J. R. R. Tolkien — V2 Silmarillion

J.R.R. Iolkien 


|. R. R. Iolkien 


SILMARILLION 


J.R.R. TOLKIEN are tot ce-şi poate dori un scriitor împlinit: 
tiraje mari, un public numeros şi un stil propriu. Sunday 
Telegraph îi elogiază imaginaţia, The Observer îi admiră 
arta de-a crea suspans. Peste tot în lume titlurile lui sparg 
normele box-office-ului şi produc aglomeraţie în librării. Pe 
Internet sau în parcurile publice, 'Tolkien este comentat, 
dezbătut şi de cele mai multe ori adulat, într-o vreme când 
mulţi mediocri se străduiesc să fie originali cu orice preţ, el 
schimbă harta literaturii şi inventează un gen, fantasy, pe 
care mulţi îl vor imita, dar foarte puţini cu un talent 
comparabil cu al lui Tolkien. 


Cuvânt Înainte. 

Silmarillion, publicată acum, la patru ani după moartea 
autorului, este povestea Zilelor de Odinioară sau a Primului 
Ev al Lumii. În Stăpânul Inelelor sunt relatate cele 
petrecute în al Treilea Ev; dar poveştile din Silmarillion 
sunt legende ce-şi au originile într-un trecut mult mai 
îndepărtat, pe vremea când Morgoth, prunul Stăpân al 
întunecimii, trăia pe Pământul de Mijloc, iar Elfii Nobili au 
pornit război împotriva lui pentru a-şi lua înapoi Silmarilii. 

Totuşi, Silmarillion nu cuprinde numai evenimente 
petrecute mult mai departe în timp decât cele din Stăpânul 
Inelelor, ci este, prin tot ceea ce fine de zămislirea ei, prima 
carte. Deşi la vremea respectivă nu se numea Silmarillion, 
ea a fost concepută cu o jumătate de secol în urmă; în 
caiete hărtănite datând încă din 1917 mai pot fi şi acum 
citite primele versuri, adeseori notate în grabă cu creionul, 
ale poveştilor principale ale mitologiei. Nu a fost publicată 
(deşi unele aluzii la ceea ce conţinea puteau fi întrezărite în 


Stăpânul Inelelor), dar, în decursul îndelungatei sale vieţi, 
tata nu a abandonat-o nici o clipă şi n-a încetat, nici măcar 
în ultimii săi ani de viaţă, să lucreze la ea. În tot acest 
răstimp, Silmarillion, considerată pur şi simplu drept o 
structură narativă de proporţii, a suferit puţine schimbări 
radicale; devenise între timp o tradiţie bine consolidată, un 
fundal pentru alte scrieri. Dar textul în sine era departe de 
a fi definitivat, şi nici măcar unele idei fundamentale ce 
priveau natura lumii pe care o descrie n-au rămas 
neschimbate, în vreme ce aceleaşi legende au ajuns să fie 
spuse şi răs-puse în forme mai lungi sau mai scurte şi în 
stiluri diferite. Pe măsură ce au trecut anii, schimbările şi 
variantele - în privinţa detaliilor şi în perspectivele mai 
ample - au devenit atât de complexe, de cuprinzătoare şi de 
stratificate, încât părea greu de ajuns la o versiune finală şi 
definitivă. Mai mult chiar, vechile legende („vechi” nu numai 
prin faptul că îşi aveau sursa în Primul Ev, dar şi în raport 
cu viaţa tatălui meu), au devenit propagatorul şi totodată 
depozitarul celor mai profunde reflecţii ale sale. În scrierile 
de mai târziu, mitologia şi poezia au rămas mult în urma 
preocupărilor sale teologice şi filosofice; schimbarea 
tonalităţii era evidentă. 

După decesul tatălui meu, mi-a revenit mie sarcina să dau 
acesta scrieri o formă publicabilă. Mi-am dat seama că a 
încerca să prezint, între copertele unei singure cărţi, 
diversitatea tuturor materialelor, adică să prezint 
Silmarillion drept o operă aflată Într-adevăr într-un 
continuu proces de creaţie, extinzându-se pe o perioadă de 
mai bine de jumătate de secol - nu ar duce decât la confuzie 
şi la pierderea esenţialului. Prin urmare, mi-am propus să 
realizez un singur text, prin selectarea şi aranjarea 
materialului în aşa fel încât să obţin naraţiunea cea mai 
coerentă şi mai consecventă cu putinţă în structura ei 
interioară. În acest efort, capitolele de încheiere (urmând 
morţii lui Turin Turambar) s-au dovedit extrem de dificile, 
pentru că au rămas neschimbate timp de mulţi ani şi erau, 


în anumite privinţe, în dezacord cu structuri mult mai 
elaborate în alte părţi ale cărţii. 

Cititorul nu trebuie să se aştepte la o coerenţă deplină (fie 
în Silmarillion ca atare, fie între Silmarillion şi alte scrieri 
ale tatălui meu, care au văzut lumina tiparului), coerenţă 
care n-ar putea fi (eventual) obţinută decât cu un preţ greu 
şi inutil. Mai mult, tata a conceput Silmarillion ca o 
compilaţie, o naraţiune succintă, lungită ulterior din surse 
foarte diferite (poeme, diverse anale, poveşti orale), care au 
supravieţuit în tradiţia milenara; şi acest mod de a concepe 
povestea se regăseşte în istoria propriu-zisă a cârtii - la 
baza ei se afla multe bucăţi de proză şi poeme scrise 
anterior, prin urmare, cartea este un compendiu în mod 
real, nu numai în teorie. Acestui fapt i se datorează ritmul 
inegal al naraţiunii şi bogăţia detaliilor în anumite părţi - de 
exemplu, minuţiozitatea cu care sunt consemnate locurile şi 
motivele în legenda lui Turin Turambar, spre deosebire de 
relatarea succinta a sfârşitului Primului Ev, când muntele 
Thangorodrim a fost năruit şi Morgoth răsturnat de la 
putere; de asemenea, diferenţele de ton şi descrierea 
personajelor, unele neclarităţi şi, pe alocuri, lipsa de 
coeziune. Valaquenta, de pildă, trebuie să presupunem că, 
deşi conţine multe elemente care se întorc în timp la 
începuturile existentei eldarilor în Valinor, a fost rescrisă 
ulterior; aşa se explică permanentă schimbare a timpurilor 
verbale şi a perspectivei narative, încât puterile divine ne 
apar ba în prezent, încă active în lume, ba în trecut, o 
seminţie dispărută, rămasă doar în amintire. 

Deşi se intitulează Silmarillion, cartea cuprinde pe lingă 
Quenta Silmarillion sau, pur şi simplu, Silmarillion, şi alte 
patru scrieri mai scurte. Primele două, Ainulindale şi 
Valagquenta, sunt strâns legate de Silmarillion; dar ultimele 
două, Akallabeth şi Despre Inelele Puterii, sunt complet 
separate şi independente (subliniez acest lucru). Sânt 
incluse pentru că aceasta a fost intenţia explicită a tatălui 
meu, şi astfel este prezentată întreaga istorie, de la Muzica 


Ainurilor, cu care a început lumea, până la plecarea 
Purtătorilor Inelelor din Limanurile din Mithlond, la sffrşitul 
celui de-al Treilea Ev. 

Numărul numelor care apar în carte este foarte mare, prin 
urmare, am inclus un Indice complet; dar numărul 
personajelor (elfi şi oameni) care joacă un rol important în 
povestea Primului Ev este cu mult mai mic, toate fiind 
regăsite în tabelele genealogice. În plus, am adăugat un 
tabel ce cuprinde numele destul de complexe ale diverselor 
popoare elfice; o notă despre pronunţarea numelor elfice şi 
o listă cu câteva dintre elementele principale care se 
regăsesc în aceste nume; precum şi o harta. Se va observa 
şi marele lanţ muntos de la răsărit, Ered Luin sau 
EredLindon, Munţii Albaştri, apare în extremitatea vestici a 
hărţii din Stăpuiul Inelelor. În cuprinsul cărţii se mai află o 
hartă mai mică: ea a fost pusă cu scopul de a lămuri dintr-o 
privire unde se găseau regatele elfilor după întoarcerea 
noldorilor pe Pământul de Mijloc. N-am mai îngreunat 
cartea şi cu alte comentarii sau adnotări. 

În realizarea volumului, o întreprindere dificilă şi adesea 
pusă sub semnul îndoielii, am beneficiat de ajutorul 
substanţial al lui GuyKay, care a lucrat alături de mine în 
1974-1975. 

Christopher Tolkien, 1977 

Probabil către sfârşitul anului 1951, după ce a încheiat 
Stăpânul Inelelor, dar când întâmpina dificultăţi în tipărirea 
cărţii, tatăl meu i-a adresat o scrisoare foarte lungă 
prietenului său, Milton Waldman, la acea vreme redactor la 
Editura Collins. Scrisoarea a fost scrisă în contextul în care 
existau divergențe serioase şi dureroase privind insistența 
tatălui meu de a publica Silmarillion şi Stăpânul Inelelor 
împreună şi legate, ca o saga lungă a Nestematelor şi 
Inelelor. Nu e necesar să aprofundăm această chestiune 
aici. Scrisoarea, menită să justifice şi să explice punctul său 
de vedere, s-a dovedit un expozeu strălucit al ideii sale 
fundamentale despre Evurile de început (partea a doua a 


scrisorii nefiind altceva decât, un rezumat lung şi sec” - 
spune el - îl naraţiunii din Stăpânul Inelelor) Acesta este 
motivul pentru care am considerat că merită să fie inclusă 
în volumul Silmarillion. 

Scrisoarea originală s-a pierdut, dar Milton Waldman a 
bătut-o la maşină şi i-a trimis o copie tatălui meu. Ea a fost 
publicată parţial în volumul Corespondenţa lui J.R.R. 
Tolkien (1981). Textul redat aici este cel apărut în volumul 
mai susmenţionat, cu mici corecturi şi omiterea unor note 
de subsol. Textul dactilografiat conţinea multe greşeli, mai 
ales în ceea ce priveşte numele; în mare măsură, ele au fost 
corectate de tatăl meu, dar el n-a observat fraza: „Nu că ar 
fi comis ceva râu prin faptul că zăboviseră în ciuda sfatului, 
totuşi e trist că [...] pământurile muritorilor de faptele lor 
eroice din trecut”, în care este cert că dactilografa a omis 
câteva cuvinte din manuscris şi, probabil, a înţeles eronat 
altele. 

Eu am înlăturat o serie de erori din text şi Indice, trecute 
cu vederea la corectură în ediţiile anterioare ale 
Silmarillion-ului. Cea mai importantă dintre acestea este 
numerotarea în succesiune a anumitor regi ai Numenorului 
(pentru aceste erori şi cum s-au strecurat ele, vezi 
Unfinished Tales [1980], p. 226, Nota 11 şi The Peoples of 
Middle-Earth [1996], p. 154, 8 31). 

Christopher Tolkien, 1999 

Fragment dintr-o scrisoare adresată de câtre J.R.R. 
Tolkien lui Milton Waldman, în 1951 

Dragul meu Milton, Mi-ai cerut să-ţi prezint pe scurt 
materialul referitor la lumea mea imaginară. E greu să 
vorbesc despre el fără să mă întind prea mult: încercarea 
de a spune câteva cuvinte deschide zăgazul unui torent de 
emoţii; egoistul şi artistul din mine simte dorinţa să 
vorbească despre cum a dospit acest material, cum arată el 
şi ce anume crede autorul că vrea să spună sau încearcă să 
demonstreze cu el. O să-ţi împărtăşesc o parte; dar îţi voi 
pune la dispoziţie doar un simplu rezumat al conţinutului: 


adică atât cât presupun eu că îţi doreşti sau îţi va trebui, 
sau vei avea timp să parcurgi. 

În privinţa timpului, a evoluţiei şi a compoziţiei, materialul 
există de când mă ştiu - deşi nu cred că lucrul acesta 
prezintă vreun interes pentru altcineva dec îl pentru 
propria persoană. Adică nu-mi amintesc de vreun moment 
în care să nu fi lucrat la alcătuirea lui. Mulţi copii 
inventează ori încep să inventeze limbi imaginare. Eu asta 
fac de când am învăţat să scriu. Şi nu m-am mai oprit şi, 
desigur, ca filolog profesionist (interesat în mod special de 
estetică lingvistică), mi-am schimbat gusturile, mi-am 
îmbunătăţit teoria şi, probabil, şi îndemânarea. În spatele 
poveştilor mele se află O întreagă încrengătură de limbi 
(cele mai multe doar schiţate ca structura). Dar acelor 
creaturi pe care în engleza le numesc Elves o denumire ce 
induce în eroare, le-am destinat două limbi înrudite care 
sunt aproape complete - am scris istoricul lor, iar formele 
(reprezentând două laturi diferite ale propriului meu gust 
lingvistic) au fost deduse în mod ştiinţific dintr-o origine 
comună. Din aceste limbi am-construit aproape toate 
numele care apar în legendele mele. Ceea ce conferă, sau 
cel puţin aşa cred, un anumit caracter toponimiei şi 
onomasticii (coeziune, unitate de stil lingvistic, iluzia 
istoricităţii). Cu totul unic în literatura de gen. Probabil că 
pentru mulţi este un lucru lipsit de importantă, însă nu şi 
pentru mine. Dată fiind sensibilitatea mea deosebită fată de 
astfel de aspecte. 

Dar la fel de mult m-au pasionat, de la bun început, 
miturile (nu alegoriile!) şi basmele, şi, mai presus de orice, 
legendele eroice aflate la graniţa dintre basm şi istorie, din 
care există mult prea puţine în lume (accesibile mie) ca să- 
mi satisfacă nesaţul. Eram student când ani înţeles - 
bazându-mă pe propriile mele gânduri şi pe experienţa pe 
care o aveam - ci preocupările mele nu erau câtuşi de puţin 
divergente - de o parte, ştiinţa şi. De cealaltă, poveştile - ci 
se aflau într-o strânsă legătura. Nu sunt totuşi un „erudit” 


în materie de mit şi basm. Căci în acest domeniu (atât cât 
îmi este cunoscut) mai mult am căutat materiale care să 
aibă un anumit ton şi o atmosferă aparte şi nu neapărat 
informaţii teoretice. De asemenea - şi sper că n-o să par 
absurd spunând cele ce urmează - m-a îndurerat încă din 
copilărie faptul că ţara mea dragă era atât de săracă în 
poveşti (în limba ei şi legate de pământul ei) care să aibă 
acea calitate pe care o căutam eu şi o găseam (ca element 
component) în legendele altor ţări Existau poveşti greceşti, 
celtice, latine, germanice. 

Scandinave şi finlandeze (care m-au influenţat enorm); dar 
englezeşti, nici pomeneală, doar nişte biete balade 
populare. Desigur că exista - şi încă mai exista - lumea lui 
Arthur, dar, oricât ar fi de impresionantă, nu e pe deplin 
naturalizată - o asociem cu pământul britanic, nu zic nu, 
dar nu şi cu limba engleză; şi, în orice caz, nu ţine locul 
acelui element căruia întotdeauna i-am simţit lipsa. Pe de 
altă parte, imaginarul” sau e mult prea abundent şi 
fantastic, incoerent, repetitiv. Ca să nu mai vorbesc de un 
alt fapt, chiar mai important: lumea aceasta este legată de 
religia creştina, elementele creştine sunt explicit cuprinse 
în ea. 

Din motive pe care nu le voi mai discuta aici. Lucrul acesta 
mi se pare fatal. Mitul şi basmul, ca oricare aha forma de 
artă, trebuie să reflecteze şi să conţină elemente de adevăr 
(sau de eroare) moral şi religios, dar nu explicit, nu în 
forma cunoscută a lumii primare, „reale”. (Mă refer, 
desigur, la situaţia noastră actuală, nu la zilele străvechi 
păgâne, precreştine.) 

Să nu râzi! Dar cu mult timp în urmă mă gândiseM. La un 
moment dat (între timp mi-a pierit curajul), să creez un 
ansamblu de legende mai mult sau mai puţin legate între 
ele, pornind cu cele cosmogonice, de mare cuprindere, şi 
mergând până la basme romantice - cosmogonia 
fundamentându-se pe legendele pământene, mai puţin 
importante, iar acestea împrumutând splendoare din vasta 


țesătură a celor dinţii, formând fundalul - şi pe care să le 
dedic, pur şi simplu. Angliei, tării mele. Ar fi avut tonalitatea 
şi calitatea pe care le doream eu, într-un fel răcoroase şi 
limpezi, ca să zic aşa. Amintind de „aerul” nostru (clima şi 
tărâmul din nord-est. Adică Marea Britanie şi regiunile din 
partea asta de Europă, nu Italia şi Marea Egee, cu atât mai 
puţin Estul), şi (dacă aş izbuti) de acea frumuseţe 
luminoasă şi diafană pe care unii o numesc celtică (deşi 
arareori se găseşte în străvechile lucruri cu adevărat 
celtice); ar trebui să fie „nobile”, fără nimic vulgar în ele, şi 
potrivite pentru minţile mai mature ale unei ţări de mult 
cufundate în poezie. Mă gândeam să dezvolt complet unele 
dintre poveştile esenţiale, iar pe altele, pe cele mai multe, 
să le schiţez doar şi să le las ca atare în structura generală. 
Ciclurile ar fi urmat să fie legate între ele într-un întreg 
grandios şi în acelaşi timp să las spaţiu de desfăşurare şi 
pentru alte minţi şi mâini, maestre în pictură şi muzică, şi 
dramă Absurd! 

Desigur că un asemenea proiect ambițios nu s-a născut 
dintr-o dată. Întâi au fost poveştile simple. Mi-au venit în 
minte că lucruri „date”. Şi, pe măsură ce-mi veneau în 
minte, fiecare separat, se formau şi legăturile. O trudă 
captivantă, dar mereu întreruptă (mai ales pentru că, 
lăsând la o parte necesităţile vieţii, mintea mea se mută la 
celălalt pol, preocupându-se de lingvistică): tot timpul însă 
aveam sentimentul că înregistrez ceea ce se afla deja 
„acolo”, undeva, adică nu „inventam”. 

Desigur că am inventat şi am scris o sumedenie de alte 
poveşti (în special pentru copiii mei). Unele au scăpat din 
chingile acestei teme care acumula şi se ramifica tot mai 
mult: Leaf by Niggle' şi Farmer Gilesr de exemplu, 
singurele care au văzut lumina tiparului. Hobbitul, care are 
mult mai multă viaţă şi substanţă, a fost concepută 
independent de celelalte: când am început povestea, nu 
ştiam că făcea şi ea parte din tema cea mare. Dar s-a 
dovedit că descoperisem elementul care rotunjea întregul, 


calea pentru a cobori pe pământ şi a pătrunde în istorie. 
Dacă Legendele cu conţinut elevat de la început ar trebui 
să privească lumea din perspectiva elfilor, povestea de 
mijloc a hobbitului abordează, practic, o perspectivă mai 
umană - iar ultima poveste le uneşte. 

Nu-mi place Alegoria - alegoria conştientă şi intenţionată - 
dar pentru a explica înţelesul mitului sau al basmului 
trebuie să foloseşti limbajul alegoric. (Şi, desigur, cu cât 
este mai vie o poveste, cu atât este mai predispusă spre 
interpretările alegorice; şi cu cât este mai bună o alegorie 
deliberaţi, cu atât va fi mai acceptată ca simpla poveste.) 
Oricum, tot acest material are de a face, în principal, cu trei 
elemente: Căderea, Caracterul Muritor şi Mecanismul. 
Căderea este un motiv inevitabil şi se manifestă în diverse 
variante. Caracterul Muritor nu poate fi ocolit, deoarece 
are efect asupra Artei şi asupra dorinţei creatoare (sau, ar 
trebui şi spun, creatoare de rang secund), care, din cât se 
pare, nu are funcţie biologică şi nu este câtuşi de puţin 
legată de necesităţile vieţii biologice obişnuite cu care, de 
altfel, în lumea noastră, mai curând intră în contradicţie. 
Această dorinţă se împleteşte cu o dragoste plină de 
pasiune pentru lumea reală primară, de unde şi sentimentul 
morţii, dar nu-şi găseşte împlinire în această lume. Poate să 
„cadă”, ca să zic aşa, în mai multe feluri. Ori devine 
posesivă, agăţându-se de lucrurile pe care singură le-a 
creat, cu alte cuvinte, creatorul de rang secund doreşte să 
devină Domnul Dumnezeul propriei creaţii. Atunci se va 
revolta împotriva legilor Creatorului - în special, împotriva 
caracterului muritor. lar dorinţa şi revolta (separat sau 
împreună) duc, în cele din urmă, la setea de Putere, pentru 
a-şi putea împlini mai repede dorinţa - şi astfel ajunge la 
Mecanism (sau Magie). Prin aceasta din urmă înţeleg 
întrebuinţarea oricăror stratageme ori mijloace (maşinării) 
exterioare, şi nu dezvoltarea puterilor proprii sau a 
talentelor înnăscute; sau chiar folosirea acestor talente cu 
intenţia venală de a domina, amenințând lumea reală sau 


supunând voinţele altora. Mecanismul este forma noastră 
modernă de Magie, mult mai evidentă şi mai apropiată de 
aceasta decât suntem dispuşi să recunoaştem. 

Eu nu am folosit „magia” în mod consecvent, iar regina 
elfilor, Galadriel, se vede obligată să-i dojenească pe hobbiţi 
pentru că întrebuinţează acest cuvânt pentru a desemna 
atât maşinăriile şi manevrele Duşmanului, cât şi pe cele 
folosite de elfi. N-am făcut-o deoarece nu exista un cuvânt 
care să desemneze în mod deosebit acţiunile elfilor (toate 
poveştile oamenilor suferă de aceeaşi confuzie). Dar elfii 
sunt acolo (în poveştile mele) ca să demonstreze tocmai 
această diferenţa. „Magia” lor este Artă, eliberată de multe 
dintre limitările sale omeneşti: necesită mai puţin efort, 
este mai rapidă, mai deplină (produsul corespunde pe de-a- 
ntregul viziunii). Scopul acestei magii este Arta, nu Puterea, 
creaţia de rang secund, nu dominarea şi reformarea 
tiranica a Creaţiei. „Elfii” suit „nemuritori”, cel puţin în 
raport cu această lume: prin urmare, sunt preocupaţi, mai 
curând, de durerile şi poverile nemuririi în raport cu timpul 
şi schimbarea, decât de moarte. Duşmanul, în formele 
succesive pe care le capătă, este întotdeauna şi în mod 
„firesc” preocupat doar de Dominare, prin urmare devine 
Stăpânul magiei şi al mecanismelor, dar problema că acest 
rău înspăimântător poate să rodească, şi chiar rodeşte, 
dintr-o rădăcină aparent bună - anume dorinţa de a aduce 
foloase lumii şi altoral, cu iuţeală şi conform planurilor 
proprii ale binefăcătorilor - este un motiv recurent. 

Ciclurile încep cu un mit cosmogonic, Muzica Ainurilor. 
Apar aici Creatorul Suprem şi valarii (sau puterile: 
anglicizat zei ). Aceştia din urmă sunt, ca să zicem aşa, 
puteri angelice, cărora li s-a dat să exercite autoritate în 
sferele lor (autoritatea cârmuirii, nu a creaţiei, facerii sau 
re-facerii). Sfat „divine”, în sensul că, de la bun început, au 
fost „exterioare”, existând „dinainte” de facerea lumii. 
Puterea fi înţelepciunea lor îşi au sursa în Cunoaşterea 
dramei cosmogonice, pe care o percep la început ca pe o 


dramă (adică aşa cum percepem noi o poveste inventată de 
altcineva) şi abia ulterior ca pe o „realitate”. Din punctul de 
vedere al tehnicii narative, acesta este un mijloc de a crea 
fiinţe egale ca frumuseţe, putere şi maiestuozitate cu „zeii” 
din mitologia cultă, şi care să poată fi acceptate - mă rog, 
cu oarece greutate - de o minte care crede în Sfânta 
Treime. 

Apoi trece repede la Istoria Elfilor, adică propriu-zis la 
Silmarillion; la lumea aşa cum o percepem noi, dar, 
bineânţeles, înfăţişată încă într-o manieră pe jumătate 
mitică: cu alte cuvinte, avem de-a face cu fiinţe raţionale, 
din carne şi oase mai mult sau mai puţin, după chipul şi 
asemănarea noastră. Cunoaşterea Dramei Creaţiei era 
incompletă: incompletă în cazul fiecărui „zeu”, dar şi dacă 
ar fi adunată la un loc toată cunoaşterea panteonului Căci 
(în parte, pentru a îndrepta răul făcut de rebelul Melkor, în 
parte, pentru a reface întregul până la ultimul detaliu) 
Creatorul nu dezvăluise chiar totul. Plămădirea şi natura 
Copiilor Atoatefăcătorului erau două taine mari. lot ceea ce 
ştiau zeii era că fiecare va veni pe lume la momentul 
dinainte stabilit. La origine, Copiii Atoatefăcătorului sunt, 
prin urmare, înrudiţi şi asemănători, şi, în acelaşi timp, 
diferiţi. Şi cum sunt, totodată, cu totul „altceva” decât zeii, 
care nu au jucat nici un rol în facerea lor, asupra acestora 
se îndreaptă în mod deosebit dragostea şi dorinţa zeilor. 
Aceştia sunt întâii Născuţi, Elfii; şi Născuţii După, Oamenii. 
Soarta elfilor este aceea de a fi nemuritori, de a iubi 
frumuseţea lumii, de a o face să înflorească prin delicateţea 
şi perfecțiunea cu care au fost dăruiţi, de a dăinui atâta 
vreme cât dăinuieşte şi ea, fără a o părăsi vreodată, chiar 
dacă sunt „răpuşi”, şi de a se întoarce în ea - cu toate 
acestea, atunci când vin Născuţii După, menirea elfilor este 
de a-i îndruma, de a le face loc şi, apoi, de a „păli” pe 
măsură ce Născuţii După cresc şi absorb viaţa din care au 
apărut şi unii, şi alţii. Soarta (sau Darul) oamenilor este 
natura muritoare, eliberarea din cercurile lumii. Întrucât 


perspectivă din care-i privit întregul ciclu, este cea a elfilor, 
natura muritoare nu are explicaţie mitică; este o taină a 
Creatorului, despre care nu se ştie mai mult decât atât 
„ceea ce le-a hărăzit oamenilor Creatorul ascuns rămâne”, 
pricină de mâhnire adâncă şi de invidie pentru elfii 
nemuritori. 

Cum am spus, ciclul de legende Silmarillion se deosebeşte, 
din câte ştiu eu, de orice alt lucru de acest soi, prin aceea 
că nu este antropocentric. Perspectivă şi centrul de interes 
nu sunt reprezentate de oameni, ci de „elfi”. Oamenii intră 
în scenă în mod inevitabil: la urma urmei, autorul este om 
şi, dacă este să aibă public cititor, acesta este şi el format 
din oameni şi ei trebuie să-şi facă intrarea în poveştile 
noastre în calitate de oameni şi nu transfiguraţi ori 
reprezentaţi ca elfi, gnomi, hobbiţi etc. Dar rămân periferici 
- venind mai târziu şi, chiar dacă importanţa lor creşte 
treptat, nu devin elemente principale. 

În cosmogonie se petrece o Cădere: o cădere a îngerilor, 
ca să zicem aşa. Deşi bineânţeles că diferită ca formă de 
Căderea din mitul creştin. Poveştile acestea sunt „noi”, nu 
derivă direct din alte mituri şi legende, dar, în mod 
inevitabil, conţin o mare parte din străvechile motive ori 
elemente larg răspândite. La urma urmei, eu cred că 
legendele şi miturile sunt în mare măsură făcute din 
„adevăr” şi prezintă aspecte ale lui, care pot fi percepute 
doar pe această cale; iar anumite adevăruri şi alte lucruri 
asemănătoare au fost descoperite cu mult timp în urmă şi 
trebuie să reapară mereu. Nici o poveste nu poate exista 
fără o „cădere” - la urma urmei, despre Cădere sunt toate 
poveştile - cel puţin nu pentru minţile omeneşti aşa cum le 
ştim şi le avem noi. 

Vasăzică, elfii au şi ei parte de o Cădere, înainte ca 
„istoria” lor să poată fi povestită. (Din motive deja explicate, 
prima cădere a omului nu apare nicăieri; oamenii intră în 
scenă abia după ce tot ceea ce există a pierit de mult ţi au 
rămas doar zvonuri cum că, pentru o vreme, ar fi căzut şi ei 


sub stăpânirea Duşmanului şi că unii dintre ei s-ar fi căit.) 
Partea principală a poveştii, adevăratul Silmarillion, 
relatează despre căderea celor mai dăruiţi dintre elfi, 
plecarea lor în surghiun din Valinor (un fel de Paradis, 
tărâmul Zeilor) în Apusul cel mai îndepărtat, revenirea lor 
pe Pământul de Mijloc, pământul unde s-au născut, dar care 
se află de multă vreme sub stăpânirea Duşmanului, vrajba 
lor cu acesta, puterea Răului fiind încă întrupată în formă 
vizibilă. Numele şi-l primeşte de la faptul că evenimentele 
sunt toate urzite în jurul sortii şi semnificației Silmarililor 
(„radiere de lumină pură”) sau a Nestematelor Primordiale. 
Făurirea nestematelor simbolizează, în principal, funcţia 
creatoare de rang secund a elfilor, dar silmarilii erau mai 
mult decât lucruri frumoase în sine. Erau şi Lumina Lumina 
din Valinor, aşa cum putea ea fi văzută în cei doi Copaci, de 
Argint şi de Aur. Aceştia au fost răpuşi de către Duşman din 
pură răutate, iar Valinorul s-a întunecat, chiar dacă din ei, 
înainte să moară de tot, s-a luat lumina pentru Soare şi 
pentru Lună. (O deosebire notabilă între aceste legende şi 
majoritatea celorlalte este că Soarele nu-i un simbol divin, 
ci un lucru obişnuit, iar „lumina soarelui” [lumea de sub 
soare] devine sinonimă cu o lume căzută şi cu o viziune 
imperfectă, răsturnată.) 

Dar cel mai destoinic dintre elfi (Feanor) a întemnițat 
Lumina din Valinor în cele trei nestemate supreme, 
silmarilii, înainte să fie întinaţi ori ucişi Copacii. Prin 
urmate, Lumina a continuat să trăiască numai în aceste 
nestemate. Căderea elfilor este pricinuită de atitudinea 
posesivă a lui Feanor şi a celor şapte fii ai săi fată de 
nestemate. Duşmanul pune mâna pe ele şi le bate în 
Coroana lui de Fier şi porunceşte să fie păzite în fortăreaţa 
lui impenetrabilă. Fiii lui Feanor fac un legământ cumplit şi 
blasfemator, jurând să duşmănească şi să se răzbune pe 
oricine, fie chiar şi zeu, care îndrăzneşte să-şi aroge vreun 
drept asupra silmarililor. Îi atrag de partea lor pe cei mai 
mulţi din neamul lor şi se răzvrătesc toţi împotriva zeilor, 


părăsind paradisul cu gând să pornească un război fără de 
speranţă cu Duşmanul. Primul fruct al Căderii lor este 
războiul în Paradis, elfii se ucid între ei, iar acest 
eveniment, ca şi legământul lor funest, a umbrit toate 
faptele lor eroice de mai târziu, atrăgând după sine trădări 
şi întorcând împotrivă-le toate victoriile. Silmarillion este 
istoria acestui Război al Elfilor Surghiuniţi cu Duşmanul, 
care se petrece în nord-vestul lumii (Pământul de Mijloc). 
Cuprinde mai multe poveşti despre victorii şi tragedii; dar 
se sfârşeşte în catastrofă şi în pieirea Lumii Străvechi, adică 
lumea lungului Ev Dindi. Nestematele sunt recuperate (prin 
intervenţia zeilor, într-un târziu) dar vor fi pierdute de elfi 
pentru totdeauna, una în mare, una în adâncurile 
pământului şi una ca stea pe boltă. Această suită de legende 
se încheie cu o imagine a sfârşitului lumii, prăbuşirea şi 
refacerea ei, precum şi cu recuperarea silmarililor şi a 
„luminii de dinaintea Soarelui” - după o ultimă bătălie care, 
cred eu, datorează mult felului în care este înfăţişată 
Ragnarok' în mitologia scandinavă, mai mult decât oricărei 
alte viziuni, deşi nu seamănă cu aceasta. 

Pe măsură ce poveştile devin mai puţin mitologice şi mai 
mult basme şi poveşti cavalereşti, apar şi oamenii. 
Majoritatea sunt „oameni buni” - familii şi căpetenii de 
clanuri, care, refuzând să se ploconească puterilor Răului şi 
auzind zvonuri despre zeii din Apus şi despre Elfii Nobili, 
fug înspre soare-apune şi îi întâlnesc pe Elfii Surghiuniţi 
chiar în toiul războiului lor. Oamenii care apar în acest 
moment al istoriei aparţin mai ales celor Trei Case ale 
Părinților Oamenilor, ale căror căpetenii devin aliaţi ai 
Seniorilor elfi. Contactul dintre oameni şi elfi prevesteşte de 
pe acum istoria evurilor ulterioare, o temă recurentă fiind 
aceea că prin venele oamenilor (aşa cum sunt ei acum) 
curge şi „sânge” elfic şi că au moştenit de la elfi şi alte 
lucruri, precum arta şi poezia (sau cel puţin arta şi poezia 
lor au fost influențate de aceştia ). Au astfel loc două 
căsătorii între muritori şi elfi, Amandouă regăsindu-se 


ulterior în seminţia lui Eărendil, reprezentată de Elrond 
Cel-pe-jumătate-elf care apare în toate istoriile, chiar şi în 
Hobbitul. Cea mai importantă poveste din Silmarillion şi, 
totodată, cea mai elaborată dintre ele este povestea lui 
Beren şi a lui Luthein, fecioara elfă. Aici întâlnim, printre 
alte lucruri, primul exemplu al unui motiv (ce va deveni 
dominant în cazul hobbiţilor), anume că marile stratageme 
ale istoriei lumii,. Roţile lumii”, sunt adesea puse în mişcare 
nu de stăpâni şi de cârmuitori, nici de zei, ci de cei aparent 
necunoscuţi şi slabi - şi asta datorită vieţii tainice din ceea 
ce-a fost creat şi a acelei părţi pe care n-o poate cunoaşte 
nici măcar întreaga înţelepciune, ci numai Cel Unic, dar 
care motivează amestecul în Dramă al Copiilor 
Atoatefăcătorului. Beren, muritorul proscris, va izbuti (cu 
ajutorul lui Luthien, o simplă copilă, chiar dacă elfă de 
obârşie) ceea ce toate oştirile şi toţi războinicii nu 
izbutiseră: pătrunde în fortăreaţa Duşmanului şi smulge 
unul dintre silmarili din Coroana de Fier. Astfel câştigă el 
nuna lui Luthein şi are loc prima căsătorie între muritori şi 
nemuritori. Ca atare, istoria aceasta poate fi citită ca o 
poveste cavalerească sau ca un basm (cred eu, minunat şi 
impresionant), având doar cunoştinţe vagi despre contextul 
general. Dar ea reprezintă, în acelaşi timp, o legătură 
fundamentală în ciclu, iar sensul ei nu poate fi înţeles pe 
deplin dacă este scoasă din context. Căci recuperarea 
nestematei, o victorie extraordinară, duce la dezastru. 
Legământul fiilor lui Feanor începe să-şi facă efectul şi 
dorinţa lor pătimaşă de a avea silmarilii împinge în ruină 
regatele elfilor. 

Mai sunt şi alte poveşti, la fel de ample, în aceeaşi măsură 
independente, dar legate şi ele de istoria generală. Este 
vorba de cea despre copiii lui Hurin, tragica poveste a lui 
Turin Turambar şi a surorii sale, Niniel, eroul fiind Turin, un 
personaj despre care cei cărora le plac asemenea poveşti ar 
putea spune (fără prea mult folos pentru noi) că are câte 
ceva din Sigurd Volsung, Oedip şi finlandezul Kullervo. Apoi 


este povestea căderii Gondolinului, principala fortăreață 
elfică Şi povestea sau poveştile lui Eârendil Rătăcitorul. 
Eărendil joacă un rol important în sensul că încheie 
Silmarillion, iar vlăstarele sale reprezintă elementele de 
legătură cu poveştile Evurilor ulterioare şi cu personajele 
lor principale. Ca reprezentant al ambelor seminţii, a 
oamenilor şi a elfilor, rolul său este acela de a găsi o cale de 
întoarcere pe mare pe Tărâmul Zeilor, iar, ca legat al 
seminţiilor, să-i convingă pe zei să-şi amintească de 
Surghiuniţi, să se îndure de ei şi să-i salveze de Duşman. 
Soaţa lui, Elwing, este o urmaşă a lui Luthien şi încă are în 
posesia ei Silmarilul. 

Dar blestemul continua să-şi facă lucrarea şi Casa lui 
Eărendil este distrusă de fiii lui Planor. Insă tot aici se afli şi 
soluţia: Elwing se aruncă în Mare pentru a salva Nestemata 
şi astfel ajunge la Eârendil şi, cu puterea Mării Nestemate, 
Amandoi reuşesc să treacă în Valinor şi să-şi împlinească 
misiunea; preţul pe care-l plătesc este acela că nu li se mai 
îngăduie să se reântoarcă şi să trăiască printre oameni sau 
elfi. Zeii se pun din nou în mişcare şi o mare putere se 
abate dinspre Apus asupra Fortăreţei Duşmanului, pe care 
o distruge; Duşmanul însuşi este azvârlit afară din Lume, în 
Nimicnicie, şi nu va mai apărea niciodată pe pământ sub 
formă întrupată. Ceilalţi doi silmarili sunt recuperaţi din 
Coroana de Fier, pentru a fi, apoi, definitiv pierduţi-Ultimii 
doi fii ai lui Feanor, obligaţi de legământul lor, fură 
nestematele, dar sunt distruşi de ele, căci se aruncă în 
mare şi în genunile pământului. Corabia lui Eărendil, 
împodobită cu ultimul silmaril, este urcată pe boltă, drept 
cea mai strălucitoare stea. Astfel iau sfârşit Sihnmillion şi 
poveştile Primului Ev. 

Următorul ciclu se ocupă (sau ar urma să se ocupe) deal 
Doilea Ev. Dar pe pământ acest ev este întunecat şi prea 
puţine se povestesc (sau ar trebui să se povestească) din 
istoria lui. În marile bătălii împotriva Întâiului Duşman, 
ţinuturile au fost distruse şi au căzut în ruină, iar 


meleagurile apusene ale Pământului de Mijloc au ajuns un 
tărâm pustiit. Aflăm că Elfii Surghiuniţi au fost sfătuiţi cu 
asprime (dacă nu chiar au primit poruncă) să se reântoarcă 
în Apus şi acolo să trăiască în pace. Nu mai aveau voie să 
sălăşluiască în Valinor, ci numai în Eressea, Insulă 
Singuratică, aflată nu departe de Tărâmul Binecuvântat 
Oamenii din cele Trei Case au fost răsplătiți pentru vitejia şi 
alianţa lor credincioasă, îngăduindu-li-se numai lor, dintre 
toţi muritorii, să trăiască în „apusul cel mai îndepărtat”, în 
Insula Numenore,. Atlantida” acelui ev. Desigur că zeii nu le 
pot schimba soarta - ori darul - ce le-a fost hărăzită de 
Creator, adică natura lor muritoare, dar Numenoreenilor li 
se dăruieşte o viaţă foarte lungă Prin urmare, înaltă 
pânzele şi părăsesc Pământul de Mijloc, întemeind un mare 
regat al marinarilor, aproape de Eressea (dar nu şi de 
Valinor). Majoritatea Elfilor Nobili se reântorc şi ei în Apus. 
Nu toţi, însă Unii oameni înrudiţi cu mimenâreenii rămân 
pe Pământul de Mijloc, nu departe de ţărmul Mării. Câţiva 
dintre Surghiuniţi nu se vor reântoarce ori îşi vor Amana 
întoarcerea (căci drumul spre Apus stă veşnic deschis 
nemuritorilor, iar la Limanurile Cenuşii corăbiile sunt 
mereu pregătite pentru a pomi pe mare întru eternitate). 
De asemenea, orcii (demonii ) şi alţi monştri aduşi pe lume 
de Întâiul Duşman nu pier nici ei de tot Şi mai există 
Sauron. În Silmarillion şi în poveştile Primului Ev, Sauron 
era o făptură din Valinor, atras în slujba Duşmanului şi 
devenit căpetenia şi sluga sa de nădejde. El se căieşte, 
cuprins de fiică, atunci când Întâiul Duşman este învins 
definitiv, dar, în cele din urmă, nu îndeplineşte porunca cei 
s-a dat, adică să se supună judecății zeilor, ci rămâne pe 
Pământul de Mijloc. Treptat, invocând motive demne de 
toată laudă - să reorganizeze şi să readucă la viaţă 
Pământul de Mijloc ajuns în ruină din pricină că „a fost dat 
uitării de zei” el devine reâncarnarea Răului, o fiinţă care 
tânjeşte după Puterea Totali, din care pricină, ura (mai cu 
seama faţa de elfi şi de zei) îl roade şi mai aprig. Pe măsură 


ce Al Doilea Ev se apropie de sfârşit. Umbra creşte la 
răsărit de Pământul de Mijloc, întinzându-şi mantia tot mai 
mult peste oameni, care sporesc ca număr, în vreme ce elfii 
încep să pălească. Prin urmare, cele trei teme principale 
sunt: Elfii întârziaţi» adică cei care mai zăbovesc pe 
Pământul de Mijloc; transformarea lui Sauron într-un nou 
Senior al întunecimii, stăpân şi zeu suprem al oamenilor, şi 
Numenor-Atlantida. Temele acestea sunt tratate istoric, în 
două Poveşti sau Relatări, Inelele Puterii şi Decăderea 
Numenorului. Amandouă constituie fundalul principal 
pentru Hobbitul şi ceea ce-i urmează. 

În prima asistăm la o a doua cădere sau cel puţin o 
„eroare” a elfilor. Nu că ar fi comis ceva rău prin faptul că 
zăboviseră în ciuda sfatului, totuşi e trist că [...] 
pământurile muritorilor de faptele lor eroice din trecut. Dar 
ei voiau să-mpace şi capră, şi varză. Voiau pacea, 
beatitudinea şi amintirile imaculate ale „Apusului” şi, în 
acelaşi timp, voiau să rămână pe pământul celor de rând, 
unde prestigiul lor ca seminţia cea mai nobilă, mai presus 
de elfii sălbatici, de gnomi şi oameni, era mai mare decât 
printre cei aflaţi la temelia ierarhiei din Valinor. Astfel că au 
început să fie obsedaţi de „pălire”, adică felul în care era 
percepută de ei scurgerea timpului (legea lumii de sub 
soare). Au început să fie apăsaţi de tristeţe, arta lor se 
învechea (ca să spunem aşa), iar toate eforturile lor se 
îndreptau, mai curând, spre a nu lăsa uitarea să se 
aştearnă, deşi îşi păstraseră şi vechea lor preocupare de a 
înfrumuseţa pământul şi de a-i tămădui rănile. Se zice că ar 
mai fi rămas un regat, în nordul extrem, cuprinzând 
rămăşiţe ale vechilor tărâmuri din Silmarillion, cârmuite 
odată de Gilgalad; şi alte câteva aşezări, precum Imladris 
(Vâlceaua Despicata) a iui Elrond; şi una mare în Eregion, la 
poalele apusene ale Munţilor Ceţoşi, aproape lipită de 
Minele Moriei, regatul principal al gnomilor în cel de-al 
Doilea Ev. Aşa s-a născut prietenia între două seminţii, altfel 
ostile (cea a elfilor şi cea a gnomilor), pentru prima şi 


singura dată, iar meşteşugul fierarilor a ajuns la apogeu. 
Dar mulţi elfi ascultau de vocea lui Sauron. În acele vremuri 
de început, Sauron era încă un spirit luminos, iar gândurile 
nutrite de el păreau să se îndrepte cam în aceeaşi direcţie 
cu ale elfilor tămăduirea ținuturilor pustiite. Dar, curând, 
Sauron le-a descoperit punctul slab atunci când le-a 
sugerat că, ajutându-se între ei, puteau să facă Pământul de 
Mijloc de la Apus la fel de frumos ca Valinorul. De fapt, 
sugestia asta a lui era un atac mascat la adresa zeilor, căci îi 
aţâţa pe elfi să dureze un ai doilea paradis. Gilgalad nici nu 
a vrut să audă de asemenea propunere şi nici Elrond. Dar 
în Eregion s-a trecut la treabă - şi elfii au fost atunci la un 
pas de a cădea pradă vrăjilor şi vicleşugurilor. Ajutaţi de 
Sauron, ei au făurit Inelele Puterii („putere” este un cuvânt 
de rău augur şi cu o conotaţie sinistră în toate aceste 
poveşti, cu excepţia cazului când este asociat cu zeii). 

Puterea principală (a tuturor acestor inele) era aceea dea 
împiedica sau a încetini alterarea (adică „schimbarea”, 
considerată un proces nedorit), de a păstra ceea ce este 
dorit sau iubit sau ceea ce se aseamănă cu un lucru sau cu 
o fiinţă iubită sau dorită - un motiv mai mult sau mai puţin 
elfic. Dar, în acelaşi timp, inelele sporeau puterile naturale 
ale celui care le avea în stăpânirea sa - apropiindu-se astfel 
de „magie”, care se poate uşor transforma în ticăloşie sau 
în pofta de a domina. Şi mai aveau şi alte puteri inelele 
acestea, dăruite de Sauron („Necromantul”, aşa este numit 
atunci când îşi aruncă umbra fugară şi-şi face auzite 
prevestirile în Hobbitul) ', ca, de exemplu, să facă invizibil 
un corp material şi să facă vizibile lucruri din lumea care nu 
se vede. 

Elfii din Eregion au făurit trei inele incredibil de frumoase 
şi puternice, aproape numai după imaginaţia lor şi menite 
să păstreze frumuseţea: acestea nu îi făceau nevăzuţi pe cei 
care le purtau. Dar, în taină, în Focul din adâncuri, în al său 
Tărâm Negru, Sauron a făcut un inel. Inelul Suprem, care 
cuprindea în sine puterile tuturor celorlalte şi le controla, 


încât cel care-l purta putea vedea ce gândeau toţi cei care 
foloseau inelele inferioare ca putere, îi influenta în tot ceea 
ce făceau şi, în cele din urmă, îi transforma de tot în sclavii 
săi. Dar Sauron nu avea nici înţelepciunea şi nici puterea de 
percepţie ale elfilor. În momentul în care şi-a însuşit acest 
Inel Suprem, elfii l-au simţit de îndată şi, ghicind intenţia 
tainică a lui Sauron, au fost cuprinşi de teamă. Au ascuns 
cele Trei Inele, încât nici măcar Sauron n-a descoperit 
vreodată unde se aflau, astfel că au rămas neântinate. lar 
pe celelalte inele făcute de ei au încercat să le distrugă. 

În războiul iscat între elfi şi Sauron, Pământul de Mijloc a 
căzut şi mai mult în ruină, mai ales în partea de vest. 
Eregion a fost cotropit şi distrus, iar Sauron a pus mâna pe 
multe Inele ale Puterii. Pe acestea le-a dat acelora care s-au 
arătat dornici să le primească (din ambiţie sau lăcomie), 
făcându-i să decadă şi mai mult şi transformându-i în sclavii 
săi. De aici şi stihurile „străvechi” ce apar ca laitmotiv în 
Stăpânul Inelelor. 

„Irei inele pentru Regii elfilor cei de sub soare, Şapte 
pentru ei, stăpânii gnomilor din săli de stâncă. 

Nouă, Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare. 

Unul pentru Seniorul întunecimii-n noaptea lui adâncă 
Unde-s Umbrele, în Ţara Mordor, ca să le găsească...” 

Astfel, Sauron aproape a devenit stăpânul suprem pe 
Pământul de Mijloc. Elfii încă rezistau în locuri tainice (încă 
ne-date în vileag). Ultimul Regat al elfilor, cârmuit de 
Gilgalad, mai supravieţuieşte cu greu pe țărmurile din 
extremitatea apuseană, unde sunt ancorate Corăbiile. 
Elrond Cei-pe-jumătate-elf, fiul lui Eârendil, ocroteşte un fel 
de sanctuar vrăjit la Imladris (în engleză, Rivendelll )), la 
hotarul de răsărit al ținuturilor apusene. Dar Sauron 
domină cetele tot mai numeroase de oameni care nu au 
avut-contacte cu elfii şi, astfel, indirect, cu valarii adevăraţi 
şi neântinaţi, cu zeii. El cârmuieşte un imperiu ce se întinde 
tot mai mult, de la Barad-dur, Marele Turn întunecat din 


Mordor, până aproape de Muntele de Foc, şi asta cu 
ajutorul Inelului Suprem. 

Dar pentru a izbândi în ceea ce şi-a propus, Sauron a fost 
obligat să lase ca o parte din puterea lui înnăscută (un 
motiv frecvent şi semnificativ în mituri şi basme) să treacă 
în acest Inel Suprem. Purtându-l, propria sa putere pe 
pământ sporea. Dar chiar şi nepurtându-l, puterea exista, 
era „egală” cu el însuşi, adică el nu „se împuţina”. Fără doar 
dacă Inelul nu cădea în mâinile altcuiva, care ajungea să fie 
stăpânit de acesta. Dacă se întâmpla aşa ceva, noul posesor 
putea să-l înfrunte pe Sauron (cu condiţia să fie de la 
natură îndeajuns de puternic şi de curajos), să devină 
stăpân peste tot ceea ce învățase său făcuse Sauron în 
timpul scurs de la făurirea Inelului Suprem şi, astfel, să-l 
răstoarne de la putere şi să-i ia locul. Aceasta era 
slăbiciunea esenţială pe care Sauron o acceptase în poziţia 
sa, în efortul (în mare măsură neizbutit) de a-i înrobi pe elfi 
şi în dorinţa lui de a controla minţile şi Voinţele slujitorilor 
săi. Dar mai exista un punct nevralgic: dacă Inelul Suprem 
era distrus, anihilat, atunci şi puterea acestuia se risipea, 
fiinţa lui Sauron te împuţina până la dispariţie, iar el 
devenea o umbră, o simpli amintire a voinţei ticăloase. Dar 
de aşa ceva nu se temea el şi nici cu gândul nu gândea că s- 
ar putea întâmpla. Nici un fierar, oricât de priceput, nu 
avea cum sădistrugă Inelul, doar el, Sauron, putea. Nu se 
topea în nici un alt foc decât în nestinsul foc subteran în 
care fusese făurit - şi la acesta nu se putea ajunge, căci se 
afla în Mordor. În plus, atât de mare era puterea Inelului de 
a stârni patimă, încât oricine îl avea asupra sa cădea sub 
stăpânirea lui; depăşea forţa oricărei voințe (chiar şi a lui 
Sauron) de a-i face în vreun fel rău, de a-l arunca sau de a-l 
da uitării. Aşa gândea Sauron, în timp ce-l purta pe degetul 
său. 

Prin urmare, în vreme ce Al Doilea Ev înaintează, avem de- 
a face cu un mare Regat şi o teocraţie ticăloasă (căci 
Sauron este, în acelaşi timp, zeul sclavilor săi) care pune tot 


mai mult stăpânire pe Pământul de Mijloc. În Apus - de fapt, 
nord-vestul este singura regiune descrisă cu limpezime în 
aceste poveşti, se află precarele locuri de refugiu ale elfilor, 
iar oamenii care sălăşluiesc pe aceleaşi meleaguri rămân 
mai mult sau mai puţin necorupţi, dar neştiutori. Cei mai 
buni şi mai nobili dintre oameni sunt, de fapt, înrudiţi cu 
aceia care au plecat spre Numenor; cei rămaşi în urmă duc 
o existenţă simplă,. Homerică” patriarhală şi tribală. 

Între timp, Numenor şi-a sporit bogăţia, înţelepciunea şi 
gloria sub cârmuirile dinastiilor de mari regi cu viaţă 
îndelungatăl, descendenţi direcţi ai lui Elros, fiul lui 
Eărendil, fratele lui Elrond. Decăderea Numenorului, adică 
a Doua Cădere a Omului (sau a Omului repus în drepturi, 
dar încă muritor), atrage după sine sfârşitul catastrofal nu 
numai al celui de-al Doilea Ev, ci şi al Vechii Lumi, lumea 
primordială a legendei (închipuită drept searbădă şi 
limitată). După care începe al Treilea Ev, un Ev al Apusului, 
un Medium Aevum, primul al lumii destrămate şi schimbate; 
ultimul al suveranităţii - cât a mai rămas din ea - a elfilor 
întrupaţi în forme vizibile şi ultimul în care Răul îşi asumă o 
singură formă întrupată dominantă. 

Deciderea este, în parte, rezultatul unei slăbiciuni 
inerente oamenilor - ca urmare, dacă vreţi, a primei Căderi 
(neconsemnată în aceste poveşti), după care s-au pocăit, 
dar nu s-au şi tămăduit în cele din urmă. Pe pământ, 
răsplata este mult mai periculoasă pentru oameni decât 
pedeapsa! Căderea se petrece datorită vicleniei cu care 
Sauron exploatează această slăbiciune. Tema centrală este 
(inevitabil, cred eu, într-o poveste despre oameni) cea a 
Opreliştii sau a Interdicţiei. 

Numenoreenii trăiesc la orizontul vizibil al celui mai 
răsăritean taram „nemuritor”, Eressea; şi cum sunt singurii 
oameni care vorbesc o limbă elfică (învățată pe vremea 
Alianţei lor), ei comunică permanent cu străvechii lor 
prieteni şi aliaţi, fie în binecuvântata Eressea, fie în regatul 
lui Gilgalad, pe țărmurile Pământului de Mijloc. Astfel că, în 


înfăţişarea lor şi chiar în privinţa puterilor minţii, cu greu 
mai puteau fi deosebiți de elfi - numai că au rămas muritori, 
deşi li s-a dăruit o viaţă de trei ori mai lungă, sau poate 
chiar şi mai lungă, decât a celorlalţi muritori. Dar această 
răsplată este însăşi ruina lor sau mijlocul de a fi ispitiţi. 
Viaţă lungă îi ajută să-şi îmbogăţească arta şi înţelepciunea, 
dar dă naştere şi unei atitudini posesive faţă de aceste 
lucruri şi încep să-şi dorească să aibă mai mult timp pentru 
propria plăcere. Prevăzând, în parte, acest lucru, zeii le-au 
impus de la bun început Numenoreenilor o oprelişte: nu 
aveau voie să se apropie de Eressea pe mare şi nici spre 
apus să nu se îndrepte, dincolo de orizontul propriului 
meleag. În orice altă direcţie se puteau îndrepta după pofta 
inimii. Dar le era interzis să pună piciorul pe pământ 
„nemuritor”, pentru a nu li se trezi patima pentru nemurire 
(în spaţiul lumii) care era împotriva legii lor, acea soartă 
anume sau dar de la Iluvatar (Creatorul), şi pe care natura 
lor nici nu ar fi putut-o îndura. 

Trei sunt fazele căderii lor în dizgrație. Întâi, 
consimţământul, obedienta liber consimţită, chiar dacă nu 
pe deplin înţeleasă. Apoi, o vreme îndelungată, se supun 
fără tragere de inimă, vociferând tot mai făţiş. În cele din 
urmă, se răscoală şi apare o prăpastie între oamenii Regelui 
şi rebeli, pe de o parte, şi o mică minoritate persecutată a 
Credincioşilor, de cealaltă parte. 

În prima fază, fiind oameni paşnici, îşi dovedesc curajul 
călătorind pe mare. Ca descendenţi ai lui Eârendil, devin 
cei mai buni marinar, şi, cum n-au voie să se îndrepte spre 
Apus, pornesc spre miazănoapte, spre miazăzi şi spre 
răsărit, cât mai departe. Şi astfel ajung la țărmurile 
apusene ale Pământului de Mijloc, unde vin în ajutorul 
elfilor şi oamenilor împotriva lui Sauron, stârnindu-i 
acestuia ura nestinsă împotrivă-le. În acele zile, erau priviţi 
de către Oamenii Sălbatici aproape ca nişte binefăcători 
divini, care le împărtăşeau din arta şi cunoaşterea lor şi, 


apoi, dispăreau din nou - lăsând în urma lor multe legende 
despre regi şi zei veniţi de la apus. 

În faza a doua, zilele Mândriei şi Gloriei şi ale protestelor 
împotriva Opreliştii, încep să caute bogăţia mai curând 
decât fericirea. Dorinţa de a scăpa de moarte a dat naştere 
cultului morţilor, astfel că-şi risipeau bogăţia şi artă pe 
morminte şi monumente funerare. Au început să întemeieze 
aşezări pe țărmurile apusene, aşezări ce-au devenit mai 
degrabă fortărețe şi „fabrici” de seniori dornici de 
îmbogăţire, încât Numenoreenii s-au apucat de strâns dări, 
ducând peste mări tot mai multe prăzi în corăbiile lor cele 
mari. Şi apoi au început să făurească arme şi maşinării. 

Şi faza asta a ajuns la capăt şi a început a treia, o dată cu 
urcarea pe tron a celui de-al treisprezeceleal rege din spiţa 
lui Elros, Tar-Calion Intrauratul, cel mai puternic şi mai 
mândru dintre toţi regii. Aflând el ca Sauron îşi luase titlul 
de Rege al Regilor şi Stăpân al Lumii, a hotărât să-l 
nimicească pe „uzurpator”. Porneşte astfel în forţă şi cu 
întreaga lui grandoare spre Pământul de Mijloc şi atât de 
întinse îi sunt armiile şi atât de înfricoşători sunt 
numenâreenii în zilele gloriei lor, încât supuşii lui Sauron nu 
le vor putea ţine piept. Sauron se preaumileşte, se înclină în 
faţa lui Tar-Calion şi este dus ostatic în Numenor. Dar acolo 
creşte iute în rang, datorită vicleşugurilor şi cunoştinţelor 
sale, de la simplu slujitor la sfetnic de frunte al regelui şi, cu 
minciunile sale, îi îmbrobodeşte pe toţi, de la rege până la 
cei mai mulţi seniori ai săi şi la oameni. Neagă existenţa 
Creatorului, spunând că Unul este o simplă invenţie a 
valarilor de la Apus, oracolul propriilor dorinţe. Mai-marele 
zeilor este cel care sălăşluieşte în Nimicnicie şi care o va 
cuceri în cele din urmă şi în nimicnicie va face regate fără 
de sfârşit pentru cei ce-l vor sluji. Opreliştea este doar un 
vicleşug de a stârni frica şi de a-i opri pe Regii oamenilor să 
dobândească viaţa eternă şi astfel să rivalizeze cu valarii. 

Sub Sauron apare astfel o nouă religie ce venerează 
întunecimea în temple durate anume. Adevăraţii credincioşi 


sunt persecutați şi sacrificați. Numenoreenii duc cu ei 
ticăloşia pe Pământul de Mijloc, unde devin stăpâni plini de 
cruzime şi răutate ai magiei, chinuindu-i şi ucigându-i pe 
oameni; vechile legende sunt pline de poveşti întunecate 
despre ororile comise. Lucru care însă nu se întâmpla în 
nord-vest; căci acolo, datorită elfilor, vor veni numai acei 
credincioşi care le rămân prieteni. Limanul principal al 
Numenoreenilor buni se află lângă gura marelui râu 
Anduin. De acolo, influenta încă benefică a Numenorului se 
răspândeşte pe râu în sus, de-a lungul coastelor, până în 
nord, în regatul lui Gilgalad; tot acum ia naştere şi o Limbă 
Comună. 

Dar, într-un târziu, planul lui Sauron se apropie de 
împlinire, căci Tar-Calion simte cum îl pândesc bătrâneţea 
şi moartea şi, aplecându-şi urechea la ultimul îndemn al lui 
Sauron, construieşte cea mai mare dintre toate flotele de 
război, ia calea mării către Apus, încalcă Opreliştea şi 
porneşte război împotriva zeilor, pentru a smulge de la ei 
„viaţa eternă între hotarele lumii”. Confruntaţi cu această 
răscoală, o nesăbuinţă şi o blasfemie fără egal, şi cu o 
primejdie adevărată (căci Numenoreenii, conduşi de 
Sauron, ar fi putut ruina însuşi Valinorul), valarii se folosesc 
de puterea ce le-a fost încredinţată şi îl roagă pe Creator să 
le îngăduie să rezolve acest impas. Vechea lume se 
destramă şi se transformă. În mare se deschide un hău ce-l 
înghite pe Tar-Calion şi întreaga sa flotă. Numenorul însuşi, 
aflat pe buza hăului, se prăvăleşte şi dispare în abis pentru 
totdeauna, cu întreaga sa glorie cu tot După aceasta nu se 
va mai găsi nici o urmă vizibilă de vieţuire a celor divini sau 
nemuritori pe pământ. Valinor (sau Paradisul) şi chiar 
Eressea dispar şi ele, rămânând doar în amintirea pământe- 
nilor. Oamenii pot de acum să călătorească pe mare spre 
apus, dacă aşa vor, oricât de departe, dar drumul nu-i va 
mai aduce în apropiere de Valinor sau de Tărâmul 
Binecuvântat, ci vor ajunge tot la răsărit, adică înapoi de 
unde au pornit; căci lumea este rotundă şi finită, un cerc 


din care nu se' poate scăpa decât prin moarte. Doar 
„nemuritorii”, elfii rămaşi în urmă, pot, dacă vor şi dacă se 
simt obosiţi de cercul lumii, să urce în corăbii şi să găsească 
„drumul drept” care să-i ducă în străvechiul sau Adevăratul 
Apus, şi acolo să-şi găsească pacea. 

Astfel că al Doilea Ev se apropie de o catastrofă colosală; 
dar sfârşitul încă nu-i este aproape. Câţiva supraviețuiesc 
cataclismului: Elendil cel Chipeş, căpetenia Credincioşilor 
(numele lui înseamnă „prietenul elfilor”) şi fiii săi, Isildur şi 
Anarion. Elendil, un personaj care aminteşte de Noe, s-a 
ţinut departe de răscoală şi s-a îngrijit că toate corăbiile 
sale să fie pregătite cu echipaj şi provizii în largul coastei 
răsăritene a Numenorului; el fuge dinaintea vijelioasei 
mânii a Apusului şi este purtat de valurile colosale ce înghit 
vestul Pământului de Mijloc. EI şi întregul echipaj sunt 
aruncaţi pe țărm, unde rămân exilați, şi întemeiază două 
regate Numenoreene, Arnor, la nord, aproape de tărâmul 
lui Gilgalad, şi Gondor, în jurul gurilor Anduinului, departe, 
în sud. Sauron, care e nemuritor, reuşeşte cu greu să scape 
din prăpădul ce s-a abătut asupra Numenorului şi se 
reântoarce în Mordor, unde nu trece mult şi îşi reface 
îndestul puterile ca să-i atace pe exilaţii din Numenor. 

Al Doilea Ev se sfârşeşte cu Ultima Alianţă (între elfi şi 
oameni), şi cu marele asediu asupra Mordorului. Se 
sfârşeşte cu răsturnarea de la putere a lui Sauron şi cu 
distrugerea celei de-a doua întrupări vizibile a răului. Dar 
preţul plătit este mare, iar greşeala comisă, dezastruoasă. 
Căci Gilgalad şi Elendil sunt ucişi, în timp ce încearcă să-l 
spintece pe Sauron. Isildur, fiul lui Elendil, retează Inelul de 
pe mâna lui Sauron, astfel că puterea îl părăseşte pe acesta 
şi spiritul său dispare în umbre. Răul însă îşi începe 
lucrarea. Isildur pretinde că inelul este de drept al său, ca 
„Dezdăunare pentru tatăl său” şi refuză să-l arunce în Focul 
aflat în apropiere. Pleacă, însă pe drum este ucis prin înec 
în Râul cel Mare şi Inelul se pierde, fără a se mai şti nimic 
despre soarta lui. Totuşi, nu este distrus, încât turnul 


întunecimii, zidit cu ajutorul lui, ramane în picioare, pustiu, 
însă nu nimicit. Astfel se încheie al Doilea Ev, cu 
întemeierea ținuturilor Numenoreenilor şi cu sfârşitul 
ultimei cârmuiri regale a Elfilor Nobili. 

AINULINDALE. 

Muzica ainurilor. 

Şi a fost Eru, Unul, numit Iluvatar în Ardă; şi mai întâi i-a 
făcut pe Ainuri, cei Sfinţi, vlăstare ale gândului sau, şi ei au 
fost cu el înainte să fi luat fiinţă orice altceva. Iar el le-a 
vorbit, înfăţişându-le motive muzicale pe care să le cânte 
dinaintea lui, şi ei au cântat, şi el s-a bucurat. Dar vreme 
îndelungată fiecare a cântat de unul singur, puţini au fost 
cei ce-au cântat împreună, în vreme ce toţi ceilalţi ascultau; 
şi asta din pricină că fiecare înţelegea doar acea parte a 
minţii lui Iluvatar din care el însuşi se trăgea, încât le era 
greu să-şi înţeleagă fraţii. Dar cu cât ascultau mai mult, cu 
atât se adâncea şi înţelegerea lor, închegându-se tot mai 
mult, în chip armonios. 

Şi iată că s-a întâmplat că Iluvatar să-i cheme la sine pe 
toţi ainurii şi să le înfăţişeze un motiv cu adevărat măreț, 
dezvăluindu-le lucruri mai mari şi mai minunate decât le 
mărturisise până atunci; şi gloria începutului şi splendoarea 
sfarsitului i-a înmărmurit pe ainuri, făcându-i să se încline 
amuţiţi în faţa lui Iluvatar. 

Iluvatar le-a spus atunci: 

— Din tema aceasta pe care v-am înfăţişat-o vreau să-mi 
faceţi cu toţii, în cânt armonios, o Muzică Măreaţă. Şi cum 
am aprins în voi Flacăra Nepieritoare, veţi putea face 
dovada puterilor voastre înfrumuseţând această temă, dacă 
veţi voi, fiecare cu ale sale gânduri şi meşteşuguri şi după 
cum se pricepe. Ci eu voi sta şi voi asculta şi mă voi bucura 
că, prin voi, frumuseţea cea mare a fost trezită şi 
preschimbata în cântec. 

Atunci vocile ainurilor, că îngânate de harpe şi lăute, de 
cimpoaie şi trompete, şi viole, şi orgi, şi asemenea unor 
coruri nesfârsite ce-şi însoțeau cântărea cu vorbe, au 


început să potrivească tema lui Iluvatar într-o muzică 
măreaţă; şi a crescut un son de melodii ce se năşteau una 
dintr-altă, împletindu-se in-tr-o armonie ce a pierit din auz, 
răspândindu-se în străfunduri şi-n înalturi, potopind locurile 
de sălăşluire ale lui Iluvatar, şi muzică şi ecoul ei s-au 
revărsat în Nimicnicie, care n-a mai fost nimicnicie. Altă 
muzică asemenea acesteia nici c-au mai făcut ainurii de 
atunci încoace, cu toate că se zvoneşte că altă încă şi mai 
măreaţă va fi înfăţişată dinaintea lui Iluvatar de către 
corurile ainurilor şi-ale Copiilor lui Iluvatar după ce zilele 
vor fi ajuns la sfârşit. Abia atunci va fi cântată muzica lui 
Iluvatar aşa cum se cuvine şi va prinde viaţă în clipa în care 
i se va da glas, căci abia atunci se vor dumiri cu toţii pe 
deplin ce voise el de la fiecare în parte şi fiecare va şti ce 
gin-desc ceilalţi, şi Iluvatar va dărui gândurilor lor focul 
tainic, căci pe placul lui va fi ce va auzi. 

Ci acum Iluvatar sta şi ascultă şi o vreme lungă a fost 
mulţumit de muzică ce-o auzea, căci nu-i găsea nici un 
cusur. Dar, pe măsură ce temă se-mplinea, în sufletul lui 
Melkor s-a stârnit dorinţa de a adăugi cu de la sine putere 
scorniri ale închipuirii sale ce nu se potriveau temei lui 
Iluvatar; şi căută prin aceasta să sporească puterea şi 
gloria acelei părţi ce-i fusese lui încredinţată. Dintre toţi 
ainurii, lui Melkor îi fuseseră hărăzite darurile cele mai de 
soi, cel al puterii şi cel al cunoaşterii, şi tot el se împărtăşea 
şi din darurile primite de fraţii săi. 

Adesea pornise de unul singur în nimicnicie, în căutarea 
Flacării Nepieritoare; căci se aprinsese în el arzătoarea 
dorinţa de a făuri el însuşi lucruri şi i se părea că Iluvatar 
nu se gândea la Nimicnicie, iar golul acela îl punea pe 
Melkor pe jar. Zadarnică i-a fost însă căutarea, căci Focul 
este a) lui Iluvatar. Numai că în singurătate Melkor 
începuse să nutrească gânduri ce doar ale sale erau, 
negândite de fraţii săi. 

Astfel de gânduri împletea el acum în muzică să; şi, dintr-o 
dată, cântul sau a sunat altfel decât al celorlalţi şi cei care 


cântau laolaltă cu el s-au simţit pierduţi şi gândul li s-a 
tulburat şi muzica lor a prins să şovăie; unii însă au început 
să-şi potrivească propriul lor cânt după cel al lui Melkor, 
dând deoparte gândul ce-l avuseseră înainte. Apoi 
răzvrătirea lui Melkor i-a cuprins şi pe alţii, şi melodiile 
auzite până atunci s-au cufundat într-o mare de sunete 
furtunoase. Dar Iluvatar stătea şi ascultă, până când i s-a 
părut că jilţul i-a fost prins într-o furtună dezlănţuită, ca şi 
când ape întunecate se războiau între ele aţiţate de o mânie 
fără sfârşit, ce nu se lăsă molcomita. 

Iluvatar s-a ridicat atunci de pe tron şi ainurii au văzut că 
zâmbea; şi-a înălţat el mâna stângă şi o nouă temă s-a 
desluşit deodată în toiul furtunii, asemenea şi totuşi altfel 
decât motivul cel dintâi, şi a prins putere şi iată că avea o 
frumuseţe neştiută până atunci. Dar răzvrătirea lui Melkor 
s-a întețit în vuiet, împotrivindu-se, şi iarăşi s-au simţit 
pierduţi ainurii şi şi-au curmat cântărea, încât nu se mai 
auzea decât Melkor. Iluvatar s-a ridicat din nou şi ainurii au 
văzut că îi era încruntat chipul; şi-a înălţat el mâna dreaptă 
şi - minune! 

— O altă tema a răsărit în tot acel haos, ce nu mai semăna 
cu cele dinainte. Căci la început a părut blândă şi 
mângâietoare, un susur doar de sunete blajine în cânturi 
suave; dar cum acesta nu putea fi stăvilit, curând a devenit 
tot mai puternic şi mai adânc, până când a părut că şi cum 
două cântări se înălţau acum deodată în faţa jilţului lui 
Iluvatar, dar prin nimic nu se asemănau. Una era adâncă şi 
vastă, şi minunată, doar că molcomă şi împletită cu tristeţea 
necuprinsă care, mai presus de orice, îi dădea frumuseţea. 
A doua, închegata cu greu, răsună stridentă şi găunoasa, 
repetându-se la nesfârşit; îi lipsea armonia, mai curând 
sună a îmbinare asurzitoare că de trâmbiţe, zbierând 
mereu aceleaşi numărate tonuri. Şi cu tot dinadinsul 
încerca să înăbuşe prima cântare cu violenţă vocii sale, dar 
mai mult părea că primul cânt îi lua acordurile cu adevărat 
triumfătoare şi le ţesea în propriul său tipar solemn. 


În toiul acestei încleştări, ce făcea că sălile mari ale lui 
Iluvatar să se cutremure şi cutremurarea aceasta să se 
întindă până şi în tăcerile încă numite, Iluvatar s-a ridicat a 
treia oară şi chipul lui era cumplit la vedere. Şi-a ridicat el 
ambele mâini şi, cu un singur acord, mai adânc decât 
Abisul, mai înalt decât Bolta Cerească, străpungând precum 
lumina din ochiul lui Iluvatar, Muzica a încetat. 

A vorbit Iluvatar atunci, spunând: 

— Puternici suit ainurii şi mai puternic între ei este 
Melkor, dar să ştie el şi toţi ainurii că eu sunt Iluvatar, şi 
cele ce le-aţi cântat vi le voi înfăţişa acum, pentru că voi să 
vedeţi ce aţi făptuit. lar tu, Melkor, vedea-vei că nici o temă 
nu poate fi cântată fără doar dacă în mine îşi are izvorul şi 
nici că poate vreunul cânta altminteri de cum voiesc eu. Ci 
acela ce va cerca astfel a face dovadă că singura unealta 
mea cu care născocesc totul este mai minunată decât poate 
el cu gândul să gândească. 

S-au înspăimântat atunci ainurii, căci încă nu pricepeau 
tâlcul vorbelor ce tocmai le auziseră; iar Melkor s-a ruşinat 
şi din ruşinea asta s-a înfiripat în taina mânia. Iluvatar însă 
li s-a înfăţişat şi mai măreț şi astfel a plecat el de pe acele 
Inimoase meleaguri pe care le făcuse pentru ainuri; iar 
ainurii l-au urmat. 

Iar când au ajuns în Nimicnicie, Iluvatar le-a spus: 

— lată-vă Muzica! 

Şi le-a înfăţişat o vedenie, făcându-i, astfel, să vadă ceea ce 
până atunci doar auziseră; şi-au zărit o Lume nouă ce 
prindea contur în faţa ochilor lor, o sferă în miezul 
Nimicniciei ce-o hrănea, dar fără ca ea însăşi să fie 
Nimicnicie. Şi cum priveau ei şi se minunau de ce vedeau, 
Lumea aceasta a-nceput să-şi desfire istoria şi era ca şi cum 
prindea viaţă sub ochii lor şi creştea. Iliivatar i-a lăsat o 
vreme să privească tăcuţi, apoi le-a spus: 

— Iată-vă Muzica! Asta-i cântărea voastră de menestreli; şi 
în ceea ce vă înfăţişez acum în faţa ochilor voştri vă găsi 
fiecare dintre voi tot ceea ce îi pare că singur a creat sau a 


adăugit. Iară tu, Melkor, vei afla gândurile tale, zămislite în 
taina de mintea ta şi vei vedea că ele nu-s decât o fărâmă 
din întreg, aducând prinos gloriei lui. 

Şi multe altele le-a spus Iluvatar ainurilor atunci şi pentru 
că le-au rămas întipărite în minte vorbele sale, precum şi 
muzica ce fiecare o făcuse, ainurii ştiu multe din ceea cea 
fost şi este şi va fi să vină şi puţine lucruri au rămas 
nevăzute ochilor lor. Câteva sunt totuşi pe care ei nu le pot 
vedea, nici fiecare în parte, nici când se adună cu toţii la 
sfat; căci nimănui nu a dezvăluit Iluvatar toate cele câte le-a 
ticluit - singur el le ştie - şi, în fiecare ev, se ivesc lucruri ce 
sunt noi şi prin nimic nu s-au lăsat vestite, căci nu vin din 
trecut. Aşa se face că, în timp ce Lumea le era dezvăluită 
astfel, ainurii au văzut că în ea se aflau lucruri pe care ei nu 
le gândiseră. Şi cu uimire au privit la venirea Copiilor lui 
Iluvatar şi la locul pregătit anume pentru vieţuirea lor; şi s- 
au dumirit că ei înşişi îl pregătiseră, prin muzică pe care o 
făcuseră, fără să ştie că avea şi altă menire decât simpla să 
frumuseţe. Căci pe Copiii lui Iluvatar nimeni altul nu-i 
plăsmuise decât el însuşi, fiind aduşi de a treia temă 
muzicală, nicidecum de temă pe care le-o înfăţişase el la 
început, încât nici un ainur nu a pus nimic de la sine în 
plăsmuirea lor. Şi, avându-i acum dinaintea ochilor, ainurii i- 
au îndrăgit pe loc, că pe nişte făpturi altfel alcătuite decât 
ei, ciudate şi libere, iar în ele vedeau o dată în plus oglindită 
mintea lui Iluvatar şi puteau să mai deprindă ceva din 
înţelepciunea lui, care le era chiar şi lor, ainurilor, ascunsă. 

Copiii lui Ilivatar sunt elfii şi oamenii, Întâi Născuţi şi 
Născuţii După. Şi, dintre toate splendorile Lumii, dintre 
toate vastele sale bolți şi spaţii şi dintre ale sale străluciri 
rotitoare, Iluvatar le-a orânduit sălaş în Adâncurile Timpului 
şi între miriadele de stele. Şi ar putea părea acest sălaş un 
lucru de nimic celor care iau seama doar la măreţia 
ainurilor, nu şi la clarviziunea lor; sau celor care au 
trebuinţă de | toată întinderea Ardei drept temelie pentru o 
coloană pe care s-o înalțe până când vârful conului sau 


atinge boltă mai ascuţit decât un ac; sau care ţin socoteala 
doar de necuprinsa vastitate a Lumii, căreia ainurii încă îi 
dau formă, fără să se gândească defel la scumpătatea cu 
care alcătuiesc fiece lucru al ei. Dar când ainurii au văzut 
acel sălaş în vedenia ce le-a fost arătată şi i-au zărit pe 
Copiii lui Iluvatar înăuntru, mulţi dintre cei mai măreţi 
ainuri şi-au îndreptat toate gândurile asupra acelui loc, la 
care acum râvneau. Şi în friintea lor se afla Melkor, aşa 
cum, la început, tot el fusese cel mai fără seamăn între 
ainuri care s-a alăturat cu cântul sau Muzicii. Şi le spunea 
tuturor că dorea să meargă acolo ca să se îngrijească de 
toate cele intru folosul Copiilor lui Iluvatar - dar îi mintea, 
cum se minţise şi pe sine la început, căci cine altul decât el 
însuşi stăpânea clocotitoarele valuri de frig şi fierbinţeală 
ce se năpusteau asupra acelui tărâm? În adevăr, dorinţa lui 
era aceea de a-i supune voinţei sale pe elfi şi pe oameni 
deopotrivă, pizmuindu-i pentru darurile ce li le promisese 
Iluvatar; şi-şi mai dorea să aibă el însuşi supuşi şi slujitori şi 
să i se spună şi lui stăpân şi să supună voinţele altora. 

Ceilalţi ainuri stăteau şi priveau la acel sălaş aşezat în 
uriaşele întinderi ale Lumii, pe care elfii îl numesc Ardă, 
Pământul; şi inimile li s-au umplut de lumină şi ochii le-au 
scăpărat de bucurie la vederea atâtor culori; dar vuietul 
mării i-a tulburat. Şi au văzut vânturile şi văzduhul, şi 
materiile din care era făcută Ardă, fierul şi piatră, şi 
argintul şi aurul şi multe altele, dintre toate, apa era cea pe 
care-o ridicau în slăvi cu osebire. Eldarii spun că în apa încă 
mai stăruie ecoul Muzicii ainurilor, mai mult decât în orice 
altă materie ce se găseşte pe acest Pământ; şi mulţi dintre 
Copiii lui Iluvatar ascultă cu acelaşi nesaţ vocile Mării, fără 
să ştie de ce o fac. 

Spre această apă şi-a îndreptat gândul acel ainu căruia 
elfii îi spun Ulmo şi pe care, mai mult decât pe orice alt- 
ainu, l-a deprins Iluvatar cu tainele muzicii. Văzduhul şi 
vânturile l-au atras cu deosebire pe Manwe&, cel mai mândru 
dintre ainuri. Spre materia din care-i făcut Pământul s-au 


îndreptai gândurile lui Aule, căruia Iluvatar i-a dăruit tot 
atâta dibăcie şi cunoaştere cât şi lui Melkor, numai că, 
pentru el, plăsmuirea şi lucrul plăsmuit, iar nu stăpânirea 
asupra lucrului sau propria pricepere, sunt adevărata 
încântare şi mândrie. Lui îi place să dăruiască, iar nu să 
adune, şi nici o grijă nu-l apasa, ci mereu se-apuca de ceva 
nou. 

Iar Iluvatar i-a spus lui Ulmo astfel: 

— Oare, nu vezi tu cum în acest mic regat din Adâncurile 
Timpului Melkor s-a pornit cu război împotriva celor făurite 
de tine? Frig neânchipuit de mare şi de amarnic a zămislit 
cu mintea lui, dar tot n-a izbutit să distrugă frumuseţea 
izvoarelor tale şi nici ale tale iazuri limpezi. Priveşte zăpadă 
şi vicleană lucrătură a îngheţului! Melkor a născocit 
fierbinţeala şi focuri făr' de număr, dar tot n-a secătuit 
dorinţa ta şi n-a zăgăzuit pe deplin muzica mării. Te uita la 
norii cei înalţi şi la splendoarea lor, la negurile veşnic 
schimbătoare; şi pleacă-ţi urechea la căderea ploii pe 
Pământ! Norii ceştia te duc mai aproape de Manw&, 
prietenul tău, pe care-l îndrăgeşti. 

— Adevărat este, a răspuns Ulmo. Apa e mai frumoasă 
acum decât şi-a imaginat-o vreodată inima mea, şi nici cel 
mai tainic gând al meu n-a izvodit vreodată fulgul de nea, 
iar căderea ploii n-a fost nicicând cuprinsă în muzică mea. 
Pe Manwe îl voi căuta pentru că împreună cu elsă 
închipuim cânturi ce veşnic să te bucure! 

Astfel şi-au unit de la bun început puterile Manwe şi Ulmo 
şi în toate cele ce le-au făcut împreună au urmat cu 
credinţa gândul lui Iluvatar. 

Dar chiar în timp ce Ulmo vorbea, iar ainurii încă priveau 
cu uimire vedenia, ea le-a fost luată şi ascunsă de ochii lor, 
iar lor li s-a părut că, în acea clipă, zăresc ceva nou, anume 
întunecimea, pe care până atunci n-o ştiuseră decât cu 
gândul. Numai că ei îndrăgiseră peste măsură frumuseţea 
vedeniei şi j se lăsaseră furaţi de acea Lume care li se 
înfăţişase şi prinsese viaţă sub privirile lor şi mintea le era 


plină de ea; iar istoria a rămas ciuntita şi cercurile timpului 
nerotunjite pe deplin atunci când vedenia le-a fost luată. 
Unii dintre ei au spus chiar că vedenia a pierit atunci când 
s-a desăvârşit Stăpânirea oamenilor şi a început să apună 
cea a Întâilor Născuţi; din care pricină, deşi Muzica învăluie 
totul, valarii n-au văzut cu ochii lor Evurile ce-au urmat şi 
nici sfârşitul Lumii. 

Ainurii au fost cuprinşi de frământare, dar Iluvatar i-a 
chemat la sine şi le-a spus: 

— Cunoscută îmi este mie dorinţa minţilor voastre, anume 
că tot ce aţi văzut voi în adevăr să se-mplinească, să nu 
rămână doar în gândurile voastre, ci să fie cum sunteţi şi 
voi, şi totuşi altfel. Aşa că spun: Ea! Să fie toate acestea! Şi 
voi trimite în Nimicnicie Flacăra Nepieritoare şi ea se va 
găsi în miezul Lumii, şi Lumea Va Fi; şi dintre voi cine 
voieşte poate cobori în ea. 

Şi dintr-o dată ainurii au văzut în depărtare o lumină, ca 
un nor cu o inimă vie într-însul, că o flacără; şi au ştiut că 
aceasta nu mai era doar o vedenie, ci Iluvatar făurise un 
lucru nou: Ea, Lumea care Este. 

Aşa s-a întâmplat că dintre ainuri unii au rămas cu Iluvatar 
dincolo de hotarele Lumii; dar alţii - şi printre ei mulţi 
dintre cei măreţi şi mândri - şi-au luat rămas-bun de la 
Iluvatar şi au pogorât în Lume. Dar, pentru aceasta, 
Iluvatar le-a cerut ceva în schimb - sau poate că nu el le-a 
cerut, ci acel ceva izvora din însăşi iubirea lor anume că, 
din acea clipă, puterea lor să rămână între hotarele Lumii, 
înlăuntrul lor pentru totdeauna, până la deplina ei 
alcătuire, astfel ca ei să fie viaţa ei, iar ea a lor. Şi de aceea 
se numesc ei vălări, Puterile Lumii. 

Dar intrând în Ea, valarii au rămas uimiţi şi s-au pierdut cu 
firea, căci părea că nimic nu fusese încă făurit din ceea ce 
văzuseră ei în acea vedenie, totul stătea să înceapă, dar 
încă n-avea formă, iar peste tot domnea întunericul. Căci 
Muzica Măreaţă nu fusese altceva decât alcătuirea şi 
înflorirea gândului în spaţiile veşnice, iar Vedenia, doar o 


prevestire; valahi se aflau acum la începutul Timpului şi 
înțelegeau că Lumea fusese doar prevestita, prorocita prin 
cântul lor, iar ei trebuia acum s-o împlinească Astfel au 
început marile lor munci în pustietăţi necuprinse şi 
necercetate, în evuri făr' de număr şi uitate, până când, în 
Adâncurile Timpului şi în vastele spaţii ale Lumii, s-a ajuns 
la ceasul şi în locul în care urma să se dureze sălaşul pentru 
Copiii lui Iluvatar. Şi cei care au trudit cel mai mult pentru 
a-l dura au fost Manwe şi Aule, şi Ulmo; dar şi Melkor s-a 
aflat acolo de la bun început, virându-se în treburile 
celorlalţi şi incercuid să întoarcă totul intru împlinirea 
propriilor sale gânduri şi dorinţe; şi a aprins focuri mari. 
Căci Melkor îşi dorea acest Pământ încă tânăr, în care 
flacăra ardea vâlvătaie, astfel că le-a spus valarilor. 

— Acesta va fi regatul meu şi-i voi da numele meu! 

Dar Manwe era fratele lui Melkor în mintea lui Iluvatar şi 
era întâiul instrument în cea de-a doua temă născocită de 
Iluvatar pentru a pune stavilă răzvrătirii lui Melkor. Astfel 
că Manwe a chemat la sine multe spirite, şi din cele mari, şi 
din cele mai mici, şi ele au coborât pe câmpiile Ardei şi l-au 
ajutat pe Manwe că nu cumva Melkor să împiedice pentru 
totdeauna împlinirea trudei lor, iar Pământul să se 
veştejească înainte chiar de a fi înflorit. lar Manwe i-a spus 
lui Melkor. 

— Regatul acesta nu-l vei lua tu pentru tine pe nedrept, 
căci mulţi alţii trudesc aici umăr la umăr cu tine. 

Şi s-a iscat vrajbă între Melkor şi ceilalţi vălări; drept care 
Melkor a găsit de cuviinţă să se retragă o vreme şi să 
pornească spre alte meleaguri, unde putea să facă aşa cum 
dorea el; dar din sulletul sau n-a alungat dorinţa de a 
stăpâni Regatul Ardei. 

Apoi, valarii şi-au ales pentru ei înşişi o formă şi o culoare 
pentru că tot ce-i atrăsese în Lume era dragostea lor 
pentru Copiii lui Iliivatar. Îh care-şi puneau nădejdea, au 
luat forma după ceea ce văzuseră în vedenia lui Iluvatar, 
dar nu şi măreţia şi splendoarea întrezărite acolo. Iar forma 


asta şi-o alcătuiau mai mult după cum ştiau ei că trebuie să 
arate Lumea ce putea fi văzută, şi nu după cum arată ea cu 
adevărat. Pentru vălări, foima e aidoma veşmintelor pe care 
le purtam noi şi pe care le putem lepăda fără ca fiinţă să ni 
se împuţineze. Valarii pot umbla neinvesmintati, dacă aşa 
voiesc, şi nici măcar eldarii nu-i pot zări cu limpezime, chiar 
de se afla în preajma lor. Dar când doresc să pună pe ei 
veşminte, atunci îşi iau forme de bărbaţi, unii, şi de femei, 
alţii, după cum le-au fost naturile de la bun început, astfel 
ca formă pe care o ia fiecare nu este aleasa după bunul său 
plac, ci îi întrupează! Natura, aşa cum şi noi ne 
invesmântam diferit, după cum suntem bărbaţi sau femei, 
căci nu veşmintele ne fac ceea ce suntem. Cât despre Mai- 
Mari, formele pe care le îmbracă nu seamănă întotdeauna 
cu veşmintele purtate de regii şi reginele din rândul 
Copiilor lui Iluvatar, ci uneori se învelesc cu propriile lor 
gânduri şi atunci îi desluşim că pe ceva teribil de măreț şi 
grozav de înfricoşător. 

Mulţi li s-au alăturat valarilor, unii mai umili, alţii egali lor 
în măreție, şi împreună au trudit ca să facă rânduiala pe 
Pământ şi să-i stăvilească tălăzuirile. Şi a văzut Melkor ce se 
făcuse acolo şi cum valarii umblau pe Pământ ca puteri ce 
puteau fi văzute, purtând veşmintele Lumii, şi erau 
minunaţi | şi mândri la vedere şi fericiţi, iar Pământul se 
preschimba într-o grădină a desfătărilor lor. Căci tălăzuirile 
lui erau acum; îmblânzite. Şi l-a cuprins pizmă pe Melkor, 
mai abitir decât înainte; aşa că şi-a luat şi el o formă ce 
putea fi văzută, doar că, din pricina sufletului său înnegurat 
şi a răutăţii ce-i ardea launtrurile, forma aceea era 
întunecată şi înspăimântătoare. Şi astfel a pogorât el în 
Ardă, cu o putere şi o măreție mai mari decât ale oricărui 
valar, precum un munte ce iese din mare, iar vârfu-i se- 
nalţa deasupra norilor, acoperit de gheţuri şi purtând o 
coroană de foc şi fum. Lumina din ochii lui Melkor era 
asemenea unei flăcări ce dogoreşte cu fierbinţeala ei şi 
sfredeleşte totul, cu frig de moarte. 


Astfel a început prima bătălie între vălări şi Melkor pentru 
stăpânirea Ardei; dar despre aceste frământări elfii ştiu 
prea puţine. Căci cele povestite aici au fost depanate de 
valahi înşişi, cu care eldalienii au stat la sfat în Valinor; 
poveţe le-au dat valarii, dar despre războaiele dinaintea 
venirii elfilor abia dacă au adus vorba. Cu toate acestea, 
printre eldari se vorbeşte că valarii s-au încumetat, în ciuda 
lui Melkor, să cârmuiască Pământul şi să-l pregătească 
pentru venirea Întâilor Născuţi; au întemeiat tari, pe care 
Melkor le-a distrus; au săpat vai, iar Melkor le-a astupat la 
loc; au dăltuit munţi, însă Melkor i-a făcut fărâme; au făcut 
mari, dar Melkor le-a spulberat; şi nimic nu putea dăinui în 
pace sau creşte temeinic pentru că, de cum se apucau 
valarii să dureze ceva, venea Melkor şi dărâma sau 
sfărâma. Dar truda lor n-a fost chiar în zadar, şi, cu toate că 
vrerea nu li s-a împlinit până la capăt nicăieri şi în nimic din 
ce făcuseră ei, şi toate cele aveau forme şi culori altminteri 
decât le închipuiseră valarii la început, încetul cu încetul, 
Pământul s-a tocmit şi s-a gătit şi astfel s-a întemeiat, în cele 
din urmă, locul de sălăşluire pentru Copiii lui Iluvatar, în 
Adâncurile Timpului, printre miriadele de stele. 
VALAQUENTA ISTORIA VALARILOR ŞI A MAIARILOR 
DUPĂ LEGENDELE 
ELDARILOR. 

La început, Eru, Unul, care în limba elfilor se numeşte 
Iluvatar, i-a făcut pe ainuri din gândul său; iar ei, stându-i 
dinainte, au dat glas unei muzici măreţe. În această Muzică 
s-au aflat începuturile Lumii; căci Illuvatar a făcut ca 
această muzică să poată fi zărită, iar ei au văzut-o că pe o 
lumină în întuneric. Şi mulţi dintre ei au fost vrăjiţi de 
frumuseţea ei şi de istoria ei pe care o vedeau cum se naşte 
şi prinde contur că într-o vedenie. Astfel că Iluvatar a dat 
Fiinţă vedeniei şi a trimis Focul Tainic să ardă în inima 
Lumii; şi Lumea a primit numele de Ea. 

Apoi, aceia dintre ainuri care tânjeau după ea s-au ridicat 
şi au pătruns în Lume la începutul Timpului, iar menirea lor 


era aceea de a o tocmi şi, prin muncile lor, de a împlini 
vedenia pe care o zăriseră. Îndelung au trudit pe Ea, cu 
tărâmurile ei atât de întinse încât întrec închipuirea elfilor 
şi a oamenilor, până când, la ceasul sorocit, a fost făcută 
Ardă, Regatul Pământului. Atunci au îmbrăcat ei veşmântul 
Pământului şi au coborât pe el şi s-au statornicit acolo. 

Despre vălări. 

Pe Mai-Marii acestor spirite elfii îi numesc vălări, Puterile 
Ardei, iar oamenii îi numesc adesea zei. Peste vălări şapte 
sunt Domnii; şi tot şapte sunt şi valierele, Reginele valarilor. 
Astfel le era numele în limba elfica, după cum era vorbită în 
Valinor, cu toate că altfel se numesc în graiul elfilor din 
Pământul de Mijloc, iar oamenii le spun în multe chipuri. 
Numele Domniilor, în ordinea cuvenită, suit: Manwe&, Ulmo, 
Aule, Orome, Mandos, Lorien şi Tulkas; iar Reginele se 
numesc: Varda, Yavanna, Nienna, Este, Vaire, Vana şi 
Nessa. Melkor nu mai este socotit printre vălări, iar numele 
său nu-i rostit pe Pământ. 

Manwe şi Melkor erau fraţi în gândul lui Iluvatar. Cel, mai 
măreț dintre ainurii care au venit pe pământ a fost, la 
început, Melkor; dar Manwe este mai drag inimii lui 
Iluvatar Isi-i înţelege cel mai bine planurile. La vremea 
cuvenită, avea să devină primul dintre toţi Regii, domn 
peste tărâmul Ardei şi cârmuitor al tuturor ce vieţuiau 
acolo. Cel mai mult îl încântau în Ardă vânturile şi norii şi 
întregul văzduh, din înălțimile sale până în adâncuri, şi de la 
hotarele cele mai îndepărtate ale Valului Ardei până la 
adierile ce unduiesc iarba. Il se mai spune şi Sulimo, Domnul 
Suflării Ardei. Îndrăgeşte păsările toate, iuți şi cu aripi 
puternice, şi ele vin şi pleacă la porunca lui. 

Alături de Manwe sta Varda, Doamna Stelelor, care ştie 
toate întinderile din Ea. Frumuseţea ei este atât de mare, 
încât n-o pot cuprinde vorbele oamenilor sau ale elfilor, căci 
lumina ui Iluvatar încă mai adasta pe chipul ei. lar puterea 
şi bucuria ei în această lumină se afla. Din străfundurile lui 
Ea a venit ca să-i fie de ajutor lui Manw&; pe Melkor îl ştia 


dinaintea izvodirii Muzicii şi l-a respins, iar elo ură şi se 
temea de ea mai mult decât de toţi ceilalţi pe care-i 
plăsmuise Eru. Manwfc şi Varda arareori se despart, iar 
traiul şi-l duc în Valinor. Casele lor se găsesc deasupra 
zăpezilor veşnice, sus, pe OiolOsse, piscul ce domina 
masivul Taniquetil, cel mai înalt munte de pe Pământ. Când 
Manwe se aşază în jilţul său şi priveşte în jur, ochii săi văd 
mai departe decât oricare alţi ochi; de e Varda cu el, vede 
chiar şi prin neguri, prin întuneric şi peste nesfârşirea 
mării. Cât despre Varda, atunci când Manwe e cu ea, 
urechile-i aud mai limpede decât oricare alte urechi, aud 
zvonul vocilor ce striga de la răsărit la apus, de pe munţi şi 
din vai şi din locurile întunecate pe care le-a durat Melkor 
pe Pământ. Dintre toţi Mai-Marii ce viețuiesc în această 
lume, elfii pe Varda o îndrăgesc mai mult şi-i arată cea mai 
mare preţuire. Elbereth o numesc ei şi din umbrele 
Pământului de Mijloc îi strigă numele şi-l preaslăvesc în 
cântece atunci când răsar stelele. 

Ulmo e Domnul Apelor. El nu are soaţa. Nu zăboveşte 
nicăieri prea mult, ci îşi schimbă sălaşul după pofta inimii, 
dintr-un străfund în altul al apelor adânci ale Pământului, 
sau chiar sub Pământ. E al doilea după Manwe ca putere şi, 
înainte să fi fost întemeiat Valinorul, el i-a fost lui Manwe cel 
mai apropiat prieten; dar după aceea arareori se mai ducea 
la sfaturile valarilor, numai dacă trebuiau cumpănite treburi 
importante. Căci el învăluie cu gândul său Ardă întreagă şi 
nu are nevoie de loc de odihnă. Unde mai pui că nu-i place 
să umble pe pământ şi arareori se învesmântează într-un 
trup, aşa cum fac semenii săi. Dacă l-ar vedea Copiii lui Eru, 
o mare spaimă i-ar cuprinde; căci Regele Mării s-ar ivi 
înfricoşător, asemenea unui munte de apă ce se năpusteşte 
asupra uscatului, cu un coif întunecat şi panaş de spumă, cu 
strai de zale lucind ca argintul în umbrele verzi. Trâmbitele 
lui Manwe au glas puternic, dar vocea lui Ulmo este adâncă, 
asemenea adâncurilor oceanului pe care doar el l-a văzut. 


Cu toate acestea, Ulmo îi iubeşte şi pe elfi, şi pe oameni şi 
niciodată nu i-a lăsat de izbelişte, nici când urgia valurilors- 
a stârnit împotriva lor. Se întâmplă uneori să vină nevăzut 
la țărmurile Pământului de Mijloc sau pătrunde până 
departe pe uscat, prin braţele înguste ale mării, şi acolo 
cânta din marii săi corni, uiumuri se numesc aceştia, făcuţi 
din scoica albă; şi cei până la care străbate cântărea să o 
vor auzi totdeauna în inimile lor şi vor tânji după mare tot 
restul vieţii lor. Dar, cel mai adesea, Ulmo le vorbeşte celor 
ce trăiesc în Pământul de Mijloc cu glasuri ce se aud doar 
că o muzică a apelor. Căci toate mările, lacurile, râurile, 
fantinile şi izvoarele se află sub stăpânirea sa; încât elfii 
spun că spiritul lui Ulmo curge prin toate venele 
pământului. Şi astfel primeşte Ulmo veşti, chiar şi în 
afunduri, despre nevoile şi durerile Ardei, care, altfel, i-ar 
rămâne neştiute lui Manwe. 

Puterea lui Aule este mai mică decât a lui Ulmo, dar nu cu 
mult. El este stăpân peste toate materiile din care e făcută 
Ardă. La început a trudit cot la cot cu Manwe şi cu Ulmo; 
modelarea pământurilor a fost munca lui. E făurar şi | Mai- 
Marele tuturor meşteşugurilor, placându-i cu osebire ceea 
ce iese din mâinile meşterilor dibaci, chiar şi cel mai mic 
lucruşor, dar, în egală măsură, îi plac zidirile măreţe din 
străvechime. Ale lui sunt nestematele ce se găsesc adânc în 
Pământ şi aurul cel frumos pe mână, dar şi pereţii munţilor 
şi fundurile mărilor. Noldorii de la el şi-au luat învăţătură, 
iar el le-a fost prieten dintotdeauna. Melkor îl pizmuia, căci 
Aule se asemăna mult cu el în gând şi putere; între ei a fost 
vrajbă îndelungată, din pricină că Melkor distrugea sau 
intina tot ce făcea Aule, iar acesta se săturase să tot 
îndrepte tulburările şi neorânduielile pricinuite de Melkor. 
Fiecare dorea să facă de unul singur lucruri noi pe care 
nimeni altul nu le gândise până atunci, şi tare le mai plăcea 
când erau lăudaţi pentru măiestria lor. Dar Aule i-a rămas 
credincios lui Eru şi se supunea voinţei lui în tot ce făcea; 
nu-i era necaz pentru ceea ce făureau ceilalţi, ci căuta să le 


dea sfaturi. Câtă vreme Melkor îşi irosea spiritul j în pizmă 
şi ură, până ce a ajuns ca în tot ce făptuia să batjocorească 
gândul altora, şi distrugea, dacă putea tot ce durau ei. 

Soaţa lui Aule este Yavanna, Cea-care-rodeste. Ea iubeşte 
tot ce creşte pe pământ, în forme făr' de număr, şi pe toate 
le are în gândul ei, de la Copacii asemenea turnurilor din 
codrii mai vechi decât stravechimea, până la muşchiul de pe 
pietre sau micile şi neştiutele fiinţe din țarină. Între Regine, 
Yavanna îi urmează Vardei în respectul pe care i-l arăta 
valarii. Când apare-n trup de femeie, este înalta şi 
înveşmântată în verde; dar uneori îşi ia alte forme. Sunt 
unii care au văzut-o stând asemenea unui copac sub bolta 
cerului, cu Soarele drept cununa; şi din toate ramurile 
cădea o rouă aurie pe pământul sterp şi numaidecât se 
înverzea acesta cu gnu răsărit; dar rădăcinile copacului se 
găseau în apele lui Ulmo, iar vânturile lui Manwe şopteau în 
frunzele copacului. Kementari, Regina Pământului, i se 
spune în graiul eldarin. 

Feanturii, stăpânii duhurilor, sunt fraţi şi cel mai adesea 
sunt numiţi Mandos şi Lorien. Dar aşa li se spune locurilor 
unde sălăşluiesc ei, căci numele lor adevărate sunt Namo şi 
Ulmo. 

Namo, fratele cel mare, trăieşte în Mandos, aflat la apus 
de Valinor. El îngrijeşte de Casele Morților şi cheamă la sine 
spiritele celor ucişi. Nu uita niciodată nimic şi cunoaşte 
toate lucrurile ce va să fie, în afară de cele ce n-au fost încă 
sorocite de Iluvatar. Namo e Judele valarilor, dar îşi rosteşte 
osândele şi judecăţile doar când îi cere Manwe. Vaire 
Ţesătoarea este soaţa lui; ea împleteşte în plasele ei de 
povesti toate cele ce s-au petrecut vreodată de-a lungul 
vremii şi cu aceste plase îmbraca sălaşurile din Mandos, 
care se lărgesc tot mereu o dată cu trecerea evurilor. 

Fratele cel tânăr, Ulmo, este stăpânul visurilor şi al 
vedeniilor. În Lorien se găsesc grădinile sale, în ţara 
valarilor, şi sunt cele mai frumoase dintre toate locurile 
lumii, pline de multe şi felurite spirite. Blândă Este, 


tămăduitoarea rănilor şi a ostenelii, este soaţa lui. Cenuşiu 
îi e veşmântul; iar darul ei este odihnă. Nu umbla la lumina 
zilei, ci doarme atunci pe o insulă din Lacul Lorellin cel 
umbrit de arbori. La fântânile lui Irmo şi Este se înviorează 
toţi cei ce trăiesc în Valinor; adesea, înşişi valarii vin în 
Lorien, pentru a gasj aici odihnă şi uşurare de povara Ardei. 

Nienna e mai presus de Este, ea fiind sora feanturilor. Ea 
trăieşte singură. Cunoaşte durerea prea bine şi jeleşte! 
Fiecare vătămare pe care i-a pricinuit-o Melkor Ardei. Atât 
de mare i-a fost tristeţea, pe măsură ce Muzica se împlinea 
tot mai mult, încât cântul ei s-a preschimbat în jelanie, cu 
mult înainte de a se sfârşi, iar glasul jelaniei s-a împletit în 
temele Lumii încă dinainte de-a fi fost Lumea făcută. Dar 
Nienna nu plânge pentru sine; cei care-o ascultă învaţa să 
fie milostivi şi să nu-şi piardă nădejdea. Sălaşurile ei se 
găsesc dincolo de soare-apune, la hotarele lumii; arareori 
vine ea în Valinor, unde totul e numai o bucurie. Mai curând 
se duce la casele din Mandos, care nu se afla departe de ale 
sale; şi toţi cei care aşteaptă acolo, în Mandos, o strigă, 
pentru că ea aduce putere spiritului şi preschimbă 
amărăciunea în înţelepciune. Ferestrele casei ei privesc în 
afară, dincolo de zidurile lumii. 

Cel mai puternic şi mai vestit pentru faptele sale de vitejie 
este 'Tulkas, căruia i se mai spune şi Astaldo, lemerarul, A 
venit ultimul în Ardă, ca să-i ajute pe vălări în prima bătălie 
cu MelkoR. Li plac luptele corp la corp şi întrecerile ce pun 
la încercare forţa; nu călăreşte armăsari, căci este mai iute 
decât orice făptură ce merge pe picioare, şi nu cunoaşte 
oboseala.'; Părul şi barba îi sunt aurii, pielea brună; iar 
arme îi sunt propriile mâini. Nu-i pasă nici de ce-a fost, nici 
de ce-o să vină, nu-i priceput să dea sfaturi, dar e un 
prieten de nădejde. Are drept soaţa pe Nessa, sora lui 
Orome, la fel de sprintenă şi de iute de picior ca şi soţul ei. 
Tare dragi îi sunt Nessei ciutele şi cerbii, care o urmează 
îndeaproape ori de câte ori hoinăreşte prin ţinuturi 
sălbatice; dar ea îi întrece, ca săgeata le-o ia înainte, cu 


vântul în plete. Îi place dansul şi adesea dansează, în 
Valimar, pe pajişti pururea verzi. 

Orome este un stăpân puternic. Chiar dacă nu-l întrece pe 
Tulkas în forţă, e mai cumplit la mânie; Tulkas, în schimb 
râde tot timpul, fie în întreceri, fie la război, şi chiar lui 
Melkor i-a râs în nas, în bătăliile pe care le-au purtat înainte 
să se fi născut elfii. Orome a îndrăgit meleagurile 
Pământului de Mijloc, încât le-a părăsit cu inima îndoită 
pentru a veni şi a se aşeza în Valinor; dar, în zilele de 
odinioară, trecea adesea munţii, spre răsărit, ca să revadă, 
împreună cu armia sa, dealurile şi câmpiile. Orome e cel ce 
vânează monştri şi fiare sângeroase, iar mai presus de orice 
îi plac caii şi câinii; dar şi copacii toţi, din care pricină este 
numit şi Aldaron ori lauron de către sindari, adică Domnul 
Pădurilor. Nahar se numeşte calul sau, alb în soare şi lucind 
ca argintul în noapte. Valaroma e numele cornului sau cel 
mare, al cărui glas e precum răsăritul roşu al soarelui sau 
ca fulgerul ce despica norii. Peste toţi ceilalţi comi ai armiei 
sale răsună al său în codrii pe care Yavanna i-a făcut să 
crească în Valinor; căci în aceşti codri îşi pregătea Orome 
oastea şi sălbăticiunile, ca să ia urma creaturilor ticăloase 
ale lui Melkor. Soaţa lui Orome este Vană, Cea Pururea 
Tânără; este sora mai mică a Yavannei. Toate florile răsar 
când trece ea şi se deschid sub privirile ei; şi toate păsările 
cântă la venirea ei. 

Acestea sunt numele valarilor şi valierelor şi, în câteva 
vorbe, au fost înfăţişaţi după cum li s-au arătat ei eldarilor 
în Aman. Dar, oricât ar fi fost de frumoase şi alese formele 
în care se arătau ei Copiilor lui Iluvatar, nu erau decât un 
val ce ascundea adevărata lor frumuseţe şi putere. Şi ce se 
spune aici - chiar dacă puţin - despre ceea ce-au ştiut 
eldarii odată este nimic pe lângă adevărata lor natură ale 
cărei origini se întorc în timp şi în spaţiu dincolo de putinţa 
noastră de a cuprinde cu gândul. Între ei, Nouă erau mai 
puternici şi mai slăviţi. Unul însă a fost îndepărtat dintre cei 
nouă, astfel că au rămas Opt, arătării, Stăpânii Ardei: 


Manwe şi Varda, Ulmo, Yavanna şi Aule, Mandos, Nienna şi 
Orome. Deşi Manwe le este Rege şi chezaş al credinţei lor 
faţă de Eru, ei sunt egali în măreție şi mai presus de toţi 
ceilalţi, fie aceştia din rândul valarilor sau al maiarilor, fie 
din orice altă spiţă trimisă de Iluvatar în Ea. 

Despre maiari. 

Împreună cu valahi au venit şi alte spirite, a căror vieţuire 
începuse şi ea înaintea Lumii; de aceeaşi spiţă cu valarii, 
sunt mai prejos că rang decât ei. Maiari se numesc ei, fiind 
supuşi valarilor, slujindu-i şi sprijinindu-i în toate câte le fac. 
Neştiut le este elfilor numărul lor şi puţini au primit nume 
în vreunul dintre graiurile Copiilor lui Iluvatar; căci or sta 
ele lucrurile altfel în Aman, dar în Pământul de Mijloc 
arareori s-au arătat maiarii în forme ce puteau fi văzute de 
către elfi şi oameni. Mai-Mari printre maiarii din Valinor ale 
căror nume-s pomenite în istoriile Zilelor de Odinioară sunt 
Ilmare, slujnica Vardei, şi Eonwe, purtătorul stindardului şi 
crainicul lui Manw6; ne-ntrecuta îi este vitejia în Ardă. Dar, 
dintre toţi maiarii, Osse şi Uinen sunt cei mai cunoscuţi 
Copiilor lui Iluvatar. 

Osse îi e supus lui Ulmo şi stăpân al mărilor ce udă 
țărmurile Pământului de Mijloc. Nu coboară nicicând în 
adin-curi, ci iubeşte coastele şi insulele şi-l bucura vânturile 
aflate în stăpânirea lui Manw&; căci tare-i place viforniţa şi 
râde când urlă valurile în jurul său. Uinen e soaţa lui, 
Doamna Mărilor, al cărei păr se răsfira prin toate apele de 
sub bolta. Toate făpturile ce viețuiesc în şuvoaiele de apă 
sărată îi sunt dragi şi la fel îi sunt şi plantele ce cresc acolo; 
marinarii o cheamă pe nume, căci ea se poate întinde 
liniştită pe valuri, înfrânând dezlănţuirile lui Osse. 
Numenoreenii au trăit multă vreme sub oblăduirea ei şi îi 
arătau acelaşi respect ca şi tuturor valarilor. 

Melkor ura marea, pentru că nu o putea supune. Se 
povesteşte că, în timp ce era făcută Ardă, ela încercat să-l 
ademenească pe Osse de partea sa, făgăduindu-i, dacă 
primea să-l slujească, toate tărâmurile şi întreaga putere ce 


de drept erau ale lui Ulmo. Aşa s-a făcut că, odată, demult, 
marea a fost cuprinsă de un asemenea zbucium, încât a 
distrus pământurile. 

Dar, la rugămintea lui Aule, Uinen l-a potolit pe Osse şi s-a 
înfăţişat cu el la Ulmo; a fost iertai şi el s-a reântors la 
vechile sale îndatoriri de vasal, fără să se mai abată de la 
ele. Aproape niciodată totuşi dorinţa de a se dezlănţui aprig 
nu l-a părăsit cu totul şi uneori se lăsă cu bună ştiinţă prada 
furiilor, fără ca Ulmo, stăpânul său, să-i ceară acest luciu. 
De aceea, cei ce trăiesc în apropierea mării sau pornesc în 
corăbii pe întinderea ei îl iubesc pe Osse, dar nu au 
încredere în el. 

Melian era numele unei maia care slujea şi Vanei, şi lui 
Este; multă vreme a trăit în Lorien, îngrijind de copacii care 
înfloresc în grădinile lui Irmo, înainte să vină în Pa-mintul 
de Mijloc. Oriunde se ducea, era înconjurată de cin-tecul 
privighetorilor. 

Cel mai înţelept dintre maiari era Olorin. Şi el trăia în 
Ldrien, dar drumurile sale îl duceau adesea spre sălaşurile 
Niennei, şi de la ea a deprins milostivenia şi răbdarea. 

Despre Melian se povestesc multe în Quenta Silmarillion. 
Dar în povestea aceasta nu se spune nimic despre Olorin; 
căci, deşi îi iubea pe elfi, umbla printre ei nevăzut sau, când 
se lăsă văzut, arata întocmai ca ei, încât ei nu ştiau de unde 
le veneau acele năluciri frumoase ori străfulgerările de 
înţelepciune pe care el le insufla în inimile lor. Mai târziu, a 
legat prietenie cu toţi copiii lui Iluvatar, fiindu-i milă de 
suferinţele lor; cei care-l ascultau vorbind se scuturau 
dintr-o dată de disperarea care-i apasă şi dădeau uitării 
gândurile întunecate. 

Despre duşmani. 

Între toate numele, ultimul este al lui Melkor, Cel-ce-cu- 
puterea-i-loveste. Dar lui nu i s-a mai îngăduit să şi-l 
folosească; iar noldorii, dintre elfi cei care-au avut cel mai 
mult de pătimit de pe urma ticăloşiei sale, nu-l rostesc cu 
nici un chip, ci îl numesc Morgoth, Duşmanul întunecat al 


Lumii. Iluvatar i-a hărăzit mari puteri, făcându-l egalul lui 
Manwe. 

Se împărtăşea, alături de toţi ceilalţi vălări, din aceleaşi 
puteri şi aceeaşi cunoaştere ca şi ei, dar pe toate le folosea 
pentru a-şi împlini ticăloşiile, risipindu-şi forţa în 
nemilostivire şi tiranie. Căci tânjea după Ardă şi după tot ce 
se găsea în ea, dorind să-l răstoarne pe Manwe de la putere 
şi să ajungă stăpân peste tărâmurile şi supuşii săi. 

Înfumurarea l-a împins de la măreție la nesocotirea a tot şi 
toate, în afară de sine însuşi, ajungând un spirit risipitor şi 
nemilos. Inteligența şi-a preschimbat-o în viclenie, 
răstălmăcind după cum voia tot ceea ce-i era lui de folos şi 
devenind, cu timpul, un mincinos fără pic de ruşine. La 
început, şi-a dorit Lumină, dar, neputând-o avea doar 
pentru sine, l-a cuprins o mânie atât de aprigă, încât s-a 
cufundat într-o genune numai flăcări şi, de acolo, în 
întunecime, întunecimea i-a fost apoi unealtă în toate fara- 
delegile pe care le-a abătut asupra Ardei, umplându-i de 
groază făpturile toate. 

Dar nesupunerea lui Melkor avea atâta forţă, încât multe 
evuri, nemaistiute acum, a durat vrajbă dintre el şi Manwe 
şi toţi ceilalţi vălări şi timp de ani îndelungaţi scurşi în Ardă 
a ţinut el sub stăpânirea sa aproape tot Pământul. Singur 
însă nu era. Căci, dintre maiari, mulţi au fost cei ce s-au 
lăsat ademeniţi de măreţia sa m zilele sale de glorie şi i-au 
rămas credincioşi, coborând dimpreună cu el în întunecime; 
pe alţii i-a ademenit mai târziu în slujba sa, cu minciuni şi 
daruri amăgitoare. Cele mai înspăimântătoare dintre aceste 
spirite erau valaraukarii, biciurile de foc, care în Pământul 
de Mijloc se numeau Balrogi, demonii terorii. 

Iar, dintre slujitorii săi ce poartă nume, cel mai insemnat 
era acel spirit căruia eldarii îi ziceau Sauron, sau Gorthaur 
cel Crud. La început, a fost şi el unul dintre maiarii lui Aule 
şi şi-a păstrat renumele în legendele acelui neam. I De Ia 
nici una dintre faptele lui Melkor Morgoth în Ardă, şi din 
nici una din muncile sale cele mari sau din lucrările sale 


Sauron n-a lipsit, cât despre ticăloşia acestuia, a fost mai 
mică decât a stăpânului său doar din pricină că, pentru 
multă vreme, n-a trudit pentru sine, ci i-a slujit altuia. Dar 
în anii ce aveau să vină, s-a înălţat că o umbră a lui Morgoth 
şi ca un duh al răutăţii sale şi l-a urmat pe acelaşi drum al 
pierzaniei, în Nimicnicie. 

AICI SE SFÂRŞEŞTE VALAQUENTA 

QUENTIA SILMARILLION. 

Istoria silmarililor 

CAPITOLUL 1. 

Despre începutul zilelor. 

Printre înţelepţi se povesteşte că Primul Război a început 
înainte ca Ardă să fi fost desăvârşită şi înainte să crească 
sau să umble vreo făptură pe pământ; şi, multă vreme, 
Melkor a fost cel mai tare. Dar, în toiul războiului, un spirit 
de o forţă şi un curaj nemaiîntâlnite a venit în ajutorul 
valarilor, după ce auzise în cerurile îndepărtate că în 
Regatul cel Mic se purta o bătălie; iar Ardă s-a umplut de 
răsunetul risului său. Aşa a venit Tulkas cel Puternic, a 
cărui mânie se învolburează precum o vântoasă din cele 
mari, punând pe fugă norii şi întunericul din calea sa; iar 
Melkor a fugit din fata mâniei şi a hohotelor sale de râs şi, 
după ce a părăsit el Ardă, a fost pace timp de un ev 
îndelungat. Iar Tulkas a rămas şi a devenit unul dintre 
valarii din Regatul Ardei. Melkor însă uneltea în bezna de 
dincolo de Ardă şi ura lui a rămas pentru totdeauna 
îndreptată împotriva lui Tulkas. 

În acea vreme, valarii au rânduit mările şi pământurile, şi 
munţii, iar Yavanna a pus, în sfârşit, în țarina seminţele pe 
care le avea pregătite de multă vreme. Şi, pentru că era 
nevoie de lumină, căci focurile fuseseră potolite ori 
îngropate sub dealurile de la începuturi, Aule a ascultat 
rugămintea Yavannei şi a făurit două felinare urieşeşti 
pentru a lumina Pământul de Mijloc pe care el îl durase în 
mijlocul marilor împrejmuitoare. Apoi Varda a umplut 
felinarele, iar Manwe le-a aprins, după care valarii le-au 


cocoţat pe pilaştri nemăsurat de înalţi ce întreceau cu mult 
toţi munţii ce-au rămas peste evuri. Un felinar l-au ridicat în 
partea de miazănoapte a Pământului de Mijloc, numindu-l 
Illuin; pe celălalt l-au ridicat la miazăzi, dându-i numele de 
Ormal; şi lumina Felinarelor valarilor s-a revărsat peste 
Pământ, astfel că totul era luminat ca şi când ar fi fost zi, o 
zi fără de sfârşit. 

Apoi seminţele puse de Yavanna în țarina iute au răsărit şi 
au înmugurit şi o mulţime de lucruri mici şi mari s-au ivit şi 
au crescut: muşchi şi ierburi de tot felul, şi ditamai ferigile 
şi copaci ale căror vârfuri erau încoronate de nori, ca şi 
când ar fi fost nişte munţi vii cu poalele înveşmântate într- 
un cre-r puseul verde Şi s-au ivit fiarele, sălăşluind pe 
câmpiile înierbate ori în nuri şi lacuri, ori mişunând în 
umbrele codrilor. Numai flori nu înfloriseră şi păsări nu 
cântau, căci ele aşteptau în sânul Yavannei să le vină 
vremea; dar rodnicia era născută din închipuirea ei şi parcă 
nicăieri atât de multă ca în tărâmurile celea din mijlocul 
Pământului, unde se întâlneau şi se împleteau luminile celor 
două Felinare. În Lacul cel Mare se găsea Insula Almaren, 
sălaşul dintâi al valarilor, pe când toate lucrurile erau încă 
tinere şi verdele, neştiut până atunci, mai apărea ca o 
minune în ochii celor ce-l făcuseră; şi multă vreme a domnit 
mulţumirea printre ei. 

Dar s-a întâmplat că, în timp ce valarii se odihneau după 
muncile lor, uitându-se cum creşteau şi se împlineau toate 
pe care le gândiseră şi le începuseră, Manwe a hotărât să 
facă un mare ospâţ; i-a poftit pe toţi valarii, cu mic cu mare, 
iar aceştia au venit. Aule şi Tulkas erau însă tare osteniţi. 
Căci Amandoi îi ajutaseră pe toţi ceilalţi - Aule cu iscusinţă 
sa, Tulkas cu forţa - fără contenire, în zilele trudei lor. 
Melkor stia ce se întâmplă, mulţumită prietenilor şi 
iscoadelor pe care le avea încă de pe atunci: maiarii pe 
care-i ademenise de partea sa; şi, departe, în întunecime, 
clocotea de ură, pizmuindu-şi semenii pentru ceea ce 
făcuseră şi dorind să-i preschimbe în slujitorii săi. Astfel că 


din cuprinderile lui Ea a adunat în juru-i spirite pe care le 
ademenise să-l slujească pe el şi, înconjurat de ele, s-a 
simţit dintr-o dată puternic. Zicându-şi că, iată, sosise clipa 
mult aşteptată, s-a apropiat din nou de Ardă, s-a uitat în jos 
spre ea şi frumuseţea Pământului în Primăvara vieţii sale i-a 
aprins şi mai mult ura. 

Prin urmare, valarii se strânseseră pe Almaren, fără teamă 
de ceva rău şi, din pricina luminii lui Illuin, n-au băgat de 
seamă umbră de la miazănoapte pe care o aruncă Melkor 
din depărtare; căci Melkor se întunecase precum Noaptea 
Nimicniciei. Legendele spun că la acel praznic al Primăverii 
de pe Ardă, Tulkas a luat-o de soaţa pe Nessa, sora lui 
Orome, iar ea a dănţuit dinaintea valarilor pe iarbă verde a 
Insulei Almaren. 

Apoi, Tulkas s-a întins să doarmă, ostenit şi mulţumit, iar 
Melkor, văzând acestea, şi-a zis că a sosit clipa pe care o 
aşteptase atât. Astfel că a trecut dincolo de Zidurile Nopţii, 
dimpreună cu armia sa, şi a pătruns în Pământul de Mijloc 
prin capătul său de la miazănoapte, fără ca valarii să prindă 
de veste ce se întâmplă. 

Melkor s-a apucat de îndată să sape adânc în pământ ca să 
zidească o mare fortăreaţa sub munţii cei întunecaţi, unde 
razele Felinarului Illuin de-abia dacă aruncau o lumină 
palidă şi rece. Fortăreaţa a primit numele de Utumno. Şi, cu 
toate că valarii încă nu aveau cunoştinţă de ea, ticăloşia lui 
Melkor şi năpasta urii sale s-au revărsat din locul acela, 
părăginind Primăvara Ardei. Ce era verde s-a ofilit şi a 
putrezit, râurile s-au umplut de buruieni şi mâl şi au apărut 
mlaştini, răspândind miasme otrăvitoare, iar acolo se 
înmulţeau în voie muştele; codrii au devenit întunecaţi şi 
ameninţători, cuibare ale spaimei; fiarele, şi ele, s-au 
preschimbat în monştri cu coarne şi colţi, care muiau 
pământul cu sânge. Abia acum s-au dumirit valarii că 
Melkor trecuse iar la fapte, aşa că s-au apucat să-i caute 
bârlogul. Dar Melkor, încrezător în puternică Utumno şi în 
foita slujitorilor săi, s-a pornit dintr-o dată cu război, lovind 


primul, înainte ca valarii să apuce să se pregătească; a 
atacat luminile lui Illuin şi Ormal, le-a retezat pilaştrii, a 
spart felinarele. Când s-au năruit pilaştrii, pământurile s-au 
despicat şi marile au crescut învolburate; iar când au fost 
sparte felinarele, flăcările distrugătoare s-au revărsat peste 
întreg Pământul. Înfăţişarea Ardei şi armonia între apele şi 
pământurile sale au fost distruse atunci şi nicicmd nu au 
mai putut fi remodelate în tiparele statornicite la început de 
vălări. 

În răvăşeala şi întunericul ce au urmat, Melkor s-a făcut 
nevăzut, dar frica pusese stăpânire pe el; căci, peste urletul 
mărilor, el a auzit vocea lui Manwe asemenea unui vânt 
puternic, iar pământul se zguduia sub paşii lui Tulkas. Dar 
Melkor a reuşit să ajungă la Utumno înainte să-l prindă 
Tulkas din urmă; şi acolo a rămas pitit. Valarii nu l-au putut 
urmări până în ascunzătoare, din pricină că aveau nevoie 
de aproape toată forţa lor pentru a stăvili zbuciumările 
Pământului şi pentru a feri de la ruină tot ceea ce reuşeau 
să salveze din truda lor; şi apoi, se temeau să desfacă în 
bucățele tot Pământul, căci nu ştiau unde sălăşluiau Copiii 
lui Iluvatar, care urmau să vină la un ceas ce nu le fusese 
încă dezvăluit. 

Astfel a sfârşit Primăvara Ardei. Sălaşul valarilor pe 
Almaren a fost făcut una cu pământul şi de-acum nu mai 
aveau Il unde se adăposti. Astfel că au părăsit Pământul de 
Mijloc, ducându-se în Ţinutul Aman, cel mai apusean dintre 
toate ţinuturile, chiar la hotarele lumii; țărmurile sale 
apusene mărgineau Marea Exterioară, numită de elfi 
Ekkaia, care înconjura Regatul Ardei. Cât de întinsă este 
marea asta, nimeni în I afară de vălări nu ştie; dincolo de ea 
se găsesc Zidurile Nopţii. În schimb, țărmurile răsăritene 
ale Amanului mărgineau capătul cel mai îndepărtat al Marii 
celei Mari de la Apus, numită Belegaer; şi pentru că Melkor 
se întorsese în Pământul de Mijloc şi încă nu putea fi dibuit, 
valarii s-au apucat să-şi întărească aşezarea, astfel că pe 
țărmurile marii au înălţat Munţii din Aman - Pelori - cei mai 


semeţi de pe Pământ. Şi încă şi mai sus de Munţii Peldri se 
află acel stei în vârful căruia Manwe şi-a aşezat tronul. Elfii 
îi spun acestui munte sfânt Taniquetil, şi OiolOsse, Albeaţa 
Nepieritoare, şi Elem'na cu Coroana de Stele şi Încă multe 
alte nume; sindarii însă aveau să-i spună Amon Uilos, în 
graiul lor de mai târziu. Din sălile lor aflate pe Taniquetil, 
Manwe şi Varda puteau să vadă întreg Pământul, până în 
cel mai îndepărtat ungher de la soare-răsare. 

Dincolo de pereţii munţilor Pelari, valarii şi-au întemeiat 
propriul lor ţinut, pe tărâmul acela care se numeşte Valinor, 
acolo îşi aveau casele, grădinile, turnurile, în ţara aceea 
bine păzită valarii au strâns lumina neânchipuit de multă şi 
toate lucrurile cele mai frumoase pe care le salvaseră de la 
ruină; şi s-au apucat să facă lucruri noi, încă şi mai 
frumoase, astfel că Valinorul a devenit mai frumos chiar şi 
decât Pământul de Mijloc în Primăvara Ardei; un ţinut 
binecuvântat, căci acolo trăiau Nepieritorii, şi nimic nu 
pălea şi nu se vestejea, nici o pată nu intina florile sau 
frunzele în ţara aceea, nimic viu nu putregăia sau nu era 
lovit de boleşniţe; căci înseşi pietrele şi apele erau 
binecuvântate. 

Şi după ce Valinor s-a durat pe de-a-ntregul şi casele 
valarilor au fost zidite, în mijlocul câmpiei de dincolo de 
munţi valarii şi-au construit oraşul, Valmar cel cu multe 
clopote. În faţa porţii apusene se găsea o colină verde, 
Ezellohar, căreia i se mai spune şi Corollaire; Yavanna a 
sfinţit-o, apoi s-a aşezat în vârful ei, în iarbă verde, şi a stat 
acolo vreme îndelungată, cântând un cântec al puterii, în 
care dădea glas tuturor gândurilor ei despre cele ce cresc 
în pământ. Dar Nienna gândea pe tăcute, udind colina cu 
lacrimile ei. În acest timp, valarii se strânseseră să asculte 
cântul Yavannei şi stăteau tăcuţi pe jilţurile lor de sfat, în 
Mahanaxar, Cercul Destinului, aproape de porţile aurite ale 
oraşului Valmar; iar Yavanna Kementari cânta dinaintea lor 
şi ei o priveau. 


Şi cum o priveau ei, pe colina s-au ivit două mlădiţe zvelte; 
la acel ceas, liniştea era stăpâna peste lumea toată, nici un 
zvon nu se auzea, în afară de c în tarea Yavannei. În 
revărsarea cântecului ei, mlădiţele au crescut şi s-au făcut 
frumoase şi înalte, şi au înflorit; astfel au apărut pe lume cei 
Doi Copaci din Valinor. Între toate cele făcute de Yavanna, ei 
sunt cei mai vestiți şi în jurul sorții lor se ţes toate poveştile 
despre Zilele de Odinioară. 

Unul avea frunzele de un verde închis, cu spatele ca 
argintul lucitor, şi din fiecare dintre miriadele sale flori 
picura necurmat o rouă de lumină argintie, iar sub el 
pământul era împestriţat de umbrele frunzelor sale 
tremurătoare. Celălalt purta frunze de un verde crud, 
asemenea celor ale fagului abia înfrunzit; marginile le erau 
de aur sclipitor. Flori se legănau pe ramurile sale, în 
ciorchini de flăcări galbene, fiecare ciorchine având formă 
unui corn luminos ce revărsa pe pământ o ploaie de aur; şi 
din florile acestui copac se răspândea în jur căldura şi o 
mare lumina. Unul se numea Telperion în Valinor, şi Silpion 
şi Ninquelote şi încă în multe alte feluri; celălalt purta 
numele de Laurelin, ori Malinalda, ori Culurien, iar în 
cântece primea şi alte nume. 

În şapte ceasuri, strălucirea fiecărui copac creştea, se 
împlinea şi apoi scădea până pierea; dar fiecare se retrezea 
la viaţă cu un ceas înainte ca celălalt să-şi stingă 
strălucirea. Astfel că în Valinor de două ori în fiecare zi 
şosea un ceas blând, de lumină stâmpărata, când Amandoi 
copacii se zăreau palid şi razele lor de aur şi de-argint se 
contopeau. 'Telperion era mai mare în vârstă, se împlinea şi 
înflorea primul; şi acel ceas dintâi când strălucea el, în 
licărirea albă a zorilor argintii, valarii nu l-au socotit în 
numărătoarea orelor, ci l-au numit ceasul începutului şi de 
la el au ţinut socoteala evurilor în care au domnit în Valinor. 
Prin urmare, în ceasul al şaselea al Zilei Dintii şi al tuturor 
zilelor pline de veselie care au urmat, până la întunecarea 
Valinorului, Telperion îşi încetă vremea înfloririi; iar la 


ceasul al doisprezecelea îşi curma Laurelin înflorirea. Şi 
fiecare zi a valarilor în Aman avea douăsprezece ceasuri, 
sfârşind cu a doua contopire a luminilor, în care Laurelin 
scădea, iar Telperion creştea. Şi lumina ce se răspândea din 
copaci a dăinuit multă vreme înainte să fie luată în 
văzduhuri sau scufundată în pământ; rouă lui Telperion şi 
ploaia ce cădea din Laurelin au fost strânse de Varda în 
ciubere uriaşe ca nişte lacuri sclipitoare ce serveau 
întregului meleag al valarilor drept izvoare de apă şi de 
lumină. Astfel, au început Zilele Fericite ale Valinorului; şi, 
tot astfel, a început şi socoteala Timpului. 

Dar pe măsură ce evurile se apropiau de ceasul menit de 
Ilivatar venirii Întâilor Născuţi, Pământul de Mijloc zăcea 
într-o lumină de amurg sub stelele făurite de Varda în acele 
vremuri de mult uitate, când trudea la facerea lui Ea. 
Melkor sălăşluia în întuneric, dar adesea ieşea din bârlogul 
lui şi hălăduia întrupat în alcătuiri ale puterii şi spaimei, 
mânuind frigul şi focul, din creştetul munţilor până în 
cuptoarele adânci de dedesubtul lor; şi tot ceea ce-a fost 
crud şi crâncen, şi ucigător în acele zile pe seama lui 
trebuie pus. 

Din minunatul şi binecuvântatul Valinor, valarii arareori 
treceau munţii în Pământul de Mijloc, dăruindu-şi toată 
dragostea şi grija meleagului de dincolo de Petari. Iar în 
mijlocul Tărâmului Binecuvântat se găseau casele lui Aulă, 
unde el trudea îndelung. Pentru că, în facerea tuturor 
lucrurilor din acea tară, el avea cel mai mult de muncit, şi a 
făurit el acolo, în văzul tuturor, dar şi în taină, multe lucrări 
minunate şi arătoase. De la el au rămas învăţăturile şi 
cunoştinţele despre Pământ şi despre toate cele ce-l 
alcătuiesc: cărturăria celor care nu făuresc, ci căuta doar 
să înţeleagă ceea ce este, şi deprinderile meşterilor - ale 
ţesătorului, ale tâmplarului, ale fierarului, dar şi ale 
plugarului şi gospodarului, cu toate că acestea din urmă 
precum şi învăţăturile despre toate câte cresc şi rodesc de 
la soaţa lui Aulg au rămas, de la Yavanna Kementari. Lui 


Aule i se mai spune şi Prietenul Noldorilor, căci de la el au 
învăţat aceştia multe în vremurile ce aveau să vină, ei fiind 
cei mai pricepuţi dintre elfi; şi, în felul lor, cu harurile cu 
care au fost dăruiţi de lliivatar, au sporit cele deprinse de la 
Aule, pentru că lor le plăceau graiurile şi scrisul, şi 
modelele de broderie, desenul şi cioplitul. Tot noldorii au 
fost primii care au tăiat şi şlefuit nestemate; şi cele mai 
frumoase dintre toate erau silmarilii, nestematele pierdute. 

Însă Manw& Sulimo, cel mai de seamă şi mai sfânt dintre 
vălări, stătea ia hotarele ținutului Aman, fără să-şi fi luat 
gindul de la Tărâmurile Exterioare. Tronul său maiestuos 
era aşezat pe vârful 'Taniquetil, cel mai înalt dintre toţi 
munţii lumii, ce se ridică la marginea mării. Spirite 
întruchipate în şoimi şi vulturi îşi luau tot timpul zborul din 
marile săli ale lui Manwe şi se întorceau aici; ochii lor 
puteau zări până în fundul mărilor şi străpungeau grotele 
de sub pământ. Astfel îi aduceau veşti despre tot ce se 
petrecea în Ardă; dar unele lucruri rămâneau ascunse chiar 
şi ochilor lui Manwe şi ai slujitorilor săi, căci peste locul 
unde sălăşluia Melkor cufundat în gânduri întunecate se 
întindeau umbre de nepătruns. 

Manwe nu se gândeşte la bunul său renume şi nu se 
învrăjmăşeşte cu nimeni pentru putere, ci cârmuieşte peste 
toţi în linişte şi pace. Dintre elfi pe vanyari i-a îndrăgit cel 
mai mult şi lor le-a dăruit cântece şi stihuri; stihurile îl 
încânta pe Manw&, iar cântul vorbelor este muzica lui. 
Veşmântul îi este albastru, cum albastru este şi focul din 
privirile sale, sceptrul îi e făcut din safir - noldorii i l-au 
făurit. Iluvatar l-a numit că împuternicit al său, rege al lumii 
valarilor, elfilor şi oamenilor, bizuindu-se pe el să ţină piept 
ticăloşiei lui Melkor. Împreună cu Manw& trăia Varda 
preafrumoasa, cea care în graiul sindarin este numită 
Elbereth, Regina valarilor, făuritoarea stelelor; şi cu ei se 
afla şi o mare mulţime de spirite fericite. 

Ulmo însă nu avea soaţa şi nu trăia în Valinor, unde nu 
venea decât dacă trebuia ţinut sfat mare; de la bun început, 


de când a fost făcută Ardă, el trăieşte în Oceanul Exterior. 
De acolo veghează asupra curgerii tuturor apelor, asupra 
creşterii şi scăderii lor, asupra albiilor nurilor toate şi a 
umplerii izvoarelor, asupra căderilor de rouă şi ploilor în 
fiecare colţ al pământului de sub bolta cerului. În sălaşurile 
sale din adâncuri, el da glas în gând unei cântări măreţe şi 
cutremurătoare, al cărei ecou străbate toate nervurile 
lumii, aducând tristeţe şi bucurie; căci, dacă vesel ţişneşte 
izvorul sub soare, el îşi trage firul de apă din puţurile de 
tristeţe ce se afunda până în însăşi temelia Pământului. 
Telerii au învăţat multe de la Ulmo, şi, de aceea, cântul lor 
este şi trist, şi încântător. Cel care l-a însoţit pe Ulmo în 
Ardă a fost Salmar, făuritorul cornilor săi, pe care nimeni 
nu-i poate uita după ce i-a auzit odată. Osse şi Uinen l-au 
însoţit de asemenea şi lor le-a dat în grijă valurile şi 
mişcările Marilor Interioare şi multe alte spirite. Astfel că, 
mulţumită puterii lui Ulmo, chiar şi sub întunecimea întinsă 
de Melkor peste lume, viaţa şi-a urmat cursul prin multe 
vine tainice şi Pământul nu a murit; iar urechea lui Ulmo a 
rămas deschisă pentru toţi cei care s-au rătăcit în acea 
întunecime sau care peregrinau departe de lumină 
valarilor; aşa cum i-a rămas şi gândul mereu la Pământul de 
Mijloc şi la tot ceea ce de atunci încoace a căzut în ruină 
sau a fost supus schimbărilor şi întotdeauna îi va rămâne, 
până la sfârşitul zilelor. 

În acea vreme de întuneric, nici Yavanna nu dorea să dea 
de tot uitării Tărâmurile Exterioare, căci ea îndrăgeşte tot 
ceea ce creşte, încât amarnic s-a întristat când Melkor a 
năruit ceea ce ea începuse să făurească pe Pământul de 
Mijloc. Aşa se făcea că, din când în când, părăsea casa lui 
Aule şi pajiştile înflorite ale Valinorului şi venea să 
tămăduiască vătămările pricinuite de Melkor; când se 
întorcea, îi îmboldea pe vălări să pornească război 
împotriva stăpânirii ticăloase a lui Melkor. Şi asta cil de 
iute, înainte de venirea Întâilor Născuţi. Oromfi, 
îmblânzitorul fiarelor, pomea şi el, când şi când, călare prin 


bezna codrilor lipsiţi de orice rază de lumină. Asemenea 
unui mare vânător, purta cu sine arcul cu săgeți, luând 
urmă şi ucigând monştrii şi creaturile spurcate ale 
împărăției lui Melkor, iar calul sau alb, Nahar pe nume, 
lucea ca argintul în umbra nepătrunsă. Pământul cufundat 
în somn se zguduia sub tropotul copitelor sale daurite şi, în 
ceasul de amurg al lumii, Orome sună din Valardma, marele 
său corn, pe câmpiile Ardei; munţii răspundeau cu ecou, iar 
umbrele raului se retrăgeau în grabă, Melkor însuşi 
pitindu-se în Utumno, de frica mâniei lui Orome. Dar după 
ce trecea Orome&, slugile lui Melkor îşi strângeau iar 
rândurile; şi pământurile se umpleau din nou de umbre şi 
vicleşuguri. 

Şi cu acestea s-a spus totul despre cum arată Pământul şi 
despre cârmuitorii săi în zilele de început, înainte ca lumea 
să devină aşa cum au ajuns să o ştie Copiii lui Iluvatar. Căci 
elfii şi oamenii suit Copiii lui Iluvatar; şi cum ainurii nu au 
înţeles pe deplin tema prin care Copiii au pătruns în 
Muzică, nici unul dintre ei nu a îndrăznit să pună de la sine 
ceva în alcătuirea lor. Din care pricină valarii le suit acestei 
seminţii mai curând bătrâni înţelepţi şi căpetenii, decât 
stăpâni; iar dacă vreodată ainurii încercau să-i silească pe 
elfi şi oameni la un lucru anume, atunci când aceştia nu se 
lăsau călăuziţi, bunele I lor intenţii se terminau îndeobşte 
prost. Pe de altă parte, ainurii aveau, mai curând, legături 
cu elfii, şi asta din pricină că Iluvatar îi făcuse pe elfi 
asemenea ainurilor că fire, nu şi ca putere şi rang; câtă 
vreme oamenilor Iluvatar le hărăzise daruri ciudate. 

Căci, din câte se spune, după plecarea valarilor, s-a lăsat 
tăcerea şi, timp de un ev, Iluvatar a stat singur, cufundat în 
gânduri. Într-un târziu, ela vorbit astfel: 

— Vedeţi dar cât iubesc eu Pământul pe care am să-l fac 
sălaş pentru quendi şi atani! lară quendii vor fi cele mai 
minunate dintre toate făpturile pământene şi ei vor avea 
parte de şi mai multă frumuseţe decât toţi ceilalţi copii ai 
mei şi ei înşişi o vor închipui şi o vor aduce pe lume; cât 


despre fericire, vor cunoaşte-o cu asupra de măsură pe 
acest pământ. Atanilor însă le-am păstrat un dar cu totul 
nou. 

Astfel a hotărât el că inimile oamenilor să tânjească după 
ceea ce este dincolo de hotarele lumii, între care să nu-şi 
găsească liniştea; însă i-a dăruit cu puterea de a da formă 
vieților lor, între toate forţele şi hazardurile lumii, mai 
presus chiar şi decât Muzica ainurilor care hotărăşte 
destinul tuturor celorlalte fiinţe şi lucruri de pe lume, iar 
prin truda lor să desăvârşească în alcătuire şi-n fapta toate 
cele mari şi cele mici ale lumii acesteia. 

Dar Iluvatar ştia că oamenii, afimdu-se prinşi în vârtejul 
înfruntării dintre forţele lumii, vor apuca adesea pe alte căi 
şi nu-şi vor folosi darurile cu chibzuinţă. Astfel că a spus: 

— Şi vor mai afla, la timpul cuvenit, că tot ce fac ei până la 
urmă tot întru gloria lucrării mele fi-vă. 

Cu toate acestea, elfii socotesc că oamenii pricinuiesc 
adesea adâncă mâhnire lui Manwe, care cunoaşte multe 
dintre gândurile lui Iluvatar; căci lor, elfilor, li se pare că 
oamenii se aseamănă lui Melkor cel mai mult dintre toţi 
ainurii, măcar că lui Melkor i-a fost întotdeauna teamă de ei 
şi i-a urât, chiar şi pe aceia care l-au slujit. 

Şi dacă Iluvatar le-a dăruit oamenilor libertatea, le-a 
hărăzit şi un popas scurt ca fiinţe vii în lume, de care nu 
sunt legaţi şi pe care o părăsesc ducându-se nici elfii nu ştiu 
unde. Pe când elfii rămân în lume până la capătul zilelor, din 
care pricină dragostea lor pentru Pământ şi pentru 
întreaga lume este aparte şi mai puternică şi chiar mai 
plină de durere pe măsură ce anii se lungesc. Căci elfii nu 
mor înainte să moară lumea, decât dacă sunt ucişi ori îi 
macina durerea (şi chiar pot să cadă pradă acestor două 
morţi părelnice); vârsta nu le împuţinează forţele, fără doar 
atunci când vreunul dintre ei oboseşte sub povara celor 
zece mii de secole; iar când mor, se strâng în sălile lui 
Mandos, în Valinor, de unde poate că se vor întoarce 
vreodată. Dar vlăstarele oamenilor mor de-adevăratelea şi 


părăsesc lumea; din care pricină sunt numiţi Oaspeţii sau 
Străinii. Moartea este soarta lor, darul lui Iluvatar pe care îl 
vor pizmui chiar şi Puterile, pe masurace trece Timpul. Însă 
Melkor şi-a aruncat umbra asupra acestui dar, sortindu-l 
întunecimii şi preschimbând în rău ceea ce era bun, iar 
speranţa în teamă. Cu toate acestea, încă din străvechime 
valarii le spuseseră elfilor în Valinor că oamenii li se vor 
alătura în cea de-a Doua Cântare a ainurilor. Numai că 
Iluvatar nu le-a dezvăluit ce le hărăzea elfilor după sfârşitul 
Lumii, iar Melkor nu a reuşit să afle această taină. 
CAPITOLUL II. 

Despre Aule şi Yavanna. 

Se povesteşte că, la început, gnomii au fost făcuţi de Aule 
în întunecimea din Pământul de Mijloc; căci atât de mult îşi 
dorea Aule venirea Copiilor, pentru a avea învăţăcei cărora 
să le împărtăşească învăţăturile şi meşteşugurile sale, încât 
n-a mai avut răbdare să aştepte să-şi ducă Iluvatar gândul 
la bun sfârşit. Astfel că Aule i-a plămadit pe gnomi întocmai 
aşa cum arăta şi în ziua de azi, pentru că alcătuirile Copiilor 
ce aveau să vină nu erau tocmai lămurite în mintea lui, dar 
şi pentru că puterea lui Melkor încă se întindea asupra 
Pământului; astfel că şi-a dorit ca gnomii să fie puternici şi 
neânduplecaţi. Temându-se însă că nu cumva ceilalţi vălări 
să-l mustre pentru ceea ce făcea, a trudit în taină, într-o 
grotă sub munţii din Pământul de Mijloc, unde le-a dat 
viaţă, mai întâi, celor Şapte Părinţi ai gnomilor. 

Dar Iluvatar ştia ce se petrecea acolo şi chiar în ceasul în 
care Aule şi-a desăvârşit lucrarea şi, mulţumit de sine, a 
prins să-i dăscăleasca pe gnomi cu vorbe pregătite 
Dinainte, Iluvatar i-a vorbit. Auzindu-l, Aule a tăcut. lar 
vocea lui Iluvatar i-a spus: 

— De ce ai făcut asta? De ce te-ai încumetat la un lucru 
care ştii bine că este mai presus de puterile tale şi de 
volnicia ta? Ci eu te-am dăruit doar cu propria fiinţă, cu 
nimic mai mult; iară făpturile ce ies de sub mâna ta şi din 
gândul tău pot trăi doar-prin această fiinţă şi se mişca doar 


când gândul tău voieşte a le mişca, iar dacă îţi este gândul 
în altă parte, ele împietrite vor sta. Asta-fi este voia? 

— N-am dorit asemenea putere, a răspuns Aule. Am dorit 
făpturi altfel decât mine, pe care să le iubesc şi să le învăţ 
ştiinţa mea, pentru că şi ele să vadă cât e de frumoasă Ea, 
pe care tu ai făcut-o astfel. Căci mi-am spus că e loc destul 
în Ardă pentru multe făpturi care să se bucure de ea, dar 
iată că ea este încă pustie şi făr' de viaţă. Şi nerăbdarea m- 
a dus la nesăbuinţă. Iară dorinţa de a face lucruri zace în 
inima pe care tu mi-ai făcut-o; departe e de copilandrul încă 
neştiutor gândul de a-şi râde de părintele său atunci când, 
în joacă lui, închipuie ceea ce vede la el, ci face astfel tocmai 
pentru că este fiul tatălui său. Ce să fac eu acum că tu să 
nu-mi porţi veşnic pică? Ca un copil care face un dar 
părintelui său, îţi dăruiesc aste făpturi, lucrarea mâinilor pe 
care tu le-ai meşterit. Fă cu ele ce voieşti! Dar, oare, să nu 
distrug chiar eu ceea ce-am izvodid din cutezanţa mea? 

Zicând acestea, Aule a apucat un ditamai barosul, cu gând 
să-i facă fărâme pe gnomi; şi ochii lui plângeau. Dar pentru 
că Aule era atât de smerit, Iluvatar s-a milostivit de Aule şi 
de dorinţa lui. La vederea barosului, gnomii s-au ghemuit 
înfricoşaţi şi, plecându-şi capetele, au cerut îndurare. 
Atunci vocea lui Iluvatar i-a zis astfel lui Aule: 

— Darul ţi l-am primit de cum mi l-ai făcut. Oare, nu vezi 
tu ca făpturile acestea au acum propria viaţă şi glaşuiesc cu 
propriile glasuri? Altminteri nu s-ar fi ferit din calea loviturii 
tale şi nici nu s-ar fi împotrivit vreunei porunci a vrerii tale. 

S-a bucurat Aule auzind acestea şi, azvârlind barosul cât 
colo, i-a zis lui Iluvatar: 

— Pie că Eru să binecuvânteze lucrarea mea ţi s-o facă 
încă şi mai bună! 

Dar glasul lui Iluvatar s-a auzit din nou, spunând: 

— După cum am dat viaţa gândurilor nutrite de ainuri la. 
Începutul Lumii, la fel ţi-am încuviinţat dorinţa şi i-am dat şi 
ci acolo un loc alei; dar cu nici un chip nu voi îndrepta 
lucrarea ta, ci va fi aşa cum ai alcătuit-o tu. Un lucru însă 


nu-l voi îngădui: ca făpturile tale să o ia înaintea Întâilor 
Născuţi plăsmuiţi de mine şi nici că nerăbdarea ta să fie 
răsplătită în vreun fel. Aste făpturi vor dăinui în 
întunecimea de sub piatră şi nu vor ieşi de acolo decât după 
ce Întâii Născuţi se vot fi trezit pe Pământ; până atunci, veţi 
aştepta cu toţii, şi ele, şi tu, oricât de lungă vi se va părea 
aşteptarea. La vremea cuvenită le voi deştepta şi-ţi vor fi ca 
propriii copii; şi adesea se vor învrăjbi ai tăi şi-ai mei, copiii 
ce i-am luat de suflet şi copiii ce mi i-am ales. 

Astfel că Aule i-a luat pe cei Şapte Părinţi ai gnomilor şi i-a 
dus să doarmă în locuri îndepărtate de lume; iar el s-a 
întors în Valinor şi s-a pus pe aşteptat ani lungi, ce se făceau 
tot mai lungi. 

Pentru că îi sortise să vină pe lume în vremea când 
puterea era de partea lui Melkor, Aule i-a plăsmuit pe 
gnomi puternici, ca să rabde multe. Astfel că sunt ca stânca 
de ţări, căpăţânoşi, leagă iute prietenie, dar la fel de iute 
devin duşmănoşi şi îndură osteneala şi foamea, şi durerile 
trupului mai uşor decât orice altă seminţie cu darul vorbirii; 
viaţa le e mai îndelungată decât a oamenilor, fără să fie 
nemuritori. Printre elfii din Pământul de Mijloc se povestea 
în străvechime că gnomii, după ce mureau, se reântorceau 
în țarină şi piatră din care fuseseră plămădiţi; gnomii însă 
nu gândesc astfel. Ei spun că Aule Plăsmuitorul, căruia ei îi 
spun Mahal, are grijă de ei şi îi adună în Mandos, în săli 
anume pentru ei pregătite; şi că el le-ar fi spus străbunilor 
lor că, în ceasul cel de pe urmă, Iluvatar îi va binecuvânta şi 
le va dărui un loc printre Copii. lar ceea ce vor avea ei de 
făcut atunci va fi să-l slujească pe Aule şi să-i ajute să 
reclădească Ardă după Ultima Bătălie. Mai spun ei că cei 
Şapte Părinţi ai gnomilor se vor întoarce să vieţuiască din 
nou cu cei de-o seminţie cu ei şi că-şi vor purta din nou 
străvechile lor nume; iar, dintre aceştia, Durin avea să 
rămână cel mai vestit în evurile ce-au urmat, părintele 
acelui neam care a arătat cea mai mare prietenie elfilor şi 
ale cărui sălaşuri se găseau în Khazâd-dum. 


Trudind să-i plămădească pe gnomi, Aule a muncit în 
taină, ascuns de ochii celorlalţi vălări; dar, într-un târziu, şi- 
a deschis sufletul în fata Yavannei, spunându-i tot ceea ce se 
petrecuse. lar Yavanna i-a zis: 

— Eru e milostiv. Văd acum cât de bucuroasă îţi este inima 
şi are de ce să fie; căci nu ai fost doar iertat, ci şi răsplătit 
Dar, pentru că ţi-ai ascuns de mine gândul până l-ai 
împlinit, copiii tăi nu vor îndrăgi ceea ce mi-e mie drag. Mai 
întâi, vor 'indragi, ca şi părintele lor, ceea ce iese din 
mâinile lor. Vor sălăşlui sub pământ, nepăsători la ceea ce 
creşte şi vieţuieşte pe pământ. Mulţi vor fi copacii care vor 
simţi muşcătura fierului lor neândurător. 

— La fel poţi spune şi despre Copiii lui Iluvatar, i-a răspuns 
Aule, căci şi ei se vor hrăni şi vor zidi. Şi chiar dacă totul e 
nepreţuit în regatul tău - şi ar fi chiar de n-ar veni nici o 
seminţie a Copiilor - Eru tot îi va face stăpâni peste Ardă, 
iar ei se vor folosi de tot ceea ce vor găsi aici: de bună 
seamă, cu respectul şi recunoştinţa cuvenite, şi asta 
mulţumită lui Eru. 

— Numai să nu le întunece Melkor inimile, a spus Yavanna. 
Asta era marea ei grijă şi i se strângea inima gândindu-se 
la ce putea să se întâmple pe Pământul de Mijloc în zilele ce 
aveau să vină. Astfel că s-a dus la Manwe. Fără să-i 

destăinuie taina lui Aule, l-a întrebat: 

— Rege al Ardei, mi-a spus Aule că atunci când vor veni 
Copiii, ei vor stăpâni tot ceea ce s-a plăsmuit prin truda mea 
şi că vor face cu toate aste lucruri ce vot pofti. Adevărat 
este? 

— Adevărat, a zis Manwe. Dar de ce întrebi tu asta, căci nu 
ai trebuinţă de ceea ce ştie Aule? 

Yavanna a tăcut o vreme, cufundată în gânduri. Apoi a 
răspuns: 

— Pentru că mi-e inima grea gândindu-mă la ce va veni. 
Tot ce am durat eu mi-e drag. Oare nu-i destul ca Melkor a 
pricinuit atâta prăpăd? Oare nimic din ce-am plămadit eu 
nu va scăpa de sub stăpânirea altora? 


— Dacă ar fi după vrerea ta, ce-ai pune deoparte? A 
întrebat Manwe. Din tot regatul tău, ce ţi-e ţie mai drag? 

— Totul e preţios şi fiecare lucru în parte sporeşte preţul 
celorlalte. Dar kelvarii pot să fugă sau să se apere, câtă 
vreme olvarii care cresc nu pot face asta. Iar dintre olvari, 
copacii mi-s cei mai dragi. Mult timp le trebuie să crească, 
iute vor cădea doborâţi, iar dacă nu-şi aduc obolul cu 
poame pe ram, puţini le vor plânge pieirea. Aşa văd eu în 
gândul meu. De-ar putea copacii să vorbească în numele 
tuturor celor care au rădăcini şi să-i pedepsească pe cei 
care le fac rău! 

— Ciudat e gândul tău, a zis Manwe. 

— Cu toate astea, a fost acolo, în Cânt Căci, în vreme ce tu 
te găseai în malturile cerului şi împreună cu Ulmo făureai 
norii şi re vărsai ploile, eu înălţam în întâmpinarea lor 
ramurile arborilor măreţi. Şi unele i-au cântat lui Iluvatar 
prin şuieratul vuitului şi vuietul ploii. 

A fost rândul lui Manwe să tacă, iar gândul pe care 
Yavanna îl strecurase în mintea lui creştea şi se întindea 
până când l-a zărit Iluvatar. 1 s-a năzărit atunci lui Manwe6 
că în jurul lui se urzea iarăşi Cântul, numai că acum 
desluşea în el multe lucruri pe care, cu toate că le auzise, 
nu le luase în seamă. Şi Vedenia s-a arătat din nou în faţa 
ochilor lui, dar nu mai era îndepărtată, ci el însuşi se afla în 
ea, dar,cel de pe urmă, Iluvatar îi va binecuvânta şi le va 
dărui un loc printre Copii. lar ceea ce vor avea ei de făcut 
atunci va fi să-l slujească pe Aule şi să-l ajute să reclădească 
Ardă după Ultima Bătălie. Mai spun ei că cei Şapte Părinţi 
ai gnomilor se vor întoarce să vieţuiască din nou cu cei de-o 
seminţie cu ei şi că-şi vor purta din nou străvechile lor 
nume; iar, dintre aceştia, Durin avea să rămână cel mai 
vestit în evurile ce-au urmat, părintele acelui neam care a 
arătat cea mai mare prietenie elfilor şi ale cărui sălaşuri se 
găseau în Khazâd-dăm. 

Trudind să-i plămădească pe gnomi, Aule a muncit în 
taină, ascuns de ochii celorlalţi vălări; dar, într-un târziu, şi- 


a deschis sufletul în fata Yavannei, spunându-i tot ceea ce se 
petrecuse. lar Yavanna i-a zis: 

— Eru e milostiv. Văd acum cât de bucuroasă îţi este inima 
şi are de ce să fie; căci nu ai fost doar iertat, ci şi răsplătit. 
Dar, pentru că ţi-ai ascuns de mine gândul până l-ai 
împlinit, icopiii tăi nu vor îndrăgi ceea ce mi-e mie drag. Mai 
întâi, vor îndrăgi, ca şi părintele lor, ceea ce iese din mâinile 
lor. Vor sălăşlui sub pământ, nepăsători la ceea ce creşte şi 
vieţuieşte pe pământ. Mulţi vor fi copacii care vor simţi 
muşcătura fierului lor neândurător. 

— La fel poţi spune şi despre Copiii lui Iluvatar, i-a răspuns 
Aule, căci şi ei se vor hrăni şi vor zidi. Şi chiar dacă totul e 
nepreţuit în regatul tău - şi ar fi chiar de n-ar veni nici o 
seminţie a Copiilor - Eru tot îi va face stăpâni peste Ardă, 
iar ei se vor folosi de tot ceea ce vor găsi aici: de bună 
seamă, cu respectul şi recunoştinţa cuvenite, şi asta 
mulţumită lui Eru. 

— Numai să nu le întunece Melkor inimile, a spus Yavanna. 
Asta era marea ei grijă şi i se strângea inima gândindu-se 
la ce putea să se întâmple pe Pământul de Mijloc în zilele ce 
aveau să vină. Astfel că s-a dus la Manwe. Fără să-i destai- 

nuie taina lui Aule, l-a întrebat: 

— Rege al Ardei, mi-a spus Aule că atunci când vor veni 
Copiii, ei vor stăpâni tot ceea ce s-a plăsmuit prin truda mea 
şi că vor face cu toate aste lucruri ce vor pofti. Adevărat 
este? 

— Adevărat, a zis Manwe. Dar de ce întrebi tu asta, căci nu 
ai trebuinţă de ceea ce ştie Aule? 

Yavanna a tăcut o vreme, cufundată în gânduri. Apoi a 
răspuns: 

— Pentru că mi-e inima grea gândindu-mă la ce va veni. 
Tot ce am durat eu mi-e drag. Oare nu-i destul ca Melkor a 
pricinuit atâta prăpăd? Oare nimic din ce-am plămadit eu 
nu va scăpa de sub stăpânirea altora? 

— Dacă ar fi după vrerea ta, ce-ai pune deoparte? A 
întrebat Manwe. Din tot regatul tău, ce ţi-e ţie mai drag? 


— Totul e preţios şi fiecare lucru în parte sporeşte preţul 
celorlalte. Dar kelvarii pot să fugă sau să se apere, câtă 
vreme olvarii care cresc nu pot face asta. Iar dintre olvari, 
copacii mi-s cei mai dragi. Mult timp le trebuie să crească, 
iute vor cădea doborâţi, iar dacă nu-şi aduc obolul cu 
poame pe ram, puţini le vor plânge pieirea. Aşa văd eu în 
gândul meu. De-ar putea copacii să vorbească în numele 
tuturor celor care au rădăcini şi să-i pedepsească pe cei 
care le fac rău! 

— Ciudat e gândul tău, a zis Manwe. 

— Cu toate astea, a fost acolo, în Cânt. Căci, în vreme ce tu 
te găseai în înalturile cerului şi împreună cu Ulmo făureai 
norii şi revărsai ploile, eu înălţam în întâmpinarea lor 
ramurile arborilor măreţi. Şi unele i-au cântat lui Iluvatar 
prin şuieratul vântului şi vuietul ploii. 

A fost rândul lui Manwe să tacă, iar gândul pe care 
Yavanna îl strecurase în mintea lui creştea şi se întindea 
până când l-a zărit Iltivatar. 1 s-a năzărit atunci lui Manwe€ 
că în jurul lui se urzea iarăşi Cântul, numai că acum 
desluşea în el multe lucruri pe care, cu toate că le auzise, 
nu le luase în seamă. Şi Vedenia s-a arătat din nou în faţa 
ochilor iui, dar nu mai era îndepărtată, ci el însuşi se afla în 
ea, dar. 

În acelaşi timp, vedea că Ilivatar ţinea totul în mâna sa; şi 
mâna aceea a pătruns în Vedenie şi din ea s-au ivit multe 
minuni pe care, până atunci, ainurii le tăinuiseră de Iluvatar 
în inimile lor. 

S-a dezmeticit Manwe şi a coborât la Yavanna, pe 
Ezellohar, s-a aşezat lângă ea, sub cei Doi Copaci, şi i-a zis: 

— Ah, Kementari, Eru mi-a vorbit şi iată ce mi-a zis: 
„Gândesc, oare, valarii că eu n-am auzit Cântul, chiar şi cel 
mai mic sunet din cea mai slabă voce? Ascultă! Când se vor 
trezi Copiii, se va trezi şi gândul Yavannei şi va chema la 
sine spirite din depărtări şi vor cobori ele printre kelvari şi 
printre olvari şi unele spirite aceşti olvari îşi vor face sălaş 
şi li se va aduce închinăciune şi mânia lor îndreptăţită va fi 


auzită. O vreme doar cât puterea va fi de partea Întâilor 
Născuţi, iar cei Născuţi După vor fi tineri.” Dar nu-ţi 
aminteşti tu, oare, Kementari, că gândul tău nu a cântat 
totdeauna singur? Nu s-au întâlnit, oare, gândul tău şi 
gândul meu, încât ne-am desfăcut aripile împreună, că două 
păsări mari ce se înalţa deasupra norilor? Şi al meu se va 
împlini, prin voia lui Iluvatar şi înainte de trezirea Copiilor 
vor porni în zbor, cu aripi iuți ca vântul, vulturii Seniorilor 
din Apus. 

Yavanna s-a bucurat auzindu-l, s-a ridicat, şi-a întins 
braţele spre ceruri şi a spus: 

— Înalţi vor creşte copacii lui Kementari, pentru că vulturii 
Regelui să se poată adăposti în ei. 

Dar Manwe s-a ridicat şi ei şi părea că se afla aţii de sus, 
încât vocea lui ajungea la Yavanna că adusă de suflarea 
vântoaselor. 

— Nu, a spus el, doar copacii lui Aule vor fi atât de înalţi. 
Vulturii în munţi îşi vor face sălaşurile şi de-acolo vor auzi 
vocile celor care ne cheamă. Dar în păduri vor umbla 
Păstorii Copacilor. 

După aceste vorbe, Manwe şi Yavanna s-au despărţit, iar 
Yavanna s-a reântors la Aulăi; l-a găsit în fierăria lui, 
turnând metal topit într-un tipar. 

— Eru e mărinimos, i-a spus ea. Dar spune-le odraslelor 
tale să fie cu băgare de seamă! Căci prin păduri va 
cutreiera o putere a cărei mânie, de va fi să i-o trezească 
ele, împotrivă-le va întoarce. 

— De lemn tot vor avea trebuinţă, a zis Aule şi şi-a văzut 
mai departe de treaba lui de făurar. 

CAPITOLUL III. 

Despre venirea elfilor şi captivitatea lui Melkor. 

Timp de evuri lungi valarii au trăit fericiţi în lumina 
Copacilor, dincolo de Munţii din Aman, în vreme ce 
Pământul de Mijloc zăcea cufundat în amurg, sub panoplia 
stelelor. Câtă vreme luciseră Felinarele, totul începuse să 
crească, dar acum creşterea se oprise, din pricina 


întunericului ce se lăsase. Apucaseră însă să apară cele mai 
vechi vietăţi: apele marilor erau pline de alge uriaşe, iar 
pământul se acoperise de umbra copacilor măreţi; văile 
dintre dealurile cufundate în noapte mişunau de făpturi 
întunecate, pe cât de bătrâne, pe atât de puternice. Valarii 
arareori se abăteau pe cele meleaguri şi prin cei codri; în 
umbrele lor numai Yavanna şi Orome îşi purtau paşii şi. 
Văzând cum nimic nu mai creştea şi cum făgăduinţa 
Primăverii pe Ardă nu se împlinise, Yavanna jelea amarnic 
în sufletul ei. Astfel a făcut ea că multe dintre cele ce 
răsăriseră în Primăvara să adoarmă şi, dormind, să fie ferite 
de imbatriniio şi să aştepte clipa prielnică a treziei ce avea 
să vină. 

În ast timp, la Miazănoapte, Melkor îşi statornicea 
puterea. Stătea de veghe, fără să doarmă o clipă. Şi trudea; 
iar făpturile ticăloase pe care le atrăsese de partea sa 
mişunau prin lume, iar codrii întunecaţi şi adormiţi erau 
bântuiţi de tot felul de monştri şi alcătuiri 
înspăimântătoare. În Utumno Melkor strângea în jurul său 
demonii, acele spirite care i se alăturaseră la-nceput, în 
zilele sale de glorie; cu vremea ajunseseră să-i semene în 
nemernicie; inimile le erau pară de foc, ascunse sub un 
acoperământ de întuneric, iar spaima croia drum paşilor 
lor, asupră-le aveau biciuri de foc. În evurile de mai târziu, 
În Pământul de Mijloc aveau să fie numiţi Balrogi. Dar, în 
acea vreme de întunecime, Melkor a adus pe lume şi alţi 
monştri, osebiţi ca formă şi alcătuire, care au tulburat 
lumea vreme îndelungată; cât despre regatul său, se- 
ntindea de-acum chiar şi la miazăzi de Pământul de Mijloc. 

O altă fortăreaţa şi-a zidit Melkor nu departe de țărmurile 
nord-vestice ale mării, şi-aici şi-a adunat el aime făr' de 
număr, pentru a ţine piept oricărui atac ce ar fi putut veni 
dinspre Aman. Cel care ceruse zidirea fortăreței era 
Sauron, locotenentul lui Melkor; iar numele fortăreței era 
Angband. 


Într-o bună zi, valarii au ţinut sfat, căci veştile pe care 
Yavanna şi Orome le aduceau despre 'Tărâmurile Exterioare 
il nelinişteau. Şi le-a vorbit Yavanna valarilor, spunându-le: 

— Preaputemici ai Ardei, scurtă a fost Vedenia lui Iluvatar 
şi iute ne-a fost luată din faţa ochilor, încât ne va fi greu să 
ghicim când anume în zilele ce vor urma va fi să se întâmple 
ceea ce-i sortit. Dar puteţi fi încredinţaţi că e aproape clipă 
şi încă în acest ev ni se va împlini aşteptarea şi Copiii se vor 
trezi. Se cuvine, oare, să lăsăm meleagurile unde vor 
sălăşlui ei părăginite, prada raului? Se cuvine să trăiască în 
întunecime, în vreme ce noi avem parte de lumină? Şi să-l 
socotească stăpân pe Melkor, când, pe tron, sus, pe 
Taniquetil, sta Manwe? 

— Nu a strigat Tulkas. Să pornim război fără zăbavă. Oare 
nu ne-am ţinut departe de vrajbă prea multă vreme şi nu 
ne-am refăcut acum forţele? Să ne lăsăm hartuiţi pentru 
totdeauna de acest singur duşman? 

La acestea a răspuns Mandos, ascultând de rugămintea lui 
Manwe: 

— Copiii lui Iluvatar, a spus el, veni-vor în ast ev, aşa este, 
dar încă nu le-a sosit sorocul. Şi mai este sortit că Întâii 
Născuţi să vină la vreme de întunecime şi să-şi îndrepte mai 
întâi privirile spre stele, a căror pieire va fi vestita printr-o 
mare lumina. Iar, de vor fi la restrişte, Întâii Născuţi numele 
Vardei îl vor chema. 

Varda s-a ridicat atunci de la sfat şi, privind de pe culmea 
vârfului Taniquetil, a văzut întunecimea de pe Pământul de 
Mijloc întinzându-se sub panoplia stelelor palide şi 
îndepărtate. Şi s-a apucat ea să facă ceva măreț, mai presus 
decât tot ce făcuseră valarii de când veniseră pe Ardă. A 
luat picurii argintii de rouă din ciuberele copacului 
Telperion şi din ei a făcut stele noi, mai luminoase decât 
celelalte, pentru a-i întâmpina pe Întâii Născuţi; din care 
pricină celei care se numea Tintalle, Cea-care-Aprinde, încă 
din negura timpului şi de când începuse a fi făcută Ea, elfii 
aveau să-i spună Elentari, Regina Stelelor. Pe Cărnii şi 


Luinil, pe Nenar şi Lumbar, pe Alcarinque şi Elemmfre le-a 
făurit ea atunci şi multe alte stele din cele străvechi le-a 
înmănuncheat şi le-a aşezat drept felurite constelații pe 
cerul Ardei: Wilwarin, lelumendil, Soronume şi Anarrima; şi 
Menelmacar, cea cu centura strălucitoare, care prevesteşte 
Ultima Bătălie ce se va da la sfârşitul tuturor timpurilor. Şi 
departe, spre miazănoapte, pentru a-l sfida pe Melkor, a 
pus să se legene coroana celor şapte stele măreţe, 
Valacirca, Secera valarilor şi semnul destinului. 

Se povesteşte că, atunci când Varda şi-a sfârşit trudnicia, 
care n-a fost câtuşi de puţin scurtă, şi când Menelmacar s-a 
urcat prima oară pe cer şi flacăra albastră a lui Helluin a 
licărit în ceţurile ce adăstau deasupra hotarelor lumii, în 
acel ceas anume s-au trezit Copiii Pământului, Întâii Născuţi 
ai lui Iluvatar. În apropierea Lacului Cuivtenen, Apa Trezirii, 
cu oglinda-i luminată de stele, ei s-au sculat din somnul în 
care îi ţinuse cufundaţi Iluvatar; şi stând ei tăcuţi pe malul 
apei, ochii li s-au oprit întâi şi-ntâi asupra stelelor de pe 
boltă. De atunci au îndrăgit ei pentru totdeauna lumina 
stelară şi au venerat-o pe Varda Elentari mai presus decât 
pe toţi valarii. 

Lumea s-a tot schimbat şi contururile pământurilor şi ale 
marilor au fost şterse şi reânnoite, râurile nu şi-au păstrat 
matcile, munţii nici ei n-au stat pironiţi locului; iar cale 
înapoi spre Cuivienen nu mai este. Dar elfii spun că lacul se 
găsea undeva, pe Pământul de Mijloc, departe spre răsărit 
şi oarecum spre miazănoapte, că era un fel de golf al Mării 
Interioare Helcar, şi acea mare se întindea chiar pe locul 
unde se aflaseră odată poalele pilastrului Felinarului Illuin, 
înainte să-l sfarme Melkor. Multe ape au căzut din înălţimi 
spre răsărit, iar primul sunet auzit de elfi a fost cel al apei 
curgătoare şi al celei prăvălite peste pietre. 

Timp îndelungat au trăit ei în primul lor loc de sălaş, lângă 
apă, sub stelele cerului, vreme în care umblau pe Pământul 
de Mijloc şi se minunau; încet, s-au învăţat să vorbească şi 
să dea nume tuturor lucrurilor pe care le zăreau. Pentru ei 


înşişi aleseseră numele de quendi, adică cei care vorbesc în 
graiuri; căci încă nu întâlniseră nici o altă făptură care să 
vorbească sau să cante. 

S-a întâmplat odată că Orome, pornit la vânătoare, să 
călărească spre răsărit şi, odată ajuns în apropiere de 
țarmul Mării Helcar, să o apuce spre miazănoapte şi să 
intre în umbrele aruncate de Orocami, Munţii Răsăriteni. 
Deodată, Nahar a scos un nechezat răsunător şi s-a oprit 
din mers. Mirat, Orome a rămas şi el nemişcat şi i s-a părut 
că, în liniştea meleagului aceluia de sub stele, aude de 
foarte departe voci care cântă. 

S-a întâmplat odată că Orome, pornit la vânătoare, să 
călărească spre răsărit şi, odată ajuns în apropiere de 
țărmul Mării Helcar, să o apuce spre miazănoapte şi să 
intre în umbrele aruncate de Orocami, Munţii Răsăriteni. 
Deodată, Nahar a scos un nechezat răsunător şi s-a oprit 
din mers. Mirat, Orome a rămas şi el nemişcat şi i s-a părut 
că, în liniştea meleagului aceluia de sub stele, aude de 
foarte departe voci care cântă. 

Astfel i-au găsit, într-un târziu, valarii - s-ar putea zice că 
întâmplător - pe aceia pe care-i aşteptaseră atâta amar de 
vreme. Dând cu ochii de elfi, Orome tare s-a minunat, ca şi 
când ar fi fost nişte flinte nemaivăzute apărute pe 
neaşteptate şi de nimic prevestite; şi aşa vor gândi valarii 
de fiecare dată. Căci de fiecare dacă când se va ivi pe Ea 
lucru sau fiinţă a cărei venire va fi fost prorocită prin 
Muzică ori zărită în vreo vedenie cu mult încă înainte de 
facerea Lumii, acel lucru său acea flintă va fi privită drept 
ceva cu totul nou şi neaşteptat. 

La început. Copiii mai mari ai lui Iluvatar erau mai 
puternici şi mai măreţi decât au devenit de atunci încoace; 
dar nu şi mai chipeşi, căci, cu toate că frumuseţea quendilor 
în zilele tinereţii lor întrecea orice altă frumuseţe adusă pe 
lume de Iluvatar, ea nu a pierit, ci se găseşte şi acum în 
Apus, mult sporită de suferinţă şi înţelepciune. Orome i-a 
îndrăgit pe quendi, numindu-i eldari chiar în graiul lor, 


adică neamul stelelor; dar numele acesta avea să fie purtat 
mai târziu doar de aceia care l-au urmat pe Orome pe 
drumul spre apus. 

Quendii însă se temeau de venirea lui Orome - o lucrătură 
a lui Melkor, spaima asta a lor. Căci înţelepţii spun acum - 
pe temeiul celor ştiute de ei - că Melkor ce stă mereu la 
pândă a prins de îndată de veste despre trezirea quendilor 
şi a trimis năluci şi spirite rele drept iscoade care să-i 
momească. Aşa s-a făcut că, la câţiva ani după venirea lui 
Orom&, ori de câte ori elfii se îndepărtau prea mult de 
meleagul lor, câte unul sau mai mulţi la un loc, adesea 
dispăreau şi nu se mai întorceau nicicând; quendii spuneau 
atunci că îi prinsese Vinatorui şi îi cuprindea frică. Şi, cu 
adevărat, mai toate cântecele străvechi ale elfilor, ale căror 
ecouri încă se mai aud în Apus, povestesc despre nişte 
arătări că umbrele care bântuiau dealurile din preajma 
Lacului Cuividnen sau care întunecau dintr-o dată stelele şi 
despre Călărețul întunecat, pe un cal sălbatic, care lua 
urma hoinarilor pentru a-i prinde şi a-i sfârteca. Melkor 
însuşi se temea cumplit când umbla Orome călare şi tare 
nu-i plăcea lucrul ăsta, astfel că se prea poate să-şi fi trimis 
călare slujitorii întunecaţi ori să fi răspândit zvonuri 
mincinoase numai că elfii să se ferească din calea lui 
Orom&, de va fi fost să-l întâlnească. 

Prin urmare, când Nahar a nechezat şi Orome a apărut cu 
adeviftrat printre ei, unii quendi s-au ascuns, alţii au rupt-o 
la fugă şi duşi au fost. Dar cei care au avut curajul să 
rămână, s-au dumirit iute ca Marele Călăreţ nu era o 
arătare venită din întunecime, căci lumina din Aman 
strălucea pe chipul lui, aşa încât cei mai aleşi dintre elfi s-au 
simţit atraşi de ea. 

Cât despre nefericiţii ademeniţi de Melkor, prea puţine se 
ştiu fără putinţă de tăgadă. Căci e oare vreo fiinţă vie care a 
coborât în adâncurile unde se afla Utumno sau a putut să 
fie de faţă la ticăloasele sfaturi ţinute de MelkoT? Totuşi, 
înţelepţii de pe Eressea sunt încredinţaţi că toţi quendii 


care au căzut în mâinile lui Melkor, înainte ca Utumno să fie 
nimicit, au fost aruncaţi în temniţele sale şi supuşi la chinuri 
prelungi şi neântrecut de dibace, s-au ticăloşit şi au devenit 
sclavii lui; din această pizmă a lui faţă de elfi şi din dorinţa 
de a-i batjocori a apărut pe lume neamul spurcat al orcilor 
care, mai târziu, aveau să devină cei mai aprigi duşmani ai 
elfilor. Altfel nu s-ar fi putut naşte orcii ăştia, căci ei trăiau şi 
se prăşeau asemenea Copiilor lui Iluvatar; şi nimic din ce 
avea viaţă proprie sau ceva ce aducea a viaţa nu putea fi 
plămădit de Melkor, din pricina răzvrătirii sale de dinaintea 
începutului Lumii, pe când se alcătuia Ainulindale; aşa 
povestesc înţelepţii. Şi, în adâncul inimilor lor întunecate, 
orcii nu simțeau decât scârbă pentru stăpânul lor, cel care 
le făcuse acea viaţă îngrozitoare şi pe care-l slujeau din 
teamă. Poate că aceasta a fost cea mai mare ticăloşie 
făptuită de Melkor, pe care Iluvatar o ură până-n adâncul 
sufletului. 

O vreme, Orome a zăbovit printre quendi, după care a 
pornit-o de-acolo valvârtej, peste mări şi tari, până în 
Valinor, ca să ducă vestea în Valmar; nu a uitat să 
pomenească şi de nălucile care tulburau împrejurimile 
Lacului Cuivienen. Valarii tare s-au bucurat auzindu-l, dar 
erau şi neliniştiţi; au stat îndelung la sfat, să găsească o cale 
să-i apere pe quendi de umbra lui Melkor. lar Oromg s-a 
întors de îndată în Pământul de Mijloc, printre elfi. 

Manwe a rămas multă vreme cufundat în gânduri, sus, pe 
Taniquetil şi, într-un târziu, i-a cerut sfatul lui Ilavatar. După 
aceea a coborât în Valmar şi i-a chemat pe toţi valarii în 
Cercul Destinului. La această adunare a venit chiar şi Ulmo, 
din Marea Exterioară. 

— Iată ce sfat mi-a dat Iluvatar, a zis Manw&, şi pe care vi-l 
dau acum vouă: trebuie să ne ridicăm împotriva celui care a 
pus stăpânire pe Ardă, oricât ne-ar costa această, şi să 
eliberăm seminţia quendilor de sub umbra lui Melkor. 

Tulkas s-a bucurat; dar Aule a fost cuprins de mâhnire, 
presimţind suferinţele ce avea să le îndure lumea de pe 


urma acestei vrajbe. Valarii însă s-au pregătit de luptă şi au 
ieşit din Aman pregătiţi de război, hotărâți să ia cu asalt 
fortăreaţa lui Melkor şi să pună capăt puterii lui. Nicicând 
n-avea Melkor să uite că războiul ăsta fusese pornit din 
pricina elfilor, că ei i-au adus căderea. Cu toate acestea, elfii 
nu au avut nici un amestec în ceea ce s-a petrecut şi 
aproape că nici n-au habar că, la începutul zilelor lor, 
puterea de la Apus s-a dezlănţuit împotriva celei de la 
Miazănoapte. 

Melkor i-a înfruntat pe vălări în nord-vestul Pământului de 
Mijloc şi tot acel ţinut a fost pustiit. Dar armiile Apusului au 
învins iute în acea luptă dintii, iar slugile lui Melkor au 
scăpat cu fugă şi s-au ascuns în Utumno. După care valarii 
au străbătut Pământul de Mijloc şi au pus străjeri la 
Cuivienen; quendii n-au ştiu despre Bătălia Puterilor 
altceva decât că Pământul s-a cutremurat şi a gemut sub 
picioarele lor, apele s-au tulburat, iar, la miazănoapte, s-au 
zărit lumini ca de la nişte focuri urieşeşti. Lung şi chinuitor 
a fost asediul fortăreței Utumno şi multe bătălii s-au purtat 
în faţa porţilor ei, despre care elfilor le-au ajuns la urechi 
doar zvonuri. În acele vremuri, Pământul de Mijloc a 
căpătat altă formă şi Marea cea Mare care-l despărţea de 
Aman s-a lărgit şi mai mult şi s-a adâncit; a rupt malurile 
stâncoase şi a alcătuit un golf adânc, în partea de 
miazănoapte. Multe alte golfuri mai mici au apărut între 
Marele Golf şi Helcaraxg, departe, la miazănoapte, acolo 
unde Pământul de Mijloc ţi Aman se apropiau foarte mult 
Printre acestea. Golful Balar era cel mai Întins; în el se 
varsă înspumatul Sirion, coborând vijelios din înălțimile 
abia născute la miazănoapte: platoul Dorthonion şi munţii 
ce înconjurau meleagul Hithlum. Ținuturile din nordul 
îndepărtat zăceau pustiite în acele vremi; era locul în care 
Utumno fusese săpat adânc sub pământ, iar genunile sale 
erau pline de focuri şi de mulțimile neştiute ale servitorilor 
lui Melkor. 


Dar, în cele din urmă, porţile fortăreței Utumno au fost 
sfărâmate, acoperişurile sălilor spulberate, aşa încât Melkor 
a trebuit să se refugieze în puţul cel mai adine. Tulkas, cel 
mai aprig dintre vălări, s-a luat după el şi s-au încins la 
trântă până l-a azvârlit pe Melkor cu faţa la pământ; fedeleş 
a fost după aceea legat, cu lanţul Angainor, faurii de Aule, şi 
luat prizonier, iar lumea a avut parte de pace un ev 
îndelungat. 

Numai că valarii nu descoperiseră toate galeriile sub- 
pamintene şi toate grotele ascunse cu vicleşug în adânc, 
sub fortărețele Angband şi Utumno. Acolo încă dăinuiau 
multe făpturi ticăloase, iar altele s-au risipit fugind în 
întunecime şi hălăduind prin întinsele meleaguri ale lumii, 
aşteptând un ceas încă şi mai ticăloşit; şi nici pe Sauron nu 
l-au găsit valarii. 

Dar, după ce s-a sfârşit Bătălia şi dintre ruinele de la 
miazănoapte s-au înălţat nori cumpliţi ce au acoperit 
stelele, valarii l-au târât pe Melkor înapoi cu ei, în Valinor; 
avea mâinile şi gleznele legate şi ochii aşijderea; astfel a 
fost adus în Cercul Destinului. Acolo l-au azvârlit cu faţa la 
pământ, la picioarele lui Manw&; s-a miluit Melkor să fie 
iertat, dar rugămintea nu i-a fost împlinită, astfel că a fost 
închis în temniţa lui Mandos, de unde nimeni nu are 
scăpare, fie el valar ori elf, ori om muritor. Mari şi bine 
întărite sunt zidurile acelea înălțate în partea de apus a 
Ţinutului Aman. Acolo i s-a sortit lui Melkor să rămână timp 
de trei evuri lungi, înainte de a fi din nou supus judecății 
sau înainte să poată cerşi încă o dată iertăciune. 

După care, valarii au ţinut iarăşi sfat, dar nu izbuteau să 
cadă la învoială. Unii, în frunte cu Ulmo, ziceau că elfii 
trebuie lăsaţi să umble pe unde vor pe Pământul de Mijloc 
şi cu harurile lor, să pună ordine pe acele meleaguri şi să le 
tămăduiască de tot ce înduraseră. Dar cei mai mulţi dintre 
vălări se temeau pentru seminţia asta, lăsată de izbelişte în 
lumea plină de primejdii, printre amăgitoarele umbre ale 
întunericului luminat de stele; dar, mai cu seamă, doreau 


prietenia elfilor, a căror frumuseţe o îndrăgiseră nespus, în 
cele din urmă, valarii au hotărât să-i cheme pe quendi în 
Valinor, să-i aibă acolo pentru totdeauna, în preajma 
Puterilor, în lumina Copacilor. 

— Vai nouă! A zis Mandos, ieşind din muţenia lui. 

Căci multe nenorociri aveau să se abată mai apoi din 
pricina acestei hotărâri a lor. 

La început elfii nu au vrut să se supună chemării, pentru 
că pe vălări, în afară de Orome&, îi cunoscuseră până atunci 
doar în mânia lor, când se duseseră la război şi oricum se 
temeau de ei încă dinainte. Aşa că Orome a fost încă o dată 
trimis la ei. El a ales din rândul elfilor câţiva legaţi care să 
se ducă în Valinor şi să spună pasul seminţiei lor; iar aceştia 
au fost: Ingwe, Finwe şi Elwe, care, mai apoi, au devenit 
regi. Ajunşi în Valinor, tare s-au minunat ei de măreţia şi 
strălucirea valarilor şi au fost vrăjiţi de lumină şi 
frumuseţea Copacilor. Apoi Orome i-a dus înapoi, pe malul 
Lacului Cuivienen, şi ei le-au povestit semenilor lor despre 
ce-au văzut acolo şi i-au sfătuit să dea ascultare chemaării 
valarilor şi să plece cu toţii în Apus. 

Atunci s-au despărţit elfii pentru prima oară. Căci 
rubedeniile lui Ingwe şi cele mai multe dintre rubedeniile 
lui Finwe şi ale lui Elwe s-au lăsat înduplecate de vorbele 
căpeteniilor lor şi s-au arătat gata să plece, urmându-l pe 
Orome&; aceştia aveau să fie cunoscuţi de atunci încolo drept 
eldarii,după cum le spusese de la bun început Oromg elfilor 
în graiul lor. Dar mulţi au fost cei care s-au împotrivit 
chemării, atraşi mai curând de lumina stelelor şi de 
întinderile Pământului de Mijloc, decât de foşnetul 
Copacilor, ei sunt avarii, îndărătnicii, care s-au despărţit la 
acea vreme de eldari şi nici că s-au mai întâlnit, decât după 
trecerea multor evuri. 

Eldarii se pregăteau acum pentru un drum lung, departe 
de primele lor sălaşuri de la răsărit; în trei tabere s-au 
despărţit; cea mai puţin numeroasă, prima care avea să 
pornească, îl avea drept căpetenie pe Ingwe, cel mai semeţ 


senior al semitiei elfilor. A intrat el în Valinor şi s-a aşezai la 
picioarele Puterilor şi, de atunci, toţi elfii îi venerează 
numele; dar pe Pământul de Mijloc nu s-a mai întors şi nici 
n-a mai privit înapoi spre el. Vanyarii erau poporul lui. Elfii 
cei Frumoşi, mult îndrăgiţi de Manwe şi Varda; puţini sunt 
oamenii care au vorbit vreodată cu ei. 

Au urmat noldorii, numele lor însemnând „înţelepciune”, 
poporul lui Finwe. Elfii Ştiutori suit ei, prietenii lui Aule; 
cântece îi slăvesc, căci îndelung şi din greu au luptat şi au 
trudit dintru început pe meleagurile de la miazănoapte. 

Cea mai numeroasă tabăra a sosit ultima; ei se numesc 
teleri, din pricină că au zăbovit pe drum, nefiind împăcaţi 
cu gândul trecerii din crepuscul în lumina Valinorului. Mult 
le mai plăcea apă, iar cei care au ajuns într-un târziu pe 
țărmurile apusene au fost vrăjiţi de mare. Elfii Mării, aşa au 
fost cunoscuţi în Aman, falmarii, căci înălţau cânturi lângă 
valurile ce se spărgeau de țărm. Şi au avut doi seniori, fiind 
ei mulţi la număr: pe Elwe Singollo (adică Mantie-Cenusie) 
şi pe Olwe, fratele său. 

Acestea au fost cele trei neamuri ale eldalienilor, care au 
purces, în cele din urmă, spre Apusul cel mai îndepărtat, în 
vremea Copacilor, şi care sunt numiţi calagquendii, Elfii 
Luminii. Dar mai sunt şi eldari care s-au pornit în marşul 
spre apus, însă care, pe drumul cel lung, s-au răzleţit de toţi 
ceilalţi şi au luat-o pe alte poteci sau au zăbovit pe 
țărmurile Pământului de Mijloc; cei mai mulţi dintre ei 
făceau parte dintre teleri şi despre ei se va povesti mai 
departe. În preajma marii şi-au făcut apoi sălaşul, ori au 
pribegit prin codrii şi prin munţii lumii, doar că inimile lor 
tânjeau după Apus. Pe aceştia calaquendii îi numesc 
umanyari, adică cei care nu au ajuns nicicând în ţinutul 
Aman, pe Tărâmul Binecuvântat; umanyarii şi avarii sunt 
numiţi totodată moriquendi, adică Elfii întunecimii, căci ei 
niciodată n-au zărit Lumina ce-a fost înainte de Soare şi de 
Lună. 


Se povesteşte că, atunci când taberele eldalienilor au 
plecat de lângă Cuivienen, în fruntea lor călărea Oromă, pe 
Nahar, calul sau alb, cu potcoave daurite; şi trecând la 
miazănoapte pe lângă Marea Helcar, au apucat-o spre apus. 
Înainte-le, la miazanoape, atimau nori negri peste ruinele 
de pe urma războiului, ascunzând stelele din acea parte a 
lumii. Nu puţini au fost aceia dintre ei pe care i-a cuprins 
teamă şi, căindu-se, au luat drumul întoarcerii, pierzându-şi 
urmă. 

Lung şi zăbavnic a fost marşul eldarilor spre apus, căci 
leghele Pământului de Mijloc erau neştiute la număr, 
obositoare şi lipsite de poteci. Las' că nici nu-i mâna grabă 
pe eldari, ei minunându-se la tot pasul de ceea ce vedeau şi 
pe multe meleaguri şi lângă multe râuri ar fi mas; şi cu 
toate că doreau cu toţii să pribegească, mulţi mai curând se 
temeau de capătul călătoriei, decât erau nerăbdători să 
ajungă. Astfel că, de câte ori Orome o pornea înspre alte 
zări, mânat de treburi al căror rost numai el îl ştia, eldarii 
se opreau şi nu mai înaintau nici un pas, până se întorcea el 
să-i călăuzească. Au călătorit astfel mulţi ani la rând şi 
numai iată că drumul a trecut printr-un codru şi a ajuns la 
un râu mare, mai lat decât tot ce văzuseră până atunci; 
dincolo de el se zăreau munţii ale căror tancuri ascuţite 
păreau să străpungă panoplia stelelor. Din ce se spune, râul 
era chiar acela care mai târziu a fost numit Marele Anduin, 
fiind hotarul meleagurilor apusene ale Pământului de 
Mijloc. lar munţii erau Hithaeglir, Turnurile de Ceaţă, la 
hotarul cu Eriador, cu mult mai înalţi şi mai spăimântători 
erau ei în acele vremuri; iar ei au fost dură|i de Melkor, 
spre a împiedica înaintarea lui Orome. Telerii au zăbovit 
îndelung pe malul răsăritean al râului şi tare ar fi vrut să 
rămână acolo, dar vanyarii şi noldorii l-au trecut şi Oromg s- 
a pierdut în depărtare; iar telerii au privit la înălțimile 
învăluite de umbre şi s-au simţit cuprinşi de teamă. 

Atunci din tabăra lui Olwe a ieşit în faţa unui care, până 
atunci, fusese mereu în coada drumeţilor, LenwS era 


numele său. Hotărând să nu mai urmeze marşul spre apus, 
s-a pus în fruntea unei mari mulţimi dintre cei rămaşi în 
urmă şi a pornit-o spre miazăzi, de-a lungul râului; nimic n- 
au mai ştiut despre ei rubedeniile lor, vreme de ani fără 
număr. Nan dorii erau aceştia, alcătuind o seminţie aparte, 
neasemenea neamului lor în toate cele, fără doar de 
dragostea pentru apă, drept care îşi făceau sălaşuri în 
apropierea cascadelor şi a pâraielor repezi. Cunoşteau cu 
amănuntul fiecare vietate, copac sau buruiana, pasăre ori 
fiară, mai bine decât oricare alţi elfi. În anii ce aveau să 
vină, Denethor, fiul lui Lenwe, şi-a îndreptat într-un sfârşit 
paşii din nou spre apus, ducând o pane din această seminţie 
peste munţi, până în Beleriand, înainte ca Luna să răsară. 

Cât despre vanyari şi noldori, ei au trecut, într-un târziu, 
peste Ered Luin, Munţii Albaştri, ajungând între Eriador şi 
meleagul cel mai apusean al Pământului de Mijloc, tărâm pe 
care, mai apoi, elfii aveau să-l numească Beleriand; şi 
companiile aflate în frunte au traversat valea Sirionului, 
coborând pe țărmurile Marii celei Mari, între Fiordul 
Drengist şi Golful Balar. Dar, zărind Marea, teamă i-a 
cuprins şi mulţi s-au retras în codrii şi pe podişurile din 
Beleriand. Orome i-a părăsit acolo, pentru a se înturna în 
Valinor şi a cere sfatul lui Manwe. 

Tabăra telerilor a trecut peste Munţii Ceţoşi şi a traversat 
pământurile întinse ale Eriadorului, îmboldita fiind de Elwe 
Singollo, căci el era tare nerăbdător să se reântoarcă în 
Valinor şi la Lumina ce-o văzuse acolo; şi nu dorea să se 
despartă de noldori, din pricina prieteniei strânse ce-o 
legase cu Finwe, seniorul lor. Astfel că, după trecerea 
multor ani, telerii au trecut şi ei, în cele din urmă, peste 
Ered Luin, în regiunile răsăritene ale Beleriandului. Acolo s- 
au oprit şi, o vreme, au adăstat pe malul celălalt al Râului 
Gelion. 

CAPITOLUL IV. 

Despre Thingol şi Melian. 


Melian era o maia, din seminţia valarilor. Trăia în grădinile 
Lorien şi, în toată ţara sa, Melian nu avea seamăn în 
frumuseţe ori în înţelepciune, ori în priceperea de a da glas 
cânturilor pline de vrajă. Din cât se povesteşte, valarii toţi 
îşi lăsau muncile, păsările din Valinor îşi curmau ciripitul, 
clopotele din Valinor nu mai băteau, iar fântânile îşi opreau 
curgerea atunci când Melian prindea a cânta în Ldrien la 
ceasul de îngânare a luminilor. Privighetorile îi însoțeau 
pasul, ca să-şi deprindă cântul de la ea; mult îndrăgea 
Melian umbrele adânci ale copacilor celor mari. Se înrudea 
cu însăşi Yavanna, de pe vremea când lumea încă nu fusese 
croită; iar la timpul când quendii s-au trezit lângă apele 
Lacului Cuivionen, ea a părăsit Valinorul şi a venit pe 
Meleagurile de Dincoace, umplând tăcerea dinaintea zorilor 
a Pământului de Mijloc cu vocea ei şi cu glasurile păsărilor 
ei. 

Acum, când călătoria lor se apropia de sfârşit, aşa după 
cum s-a spus, telerii au rămas vreme lungă în Beleriandul 
de Răsărit, dincolo de Râul Gelion; cât despre noldori, mulţi 
dintre ei se găseau încă în apus, în codrii ce aveau să se 
numească Neldoroth şi Region. Elwe, căpetenia telerilor, 
străbătea adesea codrii cei mari, în căutarea lui Finwfc, 
prietenul său, adăpostit în sălaşurile noldorilor; şi s-a 
întâmplat că, într-unui din drumurile sale, să ajungă de unul 
singur în codrul Nan Elmoth cel luminat de stele şi acolo a 
auzit dintr-o dată cânt de privighetori. O vrajă l-a cuprins, 
făcându-l să se oprească locului; şi de departe, de dincolo 
de cântul lomelindi-lor, a răzbătut până la el vocea lui 
Melian, ce i-a umplut inima toată cu minunare şi alean. A 
dat uitării poporul său şi pricinile ce-l minau la drum şi, 
luându-se după zburătoare pe sub umbra copacilor, a 
pătruns adânc în Nan Elmoth şi s-a rătăcit într-un târziu, a 
ajuns într-un luminiş din care se zăreau stelele şi acolo a 
zărit-o pe Melian; din întuneric a privit-o el, iar lumina din 
Aman îi învăluia chipul. 


Ea nu a rostit nici un cuvânt; copleşit de iubire, Elwe s-a 
apropiat de ea şi a luat-o de mână şi, în aceeaşi clipă, o 
vrajă l-a cuprins şi au rămas ei aşa, în timp ce ani 
îndelungaţi s-au scurs, măsuraţi de stelele rotitoare de 
deasupra lor; înainte ca ei să-şi spună ceva, copacii codrului 
Nan Elmoth au crescut înalţi şi întunecaţi. 

Mult l-a căutat pe Elwe seminţia sa, fără să-l mai găsească. 
Povestea spune că Elwe a devenit regele telerilor şi, 
călăuziţi de el, ei au pornit mai departe. Cât a mai trăit, 
Elwesingollo n-a mai trecut marea în Valinor şi nici Melian 
nu s-a mai întors pe cele tărâmuri cât a durat cârmuirea lor 
împreună; dar din Melian se trage printre elfi şi oameni, 
deopotrivă, o spiţă a acelor ainuri care au stat alături de 
Iluvatar înainte să fi fost făcută Ea. Şi a venit un timp când 
el a devenit un rege mult slăvit Dar supuşii săi nu erau alţii 
decât eldarii din Beleriand; sindari au fost ei numiţi, Elfii 
Cenuşii, Elfii Crepusculului, iară el era Regele Mantia- 
Cenusie, Elu 'Thingol în graiul acelei tari. lar Melian i-a fost 
regina, mai înţeleaptă decât orice vlăstar al Pământului de 
Mijloc; iar sălaşurile lor tăinuite se găseau în Menegroth, 
Cele O Mie de Peşteri din Doriath. Mari puteri i-a dăruit 
Melian lui Thingol, el însuşi măreț printre eldari; căci el 
singur dintre toţi sindarii văzuse cu ochii săi Copacii în ziua 
înfloririi lor şi, cu toate că era rege al umanyarilor, el nu era 
socotit a se număra printre moriquendi, ci printre Elfii 
Luminii, preaputemici în Pământul de Mijloc; şi din iubirea 
dintre Thingol şi Melian a apărut pe lume cel mai frumos 
dintre Copiii lui Iluvatar ce a fost sau va fi vreodată. 

CAPITOLUL V. 

Despre Eldamar şi prinții eldalienilor. 

Într-un târziu, taberele vanyarilor şi noldorilor au ajuns la 
ultimele ţărmuri apusene ale Meleagurilor de Dincoace. În 
stră vechime, după Bătălia Puterilor, aste ţărmuri în partea 
lor de la miazănoapte o ţineau tot spre apus, până când, în 
cele mai nordice ţinuturi ale Ardei, doar un braţ îngust de 
mare mai despărţea Amanul, pe care era durat Valinorul, de 


Meleagurile de Dincoace; dar braţul ăsta de mare era plin 
de gheţuri scrâşnitoare, atât erau de amarnice suflările 
îngheţate ale lui Melkor. Astfel că Orome n-a dus norodul 
eldalienilor spre nordul îndepărtat, ci l-a călăuzit pe 
frumoasele tărâmuri ce mărgineau Sirionul, care au fost, 
apoi, numite Beleriand; şi de la țărmurile de pe care eldarii 
au privit întâiaşi dată Marea, cu teamă şi uimire, începea un 
ocean întins, întunecat şi adânc, cuprins între cele ţărmuri 
şi Munţii din Aman. 

Sfătuit de vălări, Ulmo a venit pe țărmurile Pământului de 
Mijloc şi le-a vorbit eldarilor ce aşteptau acolo, cu privirile 
aţintite la valurile întunecate, iar vorbele sale şi cântul 
căruia i-a dat glas cu cornii săi din scoica făuriţi le-au 
preschimbat acestora teamă de mare în dorinţa. Astfel că 
Ulmo a smuls din rădăcini o insulă ce stătea singuratică în 
mijlocul mării, departe de orice țărm, încă de când se 
cutremurase pământul la căderea Felinarului Illuin; şi, 
ajutat de servitorii săi, a strămutat-o, Ca şi când ar fi fost o 
corabie urieşeasca, şi a ancorat-o în Golful Balar, în care îşi 
vărsa apele Sirionul. Apoi, vanyarii şi noldorii s-au urcat pe 
insulă şi au fost traşi pe mare, ajungând, în cele din urmă, 
pe lungile ţărmuri de sub Munţii din Aman; au pătruns în 
Valinor şi au fost primiţi cu braţele deschise pe acest tărâm 
binecuvântat. Dar capătul răsăritean al insulei, care se 
înfipsese adânc în bancurile de nisip de la gurile Râului 
Sirion, s-a fost rupt de insulă şi a rămas în urmă. Aceea 
este, din cât se spune, Insula Balar, unde Osse avea să vină 
deseori mai pe urmă. 

Telerii însă au rămas pe Pământul de Mijloc, trăind în 
Beleriandul Răsăritean, departe de mare, unde nu au auzit 
de chemarea lui Ulmo decât mult mai târziu; mulţi îl mai 
căutau încă pe Elwe, seniorul lor, căci făr' de el nu doreau 
să plece. Aflând însă că Ingwe şi Finwe, şi seminţiile lor 
plecaseră, telerii s-au strâns în număr mare pe țărmurile 
din Beleriand, statornicindu-se lângă gurile Sirionului, 
tânjind după prietenii lor duşi de pe cel meleag; şi l-au ales 


pe Olwe, fratele lui Elwe, să le fie rege. Vreme lungă au 
trăit ei pe coastele marii apusene, iar Osse şi Uinen au venit 
la ei şi au legat prietenie cu ei; Osse se aşeză pe o stâncă la 
marginea pământului şi le împărtăşea din ceea ce ştia el, şi 
astfel au aflat ei multe despre legendele şi muzica apei. Şi s- 
a întâmplat că telerii, care dintru început îndrăgiseră apă şi 
au fost cei mai desăvârşiţi barzi dintre toţi elfii, s-au lăsat 
mai apoi vrăjiţi şi de mare, iar cântecele lor erau pline de 
foşnetul valurilor pe ţărmuri. 

După trecerea multor ani, Ulmo s-a lăsat înduplecat de 
rugăminţile noldorilor şi ale lui Finwe, regele lor, îndureraţi 
de lungă despărţire de teieri, stăruiau pe lângă el să-i 
aducă pe aceştia în Aman, dacă voiau să vină. Şi dintre ei 
destui s-au arătat într-adevăr gata să purceadă; numai că o 
mare amărăciune l-a cuprins pe Osse când Ulmo s-a 
reântors pe coastele Beieriandului pentru a-i duce pe teleri 
în Valinor; căci grija lui era pentru Pământul de Mijloc şi 
pentru țărmurile Meleagurilor de Dincoace, şi nu-i plăcea 
ca glasurile telerilor n-aveau să mai fie auzite pe acele 
locuri. Pe unii i-a făcut să-şi ia gândul de la plecare; 
falathrimii erau aceştia, elfii din Falas, care îşi vor fi făcut 
sălaşuri mai apoi în porturile Brithombar şi Eglarest, ei, 
primii marinari de pe Pământul de Mijloc şi primii făuritori 
de corăbii. Cirdan Fauritorul-de-Corabii era Seniorul lor. 

Neamul şi prietenii lui Elwe Singollo au rămas şi ei pe 
Meleagurile de Dincoace, căci nu renunţaseră la căutarea 
lui Elwe, cu toate că le-ar fi plăcut să purceadă spre Valinor 
şi spre lumină Copacilor, dacă Ulmo şi Olwe ar fi primit să 
mai zăbovească puţin. Dar Olwe nu mai avea răbdare; astfel 
că cei mai mulţi dintre teleri s-au suit pe insulă şi Ulmo i-a 
dus în larg, până departe. Aşa au rămas în urma prietenii 
lui Elw6; eglathi şi-au spus ei. Seminţia Părăsită. De lângă 
mare şi-au mutat sălaşurile în pădurile şi între dealurile din 
Beleriand, căci marea îi umplea de tristeţe; dar aleanul 
după Aman le-a rămas în inimi. 


Când Elwe s-a dezmeticit din vraja ce-l subjugase atâta 
amar de vreme, a lăsat în urma Nan Elmoth şi, împreună cu 
Melian, a venit să trăiască în codrii din inima Beieriandului. 
Mare era dorinţa lui Elwe de a revedea lumina Copacilor, 
dar lumina din Aman adasta pe chipul soaţei sale şi, uituidu- 
se la el, Elwe zărea lumina ca într-o oglindă clară, iar asta-l 
mulțumea. Poporul său s-a strâns cu bucurie în juru-i şi tare 
s-au minunat ei, căci, oricât de chipeş şi de ales fusese 
înainte, Elwe li se înfăţişa acum că un senior al maiarilor, cu 
părul precum argintul cenuşiu, mai înalt decât toţi Copiii lui 
Iluvatar, şi o soartă măreaţă stătea 'nainte-i. 

Cât despre Ossft, el a urmat norodul lui Olwe şi, când ei au 
ajuns la Golful Eldamar (sau Aşezarea Elfilor, cum i m mai 
spune), el i-a strigat şi ei i-au recunoscut vocea şi, l-au rugat 
pe Ulmo să oprească. Ulmo le-a Împlinit ruga. Şi iarăşi la 
nigat Osse să oprească mersul insulei şi s-o lege de fundul 
mării. Ulmo a făcut întocmai, căci înţelegea ce se petrecea 
în inimile telerilor, iar în sfatul ce-l ţinuseră valarii el se 
împotrivise chemării telerilor, gândind că era mai bine 
pentru quendi să rămână pe Pământul de Mijloc. Valarii nu 
s-au bucurat câtuşi de puţin aflând ce făcuse el; Finwg s-a 
întristat peste măsură văzând că telerii n-au mai venit, dar 
şi mai mult l-a mâhnit că Elwe fusese lăsat în urmă, căci ştia 
că n-avea să-l mai vadă vreodată, decât, poate, în sălile lui 
Mandos. Însă insula nu s-a mai clintit din loc, ci a rămas 
acolo, singuratică, în Golful Eldamar, a primit numele de 'Toi 
Eressea, Insulă Singuratică. Acolo s-au statornicit telerii, 
după cum le fusese voia, sub stelele bolţii, dar nu departe 
de Aman şi de țărmurile nepieritoare; şi, din pricina acestei 
lungi sălăşluiri pe Insulă Singuratică, graiul telerilor s-a 
despărţit de cel al vanyarilor şi al noldorilor. 

Acestora valarii le dăruiseră o ţară şi un loc de vieţuire. 
Chiar şi printre florile din grădinile Valinorului, cele 
luminate de Copaci, încă mai tânjeau ei să vadă stelele; de 
aceea, s-a făcut o spărtură în marile ziduri ale Munţilor 
Peldri şi acolo, într-o vale adâncă ce ducea până la mare, 


eldarii au înălţat un deal verde; a fost numit Tună. Lumina 
Copacilor cădea asupra lui dinspre apus, făcând ca umbra 
să i se întindă veşnic spre răsărit; iar spre soare-răsare 
priveliştea se deschidea spre Golful Casei Elfilor şi spre 
Insulă Singuratică, şi spre Marile Neguroase. Apoi, prin 
Calacirya, Despicătura Luminii, strălucirea Tărâmului 
Binecuvântat s-a răsfrânt asupra valurilor întunecate, 
făcându-le să scânteieze în argintiu şi auriu, şi asupra 
Insulei Singuratice, al cărei țărm apusean a prins să 
înverzească şi să se înfrumuseţeze. Acolo au crescut 
primele flori ce s-au deschis vreodată la răsărit de Munţii 
Aman. 

Pe creştetul dealului Tună a fost zidit oraşul elfilor, pereţii 
albi şi terasele Tirionului; iar cel mai semeţ turn al oraşului 
era Turnul lui Ingwe, Mindon Eldaliava se numea, al cărui 
felinar argintiu lucea până departe în ceţurile mării. Puţine 
sunt corăbiile oamenilor muritori care i-au văzut raza 
subţire, în Tirion, sus, pe Tună, vanyarii şi noldorii au trăit 
multă vreme în bună înţelegere şi pentru că din tot ceea ce 
se găsea în Valinor ei îndrăgeau cel mai mult Copacul Alb, 
Yavanna a făcut pentru ei unul asemenea lui Telperion, doar 
că era mai mic şi nici o lumină nu izvodea din el; în graiul 
sindarin a primit numele de Galathilion. Copacul acesta a 
fost sădit în curţile de sub Mindon, înflorind acolo, iar 
vlăstare de-ale sale se găseau multe în Aldamar. Dintre ele, 
unul avea să fie sădit în Toi Eressea şi frumos şi măreț avea 
să crească acolo, primind numele de Celebom; după cum se 
va arăta mai departe, din el se va trage, Ia clipa hotărâtă, 
Nimloth, Copacul Alb din Numenor. 

Manwe şi Varda îi îndrăgeau mai cu seamă pe vanyari, Elfii 
cei Frumoşi; iar noldorii erau îndrăgiţi de Aule, care, 
împreună cu neamul său, adesea venea printre noldori. 
Mare le-a devenit cunoaşterea şi priceperea; dar şi mai 
mare le era setea de a şti şi în multe şi felurile chipuri şi-au 
întrecut dascălii. Graiul le era bogat, căci iubeau cuvintele 
şi căutau mereu să găsească nume cât mai potrivite pentru 


tot ce ştiau sau îşi imaginau. Şi s-a întâmplat că zidarii ce- 
au durat casa lui Finwe să scoată piatră din coasta muntelui 
(căci tare le plăcea noldorilor să dureze turnuri înalte) şi 
astfel să dea peste nestematele pământului, din care au 
adus cu ei miriade; au născocit mai apoi unelte pentru a le 
tăia şi a le şlefui şi le-au dat forme dintre cele mai felurite. 
Nu le păstrau pentru ei, ci le dăruiau, şi, prin truda lor, au 
sporit bogăţia Valinorului. 

Mai apoi, noldorii s-au reântors pe Pământul de Mijloc, iar 
în cele ce urmează se povesteşte mai cu seama despre 
faptele lor; prin urmare, numele prinților lor şi ale spiţelor 
lor vor apărea aici aşa cum vor fi fost ele mai târziu rostite 
în graiul elfilor din Beleriand. 

Finwe era Regele noldorilor. Fiii lui se numeau Fianor şi 
Fingolfin, şi Finarfin; dar în vreme ce mama lui Feanor a 
fost Mfriel Serinde, Fingolfin şi Finarfin o aveau drept 
mamă pe Indis, din seminţia vanyarilor. 

Feanor era între fraţi cel mai iscusit la vorbă şi la fapta şi 
mult mai învăţat decât ei; ca o flacără ardea spiritul său. 
Fingolfin era cel mai puternic, mai dârz şi mai viteaz. Cât 
despre Finarfin, ale lui erau frumuseţea şi înţelepciunea 
inimii; mai târziu, avea să lege prieteşug cu fiii lui Olwe, 
mai-marele telerilor, şi să şi-o ia de soaţa pe fiica lui Olwe, 
Earwen, fecioara-lebada din Algualonde. 

Şapte fii a avut Feanor - pe Maedhros cel înalt; pe Maglor, 
prea-inzestratul bard, al cărui glas răzbătea până departe 
peste pământuri şi mari; pe bălaiul Celegorm şi smeadul 
Caranthir, pe destoinicul Curufin, cel care moştenise de la 
tatăl său priceperea mâinilor; şi pe Amrod, şi Amras, cei 
mai mici, fraţi gemeni, asemenea la chip şi fire. Aveau să 
devină mari vânători în pădurile din Pământul de Mijloc; 
vânător avea să fie şi Celegorm, prieten cu Orome în 
Valinor, urmând adesea chemarea cornului acestui mare 
vala. 

Fiii lui Fingolfin se numeau Fingon, mai târziu Rege al 
noldorilor în partea de miazănoapte a lumii; şi Turgon, 


stapmul din Gondolin; aveau ei şi o soră, pe Dalba Aredhel. 
Era mai tânără decât fraţii ei, după socoteala anilor la 
eldari; iar când frumuseţea şi trupul i s-au împlinit, era 
înaltă şi vânjoasa, placându-i să călărească şi să vâneze în 
codri. O însoțeau adesea fiii lui Feanor, rubedenii cu ea; dar 
nici unuia nu-şi dăruise inima. | se spunea Ar-Feiniel, 
Domniţă Dalbă a noldorilor, căci dalb îi era chipul, chiar 
dacă părul îi era negru, şi purta numai veşminte argintii şi 
albe. 

Finarfin avea şi el flăcăi, pe Finrod cel credincios 
(Felagund avea să-i fie numele, Seniorul Peşterilor), pe 
Orodreth, pe Angrod şi pe Aegnor, atât de strânsă era 
prietenia lor cu fiii lui Fingolfin, de-ai fi zis că erau fraţi şi 
alta nu. O soră aveau ei, pe Galadriel, cea mai frumoasă 
făptura a spiţei lui Finwepărul ei străluminat, că de aur, 
părea să fi prins în şuviţele sale razele lui Laurelin. 

E timpul să spunem cum au ajuns telerii într-un târziu în 
ţara Aman. Un ev îndelungat au vieţuit ei în Toi Eressta; 
dar, încet, simţămintele lor s-au schimbat, inimile fiindu-le 
atrase de lumină ce se revărsă peste mare, spre Insulă 
Singuratică. Sfâşiaţi erau între dragostea lor pentru muzica 
valurilor ce spălau malurile ţării lor şi dorinţa de a-i 
revedea pe cei din neamul lor şi de a cuprinde cu privirile 
minunea Valinorului; în cele din urmă, dorinţa de lumină a 
fost mai puternică. Aşa s-a făcut ca Ulmo, plecându-se în 
fata vrerii valarilor, l-a trimis la ei pe Osse, prietenul lor 
care, cu toată durerea ce-o purta în suflet, i-a învăţat 
meşteşugul de a făuri corăbii; şi după ce corăbiile s-au fost 
făurit, le-a adus, drept dar de despărţire, multe lebede cu 
aripi puternice. lar lebedele au tras corăbiile albe ale 
telerilor peste marea neclintită de vuit; şi astfel au ajuns ei, 
ultimii dintre toţi, în Aman şi la țărmurile Eldamarului. 

Acolo s-au statornicit ei şi, dacă voiau, puteau să zărească 
lumina Copacilor şi puteau păşi pe aleile daurite din Valmar 
şi pe treptele de cristal ale Tirionului, sus pe Tună, dealul 
verde; dar cel mai mult le plăcea să străbată în corăbiile lor 


iuți apele golfului numit Aşezarea Elfilor, sau să meargă 
prin valurile ce se spărgeau de țărm, cu părul strălucind în 
lumina ce venea de dincolo de deal. Multe nestemate le-au 
dăruit noldorii, opale şi diamante, şi cristale lăptoase, pe 
care ei le înşirau pe ţărmuri şi le aruncau în iazuri; 
minunate erau plajele din Elende în acele vremuri. Şi multe 
au fost perlele pe care şi le-au cules din mare, sălile lor 
erau şlefuite în sidef, şi tot din sidef erau durate casele mari 
ale lui Olwe din Alqualonde, Limanul Lebedelor, luminai de 
nenumărate felinare. Căci acela era oraşul lor şi liman 
pentru corăbiile lor; forma acestora era asemenea 
lebedelor, cu ciocuri de aur şi ochi din aur şi jais. Drept 
poarta de intrare în port stătea un arc de piatră, scobit de 
mare în stâncă dura; la marginea Eldamanilui se găsea 
arcul, la miazănoapte de Calacirya, unde lumina stelelor 
strălucea clară. 

Pe măsură ce treceau evurile, vanyarii au început să 
îndrăgească meleagul valarilor şi lumina darnica a 
Copacilor. 

— Astfel că au părăsit oraşul Tirion, de pe Tună, alegând 
să trăiască în munţii lui Manwe sau pe câmpiile şi în codrii 
din Valinor, despărţindu-se astfel de noldori. Dar amintirea 
Pământului de Mijloc sub acoperişul stelelor a rămas în 
inimile noldorilor, astfel că îşi duceau traiul în Calacirya şi 
între dealuri şi pe vai, cât mai aproape de zvonul marii 
apusene; şi, cu toate că mulţi dintre ei intrau adesea în ţara 
valarilor, călătorind până departe spre a descoperi tainele 
pământului şi ale apei, şi ale tuturor fapturilor vii, 
neamurile ce sălăşluiau pe Tună şi în Alqualonde se ţineau 
aproape unele de altele în cele vremuri. Finwe domnea ca 
rege în Hrion, iar Olwe în Alqualondă; dar, mai presus de ei 
doi, era Ingwe, înaltul Rege al tuturor elfilor. Pe Taniguetil 
stătea el, la picioarele lui Manwe. 

Feanor şi fiii săi arareori rămâneau în vreun loc timp 
îndelungat, ci străbăteau Valinorul dintr-un hotar în altul, 
până la marginea întunecimii şi la țărmurile reci ale Marii 


Exterioare, cercetând necunoscutul. Ades erau poftiţi ca 
oaspeţi în casele lui Aul&; Celegorm însă, mai curând, 
mergea la Oromfc acasă, de la care învaţă multe despre 
fiare şi păsări şi deprindea graiurile. Căci toate făpturile cu 
viaţa în ele, făr' doar de cele ticăloase şi hidoase ale lui 
Melkor trăiau în timpurile acelea în Aman; şi mai erau acolo 
şi alte creaturi care niciodată n-au fost zărite pe Pământul 
de Mijloc şi poate că nici nu vor fi zărite vreodată, căci 
înfăţişarea lumii s-a schimbat. 

CAPITOLUL VI. 

Despre Feanor şi scoaterea lui Melkor din lanţuri. 

În sfârşit, cele trei seminţii ale eldarilor erau acum 
adunate în Valinor, iar Melkor zăcea în lanţuri. Era Zenitul 
Tărâmului Binecuvântat, ceasul său de glorie măreaţă şi de 
fericire deplină, un ceas lung în scurgerea anilor. Dar prea 
scurt în măsură amintirii. În acea vreme, eldarii s-au 
împlinit la trup şi la minte, iar noldorii au devenit şi mai 
pricepuţi în meşteşuguri, şi mai învăţaţi; anii cei lungi erau 
plini de truda lor veselă şi multe lucruri noi, frumoase şi 
minunate au făurit ei atunci. Pentru prima oară noldorii s- 
au gândit să născocească literele, iar Rumil din Tirion era 
numele acelui învăţat care a imaginat întâiaşi dată semne 
potrivite pentru a da formă graiului şi cântului, pe unele 
gravându-le în metal ori piatră, pe altele zugrăvindu-le cu 
pensula ori penelul. 

Cam în acel timp a venit pe lume, în Eldamar, în casa 
Regelui din Tirion, sus, pe culmea dealului Tună, cel mai 
mare dintre fiii lui Finwe, şi cel mai îndrăgit. I s-a dat 
numele de Curufinwe, dar maică lui îi zicea Feanor, Spiritul 
Focului; şi sub acest nume a rămas el în toate poveştile 
noldorilor. 

Maică lui se numea Miriel şi mai purta şi numele de 
Serinde, căci era tare iscusită în meşteşugul țesutului şi în 
arta cusutului; din mâinile ei ieşeau cele mai frumoase 
lucruri, mai frumoase decât din oricare alte mâini ale 
noldorilor. Mult se iubeau Finwe şi Miriel şi plină de bucurie 


le era dragostea, căci a-nceput pe Tărâmul Binecuvântat, în 
Zilele Fericirii. Dar dând naştere fiului său, spiritul şi trupul 
ei s-au împuţinat; şi, după ce a născut, a dorit să fie 
eliberată de trudă de a trăi. l-a dat nume pruncului, apoi i-a 
spus lui Finwe: 

— Nicicând nu voi mai purta făt în pântece, căci puterea 
ce ar fi dat viaţa la mulţi alţii s-a scurs toată în Feanor. 

Finwe a fost îndurerat auzind-o, pentru că noldorii îşi 
trăiau atunci zilele lor de tinereţe şi el ar fi dorit să facă 
mulţi copii în binecuvântatul Aman; astfel că i-a răspuns: 

— Oare, nu-ţi găsim leac în Aman? Aici orice osteneală îşi 
află sfârşitul. 

Dar Miriel tânjea să-şi găsească eliberarea, astfel că Finwe 
i-a cerut sfatul lui Manwe, iar acesta a dat-o pe soaţa lui 
Finwe în grija lui Irmo, în Lorien. Despărţindu-se de soaţa 
să (pentru scurtă vreme, aşa îşi închipuia el), Finwe s-a 
întristat nespus, căci el vedea că pe o mare nefericire că o 
mamă să plece de lângă pruncul ei şi să nu-i fie alături 
măcar în copilărie. 

— Este o nefericire, într-adevăr, a zis Miriel, şi aş plânge 
dacă nu aş fi atât de ostenită. Dar nu mă învinovăţi pentru 
asta şi nici pentru ce vă mai veni. 

Apoi s-a dus în grădinile Lorien şi s-a întins ca să doarmă; 
dar, cu toate că ea părea cu adevărat că doarme, spiritul îi 
părăsise trupul, trecând tăcut în sălile lui Mandos. 
Fecioarele lui Este îngrijeau trupul lui Miriel, ca să rămână 
neatins de trecerea timpului; dar ea nu s-a mai întors la 
viaţă. Finwe trăia cufundat în tristeţe amară; adeseori se 
ducea în grădinile Lorien şi se aşeză sub salciile argintii, 
lihga trupul soţiei sale, şi o chema pe nume. Dar în zadar, 
singur Finwe din tot Tărâmul Binecuvântat nu avea strop 
de bucurie în suflet. După o vreme, nu s-a mai dus în 
Ldrien. 

Întreaga sa iubire şi-o revarsa acum asupra fiului său; 
Feanor creştea repede, ca şi când în el ardea un foc tainic, 
înalt, frumos la chip, sigur de sine, cu ochi ce sfredeleau 


prin strălucirea lor, şi cu părul negru ca pana corbului; şi 
era deopotrivă de nerăbdător şi de ihdirjit în împlinirea 
dorințelor sale. Puţini reuşeau să-i schimbe hotărârea odată 
luată, prin sfaturile lor, iar prin forţa nici că izbândea 
vreunul. Dintre toţi noldorii, de atunci şi de după, avea să 
dovedească mintea cea mai ageră şi mâna cea mai dibace. 
În tinereţe a adăugat literelor născocite de Rumil altele noi, 
care-i poartă numele şi pe care eldarii aveau să le 
folosească de atunci înainte; şi tot el a fost între noldori cel 
care a descoperit cum pot fi făurite nestemate mai mari şi 
mai strălucitoare decât cele găsite pe Pământ. Primele 
nestemate făurite de Feanor erau albe şi clare, dar, sub 
lumina stelelor, străfulgerau cu scăpărări albastre şi argintii 
mai luminoase decât Helluin; a făcut el şi alte cristale, prin 
care, dacă priveai lucruri îndepărtate, le puteai vedea cu 
limpezime, chiar dacă mici, aşa cum vedeau şi ochii 
vulturilor lui Manwe. Arar îşi îngăduiau răgaz de odihnă 
mintea şi mâinile lui Feanor. 

Încă de tânăr a luat-o el de soaţa pe Nerdanel, copilă unui 
mare fierar, Mahtan, cel mai îndrăgit de către Aule printre 
noldori; de la Mahtan a deprins mai apoi multe taine despre 
dăltuirea lucrurilor în piatră şi plămădirea lor din metal. 
Nerdanel era la fel de dârza, dar mai răbdătoare decât 
Feanor, dorind mai curând să înţeleagă minţile altora şi nu 
să le stăpânească, astfel că, la început, îl înfrâna pe Faanor 
atunci când focul inimii sale se încingea prea tare; dar 
faptele sale de mai târziu au îndurerat-o pe Nerdanel şi, din 
pricina asta, cei doi s-au înstrăinat unul de altul. Şapte fii i-a 
dăruit ea lui Feanor, câţiva i-au moştenit intru câtva firea. 

Şi s-a întâmplat că Finwe să-şi ia drept soaţa de-a doua pe 
Indis cea Bălaie. Înrudită de aproape cu Ingwe, Înaltul 
Rege, era o vanya, cu păr aurit, înaltă, şi cu totul 
neasemenea lui Miriel. Finwe o iubea nemăsurat de mult şi 
bucuria s-a întors în sufletul său. Dar umbra lui Miriel nu 
părăsise casa lui Finwe şi nici inima lui; şi, oricât i-ar fi iubit 


el pe alţii, tot lui F&anor îi dăruia cele mai multe gânduri 
ale sale. 

Însurătoarea tatălui său nu era pe placul lui F&anor, pe 
Indis n-o prea avea la inima şi nici pe Fingolfin şi Finarfin, 
cei doi fii ai ei. Trăia despărţit de ei, cutreierând 
meleagurile Amanului ori dăruindu-se învăţăturii sau 
meşteşugurilor pe care le îndrăgea atât. Mulţi au privit 
întâmplările nefericite ce aveau să vină şi pe care Feanor le- 
a pricinuit drept o urmare a acestei rupturi din Casa lui 
Finwe, judecând că, dacă Finwe ar fi îndurat pierderea şi s- 
ar fi mulţumit să-şi crească mândreţea de flăcău, soarta lui 
Fganor ar fi fost cu totul alta şi multe rele ar fi fost 
zădărnicite; căci tristeţea şi vrajbă din Casa lui Finwe au 
rămas întipărite adânc în memoria Elfilor Noldorieni. 
Măreţe au fost însă şi vlăstarele lui Indis şi s-au acoperit de 
glorie, la fel şi copiii lor; iar dacă ei n-ar fi venit pe lume, 
istoria eldarilor ar fi fost mai săracă. 

În timp ce F&anor şi meşterii noldorilor munceau cu râvnă, 
negândindu-se că trudă asta ce le plăcea atât se va sfârşi 
vreodată, iar fiii lui Indis creşteau şi prindeau puteri, 
Zenitul Valinorului se apropia de sfârşit. Căci valarii 
hotărâseră că Melkor îşi ispăşise pedeapsa, după ce zăcuse 
singur-singurel, timp de trei evuri, în temniţă din Mandos. 
Aşa că, după cum făgăduise Manwe, Melkor a fost iarăşi 
adus în fata jilţurilor valarilor. Şi văzând Melkor întreaga lor 
măreție şi binecuvântarea în care trăiau, inima i s-a umplut 
de pizmă; a privit la Copiii lui Iluvatar, care şedeau la 
picioarele Preaputemicilor, şi ura l-a copleşit; şi a zărit 
bogăţia de nestemate strălucitoare şi pe dată a pofitit să le 
aibă pentru sine; dar şi-a tăinuit gindurile şi şi-a Amanat 
răzbunarea. 

În faţa porţilor Valmarului, Melkor s-a ploconit la 
picioarele lui Manwe şi a cerut îndurare, jurând că, dacă 
era lăsat să trăiască alături de locuitorii cei liberi din 
Valinor, fie şi drept cel mai umil dintre ei, îi va ajuta pe 
vălări în toate muncile lor, mai cu seamă în îndreptarea 


tuturor relelor pe care le pricinuise el lumii. Nienna a pus şi 
ea o vorbă bună intru împlinirea rugii lui Melkor; Mandos 
însă a rămas tăcut. 

Într-un târziu, ManwsS l-a iertat; cu toate acestea, valarii 
nu voiau să-l lase să plece şi astfel să scape de sub ochii lor 
priveghetori; de aceea, au cerut ca Melkor să rămână şi să 
trăiască între zidurile Valmarului. Sincere păreau vorbele şi 
faptele lui Melkor în acea vreme, sfătuindu-i şi ajutându-i pe 
vălări şi pe eldari ori de câte ori aceştia aveau nevoie; astfel 
că n-a trecut mult şi i s-a îngăduit să umble nestingherit 
peste tot prin ţară, căci Manwe gândea că se tămăduise de 
răul din el. Manwe însuşi nu era stăpânit de rău şi, de 
aceea, nu putea pricepe această meteahnă, iar ceea ce ştia 
el era că, la început, în gândul lui Duvatar, Melkor nu se 
deosebise prin nimic de el, Manw&; privirea lui nu 
pătrundea până în adâncul inimii lui Melkor şi nu vedea că 
în ea nu se mai găsea strop de iubire. Ulmo însă nu s-a lăsat 
amăgit, iar Tulkas îşi încleştă pumnii ori de câte ori îl zărea 
trecând pe Melkor, duşmanul său; căci Tulkas, pe cât de 
greu se lăsă cuprins de mânie, pe atât de greu uita. Dar cu 
toţii s-au supus judecății lui Manwe, pentru că acelui care 
apără puterea împotriva răzmeritei nu-i e îngăduit să se 
împotrivească. 

În inima lui, Melkor nutrea o ură nestinsa împotriva 
eldarilor, pizmuindu-i pentru frumuseţea şi firea lor veselă, 
dar şi pentru că, văzându-i pe ei, înţelegea cum de 
ajunseseră valarii atât de măreţi, iar el atât de jos. Însă îşi 
ascundea simţămintele, prefăcându-se că-i îndrăgeşte şi 
căutându-le cu orice chip prietenia; în schimb, le 
împărtăşea tot ceea ce ştia el şi punea umărul la orice 
muncă de-a lor. Pe vanyari îi privea bănuitor, căci trăiau în 
lumina Copacilor şi n-aveau trebuinţă de nimic; pe teleri nu- 
i băga în seamă, în ochii lui ei erau fiinţe nevolnice, unelte 
bicisnice pentru ceea ce urmărea el. Dar noldorii tare se 
mai bucurau de tainele ce le aflau de la el; şi unii îşi aplecau 
urechea la vorbe pe care mai bine nu le-ar fi auzit 


niciodată. Mai târziu, Melkor avea să se împăuneze că îi 
fusese dascăl de taină lui Feanor şi povăţuitor în cele mai 
măreţe dintre faptele sale; totul era, fireşte, o minciună, 
izvorâtă din lăcomia şi pizma lui, căci nici unul dintre 
eldalieni nu-l unse vreodată mai mult pe Melkor că Feanor, 
fiul lui Finwe, care-i şi dăduse numele de Morgoth; şi, cu 
toate că era prins în plasele ticăloşiilor puse la cale de 
Melkor împotriva valarilor, niciodată nu stătea de vorbă cu 
el şi cu atât mai puţin u cerea vreun sfat. Singura patimă 
ce-l mâna pe Feanor era cea care-i încingea lui inima şi tot 
ce făcea de unul singur făcea şi cu repeziciune; nu cerea 
ajutor, în vorbă sau în faptă, nimănui dintre cei ce vieţuiau 
în Aman, măreț sau mărunt, în afară soaţei sale, Nerdanel 
cea înţeleaptă, şi chiar şi ei pentru scurtă vreme. 

CAPITOLUL VII. 

Despre silmarili şi tulburarea noldorilor. 

În acea vreme au fost făptuite cele lucruri ce aveau să-şi 
câştige faima printre toate săvârşirile elfilor. Ajuns în 
deplinătatea puterilor sale, Feanor era stăpânit de un gând 
nou. Ori, poate, vreo umbră a unei presimţiri se abătuse 
asupra lui, despre soarta ce-i aştepta pe toţi în curând; şi 
cumpănea în sinea lui cum ar putea să apere de la pieire 
lumina Copacilor, gloria Tărâmului Binecuvântat. Astfel că 
s-a apucat el de o muncă îndelungată şi tainică şi pentru 
asta şi-a pus la bătaie tot ceea ce-nvăţase şi toată puterea 
sa, şi întreaga sa dibăcie; şi, după multă trudă, a făcut 
silmarilii. 

Că trei nestemate mari arătau silmarilii. Dar din ce anume 
materie fuseseră făcuţi nimeni n-are să ştie decât la Sfârşit, 
când se va întoarce Feanor, cel care-a pierit înainte să fi fost 
făcut Soarele şi care acum şade în Sălile Aşteptării şi nu 
mai vine printre cei de-un neam cu el; nu se va afla decât 
după ce Soarele se va fi stins şi Luna va fi căzut. Asemenea 
diamantului cristalin păreau să fie, dar cu mult mai tari ca 
adamantul, încât nici o forţă din Regatul Ardei, oricât de 
mare, nu le putea zgâria ori sparge. Cu toate acestea, 


cristalul acela era pentru silmarili aşa precum este trupul 
pentru Copiii lui Iltivatar: casa focului său lăuntric, care se 
găseşte înăuntrul său şi care e acelaşi ui toate părţile sale, 
dându-i şi fiindu-i viaţa însăşi. lar acest foc lăuntric al 
silmarililor fusese făcut de către F ian or din lumină 
îngemănata a Copacilor din Valinor, care încă mai trăieşte 
în ei, cu toate că ei s-au veştejit de mult şi nu mai 
străluminează. Astfel că până şi în bezna celei mai adânci 
vistierii silmarilii luceau cu strălucirea ce venea din ei, 
asemenea aştrilor Vardei; în acelaşi timp, fiind ei cu 
adevărat făpturi vii, se bucurau când se aflau în lumină şi o 
primeau într-înşii, şi-o răsfrângeau în aure cu mult mai 
minunate. 

Toţi cei care trăiau în Aman au fost cuprinşi de mirare şi 
de încântare văzând ce făcuse Feanor. Varda a sfinţit 
silmarilii, că nici un trup muritor ori mâini întinate, ori 
vreun ah rău să nu îi poată atinge fără a se veşteji şi usca; 
iar Mandos a prorocit că soarta Ardei, a pământului, a mării 
şi a aerului zăcea închisă în silmarili. Inima lui Feanor s-a 
legat pe data de nestematele făcute de mâinile sale. 

Melkor n-a scăpat nici el de vraja lor şi de pofta de a le 
avea, şi chiar şi numai amintirea strălucirii lor îi ardea 
inima asemenea unui foc mistuitor. Din acea clipă, stârnit 
de patimă lui, nu i-a mai dat pace gândul la cum să facă să-l 
distrugă pe Feanor şi să pună capăt prieteniei dintre vălări 
şi elfi; dar îşi tăinuia gândul cu mult vicleşug şi nimic din 
înfăţişarea ori purtarea să nu-i trăda răutatea. Îndelungi 
aveau să-i fie uneltirile, încete şi zadarnice la început. Dar 
cel ce seamănă minciuni tot se alege cu ceva până la urmă. 
Căci vine şi vremea când se poate odihni, lăsându-i pe alţii 
să culeagă şi să adune roadele în locul său. 

Mereu se găseau urechi să-i asculte şuşotelile şi limbi care 
să ducă vorba şi să facă din ţânţar armăsar; minciunile sale 
treceau de la un prieten la altul, asemenea tainelor ce-l fac 
pe cel ce le dezvăluie să pară înţelept. Amarnic aveau să se 


căiască noldorii de nesăbuinţă de a-şi fi plecat urechile la 
vorbele sale. 

Vazfiid că nu-s puţini cei care-i dădeau ascultare, Melkor 
umbla adesea prin mulţime şi, cu vorbe bine alese, îi 
ademenea şi pe alţii în plasa lui, cu atâta dibăcie, încât ei 
ajungeau să creadă că vorbele celea izvodeau chiar din 
gândurile lor. Îi făcea să tânjească în sufletele lor după 
închipuite regate măreţe, undeva, la Răsărit, pe care le-ar fi 
putut cârmui după vrerea lor, cu deplină putere şi în 
libertate; iar, mai apoi, s-au raspin-dit zvonuri cum că 
valarii i-ar fi adus pe eldari în Aman din gelozie şi din teamă 
că frumuseţea quendilor şi puterea de făuritori ce le-o 
hărăzise Iluvatar vor spori într-atât, încât valarii n-o să-i 
mai poată stăpâni pe elfii ce înfloreau şi se răspândeau 
peste vastele întinderi ale lumii. 

Pe lângă toate acestea, în acea vreme, valarii ştiau de 
apropiată venire a oamenilor, dar elfii încă nu aflaseră 
nimic; Manwe nu le dezvăluise această taină. Melkor însă le 
susura pe ascuns povesti despre oamenii muritori, făcând 
astfel că tăcerea valarilor să pară un lucru rău. Prea multe 
nu ştia el despre oameni, căci, urmărindu-şi doar propriul 
său gând atunci când fusese creată Muzică, nu luase seama 
la a Treia Temă a lui Iluvatar; dar acum se zvonea printre 
elfi că pe ei Manwe îi ţinea captivi, pentru că oamenii să 
vină şi să le ia locul în regatele Pământului de Mijloc, căci, 
vezi bine, valarii înţeleseseră că le va fi mult mai uşor să 
stăpânească seminţia asta cu viaţă scurtă şi nevolnica, 
prădându-i astfel pe elfi de moştenirea lui Iluvatar. Zvonuri, 
de bună seamă, la fel de neadevărate ca şi dorinţa valarilor 
de a subjuga vrerea oamenilor, dar mulţi noldori au dat 
crezare măcar pe jumătate ticăloaselor vorbe. 

Aşa încât, înainte să se dumirească valarii ce se petrece, 
pacea din Valinor a fost otrăvită. Noldorii au început să 
murmure împotriva valarilor şi să se ţină tare mândri, mulţi 
dintre ei uitând că mare parte din ceea ce aveau şi ştiau le 
fusese dăruit de vălări. Nouă flacăra a dorinţei de a fi liberi 


şi de a stăpâni teritorii şi mai întinse li s-a aprins în suflet, 
mai cu seamă în inima pătimaşă a lui F&anor. În sinea sa, 
Melkor râdea în hohote, căci tinta minciunilor sale tocmai 
Feanor fusese, pe el urându-l mai aprig decât pe toţi ceilalţi 
şi tânjind să pună mâna pe silmarili. Dar de nestemate nui 
se îngăduia să se apropie; chiar dacă la ospeţele cele mari 
Feanor le purta şi-i străluceau deasupra sprâncenelor, de 
cele mai multe ori erau bine păzite, ţinute sub lacăt în 
beciurile adânci ale vistieriei sale din Tirion. Feanor însuşi 
începuse să îndrăgească silmarilii, cu o dragoste lacomă, şi 
nu-i plăcea să fie văzute decât de tatăl şi de cei şapte fii ai 
săi; nu-şi mai amintea că lumina din nestemate nu el le-o 
dăduse. 

Măreţi prinți erau Feanor şi Fingolfin, fiii cei mari ai lui 
Finwe; dar iată că favorurile şi averile pe care le avea 
fiecare îi făceau să fie tot mai fuduli şi mai bănuitori. Melkor 
nici el nu stătea cu mâinile în sân, ci s-a apucat să-i 
strecoare alte minciuni prin Eldamar, care au ajuns şi la 
Feanor, cum că Fingolfin şi fiii săi puneau la cale să-l 
răstoarne de la putere pe Finwe şi pe fiul sau mai mare, 
Feanor, şi să lase în seamă valarilor alegerea altor 
cârmuitori; era ştiut că valarilor nu le plăcea ca silmarilii se 
găseau în Tirion şi nu li se dădeau lor spre păstrare. Lui 
Fingolfin şi lui Finarfin li se şopteau alte năstruşnicii: 

— Fiţi cu băgare de seamă! Li se spunea. Fiul cel fudul al 
lui Mfriel nu are la suflet vlăstarele lui Indis. lată-l cum s-a 
înălţat în rang, şi-l ţine şi pe taică-său din scurt. Nu va trece 
mult şi vă va alunga din Tună! 

Văzând că minciunile lui au prins, trezind mândria 
noldorilor şi aprinzându-le mânia, Melkor a început să le 
împuie capul cu poveşti despre arme - şi noldorii s-au 
apucat să-şi făurească săbii, topoare şi sulițe. Şi scuturi, de 
asemenea, înfăţişând pe ele blazoanele multor Case şi 
neamuri care se duşmăneau între ele; pe acestea le purtau 
numai când călătoreau pe alte meleaguri, iar despre alte 
arme nu suflau un cuvânt, căci fiecare credea că numai el 


şi-ai lui fuseseră preveniţi. Feanor avea chiar o fierărie 
despre care nici măcar Melkor nu ştia; acolo bătea săbii 
fioroase pentru sine şi fiii săi, şi coifuri înalte, cu panase 
roşii. Amarnic avea să regrete Mahtan ziua în care l-a 
învăţat pe bărbatul lui Nerdanel toate tainele meşteşugului 
de fierar, pe care el însuşi le deprinsese de la Aule. 

Şi uite-aşa, cu minciuni, şuşoteli mârşave şi sfaturi 
făţarnice, Melkor a încins vrajbă în inimile noldorilor; şi 
dihonia asta dintre ei a pus, în cele din urmă, capăt zilelor 
senine ale Valinorului, gloria lui străveche apunând. Căci 
FFeanor s-a apucat să se răzvrătească pe faţă împotriva 
valarilor, strigând în gura mare că dorea să părăsească 
Valinorul şi să se întoarcă în lumea de afară, iar, dacă 
noldorii voiau să-l urmeze, îi scăpa şi pe ei de servitute. 

Mare frământare a cuprins Tirionul şi mult s-a tulburat 
Finwe; astfel că i-a strâns la sfat pe toţi seniorii săi. Dar 
Fingolfin a dat buzna în sala sfatului şi, înfăţişându-se 
dinaintea lui Finwe, l-a întrebat: 

— O, tu, rege şi tată al meu, oare nu voieşti a pune stavilă 
trufiei fratelui nostru, Curufinwe, căruia i se spune şi 
Spiritul Focului, pe bună dreptate? Cu ce temei vorbeşte el 
în numele neamului nostru, de parcă i-ar fi rege? Tu eşti cel 
care, cu multă vreme în urmă, le-ai vorbit quendilor, 
rugându-i să primească să vină în Aman la chemarea 
valarilor. Tu eşti cel care i-ai călăuzit pe noldori pe lungul 
drum presărat cu primejdiile Pământului de Mijloc şi i-ai 
adus în lumina din Eldamar. Dacă nu te căieşti de cele 
făcute, mai ai doi fii care să facă cinste vorbelor tale. 

Încă nu sfârşise Fingolfin aceste cuvinte, că F&anor a şi 
pătruns în sală, cu coiful înalt pus pe cap şi încins cu uriasa- 
i sabie: 

— Întocmai precum am bănuit, a spus el. Fratele meu 
vitreg se ridică impotriva-mi în faţa tatălui meu, şi-acum că 
şi în alte dăţi. 

Răsucindu-se spre Fingolfin, a tras sabia din teacă, 
strigând: 


— “Te du de-aici la locul ce ţi se cuvine! 

Fingolfin s-a înclinat în faţa lui Finwe şi, fără să-i adreseze 
vreun cuvânt sau să-i arunce vreo privire lui Ftfanor, a ieşit 
din încăpere. Feanor s-a luat după el şi, la uşa casei regeşti, 
l-a oprit, ţintuindu-l în piept cu vârful săbiei sale lucitoare: 

— Vezi, frate vitreg! E mai ascuţită decât orice limbă, 
încearcă numai o dată să-mi uzurpi locul ce mi se cuvine şi 
dragostea tatălui meu şi poate că sabia asta o să-i scape pe 
noldori de unul care caută să devină stăpân de sclavi. 

Mulţi au auzit cuvintele lui, căci casa lui Finwe€ se găsea în 
marea piaţa de la poalele turnului Mindon; Fingolfin însă 
nici la aste vorbe n-a zis nimic, ci, trecând tăcut prin 
mulţime, s-a dus să-l caute pe Finarfin, fratele său. 

Neliniştea ce-i tulbura pe noldori nu era necunoscută 
valarilor, dar grăuntele ei fusese însămânţat în întunecime; 
şi pentru că Feanor ridicase primul glasul împotriva lor, au 
socotit că el era aţâţătorul nemulțumirii, căci îi mersese 
buhul cu trufia şi firea să îndărătnică, cu toate că toţi 
noldorii deveniseră tare mândri. Manwe era îndurerat de 
ce vedea, dar nu spunea nimic. Valarii îi chemaseră pe 
eldari în ţara lor, iar ei veniseră de bunăvoie şi liberi erau 
să rămână ori să plece; şi chiar de-ar fi socotit plecarea lor 
drept o neghiobie, nu le-ar fi stat în cale. Însă ceea ce făcea 
Feanor nu mai putea fi trecut cu vederea; furioşi erau 
valarii şi uluiţi. Astfel că l-au chemat pe Feanor să li se 
înfăţişeze la porţile Valmarului şi să dea socoteală pentru 
vorba şi fapta. Şi le-au cerut să vină şi tuturor celor ce 
aveau vreun amestec în această tărăşenie ori cunoştinţă de 
ea. Stând în faţa lui Mandos în Cercul Destinului, lui Feanor 
i s-a poruncit să răspundă la întrebările ce aveau să i se 
pună. Astfel a fost dezgropata rădăcina celor petrecute şi 
scoasă la lumina ticăloşia lui Melkor; de îndată Tulkas a 
părăsit sfatul ca să pună mâna pe ticălos şi să-l aducă din 
nou în faţa judecății. Pe Feanor însă nu l-au socotit 
nevinovat, căci din pricina lui se tulburase pacea din 


Valinor, iar sabia împotriva semenilor el o scosese. Mandos 
i-a grăit astfel: 

— Tu vorbeşti de sclavie. Dacă e cu adevărat sclavie 
aceasta, n-aveţi scăpare: căci Manwe e Regele Ardei, nu 
numai al Amanului. lar fapta-ţi fărădelege a fost, fie în 
Aman, fie în afară Amanului. Ci iată care-ţi va fi osânda: 
timp de doisprezece ani te vei ţine departe de Tirion, unde 
a fost rostită ameninţarea. În ast timp, vei sta la sfat cu tine 
însuţi şi-ţi vei aminti cine şi ce eşti. lar după anii sorociţi, se 
pune capăt vrajbei şi se statorniceşte iarăşi pacea, dacă 
ceilalţi te vor ierta. 

— Eu îl voi ierta pe fratele meu, a spus Fingolfin. Dar 
Feanor n-a rostit nici un cuvânt drept răspuns, ramînînd 
tăcut în fata valarilor. Apoi s-a întors şi a părăsit sfatul, 
plecând din Valmar. 

Împreună cu el au plecat în surghiun cei şapte fii ai săi şi, 
în partea de miazănoapte a Valinorului, au durat între 
dealuri o fortăreață şi o vistierie; Formenos se numea şi 
acolo au îngrămădit ei multe nestemate şi arme, iar 
silmarilii au fost închişi într-o încăpere de fier. Acolo s-a 
retras şi Finwe Regele, dată fiind dragostea ce i-o purta lui 
Feanor; cârmuitor al noldorilor în Tirion a rămas Fingolfin. 
Părea, prin urmare, că minciunile lui Melkor se împliniseră, 
până la urmă, chiar dacă numai din pricina lui Feanor, iar 
învrăjbirea sădită atunci de Melkor avea să dureze încă 
multă vreme după aceea şi între fiii lui Fingolfin şi ai lui 
Feanor. 

Aflând că uneltirile sale fuseseră date în vileag, Melkor s-a 
ascuns, furişându-se dintr-un loc într-altul asemenea unui 
nor peste dealuri; căutarea lui Tulkas s-a dovedit zadarnică. 
Apoi, locuitorilor Valinorului li s-a năzărit că lumina 
Copacilor păleşte şi că umbrele a tot ce stătea în picioare se 
lungiseră şi se întunecaseră. 

Se povesteşte că, o vreme, Melkor nu a mai fost zărit în 
Valinor, nici nu s-a mai auzit ceva despre el, până când, pe 
neaşteptate, a apărut la Formenos şi a stat de vorbă cu 


Feanor în faţa porţilor fortăreței. Cu vorbe prefăcute a- 
ncercat să-l convingă de prietenia lui, îndemnându-l cu 
acelaşi sârg să-şi urmeze gândul dinainte vreme, de a scăpa 
de opreliştile la care-l osândiseră valarii: 

— Vezi doar cât de adevărate au fost vorbele mele şi cum 
ai fost surghiunit pe nedrept, i-a zis el. Dar, dacă inima lui 
Feanor este încă liberă şi la fel de curajoasă precum i-au 
fost spusele în Tirion, îl voi ajuta să ajungă departe de acest 
ţinut prea mic. Ci nu sunt şi eu tot un vala? Ba sunt, şi chiar 
mai-mult decât cei care se mlndresc în Valimar; iar eu din 
totdeauna am fost prietenul noldorilor, cei mai destoinici şi 
mai viteji dintre locuitorii Ardei. 

FSanor încă avea sufletul înverşunat din pricina umilinţei 
îndurate în faţa lui Mandos; l-a privit tăcut pe Melkor, 
cumpănind dacă mai putea avea încredere în el într-atât 
încât să-l lase să-l ajute în fugă lui. Văzându-l şovăind şi 
ştiind că silmarilii îi ţineau inima prizonieră, Melkor i-a zis 
într-un târziu: 

— Locul ăsta e puternic şi bine apărat, dar să nu te 
gândeşti că silmarilii se afla la adăpost în vreo vistierie de 
pe tărâmul valarilor! 

Dar cu viclenia asta întrecuse măsura, căci vorbele-i au 
pătruns mult prea în adânc, trezind un foc mai necruţător 
decât şi-l închipuise el. Feanor l-a privit pe Melkor cu ochi 
ce i-au străpuns masca prieteniei şi vălurile minţii, 
desluşind acolo cumplită lui pofta de a avea silmarilii. Ura a 
întrecut teama lui Feanor, astfel că el l-a poftit să plece, 
spunându-i: 

— Piei de la poarta mea, piază-rea, în Mandos ţi-e locul! 

Şi cu asta a-nchis porţile fortăreței sale în naşul celui mai 
puternic sălăşluitor din Ea. 

Melkor a plecat ruşinat, simțindu-se el însuşi în primejdie, 
şi, chiar dacă vremea răzbunării sale încă nu sosise, inima-i 
era neagră de mânie. Pe Finw&, în schimb, l-a copleşit 
spaima, astfel că, în mare grabă, a trimis soli la Manw&, în 
Valmar. 


Când au sosit solii de la Formenos, valarii şedeau la sfat, în 
faţa porţilor oraşului, neliniştiţi de umbrele care se tot 
lungeau. Auzind veştile, Orome şi Tulkas au sărit în 
picioare, dar nici n-au apucat să pornească în urmărire, 
când au venit trimişi din Eldamar, cu altă veste, anume că 
Melkor fugise prin Calacirya, iar de pe Tisna elfii îl văzuseră 
trecând vijelios, ca un nor de furtună; şi au mai spus eică 
de acolo Melkor o apucase spre miazănoapte, căci telerii 
din Alqualonde îi zăriseră umbra indreptihdu-se pe lângă 
portul lor spre-Araman. 

Astfel a părăsit Melkor Valinorul şi, o vreme, cei Doi Copaci 
au strălucit din nou neumbriţi, iar ţara s-a umplut de 
lumină, fii zadar au căutat valarii să dea de urma 
duşmanului lor; asemenea unui nor îndepărtat ce se înălța 
tot mai sus, purtat de pală rece a unui vânt domol, o 
îndoială s-a strecurat în bucuria celor ce vieţuiau în Aman, 
intinind-o, căci, iată, teamă le era că-i pândea un rău 
neştiut. 

CAPITOLUL, VIII. 

Despre întunericul ce se lăsă în Valinor. 

Aflând despre calea ce-o urmase Melkor, Manwe a înţeles 
că duşmanul cauta să ajungă la fortărețele sale din partea 
de miazănoapte a Pământului de Mijloc; aşa că Orome şi 
Tulkas au pornit-o cu toată iuţeală într-acolo, căutând să 
ajungă înaintea lui, dacă puteau, dar dincolo de țărmurile 
telerilor n-au mai dat de nici o urmă sau zvon despre el, în 
pustiurile acelea nelocuite ce se întindeau până la Gheţuri. 
După aceste întâmplări, strajă s-a dublat de-a lungul 
zidurilor nordice ale Amanului; în van, căci încă înainte să 
înceapă vânătoarea, Melkor se reântorsese şi, pe ascuns, 
ajunsese departe, la miazăzi. Doar nu degeaba era elun 
vala: îşi putea schimba alcătuirea sau putea umbla 
neinvesmintat, la fel ca şi fraţii săi; numai că puterea asta 
avea s-o piardă curând şi pentru totdeauna. 

Nevăzut de nimeni a ajuns el, într-un târziu, pe 
întunecatul meleag numit Avathar. Fâşia aceea de pământ 


se găsea la Miazăzi de Golful Eldamar, la poala răsăriteană 
a munţilor Peldri, iar țărmurile sale prelungi şi mohorâte se 
întindeau mult spre sud, lipsite de lumină şi neştiute. Acolo, 
sub pereţii râpoşi ai munţilor şi lângă marea rece şi 
întunecată, umbrele erau mai adânci şi mai dese decât 
oriunde pe lume; acolo, în Avathar, îşi făcuse bârlogul 
Ungoliant, în taina şi fără ştirea nimănui. Eldarii habar nu 
aveau de unde apăruse creatura asta; unii însă ziceau că, în 
evuri de mult apuse, coborâse din beznă ce înconjoară 
Ardă, atunci când Melkor privise întâiaşi dată pizmaş spre 
Regatul iui Manwe, şi că, la început, fusese una dintre 
făpturile pe care Melkor le ademenise în slujba sa. Dar ea 
se lepădase de stăpânul ei, dorind să fie singură stăpâna 
propriilor pofte şi, hrapareafa fiind, apuca tot ce nimerea 
pentru a hrăni golul din ea; apoi a fugit la miazăzi, scăpând 
de atacurile valarilor şi de vânătorii lui Orome&, căci grija lor 
străjuitoare se îndreptase mereu spre miazănoapte, iar 
ceea ce se afla la miazăzi rămăsese nestrajuit. De acolo, 
Ungoliant se târâse spre Tărâmul Binecuvântat, după a 
cărui lumina tânjea, urând-o totodată. 

Vieţuia într-o surpătura, luându-şi forma unui păianjen 
hidos care-şi ţesea plasele negre într-o despicătură dintre 
munţi. Acolo sugea ea toată lumina ce-o putea găsi, şi-o 
scuipă din nou afară, împletind din ea năvoade întunecate 
de beznă sufocantă ce oprea orice rază să mai pătrundă în 
bârlogul ei; din care pricină, Ungoliant era moartă de 
foame. 

Aici a venit Melkor, în Avathar, s-o caute; şi, din nou, şi-a 
luat el alcătuirea ce-o avusese ca tiran în Utumno: aceea de 
Senior întunecat, înalt şi înspăimântător. Dar cu această 
înfăţişare avea să rămână de atunci pentru totdeauna. În 
umbrele acelea negre, ascunse până şi de privirile lui 
Manw&, care stătea în sălile sale de pe înălţimi, Melkor şi-a 
pus la cale răzbunarea împreună cu Ungoliant. Dar, 
înțelegând ce planuri urzea Melkor, Ungoliant a fost 
cuprinsă de lăcomie şi, în acelaşi timp, de o mare spaimă; 


căci ultimul lucru pe care-l dorea ea era să se urnească din 
ascunzătoarea ei, ca să înfrunte primejdiile din Aman şi 
puterea fi ororilor stăpâni. Astfel că Melkor i-a zis: 

— Fă aşa precum te rog eu; şi, dacă încă îţi va mai fi foame 
după ce vom înfăptui ce-am pus la cale, îţi voi da tot ce 
pofteşti. Da, cu Amandouă manile mele. 

A fost un jurământ făcut fără să stea prea mult pe gânduri, 
aşa cum le făcea pe toate; în inima lui râdea în hohote. Şi 
astfel a aruncat tâlharul cel mare nada, să-l prindă pe cel 
MIC. 

Pornind la drum Melkor şi Ungoliant, monstrul a ţesut în 
juru-le o mantie de întuneric: o Nelumină, în care lucrurile 
păreau să nu mai fie şi pe care ochii n-o puteau pătrunde, 
căci era nimicnicie. Încet, Ungoliant şi-a întins plasele: 
frânghie după frânghie, de la o stâncă la alta, de la stei la 
ţânc de stâncă, urcând tot mai sus, târându-se, agăţându- 
se, până ce a ajuns în vârf, pe Hyarmentir, cel mai înalt 
munte din acea parte a lumii, departe, spre miazăzi de 
marele Taniquetil. Acolo nu străjuiau valarii; căci, la apus de 
Pelori, se găsea un tărâm pustiit, cuprins de amurg, iar la 
răsărit, munţii mărgineau apele întunecate şi nestrăbătute 
ale mării; doar uitatul Avathar se găsea acolo, între munţi şi 
mare. 

Dar Ungoliant izbutise să se caţere pe culmile cele mai 
înalte; din sfori a împletit degrabă o scară pe care a 
aruncat-o în jos; Melkor a urcat-o şi a ajuns şi el în locul 
acela înalt şi, stând lângă Ungoliant, a privit în vale, la 
Tărâmul Străjuit. Dedesubtul lor se găseau codrii lui 
Orome, la apus sclipeau câmpiile şi pajiştile Yavannei, 
înaltele grâne aurii ale zeilor. Privind spre miazănoapte, 
Melkor a zărit în depărtare câmpia strălucitoare şi cupolele 
argintii ale Valmarului, scăpărând în razele împletite ale lui 
Telperion şi ale lui Laurelin. Melkor a izbucnit în hohote 
răsunătoare şi a coborât în salturi lungile povârnişuri 
apusene; Ungoliant îi era alături, iar întunecimea ei îi 
acoperea şi pe ea, şi pe el. 


Era vremea serbărilor, Melkor o ştia prea bine. Cu toate că 
anotimpurile şi schimbările lor se rânduiau după cum era 
vrerea valarilor, iar în Valinor nu se cunoştea iama pieirii. 

Valahi vieţuiau pe-atunci în Regatul Ardei, un tărâm 
ascuns în uriaşele întinderi ale lui Ea, a cărei viaţă e Timpul 
însuşi, curgând necontenit de la primul până la ultimul 
acord al lui Era. Şi după cum le plăcea valarilor (aşa se 
povesteşte în Ainulindale) să-şi ia drept veşminte formele în 
care erau alcătuiți Copiii lui llavatar, tot astfel obişnuiau să 
mănânce şi să bea şi să strângă roadele Yavannei de pe 
Pământul croit de ei sub privegherea lui Era. 

Astfel a orânduit Yavanna vremea înfloririi şi a pârgului 
celor ce creşteau în Valinor; şi, la fiecare cules de rod, 
Manwe poruncea să se facă o mare sărbătoare intru lauda 
lui Era, când toate neamurile din Valinor dădeau glas 
bucuriei în muzică şi cântări, sus, pe 'Taniquetil. Acesta era, 
prin urmare, ceasul la care Manwe hotărâse că sărbătoarea 
de acum avea să fie mai măreaţă şi mai bogată decât toate 
care se ţinuseră de când veniseră eldarii în Aman. Căci, deşi 
fuga lui Melkor prevestea noi necazuri şi dureri, iar nimeni 
n-ar fi putut spune cu adevărat ce alte prăpăduri avea să 
îndure Ardă înainte ca el să poată fi din nou îngenuncheat, 
de astă dată Manwe îşi pusese în gând să alunge răul ce se 
strecurase între noldori, astfel că i-a chemat pe toţi în sălile 
sale de pe Taniquetil, pentru că acolo să lase deoparte 
vrajbele dintre mai-marii lor şi să dea uitării odată pentru 
totdeauna minciunile Duşmanului lor. 

Şi-au venit vanyarii, şi-au venit noldorii din Tirion, şi 
maiarii s-au adunat cu toţii, iar valarii s-au înfăţişat în toată 
splendoarea şi măreţia lor; şi au cântat în faţa lui Manwe şi 
a Vardei în sălile lor înalte, au dansat pe colinele înverzite 
ale Muntelui ce coborau spre apus, către Copaci. În acea zi, 
aleile din Valmar au rămas pustii, treptele Tirionului, tăcute, 
întregul ţinut dormea în pace. Numai telerii, dincolo de 
munţi, mai cântau pe ţărmul mării; căci prea puţin ţineau ei 
socoteala anotimpurilor sau a vremurilor şi nici că se 


gândeau la grijile Cârmuitorilor Ardei sau la umbra ce se 
lăsase asupra Valinorului pentru că pe ei încă nu-i atinsese. 

Un singur lucru a tulburat planurile lui Manwe. Ffcanor M 
înfăţişat şi el, nu-i vorbă, după cum îi ceruse Manws6; Finwft 
însă nu l-a însoţit, şi nici unul dintre noldorii din Formenos. 

— Atâta vreme cât fiului meu, Feanor, nu-i este îngăduit să 
se întoarcă în Tirion, eu mă socotesc detronat şi nu voiesc a- 
mi întâlni poporul. 

Astfel a grăit Finwg, iar Feanor a venit fără veşminte 
alese, fără podoabe, nici de argint, nici de aur şi fără nici o 
nestemată; nevoind că silmarilii să fie văzuţi de vălări şi 
eldari, i-a lăsat sub lacăt în Formenos, în camarile lor de 
fier. Dar cu Fingolfin s-a întâlnit dinaintea tronului lui 
Manwe şi Amandoi au rostit vorbe de împăciuire unul faţă 
de celălalt; iar Fingolfin a dat uitării cum Feanor scosese 
sabia la el. 

— Aşa după cum am făgăduit, fac acum, a spus Fingolfin şi 
i-a întins mâna lui Feanor. lertat să fii şi să uităm de orice 
supărare! 

Feanor i-a luat mâna în tăcere; şi i-a mai zis Fingolfin: 

— Frate vitreg după sânge îţi sunt, dar, în inima mea, frate 
bun îţi voi fi. Tu vei fi în frunte, iară eu te voi urma. Nicio 
vrajbă să nu ne despartă. 

— "Te aud, a răspuns Feanor. Aşa să fie! 

Dar nu ştia nici unul tâlcul ce-aveau să-l capete vorbele lor. 

Se povesteşte că, pe când Feanor şi Fingolfin stăteau în 
faţa lui Manwe, a sosit ceasul contopirii luminilor, când 
Amandoi Copacii străluceau, şi tăcutul oraş Valmar s-a 
înconjurat cu o aureolă de argint şi aur. Şi chiar în acel ceas 
Melkor şi Ungoliant s-au repezit pe câmpiile Valinorului, tot 
astfel cum umbra unui nor întunecat purtat de-o pală de 
vânt acoperă pământul luminat de soare; şi au ajuns ei la 
poalele colinei Ezellohar cea verde. Atunci Nelumina lui 
Ungoliant s-a înălţat chiar până la rădăcinile Copacilor şi, 
dintr-un salt, Melkor a fost sus pe colină şi şi-a înfipt sulița 
sa neagră în fiecare Copac până în măduva, rănindu-i 


adânc, iar seva lor s-a scurs de parcă era sângele lor şi a 
curs pe pământ. Ungoliant pe loc a sorbit-o, apoi s-a 
apropiat de fiecare Copac şi, punându-şi ciocul negru în 
rănile lor, i-a supt până i-a secătuit de tot. Otrava Morţii ce 
se găsea în ea s-a prelins în vinele lor, vestejindu-le 
rădăcinile, ramurile, frunzele; şi Copacii au murit. 
Ungoliant nu-şi potolise încă setea, aşa că s-a dus la 
Fântânile Vardei şi le-a secat şi pe ele; dar, în timp ce bea, 
Ungoliant a dat afară aburi negri care au luat forme atât de 
urieşeşti şi atât de înfricoşătoare, încât până şi Melkor s-a 
înspăimântat. 

Astfel s-a lăsat peste Valinor marea întunecime. Despre ce 
s-a petrecut în acea zi povesteşte în Aldudenie vanyarul 
Elemmfre şi tot de aici au aflat şi eidarii. Dar n-a fost cânt 
ori poveste care să poată cuprinde întreaga durere şi 
spaima ce s-au lăsat peste lumea toată. Lumina a pălit; 
numai că întunecimea ce i-a urmat a fost mai mult decât 
pierderea luminii, în acel ceas s-a odrăslit o întunecime ce 
nu părea a fi doar o văduvire de lumină, ci o fiinţă dăruită 
cu viaţă; căci, cu adevărat, însăşi ticăloşia o plăsmuise din 
Lumină şi avea puterea de a străpunge ochiul şi de a 
patrunde-n inima şi-n minte, sugrumând orice voinţă. 

Varda a privit în jos de pe Taniquetil şi a văzut cum Umbra 
s-a înălţat dintr-o dată în turnuri de întuneric; Valmar se 
cufundase într-o adâncă mare de noapte. Curând, Muntele 
cel Sfânt a rămas singur, asemenea unei ultime insule 
supraviețuind unei lumi înecate. Cântările s-au curmat. 
Tăcerea a pus stăpânire pe Valinor, nici un sunet nu se mai 
auzea, afară doar de jelania telerilor, adusă de vânt de 
departe, prin trecătoarea munţilor, ca un țipăt rece de 
pescăruşi. Căci, dinspre răsărit, vânt îngheţat a suflat la 
acel ceas şi întinsele neguri ale mării s-au vălătucit peste 
meterezele țărmului. 

Din jilţul sau de pe înălţimi, Manwe a privit înainte şi 
numai ochii lui au sfredelit noaptea ceea, până au zărit o 
întunecime mai presus de întuneric, pe care n-au mai putut- 


o străpunge, o întunecime uriaşă, dar tare îndepărtată, 
care acum se mişcă spre miazănoapte cu mare iuţeală; şi a 
înţeles Manwe că Melkor venise şi se dusese. 

Atunci a început urmărirea; şi pământul va cutremurat sub 
caii armiei lui Orome şi focul aprins de copitele lui Nahar a 
fost prima lumină ce s-a întors în Valinor. Dar, de cum 
nimereau în Norul lui Ungoliant, călăreţii vălări erau orbiţi 
şi cuprinşi de deznădejde, astfel că n-a trecut mult şi toţi s- 
au risipit ca pleava, apueind-o fiecare aiurea; şi chemarea 
cornului Valaroma a şovăit şi s-a stins. În bezna aceea, 
Tulkas a nimerit într-o plasă neagră, încât a rămas prins, 
neputincios, zbătându-se în van să scape. lar când 
întunecimea a trecut, a fost prea târziu; Melkor se făcuse 
nevăzut numai el ştia unde, căci îşi făptuise răzbunarea. 

CAPITOLUL. IX. 

Despre fuga noldorilor. 

După o vreme, multă suflare s-a strâns la Cercul 
Destinului; în întuneric stăteau valarii, căci era noapte. Dar 
stelele Vardei luceau acum deasupra lor, văzduhul se 
limpezise; viiturile lui Manwe alungaseră departe suflările 
morţii şi izgoniseră negurile mării. S-a ridicat atunci 
Yavanna şi, urcând pe Ezellohar, Colina Verde, pleşuvă 
acum şi neagră, şi-a pus mumie pe Copaci, dar erau morţi şi 
stinşi, flecare ramură pe care o atingea se frângea şi cădea 
fără viaţă la picioarele ei. Multe glasuri s-au înălţat a jelanie 
în faţa acestei privelişti; iar cei care pllngeau gândeau că, 
gata, goliseră până la fund cupa de năpasta pe care le-o 
pregătise Melkor. Dar se amăgeau. 

Yavanna le-a spus atunci valarilor: 

— Lumina Copacilor a pierit, nu mai vieţuieşte decât în 
silmarilii lui Feanor. Chibzuit a fost el, într-adevăr! Chiar şi 
cele mai puternice dintre făpturile lui Iluvatar au câte o 
menire pe care n-o pot împlini decât o dată şi numai o dată. 
Trezit-am Lumina Copacilor, dar aici, în Ea, a doua oară n-o 
mai pot trezi. De-aş avea un strop din acea lumină, mi-ar sta 
în putinţă să reîntorc viaţa în Copaci, înainte să li se usuce 


de tot rădăcinile; durerea noastră s-ar ostoi atunci, iar 
răutatea lui Melkor ar fi zădărnicită. 

Vorbind, Manwg a spus: 

— Auzit-ai tu, Feanor, fiu al lui Manwe, cele spuie de 
Yavanna? Îi vei da ce a cerut? 

S-a lăsat o tăcere lungă, căci Feanor n-a rostit nici un 
cuvânt. Şi a strigat Tulkas atunci: 

— Vorbeşte, noldorule, da 'au ba! Dar Yavannei cine i-ar 
tăgădui rugămintea? Şi, oare, lumina silmarililor nu din 
truda ei de la începuturi se trage? 

Însă Aule Plăsmuitorul a zis: 

— Nu te pripi, Tulkas! Nu ai cunoştinţă despre cât de 
mare e lucrul ce-l cerem. Să-l lăsăm să cumpănească! 

Atunci Feanor a rupt tăcerea şi a strigat cu îndârjire: 

— Şi cel mic, tot astfel că şi cel mare, are de împlinit o 
menire o singură dată în viaţă; şi-n acea faptă îşi pune toată 
inima sa. Nu-i vorbă, aş putea scoate de sub lacăt 
nestematele mele, dar nicicând altele asemenea nu voi mai 
făuri; şi, de va fi să le sfărâm, îmi voi sfărâma şi inima şi voi 
pieri - primul dintre toţi el darii din Aman. 

— Nu primul, a zis Mandos, dar nimeni n-a priceput ce-a 
vrut el să spună. 

Şi iar s-a lăsat tăcerea, în vreme ce Feanor se frământă în 
întuneric. Simţea ca şi când se afla înconjurat de duşmani şi 
îi veneau în minte vorbele lui Melkor, când îi spusese că 
silmarilii n-ar mai fi în siguranţă dacă pun valarii mâna pe 
ei. „Şi oare nu e şi el un vala, aşa că ei? Întrebă gândul său, 
şi, nu le înţelege el sufletele? Da, da, pe hoţi tot hotu-i 
dibuie!” Apoi a izbucnit dintr-o dată: 

— De bunăvoie nu voi face asta niciodată. Dar de mă vor 
sili valarii, atunci voi şti, fără doar şi poate, că Melkor e 
făcut din aceeaşi plămădeală ca şi ei. 

— Ţi-ai rostit gândul, a zis Mandos. 

lar Nienna s-a ridicat, a urcat pe Ezellohar, şi-a dat la o 
parte acoperământul suriu şi cu lacrimile ei a spălat ceea ce 


pângărise Ungoliant; cu jale a plâns ea amărăciunea lumii şi 
Pângărirea Ardei. 

Dar chiar în timp ce Nienna jelea, din Formenos au venit 
vestitori, noldori erau ei, aducând lucruri noi, încă şi mai 
rele. Au spus ei cum o întunecime oarbă ajunsese la 
miazănoapte şi-n mijlocul întunecimii se găsea o putere fără 
de nume, din care se iscă întunecimea. Ci Melkor era şi el 
acolo, a venit până la casa lui Feanor şi-n faţa porţilor sale l- 
a răpus pe Finw&, regele noldorilor, vărsând pentru prima 
oară sânge în Tărâmul Binecuvântat; căci singur Finwe n-a 
fugit din calea grozăveniei acelei întunecimi. Şi au mai spus 
vestitorii că Melkor forţase intrarea în Formenos şi luase 
toate nestematele pe care noldorii le strânseseră acolo şi, o 
dată cu acestea, şi silmarilii. 

S-a ridicat atunci Feanor în picioare şi, înălţându-şi mana 
în faţa lui Manwe, l-a blestemat pe Melkor, numindu-l 
Morgoth, Vrâjmaşul Negru al Lumii; şi, din acea clipă, doar 
sub acest nume le-a fost el cunoscut eldarilor. Şi a 
blestemat şi chemarea ce le-o făcuse Manwg şi ceasul la 
care el însuşi venise pe Taniquetil, gândind, în nebunia 
furiei şi a durerii sale, că, de-ar fi fost la Formenos, cu forţa 
lui ar fi izbutit mai mult decât să se lase şi el răpus, aşa 
cum, neandoios, ticluise Melkor. Apoi Feanor a părăsit în 
fugă Cercul Destinului şi a dispărut în noapte, căci tatane- 
sau îi era mai drag decât Lumina Valinorului sau 
neasemuitele nestemate făurite de mâna lui; şi, oare, care 
dintre fii, elfi ori oameni, şi-au prețuit mai mult taţii decât 
el? 

Mulţi s-au îndurerat văzând deznădejdea lui Feanor, dar 
pierderea ce-o suferise nu era numai a lui; Yavanna a 
izbucnit în lacrimi la poalele colinei, cuprinsă de teamă că 
întunecimea va înghiţi pentru totdeauna până şi ultimele 
raze ale Luminii din Valinor. Căci deşi valarii încă nu 
pricepuseră pe deplin ce se petrecuse, îşi dădeau seama că 
Melkor chemase în ajutor o fiinţă ce venea de undeva, din 
afară Ardei. Silmarilii erau duşi, încât totuna li se părea lor 


dacă Feanor zisese da ori ba la rugămintea Yavannei; dacă 
însă ar fi primit de la bun început s-o ajute, înainte să fi 
venit veştile din Formenos, poate că faptele sale de mai 
târziu ar fi fost cu totul altele. Dar aşa, soarta noldorilor 
avea curând să fie pecetluită. 


În ast timp, Morgoth, care scăpase de urmărirea valarilor, 
ajunsese în pustietatea Araman. Tărâmul acesta se găsea la 
miazănoapte, între Munţii Peldri şi Marea cea Mare, după 
cum Avathar se găsea la miazăzi; dar Aram an era mai 
întins, iar între ţărmuri şi munţi se găseau câmpii sterpe, 
tot mai reci pe măsură ce se apropiau de Gheţuri. În grabă 
au străbătut Morgoth şi Ungoliant acest tărâm, apoi marile 
ceţuri din Oiomure, până la Helcaraxe, unde strâmtoarea 
dintre Araman şi Pamuitul de Mijloc era plină de gheţuri 
scrâşnitoare; Morgoth a trecut strâmtoarea şi, în sfârşit, se 
afla din nou la miazănoapte de Ținuturile Exterioare. Dar 
Ungoliant O urmă îndeaproape, căci Morgoth încă nu putea 
să se descotorosească de ea, iar norul ei încă îl învăluia şi 
ochii-i nenumărați erau aţintiţi asupra lui; împreună au 
ajuns pe acele pământuri ce se-ntind la miazănoapte de 
Fiordul Drengist. Morgoth nu mai avea mult până la ruinele 
Angband, pe vremuri marea lui fortăreaţa apuseana; 
Ungoliant a înţeles pe dată ce gânduri avea el şi cum va 
căuta să scape de ea, de aceea l-a oprit locului şi i-a cerut 
să-şi împlinească făgăduiala. 

— Hainule! A strigat ea. Eu am făcut precum ai vrut tu. 
Dar de îndestulat, nu m-am îndestulat. 

— Şi ce-ai pofti mai mult? A întrebat-o Morgoth. Ţi-ai fi 
dorind ca întreaga lume să-ţi intre în burdihan? Nu pe ea 
am jurat eu să ţi-o dau. Eu sunt stăpânul ei. 

— Pe toată n-o vreau, a zis Ungoliant. Dar din Formenos 
te-ai ales cu o comoară mare; pe aceea o vreau. Da, da, şi 
mi-o vei da cu Amandouă mâinile. 

Morgoth n-a avut încotro, a trebuit să-i dea nestematele 
pe care le adusese cu sine, una câte una, cu tot mai multă 
părere de rău; iar ea le-a înghiţit până ia ultima şi 
frumuseţea lor a pierit de pe lume. Tot mai mare şi mai 
întunecată se făcea Ungoliant, iar pofta ei tot mai 
nesăţioasa. 

— Cu o singură mână mi le dai, doar cu stânga, a zis ea. 
Deschide-o şi pe dreapta. 


În mâna dreaptă Morgoth strângea siimarilii şi, cu toate că 
erau ferecaţi într-un sipet de cleştar, începuseră să-l ardă, 
încât pumnul îi era încleştat de durere; dar de deschis nici 
prin gând nu-i trecea. 

— Nu! S-a împotrivit el. Ţi-ai primit tainul. Căci ţi-ai 
împlinit menirea cu puterea pe care eu ţi-am dăruit-o. Nu 
mai am trebuinţă de tine. Pe acestea nu le vei avea şi nu le 
vei vedea. Ale mele vor fi pentru totdeauna. 

Dar Ungoliant devenise o adevărată namila, iar el era 
slăbit din pricină că îşi pierduse din putere; astfel că ea s-a 
năpustit asupra lui şi nourul ei s-a închis peste el. Apoi l-a 
prins într-o plasă de chingi lipicioase, cu gând să-l 
gatuiasca. Dar Morgoth a scos un strigăt cumplit, ce a 
umplut munţii de ecou. Din această pricină acel meleag a 
fost numit Lammoth; căci ecourile vocii sale au rămas 
pentru veşnicie între munţi, trezindu-se ori de câte ori 
cineva se apucă să strige prin locurile acelea, şi toată 
pustietatea dintre culmi şi mare se umplea cu un vuiet că 
de voci aflate în mare agonie. Strigătul de atunci al lui 
Morgoth a fost cel mai cumplit şi mai fioros ce s-a fost auzit 
vreodată în lumea de la miazănoapte; munţii s-au clătinat, 
pământul s-a cutremurat, stânci s-au prăvălit din locaşurile 
lor. Până în adânc, în unghere uitate, a răsunat strigătul 
acela. Departe, sub sălile ruinate ale Angbandului, în galerii 
în care nu coborâseră valarii în grabă atacului lor, balrogii 
încă stăteau ascunşi, aşteptând întoarcerea stăpânului lor, 
încât acum au ieşit iute la suprafaţă şi, străbătând ţinutul 
Hithlum, au ajuns în Lammoth, asemenea unei furtuni de 
foc. Cu biciurile lor de foc au retezat plasele lui Ungoliant, 
facând-o să dea înapoi, cuprinsă de frică, şi să scuipe afară 
aburi negri cu care să se acopere; fugind din ţinuturile de 
la miazănoapte, s-a refugiat în Beleriand, cuibărindu-se în 
Ered Gorgoroth, valea întunecată ce mai apoi avea să se 
numească Nan Dungortheb, Valea înfiorătoarei Morți, din 
pricina grozăveniilor pe care le-a prăşit ea acolo. Căci mai 
erau şi alte creaturi înfiorătoare, că păianjenii la formă, 


care sălăşluiau acolo încă de pe vremea când fusese săpată 
fortăreaţa Angband şi cu ele se împerechea Ungoliant, iar 
apoi le devora; şi chiar şi după ce a plecat ea, ducându-se 
taman la miazăzi, în acea parte uitată de lume, 
progeniturile ei au vieţuit mai departe în vale, ţesându-şi 
înfiorătoarele plase. Ce soarta a avut Ungoliant nici o 
poveste nu ne spune. Sunt însă unii care zic că a pierit de 
mult, când, înnebunită de foamea ei nepotolita, s-a devorat, 
în cele din urmă, pe sine. 

Astfel, teamă Yavannei că silmarilii vor fi înghiţiţi şi se vor 
pierde în nimicnicie nu s-a adeverit; însă nestematele au 
rămas în stăpânirea lui Morgoth. Iar acesta, eliberat din 
plasele lui Ungoliant, şi-a strâns toţi servitorii pe care i-a 
mai găsit şi s-a reantors la ruinele Angband. Acolo şi-a 
durat încă o dată uriaşele beciuri şi temnițe, iar, deasupra 
porţilor acestora, a înălţat cele trei piscuri ale munţilor 
Thangorodrim, înconjurate veşnic de mari vălătuci de fum 
negru. Fără de număr s-au înmulţit acolo armiile sale de 
fiare şi demoni, iar seminţia orcilor, de mult zămislita, a 
sporit şi s-a puit în genunile pământului. Întunecată s-a 
lăsat umbră peste Beleriand; dar, în Angband, Morgoth şi-a 
făurit o coroană de fier eh toate zilele. Că însemn al puterii 
sale, şi-a incrustat silmarilii în coroana. Mâinile negre i s-au 
pârjolit din pricină că atinsese acele nestemate sfinte şi 
negre i-au rămas pentru totdeauna; n-a mai scăpat nici de 
durerea arsurii, nici de mânia ce i-a tre-zit-o durerea. 
Coroana nu şi-o scotea de pe cap, cu toate că greutatea ei s- 
a preschimbat într-o istovire ucigătoare. Şi nicicând nu şi-a 
mai părăsit meleagul de la Miazănoapte, decât o singură 
dată, şi atunci în taină; din adâncurile fortăreței sale ieşea 
arareori, cârmuindu-şi din jilţ până şi oştirile. Şi numai o 
dată, cât a durat regatul său, a mai pus mâna pe vreo armă. 

Căci acum, mai mult ca oricând, chiar şi decât în zilele de 
odinioară ale fortăreței Utumno, înainte ca mandria-i să fi 
fost călcată în picioare, îl măcina ura, pe care o folosea 
pentru a-şi stăpâni slujitorii şi a Ie trezi dorinţa de a face 


rău. Cu toate acestea, multă vreme şi-a păstrat măreţia ce 
le fusese dată valarilor, măcar că nu mai trezea decât 
groază, încât toţi în afară de cei mai viteji se pierdeau cu 
firea in-fata lui, că înghiţiţi de un întunecat hău de spaimă. 

Aflând că Morgoth scăpase din Valinor, iar urmărirea lui 
dăduse greş, valarii au stat multă vreme în întuneric, în 
Cercul Destinului; maiarii şi vanyarii au rămas şi ei acolo, 
plângând; însă cei mai mulţi noldori se intumasera în Tirion, 
jelindu-şi frumosul oraş înghiţit de beznă. Prin strunga 
Calaciryei pătrundeau ceţurile de pe marile înnegurate, 
învăluind turnurile oraşului şi făcând felinarul din Mindon 
să lucească abia zărit în întuneric. 

Pe neaşteptate, Feanor a apărut în oraş, chemându-i pe 
toţi la marea curte a regelui, aflată sus, pe Tună; cum încă 
nu fusese iertat de osânda surghiunului, venirea sa în oraş 
era o sfruntare aruncată valarilor. Astfel că, nu peste mult, 
s-a strâns acolo mult norod, ca să audă ce avea el de zis; 
fiecare venise cu câte o tortă şi toate luminau acum dealul, 
scările şi aleile ce duceau până sus. Feanor se pricepea la 
vorbe, aşa încât spusă lui avea mare putere asupra inimilor; 
în acea noapte le-a vorbit atât de meşteşugit noldorilor, iar 
aceştia n-aveau nicicând să-i uite cuvintele. Fioroase şi 
crunte i-au fost spusele, pline de mânie şi mândrie; 
auzindu-le, pe noldori i-a cuprins o furie oarbă. Mai cu 
seamă împotriva lui Morgoth şi-a îndreptat Feanor mânia şi 
ură, numai că aproape tot ceea ce spunea venea din chiar 
minciunile lui Morgoth însuşi; Feanor însă nu-şi dădea 
seama, într-atât era de copleşit de durerea stârnită de 
pierderea tatălui său şi de chinul pricinuit de furtul 
silmarililor. Finwe pierind, acum el era regele noldorilor, le- 
a spus el, luând în derâdere pravilele valarilor. 

— De ce, popor al noldorilor, de ce să-i mai slugărim noi pe 
valarii pizmuitori, care nu-s în stare să-şi apere regatul lor 
de Duşman, iar pe noi nici atât? Şi chiar dacă el le este lor 
vrăjmaş acum, oare, nu-s toţi de-un neam? Răzbunarea m-a 
adus aici, dar şi de n-ar fi fost răzbunarea la mijloc, tot n-aş 


mai rămâne pe acelaşi pământ cu rubedeniile celui ce mi-a 
răpus părintele şi mi-a jefuit comoară. Ci nu-s singurul 
viteaz în asta seminţie de viteji. Şi, oare, nu v-aţi pierdut şi 
voi cu toţii Regele? Şi ce n-aţi pierdut voi încă de când va- 
nghesuiţi aici, pe palmă asta de pământ, între munţi şi 
mare? Aici a fost lumină odată, le-a mai spus el, dar valarii 
n-au vrut s-o dăruiască Pământului de Mijloc. Acum 
întunericul s-a-n-tins peste toate deopotrivă. Să ne jelim aici 
nevolnicia pentru totdeauna, un popor de umbre, bântuind 
negurile, vărsând lacrimi zadarnice în marea nemiloasă? 
Sau, mai bine, să ne întoarcem în ţara noastră? Ce dulce 
susurau apele în Cuivienen, sub stelele fără nori, şi ce 
întinse erau pământurile împrejur, pe care ne puteam mişca 
în voie. Mai sunt şi-acum acolo, aşteptându-ne pe noi, cei 
care, în nesocotinţa noastră, le-am părăsit. Să plecăm, 
dara! N-au decât să rămână în oraşul ăsta cei laşi! 

Îndelung le-a vorbit astfel, îndemnându-i pe noldori să-l 
urmeze şi, înainte de-a fi prea târziu, să-şi câştige prin 
vitejie libertatea şi să cucerească regate întinse pe 
pământurile de la Miazăzi; astfel se făcea el ecoul 
minciunilor lui Melkor, anume că valarii îi momiseră şi-i 
ţineau prizonieri pentru că oamenii să poată stăpâni 
Pământul de Mijloc. Mulţi dintre eldari au auzit atunci 
pentru prima oară de Cei-Veniti-Dupa. 

— Minunat se va sfârşi totul, a strigat el, chiar de ne va fi 
drumul lung şi istovitor! Luaţi-vă rămas-bun de la sclavie! 
Dar şi de la viaţa lipsită de griji! Rămas-bun luaţi-vă de la 
cei nevolnici! Şi de la comorile voastre! Altele şi mai mari 
vom strânge. Nu va-ncarcati cu multe lucruri: doar săbiile 
să nu vi le uitaţi! Căci vom ajunge mai departe decât 
Orome, vom îndura mai multe decât Tulkas; porniţi în 
urmărire, nu ne vom da bătuţi. După Morgoth, până la 
capătul Pământului! De război va avea parte şi de ură 
nestinsa. Dar, după ce vom fi cucerit şi vom fi redobândit 
silmarilii, noi şi numai noi vom fi stăpânii Luminii neantinate 


şi vom domni peste binecu-vintarile şi frumuseţea Ardei. 
Nici o altă seminţie nu se va întrona peste noi! 

Zicând acestea, Feanor a făcut un legământ cumplit. Cei 
şapte fii ai săi i s-au alăturat pe dată, legându-se într-un 
glas, iar săbiile lor trase din teci au lucit roşii ca sângele în 
lumina torţelor. S-au legat cu legământ pe care nici unul n- 
avea să-l încalce ori să-l nesocotească, nici măcar în numele 
lui Iluvatar, şi întunericul Etern să se pogoare asupra cui va 
fi făcut altminteri; pe Manwe şi Varda, şi muntele Taniquetil 
i-au luat drept chezaşi la jurământul lor de a urmări cu ură 
şi gând de răzbunare, până la sfârşitul Lumii, pe oricine, de- 
o fi vala, ori demon, ori elf, ori om din cel încă nenăscut, ori 
altă făptură, mare sau măruntă, bună sau ticăloasă, ce se va 
ivi pe pământ până în ceasul din urmă, care va lua sau va 
păstra în stăpânirea sa un silmaril. 

Astfel s-au legat Maedhros şi Maglor, şi Celegorm, Curufin 
şi Caranthir, Amrod şi Amras, prinții noldorilor; şi mulţi s-au 
înfiorat auzind cumplitul legământ Căci astfel jurat, fie bun, 
fie rău, un legământ nu poate fi încălcat şi-l va urmări pe cel 
care-l ţine şi pe cel care-l nesocoteşte până la sfârşitul 
lumii. Fingolfin şi Turgon, fiul său, i-au aruncat vorbe grele 
lui Feanor, şi glasurile lor mânioase au reaprins dihonia. Şi 
n-a lipsit mult ca săbiile să fie din nou trase din teacă. Dar 
Finarfin le-a vorbit cu blândeţe, aşa cum îi era felul, 
căutând să-i domolească pe noldori, sfătuindu-i să stea şi să 
cumpănească înainte de a trece la fapte pe care le-ar fi 
regretat apoi; doar Orodreth dintre fiii săi le-a vorbit la fel. 
Finrod îi ţinea partea lui Turgon, prietenul său; dar 
Galadriel, singura femeie dintre noldori care a rămas în 
acea zi netemătoare şi dârza printre prinții învrăjbiţi, ţinea 
morţiş să plece. Nu jurase alături de ceilalţi, dar ceea ce 
spusese Feanor despre Pământul de Mijloc îi pusese inima 
pe jar, căci tânjea să vadă acele laramuri întinse şi 
nestrajuite şi să cârmuiască acolo peste un regat numai al 
său şi după cum credea ea de cuviinţă. Asemenea gândea şi 
Fingon, fiul lui Fingolfin, tulburat şi el de spusele lui Feanor, 


cu toate că nu-l prea avea pe noldor la inimă; lui Fingon i s- 
au alăturat, că întotdeauna, Angrod şi Aegnor, fii ai lui 
Finarfin. Măcar că ei au tăcut chitic, fără să-şi ridice 
glasurile împotriva tătânelui lor. 

Îndelung s-au înfruntat noldorii strânşi acolo; în cele din 
urmă, Feanor a ieşit învingător, căci în mulţi aprinsese 
dorinţa de a cunoaşte lucruri noi şi plaiuri străine. Astfel că, 
atunci când Finarfin i-a îndemnat încă o dată să 
cumpănească bine şi să Amane a lua o hotărâre, au strigat 
într-un singur glas: 

— Nu, nu, să plecăm, să plecăm odată! 

Şi pe dată Feanor şi fiii săi au început pregătirile de drum. 

Nimeni n-ar fi putut spune ce-i aştepta odată porniţi pe un 
drum atât de Înşelător. Cu toate acestea, au pregătit în 
mare grabă cele trebuincioase; îi îmboldea Feanor, 
temându-se că, dacă li se mai stampara avântul, vorbele 
sale vor păli în faţa altor sfaturi; şi, în ciuda făloşeniei cu 
care le vorbise, n-a uitat nici o clipă puterea valarilor. 
Dinspre Valmar însă n-a venit nici o solie. Manwe tăcea. 
Încă nu voia să oprească sau să împiedice în vreun fel 
socotelile ce şi le făcuse Feanor; valarii erau îndureraţi că 
eldarii îi invinovateau de gânduri mişeleşti sau că îi ţineau 
prizonieri acolo împotriva voinţei lor. Deocamdată priveau 
în aşteptare, căci nu credeau că Feanor era în stare să-i 
ţină pe noldori sub puterea voinţei sale. 

Şi, cu adevărat, când Feanor a început să-i rânduiască pe 
noldori pentru a purcede la drum, s-a şi iscat dihonia. Cu 
toate că izbutise să le trezească mai tuturor dorinţa să 
plece, cu nici un chip nu voiau cu toţii să-l aibă pe Feanor 
drept rege. Mai mult îi îndrăgeau pe Fingolfin şi pe fiii săi, 
încât toţi cei din spiţa să şi cei mai mulţi dintre locuitorii 
oraşului Tirion nu-şi doreau alt cârmuitor decât pe el, dacă 
primea să li se alăture; şi uite aşa, în cele din urmă, s-au 
pornit noldorii pe asprul lor drum, împărţiţi în două tabere 
învrăjbite: Feanor şi alaiul sau formau avangarda, dar 
grosul noldorilor venea în urmă, în frunte cu Fingolfin; 


acesta mergea împotriva voinţei sale doar pentru că i-o 
ceruse Fingon, fiul său, şi pentru că nu dorea să se 
despartă de neamul său care ardea de nerăbdare să plece; 
şi nici să-i lase în voia firii nesăbuite a lui Feanor. Pe lângă 
toate acestea, nu uitase vorbele ce le spusese dinaintea 
tronului lui Manw€. Împreună cu el mergea şi Finarfin, din 
aceleaşi pricini; inima îi fusese însă tare grea la plecare. Din 
toată seminţia noldorilor aflaţi în Valinor, care de când 
veniseră aici deveniseră un popor numeros, doar o parte 
neansemnata s-a împotrivit plecării: unii pentru că îi 
îndrăgeau pe valari (mai cu seamă pe Aul), alţii din 
dragoste pentru Tirion şi pentru multele lucruri pe care le 
făuriseră acolo; dar nici unul din pricină că s-ar fi temut de 
primejdiile drumului. 

Chiar în clipa în care a răsunat trâmbiţa şi Feanor a ieşit 
pe porţile Tirionului, a sosit, în sfârşit, un trimis al lui 
Manwe, care le-a spus: 

— Iată singurul meu sfat împotriva nesăbuinţei lui Feanor. 
Nu plecaţi! Căci ceasul este hain, iar drumul vă va duce 
spre necazuri ce nici măcar nu le bănuiţi. În căutarea 
voastră valarii nu vă vor ajuta; nici nu vă vor împiedica; căci 
vă spun vouă ca să ştiţi: de bunăvoie aţi venit aici, de 
bunăvoie veţi pleca. Iară ţie, Feanor, fiu al lui Finwe, 
legământul ce l-ai făcut surghiun îţi este. Vei desluşi 
minciunile lui Melkor şi amarnic te vei căi. Vala ai spus că 
este. Atunci în van ţi-a fost jurământul, căci pe nici un vala 
nu-l vei putea dobori, în veci de veci, între întinsele hotare 
ale lui Ea. Chiar dacă Eru, pe care-l iei drept chezaş, te-ar 
face de trei ori mai măreț decât eşti. 

Auzindu-l, Feanor a izbucnit în râs şi, fără să-i răspundă 
solului, le-a vorbit noldorilor, spunând: 

— Aşa, deci! Atunci îl va trimite acest neam viteaz pe 
moştenitorul Regelui lor de unul singur în surghiun, doar cu 
fiii săi alături, iară el se va întoarce în robie? Pe cine mă va 
urma îl voi întreba: necazuri v-au fost prorocite? Dar, oare, 
nu le-am văzut şi în Aman? În Aman am trecut de la fericire 


la nenorocire. Să încercăm acum altminteri: că prin durere 
să ajungem la bucurie; ori măcar la libertate. 

Şi răsucindu-se spre trimisul lui Manwe, i-a strigat: 

— Aşa să-i spui lui Manwe Sulimo, Marele Rege al Ardei: 
dacă Feanor nu-l poate învinge pe Morgoth, barem nu se 
teme să-l atace şi nu stă cu mâinile-n sin să-şi plângă de 
milă. Şi poate că Eru a aprins în mine un foc mai mare 
decae ştiţi voi. Îi vor pricinui atât de mult rău Vrăjmaşului 
valarilor, că până şi mai-marii din Cercul Destinului se vor 
minuna când vor auzi. Da, da, şi-n cele din urmă mă vor 
urma. Cu bine! 

În acel ceas, glasul lui F&anor a răsunat atât de mândru şi 
de puternic, încât însuşi trimisul valarilor s-a înclinat în faţa 
lui, că unul care primise răspunsul aşteptat, apoi a plecat; 
noldorii erau cuceriţi de-a binelea. Prin urmare, şi-au 
continuat marşul; iar neamul lui Feanor mergea cu pas 
întins înaintea tuturor, de-a lungul coastelor ținutului 
Elende; nu şi-au întors o dată măcar privirile în urmă, către 
Tirion, înălţat pe coama verde a dealului Tună. În urmă-le 
venea, mai încet şi mai fără vlagă, armia lui Fingolfin. În 
fruntea ei se afla Fingon; în coada rămăseseră Finarfin şi 
Finrod şi mulţi dintre cei mai aleşi şi mai înţelepţi dintre 
noldori; şi ades se uitau îndărăt, ca să-şi vadă frumosul 
oraş, până când felinarul din Mindon Eldalieva a fost 
înghiţit de noapte. Mai mult decât toţi ceilalţi dintre Elfii 
Surghiuniţi, aceştia duceau cu ei amintirile fericirii pe care 
o abandonaseră, şi unii chiar ale lucrurilor făurite de ei şi 
rămase acasă: mângâiere şi povară pentru drum. 

Feanor îi ducea pe noldori spre miazănoapte, pentru că 
ţinta sa dintâi era aceea de a-l prinde pe Morgoth. Unde 
mai pui că Tună, dealul înălţat în umbra muntelui 
Taniquetil, se afla nu departe de brâul Ardei, unde Marea 
cea Mare era neanchipuit de întinsă, câtă vreme spre 
miazănoapte marile despărţitoare se îngustau, pe măsură 
ce pustietatea Araman şi coastele Pământului de Mijloc se 
apropiau tot mai mult. Încet-încet însă avântul lui F&anor s- 


a domolit şi-n mintea lui a-nceput să cumpăânească - şi, 
astfel, şi-a dat seama, mult prea târziu, că armiile acelea 
atât de numeroase nu vor răzbi nicicând să străbată lungile 
leghe spre miazănoapte. 

— Şi nici să treacă marea când va fi să o facă, decât cu 
ajutorul corăbiilor, dar pentru această era nevoie de mult 
timp şi de multă cazna pentru a făuri o flotă pe măsură, 
chiar dacă printre noldori s-ar fi aflat dintre cei pricepuţi la 
acest meşteşug. Aşa că a hotărât să-i înduplece pe teleri, 
prietenii dintotdeauna ai noldorilor, să li se alăture; în 
răzvrătirea sa, îşi închipuia că, astfel, fericirea valarilor se 
va stinge încă şi mai mult, iar puterea lui de luptă împotriva 
lui Morgoth va spori. Hotărând acestea în sinea lui, Feanor 
s-a îndreptat degrabă spre Alqualonde şi le-a vorbit 
telerilor cu aceleaşi vorbe pe care le rostise înainte în 
Tirion. 

Numai că nimic din ce le-a spus el nu i-a aţâţat pe teleri. S- 
au întristat, nu-i vorbă, de plecarea rubedeniilor şi a 
vechilor lor prieteni, dar, mai curând, au încercat să-i 
descurajeze, decât să-i ajute; cât despre corăbii, nici gând 
să le împrumute vreuna, cu atât mai puţin să-i înveţe cum 
să le făurească, împotriva voinţei valarilor. Ei înşişi nu-şi 
doreau alt loc de vieţuire decât țărmurile Eldamarului, şi 
doar pe Olwe&, prinţul din Algualonde, drept cârmuitor. lar 
Olwe nu-şi plecase nicicând urechea la susurările lui 
Morgoth şi nu-i îngăduise să calce hotarul ţării sale; era 
încrezător că Ulmo şi ceilalţi valari măreţi aveau să 
îndrepte relele pricinuite de Morgoth şi că noaptea va lăsa 
loc unei noi aurore. 

Feanor s-a înfuriat auzind acestea, căci se temea să 
întârzie prea mult pe cele meleaguri. Întărâtat, i-a zis lui 
Olwe: 

— Dai uitării prietenia noastră, mai cu seamă acum, în 
ceasul de restrişte în care ne aflăm... Dar v-aţi bucurat de 
ajutorul nostru când aţi ajuns, într-un târziu, pe aste 
ţărmuri, făr' de căpătâi şi slabi de înger, nici ce să puneţi în 


gura n-aveaţi! Şi-acum aţi mai sta tot în bordeie pe țărm, de 
nu v-ar fi durai noldorii limanul şi n-ar fi trudit pe zidurile 
voastre. 

— Nu dăm uitării prietenia, i-a răspuns Olwe. Dar un 
prieten are şi rostul să dojenească nesăbuinţă celuilalt, iara 
când noldorii ne-au primit cu braţele deschise şi ne-au dat 
ajutor, altfel grait-ai atunci: în ţara Aman aveam să trăim 
pentru totdeauna, ca fraţii megieşi. Ci corăbiile noastre 
albe nu voi ni le-aţi dat. Nu de la noldori am deprins ast 
meşteşug, ci de la Domnii Mării; iar lemnul alb cu mâinile 
noastre l-am geluit şi pânzele albe de soaţele şi fiicele 
noastre au fost ţesute. lată de ce nu le vom înstrăina şi nu le 
vom vinde în numele nici unei alianţe ori prietenii. Ci 
ascultă-mă bine, Feanor, fiu al lui Finwe, corăbiile sunt 
pentru noi asemenea nestematelor pentru noldori: sunt 
trudă inimilor noastre şi altele asemenea nu vom mai făuri 
vreodată. 

A plecat de la el Feanor şi, ieşind dincolo de zidurile 
oraşului Alqualondă, a stat cufundat în gânduri negre până 
când s-a strâns norodul său. Judecând el că armia sa era 
îndeajuns de puternică, s-a îndreptat spre Limanul 
Lebedelor şi i-a îndemnat pe noldori să se îmbarce pe 
corăbiile ancorate acolo, ca să le ia cu forţa. Dar telerii i-au 
înfruntat şi mulţi noldori au fost azvârliţi în apele mării. 
Săbiile au ieşit din teci şi o luptă crâncenă s-a încins pe 
corăbii şi pe cheiurile şi debarcaderele luminate de felinare 
ale portului şi chiar pe marele arc de Ia intrarea în port. De 
trei ori a fost respins poporul lui Feanor şi mulţi au căzut 
răpuşi din ambele tabere; dar în ajutorul avangardei 
noldorilor au sosit Fingon şi cea mai mare parte a armiei lui 
Fingolfin, care, sosind din urmă, au nimerit când lupta era 
în toi şi cei din seminţia lor cădeau pe capete, astfel că s-au 
avântat în bătălie înainte să afie pricina vrajbei; unii chiar 
credeau că, la rugămintea valarilor, telerii încercaseră să 
curme înaintarea noldorilor. 


În cele din urmă, telerii au fost învinşi, iar o mare parte 
dintre marinarii lor, trăitori în Alqualondă, au fost răpuşi 
mişeleşte. Căci noldorii se îndârjiseră cuprinşi de 
deznădejde, iar telerii erau mai puţini şi înarmaţi îndeobşte 
cu arcuri uşoare. Odată lupta încheiată, noldorii au 
desprins corăbiile de la mal, s-au aşezat la rame şi au vâslit 
cum s-au priceput ei mai bine, de-a lungul coastei, către 
miazănoapte. Olwe l-a chemat în ajutor pe Oss6, dar acesta 
nu i-a dat ascultare, valarii neangaduind că fugă noldorilor 
să fie împiedicată prin forţă. Dar Uinen i-a plâns pe 
marinarii telerilor; şi marea s-a învolburat furioasă în jurul 
ucigaşilor, scufundând multe corăbii şi înecându-i pe cei 
aflaţi pe ele. Despre Răpunerea Rubedeniilor de la 
Alqualonde se povestesc mai multe în bocetul numit 
Noldolante, Căderea Noldorilor, pe care Maglor l-a făcut 
înainte de-a pieri. 

Totuşi, cei mai mulţi dintre noldori au scăpat şi, după 
potolirea furtunii, şi-au continuat drumul, unii pe mare, în 
corăbii, alţii pe uscat; dar drumul era lung şi tot mai 
primejdios pe măsură ce înaintau. Şi au tot mers şi au plutit 
ei aşa în noaptea fără de capăt, până ce, într-un târziu, au 
ajuns la hotarele de la miazănoapte ale Tărâmului Străjuit, 
unde se învecina cu pustiiciunea Ar am an, un meleag 
muntos şi rece. Dintr-o dată au zărit o formă întunecată 
cocoţată sus de tot, pe o stâncă de la marginea țărmului. 
Unii zic că era însuşi Mandos, nimeni altul, că trimis al lui 
Manwe. Şi au auzit ei o voce răsunătoare, gravă şi cumplită, 
rugându-i să se oprească şi să asculte bine. S-au oprit cu 
toţii şi au rămas stana, iar vocea a răsunat de la un capăt la 
altul al armiei noldorilor, rostind blestemul şi profeția ce s- 
au numit mai apoi Profeţia de la Miazănoapte şi Osânda 
Noldorilor. Multe au fost prezise atunci, cu vorbe 
întunecate, pe care noldorii le-au desluşit abia după ce 
nenorocirile prorocite s-au abătut asupra lor, dar cu toţii au 
auzit blestemul de care aveau parte cei ce nu voiau să 


rămână şi să-şi primească pedeapsă şi iertarea din partea 
valarilor: 

— Lacrimi făr' de sfârşit veţi vărsa, iară valarii ziduri vor 
înălța în jurul Valinorului spre a vă împiedica să intraţi, 
încât nici batăr ecoul tânguirii voastre nu va mai răzbate 
peste munţi. Asupra Casei lui Feanor mânia valarilor vă 
pogor! De la Apus până În Răsăritul cel mai Îndepărtat şi 
asupra tuturor celor ce-l vor urma. Îi va mâna înainte 
Legământul făcut, dar tot el îi va trăda şi le va răpi comorile 
pe care s-au jurat a le dobândi. Rău se vor sfârşi toate cele 
pe care cu bine le vor începe; şi prin trădarea între 
rubedenii şi prin teamă de trădare se vor întâmpla toate 
acestea. Prădaţi vor fi pentru veşnicie. Nedrept varsat-ati 
sângele neamului vostru, întinând tara Aman. Cu sânge 
plati-veti sângele şi dincolo de fruntariile Amanului sălaş vă 
veţi face în umbra Morţii. V-a hărăzit Eru să nu pieriţi în Ea 
şi nici o boleşniţă să nu se lege de voi, aşa este, dar răpuşi 
puteţi cădea şi răpuşi veţi fi; cu arme, în chinuri, de durere; 
şi spiritele voastre fără de adăpost veni-vor apoi la Mandos. 
Îndelung vor zăbovi acolo şi vor tânji după trupurile voastre 
şi de prea puţină îndurare vor avea parte, chiar dacă toţi 
aceia pe care voi i-aţi răpus vor pune o vorbă bună pentru 
voi. Ci pe aceia ce vor dăinui pe Pământul de Mijloc şi nu 
vor ajunge la Mandos lumea îi va istovi că o mare povară şi 
din asta pricina vor păli şi asemenea umbrelor vor ajunge, 
umbre ale căinţei în fata seminţiei mai tinere ce va fi să vină 
în urma lor. Astfel au orânduit valarii. 

Auzindu-l, multora le-a pierit curajul; dar Feanor nu s-a 
pierdut cu firea, ci a spus: 

— Am jurat, dar nu fără socoteală. Legământul ni-l vom 
ţine. Multe rele ne ameninţa, iar trădarea nu e cel mai rău 
dintre ele; un lucru însă nimeni nu-l va putea spune: că ne- 
am dovedit laşi, că am băgat coada între picioare, că am dat 
bir cu fugiţii. Care va să zică, vă spun că vom merge înainte 
şi prorocirea mea astfel sună: faptele ce le vom face în 
cântece vor fi slăvite, până-n ceasul de pe urma al Ardei. 


Dar în acel ceas Finarfin i-a părăsit pe noldori şi s-a întors 
înapoi, îndurerat cum era şi mânios pe Casa lui Feanor, căci 
el era înrudit îndeaproape cu Olwe din Alqualondă; şi mulţi 
dintre ai săi l-au urmat, inturnandu-se copleşiţi de tristeţe, 
până au zărit din nou raza depărtată din Mindon, sus, pe 
Tiina, care lucea în noapte, şi au ştiut atunci că ajunseseră 
în Valinor. Valarii i-au iertat, iar Finarfin a fost întronat 
pentru a-i cârmui pe noldorii rămaşi pe Tărâmul 
Binecuvântat. Fiii lui însă nu erau cu el, căci nu voiseră să-i 
părăsească pe fiii lui Fingolfin; iar întreg poporul lui 
Fingolfin şi-a urmat drumul înainte, mai mult împinşi de 
rubedeniilor lor şi de voinţa lui Faanor, dar şi temându-se 
de Soarta ce le-o hărăziseră valarii, căci mulţi se făceau 
vinovaţi de Răpunerea Rubedeniilor în Alqualonde. Iară 
Fingon şi Turgon erau neanfricati şi aprigi şi nu s-ar fi dat 
înapoi de la nici o treabă la care puneau umărul, decât 
după ce-o sfârşeau, oricât de amarnic ar fi fost sfârşitul. 
Astfel, grosul armiei şi-a văzut de drum mai departe şi, pe 
dată, raul prorocit a început să-şi facă lucrarea. 

Într-un târziu, noldorii au ajuns la miazănoapte de Ardă; 
acolo au văzut primii colţi ai gheții ce plutea în mare şi au 
ştiut că se apropiau de Helcarax€. Căci între Amon, care, în 
acea parte de lume, cotea spre răsărit, şi ţărmul răsăritean 
al Endorului (Pământul de Mijloc, cu alte cuvinte) ce o 
apucă spre apus, se găsea o strâmtoare prin care se uneau 
apele reci ale Mării înconjurătoare şi valurile mării 
Belegaer, şi-acolo stăruiau ceţuri necuprinse şi pâcle de frig 
ucigător şi şuvoaiele de mare se umpleau de munţi de 
gheaţă, izbindu-se unii de alţii, şi în adâncuri scrâşneau 
gheţurile cufundate. Aşa arată Helcaraxe şi pe acolo nimeni 
nu cutezase să păşească, decât valarii şi Ungoliant. 

Acolo s-a oprit Feanor şi, împreună cu noldorii, a chibzuit 
pe ce drum s-o apuce. Dar frigul începea să-i chinuie, la fel 
şi negurile acelea care parcă se lipeau de ei şi prin care nu 
răzbătea nici o rază de stea; mulţi se căiau că porniseră pe 
acest drum şi cârteau, mai cu seamă aceia care-l urmaseră 


pe Fingolfin, blestemându-l pe Feanor, căci pe el îl 
invinovateau de toate nenorocirile eldarilor. Ştiind toate 
câte se spuneau, Feanor s-a sfătuit cu fiii săi. Doar două căi 
le stăteau în faţă ca să scape din Araman şi să ajungă în 
Endor ori traversând strâmtoarea, ori cu corăbiile pe mare. 
Dar Helcaraxe se părea cu neputinţă de trecut, câtă vreme 
corăbiile erau prea puţine. Pierduseră multe în timpul 
călătoriei, nu mai aveau destule ca să ducă întregul norod; 
dar nimeni nu dorea să rămână în urmă pe coasta apuseana 
şi să aştepte până s-ar fi întors corăbiile după ei, semn că 
teama de trădare se strecurase de-acum printre noldori. 
Văzând cum stau lucrurile, Feanor şi fiii săi s-au gândit să 
pună ei stăpânire pe toate corăbiile şi să plece pe 
neaşteptate; la urma urmei, ei se aflau la cârmă flotei de 
când cu bătălia de la Liman, iar echipajele corăbiilor erau 
formate numai din cei care luptaseră acolo şi-i erau supuşi 
lui Feanor. Dintr-o dată, s-a iscat vântul, de parcă l-ar fi 
chemat Feanor, un vânt dinspre nord-vest. Feanor s-a 
furişat în taina împreună cu aceia pe care-i socotea el 
demni de încredere, s-au urcat pe corăbii şi au pornit pe 
mare, părăsindu-l pe Fingolfin în Aram an. Cum în acel loc 
marea era îngustă şi cotea spre răsărit şi oarecum spre 
miazăzi, au trecu ţ-o fără pierderi şi, în scurt timp, noldorii 
ce-l însoțeau pe Feanor au păşit din nou pe țărmurile 
Pământului de Mijloc; Feanor a coborât pe țărm la gură 
fiordului care se numea Drengist şi pătrundea adânc în 
Dor-lOmin. 

Dar după ce au debarcat, Maedhros, cel mai mare dintre 
fiii săi şi prieten cu Fingon pe vremuri, înainte ca minciunile 
lui Morgoth să-şi facă loc între ei, i-a vorbit lui Feanor, 
întrebându-l: 

— Şi-acum ce corăbii şi vâslaşi te înduri să trimiţi înapoi şi 
pe cine să aducă aici mai întâi? Pe viteazul Fingon? 

Feanor a izbucnit în hohote că de o fiinţă cu mintea 
rătăcită şi a strigat: 


— Nici corăbii, nici vâslaşi! Ce-am lăsat în urma nu-i nici o 
pierdere; catrafuse netrebuincioase, atâta tot N-au decât 
să-mi blesteme numele cei care mi l-au blestemat şi până 
acum şi să se smiorcăie că vor înapoi în cuştile valarilor! 
Daţi foc corăbiilor! 

Singur, Maedhros s-a împotrivit hotărârii tatălui său, dar 
Feanor a dat poruncă să fie arse corăbiile albe ale telerilor. 
Acesta a fost sfârşitul celor mai frumoase corăbii care au 
cutreierat vreodată marile: într-un mare pârjol, orbitor şi 

cumplit, în locul care se numea Losgar, la gură Fiordului 
Drengist. Fingolfin şi cei rămaşi cu el au văzut lumină la 
mare depărtare, roşie sub nori; şi au înţeles că au fost 
trădaţi. Acesta a fost primul rod al Răpunerii Rubedeniilor 
şi al Osândei Noldorilor. 

Văzând că Feanor îl lăsase să piară în Aram an ori să se 
întoarcă acoperit de ruşine în Valinor, Fingolfin a fost 
cuprins de o furie amară; dar şi de dorinţă, mai aprigă 
decât oricând, să ajungă într-un fel sau altul pe Pământul 
de Mijloc şi să dea din nou ochi cu Feanor. Multă vreme au 
pribegit el şi-ai lui şi multe au îndurat, dar greutăţile le-au 
sporit vitejia şi le-au întărit răbdarea; căci erau un popor 
măreț, cei mai mari Copii ai lui Eru Iluvatar, cărora el le 
hărăzise nemurirea, dar nou-veniţi din Tărâmul 
Binecuvântat şi încă neatinşi de oboseală Pământului. Focul 
din inimile lor era tânăr, astfel că, avându-i drept călăuză pe 
Fingolfin şi pe fiii săi, pe Finrod şi pe Galadriel, au cutezat 
să înainteze spre cel mai aspru tarâm de la miazănoapte. 
Negăsind altă cale, au înfruntat, în cele din urmă, 
înspăimântătorii munţi de gheaţă. Puţine dintre faptele de 
mai târziu ale noldorilor au întrecut în cutezanţă şi 
suferinţa acea traversare disperată. Acolo au pierdut-o pe 
Elenww, soaţa lui Turgon, şi mulţi alţii au pierit şi ei; încât 
atunci când Fingolfin a pus, în sfârşit, piciorul pe pământul 
Ţinuturilor Exterioare, poporul său îşi Împuţinase 
rândurile. Cât despre dragostea ce le-o purtau lui Feanor 
sau fiilor săi aceia care, într-un târziu, au păşit în urma lui 


Fingolfin pe Pământul de Mijloc, sunând din trâmbiţe la 
primul răsărit de Lună, dragostea aceasta lipsea cu 
desăvârşire. 

CAPITOLUL X. 

Despre sindari. 

După cum s-a povestit, puterea lui Elwe şi a lui Melian 
sporea pe Pământul de Mijloc şi toţi elfii din Beleriand, de la 
marinarii lui Cirdan până la vânătorii rătăcitori din Munţii 
Albaştri, dincolo de Răul Gelion, îl aveau pe Elwe drept 
cârmuitor; Elu Thingol i se spunea, Regele Mantie-Cenusie 
în graiul poporului său. Ei sunt sindarii, Elfii Cenugşii din 
Beleriandul luminat de stele; şi cu toate că erau 
moriquendi, sub oblăduirea lui Thingol şi împărtăşindu-se 
din învăţătura lui Melian, au devenit cei mai frumoşi, mai 
înţelepţi şi mai destoinici dintre toţi elfii de pe Pământul de 
Mijloc. La sfârşitul primului ev al Punerii în Lanţuri a lui 
Melkor, când pe întregul Pământ domnea pacea, iar 
Valinorul îşi trăia deplinătatea gloriei, a venit pe lume 
Luthien, singura odrasla a lui Thingol şi Melian. Cu toate că 
partea cea mai mare a Pământului de Mijloc îşi dormea 
somnul în care o scufundase Yavanna, Beleriand era plin de 
viaţă şi bucurie mulţumită puterii lui Melian, iar stelele 
strălucitoare luceau asemenea unor focuri de argint; şi 
acolo, în Pădurea Neldoreth, s-a născut Luthien, şi albele 
flori de niphredil s-au deschis, ca nişte stele ale pământului, 
spre a-i ura bun venit. 

În al doilea ev al captivităţii lui Melkor, s-a întâmplat că 
gnomii să treacă Munţii Albaştri din Ered Luin, până 
dincoace, în Beleriand. Îşi spuneau Khazâdi, dar sindarii îi 
numeau Naugrimi, Poporul Scundac, şi Gonnhirrimi, 
Stăpânii Pietrei. Departe, la răsărit, se găseau cele mai 
vechi sălaşuri ale naugrimilor, dar pentru ei înşişi îşi 
săpaseră săli şi case mari - căci aşa îşi dura sălaşuri 
seminţia lor - în partea răsăriteana a munţilor Ered Luin; 
oraşele acelea se numeau în graiul lor Gabilgathol şi 
Tumunzahar. La miazănoapte de uriaşul Munte Dolmed se 


găsea Gabilgathol, pe care elfii l-au tălmăcit în graiul lor 
drept Belegost, Oraşul Întins; iar la miazăzi a fost săpat 
Tumunzahar, numit de elfi Nogrod, Zidirea Scobita. Cel mai 
mare dintre toate sălaşurile gnomilor era Khazâd-dăm, 
Subteranele Gnomilor, Hadhodrond în graiul elfic, care, mai 
apoi, în zilele întunecimii sale, a primit numele Moria a; dar 
aceasta se găsea departe, în Munţii de Ceaţă, dincolo de 
întinderile Eriadorului, iar eldarii îl ştiau doar după nume şi 
numai zvonuri auziseră despre el, aduse de gnomii din 
Munţii Albaştri. 

Din Nogrod şi Belegost, naugrimii au pătruns în Beleriand; 
elfii tare s-au minunat la vederea lor, fiindcă ei crezuseră, 
până atunci, că erau singurele făpturi vii de pe Pământul de 
Mijloc, dăruiţi cu harul vorbirii şi cu puterea de a făuri cu 
mâinile, şi că toate celelalte fiinţe erau doar păsări şi 
sălbăticiuni. Dar nu pricepeau nici o iotă din graiul 
naugrimilor, care le părea greoi şi aspru; şi puţini dintre 
eldari au izbutit vreodată să-l vorbească. Gnomii însă 
învățau orice cu repeziciune şi s-au arătat dornici mai 
curând să deprindă ei graiul elfilor, decât să-i înveţe pe alţii 
graiul lor. Singurii dintre eldari care s-au dus vreodată în 
Nogrod şi Belegost au fost Eol din Nan Elmoth şi Maeglin, 
fiul său; gnomii, în schimb, veneau ades în Beleriande astfel 
că au construit un drum care trecea pe sub culmile 
Muntelui Dolmed şi urma cursul Râului Ascar, traversând 
apele Gelionului la Sam Athrad, Vadul Pietrelor, unde avea 
să se ducă, nu după mult, o bătălie. Prietenia dintre 
naugrimi şi eldari n-avea să fie niciodată prea strânsă, cu 
toate că fiecare seminţie a tras foloase de pe urma 
celeilalte; dar, în acele vremuri, nu se iviseră încă pricinile 
de supărare ce aveau să-i îndepărteze pe unii de alţii, prin 
urmare. Regele Thingol i-a primit cu braţele deschise. Însă, 
în vremurile ce aveau să vină, naugrimii le-au arătat mai 
multă prietenie noldorilor decât celorlalte seminţii ale 
elfilor şi oamenilor, şi asta pentru că-l îndrăgeau şi-l 
venerau pe Aule; iar, mai presus de orice altă bogăţie, 


preţuiau nestematele noldorilor. În noaptea Ardei gnomii 
făuriseră lucruri măreţe, căci încă din primele zile ale 
Părinților lor fuseseră dăruiţi cu hanii modelarii metalelor şi 
cioplirii pietrei; însă, în acele timpuri străvechi, le plăcea 
mai curând să lucreze fierul şi cuprul, decât argintul şi 
aurul. 

Melian avea puterea prorocirii, că toţi cei din spiţa 
maiarilor, şi, după ce s-a sfârşit al doilea ev al întemniţării 
lui Melkor, ea i-a spus lui Thingol că în Ardă Pacea nu avea 
să dureze la nesfârşit. Thingol a cumpănit ce şi cum să facă 
să-şi dureze un locaş regesc şi, totodată, puternic şi bine 
apărat, de-o fi ca răul să se stimeasca din nou pe Pământul 
de Mijloc; astfel că a cerut sfatul şi ajutorul gnomilor din 
Belegost. Iar ei l-au ajutat bucuroşi, nefiind încă osteniţi, ba 
chiar dornici de fapte noi; şi cu toate că gnomii cereau ceva 
în schimbul a tot ce făceau fie că munceau cu plăcere, fie că 
trudeau din greu, de data asta n-au vrut nici o plată, şi asta 
pentru că Melian îi învățase multe din cele pe care ei erau 
nerăbdători să le afle, iar Thingol le dăruise multe perle 
frumoase. Pe acestea le primise, la rândul său, de la 
Cardan, care le găsea în număr mare în apele puţin adânci 
din jurul Insulei Balar. Naugrimii nu văzuseră până atunci 
asemenea minunâăţii, drept pentru care le erau nespus de 
dragi. Una dintre perle era mare cât un ou de porumbel şi 
lucirea-i era asemenea luminii stelare pe spuma mării; se 
numea Nimphelos, iar căpetenia gnomilor din Belegost o 
preţuia mai mult decât de-ar fi avut un munte de perie. 

Aşa că naugrimii au trudit îndelung şi cu bucurie pentru 
Thingol, durându-i locaşuri aşa cum şi le durau cei de-un 
neam cu ei, adică săpate adânc în pământ. În locul în care 
Esgalduin curgând la vale despărţea Neldoreth de Region, 
un deal pietros se înălța în inima unui codru, iar nul curgea 
la poalele lui. Acolo au făcut ei porţile curţii lui Thingol, iar 
peste râu au construit un pod, drept singura cale pe care se 
putea ajunge la porţi. Dincolo de acestea, galerii largi 
duceau la sălile înalte şi la încăperile săpate în adânc, în 


stâncă masivă, „atât de multe şi de măreţe, încât sălaşul a 
primit numele de Menegroth, Cele o Mie de Peşteri. Elfii au 
pus şi ei umărul la trudă asta şi, alături de gnomi, fiecare 
neam cu iscusinţele sale, au întrupat vedeniile lui Melian, 
oglindiri ale minunilor şi frumuseţilor din Valinorul de 
dincolo de Mare. Pilaştrii din Menegroth erau sculptați 
asemenea fagilor lui Orome, cu trunchiuri, ramuri şi frunze 
cu tot, fiind luminaţi cu felinare din aur. Privighetorile 
cântau acolo ca în grădinile din LOrien; erau acolo fântâni 
de argint şi scăldători din marmură şi podele din pietre de 
tot felul de culori. Chipuri cioplite înfăţişând sălbăticiuni şi 
păsări alergau pe pereţi sau se căţărau pe pilaştri, sau se 
iţeau dintre ramurile în care se împleteau flori făr' de 
număr şi, o dată cu trecerea anilor, Melian şi domniţele sale 
au umplut sălile cu tapiserii în urzeala cărora se puteau citi 
faptele valarilor şi multe din cele petrecute în Ardă de la 
începuturile sale, dar şi umbre ale celor ce va să vie. Era cel 
mai frumos locaş regesc din câte s-au aflat vreodată la 
răsărit de Mare. 

Chiar şi după ce s-a isprăvit durarea locaşului regal al lui 
Menegroth şi regatul lui Melian şi al lui Thingol trăia în 
pace, naugrimii tot mai treceau când şi când munţii dintr-o 
ţară în alta; dar arareori se duceau până în Falas, căci nu le 
plăcea defel sunetul mării şi se temeau să-i privească 
întinderea. În Beleriand nu ajungeau nici zvonuri şi nici 
veşti despre lumea de afară. 

Dar, pe măsură ce al treilea ev al captivităţii lui Melkor se 
apropia de sfârşit, gnomii au fost cuprinşi de nelinişte şi- 
ntr-o bună zi s-au dus la Regele Thingol şi i-au spus că 
valarii nu stârpiseră pe de-a-ntregul relele de la 
Miazănoapte, încât ticăloşii rămaşi acolo, care între timp 
puiseră în întuneric, se porniseră încă o dată să bântuie 
lumea în lung şi-n lat. 

— Sunt fiare sângeroase pe meleagul de la răsărit de 
munţi, îi spuneau gnomii lui Thingol, şi străvechiul tău 


neam, care vieţuieşte acolo, fuge de la câmpie să se- 
adăpostească între dealuri. 

N-a trecut mult până când făpturile acelea ticăloase să 
ajungă în Beleriand, peste trecătorile munţilor sau, dinspre 
miazănoapte, prin codrii întunecaţi. Lupi mai cu seamă ori 
creaturi ce-şi luaseră forme de lup şi alte fiinţe haine, ca 
nişte năluci, şi printre acestea orci, care mai târziu aveau să 
pustiască Beleriandul: dar erau încă puţini la acea vreme, şi 
temători, nefăcând altceva decât să adulmece drumurile ce 
străbăteau ţara şi aşteptând întoarcerea stăpânului lor. 
Dincotro veneau şi ce erau ei, elfii nu ştiau, bănuindu-i a fi 
avari ticăloşiţi şi sălbăticiţi prin pustiu; prea departe de 
adevăr nu erau. 

Astfel că Thingol s-a gândit la arme, de care, până atunci, 
poporul său nu avusese trebuinţă, şi cei care i-au făurit 
primele arme tot naugrimii au fost; căci se pricepeau de 
minune la treaba asta, cu toate că nici unul nu-i întrecea pe 
fierarii din Nogrod, printre care cel mai vestit era Telchar 
fierarul. Naugrimii erau din cele mai vechi timpuri o 
seminţie războinică, gata să lupte până la ultimul împotriva 
oricui le-ar fi pricinuit necazuri - fie aceştia servitorii lui 
Melkor, ori eldarii, ori avarii, ori fiarele sălbatice, şi chiar şi 
dintre ai lor, gnomi ai altor neamuri şi căpetenii. De la ei au 
deprins curând sindarii meşteşugul fierarului; dar dacă a 
fost un meşteşug în care gnomii n-au putut fi întrecuţi - nici 
măcar de noldori - acesta a fost cel de a căli oţelul, iar, în 
măiestria cu care făceau zale din inele înlănţuite - primii 
care au împletit asemenea veşmânt fiind fierarii din 
Belegost —, nu au avut seamăn nicăieri în lume. 

De data asta, sindarii au fost bine înarmaţi, au alungat 
toate creaturile răului şi pacea s-a întors pe meleagul lor. 
Armurăriile lui Thingol erau pline de topoare şi sulițe şi 
săbii şi coifuri înalte şi cămăşi lungi de zale; despre acestea 
din urmă, numai gnomii ştiau cum le făcuseră, pentru că 
străluceau tot mereu că şi când tocmai fuseseră lustruite. Şi 


tare aveau să-i mai prindă bine lui Thingol în vremurile ce 
aveau să vină. 

După cum s-a mai spus, un anume Lenwe din tabăra lui 
Olwe n-a mai vrut să meargă mai departe cu eldarii şi a 
apucat-o pe altă cale atunci când telerii s-au oprit pe malul 
Râului cel Mare, la fruntariile meleagurilor apusene ale 
Pământului de Mijloc. Nu prea se ştie despre pribegirile 
nandorilor pe care eli-a călăuzit la vale, de-a lungul 
Anduinului; se povesteşte că unii dintre ei ar fi vieţuit ani 
îndelungaţi în codrii din Valea Râului cel Mare, alţii au 
ajuns, într-un târziu, la gurile sale şi s-au aşezat aproape de 
Mare şi-au mai fost dintre aceia care au urmat linia 
Munţilor Albi, Ered Nimrais, spre miazănoapte, pătrunzând 
în pustietatea Eriador, între Ered Luin şi îndepărtaţii Munţi 
de Ceaţă. Trăind într-un ţinut împădurit, nu aveau arme de 
oţel, încât navala fiarelor sângeroase de la Miazănoapte i-a 
umplut de o mare spaimă, întocmai cum îi spuseseră 
naugrimii Regelui Thingol în Menegroth. Prin urmare, 
Denethor, fiul lui Lenwe, auzind vorbindu-se despre puterea 
lui Thingol şi despre măreţia lui şi despre pacea care 
domnea în regatul său, i-a chemat la sine pe tofi cei pe care- 
i mai putea strânge din neamul său împrăştiat în toate 
părţile şi, în fruntea lor, a trecut munţii în Beleriand. 
Thingol i-a primit cu bucurie, că pe nişte rubedenii de mult 
pierdute, care se întorc acasă, şi i-a lăsat să se aşeze în 
Ossiriand, Tara celor Şapte Râuri. 

Nu sunt multe de povestit despre lungii ani de pace care 
au urmat după venirea lui Denethor. Din cât se zice, în acea 
vreme, bardul Daeron, care ştia toate cântecele şi baladele 
din regatul lui Thingol, a născocit runele ce-i poartă 
numele; naugrimii care veneau la Thingol le-au învăţat şi 
tare le mai plăcea scornitura asta, preţuind măiestria lui 
Daeron mai mult decât o făceau sindarii, cei din seminţia 
lui. Naugrimii au dus runele, cirth li se spunea, la răsărit, 
peste munţi, şi astfel au fost cunoscute de multe popoare; 
dar sindarii le foloseau rareori ca să însemneze cele ce se 


întâmplau în jurul lor, şi asta până în zilele Războiului, încât 
multe din cele păstrate doar în amintire au pierit o dată cu 
căderea în ruină a regatului Doriath. Despre fericirea şi 
viaţă plină de bucurii sunt puţine de spus înainte de a se fi 
sfârşit; căci numai lucrările frumoase şi minunate le stau 
mărturie, atâta vreme cât dăinuiesc şi pot fi văzute şi numai 
când se afla în primejdie sau după ce pier pentru totdeauna 
ajung să fie slăvite în cântece. 

În acele vremuri, în Beleriand elfii umblau în voie, râurile 
curgeau, stelele străluceau şi florile nopţii umpleau 
văzduhul cu miresmele lor; Melian era mai frumoasă ca 
oricând, iar frumuseţea lui Luthien începea să se 
întrezărească, asemenea zorilor primăvara. În Beleriand, 
Regele 'Thingol pe tronul său se asemuia mărimilor maiare 
a căror putere îşi ia o clipă de răgaz, a căror bucurie este 
că aerul pe care cu toţii îl respira în fiece zi, al căror gând 
curge liniştit şi netulburat de sus, de pe culmi, până în 
adâncuri. În Beleriand, din când în când, mai venea călare 
marele Oromă, trecând ca vântul peste munţi; chemarea 
cornului sau străbătea depărtările pe razele de lună, iar 
elfii se temeau de semeţia înfăţişării sale şi de zgomotul pe 
care-l făceau copitele lui Nahar în goana lui; dar când 
Valaroma răsună printre culmi, ştiau prea bine că tot ce era 
rău fugise mâncând pământul din calea lui Orome. 

lată însă că fericirea aceasta se apropia de sfârşit, iar 
zenitul Valinomlui cobora spre asfinţit. Căci, aşa după cum 
s-a povestit $i cum este cunoscut de către toţi, stând scris în 
hrisoave şi fiind cântat în multe cântece, Melkor a răpus 
Copacii valarilor cu ajutorul lui Ungoliant şi a scăpat cu 
fugă, întorcându-se în Pământul de Mijloc. Gâlceava dintre 
Morgoth şi Ungoliant s-a petrecut departe la miazănoapte; 
însă strigătul cumplit al lui Moigoth s-a auzit în întreg 
Beleriandul şi toţi cei care trăiau acolo s-au chircit de frică; 
cu toate că nu ştiau ce prevestea un asemenea strigat, ceea 
ce au auzit atunci a fost însuşi glasul morţii. Curând după 
aceea, Ungoliant a fugit de la miazănoapte şi a venit în 


regatul lui Thingol, înconjurată de groază întunecimii; a 
oprit-o în loc numai puterea lui Melian, neingaduindu-i să 
pătrundă în Neldoreth, astfel că a rămas vreme îndelungată 
ascunsă în umbra cascadelor în care se prăvălea la miazăzi 
Dorthonion. Cascadele s-au numit de atunci Ered 
Goigoroth, Munţii Groazei, pe care nimeni nu îndrăznea să-i 
străbată sau măcar să se apropie de ei; acolo viaţă şi lumina 
au fost înăbugşite şi toate apele otrăvite. Dar Morgoth s-a 
reântors în Angband - după cum s-a mai spus - şi şi-a 
reconstruit fortăreaţa şi, deasupra porţilor sale, a înălţat 
piscurile fume-ginde ale munţilor Thangorodrim; porţile lui 
Morgoth se aflau doar la o sută cincizeci de leghe depărtare 
de podul Menegroth; departe şi totuşi mult prea aproape. 
Orcii care se-nmulteau în bezna pământului se făceau tot 
mai puternici şi mai sângeroşi, iar stăpânul lor întunecat 
trezea tot mai aprig în ei pofta de a nimici şi de a omori; 
astfel că au ieşit pe porţile fortăreței Angband, la adăpostul 
norilor iscaţi de Morgoth şi, fără nici un zgomot, au pătruns 
în regiunile înalte de la miazănoapte. De acolo, pe 
neaşteptate, o mare oştire a trecut hotarul în Beleriand, 
atacându-l pe Regele Thingol. În regatul său întins, mulţi 
elfi hălăduiau după bunul lor plac prin sălbăticie sau trăiau 
în pace în mici clanuri aflate la mare depărtare unele de 
altele; şi numai în jurul casei regale Menegroth, în mijlocul 
ţării, şi în Falas, de-a lungul coastelor apusene din ţara 
marinarilor, trăiau multe neamuri la un loc. Dar orcii au 
atacat Menegroth din ambele părţi şi. Din tabere aflate la 
răsărit, între Celon şi Gelion, iar la apus pe câmpiile dintre 
Sirion şi Narog, atacau şi jefuiau tot ce găseau în cale, până 
hăt departe; singurul drum de legătură între Thingol şi 
Cfrdan trecea prin Eglarest, însă orcii ajunseseră şi aici. 
Nu-i mai rămăsese lui Thingol altceva de făcut decât să-l 
cheme în ajutor pe Denethor, şi elfii au năvălit în foiţa din 
Region, de dincolo de Aros, şi din Ossiriand, şi astfel s-a 
încins prima bătălie din Războaiele din Beleriand. Oastea 
răsăriteana a orcilor a fost prinsă între oştirile eldarilor, la 


miazănoapte de Andram şi la mijlocul distanţei dintre Aros 
şi Gelion; înfrângerea a fost cumplită, iar orcii care au 
scăpat de măcel fugind spre miazănoapte au căzut răpuşi 
sub topoarele naugrimilor ieşiţi din sălaşurile lor din 
Muntele Dolmed: puţini au fost orcii care s-au întors în 
Angband. 

Dar elfii şi-au plătit scump victoria. Căci cei din Ossiriand 
erau slab înarmaţi, câtuşi de puţin pe măsură orcilor ce 
purtau armuri şi scuturi de fier şi aveau suliţi cu vârf lat; 
cât despre Denethor, pe el l-au împresurat şi l-au izolat pe 
dealul Amon Ereb. Acolo a căzut el şi, o dată cu el, toate 
rubedeniile sale apropiate, înainte ca armia lui Thingol să-i 
poată veni în ajutor. Moartea lui însă a fost crunt răzbunată 
de Thingol, care i-a atacat pe orci din spate şi i-a spintecat 
unul după altul; iar poporul lui Denethor l-a jelit de-atunci 
neostoit şi alt rege nici că şi-au mai ales. După bătălie, o 
parte s-a întors în Ossiriand şi veştile aduse de ei i-a umplut 
de mare teamă pe cei rămaşi acasă, încât niciodată după 
aceea n-au mai luptat în vreo bătălie, ci au trăit ascunşi şi 
mereu cu ochii-n patru; au primit numele de Laiquendi, Elfii 
Verzi, din pricina veşmintelor lor de culoarea frunzelor. Dar 
cei mai mulţi dintre elfi s-au îndreptat spre miazănoapte, 
intrând în regatul păzit al lui Thingol, amestecându-se cu 
poporul său. 

Ajungând 'Thingol înapoi la Menegroth, a aflat că oştirea 
orceasca de la apus ieşise victorioasă şi-l împinsese pe 
Cirdan până pe malul mării. Atunci Thingol şi-a chemat 
înapoi toţi ostenii la care poruncă să putea să ajungă şi i-a 
strâns în fortărețele din Neldoreth şi Region, iar Melian şi-a 
folosit întreaga putere ca să împrejmuiască ţinutul cu un zid 
nevăzut de umbră şi tulburare: Brâul lui Melian, de care de 
atunci nimeni nu va mai fi putut trece fără învoirea ei sau a 
Regelui Thingol, decât dacă se-narma cu o putere mai mare 
decât a lui Melian cea din seminţia maia. Şi acestui ţinut 
împrejmuit, care multă vreme avea să se numească 
Eglador, i s-a spus mai târziu Doriath, Regatul Străjuit, Tara 


Brâului. Înăuntru domnea o pace bine păzită; dar în afara 
lui primejdia şi teamă erau suverane, iar slujitorii lui 
Morgoth bântuiau în voie, numai limanurile din Falas. 
Înconjurate de ziduri, rămâneau de nepătruns. 

lată însă că noi veşti aveau să se facă auzite curând, pe 
care nimeni din Pământul de Mijloc nu le-ar fi putut bănui, 
nici Morgoth în hrubele lui, nici Melian în Menegroth; căci, 
din Aman, după moartea Copacilor, zvonurile nu mai 
răzbăteau aduse de vreun sol ori de spirite, ori de vedeniile 
visului. Întâmplarea a făcut că tot atunci F&anor să treacă 
Marea în corăbiile albe ale telerilor şi să debarce în Fiordul 
Drengist şi apoi să ardă corăbiile la Losgar. 

CAPITOLUL. XI. 

Despre Soare şi Luna, şi despre tăinuirea Valinorului. 

Se povesteşte că, după fuga lui Melkor, valarii au rămas 
multă vreme nemişcaţi în jilţurile lor din Cercul Destinului; 
dar nu fără rost, aşa cum spusese Feanor în nesocotinţa 
patimii sale. Valarii pot făuri multe lucruri doar cu gândul, 
nu cu mâinile, şi pot ţine sfat între ei fără vorbe, în tăcere. 
Aşa au stat ei de strajă în noaptea din Valinor, iar gândul lor 
s-a întors în timp înainte de facerea lui Ea şi a mers înainte 
în timp, până la Sfârşit; dar nici puterea şi nici 
înţelepciunea nu le alina durerea de a fi cunoscut răul în 
clipa în care a lovit. Nu atât pe Copaci îi jeleau în 
amărăciunea lor, cât decăderea lui Feanor, cea mai 
ticăloasă dintre fărădelegile lui Melkor. Căci Feanor îi 
întrecea pe toţi Copiii lui Iluvatar în toate cele ale trupului 
şi minţii, în vitejie, în puterea de a îndura şi a înţelege, în 
frumuseţe, în dibăcie, în forţă şi în iscusinţa deopotrivă, şi-n 
el ardea un foc de-o mare strălucire. Minunatele lucrări 
întru gloria Ardei pe care le-ar fi putut făptui el, numai 
Manwe ar fi avut putinţa să le gândească. Vanyarii, care au 
stat de veghe alături de valari, povestesc că, atunci când 
solii i-au dezvăluit lui Manwe ce răspuns le dăduse Feanor 
trimişilor lui, acesta a plâns, lăsându-şi capul în piept. Dar, 
când a auzit ultimele cuvinte ale lui Feanor, anume ca 


măcar noldorii vor face fapte ce vor dăinui veşnic în 
cântece, Manwe şi-a ridicat capul, ca şi când ar fi auzit o 
voce din -depărtare, şi a spus: 

— Aşa să fie! Scump vor fi plătite acele cântece, dar şi 
preţul va fi pe măsură. Altul nici c-ar putea fi. Şi aşa după 
cum Eru însuşi ne-a zis, frumuseţe nicicând închipuită 
înainte se va naşte în Eă şi, astfel, tot râul spre bine va fi 
fost. 

— Râul tot râu rămâne, a spus Mandos. Curând Feanor la 
mine va veni. 

Dar când, înt-un târziu, au aflat valarii ca noldorii 
părăsiseră cu adevărat ţara Aman şi se reîntorseseră în 
Pământul de Mijloc, s-au ridicat din jilţuri şi s-au pus să 
preschimbe în fapte ceea ce cumpăniseră în gând pentru 
îndreptarea fărădelegilor lui Melkor. Apoi, Manwe le-a 
rugat pe Yavanna şi pe Nienna să-şi folosească toate 
puterile lor de renaştere şi tămăduire; aceste puteri şi le-au 
îndreptat ele asupra Copacilor. Dar lacrimile Niennei n-au 
izbutit să le vindece rănile ucigătoare; iar Yavanna a cântat 
multă vreme singură în întuneric. Şi tocmai când orice 
speranţă se stinsese şi cântul ei prinsese a şovăi, pe un ram 
lipsit de viaţă al lui Telperion s-a deschis o floare mare de 
argint, iar Laurelin a dat drept rod un singur fruct de aur. 

Pe acestea le-a luat Yavanna, apoi Copacii au murit şi 
trunchiurile lor fără viaţă se înalţă şi acum în Valinor, drept 
marţurile a pieritei bucurii. Ci floarea şi fructul Yavanna le-a 
dat lui Aule; Manwe le-a sfinţit, iar Aule şi ai săi meşteri au 
făurit arce în care să le pună, pentru a le păstra strălucirea: 
astfel se povesteşte în Narsilion, Cântul Soarelui şi al Lunii. 
Arcele acestea valarii i le-au dat Vardei, ca să le preschimbe 
în felinare ale bolţii, mai strălucitoare decât străvechile 
stele, mai aproape de Ardă; iar el le-a dăruit puterea să 
străbată dintr-o parte în alta cuprinderile joase ale lui Ilmen 
şi le-a arăzit căi anume pe care să călătorească deasupra 
brâului pământului, de la Apus spre Răsărit şi înapoi. 


Aste fapte au făcut valarii, amitindu-şi, în amurgul lor de 
întunericul ce domnea pe pământurile Ardei-s-au hotărât ei 
să lumineze Pământul de Mijloc şi cu lumină să împiedice 
fărădelegile lui Melkor. Căci şi-au adus aminte de avarii 
rămaşi lingă apele în preajma cărora se treziseră şi nu i-au 
părăsit cu totul pe noldori în surghiunul lor; şi mai ştia 
Manwe că se apropia clipa venirii Oamenilor. Se mai spune 
că, aşa cum valarii s-au războit cu Melkor de dragul 
quendilor, tot astfel s-au ferit acum de a-1 înfrunta - şi asta 
doar de dragul hildorilor, Cei-Nâscuţi-După, mai tinerii 
Copii ai lui Iluvatar. Atât de dureroase fuseseră suferinţele 
pricinuite Pământului de Mijloc în războiul împotriva 
fortăreței Utumno, încât valarii se temeau să nu se abată 
asupra acelui tărîm un râu încă şi mai mare; mai cu seamă 
că hildorii aveau să fie muritori şi mai neputincioşi decât 
quendii în a îndura teama şi zbuciumul. Pe lângă toate 
acestea, lui Manwe nu i se dezvăluise unde aveau să apară 
întâiaşi dată oamenii, la miazănoapte, la miazăzi ori, poate, 
la răsărit. Prin urmare, valarii au trimis lumină, dar şi-au 
întărit şi tărâmul pe care vieţuiau ei. 

Isil Argintata au numit vanyarii de demult Luna, floarea lui 
Telperion din Valinor; şi Anar Focul Auriu, fructul lui 
Laurelin au numit Soarele. Dar, pentru noldori, Luna era 
Rana, Nesupusă, iar Soarele, Vâsa, Para Focului, care 
trezeşte şi mistuie; căci Soarele era hărăzit ca semn al 
trezirii oamenilor şi al pălirii elfilor, iar Luna le slăveşte 
memoria. 

Fecioara aleasă de valari dintre maiari spre a călăuzi arca 
Soarelui se numea Arien, iar flăcăul ales la cârma insulei 
Lunii era Tilion. În vremea Copacilor, Arien îngrijise de 
florile de aur din grădinile Vanei, stropindu-le cu roua 
strălucitoare a lui Laurelin; dar Tilion era unul dintre 
vînatoru ce-insoţeau pe Orome, drept care avea un arc de 
argint. Îi plăcea nespus argintul, iar când voia să se 
odihnească, părăsea codrii lui Orome, mergea în Lorien şi 
se întindea ca să viseze lingă iazurile lui Este, în razele 


jucăuşe ale lui Telperion; de aceea a rugat să i se îngăduie 
să îngrijească pentru totdeauna ultima Floare de Argint. 
Arien, fecioară, era mai puternică decât el, şi a fost aleasă 
pentru că nu se temea de dogorile lui Laurelin, care nu o 
vătămau pentru ca ea însăşi fusese de la bun început un 
spirit al focului, pe care Melkor nu izbutise s-o amăgească şi 
n-o ademenise în slujba lui. Prea luminoşi erau ochii lui 
Arien chiar şi pentru eldari. Care n-o puteau privi: părăsind 
Valinorul, ea şi-a lepădat alcătuirea şi veşmântul pe care le 
purtase acolo, ca toţi ceilalţi valari, apărând acum ca o 
flacără fără nici un acoperământ, cumplită în deplinătatea 
strălucirii ei. 

Isil a fost făurită prima şi, când a fost gata, s-a înălţat între 
stele, fiind cea mai mare dintre luminile cele noi, aşa cum şi 
Telperion fusese întâiul dintre Copaci. Atunci, pentru o 
vreme, lumea a avut lumină de lună, şi multe lucruri s-au 
trezit din cele care zăcuseră îndelung în somnul aşteptării 
în care le cufundase Yavanna. Slugile lui Morgoth au fost 
cuprinse de tulburare, dar elfii din Ținuturile Exterioare au 
privit vrăjiţi în sus spre ea; şi tocmai când Lună s-a înălţat 
deasupa întunericului de la apus, Fingolfin a suflat din 
trâmbiţele sale de argint şi a pornit marşul pe Pământul de 
Mijloc, iar umbrele armiei sale s-au întins negre dinaintea 
lor. 

Tilion a străbătut bolta de şapte ori, astfel că se găsea la 
poala îndepărtată a bolţii când arca lui Arien a fost 
pregătită. Atunci s-a înălţat Anar în toată splendoarea sa şi 
primii zori ai Soarelui au apărut asemenea unui foc mare 
deasupra ţancurilor munţilor Pelori: norii Pământului de 
Mijloc au fost cuprinşi de vâlvătaie şi s-a auzit vuiet de 
cascade nenumărate. Asta 1-a neliniştit de-a binelea pe 
Morgoth, astfel că a coborât în străfundurile fortăreței 
Angband şi şi-a scos de-acolo slugile, trimiţându-le cu aburi 
grei şi nori negri care să-i ascundă tărâmul de la faţa 
Astrului Zilei. 


După cum statornicise Varda, arcele trebuia să 
călătorească pentru totdeauna prin llmen, mereu sus pe 
boltă, dar nu împreună; fiecare urma să pornească din 
Valinor spre răsărit şi să se întoarcă, una începându-şi 
călătoria din apus, când cealaltă se întorcea de la răsărit. 
Astfel că primele dintre zilele cele noi au fost numărate 
după socoteala Copacilor, din clipa contopirii luminilor 
atunci când Arien şi Tilion treceau, în drumul lor, pe 
deasupra mijlocului Pământului. Dar Tilion era nesupus, iar 
iuţeala-i era şovâitoare şi nu se prea ţinea de calea ce-i 
fusese sortita; căuta tot mereu să se apropie de Arien, atras 
de strălucirea ei, chiar dacă flacăra lui Anar îl pârjolea, iar 
insula Lunii se întuneca. 

Din pricina nesupunerii lui Tilion, care va să zică, dar mai 
ales a rugăminţilor lui Lorien şi ale lui Este, care se 
plângeau că somnul şi odihna fuseseră izgonite de pe 
Pământ, iar stelele nu mai puteau fi zărite, Varda şi-a 
schimbat porunca, îngăduind un răgaz în care lumea zăcea 
la hotarul dintre umbră şi lumina. Anar zăbovea o vreme în 
Valinor, odihnind pe sânul răcoros al Mării Exterioare; astfel 
s-a ivit Seara, ceasurile la care Soarele cobora şi se 
odihnea, şi când în Aman domneau cea mai mare lumină şi 
bucurie. Dar, curând, Soarele era tras în jos de servitorii lui 
Ulmo, scufundându-se apoi în grabă dedesubtul Pământului 
şi ajungea nevăzut la răsărit, de unde urca iarăşi, pe boltă, 
pentru că noaptea să nu fie prea lungă şi râul să prindă a 
bântui sub lumina Lunii. Dar Anor făcea ca apele Mării 
Exterioare să se înfierbânte şi să se aprindă cu para de foc, 
astfel ca Valinorul mai avea parte de puţină lumină după ce 
dispărea Arien. 

Pe măsură ce ea cobora sub Pământ şi se îndrepta spre 
răsărit, lucirea aceea dispărea şi Valinorul se cufunda în 
întuneric, făcându-i pe valari să jelească şi mai îndureraţi 
moartea lui Laurelin. În zori, umbrele Munţilor Apărării 
acopereau grele Tărâmul Binecuvântat. 


Varda i-a poruncit Lunii să călătorească la fel şi, trecând 
pe sub pamantt, să apară la răsărit, dar numai după ce 
soarele coborâse de pe boltă. Dar Tilion îşi urmă drumul cu 
acelaşi pas şovăielnic - aşa cum merge şi acum - şi încă se 
simţea atras de Arien, cum se va simţi întotdeauna, încât 
adeseori Amandoi pot fi zăriţi împreună deasupra Pâmîntu- 
lui sau uneori se întâmpla ca el să se apropie atât de mult 
încât umbra lui stinge strălucirea ei şi întunericul se lasă în 
plină zi. 

Astfel, după venirea şi plecarea lui Anar, valarii au 
numărat zilele din acel ceas şi până la schimbarea Lumii. 
Tilion zăbovea rareori în Valinor, cel mai ades trecea iute 
peste Pământul apusean, peste Avathar sau Araman, sau 
Valinor, şi se azvârlea în hăul de dincolo de Marea 
Exterioară, urmându-şi singur drumul printre scorburile şi 
peşterile de la temeliile Ardei. Hoinărea acolo vreme 
îndelungată, după care se întorcea. 

De aceea, după Noaptea cea Lungă, în Valinor lumina era 
mai mare şi mai frumoasă decât în Pământul de Mijloc; căci 
Soarele zăbovea acolo ca să se odihnească, iar luminile 
boitei erau mai aproape de Pământ în acele părţi. Cu toate 
acestea, nici Soarele şi nici Luna nu pot readuce lumina din 
străvechime, ce izvora din Copaci înainte să fi fost atinşi de 
otrava lui Ungoliant. Acea lumină se mai găseşte doar în 
silmarili. 

Morgoth însă ura luminile cele noi, şi, o vreme, n-a ştiut 
cum să înţeleagă această lovitură neaşteptată din partea 
valarilor. Apoi 1-a atacat pe Tilion, trimițând împotrivă-i 
spirite-năluci, şi s-a încins bătălie în Ilmen, sub căile 
stelelor, din care Tilion a ieşit victorios. De Arien Morgoth 
se temea cumplit, nu îndrăznea să se apropie de ea, fiind 
de-acum lipsit de putere; căci pe măsură ce se afunda în 
ticăloşia lui şi punea râul ce-1 clocea în sine în ticluitele-i 
minciuni şi-n creaturile ticăloşiei, puterea îi trecea aşijderea 
în ele şi se risipea astfel, iar el devenea tot mai legat de 
pământ, nemaidorind să iasă din fortărețele sale 


întunecate. Cu umbre se ascundea de Arien şi la fel îşi 
ascundea şi slugile căci nu mai puteau îndura privirea 
ochilor ei; iar tărâmurile din apropierea sălaşului sau erau 
cufundate în aburi şi nori negri. 

Văzând cum a fost atacat Tilion, valarii s-au tulburat, 
temându-se de ceea ce putea născoci împotrivâ-le Morgoth 
în răutatea şi viclenia lui. Nu voiau să porneascărăzboi cu el 
pe Pământul de Mijloc, dar nu puteau da uitării cum fusese 
distrusă Almaren; astfel că au hotărât ca Valinorul să nu 
aibă aceeaşi soartă. S-au apucat aşadar să-şi întărească 
hotarele, înălţând înspăimântător de mult şi de abrupt 
pereţii munţilor Pelori, la răsărit, la miazănoapte şi la 
miazăzi. Feţele lor exterioare erau întunecate şi netede, 
fără ieşituri ori praguri, prâbuşindu-se în prăpăstii 
ameţitoare, cu prăvălituri nemiloase, iar creştetele 
ţancurilor lor erau încinse în coroane de gheaţă albă; 
străjerii stăteau de veghe zi şi noapte pe culmile lor, şi nici o 
trecătoare nu-i străbătea, doar Calacirya, singura pe care 
valarii nu au închis-o, lăsând-o deschisă pentru eldarii ce 
încă le rămăseseră credincioşi, şi pentru noldorii ce mai 
vieţuiau în văile adânci ale munţilor, în oraşul Tirion, pe 
dealul verde, cârmuiţi de Finarfin. Căci toţi cei care ţin de 
seminţia elfilor, chiar şi vanyarii şi Ingwe, seniorul lor, au 
nevoie uneori să respire aerul de afară şi vântul ce vine 
peste mare de pe meleagurile unde s-au născut ei; iar 
valarii nu voiau să-i despartă pe de-a-ntregul pe teleri de 
rubedeniile lor. Totuşi, au durat în Calacirya turnuri 
întărite, păzite de mulţi străjeri, iar la intrarea în 
trecătoare, pe câmpiile Valmarului, au aşezat o tabără de 
oşteni, pentru ca nici o vietate - pasăre, fiară, elf, om sau 
orice altă fiinţă în afara celor ce trăiau pe Pământul de 
Mijloc - să nu poată pătrunde dincolo de acele fruntarii. 

Şi în acea vreme, care în cântece se numeşte Nuitale 
Valinoreva, „Lăinuirea Valinorului”, au fost puse temeliile 
Insulelor Fermecate, şi toate mările împrejmuitoare erau 
bântuite de naluc şi iazme. Insulele erau legate între ele 


asemenea nodurilor unui năvod, de la miazănoapte până la 
miazăzi în Mările Neguroase, înainte ca acela care străbate 
marea apus să ajungă la [ol Eressea, Insulă Singuratică. Cu 
greu ar fi putut trece printre ele o corabie, caci valurile se 
spărgeau acolo cu vuiet mare, de stânci negre învăluite în 
ceţuri. În amurg o mare sfârşeala ii cuprindea pe marinari 
şi dintr dată, nu mai puteau suferi marea; dar cine punea 
piciorul pe cele insule era prins ca într-o capcană şi cădea 
în somn adânc până la schimbarea Lunii. Astfel s-a împlinit 
ceea ce Mandos le prorocise noldorilor în Araman, anume 
ca Tărâmul Binecuvîntat avea de-atunci să le fie închis; şi, 
din mulţii soli trimişi mai apoi spre Apus, nici unul n-a ajuns 
în Valinor - fără doar de unul singur: cel mai măreț marinar, 
slăvit în cânturi. 

CAPITOLUL XII Despre oameni. 

În spatele munţilor, valarii trăiau acum în pace; iar după 
ce au dăruit lumină Pământului de Mijloc, nu s-au mai 
îngrijit de el multă vreme; cât despre puterea lui Morgoth, 
pe aceasta nu avea cine s-o mai înfrunte, doar noldorii cu 
vitejia lor. Ulmo însă avea gândul la surghiuniţi şi strângea 
veşti despre Pământ din toate apele aflate pe el. 

Din acea vreme a început socotirea Anilor Soarelui. Mai 
scurţi sunt ei decât Anii Copacilor din Valinor şi trec mai 
repede. Tot de atunci văzduhul Pământului de Mijloc s-a 
îngreunat de respiraţia creşterii şi pieirii, iar schimbarea şi 
îmbâtrînirea tuturor lucrurilor se petreceau cumplit de 
iute; viaţa apărea peste tot pe pământ şi în ape în a doua 
Primăvară a Ardei, eldarii şi-au sporit numărul, iar, sub noul 
Soare, Beleriand a înverzit şi s-a făcut frumos. 

La primul răsărit al Soarelui, cei mai mici Copii ai lui 
Iluvatar s-au trezit pe meleagul Hildorien, în ţinuturile 
răsăritene ale Pământului de Mijloc; dar primul Soare a 
răsărit la Apus. Şi deschizându-se, ochii Oamenilor într- 
acolo s ' întumat, iar picioarele lor, păşind pe Pământ, tot 
spre Apus se îndreptau mai întotdeauna. Eldarii i-au numit 
Atani, A Doua Seminţie; ei înşişi îşi spuneau şi Hildori, Cei- 


Veniţi-Dupa şi încă în multe alte feluri: Apanbnari, Cei- 
Nâscuţi-Dupa Engwari, Suferinzii, Muritorii, Uzurpatorii, 
Străinii, Misterioşii, Blestemaţii, Stângacii, De-Noapte- 
Temâtorii, Copiii Soarelui. Despre oameni puţine se spun în 
poveştile acestea care ţin de Zilele de Odinioară, înainte de 
înflorirea muritorilor şi de pălirea elfilor; doar străbunii 
oamenilor sunt amintiţi, Atanatârii, care, în primii ani ai 
Soarelui şi ai Lunii au străbătut lumea de la miazănoapte. 
Nici un vala nu a venit în Hildorien să-i călăuzească pe 
oameni sau să-i cheme să trăiască în Valinor; iar oamenii 
mai curând s-au temut de la bun început de valari, decât i- 
au iubit, nepricepând ce gânduri nutreau Puterile, cu care 
se aflau în vrajbă, ca şi cu lumea. Totuşi, Ulmo îi purta în 
gândul său, împlinind astfel vrerea lui Manw$; iar sfaturile 
sale adesea erau duse oamenilor de izvoare şi şuvoaie. Dar 
ei nu se pricepeau a le desluşi, mai cu seamă în acele 
începuturi, cât încă nu se amestecaseră cu elfii. Chiar dacă 
îndrăgeau apele şi inimile le tresăltau la vederea lor, nu le 
înțelegeau susurul. Dar se povesteşte că n-a trecut mult 
până i-au întâlnit în multe locuri pe Elfii întunecimii cu care 
au legat prieteşug, încât, în copilăria lor, oamenii au devenit 
tovarăşii şi învăţăceii acestui neam străvechi, rătăcitorii 
seminţiei elfilor, care nicicând nu umblaseră pe potecile din 
Valinor şi doar le trecuseră pe la ureche numele valarilor şi 
zvonuri despre ei. 

Morgoth nu se reîntorsese de mult pe Pământul de Mijloc, 
iar puterea lui nu se întinsese prea departe, unde mai pui 
că fusese zăgăzuită şi de neaşteptata ivire a luminii celei 
mari. Primejdiile erau puţine pe şesuri şi pe dealuri, încât 
ceea ce închipuise Yavanna în gândurile ei cu multe evuri în 
urmă şi fusese pus în întuneric drept sămânţa prindea 
acum să înmugurească şi să rodească. Lia Apus, la Miazăzi şi 
la Răsărit, vlăstarele oamenilor se răspândeau şi hălăduiau, 
şi bucuria lor era bucuria dimineţii înainte ca roua să se 
usuce, când fiece frunză e verde. 


Dar zorile sunt scurte şi ziua plină ades nu-şi împlineşte 
făgăduielile; se apropia vremea marilor războaie ale 
puterilor je |a Miazănoapte, când noldorii, sindarii şi 
oamenii aveau să dea piept cu oştirile lui Morgoth Bauglir şi 
aveau să se prăbuşească înfrânți. Spre acest sfârşit aveau 
să ducă minciunile meşteşugit strecurate din vechime de 
Morgoth şi îndoit şoptite de atunci printre duşmanii săi, şi 
blestemul ce s-a abătut după măcelul de la Alqualonde, şi 
jurământul lui Feanor. Aici se povesteşte doar o parte din ce 
s-a petrecut în acele zile şi mai mult despre noldori şi 
silmarili şi despre muritorii care şi-au împletit soartă cu a 
lor. Pe atunci, elfii şi oamenii erau asemenea la stat şi în 
forţa trupurilor, doar ca elfii aveau mai multă înţelepciune 
şi destoinicie, şi frumuseţe; iar cei care vieţuiseră în Valinor, 
în preajma Puterilor, îi întreceau pe Elfii întunecimii în 
aceste haruri la fel de mult pe cât îi întreceau pe cei din 
seminţia muritoare. Doar în regatul Doriath, a cărui regină, 
Melian, ţinea de neamul valarilor, sindarii se puteau măsura 
cu calaquendii din Tărâmul Binecuvântat. 

Nemuritori erau elfii, iar înţelepciunea lor sporea de la ev 
la ev şi nici o boleşniţă sau molimă nu-i ducea la pieire. 
Trupurile le erau, cu adevărat, alcătuite din materiile 
Pământului şi puteau fi distruse; şi, în acele vremi, semănau 
cu trupurile oamenilor, căci în ele nu salăşluia de multă 
vreme focul spiritului lor, ce avea să le mistuie pe dinăuntru 
o dată cu trecerea timpului. Dar oamenii erau mai plăpânzi, 
mai uşor de răpus de armă sau de soartă şi mai greu de 
taămăduit; cădeau pradă bolilor şi multor altor rele; 
îmbătrâneau şi mureau. Ce se petrecea cu spiritele lor după 
moarte elfii nu au de unde şti. Zic unii ca şi ele coboară în 
sălile lui Mandos; dar locul unde aşteaptă ele nu este unul şi 
acelaşi cu al elfilor. Sub ochiul Priveghetor al lui Iluvatar, 
doar Mandos şi Manwe ştiu unde se duc spiritele după ce se 
reculeg în acele sali tăcute, vecine cu Marea Exterioară. 
Nici unul nu s-a întors vreodată din sălaşurile morţilor, 
singur Beren, fiul lui Barahir a cărui mâna a atins un 


silmaril; dar, după aceasta, nicicând n-a mai vorbit cu 
oamenii muritori. Poate că soarta oamenilor după ce ' nu se 
mai află în mâinile valarilor, poate că nici Muzica ainurilor 
nu a prorocit chiar totul. 

În vremurile ce-au urmat, când elfii şi oamenii s-au 
înstrăinat unii de alţii, fâcîndu-1 pe Morgoth să triumfe 
pentru ca el asta îşi dorea cel mai mult, elfii care mai trăiau 
încă pe Pământul de Mijloc au pălit încetul cu încetul, iar 
oamenii au uzurpat lumina soarelui. Quendii au plecat spre 
locurile singuratice de pe întinderile pustii şi de pe insule, 
trăind acolo la lumina stelelor şi a lunii, ori s-au ascuns în 
codri şi peşteri, devenind asemenea umbrelor şi amintirilor, 
dar au fost şi din cei care au pornit pe mare, spre Apus, 
pierind de pe Pământul de Mijloc. Dar, la începutul 
vremurilor celora, elfii şi oamenii s-au aliat şi se ţineau de 
rubedenii, iar unii dintre oameni au deprins înţelepciunea 
eldarilor, devenind măreţi şi viteji printre căpitanii 
noldorilor. lar din gloria şi frumuseţea elfilor şi din soarta 
lor s-au împărtăşit deplin vlăstarele elfilor şi ale oamenilor, 
Eărendil şi Elwing, şi fiul lor, Elrond. 

CAPITOLUL, XIII. 

Despre întoarcerea noldorilor. 

După cum s-a povestit, Feanor şi fiii săi au fost primii 
dintre surghiuniţi care au ajuns în Pământul de Mijloc, 
debarcând în pustietatea Lammoth, Marele Ecou, pe 
țărmurile dinspre mare ale Fiordului Drengist. Şi chiar din 
clipa în care au pus noldorii piciorul pe țărm, strigătele lor 
au fost purtate între înălțimile muntoase şi sporite, încât o 
larmă ca de voci puternice făr' de număr a umplut coastele 
de la Miazănoapte; iar vuietul pârjolului ce cuprinsese 
corăbiile la Losgar a fost luat de vânturile mării, răsunând 
asemenea clocotirii unei mari mânii, iar toţi cei aflaţi la 
mare depărtare care au auzit acel zgomot l-au ascultat cu 
mirare. 

Flăcările pârjolului au fost zărite nu numai de Fingolfin, pe 
care Feanor îl părăsise în Araman, ci şi de orci, şi de străjile 


lui Morgoth. Nici o poveste nu spune ce a simţit Morgoth în 
inima sa aflând vestea că Feanor, cel mai cumplit duşman al 
său, venise cu armie din Apus. Poate că nu se prea temea de 
el, căci încă nu ştia de ce erau în stare săbiile noldorilor; 
curând a devenit limpede că-şi pusese în gând să-i împingă 
în apele mării. 

Sub stelele reci ale bolţii, înainte să răsară Luna, armia lui 
Feanor a pomit de-a lungul Fiordului Drengist care 
sfredelea adânc Ered Ldmin, Munţii Răsunători, lăsând în 
urmă țărmurile şi pătrunzând în marele ţinut Hithlum; într- 
un târziu, au ajuns la un lac lung, numit Mithrim, şi şi-au 
aşezat tabăra pe malul nordic, în regiunea ce purta acelaşi 
nume. Dar oştirea lui Morgoth, stârnită de vuietul din 
Lammoth şi de lumina pârjolului din Losgar, a venit prin 
Trecătorile Munţilor Umbrei Ered Wethrin, şi 1-a atacat pe 
Feanor pe neaşteptate, înainte că tabăra lui să se aşeze 
cum trebuie sau să-şi organizeze apărarea; şi acolo, pe 
cenuşiile şesuri din Mithrim s-a duş a Doua Bătălie din 
Războaiele Beleriandului. Dagor-nuin-Giliath a fost aceasta 
numită, Bâtâlia-de-sub-Stele, căci Luna încă nu răsărise; şi 
a rămas slăvită în cânturi. Copleşiţi de mulţimea orcilor şi 
luaţi pe nepregătite, noldorii nu s-au pierdut totuşi cu firea, 
ci au ieşit repede victorioşi; căci lumina din Aman încă nu li 
se stinsese în ochi, iar ei erau puternici, iuți, fără cruţare în 
mânia lor, şi aveau săbii lungi şi cumplite. Orcii au rupt-o la 
fugă din faţa lor, dar tot au fost ajunşi din urmă, măcelăriți, 
alungaţi şi vânaţi peste Munţii Umbrei, până în marea 
câmpie Ard-galen ce se întindea la miazănoapte de 
Dorthonion. Acolo, oştirile lui Morgoth care trecuseră în 
Valea Sirion, la miazăzi, şi-l asediaseră pe Cirdan în 
Limanurile din Falas au venit acum în ajutorul fârtaţilor lor, 
dar şi ele şi-au găsit aici sfârşitul. Căci Celegorm, fiul lui 
Feanor, prinzind de veste despre venirea lor, le-a pândit cu 
o parte a armiei elfilor şi, atacându-le de pe înălțimile din 
apropiere de Eithel Sirion, le-a împins în Smârcurile 
Serech. Cu adevărat rele au fost veştile ce-au ajuns în cele 


din urmă în Angband, aruncîndu-l pe Morgoth în 
deznădejde. Bătălia a durat zece zile şi din toate oştirile pe 
care Morgoth le pregătise pentru încercuirea Beleriandului 
nu s-au mai întors la fortăreață decât câteva suflete scăpate 
ca prin minune. 

Dar avea el şi pricină de bucurie, chiar dacă, o vreme 
aceasta avea să rămână tăinuita. Căci Feanor, în mânia 
împotriva Duşmanului, nu s-a oprit, ci s-a luai după orcii 
rămaşi în viaţă, gândind că astfel va ajunge la însuşi 
Morgoth; şi râdea Feanor în hohote răsunătoare şi-şi rotea 
sabia, bucurându-se că sfidase minia valarilor şi învinsese 
toate piedicile mişeleşti de pe drum şi că avea să vadă 
ceasul împlinirii răzbunării sale. Nimic nu ştia el despre 
Angband sau despre forţa de apărare pregătită în graba de 
Morgoth; dar şi de-ar fi ştiut, tot nu s-ar fi oprit loculu,. Căci 
era prea înfierbântat, mistuit de focul propriei sale minii. 
Astfel că s-a depărtat mult de avangarda armiei sale; 
văzând aceasta, slugile lui Morgoth s-au întors să atace şi-n 
ajutorul lor au ieşit din Angband balrogii. Acolo, la hotarele 
ținutului Dor Daedeloth, Ţara lui Morgoth, Feanor şi puţinii 
prieteni ce se aflau cu el au fost împresuraţi. Îndelung s-a 
luptat, fără să-şi piardă cumpătul, cu toate că îl împresurau 
limbi de foc, iar trupul îi era plin de răni; dar, în cele din 
urmă, a fost doborât la pământ deGothmog, Căpetenia 
balrogilor, răpus mai apoi de Echtelion din Gondolin. Şi-ar fi 
pierit el acolo, de nu i-ar fi venit tocmai atunci în ajutor fiii 
săi cu restul armiei; iar balrogii au fugit spre Angband. 

Fiii lui Feanor şi-au ridicat părintele de unde se prăbuşise 
şi l-au purtat înapoi spre Mithrim. Dar, pe când se apropiau 
de Eithel Sirion, urcând pe poteca ce-i ducea la trecătoarea 
peste munţi, Feanor i-a rugat să se oprească; căci era rânit 
de moarte şi ştia că i se apropia ceasul. Privind, cu ochii de- 
acum înceţoşaţi, de pe povârnişul muntelui Ered Wethrin, a 
văzut, în depărtare, ţancurile Thangorodrim, cele mai 
semeţe piscuri ale Pământului de Mijloc, şi a înţeles, cu 
acea previziune de dinaintea morţii, ca nici o putere de-a 


noldorilor nu va putea să le înfrângă; de trei ori a blestemat 
el numele lui Morgoth şi le-a cerut fiilor săi să-şi ţină 
legământul şi să şi răzbune tatăl. Apoi a murit; dar n-a avut 
parte nici de înmormântare, nici de mormânt, caci atât de 
aprins îi era spiritul, încât trupul său, murind, s-a 
preschimbat în cenuşă şi s-a risipit precum fumul; nimeni 
asemenea lui nu s-a mai întrupat în Ardă, iar spiritul său n-a 
mai părăsit de atunci sălaşurile lui Mandos. Astfel a pierit 
cel mai mare dintre noldori, ale cărui fapte le-au adus 
renumele, dar şi cea mai neagră nenorocire. 

În Mithrim vieţuiau Elfii Cenuşii, un neam din Beleriand, 
care trecuse munţii spre miazănoapte. S-au bucurat 
noldorii să-i revadă, socotindu-i o spiţă înrudită de care se 
despărţiseră de mult; dar nu le-a fost uşor, la început, să 
lege vorba unii cu alţii, căci în lunga lor despărţire graiul 
calaquendilor din Valinor şi cel al morigquendilor din 
Beleriand o apucaseră fiecare pe calea sa. De la elfii din 
Mithrim noldorii au aflat despre puterea lui Elu Thingol, 
Regele din Doriath, şi despre acel brâu fermecat ce-i apăra 
regatul; iar veştile despre faptele de vitejie de la 
miazănoapte au răzbătut până în Menegroth şi până în 
Limanurile Brithombar şi Eglarest. S-au minunat nespus 
toţi elfii din Beleriand şi i-a cuprins nădejdea că-şi vor 
revedea măreţele rubedenii care, iată, se întorceau pe 
neaşteptate din Apus, tocmai în ceasul lor de restrişte; şi 
chiar au crezut, la început, că noldorii erau trimişi de valari 
pentru a-i ajuta. 

Dar, de cum a murit Feanor, la fiii săi s-a înfăţişat un trimis 
al lui Morgoth, spunând că acesta îşi recunoştea 
înfrângerea şi dorea să facă pace, chiar şi cu preţul unui 
silmaril. Atunci Maedhros cel înalt, mai vârstnicul fiu, i-a 
înduplecat pe fraţii săi să se prefacă a primi să cadă la 
învoială cu Morgoth şi să-i întâlnească pe trimişii lui la locul 
dinainte hotărât; dar noldorii se gândeau să-şi tină 
făgăduiala tot atât de puţin ca şi duşmanul lor. Aşa s-a făcut 
că fiecare legat a adus cu sine o armie mai numeroasă 


decât se învoiseră la început; Morgoth însă şi-a trimis mai 
mulţi oşteni, pe nimeni alţii decât pe balrogi. Maedhros a 
fost atacat pe neaşteptate şi toţi ai săi au căzut răpuşi; el 
însă a fost luat prizonier de către căpetenia balrogilor şi 
dus în Angband. 

Văzând acestea, fraţii lui Maedhros s-au retras şi şi-au 
întărit tabăra din Hithlum; Morgoth însă îl ţinea pe 
Maedhros drept ostatic şi a trimis vorbă ca nu-l va elibera 
până tind noldorii nu vor pune capăt războiului şi nu» e vor 
întoarce în Apus sau nu vor părăsi Beleriandul şi nu se vor 
duce cât mai departe, la miazăzi de lume. Fiii lui Ffcanor 
ştiau prea bine ca Morgoth îi va trăda şi nu-l va elibera pe 
Maedhros, orice-ar fi făcut ei; unde mai pui că jurământul 
cu care se legaseră îi împiedica a face altminteri şi pentru 
nimic în lume nu ar fi pus capăt războiului împotriva 
Duşmanului lor. Atunci Morgoth 1-a luat pe Maedhros şi, 
prinzindu-i încheietura mâinii drepte într-o cătuşă de oţel 
de peretele unei prăpăstii, sus, pe Thangorodrim, 1-a lăsat 
să atârne acolo. 

Între timp, în tabăra din Hithlum se prinsese de veste 
despre înaintarea lui Fingolfin şi al celor care-l urmau, după 
ce trecuseră de Gheţurile Scrâşnitoare; şi întreaga lume a 
fost cuprinsă de uimire văzând înălţarea Lunii. Dar, când 
Fingolfin a pătruns în Mithrim, Soarele s-a ivit, scăldând în 
lumină Apusul; atunci Fingolfin şi-a fluturat stindardele 
albastre cu argintiu şi a suflat din comii săi, iar sub paşii săi 
mărşăluitori au început să răsară flori şi, astfel, s-au sfârşit 
evurile stelelor. La ivirea luminii celei mari, slujitorii lui 
Morgoth au rupt-o la fugă înapoi în Angband, astfel ca 
Fingolfin a trecut nestingherit prin ţinutul fortificat Dor 
Daedeloth, în vreme ce vrăjmaşii săi stăteau ascunşi sub 
pământ Elfii s-au năpustit asupra porţilor Angbandului şi 
răsunetul trâmbiţelor a cutremurat turnurile muntelui 
Thangorodrim; mai mult mort decât viu, Maedhros le-a 
auzit totuşi chemarea şi a scos un strigăt, dar vocea i s-a 
pierdut înghițită de ecourile stâncilor. 


Fingolfin avea altă fire decât Feanor şi ştia prea bine ce 
gânduri clocea Morgoth, astfel că s-a retras din Dor 
Daedeloth, întoreîndu-se în Mithrim. Auzise el, vezi bine, ca 
acolo avea să-i găsească pe fiii lui Feanor şi dorea să se 
pună la adăpostul Munţilor Umbrei ca să-şi lase poporul să 
se odihnească şi să prindă din nou puteri; căci văzuse cât 
de puternică era fortăreaţa Angband şi nu-şi închipuia el că 
porţile vor cădea doar la răsunetul trâmbiţelor sale. Astfel 
că, ajungând în cele din urmă în Hithlum, şi-a aşezat tabăra 
pe malul de câtre miazănoapte al Lacului Mithrim. Nici o 
fărâmă de iubire nu nutreau în inimile lor pentru neamul lui 
Feanor cei care-l urmau pe Fingolfin, căci chinurile 
îndurate trecând Gheţurile fuseseră neînchipuit de mari, iar 
Fingolfin îi socotea pe fii drept părtaşi ai tătânelui lor. N-ar 
fi lipsit mult, prin urmare, ca între cele două tabere să se 
încingă o luptă pe viaţă şi pe moarte; dar oricât de 
numeroase şi dureroase erau pierderile pe care le 
suferiseră pe drum, armia lui Fingolfin şi a lui Finrod, fiul 
lui Finarfm, tot o întrecea pe cea a lui Feanor, astfel ca 
Feanor şi ai săi s-au retras din calea nou-veniţilor, 
aşezându-se pe malul de către miazăzi; lacul se întindea 
acum între ei. Din tabăra lui Feanor mulţi regretau arderea 
corăbiilor la Losgar şi se minunau de vitejia pe care o 
dovediseră prietenii abandonaţi dincolo de Gheţurile de la 
Miazănoapte; i-ar fi primit cu braţele deschise, dar nu 
îndrăzneau, ruşinaţi fiind. 

Din pricina blestemului ce zăcea asupra lor, noldorii n-au 
izbândit nimic, în vreme ce Morgoth stătea în cumpănă, iar 
lumina cea nouă se ivea ca o ameninţare aprigă pentru orci. 
Dar Morgoth s-a scuturat iute de gânduri şi văzând dihonia 
dintre duşmanii săi, a izbucnit în hohote de râs. În genunile 
Angbandului a pus să se facă nori mari de fum şi aburi, care 
au ieşit apoi prin vârfurile fumegânde ale Munţilor de Fier, 
ajungând să fie zărite până la mari depărtări, chiar şi în 
Mithrim, întinând văzduhurile strălucitoare în primele 
dimineţi ale lumii. Dinspre răsărit s-a stârnit un vânt care a 


purtat norii ceia peste Hithlim, întunecând Soarele cel nou; 
s-au prăvălit din văzduh şi s-au învălătucit peste câmpuri şi- 
n văioage, aşezându-se peste apele Lacului Mithrim, 
mohorâţi şi otrăvitori. 

Atunci Fingod viteazul, fiul lui Fingolfin, s-a hotărât să 
pună capăt duşmăniei dintre noldori, înainte ca Vrăjmaşul 
lor să fie gata de luptă; căci în Ținuturile de la Miazănoapte 
pământul se cutremura de tunetul ce răzbătea din fierăriile 
adânci ale lui Morgoth. Demult de tot, în zilele fericite ale 
Valinorului, înainte ca Melkor să fi fost scos din lanţuri sau 
minciunile să-şi fi făcut loc între ei, Fingon legase prietenie 
strânsă cu Maedhros; şi cu toate că încă nu ştia că acesta 
nu-l uitase atunci când fuseseră arse corăbiile, gândul la 
străvechea lor prietenie îi îndurera inima. Ca urmare, a 
cutezat să făptuiască ceva ce cu drept a rămas slăvit printre 
isprăvile vitejeşti ale prinților noldori: singur şi fără să se fi 
sfătuit cu ai săi, a pornit în căutarea lui Maedhros; şi ajutat 
chiar de întunericul adus peste lume de Morgoth, a ajuns 
nevăzut în bastionul duşmanilor săi. Sus, pe povârnişurile 
Thangorodrimului s-a căţărat el, căutând cu disperare în 
jur, la pustiiciunea meleagului cela; dar nu zărea nici o 
trecătoare ori o crăpătură prin care să poată pătrunde în 
fortăreaţa lui Morgoth. Atunci, sfmntindu-i pe orcii care 
încă se tupilau spăimoşi în hrubele întunecate de sub 
pâmint, şi-a luat harpa şi a cântat un cânt din Valinor, de 
noldori făcut în străvechime, înainte ca dihonia să se 
ivească intre fiii lui Finwe; şi vocea lui a răsunat în 
văioagele mohorâte ce nicicând înainte n-auziseră altceva 
decât ţipete de frică şi durere. 

Astfel a găsit Fingon ceea ce căuta, caci, dintr-o dată, 
cântul i-a fost îngânat undeva, deasupra sa, departe şi de- 
abia auzit, de o voce care apoi l-a strigat. Nimeni altul decât 
Maedhros prinsese a cânta, în ciuda chinurilor pe care le 
îndura. Fingon a urcat pe dată până la piciorul peretelui de 
care atârna rubedenia sa, dar, mai departe, nici că era chip 
să meargă; văzând de câtă cruzime fusese în stare 


Morgoth, a izbucnit în plâns. Chinul lui Maedhros era însă 
atât de cumplit şi fără de speranţa, încât Maedhros l-a 
rugat pe Fingon să-l săgeteze cu arcul său; iar Fingon a 
luat o săgeată şi şi-a încordat arcul. Şi nevăzând altă cale 
de scăpare, i-a strigat lui Manwe: 

— 0Ooo, tu. Rege, care îndrăgeşti păsările toate, grăbejtt 
zborul ăstei săgeți înaripate şi arată noldorilor îndurare în 
ceasul de restrişte. 

Şi rugă i-a fost de îndată ascultată. Căci Manwe&, cel care 
îndrăgeşte păsările toate şi căruia păsările, la rândul lor, îi 
aduc sus, pe 'Taniquetil, veşti despre Pământul de Mijloc, 
trimisese din vreme seminţia Vulturilor cu poruncă să-şi 
dureze cuiburile pe steiurile de la Miazănoapte şi să 
vegheze asupra lui Morgoth; vezi bine, Manwe nu-i părăsise 
de tot pe elfii surghiuniţi. Vulturii au fost cei care, în acele 
zile, i-au adus veşti lui Manwe pe care cele petrecute îl 
întristau nespus. Astfel că acum, în clipa în care Fingon şi-a 
încordat arcul, din văzduhurile înalte a zburat în jos 
Thorondor, Regele Vulturilor, cea mai puternică dintre toate 
păsările ce-au trăit vreodată, şi ale cărui aripi se 
deschideau pe treizeci de stânjeni; a oprit mina lui Fingon 
şi l-a luat pe noldor pe spinearea sa, purtindu-1 la peretele 
de stâncă de care atârna Maedhros. Dar Fingon n-a putut 
să-i desfacă acea cătuşă din jurul încheieturii, făurită cum 
fusese în tenebrele pâmiîn-tului, nici s-o frângă ori s-o 
smulgă din piatră. În durerea să cumplită, Maedhros iar l-a 
rugat să-l ucidă; Fingon însă i-a retezat mâna deasupra 
încheieturii, iar Thorondor i-a purtat până în Mithrim. 

Încet-încet, Maedhros s-a tămăduit; căci focul vieţii ardea 
în el şi puterea lui venea din lumea străveche, fiind aceeaşi 
putere ce-o aveau toţi cei care crescuseră în Valinor. Trupul 
s-a tămăduit de chinurile pătimite şi s-a întremat, dar 
umbra durerii îi adăsta în inimă; şi cât a mai trăit, cu mâna 
stângă a mânuit sabia, mai ucigător decât atunci când o 
mânuise cu dreapta. Cât despre Fingon, el a ajuns vestit 
prin fapta sa şi toţi noldorii l-au ridicat în slăvi; iar ura 


dintre Casele lui Fingolfin şi-a lui Feanor s-a stins. Căci 
Maedhros le-a cerut iertare pentru că-i părăsiseră în 
Araman; nici rege al tuturor noldorilor n-a vrut să devină, 
spunându-i lui Fingolfin: 

— Chiar de n-ar fi fost pasul ăsta între noi, stăpâne, şi tot 
se cuvine că domnia ta să ne fii rege, drept cel mai vârstnic 
din Casa lui Finwe şi la fel de înţelept ca el. 

Dar cu aceste vorbe nu toţi fraţii săi se simțeau împăcaţi în 
inimile lor. 

Şi, aşa cum prorocise Mandos, cei din neamul lui FFeanor 
au fost numiţi Prădaţii, din pricină că dreptul de a deveni 
regi a trecut de la ei la cei din Casa lui Fingolfin, atât în 
Elende, cât şi în Beleriand, dar şi pentru că pierduseră 
silmarilii. Cu toate acestea, noldorii erau din nou uniţi, aşa 
că au pus să se facă de strajă la hotarul din Dor Daedoloth, 
iar fortăreaţa Angband a fost asediată dinspre apus şi 
miazăzi, şi răsărit; între timp, au trimis solii în lung şi-n lat, 
ca să cerceteze ţările din Beleriand şi să cadă la învoială cu 
cei care trăiau pe acele meleaguri. 

Regele Thingol nu-i întâmpina cu prea mare tragere de 
inimă pe toţi prinții şi armiile lor care veneau de la Apus, 
dornici să întemeieze regate noi; astfel că nu a vrut să-şi 
deschidă regatul şi nici să înlăture brâul acela fermecat, 
caci, împărtăşit din înţelepciunea lui Melian, nu credea că 
Morgoth îşi va înfrâna minia pentru multă vreme. Dintre 
prinții noldorilor, singuri cei din Casa lui Finarfin au fost 
lăsaţi să pătrundă dincolo de hotarele regatului Doriath; 
căci doar ei se înrudeau de aproape cu însuşi Regele 
Thingol, mama lor fiind nimeni alta decât Eărwen din 
Alqualonde, fiica lui Olwe. 

Angrod, fiul lui Finarfin, a fost primul dintre Surghiuniţi 
care a ajuns la Menegroth, ca trimis al fratelui său, Finrod, 
şi îndelung a stat la sfat cu Regele, povestindu-i despre 
faptele noldorilor de la miazănoapte, şi despre cât de 
numeroasă era armia lor şi cum era această rânduită; dar, 
fiind credincios neamului sau, chibzuit în inima sa, şi 


gândind că toate supărările fuseseră de-acum iertate, n-a 
pomenit nici o vorbă despre răpunerea rubedeniilor şi nici 
despre cum au fugit noldorii sau despre legământul lui 
Feanor. 

Regele Thingol l-a ascultat pe Angrod; iar, când a fost că 
acesta să plece, i-a spus: 

— Astfel să le zici din parte-mi celor ce te-au trimis. În 
Hithlum noldorii pot să sălăşluiască şi în ţinutul muntos 
Doriath şi încă pe pământurile la răsărit de Doriath, pustii şi 
sălbatice; dăra într-alte locuri trăiesc mulţi din poporul meu 
şi nu doresc defel să fie împiedicaţi a se mişca în voie ori să 
fie alungaţi din sălaşurile lor. Vă zic, dară, fiţi cu băgare de 
seamă voi, prinților de la Apus, la purtarea ce-o aveţi; căci 
eu sunt Stăpânul Beleriandului şi toţi cei ce caută să-şi ducă 
viaţa pe aste meleaguri de vorba mea vor asculta. Nimeni 
nu va pătrunde în Doriath cu gând să se aşeze, ci numai cei 
pe care-i socotesc eu oaspeţi, ori vin la mine la vreme de 
mare restrişte. 

Mai-marii noldorilor tocmai ţineau sfat când a sosit Angrod 
din Doriath, aducând solia Regelui Thingol. Rece li s-a părut 
noldorilor primirea făcută de rege, iar vorbele i-au mâniat 
pe fiii lui Feanor, dar Maedhros a izbucnit în râs, zicând: 

— Rege este cel ce-şi apără ce-i al său, altfel în van îi este 
rangul. Thingol ne da pământuri acolo unde puterea-i nu e 
suverană. Şi numai peste Doriath ar domni în ăst ceas de n- 
ar fi venit noldorii. Să-l lăsăm, prin urmare, să domnească 
în Doriath, şi bucuros să fie că-i are drept vecini pe fiii lui 
Finwe, iară nu pe orcii lui Morgoth peste care am dat noi. 
Iară noi vom cârmui în altă parte, după cum vom crede de 
cuviinţă. 

Dar Caranthir, care nu-i avea defel la inimă pe fiii lui 
Finarfin, fiind el cel mai aspru dintre fraţi şi mai iute la 
mânie decât toţi, a strigat: 

— Ba mai mult! Să nu-i lăsăm pe fiii lui Finarfin sa bîntu-ie 
încolo şincoace şi să-şi ducă basmele până la Elful ăsta 
întunecat în grotele lui! Cine i-a făcut pe ei solii noştri care 


să cadă la învoială cu elful? Iar dacă e să vină şi ei în 
Beleriand, să nu uite una-două ca părintele lor e un senior 
al noldorilor, chiar dacă mama lor din alt neam s-a tras. 

La aceste cuvinte, Angrod a părăsit mânios sfatul 
Maedhros l-a mustrat pe Caranthir; dar cei mai mulţi dintre 
noldori, din ambele tabere, s-au tulburat în sinea lor, 
temându-se de firile haine ale fiilor lui Feanor ce păreau că 
stau oricând gata să izbucnească în vorbe aspre şi în 
purtări nestăpânite; Maedhros însă i-a potolit pe fraţii săi şi, 
astfel, au plecat din Mithrim, îndreptându-se spre apus, 
dincolo de râul Aros, spre întinsele pământuri ce înconjurau 
înălţimea Himring. Acea regiune avea mai apoi să se 
numească Hotarul lui Maedhros; căci, la miazănoapte, nu 
prea erau nici dealuri, nici râuri care să apere meleagul de 
atacurile dinspre Angband. Acolo păzeau Maedhros şi fraţii 
săi, adunând pe oricine venea la ei, şi nu prea aveau nimic 
de împărţit cu neamurile lor de la apus, decât dacă erau la 
ananghie. Din cât se spune, Maedhros însuşi rânduise astfel 
lucrurile, pentru a nu le da noldorilor pricină de zizanie, 
dar şi pentru că dorea ca, de-o fi fost vreo primejdie, greul 
să cadă asupra lui; dinspre partea sa, a păstrat prieteşug şi 
cu neamul lui Fingolfin şi cu cel al lui Finarfin, alăturându- 
li-se când şi când pentru a ţine sfat împreună. Dar mai avea 
el şi legământul pe care trebuia să şi-l tina, numai ca pe- 
acesta putea pentru o vreme să-l dea deoparte. 

Caranthir şi ai lui se aşezaseră mai la răsărit, dincolo de 
izvoarele râului Gelion, în preajma Lacului Helevom, sub 
culmile Masivului Rerir, şi la miazăzi; ureînd sus pe Ered 
Luin, au privit spre răsărit plini de mirare, căci tare li se 
păreau întinse şi sălbatice meleagurile Pământului de 
Mijloc. Astfel i-au descoperit Caranthir şi ai săi pe gnomi 
care, după atacul asupra lui Morgoth şi după venirea 
noldorilor puseră capăt drumurilor lor în Beleriand. Dar cu 
toate că şi unei seminţii şi celeilalte le plăcea să înveţe 
diverse meşte şuguri şi deprindeau cu râvnă tot ce era nou, 
nu s-au îndra gât prea tare una pe cealaltă; căci gnomii 


erau secretoşi şi supărăcioşi, câtă vreme Caranthir era 
trufaş, neascunzându-şi disprețul pentru lipsa de farmec a 
naugrimilor, iar ai săi îi urmau exemplul. Totuşi, şi unii şi 
alţii se temeau de Morgoth şi îl urau, astfel că s-au legat 
prin alianţa, de pe urma căreia au tras foloase în egală 
măsură; căci naugrimii au învăţat multe taine 
meşteşugăreşti în acele zile, făcând din fierarii şi zidarii din 
Nogrod şi Belegost cei mai vestiți din seminţia lor, iar când 
gnomii au început din nou să bată drumurile din Beleriand, 
tot ce scoteau ei din minele lor trecea mai întâi prin mâinile 
lui Caranthir, care a strâns astfel bogaţii fără seamăn. 

După ce au trecut douăzeci de ani de-ai Soarelui, 
Fingolfin. Regele noldorilor, a dat un mare ospăț; îl dădea la 
vreme de primăvară, aproape de lazurile Ivrin, din care 
porneau izvoarele năvalnicului Narog - acolo pământurile 
erau verzi şi frumoase, proteguite la miazănoapte de Munţii 
Umbrei. De bucuria ce a fost la acel ospăț aveau să-şi 
amintească în zilele de restrişte de mai târziu; Mereth 
Aderthad, astfel s-a fost numit, Ospăţul Reunirii. Mulţi 
dintre căpitanii neamului lui Fingolfin şi Finrod au venit 
aici; Amedhros şi Magilor dintre fiii lui Feanor, dimpreună cu 
războinicii de la Hotarul Răsăritean; şi Elfii Cenuşii, în 
număr mare, bântuitorii codrilor din Beleriand şi locuitori ai 
Limanurilor, cu Cârdan, seniorul lor. Şi-au mai venit Elfii 
Verzi din Ossiriand. Ţara celor Şapte Râuri, aflată departe, 
la picioarele pereţilor Munţilor Albaştri; din Doriath nu au 
venit decât doi trimişi, Mablung şi Daeron, aducând urări 
de bine din partea Regelui. 

La Mereth Aderthad s-au dat multe sfaturi de bună 
credinţă şi s-au făcut jurăminte de alianţă şi prietenie; se 
povesteşte că, la acest ospăț, graiul Elfilor Cenugşii a fost 
vorbit până şi de noldori, căci deprinseseră iute felul de a 
vorbi al celor din Beleriand, în vreme ce sindarii nu se prea 
descurcau cu graiul din Valinor. Noldorii îşi simțeau inimile 
uşoare şi pline de speranţă, şi multora li se părea ca Feanor 
nu le vorbise fără rost atunci când îi îmboldise să-şi caute 


libertatea şi regate frumoase în Pământul de Mijloc; şi cu 
adevărat au urmat ani mulţi de pace, în vreme ce săbiile lor 
păzeau Beleriandul de nenorocirile ce le putea pricinui 
Morgoth, iar puterea acestuia zăcea zăvorâta dincolo de 
porţile fortăreței sale. În acele zile, bucuria domnea sub 
lumina Lunii celei noi şi a noului Soare şi meleagul întreg se 
bucură; doar la miazănoapte pândea Umbra. 

Şi după ce-au mai trecut treizeci de ani, Turgon, fiul lui 
Fingolfin, a plecat din Nevrast, unde îşi avea sălaşul, şi s-a 
dus să-l caute pe prietenul său Finrod, pe insula Toi Sirion, 
şi împreună au pomit în călătorie spre miazăzi, de-a lungul 
râu-lui, căci se cam saturaseră de munţii de la miazănoapte; 
în timp ce mergeau ei aşa, i-a prins noaptea dincolo de 
Heleşteiele Amurgului, în apropiere de apele Sirionului, 
astfel că s-au întins să doarmă pe malul râului, sub stelele 
văratice. Dar Ulmo, ureând în susul râului, i-a cufundat într- 
un somn adânc, bântuit de vise grele; şi tulburarea 
pricinuită de acele vise a stăruit şi după ce s-au trezit, dar 
nici unul nu i-a spus nimic celuilalt, căci ce-şi aminteau nu 
era prea limpede şi fiecare credea că Ulmo numai lui îi 
vorbise în somn. Erau însă Amandoi neliniştiţi, neştiind ce 
avea să se întâmple, încât ades îşi luau inima-n dinţi şi 
hălăduiau pe meleaguri neumblate, câutind peste tot locuri 
pe care le-ar fi putut folosi drept fortărețe; căci fiecare 
gândea că-i fusese sortit să se pregătească pentru un ceas 
al râului, când va trebui să aibă unde se retrage, de-o fi ca 
Morgoth să năvălească din Angband şi să înfrângă oştirile 
de la Miazănoapte. 

A mai trecut o vreme şi, într-o bună zi, Finrod şi Galadriel, 
sora sa, se găseau în Doriath, ca oaspeţi ai lui Thingol, 
rubedenia lor. S-a minunat Finrod de forţa şi măreţia pe 
care le vedea în Menegroth, de vistierii şi armurării, şi de 
sălile de piatră cu multele lor coloane; l-a cuprins dintr-o 
dată dorinţa să dureze şi el săli mari, păzite de porţi 
straşnice, într-un loc adânc şi tainic, de dincolo de culmi. Şi- 
a deschis inima în faţa lui Thingol şi i-a mărturisit ce vis 


nutrea; iar Thingol i-a povestii despre defileul adânc ce-l 
tăiase râul Narog, şi de peşterile de sub Culmea Faroth, 
săpate în mâlul prăpăstios dinspre apus. La plecare i-a dat 
călăuze care să-l ducă până la locul cu pricina, despre care 
puţini ştiau la acea vreme. Aşa a ajuns Finrod la Peşterile 
Narog şi acolo a început să-şi pregătească sali adânci şi 
vistierii, după cum le văzuse le Menegroth; fortăreaţa aceea 
a căpătat numele de Nargothrond. În truda aceasta Finrod 
a primit ajutor de la gnomii din Munţii Albaştri; răsplata le- 
a fost pe măsură, căci Finrod adusese cu sine din Tirion mai 
multe comori decât oricare altul dintre prinții noldorilor. Şi 
tot atunci i-au dăruit gnomii Colanul Gnomilor, numit şi 
Nauglamir, de ei făcut şi cel mai vestit din tot ce-au făurit ei 
în Zilele de Odinioară. Un colan de aur, încrustat cu miriade 
de nestemate aduse din Valinor, dar avea o vrajă în el, ce-l 
făcea să se aştearnă uşor ca un fade borangic şi la fel de 
frumos şi de mlădiu în jurul gâtului oricui îl purta. 

Acolo, în Nargothrond, s-a aşezat mai apoi Finrod, 
împreună cu mulţi din neamul său. În graiul gnomilor i s-a 
zis Felagund, Cioplitorul Peşterilor; acest nume l-a purtat 
de atunci până la sfârşitul zilelor sale. Dar Finrod Felagund 
n-a fost primul care şi-a făcut sălaş în peşterile din malurile 
râului Narog. 

Galadriel, sora lui, nu i s-a alăturat în Nargothrond, căci în 
Doriath trăia Celeborn, o rudă de-a lui Thingol, şi între ea şi 
Celeborn se înfiripase o mare iubire. Astfel ca ea a rămas în 
Regatul Ascuns, alături de Melian, de la care a primit multă 
învăţătură şi a aflat tot ce se putea şti despre Pământul de 
Mijloc. 

Turgon însă şi-a amintit de oraşul aşezat pe un deal, 
frumosul Tirion cu turnul şi copacul sau şi, negăsind ceea ce 
cauta, s-a reântors în Nevrast şi acolo s-a aşezat în pace, în 
Vinyamar, lingă țărmurile mării. Iar, în anul următor, Ulmo 
însuşi i s-a înfăţişat, rugându-l să pornească din nou la 
drum, de data asta singur, şi să se îndrepte spre valea 
Sirion; aşa ca Turgon s-a aşternut la drum şi, călăuzit de 


Ulmo, a descoperit valea 'Tumladen, ascunsă în Munţii 
încercuitori, în mijlocul căreia se afla o culme de piatră. 
Apoi s-a întors în Nevrast, fără să spună nimănui nimic 
despre descoperirea lui, şi, sfătuindu-se în taină cu sfetnicii 
săi, s-a apucat să închipuie acolo planul unui oraş 
asemănător cu Tirionul de pe Tuna, după care inima sa 
tânjea în surghiun. 

Cât despre Morgoth, el a dat crezare veştilor aduse de 
iscoadele sale, cum ca seniorii noldorilor hoinăreau pe 
meleaguri străine şi nu se gândeau la război; aşa că şi-a zis 
să pună la încercare forţa şi prudenţa duşmanilor săi. Fără 
ştirea nimănui, puterea lui s-a stâmit încă o dată, 
meleagurile de la miazănoapte au fost zguduite de 
cutremure şi limbi de foc au ţâşnit din crăpăturile 
pământului, iar Munţii de Fier au scuipat flăcări; orcii s-au 
revărsat peste câmpia Ard-galen. La apus au coborât prin 
Trecătoarea Sirion, iar la răsărit au năvălit în ţinutul lui 
Maglor, prin spărtura dintre dealurile lui Maedhros şi 
pintenii Munţilor Albaştri. Dar Fingolfin şi Maedhros nu 
dormeau şi, în timp ce alţi fârtaţi de-ai lor porniseră în 
urmărirea cetelor de orci, care se răzleţiseră în Beleriand şi 
se puseseră pe ticăloşii, cei doi au atacat oştirea principală 
pe laturi, tocmai când se năpustea asupra Dorthonionului, 
le-au înfrânt pe slugile lui Morgoth şi le-au urmărit peste 
câmpia Ard-galen, nimicindu-le până la ultima, chiar în faţa 
porţilor fortăreței Angband. Aceasta a fost a treia bătălie 
mare a Războaielor din Beleriand, şi a primit numele de 
Dagor Aglareb, Bătălia Glorioasă. 

Victorie a fost, negreşit, dar şi un avertisment; prinții l-au 
luat în seamă şi, de atunci, şi-au întărit alianţa, precum şi 
strajă la hotare; astfel a început Asediul Fortăreţei 
Angband, care a durat mai bine de patru sute de aniai 
Soarelui. După Dagor Agloreb, vreme îndelungată nici un 
servitor de-al lui Morgoth n-a mai cutezat să iasă pe porţile 
fortăreței, de teama seniorilor noldori. Trufaş, Fingolfin se 
lăuda că, atâta vreme cât dintre ei nimeni nu trăda, 


Morgoth nu va mai putea scăpa din împresurarea eldarilor 
şi nu-i va mai putea ataca pe nepusă masă. Iotuşi, noldorii 
n-au putut cuceri fortăreaţa şi nici silmarilii nu i-au luat 
înapoi; iar războiul n-a încetat nici-când de tot, cât a ţinut 
Asediul, căci Morgoth născocea tot felul de ticăloşii şi, când 
şi când, îi punea la noi încercări pe duşmanii săi. Mai mult 
chiar, fortăreaţa nici măcar n-a fost pe de-a-ntregul 
înconjurată; căci Munţii de Fier din al cărui uriaş perete 
arcuit se împingeau în afară turnurile Thangorodrim, o 
apărau din toate părţile, iar noldorii nu-i puteau trece, din 
pricina zăpezii şi a gheţurilor. Prin urmare, în spatele 
fortăreței, către miazănoapte, Morgoth nu avea duşmani şi 
pe acolo ieşeau iscoadele sale, pătrunzând, apoi, pe căi 
ocolite în Beleriand. Dorind mai presus de orice să semene 
spaimă şi discordie printre eldari, Morgoth le poruncea 
orcilor să prindă vii cât mai mulţi noldori cu putinţă şi să-i 
aducă legaţi fedeleş în Angband; pe unii prizonieri într-atât 
îi înspăimântă doar cu cruzimea ochilor săi, încât nici nu-i 
mai punea în lanţuri - trăiau cu groază în suflet şi îi 
împlineau vrerea oriunde se aflau. Astfel a aflat Morgoth 
multe dintre cele ce se petrecuseră după răzvrătirea lui 
Feanor şi tare se mai bucura văzând cum prinsese rod 
sămânţa multor dihonii între duşmanii săi. 

Trecuseră aproape o sută de ani de la bătălia Dagor 
Aglareb, când Morgoth s-a încumetat să-l atace pe Fingolfin 
pe neaşteptate (ştia, vezi bine, de străşnicia cu care veghea 
Maedhros); a trimis o oştire în pustiul alb de la miazănoapte 
şi, de acolo, aceasta a apucat-o spre apus şi înapoi spre 
miazăzi, coborând de-a lungul coastei Fiordului Drengist, 
pe acelaşi drum pe care venise Fingolfin de la Gheţurile 
Scrâşnitoare. Astfel aveau să intre în Hithlum dinspre apus; 
dar au fost descoperiţi la timp, iar Fingon i-a atacat dintre 
dealuri, chiar unde începea fiordul, şi aproape toţi orcii au 
fost împinşi în mare. Lupta aceasta n-a fost socotita printre 
marile bătălii, orcii fiind puţini la număr, iar dintre locuitorii 
din Hithlum n-au fost mulţi care-au luptat acolo. Dar după 


această întâmplare au urmat mulţi ani de pace, fără atacuri 
făţişe dinspre Angband, pentru ca Morgoth înţelesese, în 
sfârşit, ca, neajutaţi, orcii nu se puteau măsura cu noldorii, 
astfel ca, în sinea lui, a chitii că ar trebui să-şi mai ia niscai 
ajutoare. 

Şi după alţi o sută de ani, Glaurung, primul dintre Uruloki, 
dragonii-de-foc de la Miazănoapte, a ieşit pe porţile 
fortăreței la ceas de noapte. Era încă tânăr, abia ajuns la 
jumătatea înălţimii sale, căci viaţa dragonilor este lungă şi 
tare „încet se mai scurge, dar elfii au fugit din calea lui, 
ascunzându-se cuprinşi de deznădejde în Ered Wethrin şi 
Dorthonion; drum liber a avut dragonul să pârjolească tot 
şesul Ard-galen. Fingon însă, prinţul din Hithlum, nu s-a 
pierdut cu firea, ci a pomit împotriva lui cu arcaşi călare şi l- 
a împresurat într-un cerc de călăreţi iuți; Glaurung n-a 
putut îndura săgețile lor, caci armura de solzi încă nu-i 
crescuse deplin, astfel că a fugit îndărăt în Angband şi n-a 
mai ieşit de acolo mulţi ani. Pentru fapta sa, Fingon a fost 
ridicat în slăvi, iar noldorii s-au bucurat peste poate; prea 
puţini dintre ei întrezăreau deplinul înţeles şi pericolul 
întruchipat de această creatură nemaivăzută. Lui Morgoth 
însă nu i-a plăcut ca Glaurung s-a dat în vileag prea curând. 
După înfrângerea lui a urmai pacea lungă de mai bine de 
două sute de ani. 

În tot acest timp, nu s-a mai petrecut nimic altceva decât 
gâlcevi printre locuitorii de la hotare, iar Beleriandul întreg 
a înflorit şi s-a îmbogăţit. La adăpostul armiilor puse de 
strajă la miazănoapte, noldorii şi-au durat sălaşurile şi 
turnurile şi multe lucruri frumoase au făurit ei în acele zile, 
printre ele poezii şi istorii, şi cărţi de învăţătură. În multe 
părţi ale tărâmului lor noldorii şi sindarii s-au unit într-un 
singur popor, vorbitori ai unuia şi aceluiaşi grai; iar dacă 
totuşi îi deosebea ceva, era ca noldorii îi întreceau pe 
sindari în puterea minţii Şi a trupului, fiind războinici mai 
de temut şi mult mai înţelepţi, şi foloseau piatra în zidărie 
şi-ndrăgeau colinele dealurilor şi întinderea câmpiei. Dar 


sindarii aveau vocile mai cristaline şi se pricepeau mai bine 
la cântat - nu şi Maglor, fiul lui Ffcanor - şi iubeau pădurile 
şi malurile nurilor; iar unii dintre Elfii Cenugşii încă mai 
băteau coclaurii în lung şi-n lat, fără a-şi face sălaş în vreun 
loc şi, în timp ce mergeau, cântau. 

CAPITOLUL XIV. 

Despre Beleriand şi ţinuturile sale. 

Astfel se înfăţişau meleagurile pe care au venit noldoni în 
partea de miazănoapte a ținuturilor apusene ale 
Pământului de Mijloc, în vremurile străvechi; şi tot aici se 
povesteşte despre felul în care căpeteniile eldarilor îşi 
străjuiau pământurile, despre alianțele împotriva lui 
Morgoth, după Dagor Aglareb. A treia bătălie din 
Războaiele Beleriandului. 

În partea de miazănoapte a lumii, Melkor înălţase de-a 
lungul evurilor Munţii de Fier, Ered Engnn, drept zid de 
apărare a citadelei sale, Utumno; munţii se găseau la 
hotarele tărâmurilor unde domnea frigul nesfârşit, acolo se 
întindeau ei de la răsărit spre apus, într-un cot larg. În 
spatele pereţilor acestor munţi, la apus, unde lanţul se 
îndrepta din nou spre miazănoapte, Melkor a durat o alta 
fortăreață, pentru a opri orice atac ce ar fi putut veni 
dinspre Valinor. Din cât se spune, atunci când s-a întors el în 
Pământul de Mijloc, s-a statornicit în nesfârşitele subterane 
ale Angbandului, Infernul de Fier, caci, în Războiul 
Puterilor, valarii s-au grăbit să-l vâneze în marea fortăreață 
Utumno, astfel că n-au distrus de tot Angbandul şi nici n-au 
căutat până în străfundurile sale. Sub Ered Engrin Melkor a 
săpat un tunel adânc, care ieşea în partea de miazăzi a 
munţilor; acolo a pus el să se facă o poartă puternică. 
Deasupra porţii şi în spatele ei, a înălţat apoi turnurile 
bubuitoare ale Thangorodrimului, lipite de faţa muntelui - 
din cenuşa şi scoria furnalelor sale subpâmânte erau zidite 
turnurile, şi din măruntaiele pământului pe care le scotea 
Morgoth afară când îşi sfredelea tunelurile. Erau negre, 
sterpe şi cumplit de înalte; iar din vârfurile lor ieşea fum, 


întunecând şi umplând de miasme cerul de la miazănoapte. 
În faţa porţilor, scârnăvia şi pustiiciunea se întindeau până 
departe spre miazăzi, peste câmpia Ard-galen; dar, după ce 
s-a ivit Soarele, acolo a crescut iarbă grasă şi, în vreme ce 
Angbandul era asediat şi porţile-i zăvorâte, pete de 
verdeață au prins să se ivească până şi pe ţancurile şi 
stâncile sfărâmate din faţa intrării spre infern. 

La apus de Thangorodrim se găsea Hâsilome, Tărâmul 
Ceţurilor; aşa-l numiseră noldorii în graiul lor, din pricina 
norilor trimişi într-acolo de Morgoth pe vremea când îşi 
aşezaseră pe cele meleaguri prima lor tabără; mai apoi, a 
căpătat numele de Hithlum în graiul sindarilor care trăiau 
prin părţile locului. Cât a durat asediul asupra fortăreței, 
pâmânturile au fost frumoase, cu toate ca vremea era 
răcoroasă, iar iernile aspre. Se mărginea la apus cu Ered 
LOmin, Munţii Răsunători, ce coborau până aproape de 
mare; la răsărit şi la miazăzi drept hotar avea curbura cea 
mare a munţilor Ered Wethrin, Munţii Umbroşi, 
despărţindu-l de Ard-galen şi Valea Sirionului. 

Fingolfin şi Fingon, Fiul său, aveau în stăpânire Hithlumul, 
iar cei mai mulţi din obştea lui Fingolfin trăiau în Mithrim, 
de-a lungul malurilor lacului cel mare; lui Fingon i-a dat 
Dor-lominul, aflat la apus de Munţii Mithrim. Dar fortăreaţa 
lor principală se găsea la Eithel Sirion, la răsărit de Ered 
Wethrin, de unde ţineau sub supraveghere Ard-galenul; 
călăreţii lor străbăteau şesul acela până aproape de umbra 
aruncată de Thangorodrim - puţini le fuseseră în început 
caii, dar s-au înmulţit iute, iar iarba câmpiei eTa verde şi 
plină de sevă. Mulţi dintre armăsari veneau din Valinor, îi 
fuseseră daţi lui Fingolfin de către Maedhros în schimbul a 
tot ceea ce pierduse, fiind aduşi cu corăbiile la Losgar. 

La apus de Dor-16min, dincolo de Munţii Răsunători care, 
de-a lungul Fiordului Drengist, pătrundeau adânc în 
intenonil meleagurilor, se găsea Nevrastul, care înseamnă 
Ţărmul de Dincoace în graiul sindarin. Aşa s-au numit la 
început toate meleagurile de coastă la miazăzi de Fiord, 


apoi numele s-a folosit numai pentru ţinutul ce se întindea 
între Drengist şi Muntele Târâş. Acolo s-a aflat vreme de ani 
îndelungaţi regatul lui Turgon înțeleptul, fiul lui Fingolfin, 
iar hotarele sale erau marea, Erd Lomin şi dealurile care 
continuau spre apus pereţii munţilor Ered Wethrin, de la 
Ivrin până la Muntele 'Târâş, cocoţat pe un promontoriu. 
După unii, Nevrastul ar fi ţinut de Beleriand mai curând 
decât de Hithlum, căci era o regiune mai blândă, udată de 
vânturi umede venite de peste mare şi proteguită de 
vânturile îngheţate de la miazănoapte, care suflau peste 
Hitlum. Era o depresiune împrejmuită de munţi şi de 
masive stânci de coastă, mult mai înaltă decât câmpiile din 
spatele barierei muntoase, încât nici un râu nu o străbătea. 
În mijlocul acestei depresiuni se găsea un lac uriaş, fără 
maluri bine desluşite, din pricină că era înconjurat de 
smârcuri. Linaewen se numea lacul, datorită numărului 
mare de păsări ce-şi aveau cuiburile acolo, pasări din cele 
cărora le plac stufărişul înalt şi ochiurile de apă. Înainte de 
venirea noldorilor, mulţi din neamul Elfilor Cenugşii trăiau în 
Nevrast, în apropierea coastelor, mai cu seamă în jurul 
Muntelui Târâş, în sud-vest; căci acolo doriseră în vremurile 
străvechi să vină Ulmo şi Osse. Toţi cei care vieţuiau acolo |- 
au recunoscut pe Turgon drept stăpânul lor, astfel ca 
neamurile noldorilor şi sindarilor s-au amestecat în acea 
parte de lume mai curând, iar Turgon a trăit mulţi ani în 
sălaşul pe care l-a numii Vinyamar, aflat la poalele Muntelui 
Târâş, în apropierea marii. 

La miazăzi de Ard-galen se găsea un platou întins, 
Dorthonion. Ce măsura şaizeci de leghe de la răsărit la 
apus; păduri de pini îi acopereau pământurile, mai ales în 
părţile de miazănoapte şi de apus. Dinspre câmpii, cline 
blânde urcau spre un meleag sumbru şi înalt, presărat cu 
lacuri mici la poalele unor steiuri sterpe ale căror vârfuri se 
ridicau deasupra lanţului Ered Wethrin; daR. La miazăzi, 
spre Doriath, cobora abrupt, în tauri ameţitoare. De pe 
pantele nordice ale Dorthonionului, Angrod şi Aegnor, fiii lui 


Finarfân, vegheau câmpia Ard-galen, fiind vasalii fratelui lor 
Finrod, seniorul din Nargothrond; mică le era obştea, caci 
pământurile erau sterpe, iar platoul întins de dincolo de 
aste cline stătea ca un bastion pe care Morgoth cu greu s-ar 
fi încumetat să-l treacă. 

Între Dorthonion şi Munţii Umbroşi se adâncea o vale 
îngustă ai cărei pereţi prăpăstioşi erau acoperiţi de pini; 
valea însă era verde, căci o străbătea Râul Sirion, grăbind 
spre Beleriand. Finrod stăpânea Trecătoarea Sirion, iar pe 
insula “Toi Sirion, în mijlocul râului, a construit un turn de 
strajă puternic, numit Minas Tirith. După ce a fost făcută 
fortăreaţa Nargothrond, a lăsat tumul în grija fratelui său 
Orodreth. 

Cât despre Beleriand, acest tărâm vast şi frumos se 
întindea de o parte şi de alta a Râului Sirion, a cărui 
măreție i-o slăveau cântecele; izvora din Eithel Sirion şi 
marginea Câmpia Ard-galen, înainte de a se prăvăli prin 
trecătoare şi a-şi umfla apele cu pâraiele din munţi. Apoi 
curgea spre miazăzi, cale de o sută treizeci de leghe, 
strângând mulţi afluenţi în albia sa, până când apele 
învolburate ajungeau la gurile ce formau o deltă nisipoasă 
în Golful Beleriand. Urmând Sirionul de la nord spre sud, 
pe malul drept, în Beleriandul Apusean, se întindea Codrul 
Brethil, până la Râul Teiglin, iar între 'Teiglin şi Narog se 
găsea ţinutul Nargothrond. Râul Narog izvora din Cascada 
Ivrin, pe faţa sudică a Munţilor Dor-l6min, şi străbătea 
optzeci de leghe înainte să se verse în Sirion, la Nan- 
tathren, Meleagul Sălciilor. La miazăzi de Nan-tathren se 
găsea o regiune de pajişti pline de nori, prea pulin 
populată; iar dincolo de pajişti începeau smârcurile 91 
plaiurile de la gurile Sirionului şi nisipurile deltei, fără alte 
vieţuitoare decât păsările marii. 

Dar ţinutul Nargothrond se întindea şi la apus de Narog. 
Până la Râul Nenning ce se varsă în mare la Eglarest. Astfel 
ca Finrod a devenit marele senior al tuturor elfilor din 
Beleriand, care trăiau între Sirion şi mare, singurii peste 


care nu domnea fiind elfii din Falas. Acolo vieţuiau acei 
sindari care încă mai iubeau corăbiile, avându-l drept 
senior pe Cârdan, făuritorul de corăbii; dar Cârdan şi 
Finrod legaseră o strânsă pnetenie şi, cu ajutorul noldorilor, 
au reconstruit limanurile Bnthombar şi Eglarest. În spatele 
zidurilor impunătoare, oraşele au înflorit şi în porturi au 
apărut cheiuri şi diguri de piatră. Pe promontoriul apusean 
al limanului Eglarest, Finrod a durat tumul Barad Nimras, 
ca să străjuiască marea apuseană, cu toate că primejdia nu 
de acolo ar fi venit, după cum avea să se dovedească; căci 
nici o clipă Morgoth nu s-a gân-dit să se apuce de făurit 
corăbii şi să atace dinspre mare. De apă se fereau toţi 
servitorii lui, iar pe mare nici unul n-ar fi pornit de 
bunăvoie, doar dacă se afiau la mare ananghie. Cu ajutorul 
elfilor din Limanuri, cei din Norgothrond au construit 
corăbii noi şi astfel au putut să se ducă să cerceteze marea 
Insula Balar, gândind să pregătească acolo ultimul Ioc de 
refugiu, dacă răul s-ar fi abătut asupra lor, dar nu lor li s-a 
hărăzit să trăiască acolo. 

Astfel, ţinutul lui Finrod era cel mai mare dintre toate, 
chiar dacă el era cel mai tânăr dintre marii seniori ai 
noldorilor, anume Fingolfin, Fingon, Maedhros şi Finrod 
Felagund. Fingolfin era socotit cel mai mare dintre toţi. 
Fiind seniorul tuturor noldorilor, urmat de Fingon, chiar 
dacă regatul lor nu era decât ţinutul Hithlum de la 
miazănoapte; iară poporul lor era cel mai cutezător şi mai 
viteaz, trezind spaima în orci şi ura lui Morgoth. 

La stânga Sirionului se găsea Beleriandul Răsăritean, 
măsurând în partea sa cea mai lată o sută de leghe între 
Sirion şi Gelion, pe de o parte, şi hotarele ținutului 
Ossiriand, pe de alta; iar mai la nord, între Sirion şi Mindeb, 
se afla Dimbar, un pământ pustiu sub culmile Crissaegrim, 
Sălaşul Vulturilor, între Mindeb şi partea dinspre izvoare a 
Râului Esgalduin se găsea un meleag al nimănui. Nan 
Dungortheb - un loc al spaimei, cuprins între brâul 
proteguitor al lui Melian, care apăra hotarul de la 


miazănoapte al Doriathului, şi prăpăstiile înspăimântătoare 
ale Munţilor Groazei, Ered Gorgoroth, care se căscau pe 
platoul Dorthonion. Aici - după cum s-a mai spus - se 
ascunsese Ungoliant ca să scape de biciurile balrogilor şi, o 
vreme, a vieţuit în acest loc, umplând râpele cu negura ei 
ucigătoare şi, chiar dacă ea pierise, prăsiturile ei tot acolo 
îşi făceau veacul, ţesându-şi plasele ticăloase; firele de apă 
care ţâşneau din Ered Gorgoroth erau întinate şi otrăvite, 
încât cel care gusta din undele lor îşi simţea pe dată sufletul 
cuprins de nălucirile nebuniei şi disperării. Toate făpturile 
se fereau de locul acela, iar noldorii treceau prin Nan 
Dungortheb numai la mare nevoie, pe poteci din apropierea 
hotarului cu Doriath, cât mai departe de dealurile bântuite. 
Potecile fuseseră tăiate cu mult înainte ca Morgoth să se fi 
întors în Pâmântul de Mijloc; iar cine totuşi se încumeta să-l 
străbată, ajungea în răsărit la Esgalduin, unde încă se mai 
arcuia în vremea Asediului podul de piatră lant laur. De 
acolo călătorul trecea prin Dor Dânen, [ara 'Tăcută, apoi, 
traversând Arossiach (adică Vadurile Aros), ajungea la 
hotarele din partea de nord ale Beleriandului, unde trăiau 
fiii lui Feanor. 

La miazănoapte se găseau pădurile păzite ale Doriathului, 
sălaş al lui Thingol, Regele Ascuns, în regatul căruia nimeni 
nu pătrundea fără voia sa. Partea dinspre miazănoapte, mai 
joasă, Pădurea Neldoreth, se mărginea la răsărit şi la 
miazăzi cu întunecatul râu Esgalduin, care cotea spre apus 
în mijlocul ținutului; iar între Aros şi Esgalduin se găsea 
codrul Region, mult mai des şi mai întins. Pe malul sudic al 
râului, acolo unde albia cotea spre apus, către Sirion, erau 
Feţtenle Menegroth. Întregul Ooriath se întindea la răsărit 
de Sirion, în afara unei fâşii împădurite cuprinse între locul 
unde Teiglin se vărsa în Sirion, şi Heleşteiele Amurgului. În 
Doriath, această pădure se numea Nivrim, Hotarul Apusean 
acolo creşteau stejari înalţi; era cuprinsă şi ea de Brâul lui 
Melian, pentru ca, astfel, măcar o parte a Râului Sirion, pe 


care ea îl iubea în semn de preţuire a lui Ulmo, să se afle 
sub puterea deplină a lui Thingol. 

La sud-vest de Doriath, unde Aros se vărsa în Sinon, de-o 
parte şi de alta a râului, erau lacuri mari şi mlaştini, 
domolind curgerea apei şi împărțind albia în numeroase 
canale. Regiunea aceea se numea Aelin-uial, Heleşteiele 
Amurgului, căci erau învăluite în ceţuri şi în vraja 
Doriathului. Toată partea de nord a Doriathului cobora spre 
miazăzi până în acest loc, după care devenea câmpie şi 
Sirionul curgea molcom. Dar la sud de Aelin-uial, terenul 
cobora dintr-o dată râpos; era un povâmiş care împărțea 
şesurile de sus de şesurile de jos, încât cine privea de la 
miazăzi spre miazănoapte vedea un şir nesfârşit de dealuri 
ce începea la apus, de la Eglarest. De dincolo de Narog, şi 
se termina taman la Amon Ereb, la răsărit, nu departe de 
Gelion. Narog străbătea aceste dealuri râpoase printr-un 
defileu strâmt şi se învolbura peste praguri, dar nu forma 
cascade. Pe malul apusean, terenul se înălța, formând 
marele platou împădurit Taur-en-Faroth. Pe partea 
apuseană a strâmtorii, unde scurtul şi înspumatul pârâu 
Ringwill se prăvălea în Narog de pe Platoul Faroth, Finrod a 
durat fortăreaţa Nargothrond. Cam la douăzeci şi cinci de 
leghe la răsărit de. Strâmtoarea Nargothrond, Sirion se 
prăbuşea, curgând de la miazănoapte, într-o cascadă 
tumultuoasă, mai jos de Heleşteiele Amurgului, după care 
se ascundea brusc în pământ. Conlinuîndu-şi curgerea prin 
tuneluri uriaşe săpate chiar de trecerea apelor sale; ieşea 
din nou la suprafaţă trei leghe mai la sud, cu vuiet asurzitor 
şi aburi, printre arcurile stâncoase săpate la poalele 
dealurilor, numite Porţile Sirionului. 

Acest prăvâăliş se numea Andram. Zidul cel LunG. De la 
Nargothrond până la Ramdal. Capătul Zidului, aflat în 
Beleriandul Răsăritean. Totuşi, în partea sa răsăriteană nu 
mai era atât de abrupt, acolo valea Râului Gehon cobora 
statornic spre miazăzi, iar Gelionul nu avea nicăieri volburi 
sau cascade, şi, cu toate acestea, curgea mai iute ca 


Sirionul. Între Randal şi Gehon se găsea un deal mare, cu 
pante line. Dar părând şi mai semeţ din pricini că era 
singuratic; dealul acela se numea Amon Ereb. Pe Amon 
Ereb a pierit Denethor. Seniorul nandorilor din Ossinand. 
Care a venit în ajutorul lui Thingol în lupta împotriva lui 
Morgoth. În acele zile când orcii au atacat întâia dată şi au 
pus capăt păcii din Beleriand. Păzite de lumina stelelor, şi 
pe acel deal a sălăşluit Maedhros după marea înfrângere. 
Dar la miazăzi de Andram. Între Sirion şi Gehon, se întindea 
un meleag sălbatic, acoperit de păduri dese, unde nimeni 
nu pătrunsese în afara câtorva Elfi ai întunecimii, când şi 
când; Taur-im-Duinath se numea acel Codru dintre râuri. 

Gebon era un râu măreț, cu două izvoare şi două braţe: 
Micul Gebon. Care cobora din înălţimea HimrinG. Si Marele 
Geiion. Care izvora din Masivul Rerir. După ce braţele se 
întâlneau. Râul curgea vreo patruzeci de leghe până îşi 
întâlnea afluenţi: şi până să ajungă la mare. Era de două ori 
mai lung ca Sirion, deşi mai puţin lat şi umflat - şi asta 
pentru ca în Hithlum şi DorthonioN. De unde Sinon îşi 
trăgea apele, ploua mai mult decă în răsărit. Din Ezed Luin 
izvorau cei şase afluenţi ai Gebon ului: Ascar (numit mai 
apoi Rathloriel), Thalos, Legolm. Brilthor. Duilwen şi 
Adurant. Pâraie repezi şi tumultoasE. Cu văi abrupte ce 
coborau din munţi; iar între AscaR. La miazănoapte. S; 
Aduran'. La miazăzi, şi între Gehon şi Ered LuM. Se afla 
îndepărtatul ţinut verde al Ossmandului, Ţara celor Sapa 
Râului. Cam pe la mijlociii cursului său. Adurant se bifurca s 
apoi îşi reunea braţele; insula prinsă intre apele sale se 
numea 'loi Galen. Insula Verde. Acolo au trăit Beren şi 
Luthien după întoarcerea lor. 

În Ossiriand trăiau Elfii Verzi, păziţi de rlurile lor, căci. 
Jupa Sirion, Râul Gelion îi era cel mai drag lui Ulmo dintre 
toate apele lumii apusene. Felul elfilor din Ossiriand de a 
sălăşlui în pădurile lor era atât de iscusit, încât un străin le- 
ar fi putut străbate tara dintr-o parte în alta fără să-i bage 
de seamă. Primăvara şi vară se înveşmântau în verde, iar 


zvonul cânturilor lor putea fi auzit până pe malul celălalt al 
Gelionulul. De aceea, noldorii au numit meleagul acela 
Lindon, '[ara Muzicii, iar munţii de dincolo de pământuri, 
Ered Lindon, căci, pentru prima dată, îi zăriseră din 
Ossiriand. 

La răsărit de Dorthonion, hotarele Belenandului erau 
oricând în primejdie de a fi atacate; numai nişte măguri 
mărunte străjuiau valea Gelionului dinspre miazănoapte, în 
acea regiune, la Hotarul lui Maedhros şi pe pâmântunle din 
spatele acestui Hotar trăiau fiii lui Feanor, cu un popor 
numeros; călăreţii lor străbăteau adesea întinsul şes de la 
miazănoapte, Lothlann, vast şi pustiu, la răsărit de Ard- 
galen, pentru că nu cumva Morgoth să cuteze a ajunge pe 
acea cale în Beleriandul Răsăritean. Citadelă lui Maedhros 
se afla pe înălţimea Himring, Frigul-etern - un deal cu 
coame întinse, lipsit de copaci, terminându-se într-un 
platou, înconjurai de dealuri mai mici. Între Himrong şi 
Dorthonion se făcea o trecătoare, foarte abruptă spre apus 
- Trecătoarea Aglon. O poartă spre Doriath; un vânt 
îngheţai sufla veşnic prin ea, venind dinspre miazănoapte. 
Celegorm şi Curufin au fortificai trecătoarea. Păzind-o cu 
străşnicie. Ia fel ca şi ţinutul Himlad de la miazăzi, între 
Râul Aros ce izvora din DorthonioN. Şi afluentul său Celon, 
ce cobora din Himring. 

Între braţele Gelionului se afla fortul lui Maglor şi tot aici, 
într-un anumit loc, nu mai era nici un deal care să oprească 
intrarea în Beleriandul Răsăritean; pe aici au pătruns orcii 
înainte de a Treia Bătălie. De aceea, noldoni ţineau pe 
această câmpie o trupă de cavalerie; iar Caranthir 51 ai săi 
au fortificai munţii aflaţi la răsărit de Defileul lui Maglor. 

Masivul Rerir şi culmile mai puţin înalte din jurul său înain 
lau spre apus din lanţul principal al munţilor Ered Lindon; 
în cotul dintre Rerir şi Ered Lindon se formase un lac. 
Umbrii de munţi din toate părţile, fără doar în partea sa 
dinspre miazăzi. Acesta era Lacul Helevom, adânc şi 
întunecai. În apropierea căruia îşi făcuse sălaş Caranlhir; 


dar toată acea întindere între Gelion şi munţi şi, de 
asemenea. Între Rerir şi Râul Ascar, noldoni o numeau 
Thargelion, adică Lacul de Dincolo de Gelion. Sau Dor 
Caranlhir. Ţara lui Caranlhir; aici i-au întâlnit noldorii 
pentni prima oară pe gnomi. Înainte vreme. Elfii Verzi 
avuseseră alt nume pentru Thargelion - Talalh Rhunen, 
Valea Răsăriteană. 

Astfel, pe vremea lui Maedhros, fiii lui Feanor au fost 
stapâm în Beleriandul Răsăritean, cu toate că poporul lor 
trăia mai mult în părţile de miazănoapte ale ţării, către 
miazăzi, călărind numai ca să vâneze în pădurile cele verzi. 
În schimb Amrod şi Amras trăiau la miazăzi, ducându-se pe 
pământurile din miazănoapte arareori cât a durat Asediul. 
Şi alţi seniori elfi se duceau pe acele meleaguri când şi 
când, venind chiar şi de departe, căci ţara, chiar dacă era 
sălbatică, era şi nespus de frumoasă. Dintre aceştia, Finrod 
Felagund venea cel mai adesea, placându-i să hălăduiască, 
şi astfel a venit el până în Ossinand şi a legat prietenie cu 
Elfii Verzi. Dar, dintre noldori, nici unul nu s-a dus vreodată 
în Ered Lindon atâta vreme cât a durat regatul lor; cât 
despre veşti, în Beleriand prea puţine ajungeau şi cu 
întârziere despre cele petrecute pe meleagurile de la 
Răsărit. 

CAPITOLUL XV. 

Despre noldorii din Beleriand. 

S-a povestit cum, călăuzit de Ulmo, Turgon din Nevrast a 
descoperit tainica vale Tumladen; iar, după cum s-a aflat 
mai târziu, aceasta se găsea la răsărit de izvoarele 
Sirionului, într-un inel de munţi înalţi şi prăpăstioşi, unde 
nici o fiinţă vie nu ajungea, numai vulturii lui Thorondor. 
Dar, în adânc, pe sub munji trecea o cale, tăiată în beznă de 
apele ce curgeau apoi afară pentru a se uni cu pâraiele 
Sirionului; calea aceasta a descoperit-o Turgon şi astfel a 
ajuns el în acea vale verde dintre munţi şi a zărit dealul 
singuratic ce se înălța acolo, din piatră dură şi netedă; căci 
valea fusese în străvechime un lac mare. Turgon a înţeles 


pe dată că descoperise locul pe care şi-l dorea şi s-a hotărât 
să zidească acolo un oraş frumos, în amintirea Tirionului de 
pe Tuna; apoi s-a întors în Nevrast, unde a rămas în linişte 
şi pace, însă cu gândul tot mereu la cum să facă pentru a-şi 
împlini planul. 

Dar după bătălia Dagor Aglareb, frământarea ce i-o 
trezise Ulmo în inimă îi revenise, astfel că i-a chemat la sine 
pe cei mai temerari şi mai destoinici din oastea sa şi i-a dus 
în taină în valea ascunsă şi acolo s-ău apucat să 
construiască oraşul pe care-l închipuise Turgon în mintea 
sa; apoi au pus străjeri de jur împrejurul lui pentru ca 
nimeni din afară să nu se poată apropia de locul trudei lor. 
Ulmo, şi el, veghea asupră-le cu puterea să ce curgea în 
apele Sirionului. Până să se isprăvească noua zidire, Turgon 
a stat mai mult în Nevrast. Şi după cincizeci şi doi de ani de 
trudnicie în taină, zidirea s-a isprăvit cu totul. Se povesteşte 
că Turgon a hotărât ca numele-i să fie Ondolinde, în graiul 
elfilor din Valinor, Stânca Muzicii Apelor, caci sus pe deal 
fuseseră făcute multe fântâni; dar, în graiul sindarin, 
numele a fost schimbat în Gondolin, Stânca Ascunsă. Apoi 
Turgon s-a pregătit să plece din Nevrast şi să-şi părăsească 
sălaşurile din Vinyamar, de lângă mare. Încă o dată i s-a 
arătat Ulmo şi i-a spus: 

— Iată, a venit vremea, Turgon, să te duci în Gondolin; iară 
puterea mea va rămâne în Valea Sirion şi în toate apele sale 
de acolo, astfel ca nimeni să nu prindă de veste despre 
drumul tău şi nici să găsească, fără voia ta, intrarea 
ascunsă. Dintre toate tărâmurile eldalienilor, Gondolin îi va 
ţine cel mai îndelung piept lui Morgoth. Dar tu să nu 
îndrăgeşti prea tare truda mâinilor tale şi nici tăinuitele 
dorinţi ale inimii tale! Nu uita că adevărata nădejde a 
noldorilor tot la Apus se află şi de pe Mare va veni! 

I-a mai spus Ulmo lui Turgon să fie cu băgare de seamă, 
căci şi el era supus aceleiaşi Osânde a lui Mandos, pe care 
Ulmo nu avea puterea s-o îndepărteze: 


— Astfel se poate întâmpla că blestemul noldorilor să te 
găsească, în cele din urmă, şi aici, iar trădarea să se înfiripe 
între zidurile tale. Şi vor fi ele atunci în primejdie de a 
cădea pradă focului. Dar de va fi ca această primejdie să se 
apropie, un sol din îndepărtatul Nevrast va veni să te 
prevină şi tot prin el va renaşte, dincolo de prăpăd şi foc, 
speranţa pentru elfi şi oameni, deopotrivă. Lasă, prin 
urmare, în această casă un veşmânt! şi-o sabie, pentru ca, 
în anii ce o să vină, el să le prin ele îl vei recunoaşte şi nu 
vei putea fi amăgit. 

Şi Ulmo i-a mai zis lui Turgon cât de mari şi în ce fel 
trebuie să arate coiful şi zaua, şi sabia pe care să le lase în 
urmă. 

Apoi, Ulmo s-a intumat în mare şi Turgon şi-a trimis 
înainte întregul popor, adică o treime dintre noldonrii ce-l 
urmaseră pe Fingolfin, şi o armie încă şi mai numeroasă de 
sindan; companie după companie au pătruns ei, pe ascuns, 
sub umbrele munţilor Ered Wethrin, şi nevăzuţi au ajuns în 
Gondolin; nimeni n-a ştiut unde au dispărut cu toţii. Ultimul 
a plecat Turgon, împreună cu suita sa; ei au trecut în mare 
linişte printre dealuri şi au intrat pe porţi în măruntaiele 
munţilor, iar porţile s-au închis în urma lor. 

Vreme de mulţi şi lungi ani nimeni n-a mai pătruns acolo, 
în afară de Hurin şi Huor, iar armia lui Turgon n-a mai ieşit 
de acolo decât în Anul Jelirii, după mai bine de trei sute 
cincizeci de ani. Dar în spatele inelului munţilor, poporul lui 
Turgon a sporit şi a înflorit, punându-se pe treabă cu 
destoinicie şi fără de odihnă, încât sus, pe Amon Gwareth, 
Gondolin a devenit cu adevărat un oraş frumos, Ia fel de 
frumos ca şi Tirionul elfilor de dincolo de mare. Înalte şi 
albe îi erau zidurile, netede treptele, semeţ şi puternic 
Tumul Regelui. Fântâni sclipitoare îşi susurau muzica, iar în 
curţile regale se găseau copaci aidoma la înfăţişare 
Copacilor din străvechime, Turgon însuşi fiind cel ce-i 
făurise cu priceperea lui de elf; Copacul pe care l-a turnat 
din aur s-a numit Glingal, iar Copacul ale cărui flori le-a 


plăsmuit din argint a primit numele de Belihil. Dar mai 
frumoasă printre toate minunile din Gondolin era Idril, fiica 
lui Turgon, cea numită Celebrindal. Picior Argintat, cu părul 
asemenea aurului lui Laurelin înaintea venim lui Melkor. 
Astfel a trăit Turgon îndelung şi fericit; iar Nevrast a căzut 
în părăginire şi pustiu a rămas, părăsit de once suflare vie 
până la distrugerea Beleriandului. 

În vreme ce se dura în taină oraşul Gondolin, Finrod 
Felagund trudea în străfundurile fortăreței Nargothrond; 
Galadriel, sora lui, trăia - după cum s-a mai spus - în 
regalul lui Thingol din Doriath. Când şi când, Melian şi 
Galadriel îşi aminteau împreuna despre Valinor şi despre 
zilele fericite de odinioară; dar despre ce a urmat ceasului 
întunecat al pieirii Copacilor Galadriel nu mai voia să 
vorbească, ci cădea în muţenie. Odată, Melian i-a spus: 

— O mare suferinţă va apăsa asupra ta şi asupra celor de- 
un neam cu tine. Văd asta în tine, dar orice altceva mi-este 
ascuns; căci nici vedenie, nici gând nu mă ajută să 
întrezăresc ce s-a petrecut şi se petrece în Apus, o umbră 
zace peste întregul pământ al Amanului, întinzându-se până 
departe peste mare. De ce nu vrei să-mi spui mai mult? 

— Pentru că suferinţa este a trecutului, a răspuns 
Galadriel, şi vreau să mă bucur de tot ceea ce mă poate 
bucura aici, netulburată de amintire. Şi poate că suferinţele 
încă nu s-au sfârşit, cu toate ca nădejdea ne apare 
luminoasă. 

Melian a privit-o în ochi şi i-a spus: 

— Eu nu cred că noldorii au venit ca trimişi ai valarilor, aşa 
cum s-a spus la început; chiar dacă au ajuns în chiar ceasul 
restriştei noastre. Căci nicicând nu-i aud vorbind despre 
valari şi nici unul dintre înalții lor seniori nu i-au adus lui 
Thingol vreo solie de la Manwe ori de la Ulmo, ori chiar de 
la Olwe, fratele Regelui, şi de la poporul lui, care a plecat 
peste mare. Din care pricină, Galadriel, au fost nobilii 
noldori alungaţi şi surghiuniţi din Aman? Sau ce râu este 


asupra fiilor lui Feanor de sunt atât de trufaşi şi de crunţi? 
Oare, n-am pus acum degetul pe rană? 

— Aproape, a răspuns Galadriel; numai că nu am fost 
alungaţi, ci am plecat din propria vrere şi împotriva celei a 
valarilor. Prin mari primejdii am trecut, dar tot am venit, cu 
toată împotrivirea valarilor faţă de țelul nostru: acela de a 
ne răzbuna pe Morgoth şi de a lua înapoi ceea ce el ne-a 
furat. 

Apoi, Galadriel i-a povestit lui Melian despre silmarili şi 
despre uciderea Regelui Finwe în Formenos; i-a tăinuit 
totuşi Legământul şi Răpunerea Rubedeniilor, şi nici despre 
arderea corăbiilor la Losgar n-a scos un cuvânt. 

Dar Melian a zis: 

— Multe îmi spui tu şi încă şi mai multe desluşesc singura. 
Arunci un val de întuneric peste lungul drum din Tirion 
până aici, dar acolo întrezăresc eu râul pe care Thingol ar 
trebui să | afle, pentru a şti ce să facă. 

— Poate, dar nu de la mine, i-a răspuns Galadnel. 

Melian n-a mai vorbit cu Galadnel despre toate acestea; i-a 
spus însă Regelui Thingol ce auzise despre silmarili: 

— Nici măcar noldorii nu-şi dau seama cât de mult 
înseamnă acest lucru, a zis ea. Lumina din Aman şi soarta 
Ardei se găsesc închise în nestematele acelea făurite de 
Feanor şi-acum dispărute. Ascultă-mă pe mine, nimic nu le 
va putea aduce înapoi, nici o putere a eldanlor; iar lumea se 
va sfâşia în bătălii ce-or să vină, înainte ca nestematele să 
fie luate înapoi de la Morgoth. lată! Pe Feanor l-au răpus şi 
pe mulţi alţu. Îmi vine să cred; dar mai rea decât toate 
morţile pe care le-au pricinuit şi le vor mai pricinui încă 
este cea a lui Finwe, prietenul tău. Morgoth l-a ucis, înainte 
să fugă din Aman. 

Thingol a rămas tăcut auzind acestea, copleşit de durere şi 
presimţiri negre; într-un târziu, a spus: 

— Acum înţeleg, în sfârşit, venirea noldorilor din Apus, 
care m-a umplut de mirare înainte. Nu în ajutorul nostru au 
venit ei - întâmplarea a făcut să se nimerească tocmai 


atunci; pe cei ce trăiesc în Pământul de Mijloc valarii îi lasă 
să se descurce cum or şti, fără doar de-or fi la mare 
ananghie. Pentru răzbunare şi pentru a-şi lua înapoi ce-au 
pierdut au venit noldorii. Dar cu atât mai apropiaţi ne vor fi 
că aliaţi împotriva lui Morgoth, cu care nici gând să facă 
vreodată pace! 

— Cu adevarat, astea sunt pricinile venirii lor, a zis Melian, 
dar mai sunt şi altele. Ţine seamă de fui lui Feanor! Umbra 
mâniei valarilor stăruie asupra lor; şi, din câte presimt eu, 
au făcut râu şi Amanului, şi seminţiei lor. O încrâncenare 
doar adormită îi pândeşte pe prinții noldorilor. 

— Ce vrei să spui cu asta? De Feanor am auzit de la unul şi 
de la altul, iar ce-am auzit mă face să-l văd ca pe un senior 
cu adevărat mitrei. Despre fiii lui am aflai lucruri ce n-au 
fosi pe placul meu; totuşi. Îmi par a se dovedi cei mai de 
temut vrăjmaşi ai vrăjmaşului nostru. 

— Vor avea două tăişuri săbiile şi sfaturile lor. I-a spus 
Melian şi, după aceea, n-au mai vorbit despre aceste 
lucruri. 

N-a trecut mult până când. Printre sindari. S-au răspândit 
zvonuri despre faptele noldorilor dinainte să ajungă în 
Belenand. De unde porniseră zvonurile nu e greu de ghicit, 
iar adevărul crunt era otrăvit şi mai mult cu minciuni; dar 
sindarii încă nu ştiau a se feri de şiretlicuri şi credeau tot ce 
auzeau, iar Morgoth. Cum bine se poate bănui, îi alesese 
drept ţintă a pnmului său atac ticălos tocmai pentru că nu 
cunoşteau adevărul. Auzind poveştile acelea cumplite, 
Cirdan s-a neliniştit; înţelept cum era. A înţeles iute ca, fie 
erau adevărate ori doar scorneli. Numai cineva cu gândun 
ticăloase le putea răspândi într-un asemenea ceas, chiar 
dacă pe prinții noldori îi putea bănui de răutate, din pricina 
pizmei ce le macina casele. Prin urmare, a trimis soli la 
Thingol ca să-i spună tot ce auzise. 

S-a întâmplat ca tocmai atunci fiii lui Finarfin să fie din 
nou oaspeţii lui Thingol. Venin să-şi vadă sora. Pe Galadriel. 


Thingol. Tulburat peste poate de ce-i spuseseră solii, s-a 
întors către Finrod şi i-a aş: 

— Rău mi-a făcut, fârtatE. Că mi-ai tăinuit aste lucruri. 
Căci acum am aflai de toate netrebnicule noldonlor. 

— Ce rău ţi-am făcut, domnia ta? L-a întrebat Finrod. Sau 
ce rău au făcut noldorii în regatul tău. Care să te 
îndurereze? Nici împotriva Domniei tale şi nici împotriva 
vreunuia din poporul Domni o tale n-au gândit şi n-au făcut 
vreun rău. 

— Mă minunez de une. Fiu al lui Earwen. A zis Thingol, că 
vii în casa rubedeniei tale cu mâinile înroşite de sânge din 
sângele mamei tale şi. Cu toate astea, nu spui nimic în 
apărarea ta şi nici nu-ţi ceri iertare. 

Finrod tare s-a necăjit în sinea lui la aste vorbe, dar n-a 
scos un cuvânt, căci nu se putea apăra fără să-i 
învinovăţească pe prinții noldorilor, ceea ce cu nici un chip 
nu voia şi faci în faţa lui Thingol. Dar, în inima lui Angrod. 
Amintirea celor zise de Caranlhir a stâmit încă o dată 
mânia. Astfel că a strigai 

— Stăpâne, nu ştiu ce minciuni auzit-ai şi nici de unde ci 
nu am venit cu mâinile înroşite. Nevinovaţi am sosit aici, 
poate doar nechibzuinţa să ne fie singura vina, că am 
ascultat de vorbele nemernicului de Feanor, care parcă ne- 
au îmbătat şi alta nu, chiar dacă pentru scurtă vreme. Nici 
un rău n-am făcut pe drum, ba chiar noi am fost cei care-am 
pătimit şi-am iertat râul ce ni s-a făcut. Pentru asta ni se 
zice că suntem guri-rele şi trădători ai noldoriloR. Pe 
nedrept. Cum bine ştii. Căci de preacredincioşi ce suntem 
am tăcut înainte-ţi, stârnindu-ţi astfel minia impotrivâ-ne. 
Dar de-acu nu vom mai îndura să fim astfel învinovăţiţi, ci 
vei afla întregul adevăr. 

Şi Angrod a vorbit plin de mânie împotriva fiilor lui Feanor. 
Povestind despre sângele vânat la Alqualonde şi despre 
Osânda lui Mandos, şi despre cum au fost arse corăbiile la 
Losgar. 


— Şi-atunci, a strigat eL. De ce taman noi. Care-am 
îndurat Gheţurile Scrâşnitoare, să fim luaţi drept ucigaşi ai 
celor de-un neam cu noi şi drept trădători? 

— Dara umbra lui şi peste voi s-a întins, a zis Melian. 

Thingol a ramas tăcut multă vreme înainte să vorbească. 

— Plecaţi acum! Inima îmi este prea încinsă. Mai târziU. Vă 
veţi putea întoarce, de veţi voi: porţile nu mi le voi fereca 
pentru totdeauna în faţa voastră, os din neamul meu. 
Ademeniţi într-o ticăloşie în care nu van minjtf mâmk. 
Pneten voi rimine şi cu Fingolfin şi poporul său, căci au 
patimii amarnic pentru râul pe care l-au făcut iar durerile şi 
ni se stingă în ura faţa de Puterea care a ticluit asta 
nenorocire. Dar ascultau-mi bine vorbele! Nicicând urechile 
mele să nu mai audă graiul celor ce l-au răpus în 
Alqualonde pe cel de-acelaşi neam cu mine! Nicăieri în tot 
regalul meu nu va mai fi vorbita asta limba atâta vreme cât 
va dura domnia mea! Ioţi sindarii să audă porunca mea: 
nici unul să nu rostească vreun cuvânt în graiul noldorilor şi 
nici să răspundă, de i se va vorbi astfel. Şi toţi cei ce-o vor 
folosi, ucigaşi de rubedenii şi trădători să fie socotiți fără 
nici o remuşcare! 

Fiii lui Finarfin au plecat din Menegroth cu inimile grele, 
înțelegând în ce chip se împlineau cuvintele lui Mandos şi 
că nici unul dintre noldorii care-l urmaseră pe Feanor nu va 
scăpa de umbra ce se lăsase peste casa lui şi s-a întâmplat 
întocmai cum spusese Thingol; sindarii i-au auzit poruncă 
şi, de atunci, peste tot în Beleriand n-au mai vrut să audă de 
limba noldorilor şi se fereau de cei care-o rosteau cu voce 
tare; iar Surghiuniţii s-au văzut nevoiţi să folosească graiul 
sindarin în toate îndeletnicirile lor de zi cu zi, încât Vorbirea 
Nobilă din Apus nu mai era rostită decât de seniorii 
noldorilor între ei. Însă legendele şi datinile în acest grai au 
fost lăsate urmaşilor noldori, peste tot unde a vieţuit acest 
neam. 

Dar a venit şi vremea când la Nargothornd s-a pus şi cheia 
de boltă (Turgon încă nu plecase din Vinyamar), şi fiii lui 


Finarfin s-au strâns acolo la un ospăț; Galadriel a venit şi ea 
din Doriath şi, un timp, a rămas la Nargothrond. Cum 
Regele Finrod Felagund nu-şi luase încă nici o soaţă, 
Galadriel l-a întrebat care era pricina pentru aceasta; dar, 
chiar în timp ce ea vorbea, Felagund a avut o presimţire, 
astfel că i-a răspuns: 

— Şi eu sunt supus unui legământ şi trebuie să fiu lăsat să 
mi-l împlinesc înainte de a cobori în bezna fără de sfârşit. 
Din regatul meu nimic nu va rămâne ce ar putea fi moştenit 
de-un vlăstar de-al meu. 

Se povesteşte însă că, până în acel ceas, nu nutrise 
asemenea gânduri întunecate; ci el îşi dăduse inima lui 
Amărie, din neamul vanyarilor, dar ea nu-l însoţise în 
surghiun. 

CAPITOLUL XVI. 

Despre Maeglin. 

Aredhel Ar Feiniel, Domnița Dalba a noldorilor, fiica lui 
Fingolfin, trăia în Nevrast, alături de Turgon, fratele ei, şi, 
împreuna cu el, s-a dus în Regatul Ascuns. Dar, după un 
timp, i se făcuse lehamite de Gondolin, oraşul pazii, tânjind 
tot mai ades şi mai aprins să poată iarăşi călări pe plaiurile 
întinse şi să hălăduiască prin păduri, aşa cum obişnuise să 
facă în Valinor, şi, după ce au trecut două sute de ani de 
când fusese săvârşita zidirea Gondolinului, ea i-a vorbit lui 
Turgon. Cerându-i îngăduinţa să plece. Turgon însă tare nu 
voia s-o lase, drept care a refuzat să-i împlinească 
rugămintea în cele din urmă, s-a învoit totuşi, spunând: 

— "Te du, dacă aşa voieşti, cu toate că inima-mi spune că 
nu-i înţelept ce vrei să faci şi simt că, din asta pricina, 
nenorociri se vor abate şi asupra ta, şi asupra mea. Dar te 
las numai dacă te vei duce să-l cauţi pe fratele nostru 
Fingon; iar cei pe care-i trimit cu tine se vor întoarce aici în 
Gondolin cât mai iute cu putinţa. 

— Sunt sora, nu servitoarea ta, a răspuns Aredhel, şi 
dincolo de hotarele tale mă voi duce unde voi crede eu de 


cuviinţă. lară de nu vei vrea să-mi dai escortă, mă voi duce 
singură. 

— Din tot ce am îţi dau ce vrei. Doar că doresc ca nimeni 
din cei care cunosc drumul până aici să nu trăiască dincolo 
de zidurile mele; şi dacă pun temei pe tine, surioară, în alţii 
nu mă prea încred că-şi vor pune lacăt la gură. 

Apoi Turgon a numit trei seniori din suita sa, care s-o 
însoţească pe Aredhel călare, rugându-i ca, dacă izbuteau 
să o înduplece, să o ducă până la Fingon, în Hithlum. 

— Şi vă spun să aveţi luare-aminte, căci deşi Morgoth încă 
este încercuit la Miazănoapte, sumedenie de alte primejdii 
pândesc în Pământul de Mijloc, despre care Domniţa nu are 
cunoştinţă. 

Astfel a plecat Aredhel din Gondolin şi inima lui Turgon s-a 
înnegurat la plecarea ei. 

Dar când a ajuns Aredhel la Vadul Brithiach, de pe Râul 
Sirion, le-a spus însoţitorilor săi: 

— Apucaţi-o acum spre miazăzi, şi nu spre miazănoapte, 
căci nu voi merge în Hithlum; inima mea doreşte, mai 
degrabă, să-i găsească pe fiii lui Feanor, prietenii mei de 
altădată. 

Cu nici un chip n-au izbutit s-o facă să-şi schimbe 
hotărârea, astfel că au apucat-o spre miazăzi, după cum le 
poruncise ea, şi au căutat să intre în Doriath. Dar 
străjuitorii hotarului nu le-au îngăduit acest lucru; aşa suna 
porunca lui Thingol, ca nici un noldor să nu treacă de Brâu, 
numai rubedeniile sale din Casa lui Finarfin, şi cu atât mai 
puţin puteau să pătrundă în Doriath cei ce erau prieteni cu 
fiii lui Feanor. Astfel i-au spus străjerii lui Aredhel: 

— Până în ţara lui Celegorm pe care o cauţi, Domnița, nu 
ţi-e îngăduit cu nici un chip să treci prin regatul Regelui 
Thingol; ci numai ocolind Brâul lui Melian pe la miazăzi sau 
miazănoapte. Cea mai iute cale este pe potecile ce te duc la 
răsărit de Brithiach, prin Dimbar, apoi de-a lungul hotarului 
dinspre miazănoapte al acestui regat, până treci Podul 
peste Esgalduin şi Vadurile Aros şi ajungi pe pământurile de 


dincolo de înălţimea Himring. Din câte ştim noi, acolo îşi 
duc traiul Celegorm şi Curufin şi, poate, vei avea norocul 
să-i găseşti; dar drumul e plin de primejdii. 

Astfel că Aredhel s-a întors şi a căutat drumul periculos 
dintre văile bântuite din Ered Gorgoth şi hotarul de la 
miazănoapte al regatului Doriath; şi, pe măsura ce se 
apropia de temuta vale Nan Dungortheb, călăreţii s-au 
pomenit împresuraţi de umbre, şi Aredhel s-a rătăcit de 
însoțitorii ei. Îndelung au căutat-o, dar în zadar; se temeau 
că fusese prinsă în vreo capcană sau că băuse din pâraiele 
otrăvite de pe acele meleaguri; iară vlăstarele ticăloase ale 
lui Ungoliant, care prin cele ripe îşi făceau veacul, au ieşit 
din bârloguri şi le-au luat urma. Abia au scăpat cu viaţă. Iar 
când au ajuns într-un târziu înapoi în Gondolin şi şi-au 
depănat povestea, mare jale s-a abătut peste poporul din 
vale; iar Turgon a stat multă vreme singur, îndurând în 
tăcere durerea şi mânia. 

Cât despre Aredhel, şi ea şi-a căutat tovarăşii multă 
vreme; văzând că nu-i găseşte, a pornit mai departe de una 
singură, fiind netemătoare şi dârza, cum erau toţi copiii lui 
Finw6; a urmat drumul, a trecut râurile Esgalduin şi Aros şi 
astfel a ajuns în ţinutul Himlad, între Aros şi Celon, unde 
sălăşluiau Celegorm şi Curufin în acea vreme, înainte ca 
Asediul asupra Angbandului să fie spart. Ei doi erau duşi 
de-acasă, îl însoțeau pe Caranthir în Thargelion; dar 
neamul lui Celegorm a primito cu braţele deschise, rugând- 
o să rămână cu ei, cu toate onorurile cuvenite, până la 
întoarcerea stăpânului lor. Aredhel a rămas bucuroasă şi, o 
vreme, toate au fost pe placul ei, fiind liberă să hălăduiască 
după pofta inimii pe plaiurile acelea împădurite; dar, cum 
lunile treceau şi Celegorm nu se întorcea, Aredhel a fost din 
fiou cuprinsă de neastâmpăr, călărind de una singură tot 
mai departe şi căutând mereu poteci noi şi luminişuri 
neştiute de nimeni. Astfel s-a întâmplat ca, spre sfârşitul 
anului, să ajungă în partea de miazăzi a ținutului şi să 


treacă Râul Celon; până să se dumirească unde era, s-a 
pierdut în Codrul Nan Elmoth. 

Era codrul în care, în alte vremuri, Melian păşise în zorii 
Pământului de Mijloc, când copacii erau încă tineri şi vraja 
încă mai stăruia asupra lor. De atunci copacii din Nan 
Elmoth crescuseră, ajungând cei mai înalţi şi mai umbroşi 
din întregul Beleriand, iar printre ei soarele nu pătrundea 
niciodată; acolo trăia Eol, numit Elful întunecat. De felul său 
era din neamul lui Thingol, dar, în Doriath, nu se simţise 
niciodată în pace şi în linişte, astfel ca, atunci când Brâul lui 
Melian a înconjurat Pădurea Region, sălaşul său, a fugit în 
Nan Elmoth. Acolo s-a aciuat în umbrele adânci, iubind 
noaptea şi amurgul de sub stele. Se ferea de noldori, 
învinovăţindu-i de întoarcerea lui Morgoth care tulburase 
liniştea din Beleriand; îi plăceau gnomii mai mult decât 
oricărui alt neam de elfi din străvechime. De la el aflau 
gnomii ce se petrecea în meleagurile eldarilor. 

Venind vorba de gnomi, două erau drumurile lor ce 
coborau din Munţii Albaştri şi traversau Beleriandul 
Răsăritean, iar calea de la miazănoapte, spre Vadurile Aros, 
trecea nu departe de Nan Elmoth; era locul unde se 
întâlnea Eol cu naugrimii şi stăteau la sfat. Pe măsură ce 
prietenia lor se adâncea, Eol se ducea când şi când în 
ospeţie în sălaşurile lor adânci, Nogrod şi Belegost, şi 
rămânea acolo o vreme. Astfel a deprins de la ei nişte taine 
despre munca în fierărie şi, cu timpul, a ajuns mare meşter 
făurar; şi a născocit el un metal, dur ca oţelul gnomilor, dar 
atât de uşor de lucrat, încât putea să-l toarne în fire subţiri 
şi mlădioase şi totuşi atât de trainice, încât nici tăiş, nici 
ascuţiş nu le putea frânge. L-a numit galvom, negru şi lucios 
ca jaisul, şi-n el se-nveşmânta ori de câte ori pleca de acasă 
spre alte meleaguri. Dar cu toate că umbla cocârjat din 
pricina muncii în fierărie, nu era mic de statură precum 
gnomii, ci un elf înalt, de soi nobil şi înrudit de aproape cu 
telerii, cu toate că avea chipul întunecat; iar ochii lui puteau 
străpunge adânc umbre şi locuri întunecate. Aşa s-a 


întâmplat că a zărit-o pe Aredhel Ar-Feiniel pe când 
hoinărea printre copacii înalţi de la marginea codrului Nan 
Elmoth, o lucire de alb pe meleagul acela cufundat în 
'întuneric. Peste poate de frumoasa i s-a părut ţi pe locisa 
aprins dorinţa de a o avea pentru sine; a înconjurat-o cu 
vrăjile şale până când Aredhel n-a mai găsit drumul de 
întoarcere, ci se tot adâncea printre copaci până a ajuns la 
sălaşul lui, în inima pădurii. Acolo îi era fierăria şt sălile 
întunecate, iar pini şi puţinii servitori pe care-i avea erau 
aidoma stăpânului lor de tăcuţi şi de ascunşi. Şi când 
Aredhel, frântă de atâta orbecăiala. A ajuns într-un târziu la 
porţile lui Eol, el s-a arătat şi i-a urât bun sosit şi a poftit-o 
în casa lui. Şi acolo a şi rămas; căci Eola luat-o de soaţă şi 
multă vreme a trecut până când neamul lui Aredhel a mai 
auzit ceva despre ea. 

Povestea nu spune că Aredhel s-ar fi împotrivit cu totul sau 
ca traiul în Nan Elmoth i-ar fi fost un chin în toţi acei mulţi 
ani. Căci deşi, supunându-se poruncii lui Eol, trebuia să se 
ferească de lumina soarelui, călătorea împreună cu el până 
departe, însă numai sub lumina stelelor sau a seceru lunii; 
singură, iarăşi, era liberă să se plimbe cât voia, doar ca Eol 
nu-i îngăduia să se ducă să-i caute pe fiii lui Feanor sau pe 
oricare altul dintre noldori. La vremea cuvenită, Aredhel i-a 
dăruit lui Eol un fiu, acolo, în umbrele codrului Nan Elmoth, 
căruia în sufletul ei i-a dat nume în graiul neângăduit al 
noldorilor, Lomion - Copilul Amurgului; tatăl său însă nu i-a 
dat nici un nume înainte să fi împlinit doisprezece ani 
Atunci l-a numit Maeglin, adică Privire Ageră, caci băgase 
de seamă că ochii fiului erau mult mai pătrunzători decât ai 
săi, iar mintea sa putea desluşi tainele inimilor dincolo de 
negura cuvintelor. 

Crescând, Maeglin semăna la chip şi alcătuirea trupului 
mai curând cu noldorii, dar Ia fire şi la gând aducea cu tatăl 
său. Era scump la vorbă, dar când vorbea despre lucruri ce- 
l atingeau unde-l durea, vocea lui avea o putere care-i 
tulbura pe cei ce-l auzeau şi-i îngenunchea pe cei ce-i 


stăteau împotriva. Era înalt, cu părul negru, cu ochi la fel, 
dar strălucitori şi ageri precum ai noldorilor, iar pielea îi 
era albă. Adesea îl însoțea pe Eol în oraşele gnomilor, la 
răsărit de Ered Lindon, şi-acolo învăţa plin de zel tot ce-i 
spuneau ei, mai cu seamă ştiinţa de a găsi metale de tot 
felul în munţi. 

Se spune însă ca Maeglin o îndrăgea pe mama lui mai 
mult, iar când E61 era plecat, şedea îndelung lângă ea şi 
asculta tot ce-i povestea ea despre mama ei şi despre 
faptele noldorilor în Eldamar şi despre măreţia şi vitejia 
prinților din Casa lui Fingolfin. Pe toate le-a strâns Maeglin 
în inima sa, dar mai ales ceea ce auzea despre Turgon, care 
nu avea moştenitor, după cum îi spunea mama sa; căci 
Elenwe, soaţa lui, pierise pe când trecuseră strâmtoarea 
Helcarax&, încât fiica lui, Idril Celebrindol. Era singuru-i 
copil. 

Tot spunându-i aceste poveşti, lui Aredhel i s-a făcut dor 
să-şi vadă rudele şi se minuna ca, iată, fusese o vreme când 
se săturase de lumina din Gondolin şi de fântânile în soare 
şi de pajiştile verzi ale văii Tumladen sub cerurile vântoase 
ale primăverii; unde mai pui că rămânea adesea singură în 
umbrele casei, când soţul şi fiul ei plecau într-ale lor. 
Poveştile acestea au fost şi pricina primelor certuri dintre 
Maeglin şi Eol. Căci Aredhel cu nici un chip nu i-ar fi 
dezvăluit lui Maeglin unde trăia Turgon şi nici pe ce căi s-ar 
fi putut ajunge acolo, iar el n-o grăbea să-i spună, aşteptând 
clipa potrivită să-i smulgă taină sau crezând că-i va putea 
cili gândurile nepâăzite; dar, înainte de a face acest lucru, 
dorea să-i întâlnească pe noldori şi să intre în vorbă cu fiii 
lui Feanor, rubedeniile sale, care îşi aveau sălaşul nu 
departe de al lor. Şi-a mărturisit dorinţa tatălui său, dar Eol 
s-a înfuriat. 

— Tu ţii de Casa lui Eol, Maeglin, fiul meu, nu de cea a 
golodhrimilor. Tot pământul acesta al telerilor este şi nu voi 
să aud de cei care ne-au răpus neamul, cotropitorii şi 
uzurpatorii caselor noastre, şi nici ca fiul meu să se 


amestece cu ei! Şi-mi vei da ascultare fără să crâcneşti, 
altfel te pun în lanţuri! 

Maeglin nu i-a răspuns, a rămas tăcut şi rece şi de atunci 
nu l-a mai însoţit pe Eol în drumurile sale; iar Eol a-nceput 
să-şi privească fiul cu neâncredere. 

S-a întâmplat ca, în mijlocul verii, gnomii să-l poftească - 
după cum le era obiceiul - pe Eol la un ospăț în Nogrod; şi 
Eol s-a dus. Maeglin şi mama lui erau acum liberi o vreme 
să se ducă pe unde pofteau, astfel ca adesea călăreau până 
la poalele codrului, în căutarea luminii soarelui; şi în inima 
lui Maeglin s-a aprins dorinţa să plece pentru totdeauna din 
Nan Elmoth. Astfel că i-a spus lui Aredhel: 

— Doamnă, să plecăm de aici cât avem vreme! Ce nădejde 
este în codrul ăsta pentru Domnia ta sau pentru mine? 
Suntem ţinuţi prizonieri aici şi n-am nimic de câştigat; am 
învăţat tot ce mă putea învăţa tatăl meu sau ce mi-ar putea 
arăta naugrimii. Ce-ar fi să căutăm Gondolinul? Vei fi 
călăuza mea, iar eu voi fi străjerul Domniei tale. 

S-a bucurat Aredhel auzindu-l şi l-a privit cu mândrie pe 
fiul ei. Spunându-le servitorilor lui Eol că se duc să-i caute 
pe fiii lui Ffcanor, au plecat şi s-au îndreptat spre marginea 
dinspre miazănoapte a codrului. Au traversat firavul pârâu 
Celon, au pătruns în Himlad şi au călărit mai departe spre 
Vadurile Aros, anume spre apus, de-a lungul hotarului 
Doriathului. 

lată că Eol s-a reântors din răsărit mai iute decât crezuse 
Maeglin, la numai două zile după plecarea soaţei şi a fiului 
său; l-a cuprins o mânie atât de aprigă, încât a pornit după 
ei chiar pe lumina zilei. Dar, intrând în Himlad, şi-a înfrânat 
mânia şi a înaintat cu mare grijă, amintindu-şi că-l pândea 
primejdia, căci puternicii seniori Celegorm şi Curufin nu-l 
îndrăgeau defel pe Eol, unde mai pui că seniorul Curufin 
avea o fire tare năbădăioasă. Dar străjerii din Aglon îi 
văzuseră pe Maeglin şi pe Aredhel trecând spre Vadurile 
Aros, încât Curufin a mirosit că se întâmpla ceva ciudat, 
astfel că a coborât din trecătoare, facându-şi tabăra în 


apropierea Vadurilor. Încât Eol, înainte să fi apucat să 
străbată o bună bucată de drum prin Himlad. A fost 
împresurat de călăreţii lui Curufin, care l-au dus la stăpânul 
lor. 

Iar Curufin i-a spus lui Eol: 

— Ce misie ai tu. Elf întunecat, aici, pe pământurile mele? 
Ceva care arde, te pomeneşti, dacă unul ca tine, atât de 
înfricoşat de lumina soarelui, umblă prin pustii ziua-n 
amiaza mare. 

Ştiind primejdia în care se afla, Eol şi-a înghiţit vorbele 
amare ce i-au venit pe limbă: 

— Senior Curufin, a zis el, am aflat că fiul meu şi soaţa 
mea. Domnița Dalbă din Gondolin, au venit în ospeţie la tine 
pe când eu eram plecat de acasă; şi mi s-a părut potrivit să-i 
însoțesc în călătorie. 

Curufin a izbucnit în râs la vorbele lui Eol şi i-a răspuns: 

— De le-ai fi fost alături, ar fi fost primiţi cu mai puţină 
căldură decât s-ar fi aşteptat; dar totuna-i, căci nu la mine 
au venit. Nu-s nici două zile de când au trecut de Arossiach 
şI. De acolo, au apucat-o în galop spre apus. Îmi pare că 
vrei să mă duci de nas, dacă nu cumva tu însuţi eşti cel 
păcălit. 

— Atunci, stăpâne, poate-mi vei îngădui să merg mai 
departe şi să descopăr adevărul acestei întâmplări. 

— Îngăduinţă ai din parte-mi, dar nu şi dragoste, a 
răspuns Curufin. Cu cât vei părăsi mai curând pământurile 
mele, cu atât mă voi bucura mai tare. 

Eol a urcat în şa, spunând: 

— Tare-i bine, Senior Curufin, să dai peste o rubedenie 
atât de binevoitoare la nevoie. Îmi voi aminti de bunăvoința 
ta când mă voi întoarce. 

Curufin l-a aţintit pe Eol cu priviri întunecate: 

— Să nu mi te împăunezi cu rangul soaţei tale în faţa mea, 
i-a spus el. Căci cei care răpesc fiicele noldorilor şi le iau de 
soaţe fără zestre ori învoire nu-şi câştiga rubedenii printre 


aceştia. 'Ţi-am îngăduit să pleci. Mulţumegşte-te cu atât şi te 
du! 

Legile eldarilor mă opresc să te răpun acum. Dar ascultă- 
mi bine sfatul; te întoarnă acum în sălaşul tău din 
întunecimea Nan Elmoth; căci inima-mi spune că, dacă vei 
pomi acum pe urmele celor ce nu te mai iubesc, nicicând nu 
te vei mai întoarce pe aceste meleaguri. 

În mare grabă a luat-o din loc Eol şi sufletul i s-a umplut 
de urt împotriva tuturor noldorilor; înţelesese el, vezi bine, 
ca Maeglin şi Aredhel fugeau spre Gondolin. Mânat de furie 
şi de ruşinea umilinţei sale, a trecut Vadurile Aros şi a dat 
pinteni calului, apucând-o pe acelaşi drum pe care 
călăriseră şi ei; dar, cu toate că fugarii nu ştiau că erau 
urmăriţi, iar el avea armăsarul cel mai iute de picior, n-a 
izbutit să-i prindă din urmă nici cât să-i vadă de la 
depărtare, înainte ca ei să ajungă la vadul Brithiach şi acolo 
să-şi abandoneze caii. Dar ghinionul a făcut ca tocmai acolo 
să fie dafi de gol, caci caii au nechezat cu putere, iar 
armăsarul lui Eol i-a auzit şi şi-a întețit galopul înspre ei. 
Ebl a zărit din depărtare veşmântul alb al lui Aredhel şi a 
băgat de seamă pe unde a luat-o în căutarea intrării 
tăinuite în munţi. 

În ast timp, Aredhel şi Maeglin au ajuns la Porţile 
Exterioare ale Gondolinului şi la Străjerii întunecaţi de sub 
munţi; cu mare bucurie a fost primită Aredhel, iar după ce 
au trecut de cele şapte porţi, a ajuns împreună cu Maeglin 
la Turgon, pe Amon Gwareth. Nu mică i-a fost mirarea 
Regelui ascultând tot ceea ce avea de povestit Aredhel; de 
Maeglin, fiul surorii sale, i-a plăcut de la primă privire, 
văzând în el pe unul ce pe drept merita să se numere 
prinde prinții noldorilor. 

— Mă bucur nespus că Ar-Feiniel s-a reântors în Gondolin, 
azis el, şi-acum cu mult mai frumos va părea iarăşi oraşul 
meu decât în zilele în care am socotit-o pierdută pentru 
totdeauna. lar Maeglin va avea parte de cele mai înalte 
onoruri în regatul meu. 


Maeglin a făcut o plecăciune adâncă şi l-a recunoscut pe 
Turgon drept stăpân şi rege, punându-se în slujba lui, dar 
după aceea a rămas tăcut şi cercetător, caci minunile şi 
măreţia din Gondolin întreceau tot ceea ce-şi închipuise el 
din poveştile spuse de mama lui şi-l uimeau peste măsură 
puterea oraşului şi mulţimea locuitorilor săi şi a lucrurilor 
frumoase pe care le vedea. Dar cel mai tare îi atrăgea 
privirile Idril, fiica Regelui, care şedea lângă el; căci bălaie 
era ea, asemenea vanyarilor, neamul mamei ei, şi-i părea lui 
aidoma Soarelui din care îşi primea lumina sala Regelui. 

Însă Eol, apucând-o pe drumul pe care se făcuse nevăzută 
Aredhel, a dat peste Râul Secat şi peste poteca tainica şi, 
furişându-se nevăzut şi neauzit, a ajuns la Străjeri, care l-au 
prins şi l-au luat la întrebări. Şi auzindu-l spunând că 
Aredhel i-ar fi soaţă, s-au mirat şi au trimis în Oraş un sol 
iute de picior, care s-a înfăţişat Regelui. 

— Stăpâne, a strigat acesta. Străjerii au prins pe unul care 
a venit pe furiş până la Poarta întunecată. Zice că-l cheamă 
Eol, e-un elf înalt, smead şi încruntat la fată, din neamul 
sindarilor, şi mai zice că domniţa Aredhel i-ar fi soaţa şi cere 
să fie adus în fata domniei tale. Mânia-i este mare, iar el e- 
atât de aprig, că-i greu de stăpânit; dar nu l-am răpus, aşa 
cum cere porunca ta. 

Aredhel s-a înspăimântat: 

— Vai şi-amar! Eol s-a luat după noi, aşa cum ne-am temut. 
S-a furişat însă, căci de văzut n-am văzut şi n-am auzit pe 
nimeni să ne urmărească atunci când am intrat pe Calea 
Ascunsă. 

Apoi spuse câtre sol: 

— Adevărat grăieşte ei. Eol e numele lui, iar eu îi sunt 
soaţa; este tatăl fiului meu. Nu-l răpuneţi, ci aduceţi-l aici, 
în faţa Regelui, să-l judece, dacă asta este voia Regelui. 

Aşa au făcut; Eol a fost adus în sala lui Turgon şi a stat în 
faţa tronului, mândru şi ursuz. Era tot atât de uluit că şi fiul 
său de ceea ce vedea în jur, sporindu-i şi mai mult minia din 
suflet şi ura fată de noldori. Dar Turgon i-a arătat toate 


onorurile cuvenite, s-a ridicat de pe tron şi l-a luat de mână, 
spunându-i: 

— Fii bine venit, rudă a mea, căci asta eşti pentru mine. 
Aici vei trăi după cum ţi-e voia, fără doar că aici vei rămâne 
şi nu-mi vei putea părăsi regatul; căci astfel este pravila 
mea: nimeni din cei care găsesc drumul încoace nu mai 
pleacă. 

Eol însă şi-a retras mâna: 

— Nu-ţi recunosc pravila, a spus el. N-aveţi nici un drept 
nici tu şi nici vreun altul de pe acest meleag să vă faceţi 
stăpâni peste pământuri ori să hotărniciţi fruntarii nici aici 
şi nici afară. Acesta este tărâmul telerilor, cărora voi le-aţi 
adus războiul şi toată tulburarea asta, purtându-vă cu 
înfumurare şi cu nedreptate. Nu-mi pasă de tainele voastre, 
ci am venit să cer ceea ce al meu este: pe soaţa şi pe fiul 
meu. Dar, dacă asupra lui Aredhel, sora ta, ai vreun drept, 
atunci să rămână; n-are decât pasărea să zboare înapoi în 
colivia ei, de care se va sătura din nou curând, aşa cum s-a 
săturat şi înainte. Dar asupra lui Maeglin n-ai nici un drept. 
Pe fiul meu nu-l vei ţine tu aici. Vino, Maeglin, fiu al lui Eol! 
Tatăl tău îţi porunceşte. Părăseşte casa duşmanilor săi şi a 
celor care i-au răpus neamul său blestemat să fii! 

Maeglin însă a rămas tăcut. 

Atunci Turgon s-a aşezat înapoi pe tron, ţinând cârja 
judecății în mină, şi astfel a grăit cu voce aspră: 

— Nu mă voi lua la sfadă cu tine, Elf întunecat. Numai 
săbiile noldorilor îţi apără codrul neânsorit. Libertatea pe 
care o ai de a străbate sălbăticiile celea neamului meu o 
datorezi; de n-ar fi fost ei, de mult ai fi rânit ca un sclav în 
genunile Angbandului. Aici eu sunt Rege; vrei, nu vrei, 
osânda mea pravila este. Ai de ales: fie rămâi aici, fie mori 
aici; la fel are de ales şi fiul tău. 

Eol l-a privit pe Regele Turgon în ochi, dar nu s-a lăsat 
înduplecat, ci a stat multă vreme fără să scoată o vorbă şi 
fără să se mişte, iar în sală s-a lăsat o tăcere adâncă; şi s-a 
înspăimântat Aredhel, căci ştia ce-i putea pielea la mânie lui 


Eol. Dintr-o dată, iute ca un şarpe, Eol a scos o dardă pe 
care-o ţinuse ascunsă sub mantie şi a azvârlit-o asupra lui 
Maeglon, strigând: 

— A doua soartă mi-o aleg şi o aleg şi pentru fiul meu! N-ai 
să păstrezi ce-i al meu! 

Dar Aredhel s-a aruncat în fata armei şi darda i s-a înfipt în 
umăr: în aceeaşi clipă s-au repezit asupra lui Eol mulţi 
dintre cei care erau acolo şi l-au legat fedeleş, scoţându-l 
apoi din sală, în timp ce alţii se îngrijeau de Aredhel. 
Maeglin a rămas tăcut, urmărindu-l din priviri pe tatăl sau. 

S-a hotărât ca Eol să fie adus a doua zi în faţa Regelui, 
spre a fi judecat; Aredhel şi Idril l-au rugat pe Turgon să fie 
milostiv cu el. Dar, în seara aceea, Aredhel a căzut bolvavâă, 
cu toate că rana păruse mică; s-a cufundat în întunecime şi, 
după lăsarea nopţii, a murit; căci vârful dardei era otrăvit, 
dar nimeni n-a ştiut acest lucru până n-a fost prea târziu. 

Încât, atunci când Eol a fost adus în faţa lui Turgon, n-a 
mai găsit pic de îndurare; l-au dus la Caragdur, un hău în 
stânca neagră din peretele dinspre miazănoapte al dealului 
pe care se află oraşul, de pe al cărui zid înalt şi drept urmau 
să-l arunce. Maeglin stătea şi privea tăcut; în cele din urmă, 
Eol i-a strigat: 

— Te lepezi de tâtâne-tâu şi de neamul său, halal fiu ce 
eşti! Ai să dai greş în tot ce-ţi pui în gând să faci şi-ai să 
mori de-aceeaşi moarte ca şi mine. 

Apoi l-au azvârlit pe Eol în prăpastie şi astfel a pierit el şi 
toţi au gândit că s-a făcut dreptate; numai Idril a fost 
cuprinsă de tulburare şi, din acea zi, n-a mai avut încredere 
în cei de-un neam cu ea. Maeglin însă a propăşit şi şi-a 
câştigat faimă printre gondolini, fiind lăudat de toţi şi 
bucurându-se de prețuirea lui Turgon; căci era pe cât de 
dornic, pe atât de iute în a învăţa cât mai multe, dar avea şi 
el destule de împărtăşit altora. În jurul lui s-au strâns toţi 
cei ce-şi dovedeau dibăcia în mânuirea foalelor din fierărie 
şi în sfredelirea pământului; cătând în măruntaiele munţilor 
Echoriath (adică Munţii încercuitori), Maeglin a găsit acolo 


vine bogate în tot felul de metale. Cel mai preţios pentru el 
era fierul dur din mina Anghabar, în partea de miazănoapte 
a munţilor, pe care se pricepea să-l forjeze şi să-l 
preschimbe în oţel. Astfel au devenit armele 
gondolindrimilor tot mai puternice şi mai tăioase; de mare 
folos aveau să le fie acestea în zilele ce urmau să vină. 
Maeglin era înţelept şi cumpătat în sfaturile ce le dădea, 
dar şi neândurător şi viteaz când era nevoie. Ceea ce s-a 
dovedit mai târziu, când, în cumplitul an al bătăliei 
Nirnaeth Arnoediad, Turgon a ieşit din valea sa ascunsă 
pentru a se duce în ajutorul lui Fingon, la miazănoapte, şi 
Maeglin n-a vrut să rămână în Gondolin ca regent, ci i s-a 
alăturat în război lui Turgon şi a luptat umăr la umăr cu el, 
arătându-se crud şi netemător în luptă. 

Soarta lui Maeglin se arăta bună şi frumoasă, prin urmare, 
caci ajunsese mare printre prinții noldorilor, iar măreţia lui 
nimeni n-o întrecea, în afară de unul singur, aflat în cel mai 
vestit dintre regatele lor. Dar ce era în inima lui ţinea bine 
tăinuit; şi batăr că nu toate se petreceau după vrerea lui, 
îndura în tăcere, ascunzându-şi gândurile, încât puţini ar fi 
putut să i le citească, iar printre aceştia era şi Idril 
Celebrindal. Căci din primele zile petrecute de el în 
Gondolin, Maeglin purta în sine o durere, care-i răpea orice 
bucurie: iubea frumuseţea lui Idril şi o dorea pe fată, dar 
fără de speranţa. Eldarii nu îşi întemeiau familii cu 
rubedenii atât de apropiate şi nici că avuseseră vreodată 
dorinţa să facă aşa; dar chiar şi fără această piedică, Idril 
nu-l iubea pe Maeglin defel; iar ştiind ce gânduri nutrea 
pentru ea, se îndepărta şi mai mult de el. Eii se părea 
iubirea lui un lucru ciudat şi nefiresc, aşa cum l-au şi socotit 
eldarii de atunci încoace: un rod ticălos al Răpunerii 
Rubedeniilor, prin mijlocirea căruia umbra blestemului 
rostit de Mandos întuneca şi ultima nădejde a noldorilor. 
Anii treceau, dar Maeglin tot pe Idril o pândea şi o aştepta, 
iar iubirea s-a preschimbat în întunecime în inima lui. Încât 
cauta tot mai mult să-şi împlinească vrerile în alte privinie 


nedându -se îndărăt de la nici o povară sau spetire, dacă 
prin asta câştiga în putere. 

Astfel s-au petrecut lucrurile în Gondolin; şi în inima acelui 
regat fericit, atâta vreme cât i-a durat măreţia, a fost 
semănat un negru grăunte al râului. 

CAPITOLUL XVII. 

Despre venirea oamenilor în Apus. 

După trecerea a mai mult de trei sute de ani de la venirea 
noldorilor în Beleriand, în vremea Păcii îndelungate, Finrod 
Felagund, seniorul din Nargothrond, a trecut Sirionul pe 
malul răsăritean ca să se ducă la vânătoare cu Maglor şi 
Maedhros, fiii lui Feanor. După o vreme, obosit să tot ia 
urma vânatului, a pornit-o de unul singur spre munţii Ered 
Lindon, pe care-i vedea lucind în depărtare; apucând pe 
Drumul Gnomilor, a traversat Râul Gelion pe la Vadul Sam 
Athrad, de unde a cotit spre miazăzi, trecând peste pâraiele 
dinspre izvoarele Ascarului şi a ajuns în partea de 
miazănoapte a ținutului Ossiriand. 

Într-o vale dintre dealurile de la poalele munţilor, sub locul 
de unde izvora Râul Thalos. A zărit lumini în noapte şi a 
auzit zvon de cânt undeva, în depărtare. Tare s-a mai 
minunat el, căci ştia că Elfii Verzi de pe acel meleag nu 
apnndeau focuri şi nu cântau pe timp de noapte. La început, 
s-a temut că vreo ceată de orci izbutise oarecum să iasă din 
împrejmuirea de la miazănoapte, dar, apropiindu-se mai 
mult, şi-a dat seama că nu era vorba de orci; cântăreții 
foloseau un grai pe care nu-l mai auzise până atunci, 
neasemenea graiului gnomilor ori al orcilor. Atunci s-a oprit 
Felagund, a rămas nemişcat în umbra noptatica a copacilor 
şi, uitându-se în jos, către tabăra aceea, a zărit o seminţie 
neştiută de el. 

Cei ce se aflau acolo erau o parte din neamul şi obştea 
care-l urmase pe Beor Bătrânul, după cum a fost numit mai 
târziu, mare căpetenie printre Oameni. După multe vieţi de 
rătăcire dincolo de hotarele Răsăritului, Beor i-a călăuzit, în 
cele din urmă, peste Munţii Albaştri, şi astfel au ajuns ei 


prima seminţie a Oamenilor care a pătruns în Beleriand; 
cântău acum pentru că erau bucuroşi, crezând că 
scăpaseră de toate primejdiile şi că ajunseseră, în sfârşit, pe 
un meleag unde nu aveau de ce se teme. 

Felagund a stat îndelung şi i-a privit şi inima i s-a aprins de 
iubire pentru ei; a rămas însă ascuns printre copaci, până 
când i-a văzut adormind. Abia atunci s-a urnit din ascunziş 
şi s-a dus printre cei care dormeau, aşezându-se lângă focul 
ce dădea să se stingă, nestrăjuit de nimeni; a luat în mână o 
harpă simplă la care cântase Bor şi pe care, apoi, o pusese 
deoparte şi a început să cânte pe strunele ei un cânt cum n- 
auziseră nicicând urechile oamenilor; căci nu avuseseră nici 
un dascăl care să-i deprindă arta cântatului şi tot ce ştiau se 
datora Elfilor Verzi din sălbăticie. 

S-au trezit oamenii şi au ascultat cum ciupea Felagund 
coardele şi cum cântă şi fiecare dintre ei gândea că visează 
un vis fermecat, până când zărea ca şi ceilalţi erau treji; dar 
unul n-a scos un cuvânt şi nu s-a mişcat câtă vreme a cântat 
Felagund, atât de frumoasă era muzica aceea şi minunea 
cântului. Înţelepte erau vorbele Regelui elf şi inimile celor 
ce-l ascultau s-au înţelepţii şi ele; căci lucrurile despre care 
glăsuia în cântul său, despre facerea Ardei şi 
binecuvântarea din tărâmul Aman de dincolo de negurile 
Mării, se închegau în vedenii limpezi dinaintea ochilor lor, 
iar mintea fiecăruia tălmăcea graiul elfic după cum îi era 
felul şi alcătuirea sa. 

Astfel s-a făcut că oamenii l-au numit pe Regele Felagund, 
fiind el primul dintre eldari ce le-a ieşit în cale. Nm. 
Anume înţelepciune în graiul lor. lar după el i-au numit 
nomini pe cei de-o spiţă cu el. Cu adevărat îşi închipuiseră 
ei la început că Felagund era unul dintre valari, despre care 
auziseră că ar fi trăit undeva, departe, în Apus; după cum 
spun unii, aceasta ar fi fost şi pricina peregrinării lor. Dar 
Felagund a rămas în mijlocul lor multă vreme şi le-a 
desluşit adevărul despre lume şi ei l-au îndrăgit şi l-au 


numit stăpânul lor, de atunci rămânând ei credincioşi casei 
lui Finarfin. 

Dintre toate neamurile, eldarii erau cei mai iscusiţi la a 
deprinde alte graiuri; iar Felagund a descoperit şi că putea 
citi în minţile oamenilor acele gânduri cărora doreau să le 
dea glas, încât îşi putea uşor tălmăci vorbele lor. Se mai 
spune despre aceşti oameni că de multă vreme legaseră 
prieteşug cu Elfii întunecimii, ce trăiau la răsărit de munţi, 
şi le învâlaserâă graiul; cum toate graiurile quendilor aveau 
aceeaşi obârşie, graiul lui Beor şi al poporului său se 
asemăna cu cel al elfilor în multe cuvinte şi alcătuiri. 
Curând, Felagund putea sta la taifas cu Bor; şi câtă vreme 
a locuit în casa lui, au avut multe ceasuri de taifas. Dar de 
câte ori îl întreba despre cum se iviseră oamenii şi despre 
călătoriile lor, Beor mai mult tăcea decât răspundea; 
adevărul e că ştia puţine, căci străbunii seminţiei sale 
fuseseră zgârciţi cu istoriile despre trecutul lor, iar peste 
ţinerea lor de minte se aşternuse tăcerea. 

— În urma noastră e numai întuneric, i-a spus odată B∨ 
noi am întors spatele acelui întuneric şi nu voim a mai ne 
înturna acolo nici batăr cu gândul. Inimile noastre se 
îndreaptă către Apus şi avem credinţa că acolo vom găsi 
Lumina. 

Mai pe urmă avea să se spună printre eldari ca, atunci 
când oamenii s-au trezit în Hilddrien, o dată cu răsăritul 
Soarelui, iscoadele lui Morgoth se aflau la pândă şi, curând, 
vestea aceasta a ajuns la urechile lui; iar ceea ce a auziti s- 
a părut lui o întâmplare atât de neobişnuită, încât singur a 
părăsit în taină fortăreaţa Angband şi s-a dus în Pământul 
de Mijloc, lăsându-l pe Sauron să conducă în locul lui 
Războiul. Despre cele petrecute între Morgoth şi oameni, 
eldarii nu ştiau nimic la acea vreme, iar, mai târziu, au aflat 
prea puţine; dar ca inimile oamenilor erau apăsate de 
întunecime (precum ale noldorilor de Răpunerea 
Rubedeniilor şi de Osânda lui Mandos) au desluşit eldarii 
chiar şi la obştea Prietenilor Elfilor, primii pe care i-au 


cunoscut. A strica ori a distruge tot ce se ivea nou şi frumos 
fusese dintotdeauna dorinţa suverană a lui Morgoth; nu 
încape îndoială că acelaşi gând îl mâna şi acum că, prin 
teamă şi minciuni, să-i transforme pe oameni în vrăjmaşii 
eldarilor şi să-i stâmeascâ, pentru că din Răsărit să atace 
Beleriandul. Dar dorinţa aceasta a lui nu i se putea împlini 
cu una, cu două şi nicicând nu şi-a văzut-o săvârşita până la 
capăt; căci - din câte se spune - oamenii au fost la început 
puţini foarte ia număr, câtă vreme spaima lui Morgoth 
creştea la gândul că eldarii îşi sporeau puterea şi-şi 
întăreau alianţa, astfel că s-a întors în Angband, lăsând în 
urmă, până una-alta, doar o mina de servitori de-ai lui, şi 
aceştia dintre cei mai puţin vânjoşi şi vicleni. 

De la B&or a aflat Felagund ca mai erau încă mulţi oameni 
care porniseră spre Apus mânaţi de aceeaşi dorinţă. 

— Sunt şi alţii, chiar din neamul meu, care au trecut 
Munţii nu departe de aici, i-a spus Beor; iar haladinii, un 
popor cu alt grai decât al nostru, mai adastă încă pe clinele 
răsăritene, aşteptând veşti înainte de-a porni mai departe. 
Şi mai sunt oameni al căror grai se aseamănă cu al nostru, 
cu ei facem negoţ când şi când. Ei s-au pornit la drum 
înaintea noastră, dar i-am ajuns şi i-am şi lăsat în urmă; 
sunt tare mulţi, dar nu se răzleţesc unii de alţii, din care 
pricină înaintarea le e îngreunată, mai cu seamă că au o 
singură căpetenie, Marach pe nume. 

Pe Elfii Verzi din Ossiriand venirea oamenilor i-a tulburat 
şi, auzind ei ca un senior de-al eldarilor de peste Mare se 
afla printre ei, au trimis soli la Felagund. Şi i-au spus 
aceştia: 

— Stăpâne, dacă ai putere asupra nou-veniţilor, roagă-i să 
se întoarcă pe drumurile pe care au venit sau să-şi vadă de 
drum mai departe. Căci nu dorim s-avem pe meleagurile 
noastre străini care să ne tulbure pacea. Seminţia asta ne 
retează copacii şi ne vânează sălbăticiunile; nu le suntem 
prieteni şi, dacă nu pleacă, îi vom chinui în fel şi chip. 


A ascultat Beor de sfatul lui Felagund şi a strâns el toate 
familiile şi rubedeniile răzleţite ale obştei sale şi şi-au mutat 
tabăra pe celălalt mal al Râului Gelion, aşezându-se pe 
pământurile lui Amrod şi Amras, pe malul răsăritean al 
Râului Celon, la miazăzi de Nan Elmoth, nu departe de 
hotarul cu Doriath; de atunci, acel meleag s-a numit 
Estolad, Tabăra. Dar după scurgerea unui an, când 
Felagund a dorit să se întoarcă în ţara lui, Beor l-a rugat să- 
i îngăduie să-l însoţească; astfel a rămas el supus al Regelui 
din Nargothrond, până la sfârşitul zilelor sale. De atunci i-a 
şi rămas numele de B&or, caci înainte se numise Balan; 
Bor înseamnă „Vasalul” în graiul poporului său. Mai-mare 
peste acest popor l-a lăsat pe Baran, fiul sau; iar el nu s-a 
mai întors nicicând în Estolad. 

Curând după plecarea lui Felagund, ceilalţi oameni despre 
care pomenise B&or au intrat şi ei în Beleriand. Întâi au 
venit haladinii; dar fiind întâmpinați cu neprietenie de Elfii 
Verzi, au apucat-o spre miazănoapte şi s-au aşezat în 
Thargelion, în ţara lui Caranthir, fiul lui Feanor; au trăit în 
pace o vreme, iar poporul lui Caranthir nu i-a prea luat în 
seamă. În anul următor, Marach şi-a adus obştea peste 
munţi; era un neam de oameni înalţi şi războinici, înaintând 
în companii bine rânduite; elfii din Ossiriand s-au ascuns 
din calea lor, ferindu-se să-i atragă în vreo cursă. Dar 
auzind Marach că poporul lui Beor trăia pe un meleag 
verde şi roditor, au luat-o şi ei pe Drumul Gnomilor la vale şi 
s-au statornicit în ţinutul de la miazănoapte şi risarit de 
locul de sălăşluire al lui Baran, fiul lui Beor; şi-ntre cele 
două popoare s-a legat o prietenie strânsă. 

Felagund însuşi se întorcea adesea ca să-i vadă pe oameni; 
şi-au mai venit în Estolad şi alţi mulţi elfi de pe meleagurile 
apusene, noldori şi sindari deopotrivă, nerăbdători să-i vadă 
pe edaini, a căror ivire fusese de mult prorocită. Atanii, A 
Doua Seminţie, acesta era numele dat oamenilor în Valinor 
în poveştile ce pomeneau de venirea lor; dar în graiul din 
Beleriand numele acesta s-a preschimbat în edaini, şi era 


folosit numai pentru a numi cele trei neamuri ale Prietenilor 
Elfilor. 

Fingolfin, ca Rege al tuturor noldorilor, a trimis soli care 
să le ureze bun venit; iar dintre edaini, mulţi tineri 
înflăcăraţi au plecat să intre în serviciul regilor şi seniorilor 
eldari. Printre aceştia s-a numărat şi Malach, fiul lui 
Marach, şi a rămas el în Hithlum timp de paisprezece ani; a 
deprins graiul elfilor şi a primit numele de Arădan. 

Edainii au trăit mulţumiţi o vreme în Estolad, dar 
mulţumirea asta n-a durat mult, căci nu erau puţini cei care 
voiau să meargă mai departe spre Apus; numai că nu 
cunoşteau drumul. Înaintea lor se aflau fruntariile 
Doriathului, iar, la miazăzi, Sirionul, cu ale sale smârcuri de 
netrecut. Dar regii celor Trei Case ale noldorilor au înţeles 
ca fiii oamenilor le-ar putea spori forţele, drept care au 
făcut cunoscut ca orice edain care dorea să plece din 
Estolad şi să vină să trăiască alături de noldori era 
binevenit. Astfel a început migraţia edainilor; la început 
câte unul, apoi însă familii şi neamuri întregi şi-au strâns 
avutul şi au plecat din Estolad, încât, după vreo cincizeci de 
ani, mii şi mii de oameni se strămutaseră pe meleagurile 
Regilor. Mulţi dintre aceştia au străbătut drumul lung spre 
miazănoapte, astfel ca, în curând, potecile din acele părţi au 
ajuns să le fie bine cunoscute. Poporul lui Beor a venit în 
Dorthonion, facându-şi sălaş pe pământurile cârmuite de 
Finarfin. Neamul lui Arădan (al cărui tată, Marach, a rămas 
în Estolad, până la moarte) a apucat-o în mare parte spre 
Apus; unii au ajuns în Hithlum, dar Magor, fiul lui Arădan, şi 
mulţi de-ai lor au urmat albia Sirionului la vale şi au pătruns 
în Beleriand, unde s-au aşezat o vreme, pe căile dintre 
coastele dinspre miazăzi ale munţilor Ered Wethrin. 

Din cât se povesteşte, în afară de Finrod Felagund, nici un 
alt senior noldor nu s-a sfătuit cu Regele Thingol; -dar nu 
numai această pricină l-a supărat pe Rege, ci şi visele 
neliniştitoare în care i se arătase venirea oamenilor, înainte 
chiar să fi ajuns la el primele veşti despre ei. Prin urmare, a 


poruncit ca nici un om să nu se aşeze pe vreun meleag, altul 
decât cele de la miazănoapte, iar prinții pe care-i slujea astă 
seminţie să răspundă de toate faptele oamenilor; şi a mai 
spus el astfel: 

— În Doriath nici un om nu va pune piciorul atâta vreme 
cât durează regatul meu, nici măcar cei ai casei lui Bfcor, 
care sunt supuşi preaîndrăgitului Finrod. 

Melian, auzindu-l, nu i-a spus nimic la acel ceas, dar, mai 
târziu, i-a zis lui Galadriel: 

— Veşti însemnate va afla lumea mai iute decât se 
aşteaptă. Căci unul dintre oameni, chiar din Casa lui Beor, 
va veni cu adevărat şi Brâul lui Melian nu-l va opri, căci un 
destin mai presus de puterea mea îl va trimite; asta venire 
va fi slăvită în cânturi ce vor dura chiar şi după ce Pământul 
de Mijloc îşi va fi schimbat înfăţişarea. 

Mulţi oameni au rămas însă în Estolad, amesteeându-se 
între ele neamurile şi vieţuind acolo ani fără număr, până 
când în vremea căderii în ruină a Beleriandului i-au cotropit 
alte seminţii ori s-au refugiat înapoi în Răsărit. Căci, pe 
lângă cei bătrâni, care-şi ziceau că, pentru ei, zilele 
hălăduirii luaseră sfârşit, mai erau şi dintre aceia, nu puţini 
la număr, care doreau să-şi rostuiască viaţa cum credeau ei 
de cuviinţă, temându-se de eldari şi de lumina din ochii lor, 
curând au apărut dezbinări între edaini, peste care nu e 
greu de priceput că plutea umbra lui statornicit în ţinutul 
de la miazănoapte şi răsărit de locul de sălăşluire al lui 
Baran, fiul lui Beor; şi-ntre cele două popoare s-a legat o 
prietenie strânsă. 

Felagund însuşi se întorcea adesea ca să-i vadă pe oameni; 
şi-au mai venit în Estolad şi alţi mulţi elfi de pe meleagurile 
apusene, noldori şi sindari deopotrivă, nerăbdători să-i vadă 
pe edaini, a căror ivire fusese de mult prorocită. Atanii. A 
Doua Seminţie, acesta era numele dat oamenilor în Valinor 
în poveştile ce pomeneau de venirea lor; dar în graiul din 
Beleriand numele acesta s-a preschimbat în edaini, şi era 


folosit numai pentru a numi cele trei neamuri ale Prietenilor 
Elfilor. 

Fingolfin, ca Rege al tuturor noldorilor, a trimis soli care 
să le ureze bun venit; iar dintre edaini, mulţi tineri 
înflăcăraţi au plecat să intre în serviciul regilor şi seniorilor 
eldari. Printre aceştia s-a numărat şi Malach, fiul lui 
Marach, şi a rămas el în Hithlum timp de paisprezece ani; a 
deprins graiul elfilor şi a primit numele de Arădan. 

Edainii au trăit mulţumiţi o vreme în Estolad, dar 
mulţumirea asta n-a durat mult, căci nu erau puţini cei care 
voiau să meargă mai departe spre Apus; numai că nu 
cunoşteau drumul. Înaintea lor se aflau fruntariile 
Doriathului, iar, la miazăzi, Sirionul, cu ale sale smârcuri de 
netrecut. Dar regii celor Trei Case ale noldorilor au înţeles 
ca fiii oamenilor le-ar putea spori forţele, drept care au 
făcut cunoscut ca orice edain care dorea să plece din 
Estolad şi să vină să trăiască alături de noldori era 
binevenit. Astfel a început migraţia edainilor; la început 
câte unul, apoi însă familii şi neamuri întregi şi-au strâns 
avutul şi au plecat din Estolad, încât, după vreo cincizeci de 
ani, mii şi mii de oameni se strămutaseră pe meleagunle 
Regilor. Mulfi dintre aceştia au străbătut drumul lung spre 
miazănoapte, astfel ca, în curând, potecile din acele părţi au 
ajuns să le fie bine cunoscute. Poporul lui Beor a venit în 
Dorthonion. Făcându-şi sălaş pe pământurile cârmuite de 
Finarfin. Neamul lui Arădan (al cărui tată, Marach. A rămas 
în Estolad, până la moarte) a apucat-o în mare parte spre 
Apus; unii au ajuns în Hithlum, dar Magor, fiul lui Arădan, şi 
mulţi de-ai lor au urmat albia Sirionului la vale şi au pătruns 
în Beleriand, unde s-au aşezat o vreme, pe căile dintre 
coastele dinspre miazăzi ale munţilor Ered Wethnn. 

Din cât se povesteşte, în afară de Finrod Felagund, nici un 
alt senior noldor nu s-a sfătuit cu Regele Thingol; dar nu 
numai această pricină l-a supărat pe Rege, ci şi visele 
neliniştitoare în care i se arătase venirea oamenilor, înainte 
chiar să fi ajuns la el primele veşti despre ei. Prin urmare, a 


poruncit ca nici un om să nu se aşeze pe vreun meleag, altul 
decât cele de la miazănoapte, iar prinții pe care-i slujea astă 
seminţie să răspundă de toate faptele oamenilor; şi a mai 
spus el astfel: 

— În Doriath nici un om nu va pune piciorul atâta vreme 
cât durează regatul meu, nici măcar cei ai casei lui Beor, 
care sunt supuşi preaîndrâgitului Finrod. 

Melian, auzindu-l, nu i-a spus nimic la acel ceas, dar, mai 
târziu, i-a zis lui Galadriel: 

— Veşti însemnate va afla lumea mai iute decât se 
aşteaptă. Căci unul dintre oameni, chiar din Casa lui Beor, 
va veni cu adevărat şi Brâul lui Melian nu-l va opri, căci un 
destin mai presus de puterea mea îl va trimite; astă venire 
va fi slăvită în cânturi ce vor dura chiar şi după ce Pământul 
de Mijloc îşi va fi schimbat înfăţişarea. 

Mulţi oameni au rămas însă în Estolad, amestecându-se 
între ele neamurile şi vieţuind acolo ani fără număr, până 
când în vremea căderii în ruină a Beleriandului i-au cotropit 
alte seminţii ori s-au refugiat înapoi în Răsărit. Căci, pe 
lângă cei bătrâni, care-şi ziceau că, pentru ei, zilele 
hălăduirii luaseră sfârşit, mai erau şi dintre aceia, nu puţini 
la număr, care doreau să-şi rostuiască viaţa cum credeau ei 
de cuviinţă, temându-se de eldari şi de lumina din ochii lor, 
curând au apărut dezbinări între edaini, peste care nu e 
greu de priceput că plutea umbra lui Morgoth, caci 
neândoios ştia de venirea oamenilor în Beleriand şi de 
prietenia strânsă între ei şi elfi. 

În fruntea împricinaţilor se aflau Bereg, din Casa lui B&or, 
şi Amlach, unul dintre nepoţii lui Marach; fără fereala au 
vorbit ei: 

— Drumuri lungi am bătut, voind să scăpăm de primejdiile 
din Pământul de Mijloc şi de flintele întunecate ce 
sălăşluiesc acolo; căci auzisem că în Apus ar fi Lumină. Ci 
acum aflăm ca Lumină este dincolo de Mare. Acolo unde 
zeii viețuiesc fericiţi nu ne putem duce, în afară de unul 
singur; căci Stăpânul întunecimii a ajuns acolo înaintea 


noastră şi, la fel, eldarii cei înţelepţi, dar şi plini de cruzime, 
care se războiesc tot mereu cu Stăpânul. Se zice că sălaşul 
lui este la Miazănoapte; acolo-s şi durerea şi pieirea de care 
am fugit noi. Într-acolo nu ne vom duce. 

S-a hotărât atunci să se strângă toţi oamenii la sfat şi au 
venit cu toţii, cu mic cu mare. lar Prietenii Elfilor i-au 
răspuns lui Bereg: 

— Adevărat este ca toate relele de care am fugit noi de la 
Regele întunecimii se trag; dâra el căuta să-şi întindă 
stâpînirea peste întreg Pământul de Mijloc, iar noi unde ne- 
am putea duce fără ca el să ne ia urma? Doar să fie el 
înfrânt aici ori ţinut sub asediu. Numai vitejia eldarilor îl 
înfrânează şi poate ca tocmai din asta pricină, ca să-i 
ajutăm la nevoie, am fost noi aduşi pe meleagurile acestea. 

— Să-i lăsăm pe eldari să se descurce singuri! A strigat 
Bereg. Vieţile noastre şi-aşa-s scurte. 

Atunci s-a ridicat unul dintre ei, părea să fie Amlach, fiul 
lui Imlach, şi a spus el vorbe crâncene, ce-au tulburat 
inimile tuturor celor ce l-au auzit: 

— 'Toate-s basme elfeşti, bazaconii cu care să-i prostească 
pe cei nou-venifi şi încă neştiutori. Marea n-are țărm. Nu e 
nici o Lumină în Apus. V-aţi luat după un foc amăgitor al 
elfilor şi-aţi ajuns Ia capătul lumii! Care din noi a văzut 
picior de zeu? Cine l-a zărit la miazănoapte pe Regele 
întunecimii? Cei ce cauta să pună stăpânire pe Pământul de 
Mijloc sunt Eldarii. Lacomi de avuţii cât mai mari, au 
sfredelit pământul în adânc, să-i dezgroape tainele, şi-au 
trezit minia făpturilor ce viețuiesc sub el, aşa cum au făcut 
întotdeauna şi-or să mai facă. Să-i lăsăm pe orci să-şi 
stăpânească meleagul ce-i al lor, iar noi să-l stăpânim pe-al 
nostru. L.oc pe lumea asta este pentru toţi, dacă eldarii ne 
vor lăsa să trăim! 

Auzindu-l, toţi au rămas o vreme ca trăsniţi, cu inimile 
adumbrite de spaimă; le dădea ghes dorinţa să plece cât 
mai departe de pe pământurile eldarilor. Dar n-a trecut 
mult şi Amlach s-a reântors în mijlocul lor, nerecunoscând 


că ar fi fost martor la sfatul lor sau că le-ar fi spus acele 
vorbe pe care i le puneau ei în seamă; în acea clipă, oamenii 
n-au mai ştiut ce să creadă. Într-un târziu, Prietenii Elfilor 
au Zis: 

— Acum veţi crede măcar acest lucru: Seniorul întunecimii 
nu e o amăgire, iar iscoadele şi trimişii lui se afla printre 
noi; căci se teme de noi şi de puterea pe care le-o putem da 
vrăjmaşilor lui. 

— Mai curând ne urăşte, au spus alţii, şi ne va uri cu atât 
mai mult, cu cât vom vieţui mai îndelung aici, amesteeându- 
ne în pricina lui cu Regii eldarilor, iar asta nu va fi spre 
folosul nostru. 

Acestea fiind zise, mulţi dintre cei care rămăseseră în 
Estolad s-au pregătit să plece; Bereg s-a pus în fruntea a o 
mie dintre oamenii lui Beor şi i-a dus departe, la miazăzi, 
pierzându-li-se urma, dispărând chiar şi din cântece. Dar 
Amlach, căindu-se, a spus: 

— De-acum o să am eu răfuiala mea cu Marele Mincinos, 
şi-asta până la sftrşitul zilelor mele! 

Şi-a pomit spre miazănoapte şi s-a băgat în slujba lui 
Maedhros. Dar neamul său, care gândea aidoma lui Bereg, 
au ales pe altul să le fie în frunte şi au trecut munţii înapoi 
în Eriador, pierzându-li-se şi lor urma. 

În tot acest timp, haladinii au rămas în Thargelion, fiind 
mulţumiţi cu traiul pe care-l duceau acolo. Văzând Morgoth 
ca şiretlicurile şi minciunile sale nu-i erau de ajuns să-i 
înstrăineze pe elfi de oameni, s-a înfuriat din cale-afară, 
hotărând să le pricinuiască oamenilor cât mai mult râu. 
Astfel că a trimis împotrivâ-le o ceată de orci care au reuşit 
să scape din încercuire pe la răsărit şi, furişându-se în mare 
taină peste Ered Lindon, prin strungile tăiate de Drumul 
Gnomilor, li atacară pe haladini în pădurile de la miazăzi, de 
pe pământurile lui Caranthir. 

Haladinii nu aveau nici cârmuitori şi nici nu trăiau în obşti 
mari, ci fiecare gospodărie îşi vedea singură de treburile ei, 
fără să se grăbească a se uni între ele. Dar între haladini se 


afla un om, pe nume Haldad, care era destoinic şi 
netemător; el a fost cel care i-a strâns pe toţi vitejii pe care 
i-a găsit şi s-a retras cu ei pe limbă de pământ dintre Ascar 
şi Gelion, şi-n colţul cel mai îndepărtat a construit o 
palisadă de la un mal îndepărtat la celălalt mal îndepărtat al 
celor două râuri, şi-n dosul acestei palisade au adăpostit 
toate femeile şi copiii pe care i-au putut salva şi acolo au 
rămas asediați, până li s-au terminat merindele. 

Haldad avea doi copii gemeni: pe fiica sa, Haleth, şi pe fiul 
său, Haldar; Amandoi s-au arătat viteji în apărare, căci 
Haleth era o femeie tare curajoasă şi puternică. Dar, în cele 
din urmă, Haldad a fost răpus într-un atac asupra orcilor; 
iar Haldar, care s-a repezit să salveze leşul tatălui său ca să 
nu fie măcelărit de orci, a căzut ciopârţit lângă acesta. N-a 
mai rămas decât Haleth să-i ţină pe oameni laolaltă, cu 
toate că nu mai aveau nici o nădejde; unii s-au aruncat în 
apele învolburate, pierind înecaţi. Dar, şapte zile mai târziu, 
când orcii s-au năpustit în atacul final, spărgând palisadă, s- 
a auzit dintr-o dată glas de trâmbiţe şi, de la miazănoapte, 
s-a ivit Caranthir, cu armia sa, împingându-i pe orci în râuri. 

I s-a făcut milă lui Caranthir de oameni, iar pe Haleth a 
ridicat-o în slăvi pentru curajul ei şi a vrut s-o 
despăgubească pentru pierderea tatălui şi fratelui ei. Abia 
acum vedea el de câtă vitejie erau în stare edainii, aşa că i-a 
spus: 

— Dacă vreţi să plecaţi de-aici şi să vă aşezaţi mai către 
miazănoapte, vă veţi bucura de prietenia şi protecţia 
eldarilor şi veţi avea pământurile voastre pe care să le 
folosiţi cum credeţi de cuviinţa. 

Dar Haleth era o femeie mândră, care nu dorea să se lase 
călăuzită ori cârmuita de alţii, iar haladinii, cei mai mulţi 
dintre ei, gândeau la fel. Aşa că i-a mulţumit lui Caranthir, 
spunându-i: 

— Domnia ta, voiesc să plec din umbra munţilor şi s-o apuc 
spre Apus, acolo unde s-au dus şi alţii din neamul nostru. 


După ce haladinii i-au strâns pe toţi pe care i-au mai găsit 
vii dintre ai lor, anume pe cei care fugiseră în codri din 
calea elfilor, şi după ce şi-au adunat bruma de avut ce le 
mai rămăsese în gospodăriile arse, au ales-o pe Haleth 
drept căpetenie şi ea i-a dus, în sfârşit, în Estolad, unde au 
rămas să trăiască o vreme. 

Dar nu s-au amestecat cu alte neamuri de oameni, fiind 
numiţi Poporul lui Haleth, atât de elfi, cât şi de oameni. lar 
Haleth le-a fost căpetenie până la sfârşitul zilelor ei; însă, 
cum nu s-a măritat, moştenitorul ei a fost Haldan, fiul lui 
Haldar, fratele ei. 

Multă vreme n-a trecut, şi Haleth a dorit să plece mai 
departe spre Apus; cu toate ca cei mai mulţi dintre oamenii 
ei nu doreau acest lucru, i-a pornit din nou la drum; şi au 
ajuns ei la eldari fără alt ajutor ori călăuza, trecând peste 
Celon şi Aros şi străbătând meleagul plin de primejdii 
cuprins între Munţii Groazei şi Brâul lui Melian. La acea 
vreme, tărâmul nu era încă atât de păcătos pe cât avea să 
devină, dar tot nu era un drum pe care să apuce oamenii 
muritori fără să fie ajutaţi. Haleth a izbutit să le dea curaj 
doar prin puterea voinţei ei, îndurând însă multe suferinţe 
şi pierderi. Au trecut, în cele din urmă, şi vadul Brithiach, 
căindu-se amarnic că porniseră în această călătorie; dar 
drum de întoarcere nu mai era. Nu le rămânea decât să-şi 
reia viaţa de dinainte, cum puteau ei mai bine, pe noile 
meleaguri; şi-au întemeiat gospodarii şi au trăit liberi în 
pădurile din 'Talath Dirnen, dincolo de Teiglin. Unii s-au dus 
şi mai departe, pătrunzând adânc în regatul Nargothrond, 
dar au fost mulţi cei care o iubeau pe Domnița Haleth, 
dorind s-o urmeze oriunde s-ar fi îndreptat ea şi să trăiască 
sub cârmuirea ei; pe aceştia i-a luat ea cu sine în Codrul 
Brethil, între 'Teiglin şi Sirion. Şi-acolo aveau să se întoarcă 
mulţi dintre cei care se răzleţiseră de poporul ei în zilele de 
mare restrişte. 

Lată însă ca Regele Thingol gândea ca Brethil ţinea de 
regatul său, cu toate că nu era cuprins în Brâul lui Melian, 


încât nu i-ar fi îngăduit lui Haleth să se aşeze acolo cu 
poporul ei; dar Felagund, care se bucura de prietenia lui 
Thingol, auzind câte pătimiseră Haleth şi oamenii ei, a pus 
pentru ei o vorbă bună pe lângă Rege: astfel, erau liberi să 
trăiască în Brethil, singurul lucru ce li se cerea în schimb 
fiind acela de a străjui Trecerea peste Teiglin împotriva 
tuturor vrăjmaşilor eldarilor şi de a nu lăsa nici un orc să 
intre în codru. Auzind acestea, Haleth a spus: 

— Unde-s Haldad, tatăl meu, şi Haldar, fratele meu? Dacă 
Regele din Doriath se teme de niscaiva prieteşug între 
Haleth şi cei care i-au măcelărit familia, atunci felul de-a 
gândi al eldarilor ne este străin nouă, oamenilor. 

Haleth a trăit în Brethil până când i s-au sfârşit zilele; 
după ce a murit, poporul ei a înălţat un gorgan verde peste 
trupul ei, în vârful unei măguri din codru, şi l-au nimit Tur 
Haretha, Gorganul Domniței, sau Haudh-en-Arwen, în 
graiul sindarin. 

Astfel s-a întâmplat ca edainii au trăit pe meleagurile i 
eldarilor, unii ici, alţii în alte părţi, unii hălăduind dintr-un 
loc în altul, alţii aşezaţi în obşti sau în mici comunităţi; 
curând, cei mai mulţi dintre ei au deprins graiul Elfilor 
Cenuşii, vor-bându-l între ei în viaţa de zi cu zi, dar şi 
pentru că doreau să înveţe toate datinile şi legendele elfilor. 
Dar, după o vreme, văzând Regii elfilor că nu era bine ca 
elfii şi oamenii să trăiască amestecați unii cu alţii fără nici o 
socoteală şi că oamenii aveau nevoie de cârmuitori din 
stirpea lor, au statornicit pe ce anume meleaguri puteau 
oamenii să-şi ducă traiul lor şi au numit căpetenii care să 
cârmuiască acele meleaguri după cum le era voia. În 
războaie li se alăturau eldarilor că aliaţi, dar urmau 
poruncile propriilor căpetenii. Cu toate acestea, mulţi 
dintre edaini se bucurau de prietenia elfilor, puţind să 
trăiască în mijlocul lor atât cât pofteau; iar tinerii intrau o 
vreme ca-oşteni în armiile regilor. 

Hador Ldrindol - fiul lui Hathol, care îi era fiu lui Magor, 
iar acesta, la rândul său, se trăgea din Malach Arădan - a 


fost primit în suita lui Fingolfin pe când era încă băietan. 
Tare-l mai îndrăgea Regele! Ca urmare, Fingolfin i-a dat în 
stăpânire ţinutul Dor-16min, unde, apoi, Hador i-a strâns pe 
cei mai mulţi din neamul său, devenind cel mai puternic 
dintre căpeteniile edainilor. În casa lui nu se vorbea decât 
graiul elfilor, fără însă să-şi uite graiul lor, din care, mai 
apoi, s-a ivit Limba Comună a Numenorului. În Dorthonion, 
în schimb, cârmuirea poporului lui Beor şi a ţării Ludros i-a 
fost dată lui Boromir, fiul lui Boron, care era nepotul lui 
Beor Bătrânul. 

Fiii lui Hador au fost Galdor şi Gundor; iar cei ai lui Galdor 
se numeau Hurin şi Huor; Hurin l-a avut drept fiu pe Turin, 
numit şi Blestemul lui Glaurung; iar fiul lui Huor a fost Tuor, 
tatăl lui Eărendil Binecuvântatul. Fiul lui Boromir a fost 
Bregor, ai cărui fii s-au numit Bregolas şi Barahir; ai lui 
Bregolas au fost Baragund şi Belegund. Fiica lui Baragund 
era Morwen, mama lui Turin, iar a lui Belegund se numea 
Râan, şi a fost mama lui Tuor. Dar fiul lui Barabhir a fost 
Beren Ciungul, care a câştigat inima lui Luthien, fiica lui 
Thingol, şi s-a reântors dintre Morți; din ei s-a născut 
Elwing, soaţa lui Earendil, şi toţi Regii de mai apoi ai 
Numenorului. 

Toţi aceştia erau prinşi în plasa Osândei Noldorilor; fapte 
mari au făptuit ei, de care eldarii încă amintesc în cronicile 
regilor din străvechime. În acele vremuri, oamenii şi-au 
alăturat forţele celor ale noldorilor şi speranţele le erau 
mari; Morgoth era încercuit din toate părţile, pentru ca 
oamenii lui Hador, deprinşi să îndure frigul şi drumurile 
lungi, nu se temeau să se aventureze, când şi când, spre 
miazănoapte, de unde vegheau asupra orişicărei mişcări a 
Duşmanului. Oamenii din Cele Trei Case au prosperat şi s- 
au înmulţit, dar cea mai măreaţă dintre ele era Casa lui 
Hador Cap-aurit, egal în rang seniorilor elfi. Poporul său 
era neasemuit de - puternic, oamenii înalţi, hotărâți, 
curajoşi şi statornici, iuți la mânie, dar şi la veselie, măreţi 
printre Copiii lui Iluvatar în tinereţea Omenirii. Cu părul 


bălai, cei mai mulţi dintre ei, şi cu ochii albaştri erau; Turin 
nu le semăna, pentru ca maica lui era Morwen, din neamul 
lui Beor. Neamul ăsta avea părul negru ori castaniu şi ochi 
cenuşii; dintre toate neamurile oamenilor, ei se apropiau cel 
mai mult de noldori la înfăţişare şi pe ei îi îndrăgeau 
noldorii cel mai mult; căci aveau mintea vioaie, mina 
iscusită, pricepeau cu repeziciune orice, nu uitau şi mai 
uşor se înduioşau decât izbucneau în râs. Asemenea lor era 
poporul lui Haleth, sălăşluitorii pădurilor, dar aceştia erau 
mai mici de înălţime şi mai puţin însetaţi de învăţătură. 
Scumpi la vorbă, nu le plăcea când se strângeau prea mulţi 
oameni la un loc; mai curând doreau singurătatea, 
hălăduind neângrădiţi prin pădurile cele verzi, descoperind 
tot mai mult meleagurile eldarilor. Numai că zilele le-au fost 
numărate şi nefericite în regatele apusene. 

După socoteala edainilor, anii li s-au lungit venind ei în 
Beleriand; într-un târziu însă a murit şi Beor Bătrânul, 
trăind el trei sute nouăzeci de ani, dintre care patruzeci şi 
Ipatru în slujba Regelui Felagund. Şi dându-şi el ultima 
„suflare, fără a fi fost rânit ori doborât de vreo durere, ci 
murind de bătrâneţe, eldarii au văzut pentru întâia dată cât 
de repede se stingea viaţa Oamenilor şi cum se murea de 
sfârşeală, o moarte pe care n-o simțeau în ei înşişi; mare le- 
a fost jalea pentru pierderea prietenului lor. Beor însă îşi 
dăduse sufletul împăcat, nevrând să mai trăiască; şi iarăşi s- 
au mirat eldarii de ciudata soartă a oamenilor, căci din 
toată ştiinţa lor nu aflaseră nimic despre această soartă, iar 
sfârşitul ei rămăsese o taină pentru ei. 

Cu toate acestea, străvechii edaini au învăţat iute de la 
eldari arta şi ştiinţa lor, iar fui edainilor au devenit mai 
înţelepţi şi mai pricepuţi în toate cele, întrecând cu mult 
celelalte neamuri ale oamenilor care încă vieţuiau la răsărit 
de munţi şi nu-i cunoscuseră pe eldari şi nu priviseră 
chipurile ce păstrau Lumina din Valinor. 

CAPITOLUL XVIII. 


Despre distrugerea Beleriandului şi răpunerea lui 
Fingolfin. 

Văzând Fingolfin, Regele de la Miazănoapte şi Rege peste 
Regii noldorilor, ca poporul său sporea şi se făcea tot mai 
puternic şi că oamenii ce li se alăturaseră erau mulţi la 
număr şi viteji, s-a gândit din nou să atace Angbandul; ştia 
prea bine ca, atâta vreme cât împresurarea nu era deplină, 
trăiau cu toţii în primejdie, caci Morgoth era liber să 
trudească în minele sale şi să pună la cale ticăloşii pe care 
nimeni nu le putea bănui până nu le dădea tot ella iveală. 
Era un gând înţelept, după ştiinţa lui Fingolfin; semn ca 
noldorii încă nu înțelegeau pe deplin cât de mare era 
puterea lui Morgoth şi nici ca, dacă duceau singuri război 
împotriva lui, nu aveau nădejdea să învingă, fie că grăbeau 
sau mai Amanau pornirea luptei. Dar, pentru ca ţara le era 
frumoasă şi regatele întinse, cei mai mulţi dintre noldori 
erau mulţumiţi că lucrurile să rămână aşa cum erau, 
crezând că vor dura o veşnicie, şi căutau să întârzie atacul, 
în care negreşit mulţi aveau să piară, fie spre victorie, fie în 
înfrângere. De aceea, nu se arătau nerăbdători - la acea 
vreme mai cu seama fiii lui Feanor - să-i dea ascultare lui 
Fingolfin. Dintre căpeteniile noldorilor, numai Angrod şi 
Aegnor se potriveau la gând cu Regele; ei trăiau în ţinuturi 
unde se zăreau munţii Thangorodrim, iar ameninţarea lui 
Morgoth le stăruia tot timpul în minte. Astfel, planurile lui 
Fingolfin nu s-au împlinit atunci, iar ţara a mai trăit în pace 
o vreme. 

Dar când a şasea generaţie de oameni, numărată de la 
aceea a lui Beor şi Marach, încă nu ajunsese la vârsta 
bărbăţiei. 

— Se scurseseră patru sute şi cincizeci şi cinci de ani de la 
venirea lui Fingolfin - s-a întâmplat tocmai acel lucru de 
care se temea Regele de atâta vreme, şi încă şi mai cumplit 
şi pe neaşteptate decât în cele mai întunecate spaime ale 
sale. Morgoth îşi pregătise o oştire îndelung şi în taină, pe 
măsură ce răutatea din inimă să se înteţise, iar ura lui 


pentru noldori se adâncise; acum îşi dorea nu numai să-şi 
nimicească toţi vrăjmaşii, dar şi să le distrugă şi să le 
pustiască şi pământurile pe care le luaseră în stăpânire şi 
pe care le făcuseră să înflorească. Se povesteşte că ura i-a 
fost mai putemică decât judecata, caci, dacă ar fi răbdat 
încă o vreme, până şi-ar fi dus la bun sfârşit toate ticluirile, 
noldorii ar fi fost cu desăvârşire raşi de pe faţa pământului. 
Numai că el a nesocotit adevărata vitejie a elfilor, iar pe 
oameni nici măcar nu-i pusese la socoteală. 

Era o noapte de iama, întunecoasa, fără lună; întinsul şes 
Ard-galen, de la fortărețele de pe dealuri ale noldorilor 
până la poalele munţilor Thangorodrim, abia se zărea sub 
lumina rece a stelelor. Focurile de veghe ardeau cu flacără 
mică, străjerii erau puţini; pe câmpie doar câţiva stăteau de 
strajă în taberele călăreţilor din Hithlum. Dintr-o dată, 
Morgoth a făcut să ţâşnească mari râuri de foc ce se 
revărsau din Thangorodrim mai iuți decât balrogii, 
inundând câmpia întreagă; Munţii de Fier scuipau şi ei 
focuri cu miasme otrăvitoare, fumul lor umplea văzduhul de 
duhoare şi ucidea tot ce era viu. Astfel a pierit câmpia Ard- 
galen; focul i-a pârjolit ierburile; totul s-a preschimbat într- 
o pustiiciune prigonta şi părăginita, acoperită de colb 
înecăcios, sterp şi lipsit de orice urmă de viaţă. Mai târziu, 
numele i-a fost shimbat în Angfauglith, Colbul Năbuşitor. 
Multe oseminte taciunite îşi aveau acolo mormântul sub 
cerul liber; căci noldorii pieriseră pe capete în acel pirjol, 
prinşi de flăcările curgătoare şi neputând să se refugieze pe 
dealuri. Platoul Dorthonion şi munţii Ered Wethrin 
stăviliseră torentele de foc, dar pădurile de pe coastele ce 
dădeau spre Angband fuseseră cuprinse de flăcări, iar 
fumul îi zăpăcise cu totul pe apărători. Astfel a început a 
patra şi cea mai cumplită bătălie, Dagor Bragollach, Bătălia 
Focului Neaşteptat. 

În fruntea acelui foc se afla Glaurung auritul, părintele 
dragonilor, în toată măreţia şi puterea sa; în uima-i veneau 
balrogii, apoi oştirile negre ale orcilor, atât de multe, cum 


noldorilor nu le mai fusese dat să vadă sau să-şi închipuie. 
Au atacat fortărețele noldorilor şi au spart încercuirea 
Angbandului, ucigându-i pe toţi cei pe care-i găseau, 
deopotrivă pe noldori, pe Elfii Cenuşii şi pe oameni, aliaţii 
lor. Mulţi dintre cei mai neanfricati duşmani ai lui Morgoth 
au pierit chiar în primele zile ale războiului, zăpăciţi, 
risipiţi, nefiind în stare să-şi adune puterile. De atunci, 
războiul n-a mai încetat nicicând cu totul în Beleriand; dar 
cronicile spun că Bătălia Focului Neaşteptat a luat sfârşit o 
dată cu venirea primăverii, când Morgoth şi-a mai slăbit 
atacul. 

Astfel s-a sfârşit şi Asediul Angbandului; vrăjmaşii lui 
Morgoth fuseseră risipiţi şi alungaţi în cele patru vânturi. 
Aproape toţi Elfii Cenuşii au fugit spre miazăzi, abandonând 
războiul; mulţi şi-au găsit adăpost în Doriath, sporind 
regatul şi forţa lui Thingol deopotrivă, căci puterea lui 
Melian ţesuse o plasă în jurul hotarelor, încât răul n-a putut 
să pătrundă în Regatul Ascuns. Alţii s-au refugiat în 
fortărețele de pe țărmurile mării şi în Nargothrond; şi-au 
mai fost şi din cei care au părăsit acel ţinut, ascunzându-se 
în Ossiriand, sau au trecut munţii, pribegind apoi fără 
adăpost prin sălbăticie. Veşti despre război şi despre 
spargerea asediului au ajuns şi la urechile oamenilor din 
Pământul de Mijloc. 

Fiii lui Finarfin au suferit cel mai mult de pe urma 
asaltului; Angrod şi Aegnor au căzut răpuşi; lângă ei s-au 
prăbuşit Bregolas, senior din Casa lui Beor, şi cei mai mulţi 
dintre războinicii acelui neam. Însă Barabhir, fratele lui 
Bregolas, luptă mai către apus, aproape de Trecătoarea 
Sirion. Acolo Regele Finrod Felagund, venind degrabă 
dinspre miazăzi, s-a pomenit, dintr-o dată, rupt de grosul 
armiei şi rămas doar cu câţiva osteni în Smârcurile Serech, 
împresurat de duşmani; ar fi fost el răpus ori luat prizonier, 
de n-ar fi venit Barabhir cu cei mai viteji dintre războinicii săi 
să-l scape, făcând o palisadă de sulițe în jurul lui; şi au 
reuşit să-şi taie drum prin încercuire, dar mulţi dintre ei au 


pierit Astfel a scăpat Felagund şi s-a reantors în adâncurile 
foraretei sale, Nargothrond; ajurat atunci să-i poarte veşnic 
prietenie lui Barahir şi să-i ajute, pe el şi poporul său, ori de 
câte ori ar fi avut nevoie şi, pentru a-şi pecetlui jurământul, 
i-a dat lui Barahir inelul său. Barahir, acum seniorul de 
drept al Casei lui Bor, s-a reantors în Dorthonion; dar 
mulţi dintre oamenii săi îşi părăsiseră casele, fugind să se 
adăpostească în fortăreaţa din Hithlum. 

Atât de cumplită a fost navala lui Morgoth, încât Fingolfin 
şi Fingon nu au putut veni în ajutorul fiilor lui Finarfin; iar 
armiile din Hithlum au fost nevoite să se retragă cu pierderi 
mari şi să-şi caute adăpost în fortărețele din Ered Wethrin, 
pe care cu greu au putut să le apere împotriva orcilor. În 
fata zidurilor fortăreței Eithel Sirion a pierit Hador Cel cu 
Părul de Aur, apărând ariergarda seniorului său Fingolfin şi 
având el atunci şaizeci şi şase de ani şi, împreună cu el, a 
căzut Gundor, fiul sau mai mic, străpuns de multe săgeți; pe 
Amandoi i-au jelit elfii îndelung. În locul lui Hador a devenit 
senior Galdor cel înalt, fiul său. În acel ceas Hithlum a 
rămas necucerit - îl apăraseră de torentul de foc Munţii 
Umbroşi, dar şi vitejia elfilor şi a oamenilor de la 
miazănoapte, pe care nici orcii şi nici balrogii nu i-au putut 
înfrânge; ţinutul ameninţa astfel flancul oştirilor lui 
Morgoth; însă pe Fingolfin tot au izbutit vrăjmaşii să-l 
despartă de ostenii săi. 

Războiul le adusese mari pierderi fiilor lui Feanor şi 
aproape toate hotarele răsăritene fuseseră luate cu asalt. 
Ostile lui Morgoth au forţat şi Trecătoarea Aglon, dar mulţi 
au pierit acolo din rândurile lor, înfrânți. Celegorm şi 
Curufin au fost nevoiţi să fugă spre miazăzi şi spre apus, pe 
lângă fruntariile Doriathului; în cele din urmă, au ajuns la 
Nargothrond, cerându-i lui Finrod Felagund să-i 
adăpostească. Astfel au sporit ei forţele ce apărau 
fortăreaţa; dar, după cum s-a dovedit mai târziu, ar fi făcut 
mai bine dacă ar fi rămas în răsărit, împreună cu cei de-un 
neam cu ei. Maedhros s-a întrecut pe sine în vitejie, încât 


orcii fugeau din calea lui; de când îndurase toate acele 
chinuri pe Thangorodrim, spiritul său ardea în el asemenea 
unui foc alb, făcându-l să arate aidoma celor ce se întorc din 
lumea morţilor. Astfel s-a întâmplat că marea fortăreață de 
pe înălţimea Himring n-a putut fi cucerită, iar mulţi dintre 
vitejii rămaşi în viaţă, din rândul poporului din Dorthonion 
şi din cel de la hotarele răsăritene, i s-au alăturat lui 
Maedhros; pentru o vreme, au izbutit să reanchida 
Trecătoarea Aglon, încât orcii n-au putut să pătrundă în 
Beleriand pe acel drum. În schimb, pe câmpia Lothlann i-au 
învins pe călăreţii din obştea lui Feanor, căci Glaurung se 
afla în fruntea orcilor; şi au trecut prin Defileul lui Maglor, 
pustiind întregul meleag dintre braţele Raului Gelion. Apoi 
au cucerit fortăreață de pe coastele apusene ale Masivului 
Rerir, au devastat întregul Thargelion, ţara lui Caranthir, şi 
au otrăvit apele Lacului Helevom. De acolo au trecut 
Gelionul, pârjolind şi ucigând tot ce le stătea în cale, şi au 
ajuns în Beleriandul Răsăritean. Maglor i s-a alăturat lui 
Maedhros pe Himring; dar Caranthir şi cei care mai 
rămăseseră din poporul său au scăpat cu fugă; apoi, 
împreună cu cetele răzleţite ale celor doi vânători, Amrod şi 
Amras, s-au retras la miazăzi, trecând de Ramdal. Pe Amon 
Ereb au pus o strajă şi au lăsat câteva cete înarmate; lor li 
s-au alăturat Elfii Verzi; gândeau să-i împiedice pe orci să 
treacă mai departe, numai că aceştia n-au pătruns în 
Ossiriand şi nici în Taur-im-Duinath şi în sălbăticia de la 
miazăzi. 

Veştile care au ajuns în Hithlum erau sumbre: Dorthonion 
căzuse, fiii lui Finarfin fuseseră alungaţi de pe tron şi cei ai 
lui Feanor - siliţi să-şi părăsească pământurile. Auzind toate 
acestea, Fingolfin nu s-a gândit decât la un singur lucru: 
noldorii erau distruşi, dinastiile marilor lor seniori, nimicite, 
dincolo de orice putinţă de a se reface. Astfel i se înfăţişa lui 
totul. Copleşit de furie şi disperare, a încălecat pe 
Rochallor, marele său armăsar, şi, fără să-l poată împiedica 
cineva, a pomit în galop de unul singur. A traversat colbuitul 


Dor-nu-Fauglith şi toţi care-l zăreau fugeau năuci din calea 
lui, crezând că însuşi Orome pogorâse printre ei; atât de 
cumplită îi era mânia, încât ochii îi luceau asemenea celor ai 
valarilor. Astfel a venit el singur până la porţile fortăreței 
Angband, a suflat din corn şi a izbit în porţile de bronz, 
strigându-i lui Morgoth să iasă şi să se bată cu el în luptă 
corp la corp. Şi Morgoth a ieşit. 

Aceea a fost ultima oară, în acele războaie, când a trecut 
el pragul porţilor fortăreței sale; din câte se povesteşte, nu 
ardea de nerăbdare să răspundă la o asemenea provocare; 
căci, cu toate că puterea lui întrecea orice altceva pe lume, 
de valari se temea. Dar nu putea nici să facă pe niznaiul în 
faţa căpitanilor săi, când până şi stâncile se cutremurau de 
chemarea ascuţită a cornului lui Fingolfin, iar strigătul lui 
pătrunsese limpede şi puternic până în străfundurile 
Angbandului. Unde mai pui că Fingolfin îl făcuse las şi 
stăpân de sclavi. Aşa că a venit Morgoth, ureind încet din 
sala tronului sau subpamintean; paşii săi răsunau asemenea 
tunetului în adâncuri. A ieşit înveşmântat în armură neagră; 
s-a oprit în faţa Regelui, asemenea unui turn cu coroana de 
fier, iar scutul său urieşesc, negru şi el, şi neampodobit, îl 
acoperea cu umbra să asemenea unui nor de furtună. Dar 
Fingolfin strălucea sub el ca o stea; 

Zaua îi era suflată în argint, iar scutul îi era bătut în 
cristale; şi, când şi-a scos din teaca sabia Ringil, aceasta a 
scăpărat asemenea gheții. 

Atunci Morgoth l-a smucit în sus pe Grond, Barosul din 
Infern, şi, când l-a repezit în jos, parcă ar fi lovit trăsnetul, 
însă Fingolfin a sărit în lături şi Grond a muşcat țarina, 
săpând un adevărat crater din care au (isnit pe dată foc şi 
fum. De multe ori a încercat Morgoth să-l nimerească pe 
Rege şi să-l strivească, dar, de fiecare dată, Fingolfin sărea 
în lături, cu repeziciunea unui fulger care ţâşneşte de sub 
un nor întunecat; şapte răni i-a făcut lui Morgoth şi de 
şapte ori a urlat acesta de durere, iar, la fiecare urlet, care 


cutremură întregul ţinut de la Miazănoapte, ostenii din 
Angband se aruncau deznădăjduiţi cu faţa la pământ. 

Într-un târziu, Regele a fost cuprins de oboseală şi 
Morgoth şi-a prăvălit scutul asupra lui. De trei ori a căzut 
Fingolfin doborât în genunchi şi de tot atâtea ori s-a ridicat, 
în mână cu scutul spart şi pe cap cu coiful crăpat. Dar 
pământul se casca peste tot în jurul lui şi gropi adânci erau 
pretutindeni, încât el s-a împiedicat şi a căzut pe spate la 
picioarele lui Morgoth; iar acesta şi-a pus piciorul stâng pe 
gâtul lui, şi greutatea lui era asemenea unui deal 
prăvălindu-se. Disperat, cu ultimele sale puteri, Fingolfin şi- 
a înfipt sabia Ringil în labă lui Morgoth, spintecând-o, şi din 
tăietura a ţâşnit un sânge negru, fumegător, care a umplut 
craterele scobite de Grond. 

Astfel a murit Fingolfin, înaltul Rege al noldorilor, cel mai 
mândru şi mai viteaz dintre regii elfi din străvechime. Orcii 
nu s-au împăunat cu lupta aceea de la porţi; iar elfii n-o 
pomenesc în cântecele lor, căci tristeţea le e mult prea 
adâncă. Dar cele întâmplate atunci nu au fost uitate până în 
ziua de azi, căci Thorondor, Regele Elfilor, a dus vestea 
până în Gondolin, şi încă şi mai departe, în Hithlum. 
Morgoth a apucat leşul regelui elf şi l-a sfâşiat în bucăţi; le- 
ar fi azvârlit el lupilor săi, dar Thorondor s-a repezit din 
sălaşul lui dintre tancurile Crissaegrim şi drept în faţa lui 
Morgoth s-a înfipt, pocindu-l. Fâlfâitul aripilor lui Thorondor 
răsună precum vuietul vânturilor lui Manwe. Cu ghearele 
sale uriaşe a smuls leşul din mâinile lui Morgoth şi, 
ridicându-se deodată deasupra săgeţilor trase de orci, l-a 
purtat pe Rege departe. L-a aşezat apoi pe un vârf de 
munte, la miazănoapte de tainică vale a Gondolinului; acolo 
a urcat Turgon şi a înălţat o movilă de pietre peste trupul 
tatălui său. Nici un orc n-a îndrăznit să treacă peste 
muntele lui Fingolfin sau să se apropie de mormântul lui, 
decât după ce se va ft năruit fortăreaţa Gondolin şi după ce 
trădarea îşi va fi făcut loc printre neamurile lui Fingolfin. 
lar Morgoth a umblat de atunci olog de-un picior şi durerile 


pricinuite de răni nicicând nu i s-au alinat, iar chipuli-a 
rămas brăzdat de urmele pe care i le-a lăsat Thorondor. 

Mare a fost jalea în Hithlum când s-a aflat de căderea lui 
Fingolfin. Îndoliatul Fingon a devenit cârmuitorul Casei lui 
Fingolfin şi al regatului noldorilor, iar pe fiul sau mai mic, 
Ereinion - care mai târziu avea să primească numele de 
Gilgalad - l-a trimis la Limanuri. 

De-acum, puterea lui Morgoth se întindea peste întregul 
meleag de la Miazănoapte; însă Barahir nu a fugit din 
Doithonion, ci a rămas să se războiască pentru fiecare 
palmă de pământ cu duşmanii săi. Morgoth nu s-a lăsat mai 
prejos, ci i-a urmărit pe oamenii lui Barahir, ucigându-i pe 
capete; şi pădurea toată de pe povimisurile dinspre 
miazănoapte ale acelor meleaguri s-au preschimbat, încetul 
cu încetul, într-un tărâm atât de înspăimântător, apăsat de 
o vrajă atât de întunecată, încât până şi orcii se fereau a 
pătrunde acolo dacă nu-i mâna nevoia; Delduwath a fost 
numit şi Taur-nu-Fuin, Pădurea de sub Umbra Nopţii. După 
pirjol, acolo au crescut copaci negri, siniştri, cu rădăcini 
încâlcite, scobind bezna ca nişte gheare; cei care se 
rătăceau printre ele orbecăiau fără să mai găsească drum 
de ieşire, degete nevăzute îi gâtuiau şi năluci ale groazei îi 
făceau să-şi piardă minţile. În faţa acestui prăpăd, Barabhir a 
fost cuprins de o asemenea deznădejde, încât soaţa lui, 
Emeldir Inimoasa (care era hotărâtă să lupte alături de fiul 
şi de soţul ei) le-a strâns la un loc pe toate femeile şi pe toţi 
copiii rămaşi în viaţă şi le-a dat arme celor ce aveau puterea 
să le poarte; i-a dus apoi pe toţi în munţii de la hotarul ţării 
şi, de acolo, pe poteci întortocheate şi primejdioase, au 
ajuns în cele din urmă în Brethil, nu fără a-i fi pierdut pe 
mulţi dintre ei pe drum. Unii au rămas acolo, fiind 
adăpostiţi de haladini, dar alţii au trecut mai departe 
munţii, în Dor-ldmin, unde trăia poporul lui Galdor, fiul lui 
Hador; printre pribegi se afla Ri'an, fiica lui Belegund, şi 
Morwen, care se mai numea şi Eledhwen, adică 
Frumuseţea Elfa, fiica lui Baragund. Dar nimeni nu i-a mai 


văzut vreodată pe bărbaţii pe care i-au lăsat în urmă. 
Răpuşi au fost rând pe rând, până când, în cele din urmă, n- 
au mai rămas decât doisprezece în preajma lui Barahir: 
Beren, fiul său, Baragund şi Belegund, nepoţii săi, fiii lui 
Bregolas, şi nouă servitori credincioşi din suita sa, ale căror 
nume au rămas slăvite în cântecele noldorilor; şi-au fost 
aceştia: Radhruin şi Dairuin, Dagnir şi Ragnor, Gildor şi 
Gorlim nefericitul, Arthad şi Urthel şi Hathaldir cel tânăr. 
Proscrişi, fără nici o speranţă, asta deveniseră, o ceaţă 
disperată care nu putea să scape şi nu voia să se predea, 
chiar dacă le erau distruse casele, iar nevestele şi copiii le 
fuseseră prinşi, răpuşi de duşmani ori fugiseră. Dinspre 
Hithlum nu le veneau nici veşti, nici ajutoare; vânaţi că 
fiarele, Barahir şi oamenii lui s-au retras pe platoul golaş de 
deasupra pădurii, umblând că bezmeticii acolo, printre 
iazuri şi smârcuri stâncoase, cât mai departe de ochii 
iscoadelor şi de vrăjile lui Morgoth. Pat le erau pârloagele, 
iar acoperiş - cerul înnorat. 

Timp de mai bine de doi ani după Dagor Bragollach, 
noldorii au aparat trecătoarea apuseana din apropiere de 
izvoarele Sirionului, în apele căruia se afla puterea lui 
Ulmo, iar Minas 'Tirith le-a ţinut piept orcilor. Dar, într-un 
târziu, după răpunerea lui Fingolfin, Sauron, cel mai vestit 
şi mai de temut dintre servitorii lui Morgoth - Gorthaur era 
numele lui în graiul sindarin - l-a atacat pe Orodreth, 
străjuitorul turnului de pe Toi Sirion. Sauron devenise un 
vrăjitor cu o putere înfiorătoare, stăpân al umbrelor şi 
nălucilor toate, hain în înţelepciunea lui plină de cruzime, 
strâmbând tot ce atingea, smintind tot ce cârmuia şi mai- 
mare al vârcolacilor; puterea lui era neandurarea. 

A cucerit Minas 'Tirith de la primul atac, iar o negură 
întunecată de spaima se lăsase peste străjeri; alungat, 
Orodreth a scăpat fugind în Nargothrond. După ce-a pus 
stăpânire pe Minas Tirith, Sauron a făcut din el un turn de 
pază pentru Morgoth, un bastion al răului, o ameninţare 
fără sflrsit; frumoasă insula Toi Sirion a ajuns să fie 


blestemată, schimbin-du-i-se numele în Tol-in-Gaurhoth, 
Insula Vârcolacilor. Nici o fiinţă vie nu putea să treacă prin 
acea vale fără să fie de îndată zărită de Sauron de sus, din 
înaltul turnului unde şedea el. Trecătoarea apuseana se afla 
acum în mâinile lui Morgoth, drept care şesurile şi codrii 
Beleriandului deveniseră meleaguri ale spaimei. Morgoth 
îşi urmărea fără zăbavă vrăjmaşii până dincolo de Hithlum, 
dibuindu-le ascunzătorile şi cucerindu-le fortărețele una 
după alta. Tot mai îndrăzneţi, orcii hălăduiau în lung şi-n lat 
după pofta inimii, coborând de-a lungul Râului Sirion către 
apus, şi pe Raul Celon către răsărit, împrejmuind întregul 
Doriath; pustiau totul în calea lor, încât sălbăticiunile şi 
păsările se făceau nevăzute când se iveau ei, şi tăcerea şi 
tristeţea adâncă coborau peste pământ, venind dinspre 
miazănoapte. Pe mulţi dintre noldori şi sindari i-au luat în 
captivitate; i-au dus în Angband şi au făcut din ei sclavi, 
silindu-i să-şi pună întreaga pricepere şi ştiinţa în slujba lui 
Morgoth. lar acesta îşi trimitea iscoadele peste tot, 
invesminţâţe în forme amăgitoare, cum la fel de înşelătoare 
le erau vorbele; le promiteau răsplata unora şi altora şi, cu 
vorbe viclene, căutau să stimeasca frică şi pizma printre 
neamuri şi seminţii, acuzându-i ba pe unii, ba pe alţii dintre 
regii şi căpeteniile lor de lăcomie şi de trădare unii faţă de 
ceilalţi. 

Din pricina blestemului abătut asupra lor după Răpunerea 
Rubedeniilor la Alqualonde. Minciunilor li se dădea adeseon 
crezare; însă, pe măsură ce vremurile deveneau tot mai 
tulburi şi mai întunecate, minciunile astea au căpătat şi un 
miez de adevăr, căci inimile şi gândurile elfilor din 
Beleriand se înceţoşau tot mai mult de frică şi deznădejde. 
Dar cel mai tare noldoni se temeau de trădare din partea 
celor de-un neam cu ei, care slugăreau acum în Angband; 
căci Morgoth îi folosea pe unii dintre ei pentru înşelătoriile 
sale mârşave; se prefăcea a-i slobozi din sclavie şi-i trimitea 
în lume, numai că voinţele lor erau înlănţuite de a sa, încât, 
chiar dacă plecau, nu trecea mult şi se-ntorceau înapoi la el. 


Astfel că. Dacă vreunul dintre captivi scăpa cu adevărat şi 
se reantorcea la neamul său, se pomenea întâmpinat cu 
duşmănie, nerămânându-i altceva decât să pribegească de 
unul singur, proscris şi deznădăjduit. 

Oamenilor, Morgoth le arată, pasămite, milă: celor care-şi 
plecau urechea la palavrele sale, le susura că toate 
necazurile li se trăgeau din pricină că se supuneau 
noldorilor răzvrătiți, câtă vreme, dacă treceau de partea 
celui care, de drept, era Stăpânul Pământului de Mijloc, vor 
fi preţuiţi şi răsplătiți pe măsură vitejiei lor, de bună seamă, 
dacă lăsau deoparte gindurile de nesupusenie. Dar puţini 
oameni din cele Trei Case ale edainilor îi ascultau vorbele 
mincinoase, nici chiar dacă erau aduşi pentru a fi chinuiţi în 
Angband. Tare îi mai ura Morgoth din pricina asta şi-i 
pândea şi-i urmărea cu iscoadele sale dincolo de munţi. 


Se povesteşte că, la acea vreme, au pătruns pentru prima 
oară Oamenii Oacheşi în Beleriand. Unii se supuseseră încă 
mai dinainte lui Morgoth, în mare taină, venind pe aceste 
meleaguri la chemarea lui; ceilalţi însă veniseră din propria 
lor voinţă, căci Beleriandului îi mersese vestea în cele patru 
zări pentru pământurile şi apele sale, pentru războaiele şi 
bogatiile de acolo, încât, în acele timpuri, picioarele 
haladuitoare ale oamenilor înspre apus se îndreptau 
îndeobşte. Soiul ăsta de oameni era mic de statură şi 
îndesat, cu braţe lungi şi vânjoase; pielea o aveau oacheşă 
ori măslinie, iar părul negru, ca şi ochii. Trăiau în obşti, 
multe la număr, iar unu se-mpacau mai bine cu gnomii din 
ţinuturile muntoase, decât cu elfii. Dar Maedhros, 
cunoscând prea bine slăbiciunea noldorilor şi a edainilor, 
din rândul cărora genunile Angbandului părea să-nghita 
armii făr' de număr şi mereu reamprospatate, a legat 
alianţa cu oamenii aceştia nou-veniţi, arătându-le prietenie 
îndeosebi celor mai neansemnate dintre căpeteniile lor, Bor 
şi Ulfang. Morgoth nici că putea fi mai mulţumit: iată cum 
se împlineau toate după vrerea lui! Bor îi avea drept fii pe 
Borlad, Borlach şi Borthand; numai că aceştia au trecut de 
partea lui Maedhros şi Maglor, rămânându-le credincioşi şi 
trădându-l pe Morgoth în speranţele sale. Fiii lui Ulfang cel 
Negru erau Ulfast şi Ulwarth, şi Uldor blestematul; ei l-au 
urmat pe Caranthir, jurându-i credinţă, numai că şi-au 
încălcat legământul. 

Edainii şi Răsăritenii nu se aveau defel la inimă; arareori 
se întâlneau, dar asta şi din pricină că nou-veniţii au vieţuit 
mult timp în Beleriandul Răsăritean, câtă vreme poporul lui 
Hador trăia închis în Hithlum, iar Casa lui Bor fusese rasă 
de pe faţa pământului. La început. Poporul lui Haleth nu 
fusese atins de războiul de la miazănoapte, trăind ei în 
partea de miazăzi, în Codrul Brethil; însă, de la o vreme, 
începuseră să se lupte cu orcii năvălitori; erau oameni 
neanfricati şi câtuşi de puţin dornici să-şi părăsească 
pădurile pe care le iubeau. În cronicile înfrângerilor din 


acea vreme, faptele haladinilor sunt slăvite şi-n ziua de azi: 
după ce au cucerit Minas Tirith, orcii au străbătut 
trecătoarea apuseana şi poate că ar fi prăpădit totul în cale, 
până la gurile Sirionului; dar Halmir, seniorul haladinilor, 
iute i-a trimis vorbă lui Thingol, fiind el prieten cu elfii care 
apărau fruntariile Doriathului. Şi-atunci Beleg Arcul- 
puternic, mai-marele străjerilor lui Thingol, a adus în 
Brethil o adevărată oştire de sindari înarmaţi cu topoare; 
fără veste, din adâncurile codrului au ieşit Halmir şi Beleg 
şi s-au năpustit asupra unei legiuni orcesti, nimicind-o. 
După asta fapta, vălul negru ce tot venea dinspre 
miazănoapte a fost stăvilit în acea parte de lume, iar orcii n- 
au mai cutezat mulţi ani să treacă Raul Teiglin. Poporul lui 
Haleth a trăit de atunci în pace în Codrul Brethil, cu toate 
că n-au slăbit strajă la hotare; şi, la adăpostul acestei 
străjuiri, regatul Nargothrond a avut parte de răgaz să-şi 
refacă forţele. 

Între timp, Hurin şi Huor, fiii lui Galdor din Dor-16min, 
vieţuiau alături de haladini, cu care erau înrudiţi. Înainte de 
bătălia Dagor Bragollach, cele două case ale edainilor s-au 
strâns laolaltă la un mare ospăț, pentru a prăznui nunta 
dintre copiii lui Hador Cap-aurit, Galdor şi G16redhel, cu 
Hareth şi Haldir, copiii lui Halmir, seniorul haladinilor. Mai 
apoi, fiii lui Galdor au crescut la casa unchiului lor Haldor, 
în Brethil, după cum era datina oamenilor în acele timpuri; 
astfel că, atunci când bărbaţii din codru s-au dus să se lupte 
cu orcii, fiii cei doi li s-au alăturat, ba chiar şi Huor, căci cu 
nici un chip n-a vrut să fie lăsat în urmă, cu toate că nu avea 
decât treisprezece ani. Nimerind ei într-o companie ce, mai 
apoi, a fost despărțită de restul armiei, au fost urmăriţi 
până la Vadul Brithiach; acolo ar fi fost ei luaţi prizonieri 
sau chiar răpuşi, de n-ar fi fost puterea lui Ulmo care încă 
mai stăruia în Sirion. Din rău s-a înălţat o ceafă ce i-a 
învăluit, ascunzându-i de ochii duşmanilor, şi aşa au izbutit 
ei să scape trecând vadul şi ajungând în Dimbar, unde au 
pribegit printre dealurile de sub pereţii prăpăstioşi ai 


munţilor Crissaegrim, până când meleagul acela înşelător i- 
a zăpăcit de toT. De n-au mai ştiut pe unde să înainteze sau 
cum să se întoarcă. Dar i-a zărit Thorondor şi a trimis în 
ajutorul lor doi vulturi; i-au purtat vulturii până sus, pe 
înălţimi, apoi dincolo de Munţii încercuitori, până în tainică 
vale 'Tumladen şi-n oraşul ascuns Gondolin, pe care nici 
unui om nu-i fusese dat până atunci să-l vadă. 

Aflând din ce neam se trăgeau. Regele Turgon i-a primit cu 
braţele deschise; veşti şi vise primise încă din vreme, 
dinspre mare, pe Sirion în sus: Ulmo, Domnul Apelor i le 
trimisese, prevestindu-i nenorociri şi sfătuindu-l să se 
poarte blând cu fiii din Casa lui Hador, care aveau să-l ajute 
la ceas de nevoie. Astfel, Hurin şi Huor au stat mai bine de 
un an ca oaspeţi în casa Regelui; se spune că, în această 
vreme, Hurin a învăţat multe de la elfi şi a desluşit câte ceva 
din sfaturile şi gândurile Regelui. Turgon i-a îndrăgit 
nespus pe fiii lui Galdor şi stătea mult la sfat cu ei; chiar 
voia să-i ţină în Gondolin doar pentru că-i îndrăgea atât, şi 
nu din pricina pravilei sale ce statornicea că nici unui 
străin, fie acesta elf sau om, care nimerea în regatul tainic 
şi vedea oraşul, să nu-i mai fie îngăduit să plece de acolo, 
decât atunci când Regele va ridica opreliştea şi poporul 
ascuns va putea ieşi în lume. 

Dar Hurin şi Huor doreau să se reantoarca la neamul lor şi 
să fie alături de acesta în razboaile şi durerile pe care le 
îndura. Astfel că Hurin i-a spus lui Turgon: 

— Măria ta, noi suntem bieţi oameni muritori, nu ne 
asemănăm cu eldarii. Or putea ei aştepta ani lungi până să 
se războiască, în cine ştie ce loc îndepărtat, cu vrăjmaşii lor, 
dar, pentru noi, timpul e scurt, nădejdile şi puterile noastre 
se împuţinează. Drumul spre Gondolin nu l-am găsit noi, 
nici măcar nu ştim unde se află oraşul; ci am fost aduşi - şi 
tare ne-am temut şi mult ne-am minunat - pe înaltele căi ale 
văzduhului. Şi mulţumim cerului că ochii ne-au fost 
acoperiţi că de un val. 

I-a ascultat Turgon ruga şi le-a răspuns, zicându-i: 


— Pe calea pe care aţi venit, îngăduit vă este să şi plecaţi, 
dacă Thorondor se învoieşte. Mă cuprinde jalea că ne 
despărţim; dar, în scurt timp, după socoteala eldarilor, 
iarăşi ne vom întâlni. 

lată însă că Maeglin, nepotul după sora al Regelui, care 
avea puteri mari în Gondolin, nu s-a întristat defel de 
plecarea lor, cu toate că, neiubind semeţia oamenilor, nu-i 
plăcea ca Regele le făcea această favoare; astfel că i-a spus 
lui Hurin: 

— Bunăvoinţa Regelui e mai mare decât îţi poţi tu închipui, 
iar porunca lui şi-a mai pierdut din asprimea de altă dată; 
altfel, n-aţi avea altceva de ales decât să rămâneţi aici până 
la sfârşitul zilelor voastre. 

— Cu adevărat, mare este bunăvoința Regelui, a răspuns 
Hurin; dar, dacă nu este de ajuns cuvântul nostru, iată, 
facem legământ şi în faţa ta. 

Şi fraţii au jurat să nu dezvăluie vreodată ceea ce aflaseră 
de la Turgon şi să păstreze taina asupra celor văzute în 
regatul său. Şi-au luat apoi rămas-bun şi vulturii au venit şi 
i-au luat pe aripile lor, ducându-i de acolo pe timp de noapte 
şi aşezându-i pe pământ în Dor-lOmin, înainte de ivirea 
zorilor. S-a bucurat obştea să-i vadă iarăşi acasă, căci 
auziseră de la solii din Brethil cum că li s-ar fi pierdut urma; 
dar fraţii n-au spus nimănui, nici măcar tatălui lor, unde 
fuseseră, doar că îi salvaseră din sălbăticie vulturii aceia 
care-i aduseseră acasă. 

— Să înţeleg, prin urmare, că aţi trăit un an întreg în 
sălbăticie? I-a întrebat, nedumerit, Galdor. Ori poate v-au 
adăpostit vulturii în cuibarele lor? Mă uit la voi şi văd că, de 
mâncat, aţi mâncat, cu veşminte frumoase v-aţi pricopsit şi 
v-aţi întors ca nişte prinți, nicidecum că oameni fără căpătâi 
ce bat codrii. 

— Mulţumeşte-te că am venit, i-a spus Hurin. Căci numai 
sub legământul tăcerii ni s-a îngăduit ast lucru. 

Galdor nu i-a mai iscodit, dar bănuieli avea el, asemenea 
multora, asupra adevărului nerostit; cu timpul, ciudată 


soarta a lui Hurin şi Huor a ajuns şi la urechile slugilor lui 
Morgoth. 

A fi în d Turgon despre spargerea asediului asupra 
Angbandului, n-a îngăduit nici unuia din poporul său să 
plece la război; era încredinţat că Gondolinul era puternic, 
iar clipa de a-l face cunoscut lumii încă nu sosise. Mai 
credea însă şi că. Dacă noldorii nu erau ajutaţi, sfârşitul 
asediului însemna începutul decăderii lor; astfel că a trimis 
în taina trupe de gondolidrimi la gurile Sirionului şi pe 
Insula Balar. Acolo au făurit ei corăbii şi, urmând porunca 
lui Turgon, au pornit pe mare spre Apusul cel mai 
îndepărtat, în căutarea Valinorului, pentru a le cere iertare 
valarilor şi a-i îndupleca să le vină în ajutor; drept călăuză 
le-au luat pe zburătoarele mării. Dar marile erau sălbatice, 
întinse cât cuprindeai cu ochii, iar În jurul lor numai neguri 
şi vrăji; Valinorul era bine tăinuit. Aşa s-a făcut ci nici unul 
dintre trimişii lui Turgon n-a ajuns în Apus, ba mulţi s-au 
pierdut şi prea puţini s-au intumat; iar sfârşitul 
Gondolinului se apropia tot mai mult. 

Curând a prins de veste şi Morgoth de cele ce se 
petreceau şi nu s-a bucurat câtuşi de puţin, în ciuda 
victoriilor sale; tare ar fi vrut să afle despre soana lui 
Felagund şi a lui Turgon. Căci Amandoi parcă dispăruseră 
de pe faţa pământului, cu toate canu muriseri; şi se temea 
de ce ar fi putut pune la cale impotrivi-i. Fortăreaţa 
Nargothrond o ştia după nume, nu însă şi unde se afla ori 
citi osteni avea între zidurile sale; despre Gondolin nu avea 
cunoştinţă, încât gândul la Turgon îl neliniştea încă şi mai 
mult. Astfel că a trimis şi mai multe iscoade în Beleriand; în 
schimb, şi-a rechemai oştirile de orci înapoi în Angband, 
dându-şi seama că nu putea da bătălia finală şi să iasă 
victorios din ea cu forţele pe care le avea, iar vitejia 
noldorilor şi puterea oamenilor înarmaţi ce luptau alături 
de ei erau mult mai mari decât chitise el, oricât ar fi fost de 
răsunătoare victoria lui în bătălia Bragollach şi în anii ce-au 
urmat; pe lângă asta, oricât de dureroase parcau pierderile 


pe care le pricinuise duşmanilor săi, pierderile sale erau la 
fel de mari; e adevărat că stăpânea Dorthonionul şi 
Trecătoarea Sirion, dar eldarii se dezmeticeau din năuceala 
deznădăjduită ce-i cuprinsese şi-ncepeau să recâştige ceea 
ce pierduseră. S-ar putea zice că Beleriandul cunoscuse 
timp de câţiva ani un soi de linişte; însă în fierăriile din 
Angband se trudea mereu. 

După trecerea a şapte ani de la a Patra Bătălie, Morgoth a 
atacat din nou, trimițând asupra ținutului Hithlum o oştire 
numeroasă. Crâncen a fost atacul asupra trecătorilor din 
Munţii Umbroşi; Eithel Sirion a fost asediată, aici pierind 
Galdor cel înalt, străpuns de o săgeată. Pentru Fingon, 
Marele Rege, apărase el fortăreaţa aceea; tatăl său, Hador 
Lorindol, îşi găsise sfârşitul în acelaşi loc, nu cu mult 
înainte. În schimb, Hurin, fiul său, abia ajuns la vârsta 
bărbăţiei, însă mult mai puternic şi mai înţelept decât îl 
arata vârstă, a izbutit să-i alunge pe orci din Ered Wethrin, 
pricinuindu-le mari pierderi şi urmărindu-i până departe, 
prin colbuita pustiiciune a câmpiei Anfauglith. 

Regele Fingon voia să împiedice cu orice preţ înaintarea 
dinspre miazănoapte a oştirii din Angband; bătălia s-a dat 
chiar pe câmpiile din Hithlum. Mare era oastea lui Fingon, 
dar şi mai mare cea a duşmanului; iată însă că pe apele 
Fiordului Drengist s-au ivit multele corăbii ale lui Cirdan; 
elfii de la Limanuri soseau tocmai la timp ca să atace 
dinspre apus oştirea lui Morgoth. Orcii s-au pierdut cu firea 
şi au fugit, eldarii au ieşit victorioşi, iar arcaşii lor călare i- 
au hăituit pe vrăjmaşi până în Munţii de Fier. 

Seniorul Casei iui Hador din Dor-lomin a rămas, de atunci, 
Hurin, fiul lui Galdor, slujind regelui Fingon. Mai scund 
decât străbunii săi şi chiar decât propriul fiu, Hurin era 
neobosit şi vânjos, moştenind în sprinteneală şi-n iuţeală 
mişcărilor spiţă mamei sale, Hareth din neamul haladinilor. 
Şi-a luat-o drept soaţa pe Morwen Eledhwen, fiica lui 
Baragund din Casa lui Beor, cea care a fugit din Dorthonion 


dimpreună cu Rian, fiica lui Belegund, şi Emeldir, mama lui 
Beren. 

Se povesteşte că tot atunci au pierit şi proscrişii de pe 
Dorthonion; numai Beren, fiul lui Barahir, a scăpat, cu greu 
izbutind să ajungă în Doriath. 

CAPITOLUL XIX. 

Despre Beren şi Luthien. 

Printre poveştile despre durere şi nimicire care au ajuns 
până la noi din negura acelor zile sunt unele în care, dintre 
lacrimi, răzbate bucuria şi, de sub umbra morţii, se 
întrezăreşte lumina nepieritoare. Şi printre aceste istorii, 
cea mai frumoasă, cea care mângâie auzul elfilor este 
povestea lui Beren şi a lui Luthien. Din vieţile lor s-a 
împletit Balada Leithian, Eliberarea din Robie, mai lungă 
decât toate cintarile ce istorisesc despre lumea străveche. 
Doar una singură o întrece; aici însă, povestea lor este 
spusă cu vorbe mai puţine şi fără să fie cantate. 

S-a spus mai înainte ca Barahir n-a vrut să plece din 
Dorthonion; Morgoth însă îl urmărea pas cu pas, cu gândul 
să-l răpună, şi-n cele din urmă alături de Barahir n-au mai 
rămas decât doisprezece dintre oamenii lor. Pădurea din 
Dorthonion se întindea spre miazăzi şi urcă pantele 
munţilor, până sus, la marginea platoului acoperit cu iarba 
măruntă; în partea de răsărit a acelui platou se găsea un 
lac, Tam Aeluin, Înconjurat de tufăriş des. Nici o potecă nu 
străbătea sălbăticia aceea, căci nimeni nu vieţuise vreodată 
acolo. Totuşi, doithonienii preţuiau nespus apele lacului, 
care erau limpezi şi albastre în timpul zilei, iar noaptea 
oglindeau stelele; pasămite Melian sfinţise apa aceea în 
zilele de odinioară. Acolo s-au refugiat Barahir şi proscrişii 
săi; bârlogul ce şi l-au făcut a rămas ascuns ochilor şi 
iscoadelor lui Morgoth. Despre faptele lui Barabhir şi ale 
însoţitorilor săi se dusese vestea în cele patru zări; astfel că 
Morgoth i-a dat poruncă lui Sauron să-i găsească şi să-i 
răpună. 


Printre însoțitorii lui Barahir se afla şi Gorlim, fiul lui 
Angrim. Pe soaţa lui o chema Eilinel; mare le-a fost iubirea 
înainte ca năpasta să se abată asupră-le. Întorcându-se din 
războiul de la hotare, Gorlim şi-a găsit casa jefuită şi 
părăsită, iar soaţa, dusă; de-o fi fost răpusa ori luată de 
duşmani, Gorlim n-avea de unde şti. Nu-i mai rămăsese 
decât să se alăture lui Barabhir, dovedindu-se cel mai 
înverşunat şi mai deznădăjduit dintre însoțitorii săi; inimă 
însă îi era roasă de îndoială, licărind în ea nădejdea că 
Filinel nu pierise. Când şi când, pomea de unul singur, în 
taină, şi se-ntorcea la casa lui ce încă stătea în picioare în 
mijlocul câmpurilor şi pădurilor care, odată, fuseseră ale 
lui; n-a trecut mult şi slugile lui Morgoth au prins de veste. 

Cândva, într-un amurg tomnatic, s-a apropiat de casă şi i s- 
a năzărit că vede o lumină la fereastră; s-a furişat cu 
băgare de seamă şi a privit inauntm. Şi numai ce-o vede pe 
Eilinel, cu faţa suptă de durere şi foame, şi parcă i-aude 
vocea tin-guindu-se că ela părăsit-o. Gorlim a scos un 
strigăt, dar, în aceeaşi clipă, vântul a stins lumina; lupii au 
prins a urla şi Gorlim a simţit deodată pe umerii săi mâinile 
grele ale hăitaşilor lui Sauron. Căzuse în capcana lor; l-au 
dus în tabără şi l-au chinuit, încercând să-l facă să 
mărturisească locul unde se ascundea Barahir şi toate 
drumurile sale. Dar n-au scos nimic de la el. Atunci l-au luat 
cu binişorul, făgăduindu-i să-l elibereze şi să-l lase să se 
întoarcă la Eilinel, dacă le va spune ce voiau ei să afle; 
înnebunit de durerea pricinuită de chinuri şi ars de dorul 
după soaţa lui, Gorlim a primit sacada la învoială. De îndată 
l-au dus în fata cumplitului Sauron. 

— Aud că vrei să te târguieşti cu mine, i-a spus acesta. Ce 
vrei în schimb? 

Gorlim i-a răspuns că voia s-o regăsească pe Eilinel şi, 
apoi, să fie Amandoi lăsaţi să plece unde vor voi; «Il aşa 
gindea, ca şi Eilinel fusese luată în captivitate. 

Auzindu-l, Sauron a zâmbit şi i-a zis: 


— Mic e preţul pentru o trădare atât de mare şi aşa şi 
trebuie să fie. Şi-acum, zi ce vrem noi să aflăm! 

Ar fi încălcat Gorlim învoiala dacă ar fi putut, dar, sub 
privirile necruțătoare ale lui Sauron, a mărturisit tot ce ştia. 
Sauron a izbucnit în hohote de râs; pe un ton batjocoritor i- 
a spus lui Gorlim că tot ce văzuse el nu fusese decât o 
nălucă plăsmuita prin vrăji anume ca să-l prindă pe el în 
capcană; căci Filinel era moartă. 

— Ruga totuşi ţi-o voi împlini, a mai spus Sauron, căci te 
vei duce la Eilinel şi nu va mai trebui să mă slujeşti. 

Şi l-a ucis fără milă. 

Astfel a fost dat în vileag bârlogul lui Barahir, în jurul 
căruia, mai apoi, Morgoth şi-a ţesut plasa; la ceasurile 
tăcute dinaintea zorilor, orcii s-au năpustit asupra 
oamenilor din Dorthonion, răpunându-i pe toţi. Doar unul 
singur a scăpat - Beren, care fusese trimis de tatăl său într- 
o misie primejdioasă, anume să-l iscodească pe Duşman ca 
să afle ce punea la cale. Astfel că el se găsea departe, în 
câmpie, când a fost atacată ascunzătoarea. Dar, dormind el 
în pădure, unde-l prinsese noaptea, a visat că hoitarii 
stăteau cita frunza şi iarbă pe crengile golaşe ale copacilor 
din jurul unui laC. Şi că din ciocurile lor picura sânge. I s-a 
mai arătat în visul acela cum, peste apă, venea spre elo 
arătare ce s-a dovedit a fi duhul lui Gorlim; i-a vorbit duhul, 
mărturisindu-şi trădarea şi spunindu-i cum fusese răpus, şi, 
apoi, l-a rugat să plece fără zăbavă ca să-şi prevină tatăl. 

S-a trezit Beren şi de îndată a şi pornit prin noapte 
ajungând la ascunzătoare a doua zi de dimineaţă. Dar, pe 
măsură ce se apropia, hoitarii s-au înălţat de la pământ şi s- 
au cocoţat pe ramurile arinilor de lângă Tarn Aeluin cârâind 
a batjocură. 

Beren a îngropat osemintele tatălui său şi a ridicat un 
gorgan de bolovani deasupra-i, jurând să se răzbune. Mai 
întâi a luat urma orcilor care-i răpuseseră părintele şi 
rubedeniile; le-a găsit tabăra la timp de noapte, lângă 
Fântâna lui Rivil, deasupra Smârcurilor Serech. Traiul în 


pădure îl deprinsese să umble nevăzut şi neauzit, astfel că 
s-a apropiat de focul lor pe nesimţite. Căpitanul orcilor 
tocmai se împăuna cu ceea ce făcuse, ridicând în sus mâna 
lui Barabhir, pe care o retezase pentru a i-o aduce lui Sauron 
drept mărturie a misiei împlinite. Pe mâna aceea încă se 
afla inelul dăruit de Felagund. În acea clipă, Beren a ţâşnit 
din spatele unei stânci şi l-a ucis pe căpitan. A luat mâna şi 
inelul şi s-a făcut nevăzut; soarta a fost de partea lui, 
negreşit, căci orcii, luaţi pe nepregătite, s-au pierdut cu 
firea şi săgețile lor nu şi-au atins ţinta. 

După acea noapte, Beren a mai pribegit timp de alţi patru 
ani pe meleagurile Dorthonionului ca un proscris 
singuratic; doar păsările şi sălbăticiunile i-au fost tovarăşi, 
ajutându-l şi netrădându-l, şi, de atunci, el nu a mai pus 
came în gură şi nu a mai răpus nici o vietate din cele care 
nu-l slujeau pe Morgoth. De moarte nu se temea, dar de 
captivitate însă da şi, fiind el pe cât de îndrăzneţ, pe atât de 
deznădăjduit, a izbutit să scape şi de moarte, şi de sclavie; 
şi despre ce a făptuit el cu vitejie de unul singur s-a auzit în 
întreg Beleriandul, iar povestea lui a ajuns şi în Doriath. 
După o vreme, Morgoth a pus un preţ pe capul lui, ca şi pe 
cel al lui Fingon, Marele Rege al noldorilor; dar orcii mai 
degrabă fugeau din calea lui Beren, decât să-i pornească pe 
urme. Aşa că împotriva lui a fost trimisă o oştire, avându-l 
pe Sauron în frunte; acesta a luat cu sine vârcolaci, 
sălbăticiuni sângeroase în care sălăşluiau spirite 
înfiorătoare, întemniţate de el în trupurile acelea. 

Întregul ţinut se găsea acum sub stăpânirea raului, tot ce 
era frumos şi pur îl părăsea, iar Beren era într-atât de 
hăituit, încât în cele din urmă s-a văzut nevoit să plece din 
Dorthonion. La vreme de iarnă grea, a lăsat în urma ţara şi 
mormântul părintelui său şi, urcând pe culmile Gorgoroth, 
Munţii Groazei, a desluşit în depărtare tara Doriath şi a 
simţit în inima dorinţa aprigă de a ajunge în Regatul 
Ascuns, unde încă nici un picior de muritor nu călcase. 


Cumplită a fost călătoria sa spre miazăzi. În hăuri 
ameţitoare coborau povârnişurile Ered Gorgorothului, 
scufundindu-se în umbre ce se instapinisera acolo dinainte 
de apariţia Lunii. De la picioarele munţilor pornea sălbăticia 
Dungortheb, unde se înfruntau vrăjile lui Sauron şi puterea 
lui Melian, un meleag numai bun ca groaza şi nebunia să se 
dezlănţuie în voie. Acolo îşi duceau traiul păianjenii, 
spurcăciunile feroce puite de Ungoliant, ţesându-şi plasele 
nevăzute în care nimereau fără putinţă de scăpare toate 
vietăţile; monştri colcăiau pe acolo, aduşi pe lume în bezna 
dinaintea facerii Soarelui $i pândind cu ochii lor 
nenumărați tot ce mişcă. Nici un suflet de elf sau de om nu 
se găsea pe meleagul acela bântuit, numai moarte şi iar 
moarte. Printre faptele mare (e ale lui Beren - şi nu chiar 
cea mai neansemnata dintre ele, se numără şi această 
călătorie, cu toate că el niciodată n-a vorbit cuiva despre ea, 
temându-se că mintea să nu-i fie din nou cuprinsă de toată 
groaza aceea; astfel că nimeni nu ştie cum şi-a găsit 
drumul, de a ajuns pe cai încă nebătute până atunci de 
picior de om sau de elf, până la hotarele Doriathului. Apoi, a 
trecut prin labirintul urzit de Melian în jurul regatului lui 
Thingol, întocmai cum prorocise ea; căci lui îi fusese 
hărăzita o soartă măreaţă. 

În Balada Leithian se povesteşte cum a pătruns Beren în 
Doriath - cu mers împiedicat, încărunţit şi gârbovit că sub 
povara multor ani de suferinţă, atât de mare fusese chinul 
îndurat pe drum. Dar rătăcind el prin pădurea Neldoreth - 
era de-acum vara la ceas târziu de seară, când tocmai 
răsărea Luna, a întâlnit-o pe Luthien, fiica lui Thingol şi a lui 
Melian. Fala dansa pe iarba veşnic verde, într-un luminiş de 
pe malul Raului Esgalduin. În clipa în care a zărit-o, din 
minte i s-a şters amintirea durerii, iar el a fost învăluit că de 
o vrajă; căci Luthien era cea mai frumoasă făptura dintre 
toţi Copiii lui Iliivatar. Albastru îi era veşmântul, asemenea 
cerului umbrit de nori, dar ochii îi erau cenuşii, precum 
seara luminată de stele; mantia-i era brodată cu flori de 


aur, însă părul îi era negru, aşa cum sunt umbrele 
amurgului. Aidoma luminii de pe frunzele copacilor, aidoma 
glasului apelor limpezi, că stelele de deasupra ceţurilor 
lumii - astfel îi era strălucirea şi frumuseţea. Pe chip îi 
stăruia o lumină vie. 

Deodată, ea s-a făcut nevăzută; Beren a simţit că-i piere 
glasul, ca şi când în juru-i se ţesuse o vrajă, şi a prinsela 
rătăci îndelung prin codru, ca un nebun şi stând mereu la 
pândă, asemenea unei sălbăticiuni, căutând-o pe faţă. În 
inima lui îi dăduse numele de Tinuviel, Privighetoarea, fiica 
amurgului, în graiul Elfilor Cenuşii, căci alt nume pentru ea 
nu ştia. Şi, la un moment dat, a zărit-o, în depărtare, că pe o 
frunză purtată de vânturile toamnei sau ca pe o stea în 
vârful dealului, la vreme de iarnă, dar picioarele parcă îi 
erau priponite cu un lanţ. 

Şi au venit şi zorii unei dimineţi în prag de primăvară; 
Luthien dansa pe coama unui deal înverzit; şi, dintr-o dată, 
a început să cânte. Arzător îi era cantul, că o săgeată 
pătrundea în inimă, aşa cum e şi cantul privighetorii ce se 
înălţă dintre porţile nopţii şi-şi revărsă glasul printre stelele 
ce pălesc atunci când apare soarele de dincolo de zidurile 
lumii; cantul lui Luthien a desfăcut lanţurile iernii, apele 
îngheţate au căpătat glas şi, pe unde călcau paşii ei, florile 
răsăreau din pământul rece. 

Atunci s-a risipit şi vraja muţeniei ce-l încătuşase pe Beren, 
şi el a strigat-o pe numele de Tinuviel; pădurile au purtat 
numele până departe. Fata s-a oprit locului, mirată, şi nu a 
mai fugit când Beren s-a apropiat de ea. Dar, când l-a privit, 
soarta lui Luthien a fost pecetluită, căci din acea clipă l-a 
iubit; i s-a strecurat însă din îmbrăţişare şi a dispărut din 
fă|a ochilor lui tocmai când se crapa de ziuă. Beren s-a 
prăbuşit la pământ fără simţire, asemenea cuiva răpus de 
fericire şi de durere totodată; şi a rămas acolo, cufundat 
într-un somn adânc, pierdut parcă într-o genune de umbră, 
iar când s-a trezit, trupul îi era rece ca stânca, iar inima, 
pustiita şi părăsită. Cu mintea rătăcită, se-mpleticea ca un 


om lovit dintr-o dată de orbire, care încearcă să prindă cu 
mâinile lumina dispărută fără veste. 

Astfel a început el să răscumpere cu suferinţa soarta ce-i 
fusese hărăzita; şi-n soarta asta a lui a fost prinsă şi 
Luthien, ea, cea nemuritoare, care trebuia să 
împărtăşească soarta lui de muritor, liberă fiind să 
primească lanţurile ce-l legau pe el; ci suferinţa ei era mai 
mare decât orice suferinţă trăită vreodată de eldalieni. 

Dincolo de orice speranţă s-a întors ea la Beren în bezna 
în care se cufundase el, în Regatul Ascuns, în vremurile 
acelea de demult, şi ea şi-a pus mâna într-a lui. Şi, de 
atunci, de multe ori a venit ea la el şi în taina au hălăduit 
împreună prin codri, cât a fost primăvara de lungă şi până- 
n vara şi nici că au mai fost Copii ai lui Iluvatar la fel de 
fericiţi că ei doi, cu toate că timpul hărăzit lor a fost atât de 
scurt. 

Căci mai era cineva care o iubea pe Luthien, anume 
Daeron, bardul, care a urmărit-o pe faţă şi a văzut-o 
intilnindu-se cu Beren, iar, apoi, i-a trădat lui Thingol. S-a 
mâniat cumplit Regele auzind acestea - o îndrăgea pe 
Luthien mai presus de orice pe lume; pentru el, ea îi 
întrecea pe toţi prinții elfilor; cât despre oamenii muritori, 
pe aceştia nu-i îngăduia nici măcar să-l slujească. Buimăcit 
şi amărât de veste, i-a vorbit lui Luthien, dar ea n-a vrut să 
recunoască nimic, până când Regele nu s-a jurat că nu-l va 
întemniţa şi nu-l va ucide pe Beren. În schimb, şi-a trimis 
slujitorii să-l prindă şi să-l aducă la Menegroth că pe un 
răufăcător de rând; numai că Luthien a fost mai iute decât 
ei. 

Şi, ducându-se la Beren, l-a luat cu sine şi l-a adus în faţa 
tronului lui Thingol că pe un oaspete ales. 

Thingol l-a privit pe Beren cu dispreţ şi mânie, iar Melian a 
rămas tăcută. 

— Cine eşti tu care vii aici ca un hoţ şi cutezi să te apropii 
neancatusat de tronul meu? 


Înspăimântat de toată măreţia aceea ce-o vedea în 
Menegroth şi de măreţia lui Thingol, Beren parcă-şi 
înghiţise limba. Aşa că a răspuns Luthien în locul lui: 

— Este Beren, fiul lui Barabhir, seniorul seminţiei 
oamenilor, duşman neantrecut al lui Morgoth, despre ale 
cărui fapte toate cântecele vorbesc, până şi cele ale elfilor. 

— Să-l aud pe Beren zicându-mi acestea! A cerut Thingol. 
Ce cauţi aici, muritorule nefericit, şi pentru care pricină ţi- 
ai părăsit meleagul ca să pătrunzi aici, unde celor ca tine nu 
le este îngăduit? Prin puterea pe care-o am, pot să dau 
porunca să-ţi fie aspru pedepsită sfruntarea şi nesocotinţa. 
Poţi tu să-mi spui de ce să nu fac astfel? 

Atunci Beren a ridicat ochii şi a întâlnit privirea lui 
Luthien; apoi s-a uitat la Melian şi, dintr-o dată, i s-a părut 
că vorbele îi veneau pe buze de parcă ar fi fost ale sale. 
Frică l-a părăsit, luându-i locul mândria celei mai vechi case 
a seminţiei oamenilor, astfel că a spus: 

— Rege Thingol, soarta e cea care m-a adus aici, 
infruntind primejdii cărora prea puţini, chiar şi dintre elfi, 
le-ar ţine piept. Iar aici am găsit ce nici cu gândul nu 
visasem, dar, de-acum, ce-am găsit al meu va rămâne 
pentru totdeauna. Căci e mai presus de tot argintul şi aurul 
de pe lume, mai presus de toate giuvaierurile. Nici stâncă, 
nici oţel, nici focurile lui Morgoth ori toate puterile 
regatelor elfesti nu-mi vor putea lua comoara pe care o 
doresc. Căci Luthien, fiica ta, este cea mai frumoasă dintre 
toţi Copiii Lumii. 

În sala tronului s-a lăsat atunci tăcerea, căci cei care se 
aflau acolo au fost cuprinşi, deopotrivă, de uluială şi teamă, 
gândind că Beren va fi ucis. Dar Thingol a vorbit: 

— Moartea ţi-ai chemat-o cu aste vorbe; şi ai fi răpus pe 
loc, de nu m-aş fi pripit să fac un legământ; amarnic mi 
căiesc, corcitură muritoare, care te-ai învăţat pe cele 
meleaguri ale lui Morgoth să te furişezi asemenea 
iscoadelor şi sclavilor lui. 


— La moarte mă poţi trimite, fie de-o merit, au ba; nu-ţi 
îngădui însă a mă face corcitură, iscoada şi sclav. Pe inelul 
lui Felagund, pe care acesta i l-a dăruit lui Barabhir. 
Părintele meu, pe câmpul de bătălie de la Miazănoapte, 
neamului meu nu i-au fost spuse astfel de vorbe de câtre 
nici un elf fie acela rege, fie oricare altul. 

Mândră i-a fost spusă şi tofi ochii s-au aţintit asupra 
inelului, căci îl ridicase în sus şi pe el scăpărau nestematele 
verzi făurite de noldori în Valinor. Avea inelul acela formă a 
doi şerpi cu ochi de smaralde, iar capetele li se întâlneau 
sub o coroană de flori de aur, pe care unulo ţinea pentru a 
fi devorată de celălalt; astfel arata însemnul lui Finarfin şi al 
spiţei sale. Atunci Melian s-a aplecat către Thingol şi, în 
şoaptă, l-a sfătuit să-şi uite mânia. 

— Căci nu de mâna ta va cădea răpus, a mai susurat ea, 
iar soarta-i, chiar de se va împleti cu a ta, îl va purta 
departe şi, în cele din urmă, va fi liber. Ascultă-mi povaţa! 

Thingol însă a privit-o tăcut pe Luthien şi, în sinea lui, 
astfel a gândit: „Nefericită seminţie a oamenilor, vlăstare 
ale unor seniori de nimic şi regi de-o clipă, cum de mai 
puteţi trăi după ce asemenea făpturi v-au atins?” Apoi, 
rupând tăcerea, a zis: 

— Văd inelul, fiu al lui Barabhir, şi înţeleg că eşti mândru şi 
crezi că eşti puternic. Dar faptele unui părinte, chiar dacă 
la porunca mea au fost împlinite, nu-s de ajuns pentru a o 
cuceri pe fiica lui Thingol şi-a lui Melian. la aminte! Şi eu 
îmi doresc o comoară ce nu mi-e îngăduita. Căci giuvaierul 
ce-l poftesc de stâncă şi oţelul, şi focurile lui Morgoth e 
păzit împotriva tuturor regatelor elfesti. Aud dara că piedici 
de-acest soi nu te ţin locului. Te du, atunci! Adu-mi în mâna 
ta un silmaril din coroana lui Morgoth; iar, apoi, dacă vă voi. 

Luthien poate să-şi pună mâna într-a ta. Atunci abia îţi va fi 
îngăduit să-mi iei giuvaierul; şi, cu toate că soarta Ardei în 
silmarili se afla, darul meu ţi se va părea generos. 

Cu aceste vorbe Thingol a pecetluit căderea Doriathului 
împlinind blestemul lui Mandos. Iar cei care l-au auzit pe 


Thingol au înţeles că Regele îşi împlinea jurământul şi, 
totodată, îl trimitea pe Beren la moarte; ştiau, vezi bine, că 
degeaba se străduiseră noldorii înainte ca Asediul să fi fost 
spart, tot nu izbutiseră să vadă măcar de la distanţă 
strălucitorii silmarili ai lui Feanor. Încrustate erau 
nestematele în Coroana de Fier şi păzite în Angband cu mai 
multă străşnicie decât orice altă comoară; imprejuru-le 
străjuiau balrogii, sulițe făr' de număr fuseseră ridicate 
drept pavăză, zăbrele groase şi ziduri de netrecut, iar, 
peste toate, puterea întunecată a lui Morgoth. 

Beren însă a izbucnit în râs: 

— Pentru nimica toată îşi vând fiicele regii elfilor; pentru 
nestemate şi altele asemenea făurite cu meşteşug. Dar dacă 
asta ţi-e voia, Thingol, ţi-o voi împlini. Şi când ne vom intilni 
din nou, mâna mea va ţine un silmaril din Coroana de Fier, 
căci încă n-ai văzut ce poate Beren, fiul lui Barabhir. 

Zicând acestea, a privit-o în ochi pe Melian care stătea 
fără să scoată un cuvânt; apoi, şi-a luat rămas-bun de la 
Luthien Tinuviel, s-a înclinat în faţa lui Thingol şi Melian şi, 
îndepărtând gărzile din jurul lui, a părăsit de unul singur 
fortăreaţa Menegroth. 

Abia acum a vorbit Melian, spunându-i lui Thingol: 

— Cu vicleşug te-ai priceput să vorbeşti, mărite Rege. 
Dacă însă e să-mi cred ochilor, rău îţi va fi oricum, chiar 
dacă Beren izbândegşte ori nu în ceea ce i-ai cerut să facă. 
Căci astfel ai pecetluit ursita fie a fiicei tale, fie a ta. lar 
Doriathul va fi prins în soartă unui regat mult mai puternic. 

Dâra Thingol i-a răspuns: 

— Eu nu îi vând elfilor ori oamenilor pe cei pe care-i iubesc 
şi preţuiesc peste măsură. Şi de-ar fi nădejde ori teamă că 
Beren se va înturna viu în Menegroth, n-ar mai vedea el 
acum lumina de pe boltă, cu tot jurământul pe care l-am 
făcut! 

Luthien a rămas tăcută şi, din acel ceas, nu i s-a mai auzit 
cantul în Doriath. O tăcere amenințătoare s-a lăsat peste 
păduri, iar umbrele s-au alungit în regatul lui Thingol. 


În Balada Leithian se povesteşte că Beren a străbătut 
regatul Doriath fără să întâmpine nici o piedică, şi în cele 
din urmă, a ajuns în ţinutul Heleşteielor Amurgului şi al 
Smircurilor Sirionului; lăsând în urma ţara lui Thingol, a 
urcat culmile aflate deasupra Cascadei Sirion, unde răul se 
prăbuşea cu mare vuiet în albia subpământeana. De acolo a 
privit spre apus şi prin negurile şi perdelele de ploaie ce 
stăteau agăţate de vârfurile acelor dealuri, a zărit Talath 
Dirnenul, Câmpia Străjuita, ce se întindea între Sirion şi 
Narog; iar, dincolo de ea, a desluşit platourile Taur-en- 
Faroth ce se înălţau deasupra fortăreței Nargothrond. 
Amărât, fără de speranţă ori vreun semn călăuzitor, Beren 
a hotărât să-şi îndrepte paşii într-acolo. 

Câmpia aceea era tot timpul străjuită de elfii din 
Nargothrond; la hotarele sale fiecare deal avea în vârf 
turnuri tăinuite; arcaşi se mişcau nevăzuţi şi neauziţi prin 
codri şi pe întinderea şesului. Săgeţile nu-şi greşeau 
niciodată ţinta, încât nimic nu putea pătrunde pe acele 
meleaguri fără îngăduinţa lor. Astfel că Beren a fost zărit de 
la mare depărtare cum cobora la vale, şi moartea îi dădea 
târcoale. Dar ştiind ce primejdie îl paşte, el ţinea inelul lui 
Felagund ridicat deasupra capului; şi cu toate că nu vedea 
nici un suflet viu cât cuprindea cu ochii, atât de bine se 
ascundeau străjuitorii, simţea că este urmărit, aşa că a 
strigat: 

— Eu sunt Beren, fiul lui Barahir, prietenul lui Felagund. 
Duceţi-mă la Rege! 

Auzindu-l, vânătorii nu l-au răpus, ci l-au împresurat pe 
furiş, poruncindu-i să se oprească locului. Abia acum au 
văzut mai bine inelul; s-au înclinat în faţa lui, cu toate că 
Beren arata că vai de lume, buimac şi istovit peste poate. 
Apoi l-au dus mai întâi spre miazănoapte, după care spre 
apus, dar numai pe timp de noapte, că nu cumva să prindă 
cineva de veste pe unde ducea drumul. La acea vreme nici 
un văd sau pod nu trecea peste Narog în dreptul porţilor 
fotaretei Nargothrond; dar mai către miazănoapte, unde 


Ginglith se unea cu Narog, torentul era mai domol. Acela 
era locul de trecere; de acolo, elfii şi Beren au apucat-o din 
nou spre miazăzi, sub lumina lunii, până la porţile negre ale 
fortăreței lor ascunse. 

Astfel a ajuns Beren în faţa Regelui Finrod Felagund; iar 
Felagund l-a recunoscut pe dată, netrebuindu-i nici un inel 
ca să-şi aducă aminte că Beren era înrudit cu Beor şi 
Barahir. S-au aşezat la sfat în spatele uşilor închise, iar 
Beren i-a povestit despre moartea lui Barahir şi despre 
toate prin câte a trecut în Doriath; când şi-a amintit de 
Luthiean şi de zilele lor fericite, a izbucnit în plâns. 
Felagund l-a ascultat şi ce auzea îl umplea de mirare, dar şi 
de nelinişte; înţelegea prea bine că legământul pe care-l 
făcuse avea acum să-i aducă moartea, aşa cum îi spusese lui 
Galadriel, demult, că o prevestire. Cu inima îngreunată i-a 
vorbit el lui Beren. Spunându-i: 

— E limpede că Thingol îţi doreşte moartea; numai că 
ursita aceasta nu-i după cum voieşte el, ci a fost sorocita de 
Legământul lui Feanor. Un jurământ al urii a blestemat 
silmarilii: e de ajuns să-i dai glas dorinţei de-a avea 
nestematele, ca să stârneşti din amorţeală o putere 
neanchipuit de mare; decât să ştie că fie şi un singur 
silmaril a încăput pe mâna altcuiva, fiii lui Feanor sunt în 
stare se nimicească toate regatele elfilor, până acolo îi 
împinge Legământul făcut. Unde mai pui că Celegorm şi 
Curufin aici viețuiesc, în casa mea; şi-oi fi eu fiul lui Finarfin 
şi Rege, dar ei au ajuns să aibă putere mare în regat şi au 
atras sub cârmuirea lor pe mulţi dintr-ai noştri. Mi s-au 
dovedit prieteni de câte ori am avut nevoie, dar mă tem că 
pe tine nici cu dragoste şi nici cu milostenie nu te vor primi, 
de vor afla ce anume caup. Eu însă nu-mi voi călca 
jurământul; şi-uite-asa suntem cu cotii prinşi în capcană. 

Apoi Regele Felagund le-a vorbit supuşilor săi, amitindu-le 
de faptele Iui Barahir şi de legământul pe care el însuşi a 
făcuse; le-a spus răspicai că era de datoria lui să-l ajute pe 
fiul lui Barahir în acel ceas de restrişte pentru el şi că 


aştepta din partea căpitanilor săi să i se alăture. S-a ridicat 
atunci din multiume Celegorm şi, trăgând sabia din teacă, a 
strigat: 

— Fie el prieten ori vrăjmaş, demon de-al lui Morgoth ori 
elf, ori copilandru al oamenilor, fie orice altă fiinţă sau 
vieţuitoare de pe Ardă, nici o pravilă sau dragoste, nici o 
frăţie a infernului sau Putere a Valarilor, şi nici un vicleşug 
vrăjitoresc nu-l va apăra de ură neanduratoare a fiilor lui 
Feanor, dacă va lua ori va găsi vreun silmaril şi-l va păstra 
asupra sa. Căci silmarilii numai ai noştri sunt, până la 
sfârşitul lumii. 

Multe alte vorbe a mai spus el arunci, la fel de grăitoare 
pe cât fuseseră, cu un timp în urmă, cele rostite de tatăl său 
în Tirion, care îi aţâţaseră pe noldori să se răzvrătească. 
După Celegorm a vorbit Curufin, mai blând, dar cu aceeaşi 
hotărâre, trezind în minţile elfilor vedenia războiului şi a 
nimicirii fortăreței Nargothrond. Atâta frică a încuibat el în 
inimile lor, încât mult timp după aceea, anume până în 
vremea lui Turin, mei un elf al acelui regat n-a mai primit să 
meargă la luptă deschisă; pe străini aveau să-i urmărească 
pe furiş, să-i încolţească în ambuscade, să-i răpună cu vrăji 
şi vârfuri otrăvite, uitând de orice legatun de rudenie. Astfel 
aveau să-şi piardă ei vitejia şi libertatea elfilor de odinioară, 
iar meleagul lor să se întunece. 

Până una-alta, şuşoteau între ei cum că Hui lui Finarfm nu 
era un vala îndrituit să le poruncească; aşa că şi-au întors 
fetele de la el. Blestemul lui Mandos însă nu i-a iertat în 
acele clipe pe fraţi; sufletele li s-au întunecat şi gânduri 
nefaste au pus stăpânire pe ei. Ce-ar fi - şi-au spus ei - să-l 
lase pe Felagund să plece de unul singur şi să-şi găsească 
moartea, şi, după aceea, să urce ei pe tronul regatului 
Nargothrond; căci - nu-i aşa - ei se trăgeau din cea mai 
veche spiţă a prinților noldorilor. 

Văzându-se părăsit de căpitanii lui, Felagund şi-a scos de 
pe cap coroana de argint a regatului Norgothrond şi a 
aruncat-o la picioare, spunând: 


— Liberi sunteţi să vă încălcaţi jurământul de credinţă ce 
mi l-aţi făcut; eu nu mi-l voi călca pe-al meu. Dacă totuşi se 
află printre voi vreunul asupra căruia nu a pogorât umbra 
blestemului nostru, poate că tot se vor găsi câţiva care să 
mă urmeze, ca să nu mă duc de unul singur, ca un cerşetor 
gonit de la porţile oraşului. 

Zece au fost cei care i s-au alăturat; căpetenia lor, pe 
nume Edrahil, s-a aplecat şi a ridicat coroana, sfătuindu-l pe 
Felagund să o dea, până la întoarcerea sa, unui majordom. 

— Căci îmi vei rămâne rege şi lor aşijderea, orice s-ar 
întâmpla, a mai spus Edrahil. 

I-a ascultat sfatul Felagund şi a dat coroana regatului 
Nargothrond fratelui său, Orodreth, spre a cârmui în locul 
său. Fără să scoată o vorbă, Celegorm şi Curufin au părăsit 
sala, zâmbind. 

Felagund şi Beren au pornit la drum într-o seară de 
toamnă, părăsind fortăreaţa Nargothrond alături de cei 
zece însoțitori ai lor; au luat-o de-a lungul Râului Narog, în 
sus, spre izvoare, care porneau din Cascada Ivrin. La 
poalele Munţilor Umbroşi au dat peste tabăra unei cete de 
orci, pe care, în aceeaşi noapte, i-au răpus până la ultimul; 
după care le-au luat toate armele şi veşmintele. Mulțumită 
iscusinţei lui Felagund, apăreau acum cu toţii cu înfăţişare 
de orci şi astfel au înaintat până departe, pe drumul spre 
miazănoapte, pătrunzând în trecătoarea apuseana ce 
despărţea Ered Wethrin de podişul Taur-nu-Fuin. Însă 
Sauron, care stătea de strajă în turnul sau, i-a zărit şi ceva 
din felul lor de a merge l-a făcut să se uite mai cu băgare de 
seamă: prea grăbiţi păreau, unde mai pui că nici nu s-au 
oprit să spună încotro se îndreptau şi ce treabă îi mâna cu 
atâta zor, aşa cum sună poruncă pentru toţi slujitorii lui 
Morgoth, care treceau pe acel drum. Aşa că şi-a trimis 
străjerii să-i prindă şi să-i aducă în faţa lui. 

Ce a urmat a rămas pomenit în cântece. Căci Felagund şi 
Sauron s-au înfruntat în cântece şi în putere, iar Regele s-a 
dovedit neanchipuit de maiastru; numai că Sauron era 


desavirsit în meşteşugul său. Iată cum spune Balada 
Leithian: „Un cântec începu, de vrăjitor. 

Un cântec ce dezbina, se-nfige şi trădează. 

Dezvăluie o taină, goleşte şi insala - 

Când Felagund, sub vraja clătinat, Răspunse cu un cântec 
al luptei lui, statornic, Şi neclintit când lupta îi cere 
neclintire, Un cântec al încrederii depline, Al tainelor şi-al 
forţei unui munte. 

Cântec de fugă şi de libertate. 

Cu forme care-şi schimba-nfatisarea în ocoliri de mreje şi 
capcane. 

Şi temnițe cu porţi zvirlite-n lături Sub lanţuri şi zăvoare 
sfărâmate. 

Şi cântecul creştea fără-ncetare Un val purtat încoace şi 
încolo. 

Se cufundă, se ridica-n vârtejuri Şi cum creştea din ce în 
ce mai tare În legănarea lui neantrerupta Şi Felagund se 
aruncă în lupta - 

În cântecul şi-n vorbă-i fermecată Îşi adunau şi Elfii 
puterea lor deodată. 

În inserare, păsări se auzeau cântând Prin Nargothrond, 
departe, şoptind din când în când. 

Şi mult mai de departe, de către Asfinţit Venea suspinul 
Mării, târziu, neliniştit Peste nisipuri parcă bătute-n pietre 
rare În ţara Elfilor, în inserare. 

Apoi amurgul se dădu învins Şi-o-ntunecime deasă, fără 
margini Cuprinse Valinorul şi-l prefăcu în sânge Acolo, între 
valuri, unde-au ucis Noldorii Pe Călăreţii Marii înspumate Şi 
le-au furat corăbiile albe Dintr-un liman încins de felinare. 

Vuieşte vântul, corbii croncănesc Şi lupii urlă. Se aud 
ghețarii Cum mormăie scrâşnind în gura Mării. 

Captivii în Angband jelesc de moarte Şi tunete vuiesc şi 
focuri ard... 

Fără putere, lângă tron ajuns, În noapte Felagund se 
prâăbuşeşte!” 


Atunci Sauron le-a smuls veşmintele orcesti şi ei au rămas 
în faţa lui, despuiaţi şi înspăimântați. Îi dăduse în vileag 
Sauron, dar numele şi ţinta călătoriei lor n-a reuşit să le 
afle. Aşa că i-a aruncat într-un puţ adânc şi întunecos, unde 
nu se auzea nici pasărea în zbor, şi a ameninţat că-i va 
răpune cu cruzime de nu se va găsi vreunul dintre ei să-i 
dezvăluie adevărul. Când şi când, prizonierii zăreau doi 
ochi scăpărând în întuneric: în clipa următoare, un vârcolac 
se repezea la unul dintre însoțitori şi-l sfâşia în bucăţi; cu 
toate acestea, nici unul dintre ei nu şi-a trădat stăpânul. 

Când Sauron l-a aruncat pe Beren în puț, Luthien a simţit 
cum inima i se îngreunează de groază. S-a dus îndată la 
Melian, s-o întrebe ce semn putea fi acesta, iar Melian i-a 
spus că Beren zăcea în temniţele din Tol-in-Gaurhoth, fără 
speranţă de a scăpa. Înţelegând Luithien că nu putea 
aştepta ajutor de la nimeni de pe pământ, a hotărât să fugă 
din Doriath şi să se ducă ea însăşi să-l salveze pe Beren. 

Înainte de a pleca, s-a gândit totuşi să încerce să-l 
înduplece pe Daeron să o însoţească. Numai că acela care 
trădează o dată, trădează şi a doua oară. Auzind ce voia 
Luthien să facă, bardul s-a dus la Rege şi i-a dezvăluit totul. 
Thingol l-a ascultat înmărmurit şi înfricoşat. Cu nici un chip 
n-ar fi vrut s-o lipsească pe copila să de lumina soarelui, 
căci asta ar fi însemnat pieirea ei, dar nici s-o lase să plece 
nu voia, aşa că a pus să se zidească o casă din care ea să nu 
poată scăpa. Nu departe de porţile fortăreței Menegroth se 
înalta cel mai măreț dintre toţi copacii Pădurii Neldoreth, o 
pădure de fagi ce se întindea pe toată jumătatea de 
miazănoapte a regatului. Hirilom se numea fagul uriaş şi 
avea trei trunchiuri, la fel de groase, cu scoarţa netedă şi 
neanchipuit de înalte; primele ramuri se aflau mult 
deasupra pământului. Între trunchiurile sale, sus-sus de tot, 
a fost durata o casă de lemn, aşa după cum poruncise 
Thingol, şi acolo au urcat-o pe Luthien şi au închis-o 
înăuntru; apoi, au luat scările şi au pus strajă în jurul 
copacului, pentru că nimeni să nu poată ajunge la ea, decât 


doar servitorii lui Thingol, care-i duceau, când şi când, cele 
trebuincioase. 

Balada Leithian povesteşte cum a reuşit Luthien să scape 
din casa din Hirilom; prin vrăji numai de ea ştiute, şi-a făcut 
părul să crească până-n pământ şi-ncă o dată pe-atât, şi din 
el şi-a ţesut o mantie neagră ce-i acoperea frumuseţea 
asemenea unei umbre şi care avea puterea să-l adoarmă pe 
cel ce-o privea. Din şuviţele rămase a împletit o funie, a 
legat-o de cerceveaua ferestrei şi i-a dat drumul în jos, spre 
pământ; capătul funiei a ajuns chiar până deasupra 
străjerilor, care pe loc au căzut într-un somn adânc. Luthien 
era acum liberă să coboare din închisoarea ei şi, învelită în 
mantia de umbră, a scăpat de orice privire iscoditoare şi a 
dispărut din Doriath. 

Întâmplarea a făcut că tocmai atunci Celegorm şi Curufin 
să fie la vânătoare pe Câmpia Străjuita, şi-asta pentru că 
Sauron, bănuitor peste poate, trimisese mulţi lupi în 
ţinuturile elfilor. Aşa ca fraţii şi-au luat cu ei câinii, au 
încălecat pe cai şi au pomit să vâneze lupi; în sinea lor îşi 
spuneau că, cine ştie, poate până se-ntorc aud şi ceva veşti 
despre Regele Felagund. În fruntea haitei care-l urmă pe 
Celegorm se afla Huan, un câine care nu se născuse pe 
Pământul de Mijloc, ci venise din Tirionul Binecuvântat; 
Orome i-l dăduse lui Celegorm în Valinor, cu mult timp în 
urmă, şi acolo, înainte să se abată răul pe acel meleag, 
clinele ascultase întotdeauna de chemarea cornului 
stăpânului. Apoi, l-a urmat pe Celegorm în surghiun şi i-a 
fost tovarăş credincios; din această pricină şi el era sortit să 
îndure aceeaşi soartă nefericită ca şi noldorii, fiind hărăzit 
morţii, dar numai după ce avea să-l înfrunte pe cel mai 
fioros lup care trăise vreodată pe pământ. 

Huan a fost cel care a găsit-o pe Luthien în vreme ce zbura 
ca o umbră surprinsă de lumina zilei, pe sub coroanele 
copacilor, într-un răstimp când Celegorm şi Curufin se 
odihneau nu departe de fruntariile apusene ale Doriathului. 
Nimic nu putea scăpa privirilor şi mirosului lui Huan, nici o 


vrajă nu avea puterea să i se opună, iar de dormit, nu 
dormea nici o clipă, fie noapte, fie zi. Huan a adus-o pe 
Luthien la Celegorm, iar ea, aflând că Celegorm era un 
prinţ al noldorilor şi vrăjmaş al lui Morgoth, s-a bucurat 
nespus şi fără teamă şi-a dat deoparte mantia şi s-a arătat 
sub adevărata ei înfăţişare. Atât de mare era neaşteptata ei 
frumuseţe sub lumina soarelui, încât Celegorm s-a 
îndrăgostit de ea pe loc; fără să-şi dezvăluie sentimentele, i- 
a vorbit cu vorbe frumoase şi i-a promis ajutorul său dacă 
va merge cu el în Nargothrond. Însă nu i-a dat prin nimic a 
înţelege că ştia despre Beren şi despre ţinta călătoriei lui 
sau că toată această poveste îl privea pe el însuşi 
îndeaproape. 

Prin urmare, fraţii au pus capăt vânătorii şi s-au întors în 
Nargothrond. Numai că, odată ajunşi aici, Luthien a fost din 
nou trădată; au dus-o într-o încăpere unde avea să stea 
singură-singurică, i-au luat mantia şi nimeni altcineva nu 
putea intra la ea, în afară de cei doi fraţi, Celegorm şi 
Curufin. După socoteala lor, Beren şi Felagund n-aveau să 
mai scape niciodată din temniţă, iar ei chiteau să-l lase pe 
rege să piară, pe Luthien s-o ţină ostatică şi să-l forţeze pe 
Thingol să i-o dea de soaţa lui Celegorm. Astfel, puterea lor 
avea să sporească, iar ei deveneau cei mai mari prinți ai 
noldorilor. Cât despre silmarili, nu aveau de gând să-i ia 
înapoi nici prin vrăji şi nici prin luptă, dar nici pe alţii nu 
voiau să-i lase să le dea de urmă, până nu vor fi ajuns 
stăpâni peste toate regatele elfilor. Orodreth n-avea 
puterea să le stea împotriva: avuseseră ei, fraţii, grijă să- 
ntoarcă poporul din Nargothrond de partea lor. Astfel că 
Celegorm n-a mai stat pe gânduri, ci de îndată a şi trimis 
soli la Thingol, ca să ceară mâna lui Luthien în numele lui. 

Huan însă era bun la suflet şi îi căzuse dragă Luthien din 
primul ceas al întâlnirii lor, încât captivitatea ei îl îndurera. 
Adeseori venea în incapera în care stătea ea, iar noaptea se 
întindea în faţa uşii, simțind că răul ajunsese în 
Nargothrond. În singurătatea ei, Lithien îi vorbea adesea 


lui Huan, povestindu-i despre Beren care era prietenul 
tuturoT pasanlor şi sălbăticiunilor ce nu-l slujeau pe 
Morgoth. Huan înţelegea tot ce-i spunea ea, căci pricepea 
graiul tuturor fiinţelor ce aveau glas; lui însuşi însă îi era 
ursit să vorbească doar de trei ori în viaţă. 

Şi-n timp ce-o ascultă pe Luthien, Huan se frământă cum 
ar putea s-o ajute pe faţă. Într-o noapte, a venit la ea, i-a 
adus mantia şi, prinzând pentru prima oară glas, i-a spus ce 
să facă. Apoi a călăuzit-o pe cai tainice până au ieşit din 
Nargothrond şi, de acolo, au pomit-o Amandoi spre 
miazănoapte. Huan şi-a lăsat deoparte mândria şi i-a 
îngăduit lui Luthien să 1 se urce în spinare, aşa cum îi 
călăreau uneori orcii pe lupii cei man. Astfel au putut să 
înainteze cu repeziciune, căci Huan putea să gonească 
neobosit, asemenea vântului de iute. 

În ast timp, Beren şi Felagund zăceau în beciurile lui 
Sauron. Rămăseseră singuri, tovarăşii lor de drum pieriseră 
cu toţii. Sauron se gândea că pe Felagund să-l ucidă ultimul 
- înţelesese el de bună seamă, că Felagund era un noldor cu 
puteri mari şi înţelepciune aşijderea şi, negreşit, el deţinea 
taina călătoriei în care porniseră. Dar, când a venit 
vârcolacul să-l sfâşie pe Beren, Felagund şi-a strâns toate 
puterile şi şi-a frânt legăturile; apoi, s-a repezit la vârcolac 
şi s-a luptat cu el din răsputeri până când, în cele din urmă, 
a izbutit să-l ucidă cu mâinile sale şi să-l sfâşie cu dinţii. Dar 
şi el era plin de răni adânci şi, simțind că i se apropie 
sfârşitul, i-a spus lui Beren: 

— Mă duc acum spre lunga mea odihna în sălile 
nepieritoare de dincolo de mari şi de Munţii Aman. Multă 
vreme va trece până ce mă voi afla din nou printre noldori; 
îmi vine să cred că tu şi cu mine nu ne vom mai vedea 
vreodată, nici în moarte, nici în viaţă, căci ursitele 
seminţiilor noastre nu-s asemenea. Rămâi cu bine! 

Acolo a murit Felagund, în bezna de pe Insula Tol-in- 
Gaurhoth, al cărei turn semeţ el însuşi îl construise. Astfel 
şi-a împlinit jurământul Regele Finrod Felagund, cel mai 


chipeş şi mai îndrăgit vlăstar al spiţei lui Finwe. lar Beren 
şi-a jelit prietenul, cuprins de deznădejde. 

Tocmai în acel ceas a ajuns şi Luthien. Oprindu-se ea pe 
podul ce ducea la insula lui Sauron, a început să cânte un 
cântec pe care nici un zid de piatră nu-l putea stăvili. L-a 
auzit şi Beren, dar i s-a părut că visează, căci, dintr-o dată, 
stelele bolţii străluceau deasupra lui, iar privighetorile 
triluiau în copaci. Cu toate acestea, a răspuns cu un cântec 
de sfruntare, de el însuşi făcut intru lauda celor Şapte 
Stele, Secera Valarilor, pe care Varda le aninase pe bolta de 
la Miazănoapte ca semn al căderii lui Morgoth. Dar 
cântărea l-a istovit atât de tare, încât s-a prăbuşit fără vlagă 
în întunecime. 

Luthien i-a auzit glasul şi a-nceput să cânte un cântec încă 
şi mai pătrunzător, făcându-i pe lupi să urle şi insula să se 
cutremure. În turnul său înalt, unde stătea cufundat în 
gânduri întunecate, Sauron a zâmbit la auzul glasului lui 
Luthien; ştia că este fiica lui Melian, mai frumoasă ca 
oricare alta, şi-auzise de cântecele ei vrăjite, căci faima lor 
de mult trecuse peste hotarele Doriathului. Cu atât mai 
bine, şi-a zis el, o va lua prizoniera şi i-o va duce plocon lui 
Morgoth, care, negreşit, îl va răsplăti cu asupra de măsură. 

Aşa că a trimis un vârcolac pe pod. Huan l-a sfâşiat fără să 
clipească. Sauron a mai trimis unul şi încă unul, şi-apoi altu 
şi alţii; Huan îşi înfigea pe rând colții în beregata fiecăruia 
şi-l răpunea înainte s-apuce să schelălăie. Văzând acestea, 
Sauron l-a trimis chiar pe Draugluin, o fiară a spaimei, 
vlăstar al ticăloşiei, cel mai mare şi mai de temut dintre toţi 
vârcolacii din Angband, a căror căpetenie era. Cumplită îi 
era puterea; iar lupta dintre Huan şi Draugluin a fost lungă 
şi sălbatică, într-un târziu, Draugluin a scăpat cumva din 
colții lui Huan şi a fugit înapoi, în turn, murind la picioarele 
lui Sauron; dar, înainte de a-şi da sufletul, i-a spus 
stăpânului său: 

— Acolo jos e Huan! 


Sauron ştia prea bine, că toţi de pe acel meleag, ce soartă 
îi fusese hărăzita câinelui din Valinor şi s-a gândit să-i 
grăbească el sfârşitul, cu mâinile sale. Şi-a luat înfăţişare de 
vârcolac, cel mai înfricoşător care bântuise vreodată lumea, 
şi a coborât din turn, hotărât să elibereze podul de cei doi 
nepoftiţi. 

Atât de cumplit era în toată alcătuirea lui, încât Huan a 
sărit în lături. Sauron s-a repezit spre Luthien; înfricoşată 
de spiritul feroce ce răzbătea din ochii lui şi ameţită de 
duhoarea respirației sale, Luthien s-a prăbuşit fără simţire 
la pământ. Dar chiar înainte de a cădea, a reuşit să-şi 
fluture poala mantiei pe dinaintea ochilor haini, făcându-l 
pe Sauron să se poticnească, lovit de un val de ameţeală. 
Atât i-a trebuit lui Huan. Dintr-un salt a fost lângă Sauron şi 
o luptă crâncenă s-a încins între câine şi vârcolac. Urletele 
şi chelalaiturile lor au umplut văzduhul, dealurile s-au 
cutremurat Şi străjerii de pe coastele munţilor Ered 
Wethrin s-au înfiorat, cuprinşi de deznădejde. 

Dar nu era vrăjitorie ori magie, colţ sau venin, meşteşug 
demonic ori putere de sălbăticiune care să-l poată învinge 
pe Huan din Valinor; într-un târziu, a reuşit să-şi implante 
colții în grumazul vrăjmaşului şi să-l ţintuiască la pământ. 
Iute şi-a schimbat Sauron înfăţişarea, din vârcolac în şarpe 
şi din monstru în forma lui obişnuită; dar tot n-a izbutit să 
scape dintre fălcile lui Huan fără să-şi părăsească de tot 
trupul. Înainte ca spiritul său nemernic să iasă din sălaşul 
întunecat în care stătuse până atunci, Luthien s-a apropiat 
de el, poruncindu-i să-şi lepede veşmântul de carne şi să-şi 
trimită duhul dârdâind înapoi la Morgoth. 

— Şi va îndura acolo flinta ta despuiata chinul veşnic al 
dispreţului lui Morgoth şi săgețile privirilor lui, dacă nu 
recunoşti că te-am înfrânt şi că turnul e al meu. 

S-a predat Sauron, n-a avut încotro, iar Luthien a devenit 
stăpâna peste întreaga insulă şi peste tot ce se găsea pe ea. 
Huan şi-a descleştat fălcile de pe grumazul lui Sauron şi, în 
aceeaşi clipă, vrăjitorul a luat forma unui vampir uriaş 


asemenea unui nor negru ce acoperă Luna, şi s-a înălţat în 
văzduh, lăsând în urmă-i o dâră de sânge peste coroanele 
copacilor, şi nu s-a oprit până în Taur-nu-Fuin, unde şi-a 
făcut sălaş, preschimbând codrul într-un cuib al groazei. 

Fără să se clintească de pe pod, Luthien a rostit 
descântecul ce o făcea stăpâna peste insulă şi care dezlegă 
vraja ce lipise între ele pietrele acelui bastion: porţile s-au 
prăvălit la pământ, zidurile s-au năruit, temniţele din 
adâncuri s-au descoperit; sclavi şi prizonieri făr' de număr 
au ieşit de-acolo cu chipuri uluite şi tulburate, ferindu-şi 
ochii până şi de lumină palidă a lunii, atât de mult zăcuseră 
ferecaţi în bezna lui Sauron. Beren însă nu se află printre 
ei. Au pornit atunci Huan şi Luthien să-l caute pe insulă; 
într-un târziu, Luthien l-a găsit jelindu-l pe Felagund. Stătea 
nemişcat ca o stână şi într-atât era de copleşit de durerea 
să, încât nu i-a auzit paşii. Crezându-l şi pe el mort, Luthien 
l-a înconjurat cu braţele şi s-a cufundat într-o uitare neagră. 
Însă îmbrăţişarea ei l-a făcut pe Beren să-şi vină în fire şi să 
iasă din nou la lumina din hăul negru al disperării. Şi a luat- 
o Beren în braţe pe Luthien şi s-au privit în ochi, iar ziua 
cea nouă ce se înalţa deasupra dealurilor întunecate i-a 
învăluit cu strălucirea sa. 

Au îngropat trupul lui Felagund în vârful dealului de pe 
insula ce odată a lui fusese şi care acum era din nou curată; 
iar mormântul inierbat al lui Finrod, fiul lui Finarfin, cel mai 
drept dintre toţi prinții seminţiei elfilor, a rămas neantinat 
de nici un rău, până când întreg acel pământ şi-a schimbat 
înfăţişarea şi s-a despicat în bucăţi, scufundându-se în apele 
nimicitoare ale mărilor. Dar Finrod încă şi acum se 
preumbla împreună cu Finarfin, părintele său, la umbra 
copacilor din Eldamar. 

Beren şi Luthien Tinuviel erau din nou liberi, puteau iarăşi 
să străbată împreună pădurile şi să fie la fel de fericiţi ca şi 
prima oară; şi, cu toate că, între timp, venise iama, ei nu o 
simțeau, pentru că, pe unde trecea Luthien, florile nu 
piereau, iar păsările cântau sub dealurile acoperite de 


zăpadă. Huan însă, credincios stăpânului său, s-a reantors 
la Celegorm; dar dragostea dintre ei se răcise. 

Nargothrond era cuprins de tulburare. Mulţi elfi ce 
zăcuseră în temniţele de pe insula lui Sauron se întorceau 
acum acasă; cu ei aduceau veşti pe care nici o vorbă de-a 
lui Celegorm nu le putea ţine în frâu. Cu toţii jeleau pieirea 
lui Felagund, regele lor, spunând că o copilă izbutise ceea 
ce nici unul dintre fiii lui Feanor nu îndrăznise să facă; mulţi 
îşi dădeau seama că trădarea şi nu teamă se ascundea în 
spatele faptelor lui Celegorm şi Curufin. Asta i-a îndepărtat 
pe cei din Nargothrond de cei doi fraţi şi i-a întărâtat 
împotriva spiţei lui Finarfin; de-acum, Orodreth avea să le 
fie cârmuitor. Acesta însă nu le-a îngăduit să-i răpună pe 
fraţi, după cum şi-ar fi dorit unii, căci o nouă vărsare de 
sânge între rubedenii ar fi îngreunat şi mai mult povara 
blestemului lui Mandos, ce apăsă asupra lor. Dar nici pâine 
ori tihna n-aveau să-şi mai găsească Celegorm şi Curufin 
între hotarele regatului sau - aşa le-a spus regele, jurându- 
se că nicicând nu va mai fi loc de prietenie între 
Nargothrond şi fiii lui Feanor. 

— Fie precum spui! A zis Celegorm cu ochii scăpărând de 
răutate. 

Curufin a zâmbit tăcut. Apoi şi-au luat caii şi au pornit în 
galop fără să mai zăbovească o clipă, cu gând să-şi 
întemeieze în răsărit un regat numai al lor. Dintre cei ce le- 
arătaseră odată credinţa nimeni nu i-a urmat, nici măcar 
cei de-un neam cu ei; desluşiseră ei prea bine că blestemul 
şi răul îi urmăreau mai aprig pe cei doi fraţi decât pe 
oricine altcineva. Până şi Celebrimbor, fiul lui Curufin, s-a 
lepădat de tatăl său, condamnându-i faptele şi alegând să 
rămână în Nargothrond; singurul care a pornit în urma 
calului lui Celegorm a fost Huan, credincios stăpânului său. 

Spre miazănoapte s-au îndreptat, în grabă, cu gând să 
treacă prin Dimbar, şi-apoi să urmeze fruntariile dinspre 
miazănoapte ale Doriathului, căci, după socoteala lor, acela 
ar fi fost drumul cel mai scurt până în Himring, meleagul 


unde sălăşluia fratele lor, Maedhros; nădăjduiau să străbată 
iute acel ţinut, găsindu-se atât de aproape de hotarul 
regatului lui Thingol şi astfel să ocolească Nan Dungortheb 
şi ameninţarea depărtată a Munţilor Groazei. 

Povestea spune că, în acest răstimp, Beren şi Luthien 
ajunseseră în peregrinarea lor tocmai în Codrul Brethil şi 
nu mai aveau mult până la hotarul Doriathului. Acolo s-a 
oprit Beren, chinuit de gândul la jurământul ce-l făcuse; şi 
oricât ar fi dorit să facă altminteri, în sinea lui a luat 
hotărârea că, o dată ce-o vedea pe Luthien ajunsă teafără şi 
nevătămată înapoi în ţara ei, el să pornească din nou la 
drum. Ea însă i-a ghicit gândul şi i-a spus: 

— Nu vreau să mă mai despart de tine, Beren, aşa că ai de 
ales: fie renunţi la căutarea în care-ai pornit, încâlcindu-ţi 
jurământul, şi-atunci nu-ţi rămâne altceva decât să 
pribegeşti prin asta lume până la sfârşitul zilelor tale; fie îţi 
împlineşti jurământul şi înfrunţi puterea întunericului în 
chiar sălaşul ei. Orice alegi, eu îţi voi fi alături şi soarta 
aceeaşi ne va fi Amandurora. 

Astfel vorbeau ei, mergând agale şi fără a lua seama la ce 
era în jurul lor, tocmai atunci treceau prin apropiere 
Celegorm şi Curufin, grăbind pe potecile codrului; din 
goana cailor i-au zărit pe Beren şi Luthien şi i-au 
recunoscut pe dată. Celegorm a tras de dârlogi şi, dând 
pinteni calului, s-a aruncat asupra lui Beren, cu gând să-l 
doboare sub copitele armăsarului; Curufin, în schimb, s-a 
îndreptat spre Luthien şi, cu o mişcare fulgerătoare, s-a 
aplecat, a prins-o pe faţă şi a ridicat-o în şa, lângă el, fiind 
un călăreț pe cât de vânjos, pe atât de priceput. Dar Beren 
s-a ferit cu o săritură din calea calului lui Celegorm şi. În 
acelaşi salt, s-a aruncat pe crupa armăsarului lui Curufin. 
De poveste a rămas saltul lui Beren printre oameni şi elfi 
deopotrivă. Apoi l-a prins pe Curufin de gât pe la spate şi 
împreună cu el s-a rostogolit la pământ. Calul s-a ridicat în 
două picioare şi s-a prăvălit şi el, azvârlind-o pe Luthien cât 
colo, în iarbă. 


Beren îşi încleştase mâinile pe grumazul lui Curufin, 
stringindu-l cu putere, fără să bage de seamă că propriul 
său sfârşit era aproape, căci Celegorm venea în galop spre 
el, cu sulița înălţată. În acea clipă, Huan n-a mai ţinut 
seama că Celegorm îi era stăpân, ci s-a repezit asupra 
calului acestuia. Speriat de atacul fioros al namilei de câine, 
calul s-a ferit din calea lui şi n-a mai ascultat de dârlogii ce-l 
minau spre Beren. S-a mâniat Celegorm şi s-a stropşit la 
câine şi la cal, dar Huan îi aţinea calea neclintit. În ast timp, 
îşi venise şi Luthien în simţiri; văzând ce se petrece, l-a 
rugat pe Beren să nu-l răpună pe Curufin; a ascultat-o 
Beren, dar armele şi zaua tot i le-a luat, nelăsându-i nici 
măcar pumnalul, pe Angilist. De Telchar din Nagrod fusese 
făurit, iar Curufin îl purta la brâu, fără teacă; tăişul sau 
despica fierul ca pe surcele. Apoi Beren l-a ridicat pe 
Curufin în picioare şi, îmbrâncindu-l, i-a urât călătorie 
sprâncenată până ce-o ajunge la alesele sale rubedenii 
care-ar face bine să-l înveţe cum să-şi dovedească vitejia 
mai cu folos. 

— Calul ţi-l păstrez eu, i-a mai spus Beren, şi de aici încolo 
al lui Luthien va fi. Fără doar şi poate că o să fie fericit să 
scape de un asemenea stăpân. 

L-a blestemat Curufin pe Beren, rău l-a mai blestemat: 

— Cumplită îţi va fi moartea, şi curânda, i-a zis, şi cu 
acestea a aburcat în şa în spatele lui Celegorm. 

Fraţii s-au prefăcut a pleca, iar Beren le-a întors spatele, 
fără să-i pese de blestemul lui Curufin. Dar acesta, 
neindurind umilinţă ce-o suferise şi ros de răutatea dintr- 
însul, a luat arcul lui Celegorm şi ţintind spre Luthien, a 
tras o săgeată în urmă-i. Noroc cu Huan, care a sărit în 
aceeaşi clipă şi a prins săgeata în gură; Curufin nu s-a lăsat 
păgubaş, ci a mai tras o săgeată. De data asta, a sărit Beren 
în calea ei. Vârful ascuţit i s-a înfipt în piept. 

Povestea spune că Huan s-a repezit atunci în urmă fiilor lui 
Feanor, care au dat pinteni calului şi au luat-o din loc, 
înspăimântați. lar Huan s-a întors la Luthien, aducând cu el 


din pădure o buruiană numai de el ştiută. Cu buruiana 
aceea a oblojit Luthien rana lui Beren; şi după ce l-a 
tămăduit cu vrăjile şi dragostea ei, s-au întors Amandoi în 
Doriath. 

Beren însă nu avea pace - pe de o parte, voia să-şi 
împlinească jurământul, pe de alta, îl finea în loc iubirea 
pentru Luthien. În cele din urmă, gândind că Lithien era 
de-acum ferită de primejdii în regatul tatălui ei, s-a sculat 
într-o bună dimineaţa înainte de răsăritul soarelui şi, 
rugindu-l pe Huan să aibă grijă de domniţă, a lăsat-o să 
doarmă în iarbă şi duş a fost. 

Spre miazănoapte a pomit-o încă o dată, cu toată iuţeală; a 
străbătut Trecătoarea Sirion şi a ajuns la marginea 
platoului Taur-nu-Fuin. I se deschidea în fata pustietatea 
Anfauglith, cu ! tancurile Thangorodrim desluşindu-se în 
zare. Acolo a descălecat de pe calul lui Curufin şi i-a spus că 
de-acum n-are de ce se mai teme şi pe cine sluji, ci e liber 
să alerge după pofta inimii sale pe plaiurile înierbate din 
Sirion. Rămânând de-acum singur şi-atât de aproape de 
ultima primejdie, Beren a compus Cântecul Despărţirii, 
intru slava lui Luthien şi a luminilor din ceruri; asa-şi 
închipuia el că trebuia să-şi ia rămas-bun şi de la iubire, şi 
de la lumină. Stihurile care urmează sunt cuprinse în cantul 
lui: „Adio dulcilor meleaguri Şi cerului din Miazănoapte! 

Fiţi binecuvintate-n veci Căci lângă voi s-a odihnit Şi peste 
voi a alergat Cu sprintenele ei picioare Sub Luna plină şi 
sub Soare Ea, Luthien Tinuviel, Mult mai frumoasă decât 
poate Un muritor de rând să spună. 

Această lume ruinată, Zvirlita-acum, numai fărâme, În 
pulberea de la-nceputuri De-a pururi fie lăudata Pentru ce- 
a fost cândva să fie Cu toate, cu pământ şi mare Cu zori de 
zi şi inserare Că într-a ei împărăție Să fi putut petrece- 
odata Ea, Luthien, frumoasă fată!” 

Cu voce răsunătoare canta el, nepăsător la niscai urechi 
străine ce l-ar fi putut auzi, atât de mari îi erau 
deznădejdea şi încredințarea că nu avea scăpare. 


lată însă că Luthien i-a auzit cantul şi cu alt cânt i-a 
răspuns în vreme ce se apropia de el, nevăzută. Căci Huan, 
induplecindu-se încă o dată să o poarte pe spinarea sa, o 
adusese ca vântul de iute pe urmele lui Beren. Îndelung 
chibzuise în sinea lui cum să dreagă şi ce să facă spre a-i 
feri cât mai mult de primejdii pe cei doi pe care-i îndrăgea 
atât. Astfel că, în timp ce se îndreptau spre miazănoapte, 
Huan s-a abătut din drum pe la insula lui Sauron, unde el şi- 
a luat cumplită înfăţişare a lupului Draugluin, iar Luthien, 
chipul hidos şi aripile de vampir ale lui THuringwethil. 
Urmă, pasămite, să fie solul lui Sauron şi astfel înaripata să 
pătrundă în Angband; marile ei aripi, asemenea degetelor 
unei mâini deschise, se terminau la fiecare încheietură cu 
câte o gheară de fier. Ascunşi sub astfel de veşminte 
înspăimântătoare, Huan şi Luthien au străbătut întinderea 
Taur-nu-Fuin, alungind din faţa lor orice făptură. 

Nu-i greu de închipuit groaza ce l-a cuprins pe Beren la 
vederea lor; şi cum auzise vocea lui Luthien, şi-a zis că 
poate ceea ce vedea nu era decât o nălucă trimisă anume 
pentru a-i lua minţile. Dar cei doi s-au oprit deodată în faţa 
lui şi şi-au lepădat veşmintele, iar fata s-a repezit în braţele 
lui. Astfel s-au reantalnit Beren şi Luthien, pe acel tărâm 
între pustietate şi codru. A tăcut Beren o vreme, copleşit de 
bucurie; într-un târziu i-a vorbit el lui Luthien şi încă o dată 
a încercat să-i schimbe gândul de-a-l însoţi: 

— De trei ori blestemat fie jurământul pe care i l-am făcut 
lui Thingol, a spus el. Mai bine mă ucidea în Menegroth, 
decât să te duc cu mine în preajma întunecatului Morgoth. 

Atunci a fost a doua oară când Huan a prins glas; astfel i-a 
grăit el lui Beren, dându-i sfat: 

— De umbra morţii nu ai cum s-o fereşti pe Luthien, căci îi 
este hărăzita prin dragostea ce ţi-o poarta. Poţi doar să te 
împotriveşti sorții tale şi s-o iei pe Luthien cu tine în 
surghiun, dar pace nu veţi avea cât veţi trăi. lar de nu vrei a 
te împotrivi ursitei tale, atunci Luthien va muri singură, 
părăsită de tine, ori va alege să înfrunte împreună cu tine 


soarta ce te-aşteaptă, nu într-atât de lipsită de nădejde pe 
cât pare. Mai mult de-atât nu vă pot spune şi nici mai 
departe nu mi-e îngăduit să vă însoțesc pe drumul vostru. Şi 
batăr că inima-mi spune că voi vedea şi eu ceea ce veţi găsi 
la Poartă. Restul e numai întunecime pentru mine; cu toate 
acestea, nu se ştie dacă nu cumva drumurile noastre vor 
duce înapoi în Doriath, iar noi ne vom mai întâlni înainte de 
a se sfârşi totul. 

Înţelegând că nu avea cum s-o îndepărteze pe Luthien de 
soarta ce le fusese scrisă Amandurora, Beren n-a mai 
încercat s-o înduplece să-şi schimbe hotărârea de a-l urma. 
Ascultând de sfatul lui Huan şi cu ajutorul vrăjilor făcute de 
Luthien, el şi-a luat înfăţişarea lui Draugluin, iar ea forma 
înaripată a lui THuringwethil. Oricine l-ar fi văzut pe Beren 
ar fi zis că-i un vârcolac sadea, fără doar de ochii în care 
lucea o lumină crâncenă, dar curată; ce s-au mai îngrozit 
ochii aceia când au zărit alături o creatură asemenea unui 
liliac, bătând cu aripi falduite. Urlând la lună, vârcolacul a 
pornit în salturi pe deal la vale, însoţit de liliacul care dădea 
roată deasupra lui, fâlfâind din aripi. 

Prin multe primejdii au trecut până când, într-un târziu, 
colbuiţi de drumul cel lung şi istovitor, au ajuns la valea 
mohorâtă din faţa Porții Angbandului. Hăuri negre se 
căscau pe lângă drum, din care se arătau alcătuiri 
asemenea unor şerpi zvircolitori. De-o parte şi de alta, 
stâncile se înălţau ca nişte ziduri crenelate, pe creştetele 
lor stând cocoţaţi hoitari ce ţipau cu glasuri dătătoare de 
fiori. În faţă era Poarta de nepătruns, un arc mare, 
întunecat, la poala muntelui; deasupra-i - peretele 
muntelui, o prăpastie de-o mie de picioare spre înalt. 

Ajunşi acolo, deznădejdea a pus stăpânire pe cei doi, căci 
poarta era păzită de un străjer despre care nimeni în 
partea lor de lume nu avea ştiinţă. Morgoth prinsese de 
veste că prinții elfilor ar fi pus la cale ceva împotrivă-i şi că, 
în codri, se auzea, când şi când, lătratul lui Huan, marele 
câine al războiului, pe care-l sloboziseră valarii. Amintindu- 


şi de soarta ce-l aştepta pe Huan, Morgoth a ales un pui din 
seminţia lui Draugluin; din mâna lui l-a hrănit cu came vie şi 
putere din puterea lui i-a dat. A crescut lupul iute şi, în 
curând, n-a mai încăput în nici un bârlog, ci numai la 
picioarele lui Morgoth zăcea, cât era de lung şi de mare, 
mereu flămând. Focul şi caznele infernului i-au intrat în 
trup, umplându-l de un spirit nimicitor, chinuit, fioros şi 
puternic. Poveştile din acele vremuri îl pomenesc drept 
Carcharoth, Botul Însângerat, şi Anfauglith, Fălcile Setei, pe 
cel pus de Morgoth drept strajă fără somn la porţile 
Angbandului, pentru a le păzi de Huan. 

Carcharoth i-a văzut încă de departe pe cei doi cum se 
apropiau şi s-a cam mirat: doar de multă vreme ajunsese în 
Angband vestea morţii lui Draugluin. Când au fost ei la 
poartă, nu i-a lăsat să intre, ci le-a poruncit să stea pe loc; s- 
a târât până lângă ei, ameninţător, căci în aerul din jurul lor 
adulmecă ceva ciudat. Dar, dintr-o dată, o putere ce venea 
de undeva din stravechimea unei seminţii divine a pus 
stăpânire pe Luthien. Şi-a lepădat ea cu iuţeală veşmântul 
hidos şi a rămas în fata înfiorătorului Carcharoth, micuță, 
dar strălucitoare şi năpraznică. Ridicând mâna, i-a poruncit 
lupului să doarmă, spunând: 

— Cazi în neagră uitare, spirit al ticăloşirii, şi uită o vreme 
haina ursita a vieţii! 

Abia a isprăvit aceste cuvinte, şi Carcharoth s-a prăbuşit 
ca lovit de trăsnet. Poarta era liberă. Şi au intrat Beren şi 
Luthien, apoi au coborât scările labirintice şi împreună au 
împlinit cea mai măreaţă fapta cutezata vreodată de elfi şi 
de oameni, deopotrivă. Căci au ajuns la tronul lui Morgoth, 
în cea mai afunda sală, pe care groază o săpase, focul o 
lumină, iar arme ale morţii şi schingiuirii o umpleau. Beren, 
în înfăţişarea lui de lup, s-a aciuat de îndată sub tron, dar 
Luthien, prinsă de privirea neanduratoare a lui Morgoth, s- 
a pomenit deodată despuiata de veşmântul ei de împrumut. 
Nu s-a pierdut cu firea în faţa ochilor lui, ci, spunându-şi 
numele, i-a cerut lui Morgoth îngăduinţa să-i cânte, aşa cum 


fac barzii. Frumuseţea ei l-a tulburat pe Morgoth, stimindu- 
i dorinţe necurate şi un gând mult mai întunecat decât 
toate pe care le gândise de când fugise din Valinor. Astfel a 
căzut el în plasa propriei sale ticăloşii, căci, încântat de noul 
său gând, a rămas o vreme cu privirile aţintite la Luthien. 
Pe nepusă masă, fata s-a făcut nevăzută în umbre, de unde 
a început să îngâne un cânt atât de frumos şi de o forţă atât 
de copleşitoare, încât Morgoth l-a ascultat fără voia lui; şi 
ca un fel de orbire l-a cuprins şi ochii îi jucau în cap că 
zănatici, căutând-o pe Luthien. 

Toţi slujitorii lui s-au prăbuşit loviți de un somn adânc, 
focurile au pălit şi s-au stins; numai silmarilii din coroana de 
pe capul lui Morgoth au prins dintr-o dată să strălucească, 
asemenea unei flăcări albe; povara coroanei şi a 
nestematelor i-a îndoit grumazul lui Morgoth, de parcă 
întreaga lume îi stătea pe creştet, plină de toate grijile şi 
temerile, şi dorinţele ei, pe care nici măcar voinţa lui 
Morgoth nu le putea duce. În acea clipă, Lâthien şi-a 
îmbrăcat veşmântul înaripat şi s-a înălţat iute în aer, de 
unde vocea ei picura asemenea stropilor de ploaie într-un 
iaz adânc şi plin de umbre. Apoi şi-a aruncat mantia vrăjita 
în faţa ochilor lui, cufundându-l pe Morgoth într-un vis la fel 
de întunecat precum Nimicnicia din afara lumii, pe unde 
haiaduise el odată de unul singur. Deodată, a început să 
alunece de pe tron ca un deal ce porneşte la vale 
prăbuşindu-se şi asemenea unui tunet s-a prăvălit întins cu 
faţa-n jos, pe podeaua infernului. Coroana de fier i s-a 
rostogolit de pe cap, făcând să răsune hăurile. Apoi, totul a 
amuţit. 

Beren zăcea nemişcat ca o sălbăticiune răpusa; dar sub 
atingerea mâinii lui Luthien şi-a venit în fire, şi-a lepădat 
pielea de lup, a tras de la brâu pumnalul Angrist şi, cu 
ajutorul lui, a scos un silmaril din ghearele de fier ce-l 
ţineau încătuşat. 

Când l-a strâns în pumn, strălucirea lui i-a pătruns în 
carne şi mâna i-a devenit asemenea unei lămpi aprinse, dar 


nestemata i-a îngăduit atingerea şi nu l-a ars. Văzând 
acestea, lui Beren i-a venit gândul să-şi împlinească întreit 
jurământul şi să scoată din Angband toate trei Nestematele 
lui Feanor; dar nu astfel le fusese sortit silmarililor. Tăişul 
lui Angrist a plesnit şi o aşchie a sărit drept în obrazul lui 
Morgoth, facindu-l să geamă şi să tresară. Şi atunci întreg 
Angbandul s-a mişcat în somn. 

Înspăimântaţi peste poate, Beren şi Luthien au rupt-o la 
fugă fără să mai ia seamă la nimic şi fără să se mai ascundă 
sub înfăţişările de împrumut, nedorind decât să ajungă din 
nou la lumină. Nu le-a stat nimeni în cale şi nici nu i-a 
urmărit careva, doar Poarta era iarăşi străjuita, 
împiedicându-i să iasă, căci Carcharoth se trezise din somn 
şi se înfipsese spumegând de furie în pragul Angbandului. 
Înainte să-l bage ei de seamă, el i-a zărit şi s-a năpustit 
asupra lor. 

Vlăguită cum era, Luthien n-a mai avut răgazul şi puterea 
să se ferească de lup. Dar Beren s-a repezit înaintea ei, 
ţinând ridicată mâna dreaptă în care strângea silmarilul. 
Preţ de o clipă, Carcharoth s-a oprit locului, speriat. 

— Dispari, spurcăciune, căci aici e un foc ce vă va pârjoli 
pe tine şi toate ticăloşiile! I-a strigat Beren, împingându-i 
sub nas silmarilul. 

Carcharoth s-a uitat la nestemata aceea sfânta însă, în loc 
să-l împingă înapoi înspăimântat, silmarilul a stârnit şi mai 
aprig în el spiritul său nimicitor; fiară a deschis larg botul şi 
a prins între fălci mâna ce ţinea silmarilul, retezând-o de la 
încheietură. În aceeaşi clipă, măruntaiele sale s-au umplut 
de o flacără mistuitoare care i-a pârjolit carnea. Urlând, a 
rupt-o la fugă, făcând să răsune pereţii ce împrejmuiau 
valea Porții de schelălăiturile sale de suferinţă. Atât de 
cumplit era în nebunia lui, încât toate creaturile lui 
Morgoth, care sălăşluiau în acea vale sau care se aflau pe 
vreunul din drumurile ce duceau într-acolo, au rupt-o la 
fugă, îndepărtându-se cât mai mult de acel loc; căci 
Carcharoth răpunea tot ce găsea viu în cale, prăvălindu-se 


dinspre miazănoapte asupra lumii ca să semene prăpădul. 
Dintre toate grozăveniile ce s-au abătut asupra 
Beleriandului înainte de înfrângerea Angbandului, nebunia 
lui Carcharoth a fost cea mai cumplită, găsindu-se în 
măruntaiele sale şi puterea silmarilului. 

Beren căzuse fără simţire pe pragul Porții primejdioase şi 
moartea îi dădea târcoale, pentru că, atunci când îi 
retezaseră mina, colții lupului îşi lăsaseră veninul în carnea 
lui. Ştiind aceasta, Luthien a supt cu buzele ei veninul din 
rană şi cu bruma de putere ce-i mai rămăsese a încercat să- 
i tămăduiască rana. În spatele ei însă, din străfundurile 
Angbandului creştea tot mai răsunător un tumult furios. 
Armiile lui Morgoth îşi veniseră în simţiri. 

S-ar fi sfârşit aici căutarea silmarilului, în prăpăd şi-n 
deznădejde; dar, în acel ceas, deasupra pereţilor văii s-au 
ivit trei păsări uriesesti, zburând spre miazănoapte cu aripi 
mai iuți decât vântul. Printre zburătoarele şi fiarele 
pământului se zvonise despre peripeţiile lui Beren şi despre 
restriştea în care se găsea acum, Huan însuşi rugind toate 
vieţuitoarele să stea de strajă, pentru a-i veni în ajutor. În 
înaltul cerului, peste regatul lui Morgoth se roteau 
Thorondor şi vasalii săi; văzând nebunia ce-l cuprinsese pe 
lup, iar pe Beren prăbuşit la pământ, s-au repezit în jos 
tocmai când puterile Angbandului scăpau din ghearele 
somnului. I-au ridicat pe Luthien şi pe Beren în văzduh şi i- 
au purtat până dincolo de nori. Dintr-o dată, sub ei s-a 
dezlănţuit tunetul, limbile fulgerelor ţâşneau în sus spre ei 
şi munţii s-au cutremurat. Muntele Thangorodrim a început 
să scuipe foc şi fum, trimițând în înalt coloane de flăcări 
care apoi cădeau pe pământ, preschimbând în scrum tot ce 
atingeau. În Hithlum, noldorii au fost cuprinşi de spaimă. 
Dar Thorondor şi-a urmat zborul mult deasupra 
pământului, căutând căile boitei cereşti, acolo unde soarele 
străluceşte neumbrit cât e ziua de lungă, iar Luna 
hoinăreşte printre stele neacoperite de nor. Astfel au trecut 
vulturii cu poverile lor ca vântul de iute peste Dor-nu- 


Fauglith şi peste Taur-nu-Fuin şi au ajuns deasupra tainicei 
vai a Tumlade-nului. Nici nor, nici neguri nu adăstau acolo; 
privind în jos, Luthien a zărit la mare depărtare, că o 
lumină albă ce izvora dintr-un giuvaier verde, strălucirea 
minunatului Gondolin, în care îşi avea sălaşul Turgon. 
Priveliştea n-a avut darul s-o bucure, căci ochii şi sufletul îi 
plângeau de teamă că Beren trăgea să moară - nu scotea o 
vorbă, zăcea cu ochii închişi, neavând habar că zbura. Într- 
un târziu, vulturii i-au lăsat pe pământ, la hotarele 
Doriathului, în aceeaşi vâlcea din care Beren se furişase 
cuprins de disperare, lăsând-o pe Luthien cufundată în 
somn. 

I-au aşezat vulturii unul lângă altul, după care s-au întors 
pe vârfurile muntelui Crissaegrim, unde-şi aveau cuiburile. 
N-a trecut mult şi s-a ivit Huan ca s-o ajute să-l oblojească 
pe Beren, aşa cum făcuseră şi înainte, când Luthien îi 
tămăduise rana pricinuită de Curufin. Numai că rana 
aceasta era tare urâtă şi plină de otravă. Mult a zăcut 
Beren, în vreme ce sufletul lui cutreiera fruntariile 
întunecate ale morţii, nesimtind altceva decât o suferinţă 
ce-l urmărea dintr-un vis într-altul. Pe neaşteptate, tocmai 
când Luthien era gata să-şi piardă şi ultima nădejde, ela 
deschis ochii şi, privind în sus, a zărit frunzele desenându- 
se pe cer; iar sub frunziş, a auzit cânt molcom şi dulce de 
pasarele, iar, lângă el, a văzut-o pe Luthien Tinuviel. Şi din 
nou s-a făcut primăvara. 

De atunci, Beren a primit numele de Erchamion, Ciungul; 
iar pe chipul lui a rămas întipărită durerea. Dar, încet-încet, 
iubirea ce i-o purta Luthien i-a redat puterile şi iarăşi au 
putut să hălăduiască Amandoi prin codri. Nu s-au grăbit să 
părăsească acel meleag pe care-i îndrăgeau atât. Luthien 
nici nu-şi A dorea altceva, decât să rătăcească prin 
sălbăticie, fără să se tdA mai întoarcă la ai ei, ci să uite de 
casă şi de neamul ei, şi de toată măreţia regatelor elfice. O 
vreme, Beren s-a simţit pe r deplin împăcat cu această 
viaţă. Cu toate acestea, nu putea să dea de tot uitării 


legământul ce-l făcuse de a se întoarce în Menegroth şi nu 
voia nici s-o ţină pe Luthien departe de Thingol pentru 
totdeauna. Pentru el, legea oamenilor era sfântă, anume de 
a nu te împotrivi voinţei părintelui, decât dacă nu se poate 
altminteri; pe de altă parte, nu i se părea potrivit ca o flintă 
de os regesc şi atât de frumoasă, cum era Luthien, să 
trăiască numai în codru, asemenea vânătorilor neciopliţi din 
seminţia oamenilor, lipsită de un acoperiş deasupra capului, 
de onorurile ce i se cuveneau sau de frumoasele lucruri 
care le încânta pe reginele eldalignilor. 

Astfel că, după o vreme, a convins-o pe Luthien să 
paraseasca Amandoi meleagurile ce nu le puteau oferi 
adăpost şi, pătrunzând în Doriath, s-au îndreptat spre casă. 
Aşa le-a fost scris să se întâmple. 

Regatul Doriath trăia zile tare întunecate; după fuga lui 
Luthien, peste poporul acestei ţări se abătuseră durerea şi 
tăcerea. În zadar o căutaseră vreme îndelungată. Se 
povesteşte că Daeron, bardul lui Thingol, părăsise regatul, 
fără a mai fi văzut vreodată. El fusese cel care închipuise 
muzica pentru cintecele şi dansurile lui Luthien, înainte ca 
Beren să fi venit în Doriath; o iubise mult pe faţă şi 
simţămintelor sale prin muzică le dăduse glas. Ajunsese cel 
mai vestit dintre toţi barzii elfilor de la răsărit de Mare, 
întrecându-l până şi pe Maglor, fiul lui Feanor. Dar, pornind 
deznădăjduit în căutarea lui Luthien, o apucase pe cărări 
neştiute; trecuse munţii în ţinuturile de la Răsărit de 
Pământul de Mijloc, unde, timp de multe evuri după aceea, 
o jelise la margine de ape întunecate pe Luthien, fiica lui 
Thingol, cea mai frumoasă dintre toate făpturile de pe 
pământ. 

În acele vremuri de mâhnire, Thingol îi ceruse sfatul lui 
Melian; dar ea se mulţumise doar să-i spună că soarta pe 
care el o statornicise trebuia lăsată să se împlinească şi că 
nu avea altceva de făcut decât să-i aştepte sorocul. Totuşi, 
Thingol a aflat că Luthien se îndepărtase mult de Doriath - 
veşti despre ea soseau în taina de la Celegorm care, după 


cum s-a mai povestit, dădea de ştire că Felagund pierise şi 
Beren aşijderea. Iar Luthien se găsea la Nargothrond şi, în 
curând, avea să-i fie lui Celegorm soţie. S-a mâniat Thingol 
auzind toate acestea. Cu gând să pornească război 
împotriva Nargothrondului, a trimis iscoade; astfel a aflat el 
că Luthien fugise şi de acolo, iar Celegorm şi Curufin 
fuseseră alungaţi din regat. A stat Thingol în cumpănă 
atunci, căci nu avea atâta oştire cât să-i atace pe cei şapte 
fii ai lui Feanor. Până una-alta, şi-a trimis solii în Himring, să 
le ceară ajutorul pentru a o găsi pe Luthien, pe care 
Celegorm nici n-o trimisese acasd, la părintele său, şi nici 
nu avusese grijă să nu o piardă. 

Numai că, în partea de miazănoapte a regatului Doriath, 
solii lui 'Thingol au dat peste o primejdie la care nimeni nu 
se gândise că s-ar putea ivi: furia dezlănţuită a lui 
Carcharoth, Lupul din Angband. Că apucat de turbare, 
lupul fugise de la miazănoapte, mâncând pământul, trecuse 
în răsărit peste Taur-nu-Fuin şi coborâse de la izvoarele 
Raului Esgalduin asemenea unui foc nimicitor. Nimic nu-i 
stătuse în cale, nici măcar puterea lui Melian ce ocrotea 
hotarele ţării; îl mână înainte propria sa ursita şi puterea 
silmarilului pe care-l ducea în sine că pe un năprasnic 
supliciu. Şi a năvălit în pădurile Doriathului, unde nimănui 
nu-i era îngăduit să intre, punând pe fugă tot ce întâlnea în 
cale. Dintre soli, numai Mablug, marele căpitan al Regelui, 
a reuşit să scape, ducindu-i lui Thingol cumplitele veşti. 

Tocmai în acel ceas de mare primejdie Beren şi Luthien se 
întorceau degrabă de la apus. Zvonul despre venirea lor le- 
a luat-o înainte asemenea unui cântec şoptit purtat de vânt 
înăuntrul caselor mohorâte, unde oamenii şed apăsaţi de 
jale. Au ajuns în sfârşit la porţile fortăreței Menegroth, 
urmaţi de un mare alai, şi Beren a condus-o fără zăbavă pe 
Luthien până în faţa tronului lui Thingol, tatăl ei. S-a mirat 
regele văzându-l pe Beren pe care-l socotea mort; dar în 
ochii lui nu se citea nici un strop de iubire pentru bărbatul 


care abătuse atâtea nenorociri asupra regatului său. Totuşi, 
Beren a îngenuncheat în faţa regelui şi i-a vorbit: 

— Înapoi am venit, aşa după cum m-am juruit. E rândul 
meu să cer ce mi se cuvine. 

— Despre căutarea în care ai pornit şi despre jurământul 
făcut ce-mi poţi spune? L-a întrebat Thingol. 

— Implinite-s! Un silmaril se afla în mâna mea chiar în asta 
clipă. 

— Arată-mi-l! A cerut Thingol. 

Beren şi-a arătat mâna stângă, deschizând încet degetele; 
era goală. Apoi şi-a ridicat braţul drept; şi de atunci s-a 
numit el Camlost, Mina-goala. 

S-a înmuiat Thingol văzând aceasta; Beren s-a aşezat în 
stânga tronului şi Luthien în dreapta lui - aşa ne spune 
povestea Căutării - iar curtenii au ascultat peripeţiile lor şi 
s-au minunat. lar Thingol îşi zicea în sinea lui că Omul 
acesta nu se asemăna câtuşi de puţin cu nici unul dintre toţi 
ceilalţi oameni muritori, ci putea prea bine sta alatun de 
mai-marii Ardei, iar dragostea lui Luthien îi apărea acum 
drept ceva cu totul nou şi ciudat; înţelegea că ursita lor era 
mai presus de orice putere care cârmuia lumea. Astfel că, în 
cele din urmă, s-a învoit că Beren să-i ceară mâna lui 
Luthien în faţa tronului tatălui ei. 

lată însă că peste bucuria adusă de frumoasă Luthien a 
căzut o umbră; aflând despre pricina nebuniei lui 
Carcharoth, poporul s-a înspăimântat cu atât mai mult cu 
cât înţelesese că furia lui dezlănţuită era şi mai mult sporită 
de puterea cumplită a nestematei cele sfinte şi că nu aveau 
cum să-l înfrunte. lar Beren, auzind de prăpădul ce-l lasa 
lupul pe unde trecea, şi-a dat seama că menirea lui încă nu 
se împlinise cu totul. 

Pe zi ce trecea, Carcharoth se apropia din ce în ce de 
Menegroth, astfel ca toată suflarea din fonareata a început 
pregătirile pentru Vânătoarea Lupului, cea mai 
primejdioasă dintre multele vânători pomenite în poveşti. 
Huan, Clinele din Valinor, Mablung Mina-Grea, Beleg Arcul 


Puternic, Beren Erchamion şi Thingol, Regele din Doriath, 
s-au aflat printre cei porniţi într-o bună dimineaţa, trecând 
Raul Esgalduin; Luthien nu li s-a alăturat, ci a rămas la 
porţile fortăreței. O umbră întunecată s-a pogorât asupra 
ei, ca şi când soarele însuşi căzuse bolnav, înnegrindu-şi 
chipul - aşa i se părea ei. 

Mai întâi, către răsărit, apoi, către miazănoapte s-au 
îndreptat călăreţii, urmând valea râului; într-un târziU. Au 
dat de Carcharoth, lupul, într-o vale mohorâtă, undeva la 
miazănoapte, unde Esgalduin cădea vijelios într-o cascadă 
adâncă. La poalele cascadei, Carcharoth se oprise să bea 
apă ca să-şi stâmpere setea ce-l ardea, iar, după ce-a băut, 
a scos un urlet şi aşa au aflat vânătorii unde să-l găsească. 
Numai că el le-a mirosit apropierea şi nu s-a repezit să-i 
atace. Cine ştie, poate că viclenia aia blestemată a inimii lui 
s-a trezit acum, ca apele dulci ale Esgalduinului îi potoliseră 
intru câtva suferinţă; încât, în timp ce ei călăreau spre el, 
Carcharoth s-a furişat într-un desiş adânc, în aşteptare. 
Vânătorii au pus strajeri peste tot în vale şi s-au pus şi ei la 
pândă, în vreme ce umbrele se lungeau în codru. 

Beren stătea lângă Thingol, când, deodată, Amandoi au 
băgat de seamă că Huan nu mai era acolo. În clipa 
următoare, din desiş s-au auzit lătraturi furioase, căci 
Huan, care-şi pierduse răbdarea şi voia să-l scoată pe lup 
din ascunzătoare, intrase de unul singur în pădure. Însă 
Carcharoth s-a ferit din calea lui şi, ţâşnind din desişul 
inspinat, s-a aruncat asupra lui Thingol. Dar în cale i s-a pus 
Beren, cu sulița îndreptată spre el. Dintr-o lovitură a labei, 
Carcharoth a aruncat-o cât colo şi, apoi, l-a doborât pe 
Beren, înfigându-şi colții în pieptul lui. Pe neaşteptate, Huan 
s-a repezit din pădure drept în circa lupului; Amandoi s-au 
prăvălit la pământ, încleştaţi într-o luptă aprigă; nici o altă 
înfruntare între lup şi câine n-a mai fost vreodată asemenea 
acesteia, căci în lătrăturile lui Huan răsună vocea cornilor 
lui Orome şi furia valarilor, iar în urletele lui Carcharoth se 
desluşeau ura lui Morgoth şi răutatea acestuia, mai cruntă 


decât dinţii de oţel; stâncile însele s-au cutremurat de 
larma lor şi s-au rotogolit din înalt, zăgăzuind cascada 
Esgalduin. S-au luptat cei doi pe viaţă şi pe moarte, dar 
Thingol nici că i-a băgat în seamă - el îngenunchease lângă 
Beren, ca să-i cerceteze rană adâncă din piept. 

În încleştarea aceea, Huan l-a răpus pe Carcharoth; dar în 
acel codru des din Doriath, propria soarta, ce demult îi 
fusese hărăzita, a ajuns să se împlinească, fiind el rănit de 
moarte şi purtând în trup otrava lui Morgoth. S-a târât cu 
greu şi s-a prăbuşit lângă Beren şi, fiindu-i scris să 
vorbească pentru a treia oară, şi-a luat rămas-bun de la 
Beren şi s-a stins. Beren nu i-a răspuns, şi-a pus doar mâna 
pe creştetul câinelui şi astfel s-au despărţit cei doi. 

Tocmai atunci au apărut Mablung şi Beleg, veniţi degrabă 
ca să-l ajute pe rege, dar, când au văzut cele întâmplate, şi- 
au aruncat cât colo suliţele şi au izbucnit în plâns. Cu faţa 
scăldată de lacrimi, Mablung a scos un cuţit şi a spintecat 
burta lupului. Măruntaiele arătau de parcă le pârjolise un 
foc, numai mâna lui Beren, ce ţinea silmarilul, rămăsese 
neatinsă. Dar, când a vrut Mablung s-o atingă, mina s-a 
prefăcut în scrum, descoperind silmarilul, care a prins să 
strălucească şi să alunge cu luminai toate umbrele codrului 
ce-i înconjura. Iute şi cu teamă a luat Mablung nestemata şi 
i-a pus-o lui Beren în mina nevătămată; iar Beren, simțind 
atingerea silmarilului, şi-a venit în fire. L-a ridicat atunci în 
sus şi l-a rugat pe Thingol să-l ia: 

— S-a împlinit Căutarea şi o dată cu ea şi ursita mea, atât 
a mai apucat să spună. 

Vânătorii l-au punat pe Beren Camlost, fiul lui Barahir, pe 
un catafalc împletit din crengi, iar lângă trupul lui l-au pus 
pe Huan, ciinele-lup; până să ajungă la Menegroth, se 
lăsase noaptea. La rădăcina lui Hirilom, fagul cel măreț, îi 
aştepta Luthien; vânătorii înaintau încet, unii ducând 
catafalcul, alţii alături, cu torţe. L-a îmbrăţişat Luthien pe 
Beren, l-a sărutat şi l-a rugat s-o aştepte dincolo de Marea 
Apuseana; ochii lui au mai privit-o o dată, înainte ca spiritul 


să-i părăsească trupul. Stelele şi-au stins lumina şi 
întunericul s-a pogorât peste lume şi peste Luthien Tinuviel. 
Astfel a luat sfârşit Căutarea Silmarilului; dar Balada 
Leithian, Eliberarea din Robie nu se sfârşeşte aici. 

Căci spiritul lui Beren a ascultat de ruga lui Luthien şi a 
zăbovit în sălile lui Mandos, nevrând să părăsească lumea, 
până când ea a venit să-şi ia rămas-bun pe țărmurile 
întunecoase ale Marii Exterioare, acolo unde oamenii care 
mor pornesc în călătoria fără întoarcere. Spiritul lui Luthien 
s-a prăbuşit în întunecime şi, într-un târziu, şi-a luat zborul 
iar trupul ei a rămas asemenea unei flori retezate dintr-o 
dată, care încă mai străluceşte în iarbă înainte de a se ofili. 

Din acea clipă, asupra lui Thingol s-a abătut iarnă, 
asemenea cărunteţii ce-i ajunge pe oamenii muritori. 
Luthien însă a poposit în sălile lui Mandos, unde le este 
sortit să adaste eldalienilor, dincolo de sălaşurile din Apus, 
la fruntariile lumii. Cei care aşteaptă acolo şed cufundaţi în 
umbra gândurilor lor. Numai că frumuseţea lui Luthien o 
întrecea pe a lor, iar tristeţea era mai adâncă decât ale lor; 
în sălile acelea a îngenuncheat ea în faţa lui Mandos şi i-a 
cântat. 

Cântecul căruia i-a dat glas Luthien în faţa lui Mandos era 
cel mai frumos alcătuit vreodată din urzeala cuvintelor şi 
cel mai trist ce-i va fi dat vreodată lumii să audă. 
Neschimbat şi nepieritor, este şi azi cântat în Valinor, 
dincolo de putinţă lumii de a-l auzi şi, de câte ori îl ascultă, 
valarii jelesc. Căci în el Luthien a împletit două poveşti, a 
amărăciunii eldarilor şi a durerii oamenilor, poveştile celor 
Două Seminţii create de Iluvatar pentru a sălăşlui în Ardă, 
Regatul Pământului printre miriadele de stele. Şi cum stă 
Luthien îngenuncheata în faţa lui Mandos, lacrimile ei au 
picurat pe picioarele lui, aidoma stropilor de ploaie pe 
pietre; s-a înduioşat Mandos de lacrimile ei, că niciodată 
până atunci şi nicicând după aceea. 

L-a chemat el atunci pe Beren şi, aşa cum spusese Luthien 
în ceasul morţii lui, cei doi s-au întâlnit din nou, dincolo de 


Marea Apuseana. Numai că Mandos nu avea puterea să ţină 
spiritele oamenilor morţi între fruntariile lumii, după ce li se 
sflrsea timpul aşteptării; şi nu putea nici să le schimbe 
destinul Copiilor lui Iluvatar. Astfel că s-a dus la Manw&, 
Domnul valarilor, care cârmuia lumea în numele lui 
Iluvatar; şi lui i-a cerut să-i desluşească cel mai tainic gând 
al său, în care i se arătase voinţa lui Iluvatar. 

Luthien trebuia să aleagă, i-a spus el mai apoi. Mulțumită 
faptelor ei şi fiind ea atât de îndurerată, Mandos îi redă 
libertatea şi putea să se ducă în Valinor, să sălăşluiască 
acolo printre valari, până la sfârşitul lumii, uitând de toate 
suferinţele pe care le cunoscuse în viaţă. În acel loc, Beren 
nu putea s-o însoţească. Căci valarilor nu le era îngăduit să- 
Il scape pe Beren de moarte, care este darul făcut oamenilor 
de către Iluvatar. Dar Luthien putea să aleagă şi altă soarta: 
anume să se întoarcă pe Pământul de Mijloc, să-l ia pe 
Beren cu ea, şi acolo să rămână Amandoi, fără însă a mai fi 
siguri de viaţa lor sau că ar putea avea parte de bucurie. 
Atunci ar deveni şi ea muritoare, murind a doua oară, la fel 
ca el; şi, în scurtă vreme, ar părăsi lumea pentru totdeauna 
şi frumuseţea ei ar rămâne amintită doar în cântece. 

De ales, Luthien a ales destinul din urmă, părăsind 
Tărâmul Binecuvântat şi nematinind seama de legăturile ei 
de sânge cu cei care vieţuiau acolo; şi orice suferinţă i-ar fi 
aşteptat de atunci încolo, ursita lui Beren şi cea a lui 
Luthien să se unească şi drumurile lor să devină unul, 
dincolo de hotarele lumii. Aşa s-a făcut că, dintre eldalieni, 
ea a fost singura care a murit cu adevărat şi a părăsit 
lumea, în acele vremuri de demult. Dar, prin alegerea pe 
care a făcut-o ea, cele Două Seminţii s-au unit; şi ea este 
strămoaşa multora dintre cei pe care, cu toate că lumea s-a 
schimbat pe de-a-ntregul, eldarii îi mai pot vedea şi în ziua 
de azi, fiind aceştia aidoma lui Luthien cea mult iubita de 
eldari şi pentru ei pe veci pierdută. 

CAPITOLUL XX. 

DESPRE A CINCEA BATALIE: NIRNAETH ARNOEDIAD. 


Se povesteşte că Beren şi Luthien s-au întors pe 
meleagurile de la miazănoapte ale Pământului de Mijloc, 
trăind în Doriath o vreme ca bărbat şi femeie, flinte 
muritoare Amandoi. Cei care-i vedeau se bucurau şi, 
deopotrivă, erau cuprinşi de teamă; iar Luthien s-a dus în 
fortăreaţa Menegroth şi, sub atingerea mâinii ei, Thingol s- 
a tămăduit de iama ce pogorâse asupra lui. Dar Melian a 
privit în ochii ei şi, citind soarta ce stătea scrisă în ei, şi-a 
întors faţă de la ea; a înţeles că o despărţire dincolo de 
sfârşitul lumii avea să se strecoare între ele două şi nici o 
altă durere a pierderii n-a fost vreodată mai grea decât 
aceea simțită în acel ceas de Melian, cea din spiţa maiarilor. 
Beren şi Luthien au pornit din nou la drum, numai ei doi, 
fără să se teamă că ar fi putut flămânzi ori suferi de sete; 
trecând Raul Gelion, au pătruns în Ossiriand, statomicându- 
se pe 'Ioi Galen, insula verde din mijlocul apelor Raului 
Adurant, până s-a stins orice urmă de zvon despre ei. 
Eldarii aveau să numească acel meleag Dor Firn-i-Guinar, 
Tara Morților Vii; acolo a venit pe lume Dior Aranel cel 
frumos, cunoscut mai apoi drept Dior Eluchil, adică 
Moştenitorul lui Thingol. Nici un om muritor n-avea să mai 
vorbească vreodată cu Beren, fiul lui Barahir; şi nimeni nu 
i-a văzut pe Beren şi pe Luthien părăsind lumea şi nu a 
însemnat locul unde odihnesc trupurile lor. 

În acele zile, Maedhros, fiul lui Fsanor, mai prinsese ceva 
curaj, înțelegând că Morgoth nu era chiar de neanvins; cele 
făptuite de Beren şi Luthien erau slăvite în multe cântece în 
întreg Beleriandul. Numai că Morgoth putea să-i răpună 
până la ultimul, unul după altul, dacă nu aveau să se 
unească şi să întemeieze o nouă liga şi un Sfat care să-i 
cuprindă pe toţi; astfel că Maedhros a început să se 
sfătuiască ba cu unii, ba cu alţii, pentru a-i strânge pe eldari 
în ceea ce avea să se numească Uniunea lui Maedhros, 
menită să le sporească sorții de izbândă. 

lată însă că legământul lui Feanor şi nenorocirile ce i-au 
urmat n-au iertat nici planurile lui Maedhros, din care 


pricină ajutorul primit nu i-a împlinit aşteptările. Orodreth 
n-ar fi pomit la luptă la porunca nici unuia dintre fiii lui 
Feanor, din pricina faptelor lui Celegorm şi Curufin; cât 
despre elfii din Nargothrond, ei încă mai erau încredinţaţi 
că puteau să-şi apere fortăreață, atâta vreme cât îi păstrau 
taina. Astfel că, la chemarea lui Maedhros, n-a venit decât o 
companie puţin numeroasă, avându-l în frunte pe Gwindor, 
fiul lui Guilin, un prinţ viteaz; în ciuda voinţei lui Orodreth, 
a plecat în războiul de la miazănoapte, vrând să răzbune 
moartea în bătălia Dagor Bragollach a fratelui său, Gelmir, 
pe care încă îl mai jelea. Cu blazonul Casei lui Fingolfin în 
frunte şi sub flamurile lui Fingon s-au dus ei să se lupte; au 
pierit cu toţii, în afară de unul singur. 

Din Doriath prea puţini i s-au alăturat lui Maedhros, şi asta 
din pricină că, legaţi de jurământul făcut de Feanor, 
Maedhros şi fraţii săi trimiseseră soli la Thingol ca să-i 
aducă aminte, cu vorbe trufaşe, că silmarilul al lor era de 
drept; prin urmare, ori le dădea nestemata de bunăvoie, ori 
devenea duşmanul lor. Melian l-a sfătuit pe rege să facă 
precum era voia fiilor lui Feanor, dar vorbele acestora, 
sfidătoare şi amenințătoare, l-au mâniat pe Thingol care se 
gândea doar la cele pătimite de Luthien şi la sângele vărsat 
de Beren ca să aducă silmarilul, în ciuda potrivniciei lui 
Celegorm şi Curufin. Şi, în fiecare zi, cu cât privea mai mult 
silmarilul, cu atât îi sporea dorinţa de a-l păstra pentru 
totdeauna - în acest fel îşi arata nestemata puterea. Drept 
care i-a trimis cu vorbe dispreţuitoare pe soli înapoi. 
Maedhros nu i-a răspuns, căci, între timp, îi venise gândul 
să întemeieze liga şi să-i unească pe elfi; dar Celegorm şi 
Curufin s-au grăbit să se împăuneze că-l vor răpune pe 
Thingol şi-i vor nimici tot neamul, dacă aveau să se întoarcă 
victorioşi din război şi dacă regele nu binevoia să le dădea 
giuvaierul. Auzind acestea, Thingol şi-a întărit hotarele 
regatului şi nu s-a dus la război, nelăsându-i nici pe supuşii 
săi să o facă; drept care, din Doriath numai Mablung şi 
Beleg au urmat chemarea lui Maedhros, ţinând cu tot 


dinadinsul să ia şi ei parte la marile fapte ce urmau să se 
întâmple. Numai lor le-a îngăduit Thingol să plece, cerându- 
le, în schimb, să nu se supună fiilor lui Feanor, astfel s-au 
alăturat cei doi oastei lui Fingon. 

Naugrimii însă au venit în ajutorul lui Maedhros cu o 
armie numeroasă şi cu arme la fel de multe; fierarii din 
Nogrod şi Belegost trudiseră din greu în acele zile. Şi s-au 
mai strâns în jurul lui toţi fraţii săi, dimpreună cu toţi cei 
care au vrut să-i urmeze; oamenii lui Bor şi ai lui Ulfang s- 
au pregătit şi ei pentru război, chemându-i la oaste pe încă 
şi mai mulţi din seminţia lor de la Răsărit. La apus, Fingon, 
cel care dintr-un început se dovedise prieten al lui 
Maedhros, a ascultat de chemarea celor din Himring, la fel 
şi noldorii şi oamenii din Casa lui Hador, din Hithlum, care 
începuseră pregătirile de război, în codrul Brethil, Halmir, 
seniorul Poporului lui Haleth, şi-a strâns oamenii şi cu toţii 
şi-au ascuţit topoarele; numai că Halmir a murit înainte să 
înceapă războiul, în locul lui rămânând Haldir, fiul său, care 
să-i conducă în bătălie. Veştile despre chemarea lui 
Maedhros au ajuns până în Gondolin, la urechile lui Turgon, 
regele Regatului Ascuns. 

Dar Maedhros s-a încrezut în forţele sale prea curând, 
înainte că planurile sale să se împlinească deplin. Cu toate 
că orcii fuseseră izgoniți de pe meleagurile nordice ale 
Beleriandului şi chiar şi Dorthonionul fusese eliberat de 
ceva vreme, Morgoth tot a prins de veste despre răscoală 
ce-o puneau la cale eldarii şi prietenii elfilor, astfel că a 
început şi el să se pregătească pentru a le ţine piept. Multe 
iscoade şi trădători a trimis el să se furişeze printre aceştia 
- de vânzători de neam nu ducea lipsă, căci oamenii ce i se 
supuseseră lui în ascuns erau încă părtaşi la destule dintre 
tainele fiilor lui Feanor. 

Şi a venit şi ceasul în care, după ce adunase o armie din 
toţi elfii, oamenii şi gnomii care-au vrut să-l urmeze, 
Maedhros a hotărât să atace fortăreaţa Angband dinspre 
răsărit şi dinspre apus. Gândul lui era să străbată 


pustietatea Anfauglith cu flamurile fluturând în văzul 
tuturor. lar după ce va fi atras din fortăreaţa oştirile lui 
Morgoth - aşa chitea el - Fingon urma să năvălească 
dinspre trecătorile ținutului Hithlum; astfel, Morgoth şi 
ostenii săi ar fi fost prinşi între ciocan şi nicovala şi s-ar fi 
risipit în cele patru vânturi. lar semnalul pentru atac 
trebuia dat prin aprinderea unui foc mare în Dorthonion. 

În ziua hotărâtă, o dimineaţă în mijloc de vară, trâmbiţele 
eldarilor au salutat răsăritul soarelui; s-au înălţat atunci 
flamurile fiilor lui Feanor la răsărit, iar, la apus, stindardul 
lui Fingon, Marele Rege al noldorilor. Privind în jos de pe 
zidurile fortăreței Eithel Sirion, Fingon şi-a văzut armia 
umplând văile şi pădurile aflate la răsărit de Ered Wethrin, 
bine ascunsă de ochii Duşmanului. Fingon însă ştia că 
oştenii erau mulţi la număr. Se strânseseră acolo toţi 
noldorii din Hithlum, elfii din Falas, compania lui Gwindor 
din Nargothrond şi o mare armie de oameni: la dreapta se 
găseau oştirea din Dor-l6min şi toţi vitejii lui Hurin şi ai lui 
Huor, fratele său, şi, pe lângă aceştia, venise şi Haldir din 
Brethil, cu mulţi oameni din codri. 

A privit apoi Fingon la Thangorodrim: crestele îi erau 
înconjurate de un nor întunecat, iar din gurile sale se înalţa 
un fum negru; a înţeles Fingon ca mânia lui Morgoth era 
mare, semn că era gata de luptă. O umbră de îndoială i s-a 
strecurat atunci lui Fingon în inimă; şi-a întors privirile spre 
răsărit, să vadă, cu ochii lui de elf, dacă se zărea colbul 
pustiiciunii Anfauglith, stimit de armiile lui Maedhros. Nu 
avea de unde şti că Maedhros încă nu pornise, ţinut în loc 
de vicleniile blestematului de Uldor care-l trădase, 
strecurându-i zvonuri mincinoase despre un atac pornit din 
Angband. 

Dar, dintr-o dată, un strigăt a răsunat, purtat din vale în 
vale de vântul de la miazăzi, şi, auzindu-l, elfii şi oamenii şi- 
au înălţat glasurile a uimire şi bucurie. Căci, cu toate că nu 
fusese chemat şi rumeni nu-l aştepta să se alăture Uniunii 
lui Maedhros, Turgon deschisese porţile Gondolinului şi se 


apropia cu o oştire de zece mii de luptători, purtând zale 
sclipitoare şi săbii, şi sulițe dese ca o pădure. Şi când 
Fingon a auzit din depărtare glasul trâmbiţei cele mări a 
fratelui său Turgon, umbra ce-i îngreunase inima s-a risipit 
şi, prinzând curaj, Fingon a strigat: 

— Utulie'n aure! Aiya Eldalie ar Aanatari, utulie'n aure! A 
venit ziua! Luaţi seama, seminţie a eldarilor şi Părinţi ai 
oamenilor, a venit ziua! 

Şi toţi care i-au auzit vocea răsunând între dealuri au 
strigat: 

— A uţa i lome! Noaptea e pe sfârşite! 

Însă Morgoth, care ştia multe din cele ce făceau şi 
pregăteau duşmanii săi, a aşteptat să vină clipa cea 
potrivită pentru el şi, încrezându-se că servitorii lui 
trădători îl vor ţine în loc pe Maedhros, pentru că vrăjmaşii 
să nu-şi poată uni forţele, a trimis către Hithlum o oştire ce 
părea nemăsurat de mare (şi care totuşi era doar o parte 
din cea pe care o avea pregătită). Cenuşii erau straiele 
oştenilor săi, nici un tăiş de oţel nu scăpară la vedere şi, 
astfel, au izbutit să străbată o bună parte din puştiul 
Anfauglith, înainte ca cineva să prindă de veste. 

S-au înfuriat noldorii, iar căpeteniile lor ardeau de 
nerăbdare să-i atace pe vrăjmaşi chiar acolo, în mijlocul 
pustietăţii; dar Hurin s-a împotrivit, amintindu-le că 
Morgoth era viclean şi că forţele lui erau întotdeauna mai 
mari decât păreau la prima vedere, iar planurile sale altele 
decât cele pe care le dădea de bănuit. Şi cum semnalul 
apropierii lui Maedhros nu se dăduse, Hurin i-a rugat pe 
ostenii care-şi pierduseră răbdarea să mai aştepte şi să-i 
lase mai întâi pe orci să atace şi să se răspândească pe 
coastele dealurilor. 

Numai că Morgoth îi poruncise Căpitanului său aflat în 
fruntea oştirii de la apus să facă ce-o şti şi cum o şti şi să-l 
silească pe Fingon să iasă cât mai repede dintre dealuri. 
Prin urmare. Căpitanul a înaintat până când a ajuns cu 
oştirea la izvoarele Sirionului, împânzind tot meleagul de la 


zidurile fortăreței Eithel Sirion, până în locul unde Rivil se 
varsă în Smârcurile Serech; din avanposturile lui Fingon, 
ostenii săi îi puteau privi acum pe duşmanii lor în ochi. Dar 
înaintarea sfidătoare a Căpitanului a rămas fără răspuns, 
ceea ce i-a făcut pe orci să şovăie în fata zidurilor tăcute ale 
fortăreței şi a amenințării ascunse în codri. Atunci Căpitanul 
a trimis înainte călăreţi, purtând însemnele unor soli veniţi 
să cadă la învoială. S-au apropiat călăreţii de Barad Eithel, 
tumul de strajă, aducându-l cu ei şi pe Gelmir, fiul lui Guilin, 
seniorul din Nargothrond, pe care Morgoth îl făcuse 
prizonier în bătălia Bragollach şi, apoi, îi scosese ochii. 
Trimişii Angbandului l-au împins în colb pe Gelmir, strigând: 

— Mai avem mulţi ca el la noi în fortăreață, dar, de vreţi 
să-i găsiţi, trebuie să vă grăbiţi; căci, altfel, după ce ne 
întoarcem din luptă, iată ce vor păţi. 

Nici n-au isprăvit bine vorbele acestea, că i-au şi retezat 
lui Gelmor mâinile şi labele picioarelor, iar, la urmă, capul, 
chiar acolo, sub ochii elfilor. Apoi s-au întors la oastea lor, 
lăsând leşul să zacă pe jos. 

Ghinionul a făcut ca în turn să se afle Gwindor din 
Nargothrond, fratele lui Gelmir. Cuprins de o mânie sora cu 
nebunia, a sărit în şa şi, împreună cu el, mulţi al|i călăreţi; 
s-au luat după solii Angbandului şi i-au răpus, pătrunzând 
adânc în oastea vrăjmaşă. S-a înfierbântat atunci întreaga 
armie a noldorilor. Fingon şi-a pus coiful sau alb şi a făcut 
semn să răsune trâmbiţele. Armia din Hithlum s-a năpustit 
dinspre dealuri într-un atac neaşteptat. Scăpărarea săbiilor 
trase din teci de câtre noldori a părut asemenea unui foc pe 
un câmp acoperit de stuf; şi atât de năprasnic şi fulgerător 
a fost asaltul lor, încât aproape că a răsturnat toate 
planurile Iui Morgoth. Înainte ca oastea pe care o trimisese 
la apus să apuce să se dumirească ce se întâmplă, s-a risipit 
ca pleava, iar flamurile lui Fingon au străbătut puştiul 
Anfauglith şi s-au înălţat în fata zidurilor Angbandului. În 
frunte se găseau Gwindor şi elfii din Nargothrond, care, nici 
măcar acolo, în fata Angbandului, nu şi-au domolit 


înaintarea, ci au forţat Poarta, ucigând străjile chiar pe 
treptele fortăreței. Auzindu-i cum izbesc în porţi. Morgoth 
s-a cutremurat de spaimă pe tronul său din i adânc. Numai 
că la Poarta aceea şi-au găsit elfii sfârşitul, fiind I prinşi ca 
într-o capcană şi răpuşi fără milă. Numai Gwindor a f fost 
iertat de tăişul armelor; pe el l-au luat ostatic. Fingon ! n-a 
putut veni în ajutorul lor, căci, prin multele ieşiri tăiate în 
coasta muntelui Thangorodrim, Morgoth îşi trimisese în 
lupta oastea principală pe care o ţinuse în fortăreață, gata 
pregătită, astfel că Fingon s-a văzut nevoit să se retragă cu 
pierderi mari din fata zidurilor Angbandului. 

În a patra zi a războiului, pe câmpia Anfauglith a început 
Nimaeth Arnoediad, Lacrimile Făr' de Număr, căci nici un 
cânt şi nici o poveste nu poate da glas întregii dureri pe 
care a pricinuit-o această bătălie. Armia lui Fingon s-a 
retras dincolo de nisipuri, iar Haldir, seniorul haladinilor, a 
pierit în ariergardă; o dată cu el au căzut cei mai mulţi 
dintre oamenii din Brethil, nemaiintorcindu-se vreodată în 
codrii lor. Dar, în a cincea zi, la căderea nopţii, când armia 
din Hithlum se găsea încă departe de Ered Wethrin, orcii au 
impresurat-o şi luptele au ţinut până-n ziua, cu tot mai 
puţine nădejdi de izbândă. Dar o dată cu venirea dimineţii, 
s-a arătat şi o nouă speranţă, căci au răsunat trâmbiţele lui 
Turgon care se apropia cu armia din Gondolin; până atunci 
păziseră Trecătoarea Sirion, iar Turgon îşi ţinuse ostenii în 
frâu, ca să nu atace. Acum însă se glabea să-i vină în ajutor 
fratelui său; gondolidrimii erau puternici, înveşmântaţi în 
zale, din care pricină rândurile lor străluceau aidoma unui 
râu de oţel luminat de soare. 

Falangă formată din străjerii Regelui a rupt rindunle 
orcilor, Turgon, aflat în frunte, îşi tăia drum cot la cot cu 
fratele său. Povestea spune că, în ciuda luptei crâncene în 
care erau încleştaţi, mare i-a fost bucuria lui Turgon când |- 
a revăzut pe Hurin, care stătea la dreapta lui Fingon. Iar 
inimile elfilor s-au umplut de speranţă. Şi chiar în acel ceas, 
al treilea al dimineţii, trâmbiţele lui Maedhros au anunţat 


apropierea armiei sale dinspre răsărit, iar stindardele fiilor 
lui Feanor au atacat duşmanul din spate. Sunt unii care ar fi 
zis că eldani ar fi putut câştiga bătălia dacă toate armiile lor 
s-ar fi dovedit statornice; orcii dădeau semne de şovăială, 
atacul le fusese oprit şi unii chiar dăduseră bir cu fugiţii. 
Dar tocmai când primele rânduri ale armiei lui Maedhros se 
năpustiseră asupra orcilor, Morgoth a slobozit şi ultima lui 
oştire, care se mai găsea în Angband: lupi purtând călăreţi 
în spate, balrogi şi dragoni, şi pe Glaurung, părintele 
dragonilor. Oştirea Marelui Vierme şi groază pe care o 
răspândea el erau acum atât de mari, încât elfii şi oamenii 
s-au cutremurat în faţa lui; el însuşi a năvălit între armiile 
lui Maedhros şi Fingon, despartindu-le una de alta. 

Dar nici un lup sau balrog, sau dragon nu l-ar fi ajutat pe 
Morgoth să împlinească ceea ce-şi pusese în gând, de n-ar fi 
fost la mijloc trădarea oamenilor. Căci acum au ieşit la 
iveală vicleşugurile lui Ulfang. Mulţi Răsăriteni au făcut 
stinga-mprejur şi au rupt-o la fugă, cu inimile pline de 
minciună şi de teamă; iar fiii lui Ulfang i s-au alăturat pe 
neaşteptate lui Morgoth şi i-au atacat din spate pe fiii lui 
Feanor; în talmes-balmesul care-a urmat, fiii lui Ulfang au 
ajuns chiar până la stindardul lui Maedhros. Dar n-au mai 
apucat să se bucure de răsplata ce le-o promisese Morgoth, 
pentru că Maglor l-a ucis pe blestematul de Uldor, cel care 
pusese la cale trădarea, iar fiii lui BOr i-au răpus pe Ulfast şi 
pe Ulwarth înainte ca ei înşişi să piară, la rândul lor. lată 
însă că o altă oaste de ticăloşi din seminţia oamenilor a 
intrat acum în lupta - Uldor îi chemase şi-i ţinuse ascunşi 
între dealurile răsăritene. Atacată din trei părţi, armia lui 
Maedhros s-a fărâmiţat şi s-a risipit, fugind care-ncotro. În 
toată acea învălmăşeală, fiii lui F&anor au scăpat cu viaţă. În 
ciuda rănilor, şi-au strâns din nou rândurile şi, adunându-i 
pe noldorii şi pe naugrimii care mai rămăseseră, şi-au tăiat 
drum printre vrăjmaşi şi au ieşit din încercuire, fugind spre 
Muntele Dolmed, la răsărit. 


Ultimele dintre forţele răsăritene care le-au ţinut piept 
duşmanilor au fost gnomii din Belegost, câştigându-şi astfel 
faima. Naugrimii indurau dogoarea focului mai bine decât 
elfii ori oamenii; pe lângă asta, obiceiul lor era să poarte în 
bătălie măşti ce-ţi dădeau fiori; astfel au putut ei să-i 
înfrunte pe dragoni. De n-ar fi fost gnomii, Glaurung şi 
spurcăciunile sale i-ar fi răpus pe toţi noldorii care mai 
rămăseseră în viaţă. Dar naugrimii au făcut un cerc în jurul 
lui Glaurung atunci când acesta i-a atacat şi nici măcar 
armura lui prea puternică nu a putut să-l apere de loviturile 
topoarelor uriesesti ale gnomilor; şi când, înnebunit de 
furie, Glaurung s-a răsucit şi l-a izbit pe Azaghal, Seniorul 
din Belegost, prăvălindu-se apoi peste el, cu ultimele sale 
puteri, Azaghal a înfipt tăişul cuţitului său în pântecele 
dragonului, atât de adânc, încât monstrul a rupt-o la fugă şi 
toate fiarele Angbandului s-au luat după el, cuprinse de 
deznădejde. Gnomii au ridicat leşul lui Azaghal şi l-au 
purtat departe de locul bătăliei; l-au urmat cu pas încet, 
intonând un bocet cu vocile lor adânci, aşa cum făceau în 
ţara lor la înmormântarea celor de rang înalt, fără să le mai 
pese de duşmani; şi nimeni n-a cutezat să le stea în cale. 

La apus, unde bătălia încă nu se sfârşise, Fingon şi Turgon 
au fost atacați de o oştire vrăjmaşa de trei ori mai 
numeroasă decât armia ce le rămăsese lor. Gothmog, mai- 
marele balrogilor şi mare căpitan al Angbandului, se afla 
acolo; în fruntea războinicilor săi întunecaţi, şi-a croit un 
vad negru prin armia elfilor, împresurându-l pe Regele 
Fingon şi împingându-i pe Turgon şi Hurin spre Smârcurile 
Serech. Scăpând de aceştia doi, s-a întors la Fingon. 
Cumplită a fost întâlnirea lor. Într-un târziu, Fingon a rămas 
singur, căci toată garda lui zăcea răpusa de jur împrejur; s- 
a luptat el cu Gothmog până când un alt balrog a venit din 
spate şi l-a înconjurat cu un bici de foc. lar Gothmog şi-a 
repezit securea neagră asupra lui, despicindu-i coiful negru 
din care a ţâşnit o flacără albă. Astfel a căzut înaltul Rege al 
noldorilor; şi l-au hăcuit în colbul pustietăţii cu ghioagele 


lor, iar stindardul sau albastru cu argintiu l-au năclăit în 
mâzga sângelui său. 

Noldorii pierduseră bătălia; dar Hurin şi Huor, dimpreună 
cu cei care mai rămăseseră în viaţa din Casa lui Haldor încă 
mai rezistau alături de Turgon din Gondolin, împiedicându-i 
pe războinicii lui Morgoth să cucerească Trecătoarea 
Sirion. În acel ceas, Huirin i-a vorbit lui Turgon, spunându-i: 

— Pleacă acum, Domnia ta, cât mai ai vreme! Căci tu eşti 
ultima nădejde a eldarilor şi, atâta vreme cât durează 
Gondolinul, va dura şi spaimă în sufletul lui Morgoth. 

Turgon însă a răspuns: 

— Gondolinul nu mai poate fi tăinuit multă vreme; iar când 
va fi descoperit, va pieri şi el. 

— Puțin de-ar mai dura, şi-ar fi de ajuns, a zis şi Huor; căci 
din casa ta va fi să vină nădejdea elfilor şi a oamenilor, 
deopotrivă. Îţi spun acestea, Domnia ta, cu vederea 
dinaintea morţii; aici ne vom despărţi pentru totdeauna şi 
nicicând nu-ţi voi mai privi zidurile albe, dar din Domnia ta 
şi din mine va răsări o nouă stea. Cu bine! 

A auzit aste vorbe Maglin, fiul surorii lui Turgon, aflat în 
apropiere, şi nu avea să le uite; dar de spus, n-a spus nimic. 

Iar Turgon a ascultat povaţa lui Hurin şi a lui Huor şi, 
adunindu-i pe toţi cei rămaşi din armia din Gondolin şi 
dintre ostenii lui Fingon, s-a retras spre Trecătoarea Sirion; 
Ecthelion şi Glorfindel, căpitanii lui, păzeau flancurile la 
dreapta şi la stânga, pentru că nici un duşman să nu poată 
trece pe lângă ei. Oamenii din Dor-16min formau 
ariergarda, aşa cum doriseră Hurin şi Huor, în sufletele lor, 
ei nu voiau să părăsească Meleagurile de la Miazănoapte şi, 
dacă nu izbuteau să se întoarcă victorioşi la casele lor, aici 
aveau să rămână şi să lupte până la ultimul. Astfel 
răscumpărau ei trădarea lui Uldor; şi, din toate faptele de 
arme făcute de oameni în folosul eldarilor, ultima 
împotrivire a oamenilor din Dor-1Omin a rămas cea mai 
vestită. 


Aşa s-a făcut ca Turgon a izbutit să-şi croiască drum spre 
miazăzi şi, aparat din urmă de Hurin şi Huor, a traversat 
Trecătoarea şi a scăpat; s-a făcut nevăzut în munţi şi ascuns 
a rămas pentru ochii lui Morgoth. În ast timp, fraţii i-au 
strâns pe toţi oamenii ce mai rămăseseră din Casa lui 
Hador şi, pas cu pas, s-au retras, până au ajuns dincolo de 
Smârcurile Serech, unde aveau înainte pârâul Rivil. Acolo 
însă s-au oprit şi nu au mai cedat nici o palmă de pământ. 

Oştirile Angbandului s-au îngrămădit pe malul celălalt cita 
frunza şi iarba; din leşurile morţilor lor au durat un pod 
peste rău şi apoi au împresurat armia din Hithlum 
asemenea apelor ce cresc în jurul unei stânci. La ceasul la 
care soarele a apus în a şasea zi şi când umbra Munţilor 
Ered Wethrin s-a adâncit, întunecându-se, acolo a pierit 
Huor, străpuns în ochi de o săgeată înveninata, şi toţi vitejii 
bărbaţi ai lui Hador au căzut răpuşi până la ultimul în jurul 
lui; iar orcii le-au retezat capetele şi le-au pus morman 
asemenea unei grămezi de aur în lumina apusului. 

Ultimul a rămas Hurin. Văzându-se singur, şi-a aruncat 
scutul ca să poată mânui securea cu ambele mâini. 
Cântecele spun că tăişul securii scotea fum când se înmuia 
în sângele negru al căpcăunilor ce-l apărau pe Gothmog şi, 
la fiecare izbitură, Hurin strigă: 

— Aure entuluva! Va veni ea, ziua, din nou! 

De optzeci de ori a strigat el astfel; în cele din urmă, l-au 
prins viu, aşa poruncise Morgoth; orcii îl apucau cu mâinile, 
Hurin le reteză braţele, dar mâinile rămâneau încleştate de 
el şi altele li se adăugau, mereu altele, până când Hurin s-a 
prăbuşit sub greutatea lor. Abia atunci l-a legat Gothmog şi 
l-a târât până în Angband, în bătaia de joc a tuturor. 

Astfel s-a sfârşit Nimaeth Amoediad, iar soarele a coborât 
dincolo de mare. Noaptea s-a lăsat peste Hithlum şi, 
dinspre Apus, s-a stimit un vânt napraznic. 

Mare a fost triumful lui Morgoth, căci planurile lui se 
împliniseră întocmai după dorinţa inimii sale: oamenii se 
uciseseră între ei şi îi trădaseră pe eldari, iar teama şi ura 


se încuibaseră între cei care ar fi trebuit să fie uniţi 
împotriva lui. Din acea zi, elfii s-au înstrăinat de oameni, 
singurii pe care-i mai îndrăgeau fiind cei din Cele Trei Case 
ale edainilor. 

Regatul lui Fingon dispăruse; fiii lui Feanor rătăceau că 
frunzele suflate de vânt. Armiile le erau risipite, alianţa 
spulberată; nu le rămăsese decât să-şi ducă viaţa în 
sălbăticie şi în codrii de la poalele munţilor Ered Lindon, 
amestecându-se printre Elfii Verzi din Ossiriand, lipsiţi de 
puterea şi gloria de odinioară. La adăpostul codrului Brethil 
mai vieţuiau cifiva haladini, iar senior le era acum Handir, 
fiul lui Haldir, dar în Hithlum nu s-a mai întors nici unul 
dintre ostenii lui Fingon şi nici vreun bărbat din Casa lui 
Hador, cum n-au ajuns nici veştile despre bătălie şi despre 
soarta seniorilor lor. În locul acestora au sosit Răsăritenii, 
trimişi acolo de Morgoth, care nu voia să le dea în stăpânire 
bogatele pământuri ale Beleriandului la care râvneau ei. 
Hithlum a devenit temniţa lor, căci Morgoth nu Le îngăduia 
să părăsească acel meleag. Aceasta le-a fost răsplată pentru 
că l-au trădat pe Maedhros: să-i jefuiască şi să-i hărţuiască 
pe copiii şi pe femeile poporului lui Hador. Eldarii care mai 
rămăseseră în Hithlum au fost duşi în minele de la 
miazănoapte şi puşi să trudească acolo ca sclavi. Puţini au 
fost cei care au reuşit să-i scape lui Morgoth şi să se acunda 
în sălbăticie şi-n munţi. 

Orcii şi lupii hălăduiau fără oprelişte pe meleagurile de la 
miazănoapte, ajungând chiar şi în părţile de la miazăzi, în 
Beleriand, până în Nan-tathren, Meleagul Sălciilor, şi la 
hotarele Ossiriandului; şi nimeni nu mai era în siguranţă 
nici pe câmpuri, nici în sălbăticie. Doriathul rămăsese 
neatins, zidurile fortăreței Nargothrond erau bine ascunse, 
dar lui Morgoth nu de astea îi pasă, poate pentru că nu ştia 
mai nimic despre ele, ori ceasul lor încă nu venise în 
tăinuitele socoteli ale ticăloşiei sale. Mulţi fugeau spre 
Limanuri, refugiindu-se în spatele zidurilor lui Cirdan, iar 
marinarii străbăteau marea de-a lungul coastei, în sus şi-n 


jos, coborând pe țărm pe neaşteptate ca să-l hărţuiască pe 
duşman. Dar, în anul următor, înainte să se lase iama, 
Morgoth a trimis o oaste numeroasă asupra ținutului 
Hithlum şi Nevrast. Vrăjmaşii au coborât pe văile Râurilor 
Brithon şi Nenning şi au pustiit Falasul, şi au asediat 
zidurile fortăreţelor Brithombar şi Eglarest. Au adus cu ei 
fierari şi mineri, şi meşteri ai focurilor care s-au apucat să 
facă maşinării nemaivăzute; şi cu toate că apărătorii 
fortăreţelor s-au luptat vitejeşte, zidurile au fost dărâmate 
în cele din urmă. Limanurile au căzut în ruină şi tumul 
Barad Nimras s-a năruit; mulţi din poporul lui Cirdan au 
pierit atunci ori au căzut în robie. Unii au reuşit să scape 
urcând pe corăbii şi pornind pe mare; printre ei s-a aflat şi 
Ereinion Gilgalad, fiul lui Fingon, pe care tatăl său îl 
trimisese la Limanuri după bătălia Dagor Bragollach. 
Împreună cu Cirdan şi-au îndreptat corăbiile spre miazăzi, 
unde se afla Insula Balar. Aici au durat ei un loc de refugiu 
pentru toţi cei care ar fi venit mai târziu; şi mai aveau ei un 
loc al lor, la Gurile Sirionului, unde ascunseseră corăbii 
uşoare şi iuți, în micile estuare şi în golfuri năpădite de stuf 
des ca o pădure. 

Auzind Turgon de aceastea, şi-a trimis din nou solii la 
Gurile Sirionului, pentru a-i cere ajutor lui Cfrdan, 
Făuritorul de Corăbii. A ascultat Cirdan rugămintea lui 
Turgon şi a făurit şapte corăbii iuți, care au pomit spre 
Apus; dar numai despre una singură dintre toate, cea de pe 
urmă, au mai ajuns veşti în Balar. Mult s-au luptat marinarii 
de pe acea corabie cu marea şi, în cele din urmă, cuprinşi 
de disperare, au făcut cale întoarsă, dar au nimerit într-o 
furtună cumplită, nu departe de țărmurile Pământului de 
Mijloc, iar corabia s-a scufundat cu ei cu tot; unul singur a 
scăpat de furia lui Osse, şi asta mulţumită lui Ulmo; valurile 
l-au purtat şi l-au aruncat pe ţărmul Nevrastului. Voronwe 
se numea el; era unul dintre solii trimişi de Turgon din 
Gondolin. 


Gândul lui Morgoth stăruia asupra lui Turgon; căci acesta 
îi scăpase printre degete, tocmai el dintre toţi duşmanii lui, 
cel pe care dorea cel mai aprig să-l prindă ori să-l 
nimicească. Gândul nu-i dădea pace, îi umbrea victoriaa, şi 
asta pentru că Turgon, vlăstar al măreţei spiţe a lui 
Fingolfin, era acum de drept Rege al tuturor noldorilor; iar 
Morgoth se temea şi ura spiţă lui Fingolfin din pricină că 
legaseră prietenie cu Ulmo, vrăjmaşul sau, şi din pricina 
rănilor pe care i le făcuse Fingolfin cu tăişul sabiei sale. 
Dintre toţi cei din neamul acestuia, cel mai tare îl 
înspăimântă pe Morgoth Turgon; încă din stravechimea 
Valinorului, privirile îi fuseseră atrase de el şi, de câte ori se 
afla în preajma lui, o umbră îi întunecă spiritul, prevestindu- 
i că, la un ceas ce încă nu i se dezvăluise, de la acest Turgon 
avea să i se tragă nimicirea. 

Astfel că Hurin a fost adus în faţa lui Morgoth, căci acesta 
ştia că Regele din Gondolin îi era prieten; Hurin însă l-a 
sfidat şi i-a râs în nas. L-a blestemat Morgoth şi, o dată cu 
el, şi pe Morwen, şi pe vlăstarul lor şi le-a sortit să aibă 
parte numai de întunecime şi durere; apoi l-a scos pe Hurin 
din temniţă şi l-a aşezat pe un jilţ de piatră, pe un tanc înalt 
al Thangorodrimului. Acolo a fost el înlănţuit prin puterea 
lui Morgoth, care, stând lângă el, l-a mai blestemat o dată, 
spunând: 

— Aici să şezi; şi de aici să priveşti la meleagurile unde 
răul şi deznădejdea se vor abate peste cei pe care-i iubeşti. 
Ai cutezat să mă iei în derâdere şi să te îndoieşti de puterea 
lui Melkor, Stăpânul tuturor ursitelor Ardei. De acum 
încolo, cu ochii mei vei privi şi cu urechile mele vei auzi; şi 
nicicând nu te vei clinti din acest loc, înainte să se 
împlinească toate până la amarnicul sfârşit. 

Şi întocmai aşa s-au petrecut lucrurile; dar nicăieri nu se 
povesteşte că Hurin i-ar fi cerut lui Morgoth îndurare sau 
moarte pentru sine ori pentru vreunul din neamul său. 

La porunca lui Morgoth, orcii au trudit îndelung până au 
strâns leşurile tuturor celor căzuţi în marea bătălie, precum 


şi armurile şi armele din care apoi au făcut un morman 
mare în mijlocul pustietăţii Anfauglith; văzut din depărtare, 
mormanul părea un deal. Elfii l-au numit Haudh-en- 
Ndengin, Gorganul Răpuşilor, şi Haudh-en-Nimaeth, 
Gorganul Lacrimilor. Dar n-a trecut mult şi iarba a prins să 
crească verde şi înaltă pe deal - şi numai pe el, în întreg 
puştiul acela făcut de Morgoth; nici o făptură de-a lui n-a 
mai călcat vreodată pe pământul sub care săbiile eldarilor 
şi ale edainilor s-au preschimbat în rugina. 

CAPITOLUL XXI. 

Despre Turin Turambar. 

Rian, fiica lui Belegund, era soaţa lui Huor, fiul lui Galdor; 
se măritase cu el cu numai două luni înainte ca Huor să 
plece împreună cu Hurin, fratele său, în bătălia Nirnaeth 
Arnoediad. Neprimind nici o veste despre seniorul ei, Rfan 
a fugit în sălbăticie; dar acolo a primit ajutor de la Elfii 
Cenugşii din Mithrim şi, când i-a dat naştere fiului ei, Tuor, ei 
au fost cei care l-au crescut. Apoi Rian a părăsit ţinutul 
Hithlum şi, urcând pe dealul Haudh-en-Ndengin, s-a întins 
pe pământ şi a murit. 

Morwen, fiica lui Baragund, era soţia lui Hurin, Seniorul 
din Dor-16min; fiul lor era Turin, care se născuse în anul 
când Beren Erchamion a întâlnit-o pe Luthien în Pădurea 
Neldoreth. Aveau ei şi o fiică, pe nume Lalaith, care 
înseamnă Râset, şi tare o mai iubea Turin, fratele ei; dar, 
când copilă abia împlinise trei anişori, o molimă cumplită s- 
a abătut asupra ținutului Hithlum, adusă de un vânt rău din 
Angband, şi copila a murit. 

După bătălia Nirnaeth Arnoediad, Morwen încă trăia în 
Dor-16min; Turin avea opt ani, iar ea purta din nou prunc în 
pântece. Vremurile erau rele: Răsăritenii pătrunseseră în 
Hithlum şi se purtau dispreţuitor cu cei rămaşi din poporul 
lui Hador, asuprindu-i, luându-le pământurile şi 
gospodăriile şi înrobindu-le copiii. 

Dar frumuseţea Doamnei din Dor-1Omin era atât de mare, 
încât răsăritenii se temeau de ea şi n-ar fi îndrăznit nici în 


ruptul capului să se atingă de ea sau de ce era alei; între ei 
şuşoteau că, pasămite, Morwen era primejdioasă: o 
vrăjitoare pricepută să facă farmece şi aflată în cârdăşie cu 
elfii. Numai că ea era săraca şi fără nici un sprijin de 
nicăieri, singura fiinţă care-i dădea ajutor în taina fiind o 
rubedenie de-a lui Hurin, Aerin era numele ei, pe care 
Brodda, un răsăritean, o luase de soa|a; spaima cea marea 
lui Morwen era că nu cumva Turin al ei să fie luat de lângă 
ea şi aruncat în robie. Aşa că s-a gândit ea să-l trimită pe 
Turin de acasă, fără ştirea nimănui, şi să-l roage pe Regele 
Thingol să aibă grijă de el, căci Beren, fiul lui Barabhir, era 
înrudit cu tatăl ei şi fusese prieten cu bărbatul ei, înainte să 
se abată răul asupra casei lor. Astfel că, în toamna Anului 
Jelirii, Morwen l-a trimis pe Turin peste munţi, însoţit de doi 
servitori bătrâni, rugindu-i să găsească o cale de-a intra în 
regatul Doriath. Aşa s-a ţesut soarta lui Turin, despre care 
se povesteşte în balada Nam i Hin Hurin, Povestea Copiilor 
lui Hurin, cea mai lungă dintre toate baladele care 
pomenesc de acele vremuri. În cele ce urmează, povestea 
este spusă pe scurt, căci se împleteşte cu soarta silmarililor 
şi a elfilor, se numeşte Povestea Durerii, căci e plină de 
tristeţe şi dezvăluie cele mai mari ticăloşii puse la cale de 
Morgoth Bauglir. 

La începutul acelui an, Morwen a adus pe lume un prunc, 
pe fiica lui Hurin; i-a pus numele de Nienor, anume Bocirea. 
Cât despre Turin şi însoțitorii săi, după ce au trecut ei prin 
mari primejdii, au ajuns, în cele din urmă, la hotarele 
Doriathului; acolo i-a găsit Beleg Arcul Puternic, mai-marele 
străjerilor de la hotarele regatului lui Thingol, şi i-a dus la 
Menegroth. lar Thingol l-a primit pe Turin şi l-a luat în grija 
lui, în onoarea lui Hurin Neclintitul: căci regele nutrea 
acum gânduri mai bune pentru neamurile prietenilor elfilor. 
N-a trecut mult şi soli regali au fost trimişi în Hithlum, ca să 
o roage pe Monven să părăsească Dor-1Ominul şi să-i 
însoţească în Doriath; numai că Morwen nu dorea să plece 
din casă în care trăise împreună cu Hurin. Când elfii şi-au 


luat rămas-bun de la ea, le-a dăruit Coiful Dragonului din 
Dor-16min, cea mai preţioasa moştenire a Casei lui Hador. 

Turin a crescut în Doriath şi s-a făcut un tânăr chipeş şi 
vânjos, dar chipul îi era adumbrit de tristeţe. Nouă ani şi-a 
petrecut la curtea lui Thingol, timp în care amărăciunea i s- 
a mai risipit intru câtva; solii se duceau, din când în când, în 
Hithlum şi se întorceau de acolo cu veşti mai bune despre 
Morwen şi Nienor. Dar a venit şi ziua în care solii nu s-au 
mai întors de la miazănoapte, iar Thingol n-a vrut să mai 
trimită pe alţii. Turin a fost cuprins de teamă pentru soarta 
mamei şi a surorii sale şi, cu inima grea şi cu sufletul 
întunecat, s-a dus la Rege şi l-a rugat să-i dea zale şi o 
sabie; pe cap şi-a pus Coiful Dragonului din Dor-16min şi, 
astfel înveşmântat, a plecat să se lupte la hotarele 
Doriathului, devenind tovarăşul de arme al lui Beleg 
Cuthalion. 

După trecerea a trei ani, Turin s-a reantors la Menegroth; 
venit din sălbăticia de la hotare, arata neangrijit, cu părul 
incilcit şi veşmintele şi armele pline de colbul drumului. lată 
însă că în Doriath trăia un elf, din neamul nandorilor, cu 
rang înalt la curtea Regelui; Saeros era numele lui. De 
multă vreme îi purta pică lui Turin din pricină că Regele îl 
adoptase drept fiu vitreg; încât acum, şezând în faţa lui 
Turin de cealaltă parte a mesei, s-a apucat să-lia în 
derâdere: 

— Dacă bărbaţii din Hithlum arata atât de sălbatici şi de 
fioroşi, ce soi or fi femeile din ţara aia? Umbla precum 
ciutele, cu trupurile acoperite doar de păr? 

S-a înfuriat Turin la aceste vorbe; a apucat de pe masă o 
carafă şi a aruncat-o în Saeros, rănindu-l rău de tot. 

A doua zi, Turin a părăsit fortăreaţa Menegroth spre a se 
întoarce la hotare. Pe drum a fost atacat de Saeros, dar 
Turin l-a învins în luptă şi l-a făcut să alerge despuiat prin 
pădure, asemenea unei sălbăticiuni hăituite. lar Saeros. 
Fugind îngrozit din calea lui, a căzut în valea adâncă a unui 
pârâu şi trupul i s-a frânt de un bolovan din apă. Prin 


preajmă se mai aflau câţiva elfi, printre ei şi Mablung, care 
l-a rugat pe Turin să se întoarcă împreună cu el la 
Menegroth, ca să se supună judecății Regelui şi să-şi ceară 
iertare. Numai că Turin se şi vedea urgisit din pricina 
acestei întâmplări şi, temându-se să nu fie întemnițat, nu a 
urmat sfatul lui Mablung, ci a fugit. A trecut de Brâul lui 
Melian şi a ajuns în codrii afla (i la apus de Sirion. Acolo a 
intrat în cârdăşie cu o ceaţă de oameni care, că mulţi alţii în 
acele vremuri, bântuiau sălbăticia, fără acoperiş deasupra 
capului şi prada deznădejdii; vai de cel ce nimerea în calea 
lor, fie acela elf sau om, sau orc. 

Dar când Thingol a aflat despre cele întâmplate şi a 
cercetat pricina lor, l-a iertat pe Turin, considerându-l 
nevinovat Tocmai atunci sosise la Menegroth Beleg Arcul 
Puternic, spre a-l căuta pe flăcău. Şi i-a vorbit Regele: 

— Inima-mi plânge, Cuthalion, căci, iată, l-au luat pe fiul lui 
Hurin drept fiu al meu şi aşa va rămâne, fără doar dacă se 
întoarce Hurin dintre umbre să-mi ceară să i-l dau înapoi. 
Nu vreau să se spună că Turin a fost alungat pe nedrept în 
sălbăticie; bucuros l-aş primi înapoi căci mult l-am iubit. 

— II voi căuta până voi da de el şi-l voi aduce înapoi în 
Menegroth de-oi putea. Şi mie mi-e drag. 

A plecat Beleg din Menegroth şi a străbătut Beleriandul în 
lung şi-n lat, înfruntând multe primejdii, fără să dea de vreo 
urmă a lui Turin sau să audă vreun zvon despre el. 

Turin sălăşluia de multă vreme împreună cu proscrişii, 
ajunsese, între timp, căpetenia lor şi-şi luase numele de 
Neithan, Nedreptăţitul. Cu ochii-n patru trăiau ei pe 
meleagurile împădurite de la miazăzi de Teiglin. Trecuse un 
an de la fugă lui Turin din Doriath, când, într-o noapte, 
Beleg a dat peste bârlogul lor. Din întâmplare, Turin nu era 
acolo; proscrişii l-au prins pe Beleg, l-au legat fedeleş şi s- 
au purtat cu el cu multă cruzime, crezându-l o iscoadă a 
Regelui din Doriath. Noroc că Turin s-a întors curând şi, 
văzând ce se petrecuse, l-au cuprins remuşcările pentru 
toate ticăloşiile şi fărădelegile lor; l-a slobozit pe Beleg, şi-a 


îmbrăţişat prietenul bucuros de revedere şi a jurat că, de 
atunci încolo, singurii cu care se va război sau pe care-i vor 
jefui vor fi slugile Angbandului. 

Apoi, Beleg i-a spus lui Turin ce-i zisese Regele Thingol şi 
cum avea să-l ierte dacă se întorcea acasă; a căutat să-l 
convingă să vină cu el înapoi în Doriath, adăugând că era 
nevoie de puterea şi de vitejia lui la hotarele de 
miazănoapte ale regatului. 

— În ultima vreme, orcii au găsit o cale să coboare din 
Taur-nu-Fuin, anume şi-au tăiat un drum prin Trecătoarea 
Anach. 

— Nu-mi amintesc de trecătoarea asta, a spus Turin. 

— Nici nu ne-am depărtat vreodată atât de mult de hotare. 
Dar piscurile Crissaegrim le-ai zărit în depărtare, iar, la 
răsărit, pereţii întunecaţi ai munţilor Gorgoroth. Anach se 
află între masivele astea două şi mai sus de izvoarele Raului 
Mindeb; o trecătoare greu de străbătut şi primejdioasă, 
acum este bătută de mulţi, iar Dimbarul, un meleag liniştit 
până mai deunăzi, aproape că a ajuns sub stăpânirea Mâinii 
Negre, şi oamenii din Brethil sunt speriaţi. E nevoie de noi 
acolo. 

Turin însă era un flăcău mândru, iar vorbele prietenului 
său nu l-au înduplecat să-şi schimbe gândul şi să primească 
iertăciunea Regelui Thingol. Dimpotrivă, a încercat să-l facă 
pe Beleg să rămână cu el pe meleagurile de pe malul 
apusean al Sirionului; nici Beleg nu s-a lăsat înduplecat, ci i- 
a răspuns: 

— Eşti neiertător, Turin, şi încăpățânat. Acum e rândul 
meu. Dacă vrei cu adevărat să-l ai pe Arcul Puternic alături 
de tine, caută-mă în Dimbar; căci eu acolo mă întorc. 

A doua zi, Beleg a pornit-o la drum şi Turin l-a însoţit cât 
de-o aruncătură de săgeată departe de tabără; în tot acest 
timp nu a scos un singur cuvânt. 

— Să însemne că ne luăm rămas-bun, fiu al lui Hurin? L-a 
întrebat Beleg. 


Turin a privit către apus şi acolo a văzut, în zare, înălţimea 
Amon Rudh! Şi, fără a şti ce se află înaintea sa, răspunse: 

— Ai spus că te găsesc în Simbar. Iar eu îţi zic: caută-mă în 
Amon Rudh! Altfel, ne luăm rămas-bun aici pentru 
totdeauna. 

S-au despărţit apoi, că doi prieteni, însă copleşiţi de 
tristeţe. 

Beleg s-a întors la Cele O Mie de Peşteri şi, înfăţişându-se 
lui Thingol şi Melian, le-a istorisit tot ce se întâmplase, 
lăsând la o parte doar cruzimea cu care se purtaseră 
tovarăşii lui Turin. La urmă, Thingol a oftat şi a spus: 

— Ce vrea Turin să mai fac pentru el? 

— Îngăduie-mi să plec, stăpâne, a zis Beleg, ca să pot avea 
grijă de el şi să-l călăuzesc cum m-oi pricepe mai bine; 
atunci, nici un om nu va putea spune că elfii îşi iau în răspăr 
făgăduielile. Ar fi mare păcat, gândesc eu, că o asemenea 
mândreţe de flăcău să se irosească zadarnic în pustietate. 

I-a dat atunci Thingol învoire să facă aşa cum socotea el 
mai bine. Şi i-a mai spus: 

— Beleg Cuthaiion! Pentru multe fapte de-ale tale îţi sunt 
recunoscător. Dar mai presus de toate este aceea că mi-ai 
găsit fiul vitreg. Şi-acum, că ne despărţim din nou, cere-mi 
orice şi-ţi voi da. 

— Atunci îţi cer o sabie din cele mai straşnice, căci orcii s- 
au înmulţit peste măsură, încât arcul singur nu-mi mai face 
trebuinţă, iar tăişul ce-l am nu-i pe măsură armurilor lor. 

— Alege-o pe care vrei dintr-ale mele, numai pe Arnaruth, 
sabia mea, să n-o iei! 

Atunci Beleg a ales sabia Anglachel; era o sabie de mare 
preţ, şi se numea astfel pentru că fusese făurită dintr-un 
fier ce căzuse din ceruri, asemenea unei stele arzătoare; 
tăişul ei străpungea orice metal scos din adâncul 
pământului. O singură sabie din Pământul de Mijloc îi era 
aidoma. Dar locul ei nu este în povestea aceasta, cu toate că 
din acelaşi metal a fost şi ea bătută şi de către acelaşi fierar 
pe nume Eol, Elful întunecat, care a luat-o de soaţa pe 


Aredhel, sora lui Turgon. Cu părere de rău i-a dat-o Thingol 
pe Anglachel lui Turgon drept plată pentru a i se îngădui 
să-şi ducă traiul în Nan Elmoth; pe Anguirel, surata lui 
Anglachel, a păstrat-o pentru sine, până când i-a fost furată 
de Maeglin, fiul său. 

Dar, când Thingol a întors sabia Anglachel cu plăselele 
către Beleg, Melian s-a uitat la tăişul ei şi a spus: 

— În sabia asta zace răutate. Inima întunecată a fierarului 
încă sălăşluieşte în ea. Nu va iubi mina ce-o va mânui; şi nu 
va rămâne la tine multă vreme. 

— Cu toate acestea, o voi mânui atât cât voi putea, a zis 
Beleg. 

— Şi eu îţi voi dărui ceva, a zis Melian. De ajutor pe 
meleagurile celea sălbatice vă vor fi ţie şi celor pe care vei 
alege să-i aperi. 

I-a dat atunci o grămadă de lembas, turtele elfilor, învelite 
în foiţe de argint legate cu fire înnodate şi sigilate cu sigiliul 
Reginei - o bucată de ceară albă având formă unei flori din 
Telperion; căci, după cum era tradiţia eldalienilor, numai 
Regina putea să păstreze şi să dăruiască lembas. Nicicând 
Melian nu-i făcuse lui Turin o favoare mai mare ca acum, 
dăruindu-i aceste turte, căci nicicând înainte eldarii nu le 
îngăduiseră oamenilor să se folosească de ele şi rareori 
aveau după aceea să mai fie atât de darnici. 

A plecat apoi Beleg din Menegroth, ducând cu el darurile 
primite, şi s-a îndreptat spre hotarele de la miazănoapte, 
unde-şi avea el adăpostul şi prietenii. Curând după aceea, 
orcii au fost alungaţi din Dimbar, iar Anglachel pară să se 
bucure de câte ori era trasă din teacă; dar o dată cu 
venirea iernii şi cu domolirea luptelor, străjerii lui Beleg au 
băgat de seamă că el nu se mai găsea printre ei, şi nici că s- 
a mai întors la ei. 

După ce Beleg a părăsit tabăra proscrişilor ca să se ducă 
înapoi în Doriath, Turin şi ai săi au pornit-o spre apus, 
lăsând în urma valea Sirionului; se săturaseră de traiul 
acela fără căpătâi, mereu la pândă şi cu teamă cuibărită în 


suflet de niscaiva urmăritori. Doreau să-şi găsească un 
bârlog ferit de primejdii. S-a întâmplat că la un ceas de 
seară să dea peste trei gnomi care, de cum i-au văzut, au 
rupt-o la fugă; pe unul însă, care fugea mai încet, l-au prins 
şi l-au doborât la pământ. Un proscris i-a luat arcul şi a tras 
o săgeată după ceilalţi doi tocmai când se făceau nevăzuţi 
în umbrele serii. Gnomul pe care-l prinseseră se numea 
Mîm; s-a rugat de Turin să-i lase viaţă şi, drept răsplată, i-a 
promis să-i ducă în sălaşul sau tainic pe care nimeni nu l-ar 
fi găsit fără ajutorul lui. 1 s-a făcut milă lui Turin de Mîm şi i- 
a cruțat viaţa. 

— Unde ţi-e casă? L-a întrebat el. 

Gnomul i-a răspuns: 

— Sus, deasupra astor meleaguri, se află casa lui Mim, pe 
un deal înalt; Amon Ruădh se numeşte acum dealul, de când 
au schimbat elfii numele la toate cele. 

Turin l-a privit o vreme tăcut pe gnom, apoi a zis: 

— Ai să ne duci până acolo. 

Într-acolo au pornit a doua zi, urmându-l pe Mîm sus, pe 
Amon Ruădh. Dealul se află tocmai la marginea bărăganului, 
între văile Sirionului şi Narogului, înălţându-şi creştetul 
mult deasupra pustietăţi pietroase de la poale; dar creştetul 
acesta, abrupt şi cenuşiu, era pleşuv, doar seregonul roşu 
acoperea stâncă. Şi pe când se apropia ceata lui Turin de 
acest deal. Soarele ce cobora la apus a străpuns norii, 
trimiţându-şi razele tocmai pe culmea dealului, unde 
seregonul era înflorit. 

— Pe vârful ăla e sânge, a zis unul dintre proscrişi. 

Dar Mim i-a dus pe poteci numai de el ştiute în sus, pe 
povârnişurile abrupte ale dealului Amon Rădh; ajunşi la 
intrarea în peşteră să, Mim s-a înclinat în faţa lui Turin şi i-a 
spus: 

— Intraţi în Bar-en-Danweth, Casa Răscumpărării; aşa se 
va numi de-acum încolo! 

S-a ivit atunci încă un gnom, purtând o torţă aprinsă. L-a 
salutat pe Miîm şi au vorbit ceva între ei, apoi au pătruns 


iute în bezna peşterii; dar Turin s-a luat după ei şi, într-un 
târziu, a pătruns într-o sală aflată în străfundul peşterii, 
luminată de felinare chioare ce atârnau de lanţuri. Acolo l-a 
găsit pe Mîm, îngenuncheat lângă o bancă de piatră, lipită 
de stâncă; îşi smulgea barba şi se tânguia, strigând întruna 
un nume; pe banca aceea zăcea întins un al treilea gnom. 
Turin s-a apropiat de Mîm şi l-a întrebat dacă poate să-l 
ajute. Mîm şi-a ridicat privirile spre el şi a zis: 

— Nu-l poţi ajuta. Ele Khim, fiul meu; e mort, străpuns de 
o săgeată. A murit la apusul soarelui. Aşa mi-a spus Ibun, 
celălalt fiu al meu. 

— Vai, vai! L-a căinat Turin, cuprins de milă. Dacă mi-ar 
sta în puteri, aş opri din zbor săgeata. Dar, de-acum, casa 
aceasta cu adevărat se va numi Bar-en-Danweth; şi dacă va 
fi vreodată să strâng avere, voi răscumpăra cu aur moartea 
fiului tău şi durerea ta, cu toate că aurul nu-ţi va mai 
bucura inima. 

S-a ridicat Mîm şi l-a privit pfe Turin îndelung. Într-un 
târziu, a spus: 

— Să fie precum spui! Vorbeşti ca un senior gnom din 
stravechime; şi tare mă minunez. Mi s-a răcorit inima, chiar 
dacă nu e bucuroasă; puteţi rămâne în acest sălaş dacă 
vreţi; căci eu îmi plătesc răscumpărarea. 

Astfel a început Turin să trăiască în casa lui Mîm, sus, pe 
Amon Ruădh; se plimba adesea pe pajiştea verde din faţa 
intrării în peşteră şi privea spre răsărit, spre apus şi spre 
miazănoapte. La miazănoapte când câtă, zărea codrul 
Brethil acoperind cu verdeață să pantele dealului Amon 
Obel, aflat în mijlocul său; într-acolo îi erau de fiecare dată 
atrase privirile, fără să ştie de ce: căci inima lui tânjea, mai 
curând, după meleagurile aflate ceva mai la apus unde i se 
părea că, la multe leghe depărtare, unde cerul se îngemăna 
cu pământul, desluşeşte Munţii Umbrei, zidurile casei sale. 
În amurg, Turin îşi întorcea privirile către soare-apune, la 
ceasul la care soarele se rostogolea peste coastele 
îndepărtate, iar Valea Narog se adâncea în neguri. 


În zilele care-au urmat, Turin şi Mîm au stat mult de vorbă 
şi, şezând ei singuri, flăcăul a ascultat povestea vieţii 
gnomului şi pe cea a străbunilor săi. Mîm se trăgea dintr-un 
neam de gnomi ce fusese alungat în străvechime din marile 
oraşe ale gnomilor aflate la răsărit. Cu mult înainte de 
venirea lui Morgoth, au pornit în bejenie spre apus, intrând 
în Beleriand. Încetul cu încetul, trupurile li s-au împuţinat şi 
la fel şi măiestria lor de fierari. Trăiau din jafuri şi umblau 
tot timpul îndoiţi de spate şi cu paşi furişaţi. Înainte ca 
gnomii din Nogrod şi Belegost să fi trecut munţii spre apus, 
elfii din Beleriand nu ştiau din ce seminţie se trăgeau 
jefuitorii ăştia, astfel că îi vânau şi-i ucideau; după un timp, 
i-au lăsat în pace şi i-au numit Noegyth Nibin, ceea ce în 
limba sindarina însemna Gnomii Scundaci. Nu iubeau pe 
nimeni gnomii aceştia, decât pe ei înşişi, iar, dacă îi urau pe 
orci şi se temeau de ei, la fel de mult îi urau pe eldari, mai 
cu seamă pe Surghiuniţi; căci noldorii le furaseră 
pământurile şi locurile de sălăşluire, aşa ziceau ei. Cu mult 
înainte ca Regele Fingon Felagund să fi venit de peste 
Mare, ei fuseseră cei care au descoperiseră Peşterile 
Nargothrond şi tot ei au început să le transforme în sălile 
acelea uriaşe; iar, sub creştetul lui Amon Ruâdh, Dealul 
Pleşuv, mâinile încete ale Gnomilor Scundaci scobiseră şi 
adânciseră peşterile de-a lungul anilor lungi în care 
sălăşluiseră acolo, netulburaţi de Elfii Verzi din păduri. Dar, 
încetul cu încetul, neamul lor s-a împuţinat şi a pierit de pe 
Pământul de Mijloc, nu mai rămăseseră decât Mîm şi cei doi 
fii ai săi; Mîm era bătrân chiar şi după socoteala gnomilor, 
bătrân şi uitat de soartă. În sălile sale, foalele fierăriei 
lâncezeau, topoarele ruginiseră, iar numele lor nu mai era 
amintit decât în străvechile legende din Doriath şi 
Nargothrond. 

Dar, pe măsură ce anul se apropia de mijlocul iernii, 
dinspre miazănoapte s-au abătut ninsorile, mai dese şi mai 
multe decât văzuseră Turin şi ai săi vreodată pe văile 
nurilor. Amon Rfldh a fost acoperit de o pătură groasă de 


nea; gnomii ziceau că iernile se înăspriseră în Beleriand de 
când sporise puterea Angbandului. Dintre proscrişi, numai 
cei mai vânjoşi îndrăzneau să iasă după vânat; unii au căzut 
bolnavi, alţii sufereau de foame. Dar, în amurgul unei zile de 
iarnă, printre ei s-a ivit, dintr-o dată, un om, aşa părea, 
mătăhălos, burduhănos, acoperit din cap până-n picioare cu 
o pelerină albă. S-a apropiat de foc. Proscrişii au sărit în 
picioare înspăimântați, dar străinul a izbucnit în râs şi s-a 
descoperit; sub mantia cea largă ducea o legătură mare; iar 
în lumina focului Turin a zărit din nou chipul iui Beleg 
Cuthalion. 

Astfel s-a întors Beleg la Turin şi mare a fost bucuria celor 
doi prieteni. În legătură aceea, elful adusese din Dimbar 
Coiful Dragonului din Dor-16min, gândind că-l va face pe 
Turin să renunţe la a mai hălădui prin sălbăticie în fruntea 
unei cete atât de jalnice. Turin însă nu voia să se întoarcă în 
Doriath; iar Beleg, dând ascultare inimii şi nu înţelepciunii, 
n-a mai plecat, ci a rămas cu Turin şi cu tovarăşii săi, ajutin- 
du-i în toate cele. Pe cei bolnavi ori răniţi i-a îngrijit şi i-a 
tămăduit cu lembas, urnitele dăruite de Melian; în scurt 
timp, au prins din nou puteri, căci, cu toate că Elfii Cenugşii 
erau mai puţin pricepuţi şi învăţaţi decât Surghiuniţii din 
Valinor, pătrunseseră tainele vieţii pe Pământul de Mijloc 
mai adânc decât seminţia oamenilor. lar pentru că Beleg 
era puternic şi răbdător, cu ochi şi minte care vedeau 
departe, a ajuns la mare cinste printre proscrişi; cu atât 
mai mult sporea ura lui Mîm faţă de acest elf care 
pătrunsese în Bar-en-Danwedh, drept care se retrăsese cu 
fiul său, Ibun, în cele mai întunecate unghere ale casei, 
nevrând să vorbească nimănui altcuiva dintre cei aflaţi 
acolo. Turin însă nu-l mai prea baga în seamă pe gnom, 
unde mai pui că, o dată cu trecerea iemii, treburi mult mai 
însemnate aveau ei de făcut. 

Cine poate şti ce socoteli îşi făcea Morgoth? Cine poate 
măsura până unde ajungea gândul celui care fusese Melkor, 
măreț printre ainurii Marelui Cânt, şi care acum şedea ca 


un stăpân al întunecimii pe un tron la fel de întunecat, la 
Miazănoapte, cântărind în cumpănă răutăţii sale toate 
veştile pe care le primea şi înțelegând din faptele şi 
gândurile tainice ale duşmanilor săi mai multe decât se 
temeau până şi cei mai înţelepţi dintre ei, fără doar de 
Melian Regina? Spre ea se îndrepta adesea gândul lui 
Morgoth, dar de desluşit nu izbutea s-o desluşească. 

Încă o dată se punea în mişcare puterea din Angband; 
asemenea degetelor lungi ale unei mâini hrăpăreţe, 
iscoadele oştirilor sale cercau drumurile spre Beleriand. Au 
pătruns prin Anach şi au cucerit Dimbarul şi toate hotarele 
de la miazănoapte ale Doriathului. Pe drumul străvechi au 
coborât, pe cel ce străbătea lungul defileu al Sirionului, 
trecea de insulă pe care se aflase odată Minas Tirith, turnul 
lui Finrod, şi-apoi prin ţinutul dintre Malduin şi Sirion şi mai 
departe, pe la poalele codrului Brethil, până la Trecerea 
peste Teiglin. De-acolo, drumul ducea mai departe, în 
Câmpia Străjuita; dar orcii n-au înaintat departe pe câmpie, 
căci în acea sălbăticie se cuibărise o grozăvenie ce stătea 
ascunsă, iar de pe dealul roşu străjuiau ochi despre care nu 
fuseseră înştiinţaţi. Se vede treaba ca Turin îşi pusese din 
nou pe cap coiful lui Hador; şi în lungul şi-n latul 
Beleriandului, prin codri şi peste izvoare, străbătând 
trecătorile dintre dealuri, mersese vestea că Arcul şi Coiful 
care căzuseră în Dimbar se înălţaseră iarăşi, mai presus de 
orice speranţă. Încât mulţi dintre cei ce rătăciseră fără 
căpătâi şi fără rost, dar nu descurajaseră s-au înflăcărat din 
nou şi au pornit să-i caute pe cei Doi Căpitani. Dor- 
Cuarthol, Iara Arcului şi-a Coifului, aşa se numea la acea 
vreme meleagul ce se întindea între Teiglin şi hotarul 
apusean al Doriathului; Turin şi-a luat şi el alt nume, 
Gorthol, Coiful Groazei, şi se simţea de parcă avea aripi noi. 
Până în Menegroth şi în adin-cile cămări din Nargothrond, 
chiar şi până în regatul ascuns al Gondolinului, se auzise 
despre faptele celor Doi Căpitani. Veştile au ajuns şi în 
Angband, iar Morgoth a izbucnit în râs pentru că datorită 


acelui Coif al Dragonului putea iar să-l vadă pe fiul lui 
Hurin; astfel că n-a trecut mult şi Amon Rudh a fost 
împresurat de iscoade. 

Către sfârşitul anului, Mîm gnomul şi fiul său Ibun au 
părăsit într-o bună zi peştera Bar-en-Danweth ca să siringa 
rădăcini pentru provizia de iarnă; depărtându-se ei de casă, 
au nimerit în mâinile orcilor. Şi iarăşi s-a rugat Mîm pentru 
viaţa sa, promiţându-le să-i ducă, pe cărări tainice, până în 
sălaşul sau de pe Amon Râdh; cauta însă să întârzie cât mai 
mult împlinirea promisiunii. Când le-a cerut orcilor să nu-l 
răpună pe Gorthol după ce vor fi ajuns sus, căpetenia 
orcilor a izbucnit în râs: 

— Fii liniştit! Turin, fiul lui Hurin, nu va fi răpus, i-a zis el 
lui Mîm printre hohote. 

Astfel a fost trădat Bar-en-Danweth, căci orcii au ajuns 
acolo pe timp de noapte şi pe furiş, călăuziţi de Mîm. Mulţi 
proscrişi au fost ucişi în somn, câţiva au reuşit să scape, 
fugind pe o scară interioară şi ajungând în vârful dealului, 
unde s-au luptat cu vitejie până au pierit cu toţii. Sângele 
lor s-a vărsat pe covorul de seregon ce acoperea stâncă. 
Turin a fost prins într-un năvod aruncat asupra lui în timp 
ce luptă. S-a zbătut el să scape, dar nu a izbutit. Orcii au 
tăbărât asupra lui şi, după ce l-au legat fedeleş, l-au luat cu 
ei. 

Peste deal s-a lăsat din nou liniştea. Abia atunci a îndrăznit 
Miîm să iasă din umbrele sălaşului său şi să se apropie de 
leşurile oamenilor din vârful dealului. În primele raze ale 
soarelui care răsărea peste ceţurile Sirionului, el a băgat de 
seamă că nu toţi cei care zăceau acolo erau morţi; unul 
dintre ei şi-a întors privirea către el; cel la care se uită era 
nimeni altul decât Beleg elful. Nemaistapinindu-şi ura ce 
clocea de mult în el, Mim s-a apropiat de Beleg şi a scos 
sabia Anglachel de sub leşul unuia căzut lângă Beleg; însă 
elful a izbutit să se ridice în picioare şi să-i smulgă sabia din 
mână. Când a îndreptat-o asupra lui, gata s-o împlânte, Mim 
a fugit la vale, urlând îngrozit. 


— Răzbunarea Casei lui Hador le va găsi şi-n gaura de 
şarpe, a strigat Beleg în urma lui. 

În ciuda rănilor adânci, Beleg nu a murit, căci era unul 
dintre cei mai măreţi elfi din Pământul de Mijloc şi priceput 
că nimeni altul într-ale tămăduirii, fncet-incet, şi-a 
recăpătat puterile. Apoi. A căutat leşul lui Turin printre cei 
morţi, că să-l înmormânteze, dar, negăsindu-l, a înţeles că 
fiul lui Hurin mai trăia încă şi fusese dus de orci în 
Angband. 

Prea puţine speranţe avea Beleg când a coborât de pe 
Amon Rudh şi a pornit spre miazănoapte, luând urma 
orcilor prin Trecerea peste Teiglin, prin vadul Brithiach, 
străbătând Dimbarul şi îndreptându-se spre Trecătoarea 
Anach. Beleg mai avea puţin şi-i ajungea pe orci - mersese 
fără să doarmă, în vreme ce ei zăboviseră pe drum ca să 
vâneze, fără teamă că ar putea fi urmăriţi. Nici măcar în 
înspăimântătorul codru Taur-nu-Fuin nu le-a pierdut Beleg 
urmă, căci era mai priceput în a desluşi semnele decât 
oricare altul de pe Pământul de Mijloc. Dar, in-tr-o noapte, 
pe când străbătea meleagul acela plin de spaime, a dat 
peste cineva care dormea la rădăcina unui copac înalt şi 
uscat; Beleg s-a oprit lângă cel adormit şi a văzut că era un 
elf. L-a trezit din somn, i-a vorbit, i-a dat o bucată de lembas 
şi l-a întrebat ce vânt îl adusese în locul acela cumplit. lar 
elful i-a răspuns că se numea Gwindor, fiul lui Guilin. 

Beleg s-a uitat îndurerat la el: în fă (a lui se găsea doar o 
umbră cociijata şi înspăimântată a celui ce fusese odată 
seniorul din Nargothrond, care în bătălia Nirnaeth 
Amoediad călărise cu un curaj nebun până la porţile 
Angbandului, unde căzuse prizonier la orci. Puţini dintre 
noldorii prinşi de Morgoth erau ucişi, şi-asta din pricină că 
erau neântrecuţi în a scoate din măruntaiele pământului 
metale şi pietre preţioase şi-n a le lucra; din aceeaşi pricină 
a scăpat şi Gwindor cu viaţă. Dar, apoi, a fost pus la muncă 
în minele de Ia Miazănoapte. Prin galerii ştiute doar de ei, 
elfii care trudeau acolo reuşeau, când şi când, să fugă. Aşa 


s-a întâmplat de l-a găsit Beleg, sfârşit şi năuc, în labirintul 
codrului Taur-nu-Fuin. 

Gwindor i-a povestit cum, într-una din zile, pe când se 
furişa el printre copaci, numai ce vede o întreagă oştire de 
orci, îndreptându-se spre miazănoapte; erau şi lupi cu ei; 
ba şi un om, cu mâinile legate, pe care-l minau cu biciul. 

— Înalt era omul ăla, a mai zis Gwindor, aşa cum sunt 
oamenii ce trăiesc în munţii înceţoşaţi din Hithlum. 

Atunci Beleg i-a spus ce cauta el în Taur-nu-Fuin; Gwindor 
a încercat să-l facă să-şi schimbe gândul, zicându-i că nu va 
izbuti decât să i se alăture lui Turin în chinurile care-l 
aşteptau. Dar Beleg nu voia să-l părăsească pe Turin şi, cu 
toate că el însuşi se simţea cuprins de deznădejde, 
hotărârea lui a retrezit speranţa în inima lui Gwindor; aşa 
că au plecat împreună, luând din nou urma orcilor, până 
când au ieşit din codru pe povimisurile înalțe la poalele 
cărora se aflau dunele pustiului Anfauglith. Acolo îşi 
făcuseră orcii tabără, într-o văioagă stearpă de unde se 
vedeau tancurile Thangorodrimului; cum lumina zilei se 
stingea, i-au pus pe lupi să-i păzească, iar ei au început să 
benchetuiască. De la apus se apropia furtuna, în depărtare 
fulgerele scăpărau peste Munţii Umbroşi. Beleg şi Gwindor 
au pornit pe furiş spre văioagă. 

După ce tabără s-a cufundat în somn, Beleg şi-a luat arcul 
şi, în întuneric, i-a săgetat pe lupii-strajeri, unul câte unul, 
fără să scoată cel mai mic zgomot. Apoi au intrat în tabără, 
infruntind primejdia de a fi prinşi, şi l-au găsit pe Turin, cu 
cătuşe la mâini şi la picioare, legat de un copac uscat; în 
jurul lui erau cuțite, aruncate de orci spre el şi înfipte în 
trunchi. Din pricina istovirii, Turin căzuse într-un somn 
adine. Beleg şi Gwindor au tăiat funia ce-l ţinea legat de 
copac şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au scos din 
văioagă; dar nu l-au putut duce prea departe, ci s-au oprit 
într-un desiş de scaieţi, ceva mai sus de văioagă. Acolo l-au 
lăsat jos. Furtuna ajunsese deasupra lor. Beleg şi-a scos 
sabia Anglachel şi a tăiat cătuşele; dar soarta a vrut ca ziua 


să se termine altfel, căci, în clipa în care a tăiat cătuşele, 
vârful săbiei a alunecat şi i s-a înfipt lui Turin în labă 
piciorului. Abia atunci s-a trezit flăcăul, cuprins brusc de 
furie şi spaimă, şi, când a dat cu ochii de o umbră aplecată 
asupra lui cu un tăiş în mână, a sărit în sus ţipând, 
încredinţat că orcii veniseră iarăşi să-l chinuie; s-a luptat cu 
umbră în întuneric, a reuşit să-i smulgă sabia din mână şi a 
înfipt-o în Beleg Cuthalion, gândind că e unul dintre 
duşmani. 

Dar cum stătea el aşa, descătuşat şi gata să-şi vândă 
scump pielea în lupta cu vrăjmaşii pe care-i închipuia peste 
tot în jur, un fulger cumplit a brăzdat cerul deasupra lor; în 
lumina aceea s-a uitat în jos şi a văzut chipul lui Beleg. Ca 
trăsnit a rămas Turin, mut, cu ochii aţintiţi la moartea 
aşternută pe obrazul elfului, înțelegând ce făcuse; iar chipul 
său era atât de încrâncenat în lumina fulgerelor ce 
scăpărau peste tot în jur, încât Gwindor s-a ghemuit la 
pământ fără să cuteze a-şi ridica ochii. 

În vâlcea, orcii se treziseră şi ei; tabăra fremăta de tunetul 
ce venea de la apus, încredinţaţi că era trimis împotriva lor 
de puternicii Duşmani de dincolo de Mare. Apoi s-a stârnit 
vântul şi baierile cerului s-au rupt, lăsând ploaia să cadă; de 
pe coamele podişului Taur-nu-Fuin se prăvăleau torente. 
Dându-şi seama în ce primejdie se aflau, Gwindor i-a strigat 
lui Turin să plece de acolo, dar flăcăul continua să şadă în 
furtună nemişcat, cu chipul împietrit, lângă trupul lui Beleg 
Cuthalion. 

Până dimineaţă, furtuna s-a îndepărtat spre răsărit, peste 
Lothlann, făcând loc soarelui de toamnă, fierbinte şi 
strălucitor; crezând că Turin reuşise cumva să scape şi 
fugise, iar ploaia îi ştersese urmele, orcii au luat-o din loc în 
mare grabă, fără să-l mai caute. Gwindor i-a zărit 
traversând nisipurile aburinde ale pustiului Anfauglith. 
Orcii se întorceau la Morgoth cu mâinile goale, lăsându-l în 
urmă pe fiul lui Hurin, care şedea cu un aer buimac, că de 


nebun, pe un povir-nis al podişului, apăsat de-o povară mult 
mai grea decât cătuşele orcilor. 

Cu chiu, cu vai, Gwindor a reuşit să-l scoată din împietrire, 
că să-l ajute să-l îngroape pe Beleg. S-a ridicat Turin ca şi 
cum ar fi fost trezit dintr-un somn greu; împreună l-au 
întins pe Beleg într-o scobitură, alături l-au pus pe 
Belthronding, marele său arc, făcut din lemn negru de tisă. 
Pe Anglachel. Sabia lui Beleg, a luat-o Gwindor, spunând că, 
decât să zacă nefolositoare în pământ, mai bine să se 
răzbune pe slujitorii lui Morgoth; şi a mai luat Gwindor şi 
turtele lembas ale lui Melian, să le dea puteri în sălbăticie. 

Astfel a pierit Beleg Arcul Puternic, cel mai credincios 
prieten, cel mai priceput şi mai destoinic dintre toţi cei ce 
sălăşluiau în codrii Beleriandului în Zilele de Odinioară, 
răpus de mâna celui pe care l-a iubit mai mult decât pe 
oricine altcineva; iar durerea pentru pierderea lui i s-a 
întipărit lui Tărin pe chip pentru totdeauna. În schimb, elful 
din Nargothrond simţea în el o nouă putere şi, plin de curaj, 
l-a călăuzit pe Turin departe de Taur-nu-Fuin. Tot timpul cât 
au străbătut ei drumuri şi poteci lungi, presărate de 
primejdii, Turin nu a scos o vorbă; mergea ca unul care nu 
mai are nici o dorinţă sau nădejde în suflet. Anul se apropia 
de sfârşit, iama se abătuse de-acum peste meleagurile de Ia 
miazănoapte. Dar Gwindor era tot timpul acolo, lângă el, să- 
| păzească şi să-l câlăuzească; aşa au trecut ei Sirionul spre 
apus şi, într-un tir-ziu, au ajuns la Eithel Ivrin, izvoarele 
Râului Narog, la poalele Munţilor Umbrei, şi i-a vorbit 
Gwindor lui Turin astfel: 

— Trezeşte-te, Turin, fiu al lui Hurin Thalion! Pe Lacul 
Ivrin este numai râset. Din fântâni de cleştar nesecate îşi ia 
el apele şi nimic nu-l poate întina, căci e păzit de Ulmo, 
Domnul Apelor, care i-a săvârşit frumuseţea în străvechime. 

Turin a îngenuncheat şi a băut din apa lacului; pe 
neaşteptate, s-a aruncat la pământ şi lacrimile au prins să 
curgă slobode, tămăduindu-l de nebunia ce-l cuprinsese. 


Acolo a făcut el un cântec pentru Beleg; l-a numit Laer Cu 
Beleg, Cântecul Marelui Arc; îl cânta cu voce tare, fără să-i 
pese de primejdii. Gwindor i-a pus sabia Anglachel în mână. 
Turin ştia că era grea şi aprigă şi că avea puteri mari; dar 
lama îi era neagră, fără strălucire, cu tăişul tocit. 

— Ciudată e lama asta, a spus Gwindor, nu seamănă cu 
nimic din ce mi-a fost dat să văd în Pământul de Mijloc. Îl 
jeleşte pe Beleg, aidoma ţie. Fii însă pe pace, eu mă întorc 
în Nargothrond, fortăreaţa lui Finarfin, iar tu vei veni cu 
mine şi acolo te vei întrema şi vei prinde puteri. 

— Cine eşti? L-a întrebat Turin. 

— Un elf rătăcitor, un sclav fugit, pe care l-a întâlnit Beleg 
şi i-a dat nădejde. Odată am fost Gwindor, fiul lui Guilin, 
senior în Nargothrond, până am plecat să mă lupt în bătălia 
Nimaeth Amoediad şi am ajuns sclav în Angband. 

— Înseamnă că l-ai văzut pe Hurin, fiul lui Galdor, 
războinicul din Dor-16min? A întrebat Turin. 

— De văzut nu l-am văzut, a răspuns Gwindor. Dar prin 
Angband se povesteşte cum că el încă îl mai înfrunta pe 
Morgoth; iar acesta i-ar fi blestemat pe el şi pe tot neamul 
său. 

— Aşa-mi vine să cred, a zis Turin. 

S-au ridicat de pe mal şi, lăsând în urma Eithel Ivrinul, s- 
au îndreptat spre miazăzi, de-a lungul Râului Narog, până 
au fost prinşi de iscoadele elfilor şi duşi ca prizonieri în 
fortăreaţa ascunsă. Astfel a ajuns Turin în Nargothrond. 

La început, Gwindor n-a fost recunoscut de-ai săi, căci 
plecase tânăr şi vânjos şi se întorsese ca un bătrân de-al 
oamenilor muritori, intr-aut îl măcinaseră chinurile şi trudă 
din mână; numai Finduilas, fiica Regelui Orodreth, a ştiut 
cine este şi i-a dat bineţe; îl iubise pe Gwindor înainte de 
bătălia Nimaeth şi el o iubise pentru frumuseţea ei, numind- 
o Faelivrin, ceea ce înseamnă „Strălucirea Soarelui în apele 
Ivrinului”. De hatârul lui Gwindor, Turin a fost lăsat să intre 
împreună cu el în Nargothrond. Acolo a rămas să trăiască, 


prețuit de toţi. Dar. Când Gwindor da să-i spună pe nume, 
Turin îl oprea: 

— Suit Agarwaen, zicea el, fiul lui Umarth (adică Patat-de- 
singe, Fiul Ghinionului), vânător în codri. 

Elfii din Nargothrond se mulţumeau cu acest răspuns, fără 
să-l mai iscodească. 

În vremea care a urmat, Turin avea să se bucure de tot 
mai multă preţuire din partea lui Orodreth ţi n-a trecut 
mult până când a câştigat inimile tuturor celor din 
Nargothrond. Tânăr era, abia atinsese vârsta la care putea 
fi numit bărbat; iar la chip semăna aidoma cu Morwen 
Eledhwen, mama sa: acelaşi păr negru şi aceeaşi piele albă, 
aceiaşi ochi cenusu, mai chipeş decât orice alt muritor din 
Vremurile de Odinioară. Vorba şi felul lui de-a fi aminteau 
de străvechiul regat al Doriathului şi chiar şi printre elfi 
putea fi luat drept un vlăstar al măreţelor spiţe ale 
noldonlor, astfel că mulţi îl numeau Adanedhel, Omul-elf. 
Fierari pricepuţi din Nargothrond au bătut din nou tăişul 
sabiei Anglachel, dându-i-o lui Tunn că nouă şi, cu toate ca 
lama avea să-i fie întotdeauna neagră, tăişurile îi luceau că 
focul mocnit; Gurthang i-a pus numele Turin, Fierul Mortii- 
Atât de man îi erau vitejia $1 destoinicia în luptele purtate 
la fruntariile Câmpiei Străjuite, încât lui însuşi i s-a dat 
numele de Mormegil, Sabia Neaga; iar elfii obişnuiau să 
spună: 

— Mormegil nu poate fi răpus, decât printr-o întâmplare 
nefericită ori de o săgeată ticăloasă trasă de la depărtare. 

Aşa că i-au dăruit zale din cele făcute de gnomi, că să-l 
apere; şi odată, când era el foarte inversunai, a descoperit 
printre armele din arsenal o mască de-a gnomilor, aurită 
toată, pe care şi-a pus-o înaintea unei bătălii - a fost 
deajuns că vrăjmaşii să fugă din calea lui. 

În acest timp, Finduilas s-a îndepărtat în inima ei de 
Gwindor; fără să vrea, a simţit cum o copleşeşte dragostea 
pentru Turin; dar flăcăul nu-și dădea seama ce se întâmplă. 
Cu sufletul sfâşiat, Finduilas se cufundă tot mai mult în 


tristeţe; era trasă la faţă şi tăcută. Pe Gwindor îl măcinau 
gânduri întunecate; nemaiindurindu-le. I-a vorbit lui 
Finduilas, spunându-i: 

— Fiică a spiţei lui Fingolfui, nu lasa durerea să se 
strecoare între noi; chiar dacă Morgoth mi-a distrus viaţa, 
tot pe tine te iubesc. Du-te acolo unde te cheamă dragostea, 
dar fu cu băgare de seamă! Nu e bine că Întâii Născuţi ai 
lui Iluvatar să-şi unească viaţa de Cei Născuţi După; şi nu ar 
fi nici înţelept, căci viaţa lor e scurtă şi pier curând, 
lăsându-ne văduviţi cât durează lumea asta. Soarta însăşi 
nu o îngăduie, decât o dată sau de două ori, dintr-o pricină 
a destinului pe care noi nu avem cum s-o ştim. Dar omul 
acesta nu e Beren. Şi lui i-a fost scrisă o ursită, orice ochi 
văzător poate desluşi aceasta, larursita-i este întunecată. 
Nu te băga peste ea! De-o vei face, dragostea te va trăda şi 
se va preface în amărăciune şi moarte. Ascultă-mă bine! O fi 
el Agarwaen, fiul lui Umarth, dar numele lui adevărat este 
Turin, fiul lui Hurin pe care Morgoth îl (ine în Angband şi 
pe-al cărui neam l-a blestemat. Să nu pui la îndoială 
puterea lui Morgoth Bauglir! Nu şi-a lăsat ea semnele în 
fiinţa mea? 

Finduilas a rămas multă vreme pe gânduri; într-un târziu, 
a vorbit, zicând doar atât: 

— Turui, fiul lui Hurin, nu mă iubeşte, nici nu mă va iubi. 
Aflând Turin de la Finduilas despre cele întâmplate, s-a 
lăsat pradă mâniei şi i-a spus lui Gwindor: 

— Mi-ai salvat viaţa şi m-ai apărat, iar pentru astea te-am 
îndrăgit. Dar acum mi-a făcut rău, prietene, tradindu-mi 
adevăratul nume, căci mi-ai invocat ursita de care voiam să 
mă feresc. 

— Ursita în tine race, nu în numele tău, i-a răspuns 
Gwindor. Când a aflat Orodreth că Mormegil era într- 
adevăr fiul lui Hurin Thalion, i-a arătat mare cinste şi l-a 
ridicat la mare rang printre locuitorii fortăreței 
Nargothrond. Lui Turin nu-i plăcea felul în care luptau ei, 
cu atacuri neaşteptate, cu furişări şi cu săgeți trase din 


ascunzători; el voia lovituri curajoase, lupte la câmp 
deschis; sfaturile lui erau tot mai adesea ascultate şi urmate 
de Rege. În acele vremuri, elfii din Nargothrond au uitat de 
felul lor ascuns de-a fi şi s-au avântat în lupta pe faţă. 
Arsenalele se umpleau de arme. Sfătuiţi de Turin, noldorii 
au durat un pod mare peste Narog, care pomea chiar de la 
Porţile lui Felagund, pentru că armiile lor să poată trece 
râul mai iute. În scurtă vreme, slugile Angbandului au fost 
izgonite de pe întregul meleag ce se întindea între Narog şi 
Sirion la răsărit, iar, la apus, până la Nenning şi la pustiitele 
Falas. Gwindor i se împotrivea lui Turin în faţa lui Orodreth, 
spunând că sfaturile sale erau greşite, ceea ce l-a coborât în 
ochii Regelui şi nimeni nu mai lua seama la vorbele lui, căci 
nu mai avea putere şi nu mai era chemat să lupte în fruntea 
oştirii. Astfel a ajuns fortăreaţa Nargothrond să se 
dezvăluie în faţă furiei şi urii lui Morgoth; totuşi, la 
rugămintea lui Turin, numele lui adevărat n-a fost dat în 
vileag, încât, cu toate că faima faptelor sale de arme 
ajunsese în Doriath şi la urechile lui Thingol, zvonurile 
pomeneau doar de Sabia Neagră din Nargothrond. 

În acel timp de linişte şi speranţă, când mulţumită faptelor 
lui Mormegil, puterea lui Morgoth era zăgăzuită la apus de 
Sirion, Morwen a fugit în sfârşit din Dor-lamin, împreună cu 
fiica ei, Nienor, şi s-a încumetat să străbată lungul drum 
până la curtea lui Thingol. Acolo însă o aştepta o nouă 
durere, căci nu l-a mai găsit pe Turin, iar în Doriath nu se 
mai ştia nimic despre el de când Coiful Dragonului 
dispăruse de pe meleagurile de la apus de Sirion; cu toate 
acestea, Morwen a rămas în Doriath împreună cu Nienor, 
ca oaspeţi ai lui Thingol şi Melian, fiind cinstite cum se 
cuvenea rangului lor. 

S-a întâmplat că, în primăvara celui de-al patru sute 
nouăzeci şi cincilea an de la primul răsărit al Lunii, în 
Nargothrond să sosească doi elfi, pe nume Gelmir şi 
Arminas; erau din neamul lui Angrod, dar, de când cu 
bătălia Dagor Bragollach, trăiseră la miazăzi, găzduiţi de 


Cirdan Făuritorul de Corăbii. Din lungile lor călătorii 
aduceau acum veşti despre strângerea unei adevărate oştiri 
de orci şi de alte creaturi ticăloase, la poalele munţilor Ered 
Wethrin şi în Trecătoarea Sirion; tot ei spuneau că Ulmoi 
se arătase lui Cirdan şi-l prevenise că o primejdie mare se 
apropia de Nargothrond. 

— Ascultaţi vorbele Domnului Apelor! I-au zis ei Regelui. 
Astfel i-a vorbit el lui Cirdan Făuritorul de Corăbii: „Raul de 
la Miazănoapte a pângărit izvoarele Sirionului, iar puterea 
mea se depărtează din apele curgătoare. Dar altceva şi mai 
rău sta să vină. Ci spune-i Seniorului din Nargothrond: 
«Zăvoraşte porţile fortăreței şi nu mai ieşi de-acolo. Aruncă 
pietrele min-driei tale în apele zgomotoase, pentru că răul 
ce se furişează să nu găsească poarta» ,. 

S-a tulburat Orodreth la aceste vorbe întunecate ale 
solilor, dar Turin cu nici un chip nu voia să le dea ascultare 
şi cu atât mai puţin să lase că podul să fie dărâmat; 
devenise tare trufaş şi neândurător şi totul trebuia făcut 
numai după cum dorea el. 

N-a trecut mult şi a fost răpus Handir, Seniorul din Brethil, 
căci orcii năvăliseră în ţara lui şi Handir se luptase cu ei, iar 
oamenii din Brethil au fost învinşi şi alungaţi înapoi în codrii 
lor. În toamna aceluiaşi an, socotind că sosise clipa potrivită, 
Morgoth a slobozit asupra poporului ce sălăşluia de-a 
lungul Râului Narog marea oaste pe care o pregătise de 
multă vreme; Glaurung Uruloki a străbătut puştiul 
Anfauglith şi a ajuns în văile de la miazănoapte ale 
Sirionului, prăpădind totul în calea lui. La umbra munţilor 
Ered Wethrin, a pângărit izvorul Eithel Ivrin, apoi a trecut 
mai departe, intrând în regatul Nargothrond şi pârjolind 
Talath Dirnen, Câmpia Străjuita, aflată între Narog şi 
Teiglin. 

Atunci au ieşit la luptă războinicii lui Nargothrond; înalt şi 
cumplit arata Turin în acea zi, iar ostenii se simțeau plini de 
curaj, văzându-l cum călărea la dreapta lui Orodreth. Dar 
oştirea lui Morgoth era cu mult mai numeroasă decât 


spuseseră iscoadele Regelui şi nimeni nu putea îndura 
apropierea lui Glaurung, fără doar Turin aparat de mască 
lui; elfii au fost siliţi de către orci să dea îndărăt şi să se 
retragă pe câmpia Tumhaladului, între Ginglith şi Narog, şi 
acolo au fost încercuiți. În acea zi, mândria şi armia din 
Nargothrond s-au spulberat ca pleava; Orodreth a căzut în 
primele rânduri, iar Gwindor, fiul lui Guilin, a fost rănit de 
moarte. Dar Turin i-a venit în ajutor şi orcii au fugit din 
calea lui; l-a scos pe Gwindor din învălmăşeala aceea şi, 
reuşind să se adăpostească într-o pădure, l-a aşezat pe 
iarbă. 

I-a spus Gwindor atunci: 

— Te-am purtat, m-ai purtat! Pentru mine a fost fără 
noroc, pentru tine este în zadar; căci trupul mi-e rănit şi 
nimic nu-l mai tămăduieşte şi va trebui să părăsesc 
Pământul de Mijloc. Batăr că te iubesc, fiu al lui Hurin, tot 
blestem ziua în care te-am luat de la orci. De n-ar fi fost 
curajul şi trufia ta, aş fi avut parte şi de iubire, şi de viaţă, 
iar Nargothrond ar mai fi ţinut piept duşmanului o vreme. 
Acum, de mă iubeşti şi tu, lasă-mă! Grăbeşte-te spre 
Nargothrond şi scoate-o de-acolo pe Finduilas. Doar atât îţi 
mai spun: numai ea stă între tine şi soarta ce ţi-e hărăzita. 
Dacă tu o părăseşti pe Finduilas, fii încredinţat că ursita-ţi 
te va găsi fără greş! Rămâi cu bine! 

În grabă s-a întors atunci Turin în Nargothrond, chemin- 
du-i după sine pe toţi ostenii pe care-i găsea pe drum; 
frunzele care mai atimau pe crengi în acea toamnă ce se 
preschimbă în iarna aspră erau smulse de vântul stimit de 
goana lor. Numai că oastea orcilor şi Glaurung Dragonul 
ajunseseră acolo înaintea lor, pe neaşteptate, înainte că 
oştenii rămaşi de strajă să fi aflat ce se petrecuse pe câmpia 
Tumhaladului. În acea zi, podul peste Narog s-a dovedit un 
lucru rău - mare şi bine clădit, n-a putut fi distrus cu 
repeziciune, încât duşmanii au trecut una-două peste râul 
adânc şi Glaurung s-a repezit spre Porţile lui Felagund ca 


un berbece de foc şi, după ce le-a dărâmat, a pătruns 
înăuntru. 

Când a sosit Turin, fortăreaţa Nargothrond căzuse prada 
vrăjmaşilor. Orcii îi uciseseră ori îi puseseră pe fugă pe toţi 
ostenii pe care-i găsiseră acolo şi tocmai luaseră în 
stăpânire sălile cele mari şi încăperile, distrugând ceea ce 
nu jefuiau; femeile şi slujnicele pe care nu le dăduseră 
prada focului sau nu le spintecaseră fuseseră îngrămădite 
pe terasele din faţa porţilor, pentru a fi duse drept sclave lui 
Morgoth. În acel ceas de pustiire şi deznădejde a sosit Turin 
şi nimeni n-a putut să i se împotrivească; sau nu a vrut, cu 
toate că dobora tot ce-i stă în cale, şi, astfel, a trecut podul, 
croindu-şi drum până la prizoniere. 

Singur rămăsese, căci puţinii osteni care-l urmaseră 
fugiseră îngroziţi. Dar în acea clipă dintre porţile prăbuşite 
s-a ivit Glaurung şi s-a aşezat între Turin şi pod. Pe 
neaşteptate a prins glas, căci vorbea spiritul ticălos ce 
sălăşluia în el, şi a spus: 

— Slavă, fiu al lui Turin. Bine-mi pare de întâlnire! 

Turin s-a răsucit dintr-un salt şi s-a repezit spre el. 

Tăişul lui Gurthang a lucit ca fulgerat, dar Glaurung nu şi- 
a trimis flăcările asupra lui, nici nu s-a clintit, ci şi-a deschis 
larg ochii lui de şarpe şi i-a pironit asupra lui Turin. Fără 
teamă, el l-a privit drept în ochi, în timp ce înaltă sabia; în 
aceeaşi clipă, ochii fără pleoape ai dragonului l-au învăluit 
în vraja lor tintuitoare şi Turin a împietrit. Multă vreme a 
rămas ca o stână. Numai ei doi se găseau în faţa porţilor 
fortăreței Nargothrond. A vorbit din nou Glaurung, luându-l 
în derâdere pe Turin: 

— Ticăloase ţi-au fost faptele, fiu al lui Hurin, vlăstar 
nerecunoscător, proscris, ucigaş de prieteni, hoţ de iubire, 
uzurpator al Nargothrondului, căpetenie nesăbuită şi 
trădător de neam! Ca nişte sclave trăiesc mama şi sora ta în 
Dor-lOmin, în sărăcie şi în nevoi. Tu, înveşmântat ca un 
prinţ, ele - în zdrenţe; după tine tânjesc ele, dara ţie nici că- 


ţi pasă... Bucuros ar fi tatine-tau să afle că are un asemenea 
fiu; şi va afla! 

Ţintuit de vraja ochilor lui Glaurung, Turin îi ascultă 
vorbele, văzându-se pe sine că într-o oglindă strâmbată de 
răutate, şi l-a cuprins scârbă de ceea ce vedea. 

În timp ce stătea astfel, împietrit de ochii dragonului, 
prada gândurilor chinuitoare, fără să se poată clinti, orcii 
le-au minat pe prizoniere pe lângă Turin şi peste pod. 
Printre ele se găsea şi Finduilas. L-a strigat ea pe Turin, dar 
abia după ce strigătele ei şi vaierele prizonierelor s-au stins 
departe, pe drumul către miazănoapte, l-a eliberat 
Glaurung pe flăcău de vraja ochilor. Însă vocea avea să-l 
bântuie de atunci încolo, fără ca Turin să-şi mai poată 
astupa urechile ca să n-o mai audă. 

Dintr-o dată, Glaurung şi-a întors privirile într-o parte şi a 
aşteptat; Turin s-a mişcat încet, trezindu-se că dintr-un vis 
înfiorător. Venindu-şi în fire, s-a aruncat asupra dragonului 
cu un strigăt. Dar Glaurung a izbucnit în râs, spunând: 

— Dacă ţi-e scris să cazi răpus, te voi răpune bucuros. 
Numai că lui Morwen şi lui Nienor le va fi de prea puţin 
folos. Nici nu ţi-a păsat de strigătele elfei celeia. Oare vei 
nesocoti şi legătura de sânge? 

Atunci Turin şi-a ridicat sabia şi a înfipt-o în ochii 
dragonului. Cu o răsucire fulgerătoare, Glaurung s-a înălţat 
deasupra lui, zicând: 

— I-a te uită! Da' ştiu că eşti viteaz; mai abitir decât toţi pe 
care i-am cunoscut. Mint ceia care spun că d'alde noi nu 
preţuim vitejia duşmanilor. Ia aminte! Îţi dăruiesc 
libertatea. Du-te la rubedeniile tale dacă poţi! Pleacă de- 
aici! Şi de-o fi să mai rămână în viaţa vreun elf sau om care 
să povestească despre aste zile, cu dispreţ te vor pomeni, n- 
ai grijă, dacă dai cu piciorul acestui dar. 

Încă buimăcit de privirea dragonului, părându-i-se că avea 
în faţă un duşman ce cunoştea milă, Turin s-a încrezut în 
vorbele lui Glaurung; făcând cale-intoarsa, a rupt-o la fugă 


peste pod. În urmă, a auzit din nou vocea cruntă a lui 
Glaurung: 

— Grăbeşte-te, fiu al lui Hurin, spre Dor-l6min! Ori te 
pomeneşti că iarăşi ajung orcii înaintea ta? Şi de-o fi să 
zăboveşti din pricina lui Finduilas, nicicând n-o vei mai 
vedea pe Morwen, iar pe sora ta, Nienor, nici atât; şi te vor 
blestema. 

Dar 'Turin o apucase de-acum pe drumul spre 
miazănoapte. Glaurung a izbucnit în râs, căci împlinise 
porunca ce i-o dăduse Stăpânul său. Apoi şi-a văzut de ceea 
ce-i plăcea lui îndeosebi: scoțând flăcări pe nări, a pârjolit 
totul în jurul lui. După care i-a strâns pe orcii care 
rămăseseră la jefuit şi i-a minat de-acolo, nelăsându-i să ia 
nimic din ceea ce tâlhăriseră. După ce-au trecut podul, 
Glaurung l-a făcut farime-farimite, lăsându-l să cadă în 
înspumatul Narog. De-acum, nimeni nu mai putea ajunge la 
el. Simţindu-se în siguranţă, a adunat toate bogăţiile lui 
Felagund într-o grămadă mare în cea mai afunda sală şi s-a 
cocoţat pe ea ca să se odihnească o vreme. 

Turin gonea pe drumuri, spre miazănoapte, străbătând 
meleaguri pustiite, între Narog şi Teiglin, şi, curând, a dat 
piept cu lama Cruntă; căci în acel an, zăpadă a căzut 
înainte să se sfârşească toamna, iar primăvara a venit 
târziu, cu mult frig. Mereu i se părea lui Turin că aude 
strigătele lui Finduilas, chemându-i numele prin păduri şi 
printre dealuri, iar chinul îi sporea cu atât mai mult; dar 
inima îi era încă înfierbântată de minciunile lui Glaurung şi- 
n faţa ochilor i se năzărea că-i vede pe orci dând foc casei 
lui Hurin sau chinuindu-le pe Morwen şi pe Nienor, astfel că 
nu-şi abătea paşii de la drumul pe care pornise. 

Într-un târziu, istovit de grabă cu care mersese şi de 
drumul lung (patruzeci de leghe - poate chiar mai multe - 
străbătuse fără odihnă), Turin a ajuns cu primele înghețuri 
ale iernii la iazurile Ivrin, unde se tămăduise înainte. Acum 
se preschimbaseră într-o mlaştină îngheţată, din care nu 
mai putea să-şi stâmpere setea. 


Cu greu a trecut curmăturile ce-l duceau spre Dor-lomin, 
înfruntând ninsorile dezlănţuite dinspre miazănoapte şi, 
într-un târziu, a ajuns pe meleagurile copilăriei sale. Pustii 
şi neprimitoare i s-au înfăţişat; iar Morwen nu mai era 
acolo. Turin a găsit casa pustiita, rece şi goală; prin 
preajmă, nici un suflet. Aşa că a plecat mai departe şi a 
ajuns la casa lui Brodda Răsăriteanul, cel care o avea drept 
soţie pe Aerin, rubedenia lui Hurin; acolo a aflat Turin, de la 
un servitor bătrân, că Morwen plecase demult, fugise cu 
Nienor din Dor-l6min, dar încotro, numai Aerin ştia. 

Atunci Turin s-a dus întins la Brodda, care se afla la masă 
şi, apucându-l pe după gât, şi-a tras sabia din teacă şi a 
cerut să i se spună unde anume plecase Morwen; i-a 
răspuns Aerin, zicându-i că mersese în Doriath să-l caute pe 
fiul ei. 

— Pe-atunci meleagurile scăpaseră de rău mulţumită 
Sabiei Negre de la miazăzi, care, pare-se, ar fi căzut răpus, 
a mai zis ea. 

Abia atunci i s-au deschis lui Turin ochii şi ultimele valuri 
ale vrajei lui Glaurung s-au ridicat; deznădejdea şi mânia 
împotriva minciunilor amăgitoare şi ura faţă de cei care-o 
asupriseră pe Morwen au trezit în el o furie atât de neagră, 
încât l-a spintecat pe Brodda chiar acolo, în sala lui, şi după 
acesta, pe alţi Răsăriteni, oaspeţi la masă. Apoi a ieşit în 
fugă afară, în frigul iemii, ca un om hăituit; l-au ajutat însă 
câţiva din poporul lui Hardor, care mai rămăseseră în viaţă 
şi care cunoşteau potecile ținutului aceluia pustiu; astfel a 
părăsit el pentru a doua oară tara copilăriei sale, luptându- 
se cu nămeţii şi ninsoarea, şi s-a întors în valea Sirionului. 
Sufletul îi era încrâncenat, căci nu făcuse decât să abată şi 
mai multe nenorociri asupra Dor-lominului şi a putinilor 
locuitori ce mai rămăseseră din poporul de altădată şi ştia 
că oamenii aceştia se bucurau de plecarea lui. Singura lui 
mângâiere era că vitejia Sabiei Negre îi deschisese drum lui 
Morwen prin Doriath. „înseamnă că faptele de atunci n-au 
adus numai năpasta, şi-a spus el în gând. Şi unde altundeva 


să-i fi pus mai la adăpost pe-ai mei, chiar de-aş fi sosit mai 
devreme? Căci dacă şi Brâul lui Melian se frânge, piere şi 
ultima nădejde. Nu, cum s-au întâmplat toate e cel mai 
bine; căci cu pe unde merg, se-ntunecă totul în jur. Las' să 
aibă Melian grijă de ele! Iar eu le voi lăsa în pace o vreme, 
ferindu-le, astfel, de orice umbră.” 

A coborât Turin din Ered Wethrin şi a început s-o caute pe 
Finduilas, dar în zadar a răscolit pădurile de la poalele 
munţilor, rătăcind şi stând mereu la pândă, că o 
sălbăticiune; toate drumurile ce duceau spre miazănoapte, 
spre Trecătoarea Sirion, le-a bătut. Ajunsese prea târziu; 
urmele se învechiseră sau fuseseră şterse de iarnă. 
Întâmplarea a făcut că, luând-o spre miazăzi, pe valea 
Teiglinului în jos, să dea peste nişte oameni din codrul 
Brethil, pe care îi împresuraseră orcii; când l-au zărit pe 
Turin, orcii au fugit din calea sabiei Gurthang şi, astfel, i-a 
eliberat el pe acei pădureni. Le-a spus că se numeşte 
Sălbaticul din Păduri, iar oamenii l-au rugat să vină să 
traiascaimpreună cu ei; dar Turin le-a răspuns că pornise 
într-o misie pe care încă n-o dusese la bun sfârşit, anume s- 
o găsească pe Finduilas, fiica lui Orodreth din Nargothrond. 
Atunci Dorlas, căpetenia pădurenilor, i-a dat cumplită veste 
a morţii ei. Oamenii din Brethil atacaseră la Trecerea peste 
Teiglin oastea orcilor care le duceau pe prizonierele din 
Nargothrond; nădăjduiseră să le scape, dar orcii le 
răpuseseră fără milă, iar pe Finduilas o (intuiseră de un 
copac cu o suliță. Atât a mai apucat ea să zică: „Spuneţi-i lui 
Mormegil că Finduilas este aici” - şi a murit. Au 
înmormântat-o lângă acel loc şi au înălţat un gorgan 
deasupra, pe care l-au numit Haudh-en-Elleth, Gorganul 
Fecioarei Elfe. 

Turin i-a rugat să-l ducă la mormântul ei şi acolo s-a 
prăbuşit doborât de o durere sora cu moartea. S-a dumirit 
Dorlas atunci că sălbaticul acesta cu sabia neagră, vestita 
până în adâncurile codrului Brethil, care o caută pe fiica 
Regelui, nu putea fi altul decât Mormegil din Nargothrond, 


despre care umblă zvonul că ar fi fost fiul lui Hurin din Dor- 
lOmin. Aşa că pădurenii l-au ridicat de jos şi l-au dus la ei 
acasă. Sala-j şurile lor se găseau în spatele unei palisade, 
Ephel Brandir se numea, făcută pe Amon Obel, un deal din 
codru. Din pricina războiului, Poporul lui Haleth se 
împuţinase; în fruntea lui se afla Brandir, fiul lui Handir, un 
om paşnic şi şchiopătând de-un picior încă din copilărie, 
care caută să-şi apere neamul de puterea de la 
Miazănoapte mai degrabă prin tăinuirea lui decât prin fapte 
de arme. lar veştile aduse de Dorlas l-au neliniştit şi, când a 
zărit chipul lui Turin, aşa cum zăcea el pe targă, un nor 
rauprevestitor i-a învăluit sufletul. Dar s-a îndurat de 
năpasta ce-l lovise şi l-a primit în casa lui pentru a-l îngriji, 
căci avea harul tămăduirii. O dată cu venirea primăverii, 
Turin a dat la o parte tristeţea, a prins din nou puteri; şi, 
punându-se el pe picioare, s-a gândit să rămână ascuns în 
Brethil, unde să uite de umbră ce-i întunecase inima şi de 
trecut. Prin urmare, şi-a luat un alt nume, lurambar, care 
în graiul elfilor nobili însemna Stăpânul Destinului, şi i-a 
rugat pe pădureni să uite că era străin printre ei sau că 
purtase vreodată alt nume. Numai armele nu le-a lăsat 
deoparte, căci nu putea îndura să-i vadă pe orci venind la 
Trecerea peste Teiglin sau să se apropie de Haudh-en- 
Elleth. Astfel că gorganul a devenit în scurt timp un loc de 
temut pentru duşmani, pe care ei aveau grijă să-l ocolească. 
Acum însă Turin nu se mai bătea cu sabia lui neagră, pe 
care o pusese-n cui, ci cu arcul şi sulița. 

Între timp, în Doriath ajunseseră veşti despre cele 
petrecute la Nargothrond, căci unii care izbutiseră să scape 
de la măcel şi jaf şi supravieţuiseră în sălbăticie Iernii 
Crunte, veniseră să-i ceară lui Thingol să-i adăpostească; 
iar străjerii de la hotare i-au adus în faţa Regelui. Spuneau 
pribegii că toţi vrăjmaşii fugiseră spre miazănoapte sau că 
Glaurung se cuibărise în fortăreaţa lui Felagund şi încă se 
mai afla acolo; alţii ziceau că Mormegil căzuse răpus sau că 
fusese vrăjit de dragon şi rămăsese cu acesta în 


Nargothrond, preschimbat în stana. Cu toţii însă susțineau 
sus şi tare că mulţi din Nargothrond ştiuseră încă înainte de 
prăpăd că Mormegil nu era altul decât Turin, fiul lui Hurin 
din Dor-lOmin. 

Atât i-a trebuit lui Morwen să audă. În tulburarea care a 
cuprins-o, n-a mai ascultat de sfatul lui Melian, ci a pornit 
de îndată de una singură, prin sălbăticie. Să-şi găsească fiul 
sau măcar să afle ceva despre el. Thingol l-a trimis pe 
Mablung după ea, ca să o păzească şi să afle şi el niscai 
veşti; pe Nienor a rugat-o să rămână în fortăreață. Numai 
că părea că întreaga temeritate a Casei lui Hurin în fata 
asta se strânsese; astfel că, într-un ceas rău, s-a hotărât să 
plece şi ea după Morwen; punând pe ea veşmintele unui 
curtean deal lui Thingol, a încălecat pe cal şi a pornit într-o 
călătorie fără de noroc. 

Mablung şi Nienor au ajuns-o pe Morwen din urmă pe 
malul Sirionului. Mablung a încercat s-o facă să se întoarcă 
în Menegroth, dar ea era de neclintit. Atunci Nienor şi-a 
lepădat veşmintele de împrumut. Văzând cine era cu 
adevărat curteanul, Morwen i-a poruncit să se ducă acasă, 
însă fiica ei s-a dovedit la fel de încăpăţânată; lui Mablung 
nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să le ducă pe 
Amandouă la debarcaderul tainic de la Heleşteiele 
Amurgului şi să treacă pe celălalt mal al Sirionului. După 
alte trei zile petrecute pe druM. Au ajuns la Amon Ethir, 
Dealul Iscoadelor, pe care, cu multă vreme înainte, 
trudiseră o mulţime de supuşi să-l ridice la porunca lui 
Felagund, la o leghe depărtare de Nargothrond. Acolo a 
aşezat Mablung o strajă de călăreţi în jurul lui Morwen şi a 
fiicei sale, neingaduindu-le cu nici un chip să meargă mai 
departe. El însă, cum nu vedea de pe deal nici ţipenie de 
vrăjmaş, a coborât cu iscoadele lui la Râul Narog, 
furişându-se cât au putut ei mai bine. 

Numai că Glaurung ştia tot ce se petrecea, aşa că a ieşit 
din ascunzătoare spumegând de furie şi s-a pus în râu, 
ridicând din apele acestuia aburi şi miasme puturoase care 


i-au împresurat pe Mablung şi pe însoțitorii săi, orbindu-i şi 
făcându-i să rătăcească drumul. În timp ce ei orbecăiau, 
Glaurung a ieşit pe malul răsăritean al râului. 

Văzând că dragonul se îndrepta spre ei, străjerii de pe 
Amon Ethir au încercat să le ia pe Morwen şi Nienor de 
acolo şi să fugă înapoi spre răsărit cât puteau ei de repede; 
însă vin-tul a purtat negurile otrăvite spre ei şi caii au fost 
apucaţi de streche din pricina miasmelor, încât, nemaputind 
fi ţinuţi în frâu, au pornit în galop care-ncotro; unii s-au 
afundat în codru, izbindu-se de copaci şi omorându-şi 
călăreţii, iar alţii s-au pierdut în zare. Astfel s-au pierdut 
cele două domniţe. Despre Morwen nu s-a mai aflat în 
Doriath nimic demn de încredere după aceea. În schimb, 
Nienor a fost azvârlită din şa de armăsarul ei, dar, cum 
scăpase nevătămată, s-a întors pe Amon Ethir, că să-l 
aştepte pe Mablung, şi ajungând sus a ieşit din neguri în 
plină lumină a soarelui; şi privind ea către soare-apune, a 
dat cu ochii de cei ai lui Glaurung, al cărui cap se sprijinea 
de vârful dealului. 

Voința ei s-a înfruntat o vreme cu a dragonului, dar acesta, 
ghicind cine era fată, a silit-o cu puterea lui să-l privească 
neclintit în ochi, timp în care a învăluit-o într-o vrajă de 
beznă nepătrunsă şi de uitare, pentru că ea să nu-şi mai 
poată niciodată aminti ce i se întâmplase, nici cum o chema 
ori numele vreunui alt lucru de pe pământ; multe zile la 
rând Nienor nu a auzit nimic, nu a văzut nimic şi nu s-a 
putut mişca prin propria vrere. După care Glaurung a 
părăsit-o acolo, sus, pe Amon Ethir, iar el s-a întors în 
Nargothrond. 

După ce Glaurung părăsise sălile durate de Felagund, 
Mablung pătrunsese în ele şi, dând dovadă de mare curaj, 
le cercetase pe rând. Dar când dragonul s-a apropiat de 
Nargothrond, Mablung a fugit într-ascuns şi s-a întors pe 
Amon Ethir. Soarele apusese şi noaptea se lăsă neagră când 
el a urcat dealul; sus, pe culme, n-a mai găsit-o decât pe 
Nienor, singură şi neclintită că o stână sub lumina stelelor. 


Nu rostea nici un cuvânt şi nu auzea ce i se spunea, dar 
când Mablung a luat-o de mână, ea l-a urmat. Peste măsură 
de îndurerat, el a dus-o de acolo, cu toate că i se părea 
zadarnic orice ar fi făcut, căci singuri cum erau şi fără nici 
un sprijin de nicăieri, nădejde să iasă cu bine din 
pustietatea aceea nu aveau. 

Norocul a făcut să dea peste ei trei dintre însoțitorii lui 
Mablung. lavaş-iavaş au apucat-o ei spre miazănoapte şi, 
apoi, spre răsărit, către hotarele ţării Doriath, dincolo de 
Sirion, şi către podul străjuit dinainte de vărsarea lui 
Esgalduin în Sirion. Cu cât se apropiau de Doriath, cu atât îi 
reveneau lui Nienor puterile; dar să vorbească ori să audă 
nu putea încă, iar picioarele i se mişcau de la sine şi încotro 
erau călăuzite. Când nu mai aveau mult până la hotare, ea 
şi-a închis ochii ce priviseră până atunci în gol şi a adormit 
pe loc; au întins-o atunci pe pământ şi s-au aşezat şi ei să se 
odihnească, fără să le mai pese de nimic, într-atât erau de 
vlaguiti-Aşa s-a făcut că au fost atacați de o hoardă de orci, 
din acelea care mişunau de-o vreme, până în apropierea 
fruntariilor Doriathului, cu toate că nu îndrăzneau să 
ajungă chiar până la ele. Nienor, care îşi recăpătase între 
timp auzul şi văzul, s-a trezit la strigătele orcilor. A sărit în 
picioare îngrozită şi a rupt-o la fugă înainte să apuce ei să o 
prindă. 

S-au luat după ea orcii, cu elfii pe urmele lor; curând elfii 
i-au prins din urmă şi i-au răpus până să ajungă aceştia să-i 
pricinuiască vreun rău fetei, numai că ea reuşise să le scape 
şi elfilor, căci fugea înnebunită de spaimă, mai iute ca o 
căprioară, şi-şi smulgea straiele de pe ea, până a rămas 
goală; a apucat-o spre miazănoapte şi s-a făcut nevăzută. 
Au căutat-o elfii îndelung, dar n-au mai găsit-o şi nici vreo 
urmă de-a ei. Într-un târziu, cuprins de disperare, Mablung 
s-a întors în fortăreaţa Menegroth şi a povestit tot ce se 
petrecuse. Atât de îndureraţi au fost 'Thingol şi Melian de 
aceste veşti, încât Mablung a pornit din nou la drum, să le 
găsească pe Morwen şi pe Nienor. 


În ast timp, Nienor fugise în pădure; istovita peste poate, a 
căzut la pământ şi a adormit; când s-a trezit, era dimineaţă 
şi soarele strălucea pe cer, s-a bucurat Nienor văzând 
soarele, că de un lucru nou, cum de altfel toate lucrurile i se 
păreau noi şi ciudate, căci ea nu cunoştea nici un nume 
pentru lucrurile astea. Nu-şi amintea nimic altceva decât o 
întunecime ce se afla în urma ei, şi o umbră de spaimă. 
Umbla cu teamă, că o fiară hăituita. Curând, i s-a făcut 
foame, dar nu avea ce mâncă şi nici cum să caute ceva de- 
ale gurii. Ajungând, în cele din urmă, la Trecerea peste 
Teiglin, a traversat râul şi s-a adăpostit printre copacii cei 
mari din Brethil; îi era teamă şi simţea ca întunericul de 
care fugise punea din nou stăpânire pe ea. 

Dinspre miazăzi se apropia o furtună cumplită, cu tunete 
şi fulgere; îngrozită, Nienor s-a aruncat la pământ, pe 
gorganul Haudh-en-Elleth, acoperindu-şi urechile să nu 
audă bubuiturile; acolo a rămas, că o sălbăticiune aflată în 
agonie şi când s-a dezlănţuit ploaia, revărsându-se asupra 
ei cu torente biciuitoare. Şi tot acolo a găsit-o Turambar, 
care venise la Trecerea peste Teiglin pentru că auzise că 
orcii dădeau târcoale locului; zărind într-o scăpărare de 
fulger trupul unei fecioare ce părea ucise, zaoind sus, pe 
gorgan, Turambar a simţit o săgeată în inimă. Pădurenii au 
ridicat-o pe faţă de acolo, iar ela învelit-o într-o mantie, 
apoi au dus-o într-un adăpost din apropiere, i-au încălzit 
trupul şi i-au dat să mănânce. În clipa în care ochii ei l-au 
zărit pe Turambar, Nienor s-a liniştit dintr-o dată, căci i se 
părea că, în sfârşit, găsise ceea ce căutase în întunecimea 
ei; şi, din acea clipă, n-a mai vrut să se despartă de el. Dar 
când a întrebat-o care-i era numele, din ce neam se trăgea 
şi ce nenorocire i se întâmplase, ea s-a pierdut cu firea ca 
un copil care îşi dă seama că i se cere ceva, dar nu pricepe 
ce anume; şi a început să plângă. 

— Nu te necăji, i-a spus atunci Turambar. Povestea poate 
să aştepte. Până una-alta îţi dau eu un nume; îţi voi spune 
Nfniel, Fecioară Lacrimilor. 


Auzind numele, ea a clătinat din cap, dar a repetat: 

— Niniel. 

A fost primul cuvânt pe care l-a rostit după întunecimea ei 
şi de atunci, aşa s-a numit ea printre pădureni. 

A doua zi, au dus-o spre Ephel Brandir; dar, când s-au 
apropiat de Dimrost, Scara Ploioasă, unde Pârâul Celebros 
se prăvălea vijelios spre Teiglin, ea a fost cuprinsă de 
tremur, astfel că locul acela a fost numit Nen Girith, Apa 
Tremurătoare. O mare fierbinţeala a pus stăpânire pe ea 
încă înainte de a ajunge sus, pe Amon Obel, unde se află 
sălaşul pădurenilor; a zăcut multă vreme şi, în tot acest 
timp, au avut grijă de ea femeile din Brethil, care au 
deprins-o că pe un copil să vorbească. Dar, înainte de a veni 
toamna, ea s-a întremat, mulţumită priceperii lui Brandir; 
acum putea vorbi; însă despre cele întâmplate până s-o 
găsească Turambar pe gorganul Haudh-en-Elleth nu-şi 
amintea nimic. Brandir o îndrăgise; însă inima ei îi era dată 
lui Turambar. 

În acele vremuri, orcii nu-i tulburau pe pădureni şi 
Turambar nu se ducea să se lupte. În Brethil domnea 
pacea, îndrăgostindu-se de Nfniel, Turambar i-a cerut să-i 
fie soţie, însă, cu toate că şi ea îl iubea, nu s-a grăbit să-i 
devină soaţa. Brandir, de partea sa, avea o presimţire 
neagră, nici el nu ştia de ce - şi caută s-o împiedice să facă 
acest pas, mai curând pentru binele ei, decât pentru 
hatârul sau ori din pricina că-i era rival lui Turambar; astfel 
că i-a dezvăluit lui Niniel că Turambar era Turin, fiul lui 
Hurin. Niniel nu cunoştea aceste nume şi totuşi mintea i-a 
fost învăluită că de o umbră. 

Dar, după trecerea a trei ani de la căderea fortăreței 
Nargothrond, Turambar a cerut-o din nou pe Nmiel de 
soaţa, jurându-se că, dacă nu se însura cu ea, va pleca din 
nou la război pe meleaguri depărtate. De data aceasta, 
Nfniel a primit cu bucurie. Nunta s-a ţinut în toiul verii şi 
toţi pădurenii din Brethil au fost poftiţi la marele ospăț. Dar, 
către sfârşitul anului, Glaurung şi-a trimis orcii asupra 


codrului Brethil; Turambar îi promisese lui Nfniel că se va 
duce la bătălie doar dacă va fi atacată casa lor, aşa că n-a 
plecat să ţină piept duşmanului. În ast timp, pădurenii 
piereau pe capete. Şi-atunci s-a dus Dorlas la Turambar şi l- 
a învinuit că nu le sărea în ajutor celor ce-l primiseră în 
mijlocul lor că pe unul de-un neam cu ei. Auzind această, 
Turambar şi-a încins din nou sabia lui cea neagră, i-a 
chemat la sine pe oamenii din Brethil şi împreună i-au 
înfrânt pe orci. Glaurung însă prinsese de veste că Sabia 
Neagră se afla în Brethil; cântărind cele auzite, s-a gândit 
ce ticăloşii să mai pună la cale. 

În primăvara anului următor, rămânând grea, Nfniel s-a 
tras mult la faţă şi a căzut într-o tristeţe adâncă; tot atunci 
s-a zvonit cum că Glaurung ar fi ieşit din Nargothrond. 
Astfel că Turambar a trimis iscoade până departe - de-acum 
făcea totul aşa cum socotea el mai bine, prea puţini erau cei 
care-i mai dădeau ascultare lui Brandir. Spre începutul 
verii, Glaurung a venit până la marginea codrului Brethil, 
aşezându-se nu departe de malul apusean al Râului Teiglin; 
s-au înspăimântat atunci pădurenii, căci nu se mai îndoia 
nimeni că Marele Vierme avea de gând să-i atace şi să le 
pustiască ţara şi nu să treacă mai departe ca să se întoarcă 
în Angband, aşa cum nădăjduiseră ei. S-au sfătuit ei cu 
Turambar şi el le-a spus că zadarnică le-ar fi fost încercarea 
de a pomi împotriva lui Glaurung cu toată oastea lor; numai 
prin viclenie şi cu mult noroc îl puteau învinge. S-a arătat 
gata să pornească el însuşi în căutarea dragonului la 
hotarele ţării, rugându-i pe toţi ceilalţi să rămână în Ephel 
Brandir, dar să se pregătească să fugă dacă va fi nevoie. 
Pentru că, dacă ieşea dragonul victorios, primul lucru pe 
care avea să-l facă era să vină să distrugă casele 
pădurenilor, iar ei n-aveau nici o nădejde să îi ţină piept; 
dacă se risipeau în cele patru vânturi, poate mai reuşeau să 
scape câţiva, căci Glaurung nu şi-ar fi făcut sălaş în Brethil, 
ci s-ar fi întors în Nargothrond. 


Apoi Turambar i-a întrebat care vrea să-i fie tovarăş şi să-l 
ajute în primejdia ce-l aştepta; Dorlas singur a ieşit în faţă, 
nimeni altul. Văzând aceasta, Dorlas i-a mustrat pe toţi 
ceilalţi şi cu dispreţ i-a vorbit lui Brandir care nu se 
dovedea demn de-a fi urmaşul spiţei lui Haleth; de ruşine a 
fost făcut Brandir în faţa poporului său şi inima i-a fost 
îngreunată de amărăciune. Dar Hunthor, rudă apropiată a 
lui Brandir, a cerut îngăduinţa să plece el în locul lui. Apoi, 
Turambar şi-a luat rămas-bun de la Nfhiel, care era plină de 
teamă şi de presimţiri întunecate, încât despărţirea lor a 
fost dureroasă; după care, Turambar împreună cu cei doi 
tovarăşi ai săi au pornit la drum, îndreptându-se spre Nen 
Girith. 

Dar Nfhniel, care nu putea îndura teamă ce-o cuprinsese şi 
nu voia să aştepte în Ephel veşti despre soarta lui 
Turambar, a plecat pe urmele lui, însoţită de o suită 
numeroasă. Cuprins de o teamă mai mare ca oricând, 
Brandir a încercat să le schimbe gândul de la o plecare atât 
de pripită, dar ei nu l-au ascultat. Atunci el şi-a părăsit 
tronul şi a dat la o parte dragostea pentru poporul care-l 
batjocorise şi. Cum nu-i rămăsese decât iubirea pentru 
Nfniel, şi-a încins sabia şi a pomit şi el după ea; numai că el 
era şchiop, aşa că a rămas mult în urma lor. 

Turambar a ajuns la Nen Girith la ceasul apusului; a aflat 
acolo ca Glaurung zăcea pe buza malului înalt al Teiglinului 
şi mai mult ca sigur avea s-o ia din loc după căderea nopţii. 
Veştile i s-au părut bune lui Turambar, căci dragonul se 
găsea la Cabed-en-Aras, unde râul curgea printru-un 
defileu adânc şi îngust pe care-l puteau sări uşor ciutele 
hăituite, aşa că Turambar şi-a zis că nu avea de ce să caute 
mai departe, ci va încerca să treacă şi el defileul. După ce 
se lăsă noaptea, avea să se furişeze, să coboare în strunga 
la adăpostul întunericului şi să traverseze torentul furtunos, 
apoi să urce slinca de pe malul celălalt şi astfel să ajungă la 
dragon fără veste. 


Au făcut întocmai, dar, când au ajuns pe întuneric la 
înspumatul Teiglin, Dorlas s-a pierdut cu firea şi n-a mai 
avut curajul să-i treacă apele, ci a dat bir cu fugiţii şi s-a 
ascuns în codri, împovărat de ruşine. Însă Turambar şi 
Hunthor au ajuns pe malul celălalt în deplină siguranţă, căci 
vuietul torentului acoperea orice alt zgomot, iar Glaurung 
era cufundat în somn. Dar, înainte de miezul nopţii, 
dragonul s-a trezit. Cu zgomot mare şi tot felul de fornăituri 
ce se auzeau până hăt departe el şi-a aruncat jumătatea din 
faţă a trupului peste hău şi a-nceput să-şi tragă şi jumătatea 
din spate pe malul celălalt. Dintr-o dată Turambar şi 
Hunthor, care căutau în grabă o cale de a ajunge sus la 
Glaurung, au fost izbiţi de pală de fierbinţeala şi duhoare ce 
venea dinspre dragon; în clipa următoare, o lespede uriaşă 
s-a desprins din malul înalt, din pricina trupului târâtor al 
dragonului, şi s-a prăvălit peste Hunthor, doborându-l şi 
împingându-l în apele râului. Astfel a sfârşit unul dintre cele 
mai neânfricate vlăstare ale spiţei lui Haleth. 

Mult curaj şi o voinţă de fier i-au trebuit lui Turambar ca 
să urce de unul singur stâncă. Ajuns chiar sub trupul 
dragonului, şi-a tras sabia din teacă, pe Gurthang şi, cu 
toată puterea braţului pe care i-o dădea ura ce clocotea în 
el, a-nfipt tăişul până la plasele în pântecele puhav al 
Viermelui. Simţind răsuflarea morţii, Glaurung a scos un 
urlet şi, în agonia ce l-a cuprins, şi-a adus cu o smucitură 
partea din spate a trupului pe malul celălalt al prăpastiei, 
unde a şi rămas zvârcolindu-se şi încolăcindu-se în chinuri. 
Scotea foc pe nări şi pârjolea şi distrugea totul în jur, până 
când, într-un târziu, s-au stins văpăile din el şi trupul i s-a 
liniştit. 

În zvârcolirile sale, Glaurung smulsese din mâna lui 
Turambar sabia ce rămăsese înfiptă în pântecele său. Vrând 
să-şi ia înapoi sabia şi să vadă dacă-l răpusese pe duşman, 
Turambar a trecut iarăşi râul şi s-a cocoţat sus, pe mal, 
unde l-a găsit pe dragon întins cât era de lung, răsturnat pe 
o parte, cu Gurthang înfiptă în el până-n plasele. Turambar 


a apucat mânerul, s-a proptit cu un picior de pântecele 
puhav şi i-a strigat a batjocură dragonului, îngânându-i 
cuvintele ce le spusese în Nargothrond: 

— Slavă, Vierme al lui Morgoth! Bine-mi pare de-ntâlnire! 
Crapi acum şi întunecimea să te-nghită! Astfel s-a răzbunat 
Turin, fiul lui Hurin! 

Zicând acestea, a smucit sabia din pântec. În aceeaşi clipă, 
un şuvoi de sânge negru a ţâşnit din rană şi a căzut pe 
mâna lui, arzindu-i-o cu veninul ce-l avea în el. Glaurung a 
deschis ochii şi s-a uitat la Turambar cu atâta răutate, încât 
a fost ca şi când l-ar fi pălit; pălitură aceea şi veninul l-au 
cufundat pe Turambar într-un leşin greu, şi el a căzut ca 
secerat, cu sabia sub el. 

Ţipetele lui Glaurung au răsunat în codri, ajungând până 
la oamenii care aşteptau la Nen Girith şi, când le-au auzit, 
au privit în depărtare şi au văzut focul şi prăpădenia 
pricinuite de dragon - semn, şi-au zis ei, că dragonul 
învinsese şi îi nimicea pe aceia care-l atacaseră. Nfniel 
tremura toată lângă cascadă, fără să se poată clinti din loc, 
căci vocea dragonului o cufundase din nou în întunecimea 
dinainte. 

Astfel a găsit-o Brandir care a ajuns şi el, cu chiu, cu vai, la 
Nen Girith, istovit din cauza mersului şchiopătat şi, când a 
auzit că dragonul trecuse râul şi îşi învinsese duşmanii, 
inima i s-a strâns de mila lui Nfniel. Dar în gândul său şi-a 
spus: „Turambar a murit, Nfniel trăieşte încă. Poate că 
acum va vrea să vină cu mine, iar eu o voi duce de aici şi 
vom scăpa de dragon împreună”. S-a apropiat de Nfniel şi i- 
a Zis: 

— Vino! E timpul să mergem. Dacă vrei, te ajut eu. 

A luat-o de mână, iar ea s-a ridicat tăcută şi l-a urmat; în 
bezna nopţii nimeni nu i-a văzut plecând. 

Dar pe când coborau ei poteca spre Trecerea peste 
Teiglin, a răsărit lună şi a aruncat o lumină cenugşie peste 
pământ. 

— Acesta e drumul? A întrebat Niniel. 


Brandir i-a răspuns că nu cunoştea alt drum decât acela 
care-i ajută să fugă de Glaurung şi să scape Amandoi în 
sălbăticie. Dar Niniel i-a spus: 

— Sabia Neagră a fost iubitul şi soţul meu. Nu merg 
altundeva decât în căutarea lui. Cum de-ţi închipui altceva? 

S-a smuls din mâna lui şi a fugit. A ajuns la Trecerea peste 
Teiglin şi, zărind în lumina lunii Haudh-en-Elleth, o mare 
spaimă a cuprins-o. Cu un țipăt s-a întors din drum, a 
aruncat cât colo mantia de pe umeri şi a luat-o la fugă de-a 
lungul riu-lui. Veşmântul ei alb lucea în lumina lunii. 

De pe coasta dealului unde stătea Brandir a zărit-o şi s-a 
întors să-i taie calea, dar încă era departe când ea a ajuns 
lângă buza strungii Cabed-en-Aras. Nfniel l-a văzut pe 
dragon za-când nemişcat, dar nu l-a luat în seamă, pentru 
că a văzut şi un trup de om căzut alături; a fugit spre 
Turambar, l-a strigat pe nume, dar în zadar. Dând cu ochii 
de mâna lui arsă, a udat-o cu lacrimi şi a infasat-o cu o 
bucată din veşmântul ei, apoi l-a sărutat şi i-a strigat să se 
trezească. Strigătul ei a fost auzit de Glaurung care a mai 
tresărit o dată înainte de a muri şi, cu ultimele lui puteri, a 
vorbit astfel: 

— Slavă, Nienor, fiică a lui Hurin! Ne mai întâlnim o dată 
până să se sfârşească totul. Mă gândesc că te bucuri că ai 
izbutit să-ţi găseşti fratele. Acum vei cunoaşte cine este: cel 
ce-mplinta pumnalul în întuneric, e viclean cu duşmanii, îşi 
trădează prietenii şi e un adevărat blestem pentru neamul 
său, Turin, fiul lui Hurin! Dar, dintre toate faptele sale, pe 
cea mai ticăloasă o vei simţi chiar în tine. 

Apoi Glaurung şi-a dat duhul şi valul aruncat asupra lui 
Nfhniel de răutatea lui s-a ridicat, iar ea şi-a amintit toate 
zilele vieţii ei. Privind în jos către Turin, a strigat: 

— Adio, ţie, de două ori iubit! A Turin Turambar turun 
ambartanen! Stăpân al destinului, destinului sclav! Fericit 
eşti mort fiind! 

În acea clipă, Brandir, care auzise tot şi rămăsese ca 
împietrit la marginea prăpastiei, s-a repezit spre ea; dar ea 


a fugit, prada groazei şi deznădejdii, şi, ajungând pe buza 
prăpăstiei Cabed-en-Aras, s-a aruncat în gol şi a dispărut în 
torentul de dedesubt. 

Brandir s-a apropiat de locul de unde se aruncase ea şi s-a 
uitat în jos, dar s-a retras îngrozit; cu toate că nu mai dorea 
să trăiască, nu se simţea în stare să-şi caute moartea în apă 
învolburata. De-atunci, nici un om nu a mai privit spre 
Cabed-en-Aras, nici o sălbăticiune ori pasăre nu s-a mai 
apropiat de acel loc şi nici un copac n-a mai crescut acolo; 
Cabed Naeramarth a fost numit. Săritura Sorţii 
Neândurătoare. 

Brandir s-a întors la Nen Girith, să le spună celor de-acolo 
ce se întâmplase. În pădure a dat peste Dorlas şi l-a răpus; 
era prima dată când varsă sângele cuiva şi ultima dată. 
Ajungând la Nen Girith, oamenii l-au întrebat: 

— Ai văzut-o pe Nfniel? Căci a dispărut... 

— Niniel s-a dus pentru totdeauna, a răspuns el. Dragonul 
e mort, lurambar e mort; astea sunt veşti bune. 

La aceste vorbe, oamenii au murmurat, zicând că Brandir 
îşi pierduse minţile, fără doar şi poate. Dar el a continuat: 

— Ascultaţi-mă până la capăt! Nfhniel, draga noastră. E 
moartă şi ea. S-a aruncat în Teiglin. Nemaidorind să 
trăiască; a aflat că nu fusese altcineva decât Nienor. Fiica 
lui Hurin din Dor-l16min, înainte ca uitarea să fi pus 
stăpânire pe ea, şi că Turambar era fratele ei, Turin, fiul lui 
Hurin. 

Dar tocmai când isprăvea el de zis acestea şi oamenii 
începuseră să plângă, în faţa lor a apărut Turin. După ce 
murise dragonul, leşinul ce-l doborâse se risipise, lăsându-l 
cufundat într-un somn adânc, rod al istovirii. Însă frigul 
morţii îl muşcase în somn, iar plăselele lui Gurthang i se 
înfipseseră în coapsă, astfel că el s-a trezit. A văzut atunci 
că mâna îi fusese oblojită; cu toate acestea, el fusese lăsat 
să zacă pe pământul rece şi tare s-a mirat; a strigăt atunci, 
dar, neprimind nici un răspuns, s-a ridicat şi a plecat să 


caute ajutor, căci era istovit peste poate şi se simţea cuprins 
că de o boleşniţă. 

Când l-au văzut dinaintea lor, oamenii s-au tras îndărăt 
înspăimântați, gândind că duhul lui neliniştit li se arată; dar 
el le-a spus: 

— Bucuraţi-vă, dara; Dragonul e mort, iar eu sunt viu! Dar 
pentru care pricină mi-aţi nesocotit porunca şi-aţi venit 
unde era primejdia mai mare? Şi unde-i Nfniel? Căci pe ea 
doresc s-o văd. Doar n-aţi adus-o şi pe ea de-acasă? 

Atunci Brandir i-a spus că, într-adevăr, aşa se petrecuseră 
lucrurile şi că Nfniel era moartă. Dar soaţa lui Dorlas a 
strigat: 

— Nu-l ascultă, stăpâne, că şi-a pierdut minţile! A venit aici 
şi ne-a spus că ai pierit şi-a zis că asta-i veste bună. Şi uite 
că trăieşti! 

S-a mâniat Turambar, gândind că Brandir spunea şi făcea 
totul numai din răutate faţă de el şi de Nfhiel, pizmaş pe 
iubirea lor; drept care cu răutate i-a vorbit lui, numindu-l 
şontorog. Dar Brandir i-a spus şi lui tot ce auzise, cum că 
Niniel era Nienor, fiica lui Hurin, şi i-a strigat lui Turambar 
întocmai ceea ce zisese cu ultima suflare Glaurung, anume 
că era un blestem pentru neamul său şi pentru toţi cei care- 
l găzduiau. 

Furia l-a cuprins pe Turambar, căci, în aceste vorbe, i se 
părea că aude paşii destinului său ajungându-l din urmă; l-a 
învinovăţit pe Brandir că a minat-o pe Niniel la moarte şi că 
trâmbiţa cu încântare minciunile lui Glaurung, dacă nu 
cumva le scornise chiar el. L-a blestemat pe Brandir, apoi l- 
a ucis; iar el a fugit în pădure, cât mai departe de oameni. 
După un timp, nebunia ce-l cuprinsese s-a risipit şi 
Turambar s-a urcat pe Haudh-en-Elleth şi acolo s-a aşezat 
ca să cumpănească la toate faptele sale. Şi a strigat-o pe 
Finduilas, rugând-o să-i dea un sfat; căci nu ştia dacă nu 
cumva făcea mai mult rău ducindu-se în Doriath să-şi caute 
rudele sau dacă era mai bine să le părăsească pentru 
totdeauna şi să-şi caute moartea în bătălie. 


Cum stătea el acolo, numai ce se iveşte Mablung, 
împreună cu o companie de Elfi Cenugşii. Veneau dinspre 
Trecerea peste Teiglin. L-a recunoscut de îndată pe Turin şi 
l-a salutat, bucurându-se că-l găsea încă în viaţă; auzise că 
Glaurung ieşise din bârlog şi că drumul sau ducea spre 
Brethil, şi mai auzise că, în codru, sălăşluia Sabia Neagră 
din Nargothrond. Astfel că venise şi el să-l prevină pe Turin 
şi să-l ajute, de era nevoie; dar Turin i-a răspuns: 

— Prea târziu ai venit. Dragonul este mort. 

S-au minunat elfii auzind această şi l-au lăudat pe Turin; 
dar lui nu i-a păsat de laudele lor, ci a spus: 

— Un singur lucru vă cer: să-mi daţi veşti despre 
rubedeniile mele, căci în Dor-lOmin am aflat că plecaseră în 
Regatul Ascuns. 

A dat din colţ în colţ Mablung, însă tot a trebuit să-i 
povestească lui Turin cum s-a pierdut Morwen şi cum 
Nienor a fost vrăjita să uite totul, iar, la hotarul Doriathului, 
le-a scăpat, fugind spre miazănoapte. Atunci Turin a înţeles 
că soarta ce-i fusese hărăzita îl ajunsese din urmă şi că el îl 
râpusese pe nedrept pe Brandir, pentru că toate vorbele lui 
Glaurung să se împlinească întocmai. A izbucnit în râs, dar 
hohotele sale erau ca de om nebun, şi a strigat: 

— Ce glumă amară! 

Apoi, l-a rugat pe Mablung să plece şi să se întoarcă în 
Doriathul cel blestemat. 

— Şi blestemata-ţi fie şi solia! A mai strigat el. A fost ultima 
picătură. De-acum se pogoară noaptea. 

Şi a rupt-o la fugă de acolo, ca vântul de iute; elfii au privit 
în urma lui înmărmuriţi, neânţelegând ce nebunie îl 
cuprinsese, apoi s-au luat după el. Dar Turin alerga mai iute 
decât ei; a ajuns la Cabed-en-Aras şi a auzit vuietul apei şi a 
văzut că toate frunzele căzuseră din copaci, ca şi când ar fi 
fost iarna. Şi-a scos sabia din teacă, numai ea îi mai 
rămăsese din tot ce avusese pe lume, şi a spus: 

— Slavă, Gurthang! Nici un alt stăpân şi nici o altă 
credinţă nu cunoşti, fără doar de braţul care te mânuieşte. 


Sângele nimănui nu te va face să dai înapoi. Vei vrea atunci 
să îi iei viaţa lui Turin Turambar, vei vrea să mă răpui fără 
zăbavă? 

Şi din tăişul sabiei s-a auzit o voce rece: 

— Da, bucuroasă îţi voi bea sângele, ca să uit de sângele 
stăpânului meu, Beleg, şi de sângele lui Brandir, pe nedrept 
ucis. Fără zăbavă te voi ucide. 

Atunci Turin a înfipt plăselele în pământ şi el s-a aruncat 
cu pieptul în vârful ascuţit al lui Gurthang, iar lama neagră 
i-a luat viaţa. Când au sosit acolo Mablung şi elfii s-au uitat 
la stârvul lui Glaurung şi la trupul lui Turin, şi tare s-au 
îndurerat; iar când au ajuns oamenii din Brethil şi au aflat 
pricina nebuniei şi a morţii lui Turin, au rămas împietriţi de 
uimire; iar Mablung a spus cu amărăciune: 

— Şi eu am avut partea mea de vină în soartă Copiilor lui 
Hurin, căci cu veştile mele l-am ucis pe cel pe care-l 
iubeam. 

L-au ridicat pe 'Turin de acolo şi atunci au văzut că tăişul 
lui Gurthang se frânsese. Apoi elfii şi oamenii au strâns 
multe lemne şi au făcut din ele un rug uriaş, punând 
dragonul pe el şi lăsându-l să ardă până s-a preschimbat în 
cenuşă. Pe Turin l-au aşezat într-un gorgan înalt, durat 
chiar pe locul unde îşi dăduse sfârşitul, iar alături au pus 
frânturile lui Gurthang. După ce au isprăvit toate acestea, 
elfii i-au bocit pe Copiii lui Hurin, iar pe gorgan au pus o 
piatră mare şi cenuşie pe care au gravat cu runele din 
Doriath: 

TURIN TURAMBAR DAGNIR GLAURUNGA. 

lar dedesubt: 

NIENOR NÎNIEL.. 

Dar ea nu se afla acolo şi nimeni n-a ştiut vreodată unde 
au dus-o apele reci ale Râului Teiglin. 

CAPITOLUL XXII. 

Despre distrugerea Doriathului. 

Astfel s-a sfârşit povestea lui Turin Turambar; dar 
Morgoth n-avea nici o clipă de răgaz în a face rău, iar 


răfuială lui cu Casa lui Hador încă nu se încheiase. Răutatea 
ce-o arata impotriva-le era fără sfârşit, cu toate că îl avea 
pe Hurin sub ochii săi, iar Morwen rătăcea prin sălbăticie. 

Nefericită era soarta lui Hurin; căci tot ce ştia Morgoth 
despre lucrătură nemerniciei sale ştia şi Hurin, dar 
minciunile se împleteau cu adevărul şi ceea ce era bun fie 
că era ţinut ascuns, fie ajungea la el răstălmăcit. Morgoth 
căuta mai cu seamă să arunce o lumină ticăloasă asupra a 
tot ce făceau Thingol şi Melian, căci îi ura cumplit şi se 
temea de ei. Astfel că atunci când a socotit că venise clipa 
potrivită, l-a eliberat pe Hurin din lanţuri şi i-a spus să plece 
unde o vedea cu ochii; pasămite, i se făcuse milă de-un 
duşman învins pe de-a-ntregul. Mintea, bineânţeles, căci 
singurul lui gând era acela că Hurin, până să moară, să 
devină unealta urii sale faţă de elfi şi de oameni. 

Cu toate că nu avea încredere nici cât negrul de sub 
unghie în vorbele lui Morgoth, ştiindu-l că nu cunoştea milă, 
Hurin a primit să fie eliberat şi a plecat de-acolo îndurerat 
şi otrăvit de vorbele Seniorului întunecimii; trecuse între 
timp un an de la moartea fiului său Turin. În cei douăzeci şi 
opt de ani cât fusese prizonier în Angband, devenise 
cumplit la înfăţişare. Părul şi barba îi crescuseră albe, dar 
mersul îi era negârbovit, căci se sprijinea într-un toiag lung 
şi negru; la mijloc îşi încinsese o spadă. Astfel a păşit el în 
Hithlum; printre mai-marii Răsăritenilor se zvonea că o 
mulţime de căpitani şi osteni negri din Angband traversa 
nisipurile pustiului Anfauglith şi împreună cu ei mergea un 
bătrân, care era ţinut la mare cinste printre ei. Prin 
urmare, nu s-au atins de Hurin, ci l-au lăsat să umble după 
cum îi era voia pe meleagurile lor; ceea ce s-a dovedit un 
lucru înţelept, pentru că aceia care mai rămăseseră din 
poporul lui se fereau de el, din pricină că venea din 
Angband, care va să zică se înhăitase cu Morgoth şi părea 
să se bucure de prețuirea lui. 

Astfel că libertatea asta n-a făcut decât să sporească şi mai 
mult înverşunarea din sufletul lui Hurin; a lăsat el în urma 


ţinutul Hithlum şi a urcat în munţi; desluşind în zare 
piscurile munţilor Crissaegrim, şi-a amintit de Turgon şi a 
simţit dorinţa să pătrundă încă o dată în Gondolin, regatul 
ascuns. A coborât din Ered Wethrin, fără să ştie că 
stârpiturile lui Morgoth îi pândeau fiecare pas; a trecut 
Sirionul pe la vadul Brithiach şi a intrat în Dimbar, 
ajungând la poala întunecată a Munţilor Echoriath. Era frig 
în ţinutul acela pustiu cât vedeai cu ochii. S-a uitat în jurul 
său aproape fără de speranţă, căci se oprise la piciorul unui 
grohotiş ce urca până la un perete de stâncă netedă ca-n 
palmă; nu ştia că asta era tot ce mai rămăsese din vechiul 
Drum de Refugiu: Râul Secat era zăgăzuit şi poarta arcuită 
îngropată. Hurin şi-a ridicat privirile spre cerul plumburiu, 
gândind că poate o mai zări zburând vreun vultur, aşa cum 
zărise odată, demult, în tinereţea sa; dar n-a văzut decât 
umbre purtate de vântul dinspre răsărit şi nori 
învârtejindu-se în jurul piscurilor de neatins şi n-a auzit 
decât vântul şuierând peste bolovani. 

Numai că vulturii străjuiau acum mai abitir ca înainte, 
astfel ca ei l-au văzut prea bine pe Hurin, jos, departe, 
pierdut în lumină tot mai palidă; fără zăbavă Thorondor 
însuşi - atât de însemnată părea vestea asta - s-a dus să-i 
spună lui Turgon. Turgon însă i-a răspuns: 

— Morgoth doarme, crezi? Mă tem că te-ai lăsat amăgit. 

— Nicidecum, i-a zis Thorondor. Dacă vulturii lui Manwe ar 
fi vrut să te amăgească astfel, de multă vreme, stăpâne, 
ascunzişul ţi-ar fi fost zadarnic. 

— Atunci vorbele tale aduc o veste proastă, nu s-a lăsat 
Turgon; căci nu pot să aibă decât un singur tâlc. Până şi 
Hurin Thalion s-a supus, în cele din urmă, voinţei lui 
Morgoth. Inima mi-e zăvorâta. 

Dar după plecarea lui Thorondor, Turgon a rămas multă 
vreme pe gânduri, frământându-se, căci îşi amintea de 
faptele lui Hurin din Dor-16min; aşa că şi-a desferecat inima 
şi le-a trimis vorbă vulturilor să-l caute pe Hurin şi să-l 
aducă, de vor putea, în Gondolin. A fost însă prea târziu, şi 


nicicând nu l-au mai zărit de-atunci, nici în lumina zilei, nici 
în umbrele nopţii. 

Hurin a rămas o vreme disperat în fata stâncilor tăcute ale 
munţilor Echoriath; aflat la scăpătat, soarele a străpuns 
norii şi i-a colorat barba în roşu. Atunci Hurin a strigat cât a 
putut el de tare, nepăsându-i de niscai urechi ce l-ar fi putut 
auzi în sălbăticia aceea, şi a blestemat meleagul 
neândurător, în cele din urmă, s-a căţărat sus, pe o stâncă, 
a privit spre Gondolin şi a strigat cu voce puternică: 

— Turgon, Turgon, adu-ţi aminte de Smârcurile Serech! O, 
Turgon, nu vrei să mă auzi din palatele tale ascunse? 

Singur vântul se auzea, prin ierburile uscate. 

— Aşa şuieră vântul şi prin smârcuri, la apus, a mai zis el. 

Nici n-a terminat bine aceste vorbe, că soarele a şi apus în 
spatele Munţilor Umbrei; o beznă adâncă l-a împresurat, 
vântul a tăcut şi peste pustietate s-a lăsat liniştea. 

Nişte urechi au auzit totuşi strigătul lui Hurin şi, curând, 
spusele lui au ajuns până la Tronul întunecat de la 
miazănoapte; Morgoth a zâmbit - acum aflase fără urmă de 
îndoială în care parte de lume trăia Turgon, cu toate că, din 
pricina vulturilor, nici o iscoadă de-a lui nu reuşise încă să 
zărească meleagul de dincolo de Munţii încercuitori. Acesta 
a fost primul rău pe care l-a pricinuit libertatea lui Hurin. 

În beznă ce se lăsase de jur împrejur, Hurin a căzut de pe 
stâncă şi pe loc a fost cuprins de un somn greu al durerii. 
Dar, în somn, a auzit vocea tânguitoare a lui Morwen, 
chemându-l de multe ori pe nume; i se părea lui că vocea ei 
venea din Brethil. Astfel că trezindu-se el a doua zi, s-a 
ridicat şi a pornit pe dată înapoi spre Brithiach; trecând pe 
lângă poala codrului Brethil, a ajuns la ceas de noapte la 
Trecerea peste Teiglin. Străjile l-au zărit, dar au fost 
cuprinse de spaimă, închipuindu-şi că li se arătase un duh 
din cine ştie ce gorgan ridicat în străvechime în urma unei 
bătălii, bântuind acum împresurat de întuneric; din pricina 
asta nu l-au oprit, iar ela ajuns în cele din urmă la locul 


unde fusese ars Glaurung, şi a văzut piatra înaltă de la 
marginea prăpastiei Cabed Naeramarth. 

Dar Hurin nu s-a uitat la piatră, pentru că ştia ce stătea 
scris pe ea; ochii lui au văzut că nu se găsea singur acolo. În 
umbra pietrei şedea o femeie în genunchi, aplecată în faţă; 
Hurin a rămas țintuit locului, iar ea şi-a dat la o parte gluga 
zdrenţuită şi şi-a ridicat fata. Era căruntă, bătrână, dar 
când ochii ei i-au întâlnit pe ai lui, el a recunoscut-o de 
îndată; căci, cu toate că aveau o privire rătăcită şi 
temătoare. Încă mai sclipea în ei acea lumină care, cu multă 
vreme în urmă, îi adusese numele de Eledhwen, cea mai 
mândră şi mai frumoasă femeie muritoare din zilele de 
odinioară. 

— Ai venit, în sfârşit, a zis ea. Prea mult te-am aşteptat. 

— Întunecat a fost drumul. Am venit când am putut, a 
răspuns el. 

— Dar ai venit prea târziu, a zis Morwen. Ei s-au dus. 

— Ştiu. Dar tu nu te-ai dus. 

— Încă nu, a mai spus Morwen. Sunt sfârşită. Mă voi duce 
o dată cu soarele. Puţină vreme a mai rămas: dacă ştii, 
spune-mi! Cum l-a găsit ea? 

Hurin însă nu i-a răspuns şi au rămas Amandoi aşezaţi 
lângă piatra, fără să mai scoată un cuvânt; iar când soarele 
a asfinţit, Morwen a oftat şi l-a prins de mână, şi a rămas 
nemişcată; şi Hurin a ştiut că murise. S-a uitat la ea în 
lumina amurgului şi i s-a părut că faţa ei brăzdată de 
durere şi de suferinţele nemiloase i se netezise. 

— Pe ea n-au supus-o, a zis el. 

A închis ochii şi nu s-a clintit de lângă ea în timp ce 
noaptea cobora. Apele urlau în defileul Cabed Naeramarth, 
dar el nu auzea nimic, nu vedea nimic, nu simţea nimic, 
pentru că inima-i împietrise în el. Din senin s-a stimit un 
vânt care l-a lovit în faţă cu ploaie aspră; s-a dezmorţit 
atunci, a simţit cum îl umple mânia ca un fum, întunecându- 
i judecată, încât tot ce-şi mai dorea era să se răzbune 
pentru ceea ce pătimise el şi pentru ceea ce pătimise 


neamul său, invino-vatindu-i, în tulburarea sa, pe toţi aceia 
pe care-i cunoscuseră în viaţa lor. S-a ridicat apoi, a făcut 
un mormânt pentru Morwen, lângă buza prăpastiei, lângă 
piatra, înspre apus, şi în piatră a săpat următoarele cuvinte: 

AICI ZACE ŞI MORWEN ELEDHWEN. 

Se povesteşte că un clarvăzător din Brethil, care ştia şi să 
cânte la harpă, Glirhuin era numele său, a făcut un cântec 
în care spunea că Piatra Nefericiţilor nu va fi nicicând 
profanata de Morgoth, nici măcar nu va fi clintita din loc 
atunci când marea va înghiţi tot pământul; aşa avea să se 
întâmple, iar Toi Morwen sta şi acum în picioare în apă de 
dincolo de noile ţărmuri care au fost înălțate în zilele mâniei 
valarilor. Hurin însă nu acolo îşi are mormântul, pentru că 
pe el soarta l-a minat mai departe, iar Umbra l-a urmat. 

Hurin a traversat Râul Teiglin şi a apucat-o pe la miazăzi 
de străvechiul drum ce ducea la Nargothrond; în zare, spre 
răsărit, se zărea singuratică înălţime numită Amon Râdh. 
Hurin ştia ce se petrecuse acolo. Într-un târziu, a ajuns pe 
malul vijeliosului Narog; ce mai rămăsese din vechiul pod 
erau bolovanii căzuţi în râu - pe ei a trecut Hurin pe malul 
celălalt, aşa cum făcuse şi Mablung din Doriath înaintea lui; 
sprijinindu-se în toiag, a ajuns astfel la Porţile distruse ale 
lui Felagund. 

Trebuie spus aici că, după ce Glaurung a părăsit ruinele 
fortăreței, Mîm, Gnomul Scundac, a găsit o cale să ajungă la 
Nargothrond şi aici s-a strecurat în încăperile fortăreței; a 
pus stăpânire pe ele şi pe aurul şi nestematele găsite 
înăuntru, pe care le cernea una-ntruna printre degete, căci 
nimeni nu venea să-l tulbure, de teamă duhului Glaurung şi 
a amintirilor legate de el. Acum însă venise cineva care s-a 
oprit în prag; Mim i-a ieşit în întâmpinare cerând să-i spună 
ce treabă îl mână acolo. Dar Hurin l-a întrebat: 

— Cine eşti tu, care mă împiedici să intru în casa lui Finrod 
Felagund? 

— Sunt Mîm, a răspuns gnomul. Înainte ca trufaşii să fi 
venit de peste Mare, gnomii au fost cei care-au sălăşluit în 


Nulukkizdin. N-am făcut decât să mă întorc să iau ce-i al 
meu; căci ultimul am rămas din seminţia mea. 

— Atunci n-ai să mai ai parte de moştenirea ta, a zis Hurin, 
căci eu sunt Hurin, fiul lui Galdor, şi m-am întors din 
Angband, iar fiul meu a fost Turin TurambaR. Pe care cu 
siguranţă nu l-ai uitat; el a fost cel care l-a răpus pe 
Glaurung Dragonul, care a părăduit sălile acestea în care 
şezi tu acuma; nu-mi este neştiut cine anume a trădat Coiful 
Dragonului din Dor-16min. 

Înspăimântat peste poate, Mîm i-a zis lui Hurin să ia orice 
voia de acolo, numai să-i lase viaţa; însă Hurin n-a luat 
seamă la ruga lui, ci l-a răpus dinaintea porţilor fortăreței 
Nargothrond. Apoi a intrat şi o vreme a rămas în locul acela 
înfiorător, unde comorile Valinorului zăceau risipite pe 
podele în întuneric şi părăginire; povestea spune că atunci 
când Hurin a ieşit sub cerul liber dintre ruinele 
Nargothrondului, ducea cu el un singur lucru din tot acel 
munte de comori. 

Apoi a apucat-o spre răsărit şi a ajuns la Heleşteiele 
Amurgului, deasupra Cascadei Sirion. Acolo l-au luat elfii 
care păzeau hotarele apusene ale Doriathului şi l-au dus în 
faţa Regelui Thingon, în Cele o Mie de Peşteri. S-a mirat 
nespus 'Thingol şi tare s-a îndurerat când l-a privit şi a 
recunoscut în omul acela înverşunat şi îmbătrânit pe Hurin 
Thalion, prizonierul lui Morgoth; l-a primit însă cum se 
cuvine şi cu cinstirea meritată. Hurin nu i-a răspuns 
Regelui, ci a scos de sub mantie acel lucru pe care-l luase 
din Nargothrond; nici mai mult, nici mai puţin decât 
Colanul Gnomilor, Nauglamir, făurit pentru Finrod 
Felagund cu mulţi, mulţi ani în urmă de făurarii din Nogrod 
şi Belagost, cea mai reuşită dintre toate lucrările lor din 
Zilele de Odinioară şi prețuit de Finrod - cât a fost în viaţa - 
mai presus de toate comorile din Nargothrond. Hurin l-a 
aruncat la picioarele lui Thingol, zicând aceste cuvinte 
înverşunate şi amare: 


— Primeşte-ţi plată pentru grija ce-ai purtat-o copiilor şi 
soaţei mele! Căci acesta este Colanul Nauglamir, un nume 
ce-l cunosc deopotrivă elfii şi oamenii; din întunecimea 
Nargothrondului ţi-l aduc, de acolo de unde l-a lăsat în 
urmă-i Finrod, rubedenia ta, atunci când a plecat cu Beren, 
fiul lui Barahir, să împlinească porunca lui Thingol din 
Doriath! 

A privit Thingol la lucrul acela de preţ, şi a ştiut că, într- 
adevăr, era Nauglamir; a înţeles deopotrivă şi gândul lui 
Hurin; dar, fiindu-i milă de Hurin, şi-a înfrânat mânia şi a 
înghiţit vorbele lui dispreţuitoare. Într-un târziu, a vorbit 
Melian, spunând: 

— Hurin Thalion, Morgoth te-a vrăjit; căci acela care vede 
prin ochii lui Morgoth, cu voie sau fără voie, vede totul 
sucit: multă vreme a petrecut Turin, fiul tău, în încăperile 
din Menegroth, arătându-i-se iubire şi cinstire ca fiu al lui 
Thingol; nu din vrerea Regelui şi nici din a mea nu s-a mai 
întors el în Doriath. Mai târziu, soaţa şi copila ta au fost 
adăpostite aici, cu cinstire şi bunăvoință; am făcut tot ce ne- 
a stat în puteri s-o împiedicăm pe Morwen să plece la 
Nargothrond. Cu glasul lui Morgoth îţi mustri acum 
prietenii. 


Auzind cuvintele lui Melian, Hurin a stat că împietrit şi a 
privit îndelung în ochii Reginei; şi acolo, în Menegrothul, 
încă aparat de Brâul lui Melian de întunecimea Duşmanului, 
a desluşit el adevărul celor întâmplate şi făptuite şi a băut 
până la fund cupa nenorocirilor ce i-o pregătise Morgoth 
Bauglir. Fără să mai scoată o vorbă despre trecut, s-a 
aplecat, a ridicat colanul de unde zăcea în faţa jilţului lui 
Thingol şi i l-a dat Regelui, spunând: 

— Primeşte acum, stăpâne, Colanul Gnomilor drept dar de 
la cineva care nu are nimic şi că o aducere aminte de la 
Hurin din Dor-16min. Căci acum soarta mi s-a împlinit, 
aşijderea şi vrerea lui Morgoth; ci eu nu-i mai sunt sclav. 

S-a răsucit pe călcâie şi a părăsit Cele o Mie de Peşteri şi 
toţi cei care-l zăreau se dădeau în lături din calea lui; 
nimeni n-a căutat să-l oprească şi nici că a aflat cineva 
încotro s-a dus. Din cât se povesteşte, Hurin n-a mai vrut să 
trăiască, nemaiavând dorinţa s-o facă, nici pentru ce, astfel 
că, într-un târziu, s-a aruncat în marea apuseana; astfel a 
sfârşit cel mai măreț dintre războinicii oamenilor muritori. 

Dar, după ce Hurin a plecat din Menegroth, Thingol a 
rămas multă vreme cufundat în tăcere, cu privirile aţintite 
la comoara aceea de pe genunchii săi; şi deodată şi-a zis că 
ar trebui refaurit şi în el să fie incrustat silmarilul. Căci o 
dată cu trecerea anilor, gândul lui Thingol se întorcea tot 
mereu la giuvaierul lui Feanor, legându-se de el într-atât, 
încât nu-i plăcea să-l ştie pus la adăpost nici măcar în 
spatele uşilor vistieriei sale celei mai tainice; dorea să-l 
poarte cu sine tot timpul, şi treaz, şi în somn. 

În acele timpuri, gnomii încă mai veneau în Beleriand din 
sălaşurile lor din Ered Lindon şi, trecând Râul Gelion pe la 
Sam Athrad, Vadul Pieselor, urmau străvechiul drum ce 
ducea în Doriath; pricepuţi că nimeni alţii erau în lucrarea 
metalului şi a pietrei şi mare nevoie era în Menegroth de 
priceperea lor. Acum însă nu mai veneau în grupuri mici ca 
în alte dăţi, ci în adevărate oştiri, înarmate până-n dinţi 
pentru a se apăra în ţinuturile pline de primejdii dintre Aros 


şi Gelion; iar când soseau în Menegroth, erau găzduiţi în 
încăperi şi fierarii separate de ale tuturor celorlalţi. Cam la 
acea vreme anume, mari fierari din Nogrod tocmai sosiseră 
în Doriath; prin urmare, Regele i-a chemat la sine şi le-a 
mărturisit dorinţa lui că, dacă priceperea lor era într- 
adevăr atât de mare pe cât se spunea, să refaureasca ei 
colanul Nauglamfr şi-n el să încrusteze silmarilul. Gnomii au 
privit la lucrătură străbunilor lor şi s-au minunat la vederea 
giuvaierului strălucitor al lui Feanor; dintr-o dată s-a stimit 
în ei o poftă aprigă de a le avea pentru ei şi de a le duce cu 
ei în sălaşurile lor îndepărtate, în munţi. Dar şi-au tăinuit 
bine gândurile şi au primit să facă ceea ce li se ceruse. 

Lungă a fost truda lor, iar Thingol cobora de unul singur în 
fierăriile lor din adânc şi stătea acolo, privindu-i cum 
lucrează. Într-un târziu, dorinţa i-a fost împlinită şi cele mai 
măreţe lucruri făcute vreodată de elfi şi gnomi au fost 
împreunate într-unui singur, frumuseţea îi era neasemuită, 
căci nestematele făr' de număr ale Colanului Nauglamir 
răsfrângeau şi răspândeau în jur în minunate ape lumina 
silmarilului încrustat în mijlocul lor. Atunci Thingol, aflat 
singur printre gnomi, a dat să ia colanul şi să şi-l pună la 
gât; însă în acea clipă gnomii i s-au pus în cale şi i-au cerut 
să i-l dea lor, spunând: 

— Cu ce drept vrea regele elfilor să ţină pentru el Colanul 
Nauglamir pe care străbunii noştri l-au făurit pentru Finrod 
Felagund, care e mort? A ajuns la el adus de Hurin, omul 
din Dor-lbmin, care l-a luat ca un hoţ din întunecimile 
Nargothrondului. 

Dar Thingol le-a desluşit de îndată inimile şi a văzut că, 
dorind silmarilul, ei căutau o pricină şi un ascunziş potrivit 
pentru adevăratul lor gând; mânios peste poate şi mândru, 
Thingol n-a mai ţinut seama de primejdia în care se afla, ci 
le-a vorbit batjocoritor: 

— Cum de cutezaţi voi, seminţie barbara, să-mi cereţi mie, 
Elu Thingol, Stăpânul Beleriandului, a cărui viaţă a început 


lângă apele Lacului Cuivienen, cu ani făr' de număr înainte 
că străbunii neamului scundac să se fi trezit la viaţă? 

Stând el înalt şi trufaş printre gnomi, le-a cerut, cu vorbe 
de ocară, să părăsească Doriathul fără a-şi mai aştepta 
răsplata. 

Auzind vorbele Regelui, pofta gnomilor s-a preschimbat în 
furie; l-au înconjurat, l-au prins şi l-au răpus chiar acolo. 
Astfel a pierit, în adâncurile fortăreței Menegroth, Elwe 
Singollo, Regele din Doriath, singurul dintre toţi Copiii lui 
Iluvatar care şi-a unit viaţa cu o maia dintre ainuri şi cel 
care, singurul dintre Elfii Părăsiţi, a văzut lumina Copacilor 
din Valinor şi care a murit cu privirile aţintite la silmaril. 

Luând colanul, gnomii au ieşit din Menegroth şi au fugit 
spre răsărit, trecând prin Region. Dar veştile s-au răspândit 
cu repeziciune în codru, astfel că puţini dintre ei au izbutit 
să treacă Râul Aros, căci au fost urmăriţi în timp ce căutau 
drumul răsăritean, şi ucişi; Colanul Nauglamir le-a fost luat 
şi adus înapoi cu durere adâncă şi dat Reginei Melian. 
Totuşi, doi dintre ucigaşii lui Thingol au reuşit să scape de 
urmăritori, au trecut hotarul dinspre soare-răsare şi-ntr-un 
târziu au ajuns în oraşul lor îndepărtat din Munţii Albaştri; 
acolo, în Nogrod, au povestit numai o parte din cele 
petrecute, anume că gnomii fuseseră ucişi în Doriath la 
porunca regelui elfilor, pentru a nu le da răsplata ce Li se 
cuvenea. 

Cumplit s-au înfuriat gnomii din Nogrod şi mare le-a fost 
jalea pentru pieirea celor de-un neam cu ei şi a iscusiţilor 
lor meşteri; şi-au smuls bărbile şi au bocit; vreme 
îndelungată au stat apoi chibzuind cum să se răzbune. Se 
povesteşte că ar fi cerut ajutor celor din Belegost, dar 
aceştia au căutat să le mute gândul de la răzbunare; dar n- 
au izbutit, astfel că n-a trecut mult şi o oştire numeroasă a 
ieşit pe porţile Nogrodului, a trecut Gelionul şi s-au 
îndreptat spre soare-apune, prin Beleriand. 

În Doriath, moartea regelui a schimbat soarta lucrurilor. 
Melian a rămas multă vreme la căpătâiul lui Thingol Regele, 


fără să scoată un cuvânt, şi gândurile i s-au întors în timp, la 
anii luminaţi de stele şi la prima lor întâlnire printre 
privighetorile din Nan Elmoth, cu atâtea evuri în urmă; şi a 
ştiut că despărţirea de Thingol prevestea o despărţire şi 
mai mare şi că sfârşitul Doriathului era aproape. Melian se 
trăgea din seminţia divină a valarilor, era o maia cu mari 
puteri şi cu o înţelepciune asemenea; din iubire pentru 
Elwe Singollo îşi luase ea forma Copiilor Mai-Mari ai lui 
Iluvatar şi, prin unirea cu el se legase cu lanţurile Ardei şi 
se supusese opreliştilor care o guvernau. Sub acel chip i-o 
dăruise lui Thingol pe Luthien Tinuviel; sub acel chip 
câştigase o putere ce depăşea cu mult materia din care era 
făcută Ardă, iar, prin Brâul lui Melian, Doriathul fusese 
străjuit în lungile evuri de relele de afară. Dar acum Thingol 
zăcea mort, iar spiritul său ajunsese în sălile lui Mandos; 
moartea lui a pricinuit o schimbare şi în Melian. Anume, 
puterea ei s-a retras din pădurile Neldoreth şi Region, iar 
Esgalduin, râul vrăjit, vorbea acum cu un alt glas; în 
Doriath puteau de-acum pătrunde duşmanii. 

Din acel ceas, Melian n-a mai vorbit nimănui altcuiva decât 
lui Mablung, rugându-l să aibă grijă de silmaril şi să le 
trimită de îndată vorbă lui Beren şi lui Luthien în Ossiriand; 
iar ea a dispărut de pe Pământul de Mijloc şi s-a dus în ţara 
valarilor de peste marea apuseana, să cugete la durerile ei 
în grădinile din Lorien, de unde venise; de-acum povestea 
aceasta nu mai pomeneşte nimic despre ea. 

Între timp, oştirea naugrimilor a trecut Râul Aros şi a 
intrat nestingherită în codrii Doriathului; nimeni nu le-a stat 
în cale, căci erau mulţi şi ftorosi la înfăţişare, iar căpeteniile 
Elfilor Cenuşii au fost cuprinse de îndoială şi deznădejde, 
alergând ba într-o parte, ba-n alta fără a şti ce să facă. 
Gnomii însă şi-au văzut de drum, au trecut podul cel mare şi 
au pătruns în Menegroth; şi acolo s-a petrecut cel mai 
dureros lucru dintre toate nenorocirile din Zilele de 
Odinioară. Căci s-a încins o bătălie în Cele o Mie de Peşteri 
şi mulţi elfi şi gnomi au pierit; bătălia aceea n-a fost 


nicicând uitată. Până la urma gnomii au învins şi fortăreaţa 
lui Thingol a fost trecută prin foc şi sabie şi jefuită. A pierit 

atunci Mablung Mina-Grea, în faţa porţilor vistieriei în care 
era ţinut Nauglamfr; iar silmarilul a fost luat. 

La acea vreme, Beren şi Luthien încă trăiau în Toi Galen, 
Insula Verde, în mijlocul Râului Adurant, cel mai sudic 
dintre râurile ce coborau din Ered Lindon şi, curgând la 
vale, se varsau în Gelion; fiul lor, Dior Eluchil, o avea drept 
soaţa pe Nimloth, înrudită cu Celebom, prinţul din Doriath, 
însurat cu Doamna Galadriel. Fiii lui Dior şi Nimloth erau 
Elured şi Elurin; li se născuse şi o fată, pe nume Elwing, 
adică Stropi de Stele, căci venise pe lume într-o noapte 
plină de stele a căror lumină sclipea în stropii cascadei 
Lauthir Lamath, aflată în apropierea casei părintelui său. 

Printre elfii din Ossiriand s-a dus iute vestea că o mare 
oştire de gnomi, înarmaţi că pentru război, coborâse din 
munţi şi trecuse Gelionul pe la Vadul Pietrelor. Vestea a 
ajuns curând şi la Beren şi Luthien; tot atunci a sosit un sol 
din Doriath, ca să le spună ce se petrecuse acolo. Fără să 
mai zăbovească o clipă, Beren a părăsit Toi Galen şi, che- 
mindu-l la sine pe Dior, fiul său, au plecat împreună spre 
miazănoapte, la Râul Ascar; cu ei au mers şi mul|i Elfi Verzi 
din Ossiriand. 

Astfel s-a întâmplat că atunci când gnomii din Nogrod, 
care se întorceau din Menegroth, după ce pierduseră mulţi 
dintr-ai lor în bătălie, au ajuns la Sam Athrad, au fost 
atacați de duşmani nevăzuţi; căci atunci când au urcat pe 
ţărmul înalt al Gelionului, încărcaţi de tot ce jefuiseră din 
Doriath, dintr-o dată pădurile s-au umplut de glasul cornilor 
elfesti şi din toate părţile sulițe au început să zboare spre 
ei. Acolo mulţi gnomi şi-au găsit sfârşitul în primul atac; au 
fost însă şi din cei care-au scăpat şi, ţinându-se strâns 
împreună, au fugit spre răsărit, spre munţi. Dar, în vreme 
ce urcau lungile povimisuri ale muntelui Dolmed, au apărut 
ca din senin Păstorii Copacilor, care i-au împins pe gnomi în 
codrii întunecaţi ai munţilor Ered Lindon, de unde, din cât 


se povesteşte, nici unul n-ar mai fi ieşit să urce strungile 
înalte ce duceau spre sălaşurile lor. 

În acea bătălie lângă Sam Athrad, Beren a dus ultima sa 
luptă, răpunându-l cu mâna sa pe Seniorul din Nogrod şi 
smulgându-i Colanul Gnomilor; dar, înainte de-a muri, 
gnomul a blestemat comoară. Beren a privit cu mirare 
giuvaierul lui Feanor, acelaşi pe care el însuşi îl scosese din 
coroana de fier a lui Morgoth, strălucind acum într-o 
lucrătură de aur şi nestemate, făcută de meşterii gnomi; şi, 
cum era mânjit de sânge, l-a spălat în apele râului. După ce 
toate s-au săvârşit, comoară din Doriath a fost scufundată în 
Ascar şi, din acel ceas, râul a primit numele de Rathldriel, 
Albia Aurită. Colanul Nauglamir a fost luat de Beren, care s- 
a întors cu el în Toi Galen. Prea puţin i-a ostoit colanul 
durerea lui Luthien când a aflat că Seniorul din Nogrod 
pierise şi, dimpreună cu el, mulţi gnomi; dar povestea şi 
cintecele spun că, purtând acel colan şi nestemata 
nepieritoare, Luthien a devenit întruchiparea celei mai 
desăvârşite frumuseți şi măreţii ce au fost cunoscute 
vreodată în afară regatului Valinor; o vreme Tara Morților 
Vii s-a asemănat cu tărâmul valarilor, nici un alt loc n-a mai 
fost cândva atât de frumos, de mănos şi de plin de lumină. 

După această faptă, Dior, moştenitorul lui Thingol, şi-a luat 
rămas-bun de la Beren şi Luthien şi, plecând din Lanthir 
Lamath cu soaţa lui, Nimloth, a ajuns în Menegroth, unde 
şi-a făcut sălaş; împreună cu ei s-au dus şi fiii lor încă tineri, 
Elurld şi Elurin, precum şi fiica lor, Elwing. Sindarii i-au 
primit cu bucurie şi s-au scuturat de întunecimea durerii 
pricinuite de rubedeniile pierite, de Regele mort şi de 
plecarea lui Melian; iar Dior Eluchfl a purces să readucă 
gloria regatului Doriath. 

Într-o noapte de toamnă, la ceas târziu, s-au auzit 
bubuituri în poartă Menegrothului şi o voce a cerut să 
ajungă la Rege. Era un senior al Elfilor Verzi, sosit în mare 
grabă din Ossiriand. Paznicii porţii l-au adus de îndată la 
Rege, care şedea singur în camera lui; fără să scoată un 


cuvânt, elful i-a dat Regelui un sipet şi a plecat. Acolo se 
găsea Colanul Gnomilor în care era încrustat silmarilul; 
privind la el, Dior a înţeles că era un semn că Beren 
Erchamion şi Luthien Tinuviel muriseră cu adevărat şi că 
plecaseră acolo unde se duce seminţia oamenilor, spre o 
soartă dincolo de marginile lumii acesteia. 

Îndelung a privit Dior silmarilul, pe care tatăl şi mama lui 
izbutiseră, mai presus de orice speranţă, să-l aducă din 
lumea groazei lui Morgoth; moartea prea timpurie ce-i 
lovise îi sporea şi mai mult durerea; înţelepţii însă 
spuseseră că silmarilul le grăbise sfârşitul, căci flacăra 
frumuseţii lui Luthien, cât a purtat giuvaierul, fusese prea 
strălucitoare pentru tari-murile muritoare. 

S-a ridicat Dior în picioare şi l-a aninat pe Nauglamir în 
jurul gâtului; dintr-o dată a devenit cel mai chipeş dintre 
toţi copiii lumii din toate cele trei seminţii: a edainilor, a 
eldarilor şi a maiarilor din Tărâmul Binecuvântat. 

Iute s-a dus vestea printre elfii din Beleriand, risipiţi în 
patru zări, cum că Dior, moştenitorul lui Thingol, purta 
colanul Nauglamir şi, auzind această, au spus: 

— Un silmaril al lui Feanor straluce iară în pădurile din 
Doriath. 

Iar jurământul fiilor lui Feanor s-a retrezit la viaţă. Căci 
atâta vreme cât purtase Luthien Colanul Gnomilor, nici un 
elf nu îndrăznise s-o atace; dar acum, auzind despre 
renaşterea Doriathului şi despre trufia lui Dior, cei şapte s- 
au strâns de pe unde-i purtaseră paşii şi au trimis soli la el 
să-i ceară ceea ce socoteau că era al lor. 

Dior nu le-a dat nici un răspuns fiilor lui Ffcanor; atunci 
Celegorm şi-a îmboldit fraţii să se pregătească pentru a 
ataca Doriathul. Au venit pe neaşteptate, în toiul iernii, şi s- 
au luptat cu Dior în Cele o Mie de Peşteri; astfel s-au răpus 
elfii între ei, pentru a doua oară. Au pierit acolo Celegorm, 
răpus de mâna lui Dior, şi Curufin, şi smeadul Caranthir; 
dar şi Dior a pierit, şi Nimloth, soaţa lui, iar cruzii servitori 
ai lui Celegorm le-au luat copiii şi i-au lăsat să piară de 


foame în codru. Maedhros s-a căit amarnic pentru fapta 
aceasta şi i-a căutat îndelung în pădurile Doriathului; dar 
căutarea s-a dovedit zadarnică, iar despre soarta lui Elured 
şi Elurin nici o poveste nu mai pomeneşte nimic. 

Astfel a fost distrus Doriathul, fără a mai renaşte vreodată, 
iar fiii lui Feanor n-au pus mâna pe ceea ce voiau; căci 
puţinii care au mai rămas din poporul Doriathului au fugit 
din calea lor şi, împreună cu ei, s-a aflat şi Elwing, fiica lui 
Dior. Au scăpat şi, purtând cu ei silmarilul, au ajuns la timp 
la gurile Râului Sirion, pe malul mării. 

CAPITOLUL XXIII. 

Despre Tuor şi căderea Gondolinului. 

S-a povestit că Huor, fratele lui Hurin, căzuse În Bătălia 
Lacrimilor Făr' de Număr, în iama acelui an, Rian, soaţa lui, 
a adus pe lume un prunc, în sălbăticia din Mithrim; i s-a dat 
numele de Tuor şi a fost luat în grijă de Annael, din neamul 
Elfilor Cenuşii, care încă mai trăia pe acele dealuri. Când 
Tuor a împlinit şaisprezece ani, elfii s-au gândit să 
părăsească peşterile Androth, unde sălăşluiau ei, şi să se 
îndrepte în taina spre Limanurile Sirion, departe, la 
miazăzi; dar, înainte de a apuca să scape, au fost atacați de 
orci şi de Răsăriteni, iar Tuor a fost luat prizonier şi înrobit 
de Lorgan, mai-marele Răsăritenilor din Hithlum. Timp de 
trei ani a îndurat el robia, dar, la capătul acestor ani, a 
izbutit să fugă; s-a întors în peşterile Androth şi a trăit acolo 
de unul singur, pricinuindu-le atâtea pierderi Răsăritenilor, 
încât Lorgan a pus un preţ mare pe capul lui. 

Dar, după ce Tuor a trăit timp de patru ani în singurătate 
şi că proscris. Ulmo i-a strecurat în inima dorinţa să 
părăsească pământul străbunilor săi, căci îl alesese pe Tuor 
ca unealtă a planurilor sale. Astfel că Tuor a plecat încă o 
dată din peşterile Androth. A apucat-o spre apus, 
traversând ţinutul Dor-lOmin, şi a găsit Annon-in-Gelydh, 
Poarta Noldorilor, durata de poporul lui Turgon pe când 
trăiseră în Nevrast, cu multă vreme în urmă. Din spatele 
porţii, un tunel întunecat ducea pe sub munli şi ieşea în 


Cirith Ninniach, Crăpătura Curcubeului, prin care o apă 
vijelioasă curgea spre marea apuseana. Astfel s-a întâmplat 
că fuga lui Tuor din Hithlum a trecut nebăgată în seamă nici 
de oameni, nici de orci, iar Morgoth n-a avut cum află de ea. 

A ajuns Tuor în Nevrast şi, privind el la Belegaer. Marea 
cea Mare, a prins pe dată drag de ea, iar foşnetul ei şi 
aleanul de-a o străbate i-au stăruit de atunci în urechi şi-n 
suflet şi l-a cuprins un neastâmpăr ce l-a dus, în cele din 
urmă, în adin-curile regatelor lui Ulmo. A rămas să trăiască 
de unul singur în Nevrast; vara acelui an a trecut, iar 
căderea Nargothrondului se apropia; dar când a venit 
toamna, Tuor a zărit şapte lebede mari care zburau spre 
miazăzi şi a înţeles că acesta era un semn al lucrurilor pe 
care le trecuse timp prea îndelungat cu vederea, aşa că le-a 
urmat zborul de-a lungul ţărmurilor mării. Astfel a ajuns el 
la sălile pustii ale Vinyamarului, sub Muntele Târâş. A intrat 
şi acolo a găsit scutul şi cămaşa lungă de zale, precum şi 
sabia şi coiful lăsate de mult de Turgon, la i porunca lui 
Ulmo; s-a înveşmântat Tuor cu ele şi şi-a încins ] sabia la 
brâu şi a coborât pe țărm. Dar dinspre apus s-a stimit o 
furtună mare, din care s-a înălţat în toată măreţia sa Ulmo, 
Domnul Apelor, şi i-a vorbit lui Tuor care stătea pe țărm. L-a 
rugat Ulmo să părăsească acel loc şi să găsească regatul 
ascuns al Gondolinului; i-a mai dat el lui Tuor o mantie 
cenuşie, pentru a-l învălui în umbră şi a-l feri astfel de ochii 
duşmanilor săi. 

A doua zi de dimineaţă, după ce s-a potolit furtuna, Tuor a 
dat peste un elf, chiar lângă zidurile Vinyamarului; era 
Voronwe, fiul lui Aranwg, din Gondolin, care se aflase pe 
ultima corabie dintre cele trimise de Turgon în Apus. Când 
corabia s-a întors în sfârşit de pe depărtările oceanului, a 
fost prinsă într-o furtună şi scufundată nu departe de 
țărmurile Pământului de Mijloc. Dintre toţi marinarii aflaţi 
pe ea, Ulmo l-a ales pe Voronwe şi l-a aruncat pe uscat, în 
apropiere de Vinyamar; acum, aflând de porunca ce-o 
primise 'Tuor de la Domnul Apelor, s-a minunat Voronwe şi a 


primit să-l călăuzească spre poarta ascunsă a Gondolinului. 
Astfel că au pornit împreună din Vinyamar, dar lama Cruntă 
din acel an s-a abătut asupra lor dinspre miazănoapte, încât 
ei s-au rătăcit şi au luat-o spre răsărit, pe la poalele 
Munţilor Umbrei. 

Într-un târziu, au ajuns la Iazurile Ivrin şi au privit 
îndureraţi prăpădul pricinuit acolo de trecerea lui Glaurung 
Dragonul; dar cum stăteau ei aşa şi se uitau în jur, au văzut 
pe cineva trec în d în mare grabă spre miazănoapte; era un 
om înalt, înveşmântat în negru şi purtând o sabie neagră. 
Nu ştiau cine era acesta şi nici ce se petrecuse la miazăzi; 
iar când omul a trecut prin dreptul lor, ei nu au zis nimic. 

În cele din urmă, prin puterea pe care le-a dat-o Ulmo, au 
ajuns la poarta ascunsă a Gondolinului, au străbătut tunelul 
până la poarta interioară şi acolo străjerii i-au prins şi i-au 
făcut prizonieri. I-au dus aceştia în sus, prin marea ravină 
Orfalch Echor, cea închisă cu şapte porţi, până în faţa lui 
Echtelion de la Fântână, străjerul marii porţi de la capătul 
urcuşului; acolo Tuor şi-a scos mantia şi, după zaua şi 
armele ce şi le pusese în Vinyamar, s-a văzut limpede că el 
era cu adevărat cel trimis de Ulmo. Şi a privit Tuor în jos, la 
frumoasa vale Tumladen, aşezată că o nestemată verde 
între înălțimile împrejmuitoare; iar în zare, pe culmea stin- 
coasă Amon Gwareth, a văzut măreţul Gondolin, oraşul cu 
şapte nume, ale cărui faimă şi glorie sunt slăvite mai presus 
decât oricare altele în cântecele din toate aşezările elfilor 
din Meleagurile de Dincoace. La porunca lui Ecthelion au 
sunat trâmbiţele pe turnurile porţii cele mari, şi glasul lor a 
răsunat printre culmile munţilor; din depărtare s-au auzit 
cu limpezime trâmbiţele răsunând drept răspuns de pe 
zidurile albe ale oraşului inundat de zorile trandafirii ce 
luminau câmpia. 

Iar fiul lui Huor a străbătut valea Tumladen, călare şi a 
ajuns la poarta Gondolinului; a urcat scară largă a oraşului 
şi, în sfârşit, s-a aflat în faţa Turnului Regelui şi a văzut 
copacii făuriţi aidoma Copacilor din Valinor. Apoi i s-a 


înfăţişat lui Turgon, fiul lui Fingolfin, Marele Rege al 
noldorilor; în dreapta Regelui şedea Maeglin, fiul surorii 
sale, iar la stânga sa Idril Celebrindal, fiica sa; şi toţi cei 
care au auzit vocea lui Tuor s-au minunat, nevenindu-le să 
creadă că era cu adevărat un om din seminţia muritoare, 
căci vorbele sale erau vorbele Domnului Apelor, care îi 
veneau pe buze de la sine în acel ceas. L-a prevenit el pe 
Turgon că Blestemul lui Mandos avea să se împlinească 
foarte curând, iar tot ceea ce făuriseră noldorii avea să 
piară; l-a rugat pe Rege să plece, să părăsească frumosul şi 
preaputemicul oraş pe care-l durase şi să coboare pe Sirion 
până la mare. 

Multă vreme a cumpănit Turgon la sfatul lui Ulmo, 
venindu-i în minte ceea ce i se spusese în Vinyamar: „Dar tu 
să nu îndrăgeşti prea tare trudă mâinilor tale şi nici 
tăinuitele dorinţi ale inimii tale, nu uita că adevărata 
nădejde a noldorilor tot la Apus se afla şi de pe Mare va 
veni”. Între timp, Turgon devenise tare trufaş, iar 
Gondolinul era tot atât de frumos ca şi Tirionul, aşa cum şi-l 
aminteau elfii; încă avea încredere Turgon în forţă tainică şi 
de neânvins a oraşului, în ciuda prevestirilor venite de la un 
vala; iar după bătălia Nirnaeth Amoediad, locuitorii acelui 
oraş nu mai voiau cu nici un chip să se amestece în pricinile 
dintre elfii şi oamenii din lumea de afară şi nici să înfrunte 
amenințările şi primejdiile ca să se întoarcă în Apus. Închişi 
în spatele munţilor lor vrăjiţi şi lipsiţi de poteci, nu 
îngăduiau nimănui să pătrundă până la ei, chiar dacă 
străinul s-ar fi refugiat acolo ca să scape de ura lui 
Morgoth; cât despre veştile din meleagurile de peste munţi, 
acestea soseau cu întârziere şi trunchiate, iar locuitorii 
aproape că nu le luau în seamă. Iscoadele din Angbanăd îi 
căutau zadarnic; iar locul lor de sălăşluire era mai curând 
un zvon despre o taină pe care nimeni n-o putea desluşi. În 
sfaturile ţinute de Rege, Maeglin avea numai vorbe de 
ocară despre Tuor, iar Regele părea să le dea ascultare, 
căci se potriveau cu ceea ce simţea el în inima sa; în cele 


din urmă, s-a împotrivit poveţei lui Ulmo. Cu toate acestea, 
avertismentul venit de la acest vala i-a amintit de cuvintele 
spuse noldorilor care, în străvechime, părăsiseră țărmurile 
din Araman; şi teamă de trădare s-a deşteptat în sufletul lui 
Turgon. În acele vremuri de cumpănă a fost acoperită 
intrarea spre poarta tainică din Munţii încercuitori; iar de 
atunci nimeni n-a mai ieşit din Gondolin cu nici un fel de 
solie, fie de pace, fie de război, atâta vreme cât a mai 
dăinuit oraşul. Veştile despre căderea fortăreței 
Nargothrond au fost aduse de Thorondor, Mai-Marele 
Vulturilor, şi tot el le-a spus despre răpunerea lui Thingol şi 
a moştenitorului sau, Dior, şi despre căderea în ruină a 
Doriathului; dar Turgon a rămas surd la orice vorbă despre 
nenorocirile din lumea de afară şi s-a jurat să nu se alăture 
nicicând vreunui fiu al lui Feanor; iar poporului său i-a 
interzis să treacă de încercuirea munţilor. 

Tuor a rămas în Gondolin, vrăjit de pacea şi frumuseţea 
locului şi de înţelepciunea poporului. Puternic a devenit el şi 
înţelept, învățând cu repeziciune tot ce era de ştiut despre 
elfii surghiuniţi. lar inima lui Idril s-a aprins de dragoste 
pentru el şi a lui pentru ea; ceea ce a aţâţat şi mai aprig ura 
tainică a lui Maeglin, care nu-şi dorea nimic mai mult decât 
s-o aibă pentru sine pe Idril, singura moştenitoare a Regelui 
din Gondolin. Dar Tuor se bucura de asemenea preţuire din 
partea Regelui, încât, în cei şapte ani cât a trăit acolo. 
Regele nu i-a refuzat nimic, nici măcar mâna fiicei sale; 
căci, chiar dacă nu dăduse ascultare poveţei lui Ulmo, 
înţelesese că soarta noldorilor era legată de cel trimis de 
Ulmo; nu uitase el nici vorbele pe care i le spusese Huor 
înainte ca armia din Gondolin să plece de pe câmpul unde 
se ducea bătălia Lacrimilor Făr' de Număr. 

S-a făcut un ospăț mare şi plin de bucune, căci Tuor 
câştigase inimile tuturor celor din oraş, fără doar pe cea a 
lui Maeglin şi a putinilor care, în taină, îi ţineau partea; şi 
astfel s-a petrecut a doua unire între elfi şi oameni. 


În primăvara anului următor a venit pe lume în Gondolin 
Eârendil Cel-pe-jumatate-elf, fiul lui Tuor şi al lui Idril 
Celebrindol; se împlineau atunci cinci sute trei ani de când 
sosiseră noldorii în Pământul de Mijloc. Frumos peste poate 
era Eărendil, chipul îi era scăldat de o lumină din ceruri 
venită, având el frumuseţea şi înţelepciunea eldarilor, şi 
voinicia şi temeritatea oamenilor din străvechime; sunetul 
mării îi susură în urechi şi-i stăruia în inimă, ca şi tatălui 
său. 

Pe atunci, Gondolinul trăia vremuri de bucurie şi pace; 
nimeni nu ştia că meleagul în care se afla Regatul Ascuns 
fusese dat în vileag lui Morgoth de strigătele lui Hurin, 
atunci când, stând el în sălbăticia de dincolo de Munţii 
încercuitori şi negăsind nici o intrare, chemase disperat 
numele lui Turgon. Din acea zi, Morgoth se gândise numai 
la acel ţinut muntos, cuprins între Anach şi izvoarele 
Sirionului, peste care slugile sale niciodată nu trecuseră; 
nici acum nu reuşea vreo iscoadă ori creatura din Angband 
să ajungă acolo, din pricina vulturilor care stăteau de 
strajă, încât Morgoth nu-şi putea împlini planurile sale 
ticăloase. Însă Idril Celebrindol era înţeleaptă şi 
clarvăzătoare şi inima ei îi spunea că avea să se întâmple 
ceva rău; presimţirile i-au învăluit mintea şi sufletul ca un 
nor. Astfel că a pus să se facă un drum tainic ce trebuia să 
ducă din oraş pe sub câmpie şi să iasă mult dincolo de 
ziduri, la miazănoapte de Amon Gwareth; a avut grijă Idril 
că despre această lucrare să ştie cât mai puţini, astfel ca la 
urechile lui Maeglin n-a ajuns nici măcar o şoaptă. 

S-a întâmplat odată, pe vremea când Eărendil era încă 
prunc, că Maeglin să dispară. După cum s-a mai spus, lui îi 
plăcea mai mult decât orice alt meşteşug să scotocească în 
adâncuri după metale; ajunsese mai-marele elfilor care 
trudeau în munţi, departe de oraş, căutând metalele ce le 
trebuia în fierarii, atât în timp de pace, cât şi în timp de 
război. Dar adeseori Maeglin mergea cu ortacii săi dincolo 
de împrejurimea munţilor, Regele neştiind că porunca lui 


era astfel nesocotita. Soarta a făcut ca Maeglin să cadă într- 
o bună zi în mâinile orcilor şi să fie dus în Angband. El nu 
era nici slab de înger, nici sărac cu duhul, dar chinurile cu 
care l-au ameninţat acolo l-au băgat în sperieţi; astfel că s-a 
învoit că, în locul vieţii şi libertăţii, să-i dezvăluie lui 
Morgoth locul unde se afla Gondolinul, căile care duceau 
acolo şi cum putea fi atacat. Atât de mare i-a fost bucuria lui 
Morgoth, încât i-a promis lui Maeglin să-l facă stăpân peste 
Gondolin, că vasal ai sau, şi să i-o dea pe Idril Celebnndal 
după ce oraşul va fi fost cucerit; şi, cu adevărat, pofta de-a o 
avea pe Idril şi ura ce-o nutrea pentru Tuor i-au uşurat lui 
Maeglin trădarea, cea mai ticăloasă din întreaga istorie a 
Zilelor de Odinioară. Până una-alta, Morgoth l-a trimis 
înapoi în Gondolin, că nu cumva cei de-acolo să bănuie că 
au fost vânduți; în plus, la momentul potrivit Maeglin urma 
să-i ajute dinăuntru pe atacatori. lar Maeglin trăia mai 
departe la curtea regelui, cu faţa numai zâmbet, dar cu 
inima ticăloşită, în vreme ce, în jurul lui Idril, întunericul se 
făcea tot mai adânc. 

Eărendil tocmai împlinise şapte anişori când Morgoth, 
gata pregătit, i-a asmuţit asupra Gondolinului pe balrogi, pe 
orci şi pe lupi; şi cu ei erau dragonii din spiţa lui Glaurung, 
care se înmulţiseră şi deveniseră şi mai fioroşi decât 
părintele lor. Oastea lui Morgoth a atacat dinspre munţii de 
la miazănoapte, cei mai înalţi şi mai puţin păziţi din această 
pricină, la ceas de noapte şi la vreme de sărbătoare, când 
tot poporul din Gondolin urcase pe ziduri să aştepte 
răsăritul soarelui şi să-şi cânte cântecele intru slava lui; căci 
a doua zi urma să se ţină marea sărbătoare numită Porţile 
Verii. Numai că lumina roşie s-a înălţat deasupra munţilor 
de la miazănoapte, nu de la răsărit; şi nimic nu a oprit 
navala duşmanului până sub zidurile Gondolinului, astfel că 
oraşul a fost asediat fără de speranţă. Despre faptele de 
vitejie deznădăjduită ale căpeteniilor din nobilele case şi ale 
războinicilor lor, printre care s-a aflat şi Tuor, se povestesc 
multe în Căderea Gondolinului, unde se mai spune şi despre 


lupta lui Ethelion de la Fântână cu Gothmog, Mai-Marele 
balrogilor, chiar în curtea Regelui, în care unul l-a răpus pe 
celălalt, şi despre apărarea turnului lui Turgon de către 
curtenii săi, până când tumul s-a prăbuşit; cumplită i-a fost 
prăbuşirea, cum la fel de cumplită a fost şi pieirea lui 
Turgon sub ruinele sale. 

Tuor a încercat s-o salveze pe Idril din calea jefuitorilor, 
dar Maeglin a ajuns la ea şi la FEărendil înaintea lui Tuor, 
atunci s-a încins o luptă între Tuor şi Maeglin, sus, pe 
ziduri, şi Tuor l-a aruncat pe Maeglin de pe zid, iar trupul 
acestuia de trei ori s-a lovit în cădere de abruptul stâncos al 
culmii Amon Gwareth, înainte să se prăbuşească în flăcările 
de dedesubt. Apoi Tuor şi Idril au strâns câţi locuitori au 
mai găsit în toată tulburarea aceea grozavă pricinuită de 
pârjolul ce cuprinsese oraşul şi i-au dus pe drumul tainic 
pregătit de Idril; despre acel drum căpeteniile din Angband 
nu ştiau nimic şi nici nu le trecea prin gând că niscai fugari 
s-ar putea s-o apuce spre miazănoapte, unde se găseau 
munţii cei mai înalţi şi mai aproape de Angband. Fumul 
piijolului şi aburii minunatelor fântâni ale Gondolinului ce 
secau sub flăcările scuipate de dragonii de la miazănoapte 
cuprindeau Valea 'Tumladen asemenea unor ceţuri cernite; 
dar au acoperit şi fuga lui Tuor şi a însoţitorilor săi, căci de 
la gura tunelului şi până la poalele munţilor mai aveau de 
străbătut o bucată bună de drum la loc deschis. Au izbutit 
să ajungă şi chiar să urce povimisurile, dincolo de orice 
speranţă, îndurând chinuri şi suferinţe pe stâncile acelea 
prăpăstioase şi îngheţate, căci mulţi erau răniţi şi mai aveau 
printre ei femei şi copii. 

Potecă îngustă şi şerpuitoare trebuia să treacă printr-o sa, 
Cirith 'Thoronath se numea. Crăpătura Vulturilor, aflată în 
umbra celor mai înalte piscuri; la dreapta, se ridică 
peretele unei prăpăstii, la stânga, se căscă un hău ameţitor. 
Pe acea bârnă fugarii nu puteau înainta decât în şir şi 
tocmai acolo au fost atacați de orci, căci Morgoth îşi pusese 
străji peste tot pe culmile încercuitoare; iar printre orci se 


afla şi un balrog. Crâncenă a fost acea încercare şi cu greu 
ar fi izbutit să scape, batăr că bălaiul Glorfindel, seniorul 
Casei Florii Galbene din Gondolin, s-a luptat cu vitejie, de n- 
ar fi venit Thorondor în ajutorul lor tocmai la timp. 

Multe sunt cântecele ce-au slăvit duelul dintre Glorfindel şi 
balrog pe un vârf de stâncă în acel loc înalt; şi Amandoi s-au 
prăbuşit în abis, pierind. Dar vulturii s-au repezit lipind 
asupra orcilor şi i-au împins îndărăt şi toţi au fost răpuşi ori 
au căzut în prăpastie, încât zvonurile despre fugă celor din 
Gondolin au ajuns mult mai târziu la urechile lui Morgoth. 
Thorondor a scos leşul lui Glorfindel din abis, iar fugarii l-au 
îngropat sub un gorgan de pietre, lângă potecă; pe gorgan 
a crescut apoi iarba şi flori s-au deschis în acea goliciune 
stâncoasă, până când lumea toată s-a schimbat. 

Astfel i-a călăuzit Tuor, fiul lui Huor, pe supraviețuitorii din 
Gondolin, peste munţi, şi, de acolo, în Valea Sirionului; 
fugind spre miazăzi, pe drumuri istovitoare şi presărate cu 
primejdii, au ajuns, în cele din urmă, la Nan-tathren, 
Meleagul Sălciilor, unde puterea lui Ulmo, care încă umplea 
undele marelui râu, i-a învăluit pe fugari. Acolo s-au odihnit 
ei o vreme, ca să se tămăduiască de râni şi să uite de 
oboseală; numai durerea din suflete nu şi-o puteau ostoi. Au 
făcut acolo un praznic în amintirea Gondolinului şi a elfilor 
care-au pierit în luptă, fecioarele, soaţele, războinicii 
Regelui; iar pentru Glorfindel cel preaindragit au cântat 
multe cântece sub salciile din Nan-tathren, în acel sfârşit de 
an. Apoi Tuor a făcut un cântec pentru Eărendil, fiul său, în 
care vorbea despre venirea lui Ulmo, Domnul Apelor, pe 
țărmurile din Nevrast, în vremuri de mult apuse; şi dorul de 
mare s-a stârnit în inima lui şi în cea a fiului saii. Au plecat 
atunci Idril şi Tuor din Nan-tathren şi au luat-o pe râu la 
vale, spre miazăzi, până la mare; acolo şi-au făcut sălaş, la 
gurile Sirionului, şi cei care se aflau cu ei s-au alăturat 
poporului lui Elwing, fiica lui Dior, care se refugiase în acel 
loc înaintea lor. Şi când s-a auzit în Balar despre căderea 
Gondolinului şi despre moartea lui Turgon, Ereinion 


Gilgalad, fiul lui Fingon, a fost numit Marele Rege al 
noldorilor din Pământul de Mijloc. 

Dar Morgoth socotea că triumful sau era deplin, pasindu-i 
prea puţin de fiii lui Feanor şi de jurământul lor care lui nu-i 
pricinuise nici un rău, ci întotdeauna se dovedise spre 
folosul lui; în ticăloşia gândurilor sale negre, râdea şi nu-i 
părea rău după silmarilul pierdut; socotea că nestemata 
aceea avea să şteargă de pe faţa Pământului de Mijloc şi 
ultimele rămăşiţe ale seminţiei eldarilor. Dacă avea cumva 
cunoştinţă de aşezarea de la gurile Sirionului, n-a dat prin 
nimic a se înţelege acest lucru; pesemne aştepta clipa 
prielnică şi că jurământul şi minciuna să-şi desăvârşească 
lucrătură. În ast timp, lângă Sirion şi mare, un nou popor al 
elfilor îşi sporea rândurile, din vlăstarele Doriathului şi ale 
Gondolinului; din Balar li s-au alăturat marinarii lui Cirdan 
şi de la ei au deprins să navigheze şi să-şi construiască 
singuri corăbii; au rămas să trăiască în apropierea 
coastelor Arvemien, sub umbra proteguitoare a mâinii lui 
Ulmo. 

Se povesteşte că, la acea vreme, Ulmo a venit în Valinor, 
ieşind din adâncul apelor, şi le-a vorbit valarilor despre 
restriştea în care se găseau elfii; i-a rugat să-i ierte, să-i 
scape de puterea atotstăpânitoare a lui Morgoth şi să ia 
înapoi silmarilii, căci numai în ei mai înflorea lumina din 
Zilele Fericirii, când cei Doi Copaci încă străluceau în 
Valinor. Manwe a rămas de neânduplecat, dar despre ce 
simţea în inima să cine poate şti? Înţelepţii zic şi acum că 
încă nu sosise clipă şi că numai un elf ori un om, dacă ar fi 
vorbit în numele celor două seminţii şi ar fi cerut iertare 
pentru greşelile lor şi îndurare pentru suferinţele lor, ar fi 
putut îndupleca vrerea Puterilor; cât despre legământul lui 
Feanor, poate că nici Manwe nu l-ar fi putut dezlega până 
nu se împlinea cu totul şi până ce fiii lui Feanor nu se 
lipseau de bunăvoie de silmarilii pe care ţineau mortis şi 
fără chibzuinţa să-i aibă pentru ei. Căci lumina ce strălucea 
în silmarili de valarii înşişi fusese făurită. 


În acele zile, Tuor a simţit cum îi dă târcoale bătrâneţea, şi 
aleanul după afundurile Marii devenea tot mai aprig în 
inima lui. Astfel că şi-a construit o corabie mare, căreia i-a 
pus numele de Earrame, Aripa Mării; împreună cu Idril 
Celebrindal a pornit la scăpătatul soarelui spre Apus şi 
despre ei nici un cântec ori poveste nu mai pomeneşte. Dar 
în vremurile de mai apoi, cineva tot a cântat cum Tuor, 
singurul dintre oamenii muritori, a fost socotit drept unul 
din seminţia mai veche, asemenea noldorilor pe care atât i- 
a îndrăgit; iar soarta lui a fost despărțită de cea a 
oamenilor. 

CAPITOLUL XXIV. 

Despre călătoria lui Eărendil şi Războiul Mâniei. 

Agerul Eăârendil era pe-atunci seniorul poporului ce trăia 
aproape de gurile Sirionului; drept soaţa a luat-o pe 
frumoasa Elwing care i-a dăruit doi fii, pe Elrond şi pe 
Elros, numiţi Cei-pe-jumatate-elfi. Eărendil însă n-avea 
astâmpăr; şi nici călătoriile sale pe mare, de-a lungul 
coastelor Meleagurilor de Dincoace, nu-i alinau 
înfrigurarea. Două dorinţe avea în inima sa, care se 
împleteau într-una singură: dorul după Marea cea Mare; se 
gândea să pornească pe cărările ei, în căutarea lui Tuor şi a 
lui Idril care nu se întorseseră; şi se gândea că poate va 
găsi ultimul țărm şi, înainte de a muri, le va duce valarilor 
din Apus solia elfilor şi a oamenilor, care să le înmoaie 
inimile pentru suferinţele Pământului de Mijloc. 

Eărendil se împrietenise iute cu Cirdan, Făuritorul de 
Corăbii, care vieţuia pe Insula Balar împreună cu cei ce mai 
rămăseseră din poporul său, scăpând din atacul asupra 
Limanurilor Brithombar şi Eglarest. Cu ajutorul lui Cirdan, 
Eărendil a construit-o pe Vingilot, Floare-de-spuma, cea mai 
frumoasă corabie din câte sunt pomenite în cântece; de aur 
îi erau vâslele şi albă lemnăria, tăiată din pădurea de 
mesteacăn Nimbrethil, iar pânzele îi erau asemenea lunii 
argintate. În Balada lui Eărendil multe sunt cântate despre 
peripeţiile sale în adâncuri, pe pamin-turi neumblate şi pe 


multe mari şi insule; dar Elwing nu-l însoțea, ci stătea 
cufundată în tristeţe la gurile Sirionului. 

Eărendil nu a dat de urma lui Tuor sau a lui Idril şi nici nu 
a ajuns vreodată, în acea călătorie a sa, pe țărmurile 
Valinorului, căci i-au stat împotriva umbrele şi vrăjile, l-au 
împins vânturile duşmănoase, până când, ars de dorul după 
Elwing, a apucat-o spre casă, spre coasta Beleriandului. 
Inima îi spunea să se grăbească, cuprinsă dintr-o dată de o 
teamă coborâtă din vise; iar vânturile care înainte îl 
împinseseră dintr-o pane în altă păreau acum să nu-l mai 
poarte tot atât de repede pe cât îşi dorea el. 

Când Maedhros a prins de veste că Elwing încă trăia la 
gurile Sirionului şi avea în stăpânire silmarilul, nu s-a grăbit 
să pornească spre ea, căci nu putea uita ceea ce se 
întâmplase în Doriath şi pentru care îi părea rău. Dar, cu 
vremea, gândul că jurământul lor rămăsese neâmplinit a 
început din nou să-i chinuie pe el şi pe fraţii săi; adunându- 
se de pe drumurile pe care hălăduiseră în vânătorile lor, au 
trimis soli la Limanuri, cu vorbe de prietenie, dar şi cerând 
să le fie dat fără zăbavă ceea ce era al lor. Elwing şi poporul 
de la gurile Sirionului nu au vrut să dea giuvaierul dobândit 
de Beren şi purtat de Luthein şi din pricina căruia fusese 
răpus chipeşul Dior, şi cu atât mai puţin câtă vreme 
Eărendil, seniorul lor, era plecat pe mare, căci li se părea 
lor că în silmarilul acela stăteau tămăduirea şi 
binecuvântarea ce pogorâseră peste casele şi corăbiile lor. 
Şi astfel s-a pornit ultima şi cea mai sângeroasă răpunere a 
elfilor de către elfi; a fost a treia şi cea mai crudă ticăloşie 
săvârşită de legământul blestemat. 

Fiii lui Feanor - cei care mai trăiau dintre ei - i-au atacat 
pe fugarii din Gondolin şi pe supraviețuitorii din Doriath şi i- 
au nimicit. În acea bătălie, unii dintre atacatori s-au ţinut 
deoparte, câţiva s-au răsculat şi au fost ucişi pentru că au 
ajutat-o pe Elwing împotriva propriilor lor căpetenii (într- 
atât de mare erau supărarea şi tulburarea în sufletele 
eldarilor în acele vremuri); până la urmă, victorioşi au ieşit 


Maedhros şi Maglor, chiar dacă rămăseseră singurii în viaţa 
dintre fiii lui Feanor, Amrod şi Amras fiind Amandoi răpuşi. 
Prea târziu au sosit corăbiile lui Cirdan şi Gilgalad, Marele 
Rege, în ajutorul elfilor din Sirion; Elwing dispăruse, la fel şi 
fiii ei. Puţinii care n-au pierit în atac i s-au alăturat lui 
Gilgalad şi l-au urmat în Balar, ei au povestit cum Elros şi 
Elrond fuseseră luaţi prizonieri, dar Elwing, purtând 
silmarilul la piept, se azvârlise în mare. 

Maedhros şi Maglor n-au izbutit, prin urmare, să pună 
mâna pe giuvaier; totuşi, silmarilul nu s-a pierdut. Căci 
Ulmo a scos-o pe Elwing dintre valuri şi i-a dat înfăţişarea 
unei păsări albe şi mari, pe al cărei piept lucea asemenea 
unei stele silmarilul, în timp ce Elwing zbura peste ape ca 
să-l caute pe iubitul ei, pe Eârendil. La ceas de noapte, pe 
când se afla la cârma corăbiei sale, acesta a văzut-o 
îndreptându-se spre el, ca un nor alb ce se mişca iute sub 
lumina lunii, asemenea unei stele urmând un drum ciudat 
sau că o flacără palidă purtată pe aripi de furtună. 
Cântecele spun că ar fi căzut din văzduh pe puntea corăbiei 
Vingilot, fără simţire, aproape moartă din pricina iuţelii cu 
care zburase, iar Eârendil a ridicat-o la pieptul său; dar, a 
doua zi dimineaţă, ochii săi uimiţi au văzut că o ţinea în 
braţe lângă el pe soaţa sa, arătând aşa cum o ştia el, cu 
părul răsfirat peste chipul ei, cufundată în somn. 

Mare a fost durerea lui Eârendil şi a lui Elwing din pricina 
pustiirii limanurilor de la gurile Sirionului şi din pricină că 
fiii lor căzuseră în mâinile duşmanilor şi tare se temeau să 
nu fie şi ei omorâţi. Dar lui Maglor i se făcuse milă de Elros 
şi de Elrond, aşa că le cruţase viaţă şi, cu timpul, i-a 
îndrăgit pe flăcăi şi ei pe el - o dragoste greu de închipuit; 
numai povara cumplitului legământ îngreuna şi îmbolnăvea 
inima lui Maglor. 

Eărendil nu mai vedea de-acum nici o nădejde pe 
meleagurile Pământului de Mijloc, încât a întors cârmă şi nu 
s-a mai dus acasă, ci a încercat să ajungă încă o dată în 
Valinor, având-o pe Elwing alături. Mai tot timpul stătea 


Eăârendil la prova lui Vingilot. Silmarilul şi-l legase deasupra 
sprâncenei; cu cât înaintau spre Apus, cu atât strălucirea 
nestematei sporea, înţelepţii spun că mulţumită puterii ce-o 
avea acel giuvaier sfânt au ajuns ei, într-un târziu, pe ape 
nicicând cunoscute de alte corăbii, fără doar de ale 
telerilor; au ajuns la Insulele Fermecate şi au scăpat de 
farmecele lor, au ajuns în Marile Neguroase şi au trecut de 
neguri şi-au văzut Toi Eressea, Insulă Singuratică, dar n-au 
zabovit acolo; în cele din urmă, au aruncat ancora în Golful 
Eldamar, iar teleni au văzut corabia aceea venind de la 
Răsărit şi tare s-au mai minunat, căci de la mare depărtare 
au privit ei la lumina silmarilului, glorioasă şi strălucitoare. 
Apoi Eărendil, primul între toţi oamenii în viaţă, a coborât 
pe țărmurile nepieritoare şi acolo le-a vorbit lui Elwing şi 
celor care se aflau cu el, trei marinari ce-i fuseseră alături 
pe toate marile pe care le străbătuse: Falathar, Erellont şi 
Aerandir se numeau ei. Şi astfel le-a spus Eărendil: 

— Nimeni în afară de mine nu va pune piciorul aici, pentru 
a nu stârni mânia valarilor. Primejdia aceasta singur o voi 
înfrunta, de dragul celor Două Seminţii. 

— Drumurile noastre s-ar despărţi atunci pentru 
totdeauna; ci voi înfrunta alături de tine pericolele ce te 
pasc. 

Astfel a grăit Elwing şi a sărit în spumă albă. Fugind către 
el; nu s-a bucurat Eărendil, căci se temea de mânia 
Stăpânilor Apusului împotriva oricui din Pământul de Mijloc 
care îndrăznea să treacă hotarul Amanului. Totuşi, şi-au 
luat Amandoi rămas-bun de la tovarăşii lor de călătorie şi cu 
această s-au despărţit de ei pentru totdeauna. 

Apoi Eârendil i-a spus lui Elwing: 

— Aşteaptă-mă aici; numai unul singur poate duce solia, 
iar soarta aceasta mie mi-a fost scrisă. 

A pornit de unul singur spre interiorul uscatului şi a ajuns 
în trecătoarea Calacirya, care i s-a părut pustie şi tăcută; 
căci, aşa cum ajunseseră cu evuri în urma Morgoth şi 
Ungoliath, şi FEârendil se nimerise la vreme de sărbătoare, 


astfel că poporul elfilor se strânsese cu mic cu mare fie în 
Valimar, fie în casele lui Manw&, sus, pe Taniquetil; puţini 
rămăseseră să străjuiască zidurile Tirionului. 

Iar dintre aceştia câţiva care l-au văzut de la depărtare şi 
au zărit şi marea lumina ce-o purta cu el s-au dus în grabă 
în Valimar. Între timp, Eârendil a urcat pe Tună, dealul 
inierbat, dar acolo nu era nici ţipenie; a intrat pe străzile 
Tirionului, dar şi acestea erau pustii; i s-a îngreunat inima, 
temându-se că vreun rău pătrunsese în Tărâmul 
Binecuvântat. A mers pe ulițele pustii ale Tirionului şi colbul 
de pe veşmintele şi încălţările sale era colb diamantin, încât 
Eărendil sclipea şi strălucea în timp ce urca lungile trepte 
albe. A strigat cu voce tare în multe graiuri, ale elfilor şi 
oamenilor, dar nu era nimeni acolo să-i răspundă. Asaca, 
într-un târziu, Eărendil a pomit-o înapoi, mare; dar tocmai 
când ajunsese pe drumul ce-l ducea țărm, cineva s-a ivit 
sus, pe deal, şi a strigat după el cu voce răsunătoare, 
spunând: 

— Slavă, Eârendil, dintre marinari cel mai vestit, cel căutat 
care soseşte la ceas neaşteptat, cel mult dorit ce vine când 
a pierit orice speranţă! Slavă ţie, Eârendil, purtător al 
luminii dinaintea Soarelui şi a Lunii! Splendoarea Copiilor 
Pământului, stea în întunecime, giuvaier în apus, strălucitor 
în dimineaţa! 

Vocea aceea era a lui Eonwe, pristavul lui Manwe, care 
venea 4in Valimar că să-l cheme pe Eărendil în fata Preapu- 
ternicilor Ardei. S-a dus Eărendil în Valinor şi a pătruns în 
sălile cele mari din Valimar şi de atunci nicicând n-a mai pus 
piciorul pe pământurile oamenilor. Apoi valarii au ţinut sfat 
împreună şi l-au chemat şi pe Ulmo din adâncurile mării; iar 
Eărendil a stat dinaintea lor şi le-a spus ceea ce avea de 
spus din partea Celor Două Seminţii. lertare a cerut pentru 
noldori şi îndurare pentru marile lor suferinţe şi milă 
pentru oameni şi elfi, şi sprijin la restrişte. Rugămintea i-a 
fost ascultată şi împlinită. 


Elfii povestesc că, după plecarea lui Eărendil, ca s-o caute 
pe Elwing, soaţa lui, Mandos a vorbit despre soarta lui. Şi a 
spus: 

— E dat oamenilor muritori să păşească pe meleagurile 
Nepieritoare şi totuşi să rămână în viaţă? 

Dar Ulmo i-a răspuns: 

— Pentru aceasta s-a născut el pe lume. Ci să-mi spui tu 
mie acum: este el, Eărendil, fiul lui Tuor din spiţa lui Hador, 
ori fiul lui Idril, fiica lui Turgon, din Casa lui Finwe elful? 

Mandos nu s-a lăsat înduplecat, ci a spus: 

— Nici noldorilor, care au plecat cu voia lor în surghiun, nu 
le este îngăduit a se întoarce aici. 

Dar după ce totul a fost spus, Manwe a cumpănit şi a zis: 

— În acest ceas îmi este dată puterea de a hotări soarta. 
Primejdia pe care a infnintat-o din iubire pentru Cele Două 
Seminţii nu se va întoarce împotriva lui Eărendil, nici 
asupra soaţei sale, Elwing, care s-a încumetat la această din 
iubire pentru el; ci ei nu vor mai umbla niciodată printre elfi 
on oameni pe Pământurile de Afară. Iată ce soarta le 
hărăzesc: lui Eărendil şi lui Elwing şi fiilor lor li se va 
îngădui că fiecare să-şi aleagă singur de care seminţie să-şi 
lege ursita şi care seminţie să-l judece după legea ei. 

Cum Eărendil plecase de mult şi nu se mai întorcea, 
Elwing a început să se simtă singură şi să-i fie frică; şi 
rătăcind ea de-a lungul țărmului, a ajuns aproape de 
Alqualonde, unde se aflau corăbiile telerine. Telerii au 
primito cu braţele deschise şi i-au ascultat poveştile despre 
Donath şi Gondolin şi despre nenorocirile ce se abătuseră 
asupra Beleriandulul. Şi tare s-au mai mirat şi s-au întristat. 
lar Eărendil întorcându-se a găsit-o la Limanul Lebedelor. 
Dar n-a trecut mult şi amin-doi au primit de veste să se 
ducă în Valimar; acolo li s-a spus ce soarta le hărăzise 
Regele mai Bătrân. 

Atunci Eăârendil i-a zis lui Elwing: 

— Alege tu, căci mie mi s-a făcut lehamite de lume. Elwing 
a ales atunci să fie judecata de Întâii Născuţi ai lui Ilivatar, 


iar asta din cauza lui Luthien; de dragul ei, Eărendil a ales 
întocmai, cu toate că în inima lui se simţea mai apropiat de 
seminţia oamenilor şi de poporul tatălui său. Apoi, la 
rugămintea valarilor, Eonwe a coborât pe ţărmul Amanului, 
unde încă se mai găseau tovarăşii de călătorie ai lui 
Eărendil, aşteptând veşti; a luat Eonwe o corabie şi cei trei 
marinari au fost puşi înăuntru, iar valarii i-au dus în Răsărit, 
cu pânzele umflate de vânt. Pe Vingilot însă au luat-o şi, 
după ce au sfinţit-o, au purtat-o prin Valinor până la cea mai 
îndepărtată margine a lumii; acolo a trecut pe sub Poarta 
Nopţii şi apoi a fost ridicată în oceanele cerurilor. Frumoasă 
şi măiastra fusese făcută corabia, iar acum era plină cu o 
flacără tremurătoare, pură şi strălucitoare; Eărendil 
Marinarul stătea la cârmă, strălucind de praful 
nestematelor elfilor, iar silmarilul era legat 'easupra 
sprincenei sale. Departe a călătorit el cu acea cora-e, până 
în nimicniciile lipsite de stele; dar cel mai adesea era -t 
dimineţile şi serile, licărind în răsăritul ori în apusul 
soarelui, atunci când se întorcea în Valinor din călătoriile de 
dincolo de marginile lumii. 

În acele drumuri Elwing nu mergea cu el, pentru că n-ar fi 
putut îndura frigul şi nimicniciile nestrăbătute de poteci; ea 
îndrăgea pământul şi vânturile dulci ce adie pe mări şi 
peste munţi. Astfel că pentru ea a fost durat un tum la 
miazănoapte, la hotarul cu Marile Despărţitoare; acolo se 
strângeau, din când în când, toate zburătoarele mării. Se 
povesteşte că Elwing a învăţat graiurile păsărilor, a căror 
formă ea însăşi, luase odată, iar ele au deprins-o cu puterea 
de a zbura; aripile ei erau albe şi cenuşii ca argintul. 
Uneori, când Eărendil se întorcea şi se apropia de Ardă, ea 
zbura în întâmpinarea lui, aşa cum făcuse cu mult timp în 
urmă, când fusese salvată din mare. Atunci elfii care trăiau 
în Insulă Singuratică şi puteau vedea până departe o 
zăreau pe Elwing asemenea unei păsări Albe, strălucitoare, 
vârstate cu purpuriu în apusul soarelui, care se avânta cu 
bucurie să întâmpine venirea corăbiei Vingilot în tărie. 


Când Vingilot a pornit întâiaşi dată pe marile bolţii, s-a 
înălţat fără a fi aşteptată de cineva, strălucitoare şi 
luminoasă; iar locuitorii din Pământul de Mijloc au zărit-o 
de la mare depărtare şi s-au minunat; au luat-o drept un 
semn, dându-i numele de Gil-Estel, Steaua Speranţei. Când 
această stea nouă a fost zanta seara, Maedhros i-a vorbit lui 
Maglor, fratele său, spunând: 

— N-o fi acela un silmaril care luceşte acum la Apus? 

— Dacă este cu adevărat silmarilul pe care l-am văzut 
aruncat în mare, iar acum se înalta pnn puterea valanlor, să 
ne bucurăm atunci, a zis Maglor, căci gloria sa este de multi 
văzută şi totuşi ferită de orice rău. 

Au privit în sus elfii şi n-au mai deznădăjduit: numai pe 
Morgoth a început să-l roadă îndoială. 

Dar, din cât se povesteşte, Morgoth nu se aştepta să fie 
atacat dinspre Apus; într-atât era de trufaş, încât nu se 
gândea nici o clipă că ar mai cuteza careva să pomeasca 
război împotriva lui. Pe lângă asta, socotea că-i înstrăinase 
pentru totdeauna pe noldori de Stăpânii Apusului şi că 
aceştia, trăind în mulţumire şi fericire pe meleagul lor, nu 
vor mai lua seama la regatul lui din lumea de afară; căci 
celui fără de milă faptele milostive îi sunt străine şi de 
neânchipuit. lată însă că armia valarilor se pregătea de 
luptă; sub stindardele lor albe mărşăluiau vanyarii, poporul 
lui Ingwe, şi acei noldori care nu părăsiseră niciodată 
Valinorul, în frunte cu Finarfm, fiul lui Finwe. Puţini teleri se 
arătau dornici să plece la război, amintindu-şi de măcelul 
de la Limanul Lebedelor şi de cum le fuseseră furate 
corăbiile; dar au dat ascultare rugăminţii lui Elwing, care 
era fiica lui Dior Eluchfl şi se trăgea din neamul lor, astfel că 
au trimis destui marinari să conducă corăbiile ce purtau 
armia din Valinor peste mare, spre răsărit. Dar nu au 
cobori! Pe uscat şi nici unul nu a păşit pe Meleagurile de 
Dincoace. 

Despre înaintarea armiei valarilor spre ţinuturile de 
miazănoapte ale Pământului de Mijloc puţine ne spun 


poveştile; căci printre ei nu s-a aflat nici unul dintre elfii 
care au sălăşluit şi au suferit în Meleagurile de Dincoace şi 
care au scris istoriile acelor vremi, ce sunt cunoscute şi în 
ziua de azi; despre cele întâmplate au aflat ei mult mai 
târziu, de la rubedeniile din Aman. Dar, în cele din urmă, 
puterea din Valinor a venit din Apus şi chemarea 
trâmbiţelor lui Eonwe a umplut văzduhul; Beleriandul se 
aprinsese de strălucirea armelor lor, căci armia valarilor se 
înfăţişa în forme atât de noi, de frumoase şi de 
înfricoşătoare totodată, încât munţii înşişi se cutremurau 
sub picioarele lor. 

Ciocnirea dintre armia Apusului şi cea de la Miazănoapte 
este numită Marea Bătălie şi Războiul Mâniei. leşise la 
luptă întreaga oaste a Tronului lui Morgoth, care sporise 
dincolo de orice închipuire, încât nu mai încăpea în pustiul 
Anfauglith; întregul ţinut de la Miazănoapte era pe picior 
de război. Dar nu i-a folosit la nimic. Balrogii au fost 
nimiciţi, în k afară de câţiva care au scăpat cu fugă şi s-au 
pitit în peşteri tiute, la rădăcina pământului; legiunile fără 
număr ale orci-r au pierit precum paiele-n foc sau au fost 
măturate asemenea frunzelor dinaintea unui vânt fierbinte. 
Prea puţini au mai rămas, timp de mulţi ani de atunci 
încolo, să chinuie lumea. lar cei care mai trăiau din cele trei 
Case ale Prietenilor Elfilor, Străbunii Oamenilor - puţini şi 
aceştia - au luptat de partea valarilor; au fost răzbunaţi în 
acele zile Baragund şi Barahir, Galdor şi Gundor, Huor şi 
Hiirin şi mulţi alţii dintre seniorii lor. Dar o mare parte 
dintre fiii oamenilor, fie din poporul lui Uldor, fie alţii nou- 
veniţi de la răsărit, s-au dat cu Duşmanul, şi elfii nu uita 
acest lucru. 

Văzând că oştirile sale au fost înfrânte şi puterea lui 
spulberată, Morgoth s-a înspăimântat, neândrăznind să iasă 
la luptă el însuşi. Ci a trimis asupra duşmanilor săi ultimul 
atac disperat pe care-l pregătise: din străfundurile 
Angbandului au ieşit dragonii înaripaţi, care nu fuseseră 
văzuţi niciodată până atunci; atât de neaşteptat şi 


devastator a fost atacul acelor zburătoare înfricoşătoare, 
încât armia valarilor s-a retras din fata tunetelor şi 
fulgerelor şi furtunii de foc dezlănţuite de ele. 

Atunci a apărut Eărendil, lucind cu o lumină albă, iar în 
jurul corăbiei Vingilot se strânseseră toate marile păsări ale 
cerului, avându-l drept căpetenie pe Thorondor. Ziua 
întreagă a ţinut bătălia în văzduh şi toată noaptea aceea de 
nelinişte şi îndoieli. Înainte să răsară soarele, Eărendil l-a 
ucis pe Anca-lagon cel Negru, cel mai puternic din oastea 
dragonilor, şi l-a aruncat din cer, s-a prăbuşit dragonul 
peste turnurile Thangorodrim şi acestea s-au frânt sub 
stârvul lui. Apoi a răsărit soarele şi armia valarilor a prins 
din nou puteri, nimicindu-i aproape pe toţi dragonii; toate 
văgăunile şi adincunle lui Morgoth au fost sfărâmate şi 
descoperite, iar armia valarilor a coborât în străfundurile 
pământului. Acolo au dat peste Morgoth, încolţit, dar 
neânfrânt. A fugit în afundul minelor sale şi de acolo a cerut 
să se facă pace şi să i se arate îngăduinţa, dar, deodată, a 
simţit cum îi zboară picioarele de sub el şi cum cade cu faţa 
la pământ. A fost legat cu lanţul Angainor, pe care-l mai 
îndurase o dată, iar coroana de fier i-au făcut-o guler, 
îndoindu-i capul până la genunchi. Cei doi silmarili care-i 
rămăseseră lui Morgoth i-au fost scoşi din coroana, iar 
nestematele au scăpărat neântinate sub cerul liber şi i-au 
fost date spre păstrare lui Ednwe care le-a aparat cu 
străşnicie. 

Astfel s-a pus capăt puterii din Angband, la miazănoapte, 
şi regatul ticălos a fost făcut una cu pământul; din temniţele 
adânci au ieşit sclavi nenumărați ce nu mai speraseră să 
vadă lumina zilei, iar acum priveau la o lume schimbată. 
Căci atât de cumplită era furia duşmanilor lui Morgoth, 
încât toate meleagurile de la miazănoapte au fost 
fărâmiţate şi marea a năvălit urlând prin hăurile căscate, 
iar pământul s-a răscolit cu zgomot mare; râurile au pierit 
ori şi-au găsit matci noi, văile s-au ridicat, dealurile s-au 
surpat şi Sirionul a dispărut. 


Atunci Eonwe, că pristav al Regelui mai Bătrân, i-a chemat 
pe elfi în Beleriand, pentru a le spune să părăsească 
Pământul de Mijloc. Maedhros şi Maglor n-au vrut să se 
supună, ci s-au pregătit, de-acum cu istovire şi lehamite, să 
facă o încercare disperată de a-şi împlini legământul. Şi, de 
n-ar fi fost opriţi, ar fi pornit război spre a-şi lua silmarilii, 
chiar şi împotriva armiei învingătoare a Valinorului, chiar şi 
dacă s-ar fi războit singuri cu o lume întreagă. Astfel că au 
trimis un sol la Eonwg, cerându-i prin acesta să le dea acele 
giuvaieruri pe care le făurise în străvechime tatăl lor, 
Feanor, şi pe care Morgoth le furase de la el. 

Dar Eonwe i-a răspuns solului ca nu mai aveau nici un 
drept asupra lucrului făcut de tatăl lor, drept pe care fiii lui 
Feanor îl avuseseră, dar îl pierduseră acum din pricina 
multelor şi sângeroaselor lor fărădelegi, din pricină că se 
lăsaseră orbiţi de legământ, dar mai ales din pricina că-l 
uciseseră pe Dior şi atacaseră Limanurile. Lumina 
silmarililor avea de-acum să fie dusă în Apus, de unde şi 
venise 'a începuturile ei; cât despre Maedhros şi Maglor, ei 
trebiau să se întoarcă în Valinor şi acolo să se supună judeţii 
valarilor şi doar dacă ei hotărau astfel, avea el, Eonwe, le 
dea silmarilii din grija lui. Maglor a vrut cu adevărat a se 
supună poruncii, căci inima îi era grea de amărăciune, 
astfel că a zis: 

— Legământul nu spune să nu aşteptăm clipa prielnică şi 
poate că în Valinor totul va fi iertat şi dat uitării şi noi vom 
căpăta ce ni se cuvine, în pace şi înţelegere. 

Dar Maedhros a răspuns că, dacă se întorceau în Aman şi 
valarii nu se arătau îngăduitori cu ei, atunci ei tot ar fi fost 
legaţi de jurământul acela care, însă, nu s-ar mai împlini în 
veci. Şi a mai zis el: 

— Cine ne poate spune spre ce soarta îngrozitoare ne vom 
îndrepta dacă nu ne supunem Puterilor în propria lor ţara 
sau ne hotărâm să pomim cu război chiar în regatul lor 
sfânt? 

Maglor însă i-a ţinut piept: 


— Dacă Manwe şi Varda nu lasa să se împlinească un 
jurământ la care ei înşişi au fost martori, nu înseamnă că 
suntem dezlegaţi de el? 

— Dar cum să ajungă vocile noastre la Uuvatar, dincolo de 
Cercurile Lumii? Pe Iluvatar am jurat în nebunia noastră şi- 
am invocat întunericul Etem asupra noastră dacă nu ne 
ţinem de cuvânt. Cine ne va elibera? 

— Dacă nimeni nu ne poate dezlega, a zis Maglor, atunci 
fie soarta noastră întunericul Etem, fie că ne încălcăm sau 
ne împlinim legământul; dar încâlcindu-l, mai puţin rău vom 
face. 

Până la urma însă tot cum a vrut Maedhros a rămas şi s-au 
sfătuit ei ce să facă să poată pune mâna pe silmarili. Ascun- 
zindu-şi adevărata înfăţişare, au venit pe timp de noapte în 
tabăra lui Ebnwfc şi s-au furişat unde erau ţinute sub pază 
nestematele; i-au răpus pe străjeri şi le-au luat. În acea 
clipă, toată tabăra a fost în picioare şi s-a repezit asupra lor, 
ei erau pregătiţi să moară, dar şi să se apere până la ultima 
suflare. Eonwe nu a îngăduit ca fiii lui Feanor să fie ucişi, i-a 
lăsat să plece fără luptă, iar ei au fugit cât au putut de 
departe. Fiecare luase câte un silmaril cu sine. Şi au spus 
ei: 

— Cum unul este ca şi pierdut pentru noi, rămân doar doi, 
iar noi tot doi am rămas dintre toţi fraţii: este limpede că 
soarta a vrut ca noi să împărţim moştenirea rămasă de la 
tatăl nostru. 

Numai că silmarilul i-a ars lui Maedhros mână atât de tare, 
încât el nu a putut îndura durerea; înţelegea acum că 
Eonwe avusese dreptate în ceea ce spusese şi că el nu mai 
avea nici un drept asupra nestematei, iar legământul nu-şi 
mai avea rostul. Chinuit de durere şi cuprins de 
deznădejde, s-a aruncat într-un hău plin de foc şi astfel şi-a 
găsit sfârşitul; iar silmarilul ce-l ţinuse în mină a fost înghiţit 
de măruntaiele Pământului. 

Se povesteşte că nici Maglor n-a putut îndura durerea cu 
care-l chinuia silmarilul; în cele din urmă. L-a azvârilit în 


mare, iar ela rătăcit de atunci pe ţărmuri, cântându-şi 
valurilor suferinţa şi aleanul. Căci Maglor era vestit printre 
barzii din străvechime, întrecut fiind doar de Daeron din 
Doriath; de întors însă nu s-a mai întors nicicând printre 
elfi. Şi astfel s-a întâmplat că silmarilii să-şi găsească 
sălaşurile veşnice: unul în înaltul cerului, altul în focurile 
din inima lumii, iar al treilea în apele adânci. 

În acele zile, pe țărmurile Marii Apusene a fost fierbere 
mare, căci se construiau multe corăbii; şi-n ele eldarii au 
pornit spre Apus pentru a nu se mai întoarce nicicând pe 
meleagurile lacrimilor şi războiului. Vanyarii s-au întors sub 
stindardele lor albe şi au fost purtaţi în triumf în Valinor; 
dar bucuria victoriei le era adumbrita din pricină că se 
întorceau fără silmarilii din coroana lui Morgoth şi ştiau că 
nestematele nu mai puteau fi găsite ori reunite până când 
lumea nu va fi fost desfăcută în bucăţi şi refăurita. 

După ce s-au întors în Apus, elfii din Beleriand au trăit pe 
Eressea, Insulă Singuratică, ce se deschidea şi spre apus re 
răsărit; prin urmare, puteau să ajungă oricând în Valinor. 
Fost primiţi din nou cu dragoste de către Manwe şi cu 
aciune de către valari. lar telerii i-au iertat pentru vechea 
urere ce le-o pricinuiseră şi blestemul a fost curmat. 

Dar nu toţi eldalienii s-au arătat dornici să părăsească 
Meleagurile de Dincoace, unde pătimiseră şi trăiseră atâta 
amar de vreme; unii au rămas evuri lungi pe Pământul de 
Mijloc. Printre aceştia a fost Cirdan, Făuritorul de Corăbii, 
şi Celebom din Doriath, dimpreună cu soaţa lui, Galadriel, 
singura dintre cei care-i călăuziseră pe noldori în 
surghiunul lor în Beleriand. Mai vieţuia pe Pământul de 
Mijloc Gilgalad, Marele Rege, şi, dimpreună cu el, Elrond 
Cel-pe-jumatate-elf care alesese, după cum i se îngăduise, 
să se numere printre eldari; Elros, fratele său, a dorit în 
schimb să trăiască alături de oameni. Din aceşti fraţi - şi 
numai din ei - s-a păstrat în vinele oamenilor sângele 
Intiilor Născuţi şi o fărâmă din spiritele divine ce-au fost 
înainte de a fi Ardă, căci ei erau fiii lui Elwing, fiica lui Dior, 


fiul lui Luthien, odrasla a lui Thingol şi Melian, iar Eărendil, 
tatăl lor, era fiul lui Idril Celebrindal, fiica lui Turgon din 
Gondolin. 

Pe Morgoth l-au azvârlit valani prin Poarta Nopţii dincolo 
de zidurile Lumii, în Nimicnicia Fără de Timp; pe zidurile 
acelea sta mereu o strajă, iar Eârendil veghează şi el de pe 
meterezele cerului. Cu toate acestea, minciunile pe care 
Melkor cel măreț şi blestemat, Morgoth Bauglir, Puterea 
Groazei şi a Urii, le sădise în inimile elfilor şi oamenilor au 
rămas ca o sămânță ce nu moare şi nu poate fi nimicită; 
când şi când, încolţeşte iarăşi şi rod negru va purta până în 
zilele de pe urmă. 

Aici se sfirsesete SILMARILLION. A trecut de la ce a fost 
sublim şi frumos la întunecime şi distrugere, căci astfel a 
fost în străvechime soarta Ardei celei Distruse; iar dacă se 
va întâmpla vreo schimbare şi Ce A Fost Distrus va fi 
îndreptat, Manwe şi Varda sunt singurii care ar putea şti; ei 
n-au dezvăluit acest lucru, iar soiţii hotărâți de Mandos nu 
dau de înţeles altminteri. 

AKALLABETH. 

Decăderea Numenorului. 

Eldarii spun că oamenii au venit pe lume pe vremea 
Umbrei lui Morgoth şi iute au căzut sub stăpânirea lui; îşi 
trimisese solii printre ei, iar oamenii i-au ascultat vorbele 
ticăloase şi viclene şi au venerat întunecimea, temându-se 
în acelaşi timp de ea. Unii însă au întors spatele răului şi au 
părăsit meleagurile seminţiei lor, pribegind tot spre apus; 
auziseră zvonuri cum că în Apus ar fi o lumină pe care 
Umbra n-o putea stinge. Servitorii lui Morgoth i-au urmărit 
cu ură, iar drumurile lor au fost lungi şi grele. Dar, până la 
urmă, au ajuns pe pământuri ce se mărgineau cu Marea şi 
au pătruns în Beleriand în zilele Războiului Nestematelor. 
Edaini au fost ei numiţi în graiul sindarin; s-au împrietenit 
cu eldarii şi le-au devenit aliaţi şi au făcut fapte de mare 
vitejie în războiul împotriva lui Morgoth. 


Dintre ei s-a născut înflăcăratul Eărendil, tatăl lui 
tragindu-se din seminţia oamenilor; în Balada lui Eărendil 
se povesteşte cum, în cele din urmă, când victoria asupra 
lui Morgoth aproape că se împlinise, el şi-a făurit corabia 
Vingilot pe care oamenii au numit-o Rothinzil şi a călătorit 
pe mări nestrăbătute încă, mereu în căutarea Valinorului; 
voia să le vorbească Puterilor în numele Celor Două 
Seminţii, pentru că valarii să se îndure de ele şi să le trimită 
ajutor în ceasul acela de mare restrişte. De aceea elfii şi 
oamenii îl numesc Eărendil cel Binecuvântat, căci şi-a 
împlinit căutarea după multă cazna şi primejdii far'de 
număr, iar din Valinor a venit armia Stapi-nilor Apusului, 
dar Eărendil nu s-a mai întors nicicând pe pământurile pe 
care le iubise. 

În Bătălia cea Mare, în care Morgoth a fost, în sfârşit, 
înfrânt şi Thangorodrim năruit, edainii au fost singurii 
dintre neamurile oamenilor care au luptat alături de valari, 
în vreme ce multe altele s-au aliat cu Morgoth. lar după 
victoria Stapi-nilor Apusului, aceia dintre oamenii ticăloşi 
care nu au pierit în luptă au fugit înapoi în ţinuturile 
răsăritene, unde mulţi din neamurile lor încă rătăceau pe 
şesuri nelucrate, sălbatici şi nelegiuti, nevrând să li se 
alăture nici valarilor, nici lui Morgoth. Oamenii ticăloşi s-au 
amestecat printre ei, strecurându-le în suflet duhul spaimei, 
şi astfel au fost aleşi drept regi ai lor. O vreme, valarii i-au 
dat uitării pe oamenii din Pământul de Mijloc, care nu 
dăduseră ascultare chemării lor şi care con-simţiseră că 
tovarăşii lui Morgoth să le fie stăpâni; oamenii au trăit în 
întunecime şi multe fiinţe ale răului născocite de Morgoth în 
vremea puterii sale le-au chinuit vieţile: demoni, dragoni, 
spurcăciuni hidoase şi orci mârşavi, oglindiri hide ale 
Copiilor lui Iluvatar. lar seminţia oamenilor n-a fost câtuşi 
de puţin fericită. 

Dar Manwe l-a înlăturat pe Morgoth şi l-a închis dincolo ie 
fruntariile Lumii, în Nimicnicia de afară; de acolo nu se nai 
poate întoarce în lume, că fiinţă întrupata, atâta vreme cât 


Stăpânii Apusului se afla în jilţurile lor. Dar seminţele pe 
care e-a sădit el au crescut şi au mijit, purtând roade ale 
răului, ori le câte ori le îngrijea cineva. Căci voinţa lui a 
rămas în lume,: alauzindu-i servitorii, îmboldindu-i să o 
zădărnicească pe cea a valarilor şi să-i nimicească pe cei 
care nu i se supuneau. Stăpânii Apusului aveau cunoştinţă 
de toate acestea. Prin urmare, după răsturnarea şi 
înlăturarea lui Morgoth, au ţinut sfat mare ca să hotărască 
ce evuri aveau să urmeze. Eldarilor le-au spus să se 
întoarcă în Apus, iar cei care le-au dat ascultare s-au aşezat 
în Insula Eressea; acolo se găseşte un liman care se 
numeşte Avallone, fiind dintre toate oraşele cel mai aproape 
de Valinor, iar tumul din Avallone este văzut întâi şi-ntâi de 
către marinarul care se apropie într-un târziu de 
Pământurile Nepieritoare, după ce a străbătut întinsul 
mărilor. Părinţii oamenilor din cele Trei Case ce le fuseseră 
credincioase au primit şi ei răsplata bogată. Eonwe a venii 
la ei şi i-a învăţat multe; înţelepciune li s-a dat, putere şi 
viaţa mai îndelungată decât oricărui alt neam al seminţiei 
muritoare. Şi li s-a hotărnicit o ţară în care să sălăşluiască 
edainii şi care nu se afla nici în Pământul de Mijloc, nici în 
Valinor, fiind despărțită şi de una, şi de alta de o mare 
întinsă; totuşi se găsea mai aproape de Valinor. A fost 
înălţată de Osse din adâncurile Apei cele Mari, Aule a 
hotamicit-o, iar Yavanna a făcut-o mănoasa; eldarii au adus 
acolo flori şi fântâni din 'Ioi Eressea. [ara aceea valarii au 
numit-o Andor, Iara Darului; Steaua lui Eârendil strălucea 
luminoasă în Apus, semn că totul era pregătit, dar şi pentru 
a fi călăuza peste mare; iar oamenii s-au minunat să vadă 
flacăra aceea argintie în calea Soarelui. 

Apoi edainii au pornit pe marea adâncă, luându-se tot 
după Stea; valarii au potolit apele timp de multe zile şi au 
trimis mult soare şi vânt numai bun să umfle pânzele, încât 
apele sclipeau în faţa ochilor edainilor asemenea sticlei 
rugoase. lar spuma zbura ca zăpadă la prova corăbiilor. Dar 
Rothinzil era atât de strălucitoare, încât oamenii o puteau 


zan chiar şi dimineaţă, lucind la Apus, iar în noapte fără nor 
strălumina singură, nici o stea neputându-se asemui cu ea. 
Cârmindu-şi corăbiile spre ea, edainii au plutit astfel peste 
imensitatea apei şi, într-un târziu, au desluşit în depărtare 
pământul ce lor le fusese pregătit, Andor, Tara Darului, 
licărind într-un abur auriu. Apoi au părăsit marea şi pe 
uscatul acela au pus temeliile unei ţări frumoase şi mănoase 
şi mare le-a fost bucuria. Au numit-o Elenna, ceea ce 
înseamnă Calea Stelei; dar şi Anadăne, Apusimea, sau 
Numenore în graiul eldarin nobil. 

Acesta a fost începutul acelui popor care în graiul Elfilor 
Cenuşii este denumit Dunedain; numendreenii, Regi printre 
oameni. Dar prin aceasta nu au scăpat de ursita morţii ce 
Iluvatar o sortise pentru întreaga omenire; muritori erau şi 
ei, numai că anii le erau lungi şi n-au cunoscut suferinţa 
bolii înainte ca umbra să cadă şi asupra lor. Înţelepţi şi 
măreţi s-au făcut, în toate cele semănând mai curând cu 
Întâii Născuţi decât cu orice alt neam al oamenilor; înalţi, 
mai înalţi erau decât cei mai înalţi fii ai Pământului de 
Mijloc; lumina din ochii lor era aidoma stelelor 
strălucitoare. Dar numărul lor sporea încet în ţara lor, căci 
li se năşteau fii şi fiice, mai frumoşi decât părinţii, dar nu 
mulţi. 

Pe-atunci, oraşul principal şi liman al Numenorului se 
găsea la mijlocul coastelor apusene şi se numea Andunie, 
din pricină că era îndreptat spre soare-apune. În mijlocul 
ţării se înalţa un munte prăpăstios, care se numea Menel- 
târmă, Pilastrul Cerului: în vârful lui se găsea un templu 
închinat lui Eru Iluvatar, o zidire deschisă, neacoperită, şi 
nici un alt templu sau altar nu mai era în ţara 
Numenoreenilor. La picioarele muntelui fuseseră durate 
mormintele Regilor, nu departe de acolo, pe un deal, stătea 
Armenelos, cel mai frumos oraş, ale cărui tum şi citadela 
fuseseră înălțate de Elros, fiul lui Eărendil, pe care valarii |- 
au numit drept primul Rege al Dunedainilor. 


Elros şi Elrond, fratele său, coborau din cele Trei Case ale 
edainilor, dar prin vinele lor curgea şi sânge de-al eldarilor 
şi maiarilor; căci Idril din Gondolin şi Luthien, fiica lui 
Melian, erau strămoaşele lor. Nu or fi luat valarii înapoi 
darul morţii făcut de Iluvatar oamenilor, dar soarta celor- 
pe-jumatate-elfi Iluvatar i-a lăsat pe valari s-o hotărască; iar 
aceştia astfel au sorocit, că fiilor lui Eârendil să li se 
îngăduie să-şi aleagă singuri ursita. Elrond a ales atunci să 
rămână cu întâii Născuţi, şi lui i s-a dăruit viaţa Intiilor 
Născuţi. Lui Elros însă, care a vrut să fie rege al oamenilor, 
i s-au dat mulţi ani, cu mult mai mulţi decât oamenilor din 
Pământul de Mijloc; şi tofi urmaşii săi, regii şi seniorii casei 
regale, au avut vieţi lungi, chiar şi după socoteala 
numentireenilor. Elros a trăit cinci sute de ani şi i-a cârmuit 
pe numendreeni patru sute zece ani. 

Astfel au trecut anii şi, în timp ce Pământul de Mijloc 
decădea, pierzându-şi lumina şi înţelepciunea, Dunedainii 
trăiau proteguiţi de valari şi în bună prietenie cu eldarii, 
devenind tot mai puternici la trup şi mai luminaţi la minte. 
Cu toate că încă îşi foloseau graiul lor, regii şi seniorii lor 
cunoşteau şi vorbeau şi graiul elfilor, pe care-l învăţaseră în 
zilele când le fuseseră aliaţi, încât puteau sta de vorbă cu 
eldarii şi în Eressea, şi în ţinuturile apusene ale Pământului 
de Mijloc. Cărturarii lor au deprins şi graiul eldarin nobil, 
vorbit în Tărâmul Binecuvântat, în care se păstraseră multe 
poveşti şi cântece încă de la începutul lumii; scriau epistole, 
suluri şi cărţi, în care puneau multe lucruri de înţelepciune 
şi minunare ce se intim-plau în acea vreme de înflorire a 
regatului lor, dar acum nu se mai ştie nimic despre toate 
acestea. Aşa s-a întâmplat că, pe lângă numele lor, toţi 
cârmuitorii numendreenilor aveau şi nume eldarine; la fel şi 
oraşele şi locurile frumoase pe care le-au întemeiat şi în 
Numenor, şi pe țărmurile Meleagurilor de Dincoace. 

Căci Dunedainii au devenit meşteri tare pricepuţi, încât, 
dacă ar fi ţinut cu tot dinadinsul, ar fi putut cu uşurinţă să-i 
întreacă pe regii nelegiuiţi din Pământul de Mijloc în a 


purta război şi a făuri arme; dar ei iubeau pacea. Iar dintre 
meserii, cel mai mult le plăcea a-şi făuri corăbii şi a pleca pe 
mare, astfel că au devenit marinari neântrecuţi de nimeni 
până ce lumea îşi va fi restrâns fruntariile; călătoria pe 
apele întinse era cea mai mare sărbătoare pentru ei şi 
aventură cea mai îndrăgită pentru aceşti oameni cutezători 
în minunatele zile ale tinereţii lor. 

Stăpânii Valinorului nu le îngăduiau să se depărteze într- 
atât pe mare, încât să nu mai zărească țărmurile 
Numenorului; vreme îndelungată, Dunedainii n-au avut a se 
plânge, batăr că nu prea pricepeau rostul acestei oprelişti. 
Dar gândul lui Manwe era că Numenoreenilor să nu li se 
năzare să caute Tărâmul Binecuvântat şi nici să nu-şi 
dorească mai multă fericire decât li se dăduse, adică să 
viseze la nemurirea valarilor şi eldarilor şi la meleagurile 
unde nimic nu piere. 

Căci, în acele vremuri, Valinorul încă se mai afla în lumea 
vizibilă şi acolo le îngăduia Iluvatar valarilor să-şi păstreze 
pe Pământ un loc de sălăşluire, că o amintire a ceea ce-ar fi 
putut fi dacă Morgoth nu şi-ar fi aruncat umbra asupra 
lumii. lar Numenoreenii ştiau prea bine acest lucru; uneori, 
când văzduhul era limpede, iar soarele se afla la răsărit, 
cătau în zare şi desluşeau la apus un oraş lucind alb pe un 
țărm îndepărtat, un port măreț, şi un turn. Căci pe atunci 
ochii Numenoreenilor vedeau departe; şi totuşi, numai ochii 
cei mai ageri erau în stare să desluşească acea vedenie şi 
numai de pe Meneltarma, ori de pe vreun catarg înalt al 
unei corăbii aflate în larg, atât de departe de ţărmul 
apusean pe cât le era îngăduit să plutească. Nu îndrăzneau 
ei să încalce Opreliştea Stăpânilor de la Apus. Dar cei mai 
înţelepţi dintre ei ştiau că acel pământ îndepărtat nu era 
însuşi Tărâmul Binecuvântat al Valinorului, ci Avallonă, 
limanul eldarilor, pe Insula Eressea, la răsărit de 
Meleagurile Nepieritoare. De acolo veneau când şi când în 
Numenor Întâii Născuţi, în corăbiile lor fără vâsle, 
asemenea unor păsări albe ce zboară dinspre Apus. 


Aduceau în Numenor multe daruri: păsări cinta-toare, flori 
înmiresmate, ierburi cu virtuţi tămăduitoare. Şi au mai adus 
şi o mlădiţă din Celebom, Copacul Alb care creştea în 
mijlocul insulei; la rândul său, acesta crescuse dintr-o 
mlădiţă a lui Galathilion, Copacul de pe Tună, aidoma lui 
Telperion pe care Yavanna îl dăruise eldarilor în Tărâmul 
Binecuvântat. Copacul a crescut şi a înflorit în curţile 
Regelui din Armenelos; Nimloth a fost el numit şi-şi 
deschidea florile seara, umplând umbrele nopţii cu 
mireasma să. 

Din pricina Opreliştii Valarilor, Dunedainii călătoreau pe 
atunci spre răsărit şi nu spre apus, din întunecimea de la 
Miazănoapte până la căldurile de la Miazăzi, şi-ncă mai 
departe, până la întunecimea din capătul de jos al lumii: au 
ajuns chiar şi până la marile interioare, au înconjurat 
Pământul de Mijloc pe mare şi de pe corăbiile lor înalte 
zăreau Porţile Dimineţii, la soare-răsare. Uneori, ajungeau 
până la țărmurile Marilor Pământuri, şi li se făcea milă de 
lumea uitată a Pământului de Mijloc; iar cârmuitorii 
Numenorului au pus din nou piciorul pe țărmurile apusene 
în Anii întunecaţi ai oamenilor şi nimeni nu îndrăznea la 
acel ceas să le stea împotriva. Cei mai mulţi dintre oamenii 
acelui ev, care trăiseră sub puterea Umbrei, deveniseră 
nevolnici şi temători. Dar Numenoreenii, venind în mijlocul 
lor, i-au învăţat multe lucruri. Au adus pâine şi vin şi le-au 
arătat cum se pune sămânță în pământ şi cum se strâng 
recoltele, cum se taie pădurile şi se dăltuieşte piatră, cum 
să-şi rostuiască viaţa aşa cum se cuvenea să fie pe 
meleagurile morţii neaşteptate şi ale prea putinei fericiri. 

Au prins curaj oamenii din Pământul de Mijloc şi, din loc în 
loc, pe țărmurile apusene, codrii în care nu se găseau sala- 
suri au început să se retragă încetul cu încetul, iar oamenii 
s-au scuturat de jugul prasilelor lui Morgoth şi s-au 
dezvăţat de groază întunecimii. Şi-i ridicau în slăvi pe înalții 
regi ai Mărilor, iar când aceştia plecau, îi numeau zei, 
nădăjduind că se vor întoarce; căci la acea vreme, 


Numenoreenii nu poposeau mult pe Pământul de Mijloc şi 
nu-şi făceau sălaşuri acolo. O fi trebuit ei să călătorească 
spre răsărit, dar inimile lor tot după apus tânjeau. 

Aleanul acesta sporea pe măsură ce treceau anii; 
Numenoreenii jinduiau după oraşul nemuritor pe care-l 
zăreau din depărtare şi dorinţa de a scăpa de moarte şi de 
pieirea plăcerilor devenea tot mai aprigă; o dată cu puterea 
şi gloria lor. Creştea şi frământarea. Şi chiar dacă valarii îi 
răsplătiseră cu viaţă îndelungată, nu puteau să alunge 
oboseala lumii ce-i cuprindea în cele din urmă şi atunci 
mureau, chiar şi regii lor din spiţa lui Eăârendil; viaţa le era 
scurtă după socoteala eldarilor. Din această pricină o 
umbră s-a lăsat asupra lor: şi poate că tot vrerea lui 
Morgoth o fi fost la mijloc şi aici, pentru că ea încă mai 
bântuia lumea. Numendreenii au prins să cric-neasca, la 
început, în inimile lor, mai apoi, răspicat, împotriva soartei 
oamenilor, dar mai cu seamă împotriva Opreliştii din pricina 
căreia nu puteau pomi pe mare spre Apus. 

Astfel vorbeau ei între ei: 

— Oare, de ce şed Stăpânii Apusului în pacea aceea fără 
de sfârşit, iară noi trebuie să murim şi să ne ducem nici nu 
ştim unde, părăsindu-ne casele şi tot ce-am făurit? Eldarii 
nu mor nici ei, nici măcar aceia care s-au răsculat împotriva 
Stăpânilor. lară dacă noi am înfruntat toate mările şi nu-i 
apa oricât de sălbatică sau întinsă pe care corăbiile noastre 
să nu le poată străbate, de ce, oare, să nu ne ducem noi la 
AvallOne, ca să-i vedem pe prietenii noştri? 

— De ce să nu ne ducem chiar până în Aman, să gustăm şi 
noi, măcar o zi, din fericirea Puterilor? Întrebau alţii. Oare, 
neamul nostru nu-i dintre cele mai măreţe pe de Ardă? 

I-au auzit eldarii şi le-au spus valarilor cum vorbeau între | 
ei Numenoreenii. Manwe s-a întristat, căci întrezărea cum 
se ' abate un nor peste zenitul Numenorului. A trimis soli la 
Dunedaini, iar aceştia i-au vorbit deschis Regelui şi tuturor 
celor care voiau să-i asculte, despre soarta şi alcătuirea 
lumii. 


— Ursita Lumii, au zis ei, o poate schimba numai Unul, 
care-a şi făcut-o. Chiar de-aţi izbuti să străbateţi marea şi, 
scăpând de toate amăgirile şi capcanele, să ajungeţi în 
Aman, Tărâmul Binecuvântat, tot nu v-ar fi de nici un folos, 
căci nu ţara lui Manwe da nemurire sălăşluitorilor săi, ci 
Nemuritorii care sălăşluiesc acolo sfinţesc acel meleag; ci 
voi v-aţi veşteji curând şi v-ar copleşi sfârşeală, asemenea 
moliilor într-o lumină prea puternică ce nu se stinge 
niciodată. 

— Oare, Eărendil, strămoşul meu, nu trăieşte? A întrebat 
Regele. Ori poate că el nu se afla în ţara Aman? 

— Ştii bine ca el are o soartă altfel decât a voastră, Întâii 
Născuţi, cei care nu mor socotindu-l ca fiind unul de-al lor; 
dar soarta aceasta este şi o osândă pentru el, căci nu se mai 
poate nicicând întoarce pe meleagurile muritorilor. Ci tu şi 
poporul tău nu vă asemuiţi cu Întâii Născuţi, voi sunteţi 
oameni muritori, aşa cum v-a făcut Iluvatar. lar acum vreţi 
să aveţi tot ce-i mai bun în Amandouă seminţiile, să 
călătoriţi spre Valinor oricând vi se năzare şi să vă înturnaţi 
la casele voastre când va macina dorul. Asta nu se poate şi 
nici valarii nu pot să ia înapoi darurile ce le-a făcut Iluvatar. 
Ziceţi voi că eldarii au rămas nepedepsiţi, nici chiar aceia 
care s-au răsculat nu mor. Numai că asta nu se socoteşte 
pedeapsa ori răsplata, ci împlinirea fiinţei lor. Nu pot scăpa, 
sunt înlănţuiţi de această lume, nu o pot părăsi atâta vreme 
cât ea este, căci viaţa ei este a lor. Ziceţi voi că sunteţi 
pedepsiţi pentru nesupunerea oamenilor, de care nu sunteţi 
vinovaţi, şi din această pricină sunteţi sortiţi mortii-Numai 
că moartea nu v-a fost hărăzita că o pedeapsă. Ci astfel 
scăpaţi, părăsiţi lumea. Nu sunteţi legaţi de ea, prin 
speranţe ori prin nesfârşită istovire. Şi-atunci care dintre 
noi ar trebui să-l pizmuiască pe celălalt? 

Numenoreenii nu s-au lăsat: 

— De ce să nu-i pizmuim noi pe valari, ori pe cei mai 
nevolnici dintre nemuritori? De ce aşteptaţi de la noi să 
credem şi să nădăjduim orbeşte, fără a şti ce ne aşteaptă în 


clipa următoare? Şi noi iubim Pământul şi nu vrem să-l 
pierdem. 

Atunci solii au răspuns: 

— Cu adevărat gândul lui Iluvatar legat de soarta voastră 
nu le este cunoscut valarilor, căci el nu a dezvăluit tot ce va 
fi să vină. Ci vă spun acum ceea ce noi ştim fără tăgadă că 
se va întâmpla: casa voastră nu aici este, nici în "Ţara Aman 
şi nici în altă parte înlăuntrul Cercurilor Lumii. lar ursita 
oamenilor, aceea de a pleca din lume, a fost primul dar 
făcut de Iluvatar. S-a preschimbat în durere pentru ei 
numai când s-a abătut umbra lui Morgoth asupra lor şi li s-a 
părut atunci că sunt împresuraţi de o mare întunecime, de 
care se temeau; şi unii au devenit îndărătnici şi trufaşi şi n- 
au mai vrut să se supună, până când viaţa le-a fost luată. 
Noi, care îndurăm povara tot mai grea a anilor, nu 
înţelegem prea bine lucrul acesta, dar, dacă durerea vă 
chinuie din nou, aşa cum spuneţi, teama ne e că Umbra 
iarăşi a apărut şi creşte în inimile voastre. Prin urmare, 
chiar dacă voi sunteţi Dunedaini, cei mai frumoşi dintre 
oameni, care aţi scăpat de străvechea Umbră şi aţi luptat cu 
vitejie împotriva ei, vă spunem: luaţi seama! Vrerea lui Eru 
nu poate fi tăgăduită; valarii vă roagă, cu toată buna lor 
credinţa, să nu vă întoarceţi de la credinţa ce se aşteaptă 
de la voi, pentru a nu se preschimbă în lanţul ce vă va lega. 
Mai bine să nădăjduiţi că, până la urmă, chiar şi cele mai 
mărunte dorinţe ale voastre se vor împlini. Iubirea pentru 
Ardă tot Iluvatar a sădit-o în inimile voastre, iar el nu face 
lucruri fără rost. Cu toate acestea, multe evuri de-ale 
oamenilor nenăscuţi încă vor mai trece până când rostul 
acesta va fi cunoscut; iar cei ce-l vor cunoaşte voi veţi fi, nu 
valarii. 

Toate acestea s-au petrecut în vremea lui Tar-Ciryatar, 
Făuritorul de Corăbii, şi a lui Tar-Atanamir, fiul său; trufaşi 
erau ei şi dornici de înavuţire, astfel că au început să ceară 
tribut neamurilor de oameni din Pământul de Mijloc, luând 
acum mai mult decât le dăruiau. La Tar-Atanamir veniseră 


solii lui Manwe; el era al treisprezecelea Rege al Regatului 
Numenor care număra atunci mai mult de două mii de ani 
şi ajunsese în culmea bunăstării sale, dacă nu încă a puterii 
sale. Dar lui Atanamir nu i-a plăcut defel sfatul dat de soli şi 
nu a luat seamă la el şi asemenea lui au făcut şi cei mai 
mulţi din poporul său; prea tare voiau să nu moară atunci 
când le era sortit şi nu le ajungea doar să spere. Atanamir 
însuşi a trăit până la o vârstă foarte înaintată, ţinându-se cu 
dinţii de viaţă până când n-a mai avut nici o bucurie; a fost 
primul dintre numenbreeni care a făcut astfel, refuzând să 
plece până a ajuns un hodorog bicisnic care n-a vrut cu nici 
un chip să-şi lase fiul să urce pe tron în floarea vârstei sale. 
Căci astfel era obiceiul Stăpânilor Numenorului, anume să 
se însoare târziu în viaţa lor lungă, iar când vlăstarele lor se 
împlineau la trup şi minte, ei să se retragă şi să-şi lase fiii să 
cârmuiască mai departe. 

După Atanamir a venit la tron fiul său, Tar-Ancalimon, care 
gândea la fel ca tatine-sau. În vremea sa, poporul din 
Numenor s-a împărţit în două tabere. De o parte erau cei 
care se numeau Oamenii Regelui, aceştia fiind cei mai mulţi 
- trufaşi, ei s-au îndepărtat de eldari şi de valari. De cealaltă 
parte, mult mai puţini, erai cei numiţi Elendili, Prietenii 
Elfilor, cu toate că rămăseseră credincioşi Regelui şi Casei 
lui Elros, doreau să-şi păstreze prietenia eldarilor, drept 
care au ascultat de sfatul Stăpânilor Apusului. Dar nici 
măcar ei. Care îşi spuneau Credincioşii, n-au scăpat cu totul 
de suferinţă ce le macina semenii, tulburaţi fiind de gândul 
morţii. 

Fericirea de care se bucurase Anadin€ începea să se 
stingă; nu şi puterea şi splendoarea care, dimpotrivă, 
creşteau. Căci regii şi supuşii lor nu renunţaseră la 
înţelepciune şi chiar dacă nu-i mai îndrăgeau pe valari, încă 
se temeau de ei. Nu îndrăzneau să încalce făţiş Opreliştea 
ori să înainteze pe mare dincolo de fruntariile hotărnicite. 
Tot spre răsărit îşi cârmeau corăbiile. Dar teamă de moarte 
sporea tot mai întunecată în ei şi încercau să Amane 


moartea cât mai mult cu putinţă; s-au apucat ei să dureze 
case mari pentru morţii lor, în vreme ce învățații lor 
trudeau fără odihnă să descopere, dacă ar putea, taina 
readucerii la viaţă. Ori măcar a prelungirii vieţii oamenilor. 
N-au izbutit decât să deprindă arta de-a feri carnea moartă 
de putreziciune, şi au împânzit tara cu morminte tăcute în 
care gândul la moarte era păstrat în întunecime. Cei care 
trăiau căutau cu şi mai multă lăcomie plăcerile şi 
zaiafeturile, poftind la bogaţii tot mai mari, iar, după 
vremea lui Tar-Ancalimon, oamenii au început să uite să-i 
mai aducă lui Eru ofrandă primelor roade şi puţini se mai 
duceau la Templul Sacru de pe Menel-târmă, în mijlocul 
țarii. 

Astfel s-a întâmplat că, în acele timpuri, Numenoreenii au 
întemeiat aşezări mari pe țărmurile apusene ale 
pământurilor străvechi; propria tara li se părea acum prea 
mică, nu-şi mai găseau nici liniştea, nici mulţumirea între 
hotarele ei, şi-şi doreau bogaţii şi putere asupra Pământului 
de Mijloc, dacă Apusul nu le era îngăduit. Mari porturi şi 
turnuri puternice au durat, unde s-au aşezat apoi mulţi 
dintre ai lor; numai că acum erau priviţi, mai curând, că 
stăpânitori, cârmuitori si-strângători de biruri, decât că 
dascăli şi ocrotitori. Marile corăbii ale numendreenilor erau 
purtate de vânt spre răsărit, de unde se întorceau tot mai 
împovărate, sporind puterea şi strălucirea regilor lor, şi-o 
ţineau tot într-o sărbătoare şi se inves-mintau în argint şi în 
aur. 

De la toate acestea Prietenii elfilor lipseau aproape cu 
desăvârşire. Numai ei se mai duceau la miazănoapte şi în 
ţara lui Gilgalad, păstrând prietenia cu elfii şi venindu-le în 
ajutor împotriva lui Sauron; limanul lor era Pelargir, 
deasupra gurilor Marelui Anduin. Oamenii Regelui, în 
schimb, navi-gau departe spre miazăzi; pământurile pe care 
au pus stăpânire şi fortărețele pe care le-au zidit acolo au 
rămas de poveste în legendele oamenilor. 


Se spune că, în acel Ev, Sauron a ieşit din nou la iveală pe 
Pământul de Mijloc, sporindu-şi puterile şi reântorcându-se 
la ticăloşia cu care-l hrănise Morgoth; curând avea să 
devină cel mai de temut slujitor al său. Încă de pe vremea 
lui Tar-Minastir, al unsprezecelea Rege al Numenorului, 
fortificase ţinutul Mordor şi înălţase acolo Turnul Barad- 
dur, după care căutase cu orice chip să-şi întindă stăpânirea 
peste întreg Pământul de Mijloc ca să ajungă rege peste toţi 
regii şi asemenea unui zeu pentru oameni. Îi ura pe 
Numenoreeni, din pricina celor făcute de strămoşii lor, a 
vechii lor alianţe cu elfii şi a credinţei faţă de valari; nu 
uitase nici sprijinul pe care-l dăduse demult Tar-Minastir lui 
Gilgalad, pe vremea când fusese făurit Inelul Suprem şi se 
dusese război între Sauron şi elfi în Eriador. Acum află ca 
regii din Numenor deveniseră puternici şi plini de măreție, 
încât ura lui întrecea orice măsură; se şi temea de ei, că nu 
cumva să-i cotropească meleagurile şi să-i smulgi 
stăpânirea asupra Răsăritului. Dar, timp îndelungat, nu a 
îndrăznit să-i înfrunte pe Stăpânii Mării, astfel că s-a retras 
din ţinuturile de coastă. 

Numai că Sauron era tare viclean; se spune că dintre cei 
pe care i-a ademenit cu cele Nouă Inele, trei erau mari 
cirmui-tori ai neamului numendrean. Şi când au apărut 
Olairii, care erau Duhurile Inelelor, servitorii săi, iar forţa 
groazei pe care o răspândea şi a puterii sale asupra 
oamenilor devenise neânchipuit de mare, a început să atace 
fortărețele numenoreenilor de pe țărmurile mării. 

În acele vremuri. Umbra s-a lăsat şi mai mult peste 
Numenor şi vieţile Regilor din Casa lui Elros au început să li 
se scurteze din pricina nesupuseniei, dar în sufletele lor se 
îndârjeau şi mai mult împotriva valarilor. Când al 
douăzecilea rege a luat sceptrul străbunilor săi şi a urcat pe 
tron, şi-a dat numele de Adânakhor, Stăpânul Apusului, şi n- 
a mai vrut să vorbească graiurile elfilor, ba mai mult, n-a 
mai îngăduit nimănui să-l vorbească în jurul său. Totuşi, în 
Izvodul Regilor, numele apare drept Herunumen, în graiul 


Elfilor Nobili, şi asta din pricina obiceiului străvechi căruia 
regii se temeau să-i pună capăt pe de-a-ntregul, ca să nu se 
abată vreo nenorocire peste ei. TiUul acesta pe care şi-l 
luase el a părut Credincioşilor peste măsură de trufaş, căci 
stăpâni erau valarii; amară a fost sfâşierea din sufletele lor 
între credinţa faţă de Casa lui Elros şi veneraţia ce-o 
nutreau faţă de Puteri. Ce era mai râu abia urma să vină, 
căci Ar-Gimilzar, al douăzeci şi treilea rege, era cel mai 
mare duşman al Credincioşilor. În timpul domniei sale, 
Copacul Alb n-a mai fost îngrijit şi a început să se usuce; cu 
porunca de la rege, nimeni nu mai avea voie să vorbească 
vreun grai elfic, iar cei care intimpi-nau cu bucurie corăbiile 
ce mai soseau în taina din Eressea pe țărmurile apusene ale 
țarii erau pedepsiţi cu asprime. 

Elendilii sălăşluiau îndeobşte în ţinuturile de apus ale 
Numenorului; dar Ar-Gimilzor le-a dat poruncă tuturor să-şi 
mute gospodăriile din apus în răsărit, ca să-i poată avea sub 
ochi. Aşezarea principală a Credincioşilor în acele vremuri 
se găsea nu departe de portul Romenna; de acolo au pornit 
mulţi dintre ei peste mare, venind în Pământul de Mijloc, pe 
coastele dinspre miazănoapte, unde încă mai puteau vorbi 
cu eldarii în regatul lui Gilgalad. Regii Numenorului aveau 
cunoştinţă despre ce făceau elendilii, dar nu i-au 
împiedicat, atâta vreme cât plecau şi nu se mai întorceau; 
căci voiau să pună capăt prieteniei dintre poporul lor şi 
eldarii din Eressea, pe care-i numeau iscoadele valarilor, în 
nădejdea că astfel puteau să-şi ascundă faptele şi planurile 
de ochii şi urechilor Stăpânilor Apusului. Dar tot ce făceau 
ei lui Manwe îi era cunoscut, iar valarii s-au mâniat pe Regii 
Numenorului şi n-au mai vrut să le dea sfaturi şi să-i 
ocrotească: corăbiile din Eressea nu au mai venit de la 
apus, iar portul din Andunie a rămas părăsit. 

După spiţă regilor, urmau în rang Seniorii din Andunie; se 
trăgeau din Casa lui Elros şi o aveau drept strămoaşa pe 
Silmarien, fiica lui Tar-Elendil, al patrulea Rege al 
Numenorului. Ei juraseră credinţa regilor şi-i venerau şi 


erau sfetnicii de credinţă ai Sceptrului. În acelaşi timp însă 
îi îndrăgiseră încă de la început pe eldari, iar valarilor le 
arătau un respect profund; pe măsură ce Umbră se 
întindea, îi ajutau şi pe Credincioşi cât şi cum puteau. Multă 
vreme însă şi-au ascuns simţămintele, căutând mai curând 
să îmbuneze inimile cârmuitorilor de pe tron cu sfaturi mai 
înțelepte. 

În Andunie trăia o domniţă, pe nume Inzilbeth, vestită 
pentru frumuseţea ei; mama ei se numea Linddrie, sora lui 
Earendur, Seniorul din Andunie în timpul domniei lui Ar- 
Sakalthor, tatăl lui Ar-Gimilzor. Acesta din urmă a luat-o de 
soţie pe Inzilbeth, cu toate că în inima ei ea n-a consimţit, 
fiind în taina din tabăra Credincioşilor, ca şi mama ei; dar 
regii şi fiii lor se deprinseseră să fie trufaşi şi nu îngăduiau 
nimănui să se pună de-a curmezişul dorințelor lor. Strop de 
iubire n-a fost între Ar-Gimilzor şi regina lui, şi nici între fiii 
lor; Inziladun, cel mare, îi semăna mamei sale şi la minte, şi 
la trup; Gimilkhad, mezinul, era aidoma tatălui, dacă nu 
chiar mai trufaş şi mai îndărătnic. Lui ar fi dorit Ar-Gimilzar 
să-i lase sceptrul, nu fiului celui mare, dacă orânduiala 
regatului i-ar fi îngăduit. 

Dar când a ajuns Inziladfin pe tron, şi-a luat din nou nume 
în graiul elfilor, că în străvechime, spunându-şi Tar-Palantir, 
căci avea ochii ageri şi harul previziunii; chiar şi cei care-l 
urau se temeau de vorbele lui ca de cele ale unui ghicitor. 
În timpul domniei sale, Credincioşii au avut parte de linişte; 
iar Regele a început din nou să meargă la Templul Sacru al 
lui Eru, sus, pe Meneltarma, datina dată uitării de Ar- 
Gimilzor. S-a îngrijit de Copacul Alb, arătându-i respectul 
cuvenit; şi, ca un vizionar ce era, a prorocit că, atunci când 
va fi pierit Copacul, dinastia regilor va sfârşi şi ea. Dar 
căinţa lui a venit prea târziu ca să domolească mânia 
valarilor stimita de sfruntarea străbunilor săi, de care cei 
mai mulţi dintre supuşi nu se lepădau nici în acel ceas. 
Gimilkhad, pe de altă parte, era puternic şi aspru. S-a pus 
el în fruntea celor ce-şi spuneau Oamenii Regelui şi a sfidat 


voinţa fratelui său, cât mai făţiş cu putinţă, dar mai cu 
seamă în ascuns. Întunecate de amărăciune au devenit 
zilele lui Tar-Palantir, îşi petrecea timpul mai mult în apus, 
unde adesea se urcă în străvechiul tum al Regelui Minastir, 
aşezat pe dealul Oromet, în apropiere de Andunie, de unde 
privea cu alean spre soare-apune. Nădăjduia să vadă, că 
prin minune, o pânză de corabie pe mare. Dar din Apus nici 
o corabie nu mai venea în Numenor, iar AvallOne era 
învăluit în nori. 

Gimikhad a murit cu doi ani înainte de a împlini două sute 
de ani (socotită o moarte timpurie pentru cineva din spiţa 
lui Elros, chiar şi acum, când era în declin), dar Regele nu 
şi-a găsit liniştea nici după moartea lui. Pentru că Pharazn, 
fiul lui Gimilkhad, se dovedea chiar şi mai fără astâmpăr şi 
mai avid de înavuţire decât tatăl său. Călătorise de multe 
ori pe meleaguri străine în fruntea armiilor Numenoreene 
ce purtau războaie în ţinuturile de coastă ale Pământului de 
Mijloc, căutând să-şi întindă stăpânirea asupra seminţiei 
oamenilor; îşi câştigase faima de căpetenie şi pe uscat, şi pe 
mare. Astfel că, atunci când, auzind de moatea tatălui său, 
s-a întors în Numenor, inimile oamenilor spre el s-au 
îndreptat, căci adusese cu el bogaţii fără seamăn şi, la acea 
vreme, era deosebit de darnic. 

S-a întâmplat că Tar-Palantir să moară, răpus de povara 
amărăciunii. Fii nu avusese, doar o fiică, pe care o numise, 
cu nume elfic, Miriel; după pravila Numenoreenilor şi de 
drept, ea moştenea tronul. Dar Pharaz6n a luat-o de soaţa 
împotriva voinţei ei, păcătuind astfel, şi încă o dată, 
împotriva aceleiaşi pravile a Numenoreenilor ce nu 
îngăduia unirea, nici măcar în casa regală, a rudelor mai 
apropiate decât veri de-al doilea. După nuntă, el a luat 
sceptrul în mâinile sale şi numele de Ar-Pharaz6n (Iar- 
Calion în graiul elfilor); iar pe regina a numit-o Ar- 
Zimraphel. 

Mai puternic şi mai mândru a fost Ar-Pharaz6n Intrauratul 
decât toţi cei ce-au purtat Sceptrul Regilor Mării de la 


întemeierea Numenorului; douăzeci şi patru de Regi şi de 
Regine îi cârmuiseră înaintea lui pe Numenoreeni, şi toţi 
dormeau acum n mormintele lor adânci, sub muntele 
Meneltarma, aşezaţi pe aturi de aur. 

Pe tronul său sculptat, în oraşul Armenelos, în culmea 
puterii sale, Regele clocea gânduri negre de război. Aflase 
el în Pământul de Mijloc despre forţă regatului lui Sauron şi 
despre ura ce-o nutrea pentru regatul său. lar acum 
căpitanii corăbiilor şi căpeteniile de oşti se întorseseră de la 
Răsărit şi-i spuseseră că, de când plecase Ar-Pharaz6n din 
Pământul de Mijloc, Sauron îşi arata colții şi ataca oraşele 
de coastă; îşi luase titlul de Rege al oamenilor şi nu-şi 
ascundea gândul de a-i împinge pe numendreeni în mare şi 
chiar de a nimici Numenorul, dacă izbutea. 

S-a mâniat peste măsură Ar-Pharaz6n auzind asemenea 
veşti; a stat şi a cumpănit în taina şi a simţit în el dorinţa de 
a avea puteri nemăsurate şi singura vrerea lui să fie 
atotstapini-toare. Fără a cere sfatul valarilor sau a oricui 
altcuiva, ascul-tind doar de glasul judecății sale, a hotărât 
că titlul de Rege al Oamenilor lui i se cuvine de drept şi-l va 
sili pe Sauron să devină vasalul şi servitorul său; în trufia 
lui, socotea că nici un rege nu trebuia să ajungă într-atât de 
puternic, încât să devină egalul Moştenitorului lui Eărendil. 
Astfel că s-a apucat, la acea vreme, să-şi facă arsenale 
întregi de arme; şi, după ce totul a fost gata, s-a pregătit să 
pornească împreună cu oastea sa spre răsărit. 

Oamenii i-au zărit corăbiile venind de la soare-apune, 
vopsite în purpuriu, cu sclipiri roşietice şi aurii. Cuprinşi de 
teamă, locuitorii de pe coaste au fugit departe, în adâncul 
uscatului. Flota a ajuns într-un târziu la un loc numit 
Umbar, un liman al numendreenilor, bine apărat, cu toate 
că nu oamenii îl făcuseră. Pustii şi tăcute erau pământurile 
din jur atunci când Regele Mării a păşit pe Pământul de 
Mijloc. Timp de şapte zile a mărşăluit apoi cu stindardele în 
vânt şi sufiind din trâmbiţe. La capătul celei de-a şaptea zile 
a ajuns la un deal, a urcat în vârf şi, în mijlocul platoului, şi-a 


aşezat cortul şi tronul, în jur erau corturile oştenilor, 
albastre, aurii, albe; din depărtare ai fi zis că acolo era un 
câmp de flori cu tulpini înalte. Apoi a trimis pristavi la 
Sauron, poruncindu-i să se înfăţişeze înaintea lui şi să-i jure 
credinţa. 

Sauron a venit. A coborât din înaltul sau tum Barad-dur şi 
a venit la el fără gânduri de război. Îşi dădea el prea bine 
seama că puterea şi măreţia Regilor Marii întreceau cu 
mult tot ce auzise despre ei şi nu se încredea în nici unul 
din servitorii săi că ar avea curajul să le ţină piept; încă nu 
sosise clipa, îşi zicea el, să-i joace pe Dunedaini pe degete 
aşa cum poftea. lar unde forţă se dovedea nevolnica, îl ajuta 
măiestria sa de a dobândi ceea ce voia prin şiretenie. Astfel 
că a venit cu umilinţă în faţa lui Ar-Pharazn şi cu vorbe 
mieroase; s-au minunat oamenii, căci tot ce spunea el părea 
minunat şi plin de înţelepciune. 

Dar Ar-Pharazân nu s-a lăsat amăgit atât de uşor. În sinea 
lui şi-a spus că, pentru a-l supune pe Sauron şi a-l sili să-şi 
ţină jurământul de credinţă, ar fi bine să-l ducă în Numenor 
şi să-l ţină acolo ca ostatic al său şi al tuturor supuşilor săi 
din Pământul de Mijloc. Sauron nu s-a împotrivit: pasămite 
nu avea de ales; dar, în inima sa, nu-şi mai încăpea în piele 
de bucurie. Nici că se putea o potriveală mai bună cu ceea 
ce-şi dorea el. Astfel a trecut Sauron marea şi a văzut cu 
ochii săi Numenorul şi oraşul Armenelos în zilele sale de 
glorie şi tare s-a minunat; dar în sufletul său clocoteau ură 
şi pizma. 

Într-atât de vicleană îi era lucrătură gândului şi de 
meşteşugită vorba, şi atât de mare forţă vrerii sale ascunse, 
încât, în mai puţin de trei ani, Sauron a izbutit să fie numit 
sfetnic de taină al Regelui; dulci ca mierea îi erau linguşelile 
şi multe ştia el despre atâtea lucruri ce oamenilor le erau 
încă ascunse. Văzând de câtă trecere se bucură la Rege, 
sfetnicii au început şi ei să se gudure pe lângă el. Singur 
Amandil, seniorul din Andunie, nu s-a lăsat amăgit. În ţara 
începuse să bată vânt de schimbare, aducând mare 


tulburare în inimile Prietenilor Elfilor, încât mulţi au fugit 
cuprinşi de teamă; şi, cu toate că toţi cei 1 care încă mai 
rămăseseră continuau să-şi spună Credincioşi, duşmanii lor 
îi socoteau răsculați. Căci acum, putând să susure în voie în 
urechile oamenilor, Sauron tăgăduia şi răstălmăcea în fel şi 
chip tot ceea ce-i învăţaseră valarii; îi îndemna pe oameni 
să se gândească la multele mari şi meleaguri ce se aflau pe 
lume, la răsărit şi chiar la apus, şi care aşteptau să fie 
cucerite de ei şi promiteau bogaţii neânchipuit de mari. Iar 
dacă ajungeau, în cele din urmă, la capătul mărilor şi 
meleagurilor, ei bine, dincolo de toate astea se găsea 
întunericul Străvechi. 

— Din el a fost zămislita lumea, spunea el. Numai 
întunecimea merită să fie venerată şi Stăpânul ei poate să 
facă şi alte lumi pe care să le dăruiască acelora care-l 
slujesc, astfel încât puterea lor să sporească la nesfârşit. 

— Cine e Stăpânul întunecimii? A întrebat Ar-Pharaz6n. 

Sauron a zăvorât bine uşile, apoi s-a întors spre Rege şi i-a 
zis, minţindu-l: 

— Este cel al cărui nume nu poate fi rostit acum; valahi te- 
au amăgit în cele ce |i-au spus despre el, ţi-au zis că s-ar 
numi Eru, care nu e decât o nălucă închipuită de 
nesăbuinţă inimilor lor dornice să-i încătuşeze pe oameni şi 
să facă din ei sclavii lor. Ei sunt oracolul acestui Eru, care 
rosteşte numai ceea ce vor valarii. Dar cel care le este 
stăpân va învinge în cele din urmă şi el vă va elibera de 
această nălucă; numele lui este Melkor, Stăpânul 
Universului, Dătătorul de Libertate, el vă va face mai 
puternici decât sunt valani. 

Atunci Ar-PharazOn, Regele, a început din nou să venereze 
întunericul şi pe Melkor, Stăpânul acestuia, la început în 
taină, dar, curând, de faţă cu toţi supuşii săi; iar supuşii l-au 
urmat. Dar în Romenna, după cum s-a mai spus, încă 
sălăşluiau câţiva Credincioşi, alţii prin imprejunmi şi mai 
erau unii răspândiţi ici şi colo, prin ţară. Căpetenie le era 
Amandil, sfetnic al Regelui, de la el aşteptau Credincioşii 


călăuzire şi nădejde în zile de restrişte. Alături de Amandil 
se afla fiul său, Elendil, ai cărui fii se numeau Isildur şi 
Anarion, pe atunci bărbaţi tineri, după socoteala anilor la 
numendreeni. Amandil şi Elendil erau mari căpitani de 
corăbii; se trăgeau din spiţa lui Elros Tar-Minyatur, dar nu 
din casa cârmuitoare din care descindea dinastia regală ce- 
şi avea tronul în oraşul Armenelos. În zilele tinereţii lor 
împreună, Pharazân îl îndrăgise pe Amandil, astfel că, deşi 
era unul dintre Prietenii Elfilor, Amandil rămăsese în sfatul 
Regelui până la venirea lui Sauron. Apoi a fost dat afară, din 
pncina că Sauron îl ură mai aprig decât pe oricare altul din 
Numenor. Dar era de rang atât de înalt şi se dovedise un 
căpitan atât de desăvârşit pe mare, încât se bucură şi acum 
de prețuirea multor numendreeni, nici Regele şi nici 
Sauron neândrăznind încă să ridice mâna asupra lui. 

Prin urmare, Amandil s-a retras în Romenna, unde i-a 
chemat în taină pe toţi aceia pe care îi socotea cu adevărat 
credincioşi; se temea că răul avea să se întindă cu 
repeziciune şi că toţi Prietenii Elfilor erau în primejdie. Şi 
aşa s-a şi întâmplat curând. Meneltarma fusese lăsat în 
părăsire în acele zile; sub pedeapsa cu moartea, Regele nu 
îngăduia nimănui să urce acolo sus, cu atât mai puţin 
Credincioşilor, care încă îl venerau pe Iluvatar în inimile lor. 
Iar Sauron îl îmboldea pe Rege să doboare Copacul Alb, 
Frumosul Nimloth, care creştea în curtea sa, pentru că 
amintea de eldari şi de lumină din Valinor. 

La început, Regele nici n-a vrut să audă de aşa ceva, 
crezând el că norocul casei sale era legat de soarta 
Copacului, aşa cum prevestise Tar-Palantir. În nesăbuinţă 
lui, cu toate că îi ura pe eldari şi pe valari, se agaţă cu 
îndârjire de străvechiul devotament al Numenorului. Dar 
când Amandil a prins de veste despre ticăloşia ce-o punea la 
cale Sauron, tare s-a mai amărât în inima sa, ştiind că, până 
la urmă, Sauron tot îşi va împlini vrerea. Atunci a stat el la 
sfat cu Elendil şi cu fiii acestuia, amintindu-şi de povestea 
Copacilor din Valinor; Isildur n-a rostit nici o vorbă, ci, de 


cum s-a lăsat noaptea, a plecat de unul singur şi a făcut o 
faptă pentru care i-a mers mai apoi vestea. Înveşmântat 
astfel încât să nu fie recunoscut, s-a dus la Armenelos şi la 
curţile Regelui, unde Credincioşii nu mai erau lăsaţi să 
pătrundă; a ajuns la locul unde se afla Copacul şi unde, din 
porunca lui Sauron, nimeni n-avea voie să se ducă; Copacul 
era păzit zi şi noapte de străjerii lui Sauron. Nimloth nu 
strălucea şi nu avea fiori pe ramuri, fiind vreme de sfârşit 
de toamna şi început de iama; Isildur a trecut printre 
străjeri şi a rupt din Copac un rod ce atârna pe-o cracă şi a 
dat să plece. Dar chiar în clipa aceea au prins de veste 
străjerii şi l-au atacat; s-a luptat el pe viaţă şi pe moarte, s-a 
ales cu multe răni, dar a scăpat; şi pentru că era mascat, 
nimeni nu a aflat vreodată cine atinsese Copacul. Cu greu a 
ajuns Isildur într-un târziu înapoi în Romenna; dar, înainte 
de a se prăbuşi sfârşit, a apucat să pună rodul în mâinile lui 
Amandil. Acesta a binecuvântat rodul şi l-a pus în pământ; 
iar în primăvară din ela ieşit o mlădiţă. Căreia, în curând, i- 
a dat o frunză Abia când aceasta s-a deschis, s-a ridicat şi 
Isildur din patul în care zăcuse vreme îndelungată, 
zbătându-se între viaţă şi moarte, iar rănile nu l-au mai 
chinuit. 

Tocmai la timp se petrecuseră toate acestea; căci, după jaf. 
Regele şi-a plecat urechea la îndemnul lui Sauron şi a 
doborât Copacul Alb, întorcând cu totul spatele 
jurămintelor de credinţă făcute de străbunii săi. După care 
Sauron a pus să fie construit pe colina din mijlocul oraşului 
numendreenilor, Dauritul Armenelos, un templu măreț; la 
baza era rotund ca un cerc, zidurile aveau cincizeci de 
picioare grosime; dintr-o parte în alta, trecând prin centru, 
cercul măsura cinci sute de picioare şi tot atâtea picioare se 
înălţau zidurile de la pământ, fiind încoronate cu o cupolă 
uriaşă. Învelişul cupolei era făcut din argint care sclipea în 
soare, încât strălucirea sa putea fi văzută de la mare 
depărtare; dar, curând, lumina aceasta s-a întunecat şi 
argintul s-a înnegrit. Şi asta din pricină că în mijlocul 


templului se găsea un altar, iar în mijlocul cupolei era o 
gaură prin care ieşea o coloană mare de fum. Primul foc pe 
altarul din templu l-a aprins Sauron cu lemnul lui Nimloth; 
a trosnit lemnul în foc şi s-a preschimbat în scrum; iar 
oamenii s-au mirat văzând ce fum ieşea din el, care a 
acoperit oraşul ca un nor, timp de şapte zile, până când, 
încet-încet, s-a îndreptat către apus. 

De atunci focul a ars neâncetat şi fumul ce ieşea prin 
cupola nu s-a oprit o clipă; semn că puterea lui Sauron 
sporea zi de zi. În acel templu al sângelui, al caznelor şi al 
cruzimii fără de oprelişti, oamenii îi aduceau sacrificii lui 
Melkor pentru că el să-i elibereze de Moarte. Cel mai 
adesea îşi alegeau victimele dintre Credincioşi; pricina, 
pasămite, n-ar fi fost aceea că nu-l venerau pe Melkor, 
Dătătorul de Libertate, ci îi acuzau că-l urau pe Rege şi se 
răsculau împotrivă-i, sau că puseseră la cale cine ştie ce 
fărădelege împotriva celor de-un neam cu ei, minciuni care 
îi otrăveau pe Numenoreeni, aţâţându-i. Învinuiri 
neadevărate, cele mai multe dintre ele, numai că astfel erau 
vremurile şi ura naşte ura. 

Cu toate acestea, Moartea nu părăsea tara, ci venea şi mai 
curând, sub cele mai felurite înfăţişări. Înainte, oamenii 
imba-trineau încet şi, într-un târziu, se întindeau şi 
adormeau, atunci când ajungeau să obosească de cele ale 
lumii; dar acum nebunia şi boleşniţele fără număr se 
abăâteau asupra lor; iar lor le era frică să moară şi să 
coboare în întunecime, tărâmul celui pe care singuri şi-l 
aleseseră de stăpân; în agonia lor se blestemau pentru ce 
indurau. Oamenii puneau mâna pe arme în acele vremuri şi 
se ucideau între ei din te miri ce; deveniseră iuți la mânie, 
iar Sauron ori cei din care făcuse sclavii săi umblau prin 
ţară şi-i stimeau pe oameni unii împotriva celorlalţi; curând, 
oamenii au început să crâcnească mânioşi pe Rege şi pe 
seniorii lor ori pe oricine avea ceva ce ei nu aveau; crunt s- 
au mai răzbunat puternicii zilei împotriva lor. 


În ciuda tuturor acestora, Nimenoreenii trăiau cu gândul 
că prosperau şi, chiar dacă nu erau mai fericiţi, le sporea 
puterea, iar bogaţii se făceau tot mai bogaţi. Cu ajutorul lui 
Sauron şi al sfaturilor sale, averile lor creşteau văzând cu 
ochii. Au născocit tot felul de maşinării, au construit corăbii 
tot mai mari, încât acum puteau călători pe mare cu armii 
întregi şi cu arme care mai de care; nu mai veneau în 
Pământul de Mijloc cu daruri, nici măcar că stăpâni, ci doar 
ca războinici fioroşi. Îi vânau pe oamenii din Pământul de 
Mijloc, le luau tot ce aveau, îi aruncau în robie şi pe mulţi 
dintre ei îi căsăpeau pe altarele lor. În fortărețe 
construiseră temple şi morminte impunătoare; iar 
oamenilor le era frică de ei; amintirea regilor blânzi de altă- 
dată a pierit încet-încet de pe lumea înnegurata de multe 
poveşti pline de groază. 

Astfel a ajuns Ar-Pharaz6n, Regele din Ţara Stelei, cel mai 
mare tiran de la domnia lui Morgoth, numai că, în adevăr, 
cel care îi conducea din spatele tronului pe toţi era Sauron. 
Aşa au trecut anii, iar Regele, pe măsură ce i se lungeau 
zilele, a început să simtă apropiindu-se umbra mortii-Frică 
şi furia au pus stăpânire pe el. Sosea ceasul pregătit şi mult 
aşteptat de Sauron. I-a vorbit el Regelui, zicându-i că 
puterea lui era acum atât de mare, încât putea să facă orice 
după bunul său plac, fără să se mai supună vreunei porunci 
ori oprelişti. 

— Valarii au pus stăpânire pe tărâmul fără de moarte, i-a 
spus Sauron. Îndruga numai minciuni despre el, îl tăinuiesc 
cât pot ei de bine, iar asta numai din pricina lăcomiei lor şi 
se tem că nu cumva Regii oamenilor să le răpească tărâmul 
nepieritor şi să se facă stăpâni peste lume în locul lor. Şi 
chiar dacă, în adevăr, darul vieţii fără de moarte nu le este 
hărăzit tuturor, ci numai celor merituoşi, anume fiind 
aceştia oameni măreţi şi mândri şi de stirpe aleasă, nu este 
drept câtuşi de puţin că darul acesta să nu-i fie dat Regelui 
tuturor regilor, căruia i se cuvine ca fiul cel mai puternic 
dintre toţi fiii Pământului şi căruia numai Manwe poate să-i 


fie pe potriva. Marii regi nu rabda tăgăduirile, ci îşi iau 
singuri ceea ce li se cuvine. 

Cu mintea dusă şi împresurat de umbrele mortu. Căci anii 
i se apropiau de sfârşit, Ar-Pharaz6n s-a lăsat amăgit de 
vorbele lui Sauron; în sinea lui cumpănea cum ar putea să 
pornească război împotriva valarilor. Şi-a luat răgazul să 
chibzuiască totul cu multă grijă şi nu vorbea nimănui 
despre planul său, dar nici nu-l putea ascunde de toţi. 
Înţelegând ce punea la cale Regele, Amandil a fost cuprins 
de deznădejde şi de o mare teamă. Căci ştia că oamenii nu-i 
puteau înfrânge pe valan în război, ci numai prăpăd şi ruină 
ar fi adus asupra lumii dacă războiul nu era oprit. Astfel că 
l-a chemat la sine pe fiul său, Elendil, şi i-a spus: 

— Întunecate sunt zilele şi oamenii nu mai au nici o 
nădejde, căci Credincioşii sunt puţini. M-am gândit eu să 
încerc ceea ce a încercat străbunul nostru Eărendil în 
stravechime, anume să pornesc pe mare spre Apus, cu 
toată Opreliştea lor, şi să le vorbesc valarilor, chiar lui 
Manwe însuşi, dacă voi putea, să le cer ajutorul înainte ca 
totul să fie pierdut. 

— Să-l trădezi adică pe Rege? A întrebat Elendil. Ştii prea 
bine ce spun despre noi, că suntem trădători şi iscoade, 
învinuiri ce până azi n-au fost adevărate. 

— Dacă aş şti că Manwe are trebuinţă de un astfel de sol, 
l-aş trăda pe Rege. O singură statornicie este aceea de la 
care omul nu trebuie să se abată în inima sa cu nici un chip. 
Numai că eu i-aş cere îndurare pentru oameni şi eliberarea 
lor de sub puterea lui Sauron Vicleanul, măcar de dragul 
celor rămaşi credincioşi. Cât despre Oprelişte, voi îndura 
pedeapsa singur, spre a-i scăpa pe toţi ceilalţi de ea. 

— Dar ce gândeşti, tată, că li se va întâmpla celor din 
neamul tău, pe care-i laşi în urmă, după ce fapta îţi va fi fost 
cunoscută? 

— Nimeni nu trebuie să afle de ea, a spus Amandil. Voi 
pregăti totul în taina şi voi pomi spre răsărit; într-acolo 
pleacă în fiece zi corăbii din porturile noastre; după care, 


cu voia vânturilor şi după cum mi-o fi norocul, mă întorc pe 
la miazăzi ori pe la miazănoapte, înspre apus, şi voi vedea 
ce voi găsi. Cât despre tine şi-ai tăi, fiul meu, pregătiţi-vă 
alte corăbii, aşa vă sfătuiesc, şi încărcaţi-le cu tot ce nu vă 
înduraţi să lăsaţi în urmă! lar când corăbiile vor fi gata, 
ziceţi-le celor din Romenna că v-aţi gândit să mă urmaţi la 
răsărit, dar asta numai când veţi socoti că a sosit clipa 
prielnică. Amandil nu mai este îndrăgit într-atât de 
rubedenia noastră de pe tron, încât să plângă după el dacă 
ne-am pus în gând să plecăm de-aici o vreme sau pentru 
totdeauna. Dar nimeni să nu prindă de veste că vreţi să-i 
luaţi cu voi pe mulţi dintre semenii noştri, că nu cumva să-i 
daţi de gândit regelui, şi-asta numai din pricină că se 
pregăteşte de război şi are nevoie de toţi cei pe care-i poate 
chema la arme. Caută-i pe Credincioşii pe care te mai poţi 
bizui şi spune-le să vi se alăture de vor voi să plece cu voi, 
dar numai lor dezvăluie-le planul. 

— Şi care-i acesta? A întrebat Elendil. 

— Să nu vă amestecați în război, ci să vă ţineţi departe de 
el, a răspuns Amandil. Până nu mă întorc nu pot să spun 
mai Mult. Dar presimt că veţi fugi din [ara Stelei, fără nici o 
stea care să vă călăuzească; căci ţara aceasta a fost 
pângărită. Veţi pierde tot ce-aţi iubit, simțind gustul morţii 
fără să fi murit cu adevărat, şi veţi căuta în altă parte un 
meleag de surghiun. Dacă la răsărit ori la apus va fi 
aceasta, numai valarii pot şti asta. 

Amandil şi-a luat apoi rămas-bun de la ai săi, că unul care 
mai are puţin de trăit: 

— Îmi vine să cred că nu mă veţi mai vedea niciodată şi că 
nu vă voi da nici un semn, aşa cum a făcut Eărendil de mult 
de tot. Dar fiţi pregătiţi, căci sfârşitul lumii, aşa cum am 
cunoscut-o noi, e aproape! 

Se povesteşte că Amandil a pornit la drum cu o corabie 
mică, la ceas de noapte, şi întâi s-a îndreptat spre răsărit, 
apoi a făcut un ocol şi a cârmit spre apus. A luat cu sine trei 
servitori dragi inimii sale, dar nicicând nu s-a mai auzit de 


ei şi nu s-a primit nici un semn pe lumea aceasta; nici o 
legendă nu le spune povestea ori nu încearcă să le 
talmăcească soarta. Oamenii nu puteau fi scăpaţi a doua 
oară de la năpasta de un asemenea trimis, iar trădarea 
Numenorului nu putea fi iertată cu atâta uşurinţă. 

Elendil a făcut întocmai cum îi spusese părintele său. 
Corăbiile sale stăteau ancorate pe coasta răsăriteana a 
ţării; Credincioşii şi-au urcat în ele soaţele şi copiii, bogăţiile 
şi provizii îndestulătoare. Multe lucrun frumoase luaseră cu 
ei şi însemne ale puterii, din cele făurite de numendreeni în 
vremuri de înţelepciune, vase şi giuvaierun. Suluri cu toată 
ştiinţa lor înscrisă cu stacojiu şi negru. Şi Şapte Pietre 
aveau cu ei, dăruite de eldari; iar pe corabia lui Isildur 
mlădiţa era bine străjuita, vlăstarul Frumosului Nimloth. 
Astfel s-a pregătit şi Elendil şi s-a ţinut departe de toate 
ticăloşiile petrecute în acea vreme; aştepta doar un semn, 
care nu mai venea. Atunci s-a dus în taina până pe ţărmul 
apusean şi a cătat peste întinderea mării, plin de tristeţe şi 
de dor nestins, căci tare mult îşi iubea tatăl. Dar nimic nu 
desluşea, în afară de flota lui Ar-Pharazan ce se strângea în 
limanurile apusene. 

De mult de tot, pe Insula Numenor vremea se potrivea 
nevoilor şi dorințelor oamenilor: plouă când era trebuinţă 
de ploaie şi întocmai cât era nevoie; soarele şi el, nici prea 
fierbinte, nici prea răcoros era; vântul bătea dinspre mare. 
Iar când bătea dinspre apus, părea a fi plin de o mireasmă 
fugară, dar dulce, ce-ţi făcea inima să treasara, că a florilor 
ce înfloresc mereu pe pajişti veşnic verzi şi care n-au nume 
pe țărmurile muritoare. Acum însă totul era altfel; cerul 
însuşi se întunecase, ploaia se preschimbase în furtuni cu 
grindină, iar vânturile suflau năprasnic; tot mereu câte o 
corabie de-a numendreenilor se rătăcea şi nu se mai 
întorcea la țărm - o durere pentru cei rămaşi acasă, pe care 
n-o mai cunoscuseră de când răsărise Steaua. Uneori de la 
apus se înalta câte un nor la ceas de seară, semănând la 
formă cu un vultur, cu ghearele răşchirate spre 


miazănoapte şi miazăzi; încet, se întindea pe cer, acoperind 
soarele aflat la scăpătat, iar atunci peste Numenor se lăsă 
bezna cea mai neagră. Unii dintre vulturii aceştia aduceau 
cu ei fulgere sub aripi şi tunete răsunau între mare şi nor. 

Au prins să se teamă oamenii. 

— Uite vulturii Stăpânilor din Apus! Strigau ei. Vulturii lui 
Manwe vin asupra Numenorului! 

Şi se prosternau cu faţa la pământ. 

Erau câte unii care se căiau o vreme, dar alţii se îndârjeau 
şi mai abitir şi-şi agitau pumnii spre ceruri, strigând: 

— Stăpânii Apusului ne-au pus gând rău. Ei lovesc primii. 
Apoi vom lovi noi! 

Vorbele acestea Regele însuşi le-a rostit, dar Sauron i le 
şoptise. 

Fulgerele erau tot mai mari, trasnindu-i pe oameni pe 
dealuri şi la câmp şi pe străzile oraşelor; şi un trăsnet 
cumplit a lovit cupola Templului; ţăndări s-a făcut şi s-a 
mistuit în foc. Dar Templul a rămas neatins. Sauron stătea 
sus, pe ziduri, înfruntând fulgerul şi scăpând nevătămat; 
din acel ceas, oamenii l-au socotit zeu, astfel că putea să 
facă tot ce voia. Şi când s-a arătat şi ultimul semn 
prevestitor de nenorociri, n-au luat seamă la el. Pământul s- 
a cutremurat sub picioarele lor şi un bubuit ca de tunet s-a 
auzit în adâncuri, împletindu-se cu urletul mării, iar din 
vârful muntelui Mencltarma ieşea fum. Ar-Pharaz6n cu atât 
mai mult îşi înteţea pregătirile de război. 

În acel timp, corăbiile Nimenorului întunecau marea în 
partea de apus a ţării, părând un arhipelag cu o mie de 
insule: catargele semănau cu pădurile de pe munţi, iar 
pânzele aidoma unui nor ameninţător; stindardele fluturau 
aurii şi negre. Toată suflarea aştepta porunca lui Ar- 
Pharaz6n; cât despre Sauron, el se retrăsese în cercul 
Templului, unde oamenii îi aduceau victime că să le ardă pe 
altar. 

Într-o bună zi, Vulturii Stăpânilor Apusului au venit 
dinspre soare-apune, că o oştire, înşiraţi într-o singură linie 


ale cărei capete se pierdeau în zări; cu cât se apropiau, 
aripile li se făceau tot mai mari, cuprinzând cerul. Apusul 
ardea roşu în spatele lor, iar ei străluceau pe pântece, ca şi 
când flacăra unei mânii cumplite clocotea în ei, încât 
întregul Numenor era luminat ca de un foc mocnit; oamenii 
s-au privit unii pe alţii şi chipurile lor li se păreau încinse de 
mânie. 

Ar-Pharaz6n şi-a luat inima-n dinţi şi a urcat pe corabia să 
fără seamăn, Alcarondas pe nume, Castelul Mării. Vâsle 
multe avea şi catarge aşijderea, aurii şi negre; pe puntea ei 
a fost aşezat tronul lui Ar-Pharaz6n. Şi-a îmbrăcat el apoi 
veşmântul regesc, pe cap şi-a aşezat coroana, a poruncit să 
se înalțe stindardul şi a făcut semnul de ridicare a 
ancorelor; în acel ceas, trâmbiţele din Numenor au acoperit 
bubuitul tunetelor. 

Astfel au pomit corăbiile Numenoreenilor împotriva 
amenințării Apusului; vântul abia adia, dar aveau multe 
vâsle şi sclavi nenumărați şi vânjoşi care trudeau sub 
şfichiuirea bicelor. Soarele a asfinţit şi liniştea s-a lăsat 
adâncă. Întunericul a acoperit pământul, valurile nu 
tulburau marea, în vreme ce lumea îşi aştepta soarta. 
Curând, străjerii din porturi n-au mai văzut corăbiile. 
Luminile lor s-au stins pe rând, fiind înghiţite de noapte; 
când a venit dimineaţa, nu se mai zărea nici urmă de 
corabie. Un vânt stimit dinspre răsărit le-a împins spre larg; 
nesocotind Opreliştea Valarilor, au pătruns în marile 
interzise, pornind războiul împotriva Nemuritorilor, pentru 
a le smulge viaţa veşnică între Cercurile Lumii. 

Corăbiile lui Ar-Pharaz6n s-au ivit de pe întinsul mării şi au 
înconjurat oraşul Avallone şi toată insula Eressfca; au jelit 
eldarii când lumina soarelui ce scăpată a fost acoperită de 
norul numendreenilor. Într-un târziu, Ar-Pharazân a ajuns 
pe țărmurile Amanului, Tărâmul Binecuvântat, şi pe 
coastele Valinorului; tăcerea stăruia, soarta lumii atârna de- 
un fir, căci lui Ar-PharazOn parcă îi pierise curajul şi mai că 
s-ar fi întors din drum, când a zărit țărmurile tăcute şi 


vârful Taniquetil lucind, mai alb ca zăpadă, mai rece ca 
moartea, tăcut şi el, de neclintit, cumplit la vedere, 
asemenea umbrei născute din lumină lui Iluvatar. Dar trufia 
era cea care-l mâna înainte acum, astfel că, în cele din 
urmă, a coborât de pe corabie şi a păşit pe mal, zicând că 
pământul acela al lui era, dacă nimeni nu se arata să se 
lupte pentru el. Oastea Numenoreenilor şi-a făcut tabăra 
jur împrejurul dealului Tună, unde se adăpostiseră toţi 
eldarii. 

Atunci, de pe Munte, Manwe i-a vorbit lui Iluvatar şi, 
pentru prima oară, valarii au lăsat din mâini frâiele Ardei. 
Iar Iluvatar şi-a arătat puterea şi a schimbat faţa lumii; un 
mare hău s-a căscat în marea dintre Numenor şi Tărâmurile 
fără de Moarte, apele au năvălit înăuntru şi lumea s-a 
cutremurat. Toate corăbiile Numenoreenilor au fost supte 
spre abis, apa le-a umplut şi le-a înghiţit pentru totdeauna. 
Iar Ar-PharazOn Regele şi războinicii muritori ce păşiseră 
pe pământul Aman au fost îngropaţi sub dealurile care s-au 
prăvălit; se povesteşte că acolo se află ei întemnițați, în 
Peşterile celor Uitaţi, până la Ultima Bătălie şi până la Ziua 
de Apoi. 

Ţara Aman şi Eressea au fost luate de unde se aflau şi 
strămutate pentru totdeauna undeva, departe, unde nici un 
om nu mai putea ajunge la ele; Andor, Tara Darului, 
Numenorul Regilor, Elenna Stelei lui Eărendil, a fost 
distrusă de n-a mai rămas nici urmă din ea. Căci se afla 
aproape de hăul cel mare şi, cum temeliile sale s-au 
prăvălit, s-a prăbuşit şi ea în întunecime. lar pe Pământ nu 
se găseşte vreun loc în care să se fi păstrat vreo amintire a 
vremurilor dinainte de ivirea raului. Căci Iluvatar a dat 
deoparte Marile cele Mari de la apus de Pământul de Mijloc 
şi Tărâmurile Pugştii de la răsărit, şi a făcut mari şi 
pământuri noi; lumea s-a împuţinat, din pricină că Valinorul 
şi Eressea i-au fost luate şi duse pe tărâmul lucrurilor 
ascunse. 


Într-un ceas neaşteptat de oameni, i-a lovit pe ei aceasta 
urgie în cea de-a treizeci şi nouă zi după plecarea 
corăbiilor. Dintr-o dată, Meneltarma a început să scuipe foc 
şi un vânt năprasnic s-a slimit, şi-o răscolire a pământului, 
cerul s-a răsturnat, dealurile au alunecat şi Numenorul s-a 
prăvălit în mare, cu toţi copiii şi fecioarele, şi soaţele sale, 
cu ale sale doamne mândre; şi toate grădinile şi sălile cele 
mari şi turnurile sale, mormintele şi bogăţiile sale şi toate 
giuvaierurile şi ţesăturile, toate cele pictate ori cioplite, 
râsetele, veselia şi muzică, înţelepciunea şi învăţătura sa 
toate au pierit pentru totdeauna. Pe ultima dintre toate, 
muntele de apă, verde, rece, cu panaş de spumă, care a 
năvălit peste pământ, a luat-o în adâncul său pe Tar-Mfriel 
Regina, mai frumoasă decât argintul, fildeşul on perlele. 
Prea târziu a-ncercat ea să urce costişa abruptă a muntelui 
Meneltarma, către locul sfânt; apele au ajuns-o din urmă şi 
ţipătul ei s-a pierdut în urletul vântului. 

Nu se ştie dacă Amandil a ajuns cu adevărat în Valinor şi 
dacă Manwe i-a ascultat ruga, fapt este că, mulţumită 
valarilor, Elendil, fiii săi şi cei care se aflau cu ei au fost 
cruţaţi de nimicirea din acea zi. Elendil rămăsese în 
Romenna, nedând ascultare chemării la arme a Regelui 
atunci când acesta s-a dus la război. Reuşind să scape de 
soldaţii lui Sauron care veniseră să-l prindă că să-l sacrifice 
în focurile Templului, el a urcat pe corabie şi s-a depărtat de 
țărm, aşteptând clipa prielnică de plecare. Astfel că 
pământul l-a aparat de puternicul vârtej al mării ce sugea 
totul în abisul ei şi tot pământul l-a aparat şi de prima furie 
a furtunii. Dar, când valul devorator s-a rostogolit peste 
uscat şi Numenorul s-a răsturnat în hău, ar fi fost copleşit 
de primejdie şi poate că şi-ar fi socotit propria pierire mai 
puţin dureroasă, căci nici o moarte nu putea fi mai amamica 
decât pierirea şi agonia acelei zile; numai că vântul l-a luat 
cu el. Mai turbat decât orice vânt cunoscut vreodată de 
oameni, repezindu-se cu urlet dinspre apus; i-a smucit lui 
Elendil corăbiile spre răsărit; i-a sfâşiat pânzele, i-a rupt 


catargele, gonindu-i pe nefericiţii oameni ca pleava pe 
întinderea apei. 

Nouă corăbii erau cu totul: patru ale lui Elendil, trei ale lui 
Isildur, iar ale lui Anarion, două; au fugit ei din calea negrei 
furtuni, ieşind din amurgul sfârşitului şi pătrunzând în 
noaptea lumii. Adâncurile s-au învolburat sub ei cu o mânie 
neânchipuit de mare, valuri ca munţii de înalte, cu 
acoperişuri de spumă asemenea zăpezii spulberate i-au 
urcat până în volburile norilor, şi după multe zile, i-au 
aruncat pe țărmurile Pământului de Mijloc. Şi toate coastele 
şi țărmurile dinspre mare ale lumii apusene şi-au schimbat 
înfăţişarea ori au fost distruse în acele zile: marile au 
inundat pământurile, țărmurile s-au scufundat, străvechile 
insule au fost înecate de valuri, altele noi au ieşit la 
suprafaţă; dealuri s-au prăvălit, râurile au fost minate spre 
vai necunoscute. 

După aceea Elendil şi fiii săi au întemeiat regate în 
Pământul de Mijloc; şi, hatâr că toată ştiinţa şi priceperea 
lor nu erau decât o rămăşiţă a ceea ce fuseseră înainte ca 
Sauron să vină în Numenor, neasemuit de mari li se păreau 
sălbaticilor lumii. Cât despre faptele moştenitorilor lui 
Elendil în evul ce a urmat, pomenite sunt în alte legende; şi 
tot acolo se povesteşte despre lupta lor cu Sauron, care nu 
se sfârşise încă. 

Sauron însuşi se temea cumplit de furia valarilor şi de felul 
în care osândise Eru marea şi uscatul, mult mai îngrozitor 
decât îşi dorise el, gândul lui fiind doar acela de a-i trimite 
la pieire pe numenbreeni şi de-a le înfrânge regele trufaş. 
Şezând în jilţul sau negru, în mijlocul Templului, Sauron 
izbucnise în râs la auzul trâmbiţelor lui Ar-Pharazn ce 
dădeau de veste că începuse bătălia; hohotise şi când 
auzise tunetul furtunii; iar a treia oară când a izbucnit în 
râs chiar de propriul său gând, căci îşi închipuise ce avea să 
facă în lume de acum încolo, scăpat fiind de edaini, urgia l-a 
lovit în toiul veseliei sale şi jilţul şi Templul său s-au prăvălit 
în abis. Numai că Sauron nu era făcut din carne muritoare; 


cu toate că acum îi fusese luată forma sub care pricinuise 
atâta rău, pentru a nu mai putea apărea niciodată sub 
chipeşă sa înfăţişare în faţa ochilor oamenilor, spiritul său a 
ieşit din adânc şi a trecut peste mare ca o umbră şi un vânt 
negru, reântorcându-se pe Pământul de Mijloc şi în Mordor, 
unde se găsea sălaşul lui. În Barad-dOr şi-a luat din nou 
Marele Inel şi a rămas ascuns acolo, întunecat la suflet şi 
tăcut, până când şi-a alcătuit o nouă înfăţişare şi a devenit 
întruparea răutăţii şi a urii; puţini au putut de atunci încolo 
să îndure Ochiul Cumplitului Sauron. 

Dar asemenea lucruri nu ţin de povestea Scufundării 
Numenorului, care se încheie aici, căci toate au fost spuse. 
Până şi numele acelei tari a pierit. De atunci, oamenii n-au 
mai vorbit despre Elenna şi nici despre Andor, Darul ce le-a 
fost luat, cu atât mai puţin despre Numendre de la 
marginile lumii; dar surghiuniţii de la malurile mării, dacă 
se întâmplă că inimile lor să tânjească după Apus, vorbeau 
despre Mar-nu-Falmar ce fusese acoperit de valuri, 
Akallab&th cel Prăbuşit, Atalante în graiul eldarin. 

Printre Surghiuniţi, mulţi credeau că vârful muntelui 
Meneltarma, Pilastrul Cerului, nu se scufundase pentru 
totdeauna, ci s-a înălţat din nou, că o insulă singurauca 
pierdută pe întinderea marilor ape; căci fusese un loc 
sacru, nepângărit nici măcar pe timpul lui Sauron. Câţiva 
dintre urmaşii de mai târziu ai lui Eărendil au pornit în 
căutarea insulei, căci învățații lor povesteau cum, în 
străvechime, oamenii cu ochi ageri zăreau de sus de pe 
Meneltarma o scăpărare a Tărâmului Nepieritor. Chiar şi 
după urgie, inimile Dunedainilor tot după Apus jinduiau; şi, 
cu toate că ştiau prea bine ca lumea nu mai era aceeaşi, 
spuneau: 

— Avallane a dispărut de pe faţa pământului, Tara Aman a 
fost luată de aici, iar în lumea întunecimii de acum nu pot fi 
găsite. Dar odată tot au fost, prin urmare, încă mai sunt, în 
felul în care a fost alcătuită întâiaşi dată lumea. 


Căci Dunedainii credeau că până şi oamenii muritori 
puteau să fie binecuvântaţi cu harul de a privi în alte 
vremuri decât în cele în care trăiau trupurile lor; tare şi-ar 
fi dorit să scape de umbrele surghiunului lor şi să vadă 
cumva lumina nepieritoare; pentru că tristeţea gândului la 
moarte îi urmărise peste afundurile mării. Astfel că 
marinari vestiți din neamul Dunedainilor străbăteau marile 
pustii, nădăjduind să descopere Insula Meneltarma şi acolo 
să li se înfăţişeze lumea aşa cum fusese. Dar nu au găsit-o. 
Cei care au călătorit până departe au dat doar peste 
uscaturi noi, aidoma celor vechi, supuse mortii-lar cei care 
au călătorit şi mai departe, n-au făcut decât să înconjure 
Pământul, întorcându-se istoviţi în locul de unde plecaseră. 

— 'Toate drumurile se-ntorc de unde au plecat, spuneau ei. 

În vremurile ce au urmat, fie mulţumită călătoriilor pe 
mare, fie datorită învăţăturii lor şi a priceperii de a citi în 
stele, regii oamenilor au ştiut că lumea era cu adevărat 
rotundă şi, cu toate acestea, eldarilor încă li se îngăduia să 
plece din lume şi să vinain Apusul Străvechi şi în Avallane, 
dacă doreau acest lucru. Cărturarii au spus atunci că 
undeva să află negreşit un Drum Drept, dar numai unora le 
era îngăduit să-l găsească. Învăţaţii mai spuneau că în 
vreme ce marginile lumii celei noi coborau în jos, vechiul 
drum şi calea amintirii Apusului continuau înainte, ca un 
măreț pod nevăzut ce străbătea văzduhul respirării şi al 
zborului (rotunjite şi ele, la fel ca lumea), şi traversă llmen, 
unde trupul nu poate dăinui fără a fi ajutat, până ajungea în 
Ţol Eressea, Insulă Singuratică, şi poate chiar dincolo de că, 
în Valinor, unde valahi încă sălăşluiesc şi veghează asupra 
istoriei lumii. Poveşti şi zvonuri s-au răspândit de-a lungul 
ţărmurilor marii despre marinari şi oameni rătăciţi pe ape, 
care. Printr-o soartă norocoasă ori prin bunăvoința sau 
poate prin hatârul valarilor. O apucaseră cumva pe Calea 
Dreaptă şi văzuseră faţa lumii pierzându-se sub ei, dar ei 
ajunseseră la cheiurile luminate de felinare ale portului 
AvallOne sau chiar la ultimele (armuri de la marginea 


Amanului şi acolo catascra la Muntele Alb, spăimântător şi 
minunat, înainte de-a închide ochii şi de-a muri. 
DESPRE INELELE PUTERII ŞI DESPRE AL TREILEA EV. 

În care aceste poveşti ajung la sfârşit. 

În străvechime a fost Sauron, din neamul maiarilor, pe 
care sindarii din Beleriand îl numeau Gorthaur. Când Ardă 
a fost la început, Meikor l-a ademenit pe Sauron în slujba 
sa, şi astfel el a devenit cel mai măreț şi mai credincios 
dintre servitorii Duşmanului şi cel mai primejdios, căci îşi 
putea lua multe înfăţişări dacă voia şi multă vreme a putut, 
oricând a vrut, să pară nobil la suflet şi frumos la chip şi 
astfel să-i amăgească pe toţi, în afară de cei foarte 
prevăzători. 

După ce muntele 'Thangorodrim s-a năruit şi Morgoth a 
fost răsturnat de la putere, Sauron şi-a luat din nou 
înfăţişarea-i chipeşă şi a făcut temenele în faţa lui Eonwe, 
trimisul lui Manwe, punându-şi cenuşă-n cap pentru toate 
fărădelegile sale. Sunt unii care spun că remuşcările nu i-au 
fost chiar minciuni de la bun început, şi cu adevărat s-a căit, 
măcar de frică, fiind tulburat peste poate de căderea lui 
Morgoth şi de răzbunarea cumplită a Stăpânilor Apusului. 
Dar nu stătea în puterea lui Eonwe să-i ierte pe cei de- 
acelaşi rang cu el, astfel că i-a poruncit lui Sauron să se 
întoarcă în Aman şi acolo să se supună judecății lui Manwe. 
S-a ruşinat Sauron şi n-a vrut să se întoarcă umil ca să 
primească osânda valarilor, poate din pricina servituţii 
îndelungate, pentru a-şi dovedi buna-credinţa; căci sub 
stăpânirea lui Manw&, puterea lui fusese mare. Prin 
urmare, după ce Eonwe a plecat, el s-a ascuns în Pamin-tul 
de Mijloc; şi iar s-a apucat de ticăloşii, căci plasa ce-o ţesuse 
în juru-i Morgoth era foarte puternică. 

În Marea Bătălie şi-n clocotirile pricinuite de năruirea 
muntelui Thangorodrim, pământul s-a răscolit şi 
Beleriandul a crăpat, prefăcându-se într-un pustiu; la 
miazănoapte şi la apus, multe meleaguri s-au scufundat sub 
apele Mării cele Mari. La răsărit, în Ossiriand, povimisurile 


munţilor Ered Luin s-au despicat, un defileu uriaş s-a căscat 
înspre miazăzi, prin care a pătruns marea. În acel golf s-a 
vărsat apoi Râul Lhun, care şi-a tăiat o matcă nouă şi de 
atunci s-a numit Golful Lhun. Acel ţinut fusese numit în 
străvechime Lindon de către noldori, nume ce i-a şi rămas 
de-atunci. Mulţi eldari mai vieţuiau acolo, zăbovind pe-acel 
meleag pentru că nu voiau să părăsească Beleriandul unde 
luptaseră şi trudiseră atâta vreme. Gilgalad, fiul lui Fingon, 
le era rege şi, împreună cu el, se găsea Elrond Cel-pe- 
jumatate-elf, fiul lui Eârendil Marinarul şi fratele lui Elros, 
primul rege al Numenorului. 

Pe țărmurile Golfului Lhun şi-au durat elfii limanurile, 
numindu-le Mithlond; multe corăbii ţineau ei acolo, căci era 
loc numai bun de port. Din Limanurile Cenuşii ridicau când 
şi când eldarii ancorele, fugind de întunecimea acelor 
vremuri ale Pământului; căci valarii se înduraseră de Întâii 
Născuţi şi le îngăduiau să o apuce pe Drumul Drept şi să se 
întoarcă, dacă voiau, la semenii lor din Eressea şi Valinor, 
dincolo de marile încercuitoare. 

Alţi eldari au trecut în acea vreme Munţii Ered Luin, spre 
meleagurile interioare. Cei mai mulţi erau teleri, cei care 
scăpaseră din ruina Doriathului şi Ossiriandului; au 
întemeiat ei regate printre Elfii Pădureni, în codri şi în 
munţii aflaţi la mare depărtare de marea ce încă stăruia în 
inimile lor. Numai în Eregion, căruia oamenii îi spuneau 
Hollin, au întemeiat elfii noldorini dincolo de Ered Luin un 
regat care-a durat. Eregion se afla aproape de marile 
salasun ale gnomilor, Khazâd-dam se numeau acestea, dar 
elfii le spuneau Hadhodrond, iar mai târziu Moria. Din Ost- 
in-Edhil, oraşul elfilor, drumul ducea până la poarta 
apuseana a regatului Khazâd-dăm, căci între elfi şi gnomi 
se legase o prietenie nemaintilnita în alte părţi şi spre 
folosul ambelor seminlu. În Eregion, meşteşugarii Poporului 
de Megşteri Giuvaiergu, Gwaith-i-Mirdain se numea acesta, 
făceau lucruri ce întreceau în măiestrie tot ce fusese făurit 
vreodată, numai Feanor de-i întrecuse; cel mai priceput 


dintre ei era Celebrimbor, fiul lui Curufin, care s-a 
înstrăinat de tatăl său şi a rămas în Nargothrond atunci 
când Celegorm şi Curufin au fost alungaţi, aşa după cum se 
povesteşte în Quenta Silmarillion în alte părţi ale 
Pământului de Mijloc, pacea a dăinuit ani îndelungaţi; dar 
meleagurile erau sălbatice şi pustii, în afară de locurile 
unde se aşezaseră cei venin din Belenand. Mulţi elfi trăiau 
acolo, aşa cum o făceau din vremuri pierdute în negura 
timpurilor, hălăduind liberi pe întinsele plaiuri departe de 
Mare; dar aceştia erau avarii, pentru care cele întâmplate 
în Beleriand erau simple zvonuri, iar Valinorul, un nume 
îndepărtat. La miazăzi, depaile. Sporea neamul oamenilor; 
cei mai mulţi dintre ei s-au ticăloşit, căci Sauron îşi ţesea 
mrejele în jurul lor. 

Văzând în ce pustiire căzuse lumea, Sauron şi-a spus în 
inima sa că, după ce-l înlăturaseră pe Morgoth. Valarii 
iarăşi uitaseră de Pământul de Mijloc; şi trufia lui n-a mai 
cunoscut margini. Îi privea cu ura pe eldari şi îi era frică de 
oamenii din Numenor care veneau, din când în când, în 
corăbiile lor până pe țărmurile Pământului de Mijloc; dar 
vreme îndelungată şi-a ascuns gândurile şi planurile 
întunecate ce se năşteau în inima lui. 

A descoperit că pe oameni îi putea stăpâni cel mai uşor, 
dintre toate neamurile Pământului; însă el cauta cu tot 
dinadinsul să-i ademenească pe elfi de partea sa, ştiind că 
Întâii Născuţi aveau putere mai mare; umbla şi se amestecă 
printre ei şi toţi îl socoteau frumos şi înţelept. Numai în 
Lindon nu s-a dus, căci Gilgalad şi Elrond nu aveau 
încredere în el şi-n chipul lui arătos şi, cu toate că nu ştiau 
cine era el cu adevărat, nu-i îngăduiau să pătrundă pe 
tărâmul lor. Pe alte meleaguri, elfii îl întâmpinau cu bucurie 
şi prea puţini dădeau ascultare îndemnurilor venite din 
Lindon de a fi cu băgare de seamă; Sauron îşi luase numele 
de Annatar, Seniorul Darurilor, şi la început au tras multe 
foloase de pe urma lui. lar el le spunea: 


— Păcat de slăbiciunea celor mari! Măreţ rege este 
Gilgalad şi înţelept şi învăţat este Seniorul Elrond, dar uite 
că nici unul nu mă ajuta în strădaniile mele! Oare, o fi din 
pricină că nu doresc să vadă că şi alte tărâmuri pot să 
ajungă la fel de luminate ca al lor? Pentru care pricină să 
rămână Pământul de Mijloc pe vecie pustiit şi cufundat în 
întuneric, când elfii îl pot face la fel de minunat precum 
Eressfa, ce vorbesc eu, ba chiar precum Valinorul?! Cum 
voi nu v-aţi întors pe acele meleaguri, chitesc că iubiţi 
Pământul de Mijloc, aşa cum îl iubesc şi eu. Oare, atunci nu 
e treaba noastră să trudim împreună pentru a-i spori 
bogăţia şi pentru a face că neamurile elfilor ce rătăcesc aici 
fără învăţătura să ajungă să aibă aceeaşi putere şi la fel de 
multă ştiinţa ca şi cei de dincolo de mare? 

În Eregion au fost îndemnurile sale primite cu cea mai 
mare bucurie, căci noldorii de pe acel meleag erau cei mai 
domici să devină mari meşteşugari de lucruri tot mai dibaci 
făurite. Şi mai stăruia şi îndoială ce le rodea inima, după ce 
nu voiseră a se întoarce în Apus, ci să rămână în Pământul 
de Mijloc, pe care cu adevărat îl iubeau, dar şi să se 
înfrupte din fericirea celor care plecaseră. Astfel că 
ascultau vorbele lui Sauron, de la care învățau multe 
lucruri, pentru că el ştia multe. În acele vremuri, fierarii din 
Ost-in-Edhil s-au întrecut pe ei înşişi; după multă chibzuinţa 
au făurit Inelele Puterii. Cel care i-a călăuzit a fost Sauron, 
care le ştia fiecare gând; şi-asta pentru că dorea să-i prindă 
în mreje pe elfi şi să-i aducă sub stăpânirea sa... 

Elfii făcuseră multe inele; Sauron Unul Singur, care să le 
domine pe toate; puterea lor era legată de a acestuia, lui i 
se supuneau şi durau atâta vreme cât există Inelul Suprem. 
Mult din forţa şi voinţa lui Sauron a trecut în acel Inel 
Stăpân; puterea inelelor elfesti era foarte mare, încât inelul 
care avea să le stăpânească trebuia să fie un inel de o 
putere neânchipuit de mare; iar Sauron îl făurise în 
Muntele de Foc, aproape de [ară Umbrei. Când purta 


Inelul, putea vedea tot ce se făcea cu ajutorul inelelor mai 
Mici, şi putea citi şi stăpâni gândurile celor care le purtau. 

Dar elfii nu se lăsau înrobiţi cu una, cu două. În clipa în 
care Sauron şi-a pus Inelul Suprem în deget, ei l-au simţit; 
şi-au dat seama cine este şi au priceput de îndată că vrea să 
devină stăpân peste ei peste şi tot ce făuriseră. Furioşi, dar 
şi speriaţi, ei şi-au scos inelele. Iar el, prinzând de veste că 
se dăduse de gol şi că elfii nu se lăsaseră amăgiţi, a fost 
cuprins de o mânie atât de mare, încât a pornit impotriva-le 
cu război, poruncindu-le să-i dea lui toate inelele făurite de 
ei, zicând că fierarii elfi nu le-ar fi putut face de n-ar fi fost 
ştiinţa şi sfaturile sale. Dar elfii au fugit din calea lui; au 
izbutit să salveze trei inele, pe care le-au luat cu ei şi pe 
care le-au ascuns. 

Erau Cele Trei, făurite ultimele, care aveau cea mai mare 
putere: Narya, Nenya şi Vilya se numeau ele, Inelele de Foc, 
de Apă şi de Aer, unul având un rubin drept nestemata, al 
doilea un adamant, iar al treilea un safir; şi dintre inelele 
elfilor Sauron pe acestea le dorea cel mai mult, pentru că 
aceia care le aveau puteau să înlăture vestejirea pricinuită 
de trecerea timpului şi să Amane sfârşeală lumii. Dar 
Sauron nu le-a putut descoperi, căci le fuseseră date în 
grijă înţelepţilor care le-au ascuns şi nu le-au mai purtat 
atâta vreme cât Inelul Suveran s-a aflat în stăpânirea lui 
Sauron. Cele Trei au rămas neântinate, fiind ele făurite de 
Celebrimbor singur, fără ca mâna lui Sauron să le fi atins 
vreodată; dar şi ele erau supuse Inelului Suprem. 

Din acel ceas, războiul n-a mai încetat nicicând între 
Sauron şi elfi; Eregion a fost pustiit, Celebrimbor, răpus, 
porţile Moriei, închise. În acea vreme, Elrond Cel-pe- 
jumatate-elf a zidit fortăreaţa şi refugiul Imladris, Vâlceaua 
Despicată în graiul oamenilor; multă vreme a durat 
fortăreaţa aceasta. Sauron însă a strâns în mâinile sale 
toate Inelele Puterii pe care le mai găsise; apoi, le-a dat 
altor popoare din Pământul de Mijloc, nădăjduind să-i aducă 
sub stăpânirea sa pe toţi cei care-şi doreau puteri tainice 


mai presus de cele ale semenilor lor. Şapte le-a dat 
gnomilor, oamenilor le-a dat nouă, căci oamenii s-au arătat 
şi de data aceasta, că în multe altele, cei mai dornici să i se 
supună. Şi pe toate acele inele pe care le avea el în 
stăpânire le-a întinat; nu i-a fost câtuşi de puţin greu s-o 
facă, doar ajutase la făurirea lor, inelele erau astfel 
blestemate, trădându-i, până la urmă, pe toţi cei care le 
purtau. Gnomii s-au dovedit cu mult mai greu de îmblânzit; 
ei îndura greu stăpânirea altora şi la fel de greu este să le 
desluşească cineva inimile; ei nu pot fi preschimbaţi în 
umbre. Foloseau inelele numai pentru a-şi spori comorile; 
cu toate aceastea, inimile lor au început să cunoască mânia 
şi să tânjească nestăpânit după aur; mult rău au făcut din 
pricina asta, şi totul numai în folosul lui Sauron, până la 
urmă. Se povesteşte că la temelia fiecăreia din cele Şapte 
Comori ale regilor gnomi din străvechime se găsea un inel 
de aur; dar comorile acelea au fost de multă vreme jefuite, 
iar dragonii le-au înghiţit, cât despre cele Şapte Inele, unele 
au fost mistuite în foc, pe altele Sauron a reuşit să şi le ia 
înapoi. 

Oamenii însă s-au dovedit mai uşor de momit. Cei care-au 
folosit cele Nouă Inele au devenit puternicii vremurilor lor, 
regi, vrăjitori, mari războinici. S-au bucurat de glorie, au 
dobândit averi uriaşe, dar totul s-a întors împotriva lor. Vieţi 
nesfârşite păreau să aibă, în adevăr, dar şi greu de îndurat. 
Dacă voiau, puteau umbla nevăzuţi de nici un ochi de sub 
soare, iar ei vedeau lucruri în lumi nevăzute de către 
muritori: dar prea adesea li se arătau doar fantasmele şi 
amăgirile născocite de Sauron. Pe rând, unul după altul au 
ajuns sclavii inelelor pe care le purtau şi astfel sub puterea 
Inelului Stăpân care era al lui Sauron. Iar de atunci nimeni 
nu i-a mai putut vedea în afară de cel care purta asupra-i 
Marele Inel şi astfel au intrat pe tărâmul umbrelor. Nazguli 
erau ei, Duhurile Inelelor, cei mai de temut servitori ai 
Duşmanului; întunecimea le era tovarăş, iar glasurile lor - 
însăşi vocea morţii. 


Poftă şi trufia lui Sauron au sporit într-atât, încât nimic nu 
părea să-i mai stea împotrivă, astfel că a hotărât să se 
instapi-neasca peste toţi şi toate de pe Pământul de Mijloc, 
să-i distrugă pe elfi şi să pună la cale, dacă izbutea, căderea 
Numenorului. Sub puterea lui nimeni nu era liber şi nu-i 
putea sta alături, el era însuşi Stăpânul Pământului. Încă 
mai putea purta masca şi cu ea amăgea, dacă voia, ochii 
oamenilor, care-l socoteau înţelept şi-l vedeau chipeş. 
Numai că el alegea să-i conducă prin forţa şi teamă, de câte 
ori putea; cei care îi zăreau umbra întinzându-se asupra 
lumii l-au numit Seniorul întunecimii şi Duşmanul. Din nou 
strângea Sauron sub comanda sa toate creaturile ticăloase 
din vremea lui Morgoth ce se mai găseau pe pământ sau în 
adâncul lui. Orcii, care se-nmulteau că muştele, erau 
oricând gata să-i împlinească poruncile. Astfel au început 
Anii Negri, numiţi de elfi Zilele Fugii. În acea vreme, mulţi 
elfi din Pământul de Mijloc au fugit în Lindon, iar, de acolo, 
peste mări şi niciodată nu s-au mai întors; mulţi au fost 
nimiciţi de Sauron şi de servitorii săi. Dar în Lindon stăpân 
era încă Gilgalad, drept care Sauron nu îndrăznea să treacă 
Munţii Ered Luin ori să atace Limanurile; iar Gilgalad era 
ajutat de numenbreeni. Peste toate celelalte meleaguri 
Sauron era stăpân; cei care voiau să fie liberi s-au refugiat 
în fortărețele din codri ori din munţi, dar nici măcar acolo 
teama nu le dădea pace. La răsărit şi la miazăzi, aproape 
toţi cei din seminţia oamenilor se aflau sub stăpânirea lui; în 
acele vremuri au devenit puternici şi au ridicat oraşe şi 
ziduri de piatră; mulţi erau ei, aprigi în războaie, şi-aveau 
arme de fier. Pentru ei, Sauron era rege şi zeu; cumplit se 
mai temeau de el, pentru că sălaşul lui era înconjurat de 
foc. 

Dar a venit şi o vreme când Sauron şi-a curmat asaltul 
asupra pământurilor apusene. După cum se povesteşte în 
Akallabeth, măreţia Numenorului i s-a pus în cale. Atât de 
mare era puterea şi splendoarea numendreenilor în plină 
glorie a regatului lor, încât servitorii lui Sauron refuzau să-i 


înfrunte. Nădăjduind să dobândească prin viclenie ceea ce 
nu reuşea prin forţă, Sauron a părăsit o vreme Pământul de 
Mijloc şi a ajuns în Numenor ca prizonier al lui Tar-Calion 
Regele. Acolo a rămas până când, în cele din urmă, prin 
dibăcia sa a sucit aproape inimile tuturor oamenilor, 
stârnindu-i să pornească război împotriva valarilor, şi prin 
asta pricinuind nimicirea lor, aşa cum îşi dorise de mult. Dar 
nimicirea asta a fost mai cumplită decât şi-o închipuise 
Sauron, căci uitase cât de crunţi erau Stăpânii Apusului în 
mânia lor. Lumea se prăbuşise, pământul fusese înghiţit de 
mările ce năvăliseră peste el, Sauron însuşi căzând în abis. 
Însă spiritul său s-a ridicat şi a zburat înapoi, purtat de un 
vânt întunecat, până în Pământul de Mijloc, unde şi-a căutat 
un sălaş. Acolo a aflat că puterea lui Gilgalad sporise mult în 
anii cât lipsise el; se întindea acum peste ţinuturi întinse de 
la miazănoapte şi din apus, trecuse dincolo de Munţii Ceţoşi 
şi de Râul cel Mare, până la hotarele Marii Păduri Verzi, şi 
se apropia de locurile unde el trăise odată în deplină 
siguranţă. S-a retras atunci Sauron în fortăreaţa lui din 
Tărâmul Negru şi a început să se gândească la război. 

În acea vreme, Nimenoreenii care scăpaseră de urgie 
fugiseră spre răsărit, aşa după cum se povesteşte în 
Akallabâth. În fruntea lor se aflau Elendil cel înalt şi fiii săi, 
Isildur şi Anarion. De acelaşi sânge cu Regele erau ei, 
trăgându-se din spiţa lui Elros, dar se împotriviseră să-i dea 
ascultare lui Sauron şi să pornească la război împotriva 
Stăpânilor Apusului. Urcându-i pe corăbiile lor pe toţi cei 
care rămăseseră credincioşi, au părăsit pământul 
Numenorului înainte să înceapă prăpădul. Erau oameni 
vajnici, aveau corăbii trainice şi înalte, dar furtunile i-au 
ajuns din urmă şi i-au purtat pe crestele înspumate ale 
munţilor de apă, până sus, în preajma norilor, de unde au 
coborât pe Pământul de Mijloc asemenea unor păsări ale 
furtunii. 

Elendil a fost aruncat de valuri în ţinutul Lindon, unde s-a 
împrietenit cu Gilgalad. De acolo, a luat-o în sus pe Râul 


Lhun şi, după ce a trecut de Ered Luin, şi-a întemeiat un 
regat; oamenii lui s-au răspândit în Eriador, făcându-şi 
sălaşuri de-a lungul văilor Lhun şi Baranduin; dar cel mai 
însemnat oraş era Annuminas, aflat lângă apa Lacului 
Nenuial. La Fomost, pe Gruiurile de la Miazănoapte, se 
găseau alte sălaşuri ale numenareenilor, la fel şi în 
Cardolan, şi între dealurile RhudauR. Pe Emyn Beriad şi pe 
Amon Sul au înălţat turnuri; multe gorgane şi sălaşuri 
căzute în ruină au rămas pe acele meleagun în urma lor, 
dar turnurile de pe Emyn Beraid mai privesc şi în ziua de 
azi spre mare. 

Isildur şi Anarion au fost purtaţi de valuri spre miazăzi şi, 
în cele din urmă, au urcat cu corăbiile lor în sus pe Marele 
Râu Anduin, care izvorăşte din Rhovanion şi se varsă în 
marea apuseana, în Golful Belfalas; pe acele meleaguri şi- 
au întemeiat ei regatul care s-a numit mai apoi Gondor, în 
vreme ce Regatul de la miazănoapte se numea Amor. În 
zilele lor de glorie, de mult apuse, marinarii din Numenor 
îşi făcuseră un liman şi zidiseră fortărețe puternice în jurul 
gurilor Anduinului, cu toate că nu departe de ei, la răsărit, 
se afla Tărâmul Negru al lui Sauron. Mai târziu, la acest 
liman veneau numai credincioşii din Numenor; mulţi dintre 
cei care trăiau în ţinuturile de coastă din acea parte de 
lume aveau legături de sânge mai apropiate ori mai 
depărtate cu Prietenii Elfilor şi cu poporul lui Elendil, astfel 
că i-au primit cu braţele deschise pe fiii lui. Osgiliath era 
oraşul cel mai mare din acest regat de la miazăzi şi, prin 
mijlocul lui, curgea Râul cel Mare; Numenoreenii au 
construit acolo un pod măreț pe care se găseau turnuri şi 
case de piatră de tot dragul să le priveşti şi corăbii înalte 
veneau de pe mare şi ancorau la cheiurile oraşului. 
Fortăreţe au mai construit ei pe ambele maluri ale râului: 
Minas Ithil, Tumul Lunii care Răsare, pe malul răsăritean, 
pe un promontoriu al Munţilor Umbrei, ca un semn de 
ameninţare pentru Mordor; pe malul apusean au durat 
Minas Anor, Tumul Soarelui care Apune, la poalele Muntelui 


Mindolluin, ca un scut împotriva sălbaticilor din vai. În 
Minas Ithil se găsea casa lui Isildur, iar în Minas Anor cea a 
lui Anarion, dar ei îşi împărțeau frăţeşte regatul, iar 
tronurile le erau puse unul lângă altul în Marea Sală din 
Osgiliath. Acestea erau oraşele cele mai mari ale 
numenareenilor în Gondor, dar şi alte lucruri minunate şi 
măreţe au durat ei în ţara în vremea când au fost puternici: 
Argonath şi Aglarond, şi Erech; iar în împrejmuirea 
Angrenost, pe care oamenii o numesc Isengard, au ridicat 
Foişorul Orthanc, din piatră de nespart. 

Multe comori şi lucruri de-ale străbunilor lor, minunate şi 
vrăjite, au adus din Numenor Surghiuniţii; dintre acestea, 
cele mai vestite erau Cele Şapte Pietre şi Copacul Alb. 
Copacul Alb crescuse din rodul Frumosului Nimloth care se 
înălţase în curtea Regelui, la Armenelos, în Numenor, 
înainte ca Sauron să-l pună pe foc; la rândul său, Nimloth 
era vlăstar al Copacului din Tirion, închipuit aidoma celui 
mai Mare dintre Copaci, Albul Telperion, pe care Yavanna îl 
făcuse să crească în ţara valarilor. Copacul, aducere-aminte 
a eldarilor şi a luminii din Valinor, a fost sădit în Minas Ithil, 
în faţa casei lui Isildur, el fiind cel care salvase rodul de la 
pieire; dar Pietrele şi le-au împărţit între ei. 

Elendil a luat trei, iar fiii săi câte două fiecare. Cele ale lui 
Elendil au fost aşezate în turnurile de pe Emyn Beraid şi de 
pe Amon Sul şi în oraşul Annuminas. Dar cele ale fiilor săi 
se găseau în Minas Ithil şi Minas Anor şi în Orthanc şi în 
Osgiliath. Pietrele acestea aveau un har: cei care priveau în 
ele puteau zări lucruri depărtate în timp şi spaţiu. Cel mai 
adesea, ele dezvăluiau lucruri apropiate unei Pietre Surori, 
căci Pietrele se chemau unele pe altele; dar cei care aveau 
o mare putere a voinţei şi a minţii învățau să-şi îndrepte 
privirile oriunde voiau. Astfel că numendreenii cunoşteau 
multe lucruri pe care duşmanii lor doreau să le ascundă, şi 
puţine scăpau vigilentei lor în acele vremuri când erau 
puternici. 


Se zice că turnurile de pe Emyn Beraid nu fuseseră 
construite chiar de Surghiuniţii din Numenor, ci de Gilgalad 
pentru Elendil, prietenul său; iar Piatra Văzătoare de pe 
Emyn Beraid fusese aşezată în Elostirion, cel mai înalt 
dintre turnuri. Acolo se ducea Elendil ca să privească 
departe, peste mările ce despărţeau uscaturile, atunci când 
surghiunul 1 se părea greu de îndurat; oamenii cred că 
astfel putea el să vadă uneori în zare chiar şi Turnul din 
Avalldne, pe Insula Eressea, unde se afla şi încă se mai afla 
Piatra cea Mare. Pietrele acestea fuseseră dăruite de către 
eldari lui Amandil, tatăl lui Elendil, drept mângâiere pentru 
ce indurau Credincioşii din Numenor în zilele lor 
întunecate, când elfii nu mai veneau în ţara aceea stăpânită 
de umbra lui Sauron. Palanttri se numeau pietrele, cele 
care străjuiesc de departe; dar pietrele aduse pe Pământul 
de Mijloc s-au pierdut toate cu mult timp în urmă. 

Astfel şi-au întemeiat Surghiuniţii din Numenor regate în 
Amor şi Gondor, dar n-au trecut mulţi ani până când şi-au 
dat seama că duşmanul lor, Sauron, se afla din nou pe 
meleagurile acelea. După cum s-a povestit, el s-a întors în 
taina în regatul său străvechi, Mordor, dincolo de Ephel 
Duath, Munţii Umbrei, ţinut ce se mărginea cu Gondorul la 
răsărit. Acolo, mai sus de valea Gorgoroth, şi-a durat el 
fortăreață, mare şi puternică, Barad-dur. Turnul 
întunecimii; în ţinutul acela se găsea şi un munte 
înspăimântător, pe care elfii îl numeau Orodruin. De aceea 
îşi şi alesese Sauron cu mult timp în urma să-şi facă sălaşul 
acolo, căci el folosea pentru vrăjitoriile şi pentru munca în 
fierăriile sale focul ce izbucnea din măruntaiele pământului; 
în mijlocul Ţinutului Mordor a făcut el Inelul Stăpân. Şi- 
acolo a stat el ascuns în întunecime, până când şi-a alcătuit 
o nouă înfăţişare; fioros arata acum, căci chipul lui frumos 
dispăruse pentru totdeauna atunci când fusese aruncat în 
abis, o dată cu scufundarea Numenorului. Apoi şi-a pus pe 
deget Marele Inel şi s-a înveşmântat în propria putere. 
Puţini erau aceia, chiar şi printre mai-marii elfilor şi ai 


oamenilor, care puteau să îndure răutatea Ochiului lui 
Sauron. 

După toate acestea, Sauron s-a pregătit de război 
împotriva eldarilor şi a oamenilor din Apusime, iar focurile 
Muntelui au fost retrezite la viaţă. Zărind de departe fumul 
ce ieşea din Orodruin şi înțelegând că Sauron se întorsese, 
numendreenii au dat un nume nou acelui munte, anume 
Amon Amarth, adică Muntele Destinului. Sauron a strâns în 
jurul său o oaste întreagă, alcătuită din servitorii săi de la 
răsărit şi de la miazăzi; printre ei se găseau destui din foştii 
stăpâni ai Numenorului. Căci, în vremea în care Sauron 
trăise în acea tara, inimile multora dintre Numenoreeni 
îndrăgiseră întunecimea. Prin urmare, Numenoreenii. Care 
în acele timpuri străbătuseră marea spre răsărit şi îşi 
duraseră fortărețe şi sălaşuri în ţinuturile de coastă, erau, 
încă de pe atunci, supuşi voinţei lui Sauron, slujindu-l chiar 
şi în Pământul de Mijloc. Dar, din pricina puterii pe care o 
avea Gilgalad, aceşti renegaţi, seniori măreţi şi totodată 
ticăloşiţi, s-au aşezat la miazăzi, cât mai departe de regele 
elf; doi dintre ei, însă, Herumor şi Fuinur, au ajuns mai mari 
printre haradrimi, un popor puternic şi sângeros ce trăia pe 
întinsele meleaguri la miazănoapte de Mordor, dincolo de 
gurile Anduinului. 

Socotind că sosise clipa prielnică, Sauron a atacat cu oaste 
numeroasă noul regat al Gondorului; a cucerit Minas Ithil şi 
a nimicit Copacul Alb al lui Isildur, care creştea acolo. 
Isildur a izbutit să scape. Luând cu sine o mlădiţă a 
Copacului, s-a urcat pe o corabie împreună cu soaţa şi cu fiii 
săi şi a coborât pe râu la vale, până la gurile Anduinului, iar, 
de acolo, mai departe, că să-l caute pe Elendil. Între timp, 
Anarion apara Osgiliathul împotriva atacului vrăjmaş şi, 
pentru o vreme, a reuşit să-l alunge pe Duşman înapoi în 
munţii săi; dar Sauron şi-a strâns din nou oştirea şi Anarion 
a priceput atunci că, dacă nu primea ajutor, regatul său n- 
avea să mai reziste mult. 


Elendil şi Gilgalad s-au sfătuit ce şi cum să facă, înțelegând 
ei că Sauron putea să devină mult prea puternic şi să-şi 
distrugă duşmanii unul după altul, dacă aceştia nu se uneau 
împotriva lui. Astfel că au întemeiat acea Ligă ce se 
numeşte Ultima Alianţă; au plecat spre răsărit, în Pământul 
de Mijloc şi acolo au strâns o mare armie de elfi şi de 
oameni; o vreme au stat cu toţii în Imladris. Se povesteşte 
că armia care s-a strâns acolo avea straie şi arme atât de 
frumoase şi de mândre, cum n-au mai fost nicicând după 
aceea văzute în Pământul de Mijloc; iar numărul oştenilor 
n-a fost vreodată întrecut decât de armia valarilor care a 
năruit Thangorodrimul. 

Din Imladris au trecut Munţii Ceţoşi prin multe trecători şi 
au coborât de-a lungul Râului Anduin; şi în cele din urmă au 
atacat oastea lui Sauron la Dagorlad, Câmpia Bătăliei, ce se 
întinde în faţa porţii Tărâmului Negru. Toate făpturile erau 
împărţite în acele zile, din fiecare soi şi seminţie, chiar şi 
dintre păsări şi sălbăticiuni, aflându-se în ambele tabere. 
Numai elfii nu, ei nu se împărţiseră, ei îl urmau pe Gilgalad. 
Dintre gnomi, puţini au luptat în cele două oştiri; dar 
neamul lui Durin din Moria a luptat împotriva lui Sauron. 

Armia lui Gilgalad şi a lui Elendil a ieşit victorioasă în acea 
zi, căci elfii încă erau puternici, iar Numenoreenii - înalţi şi 
voinici la rândul lor, dar şi cumpliţi la mânie. Nimeni nu se 
putea împotrivi suliţei Aeglos a lui Gilgalad; sabia lui Elendil 
bagă spaimă-n orci şi-n oameni deopotrivă, căci scapara cu 
lumina soarelui şi a lunii; Narsil se numea această sabie. 

Apoi Gilgalad şi Elendil au pătruns în Mordor şi au 
împresurat fortăreaţa lui Sauron; timp de şapte ani au 
asediat-o, suferind ei pierderi uriaşe din pricina focului şi a 
săgeţilor şi a suliţelor vrăjmaşe, căci Sauron îi ataca 
necontenit. Acolo, în valea Gorgoroth a fost răpus Anarion, 
fiul lui Elendil, şi mulţi alţii. Dar, până la urmă, asediul a fost 
atât de necruţător, încât Sauron însuşi a ieşit din fortăreaţa 
ca să se lupte cu Gilgalad şi cu Elendil; Amandoi au căzut 
răpuşi; când s-a prăbuşit, Elendil şi-a frânt cu trupul sau 


sabia. Dar şi Sauron a fost doborât, iar Isildur, cu frântură 
tăişului lui Narsil rămas prins de plasele, a retezat Inelul 
Stăpân de pe mâna lui Sauron, luin-du-l pentru sine. 
Sauron a fost în frânt de data asta; şi-a părăsit trupul şi 
spiritul său a zburat departe, ascunzându-se în pustietate; 
şi ani îndelungaţi după aceea nu şi-a mai luat nici o formă 
întrupata. 

Astfel a început cel de-al Treilea Ev al Lumii, după Zilele 
Străvechi şi Anii Negri; încă mai era speranţa în acea 
vreme şi amintiri ale bucuriei de altădată stăruiau şi, mult 
timp, Copacul Alb al eldarilor a înflorit în curţile Regilor 
oamenilor, căci Isildur, înainte să părăsească Gondorul, 
sădise mlădiţa salvată de el în citadela Anor, în amintirea 
fratelui său. Înfrânţi, servitorii lui Sauron s-au risipit care- 
ncotro, dar nu fuseseră nimiciţi pe de-a-ntregul; şi cu toate 
că mul|i oameni au întors spatele răului şi au devenit supuşi 
ai moştenitorilor lui Isildur, nu puţini erau aceia care 
păstrau în sufletele lor amintirea lui Sauron şi urau 
regatele Apusului. Tumul întunecimii a fost făcut una cu 
pământul, dar temeliile sale au rămas, iar el nu a fost dat 
uitării. Numenoreenii au pus strajă în jurul Mordorului, însă 
nimeni nu îndrăznea să trăiască acolo - pe de o parte, 
amintirea lui Sauron îi umplea de teamă, pe de alta. 
Muntele de Foc se afla în apropiere de Barad-dur; iar valea 
Gorgoroth zăcea sub cenuşă. Mulţi dintre elfi şi 
numendreeni şi oamenii care Ic fuseseră aliaţi pieriseră în 
Bătălie şi în timpul Asediului. Elendil cel înalt şi Gilgalad, 
Marele Rege, pieriseră şi ei. Nicicând n-a mai fost strânsă o 
asemenea armie şi nici vreo astfel de alianţă între elfi şi 
oameni n-avea să mă fie vreodată; căci, după moartea lui 
Elendil, cele două seminţii s-au înstrăinat una de cealaltă. 

Inelul Stăpân a dispărut, nimeni nu a mai ştiut nimic în 
acel ev despre el, nici măcar înţelepţii; dar nu fusese 
distnis, şi asta din pricină că Isildur nu a vrut să i-l dea lui 
Elrond şi Cirdan care se aflau lângă el. L-au sfătuit să-l 
arunce chiar acolo, în focul Orodruinului, în care fusese 


făurit şi astfel să piară, iar puterea lui Sauron să fie infrinla 
odată pentru totdeauna, Sauron însuşi rămânând doar că o 
umbră a raului, în sălbăticie. Dar Isildur n-a vrut să urmeze 
sfatul lor, spunând: 

— Îl voi păstra drept dezdăunare pentru moartea tatălui 
meu şi a fratelui meu. Oare, nu eu i-am dat lovitura de 
moarte Duşmanului? 

Inelul pe care-l ţinea în mâna i se părea neânchipuit de 
frumos la vedere; cu nici un chip n-a vrut să-l distrugă. 
Luându-l cu sine, s-a întors mai întâi în Minas Anor, unde a 
pus în pa-mint mlădiţa Copacului Alb, în amintirea fratelui 
său şi, după ce a lăsat regatul de la miazăzi în gnja lui 
Meneldil, fiul fratelui său, spunându-i cum să-l cârmuiască, 
a luat cu sine Inelul pentru a-l păstra ca amintire de preţ în 
casă sa şi a pornit-o spre miazănoapte, pe diurnul pe cart 
venise Elendil, ieşind din Gondor; lăsă în urmă-i regatul de 
la miazăzi, căci voia să se înscăuneze pe tronul tatălui său, 
în Eriador, departe de umbră Tărâmului Negru. 

Numai că, în Munţii Ceţoşi, Isildur a fost atacat de o oştire 
de orci, care-l aştepta acolo. L-au împresurat pe nepusă 
masă, în tabăra pe care şi-o aşezase între Pădurea Verde şi 
Râul cel Mare, în apropiere de Loeg Ningloron, Câmpiile 
Stânjeneilor; Isildur nu pusese pe nimeni de strajă, gândind 
că toţi duşmanii săi fuseseră răpuşi. Aproape ţoii oamenii 
săi au fost ucişi acolo, şi printre ei şi cei trei fii mai mari ai 
săi, Elendur, Aratan şi Ciryon; pe soaţa şi pe mezin, 
Valandil, îi lăsase în Imladris, când plecase la război. Isildur 
a scăpat datorită Inelului căci, atunci când îl purta, nimeni 
nu-l mai vedea; orcii însă s-au luat după el - îl adulmecau şi- 
i zăreau urmele - haituindu-l până ce Isildur a ajuns la râu 
şi s-a aruncat înăuntru. Acolo Inelul l-a trădat - i-a alunecat 
de pe deget în timp ce înota şi s-a pierdut în apă - 
razbunindu-l astfel pe cel care-l făurise. În aceeaşi clipă 
însă orcii l-au văzut cum se lupta cu apă şi au tras asupra 
lui multe săgeți şi astfel a pierit Isildur. Numai trei dintre 
oamenii lui s-au întors din munţi, după ce au rătăcit vreme 


îndelungată; unul a fost Ohtar, scutierul sau, în grijă căruia 
dăduse frânturile lui Narsil, sabia lui Elendil. 

Astfel a ajuns Narsil, la vremea cuvenită, în mâna lui 
Valandil, moştenitorul lui Isildur, în Imladris, dar lama era 
frântă, sclipirea-i stinsă şi nimeni nu a mai refaurit-o. 
Seniorul Elrond a prorocit atunci că nici nu avea să fie 
refăurita înainte de a fi fost regăsit Inelul Suprem şi înainte 
de intoarcera lui Sauron; elfii şi oamenii nădăjduiau însă că 
aşa ceva n-avea să se întâmple niciodată. 

Valandil s-a întors în Annuminas, dar poporul său se 
împuţinase, iar numenbreenii şi oamenii din Eriador 
pieriseră şi ei pe capete - în Dagorlad, în Morgoth şi pe 
Câmpiile Stin-jeneiloriîncât nu mai puteau face faţă ori să 
îngrijească şi să păzească toate fortărețele durate de 
Elendil; şi s-a mai întâmplat că sub domnia lui Earendur, al 
şaptelea rege după Valandil, oamenii din Apusime, 
Dunedainii de la Miazănoapte, să se împartă în regate şi 
obşti mici, căzând pradă, rând pe rând, duşmanilor. Chiar şi 
Dunedainii au decăzut o dată cu trecerea anilor, până ce 
gloria le-a apus, lăsând în urmă-le doar gorgane înierbate. 
Până la urmă, n-a mai rămas din ei decât o ceaţă ciudată, 
care bătea sălbăticia pe cărări tainice, nimeni nu le ştia 
sălaşurile, nici ce rost aveau drumurile lor, iar spiţa lor a 
fost curând dată uitării. Nu s-a întâmplat asta şi în Imladris, 
în casa lui Elrond. Dar frânturile sabiei au fost ţinute la loc 
de mare cinste de câtre moştenitorii lui Isildur, timp de 
generaţii întregi de-ale oamenilor, iar dinastia lor, din ţâţă-n 
fiu, a rămas neântreruptă. 

La miazăzi, regatul Gondor, ce nu fusese învins, a devenit 
tot mai măreț, până când a ajuns la fel de bogat şi de falnic 
precum Numenorul înainte de-a pieri. Turnuri înalte a 
durat poporul Gondorului, cetăţi întărite, porturi pline de 
corăbii; iar Coroana înaripată a Regilor Oamenilor era 
temută şi venerată de oamenii din multe ţări şi de multe 
graiuri. Ani fără număr a crescut Copacul Alb în faţa casei 
Regelui, în Minas Anor, vlăstar al Copacului adus de Isildur 


de pe adâncile mari, tocmai din Numenor; iar sămânţa 
aceluia fusese adusă din Avall6nă; iar şi mai înainte, din 
Valinor, în Ziua dinaintea tuturor zilelor, atunci când Lumea 
se afla doar la început. 

În cele din urmă, o dată cu goană anilor în Pământul de 
Mijloc, Gondorul a decăzut, iar spiţă lui Meneldil. Fiul lui 
Anarion, s-a stins. Căci sângele numendreenilor se 
amestecase prea mult cu acela al altor neamuri de oameni, 
puterea şi înţelepciunea li s-au împuţinat, viaţa li s-a 
scurtat, iar strajă asupra Mordorului a slăbit şi ea. Sub 
domnia lui Telemnar, al douăzeci şi treilea rege din spiţa lui 
Meneldil, ciuma s-a abătut dinspre răsărit, adusă de vânturi 
întunecate, lovindu-i pe Rege şi pe copiii săi; laolaltă cu ei 
au pierit mulţi dintre oamenii din Gondor. Forturile de la 
hotarele Mordorului au fost părăsite, Minas Ithil a rămas 
pustiu; răul a pătruns din nou pe Tărâmul Negru pe cai 
tainice, iar cenuşa Gorgorothului s-a învolburat de un vânt 
rece, căci acolo se strângeau alcătuiri întunecate. Se 
povesteşte că aceia erau în adevăr ulairii, pe care Sauron îi 
numea nazguli. Cele Nouă Duhuri ale Inelelor, care, după 
ce stătuseră multă vreme ascunse, se întorceau să 
pregătească locul pentru venirea Stăpânului plin de noi 
puteri. 

În timpul domniei lui Eamil, nazgulii au atacat, venind Pe 
timp de noapte din Mordor, prin trecătorile din Munţii 
Umbrei, şi au ocupat Minas Ethil, din care au făcut sălaşul 
lor; un loc înfricoşător a devenit, încât nimeni nu mai 
îndrăznea nici măcar să cate într-acolo. De atunci a fost 
numit Minas Morgul, Tumul Vrăjitoriei; şi tot de atunci a 
început duşmănia dintre Minas Morgul şi Minas Anor, aflat 
la apus. A urmat Osgiliathul care, lăsat de mult în părăsire 
de un popor tot mai pu (în numeros, a ajuns o ruină 
bântuită de năluci. Numai Minas Anor a rezistat; numele i s- 
a schimbat în Minas Tirith, Tumul Străjii, pentru ca regii au 
poruncit să se clădească în citadela un turn alb, foarte înalt 
şi frumos şi, de acolo, de sus, multe meleaguri puteau fi 


străjuite. Semeţ şi puternic era oraşul acela, iar în el 
Copacul Alb înflorea în faţa casei Regilor; acolo 
Numenoreenii rămaşi păzeau Râul, să nu fie trecut de 
făpturile spaimei din Minas Morgul şi de nici unul dintre 
duşmanii Apusului, orci, monştri şi oameni ticăloşi: astfel că 
pământurile de dincolo de oraş, la apus de Anduin, erau 
ferite de războaie şi prăpăd. 

Minas 'Tirith a rămas puternic şi după pieirea lui Earnur, 
fiul lui Earnil şi ultimul Rege al Gondorului. El a fost cel 
care s-a dus de unul singur călare până la porţile turnului 
Minas Morgul, că să-l înfrunte pe stăpânul din Morgul; s-au 
întâlnit fata în faţă, numai că, în loc să se lupte, nazgulii l-au 
prins de viu şi l-au dus în oraşul chinurilor şi nici un om viu 
nu l-a mai văzut vreodată. Eamur nu lăsase nici un 
moştenitor, astfel că, odată sfârşită spiţă Regilor, 
Majordomii din Casa lui Mardii Credinciosul au luat în 
mâinile lor frâiele oraşului şi ale regatului tot mai 
împuţinat; iar rohirrimii i-au ajutat pe Seniorii oraşului în 
războaiele pe care le-au purtat aceştia. La miazănoapte, 
dincolo de Cascada Rauros şi de Poartă Argonath, se 
găseau şi alte oprelişti în calea răului, puteri mult mai 
străvechi, despre care oamenii ştiau prea puţine şi pe care 
forţele răului nu îndrăzneau să le atace; aşteptau clipa în 
care stăpânul lor întunecat, Sauron, avea să iasă din nou la 
luptă. Dar până atunci, o dată cu sfârşitul domniei lui 
Earnil, nazgulii n-au mai cutezai să treacă râul ori să iasă 
din oraşul lor în forme pe care oamenii le puteau vedea. 

Cât a durat al Treilea Ev, după căderea lui Gilgalad. 
Seniorul Elrond a sălăşluit în Imladris, strângând el acolo 
mulţi elfi şi mulţi înţelepţi şi învăţaţi şi puternici din toate 
seminţiile Pământului de Mijloc, păstrând de-a lungul 
multor vieţi de-ale oamenilor vie amintirea a tot ceea ce 
fusese frumos; casa lui Elrond era un adăpost pentru toţi 
cei istoviţi şi oprimaţi, o adevărată vistierie de ştiinţă şi 
sfaturi înțelepte. În acea casă au fost adăpostiţi moştenitorii 
lui Isildur. În copilărie şi la bătrâneţe, fiind aceştia de 


acelaşi sânge cu Elrond însuşi, dar şi pentru că, în 
înţelepciunea lui, Elrond ştia că se va naşte printre ei unul 
căruia aveau să-i fie hărăzite multe din cele ce urmau să se 
întâmple în Evul acela. Până atunci, frânturile sabiei lui 
Elendil i-au fost date lui Elrond spre păstrare din clipa în 
care vremea Dunedainilor s-a întunecat, iar ei au devenit un 
neam rătăcitor. 

În Eriador, Imladris era sălaşul Elfilor Nobili; dar din 
poporul lui Gilgalad, Marele Rege, mai erau unii care 
vieţuiau la Limanurile Cenuşii, în Lindon. Veneau uneori în 
Eriador, altfel îşi duceau traiul lângă țărmurile mării, 
făurind corăbii şi îngrijindu-le pe cele ale elfilor, cu care 
Întâii Născuţi care se simțeau istoviţi de cercurile lumii 
porneau pe Mare spre Apusul cel mai îndepărtat. Cirdan 
Făuritorul de Corăbii era Seniorul Limanurilor şi unul 
dintre mai-marii înţelepţilor. 

Despre cele Trei Inele pe care le păstraseră elfii, înţelepţi 
nu vorbeau nici măcar între ei; puţini eldari ştiau unde erau 
tăinuite. Dar după căderea lui Sauron. Puterea Inelelor s-a 
făcut sim (iţa - unde se găseau ele era bucurie şi timpul nu- 
şi lasă urmele dureroase peste lucruri şi fiinţe. Aşa s-a făcut 
că, înainte de-a se sfârşi al Treilea Ev, elfii au înţeles că 
Inelul cu Safir era la Elrond, în frumoasa Vâlcea Despicată - 
deasupra casei sale străluceau stelele boitei mai luminoase 
decât oriunde; iar Inelul cu Adamant se afla în Lorien, unde 
trăia Doamna Galadriel. Regina era ea a Elfilor Pădureni, 
soaţa lui Celebom din Doriath, dar ea se trăgea din neamul 
noldorilor şi-şi amintea de Ziua dinaintea tuturor zilelor în 
Valinor; era cea mai măreaţă şi mai frumoasă dintre toţi elfii 
care rămăseseră în Pământul de Mijloc. Numai Inelul Roşu 
a stat tăinuit până în ultimul ceas şi nimeni în afară de 
Elrond şi Galadriel şi Cirdan nu ştia cui îi fusese sortit. 

Prin urmare, numai în două ţinuturi şi-au păstrat elfii 
traiul fericit şi frumuseţea neştirbite de la începutul Evului 
şi până la sfârşitul lui; în Imladris şi în Lothldrien, meleagul 
ascuns între Celebrant şi Anduin, unde copacii purtau flori 


de aur şi nici un orc sau altă creatură a răului nu îndrăznea 
să pătrundă. Erau însă mulţi printre elfi care proroceau că, 
de-ar fi să se întoarcă Sauron, fie va găsi el Inelul Stăpân 
care se pierduse, fie îl vor găsi duşmanii lui şi-l vor distruge 
- ceea ce ar fi fost cel mai bine; ori una, ori alta, puterea 
Celor Trei avea să dispară şi toate câte se duraseră datorită 
lor aveau să piară şi ele, iar seminţia elfilor va apune şi va 
începe Stăpânirea Oamenilor. 

Şi cu adevărat astfel s-a întâmplat: Inelul Suprem şi cele 
Şapte, şi cele Nouă au fost distruse; iar cele Trei au părăsit 
Pământul de Mijloc şi al Treilea Ev se încheie şi, o dată cu 
el, şi poveştile eldarilor pe Pământul de Mijloc. Aceia au fost 
Anii Pălirii, în care elfii de la rasant de Mare înfloresc 
pentru ultima oară înainte de a intra în iama. În acea 
vreme, noldorii încă vieţuiau pe Meleagurile de Dincoace, 
cei mai măreţi şi mai frumoşi dintre copiii lumii, iar 
graiurile pe care le vorbeau răsunau în urechile muritorilor. 
Multe minuni şi frumuseți puteau fi văzute pe pământ, dar 
şi făpturi ale răului, dătătoare de fiori: orci şi căpcăuni şi 
dragoni şi fiare singe-roase; şi tot felul de creaturi ciudate 
şi bătrâne ca vremea şi înțelepte, care sălăşluiau în codri şi 
ale căror nume au pierit în negura timpului; gnomi mai 
trudeau sub munţi şi făureau cu răbdare lucruri din metal 
şi piatră, fără seamăn până-n ziua de azi. Dar Stăpânirea 
Oamenilor stătea să înceapă şi toate cele se schimbau, până 
când, în cele din urmă. Seniorul întunecimii a reapărut în 
Codrul întunecat. În străvechime, numele acelei păduri 
fusese Marea Pădure Verde; sub bolțile de frunziş înalte şi 
în largile poieni multe. Sălbăticiuni îşi făcuseră sălaş şi 
cânturi minunate de păsări făr' de număr răsunau; era 
acela ţinutul de stejari şi mesteceni al Regelui Thranduil. 
Dar după ani îndelungi, după ce mai bine de o treime din 
acel ev al lumii s-a fost scurs, o întunecime a început să se 
furişeze încet printre arbori, venind de la miazăzi, iar 
spaima a pus stăpânire pe luminişurile umbroase; fiare 


sângeroase veneau să vâneze aici, iar spurcăciuni ticăloase 
împânzeau locul cu capcane. 

Numele pădurii s-a preschimbat atunci în Codrul 
întunecat, căci acolo se cuibărise valul nopţii şi puţini mai 
îndrăzneau să-i străbată potecile; numai la miazănoapte se 
mai putea umbla în pace, unde poporul lui Thranduil încă 
ţinea piept raului. De unde venea acel rău, prea puţini ştiau 
şi chiar şi înţelepţilor le-a trebuit multă vreme până să 
descopere. Era umbra lui Sauron, semn al întoarcerii lui. 
Venind el din pustiiciunile de la Răsărit, îşi făcuse bârlog în 
partea de miazăzi a pădurii şi încet-încet a început să 
prindă puteri şi să capete din nou formă; sub un deal 
întunecat îşi săpase sălaşul, acolo îşi punea la cale vrăjile şi 
toate neamurile dimprejur şi de departe se temeau de 
Solomonarul din Doi Guldur, cu toate că încă nu ştiau în ce 
primejdie de moarte se aflau. 

Dar chiar în vreme ce primele umbre au fost simţite în 
Codrul întunecat, în partea de apus a Pământului de Mijloc 
au apărut Istarii, pe care oamenii îi numesc Vrăjitori. 
Nimeni nu ştia la acea vreme de unde veneau, în afară de 
Cfrdan de la Limanuri, iar el nu le-a dezvăluit decât lui 
Elrond şi lui Galadriel că istarii veneau de dincolo de Mare. 
Mai târau, printre elfi se zvonea că ar fi fost trimişii 
Stăpânilor Apusului, pentru a înfrânge puterea lui Sauron 
dacă acesta ar fi încercat din nou să pună stăpânire pe 
lume şi să-i călăuzească în fapte de vitejie pe elfi şi oameni 
şi toate făpturile de buna-credinţă. La înfăţişare arătau că 
oamenii, bătrâni, dar plini de vigoare, peste care timpul 
părea să nu mai treacă, atât de încet imbatri-neau, cu toate 
că erau apăsaţi de griji neânchipuit de mari; înţelepţi ca 
nimeni alţii, cu haruri ale minţii şi mâinilor necunoscute 
altora. Tot timpul erau pe drumuri, pe meleagurile elfilor şi 
ale oamenilor, şi cunoşteau graiurile sălbăticiunilor şi 
păsărilor, cu care ţineau sfat; popoarele Pământului de 
Mijloc îi numeau în fel şi chip, căci nici unul nu-şi trăda 
adevăratul nume. Mai-mari printre ei erau aceia cărora elfii 


le spuneau Mithrandir şi Curunir, dar oamenii de la 
miazănoapte îi ştiau drept Gandalf şi Saruman. Curunir era 
cel mai bătrân dintre ei doi, el venise primul, urmat de 
Mithrandir şi Radagast, apoi de alţi istari care s-au dus în 
ţinuturile de răsărit ale Pământului de Mijloc, dar ei nu sunt 
pomeniţi în poveştile acestea. Radagast se împrietenise cu 
toate salbaticiunile şi păsările; Curunir se amestecă mai 
mult printre oameni - avea vorba meşteşugită şi se 
pricepea să lucreze Pmetalele că nimeni altul. Mithrandir 
ţinea sfat mai mult cu Elrond şi cu elfii. Călătorea până 
departe la Miazănoapte şi în Apus, fără să zăbovească prea 
mult pe nici un meleag; Curunir bătea drumurile din 
răsărit, dar de fiecare dată se întorcea la sălaşul lui din 
Orthanc, în Rotocolul Isengard, durat de nume-noreeni în 
zilele lor de glorie. 

Mithrandir era mereu cu ochii în patru şi tot el a fost cel 
mai ingrijat de întunecimea din Codrul întunecat, căci, deşi 
mulţi ziceau că ar fi fost adusă de Duhurile Inelelor, el se 
temea că era chiar prima umbră a lui Sauron care se 
întorsese; aşa că s-a dus la Doi Guldur, dar Solomonarul a 
fugit din calea lui, după care vreme îndelungată a fost 
linişte pe meleagurile acelea, o linişte cu ochii la pândă. 
Într-un târziu, Umbra s-a întors încă şi mai puternică; 
atunci s-au strâns înţelepţi la sfat, şi adunarea lor s-a numit 
Sfatul Alb - se aflau acolo Elrond, Galadriel şi Cirdan, şi alţi 
seniori ai eldarilor, 5i Mithrandir, şi Curuntr. lar Curuntr 
(adică Saruman cel Alb), a fost ales drept mai-marele lor, 
căci el ştia cel mai bine, încă din străvechime, vicleniile lui 
Sauron. Galadriel ar fi vrut ca Mithrandir să fie mai-marele 
Sfatului, lucru pentru care Saruman le purta pică - 
devenise tare trufaş şi dornic de putere; dar Mithrandir a 
refuzat, nevrând să fie legat de cineva anume ori în alianţă 
cu altcineva decât cu cei care-l trimiseseră; pe lângă asta, 
nu dorea să-şi facă sălaş undeva anume şi nici să răspundă 
vreunei porunci. Dar Saruman a început să cerceteze tot 
ceea ce se ştia despre făurirea şi istoria Inelelor Puterii. 


Umbra creştea în acest răstimp, iar inimile lui Elrond şi 
Mithrandir se înnegurau tot mai mult. Astfel că Mithrandir, 
înfruntând primejdia, s-a mai dus o dată la Doi Guldur, 
cobo-rând în Genunile Solomonarului; acolo a descoperit 
temeiul temerilor sale şi a izbutit să scape cu viaţă. 
Întorcându-se la Elrond, i-a spus: 

— Adevărat, vai, este ceea ce bănuiam noi. Acolo nu se afla 
unul dintre ulairi, aşa cum credeau mulţi de atâta vreme. 
Este chiar Sauron, şi-a făcut chip nou şi prinde puteri încă o 
dată; strânge toate Inelele în mâna lui; căută să afle veşti 
despre Inelul Stăpân şi despre Moştenitorii lui Isildur, dacă 
mai trăieşte vreunul pe pământ. 

Elrond a răspuns: 

— În ceasul în care Isildur a luat Inelul şi nu a vrut să ni-l 
dea, atunci s-a hărăzit această soartă, că Saruman să se 
întoarcă. 

— Dar Inelul s-a pierdut, şi atâta vreme cât stă ascuns, 
putem să-l ţinem în frâu pe Duşman, dacă ne strângem 
forţele şi nu zăbovim prea mult. 

S-a strâns atunci Sfatul Alb; iar Mithrandir i-a îndemnat să 
treacă la fapte fără zăbavă, dar Curunir s-a ridicat 
împotrivă-i, sfătuindu-i să aştepte, să vadă ce se mai 
întâmplă. Şi le-a spus: 

— Eu nu cred că Inelul Stăpân va fi vreodată găsit pe 
Pământul de Mijloc. A căzut în Anduin, cu atâta vreme în 
urmă, nu pot să cred că nu a ajuns în mare de atunci. Şi 
acolo să rămână, până la sfârşitul sfârşiturilor, când lumea 
de acum va fi desfăcută în bucăţi şi adâncurile scoase vor fi 
la lumină. 

Aşa că n-au făcut nimic, batăr că Elrond avea presimţiri 
sumbre. I-a spus el lui Mithrandir: 

— Nu ştiu de ce, dar simt că Inelul va fi găsit, şi atunci va fi 
din nou război şi în acel război Evul de-acum se va sfârşi. Şi 
se va sfârşi într-un al doilea întuneric, dacă nu se va intim- 
pla vreo minune pe care eu încă nu o văd cu ochii mei. 


— Multe şi stranii sunt minunile din această lume, a zis 
Mithrandir, şi adesea ajutorul vine dinspre cei nevolnici 
atunci când înţelepţii se poticnesc. 

Înţelepţii, cu adevărat, erau neliniştiţi, dar nici unul nu îşi 
dăduse încă seama că Saruman, care clocea gânduri 
neguroase şi în sufletul său, îi şi trădase: dorinţa lui era să 
fie el cel care găsea Marele Inel, pentru că prin el să ajungă 
sta-i pinul lumii şi să facă din ea ce şi cum vă voi el. 
Îndelung I cercetase el vicleşugurile lui Sauron, în nădejdea 
ca-l va „putea înfrânge, iar acum îl pizmuia văzând în el un 
rival, nici vorbă să-l urască pentru netrebniciile sale. 
Socotea el că Inelul, care era al lui Sauron, îşi va căuta 
stăpânul, acum că acesta reapăruse; dacă Sauron era 
alungat din nou, Inelul va rămâne în ascunzătoarea lui. Aşa 
că era pregătit să se joace cu focul şi să-l lase pe Sauron în 
pace o vreme, iar când Inelul avea să apară, ei bine, îşi va 
pune la bătaie toată ştiinţa să vrăjitorească pentru a-i 
înlătura pe prietenii săi deopotrivă cu duşmanii. 

Astfel că a pus o strajă pe Câmpiile Stânjeneilor, dar 
curând a descoperit că servitorii din Doi Guldur se şi 
apucaseră să răscolească matca râului şi împrejurimile, 
chiar pe meleagurile acelea. A înţeles, prin urmare, ca şi 
Sauron aflase cum pierise Isildur; cuprins de teamă, s-a 
retras în Isengard şi a întărit fortăreaţa; apoi s-a cufundat 
şi mai mult în cercetarea Inelelor Puterii şi a artei făuririi 
lor. Celor din Sfat nu le-a spus nimic despre toate acestea, 
tot nădăjduind că el va fi primul care va auzi veşti despre 
Inel. Şi-a strâns o adevărată oştire de iscoade, multe dintre 
acestea Fiind păsări; îi ajutase Radagast, care nu bănuia 
nimic despre trădarea lui, socotind că iscoadele erau 
menite să vegheze asupra Duşmanului. 

Dar umbra din Codrul-intunecat se făcea tot mai adâncă; 
în Doi Guldur se strângeau tot felul de făpturi ale răului, 
ieşite din cele mai întunecate unghere ale lumii; o singură 
voinţa le stăpânea pe toate, iar răutatea lor era îndreptată 
împotriva elfilor şi a supravieţuitorilor din Nimenor. Într-un 


târziu. Sfatul s-a strâns din nou şi vreme îndelungată au 
vorbit despre Inele. Iar Mithrandir a zis: 

— Nu este nevoie ca Inelul să fie găsit; atâta vreme cât se 
afla pe pământ şi nu este distrus, puterea ce-o are va 
dăinui, iar Sauron va deveni tot mai puternic şi va avea ce 
nădăjdui. Puterea elfilor şi a Prietenilor elfilor nu mai este 
ce-a fost odată. Curând Sauron va fi mult prea puternic 
pentru noi, chiar şi fără Marele Inel; căci le are în mâna pe 
cele Nouă, iar din cele Şapte a găsit trei. Trebuie să lovim 
primii. 

Curunfr a încuviinţat, dorind el că Sauron să fie alungat 
din Dol Guldur, aflat prea aproape de râu, şi să nu mai 
poată răscoli locurile acelea după bunul său plac. Astfel, 
pentru ultima oară, Curunir a ajutat Staful şi ei şi-au pus în 
joc toată puterea lor; au atacat Doi Guldur şi l-au alungat 
pe Sauron din ascunzătoarea sa; Codrul întunecat şi-a 
recăpătat liniştea, dar numai pentru o vreme. 

Atacul lor a venit însă mult prea târziu. Seniorul 
întunecimii îl presimţise, astfel că-şi pregătise din timp 
toate mişcările; îi trimisese înainte pe ulairi, cei Nouă 
Servitori ai săi, ca să pregătească totul pentru sosirea lui. 
Apoi, s-a prefăcut că fuge, dar, în scurtă vreme, s-a reântors 
şi, până să apuce înţelepţii să i se pună în drum, el şi intrase 
deja în regatul său, în Mordor, înălţând pentru a doua oară 
negrul turn Barad-dGr. În acel an, Sfatul Alb s-a adunat 
pentru ultima oară, iar Curunir s-a retras în Isengard, 
luându-se pe sine drept singur sfătuitor al său. 

Orcii îşi strângeau din nou rândurile, iar departe, la 
miazăzi şi la răsărit, popoarele sălbatice se înarmau. Pe 
măsură ce temerile sporeau şi peste tot se zvonea că va fi 
război, presimţirile lui Elrond s-au adeverit - Inelul Stăpân 
fusese găsit, printr-o întâmplare mai ciudată chiar şi decât 
bănuise Mithrandir; dar nici Curunir, nici Sauron nu ştiau 
unde se afla. Fusese scos din Anduin cu mult înainte ca ei să 
se apuce să-l caute - îl găsise unul din neamul pitic al 
pescarilor ce trăia pe malul râului de când spiţă Regilor se 


stinsese în Gondor, cel care găsise Inelul îl dusese într-un 
loc unde nimeni nu avea să-l caute, o ascunzătoare 
întunecată de sub munţi. Acolo a rămas Inelul până când, în 
chiar anul atacului asupra fortăreței Doi Guldur, a fost din 
nou găsit de un drumeţ care se ascunsese în adâncurile 
pământului ca să scape de orcii aflaţi pe urmele lui, şi astfel 
a ajuns Inelul într-o ţară foarte îndepărtată, în ţinutul 
periannathilor, Poporul Mic, Piticuţii, care trăiau la vest de 
Eriador. Până atunci, nimeni nu-i prea băgase în seamă, nici 
elfii, nici oamenii; şi nici Sauron ori vreunul dintre înţelepţi 
nu se gândise vreodată la ei, fără doar de Mithrandir. 

Printr-un noroc, dar şi pentru că stătea mereu la pândă, 
Mithrandir a aflat primul despre Inel, chiar înaintea lui 
Sauron; dar nu-i venea să creadă şi, oricum, vestea îl 
tulburase. Prea mare era puterea malefică a acelui Inel ca 
să o poată stăpâni vreunul dintre înţelepţi, şi asta numai 
dacă, asemenea lui Curunir, dorea el însuşi să devină un 
tiran şi un senior al întunecimii; dar nici nu putea să 
rămână ascuns faţă de Sauron pentru totdeauna, iar elfii 
nu-l putea distruge, cu toată ştiinţa lor. Astfel că, ajutat de 
Dunedainii de la Miazănoapte, Mithrandir a pus străjeri la 
hotarele ținutului periannathilor şi a aşteptat. Sauron însă 
avea multe urechi, şi curând a auzit vorbindu-se despre 
Marele Inel, pe care el şi-l dorea mai mult decât orice 
altceva, aşa că i-a trimis pe nazguli să i-l aducă. Aceasta a 
fost scânteia care a aprins războiul şi, în bătălia cu Sauron, 
Al Treilea Ev s-a sfârşit la fel cum începuse. 

Dar cei care au văzut ceea ce s-a făptuit în acea vreme, 
fapte de vitejie, fapte minunate, au povestit în altă pane 
povestea Războiului Inelului şi cum s-a încheiat acesta cu o 
victorie nesperată, dar şi cu o tristeţe de mult prevestita. Să 
spunem aici doar că în acele vremuri s-a ivit, la 
Miazănoapte, Moştenitorul lui Isildur, el a luat frânturile 
Sabiei lui Elendil şi le-a refaurit în Imladris; apoi s-a dus la 
război ca mare căpitan al oamenilor. El era Aragom, fiul lui 
Arathom, al treizeci şi nouălea moştenitor în linie directă al 


lui Isildur, dar semănând cu Elendil mai mult decât oricare 
altul înaintea sa. În Rohan s-a dus bătălia, iar trădătorul 
Curunir a fost alungat şi fortăreaţa Isengard a fost distrusă; 
în faţa Oraşului Gondor s-a luptat pe viaţă şi pe moarte, dar 
până la urma Seniorul din Morgul, Căpitanul lui Sauron, a 
pierit în întunecime; iar Moştenitorul lui Isildur a condus 
armia Apusului până la Porţile Negre ale Mordorului. 

În acea ultimă bătălie s-au aflat Mithrandir şi fiii lui 
Elrond, Regele Rohanului şi seniori ai Gondorulul. Şi 
Moştenitorul lui Isildur, cu Dunedainii de la Miazănoapte. 
Acolo şi-au văzut cu ochii moartea şi înfrângerea şi toată 
vitejia lor s-a dovedit zadarnică; Sauron era mult prea 
puternic. Dar în acel ceas s-a dovedit ceea ce spusese odată 
Mithrandir: ajutorul a venit din partea nevolnicilor atunci 
când înţelepţii s-au poticnit. Căci, aşa cum multe cântece au 
cinlat de-atunci încoace, cei care le-au adus izbăvirea au 
fost periannathii, Poporul Mic, locuitorii dealurilor şi-ai 
păşunilor. 

Se povesteşte că, rugat de Mithrandir, Frodo Piticului şi-a 
luat asupra-şi povara şi, însoţit de servitorul său, a trecut 
prin multe primejdii şi prin întunecime, şi a ajuns în cele din 
urmă la Muntele Destinului, în ciuda lui Sauron; şi acolo a 
aruncat el Marele Inel al Puterii în Focul în care fusese 
făurit şi astfel a fost acesta distrus şi răul din el a pierit 
pentru totdeauna. 

Atunci Sauron şi-a pierdut puterea şi a fost înfrânt fără 
scăpare, pierind că o umbră a raului; tumul Barad-dflr s-a 
năruit; auzind vestea prăbuşirii lui, multe ţinuturi s-au 
cutremurat Pacea a venit din nou şi o nouă Primăvara s-a 
ivit pe pământ; iar Moştenitorul lui Isildur a fost încoronat 
Rege al Gondorului şi al Amorului; puterea Dunedainilor a 
fost din nou înscăunata, iar Dunedainii au devenit iarăşi 
neamul viteaz a cărui glorie a renăscut. 

Toate aceste lucruri au fost împlinite mai cu seamă 
mulţumită sfaturilor şi prevederii lui Mithrandir şi, în 
ultimele zile, şi-a arătat el adevărata sa înfăţişare, de mare 


senior şi, invesmintat în alb, a purces la bătălie; dar, până în 
clipa în care urmă şi el să plece, nu s-a ştiut că el fusese în 
tot acest timp păstrătorul Inelului Roşu al Focului. La 
început, Inelul fusese dat în grija lui Cirdan, Stăpânul 
Limanurilor; el îl dăduse lui Mithrandir, ştiind de unde 
venea şi unde avea să se întoarcă în cele din urmă. 

— Ia acum acest Inel, îi spusese el, căci trudnicia şi grijile 
îţi vor fi cumplit de grele, dar el te va ajuta în toate şi te va 
apăra de istovire! Căci acesta este Inelul de Foc şi poate că 
vei reuşi să reaprinzi cu el în inimi vitejia din străvechime, 
într-o lume ce se răceşte tot mai mult. Eu, unul, sunt legat 
de Mare şi voi rămâne să viețuiesc pe țărmurile cenuşii, 
păzind Limanurile până va pleca şi ultima corabie. Apoi te 
voi aştepta pe tine. 

Albă era acea corabie şi îndelunga a fost făurirea ei şi 
îndelung a aşteptat sfârşitul despre care pomenise Cirdan. 
Dar, după ce toate au fost împlinite şi Moştenitorul lui 
Isildur a ajuns cârmuitorul oamenilor şi stăpânirea Apusului 
a încăput pe mâinile sale, atunci a fost limpede că puterea 
celor Trei Inele se sfârşise şi lumea îmbătrânise şi devenise 
cenuşie pentru Întâii Născuţi. În acel ceas, ultimii dintre 
noldori au ridicat ancora de ia Limanuri şi au părăsit pentru 
totdeauna Pământul de Mijloc. Şi, în cele din urmă, au 
plecat şi Păstrătorii celor Trei Inele, iar Seniorul Elrond a 
urcat pe corabia ce i-o pregătise Cirdan. În amurgul 
toamnei a ieşit corabia din Mithlond şi a plutit până când 
marile Lumii Rotunde au luat-o în jos şi vânturile boitei 
rotunde nu i-au mai umflat pânzele; purtată în văzduhurile 
înalte de deasupra ceţurilor lumii, corabia a pătruns în 
Apusul străvechi şi astfel s-au sfârşit pentru eldari povestea 
şi cântul. 


SFÂRŞIT