă”, însă acela este aproape cu certitudine adăugirea ulterioară a unui 
scrib libidinos sau a unui codoș depravat. 


acela a fost unicul ei scop, întrucât existau de asemenea zeci de 
alte fete tinere, de obârșie nobilă și de vârstă potrivită, a căror 
feciorie era intactă și a căror virtute era mai presus de orice 
reproș. 

„De ce tocmai ea?“ au întrebat mulţi în anii ce au trecut. Avea 
ea vreo însușire specială, vreun farmec anume? Dacă așa a fost, 
nimeni nu i l-a remarcat atunci. Era posibil ca lordul Rogar sau 
regina Alyssa să fi fost îndatoraţi mamei ori tatălui ei pentru 
vreo favoare sau act de bunătate din trecut? Nu dispunem de 
nicio mărturie în privința aceea. Nu s-a oferit niciodată o 
explicaţie plauzibilă pentru alegerea Coryannei Wylde, cu 
excepţia răspunsului simplu și hâd din Pentru tinerele fete, spre 
luare aminte: ea a fost trimisă în Piatra Dragonului nu pentru 
Alysanne, ci pentru Jaehaerys5. 

Documentele Curţii arată că septa Ysabd, lady Lucinda și 
celelalte femei alese pentru a o servi pe Alysanne Targaryen s- 
au îmbarcat pe galera de negoţ Femeia înțeleaptă în zorii celei 
de-a șaptea zile din a doua lună din anul 50 D.C. și au pornit 
spre Piatra Dragonului cu fluxul de dimineaţă. Regina Alyssa 
anunţase din timp sosirea lor printr-un corb, totuși continua să 
nutrească unele temeri că Inţeleptele, așa cum au devenit ele 
cunoscute din ziua aceea, vor găsi porţile Pietrei Dragonului 
închise înaintea lor. Îngrijorarea aceea s-a dovedit fără temei. 
Micuța regină și doi cavaleri din Garda Regelui le-au așteptat în 
port când au debarcat, iar Alysanne le-a întâmpinat pe fiecare în 
parte cu zâmbete bucuroase și daruri. 

Inainte de a povesti ce s-a întâmplat după aceea, să ne 
întoarcem privirea pentru scurt timp către Insula Frumoasă, 
unde Rhaena Targaryen, „Regina din Vest“, trăia alături de noul 
ei soţ și propria ei Curte. 

să ne reamintim că a treia căsătorie a fiicei ei celei mai mari 
n-o încântase pe regina Alyssa mai mult decât căsătoria pe care 
avea s-o încheie în curând fiul ei, deși cea a Rhaenei a avut mai 


5 S-a spus că după mulți ani, când regele Aegon era ameţit de băutură, 
cineva ar fi amintit subiectul în prezenţa sa. Înălțimea Sa ar fi râs și și-ar fi 
exprimat convingerea că dacă lordul Rogar n-ar fi fost prost, le-ar fi instruit 
pe toate fecioarele trimise în Piatra Dragonului în 50 D.C. să se culce cu 
tânărul rege, întrucât Mâna n-ar fi putut ști pe care dintre ele ar fi preferat-o 
Jaehaerys. Sugestia aceea scandaloasă ar fi prins rădăcini printre oamenii de 
rând, dar nu este susținută de nicio dovadă de vreun fel și poate fi ignorată 
fără ezitare. 


puţine consecinţe. Ea n-a fost singură de altfel în această 
privinţă, pentru că, într-adevăr, Androw Farman a însemnat o 
aliere ciudată pentru o femeie prin venele căreia curgea sângele 
dragonilor. 

Despre Androw, care era al doilea fiu al lordului Farman, nici 
măcar moștenitorul acestuia, se spunea că era un tânăr chipeș 
cu ochi de un albastru-deschis și păr lung și bălai, însă avea cu 
nouă ani mai puţin decât regina și chiar la Curtea tatălui său 
erau destui care-l zeflemiseau ca „jumătate-fată”, deoarece 
vorbea încet și avea o fire blândă. După ce, în mod cu totul 
singular, nu izbutise să facă faţă ca scutier, el nu devenise 
niciodată cavaler, întrucât nu deţinea niciuna dintre calităţile de 
luptător ale tatălui și fratelui său mai mare. Pentru o vreme 
părintele lui se gândise să-l trimită în Orașul Vechi, pentru a 
făuri un colan de maester, până ce propriul său maester îi 
spusese că băiatul nu era pur și simplu destul de inteligent și că, 
de fapt, abia putea citi ori scrie. Mai târziu, când a fost întrebată 
de ce-și alesese o pereche atât de nepromiţătoare, Rhaena 
Targaryen a replicat: 

— A fost bun cu mine. 

Şi tatăl lui Androw fusese bun cu ea, oferindu-i refugiu pe 
Insula Frumoasă după Bătălia de sub Ochiul Zeilor, când unchiul 
ei, regele Maegor, ceruse să fie capturată, iar Fraţii Săraci din 
Tinut o acuzaseră că era o păcătoasă netrebnică, iar fiicele ei 
erau spurcăciuni. Unii înaintaseră ideea că regina-văduvă se 
măritase cu Androw pe de o parte pentru a-l răsplăti pe tatăl lui 
pentru bunătatea aceea, deoarece despre lordul Farman, el 
însuși un al doilea născut care nu se așteptase niciodată să 
conducă, se știa că ţinea mult la Androw, în pofida lipsurilor 
sale. Poate că în afirmaţia aceea exista un sâmbure de adevăr, 
însă o altă posibilitate, propusă întâia dată de maesterul lordului 
Farman, poate fi mai veridică. „Regina și-a găsit adevărata 
iubire pe Insula Frumoasă”, a scris maesterul Smike către 
Citadelă, „nu în braţele lui Androw, ci ale surorii acestuia, lady 
Elissa”. 

Cu trei ani mai mare decât Androw, Elissa Farman avea ochii 
albaștri și părul lung și bălai al fratelui ei, dar în rest era pe cât 
de deosebită de el poate fi o soră de sânge. Cu inteligenţa 
ascuțită și cu limba încă și mai ascuţită, ea iubea caii, câinii și 
șoimii. Era o bună cântăreaţă și un arcaș iscusit, dar marea ei 


dragoste era navigația. Vântul, armăsarul nostru au fost 
cuvintele celor din Casa Farman de pe Insula Frumoasă, care 
navigaseră pe mările din apus încă din Era Zorilor, iar lady Elissa 
era întruparea lor. Se spune că în copilărie petrecuse mai mult 
timp pe mare decât pe uscat. Echipajele tatălui ei obișnuiau să 
chicotească atunci când o vedeau cocoțându-se ca o maimuţă 
pe greement. La vârsta de paisprezece ani, ea dăduse ocol 
Insulei Frumoase de una singură în propria ambarcaţiune, iar 
până la douăzeci de ani ajunsese la miazănoapte până la Insula 
Ursului, iar la miazăzi până la Arbor. Adesea, spre oroarea 
ambilor ei părinţi, fata vorbise despre dorinţa de a naviga cu o 
corabie după zarea vestică, pentru ca să afle ce pământuri 
ciudate și minunate se puteau găsi dincolo de Marea Apusului. 

Lady Elissa fusese logodită de două ori, o dată la doisprezece 
ani și a doua oară la șaisprezece ani, dar îi speriase pe ambii 
băieţi, așa cum propriul ei tată recunoscuse mâhnit. In Rhaena 
Targaryen însă a găsit o însoţitoare cu aceeași fire, iar regina a 
găsit în ea o nouă confidentă, împreună cu Alayne Royce și 
Samantha Stokeworth, două dintre prietenele cele mai vechi ale 
Rhaenei, au devenit aproape de nedespărțit, o Curte înăuntrul 
Curţii, pe care ser Franklyn Farman, fiul cel mare al lordului 
Marq, a poreclit-o „Lighioana cu Patru Capete”. Androw Farman, 
noul soț al Rhaenei, era primit când și când în cercul lor, dar 
niciodată atât de des pentru a fi considerat un al cincilea cap. 
Grăitor este faptul că regina Rhaena nu a zburat niciodată cu el 
pe spinarea lui Dream- fyre, o aventură pe care a împărţit-o de 
multe ori cu lady Elissa, Alayne și Sam (pentru a fi cinstiţi, 
trebuie să spunem că este mai mult ca posibil ca regina să-l fi 
invitat pe Androw să suie în văzduh alături de ea, însă tânărul să 
fi refuzat, întrucât nu era defel dedat aventurii). 

Ar fi totuși o greșeală să considerăm că tot timpul petrecut de 
regina Rhaena pe Insula Frumoasă a fost idilic. În mod cert, nu 
toți îi salutau prezenţa. Chiar și aici, pe insula aceasta 
îndepărtată, existau Fraţi Săraci furioși că lordul Marq, la fel ca 
tatăl lui, oferise sprijin și sanctuar cuiva pe care ei îl considerau 
un inamic al Credinței. Prezenţa permanentă a lui Dreamfyre pe 
insulă crea de asemenea probleme. intrezărit doar la câţiva ani, 
un dragon era o minune, deși în același timp o teroare, și era 
adevărat că unii dintre locuitorii Insulei Frumoase se mândreau 
că aveau „propriul nostru dragon”. Alţii se simțeau însă 


neliniștiţi de prezenţa uriașei fiare, mai ales pe măsură ce a 
devenit tot mai mare și... mai flămândă. Nu este simplu să 
hrănești un dragon aflat în creștere. lar când s-a aflat că 
Dreamfyre avea un cuibar, un frate cerșetor de pe dealurile din 
interiorul insulei a început să predice că Insula Frumoasă va fi în 
curând năpădită de dragoni, „care vor devora deopotrivă oi, vite 
și oameni”, dacă nu apărea un ucigaș de dragoni, care să pună 
capăt năpastei. Lordul Farman a trimis cavaleri care să-l prindă 
pe ins și să-l reducă la tăcere, dar asta s-a întâmplat abia după 
ce mii de oameni îi auziseră profeţiile. Deși predicatorul a murit 
în temniţele de sub Castelul Frumos, cuvintele lui au dăinuit, 
umplând de spaimă inimile neștiutorilor oriunde ar fi fost auzite. 

Regina Rhaena avea dușmani până și între zidurile reședinței 
lordului Farman, iar cel mai seamă dintre ei era urmașul 
nobilului lord. Ser Franklyn luptase în Bătălia de sub Ochiul 
Zeilor și fusese rănit acolo, vărsând sânge în slujba prinţului 
Aegon Neîncoronatul. Bunicul lui murise pe acel câmp de bătălie 
alături de fiul său cel mai mare și rămăsese în sarcina lui să le 
aducă trupurile neînsuflețite acasă, pe Insula Frumoasă. Cu 
toate acestea i se părea că Rhaena Targaryen dovedea prea 
puţine remușcări pentru durerea pe care o pricinuise Casei 
Farman și puţină recunoștință față de el personal. De 
asemenea, nu-i plăcea prietenia ei cu sora lui, Elissa; în loc s-o 
încurajeze în manifestările ei, pe care ser Franklyn le considera 
nebunești și îndărătnice, ar fi fost mai bine ca regina s-o 
îndrume spre datoria față de propria Casă, adică spre o 
căsătorie potrivită și zămislirea de urmași. In plus, el nu aprecia 
nici felul în care Lighioana cu Patru Capete devenise cumva 
centrul vieţii Curţii din Castelul Frumos, în vreme ce el și tatăl 
lui, lordul, erau tot mai desconsideraţi. In privinţa aceea era într- 
adevăr justificat. Maesterul Smike a notat că tot mai mulţi lorzi 
nobili din Ținuturile Vestice și mai departe soseau pe Insula 
Frumoasă, dar când ajungeau aici cereau să fie primiţi în 
audienţă de Regina din Vest, nu de lordul mărunt al unei insulițe 
și de fiul său. 

Nimic din toate acestea nu reprezenta mari motive de 
îngrijorare pentru regină și prietenele ei, atâta timp cât Marq 
Farman domnea în Castelul Frumos, întrucât nobilul lord era un 
bărbat amabil și cu fire blajină, care-și iubea toţi copiii, inclusiv 
pe fiica lui năbădăioasă și pe fiul mai puţin dotat, și o iubea pe 


Rhaena Targaryen, care-i iubea de asemenea. Însă la nici două 
săptămâni după ce regina și Androw Farman își aniversaseră 
primul an de căsnicie, lordul Marq a murit pe neașteptate la 
masă, înecându-se cu un os de pește la vârsta de patruzeci și 
șase de ani. lar odată cu moartea sa, ser Franklyn a devenit 
lordul de Insula Frumoasă. 

El n-a irosit deloc timpul. A doua zi după funeraliile tatălui 
său, a chemat-o pe Rhaena în sala mare (nu avea să se 
înjosească să se ducă la ea) și i-a poruncit să părăsească insula. 

— Nu ești dorită aici, i-a spus. Nu ești bine-venită. la-ţi cu tine 
dragonul, pe prietenele tale și pe frăţiorul meu, care ar face cu 
siguranţă în pantaloni dacă ar fi silit să rămână aici. Dar nu te 
gândi s-o iei și pe sora mea. Ea va rămâne aici și se va mărita cu 
bărbatul pe care i-l voi alege. 

Lui Franklyn Farman nu-i lipsea curajul, așa cum a scris 
maesterul Smike într-o scrisoare către Citadelă. li lipsea însă 
chibzuinţa, iar în clipa aceea n-a părut să-și dea seama cât de 
mult se apropiase de moarte. „Am putut zări focul din ochii ei”, 
a scris maesterul, „și pentru o clipă am putut vedea Castelul 
Frumos arzând, turnurile albe înnegrindu-se și năruindu-se în 
mare, cu flăcări revărsandu-se prin toate ferestrele, și dragonul 
rotindu-se întruna deasupra lui.” 

Rhaena Targaryen era din sângele dragonilor și mult prea 
mândră pentru a zăbovi acolo unde nu era dorită. A plecat de pe 
Insula Frumoasă chiar în noaptea aceea, zburând spre Casterly 
Rock pe Dreamfyre, după ce-și instruise soţul și doamnele de 
companie s-o urmeze pe corabie „alături de toţi cei care s-ar 
putea să mă iubească”. Când Androw, învăpăiat la chip de furie, 
s-a oferit să-l înfrunte pe fratele său în duel, regina l-a convins 
repede să n-o facă. 

— Te va sfârteca, iubitul meu, i-a spus ea, iar dacă voi 
rămâne pentru a treia oară văduvă, oamenii vor spune despre 
mine că sunt o vrăjitoare sau mai rău și mă vor alunga din 
Westeros. 

l-a reamintit de asemenea că Lyman Lannister, lordul de 
Casterly Rock, o mai adăpostise și înainte. Regina Rhaena era 
convinsă că o va primi din nou. 

Androw Farma, Samantha Stokeworth și Alayne Royce au 
urmat-o a doua zi dimineaţă, alături de mai bine de patruzeci de 
prieteni, slujitori și profitori, deoarece Inălţimea Sa adunase în 


juru-i un grup considerabil ca Regina din Vest. Lady Elissa îi 
însoțea de asemenea, deoarece nu avea nicio intenţie să 
rămână în urmă; corabia ei, Toanele fecioarei, fusese pregătită 
pentru traversarea mării. Dar când au ajuns pe docuri, l-au găsit 
acolo pe ser Franklyn care-i aștepta. Toţi ceilalți puteau pleca și 
drum bun, i-a anunţat el, însă sora lui avea să rămână pe Insula 
Frumoasă ca să se mărite. 

Noul lord adusese cu el însă doar dnci-șase oameni și se 
înșelase în mod serios asupra iubirii pe care oamenii de rând o 
purtau surorii lui, mai cu seamă corăbierii, marangozii, pescarii, 
hamalii și alți locuitori ai cartierelor docurilor, pe care îi 
cunoscuse în mare parte încă din copilărie. Când lady Elissa și-a 
înfruntat fratele, tratându-l cu sfidare și cerându-i să se dea în 
lături din calea ei, au fost înconjurați de o mulţime a cărei iritare 
creștea întruna. Orb faţă de starea lor de spirit, nobilul lord a 
încercat să o prindă pe sora lui... moment în care cei din jur s-au 
repezit, copleșindu-i oamenii înainte de a-și putea scoate săbiile 
din teacă. Trei dintre ei au fost îmbrânciţi de pe doc în apă, iar 
lordul Franklyn însuși a fost aruncat în cala unei corăbii pline cu 
cod abia pescuit. Elissa Farman și restul prietenilor reginei s-au 
îmbarcat neatinși pe Toane/e fecioarei și au ridicat pânzele spre 
Lannisport. 

Lyman Lannister, lordul de Casterly Rock, le oferise refugiu 
Rhaenei și soţului ei Aegon Neîncoronatul când Maegor cel Crud 
le ceruse capetele. Fiul său bastard, ser Tyler Hill, luptase cu 
prinţul Aegon sub Ochiul Zeilor. Soţia lui, redutabila lady Jocasta 
din Casa Tarbeck, se împrietenise cu Rhaena în timpul pe care-l 
petrecuse la Rock și fusese cea dintâi care-și dăduse seama că 
era grea. Așa cum se așteptase regina, ei au primit-o acum cu 
brațele deschise, iar când restul grupului a debarcat în 
Lannisport, Lannisterii i-au acceptat de asemenea. Un banchet 
generos a fost oferit în cinstea lor, un grajd întreg i-a fost alocat 
lui Dreamfyre, iar regina Rhaena, soţul ei și doamnele ei de 
companie din Lighioana cu Patru Capete au primit odăi mobilate 
regește în adâncul lui Rock însuși, feriţi de orice rele. Ei au 
adăstat acolo mai bine de o lună, bucurându-se de ospitalitatea 
celei mai bogate Case din tot Westerosul. 

Dar odată cu trecerea zilelor, tocmai ospitalitatea aceea a 
devenit tot mai neliniștitoare pentru Rhaena Targaryen. | se 
părea că toate cameristele și slujitorii din castel ce le fuseseră 


atribuiţi erau iscoade, informându-i pe lordul și pe lady Lannister 
despre absolut orice ar fi făptuit ei. Una dintre septele din castel 
a întrebat-o pe Samantha Stokeworth dacă mariajul reginei cu 
Androw Farman fusese consumat vreodată și, dacă da, cine 
asistase la ceremonia nupţială. Ser Tyler Hill, chipeșul fiu 
bastard al lordului Lyman, îl dispreţuia fățiș pe Androw și în 
același timp făcea tot ce-i stătea în putinţă să se dea bine pe 
lângă Rhaena însăși, povestindu-i despre isprăvile lui în Bătălia 
de sub Ochiul Zeilor și arătându-i cicatricile cu care se alesese 
acolo „în slujba lui Aegon al tău“. La rândul său, lordul Lyman 
începu să dovedească un interes necuviincios față de cele trei 
ouă de dragon aduse de regină de pe Insula Frumoasă, 
întrebând cum și când aveau să eclozeze. Soţia lui, lady Jocasta, 
a sugerat în privat că unul sau mai multe ouă ar fi fost un dar cu 
adevărat regesc, dacă lnălțimea Sa dorea să-și arate 
recunoștința faţă de Casa Lannister pentru că o găzduise. Când 
stratagema aceea a dat greș, lordul Lyman s-a oferit direct să 
cumpere ouăle pentru o sumă ameţitoare în aur. 

In clipa acea regina Rhaena a înţeles că lordul de Casterly 
Rock își dorea ceva mai mult decât doar un oaspete regesc. 
Dedesubtul căldurii sale aparente, el era prea șiret și prea 
ambițios ca să se mulţumească cu așa puţin. Dorea o alianţă cu 
Tronul de Fier, posibil prin căsătoria Rhaenei cu bastardul lui, 
sau cu unul dintre fiii lui legitimi; o însoţire ce ar fi ridicat Casa 
Lannister pe lângă Casele Hightower, Baratheon și Velaryon, 
astfel încât să ajungă a doua din Ţinut. În plus, el dorea 
dragonii. Dacă ar fi avut propriii lor călăreţi de dragorii, 
Lannisterii ar fi fost egalii Targaryenilor. 

— Ei au fost regi cândva, i-a reamintit Rhaena lui Sam 
Stokeworth. El zâmbește, dar a fost crescut cu povești despre 
Câmpia de Foc, pe care nu le-a uitat. 

Rhaena Targaryen își cunoștea la fel de bine propria istorie; 
istoria Tinutului Liber al Valyriei, care fusese scrisă cu sânge și 
foc. 

— Nu mai putem rămâne aici, le-a destăinuit dragelor ei 
însoţitoare. 

Acum însă o vom părăsi pe regina Rhaena pentru o vreme, 
pentru a ne îndrepta din nou privirea spre răsărit, către 
Debarcaderul Regelui și Piatra Dragonului, unde regenta și 
regele continuau să fie în conflict. 


Oricât de iritantă ar fi fost căsătoria regelui pentru regina 
Alyssa și lordul Rogar, nu trebuie crezut că aceea era singura 
problemă care i-a preocupat în cursul regenței lor. Banii, sau 
mai degrabă absenţa lor, erau problema cea mai presantă a 
Coroanei. Războaiele regelui Maegor fuseseră ruinător de 
costisitoare, secătuind vistieria regală. Pentru a-și umple 
sipetele, maestrul banilor lui Maegor crescuse dările deja 
existente și născocise altele noi, însă măsurile acelea aduseseră 
mai puţin aur decât fusese anticipat și slujiseră doar la a spori 
ura cu care lorzii Ţinutului îl priveau pe rege. Situaţia nu se 
îmbunătăţise deloc după ajungerea pe tron a lui Jaehaerys. 
încoronarea tânărului prinţ şi Nunta de Aur a mamei sale 
fuseseră două evenimente splendide care contribuiseră la a-i 
câștiga iubirea lorzilor și a oamenilor de rând deopotrivă, dar 
atrăseseră costuri însemnate. O cheltuială încă și mai mare se 
ridica ameninţător în viitor; lordul Rogar era hotărât să termine 
Groapa Dragonului înainte de a-i preda orașul și regatul lui 
Jaehaerys, dar nu mai avea fonduri. 

Edwell Celtigar, lordul de Insula Cleștilor, fusese o Mână 
ineficientă pentru Maegor cel Crud. Când regența îi acordase o a 
doua șansă, el se dovedise un maestru al banilor la fel de 
ineficient. Nedorind să-i ofenseze pe ceilalţi lorzi, Celtigar 
decisese să impună impozite noi oamenilor de rând din 
Debarcaderul Regelui, care se aflau convenabil de aproape. 
Tarifele portuare au fost triplate, anumite bunuri urma să fie 
taxate atât la intrarea, cât și la ieșirea din oraș și impozite noi 
au fost stabilite pentru hangii și constructori. 

Niciuna dintre măsurile acelea n-a avut efectul dorit de 
umplere a vistieriei. În loc de așa ceva, activităţile de construire 
au tot încetinit până s-au oprit, hanurile s-au golit, iar negoţul a 
suferit o decădere considerabilă, deoarece negustorii și-au 
abătut corăbiile de la Debarcaderul Regelui, spre Driftmark, 
Duskendale, lazul Fecioarelor și alte porturi, unde puteau scăpa 
de dări. (Lannisport și Orașul Vechi, celelalte mari orașe ale 
Ținutului, fuseseră de asemenea incluse în noile dări ale lordului 
Celtigar, însă acolo decretul a avut mai puţin efect, în principal 
deoarece Casterly Rock și Hightower le-au ignorat și n-au 
întreprins niciun efort pentru a le strânge.) Practic, noile 
impozite au stârnit ura întregului oraș față de lordul Celtigar. 
Lordul Rogar și regina Alyssa s-au ales de asemenea cu partea 


lor de oprobriu. O altă victimă a fost Groapa Dragonului; 
Coroana nu mai avea fonduri să-i plătească pe constructori și 
munca la marea cupolă a încetat. 

Furtuni se îndeseau de asemenea dinspre miazănoapte și 
miazăzi. Întrucât lordul Rogar era ocupat în Debarcaderul 
Regelui, dornishenii deveniseră mai îndrăzneţi și întreprindeau 
incursiuni dese la Hotare, ba tulburau chiar și Ținuturile Furtunii. 
Umblau zvonuri despre alt Rege Vultur în Munţii Roșii, iar fraţii 
lordului Rogar, Borys și Garon, insistau că nu aveau oamenii și 
banii necesari pentru a-l scoate din văgăuni. 

Situaţia din Nord era încă și mai amenințătoare. Brandon 
Stark, lordul de Winterfell, murise în 49 D.C., la scurt timp după 
întoarcerea de la Nunta de Aur; călătoria, spuneau oamenii lui, îl 
epuizase din cale afară. La conducere i-a urmat fiul său, Walton, 
iar când o rebeliune neașteptată a izbucnit în 50 D.C. printre 
membrii Rondului de Noapte din Poarta Promoroacei și Sala 
Îndoliată, el a strâns oameni și a pornit spre Zid, pentru a se 
alătura fraţilor în negru ce rămăseseră loiali acolo și a înăbuși 
revolta. 

Rebelii erau foști Fraţi Săraci și Fii ai Războinicului care 
fuseseră iertaţi de regele-băiat, iar acum erau conduși de ser 
Olyver Bracken și ser Raymund Mallery, cei doi cavaleri 
dezertori ce serviseră în Garda Regelui lui Maegor, dar îl 
părăsiseră în favoarea lui Jaehaerys. Lipsit de înţelepciune, 
Lordul Comandant al Rondului îi pusese pe Bracken și Mallery la 
comanda celor două forturi dărăpănate, poruncindu-le să le 
reclădească; cei doi bărbaţi deciseseră să facă din castele 
propriile lor reședințe și să se autointituleze lorzi. 

Revolta lor s-a dovedit de scurtă durată. Pentru fiecare bărbat 
din Rondul de Noapte care se alăturase răzmeriţei, alţi zece 
rămăseseră credincioși jurământului făcut. După ce li s-au 
alăturat lordului Stark și lorzilor săi stegari, fraţii în negru au 
recâștigat Poarta Promoroacei și i-au spânzurat pe rebeli, cu 
excepţia lui ser Olyver însuși, care a fost decapitat de lordul 
Stark cu faimoasa lui spadă Gheaţa. Când vestea a ajuns la Sala 
îndoliată, rebelii de acolo au dat bir cu fugiţii dincolo de Zid, cu 
speranţa de a se alătura sălbaticilor. Lordul Walton i-a urmărit, 
însă după două zile de mers spre miazănoapte prin zăpezile din 
Pădurea Bântuită, el și oamenii lui au fost atacați de uriași. S-a 
scris după aceea că Walton Stark a ucis doi dintre ei, înainte de 


a fi smuls din şaua calului și rupt în bucăţi. Supraviețuitorii i-au 
adus rămășițele la Castelul Negru. 

Cât despre ser Raymund Mallery și ceilalţi dezertori, sălbaticii 
i-au primit cu răceală. Rebeli sau nu, oamenii liberi nu aveau ce 
face cu ciorile. După o jumătate de an, capul lui ser Raymund a 
fost adus la Rondul de Est. Când a fost întrebată ce soartă 
avuseseră restul oamenilor săi, căpetenia sălbaticilor a hohotit 
și a răspuns: 

— l-am mâncat. 

Alaric, al doilea fiu al lui Brandon Stark, a devenit lordul de 
Winterfell. El avea să conducă Nordul vreme de douăzeci și trei 
de ani, un bărbat capabil, deși sever... dar pentru multă vreme 
n-a avut nimic bun de spus în privinţa regelui Jaehaerys, întrucât 
învinuia clemenţa acestuia pentru moartea fratelui său Walton și 
a fost auzit adesea spunând că lnălțimea Sa ar fi trebuit să-i 
decapiteze pe oamenii lui Maegor, în loc să-i trimită la Zid. 

Departe de necazurile din Nord, regele Jaehaerys și regina 
Alysanne au rămas în surghiunul pe care și-l autoimpuseseră, 
însă nu stăteau nici pe departe cu braţele încrucișate. Jaehaerys 
și-a continuat în fiecare dimineaţă regimul riguros de instrucţie 
cu cavalerii săi din Garda Regelui, dedicându-și serile citirii de 
istorisiri despre domnia bunicului Aegon Cuceritorul, după 
modelul căruia dorea să cârmuiască el însuși. Cei trei maesteri 
din Piatra Dragonului îl ajutau în aceste căutări, ca și regina. 

Pe măsură ce zilele au trecut, tot mai mulţi vizitatori au sosit 
în Piatra Dragonului pentru a vorbi cu regele. Lordul Massey de 
Stonedance a fost cel dintâi, însă lordul Staunton de Popasul 
Corbilor, lordul Darklyn de Duskendale și lordul Bar Emmon de 
Sharp Point au sosit iute după aceea, urmaţi de lorzii Harte, 
Rollingford, Mooton și Stokeworth. Tânărul lord Rosby, al cărui 
tată își luase viața după moartea regelui Maegor, a venit de 
asemenea, cerând cu sfială iertarea tânărului rege, pe care 
Jaehaerys a fost încântat să i-o acorde. Deși Daemon Velaryon, 
ca lord amiral și comandant al flotei Coroanei, se afla în 
Debarcaderul Regelui cu regenţii, asta nu i-a împiedicat pe 
Jaehaerys și Alysanne să zboare pe dragonii lor la Driftmark și 
să-i vadă docurile pentru construirea corăbiilor, însoţiţi de fiii 
lordului, Corwyn, Jorgen și Victor. Când veștile despre întâlnirile 
acelea au ajuns la urechile lordului Rogar în Debarcaderul 
Regelui, acesta s-a mâniat, ba chiar l-a întrebat pe lordul 


Daemon dacă flota velaryonă putea fi folosită pentru a-i 
împiedica pe acei „lorzi lingăi” să se târască la Piatra Dragonului 
pentru a se gudura pe lângă regele-băiat. Replica lordului 
Velaryon a fost scurtă. 

— Nu, a spus el, iar Mâna Regelui a considerai răspunsul acela 
ca alt semn de lipsă de respect. 

Între timp noile slujnice și dame de companie ale reginei 
Alysanne se instalaseră în Piatra Dragonului și în scurt timp a 
devenit clar că speranţa mamei ei că înţeleptele acelea ar putea 
s-o convingă pe micuța regină că mariajul ei fusese nechibzuit și 
lipsit de cucernicie fusese complet greșită. Nici rugile, nici 
predicile și nici lecturile din Steaua în Șapte Colțuri nu putuseră 
zgudui convingerea Alysannei Targaryen că zeii meniseră ca ea 
să se căsătorească cu fratele ei Jaehaerys, pentru a-i fi 
confidentă, ajutor și mama copiilor lui. 

— El va fi un rege măreț, le-a spus septei Ysabel, Lucindei și 
celorlalte, iar eu voi fi o regină măreaţă. 

Atât de fermă era în convingerea aceea, și în același timp atât 
de blândă, amabilă și iubitoare în toate celelalte privinţe, încât 
septa și restul înţeleptelor au constatat că n-o puteau 
condamna, iar cu fiece zi care s-a scurs, ele au trecut mai mult 
de partea reginei. 

Nici planul lordului Rogar de a-i îndepărta pe Jaehaerys și pe 
Alysanne unul de celălalt n-a avut mai multe roade. Tânărul 
rege și regina lui aveau să-și petreacă vieţile împreună și, cu 
toate că aveau să treacă printr-o ceartă de pomină și să se 
despartă mai târziu în cursul vieţii, doar pentru ca mai apoi să 
se reunească, atât septonul Oswyck, cât și maesterul Culiper ne 
spun că niciun norișor sau cuvânt aspru nu le-a tulburat 
vreodată timpul petrecut laolaltă în Piatra Dragonului înainte ca 
Jaehaerys să ajungă la majorat. 

Oare Coryanne Wylde n-a izbutit să se culce cu regele? Este 
posibil ca ea să nici nu fi încercat asta vreodată? Intreaga 
poveste a întâlnirii de la han să fie așadar o simplă născocire? 
Oricare dintre răspunsurile acestea este posibil. Autoarea scrierii 
Pentru tinerele fete spre luare aminte susţine altfel, însă textul 
rău-famat devine aici chiar mai puţin demn de crezare, 
deoarece se ramifică în câteva versiuni contradictorii ale 
evenimentelor, fiecare mai vulgară decât cea dinainte. 

Stricatei care se află în mijlocul acestei povești nu i-ar fi stat 


bine să admită că Jaehaerys o respinsese sau că ea nu găsise 
niciodată ocazia de a-l ademeni într-un iatac. În loc de așa ceva 
ni se oferă o succesiune de aventuri desfrânate, un adevărat 
festin de necuviinţe. Povestea unei stricate insistă că lady 
Coryanne nu numai că s-a culcat cu regele, ci a făcut-o cu toţi 
cei șapte membri ai Gărzii sale. Aparent lnălţimea Sa i-ar fi 
trecut-o lui Pate Sitarul, după ce-și satisfăcuse propriile pofte, 
iar Pate i-o dăduse apoi lui ser Joffrey și așa mai departe. Nobili 
și grăjdari omite aceste detalii, dar ne spune că Jaehaerys nu 
numai că a primit-o cu plăcere pe fată în patul său, ci a adus-o și 
pe regina Alysanne ca să se zbenguie cu ei, în episoade asociate 
mai adesea infamelor case ale plăcerii din Lys. 

O istorie ceva mai plauzibilă ne este relatată în Păcatele 
trupesti, unde Coryanne Wylde îl ademenește într-adevăr pe 
regele Jaehaerys în patul ei, doar pentru a-l găsi bâjbâitor, 
nesigur și din cale afară de pripit, așa cum se știe că sunt mulţi 
băieţi de vârsta lui când se culcă întâia dată cu o femeie. La 
momentul acela însă lady Coryanne ajunsese s-o admire și s-o 
respecte pe regina Alysanne, „de parcă ar fi fost propria mea 
soră mai mică” și căpătase de asemenea sentimente calde față 
de Jaehaerys. Ca atare, în loc să încerce să destrame căsătoria 
regelui, ea s-a străduit ca aceasta să aibă succes, educându-l pe 
Înălțimea Sa în arta dăruirii și primirii de plăceri trupești, astfel 
încât să nu se dovedească incapabil când avea să vină 
momentul să se culce cu soţia lui mai tânără. 

Povestea aceasta ar putea fi la fel de născocită precum 
celelalte, totuși are o anumită drăgălășenie care i-a condus pe 
unii cărturari să recunoască posibilitatea de a fi adevărată. 
Istorisirile licențioase nu înseamnă însă istorie, iar istoria ne 
poate spune un singur lucru cert despre lady Coryanne de Casa 
Wylde, presupusa autoare a scrierii Pentru tinerele fete, spre 
luare aminte. În ziua a cincisprezecea a lunii a șasea a anului 50 
D.C., ea a plecat din Piatra Dragonului în taina nopţii, însoţită de 
ser Howard Bullock, fiul mezin al comandantului garnizoanei 
castelului. Bărbat însurat, ser Howard și-a abandonat soţia, deși 
a avut grijă s-o ușureze de cele mai multe giuvaieruri. O barcă 
de pescuit i-a dus pe el și pe lady Coryanne la Driftmark, de 
unde s-au îmbarcat spre Orașul Liber Pentos. De acolo s-au 
îndreptat către Ținuturile Discordiei, unde ser Howard s-a năimit 
într-o companie liberă, numită, cu o neașteptată lipsă de 


inspiraţie, Compania Liberă. A murit în Myr, după alţi trei ani, nu 
în bătălie, ci căzând de pe cal după o noapte de beţie. Singură și 
fără niciun ban, Coryanne Wylde a trecut la următoarea dintre 
încercările, tribulaţiile și aventurile erotice relatate în cartea ei. 
Nu mai este nevoie să auzim despre ea. 

Până când vestea fugii lui lady Coryanne cu giuvaierurile 
furate și cu soţul furat a ajuns la urechile lordului Rogar în 
Fortăreața Roșie, devenise deja evident că planul lui dăduse 
greș, ca și cel al reginei Alyssa. Nici cucernicia, nici patima 
carnală nu fuseseră în stare să distrugă legătura dintre 
Jaehaerys Targaryen și Alysanne a sa. 

In plus, vestea despre căsătoria regelui începuse să se 
răspândească. Prea mulţi oameni asistaseră la confruntarea de 
la porţile castelului, iar lorzii care sosiseră după aceea în Piatra 
Dragonului nu putuseră să nu observe prezenţa Alysannei 
alături de rege sau afecțiunea evidentă dintre ei. Poate că Rogar 
Baratheon ameninţase cu smulgerea limbilor, dar era neajutorat 
împotriva șoaptelor ce se răspândeau prin Ţinut... ba chiar și 
peste Marea Ingustă, unde magisterii din Pentos și mercenarii 
din Compania Liberă erau neîndoios încântați de poveștile 
Coryannei Wylde. 

— S-a făcut, le-a spus regina regentă consilierilor ei când a 
înţeles în cele din urmă adevărul. S-a făcut și nu mai poate fi 
desfăcut, așa să ne apere Cei Şapte. De acum trebuie să trăim 
cu asta și trebuie să ne folosim toate puterile pentru a-i proteja 
de ceea ce poate veni. 

Alyssa pierduse doi fii din cauza lui Maegor cel Crud, iar între 
ea și fiica ei cea mai mare exista o răceală; regina regentă nu 
putea suporta ideea de a fi de-a pururi înstrăinată de cei doi 
copii care-i mai rămăseseră. 

Rogar Baratheon nu putea însă ceda la fel de cavalerește, iar 
cuvintele soției lui i-au deșteptat furia. In faţa Marelui Maester 
Benifer, a septonului Mattheus, a lordului Velaryon și a celorlalţi, 
el i-a replicat dispreţuitor: 

— Eşti slabă, la fel de slabă cum a fost primul tău soț, la fel de 
slabă ca fiul tău. Sentimentele pot fi iertate unei mame, dar nu 
unei regente și niciodată unui rege. Am fost niște proști că l-am 
încoronat pe Jaehaerys. Băiatul se gândește doar la el și va fi un 
rege mai rău decât a fost tatăl lui. Slavă zeilor că nu-i prea 
târziu. Trebuie să acționăm imediat și să-l îndepărtăm! 


Tăcerea a pogorât peste încăpere la auzul cuvintelor acelora. 
Regina regentă și-a privit soţul cu oroare și apoi, parcă pentru a 
confirma că vorbele lui fuseseră adevărate, a început să plângă, 
iar lacrimile i-au șiroit în tăcere pe obraji. Abia atunci ceilalţi 
lorzi și-au regăsit graiul. 

— Ti-ai pierdut minţile? a întrebat lordul Velaryon. 

Lordul Corbray, Comandantul Gărzii Orașului, a clătinat din 
cap și a rostit: 

— Oamenii mei nu vor face asta niciodată. 

Marele Maester Benifer a schimbat o privire cu Prentys Tully, 
maestrul legilor, care a spus: 

— Spui așadar că revendici Tronul de Fier pentru tine? 

Lordul Rogar a negat cu vehemenţă. 

— Niciodată! Mă crezi un uzurpator? Eu nu doresc decât ce-i 
mai bun pentru cele Şapte Regate. Asupra lui Jaehaerys nu 
trebuie să se abată niciun rău. Îl putem trimite la Orașul Vechi, 
în Citadelă. Este un băiat studios și colanul de maester i se va 
potrivi. 

— Şİ atunci cine va sta pe Tronul de Fier? a întrebat lordul 
Celtigar. g 

— Prințesa Aerea, a răspuns de îndată lordul Rogar. In ea 
există un foc pe care Jaehaerys nu-l are. Este încă tânără, dar eu 
pot continua ca Mână a ei, o pot modela, călăuzi și învăța tot ce 
trebuie să știe. Este cea dintâi îndreptăţită, fiindcă mama și tatăl 
ei au fost primul și al doilea născut ai regelui Aenys, pe când 
Jaehaerys a fost al patrulea. 

Benifer ne spune că lordul Rogar a izbit atunci cu pumnul In 
masă. 

— Mama ei, regina Rhaena, o va susţine. lar Rhaena are un 
dragon. Marele Maester Benifer a consemnat și ce a urmat: „S-a 
lăsat liniște, deși pe buzele tuturor erau aceleași cuvinte: «Şi 
Jaehaerys, și Alysanne aveau de asemenea dragoni». Qarl 
Corbray luptase în Bătălia de sub Ochiul Zeilor și fusese martor 
la vederea teribilă a confruntării dintre dragoni. Pentru noi 
ceilalţi, cuvintele Mâinii trezeau imagini ale Vechii Valyrii 
dinainte de Urgie, când lorzii dragonilor se înfruntaseră între ei 
pentru supremație. Erau imagini îngrozitoare.” 

Regina Alyssa a fost cea care a destrămat vraja, vorbind 
printre lacrimi: 

— Eu sunt regina regentă, le-a reamintit ea. Până ce fiul meu 


va ajunge la majorat, voi toţi îmi veţi face voia. Inclusiv Mâna 
Regelui. 

Benifer ne spune că atunci când s-a întors spre soţul ei, ochii 
îi păreau întunecaţi și duri ca obsidianul. 

— Serviciile tale nu ne mai mulţumesc, lord Rogar. Părăsește- 
ne și întoarce-te la Capătul Furtunii și nu va mai trebui niciodată 
să vorbim despre trădarea ta. 

Rogar Baratheon a privit-o nevenindu-i a crede. 

— Femeie, tu crezi că mă poţi alunga pe mine? Nu. Apoi a 
tunat: Nu! 

În clipa aceea lordul Corbray s-a ridicat în picioare și a tras din 
teacă spada lui din oţel valyrian poreclită Lady Forlorn, care era 
mândria Casei sale. 

—Ba da, a zis el și a așezat pe masă spada, cu vârful spre 
lordul Rogar. 

Abia atunci a înţeles nobilul lord că mersese prea departe, că 
era singur împotriva tuturor bărbaţilor din sală. Sau cel puţin 
așa ne spune Benifer. 

Lordul Rogar n-a mai rostit alt cuvânt. Palid la faţă, s-a ridicat 
și a scos insigna din aur pe care regina Alyssa i-o dăduse ca 
semn al funcţiei sale, i-a azvârlit-o cu dispreţ și a ieșit din 
încăpere. În chiar seara aceea, a plecat din Debarcaderul 
Regelui și a traversat Apa Neagră cu fratele său Orryn. S-a oprit 
pe malul celălalt și a adăstat acolo șase zile, în vreme ce 
Ronnal, fratele său, i-a strâns pe oștenii și cavalerii lor pentru 
întoarcerea acasă. 

Legenda ne spune că lordul Rogar i-a așteptat în același han 
de lângă bac unde el sau fratele lui, Borys, se întâlnise cu 
Coryanne Wylde. Când fraţii Baratheon și oastea lor au pornit în 
cele din urmă către Capătul Furtunii, nu erau nici jumătate din 
cei care sosiseră cu doi ani în urmă pentru a-l răsturna pe 
Maegor. S-ar părea că restul au preferat să rămână pe ulițele, în 
hanurile și cu ispitele marelui oraș decât să revină în pădurile 
ploioase, pe dealurile verzi și la bojdeucile acoperite cu mușchi 
din Ținuturile Furtunii. 

— Niciodată n-am pierdut în bătălii atâţia oameni câţi am 
pierdut în bordelurile și tavernele din Debarcaderul Regelui, 
avea să spună cu amărăciune lordul Rogar. ` 

Printre cei pierduţi s-a numărat Aerea Targaryen. In seara 
mazilirii lordului Rogar, ser Ronnal Baratheon și o duzină din 


oamenii lui au pătruns cu forța în odăile ei din Fortăreaţa Roșie, 
intenţionând s-o aresteze... dar au descoperit că regina Alyssa 
le-o luase înainte. Fata dispăruse deja, iar slujitorii ei nu știau 
unde plecase. Mai târziu avea să se afle că lordul Corbray o 
scosese de acolo, la porunca reginei regente. Îmbrăcată în 
zdrenţele unei fete de rând dintre cele mai umile, cu părul 
galben-argintiu vopsit în castaniu noroios, prinţesa Aerea avea 
să petreacă restul regenței robotind într-un grajd de lângă 
Poarta Regelui. Avea opt ani și iubea caii; peste ani avea să 
spună că fusese perioada cea mai frumoasă a vieţii ei. 

Cu tristeţe trebuie precizat că pentru regina Alyssa anii 
următori n-aveau să aducă prea multă fericire. Debarcarea 
soțului ei din poziția de Mâna Regelui distrusese orice afecțiune 
putuse simţi vreodată lordul Rogar pentru ea; din ziua aceea, 
căsătoria lor a fost un castel ruinat, o cochilie pustie bântuită de 
fantome. „Alyssa Velaryon”, avea să scrie septonul Barth 
privindu-i retrospectiv viaţa, „supravieţuise morţii soţului ei și 
celor doi fii mai mari, morţii unei fiice care pierise în leagăn, 
anilor de teroare de sub Maegor cel Crud și rupturii de ceilalţi 
copii, dar n-a mai putut supravieţui și la așa ceva. Asta a 
sfărâmat-o.“ 

Consemnările contemporane ale Marelui Maester Benifer îi 
dau dreptate. După plecarea lordului Rogar, regina Alyssa l-a 
numit ca Mâna Regelui pe fratele ei, Daemon Velaryon, a trimis 
un corb la Piatra Dragonului pentru a-i spune lui Jaehaerys o 
parte din cele întâmplate (dar nu totul), apoi s-a retras în odăile 
ei din Cetăţuia lui Maegor. Pentru restul regenței, ea a lăsat 
conducerea celor Şapte Regate în seama lordului Daemon și n-a 
mai participat la viaţa publică. 

Ar fi plăcut să spunem că după revenirea la Capătul Furtunii, 
Rogar Baratheon a reflectat la erorile comportamentului său, s-a 
căit de greșelile comise și a devenit un bărbat cumpătat. Din 
păcate, firea sa era cu totul alta. Nobilul lord nu știa cum să 
cedeze. Gustul înfrângerii era amar ca fierea în gura lui. În 
război, se fălea el, n-avea să lase niciodată toporul din mână, 
cât timp mai avea o fărâmă de viaţă în trup... iar căsătoria 
regelui Jaehaerys devenise pentru el un război pe care era 
hotărât să-l câștige. Mai rămânea să săvârșească o ultimă 
nebunie și nu s-a dat înapoi dinaintea ei. 

Așa s-a făcut că la mănăstirea Septului Stelat din Orașul Vechi 


a apărut pe neașteptate ser Orryn Baratheon cu o duzină de 
oșteni și o scrisoare purtând pecetea lordului Rogar și a cerut 
să-i fie predată de îndată novicea Rhaella Targaryen. Întrebat 
asupra motivului, ser Orryn a spus doar că lordul Rogar avea 
nevoie grabnică de fată în Capătul Furtunii. Poate că șiretlicul ar 
fi izbândit, dar septa Karolyn, care păzea ușa mănăstirii în ziua 
aceea, avea spinarea din oţel și firea bănuitoare. Pe când îl 
tărăgăna pe ser Orryn sub pretextul căutării fetei, ea a trimis 
vorbă după Inaltul Septon. Preacucernicia Sa dormea (poate din 
fericire, atât pentru copilă, cât și pentru inut), dar 
administratorul lui (un fost cavaler, care fusese căpitan al Fiilor 
Războinicului până la desființarea Ordinului) era treaz și vigilent. 

In locul unei fete speriate, oamenii lui Baratheon s-au pomenit 
în faţa a treizeci de septoni înarmaţi sub comanda 
administratorului Casper Straw. Când ser Orryn a tras sabia din 
teacă, Straw l-a informat calm că patruzeci de cavaleri ai 
lordului Hightower se îndreptau spre ei (ceea ce era, de fapt, o 
minciună sfruntată), după care Baratheon s-a predat. Supus 
întrebărilor, ser Orryn a dat în vileag întregul plan: urma să ducă 
fata la Capătul Furtunii, unde lordul Rogar intenţiona s-o 
silească să mărturisească faptul că era prinţesa Aerea, nu 
Rhaella. După aceea, voia s-o numească regină. 

Tatăl Credincioșilor, un bărbat pe atât de blând pe cât era 
lipsit de voinţă, a ascultat confesiunea lui Orryn Baratheon și l-a 
absolvit de păcate. Asta nu l-a împiedicat pe lordul Hightower, 
după ce a fost informat, să-i azvârle pe captivi într-o temniţă și 
să trimită o relatare completă a celor întâmplate atât la 
Fortăreaţa Roșie, cât și la Piatra Dragonului. Donnel Hightower, 
care fusese pe bună dreptate poreclit Donnel Pregetătorul din 
cauza șovăielii sale de a porni la luptă împotriva septonului 
Moon și a susținătorilor săi, n-a părut să se teamă că va ofensa 
Capătul Furtunii prin întemnițarea fratelui lordului Rogar. 

— N-are decât să vină și să-ncerce să-l elibereze, a spus el 
când maesterul său s-a îngrijorat despre cum ar putea reacţiona 
fosta Mână a Regelui. Propria lui soţie i-a luat mâna și i-a tăiat 
boașele și în curând regele va avea și capul lui. 

De cealaltă parte a Westerosului, Rogar Baratheon a tunat și 
a fulgerat când a aflat despre eșecul și întemnițarea fratelui 
său... totuși nu și-a chemat lorzii stegari, așa cum se temuseră 
mulţi. Din contră, el a căzut în braţele disperării. 


— Sunt terminat, i-a spus posomorât maesterului său. Mă 
așteaptă Zidul, dacă zeii sunt miloși. Dacă nu, băiatul îmi va 
reteza capul și-l va dărui mamei lui. 

Deoarece nu avusese copii de la niciuna dintre soțiile lui, el i-a 
cerut  maesterului să-i întocmească un testament și o 
confesiune, prin care își absolvea frații Borys, Garon și Ronnal 
de orice rol jucat în relele înfăptuite de el, cerea îndurare pentru 
mezinul Orryn și-l desemna pe ser Borys ca succesor la 
conducerea Capătului Furtunii. „Tot ce am făcut și tot ce am 
încercat să fac a fost pentru binele Ținutului și al Tronului de 
Fier”, a încheiat el. 

Nobilul lord n-avea să aștepte mult pentru a-și afla soarta. 
Regența era aproape încheiată. Întrucât fosta Mână și regina 
regentă erau ambii îndurerațţi și tăcuţi, lordul Daemon Velaryon 
și ceilalţi membri ai consiliului reginei au condus Ţinutul pe cât 
au putut de bine, „spunând puţine și făcând încă și mai puţine”, 
în cuvintele Marelui Maester Benifer. 

In ziua a douăzecea a lunii a noua a anului 50 D.C., Jaehaerys 
Targaryen a împlinit șaisprezece ani și a devenit major. Potrivit 
legilor celor Şapte Regate, era acum îndeajuns de matur pentru 
a domni singur, fără a mai avea nevoie de regență. De-a lungul 
și de-a latul celor Şapte Regate, lorzi și oameni de rând 
deopotrivă așteptau să vadă ce fel de rege va fi. 


Vremea încercărilor 
Refacerea Ţinutului 


Ip tu: 


Regele Jaehaerys Targaryen Întâiul a revenit la debarcaderul 
Regelui singur, pe aripile dragonului său Vermithor. Cinci 
cavaleri din Garda Regelui sosiseră cu trei zile înaintea lui, 
pentru a se asigura că totul era pregătit pentru venirea sa. 
Regina Alysanne nu l-a însoţit. Ţinând seama de nesiguranța ce 
le înconjura căsătoria și de natura sensibilă a relaţiei regelui cu 
mama sa, regina Alyssa, și cu lorzii consiliului, s-a considerat 
prudent ca ea să rămână pentru o vreme în Piatra Dragonului, 
cu înţeleptele și cu restul Gărzii Regelui. 

N-a fost o zi cu vreme prielnică, ne spune Marele Maester 
Benifer. Cerul era sur și o burniţă a căzut insistent în prima 
jumătate a dimineţii. Benifer și restul consiliului au așteptat 
sosirea regelui în curtea interioară a Fortăreţei Roșii, în mantii și 
cu glugi împotriva ploii. Peste tot în castel, cavaleri și scutieri, 
rândași, spălătorese și zeci de alţi slujitori și-au văzut de 
corvezile zilnice, oprindu-se la răstimpuri pentru a cerceta cerul 
cu ochii. lar când, în cele din urmă, s-a auzit zgomotul aripilor și 
un străjer de pe zidurile de răsărit a zărit în depărtare solzii 
arămii ai lui Vermithor, s-au auzit urale, care au crescut 
neîncetat, răspândindu-se în afara zidurilor Fortăreţei Roșii, în 
jos pe Dealul lui Aegon, peste oraș și hăt peste domeniile din 
jurul lui. 

Jaehaerys n-a coborât de îndată. El a trecut de trei ori peste 
oraș, de fiecare dată mai jos decât înainte, astfel ca toţi bărbaţii 
și băieţii și femeile desculțe din Debarcaderul Regelui să poată 
flutura din braţe, striga și minuna. Abia după aceea l-a coborât 
pe Vermithor în curte, în fața Cetăţuii lui Maegor, unde așteptau 
lorzii. 

„Se schimbase de când îl văzusem ultima dată”, a scris 
Benifer. „Adolescentul care plecase în Piatra Dragonului 
dispăruse și în locul lui era un bărbat în toată firea. Era mai înalt 
cu cinci-șase centimetri, iar pieptul și braţele i se împliniseră. 
Părul îi cobora în plete pe umeri și un puf auriu fin îi acoperea 
obrajii și bărbia, pe când înainte se purtase mereu bărbierit. Nu 
avea straie regești, ci veșminte din piele pătate de sare, mai 


potrivite pentru vânătoare sau călărie, și doar o tunică bătută în 
ţinte care să-l apere. La brâu însă avea Focul Negru... spada 
bunicului său, spada regilor. Chiar și în teacă, arma aceea nu 
putea fi confundată cu alta. Un fior de teamă m-a străbătut când 
am văzut-o. Să fie acesta un soi de avertisment? m-am întrebat, 
când dragonul a coborât pe pământ, cu fum ridicându-se printre 
colții săi. După moartea lui Maegor, eu fugisem în Pentos, 
temându-mă de soarta ce mă putea aștepta sub succesorii lui, 
și, pentru o clipă, stând acolo în ploaie, m-am întrebat dacă nu 
cumva fusesem nesăbuit să mă întorc.” 

Tânărul rege - care nu mai era băiat de acum - a alungat în 
scurt timp temerile Marelui său Maester. Lunecând cu graţie de 
pe spinarea lui Vermithor, el a surâs. „A fost ca și cum soarele 
străpunsese norii”, a povestit lordul Tully. Lorzii s-au plecat 
înaintea lui și câțiva au căzut în genunchi. In tot orașul, 
clopotele au început să bată a sărbătoare. Jaehaerys și-a scos 
mănusșile, le-a îndesat la cingătoare și a rostit: 

— Bună ziua, lorzii mei! Avem multă treabă de făcut. 

Un singur personaj de vază nu fusese prezent în curte pentru 
a-l întâmpina pe rege: mama sa, regina Alyssa. Ca atare, 
Jaehaerys a pornit în căutarea ei în Cetăţuia lui Maegor, acolo 
unde se retrăsese. Nimeni nu poate spune ce s-a întâmplat între 
mamă și fiu când s-au întâlnit pentru prima dată după 
confruntarea de la Piatra Dragonului, dar ni s-a povestit că ochii 
reginei erau roșii și umflaţi de lacrimi când a apărut, la scurt 
timp după aceea, la braţul regelui. Regina-mamă, care de acum 
nu mai era regentă, a fost prezentă la ospăţul de bun-sosit din 
seara aceea, ca și la numeroase alte evenimente de la Curte din 
zilele următoare, însă n-a mai participat de atunci la întrunirile 
de consiliu. „Înălțimea Sa a continuat să-și îndeplinească 
îndatoririle față de Tinut și faţă de fiul ei”, a scris Marele 
Maester Benifer, „dar bucuria pierise din ea”. 

Tânărul rege și-a început domnia restructurând consiliul, 
păstrându-i pe unii membri ai săi și înlocuindu-i pe alţii, care nu 
se dovediseră pe măsura sarcinii. El a confirmat numirea 
lordului Velaryon ca Mâna Regelui și l-a păstrat pe lordul 
Corbray în funcţia de comandant al Gărzii Orașului. Lordului 
Tully i s-a mulțumit pentru serviciile aduse și a fost trimis acasă 
la Riverrun împreună cu soţia lui, lady Lucinda. In locul lui, 
Jaehaerys l-a numit ca maestru al legilor pe Albin Massey, lord 


de Stonedance, care fusese printre primii ce-l vizitaseră în Piatra 
Dragonului. Cu numai trei ani în urmă, pe când învăţa pentru 
colanul de maester în Citadelă, Massey își pierduse ambii fraţi 
mai mari, cât și tatăl din cauza frigurilor. Şira spinării strâmbe îl 
condamnase să șchiopăteze, dar, așa cum el însuși a spus în 
mod faimos: „Nu șchiopătez nici când citesc, nici când scriu.” Ca 
lord amiral și comandant al flotei, înălțimea Sa l-a numit pe 
Manfryd Redwyne, lordul de Arbor, care a sosit la Curte cu fiii lui 
cei mai tineri, Robert, Rickard și Ryam, toţi trei paji. Era prima 
dată când rangul de amiral era acordat cuiva care nu făcea 
pane din Casa Velaryon. 

Debarcaderul Regelui s-a bucurat când s-a anunţat că 
Jaehaerys îl mazilise de asemenea pe maestrul banilor Edwell 
Celtigar. S-a spus că regele îi vorbise cu blândeţe, ba chiar 
lăudase serviciile loiale aduse de fiicele lui reginei Alysanne la 
Piatra Dragonului, ajungând până a le numi „două comori”. 
Fiicele aveau să rămână în continuare cu regina, dar lordul 
Celtigar a plecat fără întârziere pe Insula Cleștilor. lar odată cu 
el au dispărut și toate dările, anulate prin decret regal la numai 
trei zile după începerea domniei tânărului rege. 

Găsirea unui om potrivit pentru a-l înlocui pe lordul Edwell în 
funcţia de maestru al banilor s-a dovedit anevoioasă. Câţiva 
consilieri l-au îndemnat pe rege să-l numească pe Lyman 
Lannister, presupus a fi omul cel mai bogat din Westeros, totuși 
Jaehaerys nu era înclinat s-o facă. 

— Nu știu dacă lordul Lyman are răspunsul care ne trebuie 
nouă, a spus înălțimea Sa, decât dacă poate găsi un munte de 
aur sub Fortăreaţa Roșie. 

Regele i-a cercetat mai îndelung pe unii veri și unchi ai lui 
Donnel Hightower, deoarece bogăţia Orașului Vechi provenea 
mai mult din negoţț, decât din lucratul pământului, totuși a 
șovăit, amintindu-și de  loialităţile nesigure ale lui Donnel 
Pregetătorul când fusese înfruntat de septonul Moon. În cele din 
urmă Jaehaerys a făcut o alegere mult mai îndrăzneață: un 
bărbat de pe celălalt țărm al Mării înguste. 

Rego Draz nu era lord, nici cavaler, ba nici chiar magister, ci 
negustor și zaraf, care se ridicase de niciunde și devenise omul 
cel mai bogat din Pentos, dar se pomenise ocolit de compatrioţii 
pentoshi și i se refuzase un loc în consiliul magisterilor, pe 
temeiul originii lui modeste. Scârbit de disprețul lor, Draz a 


răspuns cu bucurie chemării regelui și s-a mutat în Westeros cu 
familia, prietenii și averea vastă. Pentru a-i conferi onoruri egale 
cu ceilalți membri ai consiliului, tânărul rege l-a numit lord. 
Intrucât era însă un lord fără domenii, vasali juraţi sau măcar 
castel, un hâtru din Fortăreaţa Roșie l-a poreclit „Lordul de Aer“. 
Pentoshi a fost amuzat. 

— Aș fi cu adevărat un lord, a spus el, dacă aș putea pune un 
bir pe aer. 

Jaehaerys l-a trimis de asemenea de la Curte pe septonul 
Mattheus, prelatul trupeș și furios care tunase și fulgerase 
împotriva însoţirilor incestuoase și a căsătoriei lui. Mattheus nu 
a primit cu plăcere îndepărtarea sa. 

— Credinţa îl va privi bănuitor pe orice rege care crede că 
poate domni fără a avea alături un septon, a anunțat el. 

Jaehaerys avea răspunsul pregătit. 

— Nu vom duce lipsă de septoni. Septonul Oswyck și septa 
Ysabel vor rămâne cu noi, iar din Highgarden va sosi un tânăr 
care să se îngrijească de biblioteca noastră. Numele lui este 
Barth. 

Mattheus a fost dispreţuitor, declarând că Oswyck era un 
prost care tremura din toate mădularele, că Ysabel era doar o 
femeie, iar el nu auzise niciodată de septonul Barth. 

— Așa cum n-ai auzit nici de multe alte lucruri, a replicat 
regele. 

Probabil că la scurt timp după aceea a fost rostită faimoasa 
remarcă a lordului Massey că regele ar fi avut nevoie de trei 
persoane pentru a-l înlocui pe septonul Mattheus, dacă dorea să 
echilibreze cântarul, presupunând, desigur, că ea a fost rostită 
cu adevărat. 

După patru zile, Mattheus a plecat spre Orașul Vechi. Prea 
corpolent pentru a sta pe cal, a călătorit într-o îmbarcaţiune, 
însoțit de șase gărzi și o duzină de slujitori. Legenda spune că, 
pe când a traversat Manderul pe Podul Amar, s-ar fi încrucișat 
cu septonul Barth, care venea din sens opus. Barth era singur, 
călare pe un asin. 

Schimbările întreprinse de tânărul rege nu s-au oprit la nobilii 
ce făceau parte din consiliul său. El a făcut curăţenie în alte zeci 
de funcţii, înlocuindu-i pe Păstrătorul Cheilor, administratorul-șef 
al Fortăreţei Roșii, și pe toţi sub-administratorii săi, pe maestrul 
portului din Debarcaderul Regelui (și, de-a lungul timpului, pe 


maeștrii porturilor din Orașul Vechi, lazul Fecioarelor și 
Duskendale), pe Starostele Monetăriei Regelui, pe Dreptatea 
Regelui, pe maestrul de arme, pe îngrijitorul câinilor, pe 
maestrul de echitație, ba chiar și pe prinzătorii de șoareci din 
castel. A poruncit după aceea ca temniţele de sub Fortăreaţa 
Roșie să fie curățate și golite și ca toţi prizonierii găsiţi în 
celulele negre să fie aduși la soare, îmbăiaţi și să li se îngăduie 
să facă apel. Se temea că unii dintre ei puteau fi oameni 
nevinovaţi, care fuseseră întemnițați de unchiul lui (în privinţa 
aceea, s-a dovedit, din păcate, că a avut dreptate, deși mulţi 
dintre deţinuţii aceia își pierduseră minţile în anii petrecuţi în 
beznă și n-au putut fi eliberaţi). 

Abia după ce toate acestea fuseseră înfăptuite în chip 
mulţumitor, iar noii lui oameni fuseseră instalaţi, Jaehaerys i-a 
poruncit Marelui Maester Benifer sa trimită un corb la Capătul 
Furtunii, pentru a-l rechema în oraș pe lordul Rogar Baratheon. 

Sosirea răvașului aceluia i-a pus în cumpănă pe lordul Rogar 
și pe fraţii lui. Ser Borys, considerat adesea cel mai beligerant și 
nestatornic dintre Baratheoni, s-a dovedit acum cel mai calm. 

— Băiatul îţi va lua capul dacă vei face așa cum ţi-a poruncit, 
a spus el. Du-te la Zid. Rondul de Noapte te va primi. 

Fraţii mai mici, Garon și Ronnal, au susţinut pe de altă parte 
să se împotrivească. Capătul Furtunii era la fel de solid ca orice 
castel din Tinut. Dacă Jaehaerys dorea să-i ia capul, au spus ei, 
atunci n-avea decât să vină personal și s-o facă. Lordul Rogar s- 
a mulţumit să râdă la auzul cuvintelor lor. 

— Solid? a repetat el. Şi Harrenhal a fost solid. Nu. Mă voi 
duce mai întâi înaintea lui Jaehaerys și-mi voi explica faptele. 
Pot îmbrăca după aceea veșmintele negre, dacă voi alege s-o 
fac, el nu-mi poate tăgădui dreptul acesta. 

In dimineaţa următoare a plecat spre Debarcaderul Regelui, 
însoțit doar de șase dintre cei mai bătrâni cavaleri ai săi, bărbaţi 
care-l cunoscuseră încă din copilărie. 

Regele l-a primit stând așezat pe Tronul de Fier, cu coroana 
pe cap. Erau de faţă lorzii din consiliul său, iar ser Joffrey 
Doggett și ser Lorence Roxton din Garda Regelui stăteau la 
picioarele tronului în mantii albe și armuri încrustate. În rest, 
sala tronului era goală. Marele Maester Benifer ne spune că pașii 
lordului Rogar au născut ecouri când a parcurs distanţa lungă de 
la uși până la tron. „Mândria nobilului lord era bine-cunoscută 


regelui”, a scris el, „și Înălțimea Sa nu dorea să-l rănească încă 
și mai mult, silindu-l să se umilească înaintea întregii Curți”. 

Cu toate acestea, el s-a umilit. Lordul de Capătul Furtunii s-a 
lăsat într-un genunchi, a plecat fruntea și și-a pus spada la 
picioarele tronului. 

— Înălţimea Ta, a început el, mă aflu aici așa cum ai poruncit. 
Fă cu mine după cum dorești. Te rog doar să-i cruţi pe fraţii mei 
și Casa Baratheon. Tot ce am făptuit a fost... 

— ... pentru binele Tinutului, așa cum l-ai văzut tu. Jaehaerys 
a ridicat o mâna pentru a-l opri pe lordul Rogar înainte de a 
putea spune mai multe. Ştiu ce ai făcut, ce ai spus și ce ai 
plănuit. Te cred când spui că n-ai vrut să-mi faci vreun rău mie 
sau reginei mele... și nu te-ai înșelat, aș fi fost un maester 
excelent. Dar sper să fiu un rege încă și mai bun. Unii spun că 
noi doi suntem acum dușmani. Eu aș zice mai curând că suntem 
doi prieteni care nu s-au înţeles. Când mama mea a venit să-ţi 
caute ajutorul, ne-ai găzduit, asumându-ţi riscuri însemnate. Ti- 
ar fi fost ușor să ne pui în lanţuri și apoi să ne trimiţi unchiului 
meu. Nu ai făcut asta, ci ţi-ai jurat sabia în slujba mea, apoi ţi-ai 
chemat lorzii stegari. Eu n-am uitat asta. 

Jaehaerys a tăcut o clipă, după care a urmat: 

—Vorbele sunt ca vântul. Nobile lord... dragul meu prieten... 
ai vorbit de trădare, dar n-ai comis-o. Ai vrut să-mi desfaci 
căsătoria, dar n-ai izbutit. Ai sugerat aducerea prinţesei Aerea 
pe Tronul de Fier în locul meu, dar iată-mă aici. L-ai trimis pe 
fratele tău s-o scoată pe nepoata mea Rhaella din mănăstire, 
este adevărat... dar în ce scop? Poate că ai dorit s-o ai ca pupilă, 
fiindcă tu însuţi nu ai copii. Acţiunile trădătoare cer să fie 
pedepsite. Cuvintele prostești sunt cu totul altceva. Dacă vrei cu 
adevărat să te duci la Zid, nu te voi opri. Rondul de noapte are 
nevoie de bărbaţi puternici ca tine. Aș prefera totuși să rămâi 
aici, în slujba mea. Eu nu aș sta acum pe tronul acesta dacă n-ai 
fi fost tu, iar asta o știe tot Ținutul. lar eu am în continuare 
nevoie de tine. Ţinutul are nevoie de tine. Când Dragonul a 
murit și tatăl meu a luat coroana, a fost asaltat din toate părțile 
de așa-ziși regi și lorzi rebeli. Aceeași soartă mă poate aștepta 
pe mine, și din același motiv... pentru a-mi pune la încercare 
hotărârea, voinţa, puterea. Mama mea crede că oameni 
evlavioși din tot Ţinutul se vor ridica împotriva mea când îmi voi 
anunţa căsătoria. Poate că așa va fi. Pentru a face faţă acelor 


încercări, am nevoie să fiu înconjurat de oameni capabili, de 
războinici dispuși să lupte pentru mine, să moară pentru mine... 
și pentru regina mea, dacă va fi nevoie. Ești tu un astfel de om? 

Izbit de cuvintele regelui, lordul Rogar a ridicat fruntea și a 
vorbit cu glas răgușit de emoție: 

— Da, Înălţimea Ta, sunt. 

— Atunci îți voi da iertării fărădelegile, a spus regele 
Jaehaerys, însă vor exista anumite condiţii. Glasul i-a devenit 
mai sever, pe măsură ce a început să le enumere: Nu vei rosti 
niciodată altă vorbă împotriva mea sau a reginei mele. Incepând 
de acum, vei fi susținătorul ei cel mai puternic și nu vei accepta 
ca în prezenţa ta să fie spus vreun cuvânt împotriva ei. Mai mult 
încă, nu pot și nu voi accepta ca mama mea să fie tratată cu 
lipsă de respect. Ea va reveni cu tine în Capătul Furtunii, unde 
veţi trăi din nou ca soţ și soţie. În faptă și în vorbă, îi vei arăta 
doar cinste și curtenie. Poţi să respecţi aceste condiţii? 

— Cu dragă inimă, a zis lordul Rogar. Pot să întreb... ce se va 
întâmpla cu Orryn? 

Regele a căzut pe gânduri. 

— Îi voi porunci lordului Hightower să-i elibereze pe fratele tău 
ser Orryn și pe oamenii care l-au însoţit în Orașul Vechi, a spus 
el, totuși nu-i pot lăsa să plece nepedepsiţi. Zidul înseamnă 
toată viața, de aceea îi voi condamna la zece ani de surghiun. Ei 
își pot năimi spadele în Ținuturile Discordiei ori pot naviga la 
Qarth pentru a-și încerca norocul, asta nu mă privește... dacă 
vor supravieţui și nu vor comite alte fărădelegi, peste zece ani 
se pot întoarce acasă. De acord? 

— Da, a încuviinţat lordul Rogar. Înălțimea Ta ești mai mult 
decât drept. 

După aceea a întrebat dacă regele va cere ostatici din partea 
sa, ca zălog a viitoarei lui loialităţi. A adăugat că trei dintre fraţii 
săi aveau copii mici care puteau fi trimiși la Curte. 

Drept răspuns, regele Jaehaerys a coborât de pe Tronul de 
Fier și i-a cerut lordului Rogar să-l urmeze. L-a condus apoi din 
sală în curtea interioară, unde era hrănit Vermithor. Un bou 
fusese ucis pentru masa lui de dimineaţă și zăcea pe lespezile 
din piatră, fumegând înnegrit, deoarece dragonii își pârlesc 
întotdeauna hrana înainte de a o mânca. Vermithor înfuleca de 
Zor, rupând hălci mari din carne cu fiecare mușcătură, dar când 
regele s-a apropiat cu lordul Rogar, a ridicat capul și i-a privit cu 


ochi ca oglinzi de bronz topit. 

— Crește tot mai mult de la o zi la alta, a spus Jaehaerys și l-a 
scărpinat sub falcă. Lordul meu, păstrează-ți nepoatele și 
nepoţii. De ce aș avea nevoie de ostatici? Mi-ai dat cuvântul tău 
și asta-i tot ce-mi trebuie. 

Însă Marele Maester Benifer a auzit și cuvintele pe care regele 
nu le-a rostit. „Toţi bărbaţii, femeile și copiii din 'Tinuturile 
Furtunii sunt ostaticii mei, atâta vreme cât voi călări dragonul, a 
spus Înălțimea Sa fără s-o spună", a scris Benifer, „iar lordul 
Rogar l-a auzit și a înţeles foarte bine." 

Astfel s-a făcut pace între tânărul rege și fosta sa Mână, iar 
noaptea aceea a fost pecetluită printr-un ospăț în sala cea 
mare, la care lordul Rogar a stat lângă regina Alyssa, din nou ca 
soţ și soţie, și a toastat în sănătatea reginei Alysanne, jurându-i 
iubirea și loialitatea sa în faţa tuturor lorzilor și doamnelor 
strânse acolo. După patru zile, când lordul Rogar a plecat înapoi 
spre Capătul Furtunii, regina Alyssa l-a însoţit, escortată de ser 
Pate Sitarul și o sută de oșteni, care i-au păzit la străbaterea 
regatuluis. 

În Debarcaderul Regelui, lunga domnie a lui Jaehaerys 
Targaryen Întâiul a început cu adevărat. Tânărul rege s-a 
confruntat cu o sumedenie de probleme, când și-a asumat 
cârmuirea celor Șapte Regate, însă două le întreceau pe 
celelalte: vistieria era goală și datoriile Coroanei creșteau, iar 
căsătoria lui „secretă”, care devenea de la o zi la alta tot mai 
puţin secretă, era aidoma unui vas cu foc sălbatic ce stătea pe o 


Ser Orryn llaratheon nu s-a mai întors niciodată în Westeros. Împreună cu 
cei care-l însoţiseră în Orașul Vechi, el a traversat marea în Orașul Liber 
Tyrosh, unde a intrat în slujba Arhontelui. După un an s-a însurat cu fiica 
Arhontelui, chiar cea cu care fratele lui Rogar sperase să-l însoare pe regele 
Jachaerys ca mod de asigurare a unei alianţe între Tronul de Fier și Orașul 
Liber. O fată pieptoasă cu păr verde albăstrui și purtare fermecătoare, soția 
lui ser Orryn i-a născut în scurtă vreme o fiică, deși au existat unele îndoieli 
dacă fata era cu adevărat a sa, pentru că, aidoma multor femei din Orașele 
Libere, mama își acorda cu generozitate favorurile și altor bărbaţi. După ce 
mandatul de Arhonte al tatălui ei s-a încheiat, ser Orryn și-a pierdut de 
asemenea poziția și a fost silit să plece din Tyrosh în Myr, unde s-a alăturat 
Oamenilor Fecioarei, o companie cu o reputaţie extrem de îndoielnică. La 
scurtă vreme după aceea a fost ucis în Ținuturile Discordiei, în timpul unei 
înfruntări cu Oamenii de Valoare. Nu avem știință despre soarta soţiei și fiicei 
sale. 


vatră și aștepta să explodeze. Ambele chestiuni trebuiau 
abordate, și cât mai iute. 

Nevoia imediată de aur a fost rezolvată de Rego Draz, noul 
maestru al banilor, care a apelat la Banca de Fier din Braavos și 
la rivalele ei din Tyrosh și Myr, pentru a aranja nu unul, ci trei 
împrumuturi consistente. 

Incitând fiecare bancă împotriva celorlalte, Lordul Aerului a 
negociat termenii cei mai favorabili la care putea spera. 
Asigurarea împrumuturilor a avut un efect imediat: lucrările la 
Groapa Dragonului s-au putut relua și, o dată în plus, o mică 
armată de constructori și pietrari a roit peste Dealul lui Rhaenys. 

Lordul Rego și regele știau însă foarte bine că împrumuturile 
nu erau decât o măsură provizorie, în cazul cel mai fericit; ele 
puteau încetini hemoragia, dar n-aveau să închidă rana. Numai 
dările puteau reuși asta. Impozitele lordului Celtigar nu aveau să 
fie de folos; Jaehaerys nu era interesat să crească dările 
portuare ori să-i stoarcă pe hangii. De asemenea, nu avea să 
ceară pur și simplu aur de la lorzii Ţinutului, așa cum făcuse 
Maegor. Dacă ar fi exagerat în această privinţă, lorzii s-ar fi 
răzvrătit. 

— Nimic nu este mai costisitor decât înăbușirea rebeliunilor, a 
declarat regele. 

Lorzii aveau să plătească, dar din proprie voinţă; regele avea 
să taxeze bunurile pe care le doreau ei, mărfuri minunate și 
scumpe de peste mare. Mătasea avea să fie impozitată, de 
asemenea brocartul, ţesăturile cu fir de aur și cu fir de argint, 
nestematele, dantelele și tapiseriile din Myr, vinurile din Dorne 
(dar nu și cele de pe Arbor), armăsarii de nisip dornisheni, 
coifurile poleite și armurile filigranate făurite de meșteșugarii 
din Tyrosh, Lys și Pentos. Mirodeniile aveau să fie taxate cel mai 
mult; piperul, cuișoarele, șofranul, nucșoara, scorţișoara și toate 
celelalte condimente rare de dincolo de Porţile de Jad, care erau 
deja mai scumpe decât aurul, aveau să fie și mai scumpe. 

— Noi punem bir pe toate lucrurile care m-au îmbogăţit, a 
glumit lordul Rego. 

— Niciun om nu poate afirma că este asuprit de dările 
acestea, a explicat Jaehaerys în fața Consiliului Restrâns. Dacă 
vrea să le evite, este suficient să renunţe la piper, mătase și 
perle, și atunci nu va mai plăti niciun gologan. Cei care doresc 
bunurile astea le doresc însă cu disperare. Cum altfel se pot făli 


ei cu puterea pe care o au și cum pot arăta lumii cât sunt de 
bogaţi? Poate că se vor tângui, dar vor plăti. 

Dările nu s-au oprit însă la cele puse pe mirodenii și mătăsuri. 
Regele Jaehaerys a promulgat de asemenea o lege nouă privind 
crenelările. Orice lord care dorea să construiască un castel ori 
să-și extindă să-și repare reședința existentă trebuia să 
plătească un preţ considerabil pentru privilegiul acela. Noua 
dare avea un rol dublu, i-a explicat Înălțimea Sa Marelui Maester 
Benifer. 

— Cu cât un castel este mai mare și mai solid, cu atât lordul 
lui este mai ispitit să mă desfidă. Ai crede că au învăţat ceva de 
la Harren cel Negru, dar prea mulţi nu-și cunosc istoria. Birul 
acesta îi va descuraja să mai construiască, iar cei care trebuie 
să construiască oricum ne pot umple vistieria, în timp ce le 
golesc pe ale lor. 

După ce a făcut tot ce a putut pentru a reface finanţele 
Coroanei, Înălţimea Sa și-a întors atenţia spre cealaltă chestiune 
importantă care-l aștepta. El a trimis, în cele din urmă, după 
regina sa. Alysanne Targaryen și dragonul ei Silverwing au 
plecat din Piatra Dragonului la nicio oră după chemarea sa, 
după ce fusese despărțită de rege aproape o jumătate de an. 
Restul personalului ei a urmat-o pe corabie. La momentul acela 
până și cerșetorii orbi de pe ulițele din Fundătura Puricilor știau 
că Alysanne și Jaehaerys se căsătoriseră, dar, de dragul 
aparenţelor, regele și regina au dormit o lună în iatacuri 
separate, în vreme ce s-au făcut pregătirile pentru a doua lor 
nuntă. 

Regele n-a fost dispus să cheltuiască bani pe care nu-i avea 
pentru altă Nuntă de Aur, oricât de splendid și de popular fusese 
evenimentul acela. Patruzeci de mii de oameni asistaseră la 
căsătoria mamei sale cu lordul Rogar. O mie de oameni s-au 
strâns în Fortăreaţa Roșie pentru a-i vedea pe Jaehaerys luând-o 
din nou de soţie pe propria lui soră Alysanne. De data aceasta 
septonul Barth a fost cel care i-a declarat soț și soţie, sub Tronul 
de Fier. 

Lordul Rogar Baratheon și regina-mamă Alyssa s-au numărat 
printre cei prezenţi de această dată. Împreună cu fraţii nobilului 
lord, Garon și Ronnal, ei au revenit din Capătul Furtunii pentru a 
participa la ceremonie. Totuși, cele mai multe discuţii ațâțate au 
fost născute de alt nuntaș: Regina din Vest. Călare pe 


Dreamfyre, Rhaena Targaryen a venit pentru a-și vedea fraţii 
căsătorindu-se... și pentru a-și vizita fiica, pe Aerea. 

Clopote au răsunat prin oraș după terminarea ritualurilor și un 
stol de corbi a pornit spre toate colţurile Ținutului, pentru a vesti 
„această fericită însoţire”. A doua nuntă a regelui a diferit de 
cea dintâi printr-un aspect esenţial: a fost urmată de o 
ceremonie nupțţială. Mai târziu regina Alysanne avea să declare 
că asta fusese la insistența ei; era pregătită să-și piardă fecioria 
și nu mai dorea să fie întrebată dacă era „cu adevărat” 
măritată. Lordul Rogar însuși, mugind beat-mort, i-a condus pe 
bărbaţii care au dezbrăcat-o și au dus-o în patul nuptial, în 
vreme ce doamnele de companie ale reginei, Jennis Templeton, 
Rosamund Ball, Prudence și Prunella Celtigar, s-au numărat 
printre cele care au făcut onorurile pentru rege. Acolo, pe un pat 
cu baldachin din Cetăţuia lui Maegor, în Fortăreaţa Roșie din 
Debarcaderul Regelui, căsătoria lui Jaehaerys Targaryen și a 
surorii lui Alysanne a fost consumată în cele din urmă, 
pecetluindu-le însoţirea pentru totdeauna sub ochii zeilor și ai 
oamenilor. 

După ce secretul a fost dezvăluit într-un final, regele și Curtea 
sa au așteptat să vadă cum va răspunde Ţinutul. Jaehaerys 
ajunsese la concluzia că opoziţia violentă ce întâmpinase 
căsătoria fratelui său Aegon avusese câteva cauze. Faptul că 
unchiul lor Maegor luase o a doua soţie în anul 39 D.C., 
sfidându-l atât pe Inaltul Septon, cât și pe propriul lui frate, 
regele Aenys, sfărâmase înţelegerea delicată dintre Tronul de 
Fier și Septul Stelat, astfel încât căsătoria lui Aegon cu Rhaena 
fusese considerată alt scandal, care stârnise un pârjol peste 
Tinut, iar Stelele și Săbiile preluaseră iniţiativa, alături de vreo 
douăzeci de lorzi cucernici, care se temeau de zei mai mult 
decât de regele lor. Prinţul Aegon și prinţesa Rhaena fuseseră 
puţin cunoscuţi printre oamenii de rând și-și începuseră vizita 
regală fără dragoni (în mare parte pentru că Aegon nu era încă 
un călăreț de dragoni), ceea ce-i lăsase vulnerabili în fața 
gloatelor care-i atacaseră în Ținuturile Riverane. 

Niciuna dintre condiţiile acelea nu se aplica în ceea ce-i privea 
pe Jaehaerys și pe Alysanne. Nu avea să existe nicio acuzare din 
partea Septului Stelat: deși unii dintre Cei Mai Cucernici 
continuau să se încrunte la tradiţia targaryană a căsătoriilor 
între fraţi, actualul Înalt Septon, „Înaltul Lingău” al septonului 


Moon, era serviabil și precaut, nefiind înclinat să trezească 
dragoni adormiţi. Ordinul Stelele și Săbiile fusese desfiinţat și 
scos în afara legii; doar la Zid, unde două mii de foști Fraţi 
Săraci purtau acum veșmintele negre ale Rondului de Noapte, 
erau suficient de mulţi pentru a provoca necazuri, dacă ar fi 
intenţionat s-o facă. lar regele Jaehaerys nu avea să repete 
greșeala fratelui său. El și regina lui doreau să vadă Ţinutul pe 
care-l cârmuiau, să-i afle nevoile în mod direct, să-i întâlnească 
pe lorzi și să-i evalueze, să îngăduie să fie ei înșiși văzuţi de 
oamenii de rând și să le audă durerile... dar oriunde ar fi mers, 
aveau să fie cu dragonii lor. 

Din toate aceste considerente, Jaehaerys credea că Tinutul îi 
va accepta căsătoria... totuși nu era un om care să se încreadă 
în șansă. 

— Vorbele sunt ca vântul, a spus el consiliului său, însă vântul 
poate să aţâţe un foc. Tatăl și unchiul meu au luptat cu oţelul și 
cu focul împotriva vorbelor. Noi vom lupta cu vorbele împotriva 
vorbelor și vom stinge focurile înainte să izbucnească. 

Spunând asta, regele a trimis înaintea sa nu cavaleri și oșteni, 

ci predicatori. 
_ — Povestiţi-le tuturor celor pe care-i întâlniți, i-a instruit 
Inălţimea Sa, despre bunătatea Alysannei, despre firea ei bună 
și blândă, ca și despre iubirea ei pentru toţi cei din regatul 
nostru, puternici și umili deopotrivă. 

Șapte oameni au plecat la porunca sa: trei bărbaţi și patru 
femei. In loc de spade și topoare, ei erau înarmaţi doar cu 
inteligența, curajul și vorbele lor. Multe istorii au fost spuse 
despre călătoriile lor, iar isprăvile aveau să le devină legende 
(crescând în decursul timpului, așa cum se întâmplă cu toate 
legendele). Dintre cei șapte predicatori ce au pornit, doar unul 
era cunoscut oamenilor de rând din inut - nimeni alta decât 
regina Elinor însăși, Mireasa Neagră care-l găsise pe Maegor 
mort pe Tronul de Fier. In straiele ei regale, care au devenit tot 
mai destrămate și murdare odată cu trecerea zi- lelor, Elinor de 
Casa Costayne avea să străbată Reach, oferind mărturii 
elocvente despre ticăloșia fostului rege și despre bunătatea 
succesorilor lui. În ultimii ei ani de viaţă, renunțând la orice 
pretenţii de apartenenţă la nobilime, ea avea să se alăture 
Credinței, urcând pe scara ierarhică și devenind până la urmă 
Maica Elinor de la mănăstirea cea mare din Lannisport. 


Numele celorlalți șase care au pornit pentru a vorbi în numele 
lui 
Jaehaerys aveau, cu timpul, să devină la fel de faimoase ca ale 
reginei. Trei erau septoni: șiretul septon Baldrick, învățatul 
septon Rollo și bătrânul și aprigul septon Alfyn, care-și pierduse 
ambele picioare cu ani în urmă și era purtat peste tot într-o 
lectică. Femeile alese de tânărul rege nu erau cu nimic mai 
puţin extraordinare. Septa Ysabel fusese cucerită de regina 
Alysanne în vremea cât a slujit-o la Piatra Dragonului. Micuța 
septă Violante era faimoasă pentru abilităţile de tămăduitoare. 
S-a spus despre ea că a făcut miracole peste tot unde a mers. 
Din Vale a sosit Maica Maris, care învățase generaţii de fete 
orfane într-o mănăstire de pe o insulă din golful portului 
Gulltown. 

În călătoriile întreprinse de ei prin Tinut, cei Șapte 
Propovăduitori au vorbit despre regina Alysanne, despre 
cucernicia, generozitatea și iubirea ei față de rege, fratele ei... 
însă pentru toţi septonii, fraţii cerșetori, cavalerii și lorzii 
cucernici care le contestau spusele, citând pasaje din Steaua în 
Sapte Colţuri sau predicile înalţilor Septoni din vechime, ei 
aveau un răspuns pregătit, unul pe care regele Jaehaerys însuși 
îl meșteșugise în Debarcaderul Regelui, ajutat cu pricepere de 
septonul Oswyck și (mai cu seamă) de septonul Barth. În anii ce 
au urmat, atât Citadela, cât și Septul Stelat aveau să-l 
numească Doctrina Excepţionalismului. 

Miezul său era simplu. Credinţa Celor Șapte fusese născută pe 
dealurile vechiului Andalos și trecuse peste Marea Îngustă odată 
cu andalii. Legile Celor Şapte, așa cum erau consemnate în 
textul sacru și predate de septe și septoni în ascultare faţă de 
Tatăl Credincioșilor, decreta că fratele nu trebuie să se culce cu 
sora și nici tatăl cu fiica ori mama cu fiul, iar roadele unor 
asemenea împerecheri erau spurcăciuni, detestate de zei. Toate 
lucrurile acestea le admiteau Excepţionaliștii, însă cu o excepţie: 
Targaryenii erau diferiţi. Rădăcinile lor nu erau în Andalos, ci în 
Vechea Valyria, unde acționau alte legi și tradiţii. Ajungea să-i 
priveşti pentru a-ţi da seama că nu erau precum ceilalți oameni; 
ochii lor, părul, însăși ţinuta lor le afirmau deosebirea. /ar ei 
zburau pe dragoni. Ei singuri dintre toţi oamenii din lume 
căpătaseră puterea de a  îmblânzi fiarele acelea 
înspăimântătoare, odată ce Urgia se abătuse asupra Valyriei. 


— Un singur zeu ne-a creat pe toţi, andalii, valyrienii și Primii 
Oameni, proclama septonul Alfyn din lectica sa, dar nu ne-a 
făcut pe toţi la fel. Tot el a zămislit și leul, și zimbrul, care sunt 
animale nobile, însă a trebuit să-l înzestreze pe unul cu anumite 
daruri, pe care nu le-a dat celuilalt, iar leul nu poate trăi ca 
zimbrul, dar nici zimbrul nu poate trăi ca leul. Pentru tine, ser, a 
te împerechea cu propria soră ar fi un păcat amarnic... dar tu nu 
ești din sângele dragonilor, așa cum nici eu nu sunt. Ei însă fac 
așa cum au făcut dintoideauna, și nu suntem noi cei care să-i 
judecăm. 

Legenda spune că isteţul septon Baldrick a fost înfruntat într- 
un sătuc de un cavaler rătăcitor voinic, cândva Frate Sărac, care 
i-a spus: 

— Şi dacă vreau să i-o trag și eu lui soră-mea, am slobozenia 
ta? 

Septonul a zâmbit și a replicat: 

— Du-te pe Piatra Dragonului și revendică un dragon. Dacă 
poţi face asta, ser, atunci eu însumi te voi căsători cu sora ta. 

Toţi cei care studiază istoria trebuie să se confrunte cu o 
dilemă. Când privim trecutul și evenimentele ce s-au întâmplat 
cu atâta vreme în urmă, putem spune că asta, sau asta, sau 
asta au fost cauzele celor petrecute. Când privim însă 
evenimente din trecut care nu s-au întâmplat, nu putem face 
decât presupuneri. Știm astfel că Ţinutul nu s-a ridicat împotriva 
regelui Jaehaerys și reginei Alysanne în anul 51 D.C., așa cum 
făcuse cu zece ani mai devreme împotriva lui Aegon și Rhaena. 
Motivul însă pentru care n-a făcut-o este mult mai puţin sigur. 
Fără doar și poate că tăcerea Inaltului Septon a transmis multe, 
iar lorzii și oamenii de rând deopotrivă se săturaseră de 
războaie... totuși, dacă vorbele aveau putere, indiferent dacă 
vântul ar fi bătut sau nu, cu certitudine că și cei Şapte 
Propovăduitori au jucat un rol de seamă. 

Deși regele era fericit alături de regina sa, iar Ţinutul se 
bucura de căsătoria lor, Jaehaerys nu se înșelase când 
presimţise că se va confrunta cu o perioadă de încercări. După 
ce și-a alcătuit noul consiliu, i-a împăcat pe lordul Rogar cu 
regina Alyssa și a impus dări noi care să reumple sipetele 
Coroanei, el a fost pus în faţa problemei ce avea să se 
dovedească cea mai spinoasă dintre cele de până atunci: sora 
sa, Rhaena. 


De când plecase de la Lyman Lannister și Casterly Rock, 
Rhaena Targaryen și Curtea ei ambulantă făcuseră propria lor 
vizită regală, la Casele Marbrand de Ashemark, Reyne de 
Castamere, Lefford de Dintele de Aur, Vance de Popasul 
Călătorului și, în cele din urmă, Piper de Pinkmaiden. Indiferent 
unde ar fi ajuns însă, apăreau aceleași probleme. 

— Toţi mă primesc cu căldură la început, i-a spus fratelui ei 
când s-au întâlnit după nunta lui, dar asta nu durează. Fie că nu 
sunt primită cu braţele deschise, fie că braţele acelea sunt 
deschise prea larg. Ei murmură despre costurile găzduirii mele 
și a alaiului meu, dar pe de altă pane Dreamfyre îi captivează. 
Unii se tem de ea, mai mulţi o doresc, iar aceștia din urmă mă 
neliniștesc în primul rând. Ei tânjesc după propriii lor dragoni. lar 
eu nu le voi da așa ceva, dar atunci... încotro să mă îndrept? 

— Vino aici, i-a propus regele. Intoarce-te la Curte. 

— Şi să trăiesc veșnic în umbra ta? Am nevoie de propria mea 
reședință. Am nevoie de un loc unde niciun lord să nu mă poată 
ameninţa, alunga sau cauza neplăceri celor pe care i-am luat 
sub protecția mea. Am nevoie de domenii, de oameni și de un 
castel. 

— Iţi putem găsi domenii, a spus regele, și-ţi putem construi 
un castel 

— Toate domeniile au fost luate și toate castelele au fost 
ocupate, a replicat Rhaena, totuși există unul la care am un 
drept... ba chiar un drept mai mare decât al tău, frate. Eu sunt 
din sângele dragonilor. Vreau căminul tatălui meu, locul unde 
m-am născut. Vreau Piatra Dragonului. 

La cuvintele acelea, Înălţimea Sa n-a avut răspuns și a 
făgăduit doar că se va gândi la rugămintea ei. Consilierii săi, 
când le-a prezentat problema, au fost unanimi în a se opune să 
cedeze reginei-văduvă castelul de scaun al Casei Targaryen, 
totuși niciunul n-a propus o soluţie mai bună. 

După ce a reflectat, regele Jaehaerys s-a întâlnit din nou cu 
sora sa. 

— ţi voi acorda Piatra Dragonului ca scaun, i-a spus el, pentru 
că nu există un loc mai potrivit pentru cei din sângele 
dragonilor. Insă vei avea atât insula, cât și castelul ca daruri din 
partea mea, nu ca drepturi ale tale. Bunicul nostru a unit șapte 
regate în unul singur, cu foc și sânge. Eu nu pot și nu vreau să 
fac două din unul, croindu-ţi un regat separat. Eşti o regină din 


curtoazie, dar eu sunt regele și porunca mea este ascultată de 
la Orașul Vechi, până la Zid... ca și în Piatra Dragonului. Suntem 
de acord în această privinţă, sora mea? 

— Eşti într-atât de puţin sigur de tronul tău de fler, încât 
trebuie să-i pui pe cei din propriul tău sânge să plece genunchiul 
înaintea ta, frate? a replicat Rhaena. Așa să fie, atunci. Dă-mi 
Piatra Dragonului și încă ceva și nu te voi mai tulbura niciodată. 

— „Încă ceva“? a întrebat Jaehaerys. 

— Pe Aerea. Vreau ca fiica mea să revină lângă mine. 

— Bine, a încuviinţat regele... poate prea pripit, fiindcă nu 
trebuie să uităm că Aerea Targaryen, o fată de opt ani, era 
propria lui succesoare la coroană, recunoscută ca atare, 
moștenitoarea Tronului de Fier. 

Consecințele acelei decizii nu aveau să fie însă cunoscute 
decât abia după mulţi ani. Deocamdată cei doi frați au căzut la 
învoială și Regina din Vest a devenit Regina din Est. 

Anul a continuat fără alte crize sau încercări, iar Jaehaerys și 
Alysanne au început să domnească în adevăratul sens al 
cuvântului. Dacă unii membri ai Consiliului Restrâns au fost 
surprinși când regina a început să participe la întâlnirile lor, ei și- 
au făcut cunoscute obiecțiile doar unul altuia... și în scurt timp 
n-au mai făcut nici asta, fiindcă tânăra regină s-a dovedit 
înţeleaptă, citită și inteligentă, un glas bine primit în orice 
discuţii. 

Alysanne Targaryen avea amintiri fericite din copilăria ei, 
înainte ca unchiul Maegor să ia coroana. În cursul domniei 
tatălui ei, Aenys, mama ei, regina Alyssa, făcuse din Curte un 
loc splendid, unde abundau cântecele, spectacolele și 
frumuseţea. Muzicieni, saltimbanci și barzi se întreceau pentru a 
câștiga favorurile ei și pe ale regelui. Vinuri de pe Arbor curgeau 
ca apa la ospeţele lor, sălile și curţile din Piatra Dragonului 
răsunau de râsete, iar femeile de la Curte scânteiau în perle și 
diamante. Curtea lui Maegor fusese un loc întunecat și sumbru, 
iar regența oferise prea puţină schimbare, întrucât amintirile 
vremurilor regelui Aenys erau dureroase pentru văduva lui, pe 
când lordul Rogar avea o fire milităroasă și declarase odată că 
saltimbancii erau încă mai puţin utili decât maimuţele, pentru că 
„atât unii, cât și ceilalţi ţopăie, fac tumbe, se schimonosesc și 
zbiară, dar dacă un om este destul de flămând, el poate mânca 
o maimuţă”. 


Regina Alysanne își amintea însă cu plăcere gloria de scurtă 
durată a Curţii tatălui ei și a decis ca Fortăreaţa Roșie să 
strălucească așa cum nu mai strălucise niciodată, cumpărând 
tapiserii și covoare din Orașele Libere și comandând fresce, 
statui și mozaicuri care să împodobească sălile și odăile 
castelului. La porunca ei, oamenii din Garda Orașului au trecut 
prin sită Fundătura Puricilor până l-au găsit pe Tom 
Zdrăngănitorul, ale cărui cântecele batjocoritoare îi amuzaseră 
pe rege și pe oamenii de rând în timpul Războiului pentru 
Mantiile Albe. Alysanne l-a numit cântăreţul Curţii, primul dintre 
cei mulţi care aveau să se bucure de poziţia aceea în deceniile 
următoare. Ea a adus apoi un harpist din Orașul Vechi, o 
companie de saltimbanci din Braavos, dansatori din Lys și l-a 
numit pe primul bufon din Fortăreaţa Roșie: un bărbat gras, 
poreclit Jupâneasa, care se îmbrăca în straie femeiești și care nu 
era văzut niciodată fără „copiii” lui din lemn, o pereche de 
păpuși cioplite cu multă iscusință, care spuneau lucruri 
deșucheate. 

Toate acestea i-au plăcut regelui Jaehaerys, totuși nimic nu i-a 
plăcut mai mult decât cadoul pe care regina Alysanne i l-a făcut 
peste șapte luni, când l-a anunţat că rămăsese grea. 


Nașteri, morţi și trădări în 
timpul domniei regelui 
Jaehaerys Întâiul 
i aia 


Jaehaerys Întâiul avea să se dovedească unul dintre regii cei 
mai neobosiţi care au stat vreodată pe Tronul de Fier. Vorbele 
lui Aegon Cuceritorul au rămas celebre: oamenii de rând 
trebuiau să-și vadă la răstimpuri regii și reginele, pentru ca să le 
poată înfățișa durerile și nemulțumirile lor. 

— Vreau ca ei să mă vadă, a declarat Jaehaerys când și-a 

anunţat prima vizită regală la sfârșitul anului 51 D.C. 
_ Multe altele aveau să urmeze de-a lungul anilor și deceniilor. 
In timpul îndelungatei sale domnii, Jaehaerys avea să petreacă 
mai multe zile și nopţi ca oaspete al unui lord sau altul, sau 
ţinând judecăţi publice în pieţe de sate și târguri, decât în Piatra 
Dragonului și în Fortăreaţa Roșie laolaltă. lar de cele mai multe 
ori, Alysanne era împreună cu el, cu dragonul ei argintiu 
zburând alături de fiara lui uriașă care lucea ca bronzul. 

Aegon Cuceritorul obișnuise să fie însoţit de până la o mie de 
cavaleri, oșteni, rândași, bucătărese și alţi slujitori. Deși 
asemenea alaiuri erau fără doar și poate imagini măreţe, ele 
creau multe dificultăți pentru lorzii ce erau onorațţi de vizitele 
regale. Era greu să găzduiești și să hrănești atâţia oameni, iar 
dacă regele dorea să meargă la vânătoare, pădurile din preajmă 
aveau să fie secătuite de vânat. Până și lordul cel mai avut se 
trezea adesea sărăcit până la plecarea regelui, cu beciurile 
golite de vin, cămările goale și jumătate din slujnice purtând 
bastarzi în pântece. 

Jaehaerys era hotărât să procedeze altfel. În nicio vizită regală 
n-avea să fie însoţit de mai mult de o sută de oameni; douăzeci 
de cavaleri, iar restul oșteni și slujitori. 

— Nu am nevoie să mă înconjur de spade, atâta timp cât îl 
călăresc pe Vermithor, a spus el. 

O suită mai mică îi îngăduia de asemenea să ajungă la lorzi 
mai mărunți, ale căror castele nu fuseseră îndeajuns de 
încăpătoare pentru a-l găzdui pe Aegon. Dorinţa lui era să vadă 


și să fie văzut în multe locuri, dar să stea în fiecare mai puţin 
timp, astfel încât să nu ajungă niciodată un oaspete detestat. 

Prima vizită regală urma să fie scurtă, începând din domeniile 
Coroanei la miazănoapte de Debarcaderul Regelui și înaintând 
doar până la Valea lui Arryn. Jaehaerys dorea ca Alysanne să-l 
însoțească, însă deoarece lnălțimea Sa era grea cu prunc, se 
temea ca drumul să nu fie prea istovitor. Au început de la 
Stokeworth şi Rosby, apoi au înaintat pe coastă spre 
miazănoapte, până la Duskendale. Acolo, în vreme ce regele a 
văzut docurile pentru construirea corăbiilor ale lordului Darklyn 
și s-a bucurat de o după-amiază de pescuit, regina a condus 
prima dintre Curțile femeilor, ce aveau să devină o parte 
importantă din toate vizitele regale următoare. Doar femeile și 
fetele aveau dreptul să participe la adunările acestea; indiferent 
de obârșie, toate erau îndemnate să-și împărtășească temerile, 
grijile și speranţele cu tânăra regină. 

Totul s-a desfășurat fără incidente, până ce regele și regina 
au ajuns la lazul Fecioarelor, unde trebuiau găzduiți de lordul și 
de lady Mooton vreme de două săptămâni, după care să 
traverseze Golful Crabilor spre Wickenden, Gulltown și Vale. 
Orașul lazul Fecioarelor era vestit până departe pentru iazul lui 
cu apă dulce, unde, potrivit legendei, Florian Bufonul o zărise 
întâia oară pe Jonquil scăldându-se, în Epoca Eroilor. Ca mii de 
alte femei înaintea ei, regina Alysanne dorea să se scalde în 
iazul lui Jonquil, despre ale cărui ape se spunea că aveau 
uimitoare însușiri tămăduitoare. Cu multe veacuri în urmă, Lorzii 
de lazul Fecioarelor ridicaseră în jurul lui o baie comună din 
piatră, pe care o încredinţaseră unui ordin de surori sfinte. 
Niciun bărbat nu avea voie să intre acolo, așa că atunci când 
regina a venit să se afunde în apele sacre, era însoţită doar de 
doamnele ei de companie, de slujnice și de septe (Edyth și Lyra, 
care fuseseră alături de septa Ysabel ca novice, depuseseră 
recent jurământul pentru a deveni septe, sfinţite în Credinţă și 
devotate reginei). 

Bunătatea  micuţei regine, tăcerea Septului Stelat și 
îndemnurile celor Şapte Propovăduitori îi câștigaseră pe cei mai 
mulţi Credincioși de partea lui Jaehaerys și Alysanne... dar există 
întotdeauna unii care nu vor fi mișcaţi, iar printre surorile ce 
îngrijeau lazul Fecioarelor erau trei asemenea femei, ale căror 
inimi erau împietrite de ură. Ele și-au spus una celeilalte că 


apele sfinte vor fi pângărite pe vecie dacă regina se va scălda 
acolo în timp ce purta în pântec „spurcăciunea” regelui. Regina 
Alysanne abia își lepădase straiele, când au atacat-o cu pumnale 
pe care le ascunseseră sub veșminte. 

Din fericire, atacatoarele nu erau războinice și nu ţinuseră 
seama de curajul însoţitoarelor reginei. Deși dezbrăcate și 
vulnerabile, înţeleptele n-au șovăit, ci au pășit între atentatoare 
și stăpâna lor. Septa Edyth a fost tăiată pe faţă, Prudence 
Celtigar a fost înjunghiată în umăr, iar Rosamund Ball a primit în 
pântec un pumnal, care, după trei zile, i-a adus moartea, însă 
niciunul dintre tăișurile ucigașe n-a atins-o pe regină. Tipetele și 
zbieretele luptei i-au adus în goana mare pe protectorii 
Alysannei, pentru că ser Joffrey Doggett și ser Gyles Morrigen 
păziseră intrarea în baia publică, fără să se fi gândit vreo clipă 
că pericolul pândea înăuntru. 

Garda Regelui a sfârșit repede cu atacatoarele, ucigându-le 
pe două și capturând-o vie pe a treia pentru a fi descusută. 
Când a dezvăluit că alte șase femei din ordinul ei ajutaseră la 
plănuirea agresiunii, dar nu avuseseră și curajul de a mânui o 
armă, lordul Mooton a spânzurat-o pe vinovată și poate că le-ar 
fi spânzurat și pe nevinovate, dacă n-ar fi intervenit regina 
Alysanne însăși. 

Jaehaerys a fost furios. Vizita în Vale a fost amânată și s-a 
revenit pe dată în siguranța Cetăţuii lui Maegor. Regina 
Alysanne urma să rămână acolo până avea să nască, totuși 
experienţa prin care trecuse a zguduit-o și a pus-o pe gânduri. 

— Am nevoie de o protectoare personală, i-a spus ea înălţimii 
Sale. Cei Șapte ai tăi sunt loiali și bravi, dar sunt bărbaţi și 
există locuri unde bărbaţii nu pot intra. 

Regele n-a putut s-o contrazică. Chiar în seara aceea un corb 
a plecat spre Duskendale, poruncindu-i noului lord Darklyn să o 
trimită la Curte pe sora lui vitregă, bastarda Jonquil Darke care-i 
încântase pe spectatori în timpul Războiului pentru Mantiile 
Albe, când fusese cavalerul misterios cunoscut doar ca Șarpele 
Stacojiu. Înveșmântată tot în stacojiu, ea a sosit la Debarcaderul 
Regelui după câteva zile și a acceptat cu plăcere numirea ca 
pavăză jurată a reginei. Cu vremea, avea să fie cunoscută în 
Tinut ca Umbra Stacojie, într-atât de aproape își păzea stăpâna. 

La scurt timp după ce Jaehaerys și Alysanne s-au întors de la 
lazul Fecioarelor și regina s-a instalat în iatacul ei, din Capătul 


Furtunii a sosit o veste minunată și neașteptată. Regina Alyssa 
rămăsese grea. Despre regina-văduvă, care avea patruzeci și 
patru de ani, se crezuse că trecuse de mult de vârsta la care 
mai putea naște, așa că sarcina aceea a fost privită ca o 
minune. În Orașul Vechi, Înaltul Septon însuși a proclamat că era 
o binecuvântare de la zei, „un dar de la Mama din Ceruri pentru 
o mamă care suferise mult, și cu vitejie”. 

În toiul bucuriei a existat însă și îngrijorare. Alyssa nu mai 
avea robusteţea din trecut; perioada de regență o istovise, iara 
doua căsătorie nu-i adusese fericirea la care nădăjduise cândva. 
Posibilitatea unui copil a îmblânzit însă inima lordului Rogar, 
care și-a abandonat mâniile și s-a căit pentru infidelităţi, după 
care a rămas alături de soţia lui. Alyssa însăși era temătoare, 
neuitând ultimul prunc pe care-l născuse regelui Aenys, fetiţa 
Vaella care murise în leagăn. 

— N-aș mai putea rezista încă o dată la așa ceva, i-a spus 
soţului ei. Mi-ar sfâșia inima. 

Însă copilul, când s-a născut în anul următor, avea să se 
dovedească viguros și sănătos, un băiat voinic și roșu la faţă, 
care se născuse cu un smoc de păr negru ca pana corbului și 
„un zbieret ce putea fi auzit din Dorne până la Zid”. Lordul 
Rogar, care abandonase de mult orice speranţe de a avea 
urmași de la Alyssa, și-a numit fiul Boremund. 

Dar zeii dăruiesc și dureri, nu doar bucurii. Cu mult înainte ca 
mama ei să nască, regina Alysanne a născut ea însăși un fiu, un 
băiat pe care l-a numit Aegon, pentru a-l cinsti atât pe Cuceritor, 
cât și pe fratele ei pierdut și mult deplâns, prinţul neîncoronat. 
Întregul inut a mulţumit cerului, în frunte cu Jaehaerys, însă 
tânărul prinţ se născuse timpuriu. Micuţ și fragil, el a murit după 
numai trei zile. Regina Alysanne a fost atât de îndurerată, încât 
maesterii s-au temut și pentru viaţa ei. De atunci, ea a pus 
mereu moartea fiului ei pe seama femeilor care o atacaseră la 
lazul Fecioarelor. Dacă i s-ar fi îngăduit să se scalde în apele 
tămăduitoare ale iazului lui Jonquil, spunea ea, atunci prinţul 
Aegon ar fi trăit. 

Nemulţumirile chinuiau și Piatra Dragonului, unde Rhaena 
Targaryen își instalase propria Curte micuță. Așa cum făcuseră 
cu Jaehaerys înainte, lorzii vecini au început s-o viziteze, însă 
Regina din Est nu era ca fratele ei. Mulţi au fost primiţi cu 
răceală, iar alţii au trebuit să plece fără să le fi fost acordată o 


audienţă. 

Nici reunirea reginei Rhaena cu fiica ei Aerea nu se 
desfășurare cu bine. Prinţesa nu-și amintea mama și nici regina 
n-o cunoștea pe copilă. De altfel nu avea niciun fel de dragoste 
pentru copii în general. Lui Aerea îi plăcuse forfota din 
Fortăreața Roșie, cu lorzi și lady și soli din ţinuturi străine și 
ciudate care veneau și plecau întruna, cu cavaleri ce se 
antrenau în curți dimineţile, cu menestreli, saltimbanci și bufoni 
care făceau șotii serile, ca și hărmălaia, pitorescul și agitația din 
Debarcaderul Regelui, aflat imediat dincolo de ziduri. Ea iubise 
de asemenea atenţia ce se revărsa asupra ei ca moștenitoare a 
Tronului de Fier. Lorzi nobili, cavaleri galanţi, cameriste, 
spălătorese și rândași deopotrivă o lăudaseră, o iubiseră și se 
întrecuseră între ei pentru a-i câștiga favorurile, iar ea fusese 
capul unui grup de fete tinere, nobile și umile, care terorizase 
castelul. 

lar toate acelea îi fuseseră luate când mama o adusese în 
Piatra Dragonului, în pofida vrerii ei. Prin comparaţie cu 
Debarcaderul Regelui, insula era banală, plicticoasă, somnolentă 
și tăcută. În castel nu existau fete de vârsta Aereei și nici nu i se 
îngăduia să se amestece printre fetele pescarilor din satul de 
dincolo de ziduri. Mama îi era o străină, uneori severă, iar alteori 
sfioasă, dedată timp îndelungat propriilor gânduri, iar femeile ce 
o înconjurau nu păreau defel interesate de Aerea. Dintre toate, 
prinţesa s-a deschis doar spre Elissa Farman de pe Insula 
Frumoasă, care îi povestea din aventurile ei și care i-a promis c- 
o va învăţa să navigheze. Nici lady Elissa nu era însă mai fericită 
în Piatra Dragonului, fiindcă ducea dorul întinselor ei mări 
apusene și pomenea adesea de revenirea acolo. 

— Să mă iei cu tine, ii spunea atunci prinţesa Aerea și Elissa 
Farman izbucnea în râs. 

Cu toate acestea, în Piatra Dragonului exista ceva ce 
Debarcaderul Regelui nu prea avea: dragoni. În citadela mare 
de sub umbra Muntelui Dragonului, alți dragoni se nășteau la 
fiecare soroc al lunii, sau cel puţin așa părea. Toate ouăle 
depuse de Dreamfyre pe Insula Frumoasă eclozaseră după ce 
ajunseseră pe Piatra Dragonului, iar Rhaena Targaryen avusese 
grijă ca fiica ei să-i cunoască pe dragoni. 

— Alege-ţi unul și fă-l al tău! a îndemnat-o regina. Și într-o 
bună zi vei zbura. 


În curţi existau de asemenea și dragoni mai mari, iar dincolo 
de ziduri erau dragoni sălbatici, care evadaseră din castel și-și 
făcuseră sălașuri în grote ascunse de pe versantul opus al 
muntelui. Prinţesa Aerea îi știa pe Vermithor și Silverwing din 
timpul pe care-l petrecuse la Curte, dar nu i se îngăduise 
niciodată să se apropie prea mult de ei. Aici însă îi putea vedea 
pe dragoni oricât de des ar fi vrut: cei abia ieșiți din găoace, cei 
tineri, Dreamfyre a mamei... și pe cei mai mari dintre toţi, 
Balerion și Vhagar, uriași, bătrâni peste poate și somnoroși, dar 
încă  înfricoșători atunci când se trezeau, se foiau și-și 
deschideau aripile. 

În Fortăreaţa Roșie, Aerea își iubise calul, copoii de vânătoare 
și prietenele. În Piatra Dragonului, dragonii au devenit prietenii 
ei... singurii prieteni, cu excepţia Elissei Farman... și fata a 
început să numere zilele până când putea să încalece pe unul și 
să zboare hăt departe. 

Regele Jaehaerys a reușit să-și facă vizita prin Valea lui Arryn 
în anul 52 D.C., oprindu-se la Gulltown, Runestone, Redfort, 
Castelul Longbow, Casa Inimii și Porţile Lunii, înainte de a zbura 
cu Vermithor în sus pe Lancea Uriașului până la Eyrie, așa cum 
făcuse regina Visenya în timpul Cuceririi. Regina Alysanne l-a 
însoţit în unele dintre călătoriile acelea, dar nu în toate; încă nu- 
și recăpătase pe de-a întregul puterile după naștere și după 
amărăciunea care-i urmase. Cu toate acestea, prin intermediul 
ei a fost aranjată logodna dintre lady Prudence Celtigar și lordul 
Grafton de Gulltown. De asemenea, Înălțimea Sa a condus o 
Curte a femeilor la Gulltown și a doua la Porţile Lunii; cele auzite 
și aflate aveau să schimbe legile din cele Șapte Regate. 

În ziua de azi oamenii amintesc adesea de legile reginei 
Alysanne, dar formularea aceea este neglijentă și incorectă. 
Înălţimea Sa nu avea niciun fel de putere să promulge legi, să 
emită decrete, să facă proclamaţii sau să anunţe sentinţe. Este 
o eroare să vorbim despre ea așa cum am putea vorbi despre 
reginele Cuceritorului, Rhaenys și Visenya, totuși tânăra regină 
a avut o influenţă uriașă asupra regelui Jaehaerys, iar când ea 
vorbea, el o asculta... așa cum a făcut la întoarcerea lor din 
Valea lui Arryn. 

Curțile femeilor au atras atenţia Alysannei asupra situaţiei 
văduvelor din cele Șapte Regate. Mai cu seamă pe timp de 
pace, nu era ceva neobișnuit ca un bărbat să trăiască mai mult 


decât soția cu care se însurase in tinereţe, întrucât majoritatea 
bărbaţilor tineri mureau pe câmpul de bătălie, iar majoritatea 
femeilor tinere mureau în patul unde nășteau. Indiferent dacă 
erau nobili sau de rând, bărbaţii rămași văduvi în felul acela se 
însurau de multe ori din nou, iar a doua soţie era privită cu ură 
de copiii primei neveste. Deoarece nu existau niciun fel de 
legături afective, la moartea bărbatului urmașii lui nu ezitau s-o 
alunge pe văduvă din casă, lăsând-o într-o stare de sărăcie 
lucie; în cazul lorzilor, moștenitorii lor o puteau lipsi pur și 
simplu de toate prerogativele, veniturile și slujitorii, reducând-o 
astfel la statutul unei chiriașe. 

Pentru a îndrepta toate acestea, regele Jaehaerys a promulgat 
în anul 52 D.C Legea Văduvei, reafirmând dreptul fiului sau fiicei 
celei mai mari (acolo unde nu exista un fiu) de a moșteni, dar 
cerându-le moștenitorilor să le ofere văduvelor supraviețuitoare 
aceleași condiţii de care se bucuraseră înainte de moartea 
soţilor lor. Văduva unui lord, indiferent dacă era a doua, a treia 
sau altă nevastă, nu mai putea fi alungată din castelul lui și nici 
lipsită de slujitori, haine și venituri. Aceeași lege însă le 
interzicea bărbaţilor să-i dezmoștenească pe copiii de la o primă 
soție, pentru a înzestra o soţie ulterioară sau pe copii ei cu 
pământurile, reședințele sau proprietăţile lor. 

Construirea a fost cealaltă preocupare a regelui în anul acela. 
Munca a continuat la Groapa Dragonului, iar Jaehaerys a vizitat 
deseori șantierul pentru a vedea progresul cu propriii lui ochi. Pe 
când călărea însă de la Dealul lui Aegon spre Dealul lui Rhaenys, 
Înălţimea Sa a observat și starea lamentabilă în care se afla 
orașul său. Debarcaderul Regelui crescuse prea repede, cu case, 
prăvălii, magherniţe și bojdeuci apărând precum ciupercile după 
o ploaie zdravănă. Străzile erau înguste, întunecoase și 
murdare, cu casele atât de apropiate între ele, încât puteai 
trece de pe o fereastră în casa de vizavi. Uliţele se încolăceau ca 
niște șerpi beţi. Noroiul, bălegarul și conţinutul oalelor de 
noapte erau la tot pasul. 

— Mi-aș dori să pot goli orașul de oameni, să-l dărâm și să-l 
reconstruiesc complet, a declarat regele consiliului său. 

Întrucât nu dispunea nici de forţa de muncă, nici de banii 
necesari pentru o astfel de lucrare masivă, Jaehaerys a făcut ce 
a putut. Uliţele au fost lărgite, îndreptate și pietruite acolo unde 
era posibil. Bojdeucile și șandramalele cele mai mizerabile au 


fost demolate. A fost construită o piață centrală măreaţă, în 
care s-au plantat arbori, pe sub care se întindeau tarabe și 
prăvălii. Din punctul acela central porneau străzi lungi și largi, 
drepte ca sulițele: Calea Regelui, Calea Zeilor, Calea Surorilor, 
Calea Apei Negre (sau Calea Noroiului, așa cum au redenumit-o 
iute oamenii de rând). Nimic din toate acelea n-a putut fi 
săvârșit peste noapte; munca avea să continue vreme de ani, ba 
chiar decenii, însă totul a început în anul 52 D.C., la porunca 
regelui Jaehaerys. 

Costul reconstruirii orașului n-a fost neînsemnat și a supus la 
alte presiuni vistieria Coroanei. Dificultăţile au fost sporite de 
creșterea nepopularităţii Lordului Aerului, Rego Draz. În scurt 
timp, maestrul pentoshi al banilor devenise la fel de detestat ca 
predecesorul său, deși din cu totul alte motive. Se spunea 
despre el că era corupt și că fura aurul regelui pentru a-și umple 
propriile pungi, o acuzaţie pe care lordul Rego a tratat-o cu 
dispreţ. 

— De ce ar trebui să fur de la rege? Sunt de două ori mai 
bogat decât el. 

Se mai spunea de asemenea că era păgân, fiindcă nu-i venera 
pe Cei Șapte. Mulţi zei ciudaţi sunt adulaţi în Pentos, însă despre 
Draz se știa că nu-l venera decât pe unul, un idol mărunt al 
casei, care semăna cu o femeie însărcinată, cu sânii doldora și 
cap de liliac. 

— Ea este singurul zeu de care am nevoie, era singurul lui 
răspuns în privinţa aceea. 

Despre Draz se mai spunea că era metis, o afirmaţie pe care 
n-o putea nega, fiindcă toţi pentoshi sunt parte andali și parte 
valyrieni, amestecați cu sclavi și cu popoare mai vechi, de mult 
uitate. Mai mult ca orice, lumea îl ura pentru averea pe care nu 
catadicsea s-o tăinuiască, ci o etala sfidător prin veșmintele-i de 
mătase, inelele cu rubine și palanchinul aurit. 

Nici chiar dușmanii lordului Rego Draz nu puteau contesta că 
era un maestru al banilor iscusit, însă dificultăţile cauzate de 
plăţile pentru terminarea Gropii Dragonului și reconstruirea 
Debarcaderului Regelui puneau la încercare până și abilităţile 
lui. Impozitele puse pe mătase, mirodenii și crenelări nu puteau 
face faţă, așa că lordul Rego a impus fără chef o nouă dare: 
oricine intra sau ieșea din oraș trebuia să plătească o sumă care 
era colectată de străjerii de la porţile orașului. Dări suplimentare 


au fost puse pe cai, asini, măgari și boi, iar pentru căruţe și 
cotigi se plătea cel mai mult. Ţinând seama de traficul zilnic și 
intens care era la intrarea și la ieșirea din Debarcaderul Regelui, 
birul porţii s-a dovedit extrem de profitabil, aducând bani 
suficienţi pentru a face faţă nevoilor... dar cu un cost 
considerabil pentru Rego Draz însuși, întrucât mormăielile 
împotriva lui s-au înzecit. 

Vara lungă, recoltele bogate și pacea și prosperitatea atât în 
Ținut, cât și în afara hotarelor sale au ajutat totuși la știrbirea 
tâișului nemulțumirii și, pe măsuri ce anul s-a apropiat de 
sfârșit, Alysanne i-a dat regelui o veste splendidă. Inălțimea Sa 
era din nou însărcinată. De data aceasta, a jurat regina, niciun 
dușman nu se va apropia de ea. Planurile pentru a doua vizită 
regală fuseseră deja făcute și anunţate, înainte ca starea reginei 
să devină cunoscută. Deși Jaehaerys a hotărât imediat că va 
rămâne lângă soţia lui până la nașterea pruncului, Alysanne n-a 
vrut să audă de așa ceva. A insistat ca regele să plece. 

lar el i-a dat ascultare. Venirea anului nou l-a văzut pe 
Jaehaerys suind din nou în văzduh pe Vermithor, de data 
aceasta spre Ținuturile Riverane. Vizita regală a început cu o 
ședere în Harrenhal, ca oaspete al noului lord de acolo, Maegor 
Towers, în vârstă de nouă ani. Regele și suita lui au trecut apoi 
pe la Riverrun, Castelul Ghindei, Pinkmaiden, Atranta și Septul 
de Piatră. La cererea reginei Alysanne, lady Jennis Templeton a 
călătorit cu regele, pentru a ţine Curți ale femeilor la Riverrun și 
Septul de Piatră în locul ei. Alysanne a rămas în Fortăreaţa 
Roșie, conducând întâlnirile consiliului în absenţa regelui și 
acordând audienţe de pe un scaun din catifea, la picioarele 
Tronului de Fier. 

Pe când lnălțimea Sa înainta în sarcină, de cealaltă parte a 
Golfului Apei Negre, peste Defileu, o altă femeie năștea alt copil, 
a cărui sosire pe lume, deși mai puţin băgată în seamă, cu 
timpul avea să se dovedească de o importanţă uriașă pentru 
Westeros și mările din jurul său. Pe insula Driftmark, fiul cel mai 
mare al lui Daemon Velaryon a devenit tată pentru întâia oară, 
când doamna lui i-a dăruit un băiat chipeș și sănătos. Copilul a 
fost numit Corlys, după stră-străunchiul care slujise cu atâta 
nobleţe ca Lord Comandant al primei Gărzi a Regelui, dar în anii 
următori, cei din Westeros aveau să-l cunoască mai bine după 
porecla sa: Șarpele Mărilor. 


Copilul reginei Alysanne s-a născut la scurt timp după aceea. 
Asta s-a întâmplat în luna a șaptea a anului 53 D.C., iar de data 
aceasta a fost o fată puternică și sănătoasă, care a fost numită 
Daenerys. Regele a primit vestea pe când se afla în Septul de 
Piatră. El a încălecat pe Vermithor și a revenit imediat la 
Debarcaderul Regelui. Deși Jaehaerys sperase ca un alt fiu să-i 
urmeze pe Tronul de Fier, a fost limpede că și-a iubit la nebunie 
fiica din prima clipă când a luat-o în braţe. Tot Tinutul s-a 
bucurat de asemenea de mica prinţesă... mai puţin Piatra 
Dragonului. 

Aerea Targaryen, fiica lui Aegon Neîncoronatul și a surorii sale 
Rhaena, avea unsprezece ani și fusese moștenitoarea Tronului 
de Fier de câtă vreme ţinea minte (mai puţin în cele trei zile 
dintre nașterea și moartea prințului Aegon). Era o fată 
exuberantă, cu voinţă puternică și limbă îndrăzneață, încântată 
de atenţia care i se acorda în calitate de viitoare regină, și n-a 
fost mulţumită când s-a pomenit înlocuită de prinţesa nou- 
născută. 

Probabil că și mama ei, regina Rhaena, a împărtășit aceleași 
sentimente, dar a rămas tăcută și n-a suflat niciun cuvânt în 
această privinţă, nici chiar celor mai apropiate confidente. La 
momentul acela, avea destule necazuri personale în propriul 
castel, deoarece între ea și iubita ei Elissa Farman se căscase o 
prăpastie. intrucât fratele ei, lordul Franklyn, refuzase să-i 
acorde orice parte din veniturile Insulei Frumoase, Elissa îi 
ceruse reginei-văduvă aur pentru a-și construi o corabie nouă în 
docurile de pe Driftmark, o ambarcaţiune mare și iute, menită 
să navigheze până la Marea Apusului. Rhaena o refuzase. 

— Nu aș putea suporta să mă părăsești, a spus ea. 

Lady Elissa a auzit însă doar „Nu“. 

Călăuziţi de cunoașterea istoriei, putem acum examina 
trecutul și vedea că toate semnele existau, desigur, semne 
amenințătoare ale unui viitor dificil, dar nici chiar arhimaesterii 
Conclavului n-au deslușit nimic, când au reflectat la anul ce se 
apropia de sfârșit. Nici măcar unul dintre ei nu și-a dat seama că 
noul an avea să se numere printre cei mai întunecațţi din lunga 
domnie a lui Jaehaerys Intâiul, un an atât de marcat de moarte, 
dezbinare și dezastru, încât maesterii și oamenii de rând 
deopotrivă aveau să-l numească Anul Străinului. 

Prima moarte din 54 D.C. a sosit la numai câteva zile după 


sărbătorile ce marcaseră sosirea noului an: septonul Oswyck a 
murit în somn. Era bătrân și destul de bolnav de ceva vreme, 
totuși stingerea lui a coborât un linţoliu peste Curte. Intr-un 
moment când regina regentă, Mâna Regelui și Credinţa se 
opuseseră căsătoriei dintre Jaehaerys și Alysanne, Oswyck 
fusese de acord să oficieze ritualurile pentru ei, iar curajul său 
nu fusese uitat. La cererea regelui, rămășițele i-au fost 
înhumate pe Piatra Dragonului, acolo unde slujise atât de mult și 
atât de loial. 

Fortăreaţa Roșie era încă în doliu când a sosit următoarea 
lovitură, deși la momentul acela a părut o ocazie pentru 
sărbătoare. Un corb sosit din Capătul Furtunii a adus un mesaj 
uimitor. Regina Alyssa era din nou însărcinată, la vârsta de 
patruzeci și șase de ani. 

— O a doua minune, a declarat Marele Maester Benifer când |- 
a anunţat vestea pe rege. 

Septonul Barth, care preluase îndatoririle lui Oswyck după 
moartea acestuia, a fost mai rezervat. El a avertizat că 
Înălțimea Sa nu-și revenise niciodată pe deplin după nașterea lui 
Boremund și a întrebat dacă ar mai fi avut destulă putere să 
poarte altă sarcină până la termen. Rogar Baratheon era însă în 
culmea fericirii faţă de posibilitatea altui fiu și nu întrevedea 
nicio dificultate. Soţia lui născuse șapte copii, a insistat el. De ce 
n-ar fi născut și un al optulea? 

În Piatra Dragonului probleme de alt soi se apropiau de 
punctul critic. Lady Elissa Farman nu mai putea suporta viaţa pe 
insulă și i-a spus reginei Rhaena că auzise chemarea mării; 
sosise vremea să plece. Nefiind o femeie care să-și trădeze 
sentimentele, Regina din Est a primit știrea cu chip împietrit. 

— Te-am rugat să stai, a replicat ea. Nu te voi implora. Dacă 
trebuie să pleci, pleacă. 

Prinţesa Aerea nu avea totuși stăpânirea de sine a mamei ei. 
Când lady Elissa a venit să-și ia rămas-bun, fata a izbucnit în 
plâns și i s-a prins de un picior, rugând-o să rămână sau, dacă 
nu putea, s-o ia și pe ea. 

— Vreau să fiu cu tine, a spus Aerea. Vreau să navighez pe 
mări și să am aventuri. 

Ni se spune că lady Elissa a vărsat de asemenea o lacrimă, 
dar a împins-o cu blândeţe pe prinţesă la o parte și i-a spus: 

— Nu, copilă, locul tău este aici. 


Elissa Farman a plecat spre Driftmark în dimineaţa următoare. 
De acolo s-a îmbarcat peste Marea Îngustă către Pentos. După 
aceea a mers pe uscat până la Braavos, ai cărui constructori de 
corăbii erau mai faimoși, însă Rhaena Targaryen și prinţesa 
Aerea nu avuseseră habar care va fi destinaţia ei finală. Regina 
credea că ea se oprise pe Driftmark. Lady Elissa avea însă 
motive întemeiate să pună o distanţă cât mai mare între ea și 
regină. La două săptămâni după plecarea ei, ser Merrell Bullock, 
care continua să fie comandantul garnizoanei castelului, a adus 
înaintea Rhaenei trei rândași îngroziţi și pe paznicul curții 
dragonilor. Lipseau trei ouă de dragon, iar o căutare de câteva 
zile nu a dus la găsirea lor. După ce i-a interogat îndeaproape pe 
toţi cei care aveau acces la dragoni, ser Merrell a fost convins că 
lady Elissa plecase cu ouăle. 

Dacă trădarea aceea din partea unei persoane pe care o 
iubise a rănit-o pe Rhaena Targaryen, ea și-a ascuns bine 
sentimentele, dar nu și furia. l-a poruncit lui ser Merrell să-i 
chestioneze încă și mai aspru pe toţi rândașii. Când 
interogatoriile lui s-au dovedit nerodnice, ea l-a mazilit din 
funcţie și l-a alungat din Piatra Dragonului, împreună cu fiul său, 
ser Alyn, și cu o duzină de alţi bărbaţi care i s-au părut necurați. 
Rhaena a ajuns chiar să-l cheme pe soţul ei, Androw Farman, 
cerând să știe dacă fusese părtaș la fapta surorii lui. Negările lui 
n-au făcut decât să amplifice mânia reginei, iar răcnetele lor au 
putut fi auzite răsunând prin sălile Pietrei Dragonului. Rhaena a 
trimis oameni la Driftmark, care n-au aflat decât că lady Elissa 
se îmbarcase către Pentos. Regina a trimis oameni la Pentos, 
dar acolo dispăreau toate urmele. 

Abia atunci Rhaena Targaryen a încălecat pe Dreamfyre și a 
zburat la Fortăreaţa Roșie, ca să-și informeze fratele despre cele 
petrecute. 

— Elissa nu iubea dragonii, i-a spus ea regelui. Ea dorea doar 
aur ca să construiască o corabie. Va vinde ouăle, care 
valorează... 

— ... Cât o flotă întreagă. 

Jaehaerys își primise sora în salonul său, avându-l ca martor 
doar pe Marele Maester Benifer, care să consemneze ce se 
vorbea. 

— Dacă ouăle acelea se vor deschide, a adăugat regele, în 
lume va exista și un alt stăpân al dragonilor, unul care nu va fi 


A 


din Casa noastră. 

— Poate că nu se vor deschide, a spus Benifer. Poate că asta 
nu se poate face departe de Piatra Dragonului. Căldura... se știe 
că unele ouă de dragon se pietrifică pur și simplu. 

— Atunci un negustor de mirodenii din Pentos se va trezi 
proprietarul a trei pietroaie foarte scumpe, a zis Jaehaerys. Altfel 
însă... ieșirea din găoace a trei pui de dragon nu-i ceva care să 
poată fi tăinuit cu ușurință. Oricine va fi cel care-i are va dori să 
se fălească. Noi trebuie să avem ochi și urechi în Pentos, Tyrosh, 
Myr și toate Orașele Libere. Să oferim recompense pentru orice 
informaţie despre dragoni. 

— Ce vrei să faci? l-a întrebat Rhaena. 

— Ce trebuie să fac. Ce trebuie să faci și tu. Să nu crezi că te- 
ai spălat pe mâini în privinţa asta, draga mea surioară. Ai vrut 
Piatra Dragonului și ţi l-am dat, iar tu ești cea care ai adus-o 
acolo pe femeia aia. Pe hoaţa aia. î 

Domnia îndelungată a lui Jaehaerys Targaryen Întâiul a fost 
pașnică, în mare parte; războaiele pe care le-a purtat au fost 
puţine și scurte. Să nu-l confundăm totuși pe Jaehaerys cu tatăl 
său, Aenys. În el n-a existat nimic slab, nimic șovăielnic, așa 
cum Rhaena și Marele Maester Benifer au văzut atunci, când 
regele a continuat, spunând: 

— Dacă dragonii vor apărea, oriunde între Tinut și Yi Ti, vom 
cere să ne fie înapoiaţi. Ne-au fost furaţi și sunt ai noștri de 
drept. lar dacă cererea ne va fi refuzată, atunci ne vom duce să- 
i luăm. li vom aduce înapoi dacă vom putea, sau îi vom ucide 
dacă asta nu va fi posibil. Niciun pui de dragon nu le poate face 
faţă lui Vermithor și Dreamfyre. 

— Dar Silverwing? a întrebat Rhaena. Sora noastră... 

—... n-a avut niciun rol aici. N-o voi pune în ghearele 
primejdiei. 

Regina din Est a zâmbit atunci. 

— Ea este Rhaenys și eu sunt Visenya. Nicicând nu am gândit 
altfel. 

— Înălţimea Ta vorbește despre purtarea unui război peste 
Marea îngustă, a rostit Marele Maester Benifer. Costurile... 

— ... vor trebui suportate. Nu voi îngădui renașterea Valyriei. 
Închipuie-ţi ce ar face triarhii din Volantis cu dragonii. Să ne 
rugăm să nu se ajungă niciodată la așa ceva. 

lar prin cuvintele acelea Înălțimea Sa a pus capăt întâlnirii, 


avertizandu-i pe ceilalți să nu vorbească nimănui despre ouăle 
dispărute. 

— Nimeni nu trebuie să știe despre asta decât noi trei. 

Era însă prea târziu pentru precauţia aceea. Pe Piatra 
Dragonului, furtul era știut de toţi, chiar și de pescari. lar 
pescarii, după cum se știe, călătoresc pe alte insule și astfel 
rumoarea sa întins. Acţionând prin intermediul maestrului 
pentoshi al banilor, care avea agenţi în toate porturile, Benifer a 
trimis vorbă peste Marea Ingustă așa cum poruncise regele... 
„plătind bani buni unor oameni răi” (în cuvintele lui Rego Draz) 
pentru orice informaţii despre ouă de dragoni, dragoni sau Elissa 
Farman. Iscoade, informatori, curteni și curtezane au produs 
sute de rapoarte, dintre care vreo douăzeci s-au dovedit 
prețioase pentru Tronul de Fier din alte motive... însă despre 
ouăle de dragoni nu s-a aflat nimic valoros. 

Știm acum că lady Elissa s-a îndreptat spre Braavos după ce a 
debarcat în Pentos, deși nu înainte de a-și schimba numele. 
După ce fusese alungată de pe Insula Frumoasă și dezmoștenită 
de fratele ei lordul Franklyn, ea și-a născocit propriul nume de 
bastardă, spunându-și Alys Westhill. Sub identitatea aceea a 
reușit să capete o audienţă la Lordul Mării din Braavos. 
Menajeriei sale i se dusese vestea până departe și Lordul Mării a 
fost încântat să cumpere ouăle de dragon. Elissa a încredinţat 
Băncii de Fier aurul pe care l-a primit în schimbul ouălor și l-a 
folosit după aceea pentru a finanța construirea Urmăritoarei 
soarelui, corabia la care visase de atâţia ani. 

Nimic din toate acestea nu se știa însă pe atunci în Westeros 
și în scurt timp regele Jaehaerys s-a trezit asediat de altă grijă. 
În Septul Stelat din Orașul Vechi, Înaltul Septon s-a prăbușit pe 
când suia scara spre iatacul său și a murit înainte să fi căzut 
până la treapta cea mai de jos. In tot Ţinutul, clopotele din toate 
septele au bătut îndurerate. Părintele Credinței plecase să se 
alăture Celor Șapte. 

Dar regele nu avea timp pentru rugăciuni sau jelanie. De 
îndată ce Preacucemicia Sa avea să fie înhumat, Cei Mai 
Cucernici aveau să se reunească în Septul Stelat pentru a-i 
alege succesorul, iar Jaehaerys știa prea bine că pacea Ținutului 
depindea de continuarea de către noul ales a politicilor 
predecesorului său. Regele avea propriul lui candidat pentru 
coroana de cristal: septonul Barth, care sosise pentru a se îngriji 


de biblioteca din Fortăreaţa Roșie și devenise unul dintre 
sfetnicii lui cei mai de încredere. Barth însuși a avut nevoie de 
jumătate de noapte pentru a-l convinge pe înălțimea Sa asupra 
nebuniei alegerii sale; el era prea tânăr, prea puţin cunoscut, 
prea neortodox în opinii și nu făcea nici măcar parte dintre Cei 
Mai Cucernici. Nu avea nicio speranţă de a fi ales. Jaehaerys 
avea nevoie de alt candidat, unul mai acceptabil pentru fraţii săi 
de Credinţă. 

Regele și lorzii din consiliu au căzut totuși de acord într-o 
privinţă: trebuiau să facă tot ce era necesar pentru a se asigura 
că nu va fi ales septonul Mattheus. Perioada pe care acesta o 
petrecuse în Debarcaderul Regelui lăsase în urmă destulă 
neîncredere și Jaehaerys nu putea nici să uite, nici să-i ierte 
cuvintele rostite la porţile Pietrei Dragonului. 

Rego Draz a sugerat că unele mite bine plasate ar putea 
produce rezultatul dorit. 

— Dacă împrăștiem destul aur printre Cei Mai Cucernici, mă 
vor alege pe mine, a chicotit el, deși n-aș dori funcţia aceea. 

Daemon Velaryon și Qarl Corbray erau partizanii unei 
demonstraţii de forţă, deși lordul Daemon dorea să-și trimită 
flota, pe când lordul Qarl s-a oferit să conducă o oaste. 
Cocoșatul maestru al legilor Albin Massey s-a întrebat dacă n-ar 
fi fost posibil ca septonul Mattheus să sufere aceeași soartă ca 
Înaltul Septon care le adusese atâtea necazuri lui Aenys și 
Maegor: o moarte neașteptată și misterioasă. Septonul Barth, 
Marele Maester Benifer și regina Alysanne au fost îngroziţi de 
toate propunerile acelea, iar regele le-a respins de la bun 
început. În locul lor, a decis ca el și regina să meargă de îndată 
la Orașul Vechi. Preacucernicia Sa fusese un slujitor credincios al 
zeilor și un prieten de nădejde al Tronului de Fier, așa încât era 
firesc ca ei să fie acolo și să asiste la funeraliile lui. 

Unicul mod prin care puteau ajunge în Orașul Vechi la timp 
era pe aripile dragonilor. 

Toţi lorzii din consiliu, până și septonul Barth, au fost 
neliniștiți de ideea ca regele și regina să meargă singuri în 
Orașul Vechi. 

— Printre fraţii mei mai sunt unii care nu-l iubesc pe Inălțimea 
Ta, a spus Barth. 

Lordul Daemon i-a dat dreptate și i-a amintit lui Jaehaerys 
despre cele întâmplate cu regina la lazul Fecioarelor. Când 


regele a insistat că va beneficia de protecţia Casei Hightower, 
au fost schimbate priviri îngrijorate. 

— Lordul Donnel este intrigant și ranchiunos, a spus Manfryd 
Redwyne. Eu n-am încredere în el şi nici Înălţimea Ta n-ar trebui 
să aibă. El face ceea ce crede că-i cel mai bine pentru sine, 
pentru Casa sa și pentru Orașul Vechi și nu-i pasă câtuși de 
puţin de alţii sau de altele. Nici chiar de regele lui. 

— Atunci trebuie să-l conving că ceea ce este cel mai bine 
pentru regele lui este cel mai bine pentru el, pentru Casa lui și 
pentru Orașul Vechi, a zis Jaehaerys. Cred că pot face asta. 

A pus apoi capăt discuţiilor și a poruncit să fie aduși dragonii. 

Chiar și pentru un dragon, zborul de la Debarcaderul Regelui 
la Orașul Vechi este lung. Regele și regina au făcut două 
popasuri, o dată la Podul Amar și o dată la Highgarden, 
odihnindu-se peste noapte și ținând sfat cu lorzii lor. Lorzii din 
consiliu insistaseră să ia totuși cu ei un minimum de protecţie. 
Ser Joffrey Doggett a zburat cu Alysanne, iar Umbra Stacojie, 
Jonquil Darke, a zburat cu Jaehaerys, pentru a echilibra 
greutatea pe care o purta fiecare dragon. 

Apariţia neașteptată a lui Vermithor și Silverwing deasupra 
Orașului Vechi a adus mii de oameni pe străzi, care se holbau și 
arătau cu degetul. Vestea sosirii lor nu fusese anunţată din 
vreme și mulţi din oraș s-au speriat, întrebându-se ce ar putea 
însemna asta... și poate niciunul mai mult ca septonul Mattheus, 
care a pălit când a fost înștiințat. Jaehaerys a coborât cu 
Vermithor în piaţa mare de marmură din fața Septului Stelat, 
dar regina sa a fost cea care i-a făcut pe orășeni să icnească 
atunci când Silverwing s-a lăsat chiar pe Turnul înalt, iar bătăile 
aripilor lui au ațâţat flăcările faimosului său far. 

Deși funeraliile Înaltului Septon erau aparent scopul vizitei lor, 
Preacucernicia Sa fusese deja înhumat în criptele de sub Septul 
Stelat până la sosirea regelui și a reginei. Jaehaerys a rostit 
totuși un panegiric, adresându-se unei mulţimi uriașe de 
septoni, maesteri și oameni de rând strânși în piaţa cea mare. El 
a încheiat, anunțând că va rămâne în Orașul Vechi împreună cu 
regina până la alegerea noului Inalt Septon, „ca să-i putem cere 
binecuvântarea”. Mai târziu Arhimaesterul Goodwyn a scris: 
„Poporul a aclamat, maesterii au încuviinţat cu înţelepciune din 
capete, iar septonii au schimbat priviri și s-au gândit la dragoni.” 

În timpul cât au rămas în Orașul Vechi, Jaehaerys și Alysanne 


au dormit chiar în odăile lordului Donnel din vârful Turnului înalt, 
cu întregul Oraș Vechi întins sub ei. Nu știm cu certitudine ce 
cuvinte au fost schimbate între ei și gazda lor, întrucât discuţiile 
acelea s-au petrecut înapoia ușilor închise, fără să fie prezent 
măcar un singur maester. După ani însă, regele Jaehaerys i-a 
spus septonului Barth tot ce se întâmplase și acesta a scris o 
relatare sumară pentru a rămâne în istorie. 

Casa Hightower din Orașul Vechi era veche, puternică, 
bogată, mândră... și numeroasă. Tradiţia sa de multă vreme 
fusese ca fiii, fraţii, verii și bastarzii lor cei mai tineri să se 
alăture Credinței, în care mulți avansaseră de-a lungul 
veacurilor. In anul 54 D.C., lordul Donnel Hightower avea un 
frate mai mic, doi nepoți și șase veri care-i slujeau pe Cei Șapte; 
fratele, nepotul și doi veri purtau țesătura cu fir de argint a 
Celor Mai Cucernici. Dorinţa lordului Donnel era ca unul dintre ei 
să devină Inalt Septon. 

Regelui Jaehaerys nu-i păsa din care Casă provenea 
Preacucernicia Sa sau dacă era de obârșie nobilă ori umilă. 
Unica lui grijă era ca noul Inalt Septon să fie un Excepţionalist. 
Tradiţia targaryană a căsătoriilor între frați nu mai trebuia pusă 
niciodată sub semnul întrebării de Septul Stelat. 

El dorea ca noul Tată al Credinței să facă Excepţionalismul 
doctrina oficială a Credinței. Și cu toate că Înălțimea Sa nu avea 
nicio obiecţie față de fratele lui Donnel sau față de restul rudelor 
lui, niciunul dintre aceia nu se exprimase deocamdată asupra 
subiectului, așa că... 

După ore de discuţii s-a ajuns la o înțelegere, care a fost 
pecetluită printr-un banchet măreț, la care lordul Donnel a 
lăudat înţelepciunea regelui și în același timp i-a făcut 
cunoștință cu fraţii, unchii, nepoţii, nepoatele și verii lui. De 
cealaltă parte a orașului, în Septul Stelat, Cei Mai Cucernici s-au 
întrunit pentru a-și alege noul păstor, având printre ei, fără s-o fi 
știut, agenţi ai lordului Hightower și ai regelui. Au fost necesare 
patru tururi de scrutin. Septonul Mattheus a condus în cel dintâi, 
așa cum se anticipa, totuși i-au lipsit voturile necesare pentru a- 
și asigura coroana de cristal. După aceea numărul susținătorilor 
săi s-a redus cu fiecare votare, pe când susţinătorii altora s-au 
înmulţit. 

In al patrulea tur de scrutin, Cei Mai Cucernici au abandonat 
tradiția și au ales pe cineva care nu făcea parte dintre ei. Acesta 


a fost septonul Alfyn, care traversase Reach de o duzină de ori, 
propovăduind din lectică despre Jaehaerys și regina lui. Cele 
Şapte Regate nu aveau un susţinător mai viguros al 
Excepţionalismului decât Alfyn, însă el era cel mai vârstnic 
dintre cei Şapte Propovăduitori și, în plus, olog de ambele 
picioare, astfel că părea probabil ca Străinul să-l caute foarte 
devreme. Când urma să se întâmple asta, succesorul lui avea să 
fie din Casa Hightower, l-a asigurat regele pe lordul Donnel, cu 
condiţia ca rudele lui să se alinieze ferm alături de 
Excepţionaliști în decursul conducerii septonului Alfyn. 

Așa s-a căzut la înţelegere, dacă relatarea septonului Barth 
poate fi crezută. Barth însuși n-a pus-o sub semnul întrebării, 
deși a deplâns corupţia care-i făcuse atât de lesne de manipulat 
pe Cei Mai Cucernici. „Ar fi mai bine dacă Cei Șapte înșiși și-ar 
alege Glasul pe pământ, dar când zeii tac, lorzii și regii se vor 
face auziţi”, a scris el și a adăugat că atât Alfyn, cât și fratele 
lordului Donnel, care i-a urmat, meritau coroana de cristal mai 
mult decât ar fi putut-o merita vreodată septonul Mattheus. 

Nimeni n-a fost mai uluit de alegerea pentru Înaltul Septon 
decât septonul Alfyn însuși, care se afla la Ashford când a primit 
vestea. Călătorind în lectică, el a avut nevoie de mai bine de 
două săptămâni ca să ajungă în Orașul Vechi. Pe când îi aștepta 
sosirea, Jaehaerys a fost la Bandallon, Trei Turnuri, Uplands și 
Honeyholt. Ba chiar a zburat cu Vermithor până pe Arbor, unde 
a gustat unele dintre cde mai alese vinuri ale insulei. Regina 
Alysanne a rămas în Orașul Vechi. Surorile tăcute au găzduit-o 
în mănăstirea lor pentru o zi de rugăciuni și meditaţie. O altă zi 
a petrecut-o cu septele ce-i îngrijeau pe bolnavii și săracii 
orașului. Printre novicele cu care s-a întâlnit s-a numărat și 
nepoata ei Rhaella, despre care Inălţimea Sa a declarat că era o 
tânără învățată și devotată, „dar care suferă mult de bâlbâieli și 
îmbujorări la faţă”. Vreme de trei zile, regina s-a afundat în 
marea bibliotecă a Citadelei, din care a ieșit doar pentru a 
participa la prelegeri despre războaiele valyriene cu dragoni, 
arta folosirii lipitorilor și zeii din Insulele Verii. 

După aceea, cina cu arhimaesterii în propria lor sală de mese, 
ba chiar și-a îngăduit să le ţină o cuvântare. 

— Dacă n-aș fi devenit regină, a spus ea Conclavului, mi-ar fi 
plăcut să fiu maester. Citesc, scriu, gândesc, nu mă tem de 
corbi... sau de niţel sânge. Există și alte fete de obârșie nobilă 


care simt la fel. De ce nu le primiţi în Citadela voastră? Dacă nu 
vor putea ţine pasul, trimiteţi-le acasă, așa cum îi trimiteţi acasă 
pe băieţii care nu sunt destul de inteligenţi. Dacă le veţi oferi 
fetelor o șansă, aţi putea fi surprinși de numărul mare al celor 
ce vor făuri un colan. 

Nedorind s-o contrazică pe regină, arhimaesterii au surâs la 
auzul cuvintelor ei, au încuviinţat din capete și au asigurat-o pe 
Inălțimea Sa că se vor gândi la propunerea aceea. 

După ce a ajuns în Orașul Vechi, noul Inalt Septon și-a făcut 
veghea în Septul Stelat, a fost uns și consacrat Celor Şapte, 
abandonându-și numele laic și toate legăturile laice, iar apoi i-a 
binecuvântat pe regele Jaehaerys și regina Alysanne într-o 
ceremonie publică solemnă. La momentul acela, Garda Regelui 
și o suită de slujitori se alăturaseră deja regelui și reginei, așa că 
Inălțimea Sa a hotărât să se întoarcă prin Hotarele dornishene și 
Ținuturile Furtunii. Au urmat vizite la Horn Hill, Cântecul Nopţii și 
Blackhaven. 

Cel din urmă i-a plăcut în mod aparte reginei Alysanne. Deși 
castelul era mic și modest, prin comparaţie cu reședințele 
maăreţe ale Ținutului, lordul Dondarrion a fost o gazdă minunată, 
iar fiul său, Simon, cânta la harpă la fel de bine pe cât lupta în 
tumiruri, și a întreţinut cuplul regal cu balade triste despre 
îndrăgostiţi nefericiți și despre căderea regilor. Regina a fost 
atât de fermecată de el, încât suita a zăbovit la Blackhaven mai 
mult decât intenţionaseră. Se aflau încă acolo când un corb a 
sosit de la Capătul Furtunii cu o veste tristă: mama lor, regina 
Alyssa, era pe patul de moarte. 

O dată în plus, Vermithor și Silverwing s-au ridicat în văzduh, 
pentru a-i duce cât mai repede pe rege și pe regină la căpătâiul 
mamei lor. Restul alaiului regal avea să-i urmeze pe uscat prin 
Stonehelm, Cuibul Ciorii și Cuibarul Grifonului, sub comanda lui 
ser Gyles Morringen, Lord Comandant al Gărzii Regelui. 

Măreaţa fortăreață Baratheon de la Capătul Furtunii nu avea 
decât un singur turn, masivul turn tambur clădit de Durran 
Mâhnirea Zeilor în cursul Epocii Eroilor, pentru a rezista mâniei 
zeului furtunilor. În vârful turnului aceluia, având deasupra doar 
odăița maesterului și cuibarul corbilor, Alysanne și Jaehaerys au 
găsit-o pe mama lor dormind într-un pat ce duhnea a urină, 
scăldată în sudori și scofâlcită ca o băbătie, cu excepţia 
pântecului umflat. Un maester, o moașă și trei cameriste îi erau 


în preajmă, toate posomorâte. Jaehaerys l-a găsit pe lordul 
Rogar așezat pe un scaun în fața ușii camerei, beat și disperat. 
Când regele l-a întrebat de ce nu era alături de soţia sa, Lordul 
Capătului Furtunii a mârâit: 

— În camera aia a intrat Străinul. Îi simt duhoarea. 

Maesterul Kyrie le-a spus că acel respiro scurt îi fusese 
îngăduit reginei Alyssa doar de o cupă de vin în care îi turnase 
somn-dulce; cu câteva ore înainte, ea fusese în agonie. 

— A ţipat din toţi rărunchii, a adăugat o slujnică. Orice fărâmă 
de mâncare i-am da o leapădă și suferă de dureri îngrozitoare. 

— Nu-i venise vremea, a spus regina Alysanne în lacrimi. Nu 
încă. 

— Abia peste o lună ar fi trebuit, a confirmat moașa. Astea 
nu-s chinurile facerii, domniile voastre. Ceva s-a rupt înlăuntrul 
ei. Pruncul moare sau va muri în curând. Mama-i prea vârstnică, 
n-are putere să-mpingă și pruncul s-a răsucit înăuntru... nu-i 
bine. Până în zori se vor stinge, amândoi. Să-mi fie cu iertare. 

Maesterul Kyrie n-a contrazis-o. Laptele de mac ar fi alinat 
durerile reginei, a zis el, și-l pregătise deja... dar o putea ucide 
pe Înălţimea Sa la fel de lesne pe cât ar fi ajutat-o și aproape cu 
siguranţă l-ar fi ucis pe făt. Când Jaehaerys a întrebat ce se 
putea fi făcut, maesterul a răspuns: 

— Pentru regină, nimic. Este mai presus de puterile mele s-o 
salvez. Există totuși o șansă, o șansă măruntă, să pot salva 
copilul. Pentru asta ar trebui să tai pântecul reginei, s-o deschid 
și să scot pruncul din ea. Pruncul poate sau nu să trăiască. 
Regina va muri. 

Cuvintele lui au făcut-o pe regina Alysanne să izbucnească în 
plâns. 

Regele a rostit apăsat doar atât: 

— Femeia este mama mea și o regină. 

După aceea a ieșit din odaie, l-a ridicat pe Rogar Baratheon în 
picioare și l-a târât înapoi în încăperea pentru nașteri, unde i-a 
cerut maesterului să-și repete cuvintele. 

— Este soţia ta, i-a reamintit regele Jaehaerys lordului Rogar. 
Tu trebuie să hotărâăști. 

Ni se spune că lordul Rogar nu și-a putut privi soţia. De 
asemenea, nu și-a putut găsi cuvintele, până când regele l-a 
prins brutal de braţ și l-a zgâlţâit. 

— Salvează-mi fiul! i-a spus Rogar maesterului. 


După aceea s-a smuls din strânsoarea regelui, s-a eliberat și a 
ieșit în fugă din odaie. Maesterul Kyrie a încuviinţat din cap și a 
trimis să-i fie aduse cuţitele. 

În multe dintre istorisirile ce ne-au parvenit ni se spune că 
regina Alyssa s-a trezit din somnu-i înainte ca maesterul să fi 
început. Deși sfâșiată de durere și de convulsii violente, ea a 
plâns lacrimi de fericire, văzându-și copiii. Când Alysanne i-a 
spus ce urma să se întâmple, Alyssa și-a dat încuviințarea. 

— Salvaţi-mi copilul! a șoptit ea. Eu mă voi duce să-mi revăd 
fiii. Baba îmi va lumina calea. 

Este plăcut să credem că acelea au fost ultimele cuvinte ale 
reginei. Este trist să amintim că alte istorisiri ne spun că 
înălțimea Sa a murit fără să se trezească atunci când maesterul 
Kyrie i-a deschis pântecul. Într-o privinţă, toţi cronicarii sunt de 
acord: Alysanne și-a ţinut mama de mână de la început până la 
sfârșit, când primul țipăt al pruncului a răsunat în odaie. 

Lordul Rogar nu a căpătat al doilea fiu pentru care se rugase. 
Copilul a fost o fată, născută atât de mică și atât de slăbuţă, 
încât moașa și maesterul deopotrivă n-au crezut că va 
supravieţui. Ea i-a surprins pe amândoi, așa cum avea să 
surprindă pe mulţi alţii în vremea ei. După niște zile, când își 
revenise îndeajuns, Rogar Baratheon și-a numit fiica Jocelyn. 

Mai întâi însă, nobilul lord a avut de-a face cu o sosire mult 
mai arțăgoasă. Zorii se iţeau și trupul reginei Alyssa încă nu se 
răcise, când Vermithor a ridicat capul din locul unde se 
încolăcise și dormea în curte și a scos un muget care a 
deșteptat jumătate din Capătul Furtunii. Simţise apropierea altui 
dragon. După câteva clipe a coborât Dreamfyre, cu smocuri 
argintii scânteindu-i în lungul spinării, în vreme ce aripile 
albastru-deschis îi fâlfâiau pe fundalul roșu al răsăritului. Rhaena 
Targaryen sosise să-i ceară iertare mamei ei. 

Ajunsese însă prea târziu; regina Alyssa murise. Deși regele i- 
a spus că nu trebuia să vadă rămășițele mamei, Rhaena a 
insistat, a smuls cuverturile ce o acopereau și a privit lucrarea 
maesterului. După mult timp, s-a întors cu spatele, apoi și-a 
sărutat fratele pe obraz și și-a îmbrățișat sora mai mică. Se 
spune că cele două regine au rămas o vreme una în braţele 
celeilalte, dar când moașa i-a întins Rhaenei copila nou-născută, 
ea a refuzat. 

— Unde-i Rogar? a întrebat. 


L-a găsit în sala mare, ţinându-l în poale pe fiul lui, Boremund, 
înconjurat de fraţii și de cavalerii săi. Rhaena Targaryen și-a 
croit drum printre toţi, s-a oprit lângă el și a început să-l 
blesteme în faţă. 

— Sângele ei îți mânjește mâinile! a răcnit ea. Sângele ei este 
pe mădularul tău. Fie să mori, zbierând. 

Rogar Baratheon a fost indignat de acuzaţiile ei. 

— Ce spui, femeie? Asta-i voinţa zeilor. Străinul vine după noi 
toţi. Cum poate să fie lucrarea mea? Ce am făcut? 

— Ţi-ai vârât mădularul în ea. Ea ţi-a dăruit un fiu și asta ar fi 
trebuit să fie îndeajuns. Sa/vează-mi soția, ar fi trebuit să spui, 
dar ce-nseamnă soțiile pentru bărbaţi ca tine? 

Rhaena s-a întins, apoi l-a prins de barbă și i-a tras capul spre 
al ei. 

— Ascultă-mă bine, lordul meu! Să nu te gândești să te mai 
însori vreodată. Ai grijă de puiandrii pe care mama mea ţi i-a 
dăruit, de fratele și de sora mea vitregă. Ai grijă să nu ducă lipsă 
de nimic. Dacă vei face asta, te voi lăsa în pace. Dar dacă voi 
auzi vreodată că ai luat de soţie altă sărmană fecioară, voi face 
din Capătul Furtunii un Harrenhal, cu tine și cu ea înăuntru. 

După ce a ieșit în trombă din sală, revenind la dragonul ei din 
curte, lordul Rogar și fraţii lui au râs împreună. 

— Este nebună, a declarat nobilul lord. Ce crede, că m-a 
speriat? Pe mine? Eu nu m-am speriat de mânia lui Maegor cel 
Crud și m-aș speria de nevricalele ei? 

După aceea a băut o cupă de vin, și-a chemat administratorul 
ca să facă aranjamentele pentru înmormântarea soţiei sale și și- 
a trimis fratele, pe ser Garon, să-i invite pe rege și regină să 
rămână la un ospăț în cinstea fiicei sale”. 

Regele care a revenit la Debarcaderul Regelui de la Capătul 
Furtunii era trist. Cei Mai Cucernici îi dăduseră Inaltul Septon 
dorit, Doctrina Excepţionalismului avea să fie integrată în 
Credinţă, iar el ajunsese la un acord cu puternicii Hightower din 
Orașul Vechi. Totuși victoriile acelea fuseseră întunecate de 
gustul amar al morţii mamei sale. Cu toate acestea, Jaehaerys 
nu era unul care să piardă mult timp afundat în gânduri; așa 
cum avea să facă de multe ori în cursul îndelungatei sale 
domnii, regele și-a îndepărtat tristeţile și s-a cufundat în 
cârmuirea Ţinutului. 


7 Rogar Baratheon nu s-a mai însurat niciodată. 


Vara lăsase de acum locul toamnei și frunzele cădeau în toate 
cele Șapte Regate, un nou Rege Vultur apăruse în Munţii Roșii, 
boala sudorii izbucnise în Trei surori, iar Tyrosh și Lys se 
îndreptau către un război, care avea aproape cu siguranţă să 
cuprindă Treptele de Piatră și să perturbe negoţul. Toate 
acestea trebuiau soluționate și într-adevăr tânărul rege le-a 
abordat. 

Regina Alysanne a găsit un răspuns diferit. După ce pierduse 
o mamă, ea și-a găsit tihna într-o fiică. Deși încă nu împlinise un 
an și jumătate, prinţesa Daenerys începuse să vorbească (într- 
un fel) cu mult înainte de prima ei aniversare și trecuse de la 
târâș și umblatul de-a bușilea, la mersul în picioare și alergare. 

— Este o fată tare grăbită, i-a spus doica reginei. 

Mica prinţesă era o copilă fericită, nesfârșit de curioasă și 
complet netemătoare, o încântare pentru toţi care o cunoșteau. 
A fermecat-o într-o asemenea măsură pe Alysanne, încât pentru 
o vreme lnălţimea Sa a început chiar să lipsească de la 
întâlnirile consiliului, preferând să-și petreacă zilele jucându-se 
cu ea și citindu-i poveștile pe care propria ei mamă i le citise în 
copilărie. 

— Este atât de isteaţă, i-a spus ea regelui, încât în scurtă 
vreme îmi va citi ea mie. Va fi o regină măreaţă, știu asta. 

Dar Străinul nu-și terminase treaba cu Casa Targaryen în anul 
acela crud 54 D.C. De cealaltă parte a Golfului Apei Negre, în 
Piatra Dragonului, Rhaena Targaryen găsise noi neplăceri când a 
revenit de la Capătul Furtunii. Departe de a fi o bucurie și o 
liniște pentru ea, așa cum era Daenerys pentru Alysanne, 
propria ei fiică Aerea devenise o teroare, un copil sălbatic și 
încăpățânat care-și sfida septa, mama și pe  maesteri 
deopotrivă, își maltrata servitoarele, lipsea de la rugăciuni, lecţii 
și mese fără să fi cerut voie și se adresa bărbaţilor și femeilor de 
la Curtea Rhaenei cu nume fermecătoare ca „Ser Dobitoc”, „lord 
Rât-de-porc” și „lady pârţăgoasă”. g 

Deși mai puțin verbal și sfidător pe față, soțul Inălțimii Sale, 
Androw Farman, nu era mai puțin furios. Când în Piatra 
Dragonului sosise vestea că regina Alyssa se afla pe patul 
morții, Androw anunţase că-și va însoți soția la Capătul Furtunii. 
In calitate de soț, zisese el, locul lui era alături de Rhaena, 
pentru a-i oferi alinare. Regina îl refuzase însă și n-o făcuse 
defel cu blândeţe. O ceartă violentă precedase plecarea ei și 


înălţimea Sa fusese auzită spunând: „A plecat Farmanul care nu 
trebuia.” Până în anul 54 D.C., căsătoria ei, care nu fusese 
niciodată pasională, devenise o farsă a saltimbancilor. 

— Și una deloc amuzantă, a comentat lady Alayne Royce. 

Androw Farman nu mai era flăcăul cu care Rhaena se 
măritase cu cinci ani în urmă pe Insula Frumoasă, când el avea 
șaptesprezece ani. Adolescentul chipeș se buhăise la chip, avea 
umerii gârboviţi și era corpolent. Nu fusese niciodată privit cu 
ochi buni de alţi bărbaţi și se trezea dat uitării și ignorat de 
gazdele lor în timpul călătoriilor întreprinse alături de Rhaena în 
apus. Situaţia aceea nu se îmbunătăţise nici în Piatra 
Dragonului. Soţia lui continua să fie o regină, totuși nimeni nu-l 
considera pe Androw rege, ba chiar nici lord consort. Deși stătea 
alături de regina Rhaena la mese, el nu-i împărțea patul. 
Onoarea aceea revenea prietenelor și favoritelor ei. Propriul lui 
iatac se afla de altfel în cu totul alt turn. Bârfele de la Curte 
afirmau că regina îi spusese că era preferabil ca ei doi să 
doarmă separat, astfel ca el să nu fie deranjat dacă găsea vreo 
fecioară frumușică în pat. Nu există nicio indicație că s-ar fi 
întâmplat vreodată așa. 

Zilele lui erau la fel de pustii ca și nopţile. Deși se născuse pe 
o insulă, iar acum trăia pe alta, Androw nu naviga, nu înota și 
nici nu pescuia. Nu reușise să ajungă scutier și nu avea nicio 
iscusință cu spada, toporul sau lancea, așa că rămânea în pat 
când bărbaţii din garnizoana castelului se antrenau în fiecare 
dimineaţă în curte. Crezând că ar fi mai degrabă înclinat spre 
învăţătură, maesterul Culiper încercase să-i arate comorile din 
biblioteca Pietrei Dragonului, tomurile groase și pergamentele 
din Vechea Valyria care-l fascinaseră pe regele Jaehaerys, însă 
descoperise că soţul reginei nu știa să citească. Androw călărea 
acceptabil și la răstimpuri cerea să i se înșeueze un cal, pentru a 
se plimba la trap prin curte, dar nu trecuse niciodată dincolo de 
porți pentru a explora potecile stâncoase de pe Muntele 
Dragonului ori latura opusă a insulei, ba nici chiar satul de 
pescari și docurile de la poalele castelului. 

„El bea mult”, a scris maesterul Culiper către Citadelă, „și se 
știe că petrece zile întregi în Sala Mesei Pictate, mișcând pe 
hartă soldăţei din lemn. Doamnele de companie ale reginei 
Rhaena obișnuiesc să spună că plănuiește propria-i cucerire a 
Westerosului. De dragul reginei, nu-l batjocoresc în faţă, dar râd 


de el pe la spate. Cavalerii și oștenii îl ignoră cu desăvârșire, iar 
slujitorii îi dau sau nu ascultare, după cum le este voia, fără a se 
teme de nemulțumirea lui. Copiii sunt cei mai cruzi, așa cum 
sunt întotdeauna copiii, dar niciunul nu-i măcar pe jumătate la 
fel de crud ca prinţesa Aerea. Odată i-a răsturnat o oală de 
noapte în cap, nu pentru ceva ce ar fi făcut el, ci pur și simplu 
fiindcă era furioasă pe mama ei.“ 

Nemulțumirea lui Androw Farman în Piatra Dragonului s-a 
înrăutățit după plecarea surorii lui. Lady Elissa îi fusese prietenul 
cel mai apropiat, poate chiar singurul prieten, a remarcat 
Culiper, și în ciuda dezminţirilor lui scăldate în lacrimi, Rhaenei i- 
a venit greu să accepte că nu jucase niciun rol în furtul ouălor 
de dragon. După ce regina îl destituise pe ser Merrell Bullock, 
Androw o rugase să-l numească pe el comandant al garnizoanei 
castelului în locul lui Bullock. La momentul acela înălțimea Sa 
dejuna cu patru dintre doamnele ei de companie. Femeile 
izbucniseră în râs la auzul cererii și, după o clipă, regina râsese 
de asemenea. Când Rhaena a zburat la Debarcaderul Regelui 
pentru a-l informa pe regele Jaehaerys despre furtul ouălor, 
Androw se oferise s-o însoţească. Soţia lui îl respinsese cu 
dispreț: 

— La ce ar folosi asta? Ce ai putea face tu, decât să cazi de pe 
dragon? 

Refuzul reginei Rhaena de a-i satisface dorința s-o însoțească 
la Capătul Furtunii nu fusese decât cea mai recentă și ultima din 
lungul șir de umilințe pentru Androw Farman. Când Rhaena a 
revenit de la patul de moarte al mamei ei, bărbatul trecuse 
dincolo de orice intenție de a o alina. Morocănos și rece, el a 
rămas tăcut în timpul meselor și a evitat compania reginei în 
rest. Dacă Rhaena Targaryen a fost nemulțumită de ursuzenia 
lui, n-a dat niciun semn în această privinţă. Ea și-a găsit 
consolarea în schimb în doamnele din suita ei, în prietene vechi 
ca Samantha Stokeworth și Alayne Royce, dar și în însoţitoare 
mai noi, ca verișoara ei Lianna Velaryon, Cassella, frumușica 
fiică a lordului Staunton, și tânăra septă Maryam. 

Oricare ar fi fost tihna pe care au ajutat-o ele s-o găsească, 
aceea a fost de scurtă durată. Toamna sosise la Piatra 
Dragonului, ca în tot restul Westerosului, iar odată cu ea au 
venit vânturi reci din miazănoapte și furtuni din miazăzi, care 
răvășeau Marea îngustă. Negurile au pogorât peste fortăreaţa 


străveche, care era oricum întunecoasă și vara; până și dragonii 
păreau că simt umezeala. lar pe măsură ce anul s-a apropiat de 
capăt, în Piatra Dragonului a intrat boala. 

N-a fost nici boala sudorii, nici boala tremuratului, nici 
vărsatul-cenușiu, a consemnat maesterul Culiper. Primul semn a 
fost un scaun însângerat, urmat de crampe teribile în măruntaie. 
Existau mai multe boli cu simptomele acelea, i-a spus el reginei, 
însă n-a apucat să mai determine care dintre ele putea fi, 
deoarece el însuși a fost cel dintâi care a murit, la mai puţin de 
două zile după ce începuse să se simtă rău. Maesterul Anselm, 
care i-a luat locul, s-a gândit că vârsta putea fi cauza. Culiper 
era mai aproape de nouăzeci de ani decât de optzeci și deloc 
robust. 

Cassella Staunton a fost însă următoarea care a cedat în faţa 
morţii, iar ea nu avea decât paisprezece ani. Apoi s-au 
îmbolnăvit septa Maryam și Alayne Royce, ba chiar și voinica și 
gălăgioasa Sam Stokeworth, căreia îi plăcea să se laude că nu 
fusese bolnavă nici măcar o zi din viaţa ei. Toate trei au murit în 
aceeași noapte, la câteva ceasuri una după cealaltă. 

Rhaena Targaryen însăși a rămas neatinsă, deși prietenele și 
însoţitoarele ei dragi cădeau una câte una. Sângele ei valyrian a 
salvat-o, a sugerat maesterul Anselm; boli care ucideau în 
câteva ore niște oameni obișnuiți nu puteau copleși sângele 
dragonului. De asemenea, bărbaţii păreau în general imuni la 
maladia aceea ciudată. Cu excepţia maesterului Culiper, au fost 
afectate doar femei. Bărbaţii din Piatra Dragonului, fie ei 
cavaleri, ajutori de bucătari, rândași sau menestreli, au rămas 
sănătoși. 

Regina Rhaena a poruncit ca porţile Pietrei Dragonului să fie 
închise și zăvorâte. Și întrucât în afara zidurilor castelului nu 
apăruse niciun semn al bolii, ea a hotărât ca lucrurile să rămână 
așa, pentru a-i proteja pe oamenii de rând. Când a trimis veste 
la Debarcaderul Regelui, Jaehaerys a acţionat de îndată, 
poruncindu-i lordului Velaryon să-și trimită galerele, pentru a se 
asigura că nimeni nu va părăsi insula, pentru a răspândi molima 
aceea necunoscută. Mâna Regelui a făcut așa cum i se 
poruncise, deși nu fără durere în suflet, întrucât propria lui 
nepoată tânără se număra printre femeile ce încă mai trăiau în 
Piatra Dragonului. 

Lianna Velaryon a murit chiar pe când galerele unchiului ei 


porneau din Driftmark. Maesterul Anselm îi făcuse clisme, îi 
luase sânge și o acoperise cu gheaţă, dar totul în zadar. Ea a 
murit în braţele Rhaenei Targaryen, în convulsii, în vreme ce 
regina plângea lacrimi amare. 

— Plângi pentru ea, a spus Androw Farman când a zărit 
lacrimile de pe obrajii soției sale, dar ai plânge și pentru mine? 

Cuvintele lui au stârnit mânia reginei. Ea l-a pălmuit și i-a 
cerut să plece, declarând că dorea să fie singură. 

— Vei fi, a replicat Androw. Ea a fost ultima dintre ele. 

Regina era atât de pierdută în durerea ei, încât nici atunci n-a 
înţeles ce se întâmplase. Rego Draz, maestrul pentoshi al 
banilor, a fost cel dintâi care a dat glas bănuielii când Jaehaerys 
și-a convocat Consiliul Restrâns pentru a discuta despre morțţile 
din Piatra Dragonului. Citind descrierile maesterului Anselm, 
lordul Rego s-a încruntat și a spus: 

— Boală? Asta nu-i boală. Mușcături ca de nevăstuică în 
măruntaie și sfârșire într-o zi... astea sunt lacrimile Lysului. 

— Otravă? a întrebat șocat regele Jaehaerys. 

— Noi știm multe otrăvuri în Orașele Libere, l-a asigurat Draz. 
Sunt lacrimile, nu încape îndoială. Bătrânul maester și-ar fi dat 
seama până la urmă, așa că a trebuit să moară primul. Eu, unul, 
așa aș fi făcut, deși, desigur nu m-aș fi înjosit. Otrava este... 
dezonorantă. 

— Au murit doar femei, a obiectat lordul Velaryon. 

— Atunci înseamnă că doar femeilor le-a fost administrată 
otrava, a zis Rego Draz. 

Când septonul Barth și Marele Maester Benifer au fost de 
acord cu spusele lordului Rego, regele a trimis un corb la Piatra 
Dragonului. Odată ce Rhaena Targaryen a citit cuvintele 
mesajului, n-a mai avut nicio îndoială. L-a chemat pe căpitanul 
gărzilor și i-a poruncit să-l găsească pe soţul ei și să-l aducă 
deîndată. 

Androw Farman n-a fost găsit în iatacul său, nici în al reginei, 
nici în sala mare, nici în grajduri, nici în sept și nici în Grădina lui 
Aegon. În Turnul Dragonului Mării, în odăile maesterului de sub 
cuibarul corbilor, maesterul Anselm a fost descoperit mort, cu 
un pumnal înfipt între umeri. Deoarece porţile erau închise și 
zăvorâte, din castel nu se putea ieși decât călare pe un dragon. 

— Viermele meu de soţ n-are curaj pentru așa ceva, a 
declarat Rhaena. 


Androw Farman a fost găsit până la urmă în Sala Mesei 
Pictate, ținând în mâna o spadă lungă. El n-a încercat să nege 
otrăvirile. Dimpotrivă, s-a fălit: 

— Le-am adus cupe de vin și ele au băut. Ba chiar mi-au 
mulțumit și au băut. De ce nu? Un paharnic, un servitor, așa mă 
considerau. Androw cel dulce. Androw cel lesne de batjocorit. Ce 
puteam eu să fac decât să cad de pe dragon? Ei bine, aș fi putut 
să fac multe. Aș fi putut să fiu un lord. Aș fi putut să dau legi, să 
fiu înţelept și să te sfătuiesc. Ţi-aș fi putut ucide dușmanii, la fel 
de ușor pe cât ţi-am ucis prietenele. Ti-as fi putut dărui copii. 

Rhaena Targaryen n-a catadicsit să-i răspundă. S-a adresat 
doar gărzilor, spunindu-le: 

— Luaţi-l și jugăniţi-l, dar cauterizaţi rana. Vreau ca mădularul 
și boașele să-i fie fripte și îndesate pe git. Să nu-l lăsaţi să 
moară până n-a înghiţit toate îmbucăturile. 

— Nu! a rostit Androw Farman când gărzile au dat să 
ocolească Masa Pictată pentru a-l supune. Soţia mea poate să 
zboare, dar și eu pot. 

Rostind cuvintele acelea, a lovit cu spada în van spre oșteanul 
cel mai apropiat, s-a retras către fereastra din spatele său și a 
sărit afară. Zborul i-a fost scurt: în jos, spre moarte. După aceea 
Rhaena Targaryen a poruncit ca trupul să-i fie tăiat bucăţi și 
aruncat dragonilor. 

Moartea lui a fost cea din urmă notabilă din 54 D.C., dar în 
acel teribil An al Străinului aveau să se mai întâmple și alte rele. 
Tot așa cum o piatră aruncată într-un iaz va împrăștia vălurele 
în toate direcţiile, răul făptuit de Androw Farman avea să se 
lăţească peste inut, atingând și scâlcind vieţile altora, la mult 
timp după ce dragonii terminaseră să se ospăteze cu resturile 
lui carbonizate și fumegânde. 

Primul vălurel a fost simţit chiar în Consiliul Restrâns, când 
lordul Daemon Velaryon și-a anunţat dorinţa de a se retrage din 
funcţia de Mână a Regelui. Să nu uităm că regina Alyssa fusese 
sora lordului Daemon, iar tânăra lui nepoată Lianna se 
numărase printre femeile otrăvite în Piatra Dragonului. Unii au 
sugerat că un rol în decizia lordului Daemon l-a jucat rivalitatea 
sa cu lordul Manfryd Redwyne, care-l înlocuise ca lord amiral, 
dar așa ceva pare o calomnie meschină aruncată asupra unui 
bărbat care a slujit cu atâta pricepere și atâta vreme. Mai bine 
să acceptăm ca atare cuvântul nobilului lord și să acceptăm că 


vârsta lui avansată și dorința de a-și petrece restul zilelor cu 
copiii și nepoţii pe Driftmark au fost cauza plecării sale. 

Primul gând al lui Jaehaerys a fost să caute succesorul lordului 
Daemon printre membrii consiliului său. Albin Massey, Rego 
Draz și septonul Barth dovediseră toţi capacităţi deosebite, 
câștigând încrederea și recunoștinţa regelui, totuși niciunul nu 
părea pe de-a întregul potrivit. Septonul Barth era suspectat că 
avea mai multă loialitate faţă de Septul Stelat, decât faţă de 
Tronul de Fier. În plus, originea lui era foarte umilă; marii lorzi 
din Tinut n-ar fi acceptat niciodată ca fiul unui fierar să 
vorbească cu glasul regelui. Lordul Rego era un pentoshi păgân 
și un negustor de mirodenii parvenit, iar obârșia îi era chiar mai 
umilă decât a septonului Barth. Lordul Albin, cu șchiopătatul și 
cu spinarea lui deformată, le-ar fi părut cumva sinistru 
neștiutorilor. 

— Dacă se uită la mine, ei văd un ticălos, i-a spus Massey 
însuși regelui. Te pot sluji mai bine din umbră. 

Nu se punea problema de a-l readuce pe Rogar Baratheon sau 
pe oricare dintre Mâinile supraviețuitoare ale regelui Maegor. 
Durata petrecută de lordul Tully în consiliu în timpul regenței nu 
ieșise cu nimic în evidenţă. Rodrik Arryn, lordul de Eyrie și 
Protectorul Văii, era un băiat de zece ani, care ajunsese prea 
timpuriu în rangul acela după morţile unchiului său lordul 
Darnold și tatălui său ser Rymond, uciși de tâlhari sălbatici pe 
care îi urmăriseră nesăbuit în Munţii Lunii. Abia recent Jaehaerys 
ajunsese la o înţelegere cu Donnel Hightower, însă tot nu se 
încredea pe de-a întregul în el, tot așa cum nu se încredea în 
Lyman Lannister. Despre Bertrand Tyrell, lordul din Highgarden, 
se știa că era un beţiv, ai cărui fii bastarzi gălăgioși ar fi abătut 
dizgrație asupra Coroanei, dacă ar fi locuit în Debarcaderul 
Regelui. Alaric Stark era mai bine să fie lăsat în Winterfeli; 
potrivit tuturor rapoartelor, era un bărbat încăpățânat, rigid, 
aspru și neiertător, care ar fi fost o prezenţă inconfortabilă la 
masa consiliului. Desigur, nimeni nu se gândea să aducă un om 
de fier în Debarcaderul Regelui. 

Deoarece nu găsise pe nimeni potrivit printre marii lorzi din 
Tinut, Jaehaerys se întoarse către lorzii lor stegari. Era de dorit 
ca Mâna să fie un bărbat mai vârstnic, a cărui experienţă să 
echilibreze tinereţea regelui. Întrucât consiliul includea deja 
bărbaţi învăţaţi, cu înclinare spre studiu, se dorea un războinic, 


un om încercat în bătălii a cărui reputaţie de luptător să 
dezarmeze dușmanii Coroanei. După ce au fost propuse și 
discutate o duzină de nume, alegerea a căzut în cele din urmă 
asupra lui ser Myles Smallwood, lordul de Castelul Ghindei din 
Ținuturile Riverane, care luptase pentru fratele regelui, Aegon, 
sub Ochiul Zeilor, se înfruntase cu Wat Cioplitorul la Podul de 
Piatră și călărise alături de răposatul lord Stokeworth pentru a-l 
aduce pe Harren cel Roșu la judecată in timpul domniei regelui 
Aenys. 

Pe bună dreptate faimos pentru curajul său, lordul Myles 
purta pe chip și pe trup cicatricile din o grămadă de înfruntări 
sălbatice. Ser Willam Viespea din Garda Regelui, care slujise la 
Castelul Ghindei, jura că în toate cele Șapte Regate nu exista alt 
lord mai nobil, mai aprig sau mai loial, iar Prentys Tully și 
redutabila lady Lucinda, lorzii lui suzerani, nu aveau de 
asemenea decât cuvinte de laudă pentru Smallwood. Astfel 
convins, Jaehaerys și-a dat acceptul, un corb și-a luat zborul și în 
mai puţin de două săptămâni, lordul Myles pornise spre 
Debarcaderul Regelui. 

Regina Alysanne n-a jucat niciun rol în alegerea Mâinii 
Regelui. Pe când regele și consiliul deliberau, Inălţimea Sa era 
absentă din Debarcaderul Regelui, deoarece zburase cu 
Silverwing la Piatra Dragonului, ca să fie alături de sora ei și s-o 
aline în durere. 

Rhaena Targaryen nu era însă o femeie lesne de alinat. 
Pierderea unui număr așa mare de prietene dragi și însoţitoare o 
azvârlise într-o melancolie neagră și simpla menționare a 
numelui lui Androw Farman îi stârnea crize de furie. Departe de 
a-și primi cu braţele deschise sora și orice consolări i-ar fi putut 
ea aduce, Rhaena a încercat de trei ori s-o alunge, ajungând 
chiar până într-atât încât să zbiere la lnălţimea Sa sub ochii a 
jumătate din castel. Când regina a refuzat să plece, Rhaena s-a 
retras în odăile ei și a barat ușile, ieșind doar ca să mănânce... 
ba chiar și asta tot mai rar. 

Lăsată în voia ei, Alysanne Targaryen a început să 
restabilească un minimum de ordine în Piatra Dragonului. A 
trimis după un maester nou pe care l-a instalat în funcţie și a 
numit un căpitan la comanda gărzii castelului. Septa Edyth, mult 
iubită de regină, a sosit pentru a ocupa locul septei Maryam, 
atât de plânsă de Rhaena. 


Respinsă de sora ei, Alysanne s-a întors către nepoată, dar și 
acolo a întâlnit furie și refuz. 

— De ce mi-ar păsa c-au murit ele? Ea o să-și găsească altele, 
așa se întâmplă de fiecare dată, i-a spus prinţesa Aerea. 

Când Alysanne a încercat să-i povestească întâmplări din 
propria lor copilărie, cum Rhaena îi pusese un ou de dragon în 
leagăn și o îngrijise și avusese grijă de ea, „de parcă ar fi fost 
mama mea“, Aerea a replicat: 

— Mie nu mi-a dăruit niciodată vreun ou, ci m-a dat altora, iar 
ea a zburat pe Insula Frumoasă. 

Dragostea Alysannei pentru propria ei fiică a mâniat-o de 
asemenea pe prinţesă. 

— De ce trebuie să fie ea regină? Eu trebuie să fiu regină, nu 
ea! 

După aceea Aerea a izbucnit în lacrimi și a implorat-o pe 
Alysanne s-o ducă înapoi la Debarcaderul Regelui. 

— Lady Elissa a spus că mă va lua, dar a plecat și a uitat de 
mine. Vreau să mă-ntorc la Curte, unde sunt menestreli și bufoni 
și atâţia lorzi și cavaleri. Te rog, ia-mă cu tine. 

Mișcată de lacrimile ei, regina Alysanne n-a putut face mai 
mult decât să-i promită că va discuta despre asta cu mama 
fetei. Dar când Rhaena a ieșit din odăile ei ca să mănânce, a 
respins propunerea din capul locului. 

— Tu ai totul, iar eu n-am nimic. Acum vrei să-mi iei și fata. Ei 
bine, nu-ţi voi îngădui. Ai tronul meu, mulțumește-te cu el. 

In aceeași seară Rhaena a chemat-o pe prinţesa Aerea în 
odăile ei ca s-o musștruluiască și glasurile mamei și fiicei care 
țipau una la cealaltă au răsunat prin Toba de Piatră. După aceea 
prinţesa a refuzat să mai vorbească cu lnălțimea Sa. Blocată la 
fiecare pas, regina Alysanne s-a întors până la urmă la 
Debarcaderul Regelui, în braţele regelui Jaehaerys și la râsetele 
voioase ale propriei ei fiice, prinţesa Daenerys. 

Anul Străinului se apropia de sfârșit și lucrul la Groapa 
Dragonului era pe terminate. Cupola gigantică fusese instalată 
într-un final, masivele porţi din bronz fuseseră montate, iar 
edificiul cavernos domina orașul din vârful Dealului lui Rhaenys, 
fiind întrecut doar de Fortăreaţa Roșie de pe Dealul lui Aegon. 
Pentru a-i marca înfăptuirea și a celebra sosirea noii Mâini, 
lordul Redwyne i-a propus regelui să organizeze un turnir, cel 
mai mare și mai grandios pe care îl văzuse Ţinutul de la Nunta 


de Aur încoace. 

— Să lăsăm în urmă tristeţile și supărările, a spus Redwyne, și 
să începem noul an cu spectacole publice și festivități. 

Recoltele toamnei fuseseră bune, dările lordului Rego 
aduceau un șuvoi constant de galbeni și negoţul era în creștere, 
astfel încât cheltuielile cu turnirul n-ar fi fost o problemă, iar 
evenimentul ar fi adus mii de spectatori, dar și pungile lor, în 
Debarcaderul Regelui. Restul consiliului a fost în favoarea 
propunerii și regele Jaehaerys a recunoscut că un turnir putea 
într-adevăr să le ofere oamenilor de rând ceva ce să ovaţioneze 
„Și să ne ajute să dăm uitării necazurile”. 

Toate pregătirile acelea au fost însă răsturnate de sosirea 
complet neașteptată a Rhaenei Targaryen din Piatra Dragonului. 
„Este foarte posibil ca dragonii să simtă cumva și să oglindească 
dispoziţia sufletească a călăreţilor lor”, a scris septonul Barth, 
„întrucât Dreamfyre a coborât din nori ca o furtună dezlănţuită 
în ziua aceea, iar Vermithor și Silverwing s-au înălţat și i-au 
salutat, mugind, venirea, astfel încât noi toţi care i-am văzut și i- 
am auzit ne-am temut că dragonii se vor înfrunta între ei cu 
văpăi și gheare, și se vor sfârteca, așa cum îi făcuse cândva 
Balerion lui Quicksilver sub Ochiul Zeilor.” 

În celee din urmă dragonii nu s-au luptat, deși au fost multe 
șuierături și fâlfâituri după ce Rhaena a sărit de pe Dreamfyre și 
a intrat ca un iureș în Cetăţuia lui Maegor, strigându-și fratele și 
sora. Motivul mâniei sale avea să fie aflat în scurt timp. Prinţesa 
Aerea dispăruse. Ea fugise în zori din Piatra Dragonului, 
furișându-se în curți și luându-și un dragon. Și nu orice dragon. 

— Balerion! a exclamat Rhaena. L-a luat pe Balerion, copilă 
nebună! Pentru ea nu era bun un pui, nu, nu. Ea trebuia să aibă 
Teroarea Neagră. Dragonul lui Maegor, fiara care i-a ucis tatăl. 
De ce tocmai pe el, dacă nu pentru a-mi face mie rău? Cui am 
dat naștere? Ce fel de fiară este ea însăși? Vă-ntreb pe voi, cui 
am dat naștere! 

— Unei fetițe, a răspuns regina Alysanne. Ea nu-i decât o 
fetiță furioasă. 

Însă septonul Barth și Marele Maester Benifer ne spun că 
Rhaena n-a părut s-o audă. Era disperată să știe unde putuse 
zbura „copila ei nebună”. Primul ei gând fusese Debarcaderul 
Regelui, deoarece Aerea își dorise mereu să revină la Curte... 
dar dacă nu era aici, unde putea fi? 


— Bănuiesc că vom afla destul de repede, a spus regele 
Jaehaerys calm ca întotdeauna. Balerion este prea mare ca să 
se ascundă ori să treacă neobservat. Și are de asemenea un 
apetit înfricoșător. 

După aceea s-a întors către Marele Maester Benifer și i-a 
poruncit să trimită corbi la toate castelele din cele Şapte 
Regate. 

— Vreau să știu de îndată, a zis el, dacă vreun om din 
Westeros îi întrezărește măcar pe Balerion sau pe nepoata mea. 

Corbii au zburat, însă nu s-a primit nicio veste despre prinţesa 
Aerea nici în ziua aceea, nici în ziua următoare și nici în cea de 
după aceea. Rhaena a rămas tot timpul în Fortăreaţa Roșie, 
uneori urlând de mânie, alteori tremurând, bând vin dulce ca să 
poată dormi. Prinţesa Daenerys a fost atât de înfricoșată de 
mătușa ei, încât izbucnea în plâns de câte ori o vedea. După 
șapte zile, Rhaena a declarat că nu mai putea sta acolo cu 
braţele încrucișate. 

— Trebuie s-o găsesc. Dacă n-o pot găsi, cel puţin o pot 
căuta. 

După aceea a încălecat pe Dreamfyre și a plecat. 

În puţinul timp care mai rămăsese în anul acela crud, nici 
mama, nici fiica n-au fost zărite și nu s-a auzit nimic despre ele. 


Jaehaerys și Alysanne 
Izbânzile și tragediile lor 


pc 


Înfăptuirile regelui Jaehaerys Targaryen Întâiul sunt aproape 
prea multe pentru a putea fi enumerate. În viziunea majorităţii 
cititorilor cronicilor, de cea mai mare importanţă sunt 
îndelungatele perioade de pace și prosperitate care au marcat 
timpul șederii sale pe Tronul de Fier. Nu se poate spune că a 
ocolit pe departe orice conflict, fiindcă așa ceva e mai presus de 
puterile oricărui rege muritor, dar războaiele pe care le-a purtat 
au fost scurte și victorioase, iar luptele s-au dat în mare măsură 
pe apă sau pe meleaguri îndepărtate. „E un rege slab acela care 
luptă împotriva propriilor săi lorzi și își lasă ţinutul pârjolit, 
însângerat și presărat cu leșuri”, avea să scrie Septonul Barth. 
„Înălţimea Sa a avut înţelepciunea de a nu face așa ceva.” 

Arhimaesterii se pot feri, și chiar se feresc să dea cifre exacte, 
dar cei mai mulţi sunt de acord că populaţia Westerosului de la 
nord de Dorne s-a dublat în timpul cârmuirii împăciuitorului, iar 
cea din Debarcaderul Regelui s-a împătrit. Și în Lannisport, 
Gulltown, Duskendale și Portul Alb numărul locuitorilor a 
crescut, dar nu chiar atât de mult. 

Cu mai puţini bărbaţi plecaţi la război, au rămas mai mulţi 
care să lucreze pământul. Pe tot timpul domniei sale, preţul 
grânelor a scăzut întruna, pe măsură ce plugurile brăzdau tot 
mai multe pogoane. Peștele s-a ieftinit simţitor, chiar și pentru 
oamenii simpli, căci satele de pescari de pe coastă au fost din 
ce în ce mai prospere și din ce în ce mai multe vase s-au lansat 
la apă. Au apărut livezi noi pretutindeni, din Reach până la Gât. 
Carnea de miel și de oaie a început să se găsească din 
abundență și să fie din ce în ce mai gustoasă, căci ciobanii și-au 
mărit turmele. Negoţul a sporit de zece ori, în ciuda vânturilor 
puternice, a vremii neprielnice și, din când în când, a războaielor 
și a harababurii care le însoțea. Au înflorit și meșteșugurile: 
potcovarii și fierarii, zidarii, dulgherii, morarii, tăbăcarii, 
țesătorii, postăvarii, vopsitorii, berarii, podgorenii, aurarii și 
argintarii, brutarii, măcelarii și brânzarii s-au bucurat, cu toții, de 
o bunăstare până atunci nemaiîntâlnită la vest de Marea 


Îngustă. 

Au fost, fără îndoială, ani buni și ani răi, dar se spune pe bună 
dreptate că, sub cârmuirea lui Jaehaerys și a soţiei sale, anii 
buni au fost buni într-o măsură de două ori mai mare decât au 
fost răi cei răi. N-au lipsit atunci nici furtunile, nici vânturile 
aducătoare de necaz, nici iernile grele, dar astăzi, când ne uităm 
în urmă, către domnia Împăciuitorului, e ușor să le luăm drept o 
lungă și blândă vară scăldată în verde. 

Puţine dintre toate acestea i se vor fi părut astfel lui Jaehaerys 
însuși când răsunetul clopotelor din Debarcaderul Regelui l-a 
poftit în cel de-al cincizeci și cincilea an de după Cucerirea lui 
Aegon. Rănile lăsate în urmă de necruţătorul an care se 
încheiase, Anul Străinului, erau încă proaspete... și regele, 
regina și consiliul se temeau, deopotrivă, de ceea ce li s-ar fi 
putut așterne înainte, cu prinţesa Aerea și Balerion încă 
dispăruţi din ochii oamenilor și cu regina Rhaena plecată în 
căutarea lor. 

Odată ce a părăsit curtea fratelui său, Rhaena Targaryen a 
zburat mai întâi către Orașul Vechi, cu speranţa că fiica ei 
îndărătnică s-ar fi putut duce să-și caute sora geamănă. Atât 
lordul Donnel, cât și Înaltul Septon au primit-o cu curtenie, dar 
niciunul n-a putut s-o ajute cu nimic. Regina a avut prilejul să-și 
petreacă o vreme alături de fiica ei Rhaella, care semăna pe de- 
o parte atât de mult și pe de alta atât de puţin cu sora sa 
geamănă, și se poate spera că acolo a găsit o oarecare alinare. 
Când și-a dat glas părerilor de rău pentru că nu fusese o mamă 
mai bună, novicea Rhaella a îmbrăţișat-o și a spus: 

— Am avut cea mai bună mamă pe care și-o poate dori un 
copil, Mama din Ceruri, și pentru asta ţie trebuie să-ţi 
mulțumesc. 

După plecarea din Orașul Vechi, Dreamfyre a dus-o pe regină 
către miazănoapte, mai întâi la Highgarden, apoi la Crakehall și 
la Casterly Rock, unde lorzii o întâmpinaseră în trecut cu braţele 
deschise. Nicăieri nu fusese văzut vreun alt dragon în afară de 
al ei; iar despre prinţesa Aerea nu se auzi niciun cuvinţel. De 
acolo, Rhaena s-a dus în Insula Frumoasă, ca să-l înfrunte din 
nou pe lordul Franklyn Farman. Anii scurși nu-l făcuseră nici să- 
nceapă să se topească de dragul ei, nici să-i vorbească dând 
dovadă de mai multă înţelepciune. 

— Am sperat că, odată ce-a fugit de la tine, nobila mea soră o 


să se întoarcă acasă, să-și facă datoria, a spus lordul Franklyn, 
dar aici n-am nicio veste nici despre ea, nici despre fiica ta. Nu 
pot pretinde c-o cunosc pe prinţesă, însă aș putea spune că-i e 
mai bine după ce-a scăpat de prezenţa ta, așa cum ne e și nouă 
aici, pe Insula Frumoasă. Dacă apare cumva, o s-o alungăm, 
cum am alungat-o pe mama ei. 

— N-o cunoști pe Aerea, ăsta e singurul adevăr, a răspuns 
Înălţimea Sa. Dacă o să vină către țărmurile astea, lordul meu, o 
să descoperi că e nu tot atât de răbdătoare ca mama ei. O, și-ţi 
doresc mult noroc dac-o să-ncerci să-l alungi pe Balerion. 
Teroarea Neagră l-a savurat pe fratele tău și acum s-ar putea 
să-și dorească să mănânce și felul doi. 

După Insula Frumoasă, cronica pierde urma Rhaenei 
Targaryen. În anul acela n-avea să se întoarcă nici la 
Debarcaderul Regelui, nici la Piatra Dragonului și nici n-avea să 
apară la castelul vreunui lord din cele Şapte Regate. Ne-au 
rămas fragmente de însemnări despre ivirea lui Dreamfyre atât 
în miazănoapte, unde ar fi ajuns până în Gorgane și pe malurile 
râului Fierbinte, cât și departe, spre miazăzi, la Munţii Lunii și la 
canionul Torrentine. Rhaena și dragonul ei au uluit cetăţi și 
orașe când au fost întrezăriţi zburând pe deasupra Degetelor și 
a Munţilor Lunii, peste pădurile verzi cufundate în ceaţă de la 
Capul Mâniei, peste Insulele Scutului și peste Arbor... dar regina 
n-a dorit nicăieri tovărășia oamenilor. A ales în schimb locuri 
sălbatice, pustii, lande măturate de vânturi, câmpii năpădite de 
ierburi, smârcuri mohorâte, stânci, piscuri și viroage ale 
munţilor. Era încă în căutarea unei urme lăsate de fiica ei, sau 
voia pur și simplu să fie singură? Nu vom ști niciodată. 

Îndelungata absenţă a Rhaenei din Debarcaderul Regelui a 
fost totuși spre bine, pentru că regele și consiliul său erau din ce 
în ce mai iritaţi de faptele ei. Istorisirile despre înfruntarea 
dintre ea și lordul Farman de pe Insuila Frumoasă îi îngroziseră 
pe toţi deopotrivă. 

— Cum îi poate vorbi așa unui nobil în propriul lui castel, e 
nebună? a spus lordul Smallwood. Dacă aș fi fost în locul lui, aș 
fi pus să i se smulgă limba. 

La asta regele a răspuns: 

— Sper că n-oi fi fost cu adevărat atât de neghiob, lordul meu. 
Indiferent ce altceva ar fi, Rhaena rămâne din sângele 
dragonilor și e sora mea, pe care o iubesc. 


A se lua notă că Înălțimea Sa n-a fost nemulţumit de părerea 
lui Smallwood, ci doar de cuvintele lui. 

Septonul Barth a ales unele mai potrivite: 

— Puterea Targaryenilor vine de la dragonii lor, aceste 
creaturi înspăimântătoare care au pustiit cândva Harrenhalul și 
au nimicit doi regi pe Câmpia de Foc. Regele Jaehaerys știe asta, 
așa cum o știa și bunicul său Aegon; puterea există întotdeauna, 
ca și ameninţarea. lar lnălțimea Sa mai înţelege și un adevăr 
care îi scapă reginei Rhaena: ameninţarea e mai puternică dacă 
rămâne nerostită. Lorzii din Tinut sunt oameni mândri și nu 
câștigi nimic făcându-i de rușine. Un rege înţelept îi lasă 
întotdeauna să-și păstreze demnitatea. Arată-le un dragon, da. 
Işi vor aduce aminte. Spune-le pe faţă că o să-i arzi în propriile 
castele, laudă-te că ţi-ai hrănit dragonii cu rudele lor, dar n-o să 
izbutești decât să-i înfurii și să-i întorci împotriva ta. 

Regina Alysanne se ruga în fiecare zi pentru nepoata sa Aerea 
și se învinovăţea pentru fuga copilei, dar își învinovăţea mult 
mai mult sora. Jaehaerys, care nu-i dăduse mare atenţie Aereei 
în anii când îi fusese moștenitoare, se mustra pentru că o 
neglijase, dar cel mai tare îl îngrijora Balerion, fiindcă își dădea 
seama ce periculoasă e o fiară atât de mare în mâinile unei fete 
furioase, de numai treisprezece ani. Nici peregrinările nerodnice 
ale Rhaenei Targaryen, nici furtuna de corbi trimiși de Marele 
Maester Benifer în toate părţile nu-i ajutaseră să afle vreo veste 
despre prinţesă sau despre dragon, nimic altceva în afară de 
obișnuitele minciuni, confuzii și amăgiri. Pe măsură ce treceau 
zilele și ciclurile lunii, regele începea să se teamă că nepoata lui 
murise. 

— Balerion e o fiară încăpăţânată, nu una cu care să te joci, a 
vorbit el în consiliu. Să sari în spinarea lui fără să mai fi zburat 
vreodată și să-l ridici în văzduh, și nu ca să te rotești în jurul 
castelului, nu, ci ca să treci dincolo de apă... e foarte posibil s-o 
fi azvârlit pe biata fată și ea să zacă acum pe fundul Mării 
înguste. 

Septonul Barth l-a contrazis. Dragonii nu erau rătăcitori de 
felul lor, a subliniat el. Cel mai adesea, își găseau un adăpost, o 
peșteră, un castel în ruină sau un vârf de munte și se cuibăreau 
acolo, ieșind doar ca să vâneze și întorcându-se apoi. Odată 
rămas fără călăreaţă, Balerion s-ar fi întors cu siguranță în 
bârlogul lui. Având în vedere că nu fusese văzut în Westeros, 


Barth bănuia că prinţesa Aerea zburase spre răsărit, dincolo de 
Marea îngustă, către câmpiile întinse din Essos. Regina a fost de 
aceeași părere. 

— Dacă fata ar fi fost moartă, aș fi știut. E fără îndoială în 
viaţă. O simt. 

Toţi spionii și informatorii năimiţi de Rego Diaz ca să dea de 
urma Elissei Farman și a ouălor de dragon furate au primit o 
nouă însărcinare: să-i găsească pe prinţesa Aerea și pe Balerion. 
Au început curând să sosească vești de pe întreaga lungime a 
ţărmurilor Mării înguste. Multe s-au dovedit nefolositoare, ca și 
cele despre ouăle de dragon: zvonuri, minciuni, apariţii 
născocite, toate amestecate de dragul recompensei. Unele erau 
auzite la a doua sau la a treia mână, iar altele, atât de sărace în 
amănunte încât se rezumau la: „S-ar putea să fi văzut un 
dragon. Sau ceva mare, cu aripi.” 

Cel mai tare i-au pus pe gânduri veștile de la nord de Pentos, 
de pe dealurile din Andalos, unde ciobanii povesteau 
înspăimântați despre un monstru prădător ce devora turme 
întregi, lăsând în urmă doar oase însângerate. Nici ciobanii nu 
erau cruţaţi dacă aveau ghinionul să dea peste fiară, căci pofta 
de mâncare îmboldea creatura să nu se mulţumească numai cu 
oi. Oricum, cine întâlnea monstrul nu trăia ca să-l descrie... dar 
nicio istorisire nu pomenea nimic despre foc, fapt care, pentru 
Jaehaerys, însemna că vina nu putea fi a lui Balerion. Vrând 
totuși să fie sigur, a trimis o duzină de oameni conduși de ser 
Willam Viespea, din Garda Regelui, dincolo de Marea îngustă, în 
Pentos, pentru a prinde fiara. 

Fără ca în Debarcaderul Regelui să știe, de cealaltă pane a 
aceleiași Mări înguste, constructorii de corăbii din Braavos și-au 
încheiat munca la Urmăritoarea Soarelui, visul cumpărat de 
Elissa Farman cu ouăle de dragon furate. Spre deosebire de 
galerele care ieșeau zilnic în lume din mâinile meșteșugarilor din 
Braavos, era un vas fără vâsle; îl făuriseră pentru ape adânci, nu 
pentru golfuri, lagune și ape ce brăzdează uscatul. Cu patru 
catarge, avea tot atât de multe pânze precum corăbiile-lebădă 
din Insulele Verii, dar era mai lată și cu coca mai adâncă, spre a 
fi încărcată cu cât mai multe provizii pentru călătorii lungi. Când 
un localnic a întrebat-o dacă are de gând să navigheze către Yi 
Ti, lady Elissa a râs și a răspuns: 

— S-ar putea... dar nu pe calea la care te gândești. 


În noaptea dinaintea zilei în care plănuise să ridice ancora, 
Lordul Mării a invitat-o în palatul său, unde i-a oferit heringi, 
bere și sfaturi. 

— Călătorește cu mare grijă, doamna mea, i-a spus, dar 
pleacă. Ești căutată de-a lungul și de-a latul întregii Mări 
Înguste. Se pun întrebări, se oferă recompense. Nu mi-ar plăcea 
să fii găsită în Braavos. Noi am venit aici ca să ne eliberăm de 
sub stăpânirea vechii Valyrii, iar Targaryenii tăi sunt valyrieni 
până-n măduva oaselor. Navighează către meleaguri cât mai 
îndepărtate. Şi fă-o cu iuţeală! 

În vreme ce femeia care-și spunea acum lady Alys Westhill îşi 
lua rămas-bun de la Titanul din Braavos, în Debarcaderul 
Regelui viaţa își urma cursul. Nereușind să-și găsească nepoata 
pierdută, Jaehaerys Targaryen a făcut exact ce făcea 
întotdeauna în vremuri grele: s-a afundat în muncă. In liniștea 
din biblioteca Fortăreţei Roșii, regele a început să lucreze la 
ceea ce avea să devină una dintre cele mai importante înfăptuiri 
ale sale. Cu ajutorul Septonului Barth, al Marelui Maester 
Benifer, al lordului Albin Massey și al reginei Alysanne - patru 
oameni pe care-i numea „încă și mai restrânsul meu consiliu” - 
Înălțimea Sa a început să reformuleze, să organizeze și să 
adune într-un cod legile regatului. 

Westerosul pe care îl găsise Aegon Cuceritorul fusese alcătuit, 
nu doar cu numele, ci și în fapt, din șapte regate, fiecare cu 
propriile sale legi, obiceiuri și tradiţii. Chiar și în același regat, 
acestea difereau de la un loc la altul. După cum avea să scrie 
lordul Massey: „Înainte de a fi șapte, regatele fuseseră opt. lar 
înainte de asta nouă, zece, douăsprezece sau chiar treizeci, și 
tot mai multe pe măsură ce ne întoarcem în timp. Vorbim 
despre cele O Sută de Regate ale Eroilor, când de fapt la un 
moment dat au fost nouăzeci și șapte, într-un alt moment o sută 
treizeci și două și așa mai departe, numărul s-a tot schimbat, pe 
măsură ce războaiele erau pierdute și câștigate și fiii le urmau 
taţilor lor.“ 

Cel mai adesea, se schimbau și legile. Un rege era aspru, altul 
era milostiv, altul căuta îndrumare în Steaua în Șapte Colțuri, 
altul respecta legile străvechi ale Primilor Oameni, altul se lăsa 
condus de toanele sale, altul se îndrepta într-o parte când era 
treaz și în cealaltă când era beat. După mii de ani, rezultatul era 
o asemenea adunătură de precedente ce se băteau cap în cap, 


încât orice lord, fie el învestit sau nu cu puterea de a tăia și 
spânzura, se simţea liber să ia orice hotărâre ar fi vrut când 
oamenii se înfățișau judecății sale. 

Pentru Jaehaerys Targaryen, confuzia și dezordinea erau o 
ofensă și, cu ajutorul „mai restrânsului” său consiliu, a trecut la 
„curățirea grajdurilor”. 

— Aceste Șapte Regate au acum un singur rege. E timpul să 
aibă și o singură lege. 

O însărcinare de o asemenea amploare nu avea să fie munca 
unui an, nici a zece ani; pentru simpla adunare, organizare și 
studiere a tuturor legilor existente avea să fie nevoie de doi ani, 
iar reformulările aveau să se prelungească preț de câteva 
decenii, însă atunci, în toamna anului 55 D.C, a început lucrul la 
Marele Cod de Legi al septonului Barth. 

Truda întocmirii urma să continue vreme de încă mulţi ani 
pentru rege și doar nouă cicluri ale lunii pentru regină. Către 
începutul aceluiași an, regele Jaehaerys și poporul Westerosului 
au aflat, cu încântare, că regina Alysanne e din nou grea. 
Prinţesa Daenerys a împărtășit bucuria tuturor, deși a spus, cu 
hotărâre, că își dorește o surioară. 

—Vorbești deja ca o regină care dă legi, a râs mama ei. 

Căsătoriile stăteau, de multă vreme, la temelia legăturilor 
între marile Case din Westeros, erau calea demnă de încredere 
către făurirea alianțelor și către sfârșitul neînțelegerilor. Așa 
cum făcuseră, înaintea ei, soțiile Cuceritorului, Alysanne 
Targaryen punea cu încântare la cale astfel de cununii. În anul 
55 D.C. s-a simţit deosebit de mândră de logodnele aranjate 
pentru două dintre înţeleptele aflate în serviciul său încă din 
vremurile petrecute la Piatra Dragonului: lady Jennis Templeton 
urma să se mărite cu lordul Mullendore de Uplands, iar lady 
Prunella Celtigar avea să se unească prin căsătorie cu Uther 
Peake, lord de Starpike, lord de Dunstonbuxy și lord de 
Whitegrove. Ambele partide au fost considerate excepţionale 
pentru nobilele doamne și un triumf pentru regină. 

Turneul propus de lordul Redwyne pentru sărbătorirea 
terminării Gropii Dragonului s-a ţinut, în cele din urmă, la 
jumătatea anului. Arena a fost pregătită dincolo de zidurile 
citadelei, pe câmpia dintre Poarta Leului și Poarta Regelui, și se 
spune că înfruntările au fost splendide. Cel mai vârstnic dintre 
fiii lordului Redwyne, ser Robert, și-a dovedit priceperea in 


mânuirea lăncii, înfruntându-i pe cei mai buni luptători din Tinut, 
iar fratele său Rickard a câștigat turnirul scutierului și a fost 
făcut cavaler acolo, în arenă, de însuși regele, însă laurii 
campionului au ajuns la galantul și chipeșul ser Simon 
Dondarrion de Blackhaven, care a cucerit inimile poporului și pe 
a reginei deopotrivă când a încoronat-o pe prinţesa Daenerys ca 
regină a dragostei și a frumuseţii. 

În Groapa Dragonului încă nu fusese instalată niciuna dintre 
fiarele pe care avea menirea să le adăpostească, așa că acel 
edificiu colosal a fost ales ca loc al marelui meleu al turnirului, 
unde zăngănitul armelor a răsunat într-o încleștare care nu se 
mai văzuse niciodată la Debarcaderul Regelui. Au luat parte 
șaptezeci și șapte de cavaleri, împărțiți în unsprezece echipe. Au 
început lupta călare; dar, odată doborâţi de pe cai, au continuat 
să se înfrunte, bătându-se cu săbii, ghioage, securi și buzdugane 
cu lanţ. După ce toate echipele, în afară de una, au fost scoase 
din luptă, membrii supraviețuitori ai acesteia s-au întors unul 
împotriva altuia, până când a rămas un singur campion. 

Deși participanţii n-au avut decât arme boante, de turneu, 
între ei s-au purtat lupte înverșunate și sângeroase, spre deliciul 
mulţimii. Doi oameni au fost uciși și mai bine de patruzeci răniţi. 
Dând dovadă de înţelepciune, regina Alysanne le-a interzis 
favoriţilor săi, Jonquil Darke și Tom Zdrăngănitorul, să participe, 
dar bătrânul Bere-n burtă a luat din nou arena în stăpânire, în 
uralele de încântare ale gloatei. După căderea lui, poporul și-a 
găsit un nou favorit, ser Harys Hogg, care, datorită numelui 
casei sale? și a coifului în formă de cap de porc, a fost poreclit 
Harry Jambon. Printre celelalte figuri notabile care au luptat în 
meleu s-au numărat ser Alyn Bullock, de curând de Piatra 
Dragonului, fraţii lui Robert Baratheon, ser Borys, ser Garon și 
ser Ronnal, un rău famat cavaler rătăcitor, pe nume ser Guyle 
Vicleanul, și ser Alastor Reyne, campion al Ţinuturilor din Vest și 
maestru de arme la Casterly Rock. Insă, după ore de vărsare de 
sânge și zăngănit de arme, ultimul om rămas în picioare a fost 
un tânăr cavaler robust din Ținuturile Riverane, ser Lucamore 
Strong. 

La scurt timp după încheierea turnirului, regina Alysanne a 
plecat din Debarcaderul Regelui către Piatra Dragonului, să 
aștepte acolo venirea pe lume a copilului ei. Pierderea prinţului 


8 În engleză, hog înseamnă porc (n. tr.) 


Aegon după numai trei zile de viaţă continua să fie pentru 
Înălțimea Sa o suferinţă apăsătoare. În loc să se supună rigorilor 
unei călătorii sau cerinţelor vieţii de la Curte, regina a căutat 
liniștea vechii locuinţe a familiei sale, unde îndatoririle îi erau 
mai puţine. Septa Edyth și Septa Lyra i-au rămas alături, 
împreună cu douăsprezece tinere fecioare, de curând alese 
dintre cele o sută care râvniseră onoarea de a fi însoţitoare ale 
reginei. Printre cele cărora li s-a acordat această cinste se 
numărau două nepoate ale lui Rogar Baratheon, precum și 
fiicele și surorile lorzilor Arryn, Vance, Rowan, Royce și 
Dondarrion, ba chiar și o femeie din nord, Mara Manderly, fiica 
lordului Theomore de Portul Alb. Spre a le înfrumuseţa serile, 
Înălțimea Sa și-a adus și bufonul preferat, pe Jupâneasa, cu 
păpușile lui. 

La Curte erau oameni pe care dorinţa reginei de a pleca la 
Piatra Dragonului îi umplea de îndoieli. În cele mai frumoase 
zile, insula era umedă și întunecată, iar toamna vânturile 
puternice și furtunile erau nelipsite. Tragediile din ultima vreme 
nu făcuseră altceva decât să înrăutăţească faima castelului, iar 
unii se temeau că stafiile prietenelor otrăvite ale Rhaenei 
Targaryen ar fi putut bântui pe coridoare. Regina Alysanne n-a 
luat în seamă niduna dintre aceste spaime, căci le-a considerat 
prostești. 

— Eu și regele am fost atât de fericiţi la Piatra Dragonului, le-a 
spus celor temători. Nu mă pot gândi la niciun loc mai bun 
pentru nașterea copilului nostru. 

Pentru anul 55 D.C. fusese plănuită o altă vizită regală, de 
data asta în Ținuturile de Vest. Ca și atunci când fusese grea cu 
prinţesa Daenerys, regina a refuzat să-l lase pe rege să anuleze 
sau să amâne vizita și i-a cerut să plece singur. Vermithor l-a 
purtat din nou pe deasupra Westerosului, până la Dintele de 
Aur, unde l-a ajuns din urmă restul escortei sale. Pe urmă, 
Înălţimea Sa a vizitat Ashemark, Cragul, Castamere, Castelul 
Tarbeck, Lannisport și Casterly Rock, precum și Crakehall. E 
notabil faptul că n-a mers și pe Insula Frumoasă. Spre deosebire 
de sora lui, Rhaena, Jaehaerys Targaryen nu era omul care să 
amenințe, dar își avea propriile căi de a-și face simțită 
dezaprobarea 

Regele s-a întors din Vest cu o lună înainte de a-i sosi sorocul 
reginei, pentru a-i fi alături în clipele nașterii. Copilul a venit pe 


lume exact când spuseseră maesterii că trebuie să vină; un 
băiat, bine făcut și sănătos, cu ochii la fel de deschiși la culoare 
precum florile de liliac. La naștere, tot deschis la culoare îi era și 
părul, strălucitor ca aurul alb, o raritate chiar și în Valyria din 
vechime. Jaehaerys l-a numit Aemon. 

— Daenerys o să fie furioasă, a spus Alysanne, punându-și-l 
pe micul prinţ la sân. A repetat cu multă insistenţă că vrea o 
soră. 

La asta, Jaehaerys a ras: 

— Data viitoare! 

În noaptea aceea, urmând sfatul soţiei sale, a pus în leagănul 
prinţului un ou de dragon. 

O lună mai târziu, când Jaehaerys și regina Alysanne s-au 
întors la Debarcaderul Regelui, mii de oameni încântați de 
vestea nașterii prințului Aemon s-au înșirat pe străzile din afara 
Fortăreţei Roșii, sperând să-l zărească în treacăt pe noul 
moștenitor al Tronului de Fier. Auzindu-le undele și ovaţiile, 
regele s-a urcat în cele din urmă pe meterezele porții principale 
a castelului și l-a ridicat pe băiat deasupra capului, în văzul 
tuturor. Se spune că atunci glasurile mulţimii s-au unit într-un 
strigăt atât de puternic, încât s-a auzit până dincolo de Marea 
Îngustă. 

Pe când cele Şapte Regate sărbătoreau, la urechile regelui a 
ajuns vestea că sora sa, Rhaena, fusese văzută iarăși, de data 
asta la Greenstone, vechiul castel al Casei Estermont de pe 
insula cu același nume, din largul ţărmurilor Capului Mâniei. Cea 
dintâi favorită a Rhaenei, verișoara ei Larissa Velaryon, fusese 
măritată cu al doilea fiu al Evenstarului din Tarth, după cum 
poate unii își amintesc. Soţul ei murise, dar lady Larissa îi 
născuse o fată, cununată de curând cu mai vârstnicul lord 
Estermont. În loc să rămână pe Tarth sau să se întoarcă la 
Driftmark, văduva preferase să locuiască, după nuntă, cu fiica 
ei, la Greenstone. Nimeni nu se poate îndoi că prezenta Larissei 
a atras-o pe Rhaena Targaryen la Estermont, pentru că, 
altminteri, insula era deosebit de lipsită de farmec, umedă, 
măturată de vânturi și săracă. Cu fiica ei pierdută pentru ea și 
cu cele mai îndrăgite prietene și favorite în mormânt, nu e de 
mirare că Rhaena a căutat alinare lângă cineva care-i fusese 
alături în copilărie. 

Regina ar fi fost surprinsă (și furioasă) dacă ar fi știut că o altă 


fostă favorită a sa trecea chiar în acel moment prin apropiere. 
După o oprire la Pentos pentru provizii, Alys Westhill și corabia 
ei, Urmăritoarea Soarelui, se îndreptaseră spre Tyrosh, cu doar 
cea mai îngustă parte a Mării Înguste între ele și Estermont. Le 
aștepta primejdioasa trecere prin apele bântuite de pirați de la 
Treptele de Piatră și, ca orice căpitan prudent, lady Alys a năimit 
arbaletrieri și mercenari care s-o scoată cu bine din strâmtoare, 
în largul mării. Însă, mânaţi de capriciile lor, zeii au hotărât să le 
împiedice pe regina Rhaena și pe trădătoarea ei prietenă să afle 
una de prezenţa alteia și corabia a trecut nestânjenită prin 
Treptele de Piatră. Alys Westhill și-a debarcat mercenarii în Lys 
și a luat la bord apă proaspătă și provizii înainte de a se întoarce 
către apus, pentru a porni spre Orașul Vechi. 

In anul 56 D.C., în Westeros a venit iarna și, odată cu ea, au 
sosit vești sumbre din Essos. Toţi oamenii trimiși de regele 
Jaehaerys să afle ce fiară uriașă prăda pe dealurile din partea de 
miazănoapte a Pentosului erau morţi. Comandantul lor, ser 
Willam Viespea, năimise o călăuză în Pentos, un localnic care 
pretindea că știe unde se ascunde monstrul. Dar îi condusese 
într-o capcană și undeva, pe Colinele de Catifea din Andalos, ser 
Willam și oștenii lui fuseseră înconjurați de tâlhari. Cu toate că 
luptaseră vitejește, ceilalți erau mai mulţi și, în cele din urmă, îi 
copleșiseră și îi măcelăriseră. Se spunea că ser Willam căzuse 
ultimul. Capul său îi fusese adus unuia dintre oameni lordului 
Rego din Pentos. 

— Nu există niciun monstru, trăsese septonul Barth concluzia 
după ce auzise trista istorisire, numai hoţi de oi, care spun 
basme ca să-nspăimânte oamenii și să-i ţină departe. 

Myles Smallwood, Mâna Regelui, și-a îndemnat suveranul să 
pedepsească Pentosul pentru ofensa adusă, dar Jaehaerys nu 
voia să declare război unui întreg oraș pentru fărădelegile 
câtorva nelegiuiți, așa că rezolvarea problemei a rămas în 
așteptare, iar soarta lui ser Willam Viespea a fost înscrisă în 
Cartea Albă a Gărzii Regelui. Pentru a-l înlocui, Jaehaerys l-a 
răsplătit cu o mantie albă pe ser Lucamore Strong, învingătorul 
din marele meleu de la Groapa Dragonului. 

De la oamenii de dincolo de apă ai lordului Rego au sosit 
curând și alte vești. Una vorbea despre un dragon înfățișat în 
arenele de luptă din Astapor, în Golful Sclavilor, o sălbăticiune 
cu aripile retezate pe care negustorii de sclavi o puneau să lupte 


cu tauri, cu urși de peșteră și cu grupuri de sclavi înarmaţi cu 
sulițe și securi, în timp ce miile de privitori răcneau. Septonul 
Barth a respins imediat povestea. 

— Un șarpe înaripat, fără nicio îndoială, a spus. Șerpi înaripaţi 
din Sothoryos sunt luaţi adesea drept dragoni de oameni care n- 
au văzut niciodată unul. 

Interesul regelui și al consiliului său a fost stârnit într-o mai 
mare măsură de incendiul care măturase Ținuturile Discordiei 
cu paisprezece zile în urmă. Înteţită de vânturile puternice și 
hrănită de ierburile uscate, vâlvătaia se dezlănţuise vreme de 
trei zile și trei nopţi, înghițind șase sate și o companie liberă, 
Aventurierii, care se trezise prinsă între năvala flăcărilor și o 
armie tyroshi, comandată de Arhonte în persoană. Cei mai mulţi 
preferaseră să fie uciși de sulițele tyroshilor, iar nu să ardă de 
vii. Pieriseră până la unul. 

Cum izbucnise incendiul rămânea un mister. 

— L-a stârnit un dragon, a declarat ser Myles Smauwood. Ce 
altceva ar fi putut fi? 

Pe Rego Draz nu l-a convins. 

— Un trăsnet, a sugerat acesta. Un foc de tabără. Un beţiv cu 
o torţă, în căutarea unei târfe. 

Regele a încuviinţat. 

— Dacă ar fi fost isprava lui, Balerion ar fi fost văzut cu 
siguranţă. 

În Oraşul Vechi, focurile din Essos nu-și aveau locul în 
gândurile femeii care își spunea Alys Westhill; fixa cu privirea 
orizontul din partea opusă, de dincolo de mările apusene biciuite 
de furtuni. Urmăritoarea Soarelui ajunsese în port în ultimele zile 
ale toamnei și încă mai lâncezea lângă doc, în timp ce lady Alys 
îi căuta un echipaj. Își propusese ceva nemaiîncercat decât de o 
mână dintre cei mai cutezători corăbieri, adică să meargă către 
apus, în căutarea unor pământuri la care nici măcar nu visa 
cineva, de aceea nu voia la bord oameni care și-ar fi putut 
pierde curajul și s-ar fi revoltat împotriva ei, silind-o să se 
întoarcă din drum. Avea nevoie de oameni care să-i 
împărtășească visul, iar aceștia nu erau ușor de găsit, nici 
măcar în Orașul Vechi. 

Atunci, ca și acum, corăbierii neștiutori și superstiţioși se 
agăţau de credinţa că lumea e plată și că se termină undeva, 
către apus. Unii vorbeau de ziduri de foc și de mări în clocot, 


alţii de nesfârșite ceţuri negre, iar unii de înseși porțile 
infernului. Înţelepţii știau că adevărul e altul. Soarele și luna 
sunt sfere, așa cum poate vedea orice om; raţiunea sugerează 
că și pământul e tot o sferă, iar veacuri de studiu îi convinseseră 
pe arhimaesterii din Conclav că, în privinţa asta, nu există dubii. 
Stăpânii dragonilor din Tinutul Liber al Valyriei credeau același 
lucru, ca și învățații din ţări îndepărtate, din Qarth până în Yi Ti 
și până în insula Leng. 

Dar asupra mărimii lumii nu căzuseră cu toţii de acord. În 
privinţa asta, chiar și părerile arhimaesterilor din Citadelă erau 
împărţite. Unii credeau că Marea Apusului e atât de întinsă, 
încât niciun om nu poate spera s-o traverseze vreodată. Alţii 
ziceau că s-ar putea să nu fie mai lată decât Marea Verii, Intre 
Arbor și Marele Moraqg; era, cu siguranţă, vorba de o distanţă 
colosală, dar una pe care un căpitan curajos putea spera s-o 
străbată cu o corabie potrivită. Un drum spre apus către 
mătăsurile și mirodenii din Yi Ti și Leng ar fi putut însemna 
bogății incalculabile pentru cel care-l descoperea... dacă lumea 
era o sferă atât de mică precum sugerau înțelepţii aceia. 

Alys Westhill nu credea asta. Puținele scrieri rămase în urma 
ei dovedesc că, încă din copilărie, Elissa Farman fusese convinsă 
că lumea e „mult mai mare și mai stranie decât își închipuie 
maesterii”. Nu împărtășea visul negustorilor de a ajunge în 
Ulthos și Asshai navigând către apus. Viziunea ei era mult mai 
cutezătoare. Credea că, între Westeros și țărmurile răsăritene 
îndepărtate ale Essosului se află alte pământuri și alte mări ce 
așteaptă să fie descoperite: un alt Essos, un alt Sothoryos, un alt 
Westeros. Visele ei erau pline de fluvii despărţitoare, de câmpii 
măturate de vânturi și de munţi impunători, cu creste pierdute 
în nori, de insule înverzite lucind în soare, de animale ciudate, 
niciodată îmblânzite, de fructe bizare, negustate nicicând de 
oameni, și de orașe de aur strălucind sub stele stranii. 

Nu era prima care nutrea acest vis. Cu mii de ani înainte de 
Cucerire, când în Nord încă mai domneau Regii lernii, Brandon 
Marangozul și-a făurit o întreagă flotă pentru a traversa Marea 
Apusului. A plecat el însuși la drum, pentru a nu se mai întoarce 
niciodată. Fiul și moștenitorul său, un alt Brandon, a ars docurile 
unde fusese construită și a rămas pentru totdeauna în amintire 
ca Brandon Incendiatorul. O mie de ani mai târziu, niște oameni 
de fier plecaţi din Marele Wyk au fost împinși de vânt către 


nord-vest cale de opt zile distanţă de orice țărm cunoscut, unde 
au dat de un grup de insule stâncoase. Căpitanul lor a construit 
acolo un turn și un far, și-a spus Farwynd și și-a numit cetatea 
Lumina Singuratică. Urmașii lui încă trăiesc pe stâncile insulelor, 
unde focile îi depășesc numeric, fiind cincizeci la unu. Până și 
ceilalți oameni de fier îi consideră pe cei din clanul Farwynd 
nebuni; unii îi numesc selkii1?. 

Brandon Marangozul și oamenii de fier care au navigat pe 
urmele lui au călătorit pe apele din miazănoapte, unde krakenii 
monstruoși, dragonii de mare și leviatani de mărimea unor 
insule înoată în valuri reci și cenușii, iar ceţuri care-ţi îngheaţă 
măduva-n oase ascund munţi de gheaţă plutitori. Alys Westhill 
n-avea de gând să facă același lucru. Voia să meargă cu 
Urmăritoarei Soarelui pe o cale aflată mult mai către miazăzi, în 
căutarea unor ape albastre și calde și a unor vânturi statornice, 
despre care credea că o pot duce dincolo de Marea Apusului. 
Dar mai întâi trebuia să-și găsească un echipaj. 

Mulţi au râs de ea, pe când alţii i-au spus că e nebună și au 
înjurat-o în faţă. 

— Pe-acolo sunt fiare stranii, da, i-a spus un căpitan rival, și 
probabil c-o să sfârșești în burta uneia. 

Insă o bună parte din aurul plătit de Lordul Mării pentru ouăle 
de dragon furate se odihnea, în siguranţă, în seifurile Băncii de 
Fier din Braavos și, susținută de o asemenea bogăţie, lady Alys 
a izbutit să momească destui năieri, plătindu-le de trei ori mai 
mult decât își permiteau alţi căpitani să le ofere. Încetul cu 
încetul, echipajul a prins formă. 

Veștile despre strădaniile ei au atras, inevitabil, atenţia 
lordului de Hightower. Eustace și Norman, nepoţii lordului 
Donnel, amândoi corăbieri cu faimă, au fost trimiși s-o 
descoasă... și s-o pună în lanţuri dacă prudenţa îi îndemna s-o 
facă. In schimb, s-au angajat amândoi s-o însoţească, venind cu 
corăbiile și oamenii lor. Pe urmă, năierii s-au călcat unii pe alţii 
în picioare în graba de a se alătura echipajului ei. Dacă mergeau 
Hightowerii, însemna că există bogății care așteaptă să fie luate 
în stăpânire. Urmăritoarea Soarelui a plecat din Orașul Vechi în 
a douăzeci și treia zi a celei de a treia luni a anului 56 D.C., 


? Creaturi mitologice din folclorul scoţian, irlandez și islandez, care trăiesc în 
mare sub înfățișarea unor foci, iar când ies pe uscat își leapădă pielea și se 
preschimba în oameni (n. tr.). 


îndreptându-se spre Golful Șoaptelor, de unde a ieșit în largul 
mării însoţită de Luna Toamnei, corabia lui ser Norman 
Hightower, și de Lady Meredith, care îi aparţinea lui ser Eustace 
Hightower. 

Au plecat exact la timp... pentru că vestea despre Alys 
Westhill și disperarea cu care-și căutase un echipaj a ajuns în 
sfârșit la Debarcaderul Regelui. Regele Jaehaerys a descoperit-o 
imediat pe lady Elissa în spatele numelui fals și s-a grăbit să 
trimită corbi în Orașul Vechi, la lordul Donnel, poruncindu-i s-o 
aresteze imediat pe femeia aia și să i-o trimită în Fortăreaţa 
Roșie, unde avea de răspuns la niște întrebări. Numai că 
păsările au ajuns prea târziu... sau, poate, așa cum unii continuă 
să sugereze și în zilele noastre, Donnel Pregetătorul a tărăgănat 
din nou lucrurile. Nevrând să riște să stârnească furia regelui, 
nobilul lord a trimis o duzină dintre cele mai iuți corăbii ale sale 
în urmărirea lui Alys Westhill și a nepoților lui, dar s-au întors 
toate în port, răzleţite și înfrânte. Mările sunt întinse și corăbiile 
mici, iar lordul Donnel n-avea niciuna la fel de iute ca 
Urmăritoarea Soarelui când îi sufla vânt prielnic în pânze. 

Când vestea evadării Elissei Farman a ajuns la Fortăreaţa 
Roșie, regele a chibzuit intens și îndelung, întrebându-se dacă n- 
ar fi trebuit să plece el însuși în urmărirea ei. Nicio corabie nu 
poate naviga atât de repede cum zboară un dragon, s-a gândit 
el; poate că Vermithor avea să izbutească acolo unde vasele 
lordului Donnel dăduseră greș. Insă ideea în sine a fost de-ajuns 
ca s-o înspăimânte pe regina Alysanne. Nici măcar dragonii nu 
pot rămâne în văzduh la nesfârșit, i-a atras ea atenţia, iar pe 
hărţile Mării Apusului, atâtea câte existau, nu erau înfățișate nici 
insule, nici stânci pe care să se poată odihni. Marele Maester 
Benifer și septonul Barth au fost de partea ei și, văzând că i se 
împotrivesc cu toţii, Înălţimea Sa și-a abandonat cu părere de 
rău ideea. 

A treisprezecea zi a celei de-a patra luni a anului 56 D.C. a 
fost rece și cenușie încă din zori, cu vuiet de vânt dinspre 
răsărit. Cronicile Curţii ne spun că micul dejun al lui Jaehaerys 
Targaryen Întâiul a fost întrerupt de un sol al Băncii de Fier, 
venit să ridice plata anuală a împrumutului făcut de Coroană. 
Elissa Farman continua să fie prezentă în cele mai multe dintre 
gândurile regelui, care știa, fără dubiu, că Urmăritoarea Soarelui 
fusese construită în Braavos. lnălțimea Sa a vrut să afle dacă 


asta se făcuse cu banii primiţi de la Banca de Fier și dacă 
bancherii știau ceva despre ouăle de dragon furate. Solul a 
negat și una, și alta. 

Într-o altă parte a Fortăreţei Roșii, regina Alysanne și-a 
petrecut dimineaţa alături de copiii săi; prinţesa Daenerys 
începuse în sfârșit să-l îndrăgească pe fratele ei Aemon, deși 
încă își dorea o surioară. Septonul Barth era în bibliotecă, iar 
Marele Maester Benifer se afla în adăpostul corbilor, în cealaltă 
parte a orașului, lordul Corbray inspecta oștenii din Garda 
Orașului adunaţi în Cazarma de Est, pe când, în vila sa de sub 
Groapa Dragonului, Rego Draz distra o tânără lady cu virtutea 
negociabilă. 

Cu toţii aveau să-și amintească vreme îndelungată ce făceau 
în clipa când au auzit un corn răsunând în văzduhul dimineţii. 

— Sunetul mi-a alunecat pe șira spinării ca un cuţit rece, deși 
n-aș fi putut spune de ce, avea să povestească mai târziu 
regina. 

Dintr-un turn de veghe singuratic, de unde cuprindeai cu 
privirea Golful Apei Negre, un străjer întrezărise în depărtare 
aripi întunecate și dăduse alarma. A sunat pentru a doua oară 
când aripile au crescut și a treia oară când a văzut clar 
dragonul, negru pe fundalul norilor. 

Balerion se întorsese la Debarcaderul Regelui. 

Trecuseră mulţi ani de când Teroarea Neagră fusese văzut 
pentru ultima oară pe cerul orașului și ivirea sa a umplut de 
spaimă o mare parte a norodului, care s-a întrebat dacă Maegor 
cel Crud nu se întorsese cumva din morți ca să-l încalece iarăși. 
Dar, vai!, de gâtul dragonului nu se ţinea un rege mort, ci o 
copilă pe moarte. 

Balerion a coborât măturând cu umbra sa neagră curțile și 
palatele din Fortăreaţa Roșie și izbind aerul cu aripile lui uriașe, 
pentru a se opri în curtea interioară, lângă Cetăţuia lui Maegor. 
Abia atinsese pământul când prinţesa Aerea a alunecat din 
spatele lui. Chiar și oamenii care o cunoscuseră îndeaproape în 
anii petrecuţi de ea la Curte au recunoscut-o cu mare greutate. 
Era aproape dezbrăcată, din haine nu-i mai rămăseseră decât 
niște zdrenţe atârnate de braţele și picioarele subţiri ca niște 
bețe. Părul îi era murdar și încâlcit. 

— Vă rog! a strigat către cavalerii, scutierii și slujitorii care-i 
priviseră coborârea. Apoi, când toată lumea s-a repezit spre ea, 


a adăugat. Eu niciodată... 

Și s-a prăbușit. 

Ser Lucamore Strong se afla la postul său, pe podul peste 
șanțul fără apă care înconjura Cetăţuia lui Maegor. A împins 
privitorii într-o parte și-n alta, a ridicat-o pe prinţesă în braţe și a 
traversat castelul, ducând-o la Marele Maester Benifer. Mai 
târziu, avea să istorisească oricui voia să-l asculte că fata era 
roșie la față și avea fierbințeală atât de mare încât i-a simţit 
pielea încinsă prin zalele smălţuite ale armurii. Cavalerul a 
pretins și că avea ochii plini de sânge și că „în ea era ceva, ceva 
care se mișca, făcând-o să se cutremure și să mi se 
zvârcolească în braţe.” (Insă n-a spus poveștile astea prea 
multă vreme. A doua zi, regele Jaehaerys a trimis după el și i-a 
poruncit să nu mai vorbească despre prinţesă.) 

Regele și regina au fost chemaţi de îndată, dar, când au ajuns 
în fața camerelor maesterului, Benifer nu i-a lăsat să intre. 

— Nu vreţi s-o vedeţi astfel, le-a spus, și aș fi nechibzuit dacă 
v-aș lăsa să vă apropiaţi mai mult. 

La ușă au fost puse străji, ca să nu intre nici servitorii. Numai 
septonul Barth a fost primit, pentru ritualurile dinainte de 
moarte. Benifer a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru prinţesa în 
agonie, i-a dat lapte de mac și a cufundat-o într-o cadă cu 
gheaţă ca să-i scadă fierbințeala, dar strădaniile lui au fost 
zadarnice. În vreme ce sute de oameni s-au îngrămădit în septul 
din Fortăreața Roșie, rugându-se pentru ea, Jaehaerys și 
Alysanne au stat de veghe la ușa maesterului. Soarele apusese 
și sosise ora liliacului când Barth a ieșit ca să le dea de veste că 
Aerea Targaryen a plecat dintre cei vii. 

Prințesa le-a fost încredințată flăcărilor chiar a doua zi, la 
răsăritul soarelui, cu trupul înfășurat în pânză fină, de in, din 
creștet până la vârfurile picioarelor. Marele Maester Benifer, 
care îi pregătise trupul pentru rugul funerar, părea el însuși pe 
jumătate mort, după cum le-a destăinuit lordul Redwyne fiilor 
săi. Regele a dezvăluit că nepoata sa fusese răpusă de o 
fierbinţeală și le-a cerut tuturor locuitorilor Ţinutului să se roage 
pentru ea. În Debarcaderul Regelui a fost jelită câteva zile 
înainte ca viața să-și reia vechiul curs, și asta a fost tot. 

Însă misterele rămân. Nici măcar acum, după câteva veacuri, 
nu am ajuns de fel mai aproape de descoperirea adevărului. 

Mai mult de cincizeci de bărbaţi au slujit Tronul de Fier ca 


Mari Maesteri. Jurnalele, scrisorile, registrele de cheltuieli, 
memoriile și calendarele de Curte reprezintă cele mai folositoare 
istorisiri ale evenimentelor la care au fost martori, dar nu au fost 
cu toţii la fel de sârguincioși. În timp ce unii ne-au lăsat tomuri 
de însemnări pline de vorbe goale, neuitând niciodată să noteze 
ce a mâncat regele la cină (și dacă a savurat sau nu mâncarea), 
alţii n-au scris mai mult de șase într-un an. In această privinţă, 
Benifer se numără printre cei de frunte, jurnalele și scrisorile 
sale ne oferă informaţii amănunțite despre tot ce a văzut și a 
făcut, ca și despre toate întâmplările la care a fost martor în 
slujba regelui Jaehaerys și, mai înainte, în a lui Maegor, unchiul 
acestuia. Și totuși, în toate scrierile lui, nu există nici măcar un 
singur cuvânt nici despre întoarcerea Aereei Targaryen și a 
dragonului furat de ea la Debarcaderul Regelui, nici despre 
moartea tinerei prințese. Din fericire, septonul Barth n-a fost la 
fel de taciturn, așa că acum trebuie să acordăm atenţie istorisirii 
lui. 

„Au trecut trei zile de când a murit prinţesa”, a scris el, „și eu 
încă n-am izbutit s-adorm. Nu știu dacă voi mai putea dormi 
vreodată. Am crezut întotdeauna că Mama e îndurătoare și că 
Tatăl din Ceruri judecă toţi oamenii deopotrivă după dreptate... 
dar nu există nici îndurare, nici dreptate în ceea ce s-a abătut 
asupra tinerei noastre prințese. Cum au putut zeii fi atât de orbi 
sau atât de nepăsători încât să îngăduie o asemenea grozăvie? 
Sau e cu putinţă să existe în acest univers și alte zeități, niște 
monștri răuvoitori, precum aceia împotriva cărora predică 
preoţii lui R'hllor cel Roșu și în faţa cruzimii cărora regii și zeii 
oamenilor nu sunt cu nimic mai presus decât niște muște? 

Nu știu. Nu vreau să știu. Dacă asta mă face un septon 
necredincios, așa să fie. Marele Maester Benifer și cu mine am 
căzut de acord să nu spunem nimănui ceea ce am văzut și am 
trăit în odăile lui când acea sărmană copilă trăgea să moară... 
nimănui, nici regelui, nici reginei, nici mamei ei, nici măcar 
arhimaesterilor din Citadelă... dar nu pot scăpa de amintiri, așa 
că le aștern aici. Poate că, până când vor fi găsite și citite, 
oamenii vor fi înțeles mai bine ce sunt astfel de grozăvii. 

l-am spus lumii întregi că prinţesa Aerea a fost ucisă de o 
fierbinţeală, ceea ce e, în mare, adevărat, dar a fost una cum nu 
mai văzusem până atunci și cum sper că nu voi mai vedea 
vreodată. Fata ardea. Avea pielea încinsă și roșie și, când mi-am 


pus mâna pe fruntea ei, să văd cât de fierbinte este, a fost ca și 
cum mi-aș fi afundat-o într-o oală cu ulei în clocot. Abia dacă 
mai avea vreun pic de carne pe oase, atât de sfrijită și de 
înfometată părea, dar am putut să vedem niște... umflături 
înlăuntrul ei, pentru că pielea i se înălța și apoi cobora iarăși, de 
parcă... nu, nu de parcă, pentru că era o realitate, nu o părere... 
în ea se găseau niște creaturi, creaturi vii, care înaintau și se 
răsuceau, poate căutând o cale de ieșire, și îi dădeau asemenea 
dureri încât nici măcar laptele de mac nu-i aducea vreo alinare. 
l-am spus regelui, așa cum trebuie cu siguranţă să-i spunem și 
mamei ei, că prințesa Aerea n-a vorbit deloc, dar e o minciună. 
Mă rog să pot uita cât de curând unele dintre lucrurile pe care 
le-a șoptit printre buze crăpate și sângerânde. Nu pot uita cât de 
des se ruga să moară. 

Toată priceperea maesterului a fost neputincioasă în lupta cu 
fierbinţeala ei, dacă-i putem da unei asemenea orori un nume 
atât de obișnuit. E cel mai simplu mod de a spune că biata 
copilă se cocea din interior. Carnea i s-a întunecat tot mai mult 
la culoare, apoi a prins să crape, până când, cei Şapte să mă 
aibă în pază, a ajuns să semene cel mai bine și mai bine cu 
friptura de porc rumenită. Din gură, din nas și, cel mai obscen, 
dintre buzele de jos, îi ieșeau fuioare subţiri de fum. Atunci a 
încetat să vorbească, însă creaturile din ea au continuat să se 
miște. Până și ochii i s-au copt în ţeastă și în cele din urmă au 
plesnit ca două ouă lăsate prea mult în apă clocotită. 

Am crezut că e cel mai hidos lucru pe care-o să-l văd 
vreodată, dar am fost curând adus la realitate, fiindcă mă 
aștepta ceva încă și mai oribil. S-a întâmplat când eu și Benifer 
am pus-o pe sărmana fată într-o cadă și am acoperit-o cu 
gheaţă. Îmi tot spun că șocul acelei cufundări i-a oprit brusc 
inima... și, dacă e așa, a fost milostenie, pentru că atunci au 
ieșit creaturile din ea... 

Creaturile... Mamă din Ceruri, ai milă de mine, că nu știu cum 
altcumva să vorbesc despre ele... erau... viermi cu chip 
omenesc... șerpi cu mâini... orori răsucite, lipicioase, de 
nedescris, și păreau să se zvârcolească, să zvâcnească și să se 
vânzolească pe când ţâșneau din carnea ei. Unele nu erau mai 
mari decât degetul meu mic, dar cel puţin una a fost cât braţul 
meu... vai, Războinicul să mă aibă în pază, scoteau niște 
sunete... 


Totuși au murit. Trebuie să nu uit asta, să mă agăț de asta. 
Orice ar fi fost, erau creaturi ale arșiţei și focului și nu le plăcea 
deloc gheața, o, nu. Una după alta, s-au zbătut și s-au chircit și 
au murit în faţa ochilor mei, slavă celor Șapte! Nu-mi pot 
îngădui să le dau nume... erau spurcăciuni.” 

Prima parte a istorisirii septonului Barth se încheie aici. Dara 
continuat peste câteva zile: 

„Prinţesa Aerea nu mai e printre noi, însă n-a fost uitată. 
Credincioșii se roagă pentru sufletul ei curat în fiecare dimineaţă 
și în fiecare seară. În afara septurilor, pe toate buzele sunt 
aceleași întrebări. Prinţesa a lipsit mai bine de un an. Unde s-ar 
fi putut duce? Ce i s-a putut întâmpla? Ce a adus-o acasă? Era 
Balerion monstrul despre care se credea că bântuie pe Colinele 
de Catifea din Andalos? Flăcările lui au fost pricina focului care a 
măturat Ținuturile Discordiei? Teroarea Neagră ar fi putut zbura 
tocmai până în Astapor, ca să fie el „dragonul din arenă”? Nu, și 
nu, și nu. Astea sunt basme. 

Totuși, chiar dacă nu luăm în seamă astfel de povești 
nebunești, misterul rămâne. Unde s-a dus Aerea Targaryen când 
a plecat de pe Piatra Dragonului? Regina Rhaena s-a gândit mai 
întâi că a zburat către Debarcaderul Regelui; prinţesa nu se 
ferea să spună că își dorește să se întoarcă la Curte. Când s-a 
dovedit că se înșelase, Rhaena a căutat-o pe Insula Frumoasă și 
în Orașul Vechi. Asta a avut un oarecare sens, numai că Aerea 
nu se afla în niciunul dintre cele două locuri, nici altundeva în 
Westeros. Pe alţii, printre care regina și eu însumi, asta i-a făcut 
să creadă că prinţesa nu zburase spre vest, ci spre est, și că se 
afla în Essos. Fata s-ar fi putut gândi că, în Orașele Libere, mâna 
Rhaenei n-are cum s-o ajungă, și mai ales regina Alysanne era 
convinsă că Aerea fugise de mama ei în aceeași măsură în care 
fugise de Piatra Dragonului. Însă spionii şi informatorii lordului 
Rego nu dăduseră de urma ei nici dincolo de Marea îngustă... și 
nu auziseră nici măcar o șoaptă despre dragonul ei. De ce? 

Deși nu am nicio dovadă, pot sugera un răspuns. Am impresia 
că ne-am pus, cu toţii, o întrebare greșită. Aerea Targaryen mai 
avea încă destul de mult până la a treisprezecea aniversare în 
dimineaţa când a plecat pe furiș din castelul mamei sale. Deși 
familiarizată cu dragonii, nu mai călărise niriodată vreunul... și, 
din motive pe care s-ar putea să nu le înţelegem niciodată, l-a 
luat tocmai pe Balerion, în locul unuia dintre dragonii mai tineri 


și mai blânzi pe care i-ar fi putut alege. Mânată fiind de 
neînțelegerile cu mama ei, poate a vrut pur și simplu unul mai 
mare și mai fioros decât Dreamfyre, cu care zbura regina 
Rhaena. E posibil și să fi simţit dorinţa de a îmblânzi fiara care-i 
ucisese pe tatăl ei și pe dragonul acestuia. (Nu-și cunoscuse 
tatăl, dar nu putem știi ce simţea când se gândea la el și la 
moartea lui.) Oricare i-ar fi fost motivele, a ales. 

E foarte posibil să fi vrut să zboare către Debarcaderul 
Regelui, așa cum a bănuit mama ei. E cu putinţă și să fi dorit să- 
și caute sora geamănă în Orașul Vechi sau să-ncerce să dea de 
urma Elissei Farman, care îi promisese cândva s-o facă părtașă 
la aventurile ei. Oricare i-ar fi fost planurile, n-an nicio 
importanţă. E una să sari în spinarea unui dragon și alta să-i 
impui voinţa ta, mai ales când ai ales unul atât de bătrân și de 
sălbatic ca Teroarea Neagră. Ne-am întrebat cu toţii, de la bun 
început: Unde l-a dus Aerea pe Balerion? Ar fi trebuit să ne 
punem altă întrebare: Unde a dus-o Balerion pe Aerea? 

Un singur răspuns are sens. Reamintiţi-vă, vă rog, că Balerion 
era cel mai mare și cel mai bătrân dintre cei trei călăriţi de 
regele Aegon și de surorile lui în timpul cuceririi. Vhagar și 
Meraxes ieșiseră din nou pe Piatra Dragonului, numai Balerion 
venise pe insulă cu Aenar Surghiunitul și cu Daenys Visătoarea, 
era cel mai tânăr dintre cei cinci dragoni pe care-i aduseseră cu 
ei. Ceilalți patru muriseră între timp, dar el trăia, continuând să 
crească și devenind tot mai fioros și mai încăpățânat. Dacă (așa 
cum ar și trebui) nu luăm în seamă poveștile unor vrăjitori 
șarlatani, el e, probabil, singura creatură in viaţă din întreaga 
lume care a văzut Valyria înainte de Urgie. 

Şi acolo a dus-o pe sărmana copilă sortită pieirii, care se 
agăța de spinarea lui. M-aș mira să fi mers ea de bunăvoie; n-a 
avut de ales, fiindcă n-avea nici cunoștințele necesare, nicio 
voinţă destul de puternică pentru a-l întoarce din drum. 

Nu pot ghici ce anume i s-a întâmplat în Valyria. judecând 
după starea în care s-a întors la noi, nici nu vreau să aflu. 
Valyrienii nu erau doar stăpâni ai dragonilor. Practicau magia 
sângelui și alte arte întunecate, săpau adânc în căutarea unor 
secrete care ar fi fost mai bine să rămână îngropate și deformau 
trupurile animalelor și ale oamenilor, modelând himere 
monstruoase, împotriva firii. Aceste păcate au mâniat zeii, care 
i-au nimicit. Valyria e blestemată, toată lumea e de acord, și 


până și cei mai curajoși corăbieri își schimbă cursul, ocolind pe 
departe oasele ei fumegande... dar ar fi o greșeală să credeam 
că acolo nu mai trăiește acum nimic. Îndrăznesc să spun că în 
Valyria sălășluiesc creaturile pe care le-am găsit în Aerea 
Targaryen... alături de alte asemenea orori pe care nici măcar 
nu ni le putem imagina. Am scris aici pe larg cum a murit 
prinţesa, dar mai e ceva, ceva încă și mai înspăimântător, care 
trebuie spus: 

Și Balerion era rănit. Fiara aia uriașă, Teroarea Neagră, cel 
mai înspăimântător dragon care s-a avântat vreodată în 
văzduhul Westerosului, s-a întors la Debarcaderul Regelui cu 
răni pe jumătate cicatrizate, pe care nimeni nu-și amintește să 
le mai fi văzut până atunci, și cu o tăietură zdrenţuită, de 
aproape trei metri, de-a lungul părții stângi a trupului, o rană 
căscată, din care sângele încă mai picura, fierbinte și fumegând. 

Lorzii din Westeros sunt oameni orgolioși, iar septonii 
Credinței și maesterii Citadelei sunt, în felul lor aparte, încă și 
mai orgolioși, dar lumea, prin natura ei, înseamnă multe lucruri 
pe care nu le înţelegem și nici nu le vom înţelege vreodată. 
Poate că e o dovadă de îndurare. Tatăl din Ceruri i-a făcut pe 
oameni curioși, iar unii spun că a făcut-o ca să ne pună la 
încercare credința. Păcatul care se ţine scai de mine e dorinţa 
de a afla ce se află dincolo de orice ușă în faţa căreia ajung, dar 
e mai bine ca unele uși să rămână închise. Aerea Targaryen a 
trecut dincolo printr-una dintre acestea din urmă.” 

Așa se încheie istorisirea septonului Barth. N-avea să mai 
scrie niciodată nimic despre soarta prințesei Aerea și până și 
aceste cuvinte aveau să fie pecetluite și păstrate printre hârtiile 
lui personale, unde au stat, nedescoperite, aproape o sută de 
ani. Totuși, ororile pe care le-a văzut cu ochii lui l-au tulburat 
profund, stârnindu-i tocmai acea sete de cunoaștere numită de 
el însuși „păcatul care se ţine scai de mine”. După această 
întâmplare, a început să facă tot felul de cercetări și de încercări 
care, în cele din urmă, l-au îmboldit să scrie Dragoni, balauri și 
șerpi înaripați. Istoria lor fantastică, un volum pe care Citadela 
avea să-l condamne, ca „provocator, dar neîntemeiat”, și care, 
la porunca lui Baelor cel Binecuvântat, avea să fie aruncat și 
distrus. 

Probabil că septonul Barth i-a împărtășit regelui bănuielile 
sale. Deși în consiliul restrâns nu s-a discutat niciodată despre 


asta, ceva mai târziu, în același an, Jaehaerys le-a interzis, prin 
edict regal, tuturor corăbiilor bănuite că ar fi ajuns pe insulele 
Valyriei sau că ar fi navigat pe Marea Fumegândă să acosteze în 
porturile din cele Șapte Regate, pedeapsa fiind moartea. 

La scurt timp după aceea, Balerion a devenit primul dragon al 
Casei Targaryen adăpostit în Groapa Dragonului. Tunelurile 
lungi și căptușite cu cărămidă ale acesteia pătrundeau adânc în 
coasta dealului, fuseseră construite după modelul peșterilor și 
erau de trei ori mai largi decât bârlogurile de pe Piatra 
Dragonului. Trei dragoni tineri i s-au alăturat curând Terorii 
Negre sub Dealul lui Rhaenys, iar Vermithor și Silverwing au 
rămas în Fortăreața Roșie, aproape de călăreţii lor. Ca să se 
asigure că nu va mai exista o altă fugă ca a prinţesei Aerea pe 
Balerion, regele a decretat că dragonii trebuie păziţi zi și 
noapte, indiferent unde sunt adăpostiţi. In acest scop, a luat 
ființă un nou ordin de străjeri: Paznicii Dragonilor, șaptezeci și 
șapte de bărbaţi voinici, în armuri negre strălucitoare, cu 
vârfurile  coifurilor împodobite cu solzi de dragon ce se 
prelungeau în josul spatelui, micșorându-se. 

Despre întoarcerea Rhaenei Targaryen de la Estermont după 
moartea fiicei sale nu e nevoie să spunem prea multe. Când a 
sosit corbul la Greenstone, unde se afla lnălţimea Sa, prinţesa 
era deja moartă și trupul îi fusese ars. Când a adus-o Dreamfyre 
în Fortăreaţa Roșie, mama ei nu i-a mai găsit decât cenușa și 
oasele. 

— Se pare că mi-e dat s-ajung întotdeauna prea târziu, a spus 
Rhaena. 

Când regele i-a sugerat să ducă la Piatra Dragonului cenușa 
prinţesei, pentru a fi înhumată alături de a regelui Aegon și ale 
celorlalți morţi din Casa Targaryen, ea a refuzat. 

— Aerea ura Piatra Dragonului, i-a reamintit Înălţimii Sale. 
Voia să zboare. 

Spunând asta, s-a urcat în spatele lui Dreamfyre, a dus 
cenușa copilei în văzduh și a împrăștiat-o în vânt. 

Melancolia pusese stăpânire pe Rhaena. Piatra Dragonului 
continua să-i aparţină, dacă o voia, i-a spus Jaehaerys surorii 
sale, dar ea a refuzat din nou. 

— Pentru mine, acum, acolo nu mai sunt decât stafii și jale. 

Când Alysanne a întrebat-o dacă vrea să se întoarcă la 
Greenstone, Rhaena a clătinat din cap. 


— Şi acolo e o stafie. Una mai prietenoasă, dar tot stafie este. 

Regele i-a propus să rămână cu ei, la Curte, și i-a oferit un loc 
în consiliul său restrâns. Asta a făcut-o să râdă. 

— O, frate, ești un om minunat, dar mă tem că nu ţi-ar plăcea 
niciunul dintre sfaturile mele. 

Atunci regina Alysanne a luat mâna surorii ei într-ale sale și i- 
a spus: 

— Ești încă tânără. Dacă vrei, am putea găsi un lord curtenitor 
și blând, care să te îndrăgească la fel de mult ca noi. Ai putea 
avea alți copiii. 

Asta n-a izbutit decât s-aducă pe buzele Rhaenei un rânjet. Şi- 
a smuls mâna dintr-ale reginei. 

— Mi-am hrănit dragonul cu ultimul meu soţ. Dacă mă silești 
să-mi iau altul, s-ar putea să-l mănânc eu. 

În cele din urmă, regele Jaehaerys a instalat-o pe sora sa 
Rhaena în ultimul loc la care s-ar fi așteptat cineva: Harrenhal. 
Jordan Towers, unul dintre ultimii lorzi care-i rămăseseră loiali lui 
Maegor cel Crud, murise răpus de o aprindere de plămâni, iar 
imensa ruină a castelului lui Harren cel Negru îi rămăsese 
singurului său fiu supraviețuitor, care primise numele 
răposatului rege. După ce toți fraţii lui mai mari pieriseră în 
războaiele regelui Maegor, Maegor Towers era ultimul din 
stirpea sa, acum bolnav și sărăcit. Într-un castel construit ca să 
adăpostească mii de oameni, ajunsese să locuiască doar alături 
de un bucătar și de trei oșteni bătrâni. 

— Castelul are cinci turnuri imense, a subliniat regele, iar 
băiatul lui Towers nu se folosește decât de o parte dintr-unul. Tu 
le poţi avea pe celelalte patru. 

Asta a amuzat-o pe Rhaena. 

— Sunt sigură că unul îmi e de-ajuns. Am mai puţini servitori 
decât el. 

Când Alysanne i-a reamintit că, după cum se spune, și 
Harrenhalul are stafii, Rhaena a ridicat din umeri. 

— Nu sunt stafiile mele. Nu mă vor tulbura. 

Şi așa a ajuns Rhaena Targaryen, fiică a unui rege, soţie a 
altor doi și soră a unui al treilea, să-și petreacă ultimii ani ai 
vieţii într-un loc cu nume cum nu se putea mai potrivit: Turnul 
Văduvei din Harrenhal, despărţit doar de lungimea curţii de 
Turnul Groazei, unde își ducea traiul un tânăr bolnav, ce purta 
numele regelui care-l ucisese pe tatăl copiilor ei. Ni se 


povestește că, de-a dreptul bizar, între Rhaena Targaryen și 
Maegor Towers s-a legat, cu timpul un soi de prietenie. In 61 
D.C., după moartea lui, Rhaena i-a preluat servitorii, care i-au 
rămas alături până la sfârșitul vieţii ei. 

Rhaena Targaryen a murit în anul 73 D.C., la vârsta de 
cincizeci de ani. După moartea fiicei sale Aerea, n-a mai mers 
niciodată la Debarcaderul Regelui sau pe Piatra Dragonului, nici 
n-a mai jucat vreun rol în guvernarea Tinutului, dar zbura o dată 
pe an până în Orașul Vechi, s-o viziteze pe Rhaella, fiica ei 
rămasă în viaţă, ajunsă septă în Septul Stelat. Inainte de 
moarte, părul ei auriu cu argintiu a albit, iar oamenii de rând din 
Ținuturile Riverane se temeau de ea, căci o credeau vrăjitoare. 
Călătorii care băteau la porţile Harrenhalului, sperând să fie 
găzduiţi, primeau, în anii stăpânirii ei, pâine și sare și privilegiul 
de a se adăposti acolo pentru o noapte, dar regina nu-i făcea 
niciunuia onoarea de a-i ţine companie. Norocoșii istoriseau că o 
zăriseră pe meterezele castelului sau că o văzuseră plecând și 
întorcându-se, călare pe dragonul ei, căci Rhaena a continuat că 
zboare pe Dreamfyre până la sfârșitul vieţii, așa cum zburase 
din fragedă tinereţe. 

Când a murit, regele Jaehaerys a poruncit să fie arsă la 
Harrenhal și să-i fie înhumată cenușa acolo. 

— Fratele meu Aegon a murit de mâna unchiului nostru, în 
Bătălia de sub Ochiul Zeilor, a spus lnălțimea Sa, lângă rugul ei 
funerar. Soţia lui, sora mea Rhaena, nu a luat parte la luptă, dar 
și ea a murit puţin în aceeași zi. 

După moartea Rhaenei, jJaehaerys a dat Harrenhalul, cu toate 
pământurile și cu toate veniturile sale, în stăpânirea lui ser 
Bywin Strong, fratele lui ser Lucamore Strong din Garda Regelui 
și el însuși cavaler cu renume. 

Dar ne-am dus cu zeci de ani înainte pe firul istorisirii noastre, 
pentru că Străinul a venit după Rhaena Targaryen abia în 73 
D.C., și până atunci la Debarcaderul Regelui și în cele Şapte 
Regate din Westeros s-au întâmplat multe, și bune, și rele. 

în 57 D.C., Jaehaerys și regina lui au avut un nou motiv de 
bucurie când zeii i-au binecuvântat cu un alt fiu, Baelon, numit 
astfel după unul dintre lorzii Targaryen care stăpâniseră Piatra 
Dragonului înainte de Cucerire și fusese și el tot un al doilea fiu. 
Deși mai mic la naștere decât fratele său Aemon, noul prunc era 
mai gălăgios și mai lacom și doicile se plângeau, spunând că nu 


mai alăptaseră niciun copil care să sugă cu atâta putere. Cu 
doar două zile înainte de nașterea lui, corbii albi își luaseră 
zborul din Citadelă, vestind sosirea primăverii, așa că Baelon a 
primit fără zăbavă un al doilea nume: Prinţul Primăverii. 

La nașterea fratelui lor, prinţul Aemon avea doi ani, iar 
prinţesa Daenerys, patru. Cei doi nu semănau câtuși de puţin. 
Prinţesa era un copil plin de viaţă, care râdea tot timpul și 
ţopăia zi și noapte prin Fortăreaţa Roșie, „zburând” pretutindeni 
pe o coadă de mătură botezată „dragon”, care devenise jucăria 
ei preferată. Plină de stropi de noroi și de pete de iarbă, își 
punea la grea încercare atât mama, cât și pe cameristele 
acesteia, pentru că îi pierdeau tot timpul urma. Însă prinţul 
Aemon era un băiat serios, prudent, grijuliu și ascultător. Încă nu 
cunoștea slovele, dar îi plăcea să i se citească, iar regina 
Alysanne era adesea auzită povestind, cu râsul pe buze, că 
primele două cuvinte rostite de el fuseseră „de ce?”. 

Copiii creșteau sub supravegherea atentă a Marelui Maester 
Benifer. Rănile lăsate în urmă de dușmănia dintre fiii 
Cuceritorului, Aenys și Maegor, erau încă proaspete în amintirea 
multor lorzi vârstnici, iar Benifer se temea ca nu cumva și acei 
doi băieţi să se întoarcă unul împotriva altuia, scăldând Ținutul 
în sânge. N-ar fi trebuit să-și facă griji. Poate doar în afara unei 
perechi de gemeni, n-ar fi putut exista alţi doi fraţi mai apropiați 
decât fiii lui Jaehaerys Targaryen. Imediat ce a ajuns la vârsta la 
care să poată merge, Baelon a început să se ţină scai după 
Aemon, fratele lui, și să se străduiască să-l imite în toate. Când 
Aemon și-a primit prima sabie de lemn și a început să înveţe 
mânuirea armelor, Baelon a fost considerat prea mic ca să i se 
alăture, dar asta nu i-a putut sta în cale. Și-a făcut singur o 
sabie dintr-un băț și a dat fuga în curte, unde a început să se 
bată cu fratele lui, iar maestrul lor de arme n-a putut face nimic 
mai mult decât să râdă, neajutorat. 

Pe urmă, Baelon nu s-a mai despărţit de băţul-sabie, pe care-l 
lua cu el chiar și în pat, spre disperarea mamei lui și a 
cameristelor ei. Benifer a observat că, la început, prinţul Aemon 
a fost temător în preajma dragonilor, ceea ce nu i s-a potrivit și 
lui Baelon, despre care se povestește că l-a pocnit pe Balerion 
peste bot când a intrat prima oară în bărlogul lui. 

— Asta ori e plin de curaj, ori e nebun, a spus Sam Ursuzul și, 
din ziua aceea, Prinţul Primăverii a început să fie cunoscut și 


drept Baelon cel Viteaz. 

Era limpede că tinerii prinți își iubeau la nebunie sora și că ea 
era încântată de ei, „plăcându-i mai ales să le spună ce să 
facă”. Însă Marele Maester Benifer a mai observat și altceva. 
Jaehaerys își iubea cu ardoare toţi cei trei copii, dar, din 
momentul nașterii lui Aemon, începuse să vorbească despre el 
numindu-l moștenitorul său, spre nemulţumirea reginei 
Alysanne. 

— Daenerys e mai mare, îi amintea ea Înălţimii Sale. E prima 
în linia succesiunii; ea trebuie să fie regină. 

Regele n-o contrazicea niciodată. 

— O să fie regină când ea și Aemon se vor căsători, se 
mulțumea să spună. Vor domni împreună, la fel ca noi doi. 

Dar, după cum a notat în scrierile sale, Benifer își dădea 
seama că răspunsul regelui n-o mulțumea pe deplin pe regină. 

Ne întoarcem din nou în 57 D.C., acesta fiind și anul în care 
Jaehaerys i-a retras lordului Myles Smallwood titlul de Mână a 
Regelui. Deși fără nido îndoială loial și bine intenţionat, nu făcea 
faţă în consiliul restrâns. 

— Am fost făcut să stau în șa, nu pe o pernă, susţinea el 
însuși. 

De-acum un rege mai vârstnic și mai înţelept, de astă dată 
Înălţimea Sa a spus, în consiliu, că n-are de gând să irosească 
două săptămâni alegând dintr-o listă de cincizeci de oameni. 
Urma să aibă Mâna pe care și-o dorea: septonul Barth. Când 
lordul Corbray i-a reamintit că Barth e de obârşie umilă, regele i- 
a respins obiecţia cu o ridicare din umeri. 

— Puțin îmi pasă dacă tatăl lui a forjat săbii și a potcovit cai. 
Un cavaler are nevoie de sabie, un cal are nevoie de potcoave și 
eu am nevoie de Barth. 

La numai câteva zile după înălţarea sa în rang, noua Mână s-a 
îmbarcat pe o corabie și a plecat spre Braavos, să ducă tratative 
cu Lordul Mării și cu Banca de Fier. L-au însoţit ser Gyles 
Morrigen și șase oșteni din gardă, dar numai el singur a luat 
parte la discuţii. Ţelul misiunii lui era de mare importanţă: 
război sau pace. Regele Jaehaerys nutrea o mare admiraţie 
pentru orașul Braavos, i-a spus Barth Lordului Mării; din acest 
motiv nu venise el însuși, căci înţelegea foarte bine amara 
istorie a tot ce însemnau, pentru Orașele Libere, Valyria și 
stăpânii valyrieni ai dragonilor. Totuși, dacă Mâna lui nu putea 


lămuri prietenește problema, Înălţimea Sa nu mai avea de ales, 
trebuia să vină el însuși, purtat de Vermithor, pentru ceea ce a 
numit septonul Barth o „discuţie în forță”. Când Lordul Mării a 
întrebat despre ce problemă e vorba, septonul i-a răspuns 
zâmbind cu tristeţe: 

— Asta e jocul în care trebuie să intrăm? E vorba despre trei 
ouă. E nevoie să spun mai mult? g 

— Nu recunosc nimic, a ripostat Lordul Mării. Insă, dacă aș fi 
fost în posesia unor astfel de ouă, asta s-ar fi întâmplat doar ca 
urmare a cumpărării lor. 

— De la o hoață. 

— Cum se poate dovedi aşa ceva? Hoaţa aia a fost prinsă, 
judecată, găsită vinovată? Braavos e un oraş unde se respectă 
legile. Cine e proprietarul de drept al ouălor? Îmi poate arăta o 
dovadă a deținerii lor? 

— Înălţimea Sa îţi poate arăta o dovadă a deţinerii dragonilor. 

La asta, Lordul Mării a zâmbit. 

— Ameninţare voalată. Regele tău se pricepe foarte bine la 
așa ceva. E mai puternic decât tatăl lui și mai subtil decât 
unchiul. Da, știu ce ne-ar putea face Jaehaerys, dacă vrea. Noi, 
cei din Braavos, n-avem memoria scurtă, îi ţinem minte pe 
stăpânii dragonilor din vechime. Dar există și niște lucruri pe 
care i le-am putea face noi regelui tău. Să le enumăr? Sau 
preferi ameninţarea voalată? 

— Prefer orice preferă luminăţia ta. 

— Prea bine. Regele tău îmi poate arde orașul din temelii. Nu 
mă îndoiesc. Focul dragonului ar mistui zeci de mii de oameni. 
Bărbaţi, femei, copii. Eu n-am putere să dezlănţui ceva atât de 
distrugător asupra Westerosului. Mercenarii pe care i-aș putea 
năimi ar fugi din faţa cavalerilor voștri. Flota mea ar putea s-o 
măture pe-a voastră de pe mare pentru o vreme, dar corăbiile 
sunt din lemn, iar lemnul arde. Totuși, în orașul ăsta există o 
anumită... ghildă, ca să-i zicem așa... a unor oameni care fac 
meseria cu o iscusinţă ieșită din comun. N-ar putea nici să 
distrugă Debarcaderul Regelui, nici să-i umple străzile cu leșuri. 
Dar ar putea ucide... câţiva oameni. Câţiva oameni bine-a/eși. 

— Înălţimea Sa e apărată zi și noapte de Garda Regelui. 

— De cavaleri, da. Ca bărbatul care te așteaptă afară. Dacă 
într-adevăr te mai așteaptă. Ce-ai zice dacă ţi-aș spune că ser 
Gyles e deja mort? 


Când septonul Barth a dat să se ridice, Lordul Mării i-a făcut 
semn să se așeze la loc. 

— Nu, te rog, n-ai de ce să te grăbești să ieși. Am spus ce-ar fi 
dacă. Am luat asta în considerare. Iscusinţa lor e ieșită din 
comun, cum spuneam. Totuși, dacă aș fi făcut așa ceva, s-ar fi 
putut să acţionezi cu nesăbuinţă și s-ar fi putut întâmpla să 
moară mai mulţi oameni cumsecade. Nu doresc asta. Când se 
ajunge la ameninţări, nu mă simt în apele mele. Voi, cei din 
Westeros, veţi fi fiind luptători, dar noi, aici, în Braavos, suntem 
negustori. Să negociem! 

Septonul Barth s-a așezat din nou. 

— Ce oferi? 

— N-am cele trei ouă, firește, a răspuns Lordul Mării. Nu poți 
dovedi contrariul Și chiar dacă le-aș avea... ei bine, până ce nu 
iese nimic din găoace, nu sunt decât niște pietre. Regele tău mi- 
ar purta pică pentru trei pietre frumoase? Sigur, dacă aș avea 
trei... puișori... i-aș putea înţelege îngrijorarea. Insă îl admir 
sincer pe Jaehaerys al vostru. E cu extrem de mult mai bun 
decât unchiul lui, iar Braavosul nu vrea să-l vadă atât de 
nefericit. Prin urmare, în loc de pietre, îngăduie-mi să-i ofer... 
aur. 

Și cu asta a început adevărata negociere. 

Chiar și în zilele noastre, unii pretind cu insistenţă că septonul 
Banh a fost prostit de Lordul Mării, care l-a minţit, l-a înșelat și l- 
a umilit. Aceștia atrag atenţia că s-a întors la Debarcaderul 
Regelui fără nici măcar un singur ou de dragon. E adevărat. 

Dar ceea ce a adus n-a fost nicidecum lipsit de valoare. La 
îndemnul Lordului Mării, Banca de Fier din Braavos a iertat 
Tronul de Fier de tot ce mai avea de plată pentru principalul său 
împrumut. Dintr-o singură lovitură, datoria Coroanei s-a redus la 
jumătate. 

— Și totul cu preţul a trei pietre, i-a spus septonul Barth 
regelui. 

— Tot ce mai poate spera Lordul Mării e că vor rămâne pietre, 
a răspuns Jaehaerys. Dacă aud fie și numai o singură șoaptă 
despre... puișori... palatul lui o să ardă primul. 

Acea înţelegere cu Banca de Fier urma să schimbe multe, 
pentru toți oamenii din Ținut, în anii și în deceniile viitoare, deși 
importanţa sa n-a sărit în ochi de la bun început. După 
întoarcerea septonului Barth, iscusitul maestru al banilor aflat în 


slujba regelui, Rego Draz, a cercetat cu atenţie toate veniturile 
Coroanei și a tras concluzia că banii trimiși până atunci în 
Braavos, pentru plata datoriei, puteau fi acum întrebuinţaţi fără 
teamă pentru a înfăptui ceea ce regele visa de multă vreme să 
facă la el acasă: îmbunătăţiri în Debarcaderul Regelui. 

Jaehaerys lărgise și îndreptase străzile orașului, pe care le 
pavase cu piatră, dar mai rămâneau de făcut multe altele. În 
starea sa de atunci, Debarcaderul Regelui nu se putea compara 
cu Orașul Vechi, și nici măcar cu Lannisportul, ca să nu mai 
vorbim de superbele Orașe Libere de dincolo de Marea îngustă. 
Inălțimea Sa se hotărâse să facă asta cu putinţă. Prin urmare, a 
întocmit planuri pentru canale și scurgeri, prin care gunoaiele și 
necurăţenii omenești să ajungă, pe sub străzi, în apele fluviului. 

Septonul Barth i-a atras atenţia asupra unei probleme mult 
mai urgente: după părerea multora, apa din Debarcaderul 
Regelui nu era bună de băut decât pentru cai și porci. Fluviul era 
noroios, iar noile scurgeri ale regelui aveau să înrăutăţească 
asta; undele Golfului Apei Negre erau sălcii în cele mai 
favorabile răstimpuri și sărate în cele mai neprielnice. Regele, 
curtenii și nobilimea orașului beau mied și vin, dar, de cele mai 
multe ori, sărăcimea n-avea nimic altceva în afară de apa aia 
scârboasă. Ca să îndrepte lucrurile, Barth propunea săparea 
unor puțuri adânci, unele chiar în oraș și altele dincolo de ziduri, 
în partea de miazănoapte. Apa curată putea fi adusă în oraș prin 
țevi de argilă smălțuită și depozitată în patru cisterne imense, 
de unde ar fi putut ajunge în fântâni publice, construite în 
anumite pieţe și la anumite răspântii. 

Pentru înfăptuirea planului lui Barth era neîndoios nevoie de o 
groază de bani, iar preţul i-a făcut pe Rego Draz și pe regele 
Jaehaerys să refuze... până când regina Alysanne le-a adus câte 
un urcior cu apă din fluviu și le-a cerut s-o bea. A rămas 
nebăută, iar construcţia puţurilor și a ţevilor a fost aprobată 
curând. Lucrările au durat mai bine de doisprezece ani, dar pe 
urmă „fântânile reginei” le-au oferit apă curată multor generaţii 
de locuitori ai orașului. 

Trecuseră destul de mulţi ani de la ultima vizită a regelui în 
Tinut, așa că Jaehaerys și Alysanne au plănuit să meargă, în 58 
D.C., pentru prima oară la Winterfell și în Nord. Dragonii aveau 
să-i însoţească, firește, dar dincolo de Gât distanţele dintre 
așezări erau lungi și drumurile proaste, iar Jaehaerys se 


săturase să tot zboare înainte și să aștepte să-l ajungă din urmă 
escorta. A hotărât ca, de data asta, Garda Regelui, servitorii și 
suita să plece primii și să pregătească totul pentru sosirea sa. 
Așa se face că trei corăbii și-au înălțat pânzele și au plecat din 
Debarcaderul Regelui către Portul Alb, unde el și regina voiau să 
facă primul popas. 

Numai că zeii și Orașele Libere aveau alte planuri. Pe când 
corăbiile regelui înaintau către miazănoapte, în Fortăreaţa Roșie 
au sosit mesageri trimiși la Înălțimea Sa din Pentos și Tyrosh. 
Cele două orașe erau de trei ani într-un război căruia acum 
voiau să-i pună capăt, dar nu izbuteau să găsească un loc 
mulțumitor pentru ambele părţi, unde să se întâlnească și să 
negocieze condiţiile împăcării. Negoţul pe Marea Ingustă avuse 
de suferit de pe urma luptelor într-o măsură atât de mare, încât 
regele Jaehaerys le oferise ambelor orașe sprijinul său pentru 
încheierea ostilităților. După discuții  îndelungi, Arhontele 
Tyroshului și prinţul Pentosului au căzut de acord să se 
întâlnească la Debarcaderul Regelui și să-și lămurească acolo 
neînțelegerile, cu condiţia ca Jaehaerys să le fie mijlocitor și să 
se pună chezaș pentru respectarea termenilor tratatului. 

Era o propunere pe care și regele, și consiliul lui simțeau că n- 
o pot refuza, dar pentru asta ar fi trebui să amâne vizita Inălţimii 
Sale în Nord, și se temeau că lordul de Winterfell, notoriu pentru 
ușurința cu care se supăra, s-ar fi putut să creadă că e 
disprețuit. Soluţia a oferit-o regina Alysanne. Ea urma să viziteze 
Nordul după cum plănuiseră, singură, în timp ce regele avea să 
fie gazda prinţului și a arhontelui. Jaehaerys avea să i se alăture 
la Winterfell imediat după încheierea păcii. Şi așa a rămas. 

Călătoria reginei Alysanne a început din Portul Alb, unde zeci 
de mii de oameni ai nordului au aclamat-o și s-au uitat cu gura 
căscată la Sil- verwing, cuprinși de venerație, dar și de o ușoară 
spaimă. Cu toţii vedeau un dragon pentru prima oară. Şi erau 
atât de mulţi, încât până și lordul lor a fost surprins. 

— Habar n-aveam că-n oraș sunt atâţia oameni de rând, se 
povestește că ar fi spus Theomore Manderly. De unde au 
apărut? 

Printre nobilii lorzi din nord, Casa Manderly era unică. Cu 
veacuri în urmă, se ridicase din rândurile locuitorilor din Reach 
și își găsise refugiu în apropiere de gura de vărsare a Cuţitului 
Alb când rivalii o izgoniseră de pe pământurile sale bogate, 


întinse de-a lungul Manderului. Deși înfocat de loial Casei Stark 
din Winterfell, clanul Manderly își adusese cu sine zeii din 
miazăzi și continua să-i venereze pe cei Șapte și să păstreze 
tradiţiile cavalerești. Întotdeauna dornică să unească tot mai 
strâns cele Şapte Regate, Alysanne Targaryen a văzut în familia 
lordului Theomore, faimoasă pentru mărimea sa, un prilej 
favorabil, și a început imediat să aranjeze căsătorii. In momentul 
când și-a luat rămas-bun, două dintre doamnele ei de onoare 
erau logodite cu doi dintre fiii mai mici ai lordului, iar o a treia, 
cu un nepot de-al lui; pe de altă parte, cea mai mare dintre 
fiicele lui și trei nepoate se adăugaseră suitei reginei, după ce 
se stabilise că vor merge cu ea în sud, unde se vor cununa cu 
lorzi și cavaleri de la Curtea Regală potriviţi pentru ele. 

Lordul Manderly n-a precupeţit nimic pentru ca regina să se 
simtă cât mai bine în ospeţie. Pentru festinul de bun venit, a pus 
la frigare un zimbru întreg, iar fiica lui, Jessamyn, a fost 
paharnica lui Alysanne, având grijă să-i umple cana cu bere tare 
din Nord, despre care Inălţimea Sa a spus că e mai bună decât 
orice vin pe care îl gustase vreodată. In onoarea reginei, 
Manderly a organizat și un mic turnir, ca o dovadă a vitejiei 
cavalerilor săi. Unul dintre luptătorii care au luat parte (deși nu 
avea rang de cavaler) s-a dovedit a fi o femeie, o fată sălbatică, 
capturată de cercetași dincolo de zid și dată în grija unui cavaler 
vasal al lordului Manderly. Încântată de curajul fetei, regina 
Alysanne l-a chemat pe unul dintre scuturile ei jurate, Jonquil 
Darke, și sălbatica și Umbra Stacojie s-au duelat, suliță contra 
sabie, în uralele aprobatoare ale oamenilor nordului. 

Câteva zile mai târziu, regina a ţinut chiar în castelul lordului 
Manderly o curte a femeilor, ceva de care nu se mai auzise până 
atunci în Nord, și peste două sute de femei și fete s-au adunat 
să-i dezvăluie Înălţimii Sale gândurile, grijile și nemulţumirile lor. 

După plecarea din Portul Alb, suita reginei a navigat în susul 
Cuţitului Alb, până la cataractele fluviului, apoi și-a continuat 
drumul către Winterfell pe uscat, în timp ce Alysanne a zburat 
înaintea tuturor, cu Silverwing. Primirea călduroasă din Portul 
Alb nu s-a repetat în străvechea cetate de scaun a Regilor 
Nordului, unde numai Alaric Stark și fiii lui au ieșit s-o întâmpine 
când dragonul a coborât în fața porţilor. Lordul Alaric avea 
reputația unui bărbat lipsit de orice sensibilitate; oamenii ziceau 
că e dur, aspru și necruţător, strâns la pungă aproape până la 


avariţie, fără simţul umorului, posac și rece. Nici măcar 
Theomore Manderly, care îi era stegar, nu se declara de acord; 
spunea că Stark e respectat în Nord, dar nu și iubit. Bufonul 
lordului vorbea despre toate astea altfel: 

— Mie mi se pare că lordul Alaric nu și-a mai golit maţele de 
când avea doisprezece ani. 

Primirea de care a avut parte la Winterfell n-a spulberat câtuși 
de puţin temerile reginei în privinţa purtărilor clanului Stark. 
Chiar înainte să descalece ca să-și plece genunchiul, lordul 
Alaric s-a uitat pieziș la hainele înălţimii Sale și a spus: 

— Sper că ţi-ai adus și îmbrăcăminte mai călduroasă. 

Pe urmă a declarat că nu vrea să intre dragonul ei între 
zidurile lui. 

— N-am văzut Harrenhalul, dar știu ce s-a întâmplat acolo. 

Pe cavalerii și pe doamnele ei avea să-i primească, când 
soseau, ca și pe rege, „dacă poate găsi drumul încoace”, dar nu 
se cuvenea să rămână mai mult decât erau bine-veniţi. 

— Asta e Nordul și vine iama. Nu putem hrăni prea multă 
vreme o mie de oameni. 

Când regina l-a asigurat că numărul celor care vin e de zece 
ori mai mic, el a mormăit înainte de a răspunde: 

— Asta-i bine. Dacă ar fi fost mai puţini, ar fi fost și mai bine. 

Așa cum se temuseră, se vedea limpede că nu e deloc 
încântat fiindcă regele Jaehaerys nu binevoise s-o însoţească pe 
Alysanne și i-a mărturisit că nu știe cum să distreze o regină. 

— Dacă te-aștepţi la baluri și măști și dansuri, n-ai nimerit 
unde trebuia. 

Lordul Alaric își pierduse soţia cu trei ani în urmă. Când regina 
și-a exprimat regretul fiindcă nu avusese niciodată ocazia s-o 
întâlnească pe lady Stark, nordicul a răspuns: 

— Era o Mormont din Insula Ursului, și nicidecum o doamnă în 
ochii voștri, dar, când avea doisprezece ani, a înfruntat o haită 
de lupi cu o secure, a omorât doi dintre ei și din blănile lor și-a 
cusut o mantie. Mi-a dăruit doi băieţi voinici și o fiică la fel de 
plăcută privirii ca oricare dintre doamnele voastre din miazăzi. 

Când Înălţimea Sa i-a dat de înţeles că ar fi încântată să 
aranjeze căsătorii pentru fiii lui cu fiicele unor înalţi lorzi din sud, 
Alaric Stark a refuzat de îndată. 

— Noi păstrăm credinţa în vechii zei ai Nordului. Când își vor 
lua neveste, băieţii mei se vor cununa în fața unui copac al 


inimii, nu într-un sept din miazăzi. 

Însă Alysanne Targaryen nu se dădea bătută cu ușurință. 
Lorzii din sud cinsteau deopotrivă zeii vechi și pe cei noi, i-a 
spus lordului Alaric; dintre castelele pe care le știa ea, cele mai 
multe aveau și o pădure a zeilor, nu doar un sept. lar anumite 
case nu-i acceptaseră niciodată pe cei Șapte, nu mai mult decât 
oamenii Nordului, și dintre acestea de cea mai mare importanţă 
era Blackwood din Ținuturile Riverane, ca și, poate, încă vreo 
douăsprezece. Până și un lord atât de aspru și de insensibil ca 
Alaric Stark descoperea că e neajutorat în faţa încântătoarei 
încăpăţânări a reginei Alysanne. A fost de acord să se 
gândească la propunerea ei și să discute despre asta cu băieţii 
lui. 

Pe zi ce trecea, lordul Alaric devenea tot mai prietenos faţă de 
ea, iar Alysanne a ajuns să-și dea seama că nu tot ce se spune 
despre el e adevărat. Era grijuliu cu banii lui, dar nu zgârcit; 
simţul umorului nu-i lipsea nicidecum, deși umorul lui avea ceva 
tăios, ascuţit ca o muchie de cuțit; fiii și fiica lui, ca și toți 
oamenii din Winterfell, păreau să-l iubească destul de mult. 
Gheaţa de la început odată topită, nobilul lord a dus-o pe regină 
la vânătoare de elani și de mistreți în Pădurea Lupilor, i-a arătat 
osemintele unui uriaș și a lăsat-o să cotrobăiască după plac prin 
biblioteca lui modestă. A binevoit chiar și să se apropie de 
Silverwing, deși cu prudenţă. Și femeile din Winterfell au fost 
cucerite de farmecul reginei, îndată ce au ajuns să o cunoască; 
Inălţimea Sa s-a atașat mai ales de fiica lordului Alaric, Alarra. 
Când escorta reginei a apărut în sfârșit la porţile castelului, după 
ce se trudise să înainteze prin mlaștini fără drumuri și prin 
ninsori de vară, carnea și miedul au umplut mesele pe săturate, 
în ciuda absenței regelui. 

Intre timp, la Debarcaderul Regelui lucrurile nu mergeau la fel 
de bine. Negocierile de pace tărăgănau, prelungindu-se mai 
mult decât se crezuse, pentru că dușmănia dintre cele două 
Orașe Libere avea rădăcini mai adânci decât știuse Jaehaerys. 
Când lnălţimea Sa încerca să echilibreze balanţa, fiecare dintre 
cele două părţi îl învinuia că o favorizează pe cealaltă. În vreme 
ce prinţul și arhontele se târguiau, oamenii lor din oraș au 
început să se încaiere, prin hanuri, prin lupanare și prin crame. 
Un bărbat din garda pentoshi a fost atacat prin surprindere și 
ucis și, trei nopţi mai târziu, chiar galera arhontelui a luat foc în 


port. Plecarea regelui a fost amânată și iar amânată. 

In Nord, regina Alysanne și-a pierdut răbdarea așteptând și a 
hotărât să plece din Winterfell pentru o vreme, ca să-i viziteze 
pe oamenii din Rondul de Noapte, la Castelul Negru. Distanţa nu 
era deloc de trecut cu vederea, nici măcar când zburai; 
Inălţimea Sa a făcut popasuri în Ultima Vatră și în mai multe alte 
fortărețe mici și avanposturi, spre surprinderea și încântarea 
lorzilor acestora, pe când o parte din escortă o urma înaintând 
cu greutate (cealaltă parte rămăsese la Winterfell). 

Când, din văzduh, a zărit pentru prima oară Zidul, reginei i s-a 
tăiat răsuflarea, avea să-i povestească ea regelui, mai târziu. 
Unii se întrebaseră, cu îngrijorare, cum o să fie primită la 
Castelul Negru, pentru că mulţi dintre fraţii negri fuseseră Fraţi 
Săraci și Fii ai Războinicului înainte de desfiinţarea acestor 
ordine, însă lordul Stark trimisese corbi să-i vestească sosirea, 
iar lordul comandant al Rondului de Noapte, Lothor Burley, 
adunase opt sute dintre cei mai buni oameni ai săi ca s-o 
întâmpine. In noaptea aceea, fraţii negri s-au ospătat, alături de 
regină, cu carne de mamut, ajutată de mied și bere neagră să 
coboare prin gâtlej. 

A doua zi în zori, lordul Burley a dus-o pe Înălţimea Sa pe 
culmea Zidului. 

— Aici se termină lumea, i-a spus, arătându-i, dincolo de el, 
imensa întindere verde de pădure bântuită. 

Burley și-a cerut scuze pentru calitatea mâncării și a băuturii 
servite reginei și pentru condiţiile grosolane de trai din Castelul 
Negru. 

— Ne dăm toată silința, Înălţimea Ta, i-a explicat lordul 
comandant, dar paturile noastre sunt tari, încăperile noastre 
sunt friguroase, iar mâncarea... 

— ...e hrănitoare, a completat regina. Şi asta e tot ce cer. Îmi 
face plăcere să mănânc ceea ce mâncaţi voi. 

La vederea dragonului reginei, bărbaţii din Rondul de Noapte 
au fost tot atât de uluiți ca oamenii din Portul Alb, iar Alysanne 
însăși a observat că lui Silverwing „nu-i place zidul ăsta“. Deși 
era vară și Zidul plângea, răceala gheții se simţea la fiecare 
suflare de vânt, și fiecare pală de aer era întâmpinată de dragon 
cu șuierături și cu un clănţănit din dinţi. „M-am înălţat de trei ori 
cu Silverwing deasupra Castelului Negru și tot de trei ori am 
încercat s-o duc la nord de zid”, i-a scris Alysanne lui Jaehaerys, 


„dar de fiecare dată a virat către sud și a refuzat să meargă. 
Până acum nu s-a mai întâmplat niciodată să refuze să mă ducă 
unde am vrut să merg. Am râs de asta când am coborât, ca să 
nu-și dea fraţii negri seama că e ceva în neregulă, dar faptul m- 
a neliniștit și continuă să mă neliniștească.” 

La Castelul Negru, regina a văzut pentru prima oară sălbatici. 
Nu cu mult timp înainte, un grup de atacatori încercase să se 
urce pe Zid și o duzină de supraviețuitori zdrenţăroși ai luptei 
fuseseră închiși în cuști, ca să-i vadă ea. Când a întrebat ce 
urma să se întâmple cu ei, i s-a spus că li se vor tăia urechile 
înainte de a fi eliberaţi dincolo de Zid. 

— Toţi, în afară de ăia trei, a spus cavalerul care o însoțea, 
arătându-i trei prizonieri care își pierduseră deja urechile. Pe ăia 
îi lăsăm fără capete. Au mai fost prinși și altă dată. 

Dacă sunt înţelepţi, i-a explicat el reginei, pentru ceilalţi 
tăierea urechilor va fi o lecţie care îi va ţine de cealaltă parte a 
Zidului. 

Înainte de a îmbrăca veșmintele negre, trei dintre fraţi 
fuseseră menestreli și seara îi cântau pe rând înălțimii Sale, 
desfătând-o cu balade, cântece de război și cântece de cazarmă 
deocheate. Lordul Comandant Burley însuși a dus-o pe regină în 
pădurea bântuită (cu o escortă de o sută de cavaleri călare). 
Când Alysanne și-a exprimat dorinţa de a vedea și câteva alte 
forturi de lângă Zid, Primul Cercetaș, Benton Glower, a condus-o 
pe coama Zidului, către apus; au trecut pe lângă Poarta Zăpezii 
și au ajuns la Fortul Nopţii, unde au coborât și au rămas până a 
doua zi. Regina a spus că drumul până acolo fusese cea mai 
uluitoare călătorie făcută de ca vreodată, „pe atât de incitantă 
pe cât de aprig a fost frigul, deși acolo, sus, vântul suflă atât de 
tare încât m-am temut c-o să ne măture de pe zid.“ Fortul 
Nopţii, în sine, i s-a părut neguros și sinistru. 

— E atât de imens, încât face oamenii să pară pitici, ca niște 
șoareci printre ruinele unui castel, i-a povestit ea lui Jaehaerys, 
și acolo e o întunecime... și un gust ce plutește în aer... M-am 
bucurat când am plecat din locul ăla. 

Nu trebuie să ne imaginăm că zilele și nopţile petrecute de 
regină în Castelul Negru au fost în întregime ocupate de astfel 
de plimbări inutile. l-a amintit lordului Burley că se află acolo în 
interesul Tronului de Fier, așa că în multe după-amiezi a discutat 
cu el și cu ceilalţi fraţi conducători despre sălbatici, despre Zid și 


despre nevoile Rondului de Noapte. 

— Mai presus de orice, o regină trebuie să știe s-asculte, 
spunea adesea Alysanne Targaryen. 

La Castelul Negru, a dovedit adevărul acestor cuvinte. A 
ascultat, nu i-a scăpat niciun cuvânt și, prin tot ce a făcut, a 
câștigat eternul devotament al bărbaţilor din Rondul de Noapte. 
A înţeles că e nevoie de un castel între Poarta Zăpezii și 
Icemark, dar, i-a spus ea lordului Burley, Fortul Nopţii era 
dărăpănat, prea mare și cu interiorul zidurilor cu siguranţă 
distrus. Rondul ar fi trebuit să-l abandoneze, a adăugat ea, și să 
construiască altul, mai mic și mai către răsărit. Lordul Burley nu 
putea să nu fie de acord... însă a răspuns că Rondul de Noapte 
nu avea bani pentru castele noi. Regina se așteptase să audă 
asta. A făgăduit că pentru castel o să plătească ea însăși, că o 
să-și pună giuvaierurile zălog ca să acopere costul. 

— Am o mulţime de giuvaieruri, a zis. 

Avea să fie nevoie de opt ani pentru înălțarea noului castel, 
care avea să se numească Lacul Adânc. In faţa corpului său 
principal se află și astăzi o statuie a reginei Alysanne Targaryen. 
Fortul Nopţii a fost abandonat, așa cum dorise regina, înainte ca 
Lacul Adânc să fie gata în întregime. De asemenea, în onoarea 
ei, lordul Comandant Burley a schimbat numele castelului 
Poarta Zăpezii în Poarta Reginei. 

Regina Alysanne a mai dorit și să asculte ce au de spus 
femeile din Nord. Când lordul Burley i-a explicat că pe Zid nu 
sunt femei, ea a insistat... până ce, în cele din urmă, fără pic de 
tragere de inimă, el a escortat-o până într-o așezare aflată la 
miazăzi de zid, numită de fraţii în negru Orașul Cârtiţei. l-a spus 
că acolo o să găsească femei, deși cele mai multe sunt curve. 
Bărbaţii din Rondul de Noapte nu se însurau, a adăugat el, dar 
rămâneau tot bărbaţi, și unii erau robiți anumitor nevoi. Regina 
i-a răspuns că asta n-are importanţă pentru ea și astfel a ajuns 
să ţină o curte a femeilor printre târfele și celelalte femei cu 
reputație îndoielnică din Orașul Cârtiţei... și a auzit niște povești 
care aveau să schimbe cele Șapte Regate pentru totdeauna. 

În Debarcaderul Regelui, Arhontele de Tyrosh, prinţul de 
Pentos și Jaehaerys Targaryen Întâiul și-au pus într-un târziu 
peceţile pe „Un Tratat de Veșnică Pace”. Simpla ajungere la 
încheierea unui tratat a fost considerată, cumva, un miracol și i 
s-a datorat în cea mai mare măsură regelui care a ameninţat, 


voalat, că, dacă nu se ajunge la o înţelegere, Westerosul însuși 
ar putea să intre în război. (Urmările tratatului s-au apropiat de 
ceea ce se numește un triumf chiar mai puţin decât negocierile. 
Când s-a întors în Tyrosh, arhontele a fost auzit spunând că 
Debarcaderul Regelui e un „puroi duhnitor" care nu se poate 
numi oraș, pe când magisterii din Pentos au fost atât de 
nemulţumiţi de condiţiile înţelegerii, încât l-au sacrificat pe prinţ 
zeilor lor bizari, așa cum era obiceiul locului.) Numai după aceea 
a fost regele Jaehaerys liber să zboare spre nord cu Vermithor. 
El și regina s-au revăzut la Winterfell, după o despărţire de o 
jumătate de an. 

Răstimpul petrecut acolo de rege a început pe o notă de rău 
augur. După sosire, Alaric Stark l-a condus pe lnălţimea Sa în 
criptele de sub castel, ca să-i arate mormântul fratelui său. 

— Walton zace aici, în beznă, nu în mică măsură mulţumită 
ție. Ce nevoie aveam noi de Stele și Săbii, lepădăturile care se- 
nchină celor șapte zei ai voștri? Și totuși i-ai surghiunit aici cu 
sutele și miile, atât de mulţi încât Rondul de Noapte abia a 
izbutit să-i hrănească... iar când cei mai răi dintre sperjurii ăia 
pe care ni i-ai trimis s-au revoltat, fratele meu i-a înfrânt plătind 
asta cu viaţa. 

— Un preţ dureros, a încuviinţat regele, dar asta n-a fost 
nicidecum intenţia noastră. Primește regretele mele, lordul meu, 
și recunoştinţa mea. 

— Aș fi preferat să-l am pe fratele meu, a răspuns Alaric, 
posomorât. 

Lordul Stark și regele Jaehaerys n-aveau să fie niciodată 
prieteni la cataramă; umbra lui Walton Stark a rămas între ei 
până la sfârșit. N-au izbutit să se înţeleagă decât mulțumită 
influenţei reginei Alysanne. Ea vizitase Darul lui Brandon, 
domeniul de la miazăzi de Zid dăruit de Brandon Constructorul 
Rondului ca să se întreţină și să se hrănească. 

— Nu e de-ajuns, i-a spus regelui. Pământul e în strat subţire 
și pietros, iar dealurile prea puţin populate. Rondul duce lipsă de 
bani, iar după venirea iernii nu va avea nici destulă mâncare. 

Ca rezolvare, a propus un nou dar, o altă fâșie de pământ, la 
sud de Darul lui Brandon. 

Ideea nu l-a încântat pe lordul Alaric; deși bun prieten al 
Rondului de Noapte, știa că lorzii care stăpâneau acele 
pământuri ar fi obiectat dacă ar fi fost date fără acordul lor. 


— Nu mă îndoiesc că-i poţi convinge, lord Alaric, a spus 
regina. 

Și, în cele din urmă, fermecat de ea, ca întotdeauna, Alaric 
Stark a spus că, da, ar putea să-i convingă. Și astfel mărimea 
darului s-a dublat brusc. 

Despre timpul petrecut de regina Alysanne și de regele 
Jaehaerys în Nord nu mai sunt prea multe de spus. După ce au 
mai zăbovit la Winterfell vreo două săptămâni, s-au îndreptat 
spre Castelul lui Torrhen și de acolo către Barrowton, unde 
lordul Dustin le-a arătat tumulul Primului Rege și a izbutit să 
organizeze în onoarea lor un turnir, deși a fost o nimica toată pe 
lângă cele din sud. Pe urmă, Vermithor și Silverwing i-au dus pe 
Jaehaerys și Alysanne înapoi, la Debarcaderul Regelui. Drumul 
suitei lor către casă a fost mai anevoios, fiindcă a mers pe uscat 
de la Barrowton până la Portul Alb, unde s-a îmbarcat pe o 
corabie. 

Chiar înainte de a ajunge ceilalți în Portul Alb, în Fortăreaţa 
Roșie regele Jaehaerys și-a convocat consiliul, ca să ia în 
considerare o rugăminte arzătoare a reginei. După ce septonul 
Barth, Marele Maester Benifer și toţi ceilalți s-au adunat, 
Alysanne le-a povestit despre vizita ei la Zid și despre târfele și 
celelalte femei decăzute din Orașul Cărtiţei. 

— Acolo, a spus regina, era o fată, nu mai vârstnică decât 
sunt eu acum, când stau în fața voastră. O fată frumoasă, dar 
cred că nu atât de frumoasă cum a fost cândva. Tatăl ei, un 
fierar, a măritat-o, când era o fecioară de numai paisprezece 
ani, cu ucenicul lui. Ei îi era drag băiatul și ea îi era dragă lui, 
prin urmare s-au cununat, așa cum se cuvenea... dar abia își 
rostiseră jurămintele când lordul lor a apărut la nuntă cu oștenii 
săi și și-a cerut dreptul la prima ei noapte. A dus-o în turnul lui și 
s-a bucurat de ea, iar în dimineaţa următoare, oamenii lui i-au 
înapoiat-o soţului ei. 

Dar fecioria ei se dusese, împreună cu oricâtă dragoste o fi 
avut pentru ea ucenicul. Tânărul nu putea să ridice mâna asupra 
lordului, fiindcă ar fi plătit cu viaţa, așa că a ridicat-o în schimb 
asupra soţiei sale. Când a fost limpede că ea purta copilul 
lordului, a bătut-o până ce l-a pierdut. Din ziua aia, n-a mai 
numit-o altfel decât „curvă”, până când fata a hotărât că, dacă 
tot i se spune astfel, ar trebui să și ducă viaţa unei curve și a 
plecat în Orașul Cârtiţei. Acolo locuiește și azi, o copilă tristă, 


distrusă... și, în continuare, în alte sate, alte fecioare se cunună 
și alți lorzi își cer dreptul la prima lor noapte. _ 

Povestea ei a fost cea mai tristă, dar nu singura. In Portul Alb, 
în Orașul Cârtiţei, în Barrowton, și alte femei au vorbit despre 
primele lor nopţi. Eu n-am știut niciodată, lorzii mei. Vai, 
auzisem că există tradiţia. Chiar și pe Piatra Dragonului se spun 
povești despre bărbaţi din casa mea, despre Targaryeni, care au 
profitat de nevestele pescarilor și de ale servitorilor și au avut 
copii cu ele... 

— Seminţe de dragon, așa li se spune, a spus Jaehaerys, cu 
vădită neplăcere. Nu e ceva cu care să ne lăudăm, dar s-a 
întâmplat, poate mai des decât vrem să recunoaștem. Insă 
astfel de copii sunt îndrăgiţi. Orys Baratheon însuși a fost o 
sămânță de dragon, un frate bastard al bunicului nostru. Nu pot 
spune dacă a fost sau nu rodul unei prime nopţi, dar lordul 
Aerion îi era tată, știa toată lumea. Se ofereau daruri... 

— Daruri? l-a întrerupt regina, în zeflemea, cu o voce tăioasă. 
Nu văd nicio onoare în așa ceva. Recunosc, știam că astfel de 
lucruri s-au întâmplat cu sute de ani în urmă, dar nici prin gând 
nu mi-a trecut că obiceiul continuă să fie atât de adânc 
înrădăcinat și în zilele noastre. Poate că n-am vrut să știu. Am 
închis ochii, dar acea biată fată din Orașul Cârtiţei mi i-a 
deschis. Dreptul primei nopți! Înălţimea Ta, lorzii mei, e timpul 
să-i punem capăt. Vă implor. 

Marele Maester Benifer ne povestește că, după ce a terminat 
regina de vorbit, s-a lăsat tăcerea. Lorzii din consiliul restrâns s- 
au foit stânjeniţi în jilțurile lor și au schimbat priviri, până când, 
într-un târziu, a răspuns chiar regele, compătimitor, dar 
șovăielnic. Ceea ce propunea regina avea să fie greu de 
înfăptuit, a spus el. Lorzii aduceau necazuri când regii începeau 
să le ia lucrurile pe care le considerau ale lor. 

— Pământurile, aurul, drepturile... 

— ... nevestele? a completat Alysanne. Mi-aduc aminte nunta 
noastră, lordul meu. Dacă tu ai fi fost fierar și eu spălătoreasă și 
un lord ar fi venit să mă ceară și să-mi ia fecioria în ziua când 
ne-am rostit jurămintele, ce-ai fi făcut? 

— L-aș fi ucis, a răspuns Jaehaerys, dar eu nu sunt fierar. 

— Am spus dacă, a insistat regina. Un fierar e totuși bărbat, 
nu? Ce bărbat care nu e laș așteaptă, supus, în timp ce-și face 
altul mendrele cu soţia lui? Cu siguranţă nu vrem să ucidă 


fierarii lorzi. Alysanne s-a întors spre Marele Maester Benifer. 
Ştiu cum a murit Gargon Qoherys. Gargon „Oaspetele”. Mă 
întreb de câte ori s-a mai întâmplat așa ceva. 

— De mai multe ori decât aș vrea să spun, a recunoscut 
Benifer. Astfel de povești nu se istorisesc des, de teamă că și 
alţii ar putea face la fel, dar... 

— Dreptul primei nopţi e o ofensă adusă Păcii Regelui, a fost 
concluzia reginei. O ofensă adusă nu doar fecioarei, ci și soțului 
ei... ca și soției lordului, să nu uitaţi niciodată asta. Ce fac 
doamnele de obârșie înaltă când soţii lor pleacă să defloreze 
fecioare? Cos? Cântă? Se roagă? Eu m-aș ruga să cadă soțul 
meu, lordul, de pe cal când se întoarce acasă și să-și frângă 
gâtul. 

La asta, regele Jaehaerys a zâmbit, dar se vedea limpede că e 
din ce în ce mai stânjenit. 

— Dreptul primei nopţi e străvechi, a argumentat el, deși nu 
cu înfocare, și definește un lord, ca și dreptul de viaţă și de 
moarte asupra supușilor săi. Mi s-a spus că la miazăzi de Gât e 
rar folosit, dar continuă să existe, ca un privilegiu al lorzilor, la 
care vasalii mei mai agresivi nu sunt deloc încântați să renunţe. 
Ceea ce vrei tu nu e greșit, dragostea mea, dar uneori e cel mai 
bine să nu trezești un dragon adormit. 

— Noi suntem dragoni adormiţi, a ripostat regina. Lorzii ăștia 
încântați de primele nopţi sunt câini. De ce trebuie să-și 
astâmpere poftele cu fecioare ce tocmai și-au promis dragostea 
altor bărbaţi? Nu au soţii? Nu sunt târfe pe domeniile lor? Nu 
mai știu cum să se folosească de propriile mâini? 

La asta i-a răspuns lordul Albin Massey, judele: 

— Înălţimea Ta, dreptul primei nopţi înseamnă mai mult decât 
poftă trupească. Obiceiul e străvechi, mai vechi decât andalii, 
mai vechi decât Credinţa. Coboară, în timp, până în Era Zorilor, 
nu mă îndoiesc de asta. Primii Oameni erau o rasă barbară și, 
aidoma sălbaticilor de dincolo de Zid, puneau preţ doar pe 
putere. Lorzii și regii lor erau războinici și tot războinici voiau să 
le fie și fiii. Dacă un lord războinic îi făcea unei fecioare favoarea 
de a-și lăsa sămânţa în ea în noaptea nunţii ei, toată lumea 
vedea în asta... un soi de binecuvântare. Și era cu atât mai bine 
dacă din unirea lor se năștea un copil. Soţul femeii se putea 
bucura atunci de onoarea de a crește fiul unui erou ca și cum ar 
fi fost copilul său. 


— Poate că acum zece mii de ani o fi fost așa, a ripostat 
regina, dar lorzii care-și cer acum dreptul la prima noapte nu 
sunt eroi. N-ai auzit cum vorbesc femeile despre ei. Eu le-am 
ascultat. Bărbaţi bătrâni, bărbaţi grași, bărbaţi cruzi, băieţi 
ciupiţi de vărsat, siluitori, bărbaţi băloși, râioși, plini de cicatrice 
sau de buboaie, lorzi care nu s-au spălat de-o jumătate de an, 
bărbaţi cu păr unsuros și cu păduchi. Aștia sunt bărbaţii voștri 
puternici. Le-am ascultat pe fete, și niciuna nu s-a simțit 
binecuvântată. 

— În Andalos, dreptul primei nopţi nu se număra printre 
obiceiurile locului, a spus Marele Maester Benifer. După ce au 
venit în Westeros și au cucerit regatele Primilor Oameni, andalii 
au găsit aici tradiţia asta și au hotărât s-o păstreze, așa cum au 
păstrat și pădurile zeilor. 

Pe urmă a vorbit septonul Barth, întorcându-se spre rege: 

— Sire, dacă pot cuteza s-o spun, cred că lnălţimea Sa are 
dreptate. Poate că obiceiul ăsta o fi urmărit un ţel pe vremea 
Primilor Oameni, dar ei se luptau cu săbii de bronz și-și hrăneau 
copacii inimii cu sânge. Noi nu suntem acei oameni și e mai mult 
decât timpul să punem capăt acestei ticăloșii. Incalcă toate 
idealurile  cavalerismului. Cavalerii noștri jură să apere 
nevinovăția fecioarelor... dar s-ar părea că nu și când lordul pe 
care-l slujesc vrea să siluiască una. Ne rostim legămintele de 
cununie în faţa Tatălui și a Mamei din Ceruri, jurându-ne 
fidelitate până când vine Străinul să ne despartă, și în Steaua în 
Șapte Colţuri nu scrie nicăieri că lorzii nu trebuie să respecte 
aceste jurăminte. Nu te înșeli, lnălțimea Ta, cu siguranţă că, mai 
ales în Nord, o parte dintre lorzi vor bodogăni, nemulțumiți.. Dar 
ne vor mulţumi toate fecioarele, toţi soții, toți taţii și toate 
mamele, întocmai cum a spus regina. Știu că și Credincioșii vor 
fi încântați. Preacucernicia Sa își va face glasul auzit, fără 
îndoială. 

După ce a tăcut Barth, Jaehaerys Targaiyen și-a aruncat 
braţele în sus: 

— Ştiu când sunt înfrânt. Prea bine. Să se facă! 

Şi așa a fost decretată a doua dintre legile pe care norodul le 
numește ale Reginei Alysanne: abolirea străvechiului drept la 
prima noapte al lorzilor. S-a hotărât că fecioria unei mirese îi va 
aparţine numai soţului ei, fie el lord sau plugar, indiferent dacă 
s-a cununat în faţa unui septon sau a unui copac al inimii, și că 


oricare alt bărbat, fie el lord sau plugar, care o va poseda în 
noaptea nunţii ei sau orice altă noapte se va face vinovat de 
fărădelegea numită siluire. 

Când al cincized și patrulea an de după Cucerirea lui Aegon s- 
a apropiat de sfârșit, regele Jaehaerys a sărbătorit a zecea 
aniversare a încoronării sale în Septul Stelat din Orașul Vechi. 
Băiatul fraged, încoronat atunci de înaltul Septon, dispăruse de 
multă vreme; locul îi fusese luat de un bărbat de douăzeci și 
patru de ani, rege din creștet până în tălpi. Barba și mustaţa, 
rare în primii ani de domnie, când și le lăsase lnălțimea Sa să 
crească, se uniseră acum într-o frumoasă barbă aurie, înspicată 
cu fire argintii. Își purta părul lung, împletit într-o coadă care-i 
ajungea aproape până la brâu. inalt și chipeș, Jaehaerys se 
mișca lejer, cu graţie, atât în sala de bal cât și pe terenul de 
instrucţie. Despre zâmbetul lui se spunea că poate înfierbânta 
inima oricărei fecioare din cele Şapte Regate; iar când se 
încrunta, putea să-ngheţe sângele din vinele oricărui bărbat. lar 
sora lui îi era o regină chiar mai iubită decât el însuși. Din Orașul 
Vechi până la Zid, oamenii simpli o numeau „Buna Regină 
Alysanne”. Zeii îi binecuvântaseră pe cei doi cu trei copii 
puternici, doi tineri prinți superbi și o prinţesă pe care o 
îndrăgea întregul Tinut. 

În cei zece ani de domnie avuseseră parte de tristeţe și de 
groază, de trădare și de bătălii, ca și de moartea unor oameni 
dragi, dar ţinuseră piept furtunilor și le supravieţuiseră 
nenorocirilor, și tot ce înduraseră îi făcuse mai puternici și mai 
buni. Înfăptuirile lor nu puteau fi negate; în cele Șapte Regate 
era pace și mai multă prosperitate decât își amintea cineva să fi 
fost vreodată. 

Era un timp al sărbătoririi și au sărbătorit; la aniversarea 
încoronării suveranului, la Debarcaderul Regelui s-a ţinut un 
turnir. Prinţesa Daenerys și prinții Aemon și Baelor au stat în loja 
regală, alături de tatăl și de mama lor, și au savurat uralele 
mulţimii. În arenă, pe culmile întrecerii s-a înălţat strălucitorul 
ser Ryam Redwyne, fiul mezin al lordului Manfryd Redwyne din 
Arbor, lordul amiral al lui Jaehaerys și comandantul flotei. Intr-o 
înșiruire de înfruntări, ser Ryam i-a doborât de pe cal pe Ronnal 
Baratheon, Arthor Oakheart, Simon Dondarrion, Harys Hogg 
(cunoscut de oamenii de rând ca Harry Jambon) și pe doi 
cavaleri din Garda Regelui, Lorence Roxton și Lucamore Strong. 


Când tânărul galant s-a apropiat de loja regală și a încoronat-o 
pe Buna Regină Alysanne ca regină a dragostei și a frumuseţii, 
norodul a izbucnit în urale. 

Frunzele copacilor prinseră să-și schimbe culoarea în roșu- 
cafeniu, portocaliu și auriu și doamnele de la Curte purtau rochii 
în nuanţe asortate. La festinul care a urmat după turnir, lordul 
Rogar Baratheon a apărut împreună cu copiii săi, Boremund și 
Jocelyn, pe care regele și regina i-au îmbrățișat cu căldură. La 
sărbătorire au venit lorzi din tot Ţinutul: Lyman Lannister din 
Casterly Rock, Daemon Velaryon din Driftmark, Prentys Tully din 
Riverrun, Rodrik Arryn din Vale, ba chiar și lorzii Rowan din 
Oakheart, ai căror oșteni mărșăluiseră cândva alături de 
septonul Moon. Din Nord a sosit Theomore Manderly. Alaric 
Stark nu a venit, dar au venit fiii lui și, alături de ei, fiica lui, 
Alarra, cu obrajii împurpuraţi de sfială, pentru a-și lua în primire 
îndatoririle de doamnă de onoare a reginei. Înaltul Septon era 
prea bolnav ca să poată călători, dar a trimis-o pe cea mai nouă 
dintre septele sale, Rhaella, care fusese Targaryen, încă timidă, 
dar zâmbitoare. Se povestește că, la vederea ei, regina a plâns 
de bucurie, fiindcă era însăși imaginea surorii ei, Aerea, 
maturizată. 

A fost un timp al îmbrăţișărilor, al zâmbetelor, al toasturilor și 
al împăcărilor, al reînnoirii prieteniilor vechi și al înfiripării unora 
noi, al râsetelor și al sărutărilor. Un timp bun, o toamnă aurie, o 
vreme a păcii și a belșugului. 

Dar iarna era pe drum. 


indelungata cârmuire 
Jaehaerys și Alysanne - Politica, Urmașii 
și Suferinta 


Xp 


În a şaptea zi a celui de-al cincizeci și nouălea an de După 
Cucerirea lui Aegon, o corabie cu înfățișare jalnică a fost văzută 
înaintând cu greu prin Golful Șoaptelor, către portul Orașului 
Vechi. Pânzele erau peticite, cu marginile zdrenţuite și pline de 
pete de sare, vopseaua decolorată și jupuită, iar flamura care 
flutura pe catarg atât de albită de soare, încât devenise de 
neidentificat. Abia după ce a fost legată de doc a putut fi 
recunoscută în acea stare de plâns. Era Lady Meredith, care 
fusese văzută ultima oară cu trei ani în urmă, când plecase din 
Orașul Vechi ca să traverseze Marea Apusului. 

Când echipajul a început să coboare de la bord, mulţimea de 
negustori, hamali, târfe, corăbieri și hoţi a rămas cu gura 
căscată de uimire. Nouă din zece oameni care puneau piciorul 
pe țărm erau negri sau cafenii. Un val de incitare s-a răspândit 
pe docuri. Lady Meredith chiar ajunse de cealaltă parte a Mării 
Apusului? Pământurile din vestul îndepărtat nu erau o născocire 
și acolo toți oamenii aveau pielea întunecată la culoare, ca 
locuitorii Insulelor Verii? 

Șoaptele s-au stins abia când a apărut ser Eustace Hightower. 
Nepotul lordului Donnel era numai piele și os, ars de soare, cu 
riduri pe care nu le avusese la plecare. ÎI înconjurau o mână de 
bărbaţi din Orașul Vechi, tot ce mai rămăsese din echipajul lui 
de la început. Unul dintre vameșii bunicului său l-a întâmpinat 
pe doc și au schimbat câteva cuvinte. Oamenii din echipajul lui 
Lady Meredith nu doar semănau cu cei din Insulele Verii; erau 
din Insulele Verii, năimiţi în Sothoryos („și plata lor mă 
ruinează”, s-a plâns ser Eustace) ca să înlocuiască năierii pe 
care-i pierduse. A mai spus și că are nevoie de hamali. Calele lui 
erau ticsite de mărfuri bogate... dar nu de pe pământurile de 
dincolo de Marea Apusului. 

— Ala a fost un vis, a adăugat el. 

Nu după mult timp, și-au făcut apariţia cavalerii lordului 
Donnel, cu ordinul de a-l escorta până la Hightower. Acolo, în 


grandioasa sală de primire a bunicului său, cu un pocal de vin în 
mână, ser Eustace Hightower și-a spus povestea. Scribii lordului 
Donnel nu s-au oprit din scris cât a vorbit el și, câteva zile mai 
târziu, mesagerii, barzii și corbii i-au răspândit istorisirea în 
întregul Westeros. 

Călătoria începuse atât de bine cât putea să spere, a povestit 
ser Eustace. Odată ce trecuseră de Arbor, lady Westhill o 
îndreptase pe Urmăritoarea Soarelui către sud prin sud-vest, în 
căutarea apelor mai calde și a vânturilor prielnice, iar Lady 
Meredith și Luna Toamnei o urmaseră. Imensa corabie 
construită în Braavos era foarte iute când îi sufla vântul în 
pânze, iar cei doi Hightoweri ţineau cu greu pasul. 

— La început, cei Șapte ne-au zâmbit. A fost soare ziua și lună 
noaptea, dar și cel mai minunat vânt pe care și-l poate dori un 
bărbat sau o fecioară. Nu eram cu desăvârșire singuri. Din când 
în când întrezăream pescari, iar o dată am văzut o corabie 
mare, neagră, care nu putea fi decât a vânătorilor de balene din 
lb. Și pești, erau atât de mulţi pești... niște delfini înotau pe 
lângă noi, de parcă n-ar mai fi văzut niciodată o corabie. Am 
crezut cu toţii că suntem binecuvântațţi. 

În douăsprezece zile de navigare lină scurse după plecarea 
din Westeros, calculele spuneau că Urmăritoarea Soarelui și cele 
două însoţitoare ale sale se aflau, către miazăzi, pe aceeași linie 
cu Insulele Verii, iar către apus, mai departe decât ajunsese 
vreodată o corabie... sau cel puţin una dintre cele care se 
întorseseră să povestească. Pe Lady Meredith și Luna Toamnei, 
oamenii au dat cep butoaielor cu bere aurie de Arbor ca să 
toasteze, sărbătorind acea înfăptuire; pe Urmăritoarea Soarelui 
s-a băut mied cu mirodenii din Lannisport. Și dacă o fi fost 
cineva neliniștit fiindcă în ultimele patru zile nu mai văzuseră 
nicio pasăre, și-a ţinut gura. 

Septonii ne învaţă că zeii detestă aroganţa oamenilor, iar 
Steaua în Șapte Colţuri ne spune că după ce te umfli în pene, 
urmează întotdeauna o cădere. Poate că Alys Westhill și 
Hightowerii au sărbătorit prea zgomotos și prea devreme, acolo, 
în mijlocul oceanului, căci, curând după aceea, în măreaţa lor 
călătorie, totul a început să meargă foarte prost. 

— Mai întâi am rămas fără vânt în pânze, le-a povestit ser 
Eustace curtenilor bunicului său. Timp de aproape două 
săptămâni n-am avut parte decât de o adiere, iar corăbiile au 


înaintat numai cât le-am putut remorca. Pe urmă, s-a descoperit 
că în multe butoaie cu carne de pe Luna Toamnei mișunau 
viermi. Era, în sine, un fapt destul de mărunt, dar de rău augur. 
Vântul a reînceput într-o seară, cu puţin înainte de apusul 
soarelui, când cerul s-a înroșit ca sângele, și priveliștea i-a făcut 
pe oameni să bombăne. Eu le-am spus că e semn bun pentru 
noi, dar am minţit. Către dimineaţă, stelele au dispărut și vântul 
a prins să urle, iar oceanul și-a înălţat talazurile. 

Aceea a fost prima furtună, a povestit ser Eustace. Peste două 
zile a urmat alta și apoi o a treia, fiecare mai puternică decât 
cea dinaintea ei. Valurile se înălțau mai sus decât catargele 
noastre, tuna de jur împrejur și nu mai văzusem niciodată 
asemenea fulgere, erau imense, pârâiau și îţi ardeau ochii. Un 
trăsnet a lovit Luna Toamnei și i-a despicat catargul de la teugă 
până pe punte. In toată nebunia aia, un om de-ai mei a strigat 
că zărește braţe înălțându-se din apă, ultimul lucru pe care orice 
căpitan are nevoie să-l audă. Între timp o pierdusem din vedere 
pe Urmăritoarea Soarelui, nu mai rămăseseră alături decât Lady 
a mea și Luna. Fiecare val se înălța îndeajuns ca să ne spele 
punţile și oamenii erau măturaţi peste bord, agățându-se 
zadarnic de parâme. Luna Toamnei s-a scufundat sub ochii mei. 
Acum am văzut-o, acolo, plină de stricăciuni și arzând, dar 
acolo. Pe urmă s-a înălţat un val, înghiţind-o, și am clipit și apoi 
nu mai era, atât de repede a dispărut. N-a fost nimic mai mult 
decât atât, un val, un val monstruos, dar toţi oamenii mei urlau: 
„Kraken, kraken!“, și nimic din tot ce le-am spus nu le-a putut 
scoate vreodată asta din cap. 

N-o să știu niciodată cum am izbutit să supravieţuim în 
noaptea aia, dar am supravieţuit. În dimineaţa următoare, 
marea era din nou liniștită, soarele strălucea și apa era atât de 
albastră și de nevinovată, încât nimeni n-ar fi putut ști vreodată 
că sub ea plutește fratele meu, mort, aidoma tuturor oamenilor 
lui. Lady Meredith era într-o stare jalnică, cu pânzele rupte, cu 
catargele crăpate, cu nouă oameni lipsă. Am înălţat rugăciuni 
pentru cei pierduţi și am început să facem reparaţiile care se 
puteau face... și, în după-amiaza aceea, omul nostru de veghe a 
zărit pânze în depărtare. Era Urmăritoarea Soarelui, se întorsese 
să ne caute. 

Lady Westhill făcuse mai mult decât să-i supravieţuiască pur 
și simplu furtunii. Găsise pământ. Vânturile și talazurile furioase 


care o despărţiseră de Hightoweri o împinseseră către apus și, 
la ivirea zorilor, omul de pe teugă văzuse la orizont păsări 
rotindu-se în jurul piscului unui munte. Lady Alys navigase într- 
acolo și dăduse de trei insule mici. 

— Un munte escortat de două dealuri, a spus ea. 

Lady Meredith nu-și putea întrebuința pânzele, dar, remorcată 
de trei bărci de pe Urmăritoarea Soarelui, a ajuns cu bine până 
la insule. 

Cele două corăbii vătămate de furtună s-au adăpostit acolo 
mai bine de două săptămâni, timp în care au făcut reparaţii și și- 
au împrospătat proviziile. Lady Alys triumfa; către apus exista 
pământ, mai departe decât oricare altul despre care se auzise 
vreodată, existau insule de negăsit pe nicio hartă cunoscută. 
Erau trei, așa că le-a numit Aegon, Rhaenys și Visenya. Nu erau 
locuite, dar bogate în izvoare și ape curgătoare, prin urmare 
călătorii și-au putut umple butoaiele cu toată apa proaspătă de 
care aveau nevoie. Erau și porci sălbatici și niște șopârle cenuși 
de mărimea unui cerb, precum și copaci grei de nuci și de alte 
fructe. 

După ce le-au încercat pe unele dintre ele, ser Eustace 
Hightower a susţinut că nu e nevoie sâ meargă mai departe. 

— Descoperirea asta ne e de-ajuns, a spus. Aici sunt mirodenii 
din care n-am mai gustat vreodată, iar fructele astea roz... 
averile noastre sunt aici, le avem în mâini. 

Lui Alys Westhill nu i-a venit să-și creadă urechilor. Trei 
insulițe, din care cea mai mare nici măcar cât o treime din Piatra 
Dragonului, nu însemnau nimic. Adevăratele minunăţii se aflau 
mult mai departe, către apus. Chiar dincolo de orizont putea fi 
un alt Essos. 

— Sau poate fi o altă mie de leghe de ocean pustiu, a răspuns 
ser Eustace. 

Și, cu toate că lady Alys l-a lingușit și l-a implorat și a împletit 
cuvinte meșteșugite, n-a izbutit să-l clintească. 

— Chiar dacă eu aș fi vrut, echipajul meu ar fi fost împotrivă, 
i-a povestit lordului Donnel, în Hightower. Năierii erau convinși 
până la unul că văzuseră un kraken uriaș trăgând Luna 
Toamnei sub apă. Dacă le-aș fi poruncit să meargă mai departe, 
m-ar fi aruncat în valuri și și-ar fi ales alt căpitan. Așa că, la 
plecarea din insule, călătorii s-au despărţit. Lady Meredith s-a 
îndreptat spre răsărit, către casă, pe când Alys Westhi/l și 


corabia ei și-au continuat drumul spre apus, urmărind soarele. 
La întoarcere, călătoria lui ser Eustace s-a dovedit aproape la fel 
de periculoasă cum fusese cea către insule. Au avut de înfruntat 
multe furtuni, deși niciuna atât de cumplită ca aceea care 
înghiţise corabia fratelui său. Vântul le-a fost aproape tot timpul 
potrivnic, silindu-i să-și schimbe iarăși și iarăși direcţia. Luaseră 
la bord trei dintre imensele șopârle cenușii și una i-a mușcat 
timonierul; piciorul omului s-a înverzit și a trebuit tăiat. Câteva 
zile mai târziu, au întâlnit o turmă de leviatani. Unul dintre ei, un 
mascul alb mai mare decât o corabie, s-a izbit înadins de Lady 
Meredith și coca a crăpat. Pe urmă ser Eustace a schimbat din 
nou direcţia, a pornit-o către Insulele Verii, pe care le credea 
uscatul cel mai apropiat. Insă se aflau mai departe, către 
miazăzi, decât își dăduse seama, așa că a trecut pe la mare 
distanţă de insule și a ajuns în schimb pe coasta Sothoryosului. 

— Am stat pe uscat un an întreg, i-a povestit bunicului său, 
străduindu-ne s-o facem pe Lady Meredith în stare să străbată 
marea, pentru că stricăciunea era mai gravă decât crezuserăm. 
Dar și acolo se găsesc adevărate averi și n-aveam cum să nu le 
vedem. Smaralde, aur, mirodenii, da, toate astea și multe altele. 
Și creaturi bizare... maimuțe care merg ca oamenii, oameni care 
urlă ca maimuţele, șerpi înaripaţi și o sută de soiuri de șerpi. 
Veninoși cu toţii. O parte dintre oamenii mei pur și simplu au 
dispărut peste noapte. Ceilalţi au început să moară. Unul a fost 
mușcat de o muscă, i-a lăsat pe gât o înțepătură mică, deloc de 
temut. Peste trei zile, i s-a desprins pielea și au început să-i 
sângereze urechile, mădularul și fundul. Dacă bei apă sărată 
înnebunești, orice corăbier știe asta, dar acolo nici apa dulce nu 
poate fi băută fără să te pui în pericol. În ea sunt viermi, 
aproape prea mici ca să-i poţi vedea și, dacă-i înghiţi, își depun 
ouăle în tine. Şi frigurile... Rareori am avut parte de câte o zi în 
care toţi oamenii mei să fie buni de muncă. Cred că am fi murit 
cu toţii, dar niște oameni din Insulele Verii, în trecere pe acolo, 
au dat de noi. Probabil că știu mult mai multe decât lasă să le 
scape. Cu ajutorul lor, am izbutit s-o duc pe Laay Meredith în 
Orașul Copacilor Inalţi, iar de-acolo s-o aduc acasă. 

Așa s-a încheiat povestea lui, așa i s-a încheiat marea 
aventură. 

Cat despre lady Alys Westhill, născută Elissa din Casa Farman, 
nu putem spune cum s-a încheiat aventura ei. Urmăritoarea 


Soarelui a dispărut undeva, în vest, în căutarea pământurilor de 
dincolo de Marea Apusului, și n-a mai fost văzută niciodată. 

Deși... 

Cu mulţi ani mai târziu, Corlys Velaryon, un băiat născut pe 
Driftmark în anul 53 D.C., avea să facă, pe Sarpele Mărilor, 
corabia sa, nouă călătorii lungi, ajungând mai departe decât 
ajunsese vreodată cineva din Westeros. In prima, a ajuns 
dincolo de Porţile de Jad, până în Yi Ti și în insula Leng, și s-a 
întors cu o asemenea avere în mirodenii și mătăsuri și jad încât, 
pentru o vreme, Casa Velaryon a fost cea mai bogată de pe 
întreg cuprinsul celor Şapte Regate. În a doua călătorie, ser 
Corlys a ajuns încă și mai departe înspre răsărit, devenind 
primul om al Vestului care a pus vreodată piciorul în Asshai 
lângă Umbră, sumbrul oraș neguros al legătorilor de umbre de 
la capătul lumii. Acolo și-a pierdut iubirea și jumătate din 
echipaj, dacă poveștile sunt adevărate... și tot acolo, în portul 
din Asshai, a văzut o corabie veche, purtând urmele înfruntării 
stihiilor dezlănţuite, despre care avea să jure întotdeauna că nu 
putea fi decât Urmăritoarea Soarelui. 

Însă în 59 D.C., Corlys Velaryon era un băieţel de șase ani, 
care visa marea, așa că trebuie să-l părăsim și să ne întoarcem 
încă o dată la sfârșitul toamnei acelui an funest, când s-a 
înnegurat văzduhul, s-au întețit vânturile și iarna a venit din nou 
în Westeros. 

larna din anii 59-60 D.C. a fost una din cale afară de crudă, în 
privinţa asta toţi cei care i-au supravieţuit sunt de acord. Nordul 
a fost lovit primul și cel mai crunt, căci recoltele au pierit pe 
câmp, apele curgătoare au îngheţat și vânturile aspre au trecut 
peste zid urlând. Deși lordul Alaric poruncise să fie pusă la 
păstrare, pentru iarna ce se apropia, câte o jumătate din recolta 
fiecărui an de mai înainte, nu toţi lorzii săi stegari îi dăduseră 
ascultare. Pe măsură ce li s-au golit cămările și hambarele, 
foametea s-a răspândii în Tinut și bătrânii și-au luat rămas-bun 
de la copiii lor și au plecat să moară în zăpadă, ca să le poată 
supravieţui familiile. Frigul a distrus recoltele înainte de a putea 
fi culese în Ținuturile Riverane, în Vest și în Vale deopotrivă, ba 
chiar și mai jos, în Reach. Cei care aveau mâncare au început să 
și-o pună la păstrare și, de la un capăt la altul al celor Șapte 
Regate, a crescut treptat preţul pâinii. Al cărnii a crescut chiar 
mai repede, iar fructele și legumele au dispărut din orașe și 


cătune. 

Și apoi au apărut Tremurăturile și Străinul a început să 
străbată Ținutul. 

Maesterii știau ce sunt Tremurăturile. Așa ceva se mai văzuse 
cu un veac în urmă și molima era descrisă în tomurile lor. Se 
credea că vine în Westeros de dincolo de mare, dintr-un Oraș 
Liber sau din locuri chiar mai îndepărtate. Așezările care aveau 
porturi erau întotdeauna lovite de boală primele și cel mai crunt. 
O mare parte a oamenilor din popor credea că e adusă de 
șobolani; nu de obișnuiţii șobolani cenușii din Debarcaderul 
Regelui și din Orașul Vechi, mari și îndrăzneţi și răi, ci de cei 
negri, mai mici, pe care-i vedeai ieșind din calele corăbiilor 
ancorate și alergând în josul parâmelor care le legau de docuri. 
Deși Citadela nu avusese niciodată satisfacția de a demonstra 
vinovăția șobolanilor, toate locuinţele din cele Șapte Regate, de 
la cele mai măreţe castele până la cele mai umile colibe, au 
avut  dintr-odată nevoie de câte o pisică. Înainte ca 
Tremurăturile să prindă a-și urma cursul în acea iarnă, pisoii se 
vindeau la preţuri egale cu ale cailor de luptă. 

Semnele bolii erau bine-cunoscute. Începea simplu, cu o 
senzaţie de frig. Victimele se plângeau de asta, azvârleau încă 
un buștean pe foc, se ghemuiau sub o pătură sau sub un 
morman de blănuri. Unii cereau o supă caldă, vin fiert cu 
mirodenii sau, împotriva oricărei logici, bere. Nici blănurile, nici 
supa nu putea pune stavilă molimei. Tremurăturile apăreau 
curând: ușoare la început, câţiva fiori prin tot trupul, un freamăt, 
dar se înteţeau, neiertătoare. Pielea se făcea ca de găină pe o 
din ce în ce mai mare parte a braţelor și picioarelor, noua 
înfățișare le lua în stăpânire ca o oaste cotropitoare. Atunci 
bolnavul tremura deja destul de tare ca să-i clănțăne dinţii, iar 
braţele și picioarele începeau să-i zvâcnească și să se crispeze. 
Când buzele se învineţeau și victima începea să tușească, 
scuipând sânge, sfârșitul era aproape. Odată simţit primul fior 
rece, boala se dezlănţuia cu iuțeală. Omul era mort după numai 
o zi, iar șanse să-și revină n-avea decât o victimă din cinci. 

Maesterii știau toate astea. Dar nu știau nici de unde venea 
molima, nici cum s-o oprească și nici cum să vindece bolnavii. 
Încercau cu cataplasme și cu poţiuni. Se sugera să se folosească 
muștar fierbinte, ardei foarte iute și vin dres cu venin de șarpe, 
care amorţea buzele. Bolnavii erau puși în căzi cu apă fierbinte, 


uneori aproape clocotită. Se spunea că legumele verzi sunt un 
leac bun; ca și peștele crud; ca și carnea roșie, cât mai în sânge 
cu putinţă. Anumiți vindecători scoteau de pe listă carnea și 
sfâtuiau bolnavii să bea sânge. Se încerca inhalarea fumului 
scos de mai multe soiuri de frunze aprinse. Un lord le-a poruncit 
oamenilor săi să facă focuri în jurul lui, înconjurându-l cu un zid 
de flăcări. 

În iarna lui 59 D.C., Tremurăturile au pătruns în Tinut dinspre 
răsărit și au înaintat trecând dincolo de Golful Apei Negre, au 
ajuns la gura de vărsare a fluviului și au urcat de-a lungul lui. 
Chiar înainte de a ajunge la Debarcaderul Regelui, boala a 
apărut în insulele de pe Domeniile Coroanei. Edwell Celtigar, o 
vreme Mâna lui Maegor și mult disprețuit maestru al banilor, a 
fost primul lord care și-a găsit sfârșitul. Fiul și moștenitorul său l- 
a urmat în mormânt peste trei zile. La Popasul Corbilor a murit 
lordul Staunton, apoi soţia lui. Înspăimântaţi, copiii lor s-au 
închis în propriile dormitoare, zăvorându-și ușile, dar asta nu i-a 
salvat. Pe Piatra Dragonului a pierit septa Edyth, mult îndrăgită 
de regină. Pe Driftmark, Daemon Velaryon, Stăpânul Valurilor, 
și-a revenit după ce-a ajuns la un pas de moarte, dar al doilea 
fiul al său și trei dintre fiice au plecat dintre cei vii. Lordul Bar 
Emmon, lordul Rosby, lady Jirelle de lazul Fecioarelor... clopotele 
au bătut pentru ei toți și pentru mulţi bărbaţi și femei de obârşie 
mai umilă. 

Pe tot teritoriul celor Şapte Regate, nobilii și oamenii din 
popor erau deopotrivă doborâţi de molimă. Bătrânii și copiii erau 
în cel mai mare pericol, dar nu erau cruţaţi nici bărbaţii și 
femeile în floarea vârstei. Pe lista morţilor au fost cei mai 
importanţi lorzi, cele mai nobile doamne și cei mai bravi 
cavaleri. Lordul Prentys Tully a murit tremurând la Riverrun, 
urmat după o zi de doamna lui, Lucinda. Moartea l-a luat pe 
Lyman Lannister, puternicul lord de Casterly Rock, laolaltă cu 
alți lorzi din Vest; lordul Marbrand de Ashemark, lordul Tarbeck 
de Tarbeck Hall, lordul Westerling de Cragul. La Highgarden, 
lordul Tyrell s-a îmbolnăvit, dar a supravieţuit, numai ca să 
moară, beat fiind, când a căzut de pe cal, la doar patru zile după 
ce-și revenise. Rogar Baratheon a scăpat neatins de 
Tremurături, fiul și fiica dăruiţi lui de regina Alyssa s-au 
îmbolnăvit, dar s-au vindecat, însă au murit ser Ronnal, fratele 
lui, și soțiile ambilor lui fraţi. 


Marea cetate port numită Orașul Vechi a fost deosebit de greu 
lovită, a pierdut un sfert din populaţie. Eustace Hightower, care 
se întorsese teafăr din nenorocoasa călătorie a lui Alys Westhill 
dincolo de Marea Apusului, a supravieţuit iarăși, dar soţia și 
copiii lui n-au fost la fel de norocoși. N-a avut norocul ăsta nici 
bunicul lui, lordul de Hightower. Donnel Pregetătorul n-a putut 
face moartea să pregete. A pierit tremurând. La fel s-au stins 
înaltul Septon, patruzeci dintre Cei Mai Cucernici, o treime din 
arhimaesterii, discipolii și novicii din Citadelă. 

Din întregul Tinut, în 59 D.C. niciun loc n-a fost atât de 
îndurerat ca Debarcaderul Regelui. Printre morţi s-au numărat 
doi cavaleri din Garda Regelui, bătrânul ser Sam de Sour Hill și 
prea bunul ser Victor Viteazul, alături de trei lorzi din Consiliu, 
Albin Massey, Qarl Corbray și Marele Maester Benifer însuși. 
Benifer, care slujise Coroana timp dc cincisprezece ani, atât în 
vremuri primejdioase, cât și în vremuri prospere, venise în 
Fortăreaţa Roșie după ce Maegor cel Crud îi decapitase pe cei 
trei care îl precedaseră. („Un act de curaj ieșit din comun sau de 
o prostie la fel de ieșită din comun”, avea să remarce sardonicul 
său succesor. „Sub Maegor, eu n-aș fi rezistat nici trei zile.”) 

Toţi morţii aveau să fie jeliţi și tuturor avea să li se simtă 
lipsa, dar, imediat după moartea sa, pierderea lui Qarl Corbray a 
fost cea mai dureroasă. Cu comandantul mort și cu o mare parte 
din Garda Orașului bolnavă și tremurând, străzile și aleile din 
Debarcaderul Regelui au căzut pradă nelegiuirilor și desfrâului. 
Prăvăliile erau prădate, femeile siluite, bărbații jefuiți și uciși 
pentru că trecuseră pe o stradă nepotrivită într-un moment 
nepotrivit. Regele Jaehaerys și-a trimis propria gardă și cavalerii 
Casei să restabilească ordinea, dar erau puţini, așa că, după nu 
mult timp, n-a mai avut de ales, s-a văzut nevoit să-i cheme 
înapoi. 

În toiul haosului, Înălțimea Sa avea să-și piardă încă un lord, 
nu din pricina Tremurăturilor, ci dintr-a prostiei și a urii. Rego 
Draz nu locuise niciodată în Fortăreaţa Roșie, deși acolo era loc 
destul și regele îl invitase de nenumărate ori. Pentoshiul prefera 
vila lui de pe Strada Mătăsii, cu Groapa Dragonului înălțându-se 
dominatoare deasupra lui, pe culmea Dealului lui Rhaenys. 
Acolo își putea distra concubinele fără să suporte dezaprobarea 
Curţii. După zece ani în slujba Tronului de Fier, lordul Rego se 
îngrășase simţitor și nu mai se simţea îndemnat să călărească. 


În schimb, mergea de la vilă la castel și înapoi într-un palanchin 
aurit. Drumul său, ales fără pic de înţelepciune, trecea prin 
inima duhnitoare a Fundăturii Puricilor, cel mai murdar și cel mai 
plin de nelegiuiţi cartier al orașului. 

În acea zi cumplită, o duzină dintre locuitorii nu prea 
respectabili ai acelui loc fugăreau un purcel pe o alee, când 
întâmplarea a făcut să treacă pe acolo lordul Rego. Unii erau 
beţi și toți erau flămânzi - purcelul le scăpase - și apariţia 
pentoshiului i-a înfuriat, pentru că toți îl credeau pe maestrul 
banilor vinovat de scumpirea pâinii. Unul avea o sabie. Trei 
aveau cuțite. Ceilalţi au înșfăcat pietre și bețe și s-au îngrămădit 
în jurul palanchinului, alungându-i pe purtătorii lordului și 
răsturnându-l pe el pe caldarâm. Privitorii au spus că l-au auzit 
strigând după ajutor cu vorbe pe care nimeni nu le înţelegea. 

Când lordul și-a ridicat mâinile ca să se apere de loviturile 
care curgeau asupra lui, pe fiecare deget s-a văzut strălucirea 
aurului și a nestematelor, și atacul a devenit și mai înverșunat. 

— E pentoshi! a strigat o femeie. Nemernicii ăștia au adus aici 
Tremurăturile! 

Un bărbat a luat o piatră din noul pavaj al regelui și dat cu ea 
în capul lordului Rego iarăși și iarăși, până când l-a preschimbat 
într-o mască roșie, de sânge și os. Așa a murit Lordul Aerului, cu 
țeasta strivită de una dintre pietrele pavajului pus de rege pe 
străzi cu ajutorul său. Dar, cu asta, atacatorii lui n-au terminat 
cu el. Inainte de a fugi, i-au smuls hainele scumpe și i-au tăiat 
toate degetele, ca să-i ia inelele. 

Când vestea a ajuns în Fortăreaţa Roșie, Jaehaerys Targaryen 
însuși a venit călare, înconjurat de garda sa, să ia trupul 
mortului. Ceea ce a văzut l-a mâniat pe înălţimea Sa atât de 
tare, încât ser Joffrey Doggett avea să spună, mai târziu: 

— Când i-am privit faţa, pentru o clipă am crezut că mă uit la 
unchiul lui. 

Strada era plină de curioși, veniţi fie să-și vadă regele, fie să 
se uite la leșul pentoshiului mânuitor de bani. Jaehaerys și-a 
întors calul spre ei, strigând: 

— Vreau numele celor care au făcut asta! Vorbiţi acum, și veţi 
fi răsplătiți. Puneţi-vă frâu limbilor, și le veţi pierde. 

Mulţi au plecat, furișându-se, dar o fată desculţă a ieșit în 
faţă, strigând un nume. 

Regele i-a mulţumit, apoi i-a poruncit să le arate cavalerilor lui 


unde poate fi găsit bărbatul pe care-l numise. Ea a condus 
Garda Regelui către o cârciumă, unde ticălosul stătea cu o târfă 
în poală și cu trei dintre inelele lordului Rego pe degete. 
Torturat, a dezvăluit curând numele celorlalţi atacatori și au fost 
arestaţi toţi, rând pe rând. Unul a pretins că e un Frate Sărac și 
a spus, sus și tare, că vrea să îmbrace negrul. 

— Nu, i-a răspuns Jaehaerys. In Rondul de Noapte sunt 
oameni de onoare, iar voi sunteţi mai prejos decât șobolanii. 

Astfel de oameni nu erau demni de o moarte curată, de sabie 
sau de secure, a decretat el. In schimb, au fost atârnaţi de 
zidurile Fortăreţei Roșii, li s-au tras măruntaiele din burţile 
spintecate și au fost lăsaţi să moară zvârcolindu-se, cu maţele 
atâmându-le până la genunchi. 

Fata care l-a condus pe rege la ucigași a avut o soartă mai 
bună. Luată în primire de regina Alysanne, a fost vârâtă într-o 
cadă cu apă caldă și spălată. Hainele i-au fost arse, capul i-a fost 
ras și a fost hrănită cu pâine caldă și cu slănină. 

— E un loc pentru tine la castel, dacă îl vrei, i-a spus regina 
după ce a văzut-o sătulă. La bucătărie sau la grajduri, după cum 
preferi. Ai tată? 

Fata a dat din cap și a recunoscut că da. , 

— A fost unul dintre cei cu burțile despicate. Ala ciupit de 
vărsat, cu ulcior la ochi. 

Pe urmă i-a spus Înălțimii Sale că vrea să muncească la 
bucătărie. 

— Acolo e ținută pâinea. 

Anul s-a încheiat și a început altul, dar în Westeros prea puţini 
au sărbătorit sosirea celui de-al șaizecilea an de după Cucerirea 
lui Aegon. Cu un an înainte, în pieţele publice fuseseră aprinse 
focuri și bărbaţii și femeile dansaseră în jurul lor, bând și râzând, 
în timp ce clopotele răsunau, vestind primele clipe ale noului an. 
Acum focurile mistuiau cadavre, iar clopotele băteau pentru 
morţi. Străzile din Debarcaderul Regelui erau pustii, mai ales 
noaptea, pe alei zăpada era înaltă și de acoperișuri atârnau 
turturi de gheaţă cât sulițele. 

Pe culmea Dealului lui Aegon, regele Jaehaerys a poruncit să 
se închidă și să se zăvorască porţile Fortăreţei Roșii și a dublat 
paza pe ziduri. El, regina lui și copiii lor au luat parte la slujba de 
seară din septul castelului, s-au întors în Fortăreaţa lui Maegor 
pentru o cină modestă și au mers la culcare. 


Era ora bufniței când regina Alysanne a fost trezită de fiica ei, 
care a scuturat-o ușor de braţ. 

— Mamă, a spus prințesa Daenerys, mi-e frig. 

Nu e nevoie să insistăm asupra celor ce au urmat. Daenerys 
Targaryen era iubită de toată lumea din Tinut și tot ce se putea 
face pentru un om s-a făcut pentru ea. Au fost rugăciuni și 
cataplasme, supe fierbinţi și băi așijderea, pături și blănuri și 
pietre calde și ceai de urzică. Prinţesa împlinise șase ani, fusese 
înțărcată de multă vreme, dar a fost totuși chemată o doică, 
fiindcă unii credeau că laptele de mamă ar putea fi leacul 
Tremurăturilor. 

Maesterii au venit și au plecat unii după alţii, septonii și 
septele s-au rugat, regele a poruncit să fie năimiţi de îndată încă 
o sută de prinzători de șobolani și a oferit câte un cerb de argint 
pentru fiecare șobolan ucis, fie el cenușiu sau negru. Daenerys a 
vrut pisoiul ei și i-a fost adus, dar, când tremurul s-a întețit, 
micul animal s-a zbătut în strânsoarea ei și i-a zgâriat mâna. În 
zori, Jaehaerys a sărit în picioare strigând că e nevoie de un 
dragon, că fiica lui trebuie să aibă un dragon, și corbii și-au luat 
zborul spre Piatra Dragonului, cerându-le paznicilor dragonilor 
de acolo să aducă imediat un pui proaspăt ieșit din găoace în 
Fortăreaţa Roșie. 

Nimic din toate acestea n-a contat. La o zi și jumătate după ce 
își trezise mama din somn plângandu-se că îi e frig, mica 
prințesă era moartă. Regina s-a prăbușit în braţele regelui, 
tremurând atât de violent încât unii s-au temut că se 
îmbolnăvise și ea. Jaehaerys a dus-o în odăile ei și i-a dat lapte 
de mac ca să doarmă. Deși aproape mort de oboseală, s-a dus 
în curte, l-a dezlegat pe Vermithor și a zburat la Piatra 
Dragonului, să dea de veste că nu mai era nevoie de puiul abia 
ieșit din ou. După ce s-a întors la Debarcaderul Regelui, a băut o 
cupă cu vinul viselor și a trimis după septonul Barth. 

— Cum a fost cu putinţă? l-a întrebat. Ce păcat a făptuit ea? 
De ce-au luat-o zeii? Cum a fost cu putință? 

Dar nici măcar Barth, înțeleptul Barth, n-a avut niciun 
răspuns. 

Regele și regina n-au fost singurii părinţi care au pierdut un 
copil răpus de Tremurături; au fost și alții, cu miile, de obârşie 
înaltă sau umilă, care au cunoscut în acea iarnă aceeași durere. 
Însă pentru Jaehaerys și Alysanne moartea fiicei lor trebuie să fi 


părut deosebit de crudă, fiindcă izbea chiar în inima Doctrinei 
Excepţionalismului. Prinţesa Daenerys fusese o Targaryen și 
după tată, și după mamă, cu sângele din Vechea Valyria 
curgându-i pur prin vene, iar descendenţii valyrienilor erau altfel 
decât ceilalți oameni. Targaryenii aveau ochii violeţi și păr auriu 
și argintiu, cârmuiau văzduhul călărind dragoni, doctrinele 
Credinței și interzicerea incestului nu se refereau la ei... și nu se 
îmbolnăveau. 

De când Aenar Surghiunitul revendicase pentru sine Piatra 
Dragonului, toată lumea știa asta. Targaryenii nu mureau nici de 
vărsat, nici de pântecăraie, nu erau afectaţi de pojar, de 
pecingine sau de boala tremuratului și nici uciși de viermele 
oaselor, de cheagurile care înfundă plămânii sau de vreo alta 
dintre nenumăratele suferințe și molime pe care, din motive de 
ei știute, zeii se gândiseră că se cuvine să le sloboadă asupra 
oamenilor. Se spunea că în sângele dragonilor e foc, un foc 
purificator, care arde astfel de boli. Era de necrezut că o 
prinţesă cu sânge pur poate muri tremurând, de parcă ar fi fost 
copilul unui om de rând. 

Și totuși ea murise. 

în vreme ce își plângeau fiica și îi jeleau sufletul suav, 
probabil că Jaehaerys și Alysanne încercau să-i facă faţă și 
acestei revelații cumplite. Poate că Targaryenii nu erau atât de 
aproape de zei cum crezuseră. Poate că, la urma urmelor, nici ei 
nu erau nimic mai mult decât oameni. 

Când molima s-a stins în sfârșit, Jaehaerys s-a întors la munca 
sa, cu sufletul mai întristat ca oricând. Prima lui sarcină era 
sumbră: trebuia să-și înlocuiască prietenii și sfetnicii pierduţi. 
Cel mai mare dintre fiii lordului Manfryd Redwyne, ser Robert, a 
fost numit comandant al Gărzii Orașului. Ser Gyles Morrigen a 
adus doi cavaleri destoinici, care să se alăture Gărzii Regelui, 
ser Ryam Redwyne și ser Robin Shaw, iar Înălţimea Sa le-a 
dăruit mantii albe, așa cum se cuvenea. Abilul Albin Massey, 
judele său cocoșat, n-a fost ușor de înlocuit. Ca să umple locul, 
regele s-a dus cu gândul la Valea lui Arryn și l-a chemat pe 
Rodrik Arryn, tânărul și învățatul lord de Eyrie, pe care regina îl 
întâlnise pentru prima oară când era un băiat de zece ani. 

Citadela i-l trimisese deja pe succesorul lui Benifer, Elysar, un 
Mare Maester cu limba ascuţită. Cu douăzeci de ani mai tânăr 
decât cel căruia i-a moștenit colanul, Elysar nu avusese 


niciodată vreo idee pe care să nu simtă nevoia să le-o 
împărtășească altora. Unii pretindeau că, de fapt, Conclavul îl 
trimisese la Debarcaderul Regelui ca să scape de el. 

Jaehaerys a șovăit cel mai mult înainte de a-și alege un nou 
lord vistiernic și maestru al banilor. Oricât l-or fi disprețuit unii, 
Rego Draz fusese un om de o mare abilitate. 

— Mă simt ispitit să spun că nu găsești astfel de oameni 
trândăvind pe străzi, dar, la drept vorbind, e mult mai probabil 
să dai de unul acolo decât în vreun castel, a afirmat regele în 
faţa consiliului său. 

Lordul Aerului nu fusese însurat niciodată, dar avea trei fii 
bastarzi care-i deprinseseră îndeletnicirea stând pe genunchii 
lui. Oricât l-ar fi tentat să-l cheme pe unul dintre ei, regele știa 
că Ţinutul n-ar mai accepta niciodată un alt pentoshi. 

— Trebuie să fie un lord, a tras concluzia, posomorât. 

Au fost din nou rostite nume familiare: Lannister, Velaryon, 
Hightower, case întemeiate pe puterea aurului în aceeași 
măsură ca pe a oţelului. 

— Sunt, cu toţii, prea orgolioși, a obiectat Jaehaerys. 

Septonul Barth a fost cel care a propus pentru prima oară un 
alt nume. 

— Casa Tyrell din Highgarden descinde dintr-o familie de 
majordomi, i-a reamintit el regelui, iar Reach e un ţinut mai 
întins decât Vestul, cu un alt soi de bogății, și tânărul Martyn 
Tyrell ar putea fi un adaos bine-venit pentru acest consiliu. 

Lordului Redwyne nu i-a venit să-și creadă urechilor. 

— Tyrellii sunt proști, a spus. Îmi cer iertare, Înălțimea Ta, 
sunt lorzii mei suzerani, dar... sunt proști, iar lordul Bertrand e, 
pe deasupra, și beţiv. 

— S-ar putea să ai dreptate, a admis Barth. Oricum, lordul 
Bertrand e acum în mormânt, iar eu vorbesc despre fiul lui. 
Martin e tânăr și înflăcărat, dar nu pot garanta pentru 
inteligenţa lui. Insă are o soţie, o fată Fossoway, lady Florence, 
care a tot numărat mere de când a învăţat să meargă. Dc când 
s-a măritat, ea ţine toate registrele la Highgarden și trebuie 
spus că a mărit veniturile Casei Tyrell cu o treime. Dacă-l numim 
pe bărbatul ei maestru al banilor, nu mă îndoiesc că va veni și 
ea la Curte. 

— Asta i-ar plăcea lui Alysanne, a zis regele. Savurează 
tovărășia femeilor inteligente. 


De când murise prinţesa Daenerys, regina nu mai venea la 
întâlnirile consiliului. Poate că Jaehaerys a sperat că asta o va 
face să-i stea din nou alături. 

— Bunul nostru septon nu ne-a călăuzit niciodată pe căi 
greșite. Să-l încercăm pe prostul cu nevastă deșteaptă și să 
sperăm că loialul meu norod nu-i va strivi capul cu vreo piatră 
de caldarâm. 

Cei Șapte iau și tot cei Șapte dăruiesc. Poate că Mama din 
Ceruri și-a coborât privirea către îndurerata regină Alysanne și i 
s-a făcut milă de inima ei frântă. Înainte ca luna să-și încheie al 
doilea ocol de după moartea prinţesei Daenerys, Înălţimea Sa a 
aflat că e din nou grea. larna continua să ţină Tinutul în 
strânsoarea ei de gheaţă, așa că regina a ales din nou prudenţa 
și a plecat să stea liniștită la Piatra Dragonului. Către sfârșitul 
acelui an, 60 D.C., și-a adus pe lume al cincilea copil, o fată pe 
care a numit-o Alyssa, după mama ei. 

— O onoare pe care înălţimea Sa ar fi apreciat-o mai mult 
dacă ar fi fost în viaţă, a remarcat noul Mare Maester, Elysar... 
deși nu unde l-ar fi putut auzi regele. 

larna s-a dat bătută la scurtă vreme după ce a născut regina, 
iar Alyssa s-a dovedit a fi un copil vioi și sănătos. Ca bebeluș, 
semăna atât de bine cu sora ei moartă, Daenerys, încât regina 
plângea adesea când o vedea, amintindu-și de fetița pierdută. 
Insă asemănarea a dispărut pe măsură ce prinţesa creștea; cu 
fața prelungă și sfrijită, Alyssa avea prea puţin din frumuseţea 
surorii sale. Părul îi era de un blond murdar, fără nicio urmă de 
argintiu care să-i evoce pe stăpânii dragonilor din vechime și se 
născuse cu ochi ceacâri, unul violet și celălalt de un verde 
surprinzător. Urechile îi erau prea mari, zâmbea strâmb și, când 
avea șase ani și se juca în curte, o lovitură cu sabia de lemn de- 
a latul feţei i-a spart nasul. S-a vindecat, dar a rămas coroiat, 
însă ea nu părea să se sinchisească. La acea vârstă, mama ei a 
început să înțeleagă că nu creștea o altă Daenerys, ci un alt 
Baelon. 

Exact așa cum îl urmase Baelon cândva pe Aemon 
pretutindeni, se ţinea acum Alyssa după el. 

— Ca un căţeluș, se plângea Prinţul Primăverii. 

Baelon era cu doi ani mai mic decât Aemon, iar Alyssa cu 
aproape patru ani mai mică decât el... „și fată”, ceea ce, în ochii 
lui, înrăutăţea lucrurile. Numai că prinţesa nu se purta ca o fată. 


Se îmbrăca băieţește ori de câte ori putea, se ferea de tovărășia 
altor fete, prefera să călărească, să se caţere și să se dueleze cu 
săbii de lemn în loc să coasă, să citească și să cânte și refuza să 
mănânce terci de ovăz. 

Un vechi prieten, dar și vechi adversar, s-a întors la 
Debarcaderul Regelui în anul 61 D.C., când lordul Rogar 
Baratheon a venit de la Capătul Furtunii să aducă la Curte trei 
fete foarte tinere. Două erau fiicele fratelui său Ronnal, care 
murise tremurând, ca și soţia și fiii săi. A treia era lady Jocelyn, 
fiica lui și a reginei Alyssa. Micul prunc firav venit pe lume în 
Anul Străinului crescuse pentru a deveni o fată înaltă cu ţinută 
solemnă, ochi mari, întunecaţi și păr negru ca păcatul. 

Însă părul lui Rogar Baratheon încărunţise și anii își luaseră 
tributul de la Mâna Regelui. Faţa îi era palidă și ridată și slăbise 
atât de tare încât hainele atârnau pe el, largi, de parcă ar fi fost 
croite pentru un bărbat mult mai voinic. Când și-a plecat 
genunchiul în faţa Tronului de Fier, i-a fost greu să se ridice și a 
avut nevoie de ajutorul unui cavaler din garda regelui ca să stea 
din nou în picioare. 

Lordul Rogar i-a spus regelui și reginei că a venit să ceară o 
favoare. Lady Jocelyn avea să-și sărbătorească a șaptea zi a 
numelui peste puţină vreme. 

— N-a știut niciodată ce-nseamnă să ai o mamă. Nevestele 
fratelui meu i-au purtat de grijă atât cât au putut, dar, ca orice 
altă femeie, și-au favorizat propriii copii, și acum au murit 
amândouă. Dacă Înălţimilor Voastre le face plăcere, v-aș ruga să 
le acceptaţi pe Jocelyn și pe verișoarele ei ca pupile, pentru a fi 
crescute la Curte, alături de fiii și fiicele voastre. 

— Va fi o onoare și o plăcere pentru noi, a răspuns regina 
Alysanne. N-am uitat că Jocelyn e sora noastră. Avem același 
sânge. 

Lordul Rogar a părut mult ușurat. 

— V-aș ruga și să aveţi grijă de fiul meu. Boremund va 
rămâne la Capătul Furtunii, sub supravegherea fratelui meu 
Garon. E un băiat bun, un băiat puternic și, cu timpul, va deveni 
un lord măreț, nu mă îndoiesc de asta, dar acum n-are decât 
nouă ani. Așa cum știu Înălțimile Voastre, fratele meu Borys a 
plecat din Ținuturile Furtunii cu câţiva ani în urmă. După 
nașterea lui Boremund a început să fie din ce în ce mai ursuz și 
mai furios și între noi lucrurile au mers din rău în mai rău. Borys 


a stat o vreme în Myr și apoi în Volantis, făcând numai zeii știu 
ce... însă acum s-a întors în Westeros, în Munţii Roșii. Se 
zvonește că i s-a alăturat Regelui Vultur și năvălește peste 
propriii săi oameni, jefuindu-i. Garon e destoinic și loial, dar n-a 
ajuns niciodată la înălțimea lui Borys, iar Boremund nu e decât 
un copil. Mă tem de ceea ce se va abate asupra lui și a 
Ţinuturilor Furtunii, după plecarea mea. 

Asta l-a surprins pe rege. 

— După plecarea ta? De ce-ai pleca? Unde vrei să te duci, 
lordul meu? 

Lordul Rogar a răspuns cu un zâmbet în care se întrezărea 
ceva din vechea lui sălbăticie. 

— În munţi, Înălţimea Ta. Maesterul meu spune că sunt pe 
moarte. Îl cred. Durerea era chiar și înainte de Tremurături. Pe 
urmă s-a înrăutățit, îmi dă lapte de mac și asta mă ajută, dar nu 
folosesc decât foarte puţin. Nu vreau să-mi petrec dormind viaţa 
care mi-a mai rămas. Nici n-o să mor în pat, cu sânge 
scurgându-mi-se din fund. Vreau să-l găsese pe fratele meu 
Borys și să mă socotesc cu el, ca și cu acel Rege Vultur. Eo 
strădanie fără speranţe de izbândă, spune fratele meu Garon. 
Nu se înșală. Dar, când o să mor, vreau să fiu cu securea în 
mână, urlând un blestem. Îmi îngădui asta, Înălțimea Ta? 

Mișcat de cuvintele vechiului său prieten, Jaehaerys s-a 
ridicat, a coborât de pe Tronul de Fier și l-a bătut pe lordul 
Rogar pe umăr. 

— Fratele tău e un trădător, iar acest vultur - n-o să-l numesc 
rege - ne-a făcut destul de multă vreme necazuri la hotare. Iţi 
îngădui să faci ce ţi-ai pus în gând. Mai mult decât atât, îţi ofer 
sabia mea. _ 

Regele s-a ţinut de cuvânt. In cronici, lupta care a urmat e 
numită Al Treilea Război Dornishean, dar e o greșeală, fiindcă 
prinţul din Dorne și-a ţinut oștile departe de câmpurile de 
bătaie. Norodul din acea vreme i-a spus Războiul lordului Rogar, 
un nume mult mai potrivit. În timp ce lordul de la Capătul 
Furtunii a plecat spre munţi în fruntea a cinci sute de bărbaţi, 
Jaehaerys Targaryen a urmat calea văzduhului, cu Vermithor. 

— Îşi zice vultur, a spus regele, dar nu zboară. Se ascunde. Ar 
trebui să-și spună popândău. 

Nu se înșela. Primul Rege Vultur comandase oști, condusese 
mii de oameni în luptă. Al doilea nu era nimic mai mult decât un 


tâlhar plin de sine, fiul neînsemnat al unei case fără importanţă, 
cu câteva sute de discipoli care-i împărtășeau gustul pentru 
jafuri și siluiri. Însă cunoștea bine munţii și, când era urmărit, 
dispărea pur și simplu, pentru a reapărea după bunul său plac. 
Urmăritorii lui își găseau moartea, fiindcă și la ambuscade se 
pricepea de minune. 

Dar niciunul dintre aceste trucuri nu-i putea fi de folos 
împotriva cuiva care putea să-l vâneze din văzduh. Legendele 
pretind că Regele Vultur avea o fortăreață de necucerit, ascunsă 
printre nori. Jaehaerys n-a găsit niciun bârlog secret, doar vreo 
douăsprezece tabere rudimentare, împrăștiate din loc în loc. 
Vermithor le-a ars pe rând, iar Vulturului nu i-a mai rămas nimic 
la care să se-ntoarcă, în afară de cenușă. Oamenii din coloana 
condusă de lordul Rogar pe drumul șerpuitor din înălţimi au fost 
curând nevoiţi să-și abandoneze caii și să meargă mai departe 
pe jos, pe poteci bătute de capre, în susul unor râpe abrupte și 
prin peșteri, în timp ce dușmani ascunși pe înălțimi aruncau cu 
bolovani în ei. Dar au continuat să înainteze fără teamă. In timp 
ce oștenii din Ținuturile Furtunii veneau dinspre răsărit, Simon 
Dondarrion, lord de Blackhaven, conducea o mică oaste de 
cavaleri de la hotare, îndreptându-se către munţi dinspre apus, 
pentru a face imposibilă scăparea cu fuga într-acolo. Pe când 
vânătorii se furișau unii spre alţii, Jaehaerys îi privea de sus, 
îndrumându-i într-o parte sau alta, așa cum făcuse cândva cu 
armii de jucărie în Sala Mesei Pictate. 

În cele din urmă, și-au găsit vrăjmașii. Borys Barathcon nu 
cunoștea cărările ascunse ale muntelui ca dornishenii, așa că a 
fost încolţit primul. 

Oamenii lordului Rogar i-au înfrânt repede pe ai lui, dar, când 
cei doi fraţi au ajuns faţă în faţă, regele Jaehaerys a coborât din 
văzduh. 

— N-o să te las să fii numit fratricid, lordul meu, i-a spus 
Înălţimea Sa fostei Mâini. Trădătorul e al meu. 

La asta, ser Borys a râs: 

— Mai bine să fiu eu numit regicid decât el fratricid! a strigat, 
năpustindu-se spre rege. 

Însă Jaehaerys avea în mână Focul Negru și nu uitase lecţiile 
primite în curtea de pe Piatra Dragonului. Borys Baratheon a 
murit la picioarele lui, răpus de o tăietură la gât care aproape 
că-i retezase capul. 


Regelui Vultur i-a venit rândul la următoarea lună plină. 
Încolţit într-un bârlog ars, unde sperase să găsească adăpost, s- 
a apărat până în ultima clipă, trimițând către oamenii regelui o 
ploaie de sulițe și săgeți. _ 

— Ăsta e al meu, i-a spus Rogar Baratheon Înălţimii Sale, când 
Regele Vultur a fost adus în faţa lor în lanţuri. 

La porunca lui, tâlharului i s-au scos lanţurile și i s-au dat o 
suliță și un scut. Lordul Rogar l-a înfruntat cu securea. 

— Dacă mă ucide, să-l lăsaţi să plece. 

Vulturul s-a dovedit jalnic de nepotrivit pentru o asemenea 
înfruntare. Așa îmbătrânit, slăbit și chinuit de durere cum era, 
Rogar Baratheon a respins atacurile dornisheanului cu dispreţ, 
apoi l-a despicat, dintr-o lovitură, de la umăr până la buric. 

Și, când s-a terminat, a părut dezamăgit: 

— Se pare că, până la urmă, n-o să mor cu securea în mână, i- 
a spus regelui, cu tristeţe. 

Şi așa a fost. Rogar Baratheon, lord de Capătul Furtunii și 
cândva Mână a Regelui și Protector al Ținutului, s-a stins din 
viaţă un an mai târziu, la Capătul Furtunii, în prezenţa 
maesterului și a septonului său, a fratelui său Garon și a fiului și 
moștenitorului său, Boremund. 

Războiul lordului Rogar a ţinut mai puţin de o jumătate de an; 
a început în 61 D.C. și a fost câștigat în același an. Regele Vultur 
odată îndepărtat, incursiunile de la Hotarele Dornishene au 
încetat pentru o vreme. Când istorisirile despre campanie s-au 
răspândit în cele Șapte Regate, chiar și cei mai războinici lorzi 
au început să-și privească tânărul rege cu un nou respect. S-a 
risipit orice urmă de îndoială; Jaehaerys Targaryen nu era tatăl 
său, Aenys. Cât despre rege, pentru el războiul a fost un leac. 

— În lupta cu Tremurăturile am fost neajutorat, i-a mărturisit 
septonului Barth. În lupta cu Vulturul am fost din nou rege. 

În anul 62 D.C., lorzii din cele Șapte Regate s-au bucurat când 
regele i-a dat fiului său mai mare titlul de prinţ de Piatra 
Dragonului, făcându-l astfel moștenitor recunoscut al Tronului 
de Fier. 

Prinţul Aemon împlinise șapte ani și era pe atât de înalt și 
frumos pe cât era de modest. Încă se mai antrena în fiecare 
dimineaţă în curte, împreună cu prinţul Baelon; cei doi fraţi erau 
prieteni foarte buni și se luptau de la egal la egal Aemon era 
mai înalt și mai puternic, iar Baelon mai iute și mai feroce. 


Întrecerile lor erau atât de însufleţite, încât atrăgeau o mulțime 
de privitori. Servitorii și spălătoresele, cavalerii casei și scutierii, 
maesterii și septonii și grăjdarii se adunau cu toţii în curte ca să- 
| ovaţioneze pe un prinţ sau pe celălalt. Printre cei veniţi să-i 
privească se afla Jocelyn Baratheon, fiica brunetă a răposatei 
regine Alyssa, care creștea tot mai înaltă și se făcea tot mai 
frumoasă de la o zi la alta. La ospăţul care a urmat după 
învestirea lui Aemon ca prinţ de Piatra Dragonului, regina a 
așezat-o pe lady Jocelyn lângă el, iar cei doi au fost văzuţi stând 
de vorbă și râzând împreună pe toată durata serii, fără să dea 
atenţie altcuiva. 

În același an, zeii i-au binecuvântat pe Jaehaerys și Alysanne 
cu un alt copil, o fată căreia i-au spus Maegelle. O fată blândă, 
generoasă, dulce și de o isteţime sclipitoare, care s-a atașat 
repede de sora ei Alyssa, aproape la fel cum se atașase prinţul 
Baelon de prinţul Aemon, deși asta n-a adus la fel de multă 
fericire. Venise rândul Alyssei să se zbârlească de ciudă că are 
„O bebelușă” agăţată de fuste. O ocolea cât de mult putea, iar 
Baelon râdea de furia ei. 

Am vorbit deja despre mai multe înfăptuiri ale regelui 
Jaehaerys. Când 62 D.C. se apropia de sfârșit, regele a privit 
înainte, către amurgul anului și către anii ce aveau să-i urmeze, 
și a început să facă planuri pentru ceva care avea să schimbe 
înfățișarea celor Şapte Regate. li dăduse Debarcaderului Regelui 
străzi pietruite, cisterne și fântâni. Acum și-a îndreptat ochii 
dincolo de porţile orașului, către câmpiile și dealurile și 
mlaștinile care se întindeau de la Hotarele Dornishene până la 
Dar. 

— Lorzii mei, a vorbit el în consiliu, când eu și regina mergem 
în vizite, suntem purtaţi de Vermithor și Silverwing. Când privim 
din nori în jos, vedem cetăţi și castele, dealuri și smârcuri, fluvii, 
râuri, pâraie și lacuri. Vedem orașe de negustori și sate de 
pescari, păduri bătrâne, munţi, mlaștini și pajiști, turme de oi și 
ogoare cu grâne, câmpuri vechi de luptă, turnuri în ruină, 
ţintirimuri și septuri. Sunt multe de văzut în aceste Şapte 
Regate ale noastre. Știţi ce nu văd? 

Regele a lovit cu palma în masă, cu putere. 

— Drumuri, lorzii mei. Văd niște făgașe săpate de roţi, dacă 
zbor destul de jos. Văd și urme de vânat și, ici și colo, câte o 
potecă bătătorită, către un pârâu. Dar nicăieri nu văd drumuri 


adevărate. Lorzii mei, voi avea drumuri! 

Construirea atâtor leghe de drum avea să continue pe toată 
durata domniei lui Jaehaerys și în timpul domniei succesorului 
său, dar de început a început în acea zi, acolo, în încăperile 
consiliului din Fortăreaţa Roșie. Nu trebuie să se creadă că, 
înainte de urcarea lui pe tron, în Westeros nu erau drumuri; în 
ţinut se încrucișau cu sutele, multe vechi de mii de ani, de pe 
vremea Primilor Oameni. Până și copiii pădurii aveau poteci pe 
care mergeau când se mutau dintr-un loc în altul pe sub copacii 
lor. 

Însă, așa cum existau atunci, drumurile erau groaznice. 
Înguste, noroioase, brăzdate de făgașe, întortocheate, treceau 
printre dealuri și peste ape curgătoare fără niciun plan și fără 
niciun scop. Numai peste o mână dintre aceste ape existau 
poduri. Vadurile erau adesea păzite de oșteni care cereau bani 
sau altceva în schimbul dreptului de a trece pe malul celălalt. O 
parte dintre lorzii pe ale căror domenii treceau drumurile le 
întreţineau cât de cât, dar cei mai mulţi nu o făceau deloc. O 
furtună le putea distruge. Cavalerii-tâlhari și proscrișii jefuiau 
călătorii care le întrebuinţau. Înainte de Maegor, Fraţii Săraci 
apărau oamenii simpli pe drumuri (când nu-i jefuiau chiar ei). 
După nimicirea Stelelor, drumurile din inut au devenit mai 
periculoase ca oricând. Chiar și înalții lorzi călătoreau cu 
escortă. 

Să îndrepţi toate astea în timpul unei singure domnii era 
imposibil, însă Jaehaerys s-a hotărât să înceapă. Nu trebuie să 
uităm că Debarcaderul Regelui era, ca oraș, de o vârstă foarte 
fragedă. Înainte ca Aegon Cuceritorul și surorile lui să plece de 
pe Piatra Dragonului ca să vină pe țărm, pe cele trei dealuri din 
locul unde Apa Neagră se varsă în golful cu același nume nu se 
afla decât un sat modest, de pescari. Nu e surprinzător că prea 
puţine drumuri încep din astfel de sate sau se sfârșesc la 
intrarea în ele. În cei șaizeci și doi de ani scurși de la Cucerirea 
lui Aegon, din noul oraș au pornit puţine drumuri, niște poteci 
înguste care urmăreau linia țărmului până la Stokeworth, Rosby 
și Duskendale, sau treceau peste dealuri, către lazul Fecioarelor. 
În afară de ele, nu mai exista nimic. Niciun drum nu lega 
capitala regelui de marile castele și cetăți de pe continent. 
Debarcaderul Regelui era port, un loc unde ajungeai mai lesne 
pe mare decât pe uscat. 


De acolo avea să înceapă Jaehaerys. Pe malul dinspre miazăzi 
al fluviului era o pădure bătrână, deasă și lăsată să crească în 
voie; perfectă pentru vânătoare, groaznică pentru călătorii. A 
poruncit să se croiască prin ea un drum care să lege 
Debarcaderul Regelui de Capătul Furtunii. Același drum trebuia 
continuat în partea de miazănoapte a orașului, de la Gura Apei 
Negre către Trident și mai departe, de-a lungul Furcii Verzi și 
prin Gât, apoi prin sălbăticia fără drumuri din Nord, către 
Winterfell și către Zid. Drumul Regelui, cum l-a numit norodul, 
cel mai lung și cel mai costisitor dintre drumurile construite de 
Jaehaerys, a fost început primul și tot primul a fost terminat. 

Au urmat altele: Drumul Rozelor, Drumul Mării, Drumul Râului, 
Drumul Aurului. Unele existau, în stare rudimentară, de sute de 
ani, dar Jaehaerys le-a făcut de nerecunoscut, umplând făgașe, 
acoperindu-le cu pietriș, construind poduri peste ape. Altele sunt 
creaţia oamenilor lui. Costul tuturor cu siguranță n-a fost 
neglijabil, dar Ţinutul era prosper, iar noul maestru al banilor, 
Martyn Tyrell - ajutat și susţinut de inteligenta sa soţie, 
„Numărătoare de mere” - s-a dovedit aproape tot atât de 
priceput cum fusese Lordul Aerului. Drumurile au crescut pas cu 
pas, leghe cu leghe, în deceniile ce au urmat. „A unit Ţinutul, a 
făcut, din șapte regate, unul singur” stă scris pe monumentul 
Regelui celui Bătrân înălţat în Citadela din Orașul Vechi. 

Poate că și cei Şapte au zâmbit, mulţumiţi de munca lui, 
pentru că au continuat să-i binecuvânteze pe el și pe Alysanne 
cu copii. În 63 D.C., regele și regina au sărbătorit nașterea lui 
Vaegon, al treilea fiu al lor și al șaptelea copil. Un an mai târziu 
a sosit o altă fiică, Daella. Peste trei ani a venit pe lume prinţesa 
Saera, roșie la faţă și urlând. În 71 D.C. li s-a născut al zecelea 
copil și a șasea fiică, o altă prinţesă, frumoasa Viserra. Deși 
născuţi cu toţii într-un răstimp de zece ani, patru fraţi și surori 
atât de diferiți unul de altul ca acești patru copii mai mici ai lui 
Jachaerys și Alysanne sunt greu de zămislit. 

Prinţul Vaegon se deosebea de fraţii lui mai mari ca noaptea 
de zi. Niciodată robust, era un băiat tăcut, cu priviri prudente. 
Alţi copii, ba chiar și unii lorzi de la Curte, îl găseau morocănos. 
Deși nu era laș, nu-i făceau plăcere nici jocurile brutale ale 
scutierilor și pajilor, nici grandoarea cavalerilor tatălui său. 
Prefera biblioteca, nu curtea, și putea fi găsit adesea acolo, 
citind. 


Prințesa Daella, următoarea ca vârstă, era delicată și sfioasă. 
Foarte sperioasă și mereu gata să plângă, a rostit primul cuvânt 
abia la doi ani, apoi a rămas cel mai adesea tăcută. Sora ei 
Maegelle i-a devenit stea călăuzitoare și își venera mama, însă 
Alyssa părea s-o sperie și roșea și își ascundea faţa în prezenţa 
băieţilor mai mari. 

Prințesa Saera, cu trei ani mai mică, a fost un chin de la bun 
început: violentă, pretențioasă, neascultătoare. Primul ei cuvânt 
a fost „nu”, pe care apoi l-a rostit adesea, cu voce sonoră. Nu s- 
a lăsat înţărcată până la vârsta de patru ani. Chiar și când 
alerga prin castel vorbind mai mult decât fraţii ei Vaegon și 
Daella la un loc, voia laptele mamei ei și ţipa și urla ori de câte 
ori regina lăsa o doică să plece. 

— Cei Șapte să ne aibă în pază, i-a șoptit Alysanne regelui 
într-o noapte, când mă uit la ea o văd pe Aerea. 

Pătimașă și încăpăţânată, Saera Targaryen înflorea când i se 
dădea atenţie și se bosumfla când nu o primea. 

Cea mai mică dintre cei patru, prinţesa Viserra, avea și eao 
voință puternică, dar nu ţipa niciodată și cu siguranţă nu 
plângea. Vic/eană era unul dintre cuvintele folosite pentru a o 
descrie. Celălalt era vanitoasă. Viserra era frumoasă, toţi 
bărbaţii recunoșteau asta, binecuvântată cu ochii pătrunzători, 
violeţi, și cu părul auriu-argintiu al unui adevărat Targaryen, cu 
piele albă, fără cusur, cu trăsături fine și cu o graţie oarecum 
stranie și neliniștitoare la cineva de o vârstă atât de fragedă. 
Când un scutier tânăr i-a spus, bâlbâindu-se, că e o zeiță, ea a 
încuviinţat. 

Ne vom întoarce la acești patru prinți și la necazurile pe care 
le-au abătut asupra mamei și tatălui lor, la timpul potrivit, dar 
deocamdată să facem un pas înapoi, în anul 68 D.C., la scurt 
timp după nașterea prinţesei Saera, când regele și regina au 
anunţat logodna primului născut dintre fiii lor, Aemon, prinţ de 
Piatra Dragonului, cu Jocelyn Baratheon de Capătul Furtunii. 
După tragica moarte a prinţesei Daenerys, apăruse ideea unei 
căsătorii între Aemon și Alyssa, cea mai vârstnică dintre surorile 
lui rămase în viaţă, dar regina Alysanne o respinsese cu 
hotărâre. 

— Alyssa e pentru Baelon, a declarat ea. Se ţine scai de el de 
când a învăţat să meargă. Sunt la fel de apropiaţi cum eram noi 
doi la vârsta lor. 


Doi ani mai târziu, în 70 D.C., Aemon și Jocelyn s-au cununat, 
și ceremonia a rivalizat, prin splendoare, cu Nunta de Aur. La 
șaisprezece ani, lady Jocelyn se număra printre cele mai mari 
frumuseți din Tinut; o fecioară cu picioare lungi și pieptul plin, 
cu păr des, negru ca pana corbului, care-i curgea, drept, până la 
talie. Prinţul Aemon era cu un an mai tânăr, avea numai 
cincisprezece, dar toată lumea a fost de acord că erau o 
pereche foarte frumoasă. Cu înălțimea ei de un metru optzeci și 
doi, Jocelyn îi privea de sus pe cei mai mulţi lorzi din Westeros, 
însă prinţul de Piatra Dragonului o depășea cu opt centimetri. 

— lată viitorul Ţinutului, a spus ser Gyles Morrigen când i-a 
văzut alături pe cei doi, tânăra lady cu păr întunecat și prinţul 
palid. 

În anul 72 D.C., la Duskendale s-a ţinut un turnir, în onoarea 
nunţii tânărului lord Darklyn cu fiica lui Theomore Manderly. Cei 
doi tineri prinți au luat parte, însoţiţi de sora lor Alyssa, și au 
concurat în meleul scutierilor. L-a câștigat prinţul Aemon, în 
parte pentru că i-a impus fratelui său să cedeze. Pe urmă s-a 
distins și în luptele individuale și și-a dobândit pintenii de 
cavaler, ca recunoaștere a iscusinţei sale. Avea șaptesprezece 
ani. Acum fiind deja cavaler, nu și-a irosit timpul, a devenit și 
călăreț de dragoni, înălțându-se pentru prima oară în văzduh la 
scurtă vreme după întoarcerea sa la Piatra Dragonului. 
Purtătorul său a fost Caraxes cel roșu ca sângele, cea mai 
fioroasă dintre tinerele fiare din Groapa Dragonului. Paznicii 
Dragonului, care-i cunoșteau pe locuitorii Gropii mai bine decât 
oricine altcineva, îl numeau Balaurul de Sânge. 

Intr-o altă parte a Ţinutului, anul 72 D.C. a însemnat sfârșitul 
unei ere din istoria Nordului, prin moartea lui Alaric Stark, lord 
de Winterfell. Ambii săi fii puternici, cu care se lăudase cândva, 
muriseră înaintea lui, așa că succesiunea a căzut pe umerii 
nepotului său, Edric. 

Oriunde s-ar fi dus prinţul Aemon și orice ar fi făcut, prinţul 
Baelon se ţinea pe urmele lui, foarte aproape, după cum 
observau adesea mucaliţii de la Curte. Adevărul acestei remarci 
s-a dovedit în 73 D.C., când Baelon cel Viteaz și-a urmat fratele 
în rândul cavalerilor. Aemon își câștigase pintenii la 
șaptesprezece ani, așa că Baelon a simţit nevoia s-o facă la 
șaisprezece, călătorind prin Reach ca să ajungă la Old Oak, unde 
lordul Oakheart a sărbătorit nașterea fiului său cu un turnir de 


șapte zile. Sub masca unui cavaler misterios, care își spunea 
Nebunul Argintiu, tânărul prinţ i-a înfrânt pe lordul Rowan, pe 
ser Alyn Ashford, pe ambii gemeni Fossoway și pe moștenitorul 
lordului Oakheart, ser Denys, înainte de a fi doborât de pe cal de 
ser Rickard Redwyne. După ce l-a ajutat să se ridice, ser Rickard 
i-a scos masca, i-a cerut să îngenuncheze și l-a făcut cavaler 
chiar atunci. 

Prinţul Baelon n-a mai zăbovit decât pentru a lua parte la 
ospăţul din seara aceea înainte de a se întoarce în galop la 
Debarcaderul Regelui, pentru a desăvârși ceea ce-și propusese, 
devenind călăreț de dragoni. Nefiind omul care să se lase pus în 
umbră, hotărâse de multă vreme de cine vrea să fie purtat prin 
aer, iar acum și-a revendicat aleasa. Nemaicălărită de la 
moartea reginei-văduve Visenya, cu douăzeci și nouă de ani în 
urmă, uriașa femelă dragon Vhagar și-a întins aripile, a scos un 
urlet și s-a înălțat din nou în văzduh, ducându-l pe Prinţul 
Primăverii de cealaltă parte a Golfului Apei Negre, la Piatra 
Dragonului, ca să le facă o surpriză fratelui său Aemon și lui 
Caraxes. 

— Mama din Ceruri a fost bună cu mine, m-a binecuvântat cu 
atât de mulţi prunci, cu toţi sclipitor de isteţi și frumoși, a 
declarat regina Alysanne în anul 73 D.C., când s-a dat de veste 
că fiica ei Maegelle se va alătura credinţei, ca novice. E pur și 
simplu drept să îi înapoiez unul. 

Prinţesa Maegelle împlinise zece ani și era nerăbdătoare să-și 
rostească jurămintele. Era o fată tăcută, studioasă, despre care 
se spunea că citește din Steaua în Șapte Colţuri în fiecare seară, 
înainte de culcare. 

Oricum, abia dacă pleca un copil din Fortăreaţa Roșie că se și 
ivea altul, căci, după cum se părea, Mama din Ceruri continua să 
o binecuvânteze pe Alysanne Targazyen. In 73 D.C., a dat 
naștere celui de al unsprezecelea copil al său, un fiu numit 
Gaemon, spre a-l cinsti pe Gaemon cel Glorios, cel mai măreț 
dintre lorzii Targaryen care stăpâniseră Piatra Dragonului înainte 
de Cucerire. Totuși, de această dată, copilul a venit pe lume 
înainte de soroc, după ce îndelungatele chinuri ale facerii au 
istovit-o pe regină și i-au făcut pe maesteri să se teamă pentru 
viaţa ei. lar Gaemon era un făt firav, nici pe jumătate cât fusese 
fratele lui, Vaegon, la naștere, cu zece ani înainte. Regina și-a 
revenit în cele din urmă, dar e întristător să spunem că nu și-a 


revenit și copilul. Prinţul Gaemon a murit la câteva zile după 
intrarea în noul an, când nu avea nici măcar trei luni. 

Ca întotdeauna, regina a făcut cu greu faţă pierderii unui 
copil, întrebându-se dacă nu cumva prinţul Gaemon nu 
supravieţuise din vina ei. Septa Lyra, confidenta ei încă din 
zilele petrecute la Piatra Dragonului, a asigurat-o că n-are 
motive să se învinovăţească. 

— Micul prinţ e acum cu Mama din Ceruri, i-a spus Lyra, și ea 
îi va purta de grijă mai bine decât am fi putut noi spera s-o 
facem aici, în această lume a vrajbei și a durerii. 

Pentru Casa Targaryen, n-a fost singura nefericire din anul 73 
D.C. Toată lumea avea să ţină minte că, în același an, s-a stins 
din viaţă regina Rhaena, la Harrenhal. 

Către sfârșitul anului, un fapt straniu a ieșit la lumină, șocând 
atât Curtea Regală, cât și orașul. Prietenosul și îndrăgitul ser 
Lucamore Strong, din Garda Regelui, unul dintre favoriţii 
mulțimilor, a fost dat în vileag ca fiind însurat, în ciuda 
jurămintelor depuse când devenise o Sabie Albă. Mai rău decât 
atât, nu-și luase doar o singură nevastă, ci trei, având grijă să 
nu afle niciuna de existenţa celorlalte două, și devenise tatăl a 
nu mai puţin de șaisprezece copii, aduși pe lume de cele trei 
femei. 

În Fundătura Puricilor și pe Strada Mătăsii, unde își câștigau 
traiul târfele și codoșii, bărbaţi și femei de obârșie umilă și cu o 
morală mai prejos decât obârșia au savurat cu răutate căderea 
unui cavaler consacrat și au făcut glume porcoase pe seama lui 
„ser Lucamore Libidinosul”, dar în Fortăreaţa Roșie n-a râs 
nimeni. Jaehaerys și Alysanne îl îndrăgiseră în mod deosebit pe 
Lucamore Strong și s-au simţit umiliţi când au aflat că își bătuse 
joc de ei. 

Fraţii lui din Garda Regelui s-au mâniat încă și mai tare. Ser 
Ryam Redwyne a fost cel care a descoperit păcatele lui ser 
Lucamore și le-a adus la cunoștința Lordului Comandant al 
Gărzii, care i-a povestit totul regelui. Vorbind în numele fraţilor 
săi juraţi, ser Gyles Morrigen a spus că Strong a dezonorat tot 
ceea ce reprezintă ei și a cerut să fie condamnat la moarte. 

Când a fost târât în faţa Tronului de Fier, ser Lucamore a 
căzut în genunchi, și-a recunoscut vinovăția și a implorat mila 
regelui. Jaehaerys s-ar fi putut arăta îndurător, dar cavalerul 
rătăcit a făcut greșeala de a adăuga la rugămintea lui cuvintele: 


„Pentru binele soțiilor mele și al copiilor mei“. După cum a 
subliniat septonul Barth, a fost ca și cum și-ar fi aruncat 
nelegiuirile în obrazul regelui. 

— Când m-am ridicat împotriva unchiului meu Maegor, doi 
cavaleri din Garda lui l-au abandonat ca să lupte pentru mine, a 
răspuns Jaehaerys. E posibil să fi crezut că, odată ce voi învinge, 
le va fi îngăduit să-și păstreze mantiile albe, sau chiar vor primi 
rang nobiliar sau o poziţie mai sus-pusă la Curte. În schimb, eu i- 
am trimis la Zid. Nu-mi doream în jur sperjuri și nu-mi doresc 
nici acum. Ser Lucamore, ai făcut, în faţa zeilor și a oamenilor, 
un legământ sacru, ai jurat să ne aperi pe mine și pe ai mei cu 
preţul vieţii tale, să mi te supui, să lupţi pentru mine, să mori 
pentru mine dacă va fi nevoie. Ai jurat să nu-ţi iei soţie, să nu 
zămislești copii și să rămâi cast. Dacă te-ai lepădat cu atâta 
ușurință de al doilea jurământ, de ce ar trebui să cred că nu-l vei 
încălca și pe primul? 

Pe urmă a vorbit regina Alysanne: 

— Ţi-ai bătut joc de jurămintele tale de cavaler din Garda 
Regelui, dar nu sunt singurele jurăminte pe care le-ai încălcat. Ai 
dezonorat și legămintele căsătoriei, nu doar o singură dată, ci 
de trei ori. Niciuna dintre aceste femei nu ţi-e soţie legitimă, așa 
că toţi acești copii pe care îi văd în spatele tău sunt bastarzi. În 
toată povestea asta, ser, ei sunt adevărații nevinovaţi. Mi s-a 
spus că soțiile tale n-au știut una de alta, dar trebuie să fi știut 
cu siguranţă că ești o Sabie Albă, un cavaler din Garda Regelui. 
Pentru asta se fac și ele vinovate, alături de tine, ca și orice 
septon beat pe care l-ai convins să vă cunune. Pentru ele există 
îndurare, dar pentru tine... N-o să te mai am alături de lordul 
meu, ser. 

Nimic altceva nu mai era de spus. În vreme ce falsele soții și 
copiii cavalerului plângeau, blestemau sau priveau în tăcere, 
Jaehaerys a poruncit să fie imediat jugănit ser Lucamore, pentru 
a fi apoi pus în lanţuri și trimis la Zid. 

— Şi Rondul de Noapte o să-ţi ceară să faci legământ, l-a 
prevenit Înălţimea Sa. Ai grijă să nu-l încalci, sau următorul lucru 
pe care ţi-l vei pierde o să fie capul. 

Jaehaerys și-a lăsat regina să se ocupe de cele trei familii. 
Alysanne a decretat că băieţii lui ser Lucamore i se pot alătura 
tatălui lor la Zid, dacă doresc. Cei doi băieţi mai mari au preferat 
s-o facă. Fetele aveau să fie primite ca novice ale Credinței, 


dacă nutreau această dorinţă. Numai una a ales această cale. 
Ceilalţi copii aveau să rămână alături de mamele lor. Prima 
soție, cu copiii ei, a fost dată în grija fratelui lui Lucamore, 
Bywin, care fusese ridicat la rangul de lord de Harrenhal cu mai 
puţin de o jumătate de an înainte. A doua soţie și copiii ei aveau 
să meargă la Driftmark, pentru a le purta de grijă Daemon 
Velaryon, Stăpânul Valurilor. A treia soţie (ai cărei copii erau cei 
mai mici) urma să fie trimisă la Capătul Furtunii, unde creșterea 
și educaţia vlăstarelor ei cădeau în sarcina lui Garon Baratheon 
și a tânărului lord Boremund. Fiii și fiicele lui ser Lucamore n- 
aveau să se mai numească niciodată Strong, a mai decretat 
regina; de atunci înainte, aveau să poarte nume de bastarzi: 
Rivers, Waters și Storm. 

— Pentru acest dar îi puteţi mulţumi tatălui vostru, cavalerul 
făţarnic. 

Rușinea aruncată de Lucamore Libidinosul asupra Gărzii 
Regelui și a Coroanei nu a fost singurul necaz înfruntat de 
Jaehaerys și Alysanne în 73 D.C. Să ne întrerupem puţin și să 
avem în vedere supărătoarea problemă a celor de al șaptelea și 
al optulea născuţi dintre copiii lor, prinţul Vaegon și prinţesa 
Daella. 

Regina Alysanne era foarte mândră de căsătoriile pe care le 
aranja și unise, cu urmări fructuoase, sute de tineri și tinere 
nobile din toate colţurile ținutului, dar niciodată nu întâmpinase 
atâtea greutăţi ca în timp ce încerca să găsească perechi pentru 
cei mai mici patru copii ai săi. Această strădanie avea s-o 
chinuie ani de-a rândul, fără să aducă nimic altceva decât 
conflicte niciodată încheiate între ea și copiii ei (aici fiind vorba 
mai ales de fiice), îndepărtarea ei de rege și atâta suferință 
încât, pentru o vreme, Înălţimea Sa s-a gândit să renunţe la 
propria căsătorie și să-și petreacă restul vieţii printre Surorile 
Tăcute. 

Deziluziile au început cu Vaegon și Daella. Despărţiţi ca vârstă 
numai de un an, prinţul și prinţesa au părut să se potrivească de 
minune cât au fost foarte mici, iar regele și regina au presupus 
că, în cele din urmă, se vor căsători. Fratele lor Baelon și sora 
lor Alyssa deveniseră deja de nedespărţit și se făceau planuri 
pentru nunta lor. De ce nu s-ar fi cununat și Vaegon și Daella? 

— Poartă-te frumos cu surioara ta! i-a spus regele Jaehaerys 
prinţului, când acesta avea cinci ani. Intr-o bună zi, o să devină 


Alysanne a ta. 

Dar, pe măsură ce creșteau copiii, devenea tot mai clar că nu 
puteau fi perechea ideală, între ei nu exista pic de căldură, după 
cum spunea limpede regina. Vaegon tolera prezenţa surorii sale, 
dar nu o căuta niciodată. Daella părea înspăimântată de fratele 
ei posac și studios, care prefera să citească în loc să se joace. 
Prinţul o credea pe prințesă proastă; ea îl credea pe el rău. 

— Sunt doar niște copii, a subliniat Jaehaerys, când Alysanne 
i-a atras atenţia asupra problemei. Cu timpul, se vor apropia 
unul de altul. 

N-au făcut-o niciodată. Dacă s-a schimbat ceva, repulsia cu 
care se priveau unul pe altul s-a întețit. 

Lucrurile s-au înrăutățit la culme în 73 D.C. Prinţul Vaegon 
avea zece ani, iar prinţesa Daella, nouă, când una dintre 
însoţitoarele reginei, de curând sosită în Fortăreaţa Roșie, i-a 
tachinat pe cei doi, întrebându-i când vor face nunta. Vaegon a 
privit-o de parcă l-ar fi pălmuit. 

— N-o să mă-nsor niciodată cu ea, a spus băiatul, în auzul 
unei jumătăţi din Curtea regală. Abia dacă e în stare să citească. 
Trebuie să găsească un lord care-și dorește copii proști, fiindcă 
ea n-o să-i dăruiască niciodată altceva. 

Așa cum era de așteptat, prinţesa Daella a izbucnit în plâns și 
a ieșit în fugă din sală, cu mama ei, regina, grăbindu-se să plece 
după ea. A rămas în seama Alyssei, cu trei ani mai mare decât 
Vaegon, să-i toarne lui o carafă de vin în cap. Nici măcar asta nu 
l-a făcut să se căiască. 

— lrosești auriul de Arbor, a fost tot ce-a spus prinţul înainte 
de a pleca, furios, să-și schimbe hainele. 

Pe urmă, regele și regina au tras concluzia că, evident, pentru 
Vaegon trebuia găsită o altă mireasă. S-au gândit, pentru scurt 
timp, la fiicele lor mai mici. In 73 D.C., prinţesa Saera avea șase 
ani, iar prinţesa Viserra numai doi. 

— Vaegon nu s-a uitat niciodată de două ori la niciuna dintre 
ele, i-a spus Alysanne regelui. Nici măcar nu sunt sigură că are 
habar de existenţa lor. Poate dacă vreun maester ar scrie 
despre ele într-o carte... 

— O să-i spun Marelui Maester Elysar să-nceapă mâine, a 
glumit regele. Băiatul n-are decât zece ani. Nu le dă atenţie 
fetelor, nu mai multă decât îi dau ele lui, dar asta se va schimba 
curând. E destul de atrăgător și e un prinţ al Westerosului, al 


treilea în linia succesiunii la Tronul de Fier. Peste câţiva ani, 
fecioarele îi vor roi în jur ca fluturii și vor roși dacă el o să 
considere că sunt demne să-și întoarcă privirea către ele. 

Regina n-a părut convinsă. Atrăgător era, poate, un cuvânt 
prea generos pentru prinţul Vaegon, care avea părul argintiu- 
auriu și ochii violeţi ai Targaryenilor, dar faţa îi era prelungă, iar 
umerii, la cei zece ani ai lui, deja gârboviţi, și strângea din buze 
cu o acreală care te făcea să crezi că tocmai supsese zeama 
unei lămâi întregi. Ca mamă, Înălţimea Sa era poate oarbă la 
aceste cusururi, dar nu și în privinţa firii băiatului. 

— Mă tem pentru orice fluture care-și va flutura aripile în 
apropierea lui. Probabil c-o să-l strivească sub o carte. 

— Petrece prea mult timp în bibliotecă, a spus Jaehaerys. 
Lasă-mă să vorbesc cu Baelon. O să-l scoatem în curte, o să-i 
punem o sabie în mână și un scut pe braţ și asta o să-l aducă pe 
calea cea dreaptă. g 

Marele Maester Elysar povestește că Inălțimea Sa a vorbit 
într-adevăr cu Baelon, care, îndatoritor, și-a luat fratele sub 
aripa sa, l-a scos în curte, i-a pus o sabie în mână și un scut pe 
braţ. N-a fost adus pe calea cea dreaptă. Detesta asta. Era un 
luptător jalnic și avea darul de a-i face pe toţi cei din jur, chiar și 
pe Baelon cel Viteaz, să se simtă de asemenea jalnici. 

La insistențele regelui, Baelon a continuat să-l instruiască 
vreme de un an. 

— Cu cât face mai multă instrucţie, cu atât arată mai rău, a 
mărturisit Prinţul Primăverii. 

Într-o zi, probabil într-o încercare de a-l face pe Vaegon să se 
străduiască mai mult, a adus-o în curte pe sora lui Alyssa, 
strălucitoare în zalele punate de bărbaţi. Prinţesa nu uitase 
întâmplarea cu auriul de Arbor. Râzând și bătându-și joc de el în 
gura mare, a dansat în jurul frăţiorului ei și l-a umilit de cincizeci 
de ori, în vreme ce prinţesa Daella îi privea de la fereastră. 
Rușinat mai mult decât putea să îndure, Vaegon a aruncat sabia 
și a fugit din curte, pentru a nu se mai întoarce niciodată. 


La prinţul Vaegon și la sora lui Daella ne vom întoarce la 
momentul potrivit, însă acum să ne îndreptăm atenţia spre un 
eveniment vesel. În 74 D.C., regele Jaehaerys și regina Alysanne 
au fost din nou binecuvântaţi de zei când soția prinţului Aemon, 
lady Jocelyn, le-a înfățișat primul lor nepot, o fată. Prinţesa 


Rhaenys s-a născut în a șaptea zi a celei de-a șaptea luni a 
anului, fapt considerat de septoni de un deosebit de bun augur. 
Mare și puternică, avea părul negru al mamei ei din Casa 
Baratheon și ochii de un violet palid ai tatălui ei Targaryen. Fiind 
primul copil al prinţului de Piatra Dragonului, mulţi au aclamat- 
o, considerând că e în linia de succesiune a Tronului de Fier, 
după tatăl ei. Când a luat-o pentru prima oară în braţe, regina 
Alysanne a fost auzită spunându-i fetiţei „viitoarea noastră 
regină”. 

Ca în multe alte privinţe, Baelon n-a rămas cu mult în urma 
fratelui său nici în privinţa procreării. În 75 D.C., Fortăreaţa 
Roșie a fost gazda unei alte nunţi superbe, când Prinţul 
Primăverii și-a făcut-o mireasă pe cea mai mare dintre surorile 
lui, prinţesa Alyssa. Ea avea cincisprezece ani, iar mirele 
optsprezece. Spre deosebire de tatăl și mama lor, Baelon și 
Alyssa n-au amânat consumarea căsătoriei; ceremonia nupţială 
de după ospăţul de nuntă a inspirat multe glume obscene în 
zilele următoare, pentru că, spuneau oamenii, strigătele de 
plăcere ale tinerei mirese au putut fi auzite până în Duskendale. 
O fată mai sfioasă s-ar fi simţit stingherită, dar Alyssa Targaryen 
era tot atât de nerușinată ca o cârciumăriţă din Debarcaderul 
Regelui, și îi plăcea să se laude. 

— L-am încălecat și l-am dus la plimbare, a spus, sus și tare, 
în dimineaţa de după nuntă, și am de gând să fac același lucru 
deseară. Ador călăria. 

Dar viteazul ei prinţ nu era singurul armăsar pe care avea să-l 
revendice Alyssa în acel an. Aidoma fraţilor săi mai mari, dorea 
să fie călăreaţă de dragoni, și asta cât mai curând. Aemon 
zburase pentru prima oară la șaptesprezece ani, iar Baelon la 
șaisprezece. Alyssa voia s-o facă la cincisprezece. După cum 
spun poveștile Paznicilor Dragonilor, tot ce-au putut aceștia să 
facă a fost s-o convingă să nu-l aleagă pe Balerion. 

— E bătrân și lent, prinţesă, au fost nevoiţi să-i spună. Vrei cu 
siguranţă un bidiviu mai iute. 

În cele din urmă, au învins, și prințesa Alyssa s-a avântat în 
văzduh purtată de Meleys, o splendidă femelă dragon stacojie, 
care nu mai fusese călărită niciodată. 

— Fecioare roșii, noi amândouă, s-a fălit prinţesa, râzând, dar 
am fost amândouă încălecate. 

Din ziua aceea, prinţesa nu s-a mai îndepărtat prea des de 


Groapa Dragonului. Dintre cele mai minunate lucruri din lume, 
zborul era pe locul doi, spunea ea adesea, iar despre cel mai 
minunat nu se putea vorbi în prezenţa nobilelor doamne. 
Paznicii Dragonilor nu se înșelaseră. Meleys era cel mai iute 
dragon din câţi văzuse vreodată Westerosul, îi întrecea cu 
ușurință pe Caraxes și Vhagar când Alyssa și fraţii ei zburau 
împreună. 

Între timp, problema fratelui lor Vaegon continua să existe, 
parcă fă- cându-i în ciudă reginei. Regele nu se înșelase întru 
totul în privinţa fluturilor. Pe măsură ce anii treceau și Vaegon 
se maturiza, tinerele de la Curte au început să-i dea atenţie. 
Vârsta, ca și câteva discuţii stânjenitoare cu tatăl și cu fraţii săi, 
îl învăţaseră pe prinţ rudimentele curtoaziei și, spre ușurarea 
regelui, nu strivea nicio fată. Dar nici nu părea s-o remarce în 
mod special pe vreuna. Cărţile rămâneau singura lui pasiune: 
istoria, cartografia, matematica, limbile. Marele Maester Elysar, 
niciodată rob al decenţei și al bunelor maniere, a mărturisit că-i 
dăduse lui Vaegon un volum cu desene erotice, gândindu-se că, 
poate, imaginile cu tinere femei goale, care se desfătau cu 
bărbaţi, animale sau ele între ele, ar fi putut trezi interesul 
pentru farmecele femeiești. Prinţul păstrase cartea, dar purtarea 
nu i se schimbase câtuși de puțin. 

In 78 D.C., în ziua celei de a cincisprezecea aniversări a lui 
Vaegon, pe care acum nu-l mai despărțea decât un an de vârsta 
bărbăţiei, Jaehaerys și Alysanne i-au vorbit Marelui Maester 
despre soluţia care părea evidentă: 

— Crezi că Vaegon ar putea avea stofă de maester? 

— Nu, a răspuns Elysar, fără menajamente. Il vedeţi învățând 
copiii unui lord oarecare să citească, să scrie și să socotească? 
Tine în camera lui vreun corb sau orice alt soi de pasăre? Il 
vedeţi tăind piciorul zdrobit al unui bărbat sau ajutând o femeie 
să nască? Toate astea i se cer unui maester. Vaegon n-are stofă 
de maester..., a continuat Elysar, după o scurtă pauză, dar e 
posibil să poarte în el însușirile unui arhimaester. Citadela e cel 
mai mare depozit de cunoștințe din toată lumea cunoscută. 
Trimite-ţi-l acolo. Poate că se va regăsi pe sine însuși în 
biblioteca aceea. Sau, dacă nu, cărţile îl vor captiva într-o 
asemenea măsură încât n-o să mai fie nevoie să vă faceţi 
vreodată griji pentru el. 

Cuvintele lui și-au atins ţinta. Trei zile mai târziu, Jaehaerys l-a 


chemat pe Vaegon în apartamentele lui ca să-l înștiințeze că, 
peste două săptămâni, o să se-mbarce pe o corabie care va 
pleca spre Orașul Vechi. _ 

— Citadela te va lua în primire, a spus lnălțimea Sa. Ca să poți 
hotări ce vrei să faci cu viaţa ta. 

Prinţul a răspuns scurt, cum îi era obiceiul: 

— Da, tată. Bine. 

Pe urmă, Jaehaerys i-a povestit reginei că pe faţa lui Vaegon 
păruse să se contureze un zâmbet. 

Din ziua nunţii sale, prinţul Baelon zâmbea necontenit. Când 
nu erau în văzduh, el și Alyssa își petreceau tot timpul 
împreună, cel mai adesea în dormitor. Prinţul era un flăcău 
viguros, pentru că aceleași strigăte de plăcere care răsunaseră 
pe coridoarele Fortăreţei Roșii în noaptea nunţii lor s-au auzit în 
multe alte nopţi din anii următori. Și, destul de curând, a apărut 
rezultatul așteptat cu mari speranţe, Alyssa Targaryen a rămas 
grea. În 77 D.C., i-a dăruit viteazului său prinţ un fiu pe care l-au 
numit Viserys. Septonul Barth l-a descris drept „un flăcău 
durduliu și plăcut la înfățișare, care râdea mai mult decât 
oricare alt bebeluș văzut de mine vreodată și sugea cu atâta 
poftă, încât secătuia laptele doicii”. Nesocotind toate sfaturile, 
mama lui l-a înfășat și l-a legat de piept și l-a luat cu ea în 
văzduh, în spinarea lui Meleys, când n-avea decât nouă zile. Pe 
urmă a pretins că Viserys gângurise tot timpul. 

Purtarea și aducerea pe lume a unui copil poate fi o încântare 
pentru o femeie de șaptesprezece ani, ca Alyssa, dar e cu totul 
altfel pentru una de patruzeci, ca mama ei, regina Alysanne. De 
aceea, bucuria n-a fost întru totul neumbrită când s-a primit 
vestea că Înălţimea Sa rămăsese grea încă o dată. Prinţul 
Valerion s-a născut în 77 D.C., după o altă naștere trudnică, în 
urma căreia Alyssa a fost ţintuită la pat o jumătate de an. Ca și 
fratele său Gaemon cu patru ani în urmă, copilul era firav și 
bolnăvicios și nu și-a revenit niciodată. O jumătate de duzină de 
doici au venit și au plecat fără vreun folos. In 78 D.C., Valerion a 
murit, cu două săptămâni înainte de prima aniversare. Regina i- 
a acceptat moartea cu resemnare. 

— Am patruzeci și doi de ani, i-a spus regelui. Trebuie să te 
mulțumești cu copiii pe care ţi i-am dăruit deja. Mă tem că de- 
acum pentru mine e mai potrivit să fiu bunică, nu mamă. 

Regele nu împărtășea siguranţa ei în această privinţă. 


— Mama noastră, regina Alyssa, avea patruzeci și șase de ani 
când i-a dat naștere lui Jocelyn, i-a spus el Marelui Maester 
Elysar. Poate că zeii încă n-au terminat cu noi. 

Nu s-a înșelat. Chiar în anul următor, Marele Maester a 
înștiințat-o pe regina Alysanne că e din nou grea, spre 
surprinderea și disperarea ei. Prinţesa Gael a venit pe lume în 
80 D.C., când regina avea patruzeci și patru de ani. Numită 
„Copila lernii”, ca urmare a anotimpului nașterii sale (și, spun 
unii, fiindcă regina ajunsese în iarna anilor în care putea deveni 
mamă), era mică, palidă și firavă, dar Marele Maester Elysar era 
hotărât s-o ferească de soarta fraţilor ei Gaemon și Valerion. Și 
a izbutit. Ajutat de septa Lyra, care a vegheat asupra prinţesei zi 
și noapte, Elysar i-a purtat de grijă pe timpul plin de pericole al 
primului an, până când i-a dat în sfârșit impresia că ar putea 
supravieţui. Când a ajuns la prima aniversare, încă sănătoasă 
dacă nu și puternică, regina Alysanne le-a mulţumit zeilor. 

În acel an, s-a simţit recunoscătoare și fiindcă a izbutit în 
sfârșit să aranjeze o căsătorie pentru cel de al optulea copil al 
său, prinţesa Daella. După ce Vaegon și-a găsit un rost, ea ar fi 
trebuit să fie următoarea, numai că prinţesa mereu înlăcrimată 
avea o cu totul altă problemă. „Mica mea floare”, așa o descria 
regina. Ca și Alysanne însăși, Daella era scundă - stând pe 
vârfuri ajungea la un metru șaizeci - și înfățișarea ei avea ceva 
copilăresc, care făcea pe toată lumea s-o creadă mai tânără. 
Spre deosebire de mama ei, era delicată în moduri în care 
regina nu fusese. Alysanne fusese neînfricată; Daella părea 
întotdeauna temătoare. Avusese un pisoi pe care-l iubise până 
când o zgâriase; de-atunci nu se mai apropia de nicio pisică. O 
îngrozeau toţi dragonii, chiar și Silverwing. Cea mai ușoară 
încruntare o făcea să plângă. Odată întâlnise pe coridoarele 
Fortăreţei Roșii un prinţ din Insulele Verii, cu mantia lui din 
pene, și ţipase îngrozită. Din pricina pielii lui negre, îl luase 
drept demon. 

Oricât de crude ar fi fost vorbele fratelui ei Vaegon, nu erau 
total lipsite de adevăr. Daella nu era inteligentă, până și septa 
se văzuse nevoită să recunoască asta. Invăţase cât de cât să 
citească, dar se poticnea și nu înţelegea totul pe deplin. Nu 
părea în stare să ţină minte nici cele mai simple rugăciuni. Avea 
voce dulce, dar îi era frică să cânte; încurca întotdeauna 
cuvintele. Adora florile, dar o speriau grădinile; la un moment 


dat, o albină fusese cât pe ce s-o înţepe. 

În privinţa ei, Jaehaerys își pierduse speranţa chiar într-o mai 
mare măsură decât Alysanne. 

— Nici măcar n-o să fie în stare să stea de vorbă cu un băiat. 
Cum ar putea să se mărite? Am putea s-o dedicăm Credinței, 
dar nu-și știe rugăciunile și septa ei spune că plânge când i se 
cere să citească din Steaua în Șapte Colţuri cu glas tare. 

Regina lua întotdeauna apărarea fetei. 

— Daella e dulce, bună și blândă. Are o inimă atât de 
iubitoare! Dă-mi timp și-o să găsesc un lord care s-o 
îndrăgească. Nu e nevoie să mânuiască toţi Targaryenii o sabie 
și să călărească un dragon. 

În anii de după prima ei înflorire, Daella Targaryen a atras 
privirile multor lorzi tineri, așa cum era de așteptat. Era fiica 
unui rege și, crescând, se făcuse mai frumoasă. Și mama ei se 
străduia din plin, aranjând lucrurile astfel încât să aducă în faţa 
ochilor prinţesei tineri cu care ar fi fost potrivit să se mărite. 

Când avea treisprezece ani, Daella a fost trimisă la Driftmark, 
să-l cunoască pe Corlys Velaryon, nepotul Stăpânului Valurilor. 
Cu zece ani mai vârstnic decât ea, viitorul Șarpe al Mărilor era 
deja corăbier respectat și căpitan de vas. Dar Daella a suferit de 
rău de mare în timpul traversării Golfului Apei Negre, iar la 
întoarcere s-a plâns că „îi plac corăbiile lui mai mult decât mă 
place pe mine”. (În privinţa asta, nu se înșela.) 

La paisprezece ani, și-a petrecut timpul cu Denys Swann, 
Simon Staunton, Gerold Templeton și Ellard Crane, cu toţii nobili 
promiţători, de vârsta ei, dar Staunton a încercat s-o facă să bea 
vin, iar Crane a sărutat-o pe buze fără voia ei, făcând-o să 
plângă. La sfârșitul anului, Daella a spus că-i detestă pe toți. 

La cincisprezece ani, mama ei a dus-o de cealaltă parte a 
Ţinuturilor Riverane, la Raventree (cu trăsura, fiindcă Daella se 
temea de cai), unde lordul Blackwood i-a oferit cu generozitate 
distracţii reginei, iar fiul său i-a făcut curte prinţesei. Inalt, suplu, 
curtenitor și iscusit la vorbă, Royce Blackwood era arcaș iscusit, 
spadasin excelent și cântăreţ și a topit inima Daellei cu balade 
compuse de el însuși. Pentru scurtă vreme, logodna a părut să 
bată la ușă și regina Alysanne și lordul Blackwood au început să 
facă planuri de nuntă. Totul s-a spulberat când Daella a aflat că 
vechii zei continuau să fie veneraţi de casa Blackwood și că ar fi 
trebuit să-și rostească legămintele în faţa unui copac al inimii. 


— Ei nu cred în zei, i-a spus mamei sale, îngrozită. O s-ajung 
în infern. 

A șaisprezecea aniversare a prinţesei se apropia cu iuţeală și, 
odată cu ea, maturitatea. Regina Alysanne nu mai știa ce să 
facă, iar regele își pierduse răbdarea. In prima zi a celui de al 
optzecilea an de după Cucerirea lui Aegon, i-a spus reginei că o 
vrea pe Daella măritată înainte de a se încheia anul. 

— Dacă dorește, pot găsi o sută de bărbaţi și îi pot alinia 
dezbrăcaţi în faţa ei, ca să-și aleagă unul pe plac, a spus el. Aș 
vrea să se mărite cu un lord, dar, dacă ea preferă un cavaler 
rătăcitor sau un negustor, sau pe Pate Porcarul!0, nu-mi mai 
pasă, atâta timp cât alege pe cineva. 

— O sută de bărbaţi goi ar înspăimânta-o, a spus regina, 
deloc amuzată. 

— Şİ o sută de rațe jumulite ar înspăimânta-o, a ripostat 
regele. 

— Şi dacă nu se mărită? a întrebat regina. Credinţa, spune 
Maegelle, n-o să primească o fată care nu-și poate citi 
rugăciunile. 

— Mai sunt și Surorile Tăcute, a zis Jaehaerys. Trebuie să se 
ajungă la asta? Găsește-i pe cineva. Pe cineva blajin, cum e ea. 
Un bărbat bun la suflet, care niciodată n-o să ridice nici vocea ca 
să ţipe la ea, nici mâna ca s-o lovească, care o să-i vorbească 
frumos, o să-i spună că e nepreţuită și o s-o apere... de dragoni, 
de cai, de albine, de pisoi, de băieţi buboși și de orice altceva o 
mai sperie. A 

— O să fac tot ce-mi stă în puteri, Inălțimea Ta, a făgăduit 
Alysanne. 

În cele din urmă, n-a fost nevoie de o sută de bărbaţi, nici 
dezbrăcaţi, nici îmbrăcaţi. Regina i-a explicat Daellei, cu 
blândeţe, dar cu hotărâre, ce poruncise regele și i-a dat de ales 
dintre trei peţitori, care râvneau mâna ei cu înfocare. Trebuie 
spus că Pate Porcarul nu se număra printre ei; cei trei aleși de 
Alysanne erau înalţi lorzi sau fiii unor înalţi lorzi. Indiferent cu 
care avea să se mărite, Daella urma să fie bogată și să ocupe o 


10 „Pate Pătatul, porcarul (Spotted Pate the pig boy), era un erou din mii de snoave picante, un 
mocofan de treabă, nătâng, care reușea întotdeauna să-i înfrângă pe grașii lorzi mărunți, pe 
cavalerii trufași și pe septonii pompoși care îl hărțuiau. Cumva, prostia lui se dovedea, în cele din 
urmă, un fel de șiretenie grosolană, iar poveștile se sfârșeau întotdeauna cu Pate Pătatul așezat 
în jilțul lordului sau culcându-se cu fiica vreunui cavaler.” (Citat din Festinul Ciorilor de George 
R.R. Martin, traducere Laura Bocancios și Silviu Genescu, Nemira, București. 2017) (n. tr.). 


poziție înaltă. 

Boremund Baratheon era cel mai impozant dintre peţitori. La 
douăzeci și opt de ani, lordul de la Capătul Furtunii era imaginea 
vie a tatălui său, vânjos și puternic, cu râs tunător, o barbă 
neagră stufoasă și o claie deasă de păr negru. Ca fiu al lordului 
Rogar și al reginei Alyssa, era frate vitreg cu Alysanne și 
Jaehaerys, iar Daella o cunoștea și o iubea pe sora lui, Jocelyn, 
din vremea petrecută de aceasta la Curte, fapt care îl favoriza 
îndeosebi. 

Ser Tymond Lannister era cel mai bogat dintre pretendenți, 
avea să moștenească și Casterly Rock, și tot aurul său. La 
douăzeci de ani, era apropiat de vârsta Daellei și considerat 
unul dintre cei mai chipeși bărbaţi din întregul Tinut; suplu și 
mlădios, cu mustăţi lungi, aurii, și păr de aceeași nuanţă, 
întotdeauna înveșmântat în mătase și atlaz. În Casterly Rock 
prinţesa avea să fie protejată; în tot Westerosul nu exista niciun 
castel mai greu de cucerit. Totuși, pusă în balanţă cu aurul și 
frumuseţea lui ser Tymond, reputaţia lui atârna greu. Se spunea 
că-i plac foarte mult femeile și că vinul îi place și mai mult. 

Ultimul dintre cei trei și mai prejos decât ceilalți doi în ochii 
multora era Rodrik Arryn, lord de Eyrie și Protector al Văii. Era 
lord de la vârsta de zece ani, fapt care îl favoriza; făcuse parte 
din consiliul restrâns, ca lord jude și maestru al legilor, în ultimii 
douăzeci de ani, timp în care devenise o figură familiară la Curte 
și un prieten loial, atât al regelui, cât și al reginei, în Vale fusese 
un stăpân priceput, puternic, dar drept, binevoitor, generos, 
iubit deopotrivă de norod și de lorzii săi stegari. În plus, la 
Debarcaderul Regdui se achitase foarte bine de însărcinările lui; 
rațional, bine informat, vesel, era considerat un membru valoros 
al consiliului. 

Lordul Arryn era însă cel mai vârstnic dintre cei trei 
pretendenți; la treizeci și șase de ani, era cu douăzeci de ani 
mai bătrân decât prinţesa, și tată pe deasupra, cu patru copii 
dăruiți de răposata lui primă soţie. Scund, pleșuv și pântecos, 
Arryn nu era bărbatul visat de mai toate fecioarele, regina 
Alysanne recunoștea asta, „dar, așa cum ai cerut, e bun și blând 
și spune că o iubește pe fetiţa noastră de mulţi ani. Știu că el o 
va proteja.” 

Spre uimirea tuturor femeilor de la Curte, poate în afară de 
regină, Daella l-a ales ca soț pe lordul Rodrik. 


— Pare bun și înţelept, ca tata, i-a spus ea reginei Alysanne, și 
are patru copii! O să fiu noua lor mamă! 

Ce-a gândit Inălțimea Sa despre răbufnirea asta nu s-a scris 
nicăieri. In însemnările sale despre acea zi, Marele Maester 
Elysar a scris doar: „Fie zeii buni!” 

Logodna n-a durat mult. Așa cum dorise regele, prinţesa 
Daella și lordul Rodrik s-au cununat înainte de sfârșitul anului. 
Ceremonia a fost modestă, în septul de la Piatra Dragonului; au 
luat parte doar prietenii foarte apropiaţi și rudele; orice grup de 
oameni mai numeros o aducea pe prinţesă într-o stare de 
neliniște soră cu disperarea. N-au avut nici ceremonie nupţială. 

— Vai, n-aș putea să suport așa ceva, aș muri de rușine, îi 
spusese Daella viitorului ei soţ, iar lordul Rodrik se declarase de 
acord cu toate dorinţele ei. 

După nuntă, lordul Arryn și-a dus prinţesa la el acasă, în Eyrie. 

— Copiii mei trebuie să-și cunoască noua mamă, iar eu vreau 
să-i arăt Daellei Valea. Acolo viața curge mai încet, cu mai puțin 
zgomot. O să-i placă asta. Îţi jur, Înălţimea Ta, că va fi în 
siguranţă și fericită. 

Și chiar așa a fost, pentru o vreme. Dintre cele patru vlăstare 
ale lordului Rodrik și ale primei sale soţii, primul născut era o 
fată, Elys, cu trei ani mai mare decât noua ei mamă vitregă. 
Cele două au intrat în conflict de la bun început. Însă Daella i-a 
îndrăgit nebunește pe ceilalți trei copii, care, la rândul lor, 
păreau s-o adore. Credincios cuvântului dat, lordul Rodrik era un 
soț blând și tandru și izbutea întotdeauna să-și răsfeţe și să-și 
protejeze soţia, pe care o numea „nepreţuita mea prinţesă”. În 
scrisorile trimise mamei sale (scrise în mare măsură pentru ea 
de Amanda, fiica mezină a lordului Rodrik), Daella spunea, 
radioasă, ce fericită este, ce frumos e în Vale, ce mult îi iubește 
pe drăgălașii fii ai lordului și cât de frumos se poartă cu ea toată 
lumea din Eyrie. 

Prinţul Aemon și-a sărbătorit a douăzeci și șasea aniversare în 
81 D.C., când se dovedise deja mai mult decât iscusit atât la 
război, cât și pe timp de pace. Fiind indiscutabilul moștenitor al 
Tronului de Fier, era de dorit să primească un rol mai importam 
în guvernarea Ținutului, devenind membru în consiliul regelui. 
Prin urmare, regele Jaehaerys l-a numit pe prinţ jude al său și 
maestru al legilor, în locul lui Rodrik Arryn. 

— Te las pe tine să faci legi, frate, a declarat prinţul Baelon, 


bând în cinstea numirii prinţului Aemon. Eu prefer să-mi fac fii. 

Și tocmai asta și făcea, pentru că, ceva mai târziu, dar în 
același an, prinţesa Alyssa i-a născut Prințului Primăverii un al 
doilea fiu, căruia i s-a pus numele Daemon. La două săptămâni 
după naștere, mama lui, de nestăpânit ca întotdeauna, s-a urcat 
pe Meleys și a dus bebelușul în văzduh, așa cum făcuse și cu 
fratele lui, Viserys. 

Însă în Vale, surorii ei, Daella, nu-i mergea la fel de bine. La 
un an și jumătate după ce se căsătorise, un corb a adus în 
Fortăreaţa Roșie un alt fel de mesaj. Era foarte scurt, scris chiar 
de mâna nesigură a Daellei. 

„Sunt grea. Mamă, te rog, vino. Mi-e frică.“ 

Şi reginei Alysanne i s-a făcut frică, imediat ce a citit 
cuvintele. Peste câteva zile, a încălecat pe Silverwing și a zburat 
cu iuțeală spre Vale, poposind în Gulltown înainte de a se 
îndrepta spre Porţile Lunii și apoi spre Eyrie. Erau în anul 82 
D.C., și Înălţimea Sa a sosit cu trei luni înaintea datei la care era 
de așteptat să nască Daella. 

Deși prințesa s-a arătat încântată de sosirea mamei sale și i-a 
cerut iertare fiindcă îi trimisese o scrisoare atât de „prostească”, 
teama ei era palpabilă. lzbucnea în lacrimi pentru cel mai 
neînsemnat motiv, ba uneori fără niciun motiv, a povestit lordul 
Rodrik. Fiica lui, Elys, era dispreţuitoare. 

— Ai zice că e prima femeie care-a făcut vreodată un copil, i-a 
spus Inălţimii Sale. 

Dar Alysanne era îngrijorată. Daella era atât de delicată, și 
copilul o îngreuna atât de mult! 

„E o fată prea mică pentru o burtă atât de mare”, i-a scris 
regina lui Jaehaerys. „În locul ei, și eu aș fi înspăimântată”. 

Regina Alysanne a rămas alături de prinţesă în tot răstimpul 
în care a fost ţintuită la pat, a stat la căpătâiul ei, i-a citit seara 
ca să adoarmă și i-a liniștit temerile. 

— O să fie bine, i-a spus fiicei sale, de vreo cincizeci de ori. O 
să fie fată, așteaptă și-o să vezi. O fiică. Ştiu. Totul o să fie bine. 

Și nu s-a înșelat decât pe jumătate. Aemma Arryn, fiica 
lordului Rodrik și a prințesei Daella, a venit pe lume cu două 
săptămâni mai înainte de soroc, după îndelungate și cumplite 
chinuri ale facerii. 

— Doare! a tot strigat prinţesa, o jumătate de noapte. Doare 
atât de tare! 


Dar se spune că a zâmbit când fiica ei i-a fost culcată la sân. 

Numai că totul era departe de a fi bine. La scurt timp după 
naștere, a apărut fierbințeala lăuzei. Deși prinţesa Daella își 
dorea cu disperare să-și hrănească fetița, nu avea lapte, și s-a 
trimis după o doică. Când fierbinţeala a crescut, maesterul a 
decretat că nici măcar n-ar trebui să mai ţină în braţe copilul, iar 
asta a făcut-o pe Daella să plângă. A plâns până când a adormit, 
dar în somn a dat cu violenţă din picioare, s-a zvârcolit și s-a 
răsucit şi astfel i s-a întețit fierbinţeala. În zori era moartă. Avea 
optsprezece ani. 

A plâns și lordul Rodrik și a implorat-o pe regină să-i îngăduie 
să-și îngroape nepreţuita prinţesă în Vale, dar Alysanne l-a 
refuzat. 

— Era din sângele dragonului. Va fi arsă, iar cenușa va fi 
îngropată pe Piatra Dragonului, lângă a surorii ei Daenerys. 

Moartea Daellei a sfâșiat inima reginei, dar, dacă ne uităm în 
urmă, se vede limpede că a fost și primul indiciu al rupturii ce 
avea să se caște între ea și regele ei. Zeii ne ţin în mâini, au 
viaţa și moartea în stăpânire, spre a le da și a le lua, însă 
oamenii, în trufia lor, caută alți oameni, ca să-i învinuiască. În 
durerea ei, Alysanne Targaryen s-a învinuit pe sine însăși, i-a 
învinuit pe lordul Arryn și pe maesterul din Vale, pentru rolurile 
lor în tot ce privea moartea fiicei sale... dar, mai mult decât pe 
oricine altcineva, l-a învinuit pe Jaehaerys. Dacă n-ar fi insistat 
să se mărite Daella, să aleagă pe cineva înainte de sfârșitul 
anului... ce rău i s-ar fi întâmplat prinţesei dacă ar fi dus o viaţă 
de fetiţă încă un an, sau doi, sau zece? 

— Nu era nici destul de matură, nici n-avea destulă putere ca 
să poarte un copil, i-a spus Înălțimii Sale, după întoarcerea la 
Debarcaderul Regelui. N-ar fi trebuit s-o silim să se mărite. 

Nimeni n-a scris nicăieri ce a răspuns regele. 

Al optzeci și treilea an de după Cucerirea lui Aegon a rămas în 
amintire ca anul celui de-Al Patrulea Război Dornishean... 
cunoscut oamenilor de rând mai degrabă drept Nebunia 
prinţului Morion sau Războiul celor o Sută de Lumânări. Bătrânul 
prinţ de Dorne murise, iar fiul său, Morion Martell, îi urmase în 
castelul Sunspear. Prinţul Martell, un tânăr nesăbuit din fire, 
fusese nemulțumit de lașitatea tatălui său în timpul Războiului 
lordului Rogar, când cavalerii din cele Șapte Regate merseseră 
în Munții Roşii nestânjeniţi, pe când oștile dornishene 


rămăseseră acasă și-l lăsaseră pe Regele Vultur în voia sorții. 
Hotărât să spele această pată de pe onoarea dornisheană, 
prinţul plănuia o invazie în cele Șapte Regate. 

Deși știa că Dorne n-are speranţe să înfrângă forțele pe care 
Tronul de Fier le putea aduna ca să-i stea împotrivă, prinţul 
Morion s-a gândit că l-ar fi putut lua pe regele Jaehaerys prin 
surprindere și ar fi izbutit astfel să cucerească Tinuturile 
Furtunii, ajungând chiar până la Capătul Furtunii, sau măcar 
până la Capul Mâniei. În loc să atace venind prin Trecătoarca 
Prințului, plănuia s-o facă pe mare. Și-ar fi putut aduna oștile la 
Dealul Fantomei și la Tor, le-ar fi îmbarcat pe corăbii cu care să 
traverseze Marea Dornului și i-ar fi asaltat pe locuitorii din 
Ținuturile Furtunii pe nepregătite. Dacă avea să fie înfrânt sau 
făcut să bată în retragere, putea să se împace cu asta... dar 
jurase ca, mai înainte, să ardă o sută de orașe și să radă de pe 
faţa pământului o sută de castele, pentru ca toată suflarea din 
Ținuturile Furtunii să știe că nimeni nu dă năvală în Munţii Roșii 
fără să fie pedepsit. (Planul era fără îndoială nebunesc, pentru 
simplul fapt că, până la Capătul Furtunii, nu dai nici de o sută de 
orașe și nici de o sută de castele, nu găsești nici măcar o treime 
acest număr.) 

Dorne nu se mai putea lăuda cu forţa sa de pe mare de când 
Nymeria îi arsese zece mii de corăbii, dar prinţul Morion avea 
aur și-și găsise cu ușurință ca aliaţi piraţii de pe Treptele de 
Piatră, corăbierii mercenari din Myr și corsarii de pe Coasta 
Piperului. Deși pentru asta a avut nevoie de aproape un an, în 
cele din urmă corăbiile s-au adunat și prinţul și sulițașii săi au 
urcat la bord. Morion fusese înţărcat cu povești despre trecuta 
glorie dornisheană și, aidoma multor alţi lorzi din Dorne, văzuse 
la Hellholt oasele decolorate de soare ale dragonului Meraxes. 
De aceea, pe toate corăbiile din flota lui erau arbaletrieri și 
scorpioni masivi, de soiul celui care îl doborâse pe Meraxes. 
Dacă Targaryenii cutezau să-și trimită dragonii împotriva lui, 
avea să umple aerul cu o ploaie de săgeți, omorându-i pe toţi. . 

Nebunia planurilor prinţului Morion nu e o exagerare. In 
primul rând, speranţele lui de a lua Tronul de Fier prin 
surprindere stârneau râsul. Jaehaerys avea nu doar spioni chiar 
la Curtea lui Morion, ci și prieteni printre lorzii mai inteligenţi din 
Dorne, iar nici piraţii de pe Treptele de Piatră, nici mercenarii 
din Myr și nici corsarii de pe Coasta Piperului nu sunt renumiţi 


pentru că știu să-și ţină gura. N-a fost nevoie decât de câteva 
monede care au trecut dintr-o mână în alta. Când a ridicat 
Morion pânzele, Jaehaerys știa de atacul lui de o jumătate de an. 

Boremund Baratheon, lord de Capătul Furtunii, știa de 
asemenea și aștepta la Capul Mâniei, pregătit să le facă 
dornishenilor o primire însângerată după debarcare. Insă n-avea 
să i se ivească prilejul. Jaehaerys și fiii săi Aemon și Baelon 
așteptau și, când flota lui Morion a început să traverseze Marea 
Domului, dragonii Vermithor, Caraxes și Vhagar au coborât spre 
ei din nori. S-au auzit strigăte, și dornishenii au umplut aerul cu 
săgeți de scorpion, dar să tragi într-un dragon e una și să-l ucizi 
e alta. Câteva săgeți au ricoșat de solzii dragonilor și una a lovit 
o aripă de-a lui Vhagar, dar niciuna n-a nimerit vreun punct slab, 
iar dragonii s-au năpustit asupra corăbiilor, s-au înclinat pe-o 
parte și au slobozit rafale imense de foc. Corăbiile au izbucnit pe 
rând în flăcări. Încă mai ardeau când s-au scufundat, „aidoma 
unei sute de lumânări plutind pe mare”. Valurile au adus leșuri 
arse pe țărmurile de la Capul Mâniei vreme de o jumătate de an 
și nici măcar un singur dornishean viu n-a pus piciorul pe 
pământul Tinuturilor Furtunii. 

Al Patrulea Război Dornishean a fost purtat și câștigat într-o 
singură zi. Piraţii de pe Treptele de Piatră, corăbierii mercenari 
din Myr și corsarii de pe Coasta Piperului au fost, pentru o 
vreme, mult mai puţin supărători, iar Mara Martell a devenit 
prinţesă de Dorne. La Debarcaderul Regelui, regele Jaehaerys și 
fiii săi au fost întâmpinați cu exaltare. Nici măcar Aegon 
Cuceritorul nu câștigase vreodată un război fără să piardă niciun 
om. 

Prinţul Baelon mai avea încă un motiv de bucurie. Soţia lui, 
Alyssa, era din nou grea. De data asta, i-a spus fratelui său 
Aemon, se ruga să aibă o fată. 

Prinţesa Alyssa s-a întins din nou pe patul de naștere în 84 
D.C. După îndelungate și grele chinuri ale facerii, i-a dăruit 
prinţului Baelon un al treilea fiu, un băiat căruia i-au dat numele 
Cuceritorului, Aegon. 

— Mie mi se spune Baelon cel Viteaz, i-a spus prinţul soţiei 
sale, stând lângă patul ei, dar tu ești mai vitează decât mine. Eu 
mai degrabă aș purta o sută de bătălii decât să fac ce ai făcut tu 
acum. 

Alyssa a râs. 


— Tu ai fost făcut pentru bătălii, iar eu am fost făcută pentru 
asta. Viserys, Daemon și Aegon, iată, sunt trei. Să mai facem 
unul îndată ce-mi revin. S-avem o armată a noastră. 

N-a fost să fie. Alyssa Targaryen avea o inimă de războinic în 
trup de femeie și propriile puteri au trădat-o. După nașterea lui 
Aegon, nu și-a mai revenit niciodată pe deplin, și a murit în 
același an, când ea n-avea decât douăzeci și patru. lar prinţul 
Aegon nu i-a supravieţuit cu mult. S-a stins o jumătate de an 
mai târziu, cu puţin înainte de prima aniversare. Deși zguduit de 
pierdere, Baelon a găsit alinare în cei doi băieţi puternici care îi 
rămăseseră, Viserys și Daemon, și nu a încetat niciodată să 
cinstească amintirea iubitei sale soţii cu nasul frânt și ochii 
ceacâri. 

lar acum mă tem că trebuie să ne îndreptăm atenţia către 
unul dintre cele mai supărătoare și dezgustătoare capitole din 
lunga domnie a regelui Jaehaerys și a reginei Alysanne: 
povestea celui de-al nouălea copil al lor, prinţesa Saera. 

Născută în 67 D.C., la trei ani după Daella, Saera avea tot 
curajul care îi lipsea surorii sale, plus o foame de lup... foame de 
lapte, de mâncare, de dragoste, de laude. Bebeluș fiind, mai 
degrabă zbiera decât plângea, și ţipetele ei străpungeau 
zidurile, terorizând toate servitoarele din Fortăreaţa Roșie. „Vrea 
ceea ce vrea. Şi vrea de îndată”, a scris Marele Maester Elysar 
despre prinţesă în 69 D.C., când ea nu avea decât doi ani. „Cei 
Șapte să ne aibă în pază când va fi mai mare. Paznicii dragonilor 
ar face bine să-i zăvorască.” Nu știa cât de profetice aveau să se 
dovedească aceste cuvinte. 

Septonul Barth a scris despre prinţesă în 79 D.C., fiind mai 
meditativ: „E fiica regelui și e cât se poate de conștientă de 
asta. Servitorii îi fac orice îi e necesar, deși nu întotdeauna atât 
de repede cum ar dori ea. Inalţi lorzi și cavaleri chipeși dau 
dovadă, faţă de ea, de toată curtoazia, doamnele de la Curte o 
respectă, fetele de vârsta ei se iau la întrecere, străduindu-se 
să-i devină prietene. Saera consideră că toate astea i se cuvin 
de drept. Dacă ar fi prima născută a regelui sau, și mai bine, 
singurul lui copil, ar fi cu adevărat mulţumită. Insă e a noua 
născută, are șase fraţi și surori în viaţă mai mari decât ea și 
chiar mai îndrăgiţi decât ea. Aemon va fi rege, Baelon îi va fi 
probabil Mână, Alyssa ar putea deveni tot ce e mama lor și chiar 
mai mult, Vaegon e mai învăţat decât ea, Maegelle e mai 


aproape de zei, iar Daella... trece vreo zi în care să nu aibă 
Daella nevoie de mângâieri consolatoare? Și, în timp ce ea e 
alinată, Saera e neglijată. Spun, cu toţii, că o fetiţă atât de 
puternică n-are nevoie de niciun sprijin. Dar mă tem că aici se 
înșală. De un sprijin are nevoie oricine.” 

Despre Aerea Targaryen se spusese cândva că e impulsivă și 
încăpățânată, cu înclinații spre nesupunere, dar, prin 
comparaţie cu prinţesa Saera, părea un model de bună-cuwviinţă. 
Hotarul dintre farsele nevinovate, poznele de copil zburdalnic și 
faptele răutăcioase nu e întotdeauna clar la o vârstă atât de 
fragedă, dar nu ne putem îndoi că prinţesa îl trecea 
nestingherită. Aducea mereu pe furiș pisici în dormitorul Daellei, 
știind foarte bine că sora ci se teme de ele. O dată i-a umplut 
oala de noapte cu albine. Când avea zece ani, s-a strecurat în 
Turnul Săbiei Albe, a furat toate mantiile albe pe care le-a găsit 
și le-a vopsit în roz. La șapte ani, a învăţat când și cum să 
pătrundă în bucătărie ca să poată pleca de-acolo cu prăjituri, 
plăcinte și alte bunătăţi. Înainte de a împlini unsprezece ani, 
fura în loc de asta vin și bere. La doisprezece ani, era foarte 
probabil să vină beată când era chemată la sept pentru 
rugăciuni. 

Tom Napul, bufonul prostănac al regelui, era victima multor 
farse de-ale prințesei și, alteori, complicele ei fără de voie. 
Odată, înaintea unui mare ospăț la care au luat parte numeroși 
nobili, l-a convins pe Tom că ar fi mult mai amuzat dacă ar veni 
dezbrăcat să distreze oaspeţii. Farsa n-a fost bine primită. Ceva 
mai târziu, dând dovadă de mult mai multă cruzime, i-a spus că, 
dacă se urcă pe Tronul de Fier, poate fi rege, dar bufonul era 
neîndemânatic în momentele sale cele mai bune și predispus la 
convulsii, și tronul i-a umplut braţele și picioarele de tăieturi. 

— E un copil rău, a spus septa ei după aceea. 

Până când a împlinit treisprezece ani, prințesa Saera a avut 
șase septe și tot atâtea cameriste. 

Nu se poate spune că prinţesa n-avea și calităţi. Maesterii ei 
au susţinut că e foarte inteligentă, cu o minte aproape la fel de 
ascuţită ca a fratelui său Vaegon. Era cu siguranţă frumoasă, 
mai înaltă decât sora ei Daella, dar nici pe jumătate la fel de 
delicată și la fel de puternică, de iute și de curajoasă ca sora ei 
Alyssa. Când voia să fie fermecătoare, era greu să-i reziști. Fraţii 
săi Aemon și Baelon erau întotdeauna amuzaţi de năzbăâtiile ei 


(deși nu le aflau niciodată pe cele mai urâte) și, cu mult înainte 
de a ajunge la jumătatea drumului către maturitate, Saera 
deprinsese arta de a obține de la tatăl ei orice își dorea: un 
pisoi, un câine de vânătoare, un ponei, un șoim, un cal 
(Jaehaerys sa opus cu fermitate când a vrut un elefant). Însă 
regina Alysanne era mai greu de amăgit, iar septonul Barth ne 
spune că Saera le displăcea, mai mult sau mai puţin, tuturor 
surorilor ei. 

A venit și timpul primei înfloriri și apoi Saera a început să 
atragă cu adevărat atenţia. După tot ce păţiseră cu Daella, 
regele și regina s-au simţit probabil ușuraţi văzând cu câtă 
înfocare începeau să-i placă Saerei tinerii de la Curte, cărora ea 
le plăcea deopotrivă. La paisprezece ani, i-a spus regelui că vrea 
să se mărite cu prinţul de Dorne sau poate cu Regele de Dincolo 
de Zid, ca fie regină, „ca mama”. |n anul acela, a sosit la Curte 
un negustor din Insulele Verii. Departe de a începe să ţipe la 
vederea lui, cum făcuse Daella, Saera a spus că poate și cu el i- 
ar plăcea să se mărite. 

La cincisprezece ani, lăsase astfel de fantezii prostești 
deoparte. De ce să viseze monarhi din locuri îndepărtate, când 
putea avea scutieri, cavaleri și probabil și lorzi, oricât de mulţi ar 
fi dorit? Roiau în jurul ei cu zecile, dar trei au ieșit curând în 
evidenţă, ca favoriţi. Jonah Mooton era moștenitorul lazului 
Fecioarelor, Roy Connington Roșcatul era, la cincisprezece ani, 
lord de Cuibarul Grifonului, iar Braxton Beesbury, supranumit 
Inţepătorul, era un cavaler de nouăsprezece ani, cel mai iscusit 
lâncier din Reach și moștenitorul Dorneniului Honeyholt. 
Prințesa avea și favorite: Perianne Moore și Alys Tumbeny, două 
fete de vârsta ei, i-au devenit cele mai dragi prietene. Saera le 
spunea Frumoasa Peri și Frăguţa. Vreme de peste un an, cele 
trei fecioare și cei trei tineri lorzi au fost nedespărţiţi la toate 
ospeţele și la toate balurile. Mergeau împreună și la vânătoare, 
cu câini sau șoimi, și o dată s-au îmbarcat pe o corabie și au 
traversat Golful Apei Negre, ca s-ajungă la Piatra Dragonului. 
Când cei trei lorzi culegeau inele cu lancea din fuga calului sau 
își încrucișau săbiile în curţile castelului, cele trei fete erau acolo 
să-i ovaţioneze. 

Regele Jaehaerys, care își petrecea timpul discutând cu lorzi 
veniţi în vizită sau cu soli de dincolo de Marea îngustă, luând 
parte la adunările consiliului sau făcând planuri pentru drumuri 


noi, era mulţumit. Nu era nevoie să cutreiere Ţinutul în căutarea 
unei perechi pentru Saera, când aveau la îndemână trei tineri 
atât de promiţători. Regina Alysanne era mai puţin convinsă de 
asta. 

— Saera e inteligentă, dar nu și înţeleaptă, i-a spus ea regelui. 

Lady Perianne și lady Alys erau două gâsculițe frumoase, 
nesărate și cu capul sec, iar Connington și Mooton erau doi 
tinerei cu caș la gură. 

— Și nu-mi place Inţepătorul. Am auzit că are un bastard în 
Reach și unul în Debarcaderul Regelui. 

Jaehaerys a continuat să nu-și facă griji. 

— Saera nu e niciodată singură cu niciunul dintre ei. Sunt 
întotdeauna oameni în jur, servitori și cameriste, grăjdari și 
oșteni. Ce prostie ar putea face sub atât de mulţi ochi? 

Când a primit răspunsul, nu i-a plăcut. 

Una dintre glumele răutăcioase ale Saerei i-a dat de gol pe cei 
șase. Intr-o noapte caldă de primăvară din anul 84 D.C., ţipetele 
care răsunau într-un lupanar numit Perla Albastră au atras 
atenţia a doi bărbaţi din Garda Orașului. 'Ţipetele erau ale lui 
Tom Napul, care alerga în cerc, împleticindu-se neputincios, într- 
o încercare de a scăpa de șase târfe dezbrăcate, pe când 
mușteriii casei râdeau zgomotos și aclamau femeile. Dintre 
mușterii făceau pane Jonah Mooton, Roy Connington Roșcatul și 
Inţepătorul Beesbury, unul mai beat decât altul. Se gândiseră că 
ar fi fost amuzant să vadă cum „o face” bătrânul Nap, a 
recunoscut Roy Roșcatul. Pe urmă Jonah Mooton a râs și a spus 
că gluma a fost a Saerei și că ea e o fată foarte amuzantă. 

Oștenii din garda l-au salvat pe bufonul neajutorat și l-au 
escortat până în Fortăreaţa Roșie. Cei trei lorzi au fost aduși în 
faţa lui ser Robert Redwyne, comandantul lor. Ser Robert i-a dus 
la rege, fără să se sinchisească de amenințările Înţepătorului și 
de stângacea încercare de a-l mitui a lui Connington. 

„Nu e nicicând plăcut să spargi un buboi”, a scris Marele 
Maester Elysar despre întreaga poveste. „Nu știi niciodată nici 
cât puroi iese, nici cât de urât miroase.” Puroiul ţâșnit din Perla 
Albastră avea să miroasă cu adevărat groaznic. 

Cei trei lorzi beţi au izbutit cumva să se trezească într-o 
oarecare măsură până când au ajuns în fața regelui, așezat pe 
Tronul de Fier, și au vorbit cu îndrăzneală. Au mărturisit că l-au 
răpit pe Tom Napul și l-au dus la Perla Albastră. Niciunul n-a 


scos niciun cuvânt despre prinţesa Saera. Când Înălţimea Sa i-a 
cerut să repete ce spusese despre ea, Mooton a roșit și a 
pretins, bâlbâindu-se, că bărbatul din gardă a înţeles greșit. In 
cele din urmă, Jaehaerys a poruncit să fie duși toţi trei în 
temniţă. 

— Să doarmă în noaptea asta în bezna unei celule și poate că 
mâine-dimineaţă vor spune altă poveste. 

Regina Alysanne a fost aceea care, știind cât de apropiate de 
cei trei lorzi erau lady Perianne și lady Alys, a sugerat să li se 
pună și lor întrebări. 

— Lasă-mă pe mine să stau de vorbă cu ele, Înălțimea Ta. 
Dacă te vor vedea pe tron, fulgerându-le de sus cu privirea, vor 
fi atât de înspăimântate încât nu vor putea scoate niciun cuvânt. 

Ora era târzie și oștenii din garda ei le-au găsit pe cele două 
fete dormind împreună într-un pat din odăile lui lady Perianne. 
Regina a cerut să fie aduse în salonul ei. Acolo le-a spus că 
prietenii lor, cei trei lorzi, sunt în temniţă. Dacă nu voiau să li se 
alăture, tot ce puteau face era să spună adevărul. N-a fost 
nevoie să mai adauge ceva. Frăguţa și Frumoasa Peri s-au 
întrerupt una pe alta în nerăbdarea lor de a mărturisi. În scurt 
timp, plângeau amândouă, rugându-se cu disperare să fie 
iertate. Alysanne le-a lăsat să vorbească, fără să scoată niciun 
cuvânt. Le-a ascultat, așa cum făcuse și mai înainte, la o sută de 
curți ale femeilor. Înălțimea Sa știa să asculte. 

La început nu fusese decât un joc, a spus Frumoasa Peri. 

— Saera o învăţa pe Alys să sărute, așa că am întrebat-o dacă 
nu vrea să mă-nveţe și pe mine. Băieţii învaţă să lupte 
antrenându-se în fiecare dimineaţă, așa că de ce n-am învăţa și 
noi să sărutăm antrenându-ne? Asta le e menit fetelor să facă, 
nu? 

Alys Turnberry a susţinut-o. 

— Era plăcut să săruţi, a zis ea, și într-o noapte am început să 
ne sărutăm dezbrăcate și a fost înspăimântător, dar excitant. 
Ne-am prefăcut pe rând că suntem băieţi. N-am vrut nicio clipă 
să facem ceva rău, a fost doar un joc. Pe urmă Saera m-a 
provocat să sărut un băiat adevărat, iar eu am provocat-o pe 
Peri să facă același lucru, și amândouă am provocat-o pe Saera, 
dar ea a spus că o să facă mai mult decât atât, că o să sărute un 
bărbat în toată firea, un cavaler. Așa a început cu Roy, cu Jonah 
și cu Inţepătorul. 


Lady Perianne a intrat atunci din nou în vorbă, spunând că, pe 
urmă, Înţepătorul le-a instruit pe toate. 

— Are doi bastarzi, a șoptit ea. Unul e în Reach, iar altul chiar 
aici, pe Strada Mătăsii. Mama lor e o târfă de la Perla Albastră. 

A fost singura rostire a numelui lupanarului. „Niciuna dintre 
desfrânate nu știa nimic despre sărmanul Tom Napul, asta a fost 
ironia”, avea să scrie apoi Marele Maester Elysar, „dar știau 
foarte multe despre anumite alte lucruri, dintre care niciunul 
întâmplat din vina lor”. 

— Unde-au fost septele voastre în tot acest timp? a întrebat 
regina după ce le-a ascultat până la sfârșit. Unde v-au fost 
cameristele? Și lorzii, și ei ar fi trebuit să fie însoţiţi. Unde le-au 
fost grăjdarii, oștenii, valeţii, servitorii? 

Pe lady Perianne a nedumerit-o întrebarea. 

— Le-am spus să aștepte afară, a răspuns, pe tonul cuiva 
nevoit să explice că soarele răsare dinspre răsărit. Sunt 
servitori, fac ce li se spune. Ei știu prea bine că trebuie să 
păstreze tăcerea. Înțepătorul a spus că le taie limbile dacă 
vorbesc. lar Saera e mai deșteaptă decât septele. 

În clipa aceea, Frăguţa nu s-a mai putut stăpâni, a început să 
plângă și să-și rupă cămașa de noapte. li părea atât de rău, i-a 
spus reginei, ea nu voise niciodată să fie rea, Inţepătorul o 
provocase și Saera spusese că e lașă, și ea le arătase că nu e, 
dar acum rămăsese grea și nu știa cine e tatăl, și ce putea face 
ea? 

— Tot ce poţi face în noaptea asta e să te duci la culcare, i-a 
spus regina Alysanne. Mâine o să-ţi trimit o septă, să-ţi 
mărturisești păcatele. Mama din Ceruri o să te ierte. 

— Dar nu și mama mea, a spus Alys Turnberry, însă a plecat, 
așa cum i se ceruse. 

Lady Perianne și-a ajutat prietena înlăcrimată să se întoarcă 
în camera ei. Când i-a povestit regina ce aflase, regelui 
Jaehaerys i-a venit greu să creadă fie și un singur cuvânt. 
Gărzile au fost trimise prin castel și mai mulţi scutieri, grăjdari și 
cameriste au fost aduși pe rând în faţa Tronului de Fier, să li se 
pună întrebări. După ce-au fost auzite toate răspunsurile, unii au 
ajuns în temniţă, alături de stăpânii lor. Se iveau zorii când 
ultimul a fost lăsat să plece. Abia apoi au trimis regele și regina 
după Saera. 

Prințesa și-a dat fără îndoială seama că se întâmplase ceva 


când Lordul Comandant al Gărzii Regelui și cel al Gărzii Orașului 
și-au făcut apariția împreună ca s-o escorteze în Sala Tronului. 
Nu era niciodată semn bun când regele te primea stând pe 
Tronul de Fier. Când a fost adusă, sala imensă era aproape 
pustie. Numai Marele Maester Elysar și septonul Barth fuseseră 
chemaţi ca martori. Vorbeau în numele Citadelei și al Septului 
Stelat și regele simţea că îndrumarea lor îi e necesară, dar în 
acea zi aveau să se rostească lucruri pe care ceilalți lorzi n- 
aveau nevoie să le afle vreodată. 

Se spune adesea că în Fortăreaţa Roșie nu există secrete, că 
în pereţi sunt șobolani care aud totul și șoptesc noaptea la 
urechile celor adormiţi ceau aflat. Poate că e adevărat, căci în 
clipa când s-a înfățișat înaintea tatălui ei, prinţesa Saera părea 
să știe tot ce se întâmplase la Perla Albastră și nu se rușina 
câtuși de puţin. 

— Eu le-am spus s-o facă, dar nu mi-am închipuit nicidecum 
că o vor face, a recunoscut ea, senină. Trebuie să fi fost atât de 
amuzant! Napul dansând cu târfele. 

— Nu și pentru Tom, a ripostat regele Jaehaerys de pe Tronul 
de Fier. 

— E bufon, a răspuns prințesa Saera, ridicând din umeri. 
Rostul bufonilor e să râdă alţii de ei, și ce e rău în asta? Napului 
îi place grozav când râzi de el. 

— A fost o glumă plină de cruzime, a spus regina Alysanne, 
dar acum alte lucruri mă îngrijorează mai mult. Am stat de 
vorbă cu... doamnele tale de companie. Ştii că Alys Turaberry e 
grea? 

Abia atunci și-a dat prințesa seama că nu se afla acolo ca să 
dea socoteală pentru cele petrecute cu Tom Napul, ci pentru 
păcate mult mai rușinoase. Pentru o dipă a rămas fără cuvinte, 
dar nu mai mult de o clipă. Pe urmă a icnit și a spus: 

— Frăguţa mea? Serios? Ea... o, vai, ce-a făcut? O, dulcea 
mea prostuţă! 

Dacă mărturia septonului Barth e demnă de crezare, pe 
obrazul prinţesei s-a prelins o lacrimă. 

Mama ei n-a fost impresionată. 

— Ştii foarte bine ce-a făcut. Ce aţi făcut toate. Acum vrem de 
la tine adevărul, copilă. 

Și, când prinţesa s-a uitat la tatăl ei, n-a găsit acolo alinare. 

— Minte-ne din nou, și totul o să se termine mult mai rău 


pentru tine! a ameninţat-o regele Jaehaerys pe fiica sa. Cei trei 
lorzi ai voștri sunt în temniţă, trebuie să știi asta, iar de ce-o să 
spui acum depinde unde-o să dormi tu la noapte. 

Atunci Saera s-a pierdut cu firea și cuvintele i s-au năpustit 
grăbite unul după altul, într-o avalanșă care a lăsat-o aproape 
cu răsuflarea tăiată. „A trecut de la negare la respingere, la 
tertipuri, la căinţă, la învinuiri, la justificări și la sfidări, totul într- 
o singură oră, întrerupându-se ca să chicotească sau ca să 
plângă”, avea să scrie septonul Barth. „Ea n-a făcut-o niciodată, 
ceilalți mint, nu s-a întâmplat niciodată, cum pot să creadă una 
ca asta, n-a fost decât o glumă, cine a spus asta, nu așa s-a 
întâmplat, tuturor le place să se sărute, ei îi pare rău. Peri a 
început, a fost atât de amuzant, nimeni n-a avut de suferit, 
nimeni n-a spus vreodată că nu e bine să săruţi. Frăguţa a 
provocat-o, ei îi e atât de rușine, Baelon o săruta tot timpul pe 
Alyssa, odată ce-a început ea n-a mai știut cum să se oprească, 
i-a fost frică de Înţepătorul, Mama din Ceruri a iertat-o, toate 
fetele au făcut-o, prima oară era beată, ea n-a vrut niciodată 
asta, asta vor bărbaţii. Maegelle spune că zeii iartă toate 
păcatele, Jonah a spus că o iubește, zeii au făcut-o frumoasă, nu 
e vina ei, o să fie bună de-acum înainte, o să fie ca și cum nu s- 
ar fi întâmplat niciodată, o să se mărite cu Roy Connington 
Roșcatul, ei trebuie s-o ierte, n-o să mai sărute niciodată un 
bărbat, nici n-o să mai facă nimic din celelalte lucruri, nu e ea 
cea care a rămas grea, e fiica lor, fetiţa lor, e prințesă, dacă ar fi 
regină ar putea face tot ce vrea, de ce nu o cred, n-au iubit-o 
niciodată, îi urăște, n-au decât s-o biciuiască dacă vor, dar 
sclava lor n-o să fie niciodată. M-a lăsat cu gura căscată. In tot 
Ţinutul n-a existat vreodată un saltimbanc care să dea un 
asemenea spectacol, dar la sfârșit era istovită și speriată. Și i-a 
căzut masca.” 

— Ce-ai făcut? a întrebat regele, când prințesa a tăcut în 
sfârșit. Cei Şapte să ne aibă în pază, ce-ai făcut! l-ai dat unuia 
dintre băieţii ăștia fecioria ta? Spune-mi adevărul! 

— Adevărul? a zis Saera. În clipa aceea, cu acel cuvânt, 
nesupunerea ei a ieșit la lumină. Nu, le-am dat-o tuturor. Dar 
fiecare crede că el a fost primul. Băieţii sunt din cale afară de 
proști. 

Jaehaerys a fost atât de îngrozit încât a rămas fără grai, dar 
regina și-a păstrat sângele rece. 


— Văd că ești foarte mândră de tine. Pe deplin femeie la 
șaptesprezece ani neîmpliniţi. Sunt sigură că, după părerea ta, 
ai fost foarte deșteaptă, dar să fii deștept e una și să fii înţelept 
e alta. Ce-ţi imaginezi c-o să se întâmple acum, Saera? 

— O să mă mărit, a răspuns prinţesa. De ce nu? Tu erai 
măritată la vârsta mea. O să fiu cununată și o să am o 
ceremonie nupţială, dar cu cine? Şi Jonah, și Roy mă iubesc, l-aș 
putea lua pe unul dintre ei, dar sunt atât de copilăroși! 
Inţepătorul nu mă iubește, dar mă face să râd și uneori să ţip. 
M-aș putea mărita cu toţi trei, de ce nu? De ce să am un singur 
bărbat? Cuceritorul a avut două soţii, iar Maegor șase sau opt. 

Mersese prea departe. Jaehaerys s-a ridicat în picioare și a 
coborât de pe Tronul de Fier, cu faţa o mască a furiei. 

— Te compari cu Maegor? Așa îţi dorești să ajungi? 

Inălțimea Sa auzise destul. 

— Duceţi-o înapoi, în dormitorul ei, le-a spus gărzilor sale, și 
ţineţi-o acolo până trimit din nou după ea! 

Când i-a auzit cuvintele, prinţesa a alergat spre el, plângând: 

— Tată, tată! 

Dar Jaehaerys i-a întors spatele, iar Gyles Morrigen a prins-o 
de braţ și a tras-o deoparte cu forţa. Saera nu a vrut să se 
clintească, așa că gărzile au fost nevoite s-o scoată târâș din 
sală, în vreme ce ea ţipa și plângea și își striga tatăl. 

Chiar și așa, ne spune septonul Barth, prinţesa ar fi fost 
iertată și ar fi reintrat în graţii, dacă ar fi făcut ce i se spusese, 
dacă ar fi rămas în odăile sale, supusă, reflectând la păcatele 
săvârșite și rugându-se pentru iertare. Jaehaerys și Alysanne și- 
au petrecut toată ziua următoare cu septonul Barth și cu Marele 
Maester Elysar, încercând să decidă ce era de făcut cu cei șase 
păcătoși, dar mai ales cu prinţesa. Regele era furios și de 
neînduplecat, pentru că se simţea adânc rușinat și nu putea să 
uite vorbele batjocoritoare ale Saerei despre nevestele lui 
Maegor. 

— Nu mai e fiica mea, a spus, nu doar o singură dată. 

Insă regina Alysanne nu găsea atâta asprime in sufletul său. 

— E fiica noastră, i-a spus regelui. Da, trebuie să fie 
pedepsită, dar e totuși copilul nostru. Și, acolo unde există 
păcat, există și izbăvire. Stăpânul meu, iubirea mea, ai făcut 
pace cu lorzi care au luptat de partea unchiului tău, ai iertat 
oameni care au străbătut Ţinutul alături de septonul Moon, ai 


găsit o cale de înţelegere cu Credinţa, ca și cu lordul Rogar, 
după ce a încercat să ne despartă și s-o pună pe Aerea pe tronul 
tău, așa că sigur vei izbuti să te împaci cu propria noastră fiică. 

Cuvintele înălţimii Sale au fost blânde și suave și l-au mișcat 
pe Jaehaerys, ne povestește septonul Barth. Alysanne era 
încăpăţânată și insistentă și știa cum să-l facă pe rege să vadă 
lucrurile la fel ca ea, indiferent cât de potrivnice le-ar fi fost 
părerile la început. Dacă i se dădea timp, l-ar fi putut face și să 
s-o privească pe Saera cu mai multă blândeţe. 

Dar n-a avut timp. Chiar în acea noapte, prinţesa Saera și-a 
pecetluit soarta. În loc să rămână în camera ei, așa cum i se 
ceruse, s-a folosit de prilejul ivit când a mers la privată ca să 
plece pe furiș, s-a îmbrăcat cu hainele unei spălătorese, a furat 
un cal de la grajduri și a ieșit din castel. A străbătut jumătate din 
oraș, până la Dealul lui Rhaenys, dar, când a încercat să intre în 
Groapa Dragonului, a fost prinsă de paznici și adusă înapoi, în 
Fortăreaţa Roșie. 

Alysanne a plâns când a aflat, căci a înţeles că s-a pierdut 
orice speranţă. Jaehaerys era de neclintit, ca piatra. A spus doar 
atât: 

— Saera cu un dragon. Mă întreb dacă și ea l-ar fi luat tot pe 
Balerion. 

De data asta, prinţesei nu i s-a îngăduit să se întoarcă în 
odăile ei. A fost închisă într-o celulă din turn, zi și noapte sub 
paza lui Jonquil Darke, chiar și atunci când mergea la privată. 

Pentru surorile ei într-ale păcatului au fost aranjate căsătorii 
în grabă. Perianne Moore, care nu rămăsese grea, a fost 
cununată cu Jonah Mooton. 

— Ai avut un rol în distrugerea ei, așadar poţi avea unul și 
când e vorba de mântuire, i-a spus regele tânărului lord. 

Căsătoria s-a dovedit a fi un succes și, după o vreme, cei doi 
au devenit lordul și lady de lazul Fecioarelor. 

Cu Alys Turnberry, care era grea, n-a fost la fel de simplu, 
fiindcă Roy Connington Roșcatul a refuzat să se însoare cu ea. 

— N-o să pretind că bastardul Înţepătorului e fiul meu, nici n-o 
să-l fac moștenitorul Cuibarului Grifonului, i-a răspuns el regelui, 
sfidător. 

In schimb, Frăguţa a fost trimisa în Vale, să nască (o fată, cu 
părul de un roșu strălucitor) într-o mănăstire de pe o insulă din 
portul Gulltown, unde erau crescute fiicele naturale ale multor 


lorzi. Pe urmă a fost măritată cu Dunstan Pryor, lord de 
Pietricica, o insulă din apropierea Degetelor. 

Lui Connington i s-a dat să aleagă între o viaţă în Rondul de 
Noapte și zece ani de surghiun. Deloc surprinzător, a preferat 
surghiunul, a traversat Marea îngustă către Pentos și de-acolo a 
ajuns în Myr, unde s-a înhăitat cu mercenari și cu alţi indivizi de 
joasă speţă. Cu o jumătate de an înainte de a se putea întoarce 
în Westeros, a fost înjunghiat mortal de o târfă dintr-o casă a 
jocurilor de noroc. 

Cea mai grea pedeapsă a fost rezervată pentru Braxton 
Beesbury, trufașul tânăr cavaler supranumit Înţepătorul. 

— Aș putea să te jugănesc și să te trimit la Zid, i-a spus 
Jaehaerys. Asta i-am făcut lui ser Lucamore, care era mai presus 
decât tine. Aș putea să-i iau tatălui tău pământurile și castelele, 
dar așa n-aş face nicidecum dreptate. Nici el, nici fraţii tăi n-au 
avut nicio legătură cu faptele tale. Nu te putem lăsa să 
răspândești povești despre fiica mea, așa că o să-ţi tăiem limba. 
Cred că și nasul, ca să nu-ţi mai fie atât de ușor să momești 
fecioare. Te mândrești mult prea mult cu dibăcia ta în mânuirea 
săbiei și a lăncii, așa că o să-ţi luăm și asta. O să-ţi rupem 
braţele și picioarele, iar maesterii vor avea grijă să ţi se vindece 
strâmbe. De-acum înainte o să trăiești viaţa jalnică a unui olog. 
Dacă nu cumva... 

— Dacă nu cumva? Beesbury era alb ca varul. Am de ales? 

— Orice cavaler învinuit de fapte rele are de ales, i-a reamintit 
regele. Îți poţi dovedi nevinovăția punânducţi trupul în primejdie. 

— Atunci, aleg judecata prin luptă, a răspuns înțepătorul. 

După cum îl descriu toate istorisirile, era un tânăr trufaș, sigur 
pe iscusinţa sa în luptă. S-a uitat la cei șapte cavaleri din Garda 
Regelui, care stăteau la picioarele Tronului de Fier, în mantiile 
lor lungi și albe și în zale strălucitoare, și a întrebat: 

— Cu care dintre bătrânii ăștia trebuie să mă bat? 

— Cu acest bătrân, l-a înștiințat Jaehaerys Targaryen. Cu cel 
căruia i-ai sedus și i-ai deflorat fiica. 

S-au întâlnit in dimineaţa următoare, imediat ce s-au ivit zorii. 
Moștenitorul Honeyholtului avea nouăsprezece ani, iar regele 
patruzeci și nouă, dar nu era nici pe departe bătrân. Beesbury s- 
a înarmat cu un buzdugan cu lanţ, gândindu-se că Jaehaerys e 
mai puţin obișnuit să se apere de așa ceva. Regele a preferat o 
sabie, Focul Negru. Amândoi purtau armură și aveau scuturi. 


Când a început lupta, Înţepătorul s-a năpustit cu toată forţa 
asupra Inălţimii Sale și, sperând că-l poate copleși cu forţa și 
iuţeala tinereţii, și-a făcut bila cu ţepi să se rotească, să danseze 
și să cânte. Jaehaerys a parat toate loviturile cu scutul, 
mulţumindu-se să se apere până ce pe tânăr l-au părăsit 
puterile. După scurtă vreme, Braxton Beesbury abia mai izbutea 
să-și salte braţul și atunci a atacat regele. Chiar și cele mai bune 
zale respingeau cu greu oţelul valyrian, iar el știa foarte bine 
care sunt toate punctele slabe. Când s-a prăbușit, în cele din 
urmă, Inţepătorul sângera din vreo șase răni. Jaehaerys i-a 
azvârlit scutul stâlcit cu o lovitură de picior, i-a săltat viziera 
coifului, a sprijinit vârful Focului Negru de unul dintre ochii lui și 
a înfipt sabia adânc. 

Regina Alysanne nu a privit duelul. l-a spus regelui că nu 
suportă gândul că el ar putea să moară. Prinţesa Saera a 
urmărit totul de la fereastra celulei sale. Jonquil Darke, 
temnicerul ei, a avut grijă să n-o lase să se uite în altă pane. 

Două săptămâni mai târziu, Jaehaerys și Alysanne i-au dat 
Credinței o altă fiică dc-a lor. Prinţesa Saera, care încă nu 
împlinise șaptesprezece ani, a plecat dc la Debarcaderul Regelui 
către Orașul Vechi, unde sora ei, septa Maegelle, trebuia să se 
ocupe de pregătirea ei. S-a dat de știre că va fi novice, urmând 
să li se alăture Surorilor Tăcute. 

Septonul Barth, care știa mai bine decât oricine altcineva cum 
gândește regele, avea să susţină mai târziu că, de fapt, nu era 
vorba decât de o lecţie. Nimeni, și mai ales tatăl său, nu o putea 
lua pe Saera drept sora ei Maegelle. N-avea să fie niciodată 
septă, și cu atât mai puţin Soră Tăcută, dar trebuia să fie 
pedepsită și câţiva ani de rugăciuni fără grai, de disciplină aspră 
și de meditaţie aveau să-i prindă bine, s-o aducă pe calea 
mântuirii. 

Dar nu era o cale pe care își dorea Saera Targaryen să 
pășească. Prinţesa a îndurat tăcerea, băile reci, robele aspre 
care zgârie pielea, mâncarea fără carne. Și-a lăsat capul ras și 
pielea frecată cu perii din păr de cal și a fost chiar și bătută cu 
un baston ori de câte ori a dat dovadă de nesupunere. A îndurat 
toate astea vreme de un an și jumătate... dar, în 85 D.C., când i 
s-a ivit prilejul, a plecat din mănăstire în toiul nopţii și a coborât 
pe docuri. O soră mai bătrână a dat nas în nas cu ea în timp ce 
fugea, dar Saera a izbit-o cu piciorul, azvârlind-o in josul unui șir 


de trepte și a sărit peste ea, năpustindu-se spre ușă. 

Când vestea despre fuga ei a ajuns la Debarcaderul Regelui, 
s-a presupus că se ascunde undeva, în Orașul Vechi, dar 
oamenii lordului Hightower au căutat-o umblând din ușă în ușă 
și n-au găsit nici măcar o urmă a trecerii ei. Pe urmă s-a crezut 
că e, poate, pe drum către Fortăreața Roșie, ca să-i ceară 
iertare tatălui său. Fiindcă n-a apărut, regele s-a întrebat dacă 
nu cumva a fugit la foștii ei prieteni, așa că lui Jonah Mooton și 
lui Perianne, soţia lui, li s-a cerut să fie cu ochii în patru la lazul 
Fecioarelor. Adevărul s-a aflat abia peste un an, când fosta 
prinţesă a fost văzută la Lys, într-o grădină a plăcerii, încă în 
veșminte de novice. Când a auzit asta, regina Alysanne a 
început să plângă. 

— Au făcut din fiica noastră o târfă, a-spus. 

— Târfă a fost dintotdeauna, a răspuns regele. 

Jaehaerys Targaryen și-a sărbătorit a cincizecea aniversare în 
84 D.C. Anii îi luaseră tribut și cei care îl cunoșteau bine 
spuneau că, după ce Saera l-a făcut de ocară și l-a părăsit, n-a 
mai fost niciodată același. A slăbit, era aproape numai piele și 
os, iar în barbă și în păr avea mai multe fire cărunte decât aurii. 
Pentru prima oară, a început să fie numit mai degrabă „Regele 
cel bătrân” decât Împăciuitorul. Zguduită de toate pierderile pe 
care le suferise, Alysanne s-a retras din ce în ce mai mult de la 
guvernarea Ţinutului și venea tot mai rar la adunările consiliului, 
dar Jaehaerys încă îi mai avea pe credinciosul său septon Barth 
și pe fiii săi. 

— Dacă va mai fi un război, le-a spus celor doi, voi veți fi cei 
care îl vor purta. Eu am drumuri de terminat. 

„Se descurca mai bine cu drumurile decât cu fiicele sale”, 
avea să scrie mai târziu Marele Maester Elysar, în obișnuitul său 
stil răutăcios. 

În anul 86 D.C, regina Alysanne a anunţat logodna fiicei sale 
Viserra, în vârstă de cincisprezece ani, cu Theomore Manderly, 
bătrânul și aprigul lord de Portul Alb. Căsătoria avea să lege mai 
strâns Ținutul laolaltă, prin unirea uneia dintre marile Case din 
nord cu Tronul de Fier, a declarat regele. In tinereţe, lordul 
Theomore își câștigase o mare faimă ca luptător și se dovedise 
un stăpân chibzuit, sub a cărui guvernare Portul Alb prosperase 
din plin. Și regina Alysanne ţinea foarte mult la el, fiindcă își 
amintea cu câtă căldură o primise când vizitase pentru prima 


oară Nordul. 

Dar nobilul lord rămăsese de patru ori văduv și, cu toate că 
era în continuare un luptător curajos, se îngrășase foarte tare, 
fapt care nu-l ajuta să fie pe placul prinţesei Viserra. Ea visa un 
alt fel de bărbat. Încă din copilărie, Viserra era cea mai 
frumoasă dintre fiicele reginei. Înalţi lorzi, cavaleri faimoși și 
băieți cu caș la gură roiau mereu în jurul ei, hrănindu-i vanitatea 
până ce a ajuns foc dezlănţuit. Marea ei plăcere era să întărâte 
un băiat împotriva altuia, îndemnându-i către încercări și 
întreceri prostești. In schimbul favorurilor ei pe durata unui 
turnir, îi punea pe cavalerii care o admirau să înoate în Gura 
Apei Negre, să se caţere pe Turnul Mâinii, sau să elibereze toţi 
corbii din adăpostul lor. O dată, dusese la Groapa Dragonului 
șase băieţi, ca să le spună că o să-și dea fecioria aceluia care își 
va pune capul în gura unui dragon, dar zeii au fost buni în ziua 
aceea și paznicii au pus capăt isprăvii. 

Niciun scutier n-avea s-o câștige vreodată pe Viserra, regina 
Alysanne o știa; n-avea să-i câștige inima și cu siguranţă nici 
fecioria. Era o copilă mult prea șireată ca să meargă pe aceeași 
cale ca sora ei Saera. 

— N-o interesează nici jocurile de-a sărutatul, nici băieţii, i-a 
spus regina lui Jaehaerys. Se joacă cu ei cum se juca în copilărie 
cu căţelușii, dar nu e tentată să se culce cu niciunul, așa cum nu 
e tentată să se culce cu un câine. Viserra noastră ţintește mult 
mai sus. Am văzut cum se gătește și se fudulește când îi dă 
târcoale lui Baelon. El e soţul pe care și-l dorește, dar nu fiindcă 
l-ar iubi. Vrea să fie regină. 

Prinţul Baelon era cu paisprezece ani mai vârstnic decât 
Viserra, el avea douăzeci și nouă și ea cincisprezece, dar lorzi 
mai bătrâni se însuraseră cu fecioare mai tinere, ea știa asta 
foarte bine. Trecuseră doi ani de la moartea prinţesei Alyssa, 
dar Baelon încă nu se arătase interesat de nicio altă femeie. 

— S-a însurat cu o soră de-a lui, de ce nu s-ar însura și cu 
alta? i-a spus Viserra celei mai bune prietene a ei, toanta 
Beatrice Butterwell. Sunt mult mai frumoasă decât a fost Alyssa, 
doar ai văzut-o. Avea nasul spart. 

Dacă prinţesa era hotărâtă să se mărite cu fratele său, regina 
era la fel de hotărâtă s-o împiedice. Soluţia ei erau lordul 
Manderly și Portul Alb. 

— Theomore e un om bun, un bărbat înţelept, cu o inimă 


blândă și cu un cap bun pe umeri, i-a spus Alysanne fiicei sale. 
Norodul de pe domeniul lui îl îndrăgește. 

Prinţesa nu s-a lăsat convinsă. 

— Mamă, dacă îţi place atât de mult, ar trebui să te măriți tu 
cu el, a zis, înainte de a fugi să i se plângă tatălui ei. 

Jaehaeiys nu i-a oferit nicio alinare. 

— E o pereche foarte potrivită pentru tine, i-a spus el, înainte 
de a-i explica importanţa atragerii Nordului mai aproape de 
Tronul de Fier. 

Oricum, a adăugat apoi, căsătoriile erau treaba reginei, el nu 
se amesteca niciodată în așa ceva. 

Dacă bârfele de la Curte pot fi crezute, Viserra, înciudată, s-a 
întors apoi către fratele ei Baelon, punându-și în el speranţele 
de salvare. Într-o noapte, s-a furișat pe lângă gărzile lui și i-a 
pătruns în dormitor, unde s-a dezbrăcat și l-a așteptat astfel, 
înfruptându-se din vinul lui ca să-și omoare timpul. Când a 
apărut în sfârșit, prinţul Baelon a găsii-o în patul său, goală și 
beată, și a gonit-o. Ea era atât de nesigură pe picioare încât, ca 
să ajungă cu bine înapoi, în apartamentele ei, a fost nevoie s-o 
ajute două slujitoare și un cavaler din Garda Regelui. 

N-o să știm niciodată cum s-ar fi încheiat lupta dintre regina 
Alysanne și încăpăţânata ei fiică de cincisprezece ani. La scurt 
timp după întâmplarea din dormitorul lui Baelon, când regina 
făcea pregătiri pentru plecarea prinţesei din Debarcaderul 
Regelui, Viserra și-a schimbat hainele cu ale uneia dintre 
cameristele sale, ca să scape de gărzile însărcinate s-o ferească 
de propriile boroboaţe, și a ieșit din Fortăreaţa Roșie pentru 
ceea ce a numit „o ultimă noapte de râsete înainte dea mă 
preschimba în sloi de gheaţă”. 

Însoţitorii ei erau bărbaţi, doi lorzi din mica nobilime și patru 
cavaleri tineri, cu toţii dornici să-i câștige favorurile și la fel de 
lipsiţi de experienţa vieţii ca firele de iarbă la început de 
primăvară. Unul se oferise să-i arate prinţesei părţi din oraș 
nemaivăzute de ea vreodată: cârciumile și gropile cu șobolani 
din Fundătura Puricilor, birturile de pe aleea Eel și de pe Uliţa 
Fluviului, unde ospătăriţele dansau pe mese, lupanarele de pe 
Strada Mătăsii. Berea, miedul și vinul au făcut parte din 
distracţia serii și Viserra s-a înfruptat din toate cu lăcomie. 

La un moment dat, cam pe la miezul nopţii, prinţesa și 
însoțitorii care-i mai rămăseseră (pe câţiva cavaleri îi doborâse 


băutura) s-au hotărât să se-ntoarcă la castel în goana cailor, 
luându-se la întrecere. A urmat o cavalcadă nebună pe străzile 
orașului, cu trecătorii grăbindu-se să li se ferească din cale ca să 
nu fie trântiţi și călcaţi de copite. Râsetele au răsunat in noapte 
și tot grupul a fost în culmea încântării până când au ajuns la 
poalele Dealului lui Aegon, unde calul Viserrei s-a ciocnit cu al 
unuia dintre însoțitorii ei. lapa cavalerului s-a dezechilibrat și a 
căzut, rupându-și piciorul prins sub ea. Prinţesa a fost azvârlită 
din șa, cu capul înainte, într-un zid. Şi-a frânt gâtul. 

Era ora lupului, cel mai întunecat ceas al nopţii, când a căzut 
în sarcina lui ser Ryam Redwyne, din Garda Regelui, să-i 
trezească pe Jaehaerys și Alysanne ca să le spună că fiica lor a 
fost găsită moartă pe o alee de la poalele Dealului lui Aegon. 

În ciuda neînțelegerilor dintre ele, moartea prinţesei Viserra a 
fost devastatoare pentru regină. Într-un răstimp de cinci ani, zeii 
îi luaseră trei fiice: pe Daella în 82 D.C., pe Alyssa în 84 D.C. Și 
pe Viserra în 87 D.C. Şi prinţul Baelon a fost înnebunit de 
durere, tot întrebându-se dacă n-ar fi trebuit să-i vorbească 
Viserrei cu mai puţină asprime când o găsise goală în patul lui. 
Deși el și Aemon, alături de soţia acestuia, lady Jocelyn, și de 
fiica lor Rhaenys, au fost o consolare pentru regele și regina în 
suferinţă, Alysanne s-a întors să caute alinare către fiicele care-i 
mai rămăseseră. 

Maegelle, acum în vârstă de douăzeci și cinci de ani și septă, 
a căpătat învoire de la septon ca să stea cu mama ei până la 
sfârșitul acelui an, iar prinţesa Gael, o fetiță de șapte ani, dulce 
și șmecheră, a devenit umbra nelipsită a reginei, ba încă și 
dormeau noaptea în același pat. Prezenţa ei îi dădea reginei 
putere... dar chiar și așa i se întâmpla tot mai des să-i fugă 
gândul către fiica sa care nu-i era alături. Cu toate că Jaehaerys 
i-o interzisese, a năimit oameni care să stea cu ochii pe copila ei 
de dincolo de Marea Îngustă. De la ci știa că Saera e tot în Lys, 
tot în grădina plăcerii. Acum în vârstă de douăzeci de ani, își 
distra adesea admiratorii continuând să se îmbrace precum o 
novice a Credinței; existau cu siguranţă foarte mulţi lyseni 
încântați să necinstească femei tinere și inocente care făcuseră 
legământ de castitate, chiar dacă inocenţa era măsluită. 

Durerea pierderii Viserrei a făcut-o în cele din urmă pe regină 
să-i vorbească din nou regelui despre Saera. L-a luat cu ea pe 
septonul Barth, ca să descrie virtuțile iertării și puterile 


vindecătoare ale timpului. Numai după ce și-a încheiat el 
spusele a rostit Înălțimea Sa numele Saerei. 

— Te rog, l-a implorat pe rege, e timpul s-o aducem acasă. A 
fost cu siguranţă pedepsită îndeajuns. E fiica noastră. 

Jaehaerys a rămas de neclintit. 

— E o târfă din Lys, a răspuns el. Și-a desfăcut picioarele 
pentru jumătate din Curtea mea, a azvârlit o femeie bătrână în 
jos, pe trepte, a încercat să fure un dragon. De ce altceva mai ai 
nevoie? Cum crezi c-a ajuns la Lys? N-avea niciun ban. Cum 
crezi că și-a plătit călătoria? 

Regina s-a tras înapoi, crispându-se la auzul asprimii vorbelor 
lui, dar nu s-a dat bătută. 

— Dacă n-o aduci pe Saera acasă de dragul ei, adu-o de 
dragul meu. Am nevoie de ea. 

— Ai nevoie de ea cum are un dornishean nevoie de un cuib 
de vipere, a ripostat Jaehaerys. Imi pare rău. In Debarcaderul 
Regelui sunt destule curve. Nu vreau să-i mai aud niciodată 
numele. 

Cu asta, s-a ridicat să plece, dar la ușă s-a oprit și s-a întors 
din nou cu faţa. 

— Suntem împreună din copilărie. Te cunosc la fel de bine 
cum mă cunosc pe mine însumi. In clipa asta te gândești că n-ai 
nevoie de îngăduinţa mea ca s-o aduci acasă, c-o poţi lua pe 
Silverwing ca să zbori tu până în Lys. Şi pe urmă ce-o să faci, o 
s-o vizitezi în grădina plăcerilor? Îţi imaginezi c-o să se-arunce în 
braţele tale și-o să te implore s-o ierți? Mai degrabă o să te 
pălmuiască. Și ce-o să facă lysenii, dacă o să-ncerci să pleci cu 
una dintre târfele lor? Pentru ei e valoroasă. Cât crezi că plătesc 
cei dornici să se culce cu o prințesă Targaryen? În cel mai bun 
caz, vor cere o răscumpărare pentru ea. In cel mai rău, s-ar 
putea hotărî să te păstreze și pe tine. Și ce-ai face atunci? Ai 
chema-o pe Silverwing să le ardă orașul din temelii? O să mă pui 
să-i trimit pe Aemon și Baelon cu o armată, să vadă dacă o pot 
elibera? O vrei, da, te-am auzit, ai nevoie de ea... dar ea n-are 
nevoie nici de tine, nici de mine, nici de Westeros. E moartă. 
Îngroap-o! 

Regina n-a zburat la Lys, dar nici nu l-a iertat vreodată pe 
rege pentru cuvintele rostite în ziua aceea. Tocmai se făceau de 
ceva vreme planuri pentru o altă vizită regală în anul care urma, 
o reîntoarcere în Ținuturile de vest, pentru prima oară după 


douăzeci de ani. 

La scurt timp după discuţia lor, regina i-a dat de știre lui 
Jaehaerys că va trebui să plece singur. Ea voia să se întoarcă la 
Piatra Dragonului, să-și plângă fiicele moarte. 

Așa se face că, în anul 88 D.C., Jaehaerys Targaryen a zburat 
singur către Casterly Rock și către celelalte castele importante 
din Vest. De data asta s-a oprit chiar și pe Insula Frumoasă, 
fiindcă dispreţuitul lord 


Franklyn era la loc sigur, în mormântul său. Regele a fost 
plecat mult mai multă vreme decât se plănuise la început; avea 
drumuri în construcţie de inspectat și s-a trezit făcând popasuri 
neplanificate în orașe și castele mai mici, spre încântarea multor 
lorzi mărunți și cavaleri stăpânitori de pământuri. Prinţul Aemon 
i se alătura când ajungea la anumite castele, iar prinţul Baelon 
când ajungea la altele, dar niciunul nu izbutea să-l convingă să 
se întoarcă în Fortăreaţa Roșie. 

— A trecut prea mult timp de când nu mi-am mai văzut 
regatul și nu mi-am mai ascultat poporul, le răspundea înălţimea 
Sa. Debarcaderul Regelui o duce destul de bine în mâinile 
voastre și ale mamei voastre. 

Când s-a săturat în sfârșit să profite de ospitalitatea 
oamenilor Vestului, nu s-a întors la Debarcaderul Regelui, ci s-a 
dus direct în Reach, purtat de Vermithor de la Crakehall la Old 
Oak, pentru a începe o a doua vizită chiar în momentul în care o 
încheia pe prima. Absența reginei fusese deja observată și 
regele se trezea adesea așezat la ospeţe alături de câte o 
fecioară zveltă sau de câte o văduvă frumoasă sau călărind 
alături de ele la vânătoarea cu șoimi sau câini, dar nu-i dădea 
atenție niciuneia. La Bandallon, când fiica mezină a lordului 
Blackbar a fost destul de îndrăzneață ca să i se așeze pe 
genunchi și să încerce să-i dea ea să mănânce un strugure, 
regele i-a îndepărtat mâna spunând: 

— lartă-mă, dar am o regină și nu mă încântă amantele. 

Regele a fost în mișcare pe toată durata anului 89 D.C. La 
Highgarden, i s-a alăturat pentru o vreme nepoata lui, prinţesa 
Rhaenys, și a zburat alături de el purtată de Meleys, Regina 
Roșie. Au vizitat împreună Insulele Scutului, unde regele nu mai 
fusese niciodată. Şi a ţinut să coboare pe toate cele patru 
insule. Erau pe Scutul Verde, în castelul lordului Chester, când 


prinţesa i-a vorbit regelui despre planurile ei de căsătorie și a 
primit binecuvântarea lui. 

— Nu puteai alege un bărbat mai bun, i-a spus. 

In cele din urmă, călătoria s-a încheiat în Orașul Vechi, unde 
Jaehaerys a vizitat-o pe fiica lui, septa Maegelle, a primit 
binecuvântarea înaltului Septon, a mers la festinul Conclavului și 
a savurat turnirul organizat în cinstea lui de lordul Hightower. 
Serryam Redwyne a fost iarăși campionul. 

Maesterii vorbesc despre înstrăinarea dintre rege și regină din 
acel an, numind-o Marea Ruptură. Trecerea timpului și o altă 
neînțelegere, la fel 


35% 

^coryc JLJL c/turtxn de amarii, i-au dat un alt nume: Prima 
Ceartă. Așa i se spune și în zilele noastre. Despre A Doua Ceartă 
vom vorbi la timpul potrivit. 

Septa Maegelle a fost cea care a cârpit ruptura. 

— _Eo prostie, tată, i-a spus regelui. Rhaenys se va mărita 
anul viitor, iar asta ar trebuie să fie prilejul unei festivități 
grandioase. Va dori să fim de faţă cu toţii, adică și tu, și mama. 
Arhimaesterii îţi spun împăciuitorul, așa am auzit. E timpul să vă 
împăcaţi. 

Mustrarea a avut efectul dorit. Două săptămâni mai târziu, 
Jaehaerys s-a întors la Debarcaderul Regelui, iar regina Alysanne 
a revenit de la Piatra Dragonului, unde se surghiunise singură. 
N-o să știm niciodată ce și-au spus unul altuia, dar, pentru o 
bună bucată de vreme după aceea, au fost din nou la fel de 
apropiaţi ca mai înainte. 

în al nouăzecilea an de după Cucerirea lui Aegon, regele și 
regina au trăit împreună unul dintre ultimele lor momente 
fericite, când au celebrat nunta celei mai vârstnice nepoate a 
lor, prinţesa Rhaenys, cu Corlys Velaryon de Driftmark, Stăpânul 
Valurilor. 

La treizeci și șapte de ani, Şarpele Mărilor era deja aclamat 
drept cel mai mare cutreierător al apelor pe care-l cunoscuse 
vreodată Westerosul, dar, cu nouă călătorii îndelungate în urma 
sa, trebuia să revină acasă pentru a se însura și a-și întemeia o 
familie. 

— Numai tu mă poţi îndepărta de mare, i-a spus prinţesei. M- 
am întors de la capătul pământului pentru tine. 


La șaisprezece ani, Rhaenys era o tânără și neînfricată 
frumuseţe, dar și o pereche mai mult decât potrivită pentru 
corăbierul ei. Își călărea dragonul de la treisprezece ani și a 
insistat să vină la nuntă cu Mcleys, Regina Roșie, magnifica 
femelă care îi aparținuse cândva mătușii sale Alyssa. 

— Ne putem întoarce la capătul pământului împreună, i-a 
făgăduit ea lui Corlys. Dar eu voi ajunge acolo prima, pentru că 
voi zbura. 

— A fost o zi minunată, avea să spună regina Alysanne, cu un 
zâmbet trist, în tot restul vieţii sale. 

În anul acela, ea avea cincizeci și cinci și, din păcate, nu-i mai 
rămăseseră multe zile de trăit. 

Această istorisire nu și-a propus să fie o cronică a 
nesfârșitelor războaie, intrigi și rivalități dintre Orașele Libere 
din Essos, așa că nu ne referim decât la influenţa acestora 
asupra destinului Casei Targaryen și al celor Şapte Regate. lar 
așa ceva s-a întâmplat în anii 91 și 92 D.C., în timpul a ceea ce 
numim Baia de sânge myrisheană. N-o să vă obosim cu 
amănunte. E de ajuns să spunem că, în Myr, două facţiuni rivale 
se luptau pentru supremație. Au fost asasinate, revolte, otrăviri, 
siluiri, spânzurări, torturi și lupte pe mare înainte de a câștiga 
una dintre cele două. Izgoniți din oraș, învinșii au încercat să se 
stabilească mai întâi pe Treptele de Piatră, numai pentru a fi 
alungaţi și de acolo când Arhontele din Tyrosh și o alianţă a 
regilor piraţilor a făcut din asta o cauză comună. In disperarea 
lor, myrishenii s-au îndreptat către insula Tarth, unde 
debarcarea lor l-a luat prin surprindere pe Evenstar. In scurt 
timp, au pus stăpânire pe partea de răsărit a insulei. 

Pe vremea aceea, myrishenii erau ca niște pirați, o bandă de 
haimanale nemernice. Atât regele, cât și consiliul său au fost de 
părere că nu era nevoie să se străduiască prea mult ca să-i 
alunge din nou pe mare. Au hotărât să conducă prinţul Aemon 
atacul. Myrishenii aveau o oarecare forță pe mare, așa că mai 
întâi trebuia să-și ducă Șarpele Mărilor flota în sud, să-l apere pe 
lordul Boremund în timp ce traversa apele către Tarth cu armia 
sa din Ţinutul Furtunilor, pentru a li se alătura oștenilor recrutaţi 
de Evenstar. Forţele lor unite aveau să fie mai mult decât 
suficiente pentru recucerirea insulei. lar dacă se iveau greutăţi 
neașteptate, Aemon îl avea pe Caraxes. 

— Îi place grozav să dea foc, a spus prinţul. 


Lordul Corlys și flota sa au plecat din Driftmark în a noua zi a 
celei de a treia luni a anului 92 D.C. Prinţul Aemon i-a urmat 
câteva ore mai târziu, după ce și-a luat rămas-bun de la lady 
Jocelyn și de la fiica lor, Rhaenys. Prinţesa tocmai aflase că e 
grea, altminteri și-ar fi însoţit tatăl, cu Meleys. 

— In luptă? a spus prinţul. De parcă ţi-aș fi îngăduit vreodată 
așa ceva. Ai de purtat propria ta bătălie. Lordul Corlys își 
dorește un fiu, sunt sigur, iar mie mi-ar plăcea să am un nepot. 

Au fost ultimele cuvinte pe care i le-a spus vreodată fiicei 
sale. Caraxes a luat-o repede înaintea Șarpelui Mărilor și a flotei 
lui și a coborât din văzduh pe Tarth. Lordul Cameron, care era 
atunci Evenstar, se retrăsese în munţii din centrul insulei sale și 
își făcuse tabăra într-o vale ascunsă, de unde putea urmări 
mișcările myrishenilor aflaţi mai jos. Prinţul Aemon l-a întâlnit 
acolo și au făcut planuri de luptă, în vreme ce Caraxes înfuleca 
vreo șase capre. 

Numai că tabăra Evenstarului nu era atât de ascunsă cum 
credea el, iar fumul flăcărilor dragonului a atras atenţia a două 
iscoade myrishene, care se furișau către culmi. Unul l-a 
recunoscut pe Evenstar când se plimba prin tabără cu pași mari, 
în amurg, vorbind cu prinţul Aemon. Oamenii din Myr nu sunt 
nici corăbieri, nici oșteni de mare valoare. Ca arme, preferă 
pumnalul, spada scurtă și arbaleta, mai ales cu săgeți otrăvite. 
Una dintre iscoade și-a încordat arbaleta, în spatele stâncilor 
după care se ascunsese. A ridicat, l-a luat drept ţintă pe 
Evenstar, aflat cu vreo sută de metri mai jos, și a tras. Din 
pricina luminii împuţinate din amurg și a distanţei, n-a putut 
ochi cu precizie și săgeata l-a ratat pe lordul Cameron... dar l-a 
lovit pe prinţul Aemon, aflat alături. 

Săgeata de fier i-a străpuns gâtul, ieșind prin ceafă. Prinţul de 
Piatra Dragonului a căzut în genunchi, cu mâinile încleștate pe 
săgeată, ca și cum ar fi vrut să și-o smulgă din gât, dar puterile 
îl părăsiseră. Aemon Targaryen a murit străduindu-se să 
vorbească, înecat cu propriul sânge. Avea treizeci și șapte de 
ani. 

Cum ar putea cuvintele mele să povestească despre jalea 
care a cuprins atunci cele Şapte Regate, despre durerea regelui 
Jaehaerys și a reginei Alysanne, despre patul în care lady 
Jocelyn, acum singură, a vărsat lacrimi amare, despre prinţesa 
Rhaenys, care a plâns, știind că tatăl ei n-o să ţină niciodată în 


braţe copilul purtat de ea? E mult mai ușor să vorbesc despre 
mânia prinţului Baelon, care, purtat de Vhagar, s-a năpustit spre 
Tarth, urlându-și setea de răzbunare. Corăbiile myrishene au ars 
la fel cum arseseră cu nouă ani înainte ale prinţului Morion, așa 
că, atunci când Evenstarul și lordul Boremund au năvălit din 
munţi asupra lor, cotropitorii n-au avut unde să fugă. Au fost 
căsăpiţi cu miile și lăsaţi să putrezească pe plajă și toate valurile 
care au măturat ţărmul au căpătat o tentă de roz. A 

Baelon cel Viteaz a avut rolul său în măcel, cu Sora Intunecată 
în mână. Când s-a întors la Debarcaderul Regelui cu trupul 
neînsufleţit al fratelui său, norodul înșiruit pe străzi i-a scandat 
numele și l-a ovaţionat ca pe un erou. Dar se spune că îndată ce 
și-a revăzut mama, s-a prăbușit în braţele ei și a plâns. 

— Am măcelărit o mie de-ai lor, a zis, dar asta n-o să-l aducă 
pe el înapoi. 

lar regina i-a mângâiat părul, spunând: 

— Știu, știu. 

În anii care au urmat, anotimpurile s-au perindat unul după 
altul. Au fost zile toride și zile calde și zile în care dinspre mare 
sufla, înviorătoare, o briză sărată; au fost câmpuri înflorite 
primăvara și recolte îmbelșugate și după-amiezi aurii de 
toamnă; toate drumurile au continuat să se lungească încetul cu 
încetul prin Tinut, peste ape străvechi s-au arcuit poduri noi. Din 
câte își dădeau seama cei din jur, regelui nimic din toate astea 
nu-i mai făcea nicio plăcere. 

— Acum e întotdeauna iarnă, i-a spus septonului Barth într-o 
noapte, după ce băuse prea mult. 

De când murise Aemon, bea întotdeauna câte un pocal de 
mied, ba chiar două-trei, ca să poată dormi noaptea. 

În 93 D.C., Viserys, fiul de șaisprezece ani al prinţului Baelon, 
a intrat în Groapa Dragonului și l-a luat pe Balerion. Bătrânul 
dragon încetase în sfârșit să mai crească, dar era leneș, greoi și 
greu de ațâţat, și s-a străduit din răsputeri când l-a îndemnat 
Viserys să se înalțe în văzduh. Tânărul prinţ a zburat de trei ori 
în jurul orașului înainte de a cobori. Avusese de gând să zboare 
până la Piatra Dragonului, i-a povestit apoi tatălui său, dar n-a 
crezut că Teroarea Neagră mai are destulă putere pentru asta. 

Peste mai puţin de un an, Balerion a murit. „Ultima făptură 
vie din întreaga lume care a văzut Valyria în culmea gloriei 
sale”, a scris septonul Barth. El însuși s-a stins patru ani mai 


târziu, în 98 D.C. Marele Maester Elysar i-o luase înainte cu o 
jumătate de an. Lordul Redwyne murise în 89 D.C., iar fiul său, 
ser Robert, la scurt timp după aceea. Locurile le-au fost luate de 
alți oameni, dar Jaehaerys era atunci cu adevărat Regele cel 
Bătrân și uneori intra în sala consiliului întrebându-se: „Cine 
sunt oamenii ăștia? Îi cunosc?” 

Înălțimea Sa l-a jelit pe prinţul Aemon până la sfârșitul zilelor 
sale, însă nu și-a imaginat niciodată că moartea acestui fiu al 
său în 92 D.C. avea să fie aidoma cornului din legenda 
valyriană, aducătoare de moarte și distrugere asupra tuturor 
celor care i-au auzit sunetul. 

Ultimii ani ai reginei Alysanne Targaryen au fost trişti și 
singuratici. În tinereţea ei, Buna Regină Alysanne își iubise 
supușii, fie ei nobili sau oameni de rând. Își îndrăgise curţile 
femeilor, îi plăcuse să asculte, să înveţe, să facă tot ce-i stătea 
în puteri ca să preschimbe Tinutul într-un loc mai bun. Văzuse o 
mai mare parte din cele Șapte Regate decât oricare altă regină 
dinaintea și de după ea, dormise în o sută de castele, pusese la 
cale o sută de căsătorii. Indrăgise muzica și dansul, îi plăcuse să 
citească. Și, vai, cât de mult îi plăcuse să zboare! Silverwing o 
dusese în Orașul Vechi, la Zid și într-o mie de alte locuri aflate 
între acestea două, și Alysanne văzuse totul privind în jos de 
deasupra norilor, așa cum puţini alţii aveau s-o mai facă 
vreodată. 

În ultimii zece ani ai vieţii sale, toate aceste lucruri pe care le 
îndrăgea au fost pierdute pentru ea. 

— Unchiul meu Maegor era necruţător, a fost auzită spunând, 
dar vârsta e cu mult mai necruțătoare. 

Istovită de nașteri, de călătorii și de jale, a slăbit și a devenit 
plăpândă după moartea lui Aemon. Urcatul dealurilor ajunsese 
pentru ea o încercare grea, iar în 95 D.C. a alunecat și a căzut 
pe treptele de pe serpentine, rupându-și șoldul. Pe urmă n-a mai 
mers decât cu un baston. A început să-și piardă auzul. Muzica 
nu mai exista pentru ea, iar când încerca să ia parte la adunările 
consiliului, alături de rege, nu mai izbutea să înţeleagă decât 
jumătate din ce se vorbea. Era mult prea șubrezită ca să mai 
zboare. Silverwing a purtat-o pentru ultima oară prin văzduh în 
93 D.C. Când a revenit pe pământ și a coborât din spatele 
dragonului, simţindu-și dureros orice mișcare, regina a plâns. 

Mai mult decât toate acestea, își îndrăgise copiii. Niciodată nu 


și-a iubit vreo mamă mai mult un copil, îi spusese Marele 
Maester Benifer cândva, înainte de a fi răpus de tremurături. În 
ultimele zile ale vieţii sale, regina Alysanne s-a gândit la 
cuvintele lui. „Cred că s-a înșelat”, a scris ea, „Mama din Ceruri 
mi-a iubit cu siguranţă copiii mai mult decât mine. Mi-a luat atât 
de mulţi dintre ei.” 

— Nicio mamă n-ar trebui să-și ardă vreodată copiii, spusese 
regina lângă rugul funerar al fiului ei Valerion, dar, dintre cei 
treisprezece copii ai regelui Jaehaerys pe care i-a purtat, doar 
trei i-au supravieţuit. 

Aegon, Gaemon și Valerion muriseră în pruncie. Tremurăturile 
i-o luaseră pe Daenerys la vârsta de șase ani. O arbaletă îl 
ucisese pe prinţul Aemon. Alyssa și Daella muriseră în paturile 
lor de lăuze, iar Viserra, beată, pe stradă. Septa Maegelle, acel 
suflet blând, a murit în 96 D.C., cu braţele și picioarele 
preschimbate în piatră de vărsatul cenușiu, pentru că își 
petrecuse ultimii ani îngrijindu-i pe cei ajunși în acea stare 
oribilă. 

Cea mai tristă dintre toate a fost pierderea prinţesei Gael, 
Copila lernii, născută în 80 D.C., când regina Alysanne avea 
patruzeci și patru de ani și credea că trecuse de vârsta la care 
mai putea aduce pe lume copii. O fată dulce din fire, dar 
plăpândă și oarecum înceată la minte, rămăsese lângă regină 
încă mult timp după ce toţi ceilalţi copii crescuseră și plecaseră, 
dar în 99 D.C. dispăruse de la Curte și, la scurt timp după aceea, 
se dăduse de veste că-și pierduse viaţa din pricina unei 
fierbinţeli a verii. Adevărata poveste a ieșit la iveală abia după 
ce s-au stins amândoi părinţii ei. Sedusă și părăsită de un 
menestrel ambulant, prințesa dăduse naștere unui fiu mort, 
apoi, copleșită de suferinţă, intrase în Golful Apei Negre și se 
înecase. 

Unii spun că, după această pierdere, Alysanne nu și-a mai 
revenit niciodată, căci Copila lernii îi fusese o însoţitoare loială 
în anii decăderii sale. Saera era în viaţă, undeva în Volantis 
(plecase din Lys cu câţiva ani în urmă, rău famată, dar bogată), 
însă ea era moartă pentru Jaehaerys, iar scrisorile pe care i le 
trimitea Alysanne din când în când, pe furiș, nu primeau răspuns 
niciodată. Vaegon era arhimaester în Citadelă. Un copil rece și 
distant, care crescuse pentru a deveni im bărbat rece și distant. 
EI îi scria, așa cum se cuvine să facă un fiu. Cuvintele lui erau 


respectuoase, dar lipsite de orice strop de căldură, și trecuseră 
ani de când Alysanne nu-l mai văzuse la faţă. 

Numai Baelon cel Viteaz a rămas alături de ea până la sfârșit. 
Prinţul Primăverii o vizita ori de câte ori putea și de fiecare dată 
avea pe chip un zâmbet pentru ea, dar el era prinţ de Piatra 
Dragonului și Mână a Regelui, într-un necontenit du-te-vino, 
când stând în consiliu alături de tatăl său, când purtând 
negocieri cu lorzii. 

— O să fii un rege măreț, chiar mai presus decât tatăl tău, i-a 
spus Alysanne când s-au văzut pentru ultima oară. 

Ea nu știa. Cum ar fi putut să știe? 

După moartea prinţesei Gael, Debarcaderul Regelui și 
Fortăreața Roșie au devenit de nesuportat pentru regină. Nu-i 
mai putea sluji regelui, ca altădată, ajutându-l să-și ducă munca 
la bun sfârșit, iar Curtea era plină de străini ale căror nume nu 
prea voiau să-i vină în minte. Căutând liniștea, s-a dus din nou la 
Piatra Dragonului, locul unde petrecuse cele mai fericite zile din 
viața ei alături de Jaehaerys, între prima și a doua lor nuntă. 
Regele cel Bătrân i se alătura când putea. 

— Cum se face că eu sunt acum Regele cel Bătrân, dar tu ai 
rămas Buna Regină? a întrebat-o el o dată. 

Alysanne a râs. 

— Sunt și eu bătrână, totuși mai tânără decât tine. 

Alysanne Targaryen a murit la Piatra Dragonului, în prima zi a 
celei de a șaptea luni din anul 100 D.C., la un veac bătut pe 
muchie după Cucerirea lui Aegon. Avea șaizeci și patru de ani. 


Mostenitorii Dragonului 
O problemă de succesiune 


RES OIN 


Semințele războiului sunt adesea plantate la vreme de pace. 
Asa s-a întâmplat în Westeros. Sângeroasa luptă pentru Tronul 
de Fier, cunoscută sub numele de Dansul Dragonilor și purtată 
între anii 129 și 131 D.C., a prins rădăcini cu o jumătate de veac 
înainte, în timpul celei mai îndelungate și mai liniștite domnii de 
care a avut vreodată parte un urmaș al Cuceritorului, domnia lui 
Jaehaerys Targaryen Întâiul, Impăciuitorul. 

Regele cel Bătrân și Buna Regină Alysanne au cârmuit 
împreună până la moartea ei, în anul 100 D.C. (în afara celor 
două răstimpuri de înstrăinare, cunoscute drept Prima și A Doua 
Ceartă), și au adus pe lume treisprezece copii. Dintre aceștia, 
patru - doi fii și două fiice - au ajuns la maturitate, s-au căsătorit 
și au avut la rândul lor copii. Niciodată înainte și după aceea n- 
au mai fost cele Şapte Regate binecuvântate (sau blestemate, 
în viziunea unora) cu atât de mulţi prinți Targaryen. Din vintrele 
Regelui celui Bătrân și ale iubitei sale regine a izvorât o 
asemenea harababură de pretenţii și de pretendenți, încât mulţi 
maesteri sunt de părere că Dansul Dragonilor - sau o luptă 
similară - era de neevitat. 

Dar asta nu se putea ști în primii ani ai domniei lui Jaehaerys, 
pentru că, în prinții Aemon și Baelon, Înălțimea Sa avea 
proverbiala pereche „moștenitor și înlocuitor” și rareori mai 
fusese Ținutul binecuvântat cu doi prinți mai destoinici. În 62 
D.C., la vârsta de șapte ani, Aemon a fost uns oficial ca prinţ de 
Piatra Dragonului și moștenitor al Tronului de Fier. A devenit 
cavaler la șaptesprezece ani, câștigător de turnir la douăzeci și 
jude și maestru al legilor în consiliul tatălui său la douăzeci și 
șase. Nu și-a slujit niciodată tatăl ca Mână a Regelui, dar numai 
fiindcă locul era deja ocupat de septonul Barth, vechiul și cel 
mai de încredere prieten al lui jJaehaerys, ca și „omul cu care îmi 
împart strădaniile”. Baelon Targaryen nu era mai puţin 
destoinic. Prinţul mai tânăr devenise cavaler la șaisprezece ani 
și se însurase la optsprezece. Deși între el și Aemon exista o 
neîncetată rivalitate, nimeni nu se îndoia de dragostea care îi 


lega. Succesiunea părea solidă ca o stâncă. 

Stânca a început să crape în 92 D.C., când Aemon, prinţ de 
Piatra Dragonului, a fost ucis de săgeata slobozită de o arbaletă 
myrisheană și destinată omului de lângă el. Regele și regina l-au 
plâns, așa cum l-a plâns întregul ţinut, dar nimeni n-a fost mai 
îndurerat decât prinţul Baelon, care a plecat de îndată spre 
Tarth, unde și-a răzbunat fratele scufundând corăbiile 
myrishene. Când s-a întors la Debarcaderul Regelui, mulţimea |- 
a întâmpinat ca pe un erou, aclamându-l, iar tatăl său, regele, l- 
a îmbrățișat și l-a făcut prinţ de Piatra Dragonului și moștenitor 
al Tronului de Fier. A fost o hotărâre pe placul tuturor. Norodul îl 
iubea pe Baelon cel Viteaz, iar lorzii din Tinut îl considerau 
succesorul firesc al fratelui său. 

Însă prinţul Aemon avea un copil; fiica lui, Rhaenys, născută 
în 74 D.C., crescuse, devenind o tânără femeie inteligentă, 
destoinică și frumoasă. În 90 D.C, la vârsta de șaisprezece ani, 
s-a măritat cu amiralul regelui și maestrul corăbiilor sale, Corlys 
din casa Velaryon, Lordul Valurilor, numit și Şarpele Mărilor, 
după numele celei mai faimoase dintre numeroasele sale 
corăbii. Mai mult decât atât, când a murit tatăl ei, prinţesa 
Rhaenys era grea. Oferindu-i Piatra Dragonului lui Baelon, regele 
Jaehaerys nu o dăduse deoparte doar pe Rhaenys, ci și pe 
copilul ei nenăscut, poate băiat. 

Hotărârea regelui respecta un obicei bine împământenit. 
Aegon Cuceritorul fusese primul conducător al celor Şapte 
Regate, nu sora lui Visenya, cu doi ani mai vârstnică. Jaehaerys 
însuși îi urmase la tron unchiului său uzurpator, deși, dacă s-ar fi 
ţinut cont doar de ordinea nașterii, sora lui, Rhaena, ar fi avut 
mai multe drepturi. Jaehaerys nu alesese fără chibzuinţă; se știe 
că a discutat despre asta cu consiliul său restrâns. A cerut fără 
îndoială părerea septonului Barth, așa cum făcea pentru tot ce 
era foarte important, iar vederile Marelui Maester Elysar atârnau 
întotdeauna greu în balanţă. Amândoi au fost de acord. Baelon, 
un cavaler cu experienţă, de treizeci și cinci de ani, era mult mai 
potrivit pentru guvernare decât prinţesa Rhaenys, de 
optsprezece ani, sau decât bebelușul ei nenăscut (care putea fi 
băiat sau nu; pe de altă parte, prinţul Baelon avea deja doi fii, 
Viserys și Daemon). S-a ţinut cont și că Baelon cel Viteaz era 
îndrăgit de norod. 

Unii au fost împotrivă. Rhaenys și-a arătat nemulțumirea 


înaintea tuturor. 

— Îi răpeşti fiului meu ceea ce i se cuvine prin naştere, i-a 
spus ea regelui, cu o mână pe pântecul rotunjit. 

Soţul ei, Corlys Velaryon, s-a înfuriat atât de tare, încât a 
renunţat la rangul său de amiral și la locul din consiliul restrâns 
și a dus-o pe prinţesă pe Driftmark. Lady Jocelyn din Casa 
Baratheon, mama lui Rhaenys, s-a mâniat de asemenea, ca și 
fratele ei, Boremund, lord de Capătul Furtunii. 

Cea mai de seamă dintre nemulţumiţi a fost Buna Regină 
Alysanne, care își ajutase ani de-a rândul soţul să domnească 
asupra celor Şapte Regate, pentru ca acum s-o vadă pe fiica 
fiului ei dată deoparte, doar fiindcă nu era bărbat. 

— Un domnitor are nevoie de un cap bun și de o inimă curată, 
a fost faimoasa replică dată de ea regelui. Mădularul nu e 
esenţial. Dacă lnălţimea Ta crede într-adevăr că mintea femeilor 
e prea slabă ca să poată conduce, e clar că de-acum nu mai ai 
nevoie de mine. 

Şi astfel regina Alysanne a părăsit Debarcaderul Regelui, ca 
să se îndrepte spre Piatra Dragonului, purtată de Silverwing. Ea 
și regele Jaehaerys au stat despărțiți doi ani, iar acest răstimp 
de înstrăinare a rămas în cronici sub numele de A doua Ceartă. 

Regele cel Bătrân și Buna Regină s-au împăcat din nou în 94 
D.C, mulţumită fiicei lor Maegelle, dar nu s-au pus niciodată de 
acord în privinţa succesiunii. Regina a murit în 100 D.C., răpusă 
de o boală care i-a istovit trupul, măcinându-i carnea de pe 
oase, dar până atunci a continuat să repete că nepoata sa 
Rhaenys și copiii ei au fost nedreptăţiţi, văduviţi de ceea ce li se 
cuvenea prin naștere. „Băiatul din pântec”, copilul nenăscut 
aflat în centrul atâtor dispute, s-a dovedit a fi fată când a venit 
pe lume, în 93 D.C. Mama ei a numit-o Laena. În anul următor, 
Rhaenys i-a dăruit un frate, Laenor. Între timp, prinţul Baelon a 
fost declarat oficial moștenitor, dar casele Velaryon și Baratheon 
au continuat să se agaţe de convingerea că tânărul Laenor avea 
mai multe drepturi la Tronul de Fier, iar câţiva susțineau 
drepturile surorii lui mai mari, Laena, și pe ale mamei lor, 
Rhaenys. 

În ultimii ani ai vieţii sale, zeii i-au dat reginei Alysanne mai 
multe lovituri crude, despre care am povestit mai înainte. 
Totuși, în aceeași ani, lnălţimea Sa a avut parte, pe lângă 
necazuri, și de bucurii, iar cele mai importante au fost nepoţii ei. 


Au fost și nunţi. În 93 D.C a luat parte la nunta celui mai mare 
fiu al prinţului Baelon, Viserys, cu lady Aemma din Casa Arryn, 
fiica de unsprezece ani a răposatei prințese Daella (căsătoria s-a 
consumat abia după ce a înflorit mireasa, doi ani mai târziu). În 
97 D.C., Buna Regină l-a văzut pe al doilea fiu al lui Baelon, 
Daemon, luând-o de soţie pe lady Rhea din Casa Royce, 
moștenitoarea străvechiului castel Runestone din Vale. 

Și marele turnir organizat la Debarcaderul Regelui în 98 D.C., 
pentru sărbătorirea celui de-al cincizecilea an de domnie a 
regelui Jaehaerys, a încântat cu siguranţă inima reginei, căci cei 
mai mulţi dintre copiii ei supraviețuitori, nepoţii și strănepoţii s- 
au întors să ia parte la ospeţe și la festivități. S-a spus, pe bună 
dreptate, că de la Urgia din Valyria nu mai fuseseră văzuţi atât 
de mulţi dragoni în același loc și în același timp. Ultima 
înfruntare, în care doi cavaleri din Garda Regelui, ser Ryam 
Redwyne și ser Clement Crabb, au rupt treizeci de lănci înainte 
ca regele Jaehaerys să-i declare pe amândoi campioni, a fost 
considerată cea mai frumoasă luptă dintr-un turnir văzută 
vreodată în Westeros. 

Insă, la două săptămâni după încheierea turnirului, septonul 
Barth, vechiul prieten al regelui, a încetat din viaţă fără 
suferinţă, în somn, după ce slujise cu dibăcie, ca Mână, timp de 
douăzeci și unu de ani. Jaehaerys l-a ales în locul lui pe Lordul 
Comandant al Gărzii sale, dar ser Ryam Redwyne nu era 
septonul Barth și îndemânarea sa în lupta cu lancea i-a fost de 
prea puţin folos pentru a face faţă îndatoririlor Mâinii. 

— Anumite probleme nu pot fi rezolvate lovindu-le cu un băț, 
a spus Marele Maester Allar și replica a devenit celebră. 

Inălțimea Sa n-a avut încotro, după un an n-a putut decât să-l 
înlocuiască pe ser Ryam. Ca înlocuitor l-a ales pe fiul său Baelon 
și, în 99 D.C., prinţul de Piatra Dragonului a devenit și Mână a 
Regelui. S-a descurcat admirabil; deși nu atât de învăţat ca 
septonul Barth, s-a dovedit un bun cunoscător al oamenilor și s- 
a înconjurat de subordonați și sfătuitori loiali. Atât lorzii, cât și 
oamenii de rând erau de părere că Ținutul va fi bine cârmuit 
după urcarea lui Baelon Targaryen pe Tronul de Fier. 

Dar n-a fost să fie. In 101 D.C., în timp ce vâna în pădurea 
regelui, prinţul Baelon s-a plâns de un junghi sub coaste. 
Durerea s-a întețit după întoarcerea în oraș. Pântecul i s-a 
umflat și s-a întărit, iar durerea a devenit atât de puternică, 


încât la țintuit în pat. Runciter, noul Mare Maester sosit de 
curând din Citadelă după ce Allar fusese răpus de apoplexie, a 
izbutit cumva să-i domolească fierbinţeala și să-i ușureze 
durerea cu lapte de mac, dar starea prinţului a continuat să se 
înrăutăţească. În a cincea zi a bolii, Baelon a murit în dormitorul 
său din Turnul Mâinii, cu tatăl lui alături, ţinându-l de mână. 
După deschiderea leșului, Marele Maester Runciter a pus 
moartea pe seama unei rupturi a viscerelor. 

Toată suflarea din cele Șapte Regate l-a plâns pe Baelon cel 
Viteaz, dar nimeni mai mult decât regele Jaehaerys. De data 
asta, când a aprins rugul funerar al fiului său, nici măcar n-a mai 
avut-o, ca alinare, pe iubita sa soţie alături. Regele cel Bătrân 
nu mai fusese niciodată atât de singur. Și s-a văzut din nou pus 
în faţa unei dileme supărătoare, fiindcă succesiunea redevenise 
îndoielnică. Cu amândoi moștenitorii săi indiscutabili morți și 
arși de flăcările rugului, nu mai exista un succesor evident la 
Tronul de Fier... dar nu se putea spune că lipseau pretendenţii. 

Baelon și sora sa Alyssa avuseseră trei fii. Doi dintre aceștia, 
Viserys și Daemon, erau în viaţă. Dacă Baelon s-ar fi urcat pe 
Tronul de Fier, Viserys i-ar fi urmat fără să-i pună nimeni 
legitimitatea la îndoială, însă tragica moarte a prinţului 
moștenitor la vârsta de patruzeci și patru de ani tulburase 
claritatea succesiunii. Pretenţiile prinţesei Rhaenys și ale fiicei 
sale, Laena Velaryon, se făceau din nou auzite... și chiar dacă 
puteau fi nesocotite pentru că erau femei, în faţa fiului lui 
Rhaenys, Laenor, nu stătea o astfel de piedică. Laenor Velaryon 
era bărbat și pretenţiile sale se puteau întemeia pe faptul că 
descindea din fiul mai mare al regelui Jaehaerys, pe când băieţii 
lui Baelon erau urmașii celui de-al doilea fiu. 

Mai mult decât atât, regele Jaehaerys mai avea un fiu 
supravieţuitor Vaegon, arhimaester în Citadelă, deţinător al 
inelului, al toiagului și al măștii de aur galben. Rămas în cronici 
ca Vaegon cel fără dragon, fusese dat uitării de aproape toată 
lumea din cele Şapte Regate. Deși nu avea decât patruzeci de 
ani, era palid și firav, un om al cărților, iubitor al alchimiei, al 
astronomiei, al matematicii și al altor arte misterioase. Nici în 
copilărie nu fusese pe placul tuturor. Puţini îl considerau o 
alegere potrivită ca succesor la Tronul de Fier. 

Și totuși Jaehaerys s-a întors către Arhimaesterul Vaegon, 
chemându-și ultimul fiu la Debarcaderul Regelui. Ce s-a petrecut 


între ei doi rămâne subiect de dispute. Unii spun că regele i-a 
oferit tronul și că Vaegon a refuzat. Alţii susțin că regele n-a 
făcut altceva decât să-i ceară sfatul. După cum s-a aflat la 
Curte, Corlys Velaryon își masa oamenii și corăbiile la Driftmark, 
să „apere drepturile” fiului său Laenor, pe când Daemon 
Targaryen, un tânăr iute din fire și arțăgos, își adunase propriul 
grup de săbii jurate ca să-l susţină pe fratele său Viserys. 
Indiferent pe cine ar fi ales Regele cel Bătrân, ar fi izbucnit o 
luptă aprigă pentru succesiune. Fără îndoială că de aceea 
Înălțimea Sa a adoptat cu înflăcărare soluţia propusă de 
Arhimaesterul Vaegon. 

Regele Jaehaerys a dat de veste că are de gând să convoace 
Marele Consiliu, ca să discute, să dezbată și în final să ia o 
hotărâre în privinţa succesiunii. Nu doar toţi înalții lorzi, ci și toţi 
cei mărunți erau invitaţi să ia parte, alături de maesteri din 
Citadela Orașului Vechi și de septe și septoni care să vorbească 
în numele credinţei. Pretendenţii aveau să-și susţină cazul în 
faţa adunării, a decretat Înălțimea Sa. El avea să respecte 
hotărârea consiliului, oricare ar fi fost aceasta. 

S-a stabilit că adunarea se va ţine la Harrenhal, cel mai mare 
castel din Ținut. Nimeni nu știa cât de mulţi lorzi vor veni, 
deoarece un astfel de consiliu nu se mai întrunise niciodată, dar 
s-a socotit că e prudent să fie loc pentru găzduirea unui număr 
de cel puţin cinci sute de nobili și a escortelor lor. Au venit peste 
o mie. A fost nevoie de o jumătate de an ca să se strângă cu 
toţii (câţiva au sosit când consiliul deja își încheiase dezbaterile). 

Nici măcar Harrenhalul nu putea adăposti atâţia oameni, căci 
fiecare lord era însoţit de o suită alcătuită din cavaleri, scutieri, 
grăjdari, bucătari și slujitori. Tymond Lannister, lordul de 
Casterly Rock, a adus cu el trei sute de oameni. Pentru a nu fi 
întrecut, lordul Matthos Tyrell de Highgarden a venit cu cinci 
sute. 

Lorzii au sosit din toate colţurile Tinutului, de la Hotarele 
Dornishene până la umbra Zidului și de la Trei Surori până la 
Insulele de Fier. Evenstarul din Tarth a fost acolo, ca și lordul de 
Lumina Singuratică. Din Winterfell a venit lordul Ellard Stark, din 
Riverrun lordul Grover Tully, din Vale Yorbert Royce, regent și 
protector al tinerei Jeyne Arryn, lady de Eyrie. Până și 
dornishenii au avut reprezentanţi; prințul de Dorne și-a trimis la 
Harrenhal, ca observatori, fiica și douăzeci de cavaleri. Inaltul 


Septon a venit din Orașul Vechi ca să binecuvânteze adunarea. 
Tot soiul de negustori au venit la Harrenhal cu sutele. Cavalerii 
rătăcitori și mercenarii au apărut cu speranţa că vor găsi în 
slujba cui să-și pună săbiile, pungașii au dat buzna în căutare de 
bani, iar femeile bătrâne și fetele tinere în căutare de soți. 
Tâlhari și curve, spălătorese și vivandiere, menestreli și 
saltimbanci au venit dinspre răsărit, apus, miazănoapte și 
miazăzi. În jurul zidurilor Harrenhalului și pe marginile lacului s-a 
înălţat un oraș de conuri, întinzându-se pe mai multe leghe în 
toate direcțiile. Pentru o vreme, Harrenhalul a fost, ca mărime, 
al patrulea oraș din Tinut, după Orașul Vechi, Debarcaderul 
Regelui și Lannisport. 

Lorzii adunaţi au luat în considerare și au cântărit, cu băgare 
de seamă, nu mai puţin de paisprezece revendicări. Din Essos 
au venit trei pretendenți rivali, nepoți ai regelui Jaehaerys aduși 
pe lume de fiica lui Saera, fiecare având un alt tată. Se spune că 
unul era imaginea vie a bunicului său la vârsta tinereţii. Un altul, 
bastard al unui triarh din Vechiul Volantis, a sosit cu saci plini cu 
aur și cu un elefant pitic. Darurile generoase oferite unora dintre 
lorzii mai săraci i-au fost fără îndoială de folos. Elefantul s-a 
dovedit mai puţin util. (Prinţesa Saera era în viaţă și îi mergea 
bine în Volantis și nu avea decât treizeci și patru de ani; 
revendicând tronul, ar fi avut cu siguranță mai multe șanse 
decât oricare dintre bastarzii ei, dar a preferat să n-o facă. „Imi 
am propriul regat aici”, a spus, când a fost întrebată dacă are de 
gând să se întoarcă în Westeros.) Un alt pretendent a adus un 
snop de pergamente care demonstrau că descinde din Gaemon 
cel Glorios, cel mai măreț din lorzii Targaryen care stăpâniseră 
Piatra Dragonului înainte de Cucerire, printr-una dintre fiicele 
mai mici ale acestuia, măritată cu un lord mărunt, cu șapte 
generaţii înainte. A mai fost și un soldat robust, cu părul roșu, 
care pretindea că e fiul bastard al lui Maegor cel Crud. Ca 
dovadă, a adus-o pe mama lui, bătrâna fiică a unui hangiu, care 
a spus că fusese cândva siluită de Maegor. (Lorzii au dat crezării 
că o siluise, dar nu și că o lăsase grea.) 

Marele Consiliu a deliberat vreme de treisprezece zile. 
Cererile prea puţin justificate înfățișate de nouă pretendenți de 
mai mică însemnătate au fost cântărite și respinse (unul dintre 
aceștia, un cavaler rătăcitor care s-a dat drept fiu natural al lui 
Jaehaerys însuși, a fost arestat și întemnițat după ce regele l-a 


dat în vileag, dovedind că e mincinos). Arhimaesterul Vaegon a 
fost respins ca urmare a legămintelor sale, iar prinţesa Rhaenys 
și fiica ei din pricina sexului lor, așa că n-au mai rămas decât doi 
pretendenți care să se bucure de o susţinere masivă: Viserys 
Targaryen, fiul cel mare al prinţului Baelon, și Laenor Velaryon, 
fiul prinţesei Rhaenys și nepotul prinţului Aemon. Viserys era 
nepotul Regelui celui Bătrân, iar Laenor, strănepotul lui. Dreptul 
primului născut îl favoriza pe Laenor, iar dreptul celei mai 
apropiate rude, pe Viserys. Viserys fusese, totodată, și ultimul 
Targaryen care zburase cu Balerion... deși, după moartea Terorii 
Negre în 94 D.C., nu se mai urcase niciodată pe un alt dragon, 
pe când băieţelul Laenor încă nu zburase cu tânărul său dragon, 
o fiară superbă, gri cu alb, pe care o numise Seasmoke. 

Pe de altă parte, Viserys își moștenea dreptul la tron prin 
intermediul tatălui său, iar Laenor prin intermediul mamei sale, 
și cei mai mulţi lorzi considerau că descendența pe linie 
bărbătească trebuie să fie mai presus decât cea pe linie 
femeiască. Mai mult decât atât, Viserys era un bărbat de 
douăzeci și patru de ani, iar Laenor, un băiat de șapte ani. Din 
toate aceste motive, revendicarea lui Laenor era, în general, 
privită drept mai puţin întemeiată decât a lui Viserys, însă 
mama și tatăl băiatului erau puternici și influenţi, așa că nu 
putea fi respinsă cu desăvârșire. 

Poate că e locul potrivit pentru adăugarea câtorva cuvinte 
despre tatăl lui Laenor, Corlys din Casa Velaryon, Lordul 
Valurilor și stăpânul Driftmarkului, celebru în cântece și istorisiri 
sub numele de Șarpele Mărilor și cu siguranţă una dintre cele 
mai ieșite din comun figuri ale vremii sale. Nobilii din Casa 
Velaryon, de legendară obârşie valyriană, veniseră în Westeros 
chiar înaintea Targaryenilor și, dacă istoriei familiei lor i se poate 
da crezare, se stabiliseră în Defileu preferând mai joasa și mai 
fertila insulă Driftmark (numită astfel datorită lemnului plutitor! 
adus zi de zi de valuri pe țărmurile sale), nu stâncoasa și 
fumegătoarea sa vecină, Piatra Dragonului. Deși nu călăriseră 
niciodată dragoni, Velaryonii rămăseseră, veacuri de-a rândul, 
cei mai vechi și cei mai fideli aliaţi ai Targaryenilor. Elementul 
lor era marea, nu văzduhul. Corăbiile Casei Velaryon purtaseră 
oștenii lui Aegon de cealaltă parte a Golfului Apei Negre în 
timpul Cuceririi, iar apoi alcătuiseră cea mai mare parte a flotei 


1 Driftwood în Ib. engleză (n. tr.). 


regale. În primul veac de domnie a Casei Targaryen, atât de 
mulţi Lorzi ai Valurilor făcuseră parte din consiliul restrâns ca 
maeștri ai corăbiilor, încât această demnitate era considerată de 
toată lumea aproape ereditară. 

Chiar și în comparaţie cu asemenea înaintași, Corlys Velaryon 
era un bărbat aparte, pe cât de inteligent, pe atât de neobosit, 
pe cât de aventuros, pe atât de ambițios. Era o tradiţie ca fiilor 
calului de mare (blazonul Casei Velaryon) să li se trezească din 
fragedă tinereţe gustul unei vieţi de năier, dar niciun Velaryon 
dinainte sau de după el n-a mai fost atât de nerăbdător să plece 
pe mare ca băiatul căruia avea să i se spună Şarpele Mărilor. A 
traversat pentru prima oară Marea Ingustă la vârsta de șase ani, 
când a mers la Pentos împreună cu un unchi. Pe urmă a făcut 
astfel de călătorii în fiecare an. Dar nu ca pasager; se urca pe 
catarge, făcea noduri, freca punţile, vâslea, călăfătuia, ridica și 
cobora pânzele, stătea pe gabie, învăţa să navigheze și să 
manevreze cârma. Căpitanii lui spuneau că nu mai văzuseră 
niciodată un astfel de corăbier înnăscut. 

La șaisprezece ani, devenise el însuși căpitan, dusese un vas 
de pescuit numit Regina codului de la Driftmark la Piatra 
Dragonului și înapoi. În anii care au urmat, a navigat pe corăbii 
din ce în ce mai mari și mai iuți și a făcut călătorii din ce în ce 
mai lungi și mai primejdioase. A înconjurat, pe mare, partea de 
miazăzi a Westerosului, ca să vadă Orașul Vechi, Lannisportul și 
Lordsportul de pe insula Pyke. A navigat pană la Lys, Tyrosh, 
Pentos și Myr. Cu Fecioara Verii a mers la Volantis și în Insulele 
Verii, iar cu Lupul de Gheaţă s-a îndreptat spre miazănoapte și a 
ajuns la Braavos, apoi la Rondul-de-Est-la-Mare și la Sălașul 
Aspru, înainte de a se întoarce, ca să străbată Marea 
Tremurătoare către Lorath și Portul Ibben. Intr-o călătorie de 
mai târziu, el și Lupul de Gheaţă au navigat din nou către 
miazăzi, căutând o bănuită cale de trecere prin nordul 
Westerosului, dar n-au dat decât de mări îngheţate și de blocuri 
de gheaţă cât munţii. 

Călătoriile lui celebre sunt cele făcute cu corabia pe care a 
conceput-o și a construit-o singur, Sarpele Mărilor. Negustorii 
din Orașul Vechi și din Arbor ajungeau adesea până la Qarth în 
căutare de mirodenii, mătăsuri și alte comori, însă, cu Sarpele 
Mărilor, Corlys Velaryon, a fost primul care a mers mai departe, 
a trecut prin Porţile de Jad și a ajuns la Yi Ti și pe insula Leng, de 


unde s-a întors cu o încărcătură atât de bogată dc mătase și 
mirodenii încât a dublat brusc averea Casei Velaryon. În a doua 
călătorie cu Șarpele Mărilor, a ajuns chiar mai departe, până la 
Asshai lângă Umbră; în a treia, s-a aventurat pe Marea 
Tremurătoare și a devenit primul om din Westeros care a 
navigat până la cele O Mie de Insule și a călcat pe țărmurile 
sumbre și reci ale regatului N'ghai și ale ținutului Mossovy. 

Sarpele Mărilor a făcut, în total, nouă călătorii. În cea de-a 
noua, ser Corlys și-a dus corabia din nou în Qarth, încărcată cu 
îndeajuns de mult aur ca să cumpere alte douăzeci și să le 
încarce pe toate cu șofran, piper, nucșoară, elefanţi și valuri din 
cea mai fină mătase. Numai paisprezece corăbii din această 
flotă au ajuns cu bine la Driftmark și elefanții au murit pe mare, 
dar chiar și așa călătoria i-a adus un câștig atât de mare, încât 
Casa Velaryon a ajuns cea mai bogată din cele Șapte Regate, 
punându-i în umbră pe Hightoweri și Lannisteri, deși doar pentru 
puţin timp. 

Ser Corlys i-a dat acestei bogății o bună întrebuințare când 
bătrânul său bunic s-a stins din viaţă, la vârsta de optzeci și opt 
de ani, iar el a devenit Lord al Valurilor. Reședința Casei 
Velaryon era Castelul Driftmark, un loc întunecos și sumbru, 
întotdeauna umed și adesea inundat. Lordul Corlys a înălțat un 
castel nou în partea opusă a insulei. Valul Înalt era construit din 
aceeași piatră deschisă la culoare ca Eyrie, cu turnurile zvelte 
încununate cu acoperișuri din plăci de argint care străfulgerau 
sub razele soarelui. Dimineaţa și seara, în timpul fluxului, 
castelul era înconjurat de apă și de Driftmarkul propriu-zis nu-l 
lega decât un dig. Lordul Corlys a mutat în acest castel nou 
străvechiul Tron de Lemn Plutitor (un dar de la Regele Merlan, 
dacă e să dăm crezare legendei). 

Șarpele Mărilor a și construit corăbii. Flota regală s-a triplat în 
anii când a fost el maestrul corăbiilor Regelui cel Bătrân. Chiar și 
după ce a renunţat la această demnitate, a continuat să 
construiască ambarcaţiuni pentru negoţ, cu sau fără vâsle. Sub 
zidurile întunecate și pătate de sare ale castelului Driftmark, trei 
sate de pescari de dimensiuni modeste s-au unit, devenind un 
oraș înfloritor, numit Carena, din pricina numeroaselor șiruri de 
carene de corăbii aflate tot timpul mai jos de castel. În partea 
cealaltă a insulei, lângă Castelul Înalt, un alt sat a devenit 
Orașul Mirodeniilor, cu cheiurile de descărcare și docurile ticsite 


de corăbii din Orașele Libere și de dincolo de ele. Aflată de-a 
curmezișul defileului, insula Driftmark e mai aproape de Marea 
îngustă decât Duskendale sau Debarcaderul Regelui, așa că 
Orașul Mirodeniilor a început curând să atragă mărfuri care 
altminteri s-ar fi îndreptat spre celelalte două porturi, iar Casa 
Velaryon a devenit tot mai bogată și mai puternică. 

Lordul Corlys era ambițios. În timpul celor nouă călătorii cu 
Șarpele Mărilor s-a străduit fără încetare să meargă tot mai 
departe, să ajungă unde nu mai ajunsese nimeni înaintea lui, să 
vadă ce se află dincolo de marginile hărților. Deși înfăptuise 
multe în viaţă, era rareori mulțumit, spuneau cei care îl 
cunoșteau îndeaproape. In Rhaenys Targaryen, fiica și 
moștenitoarea celui mai mare fiu al Regelui cel Bătrân, își găsise 
perechea perfectă, o femeie mai cutezătoare, mai frumoasă și 
mai orgolioasă decât oricare alta din Tinut și o călăreaţă de 
dragoni. Lordul Corlys se aștepta ca toți copiii săi să se avânte 
în văzduh și, într-o bună zi, unul dintre ei să se așeze pe Tronul 
de Fier. 

Nu e surprinzător că Şarpele Mărilor a fost dezamăgit amarnic 
când prinţul Aemon a murit și regele Jaehaerys a dat-o deoparte 
pe fiica acestuia, Rhaenys, în favoarea unchiului ei, Baelon, 
Prinţul Primăverii. Însă acum se părea că se întorsese din nou 
roata, și nedreptatea putea fi îndreptată. Așa că lordul Corlys și 
soţia sa, prinţesa Rhaenys, au sosit cu mare pompă la 
Harrenhal, unde s-au folosit de bogăţia și de influenţa Casei 
Velaryon pentru a convinge adunarea lorzilor că fiul lor, Laenor, 
ar trebui recunoscut drept moștenitor al Tronului de Fier. l-au 
susținut și alţi nobili, printre care s-au numărat: lordul de 
Capătul Furtunii, Boremund Baratheon (unchiul lui Rhaenys și 
străunchiul lui Laenor), lordul Stark de Winterfell, lordul 
Manderly de Portul Alb, lordul Dustin de Barrow- town, lordul 
Blackwood de Raventree, lordul Bar Emmon de Sharp Point, 
lordul Celtigar de Insula Cleștilor. 

Dar n-au fost nicidecum destui. Deși atât lordul, cât și lady 
Velaryon au fost iscusiţi la vorbă și largi la pungă în încercarea 
lor de a-și favoriza fiul, hotărârea Marelui Consiliu nu s-a aflat 
nicio clipă cu adevărat în cumpănă. Balanța s-a înclinat 
impresionant de mult când lorzii adunaţi l-au desemnat pe 
Viserys Targaryen ca moștenitor legitim al tronului. Deși 
maesterii care au făcut numărătoarea n-au dezvăluit niciodată 


cifrele exacte, pe urmă s-a zvonit că Marele Consiliu l-a votat pe 
Viserys cu o majoritate de peste douăzeci la unu. 

Regele Jaehaerys n-a luat parte la dezbateri, dar, când a aflat 
verdictul, le-a mulțumit lorzilor pentru efortul lor și, simțindu-se 
ușurat, i-a conferit nepotului său Viserys titlul de prinţ de Piatra 
Dragonului. Capătul Furtunii și Driftmark au acceptat hotărârea, 
deși scrâșnind din dinţi; votul fusese atât de covârșitor, încât 
până și tatăl și mama lui Laenor și-au dat seama că n-au sorţi de 
izbândă. In ochii multora, Marele Consiliu din anul 101 D.C. a 
însemnat un precedent bătut în cuie în privinţa succesiunii: 
oricare ar fi fost gradul de rudenie, Tronul de Fier al 
Westerosului nu putea fi nici moștenit de o femeie, nici de 
descendenţii de parte bărbătească ai unei femei. 

Despre ultimii ani de domnie ai regelui Jaehaerys nu sunt 
multe de spus. Baelon fusese atât Mână a Regelui, cât și prinţ 
de Piatra Dragonului, dar, după moartea lui, Înălțimea Sa a 
preferat să separe aceste demnități. Ca nouă Mână, l-a chemat 
pe ser Otto Hightower, fratele mai mic al lordului Hightower din 
Orașul Vechi. Ser Otto și-a adus la Curte soţia și copiii și l-a slujit 
pe rege cu credinţă în anii care i-au mai rămas acestuia de trăit. 
Pe măsură ce a început să-și piardă puterea și limpezimea 
minţii, Regele cel Bătrân a fost tot mai des țintuit la pat. Alicent, 
isteaţa fiică de cincisprezece ani a lui ser Otto, a devenit 
însoţitoarea nelipsită a Inălţimii Sale; îi aducea mâncarea, îi 
citea, îl ajuta să se îmbăieze și să se îmbrace. Regele cel Bătrân 
o confunda adesea cu câte una dintre fetele sale, pe al cărei 
nume o striga; când i s-a apropiat sfârșitul, a căpătat 
convingerea că e fiica lui Saera, întoarsă la el de dincolo de 
Marea Îngustă. 

In anul 103 D.C., regele Jaehaerys a încetat din viaţă în patul 
său, în vreme ce Alicent îi citea din /storia Fantastică a 
septonului Barth. Înălțimea Sa avea șaizeci și nouă de ani și 
domnise asupra celor Șapte Regate de la paisprezece ani, când 
urcase pe Tronul de Fier. Trupul i-a fost ars în Groapa 
Dragonului, iar cenușa i-a fost îngropată la Piatra Dragonului, 
alături de a Bunei Regine Alysanne. L-a jelit întregul Westeros. 
Chiar și în Dorne, care nu se aflase sub cârmuirea sa, l-au plâns 
bărbaţii, iar femeile și-au sfâșiat veșmintele. 

Respectând dorinţa lui și hotărârea Înaltului Consiliu din 101 
D.C., nepotul său Viserys i-a urmat, urcând pe Tronul de Fier ca 


Viserys Targaryen Întâiul. În momentul înscăunării sale, avea 
douăzeci și șase de ani. Era însurat de zece ani cu o verișoară, 
lady Aemma din Casa Arryn, ea însăși nepoată a Regelui celui 
Bătrân și a Bunei Regine Alysanne, prin mama sa, răposata 
prinţesă Daella (moartă în 82 D.C.). De când se cununase, lady 
Aemma pierduse mai multe sarcini și un fiu încă în leagăn (unii 
maesteri erau de părere că se măritase și consumase căsătoria 
prea devreme), dar dăduse totuși naștere unei fete sănătoase, 
Rhaenyra (venită pe lume în 97 D.C.). Atât regele, cât și regina 
își iubeau nebunește fiica, singurul lor copil în viaţă. 

Mulţi consideră domnia regelui Viserys Întâiul o culme a 
puterii Targaryenilor în Westeros. Fără nicio îndoială, existau 
mai mulţi prinți și lorzi care puteau pretinde că sunt din sângele 
dragonului decât în orice altă epocă, dinainte sau de după. Deși 
au continuat să-și respecte obiceiul tradiţional de a se cununa 
frate cu soră, unchi cu nepoată, văr cu verișoară ori de câte ori 
a fost cu putinţă, s-au încheiat și în afara familiei regale 
căsătorii importante, ale căror vlăstare aveau să joace roluri de 
seamă în războiul ce se apropia. Existau și mai mulţi dragoni 
decât înainte și mai multe femele depuneau ouă cu regularitate. 
Nu ieșeau pui din toate, dar din destule, iar taţii și mamele își 
făcuseră obiceiul să pună în leagănele prinților nou-născuţi ouă, 
respectând tradiţia începută de prinţesa Rhaena cu mulţi ani în 
urmă; copiii astfel binecuvântaţi își înfiripau întotdeauna o 
legătură cu puii ieșiţi din acele ouă și deveneau călăreţi de 
dragoni. 

Viserys Targaryen Întâiul avea o fire generoasă și prietenoasă 
și era iubit de regi și de norod deopotrivă. Domnia Regelui celui 
Tânăr, cum i-au spus oamenii de rând când a urcat pe tron, a 
fost pașnică și prosperă. Generozitatea lnălțimii sale era 
legendară, iar Fortăreaţa Roșie a devenit un loc al cântecului și 
al splendorilor. Regele Viserys și regina Aemma găzduiau 
numeroase ospeţe și tumiruri și le împărțeau favoriţilor lor, cu 
dărnicie, aur, funcţii înalte și onoruri. 

În centrul distracţiilor, apreciată și adorată de toată lumea, 
era prinţesa Rhaenyra, singurul lor copil supravieţuitor, o fetiță 
pe care menestrelii de la Curte o supranumiseră „Deliciul 
Ţinutului”. La urcarea tatălui ei pe Tronul de Fier, Rhaenyra 
Targaryen nu avea decât șase ani, dar era o copilă de o isteţime 
rară, strălucitoare, cutezătoare și frumoasă, frumoasă cum 


numai cineva din sângele dragonilor poate fi. La șapte ani a 
devenit călăreaţă de dragoni, purtată în văzduh de o femelă 
tânără, numită de ea Syrax, după o zeiţă din Valyria. La opt ani, 
slujea ca paharnic... dar numai pentru tatăl ei, regele. De aceea, 
la masă, în timpul turnirurilor și la Curte, regele Viserys era 
rareori văzut fără fiica lui alături. 

Corvoada guvernării a fost lăsată pe umerii consiliului 
restrâns al regelui și ai Mâinii sale. Ser Otto Hightower rămăsese 
în continuare deţinătorul acestei demnități, slujindu-l pe nepot 
așa cum îl slujise pe bunic; un bărbat destoinic, după cum 
recunoștea toată lumea, deși mulţi îl găseau orgolios, grosolan 
și trufaș. Pe măsură ce se învechea în înalta sa funcţie, ser Otto 
devenea tot mai poruncitor, sau cel puţin așa se spunea, și mulţi 
lorzi din marea nobilime și prinți au ajuns să-i poarte pică pentru 
deprinderile lui și să-l invidieze pentru că putea fi mereu în 
preajma Tronului de Fier. 

Dintre  potrivnicii săi, cel mai important era Daemon 
Targaryen, ambițiosul, năvalnicul și capriciosul frate mai mic al 
regelui. Pe cât de încântător, pe atât de iute la mânie, prinţul 
Daemon își dobândise pintenii de cavaler la șaisprezece ani, 
când însuși Regele cel Bătrân i-o dăruise pe Sora Intunecată, ca 
recunoaștere a curajului și a îndemânării sale. Se însurase cu 
lady de Runestone în 97 D.C., în timpul domniei Regelui celui 
Bătrân, dar căsătoria nu se dovedise a fi un succes. Prinţul 
Daemon se plictisea în Valea lui Arryn („în Vale, bărbaţii se 
împreunează cu oile”, scria el. „Nu li se poate găsi nicio vină. 
Oile sunt mai frumoase decât femeile lor.”) și a început să-i 
displacă soţia lui, pe care-o numea „nemernica mea de bronz”, 
din pricina armurii de bronz cu rune, purtată de lorzii din Casa 
Royce. După urcarea fratelui său pe tron, Daemon a cerut să-i 
fie desfăcută căsătoria. Viserys i-a respins cererea, dar i-a 
îngăduit să se întoarcă la Curte, unde a intrat în consiliul 
restrâns ca maestru al banilor din 103 până în 104, și apoi ca 
jude, pentru o jumătate de an, în 104. 

Însă cârmuirea Tinutului îl plictisea pe acel prinţ războinic. S-a 
descurcat mult mai bine după ce Viserys l-a numit Comandant al 
Gărzii Orașului. Daemon a găsit oștenii din gardă prost înarmaţi 
și îmbrăcaţi în vechituri și în zdrenţe. l-a dat fiecăruia câte un 
pumnal, o sabie scurtă și o bâtă, i-a înveșmântat în zale negre 
(căpitanii au primit și platoșe) și mantii lungi, aurii, pe care le 


puteau purta cu mândrie. De atunci, bărbaţilor din Garda 
Orașului li se spune „mantii aurii”. 

Prinţul Daemon s-a dedicat cu înflăcărare misiunii gărzii și 
patrula adesea pe străzile din Debarcaderul Regelui alături de 
oamenii săi. A făcut mai multă ordine în oraș, nimeni nu se 
putea îndoi de asta, dar a impus-o cu brutalitate. Îi făcea mare 
plăcere să taie mâinile hoţilor de buzunare, să jugănească 
siluitorii și să cresteze nasurile tâlharilor și, în primul său an de 
comandant, a ucis trei bărbaţi în încăierările de pe străzi. În 
scurt timp, a ajuns să fie bine-cunoscut în toate locurile rău 
famate din Debarcaderul Regelui. A devenit o apariţie familiară 
în cârciumi (unde bea fără să plătească) și speluncile cu jocuri 
de noroc (de unde pleca întotdeauna cu mai mulţi bani decât 
avusese la intrare). Deși a încercat nenumărate târfe din 
lupanarele orașului și se spune că-i făcea o deosebită plăcere să 
defloreze fecioare, o anumită dansatoare lysenă a devenit 
curând favorita lui. Se numea Mysaria, dar rivalele și dușmanii îi 
spuneau Mizeria, Viermele Alb. 

Fiindcă regele Viserys n-avea niciun fiu în viață, Daemon se 
considera moștenitorul legitim al Tronului de Fier și râvnea titlul 
de prinţ de Piatra Dragonului, pe care Înălţimea Sa refuza să i-l 
dea... dar, la sfârșitul anului 105 D.C., era cunoscut printre 
prieteni drept Prinţul Orașului, iar printre oamenii de rând drept 
lordul de Fundătura Puricilor. Deși nu și-l dorea ca succesor, 
regele continua să-și iubească fratele mai mic și se grăbea să-l 
ierte pentru numeroasele ofense. 

Și prinţesa Rhaenyra își adora unchiul, fiindcă era foarte atent 
cu ea. Ori de câte ori traversa Marea îngustă purtat de dragonul 
său, se întorcea cu un dar exotic pentru nepoată. Pe măsura 
trecerii anilor, regele se înmuiase și se îngrășase. După moartea 
lui Balerion, nu-și mai alesese niciun dragon și nici nu-l încântau 
turnirurile, vânătoarea sau mânuirea săbiei, pe când prinţul 
Daemon excela în toate aceste privinţe și părea să fie tot ce nu 
era fratele lui: zvelt și dur, luptător renumit, energic, cutezător 
și nu puţin primejdios. 

lar acum trebuie să mă abat de la subiect ca să vorbesc 
despre istorisirile pe care mă bizui, pentru că multe dintre cele 
ce au urmat de aici încolo s-au petrecut în spatele ușilor închise, 
în intimitatea caselor scărilor, în săli de consiliu și în dormitoare. 
Și probabil că niciodată nu se va afla întregul adevăr. Avem, 


firește, cronicile scrise de Marele Maester Runciter și de 
succesorii săi, ca și multe hrisoave de la Curte, toate decretele 
și proclamaţiile regelui, dar acestea spun numai o mică parte a 
poveștii. Pentru a afla restul, trebuie să căutăm cuvinte scrise 
cu zeci de ani mai târziu, de copiii și nepoţii celor care au luat 
parte la evenimentele din acele vremuri; lorzi și cavaleri care 
povestesc fapte la care au fost martori înaintașii lor, amintiri ale 
servitorilor bătrâni despre scandalurile din tinereţea lor, 
istorisite la a treia mână. Toate acestea sunt de folos, desigur, 
dar între fapte și momentul când s-a scris despre ele s-a scurs 
atât de mult timp, încât în poveste s-au strecurat, inevitabil, 
confuzii și contradicții. lar amintirile sunt uneori în dezacord 
între ele. 

Din nefericire, același lucru se poate spune și despre două 
istorisiri la prima mână ajunse până la noi. Septonul Eustace, 
care a slujit în septul regal din Fortăreaţa Roșie în cea mai mare 
parte a răstimpului despre care vorbim și a fost urcat în 
rândurile Celor Mai Cucernici, a scris cea mai amănunţită 
istorisire a faptelor. Confident și confesor al regelui Viserys și al 
reginelor sale, s-a aflat pe o poziţie care i-a permis să afle multe 
și mărunte despre tot ce se petrecea. Nici nu s-a sfiit să 
consemneze cele mai șocante și mai obscene zvonuri și acuzaţii, 
deși, în cea mai mare parte, Domnia regelui Viserys, Primul pe 
Numele Său, și Dansul Dragonilor care a urmat, rămâne o 
cronică decentă și, cumva, plictisitoare. 

Pentru a echilibra însemnările lui Eustace, avem Mărturia lui 
Ciupercă, întemeiată pe istorisirea verbală a nebunului Curţii 
(așternută pe pergament de un scrib ce și-a trecut sub tăcere 
numele), care făcea din când în când giumbușlucuri pentru 
amuzamentul regelui Viserys, al prinţesei Rhaenyra și al ambilor 
Aegoni, al doilea și al treilea. Pitic, de aproape un metru 
înălţime, cu un cap imens (și, jură el, cu mădularul de o și mai 
impresionantă imensitate), Ciupercă era considerat slab de 
minte, așa că regii, prinții și lorzii nu se osteneau să-și ascundă 
secretele față de el. Pe când septonul Eustace dezvăluie tainele 
din dormitoare și lupanare pe tonuri șoptite, învinuitoare, 
Ciupercă o face delectându-se, iar Mărturia lui, alcătuită din 
povești scurte, dar porcoase, și bârfe, pune cap la cap 
înjunghieri, otrăviri, trădări, seduceri și orgii. In ce măsură poate 
fi crezută e o întrebare la care un cronicar onest nu poate spera 


să afle răspunsul, însă merită să subliniem că regele Baelor cel 
Binecuvântat a poruncit să fie arse toate exemplarele acestei 
cronici. Din fericire pentru noi, câteva au scăpat de flăcările lui. 

Septonul Eustace și Ciupercă nu sunt întotdeauna de acord 
asupra amănuntelor și, din când în când, istorisirile lor diferă 
considerabil una de cealaltă, ca și de hrisoavele Curţii și de 
cronicile Marelui Maester Runciter și ale succesorilor săi. Insă 
poveștile lor explică multe fapte care altminteri ar părea 
încâlcite, iar istorisiri mai târzii le confirmă îndeajuns încât să 
sugereze că includ măcar o anumită parte a adevărului. Rămâne 
pe seama fiecărui cărturar să decidă ce să creadă și de ce 
anume să se îndoiască. 

Într-o anumită privinţă, Ciupercă, septonul Eustace, Marele 
Maester Runciter și toate celelalte mărturii ajunse până la noi 
sunt întru totul de acord: ser Otto Hightower, Mâna Regelui, nu 
putea să-l sufere pe fratele acestuia. El l-a convins pe Viserys 
să-l înlăture pe prinţul Daemon din funcţia de maestru al banilor 
și apoi din cea de maestru al legilor, fapte pe care avea să și le 
regrete în scurt timp. Fiind Comandant al Gărzii Orașului, cu 
două mii de oameni la ordinele lui, Daemon devenea mai 
puternic ca niciodată până atunci. 

„Prinţul Daemon nu trebuie lăsat să ajungă pe Tronul de Fier 
nici în ruptul capului” i-a scris Mâna fratelui său, lordul de Orașul 
Vechi. „Ar fi un al doilea Maegor cel crud sau mai rău.” Prin 
urmare, era dorinţa lui Otto ca Rhaenyra să-i urmeze la tron 
tatălui său. „Mai bine Deliciul Ţinutului decât lordul de 
Fundătura Puricilor”, a scris el. Și alţii erau de aceeași părere. 
Dar în faţa partizanilor săi stătea o barieră redutabilă. Dacă se 
ţinea cont de precedentul creat de Marele Consiliu din 101, un 
pretendent de parte bărbătească avea câștig de cauză în fața 
unuia de parte femeiască. În absenţa unui fiu legitim, fratele 
regelui trecea, în linia succesiunii, înaintea fiicei aceluiași rege, 
așa cum Baelon fusese preferat în locul lui Rhaenys în 92 D.C. 

Cât despre părerea regelui, toate cronicile sunt de acord că 
Viserys detesta neînțelegerile. Deși nicidecum orb la defectele 
fratelui său, îndrăgea amintirea băiatului aventuros și fără 
prejudecăţi care fusese Daemon. Spunea adesea că fiica lui îi e 
marea bucurie a vieţii, dar un frate rămâne un frate. S-a străduit 
în repetate rânduri să facă pace între prinţul Daemon și ser 
Otto, însă dușmănia dintre cei doi se întindea, fără margini, în 


spatele zâmbetelor prefăcute pe care și le așterneau pe chipuri 
la Curte. Când era strâns cu ușa în privinţa succesiunii, regele 
nu spunea decât că regina îi va dărui cu siguranţă un fiu, cât de 
curând. lar în 105 D.C. a dat de veste Curţii și consiliului 
restrâns că regina Aemma e din nou grea. 

In același an fatidic, ser Criston Cole a fost primit în Garda 
Regelui, pentru a astupa golul lăsat de moartea legendarului ser 
Ryam Redwyne. Fiu al unui intendent în slujba lordului 
Dondarrion de Blackhaven, ser Criston avea douăzeci și trei de 
ani și era un tânăr cavaler atrăgător. A atras pentru prima oară 
atenţia Curţii când a câștigat meleul ţinut la lazul Fecioarelor cu 
ocazia înscăunării regelui Viserys. În ultimele momente ale 
luptei, ser Criston a azvârlit-o pe Sora Întunecată din mâna lui 
Daemon cu o lovitură a buzduganului său cu lanţ, încântându-l 
pe lnălțimea Sa și înfuriindu-l pe prinţ. Pe urmă, i-a oferit 
prinţesei Rhaenyra, pe atunci în vârstă de șapte ani, cununa de 
aur a învingătorului și a rugat-o să-i dea în schimb ceva cu 
însemnele ei, pe care să-l poată purta în timpul turnirului. În 
întrecerile individuale, l-a înfrânt din nou pe prinţul Daemon și i- 
a doborât de pe cal pe faimoșii gemeni Cargyll, ser Arryk și ser 
Erryk, amândoi din Garda Regelui, înainte de a fi învins de lordul 
Lymond Mallister. 

Cu ochii săi de un verde-pal, cu părul negru-cărbune și cu 
farmecul său înnăscut, Cole a devenit în scurt timp favoritul 
tuturor doamnelor de la Curte... și printre care nu în cea mai 
mică măsură al Rhaenyrei Targaryen însăși. Prinţesa a fost atât 
de copleșită de farmecul bărbatului pe care-l numea „cavalerul 
meu alb”, încât și-a implorat tatăl să-l numească pe ser Criston 
scutul și protectorul ei personal. Înălțimea Sa i-a făcut pe plac în 
privinţa asta, ca și în multe altele. Pe urmă, ser Criston a purtat 
întotdeauna însemnele ei la turniruri și a fost nelipsit de lângă 
ea la ospeţe și distracţii. 

La scurt timp după ce a îmbrăcat ser Criston mantia albă, 
regele Viserys l-a invitat pe Lyonel Strong, lord de Harrenhal, să 
se alăture consiliului restrâns ca maestru al legilor. Înalt, voinic 
și chel, lordul Strong avea reputaţia unui luptător formidabil. Cei 
care nu-l cunoșteau îl credeau adesea o brută, luându-i tăcerile 
și încetineala cu care vorbea drept prostie. Erau departe de 
adevăr. In tinereţe, lordul Lyonel studiase în Citadelă și-și 
dobândise șase verigi ale colanului înainte de a decide că viaţa 


de maester nu e pentru el. Era un învăţat, un cărturar, cunoștea 
legile celor Șapte Regate de-a fir a păr. De trei ori însurat și de 
trei ori văduv, lordul de Harrenhal și-a dus la Curte două fiice 
fecioare și doi fii. Fetele au devenit cameriste ale prinţesei 
Rhaenyra, iar fratele lor mai mare, ser Harwin Strong, 
supranumit Rupe-Oase, a intrat în rândul Mantiilor Aurii, cu rang 
de căpitan. Băiatul mai mic, Larys Picior-Strâmb, li s-a alăturat 
confesorilor regelui. 

Așa stăteau lucrurile la Debarcaderul Regelui la sfârșitul 
anului 105 D.C., când regina Aemma a căzut la pat în Cetăţuia 
lui Maegor și a murit dând naștere fiului pe care Viserys 
Targaryen și-l dorea de atât de mult timp. Băiatul (numit Baelon, 
după tatăl regelui) nu i-a supravieţuit mamei sale decât cu o zi, 
îndurerându-i pe rege și pe toţi curtenii... poate în afară de 
prinţul Daemon, care a fost văzut într-un lupanar de pe strada 
Mătăsii, făcând, alături de bunii lui prieteni de obârșie înaltă, 
glume de beţiv despre „moștenitorul de o zi”. Când a aflat 
(legenda spune că târfa care stătea pe genunchii lui Daemon i-a 
dat de veste, dar dovezile sugerează că a fost, de fapt, unul 
dintre tovarășii săi de beţie, un căpitan al Mantiilor Aurii dornic 
să ajungă mai sus), Viserys s-a albit la faţă. lnălţimea Sa s-a 
săturat în sfârșit de fratele lui nerecunoscător și de ambițiile 
acestuia. 

Doliul după soţia și fiul său odată încheiat, regele s-a grăbit să 
rezolve îndelung amânata problemă a succesiunii. Nesocotind 
precedentele create de regele Jaehaerys în 92 și de Marele 
Consiliu în 101, a declarat că fiica sa, Rhaenyra, e 
moștenitoarea lui legitimă și a făcut-o prinţesă de Piatra 
Dragonului. Pe durata unei ceremonii fastuoase din 
Debarcaderul Regelui, sute de lorzi au făcut legământ de 
credinţă faţă de Deliciul Ţinutului și au jurat să respecte și să 
apere dreptul ei de moștenitoare, în timp de Rhaenyra stătea la 
picioarele tatălui ei, pe treapta de jos a Tronului de Fier. 

Însă prinţul Daemon nu s-a numărat printre ei. Înfuriat de 
hotărârea fratelui său, a plecat din Debarcaderul Regelui, 
renunțând la rangul său de comandant al Gărzii Orașului. S-a 
dus mai întâi la Piatra Dragonului, luând-o pe amanta sa Mysaria 
cu el, pe spinarea lui Caraxes, fiara zveltă pe care oamenii de 
rând o numeau Balaurul de Sânge. A rămas acolo o jumătate de 
an, timp în care a lăsat-o grea pe Mysaria. 


Când a aflat că amanta îi va dărui un copil, i-a oferit un ou de 
dragon, mergând astfel din nou prea departe și stârnind furia 
fratelui său. Regele Viserys i-a poruncit să înapoieze oul, să-și 
alunge târfa și să se întoarcă la soţia lui legitimă, dacă nu vrea 
să fie declarat trădător. Prinţul s-a supus, deși în silă, a trimis-o 
pe Mysaria (fără ou) înapoi, în Lys, iar el a zburat spre castelul 
Runestone din Vale și către neplăcuta companie a „nemernicei 
lui de bronz”. Dar Mysaria a pierdut copilul în timpul unei furtuni 
de pe Marea îngustă. Când a primit vestea, prinţul Daemon n-a 
scos niciun cuvânt care să-i trădeze amărăciunea, dar inima i s- 
a înăsprit față de rege, fratele lui. Pe urmă a început să 
vorbească despre Viserys doar cu dispreţ și să se gândească zi 
și noapte la succesiune. 

Cu toate că prinţesa Rhaenyra fusese proclamată 
moștenitoarea tatălui său, în Tinut, atât la Curte, cât și în afara 
ei, erau mulţi care sperau că Viserys ar putea zămisli un urmaș 
de parte bărbătească, fiindcă Regele cel Tânăr încă nu împlinise 
treizeci de ani. Marele Maester Runciter a fost primul care l-a 
îndemnat pe rege să se recăsătorească și chiar i-a sugerat o 
pereche potrivită: lady Laena Velaryon, care împlinise de curând 
doisprezece ani. O fecioară focoasă, abia înflorită, lady Laena 
moștenise de la mama ei, Rhaenys, frumuseţea unui adevărat 
Targaryen și curajul și firea aventuroasă a tatălui ei, Şarpele 
Mărilor. Laenei îi plăcea să zboare tot atât de mult cât îi plăcea 
lordului Corlys să străbată mările și o alesese pentru sine pe 
nimeni alta decât puternica Vhagar, rămasă, după moartea lui 
Balerion din 94 D.C., cea mai bătrână și cea mai mare dintre 
dragonii Targaryen. Luând-o de soţie, regele ar fi reparat 
ruptura dintre Tronul de Fier și Driftmark, a subliniat Runciter. 
lar Laena ar fi fost, cu siguranţă, o regină superbă. 

Trebuie spus că Viserys Targaryen Intâiul nu era regele cu cea 
mai puternică voinţă; întotdeauna prietenos și dornic să fie pe 
placul tuturor, se bizuia în mare măsură pe sfaturile celor din 
jurul său și cel mai adesea le dădea ascultare. Numai că, de 
această dată, Înălţimea Sa avea propria dorinţă și niciun 
argument din lume nu-l putea face să se răzgândească. Avea să 
se recăsătorească, da... dar nu cu o fată de doisprezece ani și 
nu din raţiuni de stat. O altă femeie îi atrăsese privirile. A dat de 
veste că vrea să se cunune cu lady Alicent din Casa Hightower, 
isteaţa și frumoasa fiică de optsprezece ani a Mâinii sale, fata 


care îi citise regelui Jaehaerys pe patul de moarte. 

Hightowerii din Orașul Vechi erau o familie nobilă străveche, 
de o obârșie fără cusur; nu era cu putinţă să considere cineva 
alegerea regelui nepotrivită. Cu toate acestea, unii șopteau pe 
la colţuri că Mâna ţintea mai sus decât s-ar fi cuvenit, că își 
adusese fiica la Curte cu gândul să se ajungă la asta. Unii 
mergeau chiar până la a pune la îndoială virtutea lui Alicent, 
sugerând că îl primise pe rege în patul ei chiar dinainte de 
moartea reginei Aemma. (Adevărul acestor clevetiri n-a fost 
dovedit niciodată, deși Ciupercă le repetă în Mărturia lui și 
insinuează până și că cititul nu fusese singurul serviciu făcut de 
lady Alicent Regelui celui bătrân în dormitorul său.) Se zvonea 
că, în Vale, prinţul Daemon îl biciuise aproape până la moarte 
pe slujitorul care îi adusese vestea. Când noutatea a ajuns pe 
Driftmark, nici Şarpele Mărilor n-a fost mulțumit. Casa Velaryon 
era din nou dată deoparte, fiica lui, Laena, era desconsiderată, 
așa cum fuseseră desconsiderațţi fiul lui, Laenor, și soţia lui, 
Rhaenys, primul de Marele Consiliu, iar a doua de Regele cel 
Bătrân, în 92 D.C. Numai lady Laena părea să nu se 
sinchisească. „Nobila lady e mult mai interesată de zbor decât 
de băieţi”, a scris, în misiva sa către Citadelă, maesterul de la 
Valul înalt. 

În 106 D.C., când regele Viserys a luat-o în căsătorie pe lady 
Alicent Hightower, Casa Velaryon s-a remarcat prin absenţă. 
Prinţesa Rhaenyra a umplut și pocalul mamei ei vitrege la ospăț, 
iar regina Alicent a sărutat-o și i-a spus „fiica mea”. Prinţesa s-a 
numărat printre femeile care l-au dezbrăcat pe rege și l-au dus 
în dormitor, la mireasa lui. În noaptea aceea, râsul și dragostea 
au domnit în Fortăreața Roșie... pe când de cealaltă parte a 
Golfului Apei Negre, lordul Corlys, Șarpele Mărilor, îl primea cu 
braţele deschise pe fratele regelui, Daemon, la un consiliu de 
război. Prinţul nu mai putea să suporte nici Valea lui Arryn, nici 
Runestone, nici pe soţia lui. 

— Sora Întunecată e făcută pentru însărcinări mai nobile 
decât tăiatul oilor, se povestește că i-ar fi spus el Lordului 
Valurilor. li e sete de sânge. 

Dar prinţul nu se gândea la o rebeliune; întrezărea o altă cale 
către putere. 

Treptele de Piatră, șirul de insule stâncoase dintre Dorne și 
Ținuturile Discordiei din Essos, erau de multă vreme un cuib de 


proscriși, surghiuniţi, jefuitori de corăbii naufragiate și pirați. 
Insulele în sine nu aveau cine știe ce valoare, dar, aflându-se 
acolo unde se aflau, ofereau controlul asupra călătoriilor pe apă 
dinspre și către Marea Ingustă, iar corăbiile negustorilor care 
treceau prin preajmă erau adesea prădate de locuitorii lor. 
Totuși, vreme de veacuri, jafurile acelea nu fuseseră nimic mai 
mult decât o neplăcere neînsemnată. 

Insă, cu zece ani în urmă, orașele libere Lys, Myr și Tyrosh își 
lăsaseră deoparte vechile dușmănii și se uniseră într-un război 
împotriva Volantisului. După ce câștigaseră lupta de la Pământul 
de Hotar, cele trei orașe victorioase formaseră o „alianţă pe 
vecie”, dând naștere unei noi puteri redutabile: Triarhia, mai 
bine cunoscută în Westeros ca Regatul celor Trei Fiice (fiecare 
oraș liber se considera o fiică a străvechii Valyrii), sau sub un 
nume mai necuviincios, Regatul celor Trei Curve (deși „regatul" 
nu avea rege, ci era guvernat de un consiliu alcătuit din treizeci 
și trei de magis- teri). După ce Volantisul ceruse pace și se 
retrăsese din Ținuturile Discordiei, cele Trei Fiice își întorseseră 
privirea către apus și atacaseră Treptele de Piatră cu oștile și 
flotele lor unite sub comanda prinţului-amiral myrishean 
Craghas Drahar, supranumit Sufragiul Crabilor de când priponise 
sute de pirați capturați de nisipul ud, ca să fie înecaţi de apele 
fluxului. 

Cucerirea și anexarea Treptelor de Piatră de către Regatul 
celor Trei Fiice se bucurase la început de aprobarea lorzilor din 
Westeros. Ordinea luase locul haosului și, chiar dacă Triarhia îi 
cerea fiecărei corăbii în trecere prin apele sale să plătească 
vamă, prețul părea mic și cei care îi scăpaseră de pirați îl 
meritau. 

Insă lăcomia lui Craghas Sufragiul Crabilor și a aliaţilor săi 
întorsese curând pe toată lumea împotriva lor; vama crescuse 
neîncetat și ajunsese foarte repede de-a dreptul ruinătoare, așa 
că negustorii care mai întâi o plătiseră cu dragă inimă au 
început să se strecoare pe lângă galerele Triarhiei, așa cum 
ocoleau înainte vasele piraţilor. Oamenii se plângeau că Drahar 
și coamiralii lui din Lys și Tyrosh par să se ia la întrecere, pentru 
a dovedi care e cel mai lacom. Cei mai detestaţi erau lysenii, 
care nu cereau de la corăbiile în trecere doar bani, ci mai luau și 
femei, fete și băieţi frumoși pentru grădinile și casele plăcerilor. 
(Printre cei luaţi astfel în sclavie s-a numărat lady Johanna 


Swann, nepoata de cincisprezece ani a lordului de Stonehelm. 
Infamul ei unchi zgârcit a refuzat să plătească răscumpărarea, 
așa că a fost vândută unei case a plăcerilor, unde a ieșit în 
evidenţă și a devenit nu doar renumita curtezană cunoscută ca 
Lebăda'Neagră, ci și conducătoarea Lysului, în toate privinţele, 
dar nu și cu numele. Dar, vai!, oricât ar fi de fascinantă, 
povestea ei n-are importanţă pentru această cronică.) 

Dintre toţi lorzii din Westeros, din pricina noilor obiceiuri 
nimeni n-avea mai mult de suferit decât Corlys Velaryon, Lordul 
Valurilor, pe care flota sa îl făcuse mai bogat și mai puternic 
decât oricare alt bărbat din cele Şapte Regate. Şarpele Mărilor 
era hotărât să pună capăt stăpânirii Triarhiei asupra Treptelor 
de Piatră și găsise în Daemon Targaryen un aliat gata să-l ajute 
cu dragă inimă, dornic de aurul și de gloria pe care i le-ar fi adus 
victoria în război. Departe de nunta regelui, și-au făcut planurile 
pe Insula Driftmark, în castelul Valul Înalt. Lordul Velaryon avea 
să comande flota, iar prințul Daemon oastea. Forţele celor Trei 
Fiice erau mult mai numeroase... dar prinţul avea să aducă în 
luptă și flăcările dragonului său, Caraxes, Balaurul de Sânge. 

Telul acestei cronici nu este istorisirea amănunţită a 
războiului personal purtat de Daemon Targaryen și Corlys 
Velaryon pe Treptele de Piatră. E de ajuns să spunem că luptele 
au început în anul 106 D.C Prințului Daemon nu i-a fost greu să 
adune o oaste de aventurieri fără pământuri și de fiii secunzi și a 
câștigat multe bătălii în primii doi ani de război. In 108 D.C, 
când a ajuns în sfârșit faţă în faţă cu Craghas Sufragiul Crabilor, 
l-a ucis cu o lovitură dată cu o singură mână și i-a tăiat capul cu 
Sora Intunecată. 

Fără îndoială încântat să scape de fratele său enervant, 
regele Viserys l-a ajutat, trimițându-i cu regularitate aur și, în 
109 D.C., Daemon Targaryen și oastea lui de mercenari și 
ucigași luaseră în stăpânire toate insulele, în afară de două, iar 
flota Șarpelui Mărilor controla în totalitate apele dintre ele. În 
acel scurt răstimp de triumf, prinţul Daemon s-a proclamat rege 
al Treptelor de Piatră și al Mării înguste, iar lordul Corlys i-a pus 
pe cap o coroană... însă „regatul lor” nu se afla nicidecum în 
siguranţă. În anul următor, cele Trei Fiice au trimis o nouă forță 
invadatoare, condusă de un amiral viclean din Tyrosh, pe nume 
Racallio Ryndoon, cu siguranţă unul dintre cei mai bizari și 


12 Swan înseamnă „lebădă” (n. tr.). 


pompoși pungași rămași în cronici, iar Dorne a intrat în război de 
partea Triarhiei. Luptele au reînceput. 

Deși Treptele de Piatră erau scăldate în sânge și foc, regele 
Viserys și Curtea lui nu s-au neliniștit. 

— Să-l lăsăm pe Daemon să se joace de-a războiul, se spune 
că ar fi zis Înălţimea Sa, asta îl ajută să nu dea de belea. 

Viserys era un om al păcii și, în anii aceia, la Debarcaderul 
Regelui s-au ţinut lanţ ospeţele, balurile și turnirurile, în timpul 
cărora saltimbancii și menestrelii vesteau nașterea fiecărui prinţ 
Targaryen. Regina Alicent s-a dovedit curând a fi pe atât de 
fertilă pe cât era de frumoasă. În 107 D.C., i-a născut regelui un 
băiat sănătos, pe care l-au numit Aegon, ca pe Cuceritor. Doi ani 
mai târziu, i-a dăruit regelui o fată, Helaena; în 110 a adus pe 
lume un al doilea fiu, Aemond, despre care s-a spus că era doar 
pe jumătate cât fratele său mai mare, dar de două ori mai 
puternic. 

Prințesa Rhaenyra a continuat să stea la picioarele Tronului 
de Fier când tatăl său își aduna Curtea, iar lnălțimea Sa a 
început s-o ia și la întrunirile consiliului restrâns. Deși mulţi lorzi 
și cavaleri se străduiau să-i câștige favorurile, ea nu avea ochi 
decât pentru ser Criston Cole, tânărul învingător din Garda 
Regelui și nelipsitul ei însoțitor. 

— Ser Criston o apără pe prinţesă de dușmanii de ei, dar cine 
o apără de ser Criston? a întrebat regina Alicent într-o zi, la 
Curte. 

Prietenia dintre Înălțimea Sa și fiica ei vitregă avusese viaţă 
scurtă, pentru că fiecare dintre ele voia să fie prima doamnă a 
Ținutului, și, cu toate că Alicent îi dăruise regelui nu doar unul, 
ci doi moștenitori de parte bărbătească, Viserys nu făcuse nimic 
ca să schimbe ordinea succesiunii. Prinţesa de Piatra Dragonului 
rămăsese moștenitoarea lui recunoscută, căreia jumătate dintre 
lorzii Westerosului juraseră să-i apere drepturile. Cei care 
întrebau cum rămâne cu hotărârea luată de Marele Consiliu în 
anul 101 descopereau că vorbesc către urechi surde. Dinspre 
partea regelui Viserys, hotărârea fusese luată; nu era ceva la 
care voia să se mai gândească. 

Întrebarea continua totuși să existe, iar regina Alicent nu era 
singura care o punea. Dintre susținătorii reginei, cel mai 
zgomotos era chiar tatăl ei, ser Otto Hightower, Mâna Regelui. 
Fiindcă a mers prea departe cu insistenţele, în 109 D.C. Viserys 


i-a luat lui ser Otto colanul și l-a numit în locul lui pe taciturnul 
lord de Harrenhal, Lyonel Strong. _ 

— Mâna asta n-o să mă bată la cap, a declarat lnălțimea Sa. 

Chiar și după ce ser Otto s-a întors în Orașul Vechi, „facțiunea 
reginei” a continuat să existe la Curte; era un grup de lorzi 
puternici, prieteni cu regina Alicent și susţinători ai drepturilor 
fiilor ei. Împotriva lor își aduna forţele „facțiunea prinţesei”. 
Regele își iubea și soţia, și fiica și detesta conflictele și certurile. 
Se străduia zi de zi să păstreze pacea dintre cele două femei și 
să le mulțumească pe amândouă cu daruri și onoruri. Atâta timp 
a trăit și cârmuit el, păstrând balanţa în echilibru, petrecerile și 
turnirurile au continuat ca mai înainte în întregul ţinut... deși 
unii cu privirea mai ageră, observau mereu că dragonii unei 
facţiuni scrâșneau din dinţi și scuipau foc către dragonii 
celeilalte, ori de câte ori ajungeau unii în apropierea altora. 

În 111 D.C., la Debarcaderul Regelui s-a ţinut un turnir de 
mare amploare, la a cincea aniversare a căsătoriei regelui cu 
regina Alicent. La ospăţul de deschidere, regina a purtat o 
rochie verde, în timp ce prinţesa s-a îmbrăcat spectaculos în 
roșu și negru, culorile Casei Targaryen. Toată lumea a observat 
și apoi s-a format obiceiul de a spune „verzii” și „negrii” când se 
vorbea de facțiunea reginei și de a prinţesei. La turnir, negrii s- 
au descurcat mult mai bine, căci ser Criston Cole, purtând 
culorile prinţesei i-a doborât de pe cal pe susţinătorii reginei, 
printre care s-au numărat doi veri de-ai lui Alicent și fratele ei 
mai mic, ser Gwayne Hightower. 

Însă a fost cineva care nu s-a îmbrăcat nici în verde, nici în 
negru, ci mai degrabă în auriu și argintiu. Prinţul Daemon s-a 
întors în sfârșit la Curte. Purtând o coroană și numindu-se pe 
sine însuși Regele Mării Înguste, a apărut fără să fi dat de veste 
în văzduhul de deasupra Debarcaderului Regelui și a ocolit de 
trei ori arena turnirului... dar, după ce a coborât în sfârșit pe 
pământ, a îngenuncheat în faţa fratelui său, apoi și-a scos 
coroana și i-a oferit-o, ca simbol al dragostei și loialității sale. 
Regele i-a înapoiat-o și l-a sărutat pe amândoi obrajii, urându-i 
bun venit acasă, iar lorzii și norodul au izbucnit într-o aclamaţie 
tunătoare a împăcării fiilor Prințului Primăverii. Printre cei care 
ovaționau zgomotos a fost și Prințesa Rhaenyra, încântată că se 
întorsese unchiul ei preferat, și l-a implorat să zăbovească acolo 
o vreme. 


Asta e tot ce se știe. Cât despre ceea ce s-a petrecut pe urmă, 
trebuie să ne uităm în cronicile noastre mai puţin demne de 
încredere. Prinţul Daemon chiar a rămas la Debarcaderul 
Regelui o jumătate de an, asta e sigur. După cum ne spune 
Marele Maester Runciter, și-a reluat chiar și locul în consiliul 
restrâns, dar nici vârsta, nici surghiunul nu-i schimbaseră firea. 
A reînnodat curând legătura cu vechii săi prieteni de chefuri din 
rândul Mantiilor Aurii și s-a întors în speluncile de pe Strada 
Mătăsii, unde fusese un mușteriu atât de apreciat. Deși o trata 
pe Alicent cu toată curtenia datorată unei regine, între ei doi nu 
se simţea nicio urmă de căldură și se spunea că prinţul dădea 
dovadă de o răceală vizibilă faţă de copiii ei, și mai ales faţă de 
nepoţii lui, a căror naștere îl împinsese mai jos pe linia 
succesiunii. 

Cu prinţesa Rhaenyra lucrurile stăteau cu totul altfel. Daemon 
petrecea ceasuri îndelungate alături de ea, o încânta cu povești 
despre călătoriile și bătăliile lui. l-a dat perle, mătăsuri și cărți, și 
o tiară de jad, despre care se spunea că îi aparținuse 
împărătesei din Leng, îi citea poezii, o distra bătându-și joc de 
verzii de la Curte, de „lingăii” care se gudurau pe lângă regina 
Alicent și pe lângă copiii ei. li lăuda frumuseţea, proclamând-o 
cea mai frumoasă fecioară din cele Şapte Regate. Unchiul și 
nepoata au început să zboare împreună, aproape zilnic, până la 
Piatra Dragonului și înapoi, punându-i pe Syrax și Caraxes să se 
ia la întrecere. 

De aici, istorisirile ajunse până la noi se despart. Marele 
Maester Runciter spune doar că fraţii s-au certat iarăși și prinţul 
Daemon a plecat de la Debarcaderul Regelui și s-a întors la 
Treptele de Piatră și la Război. În privinţa motivului certei, 
păstrează tăcerea. Unii presupun că regina Alicent a insistat pe 
lângă rege să-l alunge pe Daemon. Insă septonul Eustace și 
Ciupercă spun o cu totul altă poveste... sau, mai degrabă, cu 
totul alte două povești diferite între ele. Eustace, cel mai puţin 
obscen dintre ei, scrie că prinţul Daemon a sedus-o pe nepoata 
lui, prinţesa, și i-a luat fecioria. Când ser Arryk Cargyll, din 
Garda Regelui, a dat peste cei doi amanți împreună în pat și i-a 
adus înaintea lui Viserys, Rhaenyra a susţinut că e îndrăgostită 
de unchiul ei, implorându-și tatăl să-i îngăduie să-l ia de bărbat. 
Insă Inălţimea Sa nici n-a vrut s-audă și i-a reamintit Rhaenyrei 
că prinţul Daemon are deja o soţie. În furia lui, și-a încuiat fiica 


în odăile ei, i-a cerut fratelui său să plece și le-a poruncit 
amândurora să nu sufle niciodată vreo vorbă despre cele 
întâmplate. 

Povestea istorisită de Ciupercă e mult mai deocheată, așa 
cum e, cel mai adesea, Mărturia lui. După cum pretinde el, 
prinţesa nu tânjea după Daemon, ci după ser Criston Cole, care 
însă era un cavaler în toată puterea cuvântului și, cu toate că se 
afla alături de ea zi și noapte, nici măcar nu încercase vreodată 
s-o sărute sau să-și declare dragostea. 

— Când se uită la tine, o vede pe fetița care ai fost, nu pe 
femeia care ai devenit, i-a spus Daemon nepoatei sale, dar te 
pot învăţa cum să-l faci să te privească acum ca pe o femeie. 

Și, dacă lui Ciupercă i se poate da crezare, a început s-o 
înveţe să sărute. Pe urmă i-a arătat cum e cel mai bine să atingi 
un bărbat ca să-i dăruiești plăcere, o lecţie pentru care era 
uneori nevoie de bufonul pitic și de pretinsul său mădular imens. 
Daemon a învăţat-o pe fată să se dezbrace cu mișcări 
ademenitoare, i-a supt sfârcurile ca să le facă mai mari și mai 
sensibile și a zburat cu ea pe dragon către stâncile pustii din 
Golful Apei Negre, unde se puteau distra toată ziua dezbrăcaţi și 
nevăzuţi de nimeni și unde prinţesa putea să practice arta 
desfătării unui bărbat cu gura ei. Noaptea o scotea din odăile ei 
deghizată în paj și o ducea pe ascuns în lupanarele de pe Strada 
Mătăsii, unde prinţesa putea privi bărbaţi și femei în timpul 
împreunării și putea învăţa mai bine acele „arte femeiești” de la 
curvele din Debarcaderul Regelui. 

Ciupercă nu spune cât au durat lecţiile, însă, spre deosebire 
de septonul Eustace, repetă insistent că prinţesa Rhaenyra a 
rămas fecioară, fiindcă a vrut să-și păstreze nevinovăția ca dar 
pentru preaiubitul ei. Dar, când s-a apropiat în sfârșit de 
cavalerul ei alb, folosindu-se de tot ce învățase, ser Criston a 
fost îngrozit și a respins-o. Întreaga poveste a ieșit curând la 
lumină, în mare parte mulțumită lui Ciupercă însuși. Regele 
Viserys a refuzat să creadă fie și un singur cuvânt, până când 
prinţul Daemon i-a spus că totul e adevărat. 

— Dă-mi-o mie de nevastă, zice povestea că i-a cerut fratelui 
său. Cine altcineva o s-o mai ia acum? 

Regele Viserys l-a trimis în schimb în surghiun, interzicându-i, 
sub pedeapsa cu moartea, să se mai întoarcă vreodată în cele 
Șapte Regate. (Lordul Strong, Mâna Regelui, a spus că prinţul ar 


fi trebuit executat fără întârziere, pentru trădare, dar septonul 
Eustace i-a reamintit Înălțimii Sale că nu există om mai 
blestemat decât cel care omoară sânge din sângele lui.) 

Ca urmare, privind în urmă, iată ce știm, neîndoielnic: 
Daemon Targaryen s-a întors pe Treptele de Piatră și a 
reînceput lupta pentru acele stânci golașe măturate de furtuni. 
Atât Marele Maester Runciter, cât și ser Harrold Westerling au 
murit în 112 D.C., ser Criston Cole a fost numit Lord Comandant 
al Gărzii Regelui, în locul lui ser Harrold, iar arhimaesterii din 
Citadelă l-au trimis pe maesterul Mellos în Fortăreaţa Roșie, 
pentru a lua asupra sa colanul de Mare Maester și îndatoririle 
acestuia. În rest, Debarcaderul Regelui și-a recăpătat liniștea și 
pacea devenite obișnuinţă, pentru aproape doi ani... până în 
113 D.C., când prinţesa Rhaenyra a împlinit șaisprezece ani, a 
luat în stăpânire Piatra Dragonului și s-a măritat. 

Cu mult înainte de a avea cineva motive să se îndoiască de 
nevinovăția ei, alegerea unui consort potrivit pentru Rhaenyra 
devenise una dintre grijile regelui și ale consiliului său. Inalţi 
lorzi și cavaleri cutezători roiau în jurul ei ca fluturii în jurul unei 
flăcări, luându-se la întrecere ca să-i câștige favorurile. În 112, 
când Rhaenyra a mers în vizită la Trident, fiul lordului Bracken și 
al lordului Blackwood s-au bătut în duel pentru ea, iar unul din 
fiii mai tineri ai Casei Frey a fost atât de îndrăzneţ, încât i-a 
cerut mâna fără ocolișuri (de atunci i-a rămas numele Frey 
Pătimașul). În vest, ser Jason Lannister și fratele său geamăn, 
ser Tyland, s-au luat la întrecere pentru ea, la Casterly Rock, în 
timpul unei petreceri. Fiii lordului Tully de Riverrun, lordul Tyrell 
de Highgarden, lordul Oakheart de Old Oak și lordul Tarly de 
Horn Hill i-au făcut curte prinţesei, ca și cel mai mare dintre fiii 
Mâinii, ser Harwin Strong. Rupe-Oase, cum i se spunea, era 
moștenitorul Harrenhalului și se spunea că este cel mai puternic 
bărbat din cele Șapte Regate. Viserys a vorbit chiar și de o 
nuntă a Rhaenyvyrei cu prinţul de Dorne, ca un mod de a uni 
teritoriul dornishenilor cu Ținutul. 

Regina Alicent își avea propriul candidat: fiul său mai mare, 
prinţul Aegon, fratele vitreg al Rhaenyrei. Numai că era încă un 
băieţel, avea cu zece ani mai puţin decât prinţesa. In plus, cei 
doi fraţi vitregi nu se înţeleseră bine niciodată. 

— Un motiv în plus ca să-i unim prin căsătorie, a argumentat 
regina. 


Viserys n-a fost de acord. 

— Băiatul e sânge din sângele lui Alicent, i-a spus el lordului 
Strong. Îl vrea pe tron. 

În cele din urmă, toată lumea din consiliul restrâns al regelui a 
căzut de acord că vărul Rhaenyrei, Laenor Velaryon, ar fi fost 
cea mai bună alegere. Cu toate că Marele Consiliu din 101 îi 
respinsese pretenţia la tron, băiatul rămânea nepotul prinţului 
de sacră amintire Aemon Targaryen și strănepotul Regelui celui 
Bătrân. Căsătoria ar fi unit și întărit descendența Casei Regale, 
iar Tronul de Fier ar fi recâștigat prietenia Ș$arpelui Mărilor și 
puternica lui flotă. 

A apărut o singură obiecţie: Laenor Velaryon împlinise 
nouăsprezece ani, dar nu se arăta deloc interesat de femei. In 
schimb, se înconjura de scutieri frumoși, de vârsta lui, și se 
spunea că le preferă compania. Insă, cu o fluturare a mâini, 
Marele Maester Mellos a dat deoparte îngrijorarea trezită de 
acest fapt: 

— Şi ce dacă? a spus. Mie nu-mi place gustul peștelui, dar, 
când îmi e adus la masă, îl mănânc. 

Cu asta, căsătoria a fost hotărâtă. 

Numai că nici regele, nici consiliul nu ceruseră părerea 
prinţesei, care s-a dovedit a fi într-o foarte mare măsură fiica 
tatălui său, cu propriile idei despre bărbatul cu care voia să se 
mărite. Rhaenyra știa multe despre Laenor și nu dorea 
nicidecum să-i fie mireasă. 

— Fraţii mei vitregi i-ar plăcea mult mai mult, i-a spus ea 
regelui. (Avea grijă să vorbească despre fiii reginei Alicent 
numindu-i întotdeauna fraţi vitregi, niciodată doar fraţi.) 

Și, cu toate că Înălțimea Sa a căutat s-o convingă cu vorbe 
înțelepte, apoi a rugat-o, apoi a ţipat la ea, numind-o fiică 
nerecunoscătoare, nimic n-a izbutit s-o clintească... până când 
n-a pus problema succesiunii. Ce poate face un rege, același 
rege poate desface, a subliniat Viserys. Avea să se mărite cu 
cine i se poruncise, sau fratele ei vitreg Aegon avea să fie 
desemnat ca moștenitor al Coroanei, în locul ei. La asta, 
prinţesa a cedat. Septonul Eustace spune că a căzut la 
picioarele tatălui ei și l-a implorat s-o ierte, iar Ciupercă 
povestește că mai întâi și-a scuipat tatăl în față, dar amândoi 
sunt de acord că, în final, a acceptat să se mărite. 

De aici, poveștile diferă iarăși. Septonul Eustace istorisește 


că, în acea noapte, ser Criston Cole s-a furișat în dormitorul 
prinţesei și i-a mărturisit că o iubește. l-a spus că are o corabie 
care așteaptă în port și a implorat-o să fugă cu el dincolo de 
Marea Ingustă. Aveau să se cunune în Tyrosh sau în Vechiul 
Volantis, unde nu domnea tatăl ei și unde nu-i păsa nimănui 
dacă el își încălca jurămintele de cavaler din Garda Regelui. 
Mânuia sabia și buzduganul cu lanţ cu atâta îndemânare, încât 
avea fără îndoială să găsească un prinț neguţător care să-l ia în 
serviciul său. Insă Rhaenyra l-a refuzat. l-a reamintit că ea e din 
sângele dragonului și că în viaţă îi este hărăzit ceva mai presus 
decât traiul soției unui simplu mercenar. Și, dacă ser Criston 
putea să-și încalce jurămintele făcute la intrarea în Garda 
Regelui, de ce ar fi însemnat legămintele cununiei mai mult 
pentru el? 

Ciupercă spune o cu totul altă poveste. În versiunea lui, 
Rhaenyra s-a dus la ser Criston, nu a venit el la ea. L-a găsit 
singur în Turnul Săbiei Albe, a zăvorât ușa, apoi și-a lăsat mantia 
să cadă, dezvăluindu-și goliciunea de sub ea. 

— Mi-am păstrat fecioria pentru tine, i-a spus. la-o acum, ca 
dovadă a iubirii mele. Pentru logodnicul meu înseamnă mai 
puţin decât nimic și poate că, dacă o să afle că nu sunt 
neprihănită, n-o să mă mai vrea. 

În ciuda frumuseţii ei, rugămintea i-a ajuns la urechi surde, 
căci ser Criston era om de onoare și își respecta legămintele. Nu 
s-a lăsat ispitit nici măcar când Rhaenyra s-a folosit de artele 
învăţate de la unchiul ei. Umilită și furioasă, prinţesa s-a 
înfășurat din nou în mantie și a ieșit din turn în noapte, unde s-a 
întâmplat să-l întâlnească pe ser Harwin Strong, care se întorcea 
după un chef în lupanarele din oraș. Rupe-Oase o dorea de 
multă vreme pe prinţesă și îi lipseau scrupulele lui ser Criston. El 
a fost cel care s-a bucurat de nevinovăția Rhaenyrei, revărsând 
sângele fecioriei ei pe sabia bărbăţiei lui... după cum susţine 
Ciupercă, pretinzând că i-a găsit împreună în pat în zorii zilei. 

Orice s-ar fi întâmplat, indiferent dacă prinţesa l-a umilit pe 
cavaler sau el a umilit-o pe ea, începând din ziua aceea, 
dragostea pe care ser Criston i-o purtase mai înainte Rhaenyvrei 
s-a preschimbat în scârbă și dispreţ, iar bărbatul care până 
atunci fusese mereu însoţitorul prinţesei și apărătorul ei i-a 
devenit cel mai aprig dușman. 

La scurtă vreme, Rhaenyra a plecat către Driftmark pe 


Sarpele Mărilor, însoţită de cameristele ei (dintre care două erau 
fiicele Mâinii și surorile lui ser Harwin), de bufonul Ciupercă și de 
noul ei apărător, nimeni altul decât Rupe-Oase însuși. În 114 
D.C., Rhaenyra Targaryen, prinţesă de Piatra Dragonului, l-a luat 
de bărbat pe ser Laenor Velaryon (intrat în rândurile cavalerilor 
cu două săptămâni înainte de nuntă, fiindcă prinţul consort 
trebuia să fie neapărat cavaler). Mireasa avea șaptesprezece 
ani, iar mirele douăzeci, și toată lumea a fost de acord că sunt o 
pereche frumoasă. Nunta s-a celebrat vreme de șapte zile, cu 
ospeţe și cu un turnir, unul de o măreție cum de foarte mulţi ani 
nu se mai văzuse. Dintre cei care s-au întrecut în arenă au făcut 
parte fraţii reginei Alicent, cinci fraţi juraţi din Garda Regelui, 
Rupe-Oase și favoritul mirelui, ser Joffrey Lonmouth, cunoscut 
drept Cavalerul Săruturilor. Când Rhaenyra i-a dat jartiera sa lui 
ser Harwin, proaspătul ei soț a râs și i-a dat lui ser Joffrey una 
de-ale lui. 

Lipsit de însemnele Rhaenyrei, Criston Cole s-a întors în 
schimb către regina Alicent. Purtându-le pe ale ei, tânărul 
Comandant al Gărzii Regelui și-a înfrânt toţi potrivnicii, luptând 
sub stăpânirea unei furii sumbre. La lăsat pe Rupe-Oase cu o 
claviculă ruptă și cu un cot zdrobit (ceea ce l-a făcut pe Ciupercă 
să-i spună apoi Oase Rupte), însă întreaga măsură a mâniei lui 
s-a revărsat asupra Cavalerului Săruturilor. Arma preferată de 
Cole era buzduganul cu lanţ și ploaia lui de lovituri a crăpat 
coiful campionului lui ser Laenor și l-a lăsat leșinat în noroi. Scos 
plin de sânge din arenă, ser Joffrey a murit șase zile mai târziu, 
fără să-și fi recăpătat cunoștința între timp. Ciupercă ne 
povestește că ser Laenor și-a petrecut fiecare oră din cele șase 
zile lângă patul rănitului și a plâns amar când l-a revendicat 
Străinul. 

S-a înfuriat și regele Viserys; celebrarea unui eveniment 
fericit ajunsese prilej de jale și învinovăţire. Dar se spune că 
regina Alicent nu i-a împărtășit nemulțumirea; la scurtă vreme, 
l-a cerut pe ser Criston Cole ca protector personal. Răceala 
dintre soția regelui și fiica lui era ușor de observat; până și solii 
Orașelor Libere au vorbit despre asta în scrisorile trimise către 
Pentos, Braavos și Vechiul Volantis. 

Ser Laenor s-a întors apoi la Driftmark, lăsându-i pe mulţi să 
se întrebe dacă își consumase sau nu căsătoria. Prinţesa a 
rămas la Curte, înconjurată de prieteni și admiratori. Ser Criston 


Cole nu se număra printre ei, trecuse cu totul în tabăra reginei, 
printre verzi, dar masivul și înfricoșătorul Rupe-Oase (sau Oase 
Rupte, cum i-a spus Ciupercă), i-a luat locul, devenind cel mai 
înfocat dintre negri, mereu alături de Rhaenyra, la ospeţe, la 
baluri și la vânători. Soţul ei n-avea nimic de obiectat. Ser 
Laenor prefera tihna de la Valul Înalt, unde și-a găsit curând un 
nou favorit în persoana unui cavaler al casei, ser Qarl Correy. 

De atunci înainte, deși i s-a alăturat soţiei sale cu prilejul 
evenimentelor importante de la Curte, unde se cuvenea să fie 
prezent, ser Laenor și-a petrecut cele mai multe zile departe de 
prinţesă. Septonul Eustace spune că n-au împărţit patul mai 
mult de o duzină de ori. Ciupercă susţine același lucru, dar 
adaugă că adesea împărțeau același pat și cu ser Correy; 
prinţesa se înfierbânta la vederea celor doi bărbaţi care se 
desfătau unul pe altul, ne povestește el, și, din când în când, cei 
doi o făceau părtașă la plăcerile lor. Totuși Ciupercă se 
contrazice, fiindcă altundeva, în Mărturia lui, pretinde că 
prinţesa își lăsa bărbatul cu iubitul lui în astfel de nopţi și căuta 
alinare în braţele lui Harwin Strong. 

Oricare ar fi fost adevărul din spatele acestor povești, s-a dat 
curând de știre că prinţesa a rămas grea. Născut la sfârșitul 
anului 114 D.C., băiatul ei era mare și voinic, cu păr castaniu, 
ochi căprui și nas câm. (Ser Laenor avea nas acvilin, păr alb 
argintiu și ochi violeţi, ca dovadă a sângelui său valyrian.) 
Dorinţa lui Laenor de a numi copilul Joffrey a fost respinsă de 
tatăl lui, lordul Corlys. Băiatul a primit în schimb un nume 
tradițional în Casa Velaryon: Jacaerys (prietenii și frații aveau să- 
i spună Jace). 

Curtea încă mai sărbătorea nașterea copilului prințesei când 
mama ei vitregă, regina Alicent, a intrat și ea în chinurile facerii, 
dăruindu-i lui Viserys un al treilea fiu, Daeron... care, spre 
deosebire de Jace, avea părul și ochii de culori ce adevereau că 
prin vene îi curge sângele dragonului. Din porunca regelui, 
bebeluşii Jacaerys Velaryon și Daeron Targaryen au avut aceeași 
doică până ce au fost înţărcațţi. Se zvonea că Viserys spera să 
prevină orice dușmănie între cei doi băieţi, crescându-i ca fraţi 
de lapte. Dacă a fost așa, o întristătoare dezamăgire a luat locul 
speranţelor sale. 

Un an mai târziu, în 115 D.C., s-a petrecut o tragedie, un 
ghinion din soiul care modelează soarta regatelor: „nemernica 


de bronz” de la Runestone, lady Rhea Royce, a căzut de pe cal 
în timpul unei vânători cu șoimi și ţeasta i-a crăpat, izbită de un 
bolovan. A zăcut nouă zile înainte de a se simţi în sfârșit destul 
de bine ca să coboare din pat... numai ca să cadă și să moară la 
o oră după ce se ridicase. Așa cum se cuvenea, a fost trimis un 
corb la Capătul Furtunii, iar lordul Baratheon i-a încredinţat 
mesajul unui sol pe care o corabie l-a dus la Piatra Însângerată, 
unde prințul Daemon continua să lupte, apărându-și regatul 
sterp de oamenii Triarhiei și de aliaţii ei dornisheni. Daemon a 
zburat imediat către Vale. 

— Ca să-mi pun soţia la loc de odihnă, a spus. 

Dar e mult mai probabil să fi fost mânat de speranţa că poate 
revendica pământurile, castelele și banii ei. În privinţa asta a 
eșuat; Runestone a fost moștenit de nepotul fostei sale soţii, iar 
când s-a plâns la Eyrie, nu numai că pretenţiile i-au fost 
respinse, ci lady Jane l-a și avertizat că nu e bine-venit în Vale. 

Pe drumul său de întoarcere către Treptele de Piatră, prinţul 
Daemon și-a întrerupt zborul la Driftmark, să le facă o vizită de 
curtoazie Şarpelui Mărilor, aliatul care îl ajutase să cucerească 
insulele, și soţiei sale, prinţesa Rhaenys. Valul Înalt era unul 
dintre puţinele locuri din cele Șapte Regate unde fratele regelui 
se putea duce fiind sigur câ n-o să fie izgonit. Acolo i-au căzut 
ochii pe fiica lordului Corlys, Laena, o fecioară de douăzeci și doi 
de ani, înaltă și zveltă, și surprinzător de frumoasă (până și 
Ciupercă a fost încântat de chipul fetei și a scris că „era aproape 
la fel de frumoasă ca fratele ei), cu o coamă de bucle argintii- 
aurii care i se revărsau până mai jos de mijloc. Laena fusese 
logodită de la 12 ani cu fiul Lordului Mării din Braavos... dar tatăl 
murise înainte de a se face nunta, iar fiul se dovedise a fi un 
pierde-vară și un prost, irosise averea și puterea familiei înainte 
de a pleca spre Driftmark. Lordul Corlys nu mai dorea să se facă 
nunta, dar nu găsea un mod elegant de a ieși din încurcătură, 
așa că o amânase în repetate rânduri. 

Menestrelii vor să ne facă să credem că Daemon s-a 
îndrăgostit de Laena. Cinicii cred că prinţul a văzut în ea o cale 
de a-și opri căderea. Cândva considerat moștenitorul fratelui 
său, se prăbușise cu mult mai jos în șirul succesiunii și nici 
negrii, nici verzii n-aveau un loc pentru el... dar puterea Casei 
Velaryon era destul de mare ca să sfideze ambele facţiuni fără 
să se sinchisească. Sătul de Treptele de Piatră și scăpat în 


sfârșit de „nemernica de bronz”, Daemon Targaryen i-a cerut 
lordului Corlys mâna fiicei sale. 

Logodnicul surghiunit din Braavos a continuat să fie o piedică, 
dar nu pentru mult timp; Daemon i-a aruncat în faţă, cu 
cruzime, vorbe atât de batjocoritoare, încât băiatul n-a avut de 
ales, a fost nevoit să-i ceară să-și apere cuvintele cu oţel. 
Înarmat cu Sora Întunecată, prinţul a scăpat repede de rivalul 
său și, două săptămâni mai târziu, s-a însurat cu Laena 
Velaryon, abandonându-și regatul mizerabil de pe Treptele de 
Piatră. (Cinci alţi bărbaţi i-au urmat, ca regi al Mării înguste, 
până când scurta și sângeroasa istorie a acelui sălbatic „regat” 
al mercenarilor s-a încheiat o dată pentru totdeauna.) 

Prinţul Daemon știa că fratele său n-o să fie încântat când o 
să afle că se căsătorise. Prudenţi, prinţul și mireasa lui au plecat 
departe de Westeros la scurt timp după nuntă, traversând 
Marea îngustă purtaţi de dragonii lor. Unii spun că s-au dus în 
Valyria, sfidând blestemul ce atârna deasupra acelei pustietăţi 
fumegânde, în căutarea secretelor stăpânilor de dragoni din 
vechiul inut Liber. În Mărturia lui, Ciupercă dă asta drept fapt 
neîndoielnic, dar avem din abundență dovezi că adevărul e mai 
puţin romantic. Prinţul Daemon și lady Laena au zburat mai întâi 
spre Pentos, unde au fost primiţi cu fast de prinţul orașului. 
Pentoshii se temeau de tot mai marea putere a Triarhiei din Sud 
și vedeau în prinţul Daemon un aliat puternic împotriva celor 
Trei Fiice. Din Pentos, cei doi au traversat Ținuturile Discordiei 
către Vechiul Volantis, unde s-au bucurat de o primire la fel de 
călduroasă. Pe urmă au zburat în susul fluviului Rhoyne, ca să 
viziteze orașele Qohor și Norvos. Acolo, departe de necazurile 
din Westeros și de puterea Triarhiei, au avut parte de primiri 
mai puţin entuziaste. Totuși, oriunde au ajuns, s-au adunat 
mulţimi imense, ca să-i privească pe Vhagar și Caraxes. 

Călăreţii dragonilor s-au reîntors în Pentos când lady Laena a 
aflat că poartă un copil. Ferindu-se să mai zboare iarăși, prinţul 
Daemon și soţia lui s-au instalat într-un conac din afara zidurilor 
orașului, ca oaspeţi ai unui magister pentoshi, până când s-a 
născut copilul. 

Între timp, în Westeros, prinţesa Rhaenyra născuse un al 
doilea băiat, către sfârșitul anului 115 D.C. Copilul a fost numit 
Lucerys (Luke, pe scurt). Septonul Eustace ne povestește că, pe 
timpul nașterii, atât ser Laenor, cât și ser Harwin au stat lângă 


patul Rhaenyrei. Ca și fratele lui, Jace, Luke avea ochi căprui și 
păr bogat, castaniu, nu părul argintiu-aurit al prinților 
Targaryen, dar era mare și viguros și regele Viserys a fost 
încântat când i-a fost înfățișat la Curte. 

Sentimentele nu îi erau împărtășite de regină. După cum 
povestea Ciupercă, Alicent i-a spus lui ser Laenor: 

— Continuă să încerci, mai curând sau mai târziu s-ar putea 
să primeşti și unul care să semene cu tine. 

Și rivalitatea dintre verzi și negri s-a adâncit, ajungând atât 
de departe, încât prinţesa și regina suportau rareori să se afle 
una în prezența celeilalte. De aceea, Alicent a rămas în 
Fortăreaţa Roșie, în vreme ce prinţesa își petrecea zilele pe 
Piatra Dragonului, însoţită de doamnele ei de onoare, de 
Ciupercă și de protectorul său, ser Harwin Strong. Despre soţul 
ei, ser Laenor, se spunea că o vizitează „adesea”. 

În 116 D.C., în orașul liber Pentos, lady Laena a născut două 
fete gemene, primii copii legitimi ai prinţului Daemon. El le-a 
numit Baela (după tatăl său) și Rhaena (după mamă). Din 
păcate, erau mici și bolnăvicioase, dar amândouă aveau 
trăsături fine, păr alb-argintiu și ochi violeţi. Când au împlinit o 
jumătate de an și au mai prins putere, fetele și mama lor au 
plecat spre Driftmark cu o corabie, iar Daemon le-a luat-o 
înainte, zburând cu amândoi dragonii. Din Valul Înalt, a trimis un 
corb la fratele său, la Debarcaderul Regelui, ca să-i dea vestea 
nașterii nepoatelor sale și să-l implore să-l lase să le înfăţișeze la 
Curte, pentru a primi binecuvântarea regală. Deși Mâna și 
consiliul restrâns s-au declarat împotrivă, susţinându-și părerea 
cu aprindere, Viserys a încuviinţat, fiindcă încă își iubea fratele 
care îi fusese alături în tinereţe. 

— Daemon e tată acum, i-a spus Marelui Maester Mellos. Se 
va fi schimbat. 

Și astfel, fiii lui Baelon Targaryen s-au împăcat pentru a doua 
oară. 

În 117, pe Piatra Dragonului, prinţesa Rhaenyra a născut un al 
treilea fiu. Lui ser Laenor i s-a îngăduit în sfârșit să-i dea numele 
prietenului său ucis în turnir, ser Joffrey Lonmouth. Joffrey 
Velaryon era voinic, rumen la faţă și sănătos, ca și fraţii lui, și, la 
fel ca ei, avea ochi căprui, păr castaniu și trăsături pe care o 
parte dintre curteni le numeau „vulgare”. Șoaptele au reînceput. 
Printre verzi, faptul că tatăl copiilor Rhaenyrei nu era bărbatul 


ei, Laenor, ci protectorul ei, Harwin Strong, căpătase valoare de 
dogmă. Ciupercă o afirmă fără dubiu în Mărturia sa, iar Marele 
Maester Mellos face aluzii, pe când septonul Eustace vorbește 
despre zvonuri doar ca să le dezmintă. 

Indiferent dacă astfel de învinuiri erau sau nu întemeiate, 
nimeni nu s-a îndoit vreodată că regele dorea în continuare să 
fie urmat la tron de fiica sa, iar băieţii acesteia să fie urmașii ei. 
Prin decret regal, fiecare băiat Velaryon a primit un ou de 
dragon încă de când se afla în leagăn. Cei care puneau la 
îndoială paternitatea declarată a fiilor Rhaenyrei spuneau că din 
ele nu vor ieși pui niciodată, dar trei dragoni au venit rând pe 
rând pe lume, dându-le vorbele de minciună. Puii au fost numiţi 
Vermax, Arrax și Tyraxes. lar septonul Eustace ne povestește că 
Înălțimea Sa s-a așezat pe Tronul de Fier, cu Jace pe genunchi, 
în faţa întregii Curți adunate, și a fost auzit spunând: 

— Într-o bună zi, ăsta va fi locul tău, flăcăule. 

Nașterea copiilor i-a luat prinţesei tribut: greutatea adăugată 
trupului ei pe timpul sarcinilor nu l-a mai părăsit în întregime 
niciodată și, când și-a adus pe lume băiatul cel mai mic, 
devenise deja corpolentă, cu talia groasă, cu frumuseţea ei de 
fecioară rămasă doar o palidă amintire, deși nu avea decât 
douăzeci de ani. După părerea lui Ciupercă, asta a făcut-o să-i 
poarte încă și mai mult pică mamei sale vitrege, regina Alicent, 
care, deși avea o dată și jumătate vârsta ei, rămăsese zveltă și 
graţioasă. 

Înţelepţii au spus că păcatele taţilor devin adesea și ale fiilor; 
și la fel se întâmplă cu ale mamelor. Dușmănia dintre regina 
Alicent și prinţesa Rhaenyra a trecut la fiii lor și cei trei băieţi ai 
celei dintâi, prinții Aegon, Aemond și Daeron au devenit cei mai 
înverșunațţi rivali ai nepoților lor Velaryon, pe care-i priveau cu 
ranchiună, pentru că le furaseră ceea ce considerau că li se 
cuvine prin naștere: însuși Tronul de Fier. Deși cei șase băieţi 
luau parte la aceleași ospeţe, baluri și distracţii, uneori se 
antrenau împreună în curte sub supravegherea aceluiași 
maestru de arme și învățau sub supravegherea acelorași 
maesteri, această apropiere silită sporea ura unora faţă de 
ceilalţi în loc să-i unească printr-o legătură frăţească. 

Pe când pe mama ei vitregă, regina Alicent, nu putea s-o 
sufere, Rhaenyra a început s-o îndrăgească, și încă peste 
măsură, pe cumnata ei, lady Laena. Driftmark și Piatra 


Dragonului fiind două insule atât de apropiate, Daemon și Laena 
o vizitau adesea pe prinţesă, iar ea îi vizita pe ei. Zburau de 
multe ori împreună pe dragonii lor, iar Syrax, femela-dragon a 
prinţesei, a depus de mai multe ori ouă. In 118 D.C., cu 
binecuvântarea regelui Viserys, Rhaenyra a anunţat logodna 
celor doi fii mai mari ai săi cu fiicele lui Daemon și ale Laenei. 
Jacaerys avea patru ani și Lucerys trei, iar fetele doi. lar în 119 
D.C., când Laena a aflat că e din nou grea, Rhaenyra a zburat la 
Driftmark, ca să-i fie alături în timpul nașterii. 

Așa se face că prinţesa se afla lângă cumnata ei în a treia zi a 
blestematului an 120 D.C., Anul Primăverii Roșii. O zi și o noapte 
de chinuri ale facerii au lăsat-o pe Laena Velaryon palidă și 
slăbită, dar în final a dat naștere fiului dorit de atât de multă 
vreme de prinţul Daemon - numai că bebelușul era răsucit și 
diform și a murit după o oră. Nașterea istovitoare o sleise pe 
lady Laena de puteri, iar jalea a stors tot ce-i mai rămăsese. 
Fierbințeala lăuzei a găsit-o neajutorată. Fiindcă, în ciuda 
eforturilor tânărului maester al Driftmarkului, s-a simţit din ce în 
ce mai rău, prinţul Daemon a zburat la Piatra Dragonului și s-a 
întors cu maesterul prințesei Rhaenyra, un bărbat mai vârstnic, 
cu mai multă experienţă, renumit pentru priceperea sa de 
vindecător. Din nefericire, maesterul Gerardys a sosit prea 
târziu. După trei zile de delir, lady Laena și-a părăsit învelișul 
muritor. Nu avea decât douăzeci și șapte de ani. Se spune că, în 
ultima oră vieţii, s-a ridicat din pat, le-a împins deoparte pe 
septele care se rugau pentru ea și a ieșit din încăpere, cu gândul 
să ajungă la Vhagar și să mai zboare pentru o ultimă oară 
înainte de moarte. Însă puterile au părăsit-o pe treptele turnului 
și acolo s-a prăbușit și a murit. Prinţul Daemon a dus-o înapoi, în 
pat. Ciupercă ne povestește că, după aceea, prinţesa Rhaenyra 
a stat alături de el de veghe lângă trupul Laenei și i-a alinat 
suferința. 

Moartea ei a fost prima tragedie din anul 120 D.C., dar nu 
avea să fie și ultima. Pentru că, în anul acela, multe dintre 
îndelung mocnitele încordări și invidii care năpăstuiau cele 
Șapte Regate au dat în sfârșit în clocot și mulţi aveau să plângă, 
să fie copleșiți de mâhnire și să-și rupă hainele... dar nimeni mai 
mult decât Șarpele Mărilor, lordul Corlys Velaryon, și nobila sa 
soţie, prinţesa Rhaenys, cea care ar fi putut fi regină. 

Lordul Valurilor și soţia lui încă își jeleau fiica preaiubită, când 


Străinul a venit din nou, de data asta ca să le ia fiul. Ser Laenor 
Velaryon, soţul prinţesei Rhaenyra și presupusul tată al copiilor 
ei, și-a găsit sfârșitul în timpul unui târg din Orașul Mirodeniilor, 
înjunghiat de prietenul și însoţitorul său, ser Qarl Correy. Cei doi 
bărbaţi s-au cerut zgomotos înainte de a-și scoate armele, i-au 
povestit negustorii din jur lordului Velaryon, când a venit să ia 
trupul fiului său. Correy fugise între timp, rănind mai mulţi 
bărbaţi care încercaseră să-l prindă. Unii pretind că la țărm îl 
aștepta o corabie. N-a mai fost văzut niciodată. 

Împrejurările săvârșirii crimei au rămas un mister până în 
zilele noastre. Marele Maester Mellos scrie doar că ser Laenor a 
fost ucis de unul dintre cavalerii Casei sale, după o ceartă. 
Septonul Eustace ne dezvăluie numele ucigașului și spune că 
motivul crimei a fost gelozia: Laenor Velaryon se săturase de ser 
Qarl și se îndrăgostise de un nou favorit, un tânăr scutier chipeș, 
de șaisprezece ani. Ca întotdeauna, Ciupercă e în favoarea celei 
mai sinistre teorii, sugerând că prinţul Daemon l-a plătit pe Qarl 
Correy ca să-l scape de soţul prinţesei Rhaenyra, a găsit o 
corabie care să-l ia de pe insulă, apoi i-a tăiat gâtul și l-a aruncat 
în mare. Correy, un cavaler al Casei, de obârșie destul de umilă, 
era cunoscut pentru gusturile sale de lord și punga de ţăran și îl 
ispiteau rămășagurile pe sume fabuloase, fapt care dă o 
anumită credibilitate versiunii bufonului. Dar nu există, și nu a 
existat nici atunci, nici cea mai mică dovadă, deși Şarpele 
Mărilor a oferit o recompensă de zece mii de dragoni de aur 
pentru oricine îl putea duce la ser Qarl Correy sau i-l putea 
preda pe ucigaș, ca să-și răzbune fiul. 

Dar nici acesta nu a fost sfârșitul tragediilor care aveau să 
marcheze acel an cumplit. Următoarea s-a petrecut la Valul 
Înalt, după funeraliile lui ser Laenor, când regele și Curtea au 
mers pe Driftmark, mulţi călare pe dragonii lor, pentru a fi acolo 
la aprinderea rugului funerar. (S-au adunat atât de mulţi 
dragoni, încât septonul Eustace a scris că insula devenise o 
nouă Valyria.) 

Cruzimea copiilor e bine-cunoscută. Prinţul Aegon Targaryen 
avea treisprezece ani, prinţesa Helaena unsprezece, prinţul 
Aemond zece, iar prinţul Daeron șase. Aegon și Helaena 
călăreau dragoni. Helaena zbura pe Dreamfyre, femela dragon 
care o purtase cândva pe Rhaena, „mireasa neagră” a lui 
Maegor cel Crud, iar fratele ei Aegon pe tânărul Sunfyre, despre 


care se spunea că e cel mai frumos dragon văzut vreodată pe 
fața pământului. Până și prinţul Daeron avea un dragon, o 
minunată femelă albastră pe nume Tessarion, deși încă nu o 
călărise. Numai fiul mijlociu, prinţul Aemond, rămăsese fără 
dragon, dar Înălţimea Sa spera să îndrepte asta și spusese că, 
după funeralii, Curtea ar fi putut face o vizită pe Piatra 
Dragonului. Sub Muntele Dragonului puteau fi găsite o mulţime 
de ouă, ca și mai mulţi dragoni tineri. Prinţul Aemond putea să- 
și aleagă unul, „dacă flăcăul e destul de curajos”. 

Chiar și la zece ani, lui Aemond Targaryen nu-i lipsea curajul. 
Înţepătura regelui îl ustura și se hotărâse să nu aştepte până pe 
Piatra Dragonului. Ce-ar fi putut face cu un pui plăpând sau cu o 
idioțenie de ou? Acolo, la Castelul Inalt, se afla un dragon demn 
de el: Vhagar, cel mai bătrân, mai mare și mai înfricoșător dintre 
toţi dragonii din lume. 

Chiar și pentru un fiu al Casei Targaryen, e întotdeauna 
periculos să încerce să se urce în spinarea unui dragon, și mai 
ales a unuia bătrân, ţâfnos și care și-a pierdut de curând 
călăreţul. Aemond știa că tatăl și mama lui nu i-ar fi îngăduit 
niciodată să se apropie de Vhagar, și cu atât mai puţin s-o 
călărească. De aceea s-a asigurat că nu vor ști, părăsindu-și 
patul pe furiș în zori, când ei dormeau, și s-a dus în curtea 
exterioară, unde erau hrăniţi și adăpostiţi Vhagar și ceilalţi 
dragoni. Prinţul sperase s-o încalece pe Vhagar fără să știe 
nimeni, dar, când se furișa, a răsunat o voce de băiat: 

— Nu te apropia de ea! 

Era vocea celui mai mic dintre nepoţii lui vitregi, Joffrey 
Velaryon, un băieţel de trei ani. Joff, care se trezea întotdeauna 
devreme, coborâse din pat și se strecurase afară, ca să-l vadă 
pe dragonul lui tânăr, Tyraxes. Temându-se că băiatul o să dea 
alarma, prinţul Aemond a ţipat la el, cerându-i să tacă, apoi l-a 
împins, trântindu-l cu spatele pe un morman de balegă de 
dragon. Când Joff a început să zbiere, Aemond s-a repezit la 
Vhagar și s-a cățărat în spinarea ei. Mai târziu a povestit că îi 
fusese atât de frică să nu fie prins, încât uitase să se teamă că 
ar fi putut fi ars de viu sau mâncat. 

Spuneţi-i curaj, nebunie, noroc, voinţa zeilor sau capriciu de 
dragon. Cine poate ști ce e în mintea unei asemenea fiare? Știm 
un singur lucru: Vhagar a scos un răget, s-a ridicat în picioare 
clătinându-se, s-a scuturat cu putere... apoi și-a rupt lanţul dintr- 


o mușcătură și s-a avântat în zbor. lar Aemond Targaryen, 
băiatul prinţ, a devenit călăreț de dragoni, ocolind de două ori 
turnurile Valului Înalt înainte de a reveni pe pământ. 

Dar, când a ajuns jos, fiii Rhaenyrei îl așteptau. 

Când Aemond se înălţase în văzduh, Joffrey fugise să-și aducă 
fraţii și amândoi veniseră la chemarea lui. Prinții Velaryon erau 
mai mici decât Aemond - Jace avea șase ani, Luke cinci, iar Joff 
numai trei - dar erau trei și se înarmaseră cu săbiile de lemn cu 
care se antrenau. S-au năpustit asupra lui cu furie. Aemond s-a 
apărat, a spart nasul lui Luke cu o lovitură de pumn, iar lui Jace 
i-a smuls sabia din mână și a crăpat-o când l-a plesnit de-a 
curmezișul cefei, făcându-l să cadă în genunchi. Când băieţii 
mai mici s-au grăbit să se îndepărteze de el, plini de sânge și de 
vânătăi, i-a batjocorit, râzând și spunându-le „Strongi”. Cel puţin 
Jace era destul de mare ca să priceapă insulta. S-a repezit din 
nou la Aemond, dar băiatul mai mare a început să-i tragă pumni 
cu sălbăticie... până când Luke, sosit în ajutorul fratelui său, și-a 
scos pumnalul și a crestat fața lui Aemond, scoțându-i ochiul 
drept. Când au sosit în sfârșit grăjdarii să-i despartă pe bătăuși, 
prinţul se zvârcolea pe pământ, urlând de durere, iar Vhagar 
urla la rândul ei. 

Pe urmă, regele Viserys a încercat să-i împace, poruncindu-i 
fiecărui băiat să-și ceară iertare de la rivalii săi din cealaltă 
tabără, dar astfel de amabilităţi nu le-au calmat pe mamele 
răzbunătoare. Regina Alicent a pretins să fie scos unul din ochii 
lui Lucerys Velaryon, ca plată pentru ochiul de care îl lipsise pe 
Aemond. Prinţesa Rhaenyra nici n-a vrut s-audă de așa ceva șia 
insistat să fie întrebat prinţul Aemond, cu „severitate”, pe cine a 
auzit spunându-le fiilor ei „Strongi”. Să-i numești astfel era 
totuna cu a spune că sunt bastarzi, fără niciun drept la tron... și 
că ea însăși se face vinovată de înaltă trădare. La insistenţele 
regelui, prinţul Aemond a mărturisit că fratele lui Aegon îi 
spusese că sunt Strongi, iar prinţul Aegon s-a mulţumit să zică 
doar: 

— Toată lumea știe. E de-ajuns să te uiţi la ei. 

Regele Viserys a pus în cele din urmă capăt întrebărilor, 
declarând că nu vrea să mai audă nimic. N-o să fie scos niciun 
ochi, a decretat el... dar, dacă cineva - „bărbat sau femeie sau 
copil, nobil sau om de rând sau de sânge regesc” - o să-și mai 
bată vreodată joc de nepoţii lui spunându-le Strongi, o să-i fie 


smulsă limba cu un clește înroșit în foc. Înălţimea sa le-a 
poruncit apoi soţiei și fiicei sale să se sărute și să-și făgăduiască 
una alteia dragoste și prietenie. Dar zâmbetele lor prefăcute și 
vorbele goale n-au înșelat pe nimeni, în afară de rege. Cât 
despre băieţi, prințul Aemond a spus mai târziu că, în ziua 
aceea, pierduse un ochi și câștigase un dragon și că numea asta 
un târg cinstit. 

Pentru a împiedica alte încăierări și pentru a pune capăt 
„Zvonurilor răutăcioase și calomniilor josnice”, regele Viserys a 
mai decretat că regina Alicent și fiii ei se vor întoarce cu el la 
Curte, pe când prințesa Rhaenyra se va obliga să rămână, cu fiii 
ei, pe Piatra Dragonului. De atunci înainte, ser Erryk Cargyll va fi 
scutul ei jurat, iar Rupe-Oase se va întoarce la Harrenhal. 

Aceste hotărâri n-au fost pe placul nimănui, scrie septonul 
Eustace. Ciupercă obiectează: decretul a încântat cel puţin un 
om, pentru că Piatra Dragonului și Driftmark se aflau la mică 
distanţă una de cealaltă, ceea ce îi oferea lui Daemon Targaryen 
din plin prilejul s-o consoleze pe prinţesa Rhaenyra, nepoata sa, 
fără știrea regelui. 

Deși Viserys Întâiul avea să mai cârmuiască ţara încă nouă 
ani, seminţele însângerate ale Dansului Dragonilor fuseseră deja 
plantate, iar 120 D.C. a fost anul în care au început să 
încolţească. Următorii care și-au pierdut viaţa au fost cei doi 
Strongi mai vârstnici. Lyonel Strong, lord de Harrenhal și Mână a 
Regelui, l-a urmat pe ser Harwin, fiul și moștenitorul său, la 
întoarcerea acestuia în imensul și pe jumătate ruinatul castel de 
pe malul lacului. La scurt timp după sosirea lor, în turnul în care 
dormeau a izbucnit un incendiu și atât tatăl, cât și fiul și-au 
pierdut viaţa, odată cu trei oameni din suita lor și cu o mână de 
servitori. 

Nu s-a aflat niciodată cum s-a dezlănţuit focul. Unii l-au pus 
pe seama unui simplu ghinion, pe când alţii șopteau că vechiul 
castel al lui Harren cel Negru e blestemat și aduce numai 
nenorociri asupra celor care îl stăpânesc. Mulţi au bănuit că 
focul a fost pus înadins. Ciupercă sugerează că în spatele 
incendiului s-a aflat Șarpele Mărilor, dornic să se răzbune pe 
bărbatul care îi încornorase fiul. Septonul Eustace are mai 
demna de crezare bănuială că prinţul Daemon a scăpat astfel de 
un rival care l-ar fi putut împiedica s-o cucerească pe prinţesa 
Rhaenyra. Alţii au spus că vinovat ar fi fost Larys Picior-Strâmb; 


tatăl și fratele lui mai mare fiind morţi, Larys Strong a devenit 
lord de Harrenhal. Cea mai tulburătoare posibilitate e cea 
sugerată de nimeni altul decât Marele Maester Mellos, care se 
întreabă dacă nu cumva a fost vorba de o poruncă a regelui 
însuși. Dacă Viserys a ajuns să accepte că zvonurile despre tatăl 
copiilor Rhaenyrei sunt întemeiate, s-ar putea să fi dorit să 
scape de bărbatul care îi dezonorase fiica, de teamă că acesta 
ar fi putut dezvălui cumva că băieţii ei sunt bastarzi. Dacă astfel 
au stat lucrurile, moartea lui Lyonel Strong a fost un accident 
nefericit, fiindcă hotărârea acestuia de a se întoarce la 
Harrenhal împreună cu fiul său nu fusese prevăzută. 

Lordul Strong fusese Mâna Regelui și Viserys ajunsese să se 
bizuie pe forţa și pe sfaturile lui. Înălţimea Sa împlinise patruzeci 
și trei de ani și devenise de-a dreptul corpolent. Nu mai avea 
vigoarea unui bărbat tânăr și era chinuit de gută, de dureri de 
încheieturi și de spate și de o gheară care când i se punea în 
piept, când dispărea, lăsându-l adesea roșu la față și cu 
răsuflarea tăiată.  Cârmuirea Tinutului era o sarcină 
descurajatoare; regele avea nevoie de o Mână puternică și 
pricepută, pe umerii căreia să-și pună o parte din poveri. Pentru 
scurt timp, s-a gândit să trimită după prinţesa Rhaenyra. Cine ar 
fi fost mai potrivit să domnească alături de el, decât fiica pe 
care și-o dorea urmașă pe Tronul de Fier? Dar asta ar fi 
însemnat să-i aducă pe prinţesă și pe fiii ei înapoi, la 
Debarcaderul Regelui, și alte conflicte cu regina și cu copiii ei ar 
fi fost de neocolit. S-a gândit și la fratele lui, până când și-a adus 
aminte de vremurile în care Daemon făcuse parte din consiliul 
restrâns. Marele Maester Mellos i-a sugerat să aducă un om mai 
tânăr și a rostit mai multe nume, dar înălțimea Sa a preferat pe 
cineva cunoscut și l-a rechemat la Curte pe ser Otto Hightower, 
tatăl reginei, care mai ocupase același loc atât sub domnia lui, 
cât și sub a Regelui cel Bătrân. 

Dar abia ce sosise ser Otto în Fortăreața Roșie, pentru a 
redeveni Mână, când la Curte s-a primit veste că prinţesa 
Rhaenyra se remăritase, luându-și-l de bărbat pe unchiul ei, 
Daemon Targaryen. Ea avea douăzeci și trei de ani, iar Daemon 
treizeci și nouă. 

Regele, Curtea și norodul au primit vestea ca pe un ultragiu. 
Atât soţia lui Daemon, cât și bărbatul Rhaenyrei erau morţi de 
mai puţin de o jumătate de an; nunta făcută atât de curând era 


o insultă la adresa amintirii lor, a declarat Înălţimea Sa, cu furie. 
Cununia avusese loc pe Piatra Dragonului, pe neașteptate și în 
secret. Septonul Eustace pretinde că Rhaenyra știa că tatăl său 
n-ar fi fost niciodată de acord cu căsătoria, așa că s-a grăbit să 
se mărite, ca să fie sigură că el n-o poate împiedica. Ciupercă 
vorbește de un cu totul alt motiv: prințesa era din nou grea și nu 
voia să nască un bastard. Și astfel, cumplitul an 120 D.C. s-a 
încheiat la fel cum începuse, cu o femeie în chinurile facerii. 
Sarcina Rhaenyrei a avut un sfârșit mai fericit decât a Laenei. 
Când anul era pe ducă, ea a adus pe lume un fiu micuţ, dar 
robust, un prinţișor cu pielea albă, ochii de un violet închis și 
părul de un argintiu palid. L-a numit Aegon. Prinţul Daemon 
avea în sfârșit un fiu în viaţă, din sângele lui... iar acel nou prinţ, 
spre deosebire de cei trei fraţi vitregi ai săi, era fără îndoială un 
Targaryen. 

Insă, la Debarcaderul Regelui, regina Alicent a fost cuprinsă 
de furie când a aflat că bebelușul fusese numit Aegon, a luat 
asta drept o desconsiderare a fiului ei Aegon... ceea ce chiar și 
era”, aflăm din Mărturia lui Ciupercă. 

Pe bună dreptate, anul 122 D.C. ar fi trebuit să fie un an plin 
de bucurie pentru Casa Targaryen. Prinţesa Rhaenyra a născut 
din nou, i-a dăruit unchiului ei Aemon încă un fiu, numit Viserys, 
după bunicul său. Copilul era mai mic și mai puţin robust decât 
fratele lui, Aegon, și decât fraţii lui vitregi Velaryon, dar s-a 
dovedit mult mai precoce... deși, cumva ameninţător, din oul de 
dragon pus în leagănul lui n-a ieșit niciodată un pui. Verzii au 
luat asta drept semn de rău augur și nu s-au sfiit s-o spună. 

Ceva mai târziu, în același an, la Debarcaderul Regelui s-a 
celebrat o nuntă. Respectând vechiul obicei al Casei Targaryen, 
regele Viserys l-a cununat pe fiul său Aegon cu fiica sa Helaena. 
Mirele avea cincisprezece ani; un băiat leneș și, cumva, ursuz, 
ne spune septonul Eustace, dar plin de pofte zdravene, lacom la 
mâncare, iubitor de bere spumoasă și de vin tare și gata să 
ciupească și să mângâie orice servitoare pe care o putea atinge. 
Mireasa, sora lui, n-avea decât treisprezece ani. Deși mai 
grăsuţă și de o frumuseţe mai puţin izbitoare decât cei mai 
mulţi Targaryeni, Helaena era o fată plăcută, fericită, și toată 
lumea era de părere că va fi o mamă minunată. 


13 De aici înainte, ca să nu fie confundați cei doi prinți, îl vom numi pe fiul 
reginei Alicent Aegon cel Vârstnic și pe fiul prințesei Aegon cel Tânăr (n. a.). 


Și chiar așa a fost, și încă repede. După niciun an, în 123 D.C., 
prinţesa de paisprezece ani a născut doi gemeni, un băiat numit 
Jaehaerys și o fată numită Jaehaera. Prinţul Aegon își avea acum 
propriii moștenitori, au declarat, în culmea încântării, verzii de la 
Curte. În leagănul fiecărui copil a fost pus câte un ou și din 
ambele ouă au ieșit curând pui. Insă cu acești noi gemeni nu era 
totul foarte bine. Jaehaera era mică și creștea foarte încet. Nu 
plângea, nu zâmbea, nu făcea nimic din ceea ce face un 
bebeluș. Fratele ei, deși mai mare și mai robust, nu era perfect 
cum te-ai fi așteptat să fie un prinţ Targaryen, avea câte șase 
degete la mâna dreaptă și la ambele picioare. 

O soţie cu copii nu izbutea să domolească poftele trupești ale 
prinţului Aegon cel Vârstnic. Dacă Ciupercă poate fi crezut, în 
același an în care au venit pe lume gemenii, i s-au născut doi 
bastarzi: băiatul unei fete căreia îi câștigase fecioria la un joc de 
cărţi, pe Strada Mătăsii, și fata uneia dintre servitoarele mamei 
sale. lar în 127 D.C., prinţesa Helaena i-a născut un al doilea fiu, 
care a fost numit Maegor și a primit un ou de dragon în leagăn. 

Și ceilalţi fii ai reginei Alicent creșteau. In ciuda ochiului său 
pierdut, prinţul Aemond devenise, sub îndrumarea lui ser 
Criston Cole, un spadasin iscusit și periculos, dar rămăsese un 
copil rebel și încăpățânat, iute la mânie și necruţător. Fratele lui 
mai mic, prinţul Daeron, cel mai popular dintre fiii reginei, pe cât 
de inteligent, pe atât de curtenitor, era totodată și cel mai 
frumos. În 126 D.C., când a împlinit doisprezece ani, Daeron a 
fost trimis în Orașul Vechi, să-i slujească drept paharnic și 
scutier lordului Hightower. 

In același an, de cealaltă parte a Golfului Apei Negre, Şarpele 
Mărilor a fost cuprins pe neașteptate de o fierbinţeală. Când a 
căzut la pat, înconjurat de maesteri, toată lumea s-a întrebat 
cine ar trebui să-i fie moștenitor, ca Lord al Valurilor și stăpân al 
insulei Driftmark, dacă boala l-ar fi doborât. Cu amândoi copiii 
lui legitimi morţi, după lege, pământurile și titlurile i se 
cuveneau celui mai vârstnic nepot, Jacaerys... dar, fiindcă Jace 
avea probabil să urce pe Tronul de Fier după mama lui, prinţesa 
Rhaenyra i-a cerut socrului său să-l numească moștenitor pe al 
doilea fiu al ei, Lucerys. Lordul Corlys avea și vreo șase nepoți, 
iar cel mai vârstnic dintre ei, ser Vaemond Velaryon, a protestat, 
spunând că moștenirea trebuie, de drept, să fie a lui, pentru că 
fiii Rhaenyrei sunt bastarzi, copii ai lui Harwin Strong. Prinţesa n- 


a stat pe gânduri, a răspuns imediat provocării. L-a trimis pe 
prinţul Daemon să pună mâna pe ser Vaemond, a poruncit să i 
se taie capul, iar cu leșul a hrănit-o pe Syrax, femela ei dragon. 

Dar cu asta nu s-a terminat. Vărul mai tânăr al lui ser 
Vaemond s-a dus, împreună cu soţia și copiii lui, la Debarcaderul 
Regelui, să ceară să li se facă dreptate și au venit cu plângerea 
lor în faţa regelui și a reginei. Regele Viserys se îngrășase foarte 
tare, era mereu foarte roșu la faţă și abia mai avea putere să 
urce treptele Tronului de Fier. l-a ascultat într-o tăcere de piatră, 
apoi a ordonat să li se smulgă tuturor limbile. 

— Aţi fost preveniţi, le-a spus, în timp ce erau târâţi afară. Nu 
vreau să mai aud niciodată minciunile astea. 

Când cobora de pe tron, Înălţimea Sa s-a împiedicat, a întins 
mâna ca să se sprijine și și-a tăiat palma stângă până la os într- 
o lamă zimţată, ieșită în afara tronului. Deși Marele Maester 
Mellos i-a spălat tăietura, a uns-o cu vin și a bandajat mâna cu 
fâșii de in îmbibate cu uleiuri vindecătoare, regele a fost curând 
cuprins de fierbinţeală și mulţi s-au temut că ar putea să moară. 
Numai sosirea prinţesei Rhaenyra de la Piatra Dragonului a 
schimbat mersul lucrurilor, pentru că a venit cu vindecătorul ei, 
maesterul Gerardys, care s-a grăbit să treacă la fapte, tăindu-i 
Înălţimii Sale două degete ca să-i salveze viața. 

Deși mult slăbit de această grea încercare, regele Viserys a 
reînceput curând să cârmuiască Tinutul. Pentru a-i sărbători 
însănătoșirea, în prima zi a anului 127 D.C. a avut loc un mare 
ospăț. Prințesei și reginei li s-a poruncit să ia parte, cu toţi copiii 
lor. Ca demonstraţie a prieteniei, fiecare femeie a purtat culorile 
celeilalte și s-au rostit multe declaraţii de dragoste, spre marea 
încântare a regelui. Prinţul Daemon a ridicat pocalul în cinstea 
lui ser Otto Hightower și i-a mulţumit pentru loialitatea cu care 
slujește ca Mână a Regelui. La rândul său, ser Otto a vorbit 
despre curajul prinţului, în vreme ce copiii lui Alicent și ai 
Rhaenyrei s-au salutat sărutându-se și au rupt pâinea împreună 
la masă. Sau cel puţin așa stă scris în cronicile Curţii. 

Totuși, Ciupercă ne povestește că seara, târziu, după ce 
Viserys se retrăsese (pentru că lnălţimea Sa încă obosea 
repede), Aemond cel Chior a ţinut un toast în cinstea nepoților 
săi Velaryon, vorbind cu admiraţie prefăcută despre părul lor 
castaniu, ochii lor căprui și... puterea lor. 


— N-am mai cunoscut niciodată pe cineva atât de puternic! 
ca dragii mei nepoți, a încheiat el. Să ne golim așadar pocalele 
în cinstea acestor trei băieţi puternici. 

Ceva mai târziu, istorisește bufonul, Aegon cel vârstnic s-a 
simţit ofensat când Jacaerys a invitat-o la dans pe soţia lui, 
Helaena. A urmat un schimb de cuvinte furioase și s-ar fi ajuns 
la lovituri dacă n-ar fi intervenit Garda Regelui. Nu știm dacă 
regele Viserys a aflat vreodată cele întâmplate, dar prințesa 
Rhaenyra și fiii ei au plecat înapoi, la Piatra Dragonului, chiar în 
dimineața următoare. 

După pierderea degetelor, Viserys nu s-a mai așezat niciodată 
pe Tronul de Fier. A ocolit sala tronului, preferând să-și adune 
Curtea în salonul său, iar mai târziu în dormitor, unde era 
înconjurat de maesteri, septoni și de credinciosul său bufon 
Ciupercă, singurul care mai izbutea să-l facă să râdă (spune 
Ciupercă). 

Moartea a vizitat din nou Curtea în scurt timp, când Marele 
Maester Mellos s-a prăbușit într-o noapte, în vreme ce urca pe 
treptele în serpentină. În consiliu, vocea lui fusese întotdeauna 
moderată, îndemnând la calm și la compromisuri ori de câte ori 
apăreau neînţelegeri între negri și verzi. Dar, spre nefericirea 
regelui, moartea omului pe care-l numea „prietenul meu de 
nădejde” a stârnit o nouă dispută între cele două facţiuni. 

Prinţesa Rhaenyra îl voia pe maesterul Gerardys, aflat de mult 
în slujba ei la Piatra Dragonului, înălţat la rangul pe care-l 
avusese Mellos; numai priceperea lui de vindecător izbutise să 
salveze viaţa regelui când se tăiase la mână pe tron, a pretins 
ea. Însă regina Alicent a subliniat cu insistenţă că prinţesa și 
maesterul ei îl mutilaseră pe rege fără să fi fost necesar. A cerut 
în schimb numirea unui oarecare maester Alfador, în acel 
moment în slujbă la Hightower. Asaltat din ambele părţi, Viserys 
nu l-a vrut pe niciunul și le-a reamintit prințesei și reginei că 
alegerea nu o face el. Marele Maester e ales de Citadela din 
Orașul Vechi, nu de Coroană. La timpul cuvenit, Conclavul i-a 
acordat colanul acelei demnități arhimaesterului Orwyle, unul 
dintre membrii săi. 

După sosirea noului Mare Maester la Curte, regele a părut să- 
și recapete ceva din vechea vigoare. Septonul Eustace ne spune 
că a fost urmarea rugăciunilor, dar aproape toată lumea credea 


14 Strong, în lb. Engleză (n. tr.). 


că poţiunile și tincturile lui Orwyle dădeau rezultate mai bune 
decât lipitorile pe care le prefera Mellos. Dar astfel de refaceri s- 
au dovedit de scurtă durată și guta, durerile în piept și 
răsuflarea tăiată au continuat să-l supere pe rege. În ultimii ani 
ai domniei sale, pe măsură ce și-a pierdut sănătatea, a lăsat în 
tot mai mare măsură cârmuirea Ţinutului pe seama consiliului 
său restrâns. De aceea e necesar să ne îndreptăm atenţia către 
membrii acestuia în ajunul importantelor evenimente din 129 
D.C., pentru că au avut un rol de seamă în tot ce a urmat. 

Ca Mână a Regelui a rămas ser Otto Hightower, tatăl reginei și 
unchiul lordului de Orașul Vechi. Marele Maester Orwyle era cel 
mai nou din Consiliu și se credea că nu-i favorizează nici pe 
negri, nici pe verzi, însă ser Criston Cole continua să fie Lordul 
Comandant al Gărzii Regelui, iar în el Rhaenyra avea un dușman 
înverșunat. Vârstnicul lord Lyman Beebury era maestru al 
banilor, așa cum fusese, aproape fără întrerupere, de pe vremea 
Regelui cel Bătrân. Membrii mai tineri erau ser Tyland Lannister, 
fratele lordului de Casterly Rock, ca lord amiral și maestru al 
corăbiilor, și Larys Strong, lordul de Harrenhal, ca Lord Confesor 
și maestru al șoptitorilor. Lordul Jasper Wylde, maestru al legilor, 
cunoscut printre oamenii din popor ca „Băţ-de-Fier“, completa 
consiliul. (Işi căpătase porecla fiindcă, în materie de legi, era 
întotdeauna rigid, ne spune septonul Eustace. Dar Ciupercă 
pretinde că era numit astfel din pricina membrului său ţeapăn, 
căci se alese cu douăzeci și nouă de copii, de la patru neveste, 
înainte de a muri ultima, istovită.) 

Pe când cele Șapte Regate au întâmpinat al o sută douăzeci și 
nouălea an de după Cucerirea lui Aegon cu focuri de tabără, 
ospeţe și orgii zgomotoase, regele Viserys a început să se simtă 
din ce în ce mai rău. Durerile din piept au devenit atât de 
puternice, încât nu putea să mai urce nici măcar câteva trepte și 
era purtat prin Fortăreaţa Roșie așezat pe un scaun, în a doua 
lună a anului, își pierduse pofta de mâncare și cârmuia Tinutul 
din pat... când se simţea destul de puternic ca s-o facă. În cele 
mai multe zile, prefera să lase toate problemele de stat în 
seama Mâinii sale, ser Otto Hightower. Între timp, la Piatra 
Dragonului, prinţesa Rhaenyra rămăsese din nou grea. Era și ea 
nevoită să rămână la pat. 

In a treia zi a celei de-a treia luni a anului 129 D.C., prințesa 
Helaena și-a adus cei trei copii să-l viziteze pe rege în odăile lui. 


Jaehaerys și Jaehaera aveau șase ani, iar fratele lor Maegor 
numai doi. Înălțimea Sa și-a scos de pe deget un inel cu perlă și 
i l-a dat micuţului ca jucărie, iar gemenilor le-a povestit cum 
zburase străbunicul lor, tizul lui Jaehaerys, cu dragonul său 
dincolo de Zid, ca să înfrângă o oaste de sălbatici, uriași și 
oameni-lup. Deși mai auziseră povestea de cel puţin zece ori, 
copiii l-au ascultat cu atenţie. Apoi regele le-a cerut să plece, 
spunând că e obosit și simte din nou durere În piept. Pe urmă, 
Viserys din Casa Targaryen, Primul pe Numele Său, Rege al 
Andalilor, al Rhoynarilor și al Primilor Oameni, Stăpân al Celor 
Șapte Regate și Protector al Tinutului, a închis ochii și a adormit. 

Nu s-a mai trezit niciodată. Avea cincizeci și doi de ani și 
domnise asupra celei mai mari părţi din Westeros vreme de 
douăzeci și șase de ani. Apoi s-a dezlănţuit furtuna și au dansat 
dragonii. 


Moartea Dragonilor 


Negrii și verzii 
b a 


Dansul dragonilor e numele bombastic al încrâncenatei lupte 
pentru Tronul de Fier purtate în Westeros, între anii 129 și 131 
D.C., de două ramuri rivale ale Casei Targaryen. Descrierea 
faptelor sumbre, furtunoase și sângeroase din acea epocă prin 
cuvântul „dans” izbește ca grotesc de nepotrivită. A fost, fără 
îndoială, ideea vreunui menestrel. „Moartea dragonilor” ar fi un 
nume mult mai potrivit, însă legenda, timpul și Marele Maester 
Munkun l-au întipărit în paginile istoriei pe acesta, mai poetic, 
așa că suntem nevoiţi să dansăm alături de restul lumii. 

După moartea Regelui Viserys Targaiyen Întâiul, au fost doi 
pretendenți de seamă la Tronul de Fier: fiica lui, Rhaenyra, 
singurul copil care-i rămăsese în viață din prima căsătorie, și 
Aegon, cel mai mare dintre fiii dăruiţi de a doua nevastă. În 
haosul și măcelul stârnite de rivalitatea lor, s-au mai ivit și alți 
pretinși regi, cu toţii trâmbiţându-și drepturile, cu ifose de 
saltimbanci, preţ de două săptămâni sau cel mult o lună, pentru 
a dispărea apoi la fel de brusc cum apăruseră. 

Dansul a împărţit cele Șapte Regate în două, căci lorzii, 
cavalerii și oamenii de rând s-au declarat de partea unei tabere 
sau a alteia și s-au ridicat unii împotriva altora. Chiar și Casa 
Targaiyen s-a rupt astfel, când în lupta celor doi pretendenți s- 
au amestecat prietenii, rudele și copiii lor. 

Pentru cei peste doi ani de bătălie, marii lorzii din Westeros, 
vasalii lor, cavalerii și norodul au plătit cumplit de mult. Deși 
dinastia a supravieţuit, la sfârșitul luptei Casa Targaryen și-a 
văzut puterea vlăguită, iar numărul ultimilor dragoni ai lumii s-a 
micșorat simţitor. 

Dansul nu a semănat cu niciun alt război din îndelungata 
istorie a celor Șapte Regate. Cu toate că armatele s-au înfruntat 
cu sălbăticie și pe câmpul de luptă, cea mai mare parte a 
măcelului s-a săvârșit pe apă și... mai ales... în aer, unde 
dragonii s-au luptat între ei cu înverșunare, atacându-se cu 
colții, cu ghearele și cu flăcări. A fost un război al hoţiilor, 


crimelor și trădărilor, purtat în întuneric și prin cotloane, săli de 
consiliu și curţi de palate, cu pumnale, minciuni și otrăvuri. 

Conflictul mocnea de mult, însă a izbucnit în a treia zi a celei 
de-a treia luni a anului 129 D.C., când Regele Viserys Targaryen 
Întâiul, bolnav și țintuit la pat în Fortăreaţa Roșie din 
Debarcaderul Regelui, a aţipit pentru a nu se mai trezi niciodată. 
Moartea lui a fost descoperită la ora liliacului de un servitor 
venit să-i aducă pocalul cu vin întăritor pe care obișnuia să-l bea 
la ceas de seară. Servitorul s-a grăbit s-o înștiinţeze pe Regina 
Alicent, ale cărei apartamente se aflau un etaj mai jos decât ale 
regelui. 

Septonul Eustace, care, câţiva ani mai târziu, a scris despre 
cele petrecute, subliniază că servitorul i-a împărtășit sumbra 
veste direct reginei, fără să dea alarma și fără să sufle niciun 
cuvânt nimănui altcuiva. Eustace nu crede că a făcut-o întru 
totul întâmplător; toată lumea, a argumentat septonul, se 
aștepta de ceva vreme la moartea regelui, iar Regina Alicent și 
partizanii ei, așa-numiții verzi, avuseseră grijă să le spună 
tuturor gărzilor și servitorilor lui Viserys ce vor avea de făcut 
când va sosi clipa. 

(Piticul Ciupercă dă de înţeles că povestea ar fi fost mult mai 
urâtă, că regina Alicent ar fi grăbit plecarea regelui adăugând 
un strop de otravă în vinul lui întăritor. Trebuie să ţinem cont că, 
în noaptea morții lui Viserys, Ciupercă nu se afla la 
Debarcaderul Regelui, ci pe Piatra Dragonului, în slujba prinţesei 
Rhaenyra.) 

Regina Alicent s-a dus de îndată în dormitorul regelui, însoţită 
de ser Criston Cole, Lordul Comandant al Gărzii Regelui. Odată 
ce s-au încredinţat că Viserys murise, Înălţimea Sa a poruncit să 
fie încuiată încăperea și pusă sub pază. Servitorul care a găsit 
trupul neînsufleţit al regelui a fost arestat, ca să nu cumva să 
răspândească vestea. Ser Criston s-a întors în Turnul Săbiei Albe 
și și-a trimis fraţii din Garda Regelui si adune consiliul restrâns. 
Era deja ora bufniței. 

Atunci, ca și acum, Frăția Jurată a Gărzii Regelui era alcătuită 
din șapte cavaleri, bărbaţi ce își dovediseră loialitatea, de al 
căror curaj nu se îndoia nimeni și care juraseră solemn că își vor 
pune viaţa în slujba apărării regelui și a familiei sale. În noaptea 
morţii lui Viserys, doar cinci dintre mantiile albe se aflau în 
Debarcaderul Regelui: ser Criston însuși, ser Arryk Cargyll, ser 


Rickard Thorne, ser Steffon Darklyn și ser Willis Fell. Ser Erryk 
Cargyll (frate geamăn cu ser Arryk) și ser Lorent Marbrand se 
aflau la Piatra Dragonului, împreună cu Prinţesa Rhaenyra și, 
neștiind ce se petrecea, au stat deoparte când fraţii lor de arme 
i-au ridicat din pat, în miez de noapte, pe membrii consiliului 
restrâns. 

Aceștia s-au adunat în apartamentele reginei din Cetăţuia lui 
Maegor. Până la noi au ajuns numeroase cronici care descriu 
ceea ce s-a spus și s-a făcut în acea noapte. A Marelui Maester 
Munkun, intitulată Dansul Dragorilor. O istorisire adevărată, 
este, de departe, cea mai amănunţită și cea mai demnă de 
încredere. Deși povestea lui nu a fost așternută în întregime pe 
hârtie decât cu o generație mai târziu și ţine cont de mai multe 
feluri de informaţii, printre care se numără cronicile maesterilor, 
memorii, însemnările intendenţilor și spusele a o sută patruzeci 
și șapte de martori supraviețuitori ai evenimentelor de mare 
importanţă din acele vremuri, a istorisit ce sfori s-au tras atunci 
la Curte, bizuindu-se pe mărturisirile Marelui Maester Orwyle, 
scrise înaintea execuţiei acestuia. Spre deosebire de Ciupercă și 
de septonul Eustace, ale căror versiuni sunt însăilate din 
zvonuri, vorbe prinse din zbor și legende de familie, Marele 
Maester a fost de faţă la întrunire, și-a spus părerea și s-a 
numărat printre cei care au luat hotărâri... deși trebuie să 
recunoaștem că, în momentul când a scris despre asta, a avut 
grijă să se înfăţișeze într-o lumină favorabilă și să se absolve de 
orice vină pentru ceea ce a urmat. De aceea, probabil că 
„adevărata istorisire” a lui Munkun îi înfățișează predecesorul 
într-o lumină prea favorabilă. 

În timp ce trupul soţului și stăpânului ei se răcea la etajul de 
deasupra, în apartamentele reginei Alicent s-au adunat ser Otto 
Hightower, tatăl ei și Mână a Regelui, ser Criston Cole, Lord 
Comandant al Gărzii Regelui, Marele Maester Orwyle, lordul 
Lyman Beesbury, maestrul banilor, în vârstă de optzeci de ani, 
ser Tyland Lannister, comandantul flotei și frate al Lordului de 
Casterly Rock, Larys Strong, poreclit Larys Picior-Strâmb, 
maestrul șoptitorilor și lord de Harrenhal, și lordul Jasper Wylde, 
poreclit  Băţ-de-Fier, maestrul legilor. In a sa  „Istorisire 
adevărată”, Marele Maester Munkun numește această adunare 
„consiliul verde”. 

Marele  Maester Orwyle a vorbit primul, recapitulând 


îndatoririle tradiționale și cutumele legate de moartea unui 
rege. A spus: 

— Va fi chemat Septonul Eustace să oficieze ultimele ritualuri 
și să se roage pentru sufletul regelui. Trebuie să trimitem 
imediat un corb la Piatra Dragonului, ca s-o înștiinţeze pe 
prinţesa Rhaenyra că tatăl ei s-a stins. Poate că Înălţimea Sa, 
regina, va dori să scrie ea însăși mesajul, pentru a îndulci veștile 
triste cu niște cuvinte de alinare? Moartea unui rege este 
întotdeauna vestită prin sunete de clopot, așa că cineva trebuie 
să se îngrijească și de asta și, firește, va trebui să-ncepem 
pregătirile pentru încoronarea reginei Rhaenyra... 

Ser Otto Hightower l-a întrerupt: 

— Toate astea trebuie s-aștepte până ce noi vom lămuri 
problema succesiunii. 

Fiind Mână a Regelui, ser Otto putea să vorbească în numele 
acestuia, în a cărui absenţă îi era îngăduit chiar și să se așeze 
pe Tronul de Fier. 

Viserys îi dăduse dreptul de a cârmui cele Șapte Regate și, 
„până la încoronarea noului rege“, această împuternicire 
rămânea în picioare. 

— Până la încoronarea noii regine, a spus cineva. 

In istorisirea Marelui Maester Munkun, cuvintele îi aparţin lui 
Orwyle, care le-a rostit cu voce înceată, ca un simplu calambur. 
Insă Ciupercă și septonul Eustace susţin că a vorbit, tăios, lordul 
Beesbury. 

— Rege, a subliniat regina Alicent. Tronul de Fier trebuie să-i 
revină de drept celui mai vârstnic fiu legitim al Înălţimii Sale. 

Discuţia a durat până în zori, ne spune Marele Maester 
Munkun. Ciupercă și septonul Eustace confirmă. Povestesc, cu 
toţii, că lordul Beesbury a vorbit în numele prinţesei Rhaenyra. 
Acum gârbovit de povara îndelungaţilor ani în care îi slujise pe 
regele Viserys, aproape pe timpul întregii sale domnii, și, mai 
înainte, pe bunicul acestuia, Jaehaerys, Regele cel Bătrân, 
maestrul banilor i-a amintit consiliului că Rhaenyra e mai în 
vârstă decât fraţii ei și are mai mult sânge Targaryen, că 
regretatul ei tată a ales-o ca urmașă la tron și că, în ciuda 
tuturor rugăminţilor reginei Alicent și ale verzilor săi, a refuzat în 
repetate rânduri să-și schimbe hotărârea, că sute de lorzi și 
cavaleri stăpânitori de domenii și-au plecat genunchiul în faţa 
prinţesei încă din anul 105 D.C. și au jurat solemn că îi vor apăra 


drepturile. (Istorisirea Maesterului Orwyle diferă de ale celorlalţi 
numai fiindcă el pune în propria sa gură, nu în a lui Beesbury, 
multe dintre argumentele înșiruite aici; dar, după cum vom 
vedea, evenimentele care au urmat sugerează că nu a fost așa.) 

Insă aceste cuvinte au ajuns la urechi de piatră. Ser Tyland a 
arătat că mulţi dintre lorzii care juraseră să apere dreptul 
prinţesei Rhaenyra la tron muriseră cu mult în urmă. 

— Au trecut douăzeci și patru de ani de atunci. Eu, unul, n-am 
făcut un asemenea jurământ. Pe vremea aia eram copil. 

Băț-de-Fier, maestrul legilor, le-a amintit ce-a hotărât Marele 
Consiliu din 101 și că, în 92, Regele cel Bătrân l-a ales pe 
Baelon, în loc s-o prefere pe Rhaenys; apoi a vorbit pe larg 
despre Aegon Cuceritorul și surorile lui, precum și despre sacra 
tradiţie a Andalilor, care punea drepturile fiului legitim mai 
presus de ale unei simple fiice. Ser Otto le-a reamintit că soţul 
Rhaenyrei e nimeni altul decât prinţul Daemon. 

— Îi cunoaștem cu toţii adevărata fire, a spus despre acesta, 
apoi a adăugat: Nu vă amăgiţi, dacă Rhaenyra va ajunge 
vreodată pe Tronul de Fier, lordul de Fundătura Puricilor va fi 
adevăratul domnitor, un rege consort la fel de crud și neiertător 
cum a fost Maegor întotdeauna. Sunt sigur că primul cap căzut 
va fi al meu, dar va urma curând al reginei voastre, fiica mea. 

Regina Alicent i-a ţinut isonul: 

— Nu-mi vor cruța nici copiii. Aegon și fraţii lui sunt fiii legitimi 
ai regelui, mai îndreptăţiţi la tron decât bastarzii ei. Daemon va 
găsi repede nn motiv ca să-i condamne la moarte. Chiar și pe 
Helaena și pe micuţii ei. Să nu uitaţi vreodată că unul dintre 
acești Strongi i-a scos ochiul lui Aemond. Era un copil atunci, da, 
dar copilul ăla e acum bărbat în toată puterea, iar bastarzii sunt 
monștri prin însăși natura lor. 

Pe urmă a vorbit ser Criston Cole. Le-a adus aminte că, dacă 
prinţesa va ajunge pe tron, urmașul ei va fi Jacaerys Velaryon. 

— Cei Șapte să aibă în pază regatul nostru dacă vom pune un 
bastard pe Tronul de Fier. 

Apoi a trecut la apucăturile de femeie stricată ale Rhaenyrei și 
la nemernicia bărbatului ei. 

— Vor transforma Fortăreaţa Roșie într-un lupanar. Niciun 
bărbat nu-și va mai știi fiicele în siguranţă, și nici nevasta. Nici 
măcar băieţii... știm bine ce era Laenor. 

Nu există nicio mărturie despre vreun cuvânt rostit de lordul 


Larys Strong în acea noapte, însă așa ceva nu era deloc ieșit din 
comun. Deși slobod la gură când era nevoie, maestrul 
șoptitorilor s-a zgâărcit la vorbă, preferând să asculte în loc să 
grăiască. 

— Dacă vom face asta, vom ajunge cu siguranţă la război, a 
avertizat Marele Maester Orwyle, după cum ni se povestește în 
Istorisirea adevărată. Prinţesa nu se va da umilă la o parte. Şi 
mai are și dragoni. 

— Și prieteni, a declarat lordul Beesbuxy. Oameni de onoare, 
care nu vor uita ce au jurat în faţa ei și a tatălui ei. Oi fi eu 
bătrân, dar nu chiar atât de bătrân încât să stau aici liniștit când 
unii de teapa voastră uneltesc ca să-i fure coroana. 

Cu asta, s-a ridicat, vrând să plece. 

Cât despre ceea ce s-a întâmplat pe urmă, istorisirile ajunse 
până la noi diferă. 

Marele Maester Orwyle ne povestește că, la porunca lui ser 
Otto Hightower, lordul Beesbury a fost oprit la ușă și dus în 
temniţă. Închis într-o celulă întunecoasă, avea să piară, răpus de 
o răceală, în vreme ce aștepta să fie judecat. 

Septonul Eustace spune cu totul altceva. Ser Criston Cole l-a 
silit pe lordul Beesbury să se reașeze și i-a tăiat beregata cu un 
pumnal. Ciupercă îl învinuiește de moartea lordului tot pe 
Criston, numai că, în versiunea lui, acesta l-a înșfăcat pe bătrân 
de guler și l-a aruncat pe fereastră, să moară înfipt în ţepii de 
fier ai șanțului de apărare golit de apă. 

Toate cele trei cronici sunt de acord într-o singură privinţă: 
primele picături de sânge vărsate în Dansul Dragonilor i-au 
aparţinut lordului Lyman Beesbury, maestru al banilor și lord 
vistiernic al celor Șapte Regate. 

După moartea lui, părerile celorlalți au fost identice. Și-au 
petrecut restul nopţii făcând planuri pentru încoronarea noului 
rege (toată lumea a fost de acord că trebuie să aibă loc foarte 
curând) și întocmind liste atât cu cei care le-ar fi putut deveni 
aliaţi, cât și cu aceia care le-ar fi fost probabil dușmani dacă 
prinţesa Rhaenyra ar fi refuzat să-l recunoască pe Aegon ca 
rege. Prinţesa urma să nască și nu putea părăsi insula Piatra 
Dragonului, așa verzii reginei Alicent se bucurau de un avantaj: 
cu cât trecea mai mult timp înainte de a afla Rhaenyra de 
moartea regelui, cu atât mai târziu avea să treacă la fapte. 

— Poate curva o să moară în chinurile facerii, se povestește 


că ar fi spus regina Alicent (în versiunea lui Ciupercă). 

În noaptea aceea nu a zburat niciun corb. N-a răsunat niciun 
dangăt de clopot. Servitorii care știau că murise regele au ajuns 
în temniţă. Ser Criston Cole a fost însărcinat să-i aresteze pe 
negrii rămași la Curte, adică pe lorzii și cavalerii înclinați să o 
susțină pe prinţesa Rhaenyra. 

— Nu le faceţi niciun rău dacă nu opun rezistenţă, a poruncit 
ser Otto Hightower. Oricine e gata să plece genunchiul și să-i 
jure credinţă regelui Aegon nu va avea nimic de suferit din 
partea noastră 

— Şi cei care nu-l vor pleca? a întrebat Marele Maester 
Orwyle. 

— Aia sunt trădători, a răspuns Băţ-de-Fier. Şi trebuie să aibă 
parte de moartea pe care-o merită trădătorii. 

Atunci a vorbit pentru prima și singura dată lordul Larys 
Strong, maestrul șoptitorilor: 

— Să jurăm noi primii, a propus el, ca să nu fie cumva 
trădători printre noi. 

Picior-Strâmb și-a scos pumnalul și i-a încercat tăișul pe 
palmă. 


— Să facem un legământ de sânge care să ne unească, să ne 
facă fraţi juraţi până la moarte, i-a îndemnat pe ceilalţi. 

Așa că toţi conspiratorii și-au crestat palmele, s-au prins de 
mâini și s-au unit, sub jurământ într-o frăţie. Regina Alicent a 
fost singura scutită de acest gest, pentru simplul motiv că era 
femeie. 

Se crăpase deja de ziuă când ea a trimis Garda Regelui să-i 
aducă la consiliu pe fiii săi, pe Aegon și Aemond. (Prinţul 
Daeron, cel mai mic și cel mai blajin dintre copiii ei, era în orașul 
Vechi, unde slujea ca scutier al lordului Hightower.) 

Prințul Aemond, zis și Aemond cel Chior, atunci în vârstă de 
nouăsprezece ani, a fost găsit în sala de arme, punându-și 
armura pentru antrenamentul de dimineaţă din curtea 
castelului. 

— Aegon o să fie rege? l-a întrebat el pe ser Willis Fell sau va 
trebui să-ngenunchem și să pupăm fofoloanca stricatei ăleia 
bătrâne? 

Prinţesa Helaena lua micul dejun împreună cu copiii săi când 


a sosit la ea Garda Regelui... dar, când a fost întrebată unde 
este prinţul Aegon, fratele și soţul ei, s-a mulţumit să răspundă: 

— Fiţi siguri că n-o să-l găsiţi în patul meu. N-aveţi decât să 
căutaţi sub pături. 

Prinţul Aegon era „la unul dintre chefurile lui”, spune Munkun, 
vag, în /storisirea adevărată. Mărturia lui Ciupercă pretinde că 
ser Criston l-a găsit pe tânărul pretendent la Coroană într-o 
gaură de şobolan din Fundătura Puricilor, unde două ţopârlance 
cu dinţii ascuțiți se mușcau și se sfâșiau una pe alta ca să-l 
amuze, în timp ce o fată care nu putea avea mai mult de 
doisprezece ani îi delecta mădularul cu gura. Să lăsăm deoparte 
povestea asta murdară, punând-o pe seama simplului fapt că 
Ciupercă era Ciupercă, și luăm în schimb în considerare 
cuvintele septonului Eustace. 

Deși recunoaște că prinţul Aegon a fost găsit împreună cu una 
dintre ibovnicele lui, bunul septon susţine cu insistenţă că fata 
era fiica unui negustor bogat, pe care o preţuia foarte mult. În 
plus, la început, prinţul a refuzat să ia parte la planul mamei 
sale. 

— Sora mea este moștenitoarea tronului, nu eu, a spus el, 
după cum scrie Eustace. Ce fel de frate e cel care fură dreptul 
dobândit prin naștere de sora lui? 

Hotărârea nu i-a slăbit decât după ce ser Criston l-a convins 
că, dacă ar ajunge regină, prinţesa i-ar executa, cu siguranţă, și 
pe el, și pe fraţii lui. 

— Cât încă trăiesc Targaryeni cu sânge pur, niciun Strong nu 
poate spera s-ajungă pe Tronul de Fier, i-a spus Cole. Dacă vrea 
să domnească bastarzii ei după ea, Rhaenyra va fi silită să vă ia 
capetele. 

Asta și numai asta l-a convins pe Aegon să accepte coroana 
oferită de consiliul restrâns, insistă bunul septon. 

In vreme ce cavalerii din Garda Regelui îi căutau pe fiii reginei 
Alicent, alți mesageri i-au chemat în Fortăreaţa Roșie pe 
comandantul Gărzii Orașului și pe căpitanii săi (erau șapte, câte 
unul în fruntea oștenilor de la fiecare poartă a orașului). Când li 
s-au pus întrebări, s-a tras concluzia că, dintre ei, cinci se 
simțeau înclinați să susţină cauza prinţului Aegon. Ceilalţi doi, 
ca și șeful lor, au fost consideraţi nedemni de încredere și s-au 
pomenit în lanţuri. Ser Luthor Largent, cel mai înfricoșător 
„dintre cei cinci loiali”, a devenit noul comandant al Mantiilor 


Aurii. Despre Largent, un bărbat voinic ca un taur și de peste doi 
metri înălțime, se spunea că ar fi ucis odată un cal de luptă cu o 
singură lovitură de pumn. Insă ser Otto, prevăzător din fire, a 
avut grijă să-și numească propriul fiu, pe ser Gwayne Hightower 
(fratele reginei) ca secund al lui Largent, cerându-i să stea cu 
ochii pe acesta, ca să nu-i scape nici cel mai mic semn al lipsei 
de loialitate. 

În locul răposatului lord Beesbury, în funcţia de maestru al 
banilor a fost numit ser Tyland Lannister, care a luat imediat în 
stăpânire vistieria regală. Aurul Coroanei a fost împărțit în patru. 
O parte a fost încredinţată spre bună păstrare Băncii de Fier din 
Braavos, o alta a fost trimisă sub pază la Casterly Rock, a treia 
parte a mers în Orașul Vechi. Tot ce-a rămas urma să fie folosit 
pentru mită și plocoane, ca și, dacă avea să fie nevoie, pentru 
plata unor mercenari. Pentru înlocuirea lui ser Tyland la 
comanda flotei, ser Otto s-a gândit la cineva din Insulele de Fier 
și a trimis un corb la Dalton Greyjoy, zis și Krakenul Roșu, lordul 
Secerător de Pyke, un tânăr de șaisprezece ani, cutezător și 
însetat de sânge, căruia i-a oferit demnitatea de amiral și un loc 
în consiliu în schimbul loialității sale. 

A trecut o zi, apoi încă una. Nici septonii și nici Surorile Tăcute 
nu au fost chemaţi în dormitorul unde zăcea regele Viserys, 
umflat și deja în putrefacție. Nu a bătut niciun clopot. Corbii au 
zburat, dar nu spre Piatra Dragonului. Au fost trimiși către 
Orașul Vechi, Casterly Rock, Riverrun, Highgarden și mulţi lorzi 
și cavaleri despre care regina Alicent credea că ar putea fi de 
partea fiului ei. 

Au fost aduse și citite pe îndelete analele Marelui Consiliu din 
101 și au fost notate numele lorzilor care luaseră cuvântul în 
favoarea lui Viserys, precum și ale celor care-i susținuseră pe 
Rhaenys, Laena sau Laenor. Consiliul se declarase în favoarea 
pretendentului la tron de parte bărbătească, și asta cu o 
majoritate de douăzeci la unu, însă existaseră și nemulţumiţi, 
iar Casele lor ar fi putut lupta de partea prinţesei Rhaenyra într- 
un război. Ser Otto s-a gândit că Șarpele Mărilor și flota lui ar fi 
trecut în tabăra prințesei, pesemne împreună cu alţi lorzi de pe 
țărmurile de răsărit: era cel mai probabil s-o facă lorzii Bar 
Emmon, Massey, Celtigar și Crabb, ba poate chiar și Evenstarul 
din Tarth. In afară de casa Velyryon, niciunul dintre clanurile 
acestora nu avea cine știe ce putere. Nordicii reprezentau 


motive mai serioase de îngrijorare: Winterfell vorbise în 
favoarea lui Rhaenys la Harrenhal, ca și stegarii lordului Stark, 
Dustin de Barrowton și Manderly de Portul Alb. Nici pe Casa 
Arryn nu se puteau bizui, pentru că, în prezent, la Eyrie cârmuia 
o femeie, lady Jane, Fecioara din Vale, ale cărei drepturi ar fi 
putut fi puse la îndoială dacă prinţesa Rhaenyra ar fi fost dată 
deoparte. 

Capătul Furtunii a fost considerat cel mai mare pericol, 
deoarece Casa Baratheon susţinuse întotdeauna, cu fermitate, 
pretenţiile prinţesei Rhaenys și pe ale copiilor ei. Bătrânul lord 
Boremund nu mai era printre cei vii, însă fiul său, Borros, se 
dovedea chiar mai războinic decât părintele lui, iar lorzii Furtunii 
de rang mărunt l-ar fi urmat cu siguranţă oriunde ar fi dorit să-i 
conducă. 

— Atunci trebuie să ne asigurăm c-o să-i aducă în ajutorul 
regelui nostru, a declarat Regina Alicent. 

După care a poruncit să fie chemat al doilea fiu al ei. 

Așa se face că, în ziua aceea, spre Capătul Furtunii nu a pornit 
în zbor un corb, ci Vhagar, cel mai bătrân și mai mare dintre 
dragonii din Westeros. Pe spatele ei călătorea prinţul Aemond 
Targaryen, cu un safir în locul ochiului lipsă. 

— Telul tău e să o iei de soţie pe una dintre cele patru fiice 
ale lordului Baratheon, i-a spus bunicul lui, ser Otto, înainte de 
a-și lua zborul. Nu contează pe care. Fă-i curte și însoară-te cu 
ea, iar lordul Borros îi va închina fratelui tău Ținuturile Furtunii. 
Dă greș și... 

— Nu voi da, s-a grozăvit Prinţul Aemond. Aegon va avea 
Capătul Furtunii, iar eu o voi avea pe una dintre fetele lui. 

La ora când Prinţul Aemond își lua rămas-bun, mirosul greu 
din camera regelui mort plutea deja prin toată Cetăţuia lui 
Maegpor, iar la Curte și prin tot castelul se răspândiseră povești 
bizare și zvonuri. Temniţele de sub Fortăreaţa Roșie înghiţiseră 
atât de mulţi oamenii bănuiţi de lipsă de loialitate, încât 
numeroasele dispariţii l-au uluit până și pe Inaltul Septon, care a 
trimis vorbă la Septul Stelat din Orașul Vechi, întrebând de unii 
dintre cei cărora nu li se dădea de urmă. Ser Otto Hightower, cel 
mai meticulos dintre toţi bărbaţii care fuseseră vreodată Mână a 
Regelui, a spus că are nevoie de mai mult timp pentru pregătiri, 
dar regina Alicent știa că nu mai pot amâna dezvăluirea 
adevărului. Prinţul Aegon se săturase deja de atâtea secrete. 


— Sunt rege sau nu? și-a întrebat el mama. Dacă sunt, 
încoronaţi-mă! 

În a zecea zi din a treia lună a anului 129 D.C., dangătul 
lugubru al clopotelor a dat de știre că un rege își încheiase 
domnia. Marelui Maester Orwyle i s-a îngăduit în sfârșit să-și 
trimită corbii până în cele mai îndepărtate colţuri ale regatului și 
sute de păsări negre au împânzit văzduhul, ducând vestea 
despre înscăunarea lui Aegon. Au fost chemate Surorile Tăcute, 
care urmau să pregătească trupul regelui pentru arderea pe rug, 
iar călăreţi pe cai albi au străbătut Debarcaderul Regelui 
strigând: 

— Regele Viserys a murit, trăiască Regele Aegon! 

La auzul acestei vești, scrie Munkun, unii au plâns, iar alţii s- 
au bucurat, însă aproape toţi oamenii de rând au amuţit, privind 
în jur nedumeriţi și bănuitori. Doar când și când se auzea câte 
un strigăt stingher: 

— Trăiască regina noastră! 

Între timp, pregătirile pentru încoronare se făceau în mare 
grabă. Imensa clădire numită Groapa Dragonului a fost aleasă 
ca loc al ceremoniei. Sub măreaţa ei cupolă se aflau bănci de 
piatră îndeajuns pentru optzeci de mii de oameni, iar zidurile 
groase, acoperișul rezistent și înaltele uși din bronz o făceau 
ușor de apărat, dacă trădătorii ar fi încercat să întrerupă 
festivitățile. 

În ziua stabilită, ser Criston Cole a așezat coroana din fier cu 
rubine a lui Aegon Cuceritorul pe fruntea celui mai mare fiu al 
regelui Viserys și al reginei Alicent, proclamându-l Aegon din 
casa Targaryen, al Doilea pe Numele Său, Rege al Andalilor, al 
Rhoynarilor și al Primilor Oameni, Stăpân al Celor Șapte Regate 
și Protector al Ţinutului. Regina Alicent, mult îndrăgită de popor, 
și-a pus propria-i coroană pe capul fiicei sale, Helaena, soţie și 
soră a lui Aegon. După ce a sărutat-o pe obraji, mama a 
îngenuncheat în faţa fiicei, și-a plecat fruntea și a spus: 

— Regina mea! 

Numărul privitorilor veniţi la încoronare rămâne îndoielnic. 
Pornind de la scrierile lui Orwyle, Marele Maester Munkun ne 
spune că în Groapa Dragonului s-au îngrămădit peste o sută de 
mii de oameni, pe când Ciupercă susţine că băncile de piatră nu 
se umpluseră decât pe jumătate. Inaltul Septon din Orașul Vechi 
fiind prea bătrân și prea firav pentru o călătorie până la 


Debarcaderul Regelui, ungerea frunţii regelui Aegon cu uleiuri 
sfinte și binecuvântarea lui în numele celor șapte zei au căzut în 
sarcina septonului Eustace. 

Puţinii privitori cu ochii mai ageri decât ai majorităţii au putut 
probabil să observe că la încoronarea noului rege au luat parte 
doar patru mantii albe, nu cinci, ca în alte dăţi. Primele dezertări 
din rândurile susținătorilor lui Aegon al II-lea se petrecuseră cu o 
seară înainte, când ser Steffon Darklyn, din Garda Regelui, 
fugise din oraș împreună cu scutierul său, cu doi valeţi și cu 
patru străjeri. La adăpostul întunericului, izbutiseră să ajungă 
până la o poartă dosnică, unde îi aștepta o barcă pescărească, 
pregătită să-i ducă la Piatra Dragonului. Aveau asupra lor o 
coroană pe care o furaseră: o bandă din aur galben, împodobită 
cu șapte nestemate de diferite culori. Era coroana purtată de 
regele Viserys și, înaintea lui, de Jaehaerys, Regele cel Bătrân. 
Când Prinţul Aegon hotărâse că va purta coroana din fier cu 
rubine a tizului său, Cuceritorul, regina Alicent poruncise să fie 
pusă coroana lui Viserys sub cheie, însă valetul însărcinat s-o 
zăvorască fugise cu ea. 

După încoronare, cavalerii rămași în Garda Regelui l-au 
escortat pe Aegon până la locul unde îl aștepta dragonul său, o 
creatură splendidă, cu solzii aurii scânteietori și cu membranele 
aripilor de un trandafiriu palid. Sunfyre era numele acestui 
dragon poleit cu aurul zorilor. Munkun ne spune că regele a 
zburat de trei ori în jurul orașului și apoi a coborât între zidurile 
Fortăreței Roșii. Ser Arryk Cargyll l-a condus pe Aegon al II-lea în 
sala tronului, luminată de torţe, unde lnălţimea Sa a urcat 
treptele Tronului de Fier în faţa a o mie de lorzi și cavaleri. 
Uralele lor au umplut sala de ecouri. 

Pe Piatra Dragonului nu a ovaţionat nimeni. În schimb, în 
sălile și pe scările din Turnul Dragonului Mării au răsunat 
urletele venite din apartamentele reginei, unde Rhaenyra 
Targaryen se încorda și se cutremura în a treia zi a chinurilor 
facerii. Copilul ar fi trebuit să se nască peste încă o lună, dar 
veștile primite de la Debarcaderul Regelui o umpluseră pe 
prinţesă de o furie neagră, care stârnise nașterea, de parcă și 
pruncul ei ar fi fost mânios și s-ar fi zbătut, dornic să iasă la 
lumină. Cât au durat durerile, prinţesa a blestemat fără încetare, 
chemând urgia zeilor asupra fraţilor ei vitregi și a mamei lor, 
regina, și a descris în amănunt tonurile la care o să-i supună ea 


înainte de a le îngădui să moară. Ciupercă ne spune că și-a 
blestemat și pruncul din trup, zgăriindu-și pântecul în vreme ce 
maesterul și moașa se străduiau s-o domolească și zbierând: 

— Monstrule, monstrule, ieși, ieși, IEȘI AFARA! 

Și când copilul a apărut, în cele din urmă, s-a dovedit a fi într- 
adevăr o monstruozitate: o fată deja moartă, o pocitanie cu trup 
stâlcit, cu o gaură în piept, acolo unde ar fi trebuit să-i fie inima, 
și cu o coadă butucănoasă și solzoasă. Sau cel puţin așa o 
descrie Ciupercă. Piticul povestește că el a dus creatura aia 
mică în curte, să fie arsă. In ziua următoare, când laptele de 
mac îi mai domolise durerile, prinţesa Rhaenyra a dat de veste 
că fetița moartă fusese botezată Visenya. 

— A fost singura mea fiică, și ei au ucis-o. Mi-au furat coroana 
și mi-au omorât fiica, și vor da socoteală pentru asta. 

Și așa a început Dansul, căci Prinţesa a adunat ea însăși un 
consiliu, în /storisirea adevărată, grupul întrunit pe Piatra 
Dragonului e numit „consiliul negru”, pentru a se deosebi de 
„consiliul verde” de la Debarcaderul Regelui. Rhaenyra însăși a 
condus discuţiile, așezată între prinţul Daemon, care-i era unchi 
și totodată soț, și maesterul Gerardys, sfetnicul ei de încredere. 
Au fost de faţă și cei trei fii ai săi, cu toate că niciunul nu 
ajunsese încă la vârsta bărbăţiei (Jace avea cincisprezece ani, 
Luke paisprezece și Joffrey doisprezece). Alături le stăteau doi 
cavaleri din Garda Regelui; ser Erryk Cargyll, fratele geamăn al 
lui ser Arryk, și ser Lorent Marbrand, un bărbat din Vest. Treizeci 
de cavaleri, o sută de arbaletrieri și trei sute de ostași erau 
restul garnizoanei de pe Piatra Dragonului. Intotdeauna se 
considerase că sunt de ajuns pentru o fortăreață atât de 
puternică. 

— Insă dacă vrem să atacăm, oastea noastră lasă mult de 
dorit, a subliniat prinţul Daemon, cu acreală. 

Din consiliul negru mai făceau parte doisprezece lorzi 
mărunți, stegari și vasali ai Pietrei Dragonului, printre care se 
numărau: Celtigar de Insula Cleștilor, Staunton de Popasul 
Corbului, Massey de Stonedance, Bar Emmon de Sharp Point și 
Darklin de Duskendale. Însă cel mai puternic dintre lorzii care i- 
au făgăduit prinţesei că o vor sprijini întru totul a fost Coriys 
Velaryon de Driftmark. Deși Şarpele Mărilor nu mai era tânăr, îi 
plăcea să spună că se agaţă de viaţă „precum un marinar pe 
cale să se înece de epava corăbiei sale scufundate. Poate cei 


Șapte m-au ţinut în viaţă anume pentru această ultimă bătălie”. 
Lângă lordul Coriys stătea soția lui, prinţesa Rhaenys, în vârstă 
de cincizeci și cinci de ani, cu chipul supt și plin de riduri și cu 
părul negru brăzdat cu alb, însă la fel de aprigă și neînfricată ca 
la douăzeci și doi de ani. „Regina-Care-N-a-Fost-Să-Fie”, așa o 
numește Ciupercă. („Ce a avut vreodată Viserys și n-a avut ea? 
Un cârnăcior? Asta e tot ce-ţi trebuie ca să fii rege? Cârnatul 
meu e de trei ori cât al lui.”) 

Lorzii din consiliul negru se considerau loiali, dar știau foarte 
bine că regele Aegon al II-lea o să-i numească trădători. Fiecare 
în parte fusese deja chemat în Fortăreaţa Roșie, ca să jure 
credinţă noului rege. Toate oștile lor, laolaltă, nu erau nici măcar 
pe măsura celei pe care-o putea aduce pe câmpul de bătaie 
Casa Hightower, de una singură. lar verzii lui Aegon mai aveau 
și alte avantaje. Orașul Vechi, Debarcaderul Regelui și 
Lannisport erau cele mai mari și mai bogate așezări din ţinut; și 
toate trei se aflau sub stăpânirea verzilor. Și simbolurile vizibile 
ale legitimităţii erau în posesia lui Aegon. El stătea pe Tronul de 
Fier. El locuia în Fortăreaţa Roșie. El purta coroana Cuceritorului 
și îi mânuia sabia și fusese uns rege de un septon al Credinței în 
faţa a zeci de mii de oameni. Marele Maester Orwyle făcea parte 
din consiliul său, iar Lordul Comandant al Gărzii Regelui îi 
pusese coroana pe frunte. Plus că era bărbat, ceea ce, în ochii 
multora, era de-ajuns pentru a vedea în el un rege legitim și în 
sora lui vitregă o uzurpatoare. 

Pe lângă toate acestea, avantajele Rhaenyrei erau puţine. 
Câţiva lorzi mai bătrâni și-ar fi putut aduce aminte de 
jurămintele depuse când își primise titlul de Prinţesă de Piatra 
Dragonului și fusese desemnată ca moștenitoare a tatălui ei. 
Fusese o vreme când nobili și oameni de rând o îndrăgiseră și o 
aclamaseră, numind-o Deliciul Ținutului. O mulţime de tineri, 
lorzi și nobilii cavaleri deopotrivă, încercaseră pe atunci să-i 
câștige favorurile... dar nimeni nu putea spune câţi ar mai fi 
dorit să lupte pentru ea acum, când era măritată, cu trupul 
îmbătrânit și îngroșat după șase nașteri. Deși fratele ei vitreg 
pusese mâna pe tezaurul tatălui lor, prinţesa avea la dispoziţie 
averea Casei Velaryon, iar flota Șarpelui Mărilor îi oferea 
supremaţia pe apă. Soţul ei, prinţul Daemon, călit în luptele de 
la Treptele de Piatră, avea mai multă experienţă pe câmpul de 
luptă decât toţi vrăjmașii lor la un loc. Și, nu în ultimul rând, 


Rhaenyra avea dragoni. 

— Are și Aegon, a subliniat maesterul Gerardys. 

— Noi avem mai mulţi, a ripostat prinţesa Rhaenys, Regina- 
Care- N-a-Fost-Să-Fie, femeia care zburase cu un dragon mai 
mult decât toţi cei de faţă. Și ai noștri sunt mai mari și mai 
puternici, nu-i întrece decât Vhagar. Dragonilor le priește aici 
mai mult decât oriunde altundeva. 

l-a vorbit consiliului despre fiecare dragon în parte. Regele 
Aegon îl avea pe Sunfyre. O creatură splendidă, deși destul de 
tânără. Aemond cel Chior o călărea pe Vhagar, iar pericolul 
reprezentat de femela dragon care-i aparținuse reginei Visenya 
nu putea fi pus la îndoială. Dragonul reginei Helaena se numea 
Dreamfyre, era o femelă care pe vremuri o purtase printre nori 
pe Rhaena, sora Regelui cel Bătrân. Dragonul prinţului Daemon 
era tot o femelă, Tessarion, cu aripile de culoarea întunecată a 
cobaltului și ghearele, coama și solzii de pe burtă strălucind 
precum arama veche. 

— Asta înseamnă patru dragoni cu statura potrivită pentru 
luptă, a spus Rhaenys. 

Şi gemenii reginei Helaena aveau dragoni, dar ai lor abia se 
născuseră; iar Maelor, mezinul uzurpatorului, n-avea decât un 
ou. 

Împotriva tuturor acestora, prinţul Daemon îl avea pe 
Caraxes, iar prinţesa Rhaenyra o avea pe Syrax, două fiare 
uriașe, formidabile. Caraxes, mai ales, era fioros și, după bătălia 
de la Treptele de Piatră, sângele și focul nu-i erau străine. Toţi 
cei trei fii ai Rhaenyrei și ai lui Laenor Velaryon călăreau 
dragoni: lui Vermax, Arrax și Tyraxes le mergea foarte bine, 
creșteau an de an văzând cu ochii. Aegon cel Tânăr, cel mai 
mare dintre cei doi fii ai Rhaenyrei și ai prințului Daemon, 
primise un pui de dragon, numit Stormcloud, dar mai avea până 
să ajungă să-l călărească. Fratele lui mai mic, Viserys, nu 
mergea nicăieri fără oul său de dragon. Femela-dragon a lui 
Rhaenys, Meleys, supranumită Regina Roșie, se lenevise, dar, 
când era stârnită, arăta la fel de înspăimântătoare ca 
întotdeauna. Cele două gemene pe care Laena Velaryon i le 
dăruise Prințului Daemon încă nu călăreau dragoni. Dragonul de 
un verde-deschis al Baelei, mlădiosul Moondancer, avea să fie 
curând destul de mare ca s-o poată purta... și, cu toate că din 
oul primit de Rhaena, sora ei, ieșise o vietate pocită, care trăise 


doar câteva ore, Syrax făcuse recent alte ouă. Unul dintre ele îi 
fusese oferit Rhaenei și se spunea că fetița dormea cu el noapte 
de noapte și se ruga să aibă și ea un dragon pe măsura celui 
stăpânit de sora sa. 

În plus, alţi șase dragoni îşi aveau bârloguri în peșterile pline 
de fum din Muntele Dragonului, mai sus de castel. Aceștia erau: 
Silverwing, dragonul care îi aparținuse cândva Bunei Regine 
Alysanne; Seasmoke, fiara de un cenușiu-deschis care fusese 
mândria și marea dragoste a lui ser Laenor Velaryon; Vermithor, 
bătrânul dragon albicios pe care nu îl mai încălecase nimeni de 
la moartea regelui Jaehaerys. lar de partea cealaltă a vulcanilor 
sălășluiau trei dragoni sălbatici, niciodată  revendicațţi și 
niciodată călăriţi. Oamenii din popor îi botezaseră Sheepstealer, 
Grey Ghost și Cannibal. 

— Găsiţi călăreţi care să-i poată stăpâni pe Silverwing, 
Vermithor și Seasmoke și astfel vom avea nouă dragoni 
împotriva celor patru ai lui Aegon. Încălecațţi și pe fraţii lor 
sălbatici și zburaţi cu ei, și vom avea doisprezece, chiar și fără 
Stormcloud, a subliniat prinţesa Rhaenys. Așa vom câștiga acest 
război. 

Lorzii Celtigar și Staunton au fost de acord cu ea. Aegon 
Cuceritorul și surorile lui dovediseră că niciun cavaler și nicio 
armată nu puteau ţine piept urgiei de foc și sânge. Celtigar a 
îndemnat-o pe prinţesă să zboare de îndată către Debarcaderul 
Regelui și să-l transforme într-un morman de cenușă și oase. 

— Şi în ce fel ne va fi asta de ajutor, lordul meu? a întrebat 
Şarpele Mărilor. Vrem să cârmuim orașul, nu să-l ardem din 
temelii. 

— Nu se va ajunge până acolo, a stăruit Celtigar. Uzurpatorul 
nu va avea de ales și va fi nevoit să-și folosească dragonii 
împotriva noastră. Cei nouă ai noștri îi vor distruge cu siguranţă 
pe cei patru ai lor. 

— Cu ce preț? s-a întrebat prinţesa Rhaenyra. Nu uita că fiii 
mei vor călări trei dintre dragonii ăștia. Și nu vom fi nouă contra 
patru. Va mai trece destulă vreme până ce îmi voi recăpăta eu 
puterile într-o destul de mare măsură ca să pot zbura. Și cine îi 
va călări pe Silverwing, Vermithor și Seasmoke? Tu, lordul meu? 
Nu prea cred. Vom fi cinci contra patru și unul dintre cei patru 
dragoni ai lor este Vhagar. Nici vorbă de avantaj pentru noi. 

De-a dreptul surprinzător, prinţul Daemon a fost de acord cu 


soția lui: 

— In bătălia de la Treptele de Piatră, dușmanii mei au învăţat 
că trebuie să fugă și să se ascundă când vedeau aripile lui 
Caraxes sau când îi auzeau urletul... numai că ei n-aveau 
dragoni. Pentru un om, nu e deloc ușor să ucidă dragoni. Dar 
dragonii se pot ucide între ei. V-o poate spune orice maester 
care a studiat vreodată istoria Valyriei. Nu voi arunca dragonii în 
lupta împotriva uzurpatorului decât dacă nu vom avea de ales. li 
putem întrebuința în alte moduri, mult mai folositoare. 

Și prinţul i-a descris consiliului negru tacticile sale. Rhaenyra 
trebuia să fie încoronată, ca răspuns la încoronarea lui Aegon. 
Apoi aveau să trimită corbii către toţi lorzii din Cele Şapte 
Regate, chemându-i să-i jure credinţă adevăratei lor regine. 

— In războiul ăsta, înainte de a ajunge pe câmpul de luptă, 
cuvintele trebuie să ne fie arme, a declarat Daemon. 

Şi a adăugat că lorzii din marile Case deţin cheia victoriei; că 
stegarii și vasalii lor îi vor urma oriunde. Aegon Uzurpatorul 
câștigase loialitatea Casei Lannister din Casterly Rock, iar lordul 
Tyrell de Highgarden nu era decât un ţânc miorlăit, încă în fașă, 
a cărui mamă, ca regentă a lui, avea probabil să treacă de 
partea lui Aegon, cu tot cu stegarii ei peste măsură de puternici 
din Reach și cu Casa Hightower... însă ceilalţi lorzi din Tinut încă 
nu dezvăluiseră cui vor să i se supună. 

— Capătul Furtunii va fi de partea noastră, a spus prințesa 
Rhaenys. 

Dinspre partea mamei, ei înseși îi curgea prin vene sânge din 
acel loc, iar răposatul lord Boremund îi fusese mereu cel mai 
credincios dintre prieteni. 

Prinţul Daemon avea toate motivele să spere că Fecioara din 
Vale va aduce Eyre alături de ei. Era sigur că Aegon va încerca 
să capete sprijinul celor din Pyke; fiindcă numai cu ajutorul 
Insulelor de Fier ar fi putut înfrânge Casa Velaryon pe mare. Dar 
nestatornicia oamenilor de fier era notorie, iar lui Dalton Greyjoy 
îi plăcea vărsarea de sânge și lupta; ar fi putut fi convins cu 
ușurință să treacă de partea prinţesei. 

Consiliul a fost de părere că Nordul e mult prea departe ca să 
aibă vreo importanţă în lupta lor; războiul s-ar fi putut încheia 
înainte de a-și aduna Casa Stark stegarii pentru a mărșălui către 
sud. Prin urmare, nu mai rămâneau decât lorzii Ținuturilor 
Riverane, arțăgoși din fire și vestiți pentru asta, în fruntea 


cărora se afla, cel puţin cu numele, Casa Tully din Riverrun. 

— Avem prieteni în Ținuturile Riverane, a spus prinţul, deși nu 
se încumetă cu toţii să spună sus și tare ce culori apără. Ne 
trebuie, pe continent, un loc unde să se strângă, unul destul de 
întins ca să găzduiască o armată de dimensiuni considerabile, 
îndeajuns de puternică pentru a ţine piept oricărei forțe trimise 
de uzurpator contra noastră. 

Le-a arătat lorzilor o hartă. 

— Aici. La Harrenhal. 

Și astfel hotărârea a fost luată. Prinţul Daemon avea să 
conducă atacul asupra Harrenhalului, zburând pe Caraxes. 
Prinţesa Rhaenyra urma să rămână pe Piatra Dragonului până 
ce avea să se întremeze. Pornind din Piatra Dragonilor și din 
Driftmark, flota Casei Velaryon trebuia să blocheze Defileul, 
neîngăduind niciunei corăbii să intre sau să iasă din Golful Apei 
Negre. 

— Nu suntem destul de puternici ca să ocupăm Debarcaderul 
Regelui pe timp de furtună, a spus prinţul Daemon, așa cum nici 
dușmanii noștri nu pot spera să cucerească Piatra Dragonului. 
Însă Aegon e tânăr, fără experienţă, iar băietanii ca el sunt ușor 
de întărâtat. Poate-l stârnim, și vine să ne-atace cu nesăbuinţă. 

Șarpele Mărilor avea să comande flota, pe când prinţesa 
Rhaenys urma să vegheze asupra văzduhului, ca nu cumva să le 
atace vrăjmașii corăbiile cu dragoni. Intre timp, corbii lor aveau 
să zboare spre Riverrun, Eyre, Pyke și Capătul Furtunii, ca să 
ceară jurământul de credinţă al lorzilor de acolo. 

— Noi ar trebui să ducem astfel de mesaje, a spus Jacaerys, 
cel mai mare fiu al reginei. Dragonii îi vor câștiga pe lorzi de 
partea noastră mai repede decât corbii. 

Lucerys, fratele său, l-a susţinut, subliniind că el și Jace erau 
deja bărbaţi, sau cel puţin îndeajuns de aproape de vârsta 
bărbăţiei ca să poată fi trataţi ca atare. 

— Unchiul nostru ne numește bastarzii lui Strong, dar, când 
ne vor vedea călare pe dragoni, lorzii vor ști că minte. Numai 
Targaryenii călăresc dragoni. 

Ciupercă ne povestește că, la asta, Șarpele Mărilor a mormăit 
a nemulțumire și a susţinut, cu insistenţă, dar zâmbind, că toţi 
cei trei băieți sunt Velaryoni. Până și tânărul Joffrey s-a 
amestecat în vorbă, oferindu-se să li se alăture fraţilor săi, 
călare pe Tyraxes, dragonul lui. 


Numai că prinţesa Rhaenyra i-a interzis s-o facă; Joff nu avea 
decât unsprezece ani. Însă Jacaerys avea paisprezece, iar 
Lucerys treisprezece; erau flăcăi frumoși și cutezători, pricepuţi 
în mânuirea armelor și scutieri de multă vreme. 

— Dacă vă duceţi, o faceţi ca soli, nu considerându-vă 
cavaleri, le-a spus ea. Nu trebuie să luaţi parte la nicio luptă. 

Şi abia după ce băieţii au jurat solemn, pe un exemplar din 
Steaua în Șapte Colţuri, că îi vor respecta vrerea, a consimţit 
lnălţimea Sa să-i folosească drept mesageri. S-a hotărât apoi ca 
lui Jace, cel mai vârstnic dintre cei doi, să-i fie încredinţată cea 
mai lungă și mai primejdioasă însărcinare, primul zbor la Eyrie, 
pentru a duce tratative cu Lady din Vale. Apoi urma să plece 
spre Portul Alb, ca să-l câștige de partea lor pe lordul Manderly, 
și, în cele din urmă, către Winterfell, pentru a-l întâlni pe lordul 
Stark. Misiunea lui Luke era mai scurtă și mai ferită de primejdii: 
trebuia să zboare doar până la Capătul Furtunii, unde era de 
așteptat ca Borros Baratheon să-l întâmpine cu braţele 
deschise. 

In ziua următoare a avut loc, in pripă, o ceremonie de 
încoronare. Sosirea lui ser Steffon Darklyn, fost membru al 
Gărzii Regelui, a adus multă bucurie la Piatra Dragonului, mai 
ales după ce s-a aflat că el și ceilalți bărbaţi loiali (ser Otto avea 
să-i numească „trădători și să ofere recompensă pentru 
prinderea lor) aduseseră pe insulă coroana furată a regelui 
Jaehaerys Impăciuitorul. Trei sute de perechi de ochi l-au privit 
pe prinţul Daemon Targaryen punând coroana Regelui cel 
Bătrân pe capul soţiei sale și proclamând-o Rhaenyra din Casa 
Targaryen, Prima pe Numele Său, Regină a Andalilor, a 
Rhoynarilor și a Primilor Oameni. Prinţul a cerut pentru sine titlul 
de Protector al Regatului, iar Rhaenyra l-a făcut pe Jacaerys, fiul 
ei cel mare, prinţ de Piatra Dragonului și moștenitor al Tronului 
de Fier. 

Ca primă hotărâre a sa, ca regină, Rhaenyra i-a declarat pe 
ser Otto Hightower și pe regina Alicent trădători și răzvrătiți. 

— Cât despre fraţii mei vitregi și scumpa mea soră Helaena, a 
adăugat ea, ei au fost conduși pe căi greșite de un consiliu al 
oamenilor răi. Pot veni la Piatra Dragonului, să plece genunchiul 
și să-mi ceară iertare, și le voi cruța bucuroasă viaţa și îi voi 
reprimi în inima mea, pentru că sunt sânge din sângele meu și 
nu există pe lume bărbat sau femeie mai blestemată decât 


acela sau aceea care își ucide rudele. 

Vestea încoronării Rhaenyrei a ajuns în ziua următoare în 
Fortăreaţa Roșie, spre marea nemulțumire a lui Aegon al Il-lea. 

— Sora mea vitregă și unchiul meu se fac vinovaţi de înaltă 
trădare, a declarat tânărul rege. Vreau să fie scoși în afara legii, 
vreau să fie arestaţi și vreau să-i văd morţi. 

Minţile mai puţin înfierbântate din consiliul verde au cerut să 
se ducă tratative. 

— Prinţesa trebuie făcută să priceapă că luptă pentru un ţel 
fără speranţă, a zis Marele Maester Orwyle. Fratele n-ar trebui 
să poarte război împotriva surorii sale. Trimite-mă pe mine la 
ea, să-i vorbesc și s-ajungem la o înţelegere prietenească. 

Dar Aegon nici nu a vrut să audă. Septonul Eustace 
povestește că Înălțimea Sa l-a acuzat pe Marele Maester de 
lipsă de loialitate și a pomenit de aruncarea lui în negura 
temniţei, „alături de prietenii tăi negri”. Insă, când cele două 
regine, Alicent și Helaena - mama și soţia lui - au pledat în 
favoarea propunerii lui Orwyle, regele neîndurător a cedat, deși 
fără tragere de inimă. Ca urmare, Marele Maester Orwyle a fost 
trimis de cealaltă parte a Golfului Apei Negre cu o flamură a 
păcii și în fruntea unei suite, din care făceau pane ser Arryk 
Cargyll, din Garda Regelui, și ser Gwayne Hightower, din rândul 
„mantiilor aurii”, împreună cu vreo douăzeci de scribi și septoni, 
printre care și Eustace. 

Condiţiile lui Aegon al II-lea erau generoase, povestește 
Munkun în a sa /storisire Adevărată. Dacă prinţesa îl recunoștea 
ca rege și făcea legământ de supunere faţă de Tronul de Fier, el 
îi confirma stăpânirea asupra Pietrei Dragonului și îngăduia să-i 
lase fiului ei Jacaerys moștenire atât insula, cât și castelul. Celui 
de-al doilea fiu urma să i se recunoască dreptul de moștenitor al 
castelului Driftmark și al tuturor pământurilor și al celorlalte 
proprietăți ale Casei Velaryon. Aegon cel Tânăr și Viserys, fiii ei 
și ai prinţului Daemon, aveau să fie primiţi la Curtea Regală, la 
loc de cinste, primul ca scutier al regelui, iar al doilea ca 
paharnic al Înălţimii Sale. Lorzii şi cavalerii care trădaseră, 
conspirând alături de ea împotriva regelui legitim, aveau să fie 
iertați. 

Rhaenyra a ascultat condiţiile într-o tăcere împietrită, apoi l-a 
întrebat pe Orwyle dacă-l ţine minte pe tatăl ei, Regele Viserys. 

— Bineînţeles, Înălţimea Ta, a răspuns maesterul. 


— Atunci, presupun că ne-ai putea spune pe cine anume a 
desemnat moștenitor al său și succesor la tron, a spus regina, 
care își purta coroana. 

— Pe Înălţimea Ta, i-a răspuns Orwyle. 

Ea a dat din cap: 

— Ai recunoscut, cu gura ta, că regina ta legitimă sunt eu. Şi 
atunci, pentru ce te afli în slujba fratelui meu vitreg, 
uzurpatorul? 

Munkun ne istorisește că Orwyle i-a dat un răspuns lung, de 
erudit, citând legile andalilor și hotărârea Marelui Consiliu din 
101. Ciupercă pretinde că s-a bâlbâit și i s-a golit bășica udului. 
Oricare ar fi adevărul, răspunsul lui n-a mulțumit-o pe prințesă. 

— Un Mare Maester ar trebui să cunoască legile și să fie în 
slujba lor, a zis ea. Tu nu ești nicidecum Mare Maester, umpli de 
rușine și de dezonoare colanul pe care-l porți. 

Fiindcă Orwyle a protestat cu voce slabă, cavalerii Rhaenyrei 
i-au smuls colanul și l-au silit să îngenuncheze în vreme ce 
prinţesa punea colanul la gâtul omului ei, Maesterul Gerardys, 
„un adevărat și loial slujitor al Tinutului și al legilor sale”. 

Rhaenyra i-a trimis pe Orwyle și pe ceilalţi soli de unde 
veniseră. 

— Spuneţi-i fratelui meu vitreg că voi avea sau tronul, sau 
capul lui. 

Cu mult timp după încheierea Dansului, menestrelul Luceon 
din Tarth a compus o baladă tristă, intitulată „Adio, frate!“, care 
se mai cântă și în zilele noastre. Cântecul povestește ultima 
întâlnire dintre ser Arryk Cargyll și fratele său geamăn, ser 
Erryk, din momentul când Orwyle și însoțitorii săi se îmbarcau 
pe corabia care avea să-i ducă înapoi, la Debarcaderul Regelui. 
Ser Arryk își pusese sabia, cu jurământ, în slujba lui Aeron, iar 
ser Erryk, în slujba Rhaenyrei. În baladă, fiecare frate încearcă 
să-l convingă pe celălalt să-și schimbe tabăra; fiindcă dau greș, 
fiecare îi spune celuilalt cât de mult îl iubește, apoi se despart, 
știind că, data viitoare, se vor întâlni ca dușmani. E posibil să-și 
fi spus într-adevăr astfel „adio” în acea zi, la Piatra Dragonului; 
dar niciuna dintre cronicile ajunse până la noi nu pomenește 
nimic despre asta. 

Aegon al II-lea avea douăzeci și doi de ani, era iute la mânie și 
nu se grăbea să ierte. Refuzul Rhaenyrei de a-l accepta ca rege 
l-a umplut de furie. 


— l-am oferit o pace onorabilă și curva m-a scuipat în obraz, a 
spus. Tot ce va urma va fi din vina ei. 
Şi a urmat războiul. 


Moartea dragonilor Fiu 
pentru fiu 
E cs 


Aegon se proclamase rege în Groapa Dragonului, iar 
Rhaenyra pe Piatra Dragonului. După ce strădaniile de a-i 
împăca s-au dovedit zadarnice, a început de-a binelea Dansul 
Dragonilor. 

Corăbiile Șarpelui Mărilor au părăsit insula Driftmark, ieșind în 
larg din Hull și din Orașul Mirodeniilor, și au blocat Defileul, 
împiedicând negustorii și să ajungă la Debarcaderul Regelui și 
să-l părăsească. După un foarte scurt timp, Jacaerys Velaryon a 
pornit către nord, zburând pe dragonul său, Vermax, iar fratele 
lui, Lucerys, s-a îndreptat spre sud, purtat de Arrax, în vreme ce 
prinţul Daemon a plecat spre Trident, călare pe Caraxes. 

Să ne îndreptăm mai întâi atenţia spre Harrenhal. 

Deși măreaţa construcţie stranie înălţată de Harren era în 
mare parte o ruină, zidurile exterioare semeţe ale castelului încă 
mai făceau din el o fortăreață tot atât de formidabilă ca oricare 
alta din Ținuturile Riverane... numai că Aegon Dragonul îi 
dovedise deja vulnerabilitatea în fața atacurilor din aer. lar 
lordul său, Larys Strong, plecase la Debarcaderul Regelui, 
lăsând în urmă o garnizoană prea puţin numeroasă. Temându-se 
să nu aibă soarta lui Black Harren, castelanul vârstnic care 
conducea Dorneniul, ser Simon Strong, s-a grăbit să capituleze, 
coborându-și steagurile, imediat ce s-a oprit Caraxes pe Turnul 
Rugului Regilor. Dintr-o singură lovitură, prinţul Daemon a pus 
astfel mâna, pe lângă castel, și pe deloc neînsemnata avere a 
Casei Strong și pe doisprezece ostatici valoroși, dintre care 
făceau parte ser Simon și nepoţii lui. Tot prizonieri au devenit și 
oamenii simpli din castel, printre care se număra o doică pe 
nume Alys Rivers. 

Cine era femeia aceea? O slugă care, printre altele, făcea 
poţiuni și vrăji, spune Munkun. O vrăjitoare a pădurilor, pretinde 
septonul Eustace. O fermecătoare rea, care se scălda în sânge 
de fecioare ca să-și păstreze tinereţea, vrea Ciupercă să ne facă 
să credem. Numele ei dă de înţeles că era bastardă... dar știm 
puţine despre tatăl ei și încă și mai puţine despre mamă. 


Munkun și Eustace ne povestesc că a fost zămislită de lordul 
Lyonel Strong, când încă mai era un tinerel naiv, ceea ce face 
din ea sora vitregă a fiilor acestuia, Harwin (Rupe-Oase) și Larys 
(Picior-Strâmb). Însă Ciupercă repetă cu insistenţă că era mult 
mai bătrână, că îi alăptase pe cei doi băieţi și poate că fusese 
chiar și doica tatălui lor. 

Deși ea însăși nu născuse decât copii morţii, șuvoiul laptelui 
izvorât din sânul lui Alys Rivers era atât de bogat, încât hrănise 
nenumărați prunci ai altor femei din Harrenhal. Era cu adevărat 
o vrăjitoare care se împreuna cu demoni și aducea pe lume copii 
morţi, ca plată pentru ceea ce afla de la ei? Era doar o femeie 
murdară și slabă de minte, așa cum crede Eustace? O 
desfrânată, care-și folosea otrăvurile și poţiunile spre a lega 
bărbaţii de ea, cu trup și suflet? 

În timpul Dansului Dragonilor, Alys Rivers avea cel puţin 
patruzeci de ani, măcar atâta lucru se știe; Ciupercă spune că 
era chiar mai bătrână. Toată lumea istorisește că arăta mai 
tânără decât în realitate, dar e încă discutabil dacă din pură 
întâmplare sau fiindcă practica magia neagră. Oricare i-ar fi fost 
puterile, s-ar părea că asupra lui Daemon Targaryen n-avea 
niciuna, căci, câtă vreme a stăpânit el Harrenhalul, despre 
această presupusă vrăjitoare nu s-a auzit mai nimic. 

Căderea bruscă și fără vărsare de sânge a castelului lui Black 
Harren a fost considerată o mare victorie pentru regina 
Rhaenyra și negrii ei. A servit drept o tăioasă aducere aminte a 
curajului prinţului Daemon în război și a puterii lui Caraxes, 
Balaurul de Sânge, și i-a oferit reginei o fortăreață în inima 
Westerosului, un loc unde susţinătorii săi se puteau aduna... și 
Rhaenyra avea mulţi pe pământurile udate de apele Tridentului. 
Când prinţul Daemon și-a trimis către ei chemarea la luptă, de-a 
lungul apelor s-au pregătit de bătălie cavaleri și oșteni și ţărani 
umili care își aduceau aminte de Deliciul Tinutului, atât de iubită 
de tatăl ei, și-o aminteau zâmbind și fermecându-i în tinereţea 
sa, când vizitase Ținuturile Riverane. Sute și apoi mii de oameni 
s-au încins cu săbiile și și-au pus zalele sau au înșfăcat o furcă 
sau o sapă și un scut grosolan, din lemn și au pornit-o către 
Harrenhal, să lupte pentru fetiţa lui Viserys. 

Lorzii de pe malurile Tridentului, având mai mult de pierdut, 
nu s-au pus de îndată în mișcare, însă au început destul de 
curând să i se alăture reginei. De la Gemeni a plecat călare ser 


Forrest Frey, același „Frey Pătimașul” care ceruse implorator 
mâna Rhaenyrei, acum un cavaler autoritar. Lordul Samwell 
Blackwood, care pierduse cândva un duel pentru favorurile ei, 
și-a înălțat steagurile la Raventree. (Ser Amos Bracken, care 
câștigase duelul cu pricina, și-a urmat tatăl când Casa Bracken 
s-a declarat de partea lui Aegon.) Casele Mooton, de la lazul 
Fecioarelor, Piper, de la Pinkmaiden, Roote, de la Harroway, 
Darry, de la Darry, Mallister, de la Seagard, și Vance, de la 
Popasul Călătorului, au dat de veste că o sprijină de Rhaenyra. 
(Casa Vance din Atranta a ales cealaltă cale și și-a trâmbiţat 
supunerea faţă de tânărul rege.) Petyr Piper, căruntul lord de 
Pinkmaiden, a vorbit în numele multor altora când a spus: 

— Mi-am pus sabia în slujba ei sub jurământ. Sunt bătrân, dar 
nu chiar atât de bătrân încât să fi uitat cuvintele pe care le-am 
rostit, și se întâmplă să mai am încă sabia aia. 

Lordul Paramount de Trident, Grover Tully, fusese bătrân și în 
101 când, la Marele Consiliu, se declarase de partea prinţului 
Viserys; între timp se șubrezise, dar rămăsese la fel de 
încăpățânat. În 101, vorbise în favoarea pretendentului de parte 
bărbătească, iar anii scurși nu-i schimbaseră părerea. Lordul 
Grover a spus, cu insistență, că Rivemmul ar trebui să lupte 
pentru tânărul rege Aegon. Insă nu s-a dus vestea despre asta. 
Bătrânul lord era țintuit la pat și nu mai avea mult de trăit. 

— Aș prefera să nu murim și noi, ceilalţi, odată cu el, a spus 
nepotul lui, ser Elmo Tully. 

Riverrunul nu se putea apăra de focul dragonilor, le-a atras 
atenţia fiilor săi, iar ambele tabere călăreau dragoni. Așa că, pe 
când lordul Grover tuna și fulgera pe patul de moarte, 
Riverrunul și-a zăvorât porţile, și-a trimis oștenii pe metereze și 
a păstrat tăcerea. 

În tot acest timp, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel în est, 
unde prinţul Jacaerys Velaryon a coborât de pe tânărul său 
dragon, Vermax, în Eyrie, ca să câștige Valea lui Arryn de partea 
mamei sale. Fecioara din Vale, lady Jeyne Arryn, era cu douăzeci 
de ani mai vârstnică decât el, împlinise treizeci și cinci. Fără să 
se fi măritat vreodată, Lady Jeyne domnise în Vale de la 
moartea tatălui și a fraţilor ei, uciși pe dealuri de Stone Crows, 
când ea n-avea decât trei ani. 

Ciupercă ne istorisește că vestita fecioară era de fapt o 
stricată de obârşie înaltă, cu o nesățioasă poftă de bărbaţi, și ne 


înșiră o poveste obscenă, pretinzând că această Jeyne i-a spus 
prinţului Jacaerys că, dacă și numai dacă el poate s-o aducă pe 
culmile plăcerii folosindu-și limba, ea îi oferă loialitatea Văii. 
Septonul Eustace repetă larg răspânditul zvon despre plăcerile 
lui jJeyne Arryn, care, în intimitate, ar fi preferat compania 
femeilor, apoi adaugă că nu era adevărat. De data asta, trebuie 
să-i fim recunoscători Marelui Maester Munkun pentru /storia 
adevărată, căci el e singurul care vorbește despre cele 
petrecute în Sala Mare a castelului Eyrie, nu în dormitorul 
stăpânei acestuia. 

— Înseși rudele mele au încercat de trei ori să mă înlocuiască, 
i-a spus lady Jeyne prinţului Jacaerys. Ser Arnold, vărul meu, 
obișnuiește să spună că femeile sunt prea slabe ca să poată 
conduce. Dacă vrei să-l întrebi despre asta, îl am într-una dintre 
celulele cerului. E adevărat că prinţul Daemon al vostru s-a 
folosit de prima lui nevastă cu cea mai mare cruzime... dar, în 
ciuda prostului ei gust în privinţa soţilor, mama ta rămâne 
regina noastră de drept și îmi mai e și rudă de sânge, după 
mama ei e o Arryn. În această lume a bărbaţilor, noi, femeile, 
trebuie să fim unite. Valea și cavalerii ei îi vor sta alături... dacă 
Înălţimea Sa îmi îndeplinește o cerere. 

Când prinţul a întrebat-o ce dorește, a răspuns: 

— Dragoni. Nu mă tem de oști. Multe și de multe ori s-au 
spulberat izbindu-se de Poarta mea însângerată, iar despre 
Eyrie se știe că e de neînfrânt. Însă tu ai coborât la noi din 
văzduh, la fel cum a făcut-o cândva regina Visenya, pe vremea 
Cuceririi, iar mie nu mi-a stat în puteri să te opresc. Nu-mi place 
deloc să mă simt neputincioasă. Trimite-mi dragoni, cu călăreţii 
lor. 

Prinţul a fost de acord, și Lady Jeyne a plecat genunchiul în 
faţa lui, apoi le-a poruncit și războinicilor ei s-o facă și să-și ofere 
săbiile cu jurământ. 

Pe urmă Jacaerys s-a avântat în văzduh și și-a continuat 
drumul către nord, zburând peste Degete și peste apele 
Mușcăturii. S-a oprit pentru scurt timp la Sisterton, unde lordul 
Borrell și lordul Sunderland i s-au supus și i-au garantat că 
insulele Trei Surori îi vor fi alături, apoi s-a îndreptat către Portul 
Alb, unde lordul Desmond Manderly l-a întâmpinat în Curtea 
Tritonului. 

Acolo prinţul a avut de înfruntat un negociator mai viclean 


decât el. 

— Portului Alb nu-i e indiferentă situaţia în care se află mama 
ta, a spus Manderly. Înaintașii mei au fost jefuiţi de drepturile ce 
li se cuveneau prin naștere când vrăjmașii noștri ne-au 
surghiunit pe țărmurile astea reci din miazănoapte. Când ne-a 
vizitat, cu mult timp în urmă, Regele cel Bătrân a vorbit despre 
nedreptatea care ni s-a făcut și ne-a făgăduit c-o să îndrepte 
lucrurile. Ca zălog pentru asta, i-a oferit străbunicului meu mâna 
fiicei sale, prinţesa Viserra, pentru ca astfel cele două Case ale 
noastre să fie ca una, dar fata a murit și făgăduiala a fost uitată. 
Prinţul Jacaerys a știut ce i se cere. Înainte de a părăsi Portul 
Alb, a fost scrisă și semnată o înţelegere care punea drept 
condiţie căsătoria mezinei lui Manderly cu Joffrey, fratele 
prinţului, imediat după încetarea războiului. 

În cele din urmă, Vermax l-a dus pe Jacaerys Velaryon la 
Winterfell, pentru negocieri cu formidabilul și tânărul stăpân al 
Domeniului, lordul Cregan Stark. 

Odată cu trecerea anilor, Cregan Stark avea să devină 
cunoscut ca Bătrânul din Nord, dar, în 129 D.C., când a venit la 
el prinţul Jacaerys, lordul de Winterfell n-avea decât douăzeci și 
unu de ani. Devenise lord la vârsta de treisprezece ani, în 121 
D.C., după moartea tatălui său, lordul Rickon. Până când 
ajunsese la majorat, Nordul fusese condus de unchiul său 
Bennard, ca regent, iar în 124 D.C. când împlinise șaisprezece 
ani, Cregan descoperise că unchiul său tărăgăna renunţarea la 
putere. Relaţiile dintre cei doi deveniseră tot mai încordate, căci 
pe tânărul lord îl enervau stavilele impuse de fratele tatălui său. 
În cele din urmă, în 126 D.C., Cregan Stark se revoltase, îi 
trimisese în temniţă pe Bennard și pe cei trei fii ai acestuia și 
luase cârmuirea Nordului în propriile sale mâini. La scurt timp 
după aceea, se însurase cu lady Ana Norrey, o prietenă pe care- 
o îndrăgise încă din copilărie, dar ea a murit în 128 D.C., dând 
naștere fiului și moștenitorului lor, pe care Cregan îl numise 
Rickon, după tatăl său. 

Toamna se apropia de sfârșit când a ajuns prinţul de Piatra 
Dragonului la Winterfell. Zăpada se înălța în strat gros deasupra 
pământului, dinspre miazănoapte sufla un vânt rece și lordul 
Stark era în toiul pregătirilor pentru iarna care bătea la ușă, însă 
l-a întâmpinat pe Jacaerys cu căldură. Se spune că zăpada, 
gheaţa și frigul îl iritau pe Vermax, așa că prinţul n-a zăbovit 


prea mult printre oamenii Nordului, dar scurta lui ședere acolo a 
dat naștere unor povești stranii. 

După cum scrie Munkun în /stori/sirea adevărată, Cregan și 
Jacaerys s-au simţit atrași unul de celălalt, pentru că foarte 
tânărul prinţ îi amintea lordului de Winterfell de fratele lui mai 
mic, mort cu zece ani în urmă. Au băut, au vânat, s-au antrenat 
împreună în mânuirea armelor și s-au înfrățit cu jurământ 
pecetluit cu sânge. Toate astea sună mai credibil decât 
versiunea lui Eustace, în care prinţul își petrece cea mai mare 
parte a timpului încercând să-l convingă pe lordul Cregan să 
renunţe la zeii lui păgâni și să-i venereze pe Cei Șapte. 

Dar ne întoarcem spre Ciupercă pentru a afla povești pe care 
celelalte cronici nu le amintesc; și nu ne dezamăgește nici de 
această dată. În istorisirea lui apare o tânără fată, sau o „fată- 
lup“, cum o poreclește el, pe nume Sara Snow. Prinţul s-a 
îndrăgostit de creatura aia, fiica bastardă răposatului lord 
Rickon Stark, atât de tare încât s-a culcat într-o noapte cu ea. 
Când a aflat că oaspetele său a luat fecioria surorii sale 
bastarde, lordul Cregan s-a înfuriat peste măsură și s-a îmblânzit 
abia când Sara Snow i-a spus că prinţul se cununase cu ea. |și 
rostiseră jurămintele în fața copacului inimii în pădurea zeilor a 
Winterfellului, și numai după aceea i se dăruise ea, în zăpadă, 
înfășurată în blănuri, sub privirile vechilor zei. 

Povestea e cu siguranţă încântătoare, dar, aidoma multor alte 
istorisiri ale bufonului, pare să fie mai degrabă o născocire a 
imaginaţiei sale febrile, nu un adevăr istoric. Jacaerys Velaryon 
era logodit cu verișoara lui, Baela, încă de când el avea patru 
ani și ea doi și, din câte știm despre caracterul lui, pare foarte 
puţin probabil să fi încălcat un astfel de legământ solemn, 
pentru a apăra îndoielnica virtute a unei bastarde din Nord, pe 
jumătate sălbatică și nespălată. Dacă a existat într-adevăr 
vreodată o Sara Snow și dacă prinţul de Piatra Dragonului s-a 
distrat cumva cu ea, asta nu e cu nimic mai mult decât ceea ce 
făcuseră, în trecut, alţi prinți și decât ceea ce vor face prinții de 
mâine, dar să vorbești despre căsătorie e absurd. 

(Ciupercă mai pretinde și că Vermax a lăsat la Winterfell un 
cuibar plin cu ouă de dragon, ceea ce e tot atât de absurd. Deși 
e adevărat că e aproape cu neputinţă să-ţi dai seama care e 
sexul unui dragon viu, nicio altă cronică nu istorisește că 
Vermax ar fi făcut vreodată fie și un singur ou, așa că trebuie să 


presupunem că a fost mascul. Septonul Barth presupune că, la 
nevoie, dragonii își pot modifica sexul, fiind „tot atât de 
schimbători ca o flacără”, însă ipoteza lui e prea ridicolă ca să 
poată fi luată în considerare.) 

lată ce știm fără dubiu: Cregan Stark și Jacaerys Velaryon au 
izbutit să se pună de acord și au semnat o înţelegere pe care, în 
Istorisirea adevărată, Marele Maester Munkun o numește „Pactul 
de Gheaţă și Foc”. Aidoma multor alte pacte de același fel, era 
pecetluit printr-o căsătorie. Fiul lui Cregan, Rickon, avea un an. 
Prinţul Jacaerys era încă neînsurat și nu avea copii, dar se 
presupunea că, după ce mama lui avea să se așeze pe Tronul de 
Fier, urma să devină și el tată. Prin acel pact, se obliga să-și 
trimită prima fiică venită pe lume în Nord după ce va fi împlinit 
șapte ani, spre a fi crescută la Winterfell până ce avea să ajungă 
la vârsta potrivită pentru măritișul cu moștenitorul lordului 
Cregan. 

Când s-a reîntors, cu dragonul său, în văzduhul rece al 
toamnei, prinţul de Piatra Dragonului știa că atrăsese de partea 
mamei sale trei lorzi puternici, împreună cu scutierii lor. Deși 
până la a cincisprezecea aniversare mai era o jumătate de an, 
prinţul Jacaerys dovedise deja că e bărbat și că merită să 
moștenească Tronul de Fier. 

Dacă zborul „mai scurt și mai ferit de primejdii” al fratelui său 
ar fi mers la fel de bine, lumea ar fi scăpat de multă vărsare de 
sânge și de amărăciune. 

Toate cronicile ajunse până la noi sunt de acord că 
nenorocirea care l-a lovit pe Lucerys Velaryon la Capătul Furtunii 
nu a fost pusă la cale. Primele bătălii din Dansul Dragonilor s-au 
purtat cu mesaje aduse de corbi, cu ameninţări și făgăduieli, cu 
edicte și lingușiri. Vestea asasinării lordului Beesbury în consiliul 
verde încă nu ajunsese la prea multe urechi; se credea că 
bătrânul nobil fusese azvârlit în vreo temniță. Deși prin curtea 
castelului nu se mai vedeau o droaie de chipuri cunoscute, 
deasupra porţilor nu apăruseră capete retezate, așa că mulţi 
continuau să spere că problema succesiunii la tron se va rezolva 
fără luptă. 

Străinul avea alte planuri. Căci, fără nicio îndoială, temuta lui 
mână s-a aflat în spatele ghinionului care i-a adus pe cei doi 
tineri prinți în același timp la Capătul Furtunii, când dragonul 
Arrax a gonit nebunește ca să nu fie ajuns din urmă de o vijelie 


care-și aduna vânturile și l-a depus pe Lucerys Velaryon cu bine 
în curtea castelului, doar ca să afle că Aemond Targaryen sosise 
acolo înaintea lui. 

Borros Baratheon avea o fire cu totul diferită de a tatălui său. 
„Lordul Boremund era o stâncă, dur, puternic, neclintit”, ne 
istorisește septonul Eustace. „Lordul Borros era ca vântul care 
se dezlănţuie și urlă, suflând în toate părţile.” Prinţul Aemond nu 
știuse de ce soi de primire va avea parte, dar Capătul Furtunii l- 
a întâmpinat cu ospeţe, partide de vânătoare și turniruri. 

Lordul Borros se arătase mai mult decât doritor să-l distreze 
pe prinţul peţitor. 

— Am patru fiice, i-a spus. Alege-o pe care vrei. Cass e cea 
mai mare și va înflori prima, dar Floris e mai frumoasă. lar dacă- 
ţi dorești o soţie cu mintea ageră, asta e Maris. 

Rhaenyra se încrezuse prea multă vreme în loialitatea 
necondiționată a Casei Baratheon, i-a spus nobilul lord lui 
Aemond. 

— Da, prinţesa Rhaenys e rudă cu mine și cu ai mei, o mătușă 
de-a mea pe care n-am cunoscut-o a fost măritată cu tatăl ei, 
dar amândoi sunt morţi, iar Rhaenyra... nu e Rhaenys, nu-i așa? 

Lordul Borros a adăugat că n-are nimic împotriva femeilor; își 
iubea fetele, o fiică e prețioasă... însă un fiu... ahhh... dacă i-ar 
da zeii vreodată un fiu din sângele său, acela ar moșteni Capătul 
Furtunii, nu surorile lui. 

— De ce-ar sta lucrurile altfel când e vorba de Tronul de Fier? 

Şi, cu o căsătorie cu cineva din familia regală la orizont... 
Cauza Rhaenyvrei era una pierdută, ea avea să înţeleagă asta 
imediat ce avea să afle că pierduse Capătul Furtunii, ceea ce 
urma să-i dea chiar el de veste... pleacă genunchiul în fața 
fratelui tău, da, e cel mai bine, și fetele lui se mai certau între 
ele, cum fac fetele, dar el avea grijă ca ele să se împace de 
fiecare dată... 

In nicio cronică nu ne dezvăluie pe care dintre cele patru fiice 
a ales-o prinţul Aemond (deși Ciupercă ne povestește că le-a 
sărutat pe toate patru, ca să „le guste nectarul buzelor”), ni se 
spune doar că n-a fost Maris. Munkun scrie că prinţul și lordul 
Borros se tocmeau în privinţa datelor și a dotelor în dimineaţa 
când a apărut Lucerys Velaryon. Mai întâi l-a simţit Vhagar. 
Străjerii de pe meterezele masivelor ziduri exterioare și-au 
înșfăcat sulițele, brusc înspăimântați când ea s-a trezit scoțând 


un urlet care a cutremurat din temelii fortăreaţa înălţată de 
Durran. Se povestește că până și Arrax a început să tremure la 
auzul acelui sunet, și că Luke l-a silit să coboare lovindu-l de mai 
multe ori cu biciul. 

Ciupercă s-a străduit să ne convingă că, înspre răsărit, 
fulgerele brăzdau cerul și ploua torențial când Lucerys a sărit 
din spinarea dragonului, strângând în mână mesajul mamei 
sale. Trebuie să fi știut fără dubiu ce înseamnă prezenţa lui 
Vhagar, așa că nu s-a mirat când, în Sala Rotundă, Aemond 
Targaryen l-a provocat sub privirile lordului Borros, ale celor 
patru fiice ale sale, ale septonului, ale maesterului și ale unui 
număr de vreo patruzeci de cavaleri, gărzi și servitori. (Unul 
dintre cei de faţă a fost ser Byron Swann, al doilea fiu al lordului 
de Stonehelm din Hotarele Dornishene, care urma să aibă micul 
său rol ceva mai târziu, pe timpul Dansului.) Așa că, măcar de 
data asta, nu ne bizuim doar pe spusele Marelui Maester 
Munkun, pe ale lui Ciupercă și pe ale Marelui Maester Eustace. 
Nidunul dintre ei nu s-a aflat atunci la Capătul Furtunii, dar au 
fost acolo mulţi alţii, așa că nu ducem lipsă de istorisiri la prima 
mână. 

— Uită-te la creatura asta jalnică, lordul meu! a strigat prinţul 
Aemond. Micuţul Luke Strong, bastardul. Eşti ud, bastardule, i-a 
spus apoi lui Luke. Plouă sau te-ai pișat pe tine de frică? 

Lucerys Velaryon i-a vorbit doar lordului Baratheon: 

— Lord Borros, ţi-am adus un mesaj de la mama mea, regina. 

— Adică de la curva din Piatra Dragonului. 

Prințul Aemond a înaintat și a încercat să smulgă scrisoarea 
din mâna lui Lucerys, însă lordul Borros a zbierat o poruncă și 
cavalerii săi i-au despărţit pe cei doi prinți. Apoi unul dintre ei a 
dus scrisoarea Rhaenyrei pe dais, unde nobilul lord stătea pe 
tronul regilor Furtunii din vechime. 

Nimeni nu poate ști cu adevărat ce anume a simţit Borros 
Baratheon în acele clipe. Istorisirile celor prezenţi diferă mult 
între ele. Unii spun că s-a înroșit la faţă și părea stingherit, ca un 
bărbat prins de nevastă în pat cu altă femeie. Alţii pretind că 
părea să savureze ceea ce vedea, cu vanitatea satisfăcută 
fiindcă atât regele, cât și regina îi doreau sprijinul. Ciupercă 
spune (fără să fi fost de faţă) că era beat. Septonul Eustace 
pretinde (tot fără să fi fost prezent) că era speriat. 

Însă toți martorii sunt de acord în privinţa vorbelor și 


gesturilor lordului Borros. Nicidecum deprins cu cititul, lordul a 
înmânat scrisoarea de la regină maesterului său, care a rupt 
sigiliul și i-a șoptit mesajul la ureche. Faţa lordului a prins să se 
încrunte. Și-a mângâiat barba, s-a uitat urât la Lucerys Velaryon 
și l-a întrebat: 

— Dacă ar fi să fac ce-mi cere mama ta, cu care dintre fiicele 
mele ai vrea să te-nsori, băiete? A arătat spre cele patru fete. 
Alege una! 

Prințului Lucerys i s-au împurpurat obrajii. 

— Lordul meu, nu sunt liber să mă căsătoresc. Sunt promis 
verișoarei mele, Rhaena. 

— Atâta lucru știu și eu, a spus lordul Borros. Du-te acasă, 
ţâncule, și spune-i curvei care ţi-e mamă că lordul de Capătul 
Furtunii nu-i câine, ca să-l fluiere când vrea să-l întărâte 
împotriva dușmanilor ei. 

Prinţul Lucerys s-a răsucit pe călcâie, vrând să plece din Sala 
Rotundă. 

Însă prinţul Aemond și-a scos sabia. 

— Așteaptă, Strong! a spus. Mai întâi plătește ce-mi datorezi. 

Și-a smuls peticul de pe ochi și l-a azvârlit pe podea, scoțând 
la vedere safirul de sub el. 

— Ai cuţit, așa cum ai avut și-atunci. Scoate-ţi un ochi, și te 
las să pleci. Unul e de-ajuns. Nu vreau să te orbesc. 

Prinţul Lucerys și-a adus aminte ce-i făgăduise mamei sale. 

— N-o să mă lupt cu tine. Am venit aici ca mesager, nu în 
calitatea mea de cavaler. 

— Ai venit aici ca papă-lapte și trădător, a ripostat prinţul 
Aemond. O să-ţi iau sau ochiul, sau viaţa, Strong. 

Asta l-a neliniștit pe lordul Borros. 

— Nu aici, a mormăit el. A sosit ca mesager. Nu vreau vărsare 
de sânge sub acoperișul meu. 

Străjerii lui s-au așezat între cei doi prinți, apoi l-au scos pe 
Lucerys Velaryon din Sala Rotundă și l-au escortat până în 
curtea castelului, unde Arrax, dragonul său, îl aștepta ghemuit 
în ploaie. 

Și totul s-ar fi încheiat astfel, dacă n-ar fi fost Maris. A doua 
născută a lordului Borros, nu tot atât de frumoasă ca surorile ei, 
era furioasă fiindcă Aemond o preferase pe alta. 

— Te-a lăsat fără un ochi sau fără un ou? l-a întrebat pe prinţ, 
cu voce dulce ca mierea. Sunt atât de bucuroasă că ai ales-o pe 


sora mea! Îmi doresc soţ fără nimic lipsă. 

Cu gura strâmbată de furie, Aemond Targaryen s-a întors din 
nou spre lordul Borros și i-a cerut să-i îngăduie să plece. Lordul 
de Capătul Furtunii i-a răspuns ridicând din umeri: 

— Nu-i treaba mea să-ţi spun ce să faci când nu ești sub 
acoperișul meu. 

Şi cavalerii lui s-au dat deoparte, iar prinţul Aemond s-a 
năpustit spre ușă. 

Afară se dezlănţuise furtuna. Tunetele se rostogoleau peste 
castel, perdelele de ploaie te orbeau și, din când în când, fulgere 
imense, alb-albăstrui, luminau ca ziua. Vremea nu era prielnică 
zborului nici măcar pentru un dragon și Arrax se străduia din 
răsputeri să rămână în aer când Aemond a încălecat pe Vhagar 
și a plecat pe urmele lui. Dacă văzduhul ar fi fost limpede, poate 
că prinţul Lucerys ar fi reușit să fugă, pentru că Arrax era mai 
tânăr și mai sprinten... dar ziua era „tot atât de neagră ca inima 
prinţului Aemond”, ne povestește Ciupercă, și astfel cei doi 
dragoni au ajuns să se înfrunte deasupra Golfului Naufragiilor. 
Privitorii de pe meterezele castelului au văzut în zare răbufniri 
de foc și au auzit un zbieret care s-a înălţat peste vuietul 
furtunii. Apoi cele două fiare s-au încleștat înfuriate, printre 
fulgere și tunete. Vhagar era de cinci ori mai mare decât 
potrivnicul său și scăpase cu viaţă din sute de bătălii. Dacă s-au 
luptat, asta n-a avut cum să dureze prea mult. 

Arrax s-a prăbușit, zdrobit, pentru a fi înghiţit de talazurile din 
golf. Trei zile mai târziu, valurile i-au aruncat capul și gâtul pe 
stâncile aflate mai jos de Capătul Furtunii, ca ospăț pentru crabi 
și pescăruși. Ciupercă pretinde că tot acolo a ajuns și trupul 
prinţului Lucerys și că prinţul Aemond i-a scos ochii pentru a-i 
oferi lui Maris pe un pat de alge, dar povestea asta pare trasă 
de păr. Unii spun că Vhagar l-a smuls pe Lucerys din spatele 
dragonului său și l-a înghiţit întreg. S-a pretins și că prinţul 
Lucerys ar fi supravieţuit căderii și a înotat până la mal, dar și-a 
pierdut toate amintirile despre sine însuși, așa că și-a petrecut 
restul zilelor ca pescar slab de minte. 

Istorisirea adevărată le dă acestor povești consideraţia pe 
care o merită... adică nu le ia în seamă. Munkun susţine că 
prinţul Lucerys a murit odată cu dragonul său. Și ăsta e, fără 
îndoială, adevărul. Prinţul avea treisprezece ani. Trupul lui n-a 
fost găsit niciodată. Şi moartea lui a pus capăt războiului 


corbilor, al mesagerilor și al alianțelor prin căsătorie, fiind 
începutul unui război de foc și sânge în toată puterea 
cuvântului. 

Aemond Targaryen... pe care, de atunci încolo, dușmanii să-i 
aveau să-l numească Aemond Ucigașul-de-Nepoţi... s-a întors la 
Debarcaderul Regelui după ce a câștigat ajutorul Capătului 
Furtunii pentru fratele lui și ura eternă a reginei Rhaenyra. Dacă 
se așteptase să fie întâmpinat ca un erou, a fost dezamăgit. 
Când a auzit ce făcuse, regina Alicent s-a albit la faţă și a 
strigat: 

— Mama din Ceruri să aibă milă de noi toţi! 

Nici ser Otto n-a fost încântat. 

— N-ai pierdut decât un ochi, se spune că ar fi zis. Cum ai 
putut fi atât de orb? 

Însă regele nu le împărtășea temerile. Aegon al Il-lea a 
sărbătorit întoarcerea fratelui său dând un mare ospăț, l-a 
salutat numindu-l „adevăratul sânge al dragonului” și le-a dat 
tuturor de veste că Aemond le-a oferit „un început minunat”. 

La Piatra Dragonului, regina Rhaenyra a leșinat când i s-a 
spus că Luke e mort. Jace era încă în Nord, îndeplinindu-și 
misiunea, dar Joffrey, fratele mai mic al lui Luke, a făcut un 
jurământ cumplit de răzbunare împotriva prinţului Aemond și a 
lordului Borros. Numai Şarpele Mărilor și prinţesa Rhaenys au 
reușit să-l împiedice să încalece imediat pe dragonul său. 
(Ciupercă vrea să ne convingă că a avut și el un rol.) Consiliul 
negru s-a adunat, dar, înainte de a apuca să decidă ce lovitură 
să dea ca răspuns, a sosit un corb de la Harrenhal. 

„Ochi pentru ochi, fiu pentru fiu”, le scrisese prinţul Daemon. 
„Lucerys va fi răzbunat.” 

să nu uităm că, în tinereţe, Daemon Targaryen fusese „Prinţul 
Orașului”, că faţa și râsul lui le erau bine cunoscute tuturor 
pungașilor, curvelor și cartoforilor din Fundătura Puricilor. Încă 
avea prieteni în locurile deocheate din Debarcaderul Regelui și 
acoliţi printre mantiile aurii. Fără ca regele Aegon, Mâna sau 
regina-văduvă să bănuiască nimic, avea și aliați la Curte, ba 
chiar în consiliul verde... și mai avea pe cineva, cineva aparte, în 
care avea încredere deplină, care cunoștea, exact așa cum le 
cunoscuse pe vremuri Daemon, toate tavernele și toate gropile 
de şobolan ce spurcau cotloanele Fortăreţei Roșii și care putea 
să se miște cu ușurință prin întunecimea orașului. Pentru a pune 


în faptă o răzbunare cumplită, a luat legătura, pe căi secrete, cu 
acel cineva de obârşie străină și cu chip palid. 

Şi astfel s-au găsit uneltele potrivite printre derbedeii din 
Fundătura Puricilor. Unul fusese sergent în Garda Orașului; 
voinic și brutal, își pierduse mantia aurie după ce, la beţie, 
omorâse o curvă în bătaie. Celălalt se îndeletnicea cu prinderea 
șobolanilor din Fortăreaţa Roșie. Numele lor nu apar în cronici. 
Au rămas în amintire (de n-ar mai fi rămas!) ca Sânge și Brânză. 

Ciupercă ne spune că Brânză cunoștea Fortăreața Roșie mai 
bine decât își cunoștea forma mădularului. Intrările și tunelurile 
secrete construite de Maegor cel Crud îi erau la fel de familiare 
prinzătorului de șobolani ca și rozătoarelor pe care le vâna. 
Brânză l-a condus pe Sânge în inima castelului printr-un coridor 
părăginit, fără să-i vadă niciun străjer. Unii spun că prada lor era 
însuși Aegon, însă acesta era însoţit întotdeauna de Garda 
Regelui și nici măcar Brânză nu știa nicio altă cale de intrare sau 
ieșire din Cetăţuia lui Maegor în afară de podul mobil de peste 
șanțul de apărare, plin nu cu apă, ci cu ţepe de fier formidabil 
de ascuţite. 

Turnul Mâinii era mai puţin apărat. Cei doi s-au furișat pe 
lângă ziduri, ocolindu-i pe lăncierii postați la uși. Apartamentele 
lui ser Otto nu-i interesau. S-au strecurat în ale fiicei sale, aflat 
la un etaj mai jos. Regina Alicent se mutase aici după moartea 
Regelui Viserys, când fiul ei, Aegon, se instalase în Cetăţuia lui 
Maegor, împreună cu regina lui. Odată intraţi, Brânză a 
imobilizat-o pe regina-văduvă și i-a pus căluș la gură, iar Sânge 
i-a strangulat camerista. Pe urmă s-au așezat și au așteptat, 
pentru că știau că regina Helaena obișnuiește să-și aducă în 
fiecare seară copiii să-și vadă bunica înainte de culcare 

Fără să bănuiască pericolul, regina a apărut când seara se 
pogora peste castel. Jaehaerys și Jaehaera aveau șase ani, iar 
Maelor, doi. Helaena a intrat cu cel mic de mână și și-a strigat 
mama. Sânge a blocat ușa și l-a înjunghiat pe oșteanul din 
gardă care o însoțea pe regină, iar Brânză l-a înșfăcat pe Maelor. 

— Ţipă și muriţi cu toţii! i-a spus Sânge Înălţimii Sale. 

Regina Helaena și-a păstrat calmul. 

— Cine sunteţi? a vrut ea să știe. 

— Ne ocupăm de rău platnici, a zis Brânză. Ochi pentru ochi, 
fiu pentru fiu. Nu-l vrem decât pe unul, ca să fiți chit. Vouă, 
celorlalți, n-o să vă facem niciun rău, frumușeilor, n-o să vă 


clintim niciun fir de păr. Pe care vrei să-l pierzi, Înălțimea Ta? 

Când a înţeles ce i se spusese, regina Helaena l-a implorat s-o 
ucidă pe ea. 

— O soţie nu-i totuna cu un fiu, a răspuns Sânge. Trebuie să 
fie un băiat. 

Brânză a sfătuit-o să aleagă cât mai repede, înainte de a-i 
silui Sânge fetița, ca să nu se plictisească așteptând. 

— Alege, a adăugat, sau îi omorâm pe toţi! 

Prăbușită în genunchi și plângând, Helaena a rostit numele 
mezinului, Maelor. Poate și-a închipuit că băiatul e prea mic ca 
să înţeleagă ce se petrece sau poate a făcut-o fiindcă fiul ei mai 
mare, Jaehaerys, era primul născut și moștenitorul regelui 
Aegon, succesorul lui la Tronul de Fier. 

— Ai auzit, puștiule? i-a șoptit Brânză lui Maelor. Mămica ta te 
vrea mort. 

A rânjit către Sânge, iar matahala l-a decapitat pe prinţul 
Jaehaerys cu o singură lovitură de sabie. Regina a început să 
urle. 

Oricât ar părea de curios, prinzătorul de șobolani și casapul și- 
au respectat cuvântul. Nu le-au făcut niciun rău reginei și 
copiilor ei rămași în viaţă și au fugit cu capul prinţului. 

Turnul s-a umplut de ţipete și de zarvă, dar Brânză cunoștea 
coridoarele secrete mai bine decât gărzile, așa că ucigașii au 
scăpat. Două zile mai târziu, Sânge a fost prins la Poarta Zeilor, 
când a încercat să părăsească Debarcaderul Regelui cu capul 
prinţului Jaehaerys ascuns în coburi. Sub tortură, a mărturisit că- 
| ducea la Harrenhal, ca să-și primească recompensa de la 
prinţul Daemon. A descris și o târfă despre care a pretins că i-ar 
fi angajat: o femeie care nu mai era tânără, străină după cum 
vorbea, înfășurată într-o mantie cu glugă și foarte palidă la faţă. 
Celelalte curve îi spuneau Mizeria. 

După treisprezece zile de tortură, lui Sânge i s-a îngăduit să 
moară. Regina Alicent i-a poruncit lui Larys Picior-Strâmb să-i 
afle adevăratul nume, ca să-l poată scălda în sângele soției și 
copiilor lui, dar cronicile ajunse până la noi nu spun dacă asta s- 
a întâmplat sau nu. Ser Luthor Largent și mantiile lui aurii au 
scotocit Strada Mătăsii de la un capăt la altul, au scos afară 
toate curvele din Debarcaderul Regelui și le-au despuiat, dar n- 
au dat de nicio urmă a lui Brânză sau a Viermelui Alb. Stăpânit 
de durere și mânie, regele Aegon al Il-lea a poruncit să fie 


spânzurați toţi prinzătorii de șobolani, și asta s-a făcut. (Ca să-i 
înlocuiască, ser Otto Hightower a adus în Fortăreaţa Roșie o 
sută de pisici.) 

Chiar dacă Sânge și Brânză îi cruţaseră viaţa, despre regina 
Helaena nu se poate spune că i-a supravieţuit acelui amurg 
fatal. De-atunci n-a mai avut poftă de mâncare, nu s-a mai 
îmbăiat, n-a mai ieșit din camerele ei și nu s-a mai putut uita la 
fiul său Maelor, știind că îi rostise numele ca să fie ucis. Regele 
n-a avut de ales, l-a luat pe băiat de lângă ea și i l-a încredinţat 
mamei lor, regina-văduvă Alicent, pentru a-l crește ca pe copilul 
ei. Aegon și Helaena nici n-au mai împărţit patul și ea își pierdea 
minţile pe zi ce trecea, iar el își lăsa furia să se dezlănţuie și se 
îmbăta. Şi iar se înfuria. 


Moartea dragonilor 


Dragonul roșu și cel auriu 
i cil i 


După moartea lui Lucerys Velaryon în ţinuturile Furtunii și 
uciderea prinţului Jaehaerys sub ochii mamei sale în Fortăreaţa 
Roșie, Dansul Dragonilor a devenit cu totul altul. Pentru negri și 
verzi deopotrivă, sângele vărsat se cerea răzbunat cu vărsare 
de sânge, în tot ţinutul, lorzii și-au chemat stegarii și armatele s- 
au adunat și au pornit în marș. 

In Ținuturile Riverane, năvălitori plecaţi din Raventree, 
purtând flamurile Rhaenyrei!>, au intrat pe pământurile Casei 
Bracken, unde au ars recoltele, au împrăștiat oile și vitele, au 
jefuit satele și au prădat orice sept la care au ajuns (Casa 
Blackwood era una dintre ultimele din partea de miazăzi a 
Gâtului care încă mai venera zeii vechi.) 

Când Brackenii au adunat o oaste destul de puternică pentru 
o ripostă, lordul Samwell Blackwood i-a atacat în timp ce 
mărșăluiau, luându-i prin surprindere în tabăra aflată mai jos de 
moara de pe un mal înalt. În timpul luptei care a urmat, morii i 
s-a dat foc și oamenii s-au luptat ore de-a rândul și au murit 
scăldaţi în lumina roșie a flăcărilor. Aflat în fruntea armiei de la 
Stone Hedge, ser Amos Bracken l-a înfrânt în luptă unul la unul 
pe lordul Blackwood și l-a ucis, pentru a pieri apoi și el, când o 
săgeată din lemnul copacului inimii a nimerit în deschizătura 
vizierei coifului său și i-a pătruns în ţeastă. Se presupune că 
săgeata a plecat din arcul surorii de șaisprezece ani a lordului 
Samwell, Alysanne, care avea să fie cunoscută mai târziu ca Aly 
cea Neagră, dar n-avem de unde ști dacă ăsta e un adevăr sau o 
legendă de familie. 

Ambele părţi au suferit multe alte pierderi dureroase în 


'5 La început, amândoi pretendenții la Tronul de Fier aveau pe stindarde 
dragonul Casei Targaryen, roșu pe negru, dar, la sfârșitul anului 129 D.C, atât 
Aegon, cât și Rhaenyra au făcut schimbări, ca să-și poată deosebi susţinătorii 
de dușmani. Regele a înlocuit culoarea roșie a dragonului cu auriu, ca 
preamărire a strălucitorilor solzi aurii ai dragonului său, Sunfyre, pe când 
regina a adăugat la herbul Targaryenilor blazoanele Caselor Arryn și 
Velaryon, în onoarea mamei sale, respectiv a primului său soț (n. a.). 


înfruntarea care avea să devină cunoscută drept Bătălia de la 
Moara Arsă... și, când Casa Bracken a fost în cele din urmă 
înfrântă, oamenii săi au fugit înapoi, pe propriile pământuri, sub 
comanda fratelui vitreg bastard al lui ser Amos, ser Raylon 
Rivers, doar ca să afle că Stone Hedge fusese cucerit în lipsa lor. 
Condusă de prinţul Daemon, purtat de Caraxes, o oaste 
puternică, alcătuită din forţele unite ale Caselor Darry, Roote, 
Piper și Frey, luase castelul în stăpânire la vreme de furtună și în 
absenţa unei atât de mari părţi a forțelor Casei Bracken. Lordul 
Humfrey Bracken și copiii săi rămași cu el au fost luaţi prizonieri, 
ca și a treia lui soţie și amanta de obârșie umilă. Ca să nu li se 
facă niciun rău, ser Raylon s-a predat. 

Insă nu trebuie să ne închipuim că, în tot acest timp, consiliul 
verde a stat degeaba. Şi ser Otto Hightower a avut de lucru 
până peste cap, atrăgând lorzi de partea sa, năimind mercenari, 
întărind apărarea  Debarcaderului Regelui și căutând cu 
stăruinţă noi alianţe. După respingerea propunerii oficiale de 
pace trimise prin Marele Maester Orwyle, Mâna și-a dublat din 
nou strădaniile, trimițând corbi către Winterfell și Eyrie, către 
Riverrun, Portul Alb, Gulltown, Podul Amar și Insula Frumoasă și 
către alte cincizeci de fortărețe și castele. Călăreţii au galopat 
prin noapte către Domenii mai apropiate, chemându-i pe nobilii 
lor stăpâni la Curte, să-i jure credinţă regelui Aegon. Ser Otto s- 
a străduit să atragă de partea sa și Dorne, al cărui prinţ 
domnitor, Qoren Martell, luptase împotriva prinţului Daemon la 
Treptele de Piatră, însă oferta i-a fost respinsă cu dispreţ. 

— Dorne a mai dansat cu dragonii, a spus prinţul Qoren. Mai 
degrabă aș dormi printre scorpioni. 

Cu toate astea, ser Otto pierdea încrederea regelui, care 
greșea luându-i eforturile drept lipsă de acţiune și prudenţa 
drept lașitate. Septonul Eustace ne istorisește că, la un moment 
dat, când a intrat în Turnul Mâinii și l-a găsit pe ser Otto scriind 
încă o scrisoare, Aegon a răsturnat călimara în poala bunicului 
său, spunând: 

— Tronurile se câștigă cu sabia, nu cu pana. Varsă sânge, nu 
cerneală. 

Căderea Harrenhalului în mâinile prinţului Daemon a fost un 
șoc cumplit pentru Înălţimea Sa, ne povestește Munkun. Până 
atunci, Aegon al II-lea crezuse că sora lui vitregă nu are sorți de 
izbândă. Insă după pierderea Harrenhalului s-a simţit pentru 


prima oară vulnerabil. Au urmat imediat înfrângerile de la Moara 
Arsă și Stone Hedge - alte lovituri care l-au făcut să înțeleagă că 
se află într-un pericol mult mai mare decât avusese impresia. 
Temerile i-au sporit când s-au întors corbii de la Reach, locul 
unde verzii se credeau mai puternici decât oriunde altundeva. 
Casa Hightower din Orașul Vechi îl sprijinea temeinic pe regele 
Aegon, iar |lnălţimea Sa încă se bucura de loialitatea nobililor din 
Arbor... însă oriunde altundeva în sud, alţi lorzi își declarau 
loialitatea faţă de Rhaenyra, iar printre ei s-au numărat lordul 
Costaine de Trei Turnuri, lordul Mullendore de Uplands, lordul 
Taryl de Horn Hill, lordul Rowan de Crângul de Aur și lordul 
Grimm de Scutul Cenușiu. 

Cel mai zgomotos dintre acești trădători era ser Alan 
Beesbury, moștenitorul lordului Lyman, care cerea eliberarea 
bunicului său din temniţă, unde credea aproape toată lumea că 
se află fostul maestru al banilor. Puși în faţa unei astfel de cereri 
din partea propriilor stegari, castelanul, administratorul și mama 
tânărului lord Tyrell, cu toţii regenţi până la majoratul băiatului, 
s-au răzgândit în privinţa susţinerii regelui Aegon și au decis că, 
pentru Casa Tyrell, e mai bine să rămână în afara luptei. 
Septonul Eustace ne spune că regele Aegon a început să-și 
înece spaimele în vin tare. Ser Otto i-a trimis vorbă nepotului 
său, lordul Ormund Hightower, rugându-l fierbinte să se 
folosească de toate forţele din Orașul Vechi ca să pună capăt 
valului de revolte din Reach. 

Au urmat alte lovituri: Vale, Portul Alb, Winterfell, Casa 
Blackwood și alţi lorzi riverani s-au revărsat către Harrenhal, 
unde fluturau stindardele prinţului Daemon. Flota Șarpelui 
Mărilor a blocat Golful Apei Negre și în fiecare dimineaţă regele 
Aegon avea parte de plângerile negustorilor. Numai că lnălţimea 
Sa nu putea da niciun răspuns la obiecțiile lor și se mulțumea să 
mai golească o cupă cuvin. 

— Fă ceva! i-a cerut lui ser Otto. 

Mâna l-a asigurat că face; avea un plan de spargere a 
blocadei lui Velaryon. Unul dintre cei mai importanţi piloni pe 
care se sprijinea pretenţia Rhaenyrei la tron era soţul său, însă 
tot el era și cea mai mare dintre slăbiciunile ei. De-a lungul 
aventuroasei sale vieţi, prinţul Daemon își făcuse mai mulţi 
dușmani decât prieteni. Ser Otto Hightower, unul dintre primii 
care ajunseseră să-l urască, a luat legătura cu alt vrăjmaș al lui 


Daemon, Regatul celor Trei Fiice, aflat pe celălalt țărm al Mării 
Înguste. 

De una singură, flota regală n-avea destulă putere să spargă 
strânsoarea Șarpelui Mărilor, ce sufoca Defileul, iar propunerile 
făcute de regele Aegon lui Dalton Greyjoy din Pyke nu reușiseră 
să atragă de partea sa Insulele de Fier. Flotele unite din Tyrosh, 
Lys și Myr ar fi fost mai mult decât pe măsura forţelor Casei 
Velaryon. Ser Otto le-a trimis vorbă magisterilor, făgăduindu-le 
că numai și numai ei vor avea dreptul de a face negoţ în 
Debarcaderul Regelui dacă-l ajutau să curețe Defileul de 
corăbiile Şarpelui Mărilor, pentru ca drumul pe mare să fie din 
nou liber. Pentru a adăuga savoare ispitei, le-a făgăduit și că le 
va ceda celor Trei Fiice Treptele de Piatră, deși adevărul era că 
Tronul de Fier nu dorise nicicând să stăpânească aceste insule. 

Numai că Triarhia nu se grăbea niciodată să facă o mișcare. În 
lipsa unui rege adevărat, toate hotărârile importante din 
„regatul” cu trei capete erau luate de Înaltul Consiliu, din care 
făceau parte câte unsprezece magisteri din fiecare oraș și toţi 
ţineau să-și dovedească înţelepciunea, ascuţțimea minţii și 
importanţa, străduindu-se totodată să câștige toate avantajele 
posibile pentru orașul de baștină. Marele Maester Greydon, care, 
cincizeci de ani mai târziu, avea să scrie o istorie fără echivoc a 
Regatului celor Trei Fiice, îi descrie drept „treizeci și trei de cai, 
fiecare trăgând în direcţia aleasă de el însuși”. Până și 
problemele urgente, ca războiul, pacea și alianțele, făceau 
obiectul unor dezbateri nesfârșite... și, când au sosit solii lui ser 
Otto, Înaltul Consiliu nici măcar nu era întrunit. 

Așteptarea nu-i plăcea nicidecum tânărului rege. 
Tergiversările bunicului său l-au făcut să-și piardă răbdarea. 
Deși mama lui, regina-văduvă Alicent, a luat apărarea lui ser 
Otto, Aegon al II-lea nu și-a plecat urechea către rugăminţile și 
argumentele ei. L-a chemat pe ser Otto în sala tronului, i-a 
smuls de la gât colanul, simbolul rangului său, și i l-a aruncat lui 
ser Criston Cole. 

— De acum înainte Mâna mea va fi un pumn de fier, s-a 
lăudat el. Am terminat cu scrisorile. 

Ser Criston n-a pierdut vremea, s-a grăbit să-și dovedească 
zelul. 

— Inălţimea Ta n-are de ce să cerșească sprijinul lorzilor săi, 
ca un milog care cere de pomană, i-a spus lui Aegon. Ești regele 


legitim al Westerosului și toţi cei care contestă asta sunt 
trădători. A venit vremea să afle care e preţul trădării. 

L-au plătit mai întâi lorzii care sufereau în temniţele de sub 
Fortăreaţa Roșie, oameni care juraseră cândva să apere 
drepturile prinţesei Rhaenyra și care continuau să refuze cu 
încăpățânare să-și plece genunchiul în fața lui Aegon. Au fost 
târâţi rând pe rând în curtea castelului, unde Dreptatea Regelui 
îi aștepta cu securea. Fiecăruia i s-a dat o ultimă șansă de a-i 
jura credinţă Înălţimii Sale; numai lordul Butterwell, lordul 
Stokeworth și lordul Rosby au preferat s-o facă. Lordul Hayford, 
lordul Merryweather, lordul Harte, lordul Buckler, lordul Caswell 
și Lady Fell au pus mai mult preţ pe jurământul făcut decât pe 
viaţa lor și au fost decapitaţi unul după altul, alături de opt 
cavaleri cu feude și de patruzeci de slujitori și oameni din suită. 
Capetele le-au fost înfipte în tepe, deasupra porţilor orașului. 

Regele Aegon a vrut și să atace Piatra Dragonului, să zboare 
cu Sun- fyre către cetatea de pe insulă pentru a-și ucide sora 
vitregă și pe „fii ei bastarzi” ca răzbunare a morţii 
moștenitorului său, decapitat de Sânge și Brânză. A fost nevoie 
să insiste tot consiliul verde, sfătuindu-l să se răzgândească. Ser 
Criston Cole i-a sugerat să aleagă o altă cale. Prinţesa 
pretendentă se folosise de trădare ca să-l omoare pe furiș pe 
prinţul Jaehaerys. Cole a propus să facă la fel. 

— O să-i plătim prinţesei cu propria ei monedă mânjită de 
sânge, i-a spus el lui Aeron. 

Comandantul Gărzii Regelui l-a ales ca unealtă a răzbunării pe 
Fratele său Jurat, ser Arryk Cargyll. 

Ser Arryk cunoștea în amănunt vechiul castel al Casei 
Targaryen, pe care-l vizitase adesea în timpul domniei regelui 
Viserys. Pe apele golfului Apa Neagră trudeau încă mulţi 
oameni, pentru că locuitorii Pietrei Dragonului depindeau de 
mare ca să se hrănească. Cargyll putea fi dus cu ușurință în 
satul de pescari aflat mai jos de castel. De acolo își putea croi 
singur drum până la regină. El și fratele lui, ser Erryk, erau 
gemeni, semănau, în toate privinţele, ca două picături de apă; 
Ciupercă, precum și septonul Eustace subliniază că nici măcar 
ceilalţi cavaleri din Garda Regelui nu-i puteau deosebi. Odată 
îmbrăcat în alb, ser Arryk putea să umble nestingherit prin 
Piatra Dragonului, a spus ser Criston; orice străjer pe care l-ar fi 
întâlnit l-ar fi luat, cu siguranţă, drept fratele lui. 


Ser Arryk n-a fost încântat de această însărcinare. Mai mult 
decât atât, după cum ne povestește septonul Eustace, în 
noaptea dinaintea îmbarcării sale, cavalerul, foarte tulburat, a 
mers în septul din Fortăreaţa Roșie, unde i s-a rugat Mamei din 
Ceruri, implorându-i iertarea. Dar făcea parte din Garda Regelui, 
jurase să i se supună acestuia și comandantului, așa că singura 
lui alegere onorabilă a fost să plece spre Piatra Dragonului, 
purtând veșmintele pătate de sare ale unui simplu pescar. 

Adevărata sa misiune rămâne subiect de dispută. Marele 
Maester Munkun ne spune că i se poruncise s-o ucidă pe 
Rhaenyra, punând capăt rebeliunii ei cu o singură lovitură, însă 
Ciupercă insistă că prada cavalerului erau fiii reginei, că Aegon 
al II-lea voia să spele sângele fiului său ucis cu al nepoților săi 
bastarzi, Jacaerys și Joffrey „Strong”. 

Ser Arryk a ajuns la țărm fără nicio piedică, și-a îmbrăcat 
armura și mantia albă și a pătruns lesne în castel, dându-se 
drept fratele său, exact așa cum plănuise Criston Cole. A ajuns 
în inima Pietrei Dragonului, însă, când se îndrepta către 
apartamentele regale, zeii l-au adus faţă în faţă chiar cu ser 
Erryk, care a știut imediat ce înseamnă prezenţa fratelui său 
acolo. Menestrelii ne istorisesc că și-a scos sabia din teacă 
spunând: 

— Te iubesc, frate. 

— Şi eu pe tine, frate, a răspuns ser Arryk, scoţându-și-o pe a 
lui. 

Marele Maester Munkun ne istorisește că gemenii s-au luptat 
aproape o oră; zăngănind oţelului izbit de oţel a trezit jumătate 
din Curtea reginei, dar privitorii n-au putut face nimic mai mult 
decât să-i urmărească neputincioşi, fiindcă nimeni nu putea 
spune care e un frate și care e celălalt. În cele din urmă, ser 
Arryk și ser Erryk s-au rănit mortal unul pe altul și au murit unul 
în braţele altuia, cu lacrimi pe obraji. 

Istorisirea lui Ciupercă e mai scurtă, mai picantă și întru totul 
mai dezgustătoare. Bufonul spune că lupta n-a durat mai mult 
de câteva minute. N-a existat nicio declaraţie a dragostei 
frăţești; când și-au încrucișat săbiile, fiecare Cargyll l-a numit pe 
celălalt trădător. Aflat mai sus decât fratele său pe scara în 
spirală, ser Erryk a dat prima lovitură mortală, o tăietură 
sălbatică, de sus în jos, care a fost cât pe ce să reteze din umăr 
mâna în care ţinea ser Arryk sabia, dar, în cădere, acesta a 


înșfăcat mantia albă a ucigașului său și l-a tras destul de 
aproape ca sâ-i împlânte pumnalul adânc în pântec. Ser Arryk a 
murit înainte de sosirea gărzilor, dar rana din măruntaie l-a 
omorât pe ser Erryk abia după patru zile, timp în care a urlat, 
chinuit de dureri atroce, blestemându-și totodată fratele 
trădător. 

Din motive evidente, menestrelii și povestitorii au preferat 
istorisirea lui Munkun. Maesterii și alţi cărturari trebuie să 
hotărască singuri care versiune e mai aproape de adevăr. 
Septonul Eustace nu ne spune decât că gemenii Cargyll s-au 
ucis unul pe altul și aici trebuie să încheiem această parte a 
poveștii. 

La Debarcaderul Regelui, Larys Strong, zis Picior-Strâmb, 
maestrul șoaptelor, întocmise o listă cu numele tuturor lorzilor 
care se adunaseră la Piatra Dragonului când fusese încoronată 
Rhaenvra și care făceau pane din consiliul negru. Lorzii Celtigar 
și Velaryon își aveau castelele pe insule; Aegon al II-lea era prea 
slab pe mare, așa că se aflau la adăpost de furia lui. Însă lorzii 
„negri” cu Dornenii pe continent nu se bucurau de o asemenea 
protecție. 

Cu o sută de cavaleri și cei cinci sute de oșteni ai Casei 
Regale, alături de trei ori mai mulţi mercenari căliți în lupte, ser 
Criston a pornit în marș către Rosby și Stokeworth, ai căror lorzi 
se căiseră de curând pentru devotamentul lor faţă de regină, și 
le-a poruncit să-și dovedească loialitatea unindu-și forţele cu ale 
sale. Astfel mărită, armia lui s-a îndreptat spre zidurile portului 
Duskendale, luându-i apărătorii prin surprindere. Orașul a fost 
jefuit, corăbiile din port incendiate, lordul Darklyn decapitat. 
Cavalerilor vasali Casei lui și oștenilor din garnizoană li s-a dat 
de ales între a-și pune săbiile, cu jurământ, în slujba regelui 
Aegon sau a împărtăși soarta seniorului lor. Cei mai mulţi au 
preferat prima variantă. 

Popasul Corbilor a fost următoarea ţintă al lui ser Criston. 
Prevenit din vreme că oastea regelui e pe drum, lordul Staunton 
a închis porţile castelului și și-a sfidat asediatorii. Din spatele 
zidurilor, n-a putut decât să privească neputincios cum îi sunt 
incendiate câmpurile și pădurile și satele, cum îi sunt măcelărite 
oile și vitele și căsăpiţi supușii. Când proviziile din castel au 
ajuns pe sfârșite, lordul a cerut întăriri printr-un corb trimis la 
Piatra Dragonului. 


Pasărea a ajuns când Rhaenyra și negrii ei îl jeleau pe ser 
Erryk și se întrebau cum ar fi trebuit să răspundă ultimului atac 
al lui „Aegon Uzurpatorul". Deși zguduită de încercarea de a lua 
viaţa ei (sau pe ale fiilor ei), regina încă se codea să asalteze 
Debarcaderul Regelui. Munkun (care, să nu uităm, a scris cu 
mulţi ani după cele întâmplate) spune că avea oroare de 
uciderea rudelor. Maegor cel Crud îl omorâse pe Aegon, propriul 
său nepot, și fusese blestemat pentru asta până când își dăduse 
ultima suflare pe tronul furat. Septonul Eustace pretinde că 
Rhaenyra avea „o inima de mamă", de aceea se codea să pună 
în pericol vieţile fiilor care îi mai rămăseseră. Numai Ciupercă a 
fost de față la întrunirile consiliului, și repetă cu insistenţă că 
Rhaenyra era încă atât de îndurerată de moartea fiului ei 
Lucerys, încât nu venea la consiliul de război, lăsând 
conducerea acestuia pe seama Șarpelui Mărilor și a soţiei lui, 
prinţesa Rhaenys. 

De data asta, versiunea lui Ciupercă pare cea mai demnă de 
crezare, fiindcă știm că, la nouă zile după ce-și trimisese lordul 
Staunton cererea de ajutor, peste mare s-a auzit zgomot de 
aripi pieloase și deasupra Popasului Corbilor a apărut Meleys, 
femela-dragon supranumită Regina Roșie din pricina solzilor săi 
stacojii. Avea membranele aripilor roz, iar coama, coamele și 
ghearele îi străluceau, arămii. lar pe spatele ei, într-o armură din 
oţel și aramă, se afla însăși Rhaenys Targaryen, „Regina-Care-N- 
a-Fost-Să-Fie“. 

Ser Criston Cole nu s-a înspăimântat. Mâna lui Aegon se 
așteptase să apară, ba chiar contase pe asta. Răpăitul tobelor a 
dat o poruncă, iar oștenii cu arcuri lungi și arbaletrierii s-au 
grăbit să înainteze, pentru a umple văzduhul cu săgețile lor. 
Scorpionii s-au înclinat către cer și au slobozit sulițe din fier, 
aidoma celor care îl doborâseră cândva pe Meraxes în Dorne. 
Meleys a fost lovită de vreo douăzeci de ori, însă asta n-a izbutit 
decât s-o înfurie mai tare. A coborât brusc, scuipând foc în 
dreapta și-n stânga. Cavalerii au ars în șa când flăcările au 
aprins coamele și pielea și hamurile cailor. Oștenii și-au aruncat 
sulițele și s-au împrăștiat care încotro. Unii au încercat să se 
ascundă în spatele scuturilor, dar nici lemnul de stejar, nici fierul 
nu puteau opri răsuflarea unui dragon. 

— Țintiţi călăreaţa! striga ser Criston, de pe calul său alb, 
înconjurat de fum și flăcări. 


Meleys a scos un urlet, cu vălătuci de fum ieșindu-i din nări și 
cu un armăsar zvâcnind din picioare în botul ei, cuprins de limbi 
de foc. ` 

Apoi s-a auzit un urlet de răspuns. In zare au apărut alte două 
siluete înaripate: regele însuși, călare pe Sunfyre, dragonul 
auriu, și fratele său, Aemond, pe Vhagar. Criston Cole întinsese 
o cursă, iar Rhaenys mușcase momeala. Cursa se închidea acum 
în jurul ei. 

Prinţesa Rhaenys n-a încercat nicidecum să fugă. Cu un 
strigăt de bucurie și un plesnet de bici, a întors-o pe Meleys 
către dușmani. Poate ar fi avut o șansă dacă s-ar fi luptat doar 
cu Vhagar, dar trebuia să-l înfrunte totodată și pe Sunfyre, așa 
că pierirea îi era neîndoielnică. Dragonii s-au încleștat cu 
violenţă, la trei sute de metri deasupra câmpului de luptă, unde 
globuri de foc au răbufnit și au înflorit în văzduh, atât de 
strălucitoare încât, mai târziu, martorii au jurat că se umpluse 
cerul de sori. Fălcile stacojii ale lui Meleys s-au închis în jurul 
gâtului auriu al lui Sunfyre preţ de o clipă, până ce Vhagar s-a 
năpustit asupra lor din înalturi. Toţi trei s-au prăbușit răsucindu- 
se. S-au izbit de pământ atât de tare încât, la o leghe distanţă, 
din zidurile Popasului Corbilor s-au desprins pietre. 

Oamenii din apropierea dragonilor n-au supravieţuit ca să 
poată povesti ce-au văzut. Cei aflaţi mai departe nu au putut să 
vadă nimic prin flăcări și fum. Focurile s-au stins abia după 
câteva ore. lar din cenușa rămasă, doar Vhagar s-a ridicat 
nevătămată. Meleys murise, trupul i se zdrobise de pământ, 
rupându-se în bucăţi. lar Sunfyre, superbul dragon auriu, avea o 
aripă pe jumătate desprinsă, pe când călăreţul lui, regele, avea 
coastele rupte, un șold sfărâmat și arsuri pe jumătate de corp. 
Cel mai rău arăta braţul lui stâng. Flăcările dragonului îi 
încinseseră armura atât de tare încât se topise, pătranzându-i în 
carne. 

Un trup despre care s-a crezut că e al lui Rhaenys Targaryen a 
fost găsit ceva mai târziu lângă leșul dragonului ei, dar se 
înnegrise atât de tare încât nimeni n-a putut să jure că e într- 
adevăr ea. Preaiubită fiică a nobilei doamne Jocelyn Baratheon 
și a prinţului Aemon Targaryen, credincioasă soţie a lordului 
Corlys Velaryon, mamă și bunică, „Regina-Care-N-a-Fost-Să-Fie“ 
a trăit neînfricată și a murit într-un vârtej de sânge și foc. Avea 
cincizeci și cinci de ani. 


În ziua aceea și-au pierdut viaţa și opt sute de cavaleri, 
scutieri și oameni de rând. O altă sută au murit nu după mult 
timp, când prinţul Aemond și ser Criston Cole au cucerit Popasul 
Corbilor și i-au executat pe toţi ostașii din garnizoană. Capul 
lordului Staunton a fost dus la Debarcaderul Regelui și înfipt 
deasupra Porții Vechi... dar capul dragonului Meleys, plimbat 
prin oraș într-o căruţă, a fost o priveliște copleșitoare pentru 
mulţimea care a amuţit de spaimă. Septonul Eustace ne spune 
că, după asta, mii de oameni au tot părăsit Debarcaderul 
Regelui, până când regina-văduvă Alicent a poruncit să se 
zăvorască porțile orașului. 

Regele Aegon al II-lea nu a murit, deși arsurile lui erau atât de 
dureroase, își chema moartea. A fost dus la Debarcaderul 
Regelui într-o lectică închisă, ca să nu se vadă cât de grav rănit 
este, și nu s-a ridicat din pat tot restul anului. Septonii s-au 
rugat pentru el, iar maesterii l-au îngrijit cu poţiuni și lapte de 
mac, însă Aegon dormea nouă ore din zece; se trezea doar ca să 
ia câteva îmbucături, niciodată îndestulătoare, și se culca iarăși. 
În afară de mama lui, regina-văduvă, și de Mâna regelui, ser 
Criston Cole, nu-i era nimănui îngăduit să-i tulbure odihna. Soţia 
lui nici măcar n-a încercat vreodată să-l vadă, atât de pierdută 
era în durerea și nebunia ei. 

Prea mare și prea greu ca să poată fi mișcat și cu aripa prea 
grav rănită ca să poată zbura, dragonul regelui, Sunfyre, a 
rămas pe câmp, lângă Popasul Corbilor, unde se târa prin 
cenușă ca un uriaș vierme auriu. În primele zile, s-a hrănit cu 
cadavrele arse din jur. După ce le-a terminat, oamenii lăsaţi de 
ser Criston să-i poarte de grijă i-au adus viței și oi. 

— Acum trebuie să conduci tu regatul, până când fratele tău 
se va înzdrăveni îndeajuns ca să-și poarte din nou coroana, i-a 
spus Mâna Regelui prinţului Aemond. 

Septonul Eustace scrie că n-a fost nevoie să i-o spună de mai 
multe ori. Așa a ajuns coroana din fier și rubine a lui Aegon 
Cuceritorul pe capul lui Aemond cel Chior, zis și „Ucigașul-de- 
Nepoți”. 

— Arăt mult mai bine cu coroana asta decât a arătat el 
vreodată, s-a fălit Aemond. 

Dar nu s-a considerat niciodată rege, s-a mulţumit să se 
numească doar Protector al Tinutului și Prinţ Regent. Ser Criston 
a rămas Mână a Regelui. 


În vreme ce s-au petrecut toate acestea, seminţele aruncate 
de Jacaerys Velaryon în timpul călătoriei sale prin nord au 
început să rodească, oamenii se adunau în Portul Alb, Winterfell, 
Barrowton, Sisterton, Gulltown și Porţile Lunii. Ser Criston i-a 
atras atenţia noului Prinţ Regent că, dacă toţi aceia și-ar uni 
forţele cu ale lorzilor riverani care i se alăturaseră prinţului 
Daemon la Harrenhal, nici măcar zidurile puternice ale 
Debarcaderului Regelui nu le-ar putea ţine piept. 

Veștile dinspre miazăzi erau tot atât de rău prevestitoare. 
Dând ascultare rugăminţilor unchiului său, lordul Ormund 
Hightower plecase din Orașul Vechi cu o mie de cavaleri, o mie 
de arcași și trei mii de oșteni, plus multe alte mii de vivandiere, 
mercenari, călăreţi liberi și oameni de rând, numai ca să se 
trezească atacat de ser Alan Beesbury și de lordul Alan Tarly. 
Deși aveau sub comanda lor mult mai puţini oameni, cei doi îl 
hărțuiau zi și noapte, îi atacau taberele, îi omorau iscoadele, 
incendiau locurile prin care trebuia să treacă. Mai către sud, 
lordul Costayne plecase din Trei Turnuri ca să-i atace Ormund 
Hightower convoiul de bagaje. Mai rău decât atât, la urechile 
nobilului lord ajunsese vestea că o oaste la fel de mare ca a lui 
cobora pe malul Manderului, condusă de Thaddeus Rowan, lord 
de Crângul de Aur. Ca urmare, lordul Ormund ajunsese la 
concluzia că nu poate continua să înainteze fără ajutor din 
partea Debarcaderului Regelui. 

— Avem nevoie de dragonii voștri, scria în mesajul lui. 

Cu o încredere oarbă în propriul său curaj, în priceperea sa de 
războinic și în forţa dragonului său, femela Vhagar, Aemond abia 
aștepta să-și întâlnească dușmanii în luptă. 

— Curva din Piatra Dragonului nu e adevărata ameninţare, a 
spus el. Nu e nici Rowan, nici toţi trădătorii lui din Reach. 
Pericolul e unchiul meu. Dacă moare Daemon, toţi neghiobii 
care flutură stindardele surorii noastre vor da fuga să se- 
ascundă în castelele lor și niciunul n-o să ne mai facă necazuri. 

La est de Golful Apei Negre, nici reginei Rhaenyra nu-i mergea 
mai bine. Moartea fiului ei, Lucerys, fusese o lovitură 
zdrobitoare pentru o femeie deja zdruncinată de sarcină, de 
chinurile facerii și pruncul născut mort. Când vestea despre 
moartea prinţesei Rhaenys a ajuns la Piatra Dragonului, regina 
și lordul Velaryon, care o considera vinovată de moartea soţiei 
lui, și-au aruncat furioși vorbe grele. 


__— Tu ar fi trebuit să fii în locul ei, a ţipat Șarpele Mărilor la 
lnălţimea Sa. ie ţi-a cerut Staunton ajutorul, dar ai lăsat asta în 
seama nevestei mele și le-ai interzis fiilor tăi să i se alăture! 

Toată lumea din castel știa că prinții Jace și Joff fuseseră 
dornici să zboare pe dragonii lor la Popasul Corbilor, împreună 
cu prinţesa Rhaenys. 

— Numai eu am fost în stare să înseninez inima Înălţimii Sale, 
pretinde Ciupercă, în Mărturia sa. În acele clipe sumbre, i-am 
devenit sfetnic, mi-am lăsat deoparte sceptrul de bufon și 
pălăria ţuguiată, ca să-i ofer toată înţelepciunea și toată 
compasiunea mea. Fără știrea nimănui, am fost măscăriciul care 
i-a cârmuit, un rege nevăzut, în straie pestriţe. 

Sunt pretenţii de prea mari proporţii pentru un bărbat de o 
atât de mică înălţime, și nu le confirmă nici alte cronici, nici 
faptele. Înălţimea Sa nu era nicidecum singură. Îi rămăseseră în 
viață patru fii. 

— Puterea mea și alinarea mea, îi numea regina. 

Aegon cel tânăr și Viserys, fiii prinţului Daemon, aveau nouă, 
respectiv șapte ani. Prinţul Joffrey n-avea decât unsprezece... 
însă Jacaerys, prinţ de Piatra Dragonului, era în pragul celei de-a 
cincisprezecea aniversări. 

Către sfârșitul anului 129 D.C., a fost rândul lui Jace să se facă 
remarcat. Aducându-și aminte ce-i făgăduise Fecioarei din Vale, 
i-a poruncit prinţului Joffrey să zboare la Gulltown cu Tyraxes. 
Munkun sugerează că, mai presus de orice, a hotărât asta ca să- 
și ţină fratele departe de bătălii. Ordinul nu i-a plăcut lui Joffrey, 
care era hotărât să-și dovedească bărbăţia pe câmpul de luptă. 
Numai după ce i s-a spus că e trimis în Vale ca s-o apere de 
dragonii lui Aegon a consimţit fratele lui, fără tragere de inimă, 
să plece. Rhaena, fiica de treisprezece ani dăruită prinţului 
Daemon de Laena Velaryon, a fost aleasă să-l însoţească. 
Cunoscută ca Rhaena de Pentos, după locul nașterii sale, nu 
călărea niciun dragon, căci puiul din oul încredinţat ei murise cu 
câțiva ani în urmă, dar a luat cu sine în Vale alte trei ouă și se 
ruga noapte de noapte să iasă pui din ele. 

Sora geamănă a Rhaenei, Baela, a rămas la Piatra Dragonului. 
Logodită de multă vreme cu prinţul Jacaerys, a refuzat să-l 
părăsească și a insistat că poate lupta alături de el pe dragonul 
ei... deși Moondancer era încă prea mic ca s-o poată purta. Şi, 
cu toate că Baela și-a anunţat și intenţia de a se mărita de 


îndată cu Jace, n-a avut loc nicio nuntă. Munkun spune că prinţul 
nu voia să se însoare înainte de a se termina războiul, pe când 
Ciupercă pretinde că era deja însurat cu Sara Snow, misterioasa 
bastardă din Winterfell. 

Prinţul de Piatra Dragonului a avut grijă să-i trimită la loc sigur 
și pe fraţii lui vitregi, Aegon cel Tânăr și Viserys, în vârstă de 
nouă ani primul și de șapte ani al doilea. Tatăl lor, prinţul 
Daemon, își făcuse mulţi prieteni în Orașul Liber Pentos în 
timpul vizitelor sale acolo, așa că Jacaerys a trimis vorbă dincolo 
de Marea îngustă, la prinţul din acel oraș, care a fost de acord 
să le poarte de grijă celor doi băieți până ce avea să se asigure 
Rhaenyra că Tronul de Fier îi aparţine. În ultimele zile ale anului 
129 D.C, micii prinți s-au urcat la bordul corăbiei Dulcea Vitare 
de Sine - Aegon cu Stormcloud, iar Viserys strângându-și la 
piept oul de dragon - și au pornit spre Essos. Șarpele Mărilor a 
trimis șapte dintre corăbiile sale de război să-i escorteze, ca să 
ajungă cu bine la Pentos. 

Prinţul Jacaerys l-a adus curând pe lordul Valurilor înapoi, la 
Curte, numindu-l Mână a reginei. El și lordul Corlys au început 
apoi să pună la cale un atac asupra Debarcaderului Regelui. 

Cu Sunfyre lângă Popasul Corbilor, rănit și nefiind în stare să 
zboare, și cu Tessarion în Orașul Vechi, alături de prinţul 
Daeron, Debarcaderul Regelui nu mai era apărat decât de doi 
dragoni maturi... iar călăreaţa lui Dreamfyre, regina Helaena, își 
petrecea zilele în întuneric, plângând, deci nu putea fi socotită o 
ameninţare. Așa că nu mai rămânea decât Vhagar. Printre 
dragonii în viaţă, niciunul n-o egala ca forţă sau cruzime pe 
„nemernica aia bătrână”, însă Jace s-a gândit că nici măcar ea 
n-ar fi putut ţine piept dacă Vermax, Syrax și Caraxes s-ar fi 
năpustit în același timp asupra Debarcaderului Regelui. 

Ciupercă nu era la fel de sigur de asta. 

— Trei înseamnă mai mult decât unul, pretinde piticul că i-ar 
fi spus prinţului de Piatra Dragonului, dar patru înseamnă mai 
mult decât trei, iar șase înseamnă mai mult decât patru, atâta 
lucru știe chiar și un bufon. 

Când Jace i-a atras atenţia că Stormcloud n-a fost călărit 
niciodată, Moondancer nu e decât un pui, iar Tyraxes se află 
tocmai în Vale, cu prinţul Joffrey, și a vrut să știe unde propune 
să scoată mai mulţi dragoni, piticul, după cum povestește chiar 
el, a râs și a zis: 


— De sub cearșafuri și din stive de lemne, de oriunde v-aţi 
împrăștiat voi, Targaryenii, sămânţa argintie. 

Casa Targaryen stăpânea Piatra Dragonului de mai bine de 
două sute de ani, încă de când venise din Valyria lordul Aenar 
Targaryen, cu dragonii lui. Cu toate că obișnuiseră întotdeauna 
să se cunune frate cu soră și văr cu verișoară, sângele tânăr se 
înfierbântă și nu era o taină că bărbaţii din nobila casă își 
satisfăceau poftele trupului cu fiicele (ba și cu nevestele) 
supușilor lor, oamenii de rând, lucrători ai pământului și pescari, 
din satele de la poalele Muntelui Dragonului. Până în zilele 
domniei regelui Jaehaerys străvechiul drept al primei nopţi era 
invocat, poate, mult mai des în Piatra Dragonului decât oriunde 
altundeva în cele Şapte Regate, deși buna regină Alysanne ar fi 
fost probabil șocată dacă ar fi auzit asta. 

Cu toate că prima noapte era detestată în alte părţi, după 
cum aflase regina Alysanne din discuţiile ei cu femeile, astfel de 
sentimente erau înăbușite în Piatra Dragonului, unde, în ochii 
localnicilor, Targaryenii semănau mai mult a zei decât a oameni. 
Acolo, miresele astfel binecuvântate în noaptea nunţii erau 
invidiate, iar copiii născuţi din asemenea împreunări erau mai 
preţuiţi decât ceilalţi, pentru că lorzii de Piatra Dragonului 
sărbătoreau adesea nașterea lor oferind mamelor daruri bogate, 
sub formă de aur, mătăsuri și pământuri. Despre fericiţii bastarzi 
se spunea că sunt „născuţi din sămânţa dragonului”, dar cu 
timpul au ajuns să fie numiţi doar „Seminţe”. Chiar și după ce 
tradiţiei primei nopţi i s-a pus capăt, anumiţi Targaryeni au 
continuat să se distreze cu fiicele hangiilor și cu nevestele 
pescarilor, așa că Piatra Dragonului era plină de Semințele lor și 
de fiii Seminţelor. 

Către aceștia și-a îndreptat atenţia prinţul Jacaerys, îndemnat 
de bufonul său, când a jurat că orice bărbat în stare să 
stăpânească un dragon va primi pământuri și bogății și va fi 
făcut cavaler; fiii îi vor fi înnobilaţi și fiicele măritate cu lorzi, iar 
el va avea onoarea de a lupta, alături de prinţul de Piatra 
Dragonului, împotriva uzurpatorului Aegon Targaryen al II-lea și 
a trădătorilor trecuţi pe partea lui. 

Nu toţi cei care au răspuns chemării prinţului erau „Seminţe”, 
sau măcar fiii sau nepoți ai Seminţelor. Vreo douăzeci dintre 
cavalerii reginei s-au oferit să încalece dragonii, printre ei 
aflându-se și lordul Comandant al Gărzii ei, ser Steffon Darklyn; 


au făcut-o și câţiva scutieri, ajutoare de bucătar, corăbicri, 
saltimbanci și două servitoare. Munkun vorbește despre 
izbânzile și tragediile care au urmat spunându-le „Culesul 
Seminţelor” (și subliniind că nu Ciupercă, ci Jacaerys însuși le-a 
dat acest nume). Altora li se pare mai potrivit „Culesul Roșu”. 

Pe Ciupercă ne-am fi așteptat cel mai puţin să-l găsim printre 
cei doritori să devină călăreţi ai dragonilor; în Mărturia sa, piticul 
își descrie pe larg încercarea de a se urca pe bătrânul 
Silverwing, considerat cel mai blând dintre dragonii fără stăpân. 
E una dintre cele mai amuzante istorisiri ale sale și se încheie cu 
el însuși traversând în fugă curtea castelului Piatra Dragonului, 
cu turul pantalonilor în flăcări, și aproape înecându-se după ce a 
sărit într-o fântână ca să stingă focul. Greu de crezut, fără 
îndoială... dar strecoară o întâmplare hazlie în ceea ce este, 
altminteri, o înșiruire de fapte înspăimântătoare. 


Dragonii nu sunt cai. Nu se lasă cu ușurință călăriți de oameni 
și atacă ori de câte ori se înfurie sau se simt ameninţaţi. In 
Istorisirea adevărată, Munkun ne spune că șaisprezece oameni 
și-au pierdut viața dându-și silința să devină călăreţi de dragoni. 
lar de trei ori mai mulţi au fost fie arşi, fie ologiţi. Steffon 
Darklyn a murit în flăcări când a încercat să se urce în spinarea 
dragonului Seasmoke. Lordul Gormon Massey a avut aceeași 
soartă când a dat să se apropie de Vermithor. Sheepstealer i-a 
smuls un braţ unui bărbat pe nume Denys Argintiul, cu părul și 
ochii de culori care te îndemnau să-l crezi când spunea că e 
urmașul unui bastard al lui Maegor cel Crud. In vreme ce băieţii 
lui se străduiau să-i oprească sângerarea, Cannibal s-a năpustit 
din văzduh asupra lor, l-a alungat pe Sheepstealer și i-a 
înfulecat pe toţi, tată și fii. 

Dar Seasmoke, Vermithor și Silverwing erau obișnuiți cu 
oamenii și le suportau prezenţa. Odată încălecaţi, îi acceptau 
mai ușor pe noii lor călăreţi. Vermithor, dragonul Regelui cel 
Bătrân, și-a plecat grumazul în faţa bastardului unui fierar, un 
munte de om, pe nume Hugh Ciocanul sau Hugh cel Tare. Pe 
Silverwing, multiubitul dragon al Bunei Regine Alysanne, a 
încălecat un ostaș cu părul foarte deschis la culoare și de aceea 
cunoscut și drept Ulf cel Alb, nu doar ca Ulf Beţivanul, cum i se 
spunea fiindcă bea în neștire. 


lar Seasmoke, care pe vremuri îl purtase prin văzduh pe 
Laenor Velaryon, s-a lăsat încălecat de Addam din Hull, un băiat 
de cincisprezece ani, a cărui obârșie încă mai stârnește dispute 
între cronicari. 

Addam și fratele lui cu un an mai mic, Alyn, erau băieţii 
Marildei, tânăra și frumoasa fiică a unui marangoz. Pe fata 
aceea, o prezenţă familiară printre corăbiile în construcţie ale 
tatălui ei, o știa toată lumea mai degrabă drept Șoricelul, fiindcă 
„era mărunţică și iute și te împiedicai mereu de ea”. În 114 D.C., 
când l-a adus pe lume pe Addam, încă n-avea șaptesprezece ani 
și abia împlinise optsprezece când urmase Alyn, în 115. Mici de 
statură și iuți, aidoma mamei lor, amândoi bastarzii din Hull 
aveau părul argintiu și ochii violeţi și au dovedit, la o vârstă 
fragedă, că „au sarea mării în sânge”, căci au crescut pe 
docurile pentru construirea corăbiilor stăpânite de bunicul lor și 
au ieșit pe mare, ca muși, înainte de a împlini opt ani. Când 
Addam avea zece ani, iar Alyn nouă, bunicul lor a murit și mama 
lor a moștenit docurile, pe care le-a vândut și a folosit banii 
pentru a pleca ea însăși pe mare, ca stăpână a unei corăbii 
pentru negoţ, pe care a numit-o Șoricelul. Negustoreasă ageră 
și navigatoare cutezătoare, Marilda din Hull stăpânea în 130 
D.C. șapte corăbii, iar bastarzii ei munceau întotdeauna pe una 
dintre ele. 

Oricine se uita la Addam și Alyn nu se îndoia că sunt Seminţe 
de dragon, deși mama lor refuza, neabătută, să spună cine le e 
tată. Numai când a dat prinţul Jacaerys de știre că e în căutarea 
unor noi călăreți pentru dragoni a rupt Marilda în sfârșit tăcerea 
și a pretins că amândoi băieţii sunt fiii naturali ai răposatului ser 
Laenor Velaryon. 

Cei doi îi semănau într-adevăr și se știa că Laenor mergea des 
pe docurile pentru construcţia corăbiilor din Hull. Cu toate astea, 
atât în Piatra Dragonului, cât și în Driftmark, mulţi nu s-au 
încrezut în vorbele Marildei, fiindcă își aminteau foarte bine că 
pe Laenor Velaryon nu-l interesau femeile. Insă nimeni s-a 
îndrăznit s-o facă mincinoasă... căci tatăl lui Laenor, lordul 
Corlys însuși, îi adusese pe băieţi la prinţul Jacaerys, pentru 
Culesul Seminţelor. După ce le supravieţuise tuturor copiilor săi 
și fusese trădat de nepoți și de veri, Sarpele Mărilor părea mai 
mult decât nerăbdător să-i recunoască pe nou descoperiţii săi 
nepoți. lar când Addam din Hull s-a urcat pe Seasmoke, 


dragonul lui ser Laenor, asta a părut o dovadă adevărului 
spuselor mamei sale. 

De aceea n-ar trebui să fim surprinși că atât Marele Maester 
Munkun, cât și septonul Eustace susţin, îndatoritori, paternitatea 
lui ser Laenor... însă Ciupercă e, ca de obicei, de altă părere. In 
Mărturia sa, bufonul vine cu ideea că „micul șoricel” nu-l avea 
drept tată pe fiul Șarpelui Mărilor, ci chiar pe acesta din urmă. 
Ne atrage atenţia că lordul Corlys nu împărtășea preferinţele 
erotice ale fiului său și că docurile pentru construirea corăbiilor 
din Hull îi erau ca o a doua casă, le vizita mult mai des decât 
Laenor. Prinţesa Rhaenys, soţia lui, era pătimașă din fire, ca 
mulţi alţi Targaryeni, spune Ciupercă, și n-ar fi primit cu 
blândeţe vestea că nobilul ei soţ aduce pe lume bastarzi 
împreună cu o fetișcană de două ori mai tânără decât ea, care 
mai e și fiica unui marangoz. De aceea, după nașterea lui Alyn, 
lordul a pus cu prudenţă capăt întâlnirilor sale amoroase de pe 
docuri și i-a poruncit Șoricelului să-și ţină băieţii departe de 
Curte. Abia după moartea prinţesei Rhaenys a simţit lordul 
Corlys că-și poate scoate bastarzii la lumină fără să-i pună în 
pericol. 

Trebuie să fie spus că, de această dată, versiunea bufonului 
pare mai veridică decât cele oferite de septon și maester. 
Probabil că la Curtea reginei Rhaenyra mulţi au avut aceeași 
bănuială. Şi, dacă a fost așa, și-au ţinut gura. La puţină vreme 
după ce Addam din Hull a dovedit că poate zbura cu Seasmoke, 
lordul Corlys a mers până la a-i cere Reginei Rhaenyra să 
retragă pata rușinoasă a nașterii nelegitime de pe numele 
băiatului și al fratelui său. Când la rugăminţile lui s-au adăugat 
cele ale prinţului Jacaerys, regina le-a dat ascultare. Addam din 
Hull, sămânță de dragon și bastard, a devenit Addam Velaryon, 
moștenitor al Driftmarkului. 

Dar asta nu a pus capăt Culesului Roșu. Aveau să se mai 
întâmple multe, mai rele, cu urmări cumplite pentru cele Șapte 
Regate. 

Cei trei dragoni sălbatici din Piatra Dragonului nu au fost la fel 
de ușor de luat în stăpânire ca aceia care mai avuseseră 
călăreţi. Sheepstealer, un dragon din cale-afară de urât, de 
culoarea noroiului, ieșit din ou în tinereţea Regelui cel Bătrân, 
prinsese gustul oilor și se năpustea asupra turmelor în tot ţinutul 
dintre Driftmark și malul Apei Line. Arareori le făcea vreun rău 


ciobanilor, dacă nu încercau să-i stea împotrivă, dar se știa că, 
din când în când, înfuleca și câte un dulău. Grey Ghost sălășluia 
într-o hrubă adâncă, fumegătoare, de pe coasta de răsărit a 
vulcanului numit Muntele Dragonului, prefera peștele și era 
adesea văzut zburând pe deasupra Mării înguste și înhăţându-și 
prada din ape. De un cenușiu-pal, culoarea ceţii din zori, era un 
dragon deosebit de sfios, ani de-a rândul se ferise de oameni și 
ocolise tot ce ieșea din mâinile lor. 

Cel mai mare și mai bătrân dintre dragonii sălbatici era 
Cannibal, numit astfel pentru că se hrănea cu hoiturile 
dragonilor morţi și se năpustea asupra locurilor de clocit din 
Piatra Dragonului, unde se ghiftuia cu ouă și pui abia ieșiţi din 
găoace. Era negru tăciune, cu ochii verzi și răi și printre oamenii 
de rând se zvonea că-și făcuse bârlogul acolo dinainte de 
sosirea Targaryenilor. (Atât Marele Maester Munkun, cât și 
septonul Eustace sunt de părere, ca și mine, că e prea puţin 
probabil să fie așa.) Încercări de a-l călări se făcuseră cu zecile; 
bârlogul îi era plin cu oasele celor care râvniseră să zboare cu 
el. Dintre Semințele de dragon, nimeni n-a avut mintea atât de 
slabă încât să-ncerce să-l tulbure (dacă a făcut-o cineva, nu s-a 
întors ca să-și spună povestea). Unii l-au căutat pe Grey Ghost, 
însă nu au izbutit să-i dea de urmă, căci se pricepea de minune 
să se ascundă. Sheepstealer putea fi scos cel mai ușor din 
culcuș, dar era rău și se înfuria lesne, așa că a ucis mai multe 
Seminţe decât toţi cei trei dragoni din castel la un loc. Unul 
dintre cei care au sperat să-l îmblânzească a fost Alyn din Hull 
(după ce îl căutase zadarnic pe Grey Ghost). Dar Sheepstealer 
nu l-a vrut. Alyn a ieșit din sălașul lui, împleticindu-se, numai 
iuţeala cu care a acţionat fratele lui i-a salvat viaţa. Seasmoke l- 
a alungat pe dragonul sălbatic, iar Addam a stins focul cu 
propria sa mantie. Pentru tot restul lungii sale vieţi, Alyn 
Velaryon avea să poarte pe spate și pe picioare cicatricele 
lăsate de întâlnirea cu dragonul. Insă s-a considerat norocos 
pentru că a supravieţuit. Multe alte Seminţe și oameni simpli 
care visau să se urce în spinarea lui Sheepstealer și-au găsit 
sfârșitul în burta lui. 

În cele din urmă, dragonul maroniu a fost învins de viclenia și 
stăruința unei „fetișcane micuţe și oacheșe” de șaisprezece ani, 
care i-a adus în flecare dimineaţă câte o oaie proaspăt tăiată, 
până când Sheepstealer s-a învăţat s-o accepte și s-o aștepte. 


Munkun scrie că numele fetei din partea căreia nu te-ai fi 
așteptat să poată câălări un dragon era Nettles. Ciupercă ne 
povestește că era o bastardă pe nume Netty, despre a cărei 
obârșie nu se știa mare lucru, în afară de faptul că o adusese pe 
lume o curvă de pe docuri. Oricum o fi chemat-o, avea părul 
negru, ochii căprui, pielea smeadă, era slabă, spurcată la gură, 
neînfricată... și a fost prima și ultima fiinţă omenească purtată 
prin văzduh de Sheepstealer. i 

Prinţul  jJacaerys și-a atins astfel țelul. In schimbul 
numeroaselor pierderi de vieţi și multelor suferințe provocate, a 
marelui număr de proaspete văduve și de oameni care aveau 
să-și poarte cicatricele arsurilor până în ziua morții, fuseseră 
găsiţi patru călăreţi noi de dragoni. Când anul 129 D.C se 
apropia de sfârșit, prinţul făcea pregătiri pentru zborul către 
Debarcaderul Regelui. Alesese ca dată a atacului prima zi cu 
lună plină din noul an. 

Însă planurile oamenilor sunt simple jucării ale zeilor. În timp 
ce Jace își punea la cale atacul, dinspre răsărit se apropia o 
nouă ameninţare. Strădaniile lui ser Otto Hightower dăduseră 
roade; Înaltul Consiliu al Triarhiei se întrunise în Tyrosh și îi 
acceptase propunerea de alianță. Cu flamurile celor Trei Fiice 
fluturând pe catarge, nouăzeci de corăbii de război au plecat de 
pe Treptele de Piatră, vâslind spre Defileu... și, după cum a fost 
vrerea sorții și a zeilor, Dulcea Vitare de Sine, corabia din Pentos 
pe care se aflau cei doi prinți din Targaryen, a nimerit drept în 
colții lor. 

Vasele din escorta menită s-o protejeze au fost fie scufundate, 
fie capturate; tot capturată a fost și Dulcea Uitare de Sine. 

Vestea despre cele întâmplate a ajuns la Piatra Dragonului 
abia când a apărut prinţul Aegon, agăţat cu disperare de 
grumazul dragonului său, Stormcloud. Ciupercă povestește că 
băiatul era alb ca varul la față de spaimă, tremura ca frunza în 
vânt și duhnea a urină. Avea doar nouă ani, nu mai zburase 
niciodată până atunci... și nici nu avea să mai zboare vreodată, 
pentru că Stormcloud fusese foarte grav rănit când fugise de pe 
corabie: din burtă îi ieșeau nenumărate cozi de săgeți obișnuite, 
iar una de scorpion îi străpungea gâtul. A murit după mai puţin 
de o oră, răsuflând șuierat în vreme ce din răni i se revărsa 
sânge fierbinte, fumegând. 

Fratele mai mic al lui Aegon, prinţul Viserys, n-a avut cum să 


fugă de pe corabie. Era un băiat isteţ, așa că și-a ascuns oul de 
dragon, s-a îmbrăcat cu haine zdrenţuite, pătate de sare, și s-a 
dat drept un simplu mus, însă unul dintre adevărații muși l-a 
trădat și a fost luat prizonier. Ciupercă scrie că un căpitan din 
Tyrosh și-a dat seama primul pe cine pusese mâna, dar amiralul 
flotei, Sharako Lohar din Lys, l-a lăsat curând fără preţiosul 
trofeu. 

Amiralul lysean și-a împărţit flota în două pentru atac. O parte 
trebuia să intre în Defileu dinspre miazăzi faţă de Piatra 
Dragonului, iar cealaltă dinspre miazănoapte. Lupta a început în 
primele ore ale dimineţii celei de-a cincea zile a celui de-al o 
sută treizecilea an de după Cucerirea lui Aegon. Corăbiile lui 
Sharako au înaintat cu soarele care se înălța în spatele lor. 
Ascunse de strălucirea razelor, au luat prin surprindere multe 
dintre  galerele lordului Velaryon; pe unele le-au izbit, 
sfăramându-le, iar pe altele le-au abordat cu funii și cârlige cu 
patru gheare. Jumătatea din miazăzi a lăsat Piatra Dragonului 
neatinsă și s-a năpustit asupra ţărmurilor insulei Driftmark, unde 
au debarcat luptători în Orașul Mirodeniilor și au trimis în port 
corăbii în flăcări pentru a le incendia pe cele ieșite să le 
oprească. Pe la jumătatea dimineţii, Orașul Mirodeniilor ardea, 
în timp ce oștenii din Myr și Tyrosh băteau chiar la porţile 
castelului Valul Înalt. 

Când, purtat de Vermax, prinţul Jacaerys a trecut în zbor 
peste un șir de galere lysene, a fost întâmpinat de o ploaie de 
sulițe și săgeți. Corăbierii Triarhiei mai înfruntaseră dragonii și în 
alte dăţi, când se războiseră cu prinţul Daemon la Treptele de 
Piatră. Nimeni nu le putea pune la îndoială curajul; erau 
pregătiţi să ţină piept șuvoiului de foc al fiarei cu armele pe care 
le aveau. 

— Ucideţi călăreţul, și atunci dragonul o să plece, le-au spus 
căpitanii și comandanții lor. _ 

O corabie a izbucnit în flăcări, apoi o alta. Insă oamenii din 
Orașele Libere au continuat să lupte... până când a răsunat un 
urlet și, ridicându-și privirile, au văzut mai multe siluete 
înaripate ieșind de după Muntele Dragonului și năpustindu-se 
spre ei. 

Una e să te baţi cu un dragon și alta să te atace deodată 
cinci. Când Silverwing, Sheepstealer, Seasmoke și Vermithor au 
năvălit asupra lor, oamenii Triarhiei și-au simţit curajul 


părăsindu-i. Șirul de corăbii de luptă s-a frânt, căci galerele au 
făcut cale întoarsă una după alta. Dragonii coborau din cer ca 
fulgerele, scuipând globuri de foc, albastre și portocalii, roșii și 
aurii, unul mai strălucitor decât altul. Corăbiile s-au spart în 
bucăţi sau au fost mistuite de vâlvătăi. Cuprinși de flăcări, 
oamenii se aruncau în mare urlând. Din apă se înălţau coloane 
înalte de fum negru. Totul părea pierdut... totul era pierdut... 

Cum și de ce a căzut dragonul s-a aflat pe urmă din multe 
povești, toate diferite între ele. Unii au pretins că un arbaletrier 
l-a nimerit în ochi cu o săgeată de fier, dar e dubioasă 
asemănarea cu sfârșitul pe care și l-a găsit Meraxes în Dorne, cu 
multă vreme în urmă. O altă istorisire spune că, de pe gabia 
unei galere myrishene, un corăbier a aruncat spre Vermax un 
cârlig de abordaj. Unul dintre vârfurile lui a pătruns între doi 
solzi, iar iuţeala cu care zbura dragonul l-a făcut să se înfigă mai 
adânc. Năierul înfășurase capătul lanţului în jurul catargului și 
atât greutatea corăbiei, cât și forţa aripilor lui Vermax au tras de 
cârlig, lăsând în urmă, pe burta lui, o tăietură lungă, zdrenţuită. 
Acoperind zarva cumplită a luptei, urletul de furie al dragonului 
s-a auzit tocmai până în Orașul Mirodeniilor. Zborul lui Vermax 
s-a frânt brusc și el s-a prăbușit fumegând, zbierând și lovind 
apa cu ghearele. Supraviețuitorii au povestit că a vrut să iasă la 
suprafaţă, dar nu a izbutit decât să cadă cu burta pe o galeră în 
flăcări. Lemnul s-a făcut ţăndări, catargul a picat rostogolindu- 
se, iar dragonul s-a zvârcolit, încâlcindu-se în tachelaj. Corabia 
s-a înclinat puternic și s-a scufundat, iar Vermax s-a dus la fund 
împreună cu ea. 

Se spune că Jacaerys Velaryon a sărit și a reușit să se agaţe 
de o bucată din epava fumegândă, dar, câteva bătăi de inimă 
mai târziu, niște arbaletieri de pe cea mai apropiată corabie 
myrisheană și-au trimis săgețile către el. A fost lovit o dată, apoi 
încă o dată. Din ce în ce mai mulţi corăbieri din Myr au pus 
mâna pe arbaletele lor. În cele din urmă, o săgeată a străpuns 
gâtul lui Jace și valurile l-au înghiţit. 

Bătălia din Defileu a continuat până târziu, în noapte, 
trimiţându-și zgomotele la miazănoapte și la miazăzi de Piatra 
Dragonului, și a rămas una dintre cele mai sângeroase lupte 
purtate vreodată pe mare. Sharako Lohar plecase de pe 
Treptele de Piatră conducând o flotă alcătuită din nouăzeci de 
corăbii de luptă din Myr, Lys și Tyrosh; însă numai douăzeci și 


opt s-au întors acasă, șubrezite, și, dintre acestea, doar trei nu 
erau lysene. Ca urmare, văduvele din Myr și Tyrosh l-au acuzat 
pe amiral că a trimis flotele lor în luptă, ca să fie distruse, pe 
când a lui a stat deoparte, și astfel a început o ceartă care, doi 
ani mai târziu, avea să ducă la sfârșitul Triarhiei, căci cele trei 
orașe s-au întors unul împotriva altuia, în Războiul Fiicelor. Dar 
asta e în afara ţelurilor acestei cronici. 

Cu toate că au ocolit Piatra Dragonului, fără îndoială 
imaginându-și că vechea fortăreață a Casei Targaryen e mult 
prea puternică pentru a fi cucerită, atacatorii au făcut insula 
Driftmark să plătească din greu pentru asta. Orașul Mirodeniilor 
a fost jefuit cu brutalitate, locuitorii, bărbaţi, femei și copii 
deopotrivă, au fost măcelăriți pe străzi și lăsaţi ca hrană pentru 
pescăruși, șobolani sau ciori, casele au fost arse. Orașul n-a fost 
reconstruit niciodată. A fost incendiat și castelul Valul Înalt. 
Toate comorile aduse de Șarpele Mărilor din est au fost mistuite 
de foc, iar servitorii i-au fost uciși când au încercat să fugă de 
flăcări. Flota Casei Velaryon a rămas fără aproape o treime din 
corăbii. Au murit mii de oameni. Însă niciuna dintre aceste 
pierderi nu a provocat o suferinţă atât de cumplită ca moartea 
lui Jacaerys Velaryon, prinţ de Piatra Dragonului și moștenitor al 
Tronului de Fier. 

Se părea că pierise și cel mai mic dintre fiii Rhaenyrei. După 
toată zăpăceala din timpul luptei, niciun supravieţuitor nu părea 
să știe, fără dubiu, pe ce corabie fusese prinţul Viserys. 
Luptătorii din ambele tabere l-au crezut mort, înecat sau ars sau 
măcelărit. Şi, cu toate că fugise și rămăsese în viaţă, fratele lui, 
Aegon cel Tânăr, își pierduse toată voioșia; n-avea să se ierte 
niciodată fiindcă sărise în spinarea lui Stormcloud și fugise, 
lăsându-și fratele mai mic la bunul plac al dușmanilor. A rămas 
scris că, atunci când a fost felicitat pentru victorie, Şarpele 
Mărilor a răspuns: 

— Dacă asta e o victorie, mă rog să nu mai am parte de nicio 
alta. 

Ciupercă ne povestește că, în noaptea aceea, pe Piatra 
Dragonului, doi bărbaţi au sărbătorit masacrul într-o tavernă 
plină de fum de sub castel; călăreţii de dragoni Hugh Ciocanul și 
Ulf cel Alb, care zburaseră pe Vermithor și Silverwing în timpul 
bătăliei și supravieţuiseră ca să se fălească. 

— Acum suntem cu adevărat cavaleri, a spus Hugh cel Tare, 


cu un aer solemn. 

lar Ulf a râs: 

— Asta-i bătaie de joc! Ar trebui să fim lorzi. 

Nettle nu a sărbătorit cu ei. Zburase împreună cu ceilalţi, 
luptase cu tot atâta curaj, pârjolise și ucisese la fel ca ei, dar, 
când se întorsese la Piatra Dragonului, avea fața neagră de fum 
și brăzdată de lacrimi. lar Addam Velaryon, fost până nu demult 
Addam din Hull, l-a căutat pe Şarpele Mărilor după bătălie; dar 
nici măcar Ciupercă nu spune despre ce au vorbit. 

Două săptămâni mai târziu, în Reach, Ormund Hightower s-a 
trezit prins între două oști dușmane. Thaddeus Rowan, lord de 
Crângul de Aur, și Tom Flowers, bastard de Podul Amar, s-au 
năpustit asupra lui dinspre nord-est, cu o armie uriașă de 
cavaleri călare, pe când ser Alan Beesbury, lordul Alan Tarly și 
lordul Owen Costayne se aliaseră ca să-i taie retragerea către 
Orașul Vechi. Când l-au împresurat armatele pe malurile 
Miedului, atacându-l din toate părţile în același timp, lordul 
Hightower și-a văzut oastea rupând rândurile, spulberată. 
Infrângerea părea de neocolit... până când pe deasupra 
câmpului de luptă a trecut o umbră și un urlet cumplit a 
cutremurat văzduhul, străpungând zăngănitul oţelului lovit de 
oţel. Sosise un dragon. O femelă, Tessarion, supranumită Regina 
Albastră, de culoarea cobaltului și a aramei. Călărețul ei era cel 
mai tânăr dintre cei trei fii ai Reginei Alicent, Daeron Targaryen, 
scutierul în vârstă de cincisprezece ani al lordului Ormund. 

Prinţul Daeron și dragonul lui au schimbat soarta bătăliei. 
Oamenii lui Ormund au trecut acum la atac, împroșcându-și cu 
blesteme dușmanii care au fugit. La apusul soarelui, lordul 
Rowan se retrăgea spre miazănoapte cu rămășițele oștirii sale. 
Tom Flowers arsese, zăcea mort printre buruieni, cei doi Alani 
fuseseră luaţi prizonieri, iar lordul Costayne trăgea să moară, 
grav rănit de sabia neagră a Neînfricatului Jon Roxton, 
supranumită Făcătoarea de Orfani. În vreme ce lupii şi corbii se 
înfruptau din victimele măcelului, lordul Hightower l-a ospătat 
pc prinţul Daeron cu carne de bour și vin tare și l-a ridicat la 
rangul de cavaler cu legendara sabie valyriană Vigilenţa, 
numindu-l „ser Daeron cel Cutezător”. 

Prinţul i-a răspuns cu modestie: 

— Lordul meu e binevoitor, dar victoria îi aparţine lui 
Tessarion. 


Când vestea despre dezastrul de pe malurile Miedului a ajuns 
la Piatra Dragonului, înfrângerea și disperarea au umplut aerul, 
plutind, apăsătoare, peste Curtea negrilor. Lordul Bar Emmon a 
mers chiar până la a spune că poate venise vremea să-și plece 
cu toţii genunchiul în faţa lui Aegon al II-lea. Regina nici n-a vrut 
să audă. Numai zeii știu cu adevărat ce se ascunde în sufletele 
bărbaţilor, iar ale femeilor sunt încă și mai greu de înţeles. 
Distrusă de pierderea unui fiu, Rhaenyra Targaryen părea să fi 
găsit puteri noi după pierirea celui de-al doilea. Moartea lui Jace 
a întărit-o, i-a devorat temerile, lăsând în loc doar furie și ură. 
Pentru că încă avea mai mulţi dragoni decât fratele ei vitreg, 
regina s-a hotărât să-i folosească pe toţi, oricare ar fi fost preţul. 
A spus, în consiliul negru, că o să dezlănţuie o furtună de foc și 
moarte asupra lui Aegon și a susținătorilor lui și fie o să-l smulgă 
de pe Tronul de Fier, fie o să moară ea încercând. 

Pe celălalt țărm al golfului, o hotărâre asemănătoare prinsese 
rădăcini în sufletul lui Aemond Targaryen, care domnea în 
numele fratelui său, Aegon, țintuit la pat. Aemond cel Chior o 
dispreţuia pe sora sa vitregă, Rhaenyra, dar vedea o mult mai 
mare ameninţare în unchiul său, prinţul Daemon, și în uriașa 
oaste pe care și-o strânsese la Harrenhal. Prinţul și-a chemat 
stegarii și consiliul și le-a dat de știre că va porni la luptă 
împotriva unchiului său și îi va pedepsi crunt pe lorzii riverani 
răzvrătiți. 

A propus să atace Ținuturile Riverane atât dinspre răsărit, cât 
și dinspre apus, silindu-i astfel pe lorzii Tridentului să lupte pe 
două fronturi în același timp. Jason Lannister adunase pe 
dealurile apusene o oaste formidabilă; o mie de cavaleri în 
armură și de șapte ori pe atâţia arcași și alți oșteni. Trebuia să 
coboare la șes și să traverseze Furca Roșie, trecând-o prin foc și 
sabie, în timp ce ser Criston Cole pornea din Debarcaderul 
Regelui, însoţit de prinţul Aemond însuși, pe Vhagar. Cele două 
oști aveau să se întâlnească la Harrenhal, zdrobindu-i între ele 
pe „trădătorii din Trident”. lar dacă unchiul lui ieșea dintre 
zidurile castelului ca să li se împotrivească, așa cum trebuia cu 
siguranţă să facă, Vhagar avea să-l înfrângă pe Caraxes, iar 
prinţul Aemond avea să se-ntoarcă la Debarcaderul Regelui cu 
capul prinţului Daemon. 

Cutezătoarea lovitură plănuită de prinţ nu s-a bucurat de 
acordul tuturor membrilor consiliului verde. L-au susţinut ser 


Criston Cole, Mâna Regelui, și ser Tyland lannister, însă Marele 
Maester Orwyle l-a îndemnat să trimită mai întâi vorbă la 
Capătul Furtunii, pentru ca, înainte de plecare, să-și sporească 
forțele adăugând-o pe a Casei Baratheon; lordul Jasper Wylde, 
zis Băț-de-Fier, a insistat că trebuie chemaţi din sud lordul 
Hightower și prinţul Daeron, fiindcă „doi dragoni sunt mai 
puternici decât unul singur”. Și regina-văduvă prefera prudenţa, 
așa că și-a rugat fiul să aștepte să se vindece atât fratele lui, 
regele, cât și Sunfyre cel Auriu, dragonul acestuia, ca să ia parte 
și ei la atac. 

Însă prinţului Aemond nu i-au fost pe plac astfel de amânări. A 
spus, sus și tare, că n-are nevoie nici de fraţii lui, nici de 
dragonii lor; Aegon era prea grav rănit, iar Daeron, prea tânăr. 
Da, sigur, Caraxes era o fiară înspăimântătoare, sălbatică și 
vicleană și trecută prin multe bătălii... dar Vhagar era mai 
bătrână, mai fioroasă și de două ori mai mare. Septonul Eustace 
povestește că Ucigașul-de-Nepoţi era convins că va învinge și nu 
dorea nicidecum să-și împană gloria, nici cu fraţii lui, nici cu 
oricine altcineva. 

Nu i s-a putut sta împotrivă, căci era regent și, până ce Aegon 
al II-lea avea să se ridice din pat și să-și ia sabia, toată puterea îi 
aparţinea. A rămas neclintit în hotărârea sa și, două săptămâni 
mai târziu, a ieșit călare de la Poarta Zeilor, în fruntea unei 
armate de patru mii de oameni. 

— Șaisprezece zile de marş până la Harrenhal, a trâmbiţat. În 
a șaptesprezecea o să benchetuiesc în castelul lui Harren cel 
Negru, iar capul unchiului meu o să mă privească de sus, din 
sulița mea. 

lar de cealaltă pane a ținutului, supunându-se comandantului 
său, Jason Lannister, lord de Casterly Rock, și-a revărsat oastea 
în josul dealurilor din vest, coborând cu toate forţele asupra 
Furcii Roșii și a inimii 'Tinuturilor Riverane. Lorzii din Trident n-au 
avut de ales, s-au întors spre el, să-l înfrunte. 

Daemon Targaryen era prea vârstnic și prea călit în lupte ca 
să stea cu mâinile în sân și să se lase încolţit între ziduri, chiar 
dacă era vorba de zidurile masive ale Harrenhalului. Încă avea 
prieteni în Debarcaderul Regelui și aflase ce punea la cale 
Aemond încă dinainte de plecarea acestuia din cetate. Se spune 
că, imediat ce a auzit că Aemond și ser Criston Gole părăsiseră 
Debarcaderul Regelui, prinţul Daemon a izbucnit în râs, 


exclamând: 

— Era și timpul! 

Sosise un moment pe care-l aștepta de multă vreme. Din 
turnurile răsucite ale Harrenhalului și-a luat zborul un stol de 
corbi. 

La Furca Roșie, lordul Jason Lannister s-a trezit față în faţă cu 
forțele lordului de Pinkmaiden, bătrânul Petyr Piper, și cu ale 
lordului de Popasul Călătorului, Tristan Vance. Vesticii erau mai 
numeroși decât dușmanii lor, însă lorzii din Ținuturile Riverane 
cunoșteau locurile. Oamenii Casei Lannister au încercat de trei 
ori să treacă și de fiecare dată au fost respinși; în timpul ultimei 
încercări, lordul Jason a fost rănit mortal de un scutier încărunţit, 
Pate din Longleaf. (După bătălie, lordul Piper în persoană l-a 
ridicat pe acest bărbat la rangul de cavaler, numindu-l Longleaf 
Omorâtorul-de-Lei.) Insă al patrulea atac al armiei lui Lannister 
s-a făcut prin vad; de data asta a căzut lordul Vance, doborât de 
ser Adam Tarbeck, care luase comanda forţelor din vest. 
Tarbeck și o sută de cavaleri aleși pe sprânceană și-au scos 
armurile grele și au trecut înot pe malul opus, mai sus de locul 
luptei, apoi au făcut un ocol ca să ajungă în spatele liniilor 
lordului Vance. Frontul lorzilor riverani a fost spart și oștenii din 
vest au dat năvală cu miile și au ajuns dincolo de Furca Roșie. 

Intre timp, fără ca muribundul lord Jason și stegarii lui să aibă 
habar, o flotă de corăbii lungi din Insulele de Fier s-a năpustit 
asupra ţărmurilor Domeniului Lannister, condusă de Dalton 
Greyjoy de Pyke. Curtat de ambii pretendenți la Tronul de Fier, 
Krakenul Roșu se hotărâse. Oamenii lui de fier nu puteau spera 
să pătrundă în Casterly Rock, odată ce lady Johanna zăvorâse 
porțile, dar au luat în stăpânire trei sferturi dintre vasele din 
port, le-au scufundat pe celelalte, apoi au năboit peste zidurile 
Lannisportului și au prădat orașul, alegându-se cu nenumărate 
bogății și cu peste șase sute de femei și fete, printre care și 
amanta preferată a lordului Jason și fiicele lui naturale. 

In altă parte a Ţinutului, lordul Walys Mooton a plecat de la 
lazul Fecioarelor în fruntea unui grup de o sută de cavaleri, 
pentru a-și uni forţele cu ale unor clanuri pe jumătate sălbatice, 
Crabb și Brune de la Capul Ghearei Despicate, precum și cu ale 
Casei Celtigar din Insula Cleștilor, împreună, au trecut în goană 
prin păduri de pini și peste dealuri învăluite în ceaţă pentru a 
ajunge la Popasul Corbilor, unde au luat garnizoana prin 


surprindere. După ce a pus din nou stăpânire pe castel, lordul 
Mooton și-a condus cei mai curajoși oameni către câmpul de 
cenușă dinspre apus, ca să pună capăt vieții dragonului Sunfyre. 

Cei care visau să li se spună omorâtori de dragoni au nimicit 
străjerii care înconjurau fiara, fiind însărcinaţi să o hrănească, să 
o slujească și să o apere, însă Sunfyre însuși s-a dovedit mult 
mai cumplit în luptă decât se așteptase cineva. Dragonii sunt 
stângaci când se află pe pământ, iar uriașa creatură aurie cu o 
aripă sfâșiată nu se mai putea avânta în văzduh. Atacatorii se 
așteptau s-o găsească aproape moartă. Dar Sunfyre doar 
dormea; zăngănitul armelor și ropotul copitelor de cai l-au trezit 
în scurt timp, iar prima suliță care l-a atins l-a înfuriat groaznic. 
Plin de noroi și mișcându-se printre oasele a nenumărate oi, s-a 
zvârcolit și s-a ondulat ca un șarpe, plesnind din coadă și 
azvârlind flăcări aurii spre atacatori în timp ce încerca să-și ia 
zborul. De trei ori s-a înălţat și de trei ori a căzut la pământ. 
Oamenii lui Mooton mișunau în jurul lui cu săbii și sulițe și 
securi, rănindu-l grav de mai multe ori... dar fiecare lovitură 
părea doar să-l întărâte din ce în ce mai mult. Șaizeci de oameni 
au murit înainte de a o rupe ceilalţi la fugă. 

Unul dintre cei uciși a fost Walys Mooton, lord de lazul 
Fecioarelor. Două săptămâni mai târziu, când l-a descoperit 
fratele său, Manfyrd, trupul nu-i mai era decât carne carbonizată 
în armura topită și colcăia de viermi. Insă pe câmpul acela de 
cenușă, presărat cu cadavre de oameni cutezători și cu leșuri de 
cai, arse și umflate, lordul Manfryd nu a găsit și dragonul regelui 
Aegon. Sunfyre dispăruse. Nu se zăreau nici urmele care ar fi 
trebuit să existe dacă ar fi plecat târâș. Se părea că Sunfyre cel 
Auriu își luase iarăși zborul... dar în viaţă nu rămăsese niciun om 
care să poată spune încotro. 

Între timp, prinţul Daemon Targaryen s-a grăbit să se îndrepte 
către sud, purtat de aripile dragonului său, Caraxes. A zburat pe 
deasupra țărmului apusean al Ochiului Zeilor, la o bună distanţă 
de drumul pe care mărșăluia oastea lui ser Criston, izbutind s-o 
facă fără să fie zărit de dușmani, apoi a traversat Apa Neagră și 
a străbătut văzduhul pe deasupra ei, către răsărit, spre mare, 
până la Debarcaderul Regelui. La Piatra Dragonului, Rhaenyra 
Targaryen s-a înveșmântat în zale negre, strălucitoare, și s-a 
urcat pe Syrax, care și-a luat zborul în vreme ce o furtună 
începea să biciuiască apele golfului. Regina și soţul ei s-au 


întâlnit în văzduh, cu mult deasupra orașului, și au prins să se 
rotească în jurul Dealului lui Aegon. 

La apariţia lor, groaza s-a înstăpânit pe străzile orașului, căci 
oamenii au înţeles de îndată că atacul de care se temuseră era 
pe punctul să înceapă. Când plecaseră să recucerească 
Harrenhalul, prințul  Aemond și ser Criston  lăsaseră 
Debarcaderul Regelui fără apărători... și Ucigașul-de-Nepoţi o 
luase pe Vhagar, fiara fioroasă... așa că dragonilor reginei n- 
avea cine să le ţină piept, în afară de Dreamfyre și de câţiva 
dragoni încă nematurizaţi pe deplin. Cei tineri nu fuseseră 
încălecaţi niciodată, iar din călăreaţa lui Dreamfyre, regina 
Helaena, nu mai rămăsese decât o femeie zdrobită; orașul era 
ca și fără dragoni. 

Cărându-și în spate copiii și atât cât puteau duce din bunurile 
lor lumești, mii de oameni s-au scurs pe porţile orașului, în 
căutarea unui loc sigur afară, printre lucrătorii pământului. Alţii 
au săpat sub cocioabele lor gropi și tuneluri, găuri întunecate și 
umede în care sperau să se poată ascunde dacă ardea orașul. 
(Marele Maester Munkun ne spune că o mare parte dintre 
pasajele secrete și dintre tainicele pivnițe de sub Debarcaderul 
Regelui datează de atunci.) In Fundătura Puricilor au izbucnit 
răzmeriţe. Când pe Golful Apei Negre au apărut pânzele 
corăbiilor Șarpelui Mărilor, venind dinspre răsărit și îndreptându- 
se către fluviu, clopotele tuturor septurilor din oraș au început 
să bată, iar gloatele au năvălit pe străzi, jefuind totul în fuga lor. 
Zeci de oameni au murit înainte de a izbuti mantiile aurii să 
reînstăpânească liniștea. 

De vreme ce atât lordul Protector, cât și Mâna Regelui lipseau, 
iar Aegon al II-lea însuși era plin de arsuri, țintuit la pat și 
pierdut în visele aduse de laptele de mac, apărarea 
Debarcaderului Regelui a rămas în seama reginei-văduve. Şi ea 
a fost la înălţime; a poruncit să fie zăvorâte porţile castelului și 
ale orașului, le-a ordonat Mantiilor Aurii să se urce pe ziduri și a 
trimis mesageri pe cai iuți să-l caute pe prinţul Aemond și să-l 
aducă înapoi. 

Totodată, i-a poruncit Marelui Maester Orwyle să trimită corbi 
la „toţi lorzii care ne sunt loiali”, cerându-le să sară în apărarea 
regelui lor legitim. Orwyle s-a întors în goană în odăile sale, dar 
acolo îl așteptau patru Mantii Aurii. Unul dintre cei patru bărbaţi 
i-a înăbușit strigătele, iar trei l-au bătut și l-au legat fedeleș. Cu 


un sac tras pe cap, Marele Maester a fost azvărlit într-una dintre 
celulele întunecate de sub castel. 

Mesagerii reginei Alicent au ajuns doar până la porţile 
orașului, unde alte Mantii Aurii i-au arestat. Fără ca Inălţimea Sa 
să fi știut, cei șapte căpitani care păzeau porţile, aleși anume 
pentru loialitatea lor faţă de regele Aegon, fuseseră arestaţi sau 
uciși în clipa ivirii lui Caraxes în văzduh, deasupra Fortăreţei 
Roșii... căci soldaţii de rând din Garda Orașului încă îl adorau pe 
Daemon Targaryen, comandantul lor de odinioară. 

Fratele reginei, ser  Gwayne Hightower,  locţiitorul 
comandantului Mantiilor Aurii, s-a repezit la grajduri, vrând să 
dea alarma; dar a fost prins, dezarmat și târât în fața mai 
marelui său, ser Luthor Largent. Când Hightower l-a numit 
schimbă-mantie, ca pe orice trădător, ser Luthor a izbucnit în 
râs: 

— Daemon ne-a dat mantiile astea, a spus el, și sunt de aur 
pe orice parte le-ai întoarce. 

Apoi și-a înfipt sabia în pântecul lui ser Gwayne și a ordonat 
să se deschidă porţile orașului în faţa puhoiului de oameni 
revărsat de pe corăbiile Șarpelui Mărilor. 

În ciuda mult lăudatelor sale ziduri groase, Debarcaderul 
Regelui a fost ocupat în mai puţin de o zi. La Poarta Fluviului s-a 
dus o luptă scurtă și sângeroasă, în care treisprezece cavaleri 
loiali Casei Hightower și o sută de ostași au alungat mantiile 
aurii și au respins, vreme de aproape opt ceasuri, atacurile 
venite atât din interiorul orașului, cât și din afara lui. Însă 
eroismul lor a fost zadarnic, căci oștenii Rhaenyrei au pătruns 
nestingheriţi prin toate celelalte șase porţi. Apariţia dragonilor 
reginei a descurajat orice împotrivire, iar susținătorii regelui 
Aegon rămași în viaţă fie s-au ascuns, fie au fugit, fie și-au 
plecat genunchiul în faţa cuceritorilor. 

Dragonii au coborât rând pe rând. Sheepstealer s-a oprit pe 
Dealul Visenyei, iar Silverwing și Vermithor pe Dealul lui 
Rhaenys, lângă Groapa Dragonului. Prinţul Daemon s-a rotit în 
jurul turnurilor Fortăreţei Roșii înainte de a-l aduce pe Caraxes 
în curtea exterioară. După ce s-a convins că apărătorii fortăreței 
nu au de gând să-i atace, i-a făcut semn soţiei sale, regina, să 
coboare cu dragonul Syrax. Rămas în văzduh, Addam Velaryon a 
început să zboare cu Seasmoke în jurul zidurilor cetăţii, dând de 
veste, prin bătăile imenselor aripi pieloase ale dragonului, că 


oricărei încercări de nesupunere i se va răspunde cu foc. 

Odată ce și-a dat seama că împotrivirea e inutilă, regina- 
văduvă Alicent a ieșit din Cetăţuia lui Maegor împreună cu tatăl 
ei, ser Otto Hightower, cu ser Tyland Lannister și cu lordul Jasper 
Wylde, zis și Băţ-de-Fier. (Lordul Larys Strong nu era cu ei. 
Maestrul șoaptelor izbutise cumva să se facă nevăzut.) Septonul 
Eustace, martor la tot ceea ce a urmat, ne istorisește că regina 
Alicent a încercat să ducă tratative cu fiica ei vitregă. 

— Îngăduie-ne să convocăm un Mare Consiliu, cum a făcut 
odinioară Regele cel Bătrân, a spus regina-văduvă, și să cerem 
părerea tuturor lorzilor din regat despre succesiune. 

Regina Rhaenyra i-a respins propunerea cu dispreţ: 

— Mă iei drept Ciupercă? a întrebat. Știm amândouă foarte 
bine ce ar hotărî consiliul ăla. 

Apoi i-a cerut mamei sale vitrege să aleagă: supunere sau 
moarte în flăcări. 

Regina Alicent și-a plecat fruntea, învinsă, i-a înmânat cheile 
castelului și le-a poruncit cavalerilor și oștenilor să depună 
armele. 

— Orașul îţi aparţine, prințesă, se povestește că ar fi spus ea, 
dar nu vei reuși să-l stăpânești prea multă vreme. Șoarecii joacă 
pe masă când lipsește pisica, însă Aemond, fiul meu, se va 
întoarce, aducând cu sine foc și sânge. 

Oamenii Rhaenyrei au dat de soţia rivalului său, regina 
nebună Helaena, încuiată în dormitorul ei... dar, când au spart și 
ușa apartamentelor regelui, nu au găsit decât „patul gol și oala 
de noapte plină.” Regele Aegon al II-lea fugise. Ca și copiii lui, 
prinţesa Jaehaera, de șase ani, și prinţul Maelor, de doi ani, 
împreună cu cavalerii Willis Fell și Rickard Thorne, din Garda 
Regelui. Nici măcar regina-văduvă nu părea să știe unde 
plecaseră, iar Luthor Largent s-a jurat că nimeni nu ieșise pe 
porţile orașului. 

Dar n-au putut să ia cu ei Tronul de Fier. lar Regina Rhaenyra 
nu s-a simţit în stare să meargă la culcare înainte de a-l lua ea 
în stăpânire. Așa că în sala tronului au fost aprinse făcliile, iar ea 
a urcat treptele din fier și s-a așezat acolo unde stătuse regele 
Viserys înaintea ei, Regele cel Bătrân înaintea lui, iar Maegor și 
Aenys și Aegon Dragonul în zilele din vechime. Cu chipul 
împietrit și încă în armură, Rhaenyra a stat acolo, sus, până 
când toţi bărbaţii și femeile din Fortăreaţa Roșie au fost aduși 


înaintea ei, siliţi să îngenuncheze, s-o implore să-i ierte și să-și 
pună în slujba ei, cu jurământ, vieţile și săbiile și onoarea, 
recunoscând-o ca regină. 

După cum istorisește septonul Eustace, ceremonia a durat 
întreaga noapte. Zorii se iviseră de ceva vreme când Rhaenyra 
Targaryen s-a ridicat de pe tron și a coborât. „lar când soţul ei, 
prinţul Daemon, a escortat-o afară din sală, pe picioarele 
Înălţimii Sale și în palma sa stângă s-au zărit tăieturi”, scrie 
Eustace. „Stropi mari de sânge au căzut pe podea, în urma ei, și 
oamenii cu mintea limpede au schimbat priviri cu subînţeles, 
dar niciunul nu a cutezat să rostească adevărul cu glas tare: 
Tronul de Fier o respinsese pe Rhaenyra și zilele ei de domnie 
aveau să fie puţine.” 


Moartea dragonilor 
Rhaenyra triumfâtoare 
E cu 


În vreme ce Debarcaderul Regelui era cucerit de Rhaenyra și 
de dragonii ei, prinţul Aemond și ser Criston Cole înaintau spre 
Harrenhal, iar oastea lui Lannister, condusă acum de Adrian 
Tarbeck, se îndrepta spre răsărit. 

La Castelul Ghindei, oamenii vestului au fost opriţi repede 
când lordul Joseth Smallwood a ieșit pe neașteptate și li s-a 
alăturat lordului Piper și rămășițelor oștii sale înfrânte, dar Piper 
a murit în bătălia care a urmat (și-a simţit inima plesnind în 
piept la vederea capului nepotului său favorit înfipt într-o suliță, 
ne spune Ciupercă), iar lordul Smallwood s-a retras în castelul 
său. O a doua bătălie a urmat peste trei zile, când riveranii s-au 
regrupat sub conducerea unui cavaler rătăcitor, ser Harry 
Penny. Acest erou îndoielnic a murit la scurt timp după aceea, în 
timp ce îl ucidea pe Adrian Tarbeck. Lannisterii au învins din 
nou, secerându-i pe riveranii care fugeau. Când și-a reluat 
marșul spre Harrenhal, oastea vesticilor se afla sub comanda 
bătrânului lord Humfrey Lefford, care se alesese cu atât de 
multe răni încât o conducea dintr-un palanchin. 

Lordul Lefford nu bănuia că, în curând, va trebui să facă faţă 
unei încercări mai grele, pentru că spre oastea sa se îndrepta, 
dinspre miazănoapte, o armie de dușmani odihniţi: două mii de 
oameni sălbatici ai Nordului, fluturând stindardele cu mai multe 
blazoane ale Rhaenyrei. În fruntea lor călărea lordul de 
Barrowtown, Roderick Dustin, un războinic atât de bătrân și de 
încărunţit, încât i se spunea Roddy Ruină. Oștenii săi erau 
bărbaţi cu plete și bărbi sure, înveșmântaţi în zale vechi și 
blănuri zdrenţuite, cu toţii luptători căliţi în bătălii și cu toții 
călare. Își spuneau Lupii lernii. 

— Am venit să murim pentru regina-dragon, a dat de veste 
lordul Roderick la Gemenii, când lady Sabitha Frey a ieșit călare 
în întâmpinarea lor. 

Între timp, drumurile noroioase și furtunile cu ploaie au 
încetinit înaintarea lui Aemond, pentru că armia lui era alcătuită 


mai ales din pedestrași și o urma un convoi lung de bagaje. 
Avangarda lui ser Criston a câștigat, pe malul lacului, o scurtă 
bătălie îndârjită cu ser Oswald Wode și cu lorzii Darry și Roote, 
dar altminteri nu i s-a pus nimeni în cale. După nouăsprezece 
zile de marș au ajuns la Harrenhal... și au găsit porţile castelului 
larg deschise și nici urmă de prinţul Daemon și de oamenii lui. 

Prinţul Aemond a tinut-o pe Vhagar aproape de grosul oștii în 
timpul marșului, crezând că unchiul lui ar putea încerca să-i 
atace din văzduh, cu Caraxes. A ajuns la Harrenhal la o zi după 
Cole și în noaptea ce a urmat au sărbătorit marea victorie. 
Daemon și „lepădăturile lui riverane” dăduseră bir cu fugiţii în 
loc să-i înfrunte mânia, a declarat sus și tare Aemond. Nu e de 
mirare că, odată ce a aflat vestea despre cucerirea 
Debarcaderului Regelui, prinţul s-a simţit ca un prost. Furia lui 
nu poate fi descrisă în cuvinte. 

Primul care a avut de suferit de pe urma ei a fost ser Simon 
Strong. Prinţul Aemond nu se topea de dragul nimănui din 
neamul acestuia, iar graba cu care castelanul îi predase 
Harrenhalul lui Daemon Targaryen l-a convins că bătrânul e 
trădător. Ser Simon a protestat, pledând pentru nevinovăția sa, 
a repetat insistent că e un slujitor loial și sincer al Coroanei. 
Strănepotul lui, Larys Strong, era lord de Harrenhal și maestru al 
șoptitorilor regelui Aegon, i-a reamintit el prinţului regent. Toate 
astea n-au izbutit decât să înteţească bănuielile lui Aemond. Și 
Picior-Strâmb era trădător, a considerat el. Cum altfel aflaseră 
Daemon și Rhaenyra că Debarcaderul Regelui e mai lipsit de 
apărare ca oricând? Cineva din consiliul restrâns le dăduse de 
veste... iar Larys Picior-Strâmb era fratele lui Rupe-Oase, adică 
unchiul bastarzilor Rhaenyrei. 

Aemond a poruncit să i se dea lui ser Simon o sabie. 

— Să hotărască zeii dacă spui adevărul, a zis. Dacă ești 
nevinovat, Războinicul o să-ţi dea putere să mă înfrângi. 

Duelul care a urmat a fost pe de-a întregul o luptă de unul 
singur, o spun toate istorisirile; prinţul l-a tăiat pe bătrân bucăţi 
și i-a oferit leșul lui Vhagar. Nepoţii lui ser Simon nu i-au 
supravieţuit prea mult. Toţi bărbaţii și băieţii cu sânge Strong în 
vene au fost târâţi pe rând în faţa prinţului și daţi morţii, până 
când mormanul alcătuit din capetele lor a ajuns înalt de un 
metru. 

Astfel, floarea Casei Strong, un neam străvechi de războinici 


nobili care se făleau cu descendenta lor din Primii Oameni, și-a 
găsit un sfârșit dezonorant în curtea castelului Harrenhal. N-a 
fost cruțat niciun copil legitim din familie, niciun bastard... în 
afară de... bizar... Alys Rivers. Deși doica avea de două ori 
vârsta lui (de trei, dacă-l putem crede pe Ciupercă), prinţul 
Aemon și-a luat-o în pat, ca pradă de război, imediat după ce a 
intrat în stăpânirea Harrenhalului, părând s-o prefere tocmai pe 
ea dintre toate femeile din castel, printre care se numărau 
multe fecioare frumoase, de vârsta lui. 

La vest de Harrenhal, în inuturile Riverane, luptele 
continuau, în vreme ce oastea Casei Lannister înainta cu greu. 
Vârsta înaintată și neputinţa comandantului, lordul Lefford, îi 
silea să meargă de parcă s-ar fi târât, iar când s-au apropiat de 
țărmurile vestice ale marelui lac numit Ochiul Zeilor, au găsit 
drumul blocat de o armie imensă. 

Cu Roddy Ruină în frunte, Lupii lernii se aliaseră cu Forrest 
Frey, lord de Crossing, și cu Robb Rivers cel Roșu, cunoscut 
drept Arcașul din Raventree. Nordicii erau două mii, Frey 
comanda două sute de cavaleri și de trei ori mai mulţi 
pedestrași, Rivers adusese trei sute de arcași. Şi, abia se oprise 
lordul Lefford ca să înfrunte vrăjmașii din faţa lui, când alţi 
dușmani au apărut dinspre miazăzi, unde lui Longleaf, 
Omorâtorul-de-Lei, și unui grup de supraviețuitori istoviți din 
bătăliile de mai înainte li se alăturaseră lorzii Bigglestone, 
Chambers și Perryn. 

Prins între două oști dușmane, Lefford n-a intrat în luptă cu 
niciuna, căci s-a temut să nu fie cumva atacat din spate de 
cealaltă. În schimb, s-a retras lângă lac, a săpat șanțuri de 
apărare și a trimis corbi la Harrenhal, unde știa că se află prinţul 
Aemond, cerându-i disperat ajutorul. Deși douăsprezece păsări 
și-au luat zborul, niciuna nu a ajuns vreodată la ţintă. Robb 
Rivers cel Roșu, despre care se spunea că e cel mai iscusit arcaș 
din întregul Westeros, i-a doborât pe toţi din zbor. 

În ziua următoare au apărut și alţi riverani, conduși de ser 
Garibald Grey, de lordul Jon Charlton și de noul lord de 
Raventree, Benjicot Blackwood, atunci în vârstă de numai 
unsprezece ani. Cu numărul sporit de noile întăriri, oamenii 
reginei au căzut de acord că e timpul să atace. 

— Am face bine să nimicim leii înainte s-apară dragonii, a zis 
Roddy Ruină. 


Cea mai sângeroasă bătălie de pe uscat din Dansul Dragonilor 
a început a doua zi, imediat ce-a răsărit soarele. In analele 
Citadelei a rămas sub numele de Bătălia de pe Malul Lacului, 
însă cei care au supravieţuit ca să povestească despre ea i-au 
spus întotdeauna „Ospăţul Peștilor”. 

Atacaţi din trei părţi, oamenii vestului au fost împinși pas cu 
pas către țărm, până în apele Ochiului Zeilor. Sute de oșteni au 
pierit uciși în lupta dintre trestii. Alte sute s-au înecat când au 
încercat să scape cu fuga. Până la apusul soarelui au murit două 
mii de oameni, printre care mulţi nobili: lordul Frey, lordul 
Lefford, lordul Bigglestone, lordul Charlton, lordul Swyft, lordul 
Reyne, ser Clarent Crakehall și ser Tyler Hill, Bastardul din 
Lannisport. Armata Lannisterilor a fost împrăștiată și măcelărită 
într-o asemenea măsură, încât tânărul Ben Blackwood, micul 
lord de Raventree, a izbucnit în lacrimi la vederea mormanelor 
de morţi. Nordicii au suferit cele mai grele pierderi, fiindcă Lupii 
lernii ceruseră să li se acorde onoarea de a conduce atacul și 
șarjaseră de cinci ori printre suliţele Lannisterilor. Peste două 
treimi dintre călăreţii lordului Dustin au murit sau au fost grav 
răniţi. 

Luptele au continuat și în alte părți ale Ținutului, deși nu s-au 
comparat cu marea bătălie de la Ochiul Zeilor. In Reach, lordul 
Hightower și pupilul său, prinţul Daeron cel Cutezător, au 
continuat să poarte victorii și au silit Casele Rowan de Crângul 
de Aur și Oakheart de Old Oak să li se supună, ceea ce s-a 
întâmplat și cu lorzii de pe Insulele Scutului, fiindcă nimeni nu 
cuteza s-o înfrunte pe Tessarion, Regina Albastră. Lordul Borros 
Baratheon și-a chemat stegarii și a adunat aproape șase mii de 
oameni la Capătul Furtunii, declarând că are de gând să 
mărșăluiască spre Debarcaderul Regelui... numai ca să-și 
conducă în schimb oastea către miazăzi, în munţi. Ca justificare, 
a pretins că dornishenii făceau incursiuni în Ținuturile Furtunii, 
dar se șoptea tot mai des că nu oștenii din Dorne din spatele 
său, ci dragonii din faţă îl îndemnaseră să se răzgândească. Pe 
Marea Apusului, corăbiile lungi ale Krakenului Roșu au atacat 
Insula Frumoasă, cotropind-o de la un capăt la altul, în vreme ce 
lordul Farman s-a adăpostit în spatele zidurilor sale, de unde a 
trimis mesaje ce implorau un ajutor pe care nu l-a primit 
niciodată. 

La Harrenhal, Aemond Targaryen și Criston Cole se întrebau 


cum e cel mai bine să riposteze la atacurile reginei. Deși cetatea 
lui Harren cel Negru era prea bine fortificată ca să fie cucerită, 
iar lorzii riverani nu cutezau să o asedieze de teama lui Vhagar, 
proviziile de hrană și nutreţ ale oștii regelui erau pe sfârșite și 
foamea și bolile ucideau oameni și cai. Cât vedeai cu ochii, în 
jurul castelului nu erau decât câmpuri înnegrite și sate 
incendiate, iar cei care s-au aventurat să se îndepărteze prea 
mult în căutare de hrană nu s-au mai întors niciodată. Ser 
Criston a propus o retragere către sud, unde Aegon se bucura 
de cea mai puternică susţinere, dar prinţul a refuzat, spunând: 

— Numai un laș fuge de trădători. 

Pierderea Debarcaderului Regelui și a Tronului de Fier îl 
scoseseră din minţi, iar când vestea despre Ospăţul Peștilor a 
ajuns la Harrenhal, lordul Protector a fost cât pe ce să-l strângă 
de gât pe scutierul care adusese mesajul. Doar intervenţia 
amantei sale, Alys Rivers, a salvat viața băiatului. Prinţul 
Aemond s-a declarat în favoarea unui atac neîntârziat asupra 
Debarcaderului Regelui. Niciunul dintre dragonii reginei nu-i 
putea ţine piept lui Vhagar, a susţinut el. 

Ser Criston a numit asta nebunie. 

— Unul contra șase e o luptă prostească, prinţul meu, a 
subliniat el. 

L-a îndemnat din nou să meargă spre miazăzi și să-și unească 
forţele cu ale lordului Hightower. Prinţul Aemond putea să lupte 
alături Daeron, fratele său, și de dragonul acestuia. Regele 
Aegon reușise să scape din mâinile Rhaenyrei, măcar atâta 
lucru aflaseră, și cu siguranţă că avea să-l ia pe Sunfyre și săli 
se alăture fraţilor săi. Şi poate că prietenii lor din oraș izbuteau 
s-o elibereze cumva pe regina Helaena, care ar fi adus-o în luptă 
și pe Dreamfyre. Patru dragoni, dintre care unul era Vhagar, 
aveau șanse să înfrângă șase. 

Prinţul Aemond nici n-a vrut să se gândească la o „acţiune 
atât de lașă”. Fiind regent al fratelui său, i-ar fi putut porunci 
Mâinii să i se supună, dar n-a făcut-o. Munkun spune că l-a oprit 
respectul faţă de bărbatul mai vârstnic, însă Ciupercă sugerează 
că între cei doi apăruse o rivalitate, amândoi o voiau pe doica 
Alys Rivers, care se folosea de poţiuni și filtre de dragoste ca să 
le întețească focul pasiunii. Septonul Eustace e de aceeași 
părere, dar numai în parte, spune că femeia Rivers nu sucise 
decât capul lui Aemond, într-o asemenea măsură încât nu se 


putea nici măcar gândi s-o părăsească. 

Oricare ar fi fost motivul, ser Criston și prințul Aemond s-au 
hotărât să se despartă. Cole avea să conducă armia lor către 
sud, pentru a li se alătura lui Ormund Hightower și prinţului 
Daeron. Prinţul Regent nu intenţiona să-l însoţească. În schimb, 
dorea să-și poarte propriul război, să reverse din văzduh o 
ploaie de foc asupra trădătorilor. Mai curând sau mai târziu, 
„Curva de regină” avea să trimită un dragon sau doi ca să-l 
oprească, iar Vhagar avea să-i ucidă. 

— Nu va cuteza să-i trimită pe toți, susținea Aemond cu tărie. 
Pentru că Debarcaderul Regelui ar rămâne fără apărare și ar fi o 
pradă ușoară. Și n-o s-o pună în primejdie pe Syrax, așa cum n-o 
să riște nici viaţa ultimului și adoratului său fiu. Rhaenyra s-o fi 
crezând regină, dar trupul și inima temătoare îi sunt de femeie 
și are toate spaimele unei mame. 

Şi așa s-au despărţit Făcătorul de Regi și Ucigașul-de-Nepoţi, 
urmându-și fiecare destinul, în vreme ce, în Fortăreaţa Roșie, 
regina Rhaenyra Targaryen își răsplătea prietenii și îi pedepsea 
crunt pe toţi cei care îi slujiseră fratele vitreg. Ser Luthor 
Largent, comandantul Mantiilor Aurii, a fost înnobilat. Ser Lorent 
Marbrand a fost numit lord Comandant al Gărzii Reginei și 
însărcinat să găsească alţi șase cavaleri demni să o protejeze 
alături de el. Marele Maester Orwyle a fost dus în temniţă, iar 
Rhaenyra a trimis către Citadelă un mesaj prin care a dat de 
știre că loialul ei slujitor Gerardys este de atunci înainte 
„Singurul Marele Maester legitim”. Eliberaţi din temniţa care l-a 
înghiţit pe Orwyle, lorzii și cavalerii supraviețuitori din facțiunea 
negrilor au fost răsplătiți cu pământuri, funcţii și onoruri. 

Au fost făgăduite recompense uriașe pentru orice informaţie 
care ar fi putut duce la capturarea „uzurpatorului care își spune 
Aegon al II-lea”, a fiicei sale Jaehaera, a fiului său Maelor, a 
„cavalerilor vinovaţi de înaltă trădare” Willis Fell și Rickard 
Thome și a lui Larys Strong, Picior-Strâmb. Fiindcă asta nu a 
avut efectul dorit, lnălţimea Sa a trimis poteri alcătuite din 
„cavaleri  inchizitori” însărcinați să caute  „trădătorii şi 
răufăcătorii” care scăpaseră și să pedepsească pe oricine se afla 
că i-a ajutat. 

Regina Alicent a fost legată de mâini și de picioare cu lanţuri 
din aur, dar fiica ei vitregă i-a cruțat viața „de dragul tatălui 
nostru, care te-a iubit cândva”. Însă tatăl lui Alicent nu a avut 


același noroc. Ser Otto Hightower, Mână sub trei regi, a fost 
primul trădător decapitat. Pe eșafod i-a urmat Băţ-de-Fier, încă 
insistând că, după lege, fiul unui rege trebuie să aibă întâietate 
în faţa fiicei. Ser Tyland Lannister a fost supus torturilor, cu 
speranţa că astfel s-ar fi putut recupera o parte din vistieria 
Coroanei. 

Lorzii Rosby și Stokeworth, negrii care deveniseră verzi ca să 
nu ajungă în temniţă, au încercat să se reîntoarcă printre negri, 
dar regina a declarat că prietenii necredincioși sunt mai răi 
decât dușmanii și a poruncit să le fie smulse „limbile 
mincinoase” înainte de a fi executaţi. Însă moartea lor i-a pus pe 
umeri problema spinoasă a succesiunii. Din întâmplare, amândoi 
„prietenii necredincioși” au lăsat în urmă câte o fiică; a lui Rosby 
era o fecioară de doisprezece ani, iar a lui Stokeworth, o fetiţă 
de șase. Prinţul Daemon a propus să fie măritată prima cu Hugh 
cel Tare, fiul fierarului (care prefera să-și spună Hugh Ciocanul), 
iar a doua cu Ulf cel Beţiv (acum numit doar Ulf cel Alb), 
păstrând astfel pământurile celor două Case în tabăra negrilor și 
în același timp răsplătind Semințele pentru curajul dovedit în 
luptă. 

Insă Mâna Reginei n-a fost de acord, fiindcă ambele fete 
aveau fraţi mai mici. Dreptul Rhaenyrei la Tronul de Fier era un 
caz aparte, a insistat Șarpele Mărilor; tatăl ei o desemnase ca 
moștenitoare. Lorzii Rosby și Stokeworth nu făcuseră așa ceva. 
Dezmoștenirea fiilor în favoarea fiicelor ar fi negat veacuri de 
legi și de precedente și ar fi pus sub semnul întrebării drepturile 
altor zeci de lorzi din întregul Westeros, ale căror pretenţii la 
moștenire ar fi fost considerate mai prejos decât ale surorilor lor 
mai vârstnice. 

In /storisirea adevărată, Munkun presupune că, de teamă să 
nu piardă sprijinul unor astfel de nobili, regina a hotărât să-i dea 
ascultare lordului Corlys, nu prinţului Daemon. Pământurile, 
castelele și banii Caselor Rosby și Stokeworth le-au fost date 
fiilor celor doi lorzi executați, iar Hugh Ciocanul și Ulf cel Alb au 
fost făcuţi cavaleri și au primit câte o mică proprietate pe insula 
Driftmark. 

Ciupercă ne povestește că Hugh Ciocanul a sărbătorit 
evenimentul omorându-l în bătaie pe unul dintre cavalerii de 
casă ai reginei într-un lupanar de pe Strada Mătăsii, când s-au 
certat pentru fecioria unei copile, în timp ce Ulf cel Alb a călărit 


pe străzile din Fundătura Puricilor beat și fără alte veșminte în 
afară de pintenii lui de aur. Sunt genul de povești pe care 
Ciupercă adoră să le spună și adevărul lor nu poate fi verificat... 
dar, mai presus de orice îndoială, locuitorii Debarcaderului 
Regelui au ajuns curând să-i disprețuiască deopotrivă pe cei doi 
noi cavaleri ai reginei. 

Dacă așa ceva e cu putinţă, încă și mai puţin iubit a fost omul 
ales de lnălțimea Sa ca lord vistiernic și maestru al banilor: 
susținătorul ei de multă vreme, Bartimos Celtigar, lord de Insula 
Cleștilor. Lordul Celtigar părea foarte potrivit pentru așa ceva: 
prieten loial și un statornic partizan al reginei, era, în ochii 
tuturor, sever, incoruptibil și ingenios, și bogat pe deasupra. 
Rhaenyra avea mare nevoie de un asemenea om, pentru că 
lipsa banilor o punea într-o situaţie disperată. Deși Coroana 
avusese aur din belșug în momentul morţii regelui Viserys, 
Aegon al II-lea își însușise și tezaurul regal odată cu tronul, iar 
Tyland Lannister, cel care îi fusese maestru al banilor, trimisese 
trei treimi din averea fostului rege „spre păstrare la loc sigur”. 
Regele Aegon cheltuise partea rămasă la Debarcaderul Regelui 
până la ultimul bănuţ, așa că, după ce cucerise orașul, sora lui 
vitregă găsise vistieria cu totul goală. Restul tezaurului lui 
Viserys le fusese încredințat Casei Hightower din Orașul Vechi, 
Casei Lannister din Casterly Rock și Băncii de Fier din Braavos, 
și de neatins pentru regină. 

Lordul Celtigar a trecut imediat la rezolvarea problemei; în 
acest scop, a reintrodus aceleași dări înființate de strămoșul 
său, lordul Edwell, în timpul regenței lui Jaehaerys Întâiul, și le-a 
adăugat multe altele. Dările pentru vin și bere s-au dublat, iar 
cele din porturi s-au triplat. Orice negustor din oraș trebuia să 
plătească pentru a avea dreptul să-și ţină deschise uşile 
prăvăliei. Hangiilor li se cerea câte un cerb de argint pentru 
fiecare pat din han. Dările puse cândva de lordul Aerului pe 
intrarea și ieșirea mărfurilor au fost reînfiinţate și triplate. S-a 
înfiinţat și o dare pe proprietate, cerută atât de la negustorii 
bogaţi, cu conace, cât și de la cerșetorii adăpostiţi în colibe; cu 
toţii erau obligaţi să plătească, pentru cât pământ ocupau. 

— Nici măcar curvele nu mai sunt în siguranţă, își spuneau 
unii altora oamenii din popor. O să urmeze birul pe fofoloancă, 
apoi pe coadă. Și șobolanii trebuie să-și plătească partea lor. 

Dările impuse de lordul Celtigar îi împovărau cel mai tare pe 


negustori. Când închisese flota lordului Velaryon Defileul, o 
mulţime de corăbii se treziseră blocate în Debarcaderul Regelui. 
lar noul maestru al banilor numit de regină le cerea acum bani 
grei înainte de a le îngădui să plece. Mai mulţi căpitani au 
protestat, spunând că plătiseră deja vamă, dări și biruri, după 
cum li se ceruse, iar unii au venit și cu dovezi scrise. Lordul 
Celtigar le-a respins plângerile. 

— Banii plătiţi uzurpatorului nu pot fi decât o dovadă a 
trădării. Nu anulează datoriile faţă de buna noastră regină. 

Corăbiile și mărfurile celor care nu au vrut sau nu au putut să 
plătească au fost sechestrate și apoi vândute. 

Chiar și execuțiile au devenit un mod de a face bani. De 
atunci înainte, a decretat Celtigar, trădătorii, rebelii și ucigașii 
aveau să fie executați în Groapa Dragonului, iar cu leșurile lor 
aveau să fie hrăniţi dragonii reginei. Oricine era bine-venit să 
vadă ce soartă îi așteaptă pe răufăcători, dar, ca să poată intra, 
fiecare trebuia să plătească trei gologani. 

Astfel și-a reumplut regina Rhaenyra vistieria, plătind un preţ 
dureros. Nici Aegon și nici fratele său, Aemond, nu fuseseră 
niciodată prea îndrăgiţi de oamenii din Debarcaderul Regelui și 
o mare parte a norodului se bucurase când se întorsese regina... 
însă dragostea și ura sunt două feţe ale aceleiași monede și, 
după ce au început să apară zilnic alte și alte capete în ţepele 
de pe porţile orașului, însoţite de dări din ce în ce mai mari, 
moneda s-a întors pe partea cealaltă. Oamenii spuneau că fata 
pe care o iubiseră și o numiseră Deliciul Tinutului se 
transformase într-o femeie hrăpăreaţă și răzbunătoare, într-o 
regină la fel de nemiloasă ca toţi regii dinaintea ei. Un hâtru a 
numit-o pe Rhaenyra „Regele Maegor cu ţâţe“ și, vreme de o 
sută de ani după aceea, „ţâţele lui Maegor” a fost o înjurătură 
des auzită în Debarcaderul Regelui. 

Cu orașul, castelul și tronul acum în posesia ei si apărate de 
nu mai puţin de șase dragoni, Rhaenyra se simţea în siguranţă 
și a trimis după fiii săi. Douăsprezece corăbii au pornit din Piatra 
Dragonului, cu doamnele de onoare ale reginei și cu fiul ei, 
Aegon cel Tânăr, la bord. Rhaenyra l-a numit pe băiat paharnicul 
reginei, ca să-i fie mereu în preajmă. O altă flotă a pornit din 
Gulltown, cu prinţul Joffrey, ultimul dintre cei trei fii ai reginei și 
ai lui Laenor Velaryon, și cu Tyraxes, dragonul băiatului. 
(Rhaena, fiica prinţului Daemon, a rămas în Vale, cu lady Arryn, 


a cărei pupilă era, pe când sora ei geamănă, călăreaţa de 
dragoni Baela, își împărțea zilele între Driftmark și Piatra 
Dragonului.) Ilnălţimea Sa a început apoi să facă planuri pentru o 
ceremonie fastuoasă care să marcheze proclamarea oficială a 
lui Joffrey ca Prinţ de Piatra Dragonului și moștenitor al Tronului 
de Fier. 

Până și Viermele Alb a venit la Curte; târfa lyseană Mysaria a 
ieșit din umbră și s-a instalat în Fortăreața Roșie. Deși nimeni 
nu-i oferise oficial un loc în consiliul restrâns al reginei, femeia 
cunoscută acum drept lady Mizeria devenise maestra șoptitorilor 
întru totul - dar nu și cu numele -, cu ochi și urechi în fiecare 
lupanar, berărie și cârciumă din Debarcaderul Regelui, ca și în 
saloanele și dormitoarele nobilimii. Cu toate că anii îi 
îngroșaseră trupul cândva atât de suplu și de mlădios, prinţul 
Daemon continua să fie subjugat de ea și o chema la el în 
fiecare seară... cu aparenta binecuvântare a reginei Rhaenyra. 

— Daemon n-are decât să-și astâmpere poftele unde vrea, se 
povestește că ar fi spus ea, iar eu voi face același lucru. 

(Septonul Eustace sugerează, cumva pe tonul unei înțepături, 
că poftele Inălțimii Sale erau astâmpărate cel mai adesea cu 
bomboane, prăjituri și plăcintă cu mreană, căci Rhaenyra s-a 
îngrășat mai tare în timpul petrecut la Debarcaderul Regelui.) 

După deplina sa victorie, Rhaenyra Targaryen nu bănuia cât 
de puţine zile îi mai rămăseseră. Totuși, ori de câte ori se așeza 
pe Tronul de Fier, lamele lui necruțătoare îi luau sânge proaspăt 
din palme, braţe și picioare, un semn prevestitor pe care toată 
lumea putea să-l priceapă. Septonul Eustace pretinde că 
decăderea reginei a început într-un han numit „Căpăţâna 
Porcului”, aflat în Podul Amar, pe malul de miazănoapte al 
Manderului, lângă piciorul vechiului pod de piatră de la care își 
luase orășelul numele. 

Fiindcă, la treizeci de leghe către sud-est, Ormund Hightower 
asedia castelul Longtable, Podul Amar era plin de bărbați și 
femei care fugiseră din faţa oștii sale. Lady Caswell, văduva 
unui lord decapitat de Aegon al II-lea, la Debarcaderul Regelui, 
fiindcă refuzase să părăsească tabăra Rhaenyvrei, își închisese 
porțile castelului și nu-i primea nici măcar pe cavalerii învestiţi și 
pe lorzii care îi cereau adăpost. Noaptea, printre copaci se 
vedeau de pe malul de miazăzi focurile oamenilor rămași pe 
drumuri, iar septul din orășel adăpostea răniți cu sutele. Toate 


hanurile erau pline, chiar și „Căpăţâna Porcului”, o mică tavernă 
mizerabilă. Așa că hangiul n-a avut loc pentru un bărbat sosit 
dinspre nord, cu un toiag în mână și cu un băieţel în cârcă... 
decât după ce călătorul a scos din pungă un cerb de argint. Pe 
urmă hangiul i-a îngăduit să doarmă cu fiul lui în grajd, cu 
condiţia să-l curețe mai întâi. Omul a fost de acord, și-a pus 
deoparte mantia și traista și s-a apucat de treabă printre cai, cu 
lopata și cu grebla. 

Zgârcenia hangiilor, a birtașilor și a altora de soiul lor e bine- 
cunoscută. Proprietarul „Căpățânii Porcului”, un nemernic pe 
nume Ben Buttercakes, s-a întrebat dacă acolo unde fusese un 
cerb de argint n-ar mai fi putut fi și alţii. Când călătorul a asudat 
muncind, Buttercakes i-a oferit o cană cu bere, ca să-și 
potolească setea. Bărbatul a acceptat și l-a urmat în tavernă, 
nebănuind că hangiul îi ceruse unui grăjdar, despre care nu știm 
decât că i se spunea Vicleanul, să se uite în traista lui, în 
căutare de arginţi. Vicleanul n-a găsit niciun ban, dar a dat 
peste ceva mult mai preţios... o mantie grea, ţesută din lână 
albă fină, cu borduri de atlaz de culoarea zăpezii, înfășurată în 
jurul unui ou de dragon de un verde-pal, cu vârtejuri argintii. 
Căci „fiul” călătorului era Maelor Targarycn, mezinul regelui 
Aegon al II-lea, iar călătorul era ser Rickard Thorne din Garda 
Regelui, protectorul și scutul lui jurat. 

Dar Buttercakes n-a avut parte să se bucure de înșelăciunea 
lui. Când Vicleanul a dat buzna în tavernă cu mantia și oul în 
mână, vestind în gura mare ce descoperise, călătorul și-a 
aruncat drojdia din cană în ochii hangiului, apoi și-a scos din 
teacă sabia lungă și i-a despicat trupul de la gât până la vintre. 
Câţiva dintre ceilalţi băutori și-au scos la rândul lor săbiile și 
pumnalele, dar niciunul nu era cavaler și ser Rickard și-a croit 
drum printre ei. Și-a abandonat preţioasele obiecte care i se 
furaseră, și-a înșfăcat „fiul”, a fugit în grajd, a furat un cal și a 
ieșit din han în goană, îndreptându-se cu hotărâre către vechiul 
pod de piatră și către malul dinspre miazăzi al Manderului. 
Izbutise să ajungă până acolo și știa fără îndoială că găsește un 
adăpost sigur la numai treizeci de leghe distanţă, în tabăra 
lordului Hightower de sub zidurile castelului Longtable. 

Din păcate, cele treizeci de leghe erau totuna cu treizeci de 
mii, fiindcă drumul care traversa Manderul era închis și Podul 
Amar îi aparţinea reginei Rhaenyra. Au răsunat ţipete. Și alţii au 


încălecat pe cai și s-au repezit pe urmele lui Rickard Thorne, 
zbierând: 

— Crimă, trădare, crimă! 

Auzind strigătele, străjerii de la piciorul podului i-au poruncit 
lui ser Rickard să se oprească. Cavalerul a încercat să treacă 
printre ei, doborându-i. Când unul i-a prins calul de frâu, Thorne 
i-a tăiat brațul din umăr și a intrat pe pod. Dar și pe malul 
dinspre miazăzi erau străjeri, i se puseseră în cale ca un zid. 
Oamenii se apropiau din ambele părţi, cu feţe roșii de furie și 
strigând, agitând săbii și securi și îndreptând spre el sulițe lungi 
în timp ce Thorne se tot întorcea într-o parte și în alta, făcându- 
și calul furat să alerge în cerc în căutarea unui gol plin care s-ar 
fi putut strecura. Prinţul Maelor se ţinea strâns de el, țipând. 

În cele din urmă, l-au doborât cu arbaletele. O săgeată l-a 
nimerit în braţ, iar următoarea i-a străpuns gâtul. Ser Rickard a 
căzut de pe cal și a murit pe pod, cu sângele care-i bolborosea 
printre buze înecându-i ultimele cuvinte. A continuat să-l ţină 
strâns pe băiatul care plângea și pe care jurase să-l apere, până 
când o spălătoreasă căreia i se spunea Willow Mai-de-Piatră i l-a 
smuls din braţe. 

Dar, cavalerul odată ucis și copilul prins, mulţimea n-a știut ce 
e de făcut cu trofeul. Cineva și-a amintit că regina Rhaenyra 
oferise o recompensă uriașă pentru el, dar Debarcaderul Regelui 
era la multe leghe depărtare. Oastea lordului Hightower se afla 
mult mai aproape. Poate că el avea să plătească mai mult. 
Cineva a întrebat dacă recompensa rămâne aceeași indiferent 
dacă prinţul e viu sau mort. Willow Mai-de-Piatră l-a strâns mai 
tare pe Maelor în braţe și a zis că nimeni n-o să-i facă niciun rău 
noului ei fiu. (Ciupercă ne spune că femeia era un monstru de 
aproape două sute de kilograme, înceată la minte și pe jumătate 
nebună, care își căpătase porecla bătând cu maiul rufele pe 
care le spăla în apa fluviului.) Pe urmă Vicleanul și-a făcut loc 
prin mulţime, plin de sângele stăpânului său, strigând că prinţul 
e al lui, fiindcă el găsise oul. Și arbaletrierul care-l omorâse pe 
ser Rickard Thorne avea pretenții. Şi astfel s-au certat, urlând 
unii la alţii, îmbrâncindu-se și călcând în picioare leșul 
cavalerului. 

Cu atât de mulţi oameni pe pod, nu e de mirare că avem mai 
multe istorisiri despre ceea ce s-a întâmplat cu Maelor 
Targaryen. Ciupercă spune că Willow Mai-de-Piatră l-a strâns pe 


băiat atât de tare încât i-a frânt șira spinării și a murit strivit. 
Septonul Eustace nici măcar nu pomenește de Willow. În 
povestea lui, măcelarul orașului l-a tăiat pe băiat în șase cu 
satârul, ca să ia câte-o bucată toţi cei care se certau pentru el. 
In /storisirea adevărată, Marele Maester Munkun povestește că 
băiatul a fost sfâșiat în bucăţi de mulţime și nu dă niciun nume. 

Tot ce știm sigur este că, în momentul când lady Caswell și 
cavalerii ei și-au făcut apariţia, ca să împrăștie mulţimea, prinţul 
era mort. Ciupercă spune că, la vederea lui, nobila doamnă a 
pălit, spunând: 

— Pentru asta, blestemul zeilor va cădea asupra noastră, a 
tuturor. 

La porunca ei, grăjdarul numit Vicleanul și Willow Mai-de- 
Piatră au fost spânzurați de arcada podului împreună cu 
stăpânul calului furat de la han, despre care s-a crezut (greșit) 
că-l ajutase pe Thome să fugă. Lady Caswell a trimis la 
Debarcaderul Regelui trupul cavalerului, înfășurat în mantia lui 
albă, și capul lui Maelor. Cât despre oul de dragon, pe acesta i l- 
a trimis lordului Hightower la Longtable, cu speranţa că i-ar fi 
putut domoli mânia. 

Ciupercă bufonul, care o iubea mult pe regină, ne spune că 
Rhaenyra a plâns pe Tronul de Fier când în faţa ei a fost adus 
micul cap al lui Maelor. Septonul Eustace, care o iubea mai 
puţin, spune că mai degrabă a zâmbit și a poruncit să fie ars 
capul prinţului, „pentru că era din sângele dragonului”. Nimeni 
n-a anunţat moartea băiatului, dar vestea s-a răspândit oricum 
în oraș. Și curând a început să se facă auzită și o altă poveste, 
care spunea că regina Rhaenyra poruncise să-i fie dus capul 
prinţului mamei sale, regina Helaena, într-o oală de noapte. Deși 
era o minciună sfruntată, a ajuns în curând pe toate buzele din 
oraș. Ciupercă e de părere că a fost lucrarea lui Picior-Strâmb. 
„Un om care adună șoaptele e în stare să le și răspândească.” 

Dincolo de zidurile orașului, luptele au continuat pe tot 
cuprinsul celor Șapte Regate. Castelul Frumos a căzut în mâinile 
lui Dalton Greyjoy și, după aceea, Insula Frumoasă nu li s-a mai 
putut împotrivi oamenilor de fier. Krakenul roșu le-a cerut pe 
patru dintre fiicele lordului Farman ca neveste de sare și i-a dat- 
o pe a cincea („pe cea urâtă”) fratelui său Veron. Farman și fiii 
lui au fost trimiși la Casterly Rock după ce au fost răscumpărați 
cu greutatea lor în argint. În Reach, lady Merryweather i-a 


predat castelul Longtable lordului Ormund Hightower; lordul și-a 
respectat cuvântul, nu le-a făcut niciun rău ei și familiei ei, dar i- 
a luat din castel toate bogăţiile și toată mâncarea, până la 
ultima fărâmă, și-a hrănit miile de oșteni cu grânele ei înainte de 
a-și ridica tabăra și de a mărșă- lui spre Podul Amar. 

Când lady Caswell a apărut pe meterezele castelului său și a 
cerut să i se accepte capitularea în aceleași condiţii în care 
capitulase lady Merryweather, Hightower l-a lăsat pe prinţul 
Daeron să-i răspundă: 

— O să ai parte de aceleași condiţii pe care i le-ai oferit 
nepotului meu Maelor. 

Nobila doamnă n-a putut face nimic mai mult decât să 
privească distrugerea Podului Amar. „Căpăţâna Porcului” a fost 
prima clădire arsă. Hanuri, case ale breslelor, magazii, locuinţe 
ale săracilor și ale bogaţilor, toate au fost mistuite de focul 
dragonului. A fost ars și septul, cu sute de răniţi încă înăuntru. 
Numai podul a rămas neatins, fiindcă era nevoie de el pentru 
traversarea Manderului. Oamenii din oraș au fost căsăpiţi cu 
săbiile dacă au încercat să lupte sau să fugă, sau au fost mânaţi 
în apele fluviului, să se înece. 

Lady Caswell a privit totul de pe metereze, apoi a poruncit să 
se deschidă larg porţile. 

— Niciun castel nu poate fi apărat de atacul unui dragon, le-a 
spus ea oștenilor din garnizoană. 

Când s-a apropiat călare, lordul Hightower a găsit-o pe 
acoperișul corpului de gardă, cu gâtul într-un lat. 

— Ai milă de copiii mei, lordul meu! l-a implorat ea, înainte de 
a se arunca în gol, spânzurându-se. 

Poate că asta l-a mișcat pe lordul Ormund, fiindcă fiica și fiii ei 
nevârstnici au fost cruţaţi și trimiși în lanţuri în Orașul Vechi. 
Singura milă de care au avut parte bărbaţii din garnizoană a fost 
lovitura de sabie. 

În Ținuturile Riverane, ser Criston Cole a părăsit Harrenhalul și 
s-a îndreptat spre miazăzi, de-a lungul țărmului apusean al 
Ochiului Zeilor, în fruntea unei armate de trei mii șase sute de 
oameni (moartea, bolile și dezertările răriseră rândurile oștenilor 
plecaţi din Debarcaderul Regelui). Prinţul Aemond era deja 
departe, purtat de Vhagar. 

Castelul a rămas pustiu nu mai mult de trei zile, până ce s-a 
năpustit lady Sabitha Grey să-l ia în stăpânire. Inăuntru a găsit-o 


doar pe Alys Rivers, doica și presupusa vrăjitoare care încălzise 
patul prinţului Aemond în zilele petrecute de el la Harrenhal și 
care acum pretindea că îi poartă copilul. 

— Am bastardul dragonului în mine, a spus femeia, stând 
dezbrăcată în pădurea zeilor, cu o mână pe burta ei umflată. li 
simt focurile lingându-mi pântecul. 

Copilul nu era singurul foc aprins de Aemond Targaryen. Fără 
să mai fie legat nici de castel, nici de oaste, prinţul chior era 
liber să zboare încotro voia. Războiul lui era aidoma celui purtat 
cândva de Aegon Cuceritorul și de surorile lui, cu foc de dragon, 
căci Vhagar a coborât iar și iar din cerul toamnei ca să 
pârjolească pământurile și satele și castelele lorzilor riverani. 
Casa Darry a fost prima care a cunoscut mânia prinţului. 
Oamenii care strângeau recolta au ars sau au fugit când grânele 
au luat foc, iar Castelul Darry a fost mistuit de flăcări. Lady 
Darry și copiii ei mai mici au reușit să supravieţuiască doar 
adăpostindu-se în pivnițele de sub fortăreață, însă soţul ei, 
lordul, și moștenitorul lui au murit pe metereze, împreună cu 
patruzeci dintre spadele jurate și arcașii lui. Trei zile mai târziu, 
orașul stăpânit de lordul Hightower a fost cel lăsat în urmă 
fumegând. Au urmat Moara Stăpânului, Catarama Neagră, 
Catarama, Groapa cu Argilă, Vadul Vrăjii, Pădurea Păianjenului... 
furia lui Vhagar s-a revărsat pe rând asupra tuturor, până când 
jumătate din Ținuturile Riverane au părut o mare de flăcări. 

Și ser Criston a înfruntat focul. Și-a condus oamenii către 
miazăzi străbătând Ținuturile Riverane, cu fumul înălțându-se 
înaintea și în urma lui. Toate satele prin care a trecut erau arse 
și părăsite. Oastea a mărșăluit prin păduri moarte, deși doar cu 
câteva zile înainte toți copacii fuseseră vii, căci lorzii riverani 
ardeau totul în calea lui. In fiecare pârâu, iaz, fântâna nu găsea 
decât moarte: cai morți, vaci moarte, oameni morţi, umflați și 
duhnind, care otrăveau apa. Oriunde puteau ajunge, iscoadele 
lui dădeau peste scene înspăimântătoare: cadavre în armuri și 
veșminte putrede, așezate sub copaci într-o batjocoritoare și 
grotescă imitație a unui festin. Erau oșteni căzuţi în bătălia 
numită Ospăţul Peștilor, acum doar cranii rânjind sub coifuri 
ruginite, pe când carnea verde li se desprindea descompusă de 
pe oase. 

La patru zile după plecarea din Harrenhal au început 
atacurile. Arcașii ascunși printre copaci doborau cu arcurile lor 


lungi călăreţii trimiși ca iscoade și oștenii răzleţiți. Oamenii 
mureau. Oamenii rămași în urma ariergărzii dispăreau fără 
urmă. Oamenii își aruncau scuturile și sulițele și se ascundeau în 
păduri. Oamenii treceau de partea dușmanului. Pe islazul satului 
Ulmii încrucișaţi au găsit un alt ospăț al morţilor. Obișnuite deja 
cu asemenea priveliști, iscoadele călări ale lui ser Criston s-au 
strâmbat cu dezgust și au trecut mai departe, neacordându-le 
atenţie leșurilor putrezite... decât după ce s-au ridicat brusc și s- 
au năpustit asupra lor. Doisprezece călăreți au murit până să 
priceapă că se lăsaseră păcăliți de un șiretlic, lucrarea unui 
mercenar din Myr (după cum s-a aflat mai târziu), un fost 
saltimbanc pe nume Trombo cel Negru, ajuns în slujba lordului 
Vance. 

Dar acesta n-a fost decât preludiul, căci lorzii Tridentului își 
uniseră forțele. Când ser Criston s-a îndepărtat de lac, 
îndreptându-se spre Apa Neagră, i-a găsit așteptându-l pe o 
culme stâncoasă; trei sute de cavaleri călare, în armuri, tot 
atâţia ţintași cu arcuri lungi, trei mii de arcași obișnuiți, trei mii 
de riverani zdrenţăroși înarmaţi cu sulițe, sute de nordici ce-și 
agitau ameninţători securile, ciocanele de lemn, ghioagele cu 
ţepi și săbiile vechi, din fier. Deasupra capetelor tuturor fluturau 
flamurile reginei Rhaenyra. 

— Cine sunt ăștia? a întrebat un scutier la vederea 
dușmanului, pentru că nu se zărea niciun alt blazon în afară de 
al reginei. 

— Moartea noastră, i-a răspuns Criston Cole, pentru că 
vrăjmașii erau odihniţi, mai bine hrăniţi și mai bine înarmaţi, cu 
cai mai buni și pe un teren mai înalt, pe când oamenii lui se 
împleticeau, bolnavi și descurajaţi. 

Mâna regelui Aegon a cerut un steag de pace și a înaintat, 
dornic să negocieze. De pe culme au coborât spre el trei bărbați. 
Îi conducea ser Garibald Grey, purtându-și platoșa și zalele 
bogate în urme de lovituri. Îi însoțeau Pate de Longleaf, 
Omorâtorul-de-Lei, cel care îl doborâse pe Jason Lannister, și 
Roddy Ruină, purtându-și cicatricele rănilor de la Ospăţul 
Peștilor. 

— Dacă-mi înclin steagurile, ne făgăduiţi viaţa? i-a întrebat 
ser Criston pe cei trei. 

— Eu le-am făgăduit ceva morţilor, a răspuns ser Garibald. Le- 
am spus că voi construi un sept din oasele trădătorilor. Sunt 


departe de a avea destule, așa că... 

— Dacă aici se va da o luptă, vor muri și mulţi de-ai voștri, a 
răspuns ser Criston. 

La auzul cuvintelor sale, nordicul Roderick Dustin a râs. 

— De-asta am venit. larna e aici. E timpul să plecăm. Nu poți 
muri nicidecum mai bine decât cu arma în mână. 

Ser Criston și-a scos din teacă sabia lungă. 

— Așa cum o să și mori. Putem începe aici, noi patru. Eu 
contra voi trei. Suntem de-ajuns pentru o bătălie? 

— Eu mai vreau încă trei, i-a răspuns Longleaf, Omorâtorul- 
de-lei, și sus, pe culme, Robb Rivers cel Roșu și doi dintre 
oamenii săi și-au ridicat arcurile lungi. 

Trei săgeți și-au luat zborul, nimerindu-l pe Cole în pântec, în 
gât și în piept. 

— Nu vreau cântece despre moartea ta vitejească, Făcătorule 
de Regi, a declarat Longleaf. Porţi vina a sute de mii de morți. 

Vorbea cu un cadavru. 

Bătălia care a urmat a făcut victime doar în una dintre tabere, 
așa cum s-a întâmplat în mai toate luptele din Dansul 
Dragonilor. Lordul Roderick Dustin și-a dus cornul la buze, 
vestind începerea atacului, și atunci oamenii reginei au coborât 
urlând de pe creastă, conduși de Lupii lernii pe neţesălaţii lor cai 
din Nord și de cavaleri pe armăsari de luptă, cu armuri. Cu ser 
Criston zăcând mort, oamenii care îl urmaseră de la Harrenhal 
până acolo și-au pierdut curajul. Au rupt rândurile și au fugit, 
aruncându-și scuturile. Vrăjmașii i-au urmat și i-au căsăpit cu 
sutele. 

Pe urmă, ser Garibald a fost auzit spunând: 

— Azi am făcut treabă de măcelari, nu ne-am luptat. 

Când i s-a povestit asta, Ciupercă a numit bătălia Balul 
Măcelarului și așa i-a rămas numele până în ziua de azi. 

Cam în același timp s-a petrecut una dintre cele mai bizare 
întâmplări din Dansul Dragonilor. Legenda spune că, în Epoca 
Eroilor, Serwyn Scutul-Oglindă l-a ucis pe dragonul Urrax, 
ghemuindu-se în spatele unui scut atât de lustruit, încât fiara nu 
și-a văzut decât propria imagine. Șiretlicul l-a ajutat pe cavaler 
să se apropie destul de mult ca să-și împlânte sulița în ochiul 
dragonului, dobândindu-și numele sub care ne e cunoscut și 
acum. Nu ne putem îndoi că ser Byron Swann, al doilea fiu al 
lordului de Stonehelm, știa această poveste. Înarmat cu o suliță 


și cu un scut de oţel poleit cu argint și însoţit doar de un scutier, 
a plecat să omoare un dragon, exact așa cum făcuse Serwyn. 

Dar de aici încolo apar îndoielile, pentru că Munkun spune că 
Swann voia s-o omoare pe Vhagar, pentru a pune capăt 
atacurilor prințului Aemond... numai că nu trebuie să uităm că 
versiunea istorisită de Munkun se bizuie, în cea mai mare parte, 
pe istorisirea Marelui Maester Orwyle, care era în temniţă când 
s-au întâmplat toate astea. Ciupercă, aflat atunci în Fortăreaţa 
Roșie, alături de Rhaenyra, spune că, mai degrabă, Swann a 
încercat să se apropie de Syrax, femela-dragon a reginei. 
Septonul Eustace nu vorbește despre asta în cronica sa, dar, 
după câţiva ani, într-o scrisoare, sugerează că omorâtorul de 
dragoni spera să-l ucidă pe Sunfyre... ceea ce e cu siguranţă o 
greșeală, fiindcă în acel moment nu știa nimeni unde se află 
Sunfyre. Dar toate cele trei istorisiri spun că șiretlicul cu care și- 
a câștigat Serwyn Scutul-Oglindă o faimă nepieritoare nu i-a 
adus lui ser Byron Swann nimic altceva decât moartea. Dragonul 
- indiferent care a fost el - s-a neliniștit când s-a apropiat 
cavalerul și și-a slobozit focul, topind scutul-oglindă și prăjindu-l 
pe omul ghemuit în spatele lui. Ser Byron a murit în urlete de 
durere. 

In anul 130 D.C., de Ziua Fecioarei, Citadela din Orașul Vechi 
a trimis trei sute de corbi albi să vestească venirea iernii, dar 
Ciupercă și septonul Eustace sunt de acord că, pentru regina 
Rhaenvra Targaryen, acela era miezul verii. În ciuda 
nemulțumirilor norodului din Debarcaderul Regelui, orașul și 
coroana erau ale ei. Pe celălalt țărm al Mării înguste, Triarhia 
începuse să se destrame. Valurile îi aparţineau Casei Velaryon. 
Cu toate că zăpada închisese trecătorile din Munţii Lunii, 
Fecioara din Vale își respectase cuvântul, trimisese pe mare 
întăriri pentru oastea reginei. Alte corăbii aduceau luptători din 
Portul Alb, conduși chiar de fiii lordului Manderly, Medrick și 
Torrhen. Puterea reginei Rhaenyra era pretutindeni în creștere, 
pe când a regelui Aegon scădea. 

Insă despre niciun război nu se poate spune că a fost câștigat 
dacă ţi-au rămas dușmani neîngenuncheaţi. Ser Criston Cole, 
Făcătorul de Regi, fusese doborât, însă undeva, în Tinut, Aegon 
al II-lea, regele pus de el pe tron, trăia și era liber. Tot în 
libertate era și fiica lui Aegon, Jaehaera. Larys Strong, Picior- 
Strâmb, cel mai misterios și mai viclean membru al consiliului 


verde, dispăruse. Capătul Furtunii rămăsese sub stăpânirea 
lordului Borros Baratheon, nicidecum un prieten al reginei. Şi 
Lannisterii se numărau printre dușmanii Rhaenyrei, chiar dacă 
lordul Jason murise, cea mai mare parte a cavaleriei din vest 
fusese măcelărită sau împrăștiată la Ospăţul Peștilor, Krakenul 
Roșu prădase Insula Frumoasă și ţărmul apusean, iar în Casterly 
Rock domnea debandada. 

Prinţul Aemond ajunsese teroarea Tridentului, cobora din 
văzduh ca să potopească ţinuturile riverane cu foc și moarte, 
apoi se făcea nevăzut, doar ca să lovească a doua zi la cincizeci 
de leghe depărtare. Flăcările lui Vhagar au preschimbat Salcia 
Bătrână și Salcia Albă în cenușă, iar Castelul Vierului în piatră 
înnegrită. În Vâlceaua Voioșiei, treizeci de oameni și trei sute de 
oi au murit în flăcările dragonului. Apoi Ucigașul-de-Nepoţi s-a 
întors pe neașteptate la Harrenhal, unde a ars tot ce era de 
lemn în castel. Şase cavaleri și patruzeci de soldaţi au pierit 
încercând să-i omoare dragonul, iar Lady Sabitha Frey a scăpat 
de foc ascunzându-se într-o privată. Curând după aceea, s-a 
grăbit să se întoarcă la Gemenii... dar preţioasa ei prizonieră, 
vrăjitoarea Alys Rivers, a fugit cu prinţul Aemond. Vestea despre 
atacurile lui s-a răspândit și alți lorzi au început să privească 
temători spre cer, întrebându-se cui îi va veni rândul. Lordul 
Mooton de lazul Fecioarelor, Lady Darklyn de Duskendale și 
lordul Blackwood de Raventree s-au grăbit să-i scrie reginei, 
implorând-o să le trimită dragoni care să le apere proprietăţile. 

Însă, pentru Rhaenyra, cea mai mare ameninţare nu era 
Aemond cel Chior, ci fratele mai mic al acestuia, prințul Daeron 
cel Cutezător, cu uriașa sa oștire din sud, condusă de lordul 
Ormund Hightower. 

Hightower  traversase  Manderul și înainta încet către 
Debarcaderul Regelui, strivindu-i pe lorzii loiali reginei oriunde și 
oricând îi ieșeau în cale și obligându-i pe toţi cei care plecau 
genunchiul să-și adauge oștenii la oastea lui. Zburând pe 
Tessarion înaintea grosului armiei, prinţul Daeron se dovedea o 
iscoadă nepreţuită, căci descoperea toate mișcările dușmanilor 
și îl prevenea pe lordul Ormund. Cel mai adesea, oamenii 
reginei se grăbeau să scape cu fuga de îndată ce întrezăreau 
aripile Reginei Albastre. Marele Maester Munkun ne spune că, 
pe când își croia drum în susul apei, oastea sudicilor număra 
peste douăzeci de mii de oameni, dintre care aproape o treime 


cavaleri călare. 

Cunoscând toate aceste ameninţări, Mâna reginei Rhaenyra, 
bătrânul lord Corlys Velaryon, i-a sugerat Inălţimii Sale că e 
vremea tratativelor. A îndemnat-o să-i ierte pe lorzii Baratheon, 
Hightower și Lannister, dacă își plecau genunchiul, îi jurau 
credinţă și îi ofereau Tronului de Fier ostatici. Șarpele Mărilor a 
propus să le lase pe reginele Alicent și Helaena în grija 
Credinței, ca să-și petreacă restul vieţii în rugăciune și 
meditaţie. Jaehaera, fiica Helaenei, ar fi putut deveni pupila lui, 
pentru ca apoi, la timpul cuvenit, să se cunune cu prinţul Aegon 
cel Tânăr, unind din nou cele două jumătăţi ale Casei Targaryen. 

— Şi cu fraţii mei vitregi cum rămâne? a întrebat Rhaenyra, 
după ce Șarpele Mărilor i-a înfățișat planul lui. Cum rămâne cu 
falsul rege, Aegon, și cu Aemond, ucigașul celor de-un sânge cu 
el? Vrei să-i iert și pe ei, pe cei care mi-au furat tronul și mi-au 
omorât fiii? 

— Cruţă-le viaţa și trimite-i la Zid, a răspuns lordul Corlys. Să 
îmbrace negrul și să fie până la moarte oșteni ai Rondului de 
Noapte, legaţi cu jurământ sacru. 

— Ce înseamnă jurămintele pentru sperjuri? a întrebat din 
nou regina Rhaenyra. Nu s-au împiedicat de ale lor când mi-au 
răpit tronul. 

Prinţul Daemon împărtășea presimţirile sumbre ale reginei. 
Cruţând rebelii și trădătorii plantai seminţele altor răzvrătiri, a 
subliniat el. 

— Războiul se va sfârși când capetele tuturor trădătorilor vor 
sta în ţepe, deasupra Porții Regelui, nicidecum înainte. 

Aegon al ll-lea avea să fie găsit până la urmă, „ascuns sub 
vreo piatră”, dar puteau și erau nevoiţi să continue războiul cu 
Aemond și Daeron. Și Lannisterii și Baratheonii trebuiau nimiciţi, 
pentru ca pământurile și castelele lor să le fie date unor oameni 
care și-au dovedit loialitatea. Capătul Furtunii să-i fie dat lui Ulf 
cel Alb, iar Casterly Rock lui Hugh Ciocanul, a propus prinţul... 
spre groaza Șarpelui Mărilor. 

— Jumătate dintre  lorzii din Westeros se vor întoarce 
împotriva noastră dacă vom fi atât de cruzi încât să distrugem 
două Case atât de străvechi și de nobile, a spus lordul Corlys. 

A rămas în seama reginei să aleagă între sfaturile consortului 
ei și ale Mâinii. Şi a ales calea de mijloc. S-a hotărât să trimită 
soli la Capătul Furtunii și la Casterly Rock, oferind condiţii 


corecte de capitulare și iertarea... după ce avea să pună capăt 
vieților fraţilor uzurpatorului, care continuau să lupte împotriva 
ei. 

— Ei odată morţi, ceilalți vor pleca genunchiul. O să le ucidem 
dragonii, ca să le pun capetele pe pereţii Sălii Tronului. Să fie 
privite în anii ce vor veni, ca să se știe care e preţul trădării. 

Debarcaderul Regelui nu trebuia lăsat fără apărare. Regina 
Rhaenyra avea să rămână în oraș cu Syrax și cu fiii ei, Aegon și 
Joffrey, pe care nu voia să-i pună în pericol. Joffrey, care încă nu 
împlinise treisprezece ani, ardea de nerăbdare să-i dovedească 
priceperea în bătălie, dar, când i s-a spus că e nevoie de el și de 
Tyraxes pentru apărarea Fortăreţei Roșii în cazul unui atac, a 
jurat solemn că își va ajuta mama. Și Addam Velaryon, 
moștenitorul Șarpelui Mărilor, avea să rămână în oraș, cu 
Seasmoke. Trei dragoni ar fi trebuit să fie de ajuns pentru 
apărarea Debarcaderului Regelui; ceilalţi puteau merge la luptă. 

Prinţul Daemon însuși avea să zboare pe Caraxes spre râul 
Trident, împreună cu tânăra Nettles, purtată de Sheepstealer, ca 
să-i găsească pe prinţul Aemond și pe Vhagar și să-i omoare. Ulf 
cel Alb și Hugh cel Tare, zis și Ciocanul, aveau misiunea să 
zboare la Tumbleton, ultima fortăreață a lorzilor loiali reginei, 
aflată la vreo cincizeci de leghe sud-vest de Debarcaderul 
Regelui, în calea lordului Hightower, pentru a ajuta la apărarea 
castelului și a orașului și a-i distruge pe prinţul Daeron și pe 
Tessarion. Lordul Corlys a spus că, poate, prinţul ar fi trebuit 
prins viu și păstrat ca ostatic. Dar regina Rhaenyra a fost de 
neînduplecat. 

— N-o să rămână pentru totdeauna un băiat. Lăsaţi-l să 
ajungă la vârsta bărbăţiei și, mai curând sau mai târziu, va 
căuta să se răzbune pe fiii mei. 

Vestea despre planurile lor a ajuns curând la urechile reginei- 
văduve, îngrozind-o. Temându-sc pentru fiii ei, a căzut în 
genunchi în faţa Tronului de Pier, implorând să se facă pace. De 
data asta, regina în lanţuri a venit cu ideea împărțirii Ţinutului: 
Rhaenyra avea să păstreze Debarcaderul Regelui și Domeniile 
Coroanei, Nordul, Valea lui Arryn, pământurile străbătute de 
Trident și Insulele. Lui Aegon al II-lea aveau să-i revină Ținuturile 
Furtunii, Vestul și Reach, pentru a le cârmui din Orașul Vechi. 

Rhaenyra a respins cu dispreţ propunerea mamei sale vitrege. 

— Fiii tăi ar fi avut locuri de frunte la Curtea mea, dacă mi-ar 


fi rămas credincioși, a declarat Înălțimea Sa, dar ei s-au străduit 
să mă jefuiască de ceea ce mi se cuvine prin naștere și au 
mâinile pătate de sângele iubiților mei fii. 

— Sânge de bastarzi, vărsat în război, a ripostat Alicent. Fiii 
fiului meu au fost copii nevinovaţi, uciși cu cruzime. Câţi oameni 
mai trebuie să moară ca să-ţi potolească setea de răzbunare? 

Cuvintele reginei-văduve n-au izbutit decât să ațâţe furia 
Rhaenyrei. 

— Nu vreau să mai aud alte minciuni, a avertizat-o ea. Mai 
vorbește încă o dată despre bastarzi, și pun să ţi se smulgă 
limba! 

Sau cel puţin asta aflăm de la septonul Eustace. Munkun 
spune același lucru în /storisirea adevărată. 

Ciupercă povestește din nou altceva. Piticul vrea să credem 
că Rhaenyra nu s-a mulţumit să amenințe, a poruncit să i se 
smulgă imediat limba mamei ei vitrege. Bufonul susţine că 
numai lady Mizeria a izbutit să-i oprească mâna; Viermele Alb a 
propus o altă pedeapsă, mai crudă. Soţia și mama regelui Aegon 
au fost puse în lanţuri și duse într-un anumit lupanar, unde i-au 
fost vândute oricui dorea să se desfete cu ele. Preţul era mare: 
un dragon de aur pentru regina Alicent și trei pentru regina 
Helaena, care era mai tânără și mai frumoasă. Insă Ciupercă 
povestește că în oraș erau mulţi bărbaţi care-l considerau un 
preţ mic, dacă în schimbul banilor puteai cunoaște carnal o 
regină. 

— Să stea acolo până rămân grele, se zice că ar fi spus lady 
Mizeria. Dacă vorbesc cu atâta ușurință despre bastarzi, să aibă 
fiecare câte unul. 

Cu toate că poftele trupești ale bărbaţilor și cruzimea femeilor 
nu pot fi niciodată puse la îndoială, aici nu-i dăm crezare lui 
Ciupercă. Nu ne îndoim că o astfel de poveste trecea din gură-n 
gură în tavernele și în cârciumile din Debarcaderul Regelui, dar 
e foarte posibil să fi fost născocită mai târziu, când regele Aegon 
al Il-lea căuta o scuză pentru propria sa cruzime. Nu trebuie să 
uităm că piticul a început să-și spună poveștile la mulţi ani după 
ce s-au petrecut evenimentele pe care le istorisește. Prin 
urmare, să nu mai vorbim despre Lupanarul cu Regine, ci să ne 
întoarcem la dragonii care și-au luat zborul pentru a intra în 
luptă. Caraxes și Sheepstealer au plecat spre nord, iar 
Vermithor și Silverwing către sud-vest. 


La izvoarele Manderului se afla Tumbleton, un târg prosper și 
reședința Casei Foorly. Castelul care domina orașul era masiv, 
dar mic, apărat doar de patruzeci de oameni, însă alte mii 
veniseră dinspre Podul Amar, Longtable și din alte așezări, aflate 
mai la sud. Sosirea unei armii puternice a lorzilor riverani le 
mărise numărul și le întărise hotărârea. La scurt timp după 
victoria lor în bătălia numită Balul Măcelarului, sosiseră Garibald 
Grey și Longleaf, Omorâtorul-de-Lei, cu capul lui ser Criston Cole 
într-o suliță, Robb Rivers cel Roșu și arcașii lui, ultimii Lupi ai 
lernii și vreo douăzeci de lorzi mărunți, ale căror pământuri se 
întindeau pe malurile Apei Negre și printre care se aflau oameni 
remarcabili, ca Moslander de Yore, ser Garrick Hall de Middleton, 
ser Merrell cel Neînfricat și lordul Owain Bourney. 

În total, oștirile lorzilor riverani adunate la Tumbleton sub 
stindardele reginei Rhaenyra numărau aproape nouă mii de 
oameni, după cum aflăm din /storia adevărată. Alte cronici 
vorbesc de douăsprezece mii, sau numai de șase, dar, în toate 
cazurile, e limpede că oamenii reginei erau cu mult depășiți 
numericește de ai lordului Hightower. Fără îndoială că sosirea 
dragonilor Vermithor și Silverwing a fost întâmpinată cu cea mai 
mare bucurie de apărătorii Tumbletonului. N-aveau de unde știi 
ce orori îi așteaptă. 

Cum, când și de ce s-a ajuns la ceea ce a rămas în cronici 
drept Trădarea de la Tumbleton sunt întrebări fără răspuns și 
subiecte pentru numeroase dispute, iar adevărul probabil că nu 
se va afla niciodată. Dar se pare că, din mulţimea care umpluse 
orașul, fugind din faţa armiei lordului Hightower, unii făceau de 
fapt parte din armia aceea și fuseseră trimiși să se amestece 
printre apărători. Fără niciun dubiu, doi dintre nobilii de pe 
malurile Apei Negre care li se alăturaseră riveranilor în drumul 
lor spre sud - lordul Owain Bourney și ser Roger Corne - erau, în 
taină, susţinători ai regelui Aegon. Însă trădările lor ar fi contat 
prea puţin dacă ser Ulf cel Alb și ser Hugh Ciocanul nu ar fi ales 
tocmai acel moment ca să treacă în cealaltă tabără. 

Aproape tot ce se știe despre cei doi bărbaţi e desprins din 
Mărturia lui Ciupercă. Piticul nu se sfiește să vorbească despre 
josnicia acestor doi călăreţi de dragoni, descriindu-l pe primul 
drept un betiv, iar pe al doilea drept o brută. Amândoi erau lași, 
ne spune el; când au văzut oastea lui ser Ormund, cu vârfurile 
sulițelor lucind în soare, au hotărât să i se alăture în loc să i se 


opună. Totuși, deasupra apelor din preajma Driftmarkului, 
amândoi înfruntaseră fără șovăire furtuni de săgeți și sulițe. 
Poate că îi speria lupta cu Tessarion. In Defileu, toţi dragonii 
fuseseră de partea lor. E posibil și să fi fost acesta motivul... 
deși atât Vermithor, cât și Silverwing erau mai bătrâni și mai 
mari decât dragonul prinţului Daeron și era așadar mult mai 
probabil să învingă ei, în orice luptă. 

Alţi sugerează că nu lașitatea, ci dorinţa de înavuţire i-a 
îndemnat pe cel Alb și pe Ciocan să trădeze. Onoarea conta 
prea puţin pentru ei; tânjeau doar după bogăţie și putere. După 
lupta din Defileu și căderea Debarcaderului Regelui, fuseseră 
ridicaţi la rang de cavaler... dar se visau lorzi și dispreţuiau 
proprietăţile modeste oferite de regina Rhaenyra. Când au fost 
executaţi lorzii Rosby și Stokeworth, s-a propus să le fie date 
celui Alb și Ciocanului pământurile și castelele acestora, ca 
urmare a căsătoriei cu fiicele lor, dar Inălțimea Sa le-a îngăduit 
în schimb fiilor trădătorilor să-i moștenească. Pe urmă le-au fost 
fluturate în faţa ochilor Capătul Furtunii și Casterly Rock, dar 
nerecunoscătoarea regină le-a refuzat aceste recompense. 

Fără îndoială, sperau că regele Aegon îi va răsplăti cu mai 
multă generozitate dacă îi ajutau pe cei dornici să-i înapoieze 
tronul. Poate că, în această privință, chiar li s-au făcut 
promisiuni, pesemne prin lordul Larys Picior-Strâmb sau prin 
oamenii lui, deși acest fapt nu a fost dovedit și rămâne de 
nedovedit. Pentru că niciunul dintre ei nu știa să citească și să 
scrie, nu vom afla niciodată ce anume i-a îndemnat pe cei Doi 
Trădători (cum aveau să-i numească toate cronicile) să facă tot 
ceea ce au făcut. 

Însă despre Bătălia de la Tumbleton știm multe. Șase mii de 
oameni ai reginei s-au adunat, sub comanda lui ser Garibald 
Grey, ca să-l înfrunte pe lordul Hightower pe câmpul de luptă. O 
vreme s-au luptat cu mult curaj, dar o ploaie nimicitoare de 
săgeți trimisă asupră-le de arcașii lordului Ormund le-a rărit 
rândurile și un atac furtunos al cavaleriei le-a rupt, făcându-i pe 
supraviețuitori să alerge către zidurile orașului. Arcașii lui Robb 
Rivers cel Roșu le-au acoperit retragerea cu arcurile lor lungi. 

Când aproape toţi supraviețuitorii se aflau în siguranţă în 
oraș, Lupii lernii, conduși de Roddy Ruină, au ieșit la atac pe o 
poartă dosnică, cu înfricoșătoarele lor urlete de luptă din Nord, 
și au înconjurat flancul stâng al asediatorilor. In haosul care a 


urmat, nordicii și-au croit drum printre oștenii dușmani, de zece 
ori mai mulţi decât ei, până la locul unde se afla lordul Ormund 
Hightower, în șaua calului său de război, sub dragonul auriu al 
Regelui Aegon și sub flamurile Orașului Vechi și ale Casei 
Hightower. 

Menestrelii povestesc că lordul Roderick s-a năpustit, plin de 
sânge din cap până în tălpi, cu scutul spart și cu coiful crăpat, 
dar atât de cuprins de beţia luptei, încât nu părea să-și simtă 
rănile. Ser Bryndon Hightower, vărul lordului Ormund, s-a așezat 
între nordic și suzeranul său și, cu o lovitură năprasnică a securii 
sale lungi, i-a retezat din umăr braţul în care Ruină ţinea 
scutul... însă sălbaticul lord de Barrowton a continuat să lupte și, 
cu ultimele puteri, i-a ucis și pe ser Bryndon, și pe lordul 
Ormund înainte de a cădea mort. Flamurile lordului Hightower s- 
au prăbușit, iar oamenii din Tumbleton au izbucnit în urale, 
crezând că soarta luptei se schimbase. Nici măcar apariţia lui 
Tessarion deasupra câmpului de luptă nu i-a îngrozit, căci știau 
că au doi dragoni de partea lor... dar, când Vermithor și 
Silverwing s-au înălţat în văzduh și și-au slobozit focul asupra 
orașului, uralele s-au preschimbat în urlete. 

A fost o nouă Câmpie de Foc, mai mică, scrie Marele Maester 
Munkun. 

Tumbleton a izbucnit în flăcări: prăvălii, case, septe, oameni, 
totul a luat foc. Oștenii s-au prăbușit arzând de pe corpul de 
gardă și de pe metereze, iar locuitorii au năvălit pe străzi 
zbierând și împleticindu-se, preschimbaţi în torţe vii. În afara 
zidurilor, prinţul Daeron s-a năpustit din văzduh cu Tessarion. 
Pate de Longleaf a fost trântit de pe cal și a murit zdrobit, călcat 
în picioare, iar pe ser Garibald Grey, străpuns mai întâi de o 
săgeată, l-a înghiţit focul dragonului. Cei Doi Trădători au biciuit 
orașul cu șfichiuiri de flăcări de la un capăt la altul. 

Ser Roger Corne și oamenii lui au ales acel moment ca să 
dezvăluie ce culori apără, măcelărind apărătorii de la porţile 
orașului, pe care le-au deschis apoi larg în faţa năvălitorilor. 
Lordul Owain Bourney a făcut același lucru în castel, împlântând 
o suliță în spatele lui ser Merrell cel Neînfricat. 

Jaful care a urmat a fost unul dintre cele mai barbare din 
istoria Westerosului. Din Tumbleton, târgul negustoresc prosper, 
n-au mai rămas decât tăciuni și cenușă. Mii de oameni au ars și 
tot atâția s-au înecat, încercând să treacă râul înot. Mai târziu, 


unii au spus că aceia au fost cei norocoși, pentru că 
supraviețuitorii au fost trataţi fără pic de milă. Oamenii lordului 
Footly și-au aruncat săbiile și s-au predat, dar au fost înlănţuiţi și 
decapitaţi. Femeile scăpate de furia focului, printre care și fetele 
de numai opt sau zece ani, au fost siluite în nenumărate rânduri. 
Bătrânii și băieţii au fost trecuţi prin ascuţișul săbiilor, pe când 
dragonii s-au hrănit cu leșurile stâlcite și fumegânde ale 
victimelor lor. Orașul nu și-a mai revenit niciodată; deși, mai 
târziu, Casa Footly a încercat să reconstruiască peste ruine, noul 
lor oraș n-a ajuns niciodată nici măcar la a zecea parte din 
mărimea celui vechi, fiindcă oamenii din popor spuneau că locul 
e bântuit. 

La o sută șaizeci de leghe distanţă către nord, alţi dragoni 
străbăteau văzduhul deasupra Tridentului, unde prințul Daemon 
Targaryen și fata mărunţică și smeadă pe nume Nettles l-au 
căutat zadarnic pe Aemond cel Chior. Se instalaseră la lazul 
Fecioarelor, la invitaţia lordului Manfryd Mooton, îngrozit la 
gândul că Vhagar i-ar putea ataca orașul. Însă prinţul Aemond a 
lovit la Teasta de Piatră, la poalele Munţilor Lunii; la Salcia 
Dulce, pe malul Furcii Verzi, și la Sallydance, pe malul Furcii 
Roșii. A transformat în cenușă Podul Bătaia Săgeţii, a incendiat 
Vechiul Pod Plutitor și Moara Babei, a distrus mănăstirea de la 
Bechester, făcându-se mereu nevăzut în înaltul cerului înainte 
de apariţia urmăritorilor lui. Vhagar nu zăbovea niciodată, iar 
supraviețuitorii nu reușeau să cadă de acord când erau întrebaţi 
încotro a zburat dragonul. 

In zorii fiecărei zile, Caraxes și Sheepstealer părăseau lazul 
Fecioarelor avântându-se în zbor și se roteau deasupra 
Ținuturilor Riverane în cercuri din ce în ce mai mari, sperând să- 
| zărească undeva pe Vhagar... dar se întorceau învinși în 
amurg. Din Cronici;/e lazului Fecioarelor aflăm că lordul Mooton a 
cutezat să le sugereze călăreţilor de dragoni să se despartă, ca 
să poată acoperi un teritoriu de două ori mai mare. Prinţul 
Daemon a refuzat. Vhagar era ultima dintre cei trei dragoni 
aduși la Westeros de Aegon Cuceritorul și de surorile sale, i-a 
amintit el lordului. Chiar dacă nu mai era la fel de iute cum 
fusese cu o sută de ani în urmă, Vhagar crescuse aproape la fel 
de mare ca Teroarea Neagră pe vremuri. Azvârlea flăcări destul 
de fierbinţi ca să topească pietrele și îi întrecea în sălbăticie și 
pe Caraxes, și pe Sheepstealer. Numai împreună puteau spera 


să-i facă faţă. Așa că Daemon o ţinea pe tânăra Nettles lângă el 
zi și noapte, în văzduh și pe pământ. 

Dar era oare teama de Vhagar singurul motiv pentru care nu 
se despărţea prinţul de Nettles? Ciupercă încearcă să ne 
convingă că nu. Piticul ne povestește că Daemon Targaryen se 
îndrăgostise de mica bastardă cu piele smeadă și o luase în 
patul lui. 

În cât de mare măsură putem da crezare mărturiei bufonului? 
Nettles n-avea mai mult de șaptesprezece ani, iar prinţul 
împlinise patruzeci și nouă, dar se știe foarte bine ce multă 
putere au tinerele fecioare asupra bărbaţilor vârstnici. Știm și că 
Daemon Targaryen nu era un consort credincios reginei. Până și 
de obicei reţinutul septon Eustace scrie că o vizita noaptea pe 
lady Mysaria, cu care împărțea des patul cât se afla la Curte... 
cu binecuvântarea reginei, după cum se presupune. Nu trebuie 
să uităm nici că, în tinereţe, stăpânii tuturor lupanarelor din 
Debarcaderul Regelui știau că lordului de Fundătura Puricilor îi 
fac o deosebită plăcere fecioarele și le păstrau pe cele mai 
tinere, mai frumoase și mai neștiutoare ca să se bucure el 
deflorându-le. 

Nettles era tânără, fără nicio îndoială (deși probabil nu la fel 
de tânără ca fetele pervertite de el când era tânăr), dar pare 
puţin probabil să fi fost fecioară. Crescută printre vagabonzii, 
orfanii și săracii din Orașul Mirodeniilor și din Carena, pesemne 
că renunţase la neprihănire la scurt timp după ce înflorise (dacă 
nu chiar înainte), în schimbul unei jumătăţi de ban de argint sau 
al unei coji de pâine. Și oile pe care i le adusese lui Sheepstealer 
ca să-l lege de ea... cum făcuse rost de ele, dacă nu săltându-și 
fustele pentru un cioban? Despre Netty nici măcar nu se putea 
spune că e cu adevărat frumoasă. „O fată sfrijită și negricioasă 
pe un dragon sfrijit și negricios”, scrie Marele Maester Munkun 
despre ea în Istorisirea adevărată (deși n-a văzut-o niciodată). 
Septonul Eustace spune că avea dinţii strâmbi și o cicatrice pe 
nas, acolo unde îi fusese crestat cândva pentru hoţie. S-ar putea 
crede că nu era nicidecum amanta potrivită pentru un prinţ. 

Impotriva tuturor acestora vorbește Mărturia lui Ciupercă... și, 
în cazul de faţă, i se adaugă Cronicile lazului Fecioarelor aşa 
cum au fost scrise de maesterul lordului Mooton. Maesterul 
Norren scrie că „prinţul și fata lui bastardă” cinau împreună în 
fiecare seară și mâncau împreună în fiecare dimineaţă, că 


dormeau în camere alăturate, că prințul „o iubea pe fata 
negricioasă nebunește, ca pe fiica lui”, o deprindea cu „purtările 
curtenitoare”, o învăța cum să se îmbrace și cum să se așeze și 
îi peria părul, că i-a dat în dar „o perie de păr cu mâner de 
fildeș, o oglindă argintată, o mantie bogată, de catifea cafenie 
cu borduri de atlaz, o pereche de cizme de călărie din piele 
moale ca untul.” Prinţul o învăţa pe fată să se îmbăieze, 
povestește Norren, și slujnicele care le aduceau apa au spus că 
intra adesea în cadă împreună cu ea, „o săpunea pe spate sau îi 
spăla părul, ca să nu mai duhnească a dragon și amândoi erau 
goi ca în ziua în care își primiseră numele.” Nimic din tot ce 
istorisește nu poate dovedi că a cunoscut-o pe fata bastardă 
trupește, dar, în lumina celor ce au urmat, trebuie cu siguranţă 
să ne gândim că această poveste a lui Ciupercă e posibil să fie 
adevărată, cu mult mai posibil decât oricare alta. Insă, oricum 
și-ar fi petrecut cei doi călăreţi de dragoni nopţile, e sigur că 
zilele și le petreceau cutreierând văzduhul, căutându-i zadarnic 
pe prinţul Aemond și pe Vhagar. Să-i părăsim deocamdată și să 
aruncăm o scurtă privire de cealaltă parte a Golfului Apei Negre. 

Cam tot la vremea aceea, o corabie negustorească veche, 
jalnică la înfățișare și numită Nessaria, a intrat cu chiu, cu vai, în 
portul Pietrei Dragonului pentru reparații și ca să-şi 
împrospăteze proviziile. Venea din Pentos și se îndrepta către 
Vechiul Volantis când o furtună puternică o abătuse din drum... 
așa au spus volantenii din echipaj, însă i-au adăugat acestei 
povești obișnuite despre pericolele mării ceva straniu. Când 
navigau către vest, în față le-a apărut Muntele Dragonului, 
profilându-se imens pe cerul apusului... și atunci au zărit doi 
dragoni luptându-se și le-au auzit urletele stârnind ecouri când 
se loveau de stâncile negre și abrupte de pe coasta răsăriteană 
a muntelui fumegător. În toate tavernele, hanurile și lupanarele 
de țărm s-a tot spus și răspus povestea asta, cu înflorituri, până 
când au auzit-o toţi oamenii de pe insulă. 

Pentru locuitorii Vechiului Volantis, dragonii erau un miracol; 
cei doi dragoni încleștaţi în luptă erau o imagine care avea să 
rămână adânc întipărită în amintirea năierilor de pe Wessaria. 
Oamenii născuţi pe Piatra Dragonului crescuseră alături de 
asemenea fiare... dar povestea străinilor le-a stârnit totuși 
interesul. În dimineaţa următoare, câţiva pescari de-ai locului s- 
au urcat în bărci, au dat ocol Muntelui Dragonului și, la 


întoarcere, au spus că au văzut la poalele muntelui rămășițele 
arse și sfărâmate ale unui dragon. După culoarea aripilor și a 
solzilor era leșul lui Grey Ghost. Zăcea rupt în două, fusese 
sfâșiat și parţial mâncat. 

La auzul veștii, ser Robert Quince, prietenosul și incredibil de 
obezul cavaler numit de regină, înainte de plecarea ei, castelan 
de Piatra Dragonului, s-a grăbit să susțină că ucigașul e 
Cannibal. Aproape toată lumea a fost de acord cu el, pentru că 
se știa că, în trecut, Cannibal mai atacase dragoni mai mici, deși 
niciodată cu o asemenea sălbăticie. Temându-se că i-ar fi putut 
ataca și pe ei, câţiva pescari i-au cerut lui Quince să-și trimită 
cavalerii la sălașul dragonului, să-l omoare. Dar castelanul a 
refuzat. 

— Dacă-l lăsăm în pace, ne lasă și el pe noi în pace, a spus. 

Și, ca să se asigure că așa avea să fie, a interzis pescuitul în 
apele din estul muntelui, acolo unde putrezea leșul dragonului 
înfrânt. 

Porunca lui n-a fost pe placul neastâmpăratei tinere care-i 
fusese lăsată în grijă, Baela Targaryen, fiica prinţului Daemon și 
a primei lui soţii, Laena Velaryon. La paisprezece ani, Baela era 
sălbatică şi  încăpăţânată, mai degrabă băiețoasă decât 
feciorelnică, și în foarte mare măsură fiica tatălui ei. Deși 
slăbuţă și scundă, nu se temea de nimic, trăia ca să danseze, să 
meargă la vânătoare cu șoimi și să călărească. In frageda 
copilărie fusese adesea dojenită fiindcă se lua la trântă cu 
scutierii în curte, dar în ultima vreme începuse să se joace cu ei 
de-a sărutatul. La scurt timp după ce Curtea reginei se mutase 
la Debarcaderul Regelui (lăsând-o pe ea la Piatra Dragonului), 
Baela fusese surprinsă în timp ce-i îngăduia unui ajutor de 
bucătar să-și strecoare mâna sub vesta ei. Ultragiat, ser Robert 
poruncise să i se taie băiatului mâna ofensatoare. Numai 
rugăminţile fetei înlăcrimate îl salvaseră. 

„li plac foarte mult băieţii”, îi scrisese castelanul tatălui 
Baelei, prinţul Daemon, după acea întâmplare, „ar trebui să fie 
măritată cât de curând, altminteri o să-și dea fecioria cuiva 
nedemn de ea”. 

Insă, chiar mai mult decât îi plăceau băieţii, Baelei îi plăcea să 
zboare. De când, cu mai puţin de o jumătate de an în urmă, se 
avântase pentru prima oară în văzduh pe dragonul ei, 
Moondancer, zburase în fiecare zi, rătăcind în voie oriunde 


deasupra Pietrei Dragonului și chiar traversând apele golfului, 
până la Driftmark. 

Intotdeauna dornică de aventură, fata s-a oferit să afle 
adevărul despre cele petrecute, ducându-se de cealaltă parte a 
muntelui. l-a spus lui ser Robert că nu se teme de Cannibal. 
Moondancer era mai tânără și mai sprintenă; îi era ușor să 
zboare mai repede decât celălalt dragon. Însă castelanul i-a 
interzis să se pună astfel în pericol. Garnizoana a primit porunci 
severe: lady Baela nu avea voie să iasă din castel. Când, chiar în 
noaptea următoare, a fost prinsă încercând să nesocotească 
ordinul, fata furioasă a fost închisă în camerele ei. 

Deși de înţeles, hotărârea asta s-a dovedit mai târziu a fi 
nefericită. Dacă i s-ar fi îngăduit să zboare, lady Baela ar fi putut 
vedea barca pescarilor, care ocolea tocmai atunci insula. La 
bord se aflau un pescar bătrân, pe nume Tom Barbă încâlcită, 
fiul său, Tom Limbă împleticită și doi „veri” de pe Driftmark, 
rămași fără adăpost după distrugerea Orașului Mirodeniilor. Tom 
cel tânăr, a cărui pricepere la golirea stacanelor de bere nu era 
egalată decât de nepriceperea lui la pescuit, își petrecuse o 
grămadă de timp cinstindu-i cu băutură pe năierii volanteni și 
ascultând tot ce povesteau despre dragonii pe care îi văzuseră 
luptându-se. 

— Cenușii și aurii erau, străfulgerând în lumina soarelui, a 
spus un bărbat... iar acum, sfidând interdicţia lui ser Robert, cei 
doi Tom erau hotărâți să-și ducă „verii” pe ţărmul pietros unde 
zăcea dragonul ars și sfâșiat, ca să-i poată căuta ucigașul. 

Intre timp, pe ţărmul apusean al Golfului Apa Neagră, vestea 
despre lupta și trădarea de la Tumbleton a ajuns la 
Debarcaderul Regelui. Se spune că regina-văduvă Alicent a râs 
când a aflat. 

— Acum vor culege ce au semănat, a prezis. 

Pe Tronul de Fier, regina Rhaenyra s-a albit la față, părând în 
pragul leșinului, și a poruncit să se zăvorască porţile orașului; 
din clipa aceea, nimănui nu i s-a mai îngăduit să intre în 
Debarcaderul Regelui sau să-l părăsească. 

— Niciun trădător n-o să se strecoare în orașul meu ca să le 
deschidă rebelilor porţile, a spus ea sus și tare. 

Oastea lordului Ormund ar fi putut ajunge în faţa zidurilor 
peste o zi sau două. Purtaţi de dragoni, trădătorii ar fi putut sosi 
mai devreme. 


Asta l-a ațâţat pe prinţul Joffrey: 

— N-au decât să vină, a zis, cu aroganţa tinereţii, dornic să-și 
răzbune fraţii. O să-i înfrunt cu Tyraxes. 

Vorbele lui i-au neliniștit mama. 

— N-o să înfrunţi pe nimeni, a hotărât ea. Eşti prea tânăr ca 
să lupţi. 

Totuși i-a îngăduit băiatului să rămână în sala unde consiliul 
negru încerca să-și dea seama cum i-ar fi putut face cel mai 
bine faţă dușmanului care se apropia. 

În Debarcaderul Regelui rămăseseră șase dragoni, dar numai 
unul se afla în Fortăreaţa Roșie: Syrax, femela-dragon a reginei. 
Scoseseră caii dintr-un grajd din curtea exterioară și o 
adăpostiseră acolo. O legaseră de pământ cu lanţuri grele. Deși 
destul de lungi ca să poată ieși în curte, o împiedicau să-și ia 
zborul fără călăreț. lar ea se obișnuise de mult cu lanţurile; mult 
prea bine hrănită, nu mai vânase de ani. 

Ceilalţi erau în Groapa Dragonului. Sub uriașa sa cupolă, în 
osatura dealului lui Rhaenys fuseseră săpate, în cerc, patruzeci 
de grote imense. Toate aceste peșteri făcute de mâna omului 
aveau uși groase din fier la ambele capete; cele din interior se 
deschideau către nisipul din groapă, iar cele din exterior erau pe 
coasta dealului. Caraxes, Vermithor, Silverwing și Sheepstealer 
își avuseseră bârlogul acolo înainte de a pleca la luptă. Ilnăuntru 
mai rămăseseră cinci: Tyraxes, dragonul prinţului Joffrey, pal- 
cenușiul Seasmoke al lui Addam Velaryon, tinerii dragoni 
Morghul și Shrykes, unul al prinţesei Jaehaera (fugită) și cealaltă 
a prinţului Jaehaerys (mort)... și Dreamfyre, femela îndrăgită de 
regina Helaena. Era multă vreme obiceiul ca în groapă să 
locuiască și cel puţin un călăreț de dragoni, care să se poată 
înălța imediat, dacă era nevoie să fie apărat orașul. Fiindcă 
regina Rhaenyra prefera să-și ţină fiii alături, asta rămăsese în 
seama lui Addam Velaryon. 

Dar în consiliul negru se ridicau acum voci care puneau la 
îndoială loialitatea lui ser Addam. Semințele de dragon Ulf cel 
Alb și Hugh Ciocanul trecuseră de partea dușmanului... mai erau 
oare și alţi trădători din mijlocul lor? Cum stăteau lucrurile cu 
Addam din Hull și cu tânăra Nettles, și ei tot bastarzi? Li se 
putea acorda încredere? 

Lordul Bartimos Celtigar credea că nu. 

— Bastarzii sunt trădători din fire, a spus. Au trădarea în 


sânge. Pentru ei e ceva tot atât de simplu ca loialitatea pentru 
copiii legitimi. 

A îndemnat-o pe Înălţimea Sa să-i aresteze pe cei doi imediat, 
înainte de a se alătura și ei dușmanilor, cu tot cu dragoni. De 
aceeași părere au fost și alţii, printre care ser Luthor Largent, 
Comandantul Gărzii Orașului, și ser Lorent Marbrand, lordul 
Comandant al Gărzii Reginei. Chiar și cei doi cavaleri din Portul 
Alb,  înfricoșătorul ser Medrick Manderly și fratele său, 
inteligentul și trupeșul ser Torrhen, au atras-o pe regină pe 
panta neîncrederii. 

— Mai bine să nu riscăm, a zis ser Torrhen. Dacă dușmanul 
capătă încă doi dragoni, suntem pierduţi. 

Numai lordul Corlys și Marele Maester Gerardys au vorbit în 
apărarea Seminţelor de dragon. Marele Maester a spus că nu 
aveau nicio dovadă a lipsei de loialitate a celor doi; când mergi 
pe calea înţelepciunii, cauţi dovezi înainte de a învinui. Lordul 
Corlys a mers încă și mai departe, spunând sus și tare că ser 
Addam și fratele lui, Alyn, erau „Velaryoni adevăraţi”, demni să 
moștenească Driftmarkul. Cât despre fată, o fi fost jegoasă și 
urâtă, dar se luptase cu vitejie în Bătălia din Defileu. 

— Așa cum au luptat și cei doi trădători, a ripostat lordul 
Celtigar. 

Protestele pătimașe ale Mâinii au fost zadarnice, ca și 
avertizările calme ale Marelui Maester. Reginei i se treziseră 
bănuieli. „Inălţimea Sa fusese trădată atât de des și de atât de 
mulţi, încât era gata să creadă tot ce e mai rău despre oricine”, 
scrie septonul Eustace. „Trădarea n-o mai putea surprinde. 
Ajunsese chiar să se aștepte să fie trădată, chiar și de cei pe 
care îi iubea cel mai mult.” 

E posibil să fi fost așa. Dar regina n-a trecut imediat la fapte, 
ci a trimis după Mysaria, târfa și dansatoarea care îi era maestră 
a șoptitorilor întru totul, dar nu și cu numele. Cu pielea ei albă 
ca laptele, lady Mizeria s-a înfățișat în mijlocul consiliului într-o 
robă din catifea neagră, cu dungi din mătase roșie ca sângele și 
cu glugă, și a rămas cu fruntea plecată cu umilinţă în vreme ce 
regina a întrebat-o dacă ea crede că ser Addam și Nettles 
plănuiesc să-i trădeze. Pe urmă, Viermele Alb și-a ridicat privirea 
și a răspuns cu glas suav: 

— Fata te-a trădat deja, regina mea. Chiar acum își împarte 
patul cu soţul tău și cât de curând îi va purta bastardul în 


pântec. 

Regina Rhaenyra a ajuns brusc în culmea furiei, scrie septonul 
Eustace. Cu voce rece ca gheaţa, i-a poruncit lui ser Luthor 
Largent să se ducă în Groapa Dragonului cu douăzeci de Mantii 
Aurii și să-l aresteze pe ser Addam Velaryon. 

— Puneţi-i întrebări cu asprime și vom afla, mai presus de 
orice îndoială, dacă e sincer sau nu. 

Cât despre tânăra Nettles: 

— E o femeie de rând, care duhnește a vrăjitorie, a spus 
regina. Altminteri prinţul meu nu și-ar fi luat niciodată în pat o 
creatură atât de neînsemnată. E de-ajuns să te uiţi la ea ca să 
știi că n-are pic de sânge de dragon în vene. A legat dragonul de 
ea cu vrăji, aşa cum a făcut și cu bărbatul meu. 

Pe prinţul Daemon nu se puteau bizui atâta vreme cât era în 
mrejele fetei, a continuat Înălţimea Sa. De aceea, a cerut să fie 
imediat trimisă o poruncă la lazul Fecioarelor, dar numai pentru 
ochii lordului Mooton. 

— S-o invite la masa sau în patul lui și apoi să-i ia capul. 
Numai așa o să fie eliberat prinţul meu. 

Şi astfel, o trădare a dus la alte trădări și apoi la pierzania 
reginei. În timp ce ser Luthor Largent și mantiile lui aurii se 
îndreptau în șeile cailor spre Dealul lui Rhaenys, ca să ducă la 
îndeplinire porunca reginei, porţile Gropii Dragonului s-au 
deschis brusc și Seasmoke a întins aripile lui de un cenușiu- 
deschis și și-a luat zborul, scoțând fum pe nări. Ser Addam 
Velaryon fusese prevenit la timp și izbutise să scape. Înciudat și 
furios, ser Luthor s-a întors imediat în Fortăreaţa Roșie, a dat 
buzna în Turnul Mâinii și l-a înșfăcat pe lordul Corlys, acuzându-l 
de trădare. Bătrânul Șarpe al Mărilor nici măcar nu s-a obosit să 
nege. Legat și bătut, dar fără să fi scos vreo vorbă, a fost dus în 
temniţă și azvârlit într-o celulă întunecată, ca să-și aștepte 
judecata și osânda. 

Bănuielile reginei au căzut și asupra Marelui Maester Gerardys 
pentru că, aidoma Șarpelui Mărilor, și el luase apărarea 
Seminţelor de dragon. 

Gerardys a negat că ar fi avut vreun amestec în trădarea 
lordului Corlys. Știind că o slujise îndelung și cu credinţă, 
Rhaenyra nu l-a aruncat în temniţă, dar l-a scos din consiliul ei și 
l-a trimis chiar atunci înapoi, la Piatra Dragonului. 

— Nu cred că ai fi în stare să mă minţi în faţă, i-a spus lui 


Gerardys, dar nu pot păstra în jurul meu oameni în care nu mă 
încred întru totul, iar când mă uit acum la tine nu-mi pot aduce 
aminte decât cum mi-ai înșirat verzi și uscate despre fata aia, 
Nettles. 

În tot acest timp, în oraş se răspândeau povești despre 
masacrul de la Tumbleton... și, odată cu ele, groaza. O să 
urmeze Debarcaderul Regelui, își spuneau oamenii unul altuia. 
Dragonii se vor lupta cu dragoni și, de data asta, orașul o să 
ardă cu siguranţă. De frica dușmanului care se apropia, sute de 
oameni au încercat să fugă, dar mantiile aurii i-au oprit la porți. 
Captivi între zidurile orașului și temându-se c-o să înceapă 
curând furtuna de foc, unii și-au căutat adăpost în pivnițe 
adânci, în vreme ce alţii s-au cufundat în rugăciuni, iar alții s-au 
lăsat în voia băuturii și a desfătărilor ascunse între coapsele 
unei femei. La căderea nopţii, toate tavernele, lupanarele și 
septele din Debarcaderul Regelui erau pline ochi de bărbaţi și 
femei; căutau acolo alinare sau scăpare și își spuneau unii altora 
povești de groază. 

In acel ceas întunecat, a apărut în Piaţa Cârpaciului un anumit 
frate rătăcitor, un bărbat ca o sperietoare, desculţ, în cămașă 
din pânză de sac și pantaloni până la genunchi, dintr-o țesătură 
la fel de aspră și tot atât de jegoși, nespălat, duhnind a cocină și 
cu un castron de cerșetor atârnat de gât cu un șnur de piele. 
Fusese hoţ, fiindcă în locul mâinii drepte avea un ciot înfășurat 
în piele zdrenţuită. Marele Maester Munkun sugerează că e 
posibil să fi fost un Frate Sărac; deși ordinul fusese de mult scos 
în afara legii, drumurile din cele Şapte Regate încă erau 
bântuite de Stele rătăcitoare. Nu putem ști de unde venea. In 
cronici nu i-a rămas nici măcar numele. Cei care l-au auzit 
predicând, dintre care unii aveau să povestească mai târziu 
despre ticăloşia lui, îi spuneau doar Păstorul. Ciupercă îl 
numește „Păstorul Mort“, fiindcă pretinde că era tot atât de 
palid și de urât mirositor ca un cadavru abia scos din mormânt. 

Indiferent cine și ce o fi fost, acel Păstor ciung a trezit un spirit 
al răului, invocând osândirea și nimicirea reginei Rhaenyra în 
auzul tuturor celor adunaţi să-l asculte. Pe atât de neobosit pe 
cât de neînfricat, a predicat toată noaptea și o bună parte a zilei 
următoare, cu vocea furioasă răsunandu-i în piaţa Cârpaciului. 

Dragonii erau creaturi împotriva firii, a declarat Păstorul, 
demoni chemaţi din gropile celor șapte iaduri de necruţătoarea 


magie neagră din Valyria, „haznaua scârboasă unde fratele se 
împreunează cu sora și mama cu fiul, unde bărbaţii călăresc în 
luptă demoni și unde femeile își desfac picioarele pentru câini.” 
Targaryenii scăpaseră de urgie fugind dincolo de mare, la Piatra 
Dragonului, dar „zeilor nu le poţi juca feste“, și acum urma o a 
doua urgie. 

— Falsul rege și regina curvă trebuie distruși, cu toate 
lucrările lor, și abia atunci creaturile lor demonice vor pieri de pe 
faţa pământului! a tunat Păstorul. 

Şi toţi cei care le stăteau alături aveau să piară. Numai 
curățând Debarcaderul Regelui de dragoni și de stăpânii lor 
putea Westerosul spera să scape de soarta Valyriei. Mulțimea 
din jurul lui era tot mai numeroasă pe timp ce trecea. O duzină 
de oameni care-l ascultau au devenit douăzeci, apoi o sută, iar 
la ivirea zorilor în piaţă se înghesuiau cu miile, împingându-se și 
îmbrâncindu-se în vreme ce-și încordau auzul ca să nu scape 
niciun cuvânt. Mulţi aveau torţe, așa că, la căderea nopţii, 
păstorul stătea în centrul unui cerc de foc. Mulțimea se 
descotorosea cu sălbăticie de toţi cei care încercau să-l facă să 
tacă. Chiar și mantiile aurii au fost puse pe fugă când au venit, 
în număr de patruzeci, încercând să golească piaţa cu ascuţișul 
sulițelor. 

In Tumbleton, șaizeci de leghe către sud, domnea un alt fel de 
haos. Pe când locuitorii din Debarcaderul Regelui tremurau de 
spaimă, dușmanii de care se temeau nu făcuseră nici măcar un 
pas pe drumul către oraș, pentru că susţinătorii regelui Aegon s- 
au pomenit fără conducători, împărţiţi în tabere, măcinaţi de 
conflicte și de îndoieli. Ormund Hightower zăcea mort, alături de 
vărul său, ser Bryndon, cel mai de seamă cavaler din Orașul 
Vechi. Fiii săi rămăseseră la Hightower, la o mie de leghe 
depărtare, și, pe deasupra, erau mult prea tineri și lipsiţi de 
experienţă. Și, cu toate că lordul Ormund îl numise pe Daeron 
Targaryen „cel Cutezător” și îi lăudase curajul în luptă, prinţul 
rămânea doar un băiat. Crescut în umbra fraţilor săi mai mari, 
mezinul reginei Alicent era obișnuit mai degrabă să se supună 
ordinelor, nu să le dea. Cel mai vârstnic Hightower rămas în 
viață și aflat la fața locului era ser Hobert, alt văr al lordului 
Ormund, care condusese convoiul cu provizii. „Pe cât de gras, 
pe atât de lent în mișcări”, Hobert Hightower trăise șaizeci de 
ani fără să se facă remarcat într-un fel sau altul, iar acum se 


presupunea că va deveni comandantul întregii oști, căci gradul 
său de rudenie cu regina Alicent îi dădea acest drept. 

Lordul Unwin Peake, ser Jon Roxton cel Neînfricat și lordul 
Owain Bourney au încercat de asemenea să preia comanda. 
Lordul Peake se putea lăuda cu descendența dintr-un lung șir de 
războinici cu mare faimă și avea sub flamurile sale o sută de 
cavaleri și nouă sute de oșteni. Lui Jon Roxton i se știa de frică 
atât fiindcă era mai tot timpul negru de furie, cât și datorită 
săbiei sale negre, din oţel valyrian, numită Făcătoarea de 
Orfani. Lordul Owain Trădătorul susținea cu tărie că numai 
mulțumită vicleniei sale căzuse Tumbletonul și numai el putea 
cuceri Debarcaderul Regelui. Nici- unul dintre cei trei nu era 
destul de puternic și de respectat ca să ţină în frâu setea de 
sânge si lăcomia oștenilor de rând. În timp ce se certau pentru 
întâietate și pradă, oamenii lor se alăturau nestânjeniţi orgiei de 
jafuri, siluiri și distrugeri. 

Ororile din acele zile nu pot fi puse la îndoială. De când există 
cele Şapte Regate, rareori a mai ajuns vreo așezare omenească 
ţinta unui jaf atât de îndelungat sau barbar sau turbat, cum s-a 
întâmplat cu Tumbletonul după Trădări. Fără un lord autoritar 
care să-i strunească, până și cei mai cumsecade oameni pot 
deveni fiare. Așa a fost acolo. Bande de oșteni beţi au cutreierat 
străzile, jefuind toate prăvăliile și toate casele și măcelărind 
orice bărbat care încerca să-i oprească. Toate femeile le 
stârneau poftele trupești, chiar și babele și fetiţele. Bogaţii au 
fost torturați până la moarte ca să spună unde își ascund aurul 
și nestematele. Pruncii au fost smulși din braţele mamelor și 
înfipţi în sulițe. Pioasele septe au fost fugărite goale pe străzi și 
siluite nu doar de un singur bărbat, ci de o sută; și Surorile 
Tăcute au fost astfel batjocorite. Nici măcar morții n-au fost 
cruţaţi. În loc să fie îngropaţi după cuviinţă, au fost lăsaţi să 
putrezească, să fie hrană pentru corbi și câini sălbatici. 

Atât septonul Eustace, cât și Marele Maester Munkun susțin 
că prinţul Daeron a fost îngrețoșat de toate cele văzute și i-a 
poruncit lui ser Hobert Hightower să le pună capăt, dar 
strădaniile acestuia s-au dovedit la fel de inutile pe cât de 
incapabil era el însuși. Stă în firea oamenilor de rând să urmeze 
pilda celor care îi conduc și toţi cei care doreau să ia locul 
lordului Ormund s-au lăsat stăpâniţi de lăcomie, sete de sânge 
și orgoliu. Neînfricatul Jon Roxton s-a îndrăgostit de frumoasa 


lady Sharis Footly, soţia lordului de Tumbleton, și a cerut-o ca 
„pradă de război”. Când bărbatul ei a protestat, ser Jon l-a tăiat 
aproape în două cu Făcătoarea de Orfani. 

— Poate face și văduve, a spus, rupând rochia înlăcrimatei 
lady Sharis. 

Numai două zile mai târziu, lordul Peake și lordul Boumey s-au 
certat cu sălbăticie în timpul unui consiliu de război, până când 
primul și-a scos pumnalul și l-a înfipt adânc în ochiul celui de-al 
doilea. 

— Cine-și schimbă mantia o dată și-o schimbă mereu, a 
exclamat, sub privirile prinţului Daeron și ale lui ser Hobert, 
încremeniți de groază. 

Totuși, cele mai cumplite samavolnicii au fost săvârșite de cei 
Doi Trădători, bastarzii călăreţi de dragoni Hugh Ciocanul și Ulf 
cel Alb. Ser Ulf s-a lăsat în voia băuturii, „cufundându-se în vin și 
în plăcerile cărnii”. 

Ciupercă spune că viola cate trei fecioare în fiecare noapte. 
Cu cele care nu izbuteau să-l mulțumească își hrănea dragonul. 
Rangul de cavaler primit de la regina Rhaenyra nu-i era de 
ajuns. Nu l-a săturat nici titlul de lord de Podul Amar, oferit de 
prinţul Daemon. Tânjea după un trofeu de mai mare 
însemnătate: dorea nici mai mult, nici mai puţin decât castelul 
Highgarden, căci, susţinea el, nobilii din Casa Tyrell nu luaseră 
parte la Dansul Dragonilor, drept care se cuvenea să fie osândiţi 
pentru trădare. 

Ambiţiile lui ser Ulf păreau modeste pe lângă ale confratelui 
său schimbător de mantie, Hugh Ciocanul. Fiu de fierar, 
Ciocanul era un bărbat uriaș, cu mâini atât de puternice, încât 
se zvonea că poate răsuci drugi de fier. Deși arta războiului îi 
era străină, statura și forța lui îl făceau un dușman de temut. 
Arma lui preferată era ciocanul de luptă, ucidea cu lovituri 
zdrobitoare. Zbura cu Vermithor, cel călărit odinioară chiar de 
Regele cel Bătrân; dintre toţi dragonii din Westeros, numai 
Vhagar îl întrecea ca vârstă și mărime. 

Din toate aceste motive, lordul Ciocan (cum se autointitula 
acum) a ajuns să viseze coroane. 

— De ce să te mulţumești să fii lord, când poţi fi rege? 
întreba, privind oamenii care începuseră să i se adune în jur. 

lar în tabără se vorbea despre o prorocire din vechime, care 
spunea: „Când va cădea ciocanul asupra dragonului, se va ridica 


un nou rege și nimic nu-i va sta în cale.” De la cine au pornit 
aceste cuvinte rămâne un mister (nu de la Ciocan, care nu știa 
nici să citească, nici să scrie), dar, după numai câteva zile, în 
Tumbleton nu mai rămăsese nimeni care să nu le fi auzit. 

Niciunul dintre cei Doi Trădători nu părea dornic să-l ajute pe 
prinţul Daeron să atace Debarcaderul Regelui. Aveau o armie 
numeroasă, plus trei dragoni, dar și regina avea tot trei (după 
cum știau prea bine) și urma să aibă cinci după întoarcerea 
prinţului Daemon și a lui Nettles. Lordul Peake voia să amâne 
plecarea până ce își putea aduce lordul Baratheon oastea de la 
Capătul Furtunii, ca să li se alăture, în vreme ce ser Hobert 
dorea să se întoarcă în Reach, pentru completarea proviziilor, 
care se împuţinau cu iuţeală. Nimănui nu părea să-i pese că 
oastea se împuţina de la o zi la alta, ca rouă dimineţii sub razele 
soarelui. Tot mai mulţi oșteni furau tot ce puteau să care și 
dezertau ca să-și vadă de casele și de recoltele lor. 

La multe leghe distanţă spre nord, într-un castel care domina 
Golful Crabilor, un alt lord se simţea cu o sabie deasupra 
capului. De la Debarcaderul Regelui venise un corb cu mesajul 
reginei pentru Manfiyd Mooton, lord de lazul Fecioarelor: trebuia 
să-i trimită capul bastardei Nettles care fusese judecată în lipsă 
și găsită vinovată de înaltă trădare. 

„Soţul meu, prinţul Daemon din Casa Targaryen, să nu sufere 
nici cea mai mică vătămare”, poruncea regina. „Trimiteţi-l la 
mine după săvârșirea faptei, căci avem grabnică nevoie de el.” 

Maesterul Norren, păstrătorul Cronicilor lazului Fecioarelor, 
povestește că, după ce a citit mesajul reginei, lordul Mooton a 
fost într-atât de zguduit, încât i-a pierit vocea. Nu și-a recăpătat- 
o decât după ce a băut trei cupe cu vin. Pe urmă a trimis după 
căpitanul gărzii, după fratele său și după cel mai bun luptător al 
său, ser Florian Greysteel. l-a poruncit și maesterului să rămână. 
După ce s-au adunat cu toţii, le-a citit scrisoarea și le-a cerut 
sfatul. 

— E ușor de făcut, a spus comandantul gărzii. Prinţul doarme 
lângă ea, dar a îmbătrânit. Trei oameni ar trebui să fie de-ajuns 
ca să-l înfrângă dacă încearcă să se amestece, dar o să iau șase, 
ca să fiu sigur. Lordul meu vrea să se facă la noapte? 

— Şi dacă iei șase, și dacă iei șaizeci, el tot Daemon 
Targaryen rămâne, a obiectat fratele lordului Mooton. Mai 
înţelept ar fi să-i punem prafuri de somn în vinul pe care-l bea 


seara. Şi să se trezească doar după ce fata e moartă. 

— E doar o copilă, oricât de mârșavă i-a fost trădarea, a spus 
ser Florian, un cavaler vârstnic, cărunt și sever. Regele cel 
Bătrân nu i-ar fi cerut una ca asta unui om de onoare. 

— Vremurile sunt mârșave, a ripostat lordul Mooton, și regina 
asta mi-a dat o însărcinare mârșavă. Fata e oaspete sub 
acoperișul meu. Dacă fac ce mi se cere, lazul Fecioarelor va fi 
blestemat pe vecie. Dacă refuz, voi fi arestat și nimicit. 

— S-ar putea să fim nimiciţi indiferent ce hotărâre vom lua, a 
răspuns fratele lui. Prinţul e mai mult decât îndrăgostit de copila 
asta negricioasă și își ţine dragonul aproape. Un lord înţelept i-ar 
ucide pe amândoi, ca nu cumva prinţul mânios să dea foc 
lazului Fecioarelor. 

— Regina ne-a interzis să-i facem vreun rău, le-a amintit 
lordul Mooton, iar, dacă ucidem doi oaspeţi în patul lor, 
mârșăvia e de două ori mai mare. Voi fi de două ori blestemat. 
Ce bine ar fi fost dacă n-aș fi citit scrisoarea! a adăugat, oftând 
din greu. 

— Poate că nici n-ai citit-o, a spus, sec, maesterul Norren. 

Cronicile lazului Fecioarelor nu ne spun ce-au mai vorbit pe 
urmă. Tot ce știm e că maesterul, un tânăr de douăzeci și doi de 
ani, i-a găsit în acea seară pe prinţul Daemon și pe tânăra 
Nettles când se aflau la cină. Și le-a arătat scrisoarea reginei. 

„Obosiţi după o zi de zbor zadarnic, când am intrat, împărțeau 
o cină amplă, carne fiartă, de vită, și sfeclă, și vorbeau încet 
între ei, nu pot spune despre ce. Prinţul m-a salutat curtenitor, 
dar, pe măsură ce citea, am văzut bucuria pierindu-i din ochi și 
tristeţea pogorând asupra lui ca o povară prea grea. Când fata l- 
a întrebat ce e în scrisoare, a răspuns: 

— Cuvintele unei regine, lucrarea unei curve. 

Apoi și-a tras sabia din teacă și a întrebat dacă oamenii 
lordului Mooton așteaptă afară, gata să-i aresteze. 

— Sunt singur, am zis, apoi, jurând strâmb, am pretins că nici 
lordul, nici nimeni altcineva din lazul Fecioarelor nu au citit 
cuvintele de pe pergament. 

— lartă-mă, prinţul meu, am adăugat. Mi-am încălcat 
jurămintele de maester. 

Prinţul Daemon și-a pus sabia în teacă. 

— Eşti un maester prost, dar un om bun, a spus. 

Apoi mi-a poruncit să-i las singuri și să nu-i suflu nicio vorbă 


despre mesaj nici lordului, nici altcuiva, până mâine-dimineaţă.” 

Cronica nu ne spune cum și-au petrecut prinţul Daemon și 
bastarda ultima noapte sub acoperișul lordului Mooton, dar, 
imediat ce s-au ivit zorii, au apărut împreună în curte și prinţul 
Daemon a ajutat-o pentru o ultimă oară pe Nettles să pună șaua 
pe Sheepstealer. Ea obișnuia să-și hrănească dragonul în fiecare 
zi înainte de a pomi în zbor; dragonii li se supun mai lesne 
călăreţilor când sunt sătui. În dimineaţa aceea i-a dat să 
mănânce un berbec negru, cel mai mare din tot lazul 
Fecioarelor, căruia i-a tăiat beregata ea însăși. Hainele ei de 
piele pentru călărie erau pătate cu sânge când s-a urcat în 
spinarea dragonului, a scris maesterul Norren, iar „obrajii îi erau 
pătați de lacrimi”. Bărbatul și fata n-au rostit niciun cuvânt de 
rămas-bun, dar, când Sheepstealer și-a fluturat aripile cafenii și 
s-a înălțat către lumina zorilor, Caraxes și-a ridicat capul și a 
scos un urlet atât de puternic, încât au zăngănit toate geamurile 
Turnului lui Jonquil. Sus, deasupra orașului, Nettles și-a întors 
dragonul înspre Golful Crabilor și a dispărut în ceața dimineţii, 
pentru a nu mai fi văzută niciodată, nici la Curte și nici în vreun 
castel. 

Daemon Targaryen a reintrat în castel doar ca să ia micul 
dejun cu lordul Mooton. 

— E ultima oară când ne mai vedem, a spus prinţul. Îţi 
mulţumesc pentru ospitalitate. Dă de veste pe toate 
pământurile tale că am plecat la Harrenhal. lar dacă nepotul 
meu, Aemond, cutează să mă-nfrunte, mă va găsi acolo, singur. 

Așa a părăsit prinţul Daemon lazul Fecioarelor pentru ultima 
oară. După plecarea lui, maesterul Norren s-a dus la lordul său. 

— Scoate-mi colanul de la gât și leagă-mi mâinile cu el, i-a 
cerut. Trebuie să mă predai reginei. Când am prevenit-o pe 
trădătoare și am ajutat-o să scape, am devenit și eu trădător. 

Lordul Mooton nici n-a vrut să audă. 

— Păstrează-ţi colanul, a zis. Aici toți suntem trădători. 

Și, în noaptea aceea, flamurile cu mai multe blazoane ale 
reginei Rhaenyra au fost date jos de deasupra porţilor lazului 
Fecioarelor pentru a fi înălțate în locul lor cele cu dragoni aurii 
ale regelui Aegon al II-lea. 

Nicio flamură nu flutura deasupra turnurilor înnegrite şi 
fortăreţelor în ruine din Harrenhal când prinţul Daemon a 
coborât din văzduh ca să-l ia în stăpânire. Câţiva vagabonzi se 


aciuiaseră în beciurile și subteranele lui, dar fâlfâitul aripilor lui 
Caraxes i-a pus pe fugă. După ce a plecat și ultimul, Daemon 
Targaryen a cutreierat prin interioarele cavernoase ale 
castelului lui Harren, însoţit doar de dragonul său. La fiecare 
apus de soare, făcea câte o crestătură în scoarţa copacului 
inimii din pădurea zeilor, ca să însemne trecerea unei alte zile. 
Încă mai pot fi văzute treisprezece tăieturi în lemnul acelui 
copac; răni vechi, adânci și întunecate, dar lorzii care au 
stăpânit Harrenhalul de la Daemon încoace spun că din ele 
curge sânge proaspăt în fiecare primăvară. 

în cea de-a paisprezecea zi de când stătea de veghe prinţul, o 
umbră s-a plimbat pe deasupra castelului, mai neagră decât 
orice nor în trecere. Toate păsările din pădurea zeilor au zburat 
înspăimântate și un vânt fierbinte a biciuit frunzele căzute prin 
curte. Vhagar apăruse în sfârșit, purtându-l pe prinţul cel chior, 
Aemond Targaryen, înveșmântat într-o armură neagră ca 
noaptea, încrustată cu aur. 

N-a venit singur. Alys Rivers zbura cu el, cu părul lung și 
negru fluturându-i în urmă și cu un copil în pântecele rotunjit. 
Prinţul Ae- mond s-a rotit de două ori pe deasupra turnurilor 
Harrenhalului, apoi a coborât cu Vhagar în curtea exterioară, la 
vreo sută de metri distanță de Caraxes. Dragonii s-au uitat urât 
unul la altul, iar Caraxes și-a întins aripile și a șuierat, cu flăcări 
dansându-i printre colţi. 

Prinţul și-a ajutat femeia să coboare de pe Vhagar, apoi s-a 
întors spre unchiul său. 

— Am auzit că ne-ai căutat, unchiule. 

— Numai pe tine, i-a răspuns Daemon. Cine ţi-a spus unde mă 
găsești? 

— Doamna mea, l-a lămurit Aemond. Te-a văzut într-un nor 
de furtună, în apa unui iaz de munte în amurg, în focul la care 
ne pregătim cina. Alys a mea vede multe și de toate. Ai făcut o 
prostie venind singur. 

— Dacă n-aș fi fost singur, n-ai fi venit tu, a ripostat Daemon. 

— Dar iată-te singur. Și iată-mă aici. Ai trăit prea mult, 
unchiule. 

— Cu asta suntem de acord, a zis Daemon. 

Pe urmă prinţul vârstnic i-a cerut lui Caraxes să-și plece 
grumazul și s-a urcat în spinarea lui cu mișcări ţepene. Prinţul 
cel tânăr și-a sărutat iubita, a sărit sprinten pe Vhagar și a avut 


grijă să-și prindă de centură cele patru lanţuri scurte ale șeii. 
Daemon și-a lăsat lanţurile să atârne. Caraxes a șuierat din nou, 
umplând aerul cu flăcări, iar Vhagar i-a răspuns cu un urlet. Cei 
doi dragoni s-au avântat în văzduh ca unul. 

Prinţul Daemon l-a înălțat pe Caraxes cu iuțeală, șfichiuindu-l 
cu un bici cu vârful de oţel, până au dispărut amândoi într-un 
pâlc de nori. Mai bătrână și mult mai mare, Vhagar era și mai 
lentă în mișcări, îngreunată de propria sa masivitate, așa că a 
urcat mai încet în văzduh, rotindu-se în cercuri din ce în ce mai 
largi, care i-au adus pe ea și pe călăreţul ei deasupra apelor 
Ochiului Zeilor. Ora era târzie, soarele coborâse spre asfinţit, iar 
apele calme ale lacului sclipeau ca o coală de aramă veche. 
Vhagar s-a înălţat tot mai sus, căutându-l pe Caraxes, în vreme 
ce Alys Rivers îl urmărea cu privirea de pe acoperișul Turnului 
Rugul Regelui. 

Atacul a venit pe neașteptate, ca trăsnetul. Cu un zbieret 
ascuţit, auzit până la mai bine de patru leghe distanţă, Caraxes, 
învăluit în lumina orbitoare a soarelui la apus, s-a năpustit din 
partea lipsită de ochi a prinţului Aemond. Balaurul de sânge s-a 
izbit cu o forță înfiorătoare de mai bătrâna Vhagar. Urletele lor 
au stârnit ecouri de o parte și de alta a Ochiului Zeilor când s-au 
încleștat în luptă și au început să se sfâșie, uriașe siluete negre 
profilate pe cerul roșu ca sângele. Atât de strălucitoare le erau 
flăcările, că pescarii de pe lac s-au temut că ard înșiși norii. 
Fălcile lui Caraxes s-au închis în jurul grumazului lui Vhagar și 
colții negri i s-au împlântat adânc în carnea femelei dragon. În 
timp ce Vhagar i-a sfârtecat burta cu ghearele și i-a smuls cu 
colții o aripă, Caraxes a mușcat-o și mai adânc, mărindu-i rana, 
iar lacul a prins să se apropie de ei cu o viteză cumplit de mare. 

Povestea spune că în acea clipă prinţul Daemon Targaryen și- 
a trecut un picior peste șa și a sărit de pe un dragon pe celălalt. 
O avea în mână pe Sora cea întunecată, sabia reginei Visenya. 
Când Aemond-cel-Chior s-a uitat în sus îngrozit, încercând 
disperat să desfacă lanţurile care îl ţineau legat de șa, Daemon 
i-a smuls coiful de pe cap și i-a împlântat sabia în ochiul fără 
vedere cu atâta forță, încât vârful i-a ieșit prin ceafă. O jumătate 
de bătaie de inimă mai târziu, dragonii s-au izbit dc oglinda 
lacului, azvârlind un jet de apă despre care s-a spus că a egalat 
în înălțime Turnul Rugul Regelui. 

Niciun om și niciun dragon nu ar fi putut supravieţui după o 


asemenea prăbușire, au zis pescarii care au văzut totul. Și nici 
nu au supravieţuit. Cu maţele ieșite în afară, cu o aripă smulsă 
și cu apele lacului fumegând în jurul lui, doar Balaurul de sânge 
Caraxes a găsit destulă putere ca să se târască pe mal, dar și-a 
dat ultima suflare sub zidurile Harrenhalului. Trupul lui Vhagar a 
ajuns pe fundul lacului și sângele fierbinte izvorât din rana 
căscată a făcut apa să clocotească deasupra ultimului ei loc de 
odihnă. Când a fost găsită, câţiva ani mai târziu, după ce s-a 
terminat Dansul Dragonilor, scheletul în armură al prinţului 
Aemond era tot prins cu lanţuri de șa, cu Sora întunecată înfiptă 
până la mâner într-un găvan gol al craniului. 

Nimeni nu se îndoiește că și prințul Daemon a murit acolo. 
Rămășițele lui nu au fost găsite niciodată, dar în lac au apărut 
niște curenţi ciudaţi și un soi de pești mai flămânzi. Menestrelii 
ne spun că, de fapt, vârstnicul prinţ a supravieţuit căderii și a 
reușit să dea de urma tinerei Nettles, pentru a-și petrece restul 
vieţii alături de ea. Astfel de povești dau farmec cântecelor, dar 
sunt departe de adevăr. Nici măcar Ciupercă nu le crede, și nu 
le credem nici noi. 

Dragonii au dansat și au murit deasupra Ochiului Zeilor în a 
douăzeci și doua zi din luna a cincea a anului 130 D.C. Daemon 
Targaryen avea patruzeci și nouă de ani. Prinţul Aemond nu 
împlinise decât douăzeci. Vhagar, cea mai masivă dintre 
dragonii Casei Targaryen după moartea lui Balerion Spaima 
Neagră, număra o sută optzeci și unu de ani trăiţi pe pământ. 
Așa s-a stins ultima creatură din zilele lui Aegon Cuceritorul, la 
ceasul când întunericul înghițea blestematul Domeniu al lui 
Harren cel Negru. Insă încleștarea celor doi dragoni a avut atât 
de puţini martori, încât a trecut destulă vreme până ce s-a 
răspândit pretutindeni povestea ultimei lupte purtate de prinţul 
Daemon. 


Moartea dragonilor 
Rhaenyra detronată 
E cu 


La Debarcaderul Regelui, regina Rhaenyra se simțea tot mai 
singură după fiecare nouă trădare. Addam Velaryon, presupusul 
schimbă-mantie, fugise înainte de a i se putea pune vreo 
întrebare. Fuga lui îi dovedește vinovăția, a murmurat Viermele 
Alb. Lordul Celtigar a fost de aceeași părere și a propus un nou 
bir. Unul de pedeapsă, pus pe fiecare copil născut în afara 
căsătoriei. Astfel nu numai că s-ar fi umplut sipetele Coroanei, ci 
și Ţinutul ar fi putut scăpa de mii de bastarzi. 

Însă Înălţimea Sa avea griji mult mai apăsătoare decât 
vistieria. Poruncind arestarea lui Addam Velaryon, regina nu 
pierduse doar un dragon și un călăreț de dragoni, își pierduse și 
Mâna... iar mai mult de jumătate din oastea care venise pe 
mare de la Piatra Dragonului ca s-o așeze pe Tronul de Fier era 
alcătuită din oameni loiali Casei Velaryon. Când s-a aflat că 
lordul Corlys zace într-o temniţă sub Fortăreaţa Roșie, aceștia 
au început s-o părăsească pe regină cu sutele. Unii au reușit să 
ajungă în Piaţa Cârpaciului și s-au alăturat gloatei adunate în 
jurul Păstorului, pe când alţii s-au strecurat pe porţile dosnice 
ale orașului sau au sărit peste ziduri, hotărâți să se întoarcă la 
Driftmark. lar cei rămași nu mai erau demni de încredere. Asta 
s-a dovedit când doi dintre vasalii Șarpelui Mărilor, ser Denys 
Woodright și ser Thoron True, au pătruns în temniţă, vrând să-l 
elibereze. l-a trădat o târfă cu care se culcase ser Thoron - de la 
ea a aflat lady Mizeria - și cavalerii care se doreau salvatori au 
fost prinși și spânzurați. 

Cei doi au murit în zori, dând din picioare și zvârcolindu-se, 
atârnaţi de zidurile Fortăreţei Roșii, în vreme ce lanțurile li se 
strângeau în jurul gâturilor. În aceeași zi, la puţină vreme după 
asfinţitul soarelui, la Curtea Rhaenyrei s-a întâmplat din nou 
ceva groaznic. Helaena Targaryen, sora, soţia și regina lui 
Aegon al Il-lea și mama copiilor săi, s-a aruncat de la fereastra 
ei din Cetăţuia lui Maegor și a murit străpunsă de ţepele din fier 
din șanțul fără apă din jur. Nu avea decât douăzeci și unu de 
ani. 


După o jumătate de an de captivitate, de ce a ales regina 
Helaena tocmai acea noapte ca să-și pună capăt vieţii? Ciupercă 
susţine că rămăsese grea după zilele și nopţile în care fusese 
vândută ca o târfă oarecare, dar explicația e tot atât de 
credibilă ca povestea lui despre Lupanarul cu Regine, care nu 
convinge pe nimeni. Marele Maester Munkun presupune că 
groaza care a cuprins-o când i-a văzut pe ser Thoron și pe ser 
Denys murind a împins-o către o asemenea faptă, dar tânăra 
regină nu i-ar fi putut cunoaște pe cei doi decât ca temniceri și 
nici măcar nu există vreo dovadă că ar fi fost de faţă la execuţia 
lor. Septonul Eustace sugerează că lady Mizeria, Viermele Alb, a 
ales noaptea aceea ca să-i dea Helaenei vestea morţii fiului ei 
Maelor, spunându-i și de ce sfârșit înfiorător avusese parte, deși 
e greu de înţeles ce motiv ar fi avut s-o facă, în afară de o pură 
răutate. 

Maesterii se pot contrazice în privința adevărului acestor 
presupuneri... dar, în acea noapte fatidică, o poveste mai 
sinistră se răspândea pe străzile și aleile din Debarcaderul 
Regelui, prin hanuri, lupanare și taverne, ba chiar și prin septele 
sacre. Regina Helaena fusese ucisă, se spunea peste tot în 
șoaptă, așa cum se întâmplase mai înainte cu fiii ei. Prinţul 
Daeron și dragonii lui aveau să sosească în curând la porţile 
orașului și odată cu ei avea să vină și sfârșitul domniei 
Rhaenyrei. Bătrâna regină nu voise ca mai tânăra ei soră vitregă 
să trăiască și să se bucure văzând-o detronată, așa că îl 
trimisese pe ser Luthor Largent s-o înșface pe Helaena cu 
mâinile lui mari și aspre și s-o azvârle pe fereastră în ţepele de 
dedesubt. 

Unii s-ar putea întreba de unde pornise acea calomnie 
veninoasă (pentru că e calomnie, aproape fără nicio îndoială). 
Marele Maester Munkun dă vina pe Păstor, pentru că mii de 
oameni l-au auzit condamnând atât crima, cât și pe regină. Dar 
el născocise minciuna sau era pur și simplu ecoul cuvintelor 
desprinse de pe alte buze? Ciupercă vrea să credem a doua 
versiune. O defăimare atât de infamă nu putea fi decât lucrarea 
lui Larys Strong, susţine piticul, căci, așa cum avea să se afle 
curând, Picior-Strâmb nu părăsise nicidecum Debarcaderul 
Regelui, se mulțumise să se furișeze în umbră, unde continua să 
comploteze și să șoptească. 

Moartea Helaenei ar fi putut fi o crimă? Poate... dar pare puţin 


probabil să se fi aflat regina Rhaenyra în spatele ei. Helaena 
Targaryen era o creatură distrusă, nu reprezenta o ameninţare 
pentru Înălțimea Sa. lar cronicile vremii nu vorbesc despre nicio 
dușmănie aparte între ele. Dacă Rhaenyra ar fi dorit să 
asasineze pe cineva, către ţepe ar fi zburat cu siguranţă regina 
Alicent. Mai mult decât atât, avem din belșug dovezi că, în 
momentul morții reginei Helaena, ser Luthor Largent, 
presupusul ei asasin, mânca, împreună cu trei sute dintre 
Mantiile lui Aurii, în cazarma de lângă Poarta Zeilor. 

Cu toate acestea, zvonul despre „uciderea” reginei Helaena s- 
a aflat curând pe buzele a jumătate din locuitorii Debarcaderului 
Regelui. luţeala cu care i s-a dat crezare dovedește că orașul se 
întorsese cu desăvârșire împotriva cândva îndrăgitei sale regine. 
Pe Rhaenyra o urau. Pe Helaena o iubiseră. Norodul din oraș nu 
uitase nici cruzimea cu care-l omorâseră Sânge și Brânză pe 
prinţul Jaehaerys, nici cumplita moarte a prinţului Maelor la 
Podul Amar. Din mila proniei cerești, sfârșitul reginei Helaena 
fusese rapid; o ţeapă îi străpunsese gâtul și murise pe loc, fără 
să scoată vreun sunet. În clipa morţii ei, în cealaltă parte a 
orașului, pe culmea Dealului lui Rhaenys, cu un urlet care a 
cutremurat Groapa Dragonului, Dreamfyre s-a înălțat brusc 
rupând două dintre lanţurile cu care era legată. Când a aflat de 
moartea fiicei sale, regina-văduvă Alicent și-a sfâșiat straiele și 
a aruncat un blestem cumplit asupra rivalei sale. 

În noaptea aceea, în Debarcaderul Regelui a izbucnit o 
răzmeriţă sângeroasă. 

A început pe străzile înguste din Fundătura Puricilor, când 
sute de bărbaţi și femei au năvălit afară din cârciumi, găuri de 
șobolani și taverne, furioși, beţi și speriaţi. De acolo s-au 
împrăștiat în tot orașul, urlând și cerând dreptate pentru prinții 
morţi și pentru mama lor asasinată. Căruţele au fost răsturnate, 
prăvăliile au fost jefuite, casele au fost prădate și incendiate. 
Mantiile Aurii care au încercat să înăbușe revolta au fost atacate 
și bătute până la sânge. Nimeni nu a fost cruțat, fie el nobil sau 
om de rând. Lorzii au fost ţinta ploilor de gunoaie, cavalerii au 
fost doborâţi de pe cai. Lady Daria Deddings l-a văzut pe fratele 
ei, Davos, înjunghiat în ochi când a încercat să o apere de trei 
grăjdari beţi, hotărâți s-o siluiască. Năierii care nu se puteau 
întoarce pe corăbiile lor au atacat Poarta Fluviului și au purtat o 
bătălie înverșunată cu Garda Orașului. Ser Luthor Largent a avut 


nevoie de patru sute de suliţași ca să-i împrăștie. Dar poarta 
fusese deja pe jumătate făcută bucăţi și o sută de oameni îi 
zăceau în jur, morţi sau pe moarte, un sfert dintre ei fiind Mantii 
Aurii. 

Niciun salvator n-a venit în sprijinul lordului Bartimos Celtigar, 
a cărui vilă înconjurată de ziduri n-a fost apărată decât de șase 
oșteni din gardă și de câţiva servitori înarmaţi în grabă. Când 
răzvrătiţii au trecut puhoi peste ziduri, acești apărători 
șovăielnici și-au aruncat armele și au fugit sau li s-au alăturat 
atacatorilor. Arthor Celtigar, un băiat de cincisprezece ani, a stat 
în pragul ușii, cu sabia în mână, ţinând la distanță mulţimea 
care-și urla furia, pentru câteva minute... până când o servitoare 
trădătoare le-a deschis răzvrătiţilor o ușă dosnică. Băiatul 
curajos a fost ucis de o suliță azvârnlită din spate. Lordul 
Bartimos a izbutit să-și croiască drum până la grajduri, numai ca 
să găsească morţi toți caii care nu-i fuseseră furaţi. Căzut în 
mâinile gloatei, a fost legat de un stâlp și torturat până când a 
spus unde își ţine toate avuţiile. Pe urmă, un tăbăcar pe nume 
Wat a dat de știre că nobilul lord nu și-a plătit „birul pe mădular” 
și, ca pedeapsă, trebuie să-i ofere Coroanei bărbăţia sa. 

În Piaţa Cârpaciului se auzeau zgomotele revoltei din toate 
colțurile Debarcaderului Regelui. Păstorul a sorbit cu sete 
întreaga furie, declarând că ziua osândei bate la ușă și chemând 
mânia zeilor asupra „acestei regine monstruoase care stă pe 
Tronul de Fier sângerând, cu buzele ei de curvă strălucind roșii 
de sângele suavei sale surori.” O septă din mulţime și-a înălţat 
glasul, cerându-i să salveze orașul. 

— Numai îndurarea Mamei din Ceruri v-ar mai putea salva, a 
răspuns el, dar aţi gonit-o din acest oraș când v-aţi lăsat în voia 
mândriei, a poftelor cărnii și a lăcomiei. Acum cel care vine aici 
e Străinul. Vine pe un cal negru, cu ochii arzând și cu un bici de 
foc în mână, să curețe groapa asta de păcate, de demoni și de 
toţi cei care li se închină. Ascultaţi! Auziţi tropotul copitelor în 
flăcări? Vine! Vine! 

— Vine! Vine! a început gloata să urle, văicărindu-se în timp 
ce o mie de torţe au umplut piaţa cu pete de lumină galbenă, 
fumegândă. 

Strigătele s-au stins curând și, în noapte, tropotul de copite pe 
pietrele pavajului a devenit mai puternic. „Nu venea un singur 
Străin, ci erau cinci sute“, scrie Ciupercă în Mărturia lui. 


Garda Orașului a apărut în forţă: cinci sute de oșteni în zale 
negre, coifuri din oţel și mantii lungi, aurii, înarmaţi cu săbii 
scurte, sulițe și bâte cu ţepi. S-au aliniat pe latura sudică a 
pieţei, în spatele unui zid din scuturi și sulițe. In fruntea tuturor, 
în șaua unui cal cu armură, stătea ser Luthor Largent, cu o sabie 
lungă în mână. Simpla lui apariţie a fost de ajuns ca să trimită 
sute de oameni în goană către străzile înguste și ulițele 
lăturalnice din preajmă.. Alte sute au dat bir cu fugiţii când l-au 
auzit ordonându-le Mantiilor Aurii să înainteze. 

Însă vreo zece mii au rămas locului. Erau atât de înghesuiți 
unii în alţii, încât mulţi dintre aceia care s-ar fi bucurat dacă ar fi 
putut fugi n-aveau loc să miște și s-au trezit împinși și îmbrânciţi 
și călcaţi în picioare. Alţii au dat buzna înainte, s-au prins de 
mâini și au început să zbiere și să înjure în vreme ce suliţele 
avansau către ei în ritmul lent al bătăilor unei tobe. 

— Faceţi loc, proști afurisiți! a urlat ser Luthor la mieii 
Păstorului. Duceţi-vă acasă! N-o să păţiţi nimic. Duceţi-vă acasă! 
Nu-l vrem decât pe Păstor. 

Unii zic că un brutar a murit primul, gemând când vârful unei 
sulițe i-a străpuns carnea și și-a văzut șorțul umplându-sc de 
sânge. Alţii pretind că a fost vorba de o fetiță, călcată de 
copitele calului lui ser Luthor. O piatră ţâșnită din mulţime l-a 
nimerit pe un suliţaș drept în frunte. S-au auzit ţipete și 
înjurături, de pe acoperișuri a prins să plouă cu bâte, pietre și 
oale de noapte, un arcaș a început să tragă dintr-o margine a 
pieţei. Un străjer a fost lovit de o torță aruncată și mantia lui 
aurie a izbucnit imediat în flăcări. 

În partea opusă a Pieței Cârpaciului, Păstorul se îndepărta 
grăbit, protejat de adepţii săi. 

— Opriţi-l! a strigat ser Luthor. Prindeţi-l! Opriţi-l! 

A dat pinteni calului, croindu-și drum prin mulţime, și Mantiile 
lui Aurii l-au urmat, lăsându-și din mâini suliţele, ca să-și scoată 
săbiile și bâtele. Adepții Păstorului ţipau, fugeau, cădeau. Alţii și- 
au înșfăcat propriile arme, cuțite, pumnale, ciocane de lemn și 
ciomege, sulițe rupte și săbii ruginite. 

Mantiile Aurii erau bărbaţi masivi, tineri, puternici, disciplinaţi, 
cu arme și armuri bune. Zidul lor de scuturi a rezistat pe o 
distanță de peste douăzeci de metri și au croit o cărare 
însângerată prin mulţime, lăsând în urmă morţi și muribunzi. 
Dar nu erau decât cinci sute, pe când numărul celor adunaţi să-l 


asculte pe Păstor era de vreo zece mii. A căzut un străjer, apoi 
un altul. Răzvrătiţii au început pe neașteptate să se strecoare 
prin golurile șirurilor de oșteni. Zbierându-și înjurăturile, turma 
păstorului a atacat cu pietre și cuțite, ba chiar și cu dinţii, 
îngrămădindu-se peste Garda Orașului și în jurul ei, atacând-o 
din spate, aruncând ţigle de pe balcoane și de pe acoperișuri. 

Lupta a devenit răscoală, apoi măcel. Înconjuraţi din toate 
părţile, oștenii cu Mantii Aurii s-au pomenit încolţiţi și striviți, n- 
au mai avut nici măcar loc să-și mânuiască armele. Mulţi au 
murit înfipţi în vârfurile propriilor săbii. Alţii au murit sfâșiaţi, 
loviți cu picioarele, zdrobiţi sub tălpi, ciopârţiţi cu sape sau cu 
satâre. Nici măcar înspăimântătorul ser Luthor Largent n-a 
scăpat cu viaţă. | s-a smuls sabia din mână, a fost doborât din 
șa, înjunghiat în burtă și pocnit cu o piatră de caldarâm până și- 
a dat sufletul, cu coiful și capul atât de zdrobite, încât a doua zi, 
când au venit căruțele să ridice leșurile, a fost recunoscut doar 
după statură. 

Septonul Eustace ne povestește că, în toată acea lungă 
noapte, Păstorul a stăpânit o jumătate de oraș, în vreme ce în 
cealaltă jumătate s-au certat lorzi bizari și regi ai debandadei. 
Sute de oameni s-au adunat în jurul lui Wat Tăbăcarul, care a 
umblat pe străzi călare pe un cal alb, fluturând capul retezat al 
lordului Celtigar și părţile lui bărbătești însângerate și vestind că 
s-a terminat cu birurile. Într-un lupanar de pe Strada Mătăsii, 
curvele și-au găsit propriul rege, un băiat de patru ani pe nume 
Gaemon, cu părul deschis la culoare, un presupus bastard al 
dispărutului rege Aegon al II-lea. Ca să nu rămână mai prejos, 
un cavaler rătăcitor, ser Perkin Puricele, l-a încoronat pe 
scutierul său, Trystane, un mucos de șaisprezece ani, pretinzând 
că e copilul din flori al răposatului rege Viserys. Orice cavaler 
are dreptul să facă pe altcineva cavaler și, când ser Perkin s-a 
apucat să dea acest titlu oricărui mercenar, hoţ și ucenic de 
măcelar din turma adunată sub flamura zdrenţuită a lui 
Trystane, au apărut cu sutele bărbaţi și băietani care să jure 
credinţă cauzei lui. 

La ivirea zorilor, întregul oraș era cuprins de flăcări, Piaţa 
Cârpaciului era presărată cu cadavre și bande de nelegiuiţi 
cutreierau prin Fundătura Puricilor, spărgând prăvălii și case și 
torturând orice om cumsecade care avea ghinionul să le iasă în 
cale. Mantiile Aurii rămase în viaţă se retrăseseră în cazărmile 


lor, în vreme ce scursuri care se pretindeau cavaleri, regi 
marionetă și profeţi nebuni făceau legea pe străzi. Aidoma 
gândacilor cu care semănau, cei mai răi au fugit înainte de 
răsăritul soarelui, ascunzându-sc prin spelunci și beciuri, să-și 
doarmă somnul de beţivi, să-și împartă prada și să-și spele 
sângele de pe mâini. Atunci au atacat Mantiile Aurii de la Poarta 
Veche și de la Poarta Dragonului, sub comanda căpitanilor lor, 
ser Balon Byrch și ser Garth Buză-de-lepure, și, până la amiază, 
au izbutit să reinstaureze ceva care semăna a ordine pe străzile 
de la nord și est de Dealul lui Rhaenys. Ser Medrick Manderly, în 
fruntea unui grup de o sută de oșteni din Portul Alb, a făcut 
același lucru pornind din nord-estul Dealului lui Aegon până la 
Poarta de Fier. 

Restul Debarcaderului Regelui a rămas în haos. Când ser 
Torrhen Manderly și-a condus nordicii de-a lungul Ciocului, a 
găsit Piaţa Negustorilor de Peşte și Uliţa Fluviului mișunând de 
scursurile înnobilate de ser Perkin. La Poarta Fluviului, flamura 
zdrenţuită a  „regelui” Trystane flutura pe metereze, iar 
cadavrele căpitanului și ale trei dintre sergenţii lui atârnau de 
poartă. Tot ce mai rămăsese din garnizoana „Picior Noroit” 
trecuse de partea lui ser Perkin. Ser Torrhen și-a pierdut în luptă 
un sfert din oameni încercând să se întoarcă la Fortăreaţa 
Roșie... însă a scăpat ușor, în comparaţie cu ser Lorent 
Marbrand, care a intrat în Fundătura Puricilor cu o sută de 
cavaleri și soldați. Numai șaisprezece s-au întors de acolo, ser 
Lorent, Lordul Comandant al Gărzii Reginei, nu se afla printre ei. 

La căderea nopţii, Rhaenyra Targaryen s-a trezit asediată din 
toate părţile, cu regatul în ruină. „Regina a plâns când i s-a 
povestit cum murise ser Lorent”, depune mărturie Ciupercă, 
„dar a urlat de furie când a aflat că lazul Fecioarelor trecuse de 
partea dușmanului, că tânăra Nettles fugise, că preaiubitul ei 
prinţ consort o trădase; și s-a cutremurat de spaimă când Lady 
Mysaria a prevenit-o că bezna aduce pericole noi, că urmează o 
noapte mai rea decât cea de dinainte. In zori, în Sala Tronului, i- 
au fost alături o sută de oameni, dar, unul câte unul, au plecat 
pe furiș sau fiindcă li s-a spus că pot pleca, până când acolo, cu 
ea, n-au mai rămas decât fiii ei și cu mine. 

— Credinciosul meu Ciupercă, mi-a spus lnălţimea Sa, aș vrea 
să fie toţi bărbaţii la fel de loiali ca tine. Ar trebui să te fac Mâna 
mea. 


Când i-am răspuns că aș prefera mai degrabă să-i fiu consort, 
a râs. Niciun sunet nu mi s-a părut vreodată mai dulce. Era bine 
s-o aud râzând.” 

In /storisirea adevărată, Munkun nu spune nicidecum că 
regina ar fi râs, ci doar că Înălţimea Sa a trecut de la furie la 
deznădejde și iar la furie, agăţându-se cu atâta disperare de 
Tronul de Fier încât la apusul soarelui îi sângerau palmele. l-a 
dat comanda Mantiilor Aurii lui ser Balon Byrch, căpitanul de la 
Poarta de Fier. A trimis corbi la Winterfell și la Eyrie, cerând mai 
mult ajutor, a poruncit să fie scris un decret prin care Casei 
Mooton de lazul Fecioarelor să i se ia toate proprietăţile și să i se 
retragă toate drepturile și l-a numit pe tânărul ser Glendon 
Goode Lord Comandant al Gărzii Reginei. (Deși în vârstă de 
numai douăzeci de ani și de nici măcar o lună în rândul Săbiilor 
Albe, Goode se făcuse remarcat în ziua aceea, în lupta dusă mai 
devreme din Fundătura Puricilor. El recuperase cadavrul lui ser 
Lorent, ca să nu fie pângărit de răzvrătiți.) 

Nici septonul Eustace, în înșiruirea celor petrecute în Ultima 
Zi, nici Marele Maester Munkun, în /storisirea adevărată, nu 
pomenesc de bufonul Ciupercă, dar amândoi vorbesc despre fiii 
reginei. Aegon cel Tânăr, deși nelipsit de lângă mama lui, 
vorbea arareori. Prinţul Joffrey, în vârstă de treisprezece ani, își 
pusese armura de scutier și o implora pe regină să-i dea voie să 
se ducă la Groapa Dragonilor și să încalece pe Tyraxes. 

— Vreau să lupt pentru tine, mamă, cum au făcut fraţii mei. 
Lasă-mă să-ți dovedesc că sunt la fel de curajos ca ei! 

Cuvintele lui n-au izbutit decât să întărească hotărârea 
reginei. 

— Curajoși au fost, acum sunt morţi amândoi. Dragii mei 
băieţi... 

Și, încă o dată, i-a interzis prinţului să plece din castel. 

La asfinţit, scursurile din Debarcaderul Regelui au ieșit din 
nou din găurile de șobolani, din spelunci și din beciuri, în număr 
chiar mai mare decât în noaptea dinainte. 

Pe Dealul Visenyei, o armată de târfe își oferea gratis 
favorurile oricărui bărbat dornic să-și pună, cu jurământ, sabia 
în slujba lui Gaemon Păr-Alb („Regele Fofoloancă”, în limba 
vulgară a orașului). La Poarta Fluviului, ser Perkin și-a ospătat 
lepădăturile preschimbate de el în cavaleri cu bunătăţi furate și 
le-a condus pe malul apei, unde au jefuit debarcaderul și 


magaziile și toate corăbiile care încă nu-și ridicaseră ancora, 
chiar în vreme ce Wat Tăbăcarul își conducea gloata de zurbagii 
zgomotoși într-un atac asupra Porții Zeilor. Debarcaderul 
Regelui se fălea cu ziduri groase și turnuri solide, numai că 
fuseseră menite să apere orașul de atacurile din afara lor, nu din 
interior. lar garnizoana de la Poarta Zeilor era din cale afară de 
slăbită, pentru că o treime din ostași și căpitanul muriseră 
alături de ser Luthor Largent în Piaţa Pietrarilor. Cei rămași în 
viaţă, printre care mulţi răniţi, au fost înfrânți cu ușurință. 
Adepții lui Wat s-au revărsat afară din cetate și au pomit-o pe 
Drumul Regelui, cu capul intrat în putrefacție al lordului Celtigar 
în fruntea alaiului... dar nici măcar Wat nu părea să știe sigur 
încotro se îndreptau. 

După nicio oră au fost deschise și Poarta Regelui, și Poarta 
Leului. Mantiile Aurii de la prima au fugit, pe când „leii” din 
garnizoana celeilalte au trecut de partea mulţimii. Trei dintre 
cele șapte porţi ale Debarcaderul Regelui erau acum deschise în 
fața dușmanilor Rhaenyrei. 

Totuși, cea mai cumplită ameninţare la adresa domniei 
reginei s-a dovedit a se afla chiar în oraș. Când s-a lăsat 
noaptea, Păstorul a reapărut în Piaţa Cârpaciului, unde și-a 
continuat predica. Ni se povestește că leșurile din noaptea 
dinainte fuseseră adunate în timpul zilei, dar nu înainte de a fi 
jefuite de haine, bani și orice alte obiecte de valoare și, în unele 
cazuri, rămăseseră și fără capete. O sută de căpăţâni retezate 
se legănau în vârfurile unor sulițe lungi și în ale unor pari 
ascuțiți, privind în jos, către profetul ciung care zbiera, 
blestemând-o pe regina din Fortăreaţa Roșie. Mulțimea, spune 
septonul Eustace, era de două ori mai numeroasă și de trei ori 
mai înfricoșată decât în noaptea dinainte. La fel ca regina pe 
care o dispreţuiau atât de tare, „mieii” Păstorului priveau cerul 
cu groază, temându-sc că dragonii regelui Aegon aveau să 
sosească înaintea zorilor, urmaţi îndeaproape de o întreagă 
oaste. Nu mai credeau că regina îi poate apăra și își priveau 
Păstorul, așteptând să îi salveze el. 

lar profetul a spus: 

— Când vor veni dragonii, carnea voastră se va aprinde. Se va 
umple de bășici și se va preschimba în cenușă. Femeile voastre 
vor dansa în rochii din foc, vor arde urlând, destrăbălându-se 
despuiate sub flăcări. O să vă vedeţi copilașii plângând, vărsând 


lacrimi până ce li se vor topi ochii și li se vor prelinge pe obraji 
ca piftia, până ce carnea lor trandafirie se va înnegri și, crăpând, 
le va cădea de pe oase. Vine Străinul, vine, vine să ne 
pedepsească pentru păcatele noastre. Rugăciunile nu pot sta în 
calea furiei sale, nu mai mult decât sunt lacrimile voastre în 
stare să stingă focul dragonilor. Numai sângele îl poate stinge. 
Sângele vostru, sângele meu, sângele /or! 

Pe urmă și-a ridicat braţul drept, îndreptându-și ciotul către 
Dealul lui Rhaenys din spatele lui, unde Groapa Dragonului se 
profila, neagră, pe cerul înstelat. 

— Acolo sălășluiesc demonii, acolo sus. Foc și sânge; sânge și 
foc. Orașul ăsta e al lor. Dacă vreţi să-l luaţi în stăpânire, trebuie 
să-i distrugeţi pe ei mai întâi! Dacă vreţi să vă curăţaţi de 
păcate, mai întâi trebuie să vă scăldaţi în sânge de dragon! 
Pentru că numai sângele poate stinge focurile iadului! 

Din zece mii de guri s-a înălţat un strigăt: 

— Să-i omorâm! Să-i omorâm! 

Și, aidoma unui monstru cu zece mii de picioare, mieii s-au 
pus în mișcare, împingându-se și îmbrâncindu-se, agitându-și 
torțele, rotindu-și săbiile și cuţitele și alte arme, mult mai 
necruțătoare, mergând la pas și alergând pe străzi și uliţe 
strâmte către Groapa Dragonului. Unii s-au răzgândit și s-au 
furișat spre casele lor, dar, pentru fiecare om plecat, alţi trei li 
se alăturau ucigașilor de dragoni. Când au ajuns la dealul lui 
Rhaenys, numărul lor se dublase. 

In cealaltă parte a orașului, pe culmea Dealului înalt al lui 
Aegon, Ciupercă privea atacul de pe acoperișul Cetăţuii lui 
Maegor, alături de regină, de fiii ei și de curteni. Noaptea era 
neagră, cu cerul plin de nori, iar torțele erau atât de numeroase, 
încât „părea că toate stelele coborâseră din cer ca să ia cu asalt 
Groapa Dragonului”, spune bufonul. 

Imediat ce aflase că turma sălbatică a Păstorului s-a pus în 
mișcare, Rhaenyra trimisese călăreţi la ser Balon, la Poarta 
Veche, și la ser Garth, la Poarta Dragonului, ordonându-le să 
împrăștie mieii, să-l prindă pe Păstor și să apere dragonii 
Coroanei... dar, cu atâtea frământări în oraș, nu era deloc sigur 
că mesagerii ei își pot croi drum. Chiar dacă au izbutit, Mantiile 
Aurii încă loiale reginei erau prea puţine pentru a avea speranțe 
de izbândă. „A fost ca și cum lnălţimea Sa le-ar fi poruncit să 
pună stavilă curgerii Apei Negre”, povestește Ciupercă. Când 


Prinţul Joffrey și-a implorat mama să-l lase să li se alăture 
cavalerilor ei și celor sosiți din Portul Alb, ea a refuzat. 

— Dacă pun mâna pe dealul ăla, va urma ăsta, a spus. Avem 
nevoie de toate săbiile de aici ca să apărăm castelul. 

— Vor omori dragonii, a spus îndurerat prinţul Joffrey. 

— Sau îi vor omori dragonii pe ei, a ripostat regina, 
neînduplecată. Să-i lăsăm să ardă. Ţinutul n-o să le simtă prea 
mult lipsa. 

— Dar, mamă, dacă-l omoară pe Tyraxes? a insistat tânărul 
prinţ. 

Regina nu credea una ca asta. 

— Sunt doar niște lepădături. Beţivi și nebuni și șobolani 
împuţiţi. Odată ce vor simţi prima flacără, o vor lua la fugă. 

Atunci a vorbit Ciupercă: 

— Or fi beţivi, dar omul beat nu știe ce e frica. Or fi nebuni, 
dar un nebun poate ucide un rege. Or fi și șobolani, dar o mie de 
șobolani pot dobori un urs. Am văzut așa ceva o dată, în 
Fundătura Puricilor. 

De data asta Înălţimea Sa nu a mai râs. l-a poruncit bufonului 
să-și ţină gura dacă nu vrea să-și piardă limba, apoi s-a întors 
iarăși spre parapet. Numai Ciupercă l-a văzut pe prinţul Joffrey 
plecând îmbufnat (dacă Mărturia lui poate fi crezută)... iar lui i 
se poruncise să-și ţină gura. 

Abia când au auzit urletul lui Syrax și-au dat privitorii de pe 
acoperiș seama că prinţul nu mai e cu ei. Era prea târziu. 

— Nu! au auzit-o pe regină spunând. Îţi interzic, îţi interzic! 

Chiar în timp ce vorbea, dragonul ei și-a fluturat aripile, 
luându-și zborul din curte, s-a oprit o clipă pe meterezele 
castelului și apoi s-a avântat în noapte, purtându-i în spate fiul, 
cu o sabie în mână. 

— După el! a strigat Rhaenyra. Cu toţii, bărbaţii și băieţii, pe 
cai, pe cai, fugiţi după el! Aduceţi-l înapoi, aduceţi-l înapoi, el nu 
știe! Fiul meu, scumpul meu, fiul meu... 

În noaptea aceea, din Fortăreaţa Roșie chiar au plecat șapte 
oameni călare, în nebunia din oraș. Munkun spune că erau 
oameni de onoare, cărora datoria le cerea să i se supună 
reginei. Septonul Eustace vrea să credem că dragostea unei 
mame pentru fiul ei le-a înmuiat inimile. Ciupercă îi numește 
imbecili și netrebnici, dornici de o recompensă bogată și prea 
grei de cap ca să priceapă că ar fi putut muri. De data asta, e 


posibil să aibă dreptate toți cei trei cronicari ai noștri, măcar în 
parte. 

Septonul, maesterul și bufonul sunt de acord în privinţa 
numelor lor. Cei Șapte Călăreţi au fost: ser Menrick Manderly, 
moștenitorul Portului Alb; ser Loreth Lansdale și ser Harold 
Darke, cavaleri din Garda Reginei; ser Harmon din Casa Reed, 
supranumit Bate-Fierul; ser Gyles Yronwood, un cavaler exilat 
din Dorne; ser Willam Royce, înarmat cu vestita sabie valyriană 
Tânguirea; și ser Glendon Goode, Lordul Comandant al Gărzii 
Reginei. Şase scutieri, opt Mantii Aurii și douăzeci de oșteni au 
plecat călare, alături de cei șapte campioni, dar, din păcate, 
numele lor nu au ajuns până la noi. 

Mulţi menestreli au compus cântece despre Cavalcada celor 
Şapte și s-au spus multe povești despre pericolele pe care le-au 
înfruntat pe drumul lor prin Debarcaderul Regelui, în vreme ce 
orașul le ardea în jur și sângele înroșea străzile înguste din 
Fundătura  Puricilor. Dintre acestea, anumite cântece au 
crâmpeie de adevăr, dar nu e menirea noastră să le povestim 
aici. Există și cântece despre ultimul zbor al prinţului Joffrey. 
Dintre menestreli, unii pot descoperi gloria chiar și într-o latrină, 
spune Ciupercă, dar e nevoie de un bufon ca să dezvăluie 
adevărul. Deși nu putem pune la îndoială curajul prinţului, fapta 
lui a fost o prostie. 

Nu vom pretinde că putem înţelege legătura dintre dragon și 
călăreţul lui; minţi mult mai luminate încearcă de secole să 
dezlege acest mister. Știm însă că dragonii nu sunt cai și nu pot 
fi călăriţi de oricine le aruncă o șa pe spinare. Syrax era femela- 
dragon a reginei. Nu mai fusese călărită de nimeni altcineva. ÎI 
cunoștea pe prinţul Joffrey după înfățișare și după miros și nu s- 
a neliniștit când i-a desfăcut cu stângăcie lanţurile, dar uriașa 
femelă galbenă nu voia să îl simtă nicidecum în spinarea ei. 
Grăbit să plece cât mai repede, ca să nu fie oprit, prinţul sărise 
în spatele lui Syrax și fără șa, și fără bici. Putem presupune că 
fie avea de gând să intre cu Syrax în luptă, fie - mai probabil - 
să traverseze orașul către Groapa Dragonului, unde era Tyraxes 
al lui. Poate voia să-i elibereze și pe ceilalţi dragoni legaţi acolo. 

Dar Joffrey nu a ajuns până la dealul lui Rhaenys. Odată ce s- 
au aflat în văzduh, Syrax a început să se răsucească sub el, 
străduindu-se să scape de călăreţul cu care nu era obișnuită. Şi, 
de jos, din mâinile mieilor mânijiţi de sânge ai Păstorului, zburau 


spre ei pietre și sulițe și săgeți, înfuriind mai tare dragonul. Când 
erau la șaizeci de metri deasupra Fundăturii Puricilor, prinţul 
Joffrey a alunecat din spinarea dragonului, prăvălindu-se spre 
pământ.. 

Și-a găsit sfârșitul însângerat în locul unde se întretăiau cinci 
străzi înguste. S-a lovit de culmea unui acoperiș ascuţit, s-a 
rostogolit în josul lui și a căzut din nou, de la mai bine de zece 
metri înălțime, într-o ploaie de ţigle sparte. Ni se povestește că 
în cădere și-a frânt spatele și că bucăţile de ţiglă spartă picau 
peste el ca niște cuțite, iar sabia care îi scăpase din mână i-a 
străpuns pântecul. Prin Fundătura Puricilor încă se mai vorbește 
despre o fată de lumânărar, pe numele ei Robin, care l-a strâns 
pe prinţ în braţe și i-a alinat ultimele clipe ale vieţii, însă 
povestea asta e mai degrabă legendă decât adevăr. 

— lartă-mă, mamă, se pare că ar fi spus Joffrey, cu ultima 
suflare... deși aceste cuvinte continuă să fie subiect de dispută, 
fiindcă nu se poate ști dacă dorea iertarea mamei lui, regina, 
sau i se ruga Mamei din Ceruri. 

Astfel a pierit Joffrey Velaryon, prinţ de Piatra Dragonului și 
moștenitor al Tronului de Fier, ultimul dintre fiii reginei 
Rhaenyra și ai lui Laenor Velaryon... sau ultimul dintre bastarzii 
ei, fiii lui ser Harwin Strong, după cum preferaţi să credeţi o 
poveste sau alta. 

N-a durat mult până când s-a năpustit gloata asupra leșului. 
Dacă a existat înir-adevăr, Robin, fata lumânărarului, a fost 
gonită. Jefuitorii au smuls cizmele prinţului și i-au tras sabia din 
burtă, apoi i-au scos hainele scumpe, pătate de sânge. Alţii, mai 
sălbatici, au început să-i sfâșie trupul. l-au fost tăiate ambele 
mâini, ca să-i poată scursurile mahalalelor lua inelele de pe 
degete. Laba piciorului drept i-a fost retezată de la gleznă și 
ucenicul unui măcelar se străduia să-i taie gâtul, ca să-i ia capul, 
când au apărut cei Șapte Călăreţi, în tropot de copite. Acolo, în 
împuţiciunea din Fundătura Puricilor, în noroi și sânge, s-a 
purtat bătălia pentru trupul prinţului Joffrey. 

Cavalerii reginei i-au câștigat în cele din urmă rămășițele, în 
afara labei tăiate a piciorului, dar trei dintre cei șapte au căzut 
în luptă. Dornisheanul, ser Gyles Yronwood, a fost tras de pe cal 
și ucis cu lovituri de bâtă, pe când ser Willam Royce a fost 
doborât de un bărbat care i-a sărit de pe un acoperiș drept în 
spate (faimoasa lui sabie, Tânguirea, i-a fost smulsă din mână și 


furată, spre a nu mai fi găsită nicicând). Cea mai cumplită a fost 
soarta lui ser Glendon Goode, atacat din spate de un bărbat cu o 
torță, de la care a luat foc mantia lui albă. În vreme ce flăcările ii 
lingeau spinarea, calul speriat s-a ridicat în două picioare și l-a 
azvârlit pe caldarâm, iar gloata a năvălit asupra lui și l-a sfâșiat 
în bucăţi. In vârstă de numai douăzeci de ani, ser Glendon a fost 
Lord Comandant al Gărzii Reginei pentru o singură zi. 

Și chiar în timp ce vărsarea de sânge era în toi în Fundătura 
Puricilor, altă bătălie se dezlănţuia in jurul Gropii Dragonului, pe 
culmea Dealului lui Rhaenys. 

Ciupercă nu se înșelase: mulțimile de șobolani flămânzi chiar 
pot dobori tauri, urși și lei. Oricât de mulţi ar ucide taurul sau 
ursul, sunt întotdeauna mai mulţi, mușcă animalul uriaș de 
picioare, i se agaţă de burtă, i se caţără in spinare. Așa s-a 
întâmplat în acea noapte. Ș$obolanii Păstorului aveau sulițe, 
securi și bâte cu ţepi și încă vreo cincizeci de alte soiuri de 
arme, printre care arcuri lungi și arbalete. 

Supunându-se ordinului dat de regină, Mantiile Aurii de la 
Poarta Dragonului au ieșit din cazarmă ca să își apere dealul, 
dar, dându-și seama că nu-și pot croi drum prin mulţime, au 
făcut cale întoarsă; iar mesagerul trimis la Poarta Veche nu a 
ajuns niciodată acolo. Groapa Dragonului își avea propriile gărzi, 
Paznicii Dragonilor, dar numărul acestor mândri luptători era de 
numai șaptezeci și șapte, iar în noaptea aceea făceau de strajă 
mai puţin de cincizeci. Deși și-au afundat adânc săbiile în 
sângele atacatorilor, numărul prea mare al acestora le-a fost 
împotrivă. Când mieii Păstorului au dat buzna pe uși (imensele 
uși principale, îmbrăcate în bronz și fier, erau prea rezistente ca 
să poată fi sparte, dar clădirea avea vreo douăzeci de intrări mai 
puţin fortificate) și s-au căţărat prin ferestre, Paznicii Dragonilor 
au fost copleșiți și măcelăriți în scurt timp. 

Poate că atacatorii speraseră să omoare dragonii în somn, dar 
zgomotul luptei le-a zădărnicit această șansă. Cei care au 
scăpat de acolo cu viață au povestit despre urlete și ţipete 
ascuţite, despre mirosul de sânge din aer, despre uși din lemn 
de stejar și din fier sparte cu berbeci improvizaţi, despre lovituri 
date cu nenumărate securi. „Rareori au mai alergat atât de 
mulţi oameni cu atâta nerăbdare spre propriile ruguri”, a scris 
Marele Maester Munkun, „dar îi stăpânea nebunia”. Înăuntru 
erau adăpostiţi patru dra goni. Când pe nisip au dat buzna primii 


atacatori, toţi patru se treziseră deja și erau furioși. 

Nu există două cronici care să fie de acord asupra numărului 
de bărbaţi și femei uciși în noaptea aceea sub cupola imensă a 
Gropii Dragonului: două sute sau două mii, ce mai contează? De 
zece ori mai mulţi s-au ales cu arsuri, dar au izbutit totuși să 
supraviețuiască. Încolţiţi în Groapă, înghesuiți între pereţii și sub 
cupolă și legaţi cu lanţuri grele, dragonii nu puteau nici să 
zboare și nici nu-și puteau folosi aripile ca să se apere și ca să-și 
doboare atacatorii. Așa că s-au luptat doar cu coamele și 
ghearele și colții, răsucindu-se în toate părţile, ca taurii în 
găurile de șobolan din Fundătura Puricilor... numai că răsuflarea 
acestor tauri era de foc. „Groapa Dragonului s-a transformat 
repede într-un infern dogoritor, unde oameni în flăcări se 
împleticeau urlând prin fumul gros, cu carnea desprinzându-li-se 
de pe oasele înnegrite”, scrie septonul Eustace, „dar în locul 
fiecărui om ucis apăreau alţi zece, strigând că dragonii trebuie 
neapărat să moară. Şi au murit, unul după altul.” 

Dintre dragoni, Shrykos a căzut prima, ucisă de un pădurean, 
cunoscut drept Hobb Tăietorul de Lemne, care i-a sărit pe 
grumaz și a lovit-o cu toporul în ţeastă, în vreme ce ea urla și se 
zvârcolea, încercând să-l azvârle jos. De șapte ori a lovit-o Hobb, 
cu picioarele strânse în jurul gâtului ei și strigând la fiecare 
lovitură numele unuia dintre cei Șapte. A șaptea lovitură, 
lovitura Străinului, a omorât fiara, pătrunzând prin solzi și oase 
până în creierul ei. 

Stă scris în cronici că Morghul a fost ucis de Cavalerul Aprins, 
o namilă de om brutal, în armură grea, care s-a năpustit drept în 
flăcările lui, având în mână o suliță pe care i-a împlântat-o de 
mai multe ori în ochi, fără să înceteze nici măcar atunci când 
focul dragonului i-a topit platoșa din metal și i-a mistuit carnea 
de dedesubt. 

Despre Tyraxes, dragonul prinţului Joffrey, se povestește că s- 
a retras în fundul bârlogului său, de unde a pârjolit atât de mulţi 
dintre cei dornici să-l ucidă, încât leșurile acestora au blocat 
curând intrarea. Dar nu trebuie să uităm că toate acele peșteri 
săpate de mâna omului aveau câte două intrări: una către 
nisipul din groapă și cealaltă către coasta dealului. Păstorul 
însuși și-a călăuzit adepţii, care au spart „ușa din spate”. Au 
năvălit înăuntru cu sutele, urlând prin fum, înarmaţi cu săbii și 
sulițe și topoare. Când s-a întors spre ei, lui Tyraxes i s-au 


încurcat lanţurile, prinzându-l într-o plasă de oţel, care, 
împiedicându-i mișcările, i-a fost fatală. Vreo șase bărbaţi (și o 
femeie) aveau să pretindă pe urmă că i-au dat dragonului 
lovitura fatală. (Ca și stăpânul său, Tyraxes a fost înjosit după 
moarte, fiindcă adepţii Păstorului i-au tăiat membranele aripilor 
și le-au rupt în fâșii zdrenţuite, străduindu-se să-și croiască 
mantii din piele de dragon.) 

Ultimul dintre cei patru dragoni nu a murit la fel de ușor. 
Legenda spune că Dreamfyre își rupsese două lanţuri în clipa 
morţii reginei Helaena. Când a năvălit mulţimea înăuntru, le-a 
rupt și pe cele rămase, smulgând din ziduri barele groase de 
care erau prinse. Apoi a sărit în mijlocul atacatorilor, luptându- 
se cu ghearele și cu colții, rupând oameni în bucăţi și 
smulgându-le braţele și picioarele, în timp ce slobozea flăcări 
cumplite. Dar alții au înconjurat-o, așa că s-a avântat în zbor pe 
sub cupola Gropii, rotindu-se prin interiorul cavernos și plonjând 
ca să atace oamenii de dedesubt. Nu există aproape nicio 
îndoială că Tyraxes, Shrykos și Morghul au ucis atacatori cu 
zecile, dar Dreamfyre a omorât mai mulţi decât ceilalți trei la un 
loc. 

Sute de oameni au fugit, îngroziți de flăcările ei... dar alte 
sute, beţi sau nebuni sau posedaţi chiar de curajul Războinicului 
din Ceruri, au atacat-o. Până și în cel mai înalt punct de sub 
cupolă, Dreamfyre rămânea în bătaia arcurilor și a arbaletelor, 
din care zburau săgeți către ea oriunde s-ar fi dus și, de la o 
distanţă atât de mică, iar unele chiar îi străpungeau solzii. Ori de 
câte ori încerca să coboare, atacatorii năboiau către ea, făcând- 
o să se înalțe din nou. De două ori a zburat femela dragon până 
la uriașele porţi din bronz ale Gropii, dar le-a găsit închise și 
zăvorâte și păzite de mai multe șiruri de lănci. 

Neputând să se avânte în văzduh, Dreamfyre a atacat din 
nou, omorându-și torționarii cu sălbăticie, până ce nisipurile din 
Groapă au fost acoperite de cadavre carbonizate, iar fumul și 
duhoarea de carne arsă au îngroșat aerul, și totuși săgețile și 
sulițele au continuat să zboare. Sfârșitul a venit atunci când o 
săgeată de arbaletă a pătruns într-un ochi al dragonului. Pe 
jumătate oarbă și înnebunită de zeci de răni mai puţin grave, 
Dreamfyre și-a întins aripile și a zburat drept spre cupola de 
deasupra, într-o ultimă încercare disperată de a o sparge pentru 
a se înălța sub cerul liber. Deja șubrezită de flăcările dragonilor, 


cupola s-a crăpat sub forța izbiturii și, o clipă mai târziu, o 
jumătate din ea s-a năruit, strivindu-i sub tone de piatră și 
moloz atât pe Dreamfyre, cât și pe ucigașii de dragoni. 

Asaltul de la Groapa Dragonului s-a încheiat. Patru dragoni ai 
Casei Targaryen au fost uciși, dar cu un preţ înfiorător. Însă 
victoria Păstorului nu era deplină, căci dragonul reginei trăia și 
era liber... și, în vreme ce supraviețuitorii plini de arsuri și de 
sânge ai măcelului din Groapă ieșeau împleticindu-se dintre 
ruinele fumegânde, Syrax s-a năpustit asupra lor din văzduh. 

Ciupercă se afla printre cei care priveau, alături de regina 
Rhaenyra, de pe acoperișul Cetăţuii lui Maegor. „Mii de ţipete și 
urlete omenești au cutremurat orașul, amestecându-se cu 
urletele dragonului”, ne povestește el. „Pe culmea Dealului lui 
Rhaenys, Groapa Dragonului purta o coroană de foc galben de o 
asemenea strălucire, încât ziceai că răsare soarele. Chiar și 
regina privea înfiorată, cu lacrimile lucindu-i pe obraji. N-am mai 
văzut nicicând o priveliște atât de îngrozitoare și totodată de o 
asemenea măreție.” 

Mulţi dintre cei care o însoțeau pe regină pe acoperiș au fugit, 
spune piticul, de teamă că focul o să înghită curând tot orașul, 
chiar și Fortăreaţa Roșie de pe Dealul lui Aegon. Alţii s-au 
refugiat în septul castelului, ca să se roage pentru salvarea lor. 
Rhaenyra l-a luat în braţe pe Aegon cel Tânăr, singurul ei fiu 
rămas în viaţă, și l-a strâns la piept cu înverșunare. Și nici nu i-a 
mai dat drumul... până în îngrozitoarea clipă a prăbușirii lui 
Syrax. 

Fără lanţuri și fără călăreț, Syrax ar fi putut zbura cu ușurință 
departe de toată nebunia. Văzduhul îi aparţinea. S-ar fi putut 
întoarce în Fortăreaţa Roșie sau ar fi putut părăsi orașul, 
zburând către Piatra Dragonului. Ce a atras-o către Dealul lui 
Rhaenys, zgomotul și focul, urletele dragonilor muribunzi, 
mirosul de came arsă? Nu avem de unde ști, așa cum nu știm 
nici de ce s-a hotărât să coboare asupra gloatei Păstorului, 
pentru a sfâșia oameni cu colții și cu ghearele, devorându-i cu 
zecile, în loc să azvârle de sus un potop de foc deasupra lor, 
pentru că, în văzduh fiind, n-avea nimeni cum să-i facă vreun 
rău. Nu putem decât să istorisim cele petrecute, așa cum le-au 
scris pentru noi septonul Eustace și Marele Maester Munkun. 

Despre moartea femelei-dragon a reginei se spun multe 
povești care se contrazic. Munkun o pune pe seama lui Hobb 


Tăietorul de Lemne și a securii sale, deși asta e aproape cu 
siguranţă o greșeală. Să fie într-adevăr cu putinţă ca unul și 
același om să ucidă doi dragoni in aceeași noapte și în același 
fel? Alţii vorbesc despre un sulițaș căruia nu i se știe numele, 
„un uriaș ud de sânge“, care a sărit de pe cupola sfărâmată a 
Gropii drept în spinarea dragonului. Alţii povestesc că un cavaler 
pe numele Warrick Wheaton i-a retezat lui Syrax o aripă cu o 
sabie din oţel valyrian (probabil cu Tânguirea). Un arbaletrier pe 
nume Bean s-a lăudat mai târziu, prin cârciumi și taverne, că 
săgețile lui au omorât dragonul, până când unul dintre 
susținătorii reginei, sătul de pălăvrăgelile lui, i-a tăiat limba. 

Poate că toţi acei oameni merituoși (în afară de Hobb) au 
jucat un rol în uciderea dragonului... dar povestea cel mai des 
auzită în Debarcaderul Regelui spune că ucigașul a fost însuși 
Păstorul. Pe când alţii au fugit, el a rămas, neînfricat și singur, în 
faţa fiarei hămesite, cerându-le ajutor celor Șapte, până când 
Războinicul însuși s-a întrupat, înalt de zece metri. Avea în mână 
o sabie neagră, din fum, care s-a preschimbat în oţel când a 
rotit-o, retezând capul lui Syrax. Astfel a fost spusă mereu 
povestea, chiar și de septonul Eustace, în versiunea lui despre 
faptele din acele vremuri sumbre, și așa au cântat-o menestrelii, 
mulţi ani de atunci înainte. 

Ciupercă ne povestește că moartea dragonului și a fiului său 
au lăsat-o pe Rhaenyra lividă și de neconsolat. Insoţită doar de 
bufon, s-a retras în apartamentele ei, în vreme ce consiliul s-a 
adunat să discute. Au fost cu toţii de acord că Debarcaderul 
Regelui e pierdut și că trebuie neapărat să părăsească orașul. 
Înălţimea Sa a fost cu mare greutate convinsă să plece în zorii 
zilei următoare. Cu Poarta Noroiului în mâinile dușmanilor și cu 
toate corăbiile de pe fluviu arse ori scufundate, regina și micul 
ei grup de susţinători au ieșit pe furiș pe Poarta Dragonului, cu 
gândul să meargă de-a lungul coastei până la Duskendale. 
Alături de  Rhaenyra călăreau frații  Manderly, patru 
supraviețuitori din Garda Reginei, ser Balon Byrch și douăzeci de 
Mantii Aurii, patru doamne de onoare și singurul ei fiu rămas în 
viaţă, Aegon cel Tânăr. 

Ciupercă a rămas pe loc, cu alţi curteni, printre care Lady 
Mizeria și septonul Eustace. Ser Garth Buză-de-lepure, căpitanul 
Mantiilor Aurii de la Poarta Dragonului, a fost însărcinat să apere 
castelul, o misiune pentru care s-a dovedit a avea prea puţină 


tragere de inimă. Înălţimea Sa nu plecase de nicio jumătate de 
zi când ser Perkin Puricele și lepădăturile lui de cavaleri au 
apărut în faţa porţilor, cerând să le fie predat castelul. Deși 
depășită numeric cu zece la unu, garnizoana reginei ar fi putut 
să reziste, dar ser Garth a preferat să coboare flamurile 
Rhaenyviei, să deschidă porţile și să se încredinţeze îndurării 
dușmanului. 

Puricele s-a dovedit neîndurător. Garth Buză-dc-lepure a fost 
târât în faţa lui și decapitat, împreună cu alți douăzeci de 
cavaleri încă loiali reginei, printre care ser Harmon din Casa 
Reed, zis Bate-Fierul, unul dintre cei Şapte Călăreţi. Nici maestra 
șoptitorilor, lady Mysaria din Lys, n-a fost cruţată în ciuda 
faptului că era femeie. Prinsă când încerca să fugă, Viermele Alb 
a fost biciuită în timp ce mergea goală prin oraș, de la 
Fortăreaţa Roșie până la Poarta Zeilor. Ser Perkin i-a făgăduit 
că, dacă supraviețuiește până la poartă, va fi cruţată și lăsată să 
plece. Dar n-a ajuns decât până la jumătatea drumului, și și-a 
dat sufletul pe pavaj, cu aproape niciun petic din pielea ei albă 
rămas neatins pe spate. 

Septonul Eustace s-a temut pentru viaţa lui. „Numai îndurarea 
Mamei din Ceruri m-a salvat”, scrie el, deși, mult mai probabil, 
ser Perkin n-a vrut să-și atragă dușmănia Credinței. Puricele a și 
eliberat toţi captivii din temniţele de sub castel, printre care pe 
Marele Maester Orwyle și pe Şarpele Mărilor, lordul Corlys 
Velaryon. A doua zi, amândoi au fost de față, ca martori, la 
urcarea lui Trystane, greoiul scutier al lui ser Perkin, pe Tronul 
de Fier. A fost acolo și regina-văduvă, Aliccnt din Casa 
Hightower. Jos, în celulele întunecate, oamenii lui ser Perkin l-au 
găsit până și pe maestrul banilor regelui Aegon al II-lea, ser 
Tyland Lannister, încă în viaţă... deși torturile Rhaenyrei îl 
lăsaseră orb, fără unghii la mâini și picioare, cu urechile tăiate și 
lipsit de bărbăţie. 

Maestrului șoptitorilor regelui Aegon, Larys Strong Picior- 
Strâmb, i-a mers mult mai bine. Lordul de Harrenhal a apărut, 
teafăr, din necunoscuta sa ascunzătoare. Ca un om întors din 
mormânt, a început să străbată sălile Fortăreţei Roșii de parcă 
nu le-ar fi părăsit niciodată, pentru a fi întâmpinat cu căldură de 
ser Perkin Puricele și așezat la loc de cinste, în dreapta noului 
său „rege”. 

Fuga Rhaenyrei n-a adus pacea în Debarcaderul Regelui. „Trei 


regi cârmuiau orașul, fiecare de pe dealul lui, dar pentru 
nefericiţii lor supuși nu existau nici legi, nici judecători, nici 
protecție”, aflăm din /storisirea adevărată. „Nicio casă nu era în 
siguranţă, așa cum nu era în siguranţă nici virtutea vreunei 
fecioare.” Haosul a durat mai bine de o lună. 

Maesterii și erudiţii care scriu despre acele vremuri se bizuie 
cel mai adesea pe istorisirea lui Munkun și vorbesc despre Luna 
celor Trei Regi (alţii preferă s-o numească Luna Nebuniei), dar 
numele e greșit, pentru că Păstorul nu s-a pretins niciodată 
rege, considerându-se un simplu fiu al Celor Şapte. Insă nu se 
poate nega că înrâurea zeci de mii de oameni din ruinele Gropii 
Dragonului. 

Capetele celor cinci dragoni uciși de adepţii săi fuseseră 
înfipte în pari și, noapte de noapte, Păstorul apărea în mijlocul 
lor, să-și ţină predicile. Dragonii odată uciși și ameninţarea 
distrugerii nemaibătând la ușă, profetul și-a îndreptat mânia 
împotriva celor de obârşie înaltă și a bogaţilor. Numai cei săraci 
și umili puteau ajunge în palatele Zeilor, a declarat el; trufia și 
lăcomia aveau să-i azvârle pe lorzi, cavaleri și bogaţi în iad. 

— Aruncaţi-vă mătăsurile și atlazurile și puneţi-vă pe trupul 
gol robe din pânză aspră! le spunea adepților săi. Aruncaţi-vă 
încălţările și umblaţi prin lume desculți, așa cum v-a făcut Tatăl 
din Ceruri! 

Câteva mii de oameni i-au dat ascultare. Dar mai multe mii |- 
au părăsit și, de la o noapte la alta, mulţimea adunată să-l 
asculte era tot mai puţin numeroasă. 

În celălalt capăt al Căii Surorilor, regatul bizar al lui Gaemon 
Păr-Alb înflorea pe culmea Dealului Visenyei. Curtea regelui 
bastard, în vârstă de patru ani, era alcătuită din târfe, 
saltimbanci și hoţi, iar bande de zurbagii, mercenari și beţivi îi 
apărau „domnia”. Din Casa Săruturilor, unde se afla tronul 
regelui-copil, ieșeau decretele unul după altul și unul mai ridicol 
decât altul. Gaemon a decretat că fetele trebuie să aibă drepturi 
egale cu ale băieţilor în privința moștenirii, că, în vremuri de 
foamete, săracii trebuie să primească pâine și bere, că bărbaţii 
care și-au pierdut în război mâini sau picioare trebuie hrăniţi de 
casa lordului pentru care luptau când au ajuns ologi. A mai 
decretat și că bărbaţii care își bat nevestele trebuie bătuţi la 
rândul lor, indiferent ce faptă a nevestei ar fi fost cauza acestei 
pedepse. Toate edictele erau, aproape cu siguranţă, lucrarea 


unei târfe dornishene, pe nume Sylvenna Sand, după cum se 
zvonea iubita lui Essie, mama micului rege, dacă lui Ciupercă i 
se poate da crezare. 

Şi de pe culmea Dealului lui Aegon, unde pe Tronul de Fier 
stătea Trystane, unealta lui ser Perkin, veneau decrete regale, 
dar de o cu totul altă natură. Pentru început, scutierul rege a 
anulat toate dările nepopulare înfiinţate de regina Rhaenyra și a 
împărţit banii din vistieria regală între susţinătorii săi. Au urmat 
o anulare generală a datoriilor, ranguri nobiliare pentru șaizeci 
dintre lepădăturile lui de cavaleri și, ca răspuns la făgăduiala 
„regelui” Gaemon de pâine și bere pentru săraci la vreme de 
foamete, garantarea dreptului oamenilor sărmani de a vâna 
iepuri și căprioare în pădurile regelui (dar nu și elani și mistreți). 
Între timp, ser Perkin recruta zeci de supraviețuitori din rândul 
Mantiilor Aurii dornici să slujească sub flamura lui Trystane. Cu 
săbiile lor a cucerit Poarta Dragonului, Poarta Regelui și Poarta 
Leului, luând astfel în stăpânire patru dintre cele șapte porți ale 
orașului și mai mult de jumătate dintre turnurile înălțate de-a 
lungul zidurilor. 

În primele zile de după fuga reginei, Păstorul a fost, de 
departe, cel mai puternic dintre cei trei „regi” ai orașului, dar, 
de la o noapte la alta, numărul adepților săi continua să scadă. 
„Oamenii de rând din Debarcaderul Regelui au părut să se 
trezească dintr-un vis urât”, a scris septonul Eustace, „și, 
aidoma păcătoşilor care umblă înfriguraţi și sobri după o noapte 
de desfrânată orgie în care și-au băut minţile, i-au întors spatele 
rușinaţi, ascunzându-și unii de alţii feţele și sperând că totul va 
fi dat uitării.” Deși dragonii muriseră și regina fugise, Tronul de 
Fier continua să reprezinte o asemenea forță, încât norodul 
continua să se uite spre Fortăreaţa Roșie când era chinuit de 
foame sau de frică. Așa că, pe măsură ce pe Dealul lui Rhaenys 
puterea Păstorului se împuţina, puterea lui Trystane Foc-Pur 
(cum începuse să-și spună) creștea pe Dealul lui Aegon. 

Și în Tumbleton se întâmplau multe, și într-acolo ne vom 
întoarce acum privirea. Când vestea despre tulburările din 
Debarcaderul Regelui s-a răspândit în rândurile oștii prinţului 
Daeron, o mulţime de lorzi mai tineri au vrut să pornească 
imediat într-acolo. Cei mai nerăbdători erau ser Jon Roxton, ser 
Roger Come și lordul Unwin Peake..., dar ser Hobert Hightower 
îndemna la prudenţă, iar cei Doi Trădători nu voiau să ia parte la 


niciun atac înainte de a li se îndeplini cererile. Să ne aducem 
aminte că Ulf cel Alb dorea să primească imensul castel al Casei 
Highgarden, împreună cu toate pământurile și bogăţiile lui, iar 
Hugh cel Tare, zis Ciocanul, voia nici mai mult, nici mai puţin 
decât să fie încoronat rege. 

Conflictele au dat în clocot când la Tumbleton a sosit, cu 
destulă întârziere, vestea morţii lui Aemond Targaryen la 
Harrenhal. Regele Aegon al II-lea nu mai fusese văzut și nici nu 
se știa nimic de el încă de când Debarcaderul Regelui căzuse în 
mâinile surorii lui vitrege, Rhaenyra, și mulţi se temeau că 
regina l-a omorât în taină și i-a ascuns cadavrul, ca să nu fie 
învinuită de uciderea rudelor de sânge. Fiindcă nici fratele său, 
Aemond, nu se mai afla printre cei vii, verzii s-au pomenit și fără 
rege, și fără conducători. Următorul succesor la tron era prinţul 
Daeron. Lordul Peake a susţinut că băiatul trebuie să primească 
imediat titlul de prinţ de Piatra Dragonului; alţii, care îl credeau 
mort pe Aegon al II-lea, voiau să fie încoronat, devenind rege. 

Și cei Doi Trădători simțeau nevoia unui rege... dar Daeron 
Targaryen nu era cel pe care și-l doreau. 

— Trebuie să fim conduși de un bărbat puternic, nu de un 
băieţandru, a declarat Hugh cel Tare, zis Ciocanul. Tronul ar 
trebui să fie al meu. 

Când Neînfricatul Jon Roxton a vrut să afle ce crede că îi dă 
dreptul să se pretindă rege, lordul Ciocan a răspuns cu trufie: 

— Ceea ce i-a dat același drept Cuceritorului. Un dragon. 

Și, la drept vorbind, pentru că Vhagar murise în sfârșit, cel 
mai bătrân și mai mare dragon din întregul Westeros rămăsese 
Vermithor, cândva purtătorul Regelui Cel Bătrân, care îi 
aparţinea acum bastardului Hugh cel Tare. Vermithor era de trei 
ori mai mare decât Tessarion, femela-dragon a prinţului Daeron. 
Oricine îi vedea alături își dădea seama că Vermithor e o fiară 
mult mai înspăimântătoare. 

Deși ambiția lui Hugh Ciocanul erau scandaloasă pentru 
cineva de o obârșie atât de umilă ca a lui, nu se putea tăgădui 
că prin venele bastardului curge și sângele Targaryenilor, căci 
se dovedise înverșunat în luptă și generos cu cei care îl urmau, 
dând dovadă de acel tip de largheţe care îi atrage pe oameni 
lângă un conducător, așa cum atrage un hoit muștele. Fără 
îndoială că atrăgea indivizi de cea mai joasă speţă: mercenari, 
cavaleri-tâlhari și alte scursuri de același soi, oameni cu sângele 


întinat și de obârșie incertă, cărora le plăcea să lupte de dragul 
luptei și trăiau doar ca să jefuiască și să siluiască. Mulţi auziră 
profeția despre ciocanul care avea să zdrobească dragonul, din 
care înţeleseră că triumful lui Hugh cel Tare e predestinat. 

Însă lorzii şi cavalerii din Orașul Vechi și din Reach au fost 
ofensaţi de aroganţa pretențiilor Trădătorului și nimeni nu s-a 
simţit mai jignit decât însuși prinţul Daeron Targaryen, care a 
fost cuprins de o furie atât de năvalnică, încât a azvârlit vinul 
dintr-un pocal în fața lui Hugh cel Tare. Pe când lordul Alb a 
ridicat nepăsător din umeri, văzând în asta doar o risipă de vin 
bun, lordul Hugh Ciocanul a ripostat: 

— Băieţașii ar trebui să se poarte cuviincios când vorbesc 
bărbaţii. Mă tem că tatăl tău nu te-a bătut destul de des. Ai grijă 
să n-ajung să-ndrept eu lucrurile. 

Cei Doi Trădători au părăsit încăperea împreună și au început 
să facă planuri pentru încoronarea lui Hugh. A doua zi, Ciocanul 
a apărut cu o coroană din fier negru, stârnind mânia prinţului 
Daeron și a lorzilor și cavalerilor nobili prin naștere. 

Unul dintre aceștia, ser Roger Corne, a avut îndrăzneala să-i 
dea coroana jos. 

— O coroană nu face dintr-un om rege, a spus. Tu, fierarule, 
ar trebui să porţi pe cap o potcoavă. 

Cuvintele lui au fost o nesăbuinţă. Nu l-au amuzat nicidecum 
pe lordul Hugh. Bastardul fierarului a dat o poruncă și, după ce 
oamenii lui l-au trântit la pământ pe ser Roger, el i-a bătut în 
ţeastă nu una, ci trei potcoave grele. Când prietenii lui Corne au 
încercat să se amestece, pumnalele și săbiile au ieșit din teacă 
și trei oameni au murit, iar doisprezece au fost răniţi. 

Era mai mult decât puteau să îndure lorzii loiali prinţului 
Daeron. Lordul Unwin Peake și un oarecum șovăitor Hobert 
Hightower au chemat alţi unsprezece lorzi și cavaleri proprietari 
de pământuri la un sfat de taină în beciul unui han din 
Tumbleton, ca să decidă ce se putea face pentru a înfrâna 
aroganţa celor doi bastarzi călăreţi de dragoni. Complotiștii au 
căzut de acord că e simplu să scape de Ulf cel Alb, beat mai tot 
timpul și niciodată prea priceput la mânuirea armelor. Mai 
periculos era Ciocanul, care era zi și noapte înconjurat de lingăi, 
târfe de bivuac și mercenari dornici să-i câștige favorurile. Nu le- 
ar fi fost de cine știe ce folos să-l ucidă doar pe Ulf și să-l lase pe 
Hugh Ciocanul în viaţă, a subliniat lordul Peake; Hugh cel Tare 


trebuia să moară primul. Lorzii s-au contrazis îndelung și 
zgomotos în pivniţa hanului „Ciulinii Sângeroși”, continuând să 
caute cea mai bună cale de înfăptuire a planului lor. 

— Orice om poate fi ucis, a spus ser Hobert Hightower, dar ce 
facem cu dragonii? 

După părerea lui ser Tyler Norcross, pentru că în 
Debarcaderul Regelui domnea debandada, Tessarion le-ar fi fost 
de ajuns ca să recucerească Tronul de Fier. Lordul Peake a 
susţinut că victoria ar fi fost mult mai sigură dacă ar fi intrau în 
luptă și Vermithor și Silverwing. Marq Ambrose a propus să 
cucerească mai întâi orașul și să scape pe urmă de cel Alb și de 
Ciocan, dar Richard Rodden a susţinut sus și tare că un 
asemenea plan e lipsit de onoare. 

— Nu le putem cere să verse sânge alături de noi și apoi să-i 
ucidem. 

Neînfricatul Jon Roxton a pus capăt disputei: 

— li omoram pe bastarzi acum, a spus. Pe urmă, cel mai 
curajos dintre noi le va lua dragonii și va zbura cu ei în luptă. 

Toţi cei din pivniţă au fost siguri că Roxton se gândește la el 
însuși. 

Deși prinţul Daeron nu luase parte la consiliu, Ciulinii (numele 
sub care aveau să fie cunoscuţi conspiratorii) detestau ideea de 
a trece la fapte fără aprobarea și binecuvântarea lui. Owen 
Fossoway, lord de Castelul Cidrului, a fost trimis, la adăpostul 
întunericului, să-l trezească pe prinţ și să-l aducă în pivniţă, 
unde îi puteau dezvălui planul lor. Cândva blândul prinţ n-a 
șovăit nicidecum când lordul Unwin Peake i-a pus în faţă 
ordinele de execuţie pentru Hugh cel Tare, zis Ciocanul, și 
pentru Ulf cel Alb, ci și-a pus pecetea pe ele cu înverșunare. 

Oamenii complotează și urzesc planuri, dar ar face bine să se 
și roage, pentru că nimic din tot ce-au pus vreodată la cale nu a 
putut ţine piept toanelor zeilor din Ceruri. Două zile mai târziu, 
chiar la data când plănuiseră Ciulinii să atace, Tumbleton s-a 
trezit în toiul nopţii într-un vacarm de urlete. Taberele din afara 
zidurilor orașului ardeau. Şiruri nesfârșite de cavaleri în armuri 
se revărsau dinspre nord și vest, măcelărind furioși tot ce le 
stătea în cale, din nori ploua cu săgeți, iar un dragon zbura 
printre ele, năpustindu-se spre pământ, fioros și înverșunat. 

Așa a început a Doua Bătălie de la Tumbleton. 

Dragonul era Seasmoke, iar călăreţul, ser Addam Velaryon, 


hotărât să demonstreze că nu toţi bastarzii sunt gata să-și 
schimbe mantia. Și ce altă dovadă ar fi fost mai bună decât 
recucerirea Tumbletonului de la cei Doi Trădători, a căror 
ticăloșie pătase și reputaţia lui? Menestrelii povestesc că ser 
Addam zburase de la Debarcaderul Regelui și până la Ochiul 
Zeilor, unde coborâse pe sacra Insulă a Chipurilor și ceruse 
sfatul Oamenilor Verzi. Dar un cărturar trebuie să se 
mulțumească doar cu fapte cunoscute, iar tot ce știm în zilele 
noastre este că ser Addam a zburat repede și până foarte 
departe, oprindu-se la toate castelele, fie ele mari sau mici, ai 
căror lorzi încă îi mai erau loiali reginei. Așa a reușit să adune o 
nouă oaste. 

Multe bătălii și multe încăierări se petrecuseră pe meleagurile 
scăldate de apele Tridentului și nu exista fortăreață sau cătun 
care să nu-și fi dat obolul în sânge... însă Addam Velaryon era 
neobosit și hotărât și bun de gură, iar lorzii riverani știau foarte 
multe despre nenorocirile abătute asupra Tumbletonului. Când 
ser Addam a fost gata să atace orașul, l-au urmat aproape patru 
mii de oameni. 

Benjicot Blackwood, lordul de treisprezece ani de la 
Raventree, venise la luptă, ca și văduva Sabitha Frey, stăpâna 
de la Gemenii, împreună cu tatăl și frații ei din Casa Vypren. 
Deși suferiseră cu toţii pierderi grele în bătăliile din toamnă, 
lorzii Stanton Piper, Joseth Smallwood, Derrick Darry și Lyonel 
Deddings găsiseră recruți noi printre bărbaţii cu bărbi cărunte și 
băietanii cu încă prea puţin păr în barbă. Hugo Vance, tânărul 
lord de la Popasul Călătorului, venise cu trei sute de oameni de- 
ai săi, plus mercenarii din Myr ai lui Trombo cel Negru. 

Ca fapt mai demn de luat în seamă decât orice altceva, Casa 
Tully intrase în război. Când coborâse la Riverrun, Seasmoke îl 
convinsese pe șovăielnicul războinic care fusese ser Elmo Tully 
să-și cheme stegarii la luptă pentru regină, sfidând dorinţa 
bunicului său țintuit la pat, lordul Grover. 

— Un dragon în curtea cuiva face minuni când trebuie să-i 
înlăture îndoielile, se povestește că ar fi spus ser Elmo. 

Imensa armie care își făcuse tabăra lângă zidurile 
Tumbletonului era mai numeroasă decât a atacatorilor, însă 
oștenii stătuseră prea mult în același loc. Disciplina slăbise (în 
tabără, beţia devenise o molimă nelipsită, spune Marele Maester 
Munkun, dar și adevăratele boli se împământeniseră), moartea 


lordului Ormund Hightower îi lăsase fără comandant, iar lorzii 
dornici să-i ia locul nu se înțelegeau unii cu alţii. Propriile 
conflicte și rivalități le acaparaseră atenţia într-o asemenea 
măsură, încât uitaseră aproape cu desăvârșire de existenţa 
adevăraţilor dușmani. Atacul nocturn al lui ser Addam i-a luat 
întru totul prin surprindere. Încă dinainte ca oștenii prinţului 
Daeron să-și dea seama că începuse o bătălie, vrăjmașii 
ajunseseră deja printre ei, îi spintecau când ieșeau din corturi 
împleticindu-se, când își înșeuau cai, când se chinuiau să-și 
îmbrace armurile și să-și încingă săbiile. 

Insă dragonul a făcut cel mai mare prăpăd. Seasmoke s-a 
năpustit iar și iar din văzduh, împroșcând cu foc la fiecare 
răsuflare. In scurt timp, flăcările mistuiau o sută de corturi, chiar 
și splendidele pavilioane de mătase în care se adăposteau ser 
Hobert Hightower, lordului Unwin Peake și însuși prinţul Daeron. 
Nici orașul n-a fost cruțat. Prăvăliile și casele și septurile care 
scăpaseră întregi din prima bătălie au fost acum cuprinse de 
focul dragonului. 

Când a început atacul, Daeron Targaryen dormea în cortul lui. 
Ulf cel Alb se afla în oraș, pradă somnului după o noapte de 
beţie în hanul Viezurele Muieratic, pe care îl luase în stăpânire. 
Și Hugh cel Tare, zis Ciocanul, era tot între zidurile 
Tumbletonului, în pat cu văduva unui cavaler ucis în prima 
bătălie. Cei trei dragoni se aflau în afara orașului, pe câmpia de 
dincolo de tabără. 

În ciuda numeroaselor încercări, Ulf cel Alb n-a putut fi trezit 
din somnul lui greu, de beţiv. De-a dreptul înjositor, s-a 
rostogolit sub o masă, unde a sforăit pe toată durata bătăliei. 
Hugh Ciocanul a răspuns cu mai multă iuţeală. Doar pe jumătate 
îmbrăcat, a coborât în goană scările până în curte, zbierând să i 
se aducă buzduganul, armura și un cal cu care să ajungă la 
Vermithor. Oamenii lui s-au repezit să-i îndeplinească poruncile, 
însă chiar în clipa aceea Seasmoke a dat foc grajdurilor. lar 
lordul Jon Roxton luase în stăpânire dormitorul și nevasta 
lordului Footly și era deja în curte. 

Când l-a zărit pe Hugh cel Tare, Roxton s-a gândit că i se 
oferea un prilej favorabil și a spus: 

— Condoleanţele mele, lord Ciocan! 

Hugh s-a întors spre el și l-a fulgerat cu privirea. 

— Pentru ce? a întrebat. 


— Pentru că ai murit în bătălie, i-a răspuns Jon, scoțând-o pe 
Făcătoarea dc Orfani din teacă și împlântând-o adânc în burta 
bastardului, pe care l-a despicat apoi de la vintre până la 
beregată. 

Vreo zece dintre oamenii lui Hugh cel Tare au venit în fugă, la 
tanc ca să-l vadă murind. Şi nici măcar o sabie din oţel valyrian, 
ca Făcătoarea de Orfani, nu îţi e de cine știe ce folos când lupţi 
de unul singur contra zece. Neînfricatul Jon Roxton a izbutit să 
omoare trei înainte de a fi ucis la rândul lui. Se povestește că a 
murit când i-a alunecat un picior pe maţele lui Hugh Ciocanul, 
risipite pe jos, dar poate că amănuntul ăsta e de o ironie atât de 
desăvârșită încât nu poate fi adevărat. 

Despre moartea prinţul Daeron Targaryen există trei istorisiri 
diferite. Cea mai cunoscută pretinde că prinţul a ieșit din cort 
împleticindu-se, cu cămașa de noapte în flăcări, numai pentru a 
fi doborât de mercenarul myrishean Trombo cel Negru, care i-a 
zdrobit capul cu o singură lovitură a buzduganului său cu lanţ. E 
versiunea preferată de Trombo cel Negru, care a povestit-o 
oricui, oricând și oriunde. A doua variantă e aproape identică și 
spune că prinţul a fost omorât cu o sabie, nu cu un buzdugan cu 
lanţ, și că ucigașul său n-a fost Trombo cel Negru, ci un oștean 
căruia nu i se știe numele și care, cel mai probabil, nici nu și-a 
dat seama cui îi luase viaţa. În a treia variantă, curajosul tânăr 
cunoscut sub numele de Daeron cel Cutezător nici măcar n-ar fi 
apucat să iasă din cortul în flăcări care s-a prăbușit peste el, 
aducându-i moartea. Aceasta e versiunea preferată atât de 
Munkun, în /storisirea adevărată, cât și de noi!*. 

Din văzduh, Addam Velaryon a văzut lupta de sub el 
preschimbându-se într-o fugă în dezordine. Doi dintre cei trei 
călăreţi de dragoni din oastea dușmană erau deja morţi, dar el 
nu avea de unde să știe. Insă cu siguranţă a văzut dragonii 
vrăjmașilor. Nu erau legaţi cu lanţuri, puteau să-și ia zborul 
oricând o doreau; Silverwing și Vermithor se roteau pe deasupra 
câte unei câmpii din partea de miazăzi a Tumbletonului, pe când 
Tessarion dormea și era hrănită la vest de oraș, în tabăra 


16 indiferent cum și-a găsit sfârșitul, nimeni nu se îndoiește că Daeron 
Targaryen, cel mai mic dintre fiii regelui Viserys Întâiul și ai reginei Alicent, a 
murit în A Doua Bătălie de la Tumbleton. Pretinșii prinți care, folosindu-se de 
numele lui, și-au făcut apariţia în timpul domniei lui Aegon al II-lea au fost 
demascaţi fără greș ca impostori (n.a.). 


prinţului Daeron, la mai puţin de o sută de metri distanţă de 
cortul lui. 

Dragonii sunt creaturi din foc și sânge, iar larma asurzitoare a 
bătăliei i-a trezit pe toţi trei. Se povestește că un arbaletrier a 
tras o săgeată în Silverwing, iar patruzeci de cavaleri călare l-au 
înconjurat pe Vermithor, atacându-l cu săbiile, suliţele și 
topoarele, sperând să-l ucidă cât era pe pământ, pe jumătate 
adormit. Au plătit cu vieţile lor pentru nesăbuinţa lor. Într-o altă 
parte a câmpului, Tessarion s-a avântat în văzduh zbierând și 
scuipând flăcări, iar Addam Velaryon l-a îndreptat pe Seasmoke 
către ea. 

Solzii dragonilor sunt, nu în totalitate, dar în foarte mare 
măsură rezistenți la foc; protejează carnea și musculatura de 
sub ei, mai vulnerabile. 

Când animalul înaintează în vârstă, solzii i se îngroașă și se 
întăresc, protcjându-l mai bine. În același timp, flăcările sale 
devin mai puternice și mai sălbatice (pe când focul unui dragon 
ieșit din găoace abia dacă poate aprinde niște paie, flăcările 
scuipate de Balerion sau Vhagar, când atinseseră culmea puterii 
lor, topeau oţelul și piatra). De aceea, când se luptă între ei, 
dragonii folosesc adesea, pe lângă flăcări, și alte arme: gheare 
negre ca fierul, lungi ca săbiile și ascuţite ca bricele; fălci atât 
de puternice încât pot sfărâma chiar și platoșe de oţel; cozi ca 
niște bice groase, ale căror lovituri zdrobesc căruțele, rup 
spinările cailor mari de luptă și pot azvârli oameni la 
cincisprezece metri în aer. 

Lupta dintre Tessarion și Seasmoke a fost cu totul altfel. 

Cronicile numesc războiului dintre regele Aegon al II-lea și 
sora lui, Rhaenyra, Dansul Dragonilor, însă numai la Tumbleton 
au dansat cu adevărat dragonii. Tessarion și Seasmoke erau 
dragoni tineri, mai sprinteni în văzduh decât fraţii lor mai 
vârstnici. De nenumărate ori s-au repezit unul la altul numai ca 
să-și schimbe direcţia de zbor în ultima clipă. Avântându-se spre 
cer ca vulturii și plonjând ca șoimii, s-au rotit unul în jurul 
celuilalt pocnind din fălci, urlând, scuipând foc, dar fără să se 
apropie prea mult unul de altul. La un moment dat, Regina 
Albastră a dispărut într-un pâlc de nori, doar ca să reapară o 
clipă mai târziu, năpustindu-se asupra lui Seasmoke din spate și 
apzinzându-i coada cu o răbufnire de flăcări de culoarea 
cobaltului. Intre timp, Seasmoke s-a rostogolit, s-a înclinat pe o 


parte sau pe alta și a șerpuit prin văzduh. Acum era sub 
adversara lui, acum se răsucea brusc în aer și se năpustea 
asupra ei din spate. Cei doi dragoni s-au înălţat tot mai sus și 
mai sus, urmăriţi de pe acoperișurile Tumbletonului de sute de 
perechi de ochi. Unul dintre privitori a spus, mai târziu, că zborul 
lui Tessarion și Seasmoke părea mai degrabă dans de 
împerechere decât luptă. Și poate chiar asta a fost. 

Dansul a luat sfârșit când Vermithor s-a înălţat în văzduh 
urlând. În vârstă de aproape o sută de ani și mare cât ceilalţi doi 
la un loc, dragonul de aramă cu imense aripi cafenii era în 
culmea furiei când și-a luat zborul, cu sângele prelingându-i-se 
fumegând din zeci de răni. Neavând călăreț, nu știa cine îi e 
prieten și cine dușman, așa că și-a revărsat mânia asupra 
tuturor, scuipând flăcări în dreapta și în stânga, și a atacat cu 
sălbăticie pe oricine îndrăznea să arunce vreo suliță către el. Un 
cavaler călare a încercat să fugă din calea lui, dar Vermithor l-a 
prins între fălci din galopul calului. Lorzii Piper și Deddings, aflaţi 
pe o colină, au luat foc împreună cu scutierii, servitorii și aliaţii 
lor, atunci când s-a întâmplat să-i zărească Furia de Aramă. 

O dipă mai târziu, Seasmoke s-a năpustit asupra lui. 

Dintre cei patru dragoni ajunși pe câmpul de bătaie în acea zi, 
numai Seasmoke avea călăreț. Ser Addam Velaryon venise să-și 
dovedească loialitatea, omorându-i pe cei Doi Trădători și pe 
dragonii lor, și iată că unul se afla chiar sub el și-i ataca pe 
oamenii care îl însoţiseră în luptă. Pesemne că s-a simţit obligat 
să-i apere, deși cu siguranţă știa, în sinea lui, că Seasmoke nu-i 
poate face față dragonului mai vârstnic. 

Ce a urmat nu a fost un dans, ci o luptă pe viaţă și pe moarte. 
Vermithor se înălțase doar vreo șase metri deasupra bătăliei, 
când Seasmoke s-a năpustit de sus asupra lui, l-a izbit cu putere 
și l-a trimis zbierând în noroi. Toţi bărbaţii, vârstnici sau tineri, 
au fugit înspăimântați, sau au fost striviţi sub trupurile celor doi 
dragoni care se rostogoleau și se sfârtecau între ei. Cozile 
plesneau, aripile băteau aerul, dar fiarele se încleștaseră atât de 
tare, încât niciuna nu izbutea să se desprindă. Benjicot 
Blackwood urmărea lupta de la o depărtare de cincizeci de 
metri, stând în șaua calului său. După mulţi ani, i-a povestit 
Marelui Maester Munkun că Seasmoke nu putea ţine piept unui 
potrivnic de statura și greutatea lui Vermithor și că ar fi fost fără 
îndoială făcut bucăţi... dacă Tessarion nu s-ar fi năpustit chiar 


atunci din înaltul cerului ca să intre în luptă. 

Cine poate ști ce e în inima unui dragon? Oare o simplă sete 
de sânge a îmboldit-o pe Regina Albastră să atace? Sau femela- 
dragon a venit în ajutorul unuia dintre luptători? Şi dacă da, în al 
cui? Unii vor pretinde că legătura dintre dragon și călăreţul lui e 
atât de profundă, încât animalul ajunge să împărtășească 
sentimentele de dragoste și de ură ale stăpânului. Dar cine era 
acolo aliatul și cine era dușmanul? Oare un dragon fără călăreț 
deosebește un prieten de un vrăjmaș? 

Nu vom primi niciodată răspunsuri la aceste întrebări. 
Cronicile nu ne istorisesc decât că, în A Doua Bătălie de la 
Tumbleton, trei dragoni au luptat în noroi, sânge și fum. 
Seasmoke a murit primul, când Vermithor și-a încleștat colții în 
jurul grumazului lui și i-a smuls capul. Pe urmă, dragonul de 
culoarea bronzului a încercat să-și ia zborul cu trofeul său încă 
în fălci, dar aripile lui zdrenţuite nu i-au putut sălta greutatea. O 
clipă mai târziu, s-a prăbușit la pământ și a murit. Tessarion, 
Regina Albastră, a mai trăit până la apusul soarelui. De trei ori a 
încercat ea să se înalțe în văzduh și de trei ori a dat greș. In 
faptul serii, a părut chinuită de durere, așa că lordul Blackwood 
și-a chemat cel mai iscusit arcaș, pe numele lui Billy Burley, care 
a lăsat între el și Regina Albastră, întinsă neputincioasă pe 
pământ, o distanţă de o sută de metri (mai mare decât cea până 
la care ajung flăcările unui dragon), și-a încordat arcul lung și a 
tras trei săgeți drept în ochiul ei. 

La apusul soarelui, bătălia se încheiase. Deși lorzii riverani au 
pierdut mai puţin de o sută de oameni și au ucis peste o mie de 
oșteni din Orașul Vechi și din Reach, a Doua Bătălie de la 
Tumbleton nu poate fi considerată o victorie a atacatorilor, 
pentru că nu au izbutit să cucerească orașul. Zidurile erau încă 
întregi și, odată ce oamenii regelui s-au retras înăuntrul lor și au 
zăvorât porţile, oastea reginei nu a avut cum să le spargă, căci 
nu-și adusese arme de asalt și nu mai avea niciun dragon. Dar 
își măcelăriseră dușmanii năuciţi, le dăduseră foc corturilor și le 
arseseră sau le capturaseră aproape toate căruțele, nutreţul și 
proviziile, puseseră mâna pe trei sferturi din caii lor de luptă, le 
omorâseră prinţul și doi dintre dragonii regelui. 

Când a răsărit luna, lorzii riverani au lăsat câmpul de bătaie la 
bunul plac al ciorilor și au dispărut printre dealuri. Unul dintre ei, 
băiatul Ben Blackwood, ducea cu sine trupul zdrobit al lui ser 


Addam Velaryon, găsit mort alături de dragonul său. Oasele 
aveau să i se odihnească la Raventree vreme de opt ani, dar în 
138 D.C., fratele său, Alyn, avea să le aducă pe Driftmark și să 
le îngroape în Hull, orașul lui natal. Pe mormântul lui e gravat un 
singur cuvânt: LOIAL. Literele cu înflorituri sunt susţinute de un 
cal de mare și de un șoarece, ambii ciopliţi în piatră. 

In dimineaţa de după luptă, cuceritorii Tumbletonului s-au 
urcat pe ziduri și au văzut că dușmanii dispăruseră. Morţii erau 
împrăștiați peste tot în jurul orașului și printre ei zăceau și 
leșurile a trei dragoni. Numai unul rămăsese în viaţă: Silverwing, 
purtătoarea Bunei Regine Alysanne din vremurile vechi, își luase 
zborul când începuse măcelul și se rotise ore în șir pe deasupra 
câmpului de luptă, plutind pe curenţii de aer încins de focurile 
de dedesubt. Numai după lăsarea întunericului a coborât lângă 
verii ei uciși. Peste ani, menestrelii aveau să povestească, în 
cântecele lor, cum a încercat de trei ori să-i ridice aripa lui 
Vermithor cu botul, parcă vrând să-l ajute să zboare iarăși, dar 
probabil că ăsta nu e decât un basm. 

Răsăritul soarelui a găsit-o pe Silverwing zburând agitată 
peste câmp și hrănindu-se cu resturi arse de cai, oameni și vite. 

Opt dintre cei treisprezece Ciulini muriseră, printre ei fiind și 
lordul Owen Fossoway, Marq Ambrose și Neînfricatul Jon Roxton. 
Richard Rodden fusese nimerit în gât de o săgeată și avea să 
moară a doua zi. Patru dintre conspiratori rămăseseră în viaţă, 
ser Hobert Hightower și lordul Unwin Peake fiind doi dintre ei. Și, 
cu toate că Hugh cel Tare, zis Ciocanul, plecase și el dintre cei 
vii, luându-și cu sine visele de domnie, al doilea Trădător trăia. 
Ulf cel Alb se trezise din beţie și aflase că e ultimul călăreț de 
dragoni, stăpân al ultimului dragon. 

— Ciocanul e mort, ca și băiatul vostru, se presupune că i-a 
spus el lordului Peake. Nu v-am mai rămas decât eu. 

Când lordul l-a întrebat ce are de gând, cel Alb a răspuns: 

— Pornim în marș, așa cum aţi vrut. Voi luaţi orașul, eu iau 
afurisitul ăla de tron. Ce zici? 

În dimineaţa următoare, l-a vizitat ser Hobert Hightower, ca 
să plănuiască în amănunt atacul asupra Debarcaderului Regelui. 
A adus cu el, în dar, două butoiașe, unul cu vin roșu de Dorne, 
iar celălalt cu vin auriu de Arbor. Deși Ulf cel Alb nu gustase 
niciodată vreun soi de vin care să nu-i placă, se știa că are o 
slăbiciune mai ales pentru licorile mai vechi și mai dulci. Nu 


încape îndoială că ser Hobert spera că o să soarbă din vinul acru 
și roșu, în timp ce lordul Ulf o să-l dea de dușcă pe cel alb. Insă 
ceva din purtarea lui Hightower - transpira, se bâlbâia și era 
cam prea prietenos, a povestit mai târziu scutierul care le 
turnase vinul - a trezit bănuielile lui Ulf cel Alb. Prudent, a 
poruncit să se pună vinul roșu de Dorne deoparte, pentru mai 
târziu, și a insistat ca ser Hobert să bea împreună cu el auriul de 
Arbor. 

Cronicile nu ne spun prea multe despre ser Hobert Hightower, 
însă nimeni nu are îndoieli în privinţa felului în care și-a găsit 
moartea. Ca să nu-i trădeze pe prietenii săi, Ciulinii, l-a lăsat pe 
scutier să-i umple pocalul, l-a golit până la fund și a mai cerut 
unul. Odată ce l-a văzut pe Hightower bând, Ulf cel Beţiv s-a 
ridicat la înălţimea poreclei sale și a dat peste cap trei pocale 
înainte de a începe să caște. Otrava din vin era blândă. Când 
lordul Ulf a adormit pentru a nu se mai trezi niciodată, ser 
Hobert a sărit în picioare și a încercat să vomite, dar era prea 
târziu. Inima i s-a oprit peste o oră. „Nimeni nu s-a temut 
vreodată de sabia lui ser Hobert“, ne spune Ciupercă, „dar 
pocalul ăla de vin era mai ucigător decât oţelul valyrian.” Pe 
urmă, lordul Unwin Peake a oferit o mie de dragoni de aur 
oricărui cavaler de obârșie nobilă care o va putea stăpâni pe 
Silverwing. Au venit trei bărbaţi. După ce primului i-a fost smuls 
un braţ, iar al doilea a ars de viu, al treilea s-a răzgândit. In 
momentul acela oastea lui Peake, o rămășiță a marii armii 
venite tocmai din Orașul Vechi sub comanda prinţului Daeron și 
a lordului Ormund Hightower, se împrăștia văzând cu ochii, 
pentru că oamenii dezertau cu zecile și fugeau din Tumbleton, 
luând cu ei atâtea prăzi cât puteau căra. Recunoscându-și 
înfrângerea, lordul Unwin și-a chemat lorzii și sergenţii și a 
ordonat retragerea. 

Învinuitul de trădare Addam Velaryon, numit la naștere 
Addam din Hull, salvase Debarcaderul Regelui de dușmanii 
reginei... cu preţul vieţii sale. Însă curajul lui i-a rămas 
necunoscut Rhaenyrei. Fuga ei din Debarcaderul Regelui a fost 
plină de piedici. La Rosby, a găsit porţile castelului zăvorâte, din 
porunca tinerei femei căreia îi respinsese pretenţia la moștenire 
în favoarea unui frate mai mic. Castelanul tânărului lord 
Stokeworth i-a oferit găzduire doar pentru o noapte. 

— Vor veni după tine, a prevenit-o pe regină, iar eu n-am 


destulă putere ca să le ţin piept. 

Jumătate dintre Mantiile Aurii plecate împreună cu ea din 
Debarcaderul Regelui au dezertat pe drum, iar într-o noapte 
tabăra i-a fost atacată de o ceată de oameni fără căpătâi. 
Cavalerii ei au alungat atacatorii, dar ser Balon Byrch a fost 
doborât de o săgeată, iar o lovitură în cap a crăpat coiful lui ser 
Lyonel Bentley, un tânăr cavaler din Garda Reginei. Rănitul a 
murit în ziua următoare, aiurând. Regina și-a continuat drumul 
spre Duskendale. 

Casa Darklyn se numărase printre cei mai loiali susţinători ai 
Rhaenyrei, dar își plătise scump loialitatea. Lordul Gunthor își 
pierduse viaţa în serviciul reginei, ca și unchiul său Steffon. lar 
portul Duskendale fusese prădat de ser Criston Cole. Nu e de 
mirare că văduva lordului Gunthor n-a fost încântată când a 
apărut Inălţimea Sa la porţile ei. Așa că numai insistenţele lui 
ser Harrold Darke au convins-o pe Lady Meredyth s-o primească 
pe regină în oraș (Casa Darke se înrudea de departe cu Casa 
Darklyn, iar ser Harrold fusese pe vremuri scutierul răposatului 
ser Steffon), dar numai cu condiţia să nu stea prea mult. 

Odată ce s-a văzut în siguranţă între zidurile Fortului Mohorât, 
care domina portul, Rhaenyra i-a poruncit maesterului Casei 
Darklyn să-i trimită Marelui Maester Gerardys, la Piatra 
Dragonului, un mesaj prin care să-i ceară o corabie care să vină 
imediat s-o ia acasă. Trei corbi și-au luat zborul, spun cronicile 
orașului... dar zilele s-au scurs fără să apară vreo corabie. N-a 
sosit niciun răspuns de la Piatra Dragonului, din partea lui 
Gerardys, ceea ce a înfuriat-o pe regină. A început din nou să 
pună la îndoială loialitatea Marelui Maester. 

Rhaenyra a avut mai mult noroc în alte părţi. Din Winterfell, 
Cregan Stark i-a scris ca să-i dea de veste că va aduce o oaste 
în sud cât mai curând cu putinţă, dar o prevenea că va fi nevoie 
de ceva timp ca să-și adune oamenii, „căci ţinutul meu e întins 
și, cu iarna care ne bate la ușă, trebuie să ne culegem ultima 
recoltă, dacă nu vrem să murim de foame când va veni zăpada, 
pentru a rămâne vreme îndelungată”. Nordicul i-a promis 
reginei zece mii de oameni, „mai tineri și mai aprigi decât Lupii 
lernii”. Şi Fecioara din Vale i-a făgăduit ajutor, când i-a răspuns 
din castelul ei de iarnă, Porţile Lunii... dar trecătorile din munți 
fiind astupate de zăpadă, cavalerii ei nu puteau ajunge decât pe 
mare. Dacă soseau la Gulltown corăbiile Casei Velaryon, scria 


lady Jeyne, ea putea trimite imediat o corabie la Duskendale. 
Dacă nu, trebuia să ceară corăbii din Braavos și din Pentos, iar 
pentru asta avea nevoie de bani. g 

Regina Rhaenyra nu avea nici aur, nici corăbii. Işi pierduse 
flota când îl azvârlise în temniță pe lordul Corlys și fugise din 
Debarcaderul Regelui speriată de moarte, fără să se gândească 
să-și ia cu sine nici măcar un singur bănuț. Deznădăjduită și 
înfricoșată, Înălțimea Sa se plimba pe zidurile cetăţii Duskendale 
plângând, încărunţea și se trăgea la faţă din ce în ce mai mult, 
de la o zi la alta. Nu putea să doarmă și își pierduse pofta de 
mâncare. Nu suporta nici să se despartă de prinţul Aegon, 
singurul ei fiu rămas în viaţă; băiatul se afla alături de ea zi și 
noapte, „ca o mică umbră palidă”. 

Când lady Meredith i-a dat clar de înţeles că stătuse mai mult 
decât era bine-venită, Rhaenyra s-a văzut silită să-și vândă 
coroana ca să poată face rost de bani pentru traversarea mării 
la bordul unei corăbii negustorești din Braavos, Vio/lande. Ser 
Harrold Darke a îndemnat-o să se refugieze în Vale, la lady 
Arryn, iar ser Medrick Manderly a încercat să o convingă să-i 
însoțească pe el și pe fratele lui, ser Torrhen, la Portul Alb, dar 
Înălţimea Sa i-a refuzat pe amândoi. Era hotărâtă să se întoarcă 
la Piatra Dragonului. Acolo avea să găsească ouă de dragoni, le- 
a spus celor doi susținători ai ei; trebuia să facă neapărat rost 
de un alt dragon, altminteri totul era pierdut. 

Vânturi puternice au împins corabia Violande spre țărmurile 
Driftmarkului, mai aproape decât și-ar fi dorit regina. Şi de trei 
ori au trecut prin apropierea unor corăbii de război ale Şarpelui 
Mărilor, însă Rhaenyra a avut grijă să nu fie văzută. In cele din 
urmă, corabia din Braavos a intrat, pe înserate, în portul de la 
poalele Muntelui Dragonului. Regina trimisese din Duskendale 
un corb care să-i vestească sosirea și a găsit o escortă 
așteptând-o când a coborât pe doc împreună cu fiul ei, Aegon, 
cu doamnele de onoare și cu trei cavaleri din Garda Reginei. 
(Mantiile Aurii cu care plecase din Debarcaderul Regelui 
rămăseseră în Duskendale, iar fraţii Manderly pe Vio/lanae, care 
urma să-i ducă în Portul Alb.) 

Ploua când au ajuns pe țărm și portul era aproape pustiu. 
Chiar și în lupanarele de pe chei domnea întunericul și păreau 
părăsite, dar regina nu le-a dat atenţie. Cu trupul și sufletul 
bolnave, distrusă de trădări, Rhaenyra Targaryen nu dorea 


decât să se întoarcă in castelul său, unde își închipuia că atât 
ea, cât și fiul ei vor fi în siguranţă. Nu-și imagina că o așteaptă 
ultima și cea mai cumplită dintre trădări. 

Escorta Rhaenyrei, alcătuită din patruzeci de oșteni, era 
comandată de ser Alfred Broome, unul dintre oamenii lăsaţi de 
ea la Piatra Dragonului când plecase să atace Debarcaderul 
Regelui. Broome, cel mai vârstnic dintre cavalerii de pe insulă, 
făcea parte din garnizoană încă din timpul domniei Regelui Cel 
Bătrân. Prin urmare, se așteptase să fie numit castelan atunci 
când Rhaenyra plecase să revendice Tronul de Fier... însă era 
posac și plin de acreală, ceea ce nu inspira nici simpatie, nici 
încredere, ne povestește Ciupercă, așa că regina îl neglijase în 
favoarea mai prietenosului ser Robert Quince. Atunci când 
Rhaenyra a întrebat de ce n-a venit chiar ser Robert să o 
întâmpine, ser Alfred a răspuns că-l va vedea pe „prietenul 
nostru cel gras” la castel. 

Și l-a văzut... cu toate că leșul carbonizat al lui Quince era de 
nerecunoscut când au dat de el. Dar fusese colosal de gras, așa 
că, mulţumită staturii sale, era de neconfundat. L-au găsit 
atârnat de crenelurile porţii cetăţii, alături de leșul intendentului 
insulei, de al căpitanului gărzii și al maestrului de arme... și de 
capul și partea de sus a trunchiului Marelui Maester Gerardys. 
Tot ce se aflase sub coaste dispăruse și maţele Marelui Maester 
atârnau sub pântecul sfâșiat ca niște șerpi negri, carbonizaţi. 

La vederea cadavrelor, reginei i-a pierit tot sângele din obraji, 
însă tânărul prinţ Aegon a fost primul care a înţeles ce 
însemnau. 

— Fugi, mamă! a strigat, dar prea târziu. 

Oamenii lui ser Alfred s-au năpustit asupra apărătorilor 
reginei. O lovitură de secure a despicat capul lui ser Harrold 
Darke înainte de a apuca să-și scoată sabia din teacă, iar ser 
Adrian Redford a fost înjunghiat din spate, cu o suliță. Doar ser 
Loreth Lansdale a fost îndeajuns de iute să lupte pentru a o 
apăra pe regină și i-a omorât pe primii doi atacatori înainte de a 
fi ucis la rândul său. Astfel a pierit ultimul om din Garda Reginei. 
Când prinţul Aegon a înșfăcat sabia lui ser Harrold, ser Alfred i-a 
azvârlit-o din mână cu o lovitură dispreţuitoare. 

Sub ameninţarea sulițelor, băiatul, regina și doamnele ei de 
companie au intrat pe porţile Pietrei Dragonului și au pătruns în 
curtea castelului. 


Acolo (după cum o spune Ciupercă, memorabil și după mulţi ani) 
s-au pomenit faţă în față cu „un bărbat mort și un dragon 
muribund”. 

Solzii lui Sunfyre încă mai luceau ca poleiţi cu aur în razele 
soarelui, dar, așa cum zăcea întins pe pavajul din piatră 
valyriană neagră și topită al curţii, era limpede că e distrus, el, 
cel mai frumos dragon care se avântase vreodată spre cerul 
Westerosului. Aripa aproape smulsă de Meleys stătea acum 
răsucită în afară, într-o poziţie ciudată, iar rănile proaspete de 
pe spate încă fumegau și sângerau la orice mișcare. Stătea 
încovrigat când regina și însoțitorii ei au dat cu ochii de el 
pentru prima oară. Când s-a foit și și-a săltat capul, i s-au văzut 
și rănile imense de pe grumaz, de unde un alt dragon îi 
smulsese bucăţi de came. Pe burtă avea locuri unde solzii îi 
fuseseră înlocuiţi de cruste, iar acolo unde ar fi trebuit să i se 
afle ochiul drept nu mai avea decât o gaură acoperită cu sânge 
negru, închegat. 

Oricine s-ar fi întrebat, așa cum a făcut cu siguranţă și 
Rhaenyra, ce se întâmplase. 

Acum știm mult mai multe decât știa atunci regina. Pentru 
asta îi suntem recunoscători Marelui Maester Munkun, căci 
Istorisirea adevărată, scrisă în mare parte pornind de la spusele 
Marelui Maester Orwyle, ne dezvăluie cum a ajuns Aegon al ll- 
lea la Piatra Dragonului. 

Lordul Larys Strong, zis și Picior-Strâmb, a fost cel care i-a 
scos din oraș pe rege și pe copiii săi imediat ce au apărut 
dragonii reginei deasupra Debarcaderului Regelui. Dar, ca să nu 
iasă pe o poartă, unde ar fi putut fi văzuţi și recunoscuţi, lordul 
Larys i-a condus printr-un pasaj secret al lui Maegor cel Crud, 
cunoscut numai de el. Și tot lordul Larys a hotărât că fugarii 
trebuie să se despartă, căci astfel, chiar dacă unul era prins, 
ceilalți aveau în continuare șanse să scape. Lui ser Rickard 
Thorne i s-a ordonat să îl ducă pe Maelor, prinţul de numai doi 
ani, la lordul Hightower. Prințesa Jaehaera, o fetiță dulce și 
prostuţă de șase ani, a fost încredinţată lui ser Willis Fell, care s- 
a jurat că o va duce în siguranţă la Capătul Furtunii. Niciunul n-a 
știut unde merge celălalt, ca să nu poată trăda dacă ar fi fost 
prinși. 

Şi numai Larys a știut că regele, dezbrăcat de hainele lui fine 
și înfășurat în mantia pătată de sare a unui pescar, a fost ascuns 


printre peștii dintr-o luntre și lăsat în grija unui cavaler bastard 
cu rude la Piatra Dragonului. Picior-Strâmb s-a gândit că, odată 
ce va afla de dispariţia regelui, regina o să trimită cu siguranţă 
oameni în căutarea lui... iar o barcă nu lasă urme pe valuri și 
prea puţini s-ar fi gândit vreodată să-l caute pe Aegon chiar pe 
insula surorii sale, tocmai în umbra fortăreței ei. Munkun ne 
spune că Marele Maester Orwyle a aflat toate acestea chiar din 
gura lordului Strong. 

Și Aegon ar fi rămas acolo, ascuns, dar inofensiv, amorţindu-și 
durerea cu vin și acoperindu-și cicatricele arsurilor cu o mantie 
groasă, dacă Sunfyre nu ar fi izbutit să ajungă Piatra Dragonului. 
Ne putem întreba ce anume l-a atras spre Muntele Dragonului, 
așa cum s-au întrebat mulţi alţii înaintea noastră. Oare dragonul 
rănit, cu aripa frântă pe jumătate vindecată, a fost îndemnat de 
vreun instinct primar să revină la locul nașterii sale, la vulcanul 
fumegător unde ieșise din găoace? Sau a simţit cumva că regele 
Aegon e pe insulă, la multe leghe distanţă și dincolo de o 
întindere de valuri înspumate, și s-a hotărât să zboare într-acolo 
pentru a-și regăsi călăreţul? Septonul Eustace merge și mai 
departe și sugerează că Sunfyre a simţit nevoia disperată a lui 
Aegon. Însă cine își poate imagina că știe ce e în inima unui 
dragon? 

În cronici nu găsim nicio însemnare despre ceea ce s-a 
întâmplat cu Sunfyre vreme de aproape o jumătate de an, după 
ce, din pricina oamenilor lordului Walys Mooton, a fugit de pe 
câmpul de cenușă și oase de lângă Popasul Corbilor. (Anumite 
povești spuse prin castelele Caselor Crabb și Brune sugerează 
că dragonul și-ar fi găsit adăpost în pădurile neguroase de pini și 
în peșterile de la Capul Ghearei Despicate.) Deși aripa sfâșiată i 
se vindecase îndeajuns cât să poată zbura, era încă lipsită de 
putere și se reprinsese de corp sub un unghi bizar. Așa că 
Sunfyre nu se mai putea avânta spre înălţimi și nici nu mai 
putea rămâne prea mult în văzduh, ci se străduia din greu să 
zboare chiar pe distanţe mici. Bufonul Ciupercă spune, cu 
răutate, că, pe când cei mai mulţi dragoni străbat văzduhul ca 
niște vulturi, Sunfyre nu mai era decât „un imens pui auriu care 
suflă foc, ţopăind în fâlfâit de aripi de pe un deal pe altul”. 

Dar „puiul care suflă foc” a izbutit cumva să traverseze Golful 
Apei Negre... căci pe el îl văzuseră năierii de pe Wessaria 
atacându-l pe Gray Ghost. Ser Robert Quince dăduse vina pe 


Cannibal. Dar Tom Limbă împleticită, un bâlbâit care auzea mai 
multe decât putea să spună, îi îmbiase pe volanteni cu bere și 
remarcase că vorbeau des despre solzii aurii ai atacatorului. lar 
el știa foarte bine că dragonul celălalt, Cannibal, are solzii negri 
ca smoala. Asta i-a făcut pe cei doi Tom și pe „verii” lor (ceea ce 
era doar o jumătate de adevăr, pentru că numai ser Marston 
avea același sânge cu ei, fiind bastardul adus pe lume de sora 
lui Tom Barbă Încâlcită după ce un cavaler îi răpise fecioria) să 
plece cu mica lor barcă în căutarea ucigașului lui Gray Ghost. 

Regele plin de arsuri și dragonul schilodit și-au găsit unul în 
celălalt un nou motiv de a trăi. Dintr-un bârlog ascuns pe 
dezolanta coastă golașă dinspre est a Muntelui Dragonului, 
Aegon se aventura afară în zorii fiecărei zile și se înălța din nou 
în văzduh, așa cum n-o mai făcuse după bătălia de la Popasul 
Corbilor, pe când cei doi Tom și vărul lor, Marston Waters, 
cutreierau cealaltă parte a insulei în căutarea unor oameni care 
să-i ajute să ocupe castelul. Chiar și pe Piatra Dragonului, veche 
reședință și fortăreață a Rhaenyrei, au găsit mulţi care nu o 
puteau suferi din motive întemeiate sau nu. Unii încă își mai 
jeleau fraţii, fiii și taţii uciși în timpul Culesului Seminţelor sau în 
Bătălia din Defileu, alţii sperau să se îmbogăţească din jafuri sau 
să fie făcuţi cavaleri, alţii credeau sincer că fiul are mai multe 
drepturi decât fiica și erau de partea lui Aegon. 

Regina își luase cei mai buni oameni cu ea, la Debarcaderul 
Regelui. Pe insula ei, apărată de corăbiile Șarpelui Mărilor și de 
zidurile înalte, din piatră valyriană, Piatra Dragonului părea de 
necucerit, așa că lnălțimea Sa lăsase în garnizoană puţini 
oameni, dintre care cei mai mulţi nu păreau de vreun folos 
altundeva: oșteni cărunţi și băieţi cărora nu le dăduseră încă 
tuleiele, bărbați greoi în mișcări, ologi, răniţi grav care încă nu 
se refăcuseră, oameni de a căror loialitate se îndoia sau bănuiţi 
de lașitate. lar în fruntea lor îl pusese pe ser Robert Quince, un 
bărbat destoinic, dar bătrân și gras. 

Quince era un susţinător statornic al reginei, în privinţa asta 
toată lumea era de acord, însă avea sub ordinele sale și oameni 
mai puţin loiali, cu anumite resentimente, sau care îi purtau pică 
pentru nedreptăţi din trecut, fie ele reale ori închipuite. Printre 
aceștia se remarca ser Alfred Broome, care s-a arătat mai mult 
decât dispus să-și trădeze regina în schimbul făgăduielii că va fi 
înnobilat și va primi pământuri și aur dacă Aegon al II-lea își va 


recâștiga tronul. Broome făcea de multă vreme parte din 
garnizoană, așa că a putut să le spună oamenilor regelui care 
sunt punctele tari și cele slabe ale Pietrei Dragonului, ce gărzi 
pot fi mituite sau convinse și care trebuie omorâte sau aruncate 
în temniţă. 

Când a sosit timpul, Piatra Dragonului a fost cucerită în mai 
puţin de o oră. La ceasul fantomelor, oștenii trecuţi de partea lui 
Broome au deschis o poartă laterală, prin care s-au strecurat 
neobservaţi în castel ser Marston Waters, Tom Limbă împleticită 
și oamenii lor. Un grup a ocupat arsenalul, iar altul i-a arestat pe 
oștenii și pe maeștrii de arme loiali reginei. Ser Marston l-a găsit 
pe Marele Maester Gerardys chiar în adăpostul corbilor, așa că 
nicio pasăre nu și-a putut lua zborul, ca să dea de veste că 
fuseseră atacați. Ser Alfred însuși s-a aflat în fruntea celor care 
au dat buzna în odăile castelanului, luându-l prin surprindere. 
Când ser Robert Quince a dat să se ridice din pat, Broome i-a 
înfipt o suliță în burdihanul mare și alb. Cunoscându-i foarte bine 
pe amândoi, Ciupercă spune că ser Alfred îl detesta pe ser 
Robert și îi purta pică. Și îi putem da crezare, pentru că sulița a 
fost împlântată cu atâta forţă, încât vârful i-a ieșit prin spinarea 
lui ser Robert, a trecut prin salteaua din puf și prin cea de paie 
de sub ea și s-a înfipt în lemnul podelei. 

Planul n-a mers bine într-o singură privință. Când Tom Limbă 
împleticită și cuţitarii lui au spart ușa dormitorului tinerei lady 
Baela, vrând s-o ia prizonieră, ea a izbutit să iasă pe fereastră, 
s-a târât pe acoperișuri și a coborât pe ziduri până în curte. 
Oamenii regelui păzeau deja grajdul unde fuseseră ţinuţi 
dragonii castelului, dar Baela crescuse în Piatra Dragonului și îi 
erau cunoscute căi de intrare și ieșire de care ei n-aveau habar. 
Când urmăritorii au reușit să dea de ea, deja desfăcuse lanţurile 
lui Moondancer și îi pusese o șa. 

Așa s-a făcut că, după ce a trecut în zbor cu Sunfyre peste 
vârful fumegător al Muntelui Dragonului și a început apoi să 
coboare, sperând să-și facă triumfător intrarea în castelul aflat 
acum în mâinile oamenilor săi după uciderea sau capturarea 
susținătorilor Rhaenyrei, regele Aegon al II-lea s-a întâlnit în 
văzduh cu Baela Targaryen, fiica dăruită prinţului Daemon de 
lady Laena, la fel de neînfricată ca tatăl ei. 

Moondancer era o femelă tânără, de un verde-pal, cu 
coarnele, creasta și osatura aripilor sidefii. Doar aripile le avea 


imense, trupul îi era de mărimea unui cal de luptă, dar cântărea 
mai puţin. Însă era foarte iute în mișcări, iar Sunfyre, deși cu 
mult mai mare decât ea, continua să fie stingherit de aripa 
strâmbă și se alesese cu răni noi din lupta cu Grey Ghost. 

S-au întâlnit în întunericul dinaintea zorilor, umbre pe cer, 
luminând noaptea cu focurile lor. Moondancer s-a ferit de 
flăcările lui Sunfyre, s-a ferit de fălcile lui, s-a repezit pe sub 
ghearele cu care voia s-o înșface, apoi s-a întors și i-a zgâriat de 
deasupra spinarea, lăsând în urmă o rană lungă, adâncă și 
fumegândă, și i-a sfârtecat aripa rănită. Cei care priveau de jos 
au spus că Sunfyre s-a clătinat în văzduh ca un beţiv, 
străduindu-se din greu să rămână în zbor, în timp ce 
Moondancer l-a atacat din nou, scuipând flăcări. Sunfyre i-a 
răspuns cu o răbufnire de foc auriu atât de violentă și de 
strălucitoare, încât a luminat curtea de sub ei ca un al doilea 
soare; iar pe Moondancer a izbit-o drept în ochi. Probabil că a 
orbit-o pe loc, dar ea a continuat să zboare, s-a izbit de Sunfyre 
și amândoi au devenit o singură încâlceală de aripi și gheare. În 
cădere, Moondancer l-a mușcat pe Sunfyre de grumaz de mai 
multe ori, umplându-și botul cu carnea lui. lar dragonul mai 
vârstnic şi-a înfipt ghearele în burta ei. Înveșmântată în foc și 
fum, oarbă și sângerând, femela a prins să-și fluture cu 
disperare aripile, încercând să se elibereze, dar nu a izbutit 
decât să încetinească prăbușirea amândurora. 

Oamenii din curte au fugit să se adăpostească în timp ce 
dragonii s-au izbit de piatra tare, încă luptându-se. Pe pământ, 
iuțeala nu i-a fost lui Moondancer aproape de niciun folos 
împotriva mărimii și greutăţii lui Sunfyre. Dragonul verde a 
încremenit curând, fără suflare. Cel auriu și-a urlat victoria și a 
încercat să se înalțe iarăși, numai că s-a prăbușit la loc, cu 
sânge fierbinte curgându-i din rănile deschise. 

Regele Aegon a sărit din șa când dragonii încă se mai aflau la 
vreo șase metri înălțime; și-a zdrobit ambele picioare. Lady 
Baela a rămas pe Moondancer până jos. Arsă și plină de lovituri, 
a găsit putere să dezlege lanţurile care o prindeau de șa și să se 
îndepărteze târâș în timp ce dragonul ei se zvârcolea în chinurile 
morţii. Când Alfred Broome și-a scos sabia, pregătindu-se să 
ucidă fata, Marston Waters i-a smuls-o din mână. Tom Limbă 
împleticită a săltat-o pe Baela pe braţe și a dus-o la maester. 

Astfel a cucerit regele Aegon al II-lea străvechea reședință a 


Casei Targaryen, în schimbul unui preţ cumplit. Sunfyre nu avea 
să mai zboare niciodată. A rămas în curte, acolo unde căzuse, și 
s-a hrănit mai întâi cu hoitul lui Moondancer, apoi cu oile ucise 
pentru el de oștenii din garnizoană. lar Aegon al ll-lea și-a 
petrecut tot restul vieţii în dureri crâncene... dar, spre cinstea 
lui, a refuzat când Marele Maester Gerardys i-a adus lapte de 
mac. 

— Nu mai merg pe calea asta, a spus. Şi nici nu sunt atât de 
prost încât să beau orice poţiune îmi dai tu. Eşti creatura surorii 
mele. 

La porunca regelui, colanul smuls de prinţesa Rhaenyra de la 
gâtul Marelui Maester Orwyle și dat lui Gerardys a fost folosit 
pentru spânzurarea celui din urmă. Nu i s-a îngăduit să moară 
repede, cu gâtul frânt după o cădere bruscă, ci a fost strangulat 
încetul cu încetul, în timp ce dădea din picioare și încerca 
gâfâind să respire. De trei ori, când era aproape mort, a fost 
lăsat jos și i s-a îngăduit să-și recapete răsuflarea, numai pentru 
a fi din nou săltat în aer. După cea de-a treia oară, i s-a despicat 
burta și a fost atârnat în faţa lui Sunfyre, ca să se ospăteze 
dragonul cu picioarele și măruntaiele lui, dar regele a poruncit 
să fie păstrată o destul de mare parte a Marelui Maester ca „s-o 
poată întâmpina pe iubita mea soră când se va întoarce.” 

La scurt timp după aceea, când regele zăcea în marea sală 
din Toba de Piatră, cu picioarele lui sfărâmate strânse în 
bandaje, a sosit de la Duskendale primul corb trimis de regina 
Rhaenyra. Când a aflat că sora lui vitregă va veni la bordul 
corăbiei Violande, Aegon i-a poruncit lui ser Alfred Broome să se 
pregătească s-o întâmpine „așa cum se cuvine” la întoarcerea ei 
acasă. ` 

Noi știm acum tot ce s-a petrecut. Insă regina nu știa nimic 
când a pus piciorul pe țărm, drept în capcana fratelui ei. 

Septonul Eustace (care n-o iubea pe regină) ne povesteşte că 
Rhaenyra a început să râdă când a văzut starea jalnică în care 
ajunsese Sunfyre cel Auriu. 

— A cui e lucrarea asta? a întrebat ea. Trebuie să-i mulțumim. 

Ciupercă bufonul (care o iubea foarte mult pe regină), spune 
o altă poveste. In versiunea lui, Rhaenyra întreabă: 

— Cum s-a ajuns la așa ceva? 

în ambele istorisiri, pe urmă a vorbit regele: 

— Surioară, a strigat el, dintr-un balcon. 


Neputând să meargă și nici măcar să stea în picioare, Aegon 
fusese dus acolo într-un jilţ. Șoldul sfărâmat la Popasul Corbilor 
îl lăsase cu trupul aplecat și răsucit, chipul cândva frumos i se 
buhăise din pricina laptelui de mac, iar cicatricele arsurilor îi 
acopereau jumătate de corp. Dar Rhaenyra l-a recunoscut 
imediat. 

— Dragul meu frate! a spus ea. Speram că ești mort. 

— După tine, a ripostat Aegon. Ești mai vârstnică decât mine. 

— Mă bucur să aflu că-ţi amintești asta, a venit replica 
Rhaenyrei. Se pare că suntem prizonierii tăi... dar să nu crezi că 
ne vei ţine prea mult în temniţă. Lorzi loiali mie mă vor găsi. 

— Poate, dacă te vor căuta în cele șapte iaduri, a spus regele, 
chiar în timp ce oamenii lui au smuls-o pe Rhaenyra din 
îmbrăţișarea fiului ei. 

Unii povestesc că ser Alfred Broome a înșfăcat-o de un braț, 
iar alţii susțin că au fost cei doi Tom, Barbă Incâlcită, tatăl, și 
Limbă Împleticită, fiul. Era de faţă și ser Marston Waters, cu o 
mantie albă pe umeri, căci Aegon al II-lea îl primise în Garda 
Regelui, ca recunoaștere a meritelor sale. 

Dar nici Waters, nici vreun alt cavaler sau lord dintre cei de 
faţă nu a protestat nici măcar cu un singur cuvânt când regele 
Aegon al II-lea i-a oferit-o pe sora sa vitregă dragonului, drept 
hrană. Se povestește că, la început, Sunfyre nu a părut câtuși de 
puţin interesat de o asemenea ofrandă. Dar Broome și-a înfipt 
vârful pumnalului în sânul reginei și mirosul de sânge a aţâţat 
dragonul, care a adulmecat-o pe Înălţimea Sa, apoi a scăldat-o 
într-o răbufnire de flăcări, atât de brusc încât mantia lui ser 
Alfred a luat foc când el abia a izbutit să se retragă, dintr-un 
salt. Rhaenyra Targaryen a mai avut timp doar să-și înalțe ochii 
spre cer și să arunce un ultim blestem asupra fratelui ei vitreg, 
înainte ca fălcile dragonului să se strângă în jurul ei, smulgându- 
iun braţ din umăr. 

Septonul Eustace ne spune că dragonul auriu a devorat-o pe 
regină din șase îmbucături, lăsându-i neatins doar fluierul 
piciorului stâng, „pentru Străin”. Elinda Massey, cea mai tânără 
și cea mai blândă dintre doamnele de onoare ale reginei, și-a 
scos ochii la vederea unei asemenea fapte, pe când fiul reginei, 
Aegon cel Tânăr, a privit îngrozit, neputând să se miște. 
Rhaenyra Targaryen, Deliciul Tinutului și O-jumătate-De-An- 
Regină, a părăsit această Vale a Plângerii în a douăzeci și doua 


zi a celei de-a zecea luni din anul 130 după Cucerirea lui Aegon. 
Avea treizeci și trei de ani. 

Ser Alfred Broome a insistat să fie ucis și prinţul Aegon cel 
Tânăr, dar regele a interzis asta. În vârstă de zece ani, băiatul ar 
fi putut valora mai mult ca ostatic, a declarat el. Chiar și moartă 
fiind, sora lui vitregă încă avea mulţi susținători, cu care 
Înălţimea Sa trebuia să ducă tratative înainte de a putea spera 
să urce din nou pe Tronul de Fier. Așa că prinţului Aegon i s-au 
pus cătușe la gât, la încheieturile mâinilor și la glezne și a fost 
dus în temniţele de sub Piatra Dragonului. Fiind de obârşie 
nobilă, doamnele de onoare ale fostei regine au fost închise în 
celule în Turnul Dragonul Mării, unde aveau să-și aștepte 
răscumpărarea. 

— Vremurile în care ne-am ascuns s-au încheiat, a declarat 
regele Aegon al II-lea. Trimiteţi corbi, să se afle în întregul Tinut 
că uzurpatoarea a murit și că regele legitim se întoarce acasă, 
să revendice tronul tatălui său. 


Moartea dragonilor Scurta 
si trista domnie a lui Aegon 
al Il-lea 
pi tu 


—- Vremurile în care ne-am ascuns s-au încheiat, a declarat 
regele Aegon al II-lea la Piatra Dragonului, după ce Sunfyre se 
ospătase cu sora lui. Trimiteţi corbi, să se afle în întregul Tinui 
că uzurpatoarea a murit și că regele legitim se întoarce acasă, 
să revendice tronul tatălui său. 

Numai că există anumite lucruri mai ușor de spus decât de 
făcut chiar și pentru regii legitimi. Luna avea să crească, să 
descrească și iar să crească înainte de a pleca Aegon al II-lea de 
pe Piatra Dragonului. 

Între el şi Debarcaderul Regelui se aflau insula Driftmark, 
întreaga lăţime a Golfului Apei Negre și zeci de corăbii de război 
ale Casei Velaryon stând la pândă. Cu Șarpele Mărilor „oaspete” 
al lui Trystane și cu ser Addam mort la Tumbleton, comanda 
flotei Velaryon rămăsese în seama fratelui lui Addam, Alyn, un 
băiat de cincisprezece ani, fiul mai mic al Şoricelului, fiica 
marangozului... și avea acesta să-i fie prieten sau dușman? 
Fratele lui murise luptând pentru regină, dar aceeași regină îl 
întemniţase pe lordul lor, iar acum era moartă. La Driftmark au 
fost trimiși corbi cu un mesaj care îi oferea Casei Velaryon 
iertarea tuturor ofenselor din trecut dacă Alyn din Hull venea la 
Piatra Dragonului să jure credinţă... însă, înainte de a primi un 
răspuns, Aegon al Il-lea ar fi făcut o prostie traversând golful cu 
o corabie și riscând să fie capturat. 

Înălțimea Sa nici nu voia să plece la Debarcaderul Regelui, în 
zilele de după moartea surorii sale, a continuat să se agaţe de 
speranţa că Sunfyre și-ar fi putut recăpăta puterile într-o destul 
de mare măsură ca să zboare iarăși. In schimb, dragonul părea 
din ce în ce mai slăbit și, curând, rănile de pe grumazul lui au 
început să duhnească. Până și fumul scos pe nări avea un iz 
scârbos și, către sfârșit, nici n-a mai mâncat. In a noua zi din a 
douăsprezecea lună a anului 130 D.C., magnificul dragon auriu 
care fusese mândria regelui Aegon s-a stins în curtea exterioară 


a castelului Piatra Dragonului, chiar în locul unde se prăbușise. 
Inălţimea Sa a plâns, apoi a poruncit să fie scoasă din temniţă și 
executată verișoara lui, lady Baela. S-a răzgândit când ea era 
deja cu capul pe butuc, fiindcă maesterul lui i-a reamintit că 
mama fetei fusese o Velaryon, chiar fiica Șarpelui Mărilor. Spre 
Driftmark și-a luat zborul un alt corb, de data asta cu o 
ameninţare: dacă, în două săptămâni, Alyn din Hull nu se 
înfățișa să-i jure credință suzeranului său legitim, verișoara lui, 
lady Baela, avea să-și piardă capul. 

Intre timp, pe ţărmul apusean al Golfului Apei Negre, luna 
celor Trei Regi s-a sfârșit brusc când în afara zidurilor 
Debarcaderului Regelui a apărut o oaste. Orașul trăise mai bine 
de o jumătate de an cu teama de armia lui Ormund Hightower, 
care fusese din ce în ce mai aproape... dar, când au fost 
asediați, atacul n-a pornit din Orașul Vechi, trecând prin Podul 
Amar și Tumbleton, ci de la Capătul Furtunii, venind pe Drumul 
Regelui. Când auzise de moartea reginei, Borros Baratheon 
plecase de lângă soţia sa din nou însărcinată și de lângă cele 
patru fiice, ca s-o pornească spre miazănoapte prin pădurea 
regelui, cu șase sute de cavaleri și patru mii de pedestrași. 

Când avangarda lui Baratheon a apărut de cealaltă parte a 
Gurii Apei Negre, Păstorul le-a poruncit adepților săi să dea fuga 
la fluviu și să-l împiedice pe lordul Borros să iasă din vad. Dar 
numai câteva sute de oameni au venit să-l asculte pe cerșetorul 
care predicase cândva pentru zeci de mii și foarte puţini i s-au 
supus. Pe culmea dealului lui Aegon, scutierul care-și spunea 
acum Trystane Foc-Pur stătea pe metereze, cu Larys Strong și 
cu ser Perkin Puricele, privind lung cum se îngroșau rândurile 
oștii din Ținuturile Fununii. 

— Nu avem destulă putere ca să ne împotrivim unei astfel de 
armii, sire, i-a spus Larys băiatului, dar poate vorbele au șanse 
de izbândă acolo unde săbiile nu pot decât să dea greș. Trimite- 
mă să negociez cu ei. 

Și astfel a fost trimis Picior-Strâmb de cealaltă parte a 
fluviului, cu un steag alb și însoţit de Marele Maester Orwyle și 
de regina-văduvă Alicent. 

Lordul de Capătul Furtunii i-a primit într-un pavilion de la 
marginea Pădurii Regelui, în vreme ce oamenii lui tăiau copaci 
ca să construiască plute pentru traversarea fluviului. Acolo, 
regina Alicent a aflat cu încântare că nepoata sa Jaehaera, 


singurul copil supravieţuitor al fiului ei Aegon și al fiicei ei 
Helaena, fusese adusă cu bine la Capătul Furtunii de ser Willis 
Fell din Garda Regelui. Regina-văduvă a vărsat lacrimi de 
bucurie. 

Au urmat trădări și logodne, până când s-a ajuns la o 
înţelegere între lordul Borros, lordul Larys și regina Alicent, cu 
Marele Maester Orwyle ca martor. Picior-Strâmb a promis că ser 
Perkin și lepădăturile din care făcuse cavaleri li se vor alătura 
oștenilor din Ținuturile Furtunii pentru a-l repune pe regele 
Aegon al II-lea pe Tronul de Fier, cu condiţia ca ei toţi, mai puţin 
uzurpatorul Trystane, să fie iertaţi pentru toate fărădelegile, 
printre care se numărau înalta trădare, răzvrătirea, jaful, 
asasinatul și siluirea. Regina Alicent a fost de acord ca fiul ei, 
regele Aegon al II-lea, s-o facă pe lady Cassandra, cea mai mare 
dintre fiicele lordului Borros, noua lui regină. Lady Floris, o altă 
fiică a nobilului lord, urma să fie logodită cu Larys Strong. 

Despre problema reprezentată de flota Casei Velaryon au 
discutat pe îndelete. 

— Trebuie să ne aliem cu Şarpele Mărilor, stă scris că a spus 
lordul Baratheon. Poate că bătrânului i-ar plăcea o nevastă 
tânără. Am două fiice care nu sunt încă logodite. 

— E de trei ori trădător, a ripostat regina Alicent. Dacă n-ar fi 
fost el, Rhaenyra n-ar fi cucerit niciodată Debarcaderul Regelui. 
Înălțimea Sa, fiul meu, nu va fi uitat asta. Pe Corlys Velaryon îl 
vreau mort. 

— Oricum o să moară curând, a răspuns ser Larys Strong. Să 
facem pace cu el acum și să-l folosim cât de mult putem. După 
ce se va aranja totul și vom fi în siguranţă, dacă n-o să mai 
avem nevoie de Casa Velaryon, o să-i putem da oricând o mână 
de ajutor Străinului. 

Și, spre marea lor rușine, asta le-a fost hotărârea. Solii s-au 
întors în Debarcaderul Regelui, iar oastea din Ținuturile Furtunii 
i-a urmat curând, traversând nestingherită Gura Apei Negre. 
Lordul Borros a găsit zidurile cetăţii pustii, porţile neapărate și 
nici ţipenie de om pe străzi și în pieţe, în afara leșurilor. În timp 
ce urca Dealul lui Aegon cu lorzii săi stegari și cu cavalerii 
apărători ai Casei, a văzut flamurile zdrenţuite ale scutierului 
Trystane date jos de pe meterezele corpului de gardă, pentru a 
fl înlocuite cu stindardul cu dragon al regelui Aegon al II-lea. 
Regina Alicent însăși a ieșit din Fortăreaţa Roșie să-i ureze bun 


venit, cu ser Perkin alături. 

— Unde e uzurpatorul? a întrebat lordul Borros, descălecand 
in curtea exterioară. 

— Arestat și în lanţuri, a răspuns ser Perkin. 

Călit în nenumărate încăierări cu dornishenii de la hotare și în 
nu de mult încheiata campanie victorioasă împotriva noului 
Rege Vultur, lordul Borros Baratheon n-a pierdut timpul, a trecut 
imediat la reinstaurarea ordinii în Debarcaderul Regelui. După o 
noapte de sărbătorire fără zarvă în Fortăreaţa Roșie, a doua zi a 
plecat călare să asalteze Dealul Visenyei și pe „Regele 
Fofoloancă”, Gaemon Păr-Alb. Coloane de cavaleri în armură au 
urcat dealul din trei părţi, doborând vagabonzii, mercenarii și 
beţivii adepţi ai micului rege care le stăteau în cale și punându-i 
pe ceilalți pe fugă. Tânărul monarh, care își sărbătorise a cincea 
aniversare cu doar două zile în urmă, a fost dus în Fortăreaţa 
Roșie în lanţuri și plângând, aruncat pe spinarea unui cal. Il 
urma mama lui, strângând-o de mână pe dornisheana Svlvenna 
Sand și fiind în fruntea unei lungi coloane de târfe, vrăjitoare, 
pungași, găinari și beţivi, rămășițele supraviețuitoare ale „curţii” 
lui Păr-Alb. 

Păstorului i-a venit rândul în noaptea următoare. Știind ce se 
întâmplase cu târfele și cu micul lor rege, prorocul își chemase 
„armata desculţă” să se adune în jurul Gropii Dragonului și să 
apere Dealul lui Rhaenys cu „sânge și fier”. Dar steaua 
Păstorului apusese. Mai puţin de trei sute de oameni au răspuns 
chemării sale, iar dintre aceștia mulţi au fugit când a început 
atacul. Lordul Borros și-a condus cavalerii în susul dealului pe 
coasta de vest, iar ser Perkin a urcat cu ai lui pe râpa mult mai 
abruptă din est, pornind din Fundătura Puricilor. Străpungând 
linia subţire a apărătorilor, au dat buzna în ruinele Gropii 
Dragonului, unde l-au găsit pe profet în mijlocul capetelor de 
dragon (acum intrate de-a binelea în putrefacție), înconjurat de 
un inel de torţe și continuând să predice despre urgie și pustiire. 
Când l-a văzut pe lordul Borros pe calul său de luptă, Păstorul și- 
a îndreptat spre el ciotul și l-a blestemat. 

— O să ne-ntâlnim în iad înainte de-a se-ncheia anul! a vestit 
fratele cerșetor. 

Ca și Gaemon Păr-Alb, a fost prins viu și dus în Fortăreaţa 
Roșie în lanţuri. 

Și astfel s-a reîntors pacea în Debarcaderul Regelui. In 


numele fiului ei, „regele nostru legitim, Aegon, Al Doilea pe 
Numele Său”, regina Alicent a declarat stare de asediu și a 
interzis ieșirea pe străzile orașului după lăsarea întunericului. 
Pentru impunerea interdicţiei, a fost realcătuită Garda Orașului, 
sub comanda lui ser Perkin Puricele, pe când lordul Borros și 
oștenii săi din Tinuturile Furtunii au luat sub pază porţile 
orașului și meterezele. Daţi jos de pe dealurile lor, falșii regi 
zăceau în temniţă, așteptând întoarcerea regelui legitim. Insă 
această întoarcere depindea de Casa Velaryon de Driftmark. În 
spatele zidurilor Fortăreţei Roșii, regina-văduvă Alicent și lordul 
Larys Strong i-au oferit Ș$arpelui Mărilor libertatea, deplina 
iertare a trădării sale și un loc în consiliul restrâns al regelui, cu 
condiţia să-și plece genunchiul în faţa lui Aegon al II-lea și să 
pună în slujba lui săbiile și pânzele Driftmarkului. Numai că 
bătrânul s-a dovedit surprinzător de încăpățânat. 

— Genunchii mei sunt bătrâni și ţepeni, nu se îndoaie deloc cu 
ușurință, a răspuns lordul Corlys, înainte de a spune care sunt 
termenii săi. 

Voia să fie iertat nu doar el, ci și toţi cei care luptaseră de 
partea reginei Rhaenyra și mai voia să-i fie dată prinţesa 
Jaehaera în căsătorie lui Aegon cel Tânăr, pentru ca ei doi să fie 
proclamati, împreună, moștenitori ai regelui Aegon. 

— "Ținutul a fost rupt în două, a spus. Trebuie să-l unim iarăși. 

Fiicele lordului Borros nu-l interesau, dar voia să fie eliberată 
imediat lady Baela. 

Regina a fost ultragiată de „aroganţa” lordului Velaryon, ne 
povestește Munkun, și mai ales de dorinţa ca Aegon al reginei 
Rhaenyra să fie numit moștenitorul lui Aegon al ei. Alicent își 
pierduse doi fii și o fiică în timpul Dansului și nu suporta gândul 
că unul dintre fiii rivalei ei o să trăiască. Furioasă, Inălțimea Sa i- 
a reamintit lordului Corlys că ea îi propusese de două ori reginei 
Rhaenyra niște termeni ai păcii, numai pentru ca să-i fie 
propunerile respinse cu dispreţ. A rămas în seama lui Larys 
Picior-Strâmb să domolească apele agitate, calmând-o pe regină 
cu o discretă reamintire a discuţiei lor din cortul lordului 
Baratheon și convingând-o să accepte propunerile Șarpelui 
Mărilor. 

A doua zi, lordul Corlys Velaryon, Şarpele Mărilor, a 
îngenuncheat în fața reginei Alicent, așezată pe treptele de jos 
ale Tronului de Fier, ca reprezentantă a fiului ei, și le-a jurat 


credinţă regelui și Casei sale. Sub ochii zeilor și ai oamenilor, 
regina-văduvă i-a garantat că este iertat și i-a redat vechiul său 
loc, de amiral și maestru al corăbiilor, în consiliul restrâns. La 
Driftmark și la Piatra Dragonului au fost trimiși corbi să dea de 
știre despre încheierea înţelegerii... exact la timp, fiindcă au 
aflat că tânărul Alyn Velaryon își aduna corăbiile ca să atace 
Piatra Dragonului, iar Aegon se pregătea din nou s-o lase fără 
cap pe verișoara lui, Baela. 

În ultimele zile ale anului 130 D.C., regele Aegon al II-lea s-a 
întors în sfârșit la Piatra Dragonului, însoţit de ser Marston 
Waters, ser Alfred Broome, cei Doi Tom și lady Baela Targaryen 
(tot în lanţuri, de teamă că, dacă ar fi fost eliberată, l-ar fi atacat 
pe rege). Escortaţi de douăsprezece galere de război din flota 
Casei Velaryon, au navigat pe o corabie negustorească veche, 
prăpădită, numită Șoricelul/, proprietatea Marildei din Hull, care 
îi era și căpitan. Dacă lui Ciupercă i se poate da crezare, a fost 
aleasă înadins. „Lordul Alyn l-ar fi putut duce pe rege acasă cu 
Gloria Lordului Aethan sau cu Valurile Dimineţii, ba chiar și cu 
Fata din Orașul Mirodeniilor, dar voia să-l vadă strecurându-se în 
oraș ca un șoricel”, spune piticul. „Lordul Alyn era băiat insolent 
și nu-și iubea regele.” ` 

Intoarcerea regelui n-a fost nicidecum triumfătoare. Incă 
neputând să meargă, Inălțimea Sa, purtat într-un palanchin 
închis, a intrat pe Poarta Fluviului și a mers spre Fortăreața 
Roșie de pe Dealul lui Aegon printr-un oraș pustiu, pe străzi 
goale, pe lângă case abandonate și prăvălii prădate. Și urcușul 
pe treptele înguste ale Tronului de Fier s-a dovedit peste 
puterile lui; de aceea, regele reînscăunat își ţinea Curtea așezat 
pe un scăunel cioplit și capitonat pus pe treapta de jos a 
adevăratului tron, cu o pătură peste picioarele lui răsucite și 
zdrobite. 

Deși avea dureri foarte mari, regele nu s-a mai retras în 
dormitorul său și nu s-a mai folosit nici de vinul viselor, nici de 
lapte de mac, ci a trecut imediat la judecarea celor trei „regi 
vremelnici”, care cârmuiseră Debarcaderul Regelui în Luna 
Nebuniei. Scutierul i-a înfruntat primul mânia și a fost 
condamnat la moarte pentru înaltă trădare. Când l-au târât în 
fața Tronului de Fier, Trystane, un băiat curajos din fire, a fost 
sfidător la început, până când l-a văzut pe Perkin Puricele stând 
lângă rege. Asta i-a frânt inima, spune Ciupercă, dar nici măcar 


după aceea n-a încercat să susţină că e nevinovat și nici n-a 
cerșit îndurare, a cerut doar să fie făcut cavaler înainte de 
moarte. Regele Aegon i-a garantat această favoare, așa că ser 
Marston Waters l-a supranumit pe băiat (un bastard, ca și el) ser 
Trystane Foc („Foc-Pur”, numele pe care și-l conferise băiatul, a 
fost considerat dovadă de aroganță), iar ser Alfred Broome i-a 
tăiat capul cu Focul Negru, sabia lui Aegon Cuceritorul. 

Soarta Regelui Fofoloancă, Gaemon Păr-Alb, a fost mai 
blândă. Băiatul a fost cruțat mulţumită vârstei sale fragede, de 
numai cinci ani, și trecut sub tutela Coroanei. Mama lui, Essie, 
care în timpul scurtei domnii a fiului său dăduse numelui ei o 
notă de nobleţe, spunându-și lady Esselyn, a mărturisit, sub 
tortură, că tatăl lui Gaemon nu era regele, cum pretinsese mai 
înainte, ci mai degrabă un vâslaș cu părul argintiu de pe o 
galeră negustorească din Lys. Fiind de obârşie umilă și nedemne 
de sabie, Essie și târfa dornisheană Sylvenna Sand au fost 
spânzurate de crenelurile For- tăreţei Roșii, laolaltă cu douăzeci 
și șapte de curteni ai „regelui” Gaemon, o dezgustătoare 
amestecătură de hoţi, beţivi, saltimbanci, cerșetori, târfe și 
codoși. 

Păstorul a fost ultimul către care și-a îndreptat atenţia Aegon 
al II-lea. Când a fost adus în faţa Tronului de Fier pentru 
judecată, profetul a refuzat să se căiască pentru nelegiuirile sale 
sau să-și recunoască trădarea, dar și-a întins braţul spre rege și 
i-a spus lnălțimii Sale aceleași cuvinte pe care le rostise când 
fusese prins de Borros Baratheon: 

— O să ne-ntâlnim în iad înainte de-a se-ncheia anul! 

Pentru această insolenţă, Aegon a poruncit să i se smulgă 
limba cu clești încinși, apoi i-a condamnat pe el și pe „adepţii lui 
trădători” la moarte prin foc. 

In ultima zi a anului, două sute patruzeci și unu de „miei 
desculți”, cei mai fervenţi și cei mai devotați adepţi ai 
Păstorului, au fost unși cu smoală din creștet până în tălpi și 
înlănţuiţi de stâlpi de-a lungul largii străzi pietruite care pornea 
din Piața Cârpaciului către răsărit, urcând până la Groapa 
Dragonului. In vreme ce în septurile din oraș erau trase 
clopotele, vestind încheierea vechiului an și începutul celui nou, 
regele Aegon al II-lea a pornit-o de-a lungul străzii (din ziua 
aceea numită Calea Păstorului, în loc de strada Dealului, cum i 
se spusese până atunci) în palanchin, cu cavalerii săi călărind de 


o parte și de alta și aprinzându-i pe mieii captivi cu torțele, ca 
să-i lumineze drumul. Așa a ajuns Înălţimea Sa până în vârful 
dealului, unde, înconjurat de capetele celor cinci dragoni, era 
legat Păstorul însuși. Susţinut de doi cavaleri din Garda sa, 
regele Aegon s-a ridicat de pe perne, a ajuns clătinându-se până 
la stâlpul de care era înlănţuit profetul și i-a dat foc cu mâna lui. 

„Uzurpatoarea Rhaenyra murise, dragonii de asemenea, toţi 
regii saltimbanci căzuseră, și totuși Ținutul încă nu avea parte 
de pace”, a scris septonul Eustace la scun timp după aceea. Cu 
sora lui vitregă ucisă și cu singurul ei fiu supravieţuitor captiv la 
Curtea lui, era logic ca regele Aegon al II-lea să se aștepte la 
dispariția oricărei împotriviri fată de cârmuirea lui... și poate că 
așa s-ar fi și întâmplat, dacă Înălţimea Sa ar fi ţinut cont de 
sfaturile lordului Velaryon și ar fi decretat că toți lorzii și 
cavalerii care îmbrăţișaseră cauza reginei sunt iertaţi. 

Din păcate, regele nu era iertător din fire. Indemnat de mama 
lui, regina-văduvă Alicent, Aegon al Il-lea era hotărât să se 
răzbune pe toţi cei care îl trădaseră și îl detronaseră. A început 
cu ţinuturile Coroanei, a trimis oamenii lui și pe ai lui Borros 
Baratheon la Rosby, Stokeworth și Duskendale și în castelele și 
satele din jur. Deși lorzii stăpânitori ai acestor locuri s-au grăbit 
să-și pună administratorii și castelanii să dea jos stindardul cu 
mai multe blazoane al Rhaenyrei și să înalțe în schimb dragonul 
auriu al lui Aegon, au fost puși în lanţuri, aduși pe rând la 
Debarcaderul Regelui și siliţi să-și plece genunchiul în faţa 
regelui. Și n-au fost eliberaţi până când nu s-au declarat de 
acord să plătească o răscumpărare bogată și să-i dea Coroanei 
ostatici mulțumitori. 

Această campanie s-a dovedit a fi o mare greșeală, fiindcă n-a 
izbutit decât să întărească ura împotriva regelui în inimile 
susținătorilor răposatei regine. La Debarcaderul Regelui s-a 
primit curând vestea că la Winterfcll, Barrowtown și Portul Alb se 
adunau luptători în număr din ce în ce mai mare. În Ținuturile 
Riverane, bătrânul și ţintuitul la pat lord Grover Tully murise în 
cele din urmă (de apoplexie, când aflase că oastea Casei sale a 
luptat împotriva regelui legitim în a doua bătălie de la 
Tumbleton, spune Ciupercă), iar nepotul său Elmo, acum în 
sfârșit lord de Riverrun, chemase din nou la război toată 
nobilimea Tridentului, ca nu cumva să aibă aceeași soartă ca 
lorzii Rosby, Stokeworth și Darklyn. În jurul său se adunaseră 


Benjicot Blackwood de Raventree, deja un războinic călit în 
luptă, la numai treisprezece ani; îndărjita lui tânără mătușă, Aly 
cea Neagră, cu trei sute de arcuri; lady Sabitha Frey, 
necruţătoarea și acaparatoarea lady de Gemenii; lordul Hugo 
Vance de Popasul Călătorului; lordul Jorah Mallister de Seagard; 
lordul Roland Darry de Darry; chiar și Humfrey Bracken, lord de 
Stone Hedge, a cărui Casă sprijinise până atunci cauza regelui 
Aegon. 

Şi mai grave erau știrile din Vale, unde lady Jeyne Arryn 
adunase o mie cinci sute de cavaleri și opt mii de oșteni și 
trimisese soli la Braavos pentru a face rost de corăbii cu care să- 
i aducă la Debarcaderul Regelui. Cu ei avea să vină un dragon. 
Lady Rhaena din Casa Targaryen, sora geamănă a curajoasei 
Baela, luase cu ea în Vale un ou... un ou care se dovedise fertil, 
din el ieșise un pui de un roz-pal, cu coarnele și creasta negre. 
Era femelă și Rhaena o numise Morning. 

Deși era nevoie să mai treacă ani înainte ca Morning să 
crească destul de mare pentru a fi călărită în război, vestea 
nașterii ei era un motiv de neliniște adâncă pentru consiliul 
verde. Dacă rebelii se puteau făli cu un dragon, iar susţinătorii 
regelui nu, norodul avea să creadă că dușmanii lor au mai multe 
drepturi la tron, le-a atras atenţia regina Alicent. 

— Am nevoie de un dragon, a spus Aegon al Il-lea, când a 
auzit asta. 

In afară de puiul Rhaenei, în tot Westerosul nu mai 
rămăseseră în viaţă decât trei dragoni. Sheepstealer dispăruse 
cu fata pe nume Nettles, dar se credea că se află undeva, la 
Capul Ghearei Despicate sau în Munţii Lunii. Cannibal încă mai 
vâna pe pantele de răsărit ale Muntelui Dragonului. Când se 
primiseră ultima oară vești despre ea, Silverwing părăsise 
pustiitul Tumbleton îndreptându-se spre Reach și se spunea că 
și-a făcut un bârlog pe o mică insulă stâncoasă din mijlocul 
Lacului Roșu. 

Femela-dragon argintie a reginei Alysanne acceptase un al 
doilea călăreț, a subliniat Borros Baratheon. 

— De ce n-ar accepta și un al treilea? la dragonul în stăpânire 
și coroana ta n-o să mai fie în pericol. 

Dar Aegon încă nu putea nici să meargă, nici să stea în 
picioare, și cu atât mai puţin să călărească un dragon. Înălţimea 
Sa nu era nici destul de puternic pentru o călătorie prin Tinut 


până la Lacul Roșu, prin locuri pline de trădători, rebeli și tot 
felul de oameni fără căpătâi. 

Asta nu era nicidecum o soluție. 

— Nu Silverwing, a spus lnălțimea Sa. O să am un nou 
Sunfyre, mai mândru și mai fioros decât celălalt. 

Așa că au fost trimiși corbi la Piatra Dragonului, unde ouăle 
dragonilor Targaryen, dintre care unele atât de vechi încât se 
preschimbaseră în pietre, erau păstrate, sub pază, în încăperile 
subterane ale vistieriei și în pivnițe. Maesterul aflat acolo a ales 
șapte (în onoarea zeilor), care păreau cele mai promițătoare, și 
le-a trimis la Debarcaderul Regelui. Regele Aegon le-a păstrat în 
camerele lui, dar din niciunul nu a ieșit vreun dragon. Ciupercă 
ne spune că regele stătea pe un „ou mare, violet cu auriu” zi și 
noapte, sperând că îl poate cloci, ca să iasă puiul, „dar, dacă ar 
fi stat pe o balegă violet cu auriu, ar fi fost totuna”. 

Marele Maester Orwyle, eliberat din temniţă și purtând din 
nou colanul cuvenit rangului său, ne ajută să aruncăm o privire 
în refăcutul consiliu verde, studiindu-l în amănunt în acele 
vremuri agitate, când teama și bănuielile domneau chiar și în 
Fortăreaţa Roșie. Tocmai când aveau o nevoie disperată să fie 
uniţi, lorzii din jurul lui Aegon al II-lea nu izbuteau să se pună de 
acord în privinţa înfruntării furtunii care se apropia. 

Şarpele Mărilor era în favoarea rezolvării cu duhul blândeţii, a 
iertării și a păcii. 

Borros Baratheon îi dispreţuia propunerea, considerând-o 
semn de slăbiciune; el i-ar fi putut înfrânge pe toţi trădătorii ăia 
pe câmpul de luptă, a spus, în fața regelui și a consiliului. Nu 
avea nevoie decât de oameni; la Casterly Rock și Orașul Vechi 
ar fi trebuit trimisă poruncă să strângă imediat oști noi. 

Ser Tyland Lannister, maestrul orb al banilor, a propus să fie 
trimise corăbii la Lys și Pentos, pentru a lua în slujba regelui una 
sau mai multe companii de mercenari (Aegon al Il-lea nu ducea 
lipsă de bani, pentru că, înainte de a pune regina Rhaenyra 
mâna pe cetate și pe vistierie, ser Tyland adăpostise trei sferturi 
din averea Coroanei la loc sigur, în Casterly Rock, Orașul Vechi 
și în Banca de Fier din Braavos). 

Lordul Velaryon considera astfel de strădanii inutile. 

— Nu avem timp. În Casterly Rock și Orașul Vechi, puterea e 
în mâinile unor copii. De-acolo n-o să mai primim ajutor. Cele 
mai bune companii libere sunt deja în slujba unuia dintre orașele 


Lys, Myr și Tyrosh. Chiar dacă ser Tyland le poate plăti destul de 
mult ca să treacă în slujba noastră, n-o să-i poată aduce aici la 
timp. Corăbiile mele pot ţine la distanţă oștenii din Valea lui 
Arryn, dar cine o să-i oprească pe nordici și pe lorzii Tridentului? 
Mărșăluiesc deja către noi. Trebuie să negociem. Înălțimea Sa ar 
trebui să le ierte toate fărădelegile și trădările, să-l proclame pe 
Aegon al Rhaenyrei moștenitorul său și să-l însoare de îndată cu 
prințesa Jaehaera. E singura cale. 

Însă cuvintele bătrânului au ajuns la urechi surde. Regina 
Alicent încuviințase fără tragere de inimă logodna nepoatei sale 
cu fiul Rhaenyrei, dar o făcuse fără aprobarea regelui. Aegon al 
II-lea avea alte idei. Voia să se cunune imediat cu Cassandra 
Baratheon, fiindcă „o să-mi dăruiască fii puternici, demni să stea 
pe Tronul de Fier”. Nici n-avea să-i îngăduie prinţului Aegon să 
se însoare cu fiica lui și să aducă pe lume fii care să întineze 
succesiunea. 

— Poate să îmbrace veșmintele negre și să-și petreacă restul 
zilelor la Zid, a decretat Înălțimea Sa, sau poate să renunţe la 
bărbăţie și să-mi slujească mie ca eunuc. Alegerea îi aparţine, 
dar nu va avea copii. Descendenţa surorii mele trebuie să se 
încheie aici. 

Dar până și o asemenea hotărâre era prea blândă, după 
părerea lui ser Tyland Lannister, care a adus argumente în 
favoarea execuţiei prinţului Aegon cel Tânăr. 

— Atâta vreme cât răsuflă, băiatul rămâne o ameninţare, a 
subliniat. Taie-i capul, și trădătorii vor rămâne și fără regină, și 
fără rege, și fără prinţ. Cu cât moare mai repede, cu atât mai 
repede se încheie rebeliunea. 

Cuvintele lui, ca și ale regelui, l-au îngrozit pe lordul Velaryon. 
Bătrânul Șarpe al Mărilor, „cu mânia tunându-i în glas”, i-a 
numit pe rege și pe sfetnicii săi „proști, mincinoși și sperjuri” și a 
părăsit valvârtej încăperea. 

Pe urmă, Borros Baratheon s-a oferit să-i aducă regelui capul 
bătrânului și Aegon al Il-lea era pe punctul să-și rostească 
încuviințarea, când și-a ridicat glasul lordul Larys Strong, 
reamintindu-lc că Alyn Velaryon, moștenitorul Șarpelui Mărilor, 
se afla la Driftmark, unde nu se puteau atinge de el. 

— Omorâţi șarpele bătrân și o să-l pierdeţi pe cel tânăr, cu tot 
cu minunatele lor corăbii iuți. 

În schimb, i-a povăţuit el, era bine să se împace imediat cu 


lordul Corlys, ca să păstreze Casa Velaryon de partea lor. 

— Oferă-i logodna pe care și-o dorește, Înălțimea Ta, l-a 
îndemnat pe rege. O logodnă nu e totuna cu o nuntă. Numește-l 
pe tânărul Aegon moștenitorul tău. Un prinţ nu e totuna cu un 
rege. Privește în trecut și numără moștenitorii care au trăit 
îndeajuns ca să ajungă pe tron. Incheie-ţi socotelile cu 
Driftmarkul când va sosi timpul, când toţi dușmanii tăi vor fi 
dispărut și puterea ta va fi pe o culme. Ziua aceea încă n-a sosit. 
Trebuie s-o așteptăm, vorbindu-i lui până atunci cu blândeţe. 

Sau cel puţin așa au ajuns cuvintele sale până la noi, prin 
Munkun, pornind de la Orwyle. Nici septonul Eustace, nici 
bufonul Ciupercă n-au fost de faţă la discuţia din consiliu. Totuși, 
Ciupercă vorbește tot timpul despre asta, spunând: „A mai 
existat vreodată cineva la fel de prefăcut ca Picior-Strâmb? Ah, 
omul ăsta ar fi putut fi un bufon minunat! Cuvintele i se 
scurgeau de pe buze ca mierea din fagure și niciodată n-a mai 
avut otrava un gust atât de dulce.” 

Misterul reprezentat de ser Larys Strong a iritat generaţii de 
cărturari care au studiat cronicile și nu putem spera să-l 
dezlegăm noi. Cui îi era loial, de fapt? Ce urmărea? Și-a șerpuit 
drumul pe timpul întregului Dans al Dragonilor, trecând când de 
o parte, când de alta, dispărând și reapărând, dar cumva 
supraviețuind întotdeauna. În ce măsură a fost tot ce a spus și 
tot ce a făcut un vicleșug și în ce măsură a dat dovadă de 
sinceritate? A navigat încotro l-a dus vântul sau a plecat știind 
unde vrea să ajungă? 

Ne putem pune toate aceste întrebări, dar nimeni nu e în 
stare să răspundă. Ultimul Strong își păstrează tainele. 

Tot ce știm este că era viclean și secretos, și totuși 
convingător și plăcut când era nevoie să fie. Cuvintele lui au 
făcut să se clatine hotărârea regelui și a consiliului. Când regina 
Alicent a obiectat, întrebându-se cu glas tare cum ar putea fi 
convins lordul Corlys să se întoarcă după tot ce se spusese acolo 
în acea zi, lordul Strong a răspuns: 

— Înălțimea Ta, asta e o însărcinare care-mi poate fi 
încredinţată. Cutez să spun că nobilul lord o să-și plece urechea 
la vorbele mele. 

Și așa a fost. Deși atunci n-a știut nimeni, după încheierea 
întrunirii consiliului, Picior-Strâmb s-a dus drept la Șarpele 
Mărilor și i-a spus că regele are de gând să-i îndeplinească toate 


cererile și să-l omoare mai târziu, după terminarea războiului. 
lar când bătrânul și-a scos furios sabia, gata să treacă la o 
răzbunare sângeroasă, l-a domolit cu vorbe blânde și cu 
zâmbete. 

— Există o cale mai bună, i-a spus, îndemnându-l să aibă 
răbdare. 

Și astfel și-a ţesut plasa de înșelăciuni și trădări, întărâtându-i 
unul împotriva altuia. 

Pe când în jurul lui totul era un vârtej de comploturi peste 
comploturi și dușmanii se apropiau din toate părţile, Aegon al Il- 
lea rămânea orb la toate. Regele nu era un om sănătos. Arsurile 
cu care se alesese la Popasul Corbilor îi lăsaseră cicatrice pe o 
jumătate de trup. Ciupercă spune că, din pricina lor, își pierduse 
și vlaga mădularului. Și nici nu mai putea să meargă. Săritura 
din șaua lui Sunfyre la Piatra Dragonului îi rupsese piciorul drept 
în două locuri și îi spărsese în bucăţi oasele piciorului stâng. 
Dreptul se vindecase bine, scrie Marele Maester Orwyle; dar nu 
și stângul. Mușchii acelui picior nu mai existau, genunchiul se 
înţepenise, carnea se topise până când nu mai rămăsese din el 
decât un băț subţire și atât de răsucit, încât Marele Maester 
Orwyle credea că Înălţimea Sa s-ar descurca mai bine fără el. 
Însă regele nici n-a vrut s-audă de așa ceva. În schimb, era 
purtat dintr-un loc în altul în palanchin. Abia către sfârșitul 
zilelor sale și-a recăpătat puterea într-o destul de mare măsură 
ca să poată merge cu ajutorul unei cârje, târându-și după el 
piciorul vătămat. 

În ultima jumătate de an a vieţii, chinuit tot timpul de dureri, 
Aegon părea să găsească plăcere numai la gândul apropiatei 
sale căsătorii. Nici măcar ghidușiile bufonilor săi nu-l mai făceau 
să râdă, ne spune Ciupercă, cel mai de frunte dintre aceștia... 
deși „Înălţimea Sa zâmbea din când în când la glumele mele și îi 
plăcea să mă ţină lângă el ca să-i alung melancolia și să-l ajut să 
se îmbrace”. Cu toate că, din pricina arsurilor, nu se mai putea 
împreuna cu nicio femeie, ne povestește bufonul, încă avea 
nevoi ale cărnii și se uita adesea de după o draperie când unul 
dintre favoriţii săi se împreuna cu câte o servitoare sau cu câte 
o doamnă de la Curte. Ni se spune că, de cele mai multe ori, 
Tom Limbă Împleticită făcea aşa ceva pentru el; alteori, anumiţi 
cavaleri ai Casei aveau îndatorirea asta dezonorantă și de trei 
ori i s-a impus chiar și lui Ciupercă s-o facă. Bufonul ne spune și 


că, după ce privea un asemenea spectacol, regele începea să 
plângă de rușine și îl chema pe septonul Eustace să-i ofere 
iertarea păcatelor. (Eustace nu pomenește nimic despre asta în 
istorisirea ultimelor zile ale lui Aegon.) 

Tot în acele zile, Aegon al ll-lea a poruncit și să fie 
reconstruită Groapa Dragonului, a dat ordin să fie înălțate două 
statui ale fraţilor săi Aemond și Daeron (a decretat că trebuie să 
fie mai mari decât Titanul din Braavos și poleite cu aur) și a avut 
grijă să fie arse în public toate proclamaţiile „regilor vremelnici” 
Trystane Foc-Pur și Gaemon Păr-Alb. 

Între timp, dușmanii săi se apropiau. Cregan Stark, lord de 
Winterfell, înainta de-a lungul Gâtului, în fruntea unei oști 
imense (septonul Eustace vorbește de „douăzeci de mii de 
sălbatici urlători, înveșmântaţi în blănuri lăţoase”, deși, în 
Istorisirea adevărată, Munkun le micșorează numărul la numai 
opt mii), chiar în timp ce, la Gulltown, Fecioara din Vale își 
îmbarca oastea: zece mii de oameni, sub comanda lordului 
Leowyn Corbray și a fratelui său, ser Corwyn, care purta vestita 
sabie valyriană numită Lady Forlorn. 

Însă oștenii din Trident erau ameninţarea care bătea la ușă. 
Când își chemase Elmo Tully stegarii, la Riverrun se adunaseră 
aproape nouă mii. Întristător fapt, lordul Elmo murise în timpul 
marșului, după ce își astâmpărase setea cu niște apă rea; 
purtase numai patruzeci și nouă de zile titlul de lord de 
Riverrun, moștenit apoi de cel mai mare dintre fiii săi, ser Kermit 
Tully, un tânăr furtunos și încăpățânat, nerăbdător să-și 
dovedească iscusinţa în luptă. Erau pe Drumul Regelui, la o 
distanţă de șase zile de mers de Debarcaderul Regelui, când 
lordul Borros Baratheon a pornit către ei cu oastea sa din 
Ținuturile Furtunilor, întărită de recruți din Stokeworth, Rosby, 
Hayford și Duskendale și de două mii de bărbaţi și băieţi, cu toţii 
scursuri din Fundătura Puricilor, înarmaţi în grabă cu sulițe și 
punând drept coifuri oale de fier. 

Cele două armii s-au întâlnit la o distanţă de două zile de 
oraș, într-un loc unde drumul regelui trece printre o pădure și un 
deal scund. Plouase torențial două zile și iarba era udă, iar 
pământul, moale și noroios. Lordul Borros era încrezător în 
victorie, căci iscoadele îi spuseseră că riveranii sunt conduși de 
băieți și de femei. Era aproape în amurg când a zărit oastea 
dușmană și a dat imediat ordin de luptă... deși drumul din faţa 


lui era un zid compact de scuturi, iar pe dealul din dreapta 
arcașii păreau fire de păr des și zbârlit. A condus el însuși atacul, 
masându-și cavalerii sub forma unui triunghi cu vârful înainte și 
avântându-se apoi pe drum, în tropot tunător de copite, chiar 
către inima armiei vrăjmașe, unde păstrăvul auriu al 
Riverrunului înota pe stindardul său albastru cu roșu, alături de 
flamura cu mai multe blazoane a reginei moarte. În urma lor 
veneau pedestrașii, sub steagul cu dragon auriu al regelui 
Aegon. 

Citadela numește încleștarea care a urmat Bătălia de pe 
Drumul Regelui. Cei care au luptat acolo i-au spus Măcelul din 
Mocirlă. Oricum s-ar numi, ultima luptă din Dansul Dragonilor s- 
a dovedit a fi inegală. Săgeţile trase cu arcurile lungi de pe deal 
au omorât caii de sub cavalerii conduși la atac de lordul Borros, 
doborând atât de mulţi încât la zidul de scuturi au ajuns mai 
puţin de jumătate din călăreţi. lar cei care s-au văzut acolo nu 
mai erau decât o formaţie în dezordine, triunghiul li se spărsese, 
iar caii alunecau și se împotmoleau în noroiul moale. Deși 
oastea din Ținuturile Furtunii a făcut prăpăd cu lăncile, săbiile și 
securile de luptă, riveranii au rămas pe poziţie, căci oameni 
odihniţi au luat locul celor căzuţi. Când pedestrimea lordului 
Baratheon a intrat masiv în încăierare, zidul de scuturi s-a 
clătinat, a dat înapoi zdruncinându-se și a părut gata să se 
spargă... până când din pădurea din stânga s-au auzit strigăte și 
ţipete și alte sute de riverani au năvălit dintre copaci, conduși 
de băiatul Benjicot Blackwood, care avea să fie supranumit în 
aceea zi Sângerosul Ben; și așa avea să i se spună în tot restul 
lungii sale vieți. 

Lordul Borros era încă în șa, în mijlocul măcelului. Când a 
văzut că izbânda îi scapă printre degete, i-a poruncit scutierului 
său să sufle în cornul de război, vestindu-și rezervele că e timpul 
să intre în luptă. Însă, la auzul sunetului, oamenii lui Rosby, 
Stokeworth și Hayford au lăsat să cadă flamurile cu stindard 
auriu ale regelui și nu s-au clintit din loc, gloata din Fundătura 
Puricilor s-a împrăștiat ca un cârd de gâște, iar cavalerii din 
Duskendale s-au repezit spre dușmani și le-au atacat ariergarda. 
Intr-un timp prea scurt pentru o bătaie de inimă, lupta a devenit 
fugă în dezordine, căci ultima armie a regelui Aegon s-a 
împrăștiat. 

Borros Baratheon a murit în luptă. Rămas fără cal după ce 


armăsarul lui de luptă a fost doborât de săgețile lui Aly cea 
Neagră și ale arcașilor ei, a continuat să lupte astfel, omorând 
nenumărați soldaţi, o duzină de cavaleri și pe lorzii Mallister și 
Darry. Când a venit spre el Kermit Tully, lordul Borros era un 
mort ambulant; cu capul gol (își smulsese coiful deformat), 
sângera din vreo douăzeci de răni și abia se mai ţinea pe 
picioare. 

— Predă-te, ser! a strigat lordul de Riverrun către lordul de 
Capătul Furtunii. Azi izbânda e a noastră! 

Lordul Baratheon i-a răspuns cu o sudalmă, adăugând: 

— Mai bine dansez în iad decât să port lanţurile tale. 

Pe urmă s-a năpustit... drept în bila de fier cu ţepi din capătul 
buzduganului cu lanţ al lordului Kermit, care l-a izbit în plină 
faţă, împroșcând cu un amestec sinistru de sânge, oase și 
creier. Lordul de Capătul Furtunii și-a dat sufletul în nămol, pe 
Drumul Regelui, cu sabia încă în mână”. 

Când corbii au adus în Fortăreaţa Roșie vestea despre soarta 
bătăliei, consiliul verde s-a adunat în mare grabă. Toate 
avertizările Şarpelui Mărilor se dovediseră întemeiate. Casterly 
Rock, Highgarden și Orașul Vechi nu se grăbiseră să-i răspundă 
regelui, care le ceruse mai mulţi oșteni. O făcuseră într-un 
târziu, oferind, în loc de făgăduieli, scuze și vorbe care ocoleau 
adevărul. Lannisterii erau prinși în războiul lor cu Krakenul Roșu, 
Hightowerii pierduseră prea mulţi oameni și nu mai aveau 
comandanţi în stare să conducă o oaste, mama micului lord 
Tyrell scrisese doar ca să spună că are motive să se îndoiască 
de loialitatea lorzilor stegari ai fiului ei și că „fiind doar o femeie, 
nu sunt eu însămi potrivită să conduc la luptă o oaste”. Ser 
Marston Waters și ser Julian Wormwood fuseseră trimiși dincolo 
de Marea îngustă, să caute mercenari în Pentos, Tyrosh și Myr, 
dar niciunul nu se întorsese încă. 

Regele Aegon al II-lea avea să se afle curând fără apărare în 
fața dușmanilor, toți oamenii lui știau asta. Sângerosul Ben 
Blackwood, Kermit Tully, Sabitha Frey și aliaţii lor victorioși se 
pregăteau să-și continue drumul către oraș, iar la numai câteva 


1 După cum a fost voia zeilor, șapte zile mai târziu, soţia lordului Borros a dat 
naștere fiului și moștenitorului dorit de el de o atât de îndelungat! vreme. 
Nobilul senior Lisase vorbă să i se spună copilului Aegon dacă e băiat, în 
cinstea regelui. Dar, aflând că lordul, soţul ei, a murit în luptă. Lady 
Baratheon i-a dai copilului numele tatălui său, Oliver (n. A.). 


zile în urma lor se aflau lordul Cregan Stark și nordicii săi. Flota 
din Braavos pe care se îmbarcase oastea din Arryn plecase din 
Gulltown, îndreptându-se către Defileu, și în cale nu-i stătea 
decât tânărul Alyn Velaryon... iar pe loialitatea Driftmarkului nu 
se puteau bizui. 

— Înălţimea Ta, a spus Șarpele Mărilor, după ce s-au adunat 
rămășițele cândva trufașului consiliu verde, trebuie să te predai. 
Orașul nu poate face față unui nou jaf. Salvează-ţi supușii și 
salvează-te pe tine însuţi. Dacă abdici în favoarea prinţului 
Aegon, el te va lăsa să îmbraci veșmintele negre și să duci viaţa 
unui om de onoare la Zid. 

— O va face? a întrebat regele Aegon, iar Munkun spune că 
avea speranţă în glas. 

Regina Alicent nu nutrea speranţa aceea. 

— Ti-ai hrănit dragonul cu mama lui, i-a reamintit ea. Băiatul 
a văzut totul. 

Regele s-a întors spre ea cu disperare. 

— Ce mă sfătuiești să fac? 

— Ai ostatici, i-a răspuns regina-văduvă. Taie-i băiatului o 
ureche și trimite-i-o lordului Tully. Avertizează-i că prinţul o să-și 
piardă câte o altă parte a trupului pentru fiecare leghe cu care 
înaintează ei. 

— Da, a încuviințat Aegon al II-lea. Bun! Așa voi face. 

L-a chemat pe ser Alfred Broome, care îl slujise atât de bine la 
Piatra Dragonului. 

— Du-te să te ocupi de asta, ser. 

În timp ce cavalerul ieșea, regele s-a întors spre Corlys 
Velaryon: 

— Spune-i bastardului tău să lupte cu tot curajul, lordul meu. 
Dacă mă dezamăgește și vreuna dintre corăbiile alea din 
Braavos trece de Defileu, și nepreţuita ta lady Baela o să-și 
piardă niște părţi din trup. 

Şarpele Mărilor nu a implorat, nu a blestemat și nu a 
ameninţat. A dat scurt din cap și a ieșit. Ciupercă spune că, în 
drum spre ușă, a schimbat o privire cu Picior-Strâmb, dar 
Ciupercă nu a fost de faţă și pare foarte puţin probabil ca un om 
trecut prin atât de multe, precum Corlys Velaryon, să se fi purtat 
cu atâta stângăcie într-un asemenea moment. 

Pentru Aegon ziua se încheiase, deși el încă nu știa. Trădătorii 
din jurul lui începuseră să-și înfăptuiască planurile încă de când 


aflaseră de înfrângerea lordului Baratheon pe Drumul Regelui. 

Când a intrat pe podul mobil către Cetăţuia lui Maegor, unde 
era ţinut prinţul Aegon, ser Alfred Broome a găsit drumul blocat 
de ser Perkin Puricele și de șase cavaleri de-ai lui. 

— În numele regelui, daţi-vă la o parte! le-a poruncit ser 
Broome. 

— Acum avem un rege nou, i-a răspuns ser Perkin. 

Și-a pus o mână pe umărul lui ser Alfred... apoi l-a împins cu 
putere, făcându-l să se clatine pe picioare și să cadă de pe 
podul mobil în ţepii de fier de dedesubt, unde s-a zvârcolit două 
zile înainte de a muri. 

În decursul aceleiași ore, lady Baela Targaryen a fost răpită şi 
dusă la loc sigur de oamenii lordului Larys Picior-Strâmb. Tom 
Limbă Împleticită a fost găsit în curtea castelului, ieșind din 
grajduri, și a fost decapitat fără întârziere. „A murit așa cum a 
trăit, bâlbâindu-se”, spune Ciupercă. Tatăl lui, Tom Barbă 
Încâlcită, nu era în castel, dar l-au găsit într-o tavernă de pe 
Aleea Tiparului. Fiindcă a protestat, spunând că el nu e „decât 
un simplu pescar, venit să bea o bere”, cei care îl înșfăcaseră l- 
au înecat în berea dintr-un butoi. 

Toate acestea s-au săvârșit cu atâta precizie, atât de repede 
și cu atât de puţin zgomot, încât locuitorii Debarcaderului 
Regelui n-au avut aproape nicio bănuială că se întâmpla ceva 
ieșit din comun. Cei care trebuiau să moară au fost uciși, în 
vreme ce toţi ceilalți curteni și-au văzut de treburile lor, 
nestingheriţi și neștiind nimic. Septonul Eustace spune că au 
fost uciși douăzeci și patru de oameni, pe când, în /storisirea 
adevărată, Munkun vorbește de numai douăzeci și unu. 
Ciupercă pretinde că a fost martor la uciderea degustătorului 
regelui, un bărbat scârbos de gras, pe nume Ummet, și susține 
că el însuși, ca să nu aibă aceeași soartă, s-a văzut nevoit să se 
ascundă într-un butoi cu făină, de unde a ieșit în noaptea 
următoare, „plin de făină din cap până în tălpi, atât de alb încât 
prima servitoare care m-a văzut m-a luat drept fantoma lui 
Ciupercă”. (Asta miroase a basm. De ce ar fi vrut complotiștii să 
ucidă un bufon?) 

Regina Alicent a fost arestată pe treptele în serpentină, când 
se întorcea în camerele ei. Cei care au făcut asta aveau pe 
pieptare calul de mare al Casei Velaryon și, cu toate că i-au ucis 
pe cei doi oșteni din garda ei, nu le-au vătămat nicidecum pe ea 


și pe doamnele ei de onoare. Regina-în-Lanţuri a fost înlănţuită 
din nou și dusă în temniţă, să aștepte acolo, fiind la bunul plac 
al noului rege. În momentul acela, singurul fiu care îi mai 
rămăsese era deja mort. 

După încheierea adunării consiliului, regele Aegon al II-lea a 
fost dus în curte de doi scutieri puternici. Acolo și-a găsit 
palanchinul așteptându-l, ca de obicei; cu piciorul lui stâălcit, îi 
era greu să meargă, chiar și cu o cârjă. Ser Gyles Belgrave, 
cavalerul din Garda Regelui care îi comanda escorta, a depus 
mărturie că Înălţimea Sa părea, când a fost ajutat să urce, 
neobișnuit de obosit, „cu faţa cenușie și obrajii căzuţi”, dar, în 
loc să ceară să fie dus înapoi, în odăile sale, i-a spus lui ser 
Gyles că vrea să meargă în septul castelului. „Poate își simţea 
sfârșitul aproape”, scrie septonul Eus- tace, „și voia să se roage 
pentru iertarea păcatelor”. 

Sufla un vânt rece. După ce palanchinul s-a pus în mișcare, 
regele a tras perdele, ca să-l apere de frig. Înăuntru avea, ca 
întotdeauna, o carafă cu vin roșu și dulce de Arbor, preferatul 
său. Regele și-a umplut un mic pocal în timp ce palanchinul 
traversa curtea. 

Ser Gyles și purtătorii lui Aegon nu și-au dat seama ce se 
întâmplase decât după ce s-au oprit în faţa septului și perdelele 
nu s-au deschis. 

— Am ajuns, lnălţimea Ta, a spus cavalerul. 

N-a primit răspuns, dinăuntru nu se auzea nimic. După ce și-a 
repetat cuvintele a doua și a treia oară, cu același rezultat, ser 
Gyles Belgrave a deschis perdelele dintr-o smucitură și l-a găsit 
pe rege mort, întins pe perne. 

— Avea sânge pe buze, a povestit cavalerul. Altminteri părea 
să doarmă. Și maesterii, și oamenii de rând încă se întreabă ce 
otravă s-a folosit și cine ar fi putut s-o pună în vinul regelui. (Unii 
susţin că numai ser Gyles însuși ar fi putut s-o facă, dar e de 
neimaginat că un cavaler din Gardă ar fi fost în stare să ia viaţa 
monarhului pe care jurase să-l apere. E mult mai probabil s-o fi 
făcut Ummet, degustătorul regelui, la a cărui asasinare pretinde 
bufonul că a fost martor.) Dar, dacă unealta care a turnat otrava 
în vinul roșu de Arbor al regelui nu va fi cunoscută niciodată, nu 
ne îndoim că a făcut-o la porunca lui Larys Strong. 

Așa și-a găsit moartea Aegon din Casa Targaryen, al Doilea 
după Numele Său, primul născut de parte bărbătească al regelui 


Viserys Targaryen Întâiul și al reginei Alicent din Casa 
Hightower, a cărui domnie s-a dovedit a fi pe cât de scurtă, pe 
atât de amară. A trăit douăzeci și patru de ani și a cârmuit 
Ţinutul doi ani. 

Peste două zile, când avangarda oștirii lordului Tully a apărut 
în faţa zidurilor Debarcaderului Regelui, Corlys Velaryon a ieșit 
călare s-o întâmpine, avându-l alături pe prinţul Aegon, 
posomorât. 

— Regele a murit, a dat de veste cu gravitate Șarpele Mirilor, 
trăiască regele! 

lar de cealaltă parte a Golfului Apei Negre, în Defileu, lordul 
Leowyn Corbray, aflat la prora unei corăbii din Braavos, a privit 
un șir de corăbii de luptă din flota Velaryon coborând dragonul 
auriu al lui Aegon al Il-lea și înălțându-l pe cel roșu, al lui Aegon 
Intâiul, stindardul tuturor regilor Targaryen de dinainte de 
începerea Dansului. 

Războiul se terminase (deși pacea care a urmat avea să se 
dovedească în curând departe de a merita acest nume). 

In a șaptea zi a celei de-a șaptea luni a anului 131 de după 
Cucerirea lui Aegon, o dată consacrată zeilor, Înaltul Septon din 
Orașul Vechi a rostit legămintelc sacre, cununându-l pe prinţul 
Aegon cel Tânăr, cel mai mare dintre fiii reginei Rhaenyra și ai 
unchiului ei, prinţul Daemon, cu prinţesa Jaehaera, fiica reginei 
Helaena și a fratelui ei, regele Aegon al II-lea, și astfel unind cele 
două ramuri rivale ale Casei Targaryen și punând capăt celor doi 
ani de trădare și măcel. 

Dansul Dragonilor se încheiase și începuse posomorâta 
domnie a regelui Aegon Targaryen al Ill-lea. 


După razboi 


Ora Lupului 


ap cu 


Când se întâmplă să-și aducă aminte de el, oamenii de rând 
din cele Şapte Regate vorbesc despre regele Aegon Targaryen 
al III-lea numindu-l Aegon cel Fără Noroc, Aegon cel Nefericit și 
(cel mai adesea) Urgia Dragonilor. Toate numele i se potrivesc. 
Marele Maester Munkun, aflat în slujba lui în cea mai mare parte 
a domniei, îl numește Regele Zdrobit, ceea ce i se potrivește 
încă și mai bine. Dintre toţi cei care au stat vreodată pe Tronul 
de Fier, el rămâne, probabil, cel mai misterios; un monarh 
posomorât, care vorbea puţin și făcea și mai puţin și care a trăit 
copleșit de jale și de tristeţe. 

Al patrulea fiu al reginei Rhaenyra și cel mai mare dintre fiii 
avuţi de ea cu al doilea soţ, Daemon Targaryen, Aegon a urcat 
pe tron în 131 D.C și a cârmuit Ținutul douăzeci și șase de ani, 
până în 157 D.C. A avut două soţii și cinci copii (doi băieţi și trei 
fete), dar și căsătoria, și paternitatea au părut să-i ofere prea 
puţină bucurie. De fapt, a fost un bărbat singuratic și trist. Nu 
mergea la vânătoare nici cu câini, nici cu șoimi, călărea numai 
când pleca în călătorie, nu bea niciun fel de vin, iar mâncarea îl 
interesa atât de puţin încât era nevoie să i se aducă aminte să 
mănânce. Deși îngăduia turnirurile, nu lua parte niciodată, nici 
pentru a se întrece cu alți luptători, nici ca privitor. Ajuns bărbat 
în toată firea, se îmbrăca simplu, cel mai adesea în negru, și se 
știa că poartă o cămașă din păr de cal pe sub catifeaua și atlazul 
în care se cuvine să se înveșmânteze un rege. 

Dar asta avea să fie peste mai mulţi ani, după ce Aegon al IIl- 
lea avea să devină major și să ia cârmuirea celor Șapte Regate 
în propriile mâini. În 131 D.C., când și-a început domnia, era un 
băiat de zece ani; se spune că era înalt pentru vârsta lui, „cu 
părul de o nuanţă de argintiu atât de deschisă, încât părea 
aproape alb și cu ochii de un violet atât de întunecat, încât 
păreau negri”. Chiar și în frageda sa tinereţe, Aegon zâmbea rar 
și râdea și mai rar, spune Ciupercă, și, cu toate că putea să fie 
fermecător și curtenitor ori de câte ori era nevoie, în el sălășluia 
o întunecime care nu-l părăsea niciodată. 


Împrejurările în care a devenit rege n-au fost nici pe departe 
promițătoare. Lorzii riverani care zdrobiseră ultima oaste a lui 
Aegon al II-lea în Bătălia de pe Drumul Regelui și-au continuat 
drumul către Debarcaderul Regelui pregătiţi de luptă. Dar lordul 
Corlys Velaryon și prinţul Aegon le-au ieșit în întâmpinare cu un 
steag alb. 

— Regele a murit, trăiască regele! a spus lordul Corlys când 
le-a predat orașul, lăsându-l la mila lor. 

Atunci, ca și acum, lorzii riverani erau capricioși și arțăgoși. 
Kermit Tully, lordul de Riverrun, le era suzeran și, cu numele, 
comandant al oștirii... dar trebuie să nu uităm că nu avea decât 
nouăsprezece ani și era lipsit de experienţă, „verde ca iarba 
verii”, cum ar fi spus nordicii. Fratele lui, Oscar, care, în timpul 
Măcelului din Mocirlă, omorâse trei oameni și fusese făcut 
cavaler imediat după aceea, pe câmpul de luptă, era încă și mai 
verde și, în plus, blestemat cu orgoliul ţepos atât de des întâlnit 
la un al doilea născut. 

Casa Tully era unică printre toate Casele din Westeros. Aegon 
Cuceritorul îi făcuse lorzi suzerani ai Tridentului, deși, în mai 
multe privinţe, continuau să fie puși în umbră de mulţi dintre 
vasalii lor. Casele Bracken, Blackwood și Vance stăpâneau 
pământuri mai întinse și puteau aduna oști mult mai numeroase, 
așa cum puteau și proaspăt îmbogăţiţii Frey de la Gemenii. Casa 
Mallister de la Seagard avea înaintași de o mai înaltă nobleţe, 
Casa Mooton de la lazul Fecioarelor era mult mai bogată, iar 
Harrenhalul, chiar și blestemat și devastat și în ruină, era un 
castel mai puternic decât Riverrun și de zece ori mai mare. În 
trecut cu nimic ieșită din comun, Casa Tully atrăsese cu sporită 
putere atenţia mulţumită caracterului ultimilor săi doi lorzi 
conducători... iar acum zeii îi puseseră în frunte o generaţie 
tânără, doi tineri trufași, hotărâți să se facă remarcaţi, lordul 
Kermit prin priceperea sa de cârmuitor, iar ser Oscar prin cea de 
luptător. 

Alături de ci călărea cineva încă și mai tânăr, sosit de pe 
malurile  Tridentului la Debarcaderul Regelui:  Benjicot 
Blackwood, lord de Raventree. Sângerosul Ben, cum începuseră 
să-l numească oamenii lui, nu avea decât treisprezece ani, o 
vârstă la care alţi băieţi de obârșie înaltă sunt încă scutieri, 
țesală caii stăpânilor lor și le curăţă zalele de rugină. Ajunsese 
devreme în fruntea Casei sale, după ce tatăl lui, lordul Samwell 


Blackwood, fusese ucis de ser Amos Bracken în Bătălia de la 
Moara Arsă. În ciuda tinereţii sale, băiatul lord refuzase să 
încredinţeze vremelnic puterea sa unui bărbat mai vârstnic. 
Toată lumea știa că, la Ospăţul Peștilor, plânsese la vederea 
unui număr atât de mare de morţi, însă în bătălia care urmase 
nu se ferise să intre în luptă, ci se arătase chiar dornic de asta. 
Oamenii lui dăduseră o mână de ajutor la scoaterea lui Criston 
Cole din Harrenhal, vânându-i oamenii trimiși după hrană, 
avusese comanda centrului în a Doua Bătălie de la Tumbleton, 
iar la Măcelul din Mocirlă condusese atacul din flanc și oamenii 
săi ieșiţi din pădure spărseseră frontul armiei din Ținuturile 
Furtunii conduse de lordul Baratheon și aduseseră victoria. Se 
spunea că, îmbrăcat în straie de curtean, lordul Benjicot arăta în 
foarte mare măsură ca un băiat, înalt pentru vârsta lui, dar 
subțire la trup, cu un ten sensibil și sfios în purtări, căutând să 
treacă neobservat; în zale și platoșă, Sângerosul Ben era cu 
totul alt om, unul care, la treisprezece ani, fusese pe mai multe 
câmpuri de luptă decât alţii în întreaga lor viaţă. 

Din oastea întâmpinată de Corlys Velaryon în faţa Porții Zeilor 
în acea zi din anul 131 D.C. Făceau fără îndoială parte și alţi 
lorzi și cavaleri faimoși, cu toţii mai vârstnici și unii mai înţelepţi 
decât Sângerosul Ben Blackwood și fraţii Tully, dar, cumva, după 
Măcelul din Mocirlă cei trei tineri deveniseră comandanţi de 
necontestat. Legătura care îi unise pe câmpul de luptă îi făcuse 
inseparabili într-o asemenea măsură, încât oamenii lor 
începuseră să vorbească despre ei folosind un singur cuvânt: 
Flăcăii. 

Printre susținătorii celor doi se numărau două femei 
extraordinare: Alysanne Blackwood, numită Aly cea Neagră, 
sora răposatului lord Samwell Blackwood și mătușa Sângerosului 
Ben, și Sabitha Frey, lady de Gemenii, văduva lordului Forrest 
Frey și mama moștenitorului său, o „cotoroanţă din Casa 
Vypren, cu trăsături ascuţite și limba așijderea, care prefera să 
călărească în loc să danseze și să poarte zale în loc de mătase și 
adora să omoare bărbaţi și să sărute femei”, după cum 
istorisește Ciupercă. 

Flăcăii îl cunoșteau pe lordul Corlys Velaryon numai după 
reputaţie, dar reputaţia lui era formidabilă. Sosiseră la 
Debarcaderul Regelui așteptându-se să fie nevoiţi să-l asedieze 
îndelung sau să-l cucerească printr-un atac în forţă, așa că au 


fost încântați (și surprinși) când le-a fost oferit pe o tavă de 
aur... și când au aflat că Aegon al II-lea murise (deși atât 
Benjicot Blackwood, cât și mătușa lui s-au arătat nemulţumiţi de 
modul în care își pierduse viața, căci otrava era considerată o 
armă a lașilor și o dovadă a lipsei de onoare). Pe câmpul din 
afara zidurilor au răsunat strigăte de încântare când s-a 
răspândit vestea despre moartea regelui și lorzii Tridentului și 
aliaţii lor au venit rând pe rând să-și plece genunchiul în faţa 
prinţului Aegon și să-l ovaţioneze ca rege. 

Când lorzii riverani au străbătut orașul, norodul i-a aclamat de 
pe acoperișuri și din balcoane și fete frumoase s-au grăbit să 
reverse asupra salvatorilor o ploaie de sărutări (ca saltimbancii 
într-o farsă, spune Ciupercă, sugerând că totul fusese aranjat de 
Larys Strong). Mantiile Aurii erau aliniate pe străzi și-și lăsau 
suliţele în jos când treceau prin dreptul lor Flăcăii călare. În 
Fortăreaţa Roșie, Flăcăii au găsit trupul regelui întins pe un 
catafalc, la picioarele Tronului de Fier, cu mama lui, regina 
Alicent, plângând alături. Curtenii lui Aegon rămași în viaţă se 
adunaseră în sală și printre ei se numărau lordul Larys Strong 
Picior-Strâmb, Marele Maester Orwyle, ser Perkin Puricele, 
Ciupercă, septonul Eustace, ser Gyles Belgrave și alți patru 
cavaleri din Garda Regelui, diverși lorzi mai mărunți și cavaleri 
ai Casei. Orwyle a vorbit în numele tuturor, urându-le lorzilor 
riverani bun venit ca unor salvatori. 

Pe toate pământurile Coroanei și de-a lungul Mării înguste, 
toţi susţinătorii regelui mort au capitulat. Corăbierii din Braavos 
l-au debarcat pe lordul Leowyn Corbray la Duskendale, cu 
jumătate din oastea trimisă de lady Arryn din Vale; cealaltă 
jumătate a coborât pe uscat la lazul Fecioarelor, condusă de 
fratele său, ser Corwyn Corbray. Ambele orașe au primit oștile 
din Arryn cu ospeţe și flori. Stokeworth și Rosby s-au predat fără 
vărsare de sânge, coborând stindardele cu dragonul albastru al 
regelui Aegon al II-lea și înălțând dragonul roșu al lui Aegon al 
lll-lea. Garnizoana de la Piatra Dragonului a fost mai 
încăpăţânată, a zăvorât porţile și i-a sfidat pe asediatori. A 
rezistat trei zile și două nopţi. În a treia noapte, grăjdarii, 
bucătarii și toţi servitorii din castel au pus mâna pe arme și s-au 
ridicat împotriva oamenilor regelui, ucigând în somn cât de 
mulţi au putut; pe ceilalţi i-au pus în lanţuri și i-au predat 
tânărului Alyn Velaryon. 


Septonul Eustace ne povestește că Debarcaderul Regelui a 
fost cuprins de o „euforie stranie”; Ciupercă spune pur și simplu 
că „jumătate din oraș se îmbătase”. Trupul neînsufleţit al lui 
Aegon al II-lea a fost încredinţat flăcărilor, cu speranţa că tot 
răul și toată ura din timpul domniei lui aveau să ardă odată cu 
el. Mii de oameni s-au urcat pe Dealul lui Aegon ca să-l audă pe 
tânărul prinţ spunând că pacea le bate la ușă. S-au făcut planuri 
pentru o încoronare cu mare fast a băiatului, care avea să fie 
urmată de nunta lui cu prinţesa Jaehaera. Din Fortăreaţa Roșie 
s-a înălţat un nor de corbi, pentru a-i chema în Debarcaderul 
Regelui pe toţi susținătorii monarhului otrăvit din Orașul Vechi, 
Reach și Capătul Furtunii. Li s-au dat permise de liberă trecere și 
li s-a promis iertarea deplină. Noii conducători ai Ţinutului s-au 
împărţit în două când a fost vorba să decidă ce era de făcut cu 
regina Alicent, dar altminteri păreau de acord în toate și a 
domnit buna înţelegere... în cea mai mare parte din durata a 
două săptămâni. 

În /storisirea adevărată, Marele Maester Munkun numește 
acele zile Zorii Falși. Un răstimp fără îndoială îmbătător, dar 
scurt... căci, după ce în faţa Debarcaderului Regelui a apărut 
lordul Cregan Stark, cu nordicii lui, petrecerile s-au încheiat și de 
planurile încântătoare s-a ales praful. Lordul de Winterfell avea 
douăzeci și trei de ani, cu doar câţiva mai mult decât lorzii de 
Raventree și de Riverrun... dar Stark era bărbat și ei erau băieţi, 
toţi cei care îi vedeau împreună păreau să simtă asta. Flăcăii se 
făceau mici în prezenţa lui, spune Ciupercă. „Ori de câte ori 
intra Lupul din Nord ţanţoș într-o încăpere, Sângerosul Ben își 
aducea aminte că n-are decât treisprezece ani, iar lordul Tully și 
fratele lui se fâstâceau, se bâlbâiau și obrajii li se făceau tot atât 
de roșii ca părul.” 

Debarcaderul Regelui i-a întâmpinat pe lorzii riverani și pe 
oamenii lor cu ospeţe, flori și onoruri. Cu nordicii n-a fost la fel. 
În primul rând, erau prea mulţi: o armie cu o reputaţie 
înfricoșătoare, de două ori mai mare decât aceea condusă de 
Flăcăi. În cămăși de zale și mantii de blană miţoasă, cu 
trăsăturile ascunse de bărbi dese și încâlcite, nou-sosiţii se 
plimbau făloși prin oraș, ca niște urși în armură, povestește 
Ciupercă. În Debarcaderul Regelui, tot ce se știa despre nordici 
provenea de la ser Medrick Manderly și de la fratele lui, ser 
Torrhen: bărbaţi curtenitori, în haine frumoase, disciplinaţi și 


evlavioși. Oamenii din Winterfell nici măcar nu li se închinau 
adevăraţilor zei, scrie septonul Eustace, îngrozit. Îi dispreţuiau 
pe cei Şapte, nu ţineau cont de zilele de sărbătoare, își băteau 
joc de cărţile sfinte, n-aveau pic de respect pentru septoni și 
septe, venerau copaci. 

Cu doi ani în urmă, Cregan Stark îi făgăduise ceva prinţului 
Jacaerys. lar acum venise să-și îndeplinească făgăduiala, deși și 
Jace, și mama lui, regina, muriseră între timp. 

— Nordul nu uită, a declarat Stark când prinţul Aegon, lordul 
Corlys și Flăcăii i-au urat bun venit. 

— Ai sosit prea târziu, lordul meu, i-a răspuns Şarpele Mărilor, 
pentru că războiul s-a încheiat, iar regele a murit. 

Septonul Eustace, care a fost martor la întâlnire, spune că 
lordul de Winterfell „I-a fixat pe Lordul Valurilor cu ochi cenușii și 
reci ca viscolul și i-a răspuns: 

— De mâna cui și din a cui poruncă, mă întreb. 

Căci sălbaticii veniseră pentru vărsare de sânge și pentru 
luptă, după cum aveam să aflăm curând, spre întristarea 
noastră.” 

Bunul septon nu s-a înșelat. Lordul Cregan a fost auzit 
spunând că alţii începuseră acel război, dar el avea de gând să-l 
ducă până la capăt, să-și continue marșul către sud și să 
distrugă tot ce mai rămăsese din verzii care îl urcaseră pe tron 
pe Aegon al Il-lea și se luptaseră ca să-l păstreze acolo. Avea să 
cucerească mai întâi Capătul Furtunii; apoi avea să străbată 
Reach, ca să ia în stăpânire Orașul Vechi. Casa Hightower odată 
înfrântă, urma să-și ducă lupii către miazănoapte, de-a lungul 
țărmului Mării Apusului, pentru o vizită la Casterly Rock. 

— Un plan plin de curaj, a spus Marele Maester Orwyle, cu 
prudenţă, când a auzit asta. 

Ciupercă preferă cuvântul „nebunie”, dar adaugă: „Şi pe 
Aegon Dragonul l-au numit nebun când a vorbit de cucerirea 
Westerosului.” Kermit Tully a subliniat că atât Capătul Furtunii, 
cât și Orașul Vechi și Casterly Rock sunt cetăţi tot atât de 
puternice ca Winterfellul lui Stark (dacă nu chiar mai puternice) 
și că, presupunând că vor cădea, asta nu se va întâmpla cu 
ușurință, iar tânărul Ben Blackwood s-a declarat de aceeași 
părere și a adăugat: 

— Jumătate din oamenii tăi vor pieri, lord Stark. 

— Au murit în ziua când ne-am pus în mișcare, băiete, a 


răspuns Lupul cu ochi cenușii din Winterfell. 

Aidoma Lupilor lernii dinaintea lor, cei mai mulţi dintre oștenii 
care plecaseră spre miazăzi sub comanda lordului Stark nu se 
așteptau să-și revadă casele. Dincolo de Gât zăpada era deja 
înaltă și vânturile reci suflau cu tot mai multă putere; în 
fortărețele, castelele și satele umile din întregul Nord, nobilii și 
oamenii de rând deopotrivă li se rugau zeilor ciopliţi în lemnul 
copacilor să fie iarna scurtă. Cei care aveau mai puţine guri de 
hrănit se descurcau mai bine în zilele negre, așa că în Nord era 
de multă vreme obiceiul ca bătrânii, fiii mai nevârstnici, oamenii 
necăsătoriți, cei fără copii, cei fără adăpost și cei neajutoraţi să- 
și părăsească vatra și casa la căderea primei zăpezi, pentru ca 
familiile lor să apuce să vadă primăvara următoare. Pentru 
oamenii plecaţi la luptă la vreme de iarnă, izbânda nu era țelul 
principal; mergeau la război pentru glorie, aventură, jaf și, mai 
presus de orice, pentru a-și găsi un sfârșit demn. 

Incă o dată, a căzut pe umerii lui Corlys Velaryon, Lordul 
Valurilor, sarcina de a pleda pentru pace, iertare și bună 
înţelegere. 

— Măcelul a durat prea mult, a zis bătrânul. Rhaenyra și 
Aegon sunt morţi. Să lăsăm cearta lor să moară odată cu ei. 
Lordul meu, spui că vrei să cucerești Capătul Furtunii, Orașul 
Vechi și Casterly Rock, dar bărbaţii care le stăpâneau au fost, cu 
toţii, uciși în luptă. Cei rămași în locul lor sunt copii sau chiar 
sugari, nu ne ameninţă în niciun fel. Pune-le condiţii onorabile, și 
toţi își vor pleca genunchiul. 

Dar lordul Stark nu era mai dispus să asculte așa ceva decât 
fuseseră Aegon al Il-lea și regina Alicent. 

— Copiii devin, cu timpul, bărbaţi voinici, a răspuns el, iar 
bebeluşii sug ura mamei odată cu laptele ei. Scăpaţi de 
dușmanii ăștia acum, sau aceia dintre noi care nu vor fi peste 
douăzeci de ani în mormânt își vor regreta prostia de azi când 
bebeluşii se vor înarma cu săbiile taţilor lor și vor veni să se 
răzbune. 

Lordul Velaryon nu s-a lăsat convins. 

— Regele Aegon a zis același lucru și și-a găsit moartea. Dacă 
ne-ar fi ascultat sfatul și le-ar fi oferit vrăjmașilor săi pace și 
iertare, ar fi putut sta azi aici, alături de noi. 

— De-asta l-aţi otrăvit, lordul meu? 

Deși nimic, nici bun, nici rău, nu-l mai pusese niciodată 


personal în legătură cu lordul Valurilor, Cregan Stark știa despre 
el că fusese în serviciul Rhaenyrei ca Mână a Reginei și că ea îl 
întemniţase, bănuindu-l de trădare, că fusese eliberat de Aegon 
al II-lea, în al cărui consiliu acceptase un loc... dar, după cum se 
părea, numai ca să poată da un ajutor la otrăvirea lui. 

— Nu mă mir că ţi se spune Şarpele Mărilor, a continuat lordul 
de Winterfell. Te-oi fi târând dintr-o parte în alta, însă, vai, colții 
tăi sunt veninoși! Aegon a fost sperjur, ucigaș al celor de-un 
sânge cu el și uzurpator, totuși a fost rege. Când n-a dat 
ascultare sfatului tău de laş, l-ai înlăturat așa cum o fac lașii, 
fără onoare, cu otravă... și o să răspunzi pentru asta. 

Pe urmă, oamenii lui Stark au dat buzna în sala consiliului, au 
dezarmat gărzile de la uși, l-au smuls pe bătrânul Șarpe al 
Mărilor de pe jilţul lui și l-au târât în temniţă. Aveau să i se 
alăture curând Larys Strong Picior-Strâmb, Marele Maester 
Orwyle, ser Perkin Puricele și septonul Eustace, plus alţi 
cincizeci, unii de obârşie înaltă și alţii nu, dar toţi nedemni de 
încredere în ochii lui Stark. „Am fost tentat să mă reîntorc în 
butoiul meu cu făină”, povestește Ciupercă, „dar, din fericire, m- 
am dovedit prea neînsemnat ca să atrag atenţia Lupului”. 

Nici măcar Flăcăii n-au scăpat de furia lordului Cregan, deși 
toată lumea îi considera aliaţi. 

— Sunteţi prunci în scutece, ca să vă lăsaţi amăgiţi cu flori, 
ospeţe și vorbe dulci? i-a mustrat el cu asprime. Cine v-a spus 
că s-a terminat războiul? Picior-Strâmb? Șarpele? De ce, fiindcă 
vor ei să se termine? Fiindcă aţi avut mica voastră victorie în 
nămol? Războaiele se încheie când învinșii își pleacă genunchiul, 
nu înainte. S-a predat Orașul Vechi? A înapoiat Casterly Rock 
aurul Coroanei? Spuneţi că vreţi să-l însuraţi pe prinţ cu fiica 
regelui, dar ea rămâne la Capătul Furtunii, de neatins pentru 
voi. Atâta timp cât fata e liberă și nemăritată, ce-o împiedică pe 
văduva lui Baratheon s-o încoroneze ca regină, ca 
moștenitoarea lui Aegon? 

Când lordul Tully a protestat, spunând că Ținuturile Furtunii 
pierduseră lupta și nu mai aveau putere să adune o altă oaste, 
lordul Cregan le-a adus aminte de cei trei soli trimiși de Aegon al 
II-lea dincolo de Marea îngustă, „dintre care oricare s-ar putea 
întoarce mâine cu mii de mercenari.” Regina Rhaenyra s-a 
crezut victorioasă după ce cucerise Debarcaderul Regelui, a 
spus nordicul, iar Aegon al ll-lea a crezut că a pus capăt 


războiului când și-a hrănit dragonul cu sora lui. Însă oamenii 
reginei au continuat să lupte după moartea ei, și „din Aegon n- 
au mai rămas decât oase și cenușă.” 

Flăcăii s-au văzut înfrânți. Intimidaţi, au dat înapoi și au fost 
de acord să-și unească forţele cu ale lordului Stark când avea să 
pornească împotriva Capătului Furtunii. Munkun spune că au 
acceptat cu dragă inimă, convinși că lordul lup are dreptate. 
„Înflăcăraţi de izbânda în luptă, voiau mai multe”, scrie el, în 
Istorisirea adevărată. „Erau însetaţi de glorie, de faima visată de 
orice bărbat tânăr, care nu se poate dobândi decât în luptă.” 
Ciupercă, privind totul cu mai mult cinism, sugerează că lordul 
de Winterfell îi îngrozea pur și simplu pe tineri. 

Indiferent care ar fi fost motivul, a dus la același rezultat. 
„Orașul îi aparţinea, putea face orice ar fi dorit”, spune septonul 
Eustace. Nordicul îl luase în stăpânire fără să scoată nicio sabie 
din teacă și fără să tragă nido săgeată. Fie ei oamenii regelui 
sau ai reginei, din Tinuturile Furtunii sau pe pământurile 
Şarpelui Mărilor, lorzi riverani sau lepădături ajunse cavaleri 
mulțumită lui ser Perkin, nobili sau oameni de rând, toţi oștenii i 
se supuneau de parcă s-ar fi născut în slujba lui. 

Vreme de șase zile, Debarcaderul Regelui a tremurat pe 
muchie de sabie. In cârciumile și cramele din Fundătura 
Puricilor, oamenii puneau prinsoare pe timpul rămas până la 
decapitarea lui Picior-Strâmb, a Șarpelui Mărilor, a Puricelui și a 
reginei-văduve. Prin oraș se răspândeau zvonuri după zvonuri. 
Unele spuneau că lordul Stark plănuiește să-l ia pe prinţul Aegon 
la Winterfell și să-l însoare cu una dintre fiicele sale (o minciună 
evidentă, căci, la vremea respectivă, Cregan Stark nu avea nicio 
fiică legitimă), altele că Stark avea de gând să-l omoare pe băiat 
ca să poată el să se cunune cu prinţesa Jaehaera și să revendice 
Tronul de Fier. Septonii ziceau că nordicii vor arde septurile și 
vor sili Debarcaderul Regelui să se întoarcă la venerarea 
vechilor zei. Alţii șopteau că lordul de Winterfell are o soţie 
sălbatică, de dincolo de Zid, și că își azvârle dușmanii într-o 
groapă cu lupi, apoi se uită cum sunt devorați. 

Euforia dispăruse; frica stăpânea din nou străzile orașului. 
Dintre  lepădăturile mahalalelor a apărut un bărbat care 
pretindea că este Păstorul renăscut, invocând nimicirea 
nordicilor care nu credeau în zei. Deși nu semăna deloc cu 
primul păstor (în primul rând, avea două mâini), sute de oameni 


se adunau să-l asculte vorbind. Un lupanar de pe Strada Mătăsii 
a ars când cearta pentru o anumită târfă dintre un om de-al 
lordului Tully și unul de-al lordului Stark s-a transformat într-un 
meleu sângeros între prietenii și fraţii lor de arme. Nici măcar 
nobilii nu erau în siguranţă în locurile dubioase din oraș. Cel mai 
mic dintre fiii lordului Homwood, un vasal al lordului de 
Winterfell, a dispărut împreună cu cei doi însoțitori ai săi în 
timpul unui chef din Fundătura Puricilor. N-au fost găsiţi 
niciodată și, dacă îi putem da crezare lui Ciupercă, e posibil s-o 
fi sfârșit într-o oală cu tocană. 

La scurt timp după aceea, în oraș s-a răspândit vestea că 
Leowyn Corbray plecase din lazul Fecioarelor și se îndrepta 
către Debarcaderul Regelui, însoţit de lordul Mooton, de lordul 
Brune și de ser Rennifer Crabb. Ser Corwyn Corbray plecase în 
aceeași zi din Duskendale, ca să i se alăture fratelui său pe 
drum. |lmpreună cu el călătoreau Clement Celtigar, fiul și 
moștenitorul bătrânului lord Bartimos, și lady Staunton, văduva 
de la Popasul Corbilor. În Piatra Dragonului, tânărul Alyn 
Velaryon cerea eliberarea lordului Corlys (asta e adevărat) și 
ameninţa c-o să atace Debarcaderul Regelui cu corăbiile sale 
dacă bătrânului i se făcea vreun rău (pe jumătate adevărat). Un 
alt zvon pretindea că Lannisterii s-au pus în mișcare, ca și 
Hightowerii, și că ser Marston Waters a debarcat, cu zece mii de 
mercenari din Lys și din Vechiul Volantis (în întregime 
neadevărat). lar Fecioara din Vale plecase din Gulltown cu o 
corabie, împreună cu lady Rhaena Targaryen și cu dragonul ei 
(adevărat). 

Pe când armatele mărșăluiau și săbiile se ascuţeau, lordul 
Cregan Stark stătea în Fortăreaţa Roșie, punând întrebări 
despre uciderea regelui Aegon al II-lea și făcând planuri pentru 
campania împotriva susținătorilor regelui mort. lar prinţul Aegon 
s-a trezit închis în Cetăţuia lui Maegor, fără niciun alt însoțitor în 
afară de Gaemon Păr-Alb. Când a întrebat de ce nu e liber să 
plece și să se întoarcă după bunul plac, Stark i-a răspuns că e 
vorba de siguranţa lui. 

— Orașul ăsta e un cuib de vipere. La Curte sunt mincinoși, 
trădători și otrăvitori care te-ar ucide la fel de repede cum i-au 
ucis unchiul, ca să-și apere propria putere. 

Când Aegon a protestat, spunând că lordul Corlys, lordul 
Larys și ser Perkin îi sunt prieteni, lordul de Winterfell i-a 


răspuns că, pentru un rege, falșii prieteni sunt mai periculoși 
decât orice dușman și că Șarpele, Picior-Strâmb și Puricele l-au 
salvat doar ca să se folosească de el, conducând Westerosul în 
numele lui. 

Acum, când faptul că privim în urmă ne împiedică să greșim, 
studiem ceea ce s-a întâmplat cu secole în urmă și putem spune 
că Dansul se încheiase, dar lucrurile n-au fost la fel de limpezi 
pentru cei care au trăit în periculoasele vremuri întunecate de 
după ultima bătălie. Fiindcă septonul Eustace și Marele Maester 
Orwyle zăceau în temniţă (unde cel de-al doilea începuse să-și 
scrie confesiunile, textul care avea să-i ofere lui Munkun temelia 
monumentalei sale  /storisiri adevărate), ne rămâne doar 
Ciupercă drept călăuzitor dincolo de cronicile Curţii și de 
edictele regale. „Înalţii lorzi ne-ar fi oferit încă doi ani de război”, 
susţine piticul în Mărturia lui, „femeile au fost cele care ne-au 
adus pacea. Aly cea Neagră, Fecioara din Vale, cele trei Văduve, 
Gemenele Dragon, ele au pus capăt vărsării de sânge, și nu cu 
sabia sau cu otrava, ci cu corbi, cuvinte și sărutări.” 

Semințele aruncate în vânt de lordul Corlys Velaryon în timpul 
Zorilor Falși prinseseră roade și au început să dea fructe dulci. 
Corbii s-au întors rând pe rând, aducând răspunsurile la 
propunerea de pace a bătrânului. 

Mai întâi a sosit cel de la Casterly Rock. Lordul Jason Lannister 
pierise în luptă lăsând în urmă șase copii: cinci fiice și un fiu, 
Loreon, un băiat de patru ani. Cârmuirea vestului rămăsese 
așadar pe umerii văduvei sale, lady Johanna, și pe ai tatălui ei, 
Roland Westerling, lordul Cragului. Cu coasta încă ameninţată 
de corăbiile lungi ale Krakenului Roșu, Lannisterii erau mai 
preocupaţi de apărarea castelului Kayce și de recucerirea Insulei 
Frumoase decât de reînceperea luptei pentru Tronul de Fier. 
Lady Johanna a fost de acord cu toate condiţiile impuse de 
Șarpele Mării și a făgăduit că va veni ea însăși la Debarcaderul 
Regelui să-i jure credință noului rege la ceremonia încoronării și 
își va aduce în Fortăreaţa Roșie două fiice, ca însoţitoare ale noii 
regine (și ca ostatice, ca garanţie a viitoarei ei loialităţi). A fost 
de acord să înapoieze acea parte din tezaurul regal trimisă de 
ser Tyland Lannister în vest, pentru a o pune la adăpost, dacă 
ser Tyland avea să fie iertat pentru faptele sale. În schimb, nu-i 
cerea Tronului de Fier decât „să îi poruncească lordului Greyjoy 
să se retragă în insulele lui, să înapoieze Insula Frumoasă 


deţinătorilor săi legitimi și să elibereze toate femeile pe care le 
răpise, sau măcar pe cele de obârșie nobilă.” 

O mare parte dintre supraviețuitorii Bătăliei de pe Drumul 
Regelui izbutiseră să se întoarcă la Capătul Furtunii. Flămânzi, 
obosiţi și răniţi, rătăciseră pe drumul spre casă de câte unul 
singur sau în grupuri, iar văduva lordului Borros Baratheon, lady 
Elenda, nu avusese nevoie să se uite de două ori la ei ca să 
vadă că-și pierduseră definitiv cheful de luptă. Nici nu voia să-l 
pună în pericol pe fiul ei nou născut, Olyver, fiindcă micul lord 
de la sânul ei era viitorul Casei Baratheon. Deși se spune că fiica 
ei mai mare, lady Cassandra, a vărsat lacrimi amare când a aflat 
că n-o să fie regină, lady Elenda n-a stat prea mult pe gânduri 
înainte de a accepta condiţiile păcii. Incă slăbită după chinurile 
facerii, nu putea veni ea însăși la încoronare, dar avea să-l 
trimită pe lordul tată al său să facă legământul de loialitate, 
împreună cu trei fiice, ca ostatice. Ser Willis Fell avea să le 
însoțească, veghind și asupra „preţioasei sale încărcături”, 
prinţesa în vârstă de opt ani, Jaehaera, singurul copil 
supravieţuitor al regelui Aegon al II-lea și viitoarea mireasă a 
noului rege. 

Răspunsul din Orașul Vechi a sosit ultimul. Casa Hightower, 
cea mai bogată dintre marile Case aliate cu Aegon al II-lea, 
rămânea, în mai multe privinţe, cea mai periculoasă, pentru că 
putea strânge cu iuţeală oști noi de pe străzile Orașului Vechi și, 
sporindu-și numărul propriilor corăbii de luptă cu cele ale 
rudelor apropiate, din Casa Redwyne din Arbor, ar fi lansat la 
apă și o flotă de dimensiuni demne de luat în seamă. Mai mult 
decât atât, un sfert din aurul Coroanei continua să se afle în 
hrubele adânci de sub castelul Hightower și putea fi folosit 
pentru cumpărarea unor noi alianţe și pentru plata unor 
companii de mercenari. Orașul Vechi avea puterea de a 
reîncepe războiul; tot ce-i lipsea era dorinţa de a o face. 

Lordul Ormund își luase o a doua soţie de curând, când 
începuse Dansul; prima îi murise la naștere, cu câţiva ani 
înainte. După moartea lui la Tumbleton, pământurile și titlul 
intraseră în posesia celui mai mare dintre fiii săi. Lyonel, un 
tânăr de cincisprezece ani, în pragul bărbăţiei. Al doilea fiu, 
Martyn, era scutierul lordului Redwyne, la Arbor; al treilea era 
crescut la Highgarden, ca însoțitor al lordului Tyrell și ca 
paharnic al nobilei mame a acestuia. Toţi trei erau copii din 


prima căsătorie ai lordului Ormund. Când lui Lyonel Hightower i- 
au fost citite condiţiile păcii lordului Velaryon, se spune că 
tânărul a smuls pergamentul din mâna maesterului său și l-a 
rupt în bucăţi, jurându-se că o să-și scrie răspunsul cu sângele 
Şarpelui Mărilor. 

Însă tânăra văduvă a tatălui său avea cu totul alte idei. Lady 
Samantha era fiica lordului Donald Tarly de Horn Hill și a lui 
Jeyne Rowan de Crângul de Aur, două Case care luptaseră în 
timpul Dansului de partea reginei. Dârză, pătimașă și frumoasă, 
acea fată cu voinţă puternică nu avea nicidecum de gând să 
renunţe la titlul de lady de Orașul Vechi și la poziţia ei de 
stăpână a Domeniului Hightower. Avea doar cu doi ani mai mult 
decât Lyonel, care (spune Ciupercă) se îndrăgostise nebunește 
de ea încă de când pusese pentru prima oară piciorul în 
Hightower, ca mireasă a tatălui său. Deși până atunci respinsese 
avansurile șovăielnice ale băiatului, acum lady Sam (nume sub 
care avea să fie cunoscută vreme îndelungată) a capitulat, 
îngăduindu-i să o seducă și făgăduindu-i apoi că se va mărita cu 
el... dar numai dacă face pace, „fiindcă, dacă mai pierd încă un 
soţ, o să mor cu siguranţă de durere”. 

Având de ales între „un tată mort, rece în mormânt, și o 
femeie vie, caldă și dornică de dragoste în braţele lui, băiatul a 
dat dovadă de o luciditate surprinzătoare pentru cineva cu un 
rang atât de înalt și a pus dragostea mai presus de onoare”, 
spune Ciupercă. Lyonel Hightower a capitulat, a acceptat 
termenii impuși de lordul Corlys, printre care și înapoierea 
aurului Coroanei (stârnind furia vărului său, ser Myles 
Hightower, care furase o mare parte, dar aici povestea asta nu 
are de ce să ne preocupe). A urmat un mare scandal când 
tânărul lord și-a făcut cunoscută intenţia de a se însura cu 
văduva tatălui său și Înaltul Septon a sfârșit prin a le interzice 
căsătoria, pe care o considera o formă de incest, dar nici măcar 
asta n-a izbutit să-i despartă pe cei doi tineri amanți. Căsătoria 
nefiindu-i permisă, lordul de Hightower și Protectorul Orașului 
Vechi și-a păstrat-o pe lady Sam alături, drept concubină, în 
următorii treisprezece ani, timp în care au adus pe lume șase 
copii, și a luat-o în sfârșit de soţie când un alt Mare Septon, noul 
deţinător al puterii în Septul Stelat, a anulat hotărârea 


predecesorului săul8.” 

Să-i lăsăm acum pe Hightoweri și să ne reîntoarcem la 
Debarcaderul Regelui, unde lordul Cregan Stark s-a trezit cu 
toate planurile de război date peste cap de cele Trei Văduve. „Şi 
alte voci s-au făcut auzite, voci mai blânde, care umpleau sălile 
Fortăreţei Roșii de ecouri suave. Fecioara din Vale sosise din 
Gulltown aducându-și pupila, pe lady Rhaena Targaryen, cu un 
dragon pe umăr. Norodul din Debarcaderul Regelui, care, cu mai 
puţin de un an înainte, ucisese toți dragonii din oraș, a fost vrăjit 
de apariţia acestuia. Lady Rhaena și sora ei geamănă, Baela, au 
devenit, peste noapte, adoratele favorite ale orașului. Lordul 
Stark n-a putut să le închidă și pe ele în castel, cum făcuse cu 
prinţul Aegon, și a aflat curând că nu poate nici să le ţină sub 
control. Când au cerut să li se îngăduie să-l vadă pe „preaiubitul 
nostru frate“, lady Arryn le-a susținut și Lupul din Winterfell a 
cedat („cumva în silă“, spune Ciupercă)”. 

Zorii Falși veniseră și trecuseră, iar acum și Ora Lupului (cum 
o numește Marele Maester Munkun) era pe sfârșite. Atât 
situaţia, cât și orașul îi alunecau lui Cregan Stark printre degete. 
Când lordul Leowyn Corbray și fratele său au sosit la 
Debarcaderul Regelui și s-au alăturat consiliului regal, unindu-și 
vocile cu a Fecioarei din Vale și cu ale Flăcăilor, Lupul din 
Winterfell s-a trezit singur împotriva tuturor. În Tinut, ici şi colo, 
câte un susţinător încăpățânat al regelui Aegon încă mai lăsa să 
fluture dragonul lui auriu, dar asta avea o prea mică importanţă; 
Dansul se încheiase, toată lumea a fost de acord, era timpul să 
facă pace și să reinstaureze ordinea în Ţinut. 

Lordul Cregan a rămas totuși de neclintit într-o singură 
privință: ucigașii regelui nu puteau fi lăsaţi să scape 


18 Sau cel puţin aceasta e povestea istorisită de Ciupercă. În /storisirea 
adevărată, Munkun pune schimbarea hotărârii lui Lyonel pe seama unui alt 
motiv. Nu trebuie să uităm că Hightowerii, oricât de bogaţi și de puternici ar 
fi fost, se numărau printre vasalii Casei Tyrell din Highgarden, unde 
Garmund, fratele lordului Hightower, era paj. Casa Tyrell nu jucase niciun rol 
în Dans (fiind condusă de un mic lord în scutece), dar de acea dată a trecut la 
fapte, interzicându-i lordului Lyonel să-și adune o oaste sau să plece la război 
fără acordul lor. Dacă nu se supunea, sfidarea avea să fie plătită cu viața 
fratelui său... pentru că fiecare pupil e totodată și un ostatic, așa cum a spus 
cândva un înţelept. Sau cel puţin așa susține Marele Maester Munkun (n.a.). 
1° Totuși, întâlnirea n-a fost o reușită, așa cum speraseră probabil gemenele. 
Prințul a pălit la vederea dragonului Rhaenei. „Luaţi creatura asta jalnică din 
fața ochilor mei!” le-a poruncit nordicilor care îl păzeau. (n.a.). 


nepedepsiți. Oricât de nemernic ar fi fost regele Aegon al II-lea, 
asasinarea lui era înaltă trădare și vinovaţii trebuiau să 
răspundă pentru asta. Hotărârea lui era atât de puternică și de 
nezdruncinat, încât ceilalţi au bătut în retragere. 

— Sângele să cadă asupra ta, Stark, a spus Kermit Tully. Nu- 
mi doresc niciun rol în așa ceva, dar nu vreau să se spună că 
Riverrun a stat în calea dreptății. 

Niciun lord nu avea dreptul să-l condamne pe un altul la 
moarte, de aceea mai întâi a fost necesar ca Aegon să-l 
numească pe Cregan Stark Mână a Regelui, împuternicindu-l să 
acţioneze întru toate în numele său. Asta s-a întâmplat. lar 
lordul Cregan a făcut restul, pe când ceilalţi au stat deoparte. 
Nu și-a îngăduit să se așeze pe Tronul de Fier, a stat pe o bancă 
simplă, de lemn, la picioarele lui. Și i-au fost înfăţișaţi, rând pe 
rând, toţi cei bănuiţi că luaseră parte la otrăvirea regelui Aegon 
al II-lea. 

Septonul Eustace a fost adus primul, și primul eliberat; 
împotriva lui nu exista nicio dovadă. Marele Maester Orwyle a 
fost mai puţin norocos, pentru că, torturat fiind, mărturisise că i- 
a dat otrava lui Picior-Strâmb. 

— N-am știut pentru ce era, lordul meu, a protestat Orwyle. 

— Dar nici n-ai întrebat, a ripostat Stark. N-ai vrut să știi. 

Marele Maester a fost considerat complice și condamnat la 
moarte. 

Tot la moarte a fost condamnat și ser Gyles Belgrave; nu 
pusese el însuși otrava în vinul regelui, dar îngăduise să se 
întâmple asta prin nepăsare sau prefăcându-se că nu observă. 

— Niciun cavaler din Garda Regelui n-ar trebui să-i 
supravieţuiască suveranului răpus prin violenţă, a afirmat Stark. 

Trei dintre fraţii juraţi ai lui Belgrave, și ei de faţă când pierise 
Aegon, au primit aceeași pedeapsă, deși complicitatea lor la 
complot nu a putut fi dovedită. (Cei trei cavaleri din Gardă care 
nu se aflau în oraș au fost consideraţi nevinovaţi.) 

Douăzeci și doi de oameni de pe poziţii mai puţin importante 
au fost de asemenea găsiţi vinovaţi de asasinarea regelui. 
Printre aceștia s-au aflat purtătorii palanchinului Inălțimii Sale, 
ca și heraldul regelui, paznicul pivniţelor cu vinuri ale Coroanei 
și servitorul care trebuia să aibă grijă să fie carafa regelui mereu 
plină. Au fost cu toţii condamnaţi la moarte. Asta a fost și soarta 
celor care îl trecuseră prin tăișul săbiei pe Ummet, degustătorul 


(Ciupercă însuși a depus mărturie împotriva lor), ca și a acelora 
care îl căsăpiseră pe Tom Limbă Împleticită și îi înecaseră tatăl 
în bere. Aceștia erau, în marea lor majoritate, lepădături ridicate 
la un dubios rang de cavaler de ser Perkin în timpul revoltelor 
din oraș, adică mercenari, oșteni neaflaţi în slujba cuiva și 
drojdia mahalalelor. Au repetat, toţi ca unul, că tot ce făcuseră 
fusese din ordinul lui ser Perkin. 

În privinţa vinovăţiei Puricelui nu exista nicio îndoială. 

— Cine trădează o dată trădează mereu, a spus lordul Cregan. 
Te-ai revoltat împotriva reginei tale legitime, ai pus umărul ca 
să fie silită să fugă din oraș către propria moarte, ţi-ai pus 
scutierul în locul ei, apoi l-ai abandonat ca să-ţi salvezi pielea 
netrebnică. Ţinutul o să fie un loc mai bun fără tine. 

Când ser Perkin a protestat, spunând că pentru acele 
nelegiuiri fusese iertat, lordul Stark a răspuns: 

— Nu sunt eu cel care te-a iertat. 

Oamenii care o arestaseră pe regina-văduvă pe treptele în 
serpentină purtaseră blazonul cu cal de mare al Casei Velaryon, 
pe când cei care o eliberaseră pe lady Baela de sub cheie 
fuseseră în serviciul Casei Strong. Capturatorii reginei Alicent îi 
uciseseră garda, așa că au fost condamnaţi la moarte, dar 
impresionanta pledoarie a Baelei i-a scăpat pe salvatorii săi, cu 
toate că și săbiile lor erau mânjite de sânge, fiindcă îi uciseseră 
pe oamenii regelui postați la ușa fetei. „Se spunea, pe bună 
dreptate, că nici lacrimile unui dragon n-ar fi putut topi inima 
îngheţată a lui Cregan Stark”, ne povestește Ciupercă, „dar, 
când lady Baela a rotit o sabie și a spus că taie mâna oricui 
încearcă să le facă vreun rău oamenilor care au salvat-o, Lupul 
din Winterfell a zâmbit în văzul tuturor și a spus că, dacă nobila 
lady ţine atât de mult la câinii ăia, el îi îngăduie să-i păstreze.” 

Ultimii înfăţișaţi Judecăţii Lupului (cum numește Munkun, în 
Istorisirea adevărată, cele petrecute atunci) au fost cei doi înalţi 
lorzi din inima conspirației: Larys Strong Picior-Strâmb, lord de 
Harrenhal, și Corlys Velaryon, Şarpele Mărilor, Stăpân al Insulei 
Driftmark și Lord al Valurilor. 

Lordul Velaryon n-a încercat să-și nege vinovăția. 

— Ceea ce am făcut a fost pentru binele Tinutului, a spus 
bătrânul. Aș face din nou același lucru. Nebunia trebuia să se 
sfârșească. 

Lordul Strong a fost mai puţin înclinat către dezvăluiri. Marele 


Maester Orwyle recunoscuse că lui i-a dat otrava, iar ser Perkin 
Puricele jurase că a fost omul lui Picior-Strâmb și că a acţionat 
numai la porunca lui, dar lordul Larys nici nu a recunoscut, nici 
nu a negat învinuirile. Când lordul Stark l-a întrebat dacă are 
ceva de spus în apărarea lui, s-a mulţumit să răspundă: 

— Când a fost un lup mișcat de cuvinte? 

Și astfel, lordul Cregan Stark, Mână a Regelui Neîncoronat, a 
declarat că lorzii Velaryon și Strong se fac vinovaţi de asasinat, 
regicid și înaltă trădare și a decretat că trebuie să-și plătească 
nelegiuirile cu viaţa. 

Lordul Strong fusese întotdeauna un om care făcuse totul în 
felul lui, nu urmase decât propriile sale sfaturi și își schimbase 
alianțele cum își schimbă alţii mantiile. Odată condamnat, a 
rămas fără niciun prieten; nici măcar o singură voce nu s-a 
ridicat în apărarea lui. Însă cu lordul Corlys Velaryon lucrurile au 
stat cu totul altfel. Bătrânul Șarpe al Mărilor avea mulţi prieteni 
și mulţi admiratori. Chiar și oameni cu care nu se aflase în 
aceeași tabără în timpul Dansului au vorbit acum în favoarea 
lui... unii fără îndoială doar din afecţiune pentru bătrân, alţii 
îngrijoraţi de ceea ce ar fi putut face tânărul său moștenitor, 
Alyn, dacă mult iubitul lui bunic (sau tată) ar fi fost dat morții. 
Când lordul Stark s-a dovedit de neînduplecat, unii au încercat 
să-i dejoace hotărârea vorbind cu viitorul rege, cu prinţul Aegon 
însuși. În fruntea acestora s-au aflat surorile lui vitrege, Baela și 
Rhaena, care i-au reamintit că și-ar fi pierdut o ureche, și poate 
nu numai atât, dacă lordul Corlys n-ar fi făcut ce făcuse. 
„Cuvintele sunt suflare de vânt”, spune Mărturia lui Ciupercă, 
„dar un vânt puternic poate dobori stejari groși, iar șoaptele 
unei fete frumoase pot schimba soarta unui regat.” Aegon nu 
numai că a fost de acord să-l cruțe pe Șarpele Mărilor, dar a 
mers chiar până la înapoierea tuturor demnităţilor și onorurilor 
lui, printre care și locul în consiliul restrâns. 

Însă prinţul nu avea decât zece ani și încă nu era rege. Fiind 
neîncoronat și încă neuns ca suveran, decretele lui nu aveau 
putere de lege. Chiar și după încoronare avea să fie supus 
hotărârilor unui regent sau ale unui consiliu de regență, până la 
a șaisprezecea aniversare. De aceea, lordul Stark avea tot 
dreptul să nu ia în seamă poruncile prinţului și să-l execute pe 
Corlys Velaryon. A decis să n-o facă, ceea ce continuă să-i 
nedumerească pe cărturari de atunci încoace. Septonul Eustace 


sugerează că, „în noaptea aceea, Mama din Ceruri l-a călăuzit 
către clemenţă”, deși lordul Cregan nu-i venera pe cei Şapte. 
Eustace continuă sugerând că nordicul nu era dispus să-l 
provoace pe Alyn Velaryon, căci se temea de puterea lui pe 
mare, numai că asta se bate cap în cap cu ceea ce știm despre 
caracterul lui Stark. Un nou război nu l-ar fi înspăimântat; de 
fapt, uneori părea să-l caute. 

Ciupercă e acela care oferă cea mai raţională explicaţie a 
surprinzătoarei blândeţi a Lupului din Winterfell. Bufonul 
pretinde că nu l-au convins să se răzgândească nici prinţul, nici 
ameninţarea flotei Velaryon și nici măcar rugăminţile stăruitoare 
ale gemenelor, ci mai degrabă un târg încheiat cu lady Alysanne 
din Casa Blackwood. 

„Fetișcana asta era o creatură înaltă și zveltă”, istorisește 
piticul, „subţire ca un bici și cu pieptul plat ca al unui băiat, dar 
cu picioare lungi și braţe puternice și cu o coamă de bucle negre 
și dese care, lăsate libere, i se revărsau până la talie.” Pricepută 
la vânătoare, în stare să stăpânească orice cal și arcașă fără 
pereche, Aly cea Neagră avea prea puţin din moliciunea unei 
femei. Mulţi o credeau plămădită din același aluat ca Sabitha 
Frey, pentru că erau văzute adesea împreună și se știa că, pe 
tot timpul marșului,  împărţiseră același cort. Dar, la 
Debarcaderul Regelui, unde îl însoțea pe tânărul ei nepot 
Benjicot la Curte și la adunările consiliului, l-a întâlnit pe Cregan 
Stark și nordicul aspru a început să-i placă. 

lar lordul Cregan, văduv de mai bine de trei ani, a răspuns în 
același mod. Deși Aly cea Neagră nu era pentru niciun bărbat 
regina dragostei și a frumuseţii, neînfricarea, puternica 
încăpățânare și limba ei spurcată au atins o coardă sensibilă a 
lordului de Winterfell, care a început curând să-i caute compania 
în sălile castelului și în curte. 

— Miroase a fum de lemne, nu a flori, i-a spus Stark lordului 
Cerwyn, despre care se știa că îi e cel mai bun prieten. 

Așa că, atunci când lady Alysanne a venit să-l roage să nu 
anuleze edictul prinţului, el și-a plecat urechea. 

— De ce aș face asta? a întrebat-o, cu subinţeles, după ce i-a 
auzit rugămintea. 

— Pentru Tinut, a răspuns ea. 

— Ținutului îi e mai bine fără trădători, a ripostat el. 

— Pentru a salva onoarea prinţului nostru, a zis ea. 


— Prinţul e un copil. N-ar fi trebuit să se amestece în așa 
ceva. Vela- ryon a adus asupra lui dezonoarea, căci până la 
sfârșitul zilelor sale se va spune că a urcat pe tron mulţumită 
unui asasinat. 

— De dragul păcii, a insistat lady Alysanne, pentru toţi cei 
care vor muri cu siguranţă dacă Alyn Velaryon va simţi nevoia 
să se răzbune. 

— Există moduri mai urâte de a muri. A venit iarna, doamna 
mea. 

— Atunci pentru mine, a ripostat Aly cea Neagră. Fă-mi 
această favoare, și n-o să-ţi mai cer niciodată alta. Fă-o, și o să 
știu că ești tot atât de înţelept cât ești de puternic și la fel de 
blând pe cât de înspăimântător. Dă-mi asta, și îți voi da în 
schimb orice o să-mi ceri. 

Ciupercă spune că, la auzul acestor cuvinte, lordul Cregan s-a 
încruntat. 

— Şi dacă o să-ţi cer fecioria, doamna mea? 

— Nu-ţi pot da ceea ce nu am, lordul meu, a răspuns ea. Mi- 
am pierdut fecioria în șa, la vârsta de treisprezece ani. 

— Unii ar spune că ai irosit pentru un cal un dar care, de 
drept, i s-ar fi cuvenit viitorului tău soț. 

— Unii sunt neghiobi, a răspuns Aly cea Neagră, și era o iapă 
foarte bună, mai bună decât mulţi soţi pe care-i cunosc. 

Răspunsul i-a plăcut lordului Cregan, care a râs zgomotos. 

— O să-ncerc să ţin minte asta, doamna mea, a spus apoi. Da, 
îţi ofer favoarea cerută. 

— Şi în schimb? a întrebat ea. 

— O să te cer pe toată, pentru totdeauna, a răspuns lordul de 
Winterfell, cu un aer solemn. Îţi cer mâna, doamna mea, vreau 
să te iau în căsătorie. 

— O mână pentru un cap, a spus ea, cu un zâmbet larg... 
fiindcă, după cum ne povestește Ciupercă, asta urmărise de fapt 
tot timpul. S-a făcut. 

Şi așa a rămas. 

Zorii zilei execuţiei s-au ivit cenușii și umezi. Toţi condamnaţi 
au fost scoși din temniţă și aduși, în lanţuri, în curtea exterioară 
a Fortăreţei Roșii. Acolo au fost siliți să îngenuncheze, sub 
privirile prinţului Aegon și ale curtenilor săi. 

În timp ce septonul Eustace conducea rugăciunea 
condamnaților, implorând-o pe Mama din Ceruri să aibă milă de 


sufletele lor, a început să plouă. „A plouat atât de tare și 
Eustace și-a prelungit rugăciunea tărăgănată atât de mult, încât 
am început să ne temem că osândiţii s-ar putea îneca înainte de 
a li se tăia capetele”, povestește Ciupercă. Intr-un târziu, 
rugăciunea s-a încheiat și lordul Cregan a scos din teacă 
Gheaţa, uriașa sabie din oţel valyrian care era mândria Casei 
sale, fiindcă sălbatica tradiţie a Nordului spunea că acela care 
dă sentinţa trebuie să și mânuiască sabia, pentru ca sângele să 
nu păteze decât mâinile lui. 

Fie el înalt lord sau călău de rând, rareori avusese cineva de 
executat atât de mulţi oameni ca lordul Cregan Stark în acea 
dimineaţă ploioasă. Dar totul s-a încheiat într-o clipită. 
Condamnaţii trăseseră la sorţi ca să decidă cine va muri primul 
și hazardul îl alesese pe ser Perkin Puricele. Când lordul Cregan 
l-a întrebat pe acel tâlhar șiret dacă are ceva de spus înainte de 
moarte, el a răspuns că vrea să îmbrace veșmintele negre. 
Poate că și un lord din Sud i-ar fi îndeplinit dorinţa, sau poate că 
nu, dar Casa Stark e din Nord, unde tot ce e necesar pentru 
Rondul de Noapte se bucură de o înaltă consideraţie. 

Și când lordul Stark le-a poruncit oamenilor săi să-l salte pe 
Purice în picioare, ceilalți condamnaţi au văzut o cale de salvare 
și au repetat cererea lui ser Perkin. „Au început să strige cu toţii 
într-un glas” povestește Ciupercă, „aidoma unui cor de beţivi 
urlând cuvintele unui cântec pe care nu și-l amintesc decât pe 
jumătate”. Lepădăturile ridicate la rang de cavaleri și oștenii, 
purtătorii palanchinului, servitorii, heraldul, paznicul pivniţei cu 
vinuri, trei Săbii Albe din Garda Regelui, toți au simţit brusc o 
adâncă dorinţă de a apăra Zidul. Până și Marele Maester Orwyle 
s-a alăturat acelui cor disperat. Şi a fost cruțat și el, pentru că 
Rondul de Noapte are nevoie și de bărbaţi care știu să 
folosească o pană de scris, nu numai de cei care pot mânui 
sabia. 

În ziua aceea, n-au murit decât doi oameni. Unul a fost ser 
Gyles Belgrave, din Garda Regelui. Spre deosebire de fraţii lui 
juraţi, a refuzat șansa de a-și înlocui mantia albă cu una neagră. 

— Nu te înșeli, lord Stark, a spus, când i-a venit rândul. Un 
cavaler din Garda Regelui n-ar trebui să-i supravieţuiască 
suveranului său. 

Lordul Cregan i-a tăiat capul cu o singură și iute lovitură a 
săbiei Gheaţa. 


Următorul (și ultimul) dat morţii a fost lordul Larys Strong. 

— Nu, lordul meu, a răspuns, când a fost întrebat dacă vrea 
să îmbrace veșmintele negre. O să plec într-un iad mai cald, 
dacă mi-o îngădui... dar am o ultimă dorinţă. Când o să fiu mort, 
taie-mi piciorul strâmb cu sabia asta mare a ta. L-am târât după 
mine toată viaţa, vreau să scap de el măcar în moarte. 

Lordul Stark i-a garantat că va avea parte de această favoare. 

Așa a pierit ultimul Strong și o străveche și glorioasă Casă și-a 
găsit sfârșitul. Rămășițele pământești ale lordului Larys le-au 
fost încredințate Surorilor Tăcute; după mulţi ani, osemintele lui 
și-au găsit ultimul loc de odihnă la Harrenhal... în afară de 
piciorul strâmb. Lordul Stark a decretat că trebuie îngropat 
separat, într-un cimitir al săracilor, dar a dispărut înainte de a se 
întâmpla asta. Ciupercă ne povestește că a fost furat și vândut 
unui vrăjitor, care l-a folosit pentru a-și arunca vrăjile asupra cui 
dorea. (O poveste asemănătoare se spune și despre laba 
piciorului prinţului Joffrey, smulsă în Fundătura Puricilor, ceea ce 
ne face să ne îndoim de adevărul amândurora, dacă nu cumva 
menirea lor e să ne convingă că toate picioarele au puteri 
malefice.) 

Capul lordului Larys Strong și al lui ser Gyles Belgrave au fost 
înfipte în ţepușe și înălțate de o parte și de alta a porţilor 
Fortăreţei Roșii. Ceilalţi condamnaţi s-au întors în celulele lor, să 
aștepte încheierea pregătirilor pentru trimiterea lor la Zid. 
Ultimul rând al cronicii întristătoarei domnii a regelui Aegon al Il- 
lea fusese scris. 

În ziua următoare, Cregan Stark i-a înapoiat prinţului Aegon 
colanul de Mână a Regelui Neîncoronat, renunțând astfel, după 
un foarte scurt timp, la această demnitate. l-ar fi fost ușor s-o 
păstreze vreme de mulţi ani sau chiar să pretindă să fie numit 
regent până ce avea să ajungă tânărul Aegon la vârsta 
majoratului, dar Sudul nu-l interesa câtuși de puţin. 

— În Nord ninge, a dat el de veste, și locul meu e la Winterfeil. 


Sub regenti Mâna cu 
capișon 
i Ci 


Cregan Stark a renunțat la demnitatea de Mână a Regelui și a 
dat de veste că nu vrea să se întoarcă la Winterfell, dar, înainte 
de a pleca din Sud, avea de rezolvat o problemă spinoasă. 

O pornise spre miazăzi cu o oaste imensă, alcătuită, în mare 
parte, din oameni care nu erau doriţi și de care nu era nevoie în 
Nord, oameni a căror întoarcere ar fi îngreunat viaţa celor dragi 
lăsaţi în urmă, putând chiar să le aducă moartea. Legenda (și 
Ciupercă) ne spun că lady Alysanne a fost cea care a sugerat o 
rezolvare. Tărmurile Tridentului erau pline de văduve, i-a 
reamintit ea lordului Stark; pline de femei, dintre care multe 
împovărate cu copii mici, care își trimiseseră bărbaţii la luptă 
pentru un lord sau altul, numai pentru a cădea în luptă. Cu iarna 
care bătea la ușă, în multe case ar fi fost bine-venit un spate 
puternic și niște mâini harnice. 

În cele din urmă, peste o mie de nordici i-au însoţit pe Aly cea 
Neagră și pe nepotul ei, lordul Benjicot, când, după nunta 
regelui, s-au întors în Ținuturile Riverane. „Câte un lup pentru 
fiecare văduvă”, a glumit Ciupercă, „ca să-i încălzească patul 
iarna și să-i roadă oasele primăvara.” Dar, la așa-numitele 
Târguri de Văduve ţinute la Raventree, la Riverrun, la Septul de 
Piatră, la Gemenii și la Fairmarket, s-au făcut nunţi cu sutele. 
Nordicii care n-au fost dornici să se însoare și-au pus în schimb 
săbiile, cu jurământ, în slujba unor lorzi mai mari sau mai 
mărunți, ca gărzi sau ca oșteni. E întristător să o spunem, dar au 
fost și câţiva care au luat-o pe calea tâlhăriei și au avut parte de 
morţi urâte, dar, în cea mai mare parte, căsătoriile la care se 
gândise lady Alysanne au însemnat o mare izbândă. Nordicii 
strămutați nu numai că au sporit puterea lorzilor riverani care i- 
au primit cu braţele deschise, și mai ales pe a Caselor Tully și 
Blackwood, dar au ajutat și la reînvierea și răspândirea credinţei 
în zeii vechi la sud de Gât. 

Alţi nordici au preferat să înceapă o viaţă nouă căutându-și 
norocul dincolo de Marea Ingustă. La câteva zile după 


renunţarea lordului Stark la demnitatea de Mână a Regelui, ser 
Marston Waters s-a întors de unul singur din Lys, unde fusese 
trimis să ia mercenari în slujba regelui. A acceptat cu bucurie 
iertarea nelegiuirilor sale din trecut și a dat de veste că Triarhia 
se destrămase. Pe picior de război, cele Trei Fiice luau în 
serviciul lor companii libere de mercenari atât de repede pe cât 
puteau acestea să se formeze, oferind sume cu care banii de 
care dispunea el nici măcar nu puteau spera să se compare. O 
mare parte dintre nordicii lordului Stark au văzut în asta un 
prilej favorabil. De ce să se întoarcă în locuri stăpânite de iarnă, 
ca să îngheţe sau să moară de foame, când dincolo de Marea 
îngustă era aur? Ca urmare, nu a luat fiinţă doar o singură 
companie liberă, au făcut două. Haita de Lupi, condusă de Hallis 
Hornwood, poreclit Hal Nebunul, și de Timotty Snow, bastard de 
Degetul lui Flint, era alcătuită numai din nordici, pe când 
Spărgătorii de Furtună, condusă de ser Oscar Tully și cu toate 
cheltuielile acoperite din banii lui, cuprindea bărbaţi din toate 
colţurile Westerosului. 

În timp ce acești aventurieri se pregăteau să plece din 
Debarcaderul Regelui, alții soseau din întregul Tinut, să vadă 
încoronarea și nunta lui Aegon. Din vest au sosit lady Johanna 
Lannister și tatăl ei, Ronald Westerling, lordul Cragului; din sud, 
patruzeci de Hightoweri din Orașul Vechi, în frunte cu lordul 
Lyonel și cu formidabila lady Samantha, văduva tatălui său. Deși 
le era interzis să se căsătorească, pasiunea care îi unea era deja 
cunoscută și atât de scandaloasă încât Înaltul Septon a refuzat 
să călătorească împreună cu ei și a ajuns trei zile mai târziu, 
însoţit de lorzii Redwyne, Costayne și Beesbury. 

Lady Elenda, văduva lordului Borros, rămăsese la Capătul 
Furtunii cu fiul ei sugar, dar le trimisese pe fiicele sale 
Cassandra, Ellyn și Floris să reprezinte Casa Baratheon. 
(Septonul Eustace ne spune că a patra fiică, Maris, li se 
alăturase Surorilor Tăcute. În istorisirea lui Ciupercă, asta s-a 
întâmplat după ce nobila ei mamă a poruncit să i se smulgă 
limba, însă acest amănunt oribil poate fi cu siguranţă scos din 
poveste. Încă existenta credinţă că Surorile Tăcute nu au limbă 
nu e nimic mai mult decât un mit; evlavia le împiedică să 
vorbească, nu cleștii încinși în foc.) Lady Baratheon l-a trimis pe 
tatăl ei, Royce Caron, lord de Cântecul Nopţii și Mareșal al 
Hotarelor, să-i escorteze fetele pe drum și să rămână cu ele, ca 


protector. 

A venit și Alyn Velaryon, iar fraţii Manderly s-au întors din nou 
din Portul Alb, împreună cu o sută de cavaleri cu mantii 
albastre-verzui. Au venit oameni chiar și de dincolo de Marea 
îngustă, din Braavos și Pentos, din toate cele Trei Fiice, din 
Vechiul Volantis. De pe Insulele Verii și-au făcut apariţia trei 
prinți negri înalţi, cu mantii de pene de o uluitoare splendoare. 
Toate grajdurile și toate hanurile din oraș s-au umplut curând 
până la refuz, iar în afara zidurilor s-a înălţat un oraș de corturi 
și pavilioane pentru cei care nu și-au găsit loc în altă parte. 
Beţiile și desfătările cărnii au fost acolo la ele acasă din belșug, 
spune Ciupercă; s-au înălţat mereu rugăciuni, au fost ospeţe și 
s-au făcut lucruri bune, spune septonul Eustace. Patronii 
tavernelor din oraș s-au îngrășat și au fost o vreme în culmea 
încântării, ca și târfele din Fundătura Puricilor și suratele lor din 
frumoasele case de pe Strada Mătăsii, deși oamenii de rând s-au 
plâns de zgomot și de duhoare. 

În zilele dinaintea nunţii, deasupra Debarcaderului Regelui a 
plutit un văl de disperată și fragilă prietenie forțată, pentru că 
mulţi dintre cei care se îngrămădeau, dând nas în nas în crame 
și cârciumi, stătuseră, cu un an în urmă, în părţi opuse ale 
câmpurilor de luptă. „Dacă sângele nu poate fi spălat decât cu 
sânge, Debarcaderul Regelui era plin de nespălaţi”, spune 
Ciupercă. Totuși, pe străzi au fost mai puţine încăierări decât se 
aștepta aproape toată lumea și n-au fost uciși decât trei oameni. 
Poate că lorzii din inut se săturaseră în sfârșit de război. 

Groapa Dragonului fiind, în cea mai mare parte, o ruină, nunta 
prinţului Aegon cu prinţesa Jaehaera s-a celebrat în aer liber, pe 
culmea dealului Visenyei, unde au fost înălțate tribune imense, 
pentru ca toată nobilimea să poată sta confortabil, văzând totul 
foarte bine. Ziua a fost răcoroasă, dar însorită, povestește 
septonul Eustace. Era a șaptea zi din a șaptea lună a celui de-al 
o sută treizeci și unulea an de după Cucerirea lui Aegon, cea 
mai de bun augur dată cu putinţă. Inaltul Septon din Orașul 
Vechi a oficiat personal ceremonia și din locul unde se aflau 
oamenii de rând s-a înălțat un strigăt asurzitor când Inalt Prea 
Sfinţitul i-a declarat pe prinţ și prinţesă un singur trup. Zeci de 
mii de oameni îngrămădiţi pe străzi i-au aclamat pe Aegon și 
Jaehaera când au fost duși, într-un palanchin deschis, către 
Fortăreaţa Roșie, unde prinţul a fost încoronat cu o diademă de 


aur galben, simplă, fără ornamente, și proclamat Aegon din 
Casa Targaryen, al Treilea pe Numele Său, Rege al Andalilor, al 
Rhoynarilor și al Primilor Oameni și Stăpân al celor Șapte 
Regate. Aegon însuși a pus coroana pe capul copilei care îi era 
mireasă. 

Noul rege, deși un băiat cu un aer solemn, era neîndoielnic 
chipeș, subţire la chip și la trup, cu păr alb-argintiu și ochi 
violeţi, iar regina era o copilă superbă. Nunta lor a fost cel mai 
generos spectacol din cele Șapte Regate de după încoronarea 
lui Aegon al lIl-lea în Groapa Dragonului. N-au lipsit decât 
dragonii. Pentru acel rege n-avea să urmeze un zbor triumfal în 
jurul zidurilor orașului și nicio coborâre maiestuoasă în curtea 
castelului. lar celor cu un bun spirit de observaţie nu le-a scăpat 
o altă absenţă. Regina-văduvă nu se zărea nicăieri, deși era 
bunica Jaehaerei. Alicent Hightower ar fi trebuit să fie de faţă. 

Pentru că nu avea decât zece ani, prima acţiune a noului rege 
a fost numirea celor care urmau să-l protejeze și să cârmuiască 
în numele lui până ce avea să împlinească vârsta majoratului. 
Ser Willis Fell, singurul supravieţuitor din Garda Regelui Viserys, 
a fost numit Lord Comandant al Săbiilor Albe, avându-l pe ser 
Marston Waters ca secund. Fiindcă amândoi erau consideraţi 
verzi, toate celelalte locuri din Garda Regelui au fost ocupate de 
negri. Ser Tyland Lannister, de curând întors din Myr, a fost 
făcut Mână a Regelui, iar lordul Leowyn Corbray a fost numit 
Protector al Ținutului. Primul fusese verde, iar al doilea negru. 
Mai presus de ei se afla un consiliu de regență, alcătuit din lady 
Jeyne Arryn din Vale, lordul Corlys Velaryon de Driftmark, lordul 
Roland Westerling al Cragului, lordul Royce Caron de Cântecul 
Nopţii, lordul Manfryd Mooton de lazul Fecioarelor, ser Torrhen 
Manderly de Portul Alb și Marele Maester Munkun, de curând 
ales de Citadelă pentru a prelua colanul Marelui Maester Orwyle. 

(Informaţii demne de încredere spun că și lordului Cregan 
Stark i s-a oferit un loc printre regenţi, dar a refuzat. S-a 
remarcat că din Consiliu au fost omiși, printre alţii, Kermit Tully, 
Unwin Peake, Sabitha Frey, Thaddeus Rowan, Lyonel Hightower, 
Johanna Lannister și Benjicot Blackwood, dar septonul Eustace 
subliniază că numai lordul Peake a fost cu adevărat înfuriat de 
excluderea sa.) 

Septonul Eustace a aprobat din toată inima acel consiliu, 
„şase bărbați puternici și o femeie înțeleaptă, șapte care să ne 


conducă aici, pe pământ, așa cum îi conduc cei Șapte, din cerul 
lor, pe toţi oamenii”. Ciupercă a fost mai puţin impresionat. 
„Şapte regenţi înseamnă șase în plus”, a spus el. „ll 
compătimesc pe bietul nostru rege.” |n ciuda îndoielilor 
bufonului, cei mai mulţi observatori păreau să aibă senzaţia că 
domnia lui Aegon al III-lea începea pe o notă plină de speranţă. 

Restul anului 131 a fost un timp al despărțirilor, pentru că 
înalții lorzi din Westeros au părăsit rând pe rând Debarcaderul 
Regelui pentru a se întoarce în castelele lor. Cele Trei văduve au 
plecat printre primii oaspeţi, după ce și-au luat un rămas-bun 
înlăcrimat de la fiicele, fiii, fraţii și verii lor care au rămas locului, 
ca însoțitori și ostatici ai noului rege și ai noii regine. Cregan 
Stark și-a condus oastea cu mult micșorată pe Drumul Regelui, 
la două săptămâni după încoronare; trei zile mai târziu, lordul 
Blackwood și lady Alysanne au plecat spre Raventree, cu o mie 
dintre nordicii lui Stark ca o trenă în urma lor. Lordul Lyonel și 
iubita lui, lady Sam, au pornit-o spre sud, către Orașul Vechi, 
împreună cu Hightowerii lor, pe când lorzii Rowan, Beesbury, 
Costayne, Tarly și Redwyne l-au escortat pe Inaltul Septon către 
aceeași destinaţie. Lordul Kermit Tully și cavalerii lui s-au întors 
la Riverrun, în timp ce fratele său, ser Oscar, a ridicat pânzele și 
s-a îndreptat, cu Spărgătorii de Furtună, spre Tyrosh și spre 
Ținuturile Discordiei. 

Totuși, cineva nu a plecat așa cum se plănuise. Ser Medrick 
Manderly acceptase să-i ducă pe condamnaţii trimiși la Zid până 
în Portul Alb cu galera lui, Steaua Nordului. De acolo aveau să 
meargă pe uscat până la Castelul Negru. Dar, în dimineaţa când 
Steaua Nordului trebuia să părăsească portul, numărătoarea 
condamnaților a dezvăluit că unul lipsea. Se părea că Marele 
Maester Orwyle se răzgândise în privința îmbrăcării veșmintelor 
negre. Mituise un paznic ca să-i scoată lanţurile, se îmbrăcase 
cu zdrenţele unui cerșetor și dispăruse în mahalalele orașului. 
Nevrând să mai zăbovească, ser Medrick l-a condamnat pe 
paznicul care îl eliberase pe Orwyle să-i ia locul și Steaua 
Nordului s-a avântat pe mare. 

Către sfârșitul anului 131 D.C., Debarcaderul Regelui și 
pământurile Coroanei au fost cuprinse de un „calm cenușiu”, ne 
spune septonul Eustace. 

Aegon al Ill-lea stătea pe Tronul de Fier când era necesar, dar 
altminteri era văzut rareori. Apărarea Ţinutului cădea în sarcina 


Lordului Protector, Leowyn Corbray, iar plictiseala cârmuirii de zi 
cu zi în a Mâinii Oarbe, Tyland Lannister. Cândva tot atât de 
înalt, cu părul tot atât de auriu și tot atât de chipeș ca fratele 
său geamăn, răposatul lord Jason, ser Tyland fusese atât de 
desfigurat de torturile reginei, încât se știa că doamnele mai noi 
de la Curte leșină la vederea lui. Ca să le cruţe, Mâna a început 
să-și acopere capul cu un capișon de mătase în timpul 
evenimentelor festive. Poate că asta n-a fost o idee bună, 
pentru că îi dădea o înfățișare sinistră și, nu după mult timp, 
oamenii de rând din Debarcaderul Regelui spuneau pe șoptite 
povești despre un vrăjitor rău, cu mască, aflat în Fortăreaţa 
Roșie. 

Insă mintea lui ser Tyland rămăsese ascuţită. Te-ai fi așteptat 
ca, după torturi, să ţină cu înverșunare să se răzbune, dar așa 
ceva s-a dovedit a fi departe de adevăr. În schimb, Mâna 
pretindea că memoria îi joacă feste stranii și nu-și poate aminti 
cine fusese verde și cine fusese negru, în timp ce dădea dovadă 
de o neclintită loialitate faţă de fiul reginei care poruncise să fie 
torturat. Foarte repede și fără să vorbească vreodată cineva 
despre asta, ser Tyland a ajuns să-l domine pe Leowyn Corbray, 
despre care Ciupercă spune: „Avea gâtul ca un butuc și un 
butuc în loc de creier, dar n-am mai întâlnit niciodată pe cineva 
care să dea vânturi atât de zgomotoase.” Prin lege, atât Mâna, 
cât și Lordul Protector erau datori să se supună consiliului de 
regență, dar, pe măsură ce treceau zilele și luna se rotea și iar 
se rotea, regenţii se întâlneau din ce în ce mai rar, în vreme ce 
neobositul, orbul și purtătorul de capișon Tyland Lannister 
căpăta tot mai multă putere. 

Problemele cu care se confrunta erau descurajante pentru că 
iarna se pogorâse asupra Westerosului și avea să dureze patru 
ani lungi, o iarnă tot atât de friguroasă și de mohorâtă ca oricare 
alta din cele Șapte Regate. În Tinut, negoţul ajunsese la pământ 
în timpul Dansului, numeroase sate, orașe și castele fuseseră 
distruse sau ieșiseră din război slăbite, iar drumurile și pădurile 
erau bântuite de bande de tâlhari și de oameni fără căpătăi. 

O problemă mult mai urgentă era regina-văduvă, care refuza 
să facă pace cu noul rege. Uciderea ultimului ei fiu 
preschimbase inima lui Alicent în piatră. Niciunul dintre regenți 
nu voia s-o condamne la moarte, unii din milă, iar alţii de teamă 
că o asemenea execuţie ar reaprinde scânteia războiului. Totuși, 


nu i se putea permite să ia parte la viaţa de la Curte, ca mai 
înainte. Era în stare să reverse o ploaie de blesteme asupra 
regelui sau să smulgă pumnalul unui oștean imprudent din 
gardă. Nu putea fi lăsată nici în compania micii regine; când i se 
îngăduise ultima dată să ia masa împreună cu Înălțimea Sa, îi 
spusese Jaehaerei să-i taie soţului ei gâtul în somn, ceea ce o 
făcuse pe copilă să ţipe. Neavând altceva de ales, ser Tyland a 
încuiat-o pe regină în apartamentele ei din Cetăţuia lui Maegor; 
era o întemniţare în condiţii blânde, totuși o întemniţare. 

Mâna s-a hotărât să reaprindă negoţul în cele Şapte Regate și 
a început să reconstruiască. Atât înalții lorzi, cât și norodul au 
fost încântați când a desfiinţat dările puse de Rhaenyra și de 
lordul Celtigar. Având aurul Coroanei din nou la loc sigur, ser 
Tyland a dat deoparte un milion de dragoni de aur, sub formă de 
împrumuturi pentru lorzii ale căror castele fuseseră distruse în 
timpul Dansului. (Deși mulţi s-au folosit de ele, împrumuturile au 
dus la o ruptură între Tronul de Fier și Banca de Fier din 
Braavos.) A poruncit și să se construiască trei hambare 
fortificate imense, în Debarcaderul Regelui, Lannisport și 
Gulltown, și să se cumpere îndeajuns de multe grâne pentru 
umplerea lor. (Acest ultim decret a dus la o creștere a preţului 
grânelor, ceea ce a încântat orașele și lorzii care aveau de 
vânzare porumb, grâu și orz, dar i-a înfuriat pe proprietarii 
hanurilor și ai tavernelor și, în general, pe toţi cei săraci și 
flămânzi.) 

Deși a poruncit încetarea lucrului la imensele statui ale 
prinților Aemond și Daeron dorite de Aegon al II-lea (nu înainte 
de a fi fost sculptate capetele celor doi), Mâna a pus sute de 
zidari și de dulgheri să lucreze la refacerea Gropii Dragonului. 
Tot din porunca lui au fost întărite porţile orașului, ca să poată 
face mai bine față atât atacurilor din afara zidurilor, cât și celor 
din interior. Mâna a dat de știre și că, din banii Coroanei, aveau 
să fie construite cincizeci de galere de luptă noi. Când i s-au pus 
întrebări, le-a spus regenţilor că vrea să le dea de lucru 
marangozilor și să poată apăra orașul de flotele Triarhiei... dar 
mulţi bănuiau că adevăratul său scop e să micșoreze 
dependenţa Coroanei de Casa Velaryon de Driftmark. 

Poate că, dându-le de lucru constructorilor de corăbii, Mâna s- 
a gândit totodată și la războiul care continua în vest. Urcarea lui 
Aegon al Ill-lea pe tron a pus capăt celor mai sângeroase lupte 


din Dansul Dragonilor, dar nu e întru totul corect să afirmăm că 
încoronarea tânărului rege a adus pacea în cele Șapte Regate. 
În primii trei ani de domnie a regelui băiat, în vest s-au dat 
lupte, căci lady Johanna de Casterly Rock a continuat, în numele 
fiului ei, tânărul lord Loreon, să opună rezistenţă jafurilor 
oamenilor de fier ai lui Dalton Greyjoy. Amănuntele acelui război 
sunt în afara ţelului cronicii noastre (pentru cei care vor să le 
afle, deosebit de interesante sunt capitolele dedicate acestor 
evenimente în lucrarea Arhimaesterului Mancaster intitulată 
Demonii Mării: O cronică a Copiilor Zeului inecat al Insulelor). E 
de ajuns să spunem că, deși Krakenul Roșu s-a dovedit un aliat 
preţios pentru negri pe toată durata Dansului Dragonilor, 
încheierea păcii a demonstrat că oamenii de fier n-aveau mai 
mult respect pentru ei decât pentru verzi. 

Dalton Greyjoy a încetat brusc să se autointituleze Rege al 
Insulelor de Fier, dar n-a dat aproape nicio atenţie edictelor 
Tronului de Fier în toţi acei ani... poate fiindcă regele nu era 
decât un băiat, iar Mâna lui, un Lannister. Când i s-a poruncit să- 
și înceteze raidurile, le-a continuat la fel ca mai înainte. Când i s- 
a cerut să înapoieze femeile răpite de oamenii lui de fier, a spus 
că „numai Zeul înecat poate rupe legătura dintre un bărbat și 
nevestele lui de sare”. Când a primit ordin să le înapoieze Insula 
Frumoasă foștilor ei stăpâni, a răspuns: „Dacă se vor înălța de 
sub valuri, le voi înapoia bucuros tot ce le-a aparţinut.” 

Când Johanna Lannister a încercat să-și construiască o nouă 
flotă de război, Krakenul Roșu i-a atacat docurile de lucru și a 
ars totul, profitând de ocazie și ca să răpească alte o sută de 
femei. Mâna i-a trimis un mesaj cu reproșuri furioase, la care 
lordul Dalton a răspuns: „S-ar părea că femeile din vest preferă 
bărbaţii de fier în locul leilor lași, pentru că sar în apă și ne 
imploră să le luăm cu noi.” 

De cealaltă parte a Westerosului, vânturile războiului suflau și 
pe deasupra Mării înguste. Asasinarea lui Sharako Lohar din Lys, 
amiralul care conducea flota Triarhiei când se petrecuse 
dezastrul din Defileu, se dovedise a fi scânteia ce dezlănţuise pe 
cele Trei Fiice un foc mistuitor, preschimbând rivalităţile 
mocnite dintre Tyrosh, Lys și Myr într-un război pe faţă. In 
prezent, toată lumea e de acord că moartea lui Sharako i s-a 
datorat unui conflict personal; trufașul amiral a fost omorât de 
un rival, pentru obţinerea favorurilor unei curtezane cunoscute 


drept Lebăda Neagră. Însă, la data respectivă, a fost considerată 
asasinat politic și bănuielile s-au îndreptat către myrisheni. Când 
între Lys și Myr a izbucnit războiul, Tyrosh a profitat de ocazie 
ca să revendice Treptele de Piatră. 

Pentru a transforma pretenţia în faptă, Arhonul de Tyrosh l-a 
chemat pe Racallio Ryndoon, pomposul căpitan-general care 
comandase cândva forţele Triarhiei în lupta cu Daemon 
Targaryen. Racallio a invadat insulele cât ai clipi și l-a 
condamnat la moarte pe Regele Mării Inguste din acel 
moment... doar pentru a se hotărî să ia el însuși coroana, 
trădându-l pe Arhon și trădându-și orașul de baștină. Ca urmare 
a încâlcitului război izbucnit apoi între patru tabere diferite, 
corăbiile negustorilor n-au mai putut străbate capătul de 
miazăzi al Mării Înguste, ceea ce a împiedicat Debarcaderul 
Regelui, Duskendale, lazul Fecioarelor și Gulltown să facă negoţ 
cu Estul. Pentos, Braavos și Lorath au avut de suferit din același 
motiv și au trimis soli la Tronul de Fier, sperând într-o alianță 
împotriva lui Racallio și a celor Trei Fiice arțăgoase. Ser Tyland 
le-a făcut o primire generoasă, dar le-a refuzat propunerea. 

— Westerosul ar face o mare greșeală încâlcindu-se în 
nesfârșitele certuri ale Orașelor Libere, le-a spus el regenţilor 
din consiliu. 

Fatidicul an 131 D.C. s-a încheiat cu mări în flăcări, atât în 
estul, cât și în vestul celor Șapte Regate, și cu viscole 
năpustindu-se asupra Winterfellului și a Nordului. Nici în 
Debarcaderul Regelui starea de spirit n-avea nimic de-a face cu 
încântarea. Oamenii de rând din oraș erau din ce în ce mai puţin 
vrăjiți de băiatul rege și de mica regină, pe care nimeni nu-i mai 
văzuse după nuntă, iar șoaptele despre „Mâna cu capișon” se 
răspândeau rapid. Deși Păstorul „renăscut” fusese prins de 
Mantiile Aurii și lăsat fără limbă, în locul lui se ridicaseră alţii, 
care spuneau, în predicile lor, că Mâna Regelui practică arte 
nelegiuite, bea sânge de prunc și, pe deasupra, mai e și „un 
monstru care-și ascunde faţa pocită de zei și de oameni.” 

Între zidurile Fortăreţei Roşii treceau din gură în gură şoapte 
despre rege și regină. Căsătoria lor fusese de la bun început o 
problemă. Și mirele, și mireasa erau copii; Aegon al III-lea avea 
acum unsprezece ani, iar Jaechaera opt. După căsătorie, se 
întâlneau prea puţin unul cu altul altfel decât cu prilejul 
ceremoniilor oficiale, dar și acelea erau rare, pentru că mica 


regină detesta să iasă din camerele ei. „Amândoi sunt zdrobiţi”, 
a spus Marele Maester Munkun într-o scrisoare către Conclav. 
Fata îi privise pe Sânge și pe Brânză omorându-i fratele 
geamăn. Regele își pierduse patru fraţi, apoi își văzuse unchiul 
dând-o pe mama lui de mâncare unui dragon. „Ăștia nu sunt 
copii normali”, a scris Munkun. „N-au în ei niciun strop de 
bucurie; nu râd și nu se joacă. Fata își udă noaptea patul și, 
când e dojenită, plânge neconsolată. Chiar doamnele ei de 
onoare spun că are opt ani și merge pe patru. Dacă nu i-aș fi 
pus somn-dulce în lapte înainte de nuntă, sunt convins că s-ar fi 
prăbușit în timpul ceremoniei.” 

Cât despre rege, Marele Maester a continuat scriind: „Aegon 
dă dovadă de foarte puţin interes față de soţia lui sau faţă de 
orice altă fată. Nu călărește, nu vânează, nu se antrenează 
pentru turniruri, dar nu-i fac plăcere nici distracţiile din interior, 
precum cititul, dansul și cântecele. Rațiunea lui pare destul de 
sănătoasă, dar el, unul, nu începe niciodată o conversaţie, iar 
când i se vorbește răspunsurile sunt atât de scurte, încât ai 
crede că vorbirea e pentru el ceva dureros. Nu are niciun alt 
prieten în afară de bastardul Gaemon Păr-Alb și noaptea doarme 
rareori. La ora lupului îl găsești adesea la o fereastră, privind 
stelele, dar când i-am dus Regatele Cerului, lucrarea 
Arhimaesterului Lyman, nu a părut nicidecum interesat. 
Zâmbește rareori și nu râde niciodată, dar nu dă niciodată 
semne că ar fi mânios sau speriat, n-o face decât în privinţa 
dragonilor, până și numai la auzul acestui cuvânt îl cuprinde o 
furie groaznică, neobișnuită. Orwyle spunea că Înălţimea Sa e 
calm și stăpân pe sine; eu spun că băiatul e mort pe dinăuntru. 
Merge prin Fortăreaţa Roșie ca o stafie. Fraţi ai mei, trebuie să 
fiu sincer. Mă tem pentru regele nostru și mă tem pentru regat.” 

Din păcate, temerile lui aveau să se dovedească întemeiate. 
Anul 131 D.C. fusese un an rău, dar următorii doi aveau să fie și 
mai răi. 

Au început pe o notă de rău augur, când fostul Mare Maester 
Orwyle a fost descoperit într-un lupanar numit Mama, din 
capătul de jos al Străzii Mătăsii. Lipsit de părul capului, de barbă 
și de colan și spunându-și Bătrânul Wyl, își câștiga pâinea 
măturând, frecând podelele, asigurându-se că mușteriii n-au 
sifilis și amestecând ceai de lună cu poţiuni din calomfir și 
busuiocul cerbilor, pentru ca „fiicele” Mamei să scape de copiii 


nedoriți. Nimeni nu i-a dat Bătrânului Wyl nicio atenţie până 
când nu s-a apucat să le înveţe pe fetele cele mai tinere ale 
Mamei să scrie și să citească. Una dintre ele i-a arătat noua sa 
deprindere unui sergent din rândul Mantiilor Aurii, care a 
devenit bănuitor și l-a luat pe bătrân cu el, ca să i se pună 
întrebări. Adevărul a ieșit curând la lumină. 

Pedeapsa pentru dezertarea din Rondul de Noapte era 
moartea. Deși Orwyle încă nu-și rostise legămintele, aproape 
toată lumea l-a considerat sperjur. Nu putea fi vorba să i se 
îngăduie să se îmbarce pe o corabie care să-l ducă la Zid. La 
început, lordul Stark îl condamnase la moarte și toţi regenţii au 
fost de acord că sentinţa asta trebuia pusă în aplicare. Ser 
Tyland nu i-a contrazis, dar le-a atras atenţia că e nevoie de 
cineva care să înfăptuiască Dreptatea Regelui, căci el, fiind orb, 
nu putea să mânuiască sabia. Sub acest motiv, Mâna l-a închis 
pe Orwyle într-o celulă din turn (mare, bine aerisită și mult prea 
confortabilă, după cum l-au învinovăţit unii) până când avea să 
fie găsit un călău potrivit. Nici septonul Eustace, nici Ciupercă 
nu s-au lăsat amăgiţi; Orwyle făcuse parte, alături de Tyland, din 
consiliile verzi ale lui Aegon al Il-lea și evident că o veche 
prietenie și amintirea a tot ce înduraseră împreună aveau un rol 
în hotărârea Mâinii. Fostul Mare Maester a primit chiar și o pană, 
cerneală și pergament, ca să-și poată continua confesiunile. Și 
asta a și făcut, în cea mai mare parte a următorilor doi ani, 
povestind pe larg despre domniile lui Viserys Întâiul și Aegon al 
II-lea într-o scriere ce avea să fie de un nepreţuit folos pentru 
întocmirea /storisirii adevărate semnate de succesorul său. 

Peste nici două săptămâni, la Debarcaderul Regelui s-au 
primit vești despre bande de sălbatici din Munţii Lunii care 
coborau în număr mare în Valea lui Arryn, puși pe jaf, iar lady 
Jeyne Arryn a plecat de la Curte, îndreptându-se spre Gulltown 
la bordul unei corăbii, ca să-și apere propriile pământuri și 
supușii. Şi de-a lungul hotarelor dornishene au apărut tulburări 
rău prevestitoare, pentru că Dorne avea o nouă cârmuitoare în 
persoana Aliandrei Martell, o fată neobrăzată, care se credea 
„noua Nymeria” și care făcuse din toţi lorzii tineri din partea de 
miazăzi a Munţilor Roșii rivali dornici s-o cucerească. Ca să 
poată ţine piept incursiunilor ei, și lordul Caron a plecat din 
Debarcaderul Regelui și s-a întors la Cântecul Nopţii, lângă 
hotarul cu Dorne. Astfel, cei șapte regenţi au devenit cei cinci. 


Dintre aceștia, cel mai influent era, fără dubiu, Șarpele Mărilor, 
căci bogăţia, experienţa și alianțele lui îl puneau mai presus 
decât egalii săi în rang. Mai mult decât atât, părea singurul om 
în care tânărul rege era dispus să se încreadă. 

Din toate aceste motive, Ţinutul a primit o lovitură cumplită în 
a șasea zi a celei de-a treia luni a anului 132 D.C., când Corlys 
Velaryon, Lordul Valurilor, s-a prăbușit în vreme ce urca pe 
treptele în spirală ale Fortăreţei Roșii din Debarcaderul Regelui. 
Marele Maester Munkun s-a repezit să-i vină în ajutor, dar 
Șarpele Mărilor era deja mort. În vârstă de șaptezeci și nouă de 
ani, fusese în slujba a patru regi și a unei regine, navigase pe 
mări până la capetele pământului, ridicase Casa Velaryon pe 
culmi ale bogăției și puterii nemaiatinse până atunci, se 
însurase cu o prințesă care ar fi putut fi regină, copiii săi 
fuseseră călăreți de dragoni, construise orașe și flote, își 
dovedise curajul pe timp de război și înţelepciunea pe timp de 
pace. În cele Șapte Regate n-avea să se mai nască niciodată 
cineva aidoma lui. Murind, a făcut o gaură imensă în țesătura 
zdrenţuită a Tinutului. 

Trupul lordului Corlys a fost depus vreme de șapte zile la 
picioarele Tronului de Fier, pentru a-i aduce cât mai multă lume 
ultimul omagiu. Rămășițele pământești i-au fost apoi duse la 
Driftmark cu corabia Sărutul Sirenei, care i-a avut căpitani pe 
Marilda din Hull și pe fiul ei Alyn. Pe urmă, coca vechii corăbii 
Sarpele Mărilor a fost readusă pe mare și remorcată până în 
apele adânci din partea de răsărit a Pietrei Dragonului, unde 
Corlys Velaryon a fost lăsat să se odihnească pentru totdeauna 
sub valuri, pe vasul de la care își luase numele. Se spune că, 
după scufundarea trupului, Cannibal a trecut în zbor planat pe 
deasupra, cu aripile lui negre întinse într-un ultim salut. (Un 
amănunt emoţionant, dar mai mult ca sigur doar o simplă 
înfloritură adăugată mai târziu. Din câte știm despre Cannibal, 
mai degrabă ar fi mâncat cadavrul decât să îl salute.) 

Tânărul de obârșie umilă pe nume Alyn din Hull, devenit Alyn 
Velaryon, era moștenitorul ales de Şarpele Mărilor, dar 
succesiunea nu a rămas necontestată. Trebuie să ne reamintim 
că, pe vremea regelui Viserys, un nepot dc-al lordului Corlys, ser 
Vaemond Velaryon, își ridicase glasul, declarându-se moștenitor 
legitim al Driftmarkului. Plătise pentru revolta lui cu capul, dar 
lăsase în urmă o soţie și mai mulţi fii. Ser Vaemond era fiul 


fratelui mai mare al Șarpelui Mărilor. Și alți cinci nepoți, copiii 
altui frate, au avut de asemenea pretenţii. Când au venit în faţa 
lui Viserys, deja bolnav și slăbit, să-și ceară drepturile, au făcut 
o greșeală cumplită punând la îndoială legitimitatea fiilor 
Rhaenyrei. Regele a poruncit să li se smulgă limbile pentru 
această insolenţă, dar le-a îngăduit să-și păstreze capetele. Trei 
dintre „cei cinci tăcuţi” își găsiseră moartea în timpul Dansului, 
luptând pentru Aegon al II-lea împotriva Rhaenyrei... dar doi 
supravieţuiseră, ca și fiii lui ser Vaemond, și, după moartea 
lordului Corlys, s-au făcut din nou auziţi, insistând că au mai 
multe drepturi asupra Driftmarkului decât „acest bastard din 
Hull, cu un șoricel drept mamă”. 

Fii lui ser Vaemond, Daemion și Daeron, și-au prezentat 
cererea în fața consiliului din Debarcaderul Regelui. Când Mâna 
și regenţii le-au respins-o, au fost destul de înţelepţi ca să 
accepte hotărârea și să se împace cu lordul Alyn, care i-a 
răsplătit cu pământuri pe Driftmark, cu condiţia să adauge 
corăbii la flota lui. Verii lor tăcuţi au ales o altă cale. „Neavând 
limbi cu care să-și poată rosti cererea, au preferat ca argument 
săbiile”, povestește Ciupercă. Au plănuit să-l ucidă pe tânărul 
lord, dar au dat greș, fiindcă gărzile din Driftmark s-au dovedit 
loiale memoriei Şarpelui Mărilor și moștenitorului ales de el. Ser 
Malentine a fost ucis în timpul încercării de asasinat. Ser Rhogar 
a fost condamnat la moarte, dar s-a salvat îmbrăcând 
veșmintele negre. 

Alyn Velaryon, bastardul adus pe lume de Șoricel, a fost 
învestit oficial cu titlul de Lord al Valurilor și Stăpân al 
Driftmarkului. Imediat după aceea, a venit la Debarcaderul 
Regelui, să pretindă locul Șarpelui Mărilor din consiliul 
regenţilor. (Lordului Alyn nu i-a lipsit curajul niciodată, nici 
măcar când nu era decât un băiat.) Mâna i-a mulţumit și l-a 
trimis acasă... ceea ce e ușor de înţeles, fiindcă în 132 D.C., 
Alyn Velaryon avea doar șaisprezece ani. Locul lordului Corlys îi 
fusese deja oferit unui bărbat mai vârstnic, cu mai multă 
experiență: lui Unwin Peake, lord de Starpike, lord de 
Dunstonbury și lord de Whitegrove. 

În 132 D.C., pe ser Tyland îl îngrijora o altă problemă, mult 
mai arzătoare: succesiunea. Lordul Corlys fusese bătrân și 
slăbit, dar neașteptata lui moarte era o sumbră readucere în 
minte a faptului că oricine poate muri, oricând, chiar și regii 


tineri, care par sănătoși, precum Aegon al III-lea. Război, boală, 
accident... se poate muri din atât de multe cauze și, dacă regele 
și-ar fi pierdut viața, cine i-ar fi urmat la tron? 

— Dacă moare fără niciun urmaș, o să dansăm din nou, oricât 
de puţin ne-ar plăcea muzica, i-a avertizat lordul Manfryd 
Mooton pe ceilalți regenţi. 

Regina Jaehaera avea dreptul la tron într-o tot atât de mare 
măsură ca și regele sau, după părerea unora, chiar într-o mai 
mare măsură, dar toată lumea a recunoscut că ar fi fost curată 
nebunie s-o așezi pe Tronul de Fier pe fetiţa aia dulce, prostuţă 
și speriată. Când a fost întrebat, regele Aegon însuși l-a propus 
pe paharnicul său, Gaemon Păr-Alb, reamintindu-le regenţilor că 
băiatul „a mai fost rege”. Era o soluţie imposibilă. 

De fapt, în Tinut nu existau decât două pretendente 
acceptabile: surorile vitrege ale regelui, Baela și Rhaena 
Targaryen, fiicele gemene ale prinţului Daemon și ale primei 
sale soţii, lady Laena Velaryon. Fetele aveau acum șaisprezece 
ani, erau înalte, zvelte, cu părul argintiu și foarte îndrăgite în 
oraș. După încoronare, Aegon ieșise rareori din Fortăreaţa Roșie, 
iar micuța lui regină nu-și părăsea niciodată apartamentele, așa 
că, în cea mai mare parte a anului precedent, Rhaena și Baela 
fuseseră cele care ieșiseră să vâneze, cu sau fără șoimi, să le 
dea de pomană săracilor, să primească soli sau să viziteze lorzi, 
însoţite de Mâna Regelui, și de la ele se aștepta să fie gazde la 
ospeţe (care erau foarte puţine) și la baluri, mascate sau nu 
(care încă nu existaseră). Locuitorii orașului nu vedeau alţi 
Targaryen în afară de cele două gemene. 

Dar consiliul avea probleme chiar și în privinţa lor, iar părerile 
erau împărţite. 

— Rhaena ar fi o regină superbă, a spus Leowyn Corbray, dar 
ser Tyland le-a atras atenţia că Baela ieșise prima din pântecul 
mamei sale. 

— Baela e prea sălbatică, a obiectat ser Torrhen Manderly. 
Cum ar putea cârmui Ţinutul când nu se poate struni pe ea 
însăși? 

Ser Willis Fell a fost de acord: 

— Trebuie să fie Rhaena. Are un dragon, iar sora ei nu are. 

— Baela a zburat cu un dragon, a răspuns lordul Corbray. 
Rhaena are un pui. 

— Dragonul Baelei l-a doborât pe fostul nostru rege, a ripostat 


Roland Westerling. În Tinut sunt mulţi care nu vor uita asta 
niciodată. Încoronaţi-o, și-o să redeschidem toate rănile vechi. 

Marele Maester Munkun a fost cel care a pus capăt dezbaterii, 
spunând: 

— Lorzii mei, n-are nicio importanţă. Amândouă sunt fete. 
Chiar atât de puţin am învăţat din măcel? Trebuie să ţinem cont 
de dreptul primului născut, așa cum a fost stabilit de Marele 
Consiliu, în 101. Pretendentul de parte bărbătească are 
întâietate faţă de cel de parte femeiască. 

— Şi cine e pretendentul ăsta de parte bărbătească, lordul 
meu? a întrebat ser Tyland. S-ar părea că i-am ucis pe toți. 

Munkun n-a avut niciun răspuns, dar a spus că va face un 
studiu. Și importanta problemă a succesiunii a rămas 
nerezolvată. 

Această nesiguranţă nu le scăpa pe gemene de atenţia servilă 
a tuturor peţitorilor, confidentelor, însoţitoarelor și a altor 
lingușitori nerăbdători să devină prietenii  presupuselor 
moștenitoare ale regelui, iar fiecare dintre cele două surori se 
purta altfel cu lingăii și diferenţa dintre reacţiile lor era ca de la 
cer la pământ. Pe când Rhaena era încântată să se afle în 
centrul vieţii de la Curte, Baela se zburlea la auzul laudelor și îi 
făcea plăcere să-i ia peste picior și să-i chinuiască pe peţitorii 
care roiau în jurul ei ca fluturii de noapte. 

În copilărie, gemenele fuseseră de nedespărţit și de 
nedeosebit, dar, după ce se despărţiseră, ceea ce li se 
întâmplase le modelase în moduri foarte diferite. În Vale, ca 
pupilă a puternicei lady Jeyne, Rhaenyra se bucurase de o viaţă 
de confort și privilegii. Cameristele îi periaseră părul și o 
ajutaseră să se îmbăieze, pe când menestrelii îi slăviseră 
frumuseţea în ode și cavalerii se întrecuseră în turniruri ca să-i 
câștige favorurile. La fel era și în Debarcaderul Regelui, unde 
zeci de tineri galanţi rivalizau ca să-i primească zâmbetele, 
pictorii o implorau să le îngăduie s-o deseneze sau s-o picteze și 
cele mai iscusite croitorese din oraș își doreau să aibă onoarea 
de a-i face rochii. Şi oriunde se ducea Rhaena venea și Morning, 
tânăra ei femelă dragon, cel mai adesea încolăcindu-i-se pe 
umeri ca o eșarfă. 

Timpul petrecut de Baela la Piatra Dragonului nu fusese la fel 
de lipsit de probleme și se încheiase cu foc și sânge. Când 
venise la Curte, era mai sălbatică și mai încăpăţânată decât 


orice altă tânără de vârsta ei din Tinut. Rhaena era zveltă și 
graţioasă; Baela era subţire și sprintenă. Rhaena adora să 
danseze; Baela adora să călărească... și să zboare, deși plăcerea 
asta îi fusese luată când dragonul ei murise. Işi purt părul 
argintiu tuns tot atât de scurt ca al unui băiat, ca să nu-i 
biciuiască faţa când călărea. Izbutea de nenumărate ori să 
scape de însoțţitoarele ei nobile și să caute aventuri pe străzi. 
Lua parte la cursele de cai ale beţivilor de pe Calea Surorilor și 
la traversările înot ale Gurii Apei Negre (despre ai cărei curenți 
puternici se știa că înecaseră mulţi înotători vânjoși), sub lumina 
lunii, bea cu Mantiile Aurii în cazărmile lor, făcea prinsori pe bani 
și uneori pe propriile haine în găurile de șobolani din Fundătura 
Puricilor. O dată a dispărut vreme de trei zile și, la întoarcere, a 
refuzat să spună unde fusese. 

Încă și mai grav, îi plăcea să-și aleagă drept însoțitori oameni 
nepotriviţi. Îi aducea cu ea acasă, în Fortăreaţa Roșie, ca pe 
niște câini vagabonzi și insista să i se găsească fiecăruia câte o 
poziție în castel sau să facă parte din suita ei. Printre acești 
favoriți ai prinţesei se numărau un scamator tânăr și frumos, un 
ucenic de fierar căruia îi admira mușchii, un cerșetor fără 
picioare de care i se făcuse milă, un șarlatan căruia îi izbuteau 
trucuri ieftine și pe care ea îl lua drept vrăjitor adevărat, 
scutierul chipeș al unui cavaler rătăcitor, ba chiar și două fete 
foarte tinere dintr-un lupanar, gemene „ca noi, Rhae”. O dată s- 
a întors cu o întreagă trupă de saltimbanci. 

Nici septa Amarys, însărcinată să se ocupe de instruirea ei 
religioasă și morală, și nici măcar septonul Eustace nu păreau în 
stare să-i înfrâneze purtările lipsite de prudenţă. 

— Fata trebuie măritată, și asta când mai curând, i-a spus 
Eustace Mâinii Regelui, altminteri mă tem că ar putea să 
dezonoreze casa Targaryen și să-l facă de râs pe lnălţimea Sa, 
fratele ei. 

Ser Tyland a înţeles logica sfatului septonului... dar punerea 
în aplicare nu era lipsită de pericole. Baela nu ducea lipsă de 
peţitori. Era tânără, frumoasă, sănătoasă și de cea mai înaltă 
obârşie; orice lord din cele Şapte Regate ar fi fost încântat să și- 
o facă soţie. Însă o alegere greșită ar fi putut avea urmări grave, 
pentru că soţul ei urma să se afle foarte aproape de tron. Un soţ 
lipsit de scrupule, corupt sau peste măsură de ambițios ar fi 
putut fi cauza unui război și a unor suferințe fără sfârșit. 


Regenţii au luat în considerare o listă de douăzeci de 
pretendenți acceptabili. Lordul Tully, lordul Blackwood, lordul 
Hightower (încă neînsurat, deși văduva tatălui său îi era 
concubină) au fost propuși, alături de alţii, mai puţin tentanțţi, 
printre care Dalton Greyjoy (Krakenul Roșu se lăuda că are o 
sută de neveste de sare, dar nu-și luase niciodată o soţie de 
piatră), un frate mai mic al Prințesei din Dorne, ba chiar și 
potlogarul de Racallio Ryndoon. Până la urmă, toţi au fost daţi 
deoparte dintr-un motiv sau altul. 

În final, Mâna și regenţii au decis să i-o dea pe lady Baela în 
căsătorie lui Thaddeus Rowan, lord de Crângul de Aur. Rowan 
era, fără niciun dubiu, o alegere prudentă. A doua lui soţie 
murise cu un an înainte și se știa că e în căutarea unei fecioare 
potrivite să-i ia locul. Bărbăţia lui nu putea fi pusă la îndoială: 
avea doi băieţi de la prima soţie și alţi cinci de la a doua. Fiindcă 
nu avea fete, Baela ar fi fost stăpâna de necontestat a 
castelului. Cei patru copii mai mici erau încă acasă, aveau 
nevoie de grija unei femei. Faptul că toţi urmașii lordului Rowan 
erau băieţi cântărea greu în favoarea lui; dacă el și lady Baela ar 
fi adus pe lume un fiu, Aegon al Iil-lea ar fi avut un succesor 
legitim. 

Lordul Thaddeus era un bărbat sincer, entuziast, vesel, pe 
placul tuturor și respectat de toată lumea, un soț iubitor și un 
tată bun pentru fiii săi. În timpul Dansului, luptase pentru regina 
Rhaenyra și o făcuse cu iscusinţă și curaj. Era mândru, dar nu 
arogant, judeca după dreptate fără a fi răzbunător, le era loial 
prietenilor, respecta religia fără a fi din cale afară de cucernic, 
nu-l tulburau ambiţii necuvenite. Dacă lady Baela ar fi moștenit 
tronul, ar fi fost consortul ideal, punându-și in slujba ei toate 
forțele și toată înțelepciunea, fără a încerca s-o domine sau să 
uzurpe locul ce i se cuvenea ei de drept. Septonul Eustace ne 
povestește că regenţii au fost foarte încântați de rezultatul 
discuţiilor lor. 

Când a aflat ce soţ îi aleseseră, Baela Targaryen nu le-a 
împărtășit încântarea. 

— Lordul Rowan e cu patruzeci de ani mai bătrân decât mine, 
e chel ca un pietroi și burta lui cântărește mai mult decât 
cântăresc eu, se zice că i-ar fi spus ea Mâinii Regelui. După care 
a adăugat: M-am culcat cu doi dintre fiii lui. Cu cel mai mare și 
cu al treilea născut, cred că e al treilea. Nu cu amândoi odată, 


ar fi fost indecent. 

Nu putem spune dacă era sau nu un adevăr. Lady Baela era 
cunoscută pentru obiceiul ei de a-i provoca înadins pe alţii. Dacă 
asta a urmărit, a avut parte de o izbândă. Mâna a trimis-o în 
camerele ei și i-a pus gărzi la ușă, ca să fie sigur că rămâne 
acolo până se întrunesc regenții. 

Insă a doua zi a descoperit, spre groaza sa, că lady Baela 
fugise din castel folosindu-se de mijloace tainice (mai târziu s-a 
aflat că a ieșit pe fereastră, și-a schimbat hainele cu ale unei 
spălătorese și a părăsit castelul pe poarta din faţă). Când s-a 
pornit în urmărirea ei, era la jumătatea drumului către celălalt 
țărm al Golfului Apei Negre, căci plătise un pescar ca s-o ducă la 
Driftmark. Acolo l-a căutat pe vărul ei, Lordul Valurilor, apoi și-a 
rostit legămintele căsătoriei cu el. Două săptămâni mai târziu, 
Alyn Velaryon și Baela Targaryen s-au căsătorit în septul din 
Piatra Dragonului. Mireasa avea șaisprezece ani, iar mirele 
aproape șaptesprezece. 

Ultragiaţi, mai mulţi regenţi l-au îndemnat pe ser Tyland să-i 
ceară înaltului Septon să anuleze căsătoria, dar răspunsul Mâinii 
a fost unul de năucită resemnare. Imaginându-și că lady Baela îi 
sfidase de dragul scandalului, nu de al mirelui său, a preferat să 
fie prudent, adică a dat de înţeles că regele și Curtea aranjaseră 
căsătoria. 

— Băiatul are sânge nobil, i-a asigurat el pe regenţi, și nu mă 
îndoiesc că se va dovedi tot atât de loial ca fratele lui. 

Orgoliul rănit al lordului Thaddeus Rowan a fost vindecat de 
logodna cu Floris Baratheon, o fecioară de paisprezece ani 
considerată de toate lumea cea mai frumoasă dintre cele „Patru 
Furtuni”, cum ajunseseră să fie numite cele patru fiice ale 
lordului Borros. Pentru ea, numele nu s-a potrivit. Dulce și 
oarecum frivolă, și-a găsit sfârșitul doi ani mai târziu, pe patul 
de lăuză. Căsătoria furtunoasă era cea de la Piatra Dragonului, 
după cum avea s-o dovedească trecerea anilor. 

Fuga Baelei Targaryen, în miez de noapte, de cealaltă parte a 
Golfului Apei Negre, le-a confirmat Mânii și consiliului regenţilor 
îndoielile în privinţa ei. 

— Fata e sălbatică, încăpăţânată și capricioasă, întocmai cum 
ne-am temut, a declarat ser Willis Fell, cu tristeţe, și acum s-a 
legat de bastardul parvenit al lordului Corlys. Cu un tată șarpe și 
o mamă șoarece... el o să ne fie prinţ consort? 


Regenţii au căzut de acord: Baela Targaryen nu putea fi 
moștenitoarea regelui Aegon. 

— Trebuie să fie lady Rhaena, a spus Mooton, dacă se mărită. 

De data asta, la insistenţele lui ser Tyland, fata a fost 
chemată să ia parte la discuţii. Lady Rhaena s-a dovedit pe atât 
de docilă pe cât de încăpăţânată era sora ei. Firește că avea să 
se mărite cu oricine doreau regele și consiliul, a încuviinţat ea, 
deși „mi-ar plăcea să nu fie chiar atât de bătrân încât să nu-mi 
poată dărui copii și nici atât de gras încât să mă strivească în 
pat. Dacă e prietenos, blând și nobil, știu că o să-l iubesc.” Când 
Mâna a întrebat-o dacă îl prefera pe vreunul dintre lorzii și 
cavalerii care o curtau, a mărturisit că îi este „drag mai ales” ser 
Corwyn Corbray, pe care îl întâlnise pentru prima oară în Vale, 
pe când era pupila nobilei lady Arryn. 

Ser Corwyn era departe de alegerea ideală. Al doilea născut al 
părinţilor săi, avea el însuși două fiice dintr-o primă căsătorie. La 
treizeci și doi de ani, era bărbat, nu un băiat cu tuleiele abia 
mijite. Insă Casa Corbray era veche și onorabilă, iar ser Corwyn, 
un cavaler cu o reputaţie care îl îndemnase pe răposatul său 
tată să i-o încredinţeze pe Lady Forlom, sabia din oţel valyrian a 
familiei. Fratele său, Leowyn, era Protector al Tinutului. Fie și 
numai din acest motiv, regenţilor le-a venit greu să obiecteze. Şi 
astfel, cei doi s-au căsătorit: după o scurtă logodnă, a urmat 
nunta făcută în grabă, peste numai două săptămâni (Mâna ar fi 
preferat o logodnă mai lungă, dar regenţii s-au gândit că e 
prudent să se mărite Rhaena cât mai repede, fiindcă sora ei ar fi 
putut fi deja grea.) 

Gemenele n-au fost singurele doamne nobile din Tinut care s- 
au măritat în 132 D.C. În același an, ceva mai târziu, Benjicot 
Blackwood, lord de Raventree, a condus un alai care s-a 
îndreptat, pe Drumul Regelui, către Winterfell, pentru a fi martor 
la nunta mătușii sale Alysanne cu lordul Cregan Stark. Nordul 
fiind deja sub stăpânirea iernii, călătoria a durat de trei ori mai 
mult decât se așteptase. Jumătate dintre călăreţi și-au pierdut 
caii în vreme ce coloana înainta cu greu prin viscolele 
înspăimântătoare, iar bande de tâlhari au atacat de trei ori 
căruțele lordului Blackwood și au furat o mare parte din 
proviziile de hrană ale cortegiului și toate darurile de nuntă. Insă 
se spune că nunta în sine a fost splendidă: Aly cea Neagră și 
lupul ei și-au jurat credinţă unul altuia în îngheţata pădure a 


zeilor din Winterfell, în faţa unui copac al inimii. La ospăţul care 
a urmat, Rickon, fiul de patru ani dăruit lordului Cregan de 
prima sa soţie, a cântat un cântec pentru noua lui mamă 
vitregă. 

Şi lady Elenda Baratheon, văduva de la Capătul Furtunii, și-a 
luat în anul acela un nou soţ. Lordul Borros fiind mort și Olyver 
doar un prunc, incursiunile dornishene în Ţinutul Furtunilor se 
înmulţiseră, iar  tâlharii din pădurea regelui deveniseră 
supărători. Văduva a considerat că, pentru menținea păcii, e 
nevoie de braţul puternic al unui bărbat. L-a ales pe ser Steffon 
Connington, al doilea fiu al lordului de Cuibarul Grifonului. Deși 
cu douăzeci de ani mai tânăr decât lady Elenda, Connington își 
dovedise curajul în timpul campaniei lordului Borros împotriva 
Regelui Vultur și se spunea că e tot atât de înspăimântător în 
luptă pe cât de chipeș. 

In alte părți, oamenii erau cu gândul mai degrabă la război 
decât la nunţi. De-a lungul întregului țărm al Mării Apusului, 
Krakenul Roșu și oamenii lui de fier continuau să facă incursiuni 
și să jefuiască. Tyrosh, Myr și Lys și alianţa celor trei orașe, 
Braavos, Pentos și Lorath, se luptau pe Treptele de Piatră și în 
Ținuturile Discordiei, în timp ce regatul rebel al lui Racallio 
Ryndoon a blocat capătul dinspre miazăzi al Mării Înguste. În 
Debarcaderul Regelui, Duskendale, lazul Fecioarelor și Gulltown, 
negoţul a avut de suferit. Plângându-se zgomotos, negustorii 
veneau la rege... care fie refuza să-i primească, fie nu putea, 
fiindcă nu-i era îngăduit, după cum dăm crezare unei cronici sau 
alteia. Spectrul foametei se contura ameninţător în Nord, în timp 
ce Cregan Stark și vasalii săi își priveau proviziile împuţinându- 
se, iar Rondul de Noapte respingea din ce în ce mai multe 
incursiuni ale sălbaticilor de dincolo de Zid. 

In ultima parte a acelui an, pe teritoriul celor Trei Surori s-a 
răspândit o boală molipsitoare cumplită. Fierbinţeala lernii, cum 
a fost numită, a ucis jumătate din populaţia Sistertonului. 
Crezând că boala ajunsese pe țărmurile insulei pe o balenieră 
din Portul Ibben, jumătatea supraviețuitoare a măcelărit toţi 
năierii ibbenezi pe care a putut pune mâna și le-a ars corăbiile. 
Când molima a traversat Mușcătura și a ajuns În Portul Alb, 
rugăciunile septonilor și poţiunile maesterilor s-au dovedit la fel 
de neputincioase. Oamenii au murit cu miile și, printre ei, lordul 
Desmond Manderly. Chipeșul său fiu, ser Medrick, cel mai 


frumos cavaler din Nord, i-a supraviețuit doar câteva zile înainte 
de a cădea răpus de aceeași boală. Şi, pentru că ser Medrick nu 
avea copii, titlul de lord i-a revenit fratelui său, ser Torrhen, care 
a fost așadar silit să renunţe la locul din consiliul regenţilor și să 
preia cârmuirea Portului Alb. Astfel, din cei șapte regenţi de la 
început, au rămas doar patru. 

In Dansul Dragonilor pieriseră atât de mulţi lorzi, atât 
puternici cât și neînsemnaţi, încât Citadela a numit răstimpul 
despre care vorbim, pe bună dreptate, larna Văduvelor. 
Niciodată, nici înainte, nici după, în cele Șapte Regate n-au mai 
fost atât de multe femei care să deţină puterea, cârmuind în 
locul bărbaţilor, fraţilor sau taţilor lor uciși sau în numele fiilor în 
fașă sau încă sugari. O mare parte dintre poveștile lor au fost 
adunate de Arhimaesterul Abelon în enorma sa scriere intitulată 
Când au cârmuit femeile: Nobilele doamne de după război. Deși 
Abelon povestește despre sute de văduve, noi suntem nevoiţi să 
ne limităm la a istorisi despre cele care au ieșit în evidenţă pe 
timpul Fierbinţelii. Patru femei au jucat roluri de o mare 
însemnătate, spre binele sau spre răul Tinutului, la sfârșitul 
anului 132 și la începutul anului 133 D.C. 

Dintre acestea, cea mai de frunte a fost lady Johanna, văduva 
de la Casterly Rock, care conducea Domeniile Casei Lannister în 
numele fiului ei nevârstnic, lordul Loreon. Îi ceruse de multe ori 
fratelui geamăn al răposatului ei soț, pe atunci Mâna Regelui 
Aegon al Ill-lea, ajutor împotriva tâlharilor, dar nu primise nimic. 
Dorind cu disperare să-și apere supușii, lady Johanna s-a 
îmbrăcat în cele din urmă în zale bărbătești și a condus oștenii 
din Lannisport și Casterly Rock la luptă împotriva dușmanilor. 
Cântecele spun că a ucis zeci de oameni de fier sub zidurile 
castelului Kayce, dar putem da liniștiți la o parte născocirile 
unor menestreli beţi (în timpul luptei, Johanna a ţinut în mâini 
un steag, nu o sabie), însă curajul ei i-a însufleţit pe oamenii 
Vestului, fiindcă tâlharii au fost curând puși pe fugă și Kayce a 
fost salvat. Printre morţi s-a numărat și unchiul preferat al 
Krakenului Roșu. 

Lady Sharis Footly, văduva din Tumbleton, a dobândit un alt 
soi de faima datorită strădaniilor sale de a reface orașul distrus. 
Cârmuind în numele fiului ei în scutece (la o jumătate de an 
după a Doua Bătălie de la Tumbleton, a dat naștere unui băiat 
robust, cu părul negru, pe care l-a declarat fiul legitim al 


răposatului ei soț, deși e cu mult mai probabil ca tatăl băiatului 
să fi fost Neînfricatul Jon Roxton), lady Sharis a dărâmat ruinele 
arse ale prăvăliilor și ale locuinţelor, a reconstruit zidurile, a 
îngropat morţii, a plantat grâu și orz și napi pe câmpurile unde 
fuseseră taberele asediatorilor și a pus chiar și să fie curățate 
capetele dragonilor Seasmoke și Vermithor, puse în monturi și 
expuse în piaţa orașului, pentru a fi văzute de călătorii care 
plăteau bani frumoși pentru asta (o para ca să le privească și o 
stea ca să le atingă). 

În Orașul Vechi, relaţiile dintre Înaltul Septon și văduva 
lordului Ormund, lady Sam, au continuat să se înrăutăţească 
după ce ea nu a luat în seamă porunca Înalt Preasfinţiei Sale de 
a părăsi patul fiului ei vitreg și de a intra în rândul Surorilor 
Tăcute, ca să-i fie iertate păcatele. Cu îndreptăţită mânie, Înaltul 
Septon a condamnat purtarea văduvei din Orașul Vechi, 
numind-o desfrânată nerușinată, și i-a interzis să mai pună 
piciorul în septul stelat înainte de a se căi și de a fi iertată. lar 
lady Samantha a încălecat pe un cal de luptă și a dat buzna în 
sept când Inalt Preasfinţia Sa conducea o rugăciune. Când el a 
vrut să știe cu ce scop face lady Sam una ca asta, ea a răspuns 
că i-a interzis să pună piciorul în sept, dar nu a spus nimic 
despre copitele calului ei. Pe urmă le-a poruncit cavalerilor săi 
să zăvorască ușile; dacă septul era închis pentru ea, avea să fie 
închis pentru toată lumea. Cu toate că a tunat și a fulgerat și a 
aruncat blesteme asupra „acestei curve încălecate pe cal”, în 
cele din urmă Înaltul Septon n-a avut încotro și a trebuit să 
cedeze. 

A patra (și ultima, în ceea ce ne privește) dintre aceste femei 
remarcabile a apărut dintre turnurile deformate și dintre zidurile 
spulberate ale Harrenhalului, imensa ruină de lângă apele 
Ochiului Zeilor. Ocolită și dată uitării de când Daemon 
Targaryen și Aemond se întâlniseră acolo pentru ultima lor 
luptă, blestemata cetate de scaun a lui Harren cel Negru 
devenise un loc bântuit de proscriși, cavaleri-tâlhari și oameni 
fără căpătâi, care ieșeau din spatele zidurilor ca să jefuiască 
drumeţii, pescarii și ţăranii. Cu un an în urmă, fuseseră puţini, 
dar în ultima vreme se înmulţiseră și se spunea că asupra lor 
domnește o făcătoare de farmece, o regină vrăjitoare de o 
înspăimântătoare putere. Când poveștile au ajuns la 
Debarcaderul Regelui, ser Tyland a hotărât că e timpul să fie 


luat castelul în stăpânire. l-a încredinţat această sarcină unui 
cavaler din Garda Regelui, ser Regis Groves, care a plecat din 
oraș cu cincizeci de oameni căliți în lupte. La Castelul Darry i s-a 
alăturat ser Damon Darry, cu tot atâţia oameni. Fără să stea 
prea mult pe gânduri, ser Regis a presupus că sunt mai mult 
decât îndeajuns ca să înfrunte câţiva vagabonzi. 

Dar, când a ajuns în faţa zidurilor Harrenhalului, a găsit porțile 
zăvorâte și sute de bărbaţi înarmaţi pe metereze. In castel erau 
cel puţin șase sute de suflete, dintre care o treime bărbaţi în 
putere, în stare să lupte. Când ser Regis a vrut să-i vorbească 
lordului lor, a apărut o femeie, cu un copil alături. „Regina 
vrăjitoare” a Harrenhalului s-a dovedit a fi nimeni alta decât Alys 
Rivers, doica de obârșie umilă care fusese mai întâi prizoniera și 
apoi amanta prinţului Aemond Targaryen și care acum pretindea 
că e văduva lui. Băiatul era al lui Aemond, i-a spus ea 
cavalerului. 

— Bastardul lui? a întrebat ser Regis. 

— Fiul lui legitim și moștenitorul lui, s-a răstit Alys Rivers, și 
adevăratul rege al Westerosului! Ingenunchează în fața regelui 
tău! i-a poruncit apoi cavalerului și i-a cerut să-și pună sabia, cu 
jurământ, în slujba băiatului 

La asta, ser Regis a râs, spunând: 

— Nu îngenunchez în faţa bastarzilor, și cu atât mai puţin în 
faţa plodului zămislit de ucigaș al propriilor rude și de o vacă de 
lapte. 

Ceea ce s-a întâmplat apoi rămâne subiect de dispută. Unii 
spun că, pur și simplu, Alys Rivers a ridicat o mână și ser Regis a 
început să urle și și-a prins capul în palme, până ce ţeasta i-a 
plesnit brusc, împroșcând cu sânge și creieri. Alţii susțin că 
gestul văduvei a fost un semnal, la care un arbaletrier de pe 
metereze a tras și l-a nimerit pe ser Regis într-un ochi. Ciupercă 
(aflat la sute de leghe depărtare) a sugerat că poate unul dintre 
oamenii de pe ziduri se pricepea foarte bine să tragă cu praștia. 
Se știe că bilele de plumb moale, slobozite din praștie cu 
îndeajuns de multă putere, pot avea efectul exploziv văzut de 
oamenii lui Groves și pus pe seama vrăjitoriei. ` 

Oricare ar fi explicația, ser Regis Groves a murit pe loc. Intr-o 
clipă, porțile Harrenhalului s-au deschis brusc și o mulţime de 
călăreţi au ieșit urlând. A urmat o luptă sângeroasă. Oamenii 
regelui au fost puși pe fugă. Ser Damon Darry, care avea un cal 


bun, o armură bună și era bine antrenat pentru luptă, s-a 
numărat printre puţinii care au scăpat cu viaţă. Lacheii reginei 
vrăjitoare l-au fugărit prin noapte înainte de a abandona 
urmărirea. Din suta de oameni plecaţi spre Harrenhal, doar 
treizeci și doi au supravieţuit și s-au întors în Castelul Darry. 

A doua zi a apărut al treizeci și treilea. Fusese luat prizonier, 
împreună cu vreo doisprezece alţii, și fusese silit să se uite cum 
sunt torturați pe rând pană la moarte înainte de a fi eliberat ca 
să transmită un avertisment. 

— Trebuie să vă spun ce-a zis ea, a dat nou-sositul de știre, cu 
răsuflarea tăiată, dar nu puteţi să râdeţi. Vrăjitoarea a pus 
asupra mea un blestem. Dacă oricare dintre voi râde, eu mor. 

După ce ser Damon l-a asigurat că n-o să râdă nimeni, 
mesagerul a vorbit: 

—Nu mai veniţi aici dacă nu vreţi să plecaţi genunchiul, spune 
ea. Oricine se apropie de zidurile ei va muri. În pietre e putere, 
și văduva a trezit-o. Cei Şapte să-i apere pe toţi, femeia aia are 
un dragon! L-am văzut! 

Numele mesagerului n-a ajuns până la noi și nu știm nici 
numele celui care a râs. Dar cineva a făcut-o, unul dintre 
oamenii lui Darry. Mesagerul s-a uitat la el, îngrozit, apoi s-a 
prins cu mâinile de gât și a început să horcăie. Nemaiputând să 
respire, a murit. Se spune că pe pielea lui se vedeau urmele 
degetelor unei femei, de parcă ea ar fi fost acolo, în încăpere, 
sugrumându-l. 

Moartea unui cavaler din Garda Regelui l-a neliniștit profund 
pe ser Tyland, deși Unwin Peake nu a crezut povestea lui ser 
Damon Darry despre vrăjitorie și dragoni și a pus moartea lui 
Regis Groves și a oamenilor lui pe seama tâlharilor. Ceilalţi 
regenţi au fost de acord. Ca să-i scoată din Harrenhal era nevoie 
de o forţă de asalt mai puternică, au tras ei concluzia când acel 
„pașnic” an 132 D.C. a ajuns la sfârșit. Dar, înainte de a avea 
ser Tyland vreme să organizeze un astfel de atac, sau măcar să 
decidă cine să ia locul lui ser Regis în garda de șapte cavaleri a 
lui Aegon, ceva mult mai cumplit decât orice „regină vrăjitoare” 
s-a pogorât asupra orașului. In a treia zi a anului 133 D.C., 
Fierbinţeala lernii a pătruns în Debarcaderul Regelui. 

Indiferent dacă luase într-adevăr naștere în pădurile de pe 
insula Ib și sosise în Westeros pe o balenieră, cum se credea pe 
cele Trei Surori, boala călătorea din port în port. Ajunsese, rând 


pe rând, în Portul Alb, Gulltown, lazul Fecioarelor și Duskendale; 
veștile spuneau că făcuse ravagii și în Braavos. Primul semn al 
bolii era o înroșire a feţei, ușor de confundat cu obrajii 
îmbujoraţi de șederea în aerul îngheţat al unei zile friguroase de 
iarnă. Dar urma fierbinţeala, mai întâi ușoară, apoi din ce în ce 
mai puternică, în continuă creștere. Sângerarea provocată 
bolnavului nu ajuta. Nu erau de ajutor nici usturoiul, nici 
diversele poţiuni, prișnițe și tincturi care fuseseră încercate. 
Impachetarea în căzi cu zăpadă sau cufundarea în apă rece 
păreau să încetinească înteţirea fierbinţelii, dar nu o opreau, 
după cum și-au dat curând seama maesterii care se luptau cu 
boala. A doua zi, bolnavul începea să tremure violent și să se 
plângă că îi e frig, deși la atingere îl simţeai fierbinte. În a treia 
zi începea să aiureze și asuda sânge. În a patra zi era mort... 
sau începea să-și revină, dacă scădea fierbințeala. Numai un om 
din patru îi supravieţuia Fierbinţelii lernii. De când Tremurăturile 
devastaseră Westerosul în timpul domniei lui Jaehaerys Întâiul, 
în cele Şapte Regate nu mai fusese văzută o molimă atât de 
cumplită. 

În Debarcaderul Regelui, primele semne ale îmbujorării 
ucigașe au apărut de-a lungul fluviului, printre năieri, podari, 
negustori de pește, docheri, hamali și târfele de pe chei, care își 
făceau meseria în apropiere de Gura Apei Negre. Înainte să-și 
dea cei mai mulţi dintre ei seama că se îmbolnăviseră, 
răspândiseră deja molima în tot orașul, printre săraci și bogaţi 
deopotrivă. Când vestea a ajuns la Curte, Marele Maester 
Munkun s-a dus el însuși la o parte dintre bolnavi, ca să vadă 
dacă aveau Fierbinţeala lernii sau ceva mai puţin grav. Alarmat 
de ceea ce a văzut, nu s-a mai întors la castel, de teamă că se 
molipsise și el după ce pusese mâna pe vreo patruzeci de târfe 
și de docheri cu fierbinţeală. Și-a trimis în schimb un discipol, cu 
o scrisoare urgentă pentru Mâna Regelui. Ser Tyland s-a grăbit 
să acţioneze, le-a cerut Mantiilor Aurii să închidă orașul și să nu 
lase pe nimeni nici să intre, nici să iasă până când nu încetează 
molima. A ordonat să fie închise și porțile imense ale Fortăreţei 
Roșii, ca să ţină boala departe de Curtea regelui. 

Din păcate, Fierbinţeala lernii n-avea pic de respect pentru 
porţi, gărzi sau ziduri de castele. Deși boala părea să-și fi 
pierdut din putere pe măsura înaintării către miazăzi, în zilele 
care au urmat a lovit zeci de mii de oameni. Dintre aceștia, trei 


sferturi au murit. Marele Maester Munkun a făcut parte din 
sfertul norocos, și-a revenit... dar ser Willis Fell, Lordul 
Comandant al Gărzii Regelui, a fost doborât, ca și doi dintre 
fraţii săi juraţi. Lordul Protector Leowyn Corbray s-a retras în 
camerele lui când a fost atins de boală și a încercat să se 
vindece cu vin fiert cu mirodenii. 

A murit, împreună cu amanta și cu mai mulţi servitori de-ai 
lui. Două dintre cameristele Jaehaerei au făcut fierbinţeală și au 
murit, dar mica regina a rămas sănătoasă tun. Lordul 
Comandant al Gărzii Orașului a pierit. Nouă zile mai târziu, 
succesorul său l-a urmat în mormânt. Nici regenţii n-au fost 
cruțaţi. Atât lordul Westerling, cât și lordul Mooton s-au 
îmbolnăvit. Fierbinţeala lordului Mooton s-a domolit și el a 
scăpat cu viaţă. Roland Westerling, un om mai bătrân, s-a 
prăpădit. 

Una dintre morţi a fost, poate, din mila zeilor. Regina-văduvă 
Alicent din Casa Hightower, a doua soţie a regelui Viserys întâiul 
și mama fiilor acestuia, Aegon, Aemond și Daeron, și a fiicei lui, 
Helaena, a murit în aceeași noapte cu lordul Westerling, după ce 
septa ei i-a primit mărturisirea păcatelor. Le supravieţuise 
tuturor copiilor săi și își trăise ultimul an din viaţă închisă în 
propriile apartamente, fără altă companie în afară de septa sa, 
de servitoarele care îi aduceau mâncarea și de străjerii care o 
păzeau. Primise cărţi, ace și aţă, dar gărzile ei spuneau că-și 
petrece mai mult timp plângând decât citind sau cosând. Intr-o 
zi și-a sfâșiat toate hainele. Către sfârșitul anului, începuse să 
vorbească singură și ajunsese să deteste profund culoarea 
verde. 

În ultimele sale zile, regina-văduvă a părut să devină mai 
lucidă. 

— Vreau să-mi revăd fiii, i-a spus septei sale, și pe Helaena, 
dulcea mea fetiţă, oh... și pe regele Jaehaerys, o să-i citesc, așa 
cum citeam când eram mică. Spunea că am o voce minunată. 

În mod bizar, în ultimele sale ore, regina Alicent a vorbit 
adesea despre Regele cel Bătrân, dar deloc despre soţul ei, 
regele Viserys. Străinul a venit s-o ia într-o noapte ploioasă, la 
ora lupului. 

Toate aceste morţi au fost trecute cu religiozitate în cronica 
septonului Eustace, care a avut grijă să noteze pentru noi 
ultimele cuvinte înălțătoare ale fiecărui înalt lord și ale fiecărei 


nobile doamne. Și Ciupercă ne spune numele morţilor, dar 
dedică mai mult timp nebuniei supravieţuitorilor, cum ar fi 
povestea unui scutier urât care a convins o servitoare frumoasă 
să-i dea fecioria ei, spunându-i că s-a îmbolnăvit și că „în patru 
zile o să fiu mort și o să mor fără să fi cunoscut vreodată 
dragostea”, înșelătoria i-a izbutit atât de bine, încât a folosit-o 
cu încă alte șase fete... dar, fiindcă nu a murit, ele au povestit și 
trucul lui a ieșit la iveală. Ciupercă pune propria sa supravieţuire 
pe seama băuturii. „M-am gândit că, dacă beau destul de mult 
vin, probabil că n-o să am habar că sunt bolnav și, după cum 
știe tot prostul, ceea ce nu ţi-e cunoscut n-are cum să-ţi facă 
rău.” 

Pe durata acelor zile întunecate, au apărut pentru scurt timp 
doi eroi la care nimeni nu s-ar fi așteptat. Unul a fost Orwyle, 
eliberat de temnicerii săi după ce boala doborâse mulţi alţi 
maesteri. Bătrâneţea, frica și întemnițarea îndelungată lăsaseră 
din el doar o umbră a celui care fusese cândva, iar leacurile și 
poţiunile lui s-au dovedit la fel de nefolositoare, dar Orwyle a 
trudit neobosit pentru salvarea celor pe care i-a putut salva și a 
ușurat trecerea în neființă a celorlalţi. 

Al doilea erou, cel mai uimitor, a fost tânărul rege. Spre 
groaza Gărzii sale, Aegon și-a petrecut vremea vizitând bolnavii 
și stând adesea cu ei ore de-a rândul, uneori ținându-le mâinile 
într-ale lui și răcorindu-le frunţile înfierbântate cu bucăţi de 
pânză ude și reci. Deși Ilnălțimea Sa vorbea rar, își împărțea 
tăcerile cu ei și îi asculta când îi povesteau vieţile lor, îl implorau 
să-i ierte sau se lăudau cu izbânzile lor, cu faptele bune și cu 
copiii. Dintre cei pe care i-a vizitat, cei mai mulţi au murit, dar 
ceilalți aveau să-și pună mai târziu supraviețuirea pe seama 
atingerii „mâinilor vindecătoare” ale regelui. 

Dacă atingerea regelui avea cu adevărat ceva magic, după 
cum credeau oamenii din popor, atunci a dat greș tocmai când 
era cea mai mare nevoie de ea. Ultimul pat lângă care a stat 
Aegon al Ill-lea al fost al lui ser Tyland Lannister. În cele mai 
negre zile ale orașului, ser Tyland a rămas în Turnul Mâinii, 
luptându-se zi și noapte cu Străinul. Deși orb și mutilat, n-a 
suferit de nimic altceva în afară de oboseală aproape până la 
sfârșit... dar, după cum au fost orânduite lucrurile de o soartă 
crudă, când partea cea mai rea trecuse și în oraș boala nu mai 
lovea aproape pe nimeni, a venit o dimineaţă în care ser Tyland 


i-a poruncit servitorului său să închidă fereastra. 

— E foarte frig aici, a spus el... deși în vatră focul ardea cu 
vâlvătăi și fereastra fusese deja închisă. 

Pe urmă, starea Mâinii s-a înrăutățit cu iuțeală. Fierbinţeala i-a 
luat viața în două zile, în loc de obișnuitele patru. Septonul 
Eustace i-a fost alături în clipa morţii, ca și băiatul rege pe care 
îl slujise. Aegon i-a ţinut mâna într-ale lui când și-a dat ultima 
suflare. 

Ser Tyland Lannister nu fusese iubit niciodată. După moartea 
reginei Rhaenyra, îl îndemnase pe Aegon al Il-lea să curme și 
viaţa fiului ei, Aegon, și anumiţi negri l-au urât pentru asta. Dar, 
după moartea lui Aegon al Il-lea, a rămas să-l slujească pe 
Aegon al III-lea și anumiţi verzi l-au urât pentru asta. Pentru că a 
ieșit al doilea din pântecul mamei sale, la numai câteva bătăi de 
inimă după Jason, fratele său geamăn, i-au fost refuzate 
splendoarea rangului de lord și aurul din Casterly Rock și a fost 
nevoit să-și găsească singur un loc în lume. Ser Tyland nu s-a 
însurat niciodată și nu a avut copii, așa că prea puţini l-au plâns 
când a pornit pe ultimul drum. Vălul pe care îl purtase ca să-și 
ascundă chipul desfigurat dăduse naștere unei povești despre 
monstruozitatea și răutatea feţei de sub el. Unii îl considerau laș 
fiindcă ţinuse Westerosul în afara Războiului Fiicelor și pentru că 
făcuse atât de puţin ca să stăvilească jafurile Casei Greyjoy din 
vest. Ducând în alte locuri trei sferturi din aurul Coroanei aflat în 
Debarcaderul Regelui pe vremea când fusese maestrul banilor 
în consiliul lui Aegon al II-lea, plantase seminţele căderii reginei 
Rhaenyra; el plătise pentru acest șiretlic pierzându-și ochii, 
urechile și sănătatea, iar regina pierzându-și tronul și viaţa. 
Totuși trebuie să spunem că l-a slujit pe fiul Rhaenyrei cu 
credinţă, ca Mână a Regelui. 


Sub regenti Război și 
pace și târguri de vite 
pt 


Regele Aegon al III-lea era doar un copil, încă departe de a 
treisprezecea sa aniversare, dar în zilele următoare morţii lui ser 
Tyland Lannister a dat dovadă de o maturitate mai presus de 
vârsta lui. Trecând peste ser Marston Waters, al doilea în 
ierarhia Gărzii sale, le-a oferit mantii albe lui ser Robert Massey 
și lui ser Robert Darklyn și l-a făcut pe Massey Lord Comandant. 
Fiindcă Marele Maester Munkun era încă în oraș, îngrijind 
oameni loviți de Fierbinţeala Iernii, Înălțimea Sa și-a îndreptat 
atenţia spre predecesorul său, adică i-a cerut fostului Marele 
Maester Orwyle să-l cheme pe lordul Thaddeus Rowan la 
Debarcaderul Regelui. 

— Vreau ca Mână să-mi fie lordul Rowan. Ser Tyland a avut 
despre el o părere destul de bună ca să i-o ofere pe sora mea în 
căsătorie, știu că e demn de încredere. 

O voia și pe Baela înapoi, la Curte. 

— Lordul Alyn va fi amiralul meu, așa cum a fost bunicul lui. 
Probabil sperând că regele îi va acorda iertarea, Orwyle s-a 
grăbit să trimită corbi. 

Însă regele Aegon acționase fără să ceară părerea consiliului 
de regenţi. În Debarcaderul Regelui nu mai rămăseseră decât 
trei: lordul Peake, lordul Mooton și Marele Maester Munkun, care 
s-a grăbit să se întoarcă în Fortăreaţa Roșie imediat ce ser 
Robert Darklyn a poruncit să i se deschidă din nou porţile. 
Manfryd Mooton era țintuit la pat, încă nu-și recăpătase pe 
deplin puterile după lupta cu Fierbinţeala, și a cerut să fie 
amânată orice hotărâre până ce lady Jeyne Arryn și lordul Royce 
Caron vor putea fi chemaţi din Vale și de la Hotarele 
Dornishene, ca să ia parte la discuţii. Insă ceilalți doi nici n-au 
vrut să audă. Lordul Peake a subliniat insistent că foștii regenți 
renunţaseră la locurile lor în consiliu când plecaseră din 
Debarcaderul Regelui. Cu sprijinul Marelui Maester (mai târziu, 
Munkun a ajuns să regrete că-și dăduse acordul), Unwin Peake a 
anulat toate numirile și toate aranjamentele făcute de rege, 
susținând că niciun băiat de doisprezece ani nu are destulă 


minte ca să ia de unul singur hotărâri în probleme atât de 
importante. 

Marston Waters a fost confirmat ca lord comandant al Gărzii 
Regelui, pe când lui Darklyn și Massey li s-a poruncit să-și 
predea mantiile albe pentru ca ser Marston să le poată oferi 
unor cavaleri aleși de el însuși. Marele Maester Orwyle a fost 
trimis înapoi, în celula lui, să-și aștepte execuţia. Pentru a nu-l 
ofensa pe lordul Rowan, regenţii i-au oferit un loc printre ei, 
precum și demnitatea de jude și maestru al legilor. Pentru Alyn 
Velaryon nu s-a făcut un gest similar, dar firește că nu se punea 
problema ca un băiat de vârsta lui și de o obârșie atât de incertă 
să fie numit lord amiral. Demnităţile de Mână a Regelui și 
Protector al Ţinutului, mai înainte separate, au fost acum unite 
și oferite nimănui altcuiva decât lui Unwin Peake însuși. 

Ciupercă ne povestește că regele Aegon al III-lea a răspuns la 
hotărârile regenţilor săi cu o tăcere posomorâtă; n-a vorbit 
decât o singură dată, ca să protesteze faţă de îndepărtarea lui 
Massey și lui Darklyn. 

— Serviciul în Garda Regelui e pe viaţă, a spus băiatul, la care 
lordul Peake a răspuns: 

— Numai dacă au fost numiţi așa cum se cuvine, înălţimea Ta. 

Cât despre celelalte decrete, septonul Eustace ne povestește 
că regele le-a acceptat curtenitor și i-a mulţumit lordului Peake 
pentru înţelepciunea de care a dat dovadă, pentru că „eu sunt 
încă un copil, după cum știi, nobile lord, și sunt dornic de 
instruire în aceste privinţe”. Dacă adevăratele lui sentimente 
erau altele, Aegon a preferat să nu le dea glas, ci în schimb s-a 
retras din nou în tăcere și indiferenţă. 

În tot timpul rămas până la majoratul său, regele Aegon al IIl- 
lea a luat în foarte mică măsură parte la cârmuirea Ținutului, 
mulțumindu-se să-şi pună semnătura și pecetea pe 
pergamentele pe care i le înfățișa lordul Peake. Cu prilejul 
anumitor evenimente oficiale, Înălţimea Sa era adus să stea pe 
Tronul de Fier sau să întâmpine un emisar, dar altminteri era 
rareori văzut în Fortăreaţa Roșie și niciodată în afara zidurilor ei. 

Suntem acum datori să ne întrerupem pe moment, pentru a 
ne îndrepta privirea către Unwin Peake, care avea să fie 
cârmuitorul celor Şapte Regate în cea mai mare parte a 
următorilor trei ani, atât ca Lord Regent, cât și ca Protector al 
Ținutului și Mână a Regelui. 


Casa lui se număra printre cele mai vechi din Tinut, avea 
rădăcini adânci, răsucite până în Epoca Eroilor și Primilor 
Oameni. Printre numeroșii săi strămoși iluștri, nobilul lord 
număra personaje legendare, precum ser Urrathon Zdrobitorul 
Scuturilor, lordul Meryn Scribul, lady Yrma a Pocalului de Aur, 
ser Bargquen Asediatorul, lordul Eddison cel Vârstnic, lordul 
Eddison cel Tânăr și lordul Emerick Răzbunătorul. Mulţi Peake 
slujiseră ca sfetnici la Highgarden, când Reach era cel mai bogat 
și cel mai puternic regat din Westeros. Când trufia și puterea 
Casei Manderly au crescut peste măsură, Lorimar Peake a fost 
cel care i-a umilit și i-a făcut să plece în surghiun, în Nord, un 
serviciu pentru care regele Perceon Gardener al Ill-lea i-a oferit 
fosta reședință Manderly din Dun- stonbury și pământurile care 
țineau de ea. Totodată, Gwayne, fiul regelui Perceon, și-a luat-o 
ca mireasă pe fiica lordului Lorimar, făcând-o a șaptea fecioară 
Peake care a stat sub Mâna Verde ca Regină a întregului Reach. 
De-a lungul veacurilor, alte fiice ale Casei Peake se măritaseră 
cu lorzi din Casele Redwyne, Rowan, Costayne, Osgrey, Florent 
și chiar Hightower. 

Toate astea s-au încheiat odată cu venirea dragonilor. Lordul 
Armen Peake și fiii lui au murit pe Câmpia de Foc, alături de 
regele Mern și de urmașii lui. Casa Gardener fiind nimicită, 
Aegon Cuceritorul a dat castelul Highgarden și cârmuirea 
întregului Reach Casei Tyrell, casa foștilor administratori ai 
Coroanei. Tyrellii n-aveau nicio legătură de sânge cu Casa Peake 
și niciun motiv s-o favorizeze. Și astfel a început lenta decădere 
a acestei Case orgolioase. Un veac mai târziu, încă avea trei 
castele și pământuri întinse și populate, dar nu era deosebit de 
bogată și nu se mai putea lăuda cu un loc de frunte printre 
vasalii Highgardenului. 

Unwin Peake era hotărât să îndrepte lucrurile, redându-i Casei 
sale măreţia de odinioară. Ca și tatăl său, care se aflase de 
partea majorităţii la Marele Consiliu din 101, nu credea că se 
cade să fie bărbaţii cârmuiţi de o femeie. În timpul Dansului 
Dragonilor, lordul Unwin se numărase printre cei mai înfocaţi 
susținători ai verzilor și condusese o sută de spadasini și sulițași 
la luptă pentru ca Aegon al Il-lea să rămână pe Tronul de Fier. 
Când Ormund Hightower căzuse la Tumbleton, lordul Unwin 
crezuse că lui se cuvenea să-i revină comanda oștirii, dar rivalii 
trădători îi negaseră acest drept. lar el nu le iertase asta 


niciodată, așa că îl înjunghiase pe trădătorul Owain Bourney și 
complotase pentru uciderea călăreţilor de dragoni Hugh 
Ciocanul și Ulf cel Alb. Primul dintre Ciulini (deși nu mulţi știau 
asta) și unul dintre cei trei încă în viaţă, lordul Unwin dovedise la 
Tumbleton că nu e un om pe care-ţi poţi îngădui să-l iei în râs. Și 
avea s-o dovedească din nou la Debarcaderul Regelui. 

După ce îl pusese pe ser Marston Waters în fruntea Gărzii 
Regelui, lordul Peake a trecut acum peste voinţa lui ca să le dea 
mantii albe rudelor sale: nepotului său, ser Amaury Peake de 
Starpike, și fratelui său bastard, ser Mervyn Flowers. Garda 
orașului a fost pusă sub comanda lui ser Lucas Leygood, fiul 
unuia dintre Ciulinii care muriseră la Tumbleton. Ca să-i 
înlocuiască pe cei uciși de Fierbinţeala lernii, Mâna a dat mantii 
aurii unui număr de cinci sute de oameni de-ai săi. 

Lordul Peake nu era încrezător din fire și, după tot ce văzuse 
(ca și după toate acţiunile la care luase parte) la Tumbleton, era 
convins că dușmanii îl vor trânti la pământ dacă le va oferi un 
oricât de neînsemnat prilej, întotdeauna cu gândul la siguranţa 
sa, el s-a înconjurat de o gardă personală proprie, zece 
mercenari loiali numai și numai lui (și aurului pe care li-l 
împărțea cu dărnicie) și care, cu timpul, au ajuns să fie 
cunoscuţi drept „Degetele”. Căpitanul lor, un aventurier din 
Volantis pe nume Tessario, avea tatuate de-a latul feţei și al 
spatelui dungi de tigru, cu care erau însemnați soldaţii sclavi. În 
prezenţa lui, i se spunea Tessario Tigrul, ceea ce îl încânta; 
altminteri era numit Tessario Degetul-Mare, cum îl poreclise 
Ciupercă, în bătaie de joc. 

Odată ce s-a simţit în siguranţă, noua Mână a început să-și 
aducă la Curte susținătorii, rudele și prietenii în locul unor 
oameni de a căror loialitate era mai puţin sigur. Mătușa lui 
văduvă, Clarice Osgrey, a primit în grijă apartamentele 
Jaehaerei, fiind însărcinată să-i supravegheze cameristele și 
servitoarele. Ser Gareth Long, maestru de arme la Starpike, a 
primit același titlu în Fortăreaţa Roșie și sarcina de a se ocupa 
de instruirea de cavaler a regelui Aegon. George Graceford, lord 
de Palatul Sacru și ser Victor Risley, cavaler de Luminișul lui 
Risley, singurii Ciulini supraviețuitori, în afară de lordul Peake 
însuși, au fost numiţi Lord Confesor, respectiv Jude al Regelui. 

Mâna a mers chiar și până la înlocuirea septonului Eustace; a 
adus un bărbat mai tânăr, septonul Bernard, care să se ocupe 


de nevoile spirituale ale Curţii și de instruirea religioasă și 
morală a Înălţimii Sale. Şi Bernard îi era rudă de sânge, 
descendentul unei surori mai mici a străbunicului lui. Odată 
eliberat de toate îndatoririle, septonul Eustace a plecat din 
Debarcaderul Regelui la Septul de Piatră, locul său de baștină, 
unde s-a dedicat scrierii importantei (și oarecum bombasticei) 
sale cronici, Domnia regelui Viserys, Primul pe Numele Său, și 
Dansul Dragonilor care a urmat. Din păcate, septonul Bernard 
prefera să scrie muzică sacră în loc să noteze ce se bârfea la 
Curte, așa că lucrările sale prezintă prea puţin interes pentru 
istorici și cărturari (și, ne pare rău s-o spunem, încă și mai puţin 
pentru iubitorii de muzică sacră). 

Niciuna dintre aceste schimbări n-a fost pe placul tânărului 
rege. Mai ales din pricina Gărzii sale se simţea de-a dreptul 
nefericit. Cei doi oameni noi nici nu-i plăceau, nici nu-i inspirau 
încredere, și nu uitase că ser Marston Waters fusese martor la 
moartea mamei lui. Degetele Mâinii îi displăceau încă și mai 
mult, dacă așa ceva e cu putinţă, și îl detesta mai ales pe 
comandantul lor obraznic și spurcat la gură, Tessario Degetul- 
Mare. Repulsia a devenit ură după ce volantenul l-a ucis pe ser 
Robin Massey, unul dintre tinerii cavaleri doriţi de Aegon în 
Garda sa, într-o ceartă pornită de la un cal pe care amândoi 
voiau să-l cumpere. 

Regele a ajuns curând să-și deteste și noul maestru de arme. 
Ser Gareth Long era un spadasin priceput, renumit în Starpike 
pentru asprimea cu care trata băieţii ajunși pe mâna lui pentru 
instruire. Cei care nu se ridicau la înălţimea așteptărilor sale nu 
erau lăsaţi să doarmă zile de-a rândul, erau azvârliți în hârdaie 
cu apă rece ca gheaţa, rămâneau fără păr pe cap, care le era 
ras, și erau adesea bătuţi. In noua sa poziţie, ser Gareth nu se 
putea folosi de niciuna dintre aceste pedepse. Deși Aegon era 
un elev închis în sine, prea puţin interesat de mânuirea săbiei 
sau de alte arte ale războiului, persoana lui regală nu putea fi 
atinsă. Ori de câte ori ser Gareth îi vorbea ridicând prea tare 
glasul sau cu prea multă asprime, regele își arunca pur și simplu 
sabia și scutul și pleca. 

Aegon părea să aibă un singur însoțitor la care ţinea, Gaemon 
Păr-Alb, paharnicul și degustătorul lui de șase ani, care nu 
numai că mânca întotdeauna împreună cu regele, dar îl însoțea 
adesea și la instruire, ceea ce nu i-a scăpat lui ser Gareth. Ca 


bastard născut de o târfă, Gaemon conta prea puţin la Curte, 
așa că, atunci când maestrul de arme i-a cerut să-l facă din el 
băiatul pedepsit în locul regelui, Mâna a încuviinţat cu încântare. 
Pe urmă, orice necuviinţă, dovadă de lene sau agresivitate a 
regelui era urmată de pedepsirea prietenului său. 

Sângele și lacrimile lui Gaemon l-au impresionat pe rege așa 
cum n-o făcuseră niciodată cuvintele lui Gareth, și din ce în ce 
mai multa pricepere a Înălţimii Sale în mânuirea armelor nu i-a 
scăpat niciunuia dintre privitorii care îl urmăreau în curtea 
castelului; dar a crescut și repulsia regelui faţă de maestrul său 
de arme. 

Tyland Lannister, orb și mutilat, îl tratase întotdeauna pe rege 
cu respect, vorbindu-i cu blândeţe și străduindu-se mereu mai 
de- grabă să-l călăuzească decât să-i poruncească. Unwin Peake 
era o Mână mai severă; brutal și dur, avea prea puţină răbdare 
cu tânărul monarh, cu care, după cum spune Ciupercă, „se 
purta de parcă ar fi fost mai degrabă un băiat îmbufnat decât un 
rege”, și nu se străduia câtuși de puţin să-l facă pe Înălţimea Sa 
să ia parte la cârmuirea de zi cu zi a regatului. Când Aegon al IIl- 
lea s-a retras din nou în tăcere, singurătate și o nepăsare 
meditativă, Mâna lui l-a ignorat cu plăcere, în afara unor ocazii 
festive când prezenţa suveranului era neapărat necesară. 

Pe bună dreptate sau nu, ser Tyland Lannister fusese 
considerat o Mână slabă din fire și ineficientă și, cumva, 
totodată sinistră, intrigantă, ba chiar și monstruoasă. Lordul 
Unwin Peake i-a luat locul hotărât să-și dovedească forţa și 
onestitatea. 

— Mâna asta nu e nici oarbă, nici ascunsă sub vreun văl, nici 
oloagă, a declarat el, în fața regelui și a Curţii. Mâna asta încă 
poate mânui o sabie. 

Şi, cu aceste cuvinte, și-a scos din teacă sabia lungă și a 
ridicat-o în văzul tuturor. Sala s-a umplut de șoapte. Nobilul lord 
nu le arăta o armă obișnuită, ci una din oţel valyrian: Făcătoarea 
de Orfani, văzută pentru ultima oară în mâinile Neînfricatului Jon 
Roxton, când se luptase cu oamenii lui Hugh cel Tare, zis 
Ciocanul, într-o curte din Tumbleton. 

Septonii ne învaţă că Sărbătoarea dedicată Tatălui Nostru din 
Ceruri e cea mai potrivită pentru judecăţi. În 133 D.C., noua 
Mână a decretat că, în acea zi, toţi cei judecaţi mai înainte 
aveau să fie în sfârșit pedepsiţi pentru nelegiuirile lor. Temniţele 


orașului erau pline până la refuz, până și în cele mai adânci, de 
sub Fortăreaţa Roșie, aproape că nu mai era loc. Lordul Unwin 
le-a golit. Întemniţaţii au fost aduși, pe picioarele lor sau târâș, 
în piaţa din faţa porţilor Fortăreţei Roșii, unde locuitorii orașului 
se adunaseră cu sutele să-i vadă primindu-și plata fărădelegilor. 
Cu un tânăr monarh sumbru și cu o Mână neînduplecată privind 
de pe metereze, s-a trecut la înfăptuirea Dreptăţii Regelui. 
Tessario Degetul-Mare și celelalte Degete au avut poruncă să 
dea ajutor acolo unde a fost prea mult de lucru pentru o singură 
sabie. 

„Ar fi mers mai repede dacă Mâna ar fi trimis după niște 
măcelari de pe strada Muștelor”, spune Ciupercă, „căci ce s-a 
petrecut acolo a fost treabă de măcelar, ciopârţire și despicare”. 
S-au tăiat mâinile unui număr de patruzeci de hoţi. Opt siluitori 
au fost jugăniţi, apoi au mers pe malul fluviului despuiaţi, cu 
părţile tăiate atârnate de gât, pentru a fi îmbarcaţi pe corăbii 
care să-i ducă la Zid. Unui bărbat bănuit că ar fi fost Frate Sărac, 
care spusese în predicile sale că Fierbinţeala lernii a fost trimisă 
de cei Șapte ca pedeapsă asupra Casei Targaryen pentru incest, 
i s-a smuls limba. Două târfe bolnave de sifilis au fost mutilate 
într-un mod de nedescris pentru că îmbolnăviseră zeci de 
bărbaţi. Șase servitori bănuiţi de furt de la stăpânii lor s-au ales 
cu nasurile crestate; unui al șaptelea, care făcuse o gaură într- 
un perete ca să le vadă dezbrăcate pe fiicele stăpânului său, i s- 
a scos și ochiul ofensator. 

Pe urmă a venit rândul ucigașilor. Au fost aduși șapte, printre 
care un hangiu care, începând de pe vremea Regelui cel Bătrân, 
își ucisese mai mulţi oaspeţi (pe cei a căror dispariţie a crezut că 
poate trece neobservată) ca să le fure obiectele de valoare. 
Ceilalţi ucigași au fost pur și simplu spânzurați, dar hangiului i s- 
au tăiat mai întâi mâinile, care au fost arse în faţa ochilor lui, 
apoi a fost atârnat în ștreang și, în vreme ce i se strângea în 
jurul gâtului, i s-au scos matele. 

În final au fost aduși trei prizonieri importanţi, cei pe care îi 
aștepta mulţimea: un alt „Păstor Renăscut”, căpitanul pentoshi 
al unei corăbii negustorești, învinuit și găsit vinovat de aducerea 
Febrei lernii din Sisterton la Debarcaderul Regelui, și fostul Mare 
Maester Orwyle, trădător condamnat și dezertor din Rondul de 
Noapte. Ser Victor Risley, Judele Regelui, i-a executat pe rând pe 
toţi trei. A tăiat capul căpitanului pentoshi și pe al falsului Păstor 


cu securea călăului, dar Marelui Maester Orwyle i s-a acordat 
cinstea de a muri de sabie, ţinându-se cont de vârsta lui 
înaintată, de obârșia înaltă și de îndelungata slujire a Coroanei. 

„Când Sărbătoarea Tatălui Nostru s-a încheiat și mulţimea din 
faţa porţilor s-a împrăștiat, pe chipul Mâinii Regelui se citea 
multumirea”, a scris septonul Eustace, care avea să plece spre 
Septul de Piatră a doua zi. „Aș putea spune că oamenii de rând 
s-au întors în casele și colibele lor să prânzească, să se roage și 
să implore iertarea propriilor păcate, dar aș fi departe de 
adevăr. Imbătați de vărsarea de sânge, au căutat în schimb 
locașuri ale păcatului, și cârciumile, cramele și lupanarele 
orașului s-au umplut până la refuz, fiindcă spre așa ceva 
îndeamnă ticăloșia din oameni.” Ciupercă spune, în felul lui, 
același lucru: „După ce văd un om dat morţii, îmi place să am 
alături o carafă și o femeie, ca să simt că sunt încă viu.” 

Regele Aegon al Ill-lea a stat pe meterezele de deasupra 
porții cât a ţinut Sărbătoarea Tatălui Nostru din Ceruri fără să 
scoată niciun cuvânt și fără să-și ia ochii de la carnajul de jos. 
„Regele ar fi putut la fel de bine să fie statuie de ceară”, 
observă septonul Eustace. Marele Maester Munkun spune 
același lucru: „lnălţimea Sa a fost de faţă, era datoria lui, dar, 
cumva, părea să se afle, în același timp, foarte departe. O parte 
dintre condamnaţi au strigat către metereze, implorându-i mila, 
dar regele n-a părut nicidecum să-i vadă și nici să le audă 
cuvintele disperate. Nu vă lăsaţi înșelaţi. Sărbătorirea asta ne-a 
fost servită de Mână, și Mâna s-a ghiftuit cu ea.” 

La jumătatea anului, castelul, orașul și regele se aflau, 
deopotrivă, în strânsoarea puternică a noii Mâini. Norodul era 
liniștit, Fierbinţeala  lernii dispăruse, regina Jaehaera se 
ascundea în singurătatea apartamentelor sale, regele Aegon se 
antrena ziua în curte și se uita noaptea la stele. Dar, în afara 
zidurilor Debarcaderului Regelui, necazurile abătute asupra 
Ținutului în ultimii doi ani se înteţeau. De negoţ se alesese 
praful, războiul continua în vest, foametea și Fierbinţeala 
domneau în cea mai mare parte a Nordului, iar în sud 
dornishenii deveneau tot mai îndrăzneţi și făceau tot mai multe 
necazuri. Era mai mult decât timpul ca Tronul de Fier să-și facă 
simțită puterea, a decis lordul Peake. 

Opt din cele zece corăbii de război imense date în lucru din 
porunca lui ser Tyland erau gata, așa că Mâna s-a gândit să 


înceapă cu redeschiderea Mării înguste pentru negoţ. Pentru a 
comanda flota regală, și-a chemat un alt unchi, ser Gedmund 
Peake, un luptător cu experienţă cunoscut sub numele 
Gedmund Secure-Mare, datorat armei sale preferate. Deși 
renumit pentru îndemânarea sa de luptător, în privinţa corăbiilor 
cunoștințele și experienţa lui ser Gedmund erau puţine, așa că 
Mâna l-a chemat și pe mercenarul Ned Bob (cunoscut drept Bob- 
Negru, din pricina stufoasei sale bărbi negre), ca să-i servească 
lui Secure-Mare drept înlocuitor și să-l sfătuiască în privinţa 
navigaţiei. 

Când au ridicat ser Gedmund și Bob-Negru pânzele, la 
Treptele de Piatră domnea haosul, ca să nu spunem ceva mai 
rău. Cele mai multe dintre corăbiile lui Racallio Ryndoon 
dispăruseră de pe mare, dar el continua să cârmuiască Piatra 
Insângerată, cea mai mare dintre insule, și câteva bucăţi de 
stâncă mai mici. Tyroshii fuseseră pe punctul de a-l copleși, dar 
tocmai atunci Lys și Myr făcuseră pace și atacaseră împreună 
Tyroshul, silindu-l pe Arhon să-și recheme corăbiile și oștenii. 
Alianţa cu trei capete dintre Braavos, Pentos și Lorath își 
pierduse unul când se retrăseseră lorathii, dar mercenarii 
pentoshi luaseră acum în stăpânire toate Treptele de Piatră care 
nu mai erau in mâinile oamenilor lui Racallio, iar corăbiile de 
război din Braavos controlau apele dintre ele. 

Westerosul nu putea spera să câștige un război pe mare 
împotriva Braavosului, lordul Unwin o știa. Scopul său, a 
declarat el, era să scape de tâlharul Racallio Ryndoon și de 
regatul lui de pirați și să își planteze acolo propriile forțe, ca să 
se asigure că Marea Ingustă nu va mai fi niciodată închisă. Flota 
regală - alcătuită din opt corăbii de război noi și vreo douăzeci 
corăbii vechi și galere - nu era destul de mare pentru așa ceva, 
așa că mâna a scris la Driftmark, poruncindu-i Lordului Valurilor 
să adune „corăbiile din flota bunicului tău, spre a fi puse sub 
comanda bunului nostru unchi Gedmund, ca să poată 
redeschide calea pe mare”. 

Aidoma Șarpelui Mărilor înaintea lui, de multă vreme Alyn 
Velaryon nu-și mai dorea nimic altceva, dar, când a citit 
mesajul, s-a zbârlit de supărare. 

— Flota e acum a mea și maimuța Baelei o poate comanda 
mai bine decât bătrânul unchi Gedmund, a spus. 

Totuși a făcut ce i se ceruse, a adunat șaizeci de galere de 


război, treizeci de corăbii lungi și peste o sută de vase de 
pescuit mici și mari, care să întâlnească flota regală la ieșirea ei 
din Debarcaderul Regelui. Când imensa flotă de război a trecut 
prin Defileu, ser Gedmund l-a trimis pe Bob-Negru pe vasul 
amiral al lordului Alyn, Regina Rhaenys, cu o scrisoare prin care 
îl împuternicea să ia comanda corăbiilor Velaryon „pentru ca 
acestea să se poată folosi de experienţa dobândită de el de-a 
lungul multor ani”. Lordul Alyn l-a trimis înapoi. „L-aș fi 
spânzurat”, i-a scris lui ser Gedmund, „dar nu-mi place să 
irosesc bunătate de funie de cânepă pentru un bob.” 

larna, pe Marea Ingustă bat vânturi puternice dinspre nord, 
așa că flota a înaintat spre sud cu o magnifică rapiditate. La 
Tarth, le-au îngroșat rândurile o duzină de corăbii lungi, sub 
comanda lordului Bryndemere, Evenstarul. Insă veștile aduse de 
înaltul lord s-au dovedit mai puţin îmbucurătoare. Lordul Mării 
din Braavos, Arhonul din Tyrosh și Racallio Ryndoon se aliaseră; 
aveau să conducă Treptele de Piatră împreună, lăsând să treacă 
doar corăbiile cărora le îngăduiau Braavosul și Tyroshul să facă 
negoţ. 

— Şi Pentosul? a vrut să știe lordul Alyn. 

— Dat deoparte, l-a înștiințat Evenstarul. Când tai o plăcintă 
în trei, feliile sunt mai mari decât dacă o tai în patru. 

Gedmund Secure-Mare (care în timpul călătoriei suferise de 
un rău de mare atât de cumplit, încât năierii îi spuneau 
Gedmund Borăște-n-Mare) a considerat că Mâna Regelui trebuie 
să afle de noua alianţă a orașelor războinice. Evenstarul 
trimisese deja un corb la Debarcaderul Regelui, iar Peake a 
hotărât ca flota să rămână la Tarth până la primirea unui 
răspuns. 

— O să pierdem orice speranţă de a-l lua pe Racallio prin 
surprindere, a obiectat Alyn Velaryon, dar ser Gedmund s-a 
dovedit de neclintit. 

Cei doi comandanţi s-au despărțit furioși. 

A doua zi, la răsăritul soarelui, Bob-Negru l-a trezit pe ser 
Gedmund ca să-i dea de știre că Lordul Valurilor dispăruse. In 
timpul nopţii, întreaga flotă Velaryon plecase. 

— Îndrăznesc să zic că s-a-ntors la Driftmark, a pufnit 
Gedmund Secure-Mare. 

Ned Bob-Negru a încuviinţat, numindu-l pe lordul Alyn „un 
băiat speriat”. 


Nici că se putea înșela mai mult. Lordul Alyn își dusese 
corăbiile spre sud, nu spre nord. După trei zile, în vreme ce 
Gedmund  Secure-Mare și flota lui regală continuau să 
zăbovească în largul coastelor Tarthului în așteptarea unui corb, 
printre insule stâncoase, pinteni de piatră și vârtejuri de curenţi 
marini, a început o luptă. Atacul a luat flota din Braavos prin 
surprindere, în vreme ce marele său amiral și vreo patruzeci 
dintre căpitanii lui benchetuiau pe Piatra însângerată, cu 
Racallio Ryndoon și cu soli din Tyrosh. Jumătate dintre corăbiile 
lor au fost capturate, arse sau scufundate în timp ce erau încă 
ancorate sau amarate de docuri, iar altele în timp ce-și înălţau 
pânzele și încercau să scape cu fuga. 

Lupta n-a fost în întregime fără vărsare de sânge. Marea 
Sfidare, un dromon uriaș, cu patru sute de vâsle, și-a croit drum 
printre vreo șase corăbii Velaryon mai mici și a ieșit în larg, 
numai ca să se trezească atacat de lordul Alyn însuși. Prea 
târziu, năierii din Braavos au încercat să se întoarcă spre 
atacator, dar imensul dromon era greoi în apă și reacţiona cu 
încetineală, iar Regina Rhaenys l-a izbit din travers, cu toate 
vâslele învolburând apa. 

Prora Reginei Rhaenys a lovit în lateralul uriașei corăbii din 
Braavos „ca un imens pumn de stejar”, a scris mai târziu un 
privitor, făcându-i ţăndări vâăslele, sfărâmându-i bordajul și 
carena, doborându-i catargele și aproape tăind-o în două. Când 
lordul Alyn le-a strigat vâăslașilor săi să retragă vasul, apa a 
năvălit în rana deschisă a Marii Sfidări, care s-a scufundat în 
câteva clipe, „luând cu sine și nemăsuratul orgoliu al Lordului 
Mării”. 

Victoria lui Alyn Velaryon a fost deplină. La Treptele de Piatră, 
flota lui a pierdut trei corăbii (din păcate, Daeron, vărul lui, și-a 
găsit moartea când s-a scufundat una dintre acestea, /nimă 
Curată, al cărei căpitan era), dar a trimis pe fundul mării treizeci 
și a capturat șase galere, unsprezece corăbii cu pânze, optzeci 
și nouă de oameni, o mare cantitate de hrană, băuturi, arme, 
bani și un elefant menit să ajungă în menajeria Lordului Mării. 
Lordul Valurilor a adus toate acestea în Westeros, împreună cu 
un nume pe care avea să-l poarte tot restul vieţii: Pumn de 
Stejar. Când a înaintat cu Regina Rhaenys în susul Gurii Apei 
Negre și a intrat pe Poarta Fluviului călare pe elefantul Lordului 
Mării, zeci de mii de oameni s-au înșiruit pe străzile orașului, 


scandându-i numele și vânzolindu-se ca să-l poată vedea pe 
noul lor erou. La poarta Fortăreţei Roșii, i-a ieșit în întâmpinare 
însuși regele Aegon al Ill-lea. 

Însă odată ajuns în interiorul zidurilor, lucrurile au luat o cu 
totul altă întorsătură. Până ce Alyn Pumn de Stejar a ajuns în 
sala tronului, tânărul rege s-a făcut cumva nevăzut. In schimb, 
din înălțimea Tronului de Fier l-a privit încruntat lordul Unwin 
Peake, spunând: 

— Neghiobule, neghiob de trei ori afurisit! Dacă aș cuteza, te- 
aș lăsa fără capul ăla blestemat. 

Furia Mâinii avea un motiv întemeiat. Oricât de zgomotos l-ar 
fi ovaţionat gloata pe Pumn de Stejar, nesăbuitul atac al 
tânărului și curajosului erou lăsase Tinutul pe o poziţie foarte 
greu de apărat. Lordul Velaryon o fi capturat zeci de nave ale 
Braavosului și un elefant, dar nu cucerise nici Piatra 
Însângerată, nici vreo alta dintre insulele numite Treptele de 
Piatră; cavalerii și oștenii de care era nevoie pentru o astfel de 
cucerire se aflau pe corăbiile mai mari din flota regală, pe care o 
abandonase în largul coastelor Tarthului. Ţelul lordului Peake 
fusese distrugerea regatului de pirați al lui Racallio Ryndoon; în 
schimb, după cele petrecute, Racallio părea mai puternic ca 
oricând. lar ultimul lucru pe care și-l dorea Mâna era un război 
cu Braavosul, cel mai bogat și cel mai puternic dintre cele Nouă 
Orașe Libere. 

— lată ce ne-ai adus, lordul meu, a tunat Peake. Ne-ai adus un 
război. 

— Și un elefant, a răspuns lordul Alyn, cu insolenţă. Rogu-te, 
lordul meu, nu uita elefantul! 

Ciupercă ne spune că replica a stârnit chicoteli nervoase chiar 
și printre oamenii lordului Peake, dar pe el nu l-a amuzat câtuși 
de puţin. „Nu era omul căruia să-i placă să râdă de el însuși”, 
continuă piticul, „și îi plăcea cu atât mai puţin să fie luat în râs.” 

Probabil că alţii s-ar fi temut să-și atragă dușmănia lordului 
Unwin, dar Alyn Pumn de Stejar era sigur pe propria sa putere. 
Deși abia ajuns la vârsta adevăratei bărbăţii și născut bastard, 
era însurat cu sora vitregă a regelui, putea dispune de întreaga 
forță și de întreaga avere a Casei Velaryon și tocmai devenise 
adoratul norodului. Lord Regent sau nu, Unwin Peake nu era 
atât de nebun încât să-și imagineze că i-ar fi putut face vreun 
rău eroului de la Treptele de Piatră rămânând el însuși în 


siguranţă. 

„Toţi tinerii își închipuie că sunt nemuritori”, scrie Marele 
Maester Munkun în /storisirea adevărată, „iar închipuirea devine 
certitudine când un tânăr războinic soarbe din îmbătătorul vin al 
izbânzii. Numai că încrederea tinerilor contează prea puţin când 
o pui în balanţă cu șiretenia vârstnicilor. Lordul Alyn o fi zâmbit 
la auzul mustrărilor Mâinii, dar avea să-nceapă curând să se 
teamă, pe bună dreptate, de recompensele aceleiași Mâini.” 

Munkun știa despre ce scrie. La șapte zile după intrarea sa 
triumfală în Debarcaderul Regelui, lordul Alyn a fost onorat într- 
o ceremonie fastuoasă din Fortăreaţa Roșie, cu regele Aegon al 
III-lea stând pe Tronul de Fier și sub ochii întregii Curți și a unei 
jumătăţi din oraș. Ser Marston Waters, Lordul Comandant al 
Gărzii Regelui, l-a făcut cavaler. Unwin Peake, Lord Regent și 
Mână a Regelui, i-a pus la gât un lanţ de amiral, din aur curat, și 
i-a dăruit o copie miniaturală, din argint, a corăbiei Regina 
Rhaenys, ca simbol al victoriei sale. Regele însuși l-a întrebat 
dacă e de acord să facă parte din micul său consiliu, ca maestru 
al corăbiilor. Lordul Alyn a acceptat cu modestie. 

„Pe urmă degetele Mâinii i s-au strâns în jurul gâtului”, spune 
Ciupercă. „Vocea era a lui Aegon, iar cuvintele ale lui Unwin.” 
Supușii săi loiali din vest erau de multă vreme năpăstuiţi de 
tâlharii din Insulele de Fier, a spus tânărul rege, și cine altcineva 
ar fi putut aduce pacea în Marea Apusului, dacă nu noul său 
amiral? lar Alyn Pumn de Stejar, acel tânăr orgolios și 
încăpățânat, a descoperit că nu are de ales, trebuie să fie de 
acord să-și conducă flota în jurul capătului de miazăzi a 
Westerosului, pentru a recuceri Insula Frumoasă și a pune capăt 
amenințării reprezentate de lordul Dalton Greyjoy și de oamenii 
lui de fier. 

Cursa fusese întinsă cu măiestrie. Călătoria era periculoasă și 
probabil avea să-i ceară flotei Velaryon un tribut greu. Treptele 
de Piatră mișunau de dușmani, pe care a doua oară nu-i mai 
putea lua prin surprindere. Dincolo de ele se întindea coasta 
stearpă din Dorne, unde probabil n-avea să găsească porturi 
potrivite pentru un popas în siguranţă. lar dacă ajungea în 
Marea Apusului, urma să dea de Krakenul Roșu și de corăbiile lui 
lungi. Dacă învingeau oamenii de fier, puterea Casei Velaryon se 
spulbera o dată pentru totdeauna, iar lordul Peake scăpa 
definitiv de insolenţa unui băiat supranumit Pumn de Stejar. 


Dacă lordul Alyn triumfa, Insula Frumoasă se întorcea sub 
controlul stăpânilor săi legitimi, locuitorii vestului erau din nou la 
adăpost de alte atacuri violente, iar lorzii din cele Şapte Regate 
aflau care e preţul sfidării regelui Aegon al Ill-lea și a noii sale 
Mâini. 

Lordul Valurilor i-a dăruit elefantul lui Aegon al Ill-lea și a 
plecat din Debarcaderul Regelui. Odată reîntors la Carena, și-a 
adunat flota, a încărcat provizii pentru lunga sa călătorie, apoi 
și-a luat rămas-bun de la soţia lui, lady Baela, care l-a trimis la 
drum cu o sărutare și i-a dat de veste că a rămas grea. 

— Pune-i numele Corlys, după bunicul meu, i-a spus lordul 
Alyn. Într-o bună zi ar putea sta pe Tronul de Fier. 

La asta, Baela a ras: 

— O să-i spun Laena, după mama mea. Într-o bună zi ar putea 
călări un dragon. 

Trebuie să ne reamintim că lordul Corlys Velaryon făcuse pe 
Sarpele Mărilor, nouă călătorii faimoase. Lordul Alyn Pumn de 
Stejar avea să facă șase, fiecare pe o altă corabie. „Nobilele 
mele doamne”, urma să le numească el. Ca să ajungă la 
Lannisport, a ocolit Dorne pe o galeră de război cu două sute de 
vâsle, construită în Braavos, pe care o capturase la Treptele de 
Piatră și căreia îi schimbase numele, dându-i-l pe al tinerei sale 
soţii: Lady Baela. 

Unora li s-ar putea părea bizar că lordul Peake trimisese atât 
de departe cea mai mare flotă a celor Şapte Regate când exista 
pericolul unui război cu Braavosul. Ser Gedmund a fost 
rechemat, cu flota regală, de la Tarth în Defileu, pentru a păzi 
intrarea în Golful Apei Negre dacă Braavosul ar fi vrut să se 
răzbune atacând Debarcaderul Regelui, dar alte porturi și orașe 
de pe ţărmul Mării înguste erau fără apărare, așa că Mâna 
Regelui l-a trimis pe confratele său regent, lordul Manfryd 
Mooton, la Braavos, să negocieze cu Lordul Mării și să-i 
înapoieze elefantul. L-au însoţit alţi șase nobili lorzi, alături de 
vreo șaizeci de cavaleri, gărzi, servitori, scribi și septoni, șase 
menestreli... și Ciupercă, fiindcă pare-se că s-a ascuns într-un 
butoi de vin ca să scape de aerul mohorât din Fortăreaţa Roșie 
și să „găsească un loc unde oamenii n-au uitat cum să râdă.” 

Atunci, ca și acum, locuitorii Braavosului aveau foarte mult 
simţ practic, pentru că orașul lor e un loc al sclavilor evadați, 
unde sunt ridicaţi în slăvi o mie de zei, dar aurul e singurul într- 


adevăr venerat. Pe cele o sută de insule, profitul e mai presus 
decât orgoliul. La sosire, lordul Mooton și însoțitorii săi au 
admirat uluiţi Titanul și au fost duși în legendarul Arsenal, să fie 
martori la construirea unei corăbii de război, în întregime, într-o 
singură zi. 

— Le-am înlocuit deja pe cele furate sau scufundate de 
băiatul vostru amiral, s-a lăudat Lordul Mării în fața lordului 
Mooton. 

Dar, după ce a dovedit astfel puterea Braavosului, s-a arătat 
mai mult decât doritor să audă propuneri de împăcare. În timp 
ce el și lordul Mooton negociau termenii păcii, lorzii Follard și 
Cressey mituiau cu generozitate deținători ai cheilor orașului, 
magisteri, preoţi și prinți negustori. În cele din urmă, în schimbul 
unei despăgubiri considerabile, Braavos a iertat „nejustificata 
necuviință” a lordului Velaryon, a fost de acord să-și anuleze 
alianţa cu Tyroshul, să rupă toate legăturile cu Racallio Ryndoon 
și să-i cedeze Tronului de Fier Insulele de Piatră (de vreme ce, în 
acel moment, se aflau sub stăpânirea lui Ryndoon și a 
Pentosului, Lordul Mării a vândut ceea ce nu poseda, dar așa 
ceva nu era neobișnuit în Braavos). 

Misiunea  solilor din Westeros s-a dovedit bogată în 
evenimente și în alte privinţe. Lordul Follard s-a îndrăgostit de o 
curtezană din Braavos și a preferat să rămână cu ea în loc să se 
întoarcă acasă, ser Herman Rollingford a fost ucis în duel de un 
localnic ofensat de culoarea pieptarului său, iar, dacă e să-i dăm 
crezare lui Ciupercă, ser Denys Harte a plătit serviciile unuia 
dintre misterioșii Oameni fără Chip, cerându-i să-i ucidă un rival 
din Debarcaderul Regelui. Piticul însuși l-a amuzat atât de mult 
pe Lordul Mării încât i s-a propus să rămână în Braavos, contra 
unei plăţi substanţiale. „Mărturisesc că am fost tentat. În 
Westeros, îmi irosesc agerimea minţii făcând giumbușlucuri 
pentru un rege care nu râde niciodată, dar în Braavos aș fi fost 
îndrăgit... prea mult, mă tem. Toate curtezanele m-ar fi dorit și, 
mai curând sau mai târziu, un localnic sau altul ar fi ajuns să-mi 
poarte pică pentru mărimea mădularului meu și m-ar fi împuns 
cu vârful ascuţit al unei săbii pitice. Așa că m-am grăbit să revin 
în Fortăreaţa Roșie, nebunul de mine.” 

Și astfel lordul Mooton s-a întors la Debarcaderul Regelui 
aducând cu sine pacea, dar la un preţ dureros. Imensa 
despăgubire cerută de Lordul Mării a golit vistieria regală într-o 


asemenea măsură, încât lordul Peake s-a văzut curând nevoit să 
ia un împrumut de la Banca de Fier din Braavos pentru a putea 
plăti datoriile Coroanei, iar asta, l-a rândul său, l-a silit să 
reînfiinţeze o parte dintre dările lordului Celtigar anulate de ser 
Tyland Lannister, fapt care i-a înfuriat pe lorzi și pe negustori 
deopotrivă și a șubrezit sprijinul de care se bucura din partea 
oamenilor de rând. 

Ultima jumătate a anului s-a dovedit dezastruoasă și în alte 
moduri. Curtea s-a bucurat când lady Rhaena a dat de veste că 
poartă copilul lordului Corbray, dar bucuria s-a preschimbat în 
amărăciune o lună mai târziu, când ea a pierdut copilul. Veștile 
din Nord vorbeau despre răspândirea foametei, iar Fierbinţeala 
lernii s-a dezlănţuit în Barrowton, pentru prima oară ajunsă atât 
de departe în interiorul Ţinutului. Un năvălitor pe nume Sylas cel 
Cumplit a condus trei mii de sălbatici într-un atac contra Zidului, 
unde i-au copleșit pe fraţii în negru la Poarta Reginei și s-au 
răspândit în tot Darul până când lordul Stark a pornit din 
Winterfell, și-a unit forțele cu ale Casei Glover din Deepwood 
Motte și cu ale Caselor Flint și Norrey din munţi și, împreună cu 
o sută de fraţi din Rondul de Noapte, i-au vânat și i-au nimicit 
până la unul. La o mie de leghe distanţă către sud, vâna și ser 
Steffon  Connington, urmărind o mică bandă de tâlhari 
dornisheni de-a lungul hotarelor măturate de vânturi. Dar s-a 
avântat prea departe și prea repede, fără să știe ce se află 
înaintea sa, până când ciungul Wyland Wyl s-a năpustit asupra 
lui și lady Elenda s-a văzut văduvă pentru a doua oară. 

În vest, lady Johanna Lannister a sperat că, după victoria sa 
de la Kayce, o să-i poată da Krakenului Roșu încă o lovitură. Sub 
zidurile castelului Feastfires, a improvizat o flotă din bărci de 
pescuit și corăbii fără vâsle, a îmbarcat o sută de cavaleri și trei 
mii de oșteni și i-a trimis pe mare, la adăpostul întunericului, să 
recucerească Insula Frumoasă din mâinile oamenilor de fier. 
Planul era să debarce neobservaţi în capătul de sud al insulei, 
dar cineva i-a trădat și au găsit corăbiile lungi așteptându-i. 
Lordul Presier, lordul Tarbeck și ser Erwin Lannister au 
comandat acea traversare cu ghinion. Pe urmă, Dalton Greyjoy 
le-a trimis capetele la Casterly Rock, numind asta „plată pentru 
unchiul meu, deși, la drept vorbind, era un mâncău și un beţiv și 
pe insule e mai bine fără el“. 

Dar toate acestea au fost o nimica toată pe lângă nenorocirea 


abătută asupra regelui și a Curţii. În a douăzeci și doua zi a celei 
de a noua luni a anului 133 D.C., Jaehaera din Casa Targaryen, 
Regină a celor Şapte Regate și ultimul copil supravieţuitor al 
regelui Aegon al Il-lea, s-a stins din viaţă la vârsta de zece ani. 
Mica regină a murit la fel ca mama ei, regina Helaena, 
aruncându-se de la o fereastră a Cetăţuii lui Maegor în ţepele de 
fier din șanțul fără apă. Cu pieptul și pântecul străpuns, s-a 
zvârcolit în agonie o jumătate de oră înainte de a putea fi 
scoasă, pentru a-și da ultima suflare imediat după aceea. 

Debarcaderul Regelui a plâns-o așa cum numai Debarcaderul 
Regelui o putea face. Jaehaera fusese un copil înspăimântat și, 
din ziua în care își primise coroana, se ascunsese în Fortăreaţa 
Roșie, însă norodul din oraș și-o aducea aminte din ziua nunţii 
ei, și cât de curajoasă și de frumoasă fusese atunci fetiţa, așa că 
au plâns-o, s-au jeluit, și-au rupt hainele și s-au îngrămădit în 
septuri, în taverne și în lupanare, căutând orice fel de alinare cu 
putinţă. Șoaptele au început curând să zboare din gură în gură, 
așa cum se întâmplase când regina Helaena murise în același 
mod. Mica regină chiar își luase singură viaţa? Până și între 
zidurile Fortăreţei Roșii, presupunerile se înmulțeau nestăvilite. 

Jaehaera fusese un copil singuratic, înclinat să plângă din 
orice și, cumva, încet la minte, dar ea păruse mulțumită de viaţa 
în apartamentele ei, cu slujnicele și însoţitoarele ei, cu pisoii și 
cu păpușile ei. Ce-ar fi putut s-o înnebunească sau s-o întristeze 
atât de mult încât să sară pe fereastră în ţepele necruțătoare? 
Unii sugerau că sarcina pierdută de lady Rhaena o mâhnise atât 
de tare, încât nu mai voise să trăiască. Alţii, mai cinici, 
susțineau că gelozia trezită de pruncul care creștea în lady 
Baela o împinsese către cumplita faptă. 

— A fost din pricina regelui, șopteau alţii. L-a iubit din toată 
inima, dar el nu i-a dat nicio atenţie, nu i-a arătat niciun strop de 
dragoste și nici măcar nu și-a împărţit camerele cu ea. 

Și firește că mulţi refuzau să creadă că Jaehaera și-a luat 
singură viaţa. 

— A fost ucisă, șopteau, la fel ca mama ei. 

Dar, dacă ăsta era adevărul, cine o ucisese? 

Nu duceau lipsă de suspecți. Prin tradiţie, la ușa reginei era 
întotdeauna postat un cavaler din Garda Regelui. Pentru el ar fi 
fost foarte simplu să se strecoare înăuntru și s-o arunce pe 
copilă pe fereastră. Dacă era așa, cu siguranţă că însuși regele îi 


dăduse poruncă. Aegon se săturase de lacrimile și văicărelile ei 
și voia o altă soţie, se spunea. Sau poate voia să se răzbune pe 
fiica regelui care îi ucisese mama. Băiatul era posomorât și 
melancolic, dar nimeni nu-i cunoștea adevărata fire. Se 
istoriseau, fără fereală, povești despre Maegor cel Crud. 

Alţii dădeau vina pe una dintre însoţitoarele micii regine, lady 
Cassandra Baratheon. Cea mai vârstnică dintre cele „Patru 
Furtuni”, lady Cassandra fusese pentru scurtă vreme logodită cu 
Aegon al II-lea, în ultimul an al vieţii acestuia (și, foarte posibil, 
mai înainte de asta, cu fratele lui, Aemond cel Chior). 
Defăimătorii ei spuneau că dezamăgirea o acrise; după ce 
fusese moștenitoarea tatălui său la Capătul Furtunii, ajunsese la 
Debarcaderul Regelui, unde nu i se dădea prea mare importanţă 
și unde, cu nemulţumire amară, trebuia să-i poarte de grijă 
copilei plângăcioase și slabe de minte pe care o considera 
vinovată de toate necazurile ei. 

Şi una dintre slujitoarele Jaehaerei a ajuns să fie bănuită, 
după ce s-a aflat că-i furase două păpuși și un colier de perle. A 
fost acuzat și un băiat, un servitor care, cu un an în urmă, 
vărsase supă pe mica regină și fusese bătut pentru asta. Lordul 
Confesor le-a pus întrebări amândurora și, în cele din urmă, i-a 
declarat nevinovați (dar băiatul a murit în timpul 
interogatoriului, iar fetei i s-a tăiat mâna pentru hoţie). Nici 
măcar preasfinţii slujitori ai celor Șapte n-au fost mai presus de 
orice bănuială. O anumită septă din oraș fusese auzită spunând 
că mica regină n-ar trebui să aibă niciodată copii, fiindcă femeile 
nătânge aduc pe lume băieţi nătângi. Mantiile Aurii au înșfăcat-o 
și pe ea și a dispărut în temniţă. 

Durerea înnebunește oamenii. Privind în urmă, putem spune, 
fiind rezonabil de siguri, că niciunul dintre aceștia n-a avut 
niciun rol în moartea micii regine. Dacă Jaehaera Targaryen a 
fost într-adevăr ucisă (și nu există nicio dovadă în acest sens), 
asta s-a făcut din porunca unui singur vinovat plauzibil: Unwin 
Peake, Lord Regent, lord de Starpike, lord de Dunstonbury, lord 
de Whitegrove, Protector al Ţinutului și Mână a Regelui. 

Se știa că lordul Peake împărtășește temerile predecesorului 
său în privinţa succesiunii. Aegon al III-lea nu avea nici copii, nici 
fraţi în viaţă (din câte se știa) și orice om cu ochi putea să vadă 
că regele n-o să primească un moștenitor de la mica lui regină. 
lar dacă asta nu se întâmpla, cele mai apropiate rude ale regelui 


rămâneau surorile lui vitrege, iar lordul Peake nu avea de gând 
să lase o femeie să urce pe Tronul de Fier, după ce cu atât de 
puţin timp în urmă se luptase și sângerase ca să împiedice 
același lucru. Dacă una dintre gemene năștea un fiu, băiatul ar fi 
devenit cu siguranţă primul pe linia succesiunii... iar lady 
Rhaena tocmai își pierduse prima sarcină, așa că nu mai 
rămăsese decât copilul care creștea în pântecul Baelei la 
Driftmark. Gândul că „odrasla unei desfrânate și a unui bastard” 
ar fi putut primi coroana depășea ceea ce era lordul Peake 
pregătit să suporte. 

Dacă regele ar fi avut un moștenitor zămislit din trupul lui, 
calamitatea ar fi putut fi ocolită... dar, înainte de asta, Jaehaera 
trebuia să dispară, pentru ca Aegon să se poată recăsători. Cu 
siguranţă că nu lordul Peake o aruncase pe copilă pe fereastră, 
pentru că se aflase într-o altă parte a orașului când murise ea... 
dar omul din Garda Regelui postat la ușa Jaehaerei în noaptea 
aceea fusese Mervyn Flowers, fratele lui bastard. 

Era cu putinţa să fi fost el unealta Mâinii? E mai mult decât 
posibil, mai ales în lumina faptelor ce au urmat, pe care le vom 
povesti la timpul potrivit. Bastard el însuși, ser Mervyn era 
considerat de mulţi un membru al Gărzii Regelui devotat, deși 
fără nimic ieșit din comun; nici campion, nici erou, dar oștean cu 
experienţă și mânuitor exemplar al săbiei sale lungi, un bărbat 
loial, care făcea ce i se poruncea să facă. Totuși, mai ales în 
Debarcaderul Regelui, nu toţi oamenii sunt ceea ce par. Celor 
care îl cunoșteau bine pe Flowers nu le scăpau celelalte laturi 
ale personalităţii sale. Când nu era la datorie, îi plăcea grozav 
vinul, spune Ciupercă, despre care se știa că bea împreună cu 
el. În ciuda jurământului său de castitate, dormea rareori singur 
când nu se afla în chilia lui din Turnul Săbiei Albe; deși urât, 
avea un anumit farmec grosolan care atrăgea spălătoresele și 
servitoarele, iar la beţie se lăuda că se culcase și cu anumite 
doamne de rang înalt. Aidoma multor bastarzi, era focos și iute 
la mânie și vedea insulte acolo unde nimeni nu intenţionase să-i 
aducă vreo jignire. 

Totuși, nimic din toate astea nu sugera că Flowers ar fi fost 
genul de monstru în stare să ia o copilă adormită din patul ei și 
s-o azvârle în braţele unei morţi oribile. Până și Ciupercă, 
întotdeauna gata să creadă tot ce putea fi mai rău despre 
oricine, spune asta. Dacă ar fi ucis-o pe regină, ser Mervyn ar fi 


făcut-o cu o pernă, insistă bufonul... înainte de a sugera ceva 
mult mai sinistru și foarte posibil. Flowers n-ar fi împins-o 
niciodată pe regină pe fereastra aia, pretinde piticul, dar s-ar fi 
putut da deoparte ca să îngăduie altcuiva să intre în camera ei... 
dacă acel cineva i-ar fi fost cunoscut... cineva, poate, ca 
Tessario Degetul-Mare sau un alt Deget. Flowers nici măcar nu 
ar fi simţit nevoia să-l întrebe ce treabă are cu mica regină, nu și 
dacă i-ar fi spus că îndeplinește o poruncă a Mâinii. 

Asta spune bufonul, dar aici e cu siguranţă vorba doar de 
fantezia lui. Adevărata poveste a morţii Jaehaerei Targaryen nu 
va fi cunoscută niciodată. Poate că și-a luat singură viaţa în toiul 
unei crize de disperare copilărească. Totuși, dacă a fost 
asasinată, în spatele cumplitei fapte nu s-a putut afla, din 
motivele mai înainte amintite, decât lordul Unwin Peake. Însă, 
fără nicio dovadă, nimic din toate acestea nu ar fi putut 
îndemna la învinovăţirea lui... dacă pe urmă Mâna nu ar fi făcut 
ceea ce a făcut. 

La șapte zile după ce trupul micii regine le-a fost încredinţat 
flăcărilor, lordul Unwin l-a vizitat pe îndureratul Aegon, însoţit de 
Marele Maester Munkun, septonul Bernard și Marston Waters din 
Garda Regelui. L-au înștiințat pe lnălţimea Sa că trebuie să 
renunţe la hainele negre de doliu și să se căsătorească iarăși, 
„pentru binele Tinutului”. Mai mult decât atât, noua regină 
fusese deja aleasă. 

Unwin Peake se însurase de trei ori și fusese tatăl a șapte 
copii. Dar numai unul supravieţuise. Primul său născut murise în 
fragedă copilărie, ca și ambele fiice dăruite de a doua sa soţie. 
Cea mai mare dintre fiicele lui trăise destul de mult ca să se 
mărite, dar numai ca să moară la doisprezece ani, pe patul 
lăuziei. Al doilea fiu îi fusese crescut la Arbor, unde îi fusese paj 
și scutier lordului Redwyne, dar la doisprezece ani, când se afla 
pe o corabie, avusese ghinionul să se înece. Ser Titus, 
moștenitorul Domeniului Starpike, era singurul fiu al lordului 
Peake ajuns la vârsta bărbăţiei. Ca răsplată pentru curajul său în 
luptă, Neînfricatul Jon Roxton îl făcuse cavaler după Bătălia de la 
Miedul, dar tânărul murise la numai șase zile după aceea, într-o 
neînsemnată încăierare cu o bandă de oameni fără căpătâi 
peste care dăduse când fusese trimis în recunoaștere. Singurul 
copil al Mâinii încă în viaţă era o fată, Myrielle. 

Myriclle Peake trebuia să fie noua regină a lui Aegon al Ill-lea. 


Era alegerea ideală, a susținut Mâna; o fată de aceeași vârstă cu 
regele, „frumoasă și curtenitoare”, născută într-una dintre cele 
mai nobile case din Tinut și învățată de septe să citească, să 
scrie și să socotească. Nobila ei mamă fusese fertilă, așa că nu 
se puteau teme că Myrielle n-o să-i dăruiască lnălţimii Sale fii 
puternici. 

— Şi dacă mie n-o să-mi placă? a întrebat regele Aegon. 

— Nu e nevoie să-ţi placă, a răspuns lordul Peake, nu trebuie 
decât să te însori cu ea, să te culci cu ea și să-i faci un fiu. Pe 
urmă a făcut o comparaţie degradantă: Inălţimii Tale nu-i plac 
napii, dar, când îi gătește bucătarul, îi mănânci, nu-i așa? 

Regele a dat din cap, morocănos... dar povestea a răsuflat, 
așa cum se întâmplă de obicei cu astfel de povești, și nefericita 
lady Myrielle a ajuns să fie cunoscută pe tot cuprinsul celor 
Şapte Regate drept Lady Napi. 

N-avea să fie niciodată regina Napi. 

Unwin Peake mersese prea departe. Thaddeus Rowan și 
Manfryd Mooton au fost indignaţi fiindcă nu le ceruse părerea; 
probleme de o asemenea importanţă trebuiau, pe bună 
dreptate, discutate de consiliul regenţilor. Din Vale, lady Arryn a 
trimis un mesaj tăios. Kermit Tully a declarat că logodna e „o 
insolență”. Lui Ben Blackwood nu i-a plăcut graba; lui Aegon 
trebuia să i se lase un răgaz de cel puţin o jumătate de an în 
care să-și plângă mica regină. Cregan Stark a trimis din 
Winterfell o scurtă misivă în care sugera că Nordul ar putea fi 
nemulțumit de o asemenea căsătorie. Până și Marele Maester 
Munkun a început să șovăie. 

— Lady Myrielle e o fată încântătoare și nu mă îndoiesc că ar 
fi o regină superbă, i-a spuse el Mâinii, dar trebuie să ţinem cont 
și de aparente, lordul meu. Noi, cei care avem onoarea să slujim 
Coroana alături de nobila ta persoană, știm că îl iubești pe 
Inălţimea Sa ca pe un fiu și că tot ce faci e pentru binele lui și 
pentru al Tinutului, dar alţii ar putea insinua că ţi-ai ales propria 
fiică din motive josnice... de dragul puterii sau al gloriei Casei 
Peake. 

Ciupercă, bufonul nostru înţelept, spune că anumite uși ar fi 
mai bine să rămână închise, fiindcă nu poţi ști niciodată ce-o să 
le treacă pragul. Peake deschisese o ușă a reginei pentru fiica 
lui, dar și alți lorzi aveau fiice (ca și surori, nepoate, verișoare, 
sau mame văduve sau mătuși nemăritate) și, înainte de 


închiderea acelei uși, s-au împins în ea, au dat buzna, fiecare 
insistând că ruda lui ar fi fost o soţie mai potrivită pentru rege 
decât Lady Napi. 

Ca să scriem toate numele propuse, ar fi nevoie de mai multe 
pagini decât avem la dispoziţie, dar câteva merită amintite. La 
Casterly Rock, lady Johanna Lannister a lăsat deoparte războiul 
ei cu oamenii de fier pentru destulă vreme ca să-i poată scrie 
Mâinii, subliniind că fiicele ei Cerelle și Tyshara sunt fecioare de 
obârșie nobilă și de vârsta măritișului. De două ori văduva lady 
de Capătul Furtunii, Elenda Baratheon, a atras atenţia asupra 
fiicelor ei Cassandra și Ellyn. Cassandra fusese cândva logodită 
cu Aegon al II-lea și era „bine pregătită ca să servească drept 
regină”, a scris ea. Din Portul Alb a sosit un corb de la lordul 
Torrhen, care vorbea de pactele de căsătorie dintre dragon și 
triton, „zădărnicite de o soartă crudă” și sugera că regele Aegon 
ar putea îndrepta lucrurile luându-și ca soţie o Manderly. Sharis 
Footly, văduva din Tumbleton, a fost destul de cutezătoare ca să 
se propună singură. 

Cea mai îndrăzneață scrisoare a venit, după cum s-ar părea, 
de la necontrolabila lady Samantha din Orașul Vechi, care 
susținea că sora ei Sansara (din Casa Tarly) „e curajoasă și 
puternică și a citit mai multe cărţi decât jumătate dintre 
maesterii din Citadelă”, pe când cumnata ei, Bethany (din Casa 
Hightower), e „foarte frumoasă, cu piele netedă și catifelată și 
păr lucios și cele mai suave purtări”, deși totodată „leneșă și 
cumva proastă, ca să fiu sinceră, dar multor bărbaţi pare să le 
placă asta la o soţie”. Incheia sugerând că poate regele Aegon 
ar fi trebuit să se însoare cu amândouă, „una ca să cârmuiască 
alături de el, așa cum a făcut regina Alysanne pentru regele 
Jaehaerys, și una pentru pat, pentru a-i face copii”. lar pentru 
cazul când amândouă erau considerate „nepotrivite, din cine 
știe ce motive obscure”, lady Sam a înșirat, îndatoritoare, 
treizeci și unu de alte nume de fecioare nobile, din casele 
Hightower, Redwyne, Tarly, Ambrose, Florent, Cobb, Costayne, 
Beesbury, Varner și Grimm, care ar fi fost potrivite ca regine. 
(Ciupercă adaugă că nobila doamnă a încheiat cu un post 
scriptum obraznic, spunând: „Știu și câțiva băieţi frumoși, dacă 
Inălțimea Sa are astfel de înclinații, dar mă tem că nu vor putea 
să-i dăruiască moștenitori”; însă nicio altă cronică nu pomenește 
de acest afront, iar scrisoarea s-a pierdut.) 


Pus în faţa unei asemenea agitațţii, lordul Peake a fost nevoit 
să se gândească la o nouă soluție. Era la fel de hotărât s-o 
mărite pe fiica sa, Myrielle, cu regele, dar trebuia s-o facă astfel 
încât să nu-i provoace pe lorzii de a căror susţinere avea nevoie. 
Plecându-se în fața inevitabilului, s-a așezat pe Tronul de Fier și 
a spus: N 

— Pentru binele poporului său, lnălţimea Sa trebuie să-și ia o 
altă soţie, deși nicio femeie n-o va înlocui vreodată pe îndrăgita 
noastră Jaehaera în inima lui. Pentru a primi această onoare au 
fost rostite multe nume, ale celor mai frumoase flori din Tinut. 
Fata cu care se va cununa Aegon trebuie să fie, pentru el, ceea 
ce a fost Alysanne pentru Jaehaerys, ceea ce a fost Jonquil 
pentru Florian. Va dormi alături de el, îi va aduce pe lume copiii, 
vor trudi împreună, îi va răcori fruntea când va fi bolnav, vor 
îmbătrâni unul lângă celălalt. De Ziua Fecioarei vom avea un 
bal, unul cum nu s-a mai văzut în Debarcaderul Regelui de pe 
vremea regelui Viserys. Să vină fecioare din toate colţurile 
regatului şi să i se înfăţișeze regelui, iar Înălţimea Sa o va alege 
pe cea mai potrivită pentru a-și împărţi cu ea viaţa și dragostea. 

Vestea s-a răspândit și un mare entuziasm a cuprins Curtea și 
orașul, pentru a lua apoi în stăpânire întregul Tinut. De la 
Hotarele Dornishene până la Zid, taţi iubitori și mame mândre 
și-au privit fiicele nubile, întrebându-se dacă vor fi alese, și toate 
fecioarele nobile din Westeros au început să se dichisească, să 
coasă și să-și onduleze părul, spunându-și: „De ce nu eu? Aș 
putea fi regina.” 

Dar, înainte de a se așeza pe Tronul de Fier pentru a vorbi 
despre bal, lordul Unwin a trimis un corb la Starpike, chemându- 
și fiica în oraș. Deși până la Ziua Fecioarei mai erau trei luni, 
nobilul lord a vrut-o pe Myrielle la Curte, cu speranţa că s-ar fi 
putut împrieteni cu regele și l-ar fi putut ispiti, pentru a fi aleasă 
în noaptea balului. 

Asta se știe sigur, cele ce urmează sunt simple zvonuri. Căci 
s-a spus că, încă de când aștepta sosirea fiicei sale, Unwin 
Peake a pus în mișcare mai multe comploturi și planuri secrete 
menite să le dezaprobe, să le defăimeze, să le mânjească și să 
le îndepărteze de centrul atenţiei pe cele mai probabile rivale 
ale fiicei sale. Zvonul că mica regină fusese împinsă pe fereastră 
de Cassandra Baratheon a reînceput să se facă auzit, iar toate 
faptele rele, reale sau imaginare, ale anumitor alte fete au ajuns 


subiect de bârfă la Curte. Se vorbea despre plăcerea cu care 
bea vin Ysabel Staunton, povestea deflorării lui Elinor Massey 
era spusă și răsspusă, despre Rosamund Darry se zicea că 
ascunde sub corsaj șase sfârcuri (pesemne fiindcă mama ei se 
culcase cu un câine), Lyra Hayford era învinuită că, într-o criză 
de gelozie, și-a sufocat un frate încă în scutece, iar despre cele 
„trei  Jeyne”  (Jeyne Smallwood, Jeyne Mooton și Jeyne 
Merryweather) se povestea că se îmbracă în haine de scutieri și 
umblă prin lupanarele de pe Strada Mătăsii, ca să sărute și să 
dezmierde femei așa cum o fac bărbaţii. 

Toate aceste calomnii ajungeau la urechile regelui, unele 
chiar de pe buzele lui Ciupercă, fiindcă bufonul mărturisește că 
a primit „bani frumoși” ca să-l dezguste pe Aegon de acele 
fecioare și de altele. După moartea reginei Jaehaera, piticul și-a 
petrecut multă vreme alături de Inălţimea Sa. Deși nu izbuteau 
să risipească amărăciunea regelui, glumele lui îl încântau pe 
Gaemon Păr-Alb, așa că Aegon îl chema de dragul băiatului. În 
Mărturia sa, Ciupercă spune că Tessario Degetul-Mare i-a dat de 
ales între „argint și oţel” și „spre rușinea mea, l-am rugat să-și 
pună pumnalul în teacă și am înșfăcat minunata pungă 
rotofeie”. 

Cuvintele n-au fost singura cale pe care a încercat lordul 
Unwin să câștige războiul secret pentru inima regelui. La scurt 
timp după anunţarea balului, în patul Tysharei Lannister a fost 
găsit un grăjdar; deși lady Tyshara a pretins că intrase pe 
fereastră, neinvitat, Marele Maester Munkun a cercetat-o și a 
descoperit că fecioria ei fusese distrusă. Lucinda Penrose a dat 
peste o bandă de proscriși când era la vânătoare cu șoimul pe 
țărmul Golfului Apei Negre, la nici măcar o jumătate de zi de 
mers călare distanţă de castel. Șoimul i-a fost ucis, calul furat și 
unul dintre atacatori a ţintuit-o la pământ în timp ce altul i-a 
despicat nasul. Frumoasa Falena Stokeworth, o fată vioaie, de 
opt ani, care se juca adesea cu păpușile împreună cu mica 
regină, a căzut pe treptele în spirală și și-a rupt un picior, iar 
Lady Buckler și-a pierdut ambele fiice, înecate când s-a 
scufundat barca în care traversau Apa Neagră. Unii au început 
să vorbească despre un blestem al Zilei Fecioarei, pe când alţii, 
mai buni cunoscători ai căilor puterii, au văzut mâini nevăzute 
lucrând și au păstrat tăcerea. 

Aceste tragedii s-au petrecut din vina Mâinii și a lacheilor săi 


sau totul a fost pură întâmplare? În cele din urmă, n-are 
importanţă. De pe vremea regelui Viseriys la Debarcaderul 
Regelui nu se mai făcuse niciun fel de bal, iar acesta avea să fie 
un bal cum nu mai existase vreodată altul. La turniruri, fetele 
frumoase și înaltele doamne rivalizau pentru onoarea de fi 
numite regina dragostei și a frumuseţii, dar o astfel de domnie 
nu dura decât o noapte. Fata aleasă de regele Aegon avea să 
domnească asupra Westerosului o întreagă viaţă. Nobilimea a 
venit la Debarcaderul Regelui din fortărețe și castele de pe toată 
întinderea celor Şapte Regate. Incercând să le micșoreze 
numărul, lordul Peake a decretat că nu vor concura decât 
fecioare de viță nobilă care n-au mai mult de treizeci de ani, 
dar, chiar și așa, în ziua stabilită, în Fortăreața Roșie s-au 
îngrămădit peste o mie de fete nubile, un val mult prea mare 
pentru ca Mâna să-l poată opri. Au venit și de dincolo de mare: 
prinţul Pentosului și-a trimis o fiică, arhonul din Tyrosh o soră, 
iar fiicele unor Case străvechi au plecat la drum pe apă din Myr 
și chiar și din vechiul Volantis (din păcate, niciuna dintre fetele 
volantene n-a ajuns la Debarcaderul Regelui, fiindcă pe drum le- 
au răpit piraţii de pe Insulele Baziliscului). 

„Fiecare fecioară părea mai frumoasă decât cea dinaintea ei”, 
ne povestește Ciupercă în Mărturia lui, „scânteind și rotindu-se 
în mătăsuri și giuvaieruri pe drumul lor către Tronul de Fier, 
alcătuiau o priveliște orbitoare. N-ai fi avut cum să așterni 
înaintea ochilor ceva mai frumos, decât dacă ar fi venit 
dezbrăcate.” (Una a făcut-o, la drept vorbind. Myrmadora Haen, 
fiica unui magister din Lys, nu purta decât un corset bătut cu 
nestemate pe sub o rochie de mătase albastru-verzuie 
translucidă, asortată cu ochii ei. Când și-a făcut apariţia, șocul s- 
a răspândit în curte ca un val, dar Garda Regelui nu a lăsat-o să 
intre în castel înainte de a îmbrăca un veșmânt care s-o acopere 
mai mult.) 

Fără îndoială că toate fecioarele își ţesuseră visuri dulci, 
imaginându-și cum vor dansa cu regele, fermecându-l cu 
istețimea lor, și cum vor schimba priviri sfioase pe deasupra 
unei cupe cu vin. Dar n-avea să fie nici dans, nici vin, nici vreun 
prilej de conversaţie. Acea adunare nu era cu adevărat un bal, 
în sensul obișnuit al cuvântului. Regele Aegon al Iil-lea stătea pe 
Tronul de Fier, îmbrăcat în negru, cu o diademă aurie pe cap și 
cu un lanţ de aur la gât, iar fetele treceau pe lângă tron una 


câte una. Heraldul Curţii trâmbiţa numele fiecărei candidate, 
spunând și din cine se trăgea, fata strigată făcea o reverență, 
regele dădea din cap către ea, după care îi era prezentată fata 
următoare. „Când i-a fost prezentată a zecea, regele le uitase 
deja, cu siguranţă, pe primele cinci”, spune Ciupercă. „Taţii lor 
ar fi putut să le strecoare din nou în șir, pentru încă o trecere, și 
probabil că unii dintre cei mai vicleni chiar au făcut-o.“ 

Câteva fecioare mai curajoase au îndrăznit să-i vorbească 
regelui, sperând că astfel își va aminti mai bine de ele. Ellyn 
Baratheon l-a întrebat pe Înălţimea Sa dacă îi place rochia ei 
(sora ei avea să pretindă, mai târziu, că întrebarea a fost „îţi 
plac sânii mei?”, dar asta e departe de adevăr). Alyssa Royce i-a 
spus că a venit tocmai din Runestone ca să fie alături de el în 
acea zi. Patrida Redwyne a întrecut-o, povestind că ea și suita ei 
veniseră tocmai din Arbor și că pe drum se luptaseră de trei ori 
cu tâlharii. 

— L-am nimerit pe unul cu o săgeată, a declarat ea, cu 
mândrie. În fund. 

Lady Anya Weatherwax, în vârstă de șapte ani, i-a adus 
Înălţimii Sale la cunoștință că pe calul ei îl cheamă Copită 
Scăpărătoare și că îl iubește foarte mult, apoi l-a întrebat dacă 
el are un cal bun. 

— Înălțimea Sa are sute de cai, i-a răspuns lordul Unwin, 
pierzându-și răbdarea. 

Altele s-au aventurat să-i facă regelui complimente legate de 
orașul, de cetatea și de hainele lui. O fecioară pe nume Barba 
Bolton, fiică a Casei Dreadfort, a spus: 

— Dacă mă trimiţi înapoi acasă, Înălţimea Ta, trimite-mă cu 
provizii de hrană, fiindcă zăpada e înaltă și poporul tău 
flămânzește. 


Cea mai îndrăzneață vorbitoare a fost o dornisheană, Monah 
Qorgyle de Sandstone, care și-a încheiat reverenţa zâmbind și a 
întrebat: 

— Înălţimea Ta, de ce nu cobori de acolo să mă săruţi? 

Aegon nu i-a răspuns. Nu i-a răspuns niciuneia dintre ele. 
Dădea doar din cap către fiecare, în semn că o auzise. Pe urmă 
ser Marston din Garda Regelui o escorta, îndepărtând-o de tron. 

În noaptea aceea, muzica a plutit prin sală, dar a fost greu de 
auzit, acoperită de zgomotul pașilor, de larma conversaţiilor și, 


din când în când, de hohote înăbușite de plâns. Sala Tronului din 
Fortăreaţa Roșie e o încăpere cavernoasă, mai mare decât orice 
altă sală din Westeros, dar, cu mai mult de o mie de fecioare 
prezente, fiecare cu propria suită alcătuită din părinţi, fraţi și 
surori, gărzi și servitori, s-a umplut curând prea tare ca să se 
mai poată cineva mișca, iar căldura a devenit înăbușitoare, deși 
afară sufla vântul iernii. Heraldul care striga numele fetelor și 
descendența lor și-a pierdut vocea și a fost înlocuit. Patru dintre 
fecioarele care sperau să fie alese au leșinat, ca și mai bine de 
zece mame, mai mulţi taţi și un septon. Un lord gras s-a 
prăbușit și a murit. 

„Târgul de vite din Ziua Fecioarei”, avea Ciupercă să 
numească balul după încheierea lui. Nici măcar menestrelii, care 
își făcuseră mari speranţe înainte de eveniment, n-au prea avut 
despre ce cânta după ce s-a terminat, iar regele însuși părea tot 
mai agitat pe măsură ce se scurgeau orele și parada fecioarelor 
continua. „Toate astea”, spune Ciupercă, „erau întocmai ceea 
ce dorea Mâna. De fiecare dată când Înălţimea Sa se încrunta, 
se foia pe tron sau dădea încă o dată din cap, obosit, lordul 
Unwin era de părere că șansele de a o alege pe Lady Napi 
cresc.” 

Myrielle Peake sosise la Debarcaderul Regelui cu aproape o 
lună înainte de bal și tatăl ei avusese grijă să-și petreacă o parte 
a fiecărei zile în compania regelui. Cu păr castaniu și ochi 
căprui, faţa lată, plină de pistrui, și dinţi strâmbi, din pricina 
cărora zâmbea cu zgârcenie, Lady Napi avea paisprezece ani, cu 
unul mai mult decât regele. „Nu era o mare frumuseţe”, spune 
Ciupercă, „dar avea prospețime, era drăguță și o prezenţă 
plăcută, iar Inălțimea Sa nu părea s-o găsească respingătoare”. 
In cele două săptămâni dinaintea Zilei Fecioarei, povestește 
piticul, Mâna a tras sforile astfel încât Myrielle să cineze de vreo 
șase ori împreună cu regele. Chemat să-i înveselească pe durata 
acelor lungi mese stânjenitoare, Ciupercă spune că regele 
Aegon a vorbit puţin în timp ce mâncau, „dar părea mult mai în 
largul său cu Lady Napi decât fusese vreodată cu regina 
Jaehaera. Asta e un fel de a spune că nu se simţea deloc în 
largul lui, dar prezenţa ei nu părea să-l dezguste. Cu trei zile 
înainte de bal, i-a dăruit una dintre păpușile micii regine. 

— Uite, a spus, întinzându-i-o, poţi s-o păstrezi. 

Poate că nu erau cuvinte pe care o tânără fecioară 


neprihănită visează să le audă, dar Myrielle a primit darul ca pe 
o dovadă de afecţiune, iar tatăl ei a fost în culmea încântării.” 

Lady Myrielle a adus păpuşa cu ea când a venit la bal, ținând- 
o în braţe ca pe un bebeluș. Nu a fost prezentată prima (onoare 
de care s-a bucurat fiica prinţului din Pentos), dar nici ultima 
(soartă de care a avut parte Henrieita Woodhull, fiica unui 
cavaler stăpânitor de pământuri din Sfârcurile). Tatăl ei a avut 
grijă să apară în faţa regelui către sfârșitul primei ore, în urma 
destul de multor altora, ca să nu fie învinuit că i-a dat un loc de 
onoare, dar destul de devreme pentru ca regele să fie încă 
rezonabil de odihnit. Înălţimea Sa a întâmpinat-o pe Myrielle 
spunându-i pe nume, și a continuat: 

— E bine că ai venit, doamna mea. Apoi, nemulţumindu-se 
doar cu atât, a adăugat: Sunt încântat că îţi place păpușa. 

lar tatăl ei a prins cu siguranţă curaj, crezând că planul lui 
urzit cu grijă a dat roade. 

Dar totul avea să fie stricat cât ai clipi de surorile vitrege ale 
regelui, gemenele pe care Unwin Peake se străduia din greu să 
le scoată din linia succesiunii. Când la coadă mai erau vreo zece 
fecioare și înghesuiala sporise considerabil, un neașteptat sunet 
de trompetă a vestit sosirea Baelei Velaryon și a Rhaenei 
Corbray. Ușile sălii tronului s-au deschis brusc și fiicele prinţului 
Daemon au intrat deodată cu o răbufnire de aer iernatic. Lady 
Baela era îngroșată de copilul pe care-l purta, iar lady Rhaena, 
palidă și slabă după ce-și pierduse sarcina, dar semănau mai 
mult decât oricând. Amândouă purtau rochii din catifea moale, 
neagră, cu rubine la gât, și aveau dragonul cu trei capete al 
Casei Targaryen pe mantii. 

Călare pe doi cai negri-tăciune, gemenele au străbătut 
întreaga lungime a sălii umăr la umăr. Când ser Marston Waters 
din Garda Regelui li s-a pus în cale și le-a cerut să descalece, 
lady Baela l-a plesnit peste obraz cu biciușca. 

— Inălţimea Sa fratele meu îmi poate porunci. Tu nu poți. 

La picioarele Tronului de Fier s-au oprit. Lordul Unwin s-a 
grăbit să înainteze, vrând să știe ce însemna asta. Gemenele nu 
i-au dat mai multă atenţie decât unui servitor. 

— Frate, i-a spus lady Rhaena lui Aegon, dacă o să-ţi fie pe 
plac, ţi-am adus-o pe noua ta regină. 

Lordul, soţul ei, ser Corwyn Corbray, a înaintat cu fata. Prin 
sală a trecut un icnet de uimire. 


— Lady Daenaera din Casa Velaryon, a tunat heraldul, cu 
voce cumva răgușită, fiica răposatului și a regretatului lord 
Daeron din această Casă și a nobilei lui soţii, lady Hazel din 
Casa Harte, de asemenea plecată dintre noi, o pupilă a nobilei 
Lady Baela din Casa Targaryen și al lui Alyn Pumn de Stejar din 
Casa Velaryon, Lord Amiral, Stăpân al Driftmarkului și Lord al 
Valurilor. 

Daenaera Velaryon era orfană. Mama îi fusese răpită de 
Fierbinţeala lernii; tatăl îi murise la Treptele de Piatră, când se 
scufundase corabia lui, /nimă Curată. Fiu al acelui ser Vaemond 
decapitat de regina Rhaenyra, Daeron se împăcase cu lordul 
Alyn și murise luptând pentru el. Când a stat acolo, în faţa 
regelui, în acea Zi a Fecioarei, înveșmântată în mătase albă, 
dantelă myrisheană și perle, cu părul lung strălucindu-i în 
lumina torțelor și cu obrajii îmbujoraţi de entuziasm, Daenaera 
n-avea decât șase ani, dar era atât de frumoasă încât îţi tăia 
răsuflarea. Sângele Vechii Valyrii era puternic în ea, așa cum 
apare adesea în fiii și fiicele Calului de mare; avea părul argintiu 
cu sclipiri aurii, ochii albaștri ca marea în toiul verii, pielea 
moale și albă ca zăpada iernii. „Scânteia”, spune Ciupercă, iar 
când a zâmbit, „menestrelii din galerie s-au înveselit, fiindcă 
apăruse în sfârșit o fecioară demnă de un cântec”. Toată lumea 
a fost de acord că zâmbetul preschimbă faţa Daenaerei; era 
dulce și curajos și poznaș, toate în același timp. Toţi cei care au 
văzut-o n-au putut să nu-și spună: „lată o fetiță dulce și fericită, 
leacul perfect pentru mâhnirea tânărului rege.” 

— Îţi mulţumesc că ai venit, doamna mea, ești foarte 
frumoasă, a spus Aegon al Ill-lea, zâmbindu-i la rândul lui, și 
atunci până și lordul Unwin trebuie să fi înţeles că pierduse. 

Ultimele câteva fecioare au fost aduse în grabă, dar dorinţa 
regelui de a pune capăt paradei era atât de evidentă, încât 
sărmana Henrietta Woodhull plângea când și-a făcut reverența. 
În timp ce ea se îndepărta, regele l-a chemat pe tânărul său 
paharnic, Gaemon Păr-Alb. Lui i-a revenit onoarea de a face 
anunţul. 

— Înălţimea Sa se va căsători cu lady Daenaera din Casa 
Velaryon, a strigat Gaemon, încântat. 

Prins în propria sa cursă, lordul Unwin Peake n-a avut de ales, 
a fost nevoit să accepte hotărârea regelui cu toată eleganța de 
care a fost în stare, însă la întrunirea consiliului de a doua zi și-a 


dat frâu liber maniei. Prin alegerea unei mirese de numai șase 
ani, „băiatul ăsta  morocănos” zădărnicise însuși scopul 
căsătoriei. Aveau să mai treacă ani înainte ca fata să fie destul 
de mare ca să și-o poată lua în pat și încă și mai mulţi înainte de 
a putea spera c-o să aducă pe lume un moștenitor. Până atunci, 
succesiunea rămânea neclară. lar cea mai importantă datorie a 
regenţilor era să-l ferească pe rege de nebuniile tinereţii, a spus 
el sus și tare, „nebunii de soiul acesteia”. Spre binele Ținutului, 
hotărârea regelui nu trebuia luată în seamă, pentru ca lnălţimea 
Sa să se însoare „cu o fată potrivită, de vârsta la care poate 
purta un copil”. 

— Cum e fiica ta? l-a întrebat lordul Rowan. Eu zic că nu. 

Nici ceilalți regenţi nu s-au dovedit mai înţelegători. Pentru 
prima oară, consiliul a fost de neclintit, sfidând dorinţele Mâinii. 
Căsătoria avea să se celebreze. Logodna a fost anunţată a doua 
zi, în vreme ce sute de fecioare dezamăgite se revărsau pe 
porțile orașului, în drumul lor de întoarcere spre casă. 

Regele Aegon al III-lea s-a cununat cu lady Daenaera în ultima 
zi a anului 133 de după Cucerirea lui Aegon. Mulțimea înșiruită 
pe străzi ca să aclame perechea regală a fost simţitor mai puţin 
numeroasă decât la nunta lui Aegon cu Jaehaera, pentru că 
Fierbințeala lernii împuţinase populaţia cu aproape o cincime, 
dar cei care au înfruntat cu mult curaj vântul mușcător și 
rafalele de ninsoare au fost încântați de noua lor regină, 
fermecaţi de fericirea cu care își flutura mâna, de obrajii ei 
îmbujoraţi și de zâmbetele ei sfioase și dulci. Baela și Rhaena, 
care călăreau în spatele palanchinului regal, au fost de 
asemenea întâmpinate cu urale entuziaste. Numai câţiva au 
observat că Mâna Regelui se afla către coada cortegiului, „cu 
fața sumbră ca moartea”. 


Sub regenti Câlatoria lui 
Alyn Pumn de Stejar 
i cita i 


Să părăsim pentru o vreme Debarcaderul Regelui și să dăm 
calendarul înapoi, pentru a vorbi despre soţul nobilei doamne 
Baela, Alyn Pumn de Stejar, și despre lunga sa călătorie către 
Marea Apusului. 

Încercările prin care a trecut flota Velaryon şi izbânzile sale pe 
drumul în jurul „fundului Westerosului“ (cum obișnuia lordul 
Alyn să-l numească) ar putea umple, singure, un tom gros. 
Pentru cei dornici să afle amănunte, cea mai completă și demnă 
de încredere cronică este a maesterului Bendamure, intitulată 
De șase ori pe mare: o istorisire a grandioaselor călătorii ale lui 
Alyn Pumn de Stejar, și poveștile despre viaţa lordului Alyn, 
numite Tare ca Stejarul și Născut bastard, foarte populare, sunt 
pline de culoare și captivante în felul lor aparte, dar pe ele nu te 
poţi bizui. Prima a fost scrisă de ser Russell Stillman, scutier al 
nobilului lord în tinereţe, ridicat de acesta la rangul de cavaler 
înainte de a-și pierde un picior, în timpul celei de-a cincea 
călătorii din cele șase, iar a doua de o femeie cunoscută drept 
Rue, care a fost sau nu septă și care a ajuns sau nu una dintre 
amantele lordului. Nu ne vom referi aici la scrierile lor decât în 
linii foarte mari. 


La întoarcerea la Treptele de Piatră, Pumn de Stejar a dat 
dovadă de mult mai multă prudenţă decât cu prilejul incursiunii 
sale de mai înainte, îngrijorat de mereu schimbătoarele alianţe 
și de trădările bine chibzuite ale Orașelor Libere, a trimis în 
recunoaștere vase care păreau bărci de pescuit și corăbii 
negustorești, ca să afle ce îl așteaptă. Iscoadele au văzut că, în 
cea mai mare parte, luptele încetaseră, lăsând un Racallio 
Ryndoon renăscut stăpân pe Piatra Insângerată și pe toate 
celelalte insule din sud, pe când mercenarii pentoshi din slujba 
Arhonului din Tyrosh le controlau pe cele din nord și est. In mare 
parte, canalele dintre insule erau închise intenţionat de baraje 
sau blocate de epavele corăbiilor distruse în timpul atacului 
lordului Alyn. Cele rămase deschise se aflau sub controlul lui 


Ryndoon și al piraţilor săi. Lordul Alyn avea de făcut o simplă 
alegere: trebuia să lupte cu „regina Racallio” (cum îi spunea 
Arhonul), ca să-și croiască drum sau să-și negocieze trecerea. 

În limba comună s-a scris puţin despre acest bizar şi 
remarcabil aventurier, Racallio Ryndoon, dar în Orașele Libere 
viaţa lui e subiectul a două studii semnate de erudiţi și a 
nenumărate cântece, poeme și romane cavalerești care se 
bucură de mare popularitate. În orașul lui de baștină, Tyrosh, 
numele îi e și astăzi blestemat de nobilime, dar în schimb 
venerat de hoţi, pirați, târfe, beţivi și alţii de teapa lor. 

Despre tinereţea lui se știu foarte puţine, iar ceea ce se știe e 
în mare parte contradictoriu și, după părerea noastră, fals. Se 
spune că era înalt de doi metri, cu un umăr mai sus decât 
celălalt, ceea ce îl făcea să pară tot timpul înclinat într-o parte și 
să meargă legănându-se. Vorbea douăsprezece dialecte ale 
limbii valyriane, ceea ce sugerează că era de obârșie nobilă, dar 
era și scandalos de spurcat la gură, fapt care dă de înţeles că se 
ridicase dintre scursurile orașului. După moda preferată de mulţi 
tyroshi, obișnuia să-și vopsească părul și barba. Culoarea lui 
preferată era violetul (sugerând o posibilă legătură cu 
Braavosul) și din cele mai multe istorisiri aflăm că avea părul 
lung, buclat și violet, adesea cu șuviţe portocalii. li plăceau 
mirosurile dulci și se îmbăia în apă cu levănţică sau petale de 
trandafir. 

Era un om cu o ambiţie enormă și pofte pe măsura ei. Era 
mâncău și beţiv în clipele de răgaz și un adevărat demon în 
luptă. Putea mânui sabia cu oricare mână și uneori lupta cu 
două săbii odată. Venera zeii: toţi zeii, de oriunde. Când se 
simţea ameninţat de începerea unei bătălii, arunca oasele, ca să 
decidă ce zeu să îmbuneze cu un sacrificiu. Cu toate că în 
Tyrosh se practica sclavia, Racallio o detesta, dând de bănuit că 
fusese el însuși sclav. Când era bogat (câștigase și pierduse mai 
multe averi) cumpăra orice sclavă care îi atrăgea privirea, o 
săruta și o elibera. Era generos cu oamenii lui, nu lua niciodată 
din pradă o parte mai mare decât ultimul dintre ei. În Tyrosh se 
știa că le aruncă monede de aur cerșetorilor. Dacă admira 
cineva ceva care îi aparţinea, fie o pereche de cizme, fie un inel 
cu smarald, fie o soţie, Racallio insista să-i ofere acel ceva în 
dar. 

Avea o duzină de neveste și nu le bătea niciodată, dar uneori 


le poruncea să-l bată ele. Adora pisoii mici, dar detesta pisicile. 
Adora și femeile însărcinate, dar nu putea să sufere copiii. Din 
când în când se îmbrăca în haine de femeie și o făcea pe târfa, 
deși înălţimea lui, spatele curbat și barba purpurie îi dădeau o 
înfățișare mai degrabă grotescă decât femeiască. Uneori 
izbucnea în râs în toiul unei lupte. lar alteori, în loc să râdă, 
cânta cântece obscene. 

Racallio Ryndoon era nebun. Dar oamenii lui îl iubeau, luptau 
pentru el, mureau pentru el Și, pentru câţiva ani, l-au făcut 
rege. 

În 133, la Treptele de Piatră, „regina” Racallio era pe culmile 
puterii sale. Ar fi putut totuși pierde lupta cu Alyn Velaryon, dar 
acesta se temea că victoria l-ar fi costat jumătate din propriile 
forţe, și avea nevoie de fiecare om ca să poată spera să-l 
înfrângă pe Krakenul Roșu. Prin urmare, a hotărât să vorbească 
în loc să lupte. A desprins-o pe Lady Baela din flotă și s-a 
îndreptat spre Piatra Însângerată arborând un steag alb, ca să 
încerce să obţină dreptul de liberă trecere prin apele lui 
Ryndoon. 

În cele din urmă a izbutit, dar Racallio l-a ţinut mai mult de 
două săptămâni în întinsa lui fortăreață de lemn de pe Piatra 
Însângerată. În tot acest timp, nu a fost niciodată clar, nici 
măcar pentru lordul Alyn însuși, dacă e prizonier sau oaspete, 
căci gazda lui era la fel de schimbătoare ca marea. Intr-o zi îl 
întâmpina pe Pumn de Stejar ca pe un prieten și ca pe un frate 
de arme, îndemnându-l să i se alăture într-un atac împotriva 
Tyroshului. A doua zi, arunca oasele ca să decidă dacă îl omoară 
sau nu. A insistat ca lordul Alyn să se ia la trântă cu el într-o 
arenă cu noroi din spatele fortului, sub privirile a sute de pirați 
batjocoritori. Când l-a decapitat pe unul dintre propriii săi 
oameni, învinuit de spionaj pentru tyroshi, Racallio i-a oferit 
capul, ca simbol al prieteniei lor, lordului Alyn, pe care l-a acuzat 
apoi, chiar în aceeași zi, că e în slujba Arhonului. Ca să-și 
dovedească nevinovăția, Pumn de Stejar a fost nevoit să ucidă 
trei prizonieri tyroshi. Văzând asta, „regina” s-a simţit pe o 
asemenea culme a încântării încât, în noaptea aceea, i-a trimis 
în cameră două dintre nevestele sale. 

— Fă-le băieţi! i-a poruncit Racallio. Vreau să fie la fel de 
curajoși și de puternici ca tine. 

Scrierile ajunse până la noi se contrazic, nu știm dacă lordul 


Alyn s-a supus sau nu. 

În cele din urmă, Ryndoon i-a îngăduit flotei Velaryon să 
treacă, în schimbul unui preţ. A vrut trei corăbii, o alianţă scrisă 
pe piele de oaie și semnată cu sânge și un sărut. Pumn de Stejar 
i-a dat trei dintre cele mai proaste corăbii din flotă, o alianţă 
scrisă pe pergament și semnată cu cerneala unui maester și 
făgăduiala unui sărut de la lady Baela, dacă „regina” avea să-i 
viziteze pe Driftmark. S-a dovedit a fi de ajuns. Flota a trecut 
prin treptele de piatră. 

Dar îi mai așteptau și alte încercări. Următoarea era Dorne. E 
de înţeles că dornishenii s-au alarmat când imensa flotă 
Velaryon a apărut pe neașteptate în largul coastei Sunspearului. 
Dar, neavând putere pe mare, au ales să privească sosirea 
lordului Alyn mai degrabă ca pe o vizită decât ca pe un atac. 
Aliandra Martell, prințesă de Dorne, i-a ieșit în întâmpinare, 
urmată de o duzină de favoriţi de moment și de peţitori. „Noua 
Nymeria” tocmai își sărbătorise a optsprezecea aniversare și se 
spune că a fost fascinată de tânărul, chipeșul și cutezătorul 
„erou de la Treptele de Piatră”, bravul amiral care umilise 
Braavosul. Lordul Alyn avea nevoie de apă proaspătă și de 
provizii pentru corăbiile lui, pe când prinţesa Aliandra dorea 
ceva de natură mult mai intimă. Născut bastard vrea să ne 
convingă că a primit, iar Tare ca stejarul că nu. Dar știm că 
atenţiile cu care l-a copleșit prinţesa dornisheană, flirtând cu el 
peste măsură, le-au displăcut profund lorzilor săi și i-au înfuriat 
pe fratele ei Qyle și pe sora ei Coryanne, ambii mai mici decât 
ea. Oricum, lordul Pumn de Stejar a primit butoaie cu apă 
proaspătă și mâncare îndeajuns pentru tot drumul până la 
Orașul Vechi și Arbor, plus hărţi cu vârtejurile fatale ascunse de- 
a lungul coastei de miazăzi a Dornelui. 

Cu toate astea, din pricina apelor din Dorne a suferit lordul 
Alyn primele sale pierderi. O furtună a început pe neașteptate 
prin dreptul deșertului din vestul Tărmului de Sare, răzleţind 
corăbiile și scufundând două. Ceva mai departe, spre apus, în 
preajma gurii de vărsare a Fluviului Pucioasei, o galeră cu 
stricăciuni, trasă la țărm pentru a lua la bord apă proaspătă și 
pentru câteva reparaţii, a fost atacată, la adăpostul 
întunericului, de tâlhari care i-au ucis echipajul și i-au furat 
proviziile. 

Dar, când a ajuns în Orașul Vechi, lordul Pumn de Stejar a 


primit cu mult mai mult decât pierduse. Farul imens din vârful 
turnului castelului a călăuzit flota, cu Lady Bael/a în frunte, în 
susul Golfului Șoaptelor, până în port, unde Lyonel Hightower în 
persoană a venit să-i întâmpine și să le ureze bun venit în orașul 
său. Curtoazia cu care a tratat-o lordul Alyn pe lady Sam a 
încălzit imediat inima lordului Lyonel și între cei doi tineri s-a 
legat repede o prietenie care avea să ajute din plin la dispariţia 
dușmăniei dintre negri și verzi. Orașul Vechi avea să-i dea flotei 
douăzeci de corăbii, a promis Hightower, iar bunul lui prieten, 
lordul Redwyne din Arbor, urma să trimită treizeci. Flota lordului 
Pumn de Stejar a devenit brusc și considerabil mai 
înspăimântătoare. 

Corăbiile Velaryon au zăbovit în Golful Șoaptelor, în 
așteptarea sosirii lordului Redwyne cu galerele promise. 
Savurând ospitalitatea Casei Hightower, lordul Pumn de Stejar a 
colindat și pe vechile alei înguste, și pe străzile largi ale orașului 
și a vizitat Citadela, unde și-a petrecut mai multe zile studiind cu 
atenție hărţi străvechi și citind tratate valyriane prăfuite despre 
construcţia corăbiilor de război și despre tactici de luptă pe 
mare. În Septul Stelat, a primit binecuvântarea Înaltului Septon, 
care i-a trasat pe frunte, cu ulei sfinţit, o stea cu șapte colțuri și 
l-a trimis să dezlănţuie mânia Războinicului asupra oamenilor de 
fier și a Zeului lor înecat. Lordul Velaryon era încă în oraș când a 
ajuns acolo vestea morţii reginei Jaehaera, urmată după numai 
câteva zile de anunţul logodnei regelui cu Myrielle Peake. La 
vremea respectivă, ajunsese să fie prieten bun atât cu lady 
Sam, cât și cu lordul Lyonel, însă participarea sa la întocmirea 
notoriei scrisori rămâne o simplă presupunere. Dar se știe că, 
fiind încă în Hightower, i-a trimis scrisori soţiei sale, la Driftmark. 
Nu știm ce conţineau. 

În 133 D.C., Pumn de Stejar era încă tânăr, iar tinerii nu sunt 
renumiţi pentru răbdarea lor. În cele din urmă, s-a hotărât să 
nu-l mai aștepte pe lordul Redwyne și a dat poruncă de plecare. 
Orașul Vechi a ovaţionat când corăbiile Velaryon și-au înălţat 
pânzele și și-au coborât în apă vâslele pentru a ieși rând pe rând 
din Golful Șoaptelor. Le-au urmat douăzeci de galere ale Casei 
Hightower, sub comanda lui ser Leo Costayne, un năier cărunt, 
cunoscut ca Leul de Mare. 

Dincolo de stâncile cântătoare din Coroana Neagră, unde 
turnuri răsucite și grote cutreierate de vânt șuierau deasupra 


valurilor, flota s-a îndreptat spre miazănoapte și a ajuns pe 
Marea Apusului, înaintând încet de-a lungul coastei vestice, pe 
lângă Bandallon. Când au trecut de gura Manderului, li s-au 
adăugat galere ale Insulelor Scutului: câte trei de pe Scutul 
Cenușiu și de pe Scutul de Miazăzi, patru de pe Scutul Verde și 
șase de pe Scutul de Stejar. Dar, înainte de a apuca să înainteze 
prea mult către nord, o altă furtună s-a abătut asupra lor. O 
corabie s-a scufundat, iar alte trei au avut stricăciuni atât de 
mari încât n-au putut merge mai departe. Lordul Velaryon și-a 
regrupat flota în apele de coastă ale Domeniului Crakehall, iar 
stăpâna castelului cu același nume s-a urcat într-o barcă cu 
vâsle și a venit să-l întâmpine. De la ea a auzit lordul Alyn 
pentru prima oară de marele bal plănuit pentru Ziua Fecioarei. 

Vestea a ajuns și pe Insula Frumoasă și ni se povestește că 
lordul Dalton Greyjoy chiar a cochetat cu ideea de a o trimite pe 
una dintre surorile sale să intre în joc pentru dobândirea 
coroanei de regină. 

— O fecioară de fier pe Tronul de Fier, a spus el, ce altceva ar 
putea fi mai potrivit? 

Dar Krakenul Roșu avea, pe moment, alte griji. Prevenit de 
multă vreme de apropierea lui Alyn Pumn de Stejar, își adunase 
forțele ca să-l întâmpine. Sute de corăbii lungi veniseră în apele 
din sudul Insulei Frumoase, iar altele se strânseseră în apropiere 
de Feastfires, Kayce și Lannisport. Krakenul Roșu a dat de știre 
că, după ce-o să-l trimită pe „băiatul ăla” în palatele Zeului 
înecat din fundul mării, o să plece pe drumul pe care venise 
Pumn de Stejar, o să-și pună steagul pe Insulele Scutului, o să 
jefuiască Orașul Vechi și Sunspear și o să cucerească 
Driftmarkul. (Deși nu era nici măcar cu trei ani mai vârstnic 
decât dușmanul său, Greyjoy nu-i spunea niciodată altfel decât 
„băiatul ăla”.) Ar fi putut chiar și să și-o ia pe lady Baela ca soţie 
de sare, le-a spus lordul Insulelor de Fier căpitanilor lui, râzând. 

— Adevăru' e că am douăzeci și două de soţii de sare, dar 
niciuna cu părul argintiu. 

Cronicile vorbesc atât de mult despre faptele regilor și ale 
reginelor, ale înalţilor lorzi, ale nobililor cavaleri, ale sfinţilor 
septoni și ale maesterilor înţelepţi, încât e ușor să uităm de 
oamenii simpli care au trăit în aceleași vremuri cu cei mari și 
tari. Totuși, din când în când, câte un bărbat sau câte o femeie 
fără înaintași nobili, fără avere, fără o minte ascuţită, fără o 


înţelepciune aparte și fără pricepere în mânuirea armelor 
izbutește cumva să se revolte și, printr-o simplă și singură faptă, 
sau printr-un cuvânt șoptit, schimbă soarta regatelor. Așa s-a 
întâmplat pe Insula Frumoasă, în 133 D.C. 

Lordul Dalton Greyjoy avea într-adevăr douăzeci și două de 
soții de sare. Patru erau pe insula Pyke; două dintre ele îi 
născuseră copii. Celelalte erau femei din Vest, răpite în timpul 
cuceririlor sale, și printre ele se numărau fiicele răposatului lord 
Farman, văduva cavalerului de Kayce și chiar o Lannister (din 
Lannisport, nu din Casterly Rock). Celelalte erau fete de obârșie 
umilă, fiicele unor simpli pescari, negustori sau oșteni care îi 
atrăseseră cumva privirea, cel mai adesea după ce le ucisese 
taţii, fraţii, soţii sau alți apărători de parte bărbătească. Una se 
numea Tess. Numele e singurul lucru pe care îl știm fără dubiu 
despre ea. Avea treisprezece ani sau treizeci? Era frumoasă sau 
urâtă? Văduvă sau fecioară? Unde o găsise lordul Greyjoy și de 
cât timp se număra printre nevestele lui de sare? Îl ura, ca pe 
un tâlhar și un siluitor, sau îl iubea cu atâta ardoare încât a 
înnebunit-o gelozia? 

Nu știm. Istorisirile ajunse până la noi diferă atât de mult, 
încât această Tess va rămâne în toate cronicile un mister. Tot ce 
se știe cu siguranţă e că, în Castelul Frumos, într-o noapte cu 
ploaie și vânt, în vreme ce corăbiile lungi se adunau jos, pe apă, 
lordul Dalton s-a folosit de ea pentru plăcerea trupului și apoi, 
când dormea, Tess i-a scos pumnalul din teacă și i-a tăiat gâtul 
de la o ureche la alta, după care, goală și plină de sânge, s-a 
aruncat în marea flămândă de sub ziduri. 

Așa a pierit Krakenul Roșu din Pyke, în ajunul celei mai mari 
dintre bătăliile sale... ucis nu de sabia unui dușman, ci de 
propriul său pumnal, strâns în mâna uneia dintre nevestele sale. 

lar cuceririle sale nu i-au supravieţuit prea mult. După ce s-a 
răspândit vestea morții lui, flota adunată ca să-l înfrunte pe Alyn 
Pumn de Stejar a început să se risipească, pe măsură ce un 
căpitan după altul pleca pe furiș pe drumul către casă. Dalton 
Greyjoy nu-și luase niciodată o soţie de piatră, așa că singurii lui 
urmași erau doi fii de vârstă fragedă, născuţi de soțiile de sare 
rămase pe Pyke, trei surori și mai mulţi veri, unul mai lacom și 
mai ambițios decât altul. După lege, Jilțul din Piatra Mării ar fi 
trebuit să fie moștenirea celui mai mare dintre fiii lui de sare, 
dar Toron încă nu împlinise șase ani, iar mama sa, o soţie de 


sare, nu putea spera să cârmuiască în numele lui, cum ar fi 
făcut o soţie de piatră. Lupta pentru putere era de neevitat, 
căpitanii care se grăbeau să se întoarcă pe insulele lor de fier 
știau asta foarte bine. 

Între timp, norodul de pe Insula Frumoasă și cavalerii rămași 
acolo s-au unit într-o revoltă sângeroasă. Oamenii de fier care 
zăboviseră, în loc să fugă aidoma celorlalţi din neamul lor, au 
fost smulși din pat și ciopârţiți sau atacați pe docuri, iar 
răzvrătiții au năvălit pe corăbiile lor și le-au dat foc. In trei zile, 
sute de tâlhari au avut parte de un sfârșit tot atât de crud, de 
sângeros și de neașteptat ca acela pe care îl abătuseră asupra 
localnicilor jefuiţi de ei, până când în mâinile oamenilor de fier 
n-a mai rămas decât Castelul Frumos. Garnizoana, alcătuită în 
mare parte din apropiaţi ai Krakenului Roșu și din fraţii lui de 
arme, a rezistat cu încăpățânare, condusă de vicleanul Alester 
Wynch și de Gunthor Goodbrother, uriașul cu voce tunătoare, 
până când cel de-al doilea l-a ucis pe primul într-o ceartă pentru 
Lysa, fiica lordului Farman, una dintre văduvele de sare. 

Și s-a întâmplat ca în ziua în care Alyn Velaryon a venit să 
scape Vestul de oamenii de fier din insule, el a descoperit că n- 
are niciun dușman. 

Insula Frumoasă era liberă, corăbiile lungi fugiseră și lupta se 
încheiase. Când Lady Baela a trecut pe sub zidurile 
Lannisportului, clopotele din oraș au răsunat în semn de bun- 
venit. Mii de oameni au năvălit pe porţi și s-au înșiruit pe țărm, 
ovaţionând. Lady Johanna însăși a ieșit din Casterly Rock ca să-i 
ofere Pumnului de Stejar un cal de mare din aur și alte simboluri 
ale stimei Casei Lannister. 

Au urmat zile de sărbătoare. Lordul Alyn era nerăbdător să 
încarce provizii și să-și înceapă lunga călătorie de întoarcere 
acasă, dar vesticii nu voiau să plece. Flota lor fiind distrusă, erau 
fără apărare dacă oamenii de fier se reîntorceau, sub 
conducerea succesorului Krakenului Roșu, oricine ar fi fost 
acesta. Lady Johanna a mers până la a propune un atac al 
Insulelor de Fier; ea avea să adune oricâte săbii și sulițe era 
nevoie. Lordul Velaryon nu trebuia decât să-i ducă pe insule. 

— Ar trebui să trecem toţi bărbaţii de-acolo prin tăișul săbiei, 
a spus nobila doamnă, și să le vindem nevestele și copiii ca 
sclavi în est. N-au decât să revendice pescărușii și crabii stâncile 
alea mizerabile. 


Pumn de Stejar n-ar fi vrut să facă nimic din tot ce i se cerea, 
dar, ca să-și mulţumească gazdele, a fost de acord să-l lase la 
Lannisport pe Leul Mării, Leo Costayne, cu o treime din flotă, 
până când Casele Lannister și Farman și ceilalți lorzi aveau să-și 
construiască destule corăbii de război ca să se poată apăra dacă 
se întorceau oamenii de fier. Pe urmă a înălţat din nou pânzele, 
și-a scos restul flotei în larg și a pornit pe drumul de întoarcere. 
_ Despre drumul spre casă nu e nevoie să spunem prea multe. 
In apropierea gurii de vărsare a Manderului, flota lui Redwyne și- 
a făcut în sfârșit apariţia, gonind către nord, dar s-a întors din 
drum după ce căpitanii au prânzit împreună cu Alyn Velaryon la 
bordul corăbiei Lady Bae/a. Pumn de Stejar a făcut o scurtă 
vizită la Arbor, ca oaspete al lordului Redwyne, și una mai lungă 
în Orașul Vechi, unde și-a întărit prietenia cu lordul Lyonel 
Hightower și cu lady Sam și a stat de vorbă cu scribi și cu 
maesteri din Citadelă, dornici să noteze toate detaliile călătoriei 
lui. Tot aici a fost sărbătorit de maesterii celor șapte ghilde și a 
primit încă o binecuvântare a înaltului Septon. Și a navigat din 
nou de-a lungul coastelor dornishene aride și pârjolite de soare, 
de data asta către răsărit. Prinţesa Aliandra a fost încântată de 
întoarcerea lui la Sunspear și l-a rugat insistent să-i povestească 
toate aventurile lui in amănunt, înfuriindu-și fratele și sora și 
peţitorii geloși. 

De la ea a aflat lordul Pumn de Stejar că Dorne intrase in 
războiul Fiicelor, aliindu-se cu orașele Tyrosh și Lys împotriva lui 
Racallio Ryndoon... și la Curtea ei din Sunspear, la banchetul de 
Ziua Fecioarei (chiar în ziua în care, la Debarcaderul Regelui, 
Aegon al Ill-lea privea parada celor o mie de fecioare), un 
oarecare Drazenko Rogare, unul dintre solii trimiși din Lys la 
Aliandra, s-a apropiat de înaltul lord și l-a implorat să-i îngăduie 
să-i vorbească între patru ochi. Curios, acesta a fost de acord 
să-l asculte și au ieșit amândoi în curte, unde Drazenko și-a 
înclinat atât de tare fața către el, încât Alyn Pumn de Stejar 
avea să spună mai târziu: 

— M-am temut că vrea să mă sărute. 

Insă Drazenko s-a mulţumit să-i șoptească la ureche ceva, un 
secret care a schimbat cursul istoriei Westerosului. A doua zi, 
lordul Velaryon s-a întors pe Lady Baela, a poruncit să se înalțe 
pânzele și a plecat... către Lys. 

Vom afla la timpul potrivit care i-au fost motivele și ce i s-a 


întâmplat în Orașul Liber; deocamdată ne reîndreptăm privirea 
spre Debarcaderul Regelui. Către sfârșitul anului, în Fortăreaţa 
Roșie domneau speranţa și presimţirile îmbucurătoare. Deși mai 
nevârstnică decât Jaehaera, regina Daenaera era un copil mai 
fericit și seninătatea ei a ajutat mult la risipirea negurii de pe 
fața regelui... cel puţin pentru o vreme. Aegon al Ill-lea era 
văzut la Curte mai des decât îi fusese obiceiul, ba chiar a și ieșit 
de trei ori din castel, ca să-i arate miresei lui locuri deosebite din 
oraș (dar a refuzat s-o ducă la Groapa Dragonului, unde își 
făcuse bârlogul Morning, tânăra femelă dragon a Rhaenei). 
Înălțimea Sa a părut să capete un nou interes în privinţa 
învăţăturii, iar Ciupercă era adesea chemat să-i distreze pe rege 
și pe regină în timpul cinei. („Râsul reginei era o adevărată 
muzică pentru acest bufon, atât de dulce încât până și regele 
zâmbea.”) Până și Gareth Long, detestatul maestru de arme al 
Fortăreţei Roșii, a observat o schimbare. 

— Nu mai e nevoie să-l batem pe bastard la fel des ca înainte, 
i-a spus Mâinii. Băiatului nu i-au lipsit niciodată forţa și iuţeala. 
Acum dă în sfârșit dovadă și de ceva îndemânare. 

Noul interes al regelui faţă de lume a cuprins până și 
cârmuirea regatului său. Aegon al Ill-lea a început să ia parte la 
adunările consiliului. Deși vorbea rar, prezenţa lui îl însufleţea 
pe Marele Maester Munkun și părea să le facă plăcere lordului 
Mooton și lordului Rowan. Însă pe ser Marston Waters din Garda 
Regelui părea să-l pună în încurcătură, iar lordul Peake o lua 
drept mustrare aspră. Munkun ne povestește că, ori de câte ori 
Aegon era destul de cutezător ca să întrebe ceva, Mâna se 
zbârlea și îl învinuia că irosește timpul consiliului sau îi aducea 
la cunoștință că probleme de o atât de mare însemnătate 
depășesc puterea de înţelegere a unui copil. Nu e de mirare că, 
nu după mult timp, Înălţimea Sa a început să lipsească de la 
întruniri, ca și mai înainte. 

Supărăcios și bănuitor din fire și stăpânit de orgoliu și 
aroganță, Unwin Peake era, în 134 D.C., unul dintre cei mai 
nefericiți oameni. Balul din Ziua Fecioarei fusese pentru el o 
umilință și luase respingerea fiicei sale Myrielle în favoarea 
Daenaerei drept afront personal. Lady Baela nu-i plăcuse 
niciodată, iar acum avea motiv s-o deteste și pe sora ei, 
Rhaena; era convins că amândouă complotează împotriva lui, 
cel mai probabil din porunca soţului Baelei, insolentul și rebelul 


Pumn de Stejar. Gemenele o făcuseră înadins, puseseră cu 
răutate la cale distrugerea planurilor lui de asigurare a 
succesiunii, le spunea susținătorilor săi, iar având grijă să se 
însoare regele cu o fetiţă de șase ani se asiguraseră că 
următorul moștenitor al Tronului de Fier va fi copilul purtat de 
Baela. : 

— Dacă naște un băiat, Inălțimea Sa n-o să trăiască destul de 
mult ca să zămislească din trupul lui un urmaș, i-a spus la un 
moment dat Peake lui Marston Waters, în prezenţa lui Ciupercă. 

La scurt timp după aceea, Baela Velaryon a intrat în chinurile 
facerii și a născut o fetiţă. l-a dat numele mamei ei, Laena. Insă 
asta nu i-a adus Mâinii Regelui liniștea, pentru că, după nici 
două săptămâni, avangarda flotei Velaryon s-a întors la 
Debarcaderul Regelui cu un mesaj de neînțeles: Pumn de Stejar 
o trimisese înainte, iar el plecase spre Lys, să pună în siguranţă 
„O comoară nepreţuită”. 

Cuvintele i-au trezit lordului Peake o mulţime de bănuieli. 
Despre ce comoară era vorba? Ce înţelegea lordul Velaryon prin 
„a o pune în siguranță”? Cum voia să facă asta, cu sabia? Era pe 
punctul să înceapă un război cu Lysul, așa cum făcuse cu 
Braavosul? Mâna îl trimisese pe tânărul și nesăbuitul amiral să 
dea ocol Westerosului ca să scape Curtea de el, dar iată că 
urma să descindă din nou în Debarcaderul Regelui, „potopit de 
urale nemeritate” și, poate, și de o imensă bogăţie. (Gândul la 
aur era întotdeauna dureros pentru Unwin Peake, a cărui Casă 
stăpânea un ţinut sărăcăcios, bogat doar în bolovani, pământ și 
mândrie, și suferea de o neîntreruptă lipsă de bani.) Nobilul lord 
știa că norodul vede în Pumn de Stejar un erou, omul care i-a 
umilit pe Lordul Mării din Braavos și pe Krakenul Roșu din Pyke, 
pe când el, unul, era detestat și ponegrit. Chiar și în Fortăreaţa 
Roșie, mulţi sperau că regenţii i-ar putea retrage lordului Peake 
demnitatea de Mână a Regelui, pentru a-l înlocui cu Alyn 
Velaryon. 

Insă entuziasmul trezit de întoarcerea Pumnului de Stejar era 
palpabil, așa că Mâna nu putea face nimic altceva decât să 
clocotească de furie. Când pânzele corăbiei Lady Bae/a au 
apărut în zare, dincolo de întinderea Golfului Apei Negre, cu 
restul flotei Velaryon ieșind în urma ei din ceţurile dimineţii, 
toate clopotele din Debarcaderul Regelui au început să bată. Mii 
de oameni s-au îngrămădit pe zidurile orașului să-l ovaţioneze 


pe erou, exact așa cum se întâmplase la Lannisport cu o 
jumătate de an în urmă, pe când alte mii s-au grăbit să iasă pe 
Poarta Fluviului pentru a se înșira de-a lungul țărmului. Dar, 
când regele și-a exprimat dorința de a se duce pe doc, „ca să-i 
mulțumesc cumnatului meu pentru tot ce a făcut“, Mâna a fost 
împotrivă, insistând că nu se cade să meargă lnălțimea Sa la 
lordul Velaryon, ci acesta trebuie să vină în Fortăreaţa Roșie, să 
se plece în faţa Tronului de Fier. 

Așa cum se întâmplase și în privinţa logodnei lui Aegon cu 
Myrielle Peake, lordul Unwin s-a trezit dat deoparte de ceilalţi 
regențţi. În ciuda obiecţiilor sale înverșunate, regele Aegon și 
regina Daenaera au ieșit din castel în palanchinul lor, însoţiţi de 
lady Baela și de nou-născuta ei fiică, de sora ei Rhaena și soţul 
acesteia, lordul Corwyn Corbray, de Marele Maester Munkun, de 
septonul Bernard, de regenţii Manfryd Mooton și Thaddeus 
Rowan, de cavalerii din Garda Regelui și de multe alte 
notabilități nerăbdătoare s-o întâmpine pe Lady Baela pe doc. 

Cronicile ne povestesc că dimineaţa era strălucitor de senină, 
dar rece. Acolo, în faţa a zeci de mii de ochi, lordul Alyn Pumn 
de Stejar a văzut-o pentru prima oară pe fiica lui, Laena. După 
ce și-a sărutat nobila soție, i-a luat copila din braţe și a ridicat-o 
cât de sus a putut, pentru a o zări toată lumea, în vreme ce 
uralele se uneau într-un tunet. Abia după aceea a pus fetiţa 
înapoi în braţele mamei sale, pentru a-și pleca genunchiul în 
faţa regelui și a reginei. Roșind încântător și bâlbâindu-se doar 
foarte puţin, regina i-a pus la gât un lanţ greu, din aur bătut cu 
safire, „al... albastru ca marea pe care lordul meu și-a câștigat 
victoriile”. Pe urmă regele Aegon al Ill-lea i-a îngăduit amiralului 
să se ridice, spunând: 

— Suntem bucuroși că te-ai întors cu bine acasă, frate. 

Ciupercă spune că Pumn de Stejar râdea când s-a ridicat în 
picioare. 

— Sire, a răspuns el, m-ai onorat cu mâna surorii tale și sunt 
mândru că suntem fraţi prin căsătorie. Totuși, n-o să-ţi pot fi 
niciodată frate de același sânge. Dar iată pe cineva care îţi este. 

Pe urmă, cu un gest larg, a chemat comoara pe care o 
adusese din Lys. 

De pe Lady Bael/a a coborât o femeie tânără, cu faţa palidă, 
de o rar întâlnită frumuseţe, braţ la braţ cu un băiat în haine 
bogate, cam de vârsta regelui, dar cu fața ascunsă de gluga 


mantiei sale largi. 

Lordul Peake nu s-a mai putut stăpâni. 

— Cine e? a vrut să știe, făcându-și loc în faţă. Cine ești? 

Băiatul și-a aruncat gluga pe spate. Când soarele i-a strălucit 
pe părul argintiu-auriu de sub ea, regele Aegon al Ill-lea a 
izbucnit în plâns și s-a repezit să-l cuprindă într-o îmbrăţișare 
fierbinte. „Comoara” Pumnului de Stejar era Viserys Targaryen, 
fratele pierdut al regelui, cel mai mic dintre fiii reginei Rhaenyra 
și ai prinţului Daemon, crezut mort după Bătălia din Defileu și 
despre care nu se știuse nimic timp de aproape cinci ani. 

Să ne aducem aminte că, în 129 D.C., regina Rhaenyra își 
trimisese cei doi băieți mai mici la Pentos, ca să-i știe la 
adăpost, dar corabia cu care traversau Marea îngustă întâlnise 
flota de război a Triarhiei. Prinţul Aegon scăpase fugind pe 
dragonul lui, Stormcloud, dar prinţul Viserys fusese capturat. La 
scurt timp după aceea se dezlănţuise Bătălia din Defileu și, 
fiindcă pe urmă despre prinţul Viserys nu se mai auzise nimic, 
toată lumea îl crezuse mort. Nimeni n-ar fi putut spune, cu 
exactitate, pe ce corabie se aflase. 

Însă, deși în Defileu muriseră mii de oameni, Viserys 
Targaryen nu se număra printre ei. Corabia pe care se afla 
supravieţuise luptei și ajunsese cu chiu, cu vai acasă, în Lys, 
unde Viserys descoperise că e prizonierul marelui amiral al 
Triarhiei, Sharako Lohar. Numai că, înfrânt fiind, Sharako căzuse 
în dizgrație și se trezise curând asaltat de dușmani vechi și noi, 
nerăbdători să-l vadă la pământ. Având o nevoie disperată de 
bani și de aliaţi, îl vânduse pe Viserys unui magister din oraș, pe 
nume Bambarro Bazanne, în schimbul greutăţii băiatului în aur 
și a promisiunii că va fi sprijinit. La scurtă vremea, asasinarea 
amiralului căzut în dizgrație scosese la suprafaţă încordarea și 
rivalităţile dintre cele Trei Fiice și ranchiune îndelung mocnite se 
aprinseseră violent, ajungându-se la alte asasinate, care 
culminaseră printr-un război pe faţă. In haosul care urmase, 
magisterul Bambarro se gândise că e prudent să-și păstreze 
deocamdată trofeul ascuns, pentru ca nu cumva băiatul să fie 
răpit de vreun alt lysean sau de rivali din alt oraș. 

Viserys fusese bine tratat pe toată durata captivităţii sale. 
Deși nu i se îngăduia să iasă din curtea vilei lui Bambarro, avea 
propriile sale odăi, mânca împreună cu magisterul și cu familia 
lui și avea preceptori care îl învățau mai multe limbi, literatură, 


matematică, istorie și muzică, ba chiar și un maestru de arme, 
ca să se deprindă cu mânuirea săbiei, o artă în care a început 
curând să exceleze. Foarte mulţi sunt de părere (deși nu s-a 
descoperit nicio dovadă) că Bambarro avea de gând să aștepte 
încheierea Dansului Dragonilor și apoi fie să ceară răscumpărare 
pentru prinţul Viserys de la mama lui (dacă Rhaenyra ar fi 
triumfat), fie să vândă capul băiatului unchiului său (dacă 
învingătorul ar fi fost Aegon al II-lea). 

Numai că, în Războiul Fiicelor, orașul Lys a avut parte de mai 
multe înfrângeri zdruncinătoare și de astfel de planuri s-a ales 
praful. Bambarro Bazanne a murit în anul 132 D.C., în Ținuturile 
Discordiei, când compania de mercenari pe care o conducea în 
lupta împotriva tyroshilor s-a întors împotriva lui din pricina 
întârzierii plăţii. După moartea lui, s-a descoperit că avea datorii 
enorme, motiv pentru care creditorii i-au luat vila. Nevasta și 
copiii i-au fost vânduți ca sclavi, iar mobilierul lui, hainele, 
cărţile și toate celelalte bunuri de valoare pe care le posedase, 
printre care și prinţul captiv, au trecut în mâinile unui alt nobil, 
Lysandro Rogare. 

Lysandro era patriarhul unei bogate și puternice dinastii de 
bancheri și negustori, a cărei genealogie putea fi urmărită până 
în Valyria dinaintea Urgiei. Printre alte numeroase proprietăţi, 
clanul Rogare deţinea și o casă a plăcerii, Grădina înmiresmată. 
Viserys Targaryen atrăgea atenţia într-o atât de mare măsură 
încât se spune că Lysandro Rogare s-a gândit să facă din el un 
curtezan... până când băiatul i-a spus cine e. Odată ce a aflat că 
are în mână un prinţ, magisterul și-a schimbat repede planurile. 
În loc să vândă favorurile prinţului, l-a însurat cu cea mai mică 
dintre fiicele lui, lady Larra Rogare, care, în Westeros și în 
cronicile sale, avea să devină cunoscută ca Larra din Lys. 

Întâlnirea dintre Alyn Velaryon și Drazenko Rogare în 
Sunspear s-a dovedit prilejul perfect pentru a fi înapoiat prinţul 
Viserys fratelui său... dar nu stă în firea niciunui lysean să dea în 
dar ceea ce poate fi vândut, așa că Pumn de Stejar a fost nevoit 
să meargă la Lys, ca să se pună de acord cu Rogare asupra 
termenilor acestei restituiri. „Tinutul ar fi fost mult mai bine 
slujit dacă la masa negocierilor nu ar fi stat lordul Alyn, ci mama 
lui“, subliniază Ciupercă, și asta pe bună dreptate. Pumn de 
Stejar nu știa să se tocmească. Pentru a-l ști pe prinț în 
siguranţă, nobilul lord a fost de acord ca Tronul de Fier să 


plătească o răscumpărare de o sută de mii de dragoni de aur, să 
nu ridice armele împotriva Casei Rogare și a intereselor sale 
vreme de o sută de ani, să depună în Banca Rogare din Lys o 
sumă de bani egală cu cea aflată la păstrare în Banca de Fier 
din Braavos, să le acorde titlul de lorzi celor trei fii mai mici ai lui 
Lysandro și... mai presus de toate... să jure pe onoarea lui că nu 
va fi anulată, din niciun motiv, căsătoria lui Viserys Targaryen cu 
Larra Rogare. Lordul Alyn a acceptat toate acestea și a întărit 
înţelegerea cu semnătura și cu pecetea lui. 

Prinţul Viserys avea șapte ani când fusese luat de pe Du/cea 
Uitare de Sine. La întoarcerea sa din 134 D.C. avea doisprezece 
ani. Soţia lui, tânăra și frumoasa femeie cu care coborâse braţ la 
braţ de pe Lady Baela, avea nouăsprezece ani, cu șapte mai 
mult decât el. Deși cu doi ani mai mic decât regele, Viserys era, 
în multe privinţe, mai matur decât acesta. Aegon al Ill-lea nu-și 
arătase niciodată vreun interes carnal față de reginele lui (fapt 
de înţeles în cazul Daenaerei, care era încă un copil), însă 
Viserys își consumase deja propria căsătorie, după cum i-a 
mărturisit cu mândrie Marelui Maester Munkun la festinul prin 
care i s-a urat bun-venit înapoi, acasă. 

Reîntoarcerea fratelui său din morţi a fost urmată de o 
miraculoasă schimbare a lui Aegon al Ill-lea, ne istorisește 
Munkun. Înălţimea Sa nu se iertase niciodată cu adevărat pentru 
că, înainte de Bătălia din Defileu, fugise de pe Dulcea Uitare de 
Sine călare pe dragon, lăsându-l pe Viserys în voia sorții. Deși pe 
atunci nu avea decât nouă ani, Aegon era urmașul unui lung șir 
de războinici și de eroi și crescuse ascultând povești despre 
faptele curajoase și despre cutezătoarele isprăvi ale acestora, și 
în niciuna nu era vorba de fuga din mijlocul unei lupte, 
abandonându-ţi fratele mai mic în ghearele morţii. In adâncul 
sufletului său, Regele Zdrobit nu se simţea demn să stea pe 
Tronul de Fier. Nu fusese în stare să-și salveze nici fratele, nici 
mama, nici mica regină de o moarte oribilă. Cum și-ar fi putut 
imagina că poate salva un regat? 

În mare măsură, întoarcerea lui Viserys l-a ajutat pe rege și să 
scape de singurătate. În copilărie, Aegon își venerase cei trei 
fraţi vitregi mai mari, dar cu Viserys își împărţise dormitorul, 
împreună cu el învățase, cu el se jucase. „O parte din rege 
murise în Defileu, odată cu fratele lui”, a scris Munkun. „E ușor 
să-ţi dai seama că Aegon l-a îndrăgit pe Gaemon Păr-Alb din 


dorința de a-și înlocui fratele mai mic pierdut, dar a părut să 
redevină viu și întreg abia după ce i-a fost înapoiat Viserys.” 
Prinţul Viserys a redevenit însoţitorul nedespărţit al regelui 
Aegon, așa cum fusese în copilăria lor, pe Piatra Dragonului, iar 
Gaemon Păr-Alb a fost dat deoparte și uitat; până și regina 
Daenaera a început să fie neglijată. 

întoarcerea prinţului pierdut a rezolvat și problema 
succesiunii. Ca frate al regelui, Viserys era urmașul său 
nedisputat, trecând înaintea oricărui copil născut de Baela 
Velaryon sau de Rhaena Corbray, ba chiar de gemenele însele. 
Alegerea unei fetițe de șase ani drept a doua soţie a lui Aegon 
nu mai părea la fel de îngrijorătoare. Prinţul Viserys era un băiat 
vesel, promiţător, deosebit de fermecător și de o nemărginită 
vitalitate. Deși nu tot atât de înalt, de puternic și de frumos ca 
fratele lui, toţi cei care îl cunoșteau își dădeau izbitor de repede 
seama că e mai inteligent și mai curios decât regele... iar soția 
lui nu era o fetiță, ci o femeie tânără și frumoasă, de vârsta la 
care putea aduce pe lume copii. Aegon își putea păstra soția- 
copil; Larra din Lys avea să-i dăruiască probabil cât de curând 
urmași lui Viserys, asigurând continuarea dinastiei. 

Din toate aceste motive, regele și Curtea și orașul s-au 
bucurat de sosirea prinţului, iar lordul Alyn Velaryon a devenit 
încă și mai iubit după ce l-a salvat pe Viserys din Lys, unde 
fusese captiv. Insă bucuria lor n-a fost împărtășită de Mâna 
Regelui. Deși s-a arătat încântat de întoarcerea fratelui 
monarhului, preţul pe care primise Alyn Velaryon să-l plătească 
pentru asta l-a înfuriat peste măsură. Tânărul amiral nu era 
împuternicit să accepte astfel de „condiţii ruinătoare”, a 
subliniat el, cu insistenţă; numai regenţii și Mâna aveau dreptul 
să vorbească în numele Tronului de Fier, nu orice „nebun din 
fruntea unei flote”. 

Când Mâna și-a arătat nemulțumirea în faţa consiliului, Marele 
Maester Munkun a admis că legea și tradiţia erau de partea lui... 
dar nu și regele și norodul, iar anularea pactului încheiat de 
lordul Alyn ar fi fost culmea prostiei. Ceilalţi regenţi l-au 
susținut. Au votat noi onoruri pentru Pumn de Stejar, au 
recunoscut legitimitatea căsătoriei prinţului Viserys cu lady 
Larra, au fost de acord să-i plătească tatălui ei răscumpărarea în 
zece rate anuale și au mutat o mare cantitate de aur din 
Braavos în Lys. 


Pentru lordul Unwin Peake, toate astea au însemnat o nouă 
dojană umilitoare. Venind la atât de scurt timp după Târgul de 
Vite din Ziua Fecioarei și după respingerea fiicei sale, Myrielle, 
de către rege, în favoarea fetiţei Daenaera, era mai mult decât 
putea să suporte orgoliul lui. Poate a sperat că, puși în fața 
amenințării cu renunţarea la demnitatea sa de Mână a Regelui, 
ceilalți regenţi aveau să se supună voinţei lui. In schimb, 
consiliul i-a acceptat fără șovăire retragerea și l-a numit în locul 
lui pe prietenosul, onestul și bine-văzutul lord Thaddeus Rowan. 

Unwin Peake s-a întors acasă, în castelul Starpike, să 
mediteze asupra nedreptăţilor pe care simţea că le suferise, 
însă mătușa lui, lady Clarice, unchiul său Gedmund Peake 
Secure-Mare, septonul Bernard și mulţi alții aduși de el la Curte 
nu l-au urmat, ci au continuat să-și îndeplinească îndatoririle, ca 
și fratele său bastard, ser Mervyn Flowers, și nepotul său, ser 
Amaury Peake, pentru că fraţii juraţi rămân în Garda Regelui 
întreaga lor viaţă. Chiar și Degetele, cu Tessario în frunte, au 
rămas, ca moștenire lăsată de lordul Unwin succesorului său; 
dacă regele are o gardă, a spus el, și Mâna trebuie să aibă una. 


d 


Primăvara Lyseană și 


sfârșitul regentei 
pe O 


Până la sfârșitul acelui an, asupra Debarcaderului Regelui a 
domnit pacea, tulburată doar de moartea lui Manfryd Mooton, 
lord de lazul Fecioarelor și ultimul dintre membrii primului 
consiliu de regență al lui Aegon al Ill-lea. Nobilul lord era slăbit 
de ceva vreme, căci după Fierbinţeala lernii nu-și mai revenise 
niciodată pe deplin, așa că trecerea lui în neființă a stârnit 
puţine comentarii. Pentru a-l înlocui, lordul Rowan s-a întors 
către ser Corwyn Corbray, soţul Rhaenei. Sora ei geamănă, lady 
Baela, plecase între timp la Driftmark, cu lordul Alyn și cu fiica 
lor. La scurtă vreme după aceea, prinţul Viserys a încântat 
întreaga Curte dând de veste că lady Larra a rămas grea. Întreg 
Debarcaderul Regelui s-a bucurat. 

Însă, dincolo de zidurile orașului, 134 D.C. n-a fost un an de 
care oamenii să-și aducă aminte cu plăcere. La nord de Gât, 
iarna încă strângea pământul în pumnul ei de gheaţă. La 
Barrowtown, lordul Dustin a închis porțile când sute de săteni 
chinuiţi de foame s-au adunat sub zidurile lui. Portul Alb s-a 
descurcat mai bine, fiindcă pe mare se putea aduce hrană din 
miazăzi, dar preţurile au crescut atât de mult încât bărbaţii 
cumsecade au început să se vândă negustorilor de sclavi de 
dincolo de mare ca să aibă nevestele și copiii lor ce mânca, iar 
cei răi și-au vândut nevestele și copiii. 

Până și în orașul iernii, chiar sub zidurile Winterfellului, 
nordicii au început să mănânce câini și cai. Frigul și foamea au 
ucis o treime din Rondul de Noapte, iar când mii de sălbatici au 
traversat marea îngheţată de la răsărit de Zid, alte sute de frați 
în negru au pierit in luptă. 

În Insulele dc Fier, după moartea Krakenului Roșu, a urmat o 
luptă sălbatică pentru putere. Cele trei surori ale sale și bărbaţii 
cu care se măritaseră l-au capturat pe Toron Greyjoy, băiatul de 
pe Jilțul din Piatra Mării, și i-au condamnat mama la moarte, în 
timp ce verii s-au aliat cu lorzii de Harlaw și Blacktyde ca să-l 
susțină pe Rodrik, fratele vitreg al lui Toron, iar oamenii de pe 


marele Wyk au trecut de partea unui pretendent pe nume Sam 
Salt, care susţinea că face parte din „descendența neagră”. 

Lupta sângeroasă dintre cele trei tabere continua, 
dezlănţuită, de o jumătate de an, când ser Leo Costayne a 
năvălit asupra lor cu flota sa, debarcând mii de săbii ale Casei 
Lannister pe Pyke, Marele Wyk și Harlaw. Lordul Pumn de Stejar 
refuzase să ia parte la răzbunarea Casei Lannister pe oamenii 
de fier, însă bătrânul Leu de Mare s-a dovedit mai sensibil la 
rugăminţile nobilei lady Johanna... poate ispitit de promisiunea 
acesteia că îl va lua de bărbat dacă aduce Insulele de Fier sub 
cârmuirea fiului ei. Însă asta a fost peste puterile lui ser Leo 
Costayne, care a murit printre dealurile pietroase de pe Marele 
Wyk, răpus de mâna lui Arthur Goodbrother; iar trei sferturi 
dintre corăbiile lui au fost capturate sau scufundate în apele reci 
și cenușii din acele locuri. 

Cu toate că n-au fost toţi oamenii de fier trecuți prin ascuţișul 
săbiei, cum dorise lady Johanna, după încheierea luptei nimeni 
n-a putut spune că Lannisierii nu și-au plătit datoria. Au ars sute 
de corăbii lungi și de bărci de pescuit, ca și tot atâtea case și 
sate. Oriunde le-au dat de urmă, au masacrat soțiile și copiii 
oamenilor de fier care devastaseră cu atâta ură ţinutul apusean. 
Printre cei uciși s-au numărat nouă dintre verii Krakenului Roșu 
și două dintre surorile lui, cu tot cu soţii lor, lordul Drumm de 
Vechiul Wyk și lordul Goodbrother de Marele Wyk, precum și 
lorzii Volmark și Harlaw de Harlaw, Botley de Lordsport și 
Stonehouse de Vechiul Wyk. Alte mii de oameni de fier aveau să 
moară de foame înainte de a se sfârși anul, pentru că Lannisterii 
le-au luat multe tone de grâne puse la păstrare și de pește sărat 
și au distrus ce n-au putut căra. Deși Toron Greyjoy a rămas pe 
Jilțul din Piatra Mării după ce apărătorii săi de pe zidurile 
castelului Pyke i-au respins pe Lannisteri, fratele lui vitreg 
Rodrik a fost luat prizonier și dus la Casterly Rock, unde lady 
Johanna a poruncit să fie jugănit și l-a făcut bufonul fiului ei. 

În cealaltă parte a Westerosului a izbucnit o altă luptă pentru 
succesiune către sfârșitul anului 134, când lady Jeyne Arryn, 
Fecioara din Vale, a murit la Gulltown, din pricina unei răceli 
care nu i s-a dat dusă din piept. In vârstă de patruzeci de ani, s- 
a stins din viață în Mănăstirea Maris, aflată pe o insulă 
stâncoasă din port, în braţele lui Jessamyn Redford, „îndrăgita ei 
însoțitoare”. Pe patul de moarte, și-a dictat ultimul testament, 


desemnându-l ca moștenitor pe vărul său, ser Joffrey Arryn. Ser 
Joffrey o slujise cu credinţă în ultimii zece ani, fiind Cavaler al 
Porții însângerate și apărând Valea de sălbaticii barbari de pe 
dealuri. 

Insă ser Joffrey nu-i era decât văr de-al patrulea. Ca rudă de 
sânge, îi era mult mai apropiat vărul ei primar, ser Arnold Arryn, 
care încercase de două ori să îi ia locul. Întemniţat după a doua 
sa rebeliune eșuată, ser Arnold era deja nebun de-a binelea 
după anii îndelungaţi petrecuţi în celulele cerului din Eyrie și în 
temniţele de sub Poarta Lunii... însă fiul lui, ser Eldric Arryn, era 
sănătos la minte, viclean și ambițios și și-a ridicat glasul, 
susținând drepturile tatălui său. Sub steagul lui s-au adunat 
mulţi lorzi din Vale, subliniind că de multă vreme stabilitele legi 
ale succesiunii nu pot fi date deoparte de „capriciul unei femei 
în pragul morţii”. 

A apărut și un al treilea pretendent, în persoana lui Isembard 
Arryn, patriarhul Arrynilor din Gulltown, care erau o ramură mai 
îndepărtată a acestei mari Case. Se despărţiseră de nobilele lor 
rude pe vremea regelui Jaehaerys, se dedicaseră negoţului și se 
îmbogăţiseră. Fiindcă se spunea, în glumă, că șoimul de pe 
scutul lui e făcut din aur, lsembard a ajuns curând să fie 
cunoscut drept Șoimul Aurit. Bogăția s-a dovedit folositoare, a 
mituit lorzi mărunți ca să-l susțină și a adus mercenari de 
dincolo de Marea Ingustă. 

Lordul Rowan s-a străduit din toate puterile să îndulcească 
toate aceste necazuri, poruncindu-le Lannisterilor să se retragă 
din Insulele de Fier, trimițând corăbii cu mâncare în Nord și 
chemându-i pe pretendenţii Arryn la Debarcaderul Regelui, să-și 
înfăţișeze cazurile consiliului de regență, dar eforturile lui au 
rămas, în cea mai mare parte, fără rezultat. Atât Casa Lannister, 
cât și Casa Arryn nu i-au luat în seamă hotărârile, iar hrana 
ajunsă în Portul Alb ca să domolească foametea a fost cu totul 
insuficientă. Thaddeus Rowan și băiatul pe care îl slujea erau pe 
placul multora, dar nimeni nu le știa de fiică. Către sfârșitul 
anului, din ce în ce mai mulţi curteni șopteau că nu regenţii 
conduc Ţinutul, ci cămătarii din Lys. 

Deși atât Curtea, cât și orașul încă îl îndrăgeau peste măsură 
pe fratele regelui, isteţul și galantul Viseiys, despre soţia lui 
lyseană nu se putea spune același lucru. Larra Rogare locuia în 
Fortăreaţa Roșie, alături de soţul ei, însă în adâncul inimii 


rămăsese o nobilă din Lys. Cu toate că, pe lângă limba ei, 
vorbea fluent atât valyriana cultă, cât și dialectele din Myr, 
Tyrosh și Vechiul Volantis, nu făcea nici cel mai mic efort ca să 
înveţe limba comună, prefera să se bizuie pe tălmaci pentru a-și 
face cunoscute dorinţele. Toate însoţitoarele ei erau lysene, ca 
și servitorii. Toate rochiile pe care le purta veneau din Lys, ca și 
lenjeria ei de corp; corăbiile tatălui ei îi aduceau, de trei ori pe 
an, tot ce însemna ultima modă la Lys. Își avea chiar și propriii 
apărători. Săbii lysene o păzeau zi și noapte, sub comanda 
fratelui ei Moredo și a unui mut uriaș din arenele de luptă din 
Meereen, pe nume Sandoq Umbra. 

Cu timpul, și Curtea, și orașul ar fi putut ajunge să respecte 
toate astea dacă lady Larra n-ar fi insistat să-și păstreze propriii 
zei. Nu lua parte la nimic legat de venerarea celor Șapte sau de 
a vechilor zei ai nordicilor. Dintre numeroasele zeități ale 
Lysului, nu credea decât în câteva: în Pantera, zeiţa-pisica cu 
șase sâni, în Yndros din Zori și Amurg, care era bărbat ziua și 
femeie noaptea, în palidul copil Bakkalon al Săbiei, în Saagael 
cel fără Chip, aducătorul durerii. 

Însoţitoarele, servitorii și gărzile ei i se alăturau în anumite 
momente pentru a-și arăta supunerea faţă de acei zei străvechi 
și bizari. Erau atât de des văzute pisici care intrau în camerele ei 
sau ieșeau, încât lumea a început să spună că îi sunt iscoade, 
că-i torc la ureche, spunându-i tot ce se întâmplă în Fortăreaţa 
Roșie. Se zvonea că Larra însăși se poate transforma în pisică și 
colindă astfel prin șanțurile și pe acoperișurile orașului. Au 
apărut curând și zvonuri mai sumbre. Despre adoratorii lui 
Yndros se spunea că se pot transforma ei înșiși din bărbaţi în 
femei când fac dragoste și se șoptea că nobila doamnă profită 
adesea de acea putere în orgii din ceasul când noaptea devine 
zi și din cel când ziua devine noapte, ca să poată merge în 
lupanarele de pe Strada Mătăsii preschimbată în bărbat. lar de 
fiecare dată când dispărea un copil, neștiutorii creduli se uitau 
unii la alţii și vorbeau despre nepotolita sete de sânge a lui 
Saagael. 

Incă și mai puţin iubiţi decât Larra din Lys erau fraţii ei, sosiți 
la Debarcaderul Regelui împreună cu ea. Moredo comanda 
garda surorii sale, iar Lotho se ocupa de construirea unei 
sucursale a băncii Rogare pe Dealul Visenyei. Roggerio, cel mai 
tânăr, a deschis lângă Poarta Fluviului o casă a plăcerilor 


lyseană opulentă, pe care a numit-o „Sirena” și a umplut-o cu 
papagali din Insulele Verii, maimuțe din Sothoryos și sute de 
fete exotice (și băieţi) din toate colțurile pământului. Deși 
favorurile lor costau de zece ori mai mult decât îndrăznea să 
ceară orice alt lupanar, Roggerio nu ducea niciodată lipsă de 
clienţi. Înalţii lorzi și negustorii de rând vorbeau deopotrivă de 
frumuseţile și minunăţiile pe care le descopereai în spatele 
ușilor sculptate și pictate ale „Sirenei”... printre care, spuneau 
unii, se număra și o sirenă în came și oase. (Aproape tot ce știm 
despre nenumăratele splendori oferite de „Sirena” a ajuns la noi 
prin Ciupercă, singurul dintre cronicarii noștri dispus să 
dezvăluie că el însuși a fost de multe ori în lupanar și a savurat 
numeroasele plăceri oferite în încăperile somptuoase.) 

Dincolo de mare, Războiul Fiicelor s-a încheiat în sfârșit. 
Racallio Ryndoon a fugit spre miazăzi, în Insulele Baziliscului, cu 
oamenii rămași de partea lui; Ținuturile Discordiei au fost 
împărţite între Lys, Tyrosh și Myr; Dorne a luat în stăpânire 
aproape toate Treptele de Piatră. În urma noilor înţelegeri, 
myrishenii au avut cel mai mult de pierdut, pe când Arhonul din 
Tyrosh și Prinţesa de Dorne au câștigat cel mai mult. În Lys, 
Case străvechi și-au pierdut toată puterea și mulţi magisteri de 
obârşie înaltă au căzut în dizgrație și s-au văzut ruinaţi, pe când 
alţii s-au ridicat și au pus mâna pe frâiele puterii. În fruntea 
acestora s-au aflat Lysandro Rogare și fratele său Drazenko, 
făuritorul alianţei cu Dorne. Legăturile lui Drazenko cu Sunspear 
și ale lui Lysandro cu Tronul de Fier i-au făcut pe cei doi fraţi 
niște adevăraţi prinți ai Lysului în toate privinţele, dar nu și cu 
numele. 

La sfârșitul anului 134 D.C., unii se temeau că vor ajunge 
curând să conducă și Westerosul în Debarcaderul Regelui, toată 
lumea vorbea despre trufia, fastul și puterea lor. Şoaptele 
despre tertipurile lor s-au înmulţit. Lotho cumpăra oamenii cu 
aur, Roggerio îi seducea cu carne parfumată, Morendo îi 
supunea, înspăimântându-i cu tăișul oţelului. Totuși, fraţii nu 
erau decât păpuși cu sforile în mâinile surorii lor, lady Larra; ea 
și bizarii ei zei lyseni ţineau hăţurile. Regele, mica regină, 
tânărul prinţ... erau doar niște copii, orbi la ceea ce se petrecea 
în jurul lor, pe când Garda Regdui, Mantiile Aurii și până și Mâna 
Regelui fuseseră vânduți și cumpăraţi. 

Sau cel puţin așa se povestește. Sunt povești care, aidoma 


tuturor celorlalte de acest fel, conţin un sâmbure de adevăr, 
amestecat din plin cu teamă și cu minciuni. Nu ne putem îndoi 
că lysenii erau trufași, lacomi și ambiţioși. Că Lotho își folosea 
banca, iar Roggerio lupanarul ca să-și facă prieteni e de la sine 
înţeles. Dar asta nu-i deosebea prea mult de ceilalți nobili de la 
Curtea lui Aegon al II-lea, care urmăreau, fiecare în felul său, 
să-și sporească puterea și averea. Deși, cel puţin pe moment, se 
descurcau mai bine decât rivalii lor, Ilysenii nu erau nimic mai 
mult decât una dintre facțiunile dornice să câștige influenţă. 
Dacă ar fi fost din Westeros, Larra și fraţii săi ar fi avut parte de 
admiraţie și ridicare în slăvi, dar se născuseră pe meleaguri 
străine, aveau obiceiuri străine și zei străini și de aceea primeau 
în schimb neîncredere și bănuieli. 

Munkun vorbeşte despre această perioadă numind-o 
Ascensiunea Rogare, dar astfel nu i s-a spus niciodată nicăieri 
altundeva decât în Orașul Vechi, în discuţiile dintre maesterii și 
arhimaesterii din Citadelă. Oamenii din acea vreme i-au zis 
Primăvara Lyseană... pentru că era într-adevăr primăvară. La 
începutul anului 135 D.C., Conclavul a trimis din Orașul Vechi 
corbi albi, ca vestitori ai sfârșitului celei mai lungi și mai 
cumplite ierni pe care le cunoscuseră vreodată cele Șapte 
Regate. 

Primăvara e un anotimp al speranţei, renașterii și reînnoirii, și 
așa a fost și cea din 135 D.C. Războiul din Insulele de Fier s-a 
încheiat, iar lordul Cregan Stark de Winterfell a împrumutat de 
la Banca de Fier din Braavos o sumă imensă, ca să cumpere 
mâncare și seminţe pentru supușii săi înfometați. Numai în Vale 
lupta continua. Furios fiindcă pretendenţii din Casa Arryn nu 
veniseră la Debarcaderul Regelui ca să-și supună neînţelegerea 
judecății regenţilor, lordul Thaddeus Rowan a trimis la Gulltown 
o mie de oameni, sub comanda confratelui său regent, ser 
Corwyn Corbray, pentru a reinstaura Pacea Regelui și a lămuri 
problema succesiunii. 

Intre timp, Debarcaderul Regelui a avut parte de o perioadă 
de prosperitate nemaiîntâlnită de mulţi ani, și asta nu în mică 
parte datorită Casei Rogare din Lys. Banca Rogare plătea 
dobânzi generoase pentru banii depuși, iar asta îndemna tot mai 
mulţi lorzi să le încredințeze lysenilor aurul lor. A înflorit și 
negoțul, căci corăbii din Tyrosh, Myr, Pentos, Braavos și mai ales 
Lys se îngrămădeau lângă docuri, de-a lungul Apei Negre, 


descărcând mătase și mirodenii, dantelă myrisheană, jad din 
Qarth, fildeș din Sothoryos și multe alte lucruri minunate aduse 
de la capetele pământului, printre care și mărfuri de lux, rareori 
aduse până atunci în cele Șapte Regate. 

Şi alte orașe-port se bucurau de aceeași dărnicie: 
Duskendale, lazul Fecioarelor, Gulltown și Portul Alb și-au văzut 
de asemenea negoţul înflorind, ca și Orașul Vechi din miazăzi și 
Lannisportul, tocmai în Marea Apusului. Pe Driftmark, orașul 
Carena a renăscut. Au fost construite și lansate la apă zeci de 
corăbii noi și mama lordului Pumn de Stejar și-a mărit propria 
flotă de negoţ și început, mai sus de port, lucrul la o vilă ce 
părea mai degrabă palat și pe care Ciupercă a numit-o Căsuţa 
Şoricelului. 

Dincolo de Marea Îngustă, Lysul însuși prospera sub „tirania 
de catifea” a lui Lysandro Rogare, care adoptase stilul de viață 
al Primului Magister. lar când fratele său Drazenko s-a însurat cu 
prinţesa Aliandra Martell de Dorne și ea l-a numit prinţ consort și 
lord de Treptele de Piatră, ascensiunea Casei Rogare și-a atins 
culmea. A început să se vorbească de Lysandro Magnificul. 

În primul trimestru al anului 135 D.C., două evenimente 
memorabile au fost prilej de mare bucurie pe întregul cuprins al 
celor Șapte Regate ale Westerosului. In a treia zi a celei de-a 
treia luni a anului, locuitorii Debarcaderului Regelui au avut 
parte de o priveliște care nu mai existase din zilele întunecate 
ale Dansului: un dragon în văzduhul de deasupra orașului. Lady 
Rhaena, în vârstă de nouăsprezece ani, zbura pentru prima oară 
pe Morning, femela ei dragon. În prima zi, a dat o singură dată 
ocol orașului înainte de a se întoarce la Groapa Dragonului, dar 
apoi a devenit tot mai curajoasă pe zi ce trecea și a zburat tot 
mai departe. 

Însă lady Rhaena nu a coborât cu Morning în Fortăreaţa Roșie 
decât o singură dată, pentru că nici măcar toate strădaniile 
prinţului Viserys nu l-au putut convinge pe fratele lui să vină să- 
și vadă sora zburând (deși Daenaera era atât de încântată de 
Moming, încât a fost auzită spunând că își dorește și ea un 
dragon). La scurt timp după aceea, Morning a dus-o pe Rhaena 
dincolo de Golful Apei Negre, la Piatra Dragonului, unde, după 
propriile ei spuse, „dragonii și cei care îi călăresc sunt mult mai 
bine primiţi”. 

La mai puţin de două săptămâni după aceea, Larra din Lys a 


dat naștere unui băiat, primul născut al prinţului Viserys. Mama 
avea douăzeci de ani, iar tatăl numai treisprezece. Viserys l-a 
numit pe copil Aegon, după fratele său, regele, și i-a pus un ou 
de dragon în leagăn, așa cum ajunsese să fie obiceiul pentru toţi 
copiii legitimi ai Casei Targaryen. Septonul Bernard l-a uns pe 
Aegon cu șapte uleiuri în septul regal și toate clopotele din oraș 
au bătut, sărbătorindu-i nașterea. Au fost trimise daruri din 
toate colţurile Ținutului, deși niciunul atât de bogat ca acelea 
oferite copilului de unchii săi Iyseni. În Lys, Lysandro Magnificul 
a decretat o zi de sărbătoare in onoarea nepotului său. 

Insă, chiar în toiul bucuriei, au început să se audă șoapte 
încărcate de nemulţumire. Noul fiu al Casei Targaryen fusese 
uns și dedicat credinţei, dar în oraș a început curând să se 
spună că mama pruncului vrea să fie binecuvântat și de zeii ei, 
iar pe străzile Debarcaderului Regelui au început să se 
răspândească zvonuri despre ceremonii obscene în „Sirena” și 
despre sacrificii sângeroase în Cetăţuia lui Maegor. Necazurile s- 
ar fi putut încheia astfel, doar cu vorbe, dar, la scurt timp după 
aceea, asupra Ţinutului și a familiei regale s-a abătut un șir de 
dezastre, fiecare părând grăbit să-l urmeze pe cel dinaintea lui, 
până când chiar și oamenii care își băteau joc de zei, precum 
Ciupercă, au început să se întrebe dacă nu cumva cei Șapte se 
întorseseră mânioși împotriva Casei Targaryen și a celor Şapte 
Regate. 

Primul semn de rău augur a apărut la Driftmark, unde din oul 
pus în leagănul Laenei Velaryon la naștere a ieșit un pui. 
Mândria și încântarea părinţilor ei s-a spulberat însă repede; 
dragonul care a ieșit din ou răsucindu-se era o monstruozitate, 
un balaur fără aripi, alb ca un vierme și orb. La câteva clipe 
după ce a ieșit din găoace s-a întors spre bebelușul din leagăn și 
i-a smuls din braţ o bucată de caene însângerată. Când Laena a 
tipat, lordul Pumn de Stejar a înșfăcat „dragonul”, l-a azvârilit pe 
podea și l-a tăiat bucăţi. 

Vestea despre nașterea dragonului monstruos și urmarea sa 
sângeroasă l-a tulburat adânc pe regele Aegon și a dus curând 
la un schimb de replici furioase între Înălţimea Sa și fratele lui. 
Prinţul Viserys încă își mai avea propriul ou de dragon. Deși se 
părea că nu conţine niciun pui, prinţul îl păstrase în anii de exil 
și captivitate, fiindcă pentru el însemna foarte mult. Când Aegon 
a decretat că în castelul lui nu e îngăduită prezenţa niciunui ou 


de dragon, Viserys s-a înfuriat la culme. Însă regele și-a impus 
părerea, așa cum se și cuvenea; oul a fost trimis la Piatra 
Dragonului, iar prinţul Viserys a refuzat vreme de o lună 
întreagă să-i vorbească fratelui său. 

Inăţimea Sa a fost peste măsură de mâhnit de cearta cu 
fratele lui, ne povestește Ciupercă, dar ceea ce s-a întâmplat pe 
urmă l-a lăsat îndurerat și pustiit. In salonul său, regele se 
bucura de o cină tihnită, alături de mica lui regină, în timp ce 
Gaemon Păr-Alb și piticul îi distrau cu un cântecel prostesc 
despre un urs care băuse prea mult, când bastardul a început să 
se plângă de crampe în pântec. 

— Fugi să-l aduci pe Marele Maester Munkun! i-a poruncit 
regele piticului. 

Când bufonul sa întors cu Marele Maester, Gaemon se 
prăbușise deja la podea, iar regina Daenaera gemea: 

— Şİ pe mine mă doare buna. 

Munkun a spus aproape imediat că atât Gaemon, care îi slujea 
de multă vreme regelui Aegon drept degustător și paharnic, cât 
și mica regină fuseseră otrăviţi. Marele Maester i-a dat 
Daenaerei un purgativ puternic, care e foarte posibil să-i fi 
salvat viaţa. Toată noaptea, copila a vărsat fără să se poată 
controla, văitându-se și zvârcolindu-se de durere, iar a doua zi a 
fost prea slăbită și prea secătuită ca să se poată ridica din pat, 
dar a scăpat de otrava din trup. Insă pentru Gaemon Păr-Alb, 
Munkun a sosit prea târziu. Băiatul a murit peste o oră. Bastard 
născut într-un lupanar, „Regele Fofoloancă” domnise pentru 
scurtă vreme, în Luna Nebuniei, asupra regatului său de pe un 
vârf de deal, își văzuse mama dată morții, îi servise regelui 
Aegon drept paharnic, ţap ispăşitor și prieten. Se crede că, la 
moartea sa, nu avea decât nouă ani. 

Pe urmă, Marele Maester Munkun a hrănit cu resturile cinei 
șobolanii dintr-o cușcă și a aflat că otrava fusese pusă în crusta 
tartelor cu mere. Din fericire, lui Aegon al Ill-lea nu-i plăcuseră 
niciodată prea mult dulciurile (și, la drept vorbind, nici vreun alt 
fel de mâncare). Cavalerii din Garda Regelui s-au dus imediat în 
bucătăriile Fortăreţei Roșii și au arestat zeci de bucătari, brutari, 
ajutori de bucătari și servitoare, care i-au fost apoi predaţi lui 
George Graceford, Lordul Confesor. Sub tortură, șapte au 
mărturisit că încercaseră să-l otrăvească pe rege... dar nicio 
mărturisire nu s-a potrivit cu vreo alta, fiecare a pretins că a luat 


otrava din alt loc și niciunul nu a spus corect numele felului de 
mâncare otrăvit, așa că lordul Rowan a respins cu părere de rău 
toate confesiunile, spunând că „nu-s bune nici ca să mă șterg cu 
ele la fund”. (Mâna era deja într-o dispoziţie sumbră dinainte de 
otrăvire, fiindcă tocmai trecuse printr-o tragedie personală când 
tânăra lui soție, lady Floris, murise la naștere.) 

Deși, după întoarcerea fratelui său în Westeros, Aegon își 
petrecuse mai puţin timp cu micul paharnic Gaemon Păr-Alb, 
moartea acestuia l-a lăsat neconsolat. Faptul a avut și o mică 
parte bună, fiindcă a ajutat la dispariţia rupturii dintre rege și 
prinţul Viserys, care a ieșit din încăpăţânata lui tăcere ca să 
aline suferința Înălţimii Sale, și au stat împreună lângă patul 
reginei. Dar n-a fost nicidecum de ajuns. Pe urmă Aegon a 
devenit tăcut, recăzând în vechea lui melancolie, și a părut să-și 
piardă tot interesul faţă de Curte și de regat. 

Următoarea lovitură a căzut departe de Debarcaderul Regelui, 
în Valea lui Arryn, unde ser Corwyn Corbray a decretat că voinţa 
răposatei lady Jeyne are întâietate și l-a declarat pe ser Joffrey 
Arryn lord legitim de Eyrie. Când ceilalți pretendenți au rămas 
de neclintit, refuzând să-i accepte hotărârea, ser Corwyn i-a 
întemnițat pe Șoimul Aurit și pe fiii săi și l-a executat pe Eldric 
Arryn, însă tatăl nebun al acestuia, ser Arnold, a izbutit cumva 
să-i scape și a fugit la Runestone, unde servise ca scutier înainte 
de a ajunge la vârsta bărbăţiei. Gunthor Royce, cunoscut în Vale 
drept Uriașul de Bronz, era bătrân și, pe cât de încăpățânat, pe 
atâta de neînfricat; când ser Corwyn și-a făcut apariţia să-l 
scoată pe ser Arnold din adăpostul său, lordul Gunthor și-a pus 
vechea armură de bronz, a încălecat și a ieșit să-l înfrunte. 
Cuvintele s-au umplut de ură, au devenit înjurături, apoi 
ameninţări. Când Corbray a scos-o din teacă pe Lady Forlorn - 
fie ca să-l lovească pe Royce, fie doar ca să-l amenințe, asta n-o 
s-o știm niciodată - un arbaletrier de pe meterezele castelului a 
tras o săgeată care i-a străpuns pieptul. 

Uciderea unuia dintre regenţii regelui era un act de trădare, 
aproape ca și cum l-ai fi atacat pe însuși regele. Mai mult decât 
atât, ser Corwyn fusese unchiul lui Quenton Corbray, puternicul 
și războinicul lord de Casa Inimii, ca și soţul iubit de lady 
Rhaena, călăreaţa de dragoni, soră geamănă cu Baela, și astfel, 
rudă prin alianţă cu Alyn Pumn de Stejar. Moartea lui a reaprins 
flăcările războiului în Valea lui Arryn. Casele Corbray, Hunter, 


Crayne și Redford și-au unit forțele ca să-l susțină pe 
moștenitorul ales de lady Jeyne, ser Joffrey Arryn, pe când Casei 
Royce din Runestone și lui ser Arnold, Moștenitorul Nebun, li s- 
au alăturat Casele Tollett, Coldwater și Dutton, ca și lorzii de pe 
Degete și de pe Trei Surori. Gulltownul și Casa Grafton și-au 
păstrat loialitatea faţă de Șoimul Aurit, pe care au continuat să-l 
susţină, în ciuda captivităţii sale. 

Răspunsul Debarcaderului Regelui n-a întârziat mult. Lordul 
Rowan a trimis corbi în Vale, cu un ultim mesaj prin care le 
poruncea susținătorilor Moștenitorului Nebun și Șoimului Aurit 
să-și lase deoparte armele, dacă nu vor să-și atragă 
„nemulţumirea Tronului de Fier”. Fiindcă nu a sosit niciun 
răspuns, Mâna s-a sfătuit cu Pumnul de Stejar și au plănuit să 
pună capăt rebeliunii prin forţă. 

S-au gândit că, odată ce venise primăvara, în Vale se putea 
din nou ajunge prin trecătorile din Munţii Lunii. Cinci mii de 
oameni au plecat pe Drumul Regelui, sub comanda lui ser 
Robert Rowan, cel mai mare dintre fiii lordului Thaddeus. Oșteni 
din lazul Fecioarelor, Darry și Hayford le-au sporit numărul, iar 
când au trecut de Trident li s-au alăturat șase sute de oameni ai 
Casei Frey și o mie ai Casei Blackwood, conduși de lordul 
Benjicot însuși. În munţi a pătruns astfel o forţă de nouă mii de 
oameni. _ 

Un al doilea atac a fost lansat pe mare. In loc să se folosească 
de flota regală condusă de ser Gedmund Peake Secure-Mare, 
unchiul predecesorului său, Mâna i-a cerut corăbii Casei 
Velaryon. Pumn de Stejar însuși a luat comanda flotei, în timp ce 
soţia lui, lady Baela, a plecat la Piatra Dragonului, să aline 
durerea surorii ei gemene, rămasă văduvă (și, cu această 
ocazie, să se asigure că lady Rhaena nu încearcă să răzbune 
singură moartea soţului ei, folosindu-se de Morning). 

Lordul Rowan a dat de veste că armata adusă în Vale de 
lordul Alyn avea să fie condusă de Moredo Rogare, frate cu lady 
Larra. Lordul Moredo era un luptător înspăimântător, de asta nu 
se îndoia nimeni; înalt și încruntat, cu părul alb-gălbui și ochii de 
un albastru arzător, părea însăși imaginea unui războinic din 
Vechea Valyria. Şi mânuia o sabie lungă, din oţel valyrian, 
numită Adevărul. 

Deși îndemânarea și curajul nu îi puteau fi contestate, 
numirea  lyseanului a fost deosebit de nepopulară. Spre 


deosebire de fraţii săi Roggerio și Lotho, care vorbeau fluent 
limba comună, cel mai bun lucru care se putea spune despre 
Moredo era că o înţelege cât de cât, iar înţelepciunea hotărârii 
de a pune un lysean în fruntea unei oști de cavaleri din 
Westeros era pusă la îndoială de aproape toată lumea. Dușmanii 
lordului Rowan de la Curte - printre care numeroasele persoane 
care îi datorau prezenţa lor acolo lordului Peake - s-au grăbit să 
susțină că asta dovedește ceea ce șopteau ei pe la colţuri de o 
jumătate de an: Thaddeus Rowan li se vânduse Pumnului de 
Stejar și Casei Rogare. 

Toate aceste murmure n-ar fi avut nicio importanţă dacă 
atacurile Văii ar fi fost încununate de succes. Dar n-au fost. Deși 
Pumn de Stejar s-a strecurat cu ușurință pe lângă corăbiile de 
luptă pline de mercenari ale Șoimului Aurit, pentru a cuceri 
Gulltown, atacatorii au pierdut sute de oameni în asaltul 
furtunos al zidurilor portului și de trei ori pe atâţia pe urmă, în 
lupta pentru fiecare casă. După ce tălmaciul i-a fost ucis în 
confruntarea de pe străzi, lui Moredo Rogare i-a venit foarte 
greu să se facă înţeles de oștenii săi; ei nu-i pricepeau 
comenzile, el nu le pricepea rapoartele. A urmat haosul. 

Între timp, în celălalt capăt al Văii, drumul prin munţi s-a 
dovedit a fi mult mai greu de străbătut decât se crezuse. In 
trecătorile de la înălţime mai mare, ser Robert Rowan s-a văzut 
nevoit să-și croiască drum prin nămeţi înalţi, înaintând cu 
iuțeala melcului, iar convoiul cu bagaje și provizii i-a fost atacat 
în numeroase rânduri de sălbaticii din munţi (urmași ai Primilor 
Oameni, izgoniți din Vale de Anadali, cu mii de ani în urmă). 
„Erau schelete în blănuri de animale, înarmate cu securi de 
piatră și bâte de lemn”, a povestit mai târziu Ben Blackwood, 
„dar atât de flămânde și atât de disperate, încât nu puteau fi 
oprite, oricât de multe am fi ucis“. Frigul, zăpada și atacurile la 
vreme de noapte au început curând să-și ia tributul. 

Sus, în munţi, inimaginabilul s-a petrecut într-o noapte, când 
lordul Robert și oamenii lui stăteau ghemuiţi în jurul focurilor de 
tabără. Pe panta abruptă de deasupra se zărea de pe drum gura 
unei peșteri și mai mulţi oameni au urcat într-acolo, vrând să 
vadă dacă nu le-ar fi putut oferi adăpost de vânt. Oasele 
împrăștiate în faţa intrării ar fi trebuit să le dea de gândit, dar 
au mers mai departe și... au trezit un dragon. Șaisprezece 
oameni au pierit în lupta care a urmat și vreo treizeci s-au ales 


cu arsuri înainte ca înfuriatul balaur cenușiu să se avânte în 
văzduh și să dispară pătrunzând mai adânc între munţi, cu „o 
femeie în zdrenţe ţinându-se de spatele lui”. Aceea a fost ultima 
apariţie notată în cronici a dragonului Sheepstealer și a călăreţei 
lui, Nettles... deși sălbaticii din munţi încă mai povestesc despre 
o „vrăjitoare a focului” care a locuit cândva într-o vale tainică, 
departe de orice drum și de orice sat. Unul dintre cele mai 
sălbatice clanuri de pe munte a ajuns s-o venereze, spun 
povestitorii; tinerii își dovedeau curajul ducându-i daruri și erau 
considerați bărbaţi numai dacă se întorceau cu arsuri, ca să se 
vadă că o înfruntaseră pe femela-dragon în bârlogul ei. 

Intâlnirea cu dragonul n-a fost ultimul pericol din calea armiei 
lui ser Robert. Când a ajuns la Poarta Însângerată, o treime 
dintre oșteni pieriseră parând un atac al sălbaticilor sau răpuși 
de frig sau de foame. Printre morţi se număra ser Robert Rowan, 
strivit de un bolovan când un clan de sălbatici prăvălise asupra 
coloanei o jumătate din coasta unui munte. După moartea lui, 
Sângerosul Ben Blackwood preluase comanda. Pe lordul 
Blackwood încă îl mai despărţea o jumătate de an de vârsta 
bărbăţiei, dar avea deja mai multă experienţă decât un bărbat 
de patru ori mai bătrân. La Poarta Însângerată, intrarea în Vale, 
supraviețuitorii au găsit mâncare, căldură și li s-a urat bun- 
venit... dar ser Joffrey Arryn, cavaler de Poarta însângerată și 
succesorul ales de Lady Jeyne Arryn, a observat imediat că, 
după traversarea munţilor, oamenii lui Blackwood nu erau buni 
de luptă. Departe de a-l ajuta să câștige războiul, aveau să-i fie 
o povară. 

Chiar în timp ce bătăliile din Valea lui Arryn continuau, 
făgăduiala primăverii lysene a primit o altă lovitură dureroasă la 
sute de leghe către miazăzi, când Lysandro Magnificul și fratele 
său Drazenko au murit aproape în același timp, primul în Lys și 
al doilea în Sunspear. Deși despărțiți de Marea îngustă, cei doi 
Rogare au murit la o zi distanţă unul de altul, amândoi în 
împrejurări dubioase. Drazenko și-a pierdut primul viaţa, 
înecându-se cu o bucată de șuncă. Lysandro s-a înecat când 
luxoasa barcă pentru plimbări i s-a scufundat în timp ce îl 
aducea de la Grădina lui înmiresmată înapoi, spre propriul palat. 
Deși câţiva au susţinut cu insistență că ambele morţi nu 
fuseseră decât accidente nefericite, mulţi au luat apropierea lor 
în timp drept dovada unui complot împotriva Casei Rogare. 


Aproape toată lumea a crezut că Oamenii fără Chip din Braavos 
se făceau vinovaţi de ambele omucideri; din câte se știa, în 
întreaga lume nu existau asasini mai subtili. 

Dar, dacă erau faptele Oamenilor fără Chip, din a cui poruncă 
le săvârșiseră? Banca de Fier din Braavos a fost suspectată, ca 
și Arhonul din Tyrosh, Racallio Ryndoon și mai mulţi prinți 
negustori și magisteri din Lys, iritaţi de „tirania de catifea” a lui 
Lysandro Magnificul. Unii au mers până la a sugera că Primul 
Magister fusese înlăturat de propriii săi fii (avea șase fii legitimi, 
trei fiice și șaisprezece bastarzi). Insă fraţii fuseseră lichidaţi cu 
atâta măiestrie, încât nici măcar nu se putea dovedi că e vorba 
de asasinate. 

Niciuna dintre demnităţile prin care stăpânise Lysandro 
asupra Lysului nu se putea lăsa moștenire. Trupul lui pe 
jumătate mâncat de crabi abia ce fusese scos din mare când 
vechii lui dușmanii, falșii prieteni și aliaţii de odinioară au 
început să se lupte pentru a-i lua locul. 

Se spune, pe bună dreptate, că Iysenii își poartă războaiele cu 
comploturi și otrăvuri mai degrabă decât cu oștile. In tot restul 
acelui an sângeros, magisterii și prinții negustori din Lys au 
intrat într-un dans ucigător, înălțându-se și coborând aproape 
din două în două săptămâni. Căderile erau cel mai adesea 
mortale. Torreo Haen a fost otrăvit, împreună cu soţia lui, cu 
amanta, cu fiicele sale (una fiind fecioara a cărei rochie diafană 
stârnise scandal la Balul din Ziua Fecioarei), cu fraţii și surorile și 
cu toţi susținătorii săi, la ospăţul prin care își sărbătorea 
ridicarea la rangul de prim magister. Silvario Pendaerys a fost 
înjunghiat într-un ochi când ieșea din Templul Negoţului, pe 
când fratele său Pereno a fost strangulat într-o casă a plăcerilor, 
în timp ce o sclavă îi desfăta mădularul cu gura. Gonfalonierul 
Moreo Dagareon a fost ucis de propriile sale gărzi de elită, iar 
Matteno Orthys, un adorator înfocat al zeiţei Pantera, a fost 
schilodit și în parte mâncat de nepreţuita sa pisică-nălucă, a 
cărei cușcă a fost în mod inexplicabil lăsată deschisă într-o 
noapte. 

Deși copiii lui Lysandro nu i-au putut moșteni demnităţile, 
palatul i-a revenit fiicei sale Lysara, corăbiile fiului său Drako, 
casa plăcerilor fiului său Fredo, iar biblioteca fiicei sale Marra. 
Averea reprezentată de Banca Rogare a fost împărţită între toţi 
fiicele și fiii săi. Chiar și bastarzii și-au primit partea, evident mai 


mică decât a copiilor legitimi. Însă controlul băncii i-a fost 
încredinţat în întregime fiului său mai mare, Lysaro... despre 
care s-a scris, pe bună dreptate, că „avea de două ori mai multă 
ambiţie decât tatăl său, dar numai jumătate din inteligenţa lui”. 

Lysaro Rogare visa să conducă orașul Lys, dar nu avea nici 
șiretenia, nici răbdarea de a petrece decenii întregi sporindu-și 
încetul cu încetul averea și puterea, cum făcuse tatăl său 
Lysandro. Cu rivali murindu-i pe capete în jur, prima sa mișcare 
a fost să-și apere viața, cumpărând de la negustorii de sclavi din 
Astapor o mie de Nepătaţi. Aceștia erau eunuci luptători 
renumiţi, considerați cei mai buni pedestrași din lume și instruiți 
astfel încât să accepte supunerea absolută, pentru ca stăpânii 
lor să nu se teamă niciodată că vor fi sfidaţi sau trădaţi. 

Odată înconjurat de astfel de protectori, Lysaro s-a asigurat 
că va fi ales gonfalonicr, oferindu-le oamenilor de rând distracţii 
generoase pentru a-i atrage de partea sa, iar magisterilor mite 
mai mari decât mai primiseră vreodată. Când toate aceste 
cheltuieli l-au lăsat fără averea personală, a început să împartă 
aur din bancă. După cum a dezvăluit mai târziu, intenţia sa era 
să provoace un scurt război victorios, fie cu Tyroshul, fie cu 
Myrul. Ca gonfalonier, gloria victoriei i-ar fi aparţinut, și astfel ar 
fi dobândit cu ușurință funcţia de prim magister. lar jefuind 
orașul învins ar fi adunat destul aur ca să pună la loc tot ce 
luase din bancă și totodată să devină cel mai bogat om din Lys. 

Era planul unui prost, astfel că a eșuat repede. După cum 
spune legenda, cei care au dat primii de înţeles că, la Banca 
Rogare, banii nu sunt în siguranţă au fost în slujba Băncii din 
Braavos, dar, indiferent de unde a pornind zvonul, s-a răspândit 
cu iuţeală în tot Lysul. Magisterii orașului și prinții negustori au 
început să-și retragă depozitele; au fost mai întâi câţiva, apoi 
din ce în ce mai mulţi, până ce din seifurile lui Lysaro a prins să 
curgă un râu de aur... unul care a secat destul de repede. Dar, 
în momentul respectiv, nici lui Lysaro nu i s-a mai putut da de 
urmă. Pus faţă în faţă cu ruinarea sa, fugise din Lys în toiul 
nopţii, cu trei sclave de pat, șase servitori și o sută dintre 
Nepătaţii lui, abandonându-și soţia, fiicele și palatul. Pe bună 
dreptate alarmaţi, magisterii orașului au confiscat imediat 
Banca Rogare, dar au descoperit că nu puseseră mâna decât pe 
un înveliș fără conţinut. 

Prăbușirea Casei Rogare a fost rapidă și brutală. Fraţii și 


surorile lui Lysaro au pretins că n-au avut niciun rol în golirea 
băncii, dar mulţi s-au îndoit de nevinovăția lor. Drako Rogare a 
izbutit să se refugieze în Volantis, iar sora lui, Mana, îmbrăcată 
cu haine bărbătești, a fugit la Templul lui Yndros, unde a cerut 
adăpost, însă fraţii și surorile lor, chiar și bastarzii, au fost 
arestaţi și judecaţi cu toţii. 

— Eu n-am știut nimic! a protestat Lysara Rogare, însă 
Magisterul Tigaro Moraqos a răspuns: 

— Ar fi trebuit să știi! 

lar mulțimea și-a urlat aprobarea. Jumătate din oraș era 
ruinat. 

Dar nu numai localnicii au avut de pierdut. Când vestea 
despre căderea Casei Rogare a ajuns în Westeros, lorzii și 
negustorii deopotrivă și-au dat curând seama că toţi banii pe 
care i-au încredinţat Băncii Rogare sunt pierduţi. In Gulltown, 
Moredo Rogare s-a mișcat repede, i-a predat comanda oștirii lui 
Alyn Pumn de Stejar și s-a îmbarcat pe o corabie cu destinaţia 
Braavos. Lotho Rogare a fost arestat de ser Lucas Leygood și de 
Mantiile lui Aurii când a încercat să plece din Debarcaderul 
Regelui; toate scrisorile și toate registrele i-au fost confiscate, 
precum și orice fărâmă de aur și argint rămasă în seifurile lui de 
pe culmea Dealului Visenyei. Între timp, ser Marston Waters din 
Garda Regelui a intrat în lupanarul „Sirena” însoţit de doi dintre 
fraţii săi juraţi și de cincizeci de oșteni. Toţi clienţii lupanarului 
au fost scoși în stradă, mulţi dintre ei dezbrăcaţi (Ciupercă a 
recunoscut că s-a numărat printre cei deranjaţi astfel), iar 
Roggerio a fost silit, sub ameninţarea suliţelor, să înainteze prin 
mulţimea batjocoritoare. În Fortăreaţa Roșie, atât proprietarul 
lupanarului, cât și bancherul au fost întemnițați în Turnul Mâinii; 
gradul lor de rudenie cu soţia prinţului Viserys i-a scăpat, cel 
puţin pe moment, de ororile din celulele întunecate. 

La început, toată lumea a crezut că Mâna poruncise să fie 
arestaţi. După moartea lui ser Corwyn în Vale, singurii regenţi 
rămași erau lordul Rowan și Marele Maester Munkun. Această 
părere greșită a fost spulberată după numai câteva ore, pentru 
că, în aceeași seară, lordul Rowan însuși li s-a alăturat fraţilor 
Rogare în captivitate. Degetele, care ar fi trebuit să protejeze 
Mâna, n-au mișcat nici măcar un deget în apărarea lui. Când ser 
Mervyn Flowers a intrat în încăperile consiliului ca să-l aresteze 
pe nobilul lord, Tessario Tigrul le-a poruncit oamenilor săi să 


stea deoparte. Numai scutierul lordului Rowan a opus rezistenţă, 
dar a fost curând copleșit numericește. 

— Cruţaţi-l pe băiat, a implorat lordul Thaddeus, și l-au 
cruțat... dar numai după ce Flowers i-a tăiat o ureche, „ca să- 
nveţe să nu mai dezgolească tăișul oţelului în fața Gărzii 
Regelui”. 

Lista celor bănuiţi de trădare și întemnițați în așteptarea 
judecății nu se oprește aici. Au fost arestaţi și trei veri ai lordului 
Rowan și un nepot de-al său, alături de patruzeci de grăjdari, 
servitori și cavaleri din suita lui. Toţi au fost luaţi prin 
surprindere și trataţi cu blândeţe. Dar, când ser Amaury Peake 
s-a apropiat de Cetăţuia lui Maegor în fruntea unei duzini de 
oșteni, l-a găsit pe Viserys Targaryen însuși pe podul mobil, cu o 
secure de luptă în mână. „Era o secure grea, iar prinţul - un 
băiat subţirel, de treisprezece ani”, ne povestește bufonul 
Ciupercă. „Te îndoiai că flăcăul poate ridica securea aia, cu atât 
mai puţin că o poate mânui.” 

— Ser, dacă ai venit s-o iei pe nobila mea soție, răsucește-te 
pe călcâie și pleacă, fiindcă de mine n-o să treci, a spus tânărul 
prinţ. 

Lui ser Amaury purtarea sfidătoare a prinţului i s-a părut mai 
degrabă amuzantă decât amenințătoare. 

— E nevoie de doamna ta ca să i se pună niște întrebări 
legate de trădarea fraţilor ei, i-a răspuns prinţului. 

— Şi cine simte nevoia să-i pună întrebări? a vrut prinţul să 
știe. 

— Mâna Regelui, a răspuns ser Amaury. 

— Lordul Rowan? a întrebat Viserys. 

— Lordul Rowan a fost îndepărtat. Ser Marston Waters e noua 
Mână a Regelui. 

In clipa aceea, Aegon al III-lea însuși a ieșit pe poarta Cetăţuii 
și s-a oprit lângă fratele lui. 

— Eu sunt regele, i-a reamintit Înălţimea Sa lui ser Amaury, și 
nu l-am ales niciodată pe ser Marston ca Mână a mea. 

Cavalerul, ne povestește Ciupercă, a fost luat prin surprindere 
de amestecul lui Aegon, dar, după o șovăire de câteva clipe, a 
răspuns: 

— Înălţimea Ta e încă un copil. Până la vârsta majoratului, 
sire, lorzii tăi loiali trebuie să facă astfel de alegeri în locul tău. 
Ser Marston a fost numit de regenții tăi. 


— Lordul Rowan e regentul meu, a insistat regele. 

— Nu mai este, a răspuns ser Amaury. Lordul Rowan ţi-a 
trădat încrederea. Regenta lui a luat sfârșit. 

— Din a cui poruncă? a întrebat Aegon. 

— A Mâinii Regelui, a răspuns cavalerul alb. 

La asta, prinţul Viserys a râs (regele Aegon nu râdea 
niciodată, spre disperarea lui Ciupercă), spunând: 

— Mâna îl numește pe regent și regentul numește Mâna, și 
ne-nvârtim și ne-nvârtim și ne-nvârtim în dans... dar n-o să treci, 
ser, și nici n-o să te atingi de soţia mea. Pleacă sau, ţi-o 
făgăduiesc, oamenii tăi vor muri aici până la unul! 

Pe urmă, ser Amaury Peake și-a pierdut răbdarea. Nu se 
putea lăsa oprit de doi băieţi, unul de cincisprezece ani și altul 
de treisprezece, și cel mai mare nici măcar înarmat. 

— Ajunge! a spus, și le-a ordonat oamenilor lui să-i dea pe cei 
doi băieţi deoparte. Trataţi-i cu blândeţe și aveţi grijă să nu le 
faceţi absolut niciun rău. 

— Porţi vina pentru tot ce va urma, ser, l-a prevenit prinţul 
Viserys. Şi-a înfipt securea adânc în lemnul podului mobil și s-a 
grăbit să se retragă, spunând: Nu treceţi de securea asta, sau 
veți muri! 

Regele l-a prins de umăr și l-a tras înapoi, în adăpostul oferit 
de cetățuie, iar pe pod a pășit o umbră. 

Sandoq Umbra venise din Lys împreună cu lady Larra, ca dar 
de la tatăl ei, Magisterul Lysandro. Cu pielea și părul negre, 
avea mai mult de doi metri înălţime. Faţa lui, adesea ascunsă 
sub un văl negru de mătase, era o îngrămădire de cicatrice albe, 
subţiri, iar buzele și limba îi fuseseră îndepărtate, lăsându-l mut 
și hidos deopotrivă. Se spunea că fusese victorios în o sută de 
lupte din arenele morţii din Meereen, că o dată sfâșiase gâtul 
unui dușman cu dinţii, după ce sabia i se rupsese în bucăţi, că 
bea sângele oamenilor pe care îi ucide și că în arenă omorâse 
lei, urși, lupi și șerpi înaripaţi fără altă armă în afară de pietrele 
pe care le găsise în nisip. 

Nu există nicio îndoială că, la astfel de povești, fiecare 
povestitor adaugă câte ceva, așa că nu avem idee dacă și în ce 
măsură pot fi crezute. Sandoqg nu știa nici să scrie, nici să 
citească, dar, spune Ciupercă, îndrăgea mult muzica și stătea în 
dormitorul frumoasei lady Larra, într-un colţ întunecos, cântând 
note dulci și triste la un instrument cu coarde bizar, cât el de 


înalt. „Eu izbuteam uneori s-o fac să râdă, deși pricepea doar 
câteva cuvinte din limba noastră”, povestește bufonul, „dar 
cântecele lui o făceau pe lady Larra întotdeauna să plângă, și e 
ciudat să spun că ei asta îi plăcea mai mult.” 

La porţile Cetăţuii lui Maegor, când oamenii lui ser Amaury s- 
au năpustit asupra sa cu săbii și sulițe, Sandoq Umbra a cântat 
alt soi de muzică, își alesese drept instrumente un scut mare și 
negru, din lemnul nopţii, piele fiartă și fier, precum și o sabie 
imensă, curbată, cu mânerul din os de dragon, a cărei lamă 
întunecată strălucea în lumina torţelor cu inconfundabilele ape 
ale oţelului valyrian. Dușmanii s-au repezit la el urlând, înjurând 
și strigând, dar Umbra n-a scos niciun sunet în afară de al 
oţelului său și s-a strecurat printre ei tăcut ca o pisică, cu lama 
șuierându-i în stânga, în dreapta, în sus și în jos, făcând să curgă 
sânge la fiecare ovitură și trecând prin zalele celorlalți de parcă 
ar fi fost înveșmântaţi in pergament. 

Ciupercă, pretinzând că a văzut lupta de sus, de pe un 
acoperiș, adeverește că „nu semăna prea mult a luptă cu sabia, 
aveai mai degrabă impresia că vezi un ţăran secerând. La 
fiecare lovitură cădeau alte tulpini, numai că tulpinile era 
oameni vii, care se prăbușeau ţipând și blestemând”. 
Însoţitorilor lui ser Amaury nu le lipsea curajul, și câţiva au trăit 
destul de mult ca să lovească la rândul lor, dar Umbra, mereu în 
mișcare, le-a oprit lamele cu scutul, de care s-a folosit apoi ca 
să-i împingă, azvârlindu-i de pe punte în flămândele tepe de fier 
de sub ea. 

Cât despre ser Amaury, trebuie să spunem că moartea lui nu 
a făcut de rușine Garda Regelui. Trei dintre oamenii săi erau 
morţi pe podul mobil și alţi doi se zvârcoleau, înfipţi în ţepele de 
fier din șanț, când și-a scos el sabia din teacă. „Sub mantia albă, 
purta o armură din zale albe”, ne povestește Ciupercă, „dar 
coiful lui nu proteja faţa și nu-și adusese scutul, iar Sandoqg l-a 
făcut să plătească un preţ cumplit pentru aceste lipsuri.” Umbra 
i-a dat luptei înfățișarea unui dans; după ce îl rănea pe cavalerul 
alb, îi omora unul dintre oamenii rămași, apoi se reîntorcea spre 
el, pentru a-l răni din nou. Dar Peake a luptat păstrându-și cu 
încăpățânare curajul și, aproape de final, preţ de o jumătate de 
bătaie de inimă, zeii i-au oferit o șansă când, înainte de a cădea 
de pe pod, ultimul dintre însoțitorii lui a izbutit cumva să-și pună 
mâna în jurul săbiei lui Sandoq și să i-o smulgă din strânsoare. 


Căzut în genunchi, ser Amaury s-a ridicat dătinându-se și s-a 
grăbit să-și atace potrivnicul dezarmat. 

Sandog a smuls securea lui Viserys din locul unde se 
împlântase în lemn și a despicat coiful și capul lui ser Amaury în 
două, din creștet până la apărătoarea gâtului. Pe urmă a lăsat 
leșul să cadă în ţepe și a mai rămas pe pod atât cât a fost 
nevoie pentru a azvârli în șanț morţii și muribunzii; apoi s-a 
retras în Cetăţuia lui Maegor, iar regele a poruncit imediat să fie 
ridicat podul, să fie coborâtă hersa și să fie zăvorâte porţile. 
Citadela a devenit un adăpost sigur. 

Şi așa a rămas vreme de optsprezece zile. 

Restul Fortăreţei Roșii se afla în mâinile lui ser Marston 
Waters și ale Gărzii Regelui, pe care o comanda, iar în afara 
zidurilor, ser Lucas Leygood și Mantiile lui Aurii ţineau 
Debarcaderul Regelui într-o strânsoare fermă. In dimineaţa 
următoare, amândoi au venit în fața Cetăţuii și i-au cerut regelui 
să-și părăsească adăpostul. 

— Înălţimea Ta ne nedreptăţește crezând că ii vrem răul, a 
spus Marston, în vreme ce leșurile oamenilor uciși de Sandoqg 
erau scoase din șanț. Nu am făcut nimic altceva decât s-o 
apărăm pe Înălţimea Ta de prietenii nesinceri și de trădători. Ser 
Amaury a jurat să te protejeze, să-și dea la nevoie viaţa pentru 
a o salva pe ata. Ţi-a fost loial, așa cum îţi sunt și eu. Nu merita 
o astfel de moarte, de mâna unei asemenea bestii. 

Regele Aegon a rămas de neînduplecat. 

— Sandog nu e o bestie, a răspuns, de pe metereze. Nu poate 
vorbi, dar aude și se supune. l-am poruncit lui ser Amaury să 
plece, dar el a refuzat. Fratele meu i-a spus ce se va întâmpla 
dacă trece de secure. Credeam că în jurămintele Gărzii Regelui 
e inclusă supunerea. 

— Am jurat să ne supunem regelui, sire, așa este, a răspuns 
ser Marston, când vei ajunge la vârsta bărbăţiei, eu și fraţii mei 
ne vom arunca bucuroși în vârfurile propriilor săbii, dacă ne vei 
porunci. Dar câtă vreme ești încă un copil, jurământul ne cere să 
ne supunem Mâinii Regelui, pentru că Mâna vorbește cu vocea 
monarhului. 

— Lordul Thaddeus e Mâna mea, nu s-a lăsat intimidat Aegon. 

— Lordul Thaddeus a vândut Tinutul tău Lysului și va 
răspunde pentru asta. Eu îţi voi sluji drept Mână până când 
vinovăția sau nevinovăția lui vor putea fi dovedite. Ser Marston 


și-a scos sabia din teacă și s-a lăsat într-un genunchi, spunând: 
Jur pe sabia mea, în faţa zeilor și ai oamenilor, că nimeni nu-ţi 
va face niciun rău atâta vreme cât îţi stau alături. 

Dacă Lordul Comandant a crezut că aceste cuvinte îl vor 
îmbuna pe rege, nici că s-ar fi putut înșela mai mult. 

— Mi-ai stat alături și când dragonul mi-a mâncat mama, a 
răspuns Aegon. Şi n-ai făcut nimic mai mult decât să te uiţi. N-o 
să te am alături ca să te uiţi cum e ucisă soția fratelui meu. 

Pe urmă a coborât de pe metereze și nimic din tot ce-a mai 
spus ser Marston Waters nu l-a putut convinge să se întoarcă în 
ziua aceea, și nici a doua șia treia zi. 

În a patra zi, Marele Maester Munkun și-a făcut apariţia 
împreună cu ser Marston. 

— Te implor, sire, pune capăt acestei nebunii copilărești și ieși 
din fortăreață, ca să te putem sluji. 

Regele Aegon l-a privit lung, fără să spună nimic, dar fratele 
lui a fost mai puţin reţinut și i-a poruncit Marelui Maester să 
trimită „o sută de corbi” în Tinut, ca să se știe că regele e captiv 
în propriul său castel. La asta, Munkun n-a răspuns. Şi nici n-a 
plecat niciun corb. 

În zilele care au urmat, Marele Maester a continuat cu 
rugăminţile, asigurându-i pe Aegon și Viserys că tot ce se făcuse 
respecta legea, ser Marston a trecut de la rugăminţi la 
ameninţări și la negocieri, iar septonul Bernard a fost adus ca să 
înalțe rugăciuni cu glas tare, implorând Baba să lumineze 
mintea regelui, redându-i înţelepciunea. Dar totul s-a dovedit 
zadarnic. Strădaniile lor au primit de la băiatul rege prea puţine 
răspunsuri, și de cele mai multe ori niciunul, în afară de o tăcere 
încăpățânată și ursuză. Înălţimea Sa nu s-a înfuriat decât o 
singură dată, când ser Gareth Long a încercat, la rândul său, să-l 
convingă să cedeze. 

— Și dacă n-o fac, pe cine-o să pedepsești, ser? i-a strigat 
regele Aegon, de pe metereze. Poţi să baţi oasele sărmanului 
Gaemon, dar n-o să mai storci din ele niciun strop de sânge. 

Pe mulţi i-a nedumerit, și încă mult, aparenta răbdare a noii 
Mâini și a aliaţilor săi pe toată durata acestui impas. Ser Marston 
avea alături de el, în Fortăreaţa Roșie, sute de oameni, iar 
Mantiile Aurii conduse de ser Lucas Leygood erau peste două 
mii. Cetăţuia lui Maegor era, cu siguranţă, un fort formidabil, dar 
apărătorii săi erau puţini. Dintre lysenii veniţi în Westeros cu 


lady Larra, numai Sandoq Umbra și alţi șase rămăseseră cu ea, 
ceilalți plecaseră în Vale, cu fratele ei Moredo. Câţiva bărbaţi 
loiali lordului Rowan ajunseseră în Cetăţuie înainte de a i se 
închide porțile, dar printre ei nu era niciun cavaler, niciun scutier 
și niciun oștean, și nici printre însoțitorii regelui nu se găsea 
niciunul. (inăuntru se afla un cavaler din Garda Regelui, ser 
Raynaid Ruskyn, dar era prizonier, fusese înfrânt și rănit de 
lysean în prima zi a răzvrătirii regelui.) Ciupercă ne povestește 
că doamnele de onoare ale reginei Daenaera s-au îmbrăcat în 
zale și s-au urcat pe metereze cu sulițe în mâini, ca să se creadă 
că Aegon are mai mulţi apărători decât în realitate, dar 
vicleșugul ăsta nu-i putea păcăli multă vreme pe ser Marston și 
pe oamenii lor, asta presupunând că îi amăgise măcar la 
început. 

Așa că se cere un răspuns la întrebarea: de ce Marston 
Waters n-a atacat pur și simplu fortăreaţa? Avea mai mult decât 
suficienţi oameni. Unii ar fi fost uciși de Sandog și de ceilalţi 
lyseni, dar chiar și Umbra ar fi fost în cele din urmă copleșit de 
numărul atacatorilor. Și totuși Mâna a rămas pe loc, 
continuându-și încercările de a pune capăt „asediului secret” 
(numele sub care avea să fie cunoscută mai târziu această 
confruntare) cu vorbe, când săbiile ar fi condus cu siguranţă la o 
încheiere rapidă. 

Unii spun că șovăiala lui ser Marston a fost pur și simplu 
lașitate, că s-a temut să înfrunte sabia uriașului lysean Sandoqg. 
Pare puţin probabil. Alţii afirmă că apărătorii Cetăţuii lui Maegor 
(regele însuși în unele istorisiri, fratele lui în altele) au ameninţat 
că, la primul atac, îl spânzură pe cavalerul din Garda Regelui 
aflat în mâinile lor... dar Ciupercă numește asta „minciună 
sfruntată”. 

Cea mai plauzibilă explicaţie e cea mai simplă. Marston 
Waters nu era niciun cavaler măreț, niciun om bun, cei mai 
mulţi erudiți sunt de acord cu asta. Deși născut bastard, 
devenise cavaler și își câștigase un loc modest în suita lui Aegon 
al II-lea, dar urcușul său pe scara socială s-ar fi oprit probabil 
aici dacă n-ar fi fost rudă cu un anumit pescar de pe Piatra 
Dragonului, fapt care l-a făcut pe Larys Strong să-l aleagă 
tocmai pe el, din peste o sută de cavaleri mai destoinici, pentru 
a-i cere să-l ascundă pe rege în timpul triumfului Rhaenyrei. În 
anii care urmaseră, Waters ajunse cu adevărat pe o poziţie sus- 


pusă, devenind Lord Comandant al Gărzii Regelui și având sub 
comandă cavaleri de obârșie mai înaltă și mult mai renumiţi. Ca 
Mână a Regelui, avea să fie cel mai puternic om din inut până 
la majoratul lui Aegon al Ill-lea... dar, în momentul decisiv, a 
șovăit, punându-și pe celălalt taler al balanței jurămintele și 
onoarea de bastard. Ordonând un atac împotriva regelui pe care 
jurase să-l apere, ar fi dezonorat mantia albă pe care o purta, 
așa că și-a scos din minte scările, grapinele și asaltul și a 
continuat să-și pună încrederea în cuvintele bine chibzuite (și 
poate în foame, fiindcă proviziile din fortăreață nu puteau fi 
îndestulătoare pentru un timp prea îndelungat). 

In dimineaţa celei de e douăsprezecea zile, a fost adus 
Thaddeus Rowan, în lanţuri, ca să-și mărturisească nelegiuirile. 

Septonul Bernard a spus, în amănunt, care erau presupusele 
fărădelegi ale lordului Rowan: luase mită în aur și fete (creaturi 
exotice de la „Sirena”, spune Ciupercă, cu cât mai tinere, cu 
atât mai bine), îl trimisese pe Moredo Rogare în Vale ca să-i ia 
lui ser Arnold Arryn moștenirea la care avea dreptul, conspirase 
împreună cu Pumn de Stejar ca să-l dea jos pe Unwin Peake de 
pe poziția sa de Mână a Regelui, ajutase Banca Rogare din Lys 
să jefuiască, adică să înșele și să sărăcească „oameni 
cumsecade și loiali din Westeros, de obârșie nobilă și aflaţi pe 
poziții înalte”, îi dăduse propriului său fiu comanda unei oști, 
deși „era evident nedemn de așa ceva” și astfel trimisese mii de 
oameni la moarte în Munţii Lunii. 

Și, mai înfiorător decât orice altceva, era acuzat că pusese la 
cale, împreună cu cei trei frați Rogare, otrăvirea regelui Aegon 
și a reginei sale, pentru a-l așeza pe Tronul de Fier pe prinţul 
Viserys, cu Larra din Lys ca regină. 

— Otrava întrebuințată se numește Lacrimile Lysului, a 
declarat Bernard, și Marele Maester Munkun a confirmat apoi. 
Deși cei Şapte te-au cruțat, sire, a încheiat Bernard, mizerabilul 
complot al lordului Rowan a luat viața tânărului tău prieten 
Gaemon. 

— Lordul Rowan a mărturisit toate aceste nelegiuiri, a spus 
ser Marston Waters, după încheierea înșiruirii declamate de 
septon, și i-a făcut semn Lordului Confesor, George Graceford, 
să-l aducă pe întemnițat în faţă. 

Cu lanţuri grele la glezne și cu fața atât de învineţită și 
umflată încât era de nerecunoscut, lordul Thaddeus nu s-a clintit 


decât după ce lordul Graceford l-a înţepat cu vârful pumnalului. 
Apoi a recu- noscut, cu glas înfundat: 

— Ser Marston spune adevărul, Înălţimea Ta. Am mărturisit 
totul. Lotho mi-a promis cincizeci de mii de dragoni după 
săvârșirea faptei și alţi cincizeci după urcarea lui Viserys pe 
tron. Otrava mi-a dat-o Roggerio. 

Vorbea atât de împleticit și cuvintele erau atât de neclare 
încât unii dintre cei de pe metereze l-au crezut beat, până când 
le-a atras Ciupercă atenţia că înaltul lord nu mai are dinţi. 

Mărturisirea l-a lăsat pe Aegon al Ill-lea fără grai. A rămas 
nemișcat, privind în gol, cu o asemenea disperare pe chip încât 
Ciupercă s-a temut că ar putea sări de pe metereze în ţepele de 
fier, pentru a se întâlni cu prima lui regină. 

Răspunsul a rămas pe seama prinţului Viserys. 

— Dar soţia mea, lady Larra, a strigat el, a făcut și ea parte 
din complot, lordul meu? 

Lordul Rowan a dat din cap cu putere: 

— A făcut, a răspuns el. 

— Dar eu? a întrebat prinţul. 

— Da, și tu ai făcut, a răspuns lordul, fără vlagă... și răspunsul 
a părut să-l surprindă pe Marston Waters și să-i displacă peste 
măsură lordului George Graceford. 

— Și m-aș aventura să zic că Gaemon Păr-Alb a pus otrava în 
tarte, a continuat Viserys, cu abilitate. 

— Dacă asta îi face plăcere prinţului meu, a mormăit 
Thaddeus Rowan. 

Atunci prinţul s-a întors spre fratele său, regele. 

— Gaemon a fost la fel de vinovat ca noi toţi... de nimic, a 
spus el, iar piticul Ciupercă a strigat: 

— Lord Rowan, tu ești acela care l-a otrăvit pe regele Viserys? 

La care Mâna a aprobat: 

— Eu am făcut-o, lordul meu, mărturisesc. 

Fața regelui s-a înăsprit. 

— Ser Marston, a spus el, acest om este Mâna mea șinue 
vinovat de trădare. Trădători sunt cei care l-au torturat și l-au 
silit să facă mărturisiri mincinoase. Dacă îţi iubești regele, 
arestează-l pe Lordul Confesor... altminteri o să știu că ești la fel 
de prefăcut ca el. 

Cuvintele i-au răsunat în toată curtea și, în acele clipe, băiatul 
zdrobit care era Aegon al III-lea a părut rege din creștet până în 


tălpi. 

Și în zilele noastre unii presupun că ser Marston Waters n-a 
fost decât o unealtă, un cavaler simplu și onest, amăgit de 
oameni mai vicleni decât el, pe când alţii susţin că a făcut parte 
din complot de la bun început și s-a întors împotriva complicilor 
săi când a simţit că încep să înoate contra curentului. 

Oricare ar fi adevărul, ser Marston a îndeplinit porunca lui 
Aegon al Ill-lea. Lordul Graceford a fost arestat de Garda Regelui 
și târât în temniţa asupra căreia domnea el însuși când se 
trezise în acea zi. Lordul Rowan a scăpat de lanţuri și toți 
cavalerii și servitorii lui au fost scoși din celule la lumina zilei. 

Pentru Lordul Confesor, tortura nu s-a dovedit necesară; a 
fost de ajuns să vadă instrumentele ca să spună numele tuturor 
conspiratorilor. Printre cei pe care i-a trădat s-au numărat ser 
Amaury Peake și ser Mervyn Flowers din Garda Regelui, Tessario 
Tigrul, septonul Bernard, ser Gareth Long, ser Victor Risley, ser 
Lucas Leygood, comandant al Mantiilor Aurii, și șase dintre 
căpitanii de la porţile orașului, ba chiar și trei dintre doamnele 
de onoare ale reginei. 

Nu s-au predat cu toţii de bunăvoie. La Poarta Zeilor, între 
susținătorii lui Lucas Leygood și oamenii trimiși să-l aresteze s-a 
dezlănţuit o luptă; a fost scurtă și sălbatică, și a lăsat în urmă 
nouă morţi, printre care și pe ser Leygood însuși. Trei dintre 
căpitanii acuzaţi au fugit, alături de o duzină de oameni de-ai 
lor, înainte de a putea fi arestaţi. Și Tessario Tigrul a preferat să 
fugă, dar a fost prins într-o tavernă de pe docuri, lângă Poarta 
Fluviului, unde se tocmea cu căpitanul unei baleniere ibbeneze, 
cu care ar fi vrut să ajungă în portul lbben. 

Ser Marston s-a hotărât să-l înfrunte el însuși pe Mervyn 
Flowers. 

— Amândoi suntem bastarzi și Fraţi Juraţi pe deasupra, a fost 
auzit spunându-i lui ser Raynard Ruskyn. 

Când a aflat ce acuzaţii îi aduce Graceford, ser Mervyn a 
răspuns: 

— Probabil vrei oţelul meu. 

Și-a scos sabia lungă din teacă și i-a întins mânerul ei lui 
Marston Waters. Când acesta l-a prins în palmă, ser Mervyn i-a 
răsucit încheietura și, cu cealaltă mână, i-a înfipt un pumnal în 
burtă. Flowers n-a ajuns apoi decât până la grajduri, unde un 
oștean beat și doi grăjdari tineri l-au surprins când își înșeua 


calul de luptă. l-a ucis pe toţi trei, dar zgomotul a atras alţi 
oameni și cavalerul bastard, încă purtând mantia albă pe care o 
pângărise, a fost în final copleșit și ucis în bătaie. 

Lordul lui comandant, ser Marston Waters, nu i-a supravieţuit 
prea mult. A fost găsit în Turnul Săbiei Albe, într-o baltă din 
propriul sânge, și dus la Marele Maester Munkun, care i-a 
cercetat rana și a spus că e mortală. Totuși i-a cusut-o cât de 
bine a fost cu putinţă și i-a dat lapte de mac. Waters s-a stins 
din viaţă în aceeași noapte. 

Lordul Graceford rostise numele lui ser Marston alături de al 
celorlalţi conspiratori, adăugând cu insistenţă că „trădătorul ăla 
blestemat” li se alăturase de la bun început, o învinuire pe care 
Waters nu o mai putea contesta. Ceilalţi complotiști au fost 
închiși în celulele întunecate, în așteptarea judecății. Unii au 
protestat, insistând că sunt nevinovaţi, pe când alţii au pretins, 
la fel ca ser Marston, că fuseseră sincer convinși că și Thaddeus 
Rowan, și Iysenii sunt trădători. Însă câţiva au fost dispuși să 
recunoască adevărul. Dintre aceștia, cel mai cutezător s-a 
dovedit ser Gareth Long, care a declarat sus și tare că Aegon al 
III-lea e un molâu, nicidecum bun să ţină în mână o sabie, și cu 
atât mai puţin să stea pe Tronul de Fier. Septonul Bernard a 
invocat ca argument Credinţa; lysenii și bizarii lor zei străini nu 
aveau ce căuta în cele Şapte Regate. Se dorise de la bun 
început ca lady Larra să moară, împreună cu fraţii ei, a spus el, 
pentru ca Viserys să-și poată lua o regină potrivită, din 
Westeros. 

Cel mai sincer dintre complotiști a fost Tessario Tigrul. O 
făcuse pentru aur și pentru fete, ca și din răzbunare, a 
recunoscut el. Roggerio Rogare nu-l mai primea la „Sirena”, 
pentru că o lovise pe una dintre curvele lui, așa că el ceruse 
lupanarul și bărbăţia lui Roggerio și i se făgăduise îndeplinirea 
ambelor dorinţe. Dar, când interogatorii săi l-au întrebat cine i le 
făgăduise, Tessario n-a răspuns decât cu un rânjet... care s-a 
preschimbat în strâmbătură și apoi în urlet când i s-a pus din 
nou întrebarea, sub tortură. Primul nume pe care l-a rostit a fost 
al lui Marston Waters, dar, când interogatoriul a continuat, l-a 
numit pe George Graceford, iar mai târziu pe Mervyn Flowers. 
Ciupercă ne povestește că Tigrul era pe punctul de a rosti al 
patrulea nume, poate cel adevărat, când și-a dat ultima suflare. 

Un singur nume n-a fost pomenit niciodată, deși plutea 


deasupra Fortăreţei Roșii ca un nor. După cum subliniază 
bufonul, fără ocolișuri, în Mărturia lui Ciupercă, la vremea 
respectivă, puţini cutezau să spună că există cu siguranţă încă 
un conspirator, lord sau stăpân al celorlalţi, un om care a pus 
totul în mișcare de la distanţă, folosindu-i pe ceilalţi ca simple 
unelte. Ciupercă îl numește „păpușarul din umbră”. „Graceford 
era crud, dar nu și inteligent, Long era curajos, dar nu și viclean, 
Risley era un beţiv, Bernard - un prost cucernic, Degetul-Mare - 
un volanten sângeros, mai rău decât lysenii. Femeile erau femei, 
iar Fraţii Juraţi din Garda Regelui erau obișnuiți să se supună 
poruncilor, nu să le dea. Lui Lucas Leygood ii plăcea să se 
fudulească în mantia lui aurie și să se ia la întrecere cu cei mai 
buni la băutură, la luptă și la curve, dar nu era în stare să 
conspire. Şi toți aveau legături cu un singur om: Unwin Peake, 
lord de Starpike, lord de Dunstonbury, lord de Whitegrove și 
cândva Mână a Regelui.” 

Fără indoială că, după demascarea complotului care urmărise 
uciderea regelui, mulţi au avut aceleași bănuieli. Mai mulţi 
trădători erau rude de sânge cu fosta Mână, pe când alţii îi 
datorau poziţiile pe care ajunseseră. lar lui Peake conspiraţiile 
nu-i erau străine, căci pusese cândva la cale uciderea a doi 
călăreți de dragoni, complotând sub însemnul Ciulinilor 
Sângeroșşi. Însă Peake se aflase la Starpike pe toată durata 
asediului secret și niciuna dintre presupusele sale unelte nu-i 
rostise vreodată numele, așa că amestecul lui a rămas 
nedovedit, atunci ca și acum. 

În Fortăreaţa Roșie, duhoarea neîncrederii era atât de 
puternică, încât Aegon al Ill-lea a rămas în Cetăţuia lui Maegor 
încă șase zile după ce fratele său Viserys a dovedit că 
mărturisirea lordului Rowan e lalsă. Abia când a văzut că Marele 
Maester Munkun a trimis un stol de corbi, chemând la 
Debarcaderul Regelui patruzeci de lorzi loiali, a îngăduit 
Înălţimea Sa să fie coborât din nou podul. În Cetăţuie mâncarea 
se împuţinase atât de mult, încât regina Daenaera adormea 
seara plângând, iar două dintre doamnele ei de onoare erau 
atât de slăbite de foame încât au avut nevoie de ajutor ca să 
traverseze podul peste șanț. 

În momentul când a ieșit regele, lordul Graceford dezvăluise 
toate numele, mulţi trădători fuseseră arestaţi, alţii fugiseră, iar 
Marston Waters, Mervyn Flowers și Lucas Leygood erau morți. 


La scurt timp după aceea, Thaddeus Rowan s-a mutat din nou în 
Turnul Mâinii... dar se vedea clar că nobilul lord nu e într-o stare 
potrivită pentru reluarea îndatoririlor sale de Mână. Ceea ce i se 
făcuse în temniţă îl distrusese. Acum părea să fi redevenit cel 
dinainte, sănătos și energic, iar o clipă mai târziu izbucnea intr- 
un plâns nestăpânit. Ciupercă bufonul, care putea fi pe atât de 
crud pe cât era de inteligent, se distra pe seama lui, învinuindu-l 
de fărădelegi bizare, care primeau drept răspuns confesiuni și 
mai absurde. „Îmi aduc aminte că, intr-o noapte, l-am făcut să 
se recunoască vinovat de Urgia din Valyria", scrie piticul în 
Mărturia lui. „Curtea a răsunat de hohote de râs, dar acum, 
privind în urmă, roșesc de rușine." 

După o lună, fiindcă starea lordului Rowan n-a dat aproape 
niciun semn de îmbunătăţire, Marele Maester Munkun l-a 
convins pe rege să-l elibereze din funcţie. Rowan, însoţit de doi 
dintre fiii lui, a plecat către cetatea sa, Crângul de Aur, 
făgăduind că se va întoarce după ce își va redobândi sănătatea, 
dar a murit pe drum. În tot restul acelui an Marele Maester 
Munkun a fost atât regent, cât și Mână, pentru că Ţinutul trebuia 
cârmuit, iar Aegon încă nu ajunsese la vârsta bărbăţiei. Ca 
maester, purtându-și colanul și știind că făcuse jurământ de 
supunere, Munkun a simţit însă că nu are dreptul să judece 
înalţi lorzi și cavaleri unși, așa că toţi învinuiţii de trădare au 
rămas în temniţă, așteptând o nouă Mână a Regelui. 

Pe măsură ce anul s-a apropiat de sfârșit, pentru a-l lăsa apoi 
în locul său pe următorul, lorzii au sosit rând pe rând la 
Debarcaderul Regelui, răspunzând la chemarea monarhului. 
Corbii își făcuseră bine datoria. Deși nu s-a numit oficial Mare 
Consiliu, adunarea nobililor din anul 136 D.C. a fost cea mai 
numeroasă din cele Şapte Regate de după cea din 101 D.C., 
când Regele cel Bătrân chemase lorzii din Ţinut la Harrenhal. 
Debarcaderul Regelui s-a umplut curând până la refuz, spre 
marea încântare a hangiilor, târfelor și a negustorilor din oraș. 

Cei mai mulţi lorzi au sosit de pe Domeniile Coroanei, din 
Ținuturile Riverane, din Ținuturile Furtunii... și din Vale, unde 
lordul Pumn de Stejar și Sângerosul Ben Blackwood îi siliseră în 
sfârșit pe Șoimul Aurit, pe Moștenitorul Nebun, pe Uriașul de 
Bronz și pe toţi susținătorii lor să-și plece genunchiul și să-i jure 
credinţă lui Joffrey Arryn, ca suzeran al lor (Gunthor Royce, 
Quenton Corbray și Isembard Arryn s-au numărat printre cei 


care l-au însoţit pe lordul Alyn la adunare, împreună cu lordul 
Arryn însuși). Johanna Lannister și-a trimis un văr și trei vasali să 
vorbească în numele Vestului, Torrhen Manderly a venit din 
Portul Alb cu o corabie, alături de patruzeci de cavaleri și veri, 
iar Lyonel Hightower și lady Sam au sosit din Orașul Vechi 
călare, cu o escortă de șase sute de oameni. Insă cea mai 
numeroasă suită a fost a lordului Unwin Peake, care a adus o 
mie de oameni de-ai săi și cinci sute de mercenari. („Oare de ce 
anume îi era teamă?” se întreabă Ciupercă, în zeflemea.) 

Acolo, sub Tronul de Fier gol (pentru că regele Aegon nu 
prefera să vină la Curte), lorzii au încercat să aleagă regenţi noi, 
care să conducă până la majoratul Inălţimii Sale. După ce s-au 
tot întrunit mai bine de două săptămâni, nu erau mai aproape 
de o înţelegere decât la început. Fără mâna puternică a unui 
rege care să-i călăuzească, o parte dintre lorzi au lăsat să iasă la 
lumina vechile nemulțumiri, iar rănile din timpul Dansului, doar 
pe jumătate vindecate, au reînceput să sângereze. Lorzii 
puternici aveau prea mulți dușmani, pe când cei mai mărunți 
erau priviţi de sus, fiind consideraţi săraci sau slabi din fire. In 
cele din urmă, dorindu-și cu disperare să se ajungă la o 
înţelegere, Marele Maester Munkun a propus să fie aleși trei 
regenţi prin tragere la sorţi. Când prinţul Viserys s-a declarat de 
acord cu Munkun, propunerea a fost adoptată. Hazardul a decis 
în favoarea lui Willam Stackspear, Marq Merryweather și Lorent 
Grandison, despre care se putea spune, cu toată sinceritatea, că 
sunt pe cât de nevătămători, pe atât de lipsiţi de însemnătate. 

Alegerea Mâinii era o problemă mult mai importantă și 
niciunul dintre lorzii adunaţi nu voia s-o lase în sarcina noilor 
regenţi. Au fost unii, mai ales din Reach, care au propus să fie 
rugat Unwin Peake să servească din nou drept Mână, dar au 
amuţit repede când prinţul Viserys a declarat că fratele lui ar 
prefera pe cineva mai tânăr „și care e mai puţin probabil să-i 
umple curtea de trădători”. S-a rostit și numele lui Alyn 
Velaryon, dar a fost respins, ca fiind prea tânăr. Kermit Tully și 
Benjicot Blackwood au fost daţi deoparte din același motiv. 
Lorzii s-au întors în schimb către nordicul Torrhen Manderly, 
lordul de Portul Alb... un bărbat necunoscut multora dintre ei, 
dar tocmai de aceea fără dușmani la miazăzi de Gât (poate în 
afară de Unwin Peake, care nu uita repede). 

— Bine, o s-o fac! a încuviinţat lordul Torrhen, dar am nevoie 


de un om care se pricepe la bani, dacă trebuie să negociez cu 
hoţii ăia de lyseni și cu banca lor blestemată. 

Atunci s-a ridicat Pumn de Stejar, ca să-l propună pe Isembard 
Arryn, Șoimul Aurit din Vale. Ca să-i împace pe lordul Peake și 
pe susţinătorii săi, Gedmund Peake Secure-Mare a fost numit 
lord amiral și maestru al corăbiilor (se spune că Pumn de Stejar 
a fost mai degrabă uluit decât furios și a declarat că alegerea e 
bună, fiindcă „lui ser Gedmund îi place să plătească pentru 
corăbii, iar mie îmi place să călătoresc cu ele”). Ser Raynard 
Ruskyn a devenit Lord Comandant al Gărzii Regelui, iar ser 
Adrian Thorne a fost ales comandant al Mantiilor Aurii. Mai 
înainte căpitan la Poarta Leului, Thorne era singurul dintre cei 
șapte căpitani ai lui Lucas Leygood neînvinuit de participare la 
complot. 

Și astfel s-a încheiat. Nu mai era nevoie decât să-și pună 
Aegon al Iil-lea pecetea, ceea ce a și făcut, fără șovăire, în 
dimineaţa următoare, înainte de a se retrage din nou în 
singurătatea splendorii apartamentelor sale. 

Noua lui Mână a început imediat să se ocupe de problemele 
Ținutului. Prima lui însărcinare a fost intimidant de 
stânjenitoare: a trebuit să-i judece pe toţi cei învinuiți de 
otrăvirea lui Gaemon Păr-Alb și de trădare a regelui prin 
complotare împotriva Înălţimii Sale. Acuzaţii erau în număr de 
patruzeci și doi, căci cei daţi în vileag de lordul Graceford 
dezvăluiseră, la rândul lor, și alte nume când li se puseseră 
întrebări cu asprime. Şaisprezece fugiseră și opt muriseră, așa 
că nu mai rămăseseră decât optsprezece de judecat. Dintre 
aceștia, treisprezece își recunoscuseră deja, într-o anumită 
măsură, amestecul în cele petrecute, pentru că inchizitorii 
regelui erau foarte convingători. Cinci continuau să-și susțină cu 
insistență nevinovăția, spunând că îl crezuseră cu adevărat 
trădător pe lordul Rowan și se alăturaseră complotului ca să-l 
salveze pe Înălțimea Sa de Iysenii care voiau să-l omoare. 

Judecata a durat treizeci și trei de zile. Prinţul Viserys a fost 
prezent tot timpul, adesea însoţit de soţia lui, lady Larra, cu 
pântecul rotunjit de al doilea copil și cu fiul lor Aegon în braţele 
doicii. Regele Aegon nu a apărut decât de trei ori, în zilele când 
au fost judecaţi Gareth Long, George Graceford și septonul 
Bernard; pentru ceilalți n-a arătat niciun interes și n-a întrebat 
niciodată care le-a fost soarta. Regina Daenaera nu a venit 


deloc. 

Ser Gareth și lordul Graceford au fost condamnaţi la moarte, 
dar amândoi au preferat să îmbrace în schimb veșmintele 
negre. Lordul Manderly a decretat că vor fi îmbarcaţi pe prima 
corabie cu destinaţia Portul Alb, de unde urma să fie duși la zid. 
Inaltul Septon scrisese ca să ceară clemenţă pentru septonul 
Bernard, „pentru că își poate ispăși păcatele prin rugăciune, 
meditaţie și fapte bune”, așa că Manderly nu l-a lăsat în seama 
securii călăului. In schimb, Bernard a fost jugănit și condamnat 
să meargă desculț de la Debarcaderul Regelui până în Orașul 
Vechi, cu bărbăţia atârnată de gât. 

— Dacă supraviețuiește, Inalt Prea Sfântul se poate folosi de 
el după bunul plac, a hotărât Mâna. (Bernard a supravieţuit; și-a 
petrecut restul vieţii ca scrib, copiind cărţi sfinte în Septul 
Stelat, sub jurământul tăcerii.) 

Mantiile Aurii care fuseseră acuzate și arestate (o parte 
fugiseră) au urmat exemplul lui ser Gareth și al Lordului 
Graceford și au ales veșmintele negre în locul pierderii capului. 
Degetele supraviețuitoare au avut aceeași preferinţă... dar ser 
Victor Risley, cândva Judele Regelui, a insistat asupra dreptului 
său de cavaler și a ales judecata prin luptă, „pentru că îmi pot 
dovedi nevinovăția punând prinsoare pe trupul meu, în faţa 
zeilor și a oamenilor.” Ser Gareth Long, primul și cel mai de 
seamă dintre aceia care dezvăluiseră participarea lui Risley la 
complot, a fost adus înapoi, la Curte, pentru duelul judiciar. 

— Intotdeauna ai fost un prost nenorocit, Victor, a spus ser 
Gareth, când i s-a pus în mână sabia sa lungă. 

Fostul maestru de arme l-a ucis repede pe fostul călău, apoi s- 
a întors zâmbind către condamnaţii adunaţi în partea din spate 
a sălii tronului. 

— Altcineva? a întrebat. 

Cele mai supărătoare cazuri au fost ale celor trei femei 
acuzate, toate nobile și însoţitoare ale reginei. Lucinda Penrose 
(cea atacată când vâna cu șoimul, înainte de Balul din Ziua 
Fecioarei) a recunoscut că dorea moartea Daenaerei. 

— Dacă nu mi-ar fi fost despicat nasul, a spus, m-ar fi slujit ea 
pe mine, nu eu pe ea. Acum n-o să mă mai vrea niciun bărbat, 
din pricina ei. 

Cassandra Baratheon a mărturisit că împărţise de mai multe 
ori patul cu ser Mervyn Flowers și uneori, la porunca lui ser 


Mervyn, și cu Tessario Tigrul, „dar numai când mi-a cerut-o el“. 
Când Willam Stackspear a sugerat că poate făcea și ea parte din 
recompensa promisă volantenului, lady Cassandra a izbucnit în 
lacrimi. Insă mărturisirea ei a pălit când a început să vorbească 
lady Priscella Hogg, o fată oarecum prostuţă, de paisprezece 
ani, robustă, scundă și cu chipul lipsit de frumuseţe, care 
ajunsese cumva să-și imagineze că prinţul Viserys s-ar fi însurat 
cu ea dacă ar fi murit Larra din Lys. 

— Zâmbește de câte ori mă vede, a spus fata, în faţa întregii 
Curți, iar o dată, când a trecut pe lângă mine pe scări, umărul i 
s-a atins de pieptul meu. 

Lordul Manderly, Marele Maester Munkun și regenţii le-au pus 
celor trei femei întrebări amănunțite, poate (după cum 
subliniază Ciupercă) încercând să smulgă numele unei a patra 
femei, până atunci nerostit: Lady Clarice Osgrey, mătușa 
văduvă a lordului Unwin Peake. Lady Clarice le supraveghea pe 
toate slujitoarele, doamnele de onoare și însoţitoarele reginei, 
așa cum le supraveghease mai înainte pe toate femeile din jurul 
reginei Jaehaera, și îi cunoștea foarte bine pe mulţi dintre 
conspiratorii demascaţi. (Ciupercă spune că ea și George 
Graceford erau amanți și sugerează că nobila doamnă era atât 
de excitată de tortură, încât uneori îl însoțea pe Lordul Confesor 
în temniță ca să-l ajute în munca lui.) Dacă ea fusese 
amestecată, probabil era și Unwin Peake. Însă interogatoriul nu 
și-a atins scopul și, când lordul Torrhen a întrebat, fără ocolișuri, 
dacă lady Clarice avusese vreun amestec, toate cele trei femei 
condamnate au clătinat din cap. 

Deși făcuseră neîndoielnic parte din conspirație, rolurile lor 
fuseseră comparativ minore. Din acest motiv, dar și fiindcă erau 
femei, lordul Manderly și regenţii s-au hotărât să dea dovadă de 
clemenţă. Lucinda Penrose și Priscella Hogg au fost condamnate 
să li se taie nasurile, dar pedeapsa se anula dacă se dedicau 
credinţei, atâta vreme cât nu-și încălcau jurămintele. 

Obârșia înaltă a salvat-o pe Cassandra Baratheon de aceeași 
soartă; la urma urmelor, era cea mai mare dintre copiii 
răposatului lord Borros și sora lordului de Capătul Furtunii din 
acel moment și fusese cândva logodită cu regele Aegon al II-lea. 
Mama ei, lady Elenda, nu se simţea destul de bine ca să ia parte 
la judecată, dar trimisese trei vasali ai fiului ei să vorbească în 
numele Capătului Furtunii. Prin mijlocirea acestora (și cu ajutorul 


lordului Grandison, care își avea pământurile și castelul tot în 
Ținuturile Furtunii) s-a aranjat pentru lady Cassandra căsătoria 
cu un cavaler neînsemnat, un oarecare ser Walter Brownnhill, 
care stăpânea câteva hectare de pământ la Capul Mâniei și 
despre al cărui castel se spunea că e făcut din „nămol și 
rădăcini de copaci”. De trei ori văduv, ser Walter avea, de la 
soțiile sale de mai înainte, șaisprezece copii, dintre care 
treisprezece în viaţă. Lady Elenda a fost cea care s-a gândit că, 
purtându-le de grijă tuturor acelor copii, plus celor pe care urma 
probabil să i-i dăruiască ea lui ser Walter, lady Cassandra n-avea 
să mai găsească timp pentru comploturi. (Și chiar așa a fost.) 

Cu asta, judecata tuturor trădătorilor s-a încheiat, dar 
temniţele de sub Fortăreaţa Roșie încă nu se goliseră. Trebuia 
hotărâtă soarta celor doi fraţi ai Larrei, Lotho și Roggerio. Se 
dovediseră nevinovaţi de înaltă trădare, crimă și complot, însă 
continuau să fie acuzaţi de fraudă și hoţie; căderea Băncii 
Rogare ruinase mii de oameni, în Westeros ca și în Lys. Deși 
înrudiţi cu Casa Targaryen prin căsătorie, cei doi nu erau, ei 
înșiși, nici regi, nici prinți, iar, după cum au spus, de comun 
acord, lordul Manderly și Marele Maester Munkun, rangurile de 
lorzi li se oferiseră doar din curtoazie; aveau să fie judecaţi și 
pedepsiţi. 

În această privinţă, cele Șapte Regate se aflau cu mult în 
urma Orașului Liber Lys, unde prăbușirea Băncii Rogare a dus, 
inevitabil, la deplina ruină a Casei urcate pe culmi de Lysandro 
Magnificul. Palatul lăsat moștenire fiicei sale Lysara a fost 
confiscat, ca și toate conacele fraţilor și surorilor ei, cu tot 
mobilierul din interior. Câteva dintre galerele de negoţ ale lui 
Drako Rogare au auzit de căderea Casei la timp ca să se 
îndrepte spre Volantis, dar pentru fiecare corabie salvată au fost 
pierdute alte nouă, cu tot cu încărcăturile lor, cu cheiurile de 
descărcare și cu depozitele Rogare. Lady Lysara a rămas fără 
aur, nestemate și rochii, iar lady Marra fără cărţi. Fredo Rogare 
și-a văzut „Grădina înmiresmată” confiscată de magisteri tocmai 
când încerca s-o vândă. Și sclavii i-au fost vânduți, ca și cei ai 
fraţilor și surorilor lui, legitimi sau bastarzi. Fiindcă astfel nu s-a 
acoperit decât o zecime din datoriile rămase în urma căderii 
băncii, au fost vânduți și fraţii și surorile Rogare, cu tot cu copiii 
lor. Fiicele lui Fredo și Lysaro Rogare aveau să ajungă curând 
înapoi, în „Grădina înmiresmată” unde se jucaseră în copilărie, 


dar ca sclave de pat, nu ca proprietare. 

Nici Lysaro Rogare, arhitectul pieirii familiei, nu a scăpat 
nepedepsit. El și eunucii din garda lui au fost prinși în orașul 
Volon Therys de pe Rhoyne, când erau în așteptarea unei bărci 
cu care să traverseze fluviul. Loiali până la sfârșit, Nepătaţii au 
murit până la unul apărându-l... dar nu-i mai rămăseseră decât 
douăzeci (luase cu el o sută când fugise din Lys, dar pe drum se 
văzuse nevoit să-i vândă pe cei mai mulţi) și, în lupta haotică și 
sângeroasă dezlănţuită pe doc, s-au trezit curând blocaţi și 
împresuraţi. Odată capturat, Lysaro a fost trimis în josul 
fluviului, la Volantis, unde triarhii i l-au oferit fratelui său Drako, 
contra unui preţ. Drako a refuzat și le-a sugerat să-l vândă în 
schimb Lysului. Şi așa a ajuns Lysaro Rogare înapoi, în Lys, 
înlănţuit de o vâslă în pântecul unei galere volantene cu sclavi. 

În timpul judecății sale, când a fost întrebat ce făcuse cu aurul 
furat, Lysaro a început să râdă și să arate cu degetul către 
anumiţi magisteri din adunare, spunând: 

— L-am folosit ca să-l mituiesc și pe el, și pe el, și pe el, și pe 
el. 

A arătat vreo doisprezece înainte de a fi redus la tăcere. Și 
asta nu l-a salvat. Oamenii pe care îi cumpărase au votat alături 
de ceilalţi în favoarea osândirii lui (și au păstrat și mitele, pentru 
că, după cum se știe prea bine, magisterii din Lys pun lăcomia 
mai presus de onoare). 

Lysaro a fost condamnat să fie înlănţuit, gol, de un stâlp din 
faţa Templului Negoţului, unde toţi cei pe care îi prădase aveau 
dreptul să-l biciuiască, numărul de lovituri date de fiecare fiind 
stabilit în funcţie de mărimea pierderii suferite. Și așa s-a făcut. 
A rămas scris că sora lui, Lysara, și fratele lui, Fredo, s-au 
numărat printre cei care au stat la coadă ca să-l biciuiască și că 
alţi lyseni au pus prinsoare pe ora morţii lui. Lysaro și-a dat 
ultima suflare în cel de al șaptelea ceas al primei zile a osândei 
sale. Oasele i-au rămas înlănţuite de stâlp vreme de trei ani, 
până când fratele lui, Moredo, le-a dus în cripta familiei. 

Cel puţin în această privinţă, justiţia din Lys s-a dovedit 
considerabil mai aspră decât cea din cele Șapte Regate. In 
Westeros, mulţi s-ar fi bucurat să-i vadă pe Lotho și Roggerio 
împărtășind soarta cumplită a fratelui lor Lysaro, căci prăbușirea 
Băncii Rogare sărăcise deopotrivă mulţi înalţi lorzi și negustori 
umili... dar nici măcar cei care îi dispreţuiau cel mai mult nu 


puteau aduce nici cea mai mică dovadă că vreunul dintre cei doi 
știuse ceva despre jaful săvârșit de fratele lor în Lys sau că 
trăsese vreun folos de pe urma acestuia. 

În cele din urmă, bancherul Lotho a fost găsit vinovat de 
hoţie, pentru că luase aur, pietre preţioase și argint care nu îi 
aparțineau și nu putuse să le înapoieze la cerere. Lordul 
Manderly i-a dat de ales între a îmbrăca veșmintele negre sau a- 
și pierde mâna dreaptă, ca un hoţ de rând. 

— Atunci, lăudat fie Yndros fiindcă sunt stângaci, a răspuns 
Lotho, alegând mutilarea. 

Împotriva fratelui său Roggerio nu s-a putut aduce nicio 
dovadă și nu i s-a găsit nicio vină, dar lordul Manderly l-a 
condamnat totuși la șapte lovituri de bici. 

— Pentru ce? a întrebat Roggerio, uluit. 

— Pentru că ești un lysean de trei ori blestemat, a răspuns 
Torrhen Manderly. 

După ducerea la îndeplinire a osândelor, ambii fraţi au părăsit 
Debarcaderul Regelui. Roggerio și-a închis lupanarul, a vândut 
clădirea, covoarele, draperiile, paturile și restul mobilierului, ba 
chiar și maimuţele și papagalii, și a folosit banii ca să-și 
cumpere o corabie, una foarte mare, pe care a numit-o Fiica 
Sirenei. Așa a renăscut casa plăcerilor, de data asta cu pânze. In 
anii care au urmat, Roggerio a navigat în susul și în josul Mării 
Înguste, vânzându-le vin cu mirodenii, delicatese exotice și 
plăceri ale cărnii atât locuitorilor din marile porturi, cât și celor 
din sate umile, de pescari. Fratele lui, Lotho, rămas fără o mână, 
a fost luat în slujba ei de lady Samantha, iubita lordului Lyonel 
Hightower, și a plecat cu ea în Orașul Vechi. Casa Hightower nu 
le încredințase lysenilor o prea mare parte din aurul său, așa că 
rămăsese una dintre cele mai bogate din întregul Westeros, și 
lady Sam voia să înveţe cum să-și întrebuinţeze cel mai bine 
aurul. Astfel a luat fiinţă Banca din Orașul Vechi, care a făcut 
Casa Hightower încă și mai bogată. 

(În timpul judecării fraţilor săi, Moredo Rogare, cel mai 
vârstnic dintre cei trei veniţi împreună cu lady Larra la 
Debarcaderul Regelui, se afla în Braavos, unde negocia cu 
custozii Băncii de Fier. Înainte de sfârșitul anului, avea să plece 
pe mare spre Tyrosh, plin de aur din Braavos, ca să ia în slujba 
sa corăbii și mercenari cu care să atace Lysul. Dar povestea 
asta rămâne pe altă dată, fiindcă se îndepărtează de esenţa 


acestei cronici.) 

Aegon al III-lea nu a venit să stea pe Tronul de Fier cât au fost 
judecaţi fraţii, dar prinţul Viserys a fost de faţă în fiecare zi, 
alături de soţia sa. Nici din cronicile Curţii, nici de la Ciupercă nu 
putem afla ce anume a gândit Larra despre dreptatea Mâinii 
Regelui, dar se știe că a plâns când a auzit sentinţa. 

La scurt timp după aceea, lorzii au început să plece, fiecare 
către castelul său, iar în Debarcaderul Regelui viaţa și-a urmat 
cursul sub cârmuirea noilor regenţi și a Mâinii Regelui., adică 
mai degrabă sub a celui din urmă decât a celor dintâi. „Noii 
regenţi ne-au fost aleși de zei“, a remarcat Ciupercă, „și s-ar 
părea că zeii sunt la fel de înguști la minte ca lorzii.” Nu se 
înșela. Lordului Stackspear îi plăcea să meargă la vânătoare cu 
șoimi, lordului Merryweather îi plăceau ospeţele, iar lordului 
Grandison îi plăcea să doarmă, și fiecare îi credea proști pe 
ceilalți doi, dar, la urma urmelor, asta nu avea nicio importanţă, 
pentru că Torrhen Manderly s-a dovedit a fi o mână onestă și 
abilă, un om despre care se spunea, pe bună dreptate, că e 
tâios și lacom, dar corect. E adevărat că regele Aegon nu l-a 
tratat niciodată prietenește, dar Inălţimea Sa nu era încrezător 
din fire, iar evenimentele din anul de mai înainte îl făcuseră și 
mai bănuitor. Nici despre lordul Torrhen nu se poate spune că 
avea cine știe ce respect pentru rege, pe care îl numea „băiatul 
ăla ursuz“ în scrisorile către fiica sa din Portul Alb. Însă Manderly 
a ajuns să-l îndrăgească sincer pe prinţul Viserys și s-o adore pe 
regina Daenaera. 

Deși regența nordicului a durat puţin în comparaţie cu a 
predecesorilor săi, n-a fost nicidecum lipsită de evenimente. Cu 
ajutorul considerabil al Șoimului Aurit, Isembard Arryn, Manderly 
a pus în practică o reformă importantă a birurilor, oferind 
Coroanei mai multe venituri și o oarecare ușurare celor care 
puteau dovedi că suferiseră pierderi însemnate din pricina 
Băncii Rogare. Cu ajutorul Lordului Comandant a mărit din nou 
Garda Regelui la un număr de șapte oameni, oferindu-le mantii 
albe lui ser Edmund Warrick, ser Dennis Whitfield și ser 
Agramore Cobb, care au astupat golurile lăsate de Marston 
Waters, Mervyn Flowers și Amaury Peake. A anulat oficial pactul 
semnat de Alyn Pumn de Stejar pentru a-l putea elibera fără 
pericole pe prinţul Viserys, întemeindu-se pe faptul că 
înţelegerea nu fusese făcută cu Orașul Liber Lys, ci cu Casa 


Rogare, despre care nu se mai putea spune că există. 

Ser Gareth Long fiind trimis la Zid, Fortăreaţa Roșie avea 
nevoie de un nou maestru de arme. Lordul Manderly a găsit un 
tânăr spadasin excelent, ser Lucas Lothston. Nepot al unui 
cavaler rătăcitor, ser Lucas era un profesor răbdător, care a 
intrat curând în rândul favoriţilor prinţului Viserys, ba chiar și-a 
atras și un soi de respect cu tentă de ranchiună din partea 
regelui Aegon. Ca Lord Confesor, Manderly l-a ales pe foarte 
tânărul maester Rowley, de curând sosit din Orașul Vechi, unde 
studiase sub îndrumarea arhimaesterului Sandeman, considerat 
de toată lumea cel mai înţelept vindecător din istoria 
Westerosului. Rowley a fost numit în funcţie la îndemnul Marelui 
Maester Munkun. 

— Un om care știe cum să ușureze durerea știe și cum s-o 
stârnească, i-a spus el Mâinii, dar e totodată important să avem 
un Lord Confesor care vede în munca lui o datorie, nu o plăcere. 

În ajunul Zilei Fierarului, lady Larra din Lys i-a dăruit prinţului 
Viserys un al doilea fiu, un băiat voinic și frumos, pe care ei l-au 
numit Aemon. Evenimentul a fost sărbătorit printr-un ospăț și 
toată lumea s-a bucurat de nașterea noului prinţ... poate doar în 
afară de fratele lui de un și jumătate, Aegon, care a fost găsit 
lovindu-l pe bebeluș cu oul de dragon pus în leagănul acestuia. 
Nu s-a întâmplat nimic rău, pentru că urletele lui Aemon au fost 
curând auzite de lady Larra, care a venit în fugă să-și dezarmeze 
și să-și pună la punct fiul mai mare. 

La scurt timp după aceea, lordul Alyn Pumn de Stejar a fost 
cuprins de neastâmpăr și a început să facă planuri pentru a 
doua din cele șase călătorii ale sale. Casa Velaryon își 
încredinţase Băncii Rogare o mare parte din aur și, ca urmare, 
își pierduse mai mult de jumătate din avere. Pentru a o reface, 
lordul Alyn a adunat o flotă imensă de corăbii negustorești, plus 
o duzină de galere de război care să o apere, cu intenţia de a 
ajunge în Vechiul Volantis trecând prin Pentos, Tyrosh și Lys și 
de a face o vizită în Dorne la întoarcere. 

Se spune că el și soţia lui s-au certat înainte de plecare, 
pentru că lady Baela, din sângele dragonului și iute la mânie, 
auzise prea mult vorbindu-se despre soţul ei și prințesa Aliandra 
de Dorne. Dar s-au împăcat, așa cum se întâmpla întotdeauna. 
Flota a ridicat pânzele la jumătatea anului, condusă de Pumn de 
Stejar, îmbarcat pe o galeră numită, după mama lui, 


Cutezătoarea Marilda. Lady Baela a rămas pe Driftmark, cu al 
doilea copil al lordului Alyn crescând în ea. 

Cea dea șaisprezecea aniversare a regelui era tot mai 
aproape. Fiindcă în Tinut domnea pacea și primăvara era în toi, 
lordul Torrhen Manderly a hotărât că, pentru a marca majoratul 
regelui Aegon, acesta și regina Daenaera trebuie să facă o vizită 
regală. Băiatului avea să-i prindă bine să vadă ţinuturile pe care 
le cârmuia, s-a gândit Mâna, iar dulcea și tânăra lui regină putea 
acoperi lipsa de farmec a soţului ei. Cu siguranţă că oamenii de 
rând aveau s-o îndrăgească, iar asta nu putea fi decât în folosul 
tânărului rege sobru. 

Regenţii au fost de acord. S-au făcut planuri pentru o vizită 
care urma să dureze un an, ducându-l pe înălţimea Sa prin părţi 
ale Ţinutului pe care nu le mai văzuse niciodată un rege. Aegon 
și Daenaera aveau să plece din Debarcaderul Regelui pe uscat, 
îndreptându-se către Duskendale și lazul Fecioarelor, pentru a 
se îmbarca apoi pe o corabie care să-i ducă în Gulltown. După o 
vizită în Eyrie, aveau să revină în Gulltown pentru a naviga spre 
Nord, cu o oprire pe cele Trei Surori. 

Lordul Manderly a făgăduit că Portul Alb o să le facă regelui și 
reginei o primire cum nu se mai văzuse vreodată. De acolo își 
puteau continua drumul spre miazănoapte până la Winterfell și 
ar fi putut vizita chiar și Zidul înainte de a se întoarce spre 
miazăzi, mergând pe drumul regelui către Gât. Lady Sabitha 
Frey avea să-i găzduiască la Gemenii, apoi puteau merge la 
Raventree, la lordul Benjicot și, firește, după vizita făcută Casei 
Blackwood era nevoie să petreacă tot atâta timp ca oaspeţi ai 
Casei Bracken. După câteva nopți la Riverrun, aveau să 
traverseze dealurile către apus, pentru a ajunge la Casterly 
Rock, la lady Johanna. 

De acolo aveau să plece pe mare către Reach... Highgarden, 
Crângul de Aur, Old Oak... la Lacul Roșu era un dragon, lui 
Aegon n-avea să-i placă asta, dar Lacul Roșu putea fi ocolit cu 
ușurință... iar o vizită la unul dintre castelele lui Unwin Peake ar 
fi putut ajuta la domolirea supărării fostei Mâini. În Orașul Vechi, 
Inaltul Septon ar fi putut fi fără îndoială convins să-i 
binecuvânteze pe rege și pe regină, iar lordul Lyonel și lady Sam 
ar fi fost încântați să-i arate lui Aegon că splendorile din orașul 
lor le pun în umbră pe cele din Debarcaderul Regelui. 

— O să fie o vizită cum nu s-a mai văzut în inut de mai bine 


de o sută de ani, i-a spus Marele Maester Munkun Înălţimii Sale. 
Primăvara e un timp al noilor începuturi, sire, iar aceasta va 
marca adevăratul început al cârmuirii tale. De la Hotarele 
Domishene până la Zid, tot omul va ști că îi ești rege, iar 
Daenaera îi e regină. 

Torrhen Manderly a fost de acord. 

— Flăcăului o să-i facă bine să iasă din castelul ăsta afurisit, l- 
a auzit Ciupercă spunând. O să poată merge la vânătoare cu 
câini sau cu șoimi, o să urce pe un munte sau chiar pe doi, o să 
pescuiască somon în Cuţitul Alb, o să vadă Zidul. Ospeţe în 
fiecare noapte. Băiatului n-o să-i strice să pună niște carne pe 
oasele alea ale lui. Şi să guste niște bere bună din Nord, atât de 
groasă c-o poţi tăia cu sabia. 

Pregătirile pentru sărbătorirea zilei regelui și pentru vizita 
regală de după eveniment au absorbit toată atenţia Mâinii și a 
regențţilor în zilele care au urmat. S-au întocmit liste ale lorzilor 
și cavalerilor care aveau să-l însoțească pe rege, apoi au fost 
rupte, apoi s-au întocmit altele. Caii au fost potcoviţi, armurile 
lustruite, căruțele și trăsurile reparate și revopsite și s-au cusut 
steaguri. Sute de corbi au zburat între parte și în alta prin cele 
Șapte Regate, căci fiecare lord și fiecare cavaler cu pământuri a 
implorat să i se facă onoarea de a fi vizitat de rege. Lady 
Rhaena și-a exprimat dorința de a însoţi cortegiul regal cu 
dragonul său și a fost refuzată cu mare delicateţe, însă sora ei, 
Baela, a declarat că ea va veni, indiferent dacă prezenţa îi e sau 
nu dorită. Până și pentru alegerea hainelor regelui și reginei a 
fost nevoie de multă chibzuinţă. În zilele când regina Daenaera 
avea să poarte verde, Aegon avea să se îmbrace în negrul pe 
care-l prefera de obicei. Dar când mica regină avea să poarte 
negrul și roșul Casei Targaryen, regele avea să-și pună o mantie 
verde, pentru ca ambele culori să fie văzute oriunde mergeau. 

Când s-au ivit în sfârșit zorii zilei regelui, mai erau de discutat 
câteva probleme. În noaptea aceea, în Sala Tronului urma să se 
țină un mare ospăț, iar străvechea ghidă a alchimiștilor 
făgăduise un spectacol de piromanţie cum nu se mai văzuse 
niciodată în inut. 

Era încă dimineaţă când Aegon al Ill-lea a intrat în încăperea 
unde lordul Torrhen și regenţii se întrebau dacă să includă sau 
nu Tumbletonul printre cetăţile vizitate de perechea regală. i 

Tânărul rege era însoţit de patru cavaleri din garda sa. Il 


însoțea și Sandoq Umbra, mut, cu fața ascunsă sub un văl și 
înarmat cu sabia sa imensă. Prezenţa lui amenințătoare a 
aruncat un linţoliu peste încăpere. Pentru câteva clipe, până și 
lui Torrhen Manderly i-a pierit graiul. 

— Lord Manderly, a vorbit Aegon, în tăcerea brusc așternută, 
te rog, fii bun și spune-mi câţi ani am. 

— Astăzi ai împlinit șaisprezece, Înălțimea Ta, a răspuns 
Mâna. Eşti bărbat în toată puterea cuvântului. E timpul să iei 
cârmuirea celor Şapte Regate în propriile tale mâini. 

— O voi face, a spus regele Aegon. Vezi că stai pe scaunul 
meu. 

Răceala din tonul lui a năucit pe toată lumea din încăpere, 
avea să scrie Marele Maester Munkun peste câţiva ani. 
Descumpănit și zguduit, Torrhen Manderly și-a săltat greutatea 
considerabilă de pe scaunul din capul mesei, aruncând o privire 
neliniștită spre Sandoq Umbra. În timp ce ţinea scaunul pentru 
rege, a spus: 

— Inălţimea Ta, tocmai vorbeam despre vizită... 

— N-o să fie nicio vizită, a decretat regele, așezându-se. N-o 
să-mi petrec un an în șaua unui cal, dormind în paturi stranii și 
făcând schimb de curtoazii găunoase cu lorzi beţi, dintre care 
jumătate s-ar bucura să mă vadă mort dacă din asta ar câștiga 
un ban de argint. Dacă vrea cineva să stea de vorbă cu mine, 
mă găsește pe Tronul de Fier. 

Torrhen Manderly a insistat: 

— Sire, o vizită ar fi de foarte mare ajutor ca să câștigi 
dragostea oamenilor de rând. 

— Oamenilor de rând vreau să le dau pace și mâncare și 
dreptate. Dacă atât nu e de ajuns ca să le câștig dragostea, să 
facă Ciupercă o vizită. Sau poate ar trebui să trimit un urs 
dansator. Cineva mi-a spus cândva că oamenilor de rând nimic 
nu le place nici măcar pe jumătate atât de mult ca un urs care 
dansează. Puteţi anula și ospăţul din seara asta. Trimiteţi lorzii 
acasă, în castelele lor, și daţi-le mâncarea celor flămânzi. Burţile 
pline și urșii dansatori vor fi politica mea. 

Pe urmă, Aegon s-a întors către cei trei regenţi: 

— Lord Stackspear, lord Grandison, lord Merryweather, vă 
mulțumesc pentru serviciile voastre. Consideraţi-vă liberi să 
plecaţi. Nu mai am nevoie de regenți. 

— Dar lnălțimea Ta are nevoie de o Mână? a întrebat lordul 


Manderly. 

— Un rege ar trebui să aibă o Mână aleasă de el însuși, a 
răspuns Aegon al Ill-lea, ridicându-se în picioare. M-ai slujit bine, 
fără nicio îndoială, așa cum ai slujit-o și pe mama înaintea de a 
fi în slujba mea, dar lorzii mei sunt cei care te-au ales. Te poți 
întoarce la Portul Alb. 

— Bucuros, sire, a răspuns Manderly, cu o voce pe care 
Marele Maester Munkun avea s-o numească mai târziu mârâit. 
N-am mai băut o bere bună de când am venit în cloaca asta de 
castel. 

Pe urmă și-a scos lanţul care era însemnul funcţiei sale și l-a 
pus pe masa consiliului. 

Peste mai puţin de două săptămâni, lordul Manderly a plecat 
spre Portul Alb cu o corabie, însoţit de o mică suită de săbii 
jurate și servitori... printre care se afla și Ciupercă. S-ar părea că 
bufonul se atașase de nordicul voinic și acceptase cu entuziasm 
poziția oferită de acesta în Portul Alb, în loc să rămână cu un 
rege care zâmbea rar și nu râdea niciodată. „Am fost un nebun, 
dar niciodată atât de nebun încât să stau cu nebunul ăla”, ne 
povestește el. 

Piticul avea să-i supravieţuiască regelui pe care îl abandona. 
Următoarele volume de Mărturia, pe care le-a umplut cu 
istorisiri pline de culoare despre viaţa în Portul Alb, despre 
șederea sa la Curtea Lordului Mării din Braavos, despre călătoria 
până în Portul Ibben și despre anii petrecuţi printre saltimbancii 
din trupa Doamna Sâsâită, sunt scrieri valoroase luate ca atare, 
dar mai puţin utile pentru noi... așa că, din păcate, piticul 
spurcat la gură trebuie să iasă din povestea noastră. Deși în 
nicio privinţă cea mai demnă de încredere, cronica lui dezvăluie 
adevăruri pe care nimeni altcineva nu a cutezat să le 
pomenească și, pe deasupra, e adesea amuzantă. 

Despre corabia cu care au plecat lordul Manderly și suita sa, 
Ciupercă ne spune că se numea Sarea Veseliei, dar veselia de la 
bord a dispărut pe măsură ce înaintau spre nord, către Portul 
Alb. Scrisorile către fiica sa spuneau dar că lordului Manderly 
nu-i plăcuse nidodată „băiatul ăla ursuz”; și niciodată n-avea să- 
| ierte pe rege nici pentru bruscheţea cu care îl îndepărtase, nici 
pentru felul în care „omorâse” vizita regală; neașteptata anulare 
a acesteia îl umilise peste măsură și o considera un afront 
personal. 


În cele câteva minute în care luase cârmuirea celor Șapte 
Regate în mâinile sale, regele Aegon al Ill-lea își făcuse un 
dușman dintr-un om care se numărase printre cei mai loiali și 
devotați slujitori ai săi. 

Și astfel, regența s-a încheiat pe o notă de jale, și a început 
domnia Regelui Zdrobit.